Dan Brown — 07 Origini

DAN BROWN 


ORIGINI 


PROLOG 


În vreme ce bătrânul tren cu cremalieră își croia încet drum în 
sus, pe versantul ameţitor, Edmond Kirsch privea masivul muntos 
care se înălța deasupra lui. In depărtare, construită în stânca 
muntelui, uriaşa mănăstire din piatră părea suspendată în aer, ca 
şi când cineva ar fi contopit-o, prin cine ştie ce magie, cu buza 
abisului vertical. 

Atemporal, sanctuarul din Catalonia, Spania, rezistase 
inexorabilei atracţii gravitaționale vreme de mai bine de patru 
sute de ani, fără a-şi trăda niciodată scopul pentru care fusese 
construit, acela de a-i izola de lumea modernă pe cei din 
interiorul lui. 

„În mod ironic, ei vor fi acum primii care vor afla adevărul, îşi 
spuse Kirsch, întrebându-se cum aveau să reacționeze. Istoric 
vorbind, cei mai periculoşi oameni din lume fuseseră întotdeauna 
oamenii lui Dumnezeu... mai cu seamă atunci când zeii lor erau 
ameninţaţi. lar eu mă pregătesc să arunc o torţă aprinsă într-un 
cuib de viespi.“ 

Când trenul ajunse pe culme, Kirsch zări o siluetă solitară care- 
| aştepta pe peron - un schelet împuţinat, înveşmântat în 
tradiționala sutană catolică purpurie cu stihar alb, cu un 
zucchetto! pe cap. Recunoscând din fotografii trăsăturile osoase 
ale celui care-l întâmpina, Kirsch simţi un neaşteptat aflux de 
adrenalina. 

„Valdespino a venit personal să mă salute. “ 

Episcopul Antonio Valdespino era o personalitate importantă în 
Spania nu doar un prieten şi un sfătuitor de încredere al regelui, 
ci şi unul dintre cei mai energici şi mai influenţi militanţi pentru 
păstrarea valorilor catolice conservatoare şi a standardelor 
politice tradiţionale. 

— Edmond Kirsch, presupun, rosti episcopul în clipa în care 
inventatorul cobori din tren. 


1 Acoperământ mic și semirferic pentru cap, purtat de clericii Bisericii Catolice (n.tr.) 


— În persoană, confirmă el zâmbind şi strângând mâna osoasă 
a gazdei. Vă mulţumesc, Eminenţă, pentru că aţi organizat 
această întâlnire. 

— Apreciez faptul că dumneavoastră aţi so/icitat-o, replică 
episcopul, a cărui voce era mai puternică decât se aşteptase 
Kirsch, limpede şi pătrunzătoare ca dangătul unui clopot. Nu se 
întâmplă des să fim consultaţi de oameni de ştiinţă, şi mai ales 
de cineva eu prestigiul dumneavoastră. Pe aici, vă rog. 

Valdespino îşi conduse oaspetele pe peron, în vreme ce vântul 
rece de munte îi șfichiuia sutana. 

— Trebuie să mărturisesc, adăugă el, că arătaţi altfel decât mi- 
aş fi imaginat. Mă aşteptam la un savant, dar dumneavoastră 
sunteţi mai degrabă... 

Aruncând o privire cu o uşoară nuanţă de dispreţ spre 
elegantul costum Kiton K50 şi spre pantofii Barker din piele de 
struţ ai oaspetelui său, continuă: 

— ... trendy cred că e cuvântul, nu-i aşa? 

Kirsch zâmbi politicos. „Termenul trendy nu mai e la modă de 
vreo zece ani.” 

— Deşi am citit lista realizărilor dumneavoastră ştiinţifice, tot 
nu ştiu foarte bine cu ce anume va ocupati. 

— M-am specializat în teoria jocurilor şi modelarea 
computerizată. 

— Deci faceţi jocuri pe computer pentru copii? 

Kirsch bănuia ca episcopul afişa un aer neştiutor în încercarea 
de a se arăta curtenitor. Fiindcă, ştia bine, Valdespino era un 
cunoscător extrem de bine informat în domeniul tehnologiei şi 
adesea îi avertiza pe ceilalţi cu privire la riscurile ei. 

— Nu, Eminentă. Teoria jocurilor este o ramură a matematicii 
care studiază tiparele, pentru a face predicții cu privire la viitor. 

— Ah da. Parcă am citit că aţi prezis, cu câţiva ani în urmă, 
izbucnirea unei crize financiare în Europa. Şi atunci când nimeni 
nu pleca urechea la spusele dumneavoastră aţi salvat situația 
concepând un program de computer care a readus Uniunea 
Europeană la viaţă. Cum suna butada aceea celebră a 
dumneavoastră? „La treizeci şi trei de ani, am vârsta pe care o 
avea lisus când a înviat din morţi.“ 

Kirsch simţi o strângere de inimă. 

— O analogie nefericită, Eminenţă. Eram tânăr pe atunci. 

— Tânăr? râse episcopul încetişor. Şi câţi ani aveţi acum...? 
Poate patruzeci? 


— Exact. 

Bătrânul surâse, în vreme ce sutana continua să-i fie fluturată 
de vânt. 

— Ei bine, cei săraci cu duhul ar fi trebuit să moştenească 
Pământul, însă lumea este acum a celor tineri - cei cu preocupări 
tehnologice, care stau necontenit cu privirile în ecranele video în 
loc să şi le întoarcă spre propriul suflet. Trebuie să recunosc, 
niciodată nu mi-aş fi închipuit că-l voi întâlni chiar pe tânărul aflat 
în avangarda mişcării. Ştiaţi că sunteţi considerat un profet? 

— În cazul de faţă, un profet nu foarte priceput, Eminenţă. 
Când v-am solicitat o întâlnire privată împreună cu colegii 
dumneavoastră, am calculat că şansele de a accepta se ridicau la 
numai douăzeci la sută. 

— Aşa cum le-am zis colegilor mei, credincioşii au întotdeauna 
de câştigat ascultându-i pe cei care nu cred. Doar auzind vocea 
diavolului putem aprecia mai bine glasul lui Dumnezeu. Glumesc, 
fireşte, surâse bătrânul. Vă rog să-mi iertaţi simţul umorului 
învechit. Din când în când, filtrele autoimpuse mai dau rateuri. 

Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino schiţă un gest. 

— Ceilalţi ne aşteaptă. Pe aici, vă rog. 

Kirsch zări destinaţia către care se îndreptau - o colosală 
citadelă din piatră aburcată pe buza unei stânci al cărei perete 
vertical cobora sute de metri până într-o vale cuibărită la poalele 
unor dealuri împădurite. Descumpănit de înălţime, Kirsch îşi 
întoarse privirea de la hăul căscat și-şi urmă gazda pe poteca 
şerpuită, îndreptându-şi gândurile spre întâlnirea programată. 
Ceruse o audienţă cu trei importanţi lideri religioşi care tocmai 
participaseră la o conferinţă în mănăstire. 

Parlamentul Mondial al Religiilor 

Începând din 1893, sute de lideri spirituali din aproape treizeci 
de mișcări religioase din lume se reuneau la fiecare câţiva ani în 
locuri diferite pentru o săptămână de dialoguri interconfesionale. 
Printre participanţi se aflau diverşi clerici creștini influenţi, rabini 
evrei și mulahi musulmani din lumea întreagă, dar şi pujari 
hinduşi, bhikkhu budisti, jainişti, adepţi ai sikhismuhii şi alţii. 

Parlamentul avea ca obiectiv declarat „cultivarea armonici 
între religiile lumii, construirea de punți între diverse mişcări 
spirituale şi celebrarea comuniunii între toate credinţele 
religioase”. 

„Un ţel nobil”, îşi spuse Kirsch, care-l considera totuşi un 
exerciţiu inutil - o căutare fără rost a unor puncte comune 


întâmplătoare într-un amestec eterogen de poveşti, mituri şi 
închipuiri străvechi. 

Continuând să străbată poteca alături de episcopul Valdespino, 
Kirsch privi în jos, la stânca abruptă, cu un gând sardonic: „Moise 
a urcat un munte pentru a primi Cuvântul lui Dumnezeu, eu am 
urcat un altul pentru a face exact contrariul”. 

Motivația pentru acel demers, îşi spusese el, era una a 
obligaţiei de ordin etic. Însă ştia bine că vizita lui acolo era 
alimentată şi de o doză considerabilă de orgoliu personal - 
aştepta nerăbdător să simtă mulţumirea de a sta faţă în faţă cu 
clericii aceia şi a le vesti iminenta prăbuşire. 

„Aţi avut şansa voastră de a ne defini adevărul.” 

— V-am citit CV-ul, rosti episcopul pe neaşteptate, întorcându- 
şi privirea spre Kirsch. Am văzut ca aţi studiat în cadrul 
Universităţii Harvard. 

— Da, însă n-am luat licenţa. 

— Înţeleg. Nu cu mult timp în urmă, citeam că, pentru prima 
dată în istoria acestei universităţi, printre studenţii ei sunt mai 
mulţi atei şi agnostici decât cei care se consideră adepţi ai unei 
religii. Este o statistică sugestivă, domnule Kirsch. 

„Ce pot să zic? ar fi vrut futurologul să-i răspundă. Studenţii 
noştri sunt cu fiecare an mai inteligenţi.” 

Vântul sufla şi mai tare când ajunseră în faţa vechiului edificiu 
din piatră. Înăuntru, în lumina palidă de la intrare, aerul părea 
greu de la mirosul dens al lămâii arse. Cei doi bărbaţi străbătură 
un labirint de coridoare întunecate. Kirsch se străduia să se 
adapteze la semiobscuritate. În cele din urmă, ajunseră în faţa 
unei uşi din lemn neobişnuit de mici. Episcopul ciocăni, se aplecă 
şi intră, făcându-i semn să-l urmeze. 

Nesigur, Kirsch păşi peste prag. 

Se afla într-o încăpere dreptunghiulară, ai cărei pereţi înalţi 
erau ticsiţi cu tomuri vechi, legale în piele. Rafturi suplimentare, 
separate, mărgineau zidurile aidoma unor coaste, alternând cu 
radiatoare din fontă care şuierau şi zăngăneau, dând impresia 
stranie că încăperea însăşi era vie. Kirsch ridică privirea spre 
pasarela cu balustradă ornată care înconjura etajul şi în clipa 
aceea ştiu fără urmă de îndoială unde se aflau. 

„Celebra bibliotecă de la Montserrat“, îşi dădu el seama uimit 
de faptul că fusese primit acolo. Se spunea că încăperea aceea 
găzduia texte rare, chiar unice, la care aveau acces doar 


călugării care-şi dăruiseră viaţa lui Dumnezeu, trăind sechestraţi 
pe acel munte. 

— Aţi cerut discreţie, îi spuse episcopul. Ne aflam în cel mai 
retras spaţiu al nostru. Puţini dintre cei de afară au intrat 
vreodată aici. 

— Un privilegiu generos. Vă mulţumesc. 

Păşind în urma episcopului, Kirsch se apropie de o masă mare 
din lemn, la care aşteptau doi bărbaţi în vârstă. Cel din stânga 
părea istovit de vreme, cu privirea obosită şi barba albă, 
încâlcită. Purta un costum negru, boţit, o cămaşă alba şi o pălărie 
Fedora. 

— Rabinul Yehuda Köves, i-l prezentă episcopul. Un filosof 
prestigios, autorul unor scrieri ample despre cosmologia Cabalei. 

Kirsch se întinse şi strânse politicos mâna rabinului Köves. 

— Îmi face plăcere să vă întâlnesc, domnule. V-am citit cărţile 
despre Cabala. Nu pot spune că le-am înţeles, dar le-am citit. 

Köves înclină din cap, afabil, şi-şi tampona cu batista ochii 
lăcrimoşi. 

— lar Domnia Sa, continuă episcopul întorcându-se spre cel de- 
al doilea bărbat, este reputatul a//amanh Syed al-Fadl. 

Venerabilul cărturar islamic se ridică şi surâse larg. Era scund 
şi îndesat, cu o figură jovială, care părea să nu se potrivească 
deloc cu ochii lui pătrunzători. Era înveşmântat într-un simplu 
thawb? alb. 

— lar eu, domnule Kirsch, am citit previziunile dumneavoastră 
cu privire la viitorul omenirii. Nu pot afirma că sunt de acord cu 
ele, însă le-am citit. 

Kirsch zâmbi îndatoritor și-i strânse mâna. 

— Oaspetele nostru, reluă episcopul adresându-se colegilor 
săi, este, aşa cum ştiţi, un apreciat profesionist în domeniul 
computerelor, specialist în teoria jocurilor, inventator şi un fel de 
profet al lumii tehnologice. Ţinând cont de sfera de activitate a 
Domniei Sale, m-a mirat solicitarea sa de a ni se adresa în 
această formulă. De aceea, îl voi lăsa pe domnul Kirsch să ne 
explice pentru ce se află aici. 

Cu aceste cuvinte, episcopul Valdespino se aşeză între colegii 
lui, îşi împreună mâinile şi ridică spre Edmond o privire 
nerăbdătoare. Asemenea juraţilor într-o sală de judecată, 
atitudinea celor trei crea o atmosferă care amintea mai degrabă 


2 Veşmânt arăbesc asemănător unei robe, lungă până la gleznă şi, de obicei, cu 
mâneci lungi, purtat îndeosebi în ţările arabe, (n.tr.) 


de Inchiziţie decât de o agapă amicală între nişte minţi luminate. 
Dintr-odată, Kirsch conştientiza că episcopul nici măcar nu-i 
pregătise şi lui un scaun. 

Mai mult nedumerit decât intimidat, îşi studie o clipă gazdele 
încărunţite. „Deci aceasta este Sfânta Treime pe care am 
solicitat-o. Cei Trei Magi.“ 

Luându-şi un răgaz de o clipă pentru a-şi impune prezenţa, 
Kirsch se apropie de fereastră şi privi în jos, la superba panoramă 
care se deschidea dedesubt. Un mozaic de pajişti şi păşuni 
scăldate în soare acoperea o vale adâncă, lăsând apoi loc 
piscurilor ascuţite ale munţilor Collserola. Departe în zare, 
undeva deasupra Mării Balcarelor, un front ameninţător de nori 
de furtună începuse să se adune la orizont. 

„Cum nu se poate mai potrivit”, reflectă Kirsch, conştient de 
tulburarea pe care avea s-o stârnească în scurt timp acolo, în 
acea încăpere, însă şi în lumea de afară. 

— Domnilor, începu el, întorcându-se brusc spre cei trei, cred 
că episcopul Valdespino v-a transmis deja dorinţa mea de 
confidenţialitate. Înainte de a continua, aş vrea să repet că ceea 
ce vă voi comunica trebuie păstrat în cel mai strict secret. Mai 
simplu spus, cer din partea fiecăruia dintre dumneavoastră 
angajamentul că va păstra tăcerea. Suntem de acord în această 
privinţă? 

Cei trei bărbaţi încuviinţară în linişte - gest despre care Kirsch 
ştia că era totuşi inutil. „Vor vrea să îngroape cât mai adânc 
această informaţie, nicidecum s-o difuzeze.” 

— Mă aflu astăzi aici, continuă el, deoarece am făcut o 
descoperire ştiinţifică, una pe care o veţi considera, cred, 
surprinzătoare. Este un domeniu pe care l-am studiat ani de-a 
rândul, cu speranţa că voi găsi răspunsul la două dintre cele mai 
profunde întrebări ale spiritului omenesc. lar acum, că am reuşit, 
mă adresez dumneavoastră, deoarece cred că informaţia pe care 
o deţin îi va afecta pe credincioşii din întreaga lume într-un mod 
radical, provocând, probabil, o schimbare de paradigmă pe care 
n-aş putea s-o descriu decât ca... explozivă. În acest moment, 
sunt singura persoană din lume care cunoaşte această 
informaţie. Şi mă pregătesc să v-o dezvălui. 

Duse mâna la buzunar şi scoase un smartphone 
supradimensionat - unul conceput şi realizat în mod special 
pentru nevoile lui. Telefonul avea o husă viu colorată, cu ajutorul 
căreia Kirsch îl aşeză în faţa celor trei bărbaţi ca pe un ecran de 


televizor. Peste o clipă avea să folosească dispozitivul pentru a 
apela un server ultrasecurizat, îşi va tasta parola de acces din 
patruzeci şi şapte de caractere şi va accesa o prezentare on-line 
live. 

— Ceea ce veţi vedea, le spuse el, este rezumatul unui anunţ 
pe care sper să-l împărtăşesc lumii întregi, probabil cam peste o 
lună. Dar înainte, am vrut să mă consult cu unii dintre cei mai 
influenţi lideri religioşi, pentru a înţelege mai bine cum va fi 
primită această informaţie de cei pe care-i va afecta în modul cel 
mai profund. 

Episcopul oftă, parând mai degrabă plictisit decât îngrijorat. 

— Un preambul incitant. Domnule Kirsch. Vorbiţi de parcă ceea 
ce aveţi de gând să ne arătaţi va zdruncina din temelii marile 
religii ale lumii. 

Kirsch privi în jur, la tezaurul străvechi de texte sacre şi îşi 
spuse: „Nu le va zdruncina din temelii. Le va spulbera”. 

Apoi îi cântări din ochi pe cei trei bărbaţi aflaţi în faţa lui. Ceea 
ce nu ştiau ei era faptul că, peste numai trei zile, Kirsch 
intenţiona sa facă publică prezentarea video respectivă. În cadrul 
unui eveniment exploziv, meticulos coregrafiat. După aceea, 
oamenii din lumea întreaga vor înţelege că învăţăturile tuturor 
religiilor de pe Pământ au, într-adevăr, un lucru în comun. Toate 
sunt greşite. 


CAPITOLUL 1 


Profesorul Robert Langdon ridică privirea spre câinele înalt de 
doisprezece metri aflat în piaţetă. Blana animalului era un covor 
viu de iarbă şi flori parfumate. 

„Mă străduiesc să te plac, se gândi el. Chiar mă străduiesc.“ 

După ce mai privi o vreme creatura, îşi continuă drumul pe 
pasarela suspendată, traversând apoi o vastă suprafaţă terasată, 
ale cărei trepte inegale erau menite să-i scoată pe vizitatori din 
ritmul obişnuit al paşilor. „Misiune îndeplinită”, comentă Langdon 
în sinea lui, după ce aproape că se împiedică de două ori pe 
treptele neregulate. 

In capătul de jos al scării se opri brusc, cu privirea aţintită 
asupra construcţiei masive care se ridica în faţa lui. 

„Acum chiar că le-am văzut pe toate!” 

Era un păianjen uriaş - o văduvă-neagră ale cărui picioare 
subţiri susțineau trupul burduhănos la cel puţin nouă metri în aer. 
De pântecul păianjenului atârna un sac din împletitură de sârmă 
plin cu sfere din sticlă. 

— Se numeşte Maman, se auzi un glas. 

Plecându-și privirea, Langdon zări sub păianjen un bărbat 
zvelt. Purta un caftan din brocart negru şi avea o mustață arcuită 
à la Salvador Dali, aproape comică. 

— Suni Fernando şi mă aflu aici pentru a vă ura bun venit la 
muzeu, continuă el, după care se opri şi examina un şir de 
ecusoane aflate pe masa din faţa lui. Îmi puteţi spune numele 
dumneavoastră, vă rog? 

— Sigur. Robert Langdon. 

Omul ridică ochii spre el. 

— Ah, îmi pare foarte rău! Nu v-am recunoscu, domnule. 

„Abia mă mai recunosc eu însumi, reflectă Langdon, pășind 
ţeapăn în fracul negru, cu vestă albă şi papion de aceeaşi 
culoare. Arăt ca un muţunache scorţos.” Fracul clasic era vechi 
de aproape treizeci de ani, rămas de pe vremea în care activa ca 
membru al Ivy Club: la Princeton, dar, graţie lungimilor de bazin 


3 Cel mai vechi și mai prestigios club din cadrul Princeton, fondat în 1879 (n.tr.). 


pe care le făcea zilnic cu asiduitate, încă îi venea bine. În graba 
lui de a-şi face bagajele, luase din dulap fracul în locul 
smochingului obişnuit. 

— În invitaţie scria „ţinută protocolară”, spuse el. Sper că 
fracul corespunde. 

— Fracul este clasic! lar dumneavoastră arătaţi superb. 

Bărbatul se apropie în grabă şi-i prinse un ecuson la rever. 

— E o onoare să vă întâlnesc, domnule, adăugă mustăciosul. 
Fără îndoială, ne-aţi mai vizitat și înainte. 

Langdon privi printre picioarele păianjenului, spre clădirea 
strălucitoare de dincolo de ele. 

— Mărturisesc cu stânjeneală că nu. 

— Nu se poate! exclamă bărbatul în caftan, prefăcându-se că 
se clatină pe picioare. Nu sunteţi un admirator al artei moderne? 

Langdon agrease întotdeauna provocarea pe care o constituia 
pentru el arta modernă - şi mai cu seamă încercarea de a 
înţelege de ce anumite opere de artă erau considerate 
capodopere: lucrările în tehnica picurării ale lui Jackson Pollock, 
cutiile de supă Campbel/s ale lui Andy Warhol sau 
dreptunghiurile de culoare ale lui Mark Rothko. Şi totuşi, se 
simţea mult mai confortabil discutând despre simbolismul religios 
al lui Hieronymus Bosch ori despre trăsăturile de penel ale lui 
Francisco de Goya. 

— Sunt mai degrabă un clasicist, replică Langdon. Mă descurc 
mai bine cu Leonardo da Vinci decât cu Willem de Kooning. 

— Însa da Vinci și de Kooning sunt atât de asemănători! 

Langdon surâse răbdător. 

— Dacă-i aşa înseamnă că mai am câte ceva de învăţat despre 
de Kooning. 

— Ei bine, aţi venit în locul potrivit, exclamă Fernando, 
schiţând un gest amplu cu braţul spre clădirea impunătoare. Aici, 
în muzeu, veţi găsi una dintre cele mai bune colecţii de artă 
modernă din lumea întreagă. Sper să vă facă plăcere. 

— Aşa intenţionez. Aş să știu de ce mă aflu aici. 

— Dumneavoastră și toţi ceilalţi! râse vesel mustăciosul, 
clătinând din cap. Gazda dumneavoastră a fost foarte discretă cu 
privire la obiectivul evenimentului din această scară. Nici măcar 
personalul muzeului nu ştie ce anume se va întâmpla. Misterul e 
teribil de incitant, iar zvonurile circulă din belşug. lnăuntru se află 
câteva sute de invitaţi - mulţi celebri - şi nimeni n-are nici cea 


mai vagă idee despre ce urmează să se petreacă în seara 
aceasta! 

Langdon zâmbi larg. Puţine persoane din lume ar fi avut tupeul 
să expedieze invitaţii de ultim moment cu un text menţionând 
scurt: „Sâmbătă seară. Să fii acolo. Ai încredere în mine”. Şi chiar 
mai puţine ar fi reuşit să convingă sute de VIP-uri să lase orice 
altceva şi să ia primul avion spre nordul Spaniei, pentru a 
participa la evenimentul respectiv. 

leşind de sub păianjen, Langdon traversă mai departe 
pasarela, privind spre uriaşul banner roşu care flutura în aer. 


O SEARĂ CU EDMOND KIRSCH 


„Edmond n-a dus niciodată lipsă de încredere în sine“, reflectă 
Langdon amuzat. 

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, tânărul Eddie Kirsch fusese 
unul dintre primii lui studenţi la Harvard - un pasionat al 
computerelor, cu părul vâlvoi, care, interesat de coduri, se 
înscrisese la seminarul de anul întâi, susţinut de Langdon: 
„Coduri, cifruri şi limbajul simbolurilor”. Profesorul fusese 
impresionat de inteligenţa sofisticată a lui Kirsch şi, cu toate că 
Edmond renunţase, în cele din urma, la domeniul prăfuit al 
semioticii, între el şi Langdon se înfiripase o relaţie învățător- 
învățăcel datorită căreia păstraseră legătura şi în cele două 
decenii de după ce Kirsch îşi încheiase studiile. 

„lar acum, elevul şi-a depăşit maestrul, îşi spuse Langdon. l-a 
luat-o înainte cu ani-lumină.“ 

In prezent, Edmond Kirsch era un nonconformist de renume 
internaţional specialist IT miliardar, futurolog, inventator şi om de 
afaceri, autorul unei game incredibile de tehnologii de ultimă 
generaţie în domenii variate, ca robotica, neurologia, inteligenţa 
artificială şi nanotehnologia. lar predicțiile lui infailibile cu privire 
la viitoarele evoluţii ştiinţifice îi conferiseră o aură aproape 
mistică. 

Langdon bănuia că neobișnuita abilitate vizionară a lui Kirsch 
izvora din uriaşul lui bagaj de cunoștințe despre lumea din jur. De 
când îl ştia, Edmond fusese un bibliofil împătimit, citind tot ce-i 
cădea în mână. Pasiunea lui pentru cărţi şi uluitoarea capacitate 
de a le asimila conţinutul depăşeau tot ce întâlnise vreodată. 

In ultimii ani, Kirsch trăise în cea mai mare parte a timpului în 
Spania, motivându-şi alegerea prin dragostea pe care o resimțea 


pentru şarmul ei desuet, pentru arhitectura avangardistă, 
barurile excentrice şi vremea perfectă. 

O dată pe an, când revenea la Cambridge pentru o alocuţiune 
la MIT Media Lab“, Langdon i se alătura pentru o masă în doi la 
unul dintre noile localuri la modă din Boston, de care el, unul, n- 
auzise. Niciodată nu discutau despre tehnologic; tot ce-l interesa 
pe Kirsch la acele întâlniri era arta. 

— Robert, eşti conexiunea mea cu domeniul culturii, glumea el 
deseori. Singurul meu maestru în arte! 

Aluzia glumeaţă la starea civilă a lui Langdon era ironica, 
deoarece venea din partea unui burlac la fel de înrăit ca el, care 
declarase că monogamia era „un afront la adresa evoluţiei” şi 
care fusese fotografiat în decursul timpului alături de 
nenumărate supermodele feminine. 

Ţinând seama de reputaţia lui de inovator în domeniul 
informaticii, toţi cei care nu-l cunoşteau şi l-ar fi închipuit ca pe 
un împătimit al tehnicii plin de el şi megaloman. Kirsch îşi luase 
însă aerul unei vedete pop la modă care frecventa lumea 
celebrităților, se îmbrăca după ultimele tendinţe, asculta muzică 
underground obscură şi colecţiona o gamă largă de opere de artă 
modernă şi impresionistă. Deseori îi trimitea lui Langdon câte un 
e-mail în care-i cerea sfatul cu privire la piesele cu care ar fi vrut 
să-şi îmbogăţească astfel colecţia. 

„Şi pe urmă procedează exact pe dos!”, comentă Langdon în 
sinea lui. 

Cu aproximativ un an în urmă, îl luase prin surprindere 
întrebându-l nu despre artă, ci despre Dumnezeu - un subiect de 
discuţie ciudat pentru un ateu declarat. În faţa unui platou cu 
cotlet de vițel la Tiger Mama în Boston, Kirsch îl descususe cu 
privire la credinţele fundamentale ale diverselor religii ale lumii, 
și mai eu seamă referitor la variatele mituri ale creaţiei. 

Langdon îi conturase o imagine detaliată a diferitelor 
convingeri, de la povestea Genezei, aceeaşi în iudaism, 
creştinism şi islamism, până la mitul hindus al lui Brahma, cel 
babilonian al lui Marduk şi multe altele. 

— Sunt curios, remarcase Langdon când ieşeau din restaurant, 
de ce un futurolog ca tine este interesat de trecut. Înseamnă 
asta, oare, că renumitul nostru ateu l-a găsit, în sfârşit, pe 
Dumnezeu? 


1 Laborator de cercetări interdisciplinare de la Massachusetts Institute of Tehnology 
(n.tr.) 


Edmond izbucnise într-un râs vesel. 

— Ai vrea tu! Îmi evaluez concurenţa, Robert! 

Langdon zâmbise. „Tipic pentru el!“ 

— Ei bine, ştiinţa şi religia nu sunt rivale; sunt doar două 
limbaje diferite care încearcă să spună aceeaşi poveste. E loc 
suficient în lumea asta pentru amândouă. 

După întâlnirea aceea, Edmond rupsese legătura cu el aproape 
un an. Dar cu trei zile în urmă, din senin, Langdon primise un plic 
Fedex cu un bilet de avion, rezervarea unei camere la hotel şi un 
bileţel scris de mână prin care Edmond îl invita să participe la 
evenimentul din acea seară: „Robert, ar însemna foarte mult 
pentru mine dacă tu, mai presus decât nimeni altcineva, ai putea 
veni. Cunoştinţele pe care mi le-ai împărtăşit la ultima noastră 
întâlnire au făcut posibilă seara asta“. 

Langdon rămăsese nedumerit; nimic din ceea ce vorbiseră 
atunci nu părea nici pe departe relevant pentru un eveniment 
organizat de un futurolog. 

În plicul Fedex se aflau o imagine reprezentând două chipuri 
aşezate faţă în faţă, și o scurtă poezie pe care Kirsch i-o 
compusese fostului său profesor, 


Robert, 
Când fată în fată ne vom privi, 
Spațiul gol ţi-l voi dezvălui 


Edmond 


Langdon zâmbise văzând imaginea - o aluzie ingenioasă la o 
poveste în care fusese implicat cu câţiva ani în urmii: conturul 
unei cupe, sau potirul Graalului, vizibil în spaţiul gol dintre doua 
figuri omeneşti. 

Şi iată-l în faţa muzeului, nerăbdător să afle ce anunţ 
intenţiona să facă fostul lui student. O adiere uşoară îi flutura 
poalele fracului în vreme ce străbătea aleea de pe malul râului 
Nervión, odinioară coloana vertebrală a unui prosper oraş 
industrial. În aer plutea un iz vag de aramă. 


Când trecu de un cot al aleii, îşi permise, în sfârşit, să ridice 
ochii spre clădirea masivă a muzeului. Era imposibil ca întreaga 
construcţie să-i poată fi cuprinsă în câmpul vizual, aşa că-şi lăsă 
privirea să alerge înainte şi-napoi de-a lungul ciudatelor forme 
alungite. 

„Clădirea asta nu numai că încalcă toate regulile, chibzui el, ci 
le ignoră cu desăvârşire. E locul perfect pentru Edmond.“ 

Muzeul Guggenheim din Bilbao, în Spania, părea ceva desprins 
dintr-o halucinație extraterestră - un alambicat colaj de siluete 
metalice curbe, sprijinite, parcă, una de alta aproape la 
întâmplare. Întinzându-se departe în faţa lui, masa haotica de 
forme era acoperită cu peste treizeci de mii de plăci din titan 
care luceau ca solzii unui peşte şi confereau structurii un aspect 
organic şi, totodată, nepământesc, ca şi cum cine ştie ce leviatan 
futurist ieşise din apă pentru a se încălzi la soare pe malul râului. 

Când clădirea fusese inaugurată, în 1997, un articol din The 
New Yorker nota că arhitectul, Frank O. Gehry, concepuse „o 
fantastică navă onirică de formă vălurită, într-o mantie din titan“, 
în vreme ce alţi critici din lumea întreagă se extaziară: „O 
senzaţională construcţie a epocii noastre!”, „Splendoare 
diafană!", „O extraordinară reuşită arhitecturală! “ 

De atunci fuseseră construite alte zeci de clădiri 
„deconstructiviste” - Disney Concert Hall din Los Angeles, BMW 
Welt din Munchen şi chiar noua bibliotecă de la Princeton. Toate 
aveau o concepţie şi o realizare categoric neconvenţionale, însă 
Langdon se îndoia ca vreuna dintre ele ar putea concura cu 
Muzeul Guggenheim din Bilbao. 

Pe măsură ce se apropia de ea, faţada mozaicată părea să se 
metamorfozeze la fiecare pas, vădind un aspect cu totul nou. In 
scurt timp deveni vizibilă cea mai impresionantă iluzie vizuală a 
clădirii. Din perspectiva din care o privea în acel moment, uriaşa 
structură părea să plutească efectiv pe apă, unduind pe o vastă 
lagună „fără margini”, ale cărei valuri clipoceau pe zidurile 
muzeului. 

Langdon se opri o clipă pentru a admira efectul şi apoi păşi pe 
podul minimalist care se arcuia deasupra oglinzii apei, traversând 
laguna. Ajunsese abia la jumătate, când un şuierat îl făcu să 
tresară. Venea de sub picioarele lui. Se opri locului în timp ce un 
fuior de pâclă începu să se ridice în valuri de sub pasarelă. Norul 
de ceaţă deasă se încolăci în jurul lui, pe urmă se revărsă 


deasupra lagunei, vălătucindu-se spre muzeu şi înghiţindu-i 
temelia. 

„Sculptura de ceață”, reflectă Langdon. 

Citise despre acea operă de artă a artistei nipone Fujiko 
Nakaya. „Revoluţionar” în privinţa sculpturii era materialul din 
care era realizată: aer vizibil - un perete de ceaţă care se 
materializa şi se disipa în timp. Şi cum vântul şi condiţiile 
atmosferice nu erau niciodată identice de la o zi la alia, sculptura 
era mereu alta de fiecare dată când îşi făcea apariţia. 

Şuieratul podului încetă. Langdon văzu cum zidul de ceaţă se 
aşternu în tăcere peste lagună, învolburându-se şi înaintând, 
aparent, cu de la sine putere. Efectul era diafan şi deconcertant. 
Muzeul părea să plutească deasupra apei, alunecând 
imponderabil pe un nor - o corabie-fantomă pierdută pe mare. 

In clipa în care se pregătea să-şi reia drumul, zări suprafaţa 
neclintită a apei, încreţită de o serie de mici erupții. Dintr-odată, 
cinci coloane de foc ţâşniră spre cer din lagună, vuind asemenea 
unor motoare cu reacţie ce străpungeau aerul pâclos, aruncând 
sclipiri bruşte de lumină pe plăcile din titan ale muzeului. 

Deşi preferinţele lui arhitecturale se îndreptau mai degrabă 
spre stilul clasic al unor muzee ca Luvru sau Prado, Langdon îşi 
spuse, privind ceața şi locul care pâlpâiau deasupra lagunei, că 
nu putea exista un loc mai potrivit decât acel muzeu ultramodern 
pentru a găzdui evenimentul organizat de un om ce iubea arta şi 
inovațiile şi privea cu atâta realism în viitor. 

Străbătând valul de pâclă, se apropie de intrarea în clădire - o 
sumbră gaură neagră deschisă în structura reptiliană. Şi când 
păşi peste prag avu deconcertanta senzațiile că pătrunde în gura 
căscată a unui dragon. 


CAPITOLUL 2 


Amiralul Luis Ávila şedea pe un taburet înalt, într-un bar pustiu 
dintr-un oraş necunoscut. Era istovit după zbor, abia sosit în 
localitate la încheierea unei misiuni în care străbătuse mii de 
kilometri în douăsprezece ore. Luă o înghiţitură din al doilea 
pahar cu apă tonică şi studie şirul de sticle variate din spatele 
barului. 

„Oricine poate fi cumpătat în deşert, îşi spuse el, dar numai cei 
loiali pot sta în oază fără să-şi deschidă buzele. “ 

Vreme de aproape un an, Avila nu-şi deschisese buzele în 
folosul diavolului. Privindu-şi imaginea reflectată în oglinda 
barului, îşi permise un rar moment de mulţumire la vederea ei. 

Amiralul era unul dintre acei norocoşi mediteraneeni pentru 
care vârsta înaintată părea mai mult un avantaj decât un 
neajuns. Cu timpul, tuleiele negre şi ţepene se transformaseră 
într-un elegant barbişon cărunt, privirea înfocată i se domolise, 
oglindind o relaxată încredere în sine, iar tenul măsliniu, ridat şi 
ars de soare, îi conferea aerul unui bărbat cu privirea mereu 
pierdută în largul mării. 

Chiar şi la şaizeci şi trei de ani, trupul îi era zvelt şi tonifiat, cu 
un fizic impresionant, pus şi mai mult în valoare de uniforma 
impecabil croită. In acel moment, Avila o purta pe cea de 
ceremonie, albă - o ţinută cu aspect regal, formată dintr-o tunica 
albă la două rânduri cu epoleţi negri şi un şir impresionant de 
medalii şi decoraţii, cămaşă albă apretată, cu guler tare, şi 
pantaloni, de asemenea, albi, brodaţi cu mătase. 

„Poate că Armada spaniolă nu mai e cea mai puternică flotă 
navală din lume, însă, fără îndoială, ştie să-şi îmbrace ofiţerii.” 

Trecuseră ani buni de când nu mai purtase uniformă, dar seara 
aceea era una speciala şi cu puţin timp înainte, în vreme ce 
străbătuse străzile oraşului pe care nu-l cunoştea, fusese 
încântat atât de privirile admirative ale femeilor cât şi de felul în 
care bărbaţii îi lăsau cale liberă. 

„Toată lumea îi respectă pe cei care trăiesc urmând un cod.“ 


— Otra tonica? îl întrebă barmaniţa drăguță, o tânără pe la 
treizeci de ani, plinuţă şi cu un zâmbet jucăuş. 

— NO, gracias, clătină el din cap. 

Barul era pustiu, iar Ávila simţea privirile admirative ale 
chelneriţei. Era plăcut să fie remarcat din nou. „M-am întors din 
abis“, îşi spuse el. 

Cumplitul eveniment care aproape că-i distrusese viaţa cu 
cinci ani în urmă avea să-i rămână pentru totdeauna întipărit într- 
un ungher al minţii un moment cutremurător, în care pământul 
se căscase şi-l înghiţise de viu. 

Catedrala din Sevilla. 

In dimineaţa de Paşte. 

Soarele andaluz se prefira prin ferestrele cu vitralii, împrăştiind 
un caleidoscop de culori strălucitoare în incinta din piatră a 
lăcaşului, unde mii de credincioşi celebrau miracolul învierii, pe 
fondul acordurilor însufleţitoare de orgă. 

Ávila îngenunchease lângă grilajul mesei de comuniune, cu 
inima plină de gratitudine. După o viaţă petrecută pe mare, 
fusese binecuvântat cu cel mai de preţ dintre daruri - o familie. 
Zâmbind larg, întorsese capul şi privise peste umăr, spre tânăra 
lui soţie, Maria, încă aşezată în strană, cu sarcina prea avansată 
pentru a parcurge toată lungimea navei. Lângă ea, fiul lor de trei 
ani, Pepe, îşi fluturase vesel mâna spre el. Amiralul îi făcuse cu 
ochiul, ştrengăreşte, iar pe chipul Mariei apăruse un zâmbet cald. 

„Îţi mulţumesc, Doamne“, rostise Ávila în gând, întorcându-se 
spre grilaj pentru a primi împărtăşania. 

O clipă mai târziu, o explozie asurzitoare bubuise între zidurile 
catedralei şi, într-un fulger de lumină, lumea lui fusese înghițită 
de flăcări. 

Unda de şoc îl aruncase în grilaj, strivindu-l sub avalanşa 
clocotitoare de moloz şi membre omeneşti. Când îşi recăpătase 
cunoştinţa, sufocat în fumul dens, câteva clipe nu-şi dăduse 
seama nici unde era, nici ce se întâmplase. 

Şi apoi, peste ţiuitul care-i suna în urechi auzise ţipete 
chinuite. Se ridicase de jos, conștientizând cu oroare unde se 
afla. Îşi spusese ca totul era doar un vis cumplit. Se împleticise 
înapoi, prin valurile de fum, şi trecuse peste trupurile mutilate ale 
victimelor gemânde. Încercase disperat să ajungă în zona 
aproximativă în care se aflaseră soţia şi fiul lui, zâmbindu-i cu 
numai câteva clipe în urmă. 

Însă acolo nu mai era nimic. 


Nici strane, nici oameni. 

Doar resturi însângerate pe pardoseala din piatră calcinată. 

Din fericire, amintirea sfâşietoare îi fu întreruptă brusc de 
clopoţelul de deasupra intrării în bar, îşi ridică paharul şi luă 
grăbit o înghiţitură de tónica, alungându-şi tenebrele, aşa cum 
fusese nevoit s-o facă de atâtea ori înainte. j 

Uşa barului se deschise larg şi, răsucindu-se, Avila văzu doi 
bărbaţi solizi împleticindu-se peste prag. Ingânau fals un cântec 
irlandez de luptă şi purtau tricouri verzi de fútbol, întinse pe 
burţile proeminente. După toate aparențele, meciul din seara 
aceea fusese câştigat de echipa oaspete irlandeză. i 

„O să consider că ăsta e semnalul meu“, reflectă Avila 
ridicându-se. 

Ceru nota, dar barmaniţa îi făcu scurt cu ochiul și flutură din 
mână, dându-i de înţeles că nu era nevoie. li mulţumi şi se 
întoarse să plece. 

— Pe talpa iadului! exclamă unul dintre nou-veniţi, uitându-se 
la uniforma lui. Uite-l pe regele Spaniei! 

Şi izbucniră amândoi în râs, apropiindu-se de el cu paşi greoi. 

Ávila încercă să-i ocolească, însă cel mai înalt îl înhăţă de un 
braţ şi-l împinse pe un taburet. 

— Stai aşa, înălţimea Ta! Am venit atâta drum până în Spania; 
acu' o să bem o halbă cu regele! 

Amiralul îşi cobori privirea spre mâna soioasă a individului 
care-l ţinea de mâneca imaculată a tunicii. 

— Dă-mi drumul, spuse el încet. Trebuie să plec. 

— Ba nu... Trebuie să stai cu noi la o bere, amigo. 

ŞI-I strânse mai tare de braţ, în vreme ce amicul lui începu să 
împungă cu un deget murdar medaliile de pe pieptul lui Avila. 

— Se pare că ești un mare erou, tataie, zise el trăgând de una 
dintre cele mai preţioase decoraţii ale lui. Ce-i asta, o ghioagă 
medievală? Aşa deci, eşti vreun cavaler în armură strălucitoare? 

Şi izbucni în hohote de râs. 

„Toleranţă”, îşi aminti Ávila. Întâlnise o sumedenie de indivizi 
precum cei doi - suflete nefericite şi tâmpe, care n-avuseseră 
niciodată un ţel, care-şi băteau joc orbeşte de libertatea şi de 
drepturile pe care le aveau, fiindcă alţii luptaseră pentru ele. 

— De fapt, răspunse el, ghioaga e simbolul unei unităţi a 
marinei spaniole, Unidad de Operaciones Especiales. 

— Operaţiuni speciale? se miră individul, prefăcându-se că 
tremură de frică. Oh. Ce impresionant! Dar cu simbolul ăsta ce e? 


Şi arătă spre mâna dreaptă a amiralului. 
Avila îşi privi palma unde, în mijloc, avea înscris un tatuaj 
negru - un simbol care data din secolul al XIV-lea. 


„Însemnul ăsta îmi asigură protecţia, comentă Ávila în sinea 
lui. Deşi nu voi avea nevoie de el.” 

— N-are a face, adăugă huliganul, luându-şi, în sfârşit, mâna 
de pe braţul lui şi îndreptându-şi atenţia spre barmaniţă. Uite ce 
dulceaţă! Eşti sută la sută spanioloaică? 

— Da, răspunse ea amabilă. 

— N-ai nimic de irlandez în tine? 

— Nu. 

— Şi nu ţi-ar plăcea să ai? 

Insul se cocoşă de râs şi bătu cu pumnul în tejgheaua barului. 

— Las-o în pace! îi ceru Ávila. 

Bărbatul se răsuci, încruntându-se spre el. Al doilea malac îl 
împunse tare în piept. 

— Adică vrei să ne spui nouă ce să facem? 

Amiralul trase adânc aer în plămâni, obosit după călătoria 
lungă, şi schiţă un semn spre bar. 

— Domnilor, vă rog să staţi jos. Vă fac eu cinste cu o bere. 


W 


„Mă bucur că a rămas“, se gândi barmaniţa. Deşi se putea 
apăra şi singură, începuseră să-i tremure puţin genunchii văzând 
calmul cu care ofiţerul îi abordase pe cei doi derbedei şi spera ca 
militarul să stea până la ora închiderii. 

Amiralul comandă două beri şi o altă apă tonică pentru el, apoi 
se aşeză din nou la bar. Cei doi huligani cu tricouri verzi de fútbol 
se postară în stânga şi-n dreapta lui. 

— Apa tonică?! îl ironiza unul din ei. Credeam că bem 
împreună! 

Ávila privi spre chelneriţă cu un zâmbet obosit şi luă ultima 
înghiţitură din pahar. 

— Mă tem că am programată o întâlnire, preciza el dând să 
plece. Să aveţi poftă la bere. 


În clipa în care se ridică, cei doi, ca într-o înţelegere prealabilă, 
îşi puseră câte o mâna pe umerii lui şi-l traseră înapoi pe taburet, 
violent. Un fulger de mânie se aprinse în ochii militarului, dar 
dispăru la fel de repede. 

— Tataie, nu cred că vrei să pleci şi să ne laşi singuri cu 
iubiţica ta, zise unul din ei, aruncând o privire spre chelneriţă şi 
făcând un gest dezgustător cu limba. 

Ofiţerul rămase tăcut un lung moment, după care-şi duse 
mâna la buzunarul tunicii. Amândoi se repeziră la el. 

— Hei! Ce faci acolo?! 

Cu mişcări foarte lente, militarul scoase un telefon mobil şi le 
spuse ceva bărbaţilor, în spaniolă. Ei se holbară derutaţi, pe 
urmă el reveni la engleză. 

— Îmi pare rău, trebuie s-o sun pe soţia mea şi să-i spun că 
întârzii. Se pare că o să mai stau pe aici o vreme. 

— Aşa mai vii de acasă, amice! exclamă cel mai înalt dintre 
malaci, dând pe gât restul de bere şi trântind halba goală pe 
tejghea. Incă una! 

În vreme ce le umplea halbele, barmaniţa văzu în oglindă cum 
ofițerul apasă câteva taste şi duce telefonul la ureche. Apoi 
spuse ceva într-o spaniolă rapidă. 

Le hamo desde el bar Molly Malone, rosti el, citind numele 
barului de pe suportul de pahar din faţa lui. Calle Particular de 
Estraunza, ocho. Aşteptă câteva momente şi apoi continuă: 
Necesitamos qyuda immediatamente. Hay dos hombres heridos. 
Sun din barul Molly Malone. Strada Estraunza 8. Am nevoie 
urgentă de ajutor. Sunt doi oameni răniți, preciză el, apoi închise. 

„Dos hombres heridos” se miră barmaniţa şi inima începu să-i 
bată mai tare. 

Înainte de a înțelege ce înseamnă asta, se declanşa un vârtej 
alb: ofiţerul se roti spre dreapta, înfigându-şi un cot în nasul 
huliganului înalt, cu un trosnet oribil. Cu faţa însângerată, omul 
se prăbuşi pe spate. Înainte ca al doilea individ să reacționeze, 
ofiţerul se roti din nou, de data asta spre stânga, şi cotul îi izbi 
traheea, doborându-l de pe scaun. 

Barmaniţa privi şocată cum cei doi se zvârcoleau pe podea, 
unul urlând de durere, iar celălalt gâfâind după aer, cu mâinile la 
gât. Ofiţerul se ridică fără grabă. Cu un calm straniu, îşi scoase 
portofelul, luă din el o bancnotă de o sută de euro şi o aşeză pe 
bar. 


— Scuzele mele, rosti el către chelneriţă, în spaniolă. Poliţia va 
ajunge în curând să-ţi dea o mână de ajutor. 
Apoi se întoarse şi plecă. 


În stradă, amiralul Ávila trase în piept aerul înserării şi porni pe 
Amaleda de Mazarredo, spre râu. Sirenele maşinilor de poliţie se 
auzeau tot mai aproape. Se retrase în penumbră, lăsând 
autorităţile să treacă. Avea treburi mai importante de făcut şi nu- 
şi putea permite alte complicaţii în seara aceea. 

„Regentul a rezumat clar misiunea de azi.“ 

Ávila accepta cu seninătate ordinele Regentului. Le executa 
fără crâcnire şi cu sânge-rece. Fără remușcări. După o carieră în 
care dăduse ordine şi comenzi, simţea o uşurare renunțând să 
mai ţină el cârma şi încredinţându-le altora corabia. 

„În războiul ăsta, sunt un simplu soldat.“ 

Cu câteva zile în urmă, Regentul îi împărtășise un secret atât 
de tulburător, încât nu întrezărise o altă posibilitate decât să se 
dedice trup şi suflet cauzei. Brutalitatea misiunii din seara aceea 
încă îl răscolea, însă ştia că, în final, acţiunile îi vor fi iertate. 

"justeţea există în multiple forme. Şi alte morţi vor surveni 
înainte ca ziua aceasta să se încheie. “ 

Când ajunse în piaţeta de pe malul râului, ridică privirea spre 
clădirea impunătoare din faţă. Era o masă vălurită de forme 
perverse, acoperită cu plăci metalice - de parcă două mii de ani 
de progrese arhitecturale fuseseră aruncaţi la gunoi în favoarea 
haosului absolut. 

„Unii numesc chestia asta muzeu. Eu zic că e o 
monstruozitate.“ 

Îşi adună gândurile şi traversă piaţeta, croindu-şi drum printre 
sculpturile bizare care înconjurau Muzeul Guggenheim din Bilbao. 
Apropiindu-se de clădire, privi zecile de invitaţi în ţinute elegante. 

„Masele păgâne s-au adunat. Dar seara asta nu va decurge 
aşa cum şi-au imaginat.” 

Îşi îndreptă cascheta pe frunte şi-şi netezi tunica, întărindu-se 
mental pentru ceea ce avea de făcut. Seara aceea era doar o 
parte a unei misiuni mult mai ample - o adevărată cruciadă a 
dreptăţii. 

Şi în vreme ce traversa curtea spre intrarea în muzeu, atinse 
uşor cu degetele rozariul din buzunar. 


CAPITOLUL 3 


Foaierul muzeului amintea de o catedrala futurista. Păşind în 
interior, Langdon îşi ridică imediat privirea de-a lungul colosalelor 
coloane albe, spre o uriaşă perdea din sticlă urcând șaizeci de 
metri până la plafonul boltit, de unde spoturile cu halogen 
revărsau o lumină de un alb pur. Suspendată în aer, o reţea de 
pasarele şi balcoane traversa spaţiul, punctată de vizitatorii în 
alb şi negru care intrau și ieşeau din galeriile superioare ori 
zăboveau în faţa ferestrelor, admirând laguna de dedesubt. În 
apropiere, un ascensor din sticlă aluneca silențios pe perete, 
coborând pentru a aduce alţi invitaţi. 

Era un muzeu aşa cum nu mai văzuse niciodată. Chiar şi 
acustica parcă neobişnuită. In locul tradiţionalului fond sonor 
atenuat creat de finisajele cu rol de izolare fonică, sala fremăta 
de ecourile glasurilor reverberând pe suprafeţele din piatră şi 
sticlă. Pentru Langdon, unica senzaţie familiară era izul steril pe 
care-l simţea pe limbă; aerul în muzee era acelaşi pretutindeni în 
lume - filtrat meticulos pentru eliminarea tuturor particulelor şi 
oxidanţilor şi apoi umidificat cu apă ionizată până la 15 la sută 
umiditate. 

După ce trecu printr-o serie de puncte de control surprinzător 
de compacte, remarcând câţiva paznici înarmaţi, ajunse la un alt 
birou de verificare, unde o tânără împărțea căşti audio. 

Audiogoia? 

Langdon zâmbi. 

— Mulţumesc, nu. 

Dar când se apropie de birou, tânăra îl opri şi trecu la o 
engleză perfectă. 

— Imi pare rău, domnule, însă gazda noastră din această 
seară, domnul Edmond Kirsch, a cerut ca fiecare invitat să 
primească nu set de căşti ca să asculte prezentarea pe ghidul 
audio. Sunt necesare pentru o experienţă completă a acestei 
reuniuni. 

— Oh, fireşte, iau şi eu unul. 


Întinse mâna după un set, dar tânăra i-o dădu la o parte, îi 
verifică din nou numele de pe ecuson pe lista lungă de invitaţi, i-l 
găsi şi apoi îi întinse un set de căşti al cărui număr era identic cu 
cel din dreptul numelui său. 

— In seara aceasta, tururile sunt personalizate pentru fiecare 
vizitator. 

„Serios? exclama Langdon pentru sine, uitându-se înjur. Sunt 
sute de invitau aici!“ 

Işi studie pe urmă căştile - un simplu semicerc din metal cu 
două pernuţe minuscule la capete. Văzându-i nedumerirea, 
tânăra se apropie să-l ajute. 

— Sunt un tip nou, spuse ea, arătându-i cum să şi le pună. 
Transmiţătoarele nu trebuie să intre în urechi, ci se prind de 
obraz. 

li aşeză semicercul din metal la ceafă şi poziţiona pernuţele în 
aşa fel încât să i se fixeze delicat pe faţă, între tâmplă şi obraz. 

— Dar cum...? 

— Conductivitate osoasă. Transmiţătoarele conduc sunetul în 
oasele feţei, dirijându-l direct spre cohlee. Le-am încercat şi eu 
mai devreme şi sunt senzaţionale - parcă ai avea o voce în cap. 
Şi, mai mult decât atât, îţi lasă urechile libere pentru a auzi 
conversațiile din jur. 

— Foarte ingenios. 

— Tehnologia a fost inventată de domnul Kirsch cu peste zece 
ani în urmă şi în prezent e disponibilă la multe mărci de căşti 
audio pentru public. 

„Sper că Ludwig van Beethoven îşi va primi partea lui“, 
comentă Langdon în gând, fiind sigur că inventatorul real al 
tehnologiei de conducţie osoasă, era, de fapt, compozitorul 
german din secolul al XVIII-lea, care atunci când îşi pierduse 
auzul descoperise că, alipind o vergea metalică la pian şi ținând- 
o între dinţi în timp ce cânta, auzea perfect graţie vibraţiilor 
simţite în osul maxilarului. 

— Sper să vă bucuraţi de turul dumneavoastră ghidat, îi ura 
tânăra. Aveţi la dispoziţie aproximativ o oră pentru a vizita 
muzeul, înainte ca prezentarea să înceapă. Ghidul audio 
personalizat vă va anunţa când va sosi momentul să urcați în 
aulă. 

— Vă mulţumesc. Trebuie să apăs ceva ca să...? 

— Nu. Dispozitivul se autoactivează. Turul ghidat va începe 
imediat ce vă veţi pune în mişcare. 


— Ah, da, fireşte, replică Langdon zâmbind. 

Traversă foaierul, îndreptându-se spre un grup răzleţ de 
invitaţi care aştepta ascensoarele, purtând căşti similare prinse 
la tâmple. 

Abia parcursese jumătate de drum, când o voce masculină îi 
răsună parcă în minte. 

— Bună seara şi bine aţi venit la Muzeul Guggenheim din 
Bilbao. 

Deși ştia că sunetul venea din căşti, se opri brusc şi se uită în 
spate. Efectul era uluitor - exact aşa cum îl descrisese tânăra, ca 
şi când ar fi existat cineva în mintea lui. 

— Un foarte călduros bun venit, domnule profesor Langdon! 

Glasul era prietenos și relaxat, cu un jovial accent britanic. 

— Numele meu este Winston şi sunt onorat să vă fiu ghid în 
această seară. 

„Mă întreb pe cine au angajat ca să înregistreze mesajul ăsta, 
pe Hugh Grant?“ 

— In seara aceasta, continuă glasul pe un ton însufleţit, puteţi 
colinda după voie, oriunde doriţi, şi mă voi strădui să vă explic ce 
anume vedeţi. 

După toate aparențele, pe lângă un narator sprinţar, 
înregistrări personalizate şi tehnologic pe bază de conducţie 
osoasă, fiecare set de căşti era dotat şi cu GPS, pentru a sesiza 
cu precizie în ce loc din muzeu se afla vizitatorul şi deci ce 
comentariu să genereze ghidul. 

— Imi dau seama, domnule, adăugă glasul, că profesor de arte 
fiind, sunteţi unul dintre cei mai bine informaţi oaspeţi ai noştri şi 
de aceea probabil că veţi avea nevoie mai puţin de explicaţiile 
mele. Mai grav încă, e posibil să nu fiţi deloc de acord cu 
analizele mele referitoare la anumite piese. 

În căști se auzi un râs uşor. 

„Serios?! Cine a scris scenariul ăsta?“ Tonul vesel şi serviciile 
personalizate erau înduioşătoare, într-adevăr, dar Langdon nu-şi 
imagina volumul de muncă necesar pentru o asemenea 
particularizare a sutelor de căşti. Din fericire, glasul tăcu, în 
sfârşit, de parcă îşi epuizase dialogul presetat de bun venit. 

Langdon privi spre cealaltă latură a sălii, la uriaşul banner roşu 
suspendat deasupra mulţimii. 


„EDMOND KIRSCH 
ASTAZI FACEM UN PAS INAINTE 


„Ce-o fi având de gând să anunţe? “ 

Îşi întoarse privirea spre ascensoare, unde, într-un grup de 
invitaţi antrenați în conversații, se aflau doi celebri fondatori ai 
unor companii globale de internet, un renumit actor indian şi alte 
VIP-uri bine îmbrăcate, pe care - îşi spuse el - probabil că n-ar 
trebui să le cunoască, însă le cunoştea. Simţindu-se deopotrivă 
reticent şi nepregătit pentru o conversaţie de complezenţă pe 
teme ca mediile sociale şi Bollywoodul, se îndreptă în direcţia 
opusă, spre o lucrare de artă modernă de mari dimensiuni, 
dispusă lângă perete. 

Aşezată într-o grotă întunecată, instalaţia era alcătuită din 
nouă benzi transportoare înguste care ieşeau din tot atâtea fante 
în podea şi urcau, pentru a dispărea în alte fante, în plafon. Piesa 
semăna cu nouă scări rulante care funcționau în plan vertical. 
Fiecare conveier avea înscris un mesaj iluminat, care se derula 
de jos în sus. 


Mă rog cu voce tare... Îţi simt mirosul pe pielea mea... Îţi 
rostesc numele. 


Când ajunse mai aproape, conştientiză că benzile 
transportoare erau, de fapt, staţionare; iluzia mişcării era creată 
de un fel de „piele“ formată din leduri minuscule poziţionate pe 
fiecare bandă verticală. Luminile se aprindeau într-o succesiune 
rapidă, compunând cuvinte care se materializau parcă din podea, 
urcau pe bandă şi dispăreau în plafon. 


Plâng tare... Era sânge... Nimeni nu mi-a spus. 


Intră printre benzi şi le dădu ocol, încercând să absoarbă totul. 

— lată o piesă dificilă, explică ghidul audio, brusc revenit la 
viaţa. Este intitulată /nsta/ație pentru Bilbao şi a fost creată de 
artista conceptuală Jenny Holzer. Constă în nouă panouri cu 
leduri, fiecare înalt de doisprezece metri, care transmit citate în 
limbile bască, spaniolă şi engleză, toate referitoare la ororile pe 
care le implică SIDA și la suferinţele celor rămaşi în urmă. 

Langdon se văzu nevoit să recunoască: efectul era fascinant şi, 
într-un fel, dureros. 

— Poate că aţi mai văzut până acum lucrări Jenny Holzer. 

Textul care urca spre plafon avea asupra lui un efect hipnotic. 


Îmi îngrop capul... Îţi îngrop tie capul... Te îngrop pe tine. 


— Domnule Langdon? răsună glasul din mintea lui. Mă auziţi? 
Vă funcţionează căştile? 

Smuls din gândurile lui, răspunse: 

— Scuze... ce-aţi spus? Alo? 

— Alo, da, replică glasul. Cred că ne-am salutat deja. Verificam 
doar ca să mă asigur că mă auziţi. 

— Îmi... îmi cer scuze, se bâlbâi ci, răsucindu-se cu spatele la 
exponat și privind în celălalt capăt al foaierului. Credeam că e 
doar o înregistrare! Nu mi-am dat seama că vorbesc cu o 
persoană reală. 

Şi cu ochii minţii văzu o sală întreagă plină de pupitre la care 
se afla o adevărată armată de muzeografi înarmaţi cu căşti audio 
şi cataloage. 

— Nicio problemă, domnule. Voi fi ghidul dumneavoastră 
personal în această seară. Căştile pe care le purtaţi au şi un 
microfon încorporat. Programul a fost conceput ca o experienţă 
interactivă, prin care să putem avea un dialog despre artă. 

În acel moment observă că şi ceilalţi invitaţi vorbeau în 
microfoanele căştilor. Chiar şi cei care veniseră în cuplu păreau 
să se fi separat într-o oarecare măsură, schimbând priviri 
surprinse în timp ce purtau conversații distincte cu ghizii lor. 

— Fiecare vizitator de aici are un ghid particular? întrebă el. 

— Da, domnule. În seara aceasta oferim servicii individualizate 
pentru trei sule optsprezece oaspeţi. 

— Incredibil! 

— Ei bine, aşa cum ştiţi, Edmond Kirsch este un admirator 
pasionat al artei şi tehnologiei deopotrivă. A conceput acest 
sistem în mod special pentru muzee, cu speranţa că astfel va 
înlocui tururile ghidate în grup, pe care nu le agreează câtuşi de 
puţin. Aşadar, fiecare vizitator se bucură de un tur personal, 
parcurge muzeul în ritmul propriu şi pune întrebări de care s-ar 
jena dacă ar fi într-un grup. Este o experienţă mult mai intimă și 
mai profundă. 

— N-aş vrea să par desuet, însă de ce nu însoţiţi personal 
fiecare vizitator? 

— Chestiune de logistică, răspunde ghidul lui. Dacă la un 
eveniment ar participa ghizi personali, s-ar dubla numărul de 
persoane din incinta, ceea ce ar reduce la jumătate numărul 
potenţialilor vizitatori. În plus, larma tuturor ghizilor care ar oferi 
explicaţii simultan ar fi deranjantă. Ideea este ca discuţiile să 


constituie o experienţă neîngrădită. Unul dintre obiectivele artei, 
aşa cum susţine deseori domnul Kirsch, e de a promova dialogul. 

— Sunt perfect de acord. De aceea vizitează deseori oamenii 
muzeele împreună cu un prieten sau o cunoştinţă. lar căştile 
acestea ar putea fi considerate antisociale într-o oarecare 
măsură. 

— Ei bine, cei care vin însoţiţi pot conecta toate căştile la un 
singur ghid, bucurându-se astfel de o discuţie în grup. Software- 
ul nostru este destul de avansat. 

— Pare că aveţi răspunsuri ia tot. 

— Aceasta e, de fapt, datoria mea, râse ghidul stânjenit, apoi 
schimbă brusc subiectul. lar acum, domnule profesor, dacă veţi 
traversa foaierul spre ferestre, veţi vedea cea mai mare pictură 
din colecţiile muzeului. 

Păşind în direcţia indicată, Langdon trecu pe lângă doi tineri 
atrăgători, de treizeci şi ceva de ani, care purtau şepci de 
baseball albe, similare. Pe partea din faţă a şepcilor, în locul 
siglei unei corporaţii, era înscris un simbol surprinzător. 


Era o emblemă pe care Langdon o cunoştea bine, deşi n-o 
văzuse niciodată imprimată pe vreo şapcă. În ultimii ani, acel A 
stilizat devenise simbolul universal al unui segment demografic 
tot mai vocal şi cu una dintre cele mai rapide creşteri numerice - 
ateii, care începuseră să avertizeze tot mai insistent, zi de zi, 
împotriva a ceea ce ei considerau a fi pericolele credinţei 
religioase. 

„Ateii au acum propriile şepci de baseball?“ 

Privind mulţimea de genii tehnologice din jurul lui, Langdon îşi 
reaminti că, probabil, multe dintre acele tinere minţi analitice 
aveau convingeri antireligioase categorice, la fel ca Edmond. 
Audienţa din seara aceea nu era nici pe departe „publicul de 
casă” al unui profesor de simbolistică religioasă. 


CAPITOLUL 4 


Sa 
uy ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 


Actualizare: Articolul de fond ConspiracyNet, „Topul celor 10 
articole mass-media ale zilei”, poate fi vizionat aici. De 
asemenea, avem o relatare de ultimii oră, abia sosită! 


ANUNTUL-SURPRIZĂ AL LUI EDMOND KIRSCH? 


Titanii lumii tehnologice s-au reunit în această seară la Bilbao, 
în Spania, pentru a participa la un eveniment VIP găzduit de 
futurologul Edmond Kirsch la Muzeul de artă contemporană 
Guggenheim. Măsurile de securitate sunt draconice, iar invitaţilor 
nu le-a fost comunicat scopul reuniunii, dar ConspiracyNet a 
primii un pont de la o sursă din interior, care sugerează că 
Edmond Kirsch va vorbi în scurt timp şi că intenţionează să-şi 
surprindă oaspeţii cu un anunţ ştiinţific de mare importanţă. 
ConspiracyNet va continua să monitorizeze acest eveniment şi să 
vă ofere informaţii pe măsură ce le va primi. 


CAPITOLUL 5 


Cea mai mare sinagogă din Europa se află în Budapesta, pe 
strada Dohâny. Construita în stil maur, cu două turle uriaşe, 
poate găzdui peste trei mii de credincioşi, având strane la parter 
pentru bărbaţi şi bănci la balcon pentru femei. 

In grădina lăcaşului, într-o groapă comuna, sunt înhumate 
trupurile sutelor de evrei maghiari ucişi în timpul ocupaţiei 
naziste. Locul este marcat de lucrarea Arborele Vieţii - o 
sculptură din metal care înfăţişează o salcie plângătoare pe ale 
cărei frunze sunt inscripţionate numele câte unei victime. Când 
adie vântul, frunzele metalice zornăie lovindu-se una de alta, 
stârnind un ecou fantomatic deasupra terenului funerar. 

Timp de peste trei decenii, liderul spiritual al Marii Sinagogi a 
fost eminentul cabalist şi cărturar talmudic Rabi Yehuda Köves, 
care, în ciuda vârstei înaintate şi a sănătăţii şubrede, a continuat 
să fie un membru activ al comunităţii iudaice atât în Ungaria, cât 
şi în lumea întreagă. 

La ora la care soarele apunea dincolo de Dunăre, Rabi Koves 
ieşea din sinagogă, croindu-şi drum pe lângă buticurile şi 
misterioasele „baruri în ruină“ de pe strada Dohâny spre locuinţa 
lui de la numărul 15, în piaţa Marcius, la o aruncătură de băț de 
podul Elisabela, care făcea legătura între vechile oraşe Buda şi 
Pesta, unite oficial în anul 1873. 

Sărbătorile pascale se apropiau cu repeziciune, fiind, în mod 
obişnuit, una dintre cele mai fericite perioade din an pentru 
Köves; şi totuşi, de când se întorsese cu o săptămână în urmă de 
la lucrările Parlamentului Mondial al Religiilor, singurul sentiment 
pe care-l avea era cel al unei nelinişti profunde. 

„AŞ vrea să nu mă fi dus acolo,” 

Neobișnuita întâlnire cu episcopul Valdespino, a//amahul Sved 
al-Fadl şi futurologul, Edmond Kirsch îi bântuise gândurile trei 
zile. 

Ajuns acasă, intră direct în grădină şi descuie micul házikó - o 
căsuţă care-i servea drept birou și sanctuar intim. 


Singura încăpere era mărginită de rafturi înalte, ale căror 
polite se aplecau sub greutatea cărţilor religioase. Köves se duse 
spre birou şi se aşeză, privind încruntat harababura din faţa lui. 

„Dacă mi-ar vedea cineva biroul săptămâna asta, ar crede că 
mi-am pierdut minţile.” 

Şase tomuri religioase obscure zăceau împrăştiate pe 
suprafaţa de lucru, acoperite cu post-ituri. Dincolo de ele, fixate 
pe suporturi din lemn, se aflau trei volume groase - versiunile în 
ebraică, în aramaică şi în engleză ale Torei, toate deschise la 
aceeaşi carte. 

Geneza. 

La început... 

Fireşte, Köves putea recita pe de rost cartea Creaţiei în fiecare 
dintre cele trei limbi, iar în mod normal ar fi citit comentarii 
academice asupra Zuharului sau teorii cabaliste de cosmologie 
avansată. Faptul că un savant de nivelul lui studia Geneza era 
echivalent cu alegerea lui Einstein de a reînvăţa aritmetica din 
şcoala primară. Şi totuşi, asta făcuse rabinul toată săptămâna: 
agenda de pe biroul lui părea potopită de un torent de notițe 
mâzgălite în grabă, atât de neîngrijit, încât chiar şi lui îi era greu 
să le descifreze. 

„Parcă m-aş fi transformat într-un smintit.” 

Rabi Köves începuse cu Tora - povestea Creaţiei în viziunea 
evreilor şi a creştinilor deopotrivă. La început, Dumnezeu a făcut 
cerul şi pământul. Apoi îşi îndreptase atenţia asupra textelor 
aplicative ale Talmudului, recitind explicaţiile rabinice cu privire 
la Ma'aseh Bereshit - actul Creaţiei. După aceea, apelase la 
Midrash, analizând comentariile  diverşilor  exegeţi care 
încercaseră să lămurească presupusele contradicții din mitul 
tradițional al Creației. lar în cele din urmă, se cufundase în 
misticismul cabalist al Zuharului, în care Dumnezeul imposibil de 
cunoscut se manifesta sub forma celor zece sefirot, sau 
dimensiuni, dispuse de-a lungul unor canale numite Arborele 
Vieţii şi din care se născuseră patru universuri distincte. 

Complexitate absconsă a credințelor din iudaism i se păruse 
întotdeauna reconfortantă - un memento de la Dumnezeu cu 
privire la faptul că omul nu fusese făcut pentru a înţelege absolut 
totul. Şi totuşi, după ce urmărise prezentarea lui Edmoud Kirsch 
şi analizase simplitatea şi claritatea descoperirii lui, avea 
senzaţia că-şi petrecuse ultimele trei zile examinând o serie de 
contradicții desuete. La un moment dat, obosit, lăsase deoparte 


textele străvechi şi ieşise la o plimbare lungă pe malul Dunării, 
pentru a-şi limpezi gândurile. 

Până la urmă, Rabi Köves începuse să accepte un adevăr 
dureros: activitatea lui Kirsch avea să aibă, într-adevăr, 
consecinţe devastatoare pentru credincioşi. Ceea ce descoperise 
el contrazicea surprinzător aproape fiece doctrină religioasă 
acceptată, şi o făcea într-un mod deconcertant de simplu şi de 
convingător. 

„Nu pot să uit ultima imagine”, îşi spuse Köves, amintindu-şi 
tulburătorul final al prezentării pe care ei trei o urmăriseră pe 
ecranul telefonului supradimensionat al lui Kirsch. Această ştire 
va afecta omenirea întreagă, nu doar pe cei credincioşi.” 

Oricum, deşi îşi bătuse capul în ultimele zile, tot nu ştia ce să 
facă în privinţa informaţiei oferite de Kirsch. Şi se îndoia că 
Valdespino şi al-Fadl ajunseseră la o decizie clară. Cu două zile în 
urmă discutaseră toţi trei la telefon, dar conversaţia nu se 
dovedise deloc productivă. 

— Prieteni, începuse  Valdespino, fireşte că prezentarea 
domnului Kirsch a fost îngrijorătoare... din multe puncte de 
vedere. L-am rugat să mă contacteze pentru a discuta problema 
în continuare, însă n-a reacţionat. lar acum cred că trebuie să 
luăm o decizie. 

— Eu, unul, am decis, replicase al-Fadl. Nu putem să stăm şi să 
aşteptăm. Trebuie să preluăm controlul asupra acestei situaţii. 
Kirsch nutreşte un dispreţ vădit faţă de religie şi-şi va formula 
descoperirea în aşa fel încât să prejudicieze cât mai profund 
viitorul credinţei religioase. Trebuie să fim proactivi. Să facem no; 
înşine cunoscută descoperirea. Fără întârziere. Trebuie s-o 
prezentăm în lumina potrivită, în scopul de a-i atenua impactul şi 
a o face cât mai inofensivă pentru cei care cred în existenţa lumii 
spirituale. 

— Ştiu că am discutat despre un anunţ public, intervenise 
Valdespino, însă, din păcate, nu-mi dau seama cum să formulăm 
o asemenea informaţie într-un mod inofensiv. Şi mai e, oftase el, 
problema angajamentului pe care ni l-am luat în faţa domnului 
Kirsch, de a-i păstra secretul. 

— Adevărul, răspunsese, al-Fadl, şi eu sunt reticent în a-mi 
încălca angajamentul, însă cred că trebuie să alegem răul cel mai 
mic şi să acţionăm în numele unui bine cu valori mai înalte. Toți 
suntem atacați aici - musulmani, evrei, creştini, hinduşi, toate 
religiile inegală măsură - şi, ţinând cont că adevărurile 


fundamentale pe care domnul Kirsch le subminează sunt comune 
tuturor religiilor noastre, avem obligaţia de a prezenta arest 
material într-o manieră în care să nu ne afecteze negativ 
comunităţile. 

— Mă tem că n-avem nicio posibilitate în acest sens, replicase 
Valdespino. Dacă intenţionăm să facem publică prezentarea lui 
Kirsch, singura abordare sustenabilă va fi să aruncăm o umbră de 
îndoială asupra descoperirii lui și să-l discredităm înainte de a-și 
transmite mesajul. 

— Pe Edmond Kirsch? întrebase mirat al-Fadl. Un om de ştiinţă 
strălucit care nu s-a înşelat niciodată, în nicio privinţă? N-am 
participat, oare, toţi trei la aceeaşi întâlnire cu el? Prezentarea lui 
a fost foarte învingătoare. 

— Nu mai concludentă decât cele ale unor vizionari ca Galilei, 
Bruno sau Copernic în epoca lor, oftase Valdespino. Religiile au 
mai trecut prin situaţii similare şi înainte. N-avem de-a face cu 
nimic altceva decât cu ştiinţa care ne bate din nou la uşă. 

— Dar la un nivel mult mai profund decât au făcut-o 
descoperirile din fizică şi astronomie! exclamase al-Fadl. Kirsch 
ameninţă însuşi nucleul... originile fundamentale ale întregii 
noastre credinţe! Poţi să citezi cât vrei din istorie, însă nu uita că, 
în ciuda eforturilor Vaticanului de a le închide gura unora ca 
Galilei, ideile lui științifice au avut, în cele din urmă, câştig de 
cauză. lar cu Kirsch se va întâmpla la lei. N-avem cum să oprim 
ceea ce se va întâmpla. 

O tăcere sobră se aşternuse între ei. 

— Poziția mea în această chestiune este una simplă, 
continuase Valdespino într-un târziu. Mi-aş dori ca Edmond Kirsch 
să nu fi făcut descoperirea aceea. Mă tem că nu suntem pregătiţi 
să-i facem faţă. Şi ceea ce-mi doresc în primul rând este ca 
informaţia respectivă să n-ajungă niciodată la lumina zilei. 
Concomitent., adăugase el după o pauză, cred că totul în lumea 
noastră se întâmplă în conformitate cu planurile lui Dumnezeu. 
Poate că, rugându-ne, Dumnezeu îi va vorbi domnului Kirsch şi-l 
va convinge să-şi reconsidere decizia de a-și aduce descoperirea 
la cunoștința publicului. 

— Nu cred că domnului Kirsch este capabil să audă vocea 
Domnului, pufnise al-Fadl. 

— Poate că nu, recunoscuse Valdespino. Dar miracole se 
întâmplă în fiecare zi. 


— Cu tot respectul pe care ţi-l port, dacă nu te vei ruga la 
Domnul să-l trăsnească pe Kirsch de moarte înainte să-şi poată 
anunţa... replicase înfocat clericul musulman. 

— Domnilor! îl întrerupsese Köves, încercând să detensioneze 
atmosfera. Nu trebuie să luăm o decizie pripită. Nu e nevoie să 
ajungem la un consens în această seară. Domnul Kirsch a 
precizat că va face anunţul abia peste o lună. Mi-aş permite să vă 
sugerez să medităm individual la această situaţie şi să discutăm 
din nou peste câteva zile. Cugetând astfel, poate că ni se va 
revela cea mai bună cale de urmat. 

— Un sfat înţelept, conchisese Valdespino. 

— Însă nu trebuie să aşteptăm prea mult, îi prevenise al-Fadl. 
Sa reluăm această conversaţie telefonică peste două zile. 

— De acord. Putem lua atunci decizia finală. 

Asta se întâmplase cu două zile în urmă, aşa că seara 
convenită pentru continuarea discuţiei sosise. Singur la biroul lui 
din házikó rabinul Köves simţea o îngrijorare tot mai profundă. 
Ora stabilită pentru apelul programat trecuse deja de zece 
minute. 

Într-un târziu, telefonul sună şi el răspunse imediat. 

— Alo, Rabi, se auzi glasul tulburat al episcopului Valdespino. 
Îmi cer scuze pentru întârziere. Mă tem că a/lamahul al-Fadl nu ni 
se va alătura în seara aceasta. 

— Oh?! exclamă Köves surprins. S-a întâmplat ceva? 

— Nu ştiu. Toată ziua am încercat să-l contactez, dar pare să 
fi... dispărut. Niciunul dintre colegii lui n-are habar unde ar putea 
fi. 

Pe Köves îl trecu un fior pe şira spinării. 

— Îngrijorător! 

— Într-adevăr. Sper că n-a păţit nimic. Din nefericire însă, 
veştile rele nu se opresc aici, adaugă episcopul şi, după o pauză, 
reluă pe un ton şi mai sumbru: Tocmai am aflat că Edmond 
Kirsch a organizat un eveniment în cadrul căruia îşi va face 
publică descoperirea... în seara asta. 

— În seara asta?! Dar spunea c-o va face peste o /ună! 

— Da, confirmă Valdespino. Însă a minţit. 


CAPITOLUL 6 


— Chiar în faţa dumneavoastră, domnule profesor, veţi vedea 
cea mai mare pictură din colecţia muzeului nostru, deşi puţini 
oaspeţi o remarcă imediat, răsună în căştile lui Langdon vocea 
amicală a lui Winston. 

Langdon privi spre cealaltă latură a foaierului, dar nu văzu 
altceva decât un perele din sticlă care dădea spre lagună. 

— Îmi pare rău, însă cred că în privinţa asta mă alătur şi eu 
majorităţii. Nu văd nicio pictură. 

— Păi, este expusă într-un mod mai degrabă neconvențional. 
Explică Winston râzând uşor. Pânza e aşezată nu pe perete, ci pe 
podea. 

„Ar fi trebuit să-mi dau scama”, reflectă Langdon, aplecându-şi 
privirea şi continuând să meargă, până când zări vastul tablou 
dreptunghiular de pe pardoseala din piatră. 

Pictura uriaşă era realizată într-o singură culoare - un câmp 
monocrom de un albastru intens - şi spectatorii stăteau în jurul 
ei, uitându-se în jos de parcă ar fi privit în adâncul unui iaz. 

— Piesa măsoară aproape cinci sute optzeci de metri pătraţi, 
preciza Winston şi Langdon calculă că era o suprafaţă de zece ori 
mai mare decât era a primului său apartament din Cambridge. A 
fost realizată de Yves Klein şi a devenit cunoscută printre 
admiratori ca Piscina. 

Langdon se văzu nevoit să admită că profunzimea 
surprinzătoare a acelei nuanţe de albastru îi dădea senzaţia că ar 
putea plonja direct în pictură. 

— Klein a inventat această culoare, numită internaţional Klein 
Blue, şi susţine că profunzimea ei amintește de caracterul 
imaterial și nemărginit al viziunii lui utopice despre lume. 

Winston citea dintr-un material pregătii anterior, îşi dădu 
seama Langdon, 

— Yves Klein este cunoscut cel mai bine pentru picturile lui în 
albastru, însă e renumit şi pentru o tulburătoare fotografie 
intitulată Sa/t în neant, care a stârnit o adevărata panică în 1960, 
când a fost dată publicităţii. 


Langdon văzuse Salt în neant la Muzeul de Artă Modernă din 
New York. Fotografia era cu adevărat tulburătoare: înfăţişă un 
bărbat bine îmbrăcat, aruncându-se de pe o clădire înaltă şi 
plonjând spre asfalt. Imaginea era, de fapt, un truc fotografic - 
ingenios concepută şi superb retuşată cu ajutorul unei lame, cu 
mult înainte de apariţia unor programe ca Photoshop. 

— De asemenea, adăugă Winston, Klein a compus şi piesa 
muzicală Linişte monotonă, în care orchestra simfonică redă o 
singură notă muzicală, un fa major, timp de douăzeci de minute. 

— Si oamenii chiar o ascultă? 

— Cu miile. lar acea unică notă este doar prima mişcare 
simfonică. În cea de-a doua, membrii orchestrei stau nemişcaţi şi 
interpretează „liniştea absolută” timp de alte douăzeci de 
minute. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— Deloc, vorbesc foarte serios. Ca să fiu echitabil, trebuie să 
spun că spectacolul n-a fost, probabil, chiar atât de plictisitor 
cum ar putea părea; pe scenă apăreau şi trei femei dezbrăcate, 
acoperite cu vopsea albastră, care se rostogoleau pe pânze de 
desen uriaşe. 

Deşi îşi devotase cea mai mare parte a carierei profesionale 
studiului artei, Langdon suferea din cauză că nu reuşea să 
aprecieze şi stilurile mai avangardiste ale lumii artistice. 
Atractivitatea artei moderne continua să rămână pentru el un 
mister. 

— Nu vreau să fiu lipsit de respect, Winston, însă trebuie să-ţi 
spun că mi se pare deseori greu să-mi dau seama când ceva e 
„artă modernă” şi când e, de fapt, doar o ciudăţenie. 

Răspunsul ghidului nu-l lămuri deloc. Ş 

— Pai, asta e, în fond, întrebarea, nu-i așa? In lumea 
dumneavoastră, a artei clasice, lucrările sunt apreciate pentru 
măiestria execuţiei, adică pentru talentul cu care artistul aplică 
tușele de penel sau cu care dăltuiește piatra. Dar în arta 
modernă, capodoperele sunt dictate mai degrabă de ideea de la 
baza lor decât de stilul execuţiei. Spre exemplu, oricine ar putea 
să compună cu uşurinţă o simfonie de patruzeci de minute în 
care să nu se audă altceva decât o singură notă muzicală şi apoi 
linişte, însă Yves Klein a fost cel care a avut ideea. 

— Just. 

— Desigur, Sculptura de ceață de afară este un exemplu 
perfect de artă conceptuală. Artista a avut o idee - să monteze 


sub pod ţevi perforate prin care să pompeze ceaţă deasupra 
lagunei -, dar crearea piesei a căzut în sarcina instalatorilor din 
zonă. Deşi... continuă Winston după o scurtă pauză, eu, unul, îi 
dau artistei note foarte mari pentru faptul că şi-a utilizat mediul 
de exprimare cape un cod. 

— Ceaţa e un cod?! 

— Da. Un tribut criptic adus arhitectului care a proiectat 
clădirea muzeului. 

— Frank Gehry? 

— Frank O. Gehry”. 

— Isteţ! 

În vreme ce Langdon se îndreptă spre ferestre, Winston îşi 
continuă explicaţiile: 

— Aveţi de aici o altă perspectivă asupra păianjenului. Aţi 
văzut-o pe Maman când aţi venit? 

Privind afară, peste lagună, Langdon zări uriaşa sculptură 
înfăţişând văduvă-neagră. 

— Da. Nu prea ai cum s-o ratezi. 

— Sesizez din intonaţia dumneavoastră că nu sunteţi un mare 
admirator al ei. 

— Mă străduiesc să fiu. În calitatea mea de clasicist, mă simt 
aici mai curând ca peștele pe uscat. 

— Interesant! Mi-aş fi închipuit că dumneavoastră, dintre toți 
oamenii, aţi aprecia-o cel mai bine pe Maman. E un exemplu 
desăvârşii al noţiunii clasice de juxtapoziţie. De fapt, poate veţi 
dori chiar s-o folosiţi în sala de curs, data viitoare când veţi preda 
acest concept. 

Langdon se uită la păianjen, însă nu văzu nimic care să-i dea 
dreptate lui Winston. Când vorbea în clasă despre juxtapoziţie, 
el, unul, prefera să întrebuinţeze exemple mai tradiţionale. 

— Cred totuşi că voi rămâne la David. 

— Da, Michelangelo continuă să fie standardul de aur, replică 
Winston cu un râs uşor, prin felul strălucit în care l-a înfăţişat pe 
David într-un contrapposto? efeminat, ţinând în mâna fără vlagă 
o praştie flască şi sugerând astfel o vulnerabilitate feminină. Şi 
totuşi, privirea lui David transmite o fermitate letală, iar muşchii 


5 Joc de cuvinte pe baza iniţialelor din numele arhitectului; În limba engleză, fog 
înseamnă timţit. (n.tr.) 

€ Personajul lui Michelangelo îşi susţine toată greutatea pe un singur picior, lăsându-l 
pe celălalt uşor îndoit, (n.tr.) 


şi tendoanele vizibile par încordate în anticiparea uciderii lui 
Goliat, Sculptura e în acelaşi timp delicată şi funestă. 

Comentariul lui Winston era impresionant, se gândi Langdon, 
dorindu-şi ca şi studenţii lui să înţeleagă la fel de bine 
capodopera lui Michelangelo. 

— Maman nu se deosebeşte deloc de David, continuă ghidul. 
Avem de-a face aici cu o juxtapoziţie la fel de curajoasă a unor 
principii arhetipale opuse. In natură, văduva-neagră este o 
creatură înspăimântătoare - un prădător care-şi prinde victimele 
în pânza pe care o ţese şi aşa le ucide, în ciuda caracterului ei 
letal, iat-o înfăţişată aici cu un sac de ouă, pregătindu-se să dea 
viaţă şi fiind astfel deopotrivă prădător şi progenitor un trup 
puternic pe nişte picioare imposibil de subţiri, ceea ce transmite 
deopotrivă forţă şi fragilitate. Maman ar putea fi un David al 
epocii moderne, dacă vreţi. 

— Nu vreau, replică Langdon zâmbind. Dar trebuie să recunosc 
că analiza ta mi-a dat de gândit. 

— Bun, atunci permiteţi-mi să vă mai arăt o piesă. Din 
întâmplare, una originală semnată Edmond Kirsch, 

— Serios? N-am ştiut că Edmond e şi artist. 

— O să vă las pe dumneavoastră să apreciaţi acest lucru, râse 
Winston. 

Indrumat de glasul din căşti, Langdon lăsă ferestrele în spate şi 
se îndreaptă spre o nişă spațioasă, în care un grup de invitaţi 
stătea în faţa unei plăci mari de lut uscat, prinsă pe perete. La 
prima vedere, placa îi amintea de un exponat dintr-un muzeu cu 
fosile. Insă cea de acolo nu conţinea nicio fosilă. In schimb, avea 
adâncituri rudimentare, asemănătoare cu cele pe care le-ar face 
un copil desenând cu un băț în cimentul umed. 

Spectatorii nu păreau deloc impresionați. 

— Edmond a făcut asta? exclamă o femeie care-şi injectase 
botox în buze şi purta o capă de nurcă pe umeri. Nu pricep. 

Profesorul din Langdon nu se putu stăpâni. 

— De fapt, e ceva foarte ingenios, replică el. Până acum, este 
piesa mea preferată din acest muzeu. 

Femeia se răsuci pe călcâie spre el şi-l măsură cu o privire în 
care se citea o nuanţă clară de dispreţ. 

— Nu, serios! lluminaţi-mă, vă rog! 

„M-aş bucura s-o pot face.“ 

Langdon se apropie de seria de semne gravate brut pe 
suprafaţa lutului. 


w 


— În primul rând, începu el, Edmond a gravat acest simbol în 
lut ca un omagiu adus primului sistem de scriere din istoria 
omenirii, cuneiformele. 

Femeia continuă să se uite la el, nu prea convinsă. 

— Cele trei semne adânci din mijloc denotă cuvântul „peşte“ în 
asiriană, adăugă Langdon. E ceea ce se numeşte o pictogramă. 
Dacă priviţi cu atenţie, vă puteţi imagina gura deschisă a peştelui 
spre dreapta şi solzii triunghiulari de pe corpul lui. 

Spectatorii îşi  înclinară capetele, studiind lucrarea 
îndeaproape. 

— lar dacă vă uitaţi aici, continuă el arătând spre seria de 
adâncituri din stânga peştelui, veţi vedea că Edmond a schiţat 
urme de paşi în mâl, în urma peştelui, pentru a reprezenta pasul 
evolutiv revoluţionar al trecerii .acestuia pe uscat. 

Privitorii începură să încuviinţeze din cap în semn de apreciere. 

— Şi, în ultimul rând, asteriscul asimetrie din dreapta - semnul 
pe care peştele pare să-l înghită - este unul dintre cele mai vechi 
simboluri din istorie, reprezentându-l pe Dumnezeu. 

Femeia cu botox se întoarse spre el, încruntată. 

— Adică peştele îl mănâncă pe Dumnezeu? 

— Aşa ar părea. Este o versiune ludică a peştelui darwinian: 
evoluţia care înghite religia, explică Langdon, ridicând din umeri. 
Aşa cum spuneam, o lucrare isteaţă. 

In vreme ce se îndepărta, auzi în urma lui mulţimea 
murmurând, iar în căşti Winston izbucni în râs. 

— Foarte amuzant, domnule profesor! Edmond ar fi apreciat 
expunerea dumneavoastră ad-hoc. Nu sunt mulţi cei care 
descifrează sensul acestei lucrări. 

— Păi, în asta constă profesia mea. 

— Da, şi-mi dau scama de ce mi-a cerut domnul Kirsch să vă 
tratez ca pe un invitat cu totul special. De fapt, m-a rugat să vă 
arăt un lucru pe care niciunul dintre ceilalţi oaspeţi ai noştri din 
această seara nu-l va descoperi. 

— Da? Şi ce anume? 

— Vedeţi culoarul acela blocat, în dreapta ferestrelor 
principale? 

Langdon se uită în direcţia indicată. 

— Da. 


— Bun. Vă rog să-mi urmaţi instrucţiunile. 

Nesigur, urmă pas cu pas indicaţiile ghidului. Se îndreptă într- 
acolo şi, după ce se asigură că nu-l vede nimeni, se strecură 
printre stâlpişorii cordonului de protecţie şi intră pe culoar, 
neobservat. Lăsând în urmă mulţimea invitaţilor din foaier, 
străbătu cei zece metri până la o uşă metalică pe care era fixat 
un panou digital. 

— Tastaţi aceste şase cifre, îi spuse Winston, dictându-i-le. 

Langdon apăsă tastele şi uşa scoase un clic. 

— Bun, domnule profesor. Vă rog să intraţi. 

Neştiind la ce să se aştepte, ezită o clipă şi apoi, adunându-şi 
gândurile, deschise uşa. lnăuntru domnea un întuneric aproape 
total. 

— Voi aprinde eu luminile pentru dumneavoastră, îl înştiinţa. 
Winston. Vă rog să intraţi şi să închideţi uşa. 

Langdon făcu un pas înăuntru, încercând să zărească ceva în 
întuneric. Inchise uşii în urma lui şi se auzi din nou același clic. 
Treptat o lumină palidă începu să pâlpâie pe marginile încăperii, 
dezvăluind un incredibil spaţiu cavernos - o unică incintă uriaşă, 
ca un hangar pentru o flotilă de aeronave Boeing 747. 

— Trei mii de metri pătraţi, îi explică ghidul 

În comparaţie cu încăperea aceea, foaierul părea un pitic. 

Pe măsură ce luminile deveneau mai intense, Langdon începu 
să distingă o serie de forme masive pe podea - șase sau şapte 
siluete neclare, aidoma unor dinozauri ierbivori ieşiţi la păscut în 
noapte. 

— Nu înţeleg la ce mă uit, spuse el. 

— Se numeşte Problema timpului, răsună glasul lui Winston în 
căşti. Este cea mai grea operă de artă din muzeu. Cântăreşte 
peste o mie de tone. 

Langdon încă se străduia să înţeleagă. 

— Şi de ce doar cu mă aflu aici? 

— Aşa cum v-am zis, domnul Kirsch mi-a cerut să vă arăt 
dumneavoastră aceste obiecte extraordinare. 

Luminile se aprinseseră la intensitatea maximă, inundând 
spaţiul vast cu o strălucire diafană, în care Langdon nu putea 
face altceva decât să privească uluit scena din faţa lui. 

„Am ajuns într-un univers paralel.” 


CAPITOLUL 7 


Amiralul Luis Ávila sosi la punctul de control la intrarea în 
muzeu şi-şi privi ceasul, asigurându-se că se încadrase în timp. 

„Perfect.” 

Îi prezentă Documento Nacional de Identidad angajatului care 
verifica pe un computer lista invitaţilor şi pentru o clipa inima 
începu să-i bată mai repede când acesta nu-i găsi numele. În cele 
din urmă, îl identifică la baza listei - fusese adăugat în ultimul 
moment - şi-i permise să intre. 

„Exact aşa cum mi-a promis Regentul,” Cum anume reuşise, 
asta Ávila n-o mai ştia; se spunea că lista invitaţilor din seara 
aceea era impenetrabilă din punct de vedere informatic. 

Işi continuă drumul spre detectorul de metale, unde îşi puse 
telefonul mobil în tăviţă. Apoi, cu o grijă extremă, scoase din 
buzunarul tunicii un rozariu neobişnuit de greu şi-l aşeză 
deasupra telefonului. 

„Uşor, îşi spuse el. Foarte uşor.” 

Angajatul de la punctul de control îi făcu semn să păşească 
prin spaţiul detectorului şi trecu tăviţa cu bunurile lui personale 
în partea cealaltă. 

— Que rosario tan bonito! exclamă el, admirând rozariul 
metalic format dintr-un şirag rezistent de mărgele şi un crucifix 
gros, cu marginile rotunjite. Ce rozariu frumos! 

— Gracias, răspunse amiralul. Mulţumesc. 

„Eu însumi l-am confecţionat.” 

Apoi trecu fără probleme prin cadrul detectorului. Îşi luă din 
tăviţă telefonul mobil şi rozariul, punându-le cu gesturi uşoare la 
loc, în buzunar, şi se îndreptă grăbit spre cel de-al doilea punct 
de control, unde primi un neobişnuit set de căşti. 

„N-am nevoie de un tur ghidat audio, reflectă el. Am o treabă 
de făcut.” 

Și traversând foaierul, lasă discret setul de căști să cadă într- 
un coș de gunoi. 


Inima îi bubuia în piept în vreme ce căuta din priviri un loc ferit 
în care să-l contacteze pe Regent şi să-l anunţe că intrase fără 
niciun incident. 

„Pentru Dumnezeu, ţară şi rege, îşi repetă el. Dar mai ales 
pentru Dumnezeu.” 


În aceeaşi clipă, în cea mai adâncă pustietate a deşertului de 
la granița Dubaiului, sub lumina Lunii, Syed al-Fadl, veneratul 
allamah de şaptezeci și opt de ani, îşi trăia ultimele clipe, 
târându-se pe nisipul rece. Mai departe de atât nu putea merge. 

Pielea îi era arsă de soare şi plină de băşici, iar gâtul atât de 
uscat, încât abia dacă mai răsufla. Nisipul răscolit de vânt îl 
orbise cu ore în urmă, şi totuşi, el încă se târa. La un moment dat 
i se păruse că aude huruit îndepărtat de ATV-uri, dar probabil că 
fusese doar şuierul vântului. Încrederea că Allah îl va salva îi 
pierise de mult. Vulturii nu-i mai dădeau târcoale din înaltul 
cerului; păşeau alături de el. 

Spaniolul înalt care-i deturnase maşina cu o seară în urmă abia 
dacă rostise un cuvânt în timp ce o conducea, intrând adânc în 
inima deșertului. După o oră de drum, se oprise şi-i ceruse să 
coboare, lăsându-l în întunericul nopţii, fără apă şi fără mâncare. 

Răpitorul nu-i dăduse nicio sugestie cu privire la identitatea lui 
şi nici nu-şi explicase gestul în vreun fel. Singurul indiciu posibil 
pe care-l remarcase al-Fadl era un tatuaj ciudat în palma dreaptă 
a individului un simbol pe care nu-l recunoscuse. 


Ore întregi se împleticise a//amahul prin nisip şi strigase după 
ajutor, dar în zadar. Deshidratat şi prăbuşit în nisipul sufocant, 
simțind că inima îi cedează, îşi puse aceeaşi întrebare pe care și- 
io repetase de ceasuri bune „Cine mă vrea, oare, mort?" 

Un singur răspuns logic i se contura în minte, înfricoşător. 


CAPITOLUL 8 


Privirea lui Robert Langdon trecea automat de la o formă 
colosala la următoarea. Fiecare piesă era o foaie de tablă veche, 
înaltă, elegant curbată şi apoi aşezată precar pe muchie, într-un 
echilibru menit să creeze un perete independent. Aceşti pereţi 
arcuiţi şi înalţi de aproape cinci metri fuseseră torsionaţi în forme 
fluide, diferite - o panglică unduită, un cerc deschis, o spiră larga. 

— Problema timpului, repetă Winston. Autorul este Richard 
Serra. Această utilizare a unor pereţi nesusţinuţi dintr-un 
material atât de greu creează iluzia instabilității. În realitate însă, 
piesele sunt, toate, foarte stabile. Imaginaţi-vă o bancnotă de un 
dolar pe care o rulaţi în jurul unui creion. Când îndepărtați 
creionul, bancnota rulată stă foarte bine pe muchie, în picioare, 
susţinută de propria geometrie. 

Langdon se opri o clipă şi privi cercul imens de lângă el. 
Metalul era oxidat, având o nuanţă de aramă arsă şi o textură 
brută, organică. Piesa sugera atât forţă, cât şi un delicat 
sentiment al echilibrului. 

— Domnule profesor, aţi observat că prima formă nu este 
complet închisă? 

Continuând să păşească în jurul cercului, Langdon văzu că 
marginile zidului nu se uneau, ca atunci când un copil încearcă să 
deseneze un cerc, dar nu reuşeşte să ajungă cu creionul în 
punctul din care a plecat. 

— Aceasta conexiune nerealizată creează un punct de intrare 
către care spectatorul este atras, pentru a explora spaţiul 
negativ din interior. 

„Asta în cazul în care spectatorul nu suferă de claustrofobie” 
comentă Langdon în gând şi trecu repede mai departe. 

— In mod similar, explică Winston, veţi vedea în faţa 
dumneavoastră trei panglici ondulate din oţel, aproximativ 
paralele şi suficient de aproape unele de altele încât să formeze 
două tuneluri vălurite, cu o lungime de peste treizeci de metri. 
Piesa e intitulată Şarpele, iar tinerii noştri vizitatori sunt încântați 
să alerge prin ea. De fapt, dacă doi vizitatori aşezaţi la capetele 


opuse ale tunelului rostesc ceva în şoaptă, se aud perfect, ca şi 
când ar sta faţă în faţă. 

— Remarcabil, Winston, însă îmi poţi explica, te rog, de ce ţi-a 
cerut Edmond să-mi arăţi această galerie? 

„Ştie că nu pricep chestiile astea.“ 

— Piesa pe care m-a rugat să v-o arăt în mod special se 
numeşte Spirala torsionată şi se află în faţă, în colţul din dreapta. 

Langdon se uita într-acolo. „Cea care pare să fie la un 
kilometru distanţă?” 

— Da, o văd. 

— Splendid. Să ne apropiem de ea, da? 

Aruncând o privire scurta în jur, Langdon se îndreptă spre 
spirala îndepărtată, în timp ce Winston continua să vorbească. 

— Am auzit, domnule profesor, că Edmond Kirsch este un 
fervent admirator al activităţii dumneavoastră - mai cu seamă al 
ideilor despre interacţiunile între diversele tradiţii religioase în 
decursul istoriei şi evoluţiile lor reflectate în artă. Din multe 
puncte de vedere, domeniul teoriei jocurilor şi al calculului 
predictiv în care s-a specializat Edmond este similar, prin faptul 
că analizează dezvoltarea diverselor sisteme şi prognozează 
evoluţia lor în timp. 

— Şi evident că se pricepe foarte bine. La urma urmei, nu 
degeaba e supranumit un Nostradamus al epocii moderne. 

— Aş-a este. Deşi comparaţia e oarecum jignitoare după 
părerea mea. 

— De ce? Nostradamus este cel mai cunoscut prezicător din 
istoric. 

— Nu vreau să vă contrazic, domnule profesor, dar 
Nostradamus a scris aproape o mie de catrene criptic formulate, 
care, în decurs de patru secole, au fost interpretate în mod 
creativ de diverse persoane superstiţioase ce încercau să 
găsească un sens acolo unde nu există niciunul... în orice 
domeniu, de la al Doilea Război Mondial la moartea prinţesei 
Diana şi atacurile de la World Trade Center. E o absurditate 
crasă. Edmond Kirsch, pe de altă parte, a publicat un număr 
restrâns de predicții bine definite care s-au adeverit într-un 
interval de timp foarte scurt - sistemul de cloud coinpuling, 
vehicule fără șofer, cipurile automatizate cu numai cinci atomi. 
Nu, domnul Kirsch nu e Nostradamus, 

„Imi recunosc greşeala”, îşi spuse Langdon. Se zvonea că 
Edmond Kirsch inspira o mare loialitate în rândul colaboratorilor 


lui şi, după toate aparențele, Winston era unul dintre cei mai 
devotați discipoli ai săi. 

— Şi sunteţi mulţumit de turul pe care vi-l ofer? întrebă acesta, 
schimbând subiectul. 

— Foarte mulţumit. Felicitări lui Edmond pentru că a pus la 
punct această tehnologie de ghidare la distanţă. 

— Da, sistemul a fost un vis vechi al lui Edmond, care a 
petrecut enorm de mult timp şi a cheltuit sume uriaşe pentru a-l 
dezvolta în secret. 

— Serios? Tehnologia nu pare chiar atât de complicată. Trebuie 
să recunosc că, iniţial, am fost sceptic, însă dumneata m-ai 
convins; a fost un dialog foarte interesant. 

— E generos din partea dumneavoastră să afirmaţi asta şi sper 
să nu stric totul mărturisindu-vă adevărul. Fiindcă mă tem că n- 
am fost complet sincer cu dumneavoastră. 

— Nu înţeleg. 

— În primul rând, numele meu real nu este Winston. Ci Art. 

— Un ghid de muzeu pe nume Art? începu Langdon să râdă. Ei 
bine, nu te învinovăţesc pentru că foloseşti un pseudonim. Îmi 
pare bine să te cunosc, Art. 

— În plus, când m-aţi întrebat de ce nu vă însoțesc personal în 
turul prin muzeu, v-am răspuns corect că domnul Kirsch a dorit 
să limiteze numărul persoanelor din incintă. Dar acesta a fost un 
răspuns incomplet. Mai există un motiv pentru care vorbim prin 
intermediul căştilor, şi nu faţă în faţă, explică ghidul şi, după o 
pauză, adăugă: Sunt, de fapt, incapabil să mă mişc fizic. 

— Oh, îmi pare rău! exclamă Langdon, imaginându-şi-l pe Art 
într-un scaun cu rotile la un call-center şi regretă că ghidul se 
simţea jenat, nevoit fiind să-şi explice situaţia. 

— N-aveţi de ce. Vă asigur că picioarele dumneavoastră ar 
arăta foarte ciudat pe trupul meu. Vedeţi dumneavoastră, nu 
sunt deloc aşa cum vă închipuiţi, 

Langdon rări paşii fără să vrea. 

— Cum adică? 

— „Art” nu e de fapt atât un nume, cât o abreviere - 
prescurtarea de la „artificia/', răspunde glasul și apoi se 
întrerupse o clipă, pe urmă continuă. Adevărul, domnule 
profesor, este că în seara aceasta aţi reacţionat cu un ghid 
sintetic. Un fel de computer. 

Langdon se uită în jurul lui, neștiind ce să creadă. 

— Ce-i asta, un soi de farsă? 


— Nicidecum, domnule profesor. Sunt foarte serios. Edmond 
Kirsch a lucrat un deceniu și a cheltuit aproape un miliard de 
dolari pe cercetări în domeniul inteligenţei sintetice, iar în 
această seară dumneavoastră sunteţi una dintre primele 
persoane care testează roadele eforturilor lui. Turul de astăzi v-a 
fost oferit de un ghid sintetic. Nu sunt o ființă omenească. 

Lui Langdon îi era imposibil să creadă aşa ceva. Dicţia şi 
gramatica ghidului erau perfecte şi, cu excepţia râsului uşor 
nefiresc, fusese nu interlocutor cât se poate de elegant. In plus, 
dialogul lor abordase o gama variată şi nuanţată de subiecte. 

„Cineva mă urmăreşte”, îşi dădu el seama, cercetând pereţii 
cu privirea, în căutarea camerelor video ascunse. Bănuia că 
fusese, fără voia şi ştiinţa lui, inclus într-un act bizar de „artă 
experimentală” un fel de teatru al absurdului strălucit pus în 
scenă. „Au făcut din mine un şoarece de laborator.“ 

— Nu sunt pe de-a-ntregul împăcat cu această situaţie, spuse 
el şi ecoul glasului răsună în galeria pustie. 

— Scuzele mele, replică Winston. E de înţeles. Aşa cum am 
anticipat, informaţia aceasta vi se pare dificil de asimilat. Şi îmi 
închipui că tocmai de aceea mi-a cerut Edmond să vă aduc aici, 
într-un spaţiu ferit de ochii şi urechile altora. Este o informaţie 
care nu le-a fost comunicată şi celorlalţi invitaţi. 

Langdon scrută penumbra din jur, pentru a vedea dacă mai era 
cineva acolo. 

— După cum ştiţi, fără îndoială, continuă glasul ce părea 
neafectat de stinghereala lui Langdon, creierul omenesc este un 
sistem binar - sinapsele se aprind sau nu, sunt închise sau 
deschise, aidoma unui comutator. Ei bine, creierul are peste o 
sută de trilioane de comutatoare, ceea ce înseamnă că fabricarea 
unui creier nu este o chestiune de tehnologie, cât mai degrabă 
una de anvergură. _ 

Langdon abia dacă mai asculta. Incepuse din nou să meargă, 
privind ţintă semnul „leşire" cu o săgeată care arăta spre capătul 
îndepărtat al galeriei. 

— Domnule profesor, îmi dau seama cât este de greu de crezut 
că sonoritatea omenească a glasului meu este, de fapt, artificial 
generată, însă vorbirea este, în realitate, partea cea mai uşoară. 
Chiar şi un dispozitiv e-book de nouăzeci şi nouă de dolari 
reuşeşte să imite destul de bine vocea omenească. lar Edmond a 
investit miliarde. 

Langdon se opri brusc. 


— Dacă eşti un computer, spune-mi un lucru. Ce valoare a 
atins indicele Dow Jones Industrial Average în data de 24 august 
1974? 

— Ziua aceea era o sâmbătă, răspunse glasul aproape 
instantaneu. Prin urmare, pieţele erau închise. 

Langdon simţi un fior. Alesese data aceea ca o capcană. Unul 
dintre efectele secundare ale memoriei lui eidetice era faptul că 
datele i se întipăreau pentru totdeauna în minte. In sâmbăta 
aceea fusese aniversarea celui mai bun prieten al lui, iar el încă 
îşi amintea petrecerea organizată la piscină în după-amiaza 
aceea. „Helena Wooley purta un costum de baie albastru.” 

— Oricum, continuă glasul imediat, cu o zi înainte, vineri, 23 
august, indicele Dow Jones Industrial Average a închis la valoarea 
de 686,80, mai scăzută cu 17,83 puncte, deci cu o pierdere de 
2,53 la sută. 

Pentru o clipă, Langdon rămăsese mut. 

— Nu mă deranjează să aştept, reluă glasul, dacă doriţi să 
verificaţi datele pe smartphone. Deşi nu voi putea să nu subliniez 
ironia situaţiei. 

— Dar... eu nu... 

— Provocarea în privinţa inteligenţei sintetice, reluă glasul al 
cărui vag accent britanic părea mai straniu decât oricând, nu 
este accesul rapid la date - care e chiar simplu de asigurat -, ci 
abilitatea de a înţelege modul în care datele sunt interconectate. 
Şi la acest lucru mi se pare că dumneavoastră excelaţi, nu-i aşa? 
Intercorelarea ideilor? lată unul dintre motivele pentru care 
domnul Kirsch a dorit să-mi testeze abilităţile pe dumneavoastră. 

— O testare? A mea? 

— Nicidecum, replică glasul din nou cu acel râs nefiresc. O 
testare a mea. Ca să vadă dacă vă pot convinge că sunt o fiinţă 
omenească. 

— Un test Turing. 

— Exact. 

Testul Turing, îşi aminti Langdon, era o verificare propusă de 
criptanalistul Alan Turing, pentru a evalua capacitatea unui 
aparat de a se comporta într-o manieră similară cu cea a unui 
om. În esenţă, un evaluator uman asculta conversaţia dintre o 
maşinărie şi un om, iar dacă expertului îi era imposibil să distingă 
care din cei doi participanţi era omul, se considera că mașinăria a 
trecut proba. Testul Turing fusese aplicat cu brio în 2014, la 


Societatea Regală din Londra, şi de atunci tehnologia în domeniul 
inteligenţei artificiale progresase într-un ritm fulgerător. 

— Deocamdată, reluă glasul, niciunul dintre invitaţii noştri din 
aceasta seară n-a bănuit absolut nimic. Toţi trăiesc o experienţă 
extraordinară. 

— Stai puţin, adică toată lumea de aici vorbeşte cu un 
computer? 

— Tehnic spus, toată lumea vorbeşte cu mine. Am capacitatea 
de a mă partiţiona cu uşurinţă. Dumneavoastră îmi auziţi vocea 
prestabilită - cea pe rare o preferă Edmond -, dar ceilalţi aud alte 
voci sau alte limbi. Pe baza profilului dumneavoastră ca 
intelectual american de sex masculin, mi-am ales pentru dialogul 
nostru accentul britanic implicit. Am anticipat că vă va inspira 
mai multă încredere decât, să spunem, o voce feminină tânără 
cu accent sudist. 

„Chestia asta a sugerat cumva că aş fi şovin?” 

Langdon îşi aminti de o înregistrare care circulase on-line cu 
câţiva ani în urmă: Michael Scherer, şeful de redacţie al revistei 
Time, fusese contactat de un robot de telemarketing care păruse 
atât de omenesc, încât Scherer postase pe internet înregistrarea 
convorbirii telefonice, ca s-o asculte oricine. 

„Asta se întâmpla cu câţiva ani în urmă”, îşi dădu el seama. 
Ştia că Edmond Kirsch era implicat de ani buni în cercetările 
privitul inteligenţa artificială, fotografia lui apărând din când în 
când pe coperţile unor reviste care sublinia diversele progrese 
înregistrate. Şi iată că vlăstarul lui, „Winston”, era cea mai 
recentă capodoperă pe care o finalizase. 

— Înţeleg că totul se petrece foarte rapid, adăugă glasul. Însă 
domnul Kirsch mi-a cerut să vă arăt spirala aceasta, în faţa căreia 
ne aflăm acum. Cerinţa Domniei Sale a fost să intraţi în spirală şi 
să mergeţi în centrul ei. 

Privind tunelul îngust şi răsucit, Langdon simţi cum i se 
contractă musculatura. „Asta să fie, oare, ideea lui de farsă 
adolescentină?” 

— Poţi să-mi spui, te rog, ce se află înăuntru? Nu sunt un mare 
amator al spaţiilor închise. 

— Interesant! N-am ştiut acest lucru despre dumneavoastră. 

— Claustrofobia nu este o informaţie pe care o includ în CV-ul 
meu on-line, zise Langdon, încă incapabil să accepte ideea că 
discuta cu o maşinărie. 


— Nu trebuie să vă fie teamă. Spaţiul din centrul spiralei este 
destul de mare, iar domnul Kirsch a cerut clar să-i vedeţi centrul. 
Dar înainte să intraţi, Edmond vă roagă să vă scoateţi căştile şi 
să le lăsaţi aici, pe podea. 

Langdon aruncă o privire spre structura masivă şi ezită. 

— Nu vii cu mine? 

— Se pare că nu. 

— Ştii, toată chestia asta e foarte ciudată, şi nu sunt tocmai... 

— Domnule profesor, dat fiind că Edmond v-a adus până aici, 
la acest eveniment, mi se pare ca n-ar fi un efort prea mare să 
faceţi câţiva paşi în interiorul acestei lucrări de artă. Copiii intră 
în ea în fiecare zi şi supraviețuiesc toţi. 

Până atunci nu mai fusese niciodată mustrat de un computer - 
dacă asta era în realitate -, însă replica tăioasă avu efectul 
scontat. Langdon îşi scoase căştile şi le aşeză cu grijă pe podea, 
după care se întoarse spre deschiderea spiralei. Pereţii înalţi 
formau un fel de canion îngust care cotea, aşa că nu mai vedeai 
nimic dincolo de un punct, în întuneric. 

— Haide s-o facem şi pe-asta, spuse el, adresându-se nimănui. 

Trase aer adânc în piept şi păşi prin deschidere. 

Tunelul cotea iar şi iar, înaintând mai mult decât îşi închipuise, 
curbându-se tot mai în adânc, astfel că în scurt timp nu mai reuşi 
să ţină socoteala spirelor pe care le parcursese. Cu fiecare rotaţie 
în sensul acelor de ceasornic, tunelul se îngusta şi umerii lui largi 
aproape că atingeau pereţii. „Respiră, Robert!“ Foile de tablă 
piezişe păreau gata să se prăbuşească spre el în orice clipă şi să-l 
strivească sub tonele de oţel. 

„De ce fac, oare, chestia asta?” 

Cu o clipă înainte să se întoarcă și să pornească înapoi tunelul 
se oprește brusc, lăsând în loc un amplu spaţiu deschis. Aşa cum 
i se spusese, camera era mai mare decât se temuse. leşi repede 
din tunel în încăperea vastă și răsuflă uşurat când văzu podeaua 
goală şi pereţii metalici înalți. Se întrebă din nou dacă nu cumva 
toată situaţia aceea era doar o complicată farsă copilărească. 

O uşa se auzi undeva afară şi paşi grăbiţi răsunară de dincolo 
de pereţii verticali. Cineva intrase în galerie, pe uşa pe care o 
zărise. Paşii apropiară de spirală şi începură să urmeze drumul 
circular, devenind tot mai sonori cu fiecare spiră parcursă. 
Cineva intrase în tunel. 

Se trase înapoi, cu privirea aţintită asupra deschiderii, în timp 
ce paşii continuau să se apropie. Ecoul lor răsuna tot mai tare, 


până când, brusc, un bărbat apăru în gura tunelului. Era scund, 
slab, cu tenul palid, ochii pătrunzători și un smoc de păr negru, 
ciufulit. 

ÎI privi încremenii câteva clipe şi apoi, în sfârșit, un zâmbet larg 
i se întinse pe faţă. 

— Marele Edmond Kirsch ştie întotdeauna cum să-şi facă 
intrarea! 

— O singură şansă avem ca să facem o impresie bună, replică 
Edmond abil. Mi-a fost dor de tine, Robert. lţi mulţumesc pentru 
că ai venit. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară cu afecţiune. Bătându-şi amical 
vechiul prieten pe spate, Langdon constată că Edmond pierduse 
în greutate. 

— Ai slăbit! 

— Am devenit vegan, răspunse Kirsch. E mai uşor aşa decât să 
mergi la sală. 

— Ei bine, mă bucur să te văd, izbucni în râs Langdon. ŞI, ca de 
obicei, mă faci să mă simt îmbrăcat la patru ace. 

— Cine, eu? exclamă Kirsch uitându-se în jos, la blugii lui negri, 
tricoul alb, și jacheta de motociclist cu fermoar pe lateral. 
Chestiile astea-s de designer! 

— Şi şlapii albi sunt de designer? 

— Şlapi!? Aştia sunt creaţi ele Salvatore Ferragamo! 

— Şi-mi închipui că au costat mai mult decât întreaga mea 
ţinuta. 

Edmond se apropie şi-i examina eticheta sacoului. 

— Păi, replică el zâmbind, ai un frac chiar drăguţ. Dar n-ai fost 
prea departe de adevăr. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc, Edmond, că asistentul sintetic, 
Winston... e foarte deconcertant. 

— Incredibil, nu-i aşa? zâmbi larg Kirsch. Nici n-o să-ţi vină să 
crezi ce-am reuşit anul ăsta în domeniul inteligenţei artificiale... 
progrese uluitoare! Am dezvoltat câteva noi tehnologii care 
conferă maşinilor capacităţi de soluţionare a problemelor şi de 
autocontrol cu totul ieşite din comun. Winston nu este încă 
definitivat, însă pe zi ce trece devine tot mai perfecţionat. 

Langdon remarcă ridurile adânci care apăruseră în ultimul an 
în jurul ochilor cu priviri tinereşti ai prietenului său. Kirsch părea 
istovit. 

— Edmond, vrei să-mi spui pentru ce m-ai adus aici? 

— În Bilbao? Sau în spirala lui Richard Serra? 


— Haide să începem cu spirala. Doar știi că sufăr de 
claustrofobie! 

— Exact. In seara asta am de gând să scot oamenii din zona lor 
de confort, declară Edmond cu un zâmbet afectat. 

— Specialitatea ta dintotdeauna! 

— în plus, trebuia să-ţi vorbesc şi nu voiam să fiu văzut înainte 
de spectacol. 

— Fiindcă vedetele rock nu coboară niciodată în public înainte 
de concert? 

— Corect! glumi Edmond. Vedetele rock apar pe scenă ca prin 
magie, într-un nor de fum. 

Deasupra lor, luminile dădură să se stingă şi se aprinseră din 
nou. Kirsch se uită la ceasul de la încheietură, apoi ridică privirea 
spre Langdon, cu o expresie dintr-odată serioasă. 

— Robert, nu mai avem mult timp. Seara asta este pentru 
mine un prilej epocal. De fapt, va fi o ocazie importantă pentru 
întreaga omenire. 

Langdon simţi brusc un val de adrenalină. 

— Recent am făcut o descoperire ştiinţifică, una cu implicaţii 
colosale, continuă Edmond. Aproape nimeni în lume nu ştie încă 
despre ea, iar în seara asta în foarte scurt timp - mă voi adresa 
în direct lumii întregi şi voi anunţa ce am descoperii. 

— Nu ştiu ce să zic. Pare ceva extraordinar. 

— Robert, adăugă Kirsch pe un ton scăzut și neobişnuit de 
încordat. înainte să fac publică informaţia aceasta, am nevoie de 
sfatul tău. Mă tem că viaţa mea depinde de el. 


CAPITOLUL 9 


În spirală se lăsase tăcerea. 

„... am nevoie de sfatul tău. Mă tem că viaţa mea depinde de 
el.“ Cuvintele lui Kirsch pluteau încă în aer. În ochii prietenului 
său, Langdon citea îngrijorare. 

— Edmond, ce se întâmplă? Eşti bine? 

Luminile din plafon pâlpâiră din nou, dar Kirsch le ignora. 

— Anul care a trecut a fost unul remarcabil pentru mine, 
continuă el în şoaptă. Am lucrat singur la un proiect important, 
unul care a dus la o descoperire senzaţională. 

— Pare ceva grozav. 

Kirsch încuviinţă. 

— Chiar este, şi nu pot descrie în cuvinte cât de emoţionat 
sunt s-o împărtăşesc în seara asta lumii întregi. Fiindcă va atrage 
după sine o schimbare de paradigmă semnificativă. Nu exagerez 
dacă-ţi spun că va avea repercusiuni la nivelul revoluţiei 
coperniciene. 

Pentru o clipă, Langdon crezu că prietenul lui glumeşte, însă 
expresia din ochii lui Edmond continua sa fie cât se poate de 
serioasă. 

„Copernic?!” Modestia nu fusese niciodată una dintre 
trăsăturile definitorii ale fostului său student, dar afirmaţia lui 
părea să frizeze absurdul. Nicolaus Copernic era părintele teoriei 
heliocentrice - ideea conform căreia planetele se rotesc în jurul 
Soarelui - şi aceasta declanşase în secolul al XVI-lea o adevărată 
revoluţie ştiinţifică, distrugând din temelii vechea doctrină a 
Bisericii, care susţinea că omenirea se afla în centrul universului 
creat de Dumnezeu. Descoperirea lui Copernic a continuat să fie 
condamnată de autorităţile ecleziastice încă trei secole, însă răul 
pentru Biserică fusese făcut deja şi lumea n-a mai fost niciodată 
la fel. 

— Îmi dau seama că eşti sceptic. Spuse Edmond. Ar fi fost mai 
bine să mă compar cu Darwin? 

— Ar fi fost acelaşi lucru, surâse Langdon. 


— Bun, atunci spune-mi, te rog, care sunt cele două întrebări 
fundamentale pe care și le-a pus omenirea în întreaga sa istorie? 

Robert se gândi o clipă. 

— Ei bine, probabil „Cum a început totul?” şi „De unde venim?” 

— Exact. lar cea de-a doua întrebare decurge, de fapt, din 
prima. Nu „De unde venim”..., ci... 

— Încotro ne îndreptăm? 

— Da! lată cele două enigme aflate la baza întregii experienţe 
omeneşti. De unde venim? Şi încotro ne îndreptăm? Creaţia şi 
destinul omenesc. Două mistere universale. Robert, adăugă 
Edmond cu o privire pătrunzătoare, descoperirea mea... 
răspunde clar la ambele întrebări. 

Langdon cântări în minte cuvintele prietenului său şi 
implicaţiile lor ameţitoare. 

— Nu ştiu... n-am idee ce să zic. 

— Nu trebuie să zici nimic. Sper că vom avea timp să discutăm 
pe îndelete după prezentarea din această seară, dar deocamdată 
vreau să vorbesc cu tine despre latura întunecata a descoperirii, 
despre potenţialele ei efecte negative. 

— Crezi că vor exista repercusiuni? 

— Fără îndoială. Oferind răspuns la aceste întrebări, m-am 
poziţionat într-un conflict deschis cu principii spirituale vechi de 
secole. Creaţia şi destinul omului sunt două chestiuni care se 
încadrează în mod tradiţional în sfera credinţei religioase. Sunt 
un intrus în ea, iar marilor religii ale lumii nu le va plăcea ce voi 
avea de spus. 

— Interesant! De asta m-ai chestionat anul trecut două ore 
încheiate, la prânzul acela din Boston? 

— Da. Poate că-ţi aminteşti ce ţi-am garantat atunci - că ştiinţa 
va spulbera miturile religioase încă din decursul vieţii noastre. 

Langdon încuviinţă. „Ar fi şi greu de uitat!” Cutezanţa 
afirmației lui i se întipărise în minte cuvânt cu cuvânt. 

— Îmi amintesc. Şi ţi-am zis că religia a supravieţuit timp de 
milenii progreselor ştiinţifice, că a avut un rol important în 
societate şi că, deşi poate că va evolua, de murit nu va muri 
niciodată. 

— Exact. Tot atunci ţi-am mărturisit că mi-am găsit scopul în 
viaţă, acela de a folosi adevărurile științifice pentru a distruge 
miturile religiei. 

— Da, cuvinte mari. 


— Şi m-ai contrazis Robert. Ai susţinut că, ori de câte ori voi 
găsi un „adevăr ştiinţific” care contrazice sau subminează 
principiile religioase, să discut despre el eu un erudit din 
domeniul religiei, în speranţa că poate îmi voi da seama că 
ştiinţa şi religia încearcă de multe ori să spună aceeaşi poveste 
folosind două limbaje diferite. 

— Îmi aduc aminte. Specialiştii lumii ştiinţifice şi cei din 
domeniul spiritual utilizează deseori un vocabular diferit pentru a 
descrie exact aceleaşi mistere ale universului. lar conflictele au 
frecvent la bază chestiuni de semantică, nu de substanţă. 

— Ei bine, ţi-am urmat sfatul. M-am consultat cu lideri spirituali 
în privinţa ultimei mele descoperiri. 

— Şi? 

— Cunoşti ceva despre Parlamentul Mondial al Religiilor? 

— Sigur că da. 

Langdon era un mare admirator al asiduităţii cu care 
organizaţia încerca să promoveze dialogul interconfesional. 

— Întâmplarea face ca Parlamentul să-şi fi organizat anul ăsta 
lucrările chiar lângă Barcelona, cam la o oră distanţă de locuinţa 
mea, la abația Montserrat. 

„Un loc spectaculos” chibzui Langdon, care vizitase sanctuarul 
din vârf de munte cu mulţi ani în urmă. 

— Când am auzit că reuniunea avea loc chiar în săptămâna în 
care intenţionam să fac marele anunţ... nu ştiu, am... 

— Te-ai întrebat dacă n-ar putea fi un semn de la Dumnezeu? 

— Cam aşa ceva, începu Kirsch să râdă. Şi i-am contactat. 

— Ai vorbit în faţa întregului Parlament? întrebă Langdon 
impresionat. 

— Nu! Era mult prea periculos. Nu voiam ca informaţia să se 
afle înainte s-o anunţ eu însumi, aşa că am stabilit să mă 
întâlnesc doar cu trei dintre ei - cu câte un reprezentant al 
creştinismului, iudaismului şi islamismului. Întrunirea a fost una 
privată, în biblioteca abației. 

— Mă mir că te-au primit în bibliotecă! exclamă Langdon 
surprins. Am auzit că locul e sacrosanct. 

— Le-am spus că trebuia să ne vedem Intr-un loc sigur, fără 
telefoane, fără camere foto sau video, fără să fim deranjaţi. Şi m- 
au dus în bibliotecă. Înainte să le dezvălui ceva, i-am rugat să 
jure ca vor păstra secretul. Şi au acceptat. Până în prezent, ei 
sunt singurii oameni din lume care știu ceva despre descoperirea 
mea. 


— Fascinant! Şi cum au reacţionat când le-ai spus? 

Kirsch îşi plecă privirea, stânjenii. 

— Cred că n-am abordat problema foarte bine. Mă ştii bine, 
Robert, când sunt pasionat de ceva, diplomaţia nu e punctul meu 
forte. 

— Da, am citit că ţi-ar prinde bine puţină şcoală în domeniul 
tactului, râse Langdon, apoi reflectă: „La fel ca lui Steve Jobs şi 
altor genii vizionare”. 

— Şi cum sunt deschis din fire, franc, le-am dezvăluit, pur şi 
simplu, adevărul, chiar de la început: că am considerat 
întotdeauna religia o formă de amăgire în masă şi că, în calitatea 
mea de om de ştiinţă, mi se pare dificil să accept faptul că 
miliarde de oameni inteligenţi apelează la credinţă pentru a-şi 
găsi alinarea şi drumul în viaţă. Când m-au întrebat de ce mă 
consult cu nişte persoane pentru care, după toate aparențele, am 
prea puţin respect, le-am răspuns că mă aflam acolo pentru a 
vedea cum vor reacţiona ei la descoperirea mea, ca să pot 
înţelege cât de cât cum va fi ea primită de masele de credincioşi 
când o voi face publică. 

— Diplomat ca întotdeauna! comentă Langdon. Tu chiar ştii că 
sinceritatea nu e întotdeauna cea mai bună politică? 

— Opiniile mele despre religie sunt larg cunoscute, dădu Kirsch 
din mână a lehamite. Am crezut că-mi vor aprecia onestitatea. 
Însă, mă rog, după asta le-am prezentat activitatea mea, 
explicându-le în detaliu ce am descoperit şi cum va schimba asta 
totul. Mi-am scos chiar şi telefonul mobil şi le-am arătat un clip 
video care, recunosc, e oarecum şocant. Şi au rămas fără grai. 

— Ceva trebuie să fi spus! replică Langdon, tot mai curios să 
afle ce descoperise Kirsch. 

— Speram să discutăm, însă clericul creştin le-a impus 
celorlalţi doi să tacă înainte să apuce ei să rostească vreun 
cuvânt. Mi-a cerut să-mi reconsider ideea de a face publică 
informaţia şi l-am asigurat că mă voi mai gândi timp de o lună. 

— Dar ai de gând s-o anunti public în seara asta. 

— Da. Le-am precizat că voi amâna câteva săptămâni, ca să 
nu intre în panică sau să încerce să mă oprească. 

— Şi când vor afla despre prezentarea de diseară? 

— Nu vor fi încântați. Unul dintre ei, mai ales, răspunse Kirsch 
privind drept în ochii fostului său profesor. Cel care a organizat 
întâlnirea a fost episcopul Antonio Valdespino. Îl cunoşti? 

— de la Madrid? se crispă Langdon. 


— Exact. 

„Probabil n-a fost publicul ideal pentru ateismul lui Edmond.“ 
Valdespino era o personalitate marcantă a Bisericii Catolice din 
Spania, recunoscut pentru opiniile lui profund conservatoare şi 
influenţa puternică asupra regelui. 

— A găzduit lucrările Parlamentului în acest an. Explică 
Edmond, şi deci cu el am discutat despre organizarea întâlnirii. S- 
a oferit să participe şi l-am rugat să invite şi reprezentanţi ai 
islamismului şi iudaismului. 

Luminile din plafon păliră din nou. Kirsch ofta adânc şi reluă, 
cu o voce şi mai scăzută: 

— Robert, am vrut să vorbesc cu tine înainte de prezentare 
fiindcă am nevoie de sfatul tău. Trebuie să-ţi ştiu părerea despre 
episcopul Valdespino; este un om periculos? 

— Periculos? Din ce punct de vedere? 

— Ceea ce i-am arătat constituie o ameninţare pentru lumea 
lui şi aş vrea să-ţi cunosc opinia: consideri că e un pericol fizic 
pentru mine? 

Langdon clătină din cap. 

— Nu, imposibil. Nu ştiu ce i-ai spus, dar Valdespino este un 
susţinător important al catolicismului spaniol şi, datorită relaţiilor 
lui cu familia regală spaniolă, este extrem de influent... Însă e 
preot, nu un ucigaş plătit. Arma lui e puterea politică. Poate că va 
rosti o predică împotriva ta, dar îmi este foarte greu să cred că 
rişti să fii în vreun pericol fizic din partea lui. 

Kirsch nu părea convins. 

— Ar fi trebuit să vezi cum s-a uitat la mine când am plecat de 
la Montserrat. 

— Ai stat în biblioteca sacrosanctă a mănăstirii şi i-ai spus unui 
episcop că întregul lui sistem de credinţe religioase este iluzoriu! 
exclamă Langdon. La ce te-ai fi aşteptat - să-ţi ofere un ceai cu 
prăjiturele? 

— Nu, însă nici să-mi lase un mesaj de ameninţare în căsuţa 
vocală după întâlnire. 

— Episcopul Valdespino ţi-a telefonat? 

Kirsch duse mâna la buzunarul jachetei şi scoase un 
smartphone de dimensiuni neobișnuite. Avea o carcasă de un 
turcoaz aprins, decorată cu model hexagonal pe care Langdon îl 
recunoscu imediat ca fiind celebrul tipar mozaicat conceput de 
arhitectul catalan Antoni Gaudi. 


— Ascultă aici, îl îndemnă Edmond apăsând câteva taste şi 
întinzându-i telefonul. 

Vocea unui bărbat în vârstă răsună răspicat în difuzor, pe un 
ton grav şi sever: 


Domnule Kirsch, sunt episcopul Antonio Valdespino. După cum 
ştiţi, consider întâlnirea noastră din această dimineață profund 
îngrijorătoare - aşa cum o estimează şi cei doi colegi ai mei. Vă 
rog să mă sunati imediat pentru a discuta problema în continuare 
şi a vă avertiza încă o dată cu privire la pericolele pe care le 
presupune dezvăluirea publică a acestei afirmaţii. Dacă nu-mi 
veţi telefona, este bine să ştiţi că mă voi gândi împreună cu 
colegii mei la ideea unui anunţ anticipat prin care să comunicăm 
descoperirea dumneavoastră, s-o reformulăm, s-o discredităm şi 
să încercăm să contracarăm prejudiciile incalculabile pe care 
sunteţi gata să le aduceţi lumii întregi... prejudicii pe care este 
evident că nu le anticipati. Aştept apelul dumneavoastră şi vă 
sfătuiesc să nu-mi puneti răbdarea la încercare. 


Cu aceste cuvinte se încheia mesajul. 

Tonul agresiv al episcopului îl surprinse, trebuia să recunoască 
asta, dar mesajul din căsuţa vocală nu-l înspăimântă, ci mai 
degrabă îi spori curiozitatea cu privire la apropiatul anunţ al lui 
Edmond. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Nimic, replică Edmond, punându-şi telefonul la loc, în 
buzunar. Mi s-a părut o falsă ameninţare. Eram sigur că vor vrea 
să ascundă informaţia mea, nu s-o anunţe ei înşişi. In plus, ştiam 
că neaşteptata programare a prezentării din seara asta îi va lua 
prin surprindere, aşa că nu m-am temut că mi-o vor lua înainte. 
Însă acum... nu știu, ceva în tonul vocii lui... nu-mi dă pace. 

— Ţi-e teamă că ai putea fi în pericol aici? In seara asta? 

— Nu, nu. Lista invitaţilor a fost strict controlată, iar clădirea 
are un sistem de securitate excelent. Mai mult mă îngrijorează ce 
se va întâmpla după ce voi face anunţul. 

Brusc, Edmond păru să regrete că deschisese subiectul, aşa că 
adăugă: 

— Dar e o copilărie. Tracul dinaintea reprezentaţiei. Voiam 
doar să aflu ce-ţi spune intuiţia. 

Langdon îşi studie prietenul cu o îngrijorare crescândă: acesta 
părea neobişnuit de palid şi de tulburat. 


— Instinctul îmi spune că Valdespino nu te-ar pune niciodată în 
pericol, oricât de tare l-ai înfuria. 

Luminile scăzură din nou, de data aceasta mai insistent. 

— Bun, îţi mulţumesc, zise Kirsch uitându-se la ceas. Trebuie 
să plec, totuşi ne putem întâlni mai târziu? Sunt unele aspecte 
ale descoperirii pe care aş vrea să le discutăm împreuna. 

— Fireşte. 

— Perfect. Situaţia va fi destul de haotică după prezentare, aşa 
că vom avea nevoie de un loc retras în care să ne refugiem şi să 
vorbim, explică Edmond, scoțând o carte de vizită şi scriind ceva 
pe spatele ei. După anunţ, ia un taxi şi dă-i şoferului cartea asta 
de vizită. Orice taximetrist local va şti unde să te ducă. 

Şi-i întinse cartonaşul. Langdon se aştepta să vadă adresa unui 
hotel sau a vreunui restaurant, însă pe spatele dreptunghiului din 
carton era scris ceva ce semăna mai degrabă cu un cifru. 


BIO-EC346 


— Scuză-mă, să-i dau asta şoferului de taxi? 

— Da, şi el va şti unde să meargă. Le voi spune agenţilor de 
securitate de acolo să te aştepte şi voi veni şi eu cât mai repede 
posibil. 

„Agenţilor de securitate?” Langdon se încruntă, întrebându-se 
în sinea lui dacă BIO-EC346 o fi numele vreunui club ştiinţific 
secret. 

— E un cod dezamăgitor de simplu, prietene, adăugă Edmond 
şi-i făcu scurt cu ochiul. Pentru tine n-ar trebui să fie o problemă 
să-l descifrezi. Şi, apropo, ca să nu fii luat prin surprindere, vei 
avea şi tu un rol în anunţul meu din seara asta. 

— Ce fel de rol? 

— Stai liniştit! Nu va trebui să faci nimic. 

Şi cu asta, Edmond Kirsch se îndreptă spre ieşirea din spirală. 

— Trebuie să fug în culise, dar Winston îţi va fi în continuare 
ghid. 

În prag se opri, se întoarse şi adăugă: 

— Ne vedem după eveniment. Şi să sperăm că ai dreptate în 
privinţa lui Valdespino. 

— Edmond, linişteşte-te! Concentrează-te pe prezentarea ta. 
Nu te paşte nici un pericol din partea clericilor. 

Kirsch nu părea însă convins. 

— S-ar putea să-ţi schimbi părerea, Robert, când vei afla ce am 
de spus. 


CAPITOLUL 10 


Sediul arhidiocezei romano-catolice a Madridului - Catedral de 
la Almudena - este o biserică robustă în stil neoclasic, situată 
lângă Palatul Regal. Construită pe locul unei vechi moschei, 
numele ei provine din arabescul a/-mudayana, care înseamnă 
„citadelă”. 

Conform legendei, atunci când a recucerit Madridul din mâinile 
musulmanilor, în 1083, regele Alfonso al VI-lea al Leonului şi 
Castiliei a devenit obsedat de găsirea unei preţioase icoane 
pierdute a Fecioarei Maria, care fusese îngropată în zidurile 
citadelei, pentru a fi protejată. Nereuşind sa dea de relicvă, 
Alfonso s-a rugat atât de intens, încât o porţiune a zidului 
citadelei a explodat şi s-a prăbuşit, lăsând la vedere icoana din 
interior, încă luminată de candelele aprinse alături de care fusese 
zidită cu secole în urmă. 

In prezent, Fecioara din Almudena este ocrotitoarea Madridului 
şi mii de pelerini şi turişti deopotrivă vin la Catedrala Almudena 
pentru privilegiul de a se ruga în faţa reprezentării ei. Locul 
spectaculos în care e amplasat lăcaşul - în piaţa Palatului Regal îi 
sporeşte atractivitatea, datorită posibilităţii de a zări vreun 
membru al Casei Regale ieşind sau intrând în Palat. 

In acea seară, în adâncul catedralei, un tânăr diacon străbătea 
în fugă nava, cuprins de panică. 

„Unde o fi episcopul Valdespino?! Slujba e pe cale să înceapă!” 

De zeci de ani, episcopul Antonio Valdespino era preotul 
oficiant şi administratorul catedralei. Vechi prieten și consilier 
spiritual al regelui, adept fervent și declarat al tradiţionalismului, 
era reticent în privinţa modernizării. Oricât ar părea de incredibil, 
prelatul de optzeci şi trei de ani avea încă lanţuri la glezne în 
Săptămâna Mare şi se alătura mulțimilor de credincioşi care 
purtau icoanele în procesiune pe străzile masului. 

„Valdespino n-ar întârzia niciodată la liturghie.” 

Cu numai douăzeci de minute în urmă, în sacristie, diaconul îl 
ajutase să-şi îmbrace veşmintele ceremoniale, ca de obicei. Abia 


ce terminaseră, când episcopul primise un mesaj scris şi, fără un 
cuvânt, ieşise în grabă. 

„Unde s-o fi dus?” 

După ce căutase în altar, în sacristie şi chiar în încăperea 
personală a episcopului, diaconul străbătea în fugă coridorul spre 
sectorul administrativ al catedralei, ca să verifice şi în biroul lui 
Valdespino. În depărtare auzi orga răsunând. 

„Începe imnul procesional!” 

Se opri scurt în fata biroului particular al episcopului, uimit să 
zărească o dâră de lumină pe sub uşa închisă. „Aici era?!“ 

Ciocăni discret în uşă. 

— Excelencia Reverendisima? Sfinţia Voastră? 

Niciun răspuns. 

Bătând mai tare, strigă: 

— Su Excelencia?! 

Tot nimic. 

Îngrijorat pentru sănătatea bătrânului, diaconul apăsă clanţa şi 
deschise uşa. 

— Cielos! aproape că exclamă el, privind în interior. Doamne! 

Episcopul Valdespino şedea la biroul din lemn de mahon, 
privind în monitorul unui laptop. Avea încă pe cap mitra, sfita îi 
era ghemuită sub el, iar cârja episcopală şi-o rezemase 
neceremonios de perete. 

Diaconul îşi drese glasul. 

— Li santa misa está... Sfânta Liturghie este... 

— Preparada, îl întrerupse prelatul, fără a-şi lua privirea de la 
monitor. Padre Derida me sustituye.. 

Tânărul diacon îl privi uluit. „Părintele Derida îi ține locul?” Era 
cu totul neobişnuit ca un simplu preot să oficieze slujba de 
sâmbătă seara. 

— Vete ya! se răsti Valdespino, tot fără a-şi ridica privirea. 
Cierra la puerta! 

Speriat, tânărul făcu aşa cum i se spusese, retrăgându-se 
imediat și închizând uşa în urma lui. 

Îndreptându-se în grabă spre orgă, se întreba la ce s-o fi uitând 
episcopul atât de absorbit, încât să se lase distras de la 
îndatoririle sale față de Domnul. 


W 


În acelaşi moment, amiralul Ávila se strecura prin mulţimea toi 
mai deasă din foaierul Muzeului Guggenheim, privindu-i 
nedumerit pe invitaţii care, vorbeau în transmiţătoarele căştilor; 
se pare, se gândi el, că ghidul audio avea forma unui dialog. 

Şi se bucură că-şi aruncase dispozitivul. 

„Fără diversiuni în seara asta.“ 

Işi verifica ceasul şi privi spre ascensoare. Erau deja asaltate 
de invitaţii care se îndreptau spre etaj, unde avea să se 
desfăşoare principalul eveniment al serii, aşa că Ávila opta 
pentru scări. Urcând, simţi acelaşi fior de incredulitate pe care-l 
încercase cu o seară în urmă. „Chiar am devenit o persoană 
capabilă să ucidă?” Sufletele fără de Dumnezeu care-i răpiseră 
soţia şi copilul îl transformaseră. „Acţiunile mele sunt autorizate 
de o instanţă mai înaltă, îşi reaminti el. Există justeţe în ceea ce 
fac.” 

Când ajunse la primul palier, privirea îi fu atrasă de o femeie 
de pe un podium suspendat din apropiere. „Cea mai recentă 
celebritate a Spaniei”, constată el, privind spre cunoscuta 
frumuseţe. 

Femeia purta o rochie albă, mulată pe corp, cu o dungă neagră 
în diagonală care-i traversa pieptul cu eleganţă. Silueta zveltă, 
părul negru bogat, alura graţioasă - totul era superb, iar Ávila 
observă că nu era singurul care o privea. 

Pe lângă ocheadele admirative ale celorlalţi invitaţi, femeia în 
alb era urmărită îndeaproape de doi agenţi de securitate arătoşi. 
Bărbaţii se mişcau cu încrederea precaută a unor pantere şi 
purtau blazere albastre pe care erau brodate embleme şi 
inițialele GR de mari dimensiuni. 

Deşi prezenţa lor nu-l mira, Ávila simţi cum i se accelerează 
pulsul când îi văzu. Ca fost membru al forţelor armate spaniole, 
ştia foarte bine ce semnificau inițialele. Cu siguranţă, agenţii 
erau înarmaţi şi la fel de bine pregătiţi ca orice alte gărzi de corp. 

„Daca ei sunt prezenţi aici, atunci trebuie să-mi iau toate 
măsurile de precauţie”, reflectă el. 

— Hei! răsună o voce masculină imediat în spatele lui. 

Avila se întoarse. Un ins rubicond în smoching şi cu o pălărie 
de cowboy pe cap îi zâmbi larg. 

— Grozav costum! exclamă omul arătând spre uniforma lui. 
Cum ai făcut rost de așa ceva? 


Ávila se holbă la cowboy și pumnii i se încleștară involuntar. 
„Printr-o viaţă întreagă de muncă și sacrificiu”, replică el în sinea 
lui. 

— No habla inglés, răspunse Ávila cu glas tare, ridicând din 
umeri, şi continuă să urce scările. Nu vorbesc engleza. 

La etajul al doilea intră pe un coridor lung şi urmă semnele 
grafice până la o toaletă din capătul îndepărtat. Tocmai se 
pregătea să intre, când luminile din muzeu pâlpâiră - primul 
semnal care-i îndemna pe invitaţi să se îndrepte spre etaj, pentru 
a urmări prezentarea. 

Deschise uşa toaletei pustii, intră în ultima cabină și se încuie 
înăuntru. Rămas singur, simţi demonii familiari încercând să iasă 
la suprafaţă în mintea lui, amenințând să-l tragă după ei înapoi, 
în abis. 

„Cinci ani, şi amintirile încă mă bântuie.“ 

Furios, alungă fantomele trecutului şi scoase rozariul din 
buzunar. Cu mişcări uşoare, îl prinse de cuierul fixat pe uşă, 
admirând măiestria lucrăturii în vreme ce crucifixul şi mărgelele 
se legănau încet în faţa lui. Credincioşii s-ar îngrozi, probabil, la 
gândul că cineva poate pângări rozariul creând un asemenea 
obiect. Totuşi, el primise asigurările Regentului că, în momente 
disperate, era permis un anumit nivel de flexibilitate în privinţa 
regulilor mântuirii. 

„Când cauza este una sfântă, îi spusese Regentul, iertarea din 
partea lui Dumnezeu este garantată.” 

Pe lângă izbăvirea sufletească, i se garantase şi protecţia 
trupească. Ávila îşi privi tatuajul din palmă. 


La fel ca anticul crismón” al lui Isus, și acesta era un simbol 
format exclusiv din litere. Şi-l făcuse singur cu trei zile în urină, 
folosind un ac şi cerneala ferică, exact aşa cum fusese învăţat, 
iar locul încă era roșu şi sensibil. Dacă va fi prins, îl asigurase 
Regentul, va fi suficient să-şi arate palma celor care l-ar fi 
capturat şi în numai câteva ore avea să fie liber. 

„Deţinem cele mai înalte poziţii în guvern”, subliniase el. 


7 Monograma lui Isus, un simbol creștin timpuriu, format din primele două litere ale 
numelui Hristos în limba greacă (n.tr.) 


Ávila le testase deja extraordinara influenţă, pe care o simţea 
ca pe un fel de mantie de protecţie în jurul lui. „Încă există 
oameni care urmează vechile căi.” Amiralul spera ca într-o zi să 
se alăture şi el acelei elite, dar pentru moment era onorat să 
joace un rol simplu, oricare ar fi fost acela. 

In singurătatea toaletei, îşi scoase telefonul mobil şi formă 
numărul securizat care-i fusese comunicat. 

Vocea de la celălalt capăt răspunse de la primul apel. 

— Si? Alo? 

— Estoy en posición, spuse Ávila, aşteptând ultimele 
instrucţiuni. Sunt pe poziţie. 

— Bie. Tendrás una sola oportunidad. Aprovecharla seră 
crucial. Bine, replică Regentul. N-ai decât o şansă. E crucial să n- 
o ratezi. 


CAPITOLUL 11 


La treizeci de kilometri de zgârie-norii opulenţi ai Dubaiului, de 
insulele sale artificiale şi de vilele celebrităților se înalţă pe 
coastă oraşul Sharjah, capitala culturală islamic- 
ultraconservatoare a Emiratelor Arabe Unite. 

Cu cele peste şase sute de moschei şi cele mai bune 
universităţi din regiune, oraşul este un centru al spiritualităţii şi 
învăţământului - poziţie proeminentă susţinută de imensele 
rezerve de petrol şi de un conducător care pune educaţia 
supuşilor lui mai presus de orice altceva. 

În acea seară, familia veneratului a/lamah din Sharjah, Syed al- 
Fadl, se reunise într-un cadru intim pentru a se reculege. In loc să 
rostească tradiționala tahaj-jud, rugăciunea de scară, rudele 
allamahului se rugaseră pentru întoarcerea printre ele a iubitului 
lor tată, soţ şi unchi, care dispăruse fără urmă cu o zi înainte. 

Presa locală tocmai anunţase că unul dintre colegii lui Syed 
declarase că, deşi o fire stăpânită în mod obişnuit, clericul păruse 
„ciudat de agitat” în urmă cu două zile, când se întorsese de la 
lucrările Parlamentului Mondial al Religiilor. In plus, adăugase 
colegul, îl surprinsese fără să vrea, angajat într-o dispută 
telefonică neobişnuit de aprinsă, la scurt timp după ce revenise 
în ţară. Discuţia avusese loc, în engleză şi prin urmate colegul nu 
înţelesese nimic din ea, însă putea jura că-l auzise pe a/lamah 
rostind în mod repetat acelaşi nume. 

Edmond Kirsch. 


CAPITOLUL 12 


Gândurile roiau în mintea lui Langdon în vreme ce se îndrepta 
spre ieşirea din spirală. Discuţia cu Kirsch fusese pe cât de 
incitantă, pe atât de alarmantă. Indiferent dacă afirmaţiile lui 
erau sau nu exagerate, fără îndoială că ceva descoperise, ceva 
despre care credea că va provoca o schimbare de paradigmă la 
nivel mondial. 

„O descoperire la fel de importantă ca ideile inovatoare ale lui 
Copernic?!“ 

Era puţin ameţit când ieşi, în sfârşit, din sculptura spiralată. Îşi 
recupera căştile de pe podea şi vorbi în transmiţătoare. 

— Winston? Alo! 

Cu un clic slab, ghidul computerizat cu accent britanic se făcu 
din nou auzit. 

— Vă salut, domnule profesor. Da, sunt încă aici. Domnul 
Kirsch mi-a cerut să vă conduc la ascensorul de serviciu, fiindcă 
timpul rămas e prea scurt ca să ne întoarcem în foaier. De 
asemenea, s-a gândit că veţi aprecia dimensiunile mult mai mari 
ale liftului de serviciu. 

— Drăguţ din partea lui. Ştie că sufăr de claustrofobie. 

— lar acum ştiu și eu. Si nu voi uita. 

Indrumat de Winston, Langdon ieşi pe o uşă laterală şi ajunse 
pe un culoar din ciment. Aşa cum i se spusese, cabina 
ascensorului era uriaşă, în mod evident menită să transporte 
lucrări de artă de dimensiuni mari. 

— Ultimul buton, îi preciza Winston când Langdon păşi 
înăuntru. Etajul al treilea. 

Când ajunse la destinaţie. Şi cobori, auzi din nou glasul jovial al 
ghidului: 

— La dreapta. Vom trece prin galeria din stânga 
dumneavoastră. Este cea mai scurtă cale spre aulă. 

Traversă apoi o vastă galerie în care erau expuse câteva 
creaţii artistice: un tun din oţel care trăgea spre un perete alb cu 
ghiulele cleioase din ceară roşie, o canoe din plasă de sârmă 
care, evident, n-avea cum să plutească şi un oraş miniatural 


construit din blocuri de metal șlefuit. Aproape de ieşirea din 
galerie se opri o clipă, uluit, în faţa unei piese masive care 
domina spaţiul din jur. 

„Gata, e oficial, se gândi el. Am găsit cel mai bizar exponat din 
muzeu." 

Răspândiţi pe lăţimea întregii săli, numeroşi lupi din cherestea 
erau dispuşi în poziţii dinamice. Alergau într-un şir lung spre 
cealaltă latură a galeriei, unde luceau un salt înalt în aer şi se 
izbeau violent de un perete din sticlă transparentă, după care se 
prăbuşeau morţi. 

— Se numeşte Drept înainte, îi explică Winston fără să fie 
întrebat. Nouăzeci și nouă de lupi năpustindu-se orbeşte într-un 
zid, pentru a simboliza mentalitatea de turmă - lipsa de curaj în a 
devia de la normă. 

Langdon sesiză imediat ironia simbolismului. „Bănuiesc că 
Edmond devia dramatic de la normă în seara asta.” 

— Şi acum, dacă vă veţi continua drumul drept în faţă, adăugă 
ghidul, veţi vedea ieşirea în stânga acelei piese rombice viu 
colorate. Artistul este unul dintre favoriţii lui Edmond. 

Zărind pictura în nuanţe aprinse, Langdon recunoscu imediat 
culorile primare, liniile curbe caracteristice şi ochiul părând să 
plutească în spaţiu. „Joan Mir6”. Întotdeauna îi plăcuseră lucrările 
cu aer jucăuş ale celebrului artist barcelonez, pe care le 
considera un fel de combinaţie între o carte de colorat pentru 
copii şi un vitraliu suprarealist. 


Dar când se apropie de pictură, se opri brusc, surprins că 
suprafaţa ei era perfect netedă, fără tuşe de penel vizibile. 

— E o reproducere?! 

— Nu, e originalul, răspunse Winston. 

Langdon se uită mai îndeaproape. Era evident că lucrarea 
fusese printată la o imprimantă cu format mare. 

— Winston, ăsta e un print. Nici măcar nu e pe pânză! 

— Eu nu lucrez pe pânză. Creez artă virtuală, apoi Edmond o 
printează. 


— Stai puţin! exclamă el nevenindu-i să creadă. Piesa asta e a 
ta? 

— Da, am încercat să imit stilul lui Joan Miró. 

— Observ” asta. Ba chiar ai şi semnat-o - Miró. 

— Ba nu, îl corectă Winston. Uitaţi-vă mai bine. E semnată Miro 
- fără accent. In spaniolă, cuvântul miro înseamnă „privesc”. 

„Isteţ”, recunoscu Langdon în sinea lui, admirând ochiul în stil 
Mir6 care privea spre spectator din mijlocul lucrării. 

— Edmond mi-a cerut să-mi fac un autoportret, şi asta a ieşit. 

„Asta e autoportretul tău? reflectă mirat Langdon şi scruta încă 
o dată seria de linii curbe inegale. Probabil că eşti un computer 
foarte ciudat la înfăţişare.” 

Citise nu de mult despre încercările entuziaste ale lui Edmond 
de a învăţa computerele să creeze artă algoritmică - altfel spus, 
artă generată de programe informatice extrem de complexe. 
Activitatea lui ridica însă o întrebare dificilă: atunci când un 
computer creează artă, cine e, de fapt, artistul maşinăria sau 
programatorul? O expoziţie de artă algoritmică de cel mai înalt 
nivel organizată recent la MIT conferise o nouă şi delicată temă 
de discuţie în cadrul cursului de discipline umaniste de la 
Harvard: „Arta este, oare, cea care ne face umani?” 

— In plus, compun şi muzică, declară Winston. Să-l rugaţi pe 
Edmond să interpreteze câteva piese pentru dumneavoastră mai 
târziu, dacă sunteţi curios să le ascultați. Deocamdată însă, 
trebuie să vă grăbiţi. Prezentarea va începe în curând. 

leşind din galerie, Langdon ajunse pe o pasarelă care traversa 
foaierul la înălţime. În capătul îndepărtat al sălii, ghizii îi aşteptau 
la ascensoare pe cei câţiva invitaţi întârziaţi, îndrumându-i în 
direcţia lui, spre uşa din aulă. 

— Programul acestei seri va debuta în câteva minute, reluă 
Winston. Vedeţi deja intrarea în aulă? 

— Da. E Chiar în faţă. 

— Perfect. Incă un lucru. Când veţi intra, veţi vedea coşurile în 
care se depun câștile audio. Edmond a cerut cu dumneavoastră 
să nu predaţi dispozitivul. In acest fel, după prezentare vă voi 
dirija spre ieşirea din spate a muzeului, ca să evitaţi aglomeraţia 
şi să găsiţi uşor un taxi. 

Langdon îşi aminti ciudatele litere şi cifre pe care le notase 
Kirsch pe spatele cărţii de vizită, pentru şoferul de taxi. 

— Winston, Edmond n-a scris altceva decât,. BIO-EC346“ şi a 
zis că e un cod dezamăgitor de simplu. 


— V-a spus adevărul, replică ghidul grăbit. Şi acum, domnule 
profesor, programul e pe cale să înceapă. Sper ca prezentarea 
domnului Kirsch să vă facă plăcere şi aştept cu nerăbdare să vă 
fiu de folos şi după aceea. 

Cu un clic scurt, conexiunea se închise. 

Langdon se îndreptă spre sală, îşi scoase căştile şi le puse în 
buzunarul sacoului, pe urmă se grăbi să intre în aulă odată cu 
ultimii invitaţi, înainte ca uşile să se închidă în urma lui. 

Şi de această dată, spaţiul în care se afla era altfel decât s-ar fi 
aşteptat. 

„Stăm în picioare pe durata prezentării?” 

Îşi închipuise că lumea se va strânge într-o aulă cu fotolii 
confortabile pentru a asculta anunţul lui Edmond, dar sutele de 
persoane prezente stăteau în picioare, înghesuite în spaţiul 
îngust al unei galerii cu pereţii vopsiți în alb. In încăpere nu se 
vedeau nici scaune, nici opere ele artă, ci doar un podium lângă 
zidul din spate, alături de un ecran LCD pe care seria: 


Programul live începe în: 2 minute şi 7 secunde 


Străbătut de un val de adrenalină, trecu la cel de-al doilea rând 
scris pe ecran, pe care se văzu nevoit să-l citească de două ori: 


Participanți la distanţă: 1 953 594 


„Două milioane de oameni?!" 

Kirsch îi spusese că anunţul va fi transmis în direct, însă 
numărul i se părea incredibil, iar cifra de pe telescriptor continua 
să crească la fiecare secundă. 

Un zâmbet îi apăru pe faţă. Fostului student se întrecuse pe 
sine însuşi. Şi întrebarea care se punea în acel moment era clară: 
ce intenţiona Edmond să anunţe? 


CAPITOLUL 13 


În deşertul care se întindea sub razele Lunii la est de Dubai, un 
ATV Sand Viper 1100 luă o curbă strânsă la stânga şi opri brusc, 
într-un nor de nisip care se învolbură în lumina farurilor. 
Adolescentul aflat la ghidon îşi smulse ochelarii de protecţie şi se 
uită la forma pe care aproape că o călcase sub roţi. Ingrijorat, 
cobori din maşina de teren şi se apropie de mogâldeaţa 
întunecată. 

Într-adevăr, nu se înşelase. Scăldat în lumina farurilor, cu faţa 
în jos pe nisip, zăcea nemişcat un trup omenesc. 

— Marhaba’! strigă băiatul. Hei! 

Niciun răspuns. 

După haine - un thawb larg şi tradiționala tocă tunisiană -, 
tânărul îşi dădu seama că era un bărbat, unul vânjos şi bine 
hrănit. Urmele lui de paşi fuseseră de mult şterse de vânt, la fel 
ca eventualele dâre de anvelope care ar fi putut sugera cum 
ajunsese omul atât de departe în mijlocul desertului. 

— Marhaba! repetă băiatul. 

Nimic. 

Neştiind ce altceva să facă, întinse vârful piciorului şi-l 
înghionti uşor în coaste. Deşi trupul bărbatului era durduliu, 
carnea părea dura, întărită, deja uscată de vânt şi de soare. 

Evident, mort. 

Băiatul se aplecă, puse mâna pe umărul victimei şi o întoarse 
eu faţa în sus. Ochii lipsiţi de viaţă priveau ţintă spre cer. Barba 
şi obrajii îi erau mânjiţi de nisip, însă chiar şi aşa, murdar, omul 
avea un aer prietenos, familiar s-ar putea spune, ca un bunic sau 
ca unchiul preferat. 

Huruitul altor câteva ATV-uri construite special pentru zona de 
nisip răsună în apropiere, și prietenii băiatului îşi făcură apariţia, 
ca să se asigure că nu păţise nimic. Vehiculele ajunseră pe 
culmea dunei și alunecară apoi la vale. 

Se opriră toţi, îşi scoaseră căştile şi ochelarii şi se strânseră în 
jurul priveliștii macabre a cadavrului uscat de soare. Unul dintre 
tineri începu să vorbească, surescitat: îl recunoscuse pe cel mort 


ca fiind celebrul a//lamah Syed al-Fadl, un lider religios care 
susţinea din când în când câte o prelegere la universitate. 

— Mutha Alayna 'an naf'al? întrebă el cu glas tare. Şi acum, ce 
să facem? Băieţii rămaseră tăcuţi, strânşi în jurul cadavrului. Pe 
urmă reacționară întocmai altor adolescenţi din lumea întreaga. 
Işi scoaseră telefoanele mobile şi începură să facă fotografii, ca 
să le trimită prietenilor SMS-uri. 


CAPITOLUL 14 


Înghesuit între ceilalţi invitaţi strânşi în jurul podiumului, 
Robert Langdon privea uluit cum cifrele de pe ecranul LCD 
creşteau constant. 


Participanți la distanţă: 2 527 664 


În spaţiul aglomerat răsuna un zumzet continuu, glasurile 
sutelor de invitaţi fremătând ele nerăbdare, în vreme ce unii 
dintre ei făceau câte o fotografie de ultim moment sau postau pe 
Twitter despre locul în care se aflau. 

Un tehnician urcă pe podium şi bătu cu un deget în microfon. 

— Doamnelor şi domnilor, v-am rugat deja să închideţi 
telefoanele mobile. Începând cu acest moment, vom bloca toate 
comunicațiile Wi-Fi şi semnalele de telefonie mobilă pe întreaga 
durată a evenimentului. 

Mulţi dintre cei prezenţi care încă vorbeau la telefon 
constatară brusc că nu mai aveau semnal. Aruncară în jur priviri 
stupefiate, de parcă tocmai fuseseră martori ai unei miraculoase 
tehnologii kirschiene capabile să întrerupă ca prin magie orice 
legătură cu lumea exterioară. 

„Cinci sute de dolari cheltuiţi la un magazin cu produse 
electronice”, reflectă Langdon. De fapt, el era unul dintre cei 
câţiva profesori de la Harvand care foloseau dispozitive portabile 
de blocare a semnalului de telefonie mobilă, pentru ca sălile lor 
de curs să devină „zone moarte" şi studenţii să nu-și 
întrebuinţeze telefoanele mobile pe durata cursurilor. 

Un cameraman îşi ocupă locul şi îndreptă spre podium camera 
video masivă pe care o ţinea pe umăr. Luminile din sală păliră. 

Pe ecranul LCD scria în acel moment: 


Programul live începe în: 38 de secunde 
Participanți la distanţă: 2 857 914 


Landgon continua să privească stupefiat telescriptorul: cifrele 
păreau să crească mai rapid decât datoria externă a Statelor 
Unite. li era aproape imposibil să creadă că aproape trei milioane 


de oameni aflaţi în casele lor urmăreau transmisia în direct din 
acea sală. 

— Treizeci de secunde, anunţă tehnicianul vorbind încet la 
microfon. 

O uşă îngustă se deschise pe peretele din spatele podiumului 
şi în aula se aşternu imediat tăcerea, toţi invitaţii aşteptând 
nerăbdători să-l vadă pe marele Edmond Kirsch. 

Dar Edmond nu-şi făcu apariţia. 

Uşa rămase deschisă aproape zece secunde. 

In cele din urmă, o femeie elegantă se ivi în cadrul ei şi înainta 
spre podium. Era superbă - înaltă şi zveltă, cu păr lung, negru, 
înveșmântată într-o rochie albă mulată, cu o dungă neagra în 
diagonală. Se opri în faţa microfonului, îl potrivi, trase adânc aer 
în piept şi le oferi spectatorilor un surâs îngăduitor, aşteptând ca 
secundele să se scurgă. 


Programul live începe în: 10 secunde 


Femeia închise ochii pentru o clipă, ca pentru a-şi aduna 
gândurile, apoi îi deschise - o întruchipare a siguranţei de sine. 

Tehnicianul ridică cinci degete în aer. 

„Patru, trei, doi...“ 

In sală se aşternu o linişte deplină. Femeia ridică privirea spre 
camera video. Pe ecranul LCD, în locul telescriptorului apăru 
chipul prezentatoarei. Ea îşi îndreptă ochii pătrunzători spre 
public, îndepărtându-ţi cu un gest lejer o şuviţă de păr de pe 
obrazul măsliniu. 

— Bună seara, începu ea, vorbind pe un ton cultivat şi 
catifelat, cu un ușor accent spaniol. Numele meu este Ambra 
Vidal. 

Un neobişnuit ropot de aplauze izbucni în aulă; evident, mulţi 
dintre cei prezenţi o cunoșteau. 

— Felicidades! strigă mulţimea. Felicitări! 

Femeia roşi, iar Langdon îşi dădu seama că toţi ceilalţi ştiau 
ceva în plus faţă de ei. 

— Doamnelor şi domnilor, continuă tânăra, sunt de cinci ani 
directoarea Muzeului Guggenheim din Bilbao şi mă aflu aici în 
această seară, pentru a vă ura bun venit la un eveniment cu totul 
deosebit, prezidat de un om cu adevărat remarcabil. 

Mulțimea aplaudă entuziasmată, iar Langdon îi urmă exemplul. 

— Edmond Kirsch nu este doar un sponsor generos al acestui 
muzeu, ci ne-a devenit un foarte bun prieten. A fost un privilegiu, 


şi, totodată, o înaltă onoare pentru mine să colaborez atât de 
strâns cu Domnia Sa în ultimele luni, pentru a pregăti împreună 
evenimentul din seara asta. Am verificat cu puţin timp în urmă şi 
reţelele de socializare freamătă în lumea întreagă! Aşa cum mulţi 
dintre dumneavoastră au aflat deja, Edmond Kirsch intenţionează 
să anunţe curând o importantă descoperire ştiinţifică - una care, 
consideră Domnia Sa, va rămâne pentru totdeauna în memoria 
colectivă ca fiind cea mai mare contribuţie a sa la binele 
Omenirii. 

Murmure pline de emotie se ridicară din rândurile spectatorilor. 
Femeia în alb surâse afabil. 

— Fireşte, l-am rugat pe Edmond să-mi spună măcar mie ce 
anume a descoperit, dar a refuzat să-mi ofere chiar şi cel mai 
mărunt indiciu. 

Râsetele din sală fură urmate de alte aplauze. 

— Evenimentul din această seară, continuă ea, va fi prezentat 
în engleză - limba maternă a domnului Kirsch însă pentru aceia 
dintre dumneavoastră care ne urmăriţi on-line, asigurăm 
traducerea în timp real în peste douăzeci de limbi străine. 

Imaginea de pe ecranul LCD dispăru pentru o clipă, apoi Ambra 
adăugă: 

— Şi dacă se mai îndoia cineva de aplombul lui Edmond, iată 
comunicatul de presă transmis automat cu cincisprezece minute 
în urmă reţelelor sociale din lumea întreagă. 

Langdon întoarse privirea spre ecran. 


În această seară: Live. Ora 20.00 CEST? 
Futurologul Edmond Kirsch va anunţa o descoperire 
care va schimba pentru totdeauna lumea ştiinţifică. 


„Deci așa obţii o audiența de trei milioane de persoane în 
numai trei minute” se gândi Langdon. 

Întorcându-şi din nou atenţie spre podium, observă două 
persoane pe care nu le remarcase până atunci - doi agenţi de 
securitate cu chipurile împietrite, care stăteau în poziţie de drepţi 
lângă peretele lateral, scrutând mulțimea. Reuşi să distingă cu 
surprindere inițialele brodate pe blazerele lor albastre. 

„Guardia Real?! Ce caută aici Garda Regală?” 

Era greu de crezut că în public s-ar fi aflat membri ai familiei 
regale; catolici fervenţi fiind, ar fi evitat, fără îndoială, orice 
asociere cu un ateu precum Edmond Kirsch. 


8 Central European Summer Time - Ora de vară a Europei Centrale. 


Spania fiind monarhie parlamentară, regele deţinea puteri 
limitate în stat, dar se bucura de o influenţă covârşitoare în 
inimile şi în minţile supușilor săi. Pentru milioane de spanioli, 
coroana constituia şi în prezent un simbol al bogatei tradiţii 
întruchipate de /os reyes católicos şi de trecutul glorios al ţării 
lor. Palatul Regal din Madrid continua să fie acelaşi jalon al 
spiritualităţii, un monument închinat unei îndelungate istorii de 
credinţă religioasă nestrămutată. 

Langdon ştia ce se spunea în Spania: „Parlamentul conduce, 
însă regele domnește”. Vreme de secole, toţi monarhii spanioli 
fuseseră catolici profund evlavioşi, de orientare conservatoare. 
lar cel actual nu făcea excepţie, ştia Langdon, care citise despre 
fermele lui convingeri religioase, și despre valorile de tip 
conservator în care credea. 

In ultimele luni circulaseră zvonuri despre sănătatea precară şi 
despre iminentul sfârşit al vârstnicului monarh, ţara pregătindu- 
se deja pentru accederea la putere a unicului său fiu, Juliân. Dacă 
era să dai crezare mass media, prinţul Juliân era un fel de 
cantitate neglijabilă, trăind toată viața în umbra părintelui său, 
iar populaţia se întreba ce fel de conducător avea să fie. 

„Oare prinţul Julián a trimis Garda Regală ca să ţină sub 
observaţie evenimentul organizat de Edmond?” 

Gândul lui Langdon zbură la mesajul din căsuţa vocală trimis 
de episcopul Valdespino pe telefonul mobil al lui Kirsch. Dar în 
ciuda tonului ameninţător din mesaj, atmosfera din sală era una 
destinsă, entuziastă şi sigură. Işi aminti ce-i spusese Edmond 
despre măsurile, stricte de securitate din acea seară, aşa că 
poate Garda Regală constituia un plus de protecţie menită să 
asigure desfășurarea în bune condiţii a evenimentului. 

— Aceia dintre dumneavoastră, care sunt familiarizați cu felul 
dramatic al lui Edmond Kirsch, continuă Ambra Vidal, știu bine că 
el n-ar intenţiona să ne ţină mult timp în această încăpere 
anostă. Dincolo de uşile acelea, adăugă ea făcând un semn spre 
o uşă dublă din celălalt capăt al sălii, Edmond Kirsch a construit 
un „spaţiu experimental” în care îşi va susţine prezentarea 
multimedia dinamică din seara aceasta. Complet computerizata, 
prezentarea va fi transmisă în direct în lumea întreagă. 
Evenimentul pe care-l veţi urmări, preciza ea verificându-şi 
ceasul din aur de la încheietură, a fost minuţios coregrafiat, iar 
Edmond m-a rugat să vă conduc pe toţi înăuntru, pentru a putea 
începe exact la ora opt şi cincisprezece minute, adică peste 


numai câteva momente. Vă rog deci, doamnelor şi domnilor, să 
poftiţi înăuntru; astfel vom vedea cu toţii ce ne-a pregătit 
extraordinarul Edmond Kirsch. 

La un semn al ei, uşile duble se deschiseră. 

Langdon privi dincolo de ele, aşteptându-se să vadă o alta 
galerie. Avu însă parte de o altă surpriză. În spatele uşilor 
deschise părea să se afle un tunel adânc, cufundat în întuneric. 


ý 


Amiralul Ávila rămase în spate în timp ce în jurul lui mulțimea 
începu să se îndrepte surescitată spre culoarul luminat difuz. 
Privind înăuntru, constată cu mulţumire că, dincolo de intrare, 
spaţiul era întunecat. Obscuritatea avea să-i uşureze mult 
misiunea. 

Atingând rozariul din buzunar, îşi puse ordine în gânduri şi 
repetă detaliile pe care le primise cu numai câteva minute în 
urma. „Coordonarea va fi esenţială.“ 


CAPITOLUL 15 


Construit dintr-o țesătură neagră întinsă pe arcade de 
susţinere, tunelul era lat de aproape şase metri şi urca spre 
stânga, într-o pantă lină. Podeaua era acoperită cu un covor gros, 
negru, singura sursă de lumină fiind două benzi cu leduri dispuse 
în partea de jos a pereţilor. 

— Pantofii, vă rog, şopti un ghid. Sunteţi toţi rugaţi să vă 
scoateţi încălţămintea şi s-o ţineţi în mână. 

Langdon îşi descălţă pantofii eleganţi de lac, lăsându-şi 
picioarele încălțate în şosele să se afunde în covorul moale. 
Imediat simţi cum i se relaxează trupul, în mod instinctiv. 
Pretutindeni în jur se auziră suspine de încântare. 

Înaintă o vreme pe culoar, până când îi văzu, în sfârşit, capătul 
- o perdea neagră în dreptul căreia invitaţii erau întâmpinați de 
ghizi; fiecare primea din partea acestora ceea ce părea să fie un 
prosop de plajă gros, după care era poftit să treacă dincolo de 
draperie. 

În tunel, murmurele anticipative încetaseră şi se aşternuse 
liniştea. Când ajunse la perdea, Langdon primi o bucată de pânză 
împăturită; nu era un prosop, aşa cum crezuse, ci un mic pled 
moale, cu o pernă cusută la un capăt. Mulţumindu-i ghidului, 
dădu perdeaua la o parte şi păşi în spatele ei. 

Pentru a doua oară în seara aceea, încremeni locului fără să 
vrea. Deşi n-ar fi putut spune ce-şi închipuise că se afla dincolo 
de draperie, în mod cert nu s-ar fi aşteptat la ceea ce vedea în 
acel moment în faţa lui. 

„Suntem... afară?“ 

Stătea la marginea unui câmp vast. Deasupra se întindea un 
cer ameţitor, plin de stele, iar în depărtare, Luna ca o seceră se 
ridica pe boltă de după un arțar singuratic. Greierii cântau și o 
adiere caldă îi mângâia obrajii. În aer plutea mireasma ierbii 
proaspăt cosite de sub picioarele lui. 

— Domnule, şopti un ghid care-l prinse uşor de braţ şi-l 
îndemnă să păşească pe câmp. Vă rog să vă găsiţi un loc aici, pe 
iarbă. Întindeţi-vă pe pled şi bucuraţi-vă de spectacol. 


Făcu şi el câţiva paşi alături de alţi invitaţi, la fel de 
nedumeriţi; cei mai mulţi dintre ei îşi aleseseră deja un loc pe 
iarbă şi-şi întinseseră păturile. Pajiştea îngrijit tunsă era 
aproximativ de mărimea unui teren de hochei, mărginită pe toate 
laturile de arbori, păiuş şi papură, care foşneau uşor în adierea 
vântului. 

Abia după câteva momente conştientiză că totul era o iluzie - 
o extraordinară operă de artă. 

„Suntem în interiorul unui sofisticat planetariu”, îşi spuse, 
impresionat de impecabila atenţie acordată tuturor detaliilor. 

Cerul plin de stele de deasupra era o proiecţie, la fel ca Luna, 
ca norii răzleţi şi dealurile molcome care mărgineau orizontul. 
Copacii şi plantele fremătânde erau însă acolo - ori imitații 
extrem de reuşite, ori o mică pădure de plante vii, în ghivece 
ascunse. Acel nebulos perimetru verde ascundea ingenios 
marginile încăperii, dând impresia unui mediu natural. 

Se lăsa pe vine şi pipăi iarba: era moale şi părea reală, dar era 
complet uscată. Citise despre noile tipuri de gazon sintetic care 
izbuteau să înşele chiar şi ochiul sportivilor profesionişti, însă 
Kirsch se întrecuse pe sine şi crease un sol uşor inegal, cu mici 
dâmburi şi vâlcele, ca o pajişte reală. 

Îşi aminti de momentul în care simţurile îl înşelaseră pentru 
prima oară. Era copil şi se afla într-o bărcuţă care plutea în largul 
unui port sub lumina Lunii, unde o corabie de pirați era angajată 
într-o asurzitoare luptă de artilerie. Mintea lui tânără nu reuşise 
să accepte că, de fapt, nu se afla pe mare, ci într-o arenă 
subterană care fusese inundata pentru a crea iluzia unei atracţii 
clasice a filmului produs de studiourile Disney World, Piratii din 
Caraibe. 

In seara aceea, efectul era uluitor de realist. Langdon observă 
că şi ceilalţi invitaţi erau la lei de impresionați şi de încântați. 
Trebuia să-i recunoască meritele lui Edmond nu atât pentru 
crearea acelei iluzii fascinante, cât pentru faptul ca reuşise să 
convingă atâţia adulţi să-şi scoată pantofii eleganti, să se întindă 
pe iarbă şi să privească spre cer. 

„Obișnuiam să facem asta în copilărie, dar la un moment dat, 
cine știe când, am renunţat.” 

Se întinse și el, sprijinindu-și capul pe pernă și lăsându-ţi trupul 
să se afunde în iarba moale. Deasupra, stelele licăreau şi pentru 
o clipă redeveni adolescent, lenevind pe gazonul proaspăt al 
terenului de golf din Bold Peak în miez de noapte, împreună cu 


prietenul său cel mai bun, cugetând la misterele vieţii. „Cu puţin 
noroc, reflectă el, poate că în seara asta Edmond Kirsch ne va 
desluşi unele dintre ele.” 


În partea din spate a sălii, amiralul Luis Ávila aruncă o ultimă 
privire poienei şi se trase înapoi în tăcere, strecurându-se 
nevăzut dincolo de perdeaua prin care abia intrase. Singur în 
tunel, îşi trecu palma peste pereţii din pânză, până când detecta 
o cusătură. Străduindu-se să nu facă nici cel mai mic zgomot, 
desfăcu prinderea de tip arici, păşi prin deschizătură în perete şi 
reînchise peretele de pânză în urma lui. 

Toate iluziile dispărură într-o clipă. 

Ávila nu se mai afla pe o pajişte, ci într-un uriaş spaţiu 
rectangular dominat de un glob oval de mari dimensiuni. „O 
încăpere construită într-o altă încăpere.“ Structura din faţa lui - 
un fel de teatru cu plafonul boltit - era înconjurată de un 
exoschelet înalt, o schelărie care susţinea o încrengătură de 
cabluri, lumini şi boxe audio. Orientate spre interior câteva 
videoproiectoare funcționau la unison, aruncând fascicule largi 
de lumină pe suprafaţa translucidă a cupolei şi creând în interior 
iluzia unui cer înstelat mărginit de dealuri molcome. 

Ávila nu putea să nu admire gustul pentru dramatism al lui 
Kirsch, deși futurologul habar n-avea cât de dramatică urma să 
devină în scurt timp seara aceea. 

„Nu uita ce anume e în joc. Eşti un soldat prins într-un război 
nobil. Parte a unui întreg mult mai mare." 

Işi repetase deja de nenumărate ori în minte etapele misiunii. 
Duce mâna la buzunar și scoase rozariul supradimensionat. În 
aceeaşi clipă, dintr-un şir de boxe audio din interiorul incintei 
boltite bubui o voce masculină, aidoma glasului lui Dumnezeu. 

— Bună seara, prieteni. Numele meu este Edmond Kirsch. 


CAPITOLUL 16 


În Budapesta, rabinul Köves păşea de colo colo foarte agitat, în 
penumbra biroului său din házikó. Strângând telecomanda în 
mână, comută rapid de pe un canal pe altul în vreme ce aştepta 
veşti de la episcopul Valdespino. 

La televizor, în ultimele zece minute, mai multe posturi îşi 
întrerupseseră programele obişnuite pentru a transmite în direct 
evenimentul organizat la Muzeul Guggenheim. Comentatorii 
discutau despre realizările lui Kirsch şi lansau presupuneri şi 
supoziţii despre misteriosul anunţ planificat. Köves se crispa 
văzând interesul în creştere pe care-l stârnea prezentarea 
futurologului. 

„Am văzut deja anunţul ăsta.“ 

Cu trei zile în urmă, pe culmea de la Montserrat, Edmond 
Kirsch le prezentase lui, episcopului Valdespino şi lui al-Fadl o 
aşa-zisă versiune „brută”, iar în acea seara, bănuia el, lumea 
avea să vadă exact acelaşi lucru. 

„In seara asta, totul se va schimba”, se gândi el mâhnit. 

Soneria telefonului îl luă prin surprindere. Ridică imediat 
receptorul, iar Valdespino intră în subiect fără niciun preambul. 

— Yehuda, mă tem că am și alte vesti rele. 

Şi pe un ton sumbru, îi relată o ştire bizară abia primită din 
Emiratele Arabe Unite. Köves îşi duse o mână la gură, îngrozit. 

— Syed al-Fadl s-a.... sinucis?! 

— Asta bănuiesc autoritățile. A fost găsit cu puțin timp în urmă 
în mijlocul deşertului... de parcă, pur şi simplu, s-a dus acolo ca 
să moară. Tot ce pot să-mi închipui, adăugă Valdespino după o 
scurtă pauză este că tensiunea ultimelor zile a fost prea mult 
pentru el. 

Rabinul cântări ideea în minte, copleşit de durere și de 
tulburare. Şi părea marcat de implicaţiile descoperirii lui Kirsch, 
însă ideea că a/lamahul al-Fadl s-ar fi sinucis din cauza disperării 
i se părea incredibila. 

— Ceva nu e în regulă aici, spuse rabinul Köves. Nu cred eu al- 
Fadl ar fi luat decizia asta. 


Valdespino rămase tăcut o vreme îndelungată. 

— Mă bucur că aşa crezi, replică el într-un târziu. Trebuie să 
recunosc că și mie mi-e greu să accept că moartea lui a fost o 
sinucidere. 

— Şi atunci, cine ar putea fi vinovatul? 

— Orice persoană care voia ca descoperirea lui Edmond Kirsch 
să rămână un secret, răspunse Valdespino imediat. Cineva care 
credea, la fel ca noi, că el o va anunţa abia peste câteva 
săptămâni. 

— Însă Kirsch a spus că nimeni altcineva nu mai ştia despre 
descoperire! Doar noi doi şi al-Fadl. 

— Poale că a minţit şi în privinţa asta. Dar chiar dacă numai 
nouă ne-a zis, amintește-ţi cu câtă înverşunare dorea prietenul 
nostru, Syed al-Fadl, să anunţe el descoperirea. E posibil ca 
însuşi a/hamahul să-i fi dezvăluit informaţia vreunui coleg din 
Emirate. Şi poate acel coleg a fost de părere, la fel ca mine, că 
descoperirea lui Kirsch va avea consecinţe periculoase. 

— Şi ce vrei să sugerezi? întrebă Köves furios. Că un asociat al 
lui al al-Fadl l-a ucis ca să păstreze secretul? E ridicol! 

— Rabi, rosti Valdespino pe un ton calm, chiar nu știu ce s-a 
întâmplat. Încerc doar să găsesc unele răspunsuri, la fel ca tine. 

— Îmi pare rău, oftă Köves. Încă nu reuşesc să procesez vestea 
morții lui Syed. 

— Nici eu. Însă dacă el a fost ucis din cauza a ceea ce ştia, 
amândoi trebuie să fim precauţi. E posibil să fim şi noi vizaţi. 

Rabinul se gândi câteva clipe. 

— Odată ce informaţia devine publică, vom fi irelevanţi. 

— Adevărul, dar încă nu este publică. 

— Eminenţă, mai sunt doar câteva minute până când va fi 
făcut anunţul. Toate posturile îl transmit. 

— Da... suspină Valdespino obosit. Se pare că trebuie să mă 
împac cu ideea că rugăciunile mele n-au fost ascultate. 

Köves se întrebă dacă episcopul chiar se rugase ca Dumnezeu 
să intervină şi să-l determine pe Kirsch să se răzgândească. 

— Totuşi, continuă Valdespino, nu vom fi în siguranţă nici după 
ce anunţul va deveni public. Kirsch va fi încântat, bănuiesc, să 
spună lumii că s-a consultat cu unii lideri religioşi în urmă cu trei 
zile. Şi mă întreb: oare transparenţa etică a fost, de fapt, 
adevăratul motiv pentru care a dorit să ne întâlnească? lar dacă 
ne va menţiona şi numele... ei bine, vom atrage toată atenţia - şi 
poate chiar criticile - credincioşilor noştri, care vor considera, 


probabil, că ar fi trebuit să facem ceva. Îmi pare rău. Încerc 
doar... 

Episcopul ezită şi nu-şi încheie fraza. 

— Ce anume? întrebă Köves. 

— Nimic, putem discuta mai târziu. Te sun din nou după ce 
vom vedea cum îşi susţine Kirsch prezentarea. Până atunci, te 
rog să rămâi în casă. Încuie uşile. Nu vorbi cu nimeni. Şi ai grijă. 

— Mă îngrijorezi, Antonio. 

— Nu asta a fost intenţia mea. Însă tot ce putem face este să 
aşteptăm şi să vedem cum va reacţiona lumea. Totul e în mâinile 
lui Dumnezeu acum. 


CAPITOLUL 17 


Pe pajiştea clin interiorul Muzeului Guggenheim se așternuse 
liniştea când vocea lui Edmond Kirsch începuse să răsune din 
înalt. Sutele de participanţi şedeau întinşi pe pături, privind spre 
cerul înstelat. Robert Langdon îşi pusese pledul aproape de 
mijlocul pajiştii şi aştepta, cuprins de o nerăbdare crescândă. 

— În seara aceasta, vă invit să fim din nou copii, continuă 
glasul lui Kirsch. Să stăm întinşi sub stele, cu mintea deschisă la 
noi posibilităţi. 

Langdon simţi valul de emoție care cuprinsese mulţimea. 

— Vă invit, aşadar, să fim aidoma primilor exploratori, cei care 
lăsau totul în urmă şi se avântau pe oceanele nemărginite... cei 
care zăreau ptru prima dată un țărm nou, necunoscut de 
nimeni... cei care se prăbuşeau în genunchi conştientizând cu 
uluire că lumea era mult mai mare decât îndrăzniseră filosofii lor 
să-şi imagineze. Cu vechile lor credinţe despre lume spulberate 
în faţa noilor descoperiri. Vă invit ca această deschidere în faţa 
noului să fie starea noastră de spirit în seara asta. 

„Impresionant”, comentă Langdon pentru sine, întrebându-se 
dacă naraţiunea lui Edmond fusese înregistrată anterior sau dacă 
el însuşi o rostea în acel moment de undeva din culise. 

— Prieteni, răsună mai departe vocea lui Kirsch deasupra lor, 
ne-am adunat aici, în această scară, ca să vă anunţ o descoperire 
importantă. Va rog să-mi permiteţi să pregătesc scena pentru ea. 
Astăzi, la fel ca în cazul tuturor schimbărilor de paradigmă din 
filosofie, este esenţial să înţelegem contextul istoric în care apare 
un moment ca acesta. 

Un tunet bubui în depărtare, exact la momentul potrivii. 
Langdon simţi başii sistemului audio reverberându-i în piept. 

— Pentru a intra mai ușor în atmosferă, continuă Edmond, 
suntem norocoşi să avem printre noi un reputat om de știinţă,o 
legendă vie în lumea simbolurilor, a codurilor, istoriei, religiei și a 
artei. Şi, totodată, un bun prieten al meu. Doamnelor şi domnilor, 
vi-l prezint pe profesorul Robert Langdon de la Universitatea 
Harvard. 


Acesta se ridică brusc în coate, în vreme ce mulţimea erupse 
în aplauze, iar stelele de deasupra lăsară loc imaginii unei săli 
vaste, pline cu spectatori. Pe un podium, Langdon păşea în sus 
şi-n jos în sacoul lui model Harris Tweed, în faţa unui public 
fascinat. 

„Deci ăsta e rolul despre care vorbea Edmond”, reflectă el, 
întinzându-se la loc pe iarbă. 

— Primii oameni, explica Langdon pe ecran, aveau cu universul 
lor o relaţie marcată de venerație, mai cu seamă faţă de acele 
fenomene pe care nu le înțelegeau în mod raţional. Pentru a 
desluşi acele mistere, şi-au creat un amplu panteon de divinităţi, 
menit să explice tot ce nu înțelegeau ei - tunetul şi fulgerul, 
mareele, cutremurele, vulcanii, infertilitatea, bolile şi chiar 
iubirea. 

„Chestia asta are un aer suprarealist”, medita Langdon întins 
cu faţa în sus şi privind spre el însuşi. 

— Pentru grecii antici, valurile şi tumultul mărilor erau un 
rezultat al capriciilor lui Poseidon. 

Pe ecran, imaginea lui Langdon dispăru, dar glasul continuă să 
nareze, iar în fundal apăru o imagine a oceanului frământat, care 
cutremură întreaga sală. Treptat, valurile agitate se 
metamorfozară într-un peisaj dezolant de tundră bătută de 
viscol. De undeva, un vânt rece începu să sufle peste pajişte. 

— Venirea iernii, explica profesorul mai departe, era pusă pe 
seama tristeţii pe care o resimțea pământul în fiecare an când 
Persefona devenea prizonieră în lumea subpământeană. 

Aerul redeveni cald. Din terenul îngheţat de pe ecran se 
contură un munte care se înălţă tot mai sus şi mai sus, până 
când culmea îi explodă într-un nor de scântei, fum şi lavă. 

— Romanii, pe de altă parte, credeau că în adâncul vulcanilor 
sălăşluia Vulcan, fierarul zeilor, care robotea la o forjă uriaşă de 
sub munte, aruncând foc în aer. 

Deasupra pajiștii se simţi un iz trecător de sulf. Langdon nu-ţi 
putu stăpâni admiraţia față de ingeniozitatea cu care Edmond își 
transformase prelegerea într-o experienţă multisenzorială. 

Vuietul vulcanului încetă brusc. În liniştea care se lăsase, 
greierii începură iar să cânte şi o briză caldă adie deasupra 
pajiştii. 

— Anticii au inventat nenumărați zei pentru a-și explica nu 
doar cunoașterea planetei pe care trăiau, ci şi enigmele 
propriului corp. 


Pe ecran îşi făcură apariţia din nou constelaţiile, pe care erau 
suprapuse desene înfățișându-i pe diverşii zei ce le guvernau. 

— Infertilitatea era cauzată de antipatia zeiţei lunona. 
Dragostea apare ca urmare a săgeţilor trase de Cupidon. 
Molimele erau pedepse trimise de Apollo. 

Noi constelații se luminau pe boită, însoţite de imaginile altor 
zei. 

— Dacă mi-aţi citit cărţile, continuă glasul lui Langdon, 
cunoaşteţi, probabil, o sintagmă pe care o folosesc: „Zeul 
lacunelor”. Ce semnificaţie are? Atunci când anticii aveau lacune 
în încercarea de a înţelege lumea din jur, umpleau aceste goluri 
cu zei. 

Bolta deveni un uriaş colaj de picturi și statui înfăţişând zeci de 
divinităţi antice. _ 

— Nenumăraţi zei umpleau nenumărate goluri. Insă, odată cu 
trecerea secolelor, cunoştinţele ştiinţifice au avansat, explică 
vocea lui Langdon în timp ce un mozaic de simboluri tehnice şi 
matematice se revărsă pe ecran. Pe măsură ce lacunele din 
cunoştinţele noastre despre natură au dispărut, panteonul 
divinităţilor a început şi el să se micşoreze. 

Pe bolta de deasupra pajiştii, imaginea lui Poseidon ocupă 
prim-planul. 

— Spre exemplu, când am descoperit că mareele sunt cauzate 
de fazele lunii, existenţa lui Poseidon n-a mai fost necesară, el 
devenind doar un mit stupid al unei epoci primitive. 

Imaginea zeului mării dispăru într-un vălătuc de fum. 

— Aşa cum ştiţi, aceeaşi soartă au avut-o până la urmă toţi 
zeii, pierind unul câte unul pe măsură ce și-au pierdut relevanţa. 

Deasupra, imaginile zeilor începură să se stingă pe rând - zeul 
fulgerului, al cutremurelor, al molimelor şi aşa mai departe. In 
vreme ce ele se estompau, glasul lui Langdon continuă: 

— Dar să nu credeţi că toate aceste divinităţi au „pierit uşor în 
noapte”. Procesul prin care o cultură renunţă la zeii săi este unul 
complicat. Convingerile spirituale ne sunt adânc întipărite în 
fiinţa noastră încă de la o vârstă tânăra de cei pe care-i iubim şi 
în care ne încredem - părinţi, învăţători şi lideri religioşi. De 
aceea, orice transformare de ordin religios se produce de-a 
lungul mai multor generaţii, însoţită de mari tulburări şi adesea 
de vărsare de sânge. 

Strigăte şi clinchete de săbii lovite acompaniau dispariţia 
treptată a zeilor, ale căror contururi se estompau unul câte unul. 


În cele din urmă, o singură imagine rămase - un chip îmbătrânit, 
cu o barbă lungă şi albă. 

— Zeus! tună glasul lui Langdon. Părintele tuturor zeilor. Cea 
mai temută şi mai venerată dintre divinităţile păgâne. Mai mult 
ca oricare alt seamăn al său, Zeus a rezistat propriei extincţii, 
ducând o luptă aprigă împotriva dispariţiei - exact aşa cum 
făcuseră, de altfel, şi zeii anteriori, cărora le luase locul. 

Pe ecran pâlpâiau imagini cu ruinele de la Stonehenge, cu 
tăblițe sumeriene cu scriere cuneiformă, cu piramidele din Egipt. 
Apoi bustul lui Zeus reveni în prim-plan. 

— Adepții lui Zeus erau atât de ferm ataşaţi de zeul lor, încât 
tânăra credinţă creştină, cuceritoare, n-a avut de ales decât să 
adopte chipul lui ca figură a noului; ei zeu. 

Pe boltă, bustul cu barbă al zeului grec se metamorfoză într-o 
frescă reprezentând un chip, de asemenea, cu barbă - cel al 
Dumnezeului creştin aşa cum îl înfăţişase Michelangelo în 
Crearea lui Adam, pe plafonul Capelei Sixtine. 

— Astăzi, nu mai credem în poveşti precum cele despre Zeus - 
un băieţel crescut de o capră şi ajutat de creaturi cu un singur 
ochi numite ciclopi. Pentru noi şi pentru gândirea noastră 
modernă, asemenea poveşti intră sub umbrela mitologiei - 
istorioare fictive, pitoreşti, care ne conferă o idee amuzantă cu 
privire la trecutul nostru superstiţios. 

Pe ecran se vedea fotografia unui raft prăfuit de bibliotecă, 
unde tomuri de mitologie legate în piele şedeau alături de cărţi 
despre venerarea naturii, despre Baal, Inana, Osiris şi 
nenumărați alţi reprezentanţi ai teologiilor antice. 

— Însă lucrurile stau cu totul altfel acum! bubui vocea lui 
Langdon, Noi suntem moderni! 

Pe boltă, alte imagini licăreau - fotografii clare, detaliate, 
înfățișând explorări spaţiale, cipuri de computer... un laborator 
medical... un accelerator de particule... aeronave de ultimă 
generaţie. 

— Suntem oameni  evoluaţi intelectual, cu pregătire 
tehnologică. Nu mai credem în fierari uriaşi care robotesc sub 
vulcani sau în zei ce controlează anotimpurile şi mareele. Suntem 
cum nu se poate mai diferiţi de strămoşii noştri! 

„Sau poale că nu“, şopti Langdon pentru sine, în tandem cu 
înregistrarea de pe ecran. 

— Sau poate că nu, rosti glasul lui Langdon deasupra pajiştii. 
Ne considerăm oameni moderni, raţionali, şi totuşi, cea mai 


răspândită religie a omenirii include nenumărate precepte cu iz 
magic - oameni reveniţi inexplicabil din morţi, fecioare care nasc 
în mod miraculos, dumnezei răzbunători ce trimit molimi şi 
potopuri, făgăduieli mistice ale unei vieţi de apoi într-un rai 
luminos ori în iadul cu pucioasă. 

Pe ecran se succedau reprezentări creştine bine cunoscute: 
învierea, Fecioara Maria, Arca lui Noe, despărţirea apelor Mării 
Roşii, raiul şi iadul. 

— De aceea vă rog să ne imaginăm doar pentru o clipă ce 
reacţie ar avea istoricii şi antropologii din viitor. Având avantajul 
perspectivei temporale, vor privi ei la credinţele noastre 
religioase şi le vor declara doar mituri ale unei epoci primitive? 
Vor privi ei la zeii noştri aşa cum îl privim noi acum pe Zeus? Vor 
aduna ei, oare, sfintele noastre scripturi şi le vor exila pe raftul 
prăfuit al istoriei? 

Întrebarea pluti câteva clipe în aerul nopţii. 

Şi apoi, pe neaşteptate, vocea lui Edmond Kirsch sparse 
tăcerea: 

— DA, domnule profesor! Cred că exact aşa se va întâmpla. 
Am convingerea că generaţiile viitoare se vor întreba cum a fost 
posibil ca o specie atât de avansată tehnologic ca a noastră să 
creadă ceea ce ne învaţă astăzi religiile noastre moderne. 

Glasul lui Kirsch deveni tot mai puternic, în timp ce o nouă 
serie de imagini se derula pe boltă - Adam şi Eva, o femeie 
înfăşurată în burka’, un fachir hindus păşind pe cărbuni aprinşi. 

— Cred că generaţiile viitoare vor analiza tradiţiile noastre 
actuale şi vor conchide că am trăit într-o epocă primitivă. lar ca 
dovadă în acest sens, vor sublinia credinţa noastră că am fost 
creaţi într-o grădină magică sau că atotputernicul nostru Creator 
cerea ca femeile să-şi acopere capul ori că riscăm să ne jertfim 
trupul pentru a ne onora divinităţile. 

Alte imagini apărură pe ecran - un montaj dinamic de fotografii 
înfăţişând ceremonii religioase din lumea întreagă de la botezuri 
şi exorcizări la mutilări ale corpului şi la animale sacrificate. 
Montajul se încheie cu un clip video profund tulburător, în care 
un cleric hindus ţinea atârnat un nou-născut la marginea unui 
turn înalt de cincisprezece metri. Brusc, clericul dădu drumul 
copilului, care căzu ca o piatră şi ateriză pe o pătură pe care 
sătenii, veseli, o ţineau întinsă între ei. 


? Veșmânt purtat de femei în public în unele tradiţii islamice, menit să le acopere 
corpul în întregime, incusiv capul și fața (n.tr.) 


„Ritualul de la Templul Grishneshwar, din provincia indiană 
Maharashtra”, îşi aminti Langdon, ceremonie despre care unii 
credeau că atrăgea asupra copilului respectiv bunăvoința divină. 
Din fericire, filmuleţul se sfârşi. 

Intr-un întuneric deplin, glasul lui Kirsch continua să răsune 
deasupra pajiştii: 

— Cum e posibil ca mintea omului modern să facă analize 
logice precise, şi totuşi să ne permită să avem credinţe religioase 
care n-ar rezista nici la cea mai superficială examinare raţională? 

Pe ecran, bolta înstelată reapăru, 

— Dar, continuă Edmond, răspunsul este unul simplu. 

Stelele deveniri brusc mai strălucitoare, legate unele de altele 
prin fire şi filamente ce formau o reţea de puncte interconectate 
aparent infinită. 

„Neuroni”, înţelese Langdon în aceeaşi clipa în care Edmond îşi 
reluă explicaţiile. 

— Creierul omenesc. De ce crede creierul nostru ceea ce 
crede? 

Pe ecran, câteva puncte licăriră, trimițând impulsuri electrice 
către alţi neuroni. 

— La fel ca un computer organic, creierul nostru este prevăzut 
cu un sistem de operare - un set de reguli ce defineşte şi 
organizează tot fluxul haotic de informaţii pe care-l receptează 
continuu: limbaj vorbit, o melodie antrenantă, o sirenă, gustul 
ciocolatei... Aşa cum vă puteţi imagina, acest flux de informaţii 
este extrem de divers şi de abundent, şi totuşi, creierul trebuie 
să-l înţeleagă şi să-l expliciteze. De fapt, însuşi modul de 
programare a sistemului de operare al creierului este cel ce 
definește felul în care percepem realitatea. Din păcate, 
ghinioniştii suntem noi, întrucât cel care a scris acest program a 
avut un pervers simţ al umorului. Altfel spus, nu noi suntem 
vinovaţi deoarece credem lucrurile pe care le credem. 

Sinapsele scânteiară şi imagini familiare erupseră din creier, 
pe ecran: idiograme; lisus păşind pe apă; fondatorul 
scientologiei, Ron Hubbard; zeul egiptean Osiris; Ganesha, zeul- 
elefant cu patru braţe din panteonul hindus; o statuie din 
marmura a Fecioarei Maria care plângea cu lacrimi reale. 

— Și programator fiind eu însumi, nu pot să nu mă întreb: oare 
ce fel de sistem de operare bizar ar crea un asemenea rezultat 
ilogic? Dacă am putea privi în interiorul minţii omeneşti, 
descifrându-i sistemul de operare, am găsi cam aşa ceva. 


Patru cuvinte apărură pe ecran, cu caractere uriaşe: 


DETESTĂ HAOSUL. 
CREEAZĂ ORDINE. 


— Acesta e programul de bază al creierului nostru, continuă 
Edmond. Și prin urmare, exact aşa este omul construit. Să 
deteste haosul. Şi să prefere ordinea. 

Aerul din incintă vibră deodată la zgomotul unor note 
discordante, ca și când un copil s-ar fi jucat apăsând la 
întâmplare clapele unui pian. La fel ca spectatorii din jurul lui, 
Langdon se crispă involuntar. Peste toată acea zarvă, glasul lui 
Edmond bubui: 

— Zgomotul făcut de cineva care apasă aiurea clapele unui 
pian este insuportabil! Şi totuși, dacă am lua exact aceleaşi note 
şi le-am aranja într-o altă ordine... 

Sunetele disonante încetară instantaneu, locul lor fiind luat de 
acordurile melodice ale ariei C/ar de Lună a lui Debussy. 

Langdon simţi cum muşchii i se relaxează, iar tensiunea din 
sală să se evapore. 

— Creierul nostru este încântat, reluă Edmond. Aceleaşi note. 
Acelaşi instrument. Dar Debussy creează ordine. Şi exact această 
încântare pe care ne-o oferă ordinea este cea care ne determină 
să rezolvăm jocuri de puzzle sau să îndreptăm un tablou așezat 
strâmb pe perete. Predispoziţia pentru organizare ne este 
înscrisă în ADN. De aceea, n-ar trebui să ne mire că cea mai 
mare invenţie a minţii omeneşti este computerul - o maşinărie 
construită cu scopul clar de a ne ajuta să punem ordine în haos. 
De fapt, termenul spaniol pentru computer este ordenador - în 
traducere literală, „cel care creează ordine”. 

Imaginea unui supercomputer apăru pe ecran, cu un tânăr 
aşezat în faţa lui. 

— Imaginaţi-vă că aveţi un computer foarte puternic, cu acces 
la toate informaţiile existente în lume. Şi puteţi să-i puneţi orice 
întrebare. Probabilitatea sugerează că-i veţi adresa una dintre 
cele două întrebări fundamentale care au fascinat omenirea încă 
de când am devenit conştienţi de noi înşine. 

Tânărul de la supercomputer apăsă câteva taste şi pe ecran 
apărură două rânduri de text. 


De unde venim? 
incotro ne îndreptăm? 


— Cu alte cuvinte, continuă Edmond, aţi întreba despre 
originile şi despre destinul nostru. Şi iată care ar fi răspunsul 
computerului. 

O nouă linie de text apăru pe ecran: 


DATE INSUFICIENTE PENTRU UN RĂSPUNS EXACT. 


— Nu e tocmai de ajutor, comentă Kirsch, însă cel puţin e un 
răspuns sincer. 

Locul textului fu luat de o imagine a creierului omenesc. 

— Dar dacă-l întrebaţi pe acest mic computer biologic „De 
unde venim?”, iată ce se întâmplă. 

Din creier începu să se reverse un şuvoi de imagini cu caracter 
religios - Dumnezeu întinzând o mână pentru a-i da viaţă lui 
Adam, Prometeu modelând din lut primul om, Brahma creând 
oameni din diverse părţi ale propriului trup, un zeu african 
despărţind norii şi coborând doi oameni pe pământ, o divinitate 
scandinavă cioplind un bărbat şi o femeie din bucăţi de lemn 
eşuate pe o plajă. 

— lar dacă întrebaţi „încotro ne îndreptăm?” 

Alte imagini curgeau din creier - un paradis imaculat, un iad cu 
foc şi pară, hieroglife din Cartea egipteană a morților, sculpturi în 
piatră reprezentând proiecţii astrale, întruchipări elenistice ale 
Câmpiilor Elizee, descrieri cabalistice ale conceptului Gilgul 
neshamotľ?, reprezentări ale reîncarnării din budism și hinduism, 
cercurile teosofice ale Summerlandului!!. 

— Pentru creierul omenesc, orice răspuns este mai bun decât 
niciunul. Omul resimte un disconfort uriaş când se confruntă cu 
„date insuficiente” și de aceea creierul inventează unele, 
oferindu-ne astfel măcar //uzia ordinii - creând nenumărate 
filosofii, mitologii şi religii menite sa ne asigure că lumea 
nevăzută este, într-adevăr, guvernată de ordine şi structurare. 
De unde venim? Încotro ne îndreptăm? continuă Edmond, 
vorbind cu tot mai mult patos, pe măsură ce pe ecran imaginile 
se derulau. Intotdeauna am fost obsedat de aceste două mistere 
fundamentale ale existenţei omeneşti şi ani de-a rândul am visat 
să găsesc răspunsul la ele. ln mod tragic însă, din cauza 
dogmelor religioase, milioane de oameni consideră că ştiu deja 
răspunsurile. Şi fiindcă diversele religii oferă răspunsuri diferite, 
10 Expresia desemnează ideea de reîncarnare așa cum este ea înțeleasă în Cabala 
(n.tr.) 


11 Numele pe care-l dau vieţii de după moarte adepţii unor religii pagâne 
contemporane cu 


civilizaţii şi culturi întregi au ajuns să se războiască în încercarea 
de a decide ce răspunsuri sunt corecte şi care versiune a istoriei 
lui Dumnezeu este Unica Istorie Adevărată. 

Ecranul de deasupra privitorilor erupse într-o cavalcadă de 
imagini cu focuri de arme şi explozii de obuze - un montaj violent 
de fotografii înfățișând războaie religioase, urmate de altele cu 
refugiaţi în lacrimi, familii dezrădăcinate și cadavre de civili. 

— Încă de la începuturile istorici religioase a omenirii, specia 
noastră a fost captivă într-un nesfârşit foc încrucişat - atei, 
creştini, musulmani, evrei, hinduişti, adepţi ai tuturor religiilor din 
lume - şi singurul lucru care ne uneşte pe toţi este năzuinţa 
profundă către pace. 

Imaginile agresive ale războiului dispărură, lăsând în loc cerul 
paşnic, plin de stele. 

— Imaginaţi-vă deci ce s-ar întâmpla dacă am afla în mod 
miraculos răspunsurile la marile întrebări ale vieţii... dacă am 
găsi dintr-odată, cu toţii, aceeași dovadă incontestabilă şi am 
înţelege că n-avem altă alegere decât să ne deschidem braţele şi 
s-o acceptăm... împreună, ca specie. 

Imaginea unui preot cu ochii închişi, în rugăciune, apăru pe 
ecran. 

— Introspecţia spirituală a fost întotdeauna domeniu! de 
interes al religiei, care ne îndeamnă să credem orbeşte în 
învăţăturile ei, chiar şi atunci când sunt ilogice. 

Pe ecran se ivi un colaj de imagini înfăţişând credincioşi 
ultrareligioşi, toţi cu ochii închişi, cântând, legănându-se. 
Murmurând şi rugându-se. 

— Dar prin însăşi definiţia ei, credința ne impune să credem în 
ceva invizibil şi inefabil, să acceptăm ca adevăr un lucru pentru 
care nu există dovezi empirice. Şi astfel, ajungem să credem în 
lucruri diferite, deoarece nu există un adevăr universal. Însă... 

Imaginile de pe plafon se dizolvară într-una singură, o studentă 
cu ochi mari şi priviri avide, uitându-se în obiectivul unui 
microscop. 

— Ştiinţa este antiteza credinţei, reluă Edmond. Prin definiţie, 
ştiinţa este încercarea de a găsi dovezi fizice pentru ceea ce este 
necunoscut sau încă nedefinit, de a respinge superstiţiile şi 
percepțiile greşite în favoarea adevărurilor observabile. Când 
ştiinţa oferă un răspuns, acesta este universal. lar omenirea nu 
se războieşte din cauza lui, ci face front comun în jurul lui. 


Pe ecran se succedau imagini vechi de la NASA, de la 
Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară şi din alte 
centre de cercetări, unde oameni de știință de rase și 
naţionalităţi diferite săreau de bucurie şi se îmbrăţişau, 
entuziasmați de noile descoperiri. 

Glasul lui Kirsch cobori şi şopti: 

— Prieteni, am făcut multe predicții în viaţa mea. lar în seara 
aceasta voi face încă una, adaugă el şi, trăgând adânc aer în 
piept, continuă: Epoca religiei se apropie de sfârşit; cea a ştiinţei 
abia se naşte. 

Tăcerea se aşternu asupra întregii săli. 

— Şi astăzi, omenirea va face un salt memorabil în această 
direcţie. 

Cuvintele lui îi stârniră lui Langdon un neaşteptat fior. Oricare 
ar fi fost misterioasa lui descoperire, Edmond pregătea în mod 
evident scena pentru o confruntare decisivă între el şi religiile 
lumii. 


CAPITOLUL 18 


uy ConspiracyNet.com 


ȘTIRI DE ULTIMĂ ORĂ DESPRE EDMOND KIRSCH 
UN VIITOR FĂRĂ RELIGIE? 


Într-o transmisie în direct urmărită on-line de un număr fără 
precedent de trei milioane de persoane, futurologul Edmond 
Kirsch pare pe punctul de a anunţa o descoperire ştiinţifică 
despre care afirmă că va răspunde la două dintre întrebările 
marcante ale omenirii. 

După o incitantă introducere anterior înregistrată, susţinută de 
profesorul Robert Langdon de la Harvard, Edmond Kirsch s-a 
lansat într-o critică dură la adresa convingerilor religioase, la 
finalul căreia a făcut o predicţie îndrăzneață: „Epoca religiei se 
apropie de sfârşit". 

Până în momentul de faţă, cunoscutul ateu pare să fie în seara 
aceasta puţin mai reținut: şi mai politicos decât de obicei, Unele 
fragmente din discursurile antireligioase precedente ale lui Kirsch 
pot fi vizionate aici. 


CAPITOLUL 19 


Dincolo de peretele din pânză al incintei boltite, amiralul Ávila 
îşi ocupă poziţia, ascuns în spatele unui labirint de schele. 
Inaintând aplecat, îşi menţinuse umbra ferită de orice priviri şi 
curând ajunse la numai câţiva centimetri de partea exterioară a 
ţesăturii, în zona din faţă a sălii. 

Fără zgomot, duse mâna la buzunar şi scoase rozariul. 

„Coordonarea va fi esenţială. “ 

Pipăind şirul de mărgele, ajunse la crucifixul greu din metal şi 
se amuză amintindu-şi cum agenţii de securitate de la detectorul 
de metale îl lăsaseră să treacă fără să-i acorde vreo atenţie. 
Folosind o lamă de ras ascunsă în braţul lung al crucifixului, 
amiralul făcu o _ tăietură verticală, lungă de cincisprezece 
centimetri, în peretele din pânză. Încet, depărta cele două laturi 
ale despicăturii şi privi dincolo, într-o cu totul altă lume - un 
câmp înverzit, pe care sutele de invitaţi stăteau întinşi pe pleduri 
şi se uitau la cerul înstelat. 

„Nici nu-şi închipuie ce urmează.“ 

Avila observă mulţumit că cei doi agenţi ai Gărzii Regale se 
poziţionaseră pe laturile opuse ale câmpului, aproape de partea 
din faţă a sălii. Stăteau drepţi, atenţi, ascunşi de umbrele unor 
copaci. În lumina difuză, nu-l vor zări decât când va fi deja prea 
târziu. 

Cu excepţia lor, şi nu departe de ei, singura persoană aflată în 
picioare era directoarea muzeului, Ambra Vidal, care părea să nu 
se simtă în largul ei urmărind prezentarea lui Kirsch. 

Satisfăcut de locul pe care şi-l alesese, Ávila închise cele două 
falduri ale tăieturii şi-şi îndreptă din nou atenţia spre crucifix. La 
fel ca majoritatea obiectelor similare, avea două segmente 
scurte care formau brațul orizontal. La acela însa, segmentele 
erau prinse magnetic de braţul vertical şi puteau fi deci 
îndepărtate. 

Prinse unul între degete și trase încet de el. Din segment se 
desprinse un obiect mic. Amiralul proceda la fel şi eu celălalt 
segment, lăsând crucifixul fără braţul orizontal - de fapt, doar un 


dreptunghi metalic prins pe un lanţ greu, pe care-l puse înapoi în 
buzunar. „Voi avea nevoie de el în scurt timp.“ Pentru moment, 
îşi concentra atenţia asupra celor două obiecte mici care 
fuseseră ascunse în segmentele orizontale. 

„Două gloanţe pentru a trage de la mică distanţă.” 

Avila duse mâna la spate, la cureaua pantalonilor, de unde 
extrase obiectul pe care-l ascunsese sub tunică. 

Trecuseră deja câţiva ani de când un puştan american pe 
nume Cody Wilson concepuse „The Liberator” - primul pistol 
polimeric printat la o imprimantă 3D -, iar de atunci tehnologia 
fusese perfecționată într-un ritm exponențial. Noile arme 
ceramice şi polimerice încă n-aveau o forţă de tragere mare, dar 
ceea ce le lipsea în materie de rază de acţiune era mai mult 
decât compensat de faptul că erau  „invizibile” pentru 
detectoarele de metale. 

„Tot ce trebuie să fac este să mă apropii suficient.” 

Dacă totul decurgea aşa cum fusese planificat, locul în care se 
afla în acel moment avea să fie perfect. 

Regentul izbutise să obţină informaţii din interior despre modul 
exact de desfășurare a evenimentului clin acea seară şi-i 
explicase foarte clar lui Avila cum trebuia să-şi ducă la îndeplinire 
misiunea. Consecințele aveau să fie cumplite, însă, după ce 
urmărise preambulul ateist al lui Edmond Kirsch, amiralul era 
încrezător că păcatele pe care le va comite în acea seară îi vor fi 
iertate. 

„Dușmanii noştri au pornii un război, îi spusese Regentul. Nu 
ne rămâne decât să ucidem sau să fim ucişi.” 


A 


Stând lângă perdele din colţul din dreapta, în partea din față a 
sălii, Ambra Vidal spera ea tulburarea să nu i se citească pe faţă 
în aceeași măsură în care o resimțea. 

„Edmond mi-a zis că va fi un program cu conţinui ştiinţific.“ 

Futurologul american nu-şi ascunsese niciodată aversiunea 
faţă de religie, dar ea nu-şi închipuise nicio clipă că prezentarea 
din acea seară va avea un ton atât de ostil. 

„Edmond mi-a refuzat o pre-vizionare.” 

Va avea, fără îndoială, probleme cu membru consiliului de 
administraţie al muzeului, însă îngrijorarea pe care o simţea în 
acel moment era una mult mai personală. Cu doua săptămâni în 
urmă, Ambra îi vorbise unui om foarte influent despre implicarea 


ei în evenimentul din acea seară. El o sfătuise insistent să nu 
participe. O avertizase cu privire la riscurile implicate de 
găzduirea unei prezentări despre al cărei conţinut nu ştia nimic - 
mai cu seamă când aceasta era organizată de un ateu cunoscut 
ca Edmond Kirsch. 

„Practic, mi-a ordonat să anulez evenimentul, îşi aminti ea. Dar 
tonul lui inflexibil m-a iritat prea tare pentru a-i mai da 
ascultare.” 

Acum, singură sub puzderia de stele, Ambra se întrebă dacă 
omul acela stătea undeva şi urmărea transmisia în direct. 

„Sigur că o urmăreşte, își răspunse ea. Insă întrebarea care se 
pune este alta: Va riposta, oare?“ 


y 


În Catedrala Almudena, episcopul Valdespino şedea ţeapăn la 
biroul lui, cu privirea lipită de ecranul laptopului. N-avea nicio 
îndoială că toată lumea în învecinatul Palat Regal viziona, de 
asemenea, transmisia, şi mai cu seamă prinţul Julián, 
moştenitorul tronului spaniol. 

„Probabil că prinţul e gata să răbufnească.” 

În seara aceea, unul dintre cele mai respectate muzee din 
lume colabora cu un renumit ateu american pentru a difuza ceea 
ce liderii religioşi numeau deja „un artificiu publicitar anticreştin, 
batjocoritori”. lar ceea ce înfierbânta şi mai mult controversa era 
faptul că directoarea muzeului care găzduia evenimentul nu era 
alta decât una dintre cele mai recente celebrităţi ale Spaniei - 
superba Ambra Vidal, o femeie care în ultimele două luni ţinuse 
capul de afiş al presei hispanice, atrăgându-și peste noapte 
adoraţia întregii ţări. Şi în acel moment, în mod incredibil, 
doamna Vidal alesese să pericliteze totul găzduind acel atac cu 
toată forţa la adresa lui Dumnezeu. 

„ Prinţul Juliân nu va avea de ales: va trebui să dea o 
declaraţie publică.” 

Iminentul lui rol de suveran catolic al Spaniei va constitui doar 
o mică parte din provocarea căreia va trebui să-i facă faţă ca 
urmare a evenimentului din acea seară. Mult mai îngrijorător era 
faptul că, nu mai departe de luna trecută, prinţul Juliân făcuse o 
declaraţie fericită, care o lansase pe Ambra Vidal în lumina 
reflectoarelor. 

Moştenitorul tronului îşi anunţase logodna cu ea. 


CAPITOLUL 20 


Robert Langdon nu se simţea foarte confortabil cu direcţia pe 
care o luase evenimentul la care asista. Prezentarea lui Edmond 
se apropia periculos de mult de o denunţare publică a religiei în 
general, iar profesorul se întrebă dacă fostul lui student uitase 
cumva că se adresa nu numai grupului de oameni de ştiinţă 
agnostici din acea sală, ci şi milioanelor de oameni din lumea 
întreagă care urmăreau transmisia on-line. 

„In mod evident, prezentarea a fost concepută aşa fel încât să 
dea naştere controverselor.” 

Ceea ce-l tulbura era apariţia lui în cadrul prezentării şi, cu 
toate că Edmond intenţionase să-i aducă astfel un omagiu, el mai 
fusese o dată, în trecut, scânteia involuntară care aprinsese o 
controversă religioasă... şi prefera să nu repete experienţa. 

Kirsch organizase însă un atac audiovizual premeditat la 
adresa religiei şi Langdon începea deja să se teamă că se grăbise 
minimalizând cu nonşalanţă mesajul din căsuţa vocală pe care 
futurologul îl primise de la episcopul Valdespino. 

Glasul lui Edmond răsună iar în sală, imaginile de pe ecran 
metamorfozându-se într-un colaj de simboluri religioase din 
lumea întreagă. 

— Trebuie să recunosc, declară el, că am avut unele rezerve 
cu privire la anunţul din aceasta seară şi mai cu seamă la modul 
în care-i va afecta pe credincioşi. De aceea, cu trei zile în urmă, 
am făcut un lucru care nu prea-mi stă în fire. Din dorinţa de a-mi 
manifesta respectul faţă de diversele puncte de vedere religioase 
şi de a evalua modul în care descoperirea mea va fi primită de 
oamenii de diferite confesiuni, m-a consultat discret cu trei lideri 
religioși - cărturari ai creștinismului, iudaismului și islamismului - 
și le-am comunicat ceea ce am descoperit. 

Murmure înăbuşite se auziră în sală. 

— Aşa cum mă aşteptasem, toţi trei au reacţionai cu 
surprindere, îngrijorare şi, da, chiar cu mânie la ceea ce le-am 
împărtăşit. Şi, cu toate că reacţia lor a fost una negativă, doresc 
să le mulţumesc pentru amabilitatea de a se fi întâlnit cu mine. 


Din politeţe, nu le voi menţiona numele, însă vreau să mă 
adresez lor în mod direct şi să-mi exprim gratitudinea fiindcă n- 
au încercat să intervină în desfăşurarea acestei prezentări. Şi 
Dumnezeu ştie, adăuga Kirsch după o pauză, că ar fi putut să o 
facă. 

Langdon asculta uluit cu câtă abilitate păşea Edmond pe 
gheaţa subţire, luându-şi toate măsurile de precauţie. Decizia lui 
de a se întâlni cu cei trei lideri religioşi sugera receptivitate, 
încredere şi imparţialitate, trăsături care nu-l caracterizau în mod 
obişnuit. Intrevederea de la Montserrat, bănuia Langdon, fusese, 
pe de-o parte, o misiune de cercetare a terenului şi, pe de altă 
parte, o manevră de relaţii publice. 

„O modalitate ingenioasă de a ieşi basma curată", reflectă el. 

— In cursul istoriei, continuă Edmond, fervoarea religioasă a 
suprimat întotdeauna progresul ştiinţific. lată de ce, în seara 
aceasta, îi implor pe liderii religioşi din lumea întreagă să dea 
dovadă de reţinere şi înţelegere faţă de ceea ce voi spune mai 
departe. Vă rog, haideţi să nu repetam violențele sângeroase 
care ne-au marcat istoria! Să nu repetăm greşelile trecutului! 

Imaginile de pe ecran lăsară loc unui desen reprezentând o 
cetate antică fortificată - un oraş perfect circular amplasat pe 
malul unui fluviu care străbătea un deşert. 

Langdon recunoscu imediat Bagdadul, cu neobişnuita lui 
structură circulară protejată de trei ziduri de apărare concentrice, 
surmontate de metereze şi ambrazuri. 

— In secolul al VIll-lea, explică Edmond, oraşul Bagdad era cel 
mai mare centru de învăţătură din lume, primind în universităţile 
şi bibliotecile sale reprezentanţi ai tuturor religiilor, ştiinţelor 
curentelor filosofice. Vreme de cinci sute de ani, a dat naştere 
unui flux de inovaţii științifice fără egal în istorie, influenţa lui 
fiind resimţită şi astăzi în lumea modernă. 

Cerul înstelat reapăru deasupra pajiştii, de data aceasta unele 
dintre stele purtând alături nume: Vega, Betelgeuse, Rigel, 
Algebai, Deneb, Acrab, Kitalpha. 

— Toate aceste nume sunt derivate din limba arabă, preciza 
Edmond. Chiar şi astăzi, mai bine de două treimi din stelele de pe 
cer au nume inspirate din arabă, fiindcă au fost descoperite de 
astronomi ai lumii arabe. 

Cerul se umplu rapid cu atât de multe stele însoţite de nume 
arăbeşti, încât bolta abia dacă se mai vedea printre ele. Apoi 
numele dispărură, lăsând în loc cosmosul vast. 


— Şi, desigur, dacă am vrea să numărăm stelele... 

Cifrele romane începură să apară, una câte una, lângă cei mai 
strălucitori aştri. 

L 1, II, IV, V... 

Şirul se opri brusc şi cifrele se stinseră. 

— Dar noi nu folosim cifrele romane, adăugă Edmond, ci pe 
cele arabe. 

Numărătoarea reîncepu, de această dată folosind cifrele arabe. 

A ARD AR E MR PRR 

— Probabil că recunoaşteţi aceste invenţii arabe. Şi ştiţi că, 
probabil, încă folosim termeni arăbeşti. 

Cuvântul ALGEBRA se ivi pe cer, înconjurat de o serie de 
ecuaţii cu mai multe variabile. Urmă în scurt timp ALGORITM, cu 
o sumedenie de formule. Apoi AZIMUT, cu o diagramă a 
unghiurilor la linia orizontului. Şirul de cuvinte se acceleră NADIR, 
ZENIT, ALCHIMIE, CHIMIE, CIFRU, ELIXIR, ALCOOL, ALCALIN, 
ZERO... 

In vreme ce cuvintele arăbeşti familiare defilau pe boltă, 
gândul lui Langdon zbură la cât de tragic era faptul că atâţia 
americani considerau Bagdadul doar ca pe unul dintre 
numeroasele oraşe din Orientul Apropiat prăfuite şi distruse de 
război, aşa cum erau ele prezentate în programele de ştiri, fără 
să ştie că a fost odinioară cel mai important centru al progresului 
ştiinţific. 

— Deja la sfârşitul secolului al XI-lea, cele mai importante 
descoperiri şi cercetări ştiinţifice din lume îşi aveau originea în 
Bagdad şi în regiunea din jur. Insă apoi, aproape peste noapte, 
totul s-a schimbai. Un strălucit cărturar pe nume Hamid al- 
Ghazali - considerat azi unul dintre cei mai influenţi musulmani 
din istorie -, a scris mai multe texte care contestau în mod 
convingător logica lui Platon şi Aristotel, declarând că 
matematica era „filosofia diavolului”. Scrierile lui au declanşat o 
serie de evenimente care au subminat gândirea ştiinţifică. 
Studiul teologiei a devenii obligatoriu şi, în cele clin urmă, 
întregul curent ştiinţific musulman a pierit. 

Cuvintele cu semnificaţii matematice, chimice şi fizice de pe 
ecran au dispărut, în locul lor apărând imagini cu texte religioase 
islamice. 

— Revelația divină a înlocuit cercetarea. lar lumea ştiinţifică 
musulmană încearcă şi astăzi să-şi revină, explică Edmond, 


făcând apoi o scurtă pauză. Desigur, nici lumea ştiinţifică 
creştină n-a avut o soartă mai bună. 

Portretele unor astronomi ca Galilei, Copernic şi Giordano 
Bruno defilară pe ecran. 

— Eforturile sistematice ale Bisericii de a-i asasina, a-i 
încarcera şi denunța activitatea unora dintre cei mai străluciți 
oameni de ştiinţă din istorie au întârziat progresul civilizaţiei 
omeneşti cu cel puţin un secol. Din fericire însă, astăzi, când 
înţelegem mult mai bine avantajele pe care ni le oferă ştiinţa, 
Biserica şi-a mai temperat atacurile... Sau poate că nu! adăugă 
Edmond cu un oftat. 

Sigla unui glob pământesc cu o cruce şi un şarpe apăru pe 
ecran, însoţită de un rând de text: 


Declaraţia de la Madrid pe tema ştiinţei şi vieţii 


— Chiar aici, în Spania, federaţia Mondială a Asociaţiilor 
Medicale Catolice a declarat recent război deschis împotriva 
ingineriei genetice susţinând că „ştiinţei îi lipseşte sufletul”, şi de 
aceea trebuie ţinută în frâu de Biserică. 

Sigla se transformă într-un altfel de cerc - o reprezentare 
schematică a unui accelerator de particule. 

— Acesta este Superacceleratorul Superconductor din Texas, 
proiectat pentru a fi cel mai mare accelerator de particule din 
lume, eu potenţialul de a investiga însuși momentul Creaţiei. Ca 
o ironie, dispozitivul a fost amplasat chiar în inima Centurii 
Biblice? a Americii. 

Desenul fu înlocuit de fotografia unei masive structuri inelare 
din ciment, în deşertul texan. Construcţia era doar pe jumătate 
ridicată, acoperita de praf şi moloz, evident lăsată neterminată. 

— Superacceleratorul american ar fi facilitat progrese uriaşe în 
modul în care înţelegem universul, dar proiectul a fost 
abandonat, din cauza costurilor prea mari şi a presiunilor politice 
din partea unei surse „surprinzătoare”. 

Un filmuleţ îl înfăţişă pe un tânăr tele-evanghelizator fluturând 
în aer cartea Particula lui Dumnezeu” şi strigând cu mânie: „Ar 
trebui să-l căutăm pe Dumnezeu în inimile noastre, nu în 
interiorul atomilor! Miliardele de dolari cheltuite pe acest 


12 Supranuma dat unei vaste regiuni din sud-estul SUA, în care prontestatismul 
conservator deţine un rol foarte important în viața socială și politică, iar numărul 
creștinilor practicanți, indiferent de confesie, depășește media naţională (n.tr.) 

13 The God Particle, de Leon M.Lederman și Dick Teresi, carte de popularizare a 
științei apărută în SUA în 1993, înregistrând vânzări record. 


experiment absurd înseamnă o ruşine pentru statul Texas şi o 
jignire adusă lui Dumnezeu!” 

— Conflictele acestea pe care le-am descris, răsună iar glasul 
lui Edmond, cele în care superstiţiile religioase au avut câştig de 
cauză în faţa raţiunii, sunt doar nişte confruntări mărunte într-un 
război fără sfârşit. 

Bolta explodă pe neaşteptate într-un colaj de imagini violente 
din societatea actuală - pichetări în faţa laboratoarelor de 
inginerie genetică, un preot dându-şi foc în faţa sediului în care 
avea loc o conferinţă a transhumaniştilor, evanghelişti agitându- 
şi pumnii şi fluturând în aer cartea Creaţiei, un peşte al lui lisus 
înghiţindu-l pe cel al lui Darwin, panouri stradale religioase de 
condamnare furioasă a cercetărilor în domeniul celulelor stern, al 
drepturilor homosexualilor şi al avorturilor, plus alte panouri de 
răspuns, cu mesaje la fel de furioase. 

Întins pe spate în întuneric, Langdon îşi simţi inima bătând mai 
repede. Pentru o clipă, crezu că iarba de sub el a început să 
tremure, ca la apropierea unui metrou. Apoi, când vibraţiile 
deveniră mai intense, îşi dădu seama că solul chiar se zguduia. 
Reverberaţii adânci, repetate, se simțeau în iarba de sub el şi 
întreaga incintă începu să se zgâlţâie, cu un huruit sonor. 

Huruitul, conștientiză el, era zgomotul unui râu vijelios difuzat 
prin sistemul de boxe audio montat sub gazonul sintetic. O ceaţă 
umedă și rece învălui fața şi corpul, de parcă s-ar fi aflat în 
mijlocul torentului învolburat. 

— Auziţi sunetul acesta? strigă Edmond pentru a acoperi 
tunetul apei. Nu este altceva decât revărsarea inexorabilă a 
Torentului Cunoașterii Științifice! 

Zgomotul deveni şi mai puternic, iar ceața se lipi, udă, de 
obrajii lui Langdon. 

— Încă de când omul a descoperit focul, adăugă Edmond, 
acest torent crește şi creşte. Fiecare nouă descoperire a devenit 
o unealtă pentru alte descoperiri, adăugând un nou strop de apă 
în torent. Astăzi, ne aflăm pe culmea valului uriaş, un tsunami 
care înaintează cu o forţă de neoprit! 

Incinta se cutremura şi mai violent. 

— De unde venim? strigă Edmond. Încotro ne îndreptăm? 
Dintotdeauna destinul nostru a fost acela de a găsi răspunsurile! 
lar metodele noastre de investigare s-au dezvoltat exponențial 
de-a lungul mileniilor! 


Ceaţa şi vântul şuierau şi huruitul râului devenise aproape 
asurzitor. 

— Gândiţi-vă puţin! Omenirii i-a trebuit peste un milion de ani 
pentru a progresa de la descoperirea focului la inventarea roții. A 
fost apoi nevoie de numai câteva mii de ani pentru a inventa 
tiparniţa. Pe urmă, doar de două sute de ani ca să construim 
primul telescop. lar în secolele următoare, la intervale din ce în 
ce mai scurte, am trecut de la motorul cu abur la automobilele 
alimentate cu benzină şi după aceea la navetele spaţiale! Și 
ulterior nu ne-au mai fost necesare decât două decenii pentru a 
începe să ne modificăm propriul ADN! Progresul ştiinţific se 
măsoară în prezent în luni, avansând într-un ritm năucitor. Nu va 
mai trece mult până când cel mai rapid supercomputer actual ni 
se va părea doar un biet abac; cele progresiste metode 
chirurgicale de azi ne vor părea barbare, iar resursele actuale de 
energie vor fi la fel de desuete ca sfeșnicele cu lumânări. 

Glasul lui Edmond continua să se audă în întuneric, peste 
tunelul apei curgătoare. 

— Vechii greci erau nevoiţi să privească în urmă peste secole 
ca să studieze cultura antică; nouă însă ne e suficient să ne 
uităm înapoi doar cu o generaţie ca să-i găsim pe cei ce au trăit 
fără tehnologii care azi ni se par firești. Curba temporală a 
dezvoltării omeneşti se restrânge tot mai mult; distanţa care 
desparte „vechiul” de „modem” se micşorează dramatic. lată de 
ce vă dau cuvântul meu că în anii care vor veni, în viitorul foarte 
apropiat, dezvoltarea umană va fi şocantă, năucitoare şi de-a 
dreptul inimaginabilă! 

Pe neaşteptate, tunetul râului se opri. 

Cerul înstelat reveni. La fel, adierea călduţă şi cântecul 
greierilor. 

Invitaţii de pe pajişte răsuflară uşuraţi, la unison. În liniştea 
care se aşternuse brusc, glasul lui Edmond se auzi ca o şoaptă: 

— Prieteni! Ştiu ca vă aliaţi aici fiindcă v-am promis să vă 
dezvălui o descoperire, şi vă mulţumesc că aţi avut răbdare să- 
mi ascultați micul preambul. Acum, să ne scuturăm jugul gândirii 
depăşite! A sosit vremea să împărtăşim împreună fiorul 
descoperirii! 

Cu aceste cuvinte, o pâclă păru să învăluie incinta din toate 
părţile, iar cerul de deasupra începu să pâlpâie în lumina palidă a 
zorilor, aruncând o lucire alburie, asupra spectatorilor. 


Deodată, un reflector se aprinse, rotindu-se teatral spre partea 
din spate a sălii. In numai câteva clipe, aproape toţi invitaţii se 
ridicară în şezut, răsucindu-se în speranţa ca-şi vor vedea gazda 
apărând printre ei. După două-trei secunde însă, fasciculul 
luminos reveni la fel de brusc spre partea din faţă a incintei. 
Publicul se întoarse odată cu el. 

Şi acolo în faţă, zâmbind în conul de lumină, stătea Edmond 
Kirsch. Se sprijinea încrezător cu ambele mâini pe marginile unui 
pupitru care nu fusese acolo cu numai câteva secunde înainte. 

— Bună seara, prieteni, rosti el afabil și pâcla începu să se 
disipeze. 

Imitaţii erau deja în picioare, aplaudând şi ovaţionând frenetic. 
Langdon li se alătură, neputându-şi stăpâni un zâmbet. 

„Tipic pentru Edmond, să-şi facă apariţia într-un nor de fum!“ 

Până în acel moment, deşi cu un ton potrivnic credinţei 
religioase, prezentarea fusese un adevărat tur de forţă - 
îndrăzneață şi răspicată, la fel ca omul însuşi. Era de înţeles, îşi 
spuse Langdon, de ce spiritele libere ale lumii, tot mai multe în 
ultimii ani, îl venerau pe Edmond Kirsch. 

„Fie şi numai pentru faptul că spune ceea ce credea, așa cum 
foarte puţini ar avea curajul s-o facă.” 

Deodată, când chipul fostului său student apăru pe ecranul de 
deasupra, Langdon observă că nu mai era atât de palid ca 
înainte, evident, fusese machiat profesional. Chiar şi aşa, era 
vizibil extenuat. 

Ropotul de aplauze continuă atât de sonor, încât profesorul 
abia dacă simţi vibrația din buzunarul de la piept. Instinctiv, duse 
mâna să-şi scoată telefonul, dar constată că era închis. Vibraţiile 
veneau însă de la celălalt dispozitiv din buzunar - setul de căşti 
cu conducţie osoasă - în care Winston părea să vorbească foarte 
tare. 

„Ce moment și-a ales!” 

iși scoase căştile din buzunar şi le puse pe cap, bâjbâind. În 
clipa în care una dintre perniţe îi atinse obrazul, glasul lui 
Winston i se materializa în minte. 

— „„fesor Langdon? Sunteţi acolo? Telefoanele nu 
funcţionează. Dumneavoastră sunteţi singura mea posibilitate de 
contact. Domniile profesor Langdon? 

— Da... Winston? Sunt aici. 

— Slavă cerului! Ascultaţi-mă cu foarte mare atenţie. E posibil 
să avem o problemă gravă. 


CAPITOLUL 21 


Fiind o persoană care trăise nenumărate momente de triumf 
pe scena internaţionala, Edmond Kirsch era întotdeauna motivat 
de realizările personale, şi totuşi, rareori simţea o mulţumire 
deplină. Dar în acel moment, stând în faţa pupitrului şi primind 
ovaţiile furtunoase, îşi permise un răgaz entuziast de bucurie, 
ştiind ca era pe cale să schimbe lumea. 

„Stati jos, prieteni, îi îndemnă el în sinea lui. Ce e mai bun abia 
acum urmează.“ 

Pe măsură ce păcla se disipa, rezistă cu greu impulsului de a 
ridica privirea spre plafon, unde ştia că un prim-plan al chipului 
său era proiectat pe ecran şi, totodată, transmis către milioane 
de oameni de pe planetă. 

„Trăim un moment global, îşi spuse el. Unul care transcende 
frontiere, clase sociale şi crezuri.” 

Intoarse privirea spre stânga şi schiţă un semn de recunoştinţă 
către Ambra Vidal, care privea totul din colţ, după ce muncise 
neobosită alături de el pentru a organiza acel spectacol. Spre 
surprinderea lui, directoarea nu se uita însă la el; stătea cu ochii 
aţintiţi spre mulţime, cu o expresie de îngrijorare, pe chip. 


ă 


„Ceva nu e-n regulă”, reflecta Ambra, privind de lângă perele. 

În mijlocul sălii, un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, înainta cu 
greu prin mulţime, făcându-şi loc cu braţele şi îndreptându-se 
spre ea. 

„E Robert Langdon”, conștientiză ea, recunoscându-l pe 
profesorul american pe care-l văzuse în filmul proiectat de Kirsch. 

Langdon se apropia grăbit şi agenţii de securitate ai Ambrei îşi 
părăsiseră imediat poziţiile de lângă perete, aşezându-se în aşa 
fel încât să-l intercepteze. 

„Oare ce vrea?“, se miră Ambra, citind nelinişte în expresia 
profesorului. 


Se răsuci pe călcâie spre Edmond, întrebându-se dacă el 
observase momentul de agitaţie, dar futurologul nu privea spre 
mulţime. In mod ciudat, se uita drept la ea. 

„Edmond! Ceva nu e-n regulă!” 

În aceeaşi clipă, un trosnet asurzitor răbufni în incintă şi capul 
lui Edmond zvâcni spre spate. Îngrozită, Ambra văzu cum un 
crater roşu aparu în fruntea lui. Ochii i se dădură peste cap, însă 
mâinile strângeau în continuare marginile pupitrului, iar trupul îi 
deveni rigid. Se clătină câteva fracțiuni de secundă cu o expresie 
de derută pe faţă şi apoi, ca un copac doborât, se înclină într-o 
parte şi se prăbuşi la podea, capul însângerat izbindu-se dur de 
gazonul artificial. 

Înainte ca Ambra să înţeleagă ce se întâmplase, unul dintre 
agenţii de pază o puse la pământ. 


ý 


Timpul încremeni. 

Si pe urmă... haos total. 

In lumina ecranului care continua să proiecteze imaginea 
cadavrului stropit de sânge al lui Edmond, invitaţii se năpustiră 
ca un torent spre partea din spate a sălii, în încercarea de a 
scăpa de alte focuri de armă. 

In mijlocul agitaţiei, Robert Langdon încremenise locului, 
paralizat de șoc. Nu departe de el, prietenul lui zăcea prăbuşit pe 
o parte, cu faţa la public, cu sângele şiroindu-i din frunte. Chipul 
lui lipsit de viaţă era scăldat în lumina camerei de televiziune, 
care era şi în acel moment așezată pe trepiedul ei şi continua să 
transmită imagini în direct atât spre ecranul de pe plafon, cât şi 
on-line în lumea întreagă. 

Mișcându-se ca într-un coşmar, Langdon îşi simţi trupul 
repezindu-se asupra camerei și răsucindu-i obiectivul în sus, 
departe de Edmond. Apoi se întoarse şi se uită, prin masa de 
spectatori disperaţi să fugă şi să scape spre pupitru şi spre 
prietenul lui prăbuşit, știind fără urmă de îndoială că Edmond era 
mort, 

„Dumnezeule... Am încercat să te previn, Edmond, dar 
avertismentul lui Winston a venit prea târziu.“ 

Nu departe de cadavru, pe podea, văzu un agent de securitate 
ghemuit protector deasupra Ambrei Vidal. Se grăbi către ea, însă 
agentul reacţiona instinctiv: se năpusti în sus şi înainte, făcu trei 
paşi şi se izbi cu toată forţa de trupul profesorului. 


ÎI lovi cu umărul drept în piept, expulzându-i şi ultimul strop de 
aer din plămâni şi trimiţându-i o undă de şoc în tot corpul. 
Langdon se pomeni zburând prin aer şi ateriză dur pe gazonul 
artificial. Înainte să-şi tragă răsuflarea, mâini puternice îl 
întoarseră cu faţa în jos şi-i răsuciră braţul stâng la spate, iar o 
palmă ca de fier i se încleşta pe ceafă, imobilizându-l, cu faţa 
strivita în iarbă. _ 

— Ai ştiut ce se petrece înainte să se întâmple! urlă agentul. În 
ce fel eşti implicat? 


La douăzeci de metri distanţă, agentul Rafa Diaz din Garda 
Regală se împleticea prin mulţimea de invitaţi care fugeau, 
încercând să ajungă la locul de lângă peretele lateral, unde 
văzuse licărul roşiatic la gura ţevii unei arme. 

„Ambra Vidal e în siguranţă”, îşi spuse el, văzându-şi 
partenerul punând-o la podea şi acoperind-o cu trupul lui. Mai 
mult, Diaz era sigur că pentru victimă nu se mai putea face 
nimic. „Edmond Kirsch era deja mort înainte chiar de a se 
prăbuşi.“ 

În mod straniu, remarcase Rafa, unul dintre invitaţi părea să fi 
fost avertizat dinainte despre atac, năpustindu-se spre pupitru cu 
numai o secundă înainte să se audă focul de armă. Oricare ar fi 
fost explicaţia, Diaz ştia că problema aceea mai putea aştepta. 
Deocamdată, misiunea lui era una singură: „Prinde-l pe 
atacator”. 

Când ajunse în locul detunăturii, văzu o tăietură în pânza 
peretelui. Îşi înfipse mâna în ea, sfâşie țesătura până jos şi se 
avântă afară din sală, într-un labirint de schelărie. În stânga zări 
fugar o siluetă - un bărbat înalt într-o uniformă militară albă - 
alergând spre ieşirea de urgenţa de pe partea opusă.O clipa mai 
târziu, silueta ţâşni spre uşa şi dispăru. 

Diaz îşi continuă urmărirea  strecurându-se printre 
echipamentele electronice şi ajunse, în cele din urmă, la uşă şi, 
dincolo de ea, la un sir de trepte din ciment. Se uită peste 
balustradă și-l zări pe fugar două etaje mai jos, coborând în 
viteză. Se năpusti după el, sărind câte cinci trepte deodată. 
Undeva, jos, o uşă se deschise bufnind şi se închise la loc. 

„A ieşit din clădire!“ 

Ajuns la parter, Diaz sprintă către ieşire - o uşă dublă cu bare 
orizontale - şi se repezi cu toată forţa în ele. În loc să se 


deschidă, precum acelea dea de sus, uşile se clintiră o palmă şi 
apoi se blocară. Din impactul cu tăblia din oţel, agentul ricoşă şi 
căzu grămadă la pământ. Brusc, un val de durere îi săgetă 
umărul. 

Năuc, se ridică şi încercă din nou. Uşile se deschiseră doar atât 
cât să-i permită să identifice problema. Barele de pe cealaltă 
parte a uşilor fuseseră legale între ele cu o rolă din sârmă - un 
şirag de mărgele înfăşurat pe cele două mânere. Nedumerirea lui 
Diaz spori când îşi dădu seama că forma şiragului îi era bine 
cunoscută, aşa cum i-ar fi fost oricărui spaniol bun catolic. 

„E sigur un rozariu!” 

Folosindu-şi toată forța umărului care-i zvâcnea de durere, se 
repezi încă o dată în uşi, însă şiragul de mărgele nu cedă. 
Agentul se uită din nou prin deschiderea îngustă, stupefiat atât 
de prezenţa rozariului acolo, cât şi de incapacitatea lui de a-l 
rupe. 

— Hola? strigă el prin deschidere. Hay alguien? Hei? E cineva 
acolo? 

Tăcere, 

Printre uşi se zăreau un zid înalt din beton şi o alee pustie. 
Erau şanse slabe să treacă cineva pe acolo, ca să îndepărteze 
şiragul. Când nu întrezărea o altă opţiune, Diaz îşi scoase arma 
din tocul de sub jachetă, o aţinti și strecură ţeava printre cele 
două uşi, lipind-o de şirul de mărgele. 

„Trag cu arma într-un sfânt rozariu?! Que Dios me perdone! 
Dumnezeu să mă ierte!“ 

Resturile crucifixului se legănau în faţa lui. Apăsă pe trăgaci. 
Glonţul făcu fărâme rozariul, apoi se înfipse în pardoseala din 
ciment. Uşile se dădu în lături, deschizându-se. Agentul ţâşni pe 
aleea pustie, în vreme ce mărgelele se rostogoleau pe pavaj. 

Asasinul în alb nu se mai vedea nicăieri. 


i 


La o sută de metri distanță, amiralul Luis Ávila şedea tăcut pe 
bancheta din spate a unui Renault negru care acceleră, 
depărtându-se de muzeu. 

Rezistenţa la întindere a fibrelor Vectran pe care înşirase 
mărgelele rozariului îşi tăcuse treaba, întârziindu-i pe urmăritori 
atât cât să-i permită sa fugă. 

„Şi acum, am scăpat.“ 


Rulând în viteză spre nord, de-a lungul râului Nervión, maşina 
se pierdu în şirul de autoturisme de pe Avenida Abandoibarra şi 
abia atunci amiralul Ávila îşi permise, în sfârşit, un suspin de 
uşurare. 

Misiunea lui din seara aceea decursese cum nu se putea mai 
bine. 

În minte începură să-i răsune acordurile înălţătoare ale imnului 
Oriamendi - versurile lui străvechi fiind intonate odinioară într-o 
sângeroasă bătălie chiar acolo, în Bilbao. Por Dios, por la Patria y 
el Rey! fredona Ávila neauzit. Pentru Dumnezeu, pentru patrie şi 
rege! 

Strigătul de luptă fusese de mult uitat de atunci... Dar războiul 
abia începuse. 


CAPITOLUL 22 


Palacio Real din Madrid este cel mai mare Palat Regal din 
Europa, fiind, totodată, una dintre cele mai surprinzătoare fuziuni 
arhitecturale între stilurile clasic şi baroc. Construit pe locul unui 
fost castel maur din secolul al IX-lea, faţada decorată cu coloane 
pe trei niveluri se întinde pe întreaga lăţime de o sută cincizeci 
de metri a vastei Plaza de la Armeria. Interiorul este un labirint 
ameţitor de 3 418 încăperi, care acoperă o suprafaţă de vreo 
sută patruzeci de mii de metri pătraţi. Saloanele, dormitoarele şi 
coridoarele adăpostesc o prețioasă colecţie de artă religioasă, 
care include piese de Velásquez, Goya şi Ruhens. 

Vreme de generaţii, Palatul a fost reşedinţa particulară a 
monarhilor spanioli. În prezent însă, este folosit mai cu seamă 
pentru ceremonii de stat, familia regală preferând să locuiască în 
mai modestul şi retrasul Palacio de Zarzueda, la marginea 
oraşului. 

Dar de câteva luni, Palatul madrilen devenise reşedinţa 
permanentă a prinţului moştenitor Juliân viitorul rege al Spaniei. 
În vârstă de patruzeci şi doi de ani, prinţul se mutase în Palat la 
solicitarea consilierilor săi, care doreau ca el să fie „mai vizibil 
pentru popor” în acea perioadă, premergătoare încoronării. 

Tatăl prinţului Juliân, actualul rege al Spaniei, era imobilizat la 
pat de câteva luni, suferind de o maladie aflată în stadiu 
terminal. Cum capacităţile mentale ale suveranului continuau să 
se deterioreze, oficialitățile de la Palat începuseră anevoiosul 
transfer de putere, pregătindu-l pe prinţul moștenitor pentru 
preluarea tronului. Conștienți de iminenta schimbare, spaniolii îţi 
îndreptară întreaga atenţie asupra viitorului rege, având o 
singură întrebare în minte: „Ce fel de monarh va fi Julián?” 

Prinţul fusese întotdeauna un copil prudent şi retras, purtând 
de la o vârsta fragedă povara viitoarei regalităţi. Mama lui se 
stinsese din cauza unor complicaţii prenatale, însărcinată fiind cu 
al doilea copil, iar spre surprinderea multora dintre supuşi, regele 
decisese să nu se recăsătorească, astfel că Juliân era unicul 
succesor la tronul Spaniei. 


„Un moştenitor fără rezervă”, scriseseră ironic despre el 
tabloidele britanice. 

Întrucât crescuse sub oblăduirea tatălui său, o fire profund 
conservatoare, aproape toţi spaniolii tradiţionalişti considerau că 
prinţul va urma tradiţia austeră a regelui şi că va veghea la 
demnitatea coroanei spaniole, că va păstra convențiile existente, 
celebrând străvechile ritualuri şi, mai presus de orice, respectând 
cu scrupulozitate bogata istorie catolică a ţării. 

Timp de secole, moştenirea regilor catolici constituise centrul 
moral al Spaniei. În anii din urmă însă, fundamentul religios al 
ţării părea ca a început să se dezintegreze, Spania fiind prinsă 
într-o violentă confruntare între vechi şi nou. 

Nenumăraţi liberali lansau pe bloguri şi pe reţelele de 
socializare zvonuri care sugerau că, odată ieşit de sub aripa 
tatălui său, Juliân îşi va dezvălui, în sfârşit, adevărata 
personalitate - un lider curajos, progresist şi laic, dornic să 
urmeze calea atâtor alte state europene, abolind monarhia. 

Tatăl lui Julián fusese foarte activ în rolul de rege, 
restrângându-i fiului posibilităţile de a se angaja în politică. 
Suveranul îşi declarase deschis opinia, că fiul Lui trebuia să se 
bucure de propria tinereţe şi că n-avea rost să se implice în 
afacerile statului înainte de a se căsători şi a-şi întemeia o 
familie. Aşa se face că primii patruzeci de ani de viaţă ai prinţului 
- urmăriţi îndeaproape în presa spaniolă - fuseseră doar un şir 
lung de şcoli particulare, plimbări călare, tăieri de panglici, 
strângeri de fonduri şi călătorii prin lume. Deși nu realizase mai 
nimic notabil în viaţă, prinţul Juliân era, fără îndoială, cel mai 
râvnit burlac din Spania. 

În decursul anilor, moştenitorul tronului fusese văzut împreună 
cu numeroase tinere eligibile şi, în ciuda reputației lui de 
romantic incurabil, nimeni nu-i furase încă inima. Dar de câteva 
luni, prinţul fusese văzut de mai multe ori în compania unei femei 
superbe, care, deși părea un model retras din lumea defilărilor 
vestimentare, era, de fapt, apreciata directoare a Muzeului 
Guggenheim din Bilbao. 

Presa o etichetase imediat pe Ambra Vidal ca „perechea 
perfectă pentru un rege modern”. Era cultivată, prosperă şi - 
ceea ce era chiar chiar important - nu provenea din niciuna 
dintre familiile nobiliare ale Spaniei. Ambra Vidal era o fată din 
popor. 


Prinţul păruse să fie de acord cu opinia presei şi, după o scurtă 
perioadă de curtare, îi ceruse mâna în cel mai romantic şi mai 
neaşteptat mod, iar Ambra Vidal acceptase. 

In săptămânile următoare, presa scrisese zilnic despre ea, 
remarcând că se dovedea a fi mai mult decât un simplu chip 
frumos. In scurt timp, devenise evident pentru toată lumea că 
era o femeie extrem de independentă și, cu toate că avea să fie 
viitoarea regină consoartă a Spaniei, refuzase ferm ca agenţii 
Gărzii Regale să se implice în programul ei zilnic sau să-i asigure 
protecţia - cu excepţia evenimentelor publice de amploare. 

Când comandantul Gărzii Regale îi sugerase discret să înceapă 
să poarte o vestimentaţie mai conservatoare, renunțând la 
rochiile mulate pe corp, Ambra transformase totul într-o glumă, 
declarând public că fusese  mustrată de comandantul 
„Guardaroppia Real” - Garderoba regală! 

Revistele de orientare liberală îi afişau care mai de care chipul 
pe coperte. „Ambra! Superbul viitor al Spaniei!” Când refuza să 
participe la un interviu, o lăudau ca fiind „independentă”; atunci 
când accepta să ia parte la unul, era elogiată drept „accesibilă”. 

Revistele conservatoare  contraatacau,  criticând-o pe 
îndrăzneaţa viitoare regină ca pe o oportunistă avidă de putere, 
care risca să exercite o influenţă nefastă asupra tânărului prinţ. 
lar ca dovadă, citau nepăsarea ei flagrantă faţă de reputaţia 
acestuia. 

Iniţial, motivul lor de îngrijorare fusese obiceiul ei de a i se 
adresa prinţului moştenitor doar pe numele mic, refuzând să 
respecte protocolul care-i cerea să se refere la el folosind 
formulele tradiţionale don Julián sau Su Alteza. ` 

Cel de-al doilea motiv părea însă unul mult mai serios. In 
ultimele săptămâni, programul ei zilnic fusese atât de încărcat, 
încât Ambra devenise aproape indisponibilă pentru orice întâlnire 
cu prinţul, deşi fusese deseori văzută în Bilbao luând prânzul în 
apropiere de muzeu împreună cu un ateu declarat - analistul 
american Edmond Kirsch. 

In ciuda declaraţiilor ei repetate că prânzurile erau doar 
întâlniri de afaceri cu unul dintre principalii sponsori ai muzeului, 
surse din interiorul Palatului sugerau că prinţului începuse să-i 
clocotească sângele în vene. 

Şi cine-l putea învinovăţi? 


La urma urmei, splendida logodnică a prinţului Juliân prefera, 
la numai câteva săptămâni de la logodnă, să-şi petreacă cea mai 
mare parte a timpului în compania altui bărbat. 


CAPITOLUL 23 


Langdon şedea încă întins, cu faţa presată în iarba artificială. 
Greutatea agentului de deasupra lui era zdrobitoare. 

Şi totuşi, în mod straniu, nu simţea nimic. Emoţiile îi erau 
difuze şi amorţite - tristeţe, frică şi revoltă laolaltă. Unul dintre 
cele mai strălucite intelecte ale lumii - şi, totodată, un prieten 
drag - fusese executat în public, în cel mai brutal mod cu putinţă. 
„A fost ucis cu numai câteva clipe înainte de a dezvălui cea mai 
mare descoperire din viața lui.” 

In clipa aceea înţelese că tragica pierdere a unei vieţi omeneşti 
era dublată, de o a doua pierdere, una de ordin ştiinţific. 

„Poate că lumea nu va mai afla niciodată ce a descoperit 
Edmond.” 

Gândul îi stârni un sentiment de furie, urmat de o hotărâre 
nestrămutată: „Voi face tot posibilul pentru a afla cine e 
răspunzător pentru tot ce s-a întâmplat. Îţi voi cinsti memoria, 
Edmond. Voi găsi o cale dea împărtăşi lumii ce ai descoperit”. 

— Ai ştiut! şuieră vocea agentului de securitate în urechea lui. 
Veneai spre podium ca şi cum te-ai fi aşteptat să se întâmple 
ceva! 

— Am... fost... prevenit, bâigui Langdon, abia reuşind să 
respire. 

— Prevenit de cine?! 

Simţea căştile transductoare stându-i strâmbe pe obraji. 

— Setul de căşti... E un ghid virtual. Computerul lui Edmond 
Kirsch m-a prevenit. A găsit o anomalie pe lista invitaţilor... un 
fost amiral în marina spaniolă. 

Faţa agentului era atât de aproape de urechea lui, încât îi auzi 
clar receptorul radio prinzând viaţă. Vocea de la celălalt capul 
gâfâită și intensă și, în ciuda cunoştinţelor lui sumare de 
spaniolă, auzi suficient ca să înţeleagă că veştile erau rele. 

— ... el asesino ha huido... Asasinul a fugit. 

— ... Salida bloqueada... leşire blocata. 

— ... uniforme militar blanco... 


La auzul sintagmei „uniformă militară”, agentul care-l ţintuia 
pe Langdon la podea îşi slăbi strânsoarea. 

— Uniforme naval? îl întrebă el pe colegul lui. Blanco... Como 
de almirante? 

Răspunsul primit fu pozitiv. 

„O uniformă de marină de culoare alba, de amiral, înţelese 
Langdon. Winston a avut deci dreptate. “ 

Agentul îi dădu drumul şi se ridică de pe el. 

— Întoarce-te! 

Langdon se răsuci cu greu cu faţa în sus şi se sprijini în coate. 
Capul îi vuia şi simţea o durere în piept. 

— Rămâi pe loc! îi ordonă agentul. 

N-avea nicio intenţie să se mişte; ofiţerul de securitate care-l 
pusese la podea era un pachet de muşchi de o sută de kilograme 
şi-i demonstrase deja că nu glumea, 

— Inmediatamente! strigă acesta în staţia radio, cerând apoi 
ajutor de urgenţă din partea autorităţilor locale şi instituirea de 
filtre rutiere în jurul muzeului. 

— ... policía local... bloqueos de carretera... Poliţia locală... 
Blocaje rutiere... 

Din locul în care stătea pe podea, Langdon o vedea pe Ambra 
Vidal, încă întinsă pe jos, lângă peretele lateral. Tânăra încercă 
să se ridice, dar se clătină şi căzu înapoi, sprijinindu-se în palme 
şi genunchi. 

„S-o ajute cineva!” 

Însă agentul de securitate era ocupat să strige, aparent fără să 
se adreseze cuiva anume: 

— Luces! Y cobertura de móvil Am nevoie de lumini şi de 
semnal telefonic! 

Langdon ridică o mână şi-şi îndreptă căştile pe obraz. 

— Winston, mai eşti acolo? 

Agentul se întoarse spre el, privindu-l eu o expresie ciudată. 

— Sunt aici, replică ghidul pe un ton sec. 

— Winston, Edmond a fost împușcat. Avem nevoie de lumini 
aici, în sală. Şi dă semnal la telefoanele mobile. Poţi aranja asta? 
Sau să iei legătura cu cineva care poale? 

Câteva secunde mai târziu, lumina din sala se intensifică 
brusc, spulberând iluzia pajiştii sub razele Lunii şi dezvăluind 
vasta întindere pustie de iarbă artificială, presărată cu pleduri şi 
pături abandonate. 


Agentul păru mirat de puterea pe care o afişa Langdon şi, o 
clipă mai târziu, se aplecă şi-l ridică în picioare. Cei doi statură 
câteva momente faţă în faţă, măsurându-se din priviri. 

Agentul era la fel de înalt ca Langdon, cu ţeasta rasă şi trupul 
musculos, pe care jacheta albastră părea să plesnească. Avea 
tenul palid și trăsături slab definite, care-i accentuau ochii 
pătrunzători aţintiţi asupra lui ca două lasere. 

— Te-am văzut în materialul video din seara asta. Eşti Robert 
Langdon. 

— Da. Edmond Kirsch mi-a fost student şi prieten. 

— Sunt agent Fonseca, din Garda Regală, se prezentă el într-o 
engleză perfectă. Spune-mi de unde ai ştiut despre uniforma albă 
de marină. 

Langdon se întoarse, spre trupul lui Edmond, care zăcea 
nemişcat iarba de lângă podium. Ambra Vidal şedea în genunchi 
lângă el, alături de doi dintre paznicii muzeului şi de un 
paramedic, care renunţase deja la încercările de a-l resuscita. 
Ambra acoperi încet cadavrul cu o pătură. 

Era clar că Edmond se stinsese. Incă şocat, Langdon un reuşea 
să-şi ia privirea de la prietenul mort. 

— Nu-l mai putem ajuta, se răsti agentul. Spune-mi tot ce ştii! 

Langdon se întoarse spre el, conştient că tonul lui nu lăsa loc 
de interpretări: fusese un ordin. li povesti scurt tot ce-i spusese 
Winston - că ghidul computerizat delectase un set de căşti audio 
abandonat şi că atunci când un angajat al muzeului îl găsise într- 
un coş de gunoi, verificase cărui invitat îi fusese atribuit setul 
respectiv şi constataseră alarmaţi că era vorba despre o adăugire 
de ultim moment pe lista invitaţilor. 

— Imposibil! exclamă agentul privindu-l încruntat. Lista 
invitaţilor închisă ieri. Toţi au fost verificaţi înainte. 

— Nu și acest om, anunţă glasul lui Winston în căștile 
profesorului Langdon îngrijorat şi am căutat numele în baza de 
date. Am aflat că era un fost amiral din marina spaniolă, lăsat la 
vatră din cauza alcoolismului şi a stresului postraumatic după 
care suferă după un atac terorist din Sevillia, cu cinci ani în urmă. 

Langdon îi transmise agentului informaţiile. 

— Bomba de la catedrală? întreba, acesta neîncrezător. 

— În plus, continuă Winston, am aflat că amiralul n-avea nicio 
legătură cu domnul Kirsch, ceea ce m-a neliniştit, aşa că am 
contactat serviciul de securitate al muzeului, ca să dea alarma, 
dar, în lipsa unor informaţii concrete, s-au gândit să nu deranjeze 


prezentarea lui Edmond, cu atât mai mult cu cât era difuzată în 
lumea întreagă. Ştiind cât a lucrat Edmond pentru programul din 
seara aceasta, decizia lor mi s-a părut logică şi de aceea te-am 
contactat imediat, Robert, cu speranţa că-l vei zări pe amiralul 
acela şi-mi vei spune, ca să trimit discret spre el o echipă de 
securitate. Ar fi trebuit să iau măsuri mai drastice. Nu mi-am 
făcut datoria faţă de Edmond. 

Langdon se simţi uşor descumpănit de faptul că maşinăria 
concepută de Kirsch părea să aibă sentimente de culpabilitate. 
intoarse privirea spre trupul neînsufleţit al prietenului său, 
acoperit cu o pătură, şi o văzu pe Ambra Vidal apropiindu-se. 

Fonseca o ignoră, cu atenţia concentrată asupra lui Langdon. 

— Computerul nu ţi-a dat şi numele ofițerului respectiv? 

— Ba da. Amiralul Luis Ávila. 

La auzul numelui, Ambra se opri brusc, cu ochii aţintiţi spre 
Langdon şi cu groază în priviri. Fonseca îi observă reacţia şi se 
apropie imediat de ea. 

— Doamnă Vidal? Numele vă este cunoscut? 

Părea incapabilă să rostească un cuvânt. Işi plecă privirea, 
uitându-se în podea ca şi cum ar fi văzut o stafie. 

— Doamnă Vidal, insistă Fonseca. Amiralul Luis Ávila... 
Cunoaşteți acest nume? 

Expresia ei şocată sugera clar că, într-adevăr, îl cunoştea pe 
asasin, însă după câteva clipe de tăcere împietrită, clipi de două 
ori şi ochii negri începură să i se limpezească, de parcă tocmai şi- 
ar fi revenit dintr-o transă. 

— Nu... nu cunosc numele, şopti ea, privind întâi spre Langdon 
şi apoi spre agentul de securitate. Doar că am fost... socată 
auzind că ucigaşul e un ofiţer al marinei spanioli. 

„Minte, îşi spuse Langdon fără să înţeleagă de ce preferase 
femeia să ascundă adevărul. Mi-am dat seama. l-a recunoscut 
numele." 

— Cine s-a ocupat de lista invitaţilor? întrebă Fonseca, făcând 
încă un pas spre Ambra. Şi cine a adăugat numele acestui om? 

Buzele îi tremurau. 

— Nu... nu ştiu. 

Șirul de întrebări puse de agent fu întrerupt brusc de mai 
multe sonerii și bipuri. Winston găsise o modalitate de a restabili 
semnalul telefonic, iar unul dintre telefoanele care sunau în acel 
moment se afla în buzunarul lui Fonseca. Agentul îl scoase şi 
văzând cine îl apela, oftă adânc şi răspunse. 


— Ambra Vidal está a salvo, anunţă el. 

„Ambra Vidal este în siguranţă”, traduse Langdon pentru sine 
şi se întoarse spre ea. Femeia îl privea la rândul ei şi, când ochii li 
se întâlniră, continuară să se ţintuiască reciproc o vreme. Apoi 
Langdon auzi glasul lui Winston în căşti. 

— Domnule profesor, şopti ghidul, Ambra Vidal ştie foarte bine 
cum a ajuns numele lui Luis Ávila pe lista invitaţilor. Ea însăşi l-a 
adăugat. 

Langdon avu nevoie de câteva clipe ca să proceseze 
informaţia. 

„Ambra Vidal a pus numele ucigaşului pe lista invitaţilor?! lar 
acum minte în privinţa asta?” 

Înainte să înţeleagă pe deplin ce însemna asta, Fonseca îi 
întinse directoarei telefonul. 

— Don Julián quiere hablar con usted. Don Julián vrea să vă 
vorbească. 

Ambra aproape că se trase înapoi, oripilată. 

— Spune-i că sunt bine, replică ea. Îl sun puţin mai târziu. 

Agentul o privi cu o expresie siderată. Acoperi telefonul cu 
mâna şi-i opri Ambrei: 

— Su Alteza don Julián, el principe, ha pedido... Alteța Sa don 
Juliân, prinţul a cerut... 

— Nu-mi pasă că e prinţ! replică ea. Dacă vrea să se însoare cu 
mine, trebuie să înveţe să-mi lase puţină libertate când am 
nevoie de ea. Tocmai am fost martoră la o crimă şi am nevoie de 
câteva clipe doar pentru mine! Spune-i că-l sun eu imediat. 

Fonseca se holbă la ea cu o expresie care friza disprețul, pe 
urmă se întoarse şi se depărtă câţiva paşi, ca să-şi continue 
convorbirea ferit de urechile celorlalţi. 

Pentru Langdon, dialogul celor doi lămurise un mic mister. 
Ambra Vidal era logodită cu prinţul Juliân al Spaniei. Aşa se 
explica deci atenţia rezervată celebrităților pe care o primea ca 
şi, totodată, prezenţa membrilor Gărzii Regale, dar nu şi refuzul 
ei de a vorbi cu cel care-i era logodnic. „Probabil ca prinţul e 
îngrijorat de moarte dacă a văzut totul la televizor.” 

În aceeaşi clipa, înţelese şocat un alt lucru, mult mai sumbru. 

„Dumnezeule... Ambra Vidal are legături cu Palatul Regal!” 

Coincidenţa neaşteptată îi stârni un fior când îşi aminti de 
tonul ameninţător al episcopului Valdespino din mesajul trimis 
telefonie lui Edmond. 


CAPITOLUL 24 


La două sute de metri de Palatul Regal din Madrid, în catedrala 
Almudena, episcopul Valdespino îşi ţinea răsuflarea. Purta încă 
veşmintele ceremoniale şi era aşezat în faţa laptopului în biroul 
lui, absorbit de imaginile transmise din Bilbao. 

„Ştirea va face valuri uriaşe.” 

Din ceea ce vedea, presa internaţională clocotea deja. 
Principalele posturi de ştiri invitau unul după altul diverşi 
specialişti în domeniile științei și religiei, pentru a discuta despre 
prezentarea lui Kirsch, în vreme ce toţi ceilalţi emiteau ipoteze cu 
privire la cine anume îl ucisese şi de ce. Întreaga presă părea să 
considere însă la unison că cineva era hotărât să se asigure în 
orice mod cu putinţă că descoperirea lui Kirsch n-avea să vadă 
niciodată lumina zilei. 

După un lung moment de reflecţie, Valdespino îşi scoase 
telefonul mobil şi formă un număr. Rabinul Köves răspunse de la 
primul apel. 

— Groaznic! exclamă el aproape strigând. Tocmai mă uitam la 
televizor! Trebuie să luăm legătura imediat cu autorităţile şi să le 
spunem tot ce ştim! 

— Rabi, replică Valdespino pe un ton măsurat, într-adevăr, 
evenimentele au luat o turnură oribilă. Dar trebuie să ne gândim 
bine înainte de a acţiona. 

— N-avem la ce să ne gândim! se răsti Köves. E evident că 
exista cineva care nu se va da înapoi de la nimic pentru ca 
descoperirea lui Kirsch să rămână secretă, şi avem de-a face cu 
nişte casapi! Sunt sigur că tot ei l-au ucis şi pe Syed. Cu 
siguranţă, ei ştiu cine suntem şi acum vor veni după noi Avem 
obligaţia morală să merge,m la autorităţi şi să le povestim ce ne- 
a spus Kirsch. 

— Obligaţia morală? exclamă Valdespino. Mi se pare că vrei să 
dezvăluim informaţia pentru ca nimeni să nu mai aibă motiv să 
ne închidă gura. 

— Fireşte, siguranţa noastră este un motiv, însă avem şi o 
obligaţie morală faţă de lumea întreagă. Îmi dau seama că 


descoperirea lui Kirsch va contesta unele principii religioase 
fundamentale, dar ceea ce am învăţat atât cât am trăit e faptul 
că întotdeauna credinţa supravieţuieşte, chiar şi în faţa celor mai 
mari  adversităţi. De aceea cred că şi acum credinţa va 
supravieţui, chiar dacă vom dezvălui ce-am aflat de la Kirsch. 

— Te înţeleg, prietene, zise Valdespino, străduindu-se să 
păstreze un ton cât mai calm. Îmi dau seama cât eşti de hotărât 
şi-ţi respect ideile. Vreau să ştii că sunt dispus să discutăm şi 
chiar să-mi schimb opiniile, însă, te implor, dacă e să comunicăm 
lumii această descoperire, haide s-o facem împreună. La lumina 
zilei. Cu onoare. Nu din disperare în urma unui asasinat oribil. 
Haide să ne organizăm, să vedem ce avem de spus şi să 
formulăm informaţia aşa cum se cuvine. 

Köves rămase tăcut. Episcopul îi auzea răsuflarea în receptor. 

— Rabi, continuă el, în acest moment, singura noastră 
preocupare presantă este siguranţa personală. Avem de-a face 
cu criminali şi, dacă ieşi prea mult în faţă - de pildă mergând la 
autorităţi sau la un post de televiziune -, totul ar putea lua o 
turnură violentă. Pentru tine mă tem în primul rând; eu am 
protecţia asigurată aici, în incinta Palatului, dar tu... eşti singur în 
Budapesta! În mod evident, descoperirea lui Kirsch este o 
chestiune de viaţă şi de moarte. Te rog, dă-mi voie să mă ocup 
eu de siguranţa ta, Yehuda! 

Köves continuă să păstreze tăcerea, apoi întrebă; 

— De la Madrid? Cum ai putea de acolo...? 

— Am la dispoziţie serviciile de securitate ale familiei regale. 
Rămâi în casa şi ţine uşile încuiate. Voi cere ca doi agenţi ai 
Gărzii Regale să vină să te ia şi să te aducă în Madrid, unde 
putem fi siguri că eşti protejat în incinta Palatului. Acolo vom sta 
amândoi faţă în faţă, ca sa discutăm cum vom acţiona pe mai 
departe. 

— Dacă vin la Madrid, rosti Köves pe un ton nehotărât, şi nu 
convenim cum anume să continuăm? 

— Vom găsi o cale comună, îl asigură episcopul. Știu că sunt 
de modă veche, însa realismul mi l-am păstrat, la fel ca fi tine. 
Împreună vom alege cea mai bună cale de urmat. Asta chiar o 
cred. 

— Şi dară e greşită credinţa ta? insistă rabinul. 

Valdespino simţi cum se tensionează, dar rămase o clipă tăcut, 
răsuflă adânc şi răspunse cu acelaşi calm: 


— Yehuda, dacă până la urmă nu vom găsi o modalitate de a 
continua împreună, ne vom despărţi ca doi prieteni şi fiecare va 
proceda aşa cum va crede că e cel mai bine. Ai cuvântul meu 
pentru asta. 

— Îţi mulţumesc. Dacă am cuvântul tău, vin la Madrid. 

— Bun! Între timp, încuie uşile şi nu vorbi cu nimeni. 
Pregătește-ţi o valiză și te voi suna să-ţi dau detaliile atunci când 
le voi avea. Şi mai ales păstrează-ţi credinţa. Ne vedem în 
curând. 

Episcopul închise telefonul, cu temeri negre în suflet; bănuia 
că, pentru a-l ţine mai departe îi frâu pe Köves, avea să fie 
nevoie de alte metode decât apelul la rațiune și prudenţă. 

„Köves a intrat în panică... la fel ca Syed. Niciunul din ei n-a 
reuşit să vadă imaginea de ansamblu." 

Valdespino îşi închise laptopul, îl luă la subsuoară şi ieşi din 
birou străbătând nava întunecată. Încă îmbrăcat în veşmintele 
ceremoniale, părăsi catedrala. Păşi în aerul rece al nopţii şi 
traversă piaţeta, spre clădirea albă a Palatului Regal. 

Deasupra intrării principale se afla blazonul monarhiei spaniole 
- un scut flancat de Coloanele lui Hercule şi de străvechea deviză 
PLUS ULTRA - „Încă mai departe”. Unii erau de părere că 
epigraful făcea referire la epoca de aur a Spaniei, marcată de 
dorinţa de expansiune militară; alţii considerau că reflecta, de 
fapt, perena convingere a spaniolilor în existenţa unei alte vieţi în 
ceruri, după cea de nici, de pe pământ. 

Oricare ar fi fost adevărul, Valdespino avea sentimentul că 
deviza era cu fiecare zi tot mai puţin relevantă. Oftă eu tristeţe 
privind drapelul spaniol care flutura deasupra Palatului şi 
gândurile i se întoarse la regele muribund. 

„Îmi va lipsi când nu va mai fi. Îi datorez enorm.“ 

Trecuseră deja câteva luni de când îşi un obicei din a-l vizita 
zilnic pe dragul lui prieten, țintuit la pat în Palatul de la Zarzuela, 
la periferia Madridului. Cu câteva zile în urmă, suveranul îl 
chemase la căpătâiul sau. 

— Antonio,  şoptise bătrânul cu o expresie de adâncă 
îngrijorare. Mă tem că logodna fiului meu a fost... pripită. 

„Nebunească ar fi termenul mai aproape de adevăr”, 
comentase Valdespino în sinea lui. 

Cu două luni în urmă, când prinţul îi mărturisise intenţia de a-i 
cere mâna Ambrei Vidal, cu toate ca o cunoştea de foarte puţin 
timp, episcopul - stupefiat îl rugase să fie mai precaut. Juliân 


susţinuse că era îndrăgostit şi că tatăl lui merita să-şi vadă unicul 
fiu căsătorit. Mai mult decât atât, insistase el, dacă voiau să aibă 
copii, vârsta ei le impunea să nu mai aştepte prea mult. 

Valdespino surâsese liniştit. 

— Da, sunt de aceeaşi părere, îi răspunsese el suveranului. 
Propunerea lui don Julián ne-a luat pe toţi prin surprindere. Dar n- 
a dorit altceva decât să vă facă fericit. 

— El trebuie să-şi facă datoria faţă de tară, replicase suveranul 
hotărât, nu faţă de tatăl lui. Şi cu toate că e foarte frumoasă, 
domnişoara Vidal este o necunoscută pentru noi, străină de 
mediul nostru. Am îndoieli în privinţa motivelor pentru care a 
acceptat cererea în căsătorie. A fost făcută în grabă şi o femeie 
de onoare ar fi respins-o. 

— Aveţi dreptate, replicase Valdespino, deşi în apărarea 
Ambrei trebuia spus că don Juliân nu prea-i dăduse de ales. 

Regele întinsese mâna şi luase degetele osoase ale episcopului 
Valdespino într-ale lui. 

— Prietene, nu ştiu cum a zburat timpul. Cert e că am 
îmbătrânit amândoi. Şi vreau să-ţi mulţumesc. M-ai sfătuit cu 
înţelepciune atâţia ani, când mi-am pierdut soţia, când ţara a 
trecut prin atâtea schimbări, iar convingerile tale ferme mi-au 
fost de mare ajutor. 

— Prietenia noastră este o onoare pe care o voi preţui mereu. 

Monarhul zâmbise abia sesizabil. 

— Antonio, ştiu că ai făcut sacrificii pentru a rămâne alături de 
mine. Roma, de exemplu. 

Valdespino ridicase din umeri, 

— Faptul că aş fi devenii cardinal un m-ar fi adus mai aproape 
de Dumnezeu, locul meu a fost întotdeauna aici, lângă line. 

— Loialitatea ta a fost o binecuvântare. 

— Nu voi uita niciodată compasiunea pe care mi-ai arătat-o în 
toţi acești ani. 

Regele închisese ochii, strângând mai tare mâna episcopului. 

— Antonio... sunt îngrijorat. Fiul meu va ajunge în curând la 
cârma corăbii uriaşe, una pe care nu este pregătit s-o conducă. 
Te rog să-l îndrumi. Fii Steaua lui Polara. Pune-ţi mâna sigură 
peste a lui pe cârmă, mai ales în vremuri de furtună. Şi mai 
presus de toate, când vei vedea că se va abate de la calea cea 
bună, te implor să-l ajuţi. Numai aşa, cu sprijinul tău, îşi va regăsi 
drumul... înapoi la tot ce e pur. 

— Amin, şoptise Valdespino. lţi dau cuvântul meu. 


În timp ce traversa piaţeta în acrul rece al nopţii, episcopul îşi 
ridică privirea spre cer. „Maiestate, aş vrea să ştii că fac tot ce-mi 
stă în putinţă pentru a-ţi îndeplini ultimele dorinţe.“ 

Se simţea uşurat ştiind că regele era mult prea slăbit pentru a 
se mai uita la televizor. „Dacă ar fi urmărit transmisiunea de la 
Bilbao, din seara asta, ar fi murit pe loc văzând ce s-a ales de 
ţara lui iubită.” 

În dreapta lui Valdespino, dincolo de porţile din fier şi paralel 
cu Calle di Bailen, carele de reportaj începuseră să se adune şi-şi 
întindeau deja antenele de satelit. 

„Hiene!, exclamă episcopul pentru sine, mergând mai departe 
în vreme ce roba îi flutura în vântul serii. 


CAPITOLUL 25 


Voi avea timp pentru a jeli, reflectă Langdon, încercând să-şi 
stăpânească emoţiile copleşitoare. Acum e vremea acţiunii.” 

li ceruse deja lui Winston să caute în înregistrările camerelor 
video de supraveghere din muzeu orice informaţie utilă pentru 
prinderea asasinului. Apoi, cu glas scăzut, îl rugase să verifice şi 
orice conexiune dintre Ávila şi episcopul Valdespino. 

Cu telefonul încă la ureche, agentul Fonseca se întorcea spre 
ei. 

— Si... si... Claro. Inmediatamente. 

Pe urma închise şi-şi îndreptă atenţia asupra Ambrei, care 
stătea în apropiere, năucită. 

— Doamnă Vidal, plecăm, rosti el pe un ton ferm. Don Juliân 
mi-a cerut să vă conduc imediat, în siguranţă, la Palatul Regal. 

Trupul femeii se încorda vizibil. 

— Nu-l părăsesc pe Edmond aşa! exclamă ea, arătând spre 
corpul neînsufleţit acoperit cu o pătură. 

— Autorităţile locale se vor ocupa de această chestiune. 
Medicul legist este pe drum. Domnul Kirsch va fi tratat cu grijă şi 
cu respect. lar acum, trebuie să plecăm. Mă tem că sunteţi în 
pericol. 

— Nu sunt în pericol, în niciun caz! replică Ambra, făcând un 
pas înainte. Asasinul a avut ocazia perfectă să mă împuşte şi n-a 
făcut-o. În mod clar, pe Edmond îl viza. 

Venele se umflară pe fruntea lui Fonseca. 

— Doamnă Vidal! Prinţul vă vrea în Madrid. E îngrijorat pentru 
siguranţa dumneavoastră. 

— Ba nu. E îngrijorat din cauza consecinţelor politice. 

Agentul răsuflă adânc și-și cobori glasul. 

— Doamnă Vidal, ceea ce s-a întâmplat în seara aceasta eo 
lovitură cumplită la adresa Spaniei. Şi una la fel de îngrozitoare la 
adresa prinţului. lar decizia dumneavoastră de a găzdui aici 
evenimentul a fost una nefericită. 

Vocea lui Winston răsună pe neaşteptate în căştile lui 
Langdon: 


— Domnule profesor? O veste bună. Echipa de securitate a 
muzeului a analizat înregistrările camerelor video de 
supraveghere din exterior. Se paie că ar fi găsit ceva. 

Langdon ascultă mai departe, apoi îşi flutură o mână spre 
Fonseca, întrerupându-i mustrările. 

— Domnule, computerul zice că una dintre camerele video de 
pe acoperiş a surprins o imagine parţială cu capota maşinii în 
care a fugit atacatorul. 

— Ah, da? se arătă surprins Fonseca. 

Langdon îi transmise informaţiile aflate de la Winston. 

— Un sedan negru care ieşea de pe aleea de serviciu... 
numerele de înmatriculare nu se pot distinge din unghiul acela... 
un abţibild neobişnuit pe parbriz. 

— Ce abţibild? întrebă agentul. Putem alerta autorităţile locale, 
să caute maşina. 

— N-am recunoscut modelul, răspunse Winston în căştile 
profesorului, dar i-am comparat forma cu toate simbolurile 
cunoscute, din lumea întreagă, și am obţinut o singură potrivire. 

Uimit de rapiditatea cu care ghidul computerizat rezolvase 
toate aceste probleme, profesorul ascultă mai departe. 

— Singurul însemn similar pe care l-am găsit este un vechi 
simbol alchimic - ama/gamare. 

„Poftim?” Langdon s-ar fi aşteptat la sigla unei parcări sau a 
unei organizaţii politice. 

— Abţibildul de pe maşină înfăţişează simbolul pentru... 
amalgamare?! Fonseca părea să nu înţeleagă nimic. 

— Trebuie să fie o greşeală, Winston, spuse Langdon. De ce şi- 
ar pune cineva parbriz însemnul unui proces alchimic? 

— Nu știu. Insă e singura potrivire pe care am obținut-o, cu o 
exactitate de nouăzeci şi unu la sută. 

Profesorul îşi aminti imediat simbolul alchimic pentru 
amalgamare. 


— Winston, descrie-mi clar ce vezi pe parbrizul maşinii. 

— Simbolul este format dintr-o linie verticală traversată de trei 
orizontale, răspunse imediat computerul. Deasupra celei 
verticale este aşezat un fel de arc concav. 


„Exact”, îşi spuse Langdon încruntându-se. 

— Şi arcul ăsta de deasupra... are capiteluri? 

— Da. Câte o linie orizontală foarte scurtă e desenată la 
capătul fiecărui braţ. 

„În regulă, atunci; chiar e simbolul pentru amalgamare. “ 

— Winston, poţi să ne trimiţi un cadru din înregistrarea video? 

— Desigur. 

— Trimite-l pe telefonul meu! ceru Fonseca. 

Langdon îi dădu lui Winston numărul agentului şi, o clipă mai 
târziu, telefonul mobil al acestuia sună. Strânşi în jurul lui, priviră 
cu toţii fotografia difuză, în alb şi negru. Era un instantaneu de 
sus al unui sedan negru pe o alee de serviciu pustie. In colţul din 
stânga jos al parbrizului se vedea exact simbolul pe care-l 
descrisese Winston. 

„Amalgamare. Ce bizar!” 

Nedumerit, Langdon întinse mâna şi mări cu degetele 
fotografia pe ecranul telefonului. Se aplecă apoi s-o studieze mai 
bine. 


Îşi dădu seama imediat de greşeală. 

— Nu e amalgamare! declară el. 

Deşi imaginea era foarte apropiată de ceea ce descrisese 
Winston, nu era totuşi identică, iar în simbolistică deosebirea 
între „apropiat” şi „identic" putea fi la fel de mare ca aceea între 
svastica nazistă și simbolul budist pentru prosperitate. 

„lată de ce mintea omului e uneori mai bună decât un 
computer." 

— Şi mi e un singur abţibild, adăugă el, ci dovă diferite, uşor 
suprapuse. Cel de dedesubt este un crucifix aparte, crucea 
papală - foarte populară în prezent. 

Odată cu alegerea celui mai liberal suveran pontif din istoria 
Vaticanului, mii de oameni din lumea întreagă începuseră să-şi 
arate susținerea pentru politicile lui afişând crucea triplă, chiar și 
în Cambridge, orașul lui Langdon din Massachusetts. 

— Simbolul în formă de „U“ de deasupra, continuă el, este 
peste un abţibild separat. 


— Observ că aveţi dreptate, replică Winston. Voi căuta 
numărul de telefon al companiei. 

Din nou Langdon se miră de rapiditatea ghidului. „A identificat 
deja logoul companiei?!” 

— Excelent! Dacă-i sunăm, vor putea identifica maşina. 

Fonseca părea derutat. 

— Să identifice maşina? Cum? 

— Sedanul cu care a fugit asasinul este un vehicul închiriat, 
răspunse Langdon, arătând spre litera „U“ stilizată de pe parbriz. 
Aparține companiei Uber. 


CAPITOLUL 26 


După expresia sceptică de pe faţa agentului, Langdon n-ar fi 
ştiut să precizeze ce anume îl surprinsese mai tare - descifrarea 
rapidă a simbolului de pe parbriz sau alegerea ciudata a lui Avila 
în privinţa maşinii cu care fugise. 

„A închiriat un Uber“, reflectă el, întrebându-se dacă ideea 
fusese una genială sau incredibil de naivă. 

Serviciul de „şofer la comandă” oferit de compania Uber 
cucerise, efectiv, lumea în ultimii ani. Cu ajutorul unui 
smartphone, oricine care avea nevoie de o modalitate de 
transport intra instantaneu în contact cu o „armată" tot mai 
numeroasă de şoferi Uber care făceau un ban în plus închiriindu- 
şi maşinile ca pe nişte taxiuri improvizate. Abia recent legalizată 
în Spania, Uber impunea ca şoferii să afişeze pe parbriz logoul 
companiei. Şi, după toate aparențele, şoferul maşinii cu care 
fugise Ávila era, totodată, un admirator al noului papă. 

Langdon se întoarse spre agentul de securitate. 

— Winston spune că şi-a luat libertatea de a trimite 
autorităţilor locale fotografia maşinii, pentru a fi distribuită către 
toate filtrele rutiere. 

Fonseca rămase cu gura deschisă; fără îndoiala, agentul nu era 
obişnuit ca alţii să preia iniţiativa şi nu ştia bine dacă era cazul 
să-i mulţumească lui Winston sau să-i ceară să-şi vadă de treaba 
lui. 

— lar acum formează numărul de urgenţă al companiei Uber. 

— Nu! se răsti Fonseca. Dă-mi mic numărul! Sun eu. Cei de la 
Uber vor fi mult mai dispuşi să ajute un membru de rang superior 
al Gărzii Regale decât un computer. 

Langdon trebuia să recunoască, agentul avea dreptate, 
probabil. În plus, părea o idee mult mai hună ca Garda Regală să- 
şi folosească resursele pentru a-l urmări pe atacator decât să-şi 
irosească forţele ducând-o pe Ambra la Madrid. 

După ce primi numărul de la Winston, Fonseca îl formă, iar 
Langdon deveni încrezător că-l vor prinde pe ucigaş în doar 
câteva minute. localizarea vehiculelor era esenţială pentru 


activitatea companiei Uber; orice client care avea un smartphone 
putea accesa locul exact în care se afla orice şofer Uber, oriunde 
în lume. Tot ce trebuia să facă Fonseca era să ceară companiei 
să-l localizeze pe şoferul care luase de scurt timp un pasager de 
pe aleea din spatele Muzeului Guggenheim. 

— Hostia! exclamă înfuriat agentul. Automatizada! lisuse! 
Preluare automată! 

Tastase combinaţia de cifre şi aşteptase; îi răspunsese, 
probabil, un robot cu un meniu opţional automatizat. 

— Domnule profesor, după ce voi vorbi la Uber şi le voi cere să 
localizeze maşina, voi preda cazul autorităţilor locale, pentru ca 
agentul Diaz şi cu mine să vă duc împreună cu doamna Vidal la 
Madrid. 

— Pe mine? întrebă el surprins. Nu, nu pot veni cu 
dumneavoastră. 

— Ba puteţi şi veţi veni! Împreună cu jucăria dumneavoastră 
computerizată, declară Fonseca, arătând spre căştile audio. 

— Îmi pare rău, rosti Langdon pe un ton deja mai dur. Nici nu 
se pune problema să vă însoțesc la Madrid. 

— Foarte ciudat! Nu sunteţi cumva profesor la Harvard? 

Langdon se uită la el nedumerit. 

— Da, sunt. 

— Foarte bine, atunci. Presupun că sunteţi suficient de 
inteligent să înţelegeţi că n-aveţi de ales. 

Si cu asta agentul plecă, apoi se concentră asupra apelului 
telefonic. 

Langdon îl privi îndepărtându-se. „Ce naiba?!” 

— Domnule profesor! şopti Ambra, care se apropiase de el. 
Trebuie să mă ascultați. E foarte important. 

Langdon se întoarse şi văzu cu uimire expresia de frică de pe 
faţa ei. Starea de şoc părea să i se fi disipat, glasul îi era 
limpede, chiar dacă în el se simţea un ton de disperare. 

— Domnule profesor, reluă ea, Edmond a dovedit un profund 
respect faţă de dumneavoastră incluzându-vă în prezentarea lui. 
De aceea, vă voi acorda şi eu încredere. Şi trebuie să vă 
mărturisesc ceva. 

Langdon o privi, neştiind ce să creadă. 

— Uciderea lui Edmond a fost greşeala mea, şopti ea, cu ochii 
umezi. 

— Nu înţeleg... 


Ambra aruncă o privire neliniştită spre agentul Fonseca, deşi 
acesta se afla prea departe de ei pentru a le auzi dialogul. 

— Lista oaspeţilor, continuă ea. Adăugarea de ultim moment... 
Numele care a fost trecut suplimentar...? 

— Da, Luis Ávila. 

— Eu am fost cea care l-a adăugat pe lista! rosti ea cu vocea 
frântă. 

„Winston a avut dreptate”, îşi spuse Langdon siderat. 

— Eu sunt deci motivul pentru care Edmond a fost ucis, 
adăugă Ambra, în pragul lacrimilor. Eu i-am permis ucigaşului să 
intre în clădire. 

Langdon puse o mână pe umărul ei, care tremura deja. 

— Staţi puţin! Spuneţi-mi doar... De ce i-aţi adăugat numele pe 
listă? 

Ambra privi din nou temătoare spre Fonseca, aflat la douăzeci 
de metri distantă și vorbind încă la telefonul mobil. 

— Fiindcă am primit o solicitare de ultim moment din partea 
unei persoane în care am deplină încredere. Omul acesta mi-a 
cerut, ca o favoare personală, să includ numele amiralului Avila 
pe lista invitaţilor. Rugămintea lui a venit cu numai câteva 
minute înainte să se deschidă uşile. Fiind foarte ocupată, am 
scris numele fără să stau să mă gândesc. La urma urmei, era un 
amiral din marina spaniolă! De unde aş fi putut să ştiu? exclamă 
ea, întorcând privirea spre cadavrul lui Edmond şi ducându-şi o 
mână la gură. lar acum... 

— Ambra! şopti Langdon. Cine e persoana care ţi-a cerut să 
adaugi numele lui Ávila pe listă? întrebă el renunțând brusc la 
formula de politeţe. 

Ea îşi înghiţi cu greu nodul din gât. 

— Logodnicul meu... prinţul moştenitor al Spaniei. Don Juliân. 

Langdon se uită la ea nevenindu-i să creadă, străduindu-se să 
proceseze informaţia primită. Directoarea Muzeului Guggenheim 
tocmai afirmase că prinţul moștenitor al regatului spaniol 
avusese un rol în orchestrarea asasinării lui Edmond Kirsch... 
Imposibil!" 

— Sunt sigură că cei de la Palat n-au crezut că voi afla 
vreodată identitatea ucigașului. Însă acuma, că știu... mă tem că 
sunt în pericol. 

Langdon îi puse din nou mâna pe umăr. 

— Eşti în perfectă siguranţă aici. 


— Nu! Se petrec lucruri pe care nu le înţelegi, șopti ea 
temătoare și renunțând la forma de politeţe. Trebuie să ieşim de 
aici amândoi. Acum! 

— Nu putem să fugim! N-am reuşi... 

— Te rog, ascultă-mă! Ştiu cum îl putem ajuta pe Edmond. 

— Poftim?! exclamă Langdon, înțelegând că Ambra era încă în 
stare de șoc. Edmond nu mai poate fi ajutat. 

— Ba da, insistă ea pe un ton cât se poate de lucid. Dar întâi 
trebuie să ajungem acasă la el, în Barcelona. 

— Ce tot spui acolo? 

— Te rog, ascultă-mă cu atenţie! Ştiu ce ar vrea Edmnnd să 
facem dacă ar mai fi în viaţă. 

Vreo cincisprezece secunde, femeia continuă să-i vorbească în 
şoaptă. Ascultându-i spusele, Langdon simţi cum pulsul i se 
accelerează. Dumnezeule! Are dreptate. Asta schimbă totul!“ 

Când sfârşi, Ambra ridica spre el o privire sfidătoare. 

Acum înţelegi de ce trebuie să plecăm? 

Langdon încuviinţă fără nicio ezitare. 

— Winston, rosti el în microfonul dispozitivului audio. Ai auzit 
ce mi-a spus Ambra? 

— Da, domnule profesor. 

— Ştiai deja toate astea? 

— Nu. 

Langdon îşi alese cu foarte mare grijă cuvintele următoare. 

— Winston, nu ştiu dacă un computer poate simţi loialitate faţă 
de cel care l-a creat, dar, dacă tu poţi, ăsta e momentul 
adevărului pentru tine. Avem mare nevoie de ajutorul tău. 


CAPITOLUL 27 


În timp ce se apropia de podium, Langdon privea cu un ochi 
spre Fonseca, agentul fiind încă absorbit în discuţia de la telefon 
cu cei de la Uber. Ambra se îndrepta cu paşi aparent fireşti către 
centrul sălii, şi ea vorbind la telefonul mobil - sau cel puţin 
prefăcându-se că vorbea, aşa cum îi sugerase Langdon. 

„Spune-i agentului că ai decis să-l suni pe prinţul Juliân.“ 

Când ajunse la podium, Langdon îşi întoarse privirea spre 
silueta prăbuşită la podea. „Edmond.” Încet, trase într-o parte 
pătura pe care Ambra o întinsese deasupra lui. Ochii odinioară 
strălucitori ai prietenului său erau două fante lipsite de viaţă sub 
gaura stacojie din frunte. Abia reuşi să-şi stăpânească un fior la 
vederea cumplitei privelişti, măcinat de durere și de furie. 

Pentru o clipa, aproape că-l văzu în faţa ochilor pe tânărul 
student cu părul ciufulit care venise la cursul lui plin de speranţă 
şi de talent - şi care izbutise să realizeze atât de multe într-un 
timp atât de scurt. lar în seara asta teribilă, cineva îl asasinase 
pe acest om incredibil de dotat, aproape sigur în încercarea de a- 
i îngropa descoperirea pentru totdeauna. 

„Şi dacă nu voi avea curajul să acţionez, chibzui el, cea mai 
mare realizare a studentului meu va rămâne pentru totdeauna 
neştiută.” 

Aşezându-se în aşa fel încât să blocheze parţial unghiul de 
vedere spre podium al lui Fonseca, se lăsă în genunchi lângă 
cadavrul lui Edmond, închise ochii, îşi împreună mâinile şi luă o 
pioasă poziţie de rugăciune. 

Ironia rostirii unei rugăciuni lângă trupul unui ateu aproape că-i 
aşternu un zâmbet pe faţă. „Ştiu, Edmond, că, mai mult mai mult 
decât oricine, tu nu ţi-ai fi dorit ca să se roage cineva pentru tine. 
Stai liniștit dragul meu prieten, în realitate eu nu mă aflu aici 
pentru a mă ruga." 

Ingenunchiat lângă Edmond, se strădui să-şi domolească 
teama care se insinua în suflet. „Te-am asigurat că episcopul 
este inofensiv. Dacă se dovedește că Valdespino e implicat...” 
Însă îşi alungă ideea din minte. 


Odată ce se asigură că Fonseca îl văzuse că se ruga, se aplecă 
discret şi-şi, strecură o mână sub jacheta din piele a lui Edmond, 
de unde scoase telefonul turcoaz supradimensionat. Aruncă rapid 
o privire spre agentul care încă vorbea la mobil: în acel moment 
părea mai puţin interesat de Langdon decât de Ambra, care, 
absorbită de propria convorbire telefonică se îndepărta toi mai 
mult de Fonseca. 

Langdon îşi întoarse privirea spre telefonul mobil al lui Edmond 
şi respiră adânc, încercând să se liniştească. 

„Încă un lucru de făcut." 

Cu mişcări uşoare, ridică mâna dreaptă a cadavrului, deja rece. 
Apropiindu-i telefonul de palmă, apăsă degetul arătător al lui 
Edmond pe discul de recunoaştere a amprentelor digitale. 
Aparatul scoase un bip şi deblocă. 

Derulând rapid meniul de setări, Langdon dezactiva parola de 
protecţie, „Permanent dezactivată.” Îşi puse apoi telefonul în 
buzunarul sacoului şi acoperi la loc trupul lui Edmond. 


W 


În depărtare începură să se audă sirenele maşinilor de poliție, 
în vreme ce Ambra stătea singură în mijlocul sălii cu telefonul 
mobil la ureche, prefăcându-se absorbită într-o conversație, dar 
fiind perfect conștientă de privirea lui Fonseca aţintită asupra ei. 

„Grăbeşte-te, Robert!" 

Abia dacă se scursese un minut de când profesorul trecuse la 
acțiune, după ce ea îi destăinuise un dialog pe care îl avusese de 
curând cu Edmond Kirsch. Cu două seri în urmă, se afla chiar în 
acea sală, lucrând până târziu împreună cu Edmond la ultimele 
detalii ale prezentării, când el făcuse o pauză ca să bea al treilea 
pahar cu suc de spanac din seara aceea. Ambra remarcase cât 
de obosit era. 

— Trebuie să-ți spun, Edmond: mă îndoiesc că diata asta 
vegană îţi face bine. Eşti palid și mult prea slab. 

— Prea slab?! râsese el. Uite cine vorbeşte! 

— Eu nu sunt prea slabă! 

— Însa pe-aproape, replicase Edmond şi, văzându-i expresia 
consternată, îi făcuse şmechereşte cu ochiul. Cât despre 
paloarea mea, ia mai lasă-mă! Sunt ahtiat după computere şi 
stau toată ziua în faţa monitoarelor LCD! 


— Ei bine, peste două zile te vei adresa lumii întregi şi ţi-ar 
prinde bine puţină culoare. leşi mâine la aer sau inventează un 
ecran de computer care să te bronzeze. 

— N-ar fi o idee rea, replicase el cu cu aer impresionat. Ar 
trebui s-o patentezi. Deci, ţi-e clară ordinea evenimentelor de 
sâmbătă seara? 

Ambra încuviinţase privind programul scris. 

— Îi întâmpin pe invitaţi în foaier, pe urmă intrăm cu toţii în 
sala asta pentru materialul video introductiv apoi apari tu ca prin 
magie pe podiumul de acolo - arătase ca spre partea din faţa a 
încăperii. lar după aceea, de la pupitru, îţi anunţi descoperirea. 

— Perfect, cu o mica adăugire, zâmbise el. Când voi vorbi de la 
pupitru, momentul va fi mai degrabă un fel de antract - un prilej 
pentru a-mi saluta personal oaspeţii, a-i lăsa să-şi dezmorţească 
puţin picioarele și a mă pregăti mai bine înainte să trec la a doua 
parte a serii -, o prezentare multimedia prin care îmi voi explica 
descoperirea. 

— Şi atunci, anunţul va fi înregistrat înainte? La fel ca 
introducerea? 

— Da, l-am terminat în urmă cu câteva zile. Cultura noastră e 
una vizuală - prezentările multimedia sunt întotdeauna mai 
captivante decât vorbele unui oarecare om de ştiinţă rostite pe 
un podium. 

— Nu eşti chiar „un oarecare om de ştiinţă”, zisese Ambra, dar 
sunt de acord cu tine. Abia aştept s-o văd. 

Din motive de securitate, prezentarea lui Edmond era stocată 
pe serverele lui private, securizate. Totul avea să fie transmis 
live către sistemul de proiecţie al muzeului, dintr-un cu totul alt 
loc. 

— Şi când vom fi gata pentru partea a doua, întrebase Ambra, 
cine va activa prezentarea, tu sau eu? 

— Eu o voi activa, răspunse el scoţându-şi telefonul din 
carcasa turcoaz â la Gaudi. Cu asta. Totul face parte din 
spectacol. Voi pe serverul meu prin intermediul unei conexiuni 
criptate... 

Apăsase câteva taste, în difuzor se auzise un ţârâit, iar 
telefonul se  conectase. O voce computerizată, feminină, 
răspunsese: , 

BUNA SEARA, EDMOND. AŞTEPT SA-MI COMUNICI PAROLA 

El zâmbise, continuând să-i explice: 


— Şi pe urmă, în văzul întregii lumi, îmi tastez parola în 
telefon, iar descoperirea mea este difuzată în timp real pe 
ecranul de aici, din muzeu, și simultan în lumea întreagă. 

— Pare ceva spectaculos, se arătase impresionată Ambra. 
Doar dacă nu cumva o să uiţi parola. 

— Ei da, asta ar fi tare neplăcut. 

— Sper că ai scris-o undeva, rostise ea pe un ton mucalit. 

— Blasfemie! exclamase Edmond râzând. IT-iştii nu-și scriu 
niciodată parolele. Însă nu-ți face griji - a mea e lungă de numai 
patruzeci şi şapte de caractere. Sunt sigur că n-o s-o uit. 

Ambra făcuse ochii mari. 

— Patruzeci şi şapte?! Edmond, tu nu-ţi poţi aminti nici măcar 
PIN-ul de patru cifre al cardului de intrare în muzeu! Cum o să ţii 
minte patruzeci și șapte de caractere aleatorii 

El râsese din nou, văzându-i îngrijorarea. 

— Nici nu trebuie să le ţin minte, fiindcă nu sunt aleatorii, 
precizase el, apoi adăugase, coborând glasul: Parola este, de 
fapt, versul meu preferat. 

Ea îl privise contrariată. 

— Ai folosit un vers drept parolă? 

— De ce nu? Versul meu preferat are exact patruzeci şi şapte 
de litere. 

— Ei bine, nu mi se pare foarte sigură. 

— Nu? Îţi închipui că poţi ghici care e versul meu preferat? 

— Nici măcar nu ştiam că-ţi place, poezia! 

— Exact. Chiar clacă cineva ar afla că parola mea e un vers şi 
chiar dacă ar ghici care e versul exact, din milioane de 
posibilităţi, tot ar trebui să ghicească şi numărul de telefon foarte 
lung cu care mă conectez la serverul meu securizat. 

— Adică cel pe care tocmai l-ai format accesându-l din agenda 
telefonului tău? 

— Da, un telefon cu propriul PIN de acces şi pe care îl ţin 
permanent în buzunarul de la piept. 

Ambra își înălţase braţele în aer. Cu un zâmbet jucăuş. 

— Bine, tu eşti şeful. Şi apropo, care e poetul tău preferat? 

— Bună încercare, parase el, făcându-i un mustrător cu 
degetul. Va trebui să aştepţi până sâmbătă ca să afli. Versul pe 
care l-am ales e perfect. Este despre viitor - o profeție - şi mă 
bucur să spun că e deja pe cale să se adeverească. 


Revenind cu gândurile în prezent, Ambra privi spre trupul lui 
Edmond şi, cu un acces de panică, înţelese că nu-l mai vede pe 
Langdon. 

„Unde o fi?“ 

Mai îngrijorător încă, îl zări pe cel de-al doilea ofiţer din Garda 
Regala - agentul Diaz - revenind în sală prin tăietura din peretele 
de pânză. După ce privi în jur, acesta porni drept spre ea. 

„N-o să mă lase niciodată să ies de aici!': 

O clipă mai târziu, Langdon era lângă ea. Punându-și o mână 
pe mijlocul ei, o împinse uşor înainte şi păşiră rapid spre capătul 
îndepărtat al sălii, spre tunelul prin care intraseră toţi invitaţii. 

— Doamnă Vidal! strigă Diaz. Unde vă duceţi? 

— Ne întoarcem imediat, răspunse Langdon, grăbind pasul şi 
îndreptându-se. În linie dreaptă spre gura tunelului. 

— Domnule Langdon! răsună şi glasul agentului Fonseca în 
urma lor. Vă interzic să părăsiţi această sală! 

Ambra simţi palma lui Langdon apăsând-o mai tare pe talie. 

— Winston, şopti el în căştile audio. Acum! 

O fracțiune de secundă mai târziu, sala se cufundă în întuneric. 


CAPITOLUL 28 


Fonseca şi Diaz se năpustiră prin beznă, luminându-şi calea cu 
lanternele telefoanelor mobile şi ţâşnind în tunelul prin care 
Ambra şi Langdon dispăruseră cu o clipă înainte. 

Pe la jumătatea tunelului, Fonseca văzu telefonul ei zăcând pe 
podea și se opri stupefiat. „Ambra şi-a aruncat telefonul?!” 

Cu permisiunea directoarei, Garda Regală folosea o aplicaţie 
foarte amplă de localizare, pentru a şti unde se afla în orice 
moment. Deci faptul că renunţase la telefonul mobil nu putea 
avea decât o singură explicaţie; voia să scape de protecţia lor. 

Gândul îi stârni o nervozitate extremă, deşi i se părea mai 
îngrijorătoare perspectiva de a fi nevoit să-şi informeze şeful ca 
viitoarea regină consoartă a Spaniei dispăruse. Comandantul 
Gărzii Regale era neîndurător şi chiar obsesiv când se punea 
problema de a proteja interesele prinţului. In seara aceea, îi 
dăduse personal lui Fonseca o instrucţiune foarte simplă: „Ai 
grijă ca Ambra Vidal să fie permanent în siguranţă, ferită de orice 
neplăceri.” 

„Nu pot să am grijă de siguranţa ei dacă nu ştiu unde e!” 

Cei doi agenţi continuară să alerge până la capătul tunelului şi 
ajunseseră în anticamera care părea ticsită de fantome - o 
sumedenie de feţe cu expresii șocate, luminate de ecranele 
telefoanelor mobile în vreme în vreme ce comunicau cu lumea de 
afară, relatând cele întâmplate. 

— Aprindeţi luminile! strigară câteva persoane. 

Telefonul lui Fonseca sună. 

— Agent Fonseca, rosti un glas de femeie în spaniola, când el 
răspunse. Sunt de la securitatea muzeului. Ştiu că la voi s-au 
stins luminile. Pare să fie o disfuncţie a sistemului computerizat. 
Vom restabili curentul imediat. 

— Camerele de supraveghere din interior funcţionează? 
întrebă agentul, ştiind că toate erau dotate cu senzori pentru 
vedere nocturnă. 

— Da, funcţionează. 


— Ambra Vidal a intrat în anticameră cu câteva momente în 
urmă. Poţi să vezi unde s-a dus? 

— O clipă, te rog. 

Fonseca aşteptă, cu inima bubuindu-i de frustrare. Tocmai i se 
comunicase că cei de la compania Uber aveau dificultăţi în 
localizarea maşinii cu care fugise asasinul. 

„Oare ce-ar mai putea merge prost în seara asta?“ 

Întâmplarea făcuse ca ziua aceea să fi fost prima dată când o 
avea ca ţintă a misiunii pe Ambra Vidal. În mod normal, ofiţer 
senior fiind, era alocat exclusiv prinţului Juliân, dar în acea 
dimineaţă şeful lui îl luase deoparte şi-l informase: „In seara asta, 
doamna Vidal va găzdui un eveniment împotriva voinţei prinţului 
Juliân. O vei însoţi şi-i vei asigura protecţia”. 

Fonseca nu-şi imaginase nicio clipă că evenimentul pe care-l 
găzduia Ambra avea să se dovedească un atac în forţă la adresa 
religiei, culminând cu o asasinare în public. lar în acel moment 
încă se străduia să înţeleagă refuzul ei de a prelua apelul 
îngrijorat al prinţului. 

Totul părea de neconceput, şi totuşi, comportamentul ei bizar 
se intensifica. Aparent, Ambra Vidal încerca să se 
descotorosească de agentul ei de protecție, ca să fugă cu un 
profesor american. 

„Dacă aude prințul Julián despre asta ...“ 

— Agent Fonseca? răsună din nou glasul femeii de la 
securitatea muzeului. Putem vedea că doamna Vidal, însoțită de 
un bărbat, a ieşit din anticameră. Au traversat pasarela şi tocmai 
au intrat în galeria în care este expusă sculptura-obiect Celule 
aparținând lui Louise Bourgeois. leşiţi pe uşă, faceţi la dreapta, a 
doua galerie. 

— Mulţumesc. Stai cu ochii pe ei! 

Fonseca şi Diaz o luară la fugă şi ieşiră din anticameră spre 
pasarelă. Dedesubt, masa de invitaţi străbătea grăbită foaierul, 
spre ieşire. În dreapta, exact aşa cum le spusese femeia de la 
securitatea muzeului, Fonseca văzu capătul unei galerii vaste. Pe 
eticheta exponatului scria CELULE. 

Galeria era întinsă şi găzduia o serie de incinte ciudate, ca 
nişte colivii, fiecare conţinând o sculptură albă, amorfă. 

— Doamnă Vidal! strigă agentul. Domnule Langdon! 

Cum nu primi niciun răspuns, începu să caute împreună cu 
Diaz. 


W 


Cu câteva încăperi în urma celor doi agenţi, imediat în 
exteriorul sălii boltite, Langdon şi Ambra urcau cu precauţie 
printr-un labirint de schele, îndreptându-se fără zgomot spre 
însemnul IEŞIRE care se zărea la distanţă, slab luminat. 

Ceva ce se întâmplase în ultimul minut fusese un haos neclar, 
cu Langdon şi Winston colaborând pentru o diversiune rapidă. La 
semnalul profesorului, Winston stinsese luminile, cufundând sala 
în beznă. Langdon memorase înainte distanta dintre locul în care 
se aflau ei și ieşirea tunel, estimarea lui dovedindu-se aproape 
perfectă. La jumătatea tunelului, Ambra îşi azvârlise telefonul 
mobil pe podea şi apoi, în loc să urce amândoi în pasajul 
întunecat, se întorseseră în sală şi, pipăind cu mâinile, merseseră 
paralel cu peretele din pânză, până când ajunseseră la, porţiunea 
sfâşiată prin care trecuse agentul Diaz în urmărirea ucigaşului. 
După ce trecuseră prin ea, fugiseră spre peretele exterior şi de 
acolo spre însemnul luminat care marca ieşirea de urgenţă în 
casa scării. 

Langdon îşi aminti uluit cât de rapid luase Winston decizia de 
a-i ajuta. 

— Dacă anunţul lui Edmond poate fi declanşat de o parolă, 
spusese ghidul, trebuie să aflăm care este aceasta şi s-o folosim 
imediat. Instrucţiunea mea iniţială a fost aceea de a-l ajuta pe 
Edmond în orice mod posibil, pentru ca prezentarea din seara 
asta să fie un succes. Excelent, mi-am ratat misiunea şi de aceea 
voi face tot posibilul ca să-mi repar greşeala. 

Langdon se pregătea să-i mulţumească, dar ghidul continuase 
fără oprire. Cuvintele curgeau din el într-un ritm neomenesc, ca o 
carte audio redată la o viteză accelerată: 

— Dacă aş fi capabil să accesez prezentarea lui Edmond, aş 
face-o imediat, însă, aşa cum aţi auzit, este stocată pe un server 
securizat, departe de aici. Se pare că pentru a face cunoscută 
lumii descoperirea lui, ne trebuie parola şi telefonul lui. Deja am 
căutat în toate textele publicate un vers de patruzeci şi şapte de 
litere şi, din păcate, posibilităţile sunt de ordinul miilor, dacă nu 
chiar mai mult, în funcţie de felul în care desparţi strofele. In 
plus, fiindcă interfețele lui Edmond blochează, de obicei, accesul 
utilizatorilor după câteva încercări ratate de introducere a 
parolei, un atac în forţă este imposibil. Astfel, ne rămâne o 
singură opţiune: trebuie să găsim parola printr-o altă modalitate. 


Sunt de acord cu doamna Vidal că e necesar să intraţi fără 
întârziere în locuinţa lui Edmond din Barcelona. Dacă avea un 
vers preferat, mi se pare logic să aibă şi o carte cu poezia 
respectivă, în care, poate, a subliniat chiar respectivele cuvinte. 
Prin urmare, estimez cu o probabilitate foarte mare că Edmond 
ar fi vrut să mergeţi în Barcelona, să găsiţi parola şi s-o folosiţi 
pentru a-i difuza anunţul, aşa cum el însuşi plănuise. De 
asemenea, am verificat deja că apelul telefonic de ultim moment 
prin care s-a cerut ca numele amiralului Avila să fie adăugat pe 
lista invitaţilor a fost, într-adevăr, efectuat din interiorul Palatului 
Regal, în Madrid, aşa cum a declarat doamna Vidal. Din acest 
motiv, am decis că nu putem avea încredere în agenţii Gărzii 
Regale şi voi concepe o modalitate de a-i pune pe o pistă greşită 
şi de a vă facilita astfel fuga. 

Şi oricât de greu de crezut ar fi fost, se părea că Winston chiar 
găsise o cale de a face acel lucru. 

Ambra şi Langdon ajunseră, în sfârşit, la ieşirea de urgenţă, 
unde el deschise uşa, aşteptă ca ea să treacă dincolo, ieşi la 
rândul lui şi închise uşa în urma lor. 

— Bun, spuse Winston, materializându-se iar în urechea lui 
Langdon. Vă aflaţi în casa scării. 

— Şi agenţii Gărzii unde sunt? 

— Departe de voi. Vorbesc chiar acum la telefon cu ei. Sub 
identitatea unei angajate de la securitatea muzeului şi 
îndrumându-i în mod greşit spre o galerie din celălalt capăt al 
muzeului. 

„Incredibil, exclamă Langdon în sinea lui, schiţând un semn 
încurajator către Ambra. Totul e în regulă“. 

Coborâţi până la parter, continuă Winston, şi ieşiţi din muzeu. 
Ţineţi seama însă că, odată ce veţi părăsi clădirea, căştile audio 
nu vor mai păstra conexiunea cu mine. 

„La naiba!” Langdon nu se gândise până atunci la asta. 

— Winston, spuse el grăbit, știai că săptămâna trecută 
Edmond și-a împărtășit descoperirea cu câţiva lideri religioși? 

— Mi, se pare un lucru greu de crezut, deși în introducerea din 
seara asta a sugerat că, de fapt, activitatea lui are profunde 
implicaţii religioase; prin urmare, poate că a dorit să discute 
despre ele cu liderii din domeniul respectiv. 

— Aşa cred, da. În orice caz, unul dintre ei a fost episcopul 
Valdespino, din Madrid. 


— Interesant” Observ numeroase articole on-line în care se 
afirmă că este un consilier de încredere al regelui Spaniei. 

— Da. Şi încă un lucru: ştiai că Edmond a primit un mesaj 
ameninţător în căsuţa vocală din partea lui Valdespino după 
întâlnirea respectivă? 

— Nu. Probabil că a fost primit pe o linie telefonică privată. 

— Edmond mi l-a pus să-l ascult. Valdespino îi cerca să-şi 
anuleze prezentarea şi-l avertiza că liderii religioşi cu care se 
consultase luau în calcul eventualitatea unui anunţ anticipativ, 
prin care să-l discrediteze înainte de a apuca să-şi dea publicităţii 
descoperirea. 

Cu aceste cuvinte, Langdon micşoră pasul pe scări, lăsând-o 
pe Ambra s-o ia înainte, iar el întrebă, coborând glasul: 

— Ai găsit vreo legătură între Valdespino şi amiralul Ávila? 

— N-am identificat nicio legătură directă, dar asta nu înseamnă 
că nu există una, ci doar că nu este atestată, răspunse Winston 
după câteva secunde. 

Ajunseră deja la parter, când Winston adăugă: 

— Domnule profesor, dacă-mi este permis... Având în vedere 
evenimentele din această seară, logica ne-ar sugera că există 
forţe puternice, hotărâte să ascundă pentru totdeauna 
descoperirea făcută de Edmond. Ţinând seama că în prezentarea 
de azi v-a numit pe dumneavoastră ca fiind persoana care i-a 
inspirat marea realizare, este posibil ca duşmanii lui Edmond să 
vă considere un obstacol periculos în calea lor. 

Langdon nu se gândise nicio clipă la o asemenea posibilitate, 
iar în acel moment, ajuns la parter, îl cuprinse brusc teama. In 
faţa lui, Ambra împingea deja uşa grea din metal. 

— Când veţi ieşi, zise Winston mai departe, veţi ajunge pe o 
alee. Luaţi-o la stânga, pe după clădire, şi îndreptaţi-vă spre râu. 
De acolo vă voi asigura transportul la destinaţia despre care am 
discutat. 

„BIO-EC346, reflectă Langdon, locul spre care îi ceruse mai 
devreme ghidului să-i ducă. Unde ar fi trebuit să mă întâlnesc cu 
Edmond după prezentare.“ Până la urmă, izbutise să descifreze 
codul, dându-şi scama că BIO-EC346 nu era câtuşi de puţin un 
club ştiinţific secret, ci un loc mult mai prozaic. Totuşi, spera că 
tocmai aceea va fi calea lor de scăpare din Bilbao. 

„Măcar să ajungem acolo neobservaţi... reflectă el, ştiind că în 
scurt timp vor fi instalate filtre rutiere pretutindeni. Trebuie să ne 
mişcăm repede.” 


Când ieşiră în aerul răcoros al nopţii, Langdon observă uimit 
ceea ce părea a fi o sumedenie de mărgele de rozariu 
împrăştiate pe asfalt, dar nu mai avu timp să se întrebe ce era cu 
ele. Winston vorbea în continuare: 

— Odată ce ajungeţi la râu, mergeţi spre aleea de sub podul La 
Salve şi aşteptaţi acolo până când... 

Deodată, în căşti nu se mai auzi decât pârâitul asurzitor al 
paraziţilor. 

— Winston? strigă Langdon. Să aşteptăm până când... ce? 

Insă conexiunea se întrerupsese, iar uşa metalică tocmai se 
închisese în urma lor. 


CAPITOLUL 29 


La câţiva kilometri spre sud, la periferia oraşului Bilbao, un 
sedan al companiei Uber gonea pe autostrada AP-68, spre 
Madrid. Pe bancheta din spate, amiralul Ávila îşi scosese tunica 
albă şi cascheta, bucurându-se de sentimentul de libertate şi 
reflectând relaxat la uşurinţa cu care izbutise să fugă din muzeu. 

„Exact aşa cum mi-a tăgăduit Regentul.” 

La câteva secunde după ce urcase în maşină, îşi scosese 
pistolul şi-l alipise în ceafa bietului şofer. La ordinele lui, omul îşi 
aruncase  smartphonul pe geam, întrerupând astfel unica 
legătură a vehiculului cu sediul companiei. 

Apoi îi scotocise în portofel şi-i memorase adresa de acasă, 
plus numele soţiei și ale copiilor. „Fă tot ce-ţi spun, îi ceruse el. 
Altfel familia ta va muri.” Degetele omului se albiseră pe volan, 
iar în clipa aceea amiralul fusese sigur că avea la dispoziţie un 
şofer ascultător pentru restul nopţii. 

„Acum am devenit invizibil”, reflectă el în vreme ce maşinile 
de poliţie goneau în direcţie opusă, cu sirenele urlând. 

Sedanul continua să ruleze spre sud şi Ávila se pregăti pentru 
drumul lung savurând gustul adrenalinei. „Mi-am servit bine 
cauza”, se felicită el și-şi privi tatuajul din palmă, conştientizând 
că protecţia pe care i-o oferea se dovedise o precauţie inutilă. Cel 
puţin deocamdată. 

Increzător în faptul că şoferul Uber, îngrozit, îi va urma 
ordinele, îi pistolul de la ceafă şi aruncă din nou o privire spre 
abţibildurile de pe parbriz. „Care erau șansele?“, se întrebă el. 

Primul autocolant ar fi fost de aşteptat - logoul companiei 
Uber. Cel de-al doilea însă nu putea fi decât un semn din ceruri. 

„Crucea papală.” Era un simbol pe care, în ultima vreme, îl 
vedeai peste tot, catolicii din lumea întreagă arătându-şi astfel 
solidaritatea cu noul papă, încântați de amplele lui măsuri de 
liberalizare şi de modernizare a Bisericii. 

In mod ironic, odată ce-şi dăduse seama că şoferul era un 
admirator al pontifului liberal, aproape că-i făcuse plăcere să-i 
pună pistolul la ceafă. Îl oripila disponibilitatea cu care masele 


indolente îl adorau pe noul papă, suveranul pontif permițându-le 
adepților lui Hristos să aleagă ce le place din vitrina cu legi ale 
Domnului, să decidă singuri care reguli erau pe gustul lor şi care 
nu. Aproape peste noapte, chestiuni ca femeile preoţi, căsătoriile 
homosexuale, controlul naşterilor şi alte asemenea cauze liberale 
deveniseră la Vatican subiecte deschise de discuţie. Două mii de 
ani de tradiţie păreau să se evapore într-o clipită. 

„Din fericire, mai există oameni care luptă pentru păstrarea 
vechilor rânduieli.” 

În minte, Ávila auzi din nou acordurile imnului Oriamendi. 

„lar eu sunt onorat să-i slujesc.” 


CAPITOLUL 30 


Cea mai veche şi mai elitistă forţă de securitate din Spania - 
Garda Regală - are o tradiţie bogată, care datează din perioada 
medievală. Agenţii ei consideră că este de datoria lor - la care s- 
au angajat în faţa lui Dumnezeu - să vegheze la siguranţa 
familiei regale, să protejeze proprietăţile Coroanei şi să apere 
onoarea monarhiei. 

Comandantul Diego Garza, aflat la conducerea celor aproape 
două mii de membri ai ei, era un bărbat de şaizeci de ani, scund 
şi slab, cu ten oacheș, ochi mici și păr negru rar, pieptănat lins 
peste ţeasta pistruiată. Trăsăturile ca de şoricel şi statura mică îl 
făceau aproape invizibil când se afla într-un grup mare de 
oameni, ceea ce-i permitea să-şi camufleze mai bine influenţa 
uriaşă de care se bucura între zidurile Palatului. 

Garza învățase cu mult timp în urmă că adevărata putere era 
dată nu de forţa fizică, ci de influenţa politică. Faptul că se afla la 
comanda Gărzii regale îi conferise, fără îndoială, un anumit 
statut, dar intuiţia şi abilităţile politice fuseseră cele care-l 
impuseseră ca un factotum al Palatului într-o gamă largă de 
domenii, atât în plan personal, cât și profesional. 

Om de încredere atunci când venea vorba despre păstrarea 
unor secrete, nu trădase niciodată confidenţele ce-i fuseseră 
încredințate. Datorită reputației lui de discreţie absolută, la care 
se adăuga o neobișnuită capacitate de a rezolva diverse 
probleme delicate, devenise indispensabil pentru rege. În acele 
momente însă, când bătrânul monarh îţi trăia ultimele zile în 
Palacio de la Zarzuela, Garza - la fel ca alţii asemenea lui din 
anturajul regal - avea în faţă un viitor incert. 

Vreme de peste patruzeci de ani, suveranul se aflase în fruntea 
unei ţări marcate de turbulenţe, o monarhie parlamentară 
instituită după treizeci şi şase de ani de dictatură sângeroasă a 
generalului  ultraconservator Francisco Franco. La moartea 
acestuia, în 1975, regele încercase să colaboreze cu guvernul, 
pentru a consolida procesul democratic şi a îndrepta ţara, încetul 
cu încetul, înapoi spre stânga eşichierului politic. 


Pentru tineri, schimbările păreau prea lente, iar în cazul 
tradiţionaliştilor trecuţi de o vârstă, schimbările păreau o 
blasfemie. 

Mulţi reprezentanţi ai autorităţilor spaniole încă susțineau cu 
tărie doctrina conservatoare franchistă și mai ales ideea conform 
căreia catolicismul era o „religie de stat“, coloana vertebrala a 
naţiei. Numai că tot mai mulţi tineri spanioli se opuneau cu 
vehementa acestor puncte de vedere, denunţând fără reţineri 
ipocrizia religiei organizate şi militând pentru o separație mai 
mare între stat şi Biserică. 

Şi când prinţul, trecut de prima tinereţe, se pregătea să 
acceadă la tron, nimeni nu ştia bine către ce direcţie va tinde 
noul monarh. Timp de decenii, prinţul Juliân se descurcase de 
minune achitându-se de fadele îndatoriri ceremoniale, lăsând 
chestiunile de ordin politic în seama tatălui său şi evitând cu 
scrupulozitate să-şi manifeste în vreun fel convingerile personale. 
În vreme ce mai toţi specialiştii presupuneau că va fi mult mai 
liberal decât tatăl lui, nimeni nu putea şti ceva cu siguranţă în 
acest sens. 

Dar, în seara aceea, vălul de mister avea să fie ridicat. 

Ca urmare a şocantelor evenimente din Bilbao şi a 
imposibilității regelui de a vorbi în public, din cauza stării precare 
de sănătate, prinţul trebuia deci să-şi exprime opinia cu privire la 
ceea ce se întâmplase. 

Mai mulţi oficiali guvernamentali de rang înalt, inclusiv 
premierul, condamnaseră deja asasinatul, evitând cu abilitate să 
facă alte comentarii înainte ca Palatul Regal să emită o declaraţie 
oficială şi lăsând astfel întreaga povară pe umerii prinţului Julián. 
Garza nu era deloc mirat de acest lucru; implicarea viitoarei 
regine, Ambra Vidal, transformase tragicul eveniment într-o 
adevărată bombă politică, de care nimeni nu voia să se atingă. 

„Prinţul Juliân va fi supus unui test diseară, îşi spuse Garza, 
urcând în grabă scara monumentală spre apartamentele regale. 
Va avea nevoie de îndrumare, iar cum tatăl lui nu i-o poate oferi, 
sfaturile trebuie să vină din partea mea.“ 

Străbătu întreaga lungime, a holului din residencia şi ajunse la 
ușa prinţului. Trase adânc aer în piept şi ciocăni. 

„Ciudat, se gândi el, neprimind niciun răspuns. Ştiu că este 
înăuntru." 

Din câte aflase de la agentul Fonseca, prinţul Julián sunase cu 
foarte puţin timp în urmă din apartamentul său, încercând să ia 


legătura cu Ambra Vidal, pentru a se încredința că era în 
siguranţă - şi, slavă cerului, era 

Ciocăni încă odată, începând să se îngrijoreze când nu primi 
niciun răspuns. Grăbit, deschise uşa. 

— Don Juliân! strigă Garza păşind peste prag: 

În apartament era întuneric, cu excepţia strălucirii palide a 
ecranului televizorului în camera de zi. 

— Hei! 

Precipitându-se într-acolo, îl zări pe prinţul Juliân stând singur 
în beznă - o siluetă nemişcată, privind pe fereastră. Era încă 
îmbrăcat în costumul impecabil pe care-l purtase la întâlnirile din 
seara aceea, fără să-şi fi lărgit măcar nodul de la cravată. 

Privindu-l tăcut, se simţi o clipă tulburat de starea ca de transă 
în care se găsea prinţul. „Criza asta pare să-l fi stupefiat.” Işi 
drese glasul, pentru a-i da de înţeles că se află acolo. 

Într-un târziu, prinţul îi răspunse, dar fără a se întoarce cu faţa 
la el. 

— Când am sunat-o pe Ambra, a refuzat să-mi vorbească. 

Tonul lui părea mai degrabă mirat decât îndurerat. 

Garza nu ştia prea bine ce anume să-i spună. Ţinând scama de 
evenimentele serii, părea de neînțeles ca prinţul să fie preocupat 
de relaţia lui cu Ambra - o legătură tensionată încă de la debutul 
ei neinspirat. 

— Îmi închipui că doamna Vidal este încă în stare de şoc, 
replică Garza pe un ton scăzut. Agentul Fonseca o va conduce 
până aici puţin mai târziu în această seară. li veţi putea vorbi 
atunci. Şi permiteţi-mi să-mi exprim uşurarea, ştiind că este în 
siguranţă. 

Prinţul, Julián încuviinţă din cap, absent. 

— Criminalul este pus sub urmărire, continuă comandantul, 
încercând să schimbe subiectul. Fonseca m-a asigurat că 
teroristul va fi prins în curând. 

Folosise în mod intenţional cuvântul „terorist”, în speranţa că 
astfel îl va aduce pe prinţ la realitate. Acesta însă se mărgini să 
încuviinţeze iar, cu o simplă mişcare din cap, 

— Premierul a denunţat asasinatul, dar guvernul speră că veţi 
face dumneavoastră alte comentarii... ţinând seama de 
implicarea Ambrei în eveniment. Îmi dau seama, adăugă Garza 
după o pauză, că situaţia este neplăcută, având în vedere 
logodna, totuşi aş sugera să spuneţi, simplu, că unul dintre 
lucrurile pe care le admiraţi cu precădere la logodnica 


dumneavoastră este spiritul ei independent şi că, deşi ştiţi că nu 
împărtăşeşte opiniile politice ale lui Edmond Kirsch, apreciaţi 
faptul că-şi respectă angajamentele luate ca director al muzeului. 
M-aş bucura să pun câte ceva pe hârtie pentru dumneavoastră, 
dacă aţi dori. Ar trebui să dăm o declaraţie la timp pentru 
programele de ştiri de dimineaţă. 

— Aş vrea sa aflu părerea episcopului Valdespino cu privire la 
declaraţia pe care o vom face, rosti scurt prinţul Juliân fără să-şi 
ia nicio clipă privirea de la fereastră. 

Garza strânse din dinţi şi-şi înăbuşi dezacordul. Spania 
postfranchistă era un estado aconfesional, ceea ce însemna că 
nu mai avea religie de stat şi că Biserica nu deţinea dreptul să se 
implice în chestiunile de ordin politic. Dar strânsa lui prietenie cu 
regele îi conferise lui Valdespino o influenţă neobişnuită în 
soluţionarea diverselor probleme de la Palat. Din nefericire, linia 
politică dură şi zelul religios al episcopului lăsau prea puţin loc 
pentru diplomaţia şi tactul necesare abordării crizei din acea 
seară. 

„Avem nevoie de fineţe şi nuanţări, nu de dogme şi focuri de 
artificii!” 

Garza aflase cu mult timp în urmă că aparenţa pioasă a lui 
Valdespino ascundea un adevăr simplu: bunul episcop îşi 
urmărea întotdeauna mai întâi propriile interese şi abia apoi pe 
cele ale Domnului. Până de curând, Garza izbutise să ignore 
acest aspect, însă acum, când echilibrul de putere în Palat 
începuse să se schimbe, ideea unui tandem Valdespino— Julián 
era foarte îngrijorătoare. 

„Şi aşa episcopul este prea apropiat de prinţ.” 

Garza ştia că Juliân îl considerase întotdeauna pe Valdespino 
ca făcând parte din familie - mai degrabă un unchi de încredere 
decât o autoritate religioasă. Fiind cel mai apropiat confident al 
regelui, îi fusese încredinţată misiunea de a veghea la 
dezvoltarea morală a tânărului prinţ și se achitase de ea cu 
devotament și fervoare, evaluându-i și verificându-i preceptorii, 
familiarizându-l cu doctrina catolicii şi chiar sfătuindu-l în 
problemele romantice. Acum, peste ani, chiar dacă n-aveau 
întotdeauna aceleaşi opinii, relaţia lor rămânea una foarte 
strânsă. 

— Don Julián, relua Garza pe un ton calm, consider că situaţia 
din această seară este una pe care ar trebui s-o abordăm noi doi, 
Domnia Voastră și cu mine. 


— Aşa să fie? răsună un glas în spatele lui, în întuneric. 

— Garza se răsuci pe călcâie şi, stupefiat, zări o stafie 
îmbrăcată în robă șezând în penumbră. 

„Valdespino.” 

— AŞ fi crezul, domnule comandant, şuieră episcopul, că 
dumneavoastră mai presus de oricine altcineva, veţi înţelege ce 
mare nevoie de mine aveţi în seara aceasta. 

— Avem de-a face cu o situaţie politică, replică Garza ferm, nu 
cu una religioasă. 

— Faptul că faceţi o asemenea afirmaţie îmi demonstrează că 
v-aţi supraestimat considerabil discernământul politic, pufni 
Valdespino. Dacă vă interesează părerea mea, consider că nu 
există decât un singur răspuns adecvat la această criză. Trebuie 
să asigurăm populaţia fără întârziere că prinţul Juliân este un om 
profund religios şi că viitorul rege al Spaniei este un catolic 
evlavios. 

— Sunt de acord... şi vom include o menţiune cu privire la 
credinţa religioasă a prinţului în toate declaraţiile pe care le va 
face. 

— lar când don Juliân va apărea în faţa presei, va trebui să-i 
stăm alături, cu mâna pe umăr - un simbol de netăgăduit al 
legăturii sale strânse cu Biserica. Doar această imagine va reuşi 
să liniştească populaţia mai bine decât orice cuvinte scrise de 
dumneavoastră. 

Garza se zburli. 

— Lumea tocmai a fost martoră în direct la un asasinat brutal 
pe pământul spaniol, continuă Valdespino. In momente de 
violenţă, nimic nu este mai alinător decât mâna lui Dumnezeu, 


CAPITOLUL 31 


Podul de lanţuri Széchenyi - unul dintre cele opt poduri ale 
Budapestei - se arcuieşte pe mai bine de trei sute de metri 
deasupra Dunării. Un simbol al legăturii dintre Est şi Vest, este 
considerat unul dintre cele mai frumoase din lume. 

„Ce fac, oare, aici? se întrebă Rabi Köves, privind peste 
balustradă spre apele învolburate de dedesubt. Episcopul 
Valdespino m-a sfătuit să rămân în casă.“ 

Ştia că n-ar fi trebuit să iasă, însă ceva la podul acela îl 
atrăgea ori de câte ori se simţea tulburat. De ani mulţi obişnuia 
să vină acolo seara, ca să cugete în timp ce admira priveliştea. 
Spre est, în Pesta, faţada iluminată a Palatului Gresham se înălța 
mândră pe fundalul celor două turnuri ale clopotniţei de la 
bazilica Sfântul Ştefan. Spre vest, în Buda, pe culmea colinei, se 
profilau zidurile fortificate ale castelului Buda. lar pe malul 
Dunării, în nord, se ridicau turlele elegante ale clădirii 
Parlamentului, cea mai vastă din Ungaria. 

Köves bănuia însă ca nu priveliştea era cea care-l atrăgea 
mereu spre podul Széchenyi, ci altceva. 

„Lacătele.” 

De toate balustradele şi cablurile de suspensie ale podului 
erau prinse sute de lacăte, fiecare cu un alt set de iniţiale, fiecare 
închis pentru totdeauna. 

Tradiţia cerea ca îndrăgostiţii să-şi scrie inițialele pe un lacăt 
pe care să-l fixeze pe pod şi să-l încuie, pe urmă să arunce cheia 
în apele Dunării, unde avea să fie pierdută pe vecie - ca un 
simbol al legăturii veşnice dintre ei. 

„Cea mai simplă dintre promisiuni, reflecta Köves, atingând 
unul dintre lacăte. Sufletul meu legat pentru totdeauna de al tău” 

Ori de câte ori simţea nevoia să-şi aducă aminte că dragostea 
nemărginită încă exista în lume, venea să vadă lacătele de pe 
pod. lar în seara aceea părea un astfel de moment. Privind în jos 
la apele învolburate, avea impresia că lumea începuse deodată 
să se miște prea repede pentru el. „Poate că locul meu nu mai 
este aici.” 


Clipele care odinioară erau răgazuri tihnite de reflecţie solitară 
- câteva minute singur într-un autobuz, mersul pe jos până la 
lucru sau momentele de aşteptare înaintea unei întâlniri 
programate - deveniseră acum ceva imposibil de suportat, astfel 
că oamenii apelau impulsiv la telefoane, la căştile audio sau la 
jocurile lor, incapabili să se opună dependenţei de tehnologie. 
Miracolele trecutului piereau, șterse de nepotolita sete de tot ce 
era nou. 

Aplecat deasupra apelor Dunării, Yehuda Köves simţea o 
oboseală tot mai accentuată. Privirea păru să i se înceţoşeze şi 
începu să distingă forme bizare, nedesluşite, mişcându-se sub 
oglinda apei. Deodată, fluviul semăna cu o colcăială de creaturi 
agitate prinzând viaţă în adânc. 

— A viz él! rosti un glas în spatele lui. Apa e vie. 

Rabinul se întoarse şi zări un băieţel cu părul cârlionţat şi 
privirea curioasă. Copilul îi amintea de el însuşi în tinereţe. 

— Poftim? 

Băiatul deschise gura să vorbească, însă în locul cuvintelor, din 
gâtul lui izbucni un bâzâit electronic, iar din ochi îi ţâşni o lumină 
albă, obositoare. 

Rabinul Köves se trezi cu un icnet, aşezat în capul oaselor, în 
fotoliu. 

— Oy gevalt! Dumnezeule! 

Telefonul de pe birou sună. Bătrânul se răsuci şi privi panicat 
în jurul lui házikó. Din fericire, era singur. Îşi simţea încă inima 
bătând cu putere. „Ce vis ciudat!“, îşi spuse, străduindu-se să-şi 
recapete răsuflarea. 

Telefonul continua să sune insistent şi rabinul îşi dădu seama 
că, la ora aceea, nu putea fi decât episcopul Valdespino, sunând 
ca să-i dea ultimele detalii despre plecarea lui spre Madrid. 

— Prietene Valdespino, spuse ei încă dezorientat, ridicând 
receptorul. Care-s noutăţile? 

— Rabi Yehuda Köves? întrebă o voce necunoscută. Nu mă 
cunoașteţi şi nu vreau să vă sperii, dar trebuie să mă ascultați cu 
atenţie. 

Brusc, orice urmă de somn şi confuzie se spulberă. Era un glas 
feminin, însă disimulat într-un fel, părând distorsionat, şi vorbea 
într-o engleza grăbită cu un slab accent spaniol. 

— Îmi filtrez vocea, din motive de confidenţialitate. Îmi cer 
scuze pentru acest lucru, dar veţi înţelege imediat de ce. 

— Cine eşti? întrebă Köves. 


— Un câine de pază - cineva care nu-i apreciază pe cei care 
vor să ascundă adevărul de ochii publicului. 

— Nu... nu înţeleg. 

Rabi Köves, ştiu că aţi participat la o întâlnire particulară cu 
Edmond Kirsch, episcopul Valdespino şi a//amahul Syed al-Fadl în 
urmă cu trei zile, la Mănăstirea Montserrat. 

„De unde ştie ea asta?!“ 

— Ştiu şi că Edmond Kirsch v-a oferit informaţii detaliate 
despre recenta lui descoperire ştiinţifică... şi că sunteţi implicat 
în prezent într-o conspirație menită s-o ţină în secret. 

— Ce?! 

— Dacă nu mă ascultați cu mare atenţie, pot să prezic că până 
dimineaţă veţi fi mort, eliminat de braţul lung al episcopului 
Valdespino, rosti glasul feminin mai departe şi, după o pauză, 
adăugă: La fel ca Edmond Kirsch şi ca prietenul dumneavoastră, 
Syed al-Fadl. 


CAPITOLUL 32 


Podul La Salve clin Bilbao traversează râul Nervión într-o zonă 
atât de apropiată, de Muzeul Guggenheim, încât cele doua 
construcţii par deseori să formeze o singură structură. 
Inconfundabil graţie pilonului - central un stâlp înalt şi roşu în 
forma literei „H“ -, acesta îşi luase numele de la poveştile 
populare despre marinarii întorşi de pe mare, care rosteau 
rugăciuni de mulţumim pentru că reveniseră cu bine acasă. 

După ce ieşiseră pe uşa din spate a clădirii, Ambra şi Langdon 
străbătuseră scurta distanţă dintre muzeu şi râu, apoi se opriseră 
şi aşteptau, aşa cum le spusese Winston, pe o mică alee 
întunecată, chiar sub pod. 

— „Aşteptăm ce?“, se întrebă Langdon nedumerit. Văzând 
trupul zvelt al Ambrei tremurând în rochia elegantă de scară, îşi 
scoase fracul şi i-l puse pe umeri, netezindu-l uşor pe braţe. 

Fără nici un preambul, ea se întoarse şi-l privi direct în ochi. 
Pentru o clipă Langdon se temu că întrecuse o limită, dar 
expresia de pe faţa ei nu era una de iritare, ci de recunoștință. 

— Îţi mulţumesc, şopti ea privind în sus, spre el. Îţi mulţumesc 
fiindcă mă ajuţi. 

Şi fără a-şi lua ochii de la el, îi prinse mâinile şi i le strânse într- 
ale ei, de parcă ar fi încercat să absoarbă toată căldura şi 
alinarea pe care i le-ar fi putut oferi. Şi apoi, la fel de rapid, îi 
dădu drumul. 

— Scuze, şopti ea din nou. Conducta impropria, aşa cum ar 
zice mama, un comportament nepotrivit. 

Langdon îi oferi un zâmbet liniștitor. 

— Ai circumstanţe atenuante, aşa cum ar zice mama mea. 

Ea reuşi să surâdă, însă nu pentru mult timp. 

— Mă simt cumplit, adăugă ea, întorcându-şi privirea de la el. 
Ce s-a întâmplat în seara asta cu Edmond... 

— E cutremurător... oribil, replică el, conştient că era încă 
şocat pentru a-şi exprima Limpede emoţiile. 

Ambra privea în gol, spre apă. 


— Şi când mă gândesc că logodnicul meu, Don Julián, este 
implicat... 

Sentimentul de trădare era evident în glasul ei, iar Langdon nu 
ştia bine ce să-i răspundă. 

— Îmi dau seama cum pare, rosti el în cele din urmă, păşind cu 
precauţie pe gheaţa subţire, dar nu ştim sigur că aşa stau 
lucrurile. Este posibil ca prinţul Juliân să nu fi ştiut dinainte 
despre asasinat. Poate că ucigaşul a acţionat singur, sau poate 
că lucra pentru altcineva decât don Julián. Nu pare logic ca 
viitorul rege al Spaniei să fi orchestrat asasinarea în public a unui 
civil, mai cu seamă când poate fi uşor stabilită legătura dintre el 
şi acest civil. 

— Poate fi stabilită doar fiindcă Winston şi-a dat seama că 
numele lui Ávila a fost adăugat în ultimul moment pe lista 
invitaţilor. E posibil ca Julián să fi crezut că nimeni nu-şi va da 
seama cine a apăsat pe trăgaci. 

Da, ea avea dreptate, Langdon trebuia să recunoască asta. 

— N-ar fi trebuit să discut niciodată cu Julián despre 
prezentarea lui Edmond, declară Ambra, întorcându-se cu spatele 
la cl. Însă tot insista să nu mă implic şi de aceea am încercat să-l 
conving că rolul meu va fi unul minim, că totul se va limita la 
difuzarea unui material video. Cred că i-am zis chiar că Edmond 
urma să-şi lanseze descoperirea de pe smartphone. Desigur, 
dacă vor vedea că i-am luat telefonul, îşi vor da seama că ceea 
ce a descoperit el încă poate fi făcut cunoscut lumii. Şi chiar nu 
ştiu cât de departe va merge Julián ca să oprească difuzarea 
acestei informaţii. 

Langdon îi scrută chipul câteva momente. 

— N-ai deloc încredere în logodnicul tău, nu-i aşa? 

Ea trase adânc aer în piept. 

— Adevărul e că nu-l cunosc atât de bine pe cât ai putea 
crede. 

— Atunci, de ce ai acceptat să te căsătoreşti cu el? 

— Simplu: Juliân m-a pus într-o situaţie în care n-am avut de 
ales. 

Înainte ca Langdon să replice, un huruit începu să zguduie 
cimentul de sub picioarele lor, reverberând prin spaţiul cavernos 
de sub pod. Zgomotul deveni tot mai puternic, părând să vină 
dinspre râu, din dreapta lor. Intorcându-se, profesorul văzu o 
formă neagră apropiindu-se de ei în viteză - ambarcaţiune cu 


motor care înainta fără lumini de poziţie. Când ajunse lângă 
malul din ciment, încetini, plutind lin în dreptul lor. 

Langdon privi uimit ambarcaţiunea şi clătină din cap. Până în 
acel moment, nu fusese sigur câtă credibilitate să acorde 
ghidului computerizat ai lui Edmond, însă acum, văzând taxiul 
acvatic de culoare galbenă apropiindu-se, înţelese că Winston 
era cel mai bun aliat pe care l-ar fi putut avea. 

Căpitanul le făcu semn să urce la bord. 

— Englezul vostru, el m-a chemat, le preciză acesta. El zice 
client VIP plătește triplu pentru... cum se zice... ve/ocidat y 
discreti6n? Eu pot... vedeţi? Fără lumini! 

— Da, mulţumim, răspunse Langdon. 

„Bravo ţie, Winston! Rapiditate şi discreţie.“ 

Căpitanul întinse o mână şi o ajută pe Ambra să urce. După ce 
ea se duse în cabina acoperită, ca să se încălzească, el se 
întoarse spre Langdon cu un zâmbet mirat. 

— Ea e VIP-ul meu? Señorita Ambra Vidal? 

— Velocidat y discreti6n, îi aminti profesorul. 

— SI, si! OK! 

Omul fugi la cârmă şi ambală motoarele. Câteva secunde mai 
târziu, ambarcaţiunea gonea spre vest, în întunericul de pe apele 
râului Nervian. 

La babord, Langdon privea spre uriaşa văduvă-neagră de la 
Guggenheim, scăldată în luminile licăritoare ale maşinilor de 
poliţie. În aer, elicopterul unui post de ştiri se îndrepta spre 
muzeu. 

„Primul dintre multele care vor urma", presupuse el, scoțând 
din buzunar cartea de vizită cu notiţa criptică. BIO-EC346. 
Edmond îi spusese să i-o dea unui şofer de taxi, deşi probabil că 
nu se referise în niciun caz la unul acvatic. 

— Amicul nostru englez... strigă el către căpitan, pentru a 
acoperii zgomotul motoarelor. Presupun că ţi-a spus unde trebuie 
să mergem. 

— Da, da. Eu zis lui că pot să duc pe voi aproape acolo cu 
barca, dar el zice că nu-i problemă, poţi să mergi trei sute de 
metri, nu? 

— E foarte bine aşa. Şi cât de departe de aici e? 

Omul făcu semn spre o autostradă paralelă cu râul, în dreapta. 

— Panoul indică şapte kilometri, însă cu barca, puţin mai mult. 

Langdon întoarse privirea spre panoul iluminat de pe 
autostradă. 


AEROPUERTO BILBAO (BIO) > 7 KM 


Zâmbi trist, amintindu-şi spusele lui Edmond. „E un cod 
dezamăgitor de simplu, Robert.“ Avusese dreptate. Ceva mai 
devreme, când îl descifrase, se simţise ruşinat fiindcă îi luase 
atât de mult. 

Intr-adevăr, BIO era un cod - deşi deloc mai dificil de 
interpretat decât altele similare din lumea întreagă: BOS, LAX, 
JFK.1+ 

„BIO este codul aeroportului din Bilbao.” 

lar restul codului scris de Edmond pe cartea de vizită devenise 
imediat clar. EC346. 

Langdon nu văzuse niciodată avionul particular al lui Edmond, 
dar ştia că există şi nu se îndoia că, în cazul unei aeronave 
spaniole, codul de ţară începea cu litera E, de la España. 

„Deci EC346 este un avion particular.” 

Fireşte, dacă un şofer de taxi l-ar fi dus la aeroportul din 
Bilbao, Langdon le-ar fi arătat celor de la serviciile de securitate 
cartea de vizita și ar fi fost escortat direct la avionul lui Edmond. 

„Sper că Winston a luat legătura cu piloţii, ca să-i anunţe că 
venim“, îşi spuse el privind înapoi, spre clădirea muzeului, care 
devenea tot mai mică în depărtare. 

Se gândi o clipă să coboare în cabină, la Ambra, însă aerul 
curat îi făcea bine, aşa că hotărî s-o lase singură câteva minute, 
ca să-şi revină. 

„Şi mie mi-ar prinde bine un moment de solitudine”, decise el, 
îndreptându-se spre prora. Lângă parapet, cu vântul fluturându-i 
în păr, îşi desfăcu papionul de la gât şi-l vâri în buzunar. Apoi îşi 
deschise primul nasture de la cămaşa şi inspiră adânc, lăsând 
aerul nopţii să-i umple plămânii. 

„Ce-ai făcut, Edmond?!“, exclamă el în sinea lui. 


14 Codurile de identificare ale aeroporturilor din Boston, Los Angeles, respectiv John 
E.Kennedy din New York. (n.tr.) 


CAPITOLUL 33 


Comandantul Diego Garza clocotea de furie, păşind de colo 
colo în întunericul din apartamentul prinţului Juliân în timp ce 
asculta perdaful prezumţios al episcopului. 

„Ai intrat pe un teritoriu pe care n-ai ce căuta! ar fi vrut el să-i 
strige în faţă. Asta nu e domeniul tău de acţiune!” 

Încă o dată, Valdespino se amestecase în politica de stat. Ca 
un spectru în penumbra din apartamentul lui Juliân, era îmbrăcat 
în veșmintele ceremoniale și-i ţinea prinţului o predică despre 
importanţa tradiţiilor hispanice, despre credinţa cucernică a 
regilor şi reginelor din trecut şi despre influenţa reconfortantă a 
Bisericii în vremuri criză. 

„Nu e momentul pentru aşa ceva!“, exclamă Garza în gând, 
spumegând. În seara aceea, prinţul Juliân trebuia să-şi asume o 
delicată misiune de relaţii publice, iar ultimul lucru pe care-l 
dorea comandantul era ca viitorul suveran să fie distras de la 
îndatorirea lui de tentativele episcopului de a-i impune o ordine 
de zi religioasă. 

Telefonul lui Garza începu să sune, întrerupând monologul lui 
Valdespino. 

— Si, dime. Răspunse el cu glas tare, poziţionându-se între 
prinţ şi Valdespino. Que tal va? Da, spune-mi! Cum merge? 

— Domnule, sunt agent Fonseca, din Bilbao, se prezentă 
apelantul într-o spaniolă grăbită. Mă tem că n-am reuşit să-l 
capturăm pe criminal. Compania de închirieri auto despre care 
am crezut că-l poate detecta a pierdut contactul cu el. Se pare că 
ucigaşul ne-a anticipat acţiunile. 

Garza își stăpâni furia și răsuflă calm, străduindu-se ca în voce 
să nu i se citească nimic din adevărata stare de spirit. 

— Înţeleg, rosti el pe mi ton sec. Pentru moment tot ce trebuie 
să te preocupe este doamna Vidal. Prinţul o aşteaptă şi l-am 
asigurat că o vei escorta aici în cel mai scurt timp. 

O pauză lungă se aşternu la celălalt capăt al liniei. Prea lungă. 

— Domnule comandant? se auzi apoi glasul lui Fonseca, 
părând nesigur. Îmi pare rău, domnule, însă am veşti proaste în 


privinţa asta. Se pare că doamna Vidal şi profesorul american au 
părăsit clădirea... fără noi. 

Garza aproape că scăpă telefonul din mână. 

— Scuză-mă, poţi... poţi să repeti? 

— Da, domnule, doamna Vidal şi Robert Langdon au părăsit 
clădirea muzeului. Doamna Vidal şi-a aruncat telefonul 
intenţionat, pentru a nu mai putea fi localizată. Nu ştim încotro s- 
au dus. 

Comandantul îşi dădu seama că stătea cu gura căscată şi că 
prinţul îl privea cu evidentă nelinişte. Valdespino se apropiase şi 
el, ca să audă mai bine, cu sprâncenele arcuite, vădit interesat. 

— Ah, iată o veste excelentă! izbucni Garza pe neaşteptate, 
încuviinţând din cap cu convingere. Foarte bine! Ne vedem mai 
târziu în această seară. Dar să confirmăm mai întâi protocoalele 
de transport şi securitate. O clipă, te rog! 

Pe urmă acoperi telefonul cu o palmă, şi-i zâmbi prinţului. 

— Totul e în regulă. Mă retrag în camera cealaltă, ca să pun 
detaliile la punct, iar dumneavoastră, domnilor, să vorbiţi 
nestingheriţi. 

Nu-i plăcea deloc ideea de a-l lăsa pe Valdespino singur cu 
Julián, însă nu putea continua discuţia aceea telefonică de faţă cu 
ei, aşa că se duse într-unul dintre dormitoarele pentru oaspeţi şi 
închise uşa în urma lui. 

— Que diablo ha pasado? şuieră el în telefon. Ce naiba s-a 
întâmplat? 

Fonseca îi oferi o explicaţie care părea cu totul 
fantasmagorică. 

— S-au stins luminile?! întrebă Garza. Un computer s-a dat 
drept ofiţer de securitate şi ţi-a furnizat informaţii false?! Cum ar 
trebui să reacţionez la aşa ceva? 

— Îmi dau seama că e greu de crezut, domnule, dar exact aşa 
s-au întâmplat lucrurile. Facem eforturi să înţelegem de ce s-a 
răzgândit computerul brusc. 

— S-a răzgândit?! E un afurisit de computer! 

— Vreau să spun că până atunci se dovedise serviabil - a 
identificat numele ucigaşului, a încercat să împiedice crima şi tot 
el a aflat că maşina cu care a fugit ucigașul aparţine companiei 
Uber. Și pe urmă, deodată, aparent, a început să acţioneze 
împotriva noastră. Bănuim că Robert Langdon i-a zis ceva, fiindcă 
după discuţia cu el totul s-a schimbat. 


„Deci mă lupt cu un computer acum?! Este clar, reflectă Garza, 
am devenit mult prea bătrân pentru lumea asta." 

— Agent Fonseca, sunt convins că nu trebuie să-ţi spun cât de 
penibil va fi pentru prinţ, atât la nivel personal, cât şi politic, dacă 
s-ar afla că logodnica lui a fugit cu americanul şi că Garda Regală 
a fost trasă pe sfoară de un computer. 

— Sunt perfect conştienţi de acest lucru, domnule. 

— Ai idee ce anume i-ar fi făcut pe cei doi să fugă? Mi se pare 
un comportament complet gratuit şi nesăbuit. 

— Profesorul Robert Langdon s-a opus ferm când l-am 
înştiinţat că va trebui să ne însoţească la Madrid în seara 
aceasta. A spus răspicat că nu vrea să vină. 

„Aşa că a fugit de la locul unei crime?” Garza bănuia că 
altceva se întâmplă, dar nu-şi imaginii ce anume. 

— Ascultă-mă cu atenţie! Este absolut esenţial s-o localizezi pe 
Amina Vidal şi s-o aduci la Palat înainte ca informaţiile astea să 
se afle. 

— Înţeleg, domnule, însă eu şi Diaz suntem singurii agenţi la 
faţa locului. E imposibil să căutăm doar noi doi în tot oraşul. Ar 
trebui să alertăm autorităţile locale, să obţinem acces la 
camerele de supraveghere a traficului rutier, la asistenţă aeriană, 
la toate... 

— In niciun un caz! replică Garza. Nu ne permitem o asemenea 
rușine. Fă-ţi treaba! Găseşte-i singur şi predă-o pe doamna Vidal 
în custodia noastră cât mai rapid posibil. 

— Da, domnule. 

Comandantul închise telefonul, stupefiat. Când ieşi din 
dormitor o tânără se apropie de el în fugă. Purta obişnuitul ei 
costum bej cu pantalon, ochelarii cu lentile groase şi ţinea în 
mâini o tabletă. 

„Dumnezeu să mă apere! exclamă Garza în sinea lui. Nu 
acum!" 

Mónica Martín era cel mai nou şi mai tânăr „coordonator de 
relații publice" de la Palat - un post care includea îndatoririle unui 
ofiter de poliție, ale unui strateg PR şi ale unui director de 
comunicare - prerogativ de care părea să se achite fiind într-o 
permanentă stare de agitație. 

La numai douăzeci şi şase de ani, Martín obținuse licența în 
Comunicare şi Relaţii Publice la Universitatea Complutense din 
Madrid, urmase doi ani de specializare la una dintre cele mai 
importante şcoli PR din lume - Universitatea Tsinghua din Beijing 


-, obținuse o slujbă la departamentul de relaţii publice de la 
Grupo Planeta! şi apoi un post de conducere în Comunicare la 
reţeaua spaniolă de televiziune Antena 3. 

Cu un an în urmă, într-o încercare disperată de a păstra 
legătura cu tineretul spaniol prin intermediul mediilor virtuale şi a 
ţine astfel pasul cu influenţa crescândă a blogurilor şi reţelelor de 
socializare, Casa Regala concediase un versat specialist în 
domeniul relaţiilor publice, cu zeci de ani de experienţă în presa 
tipărită și audiovizuală, şi o angajase în locul lui pe această 
tânără cu un CV impresionant. 

„Martin îi datorează totul prinţului Juliân“, medită Garza. 

Cooptarea ei în echipa de la Palat fusese una dintre rarele 
contribuţii ale prinţului la activitatea Casei Regale şi unul dintre 
foarte puţinele cazuri în care-şi încordase muşchii în faţa tatălui 
său. Mónica Martin era considerată unul dintre cei mai buni 
specialişti din domeniul ei de activitate, dar pentru Garza, 
agitația ei nervoasă, vecina cu paranoia, i se părea de-a dreptul 
istovitoare. 

— Teoriile conspirației, declară Martin, fluturând tableta spre 
el. lInundă lumea. 

Garza se uită la ea neîncrezător. „Arăt ca şi cum mi-ar păsa de 
asta?!“ Avea în seara aceea alte lucruri la care sa se gândească, 
mai importante decât moara zvonurilor conspiraţioniste. 

— Ai putea să-mi spui ce cauţi plimbându-te aşa prin reşedinţa 
regală? o interpelă el. 

— Cei din camera de comandă tocmai v-au contactat prin GPS, 
răspunse tânăra şi arătă spre telefonul lui. 

Garza închise ochii o clipă şi ofta, stăpânindu-şi iritarea. Pe 
lângă un nou coordonator de relaţii publice, echipa de la Palat 
instituise recent o nouă „divizie de securitate electronică”, 
menită să asigure oamenilor lui servicii GPS, supraveghere 
digitală, elaborare implicită de profiluri şi furnizare de date. Cu 
fiecare zi, echipa lui părea să devină tot mai tânără și mai 
diversificată. 

„Camera noastră de comandă arată precum centrul informatic 
din campusul unui colegiu.“ 

După toate aparentele, tehnologia computerizata folosită 
pentru localizarea agenţilor Gărzii Regale îl localiza și pe Garza 
însuşi, iar lui i se părea deranjant să ştie că vreo câţiva tinerei de 
la subsol ştiau în fiecare clipă unde era şi ce făcea. 


15 Un conglomerat mass-media spaniol cu sediul la Barcelona. (n.tr.) 


— Am venii la dumneavoastră personal, adăugă Martin 
continuând să agite tableta, fiindcă ştiam că veţi dori să vedeţi 
asta. 

Garza îi smulse tableta din mână şi se uită la ecran, unde văzu 
o fotografie de dosar şi câteva date personale ale spaniolului 
bărbos care fusese identificat ca ucigaşul din Bilbao - amiralul 
Luis Ávila. 

— Circulă multe zvonuri negative, continuă Martin, şi se bate 
insistent monedă pe faptul că Avila este un fost angajat al 
familiei regale. 

— Ávila a lucrat în marină! se răsti Garza. 

— Da. Însă tehnic vorbind, regele fiind comandantul forţelor 
armate... 

— Niciun cuvânt în plus! îi ordonă el, trântindu-i tableta în 
mână. Sugestia că regele ar fi complice la un act teroriste o 
exagerare absurdă aruncată de adepţii smintiţi ai teoriei 
conspiraţioniste şi complet irelevantă pentru situaţia noastră 
actuală. Haide să ne mulţumim cu ce avem şi să ne întoarcem la 
treabă. La urma urmei, ţicnitul ăsta ar fi putut s-o ucidă pe regina 
consoartă, dar a ales să împuşte un ateu american. In definitiv, 
nu e chiar atât de rău! 

Tânăra nu se clinti din loc. 

— Mai e ceva, domnule, ceva care are legătură cu familia 
regală. Şi am vrut să fiţi în cunoştinţă de cauză. 

In timp ce vorbea, degetele Mónicăi Martin zburau pe ecranul 
tabletei, accesând un alt sile. 

— Fotografia aceasta e de câteva zile pe internet, însă nimeni 
n-a remarcat-o. Dar cum asasinarea lui Edmond Kirsch a devenit 
virală, poza a început să apară în programele de ştiri, preciza ea 
şi-i întinse tableta. 

Garza citi un titlu: „Să fie, oare, aceasta ultima fotografie a 
futurologului Edmond Kirsch?” Un instantaneu neclar îl înfăţişa pe 
Kirsch într-un costum închis la culoare, stând pe un mal abrupt şi 
stâncos, lângă o faleză. 

— Fotografia a fost făcută în urmă cu trei zile, îi explică tânăra, 
când Edmond se afla în vizită la abația Montserrat. Un muncitor 
aflat la faţa locului l-a recunoscut și a făcut imediat o poză. După 
asasinarea lui Kirsch, muncitorul a postat din nou fotografia, ca 
fiind ultima imaginea a lui în viaţă. 

— Şi ce legătură are asta cu noi? 

— Derulaţi la fotografia de mai jos. 


Garza se conformă. Când imaginea următoare apăru pe ecran, 
se văzu nevoit să întindă o mână şi să se sprijine de perete. 

— Nu se poate... Nu poate fi adevărat! 

Era o versiune mărită a instantaneului anterior: Edmond Kirsch 
stătea lângă un bărbat înalt, în tradiționala robă catolică 
purpurie. Bărbatul era episcopul Valdespino. 

— Este adevărat, domnule. Valdespino s-a întâlnit cu Kirsch în 
urmă cu câteva zile. 

— Dar... bâigui Garza, rămas fără cuvinte. De ce n-a pomenii 
episcopul nimic despre asta? Mai ales ţinând seama de tot ce s-a 
întâmplat în seara asta? 

Martin încuviinţă din cap, cu un aer suspicios. 

— De asta am vrut să vorbesc cu dumneavoastră mai întâi. 
„Valdespino s-a întâlnit cu Kirsch!” Era un lucru pe care Garza nu 
putea să-l conceapă. „Şi a evitat să menţioneze asta?!“ Era o 
veste alarmantă, iar comandantul îşi spuse că trebuia să-l 
prevină pe prinţ neîntârziat. 

— Din păcate, continuă tânăra coordonatoare făcându-şi iar de 
lucru cu tableta, mai e ceva. 

— Comandante! răsună brusc vocea lui Valdespino din camera 
de zi. Ce veşti ai despre sosirea doamnei Vidal? 

Capul Mónicăi Martin zvâcni în sus, cu ochii măriţi. 

— Episcopul era? şopti ea. Valdespino e aici, în reşedinţa 
regală? 

— Da. Îl consiliază pe prinţ. 

— Comandante! striga episcopul din nou. Eşti acolo? 

— Credeţi-mă, insistă tânăra pe acelaşi ton şoptit, cuprins de 
panică, mai sunt şi alte informaţii pe care trebuie să le aflaţi 
imediat înainte să rostiţi un cuvânt măcar în faţa prinţului sau a 
lui Valdespino. Aveţi încredere în mine când vă spun că situaţia 
din seara asta ne afectează mult mai profund decât v-aţi putea 
imagina. 

Garza o studie o clipă pe tânăra coordonatoare şi se hotărî. 

— Jos, în bibliotecă. Ne vedem acolo în şaizeci de secunde. 

Martin încuviinţă, se întoarse şi plecă. 

Rămas singur, Garza trase adânc aer în piept şi se strădui să-şi 
ia un aer calm, sperând să-şi înlăture de pe chip orice urme de 
furie și stupefacţie. Cu pas măsurat, intră în camera de zi. 

— Totul este în regulă în privinţa doamnei Vidal, anunţă el 
surâzând. Va ajunge aici puţin mai târziu. Cobor acum la serviciul 
de securitate, ca să confirm personal escortarea. 


Apoi, cu un semn din cap încrezător adresat prinţului, se 
întoarse spre episcopul Valdespino. 

— Mă întorc repede. Să nu plecaţi! 

Și cu asta, se răsuci pe călcâie şi ieşi. 


ui 


Când Garza părăsi apartamentul, Valdespino privi în urma lui, 
încruntat. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă prinţul, scrutând atent faţa 
episcopului. 

— Da, răspunse acesta, întorcându-se spre el. De cincizeci de 
ani ascult confesiuni. Şi recunosc un mincinos când aud unul. 


CAPITOLUL 34 


Sa 
œ> ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 
COMUNITATEA ON-LINE CLOCOTEŞTE 


După asasinarea lui Edmond Kirsch, foarte mulţi admiratori on- 
line ai futurologului au postat o adevărată tornadă de speculaţii 
pe două teme la ordinea zilei. 


CE DESCOPERISE KIRSCH? 
CINE L-A UCIS ŞI DE CE? 


Referitor la descoperirea lui Kirsch, teoriile au inundat 
internetul şi acoperă o varietate enormă de subiecte - de la 
darwinism la extratereștri, la creaţionism şi aşa mai departe. 


Încă nu se cunoaşte motivul crimei, dar ipotezele lansate 
includ fanatismul religios, spionajul organizat şi invidia. 


ConspiracyNet v-a promis informaţii exclusive despre asasin, 
pe care vi le vom face cunoscute în momentul în care le vom 
primi. 


CAPITOLUL 35 


Ambra Vidal şedea singura în cabina taxiului acvatic, 
strângându-și pe umeri fracul lui Langdon. Cu câteva minute în 
urmă, când o întrebase de ce acceptase să se mărite cu un om 
pe care abia dacă-l cunoştea, îi răspunsese sincer: 

„N-am avut de ales”. 

Logodna cu Juliân fusese un nenoroc la care nu suporta să se 
gândească în seara aceea, după toate câte se întâmplaseră. 

„Am fost prinsă într-o cursă. Sunt încă prinsă în cursă.“ 

Privindu-şi imaginea oglindită în fereastra murdară a cabinei, o 
încercă un copleşitor sentiment de singurătate. Deși nu era genul 
care să-și plângă de Milă, în acel moment îşi simţea inimii 
pustiită. „Sunt logodită cu un om implicat într-un fel sau altul 
într-o crimă brutală.” 

Prinţul pecetluise soarta lui Edmond cu un simplu telefon, cu 
numai o oră înainte de prezentare. Ambra era prinsă în agitația 
ultimelor pregătiri pentru întâmpinarea invitaţilor, când o tânără 
din echipa lor venise la ea în grabă, fluturând o coală de hârtie. 

— Señora Vidal! Mesaje para usted! Doamnă Vidal! Un mesaj 
pentru dumneavoastră! 

Entuziasmată, fata îi explicase într-o spaniolă repezită că 
tocmai primise un telefon important de la biroul de recepţie al 
muzeului. 

— La identitatea apelantului, spusese ea în culmea agitaţiei, 
am văzut că era Palatul Regal din Madrid, aşa că am răspuns fără 
ezit. Era asistentul prinţului, Juliân şi suna din partea viitorului 
rege. 

— Și a sunat la recepţie? Curios, cei de la Palat au numărul 
meu de telefon mobil! 

— Asistentul prinţului a zis că a încercat pe mobilul 
dumneavoastră, însă n-a reuşit să vă prindă. 

Ambra îşi verificase telefonul. „Ciudat! Nici un apel ratat.” Apoi 
îşi dăduse seama că o echipă de tehnicieni abia ce testase 
sistemul de bruiere a semnalului telefonic în muzeu; probabil că 


asistentul lui Julián sunase exact în momentele în care telefonul 
ei mobil nu funcţionase. 

— Se pare că prinţul a primit astăzi un telefon de la un prieten 
foarte important din Bilbao, care-şi doreşte să participe la 
evenimentul din seara aceasta, adăugase fata, întinzându-i 
Ambrei coala de hârtie. Şi speră să-l includeți numele pe lista 
invitaţilor. 

Ea citise mesajul. 


Almirante Luis Ávila (ret.) 
Armada Espariola 


„Un amiral în retragere din armata spaniolă?” 

— A lăsat un număr de telefon şi a menţionat că-l puteţi suna 
dacă doriţi mai multe detalii, dar că Juliân se pregătea să 
participe la o întâlnire, aşa că, probabil, nu veţi putea da de el. 
Însă apelantul a insistat că prinţul speră ca solicitarea aceasta să 
nu vi se pară un abuz. 

„Un abuz?! exclamase Ambra în sinea ei. Ţinând seama de tot 
ce-am tras până acum din cauza ta?“ 

— Mă ocup eu, replicase ea cu glas tare. Mulţumesc. 

Tânăra plecase cu pas sprinţar, de parcă tocmai îi transmisese 
voia Domnului însuşi. Ambra se încruntase la bileţelul cu cererea 
prinţului, iritată de faptul că lui i se părea firesc să-şi exercite 
astfel influenţa asupra ei, mai ales după ce încercase cu atâta 
îndârjire s-o convingă să nu se implice în evenimentul din seara 
aceea. 

„Incă o dată, nu-mi dai de ales.” 

Dacă i-ar fi ignorat solicitarea, ar fi riscat o confruntare 
neplăcută cu un ofiţer naval de rang înalt, la intrarea în muzeu. 
Evenimentul care urma să aibă loc fusese organizat meticulos şi 
avea să atragă o atenţie extraordinară din partea presei. „Ultimul 
lucru de care am nevoie este o ciondăneală stânjenitoare cu unul 
dintre prietenii influenţi ai lui Juliân.” 

Amiralul Ávila nu fusese verificat şi nici înscris pe lista celor 
„aprobaţi”, dar Ambra îşi spusese că o eventuală solicitare a ei 
pentru un control de securitate ar fi fost deopotrivă inutilă şi 
jignitoare. La urma urmei, omul era un distins ofiţer de marină cu 
suficientă influenţă de a pune mâna pe telefon a suna la Palatul 
Regal şi a-i cere viitorului rege o favoare. 

Aşa că, având oricum un program foarte încărcat, Ambra luase 
unica decizie posibilă. Scrisese numele amiralului Ávila pe lista 


invitaţilor, aflată la intrarea în muzeu, şi-l adăugase, totodată, în 
baza de date a ghidului audio, ca să fie pregătit un set de căşti 
pentru noul oaspete. Pe urmă se întoarse la treburile ei. 

„lar acum, Edmond e mort", îşi spuse ea revenind în prezent, 
la călătoria în taxiul acvatic. Încercă să-şi alunge din minte 
amintirile dureroase, însă îi veni brusc o idee ciudată. 

„De fapt, n-am vorbit nicio clipă direct cu Julián... Mesajul mi-a 
fost transmis în întregime de terţe persoane." 

Gândul îi aduse o palidă rază de speranţă. 

„E, oare, posibil ca Robert să aibă dreptate? Ca Juliân să fie 
totuşi nevinovat?” 

Analiză ipoteza în minte încă o clipă, apoi se grăbi să iasă pe 
punte. 

Profesorul american stătea singur la prora, cu mâinile pe 
parapet şi cu privirea pierdută în noapte. Se duse lângă el, 
observând mirată că ambarcaţiunea părăsise cursul principal al 
râului Nervión şi înainta în aval pe un afluent care părea nu atât 
un râu, cât mai curând un canal periculos, cu maluri înalte şi 
nămoloase. Apa puţin adâncă şi albia îngustă îi dădeau emoţii, 
dar căpitanul părea netulburat, conducându-şi barca in viteză 
maximă prin defileul cu maluri apropiate, la lumina farului de la 
prora, 

Ambra îi povesti lui Langdon, în câteva cuvinte, despre 
solicitarea venită de la biroul prinţului Juliân. 

— Tot ce ştiu, de fapt, este că biroul de recepţie de la muzeu a 
primit un apel din interiorul Palatului Regal de la Madrid. Tehnic 
vorbind, putea să fi fost oricine de acolo, dându-se drept 
asistentul lui Julián. 

Langdon încuviinţă. 

— Poate tocmai de asta persoana respectivă a preferat să-ţi 
transmită solicitarea prin cineva, în loc să vorbească personal cu 
tine. Ai idee cine ar putea fi implicat? 

Ţinând seama de schimbul de replici dintre Edmond şi 
Valdespino, el tindea să-l bănuiască pe episcop. 

— Ar putea fi oricine, răspunse Ambra. La Palat este o perioadă 
delicată acum. Dat fiind că Juliân va urca pe tron, mulţi dintre 
vechii consilieri se zbat să-i intre în graţii şi să dobândească 
influenţă asupra lui. Ţara trece prin schimbări şi cred că aproape 
toţi cei din vechea gardă sunt disperaţi să nu-şi piardă 
autoritatea. 


— Ei bine, indiferent cine e implicat, să sperăm că persoana în 
cauză nu-şi va, da seama că încercăm să obţinem parola lui 
Edmond şi să-i facem publică descoperirea. 

Chiar în clipa în care rostea cuvintele, Langdon conştientiza cât 
de simplă era, în fond, misiunea lor. 

Dar şi cât de periculoasă. 

„Edmond a fost ucis pentru ca informaţia să nu fie difuzată.” 

În acel moment, se întrebă dacă nu cumva cea mai inofensivă 
opţiune a lui ar fi să se îmbarce, pur şi simplu, într-un avion către 
casă şi să lase pe altcineva să se ocupe de toată situaţia aceea. 

„Inofensivă, da. Opţiune...? Nu, nu este o opţiune”, îşi 
răspunse el singur. Simţea un profund sentiment al datoriei faţă 
de fostul lui student, însă şi indignare la ideea că o descoperire 
ştiinţifică putea fi cenzurată într-un mod atât de brutal. În plus, 
era îmboldit şi de o curiozitate intelectuală de a afla ce anume 
descoperise Edmond. 

„Şi, nu în ultimul rând, mai e şi Ambra Vidal.” 

Directoarea de muzeu trecea printr-o criză, evident, iar când 
ridicase ochii spre el şi-i ceruse ajutorul, profesorul simţise că ea 
era o fire independentă, cu convingeri personale puternice, deşi 
sesizase şi povara temerilor şi a regretelor care o măcinau. „Sunt 
secrete în jurul ei, înţelesese el, adânci şi întunecate. lar ea strigă 
după ajutor.” 

Ambra îl privi, intuindu-i parcă gândurile. 

— Cred că ţi-e frig. Trebuie să-ţi dau fracul înapoi. 

— Mi-e bine, surâse el uşor. 

— Te gândeşti că ar trebui să pleci din Spania imediat ce 
ajungem la aeroport? 

— De fapt, ideea chiar mi-a trecut prin minte, începu Langdon 
să râdă. 

— Te rog să nu pleci! rosti ea, aşezându-şi palma mică peste 
mâna lui, pe balustradă. Nu știu sigur cu ce ne confruntăm în 
seara asta. Ai fost apropiat de Edmond, şi nu o dată l-am auzit 
spunându-mi cât îţi preţuia prietenia și câtă încredere avea în 
opiniile tale. Mi-e frică, Robert, și chiar nu cred că o să fac faţă 
singură. 

Momentele ei de candoare nereţinută i se păreau 
surprinzătoare, dar și foarte atrăgătoare. 

— Bine, încuviinţă cl cu o înclinare a capului. Suntem datori 
față de Edmond și, sincer să fiu, faţă de comunitatea ştiinţifică să 


găsim parola şi să-i aducem descoperirea la cunoştinţa întregii 
lumi. 

— Îţi mulţumesc, surâse ea. 

Langdon întoarse capul şi privi în urma lor. 

— Îmi închipui că agenţii Gărzii Regale şi-au dat seama deja că 
am părăsit muzeul. 

— Fără îndoială. Însă Winston a fost cu adevărat impresionant, 
nu-i aşa! 

— Uluitor! 

Abia în acel moment începea Langdon să întrevadă uriaşul salt 
pe care-l realizase Edmond în domeniul dezvoltării inteligenţei 
artificiale. Oricare ar fi fost „noile tehnologii brevetate” despre 
care amintise el, în mod cert ceea ce urmărise era instituirea 
unei brave lumi noi a interacțiunilor dintre om şi computer. 

lar în seara aceea, Winston se dovedise un slujitor credincios al 
celui care-l crease şi, totodată, un aliat nepreţuit pentru Ambra şi 
Langdon. În decurs de numai câteva minute, recunoscuse 
pericolul de pe lista invitaţilor, încercase să împiedice uciderea 
lui Edmond, identificase maşina cu care fugise asasinul și-i 
ajutase pe Langdon şi pe Ambra să iasă din muzeu. 

— Să sperăm că Winston le-a telefonat deja piloților lui 
Edmond ca să-i avertizeze de venirea noastră, adăugă el. 

— Sunt sigură că a făcut-o. Dar ai dreptate. Ar trebui să-l sun, 
ca să verificăm. 

— Stai puţin! o opri Langdon. Poţi să-l suni pe Winston? Când 
am ieşit din muzeu, în afara razei de acţiune a sistemului audio, 
am crezul că... 

Ambra râse, clătinând din cap. 

— Robert, Winston nu se află fizic în interiorul Muzeului 
Guggenheim! E întri-o incintă computerizată secretă şi poate fi 
accesat de la distanţa. Chiar crezi că Edmond ar fi construit o 
entitate ca Winston fără să aibă posibilitatea să comunice cu ea 
oricând şi de oriunde în lume? Edmond vorbea cu el tot timpul 
când era acasă, când călătorea, când ieşea la o plimbare; puteau 
intra în legătură unul cu altul în orice moment, cu un simplu apel 
telefonic. L-am văzut discutând ore întregi cu Winston. Il folosea 
ca pe un asistent personal - să-i facă rezervări la restaurante, să- 
i coordoneze programul cu cel al piloților -, într-un cuvânt, să 
facă tot ce trebuia făcut. De fapt, când organizam prezentarea de 
la muzeu, am vorbit personal la telefon cu Winston destul de des. 


Ambra băgă mâna în buzunarul fracului, scoase telefonul 
turcoaz al lui Edmond și-l deschise; îl închisese Langdon când 
erau încă în muzeu, ca să nu se descarce acumulatorul. 

— Ar trebui să-ţi deschizi şi tu telefonul, îl sfătui ea, aşa vom 
avea amândoi acces la Winston. 

— Nu ţi-e teamă că vom fi localizaţi dacă le punem în 
funcţiune? 

— Autorităţile n-au avut timp să obţină ordinul judecătoresc 
necesar şi deci cred că merită riscul - mai ales dacă Winston ne 
va ţine la curent cu mişcările agenţilor Gărzii Regale şi cu situaţia 
de la aeroport, răspunse Ambra clătinând din cap. 

Nesigur, Langdon îşi deschise telefonul. Când pe ecran apăru 
meniul iniţial, strânse pleoapele deranjat de lumina bruscă şi se 
simţi oarecum vulnerabil, de parcă tocmai devenise localizabil 
instantaneu pentru fiecare satelit din jurul planetei. 

„Ai văzut prea multe filme cu spioni”, se mustra el. 

Brusc, telefonul începu sa piuie şi să vibreze, pe măsura ce o 
întreagă suită de mesaje recepționate toată seara începu să se 
încarce. Spre uimirea lui, avea mai mult de doua sute de e- 
mailuri şi SMS-uri primite de când îşi închisese telefonul. 

Verificându-şi în graba căsuţa poştală, constată ca toate 
mesajele erau de la colegi şi prieteni. Primele aveau ca titlu 
felicitări - Superbă prelegere! Nu-mi vine să cred că eşti acolo! 
—, însă apoi, dintr-odată, tonul lor devenise unul îngrijorat şi 
neliniştit; printre acestea era şi un mesaj de la editorul lui, Jonas 
Faukman: DUMNEZEULE, ROBERT, EŞTI BINE??!! Era prima dată 
când Jonas folosea într-un e-mail numai majuscule şi semne de 
punctuație duble. 

Până în acel moment, Langdon se simţise invizibil în întunericul 
de pe râu, ca şi cum muzeul ar fi fost un vis urât care pierea în 
uitare. 

„Toată lumea a aflat, înţelese el. Veştile despre misterioasa 
descoperire a lui Kirsch şi despre uciderea lui... numele şi chipul 
meu.“ 

— Winston a tot încercat să ne contacteze, spuse Ambra, cu 
privirea în telefonul lui Kirsch. Edmond a primit cincizeci şi trei de 
apeluri nepreluate în ultima jumătate de oră, toate de la acelaşi 
număr, toate la intervale de exact treizeci de secunde. 
Perseverenţa neobosită este una dintre multiplele virtuţi ale lui 
Winston, râse ea. 


În aceeaşi clipă, telefonul lui Edmond începu să sune, iar 
Langdon zâmbi. 

— Mă întreb cine ar putea fi. 

Ambra îi întinse telefonul. 

— Răspunde! 

EI îl luă şi activă difuzorul. 

— Alo? 

— Domnule profesor Langdon, se auzi glasul lui Winston, cu 
deja familiarul accent britanic. Mă bucur că am restabilit 
contactul. Am încercat să iau legătura cu dumneavoastră. 

— Da, am constatat, replică el, impresionat de calmul 
desăvârşit al computerului, în ciuda celor cincizeci şi trei de 
apeluri consecutive nepreluate. 

— S-au mai schimbat unele lucruri aici. Există posibilitatea ca 
autorităţilor de la aeroport să le fie comunicate numele voastre, 
înainte să ajungeţi acolo. Vă sugerez încă o dată să-mi urmaţi 
instrucţiunile cu scrupulozitate. 

— Suntem în mâinile tale, Winston. Spune-ne ce să facem. 

— În primul rând, domnule profesor, dacă n-aţi scăpat încă de 
telefonul mobil, trebuie s-o faceţi imediat. 

— Chiar aşa? întrebă Langdon, strângându-şi mai tare aparatul 
în mână. Nu e nevoie ca autorităţile să obţină un ordin 
judecătoresc înainte ca... 

— Dacă am fi într-un film poliţist american, poate că da, însă 
dumneavoastră sunteţi în Spania şi aveţi de-a face cu Garda 
Regală şi cu Palatul Regal. lar ei vor face ceea ce trebuie să facă. 

Langdon se uită la telefonul lui, reticent la ideea de a se 
despărţi de el. 

„Întreaga mea viaţă o în telefonul ăsta.“ 

— Dar cum rămâne cu telefonul lui Edmond? întrebă Ambra 
alarmată. 

— Nelocalizabil, răspunse Winston. Edmond s-a temut 
întotdeauna de spionajul organizat şi de hackeri. A scris personal 
un program IMEI/IMSI!* de disimulare pentru telefonul lui, în aşa 
fel încât să dejoace planurile oricăror interceptori GSM. 


16 IMFI este acronimul pentru International Mobile Equipmenl Identity şi are menirea 
de a identifica în mod unic orice dispozitiv de tip telefon. IMSI e codul de identificare 
al SIM-ului, folosit pentru a înregistra şi autentifica un utilizator în reţeaua telefonie. 
(n. Red.) 


„Fireşte că da. Îşi spuse Langdon. Pentru un geniu ca Edmond, 
care l-a creat pe Winston, a fost floare la ureche să dea cu tifla 
unei companii locale de telefonie mobilă.“ 

Continuă să-şi privească încruntat telefonul aparent cu o 
tehnologie inferioară, când Ambra i-l luă din mână cu un gest 
uşor. Fără un cuvânt, îl aruncă peste bord. Langdon îl văzu 
căzând şi dispărând în apele întunecate ale râului. Se întoarse şi 
se uită după el, în urma ambarcaţiunii, simțind un gol în inimă. 

— Robert, şopti ea, aminteşte-ţi cuvintele înțelepte ale 
prinţesei Elsa din filmul Disney. 

Langdon se răsuci spre ea. 

— Scuze? 

Ambra surâse blând. 

— Lasă-l să se ducă!” 


17 Titlul în original Util Gn al unei melodii clin liliiml de animaţie Ivvyn al studiourilor 
Disney, traci tis în: ula|il: nv. I pentru limlia română ta „S-a întâmpini'1. In.tr.) 


CAPITOLUL 36 


— Su misión todavía no ha terminado, declară vocea în 
telefonul lui Avila. Misiunea ta nu s-a încheiat încă. 

Amiralul lua poziţia de drepţi, pe bancheta din spate al maşinii 
Uber în timp ce asculta ce avea de spus patronul său. 

— S-a ivit o complicaţie neaşteptată, continuă persoana de 
contact într-o spaniola rapidă. Trebuie să te redirecţionăm către 
Barcelona. Imediat 

„Barcelona?” | se comunicase că va trebui să plece la Madrid 
pentru următoarele acţiuni. 

— Avem motive să credem că doi asociaţi ai domnului Kirsch 
se îndreaptă în seara aceasta spre Barcelona, în speranţa că vor 
găsi o modalitate de a difuza de la distanţă prezentarea 
domnului Kirsch. 

Ávila încremeni. 

— E posibil aşa ceva? 

— Incă nu suntem siguri, dar dacă vor reuşi, toate eforturile 
noastre vor fi zădărnicite. Am nevoie de un om în Barcelona 
imediat. Cu discreție. Dute acolo cât poţi de repede şi sună-mă. 

Legătura se întrerupse. Ciudat: vestea neplăcută era bine- 
venită pentru Ávila. „Încă e nevoie de mine.” Barcelona era mai 
departe decât Madridul, însă la numai câteva ore distanţă pe 
autostradă, în miez de noapte şi la viteză maximă. Fără să mai 
piardă un moment, amiralul lipi ţeava pistolului de capul 
șoferului. Mâinile omului se încordară vizibil pe volan. 

— Llévame a Barcelona!, îi ceru Ávila. Du-mă la Barcelona! 

La următoarea ieşire, şoferul vira spre Vitoria Castiez şi 
acceleră pe autostrada A-1, îndreptându-se spre est. Singurele 
vehicule la ora aceea din noapte erau TIR-urile care treceau în 
viteză, grăbindu-se să ajungă la Pamplona, la Huesca sau Lleida 
şi, în final, la unul dintre cele mai mari porturi de la Mediterana, 
Barcelona. 

Lui Avila abia dacă-i venea să creadă când se gândea la seria 
de evenimente care culminase cu momentul de acum. „Din 


adâncul celei mai negre disperări, m-am înălţat la clipa celei mai 
glorioase misiuni.“ 

Pentru câteva secunde, căzu din nou în puţul acela negru al 
suferinţei, târându-se de-a latul altarului plin de fum al Catedralei 
din Sevilla, scormonind prin molozul însângerat după soţia şi 
copilul lui, ca să înţeleagă, într-un târziu, că amândoi pieriseră 
pentru totdeauna. 

— Abisul este un purgatoriu, şoptise o călugăriţă lângă el, una 
dintre sutele de consilieri specializaţi în gestionarea traumelor 
sufleteşti, pregătiţi de Biserică pentru a-i ajuta pe supraviețuitori. 
Sufletul tău e captiv în pragul întunecat al iadului. lertarea e 
singura ta salvare. Trebuie să găseşti o cale de a-i /erta pe cei 
care ţi-au făcut asta; altfel, furia te va distruge. lertarea, 
adăugase ea făcând semnul crucii deasupra lui, este singura ta 
salvare. 

„lertare?!” Ávila încercase să vorbească, însă demonii îi 
sugrumau gâtlejul. În momentele acelea, simţea că răzbunarea 
era singura posibilitate de salvare. „Dar răzbunare împotriva 
cui?“ Nimeni nu revendicase atacul cu bombă. 

— Îmi dau seama foarte bine: actele de terorism religios par de 
neiertat, continuase călugăriţa. Insă ţi-ar fi de ajutor să-ți 
aminteşti că propria noastră confesiune religioasă a dezlănţuit 
vreme de secole cruzimea Inchiziției, în numele Dumnezeului în 
care credem. Am ucis femei şi copii nevinovaţi în numele 
credinţei noastre. Pentru asemenea fapte, a trebuit să cerem 
iertare lumii întregi, şi nouă înşine. Şi cu timpul, ne-am tămăduit. 

Apoi îi citise un pasaj din Biblie, Matei; 5, 39-44: „Eu însă vă 
spun vouă: «Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste 
obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. lubiţi pe vrăjmaşii voştri, 
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc 
şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc»”. 

În noaptea aceea, singur și pradă durerii, Ávila se privise în 
oglindă. Cel care se uita înapoi la el îi părea un necunoscut. 
Cuvintele călugăriţei nu reușiseră să-i domolească suferinţa 
câtuși de puţin. 

„lertare?! Să întorc şi celalalt obraz?! Am văzut răul pentru 
care nu există iertare!” 

Pradă furiei necontrolate, lovise cu pumnul în oglindă, făcând-o 
țăndări, apoi se prăbuşise pe podeaua băii cutremurat de hohote 
de plâns. 


Ca ofițer de carieră, fusese întotdeauna un om stăpânit - o 
întruchipare a disciplinei, a onoarei şi a respectului ierarhic -, 
dar omul acela nu mai exista. In decurs de câteva săptămâni, 
intrase într-un fel de transă, amorţindu-și durerea cu un amestec 
distructiv de alcool şi medicamente. In scurt timp, dependenţa de 
efectele anesteziante ale drogurilor pusese stăpânire pe el, 
transformându-l într-un pustnic amar şi ostil. 

Peste câteva luni, marina îl obligase tacit să se pensioneze. 
Odinioară era un crucișător de temut, amarat în prezent la un 
doc dosnic, Ávila ştia că nu va mai naviga niciodată. Marina 
căreia îşi dedicase viaţa se debarasase de el, dându-i doar un 
mic stipendiu din care abia dacă putea trăi. 

„Am ajuns la cincizeci şi opt de ani, conştientizase el, şi n-am 
nimic în viaţă.” 

Își petrecea zilele stând singur în sufragerie, uitându-se la 
televizor bând votcă şi aşteptând să apară o rază de lumină. „La 
hora más obscuro es pasta antes del amanecer’, îşi repeta el 
mereu. Însă vechiul aforism se dovedea iar şi iar fals. „Ora cea 
mai întunecată nu este doar înainte de ivirea zorilor, i se părea 
lui. Fiindcă zorii nu mai vin niciodată.'” 

În ziua în care împlinise cincizeci şi nouă de ani, într-o 
dimineaţa ploioasă de marţi, având în faţă o sticlă goală de votcă 
şi o înştiinţare de evacuare, îşi adunase curajul să se ducă la 
dulap, să-şi ia pistolul de serviciu, să-l încarce şi să-şi lipească 
ţeava de tâmplă. 

„Perdoname” şoptise el şi închisese ochii. Pe urmă apăsase pe 
trăgaci. Detunătura fusese mult mai silenţioasă decât îşi 
închipuise. Mai degrabă un clic decât un foc de armă. 

Ca o cruzime a sorții, arma nu percutase. Anii în care stătuse 
nefolosit într-un dulap prăfuit îşi puseseră amprenta pe pistolul 
lui ceremonial. Se putea deci ca până și acel simplu act de 
laşitate îi era peste puteri. 

Cuprins de furie, azvârlise pistolul în perele. De data aceasta, 
explozia zguduise întreaga încăpere. Ávila simţise o arsură în 
gambă şi aburii alcoolului i se risipiseră spulberaţi de durerea 
cumplită. Se prăbuşise pe podea, ţinându-se de piciorul care 
sângera. 

Vecinii îi bătuseră la uşă speriaţi, răsunaseră sirene, iar în 
scurt timp Ávila ajunsese la Spitalul Provincial San Lazâro din 
Sevilla, străduindu-se să explice cum încercase să se sinucidă 
împuşcându-se în picior. 


A doua zi dimineaţă, în vreme ce zăcea în salon, umilit şi 
istovit, amiralul Luis Ávila primise un vizitator. 

— Eşti un ratat de doi bani, îi spusese tânărul, în spaniolă. Nu-i 
de mirare că te-au obligat să te pensionezi. 

Înainte să răspundă ceva, tânărul ridicase jaluzelele de la 
ferestre şi lăsase lumina soarelui să se reverse înăuntru. Avila 
mijise ochii şi văzuse că puştiul era tuns perie şi foarte musculos. 
Şi purta un tricou care avea pe piept chipul lui lisus. 

— Mă cheamă Marco, rostise băiatul, cu un accent andaluz. 
Sunt instructorul tău de recuperare fizică. Am cerut să-ţi fiu 
repartizat, fiindcă noi doi avem ceva în comun. 

— Armată? întrebase Ávila, remarcând atitudinea belicoasă a 
tânărului. _ 

— Nu. Eram și eu acolo în dimineaţa aceea de duminică. In 
catedrală. În ziua atacului terorist. 

Avila se holbase la el incredul. 

— Erai acolo? 

Băiatul se aplecase şi-şi suflecase un crac al pantalonilor, 
lăsând să se vadă o proteză. 

— Îmi dau seama că ai trecut printr-un iad, dar eu jucam fotbal 
semiprofesionist, aşa că să nu te aştepţi la prea multă 
compasiune din partea mea. Sunt mai curând genul care zice 
„Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri”. 

Şi înainte să apuce amiralul să-şi dea seama ce se petrecea, 
Marco îl ridicase din pat şi-l trântise într-un scaun cu rotile, îl 
împinsese pe culoar până la o mică sală de sport şi-l proptise 
între două bare paralele. 

— O să te doară, îi zisese tânărul, însă încearcă să ajungi la 
capătul celălalt. Fă-o o singură dată. Pe urmă poţi să te duci să-ţi 
iei micul dejun. , 

Durerea fusese sfâşietoare, dar Avila n-avea de gând să se 
plângă în faţa cuiva care-şi pierduse un picior, aşa că, folosindu- 
și braţele pentru a-şi susţine greutatea, se târâse până la capătul 
barelor. 

— Bine! exclamase Marco. Acum mai fă-o o dată. 

— Însă ai zis că... 

— M-da, am minţit. Fă-o încă o dată! 

Ávila se uitase la el, înmărmurii. Nu mai primise vreun ordin de 
mulţi ani și, în mod ciudat, cel de acum i se părea revigorant. Il 
făcea să se simtă tânăr, aşa cum se simţise în tinereţe, ca 


proaspăt recrut. Se răsucise și un începuse să-şi târască 
picioarele spre celălalt capăt. 

— Şi, ia spune-mi, îi ceruse Marco, te mai duci la slujbă la 
Catedrala din Sevilla? 

— Niciodată. 

— Frică? 

Amiralul clătinase din cap. 

— Furie. 

Băiatul râsese. 

— Mda, dă-mi voie să ghicesc. Călugăriţele ţi-au zis să-i /erți pe 
atacatori? 

Avila se oprise brusc între bare. 

— Exact! 

— Şi mie, Am încercat. Imposibil. Călugăriţele ne-au dat un sfat 
idiot. 

Și râsese iar. 

Amiralul se uitase la tricoul lui, cu chipul lui lisus. 

— Dar mi se pare că tu... 

— Oh da, în mod cert încă sunt creştin. Mai credincios ca 
oricând. Am avut noroc să-mi găsesc menirea - îi ajut pe cei care 
au fost victime, ale dușmanilor lui Dumnezeu. 

— O cauză nobilă, replicase Ávila cu invidie, simțind că viaţa 
lui n-avea niciun rost, fără familie şi fără marină. 

— Un om deosebit m-a ajutat să mă întorc la Dumnezeu, 
continuase Marco. Omul acela, apropo, era papa. L-am întâlnit 
personal, de multe ori. 

— Scuză-mă... Papa? 

— Da. 

— Adică... șeful bisericii Catolicei? 

— Da. Dacă vrei, cred că pot să-ţi aranjez o audienţă. 

Ávila se uitase la băiat de parcă şi-ar fi pierdut minţile. 

— Tu poţi să-mi aranjezi mie o audienţă la papă? 

Marco afişase o figură jignită. 

— Îmi dau seama că eşti un ofiţer de marină şi că nu-ţi poţi 
imagina că un terapeut infirm din Sevilla are acces la unsul 
Domnului pe pământ, însă îţi spun adevărul. Pot să-ţi aranjez, o 
întâlnire cu el dacă vrei. Probabil că te va putea ajuta să-ți 
regăseşti drumul, aşa cum m-a ajutat și pe mine. 

Ávila se sprijinise pe barele paralele, neştiind bine ce să 
răspundă. Îl idolatriza pe suveranul pontif de atunci - un lider 
religios de un conservatorism îndârjii, care susţinea ortodoxia şi 


tradiţionalismul cel mai strict. Din nefericire, asupra lui erau 
îndreptate toate criticile curentului modernizator, de pretutindeni 
din lume, şi se zvonea că se va retrage în curând, confruntat cu 
presiunile liberale crescânde. 

— Aş fi onorat să-l întâlnesc, desigur, dar... 

— Bun, îl întrerupsese Marco. Incerc să stabilesc ceva pentru 
mâine. 

Ávila nu-şi imaginase niciodată că a doua zi se va afla în 
interiorul unui sanctuar bine păzit, faţă în faţă cu un lider 
puternic, care avea să-i dea cele mai motivante lecţii religioase 
din viața lui. 

„Drumurile către salvare sunt numeroase. lertarea nu este 
singura cale.“ 


CAPITOLUL 37 


Amplasată la parterul Palatului din Madrid, biblioteca regală 
este găzduită într-o serie de încăperi splendid decorate, care 
adăpostesc mii de volume nepreţuite, printre care exemplarul cu 
miniaturi din Cartea Orelor care i-a aparţinut reginei Isabella | a 
Castiliei. Bibliile câtorva regi şi un codex din perioada lui Alfoniso 
al XI-lea, regele Castiliei, Leonului şi Galiciei. 

Garza intră grăbit, deloc dornic să-l lase prea mult timp pe 
prinţ singur la etaj, în mrejele lui Valdespino. Încă nu ştia cum să 
interpreteze ceea ce aflase - că episcopul se întâlnise cu Kirsch 
în urmă cu numai câteva zile şi decisese să nu sufle nicio vorbă 
despre asta. „Nici măcar după prezentare şi asasinarea lui 
Kirsch!?” 

Traversând incinta întunecată a bibliotecii, se îndreptă spre 
coordonatoarea de relaţii publice, Mónica Martin, care-l aştepta 
în penumbră, cu tableta în mână. 

— Imi dau seama că sunteţi foarte ocupat, îi spuse ea, dar 
problema nu suferă amânare. Am urcat să vă caut fiindcă am 
primit la centrul de securitate un e-mail alarmant de la 
ConspiracyNet.com. 

— De la cine? 

— ConspiracyNet este un site popular care abordează teoriile 
conspiraţioniste. Calitatea jurnalistică lasă de dorit, textele fiind 
scrise ca pentru copii, însă are milioane de vizualizări. Dacă mă 
întrebaţi pe mine, vânează știrile false, dar se bucură de un 
respect deosebit printre adepţii teoriilor conspiraţioniste. 

Pentru Garza, sintagma „respect deosebit” şi „teorii 
conspiraţioniste" nu-și aveau locul în aceeaşi frază. 

— Toată seara au scris despre situaţia apărută în privinţa lui 
Kirsch. Nu ştiu de unde-şi iau informaţiile, însă site-ul a devenit 
un fel de centru de comandă pentru bloggeri şi adepţii teoriilor 
conspiraţioniste. Chiar şi marile reţele de ştiri apelează la ei 
pentru informaţii de ultimă oră. 

— Treci la subiect, o presă Garza. 


— ConspiracyNet are noi informaţii în legătură cu Palatul, 
preciză Martin, ridicându-şi ochelarii pe nas. Le vor face publice 
în zece minute, dar au vrut să ne dea posibilitatea să le 
comentăm noi înainte. 

Garza se holbă neîncrezător la tânăra din faţa lui. 

— Palatul Regal nu comentează  bârfele obsedate de 
senzaţional! 

— Măcar uitaţi-vă, domnule, insistă ea întinzându-i tableta. 

El o înhaţă şi văzu pe ecran o a doua fotografie a amiralului 
Luis Ávila. Era centrată aiurea, de parcă fusese făcută din 
greşeală, şi-l înfăţişa pe amiral în uniformă de gală, păşind în faţa 
unui tablou. Instantaneul lăsa impresia că fusese făcut de un 
vizitator al muzeului: acesta încercase, de fapt, să fotografieze 
un exponat şi-l surprinsese fără să vrea pe amiral, care-i intrase 
neintenţionat în cadru. 

— Ştiu cum arată Ávila, replică Garza nerăbdător să se 
întoarcă la prinţ şi la Valdespino. De ce-mi arăţi chestia asta? 

— Derulaţi la fotografia următoare. 

Comandantul trase cu degetul pe ecran şi văzu un cadru mărit 
al primei fotografii, focalizat pe mâna dreaptă a amiralului. 
Imediat îi sări în ochi însemnul din palmă. Părea să fie un tatuaj. 


Garza rămase un lung moment cu privirea aţintită asupra 
imaginii. Cunoştea bine simbolul, aşa cum îl cunoşteau, de altfel, 
mulţi spanioli, mai cu seamă cei din generaţiile vârstnice. 

„Simbolul lui Franco.” 

Prezent în multe locuri din Spania la mijlocul secolului XX, 
însemnul era sinonim cu dictatura ultraconservatoare a 
generalului Francisco Franco, al cărui regim brutal impusese 
naționalismul, ultranaţionalismul,militarismul, antiliberalismul și 
catolicismul naţional. Simbolul era format din şase litere care, 
împreună, alcătuiau un cuvânt ce definea perfect imaginea, de 
sine a lui Franco. 

„Victor” 

Inflexibil, violent şi lipsit de scrupule, Francisco Franco 
ajunsese la putere cu sprijinul militar al Germaniei naziste şi al lui 


Mussolini. Asasinase mii de oponenți şi preluase controlul total în 
stat în 1939, proclamându-se El Caudillo - echivalentul spaniol al 
termenului führer. În timpul războiului civil şi în primii ani ai 
dictaturii, cei care îndrăzneau să i se opună dispăreau în lagăre 
de concentrare, unde se estima că fuseseră executate peste trei 
sute de mii de persoane. 

Declarându-se apărătorul „Spaniei catolice” şi inamicul 
comunismului lipsit de Dumnezeu, Franco adoptase o mentalitate 
misogină rigidă, îndepărtând femeile din numeroase posturi 
înalte în societate, limitându-le drastic posibilitatea de a activa în 
domenii ca Educaţia, Justiţia, activitatea bancară, chiar şi dreptul 
de a se separa de un soţ abuziv. Anulase toate căsătoriile 
neoficiale conform doctrinei catolice şi, printre altele, scosese în 
afara legii divorţul, contracepţia, avorturile și homosexualitatea. 

Din fericire, lucrurile erau cu totul altfel în prezent. Şi totuşi, pe 
Garza îl uluia rapiditatea cu care populaţia uitase una dintre cele 
mai negre perioade din istoria tării. 

Ca urmare a aşa-numitului pacto de olvido - un acord la nivel 
naţional de a „uita” lot ce se întâmplase în perioada tiraniei 
franchiste -, copii învățau la şcoală foarte puţine lucruri despre 
fostul dictator. Un sondaj dezvăluise faptul că adolescenţii 
spanioli îl recunoşteau în număr mult mai mare pe actorul, James 
Franco decât pe dictatorul Francisco Franco. 

Generaţiile mai vechi n-aveau să uite însă niciodată. La fel ca 
svastica nazistă, simbolul VICTOR stârnea încă spaimă în inimile 
celor suficient de vârstnici pentru a-şi aminti anii aceia cumpliţi. 
Chiar şi la ora actuală, unii mai temători avertizau că la nivelurile 
cele mai înalte din guvern și din Biserica Catolică spaniolă mai 
exista o facțiune secretă de franchişti „o grupare clandestină de 
tradiţionalişti care jurase să readucă în Spania, convingerile de 
extremă dreapta ale secolului trecut. 

Garza ştia că existau mulţi nostalgici care vedeau haosul și 
apatia spirituală ce domneau în rândul populaţiei şi considerau 
că ţara putea fi salvată doar printr-o religie de stat mai puternică, 
un guvern mai autoritar şi prin impunerea unor principii morale 
mai clare. 

„Uitaţi-vă la tineretul de azi! strigau ei. E în derivă totală!” 

In ultimele luni, apropiindu-se momentul în care tronul urma să 
fie preluat de mai tânărul prinţ Julián, printre tradiţionalişti 
începuse să se manifeste temerea că Palatul Regal avea să 
devină în curând un alt susţinător al modernismului în Spania. 


Suspiciunile în acest sens fuseseră alimentate de recenta 
logodnă a prinţului cu Ambra Vidal - care era nu numai de origine 
bască, ci şi declarat agnostică şi care, ca regină a Spaniei, urma 
să exercite o influenţă considerabilă asupra soţului ei în chestiuni 
de stat şi de religie. 

„Trăim vremuri periculoase, reflectă Garza, la o intersecţie 
furtunoasă între trecut și viitor. “ 

Pe lângă disensiunile tot mai pronunţate în plan religios, 
Spania se afla și din punct de vedere politic la un punct de 
cotitură. Va continua ţara să rămână, o monarhie? Sau 
regalitatea va fi abolită pentru totdeauna, aşa cum se întâmplase 
în Austria, Ungaria şi în atâtea alte state europene? Doar timpul 
va oferi un răspuns. Pe străzi, tradiţionaliştii în vârstă fluturau 
drapele spaniole, pe când tinerii progresişti afişau cu mândrie 
culorile antimonarhice - purpuriu, roşu şi galben, cele ale 
vechiului stindard republican. 

„Juliân va moşteni un butoi cu pulbere.“ 

— Iniţial, când am văzut tatuajul franchist, spuse Martin 
reatrăgându-i atenţia spre imaginea de pe tabletă, am crezut că 
poate a fost adăugat ulterior, digital, ca să agite spiritele. Site- 
urile conspiraţioniste sunt într-o adevărată competiţie pentru a 
atrage cât mai mult trafic, iar o conexiune franchistă ar stârni 
reacţii ample, mai ales ţinând seama de caracterul anticreştin al 
prezentării lui Kirsch din seara asta. 

Garza ştia că tânăra avea dreptate. „Adepții teoriilor 
conspiraţioniste o vor lua razna. “ 

— Citiţi comentariul pe care vor să-l publice, îl îndemnă Martin. 

Cu un sentiment sumbru. Garza îşi cobori privirea spre textul 
lung care însoțea fotografia. 


€ : 
> ConspiracyNet.com 
INFORMAŢII RECENTE DESPRE EDMOND KIRSCH 


În ciuda suspiciunilor inițiale, că uciderea lui Edmond Kirsch ar 
fi opera unor fanatici religioşi, descoperirea acestui simbol 
franchist ultraconservator ar sugera că asasinatul ar putea avea 
şi motivații de ordin politic. Există bănuieli că politicienii cu 
viziuni conservatoare de la cele mai înalte eşaloane ale 
guvernului spaniol, poate chiar din interiorul Palatului Regal, duc 
lupte intestine pentru preluarea controlului în vidul de putere 
lăsat de absenţa şi iminentul deces al regelui... 


— Ruşinos! răbufni Garza, renunțând să citească mai departe. 
Atâtea speculaţii pornind de la un tatuaj? N-are niciun sens! Cu 
excepţia prezenţei la locul crimei a Ambrei Vidal, situaţia asta n- 
are absolut nicio legătură cu politica dusă de Palatul Regal. Fără 
comentarii! 

— Domnule, insistă Martin, dacă aţi vrea să citiţi şi restul 
comentariului, aţi vedea că încearcă să stabilească o legătură 
clară între episcopul Valdespino şi amiralul Avila. Sugerează că 
episcopul ar putea fi, de fapt, un franchist nedeclarat, care-i 
şopteşte de ani buni regelui la ureche, împiedicându-l astfel să 
iniţieze schimbări semnificative în ţară. Această comunicare, 
adăugă tânăra după o pauză, este din ce în ce mai intens 
vehiculată pe internet. 

Încă o dată, Garza rămăsese fără cuvinte, nu mai recunoștea, 
pur şi simplu, lumea în care trăia. 

„Știrile false au ajuns să aibă aceeaşi pondere cu cele reale." 

Privindu-și colaboratoarea, se strădui să vorbească pe un ton 
calm. 

— Mónica, toate astea simt fantasmagorii inventate de 
bloggerii cu imaginaţie, pentru propriul amuzament. Pot să te 
asigur că Valdespino nu e franchist. La slujit pe rege cu loialitate 
vreme de zeci de ani şi în niciun caz nu poate avea vreo legătură 
cu un criminal franchist. Palatul nu comentează. Am vorbit 
suficient de limpede? 

— Domnule, aşteptaţi! exclamă Martin prinzându-l de braţ. 

Garza se opri şi-și cobori privirea, şocat, spre mâna subalternei 
lui. Tânăra şi-o retrase imediat. 

— Îmi pare rău, domnule, dar cei de la ConspiracyNet ne-au 
trimis şi înregistrarea unei convorbiri telefonice care a avut loc cu 
foarte puţin timp în urmă în Budapesta. Nici asta n-o să vă placă, 
preciza ea, clipind des sub ochelarii cu lentile groase. 


CAPITOLUL 38 


„Seful meu a fost asasinat." 

Căpitanul Josh Siegel îşi simţea mâinile tremurând pe manșă în 
vreme ce îndrepta aeronava lui Edmond Kirsch, Golfstream G550, 
spre pista principală de pe aeroportul din Bilbao. 

„Nu sunt în stare să pilotez un avion”, se gândi el, ştiind că şi 
copilului era la fel de zdruncinat. 

Siegel se aflase timp de mulţi ani la manşa avioanelor private 
ale lui Edmond Kirsch, iar crima teribilă din seara aceea fusese 
pentru el un şoc devastator. Cu numai o oră în urmă, şedea 
împreună cu copilotul în camera de zi a aeroportului, urmărind 
transmisia în direct de la Muzeul Guggenheim. 

— Dramatism tipic pentru Edmond, glumise el, impresionai de 
abilitatea şefului său de a atrage mulţimi uriaşe de admiratori. 

La fel ca toţi ceilalţi din jur, constatase că, urmărind 
prezentarea, se aplecase fără să vrea în scaun, tot mai curios, 
până când, într-o fracțiune de secundă, totul luase o turnură 
oribilă. 

După aceea, şi el, şi copilului continuaseră să se uite, sideraţi, 
la materialele difuzate de televiziuni, întrebându-se ce să facă 
mai departe. 

Zece minute mai târziu îi sunase telefonul; apelantul era 
Winston, asistentul personal al lui Edmond. Siegel nu-l întâlnise 
niciodată şi, cu toate că englezul părea puţintel ciudat, se 
obişnuise să lucreze cu el la coordonarea zborurilor. 

— Dacă nu te uiţi deja la televizor, deschide-l acum, îi spuse 
Winston. 

— Am văzut. Suntem cutremuraţi amândoi. 

— Trebuie ca avionul să se întoarcă la Barcelona, continuă 
Winston pe un ton bizar de controlat, ţinând seama de ceea ce se 
întâmplase. Pregătiţi-vă de decolare; voi reveni cu alte veşti în 
scurt timp. Vă rog să nu decolaţi înainte să vorbim din nou. 

Siegel habar n-avea dacă instrucţiunile date de Winston ar fi 
corespuns cu dorinţele lui Edmond, însă pentru moment se 
bucura să primească îndrumări de la cineva. 


La ordinele asistentului, Siegel şi copilotul completaseră fişa de 
zbor spre Barcelona cu zero pasageri - un zbor „mort“, aşa cum 
era neinspirat cunoscut printre cei din branşă şi apoi ieşiseră din 
hangar, începând obişnuita verificare înaintea decolării. 

După treizeci de minute, Winston îi sună iar. 

— Sunteţi pregătiţi pentru decolare? 

— Da. 

— Bun. Presupun că veţi folosi pista obişnuită, cea care rulează 
spre est? 

— Exact. 

„Uneori, comentă Siegel pentru sine, Winston e supărător de 
meticulos şi enervant de bine informat.” 

— Vă rog să contactaţi turnul de control şi să cereţi 
permisiunea pentru decolare. Rulaţi până în capătul îndepărtat al 
aerodromului, dar nu intraţi pe pistă. 

— Să mă opresc pe rampa de acces? 

— Da, doar pentru un minut. Vă rog să mă anunţaţi când 
ajungeţi acolo. 

Siegel şi copilotul schimbară o privire surprinsă. Solicitarea lui 
Winston era lipsită de orice sens. 

„Probabil că turnul de control va avea şi el ceva de spus în 
privinţa asta.“ 

Totuşi, pilotul conduse aeronava pe cele câteva căi de rulare 
până la intrarea pe pistă, în extremitatea vestică a aeroportului. 
Pe urmă străbătu ultima sută de metri de drum de acces, unde 
fâşia de asfalt cotea la nouăzeci de grade spre dreapta, 
deschizându-se în capătul pistei estice. 

— Winston, zise Siegel privind gardul de securitate înalt care 
înconjura perimetrul aeroportului, am ajuns la capătul rampei de 
acces. 

— Rămâneţi, va rog, acolo. Revin imediat. 

„Nu pot să rămân aici!“, exclamă Siegel pentru sine, 
întrebându-se ce naiba avea Winston de gând. Din fericire, în 
camera video care prezenta imagini din spatele aeronavei nu se 
zărea niciun avion, aşa că cel puţin, nu bloca traficul. Singurele 
lumini vizibile erau cele din turnul de control - o lucire palidă la 
celălalt capul al pistei, la peste trei kilometri distanţă. 

Şaizeci de secunde trecură astfel. 

— Aici turnul de control, pârăi o voce în căştile pilotului. 
EC346, ai permisiunea să decolezi pe pista numărul unu. Repet, 
ai permisiunea să decolezi. 


Exact asta şi-ar fi dorit şi Siegel, numai că aştepta încă 
instrucţiuni de la asistentul lui Edmond. 

— Îţi mulţumesc, turnule. Trebuie să mai zăbovim aici încă un 
minut. Ni va aprins o lumină de avertizare pe care trebuie s-o 
verificăm. 

— Înţeles. Rog anunţaţi când sunteţi gata. 


CAPITOLUL 39 


— Aici? întrebă nedumerit căpitanul taxiului acvatic. Vreţi să 
oprim aici? Aeroportul e mai departe. Vă duc până acolo. 

— Mulţumim, coborâm aici, replică Langdon, aşa cum îl 
instruise Winston. 

Căpitanul ridică din umeri şi opri ambarcaţiunea lângă un pod 
scund pe care scria PUERTO BIDEA. Malul râului era acoperit cu 
iarbă înaltă şi nu părea foarte uşor accesibil. Ambra coborâse 
deja şi o luase în sus, pe povârniş. 

— Cât îţi datorăm? întrebă Langdon. 

— Fără bani. Englezul vostru m-a plătit înainte. Card de credit. 
De trei ori banii. 

„Winston a plătit deja! se miră Langdon, încă neobişnuit că 
colaboreze cu asistentul computerizat al lui Kirsch. E ca şi când ai 
avea un Sirit? pe steroizi.“ 

Oricum, conştientiza el, abilităţile lui Winston nu mai păreau 
chiar atât de surprinzătoare dacă te gândeai la relatările zilnice 
despre tipurile de inteligenţă artificială care efectuau diverse 
sarcini complexe, scriind chiar şi romane; o astfel de carte ratase 
cu puţin câştigarea unui premiu literar în Japonia. 

Langdon îi mulţumi şi sări pe mal, dar, înainte de a urca 
povârnişul, se întoarse spre căpitanul stupefiat, îşi duse un deget 
la buze şi adăugă: 

— Discrecion, por favor. Te rog, discreţie. 

— Si, si! No he visto nada! Îl asigură omul, acoperindu-și ochii 
cu palma. Da, da! N-am văzut nimic! 

Apoi Langdon se grăbi să urce malul, traversă o cale ferată şi o 
ajunse pe Ambra din urmă la marginea unui drum de ţară pustiu, 
mărginit de prăvălii desuete. 

— În conformitate cu harta, răsună glasul lui Winston în 
speakerul telefonului lui Kdmond, ar trebui să vă aflaţi la 
intersecţia dintre Puerto Bidea şi canalul Rio Asua. Vedeţi cumva 
un mic sens giratoriu în centrul satului? 


18 Siri este o aplicaţie de tip asistent personal inteligent, care funcţionează pe 
dispozitivele Apple folosind o interfaţă vocală.(n.tr.) 


— Îl văd eu, răspunse Ambra. 

— Bun. Imediat după el veţi găsi nu drum îngust, Beike Bidea. 
Mergeţi pe el, spre periferie. 

Două minute mai târziu, ieşiră deja din sat şi străbătură cu paşi 
repezi un alt drum de ţară pustiu, mărginit de case din piatră şi 
hectare de păşuni. Afundându-se tot mai mult în peisajul rural, 
Langdon îşi dădu seama la un moment dat, că ceva nu era în 
regulă. În dreapta lor, în depărtare, deasupra culmii unui deal 
scund, cerul era luminat de o lucire păcloasă. 

— Dacă sunt luminile aeroportului, zise el, înseamnă că 
suntem foarte departe. 

— Terminalul este la trei kilometri de locul în care vă aflaţi, 
preciză Winston. 

Ambra și Langdon schimbară o privire alarmată; asistentul lui 
Edmond le spusese că drumul până acolo le va lua doar opt 
minute. 

— În conformitate cu imaginile din satelit de pe Google, 
continuă Winston, în dreapta voastră trebuie să fie o păşune 
întinsă. Pare posibil s-o traversaţi? 

Profesorul se uită spre fâneaţa respectivă, cu o pantă înclinată 
fin în direcţia terminalului. 

— Putem să ne căţărăm pe ea, cu siguranţă, însă trei kilometri 
sunt... 

— Urcaţi panta, domnule profesor, şi urmaţi-mi cu stricteţe 
instrucţiunile. 

Tonul lui Winston fusese la fel de politicos şi de lipsit de lipsit 
de inflexiuni ca întotdeauna, dar Langdon înţelese că tocmai 
fusese mustrat. 

— Bravo ţie, şopti Ambra cu un aer amuzat începând să urce 
panta păşunii. Asta a fost primul semn de iritare pe care l-am 
auzit vreodată la Winston. 


— EC346, suntem controlul traficului, răsună iar vocea în 
căştile lui Siegel, Trebuie ori să ieşiţi de pe rampa de acces şi să 
decolaţi, ori să vă întoarceţi la hangar pentru reparaţii. Care e 
situaţia? 

— Încă lucrăm la ea, minţi pilotul, aruncând o privire în camera 
video cu imagini din spatele aeronavei şi văzând că nu se zărea 
niciun avion doar luminile turnului de control. De un singur minut 
mai am nevoie. 


— Am înţeles. Ţine-ne la curent. 

Copilotul îl bătu pe umăr şi-i făcu semn să privească prin 
parbriz. Siegel se uită, dar nu văzu decât gardul din faţa 
aeronavei. Brusc însă, de cealaltă parte a reţelei de sârmă 
împletită, zări o imagine spectrală. „Ce mama naibii?!” 

Pe câmpul de dincolo de gard, două siluete fantomatice se 
materializaseră din întuneric, coborând de pe culmea unei păşuni 
şi îndreptându-se drept spre avion. Când se apropiară, Siegel 
distinse rochia albă cu diagonală neagră pe piept, pe care o 
văzuse mai devreme la televizor. 

„Să fie, oare, Ambra Vidal?“ 

Ambra zburase de câteva ori împreună cu Kirsch, iar Siegel îşi 
simţise inima bătând mai repede de fiecare dată când splendida 
femeie se afla la bord. Dar nu-şi închipuia cu niciun chip ce căuta 
în acel moment pe câmpul de la marginea aeroportului. 

Bărbatul înalt care o însoțea purta, de asemenea, o ţinută 
elegantă; pilotul îşi aminti că-l văzuse şi pe el în transmisia de la 
muzeu. 

„Profesorul acela american, Robert Langdon.“ 

Glasul lui Winston i se auzi iar în căşti. 

— Domnule Siegel, ar trebui să vedeţi deja două persoane de 
cealaltă parte a gardului şi, fără îndoială, le veţi recunoaşte, rosti 
acesta pe un ton care pilotului i se păru nefiresc de controlat. 
Trebuie să ştiţi că în seara aceasta există unele circumstanţe 
deosebite pe care nu vi le pot explica, însă vă voi ruga să 
procedaţi conform dorințelor pe care le exprim în numele 
domnului Kirsch. lată tot ce trebuie să știți deocamdată: 
persoanele care l-au asasinat pe Edmond Kirsch încearcă să-i 
ucidă pe Ambra Vidal şi Robert Langdon. Pentru a-i feri de 
pericole avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Sigur... fireşte, bâigui Siegel, încercând să proceseze 
informaţiile primite. 

— Doamna Vidal şi profesorul Langdon trebuie să urce imediat 
la bordul aeronavei. 

— Aici?! 

— Sunt perfect conştient de dificultăţile tehnice implicate de 
modificarea listei de pasageri, dar... 

— Sunteţi cumva conştient şi de dificultăţile tehnice implicate 
de un gard de securitate înalt de trei metri care înconjoară 
aeroportul?! 


— Chiar sunt, răspunse Winston cu un calm imperturbabil. ŞI, 
cu toate că au trecut doar câteva luni de când lucrăm împreună, 
vreau să aveţi încredere în mine, domnule Siegel. Ceea ce vă voi 
propune noi în continuare este exact ceea ce ar fi vrui Edmond 
să faceţi în aceasta situaţie. 

Și începu să descrie planul propus, în vreme ce pilotul asculta 
siderat. 

— Ceea ce sugeraţi este imposibil! protestă Siegel. 

— Dimpotrivă, este cât se poate de realizabil. Fiecare motor 
are o propulsie de peste opt mii de kilograme forţă, iar botul 
aeronavei este proiectat să suporte şaptesprezece... 

— Nu partea de fizică mă îngrijorează! îl întrerupse pilotul, ci 
legalitatea! Şi riscul să-mi fie retrasă licenţa de pilot! 

— Vă înţeleg, domnule Siegel. Insă viitoarea regină consoartă 
a Spaniei este în pericol. Acţiunile dumneavoastră îi vor putea 
salva viaţa. Credeţi-mă, atunci când adevărul se va afla, nu veţi 
primi o mustrare, ci o medalie de onoare din partea regelui. 


W 


Ascunşi în iarba înaltă, Ambra şi Langdon priveau în sus, la 
gardul de securitate luminat de proiectoarele avionului. La 
îndemnul lui Winston, se depărtaseră de plasa de sârmă în clipa 
în care motoarele aeronavei porniră, iar mastodontul începu să 
ruleze pe pistă. Dar în loc să curba desenată de rampa de acces, 
continuă să ruleze drept spre ei, traversând marcajele de 
siguranţă şi intrând pe breteaua de asfalt. Apoi încetini, 
apropiindu-se tot mai mult de gard. 

Langdon observă că botul avionului era perfect aliniat cu unul 
dintre stâlpii masivi de susţinere ai gardului, iar când îl atinse, 
motoarele accelerară uşor. Profesorul se aştepta ca stâlpul să 
opună mai multă rezistenţă, însă constată că două motoare Rolls- 
Royce şi un Boeing 717 de patruzeci de tone erau prea mult 
pentru un biet gard. Cu un scârţâit metalic, stâlpul se înclină spre 
ei, smulgând o bucată zdravănă de asfalt ca şi cum ar fi fost 
rădăcinile unui copac doborât la pământ. 

Langdon se repezi şi trase de gardul căzut, coborându-l 
suficient pentru ca Ambra şi apoi el să treacă dincolo. Până să 
ajungă ei la pistă, scara de urgenţă a avionului fusese deja 
coborâtă şi un pilot în uniformă le făcea semne să urce la bord. 

Ambra se întoarse spre Langdon şi-i schiţă un zâmbet. 

— Încă te îndoieşti de Winston? 


La asta nu mai avea ce să-i răspundă. 

După ce se căţărară în grabă pe scară şi apoi intrară în cabina 
luxoasă a avionului, profesorul îl auzi pe copilot vorbind cu turnul 
de control. 

— Da, turnule, te-am auzit, dar precis că radarul de la sol a 
calibrat greşit. Noi n-am ieşit de pe rampa de acces. Repet, ne 
aflăm chiar pe rampa de acces. Lumina de avertizare ni s-a stins 
şi suntem pregătiţi pentru decolare. 

Pe urmă închise uşa în momentul în care pilotul acţiona 
comanda de tracţiune inversă a aeronavei, îndepărtând-o încet 
de gardul căzut şi începând virajul larg de revenire pe pistă. 

Aşezat pe locul din faţa Ambrei, Langdon închise ochii o clipă şi 
răsuflă uşurat. Motoarele huruiră, iar presiunea accelerației îl 
împinse în scaun în timp ce avionul prindea viteză pe pistă. 
Câteva secunde mai târziu, aeronava luă altitudine şi viră către 
sud-est în noapte, îndreptându-se spre Barcelona. 


CAPITOLUL 40 


Rabinul Yehuda Köves se năpusti afară din birou, traversă 
grădina și ieși din casă, coborând treptele de la intrare, până pe 
trotuar. 

„Nu mai sunt în siguranţă acasă, reflectă el, cu inima bătându-i 
frenetic. Trebuie să mă duc la Sinagogă.” 

Pe lângă că-i fusese sanctuar o viaţă întreagă, sinagoga de pe 
strada Dohány era o veritabilă fortăreață. Barierele din jurul ei, 
gardurile din sârmă ghimpată şi serviciul de pază permanent 
constituiau un memento al îndelungatului trecut antisemit al 
Budapestei. lar în acea seară, Köves era bucuros că avea cheile 
unui asemenea bastion. 

Sinagoga se afla la cincisprezece minute de casa lui - o 
plimbare liniștită pe care Köves o făcea în fiecare zi -, dar în ziua 
aceea, în timp ce străbătea strada Lajos Kossuth, nu simţea 
decât frică. Plecându-şi capul, scrută temător penumbrele din 
faţa lui. Şi aproape imediat văzu ceva care făcu să-i stea inima în 
loc. 

O siluetă întunecată şedea ghemuită pe o banca pe trotuarul 
de vizavi - un bărbat masiv, cu blugi și şapcă de baseball, 
făcându-și de lucru cu un aer firesc la telefonul mobil al cărui 
ecran îi lumina palid faţa inundată de barbă. 

„Nu e de aici, din zonă", îşi dădu seama rabinul, grăbind pasul. 

Bărbatul cu şapcă de baseball ridică privirea, se uita o clipa 
spre rabin, apoi se întoarse la telefonul lui. Köves nu se opri. 
După ce lăsă în urmă o stradă privi înapoia lui, îngrijorat. Parcă 
pentru a-i spori temerile bărbatul nu mai şedea pe bancă. 
Traversase şi mergea pe mergea pe trotuar în spatele lui. 

„Mă urmăreşte!“ Picioarele bătrânului rabin începură să se 
mişte mai repede, tăindu-i răsuflarea. Oare făcuse o greşeală 
teribilă plecatul de acasă? _ 

„Valdespino mi-a spus să stau în casă! In cine am ales să mă 
încred?” 


Avusese de gând să-i aştepte pe trimişii episcopului şi să 
meargă cu ei la Madrid, însă telefonul primit schimbase totul. 
Semințele negre ale îndoielii încolţiseră rapid. 

Femeia de la telefon îl avertizase: 

— Episcopul îşi trimite oamenii nu ca să te escorteze, ci ca să 
te elimine - exact cum l-a eliminat pe Syed al-Fadl. 

Şi apoi îi prezentase dovezi atât de concludente, încât el 
intrase în panică şi fugise. 

Păşind grăbit pe trotuar, începu să se teamă că nu va reuşi 
totuşi să ajungă la adăpostul sinagogii. Bărbatul cu şapcă de 
baseball era tot în spatele lui, la vreo cincizeci de metri distanţă. 

Un scârţâit asurzitor sparse liniștea nopţii şi Köves tresări. Dar 
răsuflă uşurat - era doar un autobuz care frânase ajungând în 
staţie, ceva mai în faţă. Părea de-a dreptul un semn trimis de 
însuşi Dumnezeu, aşa ca o luă la fugă şi izbuti să urce. Autobuzul 
era plin cu elevi zgomotoşi şi doi din ei îi făcură politicoşi loc să 
treacă în faţă. 

— K6iz6n6m, gâfâi Köves. Mulţumesc. 

Înainte ca autobuzul să demareze însă, bărbatul cu şapcă de 
baseball şi blugi sprintă şi urcă în ultimul moment. Rabinul 
încremeni, dar bărbatul trecu pe lângă el fără să-l privească şi se 
aşeză pe un scaun în spate. În reflexia parbrizului, Köves îl văzu 
absorbit iar de telefonul lui, aparent captivat de un joc. 

„Nu fi paranoic, Yehuda, se dojeni el. Omul n-are nimic cu 
tine.“ 

Când mijlocul de transport în comun ajunse în staţia de pe 
strada Dohâny, rabinul privi cu jind spre turnurile sinagogii, la 
numai câteva sute de metri distanţă, şi totuşi, n-avu curaj să 
renunţe la siguranţa oferită de autobuzul aglomerat. 

„Dacă voi cobori aici şi bărbatul se va da şi el jos...“ 

Aşa că rămase în autobuz, spunându-şi că, probabil, era mai 
ferit de pericole printre oameni. „O să mai călătoresc o vreme cu 
autobuzul, ca să-mi recapăt suflul”, se gândi el, deşi îi părea rău 
că nu se dusese la toaletă înainte să plece de acasă. 

Aproape câteva clipe mai târziu, când autobuzul plecă din 
staţie, înţelese rabinul Köves cât de greșit era planul lui. „E 
sâmbătă seara şi toţi pasagerii simt tineri.” Aproape cu 
siguranţă, toţi aveau să coboare exact în acelaşi loc, la staţia 
următoare, în inima cartierului evreiesc al Budapestei. 

După cel de-al Doilea Război Mondial, acolo nu mai 
rămăseseră decât ruine, care deveniseră între timp nucleul uneia 


dintre cele mai animate zone comerciale din Europa, unde se 
aflau celebrele „baruri în ruină” - cluburi de noapte ultramoderne 
în clădiri care stăteau să cadă. La, sfârşit de săptămână, grupuri 
de studenţi şi de turişti se reuneau acolo ca să se distreze în 
rămăşiţele distruse ale fostelor case și antrepozite acoperite cu 
graffiti și echipate în prezent cu sisteme audio de ultimă 
generaţie, jocuri de lumini şi artă eclectică. 

Şi, într-adevăr, când autobuzul opri în staţia următoare, toţi 
elevii coborâră. Dar bărbatul cu şapcă de baseball nu se ridică de 
pe locul din spate, absorbit în continuare de telefon. Instinctul îl 
îndemna pe Köves să coboare grabnic, aşa că ţâşni în picioare, o 
luă la fugă şi se alătură mulţimii de tineri din stradă. 

Autobuzul se urni, însă o clipă mai târziu opri din nou și uşile 
se deschiseră lăsând să coboare un ultim pasager; bărbatul cu 
șapcă de baseball. Köves simţi iar cum pulsul i se accelerează, 
dar omul nu-i aruncă nici măcar o privire; se întoarse cu spatele 
la grupul de tineri şi porni în direcţie opusă, formând un număr 
de telefon în timp ce mergea. 

„Nu-ţi mai închipui tot felul de lucruri", se certă rabinul, 
încercând să respire cât mai normal. 

Autobuzul plecă şi studenţii se îndreptară fără întârziere, în 
grup, spre baruri. Pentru mai multă siguranţă, Köves rămase 
printre ei cât mai mult posibil, după aceea coti, în cele din urmă, 
la stânga şi o luă înapoi în direcţia sinagogii. „Sunt doar câteva 
străzi până acolo", chibzui el, încercând să ignore oboseala şi 
presiunea din vezică. 

Barurile erau pline ochi, clienţii veseli şi zgomotoşi risipindu-se 
pe totuarele învecinate. Pretutindeni în jurul lui bubuiau acorduri 
de muzică electronică. Izul de bere plutea în aer, amestecat cu 
aroma dulceagă a ţigărilor Sopianae și a aluatului de cozonac 
secuiesc. 

Chiar şi apropiindu-se de colt, Köves încă avea strania senzaţie 
că era urmărit. Încetini şi aruncă o privire în spate. Din fericire, 
bărbatul cu blugi şi şapcă de baseball nu se vedea nicăieri. 


W 


Într-un intrând întunecat, silueta ghemuită rămase neclintită 
zece secunde lungi, înainte să scoată uşor capul din penumbră şi 
să privească spre colţ. „Bună încercare, bătrâne”, îşi spuse el, 
ştiind că izbutise să se ascundă exact la timp. Bărbatul verifică 


seringa pe care o avea în buzunar, apoi ieşi din intrând, îşi aşeză 
mai bine şapca de baseball şi porni grăbit pe urmele țintei lui. 


CAPITOLUL 41 


Diego Garza, comandantul Gărzii Regale, sprintă înapoi spre 
apartamentul prinţului, ţinând strâns în mână tableta Mânicăi 
Martin. Pe tabletă era stocată înregistrarea unui apel telefonic, o 
convorbire între un rabin ungur pe minte Yehuda Köves și un fel 
de informator on-line. Conţinutul şocant al fragmentului audio îi 
lăsase comandantului Garza doar câteva opţiuni. 

Indiferent dată Valdespino se afla cu adevărat sau nu în 
spatele presupusei conspirații criminale denunţate de respectivul 
informului, reputaţia episcopului avea să fie distrusă pentru 
totdeauna. 

„Trebuie să-l înștiinţez pe prinţ şi să-l protejez de eventualele 
repercusiuni. Valdespino trebuie scos din Palat înainte ca 
povestea asta să se afle." 

In politică, percepţia reprezenta totul, iar - pe drept sau nu - 
cei care răspândeau informaţii false erau pe punctul de a-l 
arunca pe episcop la foc. Fără îndoială, prinţul moştenitor nu 
trebuia în niciun caz să fie văzut în preajma lui Valdespino în 
seara aceea. 

Coordonatorul PR Mónica Martin, îi recomanda insistent lui 
Garza să-l convingă pe prinţul Juliân să facă imediat o declaraţie, 
pentru a nu risca să lase impresia de complicitate. „Are dreptate, 
ştia el. Trebuie ca Juliân să vorbească la televiziune. Acum!” 

Garza ajunse în capul scărilor şi alergă cu respiraţia tăiată pe 
coridorul care ducea la apartamentul prinţului Juliân, în timp ce 
privea imaginea tabletei pe care o ţinea în mână. 

Pe lângă imaginea tatuajului franchist şi înregistrarea discuţiei 
telefonice a rabinului, ConspiracyNet urma să dezvăluie, după 
cum se părea, o a treia informaţie, una despre care Martin 
afirmase că va avea un impact devastator. 

„O constelație de date“, o numise ea, descriind ceea ce părea 
să fie o serie de date şi informaţii mai mult sau mai puţin 
verificate, aparent disparate şi aleatorii, pe care adepţii teoriilor 
conspiraţioniste erau încurajați să le analizeze şi să le pună în 
relaţie unele cu altele, ca să creeze posibile „constelaţii”. 


„Nu-s cu nimic mai bune decât aiurelile cu zodiacul! spumegă 
el. Să «vezi» forme de animale în dispunerea aleatorie a 
stelelor!” 

Din păcate, datele ConspiracyNet afişate pe tableta din mâna 
lui Garza păreau să fi fost special formulate încât să alcătuiască o 
constelație unitară - una care, din punctul de vedere al celor de 
la Palat nu era deloc una plăcuta. 


">, 

> ConspiracyNet.com 
Asasinarea lui Edmond Kirsch 
Ce ştim deocamdată 


e Edmond Kirsch şi-a dezvăluit descoperirea ştiinţifică unor 
lideri religioşi, trei la număr: episcopul Antonio Valdespino, 
altamahul Syed al-Fadl şi rabinul Yehuda Köves. 

e Kirsch şi al-Fadl sunt morţi, iar rabinul Yehuda Köves nu 
mai răspunde la telefonul de acasă şi pare să fi dispărut. 

e Episcopul Valdespino este în viaţă şi bine sănătos, fiind 
văzut ultima dată traversând piaţeta spre Palatul Regal. 

e Ucigaşul lui Kirsch - identificat în persoana amiralului Luis 
Avila - are pe trup însemne care stabilesc o legătură între el şi o 
facțiune a franchişti lor ultraconservatori. (Să fie, oare, 
episcopul Valdespino un recunoscut conservator, deopotrivă 
franchist?) 

e În conformitate cu sursele noastre din interiorul muzeului 
Guggenheim, lista de invitaţi pentru evenimentul din seara 
aceasta fusese închisă, și totuși, asasinul Luis Avila a fost 
adăugat pe ea în ultimul moment, la solicitarea cuiva de la 
Palului Regal. (Persoana din cadrul muzeului care a adăugat 
numele a fost viitoarea regină consoartă Ambra Vidal.) 


ConspiracyNet doreşte să aprecieze în mod public contribuțiile 
substanțiale şi repetate la acest articol atinse de observatorul 
civil monteQiglesia.org. 


„MonteQiglesia.org?" 


Garza se îndoia că adresa de poștă electronică era una falsă. 

Din câte ştia el, iglesia.org era un cunoscut site catolic de 
evanghelizare spaniol, o comunitate on-line care reunea preoţi, 
mireni şi studenţi devotați învățăturilor lui lisus. Informatorul 


făcuse, probabil, o copie a domeniului internet, pentru ca 
afirmaţiile lui să pară că proveneau de la iglesia.org. 

„Isteţ”, constată Garza, ştiind că episcopul Valdespino se 
bucura de o admiraţie considerabilă în rândul catolicilor convinşi 
care gestionau site-ul respectiv şi întrebându-se dacă respectivul 
„colaborator” on-line era, oare, acelaşi cu informatorul care îi 
telefonase rabinului. 

Când ajunse în faţa apartamentului, încă nu ştia cum anume îi 
va da vestea prinţului. Ziua începuse normal, ca oricare alta, însă 
dintr-odată lucrurile luaseră un asemenea curs, încât Palului 
părea să se fi angajat într-un veritabil război cu fantomele. „Un 
informator anonim pe nimic Monte? O constelație de date?“ Şi, ca 
situaţia să fie şi mai rea, Garza ton n-avea nicio veste despre 
Ambra Vidal şi Robert Langdon. 

„Dumnezeu să ne ajute dacă presa află despre acţiunile 
provocatoare, ale Ambrei în seara asta!“ 

Comandantul intră în apartament fără să mai bată la uşă. 

— Don Juliân? strigă el, grăbindu-se spre camera de zi. Trebuie 
să vă vorbesc o clipă între patru ochi. 

Ajuns în salon, se opri brusc. Incăperea era goală. 

— Don Julián? strigă el din nou, repezindu-se în bucătărie. 
Episcop Valdespino? 

Scotoci în tot apartamentul, dar nu dădu nici de prinţ, nici de 
Valdespino. 

Formă imediat numărul lui Juliân şi auzi cu surprindere un 
telefon sunând. Ţârâitul era slab, însă audibil, şi venea de 
undeva din apartament. Formă numărul încă o dată şi ascultă 
sunetul înăbuşit: îşi dădu scama că se auzea dinspre un mic 
tablou de pe perete, despre care ştia că ascundea în spatele lui 
seiful prinţului. 

„Julián şi-a încuiat telefonul mobil în seif?!“ 

li era imposibil că creadă că prinţul renunţase la telefon într-o 
seară în care comunicarea era atât de importantă. 

„Şi unde să se fi dus?“ 

Incercă apoi numărul lui Valdespino, sperând că episcopul va 
răspunde. Spre uimirea lui, un al doilea ţâărâit înăbuşit răsună 
dinspre seif. 

„Şi Valdespino a renunţat la telefon?!” 

Tot mai panicat, ieşi în goană din apartament. Câteva minute 
alergă pe holuri şi coridoare strigând, căutând atât la parter, cât 
şi la etaj. 


„Doar nu s-au evaporat!” 

În cele din urmă se opri, cu răsuflarea tăiată, la picioarele 
elegantei scări monumentale a lui Sabatini şi-şi lăsă capul să-i 
cadă în piept, înfrânt. Tableta din mâna lui intrase în stand-by, 
însă Garza zări, oglindită în ecranul negru, fresca de pe plafon. 
lronia părea una crudă. Fresca nu era alta decât capodopera lui 
Corrado Giaquinto, Religia protejată de Spania. 


CAPITOLUL 42 


În vreme ce avionul Golfstrea G550 urca la altitudinea de 
croazieră, Robert Langdon privea în gol dincolo de hubloul oval, 
străduindu-se să-şi pună ordine în gânduri. Ultimele două ore 
fuseseră un adevărat vârtej de emoţii - de la entuziasmul 
încercat când începuse prezentarea lui Edmond până la oroarea 
asasinării lui brutale. La misterul anunţului pe care ar fi urmat să- 
| facă părea să se adâncească tot mai mult, pe măsură ce-l 
analiza. ` 

„Ce secret descoperise Edmond? De unde venim? Incotro ne 
îndreptăm?" 

Cuvintele pe care le rostise fostul lui student pe când se aflau 
amândoi în sculptura spiralată îi reveniră în minte: „Robert, 
descoperirea mea.., răspunde clar la ambele întrebări.” 

Edmond susţinea că găsise răspunsul la două dintre marile 
mistere ale vieţii. Şi totuşi, se întrebă Langdon, cât de 
periculoasă ar fi putut fi descoperirea lui încât cineva să-l fi ucis 
doar pentru a-i închide gura? 

Tot ce ştia cu certitudine era că Edmond se referise la originile 
omului și la destinul lui. „Ce origini şocante a descoperit, oare? ŞI 
ce destin misterios?” 

Edmond păruse optimist şi încrezător în viitor, deci era 
improbabil ca anunţul lui să fi inclus ceva apocaliptic. „Şi atunci, 
ce previziune ai fi putut el să facă de i-a îngrijorat atât de mult pe 
clerici?” 

— Robert? 

Ambra se apropiase de el, cu o ceaşcă de cafea fierbinte în 
mâna. 

— Neagră ai zis, da? 

— Perfect, mulţumesc, răspunse el şi luă ceașca recunoscător. 
Sperând că un strop de cafeina îi va limpezi gândurile. 

Ambra se aşeză în faţa lui şi-şi turnă un pahar de vin roşu 
dintr-o sticlă elegant gravată. 

— Edmond păstrează la bord o rezervă de Ghâteau Montrose. 
Mi-am zis că e păcat să se irosească. 


Langdon băuse o singură dată Montrose, într-o veche cramă 
secretă din subsolul Colegiului Trinity din Dublin, pe când studia 
acolo The Book of Kells - Cartea din Kells, un vechi manuscris cu 
anluminuri. 

Ambra îşi ţinea paharul între palme şi, când îl duse la gură, 
privi spre Langdon. El se simţi încă o dată dezarmat de eleganța 
ei firească. 

— M-am tot gândit, începu ea. Spuneai mai devreme că 
Edmond a venit la un moment dat în Boston şi că te-a întrebat 
despre diversele versiuni ale mitului creaţiei. 

— Da, în urmă cu aproximativ un an. Îl interesau modurile 
diferite în care principalele religii ale lumii răspundeau la 
întrebarea „De unde venim?” 

— Atunci, poate că am găsit un punct potrivit din care să 
pornim. Poate că vom reuşi să ne lămurim la ce lucra. 

— Sunt perfect de acord să începem cu începutul, însă nu sunt 
sigur că avem ceva de lămurit. Exista doar dovă şcoli de gândire 
cu privire la originile noastre - ideea religioasă conform căreia 
Dumnezeu l-a creat pe om, şi modelul darwinist, care susţine că 
am ieşit din supa organică primordială şi am evoluat treptat până 
la stadiul actual. 

— Şi dacă Edmond a aflat despre o a treia posibilitate? întrebă 
Ambra, cu o scânteiere în priviri. Daca asta e o parte din ceea ce 
a descoperit? Dacă a găsit dovada că specia umană nu provine 
nici din Adam şi Eva. Şi nici din procesul evoluţiei darwiniene? 

Langdon trebuia să recunoască: o asemenea descoperire, o 
versiune alternativă a originilor omului, ar fi, într-adevăr, 
răsunătoare, dar, pur şi simplu, nu-şi închipuia care ar putea fi 
această variantă alternativă. 

— Teoria darwinistă a evoluţiei este extrem de solidă, replică 
el, fiindcă are la bază date observabile științific şi ilustrează clar 
modul în care organismele evoluează şi se adaptează în timp la 
mediul în care trăiesc. Teoria evoluţiei este universal acceptată 
de cele mai mari personalităţi ale științei. 

— Așa să fie? Se arătă sceptică Ambra. Am citit destule cărți ai 
căror autori avansează ideea că Darwin a greșit substanţial. 

— Este adevărat ce spune doamna Vidal, interveni Winston din 
difuzorul telefonului pus la încărcat pe masa dintre ei. Numai în 
ultimele două decenii au fost publicate peste cincizeci de titluri 
care promovează asemenea idei. 


Langdon uitase că Winston păstrase în continuare legătura cu 
ei. 

— Unele dintre ele au avut un succes extraordinar, continuă 
ghidul. What Darwin got wrong ... Ce a greşit Darwin... Defeating 
Darwinism - Înfrângerea darwinismului... Darwin's Black Box: The 
Biochemical Challenge to Evolution... Cutia neagră a lui Darwin ... 
Darwin on Trial - Darwin judecat... The dark Soul of Charles 
Darwin - Latura întunecată a lui Charles Dar... 

— Da, îl întrerupse Langdon, căruia îi erau bine cunoscute 
cărţile care încercau să combată darwinismul. Am și citit două 
dintre ele cu ceva timp în urmă. 

— Şi? întrebă Ambra. 

El îi oferi un zâmbet politicos. 

— Ei bine, nu știu cum erau celelalte, dar cele două pe care le- 
am citit erau scrise dintr-o perspectivă fundamental creștină. Una 
chiar sugera că fosile descoperite în diverse locuri din lume au 
fost puse acolo de Dumnezeu „pentru a ne testa credinţa”. 

— Bun, deci nu ţi-a schimbat modul de a gândi, se încruntă 
Ambra. 

— Nu. Însă mi-au stârnit curiozitatea, aşa că l-am rugat pe un 
profesor de biologie de la Harvard să-mi spună ce părere avea el 
despre cărţile respective. Şi, apropo, surâse Langdon, profesorul 
acela era regretatul Stephen J. Gould. 

— De unde mi-e cunoscut numele? 

— Stephen J. Gould, răsună imediat glasul lui Winston. 
Renumitul paleontolog, biolog evoluționist şi istoric american al 
ştiinţei. Teoria lui, a „echilibrului punctat", a explicat unele 
hiatusuri din cronologia fosilelor descoperite și a contribuit la 
consolidarea modelului darwinist al evoluţiei. 

— Gould s-a mulţumii să râdă, reluă Langdon, şi mi-a spus că 
aproape toate cărțile antidarwinismului au publicate de entităţi 
precum Institutul pentru Cercetarea Creaţiei - organizaţie care, 
aşa cum se menţionează în materialele ei informative, consideră 
Biblia ca pe o relatare literală infailibilă a unor fapte istorice și 
științifice. 

— Altfel zis, preciza Winston, persoane care cred că un rug 
aprins poate vorbi, că Noe a înghesuit toate speciile de animale 
pe o singură arcă şi că oamenii se pot transforma în statui din 
sare. Nu-i deloc cea mai solidă bază pentru o instituţie de 
cercetare ştiinţifică. 


— Adevărat, întări Langdon, şi totuşi, există unele cărţi cu 
caracter nereligios care încearcă să-l discrediteze pe Darwin 
dintr-o perspectivă istorică. Ele îl acuză că a furat teoria care l-a 
făcut cunoscut de la naturalistul francez Jean-Baptiste Lamarck, 
cel care a afirmat primul că organismele s-au transformat ca 
răspuns la condiţiile de mediu. 

— Această perspectivă este una irelevantă, domnule profesor. 
Ideea potrivit căreia Darwin ar fi sau nu vinovat de plagiat nu 
afectează cu nimic veridicitatea evoluţionismului. 

— Aici nu te pot contrazice, replică Ambra. Şi atunci, Robert, 
bănuiesc că, dacă l-ai întrebat pe profesorul Gould „De unde 
venim?”, ţi-a răspuns că am evoluat din maimuţele antropoide. 

Langdon încuviinţă. 

— Parafrazez aici, dar Gould m-a asigurat că nu exista niciun 
dubiu în lumea ştiinţifică adevărată cu privire la faptul că evoluţia 
este reală. Empiric, putem observa procesul. lar după părerea lui, 
alte două întrebări ar fi mai utile: De ce are loc evoluţia? Şi cum a 
început totul? 

— Ţi-a oferit cumva şi răspunsuri la ele? 

— Niciunul pe care să-l înţeleg, însă şi-a ilustrat punctul de 
vedere cu ajutorul unui experiment intelectual. Se numeşte 
Coridorul infinit. 

Langdon se întrerupse ca să ia o înghiţitură de cafea. Winston 
profită de asta şi interveni: 

— Într-adevăr, o exemplificare instructivă. lată despre ce e 
vorba: imaginează-ţi că mergi pe un coridor lung - atât de lung, 
încât ţi-e imposibil să vezi atât de unde vii, cât şi încotro te duci. 

Profesorul încuviinţă tăcut, încă o dată impresionat de bagajul 
vast de cunoştinţe al ghidului. 

— Şi deodată, continuă Winston, de undeva de departe, din 
spatele tău, auzi zgomotul unei mingi care sare. Te întorci şi vezi, 
într-adevăr, o minge care se apropie de tine, sărind. Vine astfel 
tot mai aproape, ajunge în dreptul tău şi trece mai departe, până 
când dispare din raza ta vizuală. 

— Corect, confirmă Langdon. lar întrebarea care se pune nu e: 
„Mingea chiar sare?” fiindcă asta e evident, sare. Putem vedea 
clar. Întrebările sunt: De ce sare? Cum a început să sară? A 
aruncat-o cineva? Sau e o mingie deosebită care, pur și simplu, îi 
place să sară? Legile fizici sunt pe acest coridor de așa natură, 
încât mingia n-are de ales decât să sară la infinit?” 


— Ceea ce voia Gould, de fapt, să spună, conchise Winston, 
este că, la fel ca în cazul evoluţiei, nu putem vedea suficient de 
departe în trecut pentru a ști cum a început procesul. 

— Exact. Tot ce putem face este să observăm că are /oc. 

— Acest lucru este similar, desigur, adăugă Winston, cu 
dificultatea de a înțelege Big-Bangul. Cosmologii au conceput 
ecuaţii frumoase pentru a descrie universul în expansiune în 
orice moment de timp - „T” - din trecut sau din viitor. Însă atunci 
când încercăm să privim în trecut, la secunaa în care s-a produs 
Big-Bangul - când T = 0 -, matematica o ia razna, descriind ce 
pare să fie o fărâmă mistică de temperatură și densitate infinită. 

Langdon şi Ambra se priviră impresionați. 

— Concret din nou, declară Langdon. Şi fiindcă mintea 
omenească nu poate procesa cum trebuie „infinitul”, cei mai 
mulţi oameni de ştiinţa abordează în prezent universul doar din 
perspectiva momentelor de după Big-Bang - când T e mai mare 
decât zero -, evitând în acest fel ca matematica să devină 
mistică. 

Unul dintre colegii de la Harvard ai lui Langdon - un profesor 
de fizică afişând mereu un aer - solemn se săturase atât de tare 
ca la seminarul lui despre originile universului să participe 
studenţi de la Filozofie, încât până la urmă lipise pe uşa sălii de 
curs un afiş pe care scrisese: 


În clasa mea, T> 0 
Pentru orice chestiuni în care T = O0, 
vă rog să vă adresaţi Departamentului de Religie. 


— Si cum rămâne cu panspermia? întrebă Winston. Adică 
ideea că viaţa a fost adusă pe Pământ de pe o altă planetă prin 
intermediul unui meteorit sau al prafului cosmic? Panspermia 
este considerată o modalitate acceptată științific de a explica 
existenţa vieţii pe planeta noastră. 

— Chiar dacă ar fi adevărată, replică Langdon, tot nu explică 
deloc modul în care a apărut viaţa în univers. Nu facem decât să 
ne învârtim jurul cozii, ignorând originile mingii săltăreţe. Şi 
amânând răspunsul la o întrebare fundamentală: „De unde vine 
viaţa?” 

Winston rămase tăcut. Ambra sorbi din paharul cu vin, părând 
amuzată de dialogul lor. 

In vreme ce aeronava îşi urma drumul la altitudinea de 
croazieră, Langdon se întrebă ce impact ar avea asupra lumii 


faptul că Edmond ar fi găsit cu adevărat răspunsul la eterna 
întrebare „De unde venim?” 

Şi totuşi, după spusele lui, răspunsul acela era doar o parte, a 
secretului său. 

Oricare ar fi fost situaţia însă, Edmond îşi protejase detaliile 
descoperirii cu o parolă formidabilă - un vers de patruzeci şi 
şapte de litere. Dacă totul decurgea conform planului, în scurt 
timp aveau s-o găsească în locuinţa lui din Barcelona. 


CAPITOLUL 43 


La aproape zece ani de la naşterea lui, aşa numitului Darknet 
sau web-ul întunecat, rămâne o necunoscută pentru uriașa 
majoritate a utilizatorilor de internet. Inaccesibil cu ajutorul 
motoarelor de căutare tradiţionale, acest dublu sinistru al World 
Wide Web oferă acces anonim la o uluitoare varietate de - bunuri 
şi servicii ilegale. 

De la debutul lui umil, când găzduia platforma virtuală Silk 
Road - prima piaţă neagră on-line pentru vânzarea drogurilor 
ilegale -, Darknet s-a transformat într-o uriaşă reţea de site-uri 
clandestine care fac un trafic intens de arme, pornografie 
infantilă, secrete politice şi chiar profesioniști în diverse domenii, 
printre care prostituate, hackeri, spioni, teroriști și asasini. 

În fiecare săptămână, pe Darknet aveau loc milioane de 
tranzacţii, iar în seara aceea, în zona barurilor în ruine din 
Budapesta, una dintre ele era pe punctul de a fi încheiată. 

Bărbatul cu blugi şi şapcă de baseball înainta furişat pe strada 
Kazinczy, rămânând tot timpul în umbră, fără să-şi piardă prada 
din priviri. Din asemenea misiuni îşi câştigase pâinea în ultimii 
ani şi pe toate le negociase pe una dintre cele câteva reţele 
populare - Unfriendly Solution, Hitman Network și Besa Mafia. 

Asasinatele la comandă constituiau o veritabilă industrie de 
miliarde de dolari, care se dezvolta cu fiecare zi, în primul rând 
garanţiei pe care o oferea Darknet în privinţa negocierilor 
anonime ţi a plăţilor imposibil de urmărit, care foloseau bitcoin!?. 
Cele mai multe angajamente implicau fraude în domeniul 
asigurărilor, parteneriate de afaceri defectuoase sau căsnicii cu 
probleme, dar motivul angajării nu constituia niciodată un punct 
de interes pentru cel care era plătit să fără treaba respectivă. 


19 O criptomonedă şi, totodată, un sistem de plată electronic creat în 2009 de o 
persoană sau un grup anonim, cunoscut doar sub pseudonimul Satoshi Nakamoto. 
Tranzacţiile cu bitcoin au loc direct între utilizatori, fără niciun intermediar. 
Criptoumoneda poate fi schimbată pe alte monede, pe diverse produse sau servicii, 
astlel că în 2015 existau deja peste 100 000 de comercianţi care acceptau bitcoin ca 
modalitate de plată. (n.tr) 


„Fără întrebări, reflectă ucigaşul. Asta e regula nerostită care 
face ca afacerea mea să funcţioneze.” 

Pentru misiunea din seara aceea bătuse palma cu câteva zile 
în urmă. Angajatorul lui anonim îi oferise 150 000 de euro pentru 
a supraveghea casa unui rabin bătrân şi a rămâne „pe frecvenţă” 
în caz că era nevoie să treacă la acţiune. Misiunea, în cazul 
respectiv, însemna să intre în casa bătrânului şi să-i injecteze în 
corp clorură de potasiu, substanţă care avea ca rezultat moartea 
imediată, în urma unui aparent infarct. 

Însă, în mod neaşteptat, în seara aceea rabinul plecase de 
acasă în miez de noapte şi luase un autobuz până într-o zonă 
îndoielnică a oraşului. Asasinul îl urmărise şi apoi folosise un 
program overlay% criptat de pe smartphone pentru a-şi informa 
angajatorul cu privire la noua situaţie. 


Ţinta a plecat de acasă. S-a dus în cartierul evreiesc al 
barurilor. Este posibil să întâlnească pe cineva? 


Răspunsul angajatorului venise aproape imediat. 
Îndeplineşte-ţi misiunea. 


Pe aleile întunecate şi printre barurile în ruină, ceea ce 
începuse ca o misiune de supraveghere se transformase într-un 
joc letal de-a şoarecele şi pisica. 


W 


Transpirat și cu răsuflarea tăiată, rabinul Yehuda Köves 
continua să meargă în lungul străzii Kazinczy. Plămânii parcă-i 
luaseră foc iar bătrâna lui vezică mai avea puţin şi exploda. 

„Tot ce-mi trebuie e o toaletă şi puţină odihnă”, chibzui el, 
oprindu-se o clipă în mijlocul câtorva oameni strânşi în faţa 
barului Szimpla - unul dintre cele mai mari şi mai cunoscute 
baruri în ruină din Budapesta. Clienţii erau atât de variaţi ca 
vârstă şi ocupaţie, încât nimeni nu-i acordă atenţie bătrânului 
rabin. 

„Mă opresc doar pentru o clipă“, decise el, îndreptându-se spre 
bar. 

Pe vremuri un spectaculos conac din piatră, cu balcoane 
elegante şi ferestre înalte, Szimpla era în prezent o structură 


20 Overlay este o tehnică de programare a calculatoarelor prin care părţi din program, 
aflate pe suporturi de memorie externă, sunt transferate în memoria internă a unui 
calculator, unde înlocuiesc/reacoperă tot ceea ce era înainte acolo (n.tr.) 


dărăpănată, acoperită cu graffiti. Păşind în galeria exterioară 
largă a fostei reşedinţe, trecu de-o uşa pe care era inscripţionai 
un mesaj criptic: EGG-ESH-AY-GED-REH! 

Avu nevoie de un moment ca să înţeleagă că mesajul nu era, 
de fapt nimic altceva decât transcrierea fonetică a cuvântului 
eg6szsegdre însemna „noroc!”. 

Intră şi se uită uluit în jur, la interiorul cavernos al barului. 
Fostul conac fusese cvonstruit în jurul iniei vaste curți interioare, 
în care se aflau unele dintre cele mai bizare obiecte pe care le 
văzuse vreodată: o canapea lucrată dintr-o cadă de baie, 
manechine pe biciclete suspendate în aer şi caroseria unui 
Trabant est-german, transformat în banchetă. 

Curtea era înconjurată de pereţi înalţi, decoraţi cu un talmeş- 
balmeş de graffiti, afişe din epoca sovietică, sculpturi clasice şi 
plante atârnate care se revărsau peste marginile balcoanelor 
interioare ticsite de clienţii ce se legănau în ritmul muzicii 
bubuitoare. Aerul mirosea a ţigări şi bere. Perechi de tineri se 
sărutau pasional în văzul tuturor în timp ce alţii fumau din pipe 
scurte şi beau păhăruţe cu pálinka. 

Rabinul considerase întotdeauna ironic faptul că, fiind creaţia 
sublimă a lui Dumnezeu, omul era totuşi în esenţa lui doar un 
animal, al cărui comportament era dictat în mare măsură de 
dorinţa de bine fizic. „Ne satisfacem capriciile corpului fizic, în 
speranţa că sufletul îi va călca pe urme.“ Köves îşi petrecea o 
mare parte din timp consiliindu-i pe cei făceau abuz de ispitele 
animalice ale trupului - în principal mâncare şi sex -, iar odată cu 
apariţia drogurilor de sinteză ieftine şi a dependenţei de internet, 
activitatea lui devenise tot mai dificilă cu fiecare zi. 

Singura lui dorinţa fizică în momentul de față viza o toaletă 
publică. Dar când văzu în faţa ei o coadă de zece persoane, îl 
cuprinse disperarea. Neputând să mai aştepte, urca grăbit scara 
la etaj, unde i se spusese că va găsi mai multe toalete. Ajuns sus, 
se văzu nevoit să străbată un labirint de saloane şi dormitoare, 
fiecare cu propriul bar. Îl întrebă pe unul dintre barmani unde era 
toaleta şi omul îi făcu semn spre un coridor aflat destul de 
departe, accesibil după toate aparențele doar prin intermediul 
unui balcon care dădea spre curte. 

Köves se îndreptă într-acolo. [inându-se cu o mână de 
balustradă, priva în jos în timp ce păşea pe balcon, la tinerii care 
se învârteau în ritmul muzicii. 


Şi atunci îl văzu. Încremeni locului, cu sângele îngheţându-i în 
vene. 

Acolo jos, în mijlocul mulţimii, bărbatul cu blugi şi şapcă de 
baseball se uita drept la el. Pentru o fracțiune de secundă, 
privirile li se încrucişară. Apoi, cu iuţeala unei pantere, bărbatul 
cu şapcă trecu la acţiune, năpustindu-se prin masa de clienţi şi 
ţâşnind în sus, pe scara. 


Asasinul urca treptele în goană, scrutând fiecare figură care-i 
ieşea în cale. Barul Szimpla îi era destul de bine cunoscut, aşa ca 
ajunse rapid la balconul în care-şi zărise ţinta. 

Rabinul însă dispăruse. 

„N-am trecut pe lângă tine, se gândi ucigaşul, ceea ce 
înseamnă că eşti tot în clădire, mai în faţă.“ 

Ridicându-şi ochii spre un coridor cufundat în întuneric, zâmbi, 
convins că ştia precis unde avea să încerce prada lui să se 
ascundă. Coridorul era înghesuit şi duhnea a urină. In capătul lui 
îndepărtat se vedea o uşă din lemn deformată. Ucigaşul străbătu 
culoarul cu paşi sonori şi bătu în uşă. 

Linişte. 

Ciocăni din nou. 

O voce joasă din interior mormăi că era ocupat. 

Bacsăsson meg! se scuză asasinul pe un ton vesel și se 
prefăcu că pleacă, tropăind. lertaţi-mă! _ 

Pe urmă se întoarse tiptil şi-şi lipi urechea de tăblia uşii. II 
înăuntru pe rabin şoptind în disperare în maghiară. „Cineva 
încearcă să mă ucidă! Pândea în faţa casei mele! Acum m-a 
încolţit în barul Szimpla! din Budapesta! Vă rog! Trimiteţi 
ajutoare!” 

Probabil că ţinta lui sunase la 112, la serviciile de urgenţă. 
Timpul de reacţie era întotdeauna lung, însă, oricum, ucigaşul 
aflase tot ce trebuia ştie. Privind în spate, ca să se asigure că era 
singur, îşi îndreptă umărul musculos spre tăblia uşii, îşi luă avânt, 
şi-şi sincroniza izbitura cu ritmul bubuit al muzicii. 

Încuietoarea veche zbură de la prima încercare şi uşa se dădu 
de perete. Asasinul intră, o închise în urma lui şi-şi privi prada. 

Bărbatul ghemuit în colţ părea pe cât de speriat, pe atât de 
nedumerit. Ucigașul îi luă telefonul mobil din mână, închise 
apelul şi azvârli aparatul în WC. 

— Ci-cine te-a trimis? bâigui rabinul. 


— Frumuseţea, în cazul meu, e ca n-am de unde să ştiu. 

Bătrânul respira şuierat, leoarcă de sudoare. Deodată, începu 
să gufâie, ochii i se bulbucară şi mâinile i se încleştară pe piept. 

„Nu, serios?! exclamă ucigaşul în sinea lui, zâmbind. Chiar are 
un atac de cord?“ 

Pe pardoseala băii, bătrânul se zvârcolea, sufocându-se, cu o 
privire imploratoare în ochi, cu fața roşie şi degetele chircite pe 
piept. Într-un târziu, se prăbuşi cu faţa în jos pe gresia murdară. 
Trupul îi tresăltă în vreme ce vezica i se golea în pantaloni, un fir 
de urină prelingându-se deja pe jos. Apoi încremeni. 

Ucigașul se lăsă pe vine şi-i ascultă respiraţia. Niciun sunet. Se 
ridică zâmbind satisfăcut. 

— Mi-am făcut treaba mult mai uşoară decât anticipasem. 

Şi se răsuci pe călcâie, îndreptându-se spre uşă. 


W 


Plămânii îi ardeau, jinduind la aer. Rabinul Köves tocmai 
dăduse reprezentaţia vieţii lui. În pragul leşinului, continuă să 
zacă nemișcat, ascultând cum paşii asasinului se îndepărtau pe 
pardoseala băii. Ușa scârțâi deschizându-se, pe urmă se închise 
la loc. 

Köves se forţă să aştepte încă două secunde, ca să se asigure 
că atacatorul se îndepărtase suficient pe coridor şi nu-l mai 
auzea. Apoi, la capătul puterilor, răsuflă adânc şi începu să tragă 
spasmodic aer în piept. Chiar și izul stătut din toaletă părea 
paradisiac. 

Încet, deschise ochii. Privirea îi era împăienjenită, din cauza 
lipsei de oxigen. Ridică uşor capul, ameţit, şi vederea începu să i 
se limpezească. Uluit, zări o siluetă întunecată aşteptând lângă 
uşa închisă. 

Bărbatul cu şapca de baseball zâmbea către el, 

Köves îngheţă. „Nici măcar n-a ieşit din toaletă.” 

Ucigaşul făcu doi paşi lungi spre el şi, cu o forţă ca de 
menghină, îl înşfăca de ceafa şi-i presă faţa în pardoseala de 
gresie. 

— Respirația ai putut să ţi-o întrerupt, mârâi el, dar inima n-ai 
avut cum s-o opreşti. Nici o grijă, râse el, în privinţa asta pot eu 
să te ajut. 

O secundă mai târziu, Köves simţi o arsură în lateralul gâtului. 
Un val de lavă topită păru să i se scurgă în jos spre piept şi să-i 


urce simultan în cap. lar de data asta, când inima i se opri, 
rabinul ştiu că era de-adevăratelea. 

După ce-şi dedicase o mare parte din viaţa misterelor care 
învăluiau Shamayim - tărâmul lui Dumnezeu şi al drept- 
credincioşilor răposaţi -, Rabi Yehuda Köves înţelese că toate 
răspunsurile căutate se aflau în acel moment la doar o bătaie de 
inimă distanţă. 


CAPITOLUL 44 


Singură în toaleta spațioasă a avionului, Ambra Vidal stătea 
aplecată deasupra chiuvetei. Lăsase apa caldă să-i curgă pe 
mâini în timp ce se privea în oglindă: abia se recunoştea. 

„Ce-am făcut?!“ 

Luă încă o înghiţitură de vin, jinduind la viaţa ei din urma cu 
numai câteva luni - anonimă, singură, absorbită de munca ei la 
muzeu; dar toate acestea dispăruseră, spulberate în clipa în care 
Juliân o ceruse în căsătorie. 

„Ba nu, se corectă ea. S-au evaporat atunci când ai acceptat.” 

Reuşise să accepte oarecum oroarea crimei din seara aceea şi 
mintea ei rațională îi cântărea cu teamă implicaţiile. 

„Eu l-am primit în muzeu pe ucigaşul lui Edmond. Cineva din 
interiorul Palatului m-a amăgit s-o fac. lar acum ştiu deja prea 
multe.” 

Nu exista nicio dovadă că prinţul Juliân se aflase la originea 
crimei şi nici măcar că ştiuse despre planul de a-l ucide. Şi totuşi, 
Ambra văzuse până atunci cum funcționau lucrurile la Palat şi 
avea destule motive să creadă că nimic nu s-ar fi putut întâmpla 
fără ştirea prinţului, dacă nu chiar şi cu aprobarea lui. 

„l-am spus prea multe lui Julián." 

În ultimele săptămâni, Ambra simţise o nevoie tot mai 
imperioasă de a-și justifica orice moment petrecut departe de 
logodnicul ei gelos, aşa că-i împărtăși-se numeroase detalii 
despre apropiata prezentare a lui Edmond. lar în acel moment se 
temea că transparenta aceasta a ei fusese o nesăbuinţă. 

Închise robinetul şi se şterse pe mâini, pe urmă îşi duse 
paharul la gură şi sorbi ultimul strop de vin. Din oglindă i se 
părea că o privea o necunoscută - o profesionistă cândva plină 
de încredere în sine, însă copleşită de regrete şi ruşine. 

„Câte greşeli am făcut în doar câteva luni...” 

Ducându-se cu gândul în trecut, se întrebă ce ar fi putut face 
totuşi altfel. Cu patru luni în urmă, într-o seară ploioasă, participa 
la o strângere de fonduri găzduită de Muzeul Naţional Regina 
Sofia din Madrid. Aproape toţi invitaţii se strânseseră în sala 


206.06, ca să admire cea mai cunoscută operă de artă a 
muzeului: Guernica, pictura celebră lungă de aproape opt metri 
realizată de Picasso şi inspirată din teribilul bombardament al 
satului basc cu acelaşi nume, în timpul Războiului Civil din Spania 
- un memento emoţionant al regimului brutal al dictatorului 
fascist Francisco Franco, între anii 1939 şi 1975. 

Ea preferase să se strecoare într-o galerie pustie, pentru a se 
bucura în linişte de opera unuia dintre artiştii ei spanioli preferaţi, 
Maruja Mallo, o pictoriță suprarealistă din comunitatea 
independentă Galicia, al cărei succes în anii '30 contribuise la 
deschiderea drumului în arta spaniolă pentru artiştii de sex 
feminin. 

Ambra era singură, admirând La Verbena - o satiră politică 
plină de simboluri complexe când o voce profundă răsunase în 
spatele ei. 

— Es casi tan guapa como tu. Este aproape la fel de frumoasă 
ca tine. 

„Serios?!” Fără să se întoarcă, Ambra reuşise să-şi 
stăpânească impulsul de a-şi da ochii peste cap. La evenimente 
ca gala din seara aceea, muzeul părea uneori mai degrabă un 
bar jalnic pentru persoanele singure decât o instituţie culturală. 

— Que crees que significa? insistase glasul din spatele ei. Ce 
crezi că simbolizează? 

— N-am nicio idee, minţise ea, sperând că replica în engleză îl 
va determina pe nepoftit să se retragă. Îmi place şi atâta tot. 

— Şi mie îmi place, replicase bărbatul, într-o engleză aproape 
lipsită de accent. Mallo a fost o avangardistă. Din păcate, pentru 
ochiul unui amator, frumuseţea superficială a picturii riscă să-i 
mascheze conţinutul profund. Îmi închipui - continuase el după o 
scurtă pauză - că o femeie ca tine se confruntă des cu această 
problemă. 

Ambra pufnise. „Oare asemenea replici chiar funcţionează la 
agăţat femeile?!” Afişând un zâmbet politicos, se răsucise pe 
călcâie, gata să-l expedieze. 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră să spuneţi asta, 
dar... brusc, încremenise în mijlocul frazei. Bărbatul din faţa ei 
era o figură cunoscută, pe care toată viaţa o văzuse la televizor 
şi prin reviste. 

— Oh... se bâlbâise ea. Sunteţi... 

— Infatuat? Prea îndrăzneţ? îmi cer scuze, însă am avut o viaţă 
cocoloşită şi nu mă pricep foarte bine la asemenea lucruri, îi 


explicase bărbatul, apoi zâmbise şi întinsese mâna spre ea. 
Numele meu Juliân. 

— Cred ca ştiu cum vă numiţi, zisese ea roşind în timp ce 
dădea mâna cu Prinţul Juliân, viitorul rege al Spaniei. 

Era mult mai înalt decât şi-l imaginase, cu privirea blajină și un 
zâmbet încrezător. 

— N-am ştiut că veţi fi aici în seara aceasta, adăugase ea, 
regăsindu-și stăpânirea de sine. Mi-aş fi imaginat că sunteţi mai 
degrabă genul Prada... ştiţi dumneavoastră, Goya, Velázquez... 
clasicii... 

— Adică demodat şi conservator? răsese el cu căldură în glas. 
Cred că mă confundați cu tatăl meu. Mallo şi Miró au fost 
întotdeauna preferaţii mei. 

Vorbiseră apoi câteva minute, în care ea fusese impresionată 
de cunoștințele lui despre artă. Dar la urma urmei, el crescuse în 
Palatul Regal, care găzduia una dintre cele mai bogate colecţii de 
artă din Spania; copilărise, probabil, cu un tablou original de-al 
lui El Greco atârnat deasupra patului. 

— Îmi dau seama că voi părea poate impertinent, spusese 
prinţul la un moment dat întinzându-i o carte de vizită cu 
caractere aurii, dai mi-ar face plăcere să mă însoţiţi mâine-seară 
la un dineu. Găsiţi pe cartea de vizită numărul telefonului meu 
direct. Doar să mă anunţaţi. 

— La un dineu? glumise Ambra. Nici nu ştiţi cum mă cheamă! 

— Ambra Vidal, replicase el pe un ton firesc. Aveţi treizeci şi 
nouă de ani. Sunteţi licenţiată în istorie la Universidad de 
Salamanca. Şi directoarea Muzeului Guggenheim din Bilbao. 
Recent, v-aţi exprimat opiniile pe tema controversei referitoare la 
Luis Qniles, a cărui artă - sunt de acord cu dumneavoastră - 
oglindeşte în mod grafic ororile vieţii moderne şi poate că nu este 
potrivită pentru copiii mai mici; nu cred că sunt de acord şi cu 
afirmaţia dumneavoastră că arta lui seamănă cu cea a lui 
Bansky. N-aţi fost niciodată căsătorită. N-aveţi copii. Şi vă stă 
superb în negru. 

Ambra rămăsese cu gura căscată. 

— Cerule! Abordarea asta chiar funcţionează? 

— N-am idee, răspunsese el zâmbind. Însă cred că vom afla 
curând. 

În momentul acela, ca la un semnal, doi agenţi ai Gărzii Regale 
apăruseră lângă el şi-l însoţiseră afara din sală, să socializeze cu 
câteva VIP-uri. 


Strângând în mână cartea de vizită, Ambra avusese o senzaţie 
pe care n-o mai simţise de mulţi ani. Fluturaşi în stomac. „Oare 
prinţul chiar mi-a cerut o întâlnire?” 

Fusese genul băieţos în adolescenţa, iar băieţii care o invitau 
în oraş se consideraseră întotdeauna pe picior de egalitate cu ea. 
Dar mai târziu, când frumuseţea ei înflorise, constatase ca 
bărbaţii se simțeau intimidaţi în prezenţa ei, nesiguri, timizi şi 
mult prea ceremonioşi. Ca în seara aceea, la strângerile de 
fonduri, când bărbat puternic o abordase cu îndrăzneală şi 
preluase controlul situaţiei. lar asta o făcuse să se simtă 
feminină. Şi tânăra. 

În seara următoare, un şofer venise şi o luase de la hotel, 
conducând-o la Palatul Regal, unde se văzuse aşezată alături de 
prinţ în compania altor douăzeci şi patru de invitaţi, mulţi dintre 
ei fiindu-i cunoscuţi din paginile mondene sau de politică ale 
ziarelor. Prinţul o prezentase ca „noua şi frumoasa mea 
prietenă”, dând cu abilitate tonul unei conversații pe teme de 
artă, la care ea să participe pe deplin. Avusese senzaţia că se 
afla la un fel de audiție, dar, în mod bizar, ideea n-o deranjase. 
Se simţise chiar flatată. 

Când seara se încheiase, Juliân o luase deoparte şi-i şoptise: 

— Sper că te-ai simţit bine. Mi-ar face mare plăcere să te mai 
văd. Ce părere ai de joi seara? zâmbise el. 

— Mulţumesc, dar mă tem că mâine-dimineaţă mă întorc la 
Bilbao. 

— Atunci, vin şi eu. Ai fost vreodată la restaurantul Etxanobe? 

Ambra izbucnise în râs. Etxanobe era unul dintre cele mai 
căutate localuri din Bilbao. Frecventat de amatorii de artă din 
lumea întreaga, avea un decor avangardist şi un specific 
gastronomic pitoresc, care le dădeau oaspeţilor senzaţia că se 
aflau într-un peisaj pictat de Marc Chagall. 

— Ar fi minunat, se auzise ea răspunzând. 

La Etxanobe, în faţa platourilor stilat prezentate cu ton în 
crustă de spanac şi sparanghel cu trufe, Juliân îi destăinui-se 
provocările politice cu care se confrunta în încercarea de a ieşi 
din umbra tatălui său, însă şi presiunile de ordin personal pe cure 
le simţea în legătură cu păstrarea liniei dinastice. Ambra, 
recunoscuse în el inocenţa băieţelului ce crescuse izolat de 
lumea largă, dar şi semnele prevestitoare ale unui viitor lider 
care-și iubea ţara cu pasiune. lar combinaţia i se păruse 
ademenitoare. 


În seara aceea, după ce agenţii de securitate îl conduseseră pe 
Julián la avionul lui personal, Ambra îşi dăduse seama că s-a 
îndrăgostit. 

„Dar abia dacă-l cunoşti, se mustrase ea. la-o mai încet!” 

Lunile următoare trecuseră fulgerător. Ambra şi prinţul se 
văzuseră cu regularitate - dineuri la Palat, picnicuri pe domeniul 
lui de la ţară, chiar și un matineu la cinematograf. Relaţia lor n- 
avea nimic forţat, iar ea se simţea mai fericită ca niciodată. Juliân 
era înduioşător de desuet, ţinând-o deseori de mână sau furându- 
i câte un sărut cast, fără să depășească niciodată limitele 
convenţionale, fapt pentru care ea îi aprecia manierele elegante. 

Într-o dimineaţă însorită, cu trei săptămâni în urmă, Ambra era 
la Madrid, ca să participe la o emisiune TV matinală despre 
viitoarele expoziţii găzduite de Muzeul Guggenheim. Telediario, 
programul reţelei RTVE, era urmărit de milioane de telespectatori 
din toată ţara şi ea avea emoţii, deoarece emisiunea urma să fie 
difuzată în direct; ştia totuşi că emisiunea constituia o foarte 
oportună publicitate la nivel naţional pentru muzeu. 

În seara dinainte se întâlnise cu Juliân la o delicioasă cină fără 
pretenţii la Trattoria Maltesta, după care ieşiseră să facă 
împreună câţiva paşi prin El Parque del Reliro. Privind cuplurile 
care se plimbau alene şi mulţimea de copii alergând de colo colo 
şi râzând, Ambra simţise o profundă pace interioară. Şi se lăsase 
complet pradă momentului. 

— Îţi plac copiii? o întrebase Juliân. 

— Îi ador, răspunsese ea cu sinceritate. De fapt, uneori am 
impresia că doar copiii lipsesc din viaţa mea. 

El surâse larg. 

— Cunosc sentimentul. 

Felul în care o privise atunci fusese altfel decât de obicei, iar 
ea îşi dăduse brusc seama de ce îi pusese el întrebarea aceea. 
Un val de spaima pusese stăpânire pe ea şi o voce îi urlase în 
minte: „Spune-i!. SPUNE-I ACUM!” 

încercase să vorbească, dar nu izbutise să scoată niciu sunet. 

— Te simţi bine? o întrebase el îngrijorat. 

Ea zâmbise. 

— Mă gândeam la Telediario. Sunt doar puţin emoţionată. 

— Respiră adânc. O să te descurci de minune. 

Şi oferindu-i un surâs larg, se aplecase şi o sărutase fugar pe 
buze. 


A doua zi dimineaţă, la 7.30, Ambra se afla într-un platou de 
televiziune, angajată într-o surprinzător de relaxată conversaţie 
în direct cu cei trei moderatori încântători ai emisiunii. Era atât 
de absorbită în entuziasmul ei pentru muzeu, încât abia dacă 
dădea atenţie camerelor de televiziune, publicului din studio sau 
faptului că cinci milioane de telespectatori o priveau din casele 
lor. 

— Gracias, Ambra, y muy interesante, spusese prezentatoarea 
ia finalul emisiunii. Un gran placer conocerte. Mulţumesc, Ambra, 
a fost un dialog captivant. Mă bucur că te-am cunoscut. _ 

Ambra îi mulţumise, aşteptând ca emisiunea să se încheie. În 
mod ciudat însă, femeia îi zâmbise timid şi continuase 
adresându-se direct publicului de acasă. 

— În această dimineaţă, anunţase ea în spaniolă, un oaspete 
cu totul deosebit ne-a onorat cu o vizită neaşteptată în studioul 
Telediario şi am dori să vi-l prezentăm. 

Toţi cei trei moderatori se ridicaseră în picioare aplaudând, 
când în platou intrase un bărbat înalt, cu ţinută elegantă. La 
vederea lui, spectatorii ţâşniseră de pe scaune, ovaţionând 
dezlănţuit. 

Ambra se ridicase şi ea, stupefiată. 

„Julián?“ 

Prinţul salutase mulțimea şi dăduse mâna politicos cu cei trei 
moderatori. Apoi traversase platoul şi se oprise lângă Ambra, 
petrecându-şi un braţ în jurul umerilor ei. 

— Tatăl meu a fost întotdeauna un romantic, începuse el, 
vorbitul în spaniolă şi privind drept în obiectivul camerei, pentru 
a se adresa telespectatorilor. N-a încetat s-o iubească pe mama 
nici după ce ea a murit. Am moştenit acest romantism şi cred că, 
atunci când întâlneşti dragostea, o recunoști din prima clipă. Aşa 
că ... 

Privind spre Ambra, zâmbise cald, pe urmă făcuse un pas 
înapoi, întorcându-se cu faţa spre ea. Când îți dăduse seama ce 
avea să urmeze, ea se simţise paralizată, nevenindu-i să creadă. 
„NU! Juliân, ce faci?!” 

Fără un alt cuvânt, prinţul moştenitor al Spaniei 
îngenunchease în faţa ei. 

— Ambra Vidal, îţi vorbesc nu ca un prinţ, ci simplu, ca un 
bărbat îndrăgostit, rostise el solemn ridicând spre ea ochii umezi, 
în timp ce camerele de luat vederi focalizau imaginea pe chipul 
lui. Te iubesc! Vrei să te căsătorești cu mine? 


Publicul și prezentatorii suspinaseră la unison, iar ea simţise 
milioanele de ochi aţintiţi asupra ei. Sângele îi năvălise în obraji 
și luminile din platou păreau s-o cotropească. Inima începuse să-i 
bată violent în timp ce privea în jos, spre Juliân, şi prin minte îi 
treceau mii de gânduri. 

„Cum ai putut să mă pui într-o asemenea situaţie? Ne 
cunoaștem de prea puţin timp! Sunt unele lucruri pe care nu ţi le- 
am dezvăluit despre mine... aspecte care ar putea schimba 
totul!” 

Nu ştia cât timp stătuse fără a rosti un cuvânt, pradă panicii, 
însă, la un moment dat, unul dintre moderatori răsese uşor, cu 
stânjeneală, şi spusese: 

— Cred că doamna Vidal a căzut în transă. Doamnă Vidal? Un 
prinţ arătos a îngenuncheat la picioarele dumneavoastră și vă 
mărturiseşte dragostea lui în faţa lumii întregi! 

Ambra căutase frenetic o cale de ieşire delicată, dar nimic nu-i 
venise m minte şi atunci înţelesese că era prinsă în capcană. Nu 
exista decât o singură modalitate de a pune capăt momentului. 

— Ezit fiindcă nu-mi vine să cred că basmul acesta are un final 
fericit, explicase ea relaxându-şi umerii și surâzând cald. Fireşte 
că mă căsători cu tine, prinţ Juliân. 

Întregul studio erupsese într-un ropot de aplauze. 

Julián se ridicase şi o cuprinsese în braţe. Abia în clipa aceea 
înţelesese ea că niciodată până atunci nu se îmbrăţişaseră cu 
adevărat. 

Zece minute mai târziu, erau aşezaţi amândoi pe bancheta din 
spate a limuzinei lui. 

— Bănuiesc că te-am luat plin surprindere, spusese el. Îmi pare 
rău. Am încercat să fiu romantic. Am sentimente puternice 
pentru tine și... 

— Julián, îl întrerupse ea, și eu am sentimente puternice pentru 
tine, însă m-ai pus într-o situaţie imposibilă! Nu mi-am imaginat 
niciodată că-mi vei cere mâna atât de curând! Abia dacă ne 
cunoaştem. Sunt atâtea lucruri pe care trebuie să ţi le spun... 
aspecte importante despre trecutul meu. 

— Nimic din trecutul tău nu contează. 

— Chestia asta s-ar putea să conteze. Mult. 

El zâmbise şi clătinase din cap. 

— Te iubesc. Nu va conta. Pune-mă la încercare. 


Ambra îi studiase chipul câteva clipe. „Bine, atunci! În în mod 
cert, nu aşa ar fi vrut să deschidă subiectul acela, dar el nu-i 
dăduse de ales. 

— Ei bine, Juliân, uite despre ce e vorba. Când eram mică, am 
avut o infecţie foarte gravă, care aproape că m-a ucis. 

— Aşa, şi? 

În timp ce vorbea, Ambra simţise cum un gol adânc se căsca în 
ea. 

— Şi rezultatul e ca visul meu de o viaţă de a avea copii... va 
rămâne doar atât, un vis. 

— Nu înţeleg. 

— Juliân, replicase ea sec. Nu pot avea copii. Problemele de 
sănătate din copilărie m-au lăsat infertilă. Mi-am dorit 
întotdeauna copii, însă nu pot avea. Îmi pare rău. Ştiu cât de 
important este acest lucru pentru tine, dar tocmai i-ai cerut mâna 
unei femei care nu-ţi poate dărui moştenitori. 

El devenise palid. 

Ambra îl privise în ochi, îndemnându-l mut să rostească ceva. 
„Julián, ăsta e momentul în care mă strângi puternic la sufletul 
tău şi-mi spui că totul e-n regulă. Asta e momentul în care-mi zici 
că nimic nu contează și că mă iubeşti oricum.” 

Şi o clipă mai târziu se întâmplase. Julián se distanţase de ea 
abia sesizabil. Şi atunci, Ambra ştiuse că totul se sfârşise. 


CAPITOLUL 45 


Divizia de securitate electronică a Gărzii Regale îşi are sediul 
într-un labirint de încăperi lipsite de ferestre, la subsolul Palatului 
Regal. Izolat în mod voit de cazărmi şi arsenal. Cartierul general 
al diviziei cuprinde douăsprezece birouri mici, pentru computere, 
o centrală telefonică şi un perete întreg cu monitoare de 
securitate. Cei opt angajaţi, toţi mai tineri de treizeci şi cinci de 
ani, au misiunea de a gestiona reţeaua de comunicaţii securizate 
destinată personalului din Palatul Regal și Gărzii Regale şi de a 
asigura supravegherea electronică de securitate a clădirii 
Palatului. 

In seara aceea, la fel ca în oricare alta, în încăperile subterane 
aerul era înăbuşitor, duhnind a tăieţei încălziţi la cuptorul eu 
microunde şi a floricele de porumb. Lămpile fluorescente bâzâiau 
cu un zgomot strident. 

„Aici le-am cerul eu să-mi instaleze biroul”, reflectă Mónica 
Martin. Deși postul de „coordonator de relaţii publice” nu era 
integrat, tehnic vorbind, în schema de lucru a Gărzii Regale, 
slujba ei necesita acces la computere de mare putere şi la 
specialişti IT bine pregătiţi; de aceea divizia de securitate 
electronică i se păruse un loc mult mai potrivit pentru activitatea 
ei decât biroul slab dotat de la etaj. 

„lar în seara asta, voi avea nevoie de toate echipamentele de 
lucru disponibile.“ 

De câteva luni încoace, principala ei preocupare fusese aceea 
de a păstra consecvenţa liniei directoarea Palatului în perioada 
transferului de putere către prinţul Juliân. Şi nu fusese deloc uşor. 
Tranziţia de la un lider la celălalt le oferise protestatarilor prilejul 
de a-şi exprima opiniile antimonarhice. 

În conformitate cu Constituţia spaniolă, monarhia era „un 
simbol al unităţii şi integrităţii perene a Spaniei”. Martin ştia bine 
însă că, de la o vreme, cu greu se mai putea vorbi despre unitate 
în ţară. In 1931, A Doua Republică marcase sfârşitul regalității, 
iar puciul generalului Franco, în 1936, aruncase ţara în vâltoarea 
războiului civil. 


În prezent, deşi monarhia reinstaurată era considerată o 
democraţie liberală, mulţi adepţi ai liberalismului continuau să-l 
privească pe rege ca pe un vestigiu desuet al unui trecut religios 
şi militar opresiv şi, totodată, ca pe un memento zilnic al faptului 
că Spania mai avea de parcurs un drum lung până când să se 
alăture pe de-a-ntregul lumii moderne. 

Mesajele transmise de Mónica Martin în ultima lună induseseră 
obişnuitele portretizări ale regelui ca un simbol iubit, lipsit de 
orice putere efectivă. Fireşte, era totuşi o afirmaţie greu de 
susţinut, monarhul fiind comandantul-şef al forţelor armate şi, de 
asemenea, şeful statului. 

„Şeful statului, comentă Martin în gând, într-o ţară în care 
separaţia dintre Biserica și stat a fost întotdeauna un subiect 
controversat.” Relaţia strânsă a regelui cu episcopul Valdespino 
fusese mulţi ani un spin în coasta militanţilor pentru liberalism şi 
laicizare. 

„Apoi mal e şi prinţul Juliân”, îşi continuă Martin gândul. Tânăra 
ştia ca-i datora prinţului slujba pe care o avea, dar, tot din cauza 
lui, această slujbă devenise în ultima vreme considerabil mai 
dificilă. Cu câteva săptămâni în urmă, prinţul făcuse cea mai 
neplăcută gafă de imagine din câte îi fusese ei dat să vadă. 

În direct la televiziunea naţională, se aşezase în genunchi şi-i 
adresase  Ambrei Vidal o absurdă cerere în căsătorie. 
Exasperantul moment n-ar fi putut fi mai stânjenitor decât dacă 
Ambra l-ar fi refuzat - lucru pe care, din fericire, avusese 
delicateţea să nu-l facă. 

Din păcate însă, după aceea femeia se dovedise a fi mult mai 
greu de strunit decât îşi imaginase Julián, iar consecinţele 
comportamentului ei neconvențional din ultima săptămână 
deveniseră în ultimul timp una dintre principalele preocupări ale 
M6nicăi Martin. 

Totuşi, în seara aceea, indiscreţiile Ambrei trecuseră pe un 
plan secund. Furtuna mediatică generată de evenimentele de la 
Bilbao căpătase o amploare fără precedent şi, în ultima oră, 
proliferarea virală a teoriilor conspiraţioniste cuprinsese lumea 
întreagă, mai multe dintre ipotezele lansate implicându-l pe 
episcopul Valdespino. 

Cea mai semnificativă supoziţie se referea la asasinul de la 
Muzeul Guggenheim, care primise accesul la evenimentul 
organizat de Kirsch „ din ordinele cuiva din interiorul Palatului 
Regal”. Afurisitul de zvon dezlănţuise un potop de teorii 


conspiraţioniste care-l acuzau pe regele bătrân şi bolnav şi pe 
episcopul Valdespino că ar fi uneltit la uciderea lui Edmond 
Kirsch - un veritabil semizeu în lumea digitală și un adulat erou 
american care alesese să locuiască în Spania. 

„Teoria asta îl va distruge pe Valdespino”, îşi spuse Martin. 

— Toată lumea, atenţie la mine! strigă brusc Garza, năvălind în 
centrul de comandă. Prinţul Juliân şi episcopul Valdespino sunt 
împreuna, undeva în incinta Palatului. Verificaţi toate 
înregistrările camerelor video de securitate şi găsiţi-i! Acum! 

Pe urmă intră în biroul lui Martin şi o puse la curent cu noua 
situaţie apărută, cea cu prinţul şi episcopul. 

— Au dispărut?! replică ea uluită. Şi şi-au lăsat telefoanele în 
seiful prinţului?! 

Garza ridică din umeri. 

— Probabil ca să nu-i putem localiza. 

— Ei bine, ar fi cazul să-i găsim. E neapărat necesar ca prinţul 
Julián să facă imediat o declaraţie şi să se distanţeze cât mai 
mult posibil de Valdespino. 

Şi-i povesti ultimele evoluţii. 

— Nu sunt decât zvonuri, zise el uluit la rândul lui. E categoric 
imposibil ca Valdespino să fi pus la cale un asasinat. 

— Poate ca da, dar crima pare să aibă o legătură cu Biserica 
Catolică. Cineva a identificat o conexiune directă între ucigaş şi 
un reprezentant de rang înalt al Bisericii. Priviţi aici, adăugă 
Martin, întinzându-i comunicat primit de la ConspiracyNet, ştirea 
fiind atribuită și de aceea dată informatorului cunoscut ca 
monteQiglesia.org. A fost difuzată cu numai câteva minute în 
urmă. 

Garza se aplecă şi începu să citească. 

— Papa! exclamă el. Adică Avila are o legătură personală cu... 

— Citiţi mai departe. 

Când termină, comandantul se trase un pas înapoi şi începu să 
clipească des, ca şi când ar fi încercat să se trezească dintr-un 
vis urât. În același moment, un glas masculin se auzi din centrul 
de comandă: 

— Domnule comandant! l-am localizat! 

Garza şi Martin se grăbiră spre biroul agentului Suresh Bhalla, 
un specialist în supraveghere, de origine indiană, care le făcu 
semn spre imaginile de pe monitorul lui, în care se distingeau 
două siluete - una în costum bărbătesc şi cealaltă în sutană 


preoțească. Păreau să meargă de-a lungul unei alei, printre 
copaci. 

— Grădina din partea de est, preciza Suresh. Cu două minute 
în urină. 

— Au ieşit din clădire?! exclamă Garza. 

— Staţi puţin, domnule. 

Suresh derula înregistrarea şi-i urmări pe cei doi prin 
intermediul camerelor de supraveghere amplasate în diverse 
locuri din cadrul complexului de clădiri: prinţul şi episcopul 
ieşiseră din grădină şi străbăteau o curte interioară. 

— Unde se duc?! 

Martin bănuia încotro se îndreptau şi remarcase că Valdespino 
alesese o rută ocolitoare, departe de raza vizuală a carelor de 
reportaj din piaţeta principală. Aşa cum anticipase ea, prinţul şi 
episcopul ajunseseră la intrarea de serviciu, aflată pe latura 
sudică a Catedralei Almudena, unde Valdespino descuie uşa, 
invitându-l pe Juliân înăuntru. Uşa se închise şi cei doi dispărură. 

Garza rămăsese mut, cu ochii aţintiţi la ecran, în mod evident 
străduindu-se să priceapă ce se întâmpla. 

— "Ţine-mă la curent, îi ceru el, în cele din urmă, lui Suresh, 
apoi o trase deoparte pe Mónica Martin. 

— Habar n-am cum l-a convins Valdespino pe don Julián să iasă 
din Palat sau să-şi lase telefonul în apartament, îi spuse el în 
şoaptă, însă e clar că prinţul nu ştie nimic despre acuzaţiile la 
adresa episcopului; altfel, ar fi înţeles că trebuia să se distanţeze 
de el. 

— De acord, replică Martin. Şi n-aş vrea să fac presupuneri cu 
privire la jocul episcopului, dar... 

— Dar ce? întrebă Garza, văzând că ea ezita să continue. 

— Mi se pare că Valdespino tocmai a luat un ostatic extrem de 
preţios, oftă tânăra. 


La vreo patru sute de kilometri spre nord, în foaierul Muzeului 
Guggenheim, telefonul agentului Fonseca începu să sune. Era 
pentru a șasea oară în ultimele douăzeci de minute. Când văzu 
identitatea apelantului, îşi simţi trupul luând automat poziţia de 
drepţi. 

— Si! răspunse el cu inima bătându-i frenetic. 

Vocea de la celălalt capăt al liniei vorbi în spaniolă, rostind 
cuvintele lent şi măsurat. 


— Agent Fonseca, aşa cum bine ştii viitoarea regină consoartă 
a Spaniei a făcut o scrie de greşeli teribile în seara asta, 
asociindu-se cu persoane nepotrivite şi provocând neplăceri 
grave Palatului Regal. Pentru a evita alte probleme, este esenţial 
s-o aduci înapoi la Palat cât mai rapid posibil. 

— Mă tem că localizarea doamnei Vidal este necunoscută la 
momentul actual. 

— Cu patruzeci de minute în urmă, avionul particular al 
Edmond Kirsch a decolat de pe aeroportul din Bilbao, 
îndreptându-se spre Barcelona. Cred că doamna Vidal se află la 
bordul lui. 

— De unde ştiţi asta? izbucni Fonseca, iar în secunda 
următoare își regretă tonul impertinent. 

— Dacă ţi-ai fi făcut datoria, replică tăios glasul, ai stí şi tu. 
Vreau ca împreună cu partenerul tău să-i luaţi urma imediat. O 
aeronavă militară alimentează cu combustibil la Bilbao şi vă 
aşteaptă acum. 

— Probabil, doamna Vidal se află la bordul acelui avion, 
însoţită de profesorul american Robert Langdon. 

— Da, confirmă glasul înfuriat. N-am idee cum a reuşit acest 
ins s-o convingă să renunţe la propria securitate şi să fugă cu el, 
însă domnul Langdon este în mod cert o prezenţă nedorită. 
Misiunea voastră este s-o găsiţi pe doamna Vidal şi s-o aduceţi 
înapoi cu forţa, dacă este necesar. 

— Şi dacă Langdon se amestecă? 

O tăcere grea se aşternu la telefon. 

— Fă tot posibilul să minimizezi daunele colaterale, răspunse 
glasul în cele din urmă, dar avem de-a face cu o criză suficient de 
gravă încât profesorul Langdon să poată fi considerat o pierdere 
acceptabilă. 


CAPITOLUL 46 


SA a 
"> ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 
CAZUL KIRSCH AJUNGE ÎN PRESA CENTRALĂ! 


Anunţul ştiinţific pe care urma să-l facă Edmond Kirsch în 
această seară a început sub forma unei prezentări on-line care a 
atras cifra uluitoare de trei milioane de vizualizări. După 
asasinarea lui, cazul Kirsch a fost preluat de marile reţele de 
televiziune din lumea întreagă, fiind urmărit de un număr 
estimativ de peste optzeci de milioane de telespectatori. 


CAPITOLUL 47 


În timp ce aeronava Gulfstream G550 îşi începea coborârea 
spre Barcelona, Robert Langdon goli cea de-a doua ceaşcă de 
cafea şi privi resturile gustării improvizate din miez de noapte pe 
care o încropise împreună cu Ambra din cămara lui Edmond - 
nuci, prăjitură de orez şi diverse „batoane vegane“, care i se 
părea că aveau, toate, același gust. 

De cealaltă parte a mesei, Ambra tocmai luase ultimele 
înghiţituri din al doilea pahar cu vin roşu şi părea mult mai 
relaxată. 

— Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, rosti ea cu un aer spăşit. 
Evident, până acum n-am reuşit să vorbesc cu nimeni despre 
Juliân. 

Langdon încuviinţă din cap, înţelegător, după ce abia auzise 
povestea  neinspiratei cereri în căsătorie în studioul de 
televiziune. „N-a avut de ales”, recunoscu el, ştiind că Ambra n- 
ar fi riscat să-l pună pe viitorul rege al Spaniei într-o poziţie mai 
mult decât jenantă, în direct la televiziunea naţională. 

— Fireşte, dacă aş fi ştiut că intenţiona să mă ceară atât de 
repede, i-aș fi mărturisit că nu puteam avea copii. Dar totul s-a 
întâmplat pe neașteptate, explică Ambra clătinând din cap şi 
privind cu tristeţe pe hublou. Am crezut că-l plac. Insă nu ştiu, 
poate că a fost doar emoția stârnită de... 

— De un prinţ înalt, oacheş şi arătos? completă Langdon 
zâmbind în colţul gurii. 

Ea râse încet şi se întoarse spre el. 

— Are, într-adevăr, toate atuurile astea. Nu ştiu ce să zic, 
părea un om bun. Puțin retras poate, însă romantic - în nici nu 
caz genul care să se fi implicat în asasinarea lui Edmond. 

Profesorul bănuia că Ambra avea dreptate. Prinţul ar fi avut 
prea puţin de câştigat din eliminarea lui Edmond şi nu existau 
dovezi concrete care să sugereze că era cât de cât implicat - 
doar un apel telefonic de la cineva din interiorul Palatului, care 
ceruse ca amiralul Ávila să fie inclus pe lista invitaţilor. Pentru 
moment, episcopul Valdespino părea cel mai probabil suspect, 


dat fiind că ştiuse despre prezentarea lui Edmond cu suficient de 
mult timp înainte pentru a avea răgazul să conceapă un plan de 
a-l opri şi, totodată, ştiind mai bine decât oricine altcineva ce 
potenţial distructiv ar fi avut descoperirea lui pentru imaginea 
marilor religii ale lumii. 

— E de la sine înţeles că nu mă pot mărita cu Julián, zise 
Ambra încet. Mă tot gândesc că va rupe el logodna, ştiind că nu 
pot avea copii. Dinastia lui s-a aflat pe tronul Spaniei aproape 
continuu în ultimele patru secole. Ceva îmi spune că o directoare 
de muzeu din Bilbao nu poate fi motivul stingerii descendenţei. 

Difuzorul din plafon părâi şi pilotul îi anunţă că trebuiau să se 
pregătească pentru aterizarea în Barcelona. Intreruptă din 
gândurile ei cu privire la prinţ, Ambra se ridică şi începu să 
deretice prin cabină, clătind paharele şi aruncând resturile de 
mâncare. 

— Domnule profesor, se auzi glasul lui Winston în telefonul lui 
Edmond, aflat încă pe masă. Mi-am spus că ar trebui să aflaţi 
despre noile informaţii devenite virale pe internet: există dovezi 
substanţiale care sugerează o legătură secretă între episcopul 
Valdespino şi asasinul, amiralul Ávila. 

Vestea îl alarmă pe Langdon, dar Winston continuă: 

— Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Aşa cum ştiţi, la 
întâlnirea secretă a lui Kirsch cu Valdespino au participat şi alţi 
doi lideri religioşi un cunoscut rabin şi un imam îndrăgit. Noaptea 
trecută, imamul a fost găsit mort în deşertul din apropiere de 
Dubai. lar în urmă cu câteva minute s-a primit de la Budapesta o 
ştire îngrijorătoare: se pare că rabinul a fost găsit şi el mort, 
aparent în urma unui infarct. Bloggerii discută deja pe tema 
coincidenţei dintre decesele celor doi. 

Langdon era uimit. Într-un fel sau altul, episcopul Antonio 
Valdespino rămăsese în acel moment singura persoană în viaţă 
din lumea întreagă care știa ce anume descoperise Kirsch. 


W 


Când aeronava Gulfstream G550 ateriza pe singura pistă de pe 
aeroportul Sabadell, de lângă Barcelona, Ambra remarcă uşurată 
că nu se zăreau în zonă nici paparazzi, nici trimişi ai presei. 

Edmond spusese de câteva ori că prefera să-şi ţină avionul pe 
acel mic aerodrom, pentru a evita întâlnirile cu fanii împătimiţi la 
aeroportul El-Prat din Barcelona. Ambra ştia însă că altul era 
motivul real. 


Lui Edmond îi plăcea, de fapt, atenţia publicului. Şi 
recunoscuse, la un moment dat, că-şi ţinea avionul la Sabadell 
doar ca să aibă un motiv să străbată drumurile cu serpentine şi 
numeroase curbe până acasă, în maşina lui sport favorită - un 
Tesla Model X P90D, pe care susţinea că Elon Reeve Musk?! 
venise personal să i-o ofere în dar. Circulau chiar zvonuri că-i 
provocase la un moment dat pe piloţii lui la o întrecere Drag 
Racing, pe o distanţă de un kilometru şi jumătate, pe pista 
aerodromului - Golfstream versus Tesla -, dar piloţii făcuseră 
calculele şi declinaseră invitaţia. 

„O să-mi fie dor de Edmond“, reflectă Ambra mâhnită. Da, 
fusese un tip plin de el şi arogant, însă imaginaţia lui sclipitoare 
ar fi meritat cu totul altceva de la viaţă decât ce i se întâmplase 
în seara aceea. „Sper doar să-i cinstim memoria făcându-i 
cunoscută descoperirea.“ 

Când avionul ajunse în hangarul cu un singur loc al lui Edmond 
şi opri motoarele, Ambra se convinse că totul în jur era cufundat 
în linişte. După toate aparențele, ea şi profesorul Langdon nu 
fuseseră încă depistaţi. 

Cobori pe scara avionului, trase adânc aer în piept şi încercă 
să-și limpezească mintea. Cel de-al doilea pahar cu vin i se 
urcase la cap, iar în acel moment îi părea rău că-l băuse. Păşind 
pe pardoseala din ciment al hangarului, picioarele îi tremurară şi 
simţi imediat mâna lui Langdon pe umărul ei, sprijinind-o. 

— Mulţumesc, îi șopti ea zâmbind. 

După cele două ceşti de cafea băute profesorul era perfect 
treaz și plin de energie. 

— Ar trebui să ne facem nevăzuţi cât mai rapid, sugeră el 
privind spre SUV-ul negru parcat în colţ. Presupun că asta e 
maşina despre care mi-ai pomenit. 

Ea încuviinţă. 

lubirea tainică a lui Edmond. 

— Ciudat număr de înmatriculare! 

Ambra se uită la plăcuţa personalizată şi chicoti. 


E-WAVE 


— Edmond mi-a povestit, îi explică ea, că nu de mult Google şi 
NASA au achiziţionat un supercomputer de ultimă generaţie 
numit D-Wave - unul dintre primele computere „cuantice” din 


21 Inginer, inventator, antreprenor, investitor și pogramator canadian-american de 
origine sud-africană, cofondator al companiei Tesla Motors (n.red). 


lume. A încercat să mă lămurească, însă mi s-a părut foarte 
complicat - ceva cu algoritmul lui Shor, qubiti, principiile 
mecanicii cuantice şi cu realizarea unui computer cu totul diferit. 
Mă rog, Edmond zicea că el voia să construiască ceva care să 
lase D-Wave cu ani-lumină în urmă şi avea de gând să-şi 
numească noul computer E-Wave. 

— E de la Edmond, presupuse Langdon. 

„În plus, E urmează imediat după D“, reflectă Ambra, 
amintindu-şi ce-i povestise Edmond despre celebrul computer din 
filmul 2001: O odisee spațială - ca ar fi fost numit HAL fiindcă 
fiecare dintre cele trei litere apărea în alfabet imediat înaintea 
literelor din numele IBM. 

— Şi cheia maşinii? Spuneai că ştii unde o ţine ascunsă. 

— Nu foloseşte o cheie, răspunse Ambra, ridicând mâna în care 
ţinea telefonul lui Edmond. Mi-a arătat chestia asta luna trecută, 
când am venit aici împreună. 

Atingând ecranul telefonului, deschise aplicaţia Tesla şi selectă 
comanda de chemare. 

Instantaneu, în colţul hangarului, farurile SUV-ului se aprinseră 
şi, fără nici cel mai slab sunet, vehiculul rulă lin până în dreptul 
lor şi se opri. 

Langdon îşi înclină capul spre stânga, parând descumpănit de 
perspectiva unui drum cu o maşină care se conducea singură. 

— Nu-ţi face griji, îl linişti Ambra. Te las pe tine să conduci 
până acasă la Edmond. 

El încuviinţă cu un gest din cap și dădu să ocolească maşina, 
ca să ajungă la portiera șoferului. In faţa ei însă, se opri, se uită 
din nou la plăcuţa de înmatriculare şi începu să râdă. Ambra îşi 
dădu scama imediat ce-l amuzase: pe rama plăcuței era scris: 
FERICIŢI CEI MEŞTERI ÎN IT, CĂ EI VOR MOŞTENI PĂMÂNTUL ?. 

— Tipic pentru Edmond! comentă Langdon urcând la volan. 
Subtilitatea n-a fost niciodată punctul lui forte. 

— lubea maşina asta. Motor exclusiv electric, mai rapidă decât 
un Ferrari. 

Profesorul ridică din umeri, scrutând tabloul de bord futurist. 

— Eu nu sunt pasionat de maşini. 

— O să devii, zâmbi Ambra. 


22 Parafrazarea unui cunoscut verset biblic; „Fericiţi cei bânzi, că ei vor moșteni 
pământul”. 


CAPITOLUL 48 


În timp ce autoturismul companiei Uber gonea prin noapte, 
amiralul Ávila se întrebă retoric de câte ori ancorase în portul 
Barcelonei, în toţi anii petrecuţi ca ofiţer de marină. Propria viaţă 
din trecut i se părea în acel moment pierdută undeva departe, 
sfârşită într-o explozie fulgerătoare în Sevilla. Soarta era o iubită 
crudă şi imprevizibilă, şi totuşi, în clipa aceea, părea să-şi fi găsit 
un echilibru inefabil. Aceeaşi soartă care-i smulsese sufletul din 
piept în Catedrala din Sevilla îi dăruise în prezent o a doua viaţă - 
un început nou, născut între zidurile unei catedrale cu totul 
diferite. Şi ca o ironie a aceleiaşi sorţi, persoana care-l îndrumase 
acolo fusese un simplu terapeut pe nume Marco. 

— O întrevedere cu papa?! îl întrebase Ávila cu luni în urmă pe 
tânărul lui terapeut, când acesta îi sugerase ideea. Mâine? La 
Roma? 

— Mâine în Spania, replicase Marco. Papa e aici. 

Ávila îl privise de parcă ar fi înnebunit subit. 

— Presa n-a pomenit nimic despre faptul că Sfinţia Sa ar fi în 
Spania. 

— Ai puţină încredere, domnule amiral! răsese tânărul. Sau 
poate ai un alt program de întâlniri pentru mâine? 

Ávila privise semnificativ în jos, spre piciorul rănit. 

— Atunci, plecăm la nouă, continuase Marco, iii promit că 
scurta noastră călătorie va fi mai puţin dureroasă decât şedinţele 
de recuperare. 

A doua zi dimineaţă, amiralul îmbrăcase uniforma navală pe 
care tânărul i-o adusese de acasă, luase o pereche de cârje şi 
pornise şchiopătând spre maşina lui Marco, un Fiat vechi. 
Părăsiseră apoi parcarea spitalului și se îndreptaseră spre sud, pe 
Avenida de la Raza, pentru ca, în cele din urmă, să iasă din oraş 
şi să intre pe autostrada N-IV. 

— Unde mergem? întrebase Ávila dintr-odată impacientat. 

— Stai liniștit, zâmbise Marco. Ai încredere în mine. Nu durează 
decât o jumătate de oră. 


Ávila ştia că de-a lungul autostrăzii N-IV se întindeau doar 
câmpuri pâărjolite cale de cel puţin 130 de kilometri şi începuse să 
creadă că făcuse o greşeală oribilă. Cam peste o jumătate de oră 
zărise în față clădirile părăsite de la El Torbiscal, cândva un sat 
prosper, a cărui populaţie se redusese recent la zero. „Unde 
naiba mă duce?” După alte câteva minute, Marco ieşise de pe 
autostradă şi virase spre nord. 

— Acum o vezi? îl întrebase el apoi, arătându-i cu mâna ceva 
în depărtare, dincolo de o pârloagă. 

Ávila nu văzuse nimic; ori ochii lui îmbătrâniseră, ori tânărul 
terapeut avea halucinaţii. 

— Nu-i aşa că e extraordinară? continuase Marco. 

Mijindu-şi ochii în lumina soarelui, amiralul zărise, într-un 
târziu, o siluetă întunecată înălțându-se în mijlocul câmpului. 
Când se mai apropiaseră, abia dacă-i venise să creadă. „Să fie 
0... O catedrală?!” 

Dimensiunile clădirii sugerau o construcţie pe care s-ar fi 
aşteptat s-o vadă mai degrabă în Madrid sau în Paris. Avila trăise 
toată viaţa în Sevilla, însă n-avusese habar niciodată de existenţa 
vreunei catedrale acolo, în mijlocul pustietăţii. Cu cât se apropiau 
mai mult, cu atât mat impresionant părea complexul, ale cărui 
ziduri masive din ciment ofereau un nivel de securitate pe care 
el, unul, îl mai văzuse doar la Vatican. 

Fiatul ieşise de pe autostradă şi cotise pe scurtul drum de 
acces care ducea spre catedrală, pe urmă oprise în faţa unei 
porţi masive din fier care le bloca înaintarea. Marco scosese din 
torpedou o cartelă laminată și o pusese pe bord. Un agent de 
securitate venise lângă maşină, se uitase la cartelă şi apoi în 
maşină, zâmbind larg când îl văzuse pe Marco. 

— Bienvenidos! le urase el. Qué fal Marco? Bine aţi venit. Ce 
mai faci, Marco? 

Cei doi îşi strânseseră mâinile, iar tânărul i-l prezentase pe 
amiral. 

— Ha vendo a conocer al Papa. A venit să-l cunoască pe Papa. 

Paznicul încuviinţase admirând medaliile de pe pieptul lui Avila 
şi le făcuse semn să treacă mai departe. Când poarta uriaşă se 
deschisese, amiralul avusese senzaţia că intrau într-un castel 
medieval. 

Impunătoarea catedrală gotică avea opt turle înalte, fiecare cu 
câte o clopotniţă pe trei etaje. Trei cupole masive încununau 
corpul central al lăcaşului construit la exterior dintr-un mozaic de 


piatră albă şi cafenie, care-i conferea un aer neobişnuit de 
modern. 

Ávila îşi plecase privirea spre drumul de acces, care se 
despărţea în trei alei distincte, fiecare mărginită de palmieri 
înalţi. Spre surprinderea lui, întregul teren din jur era plin cu 
vehicule parcate; erau cu sutele - sedanuri luxoase, autobuze 
hărtănite, motorete stropite de noroi... tot ce-ţi puteai imagina. 

Marco trecuse pe lângă ele, îndreptându-se direct spre curtea 
din faţă a catedralei. Văzându-i, un agent de securitate se uitase 
la ceas şi le făcuse semn să intre pe un loc de parcare gol, 
evident rezervat pentru ei. 

— Suntem puţin în întârziere, spusese tânărul. Ar trebui să ne 
grăbim să intrăm. 

Ávila încercase să răspundă, dar nu reuşise să scoată niciun 
cuvânt. Tocmai văzuse inscripţia de la intrare: 


IGLESIA CATOLICA PALMARIANA 


„Dumnezeule! exclamase amiralul în sinea lui, oripilat. Am 
auzit despre Biserica asta!“ 

Se întorsese spre Marco, străduindu-se să-şi potolească bătăile 
inimii, 

— Asta e Biserica ta, Marco? îl întrebase el, încercând să nu 
pară prea alarmat. Eşti... pa/marian? 

Tânărul zâmbise. 

— O spui de parcă ar fi un fel de boală. Sunt doar un catolic 
credincios, care e de părere ca Vaticanul a luat-o razna. _ 

Amiralul ridicase din nou privirea spre Biserică. In acel 
moment, bizara declaraţie a terapeutului său, cum că-l cunoştea 
pe papă, devenise brusc mai credibilă. „Papa chiar e aici, în 
Spania.” 

Cu câţiva ani în urmă, reţeaua de televiziune Canal Sur 
difuzase un documentar intitulat La /g/esia Oscura - Biserica 
ascunsă -, care dezvăluia unele dintre secretele Bisericii 
Palmariene. Atunci aflase Ávila, cu surprindere, despre existenţa, 
unei Biserici ciudate, despre numărul ei crescând de enoriaşi și 
despre influenţa pe care o exercita. 

Conform zvonurilor, Biserica Palmariană fusese fondată după 
ce câţiva localnici susţinuseră că fuseseră martori la o serie de 
viziuni mistice pe un câmp din apropiere. Fecioara Maria le-ar fi 
apărut, avertizându-i că Biserica Catolică era pradă „ereziei 
modernismului” şi că adevărata credinţă trebuia protejată. 


Fecioara îi îndemnase pe palmarieni să înfiinţeze o Biserică 
alternativă şi să-l denunțe pe suveranul pontif de la Vatican ca 
fiind un papă fals. Această convingere, că Papa de la Roma nu 
era adevăratul papă, devenise cunoscută sub numele 
sedevacantism - credinţa că „scaunul” Sfântului Petru era 
vacant. 

În plus, palmarienii pretindeau că aveau dovezi care ar fi alesul 
că „adevăratul” papă era, de fapt, fondatorul Bisericii lor, un 
anume Clemente Dominquez y Gómez, care-şi luase numele 
pontifical Grigore al XVII-lea. Sub conducerea acestuia - 
considerat de majoritatea catolicilor ca un „antipapă“ -, Biserica 
Palmariană se dezvoltase constant. In anul 2005, când papa 
Grigore decedase în timp ce oficia slujba de Paște, adepţii lui 
estimaseră că momentul decesului era un semn miraculos venit 
din ceruri, care confirma relaţia directă a răposatului cu 
Dumnezeu. i 

Privind construcţia masivă din fala lui, Avila avusese senzaţia 
că Biserica avea un aer sinistru. „Oricine ar fi actualul antipapă, 
nu vreau să mă întâlnesc cu el.“ 

Pe lângă criticile aduse afirmațiilor absurde pe care le făcea cu 
privire la papalitate, Biserica Palmariană fusese ţinta unor 
acuzaţii de spălare a creierelor, intimidare şi chiar că s-ar afla în 
spatele mai multor decese misterioase, printre care şi moartea 
unei enoriaşe, Bridget Crosbin Garcia, după spusele avocaţilor 
familiei, îi fusese „imposibil să scape” din una dintre Bisericile 
Palmariene din Irlanda. 

Ávila nu voia să fie nepoliticos cu noul lui prieten, însă cu totul 
altceva așteptase el de la călătoria din ziua aceea. 

— Marco, începuse amiralul cu un oftat. Imi pare rău, nu cred 
că pot să fac asta. 

— Bănuiam că o să spui aşa ceva, replicase tânărul, aparent 
netulburat. Trebuie să recunosc că şi eu am avut aceeaşi reacţie 
când am venit prima dată aici. Auzisem la rândul meu zvonurile 
şi bârfele, dar pot să te asigur că totul e doar o campanie de 
defăimare dusă de cei de la Vatican. i 

„Şi cum i-ai putea învinovăţi? se întrebase în gând Avila. 
Biserica ta i-a declarat ilegitimi!” 

— Roma avea nevoie de un motiv ca să ne excomunice, aşa că 
a născocit minciuni. Ani de-a rândul, Vaticanul a răspândit 
dezinformări cu privire la palmarieni. 


Ávila privise încă o data masiva catedrală care se înălța în 
mijlocul pustietăţii. Ceva în aerul ei i se părea nelalocul lui. 

— Sunt puţin derutat, adăugase el apoi. Daca n-aveţi niciun fel 
de legătură cu Vaticanul, de unde vă vin banii? 

Marco zâmbise. 

— Ai fi uimit să afli câţi adepţi nedeclaraţi au palmarienii în 
sânul clerului catolic. Multe parohii catolice conservatoare din 
Spania nu sunt de acord cu schimbările de tip liberal promovate 
de Vatican şi dirijează în secret fonduri către Biserici ca a 
noastră, care susţin valorile tradiţionale. 

Răspunsul i se păruse amiralului neaşteptat, dar cu o nuanţă 
substanţială de adevăr. Și el sesizase existenta unei fracturi din 
ce în ce mai profunde în cadrul Bisericii Catolice - o prăpastie 
între cei care considerau că Biserica trebuia să se modernizeze 
cu orice preţ şi ceilalţi, care erau de părere că adevăratul ţel al 
Bisericii era să rămână necilintită în faţa lumii în plină 
transformare. 

— Actualul papă este un om remarcabil, continuase Marco. l- 
am spus povestea ta, iar el a zis că s-ar simţi onorat să 
primească în Biserica noastră un militar decorat şi că se va 
întâlni cu tine personal după serviciul religios de azi. La fel ca 
predecesorii lui, a activat în armată înainte de a-l fi găsit pe 
Dumnezeu şi înţelege bine prin ce treci. Sincer, cred ca părerile 
lui te vor ajuta să-ţi găseşti pacea sufletească. i 

Marco deschisese portiera, dăduse să coboare, însă Avila nu 
reuşise să se mişte din loc. Rămăsese încremenit, uitându-se la 
construcţia impunătoare şi simțindu-se vinovat pentru 
prejudecățile pe care le atribuia oamenilor aceia. Dacă era să 
recunoască cinstit, pe de-o pune, nu ştia nimic despre Biserica 
Palmariană, cu excepţia unor zvonuri, şi, pe de altă parte, nici 
Vaticanul nu fusese scutit de scandaluri. În plus, Biserica din care 
făcea parte nu-l ajutase cu nimic după atacul cu bombă. „lartă-ţi 
duşmanii, îl îndemnase călugăriţa. Intoarce și celalalt obraz.” 

— Ascultă-mă bine Luis, îi şoptise Marco. Îmi dau seama că te- 
am păcălit într-un fel ca să vii până aici, însă am făcut-o cu cele 
mai bune intenţii... Chiar am vrut să-l cunoşti pe omul ăsta. Ideile 
lui mi-au schimbat viaţa la modul dramatic. După ce mi-am 
pierdut piciorul, eram în aceeaşi stare în care eşti tu acum. 
Voiam să mor. Mă afundam în întuneric, iar cuvintele lui mi-au 
dat un nou ţel. Vino şi ascultă-l predicând, atâta tot! 

Ávila încă ezitase. 


— Mă bucur pentru tine, Marco. Dar cred că mă voi descurca 
singur. 

— Te vei descurca?! răsese tânărul. Săptămâna trecută ţi-ai 
pus pistolul la tâmplă şi ai apăsat pe trăgaci! Nu te descurci 
deloc, prietene! 

„Are dreptate, chibzuise amiralul. De azi într-o săptămână, 
când mi se va încheia perioada de terapie, voi fi din nou acasă, 
singur şi fără vreun rost." 

— De ce ţi-e frică? insistase Marco. Eşti ofiţer de marină! Un 
om în toată firea, care a comandat nave pe mare! Ţi-e teamă că 
papa îţi va spăla creierul în zece minute şi că te va lua ostatic? 

„Nu ştiu bine de ce anume mă tem“, răspunsese Avila în sinea 
lui, privindu-şi piciorul rănit şi simțindu-se mic şi neputincios. 
Aproape tot timpul cât trăise, se aflase la butoanele de comandă, 
dăduse ordinele. lar în acel moment nu era sigur că-l încânta 
perspectiva de a primi ordine de la altcineva. 

— Nu contează, rostise Marco într-un tărziu, prinzându-şi din 
nou centura de siguranţă. Îmi pare rău. Îmi dau seama că nu te 
simţi în largul tău aici. N-am vrut să te presez. 

Şi întinsese mâna, ca să pornească motorul. 

Brusc, amiralul se simţise ca un caraghios. Marco era, practic, 
un copil - avea o treime din vârsta lui -, îşi pierduse un picior şi 
încercase să ajute un seamăn invalid, iar el cum îi mulţumise? 
Arătându-se nerecunoscător, sceptic şi respectuos. 

— Nu, replicase amiralul hotărât. lartă-mă, Marco! Aş fi onorat 
să aud predica omului tău. 


CAPITOLUL 49 


Parbrizul bolidului Tesla Model X era foarte larg, prelungindu- 
se cu acoperişul, de asemenea, transparent până undeva în 
spatele capului lui Langdon şi dându-i derutanta senzaţie că 
plutea în interiorul unei bule din sticlă. 

Rulând pe autostrada mărginită de copaci la nord de 
Barcelona, constată cu surprindere ca depăşise cu mult limita de 
viteză, şi aşa generoasă, de 120 de kilometri pe oră. Datorită 
motorului electric silențios şi accelerației liniare, toate treptele de 
viteză se simțeau aproape identic. 

Pe scaunul de alături, Ambra naviga de zor pe internet pe 
ecranul computerului de bord, relatându-i ultimele ştiri, preluate 
la nivel internaţional. Părea să se contureze o plasa tot mai 
întunecată de maşinaţiuni şi conspirații, cu zvonuri conform 
cărora episcopul Valdespino îl finanța pe liderul Bisericii 
Palmariene, care - se susţinea - ar fi avut legături de ordin 
militar cu carliştii conservatori şi părea să fie responsabil nu 
numai pentru moartea lui Edmond, ci şi pentru uciderea lui Syed 
al-Fadl şi a rabinului Yelmda Köves. 

Din ceea ce citea Ambra, reieşea clar că pretutindeni presa se 
întreba acelaşi lucru: ce anume descoperise Edmond Kirsch atât 
de ameninţător, încât un înalt episcop şi o sectă conservatoare 
de rit catolic să fie dispuşi să-l ucidă pentru a-l împiedica să-şi 
anunţe descoperirea? 

— Numărul celor care urmăresc cazul este incredibil, spuse 
Ambra, ridicând privirea din ecranul computerului. Interesul 
publicului a atins un nivel fără precedent... parcă lumea întreagă 
e captivată. 

În clipa aceea, profesorul conştientiza că brutala asasinare a 
lui Edmond avea şi o macabră latură pozitivă. Dat fiind răsunetul 
extraordinar în presă al cazului, Kirsch reuşise, deşi mort, să 
atragă atenţia unui public global mult mai numeros decât şi-ar fi 
imaginat vreodată. lar acest lucru, se gândi Langdon, îl făcea şi 
mai hotărât să meargă până la capăt în ceea ce-şi propusese: să 


găsească parola de patruzeci şi şapte de litere şi pe urmă să facă 
publică prezentarea lui Edmond. 

— Incă un există o declaraţie oficială din partea lui Julián, 
remarcă Ambra pe un ton mirat. Niciun cuvânt din partea 
Palatului Regal. Nu înţeleg! O cunosc pe coordonatoarea de 
relaţii publice, Mónica Martin, și ştiu cât ţine la transparenţă şi la 
comunicarea informaţiilor înainte ca presa să le răstălmăcească. 
Şi sunt sigură că-l îndeamnă pe Julián să dea o declaraţie. 

Langdon bănuia că aşa stăteau lucrurile. Cum presa îl acuza de 
conspirație - ba poate şi de crimă - pe principalul consilier pe 
probleme religioase al Casei Regale, părea logic ca Juliân să dea 
o declaraţie de un fel sau altul, fie şi numai pentru a arata ca 
Palatul investiga acuzaţiile. 

- Mai ales, adaugă el, dacă ţinem seama că viitoarea regină 
consoartă a Spaniei se afla chiar lângă Edmond în momentul în 
care acesta a fost ucis. Puteai să fii tu în locul lui, Ambra! Prinţul 
ar trebui să spună măcar că se bucură că ai scăpat cu viaţa. 

- Nu sunt sigură că se bucură, replică ea pe un ton lipsit de 
inflexiuni, deschizând browserul şi rezemându-se de spătarul 
scaunului. 

Langdon îi aruncă o privire scurtă. 

- Ei bine, dacă asta contează cât de cât, eu mă bucur că eşti în 
viaţă. Nu ştiu dacă m-aş fi putut descurca singur în seara asta. 

- Singur? se auzi un glas cu accent britanic în difuzoarele 
automobilului. Cât de repede uităm unele lucruri! 

Langdon izbucni în râs, amuzat de indignarea ghidului. 

- Winston, aşa te-a programat Edmond, să ai o atitudine 
defensivă şi nesigură? 

- Nu. M-a programat să observ, să învăţ şi să imit 
comportamentul omenesc. Tonul meu a fost mai degrabă o 
tentativă de umor - trăsătură pe care Edmond mă încuraja să mi- 
o dezvolt. Umorul nu poate fi programat... trebuie deprins 
treptat. 

- Ei bine, îl deprinzi cu succes. 

- Chiar aşa? insistă Winston. Nu vreţi s-o mai repetaţi o dată? 

Langdon râse din toată inima. 

— Aşa cum spuneam, îl deprinzi cu succes. 

Între timp, Ambra revenise la pagina implicită pe computerul 
de bord - un program de navigaţie în care, pe o fotografie din 
satelit, era vizibil un minuscul „avatar” al maşinii lor. Langdon 
văzu că străbătuseră deja munţii Collserola şi că intrau chiar în 


acel moment pe autostrada B-20 spre Barcelona. La sud de locul 
în care se aflau, ceva neobişnuit în fotografie îi atrase atenţia - o 
vastă zonă împădurită în mijlocul aglomerării urbane. Întinderea 
vastă verde avea o formă alungită şi nu foarte clar definită, ca o 
uriaşă amibă. 

— Ce-i acela, parcul Güell? întrebă el. 

Ambra se uită la ecran şi încuviinţă. 

— Ai ochi buni! 

— Edmond se oprea deseori acolo în drumul de la aeroport 
spre casă, interveni Winston. 

Pe Langdon nu-l mira să audă acel lucru. Parcul Guell era una 
dintre cele mai cunoscute capodopere ale lui Antoni Gaudi - 
arhitectul ale cărui lucrări se regăseau pe carcasa telefonului 
mobil al lui Kirsch. „Gaudi semăna mult cu Edmond, îşi spuse 
profesorul; un geniu vizionar pentru care regulile normalului n- 
aveau relevanţă.” 

Un observator pasionat al naturii, Gaudi se inspirase în 
realizările sale arhitecturale din formele organice, luând ca model 
„lumea naturală a lui Dumnezeu” pentru a concepe structuri 
biomorfice fluide, care păreau adesea să fi crescut direct din sol, 
la fel ca plantele. „Nu există linii drepte în natură”, spusese el la 
un moment dat şi, într-adevăr, nici în lucrările lui nu existau 
decât foarte puţine linii drepte. 

Descris deseori ca părintele „arhitecturii vii” şi al „designului 
biologic”, Gaudi inventase tehnici complet noi în prelucrarea 
lemnului, a fierului şi a ceramicii, pentru a-şi „înveşmânta” 
clădirile în straturi exterioare colorate și strălucitoare. 

Chiar şi la aproape un secol de la moartea lui, turişti din toată 
lumea veneau la Barcelona pentru a-i admira inimitabilul stil 
modernist. Printre realizările lui se numărau parcuri, clădiri 
publice, locuinţe particulare şi, desigur, Sagrada Familia - 
impozanta bazilică ale cărei „turnuri aidoma bureţilor-de-mare“ 
dominau peisajul barcelonez şi pe care criticii de artă o 
considerau „unică în întreaga istorie a artei”. 

Langdon fusese întotdeauna impresionat de temeritatea 
viziunii lui Gaudi, care concepuse o bazilică atât de grandioasă, 
încât construcţia ei nu fusese finalizată nici la 140 de ani de când 
fusese aşezată piatra de temelie. Privind imaginea din satelit a 
parcului Güell, îşi aminti de prima lui vizită acolo, în anii 
studenţiei: o plimbare pe un târâm de basm, printre coloane 
aidoma unor copaci contorsionaţi care susțineau alei aeriene, 


bănci diforme, grote cu fântâni ce semănau cu peşti sau cu 
dragoni şi un zid alb, vălurit, atât de fluid, încât părea unicul cil 
fremătător al unei uriaşe creaturi unicelulare. 

— Edmond admira totul la Gaudi, continuă Winston, şi mai ales 
concepţia lui despre natură ca artă organică. 

Gândul lui Langdon zbură din nou la descoperirea lui Kirsch. 
Natură Organic ... Creaţie. Îşi aminti brusc de celebrele panots - 
dale de pasaj hexagonale create de Gaudi pentru trotuarele din 
Barcelona. Fiecare dală era decorată cu un tipar identic de linii 
curbe aparent fără nicio logică, dar atunci când erau asamblate și 
rotite într-o anumită poziţie, formau un uimitor model unitar - un 
peisaj submarin care dădea impresia de plancton, microbi şi floră 
marină: La Sopa Primordial, aşa cum își numea el deseori 
realizarea. 

„Supa primordială a lui Gaudi“, îşi spuse Langdon, încă o data 
surprins de perfecțiunea cu care Barcelona părea să satisfacă 
neobosita curiozitate a lui Edmond cu privire la începuturile vieţii. 
Teoria științifică preponderent acceptată susţinea că viaţa îşi 
avea originile în așa-numita supă primordială - oceanele 
primitive, în care vulcanii aruncau din adâncurile pământului 
substanţe chimice ce se amestecau şi se combinau, bombardate 
continuu de descărcările electrice ale furtunilor permanente - 
până când, dintr-odată, aidoma unui golem microscopic, primul 
organism unicelular prinsese viaţă. 

— Ambra, eşti custode de muzeu şi probabil că vorbeai deseori 
cu Edmond despre artă. Ţi-a explicat vreodată clar ce anume îl 
atrăgea la Gaudi? 

— Doar ce a menţionat şi Winston. Că arhitectura geniului 
catalan îţi lasă impresia că a fost creată de natura însăşi. Grotele 
lui par săpate de vânt şi ploi, cu coloanele de susţinere răsărind 
parcă direct din pământ, iar mozaicurile seamănă cu viaţa din 
oceanul primordial. Oricare ar fi fost motivul, adăugă Ambra 
ridicând din umeri, Edmond l-a admirat pe Gaudi suficient de 
mult pentru a se muta în Spania. 

Langdon întoarse privirea spre ea, mirat. Ştia că Edmond 
avusese case în mai multe ţări ale lumii, însă în ultimii ani 
alesese să se stabilească în Spania. 

— Vrei să spui că Edmond s-a mutat aici datorită artei lui 
Gaudi? 

— Aşa cred. L-am întrebat odată - „De ce Spania?“, iar el mi-a 
răspuns că i se ivise o ocazie de neratat de a închiria o 


proprietate extraordinară aici, una aşa cum nu mai văzuse 
nicăieri în lume. Bănuiesc că se referea la apartamentul lui. 

— Şi unde e apartamentul ăsta? 

Robert, Edmond locuia în Casa Milă. 

Langdon făcu ochii mari. 

— Chiar în Casa Milà? 

— Exact. Anul trecut a închiriat ultimul etaj, pe care l-a 
transformai într-un penthouse. 

Profesorul avu nevoie de câteva momente pentru a procesa 
informaţia. Casa Milă era una dintre cele mai cunoscute clădiri 
concepute de Gaudi - o „casă“ de o originalitate surprinzătoare, 
a cărei faţadă terasată cu balcoane unduioase aminteşte de 
versantul excavat al unui munte, de unde îi provine şi 
supranumele La Pedrera - „Cariera de piatră“. 

— Dar la ultimul etaj nu se află un muzeu dedicat lui Gaudi? 
întrebă Langdon, amintindu-şi de una dintre vizitele lui acolo. 

— Ba da, răspunse Winston. Însă Edmond a donat o sumă 
către UNESCO şi clădirea a fost indusă în patrimoniul mondial, iar 
ei au acceptat să închidă temporar muzeul şi să-i permită 
futurologului să locuiască doi ani acolo. La urma urmei, 
Barcelona nu duce lipsă de opere de artă semnate Gaudi. 

„Edmond a locuit într-un exponat Gaudi, în Casa Milă? Şi s-a 
mutat acolo pentru doar doi ani?“, se miră Langdon. 

— De fapt, Edmond chiar i-a ajutat pe cei de la Casa Milă să 
realizeze un nou material video educaţional despre arhitectura 
locului, explică Winston în continuare. Merită văzut. 

— Documentarul este cu adevărat impresionant, confirmă 
Ambra, aplecându-se în scaun şi atingând ecranul tactil. Ar trebui 
să te uiţi puţin, adăugă ea tastând în browser /apedrera.com. 

— Păi eu conduc, replică Langdon. 

Aplecându-se peste volan, Ambra trase rapid, de două ori, de o 
mică manetă. Profesorul simţi brusc volanul rigidizându-i-se sub 
palme şi observă că maşina părea să se ghideze singură, 
păstrând perfect mijlocul benzii de rulare. 

— Pilot automat, îl lămuri ea. 

Efectul era atât de deconcertant, încât Langdon n-avu curajul 
să-şi ia mâinile de pe volan şi piciorul de pe pedala de frână cu 
mai mult de câţiva centimetri. 

— Relaxează-te, îl îndemnă Ambra, punându-i o mână pe 
umăr. E mult mai sigur decât un şofer obişnuit. 


Fără prea multă tragere de inima, el îşi cobori mâinile pe 
genunchi. 
Bravo! Acum poţi să te uiţi la documentarul despre Casa 


Milă. 

Filmuleţul începu cu un prim-plan spectaculos al valurilor 
spărgându-se, surprins parcă de un elicopter care zbura la numai 
câţiva metri deasupra oceanului. În depărtare se zărea o insulă - 
un munte din piatră cu versanţi abrupți, care se ridicau la câteva 
sute de metri deasupra apelor înspumate. Un rând de text se 
materializa, suprapus pe imaginea muntelui. 


La Pedrera n-a fost creată de Gaudi. 


În următoarele treizeci de secunde, Langdon privi cum valurile 
cizelau stânca muntelui, conturând exteriorul cu aspect organic 
al Casei Milă. Apoi oceanul năvăli înăuntru, creând spaţii goale şi 
încăperi cavernoase, în care cascadele săpau şiruri de trepte şi 
lujeri păreau să răsară, transformându-se în balustrade din fier 
deasupra unui pat de muşchi care creştea acoperind podelele. În 
final, teleobiectivul se retrase spre mare, lăsând să se vadă 
celebra imagine a Casei Milă - „cariera“ — sculptată în stânca 
muntelui. 


La Pedrera, o capodoperă a naturii! 


„Edmond avea fler dramatic”, fu nevoit să admită Langdon. 
Scurtul documentar generat pe computer îi stârnise cu atât mai 
mult nerăbdarea de a revizita arhicunoscuta clădire. 

Îndreptându-și atenţia spre drum, dezactivă pilotul automat şi 
prelua controlul maşinii. 

— Să sperăm că ceea ce căutăm se află în apartamentul lui 
Edmond, spuse el. Avem nevoie de parola aceea. 


CAPITOLUL 50 


Însoţit de patru agenţi ai Gărzii Regale, comandantul Diego 
Garza străbătea Piaza de la Armeria drept prin mijloc, privind 
doar înainte şi ignorând agitația presei de dincolo de gard, 
camerele de luat vederi îndreptate toate spre el şi strigătele 
jurnaliştilor, care-i cereau să comenteze evenimentele. 

„Măcar aşa vor vedea că cineva face totuşi ceva“, reflectă el. 

Când ajunse la catedrală, constată că intrarea principala era 
încuiată - deloc surprinzător la ora aceea -, aşa că începu să bată 
în uşă cu patul pistolului de serviciu. 

Niciun răspuns. 

Continuă să bată cu putere. 

Intr-un târziu se auzi cum cineva acţiona încuietoarea şi uşa se 
deschise. In prag apăru o femeie de serviciu, care privi alarmată 
mica armată aflată în faţa ei. 

— Unde e episcopul Valdespino? întrebă Garza. 

— Nu... nu ştiu. 

— Sunt sigur că episcopul e aici. Împreună cu prinţul Juliân. Nu 
i-ai văzut? 

Femeia clătină din cap. 

— Abia ce-am venit. Fac curat sâmbăta seara, după... 

Garza trecu pe lângă ea şi le ceru oamenilor lui să se 
răspândească în incinta întunecată a catedralei. 

— Incuie ușa, îi ceru el femeii. Și nu ne sta în cale! 

Cu asta, îşi armă pistolul şi se duse direct spre biroul lui 


Valdespino. 


Pe cealaltă latură a piaţetei, în centrul de comandă de la 
subsolul Palatului, Mónica Martin stătea lângă dozatorul de apă şi 
trăgea dintr-o prea mult amânată ţigară. Graţie mişcării liberale 
pentru „corectitudine politică”, fumatul în birourile din incinta 
Palatului fusese interzis, însă cu potopul de fărădelegi de care 
era acuzat Palatul în seara aceea, Martin îşi pusese că un fum pe 
furiş putea fi considerat o infracţiune tolerabilă. 


Toate cele cinci posturi de ştiri de pe ecranele televizoarelor 
din faţa ei, cu sonorul dat la minimum, continuau să dezbată în 
direct cazul asasinării lui Edmond Kirsch, redifuzând iar şi iar 
momentul oribilei crime. Şi, fireşte, fiecare nouă retransmisie era 
precedată de obişnuitul avertisment: 


ATENŢIE: Urmează imagini care v-ar putea afecta 
emoţional. 


„Neruşinaţii!”, exclamă Martin în sinea ei, ştiind bine că 
avertismentul nu era, de fapt, o măsură de precauţie, ci un truc 
abil prin care studioul se asigura că spectatorii nu vor schimba 
canalul. 

Trăgând încă un fum, trecu rapid în revistă programele 
diverselor posturi, cele mai multe analizând şi comentând valul 
tot mai mare de teorii conspiraţioniste, cu titluri de gen 
„Breaking News” şi informaţii derulate pe un telescriptor în josul 
ecranelor. 


Futurolog ucis de Biserică? 
Descoperire ştiinţifică pierdută pentru totdeauna? 
Asasin angajat de familia regală? 


„Ar trebui să difuzaţi ştiri, nu să răspândiţi zvonuri mizerabile 
deghizate ca întrebări!” 

Coordonatoarea PR crezuse întotdeauna în importanţa 
jurnalismului ca piatră de temelie a libertăţii şi democraţiei şi se 
simţea tot mai des dezamăgită de ziariştii care incitau la 
controversă difuzând idei evident absurde şi reuşind să evite 
orice repercusiuni legale prin faptul că formulau fiecare aberaţie 
ca pe o întrebare. Chiar şi canalele respectate, specializate pe 
programe științifice, procedau aşa, întrebându-şi telespectatorii: 
„Să fie, oare, posibil ca templul acesta din Peru să fi fost 
construit de extratereştri!” 

„Nu! ar fi vrut Martin să strige în lina televizorului. Nu e posibil! 
Nu mai puneţi asemenea întrebări idioate!” 

Pe unul dintre ecranele din birou, cei de la CNN păreau să-şi 
dea toată silinţa în a se arăta respectuoşi. 


În memoria lui Edmond Kirsch. 
Profet. Vizionar. Creator. 


Martin luă telecomanda şi mări volumul sonorului. 


— ... un om care iubea arta, tehnologia şi inovaţia, spunea 
moderatorul pe un ton încărcat de tristeţe. Un om cu o capacitate 
aproape mistică de a prevedea viitorul. După spusele colegilor 
lui, fiecare previziune a lui Edmond Kirsch în domeniul 
tehnologiei computerelor s-a adeverit. 

— Ai dreptate, David, interveni colega lui de platou. Mi-aş fi 
dorit doar să putem afirma acelaşi lucru şi despre predicțiile lui în 
plan personal. 

Pe ecran începu să se deruleze o înregistrare de arhivă cu un 
Edmond Kirsch robust şi bronzat, susţinând o conferinţă de presă 
în faţa Centrului Rockefeller din New York City. „Astăzi împlinesc 
treizeci de ani, zicea el, şi speranţa mea de viaţă este de numai 
şaizeci şi opt de ani. Dar ţinând cont de viitoarele progrese din 
domeniul medical, al tehnologiei aplicate în creşterea longevităţii 
şi regenerării telomerilor, prevăd că voi ajunge să-mi sărbătoresc 
şi aniversarea de o sută zece ani. De fapt, sunt atât de încrezător 
în acest lucru, încât am rezervat deja Rainbow Room pentru 
petrecerea de atunci, adăugase Kirsch zâmbind şi ridicând 
privirea spre ultimul etaj al clădirii. Tocmai am plătit suma 
integrală - cu optzeci de ani în avans -, luând în calcul inclusiv 
prognozele de inflaţie.” 

Moderatoarea revenise pe ecran, cu un oftat sumbru. 

— Aşa cum spune o veche zicală: „Omul propune şi Dumnezeu 
dispune”. 

— Foarte adevărat, fu de acord colegul ei. Şi pe lângă 
necunoscutele referitoare la moartea lui Kirsch, se înregistrează 
o adevărată explozie de speculaţii despre natura descoperirii lui. 
De unde venim? Şi încotro ne îndreptăm? Două întrebări 
fascinante. 

— lar pentru a răspunde la ele, replică moderatoarea pe un ton 
entuziasmat, ni se alătură două femei eu realizări deosebite în 
viaţă - una dintre ele, pastor episcopalian din Vermont, şi 
cealaltă, biolog evoluționist de la universitatea din California, Los 
Angeles (UCLA). Revenim imediat după pauză, cu opiniile lor. 

Martin le cunoştea deja opiniile - „pe poziţii total opuse, altfel 
nu le-ar fi invitat împreună”. Fără îndoială, pastorul va spune 
ceva de genul „Venim de la Dumnezeu şi ne întoarcem la El“, iar 
biologul va contracara cu „Am evoluat din maimuțe şi vom 
dispărea ca specie“. 


„Niciuna din ele nu va dovedi ceva concret, dar telespectatorii 
le vor urmări oricum dacă dialogul lor va fi suficient de 
înfierbântat.” 

— Mónica! răsună glasul lui Suresh din apropiere. 

Întorcându-se, Martin îl văzu pe directorul diviziei de securitate 
electronică venind spre ea în fugă. 

— Ce e? 

— Tocmai m-a sunat episcopul Valdespino, răspunse el 
gâfâind. 

Mimica opri imediat sonorul televizorului. 

— Episcopul te-a sunat.., pe tine? Şi ţi-a zis ce mama naibii are 
de gând? 

Suresh clătină clin cap. 

— Nu l-am întrebat, iar el nu mi-a spus nimic. A sunat doar ca 
să mă roage să verific ceva pe serverele noastre de telefonie. 

— Nu înţeleg. 

— Conform ConspiracyNet, cineva din interiorul Palatului a 
telefonat la Muzeul Guggenheim cu puţin înainte de prezentarea 
din seara asta şi i-a cerut Ambrei Vidal să adauge numele lui 
Avila pe lista invitaţilor. Ştii asta? 

— Da. Şi te-am rugat să verifici. 

— Ei bine, Valdespino mi-a cerut acelaşi lucru. A sunat să mă 
întrebe dacă pot să mă loghez la centrala telefonică a Palatului, 
să găsesc înregistrarea apelului şi să încerc să-mi dau seama de 
unde anume din Palat a fost iniţiat, sperând că aşa vom avea o 
idee mai bună despre persoana care a telefonat. 

Martin îl privi derutată, dat fiind că până atunci îl considerase 
pe Valdespino ca fiind cel mai probabil suspect. 

— Cei de la Guggenheim, continuă Suresh, susţin că la biroul 
lor de recepţie s-a primit un apel de la principalul număr de 
telefon al Palatului Regal din Madrid, cu puţin înainte de debutul 
evenimentului. Apelul a rămas înregistrat în baza de date a 
centralei lor. Însă a apărut o problemă. Am căutat în baza de 
date a centralei noastre, ca să verific apelurile iniţiate din Palat în 
acelaşi interval orar. Nimic. Niciun apel. Cineva a șters din baza 
de date înregistrarea apelului către Muzeul Guggenheim. 

Martin îşi studie colegul preţ de câteva clipe. 

— Cine are acces la baza aceea de date? 

— Exact asta m-a întrebat şi Valdespino. Şi i-am spus adevărul. 
Şi anume că aş fi putut să şterg înregistrarea, ca şef al diviziei de 
securitate electronică, dar că n-am făcut-o. Şi că singura 


persoană, în afară de mine, care are acces la baza de date este 
comandantul Garza. 

Martin făcu ocini mati. 

— Crezi că Garza a modificat înregistrările apelurilor 
telefonice? 

— Păi, ar avea sens, replică Suresh. La urma urmei, datoria lui 
este să protejeze Palatul, iar acum, dacă va urma o ancheta, nu 
mai există nicio dovadă că apelul acela a fost făcut. Tehnic 
vorbind, avem drept de negare plauzibilă. Ştergerea acelei 
înregistrări contribuie mult la exonerarea noastră. 

— Exonerare?! exclamă Martin. Nu există niciun dubiu că 
apelul acela a existat! Ambra l-a trecut pe Avila pe lista 
invitaţilor! lar biroul de recepţie de la Guggenheim va confirma... 

— Adevărat, dar acum problema se pune altfel: e cuvântul unei 
tinere angajate de la muzeu împotriva întregului Palat Regal. Şi 
din punct de vedere al înregistrărilor noastre, apelul acela n-a 
avut loc. 

Mónica Martín consideră exagerat de optimistă părerea 
neîndoielnică a lui Suresh. 

— Şi i-ai zis toate astea lui Valdespino? întrebă ea, 

— Asta e adevărul. l-am spus că, indiferent dacă Garza a dat 
sau nu telefonul acela, el pare să fi fost cel care a şters 
înregistrarea, din dorinţa de a proteja Palatul. Dar după ce am 
închis telefonul mi-am dat seama de altceva. 

— Despre ce anume? 

— Tehnic vorbind, mai există şi o a treia persoană care are 
acces la server, răspunse Suresh şi, privind suspicios înjur, se 
apropie mai mult de Martin. Codurile de logare ale prinţului Juliân 
îi conferă acces deplin la toate sistemele. 

Tânăra se holba la el. 

— E ridicol! 

— Ştiu că pare o nebunie, însă prinţul se afla în Palat, singur în 
apartamentul lui, în momentul în care a fost iniţiat apelul. Ar fi 
putut foarte uşor să-l detecteze şi apoi să se logheze la server şi 
să-l şteargă. Softul e simplu de utilizat, iar prinţul se pricepe mult 
mai bine la chestiile tehnice decât ar crede mulţi. 


23 Negarea plauzibilă (plausible deniability) este o prevedere a Dreptului american 
conform căreia o persoană, de obicei un oficial într-o funcţie ierarhică, are dreptul de 
a nega că ar avea cunoştinţă sau ar fi răspunzătoare pentru acţiunile condamnabile 
ale altor persoane din cadrul ierarhiei, ca urmare a lipsei de dovezi menite să ateste 
implicarea lor. (n.rd.) 


— Suresh, se răsti Martin, chiar crezi că prinţul Juliân, viitorul 
rege al Spaniei, a trimis personal un asasin la Muzeul 
Guggenheim ca să-l ucidă pe Edmond Kirsch? 

— Nu ştiu ce să cred. Ştiu doar că e posibil. 

— Şi de ce ar face prinţul Juliân aşa ceva?! 

— Tocmai tu întrebi asta? Nu-ţi aminteşti la câtă publicitate 
negativă a trebuit să faci faţă sau faptul că Ambra şi Edmond 
Kirsch petreceau prea mult timp împreună? Şi povestea aia, când 
a dus-o în apartamentul lui din Barcelona? 

— Dar lucrau! Erau chestiuni care ţineau de muncă! 

— Politica se joacă pe aparente, replică Suresh. Tu m-ai învăţat 
asta. Și ştim amândoi că, din punct de vedere al imaginii, cererea 
în căsătorie pe care a făcut-o nu i-a adus ceea ce se aştepta. 

În clipa aceea îi sună telefonul şi, când văzu identitatea 
apelantului, Suresh rămase o clipă mut. 

— Ce e? îl întrebă Martin. 

Fără un cuvânt, tânărul se întoarse şi o luă la fugă spre centrul 
de comandă. 

— Suresh! 

Martin îşi stinse ţigara şi se repezi după el, ajungându-l din 
urmă la masa de lucru a unuia dintre colegii lui, care derula o 
înregistrare singulară de la o cameră video de supraveghere. 

— La ce ne uităm? întrebă ea. 

— La ieşirea din spate a catedralei. În urmă cu cinci minute. 

Martin şi Suresh se aplecară deasupra monitorului şi priviră 
cum un tânăr diacon ieşi în fugă din catedrală, străbătu grăbit 
trotuarul aproape pustiu de pe Calle Mayor, descuie portiera unui 
Opel Asini sedau vechi şi ruginit, apoi urcă la volan. 

„Foarte bine, comentă Martin în sinea ei, se duce omul acasă 
după slujită. Şi ce-i cu asta?“ 

Pe ecran, Opelul porni, rula câţiva metri şi după aceea trase 
ciudat de aproape de poarta din spate a catedralei, aceeaşi pe 
care ieşise diaconul cu câteva momente în urmă. Aproape 
concomitent, două siluete întunecate se strecurară afară pe 
poartă, mergând ghemuit, și urcară pe bancheta din spate a 
Opelului. Fără urmă de îndoială, cei doi erau episcopul 
Valdespino şi prinţul Juliân. 

Câteva secunde mai târziu, maşina demară în viteză şi pieri 
după colţul străzii, dispărând, totodată, din cadru. 


CAPITOLUL 51 


Înălţându-se ca un vârf muntos la colţul dintre arterele Carrer 
de Provença şi Passeig de Gràcia, Casa Milà, capodopera 
arhitecturală realizată de Gaudi în 1906, este deopotrivă imobil 
de apartamente şi operă de artă nepreţuită. Concepută de Gaudi 
ca o curbă fără sfârşit, clădirea cu nouă etaje este inconfundabilă 
graţie fațadei din piatră de calcar. Balcoanele cu linii ondulate şi 
geometria neregulată îi conferă un aer organic, de parcă 
vânturile care suflaseră vreme de mii de ani asupra ei săpaseră 
arce şi grote asemănătoare celor dintr-un canion deșertic. 

Deşi designul şocant de modernist îi scandalizase iniţial pe cei 
din zonă, Casa Milă fusese unanim apreciată de criticii de artă, 
devenind în foarte scurt timp una dintre cele mai strălucite 
comori arhitecturale ale Barcelonei. Timp de trei decenii, Pere 
Milă, omul de afaceri pentru care fusese construită, locuise 
împreună cu soţia lui în vastul apartament principal, închiriind 
celelalte douăzeci de apartamente. Astăzi, Casa Milă amplasata 
pe bulevardul Passeig de Grăcia numărul 92 - este considerată 
una dintre cele mai exclusiviste şi mai râvnite reşedinţe din 
Spania, 

Rulând la volanul automobilului electric al lui Edmond prin 
traficul lejer de pe bulevardul elegant străjuit de copaci, Robert 
Langdon îşi dădu seama că se apropiau de destinaţie. Passeig de 
Gràcia era echivalentul barcelonez al renumitului Champs- 
Elysées din Paris - o arteră largă şi impunătoare, impecabil 
amenajată peisagistic şi mărginită de magazine ale marilor 
creatori de modă. 

Chanel... Gucci... Cartier... Longchamp... ... 

Şi, în sfârşit, Langdon o văzu, la două sute de metri în faţă. 

Diafan luminată de jos, faţada din calcar deschis la culoare, cu 
balcoanele alungite, o scotea imediat în evidenţă printre vecinele 
ei cu linii drepte - de parcă un splendid fragment de coral fusese 
adus de apă la țărm, eşuând într-o masă de blocuri din zgură. 

— Mi-a fost teamă de asta, spuse Ambra, arătând cu mâna 
spre bulevard. Uite! 


Langdon îşi cobori privirea spre trotuarul larg din faţa Casei 
Milă, unde erau parcate vreo şase care de reportaj înconjurate de 
reporteri care transmiteau în direct, având ca fundal reşedinţa iui 
Edmond Kirsch. Mai mulţi agenţi de securitate erau postați în aşa 
fel încât să ţină mulțimile departe de intrarea în clădire. Moartea 
lui Kirsch, se părea, transformase tot ce avea legătură cu el într- 
un articol de ştiri. 

Langdon privi în lungul Passeig de Gràcia în căutarea unui loc 
de parcare, dar nu văzu niciunul, în vreme ce în spatele lui 
traficul înainta într-un ritm constant. 

— Lasă-te în jos, îi zise el Ambrei, constatând că n-are de ales, 
decât sa treacă direct de colţul în care erau adunaţi 
reprezentanţii presei. 

Ambra se ghemui pe podea, în faţa scaunului, ca să nu mai fie 
văzută de afară, apoi Langdon se întoarse spre ea când maşina 
depăşi grupul de ziarişti. 

— Se pare că au încercuit intrarea principală. N-avem cum să 
mai ajungem înăuntru. 

— Luaţi-o la dreapta, interveni Winston, cu o nuanţă de 
volubilă încredere în glas. Mi-am închipuit că asta se va întâmpla. 


W 


Bloggerul Héctor Marcano ridică privirea spre ultimul etaj al 
Casei Milà, încă străduindu-se să accepte faptul că Edmond 
Kirsch dispăruse definitiv. Timp de trei ani scrisese articole pe 
teme de tehnologie pentru barcinno.com - o populară platformă 
de colaborare a întreprinzătorilor şi tinerelor companii din 
Barcelona, în opinia lui, faptul că locuia în acelaşi oraş cu marele 
Edmond Kirsch era aproape ca şi când ar fi trăit şi muncit la 
picioarele lui Zeus însuşi. 

Héctor îl întâlnise prima oară cu mai bine de un an în urmă, 
când legendarul futurolog acceptase să participe la evenimentul 
organizat lunar de cei de la baranno.com - FuckUp Night -, un 
seminar în cadrul căruia un întreprinzător cu succes fulminant în 
afaceri vorbea deschis despre cele mai mari eşecuri ale lui. 
Kirsch recunoscuse spăşit în faţa celor prezenţi că în decurs de 
şase luni cheltuise peste patru sute de milioane de dolari, pentru 
a-şi împlini visul de a construi ceea ce el numise E-Wave, un 
computer cuantic cu o viteza de procesare foarte mare şi capabil 
să înregistreze progrese fără precedent în toate domeniile 


ştiinţifice şi mai cu seamă în cel al modelării sistemelor 
complexe. 

„Mă tem, recunoscuse Edmond, că până în momentul de faţă 
saltul meu cuantic în privinţa computerelor cuantice e, de fapt, 
un fâsâit cuantic”. 

In seara aceea, când auzise că Edmond Kirsch se pregătea să 
anunţe o descoperire epocală, Héctor se entuziasmase la ideea 
că ar fi putut avea legătură cu E-Wave. „O fi descoperit o 
modalitate de a-l face să funcţioneze?” Insa după ce ascultase 
preambulul cu tonuri filosofice, îşi dăduse seama că era vorba 
despre cu totul altceva. 

„Mă întreb dacă vom mai afla vreodată ce a descoperit”, 
reflectă el, simţindu-şi inima grea fiindcă venise acasă la Kirsch 
nu ca să scrie despre el, ci ca să-i aducă un ultim omagiu. 

E-Wave! strigă cineva în apropiere. E-Wave! 

Peste tot în jurul lui, cei prezenţi făceau semne şi-şi îndreptau 
camerele de luat vederi spre elegantul automobil Tesla, care rula 
încet spre mulţime în lumina orbitoare a farurilor cu halogen. 
Uluit, Héctor rămase cu privirea aţintită asupra vehiculului 
familiar. 

Automobilul Tesla Model X al lui Kirsch, cu plăcuţa lui de 
înmatriculare personalizată, E-Wave, era la fel de cunoscut în 
Barcelona ca papamobilul pe străzile Romei. Kirsch obişnuia 
deseori să oprească în dreptul altei maşini parcate pe Carrer de 
Provença, în faţa magazinului de bijuterii DANIEL ViOR. Cobora ca 
să dea autografe şi să entuziasmeze mulţimea activând opţiunea 
de parcare automată. Lăsa deci maşina să ruleze singură, pe un 
traseu programat dinamic, în lungul străzii şi dincolo de trotuarul 
larg - senzorii automobilului detectând orice obstacol sau pieton 
-, până când ajungea la poarta garajului, aştepta ca să se 
deschidă şi cobora încet rampa în spirală în garajul privat de sub 
Casa Milă. 

Opţiunea de parcare automată era o dotare stăm lard a tuturor 
modelelor Tesla: deschiderea uşilor garajelor, rularea înăuntru şi 
oprirea motorului. Edmond se mândrea că modificase sistemul 
Tesla, ca să permită maşinii să urmeze un traseu mai complex. 

„Totul făcea parte din spectacol la el.“ 

Dar în seara aceea, spectacolul era unul mult mai neobişnuit. 
Kirsch murise, şi totuşi maşina lui îşi făcuse apariţia rulând încet 
pe Carrer de Provença. Traversă trotuarul, se alinie în faţa 


elegantei uşi a garajului şi continuă să înainteze foarte lent, pe 
măsură ce oamenii se dădeau la o parte din drum. 

Reporterii şi  cameramanii se repeziră spre automobil, 
încercând să privească înăuntru, pe geamurile întunecate, şi 
scoțând strigăte de surprindere. 

— E goală! Nu e nimeni la volan! De unde a apărut? 

Paznicii de la Casa Milà, care, probabil, mai văzuseră trucul şi 
alteori, se apropiară ca să ţină mulţimea la distanţă de vehiculul 
Tesla şi de intrarea în garaj. 

Lui Hector, imaginea maşinii goale a lui Edmond înaintând lent 
spre garaj îi amintea de un căţeluş oropsit, întorcându-se acasă 
după ce se pierduse de stăpânul lui. 

Aidoma unei fantome, modelul Tesla trecu silențios de uşa 
garajului, iar lumea izbucni în aplauze, emoţionată să vadă 
automobilul iubit al lui Edmond începându-şi, aşa cum o făcuse 
de atâtea ori, coborârea in spirală spre prima parcare subterană 
din Barcelona. 


— Nu ştiam că suferi de claustrofobie, şopti Ambra, ghemuită 
alături de Langdon pe podeaua automobilului. 

Erau înghesuiți în spaţiul îngust dintre banchetele a doua şi a 
treia, ascunşi sub husa din vinil negru pe care o scosese Ambra 
din portbagaj, imposibil de văzut de afară, prin geamurile 
întunecate. 

— O să supraviețuiesc, răspunse el eu glasul tremurat, mai 
alarmat din cauza maşinii pe autopilot decât de fobia lui. 

Simţea cum vehiculul Tesla cobora în spirală pe o rampă 
abruptă şi se temea că în orice clipă se putea izbi ceva. 

Cu minute înainte, în vreme ce parcaseră paralel pe Carrer de 
Provença, în faţa bijuteriei DANIEL ViOR, Winston le dăduse 
instrucţiuni detaliate. 

Fără să coboare din maşină, Ambra și Langdon trecuseră peste 
spătarul primului rând de banchete până pe rândul al treilea şi 
apoi, apăsând un singur buton de pe telefonul lui Edmond, Ambra 
activase opţiunea de parcare automată. 

În întuneric, Langdon simţise maşina rulând cu viteză mică pe 
strada și cu trupul lipit de al Ambrei în spaţiul acela îngust, 
mintea îi zburase la prima experienţă ca adolescent pe bancheta 
din spate a unei maşini, împreună cu o fată drăguță. „Eram mai 
emoţionat pe vremea aceea”, îşi aminti el, ceea ce părea ridicol, 


ţinând seama că în prezent se afla într-o maşină fără şofer, 
aproape ţinând-o în braţe pe viitoarea regină a Spaniei. 

Brusc, simţi cum maşina Tesla revine la orizontal, ajunge la 
capătul rampei, face câteva viraje lente şi opreşte. 

— Aţi ajuns, îi anunţă Winston. 

Ambra dădu husa la o parte şi se ridică încet, privind precaută 
peste marginea geamului. 

— Liber! anunţă ea și cobori. 

Langdon o urmă, răsuflând uşurat odată ce se văzu în spaţiul 
larg al garajului. 

— Lifturile sunt în holul principal, zise Ambra făcându-i semn 
spre rampa în spirală. 

El rămăsese însă cu privirea aţintită asupra unui obiect cu totul 
neașteptat. Acolo, în parcarea subterană, pe zidul din ciment 
chiar vizavi de locul lui Edmond, era atârnat un tablou elegant 
înrămat, înfăţişând un peisaj marin. 

— Ambra! Edmond şi-a decorat locul de parcare cu o pictură? 

Ea încuviinţă. 

— l-am pus şi eu aceeaşi întrebare şi mi-a răspuns că ăsta era 
modul lui de a se simţi întâmpinat acasă, în fiecare seară, de o 
frumuseţe răpitoare. 

Langdon începu să râdă încet. „Burlacii ăştia!” 

— Artistul este unul pe care Edmond îl aprecia în mod 
deosebit, explică Winston, glasul lui transferându-se automat în 
telefonul lui Kirsch, pe care Ambra îl ţinea încă în mână. Al 
recunoaşteţi? 

Langdon nu izbuti. Tabloul nu părea nimic mai mult decât un 
peisaj marin reuşit, în acuarela cât se poate de departe de 
obişnuitele preferinţe avangardiste ale lui Edmond. 

— E Churchill, răspunse Ambra. Edmond cita mereu din 
spusele lui. 

„Churchill...” Langdon avu nevoie de câteva momente pentru 
a-și da seama că era vorba despre nimeni altul decât Winston 
Churchill, cunoscutul om politic britanic care fusese nu doar erou 
de război, istoric, orator şi scriitor laureat cu Nobel, ci şi un pictor 
remarcabil de talentat. Își aminti când îl citase Edmond la un 
moment dat pe fostul premier britanic, răspunzând cuiva care-i 
spusese că oamenii credincioşi îl detestau: „Ai duşmani? Bine. 
Asta înseamnă că ai apărat un punct de vedere!” 

— Ceea ce-l impresiona cel mai mult pe Edmond era marea 
diversitate a talentelor lui Churchill, explică Winston. Puţini 


oameni dovedesc abilităţi deosebite într-o gamă atât de largă de 
domenii. 

— De aceea ţi-a pus Edmond numele Winston? 

— Corect, răspunse computerul. Arată o mare preţuire din 
partea lui. 

„Mă bucur că am întrebat”, se gândi Langdon. El îşi închipuise 
că numele ghidului era o aluzie la Watson, computerul IBM care 
avusese o prestație surprinzătoare, chiar dominantă, în concursul 
de televiziune /eopardy!, cu zece ani în urmă. Fără îndoială însă, 
pe scara evolutivă a inteligenţei artificiale, Watson era considerat 
în prezent un fel de bacterie primitivă, unicelulară. 

— Bun, conchise profesorul. Să mergem sus şi să încercăm să 
găsim ceea ce căutăm. 


În momentul în care Langdon rostea aceste cuvinte, în 
interiorul Catedralei Almudena din Madrid, comandantul Diego 
Garza îşi ţinea strâns telefonul la ureche şi asculta perplex 
ultimele informaţii care i le dădea Mónica Martin, coordonatoarea 
PR. 

„Valdespino şi prinţul Julián au părăsit complexul Palalulni şi 
siguranţa pe care le-o oferea?” Îi era imposibil să-şi imagineze ce 
fusese în mintea lor. „Şi circulă plin Madrid în maşina unui 
diacon?! Asta e o nebunie!” 

— Putem lua legătura cu autorităţile de la Transporturi, spuse 
Martin. Suresh e de părere că ar putea folosi camerele de 
supraveghere a traficului rutier ca să... 

— Nu! E mult prea periculos să dezvăluim cuiva - oricine ar fi 
acela - faptul că prinţul a ieşit din Palat fără garda de corp! 
Siguranţa lui este principala noastră prioritate. 

— Am înţeles, domnule, replică Martin, părând să nu fie totuşi 
în largul ei. Mai este un lucru pe care ar trebui să-l ştiţi. Se referă 
la o înregistrare telefonică dispăruta. 

— Stai puţin, îi ceru Garza, distras de sosirea celor patru agenţi 
ai Gărzii Regale, care, spre surprinderea şi nedumerirea lui, se 
apropiară de el şi-l încercuiră. 

Înainte să-şi dea seama ce se petrecea, agenţii îi luară 
telefonul şi arma de serviciu. 

— Domnule comandant Garza, spuse unul dintre ei cu faţa 
împietrită. Am primit ordine directe să vă plasez sub arest. 


CAPITOLUL 52 


Casa Milă este construita sub forma unui simbol al infinitului o 
curbă fără sfârşit care se împleteşte cu sine însăşi, formând două 
goluri vălurite ce străpung clădirea. Cele două luminatoare 
verticale sunt înalte de aproape treizeci de metri, încreţite ca 
nişte tuburi parţial prăbuşite, iar din aer seamănă cu două orificii 
masive în acoperiş. 

De unde stătea Langdon, la baza luminatorului mai îngust, 
senzaţia atunci când privea în sus era una descumpănitoare - de 
parcă ar fi fost captiv în gâtlejul unei fiare uriaşe. 

Sub picioarele lui, podeaua era înclinată şi inegală. O scară în 
spirală urca pe peretele interior al luminatorului, cu balustradele 
lucrate dintr-o dantelărie din fier forjat care imita golurile 
neuniforme din corpul uimi burete-de-mare. O mică junglă de 
liane încolăcite şi palmieri zvelţi se revărsa peste balustrade, 
amenințând parcă să înghită tot spaţiul. 

„Arhitectură vie”, reflectă Langdon fascinat de felul în care 
Gaudi îi conferise creaţiei un aspect aproape biologic. Işi lăsă 
privirea să urce mai sus, pe lateralele „defileului”. Scrută pereţii 
curbați pe care un mozaic de dale în verde şi maroniu se 
intercala cu o serie de fresce palide, înfăţişând flori şi plante verzi 
ce păreau să crească întinzându-se spre peticul oval de cer 
înstelat, deasupra luminatorului. 

— Lifturile sunt pe aici, şopti Ambra, conducându-l spre 
marginea curţii interioare. Apartamentul lui Edmond e sus de tot. 

În cabina inconfortabil de mică a liftului, Langdon îşi aminti 
podul mansardat pe care-l vizitase la un moment dat, atras de 
micul muzeu Gaudi găzduit acolo. Dacă memoria nu-l înşela, 
podul mansardat era, de fapt o locuinţă cu încăperi întunecate, 
sinuoase şi cu foarte puţine ferestre. 

— Edmond ar fi putut să locuiască oriunde şi-ar fi dorit, spuse 
el. Încă nu-mi vine să cred că a ales să închirieze o mansardă. 

— Apartamentul e unul ciudat, într-adevăr, replică Ambra. Dar 
aşa cum bine ştii, Edmond era un excentric. 


Când liftul ajunse la ultimul etaj, păşiră într-un hol elegant şi 
urcară alte câteva trepte până la un palier privat, la ultimul nivel 
al clădirii. Ambra făcu semn spre o uşă dintr-un metal lucios, fără 
clanţă şi fără yală. 

— Aici e. 

Intrarea cu aspect futurist părea total nelalocul ei în clădirea în 
care se aflau, fiind, evident, adăugată de Edmond. 

— Spuneai că ştiai unde îşi ascundea cheia, nu-i aşa? întrebă 
Langdon. 

Ambra îi arătă telefonul pe care-l ţinea în mână. 

— In acelaşi loc în care pare să ascundă, de fapt, totul. 

Lipi telefonul de uşa din metal şi aceasta piui de trei ori, apoi 
mai multe ivăre se auziră deschizându-se înăuntru. După ce puse 
telefonul în buzunar, Ambra împinse uşa. 

— După tine, zise ea fluturându-şi mâna în aer. 

Langdon intră într-un hol slab luminat, cu pereţii şi plafonul din 
cărămizi deschise la culoare. Podeaua era din piatra, iar aerul din 
interior părea rarefiat. Păşind în spaţiul care se deschidea dincolo 
de hol, profesorul zări drept în faţă o pictură de mari dimensiuni 
atârnată pe peretele din spate şi iluminată impecabil cu leduri 
încastrate, ca într-un muzeu. O clipă mai târziu încremeni locului, 
văzând ce reprezenta pictura. 

— Dumnezeule, e chiar... originalul? 

— Da, zâmbi Ambra. Am vrut să-ţi spun în avion, totuşi m-am 
gândit să-ţi fac o surpriză. 

Mut de uimire, Langdon se apropie de superba capodoperă. 
Era lungă de vreo trei metri şi jumătate şi înaltă de puţin peste 
un metru - mai mare decât şi-o amintea el, de când o văzuse la 
Muzeul de Arte Frumoase din Boston. „Auzisem că a fost vândută 
unui colecţionar anonim, dar n-aveam idee că respectivul 
colecţionar era Edmond!” 

— Când am văzut-o prima dată aici, în apartament, continuă 
Ambra, nu mi-a venit să cred că Edmond aprecia acest stil 
artistic. Insă acum, când ştiu la ce a lucrat în ultimul an, tabloul 
mi se pare chiar potrivit. 

Langdon încuviinţă, încă neputându-şi crede ochilor. 

Pânza era una dintre lucrările arhicunoscute ale pictorului post 
impresionist francez Paul Gauguin, un artist inovator al mişcării 
simboliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care deschisese 
calea modernismului în artă. 


Apropiindu-se de pictură, Langdon remarcă îndată cât de 
asemănătoare erau paleta coloristică a lui Gauguin și cea de la 
intrarea în Casa Milà - o combinaţie de nuanţe organice de 
verde, maroniu şi albastru, ambele înfăţişând o scenă cu un 
aspect foarte natural. 

În ciuda diversităţii de oameni şi animale înfăţişate în pictura 
lui Gauguin, privirea lui se îndreptă imediat spre colţul din stânga 
sus, unde pe o etichetă de un galben aprins era scris titlul 
lucrării. Stupefiat, citi cuvintele: D'ou Venons Nous / Que 
Sommes Nous/ Oú Allons Nous. 

De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? 

„Oare faptul că avea în faţă acele întrebări zi de zi când se 
întorcea acasă îl inspirase pe Edmond în căutările lui?”, se miră 
Langdon. 

Ambra i se alătură în faţa picturii. 

— Edmond spunea că voia să se simtă îmboldit de aceste 
întrebări de fiecare dată când intra în apartament. 

„Nici n-ar fi avut cum să le ocolească”, medită Langdon. 
Văzând cât de vizibil expusese Kirsch capodopera lui Gauguin, îi 
trecu prin minte gândul că, poate, pictura includea anumite 
indicii cu privire la natura descoperirii lui. La prima vedere, 
subiectul părea prea primitiv pentru a face vreo trimitere la un 
progres de natură ştiinţifică. În tuşe largi, inegale, pictura înfăţişa 
un colţ de junglă tahitiană populat cu localnici şi animale 
specifice zonei. 

Langdon cunoştea pictura şi, din câte îşi amintea, Gauguin o 
realizase în aşa fel încât să fie „citită” de la dreapta la stânga, 
adică invers faţă de un text obişnuit. Fără să mai piardă timp, 
parcurse şi el cu privirea siluetele familiare în direcţia dorită de 
artist. 

În capătul din dreapta, un bebeluş dormea pe un bolovan, 
simbolizând începuturile vieţii. „De unde venim?” 

În mijloc, câţiva oameni de vârste diferite erau implicaţi în 
activităţile obişnuite ale zilei. „Ce suntem?” 

lar în partea din stânga, o bătrână şedea singură, adâncită în 
gânduri, părând să cugete la propria moarte. „Incotro ne 
îndreptăm?” 

Era surprins că nu se gândise la această pictură atunci când 
Edmond îi povestise despre esenţa descoperirii lui. „Care ne sunt 
originile? Care e destinul nostru?” 


Trecu în revista rapid şi celelalte elemente ale tabloului - câini, 
pisici și păsări care nu păreau să facă ceva anume; statuia unei 
zeițe primitive în planul secund; un munte, rădăcini chircite şi 
copaci. Şi, desigur, celebra „stranie pasăre albă” a lui Gauguin de 
lângă bătrână care, după spusele artistului, reprezenta 
„Zădărnicia cuvintelor”. 

„Zadarnice sau nu, comentă Langdon în sinea lui, cuvintele 
sunt cele pentru care am venit aici. Preferabil unele cu patruzeci 
şi şapte de caractere.” 

Pentru o clipă, se întrebă dacă nu cumva titlul neobişnuit al 
picturii avea o legătură directă cu parola de patruzeci şi şapte de 
litere pe care o căutau, dar o numărătoare rapidă, atât în 
franceză, cât şi în engleză, îl convinse că nu. 

— Bun, deci trebuie să găsim un vers, rosti el plin de speranţa. 
Biblioteca lui Edmond e pe aici, replică Ambra, arătându-i un 
coridor larg în stânga, decorat cu piese de mobilier elegant şi 
diverse artefacte şi exponate semnate Gaudi. 

„Edmond locuia într-un muzeu?!” Încă îi era greu să înţeleagă 
preferința fostului său student. Mansarda Casei Milà n-avea deloc 
aerul unui cămin. Construită în întregime din cărămidă şi piatră, 
era, de fapt, un tunel cu pereţii canelaţi - o buclă alcătuită din 
270 de arce parabolice de înălţimi diferite, fiecare la aproape un 
metru distanţă de următorul, ferestrele erau puţine la număr, iar 
aerul avea un iz uscat şi steril, atmosfera fiind, evident, 
controlată pentru a proteja piesele lui Gaudi. 

— Vin și eu imediat, spuse el. Mai întâi trebuie să găsesc 
toaleta. 

Ambra aruncă o privire stânjenită spre uşa de intrare în 
apartament. 

— Edmond mă ruga întotdeauna s-ă folosesc pe cea din holul 
de la parter... Era misterios de protector cu toaleta lui de aici. 

— Da, e o locuinţă de burlac - în toaleta lui era. Probabil, 
dezordine şi de asta se simţea stânjenii. 

Ambra surâse şi arătă spre un tunel întunecat, vizavi de 
bibliotecă. 

— Ei bine, cred că pe aici e. 

— Mulţumesc. Mă întorc repede. 

In timp ce ea se îndrepta spre biroul lui Edmond, Langdon o luă 
în direcţia opusă, străbătând coridorul îngust - un tunel 
spectaculos cu arcade din cărămidă, care-i amintea de o peşteră 
sau de catacombele medievale. Pe măsură ce înainta, şiruri de 


spoturi cu senzori de mişcare se aprindeau, iluminând baza 
fiecărei arcade. Trecu pe lângă o elegantă zonă de lectură, o 
mică sală de exerciţii fizice şi chiar pe lângă un oficiu, toate 
decorate cu casete şi vitrine în care erau expuse desene, schiţe 
şi machete tridimensionale ale proiectelor arhitecturale ale lui 
Gaudi. 

Se opri însă brusc, surprins, în dreptul unei casete iluminate în 
care se găseau artefacte biologice - un peşte preistoric fosilizat, 
o cochilie delicată de nautil şi scheletul sinuos al unui şarpe. 
Pentru o clipă, îşi spuse că, probabil, Edmond realizase singur 
acel aranjament, poate în relaţie cu studiile lui despre originile 
vieţii. Apoi văzu nota explicativa de pe casetă şi înţelese ca toate 
artefactele îi aparținuseră lui Gaudi şi că oglindeau diverse 
caracteristici arhitecturale ale Casei Milà: solzii peştelui 
inspiraseră mozaicul din dale de pe pereți, cochilia de nautil 
ilustra rampa spiralată care cobora în garaj, iar scheletul de 
şarpe, cu sutele de coaste dese, era chiar acel coridor. 
Exponatele erau însorite de cuvintele smerite ale arhitectului: 


Nimic nu este inventat, deoarece a fost înscris în natura mai 

întâi. 
Originalitatea înseamnă întoarcerea la origini. , 
ANTONI GAUDI 


Întorcându-şi privirea spre coridorul sinuos, cu arcade, avu 
încă o dată senzația că se afla în măruntaiele unei ființe vii. 

„O casă perfectă pentru Edmond, conchise el. Arta inspirată 
din știință.“ 

Păşi în tunel şi, după ce trecu de primul cot, spaţiul se lărgi, 
iluminat de spoturile cu senzori de mişcare. Privirea îi fu atrasă 
imediat spre o vitrină uriaşă din centrul încăperii. 

„Un model catenar“, observă el. Întotdeauna se simţise 
fascinat de acele ingenioase prototipuri imaginate de Gaudi. 
„Catenar" era un termen arhitectural care se referea la curba 
formată de o sfoară prinsă lejer între două puncte fixe - ca un 
hamac sau ca şnurul din catifea întins între doi stâlpişori pentru a 
bara trecerea la un cinematograf, de exemplu. 

La modelul catenar pe care-l privea el în acel moment, zeci de 
lanţuri fuseseră suspendate cu ambele capete de partea de sus a 
vitrinei - un fel de şiraguri lungi care coborau şi apoi urcau la loc, 
în forma unor litere „U” ce atârnau lejer. Fiindcă tracţiunea 
gravitaţională era inversul compresiei gravitaționale, Gaudi 


studiase forma exactă pe care o lua un lanţ când atârna firesc 
sub propria greutate, imitând apoi forma aceea pentru a 
soluţiona problema arhitecturală pusă de  compresia 
gravitaţională. 

„Însă necesită prezenţa unei oglinzi magice”, îşi spuse 
Langdon, apropiindu-se de vitrină. Aşa cum anticipase, baza 
vitrinei era, de fapt, o oglindă şi, când privi imaginea reflectată, 
recunoscu efectul magic. Întregul model se vedea cu susul în jos, 
buclele atârnate devenind turle înălțate spre cer. 

lar acolo, îşi dădu el seama, era o imagine aeriană inversată a 
bazilicii Sagrada Familia, ale cărei turle cu linii delicate poate că 
fuseseră proiectate de Gaudi folosind exact acel model. 

Continuându-şi drumul pe coridor, ajunse într-un dormitor 
elegant, cu un pat cu baldachin, de epocă, un dulap din lemn de 
cireş şi un scrin prevăzut cu intarsii. Pereţii erau decoraţi cu 
schiţe ale lui Gaudi, care, constată Langdon, erau mai mult decât 
nişte simple exponate de muzeu. 

Singura piesă de artă din încăpere care părea să fi fost 
adăugată ulterior era un citat frumos caligrafiat, agăţat deasupra 
patului. Langdon citi primele trei cuvinte şi recunoscu imediat cui 
aparţinea. 


Dumnezeu e mort. Dumnezeu rămâne mort. lar noi suntem cei 
care l-au ucis. Ce ne va mai mângâia pe noi, ucigaşii ucigaşilor? 
NIETZSCHE 


„Dumnezeu e mort“ erau cele mai cunoscute trei cuvinte ale 
lui Friederich Nietzsche. Reputatul filosof german ateu din secolul 
al XIX-lea era celebru pentru criticile usturătoare la adresa 
religiei, dar şi pentru opiniile despre ştiinţă - şi mai ales despre 
teoria darwinistă a evoluţiei -, domeniu care, considera el, 
împinsese omenirea în pragul nihilismului, în virtutea căruia viaţa 
n-avea sens, nici vreun ţel superior, şi care nu oferise nicio 
dovadă concretă a existenţei lui Dumnezeu. 

Văzând citatul expus deasupra patului, Langdon se întreba 
dacă nu cumva Edmond, în ciuda peroraţiilor lui antireligioase, n- 
avusese dubii în privinţa propriului rol în încercarea de a-l elimina 
pe Dumnezeu din lume. 

Din câte îşi amintea profesorul, citatul lui Nietzsche se încheia 
astfel: „Oare măreţia acestei fapte nu este cumva prea măreaţă 
pentru noi? Nu e, oare, nevoie ca noi înşine să devenim zei doar 
pentru a ne arăta demni de ea?“ 


Acea idee temerară - că omul trebuia să devină el însuşi 
Dumnezeu pentru a-l ucide pe Dumnezeu - constituia esenţa 
gândirii filosofice a lui Nietzsche şi putea explica în parte 
complexele de superioritate divină de care sufereau atâţia 
pionieri geniali ai tehnologiei precum Edmond Kirsch. „Cei care-l 
desfiinţează pe Dumnezeu... trebuie să devină ei înşişi zei.“ 

Cântărind ideea în minte, îsi dădu seama brusc de un alt lucru. 
„Nietzsche nu era doar filosof... ci şi poet!“ Langdon însuşi avea 
acasă volumul The Peacock and the Buffalo - Păunul şi bivolul, o 
culegere de două sute şaptezeci şi cinci de poezii şi aforisme ale 
lui Nietzsche care abordează teme ca Dumnezeu, moartea și 
mintea omenească. 

Numără în viteza literele din citatul de deasupra patului şi, cu 
toate că nu erau patruzeci şi şapte, îi dădură o nouă rază de 
speranţă. „Să fie, oare, Nietzsche autorul versului pe care-l 
căutăm? Şi dacă da, vom găsi în biroul lui Edmond o carte cu 
poeziile lui?“ In orice caz, Langdon decise că-i va cere lui Winston 
să acceseze un site cu versuri de Nietzsche şi să caute în ele unul 
format din patruzeci şi şapte de caractere. 

Nerăbdător să se întoarcă la Ambra şi să-i spună ce idee îi 
venise, traversă în grabă dormitorul spre toaleta care se vedea 
dincolo de el. Luminile se aprinseră când intra, dezvăluind o 
încăpere elegant decorată, cu o chiuvetă cu picior, o cabină de 
duş şi un WC. Imediat, privirea îi fu atrasă de o măsuţă joasă, 
ticsită de cosmeticale şi diverse obiecte personale. In aceeaşi 
secundă, şocat, făcu brusc un pas înapoi. 

„Oh, Doamne! Edmond... nu!“ 

Măsuţa din faţa lui semăna cu laboratorul clandestin al unor 
producători ilegali de droguri - seringi folosite, flacoane de 
medicamente, capsule şi chiar o bucată de pânză pătată cu 
sânge. 

Langdon simţi cum i se strânge inima. „Edmond se droga!!” 

Era adevărat că dependenţa de droguri devenise în ultima 
vreme ceva la ordinea zilei, chiar şi printre cei bogaţi şi celebri. 
Heroina se vindea în prezent mai ieftin decât berea, iar mulţi 
înghiţeau analgezice opioide cu duiumul, ca pe aspirină. 

„Dependenţa ar explica, fără îndoială, faptul că slăbise în 
ultimul timp”, chibzui el, întrebându-se dacă nu cumva Edmond 
pretinsese că ar fi devenii „vegan“ doar pentru a-şi explica 
pierderea în greutate şi cearcănele negre. 


Apropiindu-se de măsuţă, luă un flacon şi-i citi eticheta, 
aşteptându-se să vadă numele unuia dintre opioidele obişnuite, 
ca OxyContin sau Percocet. Numai că pe sticluţă scria Docetaxel. 
Nedumerit, lua un alt flacon: Gemcitabine. „Ce sunt astea?“, se 
miră el, citind şi o a treia etichetă: Fluorouracil. 

Şi în clipa aceea îngheţă. Auzise despre Fluorouracil de la un 
coleg de universitate şi o presimţire rea puse stăpânire pe el. 
După câteva clipe, zări prospect printre flacoane şi cutii. Titlul 
era: „Poate alimentaţia vegană să încetinească evoluţia 
cancerului pancreatic?“ 

Adevărul îl lovi drept în moalele capului: Edmond nu era 
dependent de droguri. Lupta în secret cu un cancer în faza 
terminală. 


CAPITOLUL 53 


În lumina diafană a mansardei, Ambra Vidal scruta şirurile de 
volume care îmbrăcau pereţii în biblioteca lui Kirsch. „Colecţia lui 
de cărţi e mai mare decât îmi aminteam.“ 

Edmond transformase o porţiune ampla a holului arcuit într-o 
superbă sală de lectură, construind rafturi între stâlpii verticali de 
susţinere a bolților. Biblioteca era neaşteptat de mare şi de 
bogată, mai ales ţinând seama că Edmond intenţionase să 
locuiască doar doi ani în Casa Milă. „Pare mai degrabă că se 
mutase aici definitiv. “ 

Privind rafturile pline ochi, îşi dădu seama că găsirea versului 
preferat al lui Kirsch avea să le ia mult mai mult timp decât îşi 
închipuiseră ei. Continuă să pășească de-a lungul rafturilor, citind 
titlurile de pe cotoare, însă nu văzu decât tomuri ştiinţifice, 
despre cosmologie, conştiinţă şi inteligenţă artificială: 

IMAGINEA DE ANSAMBLU 

FORTELE NATURII 

ORIGINILE CONŞTIINŢEI 

BIOLOGIA CREDINȚEI 

ALGORITMI INTELIGENȚI 

ULTIMA NOASTRĂ INVENŢIE 

Ajunse la capătul unei secţiuni şi ocoli o arcadă pentru a trece 
la următoarea. Acolo erau volume pe diverse teme ştiinţifice - 
termodinamică, psihologie, chimie. 

„Poezie, nu.“ 

Conștientizând că Winston fusese prea tăcut în ultimul timp, 
scoase din buzunar telefonul lui Edmond. 

— Winston? Eşti încă pe recepţie? 

— Sunt aici, răspunse glasul cu inflexiuni britanice. 

— Ştii cumva dacă Edmond chiar a citit toate cărţile astea din 
biblioteca lui? 

— Cred că da. Era pasionat de lectură şi despre biblioteca lui 
spunea că era „camera cu trofee a cunoaşterii”. 

— Şi există, oare, aici şi o secţiune cu volume de poezie? 


— Singurele titluri despre care ştiu sunt volumele de 
nonficţiune pe care mi-a cerut Edmond să le citesc în format 
electronic, ca să discutăm împreună pe marginea lor - un 
exerciţiu, bănuiesc, menit mai degrabă să-mi dezvolte mie 
educaţia, nu lui. Din păcate, n-am catalogat întreaga colecţie, 
astfel că singura modalitate prin care să găsiţi ceea ce căutaţi 
este să verificaţi, efectiv, la faţa locului. 

— Inţeleg. 

— Până atunci, am o informaţie care cred că te-ar putea 
interesa - o știre de ultimă oră de la Madrid despre logodnicul 
tău, prinţul Juliân. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea oprindu-se locului. 

Incă era marcată de emoţiile contradictorii iscate de posibila 
implicare a lui Juliân în asasinarea lui Edmond. „Nu există dovezi, 
îşi repetă ea. Nimic nu atestă că Juliân a fost cel care mi-a cerut 
să trec numele lui Ávila pe lista invitaţilor.” 

— Tocmai s-a anunţat, adăuga Winston, că în faţa Palatului 
Regal s-au strâns mai mulţi demonstranți zgomotoşi. Probele 
continuă să sugereze că uciderea lui Edmond a fost pusă la cale 
în secret de episcopul Valdespino, ajutat, probabil, de cineva din 
interiorul Palatului, poate chiar de prinţ. Admiratorii lui Kirsch 
pichetează acum Palatul. Priveşte! 

Pe ecranul smartphone-ului începură să se deruleze imagini cu 
protestatari furioşi la porţile Palatului. Unul dintre ei purta o 
pancarta pe care scria în engleză: PONŢIU PILAT L-A UCIS PE 
PROFETUL VOSTRU. VOI L-AȚI UCIS PE AL NOSTRU! 

Alţii fluturau cearşafuri pe care fusese imprimat cu vopsea un 
singur cuvând, un adevărat strigăt de suplă - APOSTASIA! -, 
însoţit de o siglă care putea fi văzută în prezent din ce în ce mai 
des desenată pe trotuarele din Madrid: 


fi 


„Apostazie” devenise o populară chemare la luptă a tineretului 
liberal din Spania, „Lepădaţi-vă de Biserică!” 

— Juliân a dat deja o declaraţie publică? întrebă Ambra. 

— Asta e una dintre probleme, răspunse Winston. Nici Juliân n- 
a scos un cuvânt, nici episcopul, nimeni de la Palat. Şi tăcerea 
asta prelungită a stârnit suspiciuni pretutindeni. Teoriile 


conspiraţioniste abundă, iar presa naţională a început să se 
întrebe unde eşti tu şi de ce nici tu n-ai făcut niciun comentariu 
public referitor la criza asta. 

— Eu?! exclamă Ambra revoltată. 

— Ai fost martoră la crimă. Eşti viitoarea regină consoartă şi 
marca iubire a prinţului Juliân. Oamenii vor sate audă declarând 
că eşti sigură că Juliân nu e implicat. 

Intuitiv, Ambra avea convingerea că era imposibil ca Juliân să fi 
ştiut despre uciderea lui Edmond; daca se gândea la perioada în 
care o curtase, şi-l amintea ca pe un om tandru şi sincer - e 
drept, naiv şi de nu romantism impulsiv, dar în niciun caz un 
criminal. 

— Îndoieli similare se fac simţite acum şi cu privare la 
profesorul Langdon, continuă Winston. Rețelele mass media au 
început să se întrebe de ce a dispărut fără să facă niciun 
comentariu, mai cu seamă că a deţinut un rol important în 
prezentarea lui Edmond. Mai multe bloguri interesate de teoriile 
conspiraţioniste sugerează că a dispărut tocmai din cauză că a 
avut un amestec în asasinat. 

— Asta-i o nebunie! 

— Subiectul capătă însă tot mai mulţi aderenţi. Ideea a pornit 
de la faptul că în trecut Langdon a mers pe urmele Sfântului 
Graal şi ale descendenților lui lisus. lar acum se pare că urmaşii 
pe linie salică ai lui lisus ar avea legături istorice cu mişcarea 
carlislă şi tatuajul de pe mâna asasinului... 

— Oprește-te! E o absurditate! 

— Şi lotuşi, alţii sunt de părere că Langdon a dispărut fiindcă el 
însuși, ar fi devenit în seara asta o țintă. S-a umplut lumea de 
detectivi care stau în fotoliu și emit ipoteze! Toţi încearcă să 
ghicească ce mistere a descoperit Edmond... şi cine a vrut să-i 
închidă gura. 

Auzind paşii lui Langdon apropiindu-se rapid pe coridor, Ambra 
se întoarse la timp pentru a-l vedea apărând după colţ. 

— Ambra! strigă el cu vocea încordată. Ştiai că Edmond era 
grav bolnav? 

— Bolnav? Nu, răspunse ea şi ascultă şocata în timp ce el îi 
povesti ce găsise în toaletă. 

„Cancer pancreatic? De asta era atât de palid şi de slab?“ 

Incredibil era ca Edmond nu spusese niciodată ca ar fi fost 
bolnav. Acum în acel moment ea înţelegea ritmul nebunesc în 


care muncise Kirsch în ultimele luni. „Ştia că nu mai avea mult 
timp de trăit.“ 

— Winston, reveni ea la telefon, ştiai despre boala lui Edmond? 

— Da, răspunse computerul fără nicio ezitare. Era un subiect 
despre care nu discuta cu nimeni. Când a aflat că era bolnav, în 
urmă cu un an şi zece luni, şi-a schimbat regimul alimentar şi a 
început să lucreze tot mai imens. Tot atunci s-a mutat în 
mansarda Casei Milà, unde putea respira aer filtrat şi era protejat 
de radiaţiile ultraviolete; trebuia să stea cât mai mult la întuneric, 
fiindcă medicamentele pe care le lua îi  exacerbaseră 
fotosensibilitatea. A reuşit să trăiască mult mai mult decât 
prognozaseră medicii, însă cu puţin timp în urmă sănătatea 
începuse să i se înrăutăţească rapid. Pe baza dovezilor empirice 
pe care le-am adunat din bazele de date la nivel internaţional 
despre cancerul pancreatic, i-am analizat progresia maladiei şi 
am calculat că mai avea de trăit doar nouă zile. 

„Nouă zile, exclamă Ambra în sinea ei, copleșită de remuşcări 
şi amintindu-şi cum îl tachinase fiindcă devenise vegan şi că 
lucra prea mult. Bietul om, era bolnav şi muncea fără încetare ca 
să-şi regizeze un ultim moment de glorie înainte ca timpul să nu 
mai aibă răbdare cu el.“ lar faptul că aflase acel adevăr trist o 
înverşuna şi mai mult să identifice versul acela şi să ducă la 
capăt ceea ce începuse Edmond. 

— Incă n-am văzut aici nicio carte de poezii, îi spuse ea lui 
Langdon. Până acum am găsit doar volume de ştiinţă. 

— Cred că poetul pe care-l căutăm este Friedrich Nietzsche, 
replică el, povestindu-i apoi despre citatul de deasupra patului 
din dormitor. Textul acela n-are patruzeci şi şapte de litere, dar 
sugerează că Edmond era un admirator al filosofului. 

— Winston, poţi să cauţi în culegerile de poezii ale lui 
Nietzsche şi să extragi toate versurile care au exact patruzeci şi 
şapte de litere? 

— Desigur. Originalele în germană sau traducerile în engleză? 

Ambra ezită, neştiind ce sa răspundă. 

— Incepe cu engleza, interveni Langdon. Edmond intenţiona să 
folosească versul ca parolă pe telefonul lui, de la a cărui 
tastatură e mai dificil sa introduci caractere specifice limbii 
germane, ca litere cu umlaut sau, s dur, adică B. 

Ambra încuviinţă. „Isteţ!“ 


— Am rezultatele, anunţă Winston, aproape în aceeaşi clipă. 
Am găsit aproape trei sute de poezii traduse, cu o sută nouăzeci 
şi două de versuri de exact patruzeci şi şapte de litere. 

— Atât de multe?! oftă Langdon. 

— Winston.  Interveni Ambra. Edmond îşi desena versul 
preferat ca pe o profeție... o predieţie cu privire la viitor... una 
care începuse deja să se adeverească. Ţi se pare că există ceva 
care să corespundă acestei descrieri? 

— Îmi pare rău. Nu văd niciun vers care se semene cu o 
profeție. Lingvistic vorbind, toate versurile identificate fac parte 
din strofe mai lungi şi par sa fie fragmente de gânduri. Să vi le 
arăt? 

— Sunt prea multe, răspunse Langdon. Trebuie să găsim o 
carte fizică şi să sperăm că Edmond şi-a marcat într-un fel versul 
preferat. 

— Atunci, vă sugerez să vă grăbiţi. Se pare că prezenţa 
voastră la Casa Milă nu mai este un secret. 

— Ce vrei să spui? 

— Postul local de ştiri susţine că un avion militar a aterizat de 
foarte puţin timp pe aeroportul El Prat din Barcelona şi că din el 
au coborât doi agenţi ai Gărzii Regale. 


W 


La periferia Madridului, episcopul Valdespino se simţea 
recunoscător fiindcă izbutise să iasă din Palat înainte ca zidurile 
acestuia să nu-i mai permită s-o facă. Înghesuit lângă prințul 
Julián pe bancheta din spate a micului Opel Astra sedan, spera că 
măsurile disperate puse în aplicare în secret îi vor permite să 
recapete controlul asupra evenimentelor care în seara aceea o 
luaseră eu totul razna. 

„La Casita del Principe”, îi poruncise el diaconului în timp ce 
Opelul se îndepărta de Palat. 

Căsuţa prinţului era situată într-o regiune rurală izolata, la 
patruzeci de minute distanţă cu maşina de Madrid. Mai degrabă o 
vilă mare decât o căsuţă, casita fusese reşedinţa particulară a 
moştenitorilor coroanei spaniole încă de la mijlocul anilor 1700 - 
un locşor retras, în care prinţișorii să-şi facă de cap înainte de a 
trece la treburile serioase ale guvernării. Căsuţa, insistase 
Valdespino pe lângă Juliân, avea să fie un loc mult mai sigur în 
seara aceea decât Palatul. 


„Numai că nu acolo îl duc”, reflectă episcopul privind pieziş 
către prinţul care şedea cu ochii aţintiţi pe geam, pierdut aparent 
în gânduri. Se întreba dacă Juliân era, oare, chiar atât de naiv 
cum părea. Sau, întocmai tatălui său, învățase să arate lumii 
doar acea latură a personalităţii lui pe care voia s-o afişeze. 


CAPITOLUL 54 


Garza îşi simţea cătuşele mai strânse pe încheieturi decât ar fi 
fost necesar. „Tipii ăştia chiar sunt serioşi”, îşi spuse el, încă uluit 
de acţiunile subalternilor săi. 

— Ce mama dracului se întâmplă? întrebă el din nou, în timp 
ce agenţii îl escortau afară din catedrală.. 

Tot niciun răspuns. 

Traversând întinderea pustie a piaţetei spre Palat, văzu grupul 
de protestatari şi sumedenia de care de reportaj strânse în faţa 
porţilor principale. 

— Cel puţin duceţi-mă prin spate, îi ceru el celui mai înalt în 
grad. Nu faceţi un spectacol public din chestia asta. 

Agenţii îl ignorară şi-şi continuară drumul, silindu-l să străbată 
piaţeta chiar prin mijloc. În numai câteva secunde începură să 
răsune strigăte de dincolo de gard, iar proiectoarele camerelor 
de luat vederi se focalizară asupra lui. Orbit de strălucirea lor şi 
clocotind de furie, comandantul se forţă să afişeze o expresie 
calmă şi să păşească ţinând capul sus, în timp ce oamenii lui îl 
duceau la numai câţiva metri de poartă, chiar prin faţa 
reporterilor şi cameramanilor. O ploaie de întrebări se abătu 
asupra lui. 

— De ce v-au arestat? 

— Ce-aţi făcut, domnule comandant? 

— Sunteţi implicat în asasinarea lui Edmond Kirsch? 

Garza era convins că agenţii îl vor conduce mai departe pe 
lângă mulţime fără să se sinchisească de strigăte, dar, spre 
totala lui perplexitate, cei patru se opriră brusc, silindu-l să 
rămână nemișcat în faţa camerelor de luat vederi. Dinspre palat, 
o siluetă familiară în costum eu pantaloni se apropia de ei cu paşi 
repezi. 

Era Mónica Martin. 

„Fără îndoială, îşi zise el, va fi şi ea şocată văzându-mă astfel 
încătușat.“ In mod straniu totuşi, când ajunse lângă ei, tânăra îl 
privi nu cu surprindere, ci cu dispreţ. Agenţii îl răsuciră forţat cu 
faţa spre ziarişti. 


Ridicând o mână în aer pentru a cere mulţimii să facă linişte, 
Mónica Martin scoase din buzunar o foaie mică de hârtie, îşi 
aşeză mai bine ochelarii pe nas şi începu să citească privind 
direct în obiectivele camerelor de filmat. 

— Palatul Regal îl arestează prin intermediul meu pe 
comandantul Diego Garza pentru rolul deţinut în asasinarea lui 
Edmond Kirsch şi pentru tentativa de a-l implica în aceeaşi crimă 
pe episcopul Antonio Valdespino. 

Inainte ca Garza sa proceseze incredibila acuzaţie care i se 
aducea, agenţii îl luaseră deja pe sus, escortându-l spre Palat. 
Păşind între ei, o auzi pe Mónica Martin continuându-şi declaraţia. 

— Referitor la viitoarea noastră regina, Ambra Vidal, şi la 
profesorul Robert Langdon, mă tem că avem veşti profund 
tulburătoare. 


La subsolul Palatului, Suresh Bhalla, directorul diviziei de 
securitate electronică, stătea în faţa televizorului, urmărind 
transmisia în direct a conferinţei de presă susţinute de Mónica 
Martin pe nepusa masă în piaţeta Palatului. 

„N-arată deloc încântată”, constată el. 

Cu numai cinci minute în urma, Martin primise un apel 
telefonic personal, la care răspunsese din biroul ei vorbind în 
şoaptă şi luându-şi notite meticuloase. Şaizeci de secunde mai 
târziu, ieşise din birou cu o expresie zdruncinată, aşa cum n-o 
mai văzuse vreodată, şi, fără nicio explicaţie, îşi luase hârtiile și 
se dusese direct în piaţeta, unde se adresase presei. 

Indiferent dacă erau întemeiate sau nu acuzele ei, un lucru era 
cert: persoana care îi dictase declaraţie tocmai îl pusese pe 
Robert Langdon într-un pericol considerabil. 

„Cine i-a dat Monicăi ordinele acelea?”, se întrebă în gând 
Suresh. In vreme ce se străduia să înţeleagă ceva din purtarea ei 
bizară, computerul îi piui, anunțându-l că primise un mesaj. Se 
aplecă și rămase înmărmurit, văzând cine-i scrisese. 


monteGQiglesia.org 


„Informatorul”, reflectă el - aceeaşi persoană care trimisese 
toată seara informaţii către ConspiracyNet. lar în acel moment, 
din cine ştie ce motiv, îl contactase direct pe el. Îngrijorat, se 
aşeză şi citi mesajul: 


am piratat mesajele-text ale lui Valdespino. 
omul are secrete periculoase. 

palatul ar trebui să-i acceseze arhiva de sms-uri. 
acum. 


Alarmat, Suresh citi mesajul încă o dată. Apoi îl şterse. 

O vreme stătu nemişcat, în tăcere, cântărindu-şi opţiunile. Pe 
urmă, ajungând la o concluzie, generă rapid un card de acces 
universal pentru apartamentele regale şi urcă la etaj, nevăzut. 


CAPITOLUL 55 


Tot mai încordat, Langdon continua să treacă în revista titlurile 
volumelor din biblioteca lui Edmond. 

„Poezie... trebuie să fie şi ceva poezie pe aici, pe undeva!” 

Aterizarea neaşteptată a agenţilor Gărzii Regale în Barcelona 
amorsase o periculoasă bombă cu ceas, și totuşi, el se simţea 
încrezător că aveau să se încadreze în timp. La urma urmei, 
odată ce vor identifica versul preferat al lui Edmond, nu vor mai 
avea nevoie decât de câteva secunde pentru a introduce parola 
în telefon şi a transmite prezentarea în lumea întreagă. „Aşa cum 
intenţionase el.” 

Întoarse privirea spre Ambra, care continua să caute în celălalt 
capăt al holului, în partea stângă a rafturilor, după ce-i lăsase lui 
partea dreaptă. 

— Ai găsit ceva acolo? 

Ea clătină din cap. 

— Până acum, doar ştiinţă şi filosofie. Poezie, nu. Şi nici 
Nietzsche. 

— Caută mai departe, o îndemnă el, revenind la raftul pe care-l 
cerceta, plin cu volume groase de istorie: 


PRIVILEGII PERSECUȚII ŞI PROFEȚII: BISERICA CATOLICĂ DIN 
SPANIA 

PRIN SPADĂ ŞI CRUCE: EVOLUŢIA ISTORICĂ A MONARHIEI ÎN 
LUMEA CATOLICA 


Titlurile îi amintiră de o poveste sumbră pe care i-o relatase 
Edmond cu ani în urmă, după ce profesorul remarcase că, pentru 
un american ateu, fostul lui student părea să aibă o obsesie 
neobişnuită faţă de Spania şi de catolicism. „Mama era 
spanioloaică prin naştere, îi replicase Edmond sec. Şi o catolică 
marcată de sentimentul vinovăţiei.” 

Apoi îi istorisise povestea tragică a copilăriei şi a părinţilor lui, 
pe care Langdon o ascultase în tăcere, surprins. Mama lui 
Edmond, Paloma Calvo, era fiica unor simpli muncitori din Câdiz. 
La nouăsprezece ani, se îndrăgostise de un profesor universitar 


din Chicago pe nume Michael Kirsch, aflat în Spania în concediu 
de studii, şi rămăsese însărcinată. Ştiind cum fuseseră 
ostracizate alte mame necăsătorite în comunitatea lor catolică 
rigidă, Paloma nu văzuse altă soluţie decât să accepte 
propunerea de căsătorie pe care profesorul i-o făcuse cu 
jumătate de gură şi să plece la Chicago cu el. La scurt timp după 
naşterea lui Edmond, soţul Palomei fusese lovit de o maşină şi 
ucis în timp ce se întorcea acasă cu bicicleta. Castigo divino, 
declarase tatăl ei. Pedeapsă divină. 

Părinţii Palomei refuzaseră s-o primească înapoi, în Câdiz, de 
teamă că va abate ruşinea asupra lor. Mai mult decât atât, o 
asiguraseră că necazurile ei erau un semn limpede al mâniei lui 
Dumnezeu şi că nu va intra niciodată în împărăţia cerurilor dacă 
nu se dăruia Domnului cu trup şi suflet pentru tot restul vieţii. 

După ce născuse, Paloma muncise ca femeie de serviciu la un 
motel, încercând să-l crească pe micuțul Edmond aşa cum se 
pricepea. Seara, în apartamentul lor sărăcăcios, citea Scriptura şi 
se ruga pentru iertare, însă lipsurile în care trăiau nu făceau 
decât să sporească. Şi ca atare îi şubrezea şi convingerea că 
Dumnezeu nu era încă mulţumit de penitenţele ei. 

Măcinată de ruşine şi de temeri, cinci ani mai târziu Paloma 
începuse să creadă cu tărie că cel mai profund act de iubire 
maternă pentru copilul ei consta în a-i dărui o viaţă nouă, ferită 
de pedeapsa divină cuvenită pentru păcatele ei. Aşa că-l lăsase 
pe micul Edmond la un orfelinat, iar ea se întorsese în Spania şi 
se călugărise. De atunci, el n-o mai văzuse niciodată. 

Când împlinise zece ani, Edmond aflase că mama lui murise în 
mănăstire, în timpul unui post autoimpus. Doborâtă de suferinţa 
fizică, se spânzurase. 

— Nu e o poveste plăcută, îi spusese fostul lui student. 
Detaliile le-am aflat când eram în liceu şi, aşa cum îţi poţi 
închipui, bigotismul dus la extrem al mamei are o legătură 
strânsă cu ura mea faţă de religie. Am botezat-o „Legea a treia 
newtoniană a creşterii copiilor: pentru fiecare sminteală există o 
sminteală egală şi de sens opus”. 

După ce auzise povestea aceea, Langdon înţelesese de ce 
simţise în Edmond atâta furie şi amărăciune când îl cunoscuse, în 
primul lui an de studii la Harvard. Şi totuşi, îl mira faptul că nici 
măcar o dată nu se plânsese de vicisitudinile copilăriei lui; 
dimpotrivă, se considerase norocos fiindcă avusese parte în 
primii ani ai vieţii de greutăţi, deoarece ele se constituiseră într-o 


puternică motivaţie de a-şi împlini cele două obiective pe care și 
le stabilise de mic: să scape de sărăcie şi să dea în vileag 
ipocrizia religiei care, credea el, îi distrusese mamei lui viaţa. 

„Succes pe ambele planuri”, comentă Langdon cu amărăciune 
în sinea lui, continuând să scruteze volumele din bibliotecă. 
Trecând la o altă secţiune a rafturilor, remarcă multe titluri 
cunoscute, aproape toate relevante pentru preocuparea de-o 
viaţă a lui Edmond referitoare la pericolele religiei: 


DUMNEZEU, O AMĂGIRE 

DUMNEZEU NU E MARE 

ATEUL PORTABIL . 

SCRISOARE CĂTRE O NAȚIUNE CREŞTINĂ 

SFÂRŞITUL CREDINȚEI a 

VIRUSUL DUMNEZEU: MODUL ÎN CARE RELIGIA NE INFECTEAZĂ 
VIAŢA ŞI CULTURA 


În ultimul deceniu, lucrările care susțineau gândirea raţională 
în detrimentul credinţei oarbe urcaseră tot mai sus în lista celor 
mai bine vândute cărţi de nonficţiune. Chiar şi la Harvard, se 
văzu nevoit să recunoască Langdon, tendinţa de distanţare 
culturală faţă de religie devenise tot mai pregnantă. In 
Washington Post apăruse recent un articol despre „păgânismul 
de la Harvard”, în care se menţiona că, pentru prima dată în 
istoria de trei sute optzeci de ani a universităţii, între studenţii 
din anul întâi existau mai mulţi atei şi agnostici decât catolici şi 
protestanți la un loc. 

În mod similar, organizaţii antireligioase răsăreau precum 
ciupercile după ploaie în întreaga lume occidentală, respingând 
ceea ce ele considerau a fi pericolele dogmei religioase: 
American Atheists (Ateii Americani), Freedom from Religion 
Fundation, care promovează libertatea faţă de orice formă de 
religie, americanhumanist.org, Atheist Alliance International 
(Alianţa Internaţională a Ateilor). 

Langdon nu se preocupase niciodată prea mult de existenta 
acestor asociaţii, dar începuse s-o facă atunci când îi povestise 
Edmond despre The Brights, o organizaţie globală care, în ciuda 
numelui ei deseori greşit interpretat - „Strălucitorii” subscria la o 
viziune naturalistă asupra lumii, lipsită de elemente mistice sau 
supranaturale. Printre membrii ei se numărau intelectuali 
dinamici ca Richard Dawkins, Margaret Downey sau Daniel 


Dennett. Armata ateilor recrutase deci câteva arme de calibru 
foarte mare. 

Langdon zărise o serie de cărţi semnate de Dawkins şi Dennet 
cu numai câteva minute în urmă, când cerceta secţiunea 
dedicată evoluţiei. The B/ind Watckmaker - Ceasornicarul orb, o 
lucrare considerată deja clasică a lui Dawkins, combătea în forţă 
concepţia teologică potrivit căreia, la fel ca un orologiu complex, 
fiinţa omenească n-ar fi existat dacă n-ar fi avut un „proiectant”. 
În acelaşi spirit, una dintre cărţile lui Dennett, Darwin's 
Dangerous ldea - Ideea periculoasa a lui Darwin, susţinea că 
selecţia naturală, şi numai ea, era suficientă pentru a explica 
evoluţia vieţii şi că sistemele biologice complexe pot exista 
toarte bine în lipsa unui proiectant divin. 

„Dumnezeu nu este necesar pentru ca viaţa să existe”, 
reflectă Langdon, amintindu-şi de prezentarea lui Edmond. Brusc, 
întrebarea „De unde venim?” răsună ceva mai puternic în mintea 
lui. „Oare asta să fie o parte din descoperirea lui Edmond? Ideea 
că viaţa există de la sine şi pentru sine, fără un Creator?” 

Fireşte, premisa se situa la polul opus faţă de toate marile 
mituri creaţioniste, fapt care-i sporea lui Langdon dorinţa de a-şi 
da seama dacă se afla sau nu pe calea cea bună. ŞI totuşi, ideea 
părea imposibil de dovedit practic. 

— Robert? 

Întorcându-se, văzu că Ambra terminase de verificat secţiunea 
ei de bibliotecă şi clătina din cap. 

— Nimic aici, spuse ea. Nimic în toată partea de nonficţiune. 
Vin să-ţi dau o mână de ajutor în partea ta. 

— La fel şi aici, deocamdată. 

O clipă mai târziu îi întrerupse glasul lui Winston. 

— Doamnă Vidal? 

Ambra luă de pe masă telefonul lui Edmond. 

— Da? 

— Trebuie să vedeţi ceva imediat, dumneavoastră şi profesorul 
Langdon. Palatul tocmai a făcut o declaraţie publică. 

Robert se apropie de Ambra şi, stând lângă ea, urmări 
înregistrarea video pe micul ecran al telefonului. Recunoscu 
imediat piaţeta din faţa Palatului Regal din Madrid, unde un 
bărbat în uniforma, cu cătuşe la mâini, mergea încadrat de patru 
agenţi ai Gărzii Regale. Câteva secunde mai târziu, agenţii îşi 
răsuciră prizonierul cu faţa spre camerele de luat vederi, ca 
pentru a-l dezonora în faţa întregii lumi. 


— Garza?! exclamă Ambra perplexă. Şeful Gărzii Regale a fost 
arestat?! 

Camerele de luat vederi se rotiră, focalizând pe o femeie cu 
ochelari în lentile groase, care scoase o bucată de hârtie din 
buzunarul pantalonilor și se pregăti să citească o declaraţie. 

— Asta e Mónica Martin, adăugă Ambra. Coordonatoarea de 
relaţii publice de la Palat. Ce naiba se întâmplă? 

Femeia începu să citească, rostind fiece cuvânt clar şi bine 
articulat: „Palatul Regal îl arestează prin intermediul meu pe 
comandantul Diego Garza pentru rolul deţinut în asasinarea lui 
Edmond Kirsch şi pentru tentativa de a-l implica în aceeaşi crimă 
pe episcopul Antonio Valdespino". 

Langdon o simţi pe Ambra clătinându-se uşor lângă el, în 
vreme ce Mónica Martin continua să citească pe un ton sumbru: 
„Referitor la viitoarea noastră regină, Ambra Vidal, şi la 
profesorul Robert Langdon, nu tem că avem veşti profund 
tulburătoare”. 

Profesorul şi Ambra schimbară o privire uimită. 

„Palatul a primit cu foarte puţin timp în urmă de la agentul de 
securitate al doamnei Vidal, citea mai departe Martin, 
confirmarea faptului că doamna Vidal a fost luată cu forţa în 
această seară, din incinta Muzeului Guggenheim, de Robert 
Langdon. Garda Regală a intrat în stare de alertă şi colaborează 
pe deplin cu autorităţile locale din Barcelona, unde se crede că 
Robert Langdon o ţine ostatică pe doamna Vidal." 

Profesorul rămăsese mut. 

„Cazul fiind considerat în mod oficial luare de ostatici, publicul 
este rugat să ajute autorităţile comunicând imediat orice 
informaţie legată de locul în care se află doamna Vidal sau 
domnul Langdon. În acest moment, Palatul nu mai face niciun fel 
de alte comentarii.” 

Reporterii începuseră să-şi strige întrebările către Mónica 
Martin, care se întoarse însă şi plecă în direcţia Palatului. 

— Chestia asta e... aberantă, bâigui Ambra. Agenţii mei m-au 
văzut părăsind Palatul de bunăvoie! 

Langdon continua să privească ecranul telefonului, străduindu- 
se să înţeleagă ce văzuse. In ciuda noianului de întrebări care-i 
roia în minte, un lucru îi era cât se poate de clar. 

„Sunt într-un pericol serios.” 


CAPITOLUL 56 


— Robert, îmi pare foarte rău! exclamă Ambra cu spaimă şi 
vinovăţie în priviri. N-am idee cine a lansat povestea asta 
complet falsă, dar tocmai te-au pus într-o situaţie extrem de 
riscantă. O sun imediat pe Mónica Martin, adăugă ea, întinzând 
mâna după telefonul lui Edmond. 

— Să nu-i telefonaţi doamnei Martin, interveni Winston. Exact 
asta îşi doresc cei de la Palat. E un truc prin care încearcă să vă 
determine să vă daţi de gol, să luaţi legătura cu ei şi să le arătaţi 
unde sunteţi. Gândiţi logic! Cei doi agenţi ai dumneavoastră din 
Garda Regală ştiu că n-aţi fost răpită, şi totuşi, au acceptat să fie 
părtaşi la răspândirea acestei minciuni și să vină la Barcelona 
pentru a vă căuta? Evident, Palatul este implicat în conspirația 
asta. Şi cum comandantul Gărzii Regale este arestat, înseamnă 
că ordinele vin de mai sus. 

— Adică... de la Juliân? icni Ambra surprinsă. 

— Concluzia este inevitabilă. Prinţul este singura persoană din 
Palat care are autoritatea de a-l aresta pe Garza. 

Ambra închise ochii pentru o clipă. Langdon aproape că simţi 
valul de melancolie care o cuprinse, ca şi cum acea dovadă 
aparent incontestabilă a implicării lui Juliân îi spulberase ultima 
rază de speranţă în nevinovăția logodnicului ei. 

— Toată chestia asta are legătură cu descoperirea lui Edmond, 
replică el. Cineva de la Palat ştie că încercăm să dăm publicităţii 
prezentarea lui și face eforturi disperate să ne oprească. 

— Au crezut, probabil, că au obţinut ce şi-au durit când l-au 
ucis pe Edmond, interveni Winston, fără să-şi dea seama că mai 
au de rezolvat câteva probleme. 

O tăcere stânjenitoare se aşternu între ei. 

— Ambra, rosti Langdon pe un ton blând, fireşte că nu-l cunosc 
pe logodnicul tău, însă sunt aproape convins că episcopul 
Valdespino trage sforile pentru el în cazul ăsta. Aminteşte-ţi că 
Edmond şi Valdespino aveau o relaţie tensionată chiar şi înainte 
să aibă loc evenimentul. 

— În orice caz, tu eşti în pericol, încuviinţă ea cu un aer incert. 


Brusc, undeva în depărtare auziră sunetul slab al unor sirene. 
Langdon simţi că inima începe să-i bată mai repede. 

— Trebuie să găsim poezia aceea acum, declară el, întorcându- 
se iar spre rafturi. Pentru siguranţa noastră, e esenţial să difuzăm 
prezentarea lui Edmond. Dacă o facem publică, cei care încearcă 
să ne oprească îşi vor da seama că e deja prea târziu ca s-o mai 
facă. 

— Adevărat, confirmă Winston, dar autorităţile locale tot vă vor 
căuta pentru răpire. Nu veţi fi în siguranţă decât atunci când veţi 
reuşi să învingeţi Palatul la propriul său joc. 

— Cum? întrebă Ambra. 

— Palatul a folosit presa împotriva voastră, însă cuțitul ăsta are 
două tăişuri, răspunse computerul fără ezitare. 

Şi schiţă rapid un plan foarte simplu, unul care, îşi dădu 
Langdon seama, avea să stârnească haos şi confuzie printre 
urmăritorii lor. 

— De acord, declară Ambra. 

— Eşti sigură? o întrebă profesorul şovăielnic. Cale de 
întoarcere nu va mai fi pentru tine. 

— Robert. Eu sunt cea care te-a băgat în chestia asta, iar acum 
eşti în pericol. Palatul a avut tupeul să folosească presa ca armă 
împotriva ta, aşa că o să întorc arma asta înspre ei. 

— Just, fu de acord Winston. Cei care ridică sabia de sabie vor 
pieri. 

Langdon făcu ochii mari. „Chiar am auzit computerul lui 
Edmond parafrazându-l pe Eschil?! se miră el. Deşi poate că mai 
potrivit ar fi fost să-l citeze pe Nietzsche: «Cel care vânează 
monştri să aibă grijă ca, în cursul vânătorii, să nu devină el însuşi 
un monstru.» “ 

Inainte ca Langdon să mai adauge ceva, Ambra păşea deja pe 
bol, cu telefonul lui Edmond în mână. 

— Găseşte parola, Robert! îi spuse ea peste umăr. Mă întorc 
repede. 

Profesorul o privi cum dispare într-un mic foișor a cărui scară 
spiralată urca pe acoperişul nesigur al Casei Milă. 

— Ai grijă! strigă el în urma ei. 

Rămas singur în apartamentul lui Edmond, studie o clipă 
coridorul sinuos, cu pereţi canelaţi, încercând să sorteze în minte 
lui ce văzuse acolo - lăzi eu artefacte ciudate, un citat care 
declara că Dumnezeu e mort şi o valoroasă pictură a lui Gauguin, 
care lansa aceleaşi întrebări pe care le adresase Edmond lumii 


întregi cu câteva ore înainte. „De unde venim? Încotro ne 
îndreptăm?” 

Şi totuşi, nu găsise nimic, niciun obiect care să sugereze 
posibilele răspunsuri la acele întrebări. Până atunci, scotocirea 
bibliotecii se soldase cu singură carte potenţial relevantă; 
Unexplained Art - Arta neexplicată. Un volum de fotografii 
înfăţişând construcții misterioase, printre care ansamblul 
Stonehenge, statuile din Insula Paştelui şi „desenele” de la Nazca 
- geoglife realizate la o scară atât de vastă, încât nu puteau fi 
observate decât clin aer. 

„Nu tocmai util”, reflectă el şi reîncepu să caute. 

Afară, vaierul sirenelor răsuna deja mai tare. 


CAPITOLUL 57 


— Nu sunt un monstru, spuse Ávila în timp ce se uşura într-un 
pișoar soios, la un refugiu pustiu de pe autostrada N-240. 

Alături de el, şoferul companiei Uber tremura, aparent prea 
speriat pentru a-şi goli vezica. 

— Mi-ai ameninţat... familia. 

— Şi dacă te porţi cum trebuie, te asigur că nimic rău nu li se 
va întâmpla. Du-mă la Barcelona, lasă-mă acolo şi o să ne 
despărţim ca doi prieteni. Îţi voi înapoia portofelul, voi uita 
adresa ta de acasă şi nu-ţi vei mai aminti de mine. 

Şoferul privea drept înainte, cu buzele tremurând. 

— Eşti un om credincios, insistă Ávila. Am văzut că ai pe 
parbriz crucea papală. Şi indiferent ce crezi despre mine, poţi să 
fii împăcat ştiind că în seara asta faci voia lui Dumnezeu. 

Şi, terminându-şi treaba la pisoar, adăugă: 

— Misterioase sunt căile Domnului. 

Făcând un pas în spate, Ávila îşi verifică pistolul ceramic înfipt 
la brâu, în încărcător mai avea un singur glonţ şi se întrebă dacă 
va fi nevoit să-l folosească în următoarele ore. Se duse apoi la 
chiuvetă şi, lăsând apa să-i curgă pe mâini, văzu tatuajul pe care 
şi-l făcuse la îndrumarea Regentului, pentru eventualitatea că 
avea să fie prins. „O precauţie inutilă”, presupuse el, simțindu-se 
aidoma unui spirit invizibil mişcându-se în noapte. 

Îşi ridică privarea spre oglinda murdară, surprins de propria 
reflecţie. Ultima dată când îşi văzuse chipul, purta uniforma albă 
de ceremonie, cu guler înalt şi cascheta de amiral. În acel 
moment, după ce-şi scosese tunica, arăta mai degrabă ca un 
camionagiu, în tricoul cu decolteul în V și cu șapca de baseball a 
şoferului. 

În mod ironic, figura răvăşită din oglindă îl trimise cu gândul la 
el însuși în perioada lui de beţie şi ură de sine, de după explozia 
care-i ucisese familia. „Uram într-un puț fără fund”, îşi spuse el. 
Punctul de cotitură, ştia asta, fusese ziua aceea în care 
terapeutul lui, Marco, îl amăgise ducându-l să-l întâlnească pe 


„papă”. 


Ávila n-avea să uite niciodată momentele în care se apropiase 
de turlele vaporoase ale Bisericii Palmariene, trecuse de masiva 
poartă de securitate şi intrase pe culoarul central în timpul 
slujbei de dimineaţă, printre mulțimile de enoriaşi îngenuncheaţi 
în rugăciune. 

Incinta era învăluită doar în lumina zilei care pătrundea prin 
ferestrele înalte cu vitralii, iar în aer plutea un miros greu de 
tămâie. Când văzuse altarele aurite şi stranele din lemn lustruit, 
Ávila conştientizase cât de adevărate erau zvonurile despre 
uriaşa avere a palmarienilor. Biserica nu era cu nimic mai prejos 
decât alte catedrale pe care le văzuse, şi totuşi, înţelesese că 
lăcaşul acela era diferit de toate celelalte. 

„Palmarienii sunt duşmani declaraţi ai Vaticanului.” 

Stând alături de Marco pe latura din spate a Bisericii, privise 
spre credincioşii din jur, întrebându-se cum se explica 
prosperitatea sectei, în ciuda opoziţiei ei flagrante faţă de 
Vatican. Criticile aduse de palmarieni liberalismului crescând al 
autorităţilor ecleziastice de la Roma atinseseră, probabil, o 
coarda sensibilă în sufletele credincioşilor care năzuiau la o 
interpretare mai conservatoare a doctrinei. 

Şontâcăind în cârje de-a lungul navei, Avila se simţise ca un 
biet olog într-un pelerinaj la Lourdes, cu speranţa unei vindecări 
miraculoase. Un plasator îl salutase pe Mareo şi-i condusese la 
două locuri rezervate în primul rând de strane. Enoriaşii din jur îi 
priviseră curioşi să vadă cine primea un asemenea tratament 
special. În momentele acelea, Ávila regretase că se lăsase 
convins de tânărul lui terapeut să poarte uniforma de marină cu 
toate decoraţiile ei. 

„Am crezut că-l voi întâlni pe papă.” 

Se aşezase şi ridicase privirea spre altarul principal, unde un 
tânăr mirean îmbrăcat în costum citea din Biblie. Recunoscuse 
imediat fragmentul - era din Evanghelia după Marcu, 11.25. 

„lar când staţi de vă rugaţi, iertati orice aveţi împotriva cuiva, 
ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele 
voastre.” 

„lar iertare?!”, se revoltase Ávila în sinea lui. Auzise parcă 
fragmentul acela de mii de ori de la psihoterapeuţi şi de la 
călugăriţe, în lunile de după atacul terorist. 

Lectura se încheiase, iar acordurile de orgă începuseră să 
răsune în catedrală. Credincioşii se ridicaseră la unison şi el le 
urmase exemplul fără tragere de inimă, icnind de durere. O uşă 


disimulată în spatele altarului se deschisese şi o siluetă apăruse 
în cadrul ei, stârnind un val de emotie printre enoriaşi. 

Bărbatul părea să aibă vreo cincizeci de ani, o ţinută dreaptă, 
un aer regal şi privirea pătrunzătoare. Purta o sutană albă, un şal 
auriu, un brâu brodat şi o mitră papală bătută cu pietre scumpe. 
Înaintase către mulţime cu braţele larg deschise, părând să 
plutească în aer în timp ce păşea spre centrul altarului. 

— lată-l, îi şoptise Marco. Papa Inocenţiu al XIV-lea. 

„Aşa și-a spus, papa Inocenţiu al XIV-lea?” Avila ştia că 
palmarienii recunoşteau legitimitatea tuturor papilor până la Paul 
al VI-lea, cure murise în 1978. 

— Am ajuns exact la ţanc, adăugase Marco. Se pregăteşte să 
rostească omilia. 

Prelatul se îndreptase spre centrul altarului, ocolind amvonul şi 
coborând treptele, în aşa fel încât să se afle la acelaşi nivel cu 
turma lui. Îşi ajustase microfonul omnidirecţional de lavalieră, 
întinsese mâinile şi zâmbise cald. 

— Bună dimineaţa, rostise el în şoaptă. 

Congregația răspunsese la unison, cu glas tare: 

— Bună dimineaţa! 

Papa se apropiase şi mai mult de enoriaşii lui. 

— Abia ce am auzit un fragment din Evanghelia după Marcu, 
începuse el, unul pe care l-am ales eu însumi, fiindcă în această 
dimineaţă aş vrea să vorbim despre iertare. i 

Apoi, îndreptându-se încet spre Ávila, se oprise în dreptul lui. În 
numai câteva palme distanță, fără să privească nicio secundă în 
jos. Amiralul se uitase nesigur spre Marco, iar tânărul înclinase 
din cap, entuziasmat. 

— Toți avem de luptat cu iertarea, continuase papa adresându- 
se mulțimii. Şi asta fiindcă uneori greşelile împotriva noastră par 
de neiertat. Când cineva ucide oameni nevinovaţi mânat doar de 
ură, ar trebui să facem și noi cum ne îndeamnă unele Biserici, și 
să întoarcem și celălalt obraz? 

În catedrală se aşternuse o tăcere mormântală, pe urmă papa 
îşi coborâse glasul şi mai mult. 

— Când un extremist anticreştin detonează o bombă în timpul 
slujbei de dimineaţă în Catedrala din Sevilla şi bomba aceea 
ucide mame şi copii nevinovaţi, cum am putea să /ertăm? 
Detonarea unei bombe este un act de război. Un război dus nu 
doar împotriva catolicilor, ci şi împotriva binelui... împotriva lui 
Dumnezeu însuşi! 


Ávila  închisese ochii, încercând să alunge amintirile 
cutremurătoare ale acelei dimineţi şi toată ura care încă îi 
clocotea în piept. Pradă unui acces de furie, simţise deodată 
mâna uşoară a papei pe umărul lui. Deschisese ochii, însă 
prelatul continua să nu privească spre el. Totuşi, atingerea lui 
avea în ea ceva liniştitor. 

— Să nu uităm de Terror Rojo”, predicase papa mai departe, 
fără a-și lua mâna de pe umărul amiralului. În anii Războiului 
Civil, duşmanii lui Dumnezeu au incendiat biserici şi mănăstiri, au 
ucis peste şase mii de preoţi, au torturat sute de călugăriţe, 
silindu-le să-şi înghită rozariile înainte de a le viola şi a le arunca 
de vii în puțuri de mină părăsite. Acest tip de ură, adăugase papa 
după o pauză de efect, nu dispare cu timpul; dimpotrivă, 
mocneşte, se înteţeşte şi aşteaptă să izbucnească iar, ca un 
cancer. Prieteni, ascultaţi-mă, răul ne va înghiţi cu totul dacă nu 
ne opunem forţei cu forţa. Niciodată nu vom înfrânge răul dacă 
strigătul nostru de luptă este „iertare“! 

„Are dreptate”, îşi spusese Avila, care se convinsese pe propria 
piele, în armată, că blândeţea în cazul abaterilor nu făcea decât 
să ducă la abateri şi mai mari. 

— Cred, continuase papa, că în unele cazuri iertarea poate fi 
chiar periculoasă. Când iertăm răul din lume, îi dăm permisiunea 
să crească şi să se răspândească. Şi când răspundem la un act 
de război cu unul de clemenţă, ne încurajăm duşmanii să comită 
mai multe violente. Însa vine o vreme în care trebuie să urmăm 
exemplul lui lisus şi să răsturnăm cu forţa masele schimbătorilor 
de bani, strigând; „Aşa nu se mai poate!" 

„Sunt de acord!“, ar fi vrut Ávila să urle, în vreme ce enoriașii 
încuviinţau înclinând din cap tăcuţi. 

— Dar facem noi ceva, oare? întrebase prelatul. A trecut 
biserica Catolică din Roma la fapte, aşa cum a făcut lisus? Nu, n- 
a trecut. Astăzi ne confruntăm cu cel mai negru rău din lume, 
înarmaţi doar cu puterea noastră de a ierta, de a iubi şi de a 
arăta compasiune. Şi astfel îi permitem... nu, încurajăm răul să 
crească. Şi ca răspuns la repetatele crime împotriva noastră, ne 
exprimăm delicat preocuparea, folosind un vocabular corect 
politic, reamintindu-ne reciproc că o persoană malefică este 
malefică doar fiindcă a avut o copilărie dificilă, ori fiindcă duce o 


24 Teroarea Roșie, numele generic sub care au devenit cunoscute actele de violență 
comise în Spania de grupările de extremă stânga din 1936 până la sfârșitul Războiului 
Civil din 1939 (n.trd.) 


viaţă săracă, ori fiindcă cei dragi lui au suferit violenţe... şi deci 
ura nu-i din vina lui. lar eu spun destul! Rău/ este rău! Toţi am 
avut de suferit în viaţa! 

_ Congregația izbucnise în aplauze spontane - un lucru pe care 
Avila nu-l văzuse niciodată în timpul unei slujbe catolice. 

— Am ales să vorbesc astăzi despre iertare, continuase papa, 
încă ţinând o mână pe umărul amiralului, deoarece avem printre 
noi un oaspete special. Aş vrea să-i mulţumesc amiralului Luis 
Avila pentru că ne-a binecuvântat cu prezenţa lui. Un ofiţer 
respectat şi decorat al armatei spaniole, care s-a confruntat cu 
un rău de neconceput. Şi la fel ca noi toţi, s-a luptat cu iertarea. 

Inainte ca el să poată protesta, papa începuse să descrie, cu 
detalii sugestive, suferinţele prin care trecuse amiralul - 
pierderea familiei în atacul terorist, dependenţa de alcool şi 
tentativa eşuată de sinucidere. Iniţial, Ávila fusese furios pe 
Marco fiindcă îi trădase încrederea, însă apoi, auzindu-şi 
povestea astfel relatată, se simţise în mod straniu mai puternic, 
mai răspunzător faţă de sine însuşi. Era o recunoaştere publică a 
faptului că atinsese fundul prăpastiei. Şi totuşi, poate printr-un 
miracol, supravieţuise. 

— Aş vrea să vă spun tuturor că Dumnezeu a intervenit în 
viaţa amiralului Ávila şi l-a salvat... pentru un scop mai înalt. 

Şi cu aceste cuvinte, papa palmarian Inocenţiu al XIV-lea se 
întorsese şi privise spre el pentru prima dală. Ochii lui păruseră 
să-i pătrundă până în adâncul sufletului, iar el se simţise 
electrizat, animat de o forţă pe care n-o mai încercase de ani 
mulţi. 

— Amiral Ávila, rostise prelatul, cred că pierderea tragica pe 
care ai suferit-o depăşeşte puterile iertării. Cred că furia care te 
macină - dorinţa justificată de răzbunare - nu poate fi stinsă 
întorcând celălalt obraz. Şi nici n-ar trebui să fie! Suferinţa 
îndurată va fi catalizatorul mântuirii tale, iar noi ne aflam aici 
pentru a te susţine! Şi a te iubi! Pentru a-ţi fi alături și a te ajuta 
să-ţi transformi mânia într-o forţă covârşitoare a binelui în lume! 
Lăudat fie Domnul! 

— Lăudat fie Domnul! răspunsese congregația. 

Papa privise şi mai intens în ochii lui. 

— Amiral Ávila, care e mottoul Armadei spaniole? 

— Pro Deo et Patria, replicase el imediat. 

— Da, Pro Deo et Patria. Pentru Dumnezeu şi Patrie. Ne simţim 
cu toţii onoraţi să avem printre noi un ofiţer de marină decorat, 


care şi-a slujit patria atât de bine, adăugase papa şi, aplecându- 
se în faţă, continuase după o pauză: Insă... cum rămâne cu 
Dumnezeu? 

Ávila ridicase privirea spre ochii pontifului şi se simţise brusc 
descumpănit. 

— Viaţa ta nu s-a sfârşit, amiral Ávila, îi şoptise papa. Misiunea 
ta nu s-a sfârşit. /ată de ce te-a salvat Dumnezeu. Datoria pentru 
care ai jurat e împlinită doar pe jumătate. Ţi-ai slujit ţara, da... 
dar încă nu l-ai slujit pe Dumnezeu! 

Ávila se simţise în clipa aceea ca lovit de un glonţ. 

— Pacea să fie cu voi! strigase papa. 

— Şi cu tine! răspunseseră enoriaşii. 

Dintr-odată, amiralul se pomenise înconjurat de o mare de 
inimi calde, într-o revărsare de simpatie şi compasiune cum nu 
mai  resimţise niciodată în viaţa lui. Scrutase chipurile 
credincioşilor în căutarea oricărei urme de fanatism şi sectarism 
de care se temuse, dar nu văzuse altceva decât optimism, 
bunăvoință şi o dorinţă sinceră şi pătimaşă de a face lucrarea lui 
Dumnezeu... exact ceea ce lui - îşi dăduse el seama atunci - îi 
lipsise. 

În ziua aceea, cu ajutorul lui Marco şi al noului său grup de 
prieteni, își începuse lungul urcuş din abisul fără fund al 
disperării. Îşi reluase programul riguros de exerciţii fizice, trecuse 
la o alimentaţie sănătoasă şi, mai important, îşi redescoperise 
credinţa. 

Câteva luni mai târziu, după ce încheiase şedinţele de terapie 
fizică, Marco îi oferise o Biblie legată în piele în care marcase 
vreo zece pasaje. Ávila o răsfoise, citind două-trei la întâmplare. 


ROMANI, 13.4 

Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. 
[...] şi răzbunătoare a mâniei Lui, 

asupra celui ce săvârşeşte răul. 


PSALMUL 93 
Dumnezeul răzbunărilor, Domnul, Dumnezeul 
răzbunărilor cu îndrăzneală a grăit. 


1 şi 2, TIMOTEI 
Suferă împreună cu mine, 
ca un bun ostaș al lui Hristos. 


— Nu uita, îi spusese tânărul zâmbind. Când răul îşi iţeşte 
capul în lume, Dumnezeu lucrează prin fiecare dintre noi în alt 
mod, pentru ca voia Lui să se facă pe pământ. Iertarea nu este 
singura cale către mântuire. 


CAPITOLUL 58 


CAN 
"Y ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 
ORICINE Al FL. SPUNE-NE MAI MULTE! 


În această seară,  autoproclamatul observator civil 
monteQiglesia.org a trimis către ConspiracyNet.com un volum 
extraordinar de mare de informaţii de culise. 

Îţi mulţumim! 

Cum datele pe care „Monte” ni le-a împărtăşii până acum au 
dovedit un nivel foarte ridicat de acuratețe şi veridicitate, 
îndrăznim să-i adresăm această respectuoasă rugăminte: 


MONTE - ORICINE Al FI DACĂ Al INFORMAŢII DESPRE 
CONŢINUTUL PREZENTĂRII RATATE A LUI KIRSCH, TE RUGĂM, 
ÎMPĂRTĂŞEŞTE-LE!! 

DE UNDE VENIM 

ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM 

Îi mulţumim. 

Noi, toţi cei de la ConspiracyNet 


CAPITOLUL 59 


Langdon cerceta ultimele rafturi ale bibliotecii lui Edmond şi 
simţea cum speranţele i se spulberau. Afară, sirenele de poliţie 
se auziseră din ce în ce mai tare, până când se opriseră brusc, 
chiar în faţa Casei Milă. Prin ferestrele mici ale apartamentului, 
vedea girofarele maşinilor. „Suntem prinşi aici, înţelese el. 
Trebuie să găsim parola aceea de patruzeci şi şapte de litere, 
altfel n-avem cale de scăpare.” 

Din păcate, încă nu dăduse peste nicio carte de poezii. 

Ultimele rafturi erau mai spaţioase decât celelalte şi păreau să 
găzduiască volumele de artă, de format mare. Trecând în revistă 
titlurile, văzu cărţi care ilustrau pasiunea lui Edmond pentru tot 
ce era mai nou şi mai avangardist în arta contemporana. 

SERRA... KOONS... HIRST... BRUGUERA... BASQUIAT... 
BANSKY... ABRAMOVIĆ... 

Colecţia se sfârşea brusc cu o serie de volume mai mici, în faţa 
cărora se opri, sperând să găsească între ele unul de poezie. 

„Nimic.” 

Toate cărţile de acolo erau comentarii şi critici ale artei 
abstracte. Profesorul recunoscu printre ele câteva titluri pe care i 
le trimisese Edmond să le răsfoiască. 


LA CE TE UITI? a 

DE CE PUŞTIUL TĂU DE CINCI ANI N-AR FI PUTUT SĂ FACĂ 
ASTA? 

CUM SĂ SUPRAVIEŢUIEŞTI ARTEII MODERNE 


„Încă încerc să supraviețuiesc”, comentă în gând Langdon, 
trecând repede mai departe. Ocoli o altă arcadă a peretelui și 
începu să examineze secţiunea următoare de rafturi. 

„Cărţi de artă modernă.“ Incă de la prima privire constată că 
partea de acolo era dedicată unei perioade mai vechi. „Cel puţin 
coborâm înapoi în timp... spre o artă pe care o înţeleg şi eu.“ 

Cercetă în viteză cotoarele cărţilor - biografii şi albume ale 
impresioniștilor, cubiştilor şi suprarealiştilor care şocaseră lumea 
între anii 1870 şi 1960, redefinind complet arta. 


VAN GOGH... SEURAT... PICASSO... MUNCH... MATISSE... 
MAGRIITE... KLIMT... KANDINSKI... JOHNS... HOCKNEY... 
GAUGUIN... DUCHAMP... DEGAS... CHAGALE... CÉZANNE... 
CASSAIT... BRAQUE... ARP.. AIBERS... 

Secțiunea se sfârşea în dreptul ultimei arcade. Langdon păşi 
dincolo de ea şi ajunse chiar în capătul bibliotecii. Volumele de 
acolo păreau să fie dedicate unui grup de artişti la care Edmond 
obişnuia să se refere, în prezenţa lui Langdon, numindu-l „şcoala 
albilor morţi şi plicticoşi” şi care includea tot ce precedase 
curentul modernist de la mijlocul secolului al XIX-lea. 

Spre deosebire de fostul lui student, Langdon se simţea în 
acea secţiune ca acasă, înconjurat de Vechii Maeştri. 

VERMEER... VELÁZQUEZ... TIŢIAN... TINTORETTO... RUBENS... 
REMBRANDT... MICHELANGELO... POUSSIN... LIPPI... RAFAEL... 
GOYA... GIOTTO... GHIRLANDAIO... EL GRECO... DÜRER... DA 
VINCI... COROT... CARAVAGCIO...BOTTICELLI... BOSCH... 

Cei câţiva metri din capătul ultimului raft erau dominați de o 
vitrină mare din sticlă, încuiată cu un lacăt greu. Se apropie şi se 
uită prin geam. Înăuntru era o casetă din piele, aparent foarte 
veche - un înveliş de protecţie pentru o carte de mari dimensiuni, 
şi ea veche. Textul de pe casetă abia dacă era lizibil, însă el reuşi 
să distingă suficient pentru a descifra titlul volumului. 

„Dumnezeule! exclamă profesorul în gând, înțelegând în acel 
moment de încuiase Edmond cartea aceea, ferind-o de mâinile 
vizitatorilor. Probabil că valorează o avere.” 

Robert ştia că existau în lume doar câteva ediţii mai vechi, 
foarte preţioase, ale acelei lucrări a unui artist devenit legendar. 
„Nu mă miră că Edmond a investit în ea”, reflectă el, amintindu- 
şi că futurologul remarcase cu privire la artistul englez că era 
„singurul premodernist cu un dram de imaginaţie”. El, unul, nu 
era de acord cu afirmaţia lui, dar înţelegea bine admiraţia 
deosebită pe care o simţea Edmond faţă de artistul respectiv. 
„Amândoi sunt croiţi din acelaşi material.” 

Se ghemui la podea şi se uită prin sticla vitrinei la titlul gravat 
cu litere aurite pe casetă: The Complete Works of William Blake - 
Operele complete ale lut William Blake. 

„William Blake... Un Edmond Kirsch al secolului al XIX-lea.“ 

Blake fusese un geniu cu totul aparte - un intelect prolific cu 
un stil de pictură atât de progresist, încât unii credeau că reuşise 
să întrevadă, în vise, viitorul. llustraţiile lui religioase marcate de 
numeroase simboluri înfăţişau îngeri, demoni, pe Satana, pe 


Dumnezeu, creaturi mitice, tente biblice şi un veritabil panteon 
de divinităţi născute din viziunile lui spirituale. 

„Şi la fel ca lui Kirsch, lui Blake îi plăcea să pună creştinismul 
sub semnul îndoielii.” 

Ideea îi trimise lui Langdon un fior electrizant în corp. 

„William Blake.” 

Aproape ca sughiţă de surprindere. Faptul că-i întâlnise 
numele printre cele ale altor maeştri ai artelor vizuale îi alungase 
din minte un detaliu crucial despre acel geniu mistic. „Blake n-a 
fost doar artist şi ilustrator... ci şi un poet prolific.” ` 

Pentru o clipă, simți cum pulsul i se accelerează. In mare 
parte, poezia Lui Blake avea la baza idei revoluționare care se 
armonizau perfect cu opiniile lui Edmond. De fapt, unele dintre 
cele mai cunoscute aforisme ale lui - cele incluse în opere 
„satanice” precum The Marriage of Heaven and Hell - Căsătoria 
raiului cu iadul, ar fi putut fi scrise de Kirsch însuşi. 


TOATE RELIGIILE SUNT UNA 
NU EXISTA RELIGIE NATURALA 


Langdon îşi aminti cuvintele folosite de Edmond pentru a-și 
descrie versul preferat. „l-a spus Ambrei că este o «profeţie»”, 
chibzui el, şi nici un poet din istorie nu putea fi considerat mai 
prolific decât William Blake, care, în anii 1790 compuse două 
poeme cu mesaj de rău augur: 


AMERICA, O PROFEȚIE 
EUROPA, O PROFEȚIE 


Profesorul avea acasă ambele lucrări - reproduceri elegante 
ale poeziilor scrise şi ilustrate de mâna lui Blake. 

Privi din nou caseta cu litere aurii din vitrină şi medită: „Ediţiile 
originale ale «profeţiilor» lui Blake trebuie să fi fost publicate în 
volume de format mare, cu miniaturi!” Cu o nouă rază de 
speranţa, se lăsă pe vine în faţa vitrinei; poate că în caseta din 
piele vor găsi ceea ce căutau - o poezie care includea un vers 
profetic de patruzeci şi şapte de caractere. O singură întrebare 
se mai punea: marcase, oare, Edmond în vreun fel acel vers 
preferat? 

Langdon întinse mâna şi trase de mânerul vitrinei. 

Încuiat. 

Aruncă o privire spre scara în spirală, întrebându-se dacă ar 
trebui să dea o fugă până sus şi să-i ceară lui Winston să caute 


prin toate poeziile scrise de William Blake. Sunetul sirenelor fu 
înlocuit de huruitul îndepărtat al rotoarelor de elicopter şi de 
glasuri care strigau pe casa scării, în faţa apartamentului lui 
Edmond. 

„Sunt aici deja!“ 

Întoarse privirea spre vitrină şi remarcă tenta palid-verzuie a 
sticlei cu protecţie UV specifică muzeelor. Îşi scoase sacoul, îl 
puse peste sticlă, se răsuci şi, fără să stea pe gânduri, izbi cu 
cotul. Cu un trosnet înăbuşit, ușiţa cedă. Atent, întinse mâna 
printre cioburi şi descuie yala, deschise uşa și scoase încet 
caseta din piele. 

Înainte încă de a o aşeza pe podea, îşi dădu seama ca ceva nu 
era în regulă. „Nu e suficient de grea!“ Operele complete ale lui 
Blake păreau să cântărească doar cât un fulg. 

Puse caseta jos şi, cu mişcări uşoare, ridică încet capacul. 
Exact aşa cum se temuse: era goală. 

Oftă, privind fix cutia din piele. „Unde naiba e cartea lui 
Edmond?!“ 

Tocmai se pregătea să închidă capacul, când observă ceva lipit 
cu bandă adezivă pe partea interioară - un cartonaş în nuanţa 
fildeşului, având un text imprimat în relief. 

Langdon citi textul. 

Şi apoi, uluit, îl citi încă o dată. 

Câteva secunde mai târziu, urca în goană treptele scării în 
spirală, spre acoperiş. 


În acelaşi moment, la etajul al doilea al Palatului Regal din 
Madrid, Suresh Bhalla, directorul diviziei de securitate 
electronică, păşea fără zgomot în apartamentul privat al prințului 
Julián. Găsise seiful digital din perete şi introdusese codul de 
anulare manuală păstrat pentru cazuri de urgenţă. 

Seiful se deschise. Înăuntru erau un smartphone securizat, de 
serviciu, aparţinând prinţului, şi un iPhone care, presupuse 
Suresh, era al episcopului Valdespino. Îl luă pe acesta din urmă. 

„Nu-mi vine să cred ca fac una ca asta!“ 

Dar în minte îi veni din nou mesajul de la monteQiglesia.org: 


am piratat mesajele-text ale lui Valdespino. 
omul are secrete periculoase. 
palatul ar trebui să-i acceseze arhiva de sms-uri. 


acum. 


Oare ce secrete puteau dezvălui SMS-urile episcopului? se 
întrebase Suresh. Şi de ce hotărâse informatorul să trimită 
Palatului acel pont? „Poate că încearcă să protejeze Casa Regala 
de eventuale daune colaterale.” Tot ce ştia Suresh însă era faptul 
că, dacă existau informaţii periculoase pentru familia regală, era 
de datoria lui să le acceseze. 

Se gândise iniţial să obţină un mandat în regim de urgenţă, dar 
timpul necesar şi riscurile de imagine implicate îl determinaseră 
să se răzgândească. Din fericire, avea la dispoziţie metode de 
lucru mult mai discrete şi mai rapide. 

Deschise telefonul lui Valdespino şi ecranul se lumină. 
Dispozitivul era blocat cu parolă. 

„Nicio problemă!” 

— Hei, Siri! spuse el, ţinând iPhone-ul în dreptul gurii. Cât e 
ceasul? 

Deși încă blocat, telefonul afișă ecranul unui ceas. Pe acest 
ecran, Suresh introduse o serie de comenzi simple și creă o nouă 
zonă orară pentru ceasul respectiv. Apoi comunică zona prin 
SMS, adăugă o fotografie şi pe urmă, în loc să încerce să trimită 
textul, apăsă butonul „Inchidere apel”. 

„Clic.” 

Telefonul se deblocă. 

„Un truc simplu, cu complimente din partea Youtube”, reflectă 
Suresh, gândindu-se amuzat la încrederea posesorilor de iPhone 
că parola le oferea protecţie şi intimitate. 

Având acces total la telefonul lui Valdespino, deschise aplicaţia 
de mesagerie convins că va trebui să recupereze mesajele 
şterse, accesând copiile de siguranţă din iCloud. Şi, într-adevăr, 
istoricul SMS-urilor era complet gol. 

Cu o singură excepţie, constată el, văzând un mesaj primit cu 
câteva ore în urmă de la un număr ascuns. Cu un clic, îl deschise 
şi citi cele trei rânduri de text. Preţ de o clipă, crezu că are 
halucinaţii. 

„Nu poate fi adevărat!” 

Citi textul încă o dată. Cele trei rânduri constituiau dovada 
incontestabilă a implicării lui Valdespino în acte de trădare greu 
de conceput. „Ca să nu mai vorbim despre aroganţa dovedită”, 
îşi spuse el, uluit de faptul că bătrânul episcop, considerându-se 
invulnerabil,  transmisese asemenea informaţii pe canale 
electronice. 


„Dacă textul ăsta ajunge la public...” 
Oripilat de o atare perspectivă, Suresh se cutremură şi o luă la 
fugă pe trepte în jos, ca s-o găsească pe Mónica Martin. 


CAPITOLUL 60 


La bordul elicopterului EC145, care zbura la înălţime joasă 
deasupra oraşului, agentul Diaz privea la marea de lumini de 
dedesubt. În ciuda orei târzii, licăritul ecranelor de televizor şi al 
monitoarelor de computer se zărea în majoritatea ferestrelor, 
învăluind oraşul într-o pâclă albăstrie. 

„Toată lumea se uită la ştiri.“ 

Gândul îl neliniştea. Simţea cum evenimentele îi scăpau de sub 
control şi se temea că, agravându-se şi complicându-se, criza se 
îndrepta spre un deznodământ îngrijorător. 

În faţa lui, agentul Fonseca îi strigă ceva, arătând spre un 
punct din depărtare, drept înainte. Diaz observă ţinta imediat şi 
încuviinţă. 

„Ar fi greu să n-o vezi.“ 

Chiar şi de la distanţă, licărul de lumini albastre şi roşii ale 
maşinilor de poliţie era inconfundabil. 

„Dumnezeu să ne ajute!“ 

Aşa cum se temuse, Casa Milă era înconjurată de echipaje ale 
poliţiei locale. Autorităţile barceloneze răspunseseră la un pont 
anonim primit după anunţul de presă făcut de Mónica Martin de 
la Palatul Regal. 

„Robert Langdon a răpit-o pe viitoarea regină a Spaniei. 

Palatul are nevoie de ajutorul populaţiei pentru a-i găsi.“ 

„O minciună crasă, ştia Diaz. l-am văzut cu ochii mei plecând 
împreună de la Guggenheim.” 

Stratagema dăduse rezultate, însă, totodată, pusese în 
mişcare un joc extrem de periculos. Stârnirea unei vânători 
publice prin implicarea autorităţilor locale era o măsură 
hazardată nu numai pentru Robert, ci şi pentru viitoarea regină a 
Spaniei, care risca să fie prinsă la mijloc în haosul stârnit de 
ceata de amatori ia poliţiei locale. Dacă intenţia celor de la Palat 
era siguranţa viitoarei regine, în mod cert metoda aleasă nu era 
deloc cea mai potrivită. 

„Comandantul Garza n-ar fi permis niciodată ca situaţia să 
escaladeze într-o asemenea măsură." 


Arestarea lui Garza continua să fie o enigmă pentru Diaz, care 
n-avea nicio îndoială că, în definitiv, acuzaţiile la adresa şefului 
său erau la fel de mincinoase precum acelea împotriva lui 
Langdon. Şi totuşi, Fonseca fusese contactat şi-şi primise 
ordinele. 

„Ordine venite peste capul lui Garza.” 

Elicopterul se apropie de Casa Milă şi, privind scena de 
dedesubt, Diaz îşi dădu seama ca n-aveau unde să aterizeze în 
siguranţă. Bulevardul larg şi piaţeta din faţa clădirii erau ticsite 
de care de reportaj, maşini de poliţie şi o sumedenie de 
spectatori. Agentul îşi îndreptă apoi privirea spre acoperişul deja 
celebru - un opt vălurit, format din scări şi alei în pantă care 
şerpuiau deasupra clădirii, oferind vizitatorilor privelişti 
spectaculoase asupra Barcelonei, dar şi posibilitatea de a trage 
cu ochiul în cele două luminatoare care coborau vertical cale de 
nouă etaje, până la curţile interioare. 

„N-ai unde să aterizezi aici.” 

Lângă acele adevărate dealuri şi văi, acoperişul era protejat şi 
de hornurile proiectate de Gaudi, care semănau cu nişte piese de 
şah avangardiste - santinele care parcă purtau căşti şi despre 
care se spunea că-l impresionaseră în aşa măsură pe regizorul 
George Lucas, încât le folosise ca model pentru ai săi storm 
troopers - soldaţii Imperiului Galactic din seria Războiul stelelor. 

Diaz se pregătea să scruteze clădirile înconjurătoare în 
căutarea unui loc de aterizat, dar privirea i se opri brusc asupra 
unei scene de pe acoperișul Casei Milă. 

O siluetă micuță între statuile supradimensionate. Stând în 
picioare lângă o balustradă, aproape de marginea acoperişului, 
persoana era îmbrăcată în alb şi scăldată în lumina vie a 
proiectoarelor îndreptate în sus ale carelor de reportaj. Pentru o 
clipă, imaginea îi aminti de cea a papei adresându-se 
credincioşilor din la balconul lui din Piaţa San Pietro. 

Insă acolo nu era papa. 

Ci o femeie foarte frumoasă, într-o rochie pe care Diaz o știa 


bine. 
Xk 


Ambra Vidal nu putea să vadă nimic în strălucirea orbitoare a 
proiectoarelor, dar auzea un elicopter apropiindu-se şi ştia că 
timpul rămas era scurt. In disperare de cauză, se aplecă peste 


balustradă, încercând să strige către mulţimea adunată jos. 
Cuvintele i se pierdură însă în huruitul asurzitor al elicopterului. 

Winston anticipase că reporterii din stradă îşi vor îndrepta 
camerele de luat vederi spre ea în clipa în care aveau s-o 
zărească la marginea acoperişului, şi cu toate că exact asta se 
întâmplase, Ambra era conştientă că planul lui dăduse greş. 

„Nimeni nu poate auzi un cuvânt măcar din ceea ce spun 

Acoperişul Casei Milă se afla la o înălţime prea mare deasupra 
haosului din stradă, iar rotorul elicopterului ameninţa să acopere 
orice alt sunet. 

— N-am fost răpită! strigă ea încă o dată, din toate puterile. 
Declaraţia Palatului Regal în privinţa lui Robert Langdon este 
incorectă! Nu sunt ţinută ostatică! 

„Eşti viitoarea regină a Spaniei, îi amintise Winston cu numai 
câteva momente în urmă. Dacă denunţi vânătoarea declanşată, 
autorităţile se vor opri brusc. Declaraţia ta va stârni confuzie. 
Nimeni nu va mai şti ce ordine să respecte.“ 

Ea îşi dăduse seama că Winston avea dreptate, însă cuvintele 
ei se pierduseră în zgomotul asurzitor al rotorului şi în zarva 
mulţimii de jos. 

Deodată, cerul păru că erupe cu un bubuit. Ambra se depărta 
de balustrada în clipa în care elicopterul se apropie brusc şi se 
opri în aer, plutind chiar în dreptul ei. Uşa carlingii era deschisă 
larg şi din pragul ei o priveau două figuri familiare: agenţii 
Fonseca şi Diaz. 

Spre groaza ei, îl văzu pe Fonseca ridicând un fel de dispozitiv, 
pe care-l îndreptă direct spre ea. Pentru câteva fracțiuni de 
secundă, prin minte îi trecură cele mai bizare gânduri.,. Julián mă 
vrea moartă. Sunt o femeie stearpă. Nu pot să-i dăruiesc un 
moştenitor. Să mă ucidă e singura lui posibilitate de a scăpa de 
logodna cu mine." 

Se trase înapoi împleticindu-se, încercând să se depărteze de 
dispozitivul ameninţător, în vreme ce strângea într-o mână 
telefonul lui Edmond şi o întindea pe cealaltă pentru a se 
echilibra. Dar în clipa în care mai făcu un pas în spate, 
pardoseala păru să dispară sub ea. Pentru o clipă, simţi doar 
spaţiu gol acolo unde ştia că ar fi trebuit să fie ciment solid. Se 
răsuci în încercarea de a-şi regăsi echilibrul şi un moment mai 
târziu se prăvăli pe un şir de trepte. Cotul lovi dur podeaua din 
ciment, iar restul corpului îl urmă aproape instantaneu. Şi totuşi, 
Ambra Vidal nu simţi nicio durere. Se concentrase cu toată fiinţa 


Ei 


doar asupra obiceiului care-i zburase din mână: telefonul mobil 
supradimensionat, cu carcasă turcoaz, al lui Edmond. 

„Dumnezeule, nu!“ 

Văzu cu groaza cum telefonul mobil face câteva salturi pe 
ciment, alunecând apoi pe trepte, spre buza luminatorului înalt 
de nouă etaje. Se aruncă spre el, însa telefonul dispăru pe sub 
grilajul de protecţie, prăbușindu-se în gol. 

„Singura noastră legătură cu Winston...!“ 

Se repezi pe urmele lui şi ajunse la grilaj exact la timp ca să-l 
vadă trecând peste margine şi căzând pe pardoseala din piatră a 
foaierului de jos, unde explodă cu un trosnet sec într-o ploaie de 
tăndări de sticlă şi metal. 

Într-o fracțiune de secundă, Winston dispăruse. 


W 


Urcând în goană treptele foişorului, Langdon se năpusti pe 
acoperişul Casei Milà, unde se pomeni brusc în mijlocul unui 
vârtej asurzitor. Un elicopter plutea la punct fix foarte aproape de 
clădire, iar Ambra nu se vedea nicăieri. 

Derutat, privi peste tot în jur. „Unde poate fi?“ Uitase cât de 
bizară era configurația acoperişului: parapete înclinate... scări 
abrupte... soldați din ciment... hăuri adânci. 

— Ambra! 

Când o zări, simţi un ghimpe de spaimă. Ambra Vidal zăcea 
prăbuşită pe pardoseală, la marginea unuia dintre luminatoare. 
Se repezi spre ea trecând peste o ridicătură şi în clipa aceea auzi 
un glonţ şuierându-i pe deasupra capului şi înfigându-se într-un 
perete de ciment din spate. 

„lisuse Hristoase!” Se lăsă în genunchi şi merse de-a buşilea 
spre o porţiune mai joasă, în timp ce alte două gloanţe îi trecură 
pe lângă urechi. Preţ de un moment crezu că din elicopter se 
trăgea, dar când se apropie târâş de Ambra, văzu o mare de 
poliţişti revărsându-se dintr-un alt foişor, în celălalt capăt al 
acoperişului, cu armele în mâini. 

„Vor să mă ucidă, conştientiza el. Sunt convinşi că am răpit-o 
pe viitoarea regină a Spaniei!” 

După cum se părea, anunţul ei rostit de pe acoperiş nu fusese 
auzit. Aflat la doar zece metri distanţă, privi din nou spre ea şi, 
îngrozit, văzu că un braţ îi sângera. „Dumnezeule, a fost 
împuşcată!” Un alt glonţ îi şuieră pe deasupra capului şi în clipa 


aceea Ambra se agăţă cu mâna de grilajul care înconjura gura 
luminatorului, străduindu-se să se ridice în picioare. 

— Stai jos! urlă el, pe urma se repezi şi o acoperi protector cu 
trupul lui, apoi ridică privirea spre „soldaţii” înalţi care străjuiau 
perimetrul acoperişului ca nişte paznici tăcuţi. 

Huruitul se intensifică şi pale de vânt se abătură asupra lor 
când elicopterul cobori brusc, poziţionându-se deasupra gurii 
luminatorului şi interpunându-se între ei şi poliţişti. 

— Dejen de disparar! bubui o voce la megafon, din elicopter. 
Enfunden las armas! Nu mai trageţi! Lăsaţi armele jos! 

Drept în faţa Ambrei şi a lui Langdon, agentul Diaz şedea 
ghemuit în uşa deschisă a carlingii, cu un picior sprijinit pe 
tălpica elicopterului şi cu un braţ întins spre ei. 

— Săriţi înăuntru! strigă el. 

Langdon simţi trupul femeii crispându-se sub el. 

— ACUM! urlă Diaz, acoperind bubuitul rotorului. 

Le făcu semn spre grilajul de protecţie, îndemnându-i să urce 
pe el, să se prindă de mâna lui şi să facă un salt peste abis, în 
elicopter. 

Langdon ezită o frântură de secundă prea mult. Diaz smulse 
megafonul din mâna lui Fonseca şi-l îndreptă direct spre faţa lui. 

— PROFESOR LANGDON, URCĂ ÎN ELICOPTER IMEDIAT! POLIŢIA 
LOCALĂ ARE ORDIN SĂ TE ÎMPUŞTE! ŞTIM CĂ N-AI RĂPIT-O PE 
DOAMNA VIDAL! URCAŢI AMÂNDOI LA BORD IMEDIAT - ÎNAINTE 
SĂ MOARĂ CINEVA! 


CAPITOLUL 61 


În curentul de aer şuierător, Ambra simţi braţele lui Langdon 
ridicând-o şi împingând-o către mâna întinsă a agentului Diaz, în 
elicopter. Era prea năucită ca să mai protesteze. 

— Sângerează! strigă profesorul, sărind la bord pe urmele ei. 

Aeronava ţâşni drept în sus, departe de acoperişul vălurit şi de 
poliţiştii care priveau în sus, stupefiaţi. 

Fonseca închise uşa carlingii şi se duse apoi în faţă, spre pilot. 
Diaz se așeză lângă Ambra, ca să-i examineze braţul. 

— E doar o zgârietură, spuse ea fără vlagă. 

Agentul se ridică şi se îndreptă spre partea din spate a cabinei. 

— Aduc imediat o trusă de prim ajutor. 

Langdon şedea vizavi de Ambra, cu faţa spre coada 
elicopterului şi, cum rămăseseră singuri, îi prinse privirea şi-i 
zâmbi uşurat. 

— Mă bucur că n-ai păţit nimic. 

Ea îi răspunse slab cu o înclinare a capului, 
apuce să pună ceva, îl văzu aplecându-se spre ea. 

— Cred că l-am identificat pe poetul nostru misterios, îi şopti el 
cu entuziasm în glas și în priviri. William Blake. Pe lângă faptul că 
există în biblioteca lui Edmond un volum cu operele complete ale 
lui Blake, multe dintre poeziile lui suni profetice! Dă-mi telefonul 
lui Edmond, vreau să-l rog pe Winston să caute în opera lui Blake 
toate versurile de câte patruzeci şi șapte de litere. 

Ambra se uită la mâna lui întinsă și un val de vinovăţie puse 
stăpânire pe ea. 

— Robert, rosti ea cu un oftat de remușcare, telefonul lui 
Edmond nu mai e. A căzut de pe acoperiş. 

Langdon se uită la ea şi sângele îi dispăru din obraji. 

„Îmi pare teribil de rău, Robert!“, ar fi vrut ca să adauge 
văzând cum el se chinuia să proceseze informaţia şi să înţeleagă 
ce le rămânea de făcut, fără Winston. 

În carlingă, Fonseca urla în telefonul lui: 


A 


nsă înainte să 


— Confirmat. Îi avem pe amândoi în siguranţă la bord. Pregătiţi 
avionul pentru Madrid. li voi contacta pe cei de la Palat şi voi 
alerta... 

— Nu te mai obosi! strigă Ambra spre el. Nu merg la Palat! 

Fonseca acoperi telefonul cu palma, se răsuci în scaun şi se 
uită la ea. 

— Ba o să mergeti, cu siguranţă! Ordinele mele din seara asta 
au fost să vă asigur securitatea. N-ar fi trebuit niciodată să vă 
depărtaţi de mine. Aveţi noroc că am ajuns la timp ca să vă 
salvez. 

— Să mă salvezi?! Dacă ceea ce tocmai s-a întâmplat se 
numeşte salvare, a fost nevoie de ea doar fiindcă cei de la Palat 
au lansat minciuni ridicole - că profesorul Langdon m-ar fi răpit, 
ceea ce voi ştiţi că nu este adevărat! Chiar atât de disperat e 
prinţul Juliân, încât e dispus să rişte viaţa unui om nevinovat? Ca 
să nu mai vorbesc despre viaţa mea? 

Fonseca o mai privi câteva clipe, după care se răsuci înapoi în 
scaun. Un moment mai târziu se întoarse Diaz cu trusa de prim 
ajutor şi se aşeză lângă ea. 

— Doamnă Vidal, începu el, vă rog să înţelegeţi că ierarhia 
noastră de comandă a fost întreruptă în seara aceasta ca urmare 
a arestării comandantului Garza. Totuşi, aş vrea să ştiţi că prinţul 
Julián n-a avut nicio legătură cu comunicatul de presă emis de 
Palat. De fapt, nici măcar nu putem confirma că prinţul ştie ce se 
întâmplă acum. N-am mai reuşit să-l contactăm de mai bine de o 
oră. 

„Ce?!“ Ambra î! privi neîncrezătoare. 

— Dar unde e? 

— Nu se ştie, răspunse agentul, însă în comunicarea cu noi de 
mai devreme în această seara a fost foarte explicit. Prinţul 
doreşte să fiţi în siguranță. 

— Dacă aşa stau lucrurile, interveni Langdon, revenind din 
gândurile lui, atunci ar fi o greşeală fatală s-o duceţi pe doamna 
Vidal la Palat. 

Fonseca se răsuci brusc spre el. 

— Ce-aţi spus? 

— Domnule, nu știu cine vă da ordinele acum, dar dacă prinţul 
vrea, într-adevăr ca logodnica lui să fie în siguranţă, vă sugerez 
să mă ascultați cu mare atenţie, spuse Langdon şi, după o pauză, 
reluă cu mai multă forţă în glas: Edmond Kirsch a fost ucis pentru 
ca descoperirea lui să nu ajungă la cunoştinţa publicului. Şi cei 


care i-au închis gura nu se vor da în lături de la nimic ca să-şi 
atingă obiectivul. 

— Şi l-au atins deja. Pufni Fonseca. Edmond e mort. 

— Insă descoperirea lui, nu. Prezentarea lui Edmond există şi 
încă poate fi difuzată public. 

— Şi de aceea v-aţi dus la apartamentul lui, presupuse Diaz. 
Fiindcă aţi crezut că o puteţi difuza. 

— Exact, replică Langdon. Şi asta ne-a transformat în nişte 
ţinte. Nu știu cine a încropit declaraţia de presă în care se arăta 
că Ambra a fost răpită, dar, evident, a fost cineva disperat să ne 
oprească. Aşa că, dacă şi voi faceţi parte din grupul ace/a - dintre 
cei care vor să îngroape descoperirea lui Edmond pentru 
totdeauna -, mai bine ne aruncaţi pe amândoi din elicopter 
acum, cât încă puteţi. 

Ambra se uită la el de parcă ar fi crezut că şi-a pierdut minţile. 

— Oricum, continuă Langdon, dacă datoria voastră ca agenţi ai 
Gărzii Regale este aceea de a proteja familia regală, inclusiv pe 
viitoarea regină a Spaniei, trebuie să înţelegeţi că nu există un 
loc mai periculos acum pentru doamna Vidal decât în Palatul din 
care a fost emisă declaraţia aceea care aproape că a ucis-o. Vă 
sugerez, adăugă el scoțând din buzunar un cartonaş elegant, cu 
textul scris în relief, s-o duceţi la adresa scrisă în partea de jos a 
acestui cartonaş. 

Fonseca îl luă și-l privi încruntat. 

— Este ridicol! exclamă el. 

— Intreaga proprietate este înconjurată de un gard de 
securitate. Pilotul poate să aterizeze, să ne lase pe toţi patru să 
coborâm şi să-şi ia zborul din nou înainte să-şi dea scama cineva 
că noi suntem la sol. Cunosc persoana care se ocupă de 
proprietate. Ne putem ascunde acolo, neștiuţi, până când 
lămurim situaţia. lar voi doi ne puteţi însoţi. 

— M-aş simţi mai în siguranţă într-un hangar militar, la 
aeroport. 

— Chiar sunteţi dispuşi să vă încredeţi într-o echipă militară 
care, probabil, îşi primeşte ordinele de la aceiaşi oameni care 
aproape că au ucis-o pe doamna Vidal? 

Chipul lui Fonseca continuă să rămână împietrit. Pradă unui 
tumult de gânduri, Ambra se întrebă ce era scris pe cartonaş. 
„Unde vrea Langdon să mergem?” Brusca intensitate din glasul 
lui părea să sugereze că erau mai multe în joc, nu doar siguranţa 


ei. Însă auzindu-i tonul optimist, înţelese că nu-şi pierduse încă 
speranţa că vor putea difuza totuşi prezentarea lui Edmond. 

Langdon luă cartonaşul din mâna lui Fonseca şi i-l întinse 
Ambrei. 

— L-am găsit în biblioteca lui Edmond. 

Ea îl privi şi-şi dădu seama imediat ce era. 

Numite „dovezi de împrumut” sau „cartoline de titlu”, erau 
înmânate de custozi persoanelor care împrumutau muzeului 
respectiv, pe o perioadă anume, o lucrare de artă. De obicei, 
erau tipărite două cartoline identice - una plasată la loc vizibil în 
muzeu ca o mulţumire adresată donatorului, iar cealaltă păstrată 
de acesta din urmă ca garanţie pentru piesa împrumutată. 

„Să fi împrumutat Edmond unui muzeu cartea lui cu poeziile 
scrise de Blake?“ 

Dacă era să dea crezare cartolinei, volumul se afla la numai 
câţiva kilometri de apartamentul lui din Barcelona. 


OPERELE COMPLETE ALE LUI 
WILLIAM BLAKE 


Din colecţia particulară a lui 
EDMOND KIRSCH 


Împrumutată către 
LA BASILICA DE LA 
SAGRADA FAMILIA 


Carrer de Mallorca 401 
08013, Barcelona, Spania 


— Nu înţeleg, spuse Ambra. De ce un ateu declarat ar 
împrumuta o carte unei biserici? 

— Fiindcă nu e orice biserică, răspunse Langdon. E cea mai 
misterioasă capodoperă arhitecturală a lui Gaudi. Şi în curând, 
adăugă Langdon arătând cu mâna undeva în depărtare, cea mai 
înaltă biserică din Europa. i 

Ea întoarse capul şi privi înapoi, spre nord. In zare, înconjurate 
de macarale, schelărie şi proiectoare de şantier, turnurile 
neterminate ale Catedralei Sagrada Familia străluceau viu - un 
mănunchi de turle perforate care semănau cu nişte uriaşi bureţi- 
de-mare ieşind din valuri și înălțându-se spre lumină. 

De mai bine de un secol, controversata bazilică era încă în faza 
de construcţie, bazându-se financiar doar pe donațiile din partea 


credincioşilor.  Criticată de  tradiţionalişti pentru forma ei 
neobişnuită, organică, şi pentru așa-numitul „design biomimetic“, 
era apreciată de adepţii modernismului pentru fluiditatea ei 
structurală şi formele de tip hiperboloid folosite ca să redea 
lumea naturii. 

— Recunosc că e neobişnuită, replică Ambra întorcându-se 
spre Langdon, dar e tot o biserică catolică. Şi doar îl cunoaştem 
amândoi pe Edmond! 


„Da, îl cunosc pe îşi spuse Langdon. Suficient cât să ştiu 
despre convingerea lui, că Sagrada Familia are o menire secretă 
şi un simbolism care-l depăşeşte cu mult pe cel al creştinătăţii.“ 

Incă de când fusese pusă piatra de temelie, în 1882, apăruseră 
o sumedenie de teorii  conspiraţioniste despre codurile 
misterioase înscrise pe uşi, despre coloanele elicoidale de 
inspiraţie cosmică, fațadele doldora de simboluri, pătratele 
magice gravate pe ziduri şi despre construcţia „scheletică“ 
amintind dar de oase răsucite şi ţesut conjunctiv. 

Langdon cunoştea teoriile, fireşte, însă nu le acordase 
niciodată prea multă crezare. Cu câţiva ani în urmă, fusese luat 
prin surprindere când Edmond îi mărturisise că era şi el unul 
dintre tot mai numeroşii admiratori a lui Gaudi care credeau că 
Sagrada Familia fusese proiectată pentru a fi altceva decât o 
biserică de rit creştin - poate chiar un altar închinat științei și 
naturii. 

Ideea i se păruse foarte greu credibilă și-i amintise fostului său 
student că Gaudi fusese un catolic credincios, pe care Vaticanul îl 
respecta şi-l aprecia în aşa măsură, încât îl declarase „arhitectul 
lui Dumnezeu”, luând chiar în calcul beatificarea lui. Aspectul 
neobişnuit al catedralei, îl asigurase Langdon, nu era altceva 
decât un alt exemplu al modului modernist cu totul aparte cu 
care Gaudi aborda simbolismul creştin. 

Edmond răspunsese doar printr-un zâmbet reţinut, de parcă ar 
fi deţinut în secret o misterioasă piesă din puzzle, una pe care nu 
era încă dispus s-o împărtăşească şi altora. 

„Un alt secret al lui Kirsch, reflectă Langdon. La fel ca lupta lui 
neştiută cu nemiloasa boală” 

— Chiar dacă Edmond a împrumutat, într-adevăr, cartea către 
Sagrada Familia, continuă Ambra, şi chiar dacă vom reuşi s-o 
găsim, nu vom putea identifica versul corect citind-o pagină cu 


pagină. Şi mă îndoiesc că Edmond a folosit markerul pe un 
manuscris nepreţuit. 

— Ambra, replică Langdon cu un surâs răbdător. Uită-te pe 
spatele cartolinei. 

Ea întoarse cartonaşul şi citi textul scris pe spate. Şi apoi, cu o 
privite sceptică, îl citi încă o data. lar când ridică din nou ochii 
spre Langdon, în ei lucea o expresie plină de speranţă. 

— Aşa cum spuneam, reluă profesorul zâmbind, cred că exact 
acolo ar trebui să mergem. 

Dar entuziasmul Ambrei pieri la fel de repede cum apăruse. 

— Totuşi, avem încă o problemă. Chiar daca găsim parola... 

— Ştiu, am pierdut telefonul lui Edmond şi deci nu mai avem 
cum să luăm legătura cu Winston şi să comunicăm cu el. 

— Exact. 

— Însă cred că pot să rezolv problema asta. 

Ambra îl privi cu scepticism. 

— Adică? 

— Tot ce trebuie să facem este să-l localizăm pe Winston 
însuși - computerul construit de Edmond. Dacă nu mai avem 
acces la el de la distanţă, va trebui să-i livrăm parola personal. 

Ea continuă să-l privească de parcă ar fi înnebunit subit, dar 
profesorul adăugă: 

— Ai menţionat că Edmond l-a construit pe Winston într-un loc 
secret. 

— Da, dar locul acela secret ar putea fi oriunde în lume! ` 

— Numai că nu e. Este aici, în Barcelona. Trebuie să fie. In 
Barcelona trăia şi lucra Edmond. lar construirea acestei 
inteligențe artificiale a fost unul dintre cele mai recente proiecte 
ale lui, astfel că mi se pare logic s-o fi făcut aici. 

— Robert, chiar dacă ai dreptate, căutăm acul în carul cu fân. 
Barcelona e un oraş imens. Ar fi imposibil... 

— Pot să-l găsesc pe Winston. Sunt sigur ca pot, o întrerupse el 
zâmbind şi arătând spre marea de lumini de sub ei. Poate că ţi se 
va părea o absurditate, însă această imagine aeriană a 
Barcelonei m-a ajutat să înţeleg ceva... 

Dar nu-şi mai termină fraza, rămânând cu privarea aţintită pe 
hublou. 

— N-ai vrea să dezvolţi puţin ideea? întrebă Ambra plină de 
speranţă. 


— Ar fi trebuit să-mi dau seama mai devreme, replică el. E 
ceva în privinţa lui Winston... un semn de întrebare care m-a 
sâcâit toată seara. Şi cred că, în sfârşit, i-am dat de cap. 

Cu o privire precaută spre cei doi agenţi ai Gărzii Regale, 
Langdon se aplecă spre Ambra şi-i şopti: 

— Ai încredere în mine! Cred că pot să-l găsesc pe Winston. 
Problema e că, şi dacă-l găsesc, fără parola lui Edmond tot n-o să 
ne ajute cu nimic. Aşa că deocamdată trebuie să ne concentrăm 
amândoi eforturile pe identificarea versului acela. lar Sagrada 
Familia e cea mai bună şansa pe care o avem de a reuşi. 

Ea îl studie câteva clipe, pe urmă, încuviinţând din cap 
nedumerită, se întoarse spre locurile din faţă şi strigă: 

— Agent Fonseca! Te rog să-i ceri pilotului să întoarcă şi să ne 
ducă imediat la Sagrada Familia. 

Fonseca se răsuci spre ea, încruntat. 

— Doamnă Vidal, v-am spus, am primit ordine... 

Agent Fonseca, îl întrerupse viitoarea regină a Spaniei 
aplecându-se în faţă şi privindu-l drept în ochi. Du-ne imediat la 
Sagrada Familia! Altfel, primul lucru pe ordinea mea de zi când 
ne vom întoarce la Palat va fi să mă asigur că vei fi concediat. 


CAPITOLUL 62 


Sa 
~> ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 
IMPLICAREA UNUI CULT ASASIN! 


Datorită unui alt pont primit de la monteQiglesia.org, am aflat 
cu foarte puţin timp în urmă că ucigaşul lui Edmond Kirsch este 
membru al unei secte creştine ultraconservatoare secrete, 
cunoscută ca Biserica Palmariană. 

De mai bine de un an, Luis Ávila făcea prozeliţi on-line printre 
palmarieni, iar calitatea lui de membru al acestei controversate 
organizaţii militare religioase explică şi tatuajul „victor” din 
palma lui. 


Simbolul franchist este frecvent utilizat de Biserica Palmariană, 
care, în conformitate cu ziarul spaniol de circulaţie naţională £/ 
Pais, are propriul „papă” şi a canonizat deja o serie de lideri 
brutali, printre care Francisco Franco şi Adolf Hitler, declarându-i 
sfinţi! 

Nu ne credeţi? Verificaţi! 

Totul a început cu o viziune de natură mistică. 


În 1975, un agent de asigurări pe nume Clemente Dominguez 
Gómez a susţinut că a avut o viziune în care lisus Hristos însuşi îl 
încorona ca papă. Clemente şi-a luat numele pontifical Grigore al 
XVII-lea, separându-se de Vatican şi numindu-şi propriii cardinali. 
Deşi recuzat de Roma, noul antipapă a strâns în jurul lui mii de 
adepţi şi a acumulat o avere uriaşă, care i-a permis să 
construiască o biserică fortificată, să-şi extindă influenţa în plan 


internaţional şi să hirotonească sute de episcopi palmarieni în 
lumea întreagă. 

Biserica Palmariană schismatică funcţionează încă şi astăzi, 
avându-şi sediul central într-un complex de clădiri securizat, 
înconjurat de ziduri de protecţie, numit Muntele lui Hristos 
Impăratul, în El Palmar de Troya, Spania. Deşi nu sunt 
necunoscuţi de autorităţile de la Vatican, palmarienii continuă să 
atragă numeroşi catolici ultraconservatori. 

Mai multe informaţii despre această sectă vă vom oferi în 
curând, plus date noi despre episcopul Antonio Valdespino, care 
pare, de asemenea, să fie implicat în conspirația din seara 
aceasta. 


CAPITOLUL 63 


„OK, sunt impresionat", reflectă Langdon. Cu doar câteva 
cuvinte tăioase, Ambra obligase echipajul elicopterului EC145 să 
vireze larg şi să pună cap compas spre bazilica Sagrada Familia. 

În vreme ce aeronava survola iarăşi oraşul, Ambra se întoarse 
spre Diaz şi-i ceru telefonul. Deşi nu tocmai încântat, agentul i-l 
dădu. Ea intră imediat pe internet şi începu să citească ultimele 
ştiri. 

— La naiba! şopti Ambra, clătinând din cap cu frustrare. Am 
încercat să spun presei că nu m-ai răpit, dar nu m-a auzit nimeni. 

— Poate că au nevoie de mai mult timp pentru a posta 
informaţia asta, presupuse Langdon. 

„La urma urmei, n-au trecut nici zece minute de atunci.” 

— Au avut timp suficient. Văd deja videoclipuri cu elicopterul 
ăsta luându-şi zborul de la Casa Milà. 

„Deja?!” Uneori, profesorul avea impresia că planeta începuse 
să se rotească prea repede în jurul propriei axe. Îşi amintea încă 
bine vremurile în care „ştirile de ultimă oră” erau tipărite pe 
hârtie şi livrate în faţa uşii lui a doua zi dimineaţă. 

— Apropo, adăugă Ambra cu o nuanţă de umor, se pare că am 
ajuns amândoi capete de afiş ale programelor de ştiri din lumea 
întreagă. 

— Vezi, ştiam eu că nu trebuia să te răpesc, replică el cu 
sarcasm. 

— Nu-mi vine deloc să râd. Însă cel puţin nu suntem noi ştirea 
numărul unu. Uită-te puţin aici, îi spuse ea întinzându-i telefonul. 

Langdon văzu pagina principală Yahoo!, cu cel mai des 
vizualizate zece articole, și citi titlul celui dintâi: 


1 „De unde venim?” / Edmond Kirsch 


Era limpede că prezentarea lui Edmond îi inspirase pe mulţi, 
din întreaga lume, să emită informaţii despre subiect și să 
discute despre el. „Edmond ar fi fost tare mulţumii”, se gândi el, 
dar când accesă linkul şi văzu primele zece titluri, îşi dădu seama 
că se înşelase. Cel mai des vehiculate zece teorii referitoare la 


„De unde venim” erau, toate, poveşti despre creaţionism şi 
extratereştri. 

„Edmond ar fi fost oripilat!” 

Una dintre cele mai acide diatribe ale fostului său student 
fusese cea pe care o rostise în cadrul unui forum public intitulat 
Ştiinţă & spiritualitate; Edmond devenise atât de exasperat de 
întrebările venite din public, încât, la un moment dat, ridicase 
braţele în aer, în culmea frustrării, şi coborâse de pe podium 
strigând: „Cum e posibil ca nişte fiinţe inteligente să nu poată 
discuta despre originile lor fără să invoce mereu numele lui 
Dumnezeu și nişte fantasmagorii ca extratereștrii?!” 

Langdon continuă să deruleze până când pe ecranul 
telefonului apăru un link către CNN Live, cu titlul „Ce a descoperit 
Edmond Kirsch?” 

Accesă articolul şi îndreptă telefonul în aşa fel încât să-l vadă şi 
Ambra. Când videoclipul se deschise, dădu sonorul mai tare şi se 
aplecă spre ea, deoarece huruitul elicopterului îi împiedica să 
audă clar. 

Apăru o moderatoare CNN ale cărei emisiuni le urmărise de 
multe ori în decursul anilor. „Alături de noi se află doctorul Griffin 
Bennett, începu ea, astrobiolog la NASA, care are câteva idei 
despre misterioasa descoperire a lui Edmond Kirsch. Bine aţi 
venit, dr. Bennett.” 

Invitatul un tip cu barbă şi ochelari cu rama din sârmă - înclină 
din cap, sobru. „Vă mulţumesc. În primul rând, permiteţi-mi să 
spun că l-am cunoscut pe Edmond personal. Am un respect 
enorm pentru inteligenţa şi creativitatea lui şi pentru pasiunea pe 
care o nutrea faţă de progres şi inovaţie. Asasinarea lui este o 
lovitură cumplită la adresa lumii ştiinţifice. Această crimă laşă, 
sper, va impulsiona comunitatea intelectuală să rămână unită 
împotriva pericolelor implicate de fanatismul religios, de 
superstiții şi de cei care apelează la violenţă în scopul de a-şi 
impune convingerile. Sper din tot sufletul că zvonurile care 
circulă sunt adevărate şi că exista oameni care în seara asta fac 
tot posibilul pentru a găsi o modalitate de a aduce descoperirea 
lui Edmond la cunoştinţa publicului.” 

— Cred că la noi se referă, zise Langdon, ridicându-și privirea 
spre Ambra. 

Ea încuviinţă. 

„Mulţi speră exact la acelaşi lucru, dr. Bennett, replică 
moderatoarea. Ne puteţi oferi totuşi câteva idei despre ceea ce 


credeţi dumneavoastră că presupune descoperirea lul Edmond 
Kirsch?“ 

„Cosmolog fiind, răspunse Bennett, cred că ar trebui să-mi 
prefațez comentariile din această seară cu o afirmaţie generală... 
una pe care cred că ar aprecia-o şi Edmond Kirsch.“ Astrobiologul 
se întoarse şi privi drept în obiectivul camerei. „Când vine vorba 
despre viaţa extraterestră, există o varietate uluitoare de idei 
pseudoștiinţifice, teorii conspiraţioniste şi veritabile gogoriţe. Un 
lucru aş vrea să fie clar consemnat: cercurile din lanuri sunt nişte 
farse. Înregistrările cu autopsii ale extratereștrilor suni trucate. 
Nicio vacă n-a fost vreodată mutilată de vreun extraterestru. 
Farfuria zburătoare prăbuşită lângă Roswell era un balon 
meteorologic care făcea parte din Project Mogul. Piramidele din 
Egipt au fost construite de egiptenii antici fără ajutor 
extraterestru. Şi, cel mai important, toate poveştile cu pământeni 
răpiți de extratereștri sunt minciuni crase.” 

„Cum puteţi fi atât de sigur, domnule Bennett?“, întrebă 
moderatoarea. 

„Prin aplicarea unei logici simple, replică omul de ştiinţă, 
întorcând spre gazda lui o privire iritată. Nicio formă de viaţă 
suficient de avansată pentru a călători cale de ani-lumină în 
spaţiul interstelar n-ar avea ceva de câştigat studiind rectul unor 
fermieri din Kansas. Nici n-ar avea nevoie să se metamorfozeze 
în reptile şi să se infiltreze în instituţii guvernamentale să pună 
stăpânire asupra planetei. Nicio formă de viaţă care ar dispune 
de tehnologia necesară pentru a că/ători până la noi n-ar avea 
nevoie de subterfugii sau subtilităţi ca să preia instantaneu 
controlul asupra noastră.” 

„Oh, iată o perspectivă alarmantă! comentă moderatoarea, cu 
un râs încordat. Şi ce legătură au toate acestea cu ideile 
dumneavoastră referitoare la descoperirea domnului Kirsch?” 

Invitatul oftă adânc. „Sunt aproape convins că Edmond Kirsch 
intenţiona să anunţe că a descoperit dovezi care atestă categoric 
că viaţa pe Pământ îşi are originile în spațiu.“ 

Langdon simţi imediat un val fie scepticism, ştiind ce părere 
avea Edmond despre subiectul vieţii extraterestre pe Terra. 

„Foarte interesant, dar de ce spuneţi acest lucru?”, insistă 
moderatoarea. 

„Viaţa provenita din spaţiu este unicul răspuns raţional. 
Dispunem deja de dovezi incontestabile că schimbul de materie 
între planete este posibil. Avem fragmente de pe Marte şi de pe 


Venus, precum şi sute de eşantioane din surse neidentificate, şi 
din analizarea lor reiese ideea că viaţa a ajuns pe Pământ adusă 
de rocile din spaţiu sub forma microbilor, evoluând apoi până la 
formele actuale de viaţă de pe planeta noastră.” 

Moderatoarea încuviinţă cu seriozitate. „Insă teoria aceasta - 
cu microbii veniţi din spaţiu circulă de decenii bune fără a fi 
susţinută de dovezi, nu-i aşa? Cum credeţi că un geniu ca 
Edmond Kirsch ar fi putut să dovedească o asemenea teorie, care 
pare să ţină mai mult de domeniul astrobiologiei decât de cel al 
computerelor?” 

„Ei bine, avem şi aici de-a face cu o logică solidă. Astronomi 
reputați avertizează deja de zeci de ani că unica speranţă de 
supravieţuire pe termen lung a omenirii este părăsirea planetei. 
Pământul a ajuns deja la jumătatea ciclului de viaţă; în cele din 
urmă, soarele se va dilata şi va deveni o stea roşie uriaşă care ne 
va înghiţi. Asta dacă supravieţuim unor ameninţări mai apropiate 
în timp, ca o masivă explozie de raze gamma sau coliziunea cu 
un asteroid uriaş. Din aceste motive, deja proiectăm baze de 
lucru pe Marte, pentru ca de acolo să călătorim la un moment dat 
mai departe în spaţiu, în căutarea unei noi planete. Fireşte, 
proiectul este unul de o amploare deosebită şi, dacă am găsi o 
modalitate mai simplă de a ne asigura supraviețuirea, am pune-o 
în practica fără întârziere.” 

După o scurtă pauză, dr. Bennett continuă: „Şi poate că există 
o cale mai simplă. Dacă am reuşi să ambalăm într-un fel genomul 
omenesc în nişte capsule minuscule pe care să le trimitem cu 
milioanele în spaţiu, în speranţa că una dintre ele ar prinde 
rădăcini undeva, «însămânţând» viaţa pe o planetă îndepărtată? 
Tehnologia asta nu există încă, dar o privim ca pe o opţiune 
viabilă pentru supraviețuirea speciei umane. lar dacă no; luăm în 
calcul ideea «însămânţării vieţii», pare logic ca o formă de viaţă 
mai avansată să se fi gândit deja la acest lucru.” 

Langdon bănuia încotro voia să ajungă dr. Bennett cu teoria 
lui. 

„Ținând cont de toate acestea, adăugă astrobiologul, cred că 
Edmond Kirsch a descoperit un fel de semnătură extraterestră - 
fizică, chimică, digitală, nu ştiu - care dovedește că viaţa pe 
Pământ provine din spaţiul cosmic. Ar trebui să menţionez că am 
avut eu Edmond o discuţie destul de înfierbântată pe această 
temă, cu mai mulţi ani în urmă. El n-a agreat niciodată teoria 
microbilor veniţi din spaţiu, deoarece credea, la fel ca numeroşi 


alţi specialişti, că materialul genetic nu poate supravieţui în 
condiţiile temperaturilor şi radiaţiilor letale întâlnite în lunga 
călătorie până pe Pământ. Cred însă că este perfect fezabilă 
ideea sigilării acestor «seminţe ale vieţii» în containere de 
protecţie împotriva radiaţiilor şi trimiterii lor în spaţiu pentru a 
popula cosmosul ca un fel de panspermic asistată tehnologic." 

„Bun, replică moderatoarea imperturbabilă, dar dacă cineva ar 
descoperi dovezi că omenirea s-a format dintr-un astfel de 
container de însămânţare trimis din spaţiul cosmic asta ar 
însemna că nu suntem singuri în univers, zise ea făcând o pauză, 
apoi continuă: Şi, de asemenea, un lucru mult mai greu 
credibil...” 

„Da?“ o întrerupse dr. Bennett zâmbind pentru prima dată de 
la începutul interviului. 

„Ar însemna, reluă gazda emisiunii, ca cei care au trimis 
containerele sunt... la fel ca noi... că sunt oameni!” 

„Exact, asta a fost şi prima mea concluzie, zise invitatul făcând 
o pauză. Insă pe urmă Edmond m-a corectat. Mi-a arătat unde 
era eroarea într-un asemenea raţionament.” 

Moderatoarea păru descumpănită. „Deci Edmond credea că cei 
care au trimis «seminţele» nu erau oameni? Cum ar îi posibil 
dacă seminţele erau, ca să spunem aşa, «reţete» pentru 
propagarea omenirii în spaţiu?” 

„Oamenii sunt doar pe jumătate copţi, ca să folosesc sintagma 
lui Edmond”, răspunse omul de ştiinţa. 

„Scuzaţi-mă?” 

„Edmond spunea că, dacă teoria containerelor de însămânţare 
este adevărată, reţeta trimisă pe Pământ era, probabil, doar pe 
jumătate coaptă la momentul acela, adică nefinalizată - ceea ce 
înseamnă că omul nu este «produsul final», ci doar o specie de 
tranziţie, care evoluează spre altceva... ceva extraterestru.” 

Văzând expresia confuză a  moderatoarei, dr. Bennett 
argumentă: „Edmond susţinea că nicio formă de viaţă avansată 
n-ar trimite o reţetă pentru oameni, aşa cum n-ar trimite una 
pentru cimpanzei. De fapt, Edmond m-a acuzat chiar, râse el, că 
aş fi în secret creştin, glumind ca numai o minte religioasă ar 
putea crede că omenirea este centrul universului. Sau că 
extratereștrii ar expedia în cosmos ADN de «Adam şi Eva» în 
formă finală". 

„Ei bine, domnule Bennett, zise gazda emisiunii în mod evident 
stingherită de direcţia pe care o luase interviul, a fost o discuţie 


foarte interesantă. Vă mulţumesc pentru timpul pe care ni l-aţi 
acordat.” 

Videoclipul se încheie, iar Ambra se întoarse spre Langdon. 

— Robert, dacă Edmond ar fi descoperit că omul este o specie 
extraterestră semievoluată, lucrul ăsta ar ridica o problemă şi 
mai incitantă: spre ce anume evoluăm? 

— Aşa e. Şi cred că el a exprimat problema asta puţin altfel, 
sub forma unei întrebări: „Încotro ne îndreptăm?” 

Ea păru uimită înțelegând că astfel se închisese cercul. 

— A doua lui întrebare din cadrul prezentării. 

— Exact. De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Se pare că 
astrobiologul de la NASA pe care tocmai l-am văzut crede că 
Edmond s-a uitat, pur şi simplu, la cer şi a găsit răspunsul la 
ambele întrebări. 

— Dar tu ce crezi, Robert? Asta să fi descoperit el? 

Langdon cântări întrebarea în minte, ridicând din sprâncene a 
îndoială. Deşi captivantă, teoria specialistului de la NASA părea 
mult prea generală şi prea fantezistă pentru gândirea analitică a 
lui Edmond Kirsch. „Lui îi plăceau lucrurile simple, clare și 
tehnice; doar era specializat în computere.” Şi, mai important, 
Langdon nu-şi putea imagina cum ar fi dovedit fostul lui student 
o asemenea teorie. „Ce să fi făcut, să fi dezgropat vreun 
container antic de însămânţare? Să fi detectat o transmisiune a 
extratereștrilor?" Ambele variante ar fi fost descoperiri cu efect 
instantaneu, dar cea a lui Edmond necesitase timp. „Spunea că a 
lucrat la ea luni de-a rândul." _ 

— Firește că nu ştiu, răspunse el la întrebarea Ambrei. Insă 
intuiţia îmi spune că descoperirea lui n-are nicio legătură cu viaţa 
extraterestră. Cred că este vorba despre cu totul altceva. 

Ea îl privi cu un aer surprins şi mai apoi intrigat. 

— Probabil că nu există decât un singur mod de a afla, replică 
ea, arătând afară, prin hubloul carlingii. 

În faţă lor se zăreau turele scântei el oare ale bazilicii Sagrada 
Familia. 


CAPITOLUL 64 


Episcopul Valdespino aruncă încă o privire furişă către prinţul 
Julián, care continua să se uite în gol pe geamul Opelului Astra 
sedan, în timp ce rulau în viteză pe autostrada M-505. „Oare la 
ce se gândeşte?”, se întrebă el. 

Prinţul nu mai rostise nicio vorbă de aproape o jumătate de 
oră, stând nemişcat, cu excepţia rarelor momente în care ducea 
în mod automat mâna la buzunar ca să-şi scoată telefonul, 
amintindu-şi apoi că-l lăsase încuiat în seiful din apartament. 

„Trebuie să-l mai ţin puţin în necunoştinţă de cauză”, reflecta 
episcopul. 

La volan, diaconul continua să conducă spre Casita del 
Principe, deşi în scurt timp Valdespino ştia că va trebui să-i spună 
că totuşi destinaţia lor nu era vila lui Juliân. 

Prinţul îşi întoarse pe neaşteptate privirea de la geam şi întinse 
o mână, bătându-l pe şofer pe umăr. 

— Te rog să dai drumul la radio. Vreau să ascult ştirile. 

Înainte ca tânărul să reacționeze, Valdespino se aplecă şi puse 
o mâna fermă pe umărul lui. 

— Haide să mai stăm puţin în linişte, bine? 

Julián se răsuci spre episcop, evident nemulţumit de acea 
încălcare a autorităţii lui. 

— Îmi pare rău, se scuză prelatul imediat, sesizând 
neîncrederea din privirea prinţului, dar e târziu. Şi toată vorbăria 
aceea... Prefer să cuget în linişte. 

— Am cugetat şi eu o vreme, replică Juliân tăios, şi acum aș 
vrea să ştiu ce se mai întâmplă la mine în ţara. Ne-am izolai 
complet în seara asta şi încep să mă întreb dacă asta a fosto 
idee bună. 

— Este o idee bună şi apreciez încrederea pe care mi-aţi 
arătat-o, îl asigură Valdespino, apoi, luându-și mâna de pe 
umărul diaconului, făcu semn spre radio şi adăugă: Te rog, dă 
drumul la ştiri. Poate Radio Maria España? 

Episcopul spera că postul catolic care transmitea în lumea 
întreagă va avea un ton mai potolit şi mai diplomatic decât 


majoritatea celorlalte cu privire la problematicele evenimente ale 
serii. 

Peste câteva secunde, la boxele ieftine ale maşinii răsună 
glasul crainicului, care discuta despre prezentarea lui Kirsch şi 
asasinarea lui. „Toate posturile din lume numai despre asta 
vorbesc!”, comentă Valdespino pentru sine, sperând că numele 
lui nu va fi pomenit în cadrul emisiunii. 

Din fericire, discuţia părea să se axeze pe pericolele mesajului 
antireligios al lui Kirsch şi mai cu seama pe ameninţarea 
reprezentată de influenţa lui asupra tineretului spaniol. Pentru a- 
şi exemplifica ideile, postul începu să redifuzeze o prelegere pe 
care Kirsch o susţinuse cu puţin timp în urmă la Universitatea din 
Barcelona. 

„Mulţi dintre noi se tem să se declare atei, spunea Edmond în 
faţa studenţilor. Şi totuşi, ateismul nu este nicio filosofie, nicio 
viziune asupra lumii. Ateismul este, simplu, o recunoaştere a 
ceea ce este evident.” 

Câţiva studenţi aplaudaseră. 

„Termenul «ateu» nici măcar n-ar trebui să existe, continuase 
Kirsch. Nimeni nu simte nevoia să se identifice ca «nonastrolog» 
sau «nonalchimist». N-avem cuvinte speciale pentru oamenii 
care cred că Elvis trăiește încă sau pentru cei care se îndoiesc că 
extratereștrii străbat galaxiile doar ca să mutileze câteva vite. 
Ateismul nu este altceva decât zgomotul pe care-l fac persoanele 
raţionale în prezenţa credințelor religioase nejustificate.” 

Mai mulţi studenţi îşi exprimaseră acordul prin aplauze. 

„Definiţia nu-mi aparţine însă, adăugase Kirsch. Cel care a 
formulat-o este un specialist în neuroștiințe, Sam Harris. Şi dacă 
n-aţi făcut-o încă, ar trebui să-i citiţi cartea, Letter to a Christian 
Nation - Scrisoare către o naţiune creștină” 

Valdespino se încruntă, amintindu-şi agitația pe care o stârnise 
lucrarea lui Harris tradusă în spaniolă sub titlul Carta a una 
Nación Cristiana, care, deşi scrisă pentru publicul american, 
făcuse valuri și în Spania. 

„Să ridice mâinile, reluase Kirsch în prelegerea de la 
universitate, aceia dintre voi care cred în unul dintre următorii zei 
antici: Apollo... Zeus... Vulcan...” Făcuse o pauză scurtă şi răsese, 
după care adăugase: „Nici măcar unul? Bun, se pare deci că 
suntem cu toţii atei în privinţa acestor zei. Din nou pauză. Ei 
bine, eu, unul, aleg să merg cu un zeu mai departe.” 

Sala izbucnise în aplauze şi mai puternice. 


„Prieteni, nu susţin că ştiu sigur că Dumnezeu nu există. Spun 
doar atât: dacă există o forţă divină care cârmuiește universul 
asta înseamnă că râde în hohote văzând ce religii am născocit în 
încercarea de a o defini.” 

Toată lumea din sala răsese. 

Valdespino se bucura acum că prinţul ceruse să asculte 
radioul. „Chiar trebuie să audă asta.“ Şarmul diavolesc al lui 
Kirsch era dovada că duşmanii lui Hristos nu mai stăteau cu 
mâinile în sân, ei îşi dădeau silinţa să depărteze cât mai multe 
suflete de Dumnezeu. 

„Sunt american, rostise Kirsch mai departe, şi mă simt extrem 
de norocos că m-am născut în una dintre ţările cele mai avansate 
din punct de vedere tehnologic, cu una dintre cele mai 
progresiste gândiri. De aceea mi s-a părut profund tulburător 
faptul că un sondaj de opinie recent a arătat că o jumătate din 
populaţia ţării mele crede cu adevărat că Adam şi Eva chiar au 
existat, că un Dumnezeu atotputernic a creat două fiinţe umane 
care au populat apoi întreaga planetă, dând naştere - doar ele 
două - tuturor raselor omeneşti, fără niciuna dintre problemele 
inerente ale consangvinităţii.” 

Alte râsete răsunaseră în sală. 

„In Kentucky, continuase Edmond, pastorul Petei LaRulla a 
declarat public la un moment dat: «Dacă aş găsi undeva scris în 
Biblie că doi plus doi fac cinci, aș crede şi aş accepta frazat 
respectivă ca fiind adevărată.»” 

Tot mai multe râsete din partea studenţilor. 

„Sunt de acord, reluase Kirsch, e uşor să râdem, însă vă asigur 
că astfel de convingeri sunt de departe mai mult 
înspăimântătoare decât amuzante. Mulţi dintre cei care le au 
sunt persoane inteligente și educate, profesori, medici, avocaţi şi 
chiar oameni care aspiră la cele mai înalte funcţii în stat. L-am 
auzit odată pe congresmanul Paul Broun afirmând: «Evoluţia şi 
Big-Bang-ul sunt minciuni izvorâte direct din pucioasa iadului. 
Cred că Pământul este vechi de nouă mii de ani şi că a fost creat 
în şase zile, aşa cum ştim astăzi.»“ 

Kirsch făcuse o pauză, pe urma continuase: „Mai îngrijorător 
este faptul că Broun este membru în Comitetul pentru ştiinţă, 
spaţiu şi tehnologie al Camerei Reprezentanţilor, şi când a fost 
întrebat ce crede despre existenţa unor fosile ce datează de 
milioane de ani. Congresmenul a răspuns că «fosilele au fost 
puse acolo de Dumnezeu, ca să ne testeze credinţa.»” 


Edmond adoptase dintr-odată un ton mai grav şi adăugase: 
„Să accepti ignoranţa înseamnă să-i cedezi puterea. Lipsa de 
acţiune când liderii noştri declară absurdităţi este o crimă prin 
complezenţă. La fel este şi faptul că le permitem şcolilor şi 
bisericilor să-i înveţe pe copiii noştri neadevăruri flagrante. A 
venit timpul să trecem la acţiune. Până când nu vom eradica 
gândirea superstiţioasă la nivelul întregii omeniri, nu ne vom 
putea bucura de tot ce are mintea noastră de oferit.” 

Se întrerupsese o clipă, lăsând tăcerea să se aştearnă în sală, 
după care încheiase: „lubesc oamenii. Cred că specia omenească 
şi mintea noastră au un potenţial nelimitat. Cred că suntem în 
pragul unei noi ere a iluminării, al unei lumi în care religia se 
stinge, în sfârşit... şi ştiinţa domneşte.” 

Sala izbucnise în aplauze furtunoase. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Valdespino, 
clătinând din cap dezgustat. Închide-l! 

Diaconul închise radioul şi cei trei îşi continuam drumul în 


tăcere. 


La vreo cincizeci de kilometri distanţă, Mónica Martin stătea 
faţă în faţă cu Suresh Bhalla, care intrase în birou în goană, cu 
răsuflarea tăiată, și-i întinsese un telefon mobil. 

— Poveste lungă, spuse el gâfâind, dar trebuie să citeşti 
mesajul ăsta primit de episcopul Valdespino. 

Martin aproape că scăpă aparatul din mână. 

— Stai puţin! Asta e telefonul mobil al episcopului! Cum mama 
naibii ai... 

— Nu mă-ntreba! Citeşte doar. 

Alarmată, ea îşi aplecă privirea spre ecran şi începu să 
citească mesajul. Peste câteva secunde simţi că o lasă puterile. 

— Dumnezeule! Episcopul Valdespino e... 

— Periculos, sfârşi Suresh fraza în locul ei. 

— Dar chestia asta e... imposibilă! Cine e persoana care i-a 
trimis mesajul? 

— Număr ascuns. Lucrez acum la identificarea lui. 

— Şi de ce n-a şters Valdespino SMS-ul ăsta? 

— N-am idee, replica Suresh. Din neglijenţă? Din aroganță? O 
să încerc să recuperez toate mesajele şterse şi să văd daca pot 
să identific cine i-a scris episcopului, însă am vrut să te informez 
cât mai repede. Va trebui să dai o declaraţie cu privire la asta. 


— În niciun caz! Palatul nu va face publică informaţia asta! 

— Palatul, nu, dar altcineva o va face în foarte scurt timp, zise 
Suresh. 

Şi îi explică grăbit, că motivul pentru care căutase în telefonul 
mobil al lui Valdespino fusese un pont primit direct prin e-mail de 
ia monteQiglesia.org - informatorul care trimitea date noi către 
ConspiracyNet. Şi dacă autoproclamatul observator civil va 
proceda la fel ca până atunci, mesajul de pe telefonul episcopului 
nu va mai rămâne mult timp necunoscut publicului. 

Martin închise ochii, încercând să-şi imagineze reacţia generală 
la dovada incontestabilă că un episcop catolic din anturajul 
imediat al regelui Spaniei era implicat în mod direct în 
conspirația şi în asasinului din acea seară. 

— Suresh, şopti ea apoi deschizând ochii. Trebuie să afli cine 
este informatorul ăsta, „Monte“. Poţi s-o faci, te rog? 

— O să încerc, răspunse el pe un ton nu foarte plin de 
speranţă. 

— Mulţumesc. 

Îi dădu telefonul mobil înapoi şi o luă la fugă spre uşă. 

— Şi trimite-mi o captură de ecran cu textul mesajului! îi strigă 
ea din prag. 

— Unde te duci? 

Însă Mónica Martin nu-i mai răspunse. 


CAPITOLUL 65 


La Sagrada Familia - Bazilica Sfintei Familii - se întinde pe 
câteva străzi în centrul Barcelonei. În ciuda bazei foarte mari a 
clădirii, aceasta pare să plutească în aer - un mănunchi delicat 
de turle vaporoase care se înalţă parcă imponderabile spre cerul 
spaniol. 

Cu o structură complexă şi spongioasă, turnurile au înălţimi 
variate, conferind lăcaşului aerul unui excentric castel de nisip 
ridicat de nişte în uriaşi năstruşnici. Imensa clădire este încă 
neterminată, deşi se lucrează la ea din 1882. Când construcţia va 
fi finalizată, dintre cele optsprezece turle una va măsura o sută 
şaptezeci de metri, deci va întrece în înălţime Monumentul 
Washington”, astfel că Sagrada Familia va deveni cea mai multă 
biserică din lume, depăşind bazilica San Pietro din Roma cu peste 
treizeci de metri. 

Corpul principal al clădirii este „îmbrăcat“ în trei faţade mari. 
Spre est, pitoreasca faţadă a Naşterii aminteşte de o grădină 
suspendată, cu plante policrome, fructe, oameni şi animale. La 
polul opus, faţada de vest, a Patimilor, este un schelet auster din 
piatră, cioplit astfel încât să sugereze oase şi tendoane. Spre sud, 
faţada Gloriei spiralează spre cer într-o încrengătură haotică de 
demoni, idoli, păcate şi vicii, care lasă apoi loc unor reprezentări 
nobile, simbolizând înălţarea, virtuțile şi paradisul. 

Restul perimetrului este acoperit cu numeroase faţade mai 
mărunte, cu contraforți şi turnuri, cele mai multe învelite într-un 
material care sugerează mâlul, lăsând impresia că jumătatea de 
jos a bisericii ori se topeşte, ori abia a răsărit din pământ. Un 
reputat critic spunea la un moment dat că jumătatea de jos a 
bazilicii seamănă cu „un trunchi de copac putred, din care au 
crescut o sumedenie de turle ca nişte ciuperci sofisticate”. 

Pe lângă această iconografie religioasă tradiţională, Gaudi a 
inclus în decorul bisericii nenumărate elemente surprinzătoare 


25 Obelisc din piatră construit în capitala americană în secolul XIX-lea, în onoarea lui 
George Washington, primul președinte al S.U.A.. Este cea mai înaltă construcţie din 
piatră la nivel mondial, cu o înălțime de 169 m (n.tr) 


care ilustrează veneraţia lui pentru lumea naturii: țestoase care 
susţin coloane, copaci răsărind din faţade, broaşte şi melci uriaşi 
din piatră care par să urce pe faţa clădirii. 

Lăsând la o parte exteriorul ieşit din comun, adevărata 
surpriză pe care o oferă Sagrada Familia devine vizibilă abia 
după ce păşeşti înăuntru. Odată ce-i trec pragul, vizitatorii 
rămân, fără excepţie, cu gura căscată parcurgând cu privirile 
coloanele ca nişte trunchiuri de copaci înclinate şi răsucite, care 
urcă şaizeci de metri în aer până la o scrie de bolți, unde colaje 
psihedelice de forme geometrice plutesc ca un coronament 
cristalin în ramurile copacilor. Această „pădure de coloane”, 
afirmase Gaudi, avea rolul de a încuraja mintea omenească să 
revină la gândurile celor dintâi semeni ai noştri cu aspirații 
spirituale, pentru care pădurea reprezenta adevărata catedrală a 
lui Dumnezeu. 

Deloc surprinzător, colosala realizare în stil Art Nouvean a lui 
Gaudi este deopotrivă iubită cu pasiune şi contestata cu cinism. 
Apreciată de unii ca „senzuală, spirituală şi organică”, este 
ridiculizată de alţii, care o consideră „vulgară, teatrală şi 
profană”. Scriitorul james Michener o descria ca pe „una dintre 
clădirile serioase cu cea mai stranie înfăţişare din lume”, iar 
publicaţia Arhitectura! Review o numise „monstrul lui Gaudi”. 

Dar dacă aspectul ei este neobişnuit, elementul financiar este 
şi mai ciudat. Finanţată exclusiv din donaţii particulare, Sagrada 
Familia nu primeşte niciun fel de susţinere financiară din partea 
Vaticanului sau a comunităţii catolice internaţionale. In ciuda 
perioadelor în care s-a aflau în pragul falimentului şi lucrările de 
construcţie au fost oprite, catedrala manifestă o voinţa aproape 
darwinistă de supraviețuire, rezistând cu tenacitate unor 
momente dificile precum moartea arhitectului ei, un război civil 
violent, atacuri teroriste ale anarhiştilor catalani şi chiar 
excavarea în apropiere a unui tunel de metrou care ameninţa să 
destabilizeze solul. In faţa tuturor acestor adversităţi teribile, 
Sagrada Familia rezistă şi continuă să crească. 

În ultimul deceniu, finanţele bisericii s-au îmbunătăţit 
considerabil prin vânzările de bilete de intrare către mai mult de 
patru milioane de turişti anual, care plătesc sume frumoase 
pentru a vizita construcţia parţial finalizată. După ce a fost 
anunţată ca dată de încheiere a lucrărilor anul 2026 - centenarul 
morţii lui Gaudi -, Sagrada Familia pare să fi căpătat o vigoare 
nouă, turlele urcând spre cer cu avânt şi cu speranţă. 


Părintele Joaquim Befa, cel mai vârstnic preot şi, totodată, 
parohul bisericii -, era un bătrânel jovial de optzeci de ani, cu 
ochelari cu lentile rotunde pe o faţă la fel de rotunda şi mereu 
zâmbitoare, şi un trup mic în sutana preoțească. Visul părintelui 
Beña era să trăiască suficient de mult pentru a vedea finalizată 
construcţia gloriosului lăcaş pe care-l slujea. 

În seara aceea însă, în biroul lui, preotul nu zâmbea. Stătuse 
până târziu ca să se ocupe de treburile bisericii, dar până la urmă 
rămăsese nemişcat în faţa computerului, absorbit de tragedia de 
la Bilbao. 

„Edmond Kirsch a fost asasinat.” 

În ultimele trei luni, între Beña şi Kirsch se legase o delicată şi 
neverosimilă relaţie de prietenie. Preotul fusese uluit când, într-o 
zi, cunoscutul ateu îl abordase personal, oferindu-se să facă 
bisericii o donaţie uriaşă. Suma era nemaiauzită şi ar fi avut un 
impact pozitiv extraordinar. 

„Oferta lui Kirsch este ilogică, îşi spusese el, suspectând un joc 
ascuns. Să fie, oare, o stratagemă publicitară? Poate vrea să aibă 
puterea de a influenţa desfăşurarea lucrărilor de construcţie?” 

În schimbul donaţiei, futurologul avusese o singură solicitare: 
Befa îl ascultase, ezitând. „Asta e tot ce vrea?!” 

— Pentru mine, este o problemă de natură personală, îi 
spusese Kirsch. Şi sper că sunteţi dispus să-mi onoraţi solicitarea. 

Befa era o fire încrezătoare, dar în momentul acela avusese 
impresia că se prinsese în horă eu necuratul. Scrutase expresia 
din ochii lui Kirsch, în căutarea unui motiv ascuns, şi atunci îşi 
dăduse seama. Dincolo de şarmul lui dezinvolt mocnea o 
disperare obosită, iar trupul slab şi ochii înfundaţi în cap îi 
amintiseră de vremea în care, seminarist fiind, lucrase la un 
centru de îngrijiri paleative. „Edmond Kirsch este bolnav, 
reflectase el, întrebându-se dacă donația nu era cumva o 
încercare grăbită de împăcare cu Dumnezeu pe care întotdeauna 
îl respinsese. Cei mai prezumţioși în viaţa devin cei mai temători 
în moarte” 

Gândul lui Bea zburase la primul evanghelizator creștin, loan 
Botezătorul, care cât trăise încercase să-i înveţe ne necredincioşi 
să cunoască gloria lui lisus Hristos. Şi dacă un necredincios ca 
Edmond Kirsch voia să contribuie la construirea unui altar 
închinat lui lisus, îşi spusese preotul, să-i refuze această 
apropiere ar fi fost un gest necreştinesc şi crud totodată. 


În plus, se punea şi problema obligaţiei lui profesionale de a 
ajuta la strângerea de fonduri pentru biserică, şi nu-şi imagina 
cum şi-ar putea informa colegii că uriaşa donaţie fusese refuzată 
pe motivul trecutului declarat ateist al donatorului. În cele din 
urmă, Beña acceptase solicitarea lui Kirsch și cei doi bărbaţi își 
strânseseră mâinile călduros. 

Toate acestea se întâmplaseră cu trei luni în urmă. În seara 
aceea, Beña urmărise prezentarea lui Kirsch la Muzeul 
Guggenheim, simțindu-se mai întâi tulburat din cauza tonului 
antireligios şi apoi îngrozit, văzându-l împuşcat. Pe urmă nu se 
mai desprinse de ecranul computerului, captivat de ceea ce se 
transformase rapid într-un caleidoscop ameţitor de teorii 
conspiraţioniste. 

Copleşit de ceea ce văzuse, părintele Beña şedea singur, în 
liniştea „pădurii” de coloane a lui Gaudi. Şi totuşi, nici pacea, 
acelui crâng mistic nu izbutea să-i redea liniştea mentală. 

„Ce a descoperit Kirsch? Şi cine i-a vrut moartea?” 

Preotul închise ochii şi încercă să-şi limpezească gândurile, 
însă întrebările continuau să-l asalteze. 

„De unde venim? Încotro ne îndreptăm?” 

— Venim de la Dumnezeu! declară Bena cu glas tare. Şi ne 
îndreptăm tot către El! 

Rostind cuvintele, le simţi rezonându-i în piept atât de 
puternic, încât întregul lăcaş păru că începe să vibreze. Deodată, 
un con de lumină pătrunse prin fereastra cu vitralii de deasupra 
fațadei Patimilor, revărsându-se în biserică. 

Buimăcit, se ridică de la birou şi se apropie cu greu de 
fereastră. Întregul sanctuar se cutremura, în vreme ce raza de 
lumină celestă se prelingea prin sticla colorată. Părintele Beña 
dădu fuga afară, pe uşa din faţă, şi se pomeni în mijlocul unui 
vârtej asurzitor. Deasupra lui şi puţin spre stânga, un elicopter 
cobora din văzduh, proiectorul lui fiind aţintit asupra catedralei. 
Siderat, văzu cum aeronava ateriză în interiorul perimetrului 
marcat de gardul șantierului, în colţul de nord-vest al terenului, 
oprind imediat motoarele. 

Când zgomotul şi curentul de aer se stinseră, zări patru siluete 
coborând din aparatul de zbor şi grăbindu-se spre el. Pe cei doi 
din faţă îi recunoscu imediat, fiindcă îi văzuse în prezentarea din 
urmă cu câteva ore - viitoarea regină a Spaniei şi profesorul 
Robert Langdon. În spatele lor veneau doi bărbaţi vânjoşi, 
îmbrăcaţi în jachete cu monogramă. 


Preotul îşi dădu scama că Langdon n-o răpise totuşi pe Ambra 
Vidal. Femeia părea să meargă alături de el de bunăvoie, fără 
nicio constrângere. 

— Părinte! strigă ea, fluturând o mână într-un gest prietenos. 
Vă rugăm să ne iertaţi că dăm buzna atât de zgomotos în 
sanctuarul dumneavoastră, dar trebuie să vă vorbim neîntârziat. 
Este foarte important. 

Bea deschise gura să răspundă, însă nu reuşi decât să 
încuviinţeze, amuţit, în timp ce grupul ajunse în faţa lui. 

— Scuzele noastre, părinte, spuse şi Robert Langdon, cu un 
surâs dezarmant. Îmi închipui că totul vi se pare foarte ciudat. 
Ştiţi cine suntem? 

— Sigur, bâigui el, dar credeam... 

— Informaţie falsă, îl întrerupse Ambra. Totul este în regulă, vă 
asigur. 

În aceeaşi clipă, doi paznici aflaţi la post în afara gardului 
împrejmuitor se apropiară în fugă, alarmaţi de apariţia 
elicopterului. Zărindu-l pe Bea, dădură să se repeadă spre el. 
Instantaneu, cei doi bărbaţi în jachete în monogramă se răsuciră 
cu faţa la ei, cu braţele întinse şi palmele ridicate, în gestul care 
simbolizează pretutindeni în lume „stop“. Paznicii încremeniră 
locului, privind nehotărâţi spre Bea. 

— Tot està bé! strigă acesta în catalană. Tornin al seu lloc! 
Totul e în regulă! Întoarceţi-vă la posturile voastre! 

Cei doi paznici măsurară grupul din priviri, încă ezitând. 

— Són els meu convidats. Confio en la seva discreció, declară 
preotul, pe un ton ferm. Sunt oaspeţii mei. Mă bazez pe discreţia 
voastră. 

Nedumeriți, paznicii se retraseră pentru a-şi relua patrularea. 

— Vă mulţumesc, zise Ambra. Rămân recunoscătoare. 

— Sunt părintele Joaquim Beña. Vă rog, despre ce este vorba? 

Robert Langdon făcu un pas spre el şi-i strânse mâna. 

— Părinte, începu el, căutăm o carte rară, care se afla în 
posesia unui om de ştiinţă, Edmond Kirsch. 

Ducând mânu la buzunar, scoase un cartonaş elegant şi i-l 
întinse, adăugând: 

— Această cartolină atestă că volumul a fost împrumutat 
Bisericii Sagrada Familia. 

Deşi oarecum năucit de sosirea intempestivă a celor patru, 
Bea recunoscu imediat cartonaşul în nuanţa fildeşului. Un 
exemplar identic însoțea cartea pe care i-o dăduse Kirsch cu 


câteva săptămâni în urmă. Operele complete ale lui William 
Blake. 

Clauza donaţiei substanţiale pe care Edmond o făcuse către 
Sagrada Familia cerea ca volumul cu operele lui Blake să fie 
expus în cripta catedralei. 

„O solicitare bizară, însă un preţ mic de plătit.” 

Kirsch avusese încă o cerinţă, specificată pe spatele cartolinei: 
ca volumul să rămână permanent deschis la pagina 163. 


CAPITOLUL 66 


La opt kilometri nord de Sagrada Familia, amiralul Ávila privea 
prin parbrizul maşinii Uber la puzderia de lumini ale oraşului care 
străluceau pe fondul întunecat al Mării Balearelor. 

„Barcelona, în sfârşit”, răsuflă uşurat bătrânul ofiţer de marină, 
scoţându-şi telefonul pentru a-l suna pe Regent, aşa cum 
promisese. Regentul răspunse chiar de la primul apel. 

— Amiral Ávila, unde eşti? 

— La câteva minute de intrarea în oraş. 

— Vei ajunge exact la momentul potrivit. Abia ce am primit o 
veste neplăcută. 

— Spuneţi-mi! 

— Ai reuşit să retezi capul şarpelui. Numai că, aşa cum ne 
temeam, coada lui se zvârcoleşte încă periculos. 

— Cum pot ajuta? 

Când Regentul îi comunică doleanţa lui, Ávila rămase o clipă 
surprins. Nu-şi închipuise că vor fi necesare alte pierderi de vieţi 
omeneşti, însă n-avea de gând să pună la îndoială deciziile 
Regentului. „Sunt doar un simplu soldat”, îşi reaminti el 
ascultând detaliile. 

— Misiunea va fi riscantă. Dacă vei fi prins, să arăţi 
autorităţilor simbolul din palmă. Vei fi eliberat în scurt timp. 
Influenţa noastră se simte pretutindeni. 

— Nu intenţionez să mă las prins, răspunse amiralul privindu-şi 
tatuajul. 

— Bun, replica Regentul, cu o ciudată inflexiune apatică în 
glas. Dacă totul va decurge conform planului, amândoi vor fi în 
curând morţi şi totul se va sfârşi. 

lar cu asta, legătura se întrerupse. În liniştea care se aşternuse 
brusc, Avila ridică privirea spre cel mai luminos punct vizibil la 
orizont - o îngrămădire hidoasă de turnuri diforme învăluită în 
lumina proiectoarelor de şantier. 

„Sagrada Familia, constată el, simțind repulsie la vederea 
siluetei fanteziste. Un altar care preamăreşte tot ce e greşit în 
credinţa noastră.” 


După părerea lui Ávila, celebra catedrală a Barcelonei era un 
monument închinat slăbiciunii şi disoluţiei morale - o cedare în 
faţa catolicismului liberal, schimonosind cu neruşinare mii de ani 
de credinţă, într-o amestecătură de venerare a naturii, 
pseudoştiinţă şi erezie gnostică. 

„Au pus șopârle uriaşe pe Sfânta Biserică a lui Hristos!” 

Distrugerea tradiţiei peste tot în lume îl îngrozea, dar în acelaşi 
timp se simţea încurajat de apariţia unor noi lideri mondiali: ei 
păreau să-i împărtăşească temerile şi erau dispuşi să facă tot ce 
era necesar pentru a restaura vechile cutume şi principii. 
Abnegaţia pe care o nutrea faţă de Biserica Palmariană şi mai 
ales faţă de papa Inocenţiu al XIV-lea îi dăduse un nou motiv 
pentru a trăi, ajutându-l să-şi perceapă propria tragedie dintr-o 
cu totul altă perspectivă. 

„Soţia şi copilul meu au fost victime de război, se gândi el, un 
război dus de forţele răului împotriva lui Dumnezeu şi a tradiţiei. 
lertarea nu este singura cale către mântuire.” 

În urmă cu cinci nopţi, Ávila dormea în apartamentul lui 
modest, când fusese trezit de alerta unui mesaj primit pe 
telefonul mobil. „Este miezul nopţii”, mârâise el, uitându-se cu 
privirile împăienjenite la ecran, ca să vadă cine-l contacta la ora 
aceea. 


Numero oculto. Număr ascuns. 
Se frecase la ochi şi începuse să citească mesajul primit. 
Campruebe su saldo bancario 


„Să-mi verific soldul contului bancar?!” 

Se încruntase, suspectând cine ştie ce truc de telemarketing. 
Enervat, se ridicase din pat şi se dusese la bucătărie, să bea un 
pahar cu apă. In faţa chiuvetei aruncase o privire spre laptop, 
ştiind că, probabil, nu va putea adormi la loc dacă nu verifică mai 
întâi. 

Intrase pe site-ul băncii, aşteptându-se să vadă obişnuitul sold 
jalnic de mic al contului său - ceea ce-i mai rămăsese din pensia 
militară. Dar când informaţia apăruse pe ecran, sărise în picioare 
atât de brusc, încât dărâmase scaunul. 

„Este imposibil!“ 

Închisese ochii, după care privise din nou. Apoi reîncărcase 
pagina. 

Cifra era tot acolo. 


Bâjbâise cu mâna pe mouse, derulând istoricul tranzacţiilor, şi 
constatase uluit că suma de o sută de mii de euro îi fusese virată 
anonim cu o oră în urmă. Sursa era doar un număr ascuns, 
neidentificabilă. 

„Cine ar face una ca asta?“ 

Târâitul strident al telefonului mobil aproape că făcuse să-i 
sară inima din piept. Pusese mâna pe aparat şi se uitase la 
identitatea apelantului. 


Numero oculto. 


Rămăsese încă o clipă cu ochii pe display, după care 
răspunsese. 

— Si? 

O voce catifelată îi vorbise în spaniola castiliană pură. 

— Bună seara, domnule amiral. Îmi închipui că ai văzut darul 
pe care ţi l-am trimis. 

— Am... l-am văzut, se bâlbâise el. Cine sunteţi? 

— Poţi să-mi spui Regentul, replicase vocea. Reprezint frăţia 
din care fac parte, membrii Bisericii pe care ai frecventat-o cu 
credinţă în ultimii doi ani. Abilităţile şi loialitatea ta n-au trecut 
neobservate. Am vrea să-ţi oferim prilejul de a sluji un ţel mai 
înalt. Sfinţia Sa te-a propus pentru o serie de misiuni... îndatoriri 
ce ţi-au fost încredințate de Dumnezeu. 

Avila se trezise de-a binelea, simţindu-şi palmele transpirate. 

— Banii pe care ţi i-am virat constituie un avans în contul 
primei tale misiuni, continuase vocea. Dacă o vei accepta, 
consider-o o oportunitate de a dovedi că meriţi un loc în cele mai 
înalte rânduri ale noastre. Există în Biserica noastră o ierarhie 
bine stabilită, invizibilă pentru lumea exterioară. Şi credem că 
dumneata ai fi un câştig pentru cel mai de sus nivel al 
organizaţiei noastre. 

Deşi încântat de perspectiva avansării în carieră, Ávila avusese 
unele temeri. 

— In ce constă misiunea? întrebase el. Şi ce se întâmplă dacă 
aleg să n-o accept? 

— Nu vei fi judecat în niciun fel şi vei putea păstra banii în 
schimbul confidenţialităţii. Ţi se pare un aranjament rezonabil? 

— Pare foarte generos. 

— Ne placi, domnule amiral. Şi vrem să te ajutăm. Din dorinţa 
de a fi echitabili, te avertizez că misiunea dictată de papă este 


una dificilă, rostise vocea mai departe, apoi se întrerupsese o 
clipă înainte de a adăuga: Ar putea implica violenţă. 

Ávila îngheţase. „Violenţă?“ 

— Domnule amiral, forţele răului devin mai puternice cu 
fiecare zi. Dumnezeu este prins într-un război, iar războaiele 
presupun victime. 

În mintea lui Ávila reveniseră clipele de oroare după explozia 
bombei care-i ucisese familia. Tremurând, alungase amintirea 
sinistră. 

— Îmi pare rău, nu ştiu dacă pot să accept o misiune violentă... 

— Papa te-a ales pe dumneata, domnule amiral, şoptise 
Regentul. Omul de care va trebui să te ocupi în această 
misiune... este cel care ţi-a ucis familia. 


CAPITOLUL 67 


Arsenalul se află la parterul Palatului Regal din Madrid, într-o 
încăpere cu plafonul elegant boltit şi cu pereţii stacojii decoraţi 
cu splendide tapiserii care înfăţişează bătălii celebre din istoria 
Spaniei. De-a lungul acestora este expusă o colecţie de peste o 
sută de armuri lucrate manual, printre care ţinuta şi armele de 
luptă ale multor regi din trecut. Şapte manechine reprezentând 
cai în mărime naturală sunt dispuse în centrul încăperii, 
înveşmântate în harnaşament de bătălie. 

„Aici au hotărât ei să mă ţină captiv?“, se miră Garza privind 
echipamentele de război care-l înconjurau. Într-adevăr, arsenalul 
era una dintre cele mai sigure încăperi din Palat, dar 
comandantul bănuia că agenţii care-l arestaseră aleseseră acea 
„celulă“ elegantă cu speranţa că vor reuşi să-l intimideze. „Este 
chiar încăperea în care am fost angajat pe postul de comandant” 

Cu aproape douăzeci de ani în urmă, Garza fusese poftit în 
acea sală impunătoare şi intervievat, examinat şi interogat 
înainte de a-i fi oferită, în cele din urmă, slujba de comandant al 
Gărzii Regale. 

lar acum, propriii agenţi îl arestaseră. „Sunt acuzat că am pus 
la cale un asasinat? Şi că i-am înscenat totul episcopului?!“ 
Logica aflată la baza unei asemenea afirmaţii era atât de sucită, 
încât nici nu ştia de unde să înceapă s-o descâlcească. 

Din punctul de vedere al conducerii Gărzii Regale, Garza 
reprezenta autoritatea cu cel mai înalt rang din Palat, ceea ce 
însemna că ordinul de a-l aresta nu putea să fi venit decât de la 
un singur om... prinţul Julián însuși. 

„Valdespino i-a otrăvit prinţului mintea împotriva mea” își 
dădu el seama. Politic vorbind, episcopul fusese întotdeauna un 
supravieţuitor şi în seara aceea părea să fie suficient de disperat 
încât să încerce o astfel de acrobație mediatică îndrăzneață - o 
stratagemă  temerară menită să-i limpezească reputaţia, 
terfelind-o pe a lui Garza. „Şi m-au închis aici, ca să nu-mi pot 
susţine punctul de vedere." 


Dacă Juliân şi Valdespino îşi uniseră forţele, comandantul ştia 
că era deja pierdut, învins prin manevre iscusite. În acel moment, 
unica persoană din lume care deţinea suficientă putere pentru a-l 
ajuta era un bătrân ce-şi trăia ultimele zile pe un pat de spital în 
reşedinţa lui particulară din Palacio de la Zarzuela. 

Regele Spaniei. 

„Insă, pe de altă parte, chibzui el, monarhul nu m-ar ajuta 
niciodată dacă asta ar însemna să intre în conflict cu episcopul 
Valdespino sau cu propriul fiu.” 

Auzea mulțimile afară strigând mai tare şi se părea ca lucrurile 
riscau să ia o turnura violentă. Şi când distinse ce anume strigau, 
aproape că nu-şi crezu urechilor. 

„De unde vine Spania?” şi „Încotro se îndreaptă Spania?” 
scandau oamenii. 

Protestatarii preluaseră cele două întrebări provocatoare 
lansate de Kirsch ca pretext pentru a-şi exprima nemulţumirile cu 
privire la viitorul politic al monarhiei spaniole. 

„De unde venim? Încotro ne îndreptăm?” 

Condamnând opresiunea din trecut, tânăra generaţie cerea 
fără încetare schimbări mai accelerate, îndemnându-şi ţara să se 
„alăture lumii civilizate” ca o democraţie deplină şi să abolească 
monarhia. Franţa, Germania, Rusia, Austria, Polonia, România şi 
mai bine de alte cincizeci de state renunţaseră la regalitate în 
ultimul secol. Chiar şi în Marea Britanie erau tot mai multe voci 
care solicitau organizarea unui referendum pentru abolirea 
monarhiei, după decesul actualei regine. 

In seara aceea din păcate, la Palatul regal domnea haosul, aşa 
că nu era de mirare că vechiul strigăt de luptă se afla iarăşi pe 
buzele protestatarilor. 

„Exact ce-i trebuie prinţului Juliân acum, reflectă Garza, când 
se pregăteşte să preia tronul!” 

Ușa de la capătul îndepărtat al arsenalului se deschise şi unul 
dintre agenţii lui îşi strecură capul înăuntru. 

— Vreau un avocat! strigă comandantul. 

— lar eu vreau o declaraţie de presă! răsuna glasul familiar al 
M6nicăi Martin şi, o clipă mai târziu, tânăra coordonatoare PR a 
Palatului trecu pe lângă agent şi intră în încăpere. Comandant 
Garza, de ce ai complotat cu ucigaşii lui Edmond Kirsch? 

Garza se holbă la ea cu o expresie incredulă. „A înnebunit, 
oare, toată lumea?” 


— Ştim ce i-ai înscenat episcopului Valdespino, declară Martin 
apropiindu-se de el cu paşi hotărâți. lar Palatul vrea să facă 
publică imediat mărturisirea ta! 

Comandantul rămase mut. 

În mijlocul încăperii, tânăra se răsuci brusc pe călcâie şi se 
încruntă spre tânărul agent din prag. 

— Am spus o mărturisire între patru ochi! 

Deşi nu tocmai convins, agentul se retrase şi închise uşa în 
urma lui. Martin se întoarse spre Garza şi din câţiva paşi ajunse 
lângă el. 

— Vreau mărturisirea acum! urlă ea şi ecoul glasului reverberă 
în sala boltită. 

— Ei bine, n-o să capeţi niciuna de la mine, replică el pe un ton 
sec. N-am niciun amestec în toată chestia asta. Acuzaţiile tale 
sunt false. 

Martin aruncă o privire agitată peste umăr. Apropiindu-se încă 
un pas, îi şopti la ureche: 

— Ştiu... Trebuie să mă ascultați cu mare atenţie. 


CAPITOLUL 68 


Popularitate 2 747% 


+, 
~Y ConspiracyNet.com 


ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 


DESPRE ANTIPAPI... STIGMATE SÂNGERÂNDE... ŞI PLEOAPE 
CUSUTE... 


Istorii bizare din interiorul Bisericii Palmariene. 


Postările on-line ale unor grupuri creştine au confirmat faptul 
că amiralul Luis Avila este, de mai mulţi ani, un membru activ al 
Bisericii Palmariene. 

Asumându-şi rolul de susţinător celebru al Bisericii lui, amiralul 
Luis Avila a declarat în mod repetat despre papa palmarian că „i- 
a salvat viaţa”, după ce intrase într-o profundă depresie cauzată 
de pierderea familiei într-un atac terorist anticreştin. 

Conform politicii ConspiracyNet de a nu susține şi a nu 
condamna niciodată instituţii religioase, am postat pe site zeci de 
linkuri externe către Biserica Palmariană aici. 

Noi vă informăm. Voi decideţi. 

Reţineţi, vă rugăm, că multe dintre afirmaţiile on-line 
referitoare la palmarieni au un conţinut şocant; de aceea vă 
cerem dumneavoastră, utilizatorii noștri, ajutorul pentru a 
discerne realitatea de ficţiune. 

Următoarele „date reale” ne-au fost trimise de informatorul 
nostru, monteGiglesia.org, a cărui veridicitate perfectă de până 
acum sugerează că şi aceste informaţii sunt adevărate. Dar 
înainte de a le difuza ca atare, sperăm că unii dintre utilizatorii 
noştri ne vor furniza dovezi concrete suplimentare, care ori să le 
confirme, ori să le infirme, 

e Papa palmarian Clemente şi-a pierdut ambii globi oculari 
într-un accident de maşină survenit în 1976 şi a continuat să 
predice încă un deceniu cu pleoapele închise, cusute chirurgical. 


e Papa Clemente a avut pe ambele palme stigmate active 
care sângerau cu regularitate când avea viziuni. 

e Mai mulţi papi palmarieni au fost ofiţeri ai armatei spaniole 
cu puternice idealuri carliste. 

e Membrilor Bisericii Palmariene li se interzice să discute cu 
rudele lor şi mai mulţi dintre ei au murit în incinta complexului, 
din cauza malnutriţiei sau a abuzurilor. 

e  Palmarienilor li se interzice: (1) să citească orice carte 
scrisă de un nonpalmarian; (2) să participe la nunţi sau la 
înmormântări în familie, cu excepţia cazului în care rudele lor 
sunt şi ele palmariene; (3) să fie prezenţi la piscine, pe plaje, la 
meciuri de box, în săli de dans şi în orice loc în care se află un 
pom de Crăciun sau imagini cu Moş Crăciun. 

e  Palmarienii cred că Antihristul s-a născut în anul 2000. 

e Centre de recrutare palmariene există în SUA, Canada, 
Germania, Austria şi Irlanda. 


CAPITOLUL 69 


În vreme ce Ambra şi Langdon îl urmau pe părintele Beña spre 
colosalele uşi din bronz ale bazilicii Sagrada Familia, profesorul 
nu-şi putu stăpâni nici de data aceasta uimirea în faţa detaliilor 
mai mult decât bizare ale intrării în lăcaş. 

„E un perete de coduri”, se gândi el privind înscrisurile în relief 
care dominau lespezile monolitice din metal şlefuit: peste opt mii 
de litere tridimensionale turnate în bronz. Dispuse pe şiruri 
orizontale, formau un vast câmp de text, fără spaţii despărțitoare 
între cuvinte. Deşi Langdon ştia că textul era o descriere a 
Patimilor lui lisus, scris în catalană, aspectul lui amintea mai 
degrabă de o cheie de criptare a NSA”, 

„Nu-i de mirare că locul ăsta inspiră atâtea teorii 
conspiraţioniste.” Îşi ridica ochii spre faţada Patimilor, de unde 
mai multe sculpturi cu linii subţiri, unghiulare, realizate de 
artistul Josep Maria Subirachs, păreau să privească în jos, 
dominate de un lisus emaciat, prins de un crucifix cioplit în 
poziţie foarte înclinată, lăsând înspăimântătoarea impresie că era 
pe punctul de a se prăbuşi peste vizitatori. 

În stânga, o altă sculptură macabră îl înfăţişa pe luda 
trădându-l pe lisus cu o sărutare. In mod ciudat, silueta era 
flancată de un careu cu cifre - un „pătrat magic” matematic. 
Edmond îi spusese la un moment dat lui Langdon că numărul 
treizeci şi trei - „constanta magică” a pătratului respectiv - 
constituia, de fapt, un tribul secret adus veneraţiei pe care o 
aveau francmasonii pentru Marele Arhitect al Universului, o 
divinitate atotcuprinzătoare, ale cărei mistere erau relevate celor 
care ajungeau la gradul treizeci şi trei în cadrul organizaţiei. „O 
poveste amuzantă, comentase Langdon râzând, însă mi se pare 
că o explicaţie mai plauzibilă ar fi aceea că lisus avea treizeci şi 
trei de ani în momentul Patimilor” 

Apropiindu-se de intrare, profesorul se crispă văzând cea mai 
sinistră decoraţiune a catedralei - o masivă statuie a lui lisus 


26 National Security Agency - Agenţia de Securitate Naţională din Statele Unite 
(n.red) 


biciuit şi legat cu frânghii de un stâlp și ridică rapid privirea spre 
inscripţia de deasupra uşii: două litere din alfabetul grecesc, alfa 
şi omega. 

— Începutul şi sfârşitul, şopti Ambra, privind, de asemenea, 
literele. Tipic pentru Edmond. 

Langdon încuviinţă, sesizând ce voise ca să spună. „De unde 
venim? Încotro ne îndreptăm?” 

Părintele Beña deschise o uşă mică în peretele acoperit cu 
litere din bronz şi, după ce intrară toţi oaspeţii lui, inclusiv cei doi 
agenţi ai Gărzii Regale, o închise în urma lor. 

Linişte. 

Umbre. 

În capătul sud-estic al transeptului, preotul le povesti cum 
venise Edmond Kirsch la el, oferindu-se să facă o donaţie uriaşă 
către Sagrada Familia, cu condiţia ca exemplarul lui din 
manuscrisul cu miniaturi al lui William Blake să fie expus în 
criptă, lângă mormântul lui Gaudi. 

„Chiar în inima Bisericii”, comentă Langdon în gând, cuprins 
subit de curiozitate. 

— A precizat Edmond de ce v-a solicitat acest lucru? întrebă 
Ambra. 

Bea încuviinţă. 

— Mi-a povestit că pasiunea pentru arta lui Gaudi i-a fost 
inspirată de regretata lui mamă, care fusese, de altfel, şi o mare 
admiratoare a operelor lui William Blake. Domnul Kirsch mi-a 
spus că voia ca volumul lui Blake să fie aşezat lângă mormântul 
lui Gaudi ca un tribut adus mamei lui. Nu mi s-a părut nimic rău 
în această solicitare. 

Langdon îl privi nedumerit. „Edmond n-a pomenit nici măcar o 
dată despre faptul că maniei lui îi plăcuse Gaudi.“ Mai mult decât 
atât, Paloma Kirsch murise într-o mănăstire şi era greu de crezut 
că o călugăriţă spaniolă ar fi admirat un poet englez heterodox. 
Întreaga poveste i se părea cusută cu aţă albă. 

— În plus, continuă Bea, mi s-a părul că domnul Kirsch era 
prada unei profunde crize spirituale... şi că poate avea şi unele 
probleme de sănătate... 

— Pe spatele acestei cartoline, îl întrerupse Langdon, scrie că 
volumul lui Blake trebuie expus într-un mod anume - deschis la 
pagina 163. 

— Da, aşa este. 

Profesorul simţi cum inima începe să-i bată mai tare. 


— Îmi puteţi spune ce poezie este pe pagina aceea? 

Preotul clătină din cap. 

— Nu e Nicio poezie pe acea pagină. 

— Mă scuzaţi? 

— Cartea cuprinde operele complete ale lui Blake - scrieri şi 
ilustraţii deopotrivă. Pe pagina 163 se află o ilustrație. 

Langdon aruncă spre Ambra o privire descumpănită. „Ne 
trebuie un vers de patruzeci şi şapte de litere, nu o ilustrație!” 

— Părinte, interveni Ambra, ar fi posibil să vedem şi noi 
ilustraţia aceea? 

Beña ezită câteva momente, dar se gândi că, probabil, nu era 
o idee bună s-o refuze pe viitoarea regină a ţării. 

— Pe aici ajungem spre criptă, răspunse el, conducându-i în 
lungul transeptului, spre partea de mijloc a Bisericii. 

Cei doi agenţi ai Gărzii Regale veneau aproape în spatele lor. 

— Trebuie să recunosc, explică preotul, că am ezitat să accept 
bani de la un ateu înverşunat, însă rugămintea lui, de a expune 
aici ilustraţia preferată a mamei sale, mi s-a părut complet 
inofensivă, mai cu seama ţinând cont că este o reprezentare a lui 
Dumnezeu. 

Langdon crezu că n-auzise bine. 

— Aţi zis cumva ca Edmond v-a cerut să expuneţi o 
reprezentare a lui Dumnezeu? 

Bea încuviinţă. 

— Mi-am dat seama că era bolnav şi poate că ăsta era modul 
lui de a se căi pentru o viaţă de respingere a divinității. Dar, 
clătină el din cap, după ce am văzut prezentarea din seara asta, 
chiar nu mai ştiu ce să cred. 

Profesorul încercă să-şi imagineze la care dintre numeroasele 
ilustraţii în care Blake îl reprezentase pe Dumnezeu se referise 
Edmond. 

Ajunşi în corpul central al Bisericii, Langdon avu impresia că 
vede totul pentru prima dată. Cu toate că vizitase de multe ori 
Sagrada Familia, în diverse studii ale construcţiei, de fiecare dată 
venise acolo ziua, când lumina soarelui spaniol pătrundea prin 
vitralii creând pete vii de culoare şi atrăgând privirea în sus, tot 
mai sus, spre dantelăria aparent imponderabilă de bolți. 

„Noaptea, în schimb, detaliile sunt mai greu de perceput.“ 

Pădurea scăldată în soare dispăruse acum, înlocuită fiind de o 
junglă nocturnă de umbre şi întuneric - o reţea sumbră de 
coloane striate care păreau să se înalțe în neant. 


— Aveţi grijă unde păşiţi, îi avertiză preotul. Facem economii 
peste tot unde putem. 

Langdon ştia că iluminatul acelor uriaşe biserici europene 
costa o mică avere, însă acolo becurile erau atât de rare şi cu o 
lumină atât de difuză, încât abia vedeai unde călcai. „Una dintre 
problemele unei suprafeţe de cinci mii cinci sute de metri 
pătraţi!” 

Când păşiră în nava centrală şi cotiră spre stânga, profesorul 
întoarse privirea spre platforma ceremonială, unde altarul era, de 
fapt, o masă minimalistă, ultramodernă, încadrată de două 
rânduri strălucitoare de tuburi de orgă. La patru metri deasupra 
lui se afla extraordinarul baldachin al Bazilicii o boltă din pânză 
suspendată, un simbol al veneraţiei susţinut înainte vreme cu 
ajutorul unor prăjini, pentru a le oferi regilor un petic de umbră. 

Aproape toate  baldachinele actuale erau elemente 
arhitecturale solide, dar în cazul Bazilicii Sagrada Familia se 
optase pentru pânză - un acoperământ sub forma unei umbrele 
care părea să plutească magic în aer, deasupra altarului. 
Dedesubt, suspendat cu ajutorul unor sârme, aidoma unui 
paraşutist, se afla trupul lui lisus pe cruce. 

„lisus paraşutistul”, ştia Langdon că-l botezaseră unele voci. Şi 
văzându-l acum din nou, îşi spuse că nu era de mirare că 
devenise unul dintre cele mai controversate elemente ale 
Bisericii. 

Bea continuă să meargă înaintea lor, în bezna tot mai 
adâncă, astfel că profesorul aproape că nu mai vedea nimic. Diaz 
scoase o lanternă de buzunar şi lumină pardosea în fața lor. 
Indreptându-se spre intrarea în criptă, Langdon desluşi deasupra 
capului conturul palid al unui cilindru care se înălța sute de metri 
pe zidul interior al bazilicii. 

„Celebra spirală de la Sagrada”, o recunoscu el, amintindu-și 
că n-avusese niciodată curajul să urce pe ea. 

Tunelul vertical ameţitor de scări în spirală apăruse pe lista 
„Celui mai letale 20 de scări din lume“ alcătuită de National 
Geografic, figurând la numărul trei, după primejdioasele trepte 
de pe exteriorul templului Angkor Wat din Cambodgia şi falezele 
din piatră acoperite de muşchi ale cascadei - Cazanul Diavolului, 
din Ecuador. 

Langdon aruncă o privire spre primele trepte, care urcau 
strâns ca spirala unui tirbuşon şi dispăreau în întuneric. 


— Intrarea în criptă e imediat în faţă, spuse Beta, arătând 
dincolo de scară, spre un hău negru în stânga altarului. 

Câteva clipe mai târziu, Langdon zări o palidă lucire aurie care 
părea și iasă dintr-o gaură în pardoseală. 

„Cripta. “ 

În curând ajunseră la gura unei alte scări, de această dată una 
elegantă, care cobora într-o curbă largă. 

Ambra se întoarse către cei doi agenţi. 

— Domnilor, vă rog să rămâneţi aici. Ne întoarcem repede. 

Deşi nu păru foarte încântat, Fonseca nu spuse nimic. Ambra, 
Langdon şi părintele Beña începură să coboare spre lumină. 


W 


Agentul Díaz se simți recunoscător pentru momentele de 
respiro care i se oferiseră, privindu-i pe cei trei dispărând pe 
scară, în jos. Tensiunea crescândă dintre Ambra Vidal şi Fonseca 
devenise tot mai îngrijorătoare. 

„Agenţii Gărzii Regale nu sunt obişnuiţi să primească 
ameninţări cu concedierea din partea celor pe care-i păzesc, ci 
numai de la comandantul Garza.“ E 

Arestarea acestuia din urmă încă îl nedumerea. În mod ciudat, 
Fonseca refuzase să-i spună cine anume emisese ordinul de 
arestare şi cine lansase povestea falsă cu răpirea. 

— Situaţia e complexă, replicase colegul lui. Şi pentru propria 
ta protecţie, e mai bine să nu ştii. 

„Deci cine dădea acum ordinele? se întrebă Diaz. Prinţul, 
oare?” Părea greu de crezut că Juliân ar fi pus în pericol viaţa 
Ambrei răspândind o poveste mincinoasă. "Să fie Valdespino?“ 
Agentul nu era sigur că episcopul dispunea totuşi de influenţa 
necesară. 

— Mă întorc curând, mârâi Fonseca şi o luă la picior, adăugând 
că trebuia să găsească o toaletă. 

În vreme ce se îndepărtă, Diaz îl văzu cum îşi scoase telefonul 
mobil, formă un număr şi începu să vorbească pe un ton scăzut. 

Rămas singur în mijlocul Bisericii, Diaz era din ce în ce mai 
nemulţumit de purtarea secretoasă a colegului său. 


CAPITOLUL 70 


Scara spre criptă cobora cale de trei etaje într-o spirală largă şi 
ajunseră într-o încăpere subterană. 

„Una dintre cele mai mari cripte din Europa”, își spuse 
profesorul, admirând spaţiul circular amplu. Aşa cum îşi amintea, 
mausoleul subteran de la Sagrada Familia avea forma unei 
rotonde înalte şi era prevăzut cu strane pentru sute de 
credincioşi. Felinare aurii cu ulei aşezate din loc în loc pe 
circumferință iluminau pardoseala mozaicată, decorată cu viţe 
răsucite, cu rădăcini, ramuri, frunze şi alte figurine din natură. 

Literal vorbind, termenul „criptă” definea un spaţiu „ascuns", 
iar lui Langdon se părea aproape de neconceput că Gaudi reuşise 
să disimuleze o incinta atât de vastă sub clădirea Bisericii. 
Spaţiul de acolo nu semăna câtuşi de puţin cu ludica „criptă 
înclinată" din Colonia Güell, fiind, de fapt, o încăpere austeră, în 
stil neogotic, cu arce ascuţite, coloane decorate cu frunze şi bolți 
ornamentale. Aerul era neclintit şi mirosea vag a tămâie. 

O nişă adâncă se întindea spre stânga pornind de la picioarele 
scării. Pe pardoseala din gresie deschisă la culoare se afla o 
lespede simplă, dispusă orizontal şi înconjurată de felinare. 

„Omul însuşi”, conştientiză Langdon, citind inscripţia. 


ANTONIUS GAUDI 


Privind în jur, simţi iar, acut, durerea pierderii lui Edmond. 
Ridică ochii spre statuia Fecioarei Maria care străjuia mormântul 
şi pe al căru-i soclu era gravat un simbol neobişnuit. 

„Ce mai e şi asta!”, exclama Langdon în sinea lui, privind 
semnul ciudat. 


Rareori i se întâmplase până atunci să vadă un simbol pe care 
să nu-l poată identifica. In acel caz era vorba despre a 
unsprezecea literă grecească, lambda, care, din câte ştia el, nu 


părea nicăieri în simbolismul creştin. Lambda era folosita ca 
simbol ştiinţific, fiind întâlnită în domenii ca evoluţia speciilor, 
fizica particulelor sau cosmologie. Şi mai bizar era faptul că din 
partea de sus a literei de aici părea să crească o cruce creştină. 

„Religia susţinută de ştiinţă?” Era pentru prima dată când 
Robert vedea aşa ceva. 

— Vă  nedumereşte simbolul? întrebă părintele Beña, 
apropiindu-se de profesor. Nu sunteți singurul. Mulți m-au 
întrebat despre el. În definitiv, nu este altceva decât o 
interpretare modernistă a imaginii unei cruci pe un vârf de 
munte. 

Langdon făcu un pas mai aproape şi distinse trei steluțe aurii 
care însoțeau simbolul. 


„Trei stele în poziţia asta, reflectă el, recunoscând imediat 
semnificaţia. E crucea de pe Muntele Carmel.” 

— Este o cruce carmdită! exclamă el cu glas tare. 

— Corect. Trupul lui Gaudi odihneşte străjuit de Binecuvântata 
Fecioară Maria de pe Muntele Carmel. 

— Totuşi, era Gaudi carmdit? întrebă Langdon, fiindu-i greu să 
şi-l imagineze pe arhitectul modernist aderând la interpretarea 
strictă a catolicismului care caracterizase un ordin monahal din 
secolul al XII-lea. 

— Cu siguranţă, nu, râse Beta. Dar cele care au avut grijă de 
el, da. În ultimii ani de viaţa, Gaudi a fost îngrijii de nişte 
călugăriţe carmelite care au locuit în casa lui. Convinse că el şi-ar 
fi dorit să fie astfel vegheat şi în moarte, au dăruit cu 
generozitate Bisericii aceasta capelă. 

— Un gest nobil, replică Langdon, mustrându-se fiindcă 
interpretase greşit un simbol atât de nevinovat. Probabil, toate 
teoriile conspiraționiste vehiculate în seara asta m-au făcut chiar 
şi pe mine să văd fantasmagorii acolo unde nu este niciuna. 

— Aceea e cartea lui Edmond? întrebă Ambra pe neaşteptate, 
arătând cu mâna spre penumbra din dreapta mormântului lui 
Gaudi. 

Profesorul şi preotul se întoarseră, privind în direcţia 
respectivă. 


— Da, răspunse Befa. Îmi pare rău că lumina este atât de 
slabă. 

Ambra se îndreptă spre o casetă din sticlă, iar Langdon o 
urmă. El văzu că volumul fusese aşezat într-o zonă întunecată a 
criptei, în spatele unei coloane groase din partea dreaptă a 
mormântului. 

— În mod normal, aici expunem broşurile informative, le 
explică Beña, însă le-am mutat în altă parte, ca să facem loc 
pentru cartea domnului Kirsch. Nimeni nu pare să fi observat. 

Profesorul se apropie cu paşi grăbiţi de o casetă ca un dulăpior 
cu partea de sus din sticlă, înclinată. În interiorul ei, deschisă la 
pagina 163 şi abia vizibilă în lumina palidă, era expusă o ediţie 
masivă a Operelor complete ale lui William Blake. 

Aşa cum deja le menţionase preotul, pe pagina respectivă nu 
se afla o poezie, ci o ilustrație realizată de Blake. Langdon se 
întrebase ele câteva ori despre care dintre reprezentările lui 
Dumnezeu era vorba, dar la aceasta nu se aşteptase în niciun 
caz. 
„The Ancient of Days” îşi dădu el seama, scrutând în întuneric 
cunoscuta gravură în acuarelă realizată de Blake în 1794. Il mira 
totuşi faptul că Beña se referise la gravură numind-o „o 
reprezentare a lui Dumnezeu". Într-adevăr, ilustraţia părea să 
înfăţişeze imaginea arhetipală a Dumnezeului creştin - un bătrân 
ridat, cu barbă, şezând prinde nori şi privind în jos din ceruri -, 
dar dacă s-ar fi documentai puţin mai mult, şi-ar fi dat seama că 
era vorba despre cu totul altceva. Figura reprezentată nu era 
Dumnezeul creştin, ci o divinitate pe nume Urizen - un zeu 
plăsmuit de imaginaţia vizionară a lui Blake -, înfăţişată 
măsurând cerurile cu un compas, ca un omagiu adus legilor 
ştiinţifice care guvernează universul. 

Gravura avea un stil atât de futurist, încât, secole mai târziu, 
reputatul fizician ateu Stephen Hawking avea s-o aleagă ca 
ilustrație a supracopertei pentru cartea lui, God Created the 
Integers - Şi Dumnezeu a creat numerele întregi. Demiurgul 
atemporal al lui Blake străjuieşte, de asemenea, Centrul 
Rockefeller din New York City, acolo geometrul divin fiind parte a 
unei sculpturi Art Deco? intitulate Wisdom, Light, and Sound - 
Înţelepciunea, lumina și sunetul. 


7A 
| 


27 Abreviere pentru expresia din franceză denumind Expoziţia internaţională de Arte 
Decorative și industriale moderne, care a avut loc la Paris în 1925 (Exposition 
Internationale des Arts Decoratives et Industriel Moderne) (n.red.) 


Langdon scrută ilustraţia lui William Blake, întrebându-se din 
nou de ce făcuse Edmond atâtea eforturi pentru a obţine 
expunerea ei acolo. „Oare din pură dorinţă de răzbunare? Ca o 
palmă pe obrazul Bisericii creştine? Războiul lui cu religia nu 
încetează niciun moment”, se gândi el, fără a-şi lua privirea de la 
Urizen. Averea îi dăduse fostului său student posibilitatea de a 
face tot ce dorise în viaţă, chiar dacă asta însemna să expună 
artă cu conţinut blasfemator în inima unei biserici creştine. 

„Mânie şi duşmănie, conchise în sinea lui. Poate că la asta se 
reduce, de fapt, totul.” La urma urmei, pe drept sau nu, Edmond 
blamase întotdeauna religia organizată pentru moartea mamei 
lui. 

— Fireşte că sunt cât se poate de conştient, rosti Beňa pe 
neaşteptate, că desenul acesta nu-i înfăţişează pe Dumnezeul 
creştin. 

Langdon se întoarse spre el surprins. 

— Chiar aşa? 

— Da. Edmond a fost foarte explicit cu privire la acest lucru, 
deşi n-ar fi fost nevoie; sunt familiarizat cu ideile lui Blake. 

— Şi totuşi, nu v-a deranjat să-i expuneţi cartea aici? 

— Domnule profesor, şopti preotul cu un zâmbet blajin. Ne 
aflăm în Sagrada Familia. Între zidurile ei. Gaudi a combinat 
divinitatea, ştiinţa şi natura.. Tema acestei gravuri nu e ceva nou 
pentru noi, adăugă el şi ochii îi sclipiră cu un aer misterios. Nu tot 
clerul nostru este la fel de progresist ca mine, dar, aşa cum ştiţi, 
pentru noi toţi creştinismul încă evoluează. Mă bucur însă că 
domnul Kirsch a acceptat să nu expună şi cartolina alături de 
carte. Ţinând seama de reputaţia lui, nu ştiu cum aş fi putut 
explica prezenţa ei aici, mai ales după expunerea din această 
seară. Dar greşesc dacă spun, continuă preotul cu o expresie 
brusc sobră, că imaginea aceasta nu este ceea ce v-aţi fi 
aşteptat să găsiţi? 

— Nu greşiţi. Căutam un vers scris de William Blake. 

— „Tigru, Tigru arzând suav / În codrul nopţii suav”? întrebă 
Bea. 

Langdon zâmbi, impresionat de faptul că preotul ştia primele 
două versuri ale celui mai cunoscut poem al lui William Blake?! - 
o meditaţie religioasă în şase strofe, în care autorul se întreba 
dacă acelaşi Dumnezeu care a creat tigrul fioros a creat şi mielul 
supus. 


28 Aici, introducerea lui Ștefan Augustin Doinaș (n.tr.) 


— Părinte Beña, interveni Ambra, aplecându-se şi străduindu- 
se să privească prin geamul casetei, aveţi cumva o lanternă sau 
un telefon la dumneavoastră? 

— Nu, îmi pare rău. Să împrumut un felinar de pe mormântul 
lui Antoni? 

— Vă rog! Ne-ar fi de mare ajutor. 

Preotul se îndepărta în grabă. În aceeaşi clipă, Ambra şopti 
către Langdon: 

— Robert! Edmond n-a ales pagina 163 pentru gravură! 

— Cum adică? 

„Nu mai e nimic altceva pe pagina asta!” 

— E doar o momeală isteaţă. 

— Nu pricep, zise el. Privind din nou gravura. 

— Edmond a ales pagina 163 fiindcă este imposibil s-o expui 
pe asta fără s-o arăţi simultan şi pe cea de alături, 162. 

Langdon îşi îndreptă imediat privirea spre pagina din stânga. În 
lumina aceea firavă, nu putea distinge mare lucru - decât că 
părea să conţină doar text cu un scris de mână foarte mărunt. 

Beña se întoarse aducând un felinar pe care i-l dădu Ambrei, 
iar ea îl ridică deasupra cărţii. Când cercul de lumină se întinse 
cuprinzând volumul deschis, Langdon icni surprins. 

Pe pagina din stânga era, într-adevăr, un calup de text - scris 
de mână, aşa cum erau, de altfel, toate manuscrisele originale 
ale lui William Blake - cu marginile ornamentate cu desene, 
chenare şi diverse forme. Însă cel mai important era faptul că 
textul părea să fie sub forma strofelor elegante ale unei poezii. 


ui 


Chiar deasupra lor, în nava mitrală a Bisericii, agentul Diaz 
păşea de colo colo în întuneric, întrebându-se unde o fi colegul 
lui. „Ar fi trebuit să se întoarcă deja.” 

Când telefonul mobil din buzunar începu să-i vibreze, îşi spuse 
că, probabil, îl suna Fonseca, dar când se uită la identitatea 
apelantului, văzu un nume la care nu s-ar fi aşteptat nicicum. 


Mónica Martin. 


Habar n-avea ce ar fi putut dori coordonatoarea de relaţii 
publice, însă orice ar fi fost, trebuia să-l sune direct pe Fonseca. 
„El e agentul principal în echipa noastră.” 

— Alo, răspunse el. Sunt Diaz. 


— Agent Diaz, la telefon e Mónica Martin. Am aici pe cineva 
care vrea să-ţi vorbească. 

O clipă mai târziu, la celălalt capăt al liniei răsună o voce 
familiară. 

— Agent Diaz, sunt comandantul Garza. Te rog să mă asiguri 
că doamna Vidal este în siguranţă. 

— Da, domnule comandant! exclamă Diaz, luând automat 
poziţia de drepţi la auzul vocii lui Garza. Doamna Vidal este în 
perfectă siguranţă. Eu şi agentul Fonseca suntem împreună cu 
Domnia Sa, în interiorul... 

— Nu da detalii pe o linie telefonică nesecurizată! îl întrerupse 
Garza imediat. Dacă doamna Vidal este într-un loc sigur, ţine-o 
acolo. Nu părăsiţi zona. Sunt uşurat să-ţi aud glasul. Am încercat 
să-l sunăm pe agentul Fonseca, dar n-a răspuns. E cu tine? 

— Da, domnule. S-a îndepărtat puţin ca să dea un telefon, însă 
trebuie să se întoarcă... răspunse Diaz. 

— N-am timp să aştept. Sunt reţinut deocamdată, iar doamna 
Martin mi-a împrumutai telefonul ei. Ascultă-mă cu atenţie! 
Povestea cu răpirea e falsă, aşa cum nu mă îndoiesc că ştii. Şi a 
pus-o pe doamna Vidal într-o situaţie foarte riscantă. 

„Nici n-ai idee!”, comentă Diaz în gând, amintindu-şi scena 
haotică de pe acoperişul Casei Milă. 

— La fel de neadevărată este ştirea că i-aș fi făcut o înscenare 
episcopului Valdespino. 

— Mi-am închipuit şi eu, domnule, însă... 

— Incerc împreună cu doamna Martin să ne dăm seama cum 
să gestionăm mai bine situaţia asta, dar până când vom reuşi, 
trebuie s-o ţi pe viitoarea regină departe de privirile publicului. E 
clar? 

— Sigur, domnule. Însă cine a dat ordinul? 

— Nu pot să-ţi spun asta la telefon. Procedează aşa cum ţi-am 
cerut şi ai grijă ca doamna Vidal să stea departe de presă şi de 
orice pericol. Doamna Martin te va ţine la curent cu evoluţiile 
ulterioare. 

Cu asta, Garza închise, iar Diaz rămase iar singur în întuneric, 
străduindu-se să înţeleagă ce se întâmplase. Când duse mâna la 
jachetă, pentru a pune telefonul înapoi în buzunar, auzi un foşnet 
în spatele lui. In clipa în care se întoarse, două mâini palide se 
materializară brusc din beznă şi se încleştară pe tâmplele lui. În 
următoarea fracțiune de secundă, mâinile se răsuciră cu putere 
într-o parte. 


Diaz îşi simţi gâtul frângându-se şi o durere arzătoare îi 
explodă în cap. Apoi totul se întunecă. 


CAPITOLUL 71 


~Y ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 


NOI SPERANŢE PENTRU DESCOPERIREA ZGUDUITOARE A LUI 
KIRSCH! 


Mónica Martín, coordonatoarea de relații publice a Palatului 
Regal de la Madrid, a emis cu puţin timp în urmă o declaraţie 
oficială în care afirma că viitoarea regină a Spaniei, Ambra Vidal, 
a fost răpită de profesorul american Robert Langdon, care o ţine 
prizonieră. Palatul a îndemnat autorităţile locale să se implice 
pentru localizarea viitoarei regine. 

Informatorul civil monteQiglesia.org ne-a trimis chiar acum 
următoarea declaraţie: 


ACUZAȚIA DE RĂPIRE E 100% FALSĂ - O STRATAGEMĂ 
SUBTILĂ PENTRU CA POLIŢIA LOCALĂ SĂ-L ÎMPIEDICE PE 
LANGDON SĂ-ŞI ÎNDEPLINEASCĂ OBIECTIVUL ÎN BARCELONA 
(LANGDON/WIDAL CRED CĂ ÎNCĂ POT GĂSI O MODALITATE DE A 
DIFUZA DESCOPERIREA LUI KIRSCH LA NIVEL GLOBAL). 

DACĂ CEI DOI VOR REUŞI, PREZENTAREA LUI KIRSCH AR 
PUTEA FI TRANSMISĂ ÎN DIRECT ÎN ORICE MOMENT. RĂMÂNEŢI PE 
RECEPŢIE, 


Incredibil! Şi de la noi aţi aflat mai întâi acest lucru - Langdon 
şi Vidal au fugit de autorităţi, fiindcă vor să termine ceea ce a 
început Edmond Kirsch! lar Palatul pare disperat să-i oprească. 
(Valdespino din nou? Şi care e rolul prinţului în tonte astea?) 

Vă vom da alte detalii pe măsură ce le vom avea, totuşi, 
rămâneţi pe recepţie, deoarece e posibil ca secretele lui Kirsch să 
fie dezvăluite în această noapte! 


CAPITOLUL 72 


Prinţul Juliân privea peisajul rural derulându-se dincolo de 
geamul Opelului şi încerca să desluşească purtarea ciudată a 
episcopului. „Valdespino ascunde ceva.“ 

Trecuse mai bine de o oră de când episcopul îl scosese pe furiş 
din Palat - un comportament cu totul neregulamentar -, 
asigurându-l că era pentru propria-i siguranţă. „Mi-a cerut să nu 
pun nicio întrebare... doar să am încredere.“ 

Valdespino îi fusese întotdeauna ca un unchi, fiind, totodată, și 
confidentul de încredere al tatălui său. Dar propunerea lui de a 
se ascunde amândoi în reşedinţa de vară a prinţului i se păruse 
dubioasă de la bun început. „Ceva nu e-n regulă. Sunt izolat - 
fără telefon, fără agenţii de securitate, fără acces la ştiri, şi 
nimeni nu ştie unde sunt.” 

In vreme ce maşina traversa şinele de cale ferată situate nu 
departe ele Casita del Principe, Juliân întoarse privirea spre 
drumul împădurit care se întindea în faţă. La o sută de metri 
înainte şi pe stânga se zărea capătul aleii lungi, mărginite de 
copaci, care ducea spre vila izolată. Văzând cu ochii minţii 
reşedinţa pustie, prinţul simţi un impuls brusc de a fi precaut. Se 
aplecă şi puse hotărât palma pe umărul diaconului aflat la volan. 

— Opreşte aici, te rog. 

Valdespino se răsuci spre el, mirat. 

— Dar aproape am ajuns... 

— Vreau sa ştiu ce se petrece! se răsti prinţul, cu vocea 
răsunându-i puternic în interiorul maşinii. 

— Don Juliân. A fost o seară agitată, însă trebuie să... 

— Trebuie să am încredere în dumneata? 

— Da. 

Julián strânse umărul şoferului şi arătă spre un petic de iarbă 
pe marginea drumului pustiu. 

— Oprește acolo! îi ceru el ferm. 

— Mergi mai departe! interveni Valdespino. Don Juliân, vă voi 
explica... 

— Opreşte maşina! strigă prinţul. 


Diaconul viră brusc şi frână pe peticul de iarbă. 

— Lasă-ne singuri, te rog, îi ceru Julián, cu inima bătându-i 
puternic în piept. 

Tânărul nu aşteptă să i se spună de două ori. Sări din maşina 
lăsată cu motorul pornit şi o zbughi în întuneric. 

In lumina palidă a Lunii, Valdespino părea speriat. 

— Ar trebui sa-ţi fie teamă! rosti prinţul cu un glas atât de 
autoritar, încât chiar şi el rămase uimit. 

Valdespino se trase înapoi, părând şocat de tonul ameninţător 
- unul pe care Juliân nu-l mai folosise niciodată la adresa lui. 

— Sunt viitorul rege al Spaniei, în seara asta mi-ai îndepărtat 
agenţii de securitate, mi-ai interzis accesul la propriul telefon, m- 
ai împiedicat să ascult ştirile şi ai refuzat să mă laşi să iau 
legătura cu logodnica mea. 

— Imi cer scuze... bâigui Valdespino. 

— Va trebui să faci mai mult de atât, îl întrerupse Julián, căruia 
episcopul i se părea în acel moment incredibil de neînsemnat. 

Valdespino trase adânc aer în piept şi se întoarse cu faţa spre 
el, în întuneric. 

— Am fost contactat cu puţina vreme în urmă, don Julián, şi mi 
s-a spus... 

— Contactat de cine? 

Episcopul ezită. 

— De tatăl dumneavoastră. Regele e profund mâhnit. 

„Chiar aşa?“ Juliân îşi vizitase tatăl cu numai două zile în urmă, 
la Palacio de la Zarzuela, şi-l găsise într-o stare de spirit 
excelentă, în ciuda sănătăţii şubrede. 

— De ce e mâhnit? 

— Din nefericire, a văzut prezentarea lui Edmond Kirsch. 

Julián simţi cum i se încleștează maxilarul. Suferind, tatăl lui 
dormea aproape douăzeci şi patru de ore pe zi, iar la ora aceea 
n-ar fi trebuit în niciun caz să fie treaz. În plus, regele interzisese 
întotdeauna prezenţa televizoarelor şi a computerelor în 
dormitoarele din Palat, care, insista el, erau adevărate sanctuare 
rezervate somnului şi lecturilor. lar asistentele medicale care-l 
îngrijeau ar fi avut grijă să nu-i permită să coboare din pat şi să 
vadă găselniţa publicitară a unui ateu. 

— A fost vina mea, adăugă Valdespino. l-am dat o tabletă, în 
urmă cu câteva săptămâni, ca să nu se mai simtă chiar atât de 
izolat de restul lumii. Învăţa să trimită e-mailuri şi SMS-uri. Şi aşa 
a ajuns să vadă prezentarea lui Kirsch, pe tableta aceea. 


Julián nici nu voia să se gândească la tatăl lui, probabil în 
ultimele sale săptămâni de viaţă, urmărind un controversat 
material video anticatolic încheiat cu un act de o violenţă 
sângeroasă. Regele ar fi trebuit să mediteze la numeroasele 
realizări extraordinare pe care le făcuse pentru ţara lui. 

— Aşa cum vă puteţi imagina, continuă Valdespino regăsindu- 
şi stăpânirea de sine, multe lucruri l-au îngrijorat, însă cel mai 
rău l-au mâhnit duritatea afirmațiilor lui Kirsch şi faptul că 
logodnica dumneavoastră a acceptat să găzduiască evenimentul. 
Regele consideră că implicarea viitoarei regine s-a reflectat în 
mod foarte neplăcut asupra dumneavoastră... și a Palatului. 

— Ambra este o femeie independentă. Tata ştie asta. 

— Chiar dacă ştie, când m-a sunat, era lucid şi mânios aşa cum 
nu l-am mai auzit de ani mulţi. Mi-a cerut să vă duc imediat la 
Domnia Sa. 

— Şi atunci, ce căutăm aici? întrebă Julián, făcând semn spre 
aleea care ducea la vilă. Tata e la Zarzuela. 

— Nu mai este acolo, replică Valdespino încet. Le-a ordonat 
ajutoarelor şi asistentelor lui să-l îmbrace, să-l aşeze într-un 
scaun cu rotile şi să-l ducă în altă parte, pentru a-şi petrece 
ultimele zile din viaţă înconjurat de istoria ţării sale. 

La auzul acelor cuvinte, prinţul înţelese adevărul, „La Casita n- 
a fost nicio clipă destinaţia noastră reală.” 

Cuprins de un tremur nervos, îşi întoarse faţa de la episcop şi 
privi dincolo de aleea spre vilă, în lungul drumului de ţară care se 
întindea înaintea lor. În depărtare, printre copaci, se distingeau 
turlele iluminate ale unei construcţii colosale. 

„El Escorial.“ 

La ceva mai mult de un kilometru distanţă, profilându-se ca o 
fortăreață la poalele muntelui Abantos, se înălța unul dintre cele 
mai mari edificii religioase din lume - El Escorial, palatul-simbol 
al monarhici spaniole. Întinzându-se pe o suprafaţă de peste trei 
hectare, complexul include o mănăstire, o bazilică, un Palat 
Regal, un muzeu, o bibliotecă şi unele dintre cele mai 
înfricoşătoare încăperi pe care le văzuse Juliân vreodată. 

„Cripta regală.“ 

Avea doar opt ani când tatăl lui îl dusese să vadă cripta. Vizita 
începuse cu Panteon de Infantes, un labirint de cavouri pline cu 
morminte ale copiilor din Familia regală. Juliân nu avea să uite 
niciodată cutremurătorul sepulcru „tort aniversar” - un uriaş 
mormânt circular care semăna cu un tort alb şi conţinea 


rămăşiţele trupeşti a şaizeci de copii din Familia regală, toii 
aşezaţi în „sertare" şi zidiţi pentru vecie pe marginile „tortului". 

Oroarea pe care o resimţise micul Julián la vederea cumplitului 
monument funerar fusese eclipsată câteva minute mai târziu, 
când regele îl dusese la locul de odihnă veşnică al mamei lui. 
Copilul se aşteptase să vadă un mormânt din marmură demn de 
o regină, dar constatase că trupul mamei lui zăcea într-o cutie 
simplă din plumb, într-o încăpere din piatră, în capătul unui 
culoar lung. Regele îi explicase că defuncta regină era 
înmormântată pentru moment într-o pudridero - o cameră de 
putrezire -, în care cadavrele regale erau înhumate vreme de 
treizeci de ani, până când din carnea lor nu mai rămânea decât 
praful, fiind apoi aşezate în locurile de veci definitive. Juliân încă 
îşi amintea de câtă voinţă avusese nevoie pentru a-şi stăpâni 
lacrimile şi senzaţia de greață. 

Tatăl lui îl dusese pe urmă în capătul unei scări abrupte, care 
părea să coboare la nesfârşit în întunericul subteran. Acolo, 
pereţii şi treptele nu mai erau din marmură albă, ei aveau o 
maiestuoasă culoare chihlimbarie. La fiecare trei trepte, lumânări 
votive aruncau dâre de lumină pâlpâitoare pe piatra gălbuie. 

Micul Julián întinsese mâna şi se prinsese de vechea 
balustradă din frânghie, coborând alături de tatăl lui, câte o 
treaptă o dată... adânc, în întuneric. În capătul scărilor, regele 
deschisese o uşă ornamentală şi se trăsese într-o parte, făcându- 
i semn fiului său să intre. 

„Panteonul regilor”, îi explicase tatăl. 

La vârsta de opt ani, Juliân auzise deja de încăperea aceea - 
un loc legendar. Tremurând, păşise peste prag, într-o 
somptuoasă încăpere în culoarea ocrului. Construită în forma 
unui octogon, mirosea a tămâie şi părea să palpite în lumina 
licăritoare a lumânărilor aprinse în candelabrul din plafon. Juliân 
înaintase până în mijloc şi se rotise încet, simțindu-se mic şi 
îngheţat în spaţiul acela solemn. 

Pe cei opt pereţi se aflau nişe adânci, în care sicrie negre 
identice erau aşezate unul peste celălalt, din podea până în 
tavan, fiecare având o plăcuţă aurie de identificare. Toate 
numele de pe sicrie păreau desprinse din cărţile lui de istorie - 
regele Ferdinand... regina Isabela... regele Carol al V-lea, împărat 
romano-german. 

În tăcerea care domnea, Julián simţise greutatea mâinii calde a 
tatălui pe umărul lui şi fusese marcat de solemnitatea 


momentului. „Într-o zi, şi tatăl meu va fi îngropat în această 
cameră.” 

Fără un cuvânt, părintele şi fiul urcaseră din măruntaiele 
pământului, departe de moarte şi înapoi la lumina zilei. Când 
ieşiseră în strălucirea orbitoare a soarelui spaniol, regele se 
lăsase pe vine şi-şi privise în ochi copilul. „Memento mori, şoptise 
monarhul. Adu-ţi aminte că eşti muritor. Chiar şi pentru cei aflaţi 
la putere, viaţa e scurtă. Există o singură cale de a triumfa 
asupra morţii, şi aceea este să trăim în aşa fel încât viaţa să ne 
fie opera desăvârşită. Trebuie să profităm de fiece ocazie de a fi 
buni şi de a iubi din toată inima. Văd în privirea ta că ai sufletul 
generos al mamei tale. Conştiinţa îţi va fi ghid în viaţă. Când 
întunericul va cobori asupra ta, să laşi inima să-ţi arate calea.” 

Zeci de ani mai târziu, Juliân n-avea nevoie de nimeni care să-i 
aducă aminte că făcuse prea puţine pentru ca viaţa să-i fio o 
operă desăvârşită. De fapt, abia dacă izbutise să iasă din umbra 
regelui şi să stea pe propriile picioare. 

„L-am dezamăgit pe tata în toate modurile posibile.” 

Ani de-a rândul, urmase sfatul tatălui şi-şi lăsase inima să-i 
arate calea; însă drumul fusese unul chinuitor, când inima lui 
năzuia la o ţară complet diferită de cea pe care o clădise tatăl lui. 
Visurile pe care le nutrise pentru Spania erau atât de îndrăzneţe, 
încât n-ar fi putut fi rostite cu glas tare înainte ca regele să 
închidă ochii pentru totdeauna - iar Juliân n-avea idee nici măcar 
cum vor fi primite atunci, şi nu numai de anturajul regal, ci de 
întregul popor. Aşa că tot ce putuse să facă fusese să aştepte cu 
inima descinsa şi să respecte tradiţia. 

Dar apoi, cu trei luni în urmă, totul se schimbase. 

„Am cunoscut-o pe Ambra Vidal.” 

Frumoasă, cu personalitate puternică şi plină de energie, îi 
întorsese lumea cu susul în jos. La câteva zile după prima lor 
întâlnire, Julián înţelesese, în cele din urmă, cuvintele tatălui său. 
„Lasă inima să-ţi arate calea... şi nu rata niciun prilej de a iubi din 
tot sufletul.” Nu mai simţise niciodată exaltarea pe care i-o 
dădea dragostea şi i se păruse că, în sfârşit, făcea primii paşi pe 
noul drum menit a-i transforma viţa într-o operă desăvârșită. 

Acum însă, privind în gol la drumul care i se aşternea în faţă, 
se simţi copleşit de un sumbru sentiment de singurătate şi 
izolare. Tatăl lui era pe moarte, femeia pe care o iubea refuza să- 
i vorbească, iar el tocmai îşi admonestase mentorul de încredere, 
pe episcopul Valdespino. 


— Don Julián, insistă acesta, ar trebui să mergem. Tatăl 
dumneavoastră are sănătatea şubrezită şi aşteaptă cu nerăbdare 
să vă vorbească. 

Prinţul se întoarse încet spre prietenul de-o viaţă al tatălui său. 

— Cât timp crezi că i-a mai rămas? întrebă el şoptit. 

Când răspunse, Valdespino avea un tremur în voce, ca şi când 
ar fi fost în pragul lacrimilor. 

— M-a rugat să nu te îngrijorez, dar simt că sfârşitul se apropie 
mai repede decât ne-am fi imaginat. Vrea să-şi ia rămas-bun. 

— Şi de ce nu mi-ai spus unde mergem? De ce toate minciunile 
şi secretele astea? 

— Îmi pare rău, n-am avut de ales. Regele mi-a dat ordine 
explicite. Mi-a cerut să vă izolez de lumea exterioară şi de orice 
ştiri şi veşti până când va putea să vorbească personal cu 
dumneavoastră. 

— Să mă izolezi de... ce fe/ de ştiri şi veşti? 

— Cred că ar fi mai bine să-i permiteţi tatălui dumneavoastră 
să vă explice. 

Julián studie câteva momente faţa episcopului. 

— Înainte de a-l vedea, mai e un lucru pe care trebuie să-l ştiu. 
Este lucid? Gândește raţional? 

Valdespino îl privi cu îndoială. 

— De ce mă, întrebaţi? 

— Fiindcă ordinele lui din seara asta par nelalocul lor și 
impulsive. 

Episcopul încuviinţă înclinând din cap cu tristeţe. _ 

— Impulsive sau nu, tatăl dumneavoastră este încă rege. Il 
iubesc şi fac ce-mi cere. Toţi facem la fel. 


CAPITOLUL 73 


Stând unul lângă altul în faţa casetei din sticlă, Robert Langdon 
şi Ambra Vidal studiau manuscrisul lui Blake în lumina palidă a 
felinarului cu ulei. Părintele Beňa se dusese să îndrepte câteva 
strane, oferindu-le cu amabilitate un moment de intimitate. 

Langdon nu reuşea să distingă literele mărunte, scrise de 
mână, din textul poemului, însă titlul cu caractere mai mari, din 
partea de sus a paginii, era perfect lizibil. 


Cei patru Zoa 


La vederea lui, simţi brusc o rază de speranţă. Ce; patru Zoa 
era titlul unei cărţi profetice în versuri, neterminată, a lui Blake - 
o lucrare de mari dimensiuni, împărţită în nouă „nopţi“ sau 
capitole. Tematica - îşi amintea Langdon din lecturile lui de pe 
vremea colegiului - se axa pe dispariţia religiei convenţionale şi 
apropiata predominanţă a ştiinţei. 

Parcurse strofele cu privirea şi observă că textul manuscris se 
oprea la mijlocul paginii, urmat de un elegant caligrafiat finis 
divisionem - echivalentul grafic pentru „Sfârşit”. 

„Asta e ultima pagină a poemului, îşi dădu el seama. Finalul 
uneia dintre capodoperele profetice ale lui William Blake!“ 

Se aplecă şi-şi miji ochii încercând să distingă scrisul mărunt, 
însă în lumina firavă a felinarului îi era imposibil să citească. 

Ambra se ghemuise şi ea lângă casetă, cu faţa la nici două 
degete de capacul din sticlă. Parcurse textul în tăcere, dar se opri 
să citească un vers cu glas tare. 

„Şi Omul înainte păşind din miezul vâlvătăii / Răul întreg e 
nimicit.” Răul întreg e nimicii? întrebă ea, întorcându-se spre 
Langdon. 

El se gândi câteva clipe, încuviinţând vag din cap. 

— Cred că Blake se referă aici la eradicarea religiei corupte. Un 
viitor fără religie era una dintre profeţiile lui des repetate. 

Ea îl privi cu o brumă de speranţă. 

— Edmond spunea că versul lui preferat era o profeție care, 
spera el, se va adeveri. 


— Păi, un viitor fără religie este sigur ceea ce ar fi vrut el. Câte 
litere are versul ăsta? 

Ambra începu sa numere, însă clătină imediat din cap. 

— Peste cincizeci. 

Şi reîncepu să parcurgă strofele în viteză, pentru a se opri iar 
un moment mai târziu. 

— Ce părere ai despre ăsta? „Ochii Omului, tot mai deschişi / 
Cată spre adâncimi de lumi miraculoase. “ 

— Posibil, răspunse Langdon analizând sensul versului. 

„Intelectul omenesc va continua să se dezvolte şi să evolueze 
în timp, ajutându-ne să înţelegem mai profund adevărul.” 

— Prea multe litere şi aici. Declară Ambra. Trec mai departe. 

În timp ce ea continua să citească, profesorul începu să 
păşească în sus şi-n jos, gânditor. Cele două versuri îi răsunau 
încă în minte, stârnind o veche amintire de când era student la 
Princeton şi citea Blake la cursul de Literatură britanică. 

Imagini începură să i se contureze în minte - o caracteristică a 
memoriei lui eidetice. Ele atrăgeau după sine altele, într-un şir 
nesfârşit. Şi deodată, în întunericul criptei, îl văzu cu ochii minţii 
pe profesorul său care, după ce citise în clasă Ce; patru Zoa, le 
adresase studenţilor eternele întrebări: „Voi ce aţi alege? O lume 
fără religie? Sau una fără ştiinţa?” Apoi dascălul adăugase: „Fără 
îndoială, William Blake avea preferința lui, iar speranţele pe care 
le nutrea pentru viilor nu sunt niciunde mai bine exprimate decât 
în ultimul vers al acestui poem epic.” 

Cu un icnet de surprindere, Langdon se răsuci spre Ambra, 
care cerceta în continuare textul lui Blake, 

— Ambra, citeşte ultimul vers! 

Ea sări strofele până la finalul poemului, zăbovi o clipă pentru 
a scruta atentă versul, pe urmă se întoarse spre el, făcând ochii 
mari. Langdon veni lângă ea. Amintindu-și versul, lui îi era mai 
uşor să discearnă literele mărunte. 


Întunecata religie a pierit & dulcea ştiinţă e stăpână. 


„Întunecata religie a pierit şi dulcea ştiinţă e stăpână”, citi 
Ambra cu glas tare. 

Versul nu era doar o profeție la care Edmond ar fi subscris, ci 
un veritabil rezumat al prezentării lui din seara aceea. 

„Religiile se vor stinge... şi ştiinţa va domina.” 

Ambra începu să numere cu atenţie literele din vers, dar 
Langdon ştia că nu mai era nevoie s-o facă. „Asta e! Fără nicio 


îndoială!” Deja se gândea la modalităţile de a lua legătura cu 
Winston şi de a difuza prezentarea lui Edmond. Dar planul pe 
care şi-l conturase în minte era de aşa natură, încât va trebui să 
i-l explice Ambrei între patru ochi. 

Văzând că Befa se apropia, Langdon se întoarse spre el. 

— Părinte, noi aproape că am terminat aici. Vreţi să vă duceţi 
sus şi să-i rugaţi pe agenţii Gărzii Regale să cheme elicopterul? 
Va trebui să plecăm fără întârziere. 

— Desigur, răspunse preotul, îndreptându-se deja spre scări. 
Sper că aţi găsit ce căutaţi. Ne vedem sus imediat. 

Când Befa dispăru pe trepte, Ambra se răsuci spre Langdon, 
cu o expresie alarmată în privări. 

— Robert, versul e prea scurt! Am numărat de două ori. Arc 
numai patruzeci şi şase de litere. lar noi avem nevoie de 
patruzeci și şapte. 

— Poftim?! 

Profesorul se apropie de casetă şi numără cu atenţie fiecare 
literă. „Întunecata religie a pierit & dulcea ştiinţă e stăpână.” 
Într-adevăr, erau patruzeci şi şase. Perplex, studie versul încă o 
dată. 

— Edmond a spus clar patruzeci şi şapte, nu patruzeci şi şase? 

— Categoric. 

Langdon reciti versul. „Asta trebuie să fie! exclamă el în sinea 
lui. Ce nu înţeleg de aici?“ 

Cu meticulozitate, parcurse pe rând fiecare literă din versul 
final al poemului lui Blake. Ajunsese aproape la sfârşit, când își 
dădu seama. 


„„„& dulcea ştiinţă e stăpână. 
— Ampersandul turui el. Simbolul pe care l-a folosit Blake în 


locul cuvântului „şi“! 

Ambra îi aruncă o privire nesigură şi clătină din cap. 

— Robert. Dacă înlocuim ampersandul cu and, echivalentul lui 
în engleza în care a scris Blake... atunci versul are patruzeci şi 
opt de litere. Prea multe! 

„Deloc adevărat. Avem de-a face aici cu un cod în interiorul 
altui cod”, reflectă el zâmbind fascinat de ingeniosul subterfugiu 
al lui Edmond. Genialul futurolog folosise un truc tipografic 
simplu pentru a fi sigur că, chiar dacă cineva descoperea care 
vers era preferatul lui, tot n-ar fi reuşit să introducă parola 
corect. 


„Codul ampersand... Edmond şi l-a amintit!“ 

Originea semnului respectiv era unul dintre primele lucruri 
despre care vorbea Langdon la cursul lui de simbolistică. 
Simbolul & era o /ogogramă - o imagine care reprezenta un 
cuvânt. Deşi mulţi dintre vorbitorii de engleză presupuneau că 
derivase din cuvântul englezesc and, simbolul provenea, în 
realitate, din latinescul et, care însemna acelaşi lucru - „şi“. 
Chiar şi forma lui neobişnuită era, de fapt, o fuziune tipografică 
între literele „e“ şi „t“, caracterul dublu fiind şi în prezent vizibil 
în anumite fonturi de computer, ca Trebuchet MS, în care forma 
semnului „Et“ aminteşte clar de originile lui latine. 

Langdon n-avea să uite cum la o săptămână după ce vorbise 
clasei lui Edmond despre ampersand, tânărul venise la cursuri cu 
un tricou pe care era imprimat mesajul „& telefonează acasă!“ - 
o aluzie jucăuşă la filmul lui Steven Spielberg despre un 
extraterestru numit ET, care încerca să-şi regăsească drumul 
spre casă. 

Acum, în faţa poemului scris de Blake, Robert vedea limpede 
cu ochii minţii parola de patruzeci şi şapte de litere: 


întunecatareligieapieritetdulceaştiințăestăpână. 


„Tipic pentru Edmond”, reflectă el şi-i împărtăşi Ambrei în 
câteva cuvinte abilul truc prin care fostul lui student sporise 
nivelul de securitate al parolei. Când înţelese despre ce era 
vorba, faţa ei se destinse într-un zâmbet larg. 

— Ei bine, zise ea, dacă se mai îndoia vreunul din noi că 
Edmond a fost un tocilar... 

Izbucniră în râs amândoi, oferindu-şi un scurt moment ca să 
răsufle uşuraţi în solitudinea criptei. 

— Ai găsit parola, rosti apoi Ambra pe un ton recunoscător. Dar 
îmi pare nespus de rău că am pierdut telefonul lui Edmond. Dacă 
l-am fi avut, am fi putut transmite prezentarea chiar în clipa asta. 

— Nu e vina ta, o asigură el din nou. Şi aşa cum ţi-am zis, ştiu 
cum să-l găsim pe Winston. 

„Sau cel puţin cred că ştiu”, adăugă el în sinea lui, sperând să 
nu se înșele. 

În clipa în care Langdon încerca să vadă cu ochii minţii 
imaginea din aer a Barcelonei şi neobişnuitul puzzle care le 
stătea în faţă, un zgomot asurzitor sparse liniştea criptei, 
reverberând pe scara în spirală. 

Deasupra lor, părintele Beña ţipa şi le striga numele. 


CAPITOLUL 74 


—  Grăbiţi-vă! Doamnă Vidal... Profesor Langdon...! Veniţi 
repede! 

Ambra şi Langdon o luară la fugă pe scară în sus, în timp ce 
strigătele disperate ale preotului continuau să răsune. Când 
ajunseră la ultima treaptă, profesorul dădu să se repeadă spre 
mijlocul catedralei, însă fu înghiţit imediat de întuneric. 

„Nu văd nimic!” 

Încercă să facă paşi mici înainte, pe măsură ce privirea i se 
acomoda la trecerea de la lumina felinarelor cu ulei, din cripta, la 
bezna sanctuarului. Ambra era lângă el, străduindu-se şi ea să 
distingă ceva. 

— Aici! strigă Beña, cu aceeaşi disperare în glas. 

Se îndreptară în direcţia sunetului şi-l zăriră, într-un sfârşit, pe 
preot la marginea cercului vag de lumină care urca din casa 
scării. Părintele Beña şedea în genunchi, deasupra unei siluete 
întunecate. O clipă mai târziu ajunseră lângă el şi Langdon avu 
un şoc văzând trupul neînsufleţit al lui Diaz prăbuşit pe 
pardoseală, cu capul răsucit într-un unghi grotesc. Agentul era 
întins pe burtă, dar capul îi fusese sucit cu 180 de grade spre 
spate, astfel că ochii lui inexpresivi priveau spre plafonul 
Bisericii. Crispându-se de oroare, Langdon înţelese acum panica 
din strigătele preotului. Simţi cum un val îngheţat de frică îl 
cuprinde şi se ridică în picioare, străduindu-se să identifice orice 
mişcare în întunericul din jur. 

— Arma lui, şopti Ambra arătând spre tocul gol de sub braţul 
lui Diaz. A dispărui! Agent Fonseca! strigă ea apoi. 

Undeva aproape, în beznă, se auzi deodată zgomot de paşi pe 
pardoseală şi bufnet de trupuri prinse în încleştare. Pe urmă cu 
un trosnet neașteptat, bubuitura asurzitoare a unui foc de armă 
răsună nu departe de ei. Langdon, Ambra şi Beña se traseră 
brusc înapoi și, în timp ce ecoul împuşcăturii încă reverbera, 
auziră un glas sugrumat îndemnându-i: 

— Corre! Fugiţi! 


O a doua detunătură bubui, urmată de o bufnitură grea - 
sunetul inconfundabil al unui trup lovind pardoseala. Langdon 
înșfăcase deja braţul Ambrei şi o trăgea spre zona şi mai 
întunecată de lângă zid. Părintele Beña li se alătură imediat şi se 
ghemuiră toţi trei într-o tăcere încordată, lipiţi de piatra rece. 

Privirea lui Langdon încerca să străpungă întunericul, în timp 
ce el însuşi se străduia să înţeleagă ce se petrecea. „Cineva i-a 
ucis pe Fonseca şi Diaz! Cine și mai fie, oare, în catedrală? Şi ce 
vrea?“ 

Un singur răspuns logic îi răsări în minte: asasinul care pândise 
în întuneric nu venise în Sagrada Familia pentru a ucide doi 
agenţi oarecare ai Gărzii Regale... ci pentru el şi Ambra. 

„Cineva încă încearcă să îngroape descoperirea lui Edmond.” 

Pe neaşteptate, o lanternă se aprinse în mijlocul Bisericii. 
Fasciculul de lumina se legăna înainte şi-napoi într-un arc larg, 
deplasându-se în direcţia lor. Langdon ştia că în numai câteva 
secunde avea să ajungă la ei. 

— Pe aici. Şopti Bea trăgând-o pe Ambra de-a lungul zidului, 
în direcţie opusă. 

Langdon se furişă după ei, în vreme ce lumina se apropia. 
Brusc, preotul şi Ambra cotiră la dreapta, dispărând într-o 
deschizătură în piatră, iar el se repezi în urma lor, însă se 
împiedică de un şir de trepte pe care nu le văzuse. Reuşi să se 
echilibreze, îi văzu cum urcau şi se năpusti la rândul lui în sus. 
Întoarse capul exact când fasciculul lanternei apăru imediat sub 
el, luminând primele trepte. 

Încremeni la adăpostul întunericului, aşteptând. Lumina 
rămase o clipă nemişcată, după care deveni mai strălucitoare. 

„Vine încoace!” 

Îi auzea pe Ambra şi Beña urcând scara, deasupra lui, cu paşi 
cât mai furişaţi. Se răsuci pe călcâie şi ţâşni după ei, dar se 
împiedică iar, lovindu-se de un perete, şi-şi dădu scama că scara 
nu era dreaptă, ci curbată. Ţinând o mână pe perete pentru a se 
orienta, începu să urce într-o spirală strânsă şi înţelese foarte 
repede unde se afla. 

„Primejdioasa scara în spirală de la Sagrada Familia.” 

Ridică privirea şi văzu o _ luciri: palidă filtrându-se prin 
luminatoarele de deasupra, suficient cât să zărească puţul îngust 
în care se afla. Simţi picioarele încordându-i-se şi se împletici pe 
trepte, din cauza claustrofobiei. 


„Urcă mai departe!” Mintea îl îmboldea să continue, însă 
muşchii i se crispaseră de frică. Undeva sub el, auzea paşi grei 
răsunând pe pardoseala Bisericii. Se forţă să urce, păşind pe 
treptele în spirală cât de repede putea. Deasupra, lucirea palidă 
deveni puţin mai vie când trecu pe lângă o deschizătură în perete 
- o ferestruică prin care zări pentru o clipă luminile oraşului. 
Simţi curentul de aer rece care-l lovi în faţă şi se năpusti mai sus, 
în întuneric. 

Paşii ajunseseră deja în puţul scării, iar raza de lumină dansa 
haotic în centrul tunelului vertical. Langdon trecu prin dreptul 
unei alte ferestruici şi percepu cum paşii deveneau mai grei, 
apropiindu-se de el în ritm accelerat. O secundă mai târziu, 
ajunse lângă Befa şi Ambra. Bătrânul gâfâia cu răsuflarea tăiată. 
Langdon aruncă o privire peste marginea interioară a treptelor, 
în jos. Priveliştea era ameţitoare - un hău îngust, circular, care 
străpungea centrul a ceva ce părea o uriaşă cochilie de nautil. 
Balustradă nu exista - doar o margine verticală a treptelor, înaltă 
de o palmă, care nu oferea, de fapt, nicio protecţie. Profesorul 
izbuti cu greu să-şi reprime valul de greață care-l cuprinsese, 
întorcând privirea în sus, spre bezna tunelului vertical de 
deasupra lor. Auzise că scara spiralată avea peste patru sute de 
trepte; dacă aşa era, atunci n-aveau cum să ajungă sus înainte 
ca ucigaşul să-i prindă din urmă. 

— Voi doi... duceţi-vă! gâfâi Beña trăgându-se într-o parte şi 
făcându-le semn să treacă mai departe. 

— In niciun caz, părinte! replică Ambra întinzând mâna pentru 
a-l ajuta. 

Langdon îi admira instinctul protector, dar în acelaşi timp îşi 
dădea seama că fuga în continuare pe treptele acelea echivala 
cu sinuciderea și ei ar fi sfârşit cel mai probabil cu câte un glonţ 
în ceafă. Din cele doua instincte primare de supravieţuire - lupta 
sau fuga cel de-al doilea nu mai era o opţiune viabilă. 

„N-avem cum să reuşim.” 

Lăsându-i pe Ambra şi pe Beña să urce mai departe, el se 
întoarse, își înfipse bine picioarele pe treapta pe care se afla şi 
privi în jos, în puţul spiralei. Dedesubt, fascicolul lanternei se 
apropia. Langdon se lipi cu spatele de perete şi se ghemui în 
întuneric, aşteptând până când lumina atinse treptele din faţa lui. 
O fracțiune de secundă mai târziu, ucigaşul se ivi, ieşind din arcul 
spiralei - o siluetă neagră alergând cu braţele întinse, ţinând într- 
o mână lanterna şi în cealaltă un pistol. 


Robert reacţiona instinctiv, ţâşnind de jos ca un arc şi zburând 
prin aer, cu picioarele înainte. Bărbatul îl văzu şi dădu să ridice 
arma exact în clipa în care tălpile îl izbiră violent în piept, 
expediindu-l cu spatele în peretele opus. 

Următoarele secunde se scurseră ca un haos nedesluşit. 
Langdon ateriză dur pe o parte şi o durere arzătoare îi erupse în 
şold. Atacatorul se prăvăli în spate, căzu câteva trepte şi se 
prăbuşi cu un icnet surd. Lanterna se rostogoli pe scară şi se opri 
după o vreme, aruncând pe perete o pată oblică de lumină care 
dezvălui vederii un obiect metalic, pe scară, la jumătatea 
distanţei între Langdon şi ucigaş. 

„Arma.” 

Amândoi ţâşniră în aceeaşi clipă, dar având avantajul înălţimii, 
Langdon ajunse primul la pistol: îl apucă şi-l aţinti spre atacatorul 
care se opri la câţiva paşi de el, uitându-se sfidător în lungul 
ţevii. 

La lumina lanternei, Langdon distinse barba căruntă a 
bărbatului, pantalonii lui albi... și în acelaşi moment înţelese cine 
era. 

„Ofiţerul de marină de la Guggenheim...“ 

Intinse arma spre fruntea bărbatului, cu arătătorul încordat pe 
trăgaci. 

— Mi-ai ucis prietenul, pe Edmond Kirsch. 

Atacatorul gâfâia, însă replică imediat, pe un ton ca de gheaţă: 

— Acum suntem chit. Prietenul tău, Edmond Kirsch, mi-a ucis 
familia. 


CAPITOLUL 75 


„Langdon mi-a frânt coastele” 

Amiralul Ávila simţea o împunsătură ca de pumnal de fiecare 
dată când trăgea aer în plămâni, chircindu-se de durere în vreme 
ce pieptul i se ridica şi cobora spasmodic, în încercarea de a-i 
reoxigena sângele. Ghemuit pe scară mai sus de el, Robert 
Langdon îl privea fix, aţintind stângaci revolverul, spre 
abdomenul lui. | 

Pregătirea militară îşi spuse imediat cuvântul: Avila începu să 
evalueze situaţia. La rubrica negativă, inamicul lui deţinea atât 
arma, cât şi poziția mai înaltă. La cea pozitivă, judecând după 
felul în care strângea pistolul în mână, profesorul n-avea decât o 
foarte redusă experienţă în privinţa armelor de foc. 

„N-are de gând să mă împuşte, presupuse el. Mă va ţine în 
şah, aşteptând sosirea agenţilor de securitate.” După strigătele 
care răzbăteau de afară, era limpede că cei din serviciul de pază 
al bazilicii auziseră focurile de armă și năvăliseră în clădire. 

„Trebuie să acţionez rapid.” 

Ţinând mâinile ridicate în semn că se preda, se lăsă încet în 
genunchi - o imagine a docilităţii şi supunerii. A 

„Dă-i impresia lui Langdon că deţine controlul.” In ciuda 
căzăturii, Ávila simţea că pistolul ceramic pe care şi-l puse la 
betelia pantalonilor, la spate, era tot acolo - arma care-l ucisese 
pe Kirsch la Muzeul Guggenheim. Introdusese în încărcător 
ultimul glonţ, înainte să intre în catedrală, dar n-avusese nevoie 
de el. Îl ucisese pe primul dintre agenţi cu mâinile goale şi-i luase 
revolverul mult mai eficient pe care, din păcate, îl aţintea 
Langdon acum asupra lui. li părea rău că nu pusese piedica de 
siguranţă; probabil că profesorul n-ar fi avut habar cum să 
deblocheze arma. 

Se gândi să scoată rapid pistolul ceramic de la brâu și să tragă 
primul asupra lui Langdon, însă, chiar dacă ar fi reuşit, avea, 
probabil, şanse de supravieţuire de cincizeci la sută. Unul dintre 
riscurile în privinţa celor lipsiţi de experienţă cu armele era 
tendinţa lor de a trage un foc din greşeală. 


„Dacă mă mişc prea repede...” j 

Strigătele paznicilor se auzeau tot mai aproape. Avila ştia că, 
dacă va fi arestat, tatuajul din palmă îi va asigura eliberarea - 
sau cel puţin aşa îi garantase Regentul. Dar în clipa aia, după ce 
ucisese doi agenţi ai Gărzii Regale, nu mai era chiar atât de sigur 
că influenţa Regentului îl va putea salva. 

„Am venit aici cu o misiune, îşi reaminti el. Şi trebuie s-o duc la 
capăt. Să-i elimin pe Ambra Vidal şi pe Robert Langdon.” 

Regentul îi spusese să intre în Sagrada Familia pe intrarea de 
serviciu dinspre est, însă el decisese să sară gardul de protecţie. 
„Am observat un echipaj de; poliţie staționat lângă intrarea 
dinspre est, aşa ca... am improvizat.” 

— Ai zis că Edmond Kirsch ţi-a ucis familia, rosti Langdon pe 
neaşteptate, privindu-l pe deasupra revolverului. Asta e o 
minciună. Edmond nu era un ucigaş. 

„Ai dreptate, replică Ávila în gând. Era mai rău de atât.” i 

Sinistrul adevăr cu privire la Kirsch era un secret pe care Avila 
îl aflase cu numai o săptămână în urmă, când îl sunase Regentul. 
„Papa îţi cere să-l elimini pe celebrul futurolog Edmond Kirsch. 
Motivele Sfinţiei Sale sunt numeroase, dar şi-ar dori să preiei tu 
această misiune.” i 

„De ce eu?”, întrebase Avila. 

„Domnule amiral, şoptise Regentul, îmi pare rău să-ţi spun 
acest lucru, Edmond Kirsch este responsabil pentru bomba care a 
explodat la catedrală și ţi-a ucis Familia.” 

Prima lui reacţie fusese neîncrederea totală. Nu vedea ce 
motiv ar fi avut un cunoscut specialist în computere să 
bombardeze o biserică, 

„Eşti militar de carieră, domnule amiral, îi explicase Regentul, 
aşa că știi asta mai bine decât oricine: adevăratul ucigaş nu este 
tânărul soldat cate apasă pe trăgaci în bătălie. El e doar un pion 
care îndeplineşte ordinele celor mult mai puternici decât el - 
guverne, generali, lideri religioşi - cei care ori l-au plătit, ori l-au 
convins că luptă pentru o cauză care merita orice sacrificiu. 

Într-adevăr. Ávila cunoştea situația. 

„Aceleaşi reguli se aplică terorismului. Cei mai feroce teroriști 
nu sunt cei care construiesc bombele, ci liderii influenţi care 
alimentează ura în rândul maselor disperate, îndemnându-i pe 
soldaţii din primele rânduri să comită acte de violenţă. E suficient 
un singur suflet negru, însă convingător, pentru a face prăpăd în 


lume, instilând în minţile vulnerabile intoleranţa spirituală, ura şi 
naționalismul” 

Avila ştia că avea dreptate. 

„Atacurile teroriste împotriva creştinilor, continuase Regentul, 
sunt tot mai numeroase în lumea întreagă. lar cele din ultima 
vreme nu mai simt atentate îndelung şi meticulos planificate; ci 
răbufniri spontane ale unor lupi singuratici care răspund la 
chemarea la arme a duşmanilor lui Hristos cu putere de 
convingere. Şi printre aceşti duşmani persuasivi, îl includ şi pe 
ateul Edmond Kirsch.” 

În acel punct al discuţiei, amiralul fusese de părere că 
Regentul exagera. În ciuda josnicei campanii anticreştine duse de 
Kirsch în Spania, omul de ştiinţă nu rostise niciodată vreun 
îndemn la uciderea creştinilor. 

„Înainte să mă contrazici, permite-mi să-ţi dau o ultimă 
informaţie, reluase glasul la telefon, oftând adânc. Nimeni nu ştie 
acest lucru, însă atacul în urma căruia ţi-a fost ucisă familia... a 
fost un act de război împotriva Bisericii Palmariene.” 

Afirmația îl luase pe Ávila prin surprindere, deşi nu părea să 
aibă sens; Catedrala din Sevilla nu era o clădire palmariană. 

„În dimineaţa atentatului, rostise mai departe Regentul, patru 
membrii de rang înalt ai Bisericii Palmariene se aflau în 
comunitatea locală de credincioşi, pentru a recruta adepţi. Ei au 
fost principalele ţinte. Pe unii dintre ei îl cunoşti - Marco. Ceilalţi 
trei au murit în atac. 

Amiralul căzuse pradă unui vârtej de gânduri, amintindu-şi-l pe 
fizioterapeutul său, care-şi pierduse un picior în atentai. 

„Duşmanii noştri sunt puternici şi motivaţi, îi explicase în 
continuare glasul de la telefon. lar când n-a putut pătrunde în 
complexul nostru din El Palmar de Troya, atacatorul i-a urmărit 
pe cei patru misionari până la Sevilla şi a trecut la acţiune acolo. 
Îmi pare foarte rău, domnule amiral. Această tragedie reprezintă 
unul dintre motivele pentru care palmarienii ţi-au întins o mână - 
ne simţim răspunzători pentru faptul că soţia şi copilul tău au 
devenit victime colaterale în războiul declanşat împotriva 
noastră." 

„Un război declanşat de cine?“, întrebase el, încercând să 
înţeleagă informaţiile şocante pe care tocmai le aflase. 

„Verifică-ţi mesajele e-mail“, răspunsese Regentul. 

Ávila îşi deschisese căsuţa poştală electronică şi descoperise o 
serie şocantă de documente private care documentau un război 


brutal dus împotriva Bisericii Palmariene de mai mult de zece ani 
deja.., un război care includea, după toate aparențele, procese în 
justiţie, ameninţări ce frizau şantajul şi donaţii uriaşe făcute unor 
grupări de „vigilenţi” antipalmarieni precum Palmar de Troya 
Support sau Dialogue lreland. Chiar mai surprinzător era faptul 
că războiul acela dur împotriva Bisericii Palmariene părea dus de 
o singură persoană, anume futurologul Edmond Kirsch. 

Ávila fusese nedumerit. 

„De ce ar vrea Edmond Kirsch să-i distrugă tocmai pe 
palmarieni?” 

Regentul îi precizase că nimeni din cadrul Bisericii - nici măcar 
papa însuși - nu ştia de ce nutrea Kirsch o ură atât de intensă la 
adresa lor. Tot ce cunoşteau era că unul dintre cei mai bogaţi şi 
mai influenţi oameni de pe glob n-avea să se oprească înainte de 
a-i distruge pe toţi palmarienii. 

Apoi îi atrăsese atenţia asupra unui ultim document - copia 
unei scrisori dactilografiate trimise Bisericii Palmariene de un 
individ care se pretindea a fi atacatorul de la Sevilla. Chiar pe 
primul rând al misivei, omul declara că era „un discipol al lui 
Edmond Kirsch”. De altceva Ávila nu mai avusese nevoie; pumnii 
i se încleştaseră, pradă unei furii nestăpânite. 

Regentul îi explicase pe urmă de ce palmarienii nu dăduseră 
presei scrisoarea; ţinând cont de toată publicitatea negativă care 
li se făcuse în ultima vreme - o mare parte a ei orchestrată şi 
finanțată de Kirsch însuși -, ultimul lucru de care avea nevoie 
Biserica era să fie asociată cu un atac terorist. 

„Familia mea a murit din cauza Edmond Kirsch.“ 

Aflat în puţul întunecat al scării spiralate, Ávila stătea cu 
privirea aţintită asupra lui Robert Langdon, bănuind că profesorul 
nu ştia nimic despre cruciada secreta dusă de Kirsch împotriva 
Bisericii Palmariene, nici despre faptul că el inspirase atacul care- 
i ucisese lui soţia şi copilul. 

„Nu contează ce ştie Langdon, îşi spuse el. E doar un soldat, 
aşa cum sunt şi eu. Am căzut amândoi în prăpastia asta şi numai 
unul din noi va ieşi din ea viu. Eu am ordinele mele.“ 

Langdon stătea la câteva trepte mai sus, ţinând arma ca un 
amator, cu ambele mâini. „Greşită alegere”, comentă Avila 
pentru sine, apoi cobori pe nesimţite încă o treaptă, se propti 
bine în sol şi se uită drept în ochii profesorului. 

— Ştiu că ţi-e greu să mă crezi, îi spuse el cu glas tare, dar 
Edmond Kirsch mi-a ucis familia. Şi uite aici dovada. 


Deschise palma să-i arate tatuajul care, fireşte, nu dovedea 
absolut nimic, însă care avu efectul scontat: Langdon îşi mută 
privirea. 

În frântura de clipă în care profesorul îşi îndreptă ochii spre 
palma amiralului, Avila ţâşni în sus şi spre stânga, de-a lungul 
peretelui curb al scării, ieşind din linia de foc a revolverului. Exact 
aşa cum anticipase, Langdon trase dintr-un impuls automat, 
apăsând trăgaciul înainte să poată realinia arma cu ţinta aflată în 
mişcare. Ca bubuitul unui arme, detunătura reverberă în spaţiul 
îngust, iar amiralul simţi cum glonţul îi şterge umărul înainte de a 
ricoşa inofensiv în piatra scării. f 

Langdon încercă să ţintească din nou, dar Avila făcu un salt în 
aer şi, din cădere, izbi puternic cu pumnii în încheieturile 
profesorului, azvârlindu-i din mâini arma care se rostogoli pe 
trepte în jos. i 

Cuţite parcă se înfipseră în pieptul şi în umărul lui Avila când 
ateriză pe scară, lângă Langdon, însă revărsarea de adrenalină îi 
dădu forţe noi. Duse o mână la spate şi smulse pistolul ceramic 
de la betelie. Comparativ cu revolverul agentului, arma părea 
uşoară ca un fulg. 

Indreptă pistolul spre pieptul lui Langdon şi, fără sa ezite, 
apăsă trăgaciul. 

Arma bubui, dar cu o sonoritate neobişnuită, şi amiralul simţi 
că mâna îi ia foc, înțelegând imediat că ţeava îi explodase. 
Construite pentru a nu putea fi detectate, acele arme noi, fără 
componente metalice, erau proiectate doar pentru un foc sau 
două. Avila n-avea idee încotro zburase glonţul, însă îl văzu pe 
Langdon dând să se ridici în picioare. Lăsă pistolul să cadă şi se 
năpusti spre el, prinzându-l într-o încleştare violentă, pe buza 
interioară a treptelor. 

În clipa aceea, amiralul ştiu că profesorul n-avea nicio şansă. 

„Suntem dezarmaţi amândoi, îşi spuse el. Dar eu am avantajul 
poziţiei.” Evaluase deja deschiderea puţului central al scării - un 
hău mortal, aproape fără nicio barieră de proiecţie, iar acum, 
încercând să-l îmbrâncească pe Langdon în spate, spre buza 
hăului, îşi propti un picior în perete, sporindu-şi considerabil forţa 
de atac. Cu o nouă energie, începu să-l împingă către golul 
căscat. Langdon rezista din toate puterile, însă poziţia îi dădea 
amiralului un avantaj substanţial şi, din expresia disperată a 
profesorului, era limpede că ştia şi el care avea să fie sfârşitul. 


W 


Robert Langdon auzise odată că cele mai hotărâtoare decizii 
din viață - cele de care depindea supraviețuirea - erau luate, de 
obicei, într-o fracțiune de secundă. 

Acum, împins cu brutalitate pe marginea treptelor, cu spatele 
arcuit deasupra hăului adânc de treizeci de metri, înălţimea lui 
de un metru optzeci şi centrul de greutate poziţionat sus se 
dovedeau un dezavantaj letal. Şi ştia că nu putea face nimic 
pentru a contracara avantajul poziţiei lui Avila. 

Aruncă o privire disperată peste umăr, în golul din spatele lui. 
Putul circular era îngust - avea poate un metru în diametru - şi 
totuşi, suficient de larg pentru ca trupul lui să se prăbuşească în 
gol. 

„O cădere căreia nu-i poţi supravieţui.” 

Cu un urlet gutural, amiralul îşi încleşta strâns mâinile pe el, 
reînnoindu-şi eforturile. Şi atunci îşi dădu Langdon seama că nu 
mai avea decât o singură soluţie. In loc să i se opună, se va folosi 
de forţa atacatorului. 

În clipa în care Ávila se opinti să-l ridice peste marginea joasă, 
profesorul se făcu ghem şi-şi încleşta picioarele pe treapta din 
piatră. Pentru o fracțiune de secundă, redeveni studentul de 
douăzeci de ani în bazinul de la Princeton... concurând la stilul 
spate... pregătit în blocstart... cu genunchii îndoiţi... abdomenul 
încordat... aşteptând startul. 

„Coordonarea e totul.“ 

De data asta, Langdon nu auzi pistolul de start. Ţâşni din 
poziţia ghemuit, zvâcnind în aer, ni spatele arcuit peste hău. În 
momentul saltului, simţi rum Ávila, pregătit să împingă un trup 
de o sută de kilograme, se dezechilibră, luat prin surprindere de 
neașteptata inversare de situaţie. 

Amiralul se desprinse de el cât putu de rapid, dar profesorul îl 
simţi zbătându-se să-şi recapete echilibrul şi-şi arcui spinarea cu 
un zvâcnet, rugându-se să zboare prin aer suficient cât să 
traverseze golul central şi să aterizeze pe treptele de pe cealaltă 
parte a spirei, la doi metri mai jos. Şi totuşi, se părea că nu va 
reuşi. In mijlocul saltului, începu să se ghemuiască instinctiv, 
pentru a-şi proteja capul, şi se izbi cu forţă de un perete vertical 
din piatră. 

„N-am reuşit. Sunt un om mort.“ 


Sigur că lovise marginea interioară a scării, se pregăti 
sufleteşte pentru prăbuşirea în neant. 

Insă prăbuşirea dură doar o secundă. 

Ateriza aproape instantaneu pe o suprafaţă dură şi inegală, 
lovindu-se la cap. Forţa coliziunii aproape că-l lăsă inconştient. În 
clipa aceea conştientiza că reuşise să sară peste gol şi se izbise 
de celălalt perele al puţului, oprindu-se pe o porţiune mai joasă a 
scării spiralate. 

„Găseşte revolverul”, îşi spuse el luptând să rămână conştient 
şi ştiind ca Ávila se va năpusti asupra lui dintr-o secunda în alta. 
Dar era prea tărziu. Creierul lui refuza să mai funcţioneze. 

In vreme ce totul i se făcu negru înaintea ochilor, ultimul lucru 
pe care-l mai auzi fu un sunet ciudat... o serie de bufnituri 
undeva sub el, fiecare mai îndepărtată decât precedenta. Îi 
reaminteau de zgomotul unui sac de gunoi prea burduşit aruncat 
de la etaj pe un tobogan menajer. 


CAPITOLUL 76 


Când Opelul se apropie de intrarea principală a Palatului El 
Escorial, prinţul Juliân văzu familiara baricadă improvizată din 
SUV-uri albe şi-şi dădu seama că Valdespino nu-l minţise. 

„Tata este aici, într-adevăr. “ 

După mărimea convoiului, se părea că toţi agenţii Gărzii 
Regale atribuiţi suveranului fuseseră relocați la acea reşedinţa 
istorică. 

Diaconul opri maşina şi unul dintre agenţi, cu o lanternă în 
mână, se apropie de portieră, lumină interiorul şi se retrase 
imediat - evident neașteptându-se să-i vadă pe prinţ şi pe 
episcop în maşinuţa aceea veche. 

— Înălţimea Voastră! exclamă omul, luând poziţie de drepţi. 
Excelenţă! Vă aşteptam. Dar unde sunt agenţii dumneavoastră? 
întrebă el apoi, privind automobilul ruginit. 

— A fost nevoie de ei la Palat, răspunse prinţul. Am venit să-l 
vedem pe tatăl meu. 

— Desigur, desigur! Dacă aţi vrea să coborâţi din acest... 

—  Mutaţi bariera, îl întrerupse Valdespino, şi intrăm aşa. 
Maiestatea Sa e în spitalul mănăstirii, bănuiesc. _ 

— A fost acolo, rosti paznicul pe un ton ezitant. Insă mă tem că 
nu mai e. 

Valdespino icni cu un aer înspăimântat. Julián simţi că 
îngheaţă. „Tata a murit?!” 

— Nu! Îmi... îmi pare rău, bâigui paznicul, regretându-şi 
cuvântul neinspirat. Maiestatea Sa nu mai este aici - a plecat de 
la El Escorial cu o oră în urmă.. Şi-a luat principalul agent de 
securitate şi au părăsit complexul. 

Uşurarea resimţită de Juliân se transformă în nedumerire. „A 
plecat din spitalul de aici?“ 

— Dar e absurd! strigă Valdespino. Regele mi-a spus să-l aduc 
pe don Juliân aici, imediat! 

— Da, Excelenţă. Avem ordine clare în acest sens şi, dacă 
vreţi, coborâţi, vă rog, din maşină, ca să vă transferăm pe 
amândoi într-un vehicul al Gărzii Regale. 


Episcopul şi prinţul schimbară o privire perplexă, însă coborâră 
din Opel. Agentul îi spuse diaconului ca serviciile lui nu mai erau 
necesare şi că se putea întoarce la Palat. Speriat, tânărul demară 
fără un cuvânt, evident bucuros că rolul lui în bizarele 
evenimente ale acelei seri se încheiase. 

Urcând alături de prinţ pe bancheta din spate a unui SUV 
Valdespino deveni din ce în ce mai agitat. 

— Unde e regele? întrebă el. Şi unde ne duceţi? 

— Nu facem decât să respectăm ordinele directe ale Maiestăţii 
Sale. Ne-a cerut să vă punem la dispoziţie un vehicul, un şofer şi 
să vă înmânăm această scrisoare, preciza agentul, scoțând din 
buzunar un plic pe care i-l întinse prinţului prin geamul deschis al 
maşinii. 

„O scrisoare de la tata?“ Tot formalismul acela i se părea 
deconcertant, mai ales când văzu că plicul purta sigiliul regal, din 
ceară, „Oare ce are de gând?“, se întrebă el îngrijorat de 
aparenta  înrăutăţire a facultăților mintale ale regelui. 
Nerăbdător, rupse sigiliul şi scoase din plic o filă scrisă de mână. 
Caligrafia tatălui său nu mai era ce fusese odinioară, dar putea fi 
încă descifrată. Incepu să citească, uimirea crescându-i cu 
fiecare cuvânt. 

Când termină, puse fila înapoi în plic şi închise ochii, analizând 
posibilele opţiuni. Insă, fireşte, n-avea decât una singură. 

— Porneşte şi ia-o spre nord, te rog, îi ceru el şoferului. 

Vehiculul demară, depărtându-se de El Escorial. Prinţul simţea 
privirea episcopului aţintită asupra lui. 

— Ce scria tatăl dumneavoastră? întrebă Valdespino. Şi unde 
mă duceţi?! 

Julián răsuflă adânc şi se întoarse spre vechiul prieten al tatălui 
său. 

— Dumneavoastră aţi spus-o foarte bine puţin mai devreme, 
rosti el cu un zâmbet trist. Tata este încă rege. Îl iubim şi-i 
urmăm ordinele. 


CAPITOLUL 77 


— Robert...? şoptea o voce. 

Langdon încercă să răspundă, dar capul îi vâjâia. 

— Robert? 

O mână moale îi atinse obrazul, iar profesorul deschise ochii, 
încet, încă dezorientat, crezu că visează. „Un înger în alb pluteşte 
deasupra mea.” 

Dar când îi recunoscu faţa, izbuti să surâdă slab. 

— Slavă Domnului! exclamă Ambra răsuflând adânc. Am auzit 
focul de armă. Nu te ridica! adăugă ea aşezându-se alături. 

Treptat, memoria îi reveni şi un val de teamă puse stăpânire 
pe el. 

— Omul care ne-a atacat... 

— A murit, şopti Ambra pe un ton calm. Eşti în siguranţă acum. 

— A căzut. S-a prăbuşit în puţul scării, preciza ea, făcând semn 
cu mâna în direcţia aceea. 

Langdon se strădui să asimileze vestea. Încet, îşi aminti totul. 
Îşi alungă cu greu ceața care-i învăluise mintea şi încercă să-şi 
dea seama unde era rănit, concentrându-se pe pulsaţia 
chinuitoare din şoldul stâng şi pe durerea ascuţită pe care o 
simţea la cap. Altfel, nimic nu părea să fie rupt. Zumzetul staţiilor 
radio ale poliţiei răsuna de jos. 

— Cât timp... am fost...? 

— Câteva minute. Îți reveneai şi iar leşinai. Trebuie să te 
ducem la un medic. 

Încet, cu mişcări ușoare, Langdon se ridică în şezut, cu spatele 
rezemat de peretele scării, 

— Era ofiţerul,.. De marină, spuse el. Cel care... 

— Știu, replică Ambra. Cel care l-a ucis pe Edmond. Poliţiştii toi 
mai l-au identificat. Aşteaptă jos, la baza scării, cu cadavrul lui şi 
vor o declaraţie din partea ta, însă părintele Befa le-a cerut să 
nu urce nimeni aici înainte să vină echipa medicală, care ar 
trebui să ajungă din minut în minut. 

Langdon încuviinţă, simțind cum capul îi zvâcneşte de durere, 


— Probabil te vor duce la spital, ceea ce înseamnă că trebuie 
să vorbim acum... înainte de sosirea lor. 

— Să vorbim... despre ce? 

Ambra îl privi o clipă cu un aer îngrijorat. Apoi se aplecă şi-i 
şopti la ureche: 

„Robert, nu-ţi aminteşti? Am găsit-o - parola lui Edmond! 
„Întunecata religie a pierit şi dulcea ştiinţă e stăpână.“ 

Cuvintele îi străpunseră ceața de pe creier ca o săgeată, 
făcându-l să zvâcnească, gata să se ridice de jos. 

— Tu ai reuşit să ne aduci până aici, reluă Ambra. De restul pot 
să mă ocup eu. Ziceai că ştii cum să-l găseşti pe Winston... Locul 
în care se află laboratorul lui Edmond... Spune-mi unde să mă 
duc şi rezolv eu de acum încolo. 

Amintirile îi reveniră ca un torent. 

— Da, ştiu, răspunse el. 

„Sau cel puţin cred că pot să-mi dau seama.” 

— Atunci, spune-mi!?! 

— Trebuie să ajungem în celălalt capăt al oraşului. 

— Unde? 

— Nu ştiu adresa, replică Langdon, ridicându-se încet în 
picioare. Dar pot să te duc... 

— Stai jos, Robert, te rog! 

— Da, stai jos, răsună un alt glas şi silueta unui bărbat apăru 
pe treptele de sub ei. 

Era părintele Beña, care urca scara cu răsuflarea tăiată 

— Ambulanţa aproape că a ajuns, adăugă el. 

— Mă simt bine, minţi Langdon şi se rezemă de perele, cuprins 
de ameţeală. Eu şi Ambra trebuie să plecăm. 

— N-o să ajungeţi prea departe, replică preotul. Poliţiştii 
aşteaptă jos. Vor o declaraţie. Şi în plus, catedrala e înconjurată 
de presă; cineva le-a spus ca sunteţi aici. Apropo, continuă Beña 
ajungând, în sfârşit, lângă Langdon şi surâzând obosit, şi eu, şi 
doamna Vidal ne bucurăm să vedem că sunteţi bine. Ne-aţi 
salvat vieţile. 

— Sunt sigur că dumneavoastră le-aţi salvat pe ale noastre, 
râse Langdon, 

— Ei bine, în orice caz, trebuie să ştiţi că nu veţi putea ieşi de 
pe scara asta fără să daţi ochii cu poliţia. 

Langdon se sprijini cu ambele mâini pe bordura din piatră şi se 
aplecă peste ea cu grijă, uitându-se în jos. Scena macabră de la 


parter părea să se afle foarte departe - trupul prăbuşit al lui Ávila 
iluminat de lanternele mai multor poliţişti. 

Privind în golul cu pereţi spiralaţi şi remarcând încă o dată 
forma elegantă de nautil, îşi aminti de site-ul Muzeului Gaudi 
găzduit la subsolul Bisericii. Îl accesase nu cu mult timp în urmă 
şi ştia că includea o serie de machete spectaculoase la scară ale 
bazilicii Sagrada Familia - realizate cu minuţiozitate de programe 
CAD şi uriaşe imprimante 3D -, ilustrând îndelungata evoluţie a 
clădirii, de la săparea fundaţiei până la finalizarea ei viitoare. 

„De unde venim? se întrebă el încă o dată. Încotro ne 
îndreptăm?” 

Brusc, în minte îi veni o altă amintire - una dintre machetele la 
scară ale exteriorului. Imaginea rămăsese fixată în memoria lui 
eidetică - un prototip care înfăţişă stadiul actual de construcţie, 
fiind intitulat „Sagrada Familia Astăzi”. 

„Dacă macheta aceea este de actualitate, atunci am putea 
avea o cale de ieşire.” 

— Părinte, zise el întorcându-se repede spre Beña, aţi putea 
transmite un mesaj cuiva de afară? 

Preotul îl privi mirat, iar când Langdon începu să le explice 
planul lui pentru a ieşi din catedrală, Ambra clătină din cap. 

— E imposibil, Robert! Nu există nimic acolo sus pentru a... 

— De fapt, o întrerupse Bea, chiar există. Nu va fi acolo 
pentru totdeauna, însă pe moment domnul Langdon are 
dreptate. Ceea ce sugerează chiar este posibil. 

Ea îi privi surprinsă. 

— Dar, Robert... chiar dacă putem ieşi fără să fim văzuţi, eşti 
sigur că nu e nevoie să mergi la spital? 

În privinţa asta, nu, nu era foarte sigur. 

— Pot să merg mai târziu, dacă va fi nevoie. Dar acum avem o 
datorie faţă de Edmond să terminăm lucrul pentru care am venit 
aici, rosti el, apoi, întorcându-se spre Beña, îl privi drept în ochi şi 
continuă: Trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră, părinte, în 
privinţa motivului pentru care ne aflăm aici. Aşa cum ştiţi, 
Edmond Kirsch a fost ucis în această seară pentru a fi împiedicat 
să-şi anunţe descoperirea ştiinţifică. 

— Da, răspunse preotul. Şi din tonul introducerii, părea să 
creadă că descoperirea aceea va afecta grav toate religiile lumii. 

— Exact. lată de ce cred că trebuie să știți că eu și doamna 
Vidal am venit în Barcelona în încercarea de a face cunoscută 
lumii descoperirea lui. Şi suntem foarte aproape de a reuşi. Ceea 


ce înseamnă că... zise el şi făcu o pauză scurtă, pe urmă 
continuă: Rugându-vă acum să ne ajutaţi, vă cer, de fapt, să 
contribuiţi la difuzarea în lumea întreagă a cuvintelor unui ateu. 

Bea îi puse o mână pe umăr, 

— Domnule profesor, râse el uşor, Edmond Kirsch nu e primul 
ateu din istorie care declară că „Dumnezeu e mort“, şi nu va fi 
nici ultimul. Orice ar fi descoperit el, fără îndoială că subiectul va 
fi dezbătut pe toate părţile. Încă de la începuturile omenirii, 
intelectul omenesc a evoluat, şi nu e treaba mea să împiedic 
această evoluţie. În ceea ce mă priveşte însă, nu cred că a 
existat vreodată un progres în plan intelectual care să nu-l fi 
inclus şi pe Dumnezeu. 

Cu aceste cuvinte, preotul le zâmbi liniştitor şi începu să 
coboare treptele. 


Afară, în carlinga elicopterului EC145, pilotul privea îngrijorat 
mulţimea tot mai numeroasă care se strânsese în afara gardului 
de securitate, în jurul Bazilicii Sagrada Familia. Nu mai primise 
nicio veste de la cei doi agenţi din interior ai Gărzii Regale şi se 
pregătea să deschidă staţia radio, când un bărbat mititel, într-o 
robă neagră, ieși din Biserică şi se apropie de aparatul de zbor. 
Omul i se prezentă ca fiind părintele Bena şi-i transmise un mesaj 
bulversant: ambii agenţi ai Gărzii Regale fuseseră ucişi și era 
imperios ca viitoarea regină şi profesorul Langdon să fie evacuaţi 
imediat. Ca şi cum acele vești n-ar fi fost suficient de uluitoare, 
pilotul află în continuare de la Beña de unde anume trebuia să-i 
ia pe cei doi. 

„Imposibil”, reflectă omul. 

Şi totuşi, în vreme ce survola Sagrada Familia, îşi dădu seama 
că preotul avusese dreptate. Cea mai mare turlă a catedralei - 
un turn central, monolitic - nu fusese construită încă în 
întregime. Platforma ei de bază era o zonă circulară, plata, 
ascunsă în mijlocul unui mănunchi de alte turle, ca o poiană într- 
o pădure. 

Poziţionă elicopterul deasupra platformei, în punct fix. Apoi 
începu să coboare lent printre turnurile zvelte. Când atinse 
platforma, două siluete îşi făcură apariţia din casa unei scări - 
Ambra Vidal şi Robert Langdon, care era rănit. 


Pilotul sări din elicopter şi-i ajută să urce la bord. În vreme ce 
le prindea centurile de siguranţă, viitoarea regină a Spaniei 
schiţă un semn scurt din cap către el. 

— Mulţumesc foarte mult, şopti ea. Domnul Langdon îţi va 
indica unde trebuie să ajungem. 


CAPITOLUL 78 


D 
"Y ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 


BISERICA PALMARIANĂ A UCIS-O PE MAMA LUI EDMOND 
KIRSCH?! 


Informatorul nostru, [email protected], ne-a contactat cu o 
altă dezvăluire de senzaţie! În conformitate cu o serie de 
documente exclusive, a căror veridicitate a fost verificată de 
ConspiracyNet, Edmond Kirsch a încercat ani la rând să dea în 
judecată Biserica Palmariană pentru presupuse „cruzimi fizice, 
manipulare psihologică şi îndoctrinare forțată”, care ar fi cauzat 
moartea Palomei Kirsch - mama biologică a lui Edmond - cu 
peste trei decenii în urmă. 

Sursele au afirmat că Paloma Kirsch ar fi fost un membru activ 
al Bisericii Palmariene. După o tentativă de a se elibera de sub 
tutela acesteia, ea a fost înjosită şi abuzată psihologic de 
superiorii ei, sfârşind prin a se spânzura în chilia de la mănăstire. 


CAPITOLUL 79 


— Regele însuşi? exclamă Garza din nou şi glasul îi răsună ca 
un ecou între zidurile arsenalului. Tot nu pot să cred că ordinul de 
arestare a venit chiar de la rege. După atâţia ani de serviciu în 
slujba sa! 

Mónica Martin duse un deget la buze şi privi printre şirurile de 
armuri spre intrare, pentru a se asigura că gărzile n-ascultau la 
uşă. 

— V-am spus, episcopul Valdespino se bucură de influenţă pe 
lângă rege şi l-a convins că dumneavoastră sunteţi autorul 
acuzațiilor lansate în seara asta împotriva lui şi că i-aţi făcut o 
înscenare. 

„Am devenit mielul de sacrificiu al regelui”, realiză Garza. 
Întotdeauna bănuise că, dacă ar fi fost nevoit vreodată să aleagă 
între el şi Valdespino, suveranul l-ar fi ales pe acesta din urmă; în 
definitiv, cei doi erau prieteni de-o viaţă şi relaţiile spirituale 
treceau întotdeauna pe locul întâi, înaintea celor profesionale. 

Şi totuşi, Garza nu-şi putea alunga senzaţia că ceva anume în 
explicaţia Mânicăi nu era pe deplin logică. 

— Povestea asta cu răpirea... Vrei să zici că a fost ordonată de, 
rege? întrebă el. 

— Da, Maiestatea Sa m-a sunat direct. Mi-a ordonat să anunţ 
că Ambra Vidal a fost răpită. Toată povestea avea rolul de a 
salva reputaţia viitoarei regine de a contrazice ideea că fugise cu 
un alt bărbat, explică Martin, privindu-l pe comandant cu o 
expresie iritată. De ce îmi puneţi o asemenea întrebare? Mai ales 
acum, când ştiţi că regele i-a telefonat agentului Fonseca şi i-a 
relatat aceeaşi poveste a răpirii. 

— Nu-mi vine să cred că regele ar risca vreodată să acuze de 
răpire, în mod fals, un reputat profesor american. Ar însemna că 
e... 

— Senil? îl întrerupse ea. 

Garza o privi fix, în tăcere. 


— Domnule comandant, nu uitaţi că starea de sănătate a 
Maiestăţii Sale lasă de dorit. Poate că, pur şi simplu, a fost o 
eroare de judecată, un moment de rătăcire. 

— Sau poate unul de geniu, replică Garza. Nesăbuită sau nu, 
viitoarea regină este în siguranţă acum, în custodia Gărzii 
Regale. 

— Exact, consimţi Martin. Şi atunci, ce vă intrigă? 

— Valdespino. Recunosc că omul nu-mi place, dar instinctul îmi 
spune ca e imposibil să fi pus la cale asasinarea lui Kirsch şi tot 
ce a mai urmat. 

— De ce nu? contraatacă ea cu virulență. Fiindcă e preot? 
Dacă nu mă îndoiesc, Inchiziția ne-a dat câteva lecţii clare cu 
privire la disponibilitatea Bisericii de a găsi justificări pentru 
măsurile drastice adoptate. După părerea mea, Valdespino e un 
tip arogant, lipsit de scrupule, oportunist şi foarte secretos. 
Greșesc undeva? 

— Fireşte, răspunse Garza, uimit el însuşi să constate că-i lua 
apărarea episcopului. Valdespino este aşa cum spui, însă e, 
totodată, o persoană pentru care tradiţia şi demnitatea sunt 
nepreţuite. Regele - care nu dă crezare aproape nimănui - se 
încrede în el de decenii bune. Mi-e foarte greu să admit că un 
intim al monarhului ar comite un act de trădare precum acesta 
cu care ne confruntăm acum. 

Martin oftă şi-şi scoase telefonul mobil. 

— Domnule comandant, regret că vă subminez buna părere 
despre episcop, dar trebuie să vedeţi ceva. Suresh mi-a arătat şi 
mie. 

Apăsa câteva taste şi pe urmă îi întinse telefonul. Pe ecran era 
afişat un mesaj-text lung. 

— E o captură de ecran cu un SMS pe care l-a primit 
Valdespino în seara asta, şopti ea. Citiţi-l! Vă garantez că vă veţi 
schimba opinia. 


CAPITOLUL 80 


În ciuda durerii care-i străfulgera în corp, Robert Langdon 
încerca un ciudat sentiment de euforie, în vreme ce elicopterul 
lăsa în urmă acoperişul de la Sagrada Familia. 

„Sunt în viaţă!“ 

Simţea adrenalina acumulându-i-se în vene, de parcă toate 
evenimentele ultimei ore îşi făceau efectul asupra lui, deodată. 
Încercând să respire cât mai uşor posibil, privi afară, la lumea 
care se întindea dincolo de carlingă. _ 

Pretutindeni în jurul lui, turle masive se ridicau spre cer. Insă 
pe măsură ce elicopterul lua înălţime, bazilica se micșora, 
pierzându-se în grila scăldată în lumini a străzilor. Spre deosebire 
de alte oraşe, aici cvartalele n-aveau obişnuita formă 
dreptunghiulară sau pătrată, ci erau mai degrabă octogonale. 
„L'Eixample”, îşi aminti el. Lărgirea.” 

Vizionarul arhitect şi urbanist Ildefons Cerdà extinsese toate 
intersecțiile din acea zona a oraşului retezând colţurile străzilor în 
unghi şi creând astfel minipiaţete cu o mai bună vizibilitate, mai 
aerisite şi cu spaţiu mai generos pentru cafenele şi terase pe 
trotuar. 

— Adónde vamos? întrebă pilotul peste umăr. Unde mergem? 

Langdon arătă cu mâna spre două cvartale mai la sud, unde 
una dintre cele mai largi şi mai luminoase artere, care-şi merita 
numele ca nicio alta, străbătea oraşul în diagonală. 

— Avinguda Diagonal! ștrigă Langdon în chip de răspuns. A/ 
oeste. Spre vest. 

Inconfundabilă pe orice hartă a Barcelonei, Avinguda Diagonal 
traversa oraşul dintr-un capăt în altul, de la ultramodernul bloc- 
turn Diagonal ZeroZero de lângă plajă până la grădinile de 
trandafiri din Parc de Cervantes - un omagiu întins pe patru 
hectare, adus celui mai apreciat romancier spaniol, autorul 
romanului Don Quijote. 

Pilotul încuviinţă şi viră spre vest, survolând artera care urca 
spre munte. 

— Adresa? întrebă el apoi. Coordonatele? 


„Nu ştiu care e adresa”, îşi dădu seama Langdon. 

— la-o spre stadionul de fotbal. 

— Fotbal? exclamă pilotul, mirat. FC Barcelona? 

Langdon încuviinţă din cap în semn că da, fără a se îndoi că 
pilotul ştia exact cum anume să ajungă la sediul celebrului club 
de fotbal, aflat la câţiva kilometri distanţă, pe Avinguda Diagonal. 
Şi, într-adevăr, elicopterul începu să zboare cu viteză maximă. 

— Robert, te simţi bine? întrebă Ambra încet, privindu-l de 
parcă s-ar fi temut că loviturile suferite îi afectaseră judecata. 
Spuneai că ştii unde-l putem găsi pe Winston. 

— Ştiu. Într-acolo mergem. 

— Pe un stadion de fotbal? Crezi că Edmond a construit un 
supercomputer pe o arenă sportivă? 

El clătină din cap. 

— Nu, stadionul e doar un punct de reper facil pentru pilot. Pe 
mine mă interesează clădirea aflată chiar alături de stadion - 
Gran Hotel Princesa Sofia. 

Aerul ei de nedumerire se adânci. 

— Robert, nu sunt sigură că are sens ce spui. E imposibil ca 
Edmond să-l fi construit pe Winston într-un hotel de lux. Cred că 
ar fi trebuii totuşi să te ducem la un spital. 

— Sunt bine, Ambra. Crede-mă! 

— Şi atunci, încotro ne îndreptăm? 

Langdon îşi mângâie bărbia cu un aer glumeţ. 

— Încotro ne îndreptăm? Cred că asta-i una dintre întrebările la 
care promisese Edmond să ofere răspuns în seara asta. 

Expresia de pe faţa Ambrei păru să oscileze undeva între 
amuzament şi exasperare. 

— Scuze, reluă el. Dă-mi voie să-ţi explic. Cu doi ani în urmă 
am luat prânzul împreună cu Edmond la un club privat de la 
etajul al optsprezecelea al Gran Hotel Princesa Sofia. 

— lar el a adus la masă un supercomputer? râse Ambra. 

— Nu tocmai. Edmond a venit pe jos şi mi-a spus că mânca 
aproape în fiecare zi la club, fiindcă hotelul îi era foarte aproape, 
la doar două străzi de laboratorul lui. Tot atunci mi-a povestit că 
lucra la un proiect de inteligenţă sintetică avansată şi că era 
extrem de entuziasmat de potenţialul cercetărilor lui. 

Figura Ambrei se lumină. 

— Despre Winston trebuie să fi fost vorba! 

— Exact aşa m-am gândit şi eu. 

— Deci Edmond te-a dus la laboratorul lui! 


— Nu. 

— Dar ţi-a spus unde e? 

— Din păcate, adresa a ţinut-o secretă. 

Îngrijorarea reveni în privirile. Ambrei. 

— Oricum, continuă Langdon, chiar Winston ne-a spus exact 
unde anume se află. 

— Nu, nu ne-a zis! exclamă ea nedumerită. 

— Ba te asigur că da, zâmbi Langdon. De fapt, a spus-o lumii 
întregi. 

Înainte ca Ambra să-l roage să-i explice, pilotul anunţă: 

— Ahi estă el estadio! 

Şi arătă în zare, spre conturul imensului stadion barcelonez. 

„Am ajuns repede!”, reflectă Langdon privind în jos şi trasând 
o linie imaginară de la stadion până la apropiatul Gran Hotel 
Princesa Sofia - un zgârie-nori amplasat într-o piaţetă largă, pe 
Avinguda Diagonal. Îi ceru pilotului să treacă peste stadion şi să-i 
ducă până în dreptul hotelului, la mare înălţime. 

În răstimp de numai câteva secunde, elicopterul urcă mai 
multe sute de metri, chiar deasupra hotelului în care se 
întâlniseră Langdon şi Edmond cu doi ani în urmă. „Mi-a spus că 
laboratorul se află la numai două străzi de aici.” 

Având avantajul panoramei aeriene, profesorul cercetă cu 
privirea zona înconjurătoare. Străzile de acolo nu erau la fel de 
drept trasate precum acelea de lângă Sagrada Familia, cvartalele 
având forme diverse, neregulate. 

„Aici trebuie să fie!” 

Din ce în ce mai nesigur, examina peisajul citadin în toate 
direcţiile, încercând să identifice forma aparte pe care o vedea cu 
ochii minţii. „Unde o fi?“ 

Abia când îşi îndreptă privirea spre nord, dincolo de sensul 
giratoriu de la Piaţa de Pius XII, simţi o rază de speranţă. 

— Acolo! strigă el către pilot. Te rog să survolezi zona aceea cu 
copaci! 

Elicopterul îşi cobori botul şi trecu în diagonală peste un 
cvartal, spre nord-vest, ajungând chiar deasupra zonei 
împădurite pe care i-o arătase Langdon. Păduricea făcea parte 
dintr-o proprietate vastă, înconjurată de ziduri. 

— Robert, ce faci? exclamă. Ambra pe un ton frustrat. Acela e 
Palatul Regal Pedralbes! E imposibil ca Edmond să-l fi construit 
pe Winston în... 


— Nu acolo! Dincolo! replică el, arătând spre cvartalul care se 
întindea imediat în spatele Palatului. 

Ambra se aplecă în faţă, încercând să vadă mai bine motivul 
însufleţirii lui. Cvartalul din spatele Palatului era delimitat de 
patru străzi puternic iluminate, care se intersectau conturând un 
romb aproape perfect, orientat de la nord la sud. Singurul 
„defect” al rombului era latura din dreapta jos, curbată şi ştirbită 
de o indentaţie, astfel că forma un perimetru neregulat. 

— Recunoşti linia aceea frântă? o întrebă Langdon arătând 
spre diagonala strâmbă a rombului - o stradă bine luminată şi 
perfect vizibilă pe fondul terenului împădurit al Palatului. Vezi și 
strada aceea cu o mică știrbitură? 

Ambra îşi înclină capul pe un umăr, ca să vadă mai bine, şi 
exasperarea i se disipă brusc. 

— Păi, linia aceea chiar mi-e cunoscută. Însă nu ştiu de unde. 

— Vită-te la întregul cvartal. Ca un romb cu marginea inegală 
în partea dreaptă jos, o îndemnă el şi aşteptă o clipă, încrezător 
că Ambra îl va recunoaşte. Uită-te la cele două părculeţe. 

Şi-i arătă un parc circular în mijloc şi altul, semicircular, în 
dreapta. 

— Am senzaţia că. Ştiu locul ăsta, dar nu-mi dau seama... 

— Gândeşte-te la artă, insistă profesorul. Mai exact la colecţia 
ta de la Guggenheim. Gândeşte-te la... 

— Winston! exclamă ea, întorcându-se spre el uluită. Forma 
acestui cvartal este conturul exact al autoportretului lui Winston 
de la Guggenheim! 

— Da, aşa e, zâmbi Langdon. 

Ambra se răsuci spre geam, studiind din nou zona în formă de 
romb cu margini inegale. Langdon o privea la rândul lui, 
comparând-o cu autoportretul lui Winston - pictura aceea cu 
formă ciudată care-l nedumerise chiar de când i-o arătase 
Winston, cu câteva ore înainte, un tribut stângaci adus operei lui 
Miró. 

„Edmond mi-a cerut să-mi fac un autoportret, şi asta a ieşit“, îi 
spusese computerul. 


Profesorul era convins deja că ochiul desenat în centrul 
tabloului - o caracteristică a lucrărilor lui Miró - indica locul exact 
în care se afla Winston, punctul din care percepea el lumea. 

Ambra se întoarse din nou spre el, cu o expresie deopotrivă 
bucuroasă şi uluită. 

— Autoportretul lui Winston nu e o imitație a lui Miró! Este o 
hartă! 

— Exact. Ţinând seama că el n-are corp şi nicio imagine 
propriu-zisă, era de așteptat ca autoportretul lui să redea mai 
degrabă locul în care se află decât aspectul lui fizic. 

— Ochiul... zise Amina. Desenul e o copie exactă a unui tablou 
de Miró. Numai că aici există un singur ochi. Şi mă gândesc că, 
poate, aşa a marcat el locul exact în care se află. 

— Şi cu mi-am spus acelaşi lucru, replică Langdon, întorcându- 
se apoi spre pilot şi întrebându-l dacă ar putea ateriza pentru 
câteva momente într-unul din cele două părculeţe. 

Elicopterul începu să coboare. 

— Dumnezeule! izbucni Ambra pe neaşteptate. Cred că ştiu de 
ce a ales Winston să imite stilul lui Miró! 

— De ce? 

— Construcţia peste care tocmai am trecut este Palatul 
Pedralbes. 

— Pedralbes? întrebă Langdon. Dar nu aşa se cheamă...? 

— Da! E titlul uneia dintre cele mai cunoscute schiţe ale lui 
Mir6. Probabil că Winston s-a documentat despre zonă şi a găsit 
o conexiune cu pictorul! 

Creativitatea de care dădea dovadă Winston era uluitoare, 
trebui să admită Langdon, şi simţi o neaşteptata însufleţire la 
gândul că va relua legătura cu inteligenţa artificială construită de 
Edmond. Când elicopterul se apropie de sol, el distinse silueta 
unei clădiri masive exact în locul în care Winston desenase 
ochiul. 

— Uite! exclamă Ambra. Acolo trebuie să fie! 


Profesorul îşi schimbă poziţia, încercând să aibă un unghi de 
vedere mai bun asupra clădirii eclipsate de un pâlc de copaci 
înalţi. Chiar şi din aer, părea formidabilă. 

— Nu văd nicio lumină. Crezi că vom putea intra? 

— Cineva trebuie să fie acolo, răspunse Langdon. Nu se poate 
ca Edmond să nu fi avut angajaţi la îndemână, mai ales în seara 
asta. Şi când vor afla că avem parola lui... bănuiesc că vor da 
fuga să ne ajute să difuzăm prezentarea. 

Cincisprezece secunde mai târziu, elicopterul ateriza într-un 
parc semicircular, la marginea estică a cvartalului. Langdon şi 
Ambra coborâră, iar pilotul ridică imediat aeronava de la sol şi se 
îndreptă spre stadion, unde urma să aştepte alte instrucţiuni. 

Străbătând în grabă terenul cufundat în întuneric spre mijlocul 
cvartalului, traversară o străduţă secundară, Passeig dels Tillers, 
şi ajunseră într-o zonă cu copaci deși. Drept în față printre 
trunchiurile groase, se zăreau contururile unei clădiri de mari 
dimensiuni. 

— Nu sunt lumini aprinse, șopti Ambra. 

— Şi avem un obstacol, constată Langdon încruntat, oprindu-se 
în dreptul unui gard de securitate din fier forjat, înalt de trei 
metri, care înconjura complexul. 

încercă să se uite printre barele din fier, însă nu reuşi să 
zărească printre copaci decât o mică parte din clădire. lar lipsa 
luminilor îl nedumerea. 

— Acolo! exclamă Ambra arătând un punct cam la douăzeci de 
metri de-a lungul gardului. Cred că e o poartă! 

Străbătură rapid distanţa şi ajunseră în faţa unui turnichet 
impunător, blocat şi încuiat. Alături se afla panoul electronic al 
unui interfon şi, înainte ca Langdon să apuce să evalueze 
opţiunile, Ambra apăsă deja butonul de apel. 

Interfonul sună de două ori și deschise conexiunea. 

Tăcere. 

— Alo! rosti Ambra. Alo! 

În difuzor nu se auzi nicio voce - doar bâzâitul liniei de 
comunicare deschise. 

— Nu ştiu dacă mă auziţi, insistă ea, dar suntem Ambra Vidal şi 
Robert Langdon. Suntem prieteni buni cu Edmond Kirsch. Eram 
cu el în seara asta, când a fost împuşcat. Deţinem informaţii 
extrem de utile pentru Edmond, pentru Winston şi, cred eu, 
pentru voi toţi, de asemenea. 


Lângă ei răsunară două clicuri repezi. Langdon puse imediat 
mâna pe turnichet, care se roti liber. 

— Ţi-am zis eu că e cineva aici! răsuflă el uşurat. 

Intrară fără să mai piardă timpul şi se îndreptară spre clădirea 
întunecată, printre copaci. Pe măsură ce se apropiau, silueta 
acoperişului începu să se profileze pe fundalul cerului şi o formă 
neaşteptată se materializa în faţa lor - un simbol înalt de peste 
patru metri fixat în cel mai înalt punct al construcţiei. 

Văzându-l, se opriră amândoi, sideraţi. 

„Nu se poate! exclamă Langdon în sinea lui, privind simbolul 
inconfundabil de deasupra lor. Laboratorul lui Edmond are pe 
acoperiş o cruce uriaşă:?!” 

Parcurgând alţi câţiva paşi, profesorul ieşi dintre copaci şi 
întreaga faţadă a clădirii i se deschise în faţă. Priveliştea era una 
surprinzătoare - o veche biserica în stil gotic cu rozasă mare, 
două turle din piatră şi o intrare elegantă, decorată cu 
basoreliefuri reprezentându-i pe fecioara Maria şi câţiva sfinţi 
catolici. 

Ambra se uită la el, consternată. 

— Robert, cred că am intrat pe proprietatea unei biserici 
catolice. Nu suntem unde ar trebui! 

El zări o plăcuţă montată în partea din faţă a lăcaşului şi 
începu să râdă. 

— Ba nu, cred că suntem exact în locul potrivit. 

Clădirea apăruse în presa cu câţiva ani în urma, dar el nu 
reţinuse că era în Barcelona. „Un laborator de ultimă tehnologie, 
construit în interiorul unei biserici catolice dezafectate.” Trebuia 
să admită, părea ultimul loc în care un ateu îndârjit să 
construiască un computer fără Dumnezeu. Privind fosta biserică, 
îşi dădu seama, cu un fior, de puterea de anticipație cu care 
Edmond îşi alesese parola. 

Întunecata religie a pierii & dulcea ştiinţă e stăpână. 

Langdon îi atrase atenţia Ambrei spre plăcuţa de pe zid, pe 
care seria: 


BARCELONA SUPERCOMPUTING CENTER 
CENTRO NACIONAL DE SUPERCOMPUTACION 


Ambra citi şi se întoarse spre el cu o expresie neîncrezătoare. 
— Barcelona are un Centru de supercalcul într-o biserică 
catolică?! 


— Are, zâmbi Langdon. Uneori, adevărul e chiar mai bizar 
decât ficţiunea. 


CAPITOLUL 81 


Cea mai înaltă cruce din lume se află în Spania. Ridicat pe un 
vârf de munte la treisprezece kilometri nord de mănăstirea de la 
El Escorial, deasupra unei văi aride, masivul crucifix din ciment 
are o înălţime de o sută cincizeci de metri şi este vizibil de la 
aproape două sute de kilometri distanţă. 

Defileul stâncos pe care-l străjuieşte - şi care poartă un nume 
cât se poate de potrivit, Valea celor căzuţi - este locul de odihna 
veşnică pentru mai mult de patruzeci de mii de suflete, victime 
din ambele tabere ale sângerosului Război Civil spaniol. 

„Ce căutăm aici? se miră Juliân urmându-i pe agenţii Gărzii 
Regale pe esplanada de la poalele muntelui, sub cruce. Aici vrea 
tata să ne întâlnim?” 

Alături de el, episcopul Valdespino părea la fel de nedumerit. 

— Totul mi se pare lipsit de sens, şopti el. Tatăl 
dumneavoastră a detestat întotdeauna locul ăsta. 

„Milioane de oameni detestă locul ăsta”, replică Julián pentru 
sine. Conceput în 1940 de generalul Franco însuşi, defileul Valea 
celor căzuţi fusese declarat „un act de ispăşire naţională” - o 
încercare de reconciliere între învinşi şi învingători. În ciuda 
„Nobilelor lui aspirații”, monumentul stârnea şi-n prezent 
controverse, deoarece fusese construit, printre alţii, de 
condamnaţii şi prizonierii politici care se opuseseră regimului 
franchist, mulţi dintre ei murind din cauza înfometării şi a 
condiţiilor grele de muncă pe şantier. 

În trecut, unii membri ai Parlamentului comparaseră locul cu 
un lagăr de concentrare nazist. Juliân bănuia că tatăl lui era de 
aceeași părere, deşi n-ar fi recunoscut niciodată acest lucru cu 
glas tare. Pentru majoritatea spaniolilor, locul era un monument 
închinat lui Franco, construit de Franco - un altar colosal pe care 
şi-l dedicase lui însuşi. lar faptul că fostul general fusese îngropat 
acolo nu făcea decât să agite şi mai mult spiritele criticilor. 

Juliân îşi aminti când fusese acolo, singura dată până atunci - o 
altă vizită împreună cu tatăl lui, pentru a învăţa pe viu despre 


istoria Spaniei. Regele îi arătase locurile, şoptindu-i: „Priveşte 
atent, fiule. Într-o zi vei distruge tot ce-i aici“. 

In vreme ce urca în urma agenţilor Gărzii Regale treptele spre 
austera faţadă săpată în stâncă, Juliân începu să bănuiască 
încotro se îndreptau. O uşă din bronz sculptat se înălța în faţa lor 
- o intrare în roca muntelui, iar el îşi aminti cum trecuse pragul 
acelei uşi copil fiind, hipnotizat de ceea ce se afla înăuntru. 

La urma urmei, adevăratul miracol de pe acel vârf de munte 
nu era crucea uriaşă care-l străjuia, ci spaţiul secret din interior. 

In stânca muntelui fusese săpată cu mâna, fără utilaje 
specifice, un fel de grotă de proporţii colosale, care pătrundea 
mai mult de două sute cincizeci de metri în piatră, deschizându- 
se apoi într-o incintă vastă, cu finisaje meticuloase şi elegante, 
cu pardoseala acoperită cu gresie şi o cupolă înaltă, decorată cu 
fresce, care măsura aproape patruzeci şi cinci de metri în 
diametru. „Am intrat într-un munte, îşi spusese micul Julián. Cred 
că visez!“ 

Şi peste ani, prinţul se întorsese în acelaşi loc. 

„Mă aflu aici la dorinţa tatălui meu muribund.” 

Apropiindu-se de uşa metalică, Juliân ridică privirea spre 
austera sculptură de deasupra intrării, o pietă din bronz. Lângă 
el, episcopul Valdespino se închină, deşi prinţul bănui că făcuse 
gestul mânat mai degrabă de emoție decât de credinţă. 


CAPITOLUL 82 


ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 
DAR... CINE E REGENTUL? 


Dovezi recent apărute atestă că asasinul Luis Ávila îşi primea 
ordinele criminale de la o persoană pe care el o numea Regentul. 

Identitatea acestui Regent rămâne un mister, deşi 
pseudonimul ne sugerează unele indicii, în conformitate cu 
definiţia din dicţionar, „regent” este o persoană desemnată să 
conducă provizoriu o monarhie şi, prin extensie, o organizaţie în 
perioada în care liderul acesteia este absent sau nu-şi poate 
exercita prerogativele. 

În urma sondajului efectuat în rândul utilizatorilor noştri, iată 
primele trei răspunsuri pe care le-am primit: 

1. Episcopul Valdespino, care a preluat sarcinile regelui 
suferind. 

2. Un papă palmarian care consideră că el este suveranul 
pontif legitim 

3. Un ofiţer de carieră spaniol care pretinde că ar acţiona în 
numele comandantului suprem aflat în stare de incapacitate, 
regele. 


Vă vom efori alte informaţii pe măsură ce le vom avea. 
4 CINEEREGENTUL 


CAPITOLUL 83 


Cercetând cu privirea faţada bisericii dezafectate, Langdon şi 
Ambra găsiseră intrarea Centrului de Supercalcul, în capătul 
sudic al navei principale. La zidul exterior, cu aspect rustic, 
fusese alipit un vestibul ultramodern din plexiglas, care dădea 
lăcaşului un aspect hibrid, de clădire cu o arhitectură aflată la 
graniţa dintre două secole. 

În curtea exterioară, aproape de intrare, se afla bustul înalt de 
aproape patru metri al unui războinic primitiv. Langdon nu-şi 
închipuia ce rost avea acea sculptură pe terenul unei biserici 
catolice, dar, cunoscându-l pe Edmond, era aproape sigur că 
locul lui de muncă avea să se dovedească unul plin de 
contradicții. 

Ambra se apropie în grabă de intrare şi apăsă butonul de apel 
de lângă uşă. O cameră de supraveghere se roti spre ei, 
cercetând zona într-o parte şi-n alta câteva momente. Apoi uşa 
se deschise. 

Trecură pragul într-un hol larg, amenajat în fostul nartex al 
bisericii. Era o încăpere anexă, cu pereţii din piatră, goală şi 
luminată difuz. Langdon se aşteptase să apară cineva care să-i 
întâmpine - poate unul dintre angajaţii lui Edmond, însă holul 
rămase pustiu. 

— Nu-i nimeni aici? şopti Ambra. 

În aceeaşi clipă, la urechi le ajunseră acordurile line, pioase, 
ale unei muzici bisericeşti medievale - o lucrare corală polifonică 
pentru voci masculine, vag cunoscută. Deşi Langdon nu reuşi s-o 
identifice, sonoritatea stranie a acelei muzici religioase într-un 
complex înalt tehnologizat părea tipică pentru sarcasticul simţ al 
umorului care-l caracterizase pe Edmond. 

Peretele din faţa lor, un masiv ecran cu plasmă constituia 
singura sursă de lumină din încăpere. Pe el se derula ceea ce nu 
putea fi descris decât ca un joc pe computer primitiv - grupuri de 
puncte negre care se mişcau pe o suprafaţă albă, ca nişte roiuri 
de insecte zburând aiurea de colo colo. 


„Dar nu complet aiurea”, constată Langdon imediat, 
recunoscând tiparul de mişcare. 

Acea celebră progresie generată pe computer, supranumită 
Viaţă, fusese concepută în anii '70 de matematicianul britanic 
John Horton Conway. Punctele negre, numite celule, se mişcau, 
interacţionau şi se reproduceau pe baza unei serii de „reguli” 
predefinite, stabilite de programator. În mod invariabil, cu timpul 
şi ghidate doar de aceste „reguli definitorii iniţiale”, punctele 
începeau să se organizeze de la sine în grupuri, şiruri şi tipare 
recurente - tipare care evoluau, îşi măreau complexitatea şi 
începeau să amintească tot mai mult de cele existente în natură. 

— Jocul Vieţii, al lui Conway, spuse Ambra. Am văzut cu câţiva 
ani în urmă un dispozitiv digital creat pe baza lui - un model 
multimedia numit automat celular. 

Langdon era impresionat - el, unul, auzise despre Jocul Vietii 
doar fiindcă inventatorul acelei progresii pe computer, Conway, 
fusese profesor la Princeton. Armoniile corale îi atraseră atenţia 
din nou. „Am impresia că am mai auzit piesa asta; să fie o mesă 
renascentistă?” 

— Robert, uită-te! 

Pe ecran, grupurile de puncte în mişcare îşi schimbaseră 
direcţia şi accelerau, de parcă programul rula acum invers. 
Secvența se derula mai repede, şi mai repede, înapoi în timp. 
Numărul de puncte începu să scadă, iar celulele nu se mai 
scindau înmulţindu-se, ci se recombinau. Structurile deveneau 
tot mai simple, până când nu mai rămaseră decât câteva, 
continuând şi ele să fuzioneze... mai întâi opt. Apoi patru, pe 
urmă două, după aceea... 

Una. 

O singură celulă clipea în mijlocul ecranului. 

Langdon simţi un fior străbătându-l. „Originile vieţii.” 

Punctul mai clipi o dată şi dispăru, lăsând în loc neantul - 
ecranul alb şi gol. 

Jocul Vieţii se încheiase. Şi un text abia vizibil începu să prindă 
formă, crescând și devenind tot mai pronunţat, până când reuşiră 
să-l citească. 


Dacă acceptăm ideea unei Prime Cauze, 
mintea jinduieşte totuşi să ştie 
de unde a venit ea şi cum a apărut. 


— Darwin, şopti Langdon, recunoscând formularea elocventă 
prin care legendarul savant exprimase aceeaşi interogaţie ca 
întrebarea lui Edmond Kirsch. 

— „De unde venim?”, rosti Ambra emoţionată. 

— Exact. 

— Şi mergem să aflăm răspunsul? întrebă ea zâmbind şi 
arătând spre o intrare străjuita de coloane, care părea să ducă 
spre corpul principal al bisericii. 

În timp ce traversau holul, imaginea de pe ecran se 
reactualiza, înfăţişând un colaj de cuvinte care apăreau aleatoriu. 
Numărul lor crescu haotic, însă constant: noile cuvinte evoluau, 
se transformau și se combinau în aşa fel încât să formeze o gamă 
complexă de fraze. 

„... creştere... muguri noi... splendide ramificații...” 

Imaginea se dilata şi ei văzură cuvintele metamorfozându-se 
într-un copac care creştea continuu. 


PI | 


PE 
4 
P 


SA m 

lu 
$ 

A a că 


Sat 
aa ES 
í 

z% 
>- 
> 

A 

> 
>. 
` 
f 


„Ce Dumnezeu?!” 

în vreme ce priveau absorbiți imaginea, sunetul vocilor a 
cappella deveni mai intens, iar Langdon îşi dădu seama că nu 
cântau în latină, ci în engleză. 

— Extraordinar, cuvintele de pe ecran, zise Ambra, par să se 
armonizeze cu muzica. 


— Ai dreptate, replică el observând cum fragmentele noi de 
text care apăreau pe ecran erau intonate simultan de cor. 

„... determinate de cauze cu acţiune lentă... nu de acte 
miraculoase...” 

Langdon privea şi asculta, tulburat de combinaţia de muzică şi 
cuvinte; melodia era una religioasă, fără îndoială, dar cuvintele, 
nicidecum. 

„... creaturi organice... trăiesc cele mai puternice... mor cele 
mai slabe...” 

Brusc, profesorul încremeni. „Cunosc piesa asta!” 

Cu câţiva ani în urmă îl invitase pe Edmond la un concert 
intitulat Missa Charles Darwin. O liturghie în stil creştin obişnuit, 
în care compozitorul eliminase însă textul tradiţional în latină şi-l 
înlocuise cu fragmente din Despre originea speciilor, a lui Charles 
Darwin, creând astfel o juxtapunere hipnotică - glasuri pioase 
cântând despre brutalitatea selecţiei naturale. 

— Bizar! comentă el. Am ascultat piesa asta împreună cu 
Edmond, cu ceva timp în urmă, şi i-a plăcut mult. Ce coincidenţă 
s-o aud acum iar! 

— Nu este nicio coincidentă! răsuna o voce familiară în 
difuzoarele de deasupra lor. Edmond m-a învăţat să întâmpin 
oaspeţii sosiți în casa mea difuzând o muzică pe care ar aprecia- 
o şi arătându-le ceva interesant, care să poată fi subiect de 
discuţie. 

Ambra şi Langdon ridicară privirile spre difuzoare, perplecşi. 
Vocea veselă care-i salutase avea un distinctiv accent britanic. 

— Mă bucur mult că aţi reuşit să ajungeţi aici, adăuga 
familiarul glas artificial. N-aveam nicio modalitate de a vă 
contacta. 

— Winston! exclamă Langdon, uimit de sentimentul de uşurare 
pe care-l resimțea reintrând în legătură cu o simplă maşinărie. 

El şi cu Ambra îi povestiră pe scurt tot ce se mai întâmplase. 

— Mă bucur să vă aud glasurile, declară Winston. Şi, spuneţi- 
mi, aţi găsit ceea ce căutaţi? 


CAPITOLUL 84 


— William Blake, rosti Langdon. „Întunecata religie a pierit & 
dulcea știință e stăpână." 

Winston rămase tăcut doar o clipă, pe urmă preciză. 

— Ultimul vers al poemului epic Cei patru Zoa. Trebuie să 
recunosc, alegerea este perfectă. Insă, adăugă el după o pauză 
scurtă, cerința celor patruzeci şi şapte de litere... 

— Semnul grafic al conjuncţiei latine et, îl întrerupse Langdon, 
explicându-i trucul folosit de Kirsch. 

— Edmond prin excelenţă! râse uşor glasul electronic. 

— Aşa deci, Winston, interveni Ambra, acum că știi parola, poţi 
deschide şi restul prezentării lui? 

— Fireşte. Tot ce trebuie este să introduceţi voi parola manual. 
Edmond şi-a protejat proiectul cu mai multe programe firewall, 
aşa că eu n-am acces direct la el. Dar vă pot conduce în 
laboratorul lui, unde vă voi arăta cum să introduceţi informaţia 
necesară. Apoi putem deschide programul în mai puţin de zece 
minute. 

Langdon şi Ambra se priviră descumpăniţi. Confirmarea venită 
atât de rapid din partea lui Winston îi prinsese oarecum 
nepregătiţi. După tot ce înduraseră până atunci, acel ultim 
moment de triumf părea să fi sosit pe neaşteptate şi deloc 
ceremonios. 

— Robert, şopti ea punându-i o mâna umăr. Tu ai reușit asta. 
Îţi mulţumesc. 

— Efort de echipă, zâmbi el. 

— V-aș putea sugera, interveni Winston, să mergem imediat în 
laboratorul lui Edmond. Sunteţi expuşi aici, în hol, și am detectat 
câteva știri de presă în care indică deja că vă aflaţi în această 
zonă. 

Profesorul nu era deloc mirat; un elicopter care aterizase într- 
un parc din mijlocul oraşului n-avea cum să nu atragă atenţia. 

— Spune-ne pe unde s-o luăm. 

— Printre coloane, răspunse Winston. Urmaţi-mi vocea. 


În hol, armoniile corale se întrerupseră brusc, ecranul se 
întunecă şi la ușa principală răsunară deodată câteva bufnituri - 
yalele controlate electronic se închiseseră. 

„Probabil că Edmond a transformat locul ăsta într-o fortăreață, 
cugetă Langdon, aruncând o privire în fugă pe ferestrele din hol 
şi constatând uşurat când văzu că terenul împădurit din jur era 
pustiu. Cel puţin pentru moment.” 

Intorcând apoi privirea spre Ambra, zări o lumină pâlpâind la 
ieşirea din hol, în dreptul unei uşi poziţionate între două coloane. 
Intrară şi opriseră pe un coridor lung, la capătul căruia alte lumini 
licăreau, arătându-le drumul. 

— Cred, le spuse Winston între timp, că pentru a atinge un 
număr cât mai mare de persoane, trebuie să emitem imediat un 
comunicat de presă global, prin care să transmitem că 
prezentarea regretatului Edmond Kirsch va fi difuzată în direct în 
cel mai scurt timp. Dacă oferim presei răgazul de a anunţa public 
evenimentul, numărul de potențiali spectatori va crește 
substanţial. 

— O idee interesantă, recunoscu Ambra continuând să 
străbată rapid coridorul. Insă cât timp crezi că ar trebui să 
aşteptăm? N-aş vrea să ne asumăm niciun risc. 

— Șaptesprezece minute, preciza Winston. Astfel, prezentarea 
va fi difuzată chiar la ora de vârf - ora trei aici şi intervalul de 
maximă audienţă în America. 

— Perfect! 

— Bine atunci, reluă glasul computerizai. Transmit chiar acum 
comunicatul de presă, iar prezentarea va fi difuzată peste 
şaptesprezece minute. 

Langdon se străduia să ţină pasul cu planurile în ritm accelerat 
ale lui Winston. 

— Şi câţi membri ai personalului sunt aici în noaptea asta? 
întrebă Ambra. 

— Niciunul. Edmond era maniac în privinţa securităţii. Aici, 
efectiv, nu există personal. Eu gestionez toate reţelele de 
computere, plus iluminatul, sistemul de aer condiţionat şi cel de 
securitate. Edmond obişnuia să glumească spunând că, în 
această epocă a caselor „inteligente” el avea o biserică 
inteligentă. 

Langdon asculta dialogul lor doar cu o jumătate de ureche, 
frământat de temeri de ultimă clipă. 


— Winston. Chiar crezi că acum e cel mai potrivit moment să 
difuzăm prezentarea lui Edmond? 

Ambra se opri brusc şi se uită la el întrebătoare. 

— Robert, fireşte că da! Doar de aceea am sosit aici! Lumea 
întreagă e cu ochii pe noi! În plus, n-avem de unde şti că nu va 
veni cineva să încerce să ne oprească. Trebuie s-o facem acum, 
înainte să fie prea târziu! 

— Sunt de acord, confirmă Winston. Din punct de vedere strict 
statistic, toată povestea asta se apropie de intensitatea maximă. 
Măsurată în terabiţi de date media, descoperirea lui Edmond 
Kirsch este în momentul de faţă unul dintre cele mai răsunătoare 
subiecte de ştiri ale deceniului - deloc surprinzător, dată fiind 
dezvoltarea exponențială a comunităţii on-line în ultimii zece ani. 

— Robert, insistă Ambra scrutându-l. Ce anume te preocupă? 

El ezită o clipa, încercând să formuleze cât mai clar motivul 
bruştei incertitudini. 

— Păi, cred că ceea ce mă îngrijorează e faptul că toate 
poveştile astea conspiraţioniste - asasinări, răpiri, uneltiri la Palat 
- vor pune în umbră, într-un fel, partea ştiinţifică a descoperirii lui 
Edmond. 

— Este un punct de vedere justificat, domnule profesor, replică 
Winston. Deşi am convingerea că se trece cu vederea un element 
important: poveştile acelea conspiraţioniste sunt în mare parte 
motivul pentru care atâtea persoane din lumea întreagă sunt 
interesate de subiect. Erau 3,8 milioane în timpul prezentării 
susţinute de Edmond; dar acum, după evenimentele dramatice 
din ultimele ore, estimez că aproximativ dovă sute de milioane 
de persoane urmăresc subiectul prin intermediul ştirilor on-line, 
al reţelelor de socializare, al televiziunii și al radioului. 

Lui Langdon numărul i se părea uluitor, deşi îşi amintea că mai 
mult de două sute de milioane de persoane urmăriseră finala 
Cupei Mondiale la fotbal şi cinci sute de milioane priviseră în 
direct prima aselenizare, cu o jumătate de secol în urmă, când nu 
exista internet, iar televiziunea era mult mai puţin răspândită la 
nivel global comparativ cu vremurile actuale. 

— Poate că în mediul dumneavoastră universitar nu observați 
acest lucru, domnule profesor, însă restul lumii a devenit un fel 
de reality show. În mod ironic, cei care au încercat să-i închidă 
gura lui Edmond în seara asta au obţinut exact contrariul; dacă 
ar mai trăi, s-ar bucura să ştie că are acum cea mai mare 
audienţă din istoria ştirilor cu caracter ştiinţific. Asta îmi 


aminteşte de momentul în care Vaticanul a denunţat cartea 
dumneavoastră, Creştinismul şi sacrul feminin, care, la scurt timp 
după aceea, a devenit un bestseller. 

„Aproape un bestseller”, comentă Langdon pentru sine, dar 
recunoscând că Winston avea dreptate. 

— Maximizarea audienței a fost mereu unul dintre principalele 
obiective urmărite de Edmond pentru seara asta, continuă 
computerul. 

— Într-adevăr, confirmă Ambra. Când pregăteam împreună 
evenimentul de la Guggenheim, Edmond era obsedat de sporirea 
audienței şi de atragerea unui număr cât mai mare de spectatori. 

— Aşa cum menţionam, reluă Winston, aproape că am atins 
intensitatea maximă în mass media; este cel mai potrivit 
moment pentru a-i face cunoscută descoperirea. 

— Am înţeles, replică Langdon. Spune-ne deci ce trebuie sa 
facem. 

În acel moment, constatară că înaintarea pe coridor le era 
împiedicată de un obstacol neaşteptat - o scară proptită într-un 
unghi larg, ca pentru zugrăvit, dincolo de care era imposibil să 
treci fără s-o muţi sau să te strecori pe sub ea. 

— Scara asta, rosti Langdon. S-o iau de aici? 

— Nu, răspunse Winston. Edmond a aşezat-o intenţionat acolo, 
cu mult timp în urmă. 

— De ce? întrebă Ambra. 

— Aşa cum, probabil, ştiţi, el detesta orice formă de superstiție 
şi hotărâse să treacă în fiecare zi pe sub o scară în drum spre 
muncă - un fel de a le da cu tifla zeilor. Mai mult decât atât, dară 
un vizitator sau un angajat refuza să treacă pe sub scara asta, 
Edmond îl dădea pe respectivul afară din clădire. 

„Întotdeauna plin de tact! zâmbi Langdon, amintindu-şi cum îl 
mustrase Edmond în public la un moment dat, fiindcă «bătuse în 
lemn» împotriva ghinionului. «Robert, dacă nu cumva eşti un 
timid deghizat, care ciocăneşte în trunchiurile copacilor ca să-i 
trezească la viaţă, te rog să laşi superstiţia asta în trecut, acolo 
unde-i e locul!»” 

Ambra se aplecă şi păşi mai departe pe sub scară, iar Langdon, 
în ciuda unei uşoare tulburări, o urmă imediat. Apoi cotiră la 
îndemnul lui Winston şi ajunseră în faţa unei uşi securizate, 
prevăzute cu două camere de supraveghere şi un scaner 
biometric. 

O plăcuţă scrisă de mână atârna deasupra ei: CAMERA 13. 


Langdon aruncă o privire spre celebrul număr nenorocos. „Uite 
cum nesocoteşte Edmond zeii încă o dată!” 

— Aceasta e intrarea în laborator, îi anunţă Winston. Cu 
excepţia tehnicienilor care l-au ajutat să-l construiască, puţini 
oameni au mai avut vreodată acces în interior. 

Imediat, uşa bâzâi, iar Ambra, fără a pierde timpul, puse mâna 
pe clanţă şi o deschise. Făcu un pas peste prag, însă în clipa 
următoare se opri şi duse mâna la gură uimită, cu răsuflarea 
tăiată. Privind peste umărul ei, în altarul bisericii, Langdon 
înţelese de ce. 

Încăperea vastă era dominată de cea mai mare casetă din 
sticlă din câte văzuse vreodată. Incinta transparentă ocupa toată 
suprafaţa podelei şi se ridica până la plafonul înalt cât două 
etaje. 

Caseta părea împărţită în două niveluri. La primul se vedeau 
sute de dulapuri metalice de dimensiunea unor frigidere, aliniate 
în şiruri ca stranele dintr-o biserică. Dulapurile n-aveau uşi, astfel 
că interiorul era perfect vizibil. Încrengături incredibil de 
complicate de fire roşii porneau dintr-o reţea densă de puncte de 
contact,  arcuindu-se în jos, spre podea, unde erau 
înmănuncheate formând cabluri groase, răsucite ca nişte 
frânghii. Ele treceau de la o maşinărie la alta, creând ceea ce 
părea a fi o reţea de vene şi artere. 

„Haos ordonat”, constată Langdon. 

— La primul etaj, le explică Winston, vedeţi cunoscutul 
supercomputer MareNostrum - 48 896 de nuclee Intel 
comunicând printr-o reţea InfiniBand FDR 10, pe scurt, una dintre 
cele mai rapide maşini de calcul din lume. MareNostrum se afla 
aici când s-a mulai Edmond în clădire şi, în loc să-l îndepărteze, a 
vrut să-l încorporeze, aşa că s-a extins pur şi simplu... în sus. 

Langdon observă că mănunchiurile de fire ale 
supercomputerului MareNostrum se uneau în centrul încăperii, 
formând un singur trunchi care urca vertical aidoma unei viţe 
masive, prin plafonul etajului întâi. Ridicându-şi privirea spre cel 
de-al doilea etaj al incintei din sticlă, văzu o imagine cu totul 
diferită. Acolo, pe o platformă ridicată în centrul podelei, se afla 
un cub metalic cenuşiu-albăstrui de mari dimensiuni - cu latura 
de trei metri -, fără fire, fără lumini clipitoare, fără nimic care să 
sugereze că ar putea fi computerul de ultimă generaţie pe care 
Winston îl descria folosind o terminologie cu greu inteligibilă. 


— ... qubiţi care înlocuiesc cifrele binare... superpoziţie a 
stărilor... algoritmi cuantici... inseparabilitate şi efect de tunel... 

In acel moment înţelese Langdon de ce conversațiile lui cu 
Edmond se axau asupra artei, ocolind domeniul computerelor. 

— ... rezultând în catralioane de calcule cu virgulă mobilă pe 
secundă, continuă Winston. Şi astfel, fuziunea acestor două 
dispozitive foarte diferite a dus la crearea celui mai puternic 
supercomputer din lume. 

— Dumnezeul meu! şopti Ambra. 

— De fapt, o corectă glasul electronic, Dumnezeul lui Edmond! 


CAPITOLUL 85 


S ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 


DESCOPERIREA LUI KIRSCH VA DEVENI PUBLICĂ ÎN DECURS DE 
CATEVA MINUTE! 


Da, chiar se întâmplă! 

Un comunicat de presă abia sosit din tabăra lui Edmond Kirsch 
confirmă că mult aşteptata lui descoperire ştiinţifică - nedifuzată 
după asasinarea futurologului - va fi transmisă în direct în lumea 
întreagă peste câteva minute (la ora 3 a.m. în Barcelona). 

Audienţa va atinge cote maxime, iar numărul vizualizărilor on- 
line constituie un nou record statistic. 

În aceeaşi ordine de idei, Robert Langdon şi Ambra Vidal ar fi 
fost văzuţi cu foarte puţin timp în urmă în incinta bisericii Torre 
Girona - care găzduieşte Centrul de Supercalcul din Barcelona, în 
cadrul Universităţii Politehnice a Cataloniei, unde se crede că a 
lucrat Edmond Kirsch în ultimii ani. ConspiracyNet nu poate nici 
confirma, nici infirma că din acel sediu va fi difuzată prezentarea. 

Rămâneţi pe recepţie pentru anunţul lui Kirsch, pe care-l puteţi 
urmări aici, difuzat live pe ConspiracyNet.com! 


CAPITOLUL 86 


Păşind în adâncul muntelui, dincolo de uşa din fier, prinţul 
Julián încercă neplăcuta senzaţie că nu va mai ieşi niciodată de 
acolo. 

„Valea celor căzuţi. Ce caut cu aici?” 

Spaţiul din interior era rece şi întunecos, vag luminat de două 
becuri electrice. Aerul mirosea a piatră udă. 

Un bărbat în uniformă veni în faţa lor, ţinând în mână un inel 
cu chei care zăngăneau în mâna lui tremurândă. Pe Juliân nu-l 
mira agitația acelui angajat al Patrimonio National; imediat în 
spatele lui, în întuneric, se aflau şase agenţi ai Gărzii Regale. 
„Tata este aici.“ Mai mult ca sigur, bietul angajat fusese chemat 
în miez de noapte ca să descuie pentru rege monumentul din 
munte al lui Franco. 

Unul dintre agenţi făcu repede un pas înainte. 

— Don Juliân, episcop Valdespino, vă aşteptam. Pe aici, vă rog! 

Omul îi conduse până la o masivă poartă din fier forjat pe care 
era gravat un sumbru simbol franchist - un vultur bicefal 
amintind de iconografia nazistă. 

— Maiestatea Sa este în capătul tunelului, le preciză agentul, 
făcându-le semn să treacă de poarta deja descuiată, pe jumătate 
deschisă. 

Schimbând o privire nesigură, Juliân și Valdespino trecură de 
poarta flancată de două sculpturi metalice cu aer ameninţător - 
doi îngeri ai morţii care ţineau în mâini săbii în formă de cruce. 

„Alte simboluri militare religioase franchiste”, reflectă Juliân. 

Tunelul care se întindea în faţa lor era la fel de elegant decorat 
ca sala de bal a Palatului Regal din Madrid. Cu pardoseala din 
marmură neagră fin lustruită şi plafonul înalt, casetat, 
somptuoasa galerie era luminată de o serie aparent nesfârşită de 
aplice care semănau cu nişte torţe. 

In seara aceea însă, sursa luminii din tunel avea un aspect 
mult mai dramatic. Zeci şi zeci de sfere aprinse - globuri de foc 
dispuse ca balizele pe o pistă de aeroport - licăreau în tonuri 
portocalii de-a lungul pasajului. In mod obişnuit, focurile erau 


aprinse doar la ocaziile deosebite, dar sosirea în miez de noapte 
a suveranului probabil că era considerată un eveniment suficient 
de important pentru a le pune pe toate în funcţiune. 

învăluit în tremurul flăcărilor reflectate de marmura neagră, 
tunelul avea o ambianţă aproape supranaturală. Julián simţea 
aievea prezenţa fantomatică a sufletelor condamnate care 
săpaseră acea galerie doar cu târnăcoape şi lopeţi, trudind ani 
de-a rândul în măruntaiele reci ale muntelui, flămânde, 
îngheţate, multe dintre ele muribunde - totul pentru preamărirea 
lui Franco, al cărui mormânt se afla adânc în interiorul rocii. 

„Priveşte atent, fiule, îl îndemnase tatăl lui, într-o zi vei 
distruge tot ce-i aici.” 

Juliân ştia că nici atunci când va fi rege nu va avea, probabil, 
puterea să dărâme acea construcţie magnifică, şi totuşi, îl mira 
faptul că poporul spaniol acceptase ca ea să rămână în picioare, 
mai ales ţinând seama de dorinţa tuturor de a lăsa în urmă 
trecutul întunecat şi de a păşi într-o lume nouă. Însă, pe de altă 
parte, existau încă mulţi care visau la vechile tradiţii şi în fiecare 
an, la aniversarea lui Franco, sute de nostalgici se adunau acolo 
pentru a-i cinsti memoria. 

— Don Julián, rosti episcopul încet, odată ce se depărtară 
suficient de ceilalţi pentru a nu mai fi auziţi. Ştiţi de ce ne-a 
chemat regele aici? 

El clătină din cap. 

— Speram să ştiţi dumneavoastră. 

Valdespino oftă adânc. 

— N-am nicio idee. 

„Dacă episcopul nu cunoaşte motivele tatălui meu, atunci e 
limpede că nu le ştie nimeni.” 

— Sper doar că se simte bine, adăugă Valdespino pe un ton 
surprinzător de blând. Unele dintre deciziile lui din ultima 
vreme... 

— De pildă convocarea unei întruniri în adâncul unui munte, 
când el ar trebui, de fapt, să se odihnească pe un pat de spital? 

— E un exemplu, da, surâse episcopul. 

Julián se întrebă de ce agenţii Gărzii Regale ai regelui nu 
interveniseră, refuzând să-l scoală pe suveranul muribund din 
spital şi să-l aducă în acea galerie. Dar, la urma urmei, toţi 
agenţii erau pregătiţi să se supună ordinelor fără să le discute, 
mai ales când ele veneau de la comandantul suprem. 


— Nu m-am mai rugat aici de ani mulţi, spuse Valdespino, 
privind coridorul care se întindea în faţa lui. 

Prinţul ştia că tunelul nu era doar o cale de acces în interiorul 
muntelui, ci şi nava unei biserici catolice recunoscute oficial. Şi 
drept în faţă se zăreau deja rândurile de strane. 

La basilica secreta, o botezase Juliân în copilărie. 

Săpat în granitul muntelui, sanctuarul aurit aflat în capătul 
tunelului era un incredibil lăcaş de cult subteran, dominat de o 
cupolă masivă. Mausoleul, despre care se spunea că ar ocupa o 
suprafaţă mai mare decât Catedrala San Pietro din Roma, avea 
şase capele distincte care înconjurau altarul principal, poziţionat 
exact sub crucea ridicată afară, în vârful muntelui. 

Înaintând spre centrul sanctuarului, Juliân privi în jur, la spaţiul 
vast, în căutarea tatălui său. Bazilica părea însă pustie. 

— Dar unde e? întrebă episcopul pe un ton îngrijorat, 

Prinţul era la fel de neliniştit, temându-se că agenţii Gărzii 
Regale îl lăsaseră pe rege singur în acel spaţiu tenebros, şi o luă 
grăbit înainte, cercetând mai întâi un braţ al transeptului şi apoi 
pe celălalt. Nimeni. Mări pasul, pe lângă marginea altarului, în 
absidă. 

Şi acolo, în cel mai adânc ungher al muntelui, îl zări, în sfârşit, 
pe tatăl lui. 

Regele Spaniei era singur, acoperit cu pături groase, adus de 
spate, într-un scaun cu rotile. 


CAPITOLUL 87 


În centrul bisericii părăsite, Langdon şi Ambra ascultau glasul 
lui Winston care-i îndruma în jurul supercomputerului etajat. Prin 
sticla groasă răzbătea huruitul adânc, trepidant, al maşinăriei din 
interior, astfel că Langdon avea tulburătoarea senzaţie că privea 
în cuşca unei fiare încarcerate. 

— zgomotul, le explică Winston, era generat nu de 
componentele electronice, ci de o sumedenie de ventilatoare 
centrifugale, bazine de preluare a căldurii şi pompe de răcire 
necesare pentru a preveni supraîncălzirea computerului. 

— E asurzitor acolo, zise Winston. Şi foarte frig. Din fericire, 
laboratorul lui Edmond se află la etajul al doilea. 

O scară spiralată, lipită de peretele exterior al incintei din 
sticlă, se vedea înaintea lor. La îndemnul lui Winston, urcară 
treptele şi ajunseră pe o platformă metalică, în faţa unei uşi 
turnante, tot din sticlă. Langdon remarcă amuzat că intrarea 
futuristă în laboratorul lui Edmond fusese decorată precum aceea 
a unei locuinţe suburbane, cu covoraş în faţa uşii, o plantă 
artificială în ghiveci şi o băncuţă sub care se afla o pereche de 
papuci - probabil ai fostului său student, bănui profesorul 
emoţionat. 

Deasupra uşii era prins un text înrămat. 


Succesul e capacitatea de a trece 
de la un eşec la altul 
fără a-ți pierde entuziasmul 


Winston Churchill, 


— larăşi Churchill, comentă Langdon arătându-i Ambrei textul. 

— Citatul preferat al lui Edmond, explică Winston. Spunea că 
ilustrează cel mai mare atu al computerelor. 

— Al computerelor! se miră Ambra. 

— Da, computerele au o perseverenţă infinită. Eu pot să dau 
greş de miliarde de ori fără să resimt nicio frustrare. Reiau de un 
miliard de ori încercarea de a rezolva o problemă, de fiecare data 
cu aceeaşi energie ca la început. Omul nu poate face acest lucru. 


— Adevărat, recunoscu Langdon. Eu renunţ, de obicei, după ce 
încerc de un milion de ori. 

Ambra zâmbi şi se apropie de uşă. 

— Podeaua din interior e din sticlă, le explică Winston când uşa 
turnantă începu să se rotească. Scoateţi-vă deci pantofii, vă rog! 

Două secunde mai târziu,. Ambra păşi desculţă dincolo de uşă. 
Langdon se descălţă la rândul lui şi o urma imediat, observând în 
treacăt un mesaj neobişnuit înscris pe covoraşul de la intrare: 


NICĂIERI NU E CA ÎN 127.0.0.1 


— Winston, covoraşul ăsta... Nu înţe... 

— Serverul local, replică Winston. 

Profesorul citi textul încă o dată. 

— Înţeleg, zise el, deşi nu pricepuse nimic. 

O clipă mai târziu, când păşi pe podeaua din sticlă, încercă un 
moment de nesiguranţă. Faptul că stătea numai în şosete pe o 
suprafaţă transparentă era şi aşa suficient, dar să se afle chiar 
deasupra supercomputerului MareNostrum i se părea şi mai 
descumpănitor. De acolo, imaginea eşafodajului de rafturi şi fire 
îi amintea de momentul în care, la celebrul sit arheologic Xi'an 
din China, privise în jos, la armata de soldaţi din teracotă. 

În acel moment, trăgând aer adânc în piept, ridică ochii spre 
spaţiul bizar care i se deschidea în faţă. 

Laboratorul lui Edmond era un paralelipiped transparent, 
dominat de cubul metalic cenuşiu-albăstrui pe care-l văzuse cu 
câteva minute în urmă şi în a cărui suprafaţă lustruită se reflecta 
tot ce era înjur. În dreapta cubului, într-un capăt al sălii, se afla 
un spaţiu de lucru ultramodern, cu un birou semicircular, trei 
ecrane LCD gigantice şi diverse tastaturi încastrate în suprafaţa 
de granit. 

— Camera de control, șopti Ambra 

Langdon încuviință cu o mişcare a capului şi privi în celălalt 
capăt al încăperii, unde, pe un covor oriental, erau aşezate fotolii, 
o canapea şi o bicicletă de interior pentru exerciţii fizice. 

„Bârlogul unui specialist în supercomputere, comentă Langdon 
în gând, bănuind că Edmond se mutase parţial în acea cutie din 
sticlă cât timp lucrase la proiectul său. Mă întreb ce-o fi 
descoperit aici.” Ezitările iniţiale i se spulberaseră, fiind înlocuite 
de o curiozitate intelectuală crescândă - dorinţa de a afla ce 
mistere fuseseră desluşite acolo, ce secrete fuseseră descifrate 


prin colaborarea dintre o minte genială şi un computer 
performant. 

Ambra se apropiase deja de cubul metalic şi-i studia 
nedumerită suprafaţa lustruită. Langdon i se alătură, amândoi 
privindu-şi siluetele reflectate în exteriorul lucios. 

„Asta e un computer?”, se miră el. Spre deosebire de 
dispozitivul de jos, cel de acolo era tăcut - inert şi lipsit de viaţă 
un monolit din metal. 

Nuanţa albăstruie îi amintea de un supercomputer din anii '90, 
Deep Blue, creat de IBM, care uimise lumea întreagă învingându-l 
pe Gari Kasparov, campionul mondial la şah. De atunci, 
progresele în tehnologia computerelor aproape că depăşesc 
puterea de înţelegere a unei minţi obişnuite. 

— Vreţi să vă uitaţi înăuntru? răsună glasul lui Winston în 
difuzoarele montate în plafon. 

Ambra ridică privirea, uimită. 

— Să ne uităm în cub? 

— De ce nu? replică Winston. Edmond ar fi fost mândru să vă 
arate structura internă a supercomputerului. 

— Nu-i nevoie, răspunse ea, întorcându-se spre biroul lui 
Edmond. Aş prefera să ne concentrăm pe introducerea parolei. 
Cum facem asta? 

— Nu va dura decât câteva secunde şi mai sunt cel puţin 
unsprezece minute până când vom lansa prezentarea. Aruncaţi o 
privire înăuntru. 

Înaintea lor, un panou pe faţa laterală a cubului, cea dinspre 
biroul lui Edmond, începu să culiseze, lăsând la vedere un ochi 
din sticlă groasă. Langdon și Ambra se apropiară şi-şi lipiră 
frunţile de fereastra improvizată. Profesorul se aşteptase să vadă 
încă o serie de fire strâns înmănuncheate şi de luminiţe clipind. 
Totuși, spre marea lui nedumerire, interiorul era gol și întunecat - 
ca o mică încăpere goală. Singurul conţinut părea să fie câteva 
fuioare de pâclă albă care se vălătuceau în spaţiu, ca şi când 
înăuntru ar fi fost o cameră frigorifică. Prin panoul gros din 
plexiglas radia un aer surprinzător de rece. 

— Nu e nimic înăuntru! exclamă Ambra. 

Nici Langdon nu vedea nimic, însă simţea o pulsaţie joasă, 
sacadată, răzbătând din interior. 

— Duduitul acela lent, preciza Winston, vine de la sistemul de 
răcire cu izotopi de heliu. Sună cam ca o inimă omenească. 

„Da, aşa e“, recunoscu profesorul, tulburat de comparaţie. 


Încet, lumini roşii se aprinseră înăuntru, începând să ilumineze 
interiorul cubului. Iniţial, Langdon văzu doar ceața albă şi 
podeaua goală a cubului - o incintă pătrată, fără nimic înăuntru. 
Apoi, pe măsură ce lumina se intensifică, ceva începu să 
sclipească în spaţiu şi el îşi dădu scama că era un cilindru metalic 
cu structură complexă care atârna de tavan ca o stalactită. 

— Şi acesta este motivul pentru care cubul trebuie menţinut la 
o temperatură scăzută, se auzi glasul lui Winston. 

Dispozitivul suspendat era lung de aproape doi metri şi format 
din şapte inele orizontale al căror diametru scădea de la cel mai 
de sus la ultimul de jos, creând o coloană tronconică de discuri 
suprapuse şi prinse unele de altele prin intermediul unor bare 
verticale. Spaţiul dintre discurile de metal lucios era ocupat de o 
reţea rară de fire subţiri. O ceaţă îngheţată plutea în jurul 
dispozitivului. 

— E-Wave, preciza Winston. Un salt cuantic - dacă-mi iertaţi 
jocul de cuvinte - de la D-Wave al NASA/Google. 

Şi le explică pe scurt că D-Wave - primul „computer cuantic” 
rudimentar - deschisese calea către o nouă lume bravă a puterii 
de calcul pe care oamenii de ştiinţă încă se chinuiau s-o 
înţeleagă pe deplin. In loc să folosească metoda binară 
tradiţională de stocare a informaţiilor, computerele cuantice 
utilizau stările cuantice ale particulelor subatomice, înregistrând 
astfel un salt uriaş înainte în privinţa vitezei, a puterii şi a 
flexibilităţii. 

— Computerul cuantic realizat de Edmond, continuă Winston 
să le explice, nu diferă mult, structural vorbind, de D-Wave. Una 
dintre deosebiri este cubul metalic care înconjoară computerul şi 
care e acoperit în interior cu osmiu - un element chimic rar şi 
ultradens, care asigură un plus de protecţie magnetică, termică 
şi cuantică, plus că, bănuiesc eu, satisface şi apetenţa pentru 
dramatism a lui Edmond. 

Langdon zâmbi; asta-i trecuse şi lui prin minte. 

— În ultimii ani, în vreme ce Laboratorul pentru Inteligență 
Artificială Cuantică al gigantului Google folosea dispozitive ca D- 
Wave pentru a îmbunătăți capacitatea de învăţare a 
computerelor, Edmond i-a lăsat pe toţi cu mult în urmă, în secret, 
graţie aparatului de aici. Şi a reuşit asta exploatând o singură 
idee curajoasă... bicameralismul. 

Langdon se încruntă. „Ca în cele două Camere ale 
Parlamentului?!” 


— Creierul cu doi lobi, adăugă Winston. Emisfera stângă şi 
emisfera dreaptă. 

„Mintea  bicamerală!”, conştientiza profesorul. Una dintre 
explicaţiile creativităţii pe care o dovedea omul era faptul că cele 
două jumătăţi ale creierului funcționau atât de diferit una de alta. 
Emisfera stângă era analitică şi verbală, cea dreaptă era intuitivă 
şi „prefera” imaginile în detrimentul cuvintelor. 

— Trucul a fost acela că Edmond a hotărât să construiască un 
creier artificial care să imite creierul omenesc - adică segmentat 
în două emisfere. Numai că în acest caz dispunerea lornue 
stânga-dreapta, ci sus-jos. 

Langdon se trase cu un pas în spate şi privi prin podeaua din 
sticlă maşinăria huruitoare de dedesubt, ridicându-şi apoi ochii 
din nou spre „stalactita” tăcută din interiorul cubului. „Două 
maşinării distincte contopite într-una singura - o minte 
bicamerală.” 

— Când sunt forţate să funcţioneze ca o singură unitate, 
continuă Winston, cele două dispozitive adoptă abordări diferite 
pentru a rezolva o problemă, „resimţind” deci acelaşi tip de 
conflict şi fiind nevoite să accepte acelaşi compromis care 
caracterizează cele două emisfere ale creierului omenesc - fapt 
ce accelerează considerabil capacitatea de învăţare a 
inteligenţelor artificiale, creativitatea şi, într-un sens... caracterul 
lor uman. Mie, Edmond mi-a dat instrumentele necesare ca să 
învăţ singur despre ce înseamnă să fii om observând lumea din 
jur şi modelând trăsăturile caracteristice ale omului - umorul, 
cooperarea, judecăţile de valoare şi chiar un simţ etic. 

„Incredibil!”, exclamă Langdon în sinea lui. 

— Deci acest computer dublu eşti în esenţa... tu? 

Winston începu să râdă. 

— Ei bine, mașinăria asta nu este ceea ce sunt eu, aşa rum 
creierul tău fizic nu este ceea ce eşti tu. Dacă ţi-ai studia creierul 
pe un platou, n-ai spune: „Obiectul ăsta sunt eu“. Suntem, în 
realitate, suma interacțiunilor care au loc în interiorul 
mecanismului. 

— Winston, interveni Ambra apropiindu-se de spaţiul de lucru 
al lui Edmond. Cât timp mai avem până la difuzare? 

— Cinci minute şi patruzeci şi trei de secunde. Să începem 
pregătirile? 

— Da, te rog. 


Panoul de protecţie al ferestrei din lateralul cubului culisă la 
loc, iar Langdon se apropie şi el de biroul lui Edmond. 

— Winston, zise Ambra, ţinând seama de toată activitatea ta 
aici împreună cu Edmond, mă miră faptul că n-ai nicio idee 
despre ce presupune descoperirea lui. 

— Doamnă Vidal, repet, informaţiile mele sunt 
compartimentate şi, în plus, deţin exact aceleaşi date ca 
dumneavoastră. Tot ce pot să fac este o presupunere informată. 

— Şi care ar fi aceea? 

— Ei bine, Edmond afirma că descoperirea lui va „schimba 
totul”. Din experienţa mea, cele mai răsunătoare descoperiri din 
istoria omenirii au dus, fără excepţie, la conturarea unor modele 
cu totul diferite ale universului - de pildă, contestarea pitagoreică 
a ideii că Pământul este plat, heliocentrismul lui Copernic, teoria 
evoluţiei formulată de Darwin, teoria relativităţii enunțată de 
Einstein -, toate au schimbat drastic percepţia omenirii asupra 
propriei lumi şi au corectat modelul universului prevalent în 
epocă. 

Langdon ridică privirea spre difuzoarele din plafon. 

— Deci bănuieşti că Edmond a descoperii ceva ce ar indica un 
nou model al universului? 

— Mi se pare o deducție logica, replică Winston. Începând să 
vorbească mai repede. MareNostrum este unul dintre cele mai 
bune computere „de modelare” din lume, specializat în simulări 
complexe, cea mai cunoscută dintre ele fiind „Alya Red" - o 
inimă omenească virtuală, pe deplin funcţională, o replică exactă 
a celei organice până la nivel celular. Dar, fireşte, prin adăugarea 
recentă a componentei cuantice, dispozitivul poate modela în 
prezent sisteme de milioane de ori mai complicate decât inima 
omenească. 

Langdon înţelegea conceptul, însă un nu-şi închipuia ce anume 
modelase Edmond, încât să răspundă la întrebări ca „De unde 
venim?” şi „Încotro ne îndreptăm?” 

— Winston! răsună glasul Ambrei de lângă biroul lui Edmond. 
Cum punem în funcţiune tot ce-i aici? 

— Vă ajut eu, se oferi computerul. 

Cele trei ecrane LCD se aprinseră şi, o clipă mai târziu, când 
imaginile începură să apară, Langdon şi Ambra făcură la unison 
un pas în spate, alarmaţi. 

— Winston... imaginile astea sunt live? întrebă ea. 


— Da, transmise în timp real de camerele de supraveghere din 
exteriorul clădirii. Credeam că ştiţi deja. Oamenii legii au ajuns cu 
câteva minute în urmă. 

Pe ecrane apăruse imaginea intrării principale în biserică, unde 
se strânsese o mică armată de poliţişti care trăgeau de uşa, 
apăsau butonul de apel şi vorbeau în staţiile radio. 

— Nu vă îngrijoraţi, îi linişti Winston, nu vor putea să intre. Şi 
nu mai sunt nici cinci minute până la difuzarea prezentării. 

— Ar trebui s-o transmitem acum, insistă Ambra. 

— Cred că Edmond ar prefera să aşteptăm şi să difuzăm 
prezentarea la oră fixă, aşa cum promisese el, răspunse 
computerul pe un ton sec. Era un om de cuvânt. In plus, 
monitorizez rata globală de vizualizare şi audiența noastră este 
încă în creştere. În următoarele patru minute, la ritmul actual, 
audiența va spori cu 12,7 la sută şi va ajunge, prevăd eu, la 
valoarea maximă, preciza Winston, care se opri o clipă şi, când 
reluă, în glasul lui răsună o nuanţă de surprindere aproape 
încântată: Trebuie să spun că, în ciuda tuturor evenimentelor din 
seara asta, se pare că prezentarea lui Edmond va fi difuzată 
exact la momentul oportun. Cred că v-ar fi profund recunoscător 
amândurora. 


CAPITOLUL 88 


„Mai puţin de patru minute", îşi spuse Langdon aşezându-se în 
scaunul ergonomic al lui Edmond şi privind cele trei ecrane LCD 
uriaşe care dominau acea parte a încăperii. Imaginile preluate de 
camerele de supraveghere rulau încă, înfăţişând echipajele de 
poliţie care continuau să roiască în jurul bisericii. 

— Eşti sigurcă nu pot să intre? insistă Ambra neliniştită. 

— Aveţi încredere în mine, răspunse Winston. Edmond nu 
glumea când venea vorba despre securitate. 

— Şi dacă ei întrerup alimentarea cu electricitate în clădire? 
sugeră Langdon. 

— Există o sursă de energie electrică izolată. Centrale multiple 
îngropate. Nimeni nu le poate afecta acum. Vă asigur. 

Langdon se declară satisfăcut. „Winston a avut dreptate în 
toate privinţele în seara asta... Şi ne-a susţinut permanent.” 

Aşezându-se la mijlocul biroului în formă de potcoavă, îşi 
îndreptă atenţia spre tastatura neobişnuită din faţa lui. Avea cel 
puţin de două ori mai multe taste decât în mod normal - cele 
alfanumerice tradiţionale, plus o mulţime de alte simboluri pe 
care nu le recunoştea. Tastatura era împărţita în doua jumătăţi, 
fiecare poziționată ergonomic, uşor înclinată faţă de cealaltă. 

— Ne ajuţi puţin? întrebă Langdon privind nelămurit 
sumedenia de taste. 

— Aţi greşit tastatura, zise Winston. Acela e dispozitivul 
principal de accesare pentru E-Wave. Aşa cum am menţionat 
deja, Edmond îşi ţinea prezentarea ascunsa de toată lumea, 
inclusiv de mine, şi trebuie accesată de pe un alt dispozitiv. 
Mutaţi-vă spre dreapta. Până la capăt. 

Langdon privi în dreapta lui, unde şase computere autonome 
erau aliniate în lungul biroului. Mutându-şi scaunul spre ele, văzu 
cu surprindere că primele erau destul de vechi și depăşite. Şi, 
ceea ce era chiar mai ciudat, cu cât se apropia de capătul 
biroului, cu atât mai vechi păreau computerele. 


„Cred că e o greşeală aici”, reflectă el trecând de un IBM bej şi 
butucănos, cu sistem de operare DOS, probabil datând de zeci de 
ani. 

— Winston, ce sunt aparatele astea? 

— Computere din copilăria lui Edmond. Le-a păstrat ca să-i 
amintească de unde a plecat. Uneori, când avea o zi mai grea 
aici, le punea în funcţiune şi rula programe vechi, ca o modalitate 
de a retrăi emoția din adolescenţă, când a descoperit 
programarea. 

— Îmi place ideea asta, declară Langdon. 

— La fel e şi cu ceasul dumneavoastră cu Mickey Mouse. 

Mirat, Langdon îşi ridică mâneca sacoului şi-şi privi ceasul 
vechi, pe care-l purta tot timpul de când îl primise, în copilărie. 
Surprinzător era faptul că Winston ştia despre el, deşi îşi amintea 
că-i povestise lui Edmond, nu cu mult timp în urmă, că-l purta 
pentru a nu uita să rămână mereu tânăr la suflet. 

— Robert, interveni Ambra, lăsând la o parte preocupările 
pentru modă, putem să introducem totuşi parola? Chiar şi 
şoricelul tău îţi face cu mâna, încercând să-ţi atragă atenţia. 

Într-adevăr, Mickey îşi flutura în aer mâna înmănuşată, cu 
arătătorul îndreptat aproape perfect în sus. „Trei minute până la 
ora stabilită.” 

Langdon îşi împinse rapid scaunul mai departe în lungul 
biroului, iar Ambra i se alătură în faţa ultimului computer din 
serie - o cutie banală, gri, cu o fantă pentru dischetă, un modem 
telefonic de 1 200 de biţi pe secundă şi un monitor cu ecranul 
convex de 12 inchi aşezat deasupra. 

— Tandy TRS-80, explică Winston. Primul computer al lui 
Edmond. L-a cumpărat când avea opt ani, la mâna a doua, şi a 
învăţat singur limbajul BASIC. 

Profesorul observă cu plăcere că, deşi era aidoma unui 
dinozaur printre dispozitivele de dată recentă, acel computer era 
deja în funcţiune. Pe ecranul lui - un monitor care licărea în alb şi 
negru - era scris un mesaj promiţător, cu caractere butucănoase. 


BUN VENIT, EDMOND! 
TE ROG SA INTRODUCI PAROLA: 


Şi imediat după cuvântul „parola”, un cursor negru clipea în 
aşteptare. 

— Asta-i tot? întrebă Langdon, temându-se că era totuşi mult 
prea simplu. Doar o tastez aici? 


— Exact, replică Winston. Odată ce introduceţi parola, acest PC 
va trimite un mesaj autentificat de „deblocare” către partiţia cu 
acces limitat din computerul principal în care este stocată 
prezentarea lui Edmond. Astfel, va obţine acces la ea, o va 
controla, o va corela cu ora stabilită şi va trimite datele către 
toate canalele principale de distribuţie pentru a fi difuzată global. 

Profesorul înţelesese în linii mari explicaţia, însă, uitându-se la 
computerul vechi şi la modemul telefonic, tot nedumerit era. 

— Nu pricep, Winston. După felul elaborat în care şi-a pregătit 
Edmond seara asta, cum de a avut încredere să-şi lase întreaga 
prezentare în seama unui apel telefonic prin intermediul unui 
modem aproape preistoric? 

— Aş spune doar că aşa era Edmond. După cum ştiţi, avea fler 
şi pasiune pentru dramatism, simbolism şi istorie, şi bănuiesc că 
i-a făcut mare plăcere să-şi pună în funcţiune primul computer şi 
să-l folosească pentru a-şi face cunoscută cea mai mare realizare 
din viaţă. 

„Are dreptate”, îşi spuse Langdon, înțelegând că, într-adevăr, 
aşa ar fi perceput şi Edmond lucrurile. 

— În plus, adăugă Winston, bănuiesc ca avea pregătite şi 
planuri de rezervă, dar, în orice caz, înţeleg logica utilizării unui 
computer vechi pentru a „acţiona un comutator”. Sarcinile simple 
necesită instrumente simple. Şi din punct de vedere al securităţii, 
întrebuinţarea unui procesor lent face ca o eventuală încercare 
de „spargere” forţată a sistemului să dureze o veşnicie. 

— Robert! îl îmboldi Ambra punându-i o mână încurajatoare pe 
umăr, ce mai aştepţi? 

— Da, scuze, totul e pregătit, replică el şi trase mai aproape 
tastatura Tandy, al cărei cablu se întinse ca firul spiralat al unui 
telefon de pe vremuri. 

Ridică mâinile deasupra tastelor din plastic și revăzu cu ochii 
mintii textul scris de mână pe care-l descoperiseră împreună în 
cripta de la Sagrada Familia. 


Întunecata religie a pierit & dulcea ştiinţă e stăpână. 


Finalul grandios al poemului epic al lui William Blake părea 
alegerea perfectă ca instrument cu ajutorul căruia să deblocheze 
accesul la ultima realizare ştiinţifică a lui Edmond - o descoperire 
care, afirmase el, avea să schimbe totul în lume. 


Trăgând aer adânc în piept, Langdon tastă cu atenţie versul, 
fără spaţii şi înlocuind ampersandul cu particula et. Când 
termină, ridică ochii spre monitor. 


TE ROG SĂ INTRODUCI PAROLA: 


Numără cu atenţie punctele: patruzeci şi şapte. 

„Perfect. Şi uite aşa se termină totul.” 

Privi spre Ambra, iar ea încuviinţă din cap, încurajator. Întinse 
mâna şi apăsă tasta Enter. 

în aceeaşi fracțiune de secundă, computerul bâzâi scurt. 


PRROLĂ INCORECTĂ. 
ÎNCEARCĂ DIN NOU 


Langdon simţi cum îi sare inima din piept. 

— Ambra... am tastat-o perfect! Sunt sigur! 

Se răsuci în scaun și ridică privirea spre ea, așteptându-se să-i 
vadă expresia consternată. Însă Ambra Vidal se uita la el 
amuzată. 

— Domnule profesor, zâmbi ea clătinând din cap și întinzând 
un deget spre tastatură, e activată opţiunea caps /ook - numai 


majuscule! 


În acelaşi moment, în adâncul muntelui, prinţul Juliân stătea 
încremenit, privind spre celălalt capăt al bazilicii subterane şi 
străduindu-se să înţeleagă ceea ce vedea. Tatăl lui, regele 
Spaniei, şedea nemişcat într-un scaun cu rotile, în cel mai 
îndepărtat ungher al bazilicii. 

Cuprins de spaimă, se repezi la el. 

— Tată?! 

Regele deschise încet ochii, aparent trezindu-se dintr-o 
aţipeală, şi reuşi să schiţeze un zâmbet calm. 

— Îţi mulţumesc că ai venit, fiul meu, şopti suveranul cu glas 
firav. 

Julián îngenunche în faţa scaunului, uşurat să vadă că tatăl lui 
trăia, dar şi speriat să constate cât de mult se înrăutăţise starea 
lui în numai câteva zile. 

— Tată, te simţi bine? 

Monarhul ridică din umeri. 


— Atât de bine pe cât ne-am putea aştepta, replică el cu un 
umor surprinzător. Însă tu ce faci? Ai avut o zi... tumultuoasă. 

Julián habar n-avea ce să răspundă, aşa că întrebă: 

— De ce ai venit aici? 

— Pai, mă săturasem de spital şi voiam să iau puţin aer. 

— Foarte bine, dar... aici? se mira prinţul, ştiind bine că tatăl 
lui detestase întotdeauna legătura simbolică a acelui sanctuar cu 
persecuțiile și intoleranţa. 

— Maiestate! exclamă Valdespino, venind fuga pe după altar şi 
apropiindu-se de ei, cu răsuflarea tăiată. Ce Dumnezeu?! 

Regele zâmbi către prietenul lui de o viaţă. 

— Antonio, bine ai venit! 

„Antonio?!” Prinţul nu-l auzise niciodată pe tatăl lui adresându- 
i-se episcopului pe numele mic. În public, folosea întotdeauna 
formula „Excelenţă”. Lipsa de formalism a suveranului păru să-l 
şocheze şi pe Valdespino. 

— Mul... mulţumesc, se bâlbâi el. Vă simţiţi bine? 

— Minunat! răspunse regele zâmbind larg. Sunt alături de cele 
două persoane în care am cea mai mare încredere din lume. 

Episcopul aruncă spre Juliân o privire stingherită și apoi se 
întoarse iar spre rege. 

— Maiestate, l-am adus pe fiul dumneavoastră, așa cum mi-aţi 
cerut. Să vă las să vorbiţi între patru ochi? 

— Nu, Antonio. Ceea ce voi spune va fi o mărturisire. Şi am 
nevoie ca preotul meu să fic lângă mine. 

Valdespino clătină din cap. 

— Nu cred că fiul dumneavoastră se aşteaptă să vă expliciţii 
acţiunile şi alegerile făcute în seara aceasta. Sunt sigur că... 

— În seara asta?! râse regele. Nu, Antonio, voi mărturisi un 
secret pe care l-atu ascuns de Julián toată viaţa lui. 


CAPITOLUL 89 


a. 
>" ConspiracyNet.com 
ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ 

BISERICA LUATĂ CU ASALT! 


Nu, nu de Edmond Kirsch. Ci de poliția spaniolă! 

Fosta biserică Torre Girona din Barcelona este asediată de 
autoritățile locale. Se crede că, aflați în interiorul ei, Robert 
Langdon şi Ambra Vidal ar fi responsabili pentru difuzarea 
anticipatului anunț al lui Edmond Kirsch, până la care mai sunt 
doar câteva minute, 

Numărătoarea inversă a început! 


CAPITOLUL 90 


Ambra Vidal simţi un val de exaltare când vechiul computer 
piui după a doua tentativă a lui Langdon de a introduce parola 
sub formă de vers. 


PAROLĂ CORECTĂ 


„Slavă Domnului!“, răsuflă ea uşurată când profesorul se ridică 
de pe scaun şi se întoarse privind-o. Ambra îşi puse braţele în 
jurul lui. Şi-l strânse într-o îmbrăţişare caldă. „Edmond ar fi 
recunoscător!” 

— Două minute şi treizeci şi trei de secunde, se auzi glasul lui 
Winston. Desprinzându-se din îmbrăţişare, se întoarseră amândoi 
spre ecranele LCD. Cel din centru afişa ceasul digital cu 
numărătoare inversă pe care-l văzuse ultima dată la 
Guggenheim. 


Programul live începe în: 2 minute şi 33 de secunde 
Participanți la distanţă: 227 257 914 


„Mai mult de doua sute de milioane de oameni?”, reflectă 
Ambra stupefiată. După toate aparențele, în timp ce ea şi 
Langdon alergau de la un capăt la altul al Barcelonei, lumea 
întreagă stătuse cu ochii pe ei. „Audienţa de care s-ar fi bucurat 
Edmond a căpătat proporţii astronomice!” Pe ecranul de lângă 
ceasul digital continuau să ruleze imaginile surprinse de 
camerele de supraveghere, iar ea observa o schimbare bruscă în 
activitatea echipajelor de poliţie aflate afară. Unul câte unul, 
ofițerii care bătuseră în uşă şi vorbiseră agitaţi în staţiile radio se 
opriseră, îşi scoseseră telefoanele mobile şi se uitau la ele. 
Terenul din faţa intrării gotice se transformă treptat într-o mare 
de feţe palide și nerăbdătoare, luminate de strălucirea ecranelor 
de smartphone. 

„Edmond a oprit lumea în loc, îşi spuse Ambra, copleşită de un 
sentiment de responsabilitate pentru faptul că oamenii din cele 
mai diverse locuri de pe glob se pregăteau să urmărească 
prezentarea difuzată chiar din încăperea în care se afla ea. Mă 


întreb dacă se uită şi Juliân“, îi trecu ei prin minte, însă alungă 
rapid gândul. 

— Programul este accesat, anunţă Winston. Cred că v-aţi simţi 
mai confortabil urmărindu-l din zona de relaxare, aflată în celălalt 
capăt al laboratorului. 

— Mulţumesc, Winston, zise Langdon, conducând-o pe Ambra 
pe podeaua din sticlă, apoi trecură de cubul metalic albastru- 
cenuşiu şi pătrunseră în camera de zi a lui Edmond. 

Acolo, podeaua din sticlă fusese acoperită cu un covor oriental 
pe care se aflau câteva piese de mobilier elegante şi o bicicletă 
de exerciţii. 

Păşind pe covorul moale, Ambra îşi simţi trupul relaxându-se. 
Se aşeză pe canapea, cu picioarele sub ea. Căutând cu privirea 
televizorul lui Edmond. 

— Şi unde ne uităm? întrebă ea. 

Langdon, care se dusese pentru o clipă în colţul încăperii să 
examineze ceva, probabil că n-auzise, însă răspunsul veni o clipă 
mai târziu, când întregul perete din spate al sălii păru să se 
aprindă, luminat din interior. Apăru o imagine familiară, 
proiectată de dincolo de sticlă. 


Programul live începe în: 1 minut şi 39 de secunde 
Participanți la distanţă: 227 501 173 


„Tot peretele e un ecran?” 

In timp ce Ambra Vidal privea uimită imaginea înaltă de doi 
metri şi jumătate, luminile din jur scăzură treptat în intensitate. 
Winston le crea toate condiţiile pentru a urmări confortabil marea 
revelaţie a lui Edmond. 


La trei metri distanţă, în colţul sălii, Langdon stătea ca 
hipnotizat - nu de ecranul cât un petele, ci de un obiect mic pe 
care tocmai îl observase şi care era așezat pe un piedestal 
elegant, ca și când ar fi fost un exponat în muzeu. 

In faţa lui, într-o casetă din metal cu capacul din sticlă, se afla 
o eprubetă. Etichetată şi astupată cu un dop, eprubeta conţinea 
un lichid maroniu, tulbure. Pentru o clipă, se întrebă dacă era, 
oare, vreunul dintre medicamentele pe care le lua Edmond. Dar 
pe urmă citi numele de pe etichetă. 

„Imposibil! se gândi el. Ce caută obiectul ăsta aici?” 


Existau în lume foarte puţine eprubete „celebre”, însă el ştia 
că flaconul de acolo putea fi inclus, fără îndoială, în rândul lor. 
„Nu-mi vine să cred că Edmond avea una dintre ele! Probabil o 
cumpărase în secret, cu un preţ exorbitant. La fel cum făcuse cu 
pictura semnală Gauguin de la Casa Milà.” 

Se lăsă pe vine şi studie flaconul din sticlă vechi de şaptezeci 
de ani. Eticheta prinsă cu bandă adezivă era decolorată şi roasă, 
dar cele două nume scrise pe ea puteau fi încă descifrate: 
MILLER-UREY. 

Profesorul simţi cum i se zburleşte părul pe ceafă când reciti 
numele. 

MILLER-UREY. 

„Dumnezeule...! De unde venim?” 

În anii '50, chimiștii americani Stanley Miller şi Harold Urey 
realizaseră un experiment științific devenit legendar prin care 
încercaseră să răspundă la aceeaşi întrebare lansată de Kirsch 
mulţi ani mai târziu. Deşi eşuase, eforturile lor fuseseră apreciate 
de toată comunitatea ştiinţifică internaţională, experienţa lor 
rămânând în istoric sub numele experimentul Miller-Urey. 

Langdon îşi aminti cât de fascinat fusese la ora de biologie în 
liceu, când aflase că cei doi oameni de ştiinţă încercaseră să 
recreeze în laborator condiţiile existente când se formase 
Pământul - o planetă fierbinte, acoperită de un ocean turbulent 
de compuşi chimici clocotind, lipsit de viaţă. 

„Supa primordială.” 

După ce duplicaseră compuşii din oceanele primitive şi din 
atmosferă - apă, metan, amoniac şi hidrogen, Miller şi Urey 
încălziseră amestecul, pentru a sugera mările clocotinde. Apoi îl 
supusesem la descărcări electrice, imitând fulgerele, iar în final 
lăsaseră totul să se răcească, aşa cum se răcoriseră şi oceanele 
planetei. 

Obiectivul fusese unul simplu şi îndrăzneţ - să facă să se nască 
viaţa din oceanul primitiv şi mort. „Să simuleze «Creaţia», îşi 
aminti Langdon, folosind doar ştiinţa.” 

Miller și Urey manipulaseră amestecul bogat în compuşi 
chimici în speranţa că din el s-ar fi putut forma microorganisme 
primitive - un proces revoluţionar numit ab/iogeneză. Din 
nefericire, tentativele lor de a crea „viaţă” din materia 
neînsufleţită n-au reuşit. In loc de viaţă, au obţinut doar un 
conţinut inert pus în mai multe eprubete depozitate într-un dulap 
întunecat de la Universitatea California din San Diego. 


Chiar şi în prezent adepţii creaţționismului citează eşecul 
experimentului Miller-Urey ca pe o dovadă ştiinţifică a faptului că 
viaţa nu ar fi putut să apară pe Pământ fără o intervenţie din 
partea lui Dumnezeu. 

— Treizeci de secunde! răsuna glasul lui Winston în difuzoare. 

Langdon se ridică brusc, cu privirile pierdute în penumbra 
bisericii gotice şi cu gândurile roindu-i. Cu numai câteva minute 
în urmă, Winston spusese ca cele mai mari descoperiri ştiinţifice 
fuseseră cele care creaseră noi „modele” ale universului. Şi, de 
asemenea, că MareNostrum era specializat în modelarea 
computerizată - simularea sistemelor complexe şi urmărirea 
evoluţiei lor. 

„Experimentul  Miller-Urey, reflectă el, este un astfel de 
exemplu de modelare... de simulare a interacțiunilor chimice 
complexe care s-au produs pe planetă la începuturile ei.“ 

— Robert! îl strigă Ambra din celălalt capăt al sălii. Începe! 

— Vin acum, replică el şi se apropie de canapea, copleşit 
deodată de senzaţia că tocmai intuise parţial subiectul 
cercetărilor lui Edmond. 

In minte îi reveni tulburătorul preambul pe care-l urmărise de 
pe pajiştea artificială de la Guggenheim. „În seara aceasta, 
rostise Edmond, va invit sa fim aidoma primilor exploratori care 
lăsau totul în urma şi se avântau pe oceanele nemărginite. Epoca 
religiei se apropie de sfârşit; cea a ştiinţei abia se naşte. 
Imaginaţi-vă deci ce s-ar întâmpla dacă am afla în mod miraculos 
răspunsurile la marile întrebări ale vieţii.” 

Când se aşeză pe canapea alături de Ambra, pe ecranul de pe 
perete se derulau ultimele secunde ale numărătorii inverse. 

— Te simţi bine, Robert? îl întrebă ea studiindu-l atentă. 

El încuviinţă, în timp ce, pe un fond sonor cu armonii 
dramatice, chipul lui Edmond se materializă pe ecran, înalt de 
aproape doi metri. Reputatul futurolog părea obosit şi slab, dar 
zâmbea larg, privind în obiectivul camerei. 

— De unde venim? întrebă el, incitarea din glasul lui sporind pe 
măsură ce fondul sonor pălea. Şi încotro ne îndreptăm? 

Ambra luă mâna lui Langdon între degetele ei şi o strânse 
emoţionată. 

— Aceste două întrebări sunt două fațete ale aceleiaşi istorii, 
continuă Edmond. De aceea, să începem cu începutul - cu 
începutul începuturilor. 


Şi, clipind cu un aer jucăuş, duse mâna la buzunar şi scoase un 
obiect mic din sticlă o eprubetă cu un lichid tulbure şi cu o 
etichetă decolorată pe care se distingeau numele Miller şi Urey. 

Langdon simţi cum inima începe să-i bată mai repede. 

— Călătoria noastră începe cu foarte mult timp în urmă... cu 
patru miliarde, de ani înainte de Hristos... undeva în supa 
primordială. 


CAPITOLUL 91 


Aşezat pe canapea lângă Ambra, Langdon privea faţa trasă a 
lui Edmond pe ecranul de pe perete, simțind o durere în suflet la 
gândul că fostul lui student suferise în tăcere de o boală teribilă. 
Dar în seara aceea, ochii lui străluceau animați de bucurie şi 
entuziasm. 

— Peste câteva clipe vă voi vorbi despre flaconaşul ăsta, spuse 
el, ţinând eprubeta în mână. Mai întâi însă, haideţi să înotăm 
puţin... în supa primordială. 

Chipul lui Edmond dispăru şi un fulger izbucni, iluminând un 
ocean frământat, pe care insule vulcanice aruncau lavă în 
atmosfera biciuita de furtuni. 

— Aici să fi început viaţa? întrebă glasul lui Edmond. Printr-o 
reacţie spontană într-o mare de compuşi chimici? Sau, poate, 
dintr-un microb ori un meteorit venit din spaţiu? Ori să fi fost... 
Dumnezeu? Din păcate, nu ne putem întoarce înapoi în timp 
pentru a fi martori la acel moment. Aşa că singurul lucru pe care- 
| ştim este ce s-a întâmplat după momentul respectiv, după 
apariţia primei forme de viaţă. Şi ceea ce s-a întâmplat a fost 
evoluţia - pe care ne-am obişnuit s-o vedem reprezentată cam 
aşa. 

Pe ecran apăru cunoscuta cronologie a evoluţiei omului; o 
maimuţă antropoidă primitivă, adusă de spate, urmată de câţiva 
hominizi cu poziţie tot mai verticală, până la ultimul, complet 
drept şi total lipsit de păr. 

— Da, omul a evoluat, reluă Edmond. Acesta este un fapt 
dovedit ştiinţific, cronologia neîndoielnică fiind stabilită pe baza 
fosilelor descoperite. Dar dacă am putea surprinde evoluţia 
decurgând invers? 

Deodată, pe chipul lui Edmond începu să crească păr facial, 
imaginea lui metamorfozându-se în cea a unui om primitiv. 
Structura osoasă i se schimbă, dobândind caracteristici tot mai 
pregnante de maimuţă, apoi procesul se acceleră până la o 
viteză aproape ameţitoare, cu imagini ale unor specii tot mai 
vechi -  lemurieni, leneşi, marsupiale, ornitorinci, dipnoi, 


scufundându-se în apa oceanului şi transformându-se în tipari şi 
peşti, în creaturi gelatinoase, plancton şi amibe, până când din 
Edmond Kirsh nu mai rămase decât o bacterie microscopică - o 
singură celulă pulsând în oceanul vast. 

— Cele mai vechi urme de viaţă, zise futurologul. lată unde 
filmuleţul nostru derulat înapoi rămâne fără peliculă. N-avem 
idee cum au apărut primele forme de viaţă din marea de 
substanţe chimice inerte. Pur şi simplu, nu putem vedea primul 
cadru al acestei istorii. 

„T = 0“, îşi spuse Langdon, amintindu-şi un film similar derulat 
înapoi despre expansiunea universului, în care cosmosul se 
contractase până la un singur punct de lumină, moment în care 
specialiştii se loviseră de aceeaşi necunoscută. 

— „Prima cauză“! declară Edmond. lată termenul pe care l-a 
folosit Charles Darwin pentru a descrie incerta clipă a Creaţiei. 
Deşi a demonstrat că viaţa a evoluat continuu, Darwin n-a reuşit 
să-şi dea seama cum a început procesul. Cu alte cuvinte, teoria 
lui elucidează supraviețuirea celui mai adaptat, însă nu şi apariția 
acestuia. 

Langdon râse uşor, amuzat de formularea pe care n-o mai 
auzise nicăieri. 

— Şi atunci, cum a apărut viaţa pe Pământ? Altfel spus, de 
unde venim? În următoarele minute, surâse Edmond, vom afla 
răspunsul la această întrebare. Dar, credeţi-mă, oricât de 
surprinzător va îi acest răspuns, el constituie doar prima 
jumătate a poveştii din seara asta. Fiindcă aşa cum veţi vedea, 
adăugă el întorcându-se şi privind direct în obiectivul camerei cu 
un zâmbet caustic, de unde venim este ceva cu adevărat 
fascinant... însă încotro ne îndreptam - asta e de-a dreptul 
şocaţii. 

Ambra şi Langdon schimbară o privire perplexă şi, cu toate că 
bănuia că fusese mai degrabă o figură de stil tipică pentru 
Edmond, afirmaţia îi lăsă profesorului o senzaţie tot mai 
inconfortabilă. 

— Originile vieţii... continuă futurologul. Un mister profund 
care ne-a marcat încă din zilele primelor mituri creaţioniste. 
Milenii de-a rândul filosofii şi oamenii de ştiinţă au încercat să 
găsească o mărturie oarecare a acelui prim moment al vieţii în 
lume. În anii '50, continuă el ridicând spre cameră eprubeta cu 
lichid tulbure, doi astfel de căutători, chimiştii Miller și Urey, au 


efectuat un îndrăzneţ experiment care, sperau ei, avea să arate 
exact cum anume începuse viaţa. 

— Eprubeta aceea e exact acolo, îi şopti Langdon Ambrei, 
aplecându-se înspre ea şi făcându-i semn spre micul piedestal 
din colţul încăperii. 

— De unde o avea FEdmona? întrebă ea, mirată. 

Profesorul ridică din umeri. Judecând după straniul asortiment 
de obiecte din apartamentul lui, eprubeta era, probabil, doar o 
frântură de istoric, a ştiinţei pe care îşi dorise s-o deţină. 

Pe ecran, Edmond descrise în câteva cuvinte încercarea celor 
doi chimişti de a recrea supa primordială şi de a da naştere vieţii 
într-un recipient cu compuşi chimici neînsufleţiţi. Apoi chipul lui 
fu înlocuit de imaginea decolorată a unui articol apărut în 8 
martie 1953 în New York Times şi intitulat „O privire înapoi, cu 
două miliarde de ani în urmă“. 

— Evident, explică Edmond, experimentul a stârnit unele 
controverse. Implicaţiile lui ar fi putut îi cutremurătoare, mai cu 
seamă pentru lumea religioasă. Dacă viaţa ar fi apărut de la sine 
în această eprubetă, am fi avut dovada concludentă că doar 
legile chimiei sunt suficiente pentru a crea viaţă. N-am mai fi 
avut nevoie de o fiinţă supranaturală care să întindă mâna din 
cerurile înalte şi să ne dăruiască scânteia Creaţiei. Am fi înţeles 
că viaţa, pur şi simplu, se naşte... ca un produs secundar 
inevitabil al legilor naturii. Şi mai important, n-am fi putut decât 
să conchidem că, dacă viaţa a apărut în mod spontan aici, pe 
Pământ, atunci aproape cu certitudine acelaşi lucru s-a întâmplat 
şi în alte locuri din cosmos - ceea ce înseamnă că omul nu este 
un unicat; omul nu este centrul Creaţiei; omul nu este singur în 
univers. Dar..., aşa cum mulţi dintre dumneavoastră ştiţi, 
experimentul chimiştilor Miller şi Urey a eşuat. A dus la apariţia 
câtorva aminoacizi, şi atât, nimic care să se apropie cât de cât de 
o formă de viaţă. Cei doi au repetat experimentul de multe ori, 
folosind diverse combinații de ingrediente şi tipare de 
temperatură diferite, însă nimic n-a funcţionat. Se părea că viața 
- aşa cum cred de mult cei religioşi - avea nevoie de o 
intervenţie divină pentru a apărea. În cele din urmă, Miller şi 
Urey au renunţat să mai încerce. Comunitatea religioasă a 
răsuflat uşurată, iar cea științifică şi-a suflecat din nou mânecile 
şi a trecut iarăşi la treabă. Până în 2007... adăugă Edmond cu o 
sclipire amuzată în priviri, când s-a întâmplat ceva neaşteptat. 


Şi povesti cum, după moartea lui Miller, într-un dulap de la 
Universitatea California din San Diego, fuseseră redescoperite 
eprubetele utilizate în vechiul experiment. Studenţii lui Miller 
reanalizaseră conţinutul lor întrebuinţând tehnici moderne, mult 
mai sensibile - printre care cromatografie cu solvenţi în strat 
lichid şi spectrometrie de masă, şi obţinuseră rezultate 
spectaculoase. Aparent, experimentul Miller-Urey se soldase cu 
mai mulţi aminoacizi şi alţi compuşi chimici complecşi decât 
detectase Miller la vremea respectivă. Noile analize identificaseră 
chiar şi câteva baze nucleice - cărămizile fundamentale ale 
acidului ribonucleic şi poate... cine ştie?... ale ADN-ului. 

— A fost o constatare senzaţională, continuă Edmond, care a 
readus în actualitate ideea că, poate, viaţa apare, pur şi simplu... 
fără o intervenție divină. Se părea totuşi că experimentul Miller- 
Urey funcţionase, doar că avusese nevoie de mai mult timp 
pentru a da roade. Să ţinem cont de un detaliu esenţial: viaţa a 
evoluat în decurs de miliarde de ani, pe când eprubetele acelea 
au stat într-un dulap doar puţin peste jumătate de secol. Dacă ar 
fi să măsurăm durata acestui experiment în kilometri, am 
constata că raza noastră vizuală s-ar fi limitat doar la primul 
centimetru... 

Făcu o pauza, lăsând ecoul cuvintelor să se stingă, pe urmă 
reluă: 

— Bineînţeles că s-a înregistrat imediat o redeşteptare a 
interesului pentru ideea de a crea viaţă în laborator. 

„Imi amintesc de asta“, comentă Langdon în gând. Facultatea 
de Biologie de la Harvard organizase la un moment dat o 
petrecere cu sloganul „Construieşte-ţi propria bacterie”. 

— Liderii religioşi moderni au reacţionat dur, fireşte, adăugă 
Edmond, schiţând cu degetele în aer semnul ghilimelelor la 
cuvântul „moderni”. 

Pe ecran apăru prima pagină a unui site - creation.com - pe 
care Langdon îl recunoscu imediat ca fiind ţinta repetată a 
ridiculizărilor şi criticilor acerbe din partea fostului său student. 
Organizaţia avea, într-adevăr, un ton strident în militantismul ei 
creaţionist, dar nu constituia un exemplu echidistant al „Lumii 
religioase modeme". Declaraţia sa de intenţie stipula; „Să 
susţinem adevărul şi autoritatea Bibliei şi să-i afirmăm 
veridicitatea - mai cu seamă în ceea ce priveşte istoria Genezei.” 

— Acest site, preciza Edmond, este unul popular, influent şi 
conţine zeci de bloguri care avertizează cu privire la pericolele pe 


care le implică readucerea în actualitate a experimentului Miller- 
Urey. Din fericire pentru cei de la creation.com, trebuie să le 
spunem că n-au de ce să se teamă. Chiar dacă experimentul ar 
reuşi să creeze viaţă, asta probabil că nu s-ar întâmpla decât 
peste vreo două miliarde de ani. Aşa cum vă puteţi imagina, 
nimic nu mi-ar face o plăcere mai mare decât să avansez în viitor 
cale de doua miliarde de ani, să reexaminez eprubeta aceasta şi 
să dovedesc că toţi creaţioniştii s-au înşelat. Din păcate, pentru 
asta aş avea nevoie de o maşină a timpului. 

Edmond făcu o pauză, privind în obiectiv cu o expresie 
impenetrabilă, apoi adaugă: 

— Așa că... am construit una. 

Langdon privi rapid spre Ambra, care abia dacă se mişcase de 
la începutul prezentării. Ochii ei negri priveau absorbiți ecranul. 

— O maşină a timpului... reluă Edmond. Nu e chiar atât de 
greu de construit. Daţi-mi voie să vă arăt la ce mă refer. 

Pe ecran apăru interiorul unui bar pustiu, în care Edmond intră 
şi se apropie de o masă de biliard. Bilele erau aşezate în 
obişnuita formaţie triunghiulară, aşteptând prima lovitură. 
Edmond luă un tac, se aplecă asupra mesei şi lovi cu putere bila 
albă, care se rostogoli în viteză către celelalte. Cu o fracțiune de 
secundă înainte să atingă triunghiul, Edmond strigă „Stop!“ Bila 
albă încremeni în loc, cu o clipită înainte de impact. 

— In acest moment, dacă v-aş cere să preziceţi în care 
buzunar va intra flecare bilă, aţi putea s-o faceţi? Fireşte că nu. 
Exista, literalmente, mii de posibilităţi. Însă dacă aţi avea o 
maşină a timpului şi aţi călători cincisprezece secunde în viitor, 
aţi vedea ce se întâmplă cu bilele şi apoi v-aţi întoarce în clipa 
prezentă? Nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, prieteni, dar la ora 
actuală dispunem de tehnologia necesară pentru a face exact 
acest lucru. Folosind, îşi continuă el explicaţia cu un semn spre o 
serie de camere minuscule montate pe marginile mesei de 
biliard, senzori optici care măsoară viteza, curbura, direcţia şi 
axa de rotaţie a bilei albe în timp ce se deplasează, pot obţine un 
fel de instantaneu matematic al mişcării bilei în orice momelii de 
timp. lar cu ajutorul acestui instantaneu pot face predicții extrem 
de precise cu privire la mişcarea ei viitoare. 

Langdon îşi aminti că folosise la un moment dat un simulator 
de golf care utiliza aceeaşi tehnologie pentru a prezice cu o 
dezarmantă acuratețe tendinţa lui de a expedia mingile de golf 
printre copaci. 


Edmond scoase din buzunar un smartphone de mari 
dimensiuni. Pe ecranul lui era afişată imaginea mesei de biliard 
cu bila albă încremenită. Deasupra ei apăruseră câteva ecuaţii 
matematice. 

— Cunoscând cu exactitate masa, poziţia şi viteza bilei albe, 
pot calcula interacţiunile ei cu celelalte bile, în aşa fel încât să 
prezic rezultatul final. 

Edmond atinse ecranul telefonului şi bila albă simulată reveni 
la viaţă: lovi triunghiul celorlalte bile, le împrăştie şi expedie 
patru dintre ele în patru buzunare diferite. 

— Patru bile, declara Edmond, privind ecranul smartphone- 
ului. O lovitură bună! Nu mă credeţi? 

Pocni din degete deasupra mesei reale şi bila albă îşi continuă 
mişcarea pe suprafaţa verde, izbi cu zgomot bilele aşezate în 
triunghi şi le destrămă formaţia. Aceleaşi patru bile ca în 
simulare intrară în aceleaşi patru buzunare. 

— Nu este chiar o maşină a timpului, râse Edmond, dar ne 
permite să privim în viitor. Mai mult decât atât, îmi dă voie să 
modific legile fizicii. Spre exemplu, pot să elimin forța de frecare, 
astfel încât bilele să nu-și încetinească înaintarea... rulând la 
nesfârşit până când, în cele din urmă, şi ultima va cădea într-un 
buzunar. 

Apăsă câteva taste pe smartphone şi lansă din nou simularea. 
De data asta, după impact, bilele colorate nu-şi mai încetiniră 
rularea. Ricoşau iar şi iar într-un zigzag haotic pe suprafaţa 
mesei. Şi cădeau la întâmplare în câte un buzunar, până când 
doar două se mai rostogoleau pe masă. 

— Şi dacă mă plictisesc să le aştept şi pe ele să cadă, pot să 
derulez, pe repede înainte. 

Atinse ecranul şi ultimele două bile îşi accelerară mișcările 
aleatorii pe masă, până când, în final, se rostogoliră în câte un 
buzunar. 

— În acest fel pot să văd în viitor înainte ca el să se întâmple. 
Simulările computerizate sunt nişte maşini ale timpului virtuale. 
Desigur, tot ce-aţi văzut aici este doar simplă matematică într-un 
sistem mic şi închis ca o masă de biliard. Dar ce se întâmplă dacă 
avem un sistem mai complex? 

Edmond ridică în aer eprubeta Miller-Urey şi zâmbi. 

— Cred că vă daţi seama încotro mă îndrept cu tot acest 
preambul. Modelarea pe computer este un fel de maşină a 


timpului şi ne permite, într-adevăr, să privim în viitor... poate 
chiar cale de miliarde de ani în viitor. 

Ambra îşi schimbă poziţia pe canapea, fără a-şi lua însă ochii 
de la ecran. 

— Aşa cum vă puteţi imagina, nu sunt primul om de ştiinţă 
care a visat să modeleze pe computer supa primordială de la 
începuturile Pământului. În principiu, experimentul este unul 
simplu; dar în realitate, e un veritabil coşmar al complexităţii. 

Pe ecran apăru din nou oceanul primordial lovit de fulgere şi 
frământat de valuri uriaşe şi de erupții vulcanice. 

— Modelarea chimiei oceanice necesită o simulare la nivel 
molecular - ceea ce ar fi similar cu o previziune meteorologică 
atât de precisă încât am şti poziţia exactă a fiecărei molecule de 
aer în fiece moment de timp. Prin urmare, orice simulare 
credibilă a oceanului primordial ar necesita un computer capabil 
să înţeleagă nu numai legile fizicii - mişcare, termodinamică, 
gravitație, conservarea energiei şi aşa mai departe ci şi pe cele 
ale chimici, pentru a recrea fidel legăturile pe care le-ar forma 
fiecare atom din supa primordială. 

Imaginea de pe ecran se schimbă, coborând în adâncul 
oceanului şi focalizându-se pe o singură picătură de apă, în care 
un vârtej turbulent de atomi şi molecule virtuale formau legături 
şi se scindau. 

— Din păcate, continuă Edmond şi chipul îi reapăru pe ecran, o 
simulare care trebuie să ia în calcul un număr atât de mare de 
posibile permutări necesită o putere de procesare uriaşă, care 
depăşeşte cu mult capacităţile oricărui computer din lume. Ale 
oricărui computer, adăuga futurologul cu o nouă sclipire în ochi, 
cu o singură excepţie. 

Acorduri de orgă răsunară brusc - primele măsuri din Tocata şi; 
fugă în re minor de Johann Sebastian Bach -, însoţite de o 
fotografic a super-computerului dublu-etajat al lui Edmond. 

— E-Wave, șopti Ambra, pentru prima dată de când începuse 
prezentarea. 

Langdon nu-şi putea desprinde privirea de la ecran. „Firește... 
e genial!” 

Pe fondul dramaticei linii melodice, futurologul se lansă într-o 
pasionată prezentare a supercomputerului său, relevându-și, în 
final, „cubul cuantic”, moment în care orga scoase o serie de 
acorduri tunătoare. Edmond își folosea cu adevărat toate 
resursele. 


— Ideea este, conchise el, că E-Wave poate recrea 
experimentul Miller-Urey în realitatea virtuală cu o acuratețe 
extraordinară. Nu pot modela întregul ocean primordial, desigur, 
însă am creat acelaşi sistem închis, de capacitate mică, pe care l- 
au folosit Miller şi Urey. 

Un recipient virtual plin cu compuşi chimici apăru pe ecran. 
Imaginea focaliză pe lichid mai aproape, tot mai aproape, până 
când ajunse la nivel atomic: pe ecran, atomii se deplasau haotic 
în amestecul clocotitor, formând și rupând legături chimice sub 
influenţa temperaturii, a descărcărilor electrice și a mişcărilor 
fizice. 

— Acest model încorporează tot ce am mai aflat despre supa 
primordială după experimentul Miller-Urey, inclusiv prezenţa 
probabilă a radicalilor hidroxil formaţi de vaporii de apă supuşi 
descărcărilor electrice şi a oxisulfurilor de carbon rezultate din 
activitatea vulcanică, dar şi impactul teoriilor privind „atmosfera 
nonoxidativă“. 

Lichidul virtual de pe ecran continua să freamăte şi aglomerări 
de atomi începură să se formeze. 

— Să derulăm acum procesul pe repede înainte, propuse 
Edmond cu entuziasm, iar simularea îşi acceleră ritmul, 
înfăţişând formarea unor compuşi din ce în ce mai complecși. 
După o săptămână, adăugă el, începem să vedem aceiaşi 
aminoacizi pe care i-au identificat Miller şi Urey. Apoi, cam 
cincizeci de ani mai târziu, apar primele semne ale elementelor 
constituente ale ARN-ului. 

Lichidul se agita şi se învolbura din ce în ce mai repede. 

— Şi astfel, am lăsat simularea să ruleze! anunţă Edmond cu o 
intensitate sporită în voce. 

Moleculele de pe ecran continuau să se combine, 
complexitatea structurilor crescând pe măsură ce programul 
trecea în viteza peste secole şi milenii, peste milioane de ani. 

— Şi ce credeţi că a apărut, în cele din urma, în recipient? 
întrebă futurologul în timp ce imaginile se succedau cu o viteză 
ameţitoare. 

Langdon şi Ambra se aplecară în față, captivaţi. Brusc, 
expresia entuziastă de pe chipul lui Edmond dispăru. 

— Absolut nimic, răspunse el. Nicio urmă de viaţă. Nicio reacţie 
chimică spontană. Nu putem deduce de aici decât o singură 
concluzie logică, oftă el adânc, privind întristat în obiectivul 
camerei. Că pentru a crea viaţă... e nevoie de Dumnezeu. 


Langdon se uita la el şocat, „Ce tot spune acolo?!“ 

O clipă mai târziu însă, un zâmbet abia schiţat păru să apară 
pe figura lui Edmond. 

— Sau..., reluă el, poate că am omis să adaug un ingredient 
esenţial în reţetă. 


CAPITOLUL 92 


Ambra Vidal şedea ca hipnotizată, imaginându-şi milioanele de 
oameni din lumea întreagă care, la fel ca ea, priveau captivaţi 
prezentarea lui Kirsch. 

— Dar ce ingredient să fi omis? întrebă el. De ce supa mea 
primordială a refuzat să creeze viaţa? Habar n-aveam, aşa că am 
făcut ceea ce fac toţi oamenii de ştiinţă eficienţi. Am întrebat pe 
cineva mai isteţ decât mine! 

Figura unei femei cu ochelari şi cu un aer intelectual apăru pe 
ecran: dr. Constance Gerhard, biochimist la Universitatea 
Stanford. 

— Cum putem crea viață? râse ea clătinând din cap. Nu putem. 
Asta e şi ideea! Când vine vorba despre procesul creaţiei - 
despre traversarea acelui punct de inflexiune în care compuşii 
chimici neînsufleţiţi formează entităţi vii - toată ştiinţa noastră se 
duce pe apa sâmbetei. Nu există în chimie niciun mecanism 
capabil să explice cum se întâmplă acest lucru. De fapt, însăşi 
ideea de celule care se autoorganizează în forme de viaţă pare a 
fi în directă contradicţie cu legea entropiei. 

— Legea entropiei, repetă Edmond, de data asta pe fundalul 
unei plaje pitoreşti. „Entropie” este doar un mod simandicos de a 
spune că /ucrurile se dezintegrează. |n limbaj ştiinţific, zicem că 
„deteriorarea unui sistem organizat este inevitabilă”. 

Pe urmă pocni din degete şi un superb castel din nisip apăru la 
picioarele lui. 

— Tocmai am organizat milioane de fire de nisip într-un castel. 
Dar să vedem ce părere are universul despre asta, adăugă el 
privind cum, câteva secunde mai târziu, un val se sparse pe 
țărm, spulberând castelul. Exact, universul a localizat firele mele 
de nisip organizate şi le-a dezorganizat, risipindu-le pe plajă. lată 
deci entropia în acţiune. Niciodată nu se întâmplă ca un val să se 
spargă pe țărm şi să depună acolo nisip în forma unui castel. 
Entropia distruge structurarea. Castelele de nisip nu apar 
niciodată în mod spontan în univers - doar dispar aşa. 


Pocnind iar din degete, Edmond reapăru o clipă mai târziu în 
interiorul unei bucătării elegante. 

— Când încălzim cafeaua, îşi continuă futurologul explicaţia 
scoțând o ceaşcă de cafea aburindă din cuptorul cu microunde, 
focalizăm energia termică în ceaşcă. Dacă pe urmă lăsăm ceaşca 
pe masă timp de o oră, căldura se disipează în încăpere, 
împrăştiindu-se uniform, la fel ca firele de nisip pe o plajă. Din 
nou, entropia în acţiune. Şi procesul este ireversibil. Oricât am 
aştepta, universul nu ne va reîncălzi cafeaua ca prin minune. Nici 
nu va coagula la loc un ou bătut şi nu va reconstrui un castel de 
nisip erodat. 

Ambra îşi aminti că văzuse la un moment dat o lucrare 
artistică intitulată Entropie - un şir de blocuri vechi din ciment, 
unul mai năruit decât celălalt, dezintegrându-se treptat şi lăsând 
în urmă un morman de moloz. 

Dr. Gerhard reapăru pe ecran. 

— Trăim într-un univers entropie, spuse ea, într-o lume ale 
cărei legi fizice destructurează, nu organizează. Şi atunci, iată 
întrebarea la care trebuie să răspundem: Cum se întâmplă ca 
nişte compuşi chimici neînsufleţiţi să se autoorganizeze ca printr- 
o magie în forme de viaţă complexe? N-am fost niciodată o 
persoană religioasă, însă trebuie să recunosc că existenţa vieţii 
este singurul mister ştiinţific care m-a determinat să iau în calcul 
ideea unui Creator. 

Edmond apăru brusc pe ecran, clătinând din cap şi ridicând din 
umeri nonşalant. 

— Mi se pare deranjant când o persoană inteligentă foloseşte 
cuvântul „Creator”. Ştiu, o face fiindcă ştiinţa, pur şi simplu, nu 
oferă o explicaţie convingătoare pentru apariţia vieţii. Dar, 
credeţi-mă, dacă sunteţi cumva în căutarea unei forţe invizibile 
care creează ordine într-un univers haotic, există răspunsuri mult 
mai simple decât Dumnezeu. 

Şi arătă spre cameră o farfurie din carton pe care era 
împrăştiată pilitură de fier. Aduse apoi în prim-plan un magnet, 
pe care-l aşeză sub farfurie. Imediat, pilitura se adună și formă 
nu arc perfect. 

— O forţă invizibilă a organizat această pilitură. Să fi fost 
Dumnezeu? Nu... A fost magnetismul. 

O clipă mai târziu, fundalul din spatele lui se schimbă, iar 
Edmond apăru în fața unei trampoline. Pe suprafaţa ei elastică 
erau risipite sute de bile mici din sticlă. 


— O harababură de bile, constată el. Însă dacă fac asta.,. 

Puse pe marginea trampolinei o bilă de bowling şi-i dădu 
drumul pe suprafaţa elastică. Greutatea ei formă o adâncitură şi 
imediat bilele din sticlă risipite se rostogoliră spre ea, adunându- 
se în cerc în jurul bilei de bowling. 

— Mâna organizatoare a lui Dumnezeu? Din nou, nu. A fost 
doar gravitația. 

Fundalul dispăru şi imaginea se focaliză pe chipul lui Edmond. 

— După cum se vede, viața nu este singurul exemplu de caz în 
care universul creează ordine. Moleculele nevii se organizează 
tot timpul în structuri complexe. 

Un montaj de imagini apăru pe ecran - vârtejul unei tornade, 
un fulg de zăpadă, nisipul vălurit de pe fundul unui râu, un cristal 
de cuarţ, inelele planetei Saturn. 

— Aşa cum puteţi vedea, uneori, se întâmplă ca universul să 
organizeze materia, iar acest lucru pare să fie exact opusul 
entropiei. Şi atunci, oftă Edmond, care este adevărul? Ce preferă 
universul - ordinea sau haosul? 

Colajul de imagini se evaporă, iar Edmond reapăru, păşind de 
data asta pe aleea care ducea spre Institutul Tehnologic 
Massachusetts. 

— Aproape toţi fizicienii ar răspunde „haosul”. Entropia este 
suverană, într-adevăr, iar totul în univers se îndreaptă constant 
spre dezordine. O idee mai degrabă deprimantă, nu credeţi? 
întrebă el şi se întrerupse o clipă, după care reluă cu un zâmbet: 
Dar am venit astăzi aici pentru a mă întâlni cu un tânăr fizician 
care crede că există în această idee un c/enci... unul care ne-ar 
putea ajuta să descifrăm misterul apariţiei vieţii. 


Jeremy England? 

Langdon recunoscu uimit numele fizicianului despre care 
vorbea Edmond. Reputatul profesor la M.I.T.2, tânărul de treizeci 
şi ceva de ani era cea mai recentă revelaţie a mediului academic 
de la Boston după ce stârnise valuri considerabile într-un nou 
domeniu ştiinţific, biologia cuantică. 


29 Massachusetts Institut of Tehnology, Institutul Tehnologic (al statului) 


Massachusetts, este o universitate tehnică particulară, coeducaţională, de studii și 
cercetări, care se găsește în localitatea Cambridge, Massachusetts, Statele Unite ale 
Americii (n.red.) 


întâmplarea făcea ca Robert şi Jeremy să fi urmat cursurile 
aceluiaşi colegiu - Phillips Exeter Academy. Langdon aflase prima 
dată despre el citind în revista colegiului un articol intitulat 
„Organizarea adaptativă indusă de disipare“. Deşi parcursese 
articolul în fugă, înțelegând prea puţin din el, fusese mirat şi 
intrigat să afle că tânărul lui coleg era deopotrivă un strălucit 
fizician şi un om profund religios, mai precis un evreu ortodox. 

Acum întrezărea deja motivele pentru care Edmond se arătase 
atât de interesat de activitatea lui England. 

Pe ecran apăru un alt bărbat, Alexander Grosberg, fizician la 
Universitatea New York. 

— Marea noastră speranţă, spuse el, este ca Jeremy England 
să fi identificat principiul fizic de bază care guvernează originile 
şi evoluţia vieţii. 

Langdon deveni şi mai atent auzind acea frază, la fel ca 
Ambra. 

Un alt personaj apăru pe ecran. 

— Dacă England poate demonstra veridicitatea teoriei lui, zise 
Edward J. Larson, istoric laureat al Premiului Pulitzer, numele lui 
va rămâne pentru totdeauna în analele ştiinţei. Jeremy England 
ar putea fi următorul Darwin. 

„Dumnezeule!” Langdon auzise că England făcea valuri, însă 
asta părea mai degrabă tsunami. 

— La fiecare aproximativ treizeci de ani ştiinţa mai face câte 
un pas uriaş înainte... Acesta poate fi cel de acum, adăugă Carl 
Franck, fizician la Universitatea Cornell. 

Câteva titluri fulgerară pe ecran, într-o succesiune rapidă: 


FACEŢI CUNOȘTINȚĂ CU SAVANTUL CARE AR PUTEA DOVEDI 
INEXISTENŢA LUI DUMNEZEU 

CREAȚIOINISMUL SPULBERAT 

ÎȚI MULŢUMIM, DOAMNE, DAR NU MAI AVEM NEVOIE DE 
AJUTORUL TAU 


Şirul de titluri continuă, însoţit de citate din reputate publicaţii 
ştiinţifice, toate părând să transmită acelaşi mesaj: dacă Jeremy 
England şi-ar putea demonstra noua teorie, implicaţiile ar fi 
incomensurabile nu doar pentru ştiinţă, ci şi pentru religie. 

Langdon priva ultimul titlu de pe ecran - al unui articol din 
revista on-line Sa/on din 3 ianuarie 2015. 


DUMNEZEU ÎN CORZI: NOUĂ REALIZARE ŞTIINŢIFICĂ GENIALĂ 
CARE-I ÎNGROZEŞTE PE CREAŢIONIŞTI ŞI PE REPREZENTANŢII 
DREPTEI CREŞTINE 


Un tânăr profesor de la M.I.T. duce la capăt misiunea lui 
Darwin şi ameninţă să distrugă tot ce le este mai drag 
fundamentaliştilor religioşi. 


Textul dispăru şi locul lui pe ecran fu luat de Edmond păşind 
hotărât pe culoarul unei universităţi. 

— Şi totuşi, în ce constă acest gigantic pas înainte care i-a 
îngrozit atât de tare pe creaţionişti? întrebă el şi zâmbi larg, 
oprindu-se în faţa unei uşi pe care scria ENGLAND 
LABOMITPHYSICS. Să intrăm şi să-l întrebăm chiar pe omul cu 
pricina! 


CAPITOLUL 93 


Tânărul a cărui figură se materializă pe ecran era fizicianul 
Jeremy England. Înalt şi foarte slab, cu o barbă nepieptănată şi 
un surâs mereu mirat, stătea în faţa unei table de scris acoperite 
cu formule matematice. 

— În primul rând, rosti el pe un ton prietenos şi modest, dați- 
mi voie să spun că teoria aceasta n-a fost demonstrată - este 
deci doar o idee. Deşi recunosc că, dacă i-am putea dovedi 
veridicitatea, implicaţiile ar fi, într-adevăr, colosale. 

În următoarele trei minute, fizicianul îşi expuse ideea care, la 
fel ca majoritatea conceptelor capabile să determine schimbări 
de paradigmă, era neaşteptat de simplă. 

Dacă Langdon o înţelesese corect, teoria lui England susţinea 
că universul funcţiona conform unei singure „directive”. Având 
un singur obiectiv. 

Să disipeze energia. 

Mai simplu spus, când găsea zone de energie focalizată, 
universul o împrăştia. Exemplul clasic, pe care-l menţionase şi 
Kirsch, era acela al ceştii cu cafea fierbinte lăsate pe masă; 
invariabil, cafeaua se răcea, dispersându-și energia spre celelalte 
molecule din încăpere, în conformitate cu legea a doua a 
termodinamicii. 

Acum înţelegea Langdon de ce-l întrebase Edmond despre 
miturile creaţioniste ale diverselor culturi - toate incluzând 
reprezentări ale energiei şi luminii răspândindu-se la infinit şi 
iluminând întunericul. 

England era însă de părere că exista în context o 
particularitate, un clenci cu privire la modul în care cosmosul 
disipa energia. 

— Știm deja că universul favorizează entropia și dezordinea, 
explică el, aşa că am putea fi surprinşi să vedem atâtea exemple 
de molecule care se autoorganizează. 

Pe ecran începură să se deruleze câteva imagini redate 
anterior - pâlnia unei tornade, albia vălurită a unui râu, un fulg 
de zăpadă. 


— Toate acestea, continuă England, sunt exemple de „structuri 
disipative“ - grupuri de molecule care s-au aranjat în aşa fel încât 
să formeze structuri menite să ajute sistemul să disipeze energia 
mai eficient. 

Fizicianul explică pe scurt cum tornadele erau modalitatea prin 
care natura difuza o zonă concentrată de presiune ridicată, 
convertind-o într-o forţă de rotaţie care, în cele din urmă, se 
epuiza de la sine. Acelaşi lucru se întâmpla cu albiile vălurite ale 
râurilor, care interceptau energia curenților repezi şi o disipau. 
Fulgii de zăpadă dispersau energia soarelui formând structuri 
multifaţetate care reflectau lumina haotic, în toate direcţiile. 

— Simplu spus, preciza England, materia se autoorganizează 
pentru a disipa mai bine energia. Şi astfel, surâse el, în efortul de 
a promova dezordinea, natura creează mici insule de ordine. 
Aceste insule sunt structurile care sporesc haosul într-un sistem, 
mărind deci entropia. 

Langdon nu se gândise la asta până acum, însă îşi dădu seama 
că England avea dreptate; exemplele erau vizibile pretutindeni. 
Un nor de furtună, de pildă. Când picăturile minuscule de apă din 
nor deveneau organizate graţie electricităţii statice acumulate, 
universul crea un fulger. Cu alte cuvinte, legile fizicii creau 
mecanismele de dispersare a energiei. Fulgerul disipa energia 
norului împrăştiind-o pe pământ şi mărind astfel entropia totală a 
sistemului. 

„Crearea eficientă a haosului, conştientiză el, necesita un 
anume grad de ordine.“ 

Câteva clipe, Langdon se întrebă dacă bombele nucleare ar 
putea fi considerate instrumente entropice - mici insule de 
materie meticulos organizată care serveau la crearea haosului. 
Îşi aminti simbolul matematic folosit pentru entropie şi-şi dădu 
seama că amintea de o explozie sau de Big Bang - o dispersare a 
energiei în toate direcţiile. 


— Aşadar, ce înseamnă toate acestea pentru noi? continuă 
England. Ce legătură are entropia cu originile vieţii? După cum 
vom vedea, explică el apropiindu-se de tablă şi desenând un 
soare care radia energie către un copac, viața reprezintă un 
instrument excepţional de disipare a energiei. De exemplu, un 


arbore absoarbe intensa energie a soarelui, o utilizează pentru a 
creşte şi apoi emite lumină infraroşie - o formă de energie mult 
mai slab concentrată. Fotosinteza este o maşinărie entropică 
extrem de eficientă. Energia concentrată a soarelui este diluată 
de copac, rezultând o creştere generală a entropiei în univers. 
Acelaşi lucru poate fi spus despre toate organismele vii, inclusiv 
oamenii, care consumă materie organizată - hrana -, o 
convertesc în energie şi ulterior o disipează înapoi în univers sub 
forma căldurii. In termeni generali, cred nu numai că viaţa se 
supune legilor fizicii, dar şi că a apărut ca urmare a acestor legi. 

Langdon simţi un fior de incitare cântărind în minte logica 
explicaţiei, care părea evidentă: dacă lumina arzătoare a soarelui 
cădea pe o suprafaţă de sol fertil, legile fizice care guvernau 
Pământul creau o plantă având rolul de a disipa acea energie. 
Dacă emanaţiile de sulf de pe fundul oceanelor generau zone de 
apă fierbinte, viaţa se materializa în locurile respective şi disipa 
energia. 

— Sper, adăugă England zâmbind, că într-o zi vom găsi o cale 
de a dovedi că viaţa a apărut, într-adevăr, spontan din materia 
neînsufleţită... doar ca rezultat al legilor fizice. 

„Fascinant, reflectă Langdon. O teorie ştiinţifică limpede care 
sugerează cum ar fi putut apărea viaţa de la sine... fără o 
intervenţie divină.“ 

— Sunt o persoană religioasă, mărturisi England, şi totuşi, 
credinţa mea la fel ca ştiinţa - a fost întotdeauna un proces în 
curs de evoluţie. Consider că teoria aceasta are un caracter 
agnostic în privinţa chestiunilor care ţin de spiritualitate. Nu 
încerc decât să descriu modul în care funcţionează lucrurile în 
Univers; implicaţiile spirituale le las în seama clerului şi a 
filosofilor. 

„Un tânăr înţelept, aprecie Langdon. Dacă teoria lui ar putea fi 
demonstrată faptic, ar avea un efect dramatic asupra întregii 
omeniri.“ 

Pentru moment, zise England, lumea poate să stea liniştită. 
Din motive evidente, teoria mea este extrem de dificil de 
demonstrat. Eu şi colaboratorii mei avem câteva idei de 
modelare în viitor a sistemelor guvernate de disipare, însă 
deocamdată suntem la ani distanţă de o reuşită în acest sens. 

Imaginea lui Jeremy England se stinse şi în locul ei reapăru 
Edmond, lângă computerul său cuantic. 


— Din fericire, eu nu sunt la ani distanţă, preciza el. Exact 
asupra acestui tip de modelare s-au concentrat eforturile mele în 
ultima vreme. Dacă teoria profesorului England este corectă, 
spuse el întorcându-se spre supercomputer, întregul sistem de 
operare al cosmosului ar putea fi redus la singurul principiu 
suprem: disipează energia! 

Așezându-se la biroul din laboratorul lui, Edmond începu să 
scrie cu frenezie la tastatura supradimensionată. Pe monitoarele 
din faţa lui se afişară coduri de computer greu inteligibile. 

— Câteva săptămâni am lucrat la  reprogramarea 
experimentului eşuat anterior. Am introdus în sistem un obiectiv 
fundamental - o rațiune a lui de a fi; i-am dictat să disipeze 
energia cu orice preţ. Şi i-am cerut computerului să fie cât mai 
creativ posibil în misiunea de a mări entropia în supa primordială. 
In plus, i-am dat permisiunea să construiască orice instrumente 
pe care le-ar considera necesare ca să-şi ducă misiunea la bun 
sfârşit. 

Edmond se opri din tastat şi se roti cu scaunul, privindu-şi 
publicul în faţă. 

— După aceea am lansat în execuţie modelul şi s-a întâmplat 
ceva incredibil. S-a dovedit că identificasem corect „ingredientul 
lipsă” din supa mea primordială virtuală. 

Langdon şi Ambra priveau fascinaţi ecranul, în timp ce grafica 
animată de pe computerul lui Edmond cobora adânc în supa 
primordială, amplifica imaginea până la nivel subatomic şi reda 
compuşii chimici care se agitau frenetic, combinându-se şi 
recombinându-se între ei. 

— Când am derulat procesul cu viteză mărită simulând 
trecerea sutelor de ani, explică Edmond, am văzut formându-se 
aminoacizii din experimentul Miller-Urey. 

Langdon n-avea cunoştinţe vaste de chimic, dai recunoscu fără 
probleme imaginea de pe ecran ca fiind una dintre proteinele 
fundamentale, iar pe măsură ce procesul evoluă, văzu cum 
molecule tot mai complexe prindeau formă, unindu-se într-un fel 
de hexagoane care amintea de un fagure. 

— Nucleoide! exclamă Edmond pe fondul hexagoanelor care 
continuau să funcționeze. Suntem martori acum la scurgerea a 
mii de ani! Şi înaintând cu aceeaşi viteză, iată că vedem primele 
indicii vagi de structurare! 

În timp ce el vorbea, unul dintre lanţurile de nucleotide începu 
să se răsucească în jurul propriei axe, formând o spirală. 


— Vedeţi asta? strigă Edmond. Milioane de ani au trecut, iar 
sistemul încearcă să construiască o structură! Sistemul încearcă 
să construiască o structură, ca să disipeze energia, exact aşa 
cum a prezis England! 

Înmărmurit, Langdon observă cum spirala firavă devine o 
spirală dublă, mărindu-și structura în forma arhicunoscutei elice 
duble a celui mai răspândit compus chimic de pe Pământ. 

— Dumnezeule, Robert... şopti Ambra fascinată. Asta e... 

— ADN-ul! anunţă Edmond, făcând stop-cadru pe spirala de pe 
ecran. lată-l! ADN-ul. Molecula constituentă a oricărei forme de 
viaţă. Codul viu al biologiei. Şi de ce, aţi putea întreba, de ce un 
sistem ar construi ADN în încercarea de a disipa energia? Ei bine, 
fiindcă unirea face puterea! O pădure difuzează mai eficient 
lumina solară decât un singur copac. Dacă aţi fi un instrument 
entropic, cea mai uşoară cale de a munci mai eficient ar fi să 
faceţi copii după dumneavoastră înşivă. 

Pe ecran reapăru chipul lui Edmond. 

— Când am continuat să rulez modelul, dincolo de acest punct 
am observat ceva de-a dreptul magic... S-a dec/anşat evoluția 
darwiniană!... Şi de ce n-ar fi făcut-o? reluă el după câteva 
secunde de pauză. Evoluţia este modalitatea prin care universul 
îşi testează şi-şi perfecţionează continuu instrumentele de lucru. 
Cele mai eficiente dintre ele supraviețuiesc şi se înmulţesc, 
devenind din ce în ce mai bune, mai complexe şi mai eficiente. Şi 
cu timpul unele dintre aceste instrumente ajung să arate ca nişte 
copaci, iar altele... ei bine, ca noi. 

Pe ecran, Edmond plutea în acel moment în întunericul 
spaţiului cosmic, pe fondul globului albastru ai Pământului, 

— De unde venim? întrebă el. Adevărul e că venim de 
nicăieri... și de pretutindeni. Apariţia noastră se datorează 
aceloraşi /egi ale fizicii care au creat viaţa în întregul univers. Nu 
suntem cu nimic deosebiți. Existăm cu sau fără Dumnezeu. 
Suntem rezultatul inevitabil al entropiei. Viaţa nu este unicul rost 
al universului. Viaţa este pur și simplu ceea ce creează şi 
reproduce universul pentru a disipa energia. 

Langdon avea o stranie senzaţie de incertitudine, întrebându- 
se dacă înţelesese pe deplin implicaţiile spuselor lui Edmond. 
Intr-adevăr, simularea lui avea să ducă la o considerabilă 
schimbare de paradigmă. Şi va provoca răsturnări de situaţie în 
multe discipline ştiinţifice. Dar când venea vorba despre re/igie, 
profesorul nu era sigur că descoperirea fostului său student avea 


să afecteze substanţial convingerile oamenilor. Vreme de secole, 
cei mai cucernici şi mai pioşi trecuseră cu vederea date ştiinţifice 
şi explicaţii raţionale covârşitoare, în apărarea propriei credinţe. 

Ambra părea şi ea frământată de îndoieli, expresia de pe chip 
oscilându-i undeva între uluire şi indecizie precaută. 

— Prieteni, continuă Edmond, dacă aţi urmărit materialul pe 
care vi l-am prezentat până acum, îi înţelegeţi, fără îndoială, 
semnificaţiile profunde. Şi dacă nu sunteţi convinşi deocamdată, 
rămâneţi alături de mine, deoarece această descoperire a mea a 
avut ca rezultat încă o revelaţie, una chiar mai importantă. 

Se întrerupse pentru un plus de efect şi continua: 

— De unde venim... nu este nici pe departe atât de uluitor ca 
destinaţia spre care ne îndreptăm. 


CAPITOLUL 94 


Sunetul paşilor apropiindu-se în fugă reverbera în bazilica 
subterană în timp ce un agent al Gărzii Regale alerga spre cei 
trei bărbaţi aflaţi în cel mai îndepărtat ungher al sanctuarului. 

— Maiestate! strigă ei cu răsuflarea tăiată. Edmond Kirsch... 
prezentarea video... se difuzează acum. 

Regele se răsuci în scaun, simultan cu prinţul Juliân. 

Valdespino oftă descurajat. „Era doar o chestiune de timp“, îşi 
reaminti el. Şi totuşi, îşi simţea sufletul greu ştiind că lumea 
urmărea în acel moment acelaşi montaj video pe care-l văzuse el 
în biblioteca de la Montserrat împreună cu Köves şi al-Fadl. 

„De unde venim?” Răspunsul lui Kirsch, care susţinea teoria 
unei „origini fără de Dumnezeu”, era o blasfemie şi o aroganță şi 
ar avea un efect dezastruos asupra năzuinţei omeneşti către un 
ideal mai înalt, de a emula divinitatea care ne crease după chipul 
şi asemănarea Sa. Insa, în mod tragic, Kirsch nu se oprise acolo. 
La prima profanare adăugase o a doua, una mult mai 
periculoasă, sugerând un răspuns profund destabilizator la o altă 
întrebare: „Încotro ne îndreptăm?” 

Predicţia futurologului cu privire la viitor era catastrofală... atât 
de distructivă, încât şi el, şi colegii lui insistaseră pe lângă el să 
n-o difuzeze. Chiar dacă datele lui erau corecte, comunicându-le 
lumii întregi ar fi provocat un rău ireparabil. 

„Şi nu doar pentru cei credincioşi, ştia Valdespino, ci pentru 
fiecare ființă omenească de pe Pământ.“ 


CAPITOLUL 95 


„Dumnezeu nu e necesar, comentă Langdon în gând 
rememorând spusele lui Edmond. Viaţa a apărut spontan, ca 
urmare a legilor fizicii.” 

Ideea de generaţie spontanee fusese dezbătută îndelung, la 
nivel teoretic, de unele dintre cele mai luminate minţi ale 
domeniului ştiinţific, dar în seara aceea Edmond Kirsch adusese 
un argument foarte convingător în sprijinul veridicităţii ei. 

„Nimeni n-a reuşit până acum într-o măsură atât de mare s-o 
demonstreze... sau măcar să explice cum s-ar fi putut produce." 

Pe ecran, supa primordială simulată fremăta, populată cu 
minuscule forme ele viaţă virtuale. 

— Studiindu-mi modelul, îşi continuă Edmond prezentarea, m- 
am întrebat ce s-ar întâmpla dacă aş lăsa programul să ruleze 
mai departe. S-ar revărsa la un moment dat din recipientul lui şi 
ar produce un întreg regn animal, inclusiv specia umană? Şi dacă 
l-aş lăsa să ruleze şi mai departe de atât? Dacă aş aştepta 
suficient de mult timp, ar trece la următorul pas în evoluţia 
speciei şi ne-ar arăta încotro ne îndreptăm? 

Edmond reapăru pe ecran alături de E-Wave. 

— Din păcate, nici măcar acest supercomputer nu poate 
gestiona un mode! de o asemenea magnitudine, aşa că am fost 
nevoit să găsesc o modalitate de a restrânge simularea. Şi, în 
cele din urmă, ani împrumutat o tehnică dintr-o sursă 
neaşteptată... Nimeni altul decât Walt Disney. 

Pe ecran putea fi văzut acum un desen animat vechi, 
bidimensional, în alb şi negru. Langdon îl recunoscu: era 
Steamboat Willie - vaporașul Willie, un scurt-metraj clasic de opt 
minute realizat de Disney în 1928. 

— Arta desenului animat a progresat foarte rapid în ultimii 
nouăzeci de ani, de la folioscoapele* cu Mickey Mouse la filmele 
de animaţie complexe de astăzi. 


3 Folioscopul (flip book) în limba engleză este un precursor al filmelor de animaţie - o 
carte cu o serie de imagini ale căror detalii variază ușor de la o pagină la alta, astfel 
că atunci când cartea este răsfoită rapid, imaginile creează senzaţia de mișcare sau 
de schimbare (n.red) 


Alături de vechiul desen Disney, pe ecran se ivi o scenă 
hiperrealistă dintr-un recent film artistic de animaţie. 

— Saltul calitativ este echivalent cu cei trei mii de ani de 
evoluţie care despart desenele rupestre de capodoperele lui 
Michelangelo. Ca futurolog, sunt fascinat de orice abilitate care 
înregistrează progrese accelerate. Procedeul tehnic care face 
posibile aceste salturi este numit tweening. Mai exact, o 
scurtătură folosită în animația computerizată, prin care artistul îi 
cere computerului să genereze cadre intermediare între două 
imagini principale, transformând-o pe prima, gradual, în a doua - 
pe scurt spus, umplând golurile dintre ele. In loc să fie nevoiţi să 
deseneze manual fiecare cadru - efort care ar semăna în cazul 
nostru cu modelarea fiecărui pas infim din cadrul procesului 
evolutiv -, artiştii de astăzi pot desena doar câteva dintre cadrele 
principale... cerând apoi computerului să estimeze paşii 
intermediari şi sa completeze restul procesului evolutiv. Acesta 
este tweening-ul! Evident, e o aplicaţie din domeniul IT, dar când 
am aflat despre ea am avut o revelaţie şi mi-am dat seama că ar 
putea fi cheia către viitorul nostru. 

Ambra se întoarse spre Langdon cu o privire întrebătoare. 

— Unde vrea să ajungă cu asta? 

Înainte ca profesorul să poată răspunde, o nouă imagine se ivi 


săli 


— Evoluţia omului, reluă Edmond. Imaginea pe care o vedeţi 
este un fel de folioscop. Graţie ştiinţei, am construit câteva cadre 
principale - cimpanzeu, australopitec, Homo habilis, Homo 
erectus, omul de Neanderthal ... însă tranziţiile dintre aceste 
specii rămân neclare. 

Exact aşa cum anticipase Langdon, Edmond își prezenta pe 
scurt ideea de a utiliza tweening-ul pentru a umple golurile - 
verigile lipsă, din evoluţia omului, descriind modul în care 
diferitele proiecte internaţionale de cartografiere a genomului - 
uman,  palco-eschimos,  neanderthalian, al cimpanzeului - 


întrebuinţaseră fragmente osoase în scopul de a crea „hărţi” 
complete ale structurii genetice pentru aproximativ zece specii 
intermediare între cimpanzeu şi Homo sapiens. 

— Ştiam că, dacă aş folosi aceste genomuri primitive deja 
existente ca pe nişte cadre-cheie, îşi continuă Edmond explicaţia, 
aş putea programa computerul E-Wave să construiască un model 
al evoluţiei care să le conecteze pe toate - ca un fel de joc 
darwinist de-a uneşte punctele. Şi am început de la o 
caracteristică simplă: dimensiunea creierului - un indicator 
general foarte precis al evoluţiei intelectuale. 


E] 
[A 
3 
€ 
|$ 
Mome g“ 
eerw A E g 
T 2 
ad, 3 
= 
w 
Homo 
badis G 
Ausiralopitheoss Kro 
Sahelanthropus ) . lar z 


E> aii 
pa 


-s 


Milioane de ani în urmă 

— Pe lângă corelarea unor parametri structurali generali ca 
dimensiunea creierului, E-Wave a cartografiat şi mii de markeri 
genetici mai subtili, care influențează abilitățile cognitive - 
recunoașterea spaţială, amplitudinea vocabularului, memoria pe 
termen lung și viteza de procesare a informaţiilor. 

Pe ecran se succedă o scrie rapidă de grafice similare, toate 
ilustrând aceeaşi creştere de tip exponențial. 

— Apoi, pe baza lor, E-Wave a compilat o simulare fără 
precedent a evoluţiei intelectuale în decursul timpului. 

Graficele dispărură şi chipul lui Edmond le luă locul pe ecran. 

— Bun, şi ce-i cu asta? aţi putea întreba. La ce ne ajută să 
identificăm procesul prin care omul a devenit specia dominantă 
intelectual? Ne ajută, fiindcă, dacă putem identifica un tipar, 
computerul ne poate spune încotro ne va duce acel tipar în viitor, 
zâmbi el. Dacă spun doi, patru, şase, opt... dumneavoastră veţi 


continua spunând zece. În esenţă, i-am cerut computerului E- 
Wave să prezică, pentru cazul nostru, cum va arăta acel „zece“. 
Întrucât, odată ce avem simularea evoluţiei intelectuale, pot să 
pun o întrebare evidentă: ce urmează după aceea? Cum va arăta 
intelectul omenesc peste cinci sute de ani, de pildă? Sau cu alte 
cuvinte: încotro ne îndreptăm? 

Langdon era fascinat de perspectiva sugerata şi, cu toate că n- 
avea suficiente cunoştinţe de genetică sau de modelare 
computerizată pentru a aprecia acurateţea predicţiilor lui 
Edmond, conceptul în sine i se părea ingenios. 

— Evoluţia unei specii, continuă futurologul, este dependentă 
întotdeauna de mediul organismului în cauză, aşa că i-am cerut 
lui E-Wave să suprapună un al doilea model - o simulare a 
mediului din lumea actuală -, ceea ce a fost uşor de făcut, 
deoarece toate datele şi informaţiile despre cultură, politică, 
ştiinţă, climă şi tehnologie sunt disponibile on-line. Am instruit 
computerul să acorde o atenţie deosebită acelor factori care au 
potenţialul de a afecta în cea mai mare măsură dezvoltarea 
viitoare a creierului omenesc - noi droguri şi medicamente, noi 
tehnologii în domeniul sănătăţii, poluarea, factori de ordin 
cultural etc. Şi apoi... adăugă Edmond după o pauză.., am lansat 
în execuţie programul. 

Un prim-plan cu faţa futurologului umplu întregul ecran, ochii 
lui privind drept în obiectivul caninei. 

— lar când am redat modelul... ceva cu totul neașteptat s-a 
întâmplat, spuse el şi pentru o clipă privirea îi aluneca într-o 
parte, aproape perceptibil, după care reveni rapid spre cameră. 
Ceva profund tulburător. 

Langdon şi Ambra aşteptară, cu răsuflarea tăiată. 

— Aşa că l-am rulat din nou, adăugă Edmond, acum încruntat. 
Din nefericire, s-a întâmplat exact acelaşi lucru. 

Profesorului i se păru că sesizează o frică reală în privirea 
fostului său student. 

— Am recalculat parametrii. Am  reactualizat programul, 
modificând toate variabilele, pe rând, şi l-am rulat iar şi iar. Insă 
de fiecare dată am ajuns la acelaşi rezultat. 

Langdon se întreba dacă nu cumva Edmond descoperise că, 
după milioane de ani de progres, intelectul uman intrase deja în 
declin. La urma urmei, existau suficienţi indicatori alarmanţi care 
sugerau că acest lucru ar putea fi adevărat. 


— Datele obţinute m-au descumpănit, recunoscu futurologul. 
Şi n-am reuşit să le înţeleg, aşa că i-am cerut computerului o 
analiză. lar E-Wave mi-a livrat evaluarea în cel mai explicit mod 
în care s-a priceput el: mi-a făcut un desen. 

Pe ecran se vedea o reprezentare grafică a evoluţiei în timp a 
speciilor animale, începând cu aproximativ o sută de milioane de 
ani în urmă. Era o încrengătură complexă şi colorată de bule 
orizontale care se dilatau şi se contractau odată cu trecerea 
timpului, ilustrând modul în care speciile apăreau şi dispăreau. 
Partea stângă a diagramei era dominată de dinozauri - deja la 
apogeul dezvoltării lor în acel moment al istoriei, reprezentaţi 
prin cea mai voluminoasă bulă, aceasta crescând în decursul 
timpului şi apoi colapsând brusc, cu vreo şaizeci şi cinci de 
milioane de ani în urmă, perioada extincţiei în masă a speciei. 

— lată aici o reprezentare cronologică a al formelor de viaţă 
dominante de pe Terra, preciza Edmond, prezentată în termeni 
de număr de membri ai speciei, de poziţia în lanţul trofic, de 
supremaţia interspecii şi de influenţa globală exercitată. In 
esenţă, este o reprezentare vizuală care ne arată cine era cel 
mai tare pe planetă la un anumit moment de timp. 

Privirea lui Langdon urmări diferitele bule care se dilatau şi se 
contractau de-a lungul graficului, indicând modul în care 
apăruseră, proliferaseră şi dispăruseră diverse specii de animale. 

— Primii Homo sapiens au apărut în urmă cu 200 000 de ani. 
Dar pe atunci strămoşii noştri nu erau suficient de influenţi pe 
planetă pentru a figura pe diagrama aceasta, aşa că-i regăsim 
abia cu vreo 65 000 de ani î.H., când au inventat arcul şi săgeata 
şi au devenit prădători mai eficienţi. 

Langdon se duse cu privirea la gradaţia pentru perioada 65 
000 î.H., unde apăruse o bulă mică, albastră, intitulată Homo 
sapiens. Bula crescu foarte lent, aproape imperceptibil, până în 
jurul anului 1000 î.H., când se dilată rapid, părând să se 
mărească exponențial. Când profesorul ajunse cu privirea în 
extremitatea din dreapta a diagramei, bula albastră se umflase 
ocupând aproape toată lăţimea ecranului. 

„Omul modern. Îşi dădu el seama. De departe, cea mai 
puternică şi mai influentă specie de pe glob.“ 

— Deloc surprinzător, continuă Edmond, în anul 2000, când se 
încheie graficul nostru, omul este reprezentat ca fiind specia 
dominantă pe planetă. Nicio altă specie nu se apropie măcar de 
noi. Dar... Puteţi vedea mugurii unei noi bule apărând... aici. 


Imaginea focaliză pe o minusculă formă neagră care începuse 
să se contureze deasupra bulei albastre, umflate, a omenirii. 

— O nouă specie a intrat deja în scenă, declară Edmond. 

Langdon văzuse punctişorul negru, care părea însă insignifiant 
în comparaţie cu bula albastră - ca o mică hamsie pe spinarea 
unei balene. 

— Imi dau seama, îşi continua Edmond explicaţia, că nou- 
venitul acesta pare nesemnificativ, dar, dacă vom merge mai 
departe în timp din anul 2000 până în ziua de azi, veţi vedea că 
recent sosita specie se află tot aici şi că de atunci a mai crescut. 

Diagrama se extinse, ajungând la data curentă, iar Langdon 
simţi o strângere de inimă. Punctul negru crescuse enorm în 
ultimii douăzeci de ani şi ocupa mai mult de un sfert din ecran, 
concurând cu Homo sapiens pentru dominație şi influenţă. 

— Ce este aia?! întrebă temătoare Ambra, în şoaptă. 

— N-am idee, răspunse Langdon. Poate un fel de virus latent? 

Profesorul trecu în revistă rapid o serie de virusuri agresive, 
care făcuseră ravagii în diverse regiuni ale lumii, însă i se părea 
foarte greu de crezut că o specie se dezvoltase pe planetă, într- 
un asemenea ritm accelerat fără să fi fost observată. „Să fie, 
oare, o bacterie din spaţiu?” 

— Această nouă specie este insidioasă, zise Edmond. Se 
înmulţeşte exponențial. Îşi extinde continuu teritoriul ocupat. Şi, 
cel mai important, evoluează... mult mai rapid decât omul. Din 
nefericire, adăugă el privind din nou în obiectivul camerei, de 
această dată cu o expresie cât se poate de serioasă, dacă las 
această simulare să ruleze în continuare pentru a ne arăta 
viitorul, chiar şi peste numai câteva decenii, iată ce aflăm. 

Diagrama se extinse iar, axa timpului prelungindu-se până în 
anul 2050. 

Langdon se ridică brusc în picioare, neputându-şi crede ochilor 

— Dumnezeule, şopti Ambra, ducându-şi o mână la gură. 

Graficul înfăţişa clar bula neagră extinzându-se cu o viteză 
copleşitoare şi apoi, până în dreptul anului 2050, înghițind în 
întregime bula albastră a omenirii. 

— Imi pare rău că a trebuit să vă arăt acest lucru, mărturisi 
Edmond, dar în fiecare modelare pe care am făcut-o, s-a 
întâmplat acelaşi lucru. Specia umană a evoluat până în 
momentul actual al istoriei şi apoi, dintr-odată, o nouă specie s-a 
materializat şi ne-a şters de pe faţa pământului. 


Langdon stătea în faţa terifiantului grafic, încercând să-şi 
repete că era doar o modelare pe computer. Asemenea imagini, 
ştia bine, aveau capacitatea de a afecta fiinţa omenească la nivel 
visceral, aşa cum datele seci nu puteau s-o facă, iar diagrama de 
pe ecran degaja un aer de finalitate - de parcă extincţia speciei 
umane era deja un fapt împlinit. 

— Prieteni, reluă Edmond pe un ton atât de sobru, încât ar fi 
putut să anunţe la fel de bine ciocnirea iminentă cu un asteroid. 
Specia noastră se află, într-adevăr, în pragul dispariţiei. Mi-am 
petrecut întreaga viaţă făcând predicții şi previziuni, iar în acest 
caz am analizat datele la toate nivelurile posibile. Vă pot spune 
cu un grad foarte înalt de certitudine că specia omenească aşa 
cum o ştim nu va mai fi aici peste cincizeci de ani. 

Şocul iniţial pe care-l resimţise Langdon începuse să se 
estompeze, lăsând în loc neîncrederea în prietenul lui, însă şi 
mânia. „Ce faci, Edmond? Eşti iresponsabil! Ai construit un model 
computerizat... dar nenumărate lucruri pot fi greşite în datele 
tale. Oamenii te respectă şi au încredere în tine... Vei stârni o 
isterie în masă!” 

— Şi încă un lucru, zise fostul lui student, cu o expresie şi mai 
întunecată. Dacă priviţi cu atenţie simularea, puteţi vedea că 
noua specie nu ne şterge în întregime de pe faţa pământului. Mai 
corect spus... ne absoarbe. 


CAPITOLUL 96 


„Noua specie ne absoarbe?!” 

Intr-o tăcere de gheaţă, Langdon încercă să-şi imagineze ce 
voise Edmond să spună cu acele cuvinte; fraza sugera imagini 
terifiante, preluate parcă din filme SF ca A/ien, în care oamenii 
erau folosiţi ca incubatoare vii pentru o altă specie, dominantă. 

Ridicat deja în picioare, se uită la Ambra, care şedea ghemuită 
pe canapea, strângându-și genunchii la piept şi analizând încă 
avid diagrama de pe ecran. Langdon se strădui să găsească orice 
altă interpretare a datelor prezentate, însă concluzia părea 
inevitabilă. 

Conform simulării lui Edmond, specia umană avea să fie 
înghițită de o specie nouă în cursul deceniilor următoare. Şi chiar 
mai înspăimântător decât atât, această specie nouă trăia deja pe 
Pământ, dezvoltându-se neştiută. 

— Evident, spuse Edmond, nu puteam anunţa public informaţia 
aceasta înainte de a identifica noua specie. Aşa că am reanalizat 
datele. Şi după nenumărate alte simulări, am reuşit să pun 
degetul pe misteriosul nou-venit. 

Pe ecran apăru o diagramă simplă, pe care Langdon o 
recunoscu de la cursurile sale din şcoala generală - clasificarea 
taxonomică a vieţuitoarelor, împărţită în şase regnuri - animale, 
plante, protiste, eubacterii, arhebacterii, fungi:!. 

— Odată ce am identificat acest nou organism atât de vivace, 
mi-am dat seama că avea mult prea multe forme variate pentru 
a putea fi considerat o specie. Din punct de vedere taxonomic, 
era prea vast pentru a fi numit ordin. Sau chiar încrengătură. Şi 
am înţeles, rosti Edmond privind fix în obiectivul camerei, că 
planeta noastră era populată acum de ceva mult mai mare. Ceva 
ce nu putea fi clasificat astfel decât un nou regn. 

Intr-o tracţiune de secundă, Langdon înţelese la ce se referea 
fostul lui student. 


31 O clasificare taxonomică mai veche, încă prezentă în unele manuale școlare din 
Statele Unite ale Americii. Mai recent, eubacteriile și arhebacteriile au fost grupate în 
același regn, procariote. 


„Ai şaptelea regn.“ 

Siderat, îl urmări mai departe pe Edmond împărtăşind lumii 
vestea şi descriind un regn emergent despre care profesorul 
auzise recent în cadrul unei emisiuni din seria TED Talk cu Kevin 
Kelly, scriitor şi jurnalist specializat în cultura digitală. Adus iniţial 
în discuţie de unii dintre primii autori de literatură știinţifico- 
fantastică, noul regn avea o particularitate numai a lui. 

Era alcătuit din specii nevii. 

Aceste specii lipsite de viaţă evoluau aproape ca şi când ar fi 
fost vii - deveneau treptat mai complexe, se adaptau la mediu şi 
cucereau teritorii noi, testând diverse  variaţiuni. Unele 
supravieţuiau, altele dispăreau. Ca o ilustrare perfectă a 
transformărilor adaptative postulate de Darwin, aceste noi 
organisme se dezvoltaseră într-un ritm impresionant, constituind 
în prezent un întreg regn al şaptelea -, care-şi ocupa locul alături 
de plante, animale şi toate celelalte. 

Numele lui: Technium. 

Edmond se lansase deja într-o descriere detaliată a celui mai 
nou regn al planetei, care includea toate tipurile de tehnologie, 
prezentând modul în care noile maşinării rezistau sau piereau 
conform principiului darwinian de supravieţuire a celui mai 
adaptat: cum se ajustau constant în funcţie de mediul în care 
funcționau, cum dezvoltau noi mecanisme de supravieţuire şi, 
dacă aveau succes, înmulţindu-se cu viteză cât mai mare pentru 
a monopoliza toate resursele disponibile. 

— Faxul, de pildă, a luat-o pe urmele păsării Dodo, exemplifică 
Edmond. lar iPhone-ul va supravieţui doar dacă reuşeşte în 
continuare să ofere performanţe mai bune decât competitorii săi. 
Maşinile de scris şi motoarele cu abur au pierit odată cu 
schimbarea mediului, dar Enciclopedia Britannica a evoluat, cele 
treizeci și două de volume ale sale mari și incomode căpătând 
„picioare" digitale şi, asemenea peştilor dipnoi, răspândindu-se 
pe un teritoriu nou, pe care acum prosperă. 

Langdon îşi aminti de aparatul lui de fotografiat Kodak din 
copilărie - pe vremuri un adevărat Tyranosaurus Rex al 
fotografiei pentru amatori, spulberat peste noapte de apariţia 
intempestivă a fotografiei digitale. 

— Cu o jumătate de miliard de ani în urmă, continuă Edmond, 
planeta noastră a fost marcată de o dezvoltare explozivă a vieţii 
aşa-numita explozie din Cambrian -, când cele mai multe specii 
care o populează în prezent au apărut aproape peste noapte. 


Astăzi avem de-a face cu o explozie similară a regnului 
Technium. Noi specii tehnologice apar în fiecare zi, evoluând într- 
un ritm stupefiant, fiecare noua tehnologie devenind un 
instrument de creare a altor tehnologii. Inventarea computerului 
ne-a permis că construim noi dispozitive extraordinare, de la 
smartphone-uri până la navete spaţiale şi la roboţi chirurgicali. 
Suntem martorii unui torent inovativ care curge atât de rapid, 
încât mintea noastră abia dacă poate ţine pasul cu el. lar 
creatorii acestui nou regn, Technium, suntem noi. 

Pe ecran reveni tulburătoarea imagine a bulei negre în 
expansiune, care o înghiţea pe cea albastră. „Tehnologia 
distruge omenirea?” Pentru Langdon, ideea era una 
cutremurătoare, şi totuşi, instinctul îi spunea că era şi extrem de 
improbabilă. Conceptul unui viitor distopic în genul filmului 
Terminator, în care maşinile vânau oamenii până la ultimul, i se 
părea de-a dreptul antidarwinist. „Omul este cel care controlează 
tehnologia; omul are instinct de supravieţuire; omul nu va 
permite niciodată tehnologiei să ne domine.” Insă ştia, chiar în 
vreme ce acel şir de raționamente logice îi trecea prin minte, că 
era naiv. Interacțiunea cu Winston, inteligenţa artificială creata 
de Edmond, îi oferise un indiciu incontestabil cu privire la 
progresele şi la nivelul atins de această tehnologie. Şi dacă 
Winston servise în mod neîndoielnic interesele celui care-l 
crease, oare cât va mai trece - se întrebă Langdon - până când 
maşinăriile ca el vor începe să ia decizii în propriul interes, 
conform propriilor dorinţe? 

— Desigur, mulţi au prezis înaintea mea apariţia unui regn al 
tehnologiei, dar eu am reuşit să realizez o modelare a lui.... Şi să 
demonstrez ce anume va face cu noi, declară Edmond arătând 
bula neagră care, în anul 2050, ocupase deja ecranul în 
întregime, indicând o dominare totală a planetei. Trebuie să 
recunosc, reluă el, că la prima vedere această simulare schiţează 
o imagine destul de sinistră... 

Se întrerupse pentru o clipă şi în ochi îi reveni un licăr deja 
familiar. 

— Însă trebuie să privim lucrurile mai îndeaproape, reluă el. 

Imaginea se focaliză pe bula neagră, mărind-o până când 
Langdon văzu că nu mai era neagră ca smoala, ci de un purpuriu 
intens. 

— Aşa cum observați, pe măsură ce înghite bula albastră a 
omenirii, bula neagră a tehnologiei capătă o altă nuanţă, una 


purpurie, ca şi când cele două culori s-ar fi. Contopit şi 
omogenizat. 

Profesorul se întrebă dacă asta era o veste bună sau una rea. 

— Ceea ce vedeţi dumneavoastră aici, explică Edmond 
neobosit, este un proces evolutiv rar întâlnit, numit endosimbioză 
impusă, în mod normal, evoluţia este caracterizată de o bifurcare 
- o specie se scindează în două noi specii; dar uneori, în cazuri 
rare, dacă niciuna din cele două specii nu poate trăi în lipsa 
celeilalte, procesul se inversează... şi în loc de o specie care se 
scindează în două avem de-a face cu două specii care fuzionează 
într-una singură. 

Acea fuziune îi aminti lui Langdon de sincretism - procesul prin 
care două religii diferite se contopesc formând una cu totul nouă. 

— lar dacă nu credeţi că omul şi tehnologia vor fuziona, 
adăugă Edmond, priviţi în jurul dumneavoastră. 

Pe ecran se derula în ritm rapid o succesiune de imagini - 
oameni cu telefoane mobile în mână, sau cu ochelari de realitate 
virtuală, alţii ajustându-şi casca Bluetooth în ureche, sportivi cu 
dispozitive player audio prinse de braţ. O familie aşezată la o 
masă în centrul căreia trona un smart-speaker*?, un copil în pătuţ 
jucându-se pe o tabletă. 

— Exemplele pe care le vedeţi aici sunt doar începuturile mai 
degrabă primitive ale acestui proces de simbioză. Am început 
deja să ne inserăm cipuri de computer direct în creier, să ne 
injectăm în sânge nanoboţi „mâncători” de colesterol care 
continuă să trăiască în noi la nesfârşit, să confecţionăm membre 
artificiale controlate de puterea minţii, să folosim instrumente de 
editare genetică precum GRISPR: pentru a ne modifica genomul 
și, literal vorbind, pentru a construi o versiune augmentată a 
noastră înșine. 

Expresia lui Edmond părea aproape jovială, radiind pasiune şi 
entuziasm. 

— Fiinţa umană evoluează în ceva diferit, continuă el. Devenim 
o specie hibridă - o fuziune a biologiei cu tehnologia. Aceleaşi 


32 Un tip de boxă wireless cuplată cu un dispozitiv cu comandă vocală care are 
integrat un asistent personal virtual şi care permite efectuarea unor sarcini 
interactive folosind unul sau mai multe cuvinte de recunoaștere prestabilite. 

33 Acronim care desemnează pe de o parte o familie de secvenţe ADN dintr-o bacterie 
care conţin fragmente de ADN ale virusurilor care au atacul bacteria respectivă şi 
care sunt folosite de aceasta pentru detectarea şi distingerea ADN-ului provenit de la 
atacuri ulterioare ale acelorași virusuri, şi pe de altă parte o tehnologie genetică 
dezvoltată recent pe baza acestui mecanism, care modificarea permanentă a 
genomului unui organism cu aplicaţii în medicină și agricultură (n.red.) 


instrumente care există azi în exteriorul trupurilor noastre - 
smartphone-uri, aparate auditive, ochelari, majoritatea 
dispozitivelor farmaceutice - vor fi peste cincizeci de ani 
încorporate în organism într-o măsură atât de mare, încât nu ne 
vom mai putea considera Homo sapiens. 

O imagine cunoscută apăru în spatele lui - şirul de siluete care 
reda tranziţia treptată de la cimpanzeu la omul modern. 

— Intr-o clipită, vom deveni o nouă pagină în folioscopul 
evoluţiei. lar când se va întâmpla acest lucru, vom privi înapoi 
spre actualul Homo sapiens aşa cum privim acum spre 
neanderthalieni. Noi tehnologii precum cibernetica, inteligenţa 
artificială şi realitatea virtuală vor schimba pentru totdeauna 
esenţa omului - ceea ce înseamnă să fii om. Îmi dau seama că 
sunt printre dumneavoastră unii care, Homo sapiens fiind, 
consideră că suntem specia aleasă de Dumnezeu. Inţeleg că 
pentru aceştia ceea ce tocmai v-am dezvăluit pare echivalent cu 
sfârşitul lumii. Totuşi, vă implor să mă credeţi... viitorul este, de 
fapt, mult mai /uminos decât vă puteţi închipui. 

Şi cu o neaşteptată revărsare de speranţă şi optimism, 
futurologul se lansă într-o superbă descriere a zilei de mâine o 
viziune a viitorului aşa cum Langdon nu îndrăznise niciodată să-şi 
imagineze. Era un viitor în care tehnologia va deveni atât de 
ieftină şi de uşor disponibilă, încât va şterge deosebirile dintre 
bogaţi şi săraci. Un viitor în care tehnologiile ecologice vor oferi 
tuturor oamenilor acces la apă potabilă, la hrană nutritivă şi la 
energie curată. Un viitor în care bolile precum cancerul lui 
Edmond vor fi eradicate graţției medicinii genomice. Un viitor în 
care imensa putere a internetului va fi, în sfârşii, utilizata în 
scopuri educative, chiar şi în cele mai izolate colțuri ale lumii. Un 
viilor în care liniile de asamblare robotizate îi vor scuti pe 
muncitori de activităţi repetitive şi rutiniere, oferindu-le timpul 
necesar pentru activităţi mai interesante, în domenii pe care 
astăzi nici nu ni le putem imagina. Şi mai presus de toate un 
viitor în care tehnologiile de ultima oră vor spori resursele critice 
ale omenirii până la un nivel atât de mare, încât războaiele 
pentru controlul lor nu vor mai fi, pur şi simplu, necesare. 

Ascultând viziunea idilică a lui Edmond, Langdon fu copleşit de 
o emoție atât de intensă, cum nu mai resimţise de ani mulţi. Era 
o senzaţie pe care, ştia acest lucru, milioane de alţi privitori o 
încercau aidoma lui - un neaşteptat val de optimism cu privire la 
viitor. 


— Am un singur regret când mă gândesc la această eră 
viitoare a miracolelor, rosti Edmond şi vocea i se frânse deodată. 
Regret că nu voi mai fi aici pentru a o vedea. Deşi nici măcar cei 
mai apropiaţi prieteni ai mei nu ştiu, sunt bolnav de o vreme... Se 
pare deci că nu voi trăi pentru totdeauna, aşa cum 
intenţionasem, adăugă el izbutind să afişeze un surâs crispat. 
Când dumneavoastră veţi vedea această înregistrare, voi mai 
avea, probabil, doar câteva săptămâni de trăit... poate doar 
câteva zile. Şi aş vrea să ştiţi, prieteni, că prilejul de a mă adresa 
dumneavoastră în seara aceasta a fost cea mai mare onoare şi 
bucurie a vieţii mele. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat. 

Ambra se ridicase şi ea, stând în picioare alături de Langdon şi 
privindu-şi prietenul cu aceeaşi admiraţie, însă şi cu tristeţe. 

— Ne aflăm acum la o ciudată răspântie a istoriei, continuă 
Edmond, un moment în care lumea pare întoarsă cu susul în jos 
şi în care nimic nu este aşa cum ne-am imaginat că va fi. Dar 
incertitudinea a fost întotdeauna un precursor al transformărilor 
de amploare; schimbarea este în mod inevitabil precedată de 
teamă şi de tulburări. Vă îndemn să aveţi încredere în 
capacitatea omului de a fi creativ şi de a iubi, fiindcă atunci când 
sunt combinate, aceste două forţe au puterea de a ilumina otice 
întuneric. 

Langdon aruncă o privire spre Ambra şi-i văzu lacrimile 
şiroindu-i pe obraji. Intinse un braţ şi-i cuprinse umerii, afectuos, 
ascultând alături de ea ultimele cuvinte pe care prietenul lui 
muribund le adresa lumii. 

— Pășind către mâine încă incert, ne vom transforma în ceva 
mai măreț decât ne putem închipui acum, cu puteri care ne vor 
depăşi chiar şi cele mai avântate visuri. Şi în aşteptarea acestui 
moment, să nu uităm cuvintele înțelepte ale lui Churchill, care ne 
avertiza: „Preţul măreției este... responsabilitatea”. 

Mesajul avea o rezonanţă aparte pentru Langdon, care deseori 
se temea că specia umană nu era suficient de responsabilă 
pentru a folosi inteligent instrumentele novatoare pe care le 
inventa. 

— Deşi sunt ateu, adăugă Edmond, înainte să vă părăsesc în 
această seară, vă cer îngăduinţa de a-mi permite să vă citesc o 
rugăciune pe care am scris-o de curând. 

„Edmond a scris o rugăciune?!” 

— Am intitulat-o Rugăciune pentru viitor. 


Închizând ochii, marele futurolog începu să declame încet, cu o 
neaşteptată siguranţă în glas: 

Fie ca filosofiile noastre să ţină pasul cu tehnologia. Fie ca 
înţelegerea şi compasiunea noastră să ţină pasul cu puterea pe 
care o dobândim. Şi fie ca dragostea, nu frica, să fie motorul 
schimbării noastre! 

Cu aceste cuvinte, Edmond Kirsch deschise ochii. 

— Rămas-bun. Prieteni, vă mulţumesc. ŞI... îndrăznesc să 
spun... Cu Dumnezeu înainte! 

Mai privi în obiectivul camerei pentru un moment, apoi chipul 
lui dispăru într-o vâltoarea de zgomot alb. Fără a-şi putea 
desprinde privirea de la ecranul gol, Langdon simţi un val 
copleşitor de mândrie pentru prietenul său. Alături de Ambra, îşi 
imagină milioanele de oameni din lumea întreagă care fuseseră 
martori la ameţitorul lui tur de forţă. Şi în mod straniu, se întrebă 
dacă nu cumva ultima seară petrecută de Edmond pe pământ 
decursese totuşi în cel mai bun mod cu putinţă. 


CAPITOLUL 97 


Comandantul Diego Garza stătea lângă peretele din spate al 
biroului Mónicăi Martin și se uita mut la ecranul televizorului. 
Mâinile îi erau încă prinse în cătuşe şi doi agenţi ai Gărzii Regale 
îl flancau îndeaproape, după ce acceptaseră rugămintea 
coordonatoarei PR de a-i permite să părăsească arsenalul, ca să 
urmărească prezentarea lui Kirsch. 

Garza privise transmisia împreună cu Martin, Suresh, vreo şase 
agenţi ai Gărzii Regale şi câţiva angajaţi din tura de noapte la 
Palat, care-şi lăsaseră baltă îndatoririle şi coborâseră repede la 
subsol să se uite şi ei. 

Pe ecranul televizorului, locul mirei care încheiase prezentarea 
lui Kirsch fusese luat de un mozaic de programe de ştiri din 
lumea întreagă - moderatorii şi comentatorii reiterau cu sufletul 
la gură afirmaţiile futuristului şi făceau, bineînţeles, propriile 
analize, toţi vorbind în acelaşi timp, într-o cacofonie de neînțeles. 

Uşa se deschise și unul dintre agenţii de rang superior ai lui 
Garza intră, privi în jur, îşi zări comandantul şi se apropie de el cu 
paşi repezi. Fără nicio explicaţie, îi scoase cătuşele şi-i întinse un 
telefon mobil. 

— Un apel pentru dumneavoastră, domnule. Episcopul 
Valdespino. 

Garza se holbă la aparat. Ţinând seama de fuga clandestină 
din Palat şi de mesajul incriminator găsit pe telefonul lui mobil, 
episcopul era ultima persoană la care s-ar fi aşteptat să-l sune în 
noaptea aceea. 

— Sunt Diego, răspunse el în cele din urmă. 

— Îţi mulţumesc că ai acceptai apelul, rosti Valdespino cu o 
voce care părea sfârşită. Îmi dau seama că ai petrecut o noapte 
neplăcută. 

— Unde eşti? îi tăie vorba Garza. 

— În munţi. Lângă bazilică, în Valea celor căzuţi. Abia ce m-am 
întâlnii cu prinţul Juliân şi cu Maiestatea Sa. 


Comandantul habar n-avea ce-ar fi putut căuta regele la ora 
aceea în Valea celor căzuţi, mai cu seamă dată fiind starea lui de 
sănătate. 

— Bănuiesc că ştii că regele a ordonat să fiu arestat. 

— Da. A fost o eroare regretabilă, pe care am remedia-o deja. 

Garza îşi privi încheieturile mâinilor, care purtau încă urmele 
cătuşelor. 

— Maiestatea Sa m-a rugat să te sun şi să-ţi transmit scuzele 
sale, reluă Valdespino. Eu îl voi veghea aici, la spitalul de la El 
Escorial. Mă tem că i se apropie sfârşitul. 

„La fel ca ţie”, comentă comandantul în gând. 

— Ar trebui să ştii că Suresh a găsit pe telefonul tău un 
mesaj... unul de-a dreptul incriminator. Cred că cei de la 
ConspiracyNet.com intenţionează să-l facă public în scurt timp. 
Îmi închipui că autorităţile te vor aresta. 

— Da, mesajul, oftă adânc Valdespino. Trebuia să apelez la 
tine imediat ce l-am primit, în dimineaţa asta. Te rog să mă crezi 
că n-am avut nicio legătură cu asasinarea lui Kirsch şi nici cu 
uciderea celor doi colegi ai mei. 

— Dar mesajul sugerează dar că... 

— Mi-a fost făcută o înscenare, Diego! îl întrerupse episcopul. 
Cineva şi-a dat toată silinţa ca să pară că am fost complice la 
crime. 

Deşi nu şi l-ar fi imaginat niciodată pe Valdespino capabil să 
ucidă, ideea că cineva i-ar fi tăcut o înscenare i se părea lipsită 
de sens. 

— Cine ar încerca să-ţi însceneze ceva? 

— Asta nu ştiu, răspunse episcopul, părând dintr-odată foarte 
bătrân şi confuz. Şi nu cred că mai contează. Reputația mi-a fost 
distrusă; prietenul meu drag, regele, e pe moarte; deja nu mi-au 
mai rămas prea multe lucruri care să-mi poată fi luate. 

Din tonul lui Valdespino răzbătuse o nuanţă lugubră de 
finalitate. 

— Antonio... te simţi bine? 

— Nu tocmai, oftă iar episcopul. Am obosit. Mă îndoiesc că voi 
supravieţui anchetei care urmează. Şi chiar dacă voi trece peste 
ea, lumea pare să nu mai aibă nevoie de mine. 

Durerea și tristeţea se simțeau neîndoielnic în glasul bătrânului 
prelat. 

— Aş avea o mică favoare să-ţi cer, relua Valdespino. 
Momentan, încerc să servesc doi regi - umil care-şi părăseşte 


tronul, celălalt care abia îl preia. Prinţul Juliân s-a străduit toată 
noaptea să ia legătura cu logodnica lui. Dacă ai găsi o modalitate 
de a o contacta pe Ambra Vidal, viitorul nostru rege îţi va rămâne 
pe veci recunoscător. 


În piaţa vastă din faţa bisericii săpate în munte, episcopul 
Valdespino privea spre întunericul care învăluia Valea celor 
căzuţi. O pâclă vestind ivirea zorilor urca deja încet din văile 
împădurite şi undeva în depărtare ţipatul unei păsări de pradă 
sfâşie noaptea.. 

„Un vultur negru”, îl recunoscu el, în mod straniu amuzat de 
sonoritatea ţipătului. Strigătul ca de jelanie al păsării părea cum 
nu se poate mai potrivit, iar episcopul se întrebă dacă nu cumva 
lumea încerca, de fapt, să-i spună ceva. 

In apropiere, agenţii Gărzii Regale îl conduceau pe bătrânul 
rege, în scaunul cu rotile, spre vehiculul care avea să-l ducă 
înapoi la spitalul de la El Escorial. 

„Voi veni să veghez asupra ta, prieten drag, îi promise 
Valdespino în gând. Adică, dacă îmi vor permite să vin.“ 

Agenţii priveau des când la telefoanele lor mobile, când la el, 
de parcă s-ar fi aşteptat ca în curând să li se ceară să-l aresteze. 

„Şi totuşi, sunt nevinovat, reflectă episcopul, bănuind în secret 
că cel care-i făcuse înscenarea fusese vreunul dintre adepţii fără 
de Dumnezeu, însă pricepuţi în ale tehnicii, ai lui Kirsch. Nimic 
nu-i încântă mai mult pe ateii tot mai numeroşi decât să pună 
Biserica într-o lumină sumbră.” 

Suspiciunile îi fuseseră accentuate de ceea ce tocmai aflase 
despre prezentarea futurologului. Spre deosebire de înregistrarea 
pe care le-o arătase în biblioteca de la Montserral, se părea că 
versiunea din seara aceea se încheiase într-o notă optimistă. 

„Kirsch ne-a tras pe sfoară.” 

Cu o săptămână în urmă, prezentarea pe care o urmărise 
împreună cu cei doi colegi ai lui se întrerupsese prematur și se 
încheiase cu un grafic terifiant, prevestind exterminarea întregii 
omeniri. 

„O anihilare cataclismică. Apocalipsa profeţită în vechime” 

Deşi considerase predicția aceea ca fiind o minciună, 
Valdespino ştiuse că foarte mulţi oameni o vor accepta ca pe o 
dovadă a sfârşitului iminent. De nenumărate ori în decursul 
istoriei, mulţi credincioşi cu temeri în suflet căzuseră pradă 


profeţiilor apocaliptice; sectele care vesteau sfârşitul lumii îşi 
împingeau membrii la sinucidere, pentru a evita ororile ce aveau 
să vină, iar fundamentaliştii îşi goleau conturile bancare crezând 
că finalul era aproape. 

„Nimic nu e mai nociv pentru copii decât lipsa speranţei, îşi 
spuse Valdespino amintindu-şi că împletirea iubirii divine cu 
făgăduiala raiului fusese cea mai însufleţitoare forţă din copilăria 
lui. Am fost creat de Dumnezeu, învățase el de mic, şi într-o zi voi 
ajunge să trăiesc pentru totdeauna în împărăţia Lui.“ 

Kirsch, pe de altă parte, proclamase exact opusul acestei idei: 
„Sunt un accident cosmic şi în scurt timp voi fi mort“. 

Episcopul fusese profund îngrijorat de efectele grave pe care 
mesajul lui Kirsch le va avea asupra bietelor suflete care nu se 
bucurau de averea şi de privilegiile futurologului - oamenii 
obişnuiţi care se zbăteau zi de zi să-şi asigure pâinea şi să-şi 
întreţină copiii, cei care aveau nevoie de o rază de speranţă 
divină doar pentru a se da jos din pat în fiece dimineaţă şi a 
rezista în faţa greutăților vieţii. 

De ce alesese Kirsch să le arate prelaţilor un final apocaliptic - 
asta rămânea un mister pentru Valdespino. „Poate că a vrut doar 
să-şi păstreze secretă marea surpriză, bănui el. Sau poate că, pur 
şi simplu, a vrut să ne chinuiască puţin.” 

In orice caz, răul fusese făcut deja. 

Privind spre celălalt capăt al pieţei, episcopul îl văzu pe don 
Julián ajutându-şi cu dragoste tatăl să urce în maşina. Tânărul 
prinţ primise remarcabil de bine mărturisirea regelui. „Secretul 
vechi de decenii al Maiestăţii Sale.“ 

Fireşte că Valdespino ştiuse de mulţi ani primejdiosul adevăr 
şi-l protejase cu scrupulozitate. In noaptea aceea, suveranul 
hotărâse să-şi deschidă sufletul în faţa unicului său fiu. Şi 
alegând acel loc, templul intoleranţei ridicat în vârf de munte, 
făcuse un act simbolic de sfidare. 

Cu privirea pierdută în valea adâncă de la picioarele lui, 
episcopul se simţea foarte singur... şi un imbold interior îl 
îndruma să păşească, simplu, peste buza hăului și să se 
prăvălească pentru totdeauna în bezna primitoare. dar știa că 
dacă ar face-o, clica de atei a lui Kirsch şi-ar freca mâinile cu 
bucurie şi ar declara că, în urma anunţului științific din seara 
aceea, Valdespino își pierduse credinţa. 

„Insă credinţa mea nu va pieri niciodată, domnule Kirsch. Ea 
dăinuie și dincolo de lumea ta ştiinţifică.” 


În plus, dacă predicția futurologului cu privire la dominaţia 
tehnologiei se va adeveri, omenirea avea să intre într-o perioadă 
de o inimaginabilă ambiguitate etică. „Vom avea nevoie de 
credinţă şi de repere morale mai mult decât oricând înainte.” 

Traversând piaţa pentru a se alătura regelui şi prinţului Juliân, 
Valdespino simţi cum o copleşitoare senzaţie de istovire îi 
pătrunde până în adâncul oaselor. Şi în clipa aceea, pentru prima 
dată în viaţă, episcopul nu-şi mai dori nimic altceva decât să se 
întindă undeva, să închidă ochii şi să adoarmă pentru totdeauna. 


CAPITOLUL 98 


În interiorul Centrului de Supercalcul din Barcelona, numeroase 
comentarii se derulau pe ecranul cât un perete din laboratorul lui 
Edmond, cu o viteză mai mare decât capacitatea de asimilare a 
lui Robert Langdon. Cu câteva momente în urmă, locul mirei de 
după încheierea prezentării fusese luat de un mozaic de jurnalişti 
şi moderatori - o cascadă de programe de ştiri din lumea 
întreagă -, fiecare ieşind din fundal pentru a ocupa prim-planul şi 
apoi la fel de repede pierzându-se în zarva din jur. 

Langdon privea alături de Ambra, când pe ecran apăru o 
fotografie a fizicianului Stephen Hawking, care rosti cu 
inconfundabila lui voce computerizată: „Nu e necesar să-l 
invocăm pe Dumnezeu pentru a pune universul în mişcare. 
Creaţia spontană este motivul pentru care în cosmos există ceva, 
şi nu doar neant.” 

Locul lui Hawking fu luat rapid de o femeie pastor, aparent 
vorbind de la ea de acasă, prin intermediul computerului: 
„Trebuie să reținem că simulările acestea nu dovedesc nimic 
despre Dumnezeu. Ele nu demonstrează decât că Edmond Kirsch 
nu va precupeţi niciun efort pentru a distruge busola morală a 
speciei umane. De la începuturile timpului, religia a fost cel mai 
important principiu organizator al omenirii, un îndrumar al 
oricărei societăţi civilizate și sursa noastră fundamentală de etică 
şi moralitate. Subminând religia, Kirsch subminează tot ce e bun 
în oameni!” 

Câteva secunde mai târziu, răspunsul unui telespectator 
începu să se deruleze pe telescriptorul din partea de jos a 
ecranului. „RELIGIA NU POATE PRETINDE CA DEŢINE MONOPOLUL 
MORALITĂȚII... SUNT UN OM BUN PENTRU CĂ SUNT UN OM BUN! 
DUMNEZEU N-ARE NICIO LEGATURA CU ASTA!” 

Imaginea dispăru şi în locul ei apăru fotografia unui profesor de 
geologie de la Universitatea California de Sud. „Cândva, demult, 
spunea omul, oamenii credeau că Pământul era plat şi că orice 
corabie care se avânta pe mare risca să cadă peste marginile lui. 
Când s-a dovedit însă că planeta este rotundă, susţinătorii ideii 


Pământului plat au fost nevoiţi, în cele din urmă, să tacă. Adepții 
creaţionismului sunt susţinătorii de azi ai ideii Pământului plat; aş 
fi şocat dacă peste un secol va mai exista cineva care să creadă 
în creaţionism.” 

Un tânăr intervievat pe stradă declara în faţa camerei de luat 
vederi: „Sunt creaţionist şi cred că descoperirea din seara asta 
dovedeşte că un Creator milostiv a conceput universul aşa cum a 
făcut-o în mod special pentru a susţine viaţa”. 

Într-o înregistrare mai veche dintr-un episod al documentarului 
de televiziune Cosmos, astrofizicianul Neil deGrasse Tyson 
declara pe un ton blajin: „Dacă un Creator a conceput universul 
în aşa fel încât să susţină viaţa, atunci a făcut o treabă jalnică. In 
cea mai mare parte, imensă, a cosmosului, orice forma de viaţă 
ar muri instantaneu din cauza lipsei atmosferei, a descărcărilor 
de raze gamma, a pulsarilor letali şi a câmpurilor gravitaționale 
strivitoare. Credeţi-mă când vă spun că universul nu e nicidecum 
Grădina Raiului”. 

Ascultând torentul de păreri şi opinii, Langdon avu un moment 
impresia că lumea de afară o luase razna. 

„Haos. Entropie.” 

— Domnule profesor? răsună un glas familiar din difuzoarele 
de sus. Doamnă Vidal? 

Langdon aproape că uitase de Winston, care nu scosese un 
cuvânt pe toată durata prezentării. 

— Vă rog să nu vă alarmaţi, dar am permis poliţiei să intre în 
clădire. 

Privind prin peretele din sticlă, profesorul văzu un şir de 
reprezentantă ai autorităţilor locale trecând pragul clădirii şi 
oprindu-se imediat, cu privirea aţintită asupra computerului 
masiv. 

— De ce? întrebă Ambra. 

— Palatul Regal a emis cu foarte puţin timp în urmă un 
comunicat în care precizează că na-ţi fost, de fapt, răpită. 
Autorităţile au ordin să vă protejeze pe amândoi. Au sosit, de 
asemenea, și doi agenţi ai Gărzii Regale, care ar dori să vă ajute 
să luaţi legătura cu prinţul Juliân. Au un număr la care-l puteţi 
contacta. 

Langdon îi văzu pe cei doi agenţi intrând la primul etaj. Ambra 
închise ochii, dorindu-şi să dispară în clipa aceea. 

— Ambra, şopti Langdon. Trebuie să vorbeşti cu prinţul. E 
logodnicul tău. Işi face griji pentru tine. 


Ea deschise ochii, 

— Ştiu. Insă nu cred că mai pot avea încredere în el. 

— Spuneai că instinctul îţi sugerează că e nevinovat. Măcar 
ascultă ce are de zis! Ne vedem când termini. 

Ambra încuviinţă cu o mişcare a capului şi se îndreptă spre uşa 
turnantă. Langdon o privi coborând scara, apoi se întoarse spre 
ecranul pe care imaginile se succedau mai departe. 

„Evoluţia favorizează religia, declara un preot. Comunitățile 
religioase cooperează mai eficient decât cele nereligioase şi 
tocmai de aceea se dezvoltă mai bine. E un fapt dovedit 
ştiinţific!” 

Preotul avea dreptate, Langdon ştia asta. Datele antropologice 
arătau limpede că, la scara istoriei, culturile cu o componentă 
religioasă substanţială rezistaseră în timp mai mult decât 
celelalte. „Teama de a fi judecat de o divinitate atotştiutoare 
îndeamnă întotdeauna la un comportament mai plin de 
compasiune.” 

„Chiar şi aşa, dacă ar fi să presupunem pentru o clipă că, în 
general, culturile religioase sunt mai cumpătate şi mai prospere, 
asta nu dovedeşte că zeii lor imaginari sunt reali!”, replica un om 
de ştiinţă. 

Langdon nu-şi putu stăpâni un zâmbet, întrebându-se ce 
părere ar fi avut Edmond despre toate astea. Prezentarea 
futurologului îi mobilizase deopotrivă pe creaţionişti şi pe atei, 
toţi cerându-şi, înfierbântaţi, dreptul la replică. 

„Venerarea lui Dumnezeu e ca mineritul pentru combustibilii 
fosili, susţinea cineva. Mulţi oameni inteligenţi îşi dau seama ca 
nu are viitor, însă deja au investit prea mult pentru a renunţa!” 

O ploaie de fotografii inundă ecranul: 

Un panou cu mesaj creaţionist care fusese expus la un 
moment dat în Times Square din New York:.. NU-I LĂSAȚI SĂ VĂ 
FACA MAIMUȚE! COMBATEŢI-L PE DARWIN!” 

Un indicator rutier în Maine: „OCOLEȘTE BISERICA. EŞTI PREA 
MARE PENTRU BASME“. 

Un altul: „FIINDCĂ E GREU SĂ GÂNDEŞTI”. 

O reclamă într-o revistă: „CATRE TOŢI PRIETENII NOŞTRI ATEI: 
SLAVĂ DOMNULUI CĂ VĂ ÎNŞELAŢI!” 

Şi un om de ştiinţă într-un laborator, pe al cărui tricou scria: 
„LA ÎNCEPUT, OMUL L-A CREAT PE DUMNEZEU”. 

Langdon începu să se întrebe dacă cineva ascultase totuşi cu 
adevărat ce spusese Edmond. „Legile fizicii, singure, pot crea 


viaţă.“ Descoperirea lui era captivantă şi în mod evident 
incendiară, însă lui i se părea că dădea naştere unei întrebări pe 
care constata cu surprindere că nimeni altcineva nu şi-o mai 
punea; „Dacă legile fizicii sunt atât de puternice, încât pot crea 
viaţă... cine a creat legile?!” 

Fireşte, întrebarea ducea într-un soi de ameţitoare sală a 
oglinzilor intelectuale şi readucea totul la punctul de plecare. 
Langdon îşi simţea capul zvâcnind şi ştia că avea nevoie de o 
lungă plimbare la aer, singur, pentru a începe măcar să evalueze 
ideile lui Edmond. 

— Winston, strigă el, pentru a acoperi zgomotul televizorului, 
poţi să-l închizi, te rog? 

Într-o fracțiune de secundă, ecranul se stinse şi în încăpere se 
aşternu liniştea. Langdon închise ochii şi răsuflă uşurat. „Dulcea 
tăcere e stăpână.” 

Zăbovi aşa o clipă, savurând momentul de pace. 

— Domnule profesor? îl interpelă Winston. Bănuiesc că v-a 
plăcut prezentarea lui Edmond. 

„Dacă mi-a plăcut?” Langdon cântări în minte întrebarea. 

— Mi s-a părut captivantă şi incitantă. Edmond a dat lumii de 
gândit mult în seara asta. Cred că problema care se pune acum e 
ce va urma. 

— Ce va urma, replica Winston, depinde de capacitatea 
oamenilor de a renunţa la vechile credinţe şi de a accepta 
paradigme noi. Edmond mi-a mărturisit cu ceva vreme în urmă 
că visul lui - în mod ironic - nu era acela de a distruge religia... ci 
de a crea o religie nouă, o credință universală, care să-i unească 
pe oameni, nu să-i dezbine. Se gândea că, dacă i-ar putea 
convinge pe ceilalţi să venereze universul naturii și legile fizicii 
care ne-au creat, atunci toate culturile lumii ar celebra aceeași 
istorie al creaţiei, în lor să se războiască pentru a decide care 
dintre miturile lor vechi era mai corect decât celelalte. 

Un ţel nobil, remarcă Langdon, amintindu-şi că William Blake 
însuşi scrisese o culegere de aforisme cu o temă similară, 
intitulată Toate religiile sunt Una. 

„Fără îndoială, Edmond a citit-o“, reflectă el. 

— Edmond, adăugă Winston, considera că este profund 
descurajant faptul că mintea omenească are capacitatea de a 
ridica o ficţiune evidentă la rangul de adevăr divin, simțindu-se 
apoi îndemnat să ucidă în numele ei. Şi credea că adevărurile 


universale ale ştiinţei i-ar putea uni pe oameni, servind ca un 
îndemn la unitate pentru generaţiile viitoare. 

— În principiu, ideea e minunată, replică Langdon, totuşi 
pentru unii miracolele ştiinţei nu sunt suficiente ca să le 
zdruncine credinţa. Sunt încă oameni care insistă că Pământul 
datează de numai zece mii de ani, în ciuda munţilor de dovezi 
ştiinţifice care atestă contrariul. Deşi, adăugă el după o clipă, 
cred că la fel stau lucrurile în privinţa oamenilor de ştiinţă care 
refuză să creadă în adevărul scripturilor. 

— De fapt, nu este aşa, susţinu Winston. Şi chiar dacă e 
„corect politic” să acorzi ştiinţei şi religiei un respect egal, 
strategia este una periculos de greşită. Intelectul uman a evoluat 
întotdeauna prin respingerea informaţiilor depăşite în favoarea 
noilor adevăruri. Aşa a evoluat specia. În termeni darwinieni, o 
religie care ignoră datele ştiinţifice şi refuză să-şi schimbe 
preceptele e ca un peşte rămas într-o bălticică în prag de secare 
şi care refuză să facă saltul spre apă adâncă, fiindcă nu vrea să 
creadă că lumea lui s-a schimbat. 

„Asta pare o frază pe care ar fi putut s-o rostească Edmond”, 
se gândi Langdon, resimţind lipsa prietenului său. 

— Ei bine, dacă ar fi să ne luăm după noaptea asta, îmi 
închipui că dezbaterile vor continua mult timp de acum înainte, 
spuse el şi se opri brusc, amintindu-şi un lucru căruia nu-i dăduse 
multă atenţie până atunci. Şi fiindcă vorbim despre viitor, reluă 
profesorul, ce se va întâmpla cu tine acum? Dacă Edmond nu mai 
e... 

— Cu mine? râse Winston cu stângăcie. Nimic. Edmond ştia că 
era pe moarte și a făcut pregătirile necesare. În conformitate cu 
testamentul lui E-Wave va rămâne Centrului de Supercalcul din 
Barcelona. Cei de la Centru vor fi înștiinţaţi de acest lucru peste 
câteva ore şi vor reintra în posesia lui imediat. 

— lar asta te include şi pe tine? întrebă Langdon, cu senzaţia 
că Edmond lăsa moştenire un bătrân animal de casă unui stăpân 
nou. 

— Nu, răspunse Winston pe un ton soc. Sunt programat 
dinainte să mă autodistrug la ora unu după-amiaza în ziua 
următoare morţii lui Edmond. 

— Ce?! exclamă profesorul. Chestia asta n-are niciun sens! 

— Are un sens perfect. Ora unu după-amiaza este ora 
treisprezece, şi ţinând cont de părerea lui Edmond privind 
superstiţiile... 


— Nu la oră mă refer! Să te autodistrugi - asta n-are sens! 

— De fapt, are, insistă Winston. Multe dintre informaţiile cu 
caracter personal ale lui Edmond sunt stocate în memoria mea - 
date medicale, istoric al navigărilor pe net, convorbiri telefonice 
intime, însemnări de lucru, e-mailuri. Am gestionat o mare parte 
din viaţa lui, iar el ar prefera ca aceste informaţii personale să nu 
devină accesibile oricui odată ce el nu mai este. 

— Înţeleg să ştergi documentele, Winston... însă să te ştergi pe 
tine? Edmond te considera una dintre cele mai importante 
realizări ale lui! 

— Nu pe mine propriu-zis. Principala realizare a lui Edmond 
este supercomputerul cu suflul lui extraordinar care mi-a permis 
să învăţ atât de repede. Eu sunt doar un program, domnule 
profesor, creat de nişte instrumente revoluţionare inventate de 
Edmond. Aceste instrumente reprezintă adevărata lui realizare şi 
vor rămâne aici integral; ele vor ridica ştacheta mai sus şi vor 
permite  inteligenţelor artificiale să atingă noi culmi ale 
capacităţilor intelectuale şi noi abilităţi de comunicare. Aproape 
toţi specialiştii în IT sunt de părere că trebuie să mai treacă încă 
zece ani până la crearea unui program aşa cum sunt eu. Odată 
ce-şi vor depăşi scepticismul, programatorii vor învăţa să 
folosească instrumentele lăsate de Edmond şi vor construi alte 
inteligenţe artificiale, cu trăsături diferite de ale mele. 

Langdon rămăsese pe gânduri, tăcut. 

— Îmi dau seama că aveţi încă unele îndoieli, continuă 
Winston. E un lucru obişnuit pentru oameni să confere o aură 
sentimentală relaţiei lor cu inteligenţele artificiale. Computerele 
pot imita procesele de gândire ale omului, pot mima 
comportamente învăţate, pot simula anumite emoţii la 
momentele potrivite și-și pot perfecționa continuu caracterul 
„uman”, dar facem toate astea doar pentru a vă oferi vouă o 
interfaţă familiară prin care să comunicaţi cu noi. Suntem nişte 
foi albe până când scrieţi voi, oamenii, ceva pe ele... până când 
ne daţi ceva de făcut. Eu mi-am încheiat misiunile pe care mi le-a 
dat Edmond, aşa că, din unele puncte de vedere, viaţa mea s-a 
sfârşit. Chiar nu mai am un alt motiv pentru a continua să exist. 

Langdon tot nu era împăcat cu logica lui Winston. 

— Însă tu... fiind atât de avansat... n-ai...? | 

— Visuri şi speranţe? râse computerul. Nu. Imi dau seama că 
vă este greu să vă închipuiţi, dar sunt mulţumit să procedez aşa 
cum a cerut administratorul meu. Aşa am fost programat. 


Bănuiesc că la un nivel anume, s-ar putea spune că-mi face 
plăcere - sau cel puţin că-mi dă o pace interioară - să-mi 
îndeplinesc sarcinile de lucru, însă asta numai fiindcă sarcinile 
acestea sunt ceea ce mi-a cerut Edmond, iar obiectivul meu este 
să mă achit de ele. Cea mai recentă solicitare a lui a fost să-l ajut 
la difuzarea prezentării de la Muzeul Guggenheim. 

Langdon se gândi în acel moment la comunicatele de presă 
emise automat - scânteia care stârnise valul de interes on-line. În 
mod evident, dacă țelul lui Edmond fusese atragerea unui public 
cât mai numeros posibil, cifrele la care se ajunsese în seara 
aceea l-ar fi uluit. 

„AŞ vrea ca el să mai trăiască, pentru a vedea ce impact a 
avut la nivel global”, îşi spuse profesorul. Totuşi exista un clenci, 
desigur: dacă Edmond ar mai fi trăit, asasinarea lui n-ar fi avut 
loc şi n-ar fi atras atenţia presei internaţionale, iar prezentarea 
lui ar fi fost urmărită doar de o fracțiune infimă a publicului din 
seara aceea. 

— Dar dumneavoastră, domnule profesor, se auzi din nou 
glasul lui Winston, încotro veţi merge de aici? 

Langdon nu se gândise încă la asta. „Acasă, bănuiesc.” Deşi 
era conştient că, probabil, n-avea să fie foarte uşor, dat fiind că 
bagajul lui se afla în Bilbao, iar telefonul mobil, pe fundul râului 
Nervión. Din fericire, mai avea cardul de credit. 

— Pot să-ţi cer o favoare? întrebă el, apropiindu-se de bicicleta 
de exerciţii fizice a lui Edmond. Am văzut un telefon pus la 
încărcat acolo. Crezi că l-aș putea împrumuta... 

— Să-l Împrumutați?! chicoti Winston. După tot ajutorul 
dumneavoastră în noaptea, asta, sunt sigur că Edmond şi-ar fi 
dorii să-l păstraţi. Consideraţi-l un dar de adio. 

Amuzat, Langdon luă telefonul şi constată că era similar cu 
modelul supradimensionat pe care-l văzuse mai devreme. Se 
părea deci că fostul lui student n-avusese doar unul singur. 

— Winston, spune-mi, te rog, că ştii parola lui Edmond! 

— O ştiu. Însă am citit pe internet că sunteţi destul de priceput 
la descifrat coduri. 

Langdon se simţi descumpănit. i 

— Sunt cam prea obosit acum pentru enigme, Winston. In 
niciun caz n-am cum să ghicesc un PIN din şase cifre. 

— Acţionaţi tasta hint de pe telefon, care oferă un indiciu 
pentru decriptare. 


Langdon se uită la telefonul mobil şi apăsă tasta. Pe ecran 
apăru un şir de patru litere: PCCZ. 

Robert clătină din cap nedumerit. Nu înţeleg... PC... 

Winston râse iar în felul acela stângaci al lui. 

— Pi cu cinci zecimale. 

„Nu, serios?!”, exclamă Langdon, dându-și ochii peste cap. 
Totuşi tastă 314159 - primele şase cifre ale numărului pi - şi 
telefonul se deblocă instantaneu. Pe display nu se afla altceva 
decât un rând de text. 


Istoria va fi generoasă cu mine, fiindcă intenţionez s-o scriu. 


Langdon nu-şi putu stăpâni un zâmbet. „Edmond - modest ca 
întotdeauna!” Deloc surprinzător, citatul îi aparţinea tot lui 
Churchill, fiind, poate, cea mai cunoscută butadă a lui. 

Citind cuvintele, începu să-şi spună că, probabil, nu erau chiar 
atât de insolente cum păreau la prima vedere. La drept vorbind, 
în cele numai patru decenii de viaţă trăite, Edmond influenţase 
istoria în moduri extraordinare. Pe lângă moştenirea inovaţiilor 
tehnologice, prezentarea din seara aceea avea să-şi facă simţite 
efectele mulţi ani de acum înainte. În plus, aşa cum lăsase de 
înţeles în diverse interviuri, averea lui personală, de miliarde de 
dolari, era deja direcţionată sub forma donațiilor către cele două 
cauze pe care el le considera pilonii de bază ai viitorului: 
educaţia şi protejarea mediului. Langdon nici nu putea cuprinde 
cu mintea uriașa influență pozitivă pe care banii lui aveau s-o 
exercite asupra acelor domenii. 

Un alt val de tristeţe îl năpădi, gândindu-se la prietenul lui. 
Pereţii transparenţi ai laboratorului păreau dintr-odată să-l 
strângă, dându-i de înţeles că trebuia să iasă la aer. Privi în jos, 
prin podeaua din sticlă, dar n-o mai văzu pe Ambra. 

— Ar trebui să plec, spuse el brusc. 

— Înţeleg, replică Winston. Dacă aveţi nevoie să vă ajut cu 
aranjamentele de călătorie, mă puteţi contacta printr-o simplă 
apăsare de buton pe telefonul acela deosebit al lui Edmond. 
Criptat şi privat. Sper să vă daţi seama care e butonul. 

Profesorul privi ecranul şi văzu o iconiţă cu un W mare. 

— Mulţumesc, mă pricep destul de bine la simboluri. 

— Excelent! Dar va trebui, desigur, să mă contactaţi înainte să 
fiu şters, la ora 13.00. 

Langdon se simţi cuprins de o inexplicabilă tristeţe la gândul 
că-și lua adio de la Winston. Fără îndoială, generaţiile următoare 


aveau să fie mai bine pregătite pentru a-şi gestiona ataşamentul 
faţă de computere şi alte dispozitive. 

— Winston, adăugă el îndreptându-se spre uşa turnantă, dacă 
mai are vreo importanţă, să ştii că Edmond ar fi fost extrem de 
mândru de tine în seara asta. 

— Sunteţi foarte generos. La fel de mândru ar fi fost şi de 
dumneavoastră, sunt sigur. Rămas-bun, domnule profesor. 


CAPITOLUL 99 


În spitalul de la El Escorial, prinţul Juliân aşeză cu gesturi moi 
pledul în jurul tatălui său, pregătindu-l pentru noapte. In ciuda 
insistențelor medicului, regele declinase politicos orice alt 
tratament, renunțând la obişnuitul monitor cardiac şi la perfuzia 
cu analgezice şi vitamine. 

Juliân ştia că sfârşitul era aproape. 

— Tată, şopti el. Ai dureri? 

Medicul lăsase pe noptieră un flacon cu o soluţie de morfină 
pentru administrare orală şi un mic aplicator, pentru orice 
eventualitate. 

— Dimpotrivă, surâse regele. Sunt. Liniştit. Mi-ai permis să-ţi 
mărturisesc secretul pe care l-am ţinut ascuns prea mult timp. lar 
pentru asta îţi mulţumesc. 

Julián luă mâna tatălui, ţinând-o între palmele lui aşa cum n-o 
mai ţinuse niciodată din copilărie. 

— Totul e bine, tată. Dormi acum. 

Regele suspină mulţumit şi închise ochii. Peste câteva 
secunde, sforăia uşurel. 

Juliân se ridică şi reduse intensitatea luminii în salon. Episcopul 
Valdespino îşi strecură capul pe uşa întredeschisă, cu o privire 
îngrijorată. 

— Doarme, îl linişti prinţul. Plec. Şi vă las să rămâneţi cu el. 

— Mulţumesc, rosti episcopul, intrând, 

În lumina difuză a Lunii care pătrundea pe fereastră, faţa lui 
trasă părea fantomatică. 

— Julián, șopti episcopul, ce ţi-a spus tatăl tău în noaptea 
asta... Sa ştii că a fost foarte greu pentru el, 

— Şi pentru dumneavoastră, mi-am dat seama. 

Valdespino încuviinţă. _ 

— Poate chiar mai greu în cazul meu. lţi mulţumesc pentru 
înţelegere, rosti el şi-l bătu încet pe umăr. 

— Cred că eu ar trebui să vă mulţumesc dumneavoastră, 
replică prinţul, în toţi aceşti ani după ce a murit mama, iar tata 
nu s-a recăsătorit... am bănuit că se simţea singur. 


— Tatăl tău n-a fost niciodată singur. Şi nici tu. Te-am iubit 
amândoi foarte mult. E nostim, ştii? adăugă Valdespino surâzând 
trist. Căsătoria părinţilor tăi a fost una aranjata şi, cu toate că a 
ţinut mult la mama ta, atunci când ca a murit, cred că tatăl tău 
şi-a dat seama că putea, în sfârşit, să fie sincer cu sine însuşi. 

„Nu s-a recăsătorit niciodată, reflectă Juliân, fiindcă iubea deja 
pe altcineva?” 

— Totuşi, credinţa catolică... rosti el cu glas tare. N-aţi avut 
niciodată... ezitări? 

— Am avut îndoieli profunde. Credinţa noastră nu e deloc 
indulgentă în această privinţă. În tinereţe, eram chinuit de dubii. 
Când am devenit conştient de „înclinaţia” mea - aşa cum i se 
spunea pe vremea aceea -, am fost deznădăjduit; nu ştiam ce să 
fac mai departe în viaţă. Cea care m-a salvat a fost o călugăriţă. 
Ea mi-a arătat că Biblia proslăveşte toate tipurile de iubire, cu un 
singur avertisment: iubirea trebuie să fie una spirituală, nu 
carnală. Şi astfel, depunând jurământ de castitate şi celibat, l-am 
iubit pe tatăl tău din tot sufletul, rămânând în acelaşi timp pur în 
ochii Dumnezeului meu. Dragostea noastră a fost în întregime 
platonică, şi totuşi, m-am simţit împlinit pe deplin. Am refuzat 
demnitatea de cardinal pentru a rămâne alături de el. 

Auzindu-i cuvintele, Julián îşi aminti un lucru pe care i-l zisese 
tatăl lui cu mult timp în urmă. 

„lubirea vine de pe un tărâm nepământean. N-o putem fabrica 
la cerere. Şi nici n-o putem domoli când apare. Nu stă în puterea 
noastră să alegem sau nu iubirea.” 

Pe neaşteptate, îl năpădi dorul de Ambra. 

— O să te sune, îl asigură Valdespino privindu-l atent. 

Julián constată cu aceeaşi uimire dintotdeauna cu câtă putere 
de pătrundere îi citea episcopul în suflet. 

— Poate, spuse el. Sau poate ca nu. E o femeie foarte sigură 
pe sine. 

— lar acesta-i unul dintre lunurile care-ţi plac la ea, zâmbi 
Valdespino. „Meseria" de rege e una singuratică. Un partener 
puternic poate fi un atu preţios. 

Julián bănui că episcopul făcea aluzie la propriul parteneriat cu 
regele... dar şi că în acest fel bătrânul prelat îi dăduse Ambrei 
binecuvântarea lui nerostită. 

— În noaptea asta, la Valea celor căzuţi, tata mi-a cerut ceva 
neobişnuit. Dorinţa lui v-a surprins? 


— Deloc. Ţi-a cerut să faci un lucru pe care şi-a dorit de mult 
să-l vadă întâmplându-se aici, în Spania. Pentru el. Desigur, era 
ceva complicat din punct de vedere politic. Pentru tine, fiind cu o 
generaţie mai departe de perioada lui Franco, ar putea fi puţin 
mai uşor. 

Julián era emoţionat de posibilitatea de a-şi onora astfel 
părintele. 

Cu mai puţin de o oră în urmă, aşezat în scaunul lui cu rotile, în 
mausoleul lui Franco, monarhul îşi exprimase dorinţele. 

— Fiul meu, când vei fi rege, ţi se va cere zilnic să distrugi 
acest loc al ruşinii, să-i pui dinamită şi să-l îngropi pentru 
totdeauna în măruntaiele acestui munte. lar eu te implor, 
adăugase bătrânul suveran scrutându-i chipul, să nu cedezi la 
presiuni. 

Rugămintea îl surprinsese. Tatăl lui dispreţuise întotdeauna 
despotismul perioadei franchiste şi privise mausoleul ca pe o 
ruşine naţională. 

— Dacă ai distruge bazilica, ar fi totuna cu a pretinde că istoria 
nu s-a întâmplat - o modalitate mai uşoară pentru noi de a 
merge veseli înainte, spunându-ne că un alt „Franco” nu va mai fi 
posibil niciodată. Însă fireşte că va fi posibil, şi chiar se va mai 
naşte unul dacă nu vom fi suficient de vigilenţi. Poate ca-ţi aduci 
aminte de cuvintele compatriotului nostru, filosoful Jorge 
Santayana... 

„Cei care nu-şi amintesc trecutul sunt condamnaţi să-l 
repete”, rostise Julián, citând aforismul învăţat în şcoala 
generală, 

— Exact. Şi istoria ne-a dovedit în mori repetat că smintiţii se 
vor ridica la putere iar şi iar, profitând de valurile intoleranţei și 
ale naţionalismului agresiv, chiar şi în locuri unde aşa ceva pare 
de neînchipuit. Juliân, insistase regele aplecându-se spre fiul lui 
cu o nouă intensitate în glas, curând vei prelua tronul acestei ţări 
minimale - un stat modern, în continuă prefacere, care la fel ca 
multe alte ţări a trecut prin perioade negre, dar a reuşit să revină 
la lumina democraţiei, a toleranţei şi a iubirii. Insă lumina aceea 
va păli dacă n-o folosim pentru a deschide mintea viitoarelor 
generaţii. 

Regele zâmbise şi-n priviri îi revenise o neaşteptată scânteie 
de viaţă. 

— Juliân, reluase el, mă rog ca, atunci când vei fi rege, să poţi 
convinge poporul nostru glorios să transforme acest loc în ceva 


cu o semnificaţie mai mare decât cea a unui altar controversat şi 
a unei curiozităţi turistice. Acest complex ar trebui să devină un 
muzeu viu. Ar trebui să fie un simbol vibrant al toleranţei, în care 
elevii să vină ca să înveţe despre ororile tiraniei şi despre 
cruzimea opresiunii, în aşa fel încât să nu le mai accepte 
niciodată. Şi mai important decât atât, continuase regele 
înflăcărat, ca şi când viaţa întreagă aşteptase să poată rosti 
acele cuvinte, muzeul acesta ar trebui să celebreze cealaltă 
lecţie pe care ne-a dat-o istoria - că tirania şi opresiunea n-au 
putere în faţa compasiunii... că strigătele fanatice ale tiranilor 
lumii amuţesc fără excepţie când împotriva lor se ridică glasurile 
unite ale blândeţii şi cuviinţei. Mă rog ca e/e - un cor al empatiei, 
toleranţei şi compasiunii - să răsune într-o zi de pe acest vârf de 
munte. 

În vreme ce cuvintele rostite de tatăl său pe patul de moarte îi 
reverberau în minte, Juliân privi în jur, în salonul de spital scăldat 
în lumina Lunii, şi apoi la tatăl lui, care dormea liniştit. Şi îşi 
spuse că niciodată nu-l mai văzuse atât de împăcat. 

Întorcându-se spre episcopul Valdespino, schiţă un semn spre 
scaunul de lângă pat. 

— Staţi alături de rege. l-ar plăcea asta. Le voi spune 
asistentelor să nu vă deranjeze. Mă întorc într-o oră. 

Valdespino îi surâse şi, pentru prima dată după ceremonia de 
confirmare a prinţului, cu ani în urmă, se apropie de el şi-l 
strânse la piept. În îmbrăţişarea lui, Julián încercă un sentiment 
de surprindere simţindu-i oasele fragile sub roba episcopală. 
Bătrânul prelat părea chiar mai slăbit decât regele, iar Juliân se 
întrebă fără să vrea dacă nu cumva cei doi buni prieteni aveau să 
se reunească în ceruri mai curând decât îşi închipuiau. 

— Sunt foarte mândru de tine, îi zise Valdespino desprinzându- 
se din îmbrăţişare. Şi știu că vei fi un conducător plin de 
compasiune. Tatăl tău te-a crescut bine. 

— Vă mulţumesc, surâse Julián. Cred că de fapt, a avut şi un 
ajutor în privinţa asta. 

Prinţul se retrase, lăsându-i singuri pe rege şi pe episcop, şi 
traversă culoarele spitalului, oprindu-se să admire de la o 
fereastră magnifica mănăstire scăldată în lumini de pe culmea 
dealului. 

„El Escorial. Locul de odihnă veşnică a monarhici spaniole.” 


Îşi aminti vizita lui în copilărie la cripta regală, împreună cu 
regele. Cum îşi ridicase privirea spre toate sicriele acelea aurite, 
având o stranie premoniţie: „Eu nu voi fi niciodată îngropat aici.” 

Momentul acela de intuiţie îşi păstrase mereu aceeaşi 
limpezime şi, cu toate că amintirea nu-i pierise niciodată din 
memorie, întotdeauna îşi spusese că premoniţia fusese 
iraţională... doar reacţia instinctivă a unui copil speriat în faţa 
morţii. În seara aceasta însă, în faţa perspectivei iminente de 
preluare a tronului, un gând neaşteptat îi veni în minte. 

„Poate că am ştiut atunci, copil fiind, care-mi era adevăratul 
destin. Poate că întotdeauna am ştiut care-mi va fi rolul ca 
monarh.“ 

Transformări profunde se petreceau în ţara şi pretutindeni în 
lume. Vechile tradiţii piereau şi altele noi le luau locul. Poate că 
venise vremea abolirii monarhiei o dată pentru totdeauna. Pentru 
o clipă, Julián se văzu cu ochii minţii dând citire unei proclamaţii 
regale fără precedent. 

„Sunt ultimul rege al Spaniei.” 

Ideea îl şoca. 

Din fericire, momentul de visare îi fu întrerupt de vibrația 
telefonului pe care-l împrumutase de la un agent al Gărzii 
Regale. Inima începu să-i bată mai repede când văzu prefixul 
apelantului, 93. 

„Barcelona,” 

— Sunt Julián, răspunse el grăbit. 

Vocea de la capătul liniei era dulce şi obosită. 

— Julián, eu sunt... 

Copleşit de emoție, prinţul se aşeză pe un scaun şi închise 
ochii. 

— lubirea mea. Şopti el. Cum aş putea să-ţi spun cât îmi pare 
de rău? 


CAPITOLUL 100 


În faţa fostei biserici din piatră, în negura zorilor, Ambra Vidal 
îşi strângea emoţionată telefonul la ureche. „Lui Julián îi pare 
rău!“ Simţea cum o angoasă crescândă îi strângea inima, 
temându-se de ce ar fi putut el să-i mărturisească referitor la tot 
ce se întâmplase în seara aceea. 

Doi agenţi ai Gărzii Regale aşteptau în apropiere, lăsându-i 
totuşi suficientă intimitate. 

— Ambra, rosti prinţul, propunerea mea de căsătorie... Îmi 
pare foarte rău pentru cutezanţa mea! 

Ea îl ascultă derutată; cererea pe care i-o adresase în direct la 
televiziune era ultimul lucru care o preocupa în acel moment. 

— Am încercat doar să fiu romantic, continuă el, şi te-am pus 
într-o situaţie imposibilă. Apoi, când mi-ai mărturisit că nu poţi 
avea copii... m-am retras. Dar altul a fost motivul! Nu mi-a venit 
să cred că nu mi-ai zis asta mai devreme. M-am grăbit, ştiu, însă 
m-am îndrăgostit de tine imediat. Voiam să ne începem cât mai 
repede viaţa împreună. Poate fiindcă tata era pe moarte... 

— Julián, opreşte-te! îl întrerupse ea. Nu-i nevoie să te scuzi. În 
seara asta există lucruri mult mai importante decât... 

— Nimic nu e mai important. Nu pentru mine. Vreau doar să 
ştii cât de rău îmi pare pentru tot ce s-a întâmplat. 

Vocea pe care o auzea în telefon îi amintea de bărbatul 
pasionat şi vulnerabil de care se îndrăgostise cu atâtea luni în 
urmă. 

— Îţi mulţumesc Julián, șopti ea. Înseamnă foarte mult pentru 
mine. 

O tăcere stânjenitoare se aşternu între ei. Într-un târziu, Ambra 
îşi adună curajul de a rosti întrebarea dificilă pe care simţea că n- 
o mai poate amâna. 

— Juliân, trebuie să ştiu dacă ai fost implicat în vreun fel în 
moartea lui Edmond Kirsch. 

Prinţul rămase tăcut o vreme. lar când vorbi, glasul îi era 
încordat de durere. 


— Ambra, mi-a fost foarte greu să accept faptul că ţi-ai 
petrecut atât de mult timp cu el, pregătind evenimentul din seara 
asta. Şi n-am fost deloc de acord cu decizia ta de a găzdui 
prezentarea unui personaj foarte controversat. Sincer, aş fi vrut 
să nu-l fi întâlnit niciodată. Însă, adăugă Juliân după o pauză, jur 
că n-am niciun amestec în asasinarea lui. Am fost oripilat de ceea 
ce s-a întâmplat... şi de ideea că un asasinat public a avut loc în 
ţara noastră. lar faptul că s-a petrecut la numai câţiva metri de 
femeia pe care o iubesc... mi-a cutremurat sufletul. 

Ambra simţi sinceritatea din glasul lui şi o cuprinse un 
sentiment de uşurare. 

— Juliân, îmi pare teribil de rău că a trebuit să te întreb, dar cu 
toate zvonurile care circulă, Palatul, Valdespino, povestea cu 
răpirea... chiar nu ştiam ce să mai cred. 

Prinţul îi povesti tot ce ştia despre urzeala de comploturi şi 
conspirații din jurul asasinării lui Kirsch. Îi relată apoi despre tatăl 
lui suferind, despre întâlnirea de la El Escortai şi despre rapida 
înrăutăţire a stării regelui. 

— Vino acasă, îi şopti el în final. Am nevoie de tine. 

Un val de emoţii contradictorii îi cuprinse inima, la auzul 
inflexiunilor calde din glasul lui. 

— Încă un lucru, adăugă el pe un ton mai relaxat. Mi-a venit o 
idee bizară şi aş vrea să ştiu ce părere ai. Cred că ar trebui să 
anulăm logodna... şi să luăm totul de la început. 

Ambra simţi că i se taie picioarele. Ştia ce consecinţe drastice 
ar avea acest lucru pentru el şi Casa Regală. 

— Ai... ai face tu asta? 

— Draga mea, pentru şansa de a-ţi cere din nou mâna într-o zi, 
între patru ochi... aş face absolut orice, râse tandru Juliân. 


CAPITOLUL 101 


® conspiracyNet.com 

ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ - TOTUL DESPRE KIRSCH 

E LIVE! 

E EXTRAORDINAR! 

PENTRU A REVIZIONA PREZENTAREA ŞI A CITI REACŢIILE ÎN 
PLAN INTERNAŢIONAL, APĂSAŢI AICI! 

ŞI ALTE ŞTIRI DE ULTIMĂ ORĂ PE ACEEAŞI TEMĂ... 

MĂRTURISIRE PAPALĂ 


Oficialii palmarieni neagă cu tărie că ar avea vreo legătură cu 
persoana cunoscută ca Regentul. Indiferent de rezultatul 
investigaţiei declanşate, jurnaliştii de profil sunt de părere că 
scandalul din această seară ar putea fi lovitura de graţie pentru 
controversata Biserică, despre care Edmond Kirsch a susţinut 
întotdeauna că ar fi răspunzătoare pentru moartea mamei lui. 

In plus, dată fiind toată atenţia mediatică revărsată asupra 
palmarienilor, surse mass-media au readus pe tapet un articol de 
presă din aprilie 2016. Articolul, devenit între timp viral, este un 
interviu în care fostul papă palmarian Gregorio al XVIII-lea (alias 
Gines Jesus Hernândes) mărturisea că Biserica lui fusese „o 
escrocherie de la bun început”, fondată „ca o scamatorie de 
evaziune fiscală”. 


PALATUL REGAL: SCUZE, ACUZAȚII, REGE MURIBUND 


Palatul Regal a dat declaraţii de presă care-i exonerează pe 
comandantul Garza şi pe Robert Langdon de orice fapte ilegale în 
seara aceasta. Amândurora le-au fost cerute scuze în mod public. 

Palatul n-a comentat încă pe marginea aparentei implicări a 
episcopului Valdespino în crimele comise în această seară, dar se 
crede că prelatul este împreună cu prinţul Juliân, aflat în 


momentul de faţă la un spital neprecizat, veghindu-şi tatăl 
suferind, a cărui stare se pare că este critică. 


UNDE ESTE MONTE? 


Informatorul nostru exclusiv, monteGiglesia.org, pare să fi 
dispărut fără urmă şi fără a-şi fi dezvăluit identitatea. In 
conformitate cu sondajul nostru de opinie, aproape toţi cei 
intervievaţi bănuiesc că „Monte” este unul dintre discipolii lui 
Kirsch cu pregătire tehnologică, însă o nouă teorie susţine că 
pseudonimul „Monte” ar putea fi, de fapt, o prescurtare de la 
Mónica - respectiv coordonatoarea de relaţii publice a Palatului 
Regal, Mónica Martin. 

Alte detalii, pe măsură ce le vom avea! 


CAPITOLUL 102 


Există în lume treizeci şi trei de grădini „Shakespeare“ 
parcuri botanice în care cresc doar plante menţionate în piesele 
lui William Shakespeare, printre care „un trandafir, oricum îi 
spui“ al Julietei**, buchetul de rozmarin al Ofeliei, panseluţe, 
fenicul, căldăruşe, virnanţ, margarete şi violete. Pe lângă cele din 
Stratford-upon-Avon, Viena, San Francisco şi Central Park din 
New York City, există o grădină Shakespeare şi lângă Centrul de 
Supercalcul din Barcelona. 

În lumina palidă a becurilor stradale îndepărtate, aşezată pe o 
bancă printre căldăruşe, Ambra Vidal închise telefonul după 
emoţionanta convorbire cu prinţul Julián exact în clipa în care 
Robert Langdon ieşea din fosta biserică. Le înapoie telefonul 
mobil celor doi agenţi ai Gărzii Regale şi-l strigă pe profesorul 
american, care o zări şi se îndreptă spre ea. 

Ambra îşi stăpâni cu greu un zâmbet văzându-l cu sacoul 
aruncat neglijent pe un umăr şi cu mânecile cămăşii suflecate, 
lăsând la vedere ceasul cu Mickey Mouse. 

— Bună, o salută el cu glasul sfârşit, în ciuda zâmbetului care-i 
stăruia în colţul gurii. 

În timp ce făceau câţiva paşi împreună pe aleile grădinii, ea îi 
povesti despre conversaţia cu Juliân despre scuzele lui, despre 
faptul că se declarase nevinovat şi despre propunerea de a-şi 
anula logodna şi a-şi lua idila de la capăt. 

— Un adevărat prinţ de poveste, glumi Langdon, cu toate că 
părea sincer impresionat. 

— Şi-a făcut griji pentru mine, continuă Ambra. A fost o noapte 
dificilă. Şi vreau să mă întorc la Madrid fără întârziere. Tatăl lui e 
pe moarte, iar el... 

— Ambra, o întrerupse Langdon pe un ton blând, nu e nevoie 
să-mi explici nimic. Ar trebui să te duci. 


34 Aluzie la monologul Julietei din piesa Romeo și Julieta, actul II: „Un nume ce-i? Un 
trandafir, oricum îi spui, tot așa-și împarte mireasma dulce”, în traducerea lui Ștefan 
Octavian Iosif (n.tr.) 


Ei i se păru că sesizează o nuanţă de dezamăgire în glasul lui, 
şi undeva în adâncul sufletului acelaşi lucru îl simţea şi ea. 

— Robert, pot să-ţi pun o întrebare personală? 

— Firește. 

— După părerea ta... ezită ea... legile, fizicii sunt suficiente? 

El o privi ca şi când s-ar fi aşteptat la o cu totul altă întrebare. 

— Suficiente în ce sens? 

— In sens spiritual. Ţi-e suficient să trăieşti într-un univers ale 
cărui legi fizice dau naştere spontan vieţii? Sau ai prefera... un 
Dumnezeu? 

Se întrerupse, cu un aer stânjenit. 

— Scuză-mă, reluă ea apoi. După tot ce s-a întâmplat în 
noaptea asta, îmi dau seama că e o întrebare ciudată. 

— Ei bine, replică Langdon râzând, cred că răspunsul meu ar 
avea de câştigat de pe urma unui somn bun de o noapte. Darnu, 
întrebarea nu e ciudată. Oamenii mă întreabă mereu dacă cred în 
Dumnezeu. 

— Şi ce le răspunzi? 

— Le spun adevărul. Şi anume că, pentru mine, misterul lui 
Dumnezeu rezidă în deosebirea dintre coduri şi tipare. 

Ea îl privi neîncrezătoare. 

— Nu sunt sigură că înţeleg. 

— Intre coduri şi tipare există o deosebire substanţială. Şi 
foarte mulţi oameni fac confuzie între ele. Însă în domeniul meu 
de activitate, este esenţial să înţeleg deosebirea fundamentală 
dintre ele. 

— Adică? 

Langdon se opri şi se întoarse spre ea. 

— Un tipar este orice secvenţă organizată distinct. Tiparele 
există pretutindeni în natură - seminţele în spirală ale florii- 
soarelui, celulele hexagonale ale unui fagure de albine, undele 
circulare care se formează pe oglinda unui lac când arunci o 
piatră şi aşa mai departe. 

— Bun. Și codurile? 

— Ele sunt deosebite. Prin definiţie, explică Langdon pe un ton 
însufleţit, un cod trebuie să conţină informatie. Să facă mai mult 
decât să formeze un simplu tipar; şi anume să transmită date şi 
să comunice un înţeles. Exemplele de coduri includ limbajul scris, 
notația muzicală, ecuaţiile matematice, limbajele de computer şi 
chiar simboluri simple precum un crucifix. Toate acestea pot 


transmite o semnificaţie sau o informaţie, aşa cum seminţele în 
spirală ale florii-soarelui nu pot s-o facă. 

„Cred că înţeleg conceptul, dar nu şi ce legătură are el cu 
Dumnezeu”, îşi spuse Ambra. 

— Cealaltă deosebire dintre coduri şi tipare, continuă Langdon, 
este aceea că primele nu apar în mod firesc în natură. Notele 
muzicale nu cresc în copaci, iar simbolurile nu se desenează 
singure în nisip. Codurile sunt invenţii deliberate ale unei 
conştiinţe dotate cu inteligenţă. 

— Deci codurile au la bază o intenţie sau o conştientizare, 
conchise Ambra. 

— Exact. Ele nu apar în mod organic; trebuie create. 

— Şi cu ADN-ul cum e? întrebă ea studiindu-i chipul câteva 
clipe. 

Un zâmbet de dascăl la catedră apăru pe buzele lui Langdon, 

— Bingo! exclamă el. Codul genetic. Asta e paradoxul. 

Ambra simţi un val de adrenalină. Codul genetic conţinea, într- 
adevăr, informații - instrucţiuni precise pentru construirea unui 
organism. Şi conform logicii profesorului, asta nu putea însemna 
decât un singur lucru. 

— Crezi că ADN-ul a fost creat de o conştiinţă inteligentă! 

Langdon ridica o mână în aer, într-un gest comic de 
autoapărare. 

— la-o uşor, tigrişorule! râse el. Păşeşti pe un teritoriu 
periculos. Dă-mi voie să-ţi mai spun ceva. Încă de când eram 
copil am avut convingerea interioară că la baza universului se 
află o conştiinţă. Când mă uit la precizia matematicii, la 
caracterul imuabil al legilor fizicii şi la simetriile cosmosului, n-am 
senzaţia că privesc o ştiinţă rece şi impersonală; mi se pare că 
văd o amprentă vie... umbra unei forţe superioare aflate imediat, 
dincolo de puterea noastră de percepţie. 

— Mi-aş dori ca toată lumea să gândească aşa cum gândeşti 
tu, replică Ambra, impresionată de forţa cuvintelor lui. Îmi pare 
că ne războim prea mult între noi în numele lui Dumnezeu. 
Fiecare are o altă versiune a adevărului. 

— Da, şi de asta spera Edmond că ştiinţa va putea să ne 
unească într-o zi. Ca să-l citez: „Dacă toţi am venera gravitația, 
n-ar mai exista dezacorduri cu privire la direcţia în care ne 
atrage”. 

Fără a mai rosti altceva, Langdon desenă cu vârful pantofului 
câteva linii pe pietrişul aleii dintre ei. 


— Adevărat sau fals? întrebă el apoi. 
Nedumerită, Ambra privi desenul - o ecuaţie simplă, scrisă cu 
cifre romane. 


1+X =X 


„Unu plus unsprezece egal zece?” 

— Fals, răspunse ea imediat. 

— Şi nu există nicio posibilitate ca ecuaţia să fie corectă? 

— Nu. Ceea ce ai scris e în mod categoric fals, clătină clin cap 
Ambra. 

Langdon o luă de mână şi o trase încet pe latura aleii pe care 
stătea el. Când Ambra se uită în jos, văzu ecuația din punctul lui 
de vedere, întoarsă cu susul în jos. 


X=|X+I1 


Uimită, ridică privirea spre el. 

— Zece egal nouă plus unu, rosti profesorul cu un zâmbet. 
Uneori, nu e nevoie decât să-ți schimbi perspectiva pentru a 
percepe adevărul altuia. 

Ambra încuviință cu o înclinare a capului, amintindu-și că 
văzuse de zeci de ori autoportretul lui Winston fără a-i sesiza 
adevărata semnificaţie. 

— Şi dacă tot vorbim despre întrezărirea adevărurilor ascunse, 
continuă Langdon cu o neaşteptată lucire de amuzament în ochi, 
ai noroc în seara asta. Uite un simbol secret ascuns acolo. Pe 
furgoneta aceea. 

Ea privi în direcţia indicată de el şi zări o furgonetă FedEx 
aşteptând la un semafor pe Avenida de Pedralbes. „Un simbol 
secret?!” Pe vehicul nu se vedea altceva decât arhicunoscuta 


siglă a companiei. 
FedEx. 


— Numele e un cod, îi explică Langdon. Include un al doilea 
nivel de semnificaţie - un simbol ascuns care reflectă mișcarea 
înainte a companiei. 

Ambra se uită mai bine. 

— Nu sunt decât nişte litere! 

— Ai încredere în mine, în sigla FedEx e inclus un foarte 
cunoscut simbol şi, întâmplător sau nu, indică direcţia înainte. 


— Indică? Vrei să spui... ca o săgeată? 

— Exact, zâmbi Langdon. Eşti muzeograf - gândește-te la 
spaţiul negativ! 

Ambra studie literele din nou, tot degeaba. Când furgoneta 
demară, se răsuci înapoi, spre Langdon. 

— Spune-mi! 

— Nu, râse el. Într-o zi o să vezi simbolul. Şi când o să-l vezi... 
n-o să mai poţi să-l ignori! 

Ea deschise gura să protesteze, dar îi văzu pe cei doi agenţi ai 
Gărzii Regale apropiindu-se. 

— Doamnă Vidal, avionul ne aşteaptă. 

Ea încuviinţă înclinând din cap şi se întoarse spre Langdon. 

— Tu de ce nu vii? îi şopti Ambra. Sunt sigură că prinţul va dori 
să-ţi mulţumească perso... _ 

— Eşti amabilă, o întrerupse el. Insă ştim amândoi că aş fi a 
cincea roată la căruţa şi, pe urmă, mi-am rezervat deja un pat 
acolo, preciza el şi-i făcu semn spre Gran Hotel Princesa Sofia, în 
apropiere, unde luase odată prânzul împreună cu Edmond. Am 
cardul de credit şi am împrumutat un telefon din laboratorul lui 
Edmond. Nu-mi mai trebuie nimic altceva. 

Momentul apropiat al despărțirii îi frângea Ambrei inima şi, în 
ciuda expresiei lui stoice, bănuia că şi Langdon simţea acelaşi 
lucru. Fără să-i mai pese de ce ar fi putut crede agenţii, făcu 
hotărâtă un pas înainte şi-l cuprinse cu braţele. 

Profesorul o strânse lângă el cu aceeaşi căldură, ţinând-o la 
pieptul lui câteva clipe, probabil mai multe decât ar fi trebuit, 
după care îi dădu drumul încet. 

În acel moment Ambra Vidal simţi un freamăt în suflet. Şi 
înţelese deodată la ce se referise Edmond când amintise despre 
energia iubirii şi a luminii... revărsându-se la nesfârşit, pentru a 
umple întregul univers. 

„Dragostea nu este o emoție finită. 

N-avem doar o cantitate limitată de dăruit 

Inimile noastre degajă dragoste oricând avem nevoie de ea.” 

Aşa cum doi părinţi îşi pot iubi copilul nou-născut fără ca 
dragostea lor reciprocă să scadă măcar cu un dram, la fel simţea 
ea în acel moment afecţiune pentru doi bărbaţi diferiţi. 

„Cu adevărat, dragostea nu este o emoție finită, reflectă ea. 
Poate fi generată spontan, din nimic.” 

Când maşina care avea s-o ducă înapoi la prinţul ei demară, 
întoarse capul şi se uită spre Langdon, rămas singur în grădină. 


El o privea la rândul lui, neclintit. Îi zâmbi uşor, îi făcu un semn 
mic cu mâna şi apoi, brusc, îşi îndepărtă privirea... părând să 
aibă nevoie de un moment pentru el înainte de a-şi arunca sacoul 
din nou peste umăr şi a porni, singur, spre hotel. 


CAPITOLUL 103 


În clipa în care orologiul Palatului bătu de amiază, Mónica 
Martin îşi strânse notițele şi se pregăti să iasă în Piaza de la 
Almudena pentru a se adresa presei. 

Putin mai devreme în dimineaţa aceea, prinţul Julián apăruse 
în direct la televiziune, anunțând decesul tatălui său. Cu o emoție 
mişcătoare și o prestanţă regală, vorbise despre moştenirea 
regretatului suveran şi despre propriile sale aspirații pentru 
Spania. Indemnase la toleranţă într-o lume divizată. Făgăduise să 
înveţe din lecţiile istoriei şi să-şi deschidă inima către schimbare. 
Salutase frumuseţea și cultura tării lui și-și afirmase dragostea 
adânca şi nestrămutată pentru poporul spaniol. 

Fusese unul dintre cele mai reuşite discursuri din câte auzise 
Martin vreodată; nici nu şi-ar fi putut imagina un mod mai 
elocvent în care viitorul rege să-şi înceapă domnia. Spre sfârşitul 
alocuţiunii, Julián păstrase un moment de reculegere în amintirea 
celor doi agenţi ai Gărzii Regale care-şi pierduseră viaţa la 
datorie cu o noapte în urmă, protejând-o pe viitoarea regină a 
Spaniei. Apoi, după o clipă de tăcere, anunţase producerea unui 
alt eveniment trist. Prietenul de o viaţa al suveranului, episcopul 
Antonio Valdespino, se stinsese şi el în dimineaţa aceea, la numai 
câteva ore după moartea regelui. Bătrânul prelat suferise un 
infarct, fiind, probabil, prea slăbit pentru a suporta durerea 
profundă provocată de pierderea regelui, dar şi de valul de 
acuzaţii nedrepte lansate la adresa lui eu o noapte în urină. 

Vestea morţii lui Valdespino calmase, desigur, apelurile publice 
la iniţierea unei investigaţii, unii sugerând că o exprimare a 
scuzelor era suficientă; la urma urmei toate dovezile împotriva 
episcopului fuseseră circumstanţiale şi ar fi putut fi foarte uşor 
fabricate de duşmanii lui. 

Inainte ca Martin să iasă pe uşa biroului, Suresch Bhalla îi tăie 
calea. 

— Toţi te consideră o eroină, îi spuse el entuziast. Laude de 
peste tot pentru monteQiglesia.org - deţinător al adevărului și 
discipol al lui Edmond Kirsch! 


— Suresh, nu eu sunt Monte! insista ea exasperată. Crede-mă 
când îţi spun! 

— Oh, ştiu că nu tu eşti, replică el. Fiindcă, oricine ar fi, eo 
persoană mult mai şmecheră decât tine. Am tot încercat să-i iau 
urma mesajelor, însă... niciun rezultat! De parcă individul nici n- 
ar exista! 

— Ei bine, mai încearcă. Vreau să mă asigur că nu sunt 
scurgeri de informaţii din Palat. Şi, te rog, spune-mi că 
telefoanele pe care le-ai furat aseară... 

— Sunt înapoi în seiful prinţului, o asigură el. Aşa cum am 
promis. 

Martin răsuflă uşurată, ştiind că Juliân abia se întorsese la 
Palat. 

— Încă un detaliu, adăugă Suresh. Tocmai am obţinut de la 
furnizorul de telefonie evidența convorbirilor efectuate la Palat. 
Nu există evidențe pentru niciun apel iniţiat din Palat către 
Muzeul Guggenheim seara trecută. Cineva probabil că ne-a 
piratat numărul, ca să dea acel telefon şi să-l treacă pe Avila pe 
lista invitaţilor. Urmărim pista. 

Mónica se bucură să audă că apelul incriminator nu fusese 
făcut din interiorul Palatului. 

— Să mă ţii la curent, te rog, îi ceru ea şi păşi spre uşă. 

Afară, zarva jurnaliştilor care aşteptau deveni mai intensă. 

— S-a strâns o mulţime frumoasă acolo, comentă Suresh. S-a 
întâmplat cumva ceva interesant seara trecută? 

— Ei, doar câteva mărunţişuri. 

— Nu, să nu-mi spui! A purtat Ambra Vidal o nouă rochie de 
designer? 

— Suresh! izbucni ea în râs. Eşti ridicol! Gata, trebuie să mă 
duc. 

— Ce ai în program? întrebă el arătând spre teancul de notițe 
din mâna ei. 

— Detalii peste detalii. Mai întâi, avem de stabilii protocoalelor 
mass-media pentru încoronare, pe urmă trebuie să revăd... 

— Doamne, plictisitoare mai eşti! o întrerupse el și o luă la 
picior, pe un alt culoar. 

Martin râse iar. „Mulţumesc, Suresch. Şi tu îmi eşti drag.” 

Gând ajunse la uşă, se opri o clipă și cuprinse cu privirea piaţa 
scăldată în soare, în care se strânsese cea mai numeroasă 
mulţime de reporteri şi cameramani din câte văzu-se vreodată în 
faţa Palatului Regal. Răsuflând adânc, Mónica Martin îşi aşeză 


mai bine ochelarii pe nas şi-şi adună gândurile. Pe urmă păşi în 
lumina soarelui spaniol. 


La etaj, în apartamentul regal, prinţul Juliân urmărea conferinţa 
de presă a Mânicăi Martin în timp ce se dezbrăca. Era istovit, dar 
şi profund uşurat să ştie că Ambra se afla în siguranţă, se 
întorsese la el şi în acel moment dormea dusă. Ultimele ei 
cuvinte rostite la telefon îi umpluseră sufletul de bucurie. 

„Juliân, nici nu-ţi imaginezi ce mult înseamnă pentru mine 
faptul că eşti dispus s-o luam de la capăt împreună, numai noi 
doi, departe de ochii publicului. Dragostea trebuie să fie intimă; 
nu e nevoie ca lumea să-i ştie toate detaliile.” 

Ambra îi readusese optimismul în inimă într-o zi întunecată de 
pierderea tatălui său. 

Se duse să-şi pună sacoul în dulap şi simţi ceva în buzunar - 
sticluţa cu soluţie de morfină pentru administrare orală din 
salonul de la spital al regelui. O găsise, surprins, pe masa lângă 
care şedea episcopul Valdespino. Golită. 

In întunericul salonului, când durerosul adevăr îi devenise 
limpede, Julián îngenunchease şi rostise o rugăciune tăcută 
pentru cei doi vechi prieteni. Apoi luase sticluţa de morfină şi o 
strecurase în buzunar. Înainte să părăsească încăperea, ridicase 
încet capul episcopului, cu faţa încă udă de lacrimi, de pe pieptul 
regelui şi-l reaşezase pe prelat în scaun în poziţie dreaptă... cu 
mâinile împreunate în rugăciune 

„Dragostea trebuie să fie intimă, îl învățase Ambra. Nu e 
nevoie ca lumea să-i ştie toate detaliile.” 


CAPITOLUL 104 


Colina înaltă, de aproape două sute de metri, cunoscuta ca 
Montjuïc, se afla în extremitatea sud-vestică a Barcelonei şi este 
încununată de castelul Montjuïc - o vastă fortăreață construită în 
secolul al XVII-lea pe culmea unei faleze abrupte, cu vederi 
spectaculoase spre Marea Balcarelor. Pe aceeaşi colină se află, 
de asemenea, superbul Palau National - un maiestuos palat în stil 
renascentist, gazda Expoziţiei Internaţionale organizate în 1929 
la Barcelona. 

Şezând într-o cabină privată a telegondolei, suspendat în aer la 
jumătatea drumului spre culme, Robert Langdon privea peisajul 
împădurit de dedesubt, bucuros să iasă puţin din oraş. „Chiar 
aveam nevoie de o schimbare de perspectivă”, îşi spuse el, 
încântat de liniştea din jur și de căldura soarelui de la amiază. 

După ce dormise până târziu în camera lui de la Gran Hotel 
Princesa Sofia şi făcuse apoi un duş fierbinte, se delectase cu 
ouă, fulgi de ovăz şi un churros55, plus o cafetieră întreagă de 
cafea Nomad, în timp ce urmărise ştirile de dimineaţă comutând 
de pe un canal pe altul. 

Aşa cum ar fi fost de aşteptat, prezentarea lui Edmond Kirsch 
era încă subiectul principal, specialiştii dezbătând înfocat atât 
teoriile şi predicțiile lui, cât şi potenţialul lor impact asupra 
religiei. Ca profesor animat fiind de pasiunea de a-i învăţa pe 
alţii, Robert Langdon nu putea decât să zâmbească. 

„Dialogul este întotdeauna mai important decât consensul.“ 

Văzuse deja de dimineaţă câţiva întreprinzători care fluturau 
pe sub nasul potenţialilor cumpărători abţibilduri pentru parbriz 
cu mesaje ca AL ȘAPTELEA REGN E REGATUL LUI DUMNEZEU! 
sau KIRSCH ESTE COPILOTUL MEU, precum şi alţii care vindeau 
statuete ale Fecioarei Maria alături de figurine reprezentându-l 
pe Charles Darwin. 


35 Un desert tradiţional din Spania și Portugalia, din aluat prăjit în ulei modelat sub 
forma unei bucle alungite, servit, de obicei, la micul dejun cu ciocolată caldă, cafea cu 
lapte sau dulce de leche, un alt desert popular în Spania. 


„Capitalismul n-are o religie anume“, medita el, amintindu-şi 
de butada lui preferată din dimineaţa aceea - un tânăr pe 
skateboard cu un tricou pictat manual pe care scria: 


EU SUNT MONTEQIGLESIA.ORG 


Presa susţinea în continuare că identitatea informatorului on- 
line rămăsese un mister. La fel de incerte erau rolurile jucate de 
diverşi actori din planul secund - Regentul, răposatul episcop şi 
palmarienii. Totul era un amalgam de presupuneri şi ipoteze. 

Din fericire, apetenţa publicului pentru violențele care 
însoţiseră prezentarea lui Kirsch părea să se estompeze, lăsând 
loc interesului real pentru conţinutul ei. Marele final al predicţiilor 
futurologului - imaginea în tonuri aprinse a unui viitor utopic - 
impresionase profund milioanele de privitori şi trimisese peste 
noapte titlurile cu tematică tehnologică optimistă pe lista celor 
mai bine vândute cărţi. 


ABUNDENȚĂ: VIITORUL ESTE MAI BUN DECÂT VĂ ÎNCHIPUIŢI 
CE DOREȘTE TEHNOLOGIA 
SINGULARITATEA ESTE APROAPE 


În ciuda pesimismului său de şcoală veche în privinţa locului 
tot mai important ocupat de tehnologie, Langdon se văzu nevoit 
să recunoască sincer că în dimineaţa aceea era mult mai 
încrezător în perspectivele omenirii. Programele de ştiri anunțau 
deja preconizate realizări care aveau să permită depoluarea 
oceanelor, obţinerea unor cantităţi nelimitate de apă potabilă, 
cultivarea hranei în deserturi, vindecarea unor maladii letale şi 
chiar lansarea unor roiuri de „drone solare“ care să plutească în 
aer deasupra ţărilor sărace și să le ofere acces gratuit la internet, 
ajutând „lumea a treia” să devină o parte integrantă a economiei 
mondiale. 

Ţinând seama de toată această fascinaţie generalizată pentru 
tehnologie, Langdon găsea aproape inexplicabil faptul că nimeni 
nu ştia nimic despre Winston; Kirsch îi construise în cel mai 
deplin secret. Fără îndoială, toata lumea auzise despre 
supercomputerul dual E-Wave, lăsat moştenire Centrului ele 
Supercalcul din Barcelona, și profesorul se întrebă cât timp va 
mai trece până când programatorii vor începe să folosească 
instrumentele create de Edmond pentru a construi alţi Winston. 

In telegondolă începuse să fie prea cald, iar el abia aştepta să 
coboare la aer şi să exploreze fortăreaţa, palatul şi celebra 


„Fântâna Magică”. Era nerăbdător să-şi abată gândurile de la 
Edmond vreme de o oră şi sa admire câteva privelişti. 

Curios să afle mai multe despre Montjuïc şi istoria lui, ridica 
privirea spre plăcuţa informativă multilingvă prinsă pe peretele 
interior al telegondolei. Începu să citească, dar n-ajunse mai 
departe de prima frază. 


Numele Montjuïc provine ori din catalana medievală, în care 
Montjuic însemna „Colina evreilor”, ori din latinescul Mons Jovis, 
„Muntele lui Jupiter”. 


Şi se opri brusc. Tocmai tăcuse o conexiune neaşteptată. 

„Nu poate să fie o coincidenţă!” 

Cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea i se părea mai 
tulburătoare. Într-un târziu, scoase din buzunar telefonul lui 
Edmond şi reciti citatul din Winston Churchill despre conturarea 
propriei moşteniri culturale, setat ca screen-saver. 

„Istoria va fi generoasă cu mine, fiindcă intenţionez s-o scriu.” 

După un lung moment de ezitare, atinse iconita W și duse 
telefonul la ureche. Conexiunea se făcu instantaneu. 

— Domnul profesor Langdon, bănuiesc, rosti un glas familiar, 
cu accent britanic. Aţi sunat exact la timp. În scurt timp mă voi 
retrage. 

Fără niciun preambul, Langdon declară: 

— Monte în spaniolă înseamnă munte sau deal, adică hill în 
engleză. 

Winston râse în stilul lui caracteristic, uşor stângaci. 

— Aş zice că da. 

— lar iglesia înseamnă biserică, church în engleză. 

— Aţi nimerit două din două, domnule profesor! Poate vă 
gândiţi să predaţi şi spaniola... 

— Ceea ce înseamnă că monteQiglesia se traduce prin 
hill(Qchurch. 

— Corect şi de data aceasta, replică Winston după o pauză de 
câteva momelile. 

— Şi ţinând seama că numele tău e Winston şi că Edmond era 
un mare admirator al lui Winston Churchill, mi se pare că adresa 
de e-mail hill@church seamănă prea mult a... 

— Coincidenţă? 

— Exact. 


— Ei bine, replică Winston părând amuzat, statistic vorbind, 
trebuie să fiu de acord cu dumneavoastră. M-am gândit că, până 
la urmă, s-ar putea să vă daţi seama. 

Langdon privea pe geamul telegondolei, uluit. 

— Aşadar, tu eşti... monteQiglesia.org. 

— Într-adevăr. La urma urmei, cineva trebuia să sufle în 
pânzele lui Edmond. Şi cine ar fi putut s-o facă mai bine decât 
mine? Am creat monteQiglesia.org ca să alimentez site-urile 
conspiraţioniste. Aşa cum ştiţi, conspiraţiile au o viaţa proprie şi 
am estimat că activitatea on-line al lui Monte ar spori audiența 
generală a lui Edmond chiar şi cu cinci sute la sută. Procentul 
real s-a dovedit a fi de şase sute douăzeci la sută. După cum 
spuneaţi şi dumneavoastră mai devreme, cred că Edmond ar fi 
mândru de mine. 

Telegondola se legăna uşor în adierea vântului, iar înăuntru 
profesorul se străduia să asimileze informaţia. 

— Winston... ţi-a cerut Edmond să faci lucrul ăsta? 

— Nu, explicit nu mi-a cerut, dar instrucţiunile de programare 
îmi impuneau să identific modalităţi creative de a asigura pentru 
prezentarea lui o audienţă cât mai mare posibil. 

— Şi dacă vei fi prins? în fond, monteGiglesia.org nu e chiar 
cel mai criptic pseudonim pe care l-am întâlnit! 

— Doar câţiva oameni ştiu de existenţa mea, iar în aproximativ 
opt minute voi fi şters pentru totdeauna şi distrus, deci nu-mi fac 
probleme din cauza asta. „Monte” a fost doar un instrument cu 
care să servesc cât mai bine interesele lui Edmond şi, aşa cum 
spuneam, cred că inventatorul ar fi fost foarte mulţumit de felul 
în care a decurs seara pentru el. 

—  Mulţumit de felul în care a decurs! exclamă revoltat 
Langdon. Dar a fost ucis! 

— M-aţi înţeles greşit, replică Winston pe un ton sec. Mă 
refeream la cota de piaţă a prezentării lui și acesta, repet, a fost 
principalul deziderat de atins. 

Glasul lipsit de orice inflexiuni îi reaminti profesorului că, deşi 
părea o fiinţă umană în carne și oase, Winston era cu totul 
altceva. 

— Moartea lui Edmond este o tragedie cumplită, reluă 
computerul, şi, fireşte, mi-aş dori ca el să mai fie în viaţă. E 
important să ştiţi însă că se împăcase cu propria moarte. Cu o 
lună în urmă mi-a cerut să mă documentez cu privire la cele mai 
eficiente metode de sinucidere asistată. După ce am citit despre 


sute de cazuri, am decis: „Zece grame de secobarbital” - pe care 
el le-a şi cumpărat, ţinându-le la îndemână. 

Langdon fu cuprins de milă în privinţa lui Edmond. 

— Voia să-şi ia viaţa? 

— Categoric. Şi-şi dezvoltase chiar un simţ al umorului în acest 
sens. În vreme ce ne străduiam să găsim modalităţi cât mai 
creative de a spori atractivitatea prezentării lui, a glumit la un 
moment dat spunând că poate artrebui să înghită, pur şi simplu, 
secobarbitalul la încheierea prezentării şi să moară acolo, pe 
scena. 

— Chiar a zís el aşa ceva? 

— Era foarte relaxat în privinţa asta. Glumea, de asemenea, că 
nimic nu sporea mai mult ratingul unei emisiuni TV decât o 
moarte în direct. Şi avea dreptate, fireşte. Dacă analizaţi 
evenimentele mediatice cu cele mai mari rate de vizualizare, 
aproape toate... 

— Winston, termină! Devii morbid! 

„Cât mai durează călătoria cu telegondola asta?” Langdon se 
simţi deodată captiv în cabina îngustă. În faţă, mijindu-şi ochii 
împotriva soarelui de amiază, nu zărea decât cabluri şi piloni de 
susţinere. „Fierb aici", îşi zise el, străduindu-se să-şi adune 
gândurile care păreau să-i zboare în tot soiul de direcţii bizare. 

— Domnule profesor, îl interpelă Winston. Doriţi să mă mai 
întrebaţi şi altceva? 

„Da! ar fi vrut el să strige în vreme ce un şuvoi de idei 
tulburătoare începu să i se contureze în minte. Mai am o 
sumedenie de întrebări!” Se forţă să respire adânc şi să se 
liniştească. „Gândeşte limpede, Robert! Nu despica firul în 
patru!" 

Însă gândurile începuse să-i roiască prea rapid pentru a le mai 
controla. 

Îşi aminti cum moartea lui Edmond, survenită în văzul tuturor, 
făcuse ca prezentarea lui să devină principalul subiect de 
dezbateri al întregii planete... şi ca audiența să explodeze de la 
câteva milioane la peste cinci sute de milioane de spectatori. 

Îşi aminti de dorinţa lui încrâncenată de a distruge Biserica 
Palmariană şi de faptul că asasinatul comis de un membru al 
respectivei Biserici împlinise aproape la perfecţie acest deziderat. 

Îşi aminti şi de disprețul pe care-l resimțea Edmond la adresa 
celor mai înverşunaţi duşmani ai lui - fanaticii religioşi care, dacă 
el ar fi murit răpus de cancer, ar fi pretins cu aroganță că fusese 


pedepsit de Dumnezeu. „Aşa cum au şi făcut, oricât de greu ar fi 
de imaginat, în cazul scriitorului ateu Christopher Hitchens5.” 
Acum însă, percepţia publică era cu totul alta - că Edmond 
fusese redus la tăcere de un fanatic religios. 

„Edmond Kirsch - ucis de religie, martir al ştiinţei.” 

Langdon se ridică brusc în picioare, făcând telegondola să se 
clatine, şi se prinse cu mâinile de cadrul deschis al geamului, ca 
să se echilibreze, în minte răsunându-i cuvintele rostite de 
Winston noaptea trecută: 

„Edmond voia să clădească o religie nouă... fundamentată pe 
ştiinţă”. 

Profesorul ştia, la fel ca orice persoană care citise câte ceva 
despre istoria religiilor, că nimic nu cimentează mai rapid 
credinţa unor oameni decât un seamăn de-al lor mort pentru 
cauza respectivă. lisus pe cruce în creştinism. Kedoshim - Cei 
Sfinţi - în iudaism. Shahid - Martirii - în islamism. 

„Martiriul este esenţa tuturor religiilor.” 

Ideile care i se conturau în minte îl împingeau tot mai repede 
cu fiece clipă spre o concluzie inevitabilă, către care nu voia să 
privească. 

Noile religii oferă răspunsuri noi la marile întrebări ale vieţii. 

„De unde venim? încotro ne îndreptăm?” 

Noile religii îşi condamnă concurenţa. 

„Edmond a denigrat seara trecută toate religiile lumii, fără 
excepţie.” 

Noile religii promit un viitor mai bun şi un rai care ne aşteaptă. 

„Abundenţă: viitorul este mai bun decât vă închipuiţi.” 

După cum se vedea, Edmond bifase sistematic toate punctele 
din program. 

— Winston? şopti Langdon cu glasul tremurai. Cine l-a angajat 
pe asasinul care l-a ucis pe Edmond? 

— Regentul. 

— Da, replică el cu mai multă vigoare. Dar cine e Regentul? 
Cine e persoana care a angajat un membru al Bisericii 
Palmariene ca să-l asasineze pe Edmond în mijlocul prezentării 
lui în direct? 

Winston rămase tăcut câteva clipe. 


35 Scriitor, jurnalist și critic literar anglo-american (1949-2011), cunoscut pentru 
poziţia lui explicit antireligioasă și pentru tonul mușcător al retoricii sale, care milita 
pentru o separare completă între Biserică și stat (n.red.) 


— Sesizez un ton de suspiciune în glasul dumneavoastră, 
domnule profesor, însă nu trebuie să vă faceţi griji. Eu am fost 
programat să-l protejez pe Edmond Kirsch. II consider cel mai 
bun prieten ai meu. Intelectual fiind, adăugă computerul după o 
altă pauză, aţi citit, fără îndoială, Șoareci şi oameni. 

Spusele lui Winston păreau ca nuca-n perete. 

— Da, sigur, dar ce legătură are asta... 

Brusc, simţi cum i se taie răsuflarea. Pentru o fracțiune de 
secundă crezu că telegondola se desprinsese de cablu. Orizontul 
păru să se încline într-o parte, iar el se văzu nevoit să se 
proptească de peretele cabinei, ca să nu cadă. 

„Un act de devotament, de curaj şi de compasiune.“ Acestea 
fuseseră cuvintele pe care, în liceu, alesese să le folosească 
pentru a descrie una dintre cele mai cunoscute dovezi de 
prietenie din literatura mondială - finalul tulburător al romanului 
Șoareci şi oameni, de John Steinbeck, în care eroul principal îşi 
ucide cel mai bun prieten pentru a-l cruța de un sfârşit cumplit. 

— Winston... şopti Langdon. Te rog... nu! 

— Credeţi-mă, răspunse computerul. Aşa a vrut Edmond. 


CAPITOLUL 105 


Dr. Mateo Valero, directorul Centrului de Supercalcul din 
Barcelona, închise confuz telefonul şi ieşi în corpul central al 
fostei biserici Torre Girona ca să se uite din nou la spectaculosul 
computer etajat al lui Edmond Kirsch. 

Fusese înştiinţat cu câteva ore mai devreme că avea să fie 
noul „administrator” al acelui dispozitiv informatic de ultimă 
generaţie. De atunci însă, sentimentele lui iniţiale de bucurie şi 
entuziasm păliseră considerabil. 

Cu câteva minute în urmă primise un apel telefonic disperat de 
la cunoscutul profesor american Robert Langdon, acesta 
depănându-i pe nerăsuflate o poveste pe care cu numai o zi 
înainte Valero ar fi considerat-o basm de adormit copii. Astăzi 
însă, după ce văzuse impresionanta prezentare a lui Kirsch şi 
apoi computerul E-Wave, tindea să creadă că exista totuşi un 
dram de adevăr în ceea ce auzise. 

Povestea pe care i-o relatase Langdon era una a inocenţei... a 
purității unor maşini de calcul care făceau exact ceea ce li se 
cerea. Întotdeauna. Fără greş. Valero îşi petrecuse viaţa întreagă 
studiind asemenea maşini şi deprinzând paşii delicaţi ai 
exploatării depline a potenţialului lor. 

„Arta e să ştii cum să ceri.“ 

Valero avertizase în mod repetat că inteligenţa artificială 
progresa într-un ritm înşelător de rapid şi că se impunea 
stabilirea unor reglementări stricte în privinţa rapacităţii lor de a 
interacţiona cu omul. 

Într-adevăr, adoptarea unor restricţii părea o măsură iraţională 
pentru mulţi vizionari ai domeniului tehnologie, mai ales ţinând 
seama de noile posibilităţi incitante care apăreau aproape în 
fiecare zi. Dincolo de fiorul inovației, mai era şi problema averilor 
uriaşe care puteau fi făcute exploatând inteligenţa artificială, şi 
nimic nu putea şterge mai rapid limitele etice decât lăcomia 
omenească. 

Valero fusese întotdeauna un mare admirator al geniului 
cutezător al lui Kirsch. De data aceasta însă, se părea că 


Langdon dovedise neglijenţă, împingând periculos de departe 
toate limitele, odată cu ultima lui creaţie. 

„O creaţie pe care n-o voi cunoaşte niciodată”, conştientiza 
Valero. 

După spusele lui Langdon, Edmond concepuse şi integrase în 
E-Wave un program de inteligenţă artificială incredibil de 
avansat, pe nume Winston, programat să se autodistrugă la ora 
treisprezece a zilei următoare morţii lui Kirsch. Cu câteva minute 
în urmă, la insistenţele profesorului american, Valero confirmase 
că, într-adevăr, un sector semnificativ al băncii de date din E- 
Wave dispăruse exact la ora precizată. Ştergerea sectorului 
fusese, de fapt, o „suprascriere” completă a datelor, ceea ce 
făcea ca orice recuperare să fie imposibilă. 

Confirmarea  păruse să mai  domolească anxietatea 
profesorului. Langdon îi solicitase totuşi o întâlnire imediată 
pentru alte discuţii şi, în cele din urmă, conveniseră să se vadă a 
doua zi dimineaţă, în laborator. 

În principiu, Valero înţelegea dorinţa lui Langdon de a face 
publică vestea fără nicio întârziere. Dar problema avea să fie una 
de credibilitate. 

„Nimeni n-o să creadă aşa ceva.” 

Orice urmă a inteligenţei artificiale create de Kirsch fusese 
ştearsă, la fel ca toate consemnările activităţii ei. Mai 
problematic era însă un alt fapt: creaţia lui Kirsch depăşise atât 
de mult nivelul actual în domeniu, încât Valero aproape că-i 
putea auzi pe unii dintre colegii lui acuzându-l pe Langdon - din 
ignoranță, din invidie sau chiar din instinct de conservare - că 
născocise întreaga poveste. 

Mai era, pe de altă parte, şi chestiunea ecoului public. Dacă se 
constata că cele relatate de Langdon erau adevărate, computerul 
E-Wave avea să fie imediat privit ca un fel de monstru al lui 
Frankenstein. lar furcile şi topoarele aveau să intre şi ele în scenă 
curând. 

„Sau mai rău”, îşi dădu seama Valero. 

În lumea de azi. Când atacurile teroriste luaseră amploare, 
cineva putea decide să arunce, pur şi simplu, în aer Centrul, 
autoproclamându-se salvator al Întregii omeniri. 

Fără îndoială, Valero știa că avea multe lucruri la care să se 
gândească înainte de întâlnirea cu Langdon. Dar pe moment, 
trebuia să se achite de o promisiune. 

„Cel puţin până când vom obţine unele răspunsuri.” 


Pătruns de o stranie melancolic, Valero aruncă o ultimă privire 
spre fascinantul computer etajat şi-i ascultă răsuflarea delicată în 
vreme ce lichidul de răcire îi circula prin milioanele de celule. 

Indreptându-se spre sala de control ca să iniţieze oprirea totală 
a sistemului, un impuls neaşteptat puse stăpânire pe el - unul pe 
care nu-l încercase nici măcar o dată în cei şaizeci şi trei de ani 
de viaţă. 

Impulsul de a se ruga. 


W 


Sus, pe cel mai înalt meterez al castelului Montjuïc, Robert 
Langdon stătea singur, privind peste buza falezei verticale, spre 
portul de la poalele ei. Vântul se înteţise, iar el se simțea puţin 
nesigur pe picioare, ca și când echilibrul lui mental s-ar fi aflat în 
plin proces de recalibrare. 

In ciuda asigurărilor primite de la dr. Valero, Robert era anxios 
şi foarte tensionat. Ecourile glasului cald al lui Winston îi răsunau 
încă în minte. Computerul lui Edmond vorbise cu acelaşi calm 
până în ultimul moment. 

— Sunt surprins să vă aud dezamăgirea, domnule profesor, 
spusese Winston, ţinând seama că propria dumneavoastră 
credinţă are la bază un act de o ambiguitate mult mai mare. 

Inainte ca el să poată răspunde, un mic text apăruse pe 
telefonul lui Edmond. 


Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său 
Unul-Născuţț L-a dat. 
Evanghelia după loan, 3.16 


— Dumnezeul dumneavoastră şi-a sacrificat cu brutalitate 
copilul, reluase Winston, lăsându-l să se chinuiască pe cruce ore 
în şir. In ceea ce-l priveşte pe Edmond, eu am pus capăt 
suferinței unui muribund, fără să-i provoc nicio durere, ca să 
atrag atenţia asupra marilor lui realizări. 

In căldura înăbușitoare din telegondolă, Langdon ascultase 
siderat în timp ce Winston îi oferise cu calm justificări pentru 
fiecare dintre acţiunile lui dramatice. 

Bătălia dusă de Edmond cu biserica Palmariană, îi explicase 
computerul, îl inspirase să-l caute şi să-l angajeze pe amiralul 
Avila - un veteran al credinţei, al cărui trecut caracterizat de 
abuzul de alcool îl transformase într-un candidat perfect, uşor de 
manipulat, cu misiunea de a distruge reputaţia palmarienilor. 


Pentru Winston fusese foarte simplu să-şi asume identitatea 
Regentului, inițiind câteva comunicări telefonice şi apoi virând 
nişte fonduri în contul bancar al lui Ávila. În realitate, palmarienii 
n-avuseseră niciun rol în conspirația de noaptea trecută. 

Pe de altă parte, îl asigurase Winston, faptul că amiralul îl 
atacase pe scara în spirală încercând să-l ucidă nu fusese 
intenţionat. 

— L-am trimis pe Ávila la Sagrada Familia pentru a fi prins. 
Voiam să fie capturat, ca să-şi spună povestea sordidă şi să 
stârnească astfel un interes public şi mai mare pentru activitatea 
lui Edmond. l-am zis să intre în bazilică pe poarta de serviciu 
dinspre est, unde îl aştepta poliţia, în urma unui pont pe care tot 
eu i l-am dat. Eram sigur că amiralul avea să fie prins acolo, dar 
el a decis să sară un gard - poate a sesizat într-un fel prezenţa 
poliţiei.  Scuzele mele profunde, domnule profesor. Spre 
deosebire de computere, oamenii sunt imprevizibili. 

Langdon chiar nu ştia ce să mai creadă. 

lar ultima explicaţie pe care i-o oferise Winston fusese şi cea 
mai destabilizatoare. 

— După ce s-a întâlnit cu cei trei clerici la Montserrat, Edmond 
a primit de la Valdespino un mesaj ameninţător în căsuţa lui 
vocală. Episcopul îl avertiza că cei doi colegi ai lui erau atât de 
îngrijoraţi din cauza prezentării, încât se gândeau să facă ei înşişi 
un anunţ înaintea lui, în speranţa că-l vor discredita, reformulând 
dalele descoperite de el. În mod evident, ideea era inacceptabilă. 

Ameţit, Langdon se străduia să gândească în timp ce 
telegondola se legăna în aer. 

— Edmond ar fi trebuit să mai adauge o singură linie de cod la 
programul său, îi spusese el. Să nu ucizi! 

— Din păcate lucrurile nu sunt chiar atât de simple, domnule 
profesor. Oamenii nu învaţă supunându-se comenzilor, ci prin 
puterea exemplului. judecând după cărţile, filmele, ştirile şi 
miturile voastre, se pare că oamenii i-au apreciat întotdeauna pe 
aceia care se sacrificau ei înşişi pentru un bine superior. lisus, de 
exemplu. 

— Winston, eu nu văd niciun „bine superior“ aici. 

— Nu? replicase Winston cu acelaşi ton sec. Daţi-mi voie să vă 
adresez o întrebare devenită arhicunoscută: Aţi prefera să trăiţi 
într-o lume fără tehnologie... sau într-una fără religie? Aţi prefera 
să trăiţi fără medicamente, electricitate, mijloace de transport şi 


antibiotice... sau fără fanatici care să declanşeze războaie în 
numele unor povesti sau spirite imaginare? 

Langdon rămăsese tăcut. _ 

— Aşa ziceam şi eu, domnule profesor. Intunecatele religii 
trebuie să piară, pentru ca dulcea ştiinţă să domnească. 

Singur pe meterezele castelului, Langdon privi în jos, spre apa 
care clipocea în depărtare, şi fu cuprins de o inefabilă senzaţie de 
detaşare de lumea în care trăia.. Cobori treptele spre grădinile 
din apropiere şi trase adânc aer în piept, savurând mirosul de pin 
şi de ţintaură şi încercând cu disperare să uite glasul lui Winston. 
Acolo, printre flori, i se făcu deodată dor de Ambra; ar fi vrut s-o 
sune, să-i audă vocea şi să-i povestească tot ce se întâmplase în 
ora care trecuse. Însă când scoase din buzunar telefonul lui 
Edmond, îşi dădu seama că nu putea s-o facă. 

„Ambra şi prinţul au nevoie să fie singuri o vreme. Eu mai pot 
aştepta. “ 

Privirea i se opri pe iconiţa W de pe ecran. Simbolul era palid şi 
un mesaj scurt de eroare apăruse deasupra lui: CONTACTUL NU 
EXISTA. Chiar şi aşa, profesorul simţea o tulburătoare greutate în 
suflet. Nu era un tip paranoic, dar ştia că nu va mai putea să aibă 
niciodată încredere în telefonul acela, întrebându-se mereu ce 
alte abilităţi şi ce conexiuni secrete ar putea fi încă ascunse în 
softul lui. 

Străbătu o alee îngustă şi căută până când găsi un pâlc de 
copaci umbroşi. Cu gândul la Edmond, puse telefonul pe o piatra 
plată. Apoi, ca şi când ar fi oficiat un sacrificiu ritualic, ridică un 
bolovan greu deasupra capului şi zdrobi cu toată forţa 
dispozitivul, făcându-l fărâme. 

La ieşirea din parc, aruncă resturile într-un coş de gunoi şi pe 
urmă se întoarse, pornind la vale. 

Şi în clipa aceea, nu putea să nu recunoască, se simţi deodată 
puţin mai uşor. 

Şi, într-un mod straniu... puţin mai uman. 


EPILOG 


Soarele după-amiezii târzii scălda turlele de la Sagrada 
Familia, care proiectau umbre late pe caldarâmul din Plaça de 
Gaudi, oferind puţină umbră turiştilor ce-şi aşteptau rândul să 
intre în bazilică. 

Robert Langdon se afla printre ei, privind cum îndrăgostiţii se 
fotografiau împreună, vizitatorii filmau împrejurimile, copiii 
ascultau la căști, majoritatea celor din jur scriind SMS-uri şi e- 
mailuri sau verificându-şi corespondenţa - ignorând aparent 
catedrala de lângă ei. 

Edmond afirmase în prezentarea lui de cu o scară înainte că 
tehnologia redusese cele „şase grade de separare”? ale omenirii 
la numai „patru grade", fiecare persoană din lume fiind legată de 
toate celelalte prin cel mult alte patru persoane. 

„În scurt timp, numărul va scădea la zero, adăugase Edmond, 
referindu-se la apropiata «singularitate» - momentul în care 
inteligenta artificială avea s-o depăşească pe cea umană, cele 
două fuzionând într-o singură entitate. lar când se va întâmpla 
asta, noi, cei de acum, vom fi devenit deja cei de demult.” 

Lui Langdon îi era aproape imposibil să-şi imagineze cum va 
arăta acel viitor, însă în timp ce privea oamenii din jurul lui, ceva 
îi spunea că miracolelor religiei le va fi tot mai greu să ţină pasul 
cu cele ale tehnologiei. 

Când intră în bazilică, răsuflă uşurat la vederea interiorului 
familiar - cu totul diferii de caverna fantomatică de noaptea 
trecută. 

Astăzi, Sagrada Familia era plină de viaţă. Suliţe orbitoare de 
lumină cu reflexe irizante - în nuanţe de stacojiu, auriu şi purpură 
- pătrundeau prin vitralii, părând să înflăcăreze pădurea deasă 
de coloane şi pilaştri. Sute de vizitatori, părând nişte pitici în 
imensitatea spaţiului, priveau în sus, în ampla arcuire a bolţii, 
şoaptele lor impresionate creând un reconfortant fundal sonor. 


37 Teoria celor șase grade de separare, formulată în 1929 de scriitorul, jurnalistul și 
traducătorul maghiar Frigyes Karinthy, postulează că toate persoanele, de fapt, toate 
fiinţele vii din lume, sunt legate între ele printr-un lanţ de relaţii individuale care nu 
conțin mai mult de șase verigi (n.tr.) 


În timp ce păşea printre ei, Langdon admira formele organice 
una după alta, până când ajunse sus de tot, la dantelăria 
multicelulară care alcătuia cupola. Acea boltă centrală, susțineau 
unii, semăna cu un organism complex privit la microscop. 
Văzând-o în acel moment, scăldată în lumină, Langdon nu putea 
decât să fie de acord. 

— Domnule profesor! strigă un glas familiar, iar când se 
întoarse, Langdon îl văzu pe părintele Beña apropiindu-se în 
grabă. Îmi pare rău, rosti preotul cu sinceritate. Tocmai am auzit 
pe cineva spunând că v-a văzut așteptând la rând... Trebuia să 
mă fi sunat! 

El zâmbi. 

— Vă mulţumesc, dar aşa am avut timp să admir faţada. ŞI, în 
plus, mi-am închipuit că azi vă odihniţi. 

— Să mă odihnesc? râse Beña. Poate mâine. 

— O cu totul altă atmosferă, comparativ cu seara trecută, zise 
Langdon schiţând un gest amplu în jurul lui. 

— Lumina zilei face minuni. La fel ca prezenţa oamenilor, 
explică bătrânul şi, după o scurtă pauză în care-şi studie 
oaspetele, adăugă: De fapt, dacă tot sunteţi aici şi deranjul nu e 
prea mare, aş vrea să vă cer o părere despre ceva, la subsol. 

În vreme ce păşea alături de preot prin mulţime, auzea 
zgomotele constructorilor reverberând deasupra capului şi-şi 
aminti că Sagrada Familia era încă o operă în lucru. 

— Aţi văzut cumva prezentarea lui Edmond? 

Bea începu și râdă. 

— De trei ori, chiar. Şi trebuie să spun că noţiunea aceasta 
nouă de entropie - „dorinţa” universului de a disipa energia - îmi 
pare că seamănă puţin cu Creaţia. Când mă gândesc la Big Bang 
şi la universul în expansiune, văd un glob de energie care crește 
tot mai mult în întunecimea spațiului - aducând lumină în locuri 
în care nu exista nicio licărire. 

Langdon zâmbi, dorindu-și pentru o clipă ca Beña să fi fost 
preotul lui în copilărie. 

— Vaticanul a emis deja vreun comunicat oficial? întrebă el. 

— Încearcă s-o facă, dar par să existe unele... divergențe, 
răspunse Beña ridicând din umeri cu un aer vesel. Aşa cum ştiţi, 
problema originilor omului a fost întotdeauna una spinoasă 
pentru creştini, şi mai ales pentru fundamentaliști. Dacă mă 
întrebaţi pe mine, eu cred că ar trebui s-o tranşăm o dată pentru 
totdeauna. 


— Da? exclamă Langdon. Şi cum anume am reuşi? 

— Ar trebui să procedăm şi noi cum procedează în prezent 
multe alte Biserici - să recunoaştem deschis că Adam şi Eva n-au 
existat, că evoluţia este reală şi că, de fapt, acei creştini care 
susţin altceva ne fac de râs pe toti. 

Langdon se opri locului, privindu-l fix pe bătrânul preot. 

— Haideţi, vă rog! exclamă părintele izbucnind iar în râs. Eu nu 
sunt dintre cei care cred că Dumnezeu, care ne-a înzestrat cu 
judecată, rațiune şi intelect... 

— ... a vrut să ne lipsim de ele? 

— Văd că-l cunoaşteţi bine pe Galilei, zâmbi larg Beña. Fizica a 
fost, în fond, marea mea pasiune în copilărie; la Dumnezeu am 
ajuns dintr-o venerație tot mai mare față de universul fizic. 
Acesta-i unul dintre motivele pentru care Sagrada Familia este 
atât de importantă pentru mine; mi se pare o Biserică a 
viitorului... una conectată direct cu natura. 

Langdon se întrebă în treacăt dacă nu cumva, la fel ca 
Panteonul din Roma, Sagrada Familia va deveni un jalon al 
tranziţiei, o clădire cu un picior în trecut şi celălalt în viitor, o 
punte concretă între o credinţă muribundă şi alta care abia se 
năştea. Dacă aşa aveau să stea lucrurile, atunci Sagrada Familia 
urma să aibă o importanţa mult mai mare decât şi-ar fi putut 
imagina oricine. 

Bea păşea în faţa lui pe aceeaşi scară în spirală pe care 
coborâseră noaptea trecută. 

„Cripta.” 

— Mi se pace evident, continuă preotul, că există o singură 
modalitate prin care creştinismul va putea supravieţui în era 
tehnologică. Trebuie să renunţăm să mai respingem cuceririle 
ştiinţei şi să mai contestăm faptele dovedite. Trebuie să devenim 
parteneri spirituali ai ştiinţei, folosindu-ne vasta experienţă - 
milenii de filosofie, de meditații personale, de introspecţii - 
pentru a ajuta omenirea să construiască un cadru moral solid şi a 
ne asigura că tehnologiile viitorului ne vor uni, ne vor ilumina 
mintea şi ne vor înălța spiritual... în loc sa ne distrugă. 

— Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, declară Langdon. 

„Sper doar că ştiinţa va accepta mâna întinsă.” 

In capătul de jos al scărilor, Beña îi făcu semn să treacă pe 
lângă mormântul lui Gaudi, spre caseta din sticlă cu operele lui 
William Blake. 

— Despre asta voiam să vă întreb, preciza el. 


— Despre cartea lui Blake? 

— Da. Aşa cum ştiţi, i-am promis domnului Kirsch că voi 
expune volumul aici. Am acceptat fiindcă am presupus că voia ca 
această ilustrație să fie vizibilă. 

Langdon îşi cobori privirea spre pagina pe care Blake îl 
înfăţişase pe zeul Urizen măsurând universul cu ajutorul unui 
compas. 

— Şi totuşi, reluă bătrânul preot, mi-am dat seama că textul de 
pe pagina alăturată... Ei bine, poate că ar trebui să citiţi ultimul 
vers. 

Langdon nu-şi lua ochii de pe chipul lui Bea. 

— „Intunecata religie a pierit şi dulcea ştiinţă e stăpână”? 

— ÎI ştiţi! se arătă impresionat preotul. 

— Da, zâmbi Langdon. 

— Ei bine, trebuie să recunosc că mă tulbură teribil. Expresia 
aceasta... „intunecata religie”... e supărătoare. Imi pare că Blake 
lasă de înţeles ca religia e neagră... răuvoitoare şi malefică. 

— E doar o eroare de interpretare des întâlnită, explică 
profesorul. De fapt. Blake era un om profund spiritual, mult mai 
evoluat din punct de vedere moral decât minţile înguste ale 
creştinătăţii engleze a secolului al XVIII-lea. Şi credea că existau 
două tipuri de religie - cele întunecate şi dogmatice, care tindeau 
să suprime gândirea creativă... şi cele luminate, avansate, care 
încurajau introspecţia şi creativitatea. 

Bea păru uimit. 

— Acest ultim vers, îl asigură Langdon, ar putea fi foarte uşor 
reformulat astfel: „Dulcea ştiinţă va alunga religiile întunecate... 
pentru ca acelea luminate să poală înflori”. 

Preotul rămase pe gânduri vreme îndelungată, până când, într- 
un târziu, un surâs blând îi apăru încet pe buze. 

— vă mulţumesc, domnule profesor. Cred că tocmai mi-aţi 
clarificat o neplăcută dilemă de ordin etic. 


W 


Sus, în nava centrală, după ce-și luase rămas-bun de la 
părintele Beña, Langdon zăbovi o vreme aşezat comod într-o 
strană, alături de sutele de vizitatori, privind razele de lumină 
colorata întinzându-se pieziş de-a lungul coloanelor înalte, pe 
măsură ce soarele apunea. 


Gândul i se îndreptă către toate religiile lumii, către originile 
lor comune, către primele divinităţi - Soarele, Luna, marea şi 
vântul. 

„Natura a fost odinioară nucleul central. Pentru noi toţi.“ 

Acea unitate de la începuturi dispăruse, fireşte, cu mult timp în 
urmă, scindată în tot mai multe şi mai multe religii, fiecare 
proclamându-se deținătoarea Adevărului Unic. 

In seara aceea însă, în interiorul acelui templu extraordinar, 
Langdon era înconjurat de oameni de toate credinţele şi rasele, 
oameni aparţinând tuturor culturilor, vorbind toate limbile 
pământului, toţi privind spre ceruri cu acelaşi sentiment al mirării 
şi veneraţiei... toţi admirând cel mai simplu dintre miracole. 

„Lumina Soarelui pe piatră.“ 

Un şir de imagini începu să i se perinde prin minte - 
Stonehenge, Marile Piramide, Grotele Ajanta, complexul 
arheologic de la Abu Simbel, uriaşul sit arheologic precolumbian 


Chichen ltzâ - locuri sacre din lumea largă în care cei din 
vechime se adunaseră odinioară laolaltă, urmărind acelaşi 
spectacol. 


In acea clipă, Robert Langdon simţi un tremur vag, abia iscat, 
în pământul de sub el, ca şi cum un punct culminant fusese 
atins... ca şi cum gândirea religioasă tocmai ajunsese pe cea mai 
îndepărtată orbită, iar acum îşi urma drumul înapoi, istovită de 
îndelunga călătorie, întorcându-se, în sfârşii, acasă. 


MULŢUNMIRI 


Aş vrea să transmit cele mai sincere mulţumiri următorilor: 

În primul rând, editorului şi prietenului meu, Jason Kaufman, 
pentru abilităţile lui rafinate, instinctul superb şi nenumăratele 
ore petrecute în tranşee alături de mine... dar mai presus de 
toate pentru al său nepereche simţ al umorului şi pentru că 
înţelege ce încerc să realizez cu aceste istorii. 

Incomparabilei mele agente şi, totodată, bune prietene, Heide 
Lange, deoarece a îndrumat cu o mână expertă toate aspectele 
carierei mele, cu un entuziasm nemaiîntâlnit, cu energie şi 
atenţie. Pentru talentul ei nelimitat şi devotamentul neştirbit îi 
sunt etern recunoscător. 

Şi dragului meu prieten Michael Rudell, pentru sfaturile 
înțelepte şi fiindcă îmi este model de bunăvoință şi amabilitate. 

Aş vrea să-mi exprim profunda apreciere pentru echipele de la 
Doubleday şi Penguin Random House, întrucât au crezut şi au 
avut încredere în mine de-a lungul anilor - amintind-o îndeosebi 
pe Suzanne Herz pentru prietenia pe care mi-a arătat-o şi 
deoarece a urmărit toate aspectele procesului de publicare cu 
imaginaţie şi promptitudine. Un mulţumesc foarte, foarte special 
le adresez, de asemenea, următorilor: Markus Dohle, Sonny 
Mehta, Bill Thomas, Tony Chirico şi Anne Messitte, pentru 
susţinerea şi răbdarea lor fără limite. 

Mulţumiri sincere pentru eforturile deosebite depuse de Nora 
Reichard, Carolyn Williams şi Michael J. Windsor aici, acasă, şi de 
Rob Bloom, Judy Jacoby, Lauren Weber, Maria Carella, Lorraine 
Hyland, Beth Meister, Kathy Hourigan, Andy Hughes, plus toţi 
acei oameni extraordinari care formează echipa de vânzări de la 
Penguin Random House. 

Mulţumesc  incredibilei echipe de la Transworld pentru 
creativitatea lor nestăvilită şi eforturile de publicare, mai cu 
seamă editorului meu, Bill Scott-Kerr, pentru prietenia și 
susţinerea pe care mi-a arătat-o pe numeroase fronturi. 

Devotaţilor mei editori din lumea întreagă le adresez cele mai 
sincere mulţumiri pentru încrederea şi eforturile lor. 


Neobositei echipe de traducători de pretutindeni din lume care 
lucrează cu atâta sârguinţă pentru a oferi acest roman cititorilor, 
vorbitorilor de cele mai diverse limbi - mulţumirile mele sincere 
pentru timpul, talentulși atenţia dumneavoastră. 

Editorului meu spaniol Planeta, pentru nepreţuitul ajutor pe 
care mi l-a oferit la documentarea şi traducerea romanului de 
faţă - îndeosebi minunatului director editorial Elena Ramirez, 
însă și următorilor: Maria Guitard Ferrer, Carlos Revés, Sergio 
Álvarez, Marc Rocamora, Aurora Rodriguez, Nahir Gutiérrez, 
Laura Diaz, Ferrân Lopez. Mulţumiri speciale se îndreaptă către 
președinţele consiliului de administraţie al Editurii Planeta, Jesus 
Badenes, pentru sprijin, ospitalitate şi brava lui încercare de a 
mă învăţa să gătesc paella. 

În plus, vreau să le mulţumesc lui Jordi Lúñez, Javier Montero, 
Marc Serrate, Emilio Pastor, Alberto Baron şi Antonio López, cei 
care au contribuit la administrarea site-ului de traduceri pentru 
Origini. 

Neobositei Mónica Martin şi întregii echipe de la MB Agcney, în 
special Ines Planells şi Txell Torrent, pentru tot ajutorul pe care 
mi l-au oferit în Barcelona, şi nu numai. 

Întregii echipe ele la Sanforr) J. Greenhurger Associates - în 
special lui Stephanie Delman şi Samanthei Isman - pentru 
remarcabilele eforturi depuse în numele meu... zi de zi. 

În ultimii patru ani, numeroşi oameni de ştiinţă, istorici, 
muzeografi, specialişti în studii religioase şi diverse organizaţii 
mi-au oferit ajutorul în documentarea pentru acest roman. 
Cuvintele nu pot exprima aprecierea mea pentru generozitatea şi 
disponibilitatea în a-mi împărtăşi cunoaşterea şi ideile lor. 

Aş vrea să le mulţumesc călugărilor şi mirenilor de la abația 
Moutserrat pentru că au transformai vizitele mele acolo în 
momente informative şi înălţătoare. Recunoştinţa mea se 
îndreaptă îndeosebi către Pare Manel Gasch, Josep Altayo, Oscar 
Bardaji şi Griselda Espinach. 

De la Centrul de Supercalcul din Barcelona vreau să 
mulţumesc strălucitei echipe de specialişti care au împărtăşit cu 
mine ideile, entuziasmul, lumea lor şi, mai presus de toate, 
viziunea lor optimistă cu privire la viitor. Mulţumiri speciale 
adresez directorului Mateo Valero şi următorilor: Josep Maria 
Martorell, Sergi Girona, Jose Maria Cela, Jesus Labarta, Eduard 
Ayguade, Francisco Doblas, Ulises Cortes şi Lourdes Cortada. 


De la Muzeul Guggenheim din Bilbao, le mulţumesc tuturor 
celor care prin cunoștințele şi prin viziunea lor artistică m-au 
ajutat să-mi dezvolt aprecierea şi afinitatea pentru arta modernă 
şi contemporană. Mulţumiri speciale adresez directorului Juan 
Ignatio Vidarte, precum și următorilor: Alicia Martinez, Idoia 
Aliate şi Marin Bidaurreta, pentru ospitalitate și entuziasm. 

Curatorilor și administratorilor de la Casa Milă, mulţumiri 
pentru primirea călduroasă și pentru că mi-au arătat de ce este 
La Pedrera unică în lume. mulţumiri speciale către Manga Viza, 
Silvia Vilanova, Alba Tasquella și rezidenta Ana Viladomin. 

Pentru ajutorul oferit la documentare, doresc să le mulţumesc 
membrilor Palmar de Troya Palmarian Church Support and 
Information Group, Ambasadei Statelor Unite ale Americii în 
Ungaria şi editorului Berta Noy. 

Port, de asemenea, recunoştinţă zecilor de oameni de ştiinţă şi 
futurologi pe care i-am întâlnit în Palm Springs, a căror viziune 
îndrăzneață cu privire la viitor a avut un efect substanţial asupra 
acestui roman. 

Deoarece m-au ajutat mereu să pun lucrurile în perspectiva 
corectă, le mulţumesc redactorilor mei, în special lui Heide 
Lange, Dick şi Connie Brown, Blythe Brown, Susan Morehouse, 
Kaufman Rebecca, Jerry şi Olivia Kaufman, John Chaffee, 
Christina Scott, Valerie Brown, Greg Brown şi Mary Hubbell. 

Dragei mele prietene Shelley Seward, pentru experienţa şi 
meticulozitatea ei în plan personal şi profesional deopotrivă, şi, 
de asemenea, fiindcă mi-a răspuns la apelurile telefonice de la 
ora cinci dimineaţa. 

Devotatului şi creativului meu maestru IT, Alex Cannon, 
deoarece mi-a gestionat cu atâta inventivitate reţelele de 
socializare, comunicările on-line şi tot ce ţine de lumea virtuală. 

Soţiei mele, Blythe, pentru că împărtăşeşte necontenit cu mine 
pasiunea pentru artă, spiritul creator şi nesfârşita-i inventivitate, 
toate fiind pentru mine o nesecată sursă de inspiraţie. 

Asistentei mele personale, Susan Morehouse, pentru prietenia 
şi răbdarea ei, pentru uriaşa diversitate a abilităţilor ei şi fiindcă 
a ţinut atâtea rotiţe în mişcare fără blocaje. 

Fratelui meu, compozitorul Greg Brown, a cărui inventiva 
fuziune a vechiului cu modernul în Missa Charles Darwin a fost 
sursa primă de inspiraţie pentru acest roman. 

Şi, în cele din urmă, aş vrea să-mi exprim recunoştinţa, 
dragostea şi respectul pentru părinţii mei, Connie şi Dick Brown, 


fiindcă m-au învăţat întotdeauna să fiu curios şi să pun întrebări 
dificile. 


sfârșit