Francisco Asensi — Sangele

FRANCISCO ASENSI 


autor al romanului 
SECRETUL DE LA CASTEL SANT ANGELO 


EXPERIMENTUL OPUS DEI 


FRANCISCO ASENSI s-a născut în provincia Valencia și a urmat 
studii de științe umaniste, filosofie și teologie. Vreme de zece 
ani a fost preot, iar timp de șase ani a condus un Colegiu 
Universitar. Este autorul volumelor La sibila de Delfos (Sibila din 
Delphi - 1996), Sombros sobre el Vaticano (Umbre deasupra 
Vaticanului - 1999) și El diablo tiene nombre (Diavolul are un 


nume - 2001), precum și Secretul de la Castel Sant' Angelo - 
2005. 


Francisco Asensi 


OIUU 
SÂNGELE 


Experimentul Opus Dei 
Traducere din limba spaniolă și note 
ADRIANA STERIOPOL 


y 


virtual-project.eu 


editura rao 


„Pot da asigurări că, în ziua de azi, eforturile și 
interesele mișcării denumite Opus Dei', începând cu 
Prelatul său și terminând cu ultima persoană care ar 
putea fi în legătură cu ei, nu sunt apostolatul și, cu atât 
mai puţin, apostolatul față de sărmani și nevoiași, nici 
față de problemele serioase ale omenirii în general. 
Obiectivul său este acela de a manevra toate 
instrumentele puterii politice, religioase și economice pe 
care le are la dispoziţie...“ 


Maria del Carmen Tapia 
(Dincolo de prag. O viaţă în Opus) 


Opus Dei (Lucrarea lui Dumnezeu), în latină, în original, este o mișcare 
catolică întemeiată în anul 1928 la Madrid, de către Jose Maria Escrivâ de 
Balaguer, marchiz de Peralta, cu scopul de a instaura anumite principii ale 
spiritualităţii catolice în viaţa de zi cu zi și în cea profesională. Acesta a 
manifestat o deosebită preocupare pentru crearea de centre de educaţie și 
pentru implicarea în viaţa politică. A fost canonizat în anul 2002 de papa loan 
Paul al Il-lea cu numele de Sfântul Josemaría. 


SANGELE 7 


1 

În 25 iulie, la ora cinci dimineața, capelanul Mănăstirii Regale 
a Întrupării intrase în capela relicvelor. Sala aceea, cea mai 
importantă a sfântului lăcaş madrilen şi una dintre primele 
construite, era, ca să spunem aşa, inima casei, sancta 
sanctorum a mănăstirii: de când Margarita de Austria" o 
întemeiase în 1611, călugărițele au depozitat întruna în 
dulapurile din capelă tot mai multe și mai multe relicve - în jur 
de 750 -, dar cele mai valoroase din punct de vedere cantitativ 
și calitativ datau din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. 

Scena la care fu martor îl făcu să se ia cu mâinile de cap. 

- Nici dacă ar fi trecut diavolul pe aici! 

Nu știu nici el dacă o spusese sau o gândise. 

Ușiţele prevăzute cu geamuri ale dulapurilor fuseseră forțate, 
iar relicvele zăceau pe jos. Chivoturi, ostensorii, mici sipete de 
diferite mărimi și materiale: din mahon, bronz și fildeș; relicvarii, 
busturi, braţe și mâini din lemn policrom; mici temple, firide... 
Metalele nobile, pietrele preţioase și lucrările fine de orfevrărie 
din care erau făcute stăteau mărturie pentru marea preţuire pe 
care aceste călugărițe claustrate o nutreau pentru oscioarele, 
părul și dinţii sfinţilor. Relicvele erau autentice ori false? 
Călugărițele nu își puseseră niciodată problema, și nici episcopii 
care le autentificaseră. Nu avea importanţă. Fiecăreia dintre 
aceste relicve i se atribuia o anumită minune. 

Părintele Ángel Méndez, judecător ecleziastic emerit al 
Arhiepiscopiei Madridului, îndeplinea și funcţia de capelan. Dată 
fiind lipsa celor cu vocaţie religioasă, cardinalul recurgea la 
orice preot care se mai ţinea pe picioare. Părintele Angel, în 
ciuda vârstei sale înaintate, aproape de optzeci de ani, încă se 
mai ţinea, dar, ca să meargă, avea nevoie de un baston, căruia 
călugărițele îi puseseră un manşon de cauciuc care să îi 
amortizeze lovitura pe dale și să protejeze cât mai mult liniștea 
galeriei și a coridoarelor. Din pricina sperieturii, când dădu peste 
priveliștea neașteptată, făcu o criză de nervi. Rămase nemișcat 
preţ de câteva minute, neștiind ce să facă, și având o ceaţă pe 
creier. În cele din urmă, reacţionă. Se apropie, cum putu, de 


' În latină, Sfânta Sfintelor, partea cea mai sacră a Templului de la Ierusalim, 
cu sensul figurat de partea cea mai secretă, cea mai importantă a unui 
anumit lucru. 

" Regină a Spaniei (1584-1611), soția regelui Filip al Ill-lea 


SANGELE 8 


ferestruica turnantă. În momentul acela, chiar dacă ar fi avut în 
mână un telefon mobil, tot nu ar fi fost în stare să formeze 
vreun număr. 

- Soră sacristană! strigă el, dar se auzi doar o voce stinsă. 

Fără telefon mobil și fără glas, nu avea la îndemână alt mijloc 
de comunicare decât pe cel rudimentar care a existat 
întotdeauna în mănăstiri din cele mai vechi timpuri ale Evului 
Mediu. Trase, involuntar, de inel. Frânghia de la inel, ghidată 
prin scripeţi, făcu să răsune clopoţelul din sala de rugăciune. La 
ora aceea, călugărițele erau așezate pe clasicele bănci de nuc. 
Pe pereţii sălii de rugăciune atârnau șapte arhangheli, pictaţi de 
Bartolomé Român, care le însoțeau zi și noapte în rugăciunile 
lor. Deasupra grilajului, prin care urmăreau în fiecare zi slujbele 
din biserică, un tablou mare cu Cina cea de Taină a lui Vicente 
Carducho' le sporea evlavia. Tot ce exista în sala de rugăciune, 
poate chiar și ele, aparținea secolului al XVII-lea. Adăpostite în 
această atmosferă atemporală, meditând în tăcere sau 
dormitând, călugărițele păreau nemișcate. După o vreme, care îi 
păru capelanului o veșnicie, auzi zgomot de chei, pași grăbiţi și 
vocea unei călugărițe. 

- Ce se întâmplă, părinte Ángel?! Ne-aţi speriat de moarte! îi 
vorbi ea de cealaltă parte a ferestruicii turnante. Noi, 
călugărițele, eram retrase în meditaţia noastră de dimineaţă... 

- Retrase? Adormite, ca întotdeauna! o mustră el ca să se 
răzbune pentru întârziere. 

- Şi cu sunetele dumneavoastră puternice de clopoțel aţi rupt 
tăcerea... Ce sperietură, Doamne, Dumnezeule! 

Capelanul, care se sprijinea de perete, își vâri capul pe 
ferestruica turnantă și vorbi în acel soi de jumătate de butoi gol. 
li lipsea răsuflarea. De cealaltă parte a scândurilor era 
călugărița. Cei doi nu se vedeau, doar se auzeau. 

- Când am intrat în capela relicvelor și am aprins lumina, îi 
spuse călugăriţei cu un glas stins, de confesional, peste ce 
credeţi că am dat? 

Cu întrebarea sa, capelanul încercă să pregătească spiritul 
călugăriţei, ca să nu i se pară atât de dur ceea ce avea să-i 
spună. 


' Numele sub care este cunoscut în Spania pictorul de origine italiană 
Vincenzo Carducci (1576-1638). Până la sosirea la Madrid, în anul 1622, a lui 
Velázquez, a fost personalitatea dominantă în școala de pictură madrilenă. 


SANGELE 9 


- Dacă dumneavoastră nu-mi spuneţi... dădu ea drumul unui 
mormăit dezagreabil. 

- Toate dulapurile sparte și relicvele pe jos! ridică el vocea, 
slabă și speriată, pe care ferestruica turnantă o amplifică și mai 
mult. 

- Toate relicvariile! Şi cel al Sfântului Pantelimon? se interesă 
ea, cât pe ce să leșine. Poimâine este sărbătoarea lui! 

- Asta, asta este relicva care a dispărut! îi răspunse, tulburat, 
de parcă el ar fi fost de vină, și îi explică telegrafic: Eu veneam 
să iau relicvariul sfântului ca să-l așez în locul unde urma să fie 
expus și dau peste dezastrul de care vă spun... Relicvariul este 
pe altar, dar capsula de cristal cu sângele său nu o văd pe 
nicăieri... 

- Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule! Este 
cumplit! șopti ea, de teamă că hoţii ar mai putea fi încă între 
zidurile mănăstirii. Ce vom face? 

- Daţi fuga și anunţaţi-o pe maica stareță... Și poliţia! adăugă 
capelanul, ajuns la capătul puterilor și lăsându-se să cadă pe un 
scaun. 


SANGELE 10 
2 

Telefonul sună la șase dimineaţa, sau poate ceva mai 
devreme ori mai târziu, și ţârâitul lui zgomotos întrerupse la 
mijloc visul în care inspectorul Mazeres era adâncit trup și 
suflet. De când, în urmă cu doar câteva luni, o cunoscuse pe 
Paloma, arătoasa bibliotecară de la muzeul Prado, mult mai 
tânără decât el, acel vis îl bântuia des și, cât timp dura (lui i se 
părea întotdeauna scurt), cei doi se mângâiau, se mozoleau prin 
toate deschizăturile trupurilor, căutând cu neastâmpăr să își 
potolească apetitul sexual, deși singurul lucru pe care îl 
obțineau era să se înfierbânte și mai tare. Niciodată nu ar fi 
putut bănui că i-ar veni pe limbă cuvinte atât de obscene și că 
ar simţi nevoia de neînlăturat de a i le picura în ureche, iar ea le 
asculta ca și cum ar fi fost vorbe de curtoazie și părea să ceară 
mai mult și mai mult... Nici nu își imaginase că păcatul 
desfrâului, despre care preoţii din Opus întrebau cu atâta 
minuţiozitate (cum, unde, când, singur sau cu cine și de câte 
ori...) și amenințau cu flăcările Infernului (loc real cu foc de 
nestins, nu metaforic, insistau ei, unde desfrânaţii ardeau pe 
vecie), ar fi atins forme atât de capricioase precum cele 
plăsmuite de Bosch! și care i-ar fi putut produce o plăcere atât 
de intensă, încât să îl facă să moară de dorinţă și să îl scoată din 
minţi, și să îl aducă prin atingerea degetelor într-al nouălea cer. 
În visul acela se spulberau blestemul cenzurilor morale, 
tabuurile adolescenţei, reprimările din tinereţe, iar eul, văzându- 
se eliberat, sălta ca un mânz fără frâu. Inspectorul era în viaţa 
reală o persoană manierată, nesigur pe el în fața femeilor, 
dispus poate să-și ascundă interesul pentru ele sau, cum 
credeau colegii lui din comisariat, un celibatar convins. Nici el 
nu se recunoștea când se vedea atât de înfocat și de pornit când 
dormea și începuse să se întrebe dacă toate astea erau 
normale. Visele cu Paloma nu erau precum cele din tinereţe, 
care îl trezeau în toiul nopţii cu tresăriri de spaimă, cu o pată 
rece și lipicioasă pe pântec și tulburat de îndoiala usturătoare 
dacă ejacularea (poluţie nocturnă, se declara în confesiune) 
constituia sau nu un păcat mortal, sau mai curând mâhnit de 
faptul că nu se desfătase cu ea după gustul său. De când o 
cunoscuse pe femeia aceea, viaţa lui se schimbase. Se simţea 


' Jeroen van Aken, cunoscut ca Hieronymus Bosch (1450-1516), pictor 
olandez, creatorul unor alegorii pe teme religioase. 


SANGELE 11 


liber și cu o poftă nebună să se bucure de sex. „Libeeer!“ striga 
el uneori când era singur, într-o stare de extaz pe care nu o 
încercase nici Sfânta Teresai. „Câte vise și masturbări irosite!" 
se plângea amintindu-și acum de acele vremuri de obscurantism 
în care păcatul era atotputernic. Fără să se dezmeticească de 
tot, ca un robot, căută ceasul deșteptător ca să oprească 
soneria. Doar atunci își dădu seama că sunetul pe care îl auzea 
era al telefonului. Apucă receptorul, încă buimac de somn, 
leoarcă de sudoare și prost dispus, de parcă Gabriel, Rafael sau 
oricare alt înger păzitor, despre care oamenii din Opus îi 
ţinuseră atât de multe predici, l-ar fi smuls brusc din paradisul 
terestru, unde lăsa în urmă nenumărate cupluri care zburdau 
goale și făceau mii de lucruri delicioase pe care le văzuse doar 
în Grădina desfătărilor! și în vise precum acela. 

- Mazeres la telefon, spuse el fără nici un chef și presimţind 
că, la ora aceea nepotrivită, nu putea fi sunat decât de la 
comisariat. 

- Scuzaţi-mă că v-am trezit, o auzi spunând pe amabila 
telefonistă pe un ton de scuze. La Mănăstirea Întrupării s-a 
produs un jaf, șovăi o clipă înainte de a rosti următorul cuvânt, a 
cărui semnificaţie nu o cunoștea foarte bine. Un act de 
sacrilegiu... 

- Zici că la Mănăstirea Întrupării s-a produs un act de 
sacrilegiu? 

Inspectorul se ridică în capul oaselor în pat și repetă fraza ca 
să se asigure că a auzit bine. 

- Da, da. Călugăriţele tocmai au telefonat ca să-și prezinte 
reclamaţia... Bietele de ele sunt nervoase, speriate. Sunt 
persoane foarte în vârstă... 

- Şi n-aveaţi pe altcineva disponibil? Trebuia să fiu eu? 

- Mă rog, nu știu... Fapt este că domnul comisar Ortiz a ezitat 
și, în cele din urmă, a hotărât să mergeţi dumneavoastră. 
„Mazeres este persoana potrivită", asta a spus; telefonista vru 
să adauge și alt comentariu pe care îl auzise, dar tăcu. 

De la o vreme, în cimitirele marilor orașe (și nu numai în 
Spania), apăreau inscripţii enigmatice cu diferite semne și, din 


' Teresa de Cepeda y Ahumada, denumită și Sfânta Teresa de Jesus sau de 
Avila (1515-1582), poetă mistică spaniolă, reformatoare a ordinului 
călugărițelor carmelite. 

! Celebru triptic al lui Bosch, aflat la muzeul Prado din Madrid 


SANGELE 12 


când în când, apăreau cazuri de profanări de morminte, chiar și 
crime macabre având de-a face cu vrăjitoria, magia neagră și 
ritualurile satanice. Se scrisese mult despre asta și despre alte 
fenomene asemănătoare, legate într-un fel sau altul de 
superstițiile religioase, dar sociologii și specialiștii nu știau 
foarte bine ce explicaţie să le dea. S-ar fi zis că Satana era din 
nou de actualitate, ca în vremurile sale bune, și nu puţini erau 
cei care îi vedeau lucrarea pretutindeni. Fără să se meargă prea 
departe, părintele Benoît Domergue, din însărcinarea 
Conferinței Episcopale Franceze, elaborase un studiu foarte 
serios despre profanarea bisericilor, a cimitirelor și a altor lăcașe 
de cult din ţara aceea și ajunsese la concluzia că era vorba 
despre acte anticreștine cu semnificaţie diabolică executate în 
primul rând de către tineri. „Reapariţia satanismului, explica 
dominicanul, se datorează unor cauze concomitente, în număr 
de două. Pe de o parte, o subcultură colectivă, vehiculată printr- 
o anumită muzică rock, unele jocuri video și benzi desenate în 
stil gotic. Pe de alta, o nevroză individuală, tipică pentru condiţia 


adolescentului.“ După ce a studiat timp de șase ani 
comportamentul a mii de băieţi și fete din învățământul mediu 
și Superior, avea certitudinea că: „Internetul, rockul și 


concertele sunt mijloacele prin care cei foarte tineri intră în 
legătură cu lumea satanistă.“ Și adăuga cu o îngrijorare gravă: 
„Fenomenul este mult mai extins decât se crede“. Jean-Michel 
Roulet, președinte al MIVILUDES (Mission Interministerielle de 
Vigilance et de Lutte contre les Derives Sectaires!), confirma 
acest semnal de alarmă: „5% din sinuciderile tinerilor sub 25 de 
ani (aproximativ 100 de cazuri pe an) pot fi atribuite 
satanismului“. Ultimul raport al acestei agenţii franceze evalua o 
creștere sensibilă a fenomenului satanismului, care găsea 
adepţi graţie „valorilor anticreștine“ și „gusturilor muzicale, 
practicilor sexuale deviante și atitudinilor îndreptate spre magie 
și vampirism“... Vaticanul, la rândul său, ca răspuns la presiunea 
multor episcopi, scuturase de praf și adusese la zi ritualul său de 
exorcizare și crease la Roma un institut de rang universitar în 
care sacerdoţi aleși pe sprânceană se puteau pregăti pentru 
acest oficiu. Părintele Gabriele Amorth, exorcist al diocezei de 
Roma, credea orbește în posedările diabolice, în demoni care 


Misiunea Interministerială de Vigilenţă și Luptă împotriva Abaterilor Sectare 
(în Ib. fr., în orig. ) 


SANGELE 13 


scuipau cuie și lighioane spurcate prin gura victimelor lor și era 
un apărător furibund al exorcismelor. In Spania, părintele Jose 
Antonio Fortea atinsese un anume grad de popularitate apărând 
în programe de senzaţie și acceptând ca televiziunea să-i 
filmeze câte un exorcism. Pentru unii, acest tânăr preot era unul 
dintre cei mai buni demonologi ai momentului, însă pentru cei 
mai mulţi (printre care se număra și inspectorul Mazeres), era 
un simplu șarlatan de bâlci ale cărui practici nu le-ar fi putut lua 
în serios nici măcar cineva care ar fi avut o frunte de două 
degete. Poliţia, și nu numai cea spaniolă, îngrijorată și nu mai 
puţin dezorientată în faţa noianului de întâmplări și de teorii, 
hotărâse să creeze birouri speciale. Inspectorul Mazeres, 
participant asiduu la forurile internaţionale în care încâlcitele 
chestiuni de ezoterism, satanism și criminalitate erau studiate 
într-o manieră interdisciplinară și unde se făceau interesante 
schimburi de experienţă, devenise unul dintre polițiștii cel mai 
bine informaţi în domeniu și poate cel mai bun expert din 
unitatea de la Madrid. De aceea, fără îndoială, în dimineaţa 
aceea au apelat la el pentru cazul de la Mănăstirea Intrupării. 
Julián Mazeres s-a născut la Játiva. Copil ager la minte, dintr-o 
familie apropiată de Biserică, ministrant cuvios și ascultător, 
parohul său l-a trimis la seminar pentru că i se păruse că are 
stofă de preot, fapt pe care părinţii săi l-au văzut cu ochi foarte 
buni. Vocaţia lui, contrar oricărui pronostic, nu s-a împlinit, ci a 
fost chiar foarte scurtă: de numai doi ani de zile. Și-a pregătit 
bacalaureatul la institutul din orașul său și și-a continuat studiile 
superioare la Universitatea din Valencia, unde a absolvit 
Facultatea de Istorie. În timpul studiilor universitare, a locuit la 
căminul studenţesc Aleea cu Plopi de pe Micer Mascó, ţinut de 
preoţi din Opus Dei; a avut parte de slujbă religioasă zilnică și 
de spovedanii frecvente și a luat parte cu asiduitate la discuţiile 
și exerciţiile spirituale pe care aceștia le organizau... „Am 
cochetat cu Lucrarea, m-am lăsat aproape îmbrobodit și am fost 
cât pe ce să fiu ademenit de ei“, i-a mărturisit într-o zi Palomei, 
într-unul dintre acele momente de intimitate care urmau 
desfătărilor lor amoroase. „Și ai folosit și tu ciliciul și penitența?" 
l-a întrebat ea, ironică. „Despre acele instrumente de penitență 
se vorbea puţin, fără îndoială ca să nu ne speriem. Dar știu că 
membrii asociaţi își pun ciliciul câte două ore pe zi; presupun că 
unii și-or fi strângând-o mai mult decât alţii. lar vinerea, se 


SANGELE 14 


flagelează cu biciul. Fiecare se închide în odaia sa și, în vreme 
ce se roagă, se lovește cât poate mai tare... Câteodată, sfătuit 
de confesorul meu, am folosit ciliciul ca să alung gândurile 
impure și să nu cad în ispită... Şi, ca să spun adevărul, durerea 
pe care mi-o pricinuiau ţintele înfigându-mi-se în coapse, în loc 
să le alunge, mă excitau și mai tare. Poate că ciliciul este un 
instrument masochist... Azi, mortificarea mi se pare o irosire 
inutilă și schizofrenică a energiilor.“ Acea faţetă a personalităţii 
lui Mazeres trezea în Paloma o mare curiozitate. „Ce te-a făcut 
să cochetezi cu Opus?" continuă ea să îl descoasă. „Eu eram un 
tânăr ambițios, hotărâsem să fiu cineva, să izbândesc în viaţă... 
dar habar n-aveam cum să reușesc... Opus avea bani, influenţă, 
putere... Erau mulţi oameni de elită în rândurile sale... In anii 
aceia, asta era ceea ce căutam.“ Mazeres nu intrase în Opus, 
dar avea prieteni buni în această organizaţie. Această etapă a 
tinereţii sale, așa cum i-a mărturisit altă dată Palomei, îl 
marcase pentru totdeauna. „Cei care ne-am făcut de lucru cu 
Opus, i-a spus el, am rămas cam ţicniţi, precum cei care se 
molipsesc de malarie, care se poate vindeca, dar cu care 
purtătorii rămân înlăuntrul lor toată viaţa.“ Trăia la Madrid deja 
de mulţi ani și cunoștea orașul poate mai bine decât mulţi 
madrileni. În cadrul corpului naţional al poliţiei de investigaţii 
criminale, în care a intrat imediat după ce și-a luat licenţa, lucra 
în Departamentul de satanism și secte distructive. Participase la 
anchetarea multor cazuri și a unor asasinate foarte încâlcite. 
Superiorii săi îl considerau un bun specialist și cu destulă 
experienţă în aceste domenii. Tot ce mirosea a vrăjitorie, a 
satanism sau a ceva ciudat i se băga lui pe gât. 

- Oamenii nu știu cât de distructivă poate fi re/igia... 

Mazeres auzea des fraza aceea imprecisă și deplasată din 
gura vreunuia dintre colegii săi, resimţită ca pe o înţepătură 
lansată împotriva persoanei sale. 

- Fanatismul religios, vrei să spui... 

- Nu, nu; religia. Fanatismul este vârful aisbergului... Tu, care 
ai umblat tot timpul printre preoţi, trebuie că o știi foarte bine... 
lată atentatele fundamentaliștilor islamici... 

- Și cruciadele, și cucerirea Americii, și Reconquista 
împotriva maurilor, și războaiele religioase, și rugurile 
Inchiziției... Îl ajută Mazeres să completeze tabloul și să-și arate 
în felul acesta imparţialitatea. 


SANGELE 15 


- Răul este deja la rădăcina religiilor... Toate se consideră 
singurele adevărate și se consacră combaterii celorlalte. Uite 
religia catolică, de exemplu, afirmă colegul său cu convingere. 
Dacă n-ar fi fost Iluminismul care a înfrânat Biserica, Europa ar fi 
un continent plin de fundamentaliști... Și dacă nu suntem atenţi, 
cu papa și cu episcopii pe care-i avem... 

Mazeres, trecut de curând de cincizeci de ani, era un catolic 
sui-generis, agnostic sau acatolic, așa cum obișnuia să se 
definească în glumă, adică foarte departe de ceea ce a fost și a 
practicat în alte vremuri. Ca atâţia alţii, făcea parte, fără nici o 
mustrare de conștiință, dintre acei apostati tăcuți care părăseau 
cu miile Biserica, și pe care Vaticanul încerca să îi acopere 
printr-o recuzită mediatică triumfalistă. Juliân Mazeres avea o 
părere personală, clădită prin propriile mijloace, cum spunea el, 
și știa să facă distincţia între mesajul lui Isus și ideologia 
ecleziastică. Nu accepta de bunăvoie tot ce venea de la Roma. 
Și cu atât mai puţin atunci când ceea ce venea de la Roma 
ajungea impregnat de izul ultraconservator al Vilei Tevere, 
sediul prelaturii mișcării numite Opus Dei. „Timpul nu trece în 
zadar; pe unii ne face să ne maturizăm, chiar dacă nu pe toţi!“ 
obișnuia el să spună, cu un râs sincer. 

- Catolicismul, ca oricare altă religie, tinde din inerție spre 
fundamentalism și poate sfârși în sectă, le explicase el, nu o 
dată, prietenilor săi apropiaţi. Le dau dreptate în această 
privinţă colegilor mei din departament și sunt în dezacord cu 
prietenii mei din Opus, prea orbiţi ca să fie critici cu ei înșiși. 

Cum de tânăr cochetase cu Lucrarea monseniorului Escrivá și 
rămăsese celibatar, unii credeau, în pofida dezminţirilor sale, că 
aparţine acestei „secte“ catolice, cum o calificau mulţi, pe bună 
dreptate sau nu. Chiar și lui Mazeres îi scăpase, nu o dată, să o 
numească astfel. _ 

- Locuiesc pe strada Boia. La doi pași de mănăstire... li 
răspunse el telefonistei. Merg într-acolo. Nu cred că e nevoie să 
mă însoţească cineva. Dacă am nevoie de întăriri, o să sun. 

În noaptea aceea fusese zăpușeală. Deși dormise gol și cu 
ferestrele larg deschise, cearșafurile erau ude leoarcă de 
sudoare, închise telefonul și rămase privind lampa ce atârna din 
tavan. „Acum, că începea să se răcorească"... Își spuse el 
întinzându-și braţele și picioarele. Fu cât pe-aci să se întoarcă pe 
partea cealaltă și să își mai acorde câteva minute de odihnă... 


SANGELE 16 


dar nu putu. 

- Sus! Este ora deșteptării. 

Fără șovăire. 

In aceeași clipă îl asaltă dictonul minutu/ui eroic, ca un lup 
care parcă stătuse tot timpul ghemuit și la pândă. 

- Biruie-te în fiecare zi, din primul moment, recită el în mod 
mașinal recomandările Opus, în vreme ce se îndrepta spre baie. 
Scoală-te la fix, fără să acorzi lenei nici măcar un minut... Dacă 
te birui, o vei lua mult înainte pentru restul zilei de muncă... 
Trupului trebuie să-i dai ceva mai puţin decât strictul necesar. 
Altminteri, te va trăda... 

Din Calea”, învățase pe dinafară aforisme pe care le considera 
utile. Cu toate acestea, credea că, în ansamblul său, cărţulia era 
searbădă. Intr-o anumită împrejurare, exagerând, fără îndoială, 
ajunsese să spună că avea în cuprinsul ei texte oribile, simpliste 
și fanatice. Zâmbi în sinea lui când își aminti că în trecut luase 
aceste lucruri foarte în serios. În flash-uri pripite, fără nici o 
cronologie, îi veniră în minte chipuri ale unor colegi care i-au 
scris Părintelui o scrisoare de solicitare și au intrat în Opus. Din 
vocaţie sau dornici să promoveze în carieră...? Sub apa rece din 
para dușului, privea cum visul său erotic se însufleţea, în loc să 
se risipească, și natura i se răzvrătea. 

- Trebuie să-ţi întărești voinţa... Să te împotrivești naturii 
tale...! își bătu el joc de sine însuși. 

Indreptă apa sub presiune asupra penisului, poate cu gândul 
de a-și potoli erecţia inoportună, care, ca și cum ar fi pus paie 
pe foc, i se semeţise cu vârful înroșit. In oglinda de pe peretele 
din faţă privi cu delectarea unui voyeur cum îl săpunea un 
bărbat. Acea dedublare îl excită. Deschise robinetul la 
maximum, cu ochii larg deschiși, și îndreptă din nou para 
dușului spre locul acela. li închise apoi, ca să se concentreze și 
ca să-și aducă aminte acea zi de neuitat când Paloma și el 
făcuseră duș împreună și cum îi oferise ea sânii, îndemnându-l 
ca o nebună: „Dă-ţi drumul pe ei“... La fel ca atunci, continuă să 
se maseze cu ploaia pulverizată până când niște picături mari 
albe s-au izbit de geam. Scoase un geamăt adânc de plăcere și 
încercă să se gândească la altceva, ca nu cumva nesătulul de 
Ernesto (așa îl numea familiar în intimitate) să dorească să 


! Una dintre lucrările de bază ale fondatorului Opus Dei, José Maria Escrivá de 
Balaguer 


SANGELE 17 


repete, ca în alte dăţi. Deschise ochii și continuă să se spele. Își 
aminti de unii dintre prietenii săi, care erau în continuare atât de 
fericiţi în prelatură, și de alţii care o părăsiseră, înjurând-o pe 
toate drumurile... Își aminti ce îi spusese Dominguez de la Vera, 
într-o zi când se întâlnise cu el din întâmplare la Madrid: „Să 
citeşti azi cuvintele deja mumificate ale întemeietorului 
instituţiei Opus te face să mori de plictiseală. Sunt în stare să 
isprăvesc cu toate frazele, atât sunt de răsuflate... Ştiai că 
ceilalți colegi ai lui de la seminarul din Zaragoza l-au poreclit 
Trandafirul Mistic din pricina evlaviei lui cam feminizate?... In 
Lucrare nu există nici un fel de viaţă; pentru mulţi a devenit un 
coșmar îngrozitor. 

Remigio Jiménez și mulţi alţii nu și-au mai recăpătat niciodată 
personalitatea. Suferă de o depresie groaznică...“ 

- Aha, le-au spălat creierul...! exclamă el. 

Așa cum se întâmplă cu oamenii care trăiesc singuri, 
Mazeres, fără să-și fi dat seama, sfârși prin a vorbi cu voce tare. 
În timp ce se bărbierea în faţa oglinzii, alungă amintirile și 
reveni la cazul său. 

- Mănăstirea Întrupării... O bijuterie a patrimoniului naţional 
pe care sunt sigur că majoritatea madrilenilor nu o cunosc. 

Își reaminti galeria superioară plină cu tablouri ale martirilor, 
de unde se vedea grădina călugăriţelor, și Salonul Regilor, pe ai 
cărui pereţi atârnau preţioase portrete ale unor austriece având 
legătură cu mănăstirea... „Unele sunt portrete în stil divin“, le 
spusese îndrumătoarea, știind bine că în acest fel le trezea 
curiozitatea. 

- Portrete în stil divin...? 

- Nobilii își făceau în mod frecvent portretele sub înfățișarea 
unor sfinţi... Îi lămuri îndrumătoarea. Această sfântă Margarita, 
de exemplu, nu este decât Margarita de Medici, ducesă de 
Toscana, nepoata reginei care a întemeiat mănăstirea... 

- Modestia n-a fost virtutea celor puternici, i-a scăpat lui 
atunci; ca și acum. 

- Nimic nu este așa cum pare, a insistat însoţitoarea și a 
continuat să le dezvăluie realitatea camuflată a unor compoziţii. 

Se îmbrăcă în grabă. Pantalonii subţiri de culoare albastră, o 
bluză polo asortată și mocasini negri. Contrar obiceiului, îi 
încălță fără ciorapi. Se făcuse târziu. 


SANGELE 18 


3 

Când ieși în stradă, orașul era învăluit într-o lumină palidă. 
Era clipa aceea confuză când ziua care răsare se înfruntă cu 
felinarele care mai sunt încă aprinse. Dintr-un moment într-altul, 
cineva sau poate un dispozitiv automat, va pune capăt disputei 
și va stinge luminile. Pe carosabil, mașinile goneau cu toată 
viteza și lăsau în urma lor dâre roșii pe asfalt. Oamenii de pe 
trotuare, încă destul de puțini, mergeau ca niște roboți încărcaţi 
cu somn. La ora aceea, singura rămășiță omenească erau vocile 
angajaţilor municipali care spălau străzile. Și fata aceea sau 
travestitul care ieșise de sub o poartă și se apropiase să-i ceară 
un foc. 

- N-ai chef să te culci cu mine? 

- Dar de-abia m-am trezit... 

- Hai, vino. Că se crapă de ziuă și n-am început încă... 

- Scuză-mă, dar sunt foarte grăbit... 

„N-are nici cincisprezece ani“, își spuse el, urmându-și 
drumul. 

Ansamblul Mănăstirii Întrupării era situat la câteva minute de 
casa lui. Cu un pas vioi, avea să ajungă înaintea unui taxi. 
Mănăstirea, în zilele solemne ale inaugurării sale, pe la anul 
1616, ocupa probabil o arie considerabilă de teren pe care 
expansiunea orașului și alte interese o reduseseră odată cu 
trecerea timpului. Azi era doar un dreptunghi în mijlocul căruia 
era biserica împreună cu sala relicvariilor înconjurată de o mică 
grădină. La construcţia ei au luat parte arhitecţii Juan Gómez de 
Mora! și Ventura Rodriguez!. În stil baroc, dar foarte sobru, tipic 
pentru arhitectura spaniolă din prima jumătate a secolului al 
XVII-lea, mănăstirea primitivă făcuse parte dintr-un amplu 
complex care, prin intermediul unui pasaj, comunica cu Palatul 
Casei de Austria. 

Când ajunse inspectorul, când iluminaţia stradală fusese 
stinsă și zorile încă nu se iveau, fațada lăcașului din granit, de o 
austeritate herreriană"!, îi părea cam nedeslușită. Se opri o clipă 


' Arhitect spaniol (1586-1646), constructorul Mănăstirii Întrupării între 1611- 
1616 

! Arhitect spaniol (1717-1785), autor, printre alte lucrări neoclasice, al 
fântânii Cibeles din Madrid 

"i Referitor la Juan de Herrera (1530-1597), arhitect spaniol, autor al unor 
importante clădiri precum catedrala din Valladolid, mănăstirea El Escorial, 
podul Segovia din Madrid și altele. 


SANGELE 19 


în faţa grilajului care închidea atriumul. Se gândi că îl vor fi 
așteptând acolo. 

- Pst, pst! cineva îi atrase atenţia din stânga. 

Intr-adevăr, la capătul grilajului, pe peretele de piatră și de 
cărămidă roșie al fațadei, se afla o ușă: era intrarea în 
mănăstire. Avea să afle mai târziu că în partea aceea a clădirii 
se găseau locuinţele capelanilor, mulţi - pe vremuri, doar unul 
singur - în prezent. Mazeres văzu o umbră neagră cu un văl alb 
pe cap, care îi făcea semne. 

- In sfârșit! exclamă cu un salut destul de acru călugărița de 
serviciu care îl aștepta. Credeam că n-o să vină nimeni... 

- Am fost anunţat abia în urmă cu un sfert de oră, se justifică 
el. Ce s-a întâmplat? 

-De ce să vă povestesc eu? Veţi vedea imediat și 
dumneavoastră singur. 

Din vestibul, slab luminat de un felinar care atârna din 
tavanul înalt, îl conduse printr-un culoar lat până în braţul stâng 
al transeptului, pe unde au intrat în biserică (plan în cruce latină 
și o singură navă, exemplu tipic de biserică din perioada 
Contrareformei). Cu toate că lăcașul era și el puţin luminat, 
Mazeres își aminti că bolta era decorată cu frumoase fresce și 
că pe cele din prezbiteriu le pictase Francisco Bayeu', socrul lui 
Goya. Trecând prin fața altarului principal, călugărița îndoi 
genunchiul și se întoarse să vadă dacă și el făcea plecăciunea. 
Mazeres nu îi înșelă așteptările; știa foarte bine cum să se 
poarte. 

- Totul s-a întâmplat în relicvariu, îi explică ea, în vreme ce îl 
conducea într-acolo cu un pas ușor, de parcă inspectorul ar fi 
trebuit să fie familiarizat cu acea încăpere a mănăstirii. 

Capela relicvelor, situată în spatele altarului principal, nu era 
foarte mare. Se cuveneau a fi puse în evidenţă, ca fiind 
remarcabile, doar un portret al Fecioarei, încastrat într-un mic 
retablu aurit care îi servea drept ramă și, firește, nenumăratele 
relicve care erau depozitate în dulapuri lipite de pereţi, de unde 
venea și numele sălii. Bătrânul capelan, încă speriat, stătea într- 
un jilţ, făcându-și aer cu un pliant din cele care erau vândute 
turiștilor; văzându-l pe inspector, se ridică și îi veni în 


! Pictor spaniol (1734-1795), cumnat al lui Goya, și nu socru, conform lucrării 
Gran Enciclopedia Larousse/Marea Enciclopedie Larousse, volumul 2, Editorial 
Planeta, Barcelona, 1987, pag. 1251. 


SANGELE 20 
întâmpinare. 

- Părintele Ángel este capelanul nostru, spuse călugăriţa în 
chip de prezentare. A fost primul care a văzut tot acest 
dezastru... 

Schimbară câteva scurte cuvinte de salut. Fără să mai spună 
nimic, Mazeres cercetă scena cu atenţie; după o bună bucată de 
vreme, puse mâna pe telefonul mobil și ceru să i se trimită 
întăriri. Capela nu-i era complet necunoscută, căci odată, cu 
mulți ani în urmă, fusese aici ca vizitator, dar spectacolul 
acela... Prima lui impresie a fost aceea de a se afla în faţa unei 
tarabe dintr-o mică piaţă de tip medieval care se instalează în 
sate, unde cineva așterne pe jos niște mărfuri cât se poate de 
bogate și de neobișnuite. Uitând aproape complet de misiunea 
sa, se plimbă printre șirurile de relicve și admiră piesele. 
Capelanul se întoarse în jilțul său și călugărița se așeză lângă el 
în picioare, cu mâinile sub scapular; pe urmă, amândoi, în 
tăcere, urmăriră mișcările inspectorului, fără să le scape nici un 
amănunt. 

- Bine, spuse el întorcându-se către capelan și călugăriţă, ca 
să-i liniștească: unele lucruri îmi sunt deja clare. 

Călugărița, fără să-și scoată mâinile de sub scapular, își 
întinse gâtul în încercarea de a nu pierde nici măcar o silabă; 
acel gest îi aminti inspectorului de cel al broaștei țestoase 
atunci când își întinde atât de tare gâtul, încât pare că își va 
părăsi carapacea. Părintele capelan părea să nu își fi revenit din 
sperietură și stătea în continuare cu mâinile sprijinite în baston, 
fără să își ridice privirea de pe dale. 

- In primul rând, le explică inspectorul, două sunt persoanele 
care au intrat aici azi-noapte. Dat fiind că purtau mănuși de 
latex, din cele pe care le utilizează medicii sau din cele pe care 
le folosesc gospodinele ca să spele vasele, n-au lăsat urme, dar 
au rămas niște dâre bine conturate... spuse și se întoarse spre 
călugăriță. Asta o pot deduce datorită prafului de pe rafturi... 

Călugărița, care nu crezu că îi face vreun compliment, se 
înroși, în vreme ce gâtul și capul se strângeau, căutând adăpost 
protector sub veșminte. 

- Azi, în ajunul sărbătorii Sfântului Pantelimon, aveam în 
program să facem o curăţenie generală, peste tot... Încercă ea 
să se scuze. 

- Pentru noi, încercă inspectorul să-și îmblânzească tonul, a 


SANGELE 21 
fost o șansă. După cum văd, cei care au săvârșit această violare 
a sfântului lăcaș nu sunt niște hoţi ordinari. N-au înșfăcat 
relicvariile, ci le-au lăsat aranjate pe jos. Au acţionat cu calm, 
fără să-și piardă capul... Aș îndrăzni să afirm că mobilul n-a fost 
jaful... În afară de cazul în care, făcând inventarul, ar lipsi vreo 
piesă... i 

- E adevărat, confirmă călugărița, surprinsă. In vreme ce 
dumneavoastră vă plimbaţi, m-am uitat, iar relicvele de aur și 
micile chivoturi cu incrustații de pietre prețioase sunt aici... 

- Nu. Nu sunt nişte hoți ordinari... Întări polițistul. Dar ce 
căutau? Există colecționari capricioși care plătesc experți ca să 
fure un tablou sau o anumită piesă... 

- Și atunci? capelanul încetă să mai privească dalele de pe 
jos. 

- Nu știu, nu știu. Totul este foarte ciudat. Ar trebui să facem 
inventarul și să vedem ce au luat. 

În vreme ce aștepta să sosească echipa solicitată, Mazeres îi 
întreţinu povestindu-le câteva cazuri răsunătoare de jafuri de 
biserici. 

- Veţi fi auzit vorbindu-se despre Erik, belgianul, le spuse el. 

- Hoţul acela care ne-a jefuit bisericile și catedralele prin anii 
'70...? îi întrebă capelanul, pe când călugărița păru, după 
expresia feţei, să nu fi auzit vorbindu-se despre el. 

- Ei bine, belgianul nu s-a simţit niciodată un jefuitor, ci un 
mare iubitor de artă. Să spunem că nu fura pentru bani, ci din 
dragoste... În niște declaraţii recente, dă asigurări că adevărații 
jefuitori au fost Vaticanul și statul spaniol, atunci când au 
permis, în mod indolent, ca preoţii, mulţi dintre ei niște 
ignoranţi, să vândă ca pe cartofi comorile din bisericile lor... 

- Dacă așa vedeţi lucrurile... admise capelanul fără dorința 
de a polemiza și adăugă curios: Ce s-a întâmplat cu el? 

- Acum este cât se poate de serios și de credincios. A donat o 
parte din colecţia sa particulară satului Cullar și - ca să vedeţi 
cum se schimbă oamenii! - acum face parte din Opus Dei. 

- Nu mai spuneţi! exclamă, surprins, capelanul, scăpând pe 
jos bastonul pe care, atentă, călugăriţa i-l ridică. 

- Da, da, continuă Mazeres. Pictează retabluri și portrete ale 
monseniorului Escrivá pentru bisericile acestuia. Fecioara 
Neagră de la Torreciudad, de exemplu, este opera lui. 

Inspectorul se apropie de altar, al cărui retablu strălucea de- 


SANGELE 22 
ţi lua ochii, și contemplă, fără să-l atingă, relicvariul răsturnat 
care era deasupra. 

- Asta era ceea ce căutau intrușii? 

Deși pusese întrebarea cu voce tare, nu se aștepta ca ceilalţi 
să-i răspundă. 

Capelanul și călugăriţa se apropiară, trecură de micul grilaj, 
urcară cele două trepte și se instalară lângă el. 

- Este relicvariul Sfântului Pantelimon...! exclamă călugăriţa 
entuziasmată, dar, imediat după aceea, constată mâhnită: 
Flaconașul cu sângele sfântului lipsește... 

- Sângele sfântului? repetă Mazeres, cu o ușoară undă de 
neîncredere. 

- Da, da. Flaconașul de cristal conţinea sângele sfântului, îl 
asigură călugăriţa cu convingere. 

- Intrușii care au pătruns aici mișelește în timpul nopţii 
aparţin probabil vreunei secte satanice... spuse capelanul pe un 
ton sentenţios. Ştiau foarte bine ce caută... 

-E prea curând ca să se ajungă la această concluzie, 
răspunse inspectorul. 

- Poate că au făcut vreun act de sacrilegiu cu această relicvă, 
insistă părintele Mendez. Când am intrat aici, încă mai mirosea a 
ceară, semn că au aprins aceste candelabre... 

- Poate... spuse inspectorul ca să nu îl contrazică. Dar de ce 
să piardă timpul aprinzând lumânări și săvârșindu-și chiar aici 
ritualurile, riscând să fie surprinși asupra faptului? 

- Oricare ar fi părerea dumneavoastră, răspunse călugăriţa, 
care din primul moment bănuise că inspectorul nu era un catolic 
adevărat, cert este că au furat capsula de cristal care conţinea 
sângele sfântului. 

Mazeres își frământa creierii pentru fiecare întrebare pe care 
i-o puneau și pe care și-o punea și el însuși, dar nu găsea 
răspuns pentru toate. 

- Și ce îmi spuneţi despre celelalte relicve care sunt trântite 
pe jos...? De ce le-au așezat una în spatele celeilalte, dispuse în 
șir indian...? 

- Nu știu, părinte, și mie mi-au atras foarte mult atenţia. Așa, 
pe moment, n-am nici o explicaţie... Îi răspunse el. Dar sunt 
niște lucruri care, la prima vedere, mi se par a fi clare. Căutau 
anume acest relicvariu. L-au tratat cu delicateţe... 

- Cu delicateţe? se plânse călugăriţa. 


SANGELE 23 
- Am spus cu delicateţe, nu cu devoțiune. 


SANGELE 24 
4 

Sosiră doi tineri în cămașă, funcţionari ai poliţiei de 
investigaţii criminale. După apucăturile lor dezinvolte (unul din 
ei își dusese mâna instinctiv după pachetul de ţigări), nu i-au 
plăcut călugăriţei, care deduse imediat că nu mai călcaseră de 
multă vreme în biserică, poate chiar din ziua primei lor 
comuniuni. Fără nici un fel de menajament, își puseră trusele 
metalice pe un colţ al altarului și le deschiseră, gata să 
acţioneze. Vorbeau puţin și se mișcau grăbiţi, de parcă ar fi fost 
deja așteptați în altă parte. De la înălțimea treptelor, care le 
dădea o perspectivă mai bună, priviră podeaua presărată cu 
relicvarii. 

- Ce s-a întâmplat aici? spuse Jorge, unul dintre agenţi, 
ștergându-se de sudoare. Întrebarea îi era adresată lui Mazeres. 

Păi, vedeţi și voi... Ipoteza mea este că, la început, hoţii au 
așezat relicvariile cu grijă în șiruri. Opt, dacă observați bine... De 
ce au făcut-o? ridică din umeri. 

Marc și Jorge urmăriseră cu atenţie primele explicaţii ale 
inspectorului și putură constata, într-adevăr, că aproape toate 
relicvariile erau în picioare, așezate în șiruri perfecte. 

- Și acelea? arătă Marc spre câteva relicvarii care erau 
răsturnate și în dezordine. 

- Această  neorânduială nu-mi contrazice ipoteza. Se 
datorează faptului că, după aceea, dintr-un motiv oarecare, unul 
din hoţi a alunecat cu covorul și, în cădere, a dat peste ele. 

Nici unuia dintre polițiști, nici capelanului, nici călugăriţei, 
care urmăreau conversaţia din ariergardă, explicaţia nu li s-a 
părut convingătoare. 

- Are vreun sens această dispunere pe șiruri? insistă Marc. 

- Pentru moment, nu l-am găsit, îi răspunse Mazeres, apoi 
continuă: acesta este unul dintre amănuntele bătătoare la ochi 
ale cazului... Poate că, atunci când a căzut peste relicvarii, o fi 
făcut mult zgomot și asta i-o fi enervat pe hoţi, grăbindu-le 
fuga... 

- Jaf? întrebă Jorge. 

În comisariat i se spunea Mușchiuleţ, și porecla i se potrivea. 
Era de statură mijlocie, capul tuns zero ca să își ascundă calviţia 
prematură, un corp bine clădit, bicepși tari, care îi umflau 
mânecile, și un piept puternic care nu îi încăpea în bluza polo ce 
stătea să plesnească pe el. Nu degeaba era un bun jucător de 


SANGELE 25 
rugby. 

- E ciudat, îi răspunse inspectorul. Între atâtea relicvarii de 
aur și cu pietre preţioase, doar acesta le-a atras atenţia 
intrușilor, și arătă spre cel care se afla pe altar. 

- Dar nu l-au luat cu ei, îi replică Marc. 

- lată o altă necunoscută. 

Pe faţa de masă se afla în continuare relicvariul pe care 
inspectorul nu îndrăznise să îl atingă. Era un fel de turnuleţ gotic 
din argint aurit care amintea, în miniatură, de acele fleșe zvelte 
care se înalţă spre cer la unele catedrale, și din a cărui cavitate 
centrală dispăruse cilindrul minuscul de sticlă pe care îi 
adăpostise. 

- După câte se pare, dintre toate odoarele existente în 
această capelă, unele din aur și pietre preţioase, de foarte mare 
valoare, i-a interesat doar flaconașul de cristal din acest 
relicvariu... Totul este foarte ciudat, spuse și, imediat după 
aceea, exprimă întrebarea pe care el însuși și-o formula de o 
bună bucată de vreme: ce avea atât de special acea capsulă...? 
Capelanul și călugărița spun că în ea se afla sângele Sfântului 
Pantelimon... 

Jorge și Marc, care erau ocupați cu treburile lor, se îndreptară 
de spate, se priviră, se încruntară și nu putură evita un zâmbet 
sceptic pe care încercară să îl ascundă. 

- Uitaţi-vă să vedeţi dacă au lăsat amprente... le dădu ordin 
inspectorul, mai mult ca să îi împiedice să facă vreun 
comentariu nepotrivit. Deși am impresia că și-au luat măsurile 
de precauţie... 

In vreme ce colegii săi își vedeau din nou de treabă, Mazeres 
își puse și el niște mănuși și apucă frumosul relicvariu de picior, 
examinându-l cu atenţie. 

- Cu grijă! îi spuse călugăriţa, care nu îl slăbea din ochi. 

- Capsula era dintr-un cristal foarte fin, comentă cu voce tare 
capelanul, fără să se adreseze nimănui în mod special. Nu-mi 
explic cum de nu s-a spart când au extras-o... 

- Nu există sisteme de alarmă în această mănăstire? întrebă 
Marc care, fără să aibă un trup lucrat în sala de gimnastică 
precum Jorge, se vedea că își îngrijea și el corpul. 

- Bineînţeles că există sisteme de alarmă! i-o luă înainte 
capelanul. 

- Dar erau deconectate, îl mustră blând inspectorul. 


SANGELE 26 


- Vechiul sistem de alarmă era depășit, încercă părintele 
Mendez să se justifice, iar cel care a fost instalat în ultimul timp 
era mai mult decât ultrasensibil și se declanșa nici una, nici 
două, cu vacarmul de rigoare; nu câștigam nimic din sperieturi, 
și prin urmare călugărițele îl deconectau pentru ca toată lumea 
să poată dormi liniștită... 

- Bună soluţie, comentă Marc, ironic, și i se adresă 
inspectorului: Pe unde au intrat? 

- Vedeţi urmele acelea de noroi pe covor? spuse Mazeres și li 
le arătă de la altarul unde încă se mai afla. În primul moment, 
am crezut că au intrat prin grădină, care se află exact în spatele 
acestei capele. Dar poarta de la grădină este închisă cu un zăvor 
gros, iar lacătul este intact, cum am putut constata personal. 

Călugăriţa mi-a confirmat faptul că maica stareță păstrează 
cheia... Așadar, n-au putut intra prin grădină... 

- Atunci? Dacă n-au intrat prin grădină... 

- Aici este problema, îi răspunse Mazeres. Dar mai există încă 
două posibile căi de acces: poarta bisericii și poarta din 
transept. Primei îi lipsește încuietoarea exterioară și se poate 
deschide doar pe dinăuntru... Poarta din transept, care este cea 
care leagă biserica de aripa capelelor personale, nu pare să fi 
fost forţată. Părintele Mendez a deschis-o azi-dimineaţă în mod 
normal, ca în fiecare zi. Nimic nu i-a atras atenţia... 

- Pe vreo fereastră sau printr-un vitraliu? insistă Marc. 

- Nu. Mănăstirea este un mic buncăr, răspunse inspectorul pe 
un ton tăios. Dacă veţi observa cu atenţie, acele pete care par 
de noroi, și le arătă din nou, nu sunt de noroi. Sunt sigur că 
mostrele pe care le veţi analiza o vor confirma... 

Marc se aplecă să le vadă de aproape, în vreme ce colegul 
său lua cu o spatulă o mică mostră și o vâra într-o punguţă de 
plastic. 

- Atunci, pe unde au intrat? repetă Marc întrebarea. 

- Printr-un tunel secret! le spuse în cele din urmă Mazeres cu 
un anume aer misterios. Pista mi-a fost înlesnită de călugăriţă. 

Inspectorul o privi pe călugăriţă, care nu își putu ascunde 
dorinţa de a fi ea cea care să le povestească. 

- De la întemeiere, le relată el istoria pe care călugăriţa i-o 
povestise înainte, această mănăstire comunica printr-un tunel 
cu Palatul Regal al Casei de Austria care era alături, nu departe 
de aici. Când a dispărut palatul, mistuit de un incendiu, tunelul 


SANGELE 27 


secret care le unea a fost uitat... 

În zilele următoare, Mazeres avea să se documenteze mai pe 
larg în această privinţă, în arhivele Bibliotecii Naţionale. 
Comunicarea între mănăstire și palatul regal fusese dublă: 
suspendată și subterană, dar aceasta din urmă nu era utilizată 
în mod obișnuit. Incendiul din noaptea de Ajunul Crăciunului din 
1734 a distrus Palatul Casei de Austria și o parte din coridorul 
exterior. În timpul domniei lui Joseph Bonaparte! s-a dărâmat 
ceea ce rămăsese din passetto! și s-a reamenajat Piaţa 
Orientului, începând din 1844, s-a parcelat grădina mănăstirii ca 
să se construiască edificii, ceea ce a dus la o redistribuire a 
spaţiului mănăstiresc și a împrejurimilor... 

- Cum se face că apare acum acest pasaj subteran? îl 
întrerupse Jorge. 

Pasajul n-a apărut acum, rupse tăcerea călugăriţa vorbind cu 
o anumită acreală, am știut întotdeauna că se află acolo. Uitat, 
dar acolo. De secole, nimănui nu i-a trecut prin minte să 
coboare... Poate că printre cheile mele încă se mai află cea de la 
vechiul grilaj care închidea intrarea... 

Călugăriţa scoase de sub scapular o legătură de chei de 
diferite mărimi, înșirate pe un inel lucios din pricina uzurii, și 
începu să le examineze. Nici un profan nu își poate imagina 
până unde merge într-o mănăstire aprecierea față de 
îndeletnicirea de claviger", cu mănunchiul său de chei legate la 
cingătoare, poate pentru că Domnul Dumnezeul nostru i le-a 
încredinţat apostolului Petru pe cele care deschid și închid 
porțile cerului și ale pământului. 

- Dacă nimeni nu-l cunoștea, dacă au trecut atât de mulţi ani 
fără să fi fost utilizat, cum se face că acum...? insistă Jorge. 

Jorge, Marc, capelanul și călugărița se apropiaseră încetul cu 
încetul de micul grilaj al altarului unde era inspectorul și, făcând 
roată, conversau în mod familiar despre acele chestiuni. 

- Nunta principelui! se  hazardă Mazeres. N-am altă 
explicație... Şi își expuse ipoteza în continuare: Cu ocazia 
căsătoriei principelui Felipe”, la care s-au luat măsuri de 


Fratele mai mare (1768-1844) al lui Napoleon Bonaparte, rege al Neapolelui 
(1806-1808), apoi al Spaniei (1808-1813) 

" Micul coridor (în Ib. it., în orig.) 

"! Purtător de chei (în Ib. lat., în orig.) 

N Felipe, Principe de Asturias (n. 1968), fiul regelui Spaniei Juan Carlos I și 
moștenitor al tronului, s-a căsătorit la 22 mai 2004. 


SANGELE 28 


extremă securitate (supravegherea a tot felul de canale 
colectoare, pentru ape uzate, de scurgere, pe traseul pe care 
trebuia să-l străbată cortegiul...), a fost nevoie să fie actualizate 
și realizate noi planuri ale vechilor conducte subterane ieșite din 
uz sau complet necunoscute... Poate că a fost descoperit acesta, 
unul dintre atâtea altele... 

- Și cineva a pus mâna pe aceste planuri... conchise Marc 
fără convingere. Explicaţia ta scârțâie, sună foarte forțat. 

- Așa cred și eu, dar este o explicaţie verosimilă, îi răspunse 
Mazeres. 

- Frumoasă poveste, adăugă, la rândul său, Jorge. Presupun 
că tot ce sugerezi vei și dovedi... Pentru că, dacă e cum spui tu, 
cineva de la pompieri sau de la poliţie trebuie să fie amestecat 
în această treabă... 

Agenţii nu acordară mult credit explicaţiilor inspectorului. 

- În ce parte a mănăstirii dă pasajul acela...? i se adresă Marc 
călugăriței. 

Aceasta, care ascunsese mănunchiul de chei sub scapular, 
trase de panglică și le scoase din nou. 

- Veniţi! spuse pe un ton ca de cazarmă, și ceilalți porniră în 
urma ei. 

Călugăriţa mergea ţeapănă și cu pași iuți, zdrăngănind din 
chei, fără vreun motiv aparent. Din sala relicvelor, îi conduse în 
lăcașul de alături. Văzându-i că se opresc să privească bolta și 
picturile, se opri din mers. 

- Biserica a ars în 1755, își permise să repete ceea ce, fără să 
înţeleagă foarte bine, recitase de mii de ori. A putut fi 
reconstruită datorită donaţiei de o mie de dubloni de aur pe 
care regina Barbara de Braganza! a lăsat-o mănăstirii în 
testamentul său. Ventura Rodriguez a refăcut-o în stil 
preneoclasic. 

La ora aceea, lumina soarelui intra cernută prin micile vitralii 
dreptunghiulare. Călugăriţa i-a dus la altarul principal. 

- Domnul este aici, spuse ea și făcu o reverență solemnă, 
mișcându-se cu încetinitorul și fiind atentă ca și cei trei bărbaţi 
să facă același lucru. 

Jorge și Julián schiţară și ei niște plecăciuni, dar cât se poate 


' Regină a Spaniei (1711-1758), fiica lui Joao al V-lea și a Mariei Ana, regi ai 
Portugaliei. Căsătorită cu Fernando al VI-lea (1712-1759), rege al Spaniei 
între 1746-1759. 


SANGELE 29 


de grotești, precum cele ale unor doamne care se încurcă în 
propriile picioare în ceremoniile de sărutare a mâinii la palat. 

- Se vede că merg rar la biserică, îi admonestă ea cu o 
oarecare severitate. 

Tot grupul trecu în spatele altarului principal. Călugăriţa 
arătă o lespede din spatele soclului statuii lui Hristos, care nu se 
deosebea prin nimic de celelalte. 

- În spatele acestei lespezi de marmură, le spuse ea, aveţi 
scara care duce la tunelul de odinioară! La vremea ei, cum v-a 
spus prietenul dumneavoastră, această galerie unea mănăstirea 
cu dependinţele Casei Tezaurului, de lângă palatul regal. 

Călugăriţa se apropie de lespedea cu pricina și, cu una dintre 
chei, acționă un dispozitiv ascuns. Marmura simulată se 
deschise ușor. Apăru o scară îngustă de piatră în formă de 
spirală care dădea într-o încăpere. 

- Dacă vreţi să coborâţi și să inspectaţi... 

Călugăriţa și capelanul rămaseră sus. Ceilalţi trei, după ce 
discutară ordinea de precedenţă pe care și-o cedau cu mare 
politeţe unii altora, coborâră cu grijă: întâi Jorge, apoi Mazeres și 
ultimul, Marc, care îi lumina cu lanterna. Scara dădea într-o 
mică încăpere pătrată, cu sol umed și alunecos, în care abia ar fi 
încăput o jumătate de duzină de persoane, și care avea la unul 
din capete un grilaj din drugi groși. Era foarte cald și aerul, prea 
încărcat de umezeală, era irespirabil. De acolo începea, fără 
îndoială, vechiul pasaj despre care fusese vorba. Inchizătoarea 
grilajului se vedea distrusă, dar nu din pricina ruginii timpului. 

- Au folosit o anumită substanţă corozivă, dintre acelea care 
reacţionează în câteva secunde, spuse Jorge cu o terminologie 
imprecisă și nu foarte științifică. 

- În felul acesta au evitat orice zgomot, trase concluzia 
colegul său, adresându-i-se inspectorului. 

- Pe aici au intrat și tot pe aici au ieșit. Cu siguranţă, afirmă 
Mazeres, precipitându-se, dornic să iasă cât mai curând din locul 
acela care îi producea o senzaţie de claustrofobie și de sufocare. 

- N-am văzut niciodată ceva asemănător, comentă Jorge, 
după ce examină încă o dată închizătoarea corodată. Acești hoţi 
nu sunt niște începători oarecare... Cineva le-a făcut rost de 
acest produs sau îl cunoșteau ei înșiși... Tot acest ceremonial al 
tunelului, când ar fi fost mult mai lesne oricare alt procedeu... și, 
pe deasupra, n-au furat nimic... Mă surprinde acest modus 


SANGELE 30 


operandi al lor. 

- Spui că n-au furat nimic? Și atunci, care a fost mobilul? 
interveni Marc. 

- Cine a spus că n-au furat nimic? sări Mazeres, trecându-și 
batista peste gât. 

- Mă refer, se explică Jorge, la faptul că n-au luat nimic de 
valoare. Doar un flaconaș cu presupusul sânge al Sfântului 
Pantelimon... 

- Această relicvă poate avea o valoare atât de mare...? se 
miră Marc. 

- Asta e problema, îi răspunse inspectorul. 

Marc, fără să deschidă grilajul de fier, îndreptă conul de 
lumină al lanternei spre tunelul care pleca de acolo în linie 
dreaptă și se pierdea în întuneric. 

- Acolo e ceva! exclamă el, îndreptând fasciculul într-acolo. 

- Nu încape nici o îndoială, este un cadavru, confirmă Jorge. 

Descoperirea fu atât de neașteptată, încât rămaseră 
nehotărâţi. 

- Veniţi, deschideţi grilajul și să vedem ce e acolo, luă 
iniţiativa inspectorul. 

Un bărbat cu braţele strânse și picioarele lipite, aproape în 
poziție fetală, zăcea într-o mică baltă de sânge. Jorge, care 
purta încă mănușile de latex, își puse degetele pe vena jugulară 
ca să-i ia pulsul. 

- Mort? întrebă Marc, de parcă ar fi sperat alt deznodământ. 

După câteva clipe, Jorge confirmă din cap. Cei trei rămaseră 
observând cu atenţie cadavrul, fără să îndrăznească să îl atingă. 

- Este vorba de un bărbat tânăr, cu o constituţie atletică. 
Cred că avea treizeci de ani sau mai puţin. Acest tip își lucra 
mult trupul. Multe ore zilnice la sală... i-o luă înainte Jorge, care 
se pricepea la astfel de lucruri. Și continuă: Blugi... Pantofi sport 
de firmă... Maiou alb... A fost o împușcătură curată, și arătă un 
mic orificiu în ceafă, din spate și de foarte aproape. Cu un pistol 
de calibru mic. 

- Poate fi un Star de 9 mm scurt, observă Mazeres. 

- Nu știu. Dar trebuie să fi căzut fulgerat. 

- Nu pare să aibă alte semne de violenţă, observă Marc. 

- Împușcătura ţi se pare puţin lucru? 

- Mă refer la faptul că nu sunt semne de confruntare, de 
luptă. După toate probabilitățile, după jaf, victima mergea 


SANGELE 31 


încrezătoare spre ieșire, când propriul prieten care mergea în 
spatele lui l-a împușcat de la mică distanţă... L-a luat prin 
surprindere. 

- Prieten? Nu-i era un prieten prea bun. 

- Să mai ai încredere în colegii tăi... adăugă Jorge, ironic. 

- Luminează aici, îi spuse Mazeres lui Marc. Mi se pare că are 
un semn pe braţul drept... 

Intr-adevăr, era vorba de un mic tatuaj făcut cu cerneală 
neagră. 

- O svastică, exclamă Marc cu o nuanţă de repulsie. 

- Trebuie că erau neonaziști, din ăia care mișună prin 
Madrid... deduse Mazeres. 

- Şi ce făceau niște neonaziști într-un loc ca ăsta? Pentru ce 
voiau o relicvă? obiectă Marc, care nu vedea legătura. 

- Nici mie nu-mi convine explicaţia, spuse Jorge, și adăugă, 
căzut pe gânduri: De ce l-a ucis pe tovarășul său? 

- Presupuneri. Avem doar presupuneri, așa că să nu începem 
să tragem concluzii, nu credeţi? le atrase atenţia inspectorul. 

- Ce interes puteau avea acești neonaziști pentru relicva 
Sfântului Pantelimon? insistă Marc. 

- Dintre cei prezenţi aici, doar ăsta, și inspectorul arătă spre 
cadavru, ţi-ar putea răspunde, continuă el după aceea, în vreme 
ce își scutura noroiul care i se lipise de talpa pantofilor: Asta e 
încă o necunoscută pe care va trebui să o lămurim pentru 
elucidarea cazului... 

Hotărâră să urce în biserică și să îl sune pe comisarul Ortiz ca 
să îi dea raportul despre cele întâmplate. După o oră, se 
prezentă judecătoarea de instrucţie, însoţită de secretarul ei și 
de medicul legist. Femeia era tânără și se vedea că e bine 
pregătită, fără îndoială fusese promovată de curând în cariera 
juridică. Era îmbrăcată într-un taior de culoare închisă, pantofi 
cu vârful ascuţit și cu tocuri înalte, nepotriviţi pentru o scară 
atât de dificilă. Mazeres și colegii săi coborâră din nou în pasajul 
subteran. Medicul zăbovi puţin până să constate moartea și 
cauza acesteia apoi, doar ridicându-i pleoapele, determină ora 
aproximativă a decesului. Judecătoarea de instrucţie, după 
inspecția vizuală de rutină, după ce ascultă relatarea despre 
cele întâmplate și după ce secretarul notă datele pertinente, 
dădu dispoziţie să se ridice cadavrul. 

Mazeres, datorită specializării sale în secte, luase parte la 


SANGELE 32 
anchetarea unor presupuse cazuri de posedare diabolică. Unele 
atât de oribile, încât se încheiaseră cu hăcuiri atroce. Cu toate 
acestea, toate cazurile, fără excepție, au format mai mult 
obiectul de cercetare al psihiatrilor decât al exorciștilor. 
Inspectorul ajunsese de ceva vreme la concluzia că Vaticanul, 
într-o societate pe care o scăpa din mâini în ritm rapid, din ce în 
ce mai laicizată și mai sceptică („relativistă", spunea papa, 
cuvânt repetat în cor de cardinalii, arhiepiscopii și episcopii din 
lumea întreagă), încerca din răsputeri să oprească dezastrul și 
de aceea îl recupera pe diavol, personaj mitologic indispensabil 
în organigrama doctrinei sale. Dacă oamenii și-ar pierde frica și 
ar înceta, de pe o zi pe alta, să mai creadă în diavol și în infern, 
comenta el în particular când se iveau aceste teme, cât timp ar 
mai dăinui Biserica...? În ceea ce privește cazurile de satanism, 
acestea se reduceau la acte huliganice de cel mai prost gust, 
mai bine zis la fapte sălbatice: inscripţii cu numărul 666 pe 
gardurile cimitirelor, profanări de morminte și liturghii negre, 
care aveau mai mult de-a face cu o orgie dezlănţuită, decât cu 
ritualuri  blasfematorii. Deși capelanul sugerase această 
posibilitate, inspectorul nu s-a gândit nici o clipă că furtul 
relicvei Sfântului Pantelimon ar porni-o pe acest făgaș. In pofida 
a tot și a toate, mortul cu svastică nu reușea să se potrivească 
în nici una dintre aceste scheme. 

Mazeres părăsi lăcașul, neliniștit, convins că jaful de la 
Mănăstirea Întrupării avea mai multă importanţă decât părea la 
prima vedere. 

„Trebuie să facem acest cadavru să vorbească“, își spuse el, 
convins că asta era pista de urmat. 


SANGELE 33 


5 

Actul de sacrilegiu a curmat pacea și tihna micuţei insule (un 
punct neînsemnat care de-abia poate fi localizat pe ghidul 
străzilor din foarte agitatul oraș Madrid) unde trăia claustrată 
comunitatea călugărițelor augustine. Maica stareță, ca să nu le 
alarmeze pe călugărițe, trecuse mortul sub tăcere, dar nu putu 
ascunde atacul pe care îl suferise mănăstirea. |n ciuda 
strădaniilor sale, nu a fost chip să ţină întâmplarea în secret. In 
galerie, în refectoriu, în grădină, călugărițele șușoteau, nu aveau 
alt subiect de conversaţie... Maica stareță, fără să îi diminueze 
gravitatea, văzând că acest caz ar putea deveni un bulgăre de 
zăpadă care să se rostogolească scăpat de sub control și care ar 
ajunge să afecteze în mod serios bunul mers al mănăstirii, hotărî 
să convoace o reuniune de urgenţă. 

Ad sonum campanae (la sunetul clopotului), călugărițele, cu 
mantiilor lor albe fluturând în vânt ca niște aripi de porumbel 
gata să-și ia zborul, veniră în grabă în sala capitulară, deschisă 
spre galeria cea mică, unde obișnuiau să se adune periodic ca 
să ţină întâlnirile de căinţă, să studieze regulile ordinului lor și 
să discute treburile interne ale lăcașului. În pofida zilei 
luminoase de afară, prin deschizături intra puţină lumină și sala 
era pe jumătate în penumbră. Se așezară pe băncile de piatră 
lipite de perete, în așteptarea explicaţiilor stareţei. 

- Aţi aflat deja ce s-a întâmplat cu relicva Sfântului 
Pantelimon... le spuse maica stareță din jilțul ei, situat cu câteva 
palme mai sus decât celelalte locuri. Atmosfera era electrizată 
din pricina nervozităţii. Vocea ei, suavă și mângâietoare, lăsa să 
se simtă, spre mâhnirea ei, zbucium și îngrijorare: De la 
întemeierea acestei mănăstiri, care merge pe al patrulea secol, 
sângele sfântului a fost expus spre venerare madrilenilor la 
fiecare 27 iulie. Chiar și în anii cumpliţi ai Războiului Civil... Ce 
se va întâmpla dacă anul acesta, când terorismul a lovit cu o 
brutalitate sălbatică Madridul', îi lipsim pe bunii oameni de 
miracolul lichefierii...? 

Lăsă întrebarea să plutească în aer și făcu o pauză 
prelungită. 

Chiar dacă Sfântul Pantelimon s-a născut și a trăit într-un 
cătun aproape de Istanbul, la mii de kilometri distanţă și nu a 


' Aluzie la atentatele teroriste din gara Atocha din Madrid din 11 martie 2004, 
când printre victime s-au aflat și cetățeni români. 


SANGELE 34 


pus niciodată piciorul în Spania și poate că nici măcar nu a auzit 
vorbindu-se de ea, orașul Madrid îl considera ca pe cineva foarte 
apropiat. A suferit martiriul pe vremea împăratului Maximian, 
când de-abia dacă împlinise douăzeci și trei de ani. Tinereţea 
adăuga farmec aureolei sale de martir. Legenda spune că o 
femeie a strâns de pe jos sângele lui amestecat cu pământ și cu 
mușchi de copac... Fără să se știe când, cum și nici de ce, 
sângele său a ajuns în orașul Ravello din Campania italiană. Mai 
târziu, poate pe vremea lui Filip al Ill-lea!, o parte din acest 
sânge, închis într-o capsulă de sticlă în interiorul unui preţios 
relicvariu, ajungea la Mănăstirea Regală a întrupării. 

- Nu le putem spune madrilenilor, continuă să argumenteze 
maica stareță, că ni s-a furat sfânta relicvă și că sângele 
Sfântului Pantelimon nu se va mai lichefia niciodată... Ar 
interpreta faptul ca pe o prevestire rea! Ca pe o pedeapsă 
divină! Nu putem semăna panica... Oamenii nu sunt pregătiţi să 
primească și mai multe lovituri. 

În vreme ce stareţa Mănăstirii Întrupării le vorbea astfel 
călugăriţelor sale, invitându-le să caute o soluţie pentru o 
problemă atât de gravă, nu departe de acolo, domnul cardinal, 
și el îngrijorat, își reunea consiliul consultativ în noul său palat 
de lângă Almudena, catedrala cea mai oribilă din Spania. (Nici 
dacă ar fi fost construit într-adins, nu s-ar fi putut ridica un 
monument religios care să oglindească pe dinăuntru și pe 
dinafară o asemenea mediocritate estetică). Din motu proprio, 
domnul cardinal ar fi reunit consiliul consultativ în salonul 
tronului, unde el se simţea la fel de bine ca papa, cocoţat în 
tronul său cu baldachin, dar, convins de către persoanele din 
preajmă să se răzgândească, a trebuit să ţină reuniunea într-o 
sală mai puţin fastuoasă. După ce au fost rostite rugăciunile de 
rigoare, cu aceeași rutină birocratică cu care ar fi putut să o facă 
doar niște funcţionari plictisiți, cardinalul-arhiepiscop le adresă 
celor prezenţi un discurs asemănător cu cel al stareţei. Punct cu 
punct, îi puse la curent cu cele întâmplate. 

- Poliţia, la fel de dezorientată ca și noi, nu a fost în stare să 
recupereze flaconul cu sângele sfântului... Işi încheie el prima 
parte a peroraţiei și trecu la discutarea situaţiei delicate care se 
crease: După cum puteţi presupune pe bună dreptate, acest 
fapt ne pune în faţa unei probleme de o dimensiune socială 


l- Felipe III (1578-1621), rege al Spaniei între 1598 și 1621 


SANGELE 35 


foarte gravă, dat fiind că miracolul lichefierii depășește 
fenomenul pur religios... La 27 iulie, populația Madridului, cum 
este obiceiul de secole, va merge la Mănăstirea Intrupării ca să 
urmărească de aproape miracolul lichefierii și ce va găsi? Porţile 
închise? Așa ceva nu este cu putinţă, dădu el cu pumnul în masă 
trecându-și ochișorii maliţioși peste asistenţă. Ce se va întâmpla 
dacă, în anul acesta, după momentele dificile prin care a trecut 
Madridul, prin care a trecut New Yorkul', după interminabilul 
război din Irak", după teama de noi atacuri teroriste... nu le vom 
oferi oamenilor relicva sfântului? Nu le putem spune: „Ni s-a 
furat relicva". Ar considera-o de rău augur, ca prevestire a unor 
rele și mai mari, ca atunci când sângele nu se lichefiază... 
Trebuie să găsim o soluţie rapidă, sărbătoarea vine peste noi. 

Cei prezenţi, obișnuiți ca soluţiile să le vină întotdeauna de 
sus, aveau imaginaţia atrofiată și le lipseau ideile, așa că se 
priviră neputincioși și nu a fost nevoie să ia cineva cuvântul și 
să-i declare Eminenţei Sale demoralizarea care pusese stăpânire 
pe ei. Cardinalul, bolnăvicios, dar tenace și încăpățânat, așa 
cum dădeau asigurări cei care îl cunoșteau bine, vorbise cu 
multă hotărâre. Era clar că nu îi convocase ca să se lamenteze, 
ci doar să le expună planul pe care îl avea deja în buzunar. 

- Sângele Sfântului Pantelimon se va lichefia în ziua 
sărbătoririi sale, ca în fiecare an, afirmă el categoric. 

Dacă ar fi existat un secretar însărcinat cu procesele-verbale, 
cuvântul pe care l-ar fi folosit ca să redea expresia de pe chipul 
celor din comisie ar fi fost „stupoare“. 

- Nu știu cum va reuși Eminenţa Voastră, îndrăzni să fie de 
altă părere capelanul mănăstirii. 

- Totul este prevăzut, părinte Mendez, îl făcu acesta să 
amuţească, plin de autoritate, și își permise să îl și mustre. Dacă 
la Mănăstirea Întrupării aţi fi avut mai multă grijă, acum nu ne- 
am vedea prinși în această încurcătură. 

Cardinalul-arhiepiscop, fără să dea mai multe explicaţii în 
legătură cu asul pe care îl avea acum în mânecă, îi ceru 
secretarului său particular să îl sune chiar de acolo pe decanul 
consiliului episcopal de la Ravello. Secretarul consultă anuarul 
Bisericii Catolice, editat cu minuţiozitate și fără nici o erată de 


' Aluzie la atentatele organizaţiei al-Qaida asupra Turnurilor Gemene și a 
clădirii Pentagonului din 11 septembrie 2001 
" Declanșat la data de 20 martie 2003 


SANGELE 36 


Tipografia Vaticanului, unde apar toate aceste date, găsi 
numărul și, când avu legătura, îi trecu telefonul mobil 
cardinalului. Toți  rămaseră atenţi la acea convorbire 
neașteptată. 

- Cardinalul Madridului la telefon, se prezentă œl, 
imaginându-și că preotul italian, auzindu-i vocea răgușită și 
autoritară, se va ridica în picioare la celălalt capăt al firului. In 
continuare, îi explică tot ce se întâmplase și încurcătura în care 
se afla și, fără să-i lase posibilitatea de a scoate o vorbă, urmă: 
Dumneavoastră nu aveţi nevoie de relicva Sfântului Pantelimon 
până în anul care vine... În schimb, noi avem nevoie de ea 
acum, imediat... Doar pentru două zile... Știu că este vorba deo 
relicvă remarcabilă... Nu, nu se va întâmpla nimic, vă dau 
cuvântul meu... Pentru liniștea dumneavoastră, vom semna o 
poliţă de asigurare pentru suma pe care mi-o veţi spune 
dumneavoastră. 

Decanul consiliului episcopal de la Ravello, fie pentru că 
arhiepiscopul vorbea foarte încet, iute și într-o italiană proastă, 
fie pentru că, în ciuda acestui obstacol, ghicise despre ce era 
vorba, nu fu de acord să-i împrumute relicva. 

- Eminenţă, ascultaţi-mă, vă rog, îi spuse el și încercă să îi 
expună motivele refuzului său. Sângele Sfântului Pantelimon pe 
care îl avem aici se lichefiază de asemenea poimâine, cum vreţi 
să vi-l împrumut? 

- Credeam că acolo se lichefiază în mai, se resemnă, 
decepționat, Eminenţa Sa. 

- Cel care se lichefiază în mai este sângele Sfântului Genaro, 
a cărui relicvă se păstrează în catedrala de la Napoli, îl informă 
celălalt. 

Cei prezenţi văzură cum cardinalul se ridică dintr-un salt, 
împingând jilțul spre spate, devenind și mai întunecat la faţă 
decât era de obicei. In cele din urmă, scoase un escussi sec, 
închizând violent clapa telefonului mobil și dându-i-l secretarului 
său. g 

- Nimic. Preotul ăla nătărău nu înțelege de cuvânt... li e 
teamă că nu-i vom restitui relicva... 

- Poate că are nişte scrupule... se hazardă cineva care putuse 
să ghicească mai mult sau mai puțin conținutul convorbirii. 


"In italiană, „scuze", cu pronunție spaniolă și incorect gramatical. Corect ar fi 
fost mi scusi. 


SANGELE 37 


Poate că nu vede cu ochi buni ca relicvele să fie puse în 
pericol... relicva lui... 

- Scrupule? Un preot italian cu scrupule? cardinalul strâmbă 
din nas și se lăsă să cadă în jilț. Ce puţin îi cunoașteţi... Dar nu e 
totul pierdut... Vom încerca și cu arhiepiscopul de Napoli. De la 
episcop la episcop ne vom înţelege mai bine... 

Secretarul cardinalului consultă din nou anuarul pontifical și 
găsi imediat datele pe care le căuta. Semnalând cu degetul 
rândul de pe pagină, așteptă ca arhiepiscopul-cardinal să-i dea 
ordin să stabilească o nouă legătură telefonică. 

- Napoli? părintele Mendez, uimit, rupse tăcerea în care se 
cufundase sala. Catedrala aceea, după câte știu eu, nu are nici o 
relicvă a Sfântului Pantelimon, ci a Sfântului Genaro... Doar nu 
cumva dorește Eminenţa Voastră să substituie o relicvă cu 
alta... 

- Aţi nimerit-o, părinte Mendez. Aţi nimerit-o, îi răspunse 
cardinalul, schițând în același timp un zâmbet care, la fel ca 
toate, puţine la număr, pe care le încerca, se dovedi complet 
nereușit. Nu știu ce rost au observaţiile dumneavoastră... 
Sângele Sfântului Genaro nu se _ lichefiază precum cel al 
Sfântului Pantelimon? Ce importanţă va avea, deci, că e un sfânt 
sau altul...! Important este, dragul meu capelan, să evităm 
prăbușirea credinţei în adepţii noștri fideli. Spania ni se duce de 
râpă și dumneavoastră îmi veniţi cu aceste mofturi de 
călugăriţă? Să vedem dacă vom învăţa o dată pentru totdeauna 
să deosebim lucrurile importante de cele care nu sunt astfel! 
Pentru cazul care ne preocupă, e totuna dacă miracolul îl va 
face Sfântul Genaro sau Sfântul Pantelimon. Între sfinţi nu există 
rivalități, nici competiţii. Important este, părinte Mendez, ca în 
anul acesta Madridul să aibă miracolul său. 

- Și dacă miracolul nu va avea loc...? Și dacă sângele 
Sfântului Genaro nu se va lichefia pentru că e înainte de 
vreme...? 

- Părinte Mendez, dumneavoastră vreţi să mă ia taurul în 
coarne. S-ar zice că vă place să-mi puneţi bețe în roate...! Când 
miracolul real nu este cu putinţă, trebuie să-i dai o mână de 
ajutor imaginaţiei... Bine ne-ar sta să lăsăm totul pe seama 
Divinei Providenţe...! În starea în care sunt acum enoriașii noștri, 
ar fi și mai rău dacă n-ar exista miracolul... 

Sfântul Genaro a fost episcop de Benevento, aproape de 


SANGELE 38 


Napoli și, la fel ca Sfântul Pantelimon, a murit ca un martir în 
timpul persecuțiilor lui Dioclețian. Creștinii, cum era obiceiul pe 
vremea aceea, i-au strâns sângele și l-au păstrat într-o amforă. 
În 1527, sfântul i-a scăpat pe napoletani de ciumă. În 1631, i-a 
ocrotit de erupția vulcanului Vezuviu, la fel de înspăimântătoare 
precum aceea care a ras de pe faţa pământului orașele Pompei 
și Herculanum. In 1884, i-a scăpat de holeră... 

Când s-a stabilit legătura telefonică, arhiepiscopul-cardinal a 
vorbit cu arhiepiscopul de Napoli. l-a repetat cele întâmplate și 
încurcătura în care se afla. 

- Eminenţă, îmi pare rău să vă dezamăgesc, se auzi în 
receptor, pentru că preotul din Napoli era surd și striga foarte 
tare, sfântul nostru făcător al minunii lichefierii nu este Sfântul 
Pantelimon, ci Sfântul Genaro... 

- Ştiu, știu, răspunse impacientat cardinalul. 

- V-o spun ca să nu existe neînţelegeri... Din partea mea, nu 
e nici un inconvenient, fiindcă nu avem nevoie de relicvă până 
în luna septembrie. Incepând cu ziua de 19 din luna aceea, timp 
de șapte zile, o vom expune în Duomo... Nu vă puteţi imagina 
puhoaiele de oameni care vin să fie de faţă la miracol. Este o 
binecuvântare pentru vistieria noastră atât de secătuită... Anul 
trecut, printre alte personalităţi, a asistat și ambasadorul 
Statelor Unite. În America, la New York, ca să fiu mai precis, 
sunt mulţi napoletani, și toţi napoletanii, oriunde s-ar afla, în 
ziua aceea urmăresc cu înfrigurare miracolul... Expunerea din 
luna mai în biserica Santa Chiara a fost un succes răsunător: 
sângele Sfântului Genaro s-a lichefiat și a rămas în această 
stare un timp record, ca niciodată... 

Cardinalul, incapabil să mai suporte poliloghia în care se 
pierduse colegul său, de la o vreme luase mobilul de la ureche și 
îl întorsese spre consilierii săi, de parcă ar fi fost vorba de un 
difuzor. 

-De câte ori se lichefiază acolo sângele sfântului? îl 
întrerupse în cele din urmă pe un ton ambiguu, în care se 
amestecau invidia și lipsa de încredere. 

- Credeam că v-am spus. De trei ori pe an: în mai, în 
septembrie și în decembrie, și continuă de parcă l-ar fi întors 
cineva cu cheia. Nu vă pot garanta miracolul, dacă asta este 
ceea ce îmi sugeraţi. Tineți seamă de faptul că, în afara 
lăcașului și înainte de vreme, nu se știe niciodată cum va 


SANGELE 39 


reacţiona sfântul... Vă pot asigura doar că, de la 1337, data 
primei lichefieri despre care avem mărturie, miracolul s-a 
repetat fără întrerupere, cu excepţia unor rare ocazii... Nu avem 
reclamaţii, sfântul se comportă bine... Doar în ultima vreme, 
miracolul a încetat să se întâmple în două împrejurări: în 
noiembrie 1980, când a fost teribilul cutremur care a făcut una 
cu pământul sudul Italiei și au murit peste trei mii de persoane; 
și în 1987, când Napoli a ales un primar comunist... Da, da. Şi 
aici avem comuniști și adepţi ai laicismului... Ah, plaga asta a 
relativismului care invadează totul...! Oamenii cred că e semn 
rău atunci când sângele nu se lichefiază... Inţeleg situaţia 
dumneavoastră disperată... Nu vă faceţi griji, Eminenţă, 
dispunem de două relicvarii... Nu, nu. Nici vorbă de polite de 
asigurări... Dumneavoastră îmi veţi trimite un cec la purtător 
pentru 50 000 de euro ca donaţie... Sau, și mai bine, când veţi 
veni să luaţi relicva, îmi veţi înmâna suma în numerar... Nouă, 
napoletanilor, nu ne plac formalităţile... 

În seara de 26, ajunul Sfântului Pantelimon, Mănăstirea 
Regală a întrupării gemea de lume, nu mai încăpea nici un ac. 
Călugărițele au cântat la prima slujbă de seară și, din spatele 
zăbrelelor corului, au urmărit ceremoniile care aveau loc în 
biserică. Totul exact la fel ca în alţi ani, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Singura diferenţă a constat în faptul că de data 
aceasta cardinalul, și nu capelanul, a fost acela care a condus 
manifestările. Pe altarul principal, în același loc și cu un 
ceremonial identic celui care s-ar fi desfășurat dacă ar fi fost 
relicvariul autentic al Sfântului Pantelimon, cardinalul l-a așezat 
pe cel al Sfântului Genaro, care a ajuns la Madrid pe calea 
aerului exact la timp. În continuare, călugărițele au intonat niște 
cântări atât de monotone, încât, dacă oamenii nu și-ar fi făcut 
vânt cu evantaiul ca niște turbaţi ca să scape de căldură, ar fi 
început să moţăie. Apoi, cardinalul se urcă din nou la altar, luă 
cu grijă relicvariul și îl agită de mai multe ori, urmând 
instrucţiunile pe care i le dăduse arhiepiscopul de Napoli. Incetul 
cu încetul, masa neagră, solidă și uscată care adera la fundul 
flaconașului, se desprinse, deveni gelatinoasă, crescu în volum 
și căpătă o culoare roșiatică foarte asemănătoare cu a 
sângelui... Inspectorul Mazeres se afla printre credincioșii și 
curioșii care asistau în masă la acest act și a urmărit pas cu pas 
metamorfoza. 


SANGELE 40 


Până în 1993, a existat obiceiul ca părintele capelan să ţină 
sus relicvariul câtă vreme se producea lichefierea. Intervalul de 
timp nu era întotdeauna același: putea varia între două minute 
și una sau mai multe ore. Datorită pericolului prin care trecea 
relicva de a cădea pe jos din pricina aglomerației și a 
îmbrâncelilor, așa cum odată fusese cât pe-aci să se întâmple, s- 
a luat în consideraţie un alt procedeu mai sigur. Incepând de 
atunci, flaconul cu sângele lichefiat se așeza într-o urnă de 
cristal blindat, iar credincioșii îl puteau privi îndeaproape pe 
două ecrane de televiziune care se instalau de o parte și de alta 
a altarului principal. 

- S-a petrecut miracolul! exclamă cu vocea sa solemnă și 
răgușită cardinalul. 

Credincioșii, emoţionaţi, au aplaudat îndelung. Totul s-a 
petrecut sub privirile întregii lumi. Nimeni dintre cei care au 
asistat la acest act nu și-a dat seama de înlocuirea relicvei. 
Nimeni nu a știut că materia care se lichefiase nu aparținea 
Sfântului Pantelimon, ci Sfântului Genaro. Inspectorul, care 
văzuse totul cu propriii ochi, rămase stupefiat. Ce se petrecuse: 
un miracol sau un truc? Nu avu timp să cugete. Împins de 
mulțime, până să își dea seama, se trezi în șirul celor care 
mergeau spre altar să depună un sărut pe un alt relicvariu, de 
data aceasta cu un oscior al Sfântului Pantelimon. 


SANGELE 41 


6 

Mazeres ieși ameţit din biserică. Cântările, mirosul dulceag 
de ceară topită, căldura sufocantă, fervoarea nădușită a 
mulţimii, înghesuielile... Câteva minute în plus și ar fi făcut o 
criză de lipotimie. leşi ameţit şi surprins. În drum spre casă, își 
tot punea întrebări la care nu era în stare să răspundă. li venea 
greu să creadă în miracole și în fenomene ciudate care îi 
scrântesc la cap pe oamenii evlavioși și pe care Biserica le 
încurajează, adăpostindu-se în spatele unor verdicte științifice 
puţin riguroase; dar ceea ce tocmai văzuse cu ochii săi îl 
impresionase. „Ce era povestea aceea și ce explicaţie avea?“ se 
întrebă, punându-se în gardă ca nu cumva să cadă în aceeași 
capcană pe care o denunța. Dacă se întâmplă ceva care 
contrazice legile naturii, se spunea, trebuie să te situezi în 
defensivă și să ceri explicaţii științei. Trebuia, așadar, să 
investigheze cu seriozitate acest fenomen nu numai din 
curiozitate, care era mare, ci și pentru că făcea parte din plin 
din instrucţia preliminară a ceea ce se întâmplase la mănăstire 
cu câteva ore înainte. „Ca să mergi prin viaţă, prietene Juliân, 
conveni el cu sine însuși, ai nevoie de două puncte de sprijin 
indispensabile: știința și gândirea critică.“ 

„Dacă mănăstirea, își puse el întrebarea, posedă două 
relicvarii ale Sfântului Pantelimon: unul, cu un oscior, pe care eu 
însumi l-am sărutat, și altul, cu niște picături din sângele său, de 
ce s-au hotărât hoţii pentru sânge, când era mult mai ușor și 
mai puţin complicat să ia osul...? Mortul, care este singurul 
martor pe care-l avem, nu-mi poate răspunde. Și chiar dacă ar fi 
fost încă în viaţă, poate că tot n-ar fi știut.“ 

Când ajunse în imobilul său, ascensorul nu era în hol, iar el 
nu avu răbdare să îl aștepte; fără să se gândească, urcă pe 
scară cele cinci etaje care îl despărțeau de apartamentul său, 
sărind cu pași mari din două în două trepte. Își aruncă haina pe 
un Scaun și se așeză dinaintea calculatorului. Deodată, o imensă 
mare albastră inundă tot ecranul, părând că dorește să iasă de 
acolo, imagine pe care el însuși o alesese pentru efectul ei 
odihnitor. Deschise internetul, un oracol mai precis și mai 
universal decât cel de la Delfi, pregătit să formuleze o serie de 
întrebări pe care le mormăia întruna. Tastă cuvintele-cheie: 
„Sfântul Genaro“ și „lichefiere“, și ecranul aparatului său, spre 
deosebire de răspunsurile laconice și vagi ale oracolelor 


SANGELE 42 
grecești, îi furniză pagini după pagini, pentru ca el însuși să le 
consulte și să tragă propriile concluzii. Așa află că sângele, 
odată coagulat, nu se lichefiază niciodată de la sine. 

„Niciodată! Afirmația este categorică, fără excepţii, își spuse 
el, dispus să fie foarte riguros în investigația pe care o pornea. 
Acest fapt pune sub semnul întrebării autenticitatea sângelui 
Sfântului Genaro și al Sfântului Pantelimon... Va trebui să 
procedez cu mare grijă, pentru că la mijloc se află Biserica.“ 

În continuare, citi pe monitor un cuvânt referitor la lichefiere, 
pe care îl vedea pentru prima dată: t/;xotropie. 

- Ti-xo-tro-pie, silabisi el ca să îl memoreze mai bine. 
Proprietate pe care o au anumite substanţe solide de a se 
lichefia atunci când sunt agitate... 

Își scoase cămașa ca să se simtă mai în largul lui și rămase 
cu bustul gol. Cum transpira în continuare, deschise larg ușile de 
la balcon, dar trebui să le închidă imediat, fiindcă vântul care 
bătea era slab și fierbinte. „La sfârșitul secolului al XIX-lea, citea 
el în continuare pe ecran, un anume profesor Albini de la 
Universitatea din Napoli a vrut să descifreze miracolul Sfântului 
Genaro aplicându-i principiul tixotropiei. Cu toate acestea, prin 
amestecul substanţelor tixotropice pe care le-a utilizat, a obţinut 
doar ceva care semăna la culoare cu sângele... Mulţi ani după 
aceea, în 1991, Luigi Garlaschelli de la Universitatea din Pavia, 
Franco Ramaccini și Sergio Della Sala din Milano au publicat un 
articol în revista Nature în care descriau un ciudat experiment 
de laborator care reproducea fenomenul lichefierii atribuit 
sângelui Sfântului Genaro.“ 

- Nature! Atenţie! Este vorba de o revistă foarte prestigioasă, 
și continuă lectura. 

„Pentru experimentul lor, savanții italieni au ales clorura de 
fier, carbonatul de calciu, clorura de sodiu și apa distilată, 
substanţe pe care și alchimiștii din secolul al XIV-lea le-ar fi 
putut obţine cu ușurință. Într-adevăr, clorura de fier o puteau 
găsi în lavele vulcanice; carbonatul de calciu, în rocile 
calcaroase; clorura de sodiu, în sarea de bucătărie, iar apa 
distilată, în apa de ploaie. Aceste patru elemente, printr-o 
tehnică numită dializă, dădeau ca rezultat o soluţie coloidală de 
hidroxid de fier, a cărui proprietate tixotropică reproducea 
fenomenul  lichefierii. Cu toate acestea, experimentul lui 
Garlaschelli avea un punct slab. Cum puteau vechii alchimiști 


SANGELE 43 


care au creat presupusul sânge al sfântului să cunoască dializa, 
când utilizarea acesteia a fost stabilită în secolul al XIX-lea? 
Această dificultate, spre surprinderea lui Garlaschelli, fusese 
rezolvată deja în secolul al XVil-lea de medicul și chimistul 
belgian Van Helmont, când a demonstrat prin experimente că 
sarea diluată în apă putea trece printr-o bășică. După toate 
probabilitățile, Hipocrat însuși, cu multe secole înainte de Van 
Helmont, folosise deja această metodă de filtrare. Apoi, 
alchimiștii din secolul al XIV-lea au putut foarte bine să 
cunoască și să aplice tehnica dializei, cu mai puţină sofisticare, 
ca să spunem așa, dar cu rezultate identice.“ 

Mazeres era atât de entuziasmat de descoperirile pe care le 
făcea, încât uită să pregătească cina și, ceea ce era și mai rău, a 
fost cât pe-aci să tragă de sertar și să pună mâna pe pachetul 
de țigări pe care îl rezerva pentru cazuri de extremă urgenţă. 
Invinse tentaţia tutunului și, ca să sară peste cină, căută în 
frigider o bere și ceva de ciugulit. Continuă cu lectura. 

Testul lui Garlaschelli a fost uluitor. Substanţa tixotropică pe 
care o obținuse era foarte asemănătoare cu sângele Sfântului 
Genaro ca textură, culoare și alte proprietăţi. Era de ajuns să se 
agite ușor eprubeta, așa cum făcea preotul cu relicvariul, pentru 
ca masa gelatinoasă să se lichefieze. În 1992, Garlaschelli 
însuși, împreună cu Michael Epstein, a aplicat un test relicvei 
napoletane, care a constat în compararea spectrului substanţei 
tixotropice a lui Garlaschelli cu spectrul sângelui Sfântului 
Genaro realizat cu nouăzeci de ani în urmă. Într-adevăr, în 1902, 
savantul Angel Zoritae a supus conţinutul flacoanelor unui 
examen spectroscopic. După mai multe analize, Zoritae și 
ceilalți oameni de știință care au fost martori la experimentul 
său au ajuns la concluzia că era vorba de sânge uman. În mod 
ciudat, spectrul lui Garlaschelli prezenta caracteristici similare 
cu al lui Zoritae. Și, ceea ce era și mai surprinzător, și unul și 
celălalt coincideau în mod generic cu spectrul sângelui uman 
autentic. Cu toate acestea, și această probă avea punctele ei 
slabe. În primul rând, Zoritae și oamenii de știință de la 1902 nu 
au avut la dispoziţie un echipament de înaltă precizie pentru 
realizarea experimentului lor. În al doilea rând, nu au folosit 
fotografia ca să înregistreze spectrul. În al treilea rând și cel mai 
grav, presupusul sânge al Sfântului Genaro nu a fost scos din 
flacon pentru experiment, fapt pentru care acesta a fost 


SANGELE 44 


modificat de sticlă... 

Cufundat în aceste gânduri, Mazeres nu își dăduse seama cât 
era ceasul, iar stomacul, pe care gustarea și berea nu reușiseră 
să îl păcălească, își ceru în mod presant drepturile. Nu mai era 
timp să intre în bucătărie și să gătească ceva, așa că hotărî să 
coboare la bar. 

- Fă-mi un sendviș cu carne de vită și măsline, îi spuse cu 
familiaritate chelnerului care spăla pahare în spatele tejghelei. 

- Și de băut? îl întrebă acesta, ștergându-și mâinile de șorț. 

- Un pahar de vin roșu. 

- iți convine Sânge de Taur? 

- Sunt sătul de sânge... 

- Şi tu boicotezi produsele catalane... 

- Hai, du-te, nu mă face să vorbesc. Dă-mi Sânge de Taur. 

Sendvișul acela din pâine crocantă îmbibată cu ulei și carnea 
de vită împănată cu usturoi fraged îi amintea de cele pe carei le 
pregătea mama lui duminica, înainte de a merge la cateheza de 
la parohie. În nici un alt bar din Madrid nu regăsise acea savoare 
a copilăriei sale. Îl devoră cu o adevărată delectare, căci nu 
există o gustare mai bună decât cea care e însoțită de amintiri 
plăcute. Ceru apoi o cafea foarte tare, cu intenţia de a petrece o 
bună parte din noapte înaintea calculatorului. Inainte de a urca 
la el acasă, chiar de la intrare, o sună pe Paloma ca să-i spună 
cât de mult o iubește și că îi era dor de ea, și cum i-ar plăcea să 
se joace cu ea, cufundaţi amândoi în cada de baie, acum, când 
era atât de cald... Un vecin amator de bârfe, care ar fi coborât în 
momentul acela să arunce punga de gunoi și s-ar fi oprit să 
asculte conversaţia, ar fi auzit doar vorbe dezlânate, poate 
anodine, dar care pe inspector, care știa să le decodifice, îl 
înfierbântau. Urcă în lift, intră în casă, merse direct în dormitor, 
se întinse în pat și, fără să înceteze să vorbească și să asculte la 
telefonul mobil, se dărui din plin vorbelor Palomei care, suave și 
catifelate ca mâinile ei, îl masturbau. Acest joc erotic, pentru el 
nou, îl încânta. 

- Te simţi bine, iubitule? Ti-a plăcut? îl întrebă când ghici că 
el ajunsese deja la orgasm. 

- Mult de tot, iar lui Ernesto, nu mai vorbesc. 

Reflectat în oglinda de la șifonier, un Julián gâfâind îl saluta 
zâmbitor și satisfăcut. Apoi, acoperi de sărutări micul telefon și 
își luă la revedere de la Paloma. Pe când făcea un duș călduţ, se 


SANGELE 45 


surprinse cântând nu știa prea bine ce anume, dar cântând... 
Așa gol cum era, se așeză din nou în faţa calculatorului. 

Savanţii care s-au ocupat de fenomenul lichefierii n-au ajuns 
la o soluţie satisfăcătoare. Răspunsul definitiv în legătură cu 
miracolul Sfântului Genaro se va obţine doar atunci când 
ierarhia ecleziastică va autoriza studierea directă a substanţei 
conţinute în flacoane. Era oare dispusă Biserica să supună 
„sângele“ Sfântului Genaro la testele riguroase ale științei? In 
orice caz, rămâneau nerezolvate alte chestiuni nu mai puțin 
neclare. Se va ști vreodată care a fost originea acelor mostre de 
„sânge“, cine a fost inventatorul lor și care a fost scopul 
acestora...? 

Pe măsură ce inspectorul își lărgea informaţiile în legătură cu 
sângele Sfântului Genaro, întru totul aplicabile și Sfântului 
Pantelimon, creșteau și mai mult îndoielile asupra relicvei 
furate. Cazul, acesta era adevărul, căpăta o dimensiune 
excitantă, din acelea care fac să crească adrenalina. Intre 
orgasmul pe care îl mai simţea încă vibrându-i prin tot trupul și 
stresul anchetei, Mazeres simţea că plesnește dacă nu-și 
aprinde o ţigară. Așa că deschise sertarul mesei și scoase 
pachetul. Inghiţi primul fum de ţigară și apoi, cu gura în formă 
de o, îl expulză ritmic. Unul după altul, ca niște norișori 
înlănţuiţi, colacii de fum se înălţau spre tavan. „După ce ţi-o 
tragi bine, nu e nimic mai plăcut decât să fumezi o ţigară pe din 
două.“ Pe când privea cum se destrămau încet rotocoalele de 
fum, îi veniră în minte aceste cuvinte ale Palomei. 

„De ce, dacă existau două relicve ale Sfântului Pantelimon, 
se întrebă mototolind celofanul de pe ambalaj și aruncându-l în 
coșul de hârtii, hoţii au ales-o pe cea cu sângele său?" 

In vreme ce își punea această întrebare, trase fum în piept 
atât de adânc, încât probabil că i se saturaseră complet 
plămânii, căci atunci când expiră, se umplu de fum toată 
încăperea. Aspiră mirosul cu mare plăcere și îi apăru imaginea 
Palomei goală. Imediat, Ernesto își înălță capul. Era vorba de o 
asociere de idei sau de un reflex condiţionat? Nu dedică nici o 
secundă elucidării ipotezei și strivi cu putere ţigara pentru ca 
gândurile să nu-i zboare aiurea. Mai senin, reveni la întrebarea 
pe care și-o pusese lui însuși: „De ce hoţii au ales relicvariul cu 
sânge?" Nu găsi răspuns, ci o altă întrebare. 

„Dacă pe hoţi, oricare ar fi fost motivele, îi interesa 


SANGELE 46 


fenomenul lichefierii, de ce nu s-au dus la Napoli ca să fure 
sângele Sfântului Genaro, de renume mondial...? Acolo se 
păstrau două flacoane, se lichefiază de mai multe ori pe an și 
durează mai mult timp...“ 

Ţigara, prost stinsă, continua să fumege. De la mucul acela 
aprinse alta. Mazeres se excita din când în când. Pe măsură ce 
își punea întrebări, cazul îl fascina și mai mult. 

„Atunci, de ce au ales relicva de la Mănăstirea Întrupării? Ce 
are sângele Sfântului Pantelimon și îi lipsește sângelui Sfântului 
Genaro?“ 

Era greu de răspuns la aceste întrebări; cu toate acestea, pe 
de altă parte, permiteau profilarea unei piste verosimile. 
Mazeres aproape că ajunsese la convingerea că în spatele 
jafului nu se afla o sectă satanică în sensul strict al cuvântului, 
aşa cum insinuase capelanul, ci una dintre acele secte 
pseudoştiințifice sau de „extratereștri" care se înmulţiseră atât 
de mult în ultima vreme, și acest lucru permitea, prin eliminare, 
progresul anchetei. 

„Dar ce sectă?“ se întrebă el, enervat de neputinţă. 


SANGELE 47 
7 

Mazeres a presupus de la început că superiorii săi îi vor 
încredința cazul Sfântului Pantelimon. În dimineaţa aceea, abia 
trecuse pragul comisariatului cenușiu și plin de forfotă, ca de 
altfel toate celelalte, și remarcă ceva ciudat în atmosferă. 
Prietenii săi, așezați la mesele lor pline de hârtii, separate unele 
de altele prin paravane joase, se prefăceau că sunt lipiţi de 
telefon sau stăteau cu ochii pe calculator, foarte ocupați, când 
normal ar fi fost să îl oprească și să-i adreseze vreo vorbă; iar 
cel mai puţin atașați de el l-au salutat cu un zâmbet de-abia 
schiţat care nu prevestea nimic bun. 

- Umblă zvonuri cum că ţi s-a retras cazul, îndrăzni cineva să 
îi spună. 

ÎI duru mult să afle în felul acesta. Se duse la el în birou, 
cobori storurile ca să se izoleze de marea sală comună, se așeză 
in fotoliu și încercă să se liniștească, în loc să meargă în fuga 
mare să ţipe la comisar, cum îi cerea trupul. După ce numără 
până la o sută, se ridică și merse să îi ceară explicaţii. 

Biroul comisarului Ortiz era sobru, poate chiar prea sobru. 
Când îl ocupase, nu vrusese să i se înlocuiască mobilierul, cum 
era obiceiul, și nu permisese nici măcar să fie schimbat portretul 
regelui căruia soarele, care îl bătea din plin, îi ștersese cele 
patru culori. Unii, maliţioși, duceau vorba că povestea cu 
portretul nu era din pricina austerităţii, ci din lipsa lui de 
consideraţie față de monarhie, căci, așa cum toată lumea știa, 
comisarul Ortiz ducea dorul vremurilor de odinioară. Pe masă, 
pe colţul pe care ceilalți șeii obișnuiau să așeze fotografia de 
familie cu soţia zâmbitoare și copiii, pe care uitau curând să o 
mai privească, el pusese una cu dedicație din partea papei loan 
Paul al II-lea. Inspectorul bătu în ușă și intră fără să aștepte 
răspuns. 

- Nu găsesc că e logic, se plânse el înainte ca șeful său, 
comisarul, să poată deschide gura și să îl invite să ia loc, să aflu 
din zvonuri lucruri care mă privesc. Normal ar fi fost ca 
judecătoarea de instrucţie să mă însărcineze pe mine cu acest 
caz, numai dacă nu cumva dumneavoastră ați fost cel care a dat 
ordinul contrar... 

Comisarul, supărat că Mazeres intrase fără să fie poftit și că 
luase inițiativa acestei probleme, rămase descumpănit, neștiind 
cum să îi vâre pe gât discursul pe care încă îl mai rumega și pe 


SANGELE 48 


care nu reușise să îl schițeze până în acel moment. Își scoase 
ochelarii, își împinse scaunul înapoi, apucă micul crucifix de 
argint pe care îl lăsa în fiecare zi pe masă și încercă să nu își 
piardă calmul. Îi era foarte neplăcut să stea de vorbă cu un 
subordonat dacă acesta, aflat în picioare în faţa lui, îl privea de 
sus cu o figură neprietenoasă, așa cum se întâmpla în acea 
clipă. 

- la loc, ia loc, îi spuse el cât mai cordial cu putinţă ca să 
recupereze dezavantajul și, după ce Mazeres se așeză, continuă 
să pipăie cu devoțiune crucifixul care, după cum se părea, îi 
procura liniște și seninătate spirituală. Nu știu ce ţi s-a spus și 
nici cui i-a scăpat vestea. În orice caz, acum contează mai 
puţin... Să-ţi explic cum stau lucrurile, eu cred că acest caz nu 
este atât de important încât să te ocupi tu de el... Poate că eu îţi 
apreciez valoarea mai mult decât tu însuţi, de aceea nu vreau 
să-ţi irosești timpul... Există alte treburi mai importante... 

În timp ce vorbea, comisarul nu îl privea în ochi, ci își făcea 
de lucru cu crucifixul, și Mazeres intuia că ascunde ceva sub 
acele lingușeli onctuoase, care i le aminteau pe ale celor din 
Opus, atunci când doreau să îmbrobodească pe cineva. Trebui 
să își muște limba ca să nu explodeze. 

- Cu atâtea puncte obscure câte există în acest jaf și cu un 
mort la mijloc, îmi spuneţi că acest caz n-are importanţă? 

- Te văd foarte agitat, îi răspunse comisarul, fără să i se 
miște un mușchi de pe faţă și fără să ridice tonul. Stresat... prea 
multă pasiune, poate că... 

- Voi fi sincer cu dumneavoastră, răspunse inspectorul. Cazul 
mă pasionează. 

- Un motiv în plus ca să renunțţi la el, își ridică el faţa, afișând 
un zâmbet sibilinic și aruncând cu coada ochiului o privire către 
papa care, cu mâna ridicată, îl binecuvânta din fotografie. Nu de 
pasiune avem nevoie, ci de obiectivitate. Trebuie să lucrăm cu 
mintea rece, fără patimă... Nu te teme, nimeni, nimeni nu va 
uita cazul închis într-un dosar, dacă asta este ceea ce te 
preocupă. E o simplă chestiune de priorităţi, nici mai mult, nici 
mai puţin... Sunt lucruri mai urgente de rezolvat. Cazurile se 
adună unul peste altul și ducem lipsă de personal... Nu putem 
încărca agenţi ca tine cu aceste fleacuri de mănăstire... 

- Fleacuri, spuneţi? Și mortul? se indignă Mazeres. 

Felul în care comisarul, celibatar și membru asociat al Opus, 


SANGELE 49 


se referise la acest caz îi suna fals. 

- Nu-ţi face griji pentru mort, se enervă comisarul și strânse 
cu putere crucifixul în pumn, ceea ce îi pricinui probabil o 
oarecare durere. S-au deschis deja mai multe direcţii de 
cercetare. Cine era, unde locuia, ce făcea la mănăstire, cine l-a 
omorât și de ce...? Doi oameni se ocupă de caz... Până în acest 
moment, știu foarte puţine... Nimeni nu i-a reclamat dispariţia... 
Suntem în așteptarea concluziilor autopsiei... Mazeres, dormi 
liniștit; cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să te ţii departe 
de această treabă. 

Inspectorul ieși din birou resemnat, dar nu convins. După 
părerea altora, pe care i-a consultat, se comitea o gravă 
neregulă, dar trebuia să accepte faptele. 

- Lucrurile sunt cum sunt și nu trebuie să le pui atât de mult 
la inimă, i-a spus un veteran cu mulţi ani de serviciu și de 
experienţă. Dacă judecătoarea de instrucţie s-a răzgândit sau a 
acceptat planurile pe care i le-au propus alţii, dacă a hotărât să 
tărăgăneze rezolvarea cazului... o fi având motivele ei. Mie 
judecătoarea mi se pare o persoană corectă, cinstită. Cine 
comandă, comandă! 

De câte ori nu auzise vorba asta cu „cine comandă, 
comandă“ sau cealaltă: tu - ciocul mic și executarea!? 

După câteva zile, o nouă știre îl lăsă cu gura căscată: cazul 
fusese dat uitării, închis într-un dosar. De la început, cazul acela 
se dovedise a fi foarte ciudat: furtul „sângelui“ Sfântului 
Pantelimon, asasinarea neonazistului, înlocuirea relicvei... și ca 
și cum n-ar fi fost de-ajuns, acum trebuia adăugată neglijenţa 
administrativă nu mai puţin îngrijorătoare. Inspectorul, știind 
prea bine cât era de riscant, luă totuși hotărârea să continue 
ancheta pe cont propriu. Va câștiga timp, furându-l din altă 
parte: de la treburile lui, la sfârșit de săptămână, dacă avea să 
fie necesar, va cere chiar niște zile libere pentru probleme 
personale... Şi Paloma? Ce timp îi va mai rămâne pentru 
Paloma? Pentru o clipă, iubita lui îi apăru ca un obstacol pentru 
planurile sale, dar, pe de altă parte, nu era dispus să o piardă; 
era cel mai bun lucru care i se întâmplase în viaţă. Să găsească 
la vârsta lui o fată ca aceea... Nu putea forța norocul. Ziua avea 
doar douăzeci și patru de ore și, oricât de mult ar fi dorit, nu 
putea trage prea mult de timp, trebuia să aleagă; doar dacă nu 
cumva ar reuși să o implice și pe ea în această aventură... 


SANGELE 50 

Chiar în aceeași zi, când căldura puternică a după-amiezii 
trecuse deja, Mazeres o porni spre Mănăstirea Întrupării ca să îl 
viziteze pe capelan. Îşi pregătise bine întrevederea. Părintele 
Mendez se bucură foarte tare să îl revadă și îl pofti în locuinţa sa 
privată. 

- Când îmbătrânești, toţi te uită, îi spuse el, în vreme ce 
urcau vechile scări cu trepte din plăci de faianţă și reborduri de 
lemn, pe care, în alte vremuri, vor fi urcat personaje importante 
și clevetitori de la curte, cine știe?! Incetul cu încetul, ca un 
picurat continuu, prietenii încep să te lase: unii pentru că mor, 
alţii pentru că sunt în stare mai proastă decât tine și nu mai pot 
ieși din casă. Foștii elevi de care, atunci când erai profesor, nu 
mai scăpai... Mă rog, să nu ne plângem, pentru că o să credeţi 
că sunt mai plicticos decât bătrânul lov. 

Începură conversaţia vorbind despre lucruri banale precum 
căldura, seceta puternică (de lungă durată, cum i se spunea 
odinioară) și zvonurile care circulau în legătură cu întreruperile 
în furnizarea apei, subiecte recurente în zilele acelea. S-ar fi zis 
că înainte nu mai fusese niciodată o vară atât de sufocantă și de 
călduroasă precum cea pe care o îndurau. După o vreme, așa 
cum plănuise, Mazeres îi propuse să iasă să bea o bere. Nu a 
trebuit să repete invitaţia. Capelanul se ridică primul și, la 
jumătatea scării, își aminti că își uitase bastonul. 

- Cu Dumnezeu înainte! spuse el resemnat și îl apucă pe 
inspector de braţ, cu mare familiaritate. Ce toiag mai bun decât 
un tânăr ca dumneavoastră! 

De la mănăstire se îndreptară spre colţul străzii Bailen. Acolo, 
capelanul se opri câteva clipe să privească parcul numit Campo 
del Moro' și a fost cât pe-aci să îi ceară inspectorului să 
traverseze strada și să se plimbe prin grădinile acelea, pentru că 
acolo, la ora aceea și deja în umbră, trebuie că adia un vânticel 
răcoritor, dar nu era de el să coboare scări și să le urce după 
aceea, așa că socoti că o mai bună alegere ar fi cea pe care i-o 
propusese Mazeres, să se așeze să ia aer proaspăt la o terasă în 
faţa unor halbe mari de bere. Pe strada Bailén în sus, lăsară pe 
dreapta palatul regal, o clădire impunătoare din piatră albă din 
secolul al XVIII-lea, operă a arhitecţilor Juvara, Sachetti și 
Ventura Rodriguez. 

- Ştiai că toate aceste statui de regi împrăștiate pe aici, îi 


' Câmpul Maurului (în Ib. sp., în orig.) 


SANGELE 51 


spuse părintele Mendez arătând spre Piaţa Orientului prin care 
treceau acum și care era pe stânga, au fost gândite ca să fie 
plasate pe balustrada palatului? 

- Şi din ce motiv n-au făcut-o? 

- Pentru că, la ora adevărului, gusturile deja se schimbaseră. 

De pe terasa la care se așezaseră, aveau o vedere 
panoramică asupra catedralei Almudena, profilată pe un cer 
albastru lipsit de nori. În momentele acelea, soarele, în drum 
spre apus, colora pietrele. Când Filip al II-lea! și-a stabilit curtea 
în 1561 la Madrid, a fost dorinţa poporului de a avea episcop și 
catedrală, dar regele, care pusese deja ochii pe Mănăstirea El 
Escorial" și pe biserica seminarului din Valladolid, a neglijat 
această temă. Pe de altă parte, orașul imperial Toledo, de care 
depindea localitatea din punct de vedere ecleziastic, a ridicat 
mereu obiecţii și a cerut amânări; astfel că Madridul nu a 
obţinut episcop până în anul 1885 și catedrală până în 1993, pe 
care a consacrat-o loan Paul al Il-lea. De pe terasă, catedrala 
neoclasică, având cupola ridicată pe transept, părea în 
ansamblul său mai puţin urâtă decât văzută de aproape și cu 
atât mai urâtă dacă era comparată cu palatul regal, în faţa 
căruia se înălța lăcașul sfânt, în Piaţa Armurăriei. 

Inspectorul, de cum îi fu cu putinţă, aduse vorba despre 
sărbătoarea Sfântului Pantelimon și despre înșelătoria cu 
relicvele, aruncându-i niște înţepături ca să îl tatoneze. 

- După atentatul terorist de la 11M" - capelanul își măsură 
cuvintele cu prudenţa celui care se știe tatonat - poate că s-a 
gândit cardinalul (care, desigur, ne-o fi privind de pe poarta 
aceea de bronz unde se află efigia lui)... Spun că arhiepiscopul- 
cardinal și-o fi spus că miracolul lichefierii era de importanţă 
vitală pentru comunitatea enoriașilor și de aceea a recurs la o 
înșelătorie pioasă cu scopul de a obţine un bine superior... 

- Scopul nu scuză niciodată mijloacele, îi replică inspectorul 
care deprinsese ceva din expunerile moraliste riguroase. Asta, 
cel puţin, este ceea ce m-au învăţat cei din Opus, chiar dacă ei 
nu pun în practică întotdeauna acest dicton... 


Rege al Spaniei între 1556 și 1598, fiul lui Carlos | și al Isabelei de Portugalia 
" Mănăstirea San Lorenzo de El Escorial a fost întemeiată de Filip al II-lea în 
anul 1563. Adăpostește Panteonul regilor Spaniei. 

"! Denumirea familiară, poate chiar eufemistică, dată atentatelor teroriste din 
gara Atocha de la Madrid, din 11 martie 2004 


SANGELE 52 


- Ai aparţinut Lucrării? îl întrebă capelanul nu din curiozitate, 
ci pentru a schimba cursul conversației. 

- Nu, nu; dar îi cunosc bine. Pe vremea când eram student la 
universitate, am locuit într-unul dintre căminele pe care Opus le 
are la Valencia. 

- Nu știi ce greutate îmi iei de pe suflet... exageră capelanul 
și, ca și cum ar fi sărbătorit ceva, își ciocni halba cu a 
inspectorului și bău o înghiţitură zdravănă de bere. Cum îţi 
spuneam, cardinalul, cu buna intenţie de a ridica moralul 
oamenilor... Nu trebuie să fim aspri atunci când judecăm... De 
internis nec Ecclesia... Sunt situaţii delicate în care e foarte 
dificil să discerni ce se cuvine... Și cu atât mai dificil, dacă te 
simţi presat de evenimente, fără să ai timp și liniște... 

Lăsată deoparte această temă, care nu îl interesa cel mai 
mult, Mazeres îndreptă conversaţia spre alte făgașe. Vru ca 
părintele capelan să îi explice în amănunţime dedesubturile 
miracolului lichefierii despre care el își făcuse deja o vagă idee. 
Între două sorbituri, îl trase de limbă cu abilitate despre unele 
lucruri pe care și le nota în minte. 

- Materia de culoare închisă pe care o conţine sticluţa din 
relicvariu, îi povesti capelanul, a fost considerată dintotdeauna 
ca fiind sângele Sfântului Pantelimon. 

- Dintotdeauna? 

- Mă rog, din vremuri imemoriale, cum obișnuim să spunem 
în jargonul nostru ecleziastic. În recipientul de cristal care ne-a 
fost furat se păstra sângele martirului... Când se lichefiază, fapt 
care se petrece în fiecare zi de 27 iulie, masa dură și neagră 
crește în volum și umple aproape complet flaconul. Eu pot 
depune mărturie despre aceasta. 

- Şi eu pot depune mărturie despre aceasta. Am fost de faţă 
la acest fenomen în cazul Sfântului Genaro, spuse insistând 
ironic asupra numelui sfântului. 

- Ai fost la mănăstire în ziua sărbătorii? 

- N-aș fi pierdut-o pentru nimic în lume. 

Capelanul se gândi o clipă că inspectorul nu era sincer, că 
punea întrebări având gânduri ascunse, dar alungă bănuiala. 

- Cum îţi spuneam, continuă părintele Mendez cu explicaţiile, 
în timpul lichefierii, masa gelatinoasă crește în volum. Dar nu 
numai in volum. În același timp, variază in greutate. În ultimii 
ani, s-a verificat acest fenomen cu un cântar de precizie. Intre 


SANGELE 53 


greutatea maximă și cea minimă atinsă s-a înregistrat o 
diferenţă de 21 de grame. 

- 21 de grame, spuneţi? Cât cântărește un suflet! răspunse 
inspectorul cu un strop de sarcasm. 

Preotul rămase privindu-l. Ochii lui erau limpezi, senini 
precum cerul din ziua aceea. 

- Îți baţi joc de mine? îl întrebă tutuindu-1. 

- Nu, nu; nici vorbă, și îi explică serios: 21 de grame este 
greutatea pe care o pierde o persoană atunci când moare. Se 
presupune, deci, că aceasta este greutatea științifică a 
sufletului... 

- Mda! mormăi capelanul puţin convins. 

- Veţi fi de acord cu mine că nici povestea cu relicvele nu e 
tocmai un fleac... 

Capelanul zâmbi complice și imediat după aceea izbucni într- 
un hohot de râs, care îi dezveli o perfectă dantură falsă, bine 
lipită, pentru că altfel i-ar fi sărit din gură. 

- Port mulţi ani în cârcă, se destăinui el, ștergându-și 
lacrimile pricinuite de propriul hohot de râs. Am văzut, înăuntrul 
și în afara Bisericii, cum adevăruri care păreau de nezdruncinat 
au căzut la fel ca idolul acela gigantic cu picioare de lut despre 
care vorbește Biblia... Fără să merg prea departe, tocmai am 
citit în ziare că un anume Dean Hamer, unul dintre cei mai 
prestigioși  geneticieni din lume, a descoperit gena lui 
Dumnezeu, VMAT2!, o genă ciudată care îl predispune pe om să 
creadă în Dumnezeu... Autorul încearcă să demonstreze 
existența genei lui Dumnezeu, nu a lui Dumnezeu însuși. 

- Cu alte cuvinte, credinţa ar fi determinată de biologia 
noastră... Îl întrerupse polițistul. Nemaipomenit! Asta ar arunca 
în aer tot eșafodajul teologic pe care l-a clădit Biserica... 

- Va trebui să așteptăm, apoi continuă cu naturaleţe: așa 
stând lucrurile, de ce n-ar fi posibil să se cântărească sufletul în 
mod științific? Maiora videmus, vom vedea lucruri și mai mari, 
izbucni din nou în hohote. De multă vreme nu mai râsese 
capelanul cu atâta poftă. Și fără să se întrerupă, reveni la tema 
lichefierii: Intervalul de timp variază între două minute și o oră. 
Temperatura ambiantă nu influențează procesul. Au fost ani 
când temperatura în interiorul lăcașului era de peste 35* și au 
trecut două ore până să se producă miracolul. Alteori, în schimb, 


! Acronim pentru Vesicular Monoamine Transporter 2 


SANGELE 54 


cu temperaturi mai scăzute, lichefierea s-a desăvârșit într-un 
interval de 10 până la 15 minute... 

- După cum îmi spuneţi, procesul nu urmează o regulă 
generală... sublinie Mazeres. A 

- Chiar așa, urmă capelanul și bău o mare înghiţitură. In 
legătură cu miracolul lichefierii, îţi voi dezvălui un secret. Făcu o 
pauză, deveni serios și își drese vocea: Sângele Sfântului 
Pantelimon nu s-a lichefiat doar la 27 iulie. Nu o dată miracolul 
s-a petrecut înainte de vreme... inspectorul nu fu mirat de cele 
ce îi spunea, fiindcă citise că același lucru se întâmplase și cu 
sângele Sfântului Genaro, dar era foarte interesat să cunoască 
opinia preotului. După o mică așteptare încordată, capelanul 
continuă: Anul trecut, în ajunul sărbătorii, călugărița sacristană 
lustruia relicvariul, când a observat că sângele Sfântului 
Pantelimon se lichefiază. Îmi amintesc figura uluită a călugăriței 
când a venit să-mi comunice... 

- Agitarea, părinte, agitarea! îi răspunse Mazeres care, 
contrar așteptărilor capelanului, nu dăduse vreo dovadă de 
surprindere. Călugăriţa, când a frecat relicvariul, trebuie că a 
produs mici agitări și acest fapt a făcut ca „sângele" sau ce-o fi 
ăla, să se lichefieze. Nu găsesc altă explicaţie. 

Imediat după aceea, inspectorul îi relată ceea ce citise pe 
internet în legătură cu substanţele tixotropice și faptul că 
declanșatorul lichefierii îl constituia energia mecanică aplicată 
acestora, chiar dacă mișcările ar fi fost neînsemnate. Capelanul 
îl ascultă cu mare interes. 

- Toată lumea vorbește mult despre internet. Asta îi dă 
Bisericii o mare bătaie de cap. 

Mazeres, ca să nu se abată de la obiectivul său, nu se lăsă 
dus de val și reveni la firul principal al conversaţiei. 

-Ce zic savanții despre acest fenomen al Sfântului 
Pantelimon? întrebă el. 

- Depinde, răspunse ambiguu părintele Mendez. Depinde de 
ce culoare sunt savanții consultați... Există explicaţii pentru 
toate gusturile... Dar, până acum, ca să spun adevărul, nu s-au 
realizat studii serioase. Dar ceea ce pot să-ţi confirm este că nu 
e vorba de nici un truc... 

- Așadar e vorba de un miracol? 

- În ceea ce mă priveşte, îi răspunse capelanul, nu-mi place 
să vorbesc despre miracole. Astea sunt cuvinte mari... Există 


SANGELE 55 


teologi care se îndoiesc chiar și de cele pe care le-a făcut Isus, 
așa că... Să spunem că e vorba de un fenomen anormal, 
ciudat... Înainte de a vorbi de miracol, ar trebui să se epuizeze 
toate căile de cercetare... Cardinalul nu respinge posibilitatea 
ca, în viitor, oamenii de știință să aibă acces la flacon, în cazul în 
care ne-ar fi restituit... 

- Ca să fie supus analizelor științifice, cum s-a făcut cu 
Sfântul Giulgiu? vru să clarifice Mazeres. 

- Pentru ce altceva, dacă nu pentru asta? 

- Dar asta prezintă riscuri. Şi dacă știința dă o explicaţie 
nefavorabilă sau descoperă o înșelătorie...? 

- Asta este și teama pe care o are cardinalul. Capelanul 
cobori tonul, ca și cum ar fi descoperit la vreuna dintre mesele 
alăturate un spion al arhiepiscopiei: Dogmele sunt formulări 
aride ale teologilor, încâlcite, care nu le spun nimic oamenilor. 
Credincioșii au nevoie de lucruri spectaculoase, care să-i 
impresioneze și să-i umple de uimire. Dacă renunţi la aceste 
lucruri, ce mai rămâne? 

- Încă mai avem credința omului simplu, spuse inspectorul și 
ceru alt rând de bere. 

- Câtă vreme a trecut, spuse capelanul, dornic să schimbe 
vorba, de când n-am mai stat la o terasă și să beau bere! Ce 
trist e să trăiești în mănăstirea aceea, singur, între patru pereţi, 
fără să vorbești aproape cu nimeni! 

Chelnerul strânse halbele și aduse altele noi, scoase de 
curând din frigider, încununate cu spumă și aburite de reci ce 
erau. g 

- În sănătatea ta! Cum ai zis că te cheamă? Ah, da. Julián. În 
sănătatea ta, Julián, pentru prietenia noastră. 

Capelanul şi Mazeres se simpatizau unul pe celălalt. 
Inspectorul a profitat de acest sentiment reciproc ca să se 
plângă de faptul că superiorii săi au dat uitării cazul închis într- 
un dosar și că el hotărâse să continue ancheta pe cont propriu 
până la capăt. Părintele Mendez ghici că prietenul său îi cere 
voalat ajutorul. 

- Atât de mult te preocupă adevărul? îl întrebă el. 

- Cel legat de acest caz, da; și nu știu de ce. Este ca o 
presimţire. 

- Înţeleg, spuse şi îl bătu de câteva ori pe umăr. 


SANGELE 56 


8 

În ziua aceea, la ora care urma mesei de prânz (pe care unii 
mai mult, alţii mai puţin o petreceau trăgând un pui de somn), 
Mazeres profită de ea ca să deschidă o revistă de scandal, 
cumpărată de curând de la chioșc, care anunţa pe copertă un 
amplu reportaj despre enigmaticul mort de la Mănăstirea 
Întrupării. Așezat comod la biroul său, cu storurile trase, în 
cămașă și descheiat la guler, începu să citească. Jurnalista, 
recurgând la cine știe ce fel de acte de corupţie, avusese acces 
la autopsie și o descria până în cele mai mici amănunte. 


Era marţi. La Institutul medico-legal se strânsese 
mult de lucru, așa cum se întâmplă la fiecare început de 
săptămână, și cu atât mai mult în acela, când se făcuse 
punte. Omuciderilor, sinuciderilor și morţilor 
neașteptate se adăugau accidentele de pe șosea și 
persoanele călcate de mașină în oraș. 

Tânărului de la Mănăstirea Întrupării (să-l numim X, 
fiindcă în momentul în care scriu încă nu a fost posibil 
să fie identificat) i s-a atribuit numărul din registrul de 
intrări și apoi a fost depus în camera frigorifică. Atunci 
când i-a venit rândul, a fost dus pe o targă în Aula B 
(una dintre cele trei săli de disecţii situată în subsolul 
clădirii), îmbrăcat în hainele în care fusese adus. Aula B 
este acoperită cu faianţă până în tavanul cu plăcuţe 
albe. Dispune de deschideri care dau în stradă la nivelul 
trotuarului (dacă cei dinăuntru privesc în sus, pot vedea 
picioarele trecătorilor), dar nu intră destulă lumină și 
încăperea trebuie luminată cu tuburi fluorescente 
aprinse încontinuu. Nu mă așteptam ca aceea să fie o 
încăpere primitoare, dar nici atât de dezagreabilă și de 
înspăimântătoare. Lipite de pereţi, sunt dulapuri de 
sticlă și mobile albe pline de fierăstraie, foarfeci și alte 
instrumente specifice chirurgilor. Deasupra, postere 
imense în culori cu bărbaţi și femei cu pielea jupuită, 
exhibându-și anatomia din faţă și din spate, și care 
amintesc de acele afișe care se văd în măcelării, ce le 
arată clienţilor diferitele părţi și tipuri de carne din care 
se compune o vacă sau un miel. Pe alt perete, care nu 
avea afișe, erau mici spălătoare din oţel inoxidabil și un 


SANGELE 


ceas mare, rotund, cu cadran alb și limbi și cifre negre. 
Sala (cu lumină lăptoasă, fără strălucire, și un puternic 
miros de dezinfectant), s-ar fi zis că-i lipsită de aer. Era 
sinistră, cu o atmosferă neliniștitoare și tulburătoare. Cu 
atât mai mult cu cât persoanele care se mișcau prin ea 
nu proiectau nici o umbră. Tânărul X a fost așezat pe o 
masă de oţel, rece, asemenea cadavrelor care erau 
scoase din compartimentele frigorifice. Au intrat imediat 
două infirmiere și medicul legist, toţi îmbrăcaţi în halate 
verzi și cu bonete de aceeași culoare, conversând 
amical cu voce tare. Poate că veneau de la barul din 
colț, unde băuseră o cafea. 

- Haideţi să vedem ce avem aici, spuse medicul 
legist cu o naturaleţe lipsită de griji, în vreme ce își 
potrivea mănușile. 

Infirmierele, sub privirea medicului, începură să 
dezbrace mortul fără menajamente, recurgând la 
foarfeci și tăind cracii blugilor, prea strânși pe corp ca să 
poată fi scoși altfel. 

- Trebuie să fie de-o vârstă cu noi, spuse una din ele, 
reducându-și din ani. 

- Un tânăr foarte chipeș, comentă cealaltă, scoțându- 
i boxerii. 

Când dezgoliră complet trupul (li se părea adormit), 
doctorul puse magnetofonul în funcţiune și începu să îl 
descrie cu amănunte profesionale, începând cu capul și 
terminând cu unghiile de la picioare. Fără să aibă 
nevoie de un centimetru de croitorie, a știut care îi erau 
măsurile. 

- Bărbat, rasă albă, 1,80 înălțime și 80 de kilograme 
greutate. Vârsta între 25 și 30 de ani. Piele deschisă la 
culoare, bronzată la soare pe aproape tot corpul. Cap 
nici mare, nici mic; bine proporţionat. Păr lung, blond, 
închis la culoare și retușat cu vopsea. Faţă cu pomeţi 
fini, bărbie rotunjită și trăsături armonioase. Ochi de 
culoare albastru cenușiu-deschis. Sprâncene fin arcuite, 
nu foarte dese și pensate. Gene lungi, ondulate cu 
placa. Dantură sănătoasă, cu dinţi destul de mari. Lasă 
impresia, la prima vedere, că a purtat o anumită 
perioadă de timp aparat dentar, mai curând din 


57 


SANGELE 58 


cochetărie, decât din necesitate. Buzele au suferit un 
anumit gen de intervenţie dermo-estetică pentru ca săli 
se mărească volumul. Gură mare, dar foarte bine 
proporţionată faţă de ovalul figurii. Acești dinţi și buzele 
voluptuoase, pe care le-am descris, lasă să se 
presupună că mortul avea probabil un zâmbet 
fascinant. Gât lung, fără să atingă genul Modigliani. 
Spate lat, foarte bărbătesc... 


Ajungând la acest punct, Mazeres nu putu decât să 
pufnească în râs. 

Păi, bine, jurnalista asta ori n-a citit niciodată un raport 
medico-legal, ori a inventat totul din mers... Cine i-o fi pus la 
dispoziţie aceste date...? 

Poate că datele nu erau cu totul exacte, dar nu încăpea nici 
cea mai mică îndoială că, născocite sau nu, cineva i le pusese la 
dispoziție sau le scosese dintr-un document oficial. O dată în 
plus, presa avusese acces la un dosar, care se presupunea a fi 
sub judice", înaintea funcţionarilor înșiși, responsabili cu acest 
caz, și îl vântura în cele patru zări cu cea mai deplină 
impunitate. Mazeres, indignat, știa că jurnalista aceea îi putea 
furniza niște informaţii pe care, era sigur, nu aveau să îi fie 
oferite la comisariat; fapt pentru care continuă lectura. 


Cele două infirmiere, după cum mi-au mărturisit 
chiar ele, au fost mirate de descrierile minuţioase pe 
care le făcea doctorul care, de felul lui, era concis, 
frizând stilul telegrafic. Nu au avut nici cea mai mică 
îndoială că acel trup, frumos și atrăgător chiar și după 
moarte, îl șocase și pe el. Mai târziu, când au derulat 
banda și au ascultat-o, medicul legist le-a dat ordin să o 
scurteze și să îi acorde terminologia adecvată. 


- Mi se pare că jurnalista, ca să-și justifice descrierile puţin 
verosimile, a scos din burtă această explicaţie... 


' Amedeo Modigliani (1884-1920), pictor italian, făcând parte din Școala de la 
Paris. Caracteristice pentru portretele sale sunt gâturile și figurile foarte 
prelungi. 

" în curs de cercetare (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 

Medicul făcu o mică pauză și profită ca să se șteargă 
de sudoare, deși în sală erau 4°C, și să-și curețe cu un 
șerveţel de hârtie lentilele ochelarilor care i se 
aburiseră. In acest moment precis, o muscă, despre 
care nimeni nu își explica în ce fel putuse ajunge până 
acolo, dată fiind cantitatea de dezinfectante care invada 
încăperea, zbură de mai multe ori pe deasupra 
capetelor lor și, după numeroase opriri și sărituri, se 
așeză pe mamelonul stâng al mortului, perforat cu un 
piercing de argint. 

Medicul legist menţionă această informaţie (cea a 
piercingului, nu a muștei), precum și tatuajul pe care îl 
avea pe braţul drept. 

- O svastică, spuse el pe un ton categoric și adăugă 
cu îndrăzneală: acest tânăr trebuie să fi fost nazist sau 
simpatiza cu aceste grupuri... 

Și trecu la explorarea pântecului. Aici, începură 
surprizele la care nimeni nu se aștepta. Pubisul, acoperit 
de păr blond, nu încăpea îndoială că fusese epilat de 
mâini experte cu luni în urmă, formând un triunghi 
minuscul. Atunci medicul legist a observat un fel de 
semn sub păr și a dat dispoziţie să fie ras. 

- Nu cu mașina. Cu săpun și cu lamă de ras. 

Pe măsură ce îl rădeau, apărea treptat, spre uimirea 
celor prezenţi, tatuajul unei muște de mărime 
superioară celei reale. 

- O muscă! 

De ani de zile, tatuajele (care odinioară se puteau 
vedea doar pe braţele marinarilor) ajunseseră foarte la 
modă în toată lumea. Desenele sunt dintre cele mai 
variate: dragoni demonici care se încolăcesc pe braţ, 
tigri cu colţi feroce gata să sară de pe umăr, zâne bune 
și vrăjitoare primejdioase, femei goale, androizi, cranii, 
Hristoși și diavoli, inscripţii și sigle enigmatice... 

- Cum de i-o fi dat prin minte să-și tatueze o muscă 
într-un asemenea loc? întrebară la unison cele două 
asistente. 

Doctorul, care nu avea nici cea mai mică îndoială că 
tatuajele, inclusiv acela, nu se făceau la întâmplare, 
întrebă la rândul său: 


59 


SANGELE 

- Ce semnificație o fi având? Un simplu capriciu? 
Semnul unei secte? 

Unii - jurnalista dădea versiunea ei personală - 
schitează cu  migală propriul desen și aleg 
amplasamentul în mod premeditat. Există găşti sau 
triburi urbane care își imprimă același tatuaj ca semn de 
neșters al apartenenței la o aceeași familie și are 
valoarea identică a jurămintelor de sânge. Ce fel de 
„muscă“ era aceea și ce semnificație avea ea? 

Medicul legist ceru apoi o lupă ca să studieze mai 
bine acel desen care îl tulbura și își dădu seama că, așa 
cum apărea în tatuaj, mica trompă a insectei și o parte 
dintre piciorușe se sprijineau pe rădăcina penisului. Nu 
reuși să lămurească multele îndoieli care îi veneau în 
minte și lăsă doar faptul consemnat. 

- Ce semnificaţie poate avea această muscă? insistă 
cu întrebarea una din asistente. 

- Priviţi aici! Cealaltă, fără să neglijeze disertaţiile 
care se ţineau, apucă mâna dreaptă a mortului și îi 
atrase atenţia doctorului: Îi lipsește o parte din unghie. 

Mâinile cu degete îngrijite erau poate prea frumoase 
pentru un bărbat. Unghiile trecuseră recent printr-o 
manichiură, nu numai pentru că pieliţele fuseseră 
înlăturate cu delicateţe, ci și pentru că purtau un foarte 
subţire strat de sidef. 

- | s-a rupt cea de la degetul mijlociu. 

Celelalte erau impecabile, fără cusur. In plus, nu se 
detecta nici un hematom și nici o zgârietură care te-ar fi 
putut face să te gândești la o acţiune violentă. 

- Poate că este vorba de o ruptură accidentală, în 
timpul ridicării cadavrului sau când a fost vârât în sac... 
a dedus medicul legist. O agăţare, fără intenţie, în 
hainele funcţionarilor... 

Un zgomot strident, care îi face până și pe 
profesioniști, oricât ar fi ei de obișnuiți, să li se 
strepezească dinţii într-un mod insuportabil, rupse subit 
liniștea încăperii. Fără urmă de îndoială, cadavrului din 
sala de alături i se tăia craniul cu fierăstrăul ca să i se 
extragă creierul. Medicul legist ridică vocea ca să se 
facă auzit și le spuse asistentelor sale să cheme 


60 


SANGELE 61 
fotograful înainte de a continua autopsia. El însuși ajută 
la punerea la punct a cadavrului și la aranjarea capului 
în așa fel încât să pară al unei persoane adormite. Nu 
existau răni, zgârieturi, leziuni, mici echimoze, anomalii 
congenitale sau din pricina vreunei boli de care să 
trebuiască să facă menţiune în scris, doar găurica de pe 
ceafă, de care se va ocupa mai pe îndelete după aceea. 

- E importantă mai ales o bună imagine a chipului, 
insistă el pe lângă fotograf. Nu cunoaștem identitatea 
acestui tânăr. Nu avem nici o informaţie despre el. Așa 
că ia un cadru bun, pentru că fotografia pe care i-o vei 
face va fi de mare ajutor. 

Pe fotograf, deși era obișnuit să vadă cadavre în 
pielea goală, l-a impresionat cel pe care îl avea în faţă și 
i-a făcut plăcere să îl privească, ascunzându-se în 
spatele aparatului de fotografiat. Odată realizate pozele 
chipului și ale tatuajelor, medicul legist se concentră pe 
ceafa cadavrului, locul prin care pătrunsese moartea. 

Dacă fiecare gen de moarte prezintă caracteristici 
aparte care rămân imprimate pe piele, în ţesuturi și în 
organele interne, descoperirea mobilului și a asasinului 
este sarcina anevoioasă care pune la încercare iscusinţa 
poliţiei judiciare. 


Jurnalista L.S. descrisese scena ca și cum ar fi fost de faţă, 
recreând-o, fără îndoială, ca să astâmpere curiozitatea morbidă 
a cititorilor ei. Mazeres subliniase anumite paragrafe și, odată 
terminată lectura, rămase o bună bucată de vreme cu revista în 
mână. 

Anumite detalii, ca tatuajul svasticii pe braţul drept și 
împușcătura din ceafă, le avea deja arhivate în minte. Acum era 
unul în plus: musca! Asemenea medicului legist, și lui îi atrăsese 
foarte mult atenţia. O muscă tatuată exact acolo, repeta el 
întruna, așteptând ca mintea să găsească explicaţia. 

- O nouă enigmă, conchise el, ca și cum această scuză ar fi 
atenuat eșecul. 

Smulse cele două pagini din revistă și le păstră împreună cu 
alte hârtii în dosarul pe care îl deschisese ca să arhiveze tot ce 
avea legătură cu acest caz. Inchise sertarul cu cheia. 


SANGELE 62 


9 

Câteva zile mai târziu, când sosi la comisariat, Mazeres, cum 
avea obiceiul, se îndreptă spre barul de zi, unde ceilalți vorbeau 
despre fotbal sau răsfoiau presa în timp ce beau prima cafea pe 
ziua aceea, înainte de a-și începe fiecare lucrul. Barul de zi, aflat 
exact sub biroul comisarului Ortiz, era mic și puţin luminos. 
Avea un perete de sticlă care dădea într-o strâmtă curte 
interioară, unde probabil vreun director, ca să o înveselească 
puţin, a avut ideea de a instala o fântână înconjurată de flori 
(poate că marile centre comerciale care au apărut după aceea i- 
au copiat ideea). Trecuseră ani buni de când florile din mica 
grădină, fără să se veștejească pentru că erau din plastic, își 
pierduseră strălucirea, iar jetul de apă nu mai funcţiona. 
Fântâna se prefăcuse într-o imensă scrumieră în care toată 
lumea își arunca mucurile de țigară. Când intră în barul de zi, nu 
găsi larma din alte zile, ci pe colegii săi, care, în cerc restrâns, 
ascultau pe cineva care le relata o bârfă. judecând după 
murmurul surd, probabil că era vorba despre ceva foarte serios. 
Eliberarea fulgerătoare din funcţie a directorului Ortiz? 
Avansarea acestuia? Divorțul neașteptat al vreunui coleg? O 
hărțuire sexuală în care rolul principal îl juca vreun cunoscut? 
Nu se știe niciodată. Ce alte lucruri, se gândea el, puteau 
explica atâta mister? Se apropie. 

- Ce se întâmplă? îl întrebă cu voce joasă pe cel mai apropiat. 

- Şşşt, își puse acesta arătătorul pe buze. 

Inspectorul își ciuli urechile. Cea care vorbea era Rosario, o 
agentă foarte discretă și puţin amatoare de bârfe. Datorită 
maniei  bolnăvicioase a oamenilor cărora le place să 
povestească de mai multe ori aceeași istorie, Mazeres avu 
versiunea completă. Pe scurt: un cumnat al lui Rosario, fotograf 
oficial al Institutului medico-legal, îi făcuse niște confidenţe pe 
care ea, la rândul ei, le relata acum. Odată încheiată expunerea, 
Rosario scoase din geantă, în mare secret, niște fotografii. 

- Mi le-a furnizat cumnatul meu. Dacă se află la institut, o să-l 
scarmene bine. Așa că uitaţi-vă iute la ele și faceţi-vă că nu le- 
aţi văzut... 

Fotografiile, diferite imagini de la o autopsie, trecură din 
mână în mână. Toţi fură de acord că tânărul cu pricina era 
foarte bine făcut. Mai ales trei fotografii au atras atenţia. Cea a 
tânărului gol în întregime, cea cu tatuajul de pe braţ și cea cu 


SANGELE 63 


pubisul ras. 

- Ce e asta? repeta fiecare aceeași întrebare, când cea de-a 
treia fotografie ajungea în mâinile lui. 

Nu se arătară surprinși că pubisul tânărului apărea ras, un 
lucru normal pentru oricine răsfoia reviste erotice sau vizita 
frecvent unul dintre multele institute de înfrumusețare unisex, 
care deveniseră atât de răspândite. Cu siguranță că vreunul 
dintre cei prezenţi îl purta și el așa, poate chiar vopsit. Ceea ce 
îi surprinse era ciudatul desen al tatuajului. 

- Asta este faimoasa muscă despre care vorbesc revistele de 
senzaţie... spuse Rosario. După cum se pare, nimeni n-a știut să- 
i descifreze semnificația. 

- Poate că nici n-are vreuna, fu de părere Mazeres, fără să fie 
sigur de afirmaţia sa. 

- Inspectorul care se ocupă de caz, spuse Rosario și îi adresă 
o privire plină de compătimire lui Mazeres, nu i-a acordat 
importanţă. „Un tatuaj din capriciu“, a spus el. 


SANGELE 64 
10 

Amprentele digitale ale mortului nu coincideau cu nici una 
dintre miile și miile pe care poliția le păstra în arhivele sale. Pe 
această cale, noii responsabili cu anchetarea cazului nu 
ajunseseră la nici o concluzie și hotărâseră să cerceteze pista 
legată de muscă. Au vizitat atelierele de tatuaj din Madrid, iar 
rezultatul obţinut nu a fost unul încurajator. De dragul 
adevărului, trebuie spus că nici nu au depus prea multă râvnă în 
această căutare. Ajunși în impas, le-a sosit de la laboratoarele 
poliţiei o nouă informaţie. În fundul unuia din buzunarele 
pantalonilor mortului s-a găsit o minusculă bucată de hârtie 
mototolită și decolorată, devenită clei. Blugii, mai mult decât 
evident, fuseseră spălaţi cu acea hârtie înăuntru. În ciuda 
condiţiilor foarte proaste în care se găsea, a putut totuși să fie 

reconstituită în parte și să se salveze câteva litere: 


COR A. 
Chi 492 
Mag 3470 


Date fiind compoziţia și dimensiunile peticului de hârtie, 
caracterele tipografice, cerneala folosită etc., funcţionarii 
laboratorului nu au avut nici cea mai mică îndoială. Era vorba de 
o chitanţă de cumpărături. Nu le-a fost greu să o reconstituie și 
să completeze lipsurile: 


CORTEFIEL S.A. 
Chitanţa 03/564492 
Magazin 42473470 


După câteva verificări sumare, au ajuns la concluzia că acea 
chitanță corespundea achiziţionării unor pantaloni, poate chiar 
aceiași în care fusese găsită, cumpărare realizată cu luni în 
urmă într-unul dintre marile magazine pe care această firmă le 
avea la Valencia. Pentru inspectori, informaţia importantă nu a 
fost magazinul, nici obiectul cumpărat, ci orașul; și s-au deplasat 
acolo. Și-au dat osteneala mai multe zile să cutreiere capitala 
provinciei și localităţile limitrofe, vizitând toate atelierele de 
tatuaj. In fiecare seară, reveneau la hotel fără nici un indiciu. 
Eșecul repetat i-a descurajat și erau pe punctul de a abandona 


SANGELE 65 


investigația. Când mai erau de inspectat doar ultimele localuri 
de pe listă, le-a surâs norocul. În prima firmă pe care au vizitat-o 
în joia aceea, au putut citi deasupra intrării, scris cu o grafie 
complicată, cuvântul Tattoo. Pe partea laterală a peretelui 
coșcovit, de această dată cu litere de tipar, se specificau 
serviciile oferite înăuntru: „Tatuaje, Piercing și Micropigmentare 
Realizate de un Profesor Naţional și Internaţional. 30 de ani de 
experienţă. Spanish, Frenchs & English spoken“. Localul era 
situat pe o străduţă îngustă din El Carmen, celebrul cartier din 
partea veche a orașului, aflat nu foarte departe de muzeul cu 
același nume. Nimeni nu ar fi zis, văzând faţada pocită și 
murdăria caselor alăturate, că în locul acela își exercită meseria 
unul dintre cei mai reputați tatuatori, renumit în cadrul și în 
afara graniţelor spaniole. 

In micul vestibul de la intrare, niște băieţi în scurte de piele 
de care atârnau cele mai aiuritoare obiecte treceau în revistă 
repertoriul desenelor de care dispunea casa. Au rămas privindu- 
i. S-a ocupat de ei o fată, stând în picioare în spatele unei 
tejghele minuscule. l-au prezentat scopul vizitei lor și i-au arătat 
o fotografie pe care ea a luat-o și apoi a plecat înăuntru. 
Inspectorii, pe când așteptau, au răsfoit cataloagele, similare 
celor pe care le văzuseră și în alte părți. Peretele din spatele 
tejghelei era o oglindă mare, dintr-acelea care există în birourile 
de la poliţie și prin care se poate privi din cealaltă parte. Din 
spatele prăvăliei se auzea zgomotul șuierător al unor mici 
mașinării. Cu toată naturaleţea, ca să dea senzaţia că nu se 
simt observați, s-au privit în oglindă și și-au refăcut nodul de la 
cravată. 

- Șeful mi-a spus că în acest moment se află în mijlocul unei 
lucrări și că nu vă poate primi, îi spuse angajata și le înmână o 
carte de vizită a casei. Dacă nu vă deranjează, sunaţi mai târziu 
la telefon ca să stabiliţi o întrevedere. 

- De cine trebuie să întrebăm? 

Fata, care era stângace, a scris cu cea mai bună caligrafie a 
ei. 

- Heemskerck; Joseph Heemskerck, silabisi ea cu voce tare. 
lar acesta este numărul său personal de telefon. 

- Cam greu de pronunţat. German? 

- Nu. Olandez. 

In după-amiaza aceea, la ora stabilită, agenţii s-au dus acasă 


SANGELE 66 


la Joseph Heemskerck. Chiar el le-a răspuns la interfon și le-a 
deschis ușa. Numitul Heemskerck, un tânăr de vreo treizeci și 
ceva de ani (cel puţin atât părea), piele albă și ochi albaștri, 
capul ras, măsura în jur de unu nouăzeci și, contrar oricăror 
închipuiri, nu avea nici un tatuaj vizibil. Din primul moment, se 
arătă simpatic și primitor, făcându-le o bună impresie. 

- Dumneavoastră sunteţi cei cu „musca“, îi primi el cu un 
zâmbet. 

Apartamentul vechi, cu tavane înalte și pereţi zugrăviți 
fiecare într-o culoare, era mare, lipsit de gust și cu puţină 
mobilă. Au dedus în curând, după dezordinea care domnea, că 
amfitrionul lor locuia singur și că ordinea nu era una dintre 
virtuțile sale. Salonul, aflat la capătul culoarului, unde el i-a 
condus, avea un balcon cu jaluzele mobile care dădea spre Piaţa 
Rotundă. De acolo se vedeau acoperișurile tonetelor dispuse 
într-un cerc perfect în jurul fântânii. La ora aceea, piaţa, atât de 
plină de zarvă dimineaţa, era liniștită și pustie. Doar din când în 
când se auzea sunetul clopotelor de la bisericile Sfântul Martin 
sau Sfânta Catalina, din apropiere. 

-Vă ascult, spuse arătându-le o canapea și alungând în 
același timp motanul care, așezat acolo unde fără doar și poate 
era locul lui obișnuit, își rodea sau își scurta ghearele din spate, 
ori cel puţin așa părea. Afară, Belzebut! 

- Belzebut? repetă unul dintre agenţi. 

- Da, Belzebut, stăpânul muștelor, pentru că asta înseamnă. 
Ce coincidenţă! Nu-i așa? 

Motanul negru îi privi sfidător pe intruși prin crăpătura 
pleoapelor, le arătă colții, își înălță coada, își zbârli blana și fugi, 
scoțând un mieunat neplăcut. 

- După cum se vede, nu ne-a plăcut. 

- Animalele au reacţii inexplicabile, își scuză artistul tatuator 
motanul. Belzebut a fost întotdeauna foarte tandru cu musafirii, 
chiar lipicios prin familiarităţile pe care și le permite, dar are și 
el maniile lui... Nu știu ce-o fi mirosit la dumneavoastră... 

După acest incident, au revenit la motivul vizitei lor. 

- Ei bine, să vă explic... spuse unul dintre agenţi. După cum 
aţi aflat din ziare, acum câteva zile s-a găsit un om mort la 
Mănăstirea Întrupării din Madrid. Mort în împrejurări ciudate... 

- Ca să spun adevărul, îl întrerupse tatuatorul, nu mă 
interesează paginile cu fapte diverse... 


SANGELE 67 


- Presa, continuă agentul, n-a făcut prea mare publicitate 
cazului, ceea ce e demn de recunoștință. Judecătoarea de 
instrucţie, din motive evidente, a decretat secretul instrucției 
preliminare, iar noi, la rândul nostru, nu doream ca presa să 
divulge indiciile noastre... Chiar așa fiind, s-au produs scurgeri 
de informaţii... Intre datele pe care le deţinem este și cel al 
tatuajului dumneavoastră... Cert este că n-am ști să vă spunem 
cu exactitate ce anume căutăm... Dar, cum spune și proverbul, 
dintr-un fir de aţă poți ști cum e tot ghemul... 

- Ne-am gândit, continuă celălalt agent, arătându-i din nou 
fotografia, că pornind ancheta, aceasta poate fi o pistă, la fel de 
bună ca oricare alta... Ce va scoate la iveală? Nu știm... 

Tatuatorul, care se așezase pe un taburet în faţa lor, se ridică 
și luă cu el o scrumieră de cristal plină de mucuri de ţigară. Din 
bucătărie, se auzi vocea lui: 

- Un whisky? Şi pe când ei clătinau din cap vrând să refuze, 
adăugă: Sunteţi în timpul serviciului, bineînţeles. Dar, dacă veţi 
bea, eu n-o să spun nimănui. 

Pe măsuța de cristal din fața canapelei, tatuatorul așeză trei 
pahare, sticla și scrumiera goală. Işi turnă un whisky dublu pe 
care îl bău dintr-o înghiţitură și își aprinse o ţigară Winston. 

- Da, domnule, eu am făcut acest tatuaj, zise scoțând un nor 
mare de fum în vreme ce privea fotografia cu atenţie. Incă mai 
păstrez fișa pentru acest serviciu, și puse pe masă cartonașul pe 
care îl adusese de la atelier. Am obiceiul să deschid un mic 
istoric pentru fiecare dintre clienţii mei; nu se știe niciodată... 
Notez genul desenului pe care îl fac, dacă este al meu, dacă mi-l 
furnizează ei, partea din corp pe care s-a operat. Pielea nu este 
la fel pe tot corpul, unele părţi sunt mai delicate decât altele și, 
de asemenea, variază de la o persoană la alta, știți asta? Un 
tratament nu se poate aplica oricui fără deosebire. lar eu 
înregistrez toate aceste circumstanţe... După cum vă daţi 
seama, un tatuator este ca un fel de chirurg și trebuie să-și 
acopere bine spatele, în plus eu am încheiat o poliţă bună de 
asigurare. Uneori, sunt și eșecuri, și nu din vina mea, ci a 
clienţilor înșiși care nu își declară bolile sau alergiile și se pot ivi 
probleme de coagulare... Din orice motiv, ţi se poate înscena o 
porcărie... Cu fişele bine scrise și detaliate, ești mai bine 
apărat... In cazul care ne interesează, n-am avut nevoie să 
consult fișa. Imi amintesc foarte bine tatuajul și figura 


SANGELE 68 


individului. Deși nu mi-e ușor să-l identific în această fotografie a 
dumneavoastră... Atunci purta o barbă aranjată și o mustăcioară 
fină... Era olandez ca mine... Olandez ca mine, repetă domnul 
Heemskerck și, după ce scoase un alt nor de fum spre tavan, își 
continuă relatarea: vara lui 2003, luna iulie, cum spune fișa. S-a 
prezentat la atelierul meu un băiat tânăr, de douăzeci și ceva de 
ani, poate că în realitate să fi avut mai mult, înalt, blond, chipeș, 
cu o mustăcioară, mai curând un puf, care sublinia buza 
superioară cărnoasă, cu o bărbuţă foarte îngrijită, ochi albastru- 
marin... unul dintre tinerii aceia de care te ciocnești uneori într-o 
cafenea, în locul cel mai neașteptat, și frumuseţea lui aproape 
feminină te tulbură, te atrage de parcă ar fi o femeie, 
dumneavoastră mă înţelegeţi, nu-i așa? Ceva în genul acelor 
efebi pe care i-au imortalizat artiștii greci sau Michelangelo... 

- Domnule Heemskerck... Îl întrerupse unul din agenţi cu 
intenţia de a-i cere concizie. 

- Spuneţi-mi Joseph. 

Agenţii, nerăbdători, se foiră pe canapea. 

- M-a întrebat în engleză, continuă domnul Heemskerck, dacă 
îi pot tatua desenul pe care îl adusese cu el. Și mi-a arătat 
desenul unei muște, la fel, la fel cu acela... Eu, zâmbind, i-am 
răspuns în olandeză că da. „De unde ești?“ m-a tutuit el 
surprins. „Din Diemen“, i-am răspuns eu. Și l-am lămurit: „Un 
sat foarte aproape de Amsterdam“. Din momentul acela, am 
întreținut o conversaţie agreabilă, vorbind despre lucruri 
specifice compatrioţilor care se întâlnesc în străinătate. „Ce faci 
tu pe aici? Păi, vezi și tu, același lucru pe care-l făceam și acolo. 
Tatuez oameni. Și tu ce faci la Valencia?“ Și mi-a spus că era 
restaurator de opere de artă și că Rijksmuseum l-a trimis în 
interes de serviciu ca să colaboreze la restaurarea tabloului lui 
Bosch pe care îl avea muzeul din Valencia... 

- A lucrat, deci, la Muzeul de Arte Frumoase de aici? întrebă 
interesat unul din polițiști. 

Pot să vă spun doar ce mi-a spus el; eu n-am verificat 
niciodată; se opri și se întoarse când auzi un zgomot venind din 
mica bucătărie. 

Motanul, mișcând ritmic coada, de parcă ar fi fost un 
ștergător de parbriz, îi spiona de acolo. 

- Am privit îndelung desenul muștei și l-am întrebat dacă l-a 
scos din vreo natură moartă dintre multele care se găsesc la 


SANGELE 69 


Rijksmuseum. „A lui Hans Bollogier, din întâmplare?“ l-am 
întrebat eu. Îmi aminteam de tabloul său B/oemensti/leven. O 
vază mare cu lalele pe o masă; în această natură moartă 
apăreau un viermișor cu capul ridicat, un melc și o șopârlă 
mică... Nu eram sigur dacă artistul pictase și vreo muscă... 
Tânărul a clătinat din cap în semn că nu. „Ah, acum știu, i-am 
spus eu, asta este musca dintr-o natură moartă a lui Jan 
Brueghel cel Bătrân, cea care are o buburuză stând pe o frunză 
mare verde... Nu, n-ai nimerit-o nici de data asta, mi-a răspuns 
el și, după ce a făcut o mică pauză, a adăugat: Desenul acestei 
muște este scos din Tripticul Patimilor de Bosch, pe care îl 
restaurăm. Pe panoul din dreapta, cel al F/age/ării, un călău are 
pictată o muscă pe genunchi, ca aceasta.“ Așa mi-a spus. 

Motanul, de când fusese detronat, era neliniștit; nu făcea 
altceva decât să miaune și să dea târcoale în jurul polițiștilor, cu 
coada ţeapănă și spinarea la pândă, de parcă ar fi căutat prilejul 
de a-și recâștiga poziţia pierdută. Deodată, când socoti că sosise 
momentul potrivit, sări pe agentul mai în vârstă, înfigându-și 
ghearele în el. Acesta îl dădu la o parte. 

- Afară, afară, Belzebut! strigă tatuatorul și îl ameninţă cu o 
curea. 

Animalul, ca și data trecută, îi privi cu ochii săi fluorescențţi și 
plecă scoțând niște fornăituri. 

Omul cu Musca, să-l numim așa ca să ne înţelegem, reveni 
domnul Heemskerck la subiectul conversaţiei, se numea Pieter 
Breitner. 

- Pieter Breitner! repetară deodată cei doi agenţi, iar unul 
dintre ei își scoase carneţelul și luă notițe. 

Dezvăluirea identității mortului îi bucură mult și nu putură 
ascunde această impresie. Tatuatorul se gândi probabil că și el 
merita o răsplată, iar cu o înghiţitură de whisky era pentru el 
cea mai bună recompensă, pe care și-o luă singur. 

- Așa e mai bine, spuse el, plescăind din limbă, și își aprinse 
altă ţigară. Când am văzut azi-dimineaţă fotografia muștei, n- 
am avut nici o îndoială că e vorba de Pieter Breitner, 
compatriotul meu. Dar nu această fotografie mi-a adus aminte 
de el. Am alte motive pentru ca figura și numele lui să-mi fi 
rămas întipărite mai mult în minte decât tatuajul pe care i l-am 
făcut... Frumuseţea lui, cum v-am mai spus, mi-a lăsat urme. 


Natură moartă cu flori (în Ib. oland., în orig.) 


SANGELE 70 
Închid ochii și îl văd... Dacă mi-a rămas întipărit în minte, a fost 
datorită frumuseţii sale ambigue și a ciudăţeniei comenzii lui: 
Cine vine să-ţi ceară să-i tatuezi o muscă a lui Bosch, și încă să 
i-o tatuezi tocmai acolo? Eu am făcut tatuaje pe toate părţile 
corpului: pe față, pe lobul urechii, pe mușchii fesieri, în jurul 
ombilicului... Cu toate acestea, era pentru prima dată că mi se 
cerea un tatuaj acolo, exact de unde pleacă penisul... Ce sculă, 
Dumnezeule, n-am văzut niciodată așa ceva, o adevărată 
bijuterie! Când văzu că agenţilor nu le plăcuse comentariul, 
domnul Heemskerck îşi potoli înflăcărarea expresiilor şi 
continuă: Mai sunt alte lucruri ciudate pe care nu le voi uita 
niciodată. Imi amintesc de unul care mi s-a întâmplat la 
Amsterdam. Intr-o zi, a venit în atelierul meu o italiancă, foarte 
frumoasă, cu niște forme impresionante, să tot fi avut vreo 
patruzeci de ani, dar se ţinea foarte bine. A insistat să-i tatuez o 
cobră cu limba ei despicată în două și amenințătoare... 
Dumneavoastră știți, cobra este un simbol falic... Trebuia să fie 
ceva cumplit și excitant... Asta era ceva normal... Ciudat a fost 
atunci când, ca să stabilească locul potrivit pentru tatuaj, m-a 
făcut să mă dezbrac și să o încalec pe la spate pentru ca eu 
însumi să determin punctul de pe fese unde trebuia să îl imprim, 
astfel ca, văzându-l, ardoarea sexuală a amanţilor ei să 
crească. Și i l-am făcut, bineînţeles că i l-am făcut, dar au fost 
necesare multe ședințe... râse el. Când Pieter s-a privit în 
oglindă, a rămas foarte satisfăcut de lucrare. Din acel moment, 
n-aș spune că am devenit prieteni, dar venea câteodată să mă 
vadă și stăteam la taclale... Un tânăr de o frumuseţe 
tulburătoare; da, domnule. 

- Și nu l-aţi întrebat ce înseamnă acel tatuaj și de ce îl voia 
tocmai acolo? 

- Nu; un bun profesionist încearcă să-i facă pe plac clientului 
său, dar nu pune întrebări, trebuie să-și muște limba și să nu se 
lase condus de curiozitate... Mai târziu, când am căpătat 
încredere unul în celălalt, mi-a vorbit despre Fraţii întru Spirit 
Liber, confreria secretă căreia îi aparținuse Bosch și pentru care 
pictase panourile intitulate Grădina desfătărilor... Am presupus 
că tatuajul „muștei“ putea fi semnul de recunoaștere a 
membrilor acestei secte... 

- Secta Spiritului Liber? Şi Pieter aparținea acestei secte? 

- N-aș ști să vă răspund... Eu m-am mărginit să-l ascult, fără 


SANGELE 71 


să-i pun întrebări; nu mă interesa nici tema... V-am spus tot ce 
știu... Pieter mi s-a părut întotdeauna un băiat bun, cu multă 
imaginaţie și poate cu prea multă fantezie... 

După felul cum vorbea domnul Heemskerck, relaţia lui cu 
Pieter Breitner fusese ceva mai mult decât cea normală cu un 
client, iar whisky-ul, fără îndoială, îi răscolise niște amintiri 
plăcute. 

În cele din urmă, agenţii au putut să se întoarcă la Madrid cu 
ceva concret. Domnul Heemskerck le dezvăluise identitatea 
mortului și, fără să vrea, scosese la iveală alte necunoscute 
neliniștitoare. 


SANGELE 72 
11 

Viața din acel comisariat, ca în oricare altul, era una de 
rutină, dar nu monotonă. In fiecare zi se ivea o nouă problemă, 
diferită, oricât de mult ar fi semănat cu alta din ziua anterioară, 
și, pe deasupra, întotdeauna rămâneau treburi neterminate, 
dedesubturi de rezolvat. Mazeres, cum am spus deja, nu se 
resemna că fusese înlocuit în ancheta asupra cazului Sfântului 
Pantelimon și se neliniștea văzând ritmul din ce în ce mai 
anemic în care se desfășurau cercetările, preambul sigur la 
închiderea definitivă a dosarului. Contrar opiniei pe care 
superiorii săi își luaseră sarcina de-a o face cunoscută, cazul i se 
păruse din primul moment foarte important, încâlcit și misterios. 
Tulbure, acesta ar fi calificativul cel mai potrivit; și hotărî să 
continue pe ascuns și pe cont propriu o anchetă paralelă. 

O simplă relicvă să fie oare atât de importantă, încât să 
provoace un asasinat? 

Intrebarea, din ziua cu pricina, îl frigea ca un cărbune încins, 
fără ca explicaţiile pe care le auzea în comisariat să-l 
mulțumească. 

In după-amiaza aceea stabilise o întrevedere cu părintele 
Mendez. 

- Mă bucur foarte mult să te revăd, îi spuse capelanul, 
zâmbitor. 

Locuinţa lui era situată în incinta mănăstirii și consta dintr-un 
salonaș de vizite, un birou cu bibliotecă, dormitorul și baia. 

- Dispun de strictul necesar, îi spuse lui Mazeres care, de 
această dată mai îndrăzneţ, își vâra nasul peste tot, fără 
discreţie. Totul este redus la minimum, ca o casă de păpuși; dar 
curat și confortabil. 

Se așezară în birou. Pe peretele pe care inspectorul îl avea 
dinaintea lui atârna o Cina cea de Taină inspirată, prin situare și 
gesturile personajelor, de cea a lui Leonardo da Vinci. Nu era o 
litografie, ci un basorelief de ghips în culori vii, fabricat, fără 
îndoială, într-un atelier meșteșugăresc din Olot!. 

- Nu acesta este locul potrivit pentru Cina cea de Taină, îi 
spuse capelanul văzând interesul cu care vizitatorul său privea 
basorelieful. Acasă, îl aveam atârnat în sufragerie, care este 
locul său potrivit. Când au murit părinţii mei, odihnească-se în 
pace, l-am adus, împreună cu alte bunuri risipite prin încăperi, și 


'Oraș în provincia Gerona din Catalonia 


SANGELE 73 
l-am pus aici. Ştiai că Leonardo da Vinci a întreținut relații 
sentimentale cu Jacobo Saltarelli, tânărul model care i-a servit 
ca să picteze chipul Sfântului loan? 

Pe acelaşi perete atârna portretul de la nunta părinților săi. 
Prin geamul plin de praf se puteau observa ravagiile timpului 
asupra fotografiei. 

- Sunt atât de singur! repetă tânguirea pe care i-o făcuse 
deja în după-amiaza când băuseră bere împreună. 

- Nu spuneți asta. Nimeni nu e singur. Dumnezeu este un 
bun prieten. Dumneavoastră veți fi vorbind cu el în fiecare zi... 
inspectorul făcu apel la frazele stereotipe pe care le auzise în 
meditațiile celor din Opus. 

- Nu-ţi bate joc de mine, tinere. Capelanul devenise serios, 
dar își dădu seama că inspectorul nu vorbise cu rea intenţie. 

- Dumnezeu nu poate umple inima omului. Cine spune 
contrariul minte sau se înșală pe sine însuși. 

Părintele Mendez era un om cult, erudit, profund, care făcea 
o conversație plăcută; era una dintre acele persoane a căror 
prietenie merită să fie cultivată. In spatele vorbelor sale amare, 
Mazeres ghici cealaltă față a realităţii: un biet om care, 
ajungând la bătrâneţe, se simţea frustrat, dezamăgit de viaţă, 
lipsit de afecțiune... Se gândi, și fu pe punctul de a-i spune că 
acestea erau ravagiile pe care le pricinuia celibatul, dar rămase 
tăcut. Asta i-ar fi agravat și mai mult frustrarea. Fără să știe 
foarte bine de ce, îi veni în minte acea nerozie a marchizului de 
Peralta!: „Căsătoria este pentru soldaţii de rând și nu pentru 
statul-major al lui Hristos“... „Bietul stat-major al lui Hristos!“ se 
gândi el. 

- Bine. Și care erau lucrurile acelea despre care trebuia să 
mă consulți? 

Chipul capelanului își recăpătă zâmbetul său bonom, schiţat 
de buzele sale foarte palide, întredeschise. 

- Este vorba de Sfântul Pantelimon, începu inspectorul să 
vorbească. 

- Nici nu putea fi vorba de altceva, adoptă capelanul un ton 
între binevoitor și mucalit. Văd că te obsedează cazul. 

- Chiar așa, recunoscu el. Relicva Sfântului Pantelimon. 
Oricât îmi storc creierii, n-am de unde să o apuc... făcu o pauză 
și continuă. Să ne întoarcem la ziua cu pricina. Doi hoţi, unul 


! Titlul nobiliar purtat de întemeietorului Opus Dei 


SANGELE 74 


mort, care acum tocmai a fost identificat, și un altul care nu a 
fost prins, atacă această mănăstire... Ce caută? Bani? Asta e 
mobilul cel mai obișnuit al tuturor crimelor. Cu toate acestea, în 
ciuda faptului că aveau la îndemână obiecte de o valoare 
inestimabilă, n-au furat nimic... Au venit în mod deliberat după 
relicva sfântului... Dar de ce au furat flaconul care conţine 
sângele lui, și nu relicvariul care conţine fluierul piciorului? Ce 
vă sugerează această alegere? 

Capelanul, surprins de întrebare, își luă o figură de parcă și-ar 
fi stors creierii, dar adevărul e că nu-i trecea nimic prin minte. 
Clătină din cap cu umilinţă, ca un copil care nu știe să răspundă 
la o întrebare din catehism. 

- Nici mie nu-mi trece nimic prin cap, continuă Mazeres. Cu 
toate astea, un lucru îmi este clar: până când nu vom dezlega 
secretul acelui relicvariu, nu vom cunoaște mobilul jafului și al 
crimei; iar fără mobil, vom orbecăi... 

- Nu mi-ai spus tu că poliţia a clasat cazul? 

- Mă rog, nu este chiar așa... Să spunem că ancheta a 
încetinit... Dar se pare că nu există o voinţă serioasă de a 
descurca ițele... Şi eu cred că nu-i a bună. Aș spune că în 
spatele întregii povești este ceva tulbure, dar nu fac decât o 
apreciere personală... 

În aceeași după-amiază, inspectorul sfârși prin a-l convinge 
pe capelan să îl ajute să rezolve cazul. Nu a fost nevoie să 
depună mari eforturi. Părintele Mendez, după ce ruginise atâţia 
ani între patru pereţi, văzu că i se deschide cerul. | s-a întâmplat 
ca acelor ghivece cu flori pe care proprietarii lor le uită în balcon 
și deodată, când sunt gata să moară pârjolite, vine un nor de 
vară și le face să înverzească din nou. 

- Am o presimţire, părinte Ángel, că în arhivele acestei 
mănăstiri se păstrează documente care ne pot oferi niște indicii 
preţioase... Mie nu-mi este ușor să ajung la ele și nici n-am timp 
să scotocesc... Dumneavoastră, în schimb, locuiţi aici, dispuneţi 
de tot timpul din lume și, de parcă n-ar fi de-ajuns, activitatea 
dumneavoastră nu va ridica nici o bănuială... Sunteţi persoana 
cea mai potrivită... 

- Dar ce tot spuneţi? 


SANGELE 75 
12 

În noaptea aceea, deși îşi luase pastiluta de Somnovit, 
capelanul nu putuse închide un ochi; era prea agitat pentru ca 
somniferul să poată avea vreun efect asupra sa. Viaţa lui, 
deodată, când se aștepta mai puţin, fusese dată peste cap, 
datorită inspectorului care știuse să îl îmbrobodească. In câteva 
ore trecuse de la plictiseală la o fascinantă activitate de 
cercetare. Diferenţa era considerabilă. Flaconul dispărut, pasajul 
secret, mortul și alte teme care, după cum bănuia, aveau să 
apară după aceea, constituiau un scenariu pasionant, capabil să 
însuflețească persoana cea mai deprimată. 

In dimineaţa următoare, la slujba pe care o oficia în fiecare zi 
înainte să cânte cocoșul din poiata călugărițelor, acestea 
observară deja ceva ciudat la capelanul lor. Și anume că citea 
textele liturgice mai de mântuială, că se mișca în altar cu mai 
multă vioiciune, s-ar fi zis chiar că pierduse acea fervoare 
lâncedă pe care o arăta când ridica ostia și le dădea 
împărtășania... „Dar ce-i cu atâta grabă pe omul ăsta?" 
Călugărița sacristană nu găsea altă explicaţie decât vreo diaree 
de vară despre care stareţa le prevenise cu câteva zile în urmă, 
la ora recreaţiei. Dar, nu. După slujbă, capelanul își luă micul 
dejun în sacristie, ca de obicei, apoi ceru permisiunea de a-și 
petrece timpul în arhivele mănăstirii. Asta chiar că neliniști 
comunitatea. 

- Acum v-a apucat să cercetaţi? îi spuse maica stareță 
privindu-l lung și încercând să îl tragă de limbă despre rostul 
acestui brusc interes. 

- Este din pricina celor întâmplate cu relicva Sfântului 
Pantelimon... 

- Nu cred că îi veţi găsi pe vinovaţi în vechile documente din 
arhivă. 

- Uneori, nici nu știi de unde sare iepurele. 

Mănăstirea nu dispusese niciodată de o bună bibliotecă. De 
ce ar fi avut nevoie călugărițele de ea? Le erau de ajuns 
predicile confesorului. Cea de acum, după grozăviile Războiului 
Civil, era foarte sărăcăcioasă. Nici călugărițele din ziua de azi nu 
arătaseră o mare preocupare pentru cărți. Nu se găseau decât 
liturghiere și manuale de rugăciune de interes scăzut și, într- 
adevăr, toate buletinele arhiepiscopiei legate pe ani. Cu toate 
acestea, mănăstirea poseda o arhivă destul de completă. Dacă 


SANGELE 76 


scotoceai cu răbdare, puteai da peste bule pontificale, scrisori 
ale regilor, registre de socoteli, jurnale particulare, cronici ale 
mănăstirii... Părintele capelan își petrecu dimineaţa scotocind pe 
rafturi, oarecum la voia întâmplării, și găsi mai multe cărți 
despre viața Sfântului Pantelimon. 

- Pentru moment, nu viața sfântului este cea care ne 
interesează, mormăi el. 

Era, de asemenea, un manuscris datat 30 august 1729, 
intitulat /nformare în legătură cu lichefierea sângelui gloriosului 
martir Sfântul Pantelimon. Îl răsfoi curios. Acel document 
cuprindea procesul pe care judecătorul inchizitorial Miguel 
Herrero Esquera dăduse ordin să-i fie intentat sângelui sfântului. 
Cei treisprezece teologi, specialiști în drept canonic și medici, 
care timp de șapte ani la rând au venit în ziua de 27 iulie la 
Mănăstirea Regală, mărturiseau că l-au văzut lichid și fluid în 
ziua aceea și condensat și dur după festivitate; și că acea 
lichefiere era un miracol și o minune și, ca atare, așa trebuia să 
fie considerat și venerat. 

„Aduce puține date noi“, spuse în sinea sa și lăsă 
manuscrisul la locul lui. 

Apoi își vâri nasul în dosarele în care călugărițele, foarte 
grijulii, păstrau de multă vreme crâmpeie din articole și alte 
hârtii care le cădeau în mâini, având legătură cu sângele 
Sfântului Pantelimon. Găsi unul foarte neobișnuit. După cum se 
părea, în 1988, un călugăr iezuit de la El Escorial crezuse că a 
găsit în lucrarea Tezaurul leacurilor secrete a lui Evonimo 
Philliatro, medic și naturalist din secolul al XVI-lea (tratat pe care 
călugărul însuși îl tradusese din latină), formula magică pentru a 
descifra secretul lichefierii. Astfel că, nici una, nici două, se 
pusese pe treabă, urmând pas cu pas indicaţiile pe care 
alchimistul le dădea pentru a duce experimentul la bun sfârșit. 

„Se iau trei livre! de sânge curat și roșu de la un bărbat foarte 
sănătos sau de la mai mulţi, având între douăzeci și cinci și 
treizeci de ani, o livră de spermanţet și tot atâta de măduvă de 
bou. Uleiul, astfel distilat, crește și crește odată cu Luna. De 
aceea este denumit «ulei de sfânt».“ 

lezuitul de la El Escorial, un alchimist modern, a obţinut o 
poţiune vâscoasă asemănătoare ciocolatei care își schimba 
culoarea. Într-un cuvânt, demonstraţia alchimică, după cum a 


! Veche unitate de măsură a masei variind între 400 și 460 de grame 


SANGELE 77 


mărturisit experimentatorul însuși, a fost un eșec categoric care 
s-a adăugat celor deja existente. 

Timpul trecea și, chiar dacă era adevărat că părintele 
capelan nu găsea nimic interesant, nu era mai puţin adevărat că 
nici nu se plictisea. 

- Câtă fantezie în jurul supranaturalului! spuse el și își scoase 
ochelarii. 

Când era pe punctul de a-și încheia activitatea detectivistă 
din ziua aceea, îi căzu în mâini o carte cu gravuri ale Mănăstirii 
Regale, editată în 1745. Işi petrecu timpul mai departe răsfoind 
planșele. Unele reproduceau foarte numeroasele relicvarii din 
mănăstire. Se așeză lângă fereastră, unde adia un vânticel 
răcoros și avea mai multă lumină. Își puse din nou ochelarii. Se 
opri la o gravură care copia un vechi relicvariu al Sfântului 
Pantelimon. Observă fiecare detaliu al desenului, realizat cu o 
daltă cu vârful foarte fin. După conversaţia cu inspectorul, 
vedea totul cu alți ochi. Relicvariul, un fel de fleșă de catedrală 
gotică în miniatură, era, după cum spunea textul scris în josul 
paginii, o prețioasă lucrare de orfevrărie din secolul al XVII-lea. 
Avea o formă piramidală şi era gol pe dinăuntru. În interior, 
avea o capsulă cilindrică de sticlă a cărei extremitate inferioară 
se încastra într-un inel metalic, astfel că recipientul rămânea fix 
și vertical. | se păru familiar, ca fiind același relicvariu pe care îl 
expusese de atâtea ori în altar. Nu observă nimic deosebit și era 
gata să întoarcă pagina; totuși, ceva parcă nu se potrivea și privi 
cu mai multă atenție. 

- Este același pe care îl folosim și azi, conchise el uimit, 
vorbind cu voce tare, dar văd ceva ciudat care nu se potrivește. 

Până la urmă, își dădu seama. Surprins de descoperire, îi 
telefonă fără întârziere inspectorului. Lui Mazeres nu îi trebui 
mult ca să vină fuga la mănăstire. După ce îi înșiră cu entuziasm 
diferitele cercetări pe care le realizase, capelanul se opri asupra 
celei care i se păruse cea mai ieșită din comun. 

- Acest relicvariu, Juliân! și îi puse dinainte cartea cu gravuri. 

- Ce are acest relicvariu? Nu e același pe care l-au profanat 
hoţii? 

- Nu tocmai. E ceva la el care nu se potrivește... 

- Ce vreţi să spuneţi? 

Mazeres continua să nu înţeleagă. 

- Uită-te bine. Nu e ceva care să-ţi atragă atenţia? 


SANGELE 78 


Părintele Mendez își puse arătătorul pe partea din gravură 
unde se afla problema, așteptând ca inspectorul, bun observator 
prin meserie, să o ghicească. Mazeres se uita fix la planșă. 

- Adevărul e că în ziua jafului nu m-am uitat cu atenţie la 
relicvariu, așa că îmi este greu să stabilesc comparații cu 
gravura... N-aș ști să vă spun. 

Capelanul se bucura să-l vadă pe prietenul său în 
încurcătură. Ca să-l ajute să găsească deosebirile, căută o 
ilustrată cu relicvariul, dintre cele care se împărţiseră în ziua 
sărbătoririi sfântului. 

- Compară relicvariul de pe ilustrată, care este o fotografie 
actuală, cu relicvariul de pe gravura din secolul al XVII-lea. Este 
sau nu este același relicvariu? întrebă nerăbdător. Vezi vreo 
diferență? 

- Eu, ca să fiu sincer faţă de dumneavoastră, îi răspunse el 
destul de supărat, trecându-și privirea de la o ilustrație la alta, 
nu văd nici o diferenţă între relicvariul de pe ilustrată și cel de 
pe gravură. In afară de faptul că relicvariul de pe gravură este în 
alb și negru, iar cel de pe ilustrată, în culori. 

- Diferenţa, dragă prietene, și aici capelanul vru să 
prelungească încă puţin suspansul, nu rezidă în relicvariul 
propriu-zis... Uită-te bine! 

Nepotrivirea pe care o sesizase capelanul nu consta în chivot, 
pe care îl privea Mazeres și la care s-ar fi uitat oricine. Cum îl 
văzu pierdut, interveni din nou. 

- Flaconul de sticlă, Mazeres! îi dezvălui el. Deosebirea se 
află la flaconul de sticlă din interiorul relicvariului. 

Inspectorul compară cele două reproduceri iar și iar, 
reproșându-și nerozia în forul său interior. 

- E adevărat! recunoscu el în cele din urmă. Capsula de pe 
gravura din 1745 este mai mică și mai îngustă. În schimb, 
capsula din relicvariul actual este mai mare și mai largă... Ca și 
cum ar fi fost supusă unei presiuni... Hoţii au trebuit să umble cu 
multă grijă ca să o scoată. 

- Ce îţi sugerează acest fapt? capelanul îl puse pe inspector 
în încurcătură. 

- Păi, nu știu... Îi răspunse și, ca să iasă din necaz, îl linguși: 
V-am spus eu că investigaţiile dumneavoastră se vor dovedi 
foarte preţioase. Continuaţi pe drumul acesta, ca să vedem 
dacă dăm peste vreun indiciu folositor. 


SANGELE 79 


În momentul acela, nici unul, nici celălalt nu știau dacă 
amănuntul descoperit (diferența de mărime între o capsulă și 
cealaltă) era relevant și ce semnificaţie ar putea avea; dar pe 
părintele Mendez descoperirea îl umplu de satisfacţie. 


SANGELE 80 


13 

În fiecare zi, primul lucru pe care îl făcea inspectorul când se 
trezea era să deschidă radioul și să asculte știrile, în timp ce se 
dichisea în baie. Apoi, ajuns în biroul său de la comisariat, 
deschidea ziarele la pagina cu fapte diverse și dădea piept cu 
pomelnicul de ciocniri, împușcături, atacuri în plină stradă, 
reglări de conturi între bande rivale... De la o vreme, Madridul 
încetase să mai fie orașul liniștit în care te puteai plimba la orice 
oră din timpul nopţii. Existau zone care deveniseră 
nerecomandabile chiar și în plină zi. In zori, se auzea urletul 
sirenelor poliției și ale ambulanţelor, ca niște animale în junglă. 
Rare erau zilele când nu se producea o moarte violentă. In 
dimineaţa aceea, în ciuda ştirilor deprimante de la radio, 
Mazeres se trezise binedispus. În noaptea din ajun, o ploaie cu 
găleata limpezise cerul și răcise atmosfera. La rubrica de fapte 
diverse, la radio se spunea că într-un bordel fusese găsit un om 
mort. Totul lăsa să se presupună, observa crainicul, că era vorba 
de moarte naturală, poate un infarct. Ştirea era concisă, de 
rutină, fără importanţă. „Ala a avut o soartă mai bună decât 
alţii“, îi spuse Mazeres chipului săpunit care îl privea din oglindă 
și și-l imagină pe bărbat îmbrățișat cu o femeie splendidă într- 
una dintre acele poziţii care îi făceau atât de multă plăcere. Să 
mori în timpul orgasmului trebuie să fie ceva nemaipomenit, o 
moarte foarte dulce. 

Când sosi la comisariat, cazul mortului de la bordel era 
relatat cu totul altfel decât auzise la radio. Mazeres se opri un 
moment dinaintea mesei lui Jorge. 

- Tu ai fost trimis să constaţi buclucul ăla? îl întrebă din 
curiozitate. 

- Bineînţeles. Și lucrurile nu stau așa cum s-a spus la radio. 
Nu, frate, nu... și cobori glasul. Nici mortul nu e un oarecare, nici 
bordelul, unul dintre cele multe... E vorba de cineva foarte 
important. Un arhiepiscop... 

- Un arhiepiscop? se miră Mazeres. 

- Nu știu de ce te surprinde. Cu ani în urmă, a fost găsit un 
cardinal mort într-o luxoasă „casă de rendez-vous“ din Paris... 
După cum s-a spus atunci, cardinalul a făcut infarct încercând să 
o izbăvească pe târfă. 

- Nu mă miră, răspunse și adăugă, pentru a da faptului un 
aer de firesc: implicarea unor preoţi și episcopi în scandaluri cu 


SANGELE 81 


femei sau în altele și mai rele nu e o noutate. Știu cu precizie 
din sursă sigură că, atunci când la Roma se ţin concilii de 
episcopi sau reuniuni asemănătoare, se observă o efervescenţă 
în localurile deocheate și în cluburile private. Unii purtători de 
sutană își fac de cap și se împărtășesc și dintr-ale trupului, și 
dintr-ale sufletului... 

- Câtă vreme nu fac nici un rău... Dar să nu fie ipocriţi. 

Dacă Mazeres a fost mirat, nu era din cauză că arhiepiscopul 
a vizitat un bordel, ci pentru că moartea l-a surprins într-un 
moment atât de puţin cuviincios. 

- S-a întâmplat în districtul Salamanca, foarte aproape de 
biserica iezuiţilor. 

- Sunt sigur că puţină lume din cartierul ăla ar fi bănuit ceva. 

- Nici nu vor afla. Nunţiul a avut deja grijă să mușamalizeze 
cazul... 

- Nunţiul...? 

Jorge - 25 de ani și un început foarte pronunţat de chelie, 
fapt pentru care optase să își radă tot capul ca să o ascundă - își 
încrucișă mâinile la ceafă, scoţându-și în evidență toracele 
puternic de jucător de rugby și lăsând la vedere petele de 
sudoare de la subsuori. 

- Arhiepiscopul era întins în pat, gol, după ce ejaculase... 
relată Jorge în detaliu, cu un ușor aer anticlerical. Probabil că a 
ajuns atât de grăbit, încât n-a mai avut timp să-și scoată gulerul 
preoţesc. Pe o măsuţă erau inelul și crucea de aur... Când am 
văzut scena, mi-a venit să mor de rușine. 

- Închipuie-ţi cum s-o fi simțind persoana interesată dacă s-ar 
vedea din cer sau din infern, cine știe de unde, pentru că treaba 
cu desfrâul este un păcat foarte grav... glumi inspectorul. 

- După cum am aflat, continuă Jorge, întâlnirea fusese 
stabilită la telefon cu câteva zile înainte... Și după numărul care 
a rămas înregistrat, am știut că apelul fusese făcut de la 
nunţiatură... 

- De la nunţiatură, zici? Ce imprudenţă! 

- Mă rog. Nu chiar de la nunţiatură. De la un număr privat 
care aparține nunţiaturii, preciză el. 

- Ce boacănă! Știţi despre cine este vorba? 

- După câte se pare, un mare mahăr de la Roma. 

Jorge știa să facă pe interesantul. 

- Povestește, povestește... 


SANGELE 82 


- În buzunarul hainei... 

- Haină, pe căldura asta...? 

- In buzunarul hainei... Desigur, stofă bună și croială 
impecabilă; costumul n-ar costa mai puţin de 2500 de euro. 
Habar n-ai ce bine era îmbrăcat individul... Am uitat să-mi notez 
numele croitorului. Cum îţi spuneam, în haină am găsit un 
pașaport eliberat de Vatican. 

Mazeres, ca să nu îl dezamăgească pe informatorul său, își 
manifestă surprinderea, adică tocmai ce aștepta acesta. 

- Vrei să spui că individul ăla era o înaltă personalitate de la 
Vatican? 

- Tu ai spus-o! Comisarul Ortiz a venit în fuga mare și primul 
lucru pe care l-a făcut a fost să-i telefoneze ministrului. Nu știu 
ce i-o fi spus ăla. Imediat după aceea, comisarul l-a sunat pe 
nunțiu. Cu toată viteza a sosit un secretar al nunţiaturii și, în 
același moment, o ambulanţă; și l-au luat cu ei... 

- Așa, nici una, nici două? 

- Am făcut ce ni s-a ordonat... 

- Nici medic legist, nici judecător de instrucţie...? 

- Absolut nimic. Nici măcar nu s-a deschis un dosar... Caz 
mușamalizat! lar aici nu s-a întâmplat nimic... 

- Aţi vorbit cu prostituata? 

- Ţi-am spus deja că treaba a fost mușamalizată. Top Secret. 
Pentru orice eventualitate, se va consemna faptul că a murit la 
nunţiatură, în patul său, în vreme ce spunea rozariul... 

- Ce întâmplare! Nici una dintre aceste eminenţe de la 
Vatican nu moare citind Playboy, zic și eu așa; toţi mor citindu-l 
pe Kempis sau spunând rozariul, comentă el ironic. 

Lui Mazeres i se păru foarte ciudat felul în care era tratat 
acest caz. Cu atât mai mult cu cât, nu cu multă vreme în urmă, 
se decretase tăcere absolută și în privința mortului legat de 
relicvă. 

- Ce se întâmplă aici? îl întrebă pe Jorge, după ce făcuse 
aceste observaţii. Să fie oare vreo legătură între un mort și 
celălalt? 

Timp de câteva minute, păstrară tăcerea. Jorge strivi în 
scrumieră mucul de ţigară, dar nu putu evita puternicul miros 
acru pe care îl răspândea. Mazeres, abuzând de încrederea pe 
care o avea tânărul în el, încercă să îl tragă de limbă. 

- Dacă tu ai fost cel care i-a luat pașaportul, înseamnă că știi 


SANGELE 83 


numele arhiepiscopului... 

- De unde știi că eu l-am căutat în haină? 

- Nu știu... Îi zâmbi el maliţios. Ai căzut în cursă ca un 
începător... Hai, ciripește! Cine este acel arhiepiscop? 

- E adevărat. Eu am fost cel care l-a controlat în buzunare... 
Dar cei de la nunţiatură au venit atât de repede, încât de-abia 
am avut timp să notez ceva. Să vedem. 

Jorge deschise sertarul de la birou și scoase un mic 
blocnotes. 

- Aici este. Se numește, se numește, răsfoi câteva pagini, 
John Sutherland. S-a născut în Irlanda, la 24 iunie 1937. 
Pașaportul diplomatic a fost eliberat în 1995... 

- John Sutherland! exclamă inspectorul. 

- ÎI cunoști? 

- Nu, dar îl știu după nume. Am auzit vorbindu-se despre el. 
Era membru în Opus și un personaj foarte important în Curia de 
la Vatican. Cred că lucra în Congregația Credinței, ceea ce 
înainte se numea Sfântul Oficiu sau Inchiziția. 

- Tu chiar că știi niște lucruri, îi spuse Jorge șugubăţ. Nu poţi 
ascunde faptul că ai învăţat într-un colegiu întemeiat de Opus. 
Sau poate că ne păcălești și aparțţii și tu Lucrării? 

- Arhiepiscopul Sutherland, continuă Mazeres fără să îl ia în 
seamă, era, după cum se spunea, prietenul personal al lui 
Pinochet și al părintelui Marcial Maciel, întemeietorul ordinului 
Legiunii lui Hristos... 

- Ăla care a fost acuzat că a comis abuzuri sexuale asupra 
propriilor seminariști? 

- Da, chiar el. 

- Grozave scrisori de recomandare! 

- Arhiepiscopul Sutherland a fost de altfel unul dintre 
promotorii scrisorii pe care Vaticanul a trimis-o în Anglia, cerând 
eliberarea lui Pinochet din motive umanitare, și cel care... 

- Ai văzut cum a sfârșit-o bietul de el... Il întrerupse Jorge, pe 
care nu-l interesau câtuși de puţin treburile preoţilor. Poate că 
de aceea s-a grăbit nunțiul atât de tare, ca nu cumva scandalul 
să răscolească din nou povestea cu episcopii pederaști... 

- Nu știu. Ţie nu ţi se pare totul foarte ciudat? spuse Mazeres, 
în vreme ce se îndrepta spre biroul său. _ 

- Julián, așteaptă un moment, îl opri Jorge. intr-unul din 
buzunarele arhiepiscopului am găsit și această bucată de hârtie. 


SANGELE 84 


Era foarte mototolită, de parcă ar fi făcut un ghemotoc cu 
intenţia de a-l arunca în primul coș de gunoi. Nu știu dacă 
prezintă vreun interes... 

Mazeres luă hârtia. Era o foaie cu pătrăţele dintr-un mic 
carneţel de însemnări pe care apăreau scrise cu creionul, ca o 
frază, următoarele litere: 


OLHALOLXOLOU 


- Îţi spun ceva aceste caractere? 

- Nimic. Doar că totul este foarte ciudat. 

Mazeres cobori glasul pentru ca nici unul dintre colegii care 
lucrau în aceeași sală să nu afle. Ştia din proprie experienţă că 
polițiștii sunt capabili să apese pe tastatură, atenţi la ecranul 
calculatorului pe care îl au în față și, în același timp, să 
urmărească o conversaţie care se poartă la trei mese mai 
încolo, fără să piardă un singur amănunt. Cu voce joasă, îi 
prezentă în linii mari bănuielile pe care le avea în legătură cu 
cazul relicvei și ancheta particulară pe care el și capelanul o 
puseseră la cale. 

- Așa că tu și capelanul... 

- Dacă vrei să intri în clubul nostru, vei fi bine-venit, îl invită 
în glumă. 

- Miroși ceva în legătură cu faptul că arhiepiscopul ar avea 
de-a face cu furtul relicvei și cu asasinatul din Mănăstirea 
Întrupării...? 

- Jorge, aici se întâmplă niște lucruri foarte ciudate și cineva 
din sferele înalte nu dorește să fie elucidate... Nu mă întreba pe 
ce mă bazez. Fler de câine poliţist care a îmbătrânit în această 
meserie. 

Jorge știa, ca toată lumea din comisariat, că ancheta asupra 
relicvei fusese, dacă nu întreruptă, cel puţin încetinită. Această 
practică nu era obișnuită, dar nici rară, mai ales dacă erau 
implicaţi politicieni sau personaje influente. 

- Doar nu crezi că acest arhiepiscop a fost unul dintre hoţii 
care au intrat în mănăstire și, pe deasupra, și asasinul... 

- Nici ca vârstă, nici ca rang nu-l văd târându-se prin canalele 
de scurgere... 

- Atunci, nu știu ce legătură ar putea exista... 

- Ei bine, probabil că există, sunt aproape sigur, îi răspunse 


SANGELE 85 


Mazeres. Poate că a fost creierul care a urzit totul... În plus, 
continuă el, ia aminte la câteva amănunte: Ce făcea 
arhiepiscopul Sutherland la Madrid? Călătorea incognito? Era 
cazat la nunţiatură? De ce purta hârtiuța aceea în buzunar? Ah, 
era să uit, de ce a murit...? 

Jorge rămase surprins de abilitatea cu care Mazeres își 
formula întrebările. Nu le putu reţine pe toate și rămase în 
minte cu ultimele. 

- Dacă s-ar fi cazat la nunţiatură, îi răspunse, mă gândesc că 
nunțiul i-ar fi înlesnit o distracţie sexuală mult mai sigură, nu ţi 
se pare? Tu știi că, în anumite ocazii, poliția însăși a pus la 
dispoziţie adrese discrete... 

- Şi cauza morţii? insistă inspectorul. 

- Un infarct, presupun... Nu mi s-a părut să fi prezentat vreun 
semn de violenţă... 

Apoi Mazeres adăugă ceea ce îl interesa cel mai mult: 

- Ei, ești dispus să-mi dai o mână de ajutor? 

Timp de câteva clipe, Jorge cântări propunerea. 

- Crezi că relicva aceea a Sfântului Pantelimon prezintă o 
importanţă atât de mare? Merită osteneala să te expui atât de 
mult? îi spuse în chip de unic răspuns. 

- Eu cred că da. 


SANGELE 86 
14 

Vechea gravură a  relicvariului Sfântului Pantelimon și 
fotografia cea mai recentă a aceluiași relicvariu deveniră pentru 
capelan jocul clasic al celor șapte greșeli, unde un bun 
observator trebuie să găsească deosebirile între două desene 
aparent identice. Părintele Mendez descoperise deja că 
diferența substanţială consta în capsulele de sticlă. Deosebire 
aproape imperceptibilă, dar care, cu ajutorul unei lupe, se vedea 
cu toată claritatea. Acum trebuia să facă încă un pas. Când 
fusese substituit flaconașul din relicvariu? Se spărsese cumva 
cel original și a fost înlocuit cu cel nou...? Se porni cu răbdare să 
treacă în revistă și să clasifice după date ilustratele și 
fotografiile relicvariului, care erau cu sutele în sertarele din 
arhivă, și ajunse la concluzia că flaconul de sticlă de pe gravura 
din secolul al XVII-lea se repeta an după an până în 1943. 
Incepând din acel moment, capsula relicvariului era cea actuală, 
cea pe care el o cunoscuse dintotdeauna. Părintele Mendez vru 
să se asigure bine, ca nu cumva descoperirea lui să sfârșească 
într-un foc de paie, și întreprinse noi cercetări. După ce lămuri 
toate lucrurile, îl chemă pe inspector ca să îl pună la curent cu 
teoria pe care o elaborase, după părerea lui, incontestabilă. 

- Cu toate că deosebirile de-abia sunt perceptibile pe 
fotografii, îi spuse el, reafirmându-și teoria, flaconașul care ne-a 
fost furat nu este același cu cel care a existat în relicvariu până 
în 1943, și insistă asupra datei. In anul acela s-a produs 
înlocuirea... 

Se aflau în aripa cu locuinţele capelanilor, în biroul părintelui 
Mendez. Mazeres, așezat dinaintea mesei de scris a părintelui 
Mendez, asculta atent explicaţiile acestuia, cu privirea aţintită 
pe pagina corespunzătoare din cartea cu gravuri. Data, după 
insistența cu care o sublinia capelanul, era probabil un element 
substanţial al investigaţiei, dar inspectorul nu ghicea care 
anume. 

- 1943. Nu e nevoie să repetaţi, răspunse Mazeres și îl 
întrebă: Ce s-a întâmplat în anul acela? Ce legătură are cu 
afurisita asta de relicvă? 

Capelanul avea împrăștiate pe biroul său nenumărate 
ilustrate și fotografii care reproduceau relicvariul. Işi scoase 
ochelarii cu jumătăţi de lentilă și, fără să răspundă la aceste 
întrebări, ieși să privească pe fereastră. In grădină, care din 


SANGELE 87 


acea parte se vedea aproape în întregime, câteva novice 
umpleau niște coșuleţe cu fructe din copaci, iar altele stropeau 
straturile înţesate de araci de care atârnau roșii frumoase, unele 
deja coapte. Mirosul de pământ reavăn urca până la fereastră. 
Deși, teoretic, călugărițele ar fi trebuit să muncească în tăcere, 
se auzeau foarte însufleţite și gureșe, umblând de colo-acolo cu 
vălurile lor albe fluturând în vânt. Era clar că, pentru ele, 
agricultura nu era altceva decât un amuzament. Maestra lor, 
așezată la umbra unei superbe magnolii, cufundată în cartea ei 
de rugăciuni sau poate prefăcându-se, închidea ochii. 

- Dacă ai strânge șurubul, comentă capelanul, stând cu 
spatele și abandonând pentru o clipă tema pe care o aveau pe 
tapet, și li s-ar aplica întocmai Regula, ca pe vremuri, 
mănăstirea s-ar goli cât ai bate din palme. 

Mănăstirea Intrupării, ca atâtea altele, a fost nevoită să-și 
completeze efectivele cu  drept-credincioase venite din 
străinătate, singura soluţie, dacă nu voia să-și închidă porţile. 

- Nu mai există vocaţie! se lamentă părintele. Nu mai intră 
studenţi în seminarii, și mănăstirile sunt azi adevărate spitale de 
geriatrie. Episcopii se folosesc de cei care vin din Est și din 
America Latină, dar ce vrei să-ți mai spun? Majoritatea acestor 
persoane n-au vocaţie, ceea ce se numește vocaţie. Vin în 
căutarea unei vieţi mai bune, și de îndată ce își rezolvă 
documentele... 

- E de înţeles, comentă Mazeres și adăugă fără pic de regret: 
Spania, părinte, nu mai exportă misionari ca pe vremuri. A 
încetat să mai fie rezerva spirituală a Occidentului, oricât de 
mult i-ar duce dorul unii cardinali... 

- Cum s-au schimbat vremurile! exclamă, melancolic, 
părintele Mendez. 

- Povestiţi-mi ce s-a întâmplat în 1943! Inspectorul, 
nerăbdător, readuse conversaţia pe făgașul dorit: Eu nu mă 
născusem încă... 

Capelanul părea foarte atent la ce se petrecea în grădină, dar 
după o vreme reveni la masa de lucru și se așeză. 

- Să ne aruncăm pentru o clipă privirea în urmă, spuse el, 
vrând să filosofeze. 1943. Aliaţii debarcă în Sicilia... Făcu una 
dintre acele pauze care îl iritau atât de tare pe inspector: Dar nu 
marile evenimente sunt cele care ne interesează pe noi, ci mica 
istorie a acestei mănăstiri. 


SANGELE 88 


- Ce s-a întâmplat în 1943...? insistă din nou Mazeres, din ce 
în ce mai nerăbdător. 

Capelanul apucă bastonul pe care îl avea lângă masa de scris 
și își sprijini mâinile în el ca și cum ar fi avut nevoie să își 
rezeme tot trupul. Inspectorului i se păru că în toată povestea 
era mult teatru. 

- In 1943, începu să vorbească asemenea unui profesor care 
ţine o lecţie, nici tu nu erai născut, nici eu nu eram capelan la 
Mănăstirea Întrupării, nici măcar nu trăiam la Madrid... După 
cum bănuiești, nu puteam ști decât foarte puţin din ce s-a 
întâmplat cu  relicvariul. De aceea am recurs la cronica 
mănăstirii. 

Mazeres, care se lăsase de fumat (depunea multă voinţă și 
nu prea mult entuziasm), scoase niște bomboane cu mentă și, 
după ce-i oferi și părintelui Mendez, își vâri una în gură, aspirând 
prospeţimea. 

- Este pentru calmarea nervilor, dacă reușesc, mărturisi el. 

- In timpul Războiului Civil, continuă capelanul în timp ce 
dezvelea calm ambalajul de pe bomboana sa, nu știu data cu 
exactitate, milițienii! au intrat în Mănăstirea Întrupării ca la ei 
acasă. Incă mai există două sau trei călugărițe care au trăit 
acele întâmplări. Slavă Domnului, n-au dat foc mănăstirii, cum 
au făcut cu alte biserici; totuși, s-a pierdut mare parte din 
arhivă... 

- Dar în 1943 guverna Franco, observă, neliniștit, Mazeres. 
Războiul se terminase deja de patru ani. 

- Ştiu, știu. Să nu crezi că sunt dezorientat. 

Luă mapa umflată conţinând cronica, ce până atunci zăcuse 
într-un colţ al mesei, își puse ochelarii și căută anul cu pricina. 

- Această veche cronică este împărţită pe luni și pe ani, 
explică el, răsfoind-o; cum nu are o tablă de materii și nici nu 
știm cu precizie ce anume căutăm... Aici este... spuse el, 
oprindu-se la o pagină anume și trecându-i cartea. Cum scrisul 
de mână este mic și greu de descifrat, e mai bine să citești tu. 


25 mai 1943. 

Azi, de dimineaţă, doi ofiţeri germani cu grade înalte, 
aparținând SS, au venit la mănăstirea noastră. l-a însoţit 
tot timpul capelanul nostru, părintele Esteban Muño- 


! Membri ai anumitor corpuri militare sedentare formate din cetăţeni civili 


SANGELE 89 

Fierro. Printr-o dispensă papală, dusă la îndeplinire prin 
nunțiul Amleto Cicognani, a fost suspendată stricta 
claustrare a acestei mănăstiri, pentru ca ilustrele 
personalităţi să poată străbate toate încăperile noastre. 
Au vizitat biserica, galeriile de sus și de jos, grădina și 
capela relicvelor, unde au rămas vreme îndelungată 
admirând cu devoțiune numeroasele moaște pe care le 
păstrăm acolo. În cele din urmă, la vorbitor, 
preacuvioasa maică stareță, înconjurată de toată 
comunitatea, i-a salutat cu efuziune și a stat câteva 
clipe de vorbă cu ei. 


- Ajunge, spuse capelanul și, cu mâinile sprijinite în baston, 
rămase cugetând la acel text. Apoi adăugă: Concis, dar plin de 
sugestii, nu ţi se pare? Pentru că inspectorului, rămas cu 
manuscrisul deschis în mână, nu îi veni în minte nici un 
comentariu, continuă: Te întrebi poate cine erau acele personaje 
din SS cărora nunțiul papei Pius al XII-lea! le-a făcut onoarea să 
ridice stricta claustrare a mănăstirii și care a fost motivul vizitei 
lor. 

Inspectorul auzea, dar nu asculta. Privirea lui pierdută trăda 
faptul că se gândea în altă parte. 

- Cine a fost acel capelan Mufo-Fierro care i-a însoţit pe 
ofițerii SS? spuse el în cele din urmă, ca și cum această 
întrebare pe care capelanul nu o formulase ar fi fost pentru el 
cea mai importantă. 

- Mufo-Fierro? și îi răspunse, vrând să fie laconic: Un fascist, 
prieten al lui Franco. A ajuns arhiepiscop militar. Cu asta cred că 
ţi-am răspuns la întrebare. 

Inspectorul continua să cugete fără să mai adauge vreun 
comentariu. Capelanul, care îl privea pe deasupra jumătăţilor de 
lentilă, își continuă expunerea: 

- Călugăriţei care a scris scurta știre din cronică nu i-a scăpat 
faptul că părintele capelan Muño-Fierro și ofițerii SS s-au încuiat 
în capela relicvelor „vreme îndelungată“. O subliniază în mod 
deliberat... Simplă „devoțiune“, cum scrie ea...? 


' Eugenio Pacelli (1876-1958), devenit papa Pius al XII-lea între 1939-1958. 
Deși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a acordat ajutor multor 
cetățeni evrei, i se reproșează „tăcerea“ oficială față de atrocitățile regimului 
nazist. 


SANGELE 90 

- Probabil că s-a întâmplat ceva, fără doar și poate, fu de 
acord Mazeres, așteptând ca părintele capelan să nu mai 
abuzeze de pauze de suspans. 

- Dragă prietene, de la acea enigmatică vizită din 1943, și 
aici părintele Mendez sublinie din nou data și adăugă cu un aer 
solemn: Capsula relicvei Sfântului Pantelimon nu mai este 
aceeași. 

- Vreţi să spuneţi că de la vizita la mănăstire a ofițerilor SS s- 
a produs o înlocuire a flaconașelor din relicvariu? 

- Exact. Asta este ceea ce afirm. 


SANGELE 91 


15 

Când era acasă și nu avea altceva mai bun de făcut, 
inspectorului Mazeres îi plăcea să intre pe internet. Naviga în 
căutare de informaţii sau ca divertisment, în majoritatea 
cazurilor, fără o ţintă precisă. Cu anumite ocazii vizitase săli de 
chat. Colegii de la comisariat i-au atras atenţia să aibă grijă 
pentru că lumea virtuală era plină de „troieni“... În seara aceea, 
intrigat după conversaţia cu părintele Mendez, ieși din 
comisariat cu o idee fixă. Ajuns acasă, se așeză în faţa 
monitorului și tastă pe Google cuvântul „Hitler“. Peste câteva 
secunde, i se aducea la cunoștință că acest termen apărea citat 
de 6 970 000 de ori. 

- Ce nebunie! 

Cum era de imaginat, inspectorul nu dispunea de timpul 
material (ar fi avut nevoie de mai mulţi ani), nici nu avea 
răbdarea lui lov ca să se pornească să cerceteze nici a suta 
parte din materialul acela. Se lăsă dus de val și deschise adrese 
web la întâmplare, trecând de la un link la altul. În cele din 
urmă, dădu peste o pagină care ar fi putut avea legătură, chiar 
și de departe, cu povestea celor din SS și relicva Sfântului 
Pantelimon. 


La 21 octombrie 1940, Heinrich Himmler, 
Reichsführer! SS, a sosit la Madrid într-un tren special. 
La gară îl aștepta Serrano Sufer, ministrul afacerilor 
externe, cumnat al lui Franco și om puternic al 
regimului fascist spaniol. Când Himmler a coborât din 
tren, doi băieţi gătiţi cu uniforme naziste i-au înmânat 
fiecare câte un buchet de flori. Lumea care umplea 
peroanele până la refuz știa că Himmler era unul dintre 
oamenii cei mai puternici ai Reich-ului. Scopul oficial al 
vizitei sale era coordonarea securităţii pentru întâlnirea 
dintre Franco și Hitler, care urma să aibă loc peste două 
zile la Hendaye"... 

Himmler s-a întâlnit cu dictatorul spaniol și a obţinut 
cele mai ample garanţii pentru ca Gestapo-ul să poată 
acționa cu toată libertatea pe teritoriul spaniol. Era 
modul prin care Franco îl răsplătea pentru predarea 


' Conducător pe întregul Reich (în Ib. germ., în orig.) 
" Localitate în sudul Franţei, în Pirineii Atlantici, punct de frontieră cu Spania 


SÂNGELE 92 
republicanilor refugiaţi în Franţa... 


Pe inspector îl interesă tema prin lumina pe care ar fi putut 
să o aducă în cazul relicvei și, cu toate că autorul scrierii îi era 
necunoscut (istoric sau un simplu curios), continuă lectura. 


În vreme ce conducătorii fasciști spanioli călătoreau 
spre Hendaye, în 23 octombrie, Himmler s-a îndreptat 
spre Barcelona. Şi, de acolo, la Montserrat. 


- N-a asistat la întâlnirea istorică...! fu surprins Mazeres. 
Atunci, de ce-a venit? Era mai important Montserrat decât 
Hendaye...? Ce interes putea prezenta pentru el acea abație? 

Continuă să citească textul de pe ecran. 


În vizita sa la Montserrat, Himmler a fost însoţit de 
generalul Karl Wolf, șeful statului său major, și de o 
suită de 25 de ofiţeri din SS... și avea cu el cartea lui 
Otto Rahn Curtea lui Lucifer... Generalul Karl Wolf și 
protejatul său Otto Rahn erau pasionaţi de ezoterism și 
au reușit să îl entuziasmeze și pe Himmler și, prin 
intermediul acestuia, pe Hitler însuși... 


Mazeres auzise vorbindu-se despre Hitler, Gestapo și al 
Doilea Război Mondial acasă și pe stradă, dar acesta nu fusese 
niciodată un subiect care să îl pasioneze. Văzuse filmul Procesul 
de la Nürnberg al lui Stanley Kramer, în care Spencer Tracy îl 
întruchipa pe judecătorul american Haywood, dar de-abia ar fi 
știut să spună ceva despre personajele care fuseseră judecate 
de acel tribunal. Doar acum, că SS-iștii ieșiseră la iveală în 
legătură cu cazul relicvei, începu să fie interesat de această 
temă. Scurtele rânduri pe care tocmai le citise l-au impresionat 
și i-au trezit curiozitatea. 

„Cine era acest Otto Rahn și ce interes putea prezenta 
Curtea lui Lucifer pentru ca Himmler să o poarte tot timpul cu el 
drept carte de căpătâi?“ se întrebă el uimit când văzu că acel 
cortegiu care se deplasa la Montserrat semăna mai curând cu 
un club de ezoterism decât cu o misiune militară. 

Inspectorul își continuă cercetarea pe internet și nu trecu 
mult până să obţină informaţii suficiente pentru obiectivul pe 


SANGELE 93 


care îl urmărea. Află că Otto Rahn se simţise de foarte tânăr 
fascinat de istoria catarilor. Că din 1929, timp de trei ani 
consecutiv, petrecuse lungi perioade în Pirinei și în Languedoc, 
tărâmuri catare prin excelenţă. Că în 1933 a scris Cruciada 
împotriva Graalului, prima sa carte, în care semnala faptul că 
numiții catari au fost păzitorii Graalului, din care extrăgeau 
lumină și cunoaștere și că, în secolul al XIII-lea, Biserica de la 
Roma, râvnind la acest obiect sacru, a dezlănţuit împotriva lor 
ceea ce s-a numit „cruciada împotriva Graalului“... Rod al 
studiilor sale, Rahn se hazarda în ipoteza conform căreia, în 
acea regiune din Franţa, au fost păstrate două Graaluri diferite. 
Unul ar fi cupa în care Isus a băut la ultima sa cină și pe carea 
păstrat-o losif din Arimateea. Celălalt Graal ar fi smaraldul căzut 
de pe fruntea lui Lucifer despre care vorbeau cele mai vechi 
tradiţii religioase provenind din Iran... Otto Rahn divaga și în 
legătură cu posibilitatea ca acel castel de la Montsalvat, descris 
în opera Parsifal, să fie în realitate castelul francez de la 
Montségur... Conform acestei legende, atunci când, după luni de 
asediu, fortăreaţa de la Montségur s-a predat, oștile papale nu 
au găsit nicăieri Graalul, pentru că, în noaptea din ajun, patru 
„perfecţi“! au reușit să scape din încercuire și să îl pună la 
adăpost... Care din cele două Graaluri a fost pus la adăpost: 
Sfântul Potir sau smaraldul lui Lucifer? Unde a fost depus? Dara 
existat vreodată un Graal...? Acestea erau marile necunoscute 
pe care Rahn dorea să le elucideze și care au început să îl 
intereseze pe inspector... 

In 1936, anul în care Himmler întemeia societatea Deutsches 
Ahnenerbe", Otto Rahn a intrat în SS. În anul următor, a publicat 
a doua sa carte, Curtea lui Lucifer, un ghid de călătorie iniţiatică 
prin toată Europa. In acest studiu, includea muntele Montserrat 
ca pe unul dintre locurile probabile unde ar fi putut ajunge 
Graalul catarilor (pentru arieni, o comoară a omenirii care 
cuprindea cunoștințele oamenilor-zei despre care vorbeau 
relatările antice). In 1939, Otto Rahn a murit sau a dispărut în 
mod misterios, așa cum dădeau alţii asigurări...? 

Biografia pasionantă a lui Otto Rahn se dovedea a fi la fel de 
încâlcită ca și legendele imposibil de povestit ale Graalului; cu 
toate acestea, lămurea într-un anume fel expediţia nazistă la 


Denumire dată conducătorilor spirituali ai catarilor 
Moștenirea Strămoșilor Germani (în Ib. germană, în orig.) 


SANGELE 94 


Montserrat, din anul 1940. Mazeres se opri din căutare și începu 
să își pună întrebări, așa cum îi stătea în obicei. Până unde l-au 
influenţat pe Himmler teoriile lui Rahn despre Sfântul Graal? Ce 
încerca să cerceteze Himmler la Montserrat? Căuta, așa cum 
sugerau unii, Lancea Sfântă, cu care soldatul roman Longinus i-a 
străpuns inima lui Hristos pironit pe cruce și pe care naziștii o 
considerau un talisman cu puteri miraculoase? Mazeres nu știa 
în momentul acela că Hitler, fascinat de lancea Habsburgilor 
(una dintre cele patru care își disputau autenticitatea în 
Europa), o deţinea deja din anul 1938. Căuta cupa tinereţii 
veșnice? Poate ceva mai prozaic, precum o comoară ascunsă, 
pe care cu un secol mai devreme au căutat-o, fără vreun 
rezultat, și trupele lui Napoleon? 

Paginile de pe internet consultate de inspector dovedeau că 
febra pentru Sfântul Graal nu era un fapt din trecut, ci rămăsese 
vie și în prezent. Unii continuau să scrie cărți voluminoase, chiar 
și teze suprarealiste. Alţii, așa cum o făcuseră Otto Rahn și 
însuși Himmler, călătoreau dintr-un loc într-altul în căutarea lui, 
vizitau munţi magici sau peșteri cu inscripţii enigmatice, făceau 
calcule și trasau linii ezoterice... Mazeres, după rătăcirile sale pe 
internet, își puse multe întrebări fără să ajungă la vreo 
concluzie, dar avu o presimţire. 

„Între vizita lui Himmler la Mănăstirea de la Montserrat din 
octombrie 1940 și cea a ofiţerilor SS la Mănăstirea Intrupării din 
mai 1943, după trei ani, trebuie să existe o legătură, își spuse 
el, lăsând monitorul în stand-by și începând să cugete. Această 
pulsiune ezoterică ce-i îndeamnă pe oameni să pornească în 
căutarea Graalului, oricât de iraţională ar părea, nu este mai 
puţin reală decât pulsiunea sexuală sau pulsiunea pentru putere 
pe care o resimt politicienii și care îi duce la războaie distructive 
și la moarte. Din nenorocire, nu raţiunea este cea care pune 
omul în mișcare, ci credinţa!“ 

Mazeres primise o educaţie catolică foarte intensă: în mediul 
familial, în parohie, la seminar și la căminul studenţesc al Opus- 
ului. Era de presupus că atâta cateheză lăsase o urmă aproape 
de neșters în adâncul fiinţei sale și că avea să fie toată viaţa lui 
un catolic convins; cu toate acestea, evoluţia sa personală nu o 
luase pe această cale. Pe măsură ce începuse să gândească pe 
cont propriu, să raţioneze, îi căzuse vălul de pe ochi, care-l 
împiedica să vadă, și, încetul cu încetul, începuse să se 


SANGELE 95 


debaraseze de credinţele primite, de parcă ar fi fost niște foi de 
ceapă care se decojeau. Acum, nu știa dacă este agnostic sau 
sceptic, nici măcar nu îl interesa prea mult chestiunea. 

După aproape o jumătate de oră de șovăieli dacă să intre sau 
nu, de teama unei posibile invazii a „troienilor", accesă direct un 
forum de ezoterism. Îl alese la întâmplare, unul dintre multele 
care populează reţeaua. Hotărârea lui nu se dovedi însă atât de 
necugetată cum i se păruse lui însuși. Cazul relicvei, faptul îi era 
din ce în ce mai clar, era înrudit cu această lume. Fără să stea 
prea mult pe gânduri, scoase din portofel hârtiuța pe care o 
găsise Jorge în buzunarul arhiepiscopului Sutherland și scrise 
primele patru litere din misterioasa inscripţie a cărei 
semnificaţie nu o cunoștea, ca să vadă ce se întâmplă: 


aipa 


Văzu cum caracterele apăreau pe rând, ca prin farmec, pe 
ecran, pe măsură ce le tasta unul după altul, cu mare grijă. 
„Oare și arhiepiscopul o fi un credincios ezoteric, iar fraza 
aceea, un cod secret încărcat de semnificație?" Răspunsul nu 
întârzie să apară. 

„Cine a scris asta?“ a tastat cineva care își spunea Leviatan, 
Dumnezeu știe din ce colț îndepărtat al planetei. 

„Eu“, a tastat Mazeres și, după câteva secunde, a adăugat: 
„Leviatan, ştii să descifrezi semnificația textului meu?" 

Rămase în așteptarea unui răspuns care să apară pe ecran. 

„L-ai scris tu și nu știi ce înseamnă...?“ 

Scrisul automat se opri. 

„Nu este al meu. Eu n-am habar...“ tastă Mazeres. 

„Mi se pare că aceste semne, sau ceva foarte asemănător, au 
apărut într-o biserică din Turcia. Nu-mi amintesc unde am citit... 
Şi tu de unde l-ai scos?“ 

Interesul pe care îl trezise în interlocutorul său anonim îl 
enervă pe inspector, ca atunci când, student fiind, jucase ouija' 
cu niște prieteni și i se făcuse foarte frică atunci când văzuse 
cum se mișca placa misterioasă și răspundea la întrebări, iar 


' Joc de societate format dintr-o tablă de lemn cu litere, numere și alte 
simboluri și o placă mobilă care se mișcă de la un semn la altul dând răspuns 
la întrebările participanţilor. Denumirea vine de la traducerea în franceză - 
oui - și în germană, norvegiană, suedeză - ja - a adverbului afirmativ da. 


SANGELE 96 
acum, amintindu-și scena aceea, fu cât pe-aci să întrerupă și să 
iasă de pe forum, dar continuă să scrie. 

„După cum vei înţelege, n-o să-ţi spun așa, cu una, cu două, 
unde și cum l-am găsit. O să-ţi spun doar că e vorba despre o 
parolă...“ încercă să eschiveze interpelarea și tastă în 
continuare: „Când discuţi pe forum, nu știi niciodată cu cine stai 
de vorbă... Nici tu nu mă cunoști pe mine, nici eu pe tine... și 
sunt mulţi nebuni din secte ciudate care umblă liberi peste 
tot...“ 

„Auzi, se supără interlocutorul său, nici vorbă despre secte 
ciudate. Cei care participăm pe forumul ăsta suntem oameni de 
încredere.“ 

„Ce zice Leviatan e adevărat", interveni alt internaut a cărui 
poreclă era Dante. 

„Leviatan este cumva cel care are ultimul cuvânt pe acest 
forum? El e șeful?“ întrebă Mazeres, constatând că ceilalți care 
erau on-line rămâneau tăcuţi sau participau puţin. 

„Nu, nu. Aici vorbim toţi, scrise Leviatan. Fapt este că ne-ai 
luat prin surprindere cu circul tău... Dacă preferi, am putea sta 
de vorbă pe chat.“ 

„În regulă", scrise Mazeres și corectă în continuare: „O să mă 
mai gândesc.“ 

„Dacă ai nevoie de mine, acum știi unde mă poţi găsi“, îi 
răspunse celălalt. 

În exerciţiul profesiunii sale, Mazeres cunoscuse persoane 
foarte chibzuite care, mai în joacă, mai în serios, până să se 
dezmeticească, erau vârâte până în gât în vreo sectă și nu le 
era deloc ușor să iasă și să se descotorosească de ea. Nu 
însemna că s-ar fi simţit intimidat, dar conversaţia la care 
participase îi produsese un fel de frison, același pe care i-l 
pricinuiau păianjenii. Deodată, scrisul automat se porni. 

„Ascultă-mă, Sibila (era numele pe care îl adoptase 
inspectorul). O să-ţi dau un sfat... Lasă cazul relicvariului așa 
cum e și nu-ţi mai băga nasul tău murdar unde nu-ţi fierbe 
oala...“ scrise cineva care își spunea Thanatos. 

Mazeres își îndepărtă degetele de tastatură de parcă l-ar fi 
curentat. Un alt participant la forum răspunse în locul lui. 

„La ce relicvariu te referi, Thanatos? Ştii tu ceva despre 
cuvântul complicat pe care l-a scris Sibila...?“ 

„Stiu ceva, dar nu pot spune... Asta care-și zice Sibila 


SANGELE 97 


duhnește a poliţist... Să-ţi spună el la ce relicvariu mă refer...“ 

„Eu duhnesc a polițist?“ scrise repede Mazeres. „Ce vrei să 
spui cu asta?“ 

„Tu știi despre ce vorbesc. Anchetează mai departe și o să 
vezi tu cum o s-o sfârșești...“ îl ameninţă Thanatos. 

Inspectorul avu senzaţia că s-a vârât în gura lupului. Faptul 
de a nu vedea chipul interlocutorilor săi, de a nu ști cu cine își 
pune mintea îl neliniști și îl sperie mult mai mult decât înainte. 
Închise calculatorul. Prin minte îi trecură nenumărate întrebări. 
Cum de știa numitul Thanatos ceva în legătură cu „afacerea“ 
relicvei? Rămase privind fix ecranul întunecat și trase o spaimă 
groaznică atunci când văzu, reflectat în acesta, imaginea unei 
persoane cu cagulă pe cap care îl privea din spate. Se întoarse 
terorizat. Dar nu era decât lampa care se reflecta în geam. 

- Doamne Dumnezeule, ce spaimă am tras! Am început acum 
să văd fantome peste tot... 

Inspectorul era un detectiv eficient și cu sânge-rece, cel puţin 
așa credea el, dar în clipa aceea teama pusese stăpânire pe el. 
Cu toată această agitaţie, aproape că uitase să mănânce de 
seară. 

Mercedes, menajera lui, îi lăsase în frigider un castron cu 
gazpacho, ceea ce îi făcea cel mai mult poftă pe zăpușeala din 
vara aceea, și mai multe feluri de cărnuri reci. Mercedes, o 
andaluză limbută și foarte gospodină, îi făcea curăţenie în casă, 
îi spăla îmbrăcămintea și îi pregătea cina; prânzul nu, pentru că 
obișnuia să mănânce în oraș, pe unde apuca. Avea grijă de el de 
parcă i-ar fi fost mamă. Mazeres puse mâncarea pe o tavă și se 
așeză în faţa televizorului. Era ora buletinelor de știri. Bolul cu 
gazpacho, plin până la refuz, îl bău dintr-o sorbitură, 
nemaiavând răbdare să rupă niște baghete, cum obișnuia. O 
aromă plăcută de oţet și chimen îi rămase lipită de cerul gurii. 
Trecu de pe un canal pe altul, într-un zapping involuntar. Puţina 
poftă de mâncare pe care o avea i se risipi la vederea unor 
imagini cumplite. Teroriștii ceceni aruncaseră în aer o școală 
rusească plină de elevi... Sute de victime nevinovate. Sânge și 
iar sânge... 

- Satul global a înnebunit... Barbariile naziștilor n-au rămas 
atât de departe după cum părea... Poate că omul este rău din 
fire și genele sale, cu trecerea secolelor, s-au modificat în ceva 
și mai rău... 


SANGELE 98 


16 

Inspectorul Mazeres se gândi că, pentru a nu-și îngrijora sau 
a-și compromite prietenii, cel mai prudent ar fi să ascundă 
pentru moment discuţiile pe care le întreţinuse pe forum. Totuși, 
pe de altă parte, recunoștea că singur nu putea duce la capăt 
ancheta care devenea pe zi ce trecea tot mai încurcată. Situaţia 
devenea greu de suportat, așa că, după ce cântări argumentele 
pro și contra, hotărî să vorbească. Așadar, profită de o după- 
amiază relativ liniștită în comisariat ca să iasă cu Jorge și cu 
Marc la o cafenea din apropiere și să le povestească cele 
întâmplate. 

- Pari foarte afectat. Speriat, cumva? îi spuse Jorge, după ce 
îl ascultase. 5 

- Speriat zici? Înspăimântat! Asta-i adevărul, mărturisi 
Mazeres. Şi totuşi nu sunt dispus să renunt. 

- Hai, omule, nu fi abătut, îl încurajă Marc, știi bine cât de 
fanfaroni sunt oamenii când se ascund în spatele anonimatului. 

Marc avea douăzeci și opt de ani, era de statură mijlocie și 
părul îi bătea în roșcat. Urmase studii medii și obținuse 
bacalaureatul în colegiul Turó din Tarragona, condus de oameni 
din Opus. Tatăl lui, un om de afaceri fără prea multe scrupule, 
nu găsise mentori mai buni pentru fiul său și le-a încredinţat lor 
educaţia tânărului. Acești preoţi, așa cum îi garantaseră niște 
apropiaţi ai Opus-ului, întreprinzători prieteni de-ai săi, aveau o 
viziune precisă și modernă despre afacerile aducătoare de bani, 
iar fiul său avea să iasă din colegiul acela un adevărat om de 
succes și cu prieteni buni, foarte utili pentru ziua de mâine. 
Marc, într-adevăr, ieșise de acolo un adevărat bărbat, dar un 
bărbat răspopit, sătul de liturghii, rozarii și spovedanii. Cu toată 
această alergie la tot ce miroase a sutană, nu mai câlcase 
niciodată într-o biserică. Își amintea de vremurile acelea cu un 
strop de  resentiment. Experiențele sale erau foarte 
asemănătoare celor trăite de Mazeres și îi ajutaseră mult să 
cimenteze o frumoasă prietenie. 

- Neonazistul de pe forum, că așa mi s-a părut, își expuse 
Mazeres concluziile la care ajunsese, trebuie să fie la curent cu 
cazul relicvei, avea date... Poate că a participat la jaf, poate a 
fost asasinul... 

- Prea mare coincidenţa, nu crezi? obiectă Jorge. 

- Nu te pripi, Juliân. Teama nu e un sfetnic bun și te face să ai 


SANGELE 99 


vedenii, îl dojeni Marc cu cordialitate. Trebuie să fii cu picioarele 
pe pământ și să nu umbli cu fantezii și cu presupuneri. 

- Ce vă povestesc eu vi se par simple presupuneri? 

- Ca să spun adevărul, și fără intenţia de a te contrazice, eu 
aș zice că da. 

- Trebuie să punem mâna pe puiul ăla de căţea! 

leșirea necontrolată suna forţat în gura inspectorului. 

- Cum dorești. Dacă așa o să fii mai liniștit... consimţi Marc. 

- Tehnic, nu e imposibil, spuse Jorge, înlesnindu-i treburile. 
Va fi de ajuns să-i aflăm IP-ul. 

- IP-ul? Mie să-mi vorbești pe înţelesul meu. 

- Ca să înţelegi, și îi explică în câteva cuvinte, IP-ul este 
cartea de identitate a unui calculator. Când Thanatos a intrat pe 
acel forum, adresa lui a rămas înregistrată. Același lucru s-a 
întâmplat și cu tine. Adresele de web care găzduiesc forumuri, 
ca aceea de ezoterism pe care aţi accesat-o, înmagazinează IP- 
urile utilizatorilor. Este ușor, așa că, verifică... Serverele reţelei 
ne pot pune la dispoziţie adresa și telefonul său personal. 
Totuși, dacă Thanatos ăla a discutat pe forum de la un internet- 
cafe sau dintr-un alt loc public similar, atunci lucrurile sunt mult 
mai dificile, ca să nu zic imposibile. In orice caz, se poate 
încerca. 

-Cu mare grijă, atrase atenţia Marc. IP-urile sunt date 
protejate prin lege și nu pot fi cercetate fără ordinul unui 
judecător. 

- Bine, să nu mergem atât de departe, replică Jorge. 

După această conversaţie despre teorie, trecură la 
posibilităţile reale de înfăptuire a planului. Prietenii săi îi vorbiră 
atunci de legăturile lor cu o anume Nieves Hidalgo din BIT-ul' 
Corpului Naţional de Poliţie, hackeriţă genială și bună prietenă a 
lor. 

- Pe Nieves am ajutat-o nu o dată... Ne e datoare cu niște 
favoruri... o să vezi ce repede ni-l găsește pe puiul ăla de căţea, 
repetă Jorge ieșirea necontrolată. 

Intr-adevăr, peste câteva zile, Nieves Hidalgo le puse la 
dispoziţie linia telefonică a calculatorului de la care Thanatos 
intrase pe forum. Din fericire, linia corespundea unei persoane 
fizice. 

- A fost greu? întrebă Mazeres fără urmă de curiozitate. 


Biroul IT 


SANGELE 100 


Jorge și Marc îi explicară demersurile pe care le făcuse Nieves 
Hidalgo și cele pe care trebuiseră să le facă ei. Lui Mazeres, care 
nu era familiarizat cu noile tehnologii, i se părea complicat și 
plicticos. 

- În câteva cuvinte, rezumă Jorge, avem numele și adresa 
persoanei, adică ceea ce doreai tu. 

Mazeres și colegii săi erau într-un bar de zi din împrejurimile 
pieţei Mayor (o veche cafenea restaurată), care devenise locul 
întrunirilor lor clandestine. Descoperiseră, în fundul localului, un 
colţ foarte discret; poate că exact în locul acela, complotiști din 
secolul trecut vor fi pus la cale vreo conspirație... În ziua aceea, 
deși era încă devreme, comandară niște sticle de bere care nu 
picau rău pe căldura aceea, încă insuportabilă. 

- Cum zici că-l cheamă pe omul nostru? întrebă Mazeres, în 
vreme ce își sufleca mânecile cămășii. 

Jorge scoase un vechi bon de consumaţie pe care scrisese 
datele și i-l puse în faţă. 

- Federico Mufio-Fierro González? citi inspectorul și făcu o 
mutră de neîncredere. 

- ÎI cunoști? întrebă Marc. Îţi sună familiar? 

Inspectorul ridică din umeri. Nu îndrăzni să se hazardeze 
dând glas bănuielii care îl asaltase. 

- Nu știu, numele lui de familie îmi sună cunoscut... spuse el 
în cele din urmă, fără să-și dezvăluie bănuielile. 

Mazeres rămase tăcut și vorbi puţin la acea reuniune. Ceilalţi, 
nu cu mult mai mult. 

- Ce-ai de gând să faci? îl întrebă Jorge fără prea mult 
interes. 

- Pentru moment, nimic. O să vedem mai târziu ce idee o să 
ne vină. 

Băură sticlele de bere aproape fără să le savureze. Erau 
grăbiţi. 

Când ajunse acasă, fiind deja noapte, Mazeres deschise 
ferestrele, se dezbrăcă, luă berea cea mai rece din frigider și se 
trânti pe canapea. Era mort de oboseală și nu de prea multă 
muncă, ci pentru că îl toropea căldura sufocantă. 

- Ce face iubita mea? Cum ţi-a mers azi? intră el în legătură 
cu Paloma la telefonul mobil... 

Trupul lui, stresat, îi cerea în gura mare o bună ședință de 
relaxare, ca în fiecare zi când ajungea acasă la ora aceea. Ce 


SANGELE 101 
repede se obișnuise și cu câtă urgenţă își cerea porția. De cum 
auzea glasul Palomei, santinela se trezea, se înfiora și rămânea 
în stare de alertă, fără să coboare garda până când, uneori chiar 
și fără vreo manipulare, atingea climaxul, și o relaxare generală, 
prea dulce, îl învăluia... Cu anumite ocazii, Paloma se folosea de 
camera web pe care ea însăși i-o instalase prietenului ei și îi 
oferea ședințe de striptease care îl lăsau buimac. Nici în cele 
mai bune filme porno nu văzuse priviri, unduiri, gesturi atât de 
senzuale și de rafinate, capabile să excite până și pietrele. O 
instruise cineva în arta seducţiei sau era ceva înnăscut? Prima 
relaţie intimă o avu prin internet, lucru la care nu se gândise 
niciodată că ar fi cu putință. O „împreunare cibernetică", au 
numit-o ei. Alteori, șmecheră, îi trimitea pe telefonul mobil 
nuduri de-ale ei, chiar și prim-planuri ale sexului ei epilat, pe 
care ea însăși și-l deschidea ca să-l poată contempla în plină 
erupție... „Eliberează-ţi mintea! Nu te gândi la nimic.“ „În 
noaptea asta, nu", reuși să se convingă pe sine inspectorul. 
Inchise mobilul, nu fără să-i arunce o ultimă privire Palomei 
goale care, de pe micul display, continua să-și mângâie labiile 
sexului său umed și, cu un zâmbet complice, își ducea apoi 
degetele la gură. Se ridică să-și ia o altă bere și, în scurtul 
traseu de la canapea la frigider, îi veni în minte nota pe care i-o 
înmânase Jorge. 

- Mufo-Fierro! rosti el uimit din nou. Individul ăsta n-o fi oare 
înrudit cu arhiepiscopul fascist care în 1943 era capelan al 
Mănăstirii Întrupării? 

„Coincidenţe!“ ar fi zis în batjocură Jorge dacă l-ar fi auzit pe 
inspector. Ca și cum lumea ar fi funcţionat pe bază de cauză- 
efect și nu prin lovituri la întâmplare... 

Oricât ar fi încercat să îl treacă cu vederea pe nepotolitul de 
Ernesto, care era aţâţat, și să revină la tema care îl interesa, nu 
reușea. Era din ce în ce mai nervos. Își luă o a treia sticlă de 
bere. Ca să se deconecteze, luă ziarul din ziua aceea, pe care nu 
avusese timp să îl citească, și începu să îl răsfoiască. Din 
deformaţie profesională, se duse direct la secţiunea de fapte 
diverse ca să vadă ce se mai întâmplase pe străzi. Într-un colţ, 
pierdută printre alte știri scurte, dădu peste una care, cu 
siguranţă, trecuse neobservată pentru majoritatea cititorilor. 


leri, la 4 după-amiază, în Vila Tevere, sediul de la 


SANGELE 102 


Roma al Prelaturii Opus Dei, Viale Bruno Buozzi, 63, s-au 
oficiat funeraliile solemne ale arhiepiscopului John 
Sutherland. 


„Arhiepiscopul John Sutherland. Așadar, cadavrul a fost 
transportat la Roma. Cum s-or fi descurcat? se întrebă el și privi 
în tavan, ca și cum de acolo i-ar fi venit răspunsul. In valiza 
diplomatică...?“ Fără să își răspundă la întrebare, pentru că nu 
găsea o explicaţie logică, îi veni în minte o alta: „De ce au 
inserat această notiţă într-un ziar spaniol, când nunțiul tratase 
această poveste în cel mai mare secret?“ 

Reciti de mai multe ori scurtul text, ca să vadă dacă acesta 
conţinea vreun mesaj criptic. Ajunse la concluzia că textul, așa 
cum fusese redactat, nu putea interesa decât pe cineva care ar 
fi fost implicat în afacere. Dar ce fel de afacere? Ridică telefonul. 

„Așa voi afla dacă știrea scurtă este o treabă a redacţiei sau 
e vorba despre o notă remisă...“ 

Fu cât pe-aci să formeze numărul de telefon al ziarului, dar 
renunţă. El fusese dat la o parte de la anchetarea cazului 
relicvei și nu se ocupa nici de cel al arhiepiscopului Sutherland; 
acel apel telefonic ar fi putut fi o imprudenţă care să-l trădeze. 
Timp de câteva minute, făcu niște presupuneri. În cele din urmă, 
îl sună pe capelanul de la Mănăstirea Întrupării. 

Părintele Mendez răspunse la telefon. Mazeres își dădu 
seama din vocea acestuia că apelul său îl făcuse să tresară. 

- Sunt Mazeres. V-am speriat? 

- Dacă e să fiu sincer cu tine, încercă părintele capelan să-și 
ia o voce amabilă, îți voi spune că nu obișnuiesc să primesc 
telefoane la ora asta... Știu că nu e prea târziu, dar trebuie să 
înţelegi că în această mănăstire ne retragem la culcare odată cu 
găinile. Mă bucur să te aud... S-a întâmplat ceva? 

- lertaţi-mă, aș fi putut să vă sun și mâine, dar n-am reușit să 
mă controlez. 

- Te ascult. 

Inspectorul se răzgândi din mers și, în loc să-i prezinte știrea 
scurtă din ziar, îi povesti discuţia sa de pe forum și ce aflase. 

- Credeţi că acest Federico Muio-Fierro González ar putea fi 
rudă cu arhiepiscopul militar, fostul capelan al acelei mănăstiri? 

- Este, într-adevăr, îi răspunse fără să șovăie. Da, da. Este 
nepotul arhiepiscopului și bun prieten al mănăstirii. Vine pe aici 


SANGELE 103 
aproape în fiecare săptămână și petrece vreme îndelungată la 
vorbitor pălăvrăgind cu maica Adelgard. 

- Adelgard? Sună a nume german. 

- Maica Adelgard chiar este nemţoaică. A venit la mănăstirea 
noastră împreună cu alte două călugăriţe, de-acum decedate, 
cam prin anii patruzeci... 

- Atunci când ofiţerii SS au vizitat Mănăstirea? 

- Într-adevăr. Cele trei au venit cu ei și au rămas aici. 

Mazeres se încruntă. Capelanul simţise probabil ceva prin 
telefon. 

- Ceva nu merge bine? întrebă el. 

- Nu, nu e vorba de așa ceva... Doar că, pe măsură ce trec 
zilele, această poveste a relicvei se încurcă din ce în ce mai 
tare... 

Și îi povesti despre moartea ciudată a arhiepiscopului 
irlandez John Sutherland și despre nota găsită în buzunar, și 
despre știrea scurtă, nu mai puţin ciudată, pe care tocmai o 
citise în ziar. Capelanul, de obicei atât de curios, nu întrebă 
nimic. 

- Ce încerci să insinuezi? se mărgini el să spună. 

- Nimic. Nimic. Mazeres sesiză faptul că îl necăjea pe bietul 
bătrân. Nu știu, mi se pare că sunt prea multe coincidenţe. Când 
ești suspicios... 

- Gândește-te la ce-i mai rău și ai s-o nimerești, îi răspunse el 
pe un ton tăios. 

Părintele Mendez îi dădu răspunsuri în fraze scurte și evazive, 
semn neîndoios că nici ora nu era potrivită, nici el nu avea chef 
de vorbă. După o clipă de conversaţie, Mazeres mai îndrăzni să-i 
ceară o dată în plus să-și continue cercetările în arhivele 
mănăstirii și să încerce să afle cu toată discreţia tot ce se poate 
despre călugărița germană. 

- Insinuezi că ar avea vreo legătură cu furtul Sfântului 
Pantelimon? Juliân, mi se pare că exagerezi. 

Părintele Mendez închise primul telefonul. 


SANGELE 104 
17 

Înoaptea aceea, cu euforia dată de bere și cu plăcerea pe 
care, în cele din urmă, i-a pricinuit-o Ernesto, urmată de liniștea 
așteptată, lui Mazeres îi veni ideea unui plan. Ceaţa care îi 
învăluia mintea nu îi răpise de tot luciditatea, astfel încât își 
dădea seama că era riscant, ba chiar o adevărată nebunie. Dacă 
îi ieșea prost, nu numai că risca să sufere o gravă sancţiune din 
partea superiorilor săi, ci și să fie exclus din corpul poliţiei și, în 
cădere, îi putea târî după el pe Marc și pe Jorge. 

Proiectul lui consta în luarea cu asalt a domiciliului lui Muño- 
Fierro, sechestrarea sa timp de câteva ore și aflarea tuturor 
informaţiilor posibile. Cum era și firesc, el și colegii lui nu aveau 
să se prezinte cu fața descoperită, să îi arate insignele de 
polițist și un ordin de percheziţie, ci cu cagule, ca o bandă 
oarecare. Părintele Mendez, complet străin de utilizarea care 
urma să fie dată informaţiilor sale, îi furnizase date prețioase 
despre numitul Federico Mufo-Fierro. După cum îi spusese, avea 
vreo patruzeci de ani, era celibatar și locuia singur într-un 
apartament din strada San Bernardo, aproape de Mănăstirea 
Noilor Saleziene, pe care îl moștenise de la unchiul său, 
arhiepiscopul militar. Era destul de ursuz și nu obișnuia să 
primească vizite acasă. După ce studiară aceste date și 
obiceiurile victimei lor, Mazeres și prietenii săi necondiţionaţi 
trasară strategia de urmat și stabiliră ziua și ora care li se 
părură favorabile. In noaptea aceea, cei trei se îndreptară într- 
acolo. 

La interfon constatară că, într-adevăr, la etajul al cincilea, 
apartamentul 18, locuia persoana pe care o căutau. Nu sunară. 
Marc deschise fără dificultate ușa de la intrare, luară ascensorul 
și ajunseră la locuinţă. Pe palier mai dădea și ușa unui alt 
apartament care, din fericire, nu se afla vizavi, așa că vecinii nu- 
i puteau spiona prin vizor. Mazeres, foarte nervos, se temea ca 
bătăile inimii să nu i se audă pe palier. Ca niște roboţi, își 
acoperiră feţele cu cagule și își puseră mănuși de latex. După 
calculele lor, bine verificate, la ora aceea Federico Muño-Fierro 
ar fi trebuit să fie acasă. 

- Cu siguranţă că se va uita pe vizor, posibilitate pe care o 
luaseră deja în discuţie și pe care acum le-o amintea 
inspectorul, în vreme ce își așeza legitimaţia de poliţist în 
dreptul orificiului. Cu acest truc îl facem să aibă încredere și, în 


SANGELE 105 
același timp, îl împiedicăm să ne vadă. 

- Dar îţi poate citi legitimaţia... 

- Ştii pe cineva care își pierde timpul cu așa ceva? îi risipi el 
temerea. 

- Ce facem dacă refuză să deschidă? 

- Îl ameninţăm că spargem ușa! 

- Şi dacă nici așa nu reuşim să-i trecem pragul...? 

- O să improvizăm ceva din mers. 

Sunară. Fiecare secundă li se păru nesfârșită. Fură atenți și 
nu auziră nici un zgomot sau vreo mișcare. Sunară din nou 
pentru a doua și a treia oară. Jorge își lipi urechea de ușă. 

- Aici nu e nimeni, spuse el foarte sigur. Ce facem? 

- Intrăm! spuse Mazeres fără să șovăie. 

Colegii lui nu discutară ordinul. 

Marc se folosi de șperaclul său sofisticat. Spre surprinderea 
lor, ușa nu avea instalat nici un fel de sistem de siguranţă. 
Intrară în vârful picioarelor, ţinându-și respiraţia. Din vestibul, o 
încăpere de dimensiuni obișnuite cu mobile și o oglindă mare, 
văzură lumină în capătul culoarului. Cu mare precauţie se 
apropiată de camera aceea. 

- Este cineva în casă... le atrase atenţia Mazeres. 

- Sau a lăsat lumina aprinsă, făcu Marc o observaţie logică. 

Intrând în cameră, văzură un bărbat cu craniul ras, de vârsta 
pe care o menţionase capelanul - Mufo-Fierro, fără îndoială, 
prăbușit pe birou ca și cum ar fi avut deodată o ameţeală sau ar 
fi fost obosit și ar fi hotărât să tragă un pui de somn chiar acolo. 
Asta crezuseră. Dar își dădură imediat seama că nici vorbă de 
somn sau de ameţeală. Era o mică băltoacă de sânge sub capul 
lui și un pistol care părea să îi fi căzut din mână. Rămaseră 
stupefiaţi. Mazeres îi luă pulsul la jugulară. 

- E mort, afirmă el. Mai este cald. 

- Sinucidere? 

- Așa pare. Nu atingeţi nimic. 

Prima lor reacţie fu să iasă în graba mare, dar riscaseră mult 
și erau prea multe lucruri de aflat ca să dea înapoi. 

- Dacă n-a fost sinucidere, poate că asasinul este încă în 
casă, ascuns pe undeva, insinuă inspectorul. 

Își scoaseră armele din toc și se porniră să percheziționeze 
cu grijă, cameră cu cameră, o casă care le era complet 
necunoscută. Nu găsiră pe nimeni. 


SANGELE 106 


- A putut fugi pe aici, arătă Marc o ușă de la bucătărie care 
dădea spre un lift pentru bagaje. 

- Poate că sunetul soneriei l-a alertat și a ieșit pe ușa de 
serviciu. 

Casa avea tavane înalte, culoare largi și balcoane spre 
stradă. Avea un antreu seniorial, trei dormitoare, un frumos 
salon-sufragerie, o capelă mică și odaia în care găsiseră mortul. 
Nu încăpea nici o îndoială că aparținuse arhiepiscopului și că, 
după aceea, fusese restaurată după gustul actualului locatar. La 
prima vedere, totul părea în ordine. Se întoarseră pe aceeași 
cale. Intrară din nou în birou. Tăblia pe care se afla mortul, 
întins cu faţa în jos, era mare și foarte solemnă. 

- Tipică pentru un arhiepiscop, o cântări Mazeres. 

- Singurul lucru nou care se află în birou este calculatorul și 
lampa aceea cu halogen, cu design modern, adăugă Jorge. 

Începură să cerceteze cu minuţie și să miște lucrurile din loc 
cât mai puţin posibil. Inspecţia vizuală îi făcu în curând să 
excludă complet ipoteza sinuciderii. 

- Până și cel mai mărginit dintre detectivi, comentă Mazeres, 
și-ar fi dat seama că mortul, în poziţia în care se află, nu se 
putea împușca. 

- Agresorul lui l-a împușcat în tâmplă, de la două palme 
distanţă. 

Arma era foarte mică, aproape o jucărie, dintr-acelea pe care 
unele femei obișnuiesc să le poarte în geantă. Glonţul de 
calibrul cel mai mic îi făcuse un orificiu discret din care încă mai 
curgea un firicel de sânge. 

- Credem că asasinul e un bărbat, dar ar putea fi foarte bine 
și o femeie. Acest tip de armă... observă Jorge. 

- Nu știu. Mazeres primi ipoteza cu reticenţă. Cert este că 
asasinul era o persoană cunoscută de Mufo-Fierro. Ușa nu era 
forţată și nu se observa nici un semn de violenţă. 

- Nu numai că l-a lăsat să-i treacă pragul, continuă Marc, dar 
l-a așezat la această masă și a stat îndelung de vorbă cu el. In 
scrumieră se află mucuri de ţigară abia stinse. 

- Încă mai miroase a tutun blond, aspiră Jorge ca și cum în 
felul acesta ar fi vrut să deducă durata și alte circumstanţe ale 
faptelor. 

- Nu cred ca asasinul să fi fost atât de imprudent încât să 
fumeze aici, spuse Marc. 


SANGELE 107 


- Nu asasinul era cel care fuma, conchise Mazeres. Uitaţi-vă 
atenţi la poziția scrumierei. Vizitatorul nu avea cum să ajungă 
până acolo. Ţigări fumate pe jumătate, unele strivite cu putere 
și cu furie... Muio-Fierro fuma întruna... Probabil că vizita l-a 
enervat foarte tare. 

- Oare ce puneau la cale? 

- Ceva foarte serios, dacă s-a sfârșit în felul acesta, răspunse 
Marc și continuă să scotocească. 

In spatele biroului, lângă Preasfânta Inimă a lui Isus, înălţat 
pe tron, cu legenda „Voi domni în Spania mai mult decât în 
oricare altă parte", era încastrat un mic seif. 

- Priviţi aici. 

- E foarte vechi, poate că i-a aparţinut chiar arhiepiscopului 

- Este deschis și complet gol, le atrase Marc atenţia celorlalţi. 

- Sau a fost golit... 

- Ce te așteptai să găsești, capsula Sfântului Pantelimon? îl 
întrebă Jorge. 

- Oare nu aceasta stă la originea întregii încurcături? îi 
replică Mazeres. 

Când încheiară aceste prime cercetări, lăsară seiful și se 
întoarseră la masa pe care era prăvălit mortul. Se mai afla acolo 
un pachet de cărţi de joc de tarot cu desene mari în culori, și 
unele, cu faţa în sus, erau aranjate într-o anumită ordine. 

- Tu crezi, îi spuse Jorge inspectorului, că Mufo-Fierro o fi fost 
un ghicitor în cărţi de tarot? l-o fi întins cărțile vizitatorului 
său...? 

Mazeres îl privi stăruitor, neștiind cum să interpreteze 
întrebarea. 

- Sau vizitatorul l-a găsit jucându-se, îi răspunse el. 

- Un bun tarotist - și aici Marc, fără ca cineva să-i fi dat 
ocazia, făcu paradă de cunoștințele sale - nu ghicește viitorul 
nici nu îl prezice din cărţi, ci le folosește ca să-l orienteze pe 
clientul său. Celor mai pricepuţi le e de ajuns o singură carte. Nu 
vreau să spun prin asta că tot ceea ce rezultă din cărți ar fi 
inexorabil... 

Acestea fiind zise, începu să le privească atent pe cele care 
se aflau pe masă. Erau Spânzuratul, Steaua, Diavolul și alta pe 
jumătate ascunsă în mâna mortului. 

- Pachetul aparţine vechiului Tarot de Marsilia. Mufo-Fierro, 
fie că le întindea pentru altcineva, fie pentru el însuși, folosea 


SANGELE 108 


doar cele douăzeci și două de arcane majore... 

- Ce fel de joc o fi jucat? întrebă Jorge curios. 

- După câte văd, îi răspunse Marc, folosea /e tirage en croix, 
etalarea în cruce: este metoda cea mai simplă... 

- Ne poţi lămuri ce semnificaţie au? întrebă Mazeres. 

- Bineînţeles, răspunse Marc fără ezitare și, cu mare 
profesionalism, își dădu interpretarea personală: Spânzuratul, 
care este prima carte ieșită din pachet, înseamnă eroare de 
judecată și frică. Steaua, care a fost a doua, înseamnă spirit 
întreprinzător. Cea de-a treia, Diavolul, este o carte foarte 
proastă, reprezintă fatalitatea. Destinul trebuie să se 
împlinească... Să vedem care a fost a patra carte. 

- O are sub mâna stângă... observă Jorge, întrerupându-l pe 
celălalt din explicaţie. 

Cei trei se aplecară ca să privească mai bine, fără să fie 
nevoie să o atingă. 

- Papa! exclamă Jorge. 

- Papa, își continuă Marc explicaţia, prin puterea pe care o 
reprezintă, poate anihila maleficiul diavolesc... dar aceasta va 
depinde de a cincea carte pe care n-a avut timp să o etaleze. 
Cea de-a cincea carte nu se scoate din pachet, ca primele, ci 
este rezultatul unei operaţiuni aritmetice care se face cu cele 
care se află deja pe masă; Marc începu să calculeze. Jorge, ia o 
hârtie și notează numerele pe care o să ţi le spun; Spânzuratul 
are valoarea de 12, Steaua, de 17, Diavolul, de 15, iar papa, de 
5... Acum, adună-le. 

- 49, spuse celălalt. 

- Cum acest număr este superior celor douăzeci și două de 
arcane cu care se joacă, trebuie să fie redus pentru ca să fie 
cuprins înăuntrul lor. Pentru asta, se adună cele două cifre. 

- 4 plus 9 fac 13. 

- 13 este numărul Morţii, corespunzătoare celei de-a cincea 
cărţi. Acest arcan în sine nu este cumplit, dar este depreciativ și 
fără drept de apel, atunci când este rezultatul sumei... Papa ar fi 
putut să învingă răul, să împiedice împlinirea destinului pe care 
îl semnala Diavolul, dar rezultatul adunării era în mod 
obligatoriu fatal... 

Mazeres și Jorge rămaseră împietriţi. 

- După cum vedeţi, cărţile i-au spus-o, conchise Marc. 

După ce își reveni, Mazeres nu vru să insiste asupra jocului 


SANGELE 109 
de cărți și se întoarse pe terenul practic. 

- Nu este momentul să ne pornim să cercetăm dacă aveau 
dreptate cărțile sau a fost o pură întâmplare... Dar știu din 
experienţă, încropi Mazeres o teorie din mers, că mortul, înainte 
de a muri, face eforturi supraomenești să-și denunțe asasinul... 

- Vorbești ca Perry Mason', îl luă în râs Jorge. 

- Ce carte de tarot ţine mortul în mână? îl întrebă Mazeres pe 
Marc. 

- Papa, îi răspunse și repetă semnificaţia: papa este semnul 
puterii, al ascensiunii în ierarhie. Permite învingerea răului, 
combaterea destinului... 

- Păi, a reușit din plin, comentă Jorge ironic. 

Ca într-un flashback brusc, Mazeres își reaminti figura 
arhiepiscopului Sutherland și le atrase atenţia prietenilor săi 
asupra acestei posibile legături. 

- Ce spui? se miră Jorge. Crezi că prin această carte mortul îl 
semnalează pe arhiepiscop ca asasin al său? Oare se 
cunoșteau? 

- Asta aș vrea să o știu și eu, îi răspunse. Când ai spus papa, 
mi-a venit ideea că poate Mufo-Fierro încerca să-l semnaleze pe 
acel arhiepiscop de la Vatican. Așa s-ar lămuri multe lucruri... 

- Nu încetează să fie o ipoteză sugestivă, dar nu putem ști, 
spuse Marc. Totuși, cu această carte de tarot în mână, Muño- 
Fierro a vrut să spună ceva... 

- Papa? Vaticanul? Ce să spună? vru să fie Jorge mai concret. 

- Poate că arăta cu degetul în direcţia aceea, afirmă Marc, 
vag. 

- Insinuezi cumva că papa sau Vaticanul reprezintă factorul 
determinant al acestei crime...? îl întrebă inspectorul, de parcă 
Marc ar fi fost un oracol. 

Marc clătină din cap în semn că nu și apoi ridică din umeri. 
Cei trei se răspândiră în căutare de noi indicii. Inspectorul se 
concentră asupra coșului de hârtii și îl răsturnă. Printre plicuri 
sfâșiate și mucuri de ţigări, găsi o bucăţică de hârtie mototolită, 
pe care o netezi. 

- Asta-i bună! nu-și putu împiedica surprinderea. 

Era o tăietură dintr-un ziar. 


' Personaj al romanelor polițiste ale scriitorului american Erle Stanley Gardner 
(1889-1970) 


SANGELE 110 


leri, la 4 după-amiază, în Vila Tevere, sediul de la 
Roma al Prelaturii Opus Dei, Viale Bruno Buozzi, 63, s-au 
oficiat funeraliile solemne ale arhiepiscopului John 
Sutherland. 


Îi chemă pe colegii săi și le prezentă bănuielile care îl 
asaltaseră cu câteva zile în urmă când citise în ziar exact 
aceeași știre scurtă. 

- Am avut impresia că a fost redactată într-un anume cod, le 
mărturisi el. Pe cine poate interesa o știre atât de laconică? m- 
am întrebat eu. Acum, nu mai am nici cea mai mică îndoială... 
Vreunul dintre voi ar fi în stare să descifreze acest mesaj? 

Marc și Jorge luară hârtia și o recitiră cu atenţie. 

- Mă rog, dacă este conceput pe baza numerologiei tarotului, 
o luă înainte cu îndrăzneală Marc, amator de cartomanţie, nu va 
fi greu să mă hazardez cu o ipoteză. Este de ajuns să 
descompun în cifre numerele care apar în acest text și să le 
adun, așa cum am făcut mai înainte. Să vedem: 4 după-amiază, 
6 și 3, care corespund numărului din adresă... Cele trei numere 
dau un total de 13. lar treisprezece în cărţile de tarot 
corespunde Morții... 

- Incă o dată moartea! Mazeres, surprins, rămase pe gânduri 
și adăugă: Insinuezi, Marc, că prin această scurtă știre de presă, 
Opus, Vaticanul sau naiba știe care altă instanţă a Bisericii i-a 
comandat asasinului său plătit din Madrid să-l elimine pe Muño- 
Fierro...? 

- Vorbești serios sau jucăm cărţi? îl dojeni Jorge. Nu te 
pripești cu aceste ipoteze? Nu mergi prea departe? 

-O spun cu toată reținerea din lume, bineînţeles... Îi 
răspunse inspectorul. Știţi la fel de bine ca și mine că o anchetă 
se compune din multă imaginaţie și joc... 

- Una e să ai imaginaţie, și altceva, foarte diferit, să o iei 
razna. Nu știm nimic despre nimeni, iar tu tragi deja concluzii, 
bazându-te pe un joc de cărți? își reluă Jorge atacul. 

- Interpretarea Morţii nu este o pură întâmplare, insistă 
Mazeres care tocmai își dăduse seama de ceva. Fiţi atenți. 
Pentru ca cifra finală să fie 13, au trebuit să falsifice numărul din 
adresă. 

Colegii lui rămaseră privindu-l, fără să înțeleagă. 

- Prelatura Opus, Vila Tevere, dragi prieteni, nu se află în 


SANGELE 111 
Viale Bruno Buozzi 63, ci 75, explică Mazeres. Când am citit 
această notiță în ziar, am crezut că a fost o greșeală de tipar. 
Acum mă gândesc că greşeala a fost intenționată pentru ca să 
rezulte acea cifră fatidică din tarot... 

După ce ascultară această lămurire din partea lui Mazeres, 
ceilalți rămaseră cu gura căscată. Jorge fu primul care reacționă. 

- Conform elucubraţiilor tale, îi replică el sceptic, prin această 
notiță codificată, cineva de la Roma dădea ordinul de anihilare a 
lui Muio-Fierro; iar altcineva, la Madrid, când o citește, se duce 
și-l execută... Hai să fim serioși! 

- Cine a dat ordinul să fie ucis și de ce? întrebă Marc, fără să 
se teamă. 

- Asta este marea necunoscută, îi răspunse inspectorul și, 
după o scurtă ezitare, spuse pe un ton sentenţios: Poate că dacă 
vom lămuri această chestiune, vom avea problema rezolvată pe 
jumătate. 


SANGELE 112 


18 

Mazeres și colegii săi erau conștienți de încurcătura în care 
se vârâseră și de faptul că fiecare minut pe care îl petreceau în 
casa aceea le agrava și mai mult situaţia. Așadar, hotărâră să o 
părăsească. Ajunși în stradă, respirară adânc. 

- Să sperăm că acest material va arunca o oarecare lumină 
asupra faptelor, spuse Marc și arătă buzunarul în care păstrase 
un CD pe care îl sustrăsese. 

Inspectorul nu îndrăzni să îi reproșeze gestul. 

In mare grabă, Marc luase un CD curat, dintre cele pe care 
Mufo-Fierro le păstra într-un sertar, și copiase de pe calculatorul 
personal al acestuia agenda cu adrese, câteva mesaje 
electronice, trimise și primite, precum și fișiere cu documente 
care i se păruseră interesante. Intrară în primul bar care le ieși 
în cale ca să își potolească setea pricinuită de atâta stres. 
Inspectorul fusese prins de cazul acela ca de nici un altul, în de- 
acum lunga sa viaţă profesională, și părea să îi fi molipsit și pe 
prietenii săi cu agitația lui. De aceea acceptară fără să ridice 
obiecții, aproape entuziasmați, când Mazeres le propuse să se 
închidă la acel sfârșit de săptămână în căsuţa lui de la munte ca 
să reflecteze la cazul relicvei, devenit din ce în ce mai complex. 

- Doar noi, fără femei, preciză el ca să nu fie neînţelegeri. E 
vorba de o întâlnire de lucru, e clar? 

- Ai calculator acolo? se interesă Marc. Spun asta pentru că 
așa am putea studia în liniște CD-ul; dacă nu, îmi aduc laptopul. 

- Am de toate. 

Vineri după-amiază, de îndată ce își încheiară ziua de lucru, o 
porniră chiar de la comisariat în călătoria spre munte. Jorge, 
care avea o adevărată pasiune pentru mașini, conducea 
Citroenul 4 cu patru uși al lui Mazeres care prefera să nu fie el 
șofer. Tensiunea emoţională trăită la domiciliul lui Muño-Fierro și 
nerăbdarea lor de a desluși conţinutul CD-ului erau atât de mari, 
încât, în timpul traseului, nu făcură altceva decât să vorbească - 
mai bine zis, să dea frâu liber fanteziei - despre caz. Ajunși în 
sat, intrară într-un bar și, ca să nu piardă timpul cu cina, așezați 
la o masă, luară niște gustări și bere, stând în picioare, la 
tejghea. Casa lui Mazeres era o căbănuţă de câţiva metri pătraţi 
cu o grădină prăpădită în spate. S-ar fi zis că arhitectul și 
constructorul s-ar fi inspirat din desenele animate cu ștrumfi ca 
să ridice acea așezare. Deschiseră larg ferestrele camerei de zi 


SANGELE 113 
care dădeau spre munte și, în câteva minute, aerul curat 
împrospăta atmosfera mucezită de casă închisă. Marc luă primul 
cuvântul. 

- Inainte de a începe - vorbi mai ales pentru Mazeres - aș 
vrea să știi unde am găsit aceste documente. Mă gândesc, și 
Jorge va fi de acord cu mine, că această împrejurare poate fi 
foarte edificatoare. 

La ora aceea din noapte temperatura scăzuse și vânticelul 
care adia era foarte plăcut. Căldura sufocantă a Madridului 
rămânea departe. Mazeres deschise calculatorul pe care îl avea 
tot în camera de zi și Marc introduse CD-ul. 

- Fișierul „Arhivele mele primite“, își continuă Marc 
expunerea în vreme ce ceilalţi își țineau ochii aţintiţi pe ecran, l- 
am găsit în Recycle Bin, care nu este locul cel mai potrivit ca să 
păstrezi informaţii preţioase... 

- Ce vrei să spui cu asta? 

Mazeres puse întrebarea pe care celălalt o aștepta. 

- Recycle Bin, cum indică și numele, este locul pentru 
deșeuri, unde se aruncă acele documente care nu mai sunt de 
folos... După ce făcu această elementară clarificare, continuă: 
îmi vin în minte două ipoteze pentru a explica de ce apar acolo 
anumite documente care, după părerea mea, sunt importante. 
Prima: Mufo-Fierro s-a gândit că dacă cineva ar fi scotocit în 
calculatorul său sau dacă ar fi vrut să-i fure niște informaţii, n-ar 
fi căutat acolo... A doua ipoteză: la ananghie, ar fi putut să le 
facă să dispară cu o singură apăsare pe o tastă... 

- Din toate astea se deduce, îl întrerupse Jorge, nerăbdător 
să spună și el ceva, că Mufo-Fierro nu era expert în informatică; 
există alte sisteme mai practice și mai sigure. Dar n-o să vorbim 
acum despre cunoștințele lui în materie. 

- Bineînţeles, nu era un hacker, cum nu era nici cel care l-a 
ucis... Işi reluă Marc expunerea. Asasinul a scotocit prin casă, 
dar n-a acordat nici o atenţie calculatorului. 

- Poate că nu căuta o informaţie scrisă, ci altceva, presupuse 
inspectorul. 

- Ce anume? 

- Capsula Sfântului Pantelimon, spuse el. Să nu uitaţi că tot 
acest caz încâlcit se învârtește în jurul acelei relicve. Poate că 
Muio-Fierro l-a asasinat pe Pieter Breitner, olandezul cu musca 
tatuată, complicele lui la jaf, ca să rămână cu ea... Bine, bine, 


SANGELE 114 
nu vă agitați; este o simplă ipoteză. 

- Nu e o ipoteză verosimilă, dar, mă rog... admise Jorge. 

- E mai mult decât verosimilă, i-o reteză inspectorul. 

- Lasă-mă să vorbesc, continuă Jorge. Şi pe el cine l-a 
omorât? 

- lată altă necunoscută. 

Mazeres observă că se îndepărtau de la problema CD-ului, 
obiectivul iniţial, și vru să profite de digresiune ca să le 
vorbească despre maica Adelgard, călugărița nemţoaică, și de 
legătura ei cu vizita SS-iștilor la mănăstire, circumstanţe 
contextuale ale cazului, care ar fi trebuit luate în seamă. 

- Bine, bine, bine... De data asta era Marc cel care își 
manifesta surprinderea și care încerca să lămurească lucrurile. 
Călugărița nemțoaică Adelgard... SS-iștii... S-ar putea să ai 
dreptate... imediat după aceea, activă CD-ul. In vreme ce 
aștepta ca pe ecran să îi apară conţinutul, continuă: Fișierul cu 
„Arhivele mele primite" conţine mai multe documente... Le-am 
parcurs în mare viteză, dar nu atât de repede încât să nu-mi dau 
seama că au legătură cu aceeași problemă. Unul, mai ales, m-a 
șocat prin titlu: „ÎN CĂUTAREA SÂNGELUI VĂRSAT". Veţi fi de 
acord cu mine că este un titlu bun pentru un roman poliţist... 
Ceilalți nu reacționară cum prevăzuse el. Textul, după cum se 
menţionează în preambul, este traducerea demnă de încredere 
a unui document original care, exact cu această denumire, a 
existat în arhivele secrete ale lui Himmler... 

- Asta începe să devină interesant, exclamă Jorge. 

Mazeres și Jorge renunţară să mai citească textul scris cu 
litere mărunte și îndesate de pe ecran și preferară să asculte 
rezumatul din gura lui Marc. Așa aflară despre el. 

- Documentul relatează despre expediţia unui grup de ofiţeri 
SS-iști în Bulgaria, spuse Marc, apoi făcu o pauză, corectându-și 
făgașul expunerii și reluând istoria de la început. Niște arheologi 
germani, aparţinând societăţii Deutsches Ahnenerbe... 

- Ce este Deutsches Ahnenerbe? îl întrerupse Mazeres. 

- Mă întrerupeţi la fiecare clipă... pe urmă continuă, fără să-i 
satisfacă aceluia curiozitatea: Acești arheologi ai societăţii 
Ahnenerbe au fost trimiși în Bulgaria. Deja știți că naziștii erau 
foarte interesaţi să descopere originile rasei ariene. Pentru asta 
au utilizat toate mijloacele științifice pe care le aveau la 
îndemână; între altele, arheologia. Pe parcursul săpăturilor pe 


SANGELE 115 


care le-au realizat în subsolul bisericii în stil bizantin Sfântul 
Gheorghe din Sofia, au găsit niște relicve ciudate, niște flacoane 
de sticlă pe care, imediat, în mare secret și cu repeziciune, le-au 
transportat pe pământ german. 

- Să nu-mi spui că relicvele găsite la Sofia au vreo legătură 
cu cea a Sfântului Pantelimon, i-o luă înainte Mazeres, bănuind 
că acolo voia să ajungă. 

- Da şi nu... Îi replică Marc. Nu mă mai întrerupe și lasă-mă să 
termin. Odată cu venirea la putere a lui Constantin, în lumea 
creștină s-a trezit un mare entuziasm pentru relicvele lui Isus... 

- Nu te întorci prea departe în timp? 

Acum Jorge îl întrerupse cu un strop de rea intenţie, iar Marc 
îl străfulgeră cu privirea. 

- Încerc să situez expediţia nazistă într-un anumit context, 
ignoranţilor... spuse el, luând în nume de rău întreruperile 
prietenilor săi. Elena, mama împăratului, de exemplu, a 
comandat săpături la lerusalim, descoperind Sfântul Mormânt și 
găsind bucăţi din cruce și piroanele cu care a fost răstignit... 

- Cred în continuare că baţi câmpii, îl întrerupse din nou 
Jorge. 

- Vorbești tu sau vorbesc eu? se supără Marc. 

- Hai, zi mai departe, îi răspunse Jorge, la fel de nerăbdător 
ca și Mazeres să afle sfârșitul poveștii. 

- După cum se spune în document, le arătă Marc textul care 
apărea pe monitor, biserica Sfântul Gheorghe de la Sofia a fost 
ridicată de Constantin peste un templu păgân... Aţi înţeles de ce 
m-am întors atât de departe în timp? Conform rapoartelor 
arheologilor, flacoanele de sticlă găsite în biserică proveneau 
din atelierele din Alexandria, așa cum o scotea în evidenţă 
materialul folosit la confecționarea lor, precum și caracteristicile 
tiparelor. Potrivit opiniei unanime a arheologilor naziști, aceste 
flacoane erau folosite în mod frecvent de matroane pentru 
sulimanurile lor și puteau fi văzute în orice muzeu arheologic din 
bazinul mediteraneean. 

- Ce conţineau acele sticluțe? îl întrerupse Mazeres, nervos. 

- Nu te enerva. O să ajungem și acolo... Nici arheologii n-au 
avut vreo îndoială în privinţa datării lor: primul secol după 
Hristos sau poate puţin mai devreme. Și, acum, să facem un salt 
peste timp. Aceste mici recipiente de păstrare a unguentelor au 
fost îngropate, după ce fuseseră puse într-o lădiţă de cedru, la 


SANGELE 116 


sfârșitul secolului al XIV-lea, pe vremea invaziei turcilor... 

- Sticluţe din primele secole după Hristos... Îngropate la 
sfârșitul secolului al XIV-lea, pe vremea invaziei turcilor... iar în 
secolul al XX-lea, descoperite de niște arheologi naziști... spuse 
inspectorul. 

- Așa este. Ai făcut un bun rezumat. 

- Câte sticluţe au fost găsite? vru să știe Jorge. 

- Documentul, îi răspunse Marc, nu menţionează numărul. 
Dar spune că s-au conservat într-o stare foarte bună... făcu o 
pauză, fără îndoială ca să sporească suspansul, și continuă: Mai 
mult ca sigur, aceste sticluţe vor fi fost catalogate ca flacoane 
egiptene de parfumuri, fără nimic altceva, dacă nu cumva din 
pricina inscripţiilor grecești care le însoțeau, și arătă pe ecranul 
calculatorului cuvântul pe care nu știa să-l pronunţe - 
aiuaiovxovou. După toate probabilitățile, (cel puţin asta este 
ceea ce se deduce din documentul găsit pe CD-ul lui Muño- 
Fierro) acele sticluţe conţineau sângele lui Hristos, dar savanții 
germani n-au avut timp să ducă la bun sfârșit analizele 
pertinente și să verifice ipoteza. 

Mazeres nu dădu crezare explicaţiei sângelui, pe care o 
prezentase Marc, dar rămase năucit când văzu caracterele de 
pe monitor. 

- Semnele astea nu sunt aceleași pe care le-ai găsit, îi spuse 
lui Jorge, în buzunarul arhiepiscopului John Sutherland? 

- Dacă nu sunt aceleași, măcar se aseamănă... li răspunse 
fără să își revină din uimire. Ce legătură poate exista între 
arhiepiscop și aceste descoperiri naziste? 

- Nu știu, adăugă inspectorul. Dar nu numai asta. Ce legătură 
există între arhiepiscop și Muio-Fierro? 

Uimiţi sau, mai bine zis, depășiți de evenimentele care 
apăreau întruna, cei trei se lăsară în voia unor vagi divagaţii. 

- Să nu uităm, sublinie Mazeres care avea încă foarte 
proaspătă în memorie participarea sa la forumul ezoteric, că 
Himmler era un fanatic al ocultismului... Pe vremea lui Hitler, 
oamenii de știință, înainte de a fi oameni de știință, erau 
germani și naziști. În Germania, toţi trăiau cufundaţi în această 
ideologie... și luau foarte în serios ceea ce șefii lor luau în serios. 
Nu reacționau; aveau o credinţă oarbă. Aceea a fost ca un fel de 
nouă religie care i-a orbit pe toți... 

- Poate că într-acolo merg lucrurile, spuse Marc, mai degrabă 


SANGELE 117 


divagând pe marginea textului, decât să îl comenteze: De ani de 
zile, arheologii săpau prin toată Bulgaria în căutarea vestigiilor 
care să demonstreze originea rasei ariene. Poate s-au gândit că, 
prin conţinutul acelor ciudate sticluțe, se putea confirma teoria 
susținută de Heinrich Himmler. De aici și interesul lor de a le 
transfera cu mare iuţeală la Deutsches Ahnenerbe, ca să le 
supună la tot felul de analize. 

Expunerea lui Marc îi molipsise pe ascultătorii săi. 

- Ce teorie susţinea Himmler? întrebă Jorge. Ce aștepta el de 
la acele relicve, ca să se ia atâtea măsuri de precauţie...? 

Nici unul nu era capabil să răspundă. 

- Întrebarea lui Jorge este foarte interesantă, spuse Mazeres 
și, în continuare, făcu un comentariu practic: Dar, oricât de mult 
timp am dedica teoriilor lui Himmler, n-am face altceva decât să 
ne îndepărtăm de la subiect... În oricare alt moment, putem 
discuta despre asta... După cum intuiesc (și asta este ceea ce 
într-adevăr ne interesează pe noi acum), una dintre acele 
capsule a ajuns la Madrid în anul 1943, când niște ofiţeri SS-iști 
au vizitat mănăstirea... Am presimţirea că acea relicvă nazistă, 
și nu cea a Sfântului Pantelimon, este cea pe care o căuta 
trimisul Vaticanului sau oricine ar fi fost el... 

Marc și Jorge se strâmbară. 

- Cum putea să știe Vaticanul că acea relicvă a naziștilor era 
la Madrid și că o înlocuise pe cea a Sfântului Pantelimon...? In 
plus, ce interes putea să aibă Vaticanul pentru încă o relicvă? 
Pentru ce o voia? obiectă Jorge cu clarviziune. 

- Nu știu, chiar nu știu. Aici e toată greutatea, se grăbi 
Mazeres să spună și adăugă, posomorât: Cert e că în ziua de azi 
avem de rezolvat deja două morți și misterul relicvei... 

- Trei morţi, dacă îl includem și pe arhiepiscop în această 
afacere... preciză Jorge. 

- Poate că Muio-Fierro avea relicva și a fost ucis pentru că a 
refuzat să o predea, presupuse Marc. 

- Cine l-a ucis? întrebă Jorge, ca și cum cineva i-ar fi putut 
răspunde. 

- Nu știu, îi răspunse inspectorul, dar când noi am năvălit în 
apartament, cineva căuta relicva... Poate că n-a pus încă mâna 
pe ea... 

- Ce pui la cale? îl tachină Marc, ghicindu-i gândul. 

- Dacă vrem să ne însușim relicva aceea, trebuie să acționăm 


SANGELE 118 


cu rapiditate... Înainte ca asasinul să se întoarcă în casa aceea și 
să ne-o sufle. _ 

- S-ar zice că viaţa ta e în joc... Il potoli Marc. Ce-ai de gând, 
să ne întoarcem la Madrid la ora asta din noapte? 

- Tu ai spus-o. leri, cu teama de anu fi luaţi prin surprindere, 
am lăsat lucrurile la jumătate. Este nevoie să acţionăm înainte 
ca asasinul să ia relicva și înainte ca trupul să se descompună, 
ca vreun vecin să dea alarma și ai noștri să intre în acţiune... 

Să tot fi fost trei dimineaţa sau poate și mai târziu când luară 
mașina și se întoarseră la Madrid. În portbagaj încă mai erau 
cagulele pe care le folosiseră. 


SANGELE 119 


19 

Strada San Bernardo, prin apropierea ei de Gran Via și de 
Princesa, dar și datorită nenumăratelor cinematografe și baruri 
de noapte care existau în cartier, era una dintre cele mai 
animate ale nopţii madrilene; totuși, în noaptea aceea era foarte 
liniștită. Mazeres, Jorge și Marc opriră mașina într-un parking din 
apropiere. O bună bucată de vreme, pândiră intrarea în bloc și 
balcoanele de la apartamentul lui Muio-Fierro, precum și 
clădirea de alături, pe care un enorm banner publicitar o 
acoperea de sus până jos. 

- Poate că asasinul lui Mufo-Fierro a fugit pe acolo, arătă 
Marc vechiul edificiu aflat în renovare, dar ceilalţi nu-i luară în 
seamă observaţia. 

- Totul e foarte liniștit. Nimic nou, din câte se pare, comentă 
Jorge și aruncă guma de mestecat într-o gură de canal, dornic să 
intre în acţiune. 

- Să mergem, dădu ordin Mazeres. 

Repetară aceiași pași ca și ultima dată, până ajunseră pe 
palierul etajului cinci. Acum acționau cu mai mult siguranţă și 
dezinvoltură, dar cu aceeași prudenţă. Marc deschise ușile cu 
măiestrie. 

- A început să miroasă! spuse și își duse mâna la nas. 

Din vestibul, putură vedea că în odaia mortului lumina era în 
continuare aprinsă. Ezitară dacă să își pună sau nu cagulele pe 
faţă. 

- Oricâte precauţii ne-am lua, nu vor fi de ajuns, spuse 
inspectorul, dând exemplu. 

În vârful picioarelor și cu armele scoase din toc, străbătură 
culoarul până la capăt. Cum bănuise Mazeres, cineva le-o luase 
înainte și scotocise temeinic peste tot, inclusiv în calculator. Cu 
toate acestea, nu întorsese casa cu susul în jos. 

- Când noi am dat buzna data trecută, șopti Mazeres, 
asasinul, după toate probabilitățile, era înăuntru. A fugit când 
ne-a auzit deschizând ușa. De îndată ce a văzut că nu mai era 
nici un pericol și că drumul era liber, s-a întors și a reluat 
căutarea. Oricine ar fi făcut această percheziţie, este vorba 
despre o persoană ordonată, meticuloasă... 

- Să revină... Să facă totul fără grabă cu mirosul pe care îl 
răspândește deja mortul... Trebuie să fie vorba de o persoană cu 
mult sânge-rece și cu nervi de oţel... comentă Jorge. 


SANGELE 120 


- N-a umblat la întâmplare, admise Mazeres. A făcut-o cu 
metodă, urmând un plan. Nu cred să-i fi scăpat nici cel mai 
neînsemnat ungher... 

Doar mortul era în continuare în aceeași poziţie, arătând 
cartea Papa. Scena li se păru mai jalnică decât înainte. 
Inspectorul se uită cu atenţie la pistol. 

- Cu o armă ca asta, dacă nu cumva e aceeași, își dădu el 
seama acum, trebuie să fi fost împușcat și olandezul la 
mănăstire... 

- Crezi că există vreo legătură? întrebă Marc. 

Nu se auzi nici un răspuns. Inspectorul nu mai spuse nimic, 
ca să nu le distragă atenţia de la subiect. 

- O fi găsit relicva? întrebă Jorge. 

- E greu de știut... Îi răspunse Mazeres. Nici noi nu suntem 
siguri că Mufo-Fierro se afla în posesia ei... 

- Atunci... continuă Jorge. Riscăm mult pentru niște simple 
presupuneri. 

- lpoteze, Jorge, ipoteze; nu e același lucru, îl corectă 
inspectorul. 

- Ce facem? De unde începem? întrebă sec Jorge, pe care îl 
deranjase observaţia. 

Marc și Jorge, cum am mai spus, erau numai mușchi. Firește 
că fizicul și tinereţea lor îi ajutau. Dar nu aveau doar o bună 
formă fizică, în plus, erau inteligenţi, un lucru ce nu mai era atât 
de ușor de găsit în cadrul corpului polițienesc. Cei doi alcătuiau 
un tandem perfect. Jorge era nervos, agitat, intuitiv, poate că de 
copil fusese un elev hiperactiv, care le va fi făcut zile fripte 
învăţătorilor. Marc, în schimb, era mult mai liniștit și mai 
rațional. 

- De unde începem? repetă Mazeres întrebarea lui Jorge. Asta 
aș vrea să mă sfătuiţi voi. 

Balcoanele erau închise și în apartament era o căldură 
insuportabilă, așa că după puţin timp își scoaseră cagulele, dar 
ţinură în continuare batistele la nas. După ce străbătură a doua 
oară încăperile ca să vadă dacă nu lăsaseră cumva vreun 
ungher necercetat, se opriră în bucătărie. Ușa, deschizându-se, 
venea exact peste cea de la cămară și o acoperea, astfel încât, 
dacă nu te uitai prea bine, acea debara rămânea ascunsă. Asta 
le dădu o ușoară speranţă. 

- Aici aţi căutat deja? întrebă inspectorul. 


SANGELE 121 


- Crezi că ar ascunde capsula de sticlă printre cutii de 
conserve și pachete de spaghete...? îi răspunse Jorge, sceptic. 

- Voi unde aţi fi ascuns-o? și își răspunse singur: Locul cel 
mai sigur este întotdeauna cel mai puţin căutat, aflat la 
îndemână, la vedere... Ca la carte. 

- Ei bine, hai să vedem, spuseră Jorge și Marc. 

Cămara era un dulap înalt, puţin adânc și cu rafturi până în 
tavan. De-abia ar fi încăput o persoană înăuntru. Totul părea în 
ordine. 

- Inclin să cred că acest colț i-a rămas neobservat chiar și 
asasinului... sugeră Jorge. 

Mazeres se sui pe scărița portabilă care era chiar acolo și 
începu să mute cutiile și pachetele de pe raftul cel mai de sus. 

- Niciodată nu mi-am închipuit că o persoană singură ar avea 
nevoie de atâtea provizii, spuse el când termină operaţiunea. 

- In ritmul ăsta, riscăm să fim prinși asupra faptului sau să 
murim asfixiațţi. 

Jorge devenise deja nervos. 

- Hai, du-te și aruncă o privire în baie și nu fi cobe, îi spuse 
inspectorul ca să îl ţină ocupat. 

- Dar aproape că nici nu știu ce caut, îi răspunse el. 

- Un flaconaș de cristal... o capsulă mică de sticlă, de formă 
cilindrică de 4 sau 5 centimetri... 

- În regulă. 

Baia, cu duș cu hidromasaj și alte obiecte sanitare de ultimă 
generaţie, era partea cea mai modernă a casei. Intr-un colţ era 
un dulap lăcuit de culoare albă cu aspectul unui dulăpior de 
farmacie. Nu se înșelase. li deschise și avu impresia că nici 
acesta nu fusese explorat. Verifică medicamentele unul după 
altul, așa cum făcuse înainte Mazeres în cămară. 

- Nu vom găsi relicva, ridică Jorge vocea din neatenţie, dar 
putem elabora o fişă clinică a proprietarului: termalgin, 
robaxisal, nolotil, omeprazol... 

Controlul fusese pe atât de exhaustiv și de minuţios pe cât o 
permiteau împrejurările, iar rezultatul - negativ. Erau deja în 
drum spre ușă, frustraţi, când Mazeres îi opri. 

- Aşteptaţi un moment, și se îndreptă spre lampa cu picior 
din biroul mortului, cea care avea unul dintre becuri prost 
înșurubat sau ars. 

- Doar n-o să stingi lumina. 


SANGELE 122 

Candelabrul avea cinci brațe și fiecare dintre ele susținea 
câte un glob de sticlă opac și, înăuntru, un tub ca la lămpile de 
gaz. Se deducea că becurile dinăuntru nu puteau fi sferice, ci 
înguste și alungite, de tipul flacără sau lumânare. Mazeres 
scoase globul cu pricina. 

- Evrika! exclamă el. Aici lipseşte un bec. 

- Şi unde e misterul? se miră Jorge. Poate că s-a ars și Muño- 
Fierro urma să-l înlocuiască... 

Ceilalți urmăreau de departe operațiunea, fără să înțeleagă 
obiectivul pe care și-l propunea. Fără să le dea prea multe 
explicaţii, Mazeres continuă să caute și, în cele din urmă, găsi 
becul într-o vază. Îi răsuci în fasung și se aprinse. 

- Nu era ars, le spuse el și continuă explicaţia. Relicva 
Sfântului Pantelimon este un flaconaș de sticlă transparentă de 
formă alungită, de dimensiuni asemănătoare cu aceste becuri- 
lumânare... Bănuiesc că lui Mufo-Fierro i-a venit ideea acestei 
ascunzători ca fiind cea mai sigură. A deșurubat becul și în locul 
lui a pus sticluţa cu relicva Sfântului Pantelimon. Capito? 

- lar cel care l-a ucis a sfârșit prin a o găsi, conchise Marc cu 
o ironie plină de scepticism. 

Mazeres tăcu, nu era sigur că ipoteza lui era atât de corectă, 
încât să se străduiască să o apere. Soarele, ca niște gheare de 
pisică nerăbdătoare, zgâria deja crăpăturile din ferestre ca să 
intre. 


!S-a înțeles? (în Ib. it., în orig.) 


SANGELE 123 


20 

Cei trei Pantelimoni, cum își ziceau în particular inspectorul și 
cei doi băieţi din echipa lui, aflară despre „Crima de pe strada 
San Bernardo“ de la radio și din ziarele din dimineaţa aceea. 
Comisarul însărcinat cu acel caz făcuse câteva declaraţii foarte 
laconice. Insinuase că locatarul, fără să îi dezvăluie nici numele, 
nici prenumele, era mort de mai multe zile și toate indiciile 
duceau către sinucidere, dar că, adăugase el obișnuitul as din 
mânecă, nu era exclusă nici o altă ipoteză; trebuia, deci, să se 
aștepte rezultatele autopsiei. Lui Mazeres, astfel de manifestări i 
se păreau neobișnuite și îi reconfirmau bănuiala că în jurul 
cazului Sfântului Pantelimon se ţesea o intrigă foarte tulbure. li 
sfătui pe colegii săi să dea uitării relicva pentru o vreme și 
pentru nimic în lume să nu scape o vorbă despre vizita lor acasă 
la cel mort. 

- Ciocu' mic și să vedem cum se desfășoară evenimentele. 
să lăsăm furtuna să se liniștească și o să iau eu legătura cu 
voi... au fost recomandările sale. 

Când Mazeres îl sună pe capelan ca să îl informeze despre 
moartea lui Mufo-Fierro, știrea ajunsese deja la Mănăstirea 
Întrupării. 

- Călugăriţele sunt mai mult decât consternate, îi spuse 
părintele Mendez. 

- Dar cum au aflat, dacă ziarele de-abia au apărut și numele 
mortului a fost trecut sub tăcere? se miră inspectorul. 

- Ăsta este unul dintre misterele pe care, cu toţi anii 
petrecuţi de mine aici înăuntru, n-am reușit să-l dezleg, dar cert 
este că toată comunitatea noastră este la curent, îi răspunse el 
și adăugă: Federico era foarte iubit în acest lăcaș. Călugăriţele l- 
au regretat foarte mult, sunt îndurerate, mai ales maica 
Adelgard. 

Profitând de această împrejurare, lăsă Mazeres să îi scape, 
aţi putea face în așa fel încât călugăriţa nemţoaică să-mi acorde 
o întrevedere; aș încerca astfel să scot de la ea tot ce știe 
despre relicva lui Himmler... N-am nici cea mai mică îndoială că 
știe mai mult decât credem. Pe de altă parte, am motive 
întemeiate să bănuiesc că Mufo-Fierro era implicat în furtul 
acesteia... 

- Federico? se miră capelanul. 

- Bine, o să stăm de vorbă altă dată cu mai mult calm. 


SANGELE 124 


Capelanul, căruia inspectorul îi întărâtase curiozitatea cu 
insinuările sale, rămase cu însărcinarea de-a interveni în 
legătură cu întrevederea acestuia cu maica Adelgard. Nu îi fu 
greu să o convingă pe călugăriță și să obţină autorizaţia maicii 
stareţe. 

Vorbitorul Mănăstirii Întrupării, unde, peste două zile, urma 
să aibă loc întrevederea, era o sală spațioasă, împărțită în două 
compartimente printr-un grilaj de fier forjat care mergea de la 
podea până în tavan. In partea corespunzătoare călugărițelor, 
peretele din fund era acoperit cu un tablou enorm al Sfântului 
Augustin, înveșmântat în aur, cu o carte în mâini, cu gura 
întredeschisă și ochii rătăciţi îndreptaţi spre cer. Era martorul 
mut care asista răbdător la toate conversațiile care se purtau în 
locul acela. In partea de dincoace a zăbrelelor, printre care de- 
abia încăpea mâna, se așezau vizitatorii. Grilajul, măsura de 
precauţie care se lua în Evul Mediu pentru a proteja virginitatea 
călugăriţelor, se dovedea a fi derizoriu în ziua de azi, ţinând 
seamă de vârsta înaintată a rezidentelor. 

La ora stabilită, stareţa și maica Adelgard intrară la vorbitor 
și se așezară în capătul sălii, la o distanţă atât de mare, încât 
capelanul și Mazeres fură nevoiţi să își apropie scaunele și să se 
lipească de zăbrele, dacă nu voiau să vorbească în gura mare. 
Regula monastică dispunea că o călugăriță care urma să 
comunice cu cineva trebuia să fie însoţită tot timpul de o alta și, 
în acest caz, misiunea o îndeplinea maica stareță. După 
prezentări, stareţa se retrase discret într-un colţ, hotărâtă să nu 
piardă nimic din ce avea să se discute acolo. După toate 
aparențele, prezenţa Sfântului Episcop de Hippona nu era o 
garanţie suficientă. Călugărița nemţoaică era subţire și înaltă, 
fapt ce ieșea și mai mult în evidenţă, dacă era comparată cu 
stareţa bondoacă; avea un chip prelung și alb, aproape ca de 
porțelan, și niște ochi albaștri pătrunzători și plini de viaţă, în 
ciuda vârstei. Păstra mult din frumuseţea pe care o avusese cu 
siguranţă în tinereţe. Inspectorul intră direct în subiect. Îi făcu 
un scurt rezumat al faptelor petrecute în mănăstire din ziua 
furtului relicvei Sfântului Pantelimon până la moartea lui Muño- 
Fierro. 

- Ca să elucidăm un caz atât de încâlcit, insistă el, avem 
nevoie de colaborarea dumneavoastră; trebuie să ne puneţi la 
dispoziţie informaţiile pe care le deţineţi... 


SANGELE 125 

- Informaţii? Ce fel de informaţii? își schimbă ea tonul, și 
frumoșii ei ochi albaștri, care o acuzau că plânsese cu puţin timp 
înainte, arătau neîncredere. Ce vreţi să vă spun? 

Maica stareță începuse din primul moment să spună 
rugăciuni numărând mărgelele rozariului, prefăcându-se că nu e 
atentă la conversaţie, dar, auzind tulburarea măicuţei Adelgard, 
își înălţă capul. Mazeres, ţinându-se de zăbrele, se apropie cât 
putu mai mult, ca și cum ar fi vrut să își vâre capul, încercând să 
o îmblânzească pe călugăriţa recalcitrantă. 

- În urmă cu șaizeci de ani, dacă n-am fost greșit informat, 
dumneavoastră aţi intrat în această Mănăstire a Întrupării, 
începu inspectorul și lăsă să se înţeleagă că știa multe lucruri 
din viaţa ei. De ce o novice tânără, cum eraţi dumneavoastră pe 
vremea aceea, a părăsit Bavaria sa natală, a venit în Spania, a 
cărei limbă îi era complet străină, și a intrat în această 
mănăstire? Să nu vă miraţi dacă pe mine mă surprinde acest 
fapt. Pe mine mă șochează mult mai mult împrejurarea că 
dumneavoastră și celelalte două colege ale dumneavoastră, de- 
acum decedate, aţi venit în suita unor ofiţeri SS... 

Maica Adelgard îl privi stăruitor. Nu mai erau nici teamă, nici 
neîncredere în ochii ei, ci o strălucire de semeţie. Fără să facă 
pe derutata și nici să o ia razna, se hotărî se răspundă. 

- Noi am venit ca să însoţim sfânta relicvă găsită în Bulgaria 
și pe care Reichsfuhrer-ul SS, Heinrich Himmler, hotărâse să o 
pună la adăpost în această mănăstire... 

Mazeres făcu un mare efort ca să nu își exteriorizeze 
sentimentele pe care i le produsese această dezvăluire. 

- Se poate ști despre ce relicvă îmi vorbiţi? întrebă Mazeres 
pe un ton de funcţionar, cât mai neutru cu putinţă. 

Călugărița nu răspunse la întrebare și, fără să se tulbure, își 
lăsă ochii întredeschiși să se afunde în niște amintiri deja atât de 
îndepărtate. Își continuă relatarea. 

- În iulie 1943, am aflat că lucrurile nu mergeau deloc bine, 
începuseră primele bombardamente asupra orașelor germane. 
Evocarea o întristă. Războiul, mereu victorios până atunci, părea 
să ne fie împotrivă. Generalii, în secret, au început să se 
îndoiască, să îl considere pierdut... Reichsfuihrer-ul SS a dat 
ordin pentru retragerea societăţii Ahnenerbe într-un loc mai 
sigur, la Waischenfeld, în Franconia... Dar, cu câteva luni 
înainte, adusesem deja preţioasa relicvă la Madrid, în această 


SANGELE 126 


Mănăstire a Întrupării, loc ales ca fiind cel mai sigur, cu speranţa 
că furtuna va înceta și o vom putea înapoia Germaniei... Spania 
era de partea noastră, și părintele Esteban Muio-Fierro, un 
admirator fără rezerve al celui de-al Treilea Reich, ticluise un 
plan secret... 

- Capelanul  Mufo-Fierro? inspectorul se întoarse către 
părintele Mendez. Vă referiți la cel care, după ani de zile, avea 
să devină arhiepiscop și vicar general militar? 

- Da, da... răspunse ea, înainte ca părintele Mendez să fi 
deschis gura. 

- Presupun că planul capelanului Mufo-Fierro, i-o luă înainte 
Mazeres pentru ca ea să vadă că el descoperise deja faptul, 
consta în înlocuirea capsulei Sfântului Pantelimon cu o alta pe 
care aţi adus-o dumneavoastră... 

- Așa este, spuse ea fără să clipească, de parcă înlocuirea 
relicvelor ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume. 

- Şi călugărițele de la această mănăstire n-au aflat niciodată 
despre această înșelătorie? 

Mazeres își dădu seama de gafă, dar nu se corectă. 

Maica Adelgard se întoarse către stareță care, cu un gest 
aproape imperceptibil, o sfătuia să tacă. 

- Dar ce fel de relicvă era aceea pe care o aduceaţi din 
Germania? continuă el interogatoriul. Pentru că, judecând după 
faptele întâmplate, se pare că era vorba de o relicvă importantă, 
având poate legătură cu Sfântul Graal... 

Maica Adelgard, auzind o asemenea nerozie, nu își putu 
reţine un zâmbet. 

- Graalul, spuse călugăriţa, fiind convinsă că interlocutorul 
său nu va înţelege nimic, este un obiect antic și precreștin. Este 
piatra căzută din Paradis. Nu era vorba despre așa ceva. După 
cum ne învaţă Otto Rahn, adevăratul Graal este amintirea, 
memoria sângelui care însoțește omenirea ariană de-a lungul 
manifestării sale prin lume... 

Inspectorul Mazeres, într-adevăr, nu înţelese nimic. 

- Limbaj pentru iniţiaţi, presupun... Îi spuse el fără să îi arate 
nici un interes pentru explicaţii mai amănunțite. 

- Relicva pe care am adus-o la această mănăstire era un 
strop din sângele lui Isus, dezvălui călugărița misterul cu mare 
convingere. 

- Sângele lui Hristos? Nu reușesc să înţeleg... 


SANGELE 127 


Mazeres fu surprins și nu mai puţin capelanul, care, în scena 
aceea, se comporta ca o stană de piatră. 

- Reichsfuhrer-ul SS, Heinrich Himmler, spuse călugăriţa, 
cum îl numea ea întotdeauna cu deferență, găsise această 
relicvă într-o biserică din Sofia... Dumneavoastră vă îndoiţi de 
autenticitatea ei? 

- Dacă nu cunosc relicva, cum vreţi să mă îndoiesc de 
autenticitatea ei? În orice caz, nu eu sunt acela care poate avea 
o opinie pe această temă... 

- Și totuși vă arătaţi sceptic, se plasă călugăriţa în defensivă. 
Nu, prietene. Savanţii din Deutsches Ahnenerbe erau convinși 
că relicvele descoperite la Sofia erau autentice... Lucrau la ele, 
erau aproape pe punctul de a ajunge la niște rezultate 
surprinzătoare... dar cercetările lor s-au văzut întrerupte din 
motivul pe care vi l-am spus... 

- Răsturnarea cursului războiului! repetă Mazeres. 

- Am pierdut războiul! se lamentă călugăriţa. Furtuna n-a 
încetat, cum speram noi, și relicva a rămas aici până când a fost 
furată... 

- Dar analizele științifice prevăzute n-au fost duse până la 
capăt și nu știm cu siguranţă dacă este sau nu sângele lui Isus 
Hristos... conchise inspectorul. 

- Așa este, recunoscu maica Adelgard și adăugă: Păcat că 
arhivele societăţii Deutsches Ahnenerbe au fost distruse de 
Aliați și au dispărut în timpul bombardamentelor... Studiile 
preliminare asupra relicvei s-au pierdut. 

- Un raport asupra /storiei ezoterice a Germaniei, lărgi 
inspectorul perspectiva. 

- Nu știu... Cert este că, printre documentele dispărute, se 
aflau toate scrierile referitoare la relicvele descoperite în 
Bulgaria... 

Maica Adelgard, cu mâinile împreunate în poală pe sub 
scapular, amuţi, transportată în alte vremuri și locuri. 

De când numele lui Otto Rahn și al societăţii Deutsches 
Ahnenerbe au ieșit la iveală pentru prima dată, Mazeres căutase 
să se informeze. Ştia că Ahnenerbe, „Societatea de studii 
privind vechea istorie a spiritului“, un organism în cadrul SS, 
luase naștere în 1935, că obiectivul principal al acestei societăţi 
era studiul originii germanismului și furnizarea unor temeinice 
baze științifice pentru doctrina oficială a partidului nazist, că a 


SANGELE 128 


ajuns să numere peste patruzeci și trei de departamente 
dedicate cercetării originii și caracteristicilor germanismului din 
cele mai diferite puncte de vedere: limbă, literatură, arheologie, 
antropologie, studiul fenomenelor paranormale etc. Unul dintre 
aceste departamente, și nu cel mai puţin important, a fost cel 
corespunzător științelor ezoterice și magice. Friedrich Hielscher, 
responsabilul acestuia, a refuzat să dezvăluie orice detaliu în 
procesul de la Nurnberg. Fiecare dintre aceste foarte numeroase 
departamente se bucura de o mare autonomie, dar funcționau 
toate sub controlul de fier al SS. Obiectivul fundamental al 
Ahnenerbe era triplu: să caute rădăcinile rasei germanice, să 
restabilească tradiţiile sale autentice și să răspândească 
această cultură. În 1938, o echipă a Ahnenerbe a început o 
campanie de săpături arheologice aproape de graniţa cu 
Danemarca, au urmat altele în Tibet, în Antarctica, în Caucaz... 
În timpul războiului, guvernele colaboraţioniste și-au deschis 
siturile arheologice pentru naziști. Acesta a fost și cazul regelui 
Boris" al Bulgariei care, în virtutea unui protocol semnat între el 
și Himmler, a încredinţat societăţii Ahnenerbe exclusivitatea 
explorărilor arheologice pe tot teritoriul ţării sale. Se afirma că 
regimul nazist a cheltuit mai mulţi bani pentru lucrările societății 
Ahnenerbe decât Statele Unite pentru fabricarea bombei 
atomice. 

- Pentru ce voia Himmler acea presupusă relicvă a sângelui 
lui Hristos? reveni la atac inspectorul, după câteva minute de 
tăcere. 

Maica Adelgard deschise ochii, surprinsă de o asemenea 
întrebare; ca și cum celălalt ar fi avut obligaţia de a cunoaște 
esenţialul în afacerea relicvelor. 

- Isus, dragă prietene, a fost un arian de rasă pură! ieși din 
ea la suprafaţă sufletul nazist pe care îl purta înlăuntru. 

- Cum? Isus, arian? sări în sus Mazeres la o noutate atât de 
ciudată. Este pentru prima dată când aud o asemenea afirmaţie. 
Eu credeam că a fost iudeu de rasă pură. 

Maicii Adelgard nu i se mișcă nici un mușchi de pe faţă și 
rămase neclintită, precum fanaticul care nu se îndoiește câtuși 


! Poet și filosof german (1902-1990), având legături cu Partidul Național- 
Socialist 

! Boris al III-lea (1894-1943), rege al Bulgariei între 1918 și 1943, aliat al 
Germaniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial 


SANGELE 129 


de puţin de adevărul său. 

- Persoanele inteligente și fără prejudecăţi nu vor avea nimic 
împotrivă să o admită, încercă să îl convingă cu o fervoare de 
catehet. Spiritul său de sacrificiu, disponibilitatea de a-și risca 
propria viaţă în slujba celorlalți, perseverenţa prin care a creat o 
nouă rasă de oameni ivită în urma botezului, ideile sale 
antievreiești, da, da, antievreiești... sunt caracteristici ale eroilor 
arieni... Evangheliile ne înfățișează un supraom care îi ura pe 
evrei... 

Aceste afirmaţii, exprimate cu o asemenea convingere, nu 
numai că îl surprinseră pe inspector, ci îi pricinuiră și o adâncă 
neplăcere. Erau oare invenţii ale maicii Adelgard, rod al minţii ei 
încâlcite și al prejudecăţilor sale, ori răspundeau unei 
îndoctrinări pe care o primise în tinereţe? Timp de câteva clipe 
se gândi că măicuţa o luase razna. Nu putea să conceapă că 
această teorie nesăbuită a putut fi inventată și apărată de 
conducătorii naziști... 

- Dar cel de-al Treilea Reich îl dispreţuia pe Hristos, îi sugeră 
el. 

- Asta e o minciună pe care a răspândit-o Biserica Catolică, 
după ce am pierdut războiul, ca să șteargă toate legăturile care 
au unit-o cu lupta lui Hitler... se înfurie călugărița. In ciuda celor 
aproape optzeci de ani ai ei, sări cu fervoare în apărarea 
idealurilor sale. E de ajuns o lectură sumară a Evangheliilor ca 
să-ţi dai seama de acest fapt, și, unul după altul, cită texte de 
referinţă, de parcă le-ar fi știut pe dinafară: „Vai vouă, 
cărturarilor și fariseilor fățarnici! Mormintele cele văruite. Pui de 
năpârci. Lupi lacomi...“ „Eu îi cunosc pe cei care spun că sunt fiii 
lui Avraam și sunt doar fii ai sinagogii Satanei...“ „Părintele 
vostru nu este Dumnezeu, ci diavolul...“ „Asupra voastră va 
cădea tot sângele drepţilor răspândit pe pământ...“ „Ierusalimul 
va fi călcat în picioare de păgâni și din Templul vostru nu va 
rămâne piatră peste piatră...“ Sunt scoase aceste fraze dintr-un 
discurs al Fuhrerului? Nu. Sunt cuvinte ieșite din gura lui Isus 
împotriva evreilor. Se liniști și continuă pe un ton mai moderat: 
Eu sunt catolică. Am fost educată în crezul Bisericii, căreia 
antisemitismul îi este consubstanţial și vine din primele 
timpuri... Cred că la vârsta de cincisprezece ani am început să 
reflectez pe cont propriu. Vedeam evrei peste tot. Cu cât îi 
observam mai mult, cu atât îmi dădeam seama mai mult că se 


SANGELE 130 


deosebeau de ceilalţi oameni... Întotdeauna au fost niște 
paraziți și chiar popoarele care le-au acordat ospitalitate de-a 
lungul istoriei au sfârșit prin a-i expulza... Evreul este trădător, 
neloial, mare maestru al minciunii, poartă răutatea în sânge... 
Lasă să se creadă că alcătuiesc o comunitate religioasă, dar nu, 
sunt o rasă blestemată. Isus i-a înfruntat, le-a demascat 
minciuna, i-a condamnat, de aceea l-au răstignit... Dacă evreii 
ar ajunge să cucerească naţiunile lumii, victoria lor ar însemna 
epitaful omenirii. De aceea, sunt convinsă că, atunci când am 
aderat la nazism, am luptat pentru creștinismul autentic... 
Evreii, dragă prietene, încurcă totul. Vreme de secole, Biserica i- 
a considerat perfizi, i-a închis în ghetouri, a văzut în ei doar niște 
dușmani vătămători... Hitler a încercat să ducă la bun sfârșit 
ceea ce Biserica a lăsat la jumătate... 

Călugărița Adelgard - nu era nevoie să mai fie întrebată - 
continua să fie o nazistă convinsă, de viţă pură. O walkirie. Dacă 
și celelalte două călugărițe germane, de-acum decedate, 
fuseseră la fel de înverșunate ca și ea, sfânta relicvă pe care o 
aduseseră la Madrid se aflase pe mâini bune. Capelanul și 
Mazeres îi ascultau peroraţia fără să o întrerupă și fără să ridice 
obiecţii. Ar fi avut oare vreun sens? De altfel, inspectorul nu 
solicitase audiența ca să discute despre doctrinele naziste, ci 
pentru a clarifica niște necunoscute. 

- Conform tuturor celor pe care mi le povestiţi, îi dădu el apă 
la moară, ceea ce pretindea Himmler era să demonstreze cu 
fapte științifice originea ariană a lui Isus și astfel să obțină un 
mare protector pentru cauza lor. 

- Într-adevăr. Acesta era Heilige Experiment pe care trebuiau 
să-l ducă la bun sfârșit savanții din Ahnenerbe. Așa mi-a 
destăinuit Otto Skorzeny într-una dintre vizitele pe care mi le-a 
făcut. 

- Otto Skorzeny, colonelul SS care a condus eliberarea de 
necrezut a lui Mussolini, prizonier al forţelor aliate? întrebă 
capelanul care părea să fi citit vreo carte despre această 
poveste. 

- Același. Trăia incognito aici, la Madrid, și a murit în 1975... 

Părintele capelan, cu bărbia sprijinită în bastonul pe care îl 
ţinea între genunchi, interveni puţin în conversaţie. Privea de o 
parte și de alta a grilajului, în funcţie de persoana care vorbea și 


! Sfântul Experiment (în Ib. germ., în orig.) 


SANGELE 131 


asculta cu mare atenţie. Doar uneori încuviinţa din cap. 

inspectorului i se părură extravagante și neîntemeiate 
afirmaţiile pe care le făcuse călugărița. In orice caz, dacă nu ar 
fi încercat să demonstreze genetic originea ariană a lui Isus, 
pentru ce naiba voia Himmler relicva cu sângele său? La ce 
avea de gând s-o folosească? 

- Să trecem acum la alte chestiuni, își continuă inspectorul 
interogatoriul. Care credeţi că a fost mobilul furtului? Cunoștea 
cineva acest secret...? 

- Vă referiţi la înlocuirea relicvelor? preciză călugărița. 

- Da. 

Maica Adelgard deveni nervoasă, frământându-și mâinile sub 
scapular și nu răspunse la întrebare, dar muţenia sa o trăda. 

- Se bănuiește, continuă inspectorul, că Federico Mufo-Fierro 
a fost implicat în furtul relicvei și că moartea lui are legătură cu 
acest fapt... 

In timpul conversaţiei, călugăriţa nemţoaică dovedise o mare 
stăpânire de sine. Deodată, se prăbuși și izbucni într-un plâns de 
nestăvilit. Maica stareță se ridică, se așeză în picioare lângă ea 
și își puse o mână ocrotitoare pe umărul ei. Nimeni nu ar fi zis 
că bătrâna, care acum plângea cu atâta jale, era aceeași care, 
cu câteva clipe mai devreme, părea atât de semeaţă. Capelanul 
și Mazeres se priviră uimiţi, fără să înţeleagă care era motivul 
acestor lacrimi. Grilajul care îi despărțea spori și mai mult 
sentimentul lor de neputinţă. 

- Dar, ce se întâmplă, soră Adelgard? șopti capelanul cu 
blândeţe și încercă să o consoleze. 

- Ajunge! Vizita s-a încheiat, exclamă autoritară maica 
stareță, supărată de întorsătura pe care o luase conversaţia, și o 
trase de braţ pe maica Adelgard ca să părăsească vorbitorul. 

- Federico era fiul meu, bolborosi maica Adelgard. 

Capelanul și inspectorul rămaseră împietriți, nevenindu-le să- 
și creadă urechilor. 

- Găsiţi-l pe asasin! adăugă ea, implorându-i. 

Maica stareță, înainte de a trece pragul ușii din fund, ţinând-o 
aproape pe călugăriţă, se întoarse către vizitator și îl străfulgeră 
cu privirea. Pe Sfântul Augustin, episcopul de Hippona, obișnuit 
să audă atâtea și atâtea lucruri, nu părea să-l fi impresionat acel 
obscur secret de familie. 


SANGELE 132 
21 

Cu cât e mai închisă lumea în care trăiește cineva (și nu 
există nici una mai închisă decât o mănăstire cu reguli stricte), 
cu atât mai multe sunt bârfele, palavrele și zvonurile care 
circulă, și mai mare graba de a le răspândi. În aceste 
împrejurări, confesionalul devine canalul comun de scurgere 
unde, mai devreme sau mai târziu, ajung toate aceste pârâiașe. 
E greu de crezut, dar așa este. Părintele Mendez participase la 
multe meditații și exerciţii spirituale de-a lungul întregii sale 
vieţi, dar nu reușise să lepede viciul indiscreţiei și îi cădea pradă 
de mai multe ori decât ar fi dorit. Ultima dată, diavolul ispititor 
care îl atrăsese a fost inspectorul Mazeres însuși, când îl stârni 
cu investigația. Așadar, cu priceperea pe care i-o oferea 
profesia, profită de confesionalul său ca să le tragă de limbă pe 
călugăriţe în legătură cu puţinele sau multele lucruri pe care le 
știau despre maica Adelgard, călugăriţă necunoscută pentru 
propriile surori întru credinţă, în pofida numeroșilor ani petrecuţi 
în comunitatea monahală. Apoi, după o vreme, îi comunică lui 
Mazeres rezultatele. 

- A fost o adevărată bătaie de cap, îi spuse el. Am avut 
nevoie de multă răbdare ca să potrivesc atâtea piese. In câteva 
cuvinte, Federico Mufo-Fierro nu era nepotul arhiepiscopului, 
cum credeam cu toţii, ci fiul său... 

- Vreţi să-mi spuneţi că maica Adelgard și arhiepiscopul...? 
inspectorul înlocuia cu un gest al mâinilor punctele de 
suspensie. 

- Maica Adelgard și arhiepiscopul... când acesta îndeplinea 
funcţia de capelan al acestei mănăstiri, sublinie părintele 
Mendez, cu buna intenţie de a reduce gradul de dezonoare pe 
care păcatul acela îl presupunea pentru instituţia clericală. 

Greșeala unui caporal va fi întotdeauna mai puţin 
dezonorantă decât cea a unui general; de aici, și precizările 
capelanului. 

- Al naibii arhiepiscopul! 

- Da, arhiepiscopul Mufo-Fierro a fost tatăl lui, repetă 
părintele Mendez și continuă: n-o să-ţi povestesc toate 
amănuntele întâmplării... Iți voi spune doar că nașterea s-a 
petrecut, conform presupunerilor mele, în jurul anilor '60, când 
călugărița avea treizeci și cinci de ani. 

- Cum a fost posibil un asemenea concubinaj, întrebă 


SANGELE 133 


Mazeres cu ironie și curiozitate, într-o mănăstire unde sunt mai 
multe zăbrele și zăvoare decât într-o închisoare? 

- Nu există zăbrele care să reziste în faţa atacului patimii... 

- Mă convinge explicaţia dumneavoastră, comentă Mazeres 
și continuă cu întrebările. Cum s-au putut păstra în secret 
sarcina și nașterea copilului? 

Capelanul căzu pe gânduri. Poate că acest amănunt îi 
scăpase și nu îl trecuse în chestionarul utilizat în interogatoriul 
său cu călugărițele. 

- O enigmă, prietene, o enigmă, admise el și continuă: Dacă 
maica Adelgard nu a încredinţat-o memoriilor sale, o va duce cu 
ea în mormânt și va rămâne nerezolvată. Cu toate acestea, eu 
am făcut niște presupuneri. Făcu o pauză. Sarcina nu era greu 
de ascuns sub un veșmânt larg. 

- Dar nașterea? 

- Pentru travaliu, cum e și firesc, trebuie că s-a bucurat de 
complicitatea a cel puţin una sau două călugăriţe și a medicului, 
dacă o fi fost chemat, deși în anii aceia... Să-l ascundă de lumea 
din afară nu era dificil; claustrarea proteja mănăstirea ca un zid 
de nepătruns. lerarhii, dacă au avut cunoștință, au tăcut. 

- Tăcerea, asta a fost întotdeauna tactica lor. 

- Scandalul nu le-ar fi fost de folos nici clerului, nici Mănăstirii 
Întrupării. Copilul, mă gândesc eu, a rămas probabil în 
mănăstire până a fost înţărcat, sau chiar mai puţin, dacă au 
găsit o doică de încredere. Poate că fratele arhiepiscopului, 
căsătorit, l-a luat în grija lui... 

- Această istorie pare o povestire de Boccaccio, exclamă 
Mazeres. Apoi, devenit serios, comentă: Dată fiind înrudirea lui 
Federico Mufo-Fierro cu maica Adelgard și cu arhiepiscopul 
militar, cunoscători amândoi ai existenţei relicvei lui Himmler, 
nu e hazardat să deducem că și acela fusese la curent... Fie 
arhiepiscopul, fie călugăriţa trebuie să-i fi furnizat informaţia. 

- Dar asta nu dovedește faptul că el ar fi și hoţul relicvei... 
obiectă capelanul. 

Mazeres făcu un mare efort ca să nu îi dezvăluie faptul că 
„pantelimonii" percheziţionaseră casa mortului și că găsiseră 
documente care l-ar putea face răspunzător pe acesta. 

- E adevărat. Asta nu o dovedește... Îi cântă în strună. Cu 
toate astea, se pare că arma cu care se presupune că s-ar fi 
sinucis Federico Mufo-Fierro este aceea cu care a fost asasinat 


SANGELE 134 


un anume Pieter Breitner, hoţul care a fost găsit mort în pasajul 
subteran al mănăstirii... 

- Vrei să insinuezi că Federico Muio-Fierro a fost unul din 
hoţii relicvei și cel care l-a ucis pe tovarășul său? 

- Sunt simple supoziţii... După cum știți, eu nu mă ocup de 
caz și nu sunt la curent... 

- Există dovezi pentru ceea ce spui? 

- Nu știu. Vă spun acum că sunt ipoteze de-ale mele, dar aș 
îndrăzni să bag mâna în foc. Conform rapoartelor balistice, 
orificiile din cap ale ambelor victime au caracteristici foarte 
asemănătoare... Asta am auzit la comisariat... 

Erau așezați în biroul capelanului, în fața unui ventilator care 
mișca aerul, dar care de-abia răcorea atmosfera. Părintele 
Mendez își descheiase gulerul înalt preoţesc și își suflecase 
mânecile de la sutană. 

- Aveţi chef de o bere? îi spuse inspectorul cu intenţia de a 
căuta un loc mai comod și mai răcoros. 

Se duseră la o berărie, peste drum de palatul regal, pe care o 
vizitaseră în alte ocazii, și se așezară pe terasă sub umbra 
cortului. Temperatura nu era mult mai plăcută decât la 
mănăstire. 

- Aici măcar se mișcă aerul, spuse inspectorul puţin convins. 

- Aerul e cald, constată capelanul, dar berea e îngheţată. La 
ora asta, cu adevărat răcoare este în sacristia bisericii. Uneori 
cobor acolo și îmi fac siesta. 

Halbele de bere pe care le aveau în faţă îi sugerară lui 
Mazeres o mică istorioară, care putea relaxa conversaţia pe care 
o purtau. 

- Dumneavoastră știaţi că fabrica de bere Mahou, și arătă 
spre suporturile de pahare pe care era tipărit logotipul fabricii, a 
fost înființată de niște germani cam prin anul 1890? Și că o 
anume Clarita Stauffer, fiica directorului firmei din Spania, a fost 
o activistă nazistă? Era fascinată de Hitler... 

- N-am auzit niciodată vorbindu-se despre această doamnă, 
spuse capelanul și arătă foarte puţin interes pentru subiect. 

- Ei bine, numita Clarita Stauffer, continuă Mazeres, prietenă 
intimă cu Pilar Primo de Ribera' și având o anumită funcţie în 


! Soţia lui Jose Antonio Primo de Ribera (1903-1936), avocat și om politic 
spaniol, întemeietorul Falangei Spaniole, devenită ulterior, în timpul 
regimului lui Franco, partid unic. 


SANGELE 135 


cadrul Falangei, s-a dedicat ajutorării spionilor germani care 
treceau prin Madrid, fugind de Aliați, și le făcea rost de 
pașapoarte... 

- Nu știu sub ce motiv îmi vii cu povestea asta... 

- Sub nici unul. Marca de bere mi-a adus-o aminte... 

Reveniră la subiectul de conversaţie pe care îl începuseră în 
mănăstire. După ce discutară argumente și contraargumente, și 
rostiră mii de elucubraţii, ajunseră la concluzia că avansau prea 
încet și că erau încă multe necunoscute care rămâneau de 
lămurit. 

- Dacă Muño-Fierro a fost cel care a furat relicva, spuse 
capelanul cu reticenţă și multe rezerve, ce interes avea? Care 
putea fi obiectivul său? 

- Nu știu. Încă nu știm, îi răspunse Mazeres, dar oricare ar fi 
fost, sunt sigur că el cunoștea adevărul despre capsula din 
relicvariu... 

- Adevărul? 

- Mă refer la înlocuirea relicvelor. Pentru că până în 
momentul de față nu cunoaștem adevăratul conţinut al acelui 
flacon. 

- Cunoașterea conţinutului relicvariului ar elucida mobilul 
furtului? întrebă capelanul. 

- Eu așa cred, și încă multe alte lucruri... După părerea mea, 
iată unde-i buba! 

La ora aceea, pietrele cenușii ale catedralei Almudena 
emanau căldura soarelui adunată în timpul orelor de peste zi, 
care o învăluia într-o ceaţă și îi distorsiona ușor silueta. 

- El era un băiat bun, poate cineva l-a constrâns să o facă. 
Părintele Mendez încercă să-l scuze și invocă această 
posibilitate: îmi trece prin minte că există anumite secte care 
umblă cu scopuri tulburi să găsească relicvele patimilor, și care 
sunt dispuse să plătească oricât... 

- Asta e o ipoteză la care m-am gândit și eu... Într-acolo merg 
lucrurile... spuse Mazeres. Toate datele despre relicvariu pe care 
le tot strângem indică faptul că, în partea nevăzută a chestiunii, 
se ascunde credința că flaconul conţinea sângele lui Hristos... 
Imediat după aceea, lăsă să-i scape niște întrebări, știind bine 
că părintele capelan nu le va da nici un răspuns: Ce sectă ar 
putea fi interesată de relicva aceea? Și ceva încă și mai dificil, 
cum a aflat asasinul lui Muño-Fierro că el păstra relicva? 


SANGELE 136 


- Federico păstra relicva? întrebă uimit capelanul. 

Mazeres își dădu seama că îi scăpase acest amănunt. 

- Dacă nu, de ce l-au omorât? răspunse printr-o altă întrebare 
care îi părea foarte logică. 

O bună bucată de vreme continuară să bea în tăcere. 

- O fi adevărat că relicvariul Sfântului Pantelimon conţinea 
sângele lui Hristos? 

Mazeres nu avea o opinie formată în această privinţă și vru 
să tatoneze ideile prietenului său. 

Capelanul, cu privirea aţintită în halbă, unde aproape că nu 
mai rămăsese bere, căzu pe gânduri și nu îi răspunse. 


SANGELE 137 
22 

Se aprinseseră deja felinarele din stradă când Mazeres, după 
ce își luă la revedere de la capelan și îl lăsă în poarta mănăstirii, 
se întoarse la el acasă. De cum trecu pragul și aprinse lumina, 
știu că trecuse cineva pe acolo. Oglinda care atârna în antreu 
era ușor dată într-o parte, ultimul sertar de la șifonier, pe care 
nu-l folosea niciodată, întredeschis, iar bastoanele din suportul 
pentru umbrele nu păstrau ordinea obișnuită... Aceste 
amănunte nesemnificative îi atraseră atenţia pentru că stricau 
rutina vizuală cu care era obișnuit. Nu le putea pune nici în 
seama lui Mercedes, nici a Palomei - care avea și ea chei - și una 
și cealaltă fiind foarte grijulii să lase întotdeauna lucrurile la 
locul lor. În plus, în cazul Palomei, ar fi sesizat imediat mirosul 
parfumului ei. Chiar și așa, alergă nervos, mai curând întărâtat, 
în dormitor, cu gândul să o găsească întinsă goală în pat, 
reproducând, ca în alte dăţi, nudurile sublime ce populau 
muzeul Prado, niște fantezii care le plăceau atât de mult; dar nu 
se întâmplă așa. Se văzu nevoit să cedeze în fața celei mai 
prozaice evidențe: cineva, la fel de priceput la șperacle ca și 
Marc, îi deschisese ușa și intrase să îl jefuiască. 

„O fi crezut hoţul că sunt plecat în vacanţă? Ştia care îmi 
este profesia? îmi cunoștea obiceiurile? De când mă spiona?“ 
cugetă în sinea lui, în vreme ce iscodea cu mare atenţie toate 
ungherele. 

Umbla călcând apăsat, ca să îl alerteze pe intrus dacă mai 
era încă înăuntru și să îi înlesnească fuga. „Nu se știe niciodată 
cum poate reacţiona un hoţ surprins în flagrant delict“, își spuse 
el în cunoștință de cauză. Cu toate că purta asupra lui arma 
regulamentară încărcată, îi era frică. 

„Unei fiare încolţite, își spuse el ceea ce învățase de la 
polițiștii bătrâni, nu-i închide toate ușile, dacă nu vrei să se 
arunce asupra ta.“ 

Nu găsi pe nimeni. După modus operandi, deduse că hoţul nu 
căuta bani sau obiecte de valoare, fiindcă nu luase nimic. 

„A venit la mare fix, reafirmă în sinea lui. Mai degrabă și-a 
vârât nasul peste tot decât să scotocească. Dar ce se aștepta să 
găsească aici?" 

Poate pentru că în aceeași după-amiază el și capelanul 
vorbiseră despre relicvă, îi veni în gând că mobilul putea fi 
acesta. Ideea nu-l linişti. Dacă nu scăpa de îndoieli, nu avea să 


SANGELE 138 


poată dormi în noaptea aceea și erau deja multe nopţile pe care 
le petrecuse treaz. Fără să se mai gândească, îl sună pe Jorge, 
care mai locuia încă în casa părintească. 

- Erai la masă? Scuză-mă că te-am deranjat... 

- Așteaptă să trec la celălalt telefon. Jorge presupuse că 
subiectul era delicat și trecu în hol. Ce-i cu tine...? 

- O să-ţi spun. Cineva a intrat astăzi după-amiază la mine în 
casă... 

- În plină zi? 

- Nu știu la ce oră... Când m-am întors astă-seară... Mă auzi? 

- Te ascult. 

- Am impresia că hoţul sau cine o fi fost a venit aici după 
relicvă... 

- După relicvă? Jorge își trecu mâna peste scăfârlia rasă, așa 
cum obișnuia să facă atunci când încerca să găsească o 
explicaţie. Pe ce te bazezi? 

- Adevărul e că n-am dovezi. 

- Iţi lipsește ceva? 

- Asta este ceea ce mă îngrijorează cel mai tare: a scotocit 
peste tot și n-a luat nimic... Mă rog, te-am sunat pentru 
următorul lucru: știe cineva că noi am fost în casa lui Muño- 
Fierro? 

Jorge stătea în picioare lângă măsuţa telefonului cu șervetul 
în mână și gesticula cu el în timp ce vorbea. 

- Insinuezi că pe Marc sau pe mine ne-a luat gura pe 
dinainte? 

- Nu mă interpreta greșit. N-am spus asta... Dar voiam să fiu 
sigur. 

- Uite ce e, chestiile astea nu sunt de vorbit la telefon, mai 
bine termin cina și vin la tine să bem o cafea. De acord? 

Clădirea unde locuia Mazeres era veche, dar fusese refăcută 
de curând și apartamentul lui, deși măsura mai puţin de șaizeci 
de metri pătraţi, era bine împărţit și decorat cu gust. Tocmai 
terminase cina când sosi Jorge. Primul lucru pe care îl făcură fu 
să inspecteze din nou fiecare colțișor al casei fără a găsi nimic 
nou. Apoi se așezară în salon. Jorge, cu mare familiaritate, se 
apropie de bufet și scoase o sticlă de whisky. 

- De când mi-ai telefonat, spuse el turnându-și o porție 
zdravănă fără gheaţă, mi-am tot stors creierii. Singurul lucru 
care îmi vine în minte este că hoţul, sau cine l-o fi trimis, te 


SANGELE 139 


cunoaște... 

- Mă cunoaște? 

Această presupunere nu-i plăcu. 

- Poate că discuţia ta pe internet i-a dat o pistă... 

- Dar interlocutorul meu pe acel forum este mort, spuse 
Mazeres surprins. 

- Să-ţi explic. Jorge încercă să-i prezinte ipoteza lui: Muño- 
Fierro a aflat, prin fraza în grecește pe care i-ai scris-o, că tu erai 
amestecat în treaba cu relicva... Poate că altcineva de pe acel 
forum de ezoterism era și el la curent... 

- Poate, poate, poate, se enervă inspectorul. 

- Lasă-mă să vorbesc. La fel cum noi am putut afla adresa lui 
Muno-Fierro, el sau altcineva a putut să o găsească pe a ta... Nu 
numai poliția are hackeri buni. 

- Explicaţia ta pare verosimilă, dar nu mă linişteşte, 
recunoscu Mazeres. 

- În orice caz, eu aș da uitării acest incident. Nu e bine să 
vezi fantome acolo unde nu există... Poate că ești prea obsedat 
de cazul relicvei și privești totul prin prisma a ceea ce s-a 
întâmplat. 

După ce puseră capăt acelui subiect, își petrecură restul serii 
vorbind despre alte lucruri. Când Jorge plecă, Mazeres era mai 
liniștit, sau cel puţin așa părea. 


SANGELE 140 
23 

Paloma, iubita inspectorului, era zveltă, nu foarte înaltă, 
veselă, avea ochi de culoarea mierii, scânteietori, părul tuns 
scurt, băiețeşte, sâni pe măsura exactă a mâinii inspectorului și 
un fund dintr-acelea care îi fac pe bărbaţi să-și întoarcă privirea 
după ele. Se îmbrăca foarte tinerește pentru vârsta ei, dar fără 
să cadă în ridicol. Avea un miros al ei care o făcea să fie 
recunoscută chiar și în mijlocul unei mulţimi. Și, ceea ce era cel 
mai remarcabil, era foarte inteligentă. Cu treisprezece ani mai 
tânără decât Mazeres, părea să aibă și mai puţin decât avea în 
realitate. Pentru unii, era logodnica inspectorului; pentru alții, 
concubina lui. Adevărul e că persoanele în cauză nu își puseseră 
problema ce însemnau unul pentru celălalt. 

- Ne iubim, și cu asta basta! 

Acesta era răspunsul pe care Mazeres îl dădea întotdeauna la 
întrebările curioase ale colegilor săi. 

Se cunoscuseră din întâmplare în urmă cu doar un an sau 
ceva mai puţin la muzeul Prado, ca să fim mai exacţi, în sala 
consacrată lui Bosch. Ea lucra la biblioteca centrului ca 
documentaristă. În dimineaţa aceea, imediat după ce porţile 
fuseseră deschise pentru public, supraveghetorul sălii lui Bosch 
și-a dat seama, îngrozit, de un fapt foarte straniu: Grădina 
desfătărilor fusese mâzgălită peste noapte cu o svastică. 
Alarmat, în drum spre biroul directorului, începuse să strige în 
gura mare cele întâmplate. Când acesta ajunsese la locul faptei, 
alţi funcţionari veniseră și ei și priveau stupefiaţi la acel 
dezastru. 

- Asta e o crimă împotriva culturii. Cine și de ce să fi comis o 
asemenea sălbăticie? se întreba directorul, îngrozit. 

Aceeași întrebare și-o punea și restul personalului îngrămădit 
în faţa tripticului, pe al cărui panou central descreieratul pictase 
cu spray roșu o cruce groasă, încârligată. Comisarul de poliţie îl 
trimisese pe Mazeres, specialist în satanism și în secte 
huliganice fiindcă, așa cum îi fusese descrisă situaţia, se 
gândise că într-acolo mergeau lucrurile. Tripticul cu pricina se 
afla în mijlocul unei săli nu foarte spaţioase, care adăpostea și 
alte panouri ale aceluiași pictor. Printre experţii muzeului care 
fuseseră convocați ca să lămurească semnificaţia măzgălelii se 
afla și Paloma, o erudită în pictura lui Bosch. Pe inspector l-a 
uimit prin simplitatea ei, prin siguranţa și inteligenţa cu care își 


SANGELE 141 


dădea cu părerea, nescăpându-i faptul că stafful muzeului 
asculta cu mare interes ce spunea. În afara acestor calităţi, ceea 
ce i-a atras atenţia a fost mersul ei. Nu văzuse niciodată (sau nu 
băgase de seamă) niște șolduri care să se miște cu atâta graţie 
și care să marcheze cu o asemenea senzualitate linia ce separa 
cele două emisfere. Această dungă, mai mult chiar decât 
șănţuleţul dintre sâni, îi trezise instinctul. Ochii, privirea, buzele 
care, fără să fie cărnoase, erau senzuale și îndemnau la sărut, 
aveau să vină după aceea. Inspectorul auzise spunându-se că 
mirosul corporal era primul lucru care trezea atracţia sexuală, 
dar în cazul lui nu fusese mirosul. În momentul acela își amintise 
axioma pe care, în glumă, o repeta până la saturație unul dintre 
colegii săi de la comisariat, și pe care el nu o luase niciodată în 
serios: „Partea cea mai frumoasă a unei femei este curul, sau, 
cel puţin, cea mai apetisantă“, și a trebuit să îi dea dreptate. 
Partea aceea a trupului Palomei era ceea ce îi pricinuise o 
accelerare a ritmului cardiac și o umflătură a părţii aceleia 
sensibile...! Așa că avea motive mai mult decât suficiente să 
considere că bibliotecara era persoana cea mai potrivită căreia 
să-i pună o serie de întrebări. 

- Aș dori să stau de vorbă cu dumneavoastră despre această 
neplăcută întâmplare, se străduise inspectorul să dea vorbelor 
sale un ton neutru și profesional. 

- Te rog, tutuiește-mă, îi răspunsese ea, și lui Mazeres i se 
păruse că vede în asta un semn de bun augur. 

Paloma l-a invitat sus, în biroul ei, unde au purtat o lungă 
conversaţie care a depășit cu mult interogatoriul de rutină. 
Tinereţea și prospeţimea din sufletul și trupul Palomei l-au 
fascinat pe inspector și, pe măsură ce vorbeau, acesta simţea 
că întinerește. Gândurile, gusturile, concepţia lui despre viaţă 
fuseseră întotdeauna ale unui spirit tânăr și de aceea se simţea 
mai în largul lui printre oamenii tineri (Marc și Jorge, de 
exemplu) decât cu persoanele de aceeași vârstă cu el. S-au 
înţeles bine din primul moment, s-au simpatizat unul pe celălalt 
și între ei a curs un curent special (feeling îl numesc alţii), care 
se lăsa zărit în iluminarea chipurilor lor. 

Când a plecat de la această primă întâlnire, Mazeres, care 
refuzase dintotdeauna să admită teoria dragostei la prima 
vedere, a constatat că săgeata lui Cupidon sau ce-o fi fost aceea 
îl nimerise drept în inimă. Paloma i-a intrat foarte adânc în 


SANGELE 142 
inimă, i s-a înfipt drept în suflet, astfel încât se gândea la ea în 
orice clipă. Visa la ea cu ochii deschişi și în somn, acasă și la 
birou, și în situațiile cele mai deosebite. Işi imagina povești 
romantice, parcă filmate cu încetinitorul. Diseca sărutul în 
secvențe interminabile, începând cu buzele lui care atingeau 
colțul gurii Palomei până când limbile lor, fremătând de pasiune, 
se angrenau într-o luptă răvășitoare. Descheia unul câte unul, 
cu neîndemânarea înfocatului, năstureii de la bluză și vedea, 
năucit, cum sânii se iţeau din cuiburile lor, pe care apoi îi 
mângâia și îi cântărea cu fineţea unui expert în pietre 
preţioase... Fanteziile romantice se sfârșeau, în mod inevitabil, 
în povești obscene, cu cei doi protagoniști întinși goi în pat, 
executând niște jocuri incredibile care sfidau toate legile fizicii și 
ale moralei... Se gândea că această emoție sentimentală va fi 
trecătoare și că va dispărea, ca un miraj, peste câteva zile, dar 
nu fusese așa. Când și-o amintea, sexul i se înălța cu putere și 
hotărâre, cum nu ţinea minte să fi păţit nici în anii tinereţii sale. 
Începuse să se masturbeze din nou în mod frecvent. Dar la 
vârsta lui, era oare normal să se masturbeze în fiecare zi și, 
uneori, chiar de două și de trei ori? Încercase să o uite, aplicând 
tratamentul pe care îl prescriau pentru aceste cazuri preoţii 
experţi din Opus, dar leacul era mai rău decât boala. Cum era 
posibil ca la acea vârstă, această femeie, pe care de-abia o 
cunoștea, să fi devenit lucrul cel mai important din viaţa lui? Nu 
era ușor să se descotorosească de ea și a trebuit să cedeze în 
faţa evidenţei: Eros bătuse la ușa lui... La mai puţin de o lună de 
la întâlnirea lor întâmplătoare, a sunat-o la telefon cu un pretext 
neînsemnat în legătură cu mâzgăleala de pe pictura lui Bosch. 
De atunci, au început să iasă împreună. 

Cu mult înainte de acea zi de 25 iulie, când a avut loc 
misteriosul furt al relicvei Sfântului Pantelimon, Paloma și 
inspectorul, sărind peste etapele intermediare, aproape că își 
consolidaseră viața sentimentală. In unele nopţi dormeau 
împreună, dar nu își puseseră problema să își părăsească 
locuințele de celibatari. Cu toate acestea, din ce în ce mai des, 
Paloma își petrecea sfârșiturile de săptămână acasă la 
inspector. Tot cu mult înainte de acea zi de 25 iulie, plănuiseră 
deja să profite de vacanţa lor de vară și să călătorească la Paris, 
pentru a petrece o nebunească lună de miere. Sora 
inspectorului le oferise apartamentul ei și nici nu se punea 


SANGELE 143 


problema să nu profite de ocazie. Paloma era entuziasmată, dar 
el, pe măsură ce se apropia ziua plecării fără să fi rezolvat cazul, 
șovăia... 

- Ori Sfântul Pantelimon, ori eu, îi spunea ea, fără drept de 
apel. 

Inspectorul știa că Paloma nu se lăsa manipulată și că el 
trebuia să ia în serios acea alternativă. 

- Așa stând lucrurile, nu mai încape discuţie. Afacerea 
Sfântului Pantelimon trebuie să aștepte. Dacă Parisul merită 
într-adevăr o liturghie, tu și Parisul la un loc meritaţi mult mai 
mult. 

Apartamentul surorii lui Mazeres se afla într-un bloc de 
locuinţe modeste, ca majoritatea celor din arondismentul al 
XVIII-lea, în Boulevard de la Chapelle, chiar la poalele colinei 
Montmartre. Balcoanele se înălțau exact deasupra staţiei de 
metrou Barbes-Rochechouart, una dintre cele mai zgomotoase 
și mai pestriţe din Paris. Vizavi, acoperișuri cenușii de zinc și de 
ardezie și Louxor - Palais du cinema, din care nu mai rămăsese 
decât bombasticul său nume. De pe balcon, la stânga, se zărea 
clopotniţa de la l'Hopital Lariboisiere și, puţin mai departe, 
acoperișul impunător al Gării de Nord, pe unde sosiseră. Dacă își 
aruncau privirea de-a lungul bulevardului, vedeau o lume mereu 
grăbită, care, la orice oră din zi, intra, ieșea, urca și cobora cu 
scările rulante ale staţiei. În zilele de miercuri și de sâmbătă, 
zile în care se organiza piaţa volantă, creștea larma mulţimii 
care venea la tarabele plasate sub podul de fier al liniei 2. La 
căderea serii, Mazeres se distra scrutând mansardele și 
ferestrele de pe cealaltă parte a străzii. In fiecare dintre acele 
dreptunghiuri de lumină, profilate în noapte, putea contempla 
diferite secvenţe cu care, plecând de la ce vedea, urzea tramele 
unor istorii rocambolești... Deși nu avea piciorul pus în ghips ca 
James Stewart în filmul Fereastra dinspre curte, simţea aceeași 
fascinaţie. Întotdeauna atrăseseră ferestrele deschise. Simplu 
amuzament? Curiozitate  bolnăvicioasă? Poate un instinct 
nemărturisit de voyeur? 

Paloma, la rândul ei, mersese la Paris hotărâtă ca nopţile să-i 
rămână memorabile. Din primul moment în care se 
cunoscuseră, ea a ghicit că Mazeres, din cauza reprimării 
fantasmelor, trăia încorsetat și nu se desfătase cu sexul după 
pofta inimii. Parisul, cu erotismul său și cu aerul de permisivitate 


SANGELE 144 


pe care îl transmitea, era locul cel mai potrivit ca să îl facă să 
depășească bigotismul pe care îl târa după el. Uneori, după cină 
(iniţiativa pornea întotdeauna de la ea) coborau în piaţa Pigalle, 
care le era atât de la îndemână, și intrau la întâmplare într-una 
dintre numeroasele săli dedicate sexului și perversiunilor 
sexuale. La întoarcere, dădeau foc beţișoarelor de tămâie, 
aprindeau lumânări parfumate și, la lumina lor, își mărturiseau 
dorinţele cele mai secrete. Lui Mazeres i se părea că visează. 
Niciodată nu și-ar fi închipuit că ar fi în stare să vorbească cu 
cineva despre intimităţile sale sexuale și să își împlinească într-o 
singură zi visurile și fanteziile; iar acolo era Paloma, această 
femeie îndrăzneață și fără complexe, care îl asculta 
entuziasmată, fără să se scandalizeze, dispusă să îi facă pe plac 
și să împărtășească aceleași dorinţe. Niciodată nu bănuise că, 
noapte de noapte, pasiunea se putea prelungi până în zori. 

- De când am citit că Inchiziția îi condamna la ardere pe rug 
pe cei care practicau osculum nigrum’, m-am gândit că trebuie 
să fie ceva delicios dacă era pedepsit cu atâta cruzime. M-a 
obsedat, dar n-am îndrăznit niciodată... i-a mărturisit Mazeres, 
înroșindu-se la faţă. Când în noaptea asta am văzut cu propriii 
ochi cum acele cupluri își deschideau trupurile și se lingeau, 
cum scormoneau cu limba și sugeau... Imi lăsa gura apă... Ah, și 
plescăitura aceea... 

Vorbele lui evocau orgia la care asistaseră într-un club privat, 
în care băieţi și fete cu trupuri frumoase și sexe înfloritoare au 
prezentaseră promiscue numere de circ spectaculoase, pe care 
ei nu și le-ar fi putut imagina niciodată și pe care oglinzile din 
tavan și de pe pereţi le multiplicau la infinit, creând un 
voluptuos paradis în care erau cufundațţi toţi spectatorii. Mulţi, 
stimulaţi de șampania care curgea în valuri și ascunși în 
penumbra care se crease, nu avuseseră nevoie să fie încurajați 
de stripperi ca să-și dea jos hainele, să coboare goi pe ring și să 
participe cu entuziasm la acea bacanală nebunească. Paloma și 
Mazeres fuseseră cât pe-aci să își facă de cap, dar șampania nu 
fusese de ajuns ca să le învingă timiditatea; în cele din urmă 
preferaseră să meargă acasă și să încerce în intimitate unele 
dintre acele scene. Erau vârâţi în cada de baie și, fără să fie 
nevoie să se pună de acord, cei doi se porniră să încerce sărutul 
negru până la orgasm. 


! Sărutul negru (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 145 


- Plăcere a zeilor! exclamă satisfăcut și fericit inspectorul. 
Avea dreptate colegul meu când spunea că partea cea mai 
apetisantă a unei femei este curul... 

- Nu numai a femeii, râse ea. 

De ceva vreme, pisica Fior îi privea curioasă din ușă și cu 
niște discrete mieunături, ca să nu deranjeze, cerea de 
mâncare. Lui Mazeres nu-i plăceau animalele, dar Fior îl cucerise 
imediat cu lingușelile ei. În fiecare noapte intra la ei în odaie și, 
dacă găsea ușa închisă, o grepţăna până când îi deschideau, 
sărea pe pat și dormea la picioarele lor; alteori, mai obraznică, 
se tolănea pe pernă. Din prima zi, au format un ménage à trois. 

- Ce-o fi gândind acest animăluţț când ne vede făcând 
dragoste? Ai observat? Nu-și ia ochii de la noi... spuse Paloma, 
fumându-și cu delectare ţigara. 

- Nu știu ce i-o fi trecând prin cap; dar știu ce ar gândi 
Escrivâ de Balaguer. 

- Cum poţi să te gândești la astfel de lucruri...? 

- După cum vezi, jocuri ale subconștientului... Mi-au venit în 
minte niște fraze de-ale lui, care mi-au rămas întipărite în minte 
și care multă vreme, ani de zile, mi-au amărât viaţa... „Printre 
desfrânaţi, predomină timizii, egoiștii, falsificatorii și câinoșii, 
caracterizați cu toţii printr-o slabă virilitate...“ 

- Ce vorbeşti? răspunse ea, stupefiată și, după ce aspiră 
adânc, îi aruncă în faţă un nor prelung de fum. 

- Sunt eu un om fals, egoist și câinos? continuă Mazeres și, 
fără să aștepte să îi răspundă, spuse cu un zâmbet complice: 
Pentru că, desfrânat, recunosc că sunt. 

- Ești o persoană normală... De unde și până unde? 

- Uneori, fără să știu de ce și în momentele cel mai 
inoportune, se întâmplă astfel de lucruri... Nu cunosc încurcatele 
mecanisme ale subconștientului... li luă ţigara din gură și trase 
un fum. Ca să vezi cât de adânc au pătruns predicile cu care ne 
bombardau tot timpul în Opus. Pentru Escrivâ de Balaguer, cei 
care se desfată cu plăcerile trupești sunt niște bieţi nefericiţi, 
chinuiţi de o tristă boală... Oamenii ăștia îi inspirau aceeași 
scârbă și atâta milă cât i-ar fi inspirat un copil diform cu un cap 
mare, mare de tot, cu circumferința de un metru... 

Paloma nu își putu stăpâni un hohot de râs sonor. 

- Nu râde. Ce-ţi spun eu e adevărat. N-am născocit nimic. 
Sunt vorbele lui, textual. 


SANGELE 146 


- Dumnezeule, omul acela era un refulat! spuse ea, și 
imediat după aceea, se cufundă în apă ca să îi facă o nouă 
felație. 

- Un refulat și un opresor... se lăsă în voia ei. Și acum, ni-l 
așază pe altare de parcă ar fi un sfânt. Grozav model de 
sfinţenie...! 

Paloma își scoase capul, își trecu degetele prin părul șiroind 
de apă și își mângâie sânii ca să îl provoace. 

- Şi au fost unii care l-au canonizat, ca să vezi ce ochi clinic 
au avut! Se cuibări în braţele lui Mazeres și, fără să înceteze nici 
o clipă jocul, adăugă, pe un ton tăios: Sunt sătulă până peste 
cap de morala îngustă a Bisericii, de călugărițe și de neroziile 
lor, de hodorogii ăia lascivi care în particular se dau în vânt după 
plăceri, iar în public condamnă pe toată lumea... Vino și vâră-l 
pe necuratul în iadul meu, căci nu există chip mai plăcut de a-l 
sluji pe Dumnezeu... Îi aminti ea povestirea lui Boccaccio despre 
călugărul Rustico, în vreme ce cu mare măiestrie se așeză 
călare pe el executând ea însăși operaţiunea. Carpe diem, 
Julián! Ce alt lucru mai bun putem face în această vale a 
plângerii? 

Pisica mieună pentru a nu știu câta oară. „Ce-or fi făcând 
ăștia doi cufundaţi în apă de atâta vreme?“ probabil că se 
întreba Fior, care nu avea să cunoască niciodată desfătările 
amorului, pentru că stăpâna ei o sterilizase. 

În același arondisment al XVIII-lea a trăit și Henri Charriere, 
autorul cărții Papi/lon'. Cartierul de acum poate că nu se 
deosebea mult de cel pe care îl cunoscuse acesta. Trotuarele de 
pe bulevardele Rochechouart și Chapelle, înţesate de mici 
prăvălii și bazaruri, piaţa volantă de la gura metroului, cu 
tarabele, aglomeraţia, culorile și strigătele sale reproduceau 
atmosfera unui suk" arăbesc. Paloma și Mazeres cumpărau cu 
plăcere de acolo și de la Marche de Jean, de asemenea, unde 
găseau fructe și zarzavaturi la un preţ bun. 

Într-o zi, în vreme ce luau masa de prânz acasă cu ochii în 
televizor,  auziră următorul anunţ: „S-a descoperit un 
cinematograf-restaurant secret în subsolul Parisului". Ştirea li s- 
a părut pitorească. 


'Fluturele (în Ib. fr., în orig.) 
! Stradă sau ansamblu de străzi, deseori acoperite, cu numeroase prăvălii, în 
ţările arabe 


SANGELE 147 


- Poate că buletinele de știri de aici recurg și ele la acest gen 
de întâmplări ca să acopere lipsa știrilor din timpul verii... 
comentă Mazeres. 

După-amiază, în cafeneaua din apropiere pe care obișnuiau 
să o frecventeze, inspectorul se așeză la masa dintotdeauna și 
răsfoi presa. Ştirea pe care o auzise la televizor era în capul 
paginii de fapte diverse. Citi cu atenţie textul și i se păru că cele 
relatate aveau o semnificaţie mult mai importantă. 


Poliția din Paris a descoperit din întâmplare sediul 
unei presupuse societăți clandestine, într-o enormă 
cavernă neexplorată care se găsește în selectul 
arondisment al XVI-lea. Agenţii de poliţie nu știu cine a 
construit-o sau a utilizat-o, ceea ce constituie una dintre 
cele mai enigmatice descoperiri făcute recent. „Există 
cruci încârligate pictate pe tavan. Poate că este vorba 
de vreo societate secretă; dar nu avem nici cea mai 
vagă idee“, a declarat ieri un purtător de cuvânt. 


În continuare, ziarul relata cum se făcuse descoperirea: 


Membri ai brigăzii însărcinate cu supravegherea 
tunelurilor, peșterilor, galeriilor şi  catacombelor 
existente în Paris au dat din întâmplare peste un 
ansamblu subteran când efectuau un control de rutină 
sub palatul Chaillot. După ce au intrat în reţeaua de 
caverne prin canalul de scurgere care se află lângă 
piaţa Trocadero, agenţii au văzut un banner pe care 
scria: „Lucrări. Trecerea interzisă”. În spatele prelatei, 
era un tunel și acolo au descoperit o cameră de 
televiziune cu circuit închis. De asemenea, un 
mecanism activa o bandă magnetică înregistrată cu 
lătrături de câini, al cărei scop era alungarea intrușilor. 

Mai departe, tunelul dădea într-un fel de amfiteatru 
săpat în stâncă, de vreo 400 de metri pătraţi, situat la 
18 metri adâncime. Poliţia a găsit aici un ecran mare, 
echipamente de proiecţie și benzi video. 

O peșteră alăturată de mai mici dimensiuni a fost 
transformată într-un restaurant-bar. Erau mese, scaune 
și sticle de whisky și de tot felul de alte băuturi în 


SANGELE 148 


spatele tejghelei... „Toate echipamentele funcționau 
datorită unui sistem electric instalat de profesioniști. 
Existau, de asemenea, trei linii telefonice”, a spus 
purtătorul de cuvânt. 

Trei zile mai târziu, când poliţia s-a întors în locul 
acela însoţită de experţi ai companiei de electricitate a 
Franţei ca să constate de unde provenea furnizarea 
curentului electric, au găsit că atât liniile telefonice, cât 
și cablurile electrice fuseseră tăiate; iar, găsit pe jos, un 
bilet spunea: „Nu încercaţi să ne găsiţi“. 


Mazeres luă acasă tăietura din ziar și o comentă cu Paloma. 

- Presupun că această frază „Nu încercaţi să ne găsiţi” este o 
provocare lansată poliţiei. Oare ce-or fi crezut despre ea? 

- O provocare sau o ameninţare? îi răspunse Paloma și își 
dădu seama că Mazeres nu o asculta. Ce pui la cale? 

- Azi după-amiază am putea merge să vizităm Catacombes, 
și se justifică: Prin niște galerii asemănătoare cu acelea s-au 
desfășurat faptele... 

- De asta mă temeam eu. Paloma nu fu entuziasmată de 
idee. Iți amintesc că nu suntem la Madrid și că nici tu nu ești de 
serviciu... 

Vizitarea catacombelor din Paris nu fusese inclusă în planurile 
lor pentru că nu vedeau ce atracţie ar fi putut prezenta. Cele de 
la Roma, având legătură cu persecutarea creștinilor, aveau o 
semnificaţie istorică, dar acestea reprezentau doar un simplu 
osuar. Totuși, acum, după știre, inspectorului îi treziseră 
curiozitatea. Din poarta casei, luară linia 4 de metrou, în direcţia 
Porte d'Orléans și coborâră la Denfert-Rochereau. La numărul 1 
din piața care poartă același nume se afla intrarea în 
Catacombes. Au coborât scara rece în spirală, cu trepte înguste 
care păreau să nu se mai sfârșească (20 de metri sub pământ, li 
se atrăsese atenţia la intrare), apoi au mers în continuare printr- 
un tunel în semiîntuneric, având, în unele porțiuni, tavanul 
scund și noroi pe jos, și care, în singurătatea în care îl 
străbăteau, le părea nesfârșit. In cele din urmă, ajunseră la un 
fel de piaţetă de unde începea cimitirul propriu-zis. 

- Niciodată înainte, spuse Paloma cu voce joasă, respirând 
adânc, nici când am coborât în camera mortuară a unei 
piramide din Egipt, n-am avut o asemenea senzaţie de 


SANGELE 149 


claustrofobie. Nu e nici ţipenie de om... 

- Vrei să ne întoarcem? întrebă el și își dori ca ea să spună 
da. 

Dacă ar fi spus, Mazeres nu ar fi avut nici cea mai mică 
obiecţie. 

In pragul pe care trebuiau să îl treacă pentru a pătrunde în 
culoarele mortuare, dădură peste o inscripţie imperativă: 
„Arrête, c'est l'empire de la Mort'”. Acest bun venit sinistru li se 
păru o neînsemnată consolare și nu făcu altceva decât să le 
sporească neliniștea care pusese stăpânire pe ei. Paloma se 
agăţă cu putere de braţul logodnicului ei și începură circuitul, 
aproape fără să își adreseze vreun cuvânt, nici măcar pe un ton 
scăzut, ca nu cumva cel mai imperceptibil ecou să dezlănţuie un 
cataclism și miile de tone de pietre pe care le aveau deasupra 
capetelor să se năruie peste ei. Ideea de a muri îngropaţi le tăia 
respiraţia. Mazeres citise în pliantul de prezentare că la sfârșitul 
secolului al XVIII-lea fuseseră închise marile cimitire intra muros 
din Paris, din motive de salubritate publică. În Saints Innocents, 
de exemplu, giganticele sale gropi comune ajunseseră să 
măsoare doi metri și jumătate peste nivelul străzii. Duhoarea 
pestilenţială a cadavrelor devenea insuportabilă și medicii de la 
Sorbona atrăseseră atenţia asupra riscurilor unei epidemii... Așa 
că, în 1780, primăria a hotărât să mute rămășițele pământești 
din acest cimitir și din multe altele la vechile cariere de piatră 
de la Tombe-lssoire pe care Paloma și Mazeres se pregăteau să 
le străbată în după-amiaza aceea. Imensul osuar municipal de 
un kilometru și jumătate lungime a fost creat izolând unele 
galerii din subsolul Parisului. De o parte și de alta a acestor 
culoare, se acumulau cele peste șase milioane de schelete 
orânduite în stive cu o estetică macabră, care, în unele locuri, 
ajungeau la treizeci de metri înălţime. În acel ciudat cimitir 
aproape că nu au găsit simboluri religioase, cu excepţia unor 
cruci făcute chiar din cranii. Au fost câteva locuri ciudate, 
precum La Crypte du Sacellum" cu L'autel des Obelisques", de 
inspiraţie masonică, La Crypte de la Lampe sépulcrale”, 
denumită astfel după rugul care în alte vremuri ardea ca să se 


'Oprește-te, este imperiul Morţii. (în Ib. fr., în orig.) 
" Cripta Micului Sanctuar (combinaţie franco-latină) 
" Altarul Obeliscurilor (în Ib. fr., în orig.) 

N Cripta Lămpii de mormânt (în Ib. fr., în orig.) 


SANGELE 150 


activeze circulaţia aerului în subsol sau La Crypte de la Passion!, 
în amintirea concertului clandestin pe care l-au prezentat acolo, 
în 1897, 45 de membri ai Operei... 

Plimbarea s-a dovedit a fi macabră și dezagreabilă, și nu l-a 
ajutat prea mult pe Mazeres să își facă o idee despre cariera de 
piatră subterană despre care vorbeau ziarele. 

- De ce nu-l suni pe Claude? îi sugeră Paloma, văzând 
interesul pe care întâmplarea aceea îl trezise în el. Cu siguranţă 
că a participat la acest caz. 

Claude Mansart, un poliţist din Paris, și inspectorul Mazeres 
se întâlniseră la câteva reuniuni internaţionale privind sectele 
huliganice și prietenia dintre cei doi mergea mai departe de 
simpla relaţie profesională. La ultimul simpozion, ţinut în 
Canada, Paloma îl însoţise pe logodnicul ei și acolo îl cunoscuse 
pe Claude, divorțat de curând, care se ţinuse ca scaiul după ei. 
Paloma fusese atentă cu el și alcătuiseră un trio, având relaţii 
foarte bune. 

- M-am gândit și eu, dar mă jenez... 

- Te jenezi? spuse ea. Dacă află că suntem aici și nu l-am 
sunat, o să se supere... Se va bucura mult să ne vadă. 

Argumentul Palomei era indiscutabil. Mazeres îl sună pe 
Mansart, stabiliră o întâlnire și se înţeleseră să se vadă a doua zi 
și să ia masa de prânz toţi trei la Centrul Georges Pompidou. 
„Acolo, le-a spus prietenul lor, fără să fie nevoie să intrăm în 
muzeu în nici una dintre săli, putem mânca la restaurantul cu 
cea mai bună vedere asupra Parisului.“ 

Cum era de așteptat, conversaţia alunecă curând spre 
problemele de serviciu și cei doi polițiști făcură schimb de 
impresii. Mazeres îi povesti, în linii mari, cazul rocambolesc al 
relicvei Sfântului Pantelimon. De cum menţionă numele 
sfântului, Mansart îl întrerupse: 

- În cazul în care ţi-ar putea fi de vreun folos, o să-ţi spun că 
la catedrala din Chartres există un frumos vitraliu cu Sfântul 
Pantelimon. În orice caz, să nu uitaţi să vizitaţi catedrala. Merită 
osteneala. 

Cazul Sfântului Pantelimon, cu atâtea necunoscute 
nerezolvate, îl interesă mult pe Mansart, iar acesta îi puse 
inspectorului o mulţime de întrebări și făcu o serie de observaţii, 
astfel încât aproape că uită de suculentul magret de canard aux 


' Cripta Patimilor (în Ib. fr., în orig.) 


SANGELE 151 


pommes' pe care el însuși îl recomandase. În această atmosferă 
de conversaţie însufleţită, la care ajutară mult cele două sticle 
de șampanie, lui Mazeres nu îi fu greu să aducă vorba de cazul 
catacombelor, care îl intrigase atât de mult. 

- Ce-i cu restaurantul acela clandestin pe care l-aţi găsit în 
subsolul din /e XV/-eme arrondissement", aproape de piaţa 
Trocadero? îl întrebă el. Are legătură cu vreo sectă satanică? 

- Ce repede ai aflat! Ai un fler hipertrofiat! râse Mansart. 

- Am aflat din pură întâmplare. Am auzit știrea la televizor. 

De pe terasă, unde luau masa, aveau o vedere splendidă 
asupra  acoperișurilor din Paris. În depărtare, pe colina 
Montmartre, bazilica Sacre-Coeur; mai spre stânga, turnurile 
Eiffel și Montparnasse; mai aproape, biserica Saint-Eustache... 
Chelneriţa debarasă masa și luă comanda de deserturi. 

- Chestiunea este șocantă, îi spuse polițistul francez, dar nu 
cred că acesta ar fi momentul cel mai potrivit ca să vorbim 
despre aceste probleme. O plictisim pe Paloma. 

- Nu, nu, nici vorbă, îi răspunse ea, binevoitoare. 

- Dacă aveţi vreo curiozitate legată de asta, și o privi pe 
Paloma, cel mai bine ar fi ca mâine să veniţi la mine la birou. 
Acolo am planurile galeriei, fotografiile peșterii, înregistrări 
video și unele documente ciudate pe care le-am găsit... 
Intotdeauna va fi mai comod de văzut în biroul meu decât in 
situ". Să cobori în galeriile subterane și să treci prin ele, unele 
foarte înguste și pline de noroi, nu e o excursie tocmai plăcută. 

- Mie-mi spui? îi răspunse Mazeres în vreme ce strângea 
mâna pe care Paloma și-o pusese pe masă. Știm și noi câte 
ceva. Am coborât în catacombe... 

- Grozav loc să duci o doamnă. Mansart nu pierdea ocazia să 
o privească pe Paloma; apoi continuă: După cum poţi 
presupune, e mult mai mult decât am declarat presei... Ca să nu 
creăm panică... A 

- Bineînţeles, bineînţeles. Imi închipuiam eu... spuse Mazeres 
și se oferi: Dacă pot să-ţi dau o mână de ajutor... 

- Părerea ta va fi întotdeauna bine-venită. Sfaturile tale îmi 
pot fi de folos - și cu o scânteie de dorinţă, poate că șampania îl 
ajutase să se dezinhibeze, o privi aproape cu nerușinare pe 


'Filet de piept de rață cu mere (în Ib. fr., în orig.) 
! Al XVI-lea arondisment (în Ib. fr., în orig.) 
"I La faţa locului (în Ib. lat., în orig) 


SANGELE 152 
Paloma care îl răsplăti cu un zâmbet -, dar n-am îndrăznit să ţi-o 
cer, ca să nu vă stric vacanţa. 

- Din partea mea, n-am nimic împotrivă, răspunse ea și îl 
sărută pe Mazeres pe gură. De când l-am cunoscut pe Juliân, m- 
am implicat atât de mult în munca lui, încât aproape că mă simt 
ca făcând parte din corpul poliţiei. _ 

Râseră. Cei trei erau puţin afumaţi și râdeau din te miri ce. Işi 
luară deserturile și cafelele. Mansart și Mazeres se certară 
pentru /'addition', pe care o plăti primul, în ciuda protestelor 
nestăvilite ale celuilalt. Coborâră apoi cu scara rulantă a marii 
tubulaturi de sticlă și, ajunși în piaţă, se întoarseră să arunce 
încă o privire către muzeu. 

- Are întru totul aspectul unei rafinării, comentă Mazeres. 

- Ne-au făcut să credem că acest centru va ridica nivelul și 
calitatea producţiei culturale, dar n-a fost decât o pură 
înșelătorie... 

- Politicienii cu minciunile și cu a lor grandeur"! spuse Paloma 
cu o voce aproape stinsă. 

- Realitatea este că, după treizeci de ani, această instalaţie 
cu destinaţie culturală, urâtă și neproductivă, se dovedește a fi 
foarte costisitoare și nimeni nu știe cum să se debaraseze de ea. 
La fel de bine, într-o zi, ar putea fi transformată într-o mare 
fabrică de mezeluri - „Cârnaţi Georges Pompidou“, spuse 
Mansart râzând, în vreme ce cu un gest admirativ arăta spre 
biserica în stil gotic flamboaiant Saint Merri pe care o aveau în 
faţă, ca să constate diferenţele. Crezu că prietenii săi îi vor 
aplauda gluma, dar ei se mărginiră să tacă. 

Lăsând în spatele lor Centrul Georges Pompidou, se 
îndreptară spre piața Stravinsky, o oază de tihnă. Havuzul cu 
ape limpezi și liniștite, cu sculpturile mobile și multicolore care 
evocă lucrările marelui compozitor, în mișcare la ora aceea, 
contrasta și el cu seriozitatea bisericii Saint Merri. 

- Paloma este încântată de acest gen de lucruri, spuse 
Mazeres, iar francezul se gândi că se referea la sculpturile 
cinetice din fântână, pe care le privea. Nu, nu, mă refer la 
aventurile polițiste... Mâine o s-o iau cu mine. 

- Splendid, răspunse Mansart și i se adresă Palomei: Ești 
specialistă în pictura lui Bosch? Şi fără să aștepte răspuns, 


Nota de plată (în Ib. fr., în orig.) 
" Măreţie (în Ib. fr., în orig.) 


SANGELE 153 


adăugă: Poate că o să fie de lucru și pentru tine. 

Propunerea o surprinse. Îi privi cu un aer complice pe 
Mazeres, care o ţinea pe după talie, și își vâri mâna jucăușă în 
buzunarul din spate al blugilor lui. 

- Bosch? exclamă ea tulburată, fără să știe ce rost avea 
întrebarea aceea. Este unul dintre preferaţii mei... eu și Julián 
ne-am cunoscut tocmai în sala lui Bosch... Mă rog, nu sunt chiar 
o  expertă... mărturisi ea cu falsă modestie, dar sunt 
familiarizată cu panourile lui. Este un pictor fascinant. 

- Fas-ci-nant! repetă polițistul francez. 

Palomei nu îi scăpă emfaza cu care Mansart repetase 
adjectivul. 


SANGELE 154 


24 

În după-amiaza stabilită, Paloma și Mazeres luară linia 4 de 
metrou, care trecea pe strada lor, chiar prin fața casei, în 
direcţia Porte d'Orleans și, fără să aibă nevoie de vreo 
transbordate, se opriră în lle de la Cite. Această gură a 
metroului dădea în piaţa Louis Lepine, mică, pustie și aproape 
dată uitării, pentru că o eclipsa faima grandioaselor monumente 
din apropiere: catedrala Notre-Dame, Palatul de Justiţie, 
catedrala Sainte-Chapelle, La Conciergerie... Piaţa de flori, cum 
este cunoscută în mod popular, umplea de veselie și de culoare 
ambianța cenușie și rece a clădirilor administrative care o 
înconjurau. La ora aceea, erau puţini turiștii care o traversau. 
Cum ajunseseră cu douăzeci de minute mai devreme, Paloma și 
Mazeres căscară gura prin piaţă și se apropiară să arunce o 
privire rapidă către catedrala Notre-Dame, la doi pași de acolo. 
Fix la ora stabilită ajunseră la Prefecture de police, 7, Boulevard 
du Palais', unde lucra Mansart. 

Îi primi la el în birou, la ultimul etaj al edificiului, în cămașă și 
fără nici un fel de protocol, ca și cum ar fi fost vorba de niște 
colegi pe care ar fi trebuit să îi pună la curent cu cazul. Pentru 
ca să înţeleagă mai bine misterioasa descoperire de la 
Trocadéro, a crezut potrivit să înceapă cu un scurt excursus" 
asupra zonei unde fusese localizată peștera, a caracteristicilor 
subsolului și a originilor carierelor de piatră din Paris. 

- De pe vremea romanilor și până în secolul al XIV-lea, își 
începu el disertaţia, s-au deschis la Paris cariere de piatră 
pentru extragerea materialelor cu care se construia orașul: mai 
întâi, în câmp deschis, apoi săpând în subsol. Rezultatul se 
prezintă sub forma a 300 de kilometri de tuneluri, peșteri, galerii 
și catacombe care se află sub picioarele noastre. 

- Inclusiv și culoarele metroului...? întrebă Paloma, căreia 
atâția kilometri i se păreau o exagerare. 

- Nu, nu. 300 de kilometri numai de cariere de piatră. Sunt 
excluse galeriile metroului, canalele colectoare etc. 

- Atunci, Parisul se înalță peste o gigantică brânză gruyère. 

- Foarte bine, Paloma. Asta eo bună imagine. 

Mansart se opri din relatare și, cu toate că aerul condiţionat 
funcţiona, deschise ferestrele ca să aerisească încăperea. El 


Prefectura poliției, Bulevardul Palatului nr. 7 (în Ib. fr., în orig.) 
" Digresiune (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 155 


fuma destul de mult, iar Paloma îl seconda. Din birou se vedea o 
superbă imagine panoramică asupra unui braţ al Senei, asupra 
podului Saint-Michel și a edificiilor de pe malul stâng al Senei. 
Nici un nor nu păta luminosul cer albastru din după-amiaza 
aceea. 

- Parisul este frumos de oriunde l-ai privi, comentă Paloma, 
ieșită la fereastră și privind (mai bine zis, ghicind) Place Saint- 
Michel și Quartier Latin pe care îl avea în față. 

- Merită o liturghie... răspunse Mazeres cu prea puţină 
originalitate. 

Paloma și Mazeres se întoarseră la locurile lor din fața mesei 
pline cu hârtii. Mansart își ocupă jilţul dinaintea lor și continuă 
cu partea introductivă: 

- Cei de la IGC' au rolul de a verifica, de a sprijini și de a 
consolida, injectând cu ciment toate aceste tuneluri pentru a nu 
se mai repeta catastrofele din alte vremuri. In 1774, 300 de 
metri din Avenue Denfert-Rochereau s-au prăbușit la 25 de 
metri adâncime. Câţiva ani mai târziu, o groapă enormă a 
înghiţit o casă în apropiere de grădina Luxembourg... 

- Niciodată nu m-aș fi gândit că Parisul poate fi un oraș atât 
de minat, se miră Mazeres. 

- Când aţi vizitat Catacombes, veţi fi văzut deja vreuna dintre 
acele surpări, și continuă: în afara celor de la IGC, îi mai avem și 
pe cei de la ERIC". Alcătuiesc poliţia subsolului. Acestui grup îi 
revine controlul și supravegherea lumii de acolo, de dedesubt. 

- Poliția subsolului? Adică acolo, jos, trăiesc oameni? întrebă 
Paloma, stupefiată, imaginându-și cum cei 300 de kilometri de 
tuneluri ar semăna cu catacombele pe care le vizitaseră. 

Mazeres rămânea tăcut, bucuros că Paloma formula 
întrebările pe care le-ar fi pus el însuși. 

N-aș spune că acele cariere de piatră abandonate sunt 
locuite. Dar constituie o atracţie și un sport ciudat... Multă lume 
le vizitează; vin chiar și din străinătate... N-aţi auzit niciodată 
vorbindu-se despre /es cataphi/es? 

Paloma și Mazeres se priviră și ridicară din umeri. 

- Aici îl numim cataphile pe exploratorul clandestin care 


'Siglă pentru l'Inspection Générale des Carrières - Inspecţia Generală a 
Carierelor (n.a.) 

" Siglă pentru !'Equipe de Recherches et d'interventions en Carrières - Echipa 
de Cercetări și Intervenţii la Cariere (n.a.) 


SANGELE 156 


coboară la acele cariere de piatră și le străbate... Din 1955, din 
raţiuni de securitate, pătrunderea sau circulaţia prin reţeaua 
aceea se consideră delict; cu toate acestea, sunt mulţi oameni 
care o fac. Le cataphile cunoaște intrările prin care să se 
strecoare, traseul tunelurilor, istoria locurilor... Obișnuiesc să se 
deplaseze în grup și aproape întotdeauna în timpul nopţii... La 
fel ca hackerul care trece peste orice normă și pătrunde în 
sistemele informatice dintr-o dorință de aventură, /e cataphi/e 
urbanizat simte un impuls similar. Vrea să trăiască experienţe 
noi, emoţii noi, să știe ce se simte atunci când cineva se află 
unde nu trebuie și se rătăcește... Această explorare suburbană 
este la fel de excitantă ca și speologia, a devenit un sport sau o 
formă de turism alternativ, sau spune-i cum vrei, din ce în ce 
mai răspândit în toată lumea datorită internetului... 

- Un sport cu risc ridicat, presupun, spuse Mazeres. 

- Foarte ridicat. Și nu numai cu riscuri fizice... 

Mansart, ca să nu facă o introducere interminabilă, puse 
punct și întinse pe masă un plan al carierelor de piatră de la 
Chaillot. 

- Acesta este planul tunelurilor și al carierelor din 
arondismentul al XVI-lea, loc în care a fost găsită peștera cu 
pricina. Instalaţia subterană peste care au dat cei de la brigada 
specială și pe care presa a descris-o deja în amănunţime este 
aici, și arătă un punct de pe hârtie. Nici peștera, nici tunelul care 
conduce la ea nu apar semnalate... Pentru poliție, erau complet 
necunoscute! Cum lui Mazeres i se păru ciudat, îi explică: Ţine 
seama de faptul că poliţia nu are catalogate toate carierele, nici 
planuri exhaustive ale tuturor acestora. Unele dintre ele, ca 
aceasta în care s-a găsit peștera, sunt complet necunoscute 
pentru ei. Pe altele, care au fost închise de multă vreme, poate 
de secole, /es cataphiles le deschid din nou; face parte din jocul 
lor. Dar ce vă spuneam? La început, cei din ERIC n-au dat mare 
importanţă descoperirii, s-au gândit că totul era opera 
cataphiles-ilor... 

- În ciuda faptului că apăruseră cruci încârligate pictate pe 
tavan...? întrebă Mazeres. 

- Ca să fim exacţi, asta a fost ceea ce ne-a îngrijorat... Les 
cataphiles erau mai mult sau mai puţin ţinuţi sub control, sunt 
aventurieri cărora le plac senzațiile tari, cum v-am mai spus, dar 
nu se vâră în astfel de probleme... Cu toate astea, acele semne 


SANGELE 157 


neonaziste ne-au dat de bănuit că ar fi vorba de un alt gen de 
oameni și că ar avea o anumită legătură cu alte fapte 
petrecute... Mansart își suflecă mânecile cămășii și se lăsă pe 
spate. Înainte de găsirea peșterii, niște piromani de ideologie 
nazistă dăduseră foc unui sediu social evreiesc din centrul 
Parisului și pictaseră în interior svastici și mesaje de tipul „Fără 
jidani, lumea ar fi fericită“. Alt act de vandalism s-a produs la 
catedrala Notre-Dame, unde niște necunoscuţi pictaseră de 
asemenea niște cruci încârligate... La Lyon, fuseseră profanate 
șaizeci de morminte dintr-un cimitir evreiesc... Chiar și așa, nu 
am exclus ideea că ar fi vorba de cataphi/es huligani, care ar fi 
amenajat peștera ca să facă petreceri cu alte grupuri, 
tractofolies se numesc acestea în argoul lor... Totuși, pe măsură 
ce studiam materialul confiscat... 

Mansart nu aparţinea corpului special al poliţiei care 
supraveghea subsolurile Parisului, cum le explicase deja; totuși, 
dat fiind aspectul ciudat al descoperirii, se ceruse colaborarea 
departamentului său. 

- Și ce a dezvăluit materialul confiscat? întrebă Mazeres, 
mort de curiozitate. 

- Veţi vedea cu propriii ochi. Şi îţi cer să-mi dai părerea ta de 
expert. 

Închise ferestrele, desfășură o pânză pe peretele din faţă și 
se pregăti să proiecteze o serie de diapozitive pe care, fără 
îndoială, le studia de zile întregi. Aprinse aparatul pe care îl 
avea aproape de masa de scris. 

-Văd că treaba asta te preocupă, îi spuse Mazeres 
observând ceremonialul. De câte ori le-ai văzut? 

- De sute de ori, îi spuse el. În meseria noastră, cum bine știi, 
ni se prezintă cazuri foarte ciudate, dar acesta mi se pare 
îngrijorător. N-ai nici un fir de care să te legi... 

În vreme ce vorbea, punea în vizorul proiectorului primul 
clișeu. Era o fotografie a tavanului cavernei, mâzgălit cu două 
cruci încârligate. 

- Ce vedeţi voi? întrebă el. 

Li se păru atât de evident ceea ce aveau dinaintea ochilor, 
încât se mirară de întrebarea lui. 

- Cruci încârligate! răspunseră la unison. 

- Sigur sunt cruci naziste? insistă malițios Mansart și aşteptă 
câteva clipe. Așa credeam și eu... 


SANGELE 158 


Se ridică în picioare și fasciculul luminos al proiectorului îi 
rămase imprimat pe piept. Cu diapozitivul imobilizat în acel mod 
atât de ciudat, își continuă disertaţia. 

- Naziștii au adoptat svastica dextrogiră, aceasta fiind 
semnul solar al vechilor arieni. 

Paloma și Mazeres, atenţi, nu știau încotro să privească. 

- Adică, cele patru braţe ale crucii se răsucesc spre dreapta 
în sensul acelor de ceasornic și unul dintre ele se sprijină pe 
extremitatea sa, ca și cum crucea ar sta pe vârfuri... Pe măsură 
ce vorbea, își mișca mâinile colorate și părea cum nu se poate 
mai ciudat. În schimb, braţele frânte ale acestor cruci, și se 
apropie de ecran ca să arate pe imagine, se rotesc în sens opus 
acelor de ceasornic și se sprijină nu pe un vârf, ci pe o bară 
orizontală... 

- Da, da. Înţeleg ce spui, șopti Paloma cu circumspecţie, dar 
nu văd ce importanţă pot avea aceste detalii... 

- Foarte mare importanţă, răspunse tăios Mansart. Svastica 
lui Hitler are conotaţii negative. Este imaginea nefastă a urii și a 
violenţei. În schimb, aceste cruci care au fost pictate aici nu au 
această semnificaţie. Dimpotrivă, aceste cruci încârligate îşi 
păstrează semnificaţia originară a drumului către fericire... Cei 
care au pictat-o în caverna aceea știau foarte bine ce pictează. 
Crucea, deși este asemănătoare cu cea a naziștilor, are o 
semnificaţie opusă. 

Mazeres și Paloma cugetară o vreme, dar tot nu reușeau să 
înţeleagă amploarea pe care prietenul lor o dădea acestei 
deosebiri, care ar fi trecut neobservată pentru toată lumea. 

- Se știe cine sunt autorii? întrebă Mazeres ca să iasă din 
impas. 

- Ceea ce știm cu certitudine este că aceia care au pictat 
acele cruci nu sunt neonaziști. Nu ne este clar cine sunt și ce 
scopuri urmăresc, dar nu sunt naziști... După cum notează 
experţii noștri în religii, ar putea fi vorba de adamiţi' sau de 
nicolaiţi', secte foarte vechi care, după cum se pare, renasc... 

- Adamiţi? Nicolaiţi? repetă Mazeres. După ce își forță 
memoria, își aminti că auzise aceste nume la unul dintre 


'Adepţi ai adamismului, doctrină eretică creștină din secolul al II-lea, care 
apar goi în adunări pentru a exprima starea de inocenţă a lui Adam în 
momentul Creației. 

" Adepţi ai nicolaismului, doctrină gnostică a unei secte creștine din secolul | 


SANGELE 159 


cursurile la care asistase cu asiduitate și adăugă: Nu sunt 
cumva sectele acelea creștine care predicau goliciunea și 
desfătarea sexuală...? 

- Ba da, confirmă Mansart. Membrii acelor secte (pentru unii, 
secte dedate practicilor sexuale imorale, perverse) au adoptat 
crucea solară în rotaţie ca semn distinctiv al societăţii lor. Dar 
braţele crucii se rotesc invers, ca simbol al revenirii la paradisul 
pierdut. 

- Vorbiţi despre nudiști? interveni Paloma care urmărea 
conversaţia cu interes, fără să înţeleagă mare lucru. 

- Nu, nu e vorba pur și simplu de nudiști, îi răspunse Mansart 
și începu să îi lămurească anumite concepte. Adamiţii practicau 
și ei nudismul, dar nu căutau în goliciune doar echilibrul fizic și 
psihic, mergeau mult mai departe. Cum vă spuneam, este vorba 
de o erezie a creștinismului. Doctrina lor propune cultivarea 
plăcerilor trupești ca scop și bun suprem al omului. Practicau un 
hedonism sui-generis, un fel de libertinaj... 

Acestea fiind zise, Mansart puse un nou diapozitiv. 

- Această fotografie, spuse el în timp ce un nou fascicul de 
culori năvălea pe fundal, reproduce marele tablou serigrafiat 
care, precum o tapiserie, acoperea o parte din peșteră. Cum aţi 
ghicit deja, este vorba de Grădina desfătărilor a lui Bosch, un 
triptic pe care-l aveţi la muzeul Prado. 

- Despre asta presa n-a spus nimic, comentă inspectorul. 

- Ce-i asta!? exclamă uluită Paloma. 

Pe ecran apărea panoul central al acelui triptic, în dimensiuni 
mărite. 

- Ce se întâmplă? întrebă Mansart, descumpănit. 

Când Paloma își reveni din uimire, se explică. 

- Nu tabloul lui Bosch este cel care m-a surprins, ci să văd 
reprezentată în el o cruce încârligată... Paloma se ridică și o 
arătă pe pânza ecranului. În această parte de sus a tabloului 
este reprezentată roata dorinţei. Bărbaţi goi, purtaţi de avântul 
desfrâului lor, călăresc pe spinarea animalelor într-un cerc 
frenetic. După cum vedeţi, o mână anonimă a pictat în heleșteul 
din mijloc în care se scaldă un grup de femei goale o svastică. 
Brațele acestei cruci încârligate se rotesc în același sens al 
cavalcadei, adică în sens invers acelor de ceasornic... Înţelegeţi 
ce vreau să spun? 

Cel care acum nu înţelegea nimic era Mansart, iar inspectorul 


SANGELE 160 


nu era nici el într-o situaţie mai bună. Paloma trebui să îi explice 
că, în urmă cu ceva vreme, panoul acela al lui Bosch suferise un 
act de profanare, care rămăsese imortalizat pe diapozitiv. 

- Noi am crezut la început că mâzgăleala de pe tabloul lui 
Bosch e o svastică nazistă, i se adresă ea lui Mazeres ca să vadă 
dacă i se limpezeau ideile. Acum reiese că acea cruce are 
aceeași formă cu cea pe care voi aţi descoperit-o pe tavanul 
peșterii din cariera de piatră... 

- Intr-adevăr. Crucile pictate pe tavanul peșterii și cea pictată 
pe panoul lui Bosch sunt identice, recunoscu Mansart. 

- Şi, după părerea ta, n-au nimic de-a face cu naziștii, insistă 
Mazeres. 

- Intr-adevăr. Acest gen de cruci sunt simboluri religioase ale 
sectei adamiţilor... 

Paloma, care rămăsese pe gânduri, interveni din nou. 

- Imi amintesc că am văzut aceeași cruce încârligată, spuse 
ea, pe un mozaic roman din muzeul de la Tarragona. Poate că 
mozaicul era cu un secol sau două înainte de Hristos, dar nu știu 
cu exactitate. După o pauză continuă: Bosch, svastica pictată pe 
tablou, mozaicul roman, crucea din această peșteră... Este o 
coincidenţă foarte ciudată, nu vi se pare? O simplă întâmplare? 

Comentară aceste lucruri vreme îndelungată. 

- Eu eram sigur, repetă Mazeres, adresându-i-se colegului 
său, că mâzgăleala de pe tabloul lui Bosch a fost opera 
neonaziștilor, dar acum, după ce ţi-am ascultat explicaţiile și 
după povestea cu muzeul din Tarragona, mi-am schimbat 
părerea. Poate că autorul este membru al vreuneia dintre acele 
secte creștine străvechi despre care vorbești... 

Cei trei erau în picioare în fața ecranului pe care rămăsese 
proiectat panoul cu Grădina lui Bosch, de parcă această 
apropiere i-ar fi ajutat să cugete mai bine. Paloma, încurajată de 
faptul că observaţiile sale erau luate în consideraţie, interveni 
din nou. 

- E încă ceva care mă surprinde și mai mult... spuse ea și, 
după o pauză ca să chibzuiască la ce voia să spună, i se adresă 
lui Mazeres: Cum e cu putință ca serigrafia care s-a găsit în 
această peșteră secretă să reproducă acest tablou al lui Bosch? 
Nu cred că poliția din Madrid ar fi înlesnit cuiva accesul la 
această fotografie... 

Mansart nu înţelegea nimic din ceea ce puneau la cale cei 


SANGELE 161 
doi, dar nici nu îndrăznea să intervină. 

- Vrei să insinuezi că... Îi spuse inspectorul, supărat, că eu 
sau vreun membru al comisariatului meu...? 

- Nu insinuez nimic, doar constat un fapt. După câte știu eu, 
doar poliţia și cabinetul de restaurare al muzeului au făcut 
fotografii ale tripticului mâzgălit... Cum se explică faptul ca în 
peștera de la Paris să fie reprodus panoul Grădina desfătărilor 
cu reprezentarea crucii încârligate?... Asta este ceea ce mă 
întreb. 

Mazeres nu avea nici un răspuns și aștepta să vadă dacă îl 
avea Paloma. 

- Singura ipoteză pe care o găsesc, continuă ea, este că 
persoana care a pictat crucea încârligată pe tripticul lui Bosch a 
făcut fotografia și că apoi a pus-o la dispoziţia celor de aici... S- 
ar putea, de asemenea, ca unul de aici să fi fost cel care a făcut 
mâzgăleala și a fotografiat apoi tabloul... 

- Sugerezi că între întâmplarea de la muzeul Prado și 
descoperirea din carierele de piatră de la Paris există o 
legătură? o întrebă Mazeres intrigat. 

- Dacă nu există, cum îţi explici atâtea coincidente? 

Dacă Parisul a fost întotdeauna seducător, acest Paris pe 
care îl cunoșteau acum Paloma și Mazeres se dovedea a fi 
excitant. Mazeres își aminti de inspectorul Maigret de pe Quai 
des Orf&vres, ale cărui aventuri le urmărise cu entuziasm în alte 
vremuri. Se despărţiră de Mansart fără să fi rezolvat nici una 
dintre necunoscutele puse în discuţie, dar cu convingerea că 
trebuia să existe o anumită legătură între muzeul Prado și 
cariera subterană de la Paris și că Bosch, mai exact spus, panoul 
său cu Grădina desfătărilor, constituia această legătură. In 
metrou, în drumul de întoarcere acasă, Mazeres și Paloma 
discutară din nou despre fiecare amănunt dintre multele care se 
perindaseră în timpul conversaţiei. 

- Am trecut sub tăcere o informaţie ca să nu complic lucrurile 
și mai tare, spuse Mazeres și o privi pe Paloma cu ochi 
cercetători. Hoţul pe care l-am găsit mort în pasajul de la 
Mănăstirea Întrupării avea un mic tatuaj făcut cu cerneală 
neagră pe braţul său drept, la nivelul umărului. 

Cu huruiala din metrou, ea nu putu auzi foarte bine, așa că îl 
puse să repete. 

- Crucea încârligată! ghici ea. 


SANGELE 162 


- Așa este. Îmi amintesc că toţi cei care au fost de faţă la 
ridicarea cadavrului s-au întrebat: ce face un nazist într-un loc 
ca ăsta? Azi după-amiază m-am dumirit că mortul nu era un 
nazist și că svastica pe care o avea tatuată era asemănătoare 
celei de la muzeul Prado, celei de pe mozaicul de la Tarragona și 
identică cu cele găsite în subsolul Parisului... 

- Să fi fost oare mortul din mănăstire cel care a mâzgălit 
svastica pe tabloul lui Bosch, apoi a fotografiat-o și a trimis 
diapozitivul la Paris? începu să o ia razna Paloma. 

- Să fi aparţinut oare sectei adamiţilor? adăugă el și 
conchise: Multe coincidente, nu crezi? 

- Nu pot gândi, Juliân. Prea multe surprize pentru o singură 
după-amiază. În momentul ăsta, mintea mi-e paralizată. 


SANGELE 163 


25 

Chiar în ziua în care prevăzuseră să se întoarcă la Madrid, 
Mazeres suferi o criză de lumbago atât de puternică, încât nu fu 
în stare să își pună pantalonii. Paloma îl ajută să se îmbrace, îi 
administră două comprimate de Robaxisal și, cu chiu, cu vai, 
ajunseră la Gare du Nord, luară RER-ul' spre aeroportul Charles 
de Gaulle și, de acolo, avionul de întoarcere. Când ajunse acasă, 
durerea era atât de insuportabilă, încât trebui să îl cheme pe 
medicul de la Urgenţe. Rezultatul: zilele de „vacanţă“ se 
prelungiră din cauze de forță majoră; dar, de data asta, culcat în 
pat și fără să se miște. Așa trecu mai mult de o săptămână. Din 
fericire, Paloma rămase să îl îngrijească. După trecerea primelor 
dureri, inspectorul, nerăbdător, îi telefonă lui Marc ca să afle 
dacă au apărut noutăţi; bănuia că prietenii lui, neluându-i în 
seamă recomandările, continuaseră cu cercetarea cazului. 

- Noutăţi foarte importante! îi spuse fără să îl mai întrebe de 
sănătate. Dacă ești de acord, eu și Jorge trecem mai târziu pe la 
tine și te punem la curent. 

Mazeres, în loc să rămână în pat cum îi prescrisese doctorul, 
se instală pe canapeaua din salon, un loc mult mai plăcut ca să 
primească vizite. In vreme ce aștepta sosirea prietenilor săi, 
încercă să ghicească încotro se îndreptaseră cercetările lor și ce 
noutăți atât de importante aveau să-i aducă. Nu avu timp să o ia 
razna; în curând, erau deja acolo. Imbrăţișări și glume. Ei înșiși, 
fără să aștepte ca Paloma să le ofere, trecură în bucătărie și își 
luară niște sticle mici de bere. 

- Inainte de a intra în subiect, Marc îl reţinu cu greu pe Jorge, 
nerăbdător să dea drumul la noutăţi, povestiţi-ne voi cum v-a 
mers la Paris. Multă distracţie și strip-tease, presupun. 

- Păi, nu vezi? o făcu inspectorul pe neajutoratul. 

- Dar asta a fost în ultima zi, și în rest? 

- Concerte, biserici, muzee... Ah, și promenades prin parcuri 
și grădini, pentru că Parisul are multe grădini minunate, lucru pe 
care turiștii îl ignoră. 

Paloma sosea în momentul acela cu o tavă cu gustări. 

- Lăsând la o parte ghinionul pe care l-am avut în ultimul 
moment cu durerea de șale a lui Juliân, răspunse ea, care, 
atunci când se aplecă peste măsuţă ca să așeze holurile, lăsă să 


!Siglă pentru Réseau Express Regional - Reţeaua regională expresă a 
metroului parizian care leagă capitala de localităţile limitrofe. 


SANGELE 164 


se vadă doi sâni jucăuși, am petrecut foarte bine. Într-o noapte, 
am fost la Moulin Rouge, ca să nu se spună că n-am fost, și ceva 
mai mult... și pe urmă schimbă vorba. Ne-am temut să nu dăm 
peste un val de căldură precum cel de anul trecut, dar nu; 
vremea a fost foarte plăcută... În schimb, la Madrid am găsit 
aceeași zăpușeală pe care o lăsaserăm în urmă... 

- Bun! Mazeres, avid să afle noutăţile pe care i le aduceau, o 
întrerupse: La Paris a fost foarte bine. Știţi și voi: monumente, 
plimbări, restaurante... Totuși, pentru mine, cea mai interesantă 
a fost întrevederea pe care am avut-o cu inspectorul Mansart, 
un coleg de-al meu... 

Și le făcu un scurt rezumat al întâmplării din catacombe și 
despre posibilele legături pe care le-ar putea avea cu cazul 
Sfântului Pantelimon. 

- Până la Paris a ajuns cazul Sfântului Pantelimon? Văd că 
povestea relicvei o să se umfle. 

Jorge apucă sticla de gât și bău direct din ea. 

- Povestiţi, povestiţi voi, iar inspectorul se agită nerăbdător 
pe canapea și încercă să-și aranjeze perna electrică. Mă prăjesc 
de viu. 

Jorge și Marc se priviră ca să vadă care din ei doi va începe. 

- Îţi amintești, îi reîmprospăta Jorge memoria, că din casa lui 
Muno-Fierro am luat un CD... 

- Da, da, îmi amintesc, îi răspunse laconic Mazeres. Aţi 
descoperit vreun lucru interesant? 

- Câteva date pe care va trebui să le analizăm pe îndelete, 
spuse Marc pe un ton sentenţios. 

- Am găsit, continuă Jorge, o listă de adrese electronice pe 
care Mufio-Fierro obișnuia să le frecventeze adesea. Văzându-l 
pe inspector că își scotea carneţelul, presupuse că avea notate 
acele vizite ale lui Mufo-Fierro pe internet. Ca să n-o mai 
lungesc, mă voi concentra asupra uneia singure: 
www.clonejesus.com. 

- Clonejesus.com? repetă inspectorul. Sună misterios. 

- Este vorba de o adresă din California, spuse Jorge. Acum 
câţiva ani, a deschis o colectă cu scopul de a strânge fonduri 
pentru a se încerca să-l cloneze pe Isus Hristos... 

- Întotdeauna există persoane lipsite de scrupule care se 
descurcă să scoată parale de la mocofani... comentă Paloma 
ronţăind o migdală crocantă. Presupun că o fi fost vorba deo 


SANGELE 165 


glumă... 

- În lume sunt o mulţime de nebuni, spuse Mazeres, și se 
adresă prietenilor săi: Această chestiune nu e nouă; s-a mai pus 
în discuţie, dacă mi-amintesc bine, în urmă cu câţiva ani, la 
sfârșitul lui 2000... 

- Despre cine vorbiţi? interveni din nou Paloma, intrigată să 
vadă că ei luau lucrurile foarte în serios. 

- Despre o sectă de ţicniţi, îi răspunse Mazeres, care au pus 
în mișcare un proiect de clonare numit The Second Corning 
Project!. Obiectivul acestuia era clonarea lui Isus și devansarea 
celei de-a doua veniri a Lui... Încercau să-l reproducă pornind de 
la una dintre relicvele sale și să folosească în acest scop aceeași 
tehnologie genetică utilizată la clonarea oii Dolly... 

- Relicve? La Muzeul Naţional al Evului Mediu de la Paris, eu 
și Julián - îţi amintești? - am văzut una care ne-a atras foarte 
mult atenţia și care, în acest scop, ar fi fost cea mai potrivită ca 
să i se extragă ADN-ul. Ceilalţi o ascultau cu mare seriozitate, 
fără să bage de seamă tonul cinic al relatării. Era vorba nici mai 
mult nici mai puţin decât de cordonul ombilical al Pruncului 
Isus... 

Paloma se referea la /e reliquaire de l'ombilic du Christ", o 
capodoperă de orfevrărie de mici dimensiuni din secolul al XV- 
lea, care o reprezenta pe Fecioară așezată pe tron și ţinându-și 
în picioare fiul, pe a cărui burtică avea încastrată o capsulă 
translucidă de cristal cu următoarea inscripţie: „De umbilico 
Domini Nostri J.C“.! 

- Nu știam, Marc vorbi pentru toţi, că încă de pe atunci se 
păstrau cordoanele ombilicale... 

- Lăsând gluma la o parte, continuă Paloma, ce-au obţinut 
nebunii ăia...? Au reușit să cloneze ceva? 

- După câte știu eu, nu, îi răspunse Jorge. Dar nu s-a renunţat 
la încercări... lată-i pe raelienii francezului Claude Vorhilon, 
încrâncenaţi să cloneze fiinţe umane... 

- Raelienii, admise inspectorul, sunt înverșunaţi să efectueze 
clonarea ființelor umane, lucru pe care, după cum dau asigurări, 
l-au obţinut deja... Dar nu cred să aibă vreo legătură cu The 
Second Corning Project. 


' Proiectul celei de a Doua Veniri (în Ib. engl., în orig.) 
" Relicvariul ombilicului lui Hristos (în Ib. fr., în orig.) 
" Din ombilicul Domnului Nostru 1.H (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 166 


Paloma, nervoasă, începu să ronţăie migdale, așa cum alţii își 
rod unghiile. Conversaţia aceea i se părea plină de noutăţi și nu 
reușea să priceapă nimic. 

- Aţi fi atât de amabili să-mi explicaţi ce-i cu povestea asta, 
vă rog? 

- Din 1997, luă cuvântul inspectorul, adică de la clonarea oii 
Dolly, raelienii au arătat un mare interes pentru clonarea 
ființelor umane... După cum susține Claude  Vorhilon, 
întemeietorul acestei secte ezoterice sau pseudoreligioase, o 
specie de rasă superioară de extratereștri ne-a creat acum 25 
000 de ani, folosind, nici mai mult, nici mai puţin decât tehnicile 
clonării... 

- Toate astea sunt science-fiction, afirmă Paloma cu dispreţ. 

- Ştiu. Dar lumea e plină de nebuni și nebunii ca ei sunt cei 
care pun lumea în mișcare, îi răspunse Mazeres și continuă: In 
2001, dacă nu mă înșel, oamenii de știință Antinori, din Italia, 
Zavos, din Statele Unite, și Brigitte Boisselier, biologa 
franţuzoaică, și-au anunţat hotărârea de a experimenta clonarea 
oamenilor... 

- Raelienii, îi luă Jorge vorba din gură, într-o încercare de a-i 
lămuri Palomei lucrurile, cred că această clonare este mijlocul 
de a crea viața veșnică. Un mijloc pentru a atinge nemurirea... 

- Au întemeiat chiar, își reluă inspectorul discursul, firma 
Valiant Venture Ltd., a cărei filială, Clonaid, condusă de raeliana 
Brigitte Boisselier, se ocupă de clonarea umană, utilizând 
aceleași tehnici ca și Roslin Institute!... 

- Și au reușit să cloneze persoane? întrebă din nou Paloma. 

- Ce știu eu?! De cum o afirmă, o și dezmint. Nu există dovezi 
indiscutabile... și continuă: Cert este că, de la clonarea oii Dolly, 
există o întreagă grădină zoologică de duplicate genetice: capre, 
vaci, porci, găini, șoareci, până și un motan. Tehnicile clonării 
reproductive sunt foarte avansate și s-ar putea experimenta 
asupra ființelor omenești, dar mulţi savanţi au serioase îndoieli. 
Pe de altă parte, acest tip de clonare a suscitat numeroase 
controverse morale. 

- Ar fi nu numai imoral, ci și o nebunie, spuse Marc. 

- Se va întâmpla, în orice caz. E doar o chestiune de timp, 
cugetă Jorge. Nimeni nu poate pune bariere în calea vântului și, 
cu atât mai puţin, în calea științei. 


Institutul Roslin, unde a fost clonată oaia Dolly. 


SANGELE 167 


- Cum vă spuneam, continuă Mazeres fără să îi replice lui 
Jorge, nici nu cred că raelienii au clonat pe cineva, nici că umblă 
să-l cloneze pe Hristos... 

- Nu știu dacă raelienii se află sau nu în spatele lui The 
Second Corning Project, reveni Jorge. Dar sunt sigur că, și își 
însoţi vorbele cu un gest categoric al mâinii, chiar acum, 
undeva, există un grup de ţicniţi care încearcă. 

- Poate secta adamiţilor? sugeră Paloma, amintindu-și de 
întâmplările de la Paris. 

- Eu nu mă gândisem la secta adamiţilor. Adevărul e că am 
neglijat pista olandezului... recunoscu Mazeres. 

In continuare, îi puse pe prietenii săi la curent cu 
descoperirea peșterii subterane de la Paris, de legătura acesteia 
cu inscripţia de pe tripticul lui Bosch și despre posibila legătură 
a tuturor acestor lucruri cu Pieter Breitner, mortul de la 
mănăstire... 

- Chiar presupunând că tehnicile ar fi disponibile, reveni Marc 
la conversaţia inițială despre clonare, ar trebui să se găsească 
material genetic al lui Isus într-o stare bună de conservare. Acel 
cordon ombilical, chiar presupunând, cu foarte mare greutate, 
că ar fi fost conservat... 

- Te rog, Marc, să fim serioși, îi reproșă Jorge. 

- Dacă oamenii de știință au găsit material genetic de la 
animale congelate cu mii de ani în urmă în ghețari sau 
încapsulate în picături de chihlimbar, mă gândesc că nu e 
absurd, cel puţin ca ipoteză, să se pună problema că s-ar putea 
găsi material genetic și de la Isus, îi răspunse Marc. Nu va fi din 
lipsa relicvelor sale, care există cu duiumul peste tot, adăugă el. 

- Nu cred să existe nici o singură relicvă a lui Isus care să fie 
autentică. Toate sunt false, pură născocire din Evul Mediu... 
afirmă tăios Mazeres și reluă firul comentariilor: Chiar și așa, 
cum a spus Marc, ar trebui ca acel material să fie valabil pentru 
experiment sau, ceea ce e același lucru, celulele lui Isus să fie 
vii... Doar așa i s-ar putea extrage ADN-ul. 

- Lucru mai mult decât improbabil, ca să nu spun imposibil, 
recunoscu Marc. 

- Nu fiţi atât de categorici. Jorge, ca să facă pe grozavul, îi 
contrazicea, dar în fond, le împărtășea opinia. Poate că nu toate 
relicvele sunt false. lată, de exemplu, ca să nu mergem prea 
departe, Sfântul Giulgiu de la Torino, pe care îl garantează 


SANGELE 168 
savanți de seamă... 

- Ne pierdem în expuneri de science-fiction, încercă Paloma 
să preia conducerea întrunirii. Să renunțăm la ideea că există 
vreo relicvă a lui Isus care să fie adevărată sau că toate sunt 
false. Aici, certe sunt furtul relicvei Sfântului Pantelimon și morţii 
care au fost descoperiţi. Asta este ceea ce contează cu 
adevărat. 

Toţi trei erau așezați în faţa lui Mazeres, căruia îi era incomod 
să poarte o conversaţie întins pe spate și își schimba des 
poziţia. 

- Să revenim, așadar, la CD-ul lui Muño-Fierro, închise Jorge 
digresiunea. Într-unul dintre fișierele lui am găsit un e-mail 
enigmatic, din două puncte de vedere. Prin conţinut: un singur 
cuvânt. Şi prin destinatar, pe care n-am reușit să-l identificăm... 
și i se adresă inspectorului: Dacă te poţi deplasa până la biroul 
tău, ca să-l vezi pe ecranul calculatorului... 

- Ard de nerăbdare... 

Prietenii săi își încrucișară braţele formând un scaun și în 
felul acesta îl purtară până la scaunul de la birou. Paloma îl 
acoperise cu perne mari, ca să îi împiedice involuntarele mișcări 
dureroase. Aprinseră computerul și introduseră CD-ul. Imediat 
apăru pe ecran documentul pe care îl selectaseră deja. 

O Baorhcul 


A 


- Aici aveţi singurul cuvânt din e-mailul pe care Muño-Fierro l- 
a trimis, cu câteva zile înainte de a muri, unui destinatar- 
fantomă, se grăbi să vorbească Marc, care nu reușise să spună 
nimic până atunci. 

- De ce spui destinatar-fantomă? se grăbi Paloma să 
intervină. 

- Pentru simplul motiv că în spatele adresei 
zitroQhotmail.com n-am găsit o identitate adevărată. De-acum 
știi că oricine își poate crea o adresă de e-mail cu date false; și 
ăsta pare să fie cazul... 

- Totuși, „zitro“... spuse Mazeres, privind cu atenţie. Eu aș 
jura că am văzut undeva această adresă de e-mail. 

- Nu mai spune! Ar fi un detaliu decisiv... exageră Jorge fără 
nici o convingere. 

Paloma, așezată aproape pe marginea fotoliului, cu braţul pe 
umărul iubitului ei, urmărea conversaţia cu mare interes, chiar 


SANGELE 169 


dacă intervenţiile ei fuseseră puţine. Din prima zi, Mazeres o 
informase despre cazul Sfântului Pantelimon, mai cu seamă din 
nevoia de a vorbi cu cineva. Ea, fără să intre în fondul 
problemei, se mărginea să îl asculte cu răbdare, cel mai bun 
remediu pe care un psihoterapeut i-l poate recomanda 
pacientului său, ca să îl elibereze de stres. Cu toate acestea, de 
când, în peștera de la Paris, apăruse reprodus tabloul Grădina 
desfătărilor, ale cărui nuduri cum nu se poate de mici, de pline 
de mister, o fascinau, începuse să se intereseze cu adevărat de 
cazul Sfântului Pantelimon. Se întreba ce-o fi având de-a face 
Bosch cu povestea asta încurcată, cu furturi și morţi, cu secte și 
relicve, de care se ocupau Juliân și prietenii săi? Paloma și 
capelanul Mănăstirii Intrupării, aproape fără să-și dea seama, 
mânaţi de curiozitate, se implicaseră cu totul într-o asemenea 
aventură. 

- Eu aș afirma, se concentră inspectorul asupra acelui e-mail 
dintr-un singur cuvânt, că sunt caractere grecești. 

- Nu seamănă cu acelea pe care le-am găsit eu în buzunarul 
arhiepiscopului Sutherland? întrebă Jorge. 

- Mi se pare că da, confirmă Mazeres. Va trebui să vorbim 
despre toate aceste lucruri cu părintele Mendez, să vedem care 
este opinia lui. 

- Nu e nevoie, sări Jorge în sus, euforic. Ne-am ocupat deja 
de asta. Basileus este un cuvânt grecesc menţionat în 
Evanghelii și care înseamnă rege. Este vorba de inscripţia care 
s-a pus pe cruce: „Isus, Nazarineanul, regele iudeilor“. Muño- 
Fierro a folosit doar primul cuvânt: O faoiAeuZ, regele. 

- De acord, de acord. Văd acum că sunteţi nu numai 
sârguincioși, dar și eficienţi, îi lăudă Mazeres. Dar de ce doar 
acest cuvânt grecesc într-un mail? 

- Aici intră în joc imaginaţia și flerul... răspunse Marc și, 
văzându-i pe inspector și pe Paloma că așteptau, continuă: Jorge 
și eu ne-am stors mult creierii făcând și desfăcând ipoteze. În 
cele din urmă, ne-am hotărât pentru asta... Făcu o pauză ca să 
sporească suspansul: Muño-Fierro, prin acest cuvânt-cheie, i-a 
dat persoanei sau societăţii destinatare a e-mailului numărul 
contului său bancar unde ar fi trebuit să-i intre suma cuvenită 
pentru tranzacţie... 

- Nu înţeleg nimic, îl întrerupse Mazeres nervos, dar se 
corectă imediat. Mufo-Fierro, după teoria voastră, ar fi vândut 


SANGELE 170 


pe internet capsula Sfântului Pantelimon, adică presupusul 
„sânge“ al lui Isus, uneia dintre acele secte care-l caută spre a-l 
clona... Și societatea aceea ar fi trebuit să-i transfere suma 
convenită... 

- Milioane de euro! spuse Jorge și continuă: Asta este teoria 
pe care am luat-o în consideraţie. Credem că faptele s-au 
desfășurat, mai mult sau mai puţin, în felul ăsta. 

- Imaginaţia nu vă lipsește; cât despre fler... 

Fără să vrea, inspectorul avu un rictus batjocoritor care nu le 
pică bine. 

- Nu ne lua drept proști, se apără Marc. Tu știi că multe 
coduri secrete sunt atât de simple, încât constau doar în 
înlocuirea literelor cu numărul pe care îl ocupă în alfabet... 

- Pentru numele lui Dumnezeu, Marc! Făcu un salt din pricina 
durerii pe care i-o pricinuiseră propriile gesturi teatrale. 

Trucul ăsta l-ai citit în romane... În romanele mediocre, dacă 
e să fiu sincer. 

Jorge trecu cu vederea batjocura șefului său și scoase din 
buzunar hârtia pe care scriseseră în biroul părintelui Mendez. 


o B a o ıı A e v Ç 
15/ 2 / 11/18 / 9 1/11/ 5 / 20/18 


- Numerele, spuse el, arătându-le colegilor săi, corespund 
literelor. Omicron ocupă al cincisprezecelea loc în alfabetul 
grecesc; beta, al doilea; alfa, primul; sigma, al optsprezecelea 
etc. 

- De acord, de acord, spuse Mazeres, dându-i apă la moară. 
Ce vrei să-mi spui? 

- Aici avem paisprezece cifre... 

- Şi ce dacă? 

- Dacă în loc să râzi de noi ne-ai acorda atenţie, ai vedea în 
această cifră numărul unui cont bancar... 

Mazeres se stăpâni ca să nu îi scape un hohot de râs și să îi 
rănească și mai mult în amorul lor propriu. 

- In regulă, sunt de acord, spuse el, condescendent. Și ce 
dacă? 

- Ei bine, spre surprinderea noastră, acest cont bancar 
există. Acum, Jorge fu acela care îl privi cu ochi sfidători. 


SANGELE 171 


Ultimele cifre, 2018, corespund codului Casei Municipale de 
Economii din Burgos. lar celelalte zece, luă el un marker 
fluorescent și le sublime, corespund clientului Muio-Fierro... Ti-a 
plăcut? 

- Lui Federico Mufo-Fierro González? exclamă surprins 
inspectorul, simțind că se înroșește în obraji. 

- Chiar lui. 

- Aţi verificat? 

- Bineînţeles că am verificat, afirmă Marc. Numitul Federico 
Muio-Fierro este titularul... dar nici o mișcare ciudată nu s-a 
produs în contul lui... 

Se lăsă o tăcere jenantă. Mazeres nu știa ce să spună. 

- Bine, astea sunt noutăţile... conchise Jorge supărat. Tot cea 
produs noua direcţie de cercetare. 

- După cum e evident, adăugă Marc care era întotdeauna cel 
care aplana conflictele atunci când se crea o situaţie încordată, 
nu știm cu cine sau cu ce sectă era Muño-Fierro în tratative, nici 
ce sumă pretindea... Nu știm nici dacă vizitatorul care l-a 
asasinat a luat cu el relicva și servieta cu parale, nici dacă ela 
fost acela care a șters corespondenţa electronică pe care au 
purtat-o... 

Mazeres își dădu seama că felul în care se comportase cu 
colegii săi nu fusese corect și că tăcerea după cuvintele lui Marc 
era expresia palpabilă a indispoziţiei lor. 

- Investigaţiile voastre, rupse Mazeres muţenia jenantă, îmi 
confirmă faptul că pista cărţilor de tarot este corectă. Cartea de 
joc pe care Mufo-Fierro, mort, o ţinea în mână, indica spre 
Vatican... Cineva de acolo a vrut să pună mâna pe acea relicvă 
sau a încercat să o cumpere... Dacă nu, care a fost rolul 
arhiepiscopului în toată această afacere? 

- Eşti încăpățânat, îi replică Marc, puţin convins de această 
ipoteză. Te ambiţionezi să vezi fantome acolo unde nu există. 
Ce relație poate exista între Vatican și afacerea cu relicva? Ce 
interese...? 

- Nu știu, insistă inspectorul asupra punctului său de vedere. 
N-am nici un temei serios, dar nu-mi miroase a bine. E ceva 
tulbure... De aceea lămurirea acestei necunoscute devine 
presantă. 

Se lăsă din nou tăcerea, dar de data aceasta era o pauză de 
gândire pe care o întrerupse Paloma. 


SANGELE 172 


- Dacă îmi permiteţi să am o părere... spuse ea cu multă 
politeţe, cred că aţi uitat cu totul povestea cu Pieter, olandezul. 
Poate că aparţine uneia dintre acele secte care, așa cum 
spuneţi, vor să-l cloneze pe Hristos... 

- E adevărat. Ai perfectă dreptate, recunoscu inspectorul, 
bucuros să vadă că logodnica lui se implica în caz și, după ce își 
bătu capul câteva clipe, o îndemnă: De ce nu ne dai o mână de 
ajutor și să cercetezi ce legătură există între panoul lui Bosch de 
la Prado, secta presupușilor adamiţi de la Paris și olandezul care 
a fost găsit mort în Mănăstirea Întrupării? Sarcina pe care ţi-o 
propun este foarte comodă; este mai degrabă o muncă de 
șoarece de bibliotecă decât de șoarece de câmp. 

- Nu dispun de timp liber, făcu ea pe leneșa. 

Paloma, mânată de curiozitate, se hotărâse deja să facă pe 
cont propriu acest gen de cercetări pe care acum i le propunea 
logodnicul ei. 

- Eu m-aș mulțumi, scăzu inspectorul din pretenţii, dacă ai 
cerceta pentru noi cine a fost de fapt Bosch... 

Începând din după-amiaza aceea, clubul „pantelimonilor“ 
număra încă un membru. 


SANGELE 173 


26 

Peste câteva zile, ameliorarea stării lui de sănătate îi permise 
inspectorului să se miște prin casă și să se așeze câteva ore în 
faţa calculatorului. Dedică săptămâna aceea de convalescenţă 
silită navigării prin aceleași pagini de pe internet de pe care, 
după toate indiciile, le vizitase și Muno-Fierro. Dacă nu pe 
internet, atunci cum ar fi aflat de sectele, mai mult sau mai 
puţin secrete, care căutau material genetic de la Isus ca să îl 
cloneze? Dacă nu pe internet, atunci cum ar fi putut lua legătura 
cu vreuna dintre ele, ca să le vândă relicva furată din 
Mănăstirea Întrupării? Naviga de ceva vreme de colo, colo, fără 
o ţintă precisă, când îl asaltă deodată o întrebare atât de 
elementară, încât o omisese cu totul. 

- Cardinalul de Madrid o fi informat oare Vaticanul despre 
toată povestea cu relicva Sfântului Pantelimon? O fi știind 
Vaticanul că relicva furată de Muio-Fierro, sau de cine o fi fost, 
nu era cea a Sfântului Pantelimon, ci a sângelui lui Hristos? 
întrebă el cu voce tare, pentru cazul în care Paloma ar fi avut 
vreo idee, dar ea o făcu pe surda. 

În momentul acela era așezată în salon și citea cartea 
Hieronymus Bosch de Wilhelm Fraenger ca să se documenteze 
asupra biografiei și operei pictorului olandez. Mazeres, 
neprimind răspuns, lansă o altă întrebare. 

- De ce căuta Vaticanul relicva lui Himmler, când există 
relicve mult mai importante ale lui Hristos în alte biserici? Cum 
iubita lui tot nu răspundea, enumeră relicvele care îi veneau în 
minte: La Torino, au Giulgiul Sfânt pe care savanții au 
descoperit urme de sânge omenesc. La Oviedo, linţoliul pe care 
s-au găsit de asemenea pete de sânge. Heilig Bloed Basiliek din 
Bruges adăpostește o altă relicvă a sângelui lui Hristos... In 
schimb, Mănăstirea Întrupării din Madrid nu este înregistrată 
printre lăcașurile care posedă acest gen de relicve remarcabile. 

Inspectorul se întrerupse din îndelunga sa cugetare. Paloma 
închise pentru o clipă cartea și, fără să se ridice de pe canapea, 
își dădu cu părerea despre aceste chestiuni. 

- Din ceea ce chiar tu mi-ai povestit despre cazul Sfântului 
Pantelimon, se pare că nu e nici o îndoială că, pe vremea lui 
Pius al XII-lea, Vaticanul era la curent cu săpăturile lui Himmler 
și că flaconul cu presupusul sânge divin a fost depozitat de către 
naziști în Mănăstirea Întrupării... 


SANGELE 174 


- Într-adevăr, „botișor fierbinte“... recunoscu Mazeres și se 
bucură să aibă în persoana Palomei nu numai o amantă 
excepţională, dar și o secretară atât de inteligentă. 

- Totuși, dragă Juliân, obiectă ea, după părerea mea, nu asta 
este problema. Intrebarea-cheie ar fi de ce, acum, după șaizeci 
de ani de la acele fapte, Vaticanul umblă tocmai după această 
relicvă? Presupunând, firește, că Vaticanul este cel care a furat- 
o sau care o caută. 

- Incă o necunoscută de rezolvat, spuse Mazeres pe un ton 
sentenţios, cu un pesimism resemnat. 

Aceste consideraţii trebuie să-l fi impresionat pe inspector, 
căci pentru o bună bucată de vreme, conversaţia pe care o 
purtau dintr-un capăt la celălalt al casei se întrerupse. Paloma 
reveni la cartea ei. 

Peste câteva zile, fiind depășită faza acută de lumbago, 
Mazeres profită de faptul că era în concediu și avea timp 
berechet ca să îl viziteze pe părintele Mendez. Sună la porţile 
mănăstirii cu pretextul de a-l saluta. Fu condus în apartamentul 
acestuia. Capelanul îl primi stând în balansoar și cu sutana 
descheiată; avea la îndemână o cană cu apă de culoarea 
portocalei, în care dizolvase un plic de ser hiposodic. 

- lartă-mă că nu mă ridic, dar aproape că nu mă ţin pe 
picioare, se scuză el. 

- Vin să îndeplinesc una dintre operele de milostivire: să-i 
vizitez pe bolnavi, i se năzări lui pe moment. 

- Omule, nu e cine știe ce, îi răspunse capelanul. Sunt puţin 
indispus. O vulgară diaree de vară obișnuită, fără importanţă, 
dar care te lasă totuși sleit de puteri. Dar tu n-ai venit pentru 
asta. Nu știi să minţi. Să vedem ce te aduce pe aici. 

Mazeres, după ce povesti despre vacanţa lui la Paris, despre 
criza inoportună de lumbago și alte fleacuri, îndreptă 
conversaţia spre ceea ce dorea într-adevăr să îi relateze: 
surprinzătoarea peșteră subterană, semnele neonaziste, tabloul 
Grădina desfătărilor, secta adamiţilor... Inspectorul se miră că 
nimic din ceea ce îi povestea nu îl impresiona, exprimându-și, 
de asemenea, bănuiala asupra unei posibile legături a 
Vaticanului cu povestea relicvei. Aici, capelanul reacţionă, într- 
adevăr. Se îndreptă de spate în balansoar, bău din paharul cu 
apă pe care îl avea aproape și își încheie gulerul preoţesc. 

- Astea sunt niște vorbe mari, îi spuse el foarte serios. Ştii că 


SANGELE 175 


faci niște imputări foarte grave? Ai dovezi despre aceste fapte? 
Cred că trăiești obsedat de caz și vezi fantome peste tot; și asta 
nu e bine. Dacă Vaticanul este sau nu implicat în acest caz, n-aș 
ști să-ți răspund, dar trebuie să umbli cu mare grijă cu vorbele. 
Cu mare băgare de seamă! După un minut de tăcere, continuă: 
Nu te pot ajuta. Vaticanul este un buncăr impenetrabil, iar eu, 
bietul de mine, n-am acces nici măcar la cea din urmă 
anticameră. 

Zâmbi, vrând să șteargă dramatismul celor tocmai rostite. 

Conversaţia din după-amiaza aceea fu scurtă și distantă. Un 
pahar cu apă rece. Mazeres puse totul pe seama faptului că 
părintele Mendez nu se simţea bine și că era cu moralul la 
pământ. Peste câteva ore, revenit deja acasă, primi un telefon 
de la capelan. Din tonul vocii lui își dădu seama că ar fi dorit să 
se scuze pentru răceala de mai înainte. 

- Tot gândindu-mă la ce mi-ai povestit mai devreme, îi spuse 
în mare taină, mi s-a aprins o luminiţă. Nu vreau să-ţi faci iluzii, 
pentru că nu-ţi pot garanta nimic. Ai să vezi. In anii mei de 
studiu la Roma, l-am avut coleg pe un preot italian, Giuseppe 
Bergonzi!. Ne-am înţeles foarte bine și am devenit foarte buni 
prieteni... El a fost profesor la Universitatea Gregoriană, iar azi, 
dacă nu s-a pensionat, lucrează în continuare la Biblioteca 
Apostolică. Este un bun cunoscător al arhivelor secrete ale 
Vaticanului și al tuturor dedesubturilor acestuia. li plac astfel de 
lucruri... Îmi amintesc că am citit de curând, în vreo revistă 
ecleziastică sau în presă, ceva în legătură cu niște cercetări ale 
lui cu privire la o sosie pe care se pare că a avut-o papa Leon al 
XIII-lea." Se vede că au fost foarte controversate și au stârnit 
mare vâlvă în cercurile de la Vatican... M-am întins cu vorba. Ce 
voiam să spun? Tocmai am aflat că va veni în curând la Madrid, 
invitat de Asociaţia Teologilor „loan al XXIII-lea“, să ţină niște 
conferinţe; nu cred că îl vor avea ca temă pe Leon al XIII-lea... l- 
am pierdut urma de ani de zile și nu știu dacă își va aminti de 
mine... Pot să încerc să iau legătura cu el, să văd dacă avem 
noroc, și pe această cale... 

- Asta e o veste bună, părinte Mendez. Mazeres își reveni 


! Personajul principal al romanului Secretul de la Castel Sant'Angelo de 
același autor, apărut la Editura RAO în 2007 

! Aceasta este tema romanului lui Francisco Asensi menționat în nota de mai 
sus. 


SANGELE 176 
într-o clipă din starea sa de deprimare. Cazul nostru trebuie să 
fie atacat de pe toate fronturile. 

Cum promisese, capelanul luă legătura prin telefon cu 
vechiul său coleg și, contrar oricărui pronostic pesimist, îl găsi 
foarte receptiv. 

- Mă interesează cazul Sfântului Pantelimon, îi răspunse el 
entuziasmat, după ce ascultase rezumatul pe care i-l făcea 
capelanul. Îi vorbi ca și cum ultima lor conversaţie ar fi avut loc 
cu o zi în urmă. Trimite-mi prin internet dossier-ul complet și îţi 
promit că voi face tot ce pot ca să vă dau o mână de ajutor. 

În pofida acestor vorbe bune, părintele Mendez era neliniștit. 
Ştia că prietenul său Bergonzi era un om foarte ocupat, 
întotdeauna cu vreo carte gata de a fi publicată sau cu articole 
în pregătire, cerute de revistele de specialitate. 


SANGELE 177 
27 

Mazeres auzise vorbindu-se mult despre Asociația „loan al 
XXIII-lea“ și citise probabil vreuna dintre declarațiile acesteia în 
presă, dar nu-i acordase niciodată mare atenţie. Știa, într- 
adevăr, că majoritatea acelor teologi erau de tendinţă 
progresistă - unii dintre ei fuseseră admonestaţi sau 
condamnaţi de Sfântul Oficiu - și că aceștia nu se bucurau de 
aprecierea conferinței episcopale și, cu atât mai puţin, de a 
cardinalului de Madrid, care nu le acordase niciodată vreo 
clădire a diocezei pentru întrunirile lor. Conferințele 
monseniorului Bergonzi, dat fiind trecutul său personal și cel al 
sponsorilor, promiteau să fie polemice, și într-adevăr așa au 
fost. Marele salon pentru manifestări unde s-au ţinut, cedat de 
CCOO', a fost timp de trei zile plin până la refuz. 

Monseniorul Bergonzi a făcut cunoscut ceea ce el numise 
Evanghelia femeilor sfinte (Memoriile Huldei), o serie de 
documente descoperite la Nag Hammadi", care dezvăluiau 
pasionantul rol principal pe care l-au jucat acestea în primii ani 
ai creștinismului. În cele trei conferinţe ale sale, a subliniat 
supremaţia Mariei Magdalena, lupta îndârjită pe care ea și 
discipolele sale au purtat-o împotriva episcopilor și felul în care 
aceștia, falsificând Evangheliile, au reușit să le marginalizeze... 

Conferinţele monseniorului, controversate și scandaloase, 
cum era de prevăzut, au fost un succes, fapt pe care mijloacele 
de comunicare l-au amplificat și mai mult. Cardinalul de Madrid 
și membrii de seamă din Opus Dei și-au smuls părul din cap și 
au sărit în sus de indignare. După cum a ieșit la iveală, s-au 
făcut presiuni de la Vila Tevere pentru ca Vaticanul să îl 
dezavueze pe monseniorul Bergonzi, să îl condamne, dacă ar fi 
fost cu putinţă, și singurul lucru pe care l-au obţinut a fost ca 
Radio Vatican și L'Osservatore Romano să treacă sub tăcere 
întâmplările de la Madrid. Nici un cardinal și nici un arhiepiscop 
de la curtea pontificală nu ar fi îndrăznit să se înfrunte faţă în 
față cu monseniorul Bergonzi căci, deși simțeau pentru el un 
mare dispreţ, se temeau de el. „Vulpoiul ăla bătrân știe prea 
multe“, se zice că se șoptea prin anticamerele papei. 


'Siglă pentru Comisiones Obreras, în spaniolă, Comisiile Muncitorești 

" Localitate în Egipt, unde au fost descoperite în anul 1945 un număr de 52 
de texte scrise în limba coptă, conţinând texte religioase creștine. În prezent 
sunt conservate în Muzeul Bisericii Copte de la Cairo. 


SANGELE 178 


Monseniorul se cază într-un hotel din centrul Madridului, nu 
departe de locul conferințelor, și le consacră o întreagă după- 
amiază capelanului Mănăstirii Întrupării și inspectorului. La 
această reuniune asistară, de asemenea, Marc și Jorge. îi primi 
în salonașul apartamentului său de la hotel, cu pereţii tapetaţi 
cu mătase roz, foarte cochet și luminos. O glastră cu flori 
proaspete, pe o consolă, întregea decorul. Prezentările fură 
cordiale și depășiră ceea ce te puteai aștepta de la firea 
deschisă a unui italian. Pe părintele Mendez îl îmbrăţișă cu o 
asemenea efuziune, încât aproape că îi rupse oasele. Așa cum 
aveau să comenteze după aceea, comportarea lui simplă și 
apropiată, familiaritatea și francheţea cu care le vorbea, 
zâmbetul care nu îi părăsise nici o clipă buzele le amintea de 
bunul papă loan al XXIII-lea. După câteva minute, dispăruse 
orice rezervă și se simţiseră cu toţii ca niște vechi prieteni. 
Monseniorul Bergonzi și părintele Mendez se așezară în cele 
două fotolii adânci, tapiţate în ton cu tapetul de pe pereţi, fotolii 
care, deși erau comode pentru niște persoane precum 
capelanul, nu erau făcute pe măsura monseniorului. Ceilalţi, 
cam înghesuiți, se instalară pe canapea. 

- Bunul meu coleg Angelo mi-a înmânat dossier-ul complet al 
Sfântului Pantelimon, le spuse el, odată așezați cu toţii. Cum v- 
am spus și mai înainte la telefon, cazul mă interesează. Mă 
interesează foaaarte mult, și lungi litera a, ca și cum ar fi 
subliniat cuvântul cu un creion roșu. Sunt dispus să colaborez cu 
voi, nu numai ca să vă fac o favoare, ci pentru a descâlci 
această chestiune. Biserica, în aceste momente mai mult decât 
oricând, are nevoie de lumină și de stenografi, dar Vaticanul, fie 
vorba între noi, simte o spaimă de moarte faţă de lumină și se 
teme de stenografi. Se mișcă mai în largul său în întuneric. 
Uneori ajung să mă întreb dacă această fotofobie de care suferă 
nu îl definește cumva. Râse cu mare poftă și îi molipsi și pe 
ceilalți. Când râsetele încetară, continuă: De curând, am 
scuturat praful de pe niște documente din il Archivio Segreto al 
lui Leon al XIII-lea și am descoperit că acest papă a utilizat o 
sosie... Ziarele au intitulat povestea „Secretul de la Castel 
Sant'Angelo". Bine, să lăsăm această istorie pentru altă dată și 
să revenim la cazul nostru... Şi, fără să înceteze să vorbească, 
se ridică din fotoliu și se apropie de masa de scris unde avea 
servieta diplomat, din care scoase niște coli de hârtie măzgălite 


SANGELE 179 


cu un scris atât de mărunt, încât te mirai cum de îl putea citi. 
Conform primelor mele cercetări, Vaticanul lui Pius al XII-lea era 
la curent cu această poveste și o ţinea clasificată ca Top-Secret. 

- Secret de stat? traduse Mazeres când monseniorul se așeză 
din nou, neștiind la ce documente se referă. 

- Da, da, îi răspunse. Fără să fi avut timp să cercetez în 
detaliu, vă pot afirma că tot acest periplu al relicvariului 
Sfântului Pantelimon era cunoscut la Roma... 

- Vreţi să spuneţi că Vaticanul era la curent cu affaire 
Himmler? 

Mazeres vru ca monseniorul să îi precizeze mai clar. 

- La asta mă refer... Va trebui să cercetăm și mai multe 
lucruri... Și să lucrăm cu foarte mare prudenţă și discreţie... Nu 
e nevoie să vă atrag atenţia cât este de periculos să scormonim 
în intimităţile Vaticanului... 

Poate că vorbele lui păcătuiau puţin prin dramatism. 

Monseniorul Bergonzi, cu chipul rotund și rumen, aproape 
imberb, cu ochi de culoare deschisă, care priveau întotdeauna 
drept în faţă, fără reţinere, avea trăsături blânde, fără stridenţe, 
care îl aureolau cu inocenţă. Dar nu numai înfățișarea lui de om 
cumsecade, ci și comportamentul său ireproșabil făcuseră să își 
câștige faima de om onorabil, cinstit și incoruptibil. Poate de 
aceea era atât de iubit de prieteni, atât de respectat de istoricii 
serioși și atât de temut de adversari, care la Vatican se pare că 
erau mulţi... In ciuda vârstei sale înaintate, cam aceeași cu a 
capelanului, vitalitatea lui era de invidiat; când vorbea, se 
entuziasma ca un copil. Părea să îl intereseze tot ce exista pe 
lume. Işi puse ochelarii de citit și aruncă o privire superficială 
peste foile de hârtie. 

- În urmă cu câţiva ani, în 1999, ca să fim mai exacţi, intră el 
în subiect, la cererea Vaticanului, a fost creată comisia mixtă 
iudeo-creștină având sarcina să examineze cele douăsprezece 
volume ale lucrării Actes et Documents du Saint-Siège relatifs à 
la seconde guerre mondiale!. Vaticanul pretindea prin această 
iniţiativă să pună capăt „legendei negre“ împotriva lui Pius al 
XII-lea. De la începutul lucrărilor, unii membri ai părţii iudaice au 
răspândit bănuiala că Sfântul Scaun ascundea de ei documente 
compromițătoare. Aveau dreptate? se întrebă monseniorul și, 


! Acte și Documente ale Sfântului Scaun privitoare la cel de-al Doilea Război 
Mondial (în lb. fr., în orig.) 


SANGELE 180 


după ce ridică din umeri, continuă: Vaticanul le-a răspuns că 
Archivio Segreto al lui Pius al XII-lea consta din peste trei 
milioane de documente, majoritatea necatalogate, altele 
clasificate ca fiind confidenţiale... și că va fi nevoie de zeci de 
ani și de mulţi experţi pentru a le pune pe toate la dispoziţia 
lor... Monseniorul, conștient de faptul că poate se întorsese prea 
departe în timp, încercă să scurteze povestea cât mai mult cu 
putinţă. Eu cunosc bine Vaticanul și cred că bănuiala evreilor 
era mai mult decât întemeiată. Își scoase ochelarii și privi tot 
grupul. De aici și fotofobia despre care vă spuneam, și continuă: 
lezuitul Peter Gumpel, solicitantul procesului de beatificare a lui 
Pius al XII-lea, nu poate fi imparţial, nu este persoana cea mai 
potrivită pentru a risipi acele bănuieli... Gumpel va cerne 
întotdeauna arhivele în favoarea beatificatului, asta se înţelege 
de la sine. Cine i-ar înghiţi argumentele, oricât de „adevărate“ 
ar fi...? Dar nu voi intra în această chestiune... 

Nu reuși, totuși, să o ocolească pe de-a-ntregul. 

- Chiar în zilele acelea, în legătură cu vizita papei în lagărul 
de concentrare de la Auschwitz, „legenda neagră" a lui Pius al 
XIl-lea şi procesul controversat al  beatificării acestuia 
redobândiseră o maximă actualitate. In nefericitul său discurs, 
papa a învinuit de Holocaust (cuvânt pe care îl evitase motu 
proprio) „un grup de criminali“ și a absolvit de responsabilitate 
poporul german care, conform opiniei sale autorizate, a fost 
folosit de către nazişti. A lăsat să se înțeleagă că scopul ultim 
către care a țintit din primul moment mașinăria hitleristă nu a 
fost rasa iudaică, ci creștinismul, și că nimicindu-i pe evrei, ceea 
ce aveau de gând naziștii era distrugerea originii credinţei 
creștine... Ascultându-l, s-ar fi zis că adevărații martiri fuseseră 
creștinii și Biserica Catolică...! Aceste declaraţii au provocat o 
furtună de comentarii și de analize în presa internaţională. După 
unii comentatori, cuvintele papei erau tendenţioase și falsificau 
realitatea istorică. Mazeres și prietenii săi doriră să cunoască 
opinia monseniorului, care, prin cunoștințele sale în legătură cu 
dedesubturile Vaticanului, se pare că era foarte interesantă. 

- Perché, Signore, hai taciuto? Perché hai potuto tollerare 
tutto questo?", monseniorul cita textual vorbele papei, ceea ce 


! Este vorba despre papa loan Paul al II-lea (1920-2005). Acțiunea cărții, așa 
cum reiese din mai multe aluzii, se petrece în vara-toamna lui 2004. 
! De ce, Doamne, ai tăcut? De ce ai putut tolera toate acestea? (în Ib. it., în 


SANGELE 181 


arăta cât de mult îl șocaseră. Unde era Dumnezeu în zilele 
acelea? De ce a tăcut? Cum a putut tolera acel exces de 
distrugere, acel triumf al răului? Papa a pus o întrebare care i-a 
chinuit cumplit, timp de decenii, pe gânditorii evrei, ceea ce i-a 
făcut pe mulţi dintre ei să-și piardă credinţa... Făcu o pauză. Se 
vedea că monseniorul, atât de vorbăreţ, nu avea nici un chef să 
discute despre acest subiect. Pius al XII-lea păstrase faţă de 
exterminare o tăcere  mormântală, foarte aproape de 
complicitate... Oare nimeni de la Vatican, nici un episcop 
german nu știa nimic? Vă rog, nu-mi veniţi mie cu treburi dintr- 
astea! Mi se pare un mare cinism ca un papă, care zi de zi nu 
face altceva decât să vorbească și să propovăduiască în numele 
lui Dumnezeu, să dea vina pe El și să Il acuze acum că a păstrat 
tăcerea... Și să nu mă trageţi de limbă... Sună aproape ca o 
ameninţare. După o pauză, care pusese punct digresiunii, reveni 
la subiectul de care se ocupau: Dacă mi-am petrecut timpul ca 
să comentez aceste fapte este pentru că, într-un anumit fel, ne 
privesc. După cum vă spuneam, Biserica a deschis procesul de 
beatificare a lui Pius al XII-lea, un mod de a-i justifica prestaţia 
ambiguă și, cu aceeași ocazie, de a-și spăla propria imagine. În 
acest scop, a deschis Archivio Segreto al acestuia; mă rog, nu a 
deschis arhiva, ci a pus la dispoziţia specialiștilor o neînsemnată 
parte a acelor documente, cele pe care le-a selecționat în 
prealabil, fapt pentru care s-au plâns evreii... și ridicând glasul, 
sublinie: Printre documentele sustrase, am găsit eu unul care 
are legătură cu acest caz al Sfântului Pantelimon... 

Monseniorul Bergonzi, ajuns la acest punct culminant, agita 
deasupra capului hârtiile pe care le ţinea în mână. Capelanul, 
inspectorul și prietenii săi se arătară surprinși și rămaseră în 
așteptare. Monseniorul reveni apoi la hârtiile sale și se referi la 
ele, scoțându-și și punându-și ochelarii cu un gest teatral, 
spunând că acel document, găsit de el în arhivele lui Pius al XII- 
lea, purta drept titlu Gott Mit Uns. 

- Este un raport detaliat, le spuse el, despre săpăturile 
arheologice pe care germanii le-au efectuat în biserica în stil 
bizantin Sfântul Gheorghe de la Sofia și despre studiile științifice 
care s-au făcut in situ asupra relicvelor găsite. 

- Gott Mit Uns, repetă Mazeres acel slogan nazist, și 


orig.) 
' Dumnezeu cu Noi! (în Ib. germ., în orig.) 


SANGELE 182 
continuă: Maica Adelgard, o călugăriță nemțoaică din 
Mănăstirea Întrupării, ne-a povestit deja ceva în legătură cu 
acele săpături arheologice... A trimis Sfântul Scaun observatori 
la Sofia ca să supervizeze săpăturile? 

- Da; dar să o luăm metodic, îi răspunse monseniorul și duse 
la buze un braţ al ochelarilor. Cel puţin la săpăturile de la 
biserica Sfântul Gheorghe... Observatori neoficiali, bineînţeles. 
Documentul acela pe care l-am avut în mână așa garantează; 
poate că acesta e motivul pentru care Vaticanul l-a inclus printre 
actele clasificate Top-Secret... Cineva l-ar putea interpreta ca pe 
dovada unui anumit colaboraţionism... 

- Așadar, e atestat prin documente faptul că Himmler umbla 
pe urmele relicvelor lui Isus? insistă inspectorul cu deformația 
profesională a celui care conduce un interogatoriu. 

- In această privință raportul este destul de laconic și de 
imprecis, răspunse cu prudenţa celui care are totul bine 
verificat. Constată doar faptul că recipientele de unguente 
găsite la Sofia purtau o inscripţie în grecește și că Himmler a dat 
ordin să fie expediate imediat și în mare secret în Germania... 
După cum deduc, asta o spun eu, Himmler a vrut ca studierea 
relicvelor să fie efectuată în laboratoarele societăţii Ahnenerbe. 
N-avea încredere în nimeni... 

- Analize care, din pricina avatarurilor războiului, n-au fost 
niciodată duse la bun sfârșit... adăugă Mazeres. 

- Asta-i adevărul, încuviinţă monseniorul și continuă: Pentru 
observatorii de la Vatican care au redactat raportul despre care 
vă vorbesc, micile recipiente descoperite nu ridicau nici o 
îndoială în privinţa datării lor: în jurul secolului | după Hristos 
sau poate ceva mai devreme. 

- Documentul de la Vatican vorbește la un moment dat de 
inscripția de pe aceste recipiente pentru unguente? îl întrebă, 
nerăbdător, inspectorul. 

- Da, dar nu mi-o amintesc pe dinafară; o am scrisă. Și fără 
să se oprească pentru a evalua anvergura acestei întrebări, îi 
trecu foaia de hârtie capelanului. 


aLOQOLXOVOH 


- Sunt caractere grecești, spuse el, dar, la prima vedere, nu 
știu care poate fi semnificaţia lor. 


SANGELE 183 

Lui Mazeres și prietenilor săi, acele semne nu le erau cu totul 
necunoscute. Ceva asemănător văzuseră pe hârtia pe care 
arhiepiscopul Sutherland o avea asupra lui când murise pe 
neașteptate și, de asemenea, pe CD-ul lui Mufo-Fierro, dar nu 
crezură potrivit să aducă în discuţie acest secret, care îi 
învinovăţea pe ei. 

- Aceste caractere pot însemna cumva „Sângele lui Hristos“? 
sugeră inspectorul, ca să vadă care era opinia monseniorului. 

- Sângele lui Hristos? repetă puţin descumpănit cel 
interpelat. Nu știu. V-am mai spus că documentul cu pricina este 
scurt și ambiguu... Mă rog, eu nu știu multă greacă, și i se 
adresă capelanului. Expertul este Angelo. Poate ne dă el 
traducerea. 

Capelanul acceptă resemnat și păstră foaia de hârtie ca să o 
studieze acasă. Monseniorului Bergonzi i se păru că a fost prins 
cu un lapsus și, ca să facă faţă onorabil situaţiei, crezu că este 
potrivit să încadreze chestiunea într-un context mult mai larg. 

- După câte știu eu, nu există documente serioase care să 
garanteze existenţa sângelui lui Isus, spuse el. Legende, da; 
precum cea a lui losif din Arimateea... 

Monseniorul și părintele Mendez erau singurii care își 
păstraseră sacourile pe ei. Ceilalţi, puţin cam înghesuiți pe 
canapea, și le scoseseră. Pe masa joasă pe care o aveau în faţă, 
Marc pusese băuturile răcoritoare scoase din frigider. După 
această aluzie la legenda lui losif din Arimateea, monseniorul 
făcu o pauză și își turnă coca-cola în pahar. 

- Potrivit unei foarte vechi tradiţii, reluă el firul conversaţiei, 
losif din Arimateea, discipol sfios al Domnului, care și-a cedat 
mormântul din proprietatea sa pentru îngropăciune, trebuie să fi 
fost unul dintre primii colecționari de relicve creștine... 

- Un colecţionar de relicve? râse obraznicul de Jorge. 

- Da, da, și le explică: Vechi tradiţii dau asigurări că bogatul 
iudeu losif din Arimateea se îngrijise să strângă piroanele, 
coroana de spini, lancea soldatului roman, giulgiul în care fusese 
înfășurat Isus, dar că păstrase deja cupa de la ultima cină în 
care Isus binecuvântase pâinea și vinul... Potirul acela este cel 
pe care tradiţia a ajuns să-l numească Sfântul Graal... 

Toţi erau atenţi, deși nu era prima dată când auzeau acea 
istorie, dar Jorge interveni din nou. 

- Haideţi să vedem, monseniore, îi spuse el pe un ton critic, 


SANGELE 184 
dar cât mai respectuos cu putință, potirul acela, aşadar, nu 
conținea sângele fizic al lui Hristos, ci, în cel mai bun caz, un 
rest din vinul de la cină, binecuvântat, sfințit sau cum doriți... 

- Dragul meu Jorge, văd că acum ești sarcastic și că îți place 
să faci pe șmecherul... Îi răspunse el. Eu nu aș merge atât de 
departe. Relata refero. Mă limitez să istorisesc vechile povești, și 
continuă: După înălțarea lui Isus la ceruri, losif din Arimateea, cu 
lancea lui Longinus, cu acel pocal (orice ar fi fost acesta și orice 
ar fi conținut) și celelalte relicve, a pornit pe mare, fugind de 
persecuțiile care s-au dezlănțuit la lerusalim împotriva 
discipolilor Domnului. L-au însoțit Maria Magdalena, Maria 
Salomeea, Maria lui Cleofa și nenumărate alte persoane. În 
Franţa, făcu el o digresiune, această legendă ia numele de 
Saintes Maries de la Mer. Navigând prin Mediterana, Iosif din 
Arimateea și grupul său au ajuns în insula Camargue, de la 
gurile Ronului, și au debarcat acolo. Trei ani mai târziu, din 
porunca apostolului Filip, losif din Arimateea a luat cu el Sfântul 
Graal și doisprezece însoțitori și a continuat călătoria până în 
Marea Britanie. La Glastonbury a construit prima biserică din 
Europa, unde a depozitat preţioasa relicvă. În timpul Evului 
Mediu, această relicvă a fost păzită de cavalerii templieri, care, 
între secolele al XIII-lea și al XIV-lea, au dus-o într-o enclavă mai 
sigură din Patagonia... 

- Tot acest periplu este dovedit cu documente? întrebă Marc 
care, la fel ca și colegul său Jorge, nu părea să dea câtuși de 
puţin crezare acestei istorii. 

- Vorbim de o legendă, cu toate componentele fanteziste 
caracteristice... și preciză: Legenda este documentată, dacă 
asta este ceea ce întrebi, dar nu și faptele pe care le relatează. 

- Pe scurt, o balivernă grosolană, conchise Marc. 

- Eu n-aș merge atât de departe, îi stăvili monseniorul 
răbufnirea. În spatele oricărei legende se ascunde întotdeauna 
un sâmbure de adevăr. Cum spune arheologul Raymond Capt, 
tradiţiile de la Glastonbury nu pot fi descalificate ca simple 
născociri, dat fiind că legendele și tradițiile se bazează într-un 
anumit fel pe realitate... 

- Într-un anumit fel, aici e miezul problemei, repetă Marc 
ironic. 

Odată făcute aceste lămuriri, monseniorul continuă: 

- Sfântul Graal, cum vă spuneam, a fost transportat pe o 


SANGELE 185 


corabie până într-un punct de pe coasta patagoneză, în golful 
San Matias, Ancien Fort Abandonns!, conform Atlasului lui Martin 
de Moussy... Unii pasionaţi de ezoterism au găsit acolo Piatra 
Templierilor. Un paralelipiped de bazalt vulcanic negru, care pe 
una dintre feţe are gravată o cruce cu braţe egale... 

- O svastică, din întâmplare? întrebă curios Mazeres. 

- Nu știu să răspund la această întrebare, spuse el, după ce 
ezită câteva clipe. 

Toţi ardeau de nerăbdare să afle mai mult. 

- Sfântul Graal continuă să fie ascuns acolo? întrebă Jorge, 
ghicind care avea să fie răspunsul. 

- Nici acolo, nici în altă parte... Destinul final al acestui Graal, 
dacă a existat vreodată, fapt de care mă îndoiesc, nu-l cunoaște 
nimeni... 

In acea atmosferă agreabilă, timpul trecea pe nesimţite. Cei 
care îl auzeau pentru prima dată pe monsenior, cum era cazul 
lui Mazeres și al colegilor săi, erau fascinaţi. 

- Această legendă a Graalului și periplul său fantezist prin 
toată Europa, conchise monseniorul, fac din losif din Arimateea 
un navigator neobosit... Totuși, diferă de legenda De Vita Joseph 
ab Arimatea", al cărei codice din secolul al VI-lea se păstrează în 
Biblioteca Vaticanului... 

- La urma urmelor, conchise Jorge, există o foarte veche 
tradiție conform căreia losif din Arimateea a strâns sângele lui 
Isus. 

- Este singura informaţie asupra căreia coincid toate 
legendele despre losif din Arimateea... și monseniorul se grăbi 
să nuanţeze. Cu toate astea, o spun o dată în plus, n-avem nici 
o garanţie că o asemenea tradiţie relatează un fapt adevărat, 
nici că flaconașele găsite de arheologii germani în biserica din 
Sofia au vreo legătură cu losif din Arimateea. Va trebui să se 
studieze totul cu multă reţinere. 

- Ai vrea să arunci o privire la relicvariul nostru? îl invită 
capelanul. 

- Cu foarte mare plăcere. 


! Vechiul Fort Abandonat (în Ib. fr., în orig.) 
" Despre viața lui Joseph din Arimateea (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 186 


28 

În după-amiaza următoare, după încheierea conferinţei care 
închidea ciclul, monseniorul Bergonzi, părintele Mendez și 
inspectorul, în loc să meargă direct la hotel, se îndreptară spre 
Mănăstirea Întrupării. Pe drum, monseniorul, spirit neliniștit, 
întreba despre niște lucruri care îi atrăgeau atenţia. Era un 
observator atât de bun, încât descoperi câteva lucruri pe care 
prietenii săi le vedeau pentru prima dată. 

- O frumoasă plimbare, mărturisi bibliotecarul când sosi la 
mănăstire. 

Nu era încă foarte târziu, dar călugărițele terminaseră 
rugăciunile de vecernie și începuseră ceea ce în mănăstiri se 
numește „marea liniște“. Ca să nu le deranjeze, urcară fără 
zgomot în apartamentul capelanului, unde părintele Mendez 
adusese în prealabil relicvariul Sfântului Pantelimon. Cu o mare 
ceremonie, îl scoase din casetă. 

- Nu umblaţi cu atâtea mofturi, îi spuse inspectorul, că acesta 
este doar învelișul. Relicva a fost furată. 

Monseniorul luă în mâini piesa de orfevrărie și o observă cu 
mare atenţie, dar fără grija evlavioasă a celuilalt. 

- Preţios  relicvariu, comentă și i-l trecu lui Mazeres. 
Orfevrierul era unul dintre cei mai buni. 

Inspectorul examină din nou relicvariul și văzu un lucru care 
în ziua sărbătoririi îi scăpase neobservat. 

- înăuntru, încastrată, a rămas o brățară sau un fel de inel 
aurit pe care, după cum se vede, în graba lor, hoţii l-au 
abandonat, spuse Mazeres și, cu ajutorul unui briceag pe care 
capelanul i-l puse la dispoziţie, putu să-l extragă. lată-l aici. 

Monseniorul ceru o lupă. Mazeres crezu că aceasta îi lipsește 
capelanului, dar se înșela. 

- Am una, spuse părintele Mendez, dar nu mărește foarte 
mult. Nu știu dacă va sluji la ceva. O folosesc la citit. Cărţile vin 
cu litere din ce în ce mai mici. 

-Nu e vina cărţilor, Angelo, ochii noștri îmbătrânesc, îi 
răspunse monseniorul, în vreme ce cerceta cu lupa aceea mică 
piesa. Și aici sunt niște caractere grecești. Eu aș zice că sunt 
aceleași de pe foaia mea de hârtie, și îi trecu lupa capelanului. 

- Într-adevăr, spuse el imediat, luă un creion și le copie unul 
câte unul, cum știu mai bine, pe aceeași coală de hârtie pe care 
monseniorul i-o înmânase în ajun. 


SANGELE 187 


OLHGLOLXOLOU 


Comparând o inscripţie cu cealaltă, cei trei rămaseră uimiţi. 

- Aţi ști să le descifraţi? îl întrebă inspectorul impacientat. Ce 
vor să spună, în cazul că ar spune ceva? 

Relicvariul era pe mijlocul mesei, în jurul căreia stăteau cu 
toţii în picioare. 

- Să vedem, spuse capelanul, își schimbă ochelarii și luă din 
nou coala de hârtie. 

Au fost de ajuns câteva clipe ca să îi răspundă cu fermitate. 

- Aceste caractere - și unele și celelalte - sunt grecești, fără 
nici o urmă de îndoială... și încercă să le pronunţe unul după 
altul: alfa, iota, miu, alfa, iota, omicron, ipsilon... Nu știu dacă v- 
am spus că, vreme de mulţi ani, am fost profesor de limba 
greacă la seminar și în institut. ///o tempore', când învățământul 
clasic încă se mai bucura de un anumit respect... 

Când termină de rostit caracterele literă cu literă (la unele 
dintre ele, dată fiind translaţia greoaie, avu unele ezitări), lăsă 
coala de hârtie pe masă și, privindu-i pe deasupra jumătăţilor de 
lentilă, le spuse: 

- Prea multe litere ca să formeze un singur cuvânt... 

Capelanul, viclean, nu le spusese că își dedicase mare parte 
din noaptea de dinainte ca să studieze hârtia monseniorului. 
Reveni la coala de hârtie și, câteva clipe, se concentră asupra 
ei. 


aLuaLovXxovo yp 


- Citind aceste litere ca și cum ar constitui un singur cuvânt, 
nu-i găsesc nici un sens. Literele trebuie să fie grupate, 
alcătuind semanteme... Trebuie să presupunem că acela care a 
gravat această inscripţie a vrut să scrie ceva inteligibil... 

- Sau o hieroglifă. Cine poate ști...? interveni inspectorul. 

- Să plecăm de la presupunerea, interveni monseniorul, că a 
scris ceva inteligibil, măcar pentru contemporanii săi... 

- Să nu crezi că e atât de ușor să o descifrezi la prima 
vedere... spuse capelanul exagerând poate dificultatea. 

- Dacă vrei, propuse monseniorul, care nu dorea să îl pună în 


!Pe vremea aceea (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 188 


încurcătură, o putem lăsa pentru altă dată. Cine știe, cu mai 
mult timp și în liniște... 

- Nu va fi nevoie, protestă el. Nu cred că am uitat cu totul 
cunoștințele de paleografie, pe care am studiat-o, deși de atunci 
au trecut atât de mulţi ani, că nici nu le mai ţin șirul. Luaţi loc, 
luaţi loc, aveţi scaune acolo. 

Părintele Ángel se concentră asupra colii de hârtie ca un 
pasionat care se luptă cu un careu duminical de cuvinte 
încrucișate. Șoptea printre dinţi, scria și bifa semnele unul după 
altul, în vreme ce prietenii săi urmăreau aceste operaţiuni cu 
mare atenţie. După un sfert de oră, nu mai mult, ridică privirea 
de pe hârtie și îi privi triumfător. 

- Evrika! exclamă el. Cred că avem dezlegarea. Şi puse 
hârtia în așa fel încât ei să-i poată urmări comod explicaţiile. 
Dacă privim cu atenţie, ansamblul aiuatovxov, hemaiuhu, este 
compus din două grupuri de litere care, separat, pot avea un 
sens, lată-le aici: 

QLA / LOLXOL 


Mazeres  încuviință din bună-creștere, deși nu înţelesese 
nimic. 

- Să vedem mai întâi arpa, continuă el entuziasmat, văzând 
un discipol atât de silitor. Dacă punem pe iota (t) spiritul aspru 
și accentul circumflex care i-ar corespunde, acest cuvânt 
grecesc ar însemna „sânge“. Dacă îl transcriem în caractere 
latine, am avea hema... Nu vă spun nimic cuvintele hematie, 
hematologie, hematom...? Ei bine, toate aceste cuvinte derivate 
din grecește au ca prefix hema, sânge... Mă urmăriţi? 

- Sânge! exclamă Mazeres, care auzea încă o dată acest 
cuvânt în legătură cu cazul relicvei. Bine, bine, și pentru ca 
părintele capelan să vadă că îi urmărește atent explicaţiile, 
continuă: După părerea dumneavoastră, avem deja începutul... 

- Ceea ce nu e puţin lucru, evaluă bibliotecarul munca 
prietenului său. Și restul? 

Părintele Mendez, folosindu-se de creion ca de un beţișor, le 
indica pe rând caracterele. 

- După ce am descifrat cuvântul arpa, grupul care urmează 
îmi este deja mai familiar. Cuvântul vovxov, iuhu, este compus 
din două cuvinte prescurtate: 


SANGELE 189 


LOL / XOL 
Trasă cu creionul o linie verticală, separându-le, ca și cum în 
felul acesta ar fi reieșit mai clar. 
- Veţi înțelege mai bine dacă vom scrie inițialele fiecăruia din 
aceste două grupuri le scriem cu majuscule. Fiţi atenţi: 


lov - Xov 


Dacă le scriem fără prescurtare, vom avea cuvintele la 
genitiv Yesu Hristu: 


Inoov Xpvotov 


- Isus Hristos! exclamă entuziasmat Mazeres, nu pentru că ar 
fi descifrat semnele, ci pentru că recunoscuse pronunția. 

- „Sângele lui Isus Hristos“, o luă înainte cu traducerea 
monseniorul Bergonzi, atât de satisfăcut, de parcă el ar fi fost 
cel care o descifrase. Deodată, se întunecă la față și arătă 
literele øp de la sfârșitul frazei: Şi aceste două caractere care 
au rămas? 

Părintele Mendez își scoase ochelarii cu jumătăţi de lentilă și 
îi lăsă pe masă. 

- N-am idee, mărturisi el cu o sinceritate de copil, ridicând 
din umeri. După toate indiciile, este vorba de un cuvânt 
prescurtat sau care s-a șters cu timpul... 

- Să se șteargă un cuvânt care a fost gravat cu un poanson 
pe metal? se îndoi monseniorul. Ai vreo ipoteză? 

- Poate cuvântul grecesc prescurtat să fie ouapay6ivoo, 
smaragdinos, în latină smaragdus. 

- Care înseamnă... 

- Smarald. 

- Nu pare să aibă prea mult sens. 

- Este singurul lucru care îmi vine în minte... 

- Bine, încercă monseniorul să tranșeze chestiunea, să lăsăm 
deoparte aceste două litere și să nu încurcăm și mai rău 
lucrurile... Dacă apare scris „sângele lui Hristos", o fi pentru că 
se presupunea că acest relicvariu îl conţinea... 

- Această relicvă, preciză părintele Mendez și se grăbi să 
tragă concluziile, o fi talismanul pe care îl urmărea Himmler și 
pe care a crezut că l-a găsit pe pământul Bulgariei... 


SANGELE 190 


- Eu n-aș fi atât de sigur, preciză monseniorul. Să spunem, 
mai curând, că a găsit această relicvă din pură întâmplare... 

- Mi se pare că mergem prea repede, le atrase atenţia 
inspectorul. Până acum nu sunt altceva decât simple 
presupuneri. 

Monseniorul Bergonzi, la indicaţia capelanului, își ocupă locul 
în fotoliu, în spatele mesei de scris. Ceilalţi doi ședeau în faţa lui 
ca niște elevi silitori. Ca și cum deodată l-ar fi asaltat o îndoială, 
ceru lupa și se concentră câteva clipe, cercetând brăţara aurită 
și apoi spuse: 

Faceţi mai multe fotografii ale acestei inscripţii, cât mai clare 
posibil, și trimiteţi-mi-le acasă, vreau să le studiez în liniște. În 
plus, la Roma mă bucur de ajutorul unor buni experţi... Fără să 
dea mai multe explicaţii, se uită la ceas și adăugă zâmbitor: Va 
trebui să luăm cina. Dacă sunteţi de acord, continuăm 
conversaţia la restaurant. 


SANGELE 191 
29 

Inspectorul Mazeres se gândi că, pentru a-l răsplăti într-un fel 
pe monsenior pentru osteneala pe care și-o dăduse, merita cu 
prisosință un restaurant bun și propuse unul din categoria /a 
nouvelle cuisine! care devenise atât de la modă la Madrid. 

- Taci, taci, îi răspunse când îi sugerase această posibilitate. 
N-am încredere în acești noi alchimiști care au transformat 
bucătăria într-un laborator și umblă cu lămpi de lipit, eprubete și 
tehnici sofisticate... Ti se prezintă linguri comestibile și nu mai 
știu câte alte fleacuri. Felurile voastre suculente de mâncare, 
mai mari decât piața Sfântul Petru, sunt niște picturi abstracte 
despre care nu știi dacă nu cumva sunt ca să le mănânci doar 
cu ochii... Și ce-ai de zis despre numele extravagante cu care 
sunt botezate? Sunt mai lungi decât porţia care ţi se servește... 
Taci, taci... 

- Este foarte clar, i se adresă inspectorul, zâmbitor, părintelui 
Mendez, monseniorul are gusturi foarte tradiţionale și nu este 
partizanul noilor experienţe. Pe strada Cava Baja este 
restaurantul lui Lucio. Asta ar fi un loc bun unde să-l ducem pe 
ilustrul nostru oaspete. 

- Hic narrata ferunt alio; mensuraque ficti crescit, îi spuse 
capelanul monseniorului, apoi îi dădu inspectorului o traducere 
foarte liberă, nefiind sigur că aceasta ar fi fost intenţia lui 
Ovidiu. Peste tot există persoane pretenţioase care, în loc de 
lucruri bune, preferă moda. Nu departe de aici există locuri cu 
mai puţină faimă, unde se mănâncă la fel de bine, sau și mai 
bine. 

- Aveţi ceva împotriva lui Lucio? îi reproșă inspectorul. 

Capelanul, care în treburi din astea se gândea numai la el 
(era foarte egoist), preferase să tacă. 

În cele din urmă, îl duseră pe monsenior la unul dintre acele 
restaurante specializate în bucătărie ca la mama acasă, ca să 
guste niște ouă la capac și niște antricoate de ieduţ la grătar. 

- Ecco!" spuse monseniorul văzând mesele cu fețe de masă 
în pătrăţele care i-au amintit de restaurantele din cartierul 
Trastevere. 

Un vin de Peñafiel, de pe malul fluviului Duero, îl ajută să i se 
dezlege limba, dacă mai era nevoie. 


' Noua bucătărie (în Ib. fr., în orig.) 
"lată! (în Ib. it., în orig.) 


SANGELE 192 

- Documentul Gott Mit Uns, cum v-am spus, începu el 
despăturind şervetul și prinzându-i un colţ în gulerul înalt 
preoţesc, se afla printre cele pe care Vaticanul le-a ţinut departe 
de ochii opiniei publice și care relatează, după cum vă amintiţi, 
săpăturile SS-iștilor la Sofia și periplul pe care l-au parcurs după 
aceea relicvele găsite, până să ajungă în Germania. Una dintre 
ele, cum bine știm, a ajuns la Madrid; dar ce s-a întâmplat cu 
celelalte? Unde au ajuns? Nu s-a mai aflat niciodată... 

- E adevărat! exclamă inspectorul cu reproș. Pentru că s-au 
găsit mai multe flaconașe... 

Conversaţia, ca și cea pe care au purtat-o la mănăstire, se 
prezenta plină de surprize, fără ca în vreun moment mâncatul și 
vorbitul să devină incompatibile. 

- Pius al XIl-lea și Himmler erau pasionaţi de lumea 
ezoterică... monseniorul se opri un moment, cu antebraţele 
sprijinite într-o poză nobilă pe fața de masă, și observă reacţia 
însoţitorilor săi. Da, da... Pe Pius al XII-lea l-a impresionat 
descoperirea de la Sofia, cu atât mai mult atunci când arheologii 
l-au asigurat că probabilitatea autenticităţii sale era mult mai 
mare decât a Sfântului Giulgiu. 

- Care e deja o axiomă! exclamă capelanul, dar nu lăsă să se 
vadă dacă vorbea serios sau în glumă. 

- Sigur că Pius al XII-lea, continuă monseniorul, în vreme ce 
întingea în farfurie cu mare grijă, n-a avut la dispoziţie buni 
arheologi sau poate că păcătuia prin credulitate... Probabil că 
știți deja, și dacă nu, vă spun eu, că Pius al XII-lea a ţinut în 
custodie în apartamentele sale niște oase, găsite în necropola 
de la Vatican, despre care i s-a spus că erau ale Sfântului 
Petru... După o vreme, s-a descoperit că aparţineau unor 
animale... se șterse pe buze, bău o sorbitură bună de vin, lăudă 
calitatea supei și continuă: In acest dosar secret pe care am pus 
mâna, există o copie a unei scrisori de felicitare pe care papa i-a 
trimis-o lui Himmler, îndemnându-l să-și ducă experimentele 
până la capăt... 

- Despre ce experimente era vorba? îl întrerupse inspectorul. 

- Tinere, nu fi nerăbdător, îl dojeni el cu afecţiune. Papa îl 
roagă pe Himmler, cum e și firesc, ca totul să se desfășoare cu 
cea mai mare discreţie, până când încercările vor da rezultatul 
pozitiv pe care amândoi îl doreau. Un pas greșit în această 
afacere, îi spune papa, ar pune Biserica într-o situaţie delicată. 


SANGELE 193 


- Despre ce experimente era vorba? insistă din nou Mazeres 
care, în așteptarea acestui răspuns, încetase să mai mănânce. 

- Scrisoarea, dragul meu prieten, nu dezvăluia mai mult... 
Presupuneri, oricâte poftești. Monseniorul se șterse pe buze și 
bău o altă înghiţitură zdravănă de vin. În același dossier există 
alt document cu o dată ulterioară, în care însuși papa 
autorizează, din raţiuni de securitate, ca una dintre acele relicve 
să fie primită și păstrată în Mănăstirea Întrupării de la Madrid... 

- 1943, i-o luă înainte inspectorul. 

- Într-adevăr, asta este data... Îi mulţumi monseniorul 
Bergonzi. Pius al XII-lea nu numai că și-a dat autorizaţia, dar i-a 
transmis ordine precise nunţiului Cicognani ca, în cel mai mare 
secret, relicva să fie ascunsă în această mănăstire. 

- Şi așa s-a făcut, confirmă capelanul. 

In vreme ce monseniorul relata aceste amănunte, fără să 
înceteze să mănânce, însoțitorii săi, care le aflaseră deja pe alte 
căi, își încetiniră ritmul. 

- Mâncaţi, mâncaţi; cotletele reci nu mai fac doi bani, îi 
îndemnă el cu puterea exemplului. 

Cerură altă sticlă de Protos. Pe prima o dovediseră deja. Pofta 
de mâncare a monseniorului l-ar fi făcut să saliveze și pe 
bolnavul cel mai lingav. Mazeres luă cuvântul și îi povesti în 
amănunt ciudata coincidenţă pe care o vedea el între furtul 
relicvei Sfântului Pantelimon și moartea arhiepiscopului John 
Sutherland. 

- Ai spus John Sutherland? se schimbă el la culoare, și asta 
după ce obrajii îi deveniseră foarte rumeni; apoi îl întrebă din 
nou, descumpănit: Te referi la acel arhiepiscop irlandez din 
Opus? 

- Da, da. Arhiepiscopul irlandez John Sutherland, membru în 
Opus, confirmă Mazeres. 

- Eu am aflat de moartea lui la funeraliile pe care cei din 
Opus Dei i le-au organizat la Vila Tevere, știi tu, acel mic Vatican 
pe care Escrivá l-a ridicat la Roma. Nu știam că a murit aici... Își 
șterse colţul gurii și ceru să i se umple paharul. Cum ghici la 
inspector o oarecare șovăire, adăugă: Vinul, caro amico, te 
ajută să-ţi îneci necazurile... 

- Nu cred că dumneavoastră îi regretaţi moartea... 

- Ei bine, ca să spun adevărul, nu... Dar nici nu voi toasta 


' Dragă prietene (în Ib. it., în orig.) 


SANGELE 194 


pentru acest lucru... În orice caz, vinul e bun și ca să-ți 
limpezești ideile... 

După câteva clipe, fără să aștepte ca vinul să-și producă 
efectele edificatoare, monseniorul reluă conversaţia: 

- M-aţi întrebat ieri dacă Vaticanul era la curent cu existenţa 
acelei relicve și dacă se afla, în vreun fel oarecare, în spatele 
furtului... V-am răspuns deja la prima parte a întrebării: Pius al 
XII-lea era la curent... În privinţa celei de-a doua părţi, dacă se 
afla în spatele furtului... După ce te-am auzit spunând că 
arhiepiscopul Sutherland a fost la Madrid, aproape că aș afirma 
acest fapt. Poate că Vaticanul voia să recupereze această 
relicvă...! Chipul său deveni sever și continuă pe un ton grav: 
John Sutherland a fost un personaj sinistru care aparţinea 
Congregaţiei Credinței; Inchiziției, ca să vorbim pe șleau... Pe 
unde trecea, semăna cadavre în calea lui... 

- O spui în sens metaforic... se scandaliză părintele capelan. 

- la-o cum dorești, Angelo. Există multe feluri de a omori 
oameni... Sutherland este singurul ticălos pe care l-am 
cunoscut, și asta având în vedere că am cunoscut o droaie de 
oameni răi. Și pe mine m-a ajuns gheara lui. N-o să spun că mă 
bucură moartea lui, dar... Pe măsură ce vorbea îi sporea mânia 
cu greu reținută. Nu m-ar mira faptul ca în toată această afacere 
de la Madrid să fie vârât și Sutherland, dacă nu cumva a fost 
chiar el cel care a plănuit furtul relicvei. 

Se opri. Așa cum după furtună iese soarele, monseniorul își 
moderă tonul și deveni din nou omul blajin și cordial 
dintotdeauna. Continua să își facă de lucru cu paharul de vin pe 
care îl avea în mână, așteptând să i se spună ceva. 

- Afirmațiile pe care le-ai făcut, Giuseppe, sunt foarte dure, îi 
reproșă părintele capelan. Mă tem că l-ai scandalizat pe acest 
domn. Ar trebui... 

- Nu. Nici vorbă, protestă Mazeres. 

- Imi pare rău. Am fost foarte impulsiv; am întrecut măsura, 
spuse monseniorul și continuă: După cum reiese din alt 
document aflat în arhivele secrete ale lui Pius al XII-lea, încă 
unul pe care Vaticanul l-a ascuns, Himmler nota ipoteza conform 
căreia Isus ar fi putut fi de rasă ariană pură. Şi poate că 
experimentele care se doreau a fi duse la bun sfârșit cu această 
relicvă la așa ceva se refereau. Nu cred că pe Pius al XII-lea l-ar 
fi deranjat... 


SANGELE 195 


- Un superman arian și antievreu, îl întrerupse Mazeres cu 
ironie, amintindu-și că măicuţa nemţoaică pledase pentru 
aceeași teză. Ce teorie absurdă! Nu credeţi? 

- Fără nici o îndoială, tinere. Totuși, istoria ne-a obișnuit cu 
lucrurile cele mai absurde. Habar n-ai tu de ce e în stare un om 
când are putere... 

Monseniorul, fiind poate deranjat de repetatele admonestări 
pe care i le făcuse capelanul, căută să își modereze limbajul și 
să relateze faptele cu cea mai mare obiectivitate cu putinţă. 

- Această ipoteză, continuă monseniorul, ar justifica 
preocuparea lui Himmler de a găsi o relicvă autentică a sângelui 
lui Hristos... 

- Celelalte nu erau vrednice de încredere? interveni 
capelanul, dar întrebarea sa rămase fără răspuns. 

- Fapt este, își continuă Mazeres ipoteza, că sfârșitul 
războiului a venit peste el și cercetările au fost întrerupte... Nici 
știința din vremea aceea nu era suficient de avansată pentru 
acest gen de experimente... 

- Poate că acum cineva are interes să le reia... menţionă 
monseniorul. 

- Nu știu, Giuseppe, unde vrei să ajungi... spuse părintele 
Mendez. M-am pierdut cu firea... 

Mazeres avu și el impresia că ecleziarhul roman o luase ușor 
razna. Ajunse să creadă că vinul nu doar i-a dezlegat limba. 

- Să-i lăsăm deocamdată pe Himmler și pe SS-iștii lui și să 
revenim la prezent, spuse monseniorul. Își acordă câteva clipe 
ca să deguste îmbucătura apetisantă pe care tocmai și-o dusese 
la gură și își șterse degetele de grăsime pe un șerveţel. Apoi, 
continuă cu o cugetare: Descoperirea acestor documente ale lui 
Pius al XII-lea despre care vă vorbesc îi provoacă Vaticanului 
multe dureri de cap... Nu numai în legătură cu Holocaustul... E 
vorba și de cazul Sfântului Giulgiu! 

- Sfântul Giulgiu? întrebă surprins capelanul. Apropo, de ce 
aduci acum în discuţie această temă? 

- O să încerc să mă explic. Își șterse cu șervetul colţul 
buzelor. Ştiţi că testele cu carbon 14, realizate în 1988, au datat 
Sfântul Giulgiu de la Torino în jurul secolului al XIV-lea. De- 
acum, vă puteţi imagina lovitura dură pe care acest fapt a 
reprezentat-o pentru Vatican. A fost zdrobitoare! Cu toate 
acestea, în ziua de azi pare neîndoielnic faptul că oamenii de 


SANGELE 196 


știință implicaţi în analiza aceea au acţionat cu o lipsă de 
rigoare de neiertat. N-au ţinut seama de incendiile pe care le-a 
suferit Sfântul Giulgiu și de alți factori externi care ar fi putut să 
producă un efect de întinerire şi să denatureze experimentul. 
Făcu o pauză și continuă: În plus, așa cum au demonstrat 
studiile medico-legale, omul de pe Sfântul Giulgiu se potrivește 
la milimetru cu cel din descrierile pe care Evangheliile le fac 
patimilor și morţii lui Isus. Mai mulţi savanţi, printre ei și 
agnosticul Yves Delage, de la Academia de Științe din Paris, au 
afirmat că doar un om care ar fi îndurat chinurile fizice ale lui 
Isus ar fi putut lăsa asemenea urme... 

- Îţi repet, Giuseppe, îl întrerupse prietenul său, nu știu ce ai 
de gând și încotro vrei să ne duci. 

Monseniorul văzu că părintele capelan și inspectorul dădeau 
semne de nerăbdare. 

- Nu vă pierdeţi răbdarea, îi domoli el. Acest preambul este 
absolut obligatoriu dacă vrem să înțelegem contextul în care s-a 
produs furtul relicvariului vostru... apoi făcu o scurtă pauză și 
bău altă gură de Protos. Cum vă spuneam, testele moleculare 
care au fost efectuate ulterior asupra Sfântului Giulgiu au impus 
revizuirea rezultatelor iniţiale. În zilele noastre, nici un om de 
știință serios nu susţine ideea că Sfântul Giulgiu ar fi un fals 
medieval... Încă din 1977, studiile au demonstrat că pânza 
conţinea informație tridimensională, și aici capelanul făcu o 
strâmbătură ambiguă. Nu e câtuși de puţin ușor să se ofere o 
explicaţie pentru ce înseamnă acest lucru... Vă voi spune doar 
că această nouă descoperire exclude intervenţia unui făuritor 
uman, posibilitate care se vehiculase cu ani în urmă. Și mai mult 
decât atât; nici un falsificator medieval nu dispunea de 
cunoștințe anatomice atât de precise, încât să picteze într-un 
mod atât de uimitor acel cadavru... Sfântul Giulgiu, așadar, a 
dobândit o vechime și o credibilitate mai mare... 

Cina se prefăcuse încetul cu încetul într-o conferință, iar 
monseniorul, ajutat în mare măsură de vin, într-un strălucit 
orator. 

- Dar, ridică el mâna și își continuă discursul, problemele 
Vaticanului nu s-au încheiat... Acolo se află cei care 
impulsionează The Second Corning Project, Proiectul celei de-a 
Doua Veniri, și alte grupuri creștine care se ambiţionează să-l 
cloneze pe Isus... Acelor cretini nu le lipsesc nici încăpăţânarea 


SANGELE 197 


și nici banii ca să obţină pe orice cale material genetic... 
Vaticanul, mai cu seamă sectorul său ultraconservator care, 
după cum știți, este predominant, n-are încredere în știință și în 
savanţi, chiar dacă sunt catolici. li privește pe toţi cu suspiciune. 
Simpla idee că o asemenea clonare s-ar putea înfăptui, îi 
înspăimântă... Cardinalii din Curie sunt neliniștiţi și îngrijorați. 

- Monseniore, insistă Mazeres cu delicateţe ca să reorienteze 
conversaţia, nu credeţi că ne abatem din nou de la drumul 
nostru...? 

- Nu, tinere, îl privi acesta cu înţelegere părintească. Uneori, 
ca să ajungi într-un punct, linia cea mai scurtă nu este cea 
dreaptă. In cazul nostru, mi se pare că trebuie să facem un mic 
ocol. Ai înţeles? li zâmbi și începu o altă istorisire: Garza-Valdes, 
unul dintre savanții cei mai îndârijiţi în apărarea autenticităţii 
Sfântului Giulgiu și de aceea, foarte apreciat la Vatican, a sfârșit 
prin a-și atrage dușmănia Curiei... 

Făcu o pauză și privi chipul celorlalți comeseni. Atât i-a 
trebuit. 

-Văd că punctul vostru forte nu este studiul Sfântului 
Giulgiu... Nu sunteţi la curent cu ultimele cercetări... 

- Cine este acel Garza-Valdes? întrebă capelanul. 

- Și eu îmi puneam aceeași întrebare, îl susținu Mazeres. 

-Leoncio  Garza-Valdes, explică monseniorul, este un 
microbiolog de la Universitatea din Texas, unul dintre cei zece 
oameni de știință care au avut acces la Sfântul Giulgiu. Să 
spunem că a fost unul dintre oamenii de încredere ai 
Vaticanului. | s-a permis să extragă mostre de sânge din pânză 
ca să facă experimente cu ele... 

- Pe Sfântul Giulgiu apar pete de sânge? întrebă surprins 
inspectorul. Nu știam că s-a lucrat deja la asta. 

- Garza-Valdes, își continuă monseniorul relatarea, după 
niște conștiincioase lucrări de laborator, a reușit clonarea 
moleculară a trei gene din sângele de pe Giulgiu. A fost primul 
om de știință care a reușit acest lucru. Și în 1998 și-a depus 
concluziile în mâna papei. În cartea sa ADN-ul Domnului, 
Leoncio Garza-Valdes își afirmă deplina convingere că Sfântul 
Giulgiu conţine informaţie genetică foarte veche de la un bărbat 
și că această pânză a fost linţoliul lui Isus Hristos. 

- Şi? spuse capelanul, nereușind să priceapă nimic din cele 
auzite. 


SANGELE 198 


- Această clonare moleculară, adoptă monseniorul Bergonzi 
un ton solemn, i-a servit lui Garza-Valdes ca să determine tipul 
de ADN din sângele bărbatului de pe linţoliu. 

Mazeres și părintele capelan nu înțelegeau nimic din acele 
experimente despre care le vorbea monseniorul, nici nu puteau 
evalua adevărata lor semnificaţie. Ridicară din umeri cu 
umilință. Monseniorul, cu ochișorii lui strălucitori și obrajii săi 
rumeni, își continuă povestea. 

- Sângele de pe Sfântul Giulgiu, le spuse el, s-a dovedit a fi 
din grupa AB, foarte rară în zilele noastre, dar foarte obișnuită 
acum două mii de ani printre evreii din Galileea, iar Isus a fost 
galileean. 

- Atunci, de ce s-a simţit Vaticanul deranjat? întrebă Mazeres 
cu ingenuitate. 

- Vaticanul nu s-a supărat, îl corectă monseniorul, s-a 
înfuriat! Motivul, tinere, este foarte simplu. Garza-Valdes nu 
numai că a identificat tipul de sânge, dar a descoperit și că avea 
formula cromozomială XY... 

- Aha, ia te uită! exclamă capelanul, care se dumirise. 

Cum inspectorul continua să aibă același chip naiv, capelanul 
îi explică: 

- Cromozomul Y, după cum știi, îl aduce bărbatul. Dacă în 
sângele lui Isus apare acest cromozom, înseamnă că zămislirea 
sa n-a fost virginală, ci printr-o relaţie sexuală. Cu alte cuvinte, a 
intervenit altcineva decât Duhul Sfânt. 

- Așa, deci! se grăbi Mazeres, fără să fi înţeles importanţa 
faptului. 

- Garza-Valdes, își reluă monseniorul explicaţia, afirmă că în 
sângele de pe Sfântul Giulgiu apare cromozomul masculin... 
Așadar, Isus a fost conceput printr-o împreunare trupească, 
asemenea oricărui om. 

- Dovada lui Garza-Valdes, stărui sceptic capelanul, neagă în 
totalitate dogma virginităţii Mariei și face să se năruie dogma 
imaculatei concepţiuni a lui Isus... 

- Vai de capul Sfântului Duh! 

Lui Mazeres nu îi veni în minte altceva decât acest 
comentariu ireverențios. 

- Cea care a rămas vai de capul ei și făcută de rușine a fost 
Biserica. l-a pierit cheful pentru alte experimente, ca nu cumva 
să se pună capăt dogmelor și ei înseși, comentă monseniorul și 


SANGELE 199 


adăugă: Vă spun toate aceste lucruri ca să vedeţi contextul în 
care, așa cum aminteam înainte, au apărut aceste secte 
extravagante care se ambiţionează să-l cloneze pe Isus... Fără 
să intru acum în evaluarea obscurelor scopuri lucrative și de 
putere pe care le urmăresc aceste secte, unele și-au propus să 
reușească... Sunt o ameninţare foarte serioasă pentru Biserică... 
Cel puţin așa o consideră acele cercuri ultraconservatoare de la 
Vatican. În acest context, vă repet, va trebui să examinăm toate 
pistele cazului Sfântului Pantelimon dacă nu vrem să orbecăim... 

Mazeres avea de ceva vreme această presimţire, dar o luă în 
consideraţie numai după ce ascultase cele povestite de către 
monsenior în seara aceea. Capelanul se arăta reticent și ridica 
multe obiecții. 

- Vrei să spui, se adresă acesta monseniorului, că aceia care 
au furat relicva Sfântului Pantelimon au vreo legătură, într-un fel 
sau altul, cu sectele care vor să-l cloneze pe Isus...? 

- Nu știu. Sunt presupuneri... Eu mă limitez să vă spun care e 
părerea mea, să vă sugerez niște piste... 

- Ce se va întâmpla dacă va reuși cineva această clonare? îl 
abordă Mazeres pe monsenior. 

Bergonzi îşi prelungi privirea pe deasupra capului 
capelanului, pe care îl avea în față, încercând să își imagineze. 

- Nu știu. E un fapt impredictibil. Poate că ar plăsmui o sosie 
a lui Isus, lucru de care mă îndoiesc; poate că ar plăsmui un 
monstru... În orice caz, există o întrebare prealabilă. Este oare 
posibil azi să se obţină o clonă, o fiinţă identică din punctul de 
vedere genetic cu Isus? Să admitem, cu toate rezervele, că 
știința, în această privinţă, are rezolvate toate problemele, că 
este pe această cale; problema ar fi găsirea materialului 
genetic al lui Isus. 

- Relicve de-ale lui există o mulţime și, în ultimă instanţă, o 
avem pe aceasta a lui Himmler, care pare a fi cea mai 
autentică... spuse capelanul. 

- Astă-vară, interveni Mazeres, am văzut în Muzeul Evului 
Mediu de la Paris un relicvariu cu o bucată din cordonul 
ombilical al lui Isus. 

- Nu mai spune! monseniorul scoase un hohot de râs care, 
dacă nu și-ar fi dus din timp șervetul la gură, i-ar fi împroșcat pe 
cei de la masa din față. După ce se linişti, continuă: Relicve, 
relicve... dar sunt autentice oare? În cazul în care ar exista, câte 


SANGELE 200 


dintre ele ar fi valabile pentru un experiment? Sângele găsit pe 
Sfântul Giulgiu nu folosește pentru clonare. Doctorul Cardoso 
Resende, coordonator pentru Primul Congres Internaţional al 
Sfântului Giulgiu, a declarat că, în ziua de azi, este imposibilă 
clonarea unui nou Isus, pentru că celulele găsite nu au nucleu 
sau sunt moarte și, în prezent, tehnicile de clonare folosesc doar 
celule vii... Pentru cazul lui Isus, ar fi nevoie să fie dezvoltată 
tehnologia asupra celulelor moarte... În orice caz, un lucru sunt 
celulele moarte de patruzeci și opt de ore și altceva, cele 
moarte în urmă cu două mii de ani... 

- VI-l imaginaţi pe Isus, inspectorul dădea impresia că și l-ar fi 
imaginat deja, în cadrul acelor reality-shows care se organizează 
în piaţa Sfântul Petru, ridicându-se în picioare și năpustindu-se 
asupra papei și a cardinalilor ascunși sub luxoasele lor veșminte 
și numindu-i acuzator farisei, făţarnici, pui de năpârci și 
anunțând cu glas tunător că din Biserica atotputernică nu va 
mai rămâne piatră peste piatră...? 

- Acest comentariu este de prost gust, îl mustră capelanul. 

- Asta sună a erezie, stărui monseniorul, mult mai indulgent, 
și continuă cu comentariile sale: Știu că toate astea seamănă a 
science-fiction. Totuși, ceea ce în urmă cu câteva zeci de ani 
erau intenţii năstrușnice, subiecte de roman, poate deveni 
realitate. Astăzi există cunoștințe și mijloace științifice... Mai 
devreme sau mai târziu, cineva va reuși. Vaticanul trăiește 
acum un adevărat coșmar. 

- Vă gândiţi că Vaticanul crede în posibilitatea reală a unui 
Hristos clonat? întrebă inspectorul. 

- Vaticanul nu crede în nimic, și preciză: Vaticanul se teme 
de tulburarea pe care acest fapt, adevărat sau fals, ar produce- 
o; de răul ireparabil pe care i l-ar putea pricinui... Dar, toate, 
caro amico, sunt presupuneri de-ale mele... Mai înainte, ar 
trebui să se găsească această relicvă autentică și utilă pentru a 
fi clonată... 

- Sânge proaspăt al lui Hristos! exclamă capelanul, rezumând 
prin această expresie expunerea prietenului său. 

- Aici voiam eu să ajung, spuse monseniorul. Cazul 
arhiepiscopului John Sutherland mă face să bănuiesc că 
Vaticanul crede că relicva lui Himmler poate conţine sânge 
proaspăt de-al lui Isus, cum tocmai spuneai, și vrea să îl 
recupereze înainte ca vreun nebun... Capito? Așa stând lucrurile, 


SANGELE 201 


se poate deduce din acest fapt că Vaticanul are motive serioase 
să creadă că ar fi vorba de o relicvă adevărată...? Vă repet că 
sunt presupuneri de-ale mele. 

- Şi ce se întâmplă cu celelalte relicve: Sfântul Giulgiu de la 
Torino, linţoliul de la Oviedo, relicva de la Bruges etc., care au 
conţinut și ele sânge al lui Hristos? obiectă Mazeres. 

- Întrebarea ta vine în sprijinul tezei mele, îi răspunse 
monseniorul. Dacă Vaticanul nu se ocupă de nici una dintre 
aceste relicve, nici măcar de cordonul ombilical de la Paris, este 
pentru că nici una dintre ele nu inspiră certitudinea că ar 
conţine adevăratul sânge al lui Isus, precum cea a lui Himmler... 
Dacă n-ar fi așa, repet, nu-mi explic comportarea misterioasă a 
arhiepiscopului Sutherland... La întoarcerea mea la Roma, voi 
cerceta toate aceste puncte. Tema Sfântului Pantelimon mi se 
pare halucinantă. 

Cufundaţi cu totul în această conversaţie, ajunseră la 
momentul cafelei. 

- Profitând că sora mea nu este aici, le spuse monseniorul cu 
un zâmbet șăgalnic, o să comand un pahar de coniac și o 
havană. Acasă îmi sunt cu desăvârșire interzise. Juliâna mă 
supraveghează cu mai multă râvnă decât cei din Sfântul Oficiu. 

Sosi și miezul nopţii și chelnerii se uitau la ceas cu o discreţie 
simulată. În salon, rămăseseră doar ei și o pereche de 
îndrăgostiţi. 

- Va trebui să plecăm, îi zori capelanul. 

ÎI însoţiră pe monsenior la hotel și, chiar la intrare, îşi luară la 
revedere de la el, pentru că a doua zi pleca spre Roma. 

Întors acasă, Mazeres se așeză pe canapea în faţa 
televizorului stins ca să bea un ultim whisky. Era neliniștit. 
Explicaţiile monseniorului Bergonzi, chiar dacă slujiseră ca să 
aducă puţină lumină în cazul Sfântului Pantelimon, sporeau încă 
și mai mult aspectul său tulburător. Furtul, morţii, sectele, 
clonarea, Vaticanul, totul alcătuia o tramă încâlcită în jurul unei 
relicve nu mai puţin misterioase... La asta se gândea când ÎI 
încolţi o bănuială. „De ce «sângele» lui Hristos din flaconașul 
nazist se lichefiază la fel ca al Sfântului Genaro sau ca al 
Sfântului Pantelimon? Cum e cu putinţă ca acea masă sângerie 
să se fi conservat de-a lungul secolelor? A fost oare supusă, la 
vremea ei, unor tratamente chimice pe care azi nu le 
cunoaștem?". Și el însuși își dădu un răspuns nu prea serios: 


SANGELE 202 
„Poate că egiptenii, ale căror secrete legate de mumificare 
știința n-a reușit să le dezvăluie, au fost maeștri și în 
conservarea sângelui...“ Îi mulţumi lui Dumnezeu că nu 
formulase asemenea idei în fața monseniorului. 

A doua zi, Jorge își luă o pauză de la serviciu și merse la 
aeroportul Barajas ca să-i înmâneze monseniorului Bergonzi 
setul de fotografii ale relicvariului Sfântului Pantelimon pe care 
le solicitase cu atâta insistenţă. 


SANGELE 203 


30 

În sâmbăta aceea, Paloma și Mazeres împreună cu niște 
prieteni se duseră la Segovia, oraș celebru pentru bogăţia 
monumentelor. Făcură deplasarea nu doar pentru a admira 
apeductul roman, cu o arhitectură simplă și elegantă, unul 
dintre cele mai frumoase care încă se menţin în picioare; nici 
pentru bisericile romanice din piatră aurie, cu porticurile lor, cu 
absidele rotunde și turnurile lor pătrate; nici măcar pentru 
catedrală sau palat, opere de artă pentru care prietenii lor nu 
arătau un interes deosebit, ci ca să viziteze un restaurant, care 
tocmai se inaugurase, unde, așa cum le fusese recomandat, se 
mânca cel mai bun purcel de lapte din lume. Dacă era sau nu 
cel mai bun purcel de lapte din lume, asta n-ar fi putut spune; în 
schimb, putură confirma că au mâncat foarte bine și, lucru de 
mirare, fără ca portofelele lor să fi avut de suferit. O mâncare 
atât de suculentă cerea o bună plimbare pentru înlesnirea 
digestiei și asta au și făcut, străbătând străzi și piaţete, dar 
soarele îi făcu să renunţe și se hotărâră să meargă la 
Mănăstirea El Parral, unde, se gândiră ei, vor găsi unghere 
răcoroase cu multă umbră. Pe înserat, se întoarseră la Madrid. 
După ce se despărţiră de prietenii lor, Paloma îi propuse 
logodnicului ei să încheie sărbătoarea gastronomică cu o alta 
mai intimă și nu mai puţin plăcută. 

- Nu știu dacă nu cumva purcelul de lapte sau vinurile 
conţineau vreun afrodiziac, dar cert este că... îi sugeră ea. 

- Poate că tocmai în asta stă succesul localului... 

Încetul cu încetul, expunerile insinuante, alese fără o 
malițiozitate aparentă, făcură loc conversațţiilor mai intime, 
tăcerilor sonore și vorbelor fierbinţi. Mazeres și Paloma se 
iubeau cu adevărat și nu aveau nevoie de hârtii care să 
confirme asta, așa cum nu aveau nevoie nici de vreo 
binecuvântare ca să se vâre în pat. Învăluiţi într-o muzică suavă 
și sub pâlpâirile blânde ale lumânărilor parfumate, se dedară 
jocurilor amoroase... Ca întotdeauna, ea a fost cea care a luat 
iniţiativa, cea care a descheiat acel prim nasture ce aruncă în 
aer orice înțelepciune. Mazeres, ca de obicei, se arăta timid în 
preliminarii și îi venea greu să se arunce. 

- Opus ăla a făcut ravagii asupra ta. Cât de greu îmi va fi să 
te scap de el! Dumnezeule mare, cum ţi-au spălat creierul! In 
genunchi și, fără nici un menajament, îi dădu jos pantalonii. Nu 


SANGELE 204 


asta doreai? De ce nu mi-o ceri, nu știi că asta mă excită? 

Mazeres o mângâia pe cap și o lăsa să facă orice. 

- lubirea mea, iubirea mea, iubirea mea... repeta el printre 
suspine ca într-o litanie monotonă și mieroasă. Ochii îi deveniră 
tandri, galeși, fascinaţi, primul pas către o pasiune mistuitoare; 
și în clipa aceea nu îi trecu altceva prin minte ca să își exprime 
emoțiile decât să îi șoptească un vers din Calderón de la Barca: 
„=. Cel care l-a numit pe bărbat o mică lume o va numi pe 
femeie un mic cer“... 

- Un mic cer? Uită de literatură, îi spuse ea, ridicând capul. În 
momentul ăsta vreau să mă satisfaci ca pe o femelă în călduri, 
să mă strângi în braţe... Așa de repede ai uitat nopţile de la 
Paris? 

Paloma, o dată în plus, reuși să alunge tabuurile care îl 
chinuiau pe inspector și totul fu o sărbătoare. După tumult 
(Paloma nu se mulțumea niciodată cu un singur orgasm), sosi și 
pacea, și conversaţia relaxată, și ţigările fumate pe din două. 
Mazeres se interesă de cercetările ei asupra picturilor lui Bosch 
și a pistei lui Pieter, olandezul; ea îl privi stăruitor printre 
volutele de fum. 

- N-ai alt subiect de conversaţie, ca să mai variem? se 
prefăcu ea că îl fulgeră din priviri. Încă îmi mai tremură 
picioarele, și tu îmi vii cu chestii din astea? 

- Fapt e că sunt obsedat... 

- Fapt e, fapt e... zâmbi ea înţelegătoare și acceptă să 
vorbească despre subiect. De la călătoria noastră la Paris, astă- 
vară, îi spuse ea, după ce Mansart ne-a arătat Grădina 
desfătărilor apărută în peștera subterană, n-am mai avut nici o 
îndoială că există o anumită legătură între acest fapt și 
mâzgăleala de la muzeul Prado... 

- Acum câteva zile, o întrerupse inspectorul ca să-i facă o 
mărturisire, mi-a telefonat Mansart. 

- Nu mi-ai spus nimic... 

- Au găsit o nouă peșteră, săpată dinadins, cu pereţii 
împodobiţi cu o altă pictură din Grădina desfătărilor de Bosch, 
precum cea din arondismentul al XVI-lea. De data aceasta, sub 
Montmartre. După cum mi-a spus Mansart, este o minunăţie, o 
adevărată operă de artă... și toate indiciile sugerează faptul că 
peștera aceea era folosită de secta adamiţilor ca sanctuar în 
care își celebrau orgiile sacre. 


SANGELE 205 

- Nu mi-ai spus nimic, repetă Paloma și își luă o figură 
supărată. 

Mazeres își ceru scuze cu un gest, iar ea își continuă 
relatarea. 

- Şİ eu cred că Bosch, din câte am citit și am cercetat, a avut 
de-a face cu adamiţii și că, după toate probabilitățile, a făcut 
parte din această sectă. 

Vreme îndelungată conversară, examinară și recapitulară 
diferitele întâmplări petrecute până în acel moment. După ce se 
gândi puţin, Mazeres o întrebă: 

- Nu crezi că s-ar cuveni ca eu și băieţii să cunoaștem 
temeinic pictura aceea a lui Bosch? Ca tu să ne-o explici...? 

- Dar nu o cunoașteţi? 

- Eu am văzut-o o dată, dar nu m-a interesat niciodată 
pictura lui Bosch. Acum e altceva, perspectiva este alta... 

- O să mă descurc eu să obţin o vizită exclusivă. 

După câteva zile, rod al acestei conversații, Mazeres, Marc și 
Jorge așteptau la intrarea dinspre nord a muzeului Prado, cea 
care dă către Mănăstirea leronimilor, intrare numită și a lui 
Goya. Era ora 11 noaptea. Un paznic le deschise poarta. 
Înăuntru, în rotondă, îi aștepta Paloma. Liniștea deplină și 
lumina slabă, de siguranţă, din sălile imense creau o atmosferă 
de pace foarte stranie și tulburătoare. 

- Nu era aici statuia lui Carol al V-lea, aceea căreia i se 
scoate platoșa de bronz și apare împăratul în pielea goală? 
întrebă Jorge cu voce joasă și cu intenţia, fără îndoială, de a 
exorciza teama care i se cuibărise în capul pieptului. 

- Statuia împăratului sculptată de Leone și Pompeo Leoni, la 
care te referi, este exact deasupra noastră, în rotonda de la 
primul etaj, sub cupolă. 

Paznicul îi lăsă chiar acolo. Micul grup, fără să mai piardă 
timpul, la lumina slabă a lămpilor de siguranţă, o porni într-o 
cursă rapidă, cu Paloma în frunte. De la marea galerie a Şcolii 
Italiene, o luară la dreapta, traversară fără să se oprească sălile 
cu pictură flamandă din secolele al XV-lea și al XVI-lea și 
ajunseră la sala 56 a lui Jeroen van Aken, numit și Hieronymus 
Bosch. 

- Aici îl avem pe pictorul nostru, spuse Paloma, fără să-și 
poată ascunde satisfacția. 

Pe peretele din dreapta, între tablouri ale altor autori, se 


SÂNGELE 206 
remarcau /spitirile Sfântului Anton, Tabia celor Șapte Păcate 
Capitale şi Piatra nebuniei. În mijlocul sălii, prezidând-o, se iveau 
ca prin minune două dintre cele mai grandioase triptice ale lui 
Bosch, spate în spate, ca niște frați siamezi uniţi prin șira 
spinării: cele intitulate Adorația Magilor și Grădina desfătărilor. 
Cei patru se opriră în fața acestuia din urmă. 

- Peste noapte, cum se zice, continuă Paloma, acest panou al 
lui Bosch, un tablou misterios ca toate cele care-i aparţin, a 
devenit piesa-cheie în acest puzzle numit cazul Sfântului 
Pantelimon. După această scurtă introducere, începu explicaţia: 
Panoul din stânga reprezintă Paradisul. Cel din mijloc, Grădina 
desfătărilor. Cel din dreapta, /nfernul muzical. 

- Cu aceste sute de nuduri într-o mișcare trepidantă, 
comentă Marc, este foarte greu să te concentrezi. Nici nu știi 
unde să-ţi așterni privirea. 

Paloma, ca o profesoară cu responsabilităţi, apucă frâiele, ca 
să împiedice împrăștierea elevilor săi. 

- Acolo, și arătă spre panoul din mijloc, în heleșteul lui Venus, 
unde se scaldă acele femei goale, a pictat olandezul Pieter 
Breitner, sau cine o fi fost, svastica. Braţele crucii se roteau în 
același sens cu acei călăreţi agili, unicorni, cămile, mistreți, 
grifoni... Nu mai e nevoie să vă amintesc că svastica nazistă 
este dextrogiră. În schimb, cea care a fost pictată pe acest 
tablou se învârtea, la fel ca și roata dorinţei, spre stânga. Poate 
că autorul mâăzgălelii a vrut să scoată în evidenţă simbolistica 
adamită a cavalcadei... Prin recenta restaurare, din fericire, n-a 
rămas nici urmă de acel sălbatic atentat. 

Făcu o mică pauză și se întoarse spre prietenii săi, ca să vadă 
dacă au nevoie de vreo lămurire. Jorge și Marc, puţin 
prevăzători, veniseră cu îmbrăcăminte prea subţire și își frecau 
mâinile fără încetare. 

- Îmi pare rău. Am uitat să vă atrag atenţia că, noaptea, aici 
este foarte răcoare. Voi căuta să fiu concisă. Și continuă: Privim 
acum lucrarea în toată splendoarea ei, așa cum a ieșit din 
mâinile pictorului. Tonalităţi cromatice calde și luminoase în 
gama de roșu, care, în alchimie, se asociază cu stadiul 
transformării... Numeroase nuduri feminine și masculine, o 
variată faună de toate felurile, vegetale și fructe creează un 
peisaj magic în care totul pare să inducă o dorinţă dezlănţuită 
de plăceri. Siluetele, de-abia schițate, ocupă tot spaţiul. De la 


SANGELE 207 


seninătatea paradisului terestru de pe panoul din stânga se 
trece la celălalt, invadat de o nesfârșită simfonie de erotism și 
senzualitate. Nudurile, lipsite de greutate și de masă corporală, 
aproape transparente, pline de forţă și de ambiguitate, sunt mai 
curând proprii visării, decât realităţii... | se păru că fraza i-a ieșit 
aproape rotundă. Nu cred că intenţia lui Bosch, atunci când a 
pictat acest panou, a fost aceea de a stigmatiza păcatele cărnii, 
așa cum au spus unii... Voi vedeţi ca pe acest panou să fie 
condamnat desfrâul? 

- Dimpotrivă, răspunse Marc fără să se îndoiască. Mi se pare 
că descrie plăcerile cărnii în mod firesc și sugestiv. 

- Eu aș zice, adăugă Jorge, că îl încurajează pe spectator să 
se cufunde în acest paradis al sexului. Pare să spună: „Nu vă 
irosiți timpul, gustaţi din toate plăcerile“. Pictura lui, după 
părerea mea, este o pledoarie împotriva moralei demodate. 

- Dar nici nu întrece măsura, interveni părintește Mazeres. 
Nu cu ochii de azi trebuie să judeci acest tablou... De altfel, pe 
panoul din dreapta a pictat Infernul, loc în care se pedepsesc 
plăcerile trupești... 

- Jorge nu e departe de adevăr, spuse Paloma, deși punctul ei 
de vedere era altul, și continuă să detalieze panoul din mijloc. 
Cupluri surprinse în plină împreunare trupească, relaţii 
homosexuale... Priviţi, de exemplu, la bărbatul acela aplecat 
căruia un altul îi îndeasă o floare în anus. Adultere, onanism, tot 
felul de împreunări... Aș vrea să vă atrag atenţia asupra unui 
punct. Pentru Bosch, între Grădina Raiului (panoul din stânga) și 
cea a Desfătărilor (panoul central), nu există o întrerupere a 
continuității: sunt unul și același lucru. Linia cerului, culorile vii 
și vesele... Continuitate care, contrar oricărei logici, se rupe pe 
panoul întunecat al Infernului (cel din dreapta). Daţi-vă puţin 
îndărăt și observați tripticul în ansamblul său. 

Mazeres și tinerii se dădură îndărăt și observară că, într- 
adevăr, exista o ruptură totală între cele două panouri, (adică 
cel din stânga și din mijloc, pe de o parte), și cel al infernului, pe 
de altă parte. 

- Ce vrei să ne spui cu asta? întrebă Mazeres. 

- Nu sunt foarte sigură. Este o ipoteză foarte personală. Se 
opri și încercă să rezume și să le prezinte teza ei: Pentru mine, 
acest panou al Infernului nu trebuia să facă parte din proiectul 
inițial al lui Bosch. Uitaţi-vă atent și veţi vedea cum scârțăie în 


SANGELE 208 


ansamblu, ca și cum ar fi o cârpeală... 

- Şi atunci? 

- Pentru mine, proiectul originar al lui Bosch era format din 
trei părţi: Grădina Raiului, Grădina Desfătărilor și Paradisul 
Sexual... Senzualitatea și sexul încep cu Adam și Eva, continuă 
în această lume și duc în Cer, nu în Infern. Cred că asta este 
desfășurarea logică a proiectului... 

- De ce a înlocuit Cerul sau Paradisul Sexual cu Infernul? 

Paloma ridică din umeri. 

- Paradisul sexual al lui Bosch ar fi asemănător cu paradisul 
huriilor, nu-i așa? spuse Marc. Eu prefer cerul musulman celui 
searbăd pe care îl propovăduiesc preoții... 

- După părerea ta, de ce s-a răzgândit Bosch? o întrebă 
Mazeres cu o strâmbătură sceptică. 

Poate că inspectorul optase pentru rolul de avocat al 
diavolului ca să ridice obiecţii acolo unde credea că 
argumentele ei erau mai puţin consistente. Paloma, fără să mai 
insiste asupra tezei sale, se gândi că lucrul cel mai bun ar fi să 
le explice simbolistica de care era împânzită lucrarea, așa că își 
continuă didacticul său excursus. 

- Panoul din mijloc, se apropie ea de triptic ca să semnaleze 
la fața locului, după cum vedeţi, este în întregime acoperit cu 
bărbaţi și femei goale; și cu fructe. Există cireșe, fragi, căpșune, 
mure etc., în mărime naturală sau imense, care simbolizează 
plăcerile trupești. Culoarea lor de un roșu intens subliniază și 
mai mult încărcătura lor sexuală. Sunt și animale: ciocănitoarea, 
pescărușul albastru, păunul... Toate au o semnificaţie magică, 
erotică sau alchimică. Bufniţele, de exemplu, sunt martorele 
vieţii sexuale, suprarealiste, care izbucnește în jurul lor. Dar nu 
ne vom opri la asta, n-am mai isprăvi niciodată, făcu ea o pauză 
ca să-și reia explicaţia. Bosch probabil că a aparţinut sectei 
denumite Homines Intelligentiae', care nu credea în păcatul 
originar. Pentru ei, desfrâul nu era o dezordine, un viciu, așa 
cum a pretins Biserica oficială în toate timpurile, ci o forță, un 
impuls natural pozitiv pe care Dumnezeu l-a insuflat omului și 
care îl înalță către cer... Liberi de prejudecăţi religioase, 
Homines Intelligentiae credeau că amorul fizic îi punea în 
legătură cu divinitatea. Senzualitatea și sexul care explodează 
în Grădina desfătărilor erau deja prezente în paradisul terestru 


' Oamenii Înţelegerii (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 209 


înainte ca Adam și Eva să fi păcătuit, în cazul în care au 
păcătuit, pentru că relatarea din Facerea este o pură născocire 
interesată... Mă rog, dar acum n-o să intrăm în aceste expuneri 
riguroase... Paradisul terestru și Grădina desfătărilor, cum vă 
spuneam, sunt unul și același lucru... De aceea, Infernul nu se 
potrivește în acest triptic. În opinia lui Wilhelm Fraenger, Bosch 
a reprezentat pe aceste panouri credinţele acelor Homines 
Intelligentiae. 

- Scuză-mă, ceru Jorge cuvântul, Homines Intelligentiae și 
adamiţii sunt una și aceeași sectă? 

- Să spunem că „adamiţi" este o denumire generică, îi lămuri 
Paloma. Din zorii creștinismului, sub acest nume au fost 
desemnate secte diferite, dar cu un crez foarte asemănător... În 
Ţările de Jos, în secolul al XV-lea, adamiţii au avut o largă 
răspândire. 

Palatul lui Villanueva', copleșit de o tăcere densă, prezenta la 
orele acelea din noapte o atmosferă neliniștitoare, ca și cum 
dintr-un moment într-altul personajele de pe pânze s-ar fi 
deșteptat. Grupul se simţea stingherit. Inspectorul hotărî să 
scurteze vizita care, contrar așteptărilor, fusese de prea puţin 
folos. 

- Ești sigură că Pieter, olandezul, făcea parte din secta 
adamiţilor...? întrebă el, deși cunoștea deja răspunsul. 

- Absolut sigură, nu. 

- Pe noi, ceea ce într-adevăr ne interesează să știm, insistă 
Mazeres, este în primul rând dacă Pieter Breitner a fost autorul 
mâzgălelii sălbatice de pe acest panou; în al doilea rând, ce 
făcea la mănăstire; și în al treilea rând, dacă el căuta relicva 
pentru secta lui... Ai putut afla ceva în legătură cu aceste 
puncte? 

Paloma se documentase în mod conștiincios despre Bosch și 
curentele religioase din vremea lui, după cum o și demonstrase, 
dar nu putea răspunde cu date concrete la întrebările pe care i 
le formula Mazeres. 

- Am o teorie... 

- Alta? o întrerupse Mazeres, dar pe Paloma întrebarea nu o 
amuzase câtuși de puţin. 

- Dacă îmi permiteţi, v-o pot rezuma în două vorbe, spuse ea 


'Juan de Villanueva (1731-1811), arhitect spaniol, cel care a construit muzeul 
Prado din Madrid. 


SANGELE 210 
nervoasă, trezind curiozitatea prietenilor săi. Chiar voi ați vorbit 
de un grupuscul sau de grupuscule creştine interesate de 
clonarea lui Hristos; este ceea ce s-a numit The Second Corning 
Project. Nu știți cu certitudine despre ce sectă sau ce secte este 
vorba, nici nu vom intra acum în detalii privind motivele și 
obiectivele acestora. Făcu o pauză. In ceea ce îi privește pe 
adamiţii din secolul al XIV-lea, m-am întrebat dacă ei ar fi avut 
în perspectivă ceva care să semene cu un proiect de clonare. 
După cum v-am mai spus, n-am dovezi, ci doar presupuneri. 

- Ca de exemplu? o întrerupse Marc. 

- Ca de exemplu, panoul acela de acolo: Paradisul Terestru. 
Paloma arătă spre aripa din stânga a tripticului. Nu observați 
nimic deosebit la această pictură? 

Oricât de mult se străduiră, nu văzură nimic neobișnuit. 

- E curios să constaţi, continuă ea, că Bosch s-a îndepărtat 
de la iconografia tradiţională ca să picteze o scenă din Paradis. 
Oricare alt pictor l-ar fi reprezentat pe Dumnezeu Tatăl în actul 
de creaţie a lui Adam și a Evei, în schimb Bosch l-a plasat pe 
Isus în chip de Creator. 

- Nu-mi dădusem seama, recunoscu Mazeres. 

- Pe de altă parte, adăugă Paloma, în Noul Testament se 
vorbește despre Isus ca fiind adevăratu/ Adam care va veni... E 
de presupus că adamiţii au vrut să-l cloneze pe adevăratul 
Adam și să-i devanseze astfel cea de a doua venire și 
întoarcerea la Paradisul pierdut, după care tânjeau atât de 
mult... 

- E greu de presupus. Aveau mijloace? comentă Mazeres. 

- Elucubraţii! adăugă Jorge. 

- Lăsaţi-o să termine, sări Marc în ajutorul ei. 

Paloma, fără să se supere, continuă: 

- Adamiţii din secolul al XIV-lea nu aveau mijloacele pentru a 
clona, asta se înțelege de la sine. Dar erau alchimiști, ceea ce 
înseamnă că aveau idei, cercetau... Asta ne poate ajuta să 
înţelegem caracteristicile adamiţilor de azi... 

- Argumentele tale nu mă conving, reveni Jorge. Cum să 
admitem, măcar și ca ipoteză, că adamiţii de azi vor să-l cloneze 
pe Hristos, când nu suntem siguri că această sectă mai există și 
că Pieter Breitner, olandezul, face parte din ea? 

- Admit că teza mea e inconsistentă, dar nu o respingeţi din 
capul locului... Poate că ar fi mai nimerit să iau legătura cu 


SANGELE 211 


personalul din muzeul de pe bulevardul Sfântul Pius al V-lea din 
Valencia. Acolo a lucrat olandezul o vreme, înainte de a veni la 
Madrid... 

- Te gândești că din direcţia aceea putem obţine ceva 
limpede? o întrebă Mazeres. 

- Cel puţin, va trebui să încercăm... Paloma, decepţionată de 
atitudinea critică cu care îi primiseră ideile, se uită la ceas ca la 
un colac de salvare. Trebuie să plecăm... Paznicul cade din 
picioare și nu vreau să-l vâr într-o încurcătură. 


SANGELE 212 


31 

Era prima dată când Paloma călătorea la Valencia cu trenul. 
În gara Atocha luase expresul Alaris de la 8 dimineaţa și la 
11.30 sosea la Valencia. Gara de Nord, modernistă, de la 
începutul secolului al XX-lea, fără să fie la fel de spectaculoasă 
ca altele pe care cinematograful își luase sarcina de a le 
imortaliza, nu era rea pentru provincie. Pe Paloma nu o 
interesau în mod special gările, totuși, la aceasta, două lucruri îi 
atraseră atenţia: omniprezenţa ceramicii de cea mai bună 
calitate și în culori atrăgătoare care împodobea holul de la 
intrare, și lumea pe care trenurile locale o revărsau în fiecare 
clipă pe peroane. Feţele zâmbitoare ale oamenilor care mergeau 
grăbiţi, în sus și în jos, fără să înceteze să pălăvrăgească, de 
parcă ar fi venit sau s-ar fi dus la o petrecere, poate că erau cele 
care creau acea atmosferă plăcută și primitoare pe care nu o 
simţise în alte gări, în afara și înăuntrul Spaniei. Din primul 
moment, așadar, Paloma se simţi ca acasă. Ajunsă în stradă, 
sub un cer albastru, decolorat de atâta lumină, se opri, la doi 
pași de gară, în faţa arenei pentru luptele cu tauri (cea mai bună 
din Spania, după unii, iar pentru un exaltat, mai frumoasă decât 
Colosseumul Flavienilor de la Roma). Exteriorul acesteia, patru 
nivele de galerii din cărămidă, i-au amintit Palomei de 
amfiteatrul de la Nîmes. Luă chiar de acolo un taxi care o lăsă la 
intrarea în Muzeul de Arte Frumoase, pe malul stâng al râului 
Turia, devenit acum o adevărată grădină. Edificiul de pe 
bulevardul San Pio V, cu cele două bastioane pătrate ale sale și 
o cupolă de olane albastre, a fost odinioară colegiu-seminar și, 
după nenumărate folosințe și continue restaurări și extinderi, a 
sfârșit prin a deveni pinacoteca din ziua de azi. Mariana Atienza, 
bibliotecara muzeului, o femeie încântătoare și extravertită, a 
cărei vârstă a spiritului o eclipsa complet pe cea biologică, 
cobori în holul de la intrare ca să o primească de îndată ce a fost 
înștiinţată. 

- Ai călătorit bine? o întrebă ea binevoitoare și continuă să 
vorbească. Nu știi cât mă bucur să te revăd; mai cu seamă 
pentru că, de data asta, ai binevoit să vii la mine acasă... râse 
ea molipsind-o și pe Paloma. Să mergem pe domeniile mele, și 
arătă spre cupolă. Da, da, deși nu-ţi vine să crezi, biblioteca este 
instalată acolo, sus, în jurul zidului cilindric al cupolei. 

Grădina curții interioare, pe care o traversară ca să ajungă la 


SANGELE 213 


scara bibliotecii, era ticsită de zambile, iar în mijloc, o fântână 
de marmură arunca spre cer un jet subţire de apă, singurul 
sunet care întrerupea liniștea. 

- Niciodată n-am văzut niște zambile de o culoare atât de 
intensă... 

- Această curte interioară este foarte umbrită, explică 
bibliotecara, văzând ochii cu care o privea Paloma, și prea 
strâmtă ca să te plimbi prin ea. Sunt puţini vizitatorii care se 
opresc aici. 

Mariana Atienza știa că Paloma, colega ei, venise pentru o 
chestiune concretă și că nu dispunea de mult timp, așa că, fără 
să îi distragă atenţia cu piesele arheologice împrăștiate prin 
curtea interioară, o invită să urce la ea în birou. 

- De unde acest interes al tău pentru Pieter Breitner? o 
întrebă ea, intrând direct în subiect. 

- Ti-am spus înainte la telefon, se strădui ea să fie concisă. În 
luna iulie, când a avut loc furtul relicvei Sfântului Pantelimon, a 
fost găsit asasinat în circumstanţe ciudate, încă neelucidate. 
Presupun că-ţi amintești cazul și, fără să aștepte răspuns, 
adăugă: Poliţia judiciară, indiferent din ce motive, nu i-a acordat 
atenţia cuvenită... Câţiva agenţi au fost la Valencia și se pare că 
n-au găsit nimic important... 

- Aici, din câte știu, n-a venit nimeni să întrebe... preciză 
Mariana. Ceea ce este cel puţin surprinzător. 

- Ştiu deja. Se creează impresia că cineva are un mare 
interes să nu se elucideze cazul. 

- lar tu vrei să cercetezi pe cont propriu, îi spuse Mariana cu 
un strop de zeflemea. 

- Ei bine, așa este, și după ce cântări între a fi mai explicită 
sau nu, optă să adauge: Intr-o zi, o să-ţi povestesc mai pe 
îndelete. 

- Cum dorești. 

Mariana se ridică de la masa de ședințe la care se așezaseră 
și se apropie de biroul ei de lucru. 

- Aici ai un dossier complet despre Pieter Breitner pe care l- 
am pregătit pentru tine. Îl vei citi în liniște acasă, adăugă și îi 
făcu pe cont propriu un mic rezumat. Pieter era angajat la Rijks- 
museum din Amsterdam. În ciuda tinereţii sale, era un expert în 
Bosch. De îndată ce a aflat că la Valencia urma să restaurăm 
unele picturi pe lemn ale acestuia, ne-a scris o scrisoare 


SANGELE 214 


cerându-ne să fie admis în calitate de colaborator. Trebuie să se 
fi păstrat în arhivele de la Direcţie. Directorul i-a acordat 
permisiune din proprie iniţiativă. Așadar, a venit să colaboreze 
la restaurarea lucrării Tripticu/ Patimilor, pe care ţi-o voi arăta 
mai târziu, zise și continuă cu o oarecare nostalgie: A sosit într-o 
zi din luna iunie, îmi amintesc foarte bine. Din primul moment, a 
câștigat simpatia tuturor. Era unul dintre tinerii aceia cu care te 
ciocnești uneori și care te tulbură prin frumuseţea lor aproape 
feminină. Înalt, blond, chipeș, aproape spân, cu o mustăcioară, 
mai curând un puf, care îi sublinia buzele cărnoase și senzuale, 
cu o bărbuţă rară foarte îngrijită, ochi de un albastru marin (eu îi 
spuneam că are ochi mediteraneeni, căci erau de culoarea 
mării) și un zâmbet seducător. Avea un magnetism ciudat care 
te atrăgea spre el aproape fără să-ţi dai seama, fără să poţi face 
nimic ca să te aperi; mai mult chiar, fără să vrei să te 
împotrivești... Toate umblam după el, dar el nu ne băga în 
seamă... Era orfan și de tată și de mamă, morţi într-un accident 
de circulaţie când era încă un copil. N-avea pe nimeni pe lume... 
Era atât de frumos și atât de neajutorat! 

Mariana nu scoase nici un suspin evocându-l, dar Palomei 
nu-i scăpară neobservate nedeslușitele sentimente de dragoste 
și de dorinţă care se aflau în spatele acelei minuţioase descrieri. 

- După cum povestești, comentă ea, trebuie că te-a 
impresionat foarte mult... 

- De bună seamă; de ce să umblu cu prefăcătorii... Mariana 
se îmbujoră la față pentru câteva clipe. Era un tânăr care nu 
lăsa pe nimeni indiferent. Cam rezervat, într-adevăr. Cel care a 
avut cel mai mult de-a face cu el a fost Joan Fabregat, 
supraveghetorul sălii unde este atârnat T7ripticu/ lui Bosch, și 
care l-a găzduit la el acasă. 

- Pentru vreun motiv anume? întrebă Paloma. 

- Erau de aceeași vârstă și au devenit foarte buni prieteni... 
Zâmbetul ambiguu cu care își însoţi cuvintele trezea anumite 
bănuieli. Fabregat, continuă ea, n-a venit zilele astea la lucru 
pentru că mama lui, cu care locuiește, o doamnă deja în vârstă, 
nu se simte bine. l-am vorbit deja de tine și n-are nimic 
împotrivă să-ţi dea un interviu la el acasă. E la câţiva pași de 
aici, de cealaltă parte a râului... Te voi însoţi chiar eu. 

În continuare, Mariana deschise un dosar și scoase o 
fotografie. 


SANGELE 215 


- Am găsit-o uitată într-un sertar al mesei mele de scris, îi 
spuse ea, aproape scuzându-se și punându-i-o în faţă. Este 
grupul de specialiști și bursieri care au participat la restaurarea 
tabloului lui Bosch. Pieter este cel care apare lângă directorul 
tehnic... 

- Cât erai de radioasă! comentă Paloma. 

Mariana Atienza se grăbi să ascundă fotografia și să îi pună în 
mâini un teanc de hârtii. 

- Ai aici conferința pe care Pieter a rostit-o în această 
instituţie. A avut mare succes. 

- „Moralitate și imoralitate în tablourile lui Bosch“, citi Paloma 
titlul. 

- O interpretare foarte comentată. Mi-a plăcut mult, spuse 
Mariana și adăugă cu nostalgie: Bietul Pieter, ce sfârșit trist a 
avut! 

Stăteau în jurul unei mese ovale, într-un colț al biroului, aflat 
în imediata apropiere a unei ferestre deschise în cupolă și care 
dădea în holul cel mare de la intrare. Paloma citi cu lăcomie 
textul, doar cincisprezece pagini, și rămase dezamăgită. 

- Pieter Breitner, își ridică ea privirea de pe hârtii și continuă: 
Se mărginește să repete teoria lui Wilhelm Fraeger, care apără 
heterodoxia lui Bosch și strânsa lui legătură cu secta acelor 
Homines Intelligentiae. Nu văd ca Pieter să fi adus nimic nou 
acestei ipoteze... și, lăsând foile de hârtie pe masă, propuse: De 
ce nu-mi arăţi tripticul lui Bosch la care a lucrat? 

Coborâră din nou la primul nivel al muzeului și se îndreptară 
spre Sala Primitivilor, o incintă nou creată, care adăpostea 
foarte valorosul ansamblu al picturii medievale. Intr-un colţ, 
așezat pe un scaun cu un design ultramodern și incomod ca un 
instrument de tortură, era înlocuitorul lui Fabregat, ascultând la 
un walkman. Fără să se oprească la nici un tablou, se îndreptară 
spre acea parte a incintei unde era atârnat 7ripticu/ Patimilor, 
numit și /nsultele. 

- Acest triptic, spuse Mariana arătând spre panourile lui 
Bosch, a aparţinut dofei Mencía de Mendoza care a trăit lungi 
perioade de timp în Ţările de Jos. Te scutesc de itinerariul pe 
care l-au străbătut panourile de la atelierele pictorului până 
când au ajuns aici în 1838, odată cu legile de expropriere ale lui 
Mendizâbal!... Acum îţi aparţine în întregime. 


'Juan Álvarez Mendizábal (1790-1853), om politic spaniol, șef al guvernului în 


SANGELE 216 


- Îţi mulţumesc, îi spuse Paloma. Nu vreau să te deranjez mai 
mult decât ar fi nevoie... Tu lucrează în continuare la ale tale, iar 
eu o să-mi văd de treabă... 

- O să mă întorc să te iau la masă. 

Paloma petrecu o oră întreagă în faţa 7ripticului Patimilor, pe 
care îl știa din fotografii, și îl studie în amănunţime. Panoul din 
mijloc reprezenta /ncununarea cu Spini. Pe un fond auriu, 
Hristos, cu gura întredeschisă și o expresie îndurerată, îl privea 
pe spectator, căutându-i compasiunea. Palomei i-a atras atenţia 
braţul zbirului cu mustăţi de şobolan care, cu pumnii apăraţi de 
niște mănuși de armură cu intense reflexe metalice, încerca să-i 
smulgă tunica. Ocupa aproape în întregime partea de jos a 
panoului. Pe mâneca stângă purta o filacteră cu literele SPQR. 

- Senatus Populusque Romanus, interpretă ea siglele. 

Din filacteră, un spectator obișnuit, azi ca și ieri, ar fi 
identificat un soldat roman... Dar nu aceste sigle, ci bufnița care 
era pictată acolo i-a atras atenţia Palomei. 

- Bufnița plăcerilor nocturne! exclamă ea, amintindu-și de 
cele care apăreau în Grădina desfătărilor. Ce face această 
răpitoare nocturnă pictată pe mâneca gâdelui? 

Paloma văzu în acest amănunt o ocheadă a lui Bosch către 
coreligionarii săi, adamiţii. 

Pe panourile laterale erau reprezentate două scene 
complementare ale Patimilor. Pe panoul din stânga, Prinderea, 
iar pe cel din dreapta, F/agel/area. Călăii de pe cele trei panouri 
frizau caricaturalul. Atenţia Palomei, după o primă privire de 
ansamblu, se concentră asupra F/agelării. Un personaj sinistru 
cu pleoapele căzute și frunte înaltă ţinea în mâinile ridicate și 
amenințătoare un mănunchi de ramuri uscate. Acest zbir, printr- 
o ruptură a încălţării sale, lăsa la vedere genunchiul pe care se 
observa o contuzie protejată de o cataplasmă pe care era 
așezată o muscă. 

- O muscă perfect asemănătoare celei pe care Pieter o avea 
tatuată în josul pântecului...! și scoase din geantă una dintre 
fotografiile de la institutul medico-legal. Aceleași aripi 
transparente, aceeași poziție a piciorușelor, aceleași culori, 
același cap... Ce motive a avut ca să-și tatueze această muscă? 


anul 1835, a contribuit la votarea legilor de expropriere a bunurilor 
aparținând comunităţilor religioase. 
! Senatul și Poporul Roman (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 217 


Deodată îi veni în minte Călărețul cu șoim de Ismail Kadare, o 
carte pe care o citise cu ceva vreme în urmă. Autorul albanez 
povestea în cartea sa că amănunte neînsemnate în aparenţă pot 
dobândi o mare importanţă. În mod concret, descria desenul 
unui scorpion pe care o doamnă îl avea tatuat pe o fesă și care 
putea fi semnul secret de recunoaștere al unei periculoase secte 
politico-religioase... 

„Tatuaj, pictură și moarte... cugetă Paloma, dar nu era în 
stare să stabilească legăturile dintre ficţiune și moartea reală a 
lui Pieter. În definitiv, Ismail Kadare era un romancier, un 
făuritor de plăsmuliri... Să fi ascuns oare Hieronymus Bosch în 
Tripticul Patimilor, în măruntaiele acelei muște, vreun mesaj 
criptic, cheia vreunui mister?“ 

În momentul acela își făcu intrarea un grup de liceeni care cu 
larma unui roi de albine, trecu de la un panou la altul, zburdând 
în jurul profesoarei care ţipa cât o ţinea gura pentru a se face 
auzită. Grupul se opri în fața Tripticului Patimilor. După 
entuziasmul pe care îl punea în explicaţii, se deducea faptul că 
iubește arta. Ca să atragă atenţia grupului de băieţi zburdalnici, 
lansă din zbor o întrebare. 

- la să vedem cine găsește o muscă pe acest triptic. 

Cu toţii, făcând-o pe detectivii, începură să parcurgă din 
priviri cele trei panouri în căutarea insectei. O găsiră în curând. 

Plecând de la acest detaliu amuzant, profesoara își începu 
lecţia despre Bosch și tablourile sale. 

- De ce a pictat Bosch această muscă? Cum a ajuns pe 
genunchiul acestui călău? întrebă ea. 

Aceste întrebări, rostite poate într-o doară, o șocară pe 
Paloma, și când liota neliniștită și zvăpăiată de copii părăsi sala, 
se întoarse la triptic; de data aceasta ca să privească grisaille- 
urile'pictate în colțurile panourilor, cărora înainte aproape că nu 
le acordase atenţie. Monocrome, de o culoare metalică rece și 
tulburătoare, reprezentau lupte ale îngerilor cu demoni care 
împroșcau foc prin gurile lor căscate, simbol al procesului 
creator, atât de mult pe gustul lui Bosch. 

- Aceste grisai/le-uri cu îngeri și demoni, ca și infernurile 
incandescente ale celorlalte tablouri ale sale, nu vor fi făcând 
oare aluzie în mod voalat la cuptoarele alchimiștilor? spuse ea 


! Pictură monocromă în tonuri de gri care dă impresia reliefului și a sculpturii. 
(în Ib. fr., în orig.) 


SANGELE 218 
printre dinți și începu să cugete. 

Făcu nişte paşi îndărăt. Din nou, Ismail Kadare. 

- Tabloul din Călărețul cu soim ascundea chiar în interiorul 
picturii vestea unei morți viitoare care, provenind din Evul 
Mediu, trebuia să se împlinească în prezent, își aminti ea confuz 
subiectul și stabili comparaţiile. Restaurarea acestor panouri ale 
lui Bosch nu va fi eliberat cumva și vreo veche energie 
demonică ascunsă timp de secole sub niște straturi groase de 
vernisuri oxidate, ceară și vopsiri succesive? Musca aceea nu o 
fi cumva încărcată cu acea energie malefică și, atunci când 
Pieter și-a tatuat-o, să-i fi pecetluit propria moarte? 

Pașii Marianei, care venea să o ia la masă, răsunară pe 
parchet, apăsaţi și grăbiţi, și o scoaseră din gândurile în care era 
cufundată. 

- Dacă ești de acord, ca să nu pierdem timpul, vom lua masa 
de prânz chiar aici. 

Barul de zi era mic și, deși era deschis pentru public, era 
frecventat aproape în exclusivitate de personalul muzeului. 
Mariana rezervase o masă lângă ușa cu geamuri care dădea 
spre curtea interioară. În faţă, încastrată în zid, era o fântână a 
lui Benlliure!, din al cărei bazin curgea neîncetat o sonoră pânză 
de apă. Pălăvrăgiră despre multe lucruri, dar în centrul 
conversaţiei lor se aflară Pieter și Bosch. 

- Cafeaua, o anunţă Mariana, când ajunseră la desert, o vom 
lua acasă la Joan Fabregat. Locuiește foarte aproape de aici, de 
cealaltă parte a râului, cum ţi-am spus. 

Podul Trinității pe care îl traversară avea două statui baroce: 
una îl reprezenta pe arhiepiscopul Tomâs de Villanueva, iar 
cealaltă, pe Sfântul Luis Beltrân. Amândouă, fără construcțiile 
de care se bucurau alţi sfinţi plasați pe alte poduri din oraș. 
Paloma se opri o clipă ca să îl privească pe Sfântul Tomás. 

- Uite unde și-au făcut cuib vrăbiile alea, spuse ea. Cu atâţia 
arbori care sunt pe râu, au ales mâinile de piatră ale sfântului. 

- Știu ele ce fac. Acolo se vor simţi mai ocrotite. Tomâs de 
Villanueva a fost un sfânt cu adevărat, nu dintr-ăștia de doi bani 
care se fabrică acum... 

După ce trecură de pod, o luară pe strada Salvador. Joan 
Fabregat își avea locuinţa într-o veche proprietate, care avea 


' Mariano Benlliure (1866-1947), sculptor spaniol, unul dintre cei mai 
importanţi reprezentanţi ai artei moderne spaniole 


SANGELE 219 


neapărat nevoie de restaurare. Sunară la ușă, urcară o scară 
abruptă cu trepte înguste și incomode și pe palierul de la al 
treilea etaj le aștepta el. Făcură prezentările chiar acolo. 

- Cine este preotul ăsta care ne întâmpină? o întrebă Paloma 
cu voce joasă pe prietena ei, când intrară în vestibul. 

Portretul pe care îl aveau în faţă îl reprezenta pe acesta 
așezat la o masă acoperită cu catifea, cu o pană în mână și un 
caiet deschis în care scria de zor, chiar în clipa în care fusese 
întrerupt de un vizitator inoportun, iar el își ridicase privirea să 
vadă cine este. 

- A fost un prieten de familie, explică Fabregat, înainte să fi 
fost întrebat. 

Canonicul cu sutană roșie și pelerină de hermină privea 
surprins spre spectator. Pe masă, avea niște cărţi din 
pergament. Mai era și un ceas ale cărui limbi arătau în mod 
inevitabil orele trei și un sfert. Acest ceas și tripticul care se 
ghicea în fundalul tabloului avea să le vadă mai târziu Paloma în 
salonul-sufragerie unde le condusese Fabregat. li atrase ceva 
atenţia la acest portret: musca așezată pe caietul deschis. 
Rândurile scrise în caiet, dată fiind perspectiva, erau ilizibile, 
totuși musca fusese pictată cu minuţiozitatea unui ilustrator de 
manuscrise. 

- Ce-i cu musca aia aici? Are vreo semnificație specială? 
întrebă Paloma fără să își poată reprima curiozitatea. 

- Trebuie să fi fost însuși canonicul în persoană cel care i-a 
sugerat pictorului acest detaliu. Nu știu dacă are vreo 
semnificaţie deosebită, le spuse Fabregat și, dându-și seama de 
interesul cu care priveau portretul, continuă: Locuia împreună 
cu noi... Pe vremuri, a fost multă însufleţire în această casă... 
Am crescut între fuste și sutane... 

- O ambianţă rar întâlnită... i se năzări Palomei să spună. 

În salonul-sufragerie, era mama lui Fabregat așezată la 
măsuţa cu suport pentru vasul cu jăratic, cu o broboadă pe 
umeri, în ciuda temperaturii pe care o semnalau termometrele, 
și împletea cu niște andrele lungi. Se bucură mult să le vadă. 

- Scoate cafeaua și fursecurile, spuse ea cu autoritate și cu 
un zâmbet larg. 

În vreme ce o savurau chiar la măsuţa aceea, Paloma auzi 
multe istorioare despre Pieter, olandezul, foarte stimat de 
Fabregat și de mama lui, relatări care nu adăugau nimic 


SANGELE 220 


substanţial la ceea ce știa deja. Personajele din casa aceea, 
duiumul de mobile, pereţii înșiși creau o atmosferă ciudată. 

Cum de aveţi aici această reproducere a Grădinii 
desfătărilor? întrebă Paloma intrigată, arătând spre panoul în 
mărime naturală care atârna de perete. 

-A aparţinut canonicului nostru, răspunse mama lui 
Fabregat, care când era lucidă, când o lua razna. I l-a dăruit 
dona Giselda, o foarte bună prietenă de-a lui, care îl avea la ea 
acasă în salon... Eu am lucrat mulţi ani acasă la dona Giselda... 
Ochii i se umplură de lacrimi de nostalgie. Mă iubea ca pe fiica 
ei... La ea în casă l-am cunoscut pe canonic... Ne-am împrietenit 
foarte bine... Ne tratam unul pe celălalt ca și cum am fi fost 
rude... A adus acest tablou cu alte bunuri ale sale când a venit 
să locuiască împreună cu noi. 

Paloma, curioasă, se ridică să privească mai de aproape 
panoul și nu mică îi fu surprinderea să vadă o muscă, la fel cu 
cea pe care o văzuse pe Tripticul Patimilor. Pe reproducerea 
Grădinii desfătărilor aflată în faţa ochilor, musca era pictată pe 
androginul scufundat care susţine între picioarele desfăcute în 
formă de Y o zmeură uriașă. Şi o privi cu mare atenţie. 

- Această muscă nu apare în Grădina desfătărilor din muzeul 
Prado... comentă ea, adresându-i-se colegei sale. Am studiat-o 
foarte bine... 

Mariana se mărgini să ridice din umeri. 

- O altă ciudăţenie a acestei copii care îmi atrage atenţia 
este faptul că bărbatul cufundat de aici, și îl arătă pe bărbatul 
„Y“ cu zmeura, are pictată mica muscă în același loc în care și-a 
tatuat-o și Pieter Breitner... de data asta îl privi pe Joan 
Fabregat. 

- N-am băgat niciodată de seamă acest detaliu, spuse sau 
minţi acesta. 

- Ce coincidenţe stranii! insistă Paloma. Musca de pe Tripticul 
Patimilor se repetă în portretul canonicului de la intrare, în 
această copie a Grădinii desfătărilor şi în tatuajul lui Pieter... 

Fabregat și mama sa se priviră, surprinși, fără să înţeleagă 
comentariile Palomei. Ajunse în stradă, Mariana îi relată Palomei 
zvonurile care circulau despre acea familie ciudată: că tatăl lui 
Fabregat fusese aurar de meserie și că, din motive de serviciu, 
petrecea lungi perioade de timp departe de casă, lucrând în 
biserici. Că Joan Fabregat nu era fiul aurarului, ci al 


SANGELE 221 


canonicului... 

- Nu trebuie decât să observi asemănarea dintre el și preotul 
din tablou, conveni Paloma. 

- Şi că în casa numitei Giselda, încheie Mariana, se strângea 
o lume foarte ciudată... 

- O sectă, poate? 

- N-aș ști să-ţi spun. Se vorbește de orgii și de promiscuitate. 
Zvonuri din alte vremuri... 

- Dar Pieter și Fabregat? întrebă Paloma. 

- Ai observat și tu? La muzeu se vorbea că relaţiile dintre ei 
mergeau dincolo de o simplă prietenie. Da. Erau niște relaţii 
foarte ciudate, la fel ca toată această poveste. 

Paloma, pe drumul de întoarcere la Madrid, profită de cele 
trei ore lungi petrecute în tren ca să facă bilanţul vizitei sale și 
trebui să admită că fusese un eșec. A făcut parte tânărul 
olandez din secta adamiţilor a lui Bosch, cum sugerase 
tatuatorul, sau dintr-o societate secretă dedată orgiilor și 
obscenităţilor, cum insinuase Mariana? Restaurarea 7ripticului 
Patimilor fusese oare alibiul pentru alte planuri? Căuta Pieter 
relicva? Pentru cine și în ce scop? Întrebările hotărâtoare pentru 
rezolvarea cazului erau în continuare nerezolvate, suspendate în 
aer, ca întotdeauna. 


SANGELE 222 


32 

Într-o noapte când era singur, nu cu mult după călătoria 
Palomei la Valencia, inspectorul îi invită pe Jorge și pe Marc să 
petreacă o seară la el acasă și să stea de vorbă despre ultimele 
noutăţi. Luară loc în salonul cu ferestrele deschise, căldura fiind 
în continuare ca în plină lună august, deși se aflau la mijlocul lui 
septembrie. 

Mazeres le povesti despre călătoria Palomei și despre 
rezultatele obţinute, care erau nule. 

- După cum văd, pista olandezului opune rezistenţă, comentă 
Jorge. 

-Ori nu este asta adevărata pistă, afirmă decepţionat 
inspectorul, fără să dea mai multe explicaţii. 

Trecură apoi la discuţia despre relicvele lui Isus, o temă 
recurentă în conversațiile din zilele acelea, și se concentrară 
asupra linţoliului din Oviedo, care în ultima vreme dobândise o 
mare notorietate. 

- Sângele detectat pe pânza aceea, spuse inspectorul care se 
documentase foarte bine, este de tip AB, același de pe Giulgiul 
de la Torino... Cu toate acestea, preciză el, nici una din aceste 
două relicve n-ar servi la clonarea lui Isus. 

- De ce? întrebă Jorge din simplă curiozitate. 

- Din mai multe motive. Mazeres le repetă pe cele furnizate 
de experţi. Primul motiv: cantitatea de sânge din aceste relicve 
este insuficientă și n-ar fi de-ajuns pentru dezvoltarea unei 
formule genetice complete. Al doilea: starea lor de conservare 
este foarte proastă. Al treilea: celulele găsite sunt moarte... Cu 
sângele foarte puţin de care se dispune și cu proasta lui calitate 
s-ar obține un genom fragmentar care ar trebui să fie 
completat... Potrivit opiniei savantului Garza-Valdes, dacă actul 
clonării lui Hristos este o încercare nesăbuită, efectuarea lui în 
aceste circumstanţe ar fi o nebunie în stilul lui Frankenstein și ar 
avea drept rezultat un nou monstru... Inspectorul făcu o pauză 
și, după înfățișarea pe care și-o luă, prietenii săi deduseră că 
avea de gând să adauge vreo noutate. Bineînţeles că Garza- 
Valdés nu știe nimic despre noile posibilităţi care se pot 
deschide cu relicva lui Himmler. După câte se pare, doar 
sângele conţinut în acel flaconaș are o oarecare probabilitate de 
succes... 

- Pe ce te bazezi? sări Marc în sus, sceptic. 


SANGELE 223 


- Nu există o dovadă științifică, dacă asta este ceea ce 
pretinzi. Este pură speculație. Dar nu trebuie să uităm că nu 
numai realitatea pune lumea în mișcare... Nu cred ca, până în 
acest moment, cineva să fi analizat relicva lui Himmler... Cu 
toate acestea, există un alt fel de dovezi, colaterale sau cum 
vrei să le numești, care ţintesc spre ceea ce spun eu. După o 
pauză, adăugă foarte serios: Furtul și morţile care au însoţit 
această relicvă îmi sprijină teza. 

- Nu înţeleg. 

- Ce justificare ar avea furtul și morţile, dacă nu că aceia care 
umblă în căutarea acestei relicve bănuiesc că poate fi 
adevărată? Altfel, care ar fi motivul...? Care credeţi voi că a fost 
misiunea arhiepiscopului John Sutherland? 

De când misterioasa relicvă a Sfântului Pantelimon dăduse 
buzna în viața lor, Marc și Jorge deveniseră încetul cu încetul 
mai sensibili față de chestiunile religioase care până în 
momentul acela îi lăsaseră indiferenți. 

- Tu crezi cu adevărat că Vaticanul vrea să împiedice 
clonarea lui Isus? repetă Marc o întrebare pe care și-o puseseră 
de nenumărate ori. 

- Și încă cum! îi răspunse el. 

- Biserica n-ar fi interesată să se sprijine pe prezenţa fizică a 
lui Isus? Să-l aibă prezent în carne și oase? insistă el. 

Nu era ușor să-ţi dai seama dacă Marc făcea aceste 
considerații în mod serios sau ironic. Mazeres rămase pe 
gânduri și preferă să creadă că nu avea gânduri ascunse. 

- Să-l aibă prezent? Nimic mai departe de intenţiile sale! Și 
dacă acest Isus se va dovedi a fi o persoană care are mereu 
ceva de zis împotrivă, precum cel din Nazaret, și dă de pământ 
cu trustul multinațional pe care l-a organizat Vaticanul? Nu vă 
amintiți cum s-a purtat cu înalții preoţi din vremea lui și ce 
credea despre templu? Mai bine să nu se hazardeze! făcu el o 
lungă pauză și apoi continuă. În orice caz, oamenii de știință 
afirmă că adevărata clonare a unei fiinţe omenești merge mult 
mai departe de materialul genetic. 

- Nu înţeleg, spuse Marc. 

- Să vă explic. Fraţii gemeni sunt indivizi-clone pentru că 
provin de la același ovul fecundat care s-a divizat. Nu este așa? 
Atât Marc, care dădea tonul, cât și Jorge, luară explicaţia drept 
bună. Au același sex și aceeași încărcătură genetică, sunt 


SANGELE 224 


identici. Cu toate acestea, pot ajunge să fie persoane complet 
diferite dacă mediul social în care se dezvoltă fiecare (familie, 
anturaj, educaţie etc.) este diferit. Isus clonat ar avea aceleași 
gene ca și cel adevărat, dar persoana lui n-ar coincide în mod 
necesar cu a aceluia. 

- Unde vrei să ajungi? interveni Jorge. 

- În ipoteza că Isus ar putea fi clonat, riscul acestei aventuri 
nu va consta în faptul clonării (prin el însuși problematic, ca să 
nu spun imposibil), ci în „uterul social“ în care s-ar dezvolta 
această clonă... 

- Din acest punct de vedere, secta care l-ar clona l-ar putea 
influenţa sau manipula, preciză Jorge. 

- Într-adevăr. Și în asta constă, după părerea mea, marele 
interes și al unora, și al celorlalți de a pune mâna pe relicvă... 
Pentru orice eventualitate! 

- Poate că Isus clonat ar putea deveni Antihristul, sugeră 
ironic Marc. Ar fi nemaipomenit! 

- Hrist sau Antihrist, oricare ar fi rezultatul, Vaticanul 
tremură, se hazardă Marc să afirme, foarte sigur de ceea ce 
spunea. Numai gândul le produce cardinalilor o neliniște 
cumplită; au o spaimă de moarte, și le repetă o parte din 
raţionamentul pe care și-l făcuse în sinea lui cu zile în urmă: vi-l 
imaginaţi pe Isus reînviat, în mijlocul pieţei Sfântul Petru, 
strigând împotriva papei și a cardinalilor și numindu-i cărturari și 
farisei, prefăcuţi, neam de năpârci, ați transformat casa mea 
într-un bârlog de hoţi, din acest templu nu va rămâne piatră 
peste piatră...? Papa și cardinalii iubesc luxul și își adoră puterea 
la fel ca israeliţii vițelul de aur... Cocoţaţi în vârf secole de-a 
rândul, nu vor permite nimănui să-i dea jos. Se vor împotrivi din 
răsputeri încercării de a-l clona pe Isus... Ei n-au fost niciodată 
pentru noutăţi și experimente... Consecințele acestei clonări 
sunt imprevizibile și ar putea fi nefaste. 

Mazeres, cu trecerea timpului, cu lentoarea pe care o 
presupune orice evoluţie personală, își dăduse seama că 
doctrina catolică constituie o piedică pentru rațiune și pentru 
progresul științei și, ceea ce era cu atât mai scandalos, o 
falsificare a Evangheliei. Cum avea să permită Vaticanul o 
înviere a lui Hristos, de orice natură ar fi fost aceasta? Ar fi 
însemnat să își arunce singur praf în ochi. Asta era ceea ce 
încerca el să le explice prietenilor săi. Nu a fost nevoie să se 


SANGELE 225 


lungească prea mult cu explicaţiile pentru ca Jorge și Marc să 
priceapă încotro mergeau lucrurile. 

Tocmai făceau aceste expuneri, când sună cineva la ușă. 

- Aștepţi pe cineva? 

- Dacă nu e Paloma... Dar mă mir la ora asta... Ea obișnuiește 
să mă sune înainte... De altfel, are chei. 

Mazeres se apropie în vârful picioarelor și privi prin vizor. Se 
pomeni cu fața comisarului Ortiz. Se întoarse și le spuse 
prietenilor săi: 

- Acolo, afară, e șeful. 

- Ce-o fi vrând? 

- Cel mai bine ar fi să vă ascundeţi. Nu vreau să ne găsească 
împreună și să creadă că uneltim ceva pe la spatele lui... 

Deschise ușa. 

- Ce surpriză! Mazeres simulă un zâmbet cât mai frumos cu 
putinţă. În atâţia ani de când lucrăm împreună, este prima dată 
că vii la mine acasă... Intră, intră. 

Comisarul Ortiz, cu părul cărunt și mustăcioară retezată ca a 
lui Franco, nu se bucura de o bună reputaţie în comisariat, nu-i 
era simpatic nimănui. Sub înfățișarea sa părintească de om 
cumsecade, se ascundea o persoană în stare să calce peste 
cadavre numai să urce încă o treaptă în ierarhie. Dacă era 
membru asociat în Opus, cum se zvonea, o ţinea în mare secret, 
dar vicleșugurile lui de bigot lăsau să se vadă acest profil. 

- Poate că e cam târziu... se scuză el. Mi-a venit ideea, așa, 
deodată... Cum ai fost în concediu medical și după aceea am 
fost plecat și eu... Fir-ar să fie! A trecut multă vreme de când nu 
ne-am mai văzut, de când n-am mai purtat o conversaţie lungă 
și destinsă ca înainte; și, cum eram prin preajmă, ce mi-am zis, 
hai să stau de vorbă cu el. 

Această explicaţie îi sună inspectorului ca o scuză prost 
improvizată, dar încă și mai prost, ridicolul „fir-ar să fie!“ 
singura înjurătură pe care și-o permiteau cei din Opus. „Ce-o fi 
încercând și ăsta?“ se întrebă el, în vreme ce îl conducea pe 
superiorul lui spre micul său birou. 

- Te ascult, îi spuse el și îi cedă propriul scaun. 

- Bine, de ce să umblăm cu ocolișuri? Te observ de multă 
vreme... 

- Mă spionezi? 

- Să nu dramatizăm, și își puse pistolul pe masă. Un fior 


SANGELE 226 


străbătu coloana vertebrală a lui Mazeres. Calmează-te, nu-ţi 
ieși din fire. Dacă am pus pistolul pe masă este pentru că mă 
deranjează. De câte ori n-ai făcut și tu același lucru? încercă să 
îl liniștească și, pe un ton deloc liniștitor, îi aruncă în faţă: De ce 
tu și prietenii tăi nu încetaţi să scormoniţi cazul Sfântului 
Pantelimon? 

- De unde și până unde? îi răspunse Mazeres cu aplomb, 
aproape sfidător, și făcu un mare efort ca să nu lase să se vadă 
teama care pusese stăpânire pe el de când văzuse arma pe 
masă. 

Vorbele lui înrăutăţiră și mai mult situaţia. 

- Juliân, pe mine nu mă duci de nas... îl străfulgeră comisarul 
cu privirea. 

Mazeres auzise lucruri oribile petrecute în carcerele 
comisariatelor prin care trecuse Ortiz, poate niște zvonuri 
exagerate, care acum îi veneau în minte. În stomac simţea niște 
mușcături care îl speriau. 

- Eu n-am relicva, dacă asta este ceea ce cauţi... Tu însuţi ai 
putut constata asta zilele trecute, când mi-ai percheziţionat 
casa prin toate ungherele... Îi reproșă el acest fapt dintr-o 
presimţire, și nu pentru că ar fi avut vreun indiciu, sau mai 
curând pentru că cea mai bună apărare este atacul. 

- la uite cu ce-mi vine Juliânin... Eu, la tine acasă? Lasă-te de 
bancuri, că nu-mi arde de glume, îi zâmbi dispreţuitor. 

Cu un zâmbet care, văzut o dată, nu mai putea fi uitat. 

Deodată, ca un flash, Mazeres văzu limpede anumite idei și 
dădu de capăt istoriei rocambolești a relicvei. Pistolul, a cărui 
ţeavă era îndreptată spre el de pe masă, putea foarte bine să fie 
același cu care se sinucisese Muho-Fierro și, poate, același cu 
care fusese asasinat Pieter Breitner... Nu avu nici cea mai mică 
îndoială că inspectorul Ortiz era în spatele întregii povești și că 
el fusese acela care îl ucisese pe Mufo-Fierro și îi luase relicva 
cu forța. Işi înghiţi teama pe care o simţea și încercă să îi 
smulgă comisarului o mărturisire. Era încrezător că prietenii săi, 
atenţi la scenă și sesizând gravitatea momentului, vor pune în 
funcţiune vreun reportofon și că nu vor permite să păţească 
ceva rău. 

- Vrei să mă asasinezi și pe mine? ridică el glasul. 

Mazeres știa din cele învăţate din psihologia criminală și din 
proprie experienţă că există delincvenţi a căror îngâmfare este 


SANGELE 227 


punctul lor slab. Întotdeauna se gândise că Ortiz, comisarul, 
făcea parte din această categorie. Nu se înșelase. Incetul cu 
încetul reușise să îl tragă de limbă. 

- Arhiepiscopul John Sutherland, îi mărturisi comisarul în 
vreme ce fuma ţigară de la ţigară, a luat legătura cu mine... Mă 
mai bat și eu pe burtă cu cei mari, știi? 

- Arhiepiscopul care a fost găsit mort într-un bordel...? 

- Cine ţi-a spus această balivernă? minţi comisarul fără să 
clipească și continuă: Eu am relaţii foarte bune cu nunțiul, zâmbi 
el, orgolios. Vaticanul se temea ca nu cumva cei din The Second 
Corning Project sau vreo altă sectă diabolică să pună mâna pe 
relicva cu sângele lui Hristos și să-l cloneze... Făcu o pauză ca să 
se asigure că interlocutorul îl urmărea. Acest fapt trebuia să fie 
împiedicat prin toate mijloacele! Asta era cuvântul de ordine. 
Noi, catolicii, adevărații catolici, nu putem permite un asemenea 
sacrilegiu... Planul meu a fost acela de a simula furtul relicvei 
Sfântului Pantelimon, de a pune mâna pe capsula cu sângele lui 
Hristos și de a o preda Vaticanului... 

Lui Mazeres îi veni în minte imaginea lui Mufio-Fierro 
însângerat, prăvălit peste o masă și arătând către Papa, cartea 
enigmatică de tarot. 

- Cum de știai că relicvariul Sfântului Pantelimon conţinea 
sângele lui Hristos...? 

- Acum tu mă interoghezi pe mine? Fără să-i răspundă la 
întrebare, comisarul își continuă relatarea: Pe tânărul pe care l- 
aţi găsit mort în tunelul din mănăstire îl cunoscusem cu ocazia 
mâzgălelii naziste de la muzeul Prado... Se numea Pieter 
Breitner. Era olandez... El a fost autorul atentatului împotriva 
panoului cu Grădina desfătărilor. Mai ţii minte? Tu și cu mine am 
fost acolo și am participat amândoi la anchetarea cazului... 

- Îmi amintesc foarte bine... afirmă Mazeres. Ceea ce n-am 
știut niciodată este că olandezul era vinovat pentru mâzgăleală 
și că l-ai lăsat să scape... 

Comisarul Ortiz, dispreţuitor, zâmbi din nou și continuă, fără 
să-i răspundă: 

- Pieter aparținea  adamiţilor, o sectă ciudată, dar 
inofensivă... Homosexuali, travestiţi, oameni pervertiţi și 
promiscui care se destrăbălează ca porcii... Îmi fac scârbă... 
Individul ăla avea multe legături cu adamiţii din Paris, care 
obișnuiau să se adune în carierele de piatră din subsolurile 


SANGELE 228 
oraşului. Era expert în tuneluri... 

- Un cataphile. 

- Da, ăsta e numele care li se dă la Paris. De unde știi? 

- N-are importanţă, îi răspunse Mazeres cu o anumită trufie. 

- Ăsta a fost motivul pentru care am recurs la el atunci când 
am plănuit furtul relicvei... Dar n-o să pierd timpul intrând în 
detalii... 

- Tu ai fost cel care a plănuit furtul sacrileg al relicvei, cel 
care l-a acoperit pe olandez, pentru că aveai nevoie de el ca să- 
ţi duci planul la îndeplinire...? se prefăcu el mirat, deși bănuise 
dintotdeauna. 

Pe comisar îl deranjă faptul că Mazeres îl trata cu atât de 
puţin respect și fu cât pe-aci să sară în sus de mânie, dar optă 
să continue pe tonul său mușcător. 

- Măi să fie, ce perspicace te-ai făcut... E adevărat. Fără 
colaborarea lui Pieter n-am fi putut străbate tunelurile spre 
mănăstire... 

- O spui de parcă ai fi participat tu personal. 

- Noi, șefii, dăm ordine din ariergardă, de aceea avem cap; 
ceilalţi sunt simpli pioni care execută... Nu faci și tu exact 
același lucru? 

- Dar eu nu ucid, îl acuză Mazeres, la fel de categoric ca un 
bun jucător care reușește o cacealma. 

- Cum îndrăznești să mă acuzi? Ai cumva dovezi că eu am 
fost acela? 

- Orificiul din ceafa lui a fost făcut de un glonţ de calibrul 
ăsta, și arătă pistolul care îl ameninţa de pe masă. 

- Dacă știi răspunsul, nu știu de ce curu' meu mă mai 
întrebi... și fără să își dea seama că mărturisirea aceea era 
indusă, continuă să ofere date: Orificiul era de la pistolul meu, 
dar nu și mâna care a tras glonţul... și făcu din nou o pauză de 
care profită ca să își aprindă altă ţigară. Încăperea era din ce în 
ce mai plină de fum. Îi vorbi cu cinism: în toate treburile în care 
sunt implicate înalte personalităţi, trebuie să acţionezi cu mare 
discreţie... Și, în cazul relicvei, cu atât mai mult. Arhiepiscopul 
John Sutherland, o înaltă personalitate de la Vatican, membru ca 
și mine al Opus-ului, mi-a cerut discreție absolută. Tu știi ce 
înseamnă asta...? 

- Cunoscând eufemismele pe care obișnuiesc să le folosească 
membrii Lucrării, îmi închipui... Și lui Mufo-Fierro de ce i-ai făcut 


SANGELE 229 
de petrecanie? 

- Pentru că era un imbecil! urlă el. Intenția mea n-a fost asta. 
Eu credeam că era de-ai noștri... Un evlavios legat de slujbele în 
latineşte precum cele de pe vremuri, nepotul unui arhiepiscop... 
Milita în asociații catolice, lupta cu entuziasm împotriva 
duşmanilor dinăuntrul și din afara Bisericii... Dar m-am înșelat... 
La început, mi s-a părut că îmi sprijină planurile în mod 
dezinteresat... Cu toate astea, când a aflat că există secte 
dispuse să plătească adevărate averi pentru relicva aceea... 
Mufo-Fierro era prea ambițios. Zgârcitul e întotdeauna sărac! L- 
a pierdut lăcomia. 

Chiar în momentul acela, Mazeres își dădu seama de adresa 
fantomă apărută în poșta electronică a lui Muño-Fierro. Işi aminti 
că, în urmă cu ani de zile, comisarul Ortiz îi pusese la dispoziţie 
adresa lui secretă de e-mail, pe care o furniza doar pentru 
cazuri foarte speciale. 

- Mă miram eu că-mi sună cunoscută adresa electronică 
zitroQhotmail.com... Îl lovi Mazeres: Basileus, regele, îţi spune 
ceva? 

Celălalt, impasibil, nu îi răspunse, dar ochii i se injectară de 
sânge. Mazeres se ridică de pe scaun și îl ameninţă cu degetul. 

- Tu ai fost, îl acuză el, cel care i-a întins o cursă. Cel care i-ai 
promis niște parale pe care n-avea intenţia să i le plătească. Cel 
care i-a tras un glonţ și a simulat o sinucidere... Mufio-Fierro, 
ambițios? Nu cumva ai vrut să nu împărţi cu el recompensa 
pentru furtul relicvei? 

În ciuda foarte gravelor acuzaţii pe care i le aducea, 
comisarul nu arătă nici un strop de neliniște. Pe Mazeres îl 
exaspera sângele rece al acestuia. 

- Ce-ai de gând să faci cu mine? îl întrebă el. 

Comisarul, în loc de orice răspuns, strivi ţigara în scrumieră 
privindu-l drept în faţă. 

- Întotdeauna mi-ai fost simpatic, Mazeres, îi spuse cu voce 
prietenoasă. Credeam că anii pe care i-ai petrecut în Opus vor fi 
lăsat o urmă în sufletul tău... Că ești de partea mea... Dar și cu 
tine m-am înșelat. În ciuda avertizărilor mele, ţi-ai băgat nasul 
unde nu-ţi fierbea oala... Ştii prea multe și mai știi și ce li se 
întâmplă acelora care știu prea multe... Dar eu nu sunt lipsit de 
suflet cum crezi tu... Ce-am de gând să fac cu tine? O 
înţelegere, încetaţi să mai scormoniţi, tu și ăia doi neisprăviţi... 


SÂNGELE 230 
Daţi uitării cazul și ţineţi-vă gura... 

- Şi dacă nu? 

- N-aș vrea să fac cu tine ce-am făcut cu celălalt... și adăugă 
cu toată naturaleţea: Așa e viaţa! Și eu sunt vărât până în gât. O 
gafă din partea mea și hârști! făcu el gestul retezării capului. 

- Ce nevoie ai de cuvântul meu, dacă tot o să mă omori? Am 
devenit un martor prea supărător... 

- Aici ai dreptate. Nu știi cât de supărători aţi devenit tu și 
prietenii tăi. Totuși, cei de sus nu vor scandal; le face rău 
sângele și nu vor să verse decât strictul necesar. 

- Asta se numeşte economie de mijloace, comentă 
inspectorul cu cinism. 

- Nu face pe spiritualul. Cei de sus preferă alte mijloace mai 
puţin scandaloase, înţelegi ce vreau să spun... 

- Un ucigaș plătit, de naţionalitate columbiană? Sunt eficienţi 
și foarte ieftini. La mine pe masă, la comisariat, am tarifele... 
Sunt expeditivi și, pe deasupra, le poţi închide gura făcându-le 
de petrecanie, fără să ţi se ceară prea multe explicaţii... 

- Mult mai ușor. Un accident neprevăzut. | se poate întâmpla 
oricui. Palomei, de exemplu... 

Mazeres se înroși de furie și de neputinţă. Acum știa că era în 
mâinile lui. 

- N-ai conștiință, comisare? adăugă el fără să se poată 
abține. 

- Conștiinţă? Eu am o credinţă foarte mare. 

- Într-atât de mare încât să ucizi fără milă? 

Comisarul îl străfulgeră cu privirea, dar nu îi răspunse. Se 
ridică, își luă pistolul de pe masă, și-l vâri în tocul de la 
subsuoară și Mazeres i-o luă înainte ca să îl conducă. 

- Nu e nevoie, cunosc ieșirea. Ajuns în ușă, adăugă cu un 
zâmbet batjocoritor: Salut-o pe Paloma din partea mea. 


SANGELE 231 


33 

Avertismentul comisarului Ortiz era foarte serios. Mazeres și 
prietenii săi, care îl cunoșteau bine și știau că e în stare să îl 
ducă la îndeplinire, hotărâră să își întărească măsurile de 
precauţie și să umble cu foarte mare grijă; cu toate acestea, 
intenţia de intimidare a comisarului nu avu efect asupra lor. 

- Câinii latră, caravana trece, spuse Jorge, arătând mai mult 
curaj decât avea cu adevărat. 

- Da, dar ne strânge de ouă, adăugă Marc mai realist. 

- Și noi îl strângem pe el, replică Jorge, arătând caseta 
micuță pe care înregistrase conversaţia. 

- Să lăsăm ouăle, interveni inspectorul foarte serios. La o 
adică, tot el va avea de câștigat... Treaba s-a împuţit mai rău 
decât mă așteptam și nu știu dacă merită osteneala să mai 
continuăm în condiţii atât de riscante... 

- Suntem pe drumul cel bun, insistă Jorge, văzând partea 
plină a paharului. Dacă n-ar fi așa, comisarul n-ar fi venit cu 
ameninţarea asta. Vaticanul, într-un anumit fel, se află în 
spatele acestei afaceri tenebroase. Cu toate astea, n-avem 
decât presupuneri privind scopul său. 

- Supoziţii, nimic clar, constată Mazeres fără să-și ascundă 
demoralizarea pricinuită de vizita comisarului. 

Înainte de a se despărţi, inspectorul le ceru prietenilor săi să 
nu discute nimic cu părintele capelan despre cele întâmplate, și 
cu atât mai puţin cu Paloma. 

- Această vizită n-a existat niciodată, le spuse el. Mai încolo, 
vom vedea. 

Peste două zile, părintele Mendez sună la comisariat și lăsă 
vorbă că dorește să stea de vorbă cât mai curând posibil cu 
inspectorul Mazeres. Când i se comunică mesajul, inspectorul 
ghici că era vorba de ceva urgent și preferă să meargă la 
mănăstire fără să mai piardă timpul. Părintele Mendez avea pe 
biroul său o fotografie care reproducea inscripţia de pe brăţara 
relicvariului. O studia cu ajutorul lupei, în ciuda faptului că 
fotografia, mărită aproape la dimensiunea unei coli de hârtie, 
făcea obiectul inutil. 

- Te văd abătut, s-a întâmplat ceva? îl întrebă capelanul. 


SANGELE 232 


- Nu, nu. Nimic, răspunse el laconic și încercă să se 
concentreze asupra hârtiei pe care i-o arăta. 


St a 
dr os 


- Tu vezi vreo anomalie? îi spuse capelanul, plin de euforie. 

Inspectorul se uită pe îndelete. | se păru că nu avea în față 
decât o poză mărită, dintre multele pe care Jorge le făcuse 
relicvariului și pe care i le înmânase monseniorului Bergonzi pe 
aeroportul Barajas, înainte de plecare. Presupuse că această 
imagine mărită i-o încredințase monseniorul, împreună cu o 
scrisoare explicativă. Cum timpul trecea și capelanul insista 
asupra enigmei, Mazeres improviză un răspuns: 

- Cuvântul arpa, hema, singurul pe care-l recunosc, pare 
diferit de celelalte, ca și cum ar fi fost gravat de o altă mână. 


- Ești un bun observator, îi răspunse el. Monseniorul 
Bergonzi, după cum notează în raportul pe care îl anexează, a 
predat această inscripţie ca să fie studiată de arheologul 
Caprara, un prieten de-al său care a participat și în cazul lui 
Leon al XIII-lea... 

Părintele Mendez se opri înadins, încercând să provoace 
suspans. 

- Da, da. Cazul lui Leon al XIII-lea și al sosiei sale. 

- Şi? exclamă inspectorul, nerăbdător, fără să se intereseze 
de istoria papei, pe care le-o povestise deja monseniorul 
Bergonzi când fusese la Madrid. 

- Bergonzi și Caprara, își continuă capelanul relatarea, au 
ajuns la concluzia că, într-adevăr, cuvântul arma, adică „sânge" 
nu era gravat iniţial pe capsula relicvei. După toate 
probabilitățile, a fost adăugat după o vreme. 

- După câtă vreme? Ani, secole? întrebă fără să știe de ce și 
ce lămurire importantă putea furniza această informaţie. 

Capelanul ridică din umeri și privi din nou prin lupă. 

- Cine a adăugat acest cuvânt? întrebă din nou inspectorul 
aproape din inerție. 


SANGELE 233 
- Monseniorul şi arheologul de la Vatican, răspunse 
capelanul, și-au pus și ei aceleași întrebări, fără să îndrăznească 
să formuleze vreo ipoteză. 
În continuare, capelanul îi arătă un desen în peniță făcut de 
arheologul Caprara. 


a 7 
7oy% S 


- După cum vezi, de pe această schiță lipseşte cuvântul 
alpa. 
- Poate că asta a fost inscripția inițială... acceptă inspectorul 
ipoteza. 


- Profesorul Caprara, continuă părintele Méndez, 
menționează faptul că inscripția formează o unitate grafică 
circulară, căreia nu-i cunoaștem începutul și sfârșitul, și de unde 
anume trebuie să începem să citim. 

- Ca peștele care își înghite coada. 

Capelanul, cufundat într-ale sale, nu știu să aprecieze acel 
comentariu al inspectorului și își continuă discursul: 

- Drept care se poate face o dublă lectură. In primul caz, 
textul originar s-ar putea citi: 


OH LOLXOL 


- ou a/ lui Isus Hristos, traduse fără nici o dificultate părintele 
Mendez. 

- Sună cam ciudat... Nu pare să aibă prea mult sens. 

- Așa cred și eu, încuviință capelanul. Dar, pentru noi, aceste 
două litere grecești continuă să fie o enigmă... și adăugă: o altă 
lectură posibilă ar fi: 


LOLXOL OU 


- Al lui Isus Hristos op, citi Mazeres de această dată și ridică 
din umeri. Nici așa nu-i găsesc vreo semnificaţie. Mai mult decât 


SANGELE 234 
acelaşi lucru, dar invers. 

- Chiar dacă pare acelaşi lucru, nu este... spuse capelanul. 
Pentru această a doua ipoteză înclină monseniorul și prietenul 
său. 

- Am impresia că ne pierdem într-o vorbărie fără sens, spuse 
Mazeres pe un ton sentenţios, pe jumătate surprins, pe 
jumătate sceptic, fără să arate vreun entuziasm. 

Părintele Mendez se mărgini să îi citească în continuare ceea 
ce propuneau cei doi în raportul lor: 


În epigrafie, se întâmplă în mod frecvent să găsești 
cuvinte subiînțelese pe care cititorii din epocă le puteau 
ghici cu ușurință. In cazul nostru, acest cuvânt ascuns 
sau omis ar putea fi „relicvă“, „relicvariu" sau poate 
„obiect sacru“ (în latinește, sacrum). Dacă acceptăm 
această teză, vom citi: „LObiect sacru sau relicvă] al lui 
Isus Hristos. Zu“. 


Lăsă scrisoarea pe masă. 

- După cum vezi, nici într-un caz, nici în celălalt nu se 
menţionează cuvântul „sânge"... și sublinie: nu este specificat 
conţinutul capsulei... 

- Nu se specifică nici conţinutul capsulei, nici nu se 
descifrează ce naiba înseamnă acele două litere ou... Oare 
monseniorul și arheologul Caprara se îndoiesc de faptul că 
relicvariul lui Himmler ar conţine într-adevăr sângele lui Isus? 
întrebă, neliniștit, inspectorul. 

- Mai degrabă se abţin să dea un verdict, decât să se 
îndoiască. Sugerează, își dau cu părerea... dar nu riscă. 

Capelanul îi înmână scrisoarea, semnalându-i paragraful în 
care monseniorul Bergonzi îi spunea toate acestea. Mazeres citi 
cu voce tare: 


Deoarece cuvântul oaua pare o adăugire ulterioară, 
atât profesorul Claudio Caprara, cât și eu însumi credem 
că singurul mod de a scăpa de îndoieli în legătură cu 
adevărata identitate a  relicvei ar fi analizarea 
conţinutului acesteia. 


- Analizarea conţinutului! repetă inspectorul. Ce tâmpenie! 


SANGELE 235 


Dar, mai înainte, va trebui să găsim relicva... 

Imediat după aceea, monseniorul Bergonzi îi sfătuia ca 
mostrele din relicva lui Himmler să fie trimise la două sau trei 
laboratoare independente pentru ca rezultatele să poată fi 
comparate, și în nici un caz la centrul de cercetări al 
Universităţii din Navarra, deși era unul dintre cele mai bune, 
căci n-avea încredere în Opus Dei... Le sugera, de asemenea, 
utilitatea de a le cere părerea și doctorilor Leoncio Garza- 
Valdes, Villalain și Heras Moreno care efectuaseră riguroase 
studii hematologico-legale asupra Sfântului Giulgiu de la Torino 
și a linţoliului din Oviedo... 

„Toţi acești medici, conchidea monseniorul, puteau stabili 
comparații edificatoare cu presupusul sânge din relicvariul 
Sfântului Pantelimon.“ 

Capelanul rămase privindu-l. 

- Ce părere ai? îl întrebă inspectorul. 

- Monseniorul Bergonzi vorbește ca și cum noi am avea 
flaconașul lui Himmler. Și atunci, noi ce pretenţii mai avem? Şi 
totuși cine poate ști în mâinile cui s-o fi aflând? 


SANGELE 236 


34 

Până când nu s-a lovit de cazul relicvei Sfântului Pantelimon, 
înconjurată de secretomanie și marcată de morţile care 
îngroșaseră dosarul instrucției preliminare, Mazeres credea că 
relicvele lui Isus nu erau decât niște legende din Evul Mediu, 
utilizate de unii romancieri pentru a recrea lumi ezoterice... Cu 
toate acestea, constata că, în ziua de azi, unii oameni de știință 
renumiţi le luau în consideraţie într-un mod foarte serios. Acum, 
o judeca și el pe cea de la Mănăstirea Intrupării cu teamă și 
curiozitate (mai ales după amenințările comisarului). 

Într-o zi, navigând pe internet în căutarea unor date despre 
persoana arhiepiscopului Sutherland și despre relaţiile acestuia 
cu Opus-ul, cum făcuse în alte ocazii, dădu din întâmplare peste 
adresa www.opuslibros.org,despre care nu știuse nimic înainte. 
Îl mână curiozitatea și intră, crezând că era vorba de unul dintre 
nenumăratele domenii ale Lucrării. Avu o mare surpriză. Pe 
frontispiciul paginii îi apărură, bine evidenţiate, câteva fraze 
foarte sugestive: SLAVĂ DOMNULUI, AM PLECAT. OPUS DEI: 
O CALE CĂTRE NICĂIERI? 

Încă din tinereţe, Mazeres întreţinuse relaţii cu oameni din 
Opus și, cu toate că doar printr-o pură minune nu intrase în 
această instituţie, avea buni prieteni în cadrul ei. lmboldit de 
curiozitate, vru să cunoască opiniile celor care o părăsiseră. 
Puţini dintre cei care scriau acolo își semnau scrisorile și 
articolele, fără îndoială, de teama unor posibile represalii, fapt 
care nu îl miră. Mărturiile acestora erau încărcate de frustrare, 
de multă amărăciune și, lucru pe care îl admiră, de nici un fel de 
resentiment. Autorii articolelor confirmau prin experienţele 
proprii de viaţă faima de sectă distructivă pe care o avea 
această corporație. 

„Opus a fost pentru mine o experienţă negativă, frustrantă"... 
„M-a redus din punct de vedere mental și spiritual"... „Mi-a făurit 
ideea unui Dumnezeu care pune piedici veseliei și sănătăţii mele 
mintale"... „Opus mi-a dat mii de motive ca să mor și foarte 
puţine sau nici unul ca să trăiesc"... „Când am ieșit din Opus, 
mi-am scos cămașa de forță și am revenit la viaţă.“ 

Rămase năucit. Continuă să citească și să recitească fără 
întrerupere niște texte a căror sinceritate nu putea lăsa 
indiferent pe nimeni care ar fi avut un strop de sensibilitate și 
care răsunau în inima lui ca o plesnitură de bici. Pledoarii ca 


SANGELE 237 


acestea se repetau cu o monotonie copleșitoare. Auzise istorii, 
zvonuri pe ici, pe colo, dar acum, deodată, avea la un loc 
nenumărate mărturii ale unor întâmplări, relatate chiar de cei 
care trecuseră prin ele. Nu îi venea să creadă. Printre atâtea 
cazuri, îl impresionă o membră, auxiliară, eufemism pentru 
desemnarea fetelor a căror vocație pentru sfințenie consta în a 
fi slujitoare ale bărbaţilor din Opus, servitoare pe viaţă și fără 
salariu. 


Ne plimbam pe o șosea plictisitoare, supravegheate 
întotdeauna. Mă simţeam singură și deznădăjduită. Nu 
îmi puteam face prieteni. Nu puteam deveni apropiată 
de nici o colegă, doar de „îndrumătoarea de 
confidenţe“, care mi-a fost impusă. Aveam nevoie de un 
zâmbet, de un cuvânt de alinare, de o îmbrăţișare. 
Aveam nevoie să simt afecţiune. Nimeni nu mi-a dat o 
sărutare de dragoste, nu știam ce este un sărut pe gură. 
Trupul trebuia să mi-l mortific, să îl maltratez ca pe un 
catâr de povară, să îl ascund și, dacă era cu putinţă, să 
îi înlătur toate farmecele. Nu puteam transmite 
adevăratele mele gânduri, pentru că trebuia să predau 
scrisorile deschise. Pe măsură ce zilele treceau, mă 
simțeam din ce în ce mai singură. Nu am fost niciodată 
liberă: mai întâi, tatăl meu, acasă; apoi, Opus. Toate 
zilele însemnate cu roșu în calendar deveniseră negre, 
nici una nu era de sărbătoare pentru mine. Cum de 
membrele depline, noi fiind servitoarele lor, erau atât 
de obosite, încât se odihneau aproape tot timpul? De ce 
erau triste atât de des și aveau dulăpioarele din sala de 
mese în care își păstrau  șervetele pline cu 
medicamente, de păreau vitrina unei farmacii? Erau 
oare bolnave? Dar, vai, atunci când dulăpioarele 
deveneau neîncăpătoare pentru atâtea sticluţe, 
Părintele și cei ai Casei returnau aceste legume 
familiilor lor; pe propria lor cheltuială. Atunci, în sfârșit, 
pentru unele începea viaţa, iar pentru altele se confirma 
moartea. Şi asupra lor se așternea uitarea cea mai 
inumană, de parcă nu ar fi existat niciodată... 


Mazeres găsi tot pe pagina aceea de web un alt fapt 


SANGELE 238 


cutremurător pe care îl denunța Alberto Moncada, sociolog și 
fost membru al Opus: „Circumstanţele specifice în care trăiesc 
membrii deplini ai Opus Dei, scria el, duc în mod frecvent la 
frustrări, depresii și abandonuri... În ultima vreme, se constată 
un număr în creștere de boli mintale, de încercări de suicid și un 
tratament special al acestora la etajul patru al Clinicii 
Universitare din Navarra“. 

- Etajul patru! exclamă Mazeres. Ce titlu bun pentru un 
roman! 

Dar ceea ce relata Alberto Moncada nu erau ficțiuni dintr-un 
roman, ci realităţi cărora el însuși le făcuse faţă. Nu mică fu 
mirarea inspectorului când îl găsi internat în acel Gulag, pe care 
Opus îl crease pentru membrii săi bolnavi, pe un prieten de-al 
lui din anii studenţiei. Numele acestuia nu era citat ca atare, dar 
inițialele și alte circumstanţe se potriveau cu ale lui Carmelo 
Gómez de San Roman. 

- Prea multe coincidenţe. Nu poate fi altul, își spuse el, 
temător că ar fi putut fi lovit de aceeași nenorocire ca și cei care 
apăreau portretizați acolo, și își făcu promisiunea fermă de a-l 
vizita. 

Fusese oare spiritul de compasiune cel care îl pusese în 
mișcare, ori dorința de a constata el însuși ce era adevărat în 
toată povestea? Fără să mai stea mult pe gânduri, în următorul 
sfârșit de săptămână își luă mașina și plecă singur spre 
Pamplona. Cu toate că era un oraș despre care se auzise mult și 
înăuntrul, și în afara Spaniei (datorită, mai ales entuziasmului cu 
care Hemingway îi descrisese sărbătoarea de San Fermin și 
luptele cu tauri), era pentru prima dată când inspectorul 
Mazeres punea piciorul acolo. Sărbătoarea de San Fermin nu-l 
interesase niciodată și nici acum nu dispunea de timp ca să 
umble pe străzi și să viziteze monumentele. Ţelul călătoriei sale 
la Pamplona se limita la Universitatea din Navarra, mai precis, la 
prestigioasa sa clinică, vasul-amiral al Opus-ului, care se făcuse 
și ea cunoscută înăuntrul și în afara Spaniei. Nu îi fusese foarte 
greu să ajungă până acolo. Clădirea se înălța la un capăt al 
imensului campus, nu departe de CIMA', recent inaugurat. 
Dificultatea consta în a urca la etajul patru, despre care, după 
ce citise de atâtea ori menţionarea lui în scrieri, ajunseseră să 


! Acronim pentru Centro de Investigación Medica Aplicada - Centrul de 
Cercetare Medicală Aplicată (n.a.) 


SANGELE 239 


creadă că era vorba de o plăsmuire literară. Nenumăratele 
puncte de control pe care a trebuit să le evite erau foarte 
stricte, aproape o aventură kafkiană. Mazeres nu mai călcase 
niciodată într-un spital psihiatric și nu știa dacă etajul acela 
putea fi considerat astfel. Culoarele largi și liniștite cu pereți 
foarte albi miroseau a curat. Asepsia din jur era atât de vădită, 
încât devenea aproape supărătoare. Medicii și infirmierele cu 
care i se încrucișară pașii i se părură toţi croiți după același 
tipar: circumspecţi și ţepeni, poate cam prea robotizaţi după 
gustul lui. Schiţau un zâmbet strâmb, de parcă l-ar fi avut 
întipărit pe față. Totul era peste măsură de curat... 

Cât timp parcurse culoarele, auzi conversații în treacăt, vorbi 
pe ascuns cu bolnavii și putu constata că la acest al patrulea 
etaj soseau două categorii de bolnavi. Pe de o parte, membri ai 
Opus, bărbaţi și femei care, din pricina lipsei de coerenţă dintre 
idealul ce le fusese promis și realitatea pe care o trăiau, după 
câţiva ani, căzuseră în depresii profunde, în nevroze și tulburări 
psihologice. Cea de a doua categorie de pacienţi era alcătuită 
din membrii rebeli care își permiteau să aibă păreri diferite sau 
să critice Instituţia. Acești „bolnavi“, mai rău decât primii, erau 
lipsiţi de „spiritul bun“, de spiritul specific Opus-ului, care era 
aproape același lucru cu a spune că se lăsau conduși de spiritul 
rău și, ceea ce putea fi cumplit, că erau stăpâniţi de Diavol... In 
definitiv, constituiau o ameninţare pentru unitatea sacrosanctă 
a Lucrării. 

- Conducătorii Opus, îi mărturisi un bolnav dintre cei 
spitalizaţi, după ce își luase multe precauţii, împărtășesc teza 
conform căreia devierea ideologică este o boală mintală. 

- Asta pare o afirmaţie foarte dură, se miră Mazeres. 

- Observaţi, observați cu atenţie și vă veţi convinge singur, și 
adăugă o veste cutremurătoare: In Opus Dei nimeni nu-și 
permite să părăsească barca, trebuie să perseverezi până la 
moarte. Nu e altă ieșire... 

- Să perseverezi chiar riscându-și sănătatea...? 

- Superiorii spun că acela care părăsește Opus va fi nefericit 
pe lume și își condamnă sufletul la damnarea veșnică... 
Psihiatrii, în loc să ne ajute să ne redobândim sănătatea, ne 
îndoapă cu pastile și se ocupă să ne convingă de bunătatea 
Lucrării... Mulţi petrec zile întregi buimaci de somn... Alţii 
sfârșesc prin a înnebuni sau prin a încerca să se sinucidă... E 


SANGELE 240 
trist deznodământul care ne așteaptă...! 
Mărturia spontană a acelui bolnav coincidea cu cele pe care 
Mazeres le citise pe internet. După câte văzuse și auzise pe cont 
propriu, socoti că ar mai fi multe de spus. 


SANGELE 241 


35 

Gómez de San Român ocupa o rezervă spațioasă, cu vedere 
spre imensul campus al universităţii, albă și igienizată ca peste 
tot în acel al patrulea etaj. Avea, pe o latură, un pat acţionat cu 
comandă electrică și, mai încolo, două fotolii mici și un gheridon. 
Pe pereţi, lipsiţi de orice ornament, un portret în culori al 
întemeietorului Opus-ului și o cruce de lemn, severă, care 
atrăgea atenţia cu o elocvenţă cutremurătoare asupra spiritului 
ascetic pe care trebuiau să îl îmbrăţișeze fiii monseniorului. În 
primul moment, Mazeres nu îl recunoscu pe prietenul său, ori 
pentru că nu se mai văzuseră de mulţi ani, ori, ceea ce era mai 
sigur, pentru că persoana pe care o avea în faţă era foarte 
degradată fizic. 

- Cum ai reușit să mă găsești? exclamă, aproape jubilând, 
Gómez de San Român care, din primul moment, îl recunoscuse 
pe vechiul său prieten și i se aruncă de gât cu o îmbrăţișare 
lungă, din care nu era chip să se desprindă. 

- Adevărul e că nu mi-a fost ușor, răspunse Mazeres cu 
ironie. 

După  saluturi și conversaţia despre vremurile vechi, 
inspectorul trecu la interesul pentru sănătatea prietenului său, 
care era adevăratul motiv al călătoriei. 

- Mă simt bine și frații mei se ocupă de mine cu afecţiune, îi 
spuse el cu obișnuita minciună cu care se amăgesc persoanele 
de o excesivă religiozitate. La acest etaj, trăim izolaţi, departe 
de zgomotul lumii, ca într-o casă de exerciţii spirituale... Boala, 
Julián, este o favoare din partea lui Dumnezeu, chiar dacă e 
greu de acceptat... 

- Ei bine, halal favoare, din partea mea să și-o păstreze! 
încercă el să glumească. Rudele tale nu vin să te vadă? 

- Ei ar vrea, dar medicilor nu li se pare potrivit... mamei mele 
i-au refuzat o dată vizita și asta după ce că biata de ea venise 
tocmai de la Valencia... și adăugă convins: Juliân, boala mea 
cere multă odihnă și liniște... lar vizitele, vrei, nu vrei, te 
stresează... 

- Dar familia e întotdeauna de ajutor, e un sprijin... 

- Familia, familia... Opus-ul este familia mea supranaturală, 
cu legături mai puternice decât cele de sânge; eu nu mai am 
alta. 

Emfaza cu care rostise acel cuvânt îl făcu pe inspector să își 


SANGELE 242 


dea seama că fiecare din ei doi îl utilizau într-un mod foarte 
diferit. Cei care făceau parte din Opus vorbeau până la saturație 
de faptul că ei alcătuiesc o familie... În fond, se gândi Mazeres 
cu îndoială, nu recunoșteau oare că familia /or are o structură 
mafiotă în care „părintele", ca și i/ padrino sicilian, are ultimul 
cuvânt? Această neatenţie de moment nu îl împiedică să revină 
la firul conversațţiei. 

- Când am fost adus la această clinică, cea mai bună din 
Spania (fiecare zi costă o groază de bani, știi?), a fost pentru că 
era bine pentru mine, nu crezi? spunea el cu credinţa unui 
convertit la creștinism înșirând imediat după aceea o mulţime 
de cugetări care lui Mazeres i se părură nelalocul lor: Diavolul, 
Julián, ne atacă în timpul bolii, atunci când suntem mai slăbiţi 
fizic și psihic. Tactica lui constă în dezvoltarea unei psihoze care 
să ne îndepărteze de Dumnezeu... Diavolul vrea să distrugă prin 
toate mijloacele acest tezaur de merite pe care le obţinem 
atunci când purtăm o durere cu optimism supranatural... 
Trebuie să acceptăm boala și durerea ca pe un semn că 
Dumnezeu ne-a ales, că ne consideră maturi pentru Cruce... și 
își ridică ochii, dându-i aproape peste cap spre crucea de lemn 
de pe peretele din faţă. 

Inspectorul constată cu groază că prietenul său avea creierul 
spălat. Discursul bolnavului, tipic pentru Opus din toate punctele 
de vedere, îl scotea din minţi. Nu știa cum să reacționeze. Orice 
ar face, se gândi el, va fi cu desăvârșire inutil. Cu toate acestea, 
sări în sus. 

- Carmelo,  lasă-te de  pălăvrăgeală. Nici durerea nu 
sanctifică, nici Dumnezeu nu trimite bolile. E mult mai simplu: 
ele sunt aici și trebuie să lupţi împotriva lor prin toate 
mijloacele. Dacă te resemnezi spunând „facă-se voia Ta“, ai 
pierdut bătălia. 

- Nu vorbi așa, Juliân. Nu ai viziune supranaturală... 

- Viziune supranaturală...! repetă Mazeres cu dispreţ. De 
când n-am mai auzit eu vorbele astea...! Ştiai că, potrivit unui 
studiu științific realizat în Statele Unite, rugăciunile pentru 
bolnavi au efecte contraproductive? zâmbi el ironic. Cei care au 
încredere în Dumnezeu nu-și fac griji și trăiesc mai puţin... Nu 
trebuie să te lași în voia lui, ci să lupţi, să scoţi puteri din propria 
fiinţă... 

- Julián, Julián, ţi-ai pierdut credinţa. Îți lipsește viziunea 


SANGELE 243 
supranaturală asupra vieții. 

Sub această formulă magică a viziunii supranaturale, a 
faptului de a avea sau de a nu avea // buono spirito, cum se 
spunea în Vila Tevere, membrii deplini ai Opus trebuiau să se 
supună judecății îndrumătorului lor și să îi dea ascultare, chiar 
dacă observau că este în mod evident greșită. In timpul 
conversației, Gómez de San Român îi argumentă: 

- Îţi imaginezi, Julián, ce pericol ar fi pentru sănătatea 
trupului dacă fiecare membru ar acţiona pe cont propriu? 
Sfântul Josemaria ne spunea: „Dacă se dă libertate mâinii, 
creierului sau piciorului, vor merge în mod iremediabil către 
corupţie, către moarte; vor putrezi.“ 

Cât timp dură vizita, Gómez de San Român repetă frecvent 
fraze privitoare la sfânta ascultare, la iubirea față de superior și 
altele pe care Mazeres și le amintea foarte bine pentru că le 
auzise de nenumărate ori în conversațiile și în retragerile 
spirituale la care luase parte în anii petrecuţi în Opus, cuvinte pe 
care azi le găsea foarte periculoase. l|nţelese că boala 
prietenului său era proprie „nevroticilor scrupuloși“ și nu avea 
nici o legătură cu cea a „nevroticilor rebeli“. Îndoparea cu 
medicamente și cu „sfaturi bune“ la care îl supuneau medicii din 
Opus producea un efect devastator... 

- Trebuie să fim ca niște asini care muncesc la puţul cu teici, 
umili, supuși, buni de muncă, perseverenţi și recunoscători față 
de stăpân, flecărea bolnavul. Chiar dacă măgărușii nu o știu, ei 
scot apă și alții stropesc câmpurile... Ce noroc să nu fii ager la 
minte! Oamenii care gândesc își complică viața. Cel mai bine 
este să te mărginești să faci ce ţi se spune. Juliân, cel care dă 
ascultare nu greșește niciodată. 

- Asini care muncesc la roata cu teici! repetă Mazeres cu o 
mânie prost stăpânită și îi vorbi cu cea mai mare seninătate cu 
putinţă. Carmelo, te-ai întrebat vreodată pentru cine muncește 
din greu și fără odihnă bietul animal? Cine este stăpânul căruia 
trebuie să-i fie recunoscător? Ce vrei să-ți mai spun? Această 
spiritualitate cu nuanţe infantile a Opus-ului mi se pare, în cel 
mai bun caz, bolnăvicioasă și foarte periculoasă. 

- „Sclavi, daţi ascultare întru totul stăpânilor voștri“ îi replică 
celălalt. De-acum ai uitat? A propovăduit-o Sfântul Pavel. Este 
Cuvântul lui Dumnezeu. 

„De ce antidot ar fi nevoie pentru a-i lecui pe toţi cei care, ca 


SANGELE 244 


și prietenul meu, suferă de fanatism cronic?“ se întrebă 
neputincios inspectorul. G6mez de San Român era un robot 
vorbitor: vorbea, vorbea și repeta fără încetare fraze care nu îi 
aparțineau. Cu el nu se putea discuta. Pentru fiecare întrebare 
avea deja pregătit răspunsul, scos, fără îndoială, dintr-o carte de 
catehism pe care Opus o confecţionase ad-hoc. Inspectorul 
hotărî să îi ţină isonul și să nu discute; era inutil. 

Fără să aibă nici o legătură, schimbat la faţă, Gómez de San 
Român începu să îi povestească viaţa: 

- Am intrat în Lucrare de foarte tânăr. Nu împlinisem încă 
optsprezece ani. O spun și eu așa, dar îți aduci poate aminte că 
eram un băiat chipeș... Monseniorului îi plăcea să se înconjoare 
de oameni tineri și frumoși, iar dacă proveneau din familii 
aristocratice sau înstărite, cu atât mai bine... l-am fost simpatic 
și m-a chemat la Roma. M-a făcut străjerul lui. 

- Ce te-a făcut? 

- Străjerul sau păzitorul lui. Cum să-ţi explic? Un fel de paj de 
companie. 

- Paj de companie... Firește, cum monseniorul era marchiz... 
Îl ironiză Mazeres, căruia această funcţie i se părea cam ciudată. 

- Monseniorul avea doi păzitori a căror misiune era aceea de 
a veghea la binele său spiritual și material, ca un înger păzitor. 

- Adică tu erai îngerul lui păzitor... 

- În virtutea funcţiei mele, continuă el, fără să ia în seamă 
înțepăturile inspectorului, eu locuiam împreună cu monseniorul 
și îl însoțeam pretutindeni, de parcă aș fi fost umbra lui. Il 
trezeam dimineaţa, îi duceam cafeaua la pat, îi puneam și îi 
scoteam papucii, încălțămintea, îi dădeam medicamentele... 
Părintele era atât de sensibil! Ca străjer, aveam și sarcina de a-i 
da corecția frățească. 

- Ca să-i corectezi defectele? preciză inspectorul. Ai îndrăznit 
să o faci? 

- Mă rog, nu oricine i-ar fi spus ceva despre răbufnirile sale 
subite și despre tristeţile cumplite care-l apucau... Și continuă: 
Adevărul e că notam într-un carneţel toate faptele sale bune, 
frazele celebre pe care le rostea, extazele spirituale care se 
abăteau foarte des asupra lui... p 

- Monseniorul se dădea în vânt după tot acel ceremonial... Işi 
bătu joc Mazeres. Şi el îţi permitea să-i dai corecţii...? 

-Îmi lua des carneţelul și dacă nu-i plăcea ce notasem, 


SANGELE 245 


corecta. Dacă, de exemplu, eu scriam: „Părintele s-a supărat azi 
sau s-a certat cu cineva“, el mă punea să scriu: „Părintele ne-a 
învăţat azi să facem cutare sau cutare lucru“. Într-o zi, n-o să uit 
cât timp voi trăi, mi-a luat carnetul de însemnări... Eu vedeam 
că, pe măsură ce citea, se încrunta, ca până la urmă să se 
înfurie. „Acesta sunt eu?“, a strigat el scos din fire, a smuls cu 
mânie cele patru pagini pe care le citise, le-a făcut bucățele și 
mi le-a azvărlit în faţă. „Străjerul trebuie să practice corecţia 
frăţească, nu defăimarea... Ce va crede posteritatea despre 
mine dacă îţi va citi notele...?“ 

- Și tu cum ai reacţionat? 

- M-am aruncat la picioarele lui, tremurând și plângând cu 
lacrimi amare și i-am cerut iertare. El, care era un sfânt, m-a 
ridicat, m-a îmbrățișat și m-a dojenit cu afecţiune: Carmelo, 
Carmelo, facientes veritatem in caritate. Trebuie să spui 
adevărul fără să neglijezi dragostea creștinească... 

Mazeres preferă să păstreze pentru el comentariul care îi 
venea pe limbă. 

- Deja din timpul vieţii fondatorului, spuse el, îi culegeaţi 
toate vorbele, gândurile, istorioarele despre el? De la cine a 
plecat această idee atât de neobișnuită? i 

- Nu știu dacă ideea a plecat de la însuși Părintele... Alvaro 
Del Portillo mi-a spus că trebuia strâns tot materialul cu putinţă. 

- Pentru canonizare, presupun... 

- Toţi știam că Părintele este predestinat altarelor. 

- Cui ai mai povestit toate aceste bârfe? îl întrerupse 
Mazeres, pentru că presimţea că acea poveste dulceagă va fi 
interminabilă. 

Conversaţia lui Gómez de San Român era monotematică, 
asemenea unui basm memorizat care, odată început, se recită 
pe de rost până la sfârșit. Oricât de mult încercă, inspectorul nu 
reuși să îl abată nici un pic din drumul său. 

- Într-o zi de 25 martie, își continuă el relatarea, sărbătoarea 
de Bunavestire a Preasfintei Fecioare Maria, monseniorul a avut 
chef să viziteze bazilica Santa Maria Maggiore. Era cinci după- 
amiaza într-un martie rece și posomorât cum nu se mai 
pomenise un altul. Am chemat șoferul și am plecat într-acolo în 
automobilul Mercedes. Ne-a însoţit Sâenz de Olavarria, celălalt 
străjer, care, în ziua de azi, se află în fruntea prelaturii. La ora 
aceea, în piaţă nu era nici ţipenie de om. 


SANGELE 246 


- Sáenz de Olavarría a fost și el înger păzitor al 
monseniorului? îl întrerupse Mazeres și continuă: De unde atâta 
grabă? De ce nu s-a retras în capela sa particulară să se roage și 
să lase pentru altă zi mai blândă vizita la bazilică? 

- Exact la asta m-am gândit și eu, și continuă cu povestirea: 
După cum știi, monseniorul îi era foarte devotat Fecioarei, de 
fiecare dată când trecea pe dinaintea unei imagini sau a unei 
icoane a Acesteia, o saluta cu o mare plecăciune... 

- Teatru, simplu teatru! șopti inspectorul, dar prietenul său 
nu își dădu seama. 

- Cum i se mai întâmplase și în alte dăţi, în ziua aceea a 
simţit un impuls supranatural de neînvins care îl îndemna să 
viziteze bazilica... Și adăugă foarte convins: Poate că îngerul său 
păzitor îl împingea într-acolo... 

- Care dintre cei doi: tu sau Olavarria...? 

- Tu iei totul în glumă, iar ce-ţi povestesc eu sunt lucruri 
foarte serioase... 

- lartă-mă, se scuză inspectorul cu o ironie prefăcută. Şi ce s- 
a întâmplat? 

- Am intrat în bazilică. Nu știu dacă tu o cunoști. Spaţioasă, 
strălucitoare; este o minunăţie. Aurul de pe tavanul în casete, 
după cum se spune, a fost dăruit de Isabela Catolica din primul 
transport venit din America. După această paranteză, continuă: 
Noi credeam că Părintele va merge, ca în alte dăți, la capela 
Borghese, să se roage dinaintea icoanei Salus Populi Romani! pe 
care niște îngeri de bronz, zâmbitori, de o frumuseţe 
impresionantă, o susţin cu aripile lor desfășurate. Părintele, 
având gusturi atât de rafinate, era încântat de această capelă, 
era foarte atașat de ea, nu știu dacă din cauza îngerilor, pe care 
el îi adora, sau pentru că această icoană a fost pictată de 
Sfântul Luca. 

Mazeres trebui să își muște limba ca să nu îi scape vreo 
obrăznicie dintre cele care i se năzăreau. 

Dar, nu, s-a dus direct la altarul principal încununat cu un 
baldachin mare și, cu eleganța unui cardinal, a îngenuncheat în 
faţa leagănului Pruncului Isus care este venerat în criptă. Eu și 
Olavarria l-am imitat. Stând așa în reculegere, s-a întâmplat că 
din mozaicul din arcul de triumf care închide absida s-a desprins 
o pietricică... O pietricică de aur! Când spuse asta, Gómez de 


Sănătate Poporului Roman (în lat., în orig.) 


SANGELE 247 


San Român privi în sus și își dădu ochii peste cap, reproducând 
poate aceeași expresie pe care o avusese în ziua cu pricina. Nu 
l-a lovit în cap, pentru că îl avea înclinat spre umărul drept. Nici 
pietricica nu s-a făcut praf, pentru că a căzut pe covorul plușat. 
A fost o adevărată minune! Părintele m-a trimis să caut 
pietricica din mozaic; am găsit-o, i-am dat-o, a sărutat-o cu 
mare fervoare și, fără să spună nimic, a vârât-o în buzunar... 
Ecce virgo pariet filium et nomen eius Emanuel, a recitat el 
acest text din profetul Isaia precum cineva care dezvăluie un 
mister și, imediat după aceea, a repetat: Emanuel, Dumnezeu 
cu Noi, Gott Mit Uns. 

-A tradus monseniorul numele „Emanuel" în germană? 
întrebă inspectorul surprins. Pare foarte ciudat, nu crezi? 

- Extrem de ciudat, pentru că monseniorul nu vorbea 
germana și, ca să spun adevărul, eu nu l-am auzit, dar Sâenz de 
Olavarria care, cum ţi-am spus, era pe atunci celălalt străjer, 
povestind de curând acest fapt, așa l-a relatat. 

- Gott Mit Uns, repetă inspectorul, nerevenindu-și din uimire. 

- După o vreme, continuă Gómez de San Român, nu mică mi- 
a fost surprinderea când am descoperit pe masa monseniorului 
pietricica din mozaic închisă într-un minunat cub de metacrilat 
cu inscripția „Emanuel“... Până la moartea lui, acel cubuleţ s-a 
aflat întotdeauna în apartamentele sale private. Venera 
pietricica precum o relicvă de preţ. 

Cei doi prieteni erau așezați lângă micul gheridon, în faţa 
ferestrei. În momentul acela, o infirmieră intră să schimbe apa 
la florile din glastră. Să schimbe apa sau să tragă cu urechea? 
Inspectorul rămase cu această îndoială. Gómez de San Român 
urmări în liniște mișcările angajatei auxiliare până când, 
terminându-și treburile, îi salută și închise ușa. 

- După cum relatează Sâenz de Olavarria în scrisoarea sa 
confidențială, insistă bolnavul, Părintele a văzut în pietricica de 
mozaic căzută la picioarele sale dovada supranaturală că 
Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi. 

- Monseniorul vedea semne divine peste tot... mormăi 


' „lată că o fecioară va zămisli și va naște un fiu și-i va pune numele 
Emanuil." Această frază este reprodusă din Biblie, Vechiul Testament, 
Profetul Isaia 7; 14, în traducerea preoţilor profesori Vasile Radu și Gala 
Galaction, București, Fundaţia pentru Literatură și Artă „Regele CAROL al Il- 
lea“, 1938, pag. 672. 


SANGELE 248 


inspectorul cu neîncredere. În 2 octombrie 1928 a primit o 
inspiraţie din partea lui Dumnezeu care l-a iluminat cu toată 
claritatea asupra întemeierii instituției Opus... 

- Într-adevăr, se grăbi să precizeze bolnavul cu deplină 
convingere. Asta s-a întâmplat în Reședința Misionarilor Saint 
Vincent de Paul', din Madrid, în timpul exerciţiilor spirituale... și, 
fermecat, recită din memorie cuvintele din textul în care Escrivă 
de Balaguer informa despre acest fapt: „Am primit iluminarea 
asupra întregii Lucrări, în vreme ce citeam acele documente... 
Zguduit, am îngenuncheat și i-am mulţumit Domnului...“ 

Din anii petrecuţi sub influența Instituţiei, Mazeres își 
amintea, pentru că le auzise de atâtea ori, cele trei date-cheie 
ale Opus-ului, care marcau tot atâtea //uminări divine ale lui 
Escrivá de Balaguer: cea din anul 1928, întemeierea ramurii 
masculine a Opus; cea din 14 februarie 1930, întemeierea 
ramurii feminine, și cea din 14 februarie 1943, întemeierea așa- 
numitei Societas  Sacerdotalis Sanctae Crucis", ramura 
sacerdotală. Această a treia iluminare, în care Domnul 
Dumnezeul nostru i-a arătat lui Escrivá de Balaguer până și 
stema sau emblema pe care trebuiau să o folosească, a avut loc 
în vreme ce ţinea slujba în vila „fetelor“, cum le numea Părintele 
cu afecţiune, din strada Jorge Manrique din Madrid, aproape de 
Piaţa Republicii Argentina. 

Membrul deplin al Opus-ului G6mez de San Român, fără să 
mai piardă timpul să îl convingă pe celălalt de veridicitatea 
tuturor semnelor divine pe care nimeni făcând parte din Lucrare 
nu îndrăznise vreodată să le pună sub semnul îndoielii, reveni la 
povestea cu pietricica din mozaic. 

- A fost obsesia lui până la moarte. Monseniorul Sáenz de 
Olavarria care, la fel ca și mine, a fost de faţă la acea minune, a 
dat un nou impuls acestei căutări. 

Ajuns la Madrid și cu mai multă seninătate, Mazeres făcu 
bilanţul călătoriei sale la Pamplona. Vizita lui fusese oare 
binefăcătoare pentru prietenul său? Nu știu ce răspuns să își 
dea. Era un dezechilibrat? La prima vedere, așa i se păruse. Cert 
este că povestea de la Santa Maria Maggiore, pe care i-o 
relatase Gómez de San Român, se dovedise a fi fost foarte 


Organizaţie internaţională a laicilor catolici consacrată actelor de caritate, 
înfiinţată la Paris în anul 1833. 
! Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci (în Ib. lat., în orig.) 


SÂNGELE 249 
ciudată și neliniștitoare. 


SANGELE 250 


36 

După o vreme, Mazeres găsi în telefonul său mobil un apel 
pierdut, provenit de la un alt mobil al cărui număr îi era 
necunoscut. Nu îi dădu mare importanţă și fu cât pe-aci să îl 
șteargă pur și simplu; totuși, ceva în sinea lui îi spuse să nu o 
facă. Având încă telefonul în mână, începu să își pună întrebări. 

- Cel care m-a sunat a greșit numărul? Dacă n-a greșit 
numărul, de ce nu mi-a lăsat un mesaj? 

Avea două soluţii, și amândouă foarte simple: ori apăsa o 
tastă și îl ștergea fără cruţare; ori apăsa o alta și suna el. În 
primul caz, nu ar fi aflat niciodată ce s-a întâmplat. În al doilea... 
Și apăsă pe butonul de apelare. Auzi tonul de apel repetându-se 
de mai multe ori până când se auzi o voce. O recunoscu 
numaidecât. Era căsuţa vocală a mobilului lui Carmelo Gómez 
de San Român. Rămase foarte surprins. Inchise fără să îi lase 
nici un mesaj. Acum, G6mez de San Român avea să știe că îl 
sunase înapoi. Închise mobilul și începu să își facă griji. 

- Când l-am vizitat în clinica din Navarra, se supuse el unui 
autointerogatoriu, nu-mi amintesc să-i fi dat numărul meu de 
mobil. Nici nu cred să i-l fi transmis cineva de la comisariat; 
atunci, cum de a putut să dea de el? 

Dacă aceste întrebări îi stârniseră curiozitatea, cu atât mai 
mult simţea nevoia să afle ce voia Gómez de San Român. 
Atmosfera ce domnea în cel de-al patrulea etaj plutea sumbră 
prin mintea sa și ajunse să îl facă să se teamă pentru soarta 
prietenului său până într-acolo, încât lăsa deschis mobilul zi și 
noapte pentru cazul în care acesta ar fi repetat apelul. In cele 
din urmă, nu mai putu suporta și preferă să facă o nouă 
escapadă la clinică. De data aceasta, dificultăţile de acces de la 
etajul patru fură încă și mai mari decât cele dinainte. 

- Domnul Gómez de San Român? 

- Nu vă poate primi, îi răspunse tăios, fără să șovăie vreo 
clipă, o recepţioneră tânără, frumoasă, surâzătoare, apărută 
parcă dintr-unul din acele seriale de televiziune despre spitale. 
Medicii i-au prescris repaus absolut și au interzis orice fel de 
vizite... Poate mai încolo... 

Inspectorul care, nici de data aceasta, nici în cealaltă, nu se 
prezentase ca atare, nu era dispus să se întoarcă acasă fără să 
fi lămurit misteriosul apel. Reuși să treacă peste punctele de 
control și să ajungă la etajul-fantomă. Orice edificiu blindat are 


SANGELE 251 


punctul său slab și nu îi fu greu să dea de el. Nu fură un halat 
alb ca să treacă drept medic, un mijloc extrem de simplu, 
repetat de sute de ori în filme. Soluţia era mult mai ușoară: era 
de ajuns să își ridice fruntea, să își ia o figură serioasă de 
persoană importantă și să meargă cu pași hotărâți; pe 
asemenea persoane nimeni nu îndrăznește să le oprească și să 
le ceară cartea de identitate, de frică să nu facă vreo gafă... 
Găsi ușa camerei lui Gómez de San Român întredeschisă. Se 
apropie în vârful picioarelor, fără să bată, și avu o surpriză 
neplăcută: prietenul său agoniza în singurătatea cea mai 
cutremurătoare. „Unde este familia ta?“ fu primul gând care îi 
trecu prin minte. Patul era lăsat în jos, în poziţie orizontală. 
Gómez de San Român era culcat pe spate. Picioarele ca de 
ceară ieșeau de sub cearșaful foarte alb care îi acoperea trupul 
până sub bărbie. Ochii, înfundaţi în orbite, căscaţi peste măsură, 
erau aţintiţi într-un punct anume de pe tavan. Respira cu 
dificultatea tipică unor plămâni umflaţi. Mazeres se așeză la 
căpătâiul patului, îl apucă de mână și îi șopti la ureche: „Sunt 
Julián Mazeres"... | se păru că celălalt i-o strângea la rândul 
său... Trebui să facă un mare efort ca să nu izbucnească în 
plâns. Cât timp trecuse așa? Un preot într-un halat alb imaculat, 
cu o cruce roșie brodată pe buzunarul de sus, intră, se instală la 
picioarele patului și îi aruncă o privire inchizitorială intrusului. 
Deschise o carte și începu să citească niște rugăciuni în latină, 
atent tot timpul să vadă ce se petrece în jur. Deodată, buzele lui 
San Român păreau că murmură ceva. Mazeres își lipi urechea 
de gura muribundului. 

- Juliân, mi-am greșit drumul, auzi el că îi spune cu vocea 
stinsă sau asta i se păru că aude. 

- Kyrie, eleison. Christe, eleison. Kyrie, eleison'. Preotul, pe 
un ton acru, ridică glasul ca să îl acopere pe al celuilalt. 

In clipa aceea, veniră înspăimântătoarele horcăituri ale 
morții. Işi dădu ultima suflare puţin după aceea. 

- Fratele nostru s-a dus în casa Părintelui, îl asigură preotul, 
în vreme ce își împăturea minuţios stola, adresându-li-se celor 
două infirmiere care ajunseseră târziu. 


' „indură-te, Doamne. Îndură-te, Hristoase. Îndură-te, Doamne“ - invocaţie în 
limba greacă preluată în liturghia catolică și în numeroase alte liturghii 
creștin-orientale. 


SANGELE 252 


- Deo gratias!, răspunseră ele, simulând o bucurie spirituală 
pe care nu o simțeau, și ieșiră din încăpere împreună cu 
capelanul. 

Mazeres, văzând că nici preotul, nici infirmierele nu o 
făcuseră, închise ochii prietenului său și rămase privindu-i 
chipul. Cineva îl trase de mânecă. 

- În sfârșit și-a găsit pacea... li spuse necunoscutul în vreme 
ce îl invita să iasă din încăpere și îl ducea către un ungher de pe 
culoar: Sunt Gabriel Gómez de San Român, fratele mai mare al 
lui Carmelo... iar dumneavoastră trebuie să fiți inspectorul 
Mazeres... Fratele meu mi-a vorbit despre dumneavoastră. In 
ultimele zile era foarte neliniștit și a vrut să ia legătura cu 
dumneavoastră. Nu știu ce trebuia să vă spună atât de 
important... 

- Nu vom ști niciodată... Moartea ne-a luat-o înainte. 

- Moartea! exclamă fratele cu un accent amar. Moartea vine 
întotdeauna la timpul ei, altii sunt cei care dau ceasul înainte... 

- Nu înţeleg... spuse inspectorul, deși ghicise că celălalt 
tocmai îi strecurase o bănuială în legătură cu moartea fratelui 
său. 

- De ce i s-a luat mobilul? se întrebă pe sine însuși Gabriel 
Gómez de San Român, bănuitor, și se întoarse spre inspector de 
parcă acesta ar fi avut răspunsul. Era dăunător pentru sănătatea 
lui? Așa au spus... 

Doi brancardieri veniră în mare grabă pe culoar, cu o targă 
goală. Intrară cu ea în cameră și, imediat, ieșiră cu trupul 
mortului acoperit cu un cearșaf. Se opriră o clipă. 

- Peste o jumătate de oră, în capela de la acest etaj, 
părintele va oficia o slujbă pentru sufletul fratelui nostru 
defunct, spuse unul dintre ei. 

Gabriel Gómez de San Român și inspectorul porniră spre 
capelă. 

_ - Toţi sunt foarte grăbiţi... De parcă fratele meu i-ar deranja... 
li spuse pe același ton sibilin. 

- Dar ce s-a întâmplat? La vizita mea, cu ceva vreme în urmă, 
l-am găsit însufleţit, cu chef de conversaţie, plin de viaţă... 

Cei doi, știind bine că le prisosea timpul, mergeau încet pe 
culoarul larg spre capelă, a cărei ușă o vedeau de acolo. 

- Totul este foarte straniu, nu vi se pare? spuse Gabriel 


' „Mulțumescu-ţi ţie, Doamne.“ (în lat., în orig.) 


SANGELE 253 


Gómez de San Român. Noi am fi vrut să-l scoatem din această 
clinică. Lumea nu vorbește foarte bine despre ea. Circulă niște 
zvonuri sinistre... Noi, familia, credeam că atmosfera care se 
respiră aici nu-i era favorabilă... In Opus Dei, trebuie să spunem 
tot adevărul, nu se respiră bine nicăieri... Dar Carmelo se 
opunea; pentru el, adevărata lui familie a fost întotdeauna 
Opus... l-au spălat creierul... Doar într-o împrejurare, acum 
câteva zile, mi-a mărturisit: „Am poftă să trăiesc, pur și simplu 
să-mi trăiesc viaţa fără atâtea reguli absurde. Simt asfixie, 
claustrofobie, lehamite... Nu vreau să-mi mai fie frică...“ Nu știu 
dacă mi-a spus-o într-un acces de sinceritate sau i-a scăpat, 
pentru că în momentul acela nu era sub efectul sedativelor. 

- Cum s-a putut întâmpla? Carmelo era inteligent, o 
personalitate puternică; nu era ușor de îmblânzit... 

- Da, însă manipularea celorlalți a fost mai puternică... 
Picătura de apă care sfârșește prin a săpa în piatra cea mai 
rezistentă... Se pare că la ei totul e foarte bine studiat... li storc 
pe membrii deplini ca pe o lămâie, le scot sucul și, când nu le 
mai sunt de folos, îi trec pe linie moartă... Oamenii ăștia din 
Opus n-au suflet, nu se gândesc decât la bani... Pe fratele meu l- 
au obligat să-și facă testamentul în favoarea Lucrării chiar în 
ziua când a intrat... Dumnezeu știe la ce argumente și la ce 
presiuni a fost supus! 

- Asta este inuman, spuse Mazeres, crezând că se referea la 
intrarea în spital. 

- Nu, nu. Din prima zi când a intrat în Lucrare. 

Ajunseseră la capelă. Inspectorul traduse pentru sine 
inscripţia în latină care era gravată cu litere gotice pe ușa de 
lemn: Magister est hic et vocat te, „Învățătorul este aici și te 
cheamă“. Gabriel apăsă pe clanţă și se arătă în cadrul ușii. 
Lumânările de pe altar nu fuseseră aprinse și nici nu se vedea 
vreo mișcare. Doar o femeie tânără îmbrăcată în alb, poate o 
membră-infirmieră, era îngenuncheată în fața candelei de la 
chivotul de pe altar. Închise ușa cu aceeași grijă și îi arătă 
inspectorului un colţ unde puteau aștepta. 

-În Opus, continuă Gabriel Gómez de San Român 
conversaţia întreruptă, nu există nici afecţiune, nici căldură 
sufletească; oamenii în vârstă nu sunt bine îngrijiţi. Este cumplit. 
În ziua de azi, Opus este un spital psihiatric. Mai mult de o 
treime dintre membrii săi se află în aceeași situaţie ca și fratele 


SANGELE 254 


meu. Cum văzu figura neîncrezătoare a inspectorului, adăugă cu 
mai multă emfază: Vă îndoiţi? Aici, chiar la acest etaj, aveţi un 
exemplu; dar peste tot și în orice ţară veţi putea găsi centre ca 
acesta. La fel de adevărat este și faptul că, începând cu anii '80, 
fuga membrilor care consideră că nu e posibil să trăiască în 
Opus este inevitabilă... Când fratele meu și-a dat seama, era 
deja prea târziu... 

- Atunci, cei care au rămas în continuare... inspectorul voi să 
sublinieze incongruenţa raționamentului. A 

- După părerea mea, au rămas ariviștii și cinicii. In acest al 
doilea grup abundă îndrumătorii și preoţii. Poate că în particular 
critică politicile din Opus, dar nu fac absolut nimic ca să îndrepte 
lucrurile... Mulţi dintre aceștia vor sfârși la fel de bolnavi... E 
greu să trăiești într-o continuă contradicţie între ceea ce se 
predică și ceea ce se trăiește... 

Inspectorul își tinu tot timpul braţele încrucișate, deși 
tendinţa lui era să își vâre mâinile în buzunarele de la pantaloni. 

- O fi existând vreun sfânt în Lucrare! Și spunând acestea, își 
deschise braţele, imitând gestul ce însoțește expresia dominus 
vobiscum din timpul liturghiei. Măcar pentru meritul de a 
suporta ororile pe care le povestiţi... 

- Da, membrele auxiliare sunt niște sfinte... Asta mi-a spus 
odată fratele meu. 

Inspectorul se uită la ceasul de la mână fără să se ferească, 
nu atât să vadă cât e ceasul, cât să arate faptul că vorbiseră 
destul pe această temă. 

- Care a fost cauza morţii fratelui dumneavoastră? reveni la 
chestiunea care îl preocupa. 

- N-aș ști să vă spun. Nici chiar medicii care s-au ocupat de el 
nu s-au pus de acord... Stop cardio-respirator, presupun. 

- A lăsat vreo notă...? spuse Mazeres, gândindu-se că poate 
scrisese ceva pentru el. 

- Nu am de unde să știu. l-a dispărut până și agenda. Făcu o 
pauză. Noi aproape că nu mai ţineam legătura cu el. Pe măsură 
ce treceau anii, fratele meu s-a distanțat tot mai mult. Rareori 
ne trimitea vreo scrisoare, nici când a murit tatăl nostru n-a 
venit la înmormântare. O indiferenţă totală. lar cei de aici nu ne 
lăsau să-l vizităm... Pentru nimic în lume n-aș fi vrut ca Opus să 
se apropie de vreunul dintre copiii mei și să se trezească într-o 


' Dumnezeu cu voi (în lat., în orig.) 


SANGELE 255 


zi într-o situaţie ca asta... Își mușcă limba, dar păstra în sinea lui 
o asemenea pică împotriva celui care fondase Opus Dei, încât 
nu se putu abţine și își dădu drumul la gură: Părintele Escrivá, 
pentru cine se mai îndoiește, a fost un bădăran vanitos. Eu l-am 
văzut doar o singură dată și a fost suficient. Fratele meu a ţinut 
să mă ducă la una dintre acele reuniuni pe care i le organizau ca 
să-i gâdile vanitatea. Mi s-a părut un om de nimic. Afectat, cu 
maniere sclifosite și schimonoseli histrionice care, nu știu de ce, 
fermecau auditoriul... Răspândea, ca pe niște confetti la un 
botez, lozinci și fraze-șablon pe care cei prezenţi, asemenea 
unor fani isterici, le aplaudau de mama focului. Gândirea lui era 
sub orice critică, poate din lipsă de substanţă... O gândire 
dăunătoare care a molipsit mii de persoane, peste 80 000 de 
adepţi pe care se spune că îi are Opus. Acum se străduiesc să 
ni-l prezinte ca pe un învăţat al Bisericii. Ce rușine! 

Inspectorul, ca să întrerupă o conversaţie care devenise 
supărătoare, vâri capul pe ușă în capelă și îi făcu celuilalt un 
semn. Intrară și luară loc pe ultima bancă. La slujba aceea de 
corpore insepulto' veni puţină lume. Cel care oficie fu preotul 
care îi dăduse ultima împărtășanie. 

- A fost confesorul lui, îi șopti fratele defunctului. Contrar 
așteptărilor, și-a anulat conștiința până într-acolo, încât i-a 
distrus viața. 

Fu o slujbă rece într-o capelă aseptică. În predică, fără să 
facă nici o referire la răposat, preotul oficiant se mărgini să 
vorbească despre Sfântul Josemaria care îl primise pasămite în 
ceruri. Vorbe sclifosite, fără nerv, scoase parcă dintr-un ghid, 
asemenea sălii de rugăciune din spital. Odată încheiată 
ceremonia, în vreme ce așteptau să iasă din sacristie, Gabriel 
Gómez de San Român se crezu obligat să lămurească ceva în 
legătură cu părintele capelan. 

- Acest preot a abuzat de buna-credinţă a fratelui meu. 

- Nu înţeleg... 

__—1In Opus nu se respectă intimitatea persoanelor. 
Indrumătorii spirituali și preoţii, spre binele Lucrării, sunt în 
stare să trădeze chiar și secretul spovedaniei... 

- Secretul tainei spovedaniei? Asta e o acuzaţie foarte gravă, 
se prefăcu el scandalizat, deși imputări precum aceea nu erau 
noi pentru el. 


Trup neîngropat (în lat., în orig.) 


SANGELE 256 


Preotul, fără să fi terminat să-și scoată veșmintele liturgice, 
ieși în vestibul, se apropie de fratele defunctului și îi înmână o 
cutiuță. 

- Este inelul credinţei. Fratele dumneavoastră a fost 
întotdeauna credincios promisiunilor sale: Unitate, spirit bun și 
dragoste faţă de Părinte. Cred că familiei dumneavoastră îi va 
face plăcere să-l păstreze. 

Gabriel Gómez de San Român se prefăcu foarte emoţionat ca 
să nu se vadă obligat să îi adreseze vreun cuvânt. 


SANGELE 257 


37 

Primul lucru pe care îl făcea Mazeres în fiecare zi, după duș și 
bărbierit, era să se așeze un moment în faţa calculatorului, 
unde, în vreme ce își bea prima cafea, își citea poșta 
electronică. Nu că i-ar fi scris multă lume, dar avea întotdeauna 
speranța că cineva ar vrea să îi dea o veste bună și să Îi 
înveselească ziua. Ca în fiecare dimineaţă, îl așteptau o mulţime 
de neplăcute mesaje spam, pe care, fără să se ostenească să le 
deschidă, le azvârli nemilos la coș. Marc și Jorge îl avertizaseră 
că, pe această cale, intrau viruși și îl sfătuiseră să șteargă e- 
mailurile de la expeditori necunoscuţi. Așa că Mazeres avea 
mare grijă atunci când apăsa pe mouse, ca nu cumva, fără să 
vrea, să deschidă vreun e-mail de la persoane indezirabile. 

În dimineaţa aceea șovăi dacă să arunce sau nu la coş un 
mesaj ciudat. Niciodată nu mai primise ceva asemănător. Venea 
cu expeditor anonim și subiect enigmatic: „The Last E-mail“. 
Mazeres auzise ceva în legătură cu acest gen de corespondenţă, 
unul dintre acele lucruri ciudate pe care le născocesc oamenii. 
Exista o companie care, pentru un preţ modic, îţi primea ultima 
scrisoare de adio și își lua responsabilitatea de a o trimite, post- 
mortem, rudelor și prietenilor pe care îi alegeai în acest scop. 
Dacă aveai umor, puteai chiar să îi joci cuiva o farsă postumă. 

- Cărei rude sau cărui prieten de-al meu i-o fi venit ideea să 
folosească acest serviciu macabru...? Avea mâna pe mouse, 
gata să arunce mesajul acela în limbul virtual al informaticii, 
când se dojeni pe sine însuși: Dacă o fac, nu voi ști niciodată 
cine a fost mortul și ce a vrut să-mi spună... 

Curiozitatea lui creștea pe măsură ce trecea timpul, dar 
teama reverenţioasă sau poate bolnăvicioasă fu mai puternică 
decât virusul care ar fi putut veni odată cu mesajul. li deschise 
în cele din urmă. Surpriză, descumpănire, confuzie... Nu-și 
dădea seama care dintre aceste sentimente predomina în 
sufletul său când descoperi că e-mailul îi fusese trimis de 
Carmelo G6mez de San Român. 


Prietene Mazeres, am vrut să iau legătura cu tine, 
dar nu mi-a fost cu putinţă. Am multe secrete să-ţi 
încredinţez, dar nu mai dispun de timp. Știu că orele 
mele sunt numărate. Îţi scriu în grabă, păcălind stricta 
supraveghere la care sunt supus zi și noapte. Poate că ţi 


SANGELE 258 


se va părea ciudată această scrisoare postumă. Cineva 
te va lămuri într-o zi. 

Îţi amintești că ţi-am vorbit, când ai venit la 
Pamplona, de vizita pe care Escrivă de Balaguer a făcut- 
o la bazilica Santa Maria, de pietricica desprinsă din 
mozaicul Adorația Magilor de pe arcul de triumf și 
despre enigmatica frază Gott Mit Uns? Ei bine, John 
Sutherland, arhiepiscop irlandez, coreligionar de-al meu, 
găsit mort în bordelul de la Madrid, a descoperit cu 
vreme în urmă în Tabula Secreta Secretorum! a 
Vaticanului niște documente germane cu același nume, 
care l-au pus pe urmele unei relicve a lui Isus, pe care 
arheologii lui Himmler o găsiseră la Sofia. După câte am 
înțeles, este foarte probabil ca relicva să conţină 
adevăratul sânge al lui Hristos. Prelatura umblă 
înnebunită după această prețioasă relicvă, dar nu știu 
care sunt scopurile pe care le urmărește. Sâenz de 
Olavarría (celălalt înger păzitor, îţi amintești?) i-a 
încredinţat chiar lui Sutherland misiunea de a urmări 
pista până când va pune mâna pe ea. Nu pot irosi 
timpul descriindu-ţi ce soi de om era acel arhiepiscop. 
Iti voi spune doar că era un fanatic al Opus-ului, fără 
scrupule, capabil să ucidă dacă ar fi fost nevoie. 

Dacă vei primi această corespondenţă, va fi semn că 
am plecat pentru totdeauna. Umblă cu grijă, de-acum 
știi ce le poate pielea! 

Pax in aeternum!" 


Mazeres își amintea - cum să nu? - de faimoasa pietricică de 
mozaic de la bazilica Santa Maria Maggiore care căzuse de pe 
zidurile arcului de triumf, dar nu își amintea că Gómez i-ar fi 
spus că s-a desprins anume din mozaicul Adoraţia Regilor Magi. 
Nu dădu mare importanţă acestui amănunt, printă e-mailul și îl 
luă cu el la comisariat. Când își încheie ziua de lucru, fără să mai 
treacă pe acasă, se duse direct la Mănăstirea Întrupării. Îl găsi 
pe părintele Mendez așezat pe prima bancă din biserică, pustie 
și liniștită la acea oră a înserării, cu braţele încrucișate și privind 
concentrat spre chivotul de pe altar. Capelanul nu se miră să îl 


"Arhiva ultrasecretă (în lat., în orig.) 
! Pace veşnică! (în lat., în orig.) 


SANGELE 259 


vadă. Se obișnuise cu vizitele neanunţate ale inspectorului. 

- Ce se mai întâmplă acum? întrebă el, știind că motivul va 
avea legătură cu cazul Sfântului Pantelimon. Să mergem! 

Fără să mai aștepte răspuns, își luă cartea de rugăciuni care 
zăcea pe bancă, se ridică și se îndreptă spre ușa din transept, 
care lega biserica de dependinţele capelanilor. Ajunși în 
apartamentul lui, îi repetă aceeași întrebare. 

- Tocmai am primit asta, îi răspunse inspectorul și îi înmână 
e-mailul. 

Părintele Mendez își puse ochelarii cu jumătăţi de lentilă și 
începu să citească. Nu era o persoană care să-și exteriorizeze cu 
ușurință sentimentele, dar chipul lui și ușoara arcuire a 
sprâncenelor denotau faptul că lectura lui îl stupefiase. Fără să 
facă vreun comentariu, o reciti. 

- Monseniorul Bergonzi ne-a vorbit deja de documentul Gott 
Mit Uns. iți amintești? spuse el și închise ochii pe jumătate ca să 
se concentreze mai bine. Cu toate acestea, din e-mailul lui 
Gómez de San Român nu se deduce că arhiepiscopul ar fi avut 
cunoștință de celălalt document de care ne-a vorbit Bergonzi. 
Mă refer la scrisoarea lui Pius al XII-lea care autoriza mutarea 
relicvei la Mănăstirea Întrupării. 

- Nu știu dacă a avut sau nu cunoștință de scrisoarea aceea, 
dar cert este că arhiepiscopul Sutherland a găsit relicva și că 
acum se află cu toată siguranţa în mâinile celor din Opus... 

- Nu te pripești să tragi concluzii? Mi se pare că ești cam 
fantezist, îi răspunse capelanul și îi făcu niște precizări. În primul 
rând, din acest text nu se deduce faptul că arhiepiscopul 
Sutherland ar fi găsit relicva, nici măcar nu avem indicii că 
relicva ar fi ajuns în mâinile lui. După moartea sa, s-au întâmplat 
atâtea lucruri... Şi, chiar presupunând că așa ar fi, habar n-avem 
pentru ce o vor cei din Opus... 

- Ca să-l cloneze pe Hristos! afirmă celălalt fără șovăire. Dacă 
nu, pentru ce altceva? 

Părintele capelan, mai ponderat în aprecieri, încercă să îl facă 
pe inspector să se potolească și să nu se lase mânat de 
impulsuri. 

- Tu însuţi ne-ai spus-o de curând, îi argumentă el, Vaticanul 
era cel care căuta relicva ca să o distrugă. Acum, reiese că Opus 
ul are nevoie de ea ca să-l cloneze pe Hristos... Ce te-a făcut să- 
ţi schimbi părerea? 


SANGELE 260 


Capelanul era așezat în spatele mesei sale de scris și își 
rezema spinarea de spătarul înalt al jilțului. Această postură și 
privirea fixă cu care îl cerceta pe inspector conturau mai 
degrabă imaginea unui judecător imparţial decât a unui prieten 
îngăduitor. Mazeres, în schimb, cufundat în fotoliu și cu braţele 
pe aceeași masă, părea că se prinde de ea ca să nu se scufunde 
și mai mult. 

- Acum văd clar, răspunse el, ca și cum i-ar fi venit deodată o 
idee. Ne-am înșelat cu toţii și poate că Mufio-Fierro a fost primul. 
Făcu o pauză și, din poziţia sa incomodă, îl privi pe capelan, 
care, la rândul său, îi susținu privirea pe deasupra jumătăţilor de 
lentilă. Mufo-Fierro a crezut că Vaticanul era în spatele istoriei 
Sfântului Pantelimon și de aceea arăta spre papa din cărţile de 
tarot... Arhiepiscopul Sutherland, deși era un înalt funcţionar al 
Curiei, nu lucra pentru Vatican, ci pentru Opus, instituţie căreia 
îi aparţinea ca membru de vază... Și aici a fost greșeala. Văzând 
că părintele Mendez avea o expresie sceptică, îl lămuri: Nu 
faceţi mutra asta. Vaticanul, și dumneavoastră o știți prea bine, 
nu este o organizaţie monolitică ai cărei cardinali, membri ai 
Curiei, să gândească la fel și să tragă în aceeași direcţie. Poate 
că asta e imaginea pe care încearcă să și-o creeze pentru 
exterior, dar în spatele ușilor trebuie să existe o luptă de 
interese și a clanurilor mai feroce decât ne putem imagina. 
Puterea (cu atât mai mult când e vorba de o putere teocratică, 
absolută prin excelenţă)... spuse el rezumând: nu Vaticanul era 
cel interesat de relicvă, ci unul dintre clanurile care îl alcătuiesc, 
adică Opus-ul, și, după cum bănuiesc, în planurile acestuia nu 
intra distrugerea ei, ci utilizarea ei pentru clonarea lui Hristos. 

- Ajunge cu fanteziile, Julián! Baţi câmpii... Îl întrerupse el. 
Lasă-te de demagogii și spune-mi unde vrei să ajungi. 

- Aici vreau să ajung, și începu să îi expună noul său punct de 
vedere. De când am primit acest e-mail de adio din partea lui 
Gómez de San Român, n-am făcut altceva decât să-mi bat capul 
întruna. Prietenul meu avea un anumit secret legat de relicvă, 
pe care dorea să mi-l dezvăluie, sunt aproape sigur; și cineva l-a 
împiedicat. 

- Insinuezi că a fost lichidat? 

- Să spunem că moartea lui a fost oportună, sublinie el 
maliţios. Gómez de San Român mărturisește în scurta sa misivă 
că cei din Opus umblă înnebuniţi după relicva aceea... lar eu mă 


SANGELE 261 


întreb: de ce vor încă o relicvă a lui Isus, când există atâtea în 
lume, iar ei înșiși au o frumoasă colecţie? Pentru un motiv foarte 
simplu. Pentru că, potrivit documentelor și informaţiilor de care 
dispun, ei cred că doar acea relicvă a lui Himmler ar putea 
conţine adevăratul sânge al lui Hristos... 

- Şi vor acea relicvă ca să îl cloneze, nu despre asta e vorba? 

- Dumneavoastră aţi spus-o. 

- Nu înţeleg cum un inspector atât de perspicace și de 
inteligent ca tine își pierde timpul încropind o asemenea teorie. 
E prea de tot să compari Opus, oricât de nesuferit ţi-ar fi, cu una 
dintr-acele secte interesate de clonare...! 


SANGELE 262 


38 

Mazeres era un inspector inteligent, perspicace și cu fler, așa 
cum recunoștea și personalul comisariatului, iar presimţirile lui, 
nu întotdeauna bine primite, sfârșeau prin a se confirma. Ceea 
ce inspectorul nu putea bănui în zilele acelea era faptul că furtul 
relicvei Sfântului Pantelimon fusese pus la cale cu ani în urmă și 
într-un loc foarte departe de Madrid. Sáenz de Olavarría, 
actualul șef al Prelaturii Opus și în vremuri îndepărtate străjer al 
fondatorului acestuia, nu-și putuse nici el imagina că acel 
Emanuel, cuvântul mieros pe care îl auzise din gura 
monseniorului în bazilica Santa Maria Maggiore avea să stea la 
originea unui plan strategic de mare anvergură. Cum se 
întâmplă de atâtea ori în viaţă, totul fusese rodul unui concurs 
de împrejurări. Pe de o parte, erau experimentele cu celule- 
mamă, care, de la clonarea oii Dolly în 1997, dăduseră naștere 
unei curse inevitabile în biogenetică. In laboratoarele cele mai 
avansate din întreaga lume, la lumina zilei sau în secret, nu 
numai că se continua clonarea animalelor, ci începuse deja 
clonarea embrionilor umani, așa cum făcea profesorul Hwang 
Woo-suk, savant coreean, primul care aplicase acest procedeu 
în scopuri terapeutice. Pe această linie a clonării, apăruse la 
orizont Clonaid, condusă de raeliana Brigitte Boisselier, și alte 
laboratoare științifice care mergeau mai departe și încercau 
clonarea umană în scopuri de reproducere. Cercetările 
coreeanului Hwang s-au dovedit a fi o fraudă, iar cele ale 
Clonaid, o scorneală. În ciuda acestei severe lovituri date 
biogeneticii, mulţi savanţi dădeau asigurări că tehnicile de 
clonare erau foarte perfecționate și că, în orice moment, se 
puteau experimenta cu succes pe ființe omenești. Pe de altă 
parte, la Universitatea din Navarra, Opus Dei crease CIMA, un 
sector de Terapie Celulară în Hematologie. In această atmosferă 
propice clonării au apărut adresele web clonejesus.com, The 
Second Corning Project și alte site-uri asemănătoare, în spatele 
cărora se ascundeau secte care strângeau fonduri pentru 
cumpărarea de material genetic de la Isus și realizarea clonării 
sale. 

Acest fenomen fantezist îl uluise pe Sâenz de Olavarria, 
persoană neîncrezătoare în propria judecată și foarte înclinată 
spre tot felul de credinţe și de miracole (poate pentru că a trăit 
de la cea mai fragedă vârstă atât de aproape de monseniorul 


SANGELE 263 


Escrivâ). Avansat la rangul de șef suprem al Opus, a continuat 
cu această obsesie, bătându-și capul fără odihnă. E adevărat că, 
în public, împărtășea doctrina oficială a Vaticanului și condamna 
ca nimeni altul clonarea umană, fără să facă distincţie între 
clonările terapeutice și clonările de reproducere. Cu toate 
acestea, planul Dumnezeu cu Noi (viziune profetică a expresiei 
„Emanuel“ pe care o rostise Părintele) fiind vorba de un 
imperativ divin, rămânea justificat per se și în afara învăţăturii 
Bisericii și a oricărei legi morale. Clonarea lui Isus (singurul 
mijloc de a duce la bun sfârșit viziunea supranaturală a 
monseniorului) era, pentru Sáenz de Olavarría, un bine moral 
superior, în faţa căruia toate celelalte rămâneau subordonate. 
Acest Dumnezeu cu Noi, se frământa prelatul, nu putea rămâne 
un diafan simbol mistic, ci trebuia să se concretizeze într-o 
realitate fizică, palpabilă, vizibilă. Ar fi a doua întrupare a Fiului 
lui Dumnezeu, pe care cei din Opus l-ar primi în Lucrarea lor și 
ar colabora la misiunea acestuia de a salva lumea din ghearele 
diabolice ale laicismului. Dar această clonare era o sarcină 
formidabilă și foarte complicată pe care el, de unul singur, nu o 
putea duce până la capăt. Trebuia să ceară ajutor. 

Unul dintre prietenii săi apropiaţi căruia îi împărtășise 
frământările sale și îi ceruse colaborarea a fost arhiepiscopul 
irlandez John Sutherland, pe vremea aceea înalt funcţionar al 
dicasteriului pentru Doctrina Credinței, eufemism pentru Sfântul 
Oficiu de tristă amintire sau Tribunalul Inchiziției. 

Cardinalul-prefect al acelui dicasteriu îl numise în comisia 
care, în vederea canonizării lui Pius al XII-lea, studia arhivele 
secrete ale acestuia și încerca să demonteze cu documente 
irefutabile legenda neagră care îl acuza că ar fi fost pronazist. 
Munca nu se dovedi prea eficientă, așa că, potrivit reclamaţiilor 
formulate de către evrei, comisia aceea ascunsese opiniei 
publice multe documente din arhivele papale. Între hârtiile 
sustrase se găsea și /e dossier Gott Mit Uns de al cărui conţinut, 
imediat ce căzuse în mâinile sale, arhiepiscopul Sutherland ar fi 
vrut să îl informeze în particular pe prelatul din Opus. În după- 
amiaza aceleiași zile, fără să mai piardă timp, se deplasase la 
Procura Generalizia!. 

Vila Tevere, cum era cunoscut cartierul general al Opus Dei, 
era situată în Viale Bruno Buozzi, în selectul cartier Panoli din 


' Administraţia Superioară (în Ib. it., în orig.) 


SANGELE 264 
Roma. Era vorba de o incintă înconjurată de ziduri, care 
cuprindea opt edificii somptuoase, încărcate de lux și de 
marmură, dintre care cel mai important era Villa Vecchia. 
Inainte să fie cumpărată de cei din Opus, era deja o reședință 
foarte elegantă; apoi a devenit fastuoasă, graţie sumelor 
generoase, în valută, sosite din Spania prin curieri ilegali, care 
ocoleau în fiecare săptămână graniţele, cu „centurile de 
penitenţă doldora de dolari“ lipite de trup. Edificiul, cu 
impresionantul său torreone, era lipit de un alt edificiu a cărui 
intrare dădea spre Vila Sacchetti. Cele opt palate formau un 
complex atât de imens, încât monseniorul Escrivá obișnuia să 
facă următoarea observaţie: „Vă asigur că pot să iau un cardinal 
de la intrarea principală, să îl duc în ritm rapid prin toate 
clădirile, să ne oprim o jumătate de oră ca să mâncăm într-una 
dintre cele douăsprezece sufragerii existente, să continuăm 
vizita și să îl las să iasă prin poarta din spate la ora cinci, fără să 
fi văzut nici măcar jumătate din casă“. Procura Generalizia era 
așadar o imensă fortăreață, dar nu numai pentru a se apăra de 
dușmanii din afară, ci și de posibilii trădători dinăuntru. Poarta 
principală a casei era blindată și nu avea broască pe dinafară. 
Nimeni, absolut nimeni, nu o putea deschide singur, ca să iasă 
sau ca să intre. In această citadelă inexpugnabilă exista o reţea 
secretă de microfoane și de camere de luat vederi instalate în 
toate ungherele: în birourile de consultanţă, în soggiorni sau 
camerele de zi, în sălile de rugăciune, în Galleria della Madonna, 
în camerele de călcat, până și în cămăruţele servitoarelor... Toţi 
membrii din Opus care erau găzduiţi acolo puteau dormi liniștiți, 
căci un ochi tot timpul vigilent avea grijă de ei zi și noapte. 
Arhiepiscopul Sutherland trecu pragul și se opri o clipă să 
privească urmele de picioare pe care, cu zeci de ani în urmă, 
monseniorul și nedespărțitul său prieten Álvaro Del Portillo le 
lăsaseră întipărite în marele patio de la intrare. „Ei ne arată 
Calea“, se spunea pe lespedea comemorativă. In vreme ce 
arhiepiscopul aștepta ca monseniorul Sâenz de Olavarria să îl 
primească, se plimbă prin grădini și prin nenumăratele încăperi, 
admirând tablourile care atârnau pe pereţi și obiectele de preţ 
păstrate în vitrine. Cei care l-au cunoscut pe monseniorul 
Escrivâ povestesc că se plictisea des și că Alvaro Del Portillo, ca 
să îl distreze, îl scotea să cumpere obiecte de anticariat pentru 


'Turn înalt (în Ib. it., în orig.) 


SANGELE 265 


palatele sale. Unul dintre mofturile rezultate din acele plimbări 
prin Roma fusese marea supieră de argint din școala lui 
Benvenuto Cellini, pe care o achiziţionase pentru ca, atunci când 
aveau să vină cardinalii să ia masa la reședința lui, să rămână 
cu gurile căscate. În faţa vitrinei cu supiera se afla cea a 
măgărușilor, porţelanuri în mii de forme și culori, pe care fiii și 
fiicele sale, cunoscând aprecierea pe care Părintele o avea 
pentru acest animal (după unii, cel mai puţin inteligent dintre 
cele create, dar cel mai rezistent și mai răbdător), i le-au trimis 
din toate colţurile planetei... Sutherland dădu o raită prin 
bibliotecă, a cărei valoare, după cum spunea Părintele, nu 
consta în cărțile de pe rafturi, ci în podeaua de onix; prin sala 
potirelor, unde era expusă o mare colecţie de o valoare 
incalculabilă; prin capela relicvelor, care, printre altele 
remarcabile, păstra în relicvarii de preţ fire de păr, unghii, dinţi 
și alte obiecte personale ale Fondatorului. Era oare fetișism? 
Sutherland, ca oricare membru din Opus, privea cu evlavie 
piesele, fără să-și pună această întrebare. Arhiepiscopul intră 
apoi în sala de rugăciune a Consiliului General, numită a 
Rusaliilor, unde chivotul de argint, emailurile și pietrele 
preţioase aminteau de micul templu renascentist al lui 
Bramante; îngenunche câteva clipe și repetă ca pe o rugăciune 
Consumati in unum, care era gravat chiar pe frontonul 
chivotului, unitatea perfectă și fără fisuri între minte și inimă, pe 
care Părintele nu încetase nici o clipă să o propovăduiască... Mai 
încolo, Sutherland se opri (vizită obligatorie pentru orice bun 
membru) în capela pe care Escrivá de Balaguer a comandat-o 
pentru uzul său personal. Era de o bogăţie atât de pestriță, 
încât, pentru unii dintre fiii săi, părea stridentă și lipsită de sens, 
tipică pentru un om de la ţară „proaspăt îmbogăţit“. Pereţi 
acoperiţi cu plăci de onix și de scuturi heraldice, coloane de 
marmură africană, pardoseală cosmatescă, prezentând un 
mozaic din pietre semiprețioase, uși de bronz cu emailuri și, 
agăţată de baldachinul de porfir, faimosul porumbel euharistie 
din aur și platină, îmbogăţit cu trei mii de diamante și 
nenumărate smaralde, safire și rubine... Treizeci de îngeri din 
marmură de Carrara pluteau în zbor prin încăperea aceea... 
Monseniorul Sutherland îngenunche din nou, de această dată 
lângă jilțul pe care îl ocupase în viaţă Escrivá de Balaguer și de 
unde conversa cu Dumnezeu cu mare familiaritate. „Doamne, 


SANGELE 266 


Jose Maria a făcut mult pentru Biserică; și va face încă și mai 
mult.“ Arhiepiscopul simţi un fior când mângâie cu degetele sale 
lemnul de mahon și îi fu greu să părăsească sala de rugăciune. 
Se simţea atât de bine acolo, se afla atât de aproape de 
Dumnezeu... 

Un tânăr membru, înalt, blond, impecabil, îl întrerupse ca să 
îl anunţe că Părintele îl așteaptă, și îl conduse în biroul acestuia, 
somptuos ca și restul casei. 

Monseniorul Sáenz de Olavarría, Părintele dintr-a treia 
generaţie, era un bărbat trecut de șaizeci de ani, pe care 
funcţionarii de la Vatican îl calificaseră drept coleric și 
insuportabil. Alte surse nu se arătau mai blânde: un individ 
cenușiu, imatur și dezamăgitor, aliat cu g/i intransigenti, clanul 
care, de decenii, deținea supremaţia la Vatican. Pentru unii, din 
cercul său de apropiaţi, poate pentru că îl cunoșteau mai bine 
sau îl urau mai mult, nu era nici mai mult nici mai puţin decât un 
scary white mani. 

Olavarria îl aștepta pe arhiepiscop în biroul său, nerăbdător 
să îl audă, dar trebui să își înfrâneze curiozitatea și să îi 
prelungească acestuia așteptarea. Punctualitatea era apanajul 
subordonaților, și să te lași așteptat era sfânta curtoazie care îi 
înălța și mai mult pe cei puternici. Invăţase aceste formalităţi de 
la Escrivá însuși, de ale cărui poale se ţinuse din tinereţe. 
Sutherland trebui să mai facă încă o jumătate de oră de 
anticameră, de care profită cu plăcere, ca că spună unul dintre 
cele trei rozarii pe care le închina în fiecare zi Fecioarei. 

- Să poftească, porunci Părintele în cele din urmă. 

Prelatul era așezat în spatele unei mese mari din nuc, pe a 
cărei suprafaţă imaculată se vedea un crucifix de fildeș și un 
cub de metacrilat care s-ar fi putut considera un prespapier 
dacă ar fi fost vreo hârtie pe masă, dar nu, era cubul 
transparent în interiorul căruia marchizul de Peralta comandase 
să fie așezată pietricica din mozaicul de la Santa Maria 
Maggiore. Până la moartea acestuia, acea pietricică de aur se 
aflase întotdeauna în apartamentele sale private, iar cei aleși o 
veneraseră ca pe o relicvă de preţ. Sáenz de Olavarría nu se 
ridică atunci când celălalt trecu pragul. Se îndreptă de spate, 
înțepenit și mai tare, rezemându-se de spătarul jilțului. Cu 
această întindere crezu că își sporește statura morală faţă de 


' Înspăimântător bărbat în alb (în Ib. engl., în orig.) 


SANGELE 267 


vizitatorul pe care îl dispreţuia, pentru că era un arhiepiscop 
afemeiat, ca și alți membri ai propriei instituţii, dar de care nu 
se putea lipsi din pricina eficienţei dovedite a acestuia. 
Arhiepiscopul se înclină ca și cum ar fi purtat în cârcă o grea 
povară, așa cum se întâmplă când cineva se apropie să îi sărute 
mâna papei și, cu genunchiul stâng în pământ, îi sărută mâna 
pe care Olavarria i-o întinsese prost dispus. Era salutul oficial pe 
care monseniorul Escrivâ de Balaguer îl impusese pentru el și 
succesorii săi. În câteva miimi de secundă, Sutherland văzu 
pantofii negri cu catarame de argint pe care îi purta prelatul. 
„Or fi oare încălţările Părintelui?", nu putu el evita gândul atât 
de inoportun într-un moment ca acela. 

- Pax. 

- In aeternum. 

Făcură astfel schimb de parole, de parcă ar fi aparţinut unei 
loji masonice. 

-la loc și povestește-mi, îi porunci Olavarría pe un ton 
dispreţuitor, în ciuda faptului că celălalt era de aceeași vârstă, 
mai inteligent și unul dintre apropiații săi. 

- Cum Excelenţa Voastră știe deja, îi răspunse arhiepiscopul 
cu un formalism servil, lucrez în comisia însărcinată cu 
catalogarea și cercetarea imensei documentaţii pe care a 
generat-o pontificatul lui Pius al XII-lea... 

- Fii scurt, îl întrerupse, fără să îl lase să termine. Am agenda 
încărcată și nu pot să-ţi dedic tot timpul. 

Arhiepiscopul Sutherland, supus, îi făcu o recapitulare cât 
mai scurtă cu putinţă a celor întâmplate cu arhivele secrete ale 
lui Pius al XII-lea și îi înmână o fotocopie a documentului Gott 
Mit Uns, în care se vorbea în mod succint despre săpăturile 
arheologice realizate la Sofia de către SS-iștii lui Himmler, 
pomenind apoi despre recipientele pentru unguente a căror 
enigmatică inscripție în grecește indica posibilitatea de a 
conţine sângele autentic al lui Hristos. 

- Sanguis Christi! 

Olavarria recurse la limba latină ca să își dea aere de erudit, 
cum obișnuia să facă monseniorul Escrivă. 

Pe măsură ce arhiepiscopul expunea aceste date, 
monseniorul Olavarria nu mai era grăbit, cheful de a afla 
sporindu-i din ce în ce mai mult. 

- Gott Mit Uns! repetă el, surprins, ca și cum ar fi avut o 


SANGELE 268 


revelație. Ce coincidenţă providenţială! Cu mulţi ani în urmă, 
Părintele ne-a vorbit deja despre „Emanuel". Prorocea oare 
această descoperire de care îmi vorbești? 

Sáenz de Olavarría avea un fel de a vorbi molatic și sclifosit, 
„foarte aproape de stilul propriu Vaticanului“ (pe care la Roma îl 
foloseau doar papa și câţiva cardinali și prelați ai Curiei), și 
exagera și mai mult când era vorba despre lucruri spirituale, 
cum i se părea acum că era cazul. Își încrucișă mâinile și își 
dădu ochii peste cap cu un gest nu mai puţin făţarnic. 

- Pentru cei care credem în Providența Divină, nu există 
coincidenţe... arhiepiscopul irlandez, lingușitor, îi întrerupse 
exaltarea. 

- Gott Mit Uns! Deus nobiscum! Dumnezeu cu noi! repetă 
Olavarría, căzut parcă în extaz. Îţi dai seama ce înseamnă 
descoperirea ta pentru Lucrare? Trebuie să găsim acele 
flaconașe și să-l clonăm pe Hristos. 

- Să-l clonăm pe Hristos? întrebă stupefiat Sutherland, nu 
pentru că ar fi fost prima dată când auzea această aiureală de 
pe buzele superiorului său, ci pentru că nu credea că avea să 
ajungă atât de departe. 

- De ce te miri, prietene? spuse, mieros, Sâenz de Olavarria. 
Dacă am fost în stare să avem influenţă în conclavuri și să 
facem vicari ai lui Hristos, cel puţin unul, din câte știu, de ce să 
nu încercăm și cu El? Opus va conduce Biserica fără 
intermediari... Biserica ne va aparţine în întregime.... Hristos 
reînviat prin-tre-noi, cu-noi, pen-tru-noi! 

In vreme ce vorbea, extaziat, își îndreptă ochii pe jumătate 
închiși spre cer, oprindu-și privirea pe niște îngeri mari de ipsos, 
și cu mâna dreaptă mângâie ostentativ /ignum crucis! care îi 
atârna de gât, un preţios talisman de energie pozitivă care îi 
aparținuse monseniorului Escrivâ. Deschise apoi ochii, ca și cum 
ar fi fost însetaţi de lumină sau s-ar fi trezit dintr-un extaz, și îl 
privi pe celălalt, scrutându-i sufletul. Sutherland, îngrijorat de 
reacţiile atât de ciudate ale superiorului său, nu știa pe ce cale 
să o apuce. 

- Excelenţă, documentul cu pricina vorbește despre po-si-bi- 
li-ta-tea ca flaconașele găsite să conţină sângele lui Hristos; nu 
este clar dacă re-al-men-te îl con-ţin, sublinie acesta de mai 
multe ori cuvintele, ca să vadă dacă superiorul său se trezea din 


' Lemnul crucii (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 269 


visul în care se cufundase. Mi se pare că Excelenţa Voastră se 
grăbește să își facă iluzii... 

- Iluzii? Nu, prietene John, nu, îi vorbi el cu familiaritate. Eu 
cred cu toată convingerea că Părintele nostru a avut în ziua 
aceea o viziune, așa cum a avut și cu alte ocazii, patru la număr, 
pe care le cunoaștem...! Dar întâmplarea face că, la aceasta, eu 
eram de faţă. Dacă ai fi văzut cum i s-a luminat chipul și dacă ai 
fi auzit rostit de pe buzele sale acel „Emanuel“... Nu am nici cea 
mai mică îndoială, Părintele a avut o revelaţie, afirmă atât de 
convins, de parcă el ar fi fost protagonistul, și continuă: De 
altfel, tu mi-ai vorbit de un document care poartă numele Gott 
Mit Uns, „Emanuel“ în latină. Coincidenţă? Tu crezi în 
coincidențe? Nu, prietene, nu există coincidenţe. In toate 
acestea se află mâna lui Dumnezeu, nu am nici cea mai mică 
îndoială, și cu o voce încărcată de importanţă încercă să dea o 
explicaţie unui fapt supranatural: Emanuel, Gott Mit Uns, 
Dumnezeu cu noi, nu este o metaforă mai mult sau mai puţin 
mistică, nu; a fost spus în sens propriu: Dumnezeu în carne și 
oase va fi cu-Lu-cra-rea, prin-tre-noi, cu-noi. Trebuie să găsim 
acele flaconașe cu sânge oriunde s-ar afla, și tu te vei ocupa de 
această misiune. Făcu o pauză lungă ca să-și savureze propria 
beţie. Pe deasupra, în Navarra dispunem de laboratoare 
echipate cu ultimele tehnologii și cu oameni de știință capabili 
să cloneze orice ar fi... Apropo, profesorul Armando Ruibarbo de 
San Vicente, șeful Secţiei de hematologie, nu făcea cumva parte 
din comisia pontificală care a analizat petele de sânge 
descoperite pe Sfântul Giulgiu? Oare aceasta nu este tot o 
circumstanță providenţială? Incă te mai îndoiești, omule de 
puţină credință? 

Urmară câteva clipe de tăcere. Părea că și unul, și celălalt 
aveau mai multe lucruri să își spună, dar se abţineau. In cele din 
urmă, arhiepiscopul îndrăzni să spună ce avea pe suflet. 

- S-a gândit Excelenţa Voastră la nenumăratele probleme și 
dificultăţi pe care le comportă tot procesul de clonare a 
celulelor? 

Sáenz de Olavarría se miră că îi pune această întrebare și se 
puse în gardă. 

- Profesorul Mengele, îi răspunse, fără știința și tehnologia de 
care dispunem în ziua de azi, s-a pornit să experimenteze cu 
mare pasiune pe gemeni univitelini. Cu ei a încercat să 


SANGELE 270 


deslușească secretele geneticii umane și să-și perfecţioneze 
tehnicile de reproducere, cu speranţa tainică de a crea o specie 
superioară. Poate că, fără să știe, a fost pionierul clonării 
umane... Se opri, își dădu ochii peste cap și își mângâie bărbia, 
surprins de ideea ce tocmai îi venise. Oare nu o fi făcut 
experimentele în vederea clonării lui Hristos...? Ah, dacă am 
avea și noi credinţa și entuziasmul pe care le-au depus naziștii 
pentru cauza lor...! 

John Sutherland simpatiza cu ideologia nazistă fără să fie 
conștient de acest lucru, ca și atâţia alţii; cu toate acestea, se 
scandaliză de modul călduros în care monseniorul Olavarria se 
referise la doctorul Josef Mengele, îngerul Morţii, și la oribilele 
sale experimente de la Auschwitz. Ajunsese să creadă că 
Olavarria, îmbătat de teoria sa, o luase razna, și încercă să o 
demonteze. 

- Nu mă refeream la dificultăţile științifice, ci la problemele 
etice și teologice, îi spuse cu blândeţe, ca să nu îl înfurie. Dacă 
Vaticanul condamnă orice fel de clonare umană, chiar și în 
scopuri terapeutice, cum vom încerca noi cu Hristos? Scopul nu 
scuză mijloacele... 

Prelatul din Opus își puse mâna dreaptă pe piept, mângâie 
lignum crucis și replică fără șovăire: 

- Când scopul este Dumnezeu, toate mijloacele care se 
folosesc pentru atingerea lui sunt bune și drepte. Un zâmbet, 
ambiguu și greu de descifrat, îi schimonosi gura. Cum altfel, 
dacă nu așa, s-ar fi putut consolida Lucrarea în atât de puţin 
timp și ar fi ajuns pe culmea unde se află? Di/igentibus Deum 
omnia cooperantur in bonum. Totul contribuie la binele celor 
care Íl iubesc pe Dumnezeu. 

Intrevederea se prelungi mai mult decât fusese prevăzut și 
cei doi prelați discutară pe tema gemenilor univitelini și, 
asemenea unor savanţi experți în materie, presupuneau că dacă 
natura putea copia același individ, de ce omul, cu toată știința 
lui, nu ar fi în stare să reușească? 

- Pentru Dumnezeu, nimic nu e imposibil, spuse Olavarria, 
convins că Domnul era întotdeauna de partea sa și, cu atât mai 
mult, în cazul acela. La urma urmelor, dragul meu John, este 
doar o chestiune de înlocuire a unui spermatozoid cu o celulă... 
Ar fi vorba de o naștere virginală, fără necesitatea 
respingătoarei împreunări trupești. 


SANGELE 271 


Rămase ceva vreme cu privirea aţintită într-un punct fix de 
pe tavan, de parcă ar fi văzut deschizându-se cerul și pe Duhul 
Sfânt, pe cale de a se pogori. Sutherland observă în ochii lui 
strălucirea geniului sau a nebunului, mai curând sclipirea 
nebuniei paranoice și, pentru a doua oară, vru să îl dojenească, 
dar nu îndrăzni. 

- Credinţa, dragul meu John, este în stare să miște munţii din 
loc, i-o luă înainte Olavarria, care ghicise îndoielile prietenului 
său și, în vreme ce pipăia nervos cu mâinile cubul de metacrilat 
cu pietricica de aur dinăuntru, adăugă: Este clar, clonarea lui 
Isus este un bine moral superior, faţă de care toate celelalte 
rămân subordonate. Dar este și o problemă de laborator, care îi 
privește pe chimișştii și pe cercetătorii noștri... Însă, mai întâi, 
prietene John, și îl sfredeli cu o privire imperativă, va trebui să- 
mi găsești acel material genetic sacru. 

- Nu numai că va trebui să-i consultăm pe savanţi... preciză 
arhiepiscopul irlandez, care presupunea că nu putea refuza 
misiunea pe care în momentul acela i-o aducea la cunoștință 
superiorul său. Clonarea lui Isus va trebui să fie cercetată și din 
punct de vedere doctrinar. Să fie studiată în profunzime. Să fie 
examinată în amănunţime... Să i se găsească un solid sprijin 
teologic... O acţiune ca aceasta ar putea deveni un act de 
sacrilegiu, o blasfemie. 

Olavarria nu îl asculta sau, poate, așa cum se spunea și 
despre monseniorul Escrivá de Balaguer (care confunda frecvent 
și cu mare ușurință Sfântul Duh cu propriii neuroni), intrase într- 
o dimensiune supranaturală necunoscută de către muritorii de 
rând. Din această perspectivă, în care se simţea instalat după 
gustul său, îi răspunse supusului său. 

- Dumnezeu și cutezanţă, dragul meu John! 

Cu această lozincă își închipui că îl elibera de toate 
scrupulele sale. 


SANGELE 272 


39 

Opus Dei dispunea de bancheri dezgheţțaţi și de ingineri 
financiari isteţi, capabili să transforme în aur tot ce atingeau. 
Dispuneau și de buni specialiști în drept canonic, indispensabili 
ca să se descurce cu succes printre hăţișurile și meandrele 
puterii ecleziastice. Cu toate acestea, ducea lipsă de filosofi și 
teologi buni, și nici unul dintre ei nu avea greutate în lumea 
academică internaţională. După cum se zvonea prin galeriile 
universităţilor, teologii lor erau destul de mediocri; ca exemplu 
pentru acest lucru era semnalat Álvaro Del Portillo, consultant al 
Sfântului Oficiu vreme de douăzeci de ani, despre care 
cardinalul Seper spusese: „Ascultându-l pe Del Portillo, se simte 
ceva asemănător mirosului urât al unui dulap care a stat închis 
vreme de jumătate de secol“. Așadar, Teologii Lucrării 
rămăseseră închistaţi, ca Del Portillo, în Conciliul de la Trento, 
sau poate și mai în urmă. Simţeau nevoia să se agaţe de trecut, 
de frică să nu-i doboare viitorul plin de noutăţi care se ivea la 
orizont. Studiau cu perseverenţă doctrinele de la Trento și 
scrierile lui Escrivâ pline de idei mâncate de molii, încă și mai 
mucede și retrograde. 

La câteva zile după întrevedere, Sâenz de Olavarria, așa cum 
îi sugerase prietenul său, arhiepiscopul irlandez, recurse la 
teologii de la Pontificia Universitá della Santa Croce, cunoscută 
și ca Sant'Apollinare, și numi imediat o comisie alcătuită din 
Paul Cohalan, Valerio De Sanctis și Benedeto Messina. Acești trei 
teologi, cei mai străluciți pe care îi găsise, studiaseră „ad 
mentem Patris et Conditoris“, potrivit minţii Părintelui și 
Fondatorului, la Colegiul Roman „Santa Croce“ din Cavabianca, 
adevărată inimă a Opus Dei. După ce îi obligă să jure pe Sfintele 
Evanghelii că vor păstra secretul absolut, Olavarria îi puse la 
curent cu planurile sale privitoare la C/onatio Christi. In primul 
moment, teologii se arătară îngroziţi și se luară cu mâinile de 
cap gândindu-se că, oricare ar fi fost natura acesteia, clonarea 
umană fusese condamnată în repetate rânduri de către Sfânta 
Biserică, și cu atât mai mult avea să fie condamnată acea 
clonare diabolică pe care le-o propunea el. Prelatul suportă cu 
răbdare argumentele și impertinenţele lor, pentru că știa că 
bătălia era câștigată dinainte și că, până la urmă, lucrurile 
aveau să iasă cum voia el. Nu degeaba fuseseră educați 


' Clonarea lui Hristos (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 273 


membrii Opus în disciplina de fier a supunerii ca virtute 
supremă. Serviam, voi sluji ca un sclav, era prima rugăciune 
fierbinte pe care acești oșteni ai miliției Opus o rosteau în 
fiecare dimineaţă când se sculau, căzuţi în genunchi și sărutând 
cu umilință podeaua. Serviam era atât un jurământ, cât și un 
strigăt de război... 

- Nu există bariere morale, și nici de vreo altă natură, care să 
poată împiedica Lucrarea lui Dumnezeu, le spuse el cu aplomb 
și încercă să îi înduplece: să vezi alb ceea ce este negru pentru 
că așa afirmă superiorul ierarhic este regula de aur a celor care 
au un spirit bun. 

Incă nu trecuse o lună de atunci, când cei trei profesori de la 
Sant'Apollinare se adunară într-o sală foarte secretă din palatul 
închis ermetic purtând numele de Vila Tevere, ca să ţină prima 
lor reuniune. Incăperea era prezidată de un portret al lui Escrivá 
cu ochelari demodaţi, în ciuda faptului că în alt tablou de mari 
dimensiuni purta unii mult mai moderni, dăruiți de succesorul și 
prietenul său apropiat, Alvaro Del Portillo. Un alt portret, mai 

mic, îl reprezenta pe papa loan Paul al II-lea, binefăcătorul 
generos al Casei. 

- Dacă oamenii de știință ar reuși să cloneze o ființă 
omenească, i-ar clona și sufletul? 

Cu această întrebare deschise ședința părintele Cohalan, 
decanul Facultăţii de Teologie, care în acea întrunire secretă 
urma să aibă ultimul cuvânt. 

Ceilalţi colegi se cufundară într-o reflecţie transcendentală, 
recapitulând istoria filosofiei de la Platon la Sfântul Toma din 
Aquino, ca și cum răspunsul lor ar fi ajuns să revoluţioneze 
antropologia actuală, atât de îndepărtată deja de dihotomia 
suflet-trup a lui Aristotel. 

- Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate să cloneze un 
suflet, și cu atât mai puţin să creeze unul, dacă la asta te referi, 
îi răspunse fără drept de apel De Sanctis, surprins că decanul 
formulase o întrebare de cateheză. Luă volumul Enchiridion 
symbolorum! care era pe masa ovală în jurul căreia se 
așezaseră, căută textul potrivit și citi: Anima humana, 
rationabilis et intellectualis, creatur a Deo ex nihilo, non 
generatur a parentibus, est in singulis una, iam ante partum 
infusa, unitur cum corpore non accidentaliter sed est corporis 


' Compendiu al tuturor dogmelor Bisericii (n.a.) 


SANGELE 274 


forma vere per se et essentialiter". 

De Sanctis, care nu crezuse nici un moment că se poate 
glumi cu lucruri atât de serioase, cită concilii și Sfinţi Părinţi, ca 
să răspundă într-un mod categoric propunerii decanului. Acesta 
îl ascultă cu un zâmbet binevoitor și zeflemitor. 

- Atunci, insistă decanul, dacă reușim să-l clonăm pe Hristos 
plecând de la sângele său, ceea ce pretinde monseniorul 
Olavarría, ce am clona în realitate? Un trup fără suflet? Fără să 
aștepte răspunsul, enumeră în continuare alte dificultăţi 
teologice pe care i le sugera cazul: Pentru că, dacă pentru 
această clonă Dumnezeu creează un suflet care prin definiţie 
este unic și irepetabil, singulis in una, persoana rezultată nu va 
fi o clonă adevărată a lui Isus din Nazaret, căci ar poseda un 
suflet nou și diferit... 

Ceilalţi rămaseră mai curând ofensaţi decât surprinși, ca și 
cum decanul le-ar fi întins o cursă în mod intenţionat, iar ei ar fi 
căzut în ea ca niște începători. 

- Intrebarea pe care v-am pus-o, și i s-a adresat lui De 
Sanctis în mod special, nu este atât de lipsită de valoare precum 
aţi socotit-o la prima vedere. 

De când apăruse la orizont clonarea umană, nu numai 
valorile etice în vigoare se văzuseră zguduite din temelii, ci și 
dogmele Bisericii Catolice, atât de ferme și necontestate vreme 
de secole, se văzuseră grav amenințate. În privinţa sufletului, 
Biserica susținea ideea că este „unic și indivizibil“ și că 
Dumnezeu îl insuflă în embrionul omenesc chiar în momentul 
conceperii sale. Dar mulţi savanţi susțineau că sufletul este o 
entelehie și, în cazul în care ar exista, embrionul l-ar primi la cel 
puţin paisprezece zile după concepere. Înainte de această 
perioadă, afirmau ei, embrionul omenesc este doar un grup de 
celule care nu are nici creier, nici nu este „unic și indivizibil“, 
condiţie indispensabilă și substanţială ca să fie considerat „fiinţă 
umană“. 

- Gemenii univitelini, își reluă Cohalan, cu mare părere de 
rău, rolul de avocat al diavolului, pun sub semnul îndoielii 
dogma Bisericii (ceilalţi îl străfulgeră cu privirile), căci, în cazul 


" Sufletul omenesc, rațional și intelectual, este creat de Dumnezeu din nimic, 
nu părinţii îi dau naștere, este unic pentru fiecare, insuflat înainte de venirea 
pe lume, se unește cu trupul nu în mod accidental, ci într-un chip esenţial, ca 
adevărată formă a trupului. (în Ib. lat., în orig.; n.a.) 


SANGELE 275 
univitelinilor, ovulul fecundat se divide la o vreme după 
concepere, ceea ce ridică o dilemă complicată: ori sufletul 
indivizibil prin natura sa se divide, ori Dumnezeu nu creează 
sufletul exact în momentul conceperii, aşa cum nu obosesc să 
propovăduiască episcopii... În oricare din cele două presupuneri, 
Biserica greșește. 

- Biserica este infailibilă și punct, afirmă Benedeto Messina 
într-un act gratuit de voluntarism și lovi sfidător cu pumnul în 
masă, ca singur argument. Dacă nu cumva știința este cea care 
greșește. 

Teologii din Opus își luară niște înfățișări de circumstanţă și 
tare mult le-ar fi plăcut să îl contrazică pe decan, care se 
încăpăţâna să pună bețe în roatele propriei căruţe, dar nu erau 
atât de neghiobi încât să nu își dea seama că nici credinţa nu 
era raţională, și nici știința și credinţa nu se puteau împăca, așa 
cum ar fi vrut ei. Cu toate acestea, li se păru firească alegerea 
de a închide ochii și de a vedea alb ceea ce era negru, pentru că 
așa îi învăţa Biserica. 

- Clonarea umană este o încercare de a eluda legea lui 
Dumnezeu, conchise De Sanctis, care vedea că se vârâseră într- 
un viespar. Orice acţiune care se opune planului divin este rea și 
trebuie să fie evitată. 

- Ne pierdem în generalităţi, interveni Benedeto Messina, 
temător să pătrundă prea adânc în chestiuni teribil de spinoase. 
Ceea ce ni s-a cerut este un verdict în privinţa unui caz concret: 
clonarea lui Isus. Dar el este Dumnezeu și om... Îi putem clona 
divinitatea? Aceasta este adevărata chestiune. 

Clonarea lui Isus, ca și cea a oricărei fiinţe omenești, era, 
potrivit doctrinei Bisericii, o acţiune aberantă, condamnabilă din 
punct de vedere moral și teologic. Acum, Messina adăuga o 
dificultate infinit mai mare pe care poate că nimeni dintre cei 
prezenţi nu o sesizase sau nu îndrăznise să o formuleze. 

- Ai pus degetul pe rană, recunoscu decanul. Dacă prin ea 
însăși clonarea umană ridică deja în faţa teologiei dificultăţi 
imposibil de rezolvat, cât de multe se vor ivi în cazul lui Isus, 
care este Dumnezeu și om în același timp... 

- Aici voiam să ajung, luă Messina din nou cuvântul. Mi se 
pare că metoda pe care o folosim nu este cea corectă. Nu 
trebuie să plecăm de la știință, de parcă ea ar avea ultimul 
cuvânt, ci de la învăţăturile Bisericii care, încă din Antichitate, a 


SANGELE 276 
considerat întotdeauna știința ancilla Theologiae, slujnica 
teologiei, și nu invers. 

- Explică-te, îi ceru Paul Cohalan, puţin cam contrariat că nu 
îi venise lui ideea acestui procedeu. 

- Să vedem, și adoptă o atitudine profesorală care îl supără 
încă și mai tare pe decan. Biserica, de-a lungul secolelor, ne-a 
învăţat în mod unanim că în Hristos se disting două naturi, una 
omenească și alta divină, legate în așa fel încât nu pot fi 
separate, nici divizate, pentru că alcătuiesc o singură și unică 
persoană. 

Puse și el mâna pe Enchiridion, cum făcuse mai înainte De 
Sanctis, și începu să caute conciliile și locurile unde se discutase 
și se definise această temă. 

- Nu e nevoie să cauţi, îl întrerupse decanul. „Uniunea 
ipostatică“ a fost definită la Conciliul de la Calcedon. 

- „Uniunea ipostatică“ nu vă spune nimic...? replică Benedeto 
Messina și îi privi pe colegii din faţa lui ca să vadă dacă scoteau 
din această doctrină vreo aplicaţie practică pentru cazul clonării 
lui Hristos. 

- Unde vrei să ajungi? întrebă nervos Valerio De Sanctis. Pare 
că în loc să studiem cu seriozitate chestiunea care ne-a reunit 
aici, ne jucăm de-a ghicitorile. 

- Nici vorbă de ghicitori. Încerc să ajung în miezul acţiunii de 
clonatio Christi și esenţa chestiunii se află în „minunea 
ipostatică“. Dat fiind că toţi ceilalți continuau să nu priceapă, 
începu să le explice: Dacă vom clona trupul lui Isus plecând de 
la o picătură din sângele său, îi vom clona și divinitatea, în 
virtutea acestei „uniuni ipostatice“, pentru că în el umanitatea și 
divinitatea sunt inseparabile... 

- Ex unicitate personae sequitur communicatio idiomatum!, 
cită Paul Cohalan. 

Communicatio idiomatum pe care o menţionase decanul era 
o doctrină complicată pe care o elaboraseră doi teologi greci din 
secolul al V-lea ca să definească persoana misterioasă a lui Isus 
Hristos, Dumnezeu și om adevărat. Ca Dumnezeu, îi era proprie 
natura umană cu toate atributele sale, iar ca om, îi era proprie 
natura divină cu toate particularităţile sale. 

- Într-adevăr, repetă bucuros Messina. În virtutea acelei 


!Din unicitatea persoanei derivă participarea reciprocă a celor două naturi (în 
lb. lat., în orig., n.a.). 


SANGELE 277 


communicatio idiomatum, dacă vom clona natura umană a lui 
Isus, îi vom clona de facto divinitatea. 

- Vrei să spui că Dumnezeu poate fi clonat? se cutremură 
Valerio De Sanctis. Că oamenii de știință, aplicând tehnici 
omenești de laborator, pot clona divinitatea lui Isus? 

- Despre aceasta, dragul meu Valerio, discutăm noi acum, îi 
răspunse Messina. Știu că poate suna ca o erezie sau ca o 
blasfemie, dar în bună logică scolastică, dacă acceptăm termenii 
doctrinei teologice a așa-numitei communicatio idiomatum, nu 
se poate trage altă concluzie. 

Cei trei teologi de la Sant'Apollinare amuţiră vreme 
îndelungată, ca niște alchimiști înspăimântați de concluziile la 
care au ajuns. 

- Pe măsură ce încercăm să pătrundem în misterele 
insondabile ale lui Dumnezeu, luă cuvântul Paul Cohalan, 
decanul, suntem înspăimântați. Teologia, lumina care ne 
călăuzește în această căutare, ne sperie, ne înfioară, ne umple 
de spaimă... Cum este cu putinţă una sau alta? ne întrebăm noi. 
Chiar acum punem în discuţie c/onatio Christi și, fără să vrem, 
ajungem la niște adevăruri conţinute în dogmele noastre care 
sunt, bineînțeles,  înspăimântătoare... Până-ntr-acolo încât 
Dumnezeu cel Atotputernic se dăruiește docil, supus, ascultător, 
la bunul plac al creaturilor sale...! 

- Dacă el a hotărât așa, cine suntem noi, niște biete creaturi, 
imperfecte și mărginite, ca să-i cerem explicaţii și să-l 
corectăm? 

- Dumnezeu e în mâinile noastre! Aceasta este teribila 
măreție a credinţei noastre. 

O lungă bucată de vreme, epuizați de gimnastica teologică 
atât de copleșitoare, rămaseră tăcuţi și, în loc să recurgă la 
rațiune ca să iasă dintr-o asemenea încurcătură, se dăruiră 
acelor consideraţii evlavioase, ascunzându-și capul în nisip, ca 
struţul. Apoi, cu mai multă seninătate și grijă, recapitulară toate 
argumentele ca nu cumva să fi făcut vreo greșeală și constatară 
că modul lor de a pune problema fusese impecabil. 

Decanul Paul Cohalan prezida reuniunea și avea ultimul 
cuvânt, dar Benedeto Messina fusese, fără îndoială, cel care 
studiase cel mai temeinic chestiunea și se străduia să îi 
persuadeze că acţiunea de c/onatio Christi nu era singura 
minune care avea să le pricinuiască atâta uimire. 


SANGELE 278 


- Nu știu de ce vă minunaţi de c/onatio Christi... le spuse el, 
mustrându-i pentru credinţa lor atât de precară. În fiecare zi, în 
toate colţurile lumii, se ţin mii și mii de slujbe. Chiar în acest 
moment, vreun preot, undeva, oficiază liturghia... De fiecare 
dată când un preot rostește cuvintele de consacrare se produce 
un miracol nu mai puţin extraordinar decât acesta al clonării... 
Dacă noi, preoţii, transsubstanțiem pâinea și vinul în trupul, 
sângele, sufletul și divinitatea lui Hristos, astfel încât, la porunca 
vocii noastre, îl facem să coboare din Cer pe altarele noastre, de 
ce să nu fie cu putinţă clonarea sa divină? 

Valerio de Sanctis o luase razna. Chiar și în trupul său se 
puteau desluși, reflectate, eforturile mentale pe care le făcea ca 
să priceapă aceste raționamente. 

- Am înnebunit cu toţii? Discutăm acum de posibilitatea reală 
de a clona divinitatea lui Isus? întrebă din nou, nereușind să 
priceapă, în ciuda nenumăratelor concilii și argumente teologice 
pe care le invocau ceilalți. Vorbim despre faptul că niște savanți, 
niște oameni păcătoși, chiar dacă fac parte din Lucrare, sunt în 
stare să cloneze divinitatea lui Isus plecând de la o picătură din 
sângele său? 

- Problema clonării divinității lui Hristos poate să ţi se pară 
absurdă, dar nu este imposibilă, omule de puţină credinţă... 
insistă Benedeto Messina. Trebuie să examinezi tema nu prin 
prisma raţiunii, ci prin cea a credinţei... Clonarea Domnului este 
o concluzie care se deduce din propriile noastre dogme. Valerio, 
dacă admiţi ca premisă principală, după cum sper, că dogmele 
sunt adevăruri infailibile și imuabile, nu poţi nega c/onatio 
Christi, concluzie care derivă din acest silogism. 

- Prezentarea ta teologică este impecabilă, recunoscu 
decanul. Din punctul de vedere al dogmei, clonarea umană a lui 
Hristos ar implica în mod necesar clonarea sa divină, ca o cauză 
concomitentă... Acum va trebui să verificăm dacă există acest 
material genetic și dacă este cu adevărat al său. 

- Toate acestea mi se par o nebunie, declară Valerio De 
Sanctis. Vorbim de teologie și bla, bla, bla, mă văd intrat într-un 
puț tenebros, sinistru. Părem niște personaje din cabinetul 
delirantului doctor Caligari. 


SANGELE 279 


40 

Gómez de San Român, membru deplin în Opus, care murise 
în împrejurări ciudate la etajul patru al Clinicii Universitare din 
Navarra, îi trimisese inspectorului Mazeres un /ast e-mai/ în care, 
printre alte paragrafe enigmatice, îi spunea: „Cineva te va 
lămuri într-o zi“. Cine era persoana aceea și ce anume trebuia 
să îi comunice? La drept vorbind, inspectorul se gândi că 
mesajul rămăsese amânat sine die; în orice caz, nu se aștepta 
ca ziua aceea să vină atât de curând. Dar așa se întâmplă. La 
puţin timp după corespondenţa macabră, primi un apel 
telefonic. 

- Don Julián Mazeres? auzi el o voce complet necunoscută. 

- Eu sunt. Cine întreabă? 

Inspectorul se miră că un necunoscut îi știa numărul de 
telefon și, în timpul momentului de pauză pe care și-l luă 
intrusul, făcu nenumărate presupuneri. 

- Dumneavoastră nu mă cunoașteţi, dar dacă vă spun un 
nume, poate că veţi face legătura. Așteptă ca inspectorul să 
spună ceva și, cum nu se întâmplă așa, adăugă: Sunt un prieten 
al lui Carmelo Gómez de San Român și vă sun din partea lui. 

- Aha! 

Exclamaţia sa nu exprima surprindere, dar nici bucurie. 

În momentul acela, Mazeres era singur acasă, așezat la masa 
din birou, sub conul de lumină pe care îl proiecta lampa cu braţ 
mobil. Apelul îl surprinsese în vreme ce își storcea creierii, încă o 
dată, în legătură cu cazul relicvei Sfântului Pantelimon. Din 
prima zi îi ocupase gândurile, iar Paloma îi sugera frecvent că, 
dacă acel caz era închis, chiar și în mod greșit, el nu avea de ce 
să se mai bage. „Cel mai bine pentru amândoi ar fi să uităm de 
această poveste, căci și eu mă simt atât de implicată, încât am 
ajuns să am coşmaruri.“ Poate că interlocutorul anonim nu se 
aștepta la o reacţie atât de neprietenoasă și, văzând că Mazeres 
rămăsese în așteptare, nu știu, la rândul său, cum să 
reacționeze. 

- Când vreţi să ne vedem? adăugă el, apoi, fără să aștepte 
răspuns: Aș prefera să fie cât mai curând posibil. Ultimele 
dorințe sunt ultimele dorinţe și trebuie îndeplinite cât mai 
curând... 

Mazeres era foarte curios să afle misteriosul mesaj pe care 
celălalt trebuia să i-l transmită din partea defunctului Gómez de 


SANGELE 280 


San Român; cu toate acestea, nu dorea să-și dezvăluie 
sentimentele. 

- Să văd... și începu să întoarcă paginile agendei sale. Mâine 
am o fereastră după masa de prânz, începând cu ora trei și 
jumătate după-amiază... Dacă vă convine... 

- Minunat. Mâine la trei și jumătate în parcul El Buen Retiro. 
La picioarele statuii /ngeru/ căzut. 

Lucrarea lui Ricardo Bellver care încununa fântâna cu același 
nume se afla într-un capăt al parcului și era un punct de 
întâlnire imposibil de ratat. 

- Chiar acolo? 

Inspectorul se încruntă. 

- E cumva un loc rău prevestitor? Dacă vă simţiţi stânjenit, să 
căutăm altul și, fără să îi lase ocazia lui Mazeres să formuleze o 
propunere, spuse: v-ar conveni poate lângă heleșteu, pe aleea 
care merge de la fântâna Testoasele la fântâna Anghinarea, în 
faţa monumentului lui Alfonso al XII-lea? Cum inspectorul 
șovăia, celălalt îi explică: Dumneavoastră intraţi prin Poarta 
Spaniei care dă în strada Alfonso al XII-lea, mergeţi drept pe 
Aleea Argentinei care vă va duce la heleșteu. Eu o să vă aștept 
acolo, așezat pe o bancă. 

- In regulă, aprobă inspectorul. Cum o să vă recunosc? 

- Nu vă faceţi griji, de asta mă ocup eu. 

Scurta convorbire telefonică cu necunoscutul îl neliniști și mii 
de închipuiri îi trecură prin cap. l-o fi întinzând cineva o cursă? Şi 
dacă în spatele întregii povești o fi comisarul Ortiz...? 

A doua zi, Mazeres luă masa într-unul dintre restaurantele 
populare care se află în zona muzeului Regina Sofia. După 
prânz, plimbându-se, pentru că avea timp, se îndreptă spre 
parc. Nu intră prin poarta Spaniei, ci prin cea numită Felipe al 
IV-lea, care era înainte. Traversă grădina și se abătu spre 
dreapta în direcţia fântânii Îngerul căzut. Se opri în faţa statuii, 
singura din lume, din câte se spune, consacrată diavolului. | se 
păru cam ciudat că, într-o primă fază, membrul din Opus îi 
dăduse întâlnire acolo. Deși trecuse multă vreme de când se 
dezbărase de fantomele care îl înspăimântaseră atât de tare în 
copilărie, demonul angelic îi produse o oarecare teamă. Soarele 
încălzea binișor și haina îl deranja. Oamenii, puţini la ora aceea, 
se adăpostiseră în chioșcurile cu gustări. Doar câteva perechi de 
tineri îndrăgostiţi vâsleau fără nici o ţintă pe heleșteul liniștit. În 


SANGELE 281 


plimbarea lui, pe aleea care pornea de la fântâna Îngerul căzut 
spre celelalte două fântâni, Anghinarea și Testoasele, se uită pe 
ascuns la persoanele, puţine la număr, care ședeau pe bănci. 
Dintre toate, doar una îi atrase atenţia: cea care stătea pe o 
bancă de pe malul apei, faţă în față cu statuia ecvestră a 
regelui. După îmbrăcăminte, dar mai ales după pantofii săi 
negri, impecabil de curaţi, își dădu seama că era el. Când văzu 
că ziarul pe care îl citea sau se prefăcea că îl citește era ABC, 
nu mai avu nici cea mai mică îndoială. Se apropie și se așeză la 
celălalt capăt al băncii. 

- Juliân Mazeres? șopti necunoscutul fără să-și ridice privirea 
din ziar, ca și cum ar fi citit numele acela de pe pagina pe care o 
avea în faţă. 

Împături ziarul, îl privi de sus în jos prin eleganţii săi ochelari 
de soare și nu mai avu nici o îndoială că individul pe care îl avea 
în faţă era inspectorul. 

-Mă numesc Carlos Sancristâval y Sánchez de Alva, 
amândouă numele cu v, sublinie el, în vreme ce își schimba 
ochelarii de soare cu alţii cu lentile deschise la culoare și rame 
de titan. 

Mazeres, curios, fu cât pe-aci să îl întrebe dacă acea înlocuire 
a literelor b era o influenţă din partea întemeietorului Lucrării, a 
cărui slăbiciune pentru numele bombastice era cunoscută de 
toată lumea. Își mușcă limba și se apropie de el. Își strânseră 
mâinile cu putere. 

- Dacă doriţi, am putea face o plimbare, îi spuse cel din 
Opus. Mă simt mai în largul meu și discut cu mai multă plăcere. 

Avea o atitudine afectată de profesor universitar și lăsa să se 
vadă că e obișnuit să aibă iniţiativă și să stabilească jaloanele. 

- Eu n-am nimic împotrivă, încuviinţă, politicos, inspectorul. 

- Cum știu că dispuneţi de puţin timp, voi intra direct în 
subiect, începu el. Totuși, permiteţi-mi ca, mai întâi, să vă pun la 
dispoziţie un scurt curriculum al vieţii mele, absolut obligatoriu, 
pe de altă parte, pentru a înţelege mesajul pe care vi-l aduc din 
partea prietenului nostru comun, odihnească-se în pace! După 
aceste preambuluri, continuă la fel de meticulos: Am cerut să 
intru în Opus când încă nu împlinisem șaptesprezece ani; de 
atunci, cum vă puteţi imagina, a trecut foarte multă vreme. 
Charisma monseniorului și maximele din lucrarea sa, Ca/ea, ca 


! Ziar spaniol de orientare monarhică 


SANGELE 282 


să fiu sincer cu dumneavoastră, m-au sedus. La douăzeci și 
patru de ani, am depus legământul de „fidelitate“. Se pare că 
eram un tânăr foarte influenţabil și încă imatur... A trecut multă 
vreme până să-mi dau seama că această cale nu ducea 
nicăieri... Alţii, poate mai inteligenţi, s-au dumirit mai devreme... 
Din cei treizeci de tineri din promoţia mea, am rămas doar doi. 
Mai bine zis unul, pentru că celălalt, Carmelo Gómez de San 
Român, a murit de curând la etajul patru... Dumneavoastră 
cunoașteţi pagina de internet opuslibros.org? Şi fără să aștepte 
răspuns, continuă: Este absolut indispensabilă pentru a 
cunoaște Lucrarea pe dinăuntru. Acolo scriu membri ai Opus 
care au părăsit prelatura. Mărturii sfâșietoare, cutremurătoare... 
Nu vă puteţi imagina numărul mare de membri deprimaţi sau cu 
boli mintale care există printre noi... Bolnavii cronici, precum 
prietenul nostru Gómez de San Român, vor ajunge la etajul 
patru... Pe acest site despre care vă vorbesc, eu scriu în mod 
frecvent, cu pseudonim, după cum puteţi presupune... 

- Ce aţi făcut ca să nu intraţi în stare de depresie? îl 
întrerupse Mazeres cu o curiozitate spontană, surprins de acele 
mărturisiri neașteptate. 

Din primul moment, Sancristoval se comportase cu o 
francheţe neobișnuită, poate pentru că nevoia de a-și vărsa 
năduful îi era absolut indispensabilă ca să supravieţuiască. 

- Unii, ca să nu intre în depresie, îi răspunse el, uită de ei prin 
munca de fiecare zi. Își ocupă, fără nici un răgaz pentru ei înșiși, 
cele douăzeci și patru de ore ale zilei. Alţii, deși nu e bine că o 
spun, se dedau practicilor sexuale, alcoolului... 

- Practicilor sexuale? se miră Mazeres. 

- Vă surprinde? Mai bine să nu intrăm în acest capitol, și 
continuă: mulţi sunt îndopaţi cu substanţe psihotrope. Mie, 
medicii Lucrării mi-au recomandat medicamente care, după cum 
am citit în prospecte, se prescriu persoanelor cu epilepsie... 
Problema apare atunci când stai pe loc ca să te gândești, când 
îţi dai seama că te-ai înșelat și că ai ajuns într-un impas... Pentru 
că Dumnezeu nu poate cere niște lucruri precum să minţi, să-i 
calci în picioare pe ceilalţi, să-i constrângi pe alţii, să-i 
disprețuiești pe cei care nu gândesc ca tine... Să mă ierte 
Dumnezeu, pentru că și eu am fost dintre aceia... 

Mazeres știa ceva despre Opus, despre metodele sale greu 
de înțeles, despre secretomania sa, despre ipocrizia sa 


SANGELE 283 


disimulată și de aceea nu reușea să se încreadă în mărturisirea 
deconcertantă a numitului SancristOval. Nu înțelegea motivul 
pentru care își descărca sufletul faţă de el și ce urmărea prin 
aceasta. O vreme destul de îndelungată, continuă să îl asculte și 
i se păru că citise de sute de ori pe acea pagină de internet, pe 
care însuși Sancristâval i-o recomanda, relatări identice sau 
asemănătoare cu ale lui. Nu îndrăzni să îl întrerupă. 

- Mi-a ieșit pe nas vocaţia! Eu însumi mi-am semnat 
condamnarea la nefericire... conchise el, în cele din urmă. 

- Nu înţeleg. Mazeres juca rolul de avocat al diavolului. Dacă 
Opus este atât de rea cum spuneţi dumneavoastră, de ce nu 
părăsiţi Lucrarea? Am impresia că realitatea nu este așa cum 
mi-o prezentaţi, ori dumneavoastră sunteţi masochist... 

SancristOval nu se simţi ofensat și, în nici un caz, neînțeles. 
„Ce știi tu?“ părea să îi spună cu zâmbetul strâmb cu care îi 
răspunsese. Rămase o clipă pe gânduri. Apoi îi povesti cu 
tristeţe: 

- Când i-am spus îndrumătorului meu că vreau să plec din 
Opus și i-am prezentat motivele, a crezut probabil că sunt 
bolnav și m-a trimis la un medic al Casei. Mi-a examinat 
organele genitale, da, da, organele genitale; mi le-a explorat cu 
minuţiozitate ca să vadă dacă problema mea nu era cumva un 
libido scăpat de sub control... Vă rog să nu o luaţi în râs. 
Îndrumătorul,  descumpănit că nu aveam un exces de 
testosteron și că eram sănătos, m-a predat doctorului Aquilino 
Polaino, un prestigios psihiatru, membru în Opus. N-aţi auzit 
vorbindu-se despre el? 

- Parcă i-am auzit numele... 

- La el la consultaţie sunt trimiși membrii cu probleme de 
vocaţie... 

- Psihiatrul Polaino vindecă așa-numitele crize de vocaţie? o 
făcu Mazeres pe prostul. 

- Polaino crede că acela care dorește să părăsească Lucrarea 
nu e în toate minţile... Și uite așa, pumni de pastile, terapii 
prelungite și, în unele cazuri, șocuri electrice... 

Mazeres rămase îngrozit și fără cuvinte. Se opriseră de ceva 
vreme și continuau să vorbească stând în picioare, la umbra 
unui copac rămuros de pe alee. Foarte aproape de ei, o pereche 
de îndrăgostiţi, indiferenți la lumea din jurul lor, se zbenguiau pe 
iarbă. 


SANGELE 284 

-Ca în paradisul terestru, comentă Carlos Sancristóval, 
privindu-i cu invidie. 

La ora aceea, erau deja mult mai multe bărci care se vedeau 
brăzdând heleşteul. Ajungea până la ei o uşoară adiere 
răcoroasă și râsetele scandaloase care spărgeau liniştea 
toropitoare a siestei. 

- De ce ați rămas...? îl întrebă din nou Mazeres. 

- De ce am rămas? repetă Sancristóval cu blândeţe. Această 
întrebare mi-am pus-o eu însumi de nenumărate ori... Din afară, 
este foarte greu de înțeles. Frică? Laşitate? Sfânta 
constrângere? Nu știu; poate că toate la un loc. Încerci să te 
refugiezi în munca ta, în mii de subterfugii pe care tu însuţi le 
născocești... Domnul te pune la încercare ca la o probă de foc. 
Perseverează! ţi se spune. Şi, cu speranţa că lucrurile se vor 
schimba, trec anii... Când vrei să reacţionezi, e deja prea târziu. 
Cum să încep o nouă viaţă la vârsta mea? Cum să mă întorc la 
lumea la care am renunţat, pe care nu o cunosc, care mi-a 
devenit străină? Cum să cer ajutor familiei mele, prietenilor mei, 
dacă pe această familie de sânge și pe acești prieteni i-am 
abandonat, trântindu-le ușa în nas? Unde și cine mi-ar da de 
lucru? Mâna celor din Opus, prietene, este foarte lungă și 
răzbunătoare, și nu-i iartă pe „trădători“... Mă simt singur și 
neputincios ca unul dintre acei marinari cărora Hernán Cortés le- 
a ars corăbiile. Nu cred că am puterea să scap din carcera în 
care m-am vârât, așa că am sfârșit prin a merge până la capăt. 
Alţii au avut o soartă mai rea: au înnebunit ori s-au sinucis... 

Sancristâval vorbea cu poticneli; uneori cu lungi perorațţii, 
alteori, cu fraze răzlețe și fără legătură. Făcu o lungă pauză ca și 
cum sufletul l-ar fi apăsat atât de tare, încât trupul nu îl putea 
duce. Căutară o bancă mai izolată și se așezară. Apoi repetă 
încă o dată: 

- De ce am rămas? Vai, prietene, odată ajuns aici, ori devii 
cinic, ori pieri... lar eu am ales să supraviețuiesc. Poate că 
această atitudine m-a salvat de la neliniști și de la tulburări 
inutile. Câţi n-au sfârșit prinși în nisipurile mișcătoare ale 
depresiei?! Membrii tineri spun despre noi că suntem niște 
egoiști, că ne-am pierdut interesul pentru apostolat. Poate că au 
dreptate. Dar eu mă simt tras pe sfoară de Opus... Când 
îmbătrânim, ne închid în case de la ţară sau ne înghesuie la 
etajul patru... E foarte trist să vezi cum sfârșim... 


SANGELE 285 


Se lăsă o lungă tăcere, densă, pe care Mazeres ar fi vrut să o 
întrerupă, dar nu știa cum, apoi Sancristâval, obsedat, continuă 
să își înșiruie necazurile, asemenea mărgelelor unui rozariu 
amar. 

- Eu eram un tip foarte amuzant - știți? - și am sfârșit prin a fi 
un mizantrop, un biet om... În prezent, am îndoielile mele în 
privinţa lui Dumnezeu și a Bisericii, și nu știu foarte bine dacă 
mi-am pierdut sau nu credinţa. Nu știu în mod cert cine este 
Isus Hristos, nici Dumnezeu, nici toate acele lucruri pe care alţii 
sunt siguri că le cunosc cu o claritate care surprinde... Mulţi 
dintre cei care au părăsit Lucrarea au încetat și ei să creadă în 
Dumnezeu, toţi împreună și în același timp... 

Carlos Sancristâval venise cu intenţia să-i dezvăluie un 
secret, sau asta înţelesese Mazeres, dar conversaţia se îndreptă 
pe alte făgașe. După mai bine de două ore în care îi povestise 
necazurile sale, tot nu avea de gând să deschidă subiectul. 
Bietul om avea nevoie să se descarce, iar inspectorul nu 
îndrăzni să-l întrerupă. 

- Trebuie să vă simţiţi foarte rău ca să vă deschideţi sufletul 
în fața unui necunoscut, îi spuse el, în cele din urmă. 

- Prietene, mai bine un necunoscut decât un îndrumător de 
confidente, îi spuse el de-a dreptul și, cum Mazeres făcu un gest 
de surprindere, Sancristâval, cu dorinţa irezistibilă de a vorbi, 
profită de ocazie ca să continue: N-aţi auzit vorbindu-se de 
faimoasele conversații fraterne care se poartă în Opus? Fără să 
aștepte răspuns, continuă: In Opus, suntem siliţi la un nudism al 
intimităţii, cum spun eu; să ne deschidem larg sufletul faţă de 
îndrumătorii noștri... 

- Asta este ceea ce pe vremea mea numeam îndrumare 
spirituală. 

- Da, dar cu diferenţa că dumneavoastră vă alegeaţi 
îndrumătorul, dar în Opus îndrumarea spirituală este silită și 
plină de delaţiuni, îndrumătorul îţi este impus... Și nu e doar 
asta, îndrumătorul poate comenta confidenţele tale cu alţi 
îndrumători și poate chiar să le facă să ajungă la urechile 
superiorului de la Roma... 

- Nu mai spuneţi! sări în sus inspectorul, nevenindu-i să 
creadă, asta nu e cu putinţă, s-ar încălca secretul profesional... 

- Vai, prietene! Văd că sunteţi cam naiv... și se arătă foarte 
încântat că-i putuse dezvălui unul dintre cele mai bine păstrate 


SANGELE 286 


secrete ale Lucrării. În Opus, confidenţele, acele atât de 
depășite conversații fraterne, sunt considerate subiect de 
guvernare instituțională, spuse și făcu o pauză, pentru ca 
inspectorul să reflecteze asupra acestui concept, prin urmare 
îndrumătorul tău, dacă o crede necesar, poate dezvălui 
confesiunile tale altor persoane din Lucrare... 

- Fără autorizaţia celui interesat? 

- În Opus, această autorizaţie este subînţeleasă. După ce se 
gândi câteva clipe, adăugă un fel de rezumat: Imixtiunea în 
intimitatea conștiințelor este la ea acasă... Persoana contează 
prea puţin... Opus este mai degrabă guvernare decât îndrumare 
spirituală; ca să mă înţelegeţi, îndrumarea spirituală este în 
slujba instituţiei... ă 

- Nu reușesc să înţeleg foarte bine... Imi spuneţi că spiritele 
și conștiințele membrilor din Opus sunt subordonate bunei 
funcţionări a Lucrării... 

- Exact. 

- Şi respectul...? 

- Respectul? In Opus nu există nici cea mai mică urmă de 
respect faţă de conștiințe... Ştiţi ce mi-a răspuns îndrumătorul 
meu spiritual când i-am prezentat exact aceste obiecţiuni? 
Mazeres așteptă nerăbdător. Cel care se ocupă de sufletul tău, 
de îndrumarea ta spirituală, nu sunt eu, o persoană concretă, ci 
Instituţia însăși. Indrumarea spirituală o poartă Lucrarea, și iată 
că aici, spre binele tău, secretul confesiunii poate și trebuie să 
fie împărtășit! 

- Un secret spus în gura mare, așadar... 

- Dragă prietene, în Opus totul se face în mare secret, 
absolut totul; cu toate acestea, nu se păstrează secretam, 
silentii, cum ar fi de așteptat... Carlos de SancristOval se uită 
nervos la ceas. S-a făcut târziu și trebuie să mă întorc la 
reședința mea... Se vedea totuși că nu voia să plece fără să îi fi 
dezvăluit ceva care îl apăsa pe conștiință, apoi cobori vocea, 
deși locul unde erau așezați era departe de lume, și îi spuse: 
Opus Dei, prietene, folosește de asemenea îndrumarea 
spirituală pentru a strânge tot felul de informaţii care i-ar putea 
fi de folos azi sau în ziua de mâine, orice fel de informații. 
Urechile conglomeratului Opus sunt ca niște antene parabolice 
deschise către întreaga lume. lată una dintre marile surse de 


! Secretul tăcerii (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 287 


putere pe care le are azi Opus... Dacă dumneavoastră aţi ști ce 
cantitate de informaţii este depozitată în arhivele secrete din 
Vila Tevere... Informaţii de orice fel, inclusiv despre viaţa intimă 
și sexuală a persoanelor. Nu numai a membrilor Lucrării, ci și a 
preoţilor, episcopilor, cardinalilor, politicienilor, finanţiștilor, a 
oamenilor cu putere... fie ei prieteni sau dușmani ai instituţiei... 

- După cum povestiţi dumneavoastră, îi răspunse inspectorul, 
ascunzându-și scepticismul, s-ar spune că fiecare preot din 
Lucrare este un spion și că îndrumarea spirituală a fost 
organizată ca o densă reţea internaţională de spionaj... 

Carlos de Sancristval schiţă un surâs sardonic. 

- Preoţii din Opus, își exprimă el concluziile personale, 
abuzează de puterea pe care le-o dă învestitura. Unii chiar 
refuză să-i absolve de păcate pe cei care nu-i autorizează să 
facă uz de cele discutate cu ocazia confesiunii când și cu cine 
doresc. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că un preot ar putea 
ajunge la asemenea nelegiuiri, dar asta este cruda realitate... 

Se ridică de pe bancă și bătu tare din picioare pe pietriș, cu 
intenţia de a scutura praful așezat pe pantofi în timpul 
îndelungatei plimbări pe potecile din parc și, când văzu că nu 
era de ajuns, scoase o batistă. 

- In Opus, continuă el să vorbească, în vreme ce își 
despăturea batista și își ștergea pantofii, se confundă abuzurile 
instituţionale cu originalitatea căii de perfecționare pe care și-o 
propun... Nu știu dacă m-am făcut înţeles. 

- Totul e atât de confuz și de complex... 

- Opus, își împături cu grijă batista și o vârî în buzunar, este, 
înainte de orice, un serviciu secret, o agenţie de informații... 
Trebuie să umbli cu mare grijă; știu că multora li s-a copiat 
informaţia de pe hard-diskul din calculator... Îi privi în ochi. 
Informaţia, dragă prietene, înseamnă putere. 

Mazeres auzise multe lucruri despre Opus de-a lungul vieţii, 
dar ceea ce tocmai ascultase... Dacă aprecierile lui Carlos de 
SancristOval erau adevărate (și ceva adevărat trebuia să fie, 
căci acesta fusese și continua să fie un membru marcant în 
cadrul organizaţiei), atunci Lucrarea era o mașinărie inventată 
pentru cucerirea puterii, proiectată ca să acţioneze în chip de 
lobby extraordinar de puternic, și în cadrul căreia, în plus, se 
întâlneau cele mai reacționare forţe ale spectrului religios și 
politic... 


SANGELE 288 


- Ce loc ocupă în această complexă structură „sanctificarea 
prin muncă“? îl întrebă Mazeres cu maliţiozitate. 

- Sanctificare? repetă ironic. Sub mantia sanctificării, se află 
sfânta constrângere, sfânta intransigenţă, sfânta nerușinare, 
atât de neliniștitoare... Vă sună cumva a sloganuri publicitare? 
se bucură el, ironic, de vorbele de duh și, după o clipă de tăcere, 
adăugă: În Opus, există un fel de isterie în evlavia pe care o 
insuflă... Viaţa ascetică, așa-numita dăruire, este extrem de 
riguroasă. Persoanele se simt vinovate pentru că nu reușesc să 
atingă niște țeluri de neatins din capul locului, astfel încât se 
autopedepsesc cu o duritate și o severitate inumane. Această 
frustrare le umple de neliniște, le apropie de depresie și le face 
să devină acre și feroce cu ceilalți... Ele nu trăiesc într-o 
ambianţă familială liniștită și fericită, cum trâmbiţează ei 
întruna, ci într-o întreprindere comercială aflată într-o crudă 
competiţie. „Ori te extinzi, ori ești înghițit" era sloganul 
Fondatorului, care se află încă în vigoare. Cadrele de conducere 
nu se dau în lături să facă afaceri evident imorale sau ilegale, ori 
să manipuleze informaţiile. Este un sistem pervers, de o lipsă de 
transparenţă absolută... 

Văzându-l atât de pornit, inspectorul fu cât pe-aci să îi pună 
alte întrebări, dar, când își luară la revedere, îi aruncă una pe 
care o avea pe vârful limbii: 

- Şi ce cred despre toate astea membrii asociați? 

- Membrii asociați? Aștia nu sunt la curent cu nimic sau nu 
vor să fie la curent... răspunse el expeditiv. Își plătesc cu plăcere 
cotizaţiile și cu asta basta! Şi în felul acesta își liniștesc 
conștiința și continuă să spele bani... 

- Asta-i nemaipomenit. Mazeres se gândi că în mărturisirile 
lui Sancristoval era resentiment sau măcar ranchiună pentru 
vreo escrocherie care probabil i se făcuse cândva. li spuse în 
încheiere: Într-un cuvânt, ce înseamnă Opus pentru 
dumneavoastră? 

SancristOval, fără să se oprească un moment ca să cugete, îi 
aruncă pe neașteptate: 

- Un balon de săpun pe care prelatura îl umflă și-l tot umflă 
până când, într-o zi, se va sparge de mare ce este. Nimic! 
Instituţia alunecă spre fanatism, minciună, ipocrizie, spre nimic. 

- Păi, ca să fie nimic... 

- Da, o simplă aparenţă fantasmagorică, o simplă iluzie... 


SÂNGELE 289 
Nimic! 
Carlos de SancristOval întrerupse brusc și pe neașteptate 
conversaţia și stabili o întâlnire cu inspectorul pentru a doua zi, 
în același loc și la aceeași oră. 


SANGELE 290 
41 

Conversația din ajun îl afectă foarte mult pe inspector și, 
acasă, cu seninătate și sânge-rece, își stoarse creierii până 
ajunse la concluzia că mărturisirea aceea nu fusese nici 
spontană, nici o simplă ușurare a sufletului, cum crezuse el, ci 
fusese făcută cu o anumită intenţie. Nu cunoștea scopul, dar era 
aproape sigur că făcea parte din contextul în cadrul căruia ar fi 
trebuit să se abordeze ultimul mesaj al lui Carmelo de San 
Român. 

Veni la cea de-a doua întâlnire mai intrigat decât prima dată 
și îl găsi pe Carlos Sancristâval așezat pe aceeași bancă și cu 
ziarul ABC în mână, dar nu îl citea, ci se uita la niște copii care 
se jucau în apropiere. 

- Bine, domnule Sancrist6val, îi spuse inspectorul după ce îl 
salutase cu familiaritatea unui prieten, azi cel care dispune de 
puţin timp sunt eu, așa că... 

- Ne plimbăm? îl întrerupse, fără să îl lase să continue. lartă- 
mă că ieri te-am copleșit cu problemele mele, îl tutui el și intră 
imediat în subiect. Să ne întoarcem la povestea noastră. Eu am 
fost unul dintre inginerii care au proiectat reţeaua de ascultare 
(să o numim așa, fără ocolișuri) care acoperă toate încăperile 
din Vila Tevere, azi actualizată cu tehnologiile de ultimă 
generaţie. Bine, nu o să mă întind asupra acestui subiect, ca să 
nu te obosesc. Nici nu e cazul. Ideea este că, în urmă cu un an, 
mai mult sau mai puţin, eu eram la Procura Generalizia 
verificând această reţea, când, dintr-o neglijenţă a 
monseniorului Olavarria care a lăsat deschise microfoanele în 
biroul său, am putut auzi conversaţia pe care o purta cu 
arhiepiscopul irlandez Sutherland... 

Și îl privi iscoditor pe inspector. 

- Am auzit vorbindu-se despre el, spuse vag Mazeres. 

- Știu deja că îl cunoști, îl corectă SancristOval și continuă: 
Dar ceea ce n-ai aflat încă este conţinutul acelei conversații... 
Eu o am înregistrată, alături de alte conversații care, după furtul 
relicvei Sfântului Pantelimon, dobândesc o importanţă capitală... 

- De ce recurgeţi la mine și nu mergeţi direct la poliţie, dacă 
este vorba de așa ceva...? 

- Glumești? îi răspunse privindu-l în ochi. Nu face pe naivul 
cu mine. 

În după-amiaza aceea, Sancristâval nu mai părea amărât ca 


SANGELE 291 


în ziua anterioară, ba dimpotrivă, era zâmbitor și fericit. Să fi 
fost efectul vreunui calmant pe care îl lua? Avea o voce plăcută 
și știa să trezească interesul prin conversație, păcat că avea 
obiceiul să clipească neîntrerupt, un tic supărător pentru 
interlocutor, care, fără să vrea, îl imita. Mazeres se vedea 
obligat să îi evite privirea. Sancristâval era vanitos, afișând 
înfumurarea șefului de promoţie. Stătea de vorbă ascultându-se 
pe sine însuși. Se opri și, cu ziarul pe care îl ţinea împăturit în 
mână, arătă o plantă și o menţionă cu numele ei științific în 
latinește. 

- Vă pricepeţi și la botanică? îl întrebă inspectorul, pentru că 
presupuse că aștepta această lingușeală. 

Zâmbi și, fără să îi răspundă, reveni la monolog. 

- In altă zi, vei veni la reședința mea și vom asculta pe 
îndelete acele înregistrări. Știu că te vor interesa. Închise 
paranteza, lăsându-l cu buzele umflate, și își continuă relatarea: 
Ti-am spus toate astea pentru că, așa cum vei vedea, are mare 
legătură cu mesajul lui G6mez de San Român. Făcu o scurtă 
pauză: El și cu mine, din motive privind munca noastră, ne-am 
întâlnit de multe ori la Vila Tevere și în alte locuri. De la 
prelatură îi fusese încredinţată delicata misiune de a instala în 
principalele case al Lucrării niște locașuri ascunse în care să se 
păstreze ceea ce numeau „documente sensibile“. Da, da; 
secretomania prin care este renumit Opus se materializează și 
prin camere secrete... Carmelo era un specialist nemaipomenit 
în acest gen de lucruri și găsea ascunzișuri inimaginabile... L-am 
pus la curent cu discuţiile despre care ţi-am vorbit și i-am cerut 
să-mi spună unde păstrase monseniorul Olavarría relicva lui 
Himmler. Eu eram foarte sigur că prelatul îl consultase și că el îi 
sugerase locul cel mai blindat și mai sigur... Făcu din nou o 
pauză, de data aceasta mult mai prelungită: Carmelo n-a vrut să 
colaboreze, în ciuda faptului că i-am dezvăluit ce monstruozitate 
voiau să facă pornind de la relicva aceea. l-a venit foarte greu 
să-și învingă scrupulele și, după o vreme, când s-a hotărât, își 
pierduse deja minţile. N-am putut scoate nimic clar de la el. Mi-a 
spus doar un enigmatic difficilis. În latină, aşa cum auzi... A vrut 
să-mi spună că relicva era în siguranţă și că era dificil să dai de 
ea? În orice caz, pentru ce Dumnezeu mi-a vorbit în latinește? 

- Asta este tot ce ţi-a spus bietul Carmelo? întrebă Mazeres, 
uitându-se la ceas cu coada ochiului. 


SANGELE 292 

- Până în ziua de azi, oricât m-am chinuit să-i dau de capăt, 
nu știu unde au putut ascunde relicva... 

Imediat după aceea, cu minuţiozitatea care îl caracteriza, 
SancristOval își prezentă și își argumentă bănuielile. 

- Îmi pare rău, don Carlos, îl întrerupse inspectorul 
nerăbdător, iar acum se uita cu neobrăzare la ceasul său de la 
mână, n-am timp. S-a făcut târziu și o să pierd trenul. Peste o 
oră plec la Valencia. Voi petrece acolo sfârșitul de săptămână cu 
niște prieteni... Dacă sunteţi de acord, vă sun luni și vorbim 
despre înregistrări... 

Inspectorul rămăsese foarte intrigat și ar fi vrut să cunoască 
chiar în după-amiaza aceea conţinutul înregistrărilor, dar nu avu 
de ales și întrerupse întâlnirea, amânând-o pentru momentul 
întoarcerii. 

De ceva vreme, Mazeres avea programată această excursie 
cu niște prieteni din anii studenţiei; pe unii dintre ei îi cunoscuse 
la Aleea cu Plopi, căminul studenţesc pe care Opus îl conducea 
la Valencia. Întâlnirea se amânase de mai multe ori din vina lui. 
Nu se cădea să se scuze din nou, mai cu seamă pentru că 
motivul principal al excursiei era să străbată fluviul Jucar în jos 
pe firul apei, ca să admire păduricile de plopi aurii de pe maluri, 
spectacol care nu putea fi văzut decât toamna. 

Mazeres fu găzduit în casa prietenului său Bernat Escarti, 
profesor universitar de arheologie. A doua zi, foarte de 
dimineaţă, Mazeres, Bernat Escarti și ceilalți prieteni porniră la 
drum. Se opriră pe traseu, oprire obligatorie, ca să viziteze 
Alcalá del Jucar, un pitoresc sat cu străzi înguste și abrupte, cu o 
arhitectură populară bine conservată. Cum o indică și numele, 
protagonistul acestui sătuc era fluviul care ajungea în acest loc 
liniștit și îl îmbrăţișa într-unul dintre cele mai spectaculoase 
defileuri de pe traseul său. De acolo, depășind cursul în zigzag 
al fluviului, ajunseră în satul Jorquera, suspendat în înaltul unei 
stânci și înconjurat de un alt defileu, la fel de frumos ca și cel de 
la Alcalâ. Pe drum, grupul se oprea la tot pasul ca să se 
delecteze cu priveliștea plopilor tremurători și a plopilor aurii, 
care, grupaţi în pâlcuri sau în șir indian, își etalau neasemuitele 
culori ocru și auriu. Doar plopii aurii de pe malurile fluviului 
Duero, la trecerea prin provincia Soria, îi întreceau în frumuseţe. 
Ajunseră în sat (care avea doar șase sute de locuitori, bărbaţi și 
femei în număr egal, după cum li s-a spus), înfriguraţi și cu o 


SANGELE 293 


foame de lup pe care le-o deschisese aerul curat de pe acele 
meleaguri. Comandară, cum s-ar fi putut altfel, gazpacho 
manchego', un fel de mâncare specifică pentru locul acela și 
care, prin ingrediente și anotimp, nu avea nimic de-a face cu cel 
andaluz. În vreme ce gazpacho andaluz se serveşte foarte rece 
în bol și aproape că se bea, fiind foarte potrivit să stingă setea 
în timpul verii, gazpacho manchego, cu bucăţi de iepure, vânat 
și dumicaţi de turte de pâine nedospită, cu mai multă grăsime și 
consistență, este un fel de mâncare pentru iarnă. Le-a fost 
servit chiar în oala de lut în care fusese gătit și, fără să-l lase să 
se odihnească cele zece minute de rigoare, cum le recomandase 
patroana, l-au dat gata pe tot. 

- Să te lingi pe degete, nu altceva! o felicitară ei pe patroană. 

- Ar fi fost și mai gustos dacă ar fi fost vremea bureţilor, le 
răspunse ea bucuroasă. 

Gazpacho manchego le încunună prima etapă a excursiei. 

După o lungă conversaţie la desert, dădură o raită prin sat ca 
să li se așeze mâncarea și să vadă monumentele. Casa 
Primarului. Turnul Dofei Blanca. Din castelul datând din secolul 
al XI-lea, la ale cărui ziduri poposise Cidul în anul 1094 să îi 
hărţuiască, aproape că nu mai rămăseseră vestigii; interiorul 
adăpostea cimitirul, cum se întâmpla și la castelul Guadalest. 
Vizitară biserica parohială, o construcţie din secolul al XVI-lea, 
perioada de tranziţie de la gotic la Renaștere, restaurată de 
curând. La ora aceea nu era nici ţipenie prin preajmă și putură 
să o cerceteze în largul lor. 

- Priviţi asta, le atrase atenţia Jose Cortell, fără să își poată 
stăpâni entuziasmul. 

Cortell, profesor universitar emerit de epigrafie romană, era 
sufletul excursiilor culturale. Conduși de el, străbătuseră cetatea 
Tarraco, de provenienţă romană, și orașul Valencia. Le arătase 
și descifrase inscripţiile care le ieșeau în cale... Îl încântau 
pietrele de mormânt. La prânzul din ziua aceea stabiliseră deja 
o „peregrinare pe la lespezile“ din provincie. Toţi cei care erau 
împrăștiați pe la diferitele capele reveniră la capătul naosului și 
priviră încotro le arăta el. Deasupra unui arc, la stânga absidei, 
era un ciudat triunghi încununat cu o cruce latină, triunghi al 
cărui interior era împărțit în zece căsuțe, cuprinzând fiecare 
câte o literă. 


Din ţinutul La Mancha 


SANGELE 294 


- Optantibus non difficilis Vae Alio Glorianti, citi epigrafistul 
cu un aer de patrician roman, așteptând să traducă cineva, dar 
nu o făcu nimeni. Aţi uitat latina? 

Totuși, acel difficilis din inscripţie îi aminti inspectorului 
cuvântul difficilis rostit de Gómez de San Român, despre care îi 
vorbise Sancristâval în ajun, dar nu îi dădu mare importanţă. 

- Ce semnificaţie cuprinde? întrebă Bernat Escarti, alt 
îndrăgostit de lespezi, care, deși discuţia nu era domeniul său, 
arăta o mare curiozitate. 

- Așa, pe nepregătite, spuse Cortell, eu aș traduce: „Celor 
care doresc, nu le va fi dificil“. Și pe latura de la bază se citește: 
„Vai de cel care se va lăuda cu altceva“. Nu mă întreba nimic 
despre această inscripţie enigmatică, nici despre mână, nici 
despre cele trei icuri din dreapta și cu atât mai puţin despre 
semnificaţia de nepătruns a celor zece litere din interiorul 
triunghiului. 

- Eu aș spune că cele două braţe care formează triunghiul cel 
mare este un fel de compas deschis... comentă Mazeres. 

- Poate că face aluzie la compasul masonilor... observă un alt 
coleg. 

În momentul acela intră un preot tânăr, preotul parohiei, 
care, văzându-i atât de absorbiți de inscripţie, se apropie de ei. 

- Aţi dezlegat enigma? spuse el cu un aer mucalit și zâmbi 
ușor ironic. Înaintea dumneavoastră, au mai încercat și alţii și, 
după câte știu eu, nimeni n-a reușit până în ziua de azi. Adăugă 
imediat după aceea: După cum spun unii, mai ales că nici nu s-a 
găsit vreun document care să o dovedească, această inscripţie 
a fost pusă aici din porunca unui preot de baștină din acest sat, 
fiind o copie a celei care exista pe vremuri în biserica Sfântul 


SANGELE 295 


loan Ospitalierul' din Valencia, de unde acel călugăr-cavaler 
fusese invitat... 

- Aţi spus că această inscripţie este o copie a celei care a 
existat în biserica Sfântul loan Ospitalierul...? repetă Mazeres 
surprins. 

- Da, confirmă preotul. Așa au dat asigurări alte persoane cu 
pregătire care au văzut-o... Eu, ca să fiu sincer, nu mă pricep la 
astfel de lucruri... 

La întoarcere, o porniră pe firul fluviului închis între pereţi 
stâncoși până la locuinţele-peșteri din zona Cuebas, înspre 
Albacete. Mazeres, atât de limbut întotdeauna când era printre 
prieteni, se arăta taciturn. Nu îl mai interesa peisajul frumos pe 
care ceilalți îl admirau într-o conversaţie animată, ci era absent, 
cu nasul lipit de geamul mașinii, frământându-și mintea cu acel 
difficilis pe care, în mai puţin de douăzeci și patru de ore, îl 
întâlnise pe căi atât de diferite. Să aibă oare vreo legătură? Să 
fie pură coincidenţă? Hotări să arunce o privire în biserica 
Sfântul loan Ospitalierul, a doua zi de dimineaţă, înainte de a 
pleca la Madrid. 

- Mă vei însoţi? îi ceru prietenului său Escarti. 

- De când te interesează biserica aceea? Ti s-a făcut dor de 
Opus? îi răspunse el, ironic. 

- Nu; nu e nimic din toate astea... șovăi el dacă să îi 
povestească cu ce se ocupă. In cele din urmă, adăugă: Cum 
merg săpăturile? 

- Săpăturile? În acest moment, după câte știu eu, sunt oprite. 
Lipsesc fondurile... Dar de unde și până unde atâta interes 
pentru arheologie? 

- Voi fi sincer cu tine. 

Și îi povesti, fără să intre în prea multe detalii, rocambolescul 
caz al relicvei Sfântului Pantelimon, de la furtul acesteia până la 
ultimele conversații cu Carlos Sancristâval, încheind prin a-și 
exprima bănuiala care i se înfiripase în minte când privise 
triunghiul de la Jorquera. 

- Vrei să spui că acel difficilis despre care vorbise membrul 


' Ordin religios militar creat în jurul anului 1070, pus în slujba pelerinilor la 
Sfântul Mormânt și a celorlalți cavaleri, răniţi sau bolnavi, participanţi la 
cruciade. Denumirea ordinului provine de la spitalul închinat Sfântului loan 
Botezătorul pe care negustorii italieni l-au întemeiat la lerusalim pentru a 
primi pelerinii creștini bolnavi. 


SANGELE 296 


defunct al Opus are vreo legătură cu inscripţia din triunghiul de 
la Jorquera? Ar fi prea mare coincidenţa... 

- Este o presupunere. De aceea vreau să verific dacă a 
existat într-adevăr în biserica Sfântul loan Ospitalierul un 
triunghi asemănător celui de la Jorquera, cum ne-a spus 
preotul... In acest caz, Gómez de San Român, care era arhitect 
și a lucrat pe șantierul bisericii Sfântul loan Ospitalierul, a putut 
să-l fi cunoscut și să-l fi utilizat ca pe o cheie ascunsă a unui loc 
secret. 

- Stai, stai, nu te ambala. N-am înţeles nimic și capul meu 
este pe punctul de a exploda, așa că, te rog, nu încerca să-mi 
explici... Escarti își lăsă braţele să îi cadă într-un gest de 
supremă descurajare. Eu te însoțesc la biserică, tu cercetează 
ce ai de cercetat și cu asta basta! Nu uita că mâine, duminică, 
nu e cea mai bună zi de vizitare. O să fie slujbă și multă lume. 

- Da, dar membrilor asociaţi ai Opus nu le place să se scoale 

cu noaptea în cap. Dacă ești de acord, noi o să mergem la prima 
oră. 
La prima oră, când slujitoarele membrelor asociate plecau de 
la slujbă, Mazeres și Escarti intrau. Până la liturghia de la 
douăsprezece, aveau cel puţin trei ore în care biserica rămânea 
complet pustie. 

Biserica Sfântul loan Ospitalierul fusese întemeiată în secolul 
al XIll-lea de către cavalerii Ordinului Sfântului loan de la 
lerusalim, la puţin timp după ce regele Jaime | cucerise orașul. 
La origine, includea trei lăcașuri: o biserică, bine conservată, un 
spital, din care de-abia mai rămăseseră niște vestigii, și un 
cimitir, zonă în care se săpa în prezent. 

Se opriră un moment în pridvorul primitiv (o trecere 
obligatorie pentru a ajunge în biserică) pe ai cărui pereţi 
apăreau pictate șase cruci roșii: două mai mari și patru mai mici. 

- Şi aceste cruci? întrebă Mazeres fără să se poată abţine. 

- Sunt din secolul al XIII-lea, îi explică prietenul său și sunt 
asemănătoare crucilor care se văd pe edificiile cruciaților de la 
lerusalim, din aceeași epocă. Poate că numărul și dimensiunile 
lor indică numărul și funcţia cavalerilor Ordinului Sfântului loan 
care, în perioada aceea, au locuit în acest spital. 

Trecură apoi în patioul interior unde, la dreapta, rămăseseră 
câteva arce ogivale ale vechiului spital al săracilor, iar la stânga, 
se înălța construcţia bisericii. Când traversară patioul, plin de 


SANGELE 297 


glastre cu zambile, în căutarea intrării în biserică din celălalt 
capăt, se apropie de ei un preot în sutană. 

- Văd că sunteţi străini; sau cel puţin nu sunteţi obișnuiți ai 
acestei biserici... Sunt un foarte bun fizionomist, le spuse el 
zâmbitor, în vreme ce îi examina pe îndelete. Doriţi să vă explic 
ceva? 

Mazeres fu cât pe-aci să scoată din buzunar crochiul 
triunghiului de la Jorquera pe care îl trasase într-un blocnotes, 
dar crezu mai potrivit să fie cât mai discret, pentru că nu se știe 
niciodată, și să facă cercetările pe cont propriu. Preotul din Opus 
îi introduse în ceea ce în vremurile de demult fusese probabil 
pronaosul bisericii. Pe amândoi îi surprinseră noile instalaţii din 
dreapta, care n-aveau nimic de-a face cu planul bisericii 
primitive. Erau despărţituri cu ochiuri de sticlă givrată, prin care 
se vedeau câteva femei și câţiva preoți care stăteau de vorbă în 
jurul unei mese. 

- Și asta? întrebă Mazeres, deși citise deja inscripția de pe 
ușă. 

- Este spălătoria casei, răspunse cu umor preotul, făcând 
aluzie, fără îndoială, la celebra frază a monseniorului Escrivá: 
„Rufele murdare se spală în casă“. 

- Am înţeles că membrii din Opus se pot spovedi doar 
preoţilor care aparţin Lucrării și niciodată unui iezuit, nici chiar 
fiind în primejdie de moarte..., insistă inspectorul știind că asta 
avea să îl chinuie. 

- Calomnii! răspunse iritat preotul, căruia îi dispăruse 
zâmbetul de pe faţă; și, puţin după aceea, îi părăsi cu o scuză. 

Inspectorul și prietenul său, scăpaţi de pisălog, își continuară 
singuri vizita. 

Biserica, prezentând o singură navă și o boltă ogivală, avea 
un plan dreptunghiular cu zid de capăt poligonal, tipic pentru 
stilul Mudejar'. Coloanele din marmură roz ale bolţii principale 
erau încununate cu capiteluri specifice califatelor din secolul al 
X-lea. In cea de-a doua capelă pe partea mâinii stângi, dădură 
peste un Escrivá de Balaguer din bronz care îi privea. 

- Nici acum, că e sfânt, nu și-a pierdut zâmbetul tâmp, spuse 
Mazeres. 

Se opriră câteva clipe în capela cu picturi murale romanice, 


! Stil arhitectonic ce îmbină elementele artei creștine cu ornamentațiile 
arabe. 


SANGELE 298 


destul de deteriorate, în ciuda restaurării lor recente. Din 
prezbiteriu, Escarti îi semnală o deschidere în zidul dinspre nord 
al capelei, un fel de fereastră, la vreo șapte metri înălțime. 

Acela este un reconditorium, un loc care, în alte vremuri, 
servea la ascunderea odoarelor și a relicvelor sfinţilor. Cavalerii 
Ordinului Sfântului loan l-au folosit și ei ca să-și păstreze 
arhivele secrete. A fost prădat de trupele lui Napoleon, iar astăzi 
este gol. 

Acea nișă secretă îi aminti lui Mazeres motivul pentru care se 
aflau acolo. 

- Un fel de reconditorium este ceea ce caut eu, îi spuse cu 
voce joasă prietenului său, ca și cum acesta ar fi fost amestecat 
în întreaga affaire a Sfântului Pantelimon și îi explică: Sunt 
aproape sigur că Gómez de San Român, care a lucrat la 
refacerea acestei biserici, a construit o nișă secretă. Cei din 
Opus, în caz că nu știi, îl lămuri el, obișnuiesc să dispună în 
toate casele lor de dulapuri și de cămăruţe ascunse unde 
păstrează constituţiile, instrucţiunile, regulamentele, scrisorile, 
hârtiile ad usum nostrorum, (așa numesc ei documentele de uz 
intern)... Ah, și testamentele membrilor deplini! 

- Și banii negri, presupun, adăugă Escarti cu ironie. 

- In acele locuri secrete, continuă Mazeres, după cum mi s-a 
spus, există întotdeauna o sticlă cu benzină și o cutie cu 
chibrituri pentru ca, în caz de urgenţă, să se ardă ce ar fi nevoie. 

- Văd că ești foarte bine informat. 

- Deformaţie profesională... 

Trecură în cele din urmă la capela primitivă a Sfintei Varvara, 
construită între doi contraforți ai absidei, unde la vremea ei 
fusese îngropată împărăteasa Constanţa a Bizanțului. 

- Și asta? întrebă Mazeres, arătând în paviment o groapă de 
o adâncime respectabilă, acoperită cu o mare lespede. 

- Este accesul la osuar, îi răspunse, uitându-se în același timp 
la ceas. Aici se încheie turul. Ţi-a rezolvat vreuna dintre 
problemele tale? 

- Ca să spun adevărul, nu. 

- Incă mai avem timp. Putem vizita un mic muzeu care se 
află chiar aici și unde se păstrează unele piese. 

- Să aruncăm o privire... 

Muzeu era un cuvânt prea mare ca să definească micul 
depozit, situat la capătul patioului, unde fuseseră adunate 


SANGELE 299 


lespezi de mormânt, resturi de ceramică și alte obiecte 
provenind de la săpături. Mazeres nu găsi nimic din ce căuta, 
dar hotărî să își joace ultima carte. 

- Aveţi pe aici o lespede, o piatră de mormânt, o stelă, ceva 
care să semene cu aceasta? și îi arătă domnișoarei care stătea 
în faţa sălii desenul său după triunghiul de la Jorquera. 

Fata, elegantă, fără îndoială fiică de membri asociaţi ai Opus 
Dei, poate o vocaţie gata „să debordeze“, licenţiată de curând 
în Arte, așa cum le-a spus, îl privi cu atenţie. 

- Da, îi răspunse sigură pe ea. Îmi amintesc să fi văzut în 
muzeu o stelă foarte asemănătoare cu acest desen... Dar nu mai 
este. 

- Cum? exclamă inspectorul contrariat. 

- Rectorul de atunci a crezut că era vorba de o lespede 
masonică și a dat ordin să fie retrasă... Eu n-am mai văzut-o pe 
nicăieri. 


SANGELE 300 


42 

Din perspectiva triunghiului pe care îl descoperiseră din 
întâmplare la Jorquera și, încă mai mult, după vizita la biserica 
Sfântul loan Ospitalierul, Mazeres se gândi că enigmaticul 
cuvânt rostit de Gómez de San Român, difficilis, putea să aibă 
un anumit sens. Luni, primul lucru pe care îl făcu fu să îi 
telefoneze membrului Opus Dei, Carlos Sancristoval, ca să 
stabilească o nouă întâlnire. 

- Mi se pare că acel cuvânt, difficilis, pe care l-a folosit 
Gómez de San Român, îi spuse el însufleţit, face parte dintr-o 
inscripție de pe o placă funerară care a existat în biserica 
Sfântul loan Ospitalierul din Valencia. După părerea mea, 
Carmelo a putut să o utilizeze ca pe un termen de referinţă sau 
ca pe o cheie de neînțeles pentru o nișă secretă sau ceva în 
genul acesta, care exista în biserica aceea. Mai e un drum lung 
de făcut, dar deocamdată este tot ce avem. 

- Despre ce îmi vorbeşti? Lui Sancristâval îi luă destul de 
mult timp să se dezmeticească și să înţeleagă ce îi spune; în 
cele din urmă exclamă: Ah, înţeleg! Asta nu-i de vorbit la 
telefon. Ar fi mai bine să discutăm faţă în faţă. De ce nu vii la 
reședință? Locuiesc în Badiel. 

- Știu, știu. În strada Pastor, cu intrare prin strada Olivos. 

Mazeres știa din presă despre reședința madrilenă a Opus 
Dei, unde îl invita. Era o construcție nouă, ridicată pe locul unde 
fuseseră vila și cabinetul unui cunoscut medic. li deschise ușa o 
cameristă foarte elegantă, într-o uniformă neagră și cu bonetă, 
care îi aminti inspectorului de Amapola, protagonista unei 
relatări sfâșietoare pe care o citise pe adresa opuslibros.org. 
Casa, decorată cu un gust rafinat, îmbina somptuozitatea de o 
veche savoare cu confortul modern. In spaţiosul salon de 
primire, primul lucru care sărea în ochi era o statuie din bronz 
aurit, în mărime naturală, a lui Escrivá cu doi îngeri la picioare: 
unul din ei cu o carte deschisă care spunea: „Si exaltatus fuero 
a terra, omnes traham ad meipsum“. |n vreme ce îl aștepta pe 
SancristOval să vină să îl primească, Mazeres își aruncă privirea 
peste tot. Nici un fir de praf. Nimic nelalocul său... „Totul 
perfect, cum îi plăcea Părintelui!“ se gândi el. In cele din urmă, 
sosi și prietenul său. Îşi strânseră mâinile. Sancristâval se arătă 
corect, dar puţin efuziv, ca și cum s-ar fi simţit stânjenit în locul 
acela. 


SANGELE 301 


- Ce înseamnă această inscripţie? se grăbi să îl întrebe 
Mazeres, după un salut scurt, și arătă spre îngerul cu cartea. 

După felul în care reacţionă membrul Opus, se deducea că nu 
era pentru prima dată când i se punea o asemenea întrebare. 
Zâmbi. 

- Această sculptură este o copie a celei pe care a dăltuit-o 
Romano Cosci, dintr-un singur bloc de marmură de Carrara de 
peste cinci metri înălţime, și care a fost amplasată în bazilica 
Sfântul Petru din Roma... Îngerii sunt o aluzie la sărbătoarea 
Sfinţilor Îngeri Păzitori, ziua în care monseniorul, dintr-o 
inspiraţie divină, a întemeiat Lucrarea... Văzând curiozitatea cu 
care îl asculta Mazeres, continuă: Aceasta nu este singura 
statuie pe care o are Părintele, și, aproape la ureche, adăugă: 
De când a fost canonizat, prelatura a fost cuprinsă de „febra 
statuilor“. 

- Febra statuilor! repetă Mazeres, fără să își dea seama că 
ridicase glasul. Celălalt îi atrase atenţia. Cu voce joasă, insistă 
din nou: Și inscripţia, ce semnificaţie are această inscripţie? 

- „Când voi fi ridicat deasupra pământului, îi voi atrage pe 
toţi spre mine“, se înroși Sancristâval. Nu știu dacă monseniorul 
a visat vreodată că i se vor dedica atâtea statui... 

- Indiferent a cui a fost ideea, este un semn evident al 
vanităţii Opus-ului. 

- Vanitate sau idolatrie? adăugă cu maliţiozitate membrul 
Lucrării. 

Sancristâval era mult mai critic decât inspectorul; totuși, se 
gândi că ar fi mai prudent să schimbe subiectul conversaţiei și 
să abordeze subiectul vizitei sale. 

- Vino pe aici, îi spuse și îl apucă de braţ. 

Îl conduse spre camera lui printr-un culoar somptuos, în 
armonie cu restul micului palat, care părea o galerie de muzeu. 
Pe pereţi atârnau rame aurite cu portrete de seniori împodobiţi 
în veșminte foarte diverse, care lui Mazeres nu îi păreau nici 
părinţi, nici bunici, nici strămoși ai celor care locuiau acolo. 

- Cine sunt ăștia? întrebă încă o dată. 

- N-am idee. Toate aceste pânze au fost cumpărate la 
licitaţie și au fost atârnate ca să se dea casei un aer tradiţional. 
Şi portretele acelea de acolo - nu le recunoști? - sunt rudele 
Părintelui... 

După o vreme, inspectorul avea să afle că membrilor din 


SANGELE 302 


Opus le era interzis să aibă în camerele lor fotografii ale propriei 
familii, în vreme ce se considera ca fiind în bun spirit plasarea 
pozelor cu familia Părintelui (mama monseniorului, pe care toţi o 
numeau cu o venerație nătângă „bunica“, și fraţii acestuia: 
mătușa Carmen și unchiul Santiago). 

Intrând în cameră, Mazeres putu constata că Sancristoval nu 
exagerase când i-o descrisese cu câteva zile în urmă. li atrase 
atenţia un plug cioplit într-un lemn nobil, care atârna pe unul din 
pereţi. 

- Și asta? întrebă el, neputându-și stăpâni curiozitatea. 

- „Nici unul care pune mâna lui pe plug și se uită îndărăt nu 
este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu“, îi răspunse, citând 
fraza lui Isus. Este o aducere aminte pe care, în fervoarea mea 
tinerească, mi-am făurit-o... adăugă apoi dezamăgit: Eu 
credeam orbește în cuvintele Părintelui: „Să nu vă îndoiţi, cel 
mai mare dar pe care l-aţi primit de la Dumnezeu este cel al 
vocației pentru Opus“. 

- Și aţi luat-o în serios...? îl întrebă ironic inspectorul. 

- Și încă cum...! Nu-ţi bate joc... Metodele de prozelitism pe 
care le folosește Opus Dei sunt înspăimântătoare... 

- Sfânta constrângere, nu altceva, vru inspectorul să reducă 
din importanţa vorbelor sale. 

- Ei născocesc un proiect al vocației tale, pusă la cale în 
birouri, te fac să crezi că Dumnezeu este cel care te cheamă și o 
afirmă atât de categoric, încât azi mă înspăimântă. Este un 
prozelitism coercitiv, vorace... Și mult mai primejdios când ești 
deja înăuntru. Nu-ţi poţi imagina durerea profundă și zbuciumul 
cumplit pe care Lucrarea îl pricinuiește multora dintre membrii 
săi... Dumnezeu să-i ierte! În unele nopţi mă trezesc îngrozit, 
asudat, ascultând reproșurile severe ale Părintelui: „Nu dau doi 
bani pe sufletul unui fiu de-al meu care își abandonează vocaţia; 
în afară de faptul că își va pierde fericirea, este cu putinţă să își 
condamne și sufletul“. 

- Adevărul e că este un limbaj brutal și inuman... spuse 
Mazeres ca să îi cânte în strună, dar se gândi că Sancristâval 
făcea din ţânţar armăsar. 

- Arma cea mai utilizată de către Opus împotriva propriilor 
membri este teroarea și ameninţarea cu eterna damnare pentru 
acela care ar ieși din Lucrare... Imaginează-ţi așadar prejudiciile 


' Luca, 9, 62, op. cit., pag. 1170 


SANGELE 303 


pe care acest limbaj le pricinuiește unor adolescenţi de 
paisprezece sau șaisprezece ani, care acum sunt recrutaţi în 
școlile noastre... Mie mi-au trebuit ani de zile ca să-mi dau 
seama... Prea mulţi... Dumnezeu să mă ierte pentru răul pe care 
și eu l-am pricinuit! În Lucrare, există niște obiective de 
recrutare pe care fiecare membru trebuie să le îndeplinească. 
Pentru fiecare perioadă, prelatura, ca și cum ar fi vorba de 
comitetul director al unui concern multinațional, își stabilește 
obiectivele, atribuie fiecărei circumscripţii regionale o cotă de 
membri cu vocaţie, cinci sute, cred. Era nevoie să fie fabricați 
indiferent cum și să fie făcuţi să „debordeze" de atâta vocaţie, 
altminteri eram calificaţi drept indiferenți, cu puţin zel apostolic 
și puteam fi daţi afară din funcţiile noastre... „Cel care nu aduce 
oameni în Lucrare este mort“, a spus Părintele. 

- Asta este ceea ce se cheamă un prozelitism sălbatic... 

- Habar n-ai tu. Oamenii sunt hărţuiţi, siliţi, înșelaţi... Acum, 
acest prozelitism, cum îţi spuneam, s-a mutat în școlile noastre, 
cu oameni foarte tineri, imaturi, cu riscul de a-i marca pentru 
restul vieţii lor... Toţi membrii din Opus sunt simple cifre, lipsiţi 
de cele mai elementare drepturi, simpli salahori în slujba 
Instituţiei. 

- Sunt prea multe contradicții în toate astea... 

- Opus, reluă celălalt șirul conversaţiei, minte din obișnuinţă 
și sfârșește prin a crede propriile „adevăruri“... Nu există 
transparenţă... Singurul mod de a rămâne înăuntru este să te 
fanatizezi, altfel nimeni nu poate suporta... 

- De aici și dezechilibrele psihologice care iau naștere... 

Pe inspector îl impresionă foarte tare amărăciunea care era 
în acea mărturisire și, dintr-o pornire aproape instinctivă, îi puse 
mâna pe umăr. Sancristâval, emoţionat, îi mulţumi pentru 
gestul prietenesc și reconfortant. 

- Cineva a spus și avea dreptate, încheie membrul Opus, că 
Ministerul Sănătăţii ar trebui să intervină și să interzică 
Lucrarea, acuzând-o că este o sectă dăunătoare pentru 
sănătate, mai ales a minorilor... Apoi, cu o expresie gravă, 
adăugă: Dar asta nu e ce-i mai râu... Mai devreme sau mai 
târziu, descoperi că Opus interpretează Evangheliile într-un mod 
tendenţios, după cum este interesată Lucrarea. În Opus, dragă 
prietene, nu există altă doctrină și lege decât un ansamblu de 
confuze Vademecumuri interne, secrete... Lucrarea s-a degradat 


SANGELE 304 


atât de mult, încât este imposibil să se mai îndrepte și să dea 
înapoi, va fi din ce în ce mai rău. Se îndreaptă spre o prăpastie 
și, în cădere, va târî după ea toată Biserica... Nu face mutra 
asta, te vei convinge singur când vei asculta înregistrările și vei 
afla planurile diabolice ale lui Olavarria. 

Mazeres, pe măsură ce îl cunoștea ceva mai bine pe 
SancristOval și mai ales după peroraţia catastrofistă pe care 
tocmai o ascultase, ajunse să creadă că membrul Opus suferă 
probabil de un anumit gen de tulburare mintală, de aceea nu 
vru să discute, nici să ridice obiecţii. Avea să aștepte să vadă ce 
dezvăluiri cuprindeau acele înregistrări atât de trâmbiţate. După 
câteva clipe de tăcere, scoase desenul său cu triunghiul de la 
Jorquera și i-l puse în faţă. 

-Ce știți dumneavoastră despre această inscripţie din 
biserica Sfântul loan Ospitalierul? 

SancristOval îl privi cu mare atenţie. 

- Da, domnule, spuse el în cele din urmă. Îmi amintesc destul 
de vag această placă funerară. Dacă memoria nu mă înșală, era 
amplasată în prezbiteriu, pe un stâlp din apropierea osuarului... 
Imediat după aceea, citi cu voce tare inscripţia: „Optantibus non 
difficilis Vae Alio Glorianti“ şi vorbi în continuare: Tu ai dedus că 
prietenul nostru Carmelo se referea la această lespede și că a 
îngăimat în întregime fraza din inscripţie, dar că eu, dată fiind 
dificultatea lui de a vorbi, am înţeles doar un singur cuvânt... E 
posibil... 

- Într-adevăr, și îi expuse ipoteza sa. Carmelo, aproape în 
agonie, nu era capabil de lungi explicaţii. Așa că v-a dat un prim 
indiciu: inscripţia de pe lespede, pe care presupunea că o 
cunoașteţi. Acum va trebui să descifrăm această inscripţie dacă 
dorim să găsim calea care duce la nișa secretă. 

- Atunci, am dat de bucluc... 

- Aţi avut dreptate când aţi spus că prietenul nostru Carmelo 
era nemaipomenit în acest gen de lucruri... Îi aminti inspectorul 
și îl îmbărbătă: Stați liniștit, că o să mă ocup eu de această 
treabă. Și acum, să auzim înregistrările... 

Sancristoval se ridică în picioare ca un robot, se îndreptă spre 
camera de baie și o bucată de vreme și-o petrecu mișcând ceva, 
căci zgomotele ajungeau la inspector prin ușa închisă. leși în 
cele din urmă cu o casetă în mână. 

Aici sunt înregistrările, îi spuse el înmânându-i caseta, ca și 


SANGELE 305 


cum i-ar fi încredinţat un obiect de mare valoare. 

- Nu vă gândiţi să o puneţi în casetofon? 

- Nu, pentru Dumnezeu! Acesta nu e locul potrivit. Pereţii au 
urechi... O s-o asculţi la tine acasă și te vei convinge că n-am 
exagerat. Vei înţelege și de ce spun că e atât de urgent să 
recuperăm relicva, îi răspunse SancristOval și, văzând expresia 
de uimire de pe chipul inspectorului, adăugă pe un ton 
confidenţial: Păstrează banda și ascunde-o bine, aici nu prea e 
în siguranţă. 


SANGELE 306 
43 

Când ajunse acasă în aceeași noapte, Mazeres își puse ca de 
obicei cheile în scrumiera care se găsea pe dulăpiorul de la 
intrare și se duse direct la radiocasetofon. Caseta pe care i-o 
înmânase Carlos Sancristâval îi ardea mâinile, iar curiozitatea de 
a afla ce conţine îi chinuia sufletul. Închise cu zăvorul ușa de la 
birou, deconectă telefonul mobil și pe cel fix, și astfel, sigur că 
nimeni și nimic nu îl va distrage, se pregăti să o asculte. Totuși, 
nu dorinţa de a se concentra, oricât de arzătoare s-ar fi dovedit, 
fusese cea care îl împinsese să își ia aceste precauții, ci teama 
care se cuibărise în adâncul fiinţei sale din ziua în care 
comisarul Ortiz îl ameninţase, deși el n-ar fi recunoscut-o 
niciodată. 

In vreme ce manevra aparatul și pregătea un carnet ca să ia 
notițe, își aminti, fără să îi iasă din cap, de membrul din Opus 
Sancristâval și de predica lui catastrofică. Să fie oare adevărate 
uneltirile pe care acesta i le atribuia prelatului din Opus? 
Mazeres stătea ca pe ghimpi. Curând avea să afle. 

Apăsă pe tasta p/ay, radiocasetofonul intră în funcţiune, iar 
inima începu să îi bată cu putere. Timp de câteva clipe, care i se 
părură nesfârșite, banda se desfășură fără să reproducă nici un 
sunet, ci doar o scârțâială de mașinărie prost unsă. Apoi, auzi 
câteva cuvinte fără legătură unele cu altele și niște rezonanţe 
de ecou care îl călcau pe nervi. In cele din urmă, putu auzi ceva 
coerent: o conversaţie care, așa cum deduse imediat, începuse 
de puţină vreme. Nu îi deosebi pe interlocutori după voce; din 
ceea ce li spusese deja Sancristoval, trebuiau să fie monseniorul 
Olavarria și arhiepiscopul irlandez. Ascultă cu atenţie o bună 
bucată de vreme, apoi apăsă pe stop și începu să scrie în 
carnețel. 

„Intr-adevăr, arhiepiscopul Sutherland a fost acela care l-a 
pus la curent pe Olavarria cu existența documentului Gott Mit 
Uns și care, la stăruinţele prelatului din Opus, a căutat relicva și 
a pus mâna pe ea. Doar dacă mergem pe urmele lui Gómez de 
San Român vom putea să o recuperăm. Sunt de acord cu 
bănuiala lui Sancristoval. Așadar, e clar, că singura sectă care 
căuta relicva lui Himmler era Opus. În ceea ce privește acest 
punct, nu trebuie să ne mai stoarcem creierii.“ 

Odată notate în grabă aceste idei, apăsă din nou pe tasta 
play. Pe această porţiune de bandă, interlocutorul monseniorului 


SANGELE 307 


Olavarria era altul. Deduse din conversaţie că era vorba de un 
anume Armando Ruibarbo de San Vicente, un cercetător foarte 
competent care făcea experienţe cu celule-mamă adulte și era 
la conducerea unuia dintre laboratoarele CIMA, centrul de 
cercetări având legături cu Clinica Universitară a Opus Dei din 
Navarra. Mazeres nu putu auzi toată conversaţia, ci doar 
frânturi, din pricina faptului că cei doi interlocutori se îndepărtau 
din când în când de locul unde era ascuns microfonul, poate 
pentru că se plimbau prin imensul birou al monseniorului. Ideea 
clonării lui Hristos plecând de la celulele sângelui său, ceea ce 
propunea  prelatul, numitului Ruibarbo nu i se păruse o 
absurditate, ci un obiectiv ambițios care îl entuziasma. Lui 
Mazeres îi fu foarte greu să își dea seama dacă vorbele 
savantului erau sincere sau, așa cum se întâmplă de atâtea ori 
în instituţiile încorsetate în fanatismul obedienţei, le rostea ca să 
lingușească și îi lăsa timpului responsabilitatea de a-l dezamăgi 
pe superiorul său. 

„Dacă vom fi în stare să descoperim limbajul celulelor, vom fi 
în stare să le spunem și ce trebuie să facă...“ 

Oricât de mult își frământă mintea cu acest fragment din 
conversație, Mazeres nu își putu da seama despre ce vorbeau în 
momentul acela, ce anume voise să exprime profesorul 
Ruibarbo prin acele cuvinte și ce înţelesese Olavarría. Oricum ar 
fi fost, acesta, pe un ton autoritar care nu admitea discuţii, 
spusese: 

- Ceea ce trebuie tu să faci este să mi-i aduni în laboratorul 
tău pe cei mai buni specialiști în clonare, să lucraţi în mare 
grabă și să perfecţionaţi tehnicile... Nu vă uitaţi la mijloacele 
materiale; pentru c/onatio Christi, fondurile sunt nelimitate... 
Avem nevoie să ducem la capăt acest proiect cât mai curând. 
„Emanuel!"Gott Mit Uns... Este o poruncă a Părintelui, 
testamentul său, ultima sa dorinţă... 

Cum făcuse și mai înainte, Mazeres opri din nou banda și luă 
notițe. Câteva clipe cugetă la cele auzite. Era oare cu putinţă ca 
acele conversații să fie reale? Era năucit; și nu putu să nu 
recunoască faptul că Sancristâval nu exagerase. Se concentrase 
cu atâta intensitate, încât uitase să ia cina, iar stomacul îi aminti 
acest amănunt. Se ridică, se duse la bucătărie, deschise 
frigiderul și văzu că era plin. Zâmbi. Ce m-aș face fără 
Mercedes? se gândi el; dar se înșela, Paloma fusese cea care i-l 


SANGELE 308 


umpluse de data aceasta. Își făcu un sendviș cu ton și, pentru ca 
pâinea să fie mai zemoasă, o frecă de o roșie coaptă, adăugă 
niște măsline și asezonă totul cu niște picături de ulei. Luă o 
cutie de bere și așa, fără farfurie și fără șerveţel, ieși pe balcon. 
Era atât de bucuros de noile descoperiri, încât, după ce termină 
sendvișul, căută pachetul de ţigări și, încălcându-și promisiunea, 
fumă una. Gustarea și ţigara, sub cerul înstelat, i se părură 
minunate. Se întoarse la casetă. 

„Ti se pare complicată clonarea lui Isus plecând de la una 
dintre celulele sale?“ era vocea lui Olavarria cea care punea 
întrebarea. 

„Tehnicile sunt relativ simple: denuclearizarea ovulului, 
înlocuirea acestui nucleu cu un altul care să conţină materialul 
genetic pe care dorim să-l clonăm, stimularea acestei combinaţii 
cu descărcări electrice și implantarea lui într-un uter... Teoretic, 
tehnicile nu sunt complicate; dar, în practică, procesul este plin 
de riscuri și de probleme... Adevărul e că încă n-au avut succes 
cu ființele umane; vom avea nevoie de timp ca să le 
perfecționăm... In clonările de animale a fost nevoie uneori de 
peste două sute de încercări pentru ca experimentul să aibă 
succes.“ Făcu o pauză pe care Mazeres o interpretă ca pe o 
îndoială a profesorului Ruibarbo și pe care acesta, în cele din 
urmă, se hotărâse să o formuleze. „Pe de altă parte, 
crioconservarea ovulelor nu este deloc ușoară, dat fiind că 
acestea sunt niște celule mari cu un mare conţinut de apă, care 
au un înveliș exterior foarte rezistent. Aceasta face ca, în 
procesul de congelare, să se formeze cristale care îi pot vătăma 
interiorul. Vom avea nevoie de multe ovule...“ După o altă 
pauză, și mai mare, adăugă o nouă problemă: „Este imprevizibil 
ce anume se poate întâmpla cu niște celule de acum două mii 
de ani... Va depinde mult de calitatea și de conservarea acelui 
sânge... poate că va trebui să eliminăm unii embrioni ai lui Isus 
din pricina proastei lor calităţi... Această clonare a Domnului 
este o provocare colosală...!" 

- Ce grozăvie! Ce indivizi nerușinaţi! exclamă Mazeres, 
indignat. 

Inspectorul, concentrat pe aparat, cu privirea aţintită asupra 
benzii magnetice care aluneca șuierătoare de la o bobină la 
cealaltă, era stupefiat; dar uimirea nu îi venea de la partea 
tehnică a clonării, despre care de-abia avea câteva noţiuni 


SANGELE 309 


elementare, ci de la modul în care o abordau mișeii aceia. În nici 
o clipă nu îi auzise să pună în discuţie monstruozitatea acţiunii 
lor și implicaţiile etice pe care le presupunea, cu atât mai mult 
cu cât Vaticanul, în al cărui principal purtător de cuvânt se 
erijase Opus Dei, aruncase niște teribile anateme împotriva 
manipulatorilor de celule-mamă demonizându-i ca părtași la 
cultura morții. 

- Este evident că Sancristoval a avut dreptate. Acest 
Olavarría este nebun și îi va înnebuni pe toţi cei din Opus. 

Mazeres, sătul să mai asculte acea înșiruire de grozăvii, avea 
de gând să închidă casetofonul, dar se opri. Fu mai atent. 
Probabil că era vorba despre ultimul inconvenient pe care 
savantul îl găsea la proiectul părintelui. 

„Oricum ar fi, monseniore, în cazul în care condiţiile tehnice 
ne-ar fi favorabile și clonarea s-ar dovedi un succes, acest Isus 
clonat n-ar avea nici memoria, nici experienţa, nici 
personalitatea originalului...“ 

Se lăsă tăcerea. Mazeres își imagină că Olavarria se oprise 
brusc, contrariat, și că îl străfulgera cu privirea pe subordonatul 
său, dar, din ceea ce urma, își dădu seama că probabil faptele 
se vor fi desfășurat foarte diferit. 

„Ceea ce tu crezi că este un grav inconvenient, în realitate, 
prezintă imense posibilităţi pentru noi. Despre aceasta am 
vorbit deja cu comitetul meu teologic.“ Mazeres ghici din ton că 
Olavarria era zâmbitor; acesta făcu o pauză și apoi spuse ce 
avea pe suflet: „Deoarece creierul noului Isus va fi tamquam 
tabula rasa, ca o plăcuţă nescrisă, noi îl vom modela după 
chipul și asemănarea Lucrării. Se va naște un Isus identificat pe 
deplin cu spiritul nostru, un adevărat Emanuel, ceea ce a 
prorocit Părintele. In Vila Sacchetti se pregătesc deja «Virgines 
Domini»!. Marilis Kung (care nu este în nici un fel înrudită cu 
teologul heterodox) a selecționat un mic grup de copile, 
cucernice pe dinăuntru și frumoase pe dinafară. Ele vor fi cele 
care își vor dona ovulele. Când va sosi marea clipă, într-una 
dintre ele se va implanta embrionul sacru și va deveni mama 
lui... Dar nu numai că ne-am îngrijit de tot ce are legătură cu 
uterul matern, dar i-am planificat și educaţia, prietenii etc., ceea 
ce sociologii numesc uter social...“ 

Un clic metalic indică faptul că se terminase banda. ȘI 


! „Fecioarele Domnului“ (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 310 
inspectorul ajunsese la capătul răbdării. 


SANGELE 311 
44 

Mazeres își petrecu zile întregi frământându-și mintea cu aşa- 
numitele „Conversaţii de la Vila Tevere“, cum botezase el banda 
de casetofon pe care i-o înmânase Sancristóval, şi hotărî ca, 
pentru moment, să nu discute nimic cu Paloma, nici cu prietenii 
săi. Trebuia mai întâi să chibzuiască în ce fel putea să îi implice 
mai temeinic în noile investigaţii fără să îi compromită. O dilemă 
dificilă. În joia aceea - devenise deja un obicei - stabilise cu 
Paloma să ia masa împreună și, cum nu avea foarte mult de 
lucru, hotărî să treacă pe la muzeul Prado, să o ia cu o oră 
înainte de întâlnire. Inspectorul intră în biroul ei în vârful 
picioarelor, lăsând-o să vadă că nu voia să o deranjeze. 

- Nu face pe caraghiosul și ia loc, nu mai întârzii mult. 

Își dădură un sărut, iar el se așeză în faţa ei la masă. 
Deschise ziarul, în vreme ce ea își vedea de treburi. Cu coada 
ochiului, Mazeres observă că pe masă era o scrisoare cu 
ştampila Romei. Paloma își dădu seama și, înainte de a fi 
întrebată, îl lămuri. 

- Mi-a scris monseniorul Bergonzi, îi spuse ea cu toată 
naturaleţea și îi întinse plicul. 

- De unde și până unde? întrebă el, neputându-și ascunde un 
nedeslușit sentiment de gelozie. 

- Mi-a răspuns la o scrisoare pe care i-o trimisesem eu cu 
ceva vreme în urmă în legătură cu adamiţii... 

- Cu adamiţii? Credeam că această pistă a fost exclusă. Nu 
mi-ai spus nimic. 

- Doream să-ți fac o surpriză. Adevărul e că scrisoarea a 
ajuns deja târziu... Îi răspunse ea, știind că această iniţiativă îl 
va umple de satisfacție. 

- Despre ce e vorba? se prefăcu el indiferent. 

- Citește-o singur. 


Am scotocit prin mapele din secolele al XV-lea și al 
XVI-lea și am găsit scrisori particulare și alte hârtii 
neînsemnate pe care le-au schimbat între ei episcopii 
din Țările de Jos și de la Scaunul Apostolic. Nu au nici un 
fel de relevanţă, dar confirmă anumite intuiţii ale tale. 
Așadar, în continuare, te informez despre cercetările 
mele în Archivum Historiae Pontificiae', pentru cazul că 


! Arhiva Istoriei Pontificale (în lb. lat., în orig.) 


SANGELE 312 
ti-ar fi de folos. 

Homines Intelligentiae, secta de care aparținea 
Bosch, așa cum susții tu, și cred că pe bună dreptate, 
era formată din adepți ai doctrinelor Spiritului Liber ale 
lui Aegidius Cantor și practicau „amorul serafic” pe care 
inchizitorii l-au definit drept „mângâieri lăuntrice“... 
După cum am putut citi în documentele procesului 
inchizitorial care i-a fost intentat în 1411 călugărului 
carmelit Willem Van  Hildernissem, acuzat de 
apartenență la această sectă, acest „amor serafic“ se 
deosebea puțin de amorul fizic sau trupesc și consta în 
mângâieri genitale fără penetrare și nici ejaculare... 


-Ce părere ai despre ce scrie monseniorul? întrerupse 
Paloma lectura pe care inspectorul o făcea cu voce tare. 

Mazeres nu știu dacă îi punea întrebarea cu gânduri ascunse, 
așa că, fără să îi răspundă, continuă lectura în gând. 

- Ceea ce îmi atrage cel mai mult atenţia, îi răspunse în 
încheiere, în vreme ce împăturea cu grijă scrisoarea, este 
atitudinea inchizitorilor faţă de relatarea călugărului căruia i se 
întocmise un dosar. Bineînţeles că inchizitorii nu vor fi crezut 
povestea cu întreținerea de relații trupești fără de păcat... Cu 
toate astea, călugărul trebuie să fi fost foarte convingător ca să 
scape de rug. 

Urmară câteva clipe de tăcere și inspectorul fu pe punctul de 
a-i dezvălui noile date care anulau în întregime această direcție 
a cercetărilor. 

- Bosch, secta adamiţilor, Homines  Intelligentiae, Pieter 
Breitner... toate astea nu mai servesc pentru explicarea cazului 
nostru, îi spuse el, căutând să nu o rănească. Nu știu de ce l-ai 
deranjat pe monsenior. Pista olandezului am exclus-o de mult, 
am stabilit că era o pistă moartă. Nu înţeleg de ce te 
încăpăţânezi să cercetezi în direcția aceea... Sau continui să 
crezi că există vreo legătură între relicva lui Himmler și secta 
adamiţilor? 

Inspectorul, așezat până în momentul acela dinaintea mesei 
de scris a logodnicei sale, nu așteptă răspunsul. Se ridică și 
merse la fereastră. De acolo, avea o frumoasă priveliște asupra 
bisericii ieronimilor care, fără să fie o minune, era una dintre 
puţinele biserici din Madrid care prezentau un oarecare interes. 


SANGELE 313 


- Nu știu ce să cred, răspunse ea cu îndoială. S-ar putea să ai 
dreptate, dar după ce am citit scrisoarea monseniorului, nu mai 
sunt atât de sigură. Datele pe care le aduce monseniorul... 

Paloma luă scrisoarea și citi paragraful care îi pricinuise 
incertitudine. 


Am putut de asemenea să fac dovada că regele 
dezbrăcat din tripticul Epifaniei nu este altcineva decât 
Marele Maestru al  adamiţilor, evreul lacob de 
Almaengien, care a primit botezul, adult fiind, în anul 
1494, în prezenţa lui Filip cel Frumos, duce de 
Burgundia. După botez, Almaengien s-a numit Philippe 
Van Sit Jans... Pe baza acestor date și a altora pe care le 
posed, am ajuns la următoarele concluzii: 1) că, pe 
vremea lui Bosch, secta adamiţilor era vie; 2) că Marele 
Maestru al acesteia a fost acel cripto-evreu, prieten al 
pictorului și al lui Filip cel Frumos... 


- Asta o știam deja, întrerupse Mazeres, morocănos, lectura. 

- Da, da; dar ceea ce nu-mi este foarte clar acum este rolul 
lui Pieter Breitner în această încurcătură cu relicva Sfântului 
Pantelimon... adăugă ea. 

Tripticul  Epifaniei, la care se referea monseniorul în 
scrisoarea sa, fusese ultimul dintre marile triptice pictate de 
Bosch și se afla în muzeul Prado. Paloma se gândi că i-ar putea 
expune mai bine reconsiderarea acestei probleme dacă ar avea 
tabloul în faţă, așa că îl invită pe inspector să meargă în sală. 
Mazeres nu era pasionat de pictură și, ca să o înfurie, făcea 
comentarii depreciative, afirmând, de pildă, că Tapies' și alţi 
pictori moderni erau o adunătură creată de critici pe baza unui 
metalimbaj pe care nici ei înșiși nu îl înțelegeau. Paloma, ca să 
nu se certe, îl dezarma, dându-i dreptate. Odată ajuns în faţa 
tripticului, Mazeres exclamă cu chef să o provoace: 

- Aici măcar se vede ceva. 

Paloma, care nu voia să se complice în discuţii străine de 
scopul pe care și-l propunea, evită să spună ce gândește. li 
explică pe scurt cele trei panouri, ca să se concentreze asupra 
celui din mijloc. 


Antoni Tapiès (n. 1923), pictor spaniol, autor al unor tablouri de un intens 
dramatism 


SANGELE 314 


- Bosch l-a pictat pe regele Melchior ca pe un bătrân preot, 
înveșmântat într-o imensă mantie roșie, în timp ce oficiază 
serviciul divin. Stă în genunchi, cu mâinile împreunate cucernic 
în rugăciune și la o distanţă respectuoasă de Fecioară. La 
picioarele acesteia și-a depus ofranda de aur. Gaspar, la stânga 
lui Melchior, cu părul șaten, mai tânăr decât companionul său și 
tot în genunchi, are în mâini o tavă de argint cu tămâie. În 
spatele acestor doi regi, Balthazar, cu piele închisă la culoare și 
păr creţ, însoţit de un servitor negru cu tunică roșie și capul 
încununat cu flori, își așteaptă rândul în picioare, solemn și plin 
de graţie. Poartă în mână un flacon în formă de glob în care se 
află smirnă, și aici ea insistă asupra acestui cuvânt, întărindu-l 
printr-o lungă pauză ca și cum acolo s-ar fi aflat miezul 
chestiunii, și continuă: Pieter Breitner afirma într-un articol că 
această Epifanie nu era un tablou religios, ci unul ezoteric, pe 
care doar iniţiaţi ar fi în stare să-l interpreteze. 

-Îmi pare rău, iubito. Nu despre asta este vorba, spuse 
inspectorul foarte sigur pe sine. Pista olandezului, a lui Bosch, a 
adamiţilor... s-a dovedit a fi o pistă greșită care ne-a făcut să ne 
abatem de la calea cea bună și să pierdem mult timp. 

- In locul tău, eu n-aș fi atât de sigură, îi reproșă ea. Tripticul, 
în opinia lui Breitner, continuă ea, reprezintă Preamărirea 
Smirnei. Potrivit unei foarte vechi tradiţii orientale, Magii i-au 
oferit Pruncului Isus smirnă și formula secretă pentru a o 
transforma într-o licoare misterioasă... 

- Smirnă, smirnă...! Prostii, Paloma, prostii... Sunt uluit. 

Scrisoarea monseniorului și legenda pe care i-o povestea 
acum Paloma i se păreau un mod prostesc de-a pierde timpul. 
Era nervos și fu cât pe-aci să îi dezvăluie pista Opus care făcea 
să se năruie toate acele castele clădite în aer, dar trebui să își 
stăpânească nerăbdarea. Incă nu sosise momentul potrivit. 

- Am impresia că batem câmpii, îi spuse el pe un ton nu prea 
afectuos. 

- Secta adamiţilor, insistă netulburată Paloma, convinsă că 
pista olandezului nu putea fi dată ușor la o parte, era în 
căutarea acestei prodigioase smirne a Magilor, ale cărei efecte 
le preamăreau. Cei care au avut șansa de-a o gusta, fiind încă 
pe această lume, au fost transportaţi ca prin minune în 
paradisul terestru și s-au desfătat cu toate plăcerile trupului... 
După cum vezi, Julián, îl apucă ea de braţ și îl trecu de cealaltă 


SANGELE 315 


parte, unde, spate în spate, se afla celălalt triptic, între tripticul 
Epifaniei şi Grădina desfătărilor există o strânsă legătură. 
Smirna  Magilor dezlănţuia pasiunea trupească și ridica 
orgasmele la puterea n. Grădina desfătărilor reproduce efectele 
pe care le pricinuia această rășină... Un paradis terestru în care 
oamenii, goi, se desfată cu tot soiul de desfrâuri într-o orgie 
deșănţată și fără de sfârșit. Adamiţii, Julián, nu încape nici cea 
mai mică îndoială, căutau această licoare minunată. 

- Paloma, te rog, nu mai continua. 

- Lasă-mă să termin și după aceea îţi dai cu părerea. 

Paloma ar fi vrut să descrie tabloul la modul iconografic și să 
îi aducă o mulţime de detalii care făceau legătura între smirna 
Magilor și Grădina desfătărilor și, ceea ce era și mai 
surprinzător, cu licoarea halucinogenă pe care o băuse Isus pe 
cruce, dar, văzând că Mazeres se înfuria din ce în ce mai tare, 
renunţă. 

- Potrivit lui Pieter Breitner, se mărgini ea să adauge, figura 
cea mai enigmatică și mai tulburătoare a acestei Epifanii este 
acest al patrulea rege care se ivește pe jumătate despuiat în 
pragul colibei... Pentru unii autori, este vorba despre regele Irod, 
pentru alţii, de Antihrist... 

- Pentru care dintre aceste interpretări înclină Breitner? 
întrebă inspectorul, pe un ton lipsit de cea mai mică urmă de 
interes. 

- Julián, eu te-am ascultat întotdeauna cu respect și cu 
răbdare. Niciodată n-am calificat drept prostii lucrurile pe care 
mi le-ai povestit despre cazul Sfântului Pantelimon... Şi unele 
dintre ele, n-o să mă contrazici, au fost adevărate stupidități... 
Se vedea că era rănită, apoi, cu un efort, se controlă și, ca și 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic, continuă: Pieter Breitner propune 
două ipoteze. Cel de-al patrulea rege îl reprezintă ori pe Adam 
care, potrivit foarte vechii Cărți a Cavernei Comorilor, ar fi scos 
din Paradis smirna din arborele sacru, acea smirnă care, după 
cum îţi spun, le-a deschis ochii și i-a făcut să se desfete ca zeii, 
ori pe marele sacerdot al sectei adamiţilor. Oricare ar fi 
interpretarea corectă, cert este că acel personaj asistă la 
misterul  Epifaniei, sau, ceea ce este același lucru, la 
miraculoasa transmutatie a smirnei într-o licoare misterioasă. 

- Smirna se transmută într-o licoare misterioasă... Și spui că 
toate astea apar în acest tablou? o întrebă și îl arătă, sceptic. 


SANGELE 316 

- Julián, dacă n-ai avea atâtea prejudecăți și m-ai lăsa să-ți 
explic, ai vedea. 

- Spune-mi un lucru acum. Ce legătură are afurisita aia de 
smirnă cu cazul Sfântului Pantelimon? Nu crezi că te-ai vârât 
într-o treabă foarte periculoasă...? 

- Tocmai, ceea ce îţi spun are legătură cu relicva Sfântului 
Pantelimon, adică a lui Himmler... Acolo vreau să ajung și nu mă 
lași, îi răspunse ea și pufni îngâmfată. După cum intuiesc eu, 
smirna Magilor, mânuită potrivit reţetei alchimice pe care ei 
înșiși au furnizat-o, se transformă într-o poţiune miraculoasă. 

- lar te întorci la același lucru? Mă zăpăcești de cap. 

- Magii i-au oferit lui Isus smirna ca substanţă medicinală și 
un rețetar secret ca să o folosească... Documentele pe care mi 
le-a trimis monseniorul Bergonzi o confirmă. Pe de altă parte, 
Evangheliile indică persoana lui Isus ca pe un tămăduitor, ca pe 
un taumaturg acreditat... 

- Acum reiese că Isus a fost vraci; asta mai lipsea să aud. 
Vrei să insinuezi că Isus a făcut uz de smirna pe care i-au oferit- 
o Magii la Bethlehem pentru tămăduirile lui miraculoase? 

- Smirna aceea avea efecte polivalente... Asta încerc să te 
fac să înţelegi. Paloma lansă această afirmaţie fără să o 
argumenteze, lucru pe care nici inspectorul, preocupat de 
altceva, nu i-o ceru. Își continuă teza: Isus a folosit smirna ca să- 
și realizeze tămăduirile și poate că a utilizat-o și pe cruce, de 
aceea adamiţii, ca și alte secte creștine din primele timpuri, 
afirmau că Isus nu a simţit nici un fel de durere pe cruce, ci 
dimpotrivă... 

- Sigur că da, acea licoare i-ar fi produs un orgasm nesfârșit 
care l-ar fi transportat în al nouălea cer... o ironiză inspectorul. 

Paloma, trecând încă o dată peste înţepăturile lui, continuă: 

- Apostolii, după moartea sa, au continuat aceeași tradiţie de 
a-i tămădui pe bolnavi... Să fi moștenit oare un anumit grup acel 
reţetar? Umblau adamiţii pe urmele smirnei miraculoase? Făcu o 
lungă pauză înainte de a-i prezenta o informaţie care avea să îl 
surprindă: Juliân, poate că losif din Arimateea a fost depozitarul 
smirnei, al acelui leac sacru, și nu - cum se spune - păzitorul 
potirului cu sângele lui Isus... 

- Ce pretindeţi să demonstraţi tu și monseniorul? își bătu joc 
de ea inspectorul. Ce fel de veleităţi sunt astea!? Am crezut că 
ai luat în serios cazul Sfântului Pantelimon... și continuă cu 


SANGELE 317 


reproșurile: Ai pornit de la ipoteza că secta adamiţilor căuta 
sângele lui Hristos ca să-l cloneze pe adevăratul Adam, iar acum 
ţi-ai schimbat părerea și te lansezi într-o teorie dintre cele mai 
rocambolești: adamiţii căutau smirna desfrâului sacru... Cum 
rămâne? 

- Tu știi, mai bine decât oricine, că nu trebuie să închizi 
niciodată o pistă, în afară de cazul că ar exista dovada unei erori 
sau că ar fi exclusă din pricina alteia cu un grad mai mare de 
certitudine. 

Mazeres, supărat că iubita lui tocmai îi dăduse o lecţie, îi 
răspunse pe un ton iritat: 

- Paloma, să ne întoarcem cu picioarele pe pământ și să 
lăsăm himerele... Orice ar fi căutat adamiţii, rolul lui Pieter 
Breitner în furtul relicvei a rămas foarte clar. Pieter a fost un 
simplu instrument pe care, așa cum a mărturisit comisarul Ortiz 
însuși, l-a folosit drept cataphi/e ca să pătrundă în mănăstire și 
punct. Să continuăm pe această cale fantezistă a lui Bosch, a lui 
Pieter și a adamiţilor înseamnă să pierdem extrem de mult 
timp... 

- Eşti chiar atât de sigur? îi răspunse ea foarte ofensată. Nu 
poţi să vorbeşti astfel și să respingi din start cu această nouă 
teorie a smirnei, când n-ai recuperat încă relicva și nici nu știi cu 
precizie care este conţinutul ei. 


SANGELE 318 


45 

Mazeres tocmai primise prin poșta electronică fotografia pe 
care Jose Cortell, epigrafistul, o făcuse triunghiului de la 
Jorquera. „Încă nu am putut descifra mesajul complicat pe care 
îl conţine, dar mă ocup de asta“, îi comunica acesta. Inspectorul 
se gândi că va trebui să se întâlnească cu părintele Mendez, cu 
Jorge și cu Marc și să-i pună la curent cu ultimele întâmplări. Nu 
mai putea amâna multă vreme revederea. Ziua aleasă nu se 
demonstra a fi cea mai potrivită: cerul era acoperit, o ploaie 
torențială cădea peste Madrid, iar orașul era complet paralizat. 
Ajunseră după ore de întârziere la Mănăstirea Întrupării, locul 
întâlnirii, unde capelanul îi aștepta în camera lui. 

- Am crezut că nu mai veniţi, le spuse acesta, bucuros să îi 
revadă. 

Luară loc în jurul unei mici mese pentru vasul cu jăratic, 
așezate la un capăt al camerei, între două ferestre opuse. Ploaia 
continua să lovească în geamuri. 

- Aici vom sta mai bine, le spuse părintele Mendez. 

Inspectorul, fără să mai piardă timpul, intră în subiect și le 
prezentă amănunţit întâlnirile pe care le avusese cu 
Sancristâval și conţinutul benzii magnetice pe care acela i-o 
înmânase: cea despre c/onatio Christi pe care o punea la cale 
Sâenz de Olavarria, despre laboratoarele CIMA, despre copilele 
care își vor oferi ovulele, despre mama virginală pe care o 
pregăteau... 

Marc și Jorge ascultau făcând gesturi teatrale, în vreme ce 
capelanul avea o figură complet neîncrezătoare. 

- După cum vedeţi, furtul relicvei era plănuit de multă vreme; 
și tot de multă vreme, în cel mai absolut secret, se muncea în 
ritm susținut pentru a se duce până la capăt clonarea lui Isus. 
Sancristâval știe că noi umblăm după relicvă și crede că 
încercăm să împiedicăm această acţiune înainte de a fi prea 
târziu... 

- Atunci, întrebă Marc, încruntându-se, pentru cine lucra 
arhiepiscopul Sutherland...? 

- Bună întrebare, băiete! recunoscu inspectorul. Și în această 
privinţă suntem derutaţi... Își întrerupse el firul discursului ca să 
facă o digresiune. După ultimele evenimente, înclin să cred că 
Vaticanul n-a avut nimic de-a face cu această poveste... Lui 
Marc îi veniră în minte Mufo-Fierro, prăvălit pe masă într-o baltă 


SANGELE 319 


de sânge și cu cartea de Tarot Papa într-o mână, și elucubraţiile 
spuse atunci în legătură cu posibilitatea - aproape certitudinea - 
unei piste care să ducă la Vatican. Arhiepiscopul Sutherland, 
care, după cum știți, făcea cercetări în arhivele secrete ale lui 
Pius al XII-lea, aflând din întâmplare de documentul nazist Gott 
Mit Uns, i-a povestit despre acesta lui Sâenz de Olavarria... 
Așadar, după părerea mea, Vaticanul n-are nimic de-a face. 
Autorul unic și exclusiv al planului este prelatul din Opus. 

- Un plan aberant. Niciodată nu mi-aș fi putut închipui așa 
ceva, comentă Marc. 

- Acest Sâenz de Olavarria trebuie să fie nebun, exclamă 
Jorge. Presupun că Opus nu-l va sprijini. 

-İn Opus sunt oameni foarte obedienţi și disciplinaţi și 
nimeni nu pune niciodată la îndoială cuvântul superiorului... Își 
spuse inspectorul punctul de vedere. Olavarria poate fi nebun, 
dar știe foarte bine ce face. Dacă noi am aflat, este pentru că l- 
au trădat propriile sisteme de spionaj... Nimeni și nimic nu 
reprezintă perfecțiunea! Altceva este ca planul să-i iasă bine... 
Dacă dorim să împiedicăm toate aceste excentricităţi, trebuie să 
recuperăm relicva. 

- Asta este ceea ce ne-am propus de la început, nu-i așa? 
confirmă Marc. 

- Da, dar am mers orbecăind... Acum, măcar, știm încotro ne 
îndreptăm... Dispunem de inscripţia de pe triunghiul de la 
Jorquera care, după câte se pare, este firul care ne poate 
conduce la locul în care Olavarria a poruncit să fie ascunsă 
relicva lui Himmler până când furtuna va înceta... 

Scoase fotografia în culori a epigrafistului Cortell pe care o 
trecură din mână în mână. Le relată recenta lui excursie la 
Jorquera și cum, din pură întâmplare, descoperise în biserica din 
sat acel misterios triunghi de piatră cu inscripţii sibilinice, care 
reproducea originalul din biserica Sfântul loan Ospitalierul de la 
Valencia. 

- Dacă am înţeles bine, spuse Marc care urmărea explicaţiile 
inspectorului cu tot atâta interes cu cât ar fi citit un roman 
poliţist, tu presupui că relicva este ascunsă în biserica aceea și 
că, dacă descifrăm această inscripţie, putem da peste 
ascunzătoare. 

- Nu e vorba că eu aș presupune, ci Carlos SancristOval este 
convins... 


SANGELE 320 


Inspectorul avea de gând să le prezinte legătura dintre 
SancristOval și biserica aceea a prelaţilor din Opus Dei, când îl 
întrerupse capelanul. 

- Privind această inscripţie și ascultând ce povestești, i se 
adresă lui Mazeres, cred că și eu aș putea să o studiez și chiar 
să rezolv vreuna dintre ghicitorile sale dificile. 

- Despre asta este vorba, se bucură inspectorul. 

- Ce semnificaţie cuprinde fraza aceea? se grăbi Marc să îl 
întrebe pe capelan. 

-La prima vedere, n-am idee... Totuși, putem încerca... 
Părintele Mendez, cu fotografia în mână, începu să dea 
explicaţii: Sintagma Optantibus non difficilis o putem traduce 
prin „Celor care o doresc" sau „Celor care o caută nu le va fi 
dificil...“ 

- Dar ce anume trebuie căutat? Ce este lucrul acela care nu 
va fi dificil de găsit...? întrebă Marc, luându-le-o înainte. 

- Nu fi nerăbdător, îi răspunse capelanul. Dacă am ști, am fi 
descifrat deja enigma. Trebuie să presupunem că acela care a 
utilizat din nou această inscripţie se referea la relicvă. 

- Şi literele din interiorul triunghiului? insistă el. 

- Problema e al naibii de grea, oftă capelanul. Este un 
talmeș-balmeș de litere ebraice, grecești și latine... Nu cred că 
Gómez de San Român le-a utilizat pentru planurile sale... Eu aș 
pune rămășag că soluția se află în fraza Vae alio glorianti de la 
baza triunghiului... Dar nu sunt sigur... 

- Se mai păstrează încă inscripţia originală? întrebă Jorge din 
simplă curiozitate. 

- Cea de la Jorquera, da, luă cuvântul inspectorul. Cea de la 
biserica Sfântul loan Ospitalierul, nu. După cum mi s-a spus, a 
făcut-o să dispară un preot din Opus pentru că a crezut că era 
vorba de o placă funerară masonică... 

Părintele capelan, după intervenţia sa, se cufundase în 
fotoliu, lăsând ochelarii și fotografia triunghiului pe masă, și 
asculta cu ochii întredeschiși. Fie din pricina răpăitului monoton 
al ploii în geamuri, fie din pricina tonului scăzut, neobișnuit, cu 
care se vorbea, începu să picotească și, puţin după aceea, 
adormi. Marc profită de această pauză ca să comenteze o știre 
de actualitate. 

- Aţi aflat că un anume Luigi Cascioli, care se proclamă ateu, 
l-a dat în judecată pe un preot, ca membru al Bisericii Catolice, 


SANGELE 321 


pentru a fi abuzat de credulitatea oamenilor, înșelându-i în 
legătură cu persoana lui Isus? Dogmele, se pare că a spus el, 
sunt o excrescenţă a ignoranței noastre, pe care o poate 
vindeca doar raţiunea... Partea nostimă a cazului este că un 
judecător de la Viterbo a admis plângerea. 

- Nu mi se pare o idee rea. Să vedem când va alunga 
raţiunea atâtea escrocherii, adăugă Jorge. In numele credinţei 
se comit adevărate atrocități și cineva va trebui să spună: 
„Ajunge!“ zic eu. Fără să mergem prea departe, iată aici Opus, 
pe care mulţi îl consideră o sectă distructivă... Voi, care îl 
cunoașteţi din interior, poate că știți asta. 

- Dacă se aduce Biserica dinaintea tribunalelor pentru 
falsificarea adevărului istoric despre Isus, comentă Mazeres, 
imaginaţi-vă ce ar trebui să i se facă aceluia care încearcă să-l 
cloneze, ca să-l manipuleze în folosul propriu... 

Capelanul probabil că-i auzise, între somn și trezie, și nu îi 
făcu multă plăcere această digresiune; pentru ca discuţia să nu 
o apuce pe aceste făgașe, se dezmetici și aduse vorba despre o 
nouă informație privind relicva. 

- De câteva zile voiam să vă împărtășesc rezultatele 
ultimelor mele cercetări, le spuse el. Este vorba despre 
inscripţia în grecește de pe capsula lui Himmler. După cum vă 
amintiţi, monseniorul Bergonzi și arheologul Caprara au ajuns la 
concluzia că acel cuvânt (arpa (sânge), nu aparținea inscripţiei 
originale, ci a fost adăugat ulterior. După părerea lor, micul text 
ar însemna: „A lui Isus Hristos. Sm...“, fără vreo referire la 
conţinutul vasului pentru unguente. Ce vreţi să vă mai spun?! 
Mie această interpretare mi se pare ciudată. Din ziua aceea, n- 
am făcut altceva decât să consult texte vechi care ar putea 
arunca o oarecare lumină asupra faptelor. Făcu o pauză, își 
umezi buzele uscate cu limba și continuă: Mi-am bătut capul să 
găsesc o interpretare corectă. Nu știu dacă acest cuvânt, arpa a 
fost adăugat ulterior, cum susţin ei, sau aparţine inscripţiei 
originale... După părerea mea, acest amănunt e puţin 
important; cert este că se află acolo... 

- Știm în sfârșit ce semnificaţie are acel apendice enigmatic 
care se află mereu în coadă? 

- Te referi la ou, capelanul ridică încă o dată din umeri. 
Poate că într-o zi, când ne vom aștepta cel mai puţin, ni se va 
aprinde beculeţul... 


SANGELE 322 


Se ridică și merse la masa de scris. Scoase dintr-un sertar 
fotografiile pe care le făcuse Jorge brăţării aurite a relicvariului 
și le puse pe masă. Inspectorul era foarte contrariat pentru că, 
mai întâi Paloma și acum capelanul, păreau că își pierd timpul 
cu chestiuni inutile și nepotrivite, și ceea ce făceau îngreuna 
mersul anchetei. 

- Vă ascult, spuse inspectorul pe un ton sec și iritat. 

Capelanul își scoase jumătăţile de lentile și le așeză cu grijă 
pe masă. Işi împreună mâinile și privi către Cina cea de Taină a 
lui Olot, pe care o avea în faţă. 

- Cei care au comandat gravarea inelului cunoșteau probabil 
conţinutul capsulei... Cuvântul arpa, fie că figurase din primul 
moment, fie că fusese adăugat ulterior, poate că nu avea 
accepțiunea de sânge pe care i-am dat-o noi... 

- Asta chiar că-i bună! exclamă inspectorul care se ridicase în 
picioare și îi urmărea explicaţiile fără să clipească. Dacă 
relicvariul nu conţine sângele lui Hristos, atunci, zău că nu știu 
ce-or fi căutând cei din Opus...! Nu cred că se face moarte de 
om pentru un flaconaș plin cu aer... 

- Nu lua totul în zeflemea, îi spuse capelanul fără să-și piardă 
nici un pic cumpătul. 

- Dar nu vă daţi seama, îi replică pe un ton iritat, în cazul în 
care  relicvariul n-ar conţine sânge, s-ar schimba totul... 
Explicaţi-vă! 

Trecuseră luni de zile și încă nu se ajunsese la vreo concluzie 
definitivă. Cazul Sfântului Pantelimon se lungea la nesfârșit. 
Când credeau că zăresc capătul, drumul se bifurca, apăreau noi 
piste: ca aceea a tabloului Adorația Magilor al lui Bosch pentru 
care insista Paloma... Inspectorul devenea din ce în ce mai 
irascibil. Părintele Mendez fu martor la ieșirea inspectorului fără 
să-și piardă calmul. 

- Atua, continuă el cu explicaţiile în vreme ce se juca cu 
ochelarii, se folosește de obicei în literatura greacă și în sens 
analogic. In acest caz poate însemna „lichid roșu“, ca sucul care 
se extrage din struguri, din mure... 

- Nu vi se pare că ne complicăm inutil? insistă Mazeres. 

- Nu te enerva, tinere, îi răspunse capelanul flegmatic. Luă o 
foaie de hârtie pe care erau scrise niște note și continuă: In 
versiunea Septuagintei avem exemple despre ceea ce spun - în 
Facerea, 49,11 citim: „... el va spăla în vin veșmântul său și 


SANGELE 323 


mantia sa în sângele ciorchinilor“!; În Deuteronomul, 32,14: „... 
și sângele strugurelui, vin spumos, ai băut"; în Cartea 
Înţelepciunii", 39,26: „Cele dintâi lucruri trebuincioase pentru 
viața omului sunt: apa și focul, fierul și sarea și făina de grâu și 
laptele și mierea, sângele strugurelui și untul de lemn și 
veșmântul""... Aquiles Tatius, scriitor din secolul al IV-lea, 
vorbește despre vinul ce reprezintă sângele lui Hristos... 

După ce citi aceste note, căci sărise peste altele văzând că 
Mazeres se plimba neliniștit prin cameră, spuse în încheiere: 

- Potrivit ipotezei mele, lectura inscripţiei de pe relicvă ar fi 
aceasta: 


ALA LOL XOL OU 
Vinul lui Isus Hristos. Sm 


Mazeres rămase stupefiat. 

Vinul lui Isus Hristos...? Vreţi să-mi spuneţi că flaconașul furat 
n-ar fi conţinut sânge, ci vin...? Vin de la nunta din Cana sau de 
la Ultima Cină, presupun! spuse cu o ironie jignitoare. 

- Dacă ipoteza mea este adevărată, continuă, imperturbabil, 
capelanul, legenda lui losif din Arimateea ar trebui citită în altă 
cheie... Potirul lui losif din Arimateea n-ar fi conţinut sângele lui 
Isus, ci vin... 

- Haideţi să fim serioşi, doar asta mai lipsea! exclamă 
inspectorul. Acum reiese, după părerea dumneavoastră, că losif 
din Arimateea nu a strâns altceva în potir decât vin... 

- Lăsând gluma la o parte, spuse Jorge îngrijorat, dacă teza 
părintelui Mendez se confirmă, ancheta pe care o urmăm nu 
folosește la nimic. Am greșit drumul și am alergat după niște 
piste false. Într-un cuvânt, am pierdut timpul ca niște fraieri... 

- Acum chiar că sunt complet derutat... exclamă Marc. 

- Nu numai că am pierdut timpul... adăugă aproape mânios 
inspectorul, referindu-se la prelatul din Opus, Sâenz de 
Olavarria, apoi continuă să enumere lucrurile absurde care 
aveau să decurgă de aici. Furtul va rămâne fără mobil; morţile, 


' Op. cit., pag. 56 

" Op. cit. pag. 220 A 

" Biblia, Vechiul Testament, Cartea Înțelepciunii lui Isus, Fiul lui Sirah, sau 
Ecleziastul 

N Op. cit., pag. 1011 


SANGELE 324 
fără explicație; documentele naziste și cele ale Vaticanului, fără 
sens... Nu vi se pare prea din cale afară ca o simplă ipoteză să 
determine năruirea întregii teorii...? 

Capelanul, care își pusese inteligenţa, voinţa și timpul în 
slujba cauzei, se simţi deranjat de impertinenţa inspectorului. 

- Cel mai bun lucru pe care-l putem face, îi spuse inspectorul 
pe un ton amabil, corectându-și atitudinea, este să găsim cât 
mai repede acel flaconaș... Este singurul mod de a scăpa de 
îndoieli o dată pentru totdeauna. 

Părintele capelan se uită fără să se ferească la ceas, strânse 
în liniște fotografiile care erau împrăștiate pe masă, le puse în 
plic, se ridică fără să deschidă gura și le ascunse în sertar, iar lui 
Mazeres îi înmână fotografia triunghiului de la Jorquera. 

- Nu, nu. Păstraţi-o dumneavoastră, să vedem dacă reușiţi să 
lămuriţi misterul acestui triunghi. 

- Are atât de mare importanţă? întrebă capelanul cu o 
oarecare ironie. 

- După locul în care se presupune că s-a aflat la început și 
după posibila întrebuințare pe care i-a dat-o Gómez de San 
Român, aș îndrăzni să afirm că este singura cale care ne poate 
conduce la ascunzătoarea secretă a relicvei. Timpul își va spune 
cuvântul. 


SANGELE 325 


46 

Pe Mazeres îl miră foarte tare faptul că membrul Opus Dei 
SancristOval, căruia îi trimisese de asemenea una dintre 
fotografiile triunghiului de la Jorquera ca să-l studieze, nu 
dăduse nici un semn de viaţă. 

„Ar fi trebuit măcar, se gândi el, să-mi fi confirmat primirea.“ 

Lăsă să treacă o săptămână și apoi încă una, așteptându-i în 
fiecare zi telefonul. Nu știa cărui fapt să-i atribuie muţenia, când 
el fusese cel care își arătase interesul pentru elucidarea 
enigmelor de la biserica Sfântul loan Ospitalierul. In dimineaţa 
aceea, într-un moment când rămase singur în birou, nu mai putu 
aștepta și ridică receptorul. 

- Reședința Opus Dei, cu ce vă pot fi de folos? i se răspunse. 

Vocea suna amabil, poate chiar prea amabil. Fără să vrea, și-l 
imagină pe tânărul care era la celălalt capăt al firului. Elegant, 
mirosind a Atkinson, apa de colonie proaspătă, clasică, al cărei 
parfum scoate în evidenţă personalitatea celui care o folosește 
și pe care mulţi membri obișnuiau s-o folosească, crezând poate 
că era cea mai asemănătoare cu bonus odor Christi' pe care 
adevărații catolici trebuiau să-l emane. Parfumat și cu niște dinţi 
foarte albi, aproape perfecţi, cu un lustru de politeţe puţin cam 
lipicios. Mazeres își aminti de  „apostolatul zâmbetului, 
câteodată mai scump plătit decât o oră de purtat ciliciu“... cu 
care fusese bombardat în tinereţea lui. Monseniorul Escrivá 
dorea pentru ghereta portarului de la casele lor acel miros 
plăcut și acel zâmbet primitor, ca o reclamă la pasta de dinţi. 

- Aș dori să vorbesc cu don Carlos SancristOval y Sánchez de 
Alva, îl menţionă el cu toate numele de familie pentru că tuturor 
celor din Lucrare, începând cu întemeietorul acesteia, marchizul 
de Peralta, le plăcuseră întotdeauna numele lungi și pompoase. 

Mazeres sesiză că recepţionerul stătea în cumpănă, ca și cum 
frazele banale precum „în acest moment se află într-o reuniune“ 
și altele similare nu i-ar fi fost de folos în acest caz. 

- Cine întreabă? spuse în cele din urmă. 

Mazeres ghici că zâmbetul îi căzuse de pe buze, veștejit 
brusc. 

- Ştiţi, sunt un prieten al lui, și minţi cât mai bine cu putinţă. 
Stabiliserăm să ne vedem săptămâna trecută și am tot așteptat 
să mă sune... 


' Mirosul bun al lui Hristos (în Ib. lat, în orig.) 


SANGELE 326 


- Păi... don Carlos nu se află la Madrid. 

- Se va întoarce curând? 

- N-aș ști să vă spun... 

- Poate că a plecat în Navarra... îi scăpă ca un presentiment. 

Urmă o tăcere destul de prelungită. Își dădu seama că se 
întâmplă ceva. Nu vru să îl pună și mai mult în încurcătură și să 
îl oblige să spună o minciună pentru care, la noapte, la 
examenul său de conștiință, să fie nevoit să facă o oră în plus de 
ciliciu. 

- Când se întoarce, spuneţi-i că l-a căutat Mazeres. El știe 
cine sunt. Vă rog să nu uitaţi. Notaţi... Da, da; are numărul meu 
de telefon. 

Dacă notase sau nu, îl interesa prea puţin. 

La ora cinei, îi povesti Palomei această întâmplare și încheie 
cu următorul comentariu: 

- Mi se pare că Sancristâval a căzut în dizgrație și, când 
cineva cade în dizgrație, știind ceea ce probabil că știe el, e de 
rău... Ce vrei să-ţi spun, mi-a intrat un ghimpe de îndoială... 

- Presupuneri de-ale tale! Uneori exagerezi cu bănuielile. 

Paloma strânse farfuriile de supă și le duse la bucătărie, se 
întoarse apoi cu alte două farfurii întinse, cu felii mari de 
merluciu cu sos verde. 

- Nu e din ăla congelat, așa că nu-mi face mutra asta, îi 
spuse ea de la bun început. Am gătit și niște cartofiori cum îţi 
plac ţie. 

Mazeres nu își putu ascunde neplăcerea la vederea felului de 
mâncare, dar, de voie, de nevoie, ca să n-o mai audă înșirând 
pomelnicul de calităţi ale peștelui, îl mâncă. 

- Dacă ai fi văzut vreodată etajul patru, spuse el turnându-și 
un pahar mare de vin cu care să acopere gustul peștelui, dacă ai 
fi văzut ce secretomanie învăluie totul acolo... Când membrii 
deplini, care nu sunt puţini, se îmbolnăvesc grav și nu mai 
răspund la tratamente, sunt instalaţi în clinica de la Pamplona: 
la acel al patrulea etaj cu aspect de spital psihiatric... 

- Şi crezi că acolo a ajuns prietenul tău? 

- N-am nici cea mai mică îndoială. 

- Mănâncă, o să se răcească. 

Deși lui Mazeres îi plăcea să mănânce bine, de când o 
cunoscuse pe Paloma, cina nu mai constituia principala atracţie, 
bunătăţile veneau după aceea. Se așezară în salon, cu faţa la 


SANGELE 327 


televizor, ca într-un ritual, dar știau că ceea ce doreau nu era 
„tembelizorul", ci jocurile de pe canapea. Cum căldura era în 
continuare înăbușitoare, își scoaseră o parte din haine, ca să fie 
mai comozi. El purta doar niște pantalonași atât de scurţi, încât 
vârful membrului se ivea provocator, fapt care o excita foarte 
tare pe Paloma; iar ea, o cămășuţă semitransparentă care lăsa 
să i se întrevadă „cele trei puncte cardinale", cum le numea 
Mazeres. Amândoi se prefăceau că privesc ecranul, dar mâinile 
le umblau în voie. Mâinile lui Mazeres se concentrau pe punctele 
cardinale de sus, dar când simţiră cu ce deliciu reacţionau 
acestea la mângâieri, alunecară spre sud. Paloma, înnebunită de 
plăcere, își mișca bazinul într-un du-te-vino convulsionat. 

- Scoate-ţi ăștia, spuse ea și trase pofticioasă de chiloţi. Cu o 
singură mișcare a mâinii rămase și ea goală și se întinse pe 
canapea. Dă-mi-o, dă-mi-o, că mor... 

Inspectorul se așeză cum putu mai bine în genunchi peste ea, 
în vreme ce îi privea chipul. Paloma se agăţă de fesele 
inspectorului cu furia cu care un naufragiat se agaţă de o 
scândură și nu făcu nimic ca să se ferească de atacurile lui. 

- Oprește-te, oprește-te, că-mi dau drumul, strigă el, 
extaziat. 

- Cât de tare mă excită să mi-o spui... 

- Eşti nesăţioasă, și o apucă de obraji ca să-i încetinească 
ritmul. 

Mazeres scoase un strigăt și își vâri capul între coapsele ei. 
Se devorau cu atâta lăcomie, încât uneori se înecau și trebuiau 
să își ia câteva clipe de răgaz. î 

- Mi-o lingi de parcă ai fi căţelușul Sfântului Roque... li spuse 
Paloma într-unul dintre acele scurte momente de separare. Ce 
deliciu! 

În cele din urmă, apele reveniră pe făgașul lor. 

- Dacă ar trebui să-ţi dau o notă pentru astfel de lucruri, îi 
spuse ea glumind satisfăcută, ţi-aș da un zece. Ar trebui să vezi 
ce progrese ai făcut. Mă crucesc când văd cât de mult ai 
învăţat... 

- Am o profesoară bună. 

- îndrumătorul tău spiritual nu te-ar recunoaște. 

- Nici eu însumi nu mă recunosc. Acum înţeleg vorba aia că 
femeia e cea mai bună aliată a diavolului. 

- Asta gândești tu despre mine? 


SANGELE 328 

- Îmi place că m-ai învățat atâtea drăcovenii... Cât timp am 
pierdut! 

- Nu mai privi în urmă și profită la maximum de prezent! 

Chiar în acel sfârşit de săptămână, inspectorul plecă la 
Pamplona. Cu experiența dobândită în celelalte două 
împrejurări, nu îi fu greu să spargă încercuirea și să pătrundă în 
„castelul lui Kafka“. Îmbrăcat la costum, bărbierit, parfumat, 
cum văzuse că procedau membrii cei mai prestigioși ai Lucrării, 
ajunse la clinica din Navarra hotărât să treacă fără să aibă parte 
de incidente de nenumăratele filtre. La recepţie, se apropie de 
ghișeu și, cu un ton pe jumătate trufaș, pe jumătate autoritar, 
imitând zâmbetul sclifosit al membrilor Curiei care îl înconjoară 
pe papă, ceru să îl vadă pe Sancristâval. Inainte ca domnișoara 
- domnişoară prin condiţia sa de celibatară, nu prin vârstă - să 
poată reacţiona și să îi pună bețe în roate, se aplecă spre ea. 

- Vin de la Vila Tevere, îi spuse cu voce joasă și pe un ton 
confidenţial, și am foarte puţin timp la dispoziţie. Vă rog, ajutați- 
mă și păstraţi secretul. 

Lui Mazeres nu îi venea să creadă ca acele două cuvinte, 
„Vila Tevere“, puteau fi atât de magice. 

- Eu am petrecut câţiva ani în Vila Saccheti când încă mai 
trăia Părintele... Își permise ea să comenteze, cu ochii 
împăienjeniţi de nostalgie. 

Mazeres îi făcu un semn cu mâna care, fără să fie nepoliticos, 
îi dădu de înţeles importanţa misiunii sale și graba pe care o 
avea. După cum bănuise, Carlos de Sancristâval era internat la 
etajul al patrulea. Inspectorul, fără să știe de unde își scotea 
talentul de actor, juca foarte bine rolul unei personalităţi dintre 
acelea cărora nimeni nu îndrăznește să le ceară cartea de 
identitate. Salută cu o ușoară înclinare a capului personalul 
sanitar pe care îl întâlni în trecere și își păstră tot timpul 
cumpătul, ca un personaj trufaș ce umblă incognito. Se ferise cu 
mare grijă să nu se ascundă în spatele unor ochelari închiși la 
culoare: nici unui membru al Lucrării nu i-ar fi dat prin minte o 
asemenea grosolănie. Fără să se oprească nici o clipă, fără 
grabă și fără șovăieli, merse direct la salonul pe care i-l indicase 
recepţionera. Ciocăniturile sale nu dădură nici un rezultat, așa 
că deschise ușa. 

- Se poate?... 

SancristOval, singur, așezat într-un scaun cu rotile lângă 


SANGELE 329 


fereastră, avea privirea aţintită pe clădirea din faţă: CIMA. Nici 
nu se întoarse. Inspectorul se așeză dinaintea lui. Nu părea 
aceeași persoană pe care o cunoscuse cu doar câteva 
săptămâni în urmă. Nu aspectul lui tras la faţă îl impresionă cel 
mai mult, ci ochii săi. Înfundaţi în orbite, fără strălucire, fără 
viaţă. 

- Sunt Juliân Mazeres, nu vă amintiţi de mine...? 

Celălalt rămase privindu-l și se strădui să își aducă aminte, 
cel puţin așa credea inspectorul; dar avea să sufere curând o 
decepţie. Zâmbetul de nătărău care îi apăru lui Sancristoval pe 
buze îi dădu inspectorului de înţeles că nici nu îl recunoștea, nici 
nu înţelegea ce îi spune. li strânse mâna. Sancristoval i-o prinse 
cu putere, trăgând de ea. Il ruga oare, printr-un gest pornit din 
adâncul subconștientului, să îl scoată de acolo!? Asta gândea 
inspectorul. 

- Sunt Julián Mazeres, spuse din nou, privindu-l în ochi, și 
adăugă niște nume ca să vadă dacă reacţionează: Carmelo 
Gómez de San Român, Sfântul loan Ospitalierul... Vă amintiţi? 

- Vitriol, îngăimă celălalt cu mare greutate și cu vocea stinsă. 

Pe chip i se citea frica. 

- Vitriol? repetă Mazeres, uimit. 

Se referea oare la vitriol, acidul extrem de coroziv care se 
folosește în industria chimică...? Mazeres nu cunoștea deloc 
subiectul, dar se întrebă dacă nu cumva l-or fi otrăvind cu 
vreunul dintre derivații acestuia. 

- Vitriol. Vitriol. Vitriol... repeta întruna Sancristâval într-un 
mod insistent și monoton. 

Nu-l luaţi în seamă, îi spuse cineva din spate, cu o voce 
liniștită. Repetă întruna ca o placă zgăriată... Sunteţi o rudă a lui 
don Carlos? 

- Nu. Vin de la prelatură... spuse el sec și politicos, și îi dădu 
de înţeles că, prin acea acreditare, era de prisos o prezentare 
personalizată. Părintele este foarte îngrijorat pentru acest 
bolnav... 

Minţi atât de bine și cu atât aplomb, încât psihiatrul, căci asta 
se dovedi a fi persoana în halat alb, îi dădu crezare. Din 
întâmplare, tocmai pronunţase un alt cuvânt magic care făcea 
să se năruie orice obstacol. In cadrul Opus, prin antonomază, 
Părintele era Escrivâ de Balaguer, iar după moartea sa și prin 
extensie, succesorii lui. Folosirea acestui apelativ cu fervoarea 


SANGELE 330 


cu care tocmai îl rostise inspectorul dovedea o relaţie de 
prietenie foarte apropiată. Medicul așa o considerase. 

- Don Carlos se simte bine, spuse psihiatrul, care presupunea 
că interlocutorul său era implicat în această afacere. După cum 
aţi putut constata, și-a pierdut memoria. Din când în când își 
recapătă luciditatea pentru câteva minute, dar îl sedăm... 

- Nu vorbește? Nu conversează...? vru inspectorul să îl tragă 
de limbă. 

- Cuvinte fără legătură între ele, ca acestea pe care tocmai 
le-aţi auzit... Ar trebui ca cineva să fie foarte implicat în secretul 
lui ca să înţeleagă ce spune... Nu va pricinui nici o problemă 
Lucrării, de asta Părintele poate fi sigur... 

- Şi povestea asta cu „vitriolul“, ce vrea să spună? insistă 
Mazeres. 

- Un tic verbal lipsit de sens. Unii bolnavi, cum este și cazul 
fratelui nostru, repetă fără încetare cuvinte pe care le născocesc 
sau pe care le-a reţinut creierul lor. Este ca scândura de care se 
agaţă un naufragiat... 

„înainte de a se îneca pentru totdeauna, presupun, termină 
el fraza cu rea intenţie. 

Inspectorul părăsi spitalul deprimat, văzându-l pe 
SancristOval pierdut în acel Gulag (așa numeau unii această 
secţie a clinicii), din care nu avea să mai iasă decât cu picioarele 
înainte, cum i se întâmplase mai întâi prietenului său Carmelo 
Gómez de San Român. Plecă deprimat și convins că secretele pe 
care le conţinea banda magnetică pe care i-o încredinţase 
Sancristâval nu erau elucubraţii de salon. 


SANGELE 331 


41 

Luni, la şase dimineața, telefonul sună insistent. Somnul lui 
Mazeres era atât de adânc, încât nu îl auzi. Paloma ridică 
receptorul. 

- Trezeşte-te, Julián. Te sună inspectorul Álvarez, îl scutură 
ea. 

- Inspectorul Álvarez? se miră el. 

Duminică, Paloma și Mazeres își petrecuseră ziua la munte cu 
niște prieteni, se întorseseră târziu acasă și se delectaseră cu o 
noapte nebunească, poate ca să alunge tulburarea care-l 
cuprinsese pe inspector la Pamplona... 

- Zici că a fost găsit mort capelanul de la Mănăstirea 
Întrupării...? 

Ori numitul Álvarez avea semnal slab la telefonul mobil, ori 
inspectorul Mazeres era încă adormit, căci nu auzise foarte bine 
și îl puse să repete. Apoi sări din pat gol cum era, își sprijini 
picioarele pe pământ ca să se dezmeticească și ascultă pentru a 
treia oară ce i se spunea, nevenindu-i să își creadă urechilor. 
Fără să facă duș, fără să se bărbierească, se îmbrăcă în mare 
grabă, în vreme ce Paloma îi pregătea o ceașcă de cafea pe 
care o bău în picioare în bucătărie. 

Pe drum, își aminti momentul când fusese sunat ultima dată 
la o oră nepotrivită, ca și acum, ca să i se comunice furtul de la 
Mănăstirea Intrupării. li văzu, de parcă i-ar fi avut dinaintea 
ochilor, pe olandezul Pieter mort în culoarul subteran, pe Muño- 
Fierro asasinat pe masa din birou... 

„Câte implicaţii are afurisita aia de relicvă!" își spuse el, în 
vreme ce acoperea cu pași mari drumul scurt ce îl despărţea de 
mânăstire. 

In poartă era un poliţist care îl lăsă să intre când văzu 
legitimaţia. Urcă la apartamentul capelanului fără să aibă nevoie 
să îi arate drumul cineva. Părintele Mendez avea mâinile legate 
de fotoliu. Capul îi atârna pe piept, faţa îi era învineţită, iar ochii 
scoşi din orbite. Află curând că inspectorul Mauricio Álvarez, 
mult mai tânăr decât el, urma să se ocupe de caz. În momentul 
acela, începuse deja să dea ordine. 

- Tu ai fost cel care m-a chemat? întrebă Mazeres după 
salutările de rigoare, și continuă: Ce s-a întâmplat? 

- Păi, după cum vezi, e mort, îi răspunse simplu, pentru ca 
apoi să îl informeze: Părintele Mendez oficia slujba în fiecare zi 


SANGELE 332 


la șase dimineaţa cu o punctualitate nemţească. În numeroșii 
ani de când exercita funcţia de capelan, n-a întârziat niciodată. 
De aceea, azi-dimineaţă, călugărița a fost îngrijorată când nu l-a 
găsit în sacristie. A așteptat cinci minute, zece, un sfert de oră, 
iar el nu apărea. Călugăriţele au început să șopotească 
nervoase în sala de rugăciune. „O fi dormind", s-au gândit ele, 
deși ar fi fost pentru prima dată. Maica stareță a trimis-o pe 
sacristană să îl caute în cameră și a dat peste această scenă... 

Mazeres cunoștea foarte bine aceste odăi, mici ca într-o casă 
de păpuși și curate lună. Cu toate acestea, azi totul era cu susul 
în jos. Biroul, dormitorul, baia. Cărţi și hârtii pe jos. Mișcaseră 
din loc până și Cina cea de Taină din ghips, care atârna pe 
perete. Inspectorul trebui să își stăpânească nervii ca să nu-l 
trădeze sentimentele. 

- Jaf? puse el o întrebare de rutină. j 

- Nu pare să lipsească ceva, răspunse inspectorul Alvarez. 
Călugăriţa mi-a spus că părintele capelan nu poseda lucruri de 
valoare. 

- Atunci? 

- Nu știu, se pare că s-a întâmplat ca data trecută... lăsă să Îi 
scape colegul său. 

- Cum ca data trecută...? 

- Când a fost furtul relicvei Sfântului Pantelimon... preciză 
Mauricio Álvarez, dar se vedea că nu cunoștea temeinic 
chestiunea. Nici atunci n-au luat nimic de valoare. Tu trebuie să 
știi mai bine, pentru că ai participat la anchetarea cazului... 

Mazeres nu îi răspunse. Se apropie de capelan, căruia i se 
făcuseră deja o mulţime de fotografii din toate unghiurile. 

- De ce a murit? 

- De asfixie; asta a spus medicul legist; sigur că va trebui să 
așteptăm autopsia... Părintele Mendez avea guturai. Din pricina 
unei răceli i se înfundase complet nasul... Fără îndoială că 
spaima pe care a tras-o i-a provocat o criză de nervi... Răceala, 
nervii, cei doi factori conjugaţi au făcut ca, atunci când i s-a 
astupat gura cu bandă adezivă, să nu mai poată respira... O 
moarte crudă! 

- La ce oră a survenit moartea? 

- leri, în jur de zece seara. 

- Mobilul crimei? repetă Mazeres. 

- Ţi-am spus deja că mobilul nu e clar; dar se pare că furtul 


SANGELE 333 


este exclus... 

- Cu toată harababura asta, ceva or fi căutat ei, zic eu... 
insistă Mazeres. 

Cum colegul său ridică din umeri, continuă să întrebe: 

- Pe unde au intrat? 

- Asta e curios. N-a fost forţată nici ușa, și nici vreo 
fereastră... 

- Vrei să spui că hoţul era înăuntru? 

- Așa se pare. 

- Părintele capelan, încercă Mazeres să îi dea o mână de 
ajutor colegului său, o fi lucrat cu aceste hârtii, cu siguranţă, și 
le arătă pe cele care încă mai erau pe masă, când a fost luat 
prin surprindere de hoţul sau de hoţii care l-au atacat. Dar pe 
unde au intrat? Prima dată, când s-a furat relicva, au pătruns 
printr-un culoar secret care unea mănăstirea de palatul regal... 
V-aţi uitat pe acolo? 

- Culoarul a fost blocat în urma furtului... 

- Dat fiind că nu există nici ușă, nici ferestre forţate, iar 
culoarul este blocat, hoţul trebuie că era înăuntru... 

- Doar nu te gândești la călugăriţe? 

- Nu sunt atât de cretin, îi răspunse, acru, Mazeres și 
continuă să își însăileze cu mare siguranţă ipoteza. Poate că a 
asistat la slujba din seara de duminică, s-a ascuns în vreun 
ungher din biserică, în confesional, de exemplu... Și, din 
sacristie, a urcat până la odăile părintelui... In orice caz, 
cunoștea probabil foarte bine toate cotloanele mănăstirii... 

- La fel de bine ca și tine, șopti inspectorul Alvarez printre 
dinţi. 

- Sunt suspect? 

- A fost o glumă. 

Mazeres, într-un prim moment, luă în consideraţie ipoteza 
potrivit căreia mobilul atacului ar fi fost relicva Sfântului 
Pantelimon, deși o alungă numaidecât, dat fiind că datele 
sugerau alte făgașe; dar nu îi spuse nimic din toate acestea 
colegului său. l 

- Știu că în urmă cu ceva vreme, îi mărturisi Mauricio Alvarez 
între patru ochi, ai participat la anchetarea furtului care s-a 
produs tot în această mănăstire și că, nu știu din ce motive, ți s- 
a luat cazul... M-am gândit că, acum, ai putea să-mi dai o mână 
de ajutor. Neoficial, bineînţeles. 


SANGELE 334 


- Pentru asta m-ai sculat din pat? se prefăcu el supărat. 

- Crezi că această moarte are legătură cu furtul acela? 
întrebă inspectorul Álvarez fără să acorde importanţă 
protestului colegului său. 

- Tu ce părere ai? îi întoarse el mingea la fel. 

Celălalt nu răspunse. Mazeres nu îl cunoștea bine pe Mauricio 
Álvarez; dar nici referinţele pe care le avea despre el nu erau 
proaste. Din capul locului, nu era un băiat care să îi fie antipatic, 
dar nu voia să cedeze de la prima încercare, așa că se gândi să 
îl testeze. 

- Ar fi multe de discutat despre cazul relicvei care s-a soldat 
cu morți încă neelucidate... Mazeres improviză o confidenţă 
ambiguă cu intenţia de a stabili o oarecare complicitate între ei. 
După părerea mea, cazul a fost închis prea devreme, cu prea 
multă grabă... dar cei de sus au „motive" care nouă ne scapă, și 
cel care dă ordine știe ce e de făcut... Este tot ce pot să-ţi spun. 

- De ce? Cine a închis cazul? 

Mirarea lui Álvarez părea sinceră. 

- De închis, n-a fost închis, se corectă Mazeres, care reușise 
să îl neliniștească pe colegul său. Dar, cum știi și tu, există 
dosare care se aruncă într-un sertar și se uită de ele... Este ca și 
cum ar fi arhivate. 

- Insinuezi că domnul comisar Ortiz a acţionat încălcându-și 
îndatoririle...? 

- Nu, nu. N-am spus asta. Spun doar că mi s-a părut cam 
ciudat modul în care a acţionat... 

Amândoi se ascundeau în spatele cuvintelor și se tatonau cu 
precauţie, fiecare așteptându-l pe celălalt să-și arate primul 
cărțile. Cu toate acestea, privirile lor vorbeau deschis și erau 
greu de ascuns. 

- Cui prodest? întrebă Álvarez cu viclenie. 

- Cercetează tu, dacă ai... se opri Mazeres evitând să 
răspundă și adăugă: Dar să știi că nu s-au găsit niciodată 
dovezi, și nici nu le vei găsi. 

- Astea sunt vorbe mari. 

- Așa stau lucrurile. 

Pe Mauricio Álvarez îl chemau insistent oamenii din echipa 
lui, moment de care Mazeres profită ca să se desfășoare cu mai 
multă libertate și să tragă cu ochiul pe cont propriu. Pe masa în 


' Cui îi folosește? (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 335 


jurul căreia se adunaseră de atâtea ori „pantelimonii", erau sute 
de hârtii răvășite și unele căzuseră pe jos. În vreme ce agenţii 
erau ocupați să ia amprente, el ridică pe ascuns o hârtie. 

Triunghiul de la Jorquera! își spuse el pe jumătate surprins, 
pe jumătate curios. Fără să se gândească de două ori, vâri 
hârtia în buzunar. Ce dracu’, hârtia asta e a mea; eu i-am dat-o! 

La câteva zile după moartea capelanului, Mauricio Alvarez se 
prezentă în biroul lui Mazeres și închise foarte misterios ușa 
după el. 

- Să știi că erai pe calea cea dreaptă, îi spuse fără alt 
preambul. Declaraţia unei martore îţi întărește bănuielile. Cum 
văzu că Mazeres, zăpăcit, nu înţelegea despre ce era vorba, îi 
explică: Iți vorbesc despre cazul capelanului de la Mănăstirea 
Intrupării. O enoriașă a mănăstirii, care în duminica aceea a luat 
parte la slujba de seară, a povestit că a văzut un domn 
îngenuncheat în confesionalul părintelui Mendez. Două lucruri i- 
au trezit curiozitatea: primul, că nu se întâmpla foarte des ca un 
bărbat să se spovedească, și cu atât mai puţin în partea din față 
a bisericii; celălalt, că pe acest individ și pe însoţitorul său nu-i 
văzuse niciodată pe acolo... S-au împărtășit, după cum a spus 
ea. După slujbă, cei doi au intrat în sacristie și nu i-a mai văzut 
ieșind; iar ea a fost ultima care a părăsit biserica. A presupus că 
erau niște prieteni de-ai capelanului și că poate au urcat cu el în 
locuință... Cum nu avea ochelari, n-a putut să ne dea o descriere 
foarte precisă a indivizilor. Erau bărbaţi arătoși, voinici, amândoi 
erau îmbrăcaţi în haine închise la culoare, să fi avut în jur de 
patruzeci de ani... Totuși, a îndrăznit să ne asigure că miroseau 
a colonie scumpă. In timpul slujbei, i s-au părut foarte 
evlavioși... Alvarez se opri o clipă, apoi adăugă: Această relatare 
se potrivește cu datele pe care ni le-a furnizat deja călugărița 
sacristană. Potrivit ei, la puţin timp după ce s-a încheiat slujba, 
capelanul a sunat-o din camera lui pe linia de interior, ca să-i 
spună că nu va cobori la cină... Fapt care n-a mirat-o, pentru că 
duminicile, dat fiind că prânzul era mai copios, părintele Mendez 
obișnuia să mănânce fructele pe care ea i le lăsa în 
apartament... 

Mazeres avea foarte proaspăt în minte ceea ce văzuse în 
clinica din Navarra și, influenţat de acele împrejurări, se gândi 
că poate aceeași mână ucigașă îi făcuse de petrecanie și 
capelanului, dar avu mare grijă să nu îi împărtășească această 


SANGELE 336 
bănuială. Înainte de a pleca, deja în picioare, Mauricio Álvarez 
adăugă: 

- Amprentele tale și cele ale lui Jorge Sebastiân și Marc 
Cucurull au apărut în odaia capelanului... Peste tot! 

Mazeres nu fu uimit, nici nu se enervă. 

- Vrei să ne întocmești dosare ca suspecţi...? răspunse el în 
glumă. Ciudat ar fi fost să nu apară... 

- Vrei să mă pui pe gânduri? îi spuse Álvarez. 

- la loc un moment și îţi povestesc, măcar pe scurt. 

Inspectorul Mazeres, cu concizia promisă, îi făcu un rezumat 
al cazului relicvei, de când fusese furată până la moartea 
capelanului, ca să încheie astfel: 

- Părintele Mendez și monseniorul Bergonzi, bibliotecar la 
Vatican, ne ajutau să descifrăm această harababură. Așa că, 
dacă vrei, noi îţi dăm o mână de ajutor, cu condiţia ca tu să nu 
deschizi gura despre povestea noastră... 

Pe bietul Álvarez cazul îl depășea. 


SANGELE 337 


48 

Cine îl omorâse pe părintele capelan? Era o nouă 
necunoscută care, la fel ca și celelalte morţi, avea să rămână 
nerezolvată. Inspectorul nu avea nici cea mai mică îndoială, 
chiar dacă nu o putea dovedi, că părintele Mendez, la fel ca 
olandezul Pieter Breitner și Muio-Fierro, fusese încă o victimă a 
aceleiași urzeli. Comisarul Ortiz, prin acţiune sau omisiune, era 
cu siguranță în spatele întregii întâmplări, dar acest mărunt 
personaj nu era altceva decât ultima verigă a unui lung lanţ. 
Așadar, cine manevra sforile mâinii ucigașe? Moartea 
capelanului îl afectase foarte mult pe inspector. Să fi fost oare 
Paloma următoarea la rând, cum îl ameninţase deja comisarul 
Ortiz? Cazul Sfântului Pantelimon devenea din zi în zi mai 
complicat și mai întunecat, și se încurca precum pânza de 
păianjen. Trebuia să caște bine ochii, ca să nu pună piciorul 
unde nu era în siguranţă și să se trezească prins în cursă 
asemenea celorlalţi... Merita oare să riște atât de mult? se 
întreba el și fu cât pe-aci să renunţe. 

Chiar dacă relaţia lui cu părintele capelan fusese scurtă, 
aceasta se dovedise îndeajuns de intensă pentru ca între ei să 
se fi ivit legături de afecţiune și de prietenie. Diferenţa de 
vârstă, care constituia de atâtea ori un obstacol, în acest caz 
însemnase exact contrariul. Mazeres și băieţii lui îl 
consideraseră întotdeauna ca fiind unul din echipa lor. 

- Mergem la înmormântare? întrebă Marc. 

Inima le spunea că da; totuși, gândind logic și la rece, nu 
trebuiau să o facă. 

- Nu trebuie să uităm că relaţia noastră cu părintele Mendez 
a fost aproape clandestină, obiectă inspectorul. Dacă ne-am 
prezenta la funeralii, am atrage prea mult atenţia, cei din 
comisariat ar putea afla, s-ar putea întreba ce căutam noi acolo. 
Nu trebuie să-l zgândărim pe comisar și să punem în pericol 
ceva mai mult decât propriile noastre investigaţii. 

După ce cântăriseră argumentele pro și contra, se gândiseră 
că cel mai bun omagiu pe care i-l puteau aduce prietenului lor 
era absenţa și tăcerea tuturor. 

Mazeres, încă înainte de a se răci cadavrul capelanului, cum 
se zice, începu să analizeze hârtia pe care o sustrăsese. Nu îi 
vorbise nimănui, nici măcar Palomei, despre asta. În seara 
aceea, după ce luă cina fără chef, se închise în biroul său, 


SANGELE 338 


despături foaia sub lampa cu braţ flexibil de pe masa de scris și 
începu să studieze însemnările care o acopereau. 

Cum e cu putinţă ca omul acesta să scrie cu litere atât de 
mici? Scrisul e aproape lizibil. 

Mazeres nu mai asculta muzică clasică de multă vreme. Simţi 
nevoia să creeze o ambianţă religioasă care să îl onoreze într-un 
mod oarecare pe defunct și puse pentru această ocazie concerte 
de Telemann.. 

- Sper să vă placă, spuse el, ca și cum capelanul ar fi fost de 
faţă. 

Părintele Mendez, după cum inspectorul își dădu seama 
imediat, studiase conştiincios criptograma de la Jorquera. Hârtia 
era plină de tăieturi. 


E A 
A B [a ot 


AAE ALIO. GLORIANTA 


Casetele din triunghi sunt în număr de zece, dispuse 
pe patru nivele. Cifra 10 este numărul așa-numitei 
TETRAKTYS pitagoreice, suma primelor patru numere (1 
+ 2 + 3 + 4), care nu sunt altceva decât reprezentarea 
celor patru elemente din univers: focul, pământul, apa 
și aerul... În vârful triunghiului se află prima literă a 
alfabetului ebraic, Aleph, al cărei semn numeric este 1, 
simbolul omului în picioare. Verticalitatea, mai mult 
decât raționalitatea, este caracteristica specifică 
omului. Cifra 1 se asociază de asemenea cu falusul 
erect, semn distinctiv al bărbatului activ, asociat cu 
lucrarea creatoare a lui Dumnezeu care este 1 prin 
antonomază. De la UNU derivă orice activitate și la UNU 
se întoarce. Este așadar începutul și sfârșitul tuturor 
lucrurilor. 1 este, de asemenea, simbolul revelaţiei, al 
cunoașterii, al gnozei, prin care omul se ridică la un 
nivel superior. Subiectul capabil să își asume toată 


Georg Philipp Telemann (1681-1767), compozitor german 


SANGELE 339 


energia psihică simbolizată prin acest număr va atinge 
armonia absolută, echilibrul dinamic al contrariilor, 
coabitarea raţionalului cu iraţionalul, a intelectului cu 
imaginarul, a trupului cu spiritul... 


Și așa, în acest limbaj cabalistic, părintele capelan continua 
să analizeze una după alta, literă cu literă, cele zece litere 
cuprinse în interiorul triunghiului, potrivit valorii lor numerice și 
locului pe care îl ocupau, încercând să afle ce mesaj transmitea 
ansamblul. De exemplu, pe al doilea rând din triunghi, lega 
litera ebraică Yod, al cărei echivalent grecesc era IwTra, cu Ou, 
și îi dădea ca rezultat genitivul prescurtat lou = 1noov. 
Mazeres își aminti că prescurtarea „a lui Isus“ apăruse deja pe 
brăţara  flaconașului Sfântului Pantelimon, chiar și în 
documentele de la Vatican... Inspectorul nu avu nici cea mai 
mică îndoială că în duminica aceea capelanul lucrase la 
criptogramă, care lui i se păruse întotdeauna absconsă și greu 
de rezolvat. Asta poate pentru că răbdarea lui era atât de 
limitată, încât nu reușea să descifreze nici cele mai simple grile 
de sudoku apărute în ziare. După ce își frământă multă vreme 
creierii cu notele capelanului și le studie îndelung, fu nevoit să 
se dea bătut. 

- Asta pare să n-aibă nici cap, nici coadă... conchise el, 
deziluzionat. Poate că bunul nostru prieten n-a înţeles că nu 
trebuia să descifreze mesajul din triunghi, ci felul în care s-a 
folosit de el Gómez de San Român. 

Lăsă hârtia pe masă, se dădu înapoi și își sprijini ceafa de 
spătarul fotoliului. Cu ochii închiși pe jumătate ca să se 
concentreze mai bine, încercă să găsească logica explicaţiilor. 
Nimic. Adormi. 

A doua zi, de îndată ce putu să se debaraseze de treburile de 
rutină din comisariat, trimise un e-mail prietenului său Jose 
Cortell, în care îi povesti cele întâmplate, atașându-i, scanat, 
documentul capelanului. După câteva zile, primi răspunsul. 


Și eu, îi scria epigrafistul din Valencia, am reflectat 
mult la această criptogramă al cărei mister, oricât de 
mult mi-am frământat mintea, nu reușesc să Îl 
decodific. lţi trimit totuși cugetările mele, să vedem 
dacă vom reuși, cu toţii împreună, să lămurim ceva. 


SANGELE 340 

Mâna, la stânga triunghiului, mi-o aminteşte pe 
aceea care a apărut la festinul regelui Belșaţar, despre 
care ne vorbește Biblia, și care a scris Mene, Techel și 
Peres, cele trei cuvinte misterioase... Citeşte, dacă vrei 
să îți reîmprospătezi memoria, capitolul al cincilea din 
Cartea Profetului Daniil. Aplicând cele aflate din această 
relatare la povestea noastră, ar însemna că mâna 
semnalează triunghiul într-un mod imperativ, ceea ce 
ne arată că înăuntrul lui este cuprins misterul al cărui 
conţinut nu va fi greu de descifrat pentru cei care îl 
caută cu adevărat (optantibus non diffici]is). 

După părerea capelanului, triunghiul se descompune 
în alte trei triunghiuri mai mici. Poate că la această 
triplă descompunere fac aluzie cele trei icuri care apar 
în partea dreaptă... 

După cum mi-a spus un rabin pe care l-am consultat, 
încheia el după niște digresiuni lungi și confuze, 
criptograma trebuie să fi fost elaborată de un cripto- 
evreu. Unui adevărat evreu nu i-ar fi trecut prin cap să 
amestece cele trei alfabete și cu atât mai puţin să 
încununeze triunghiul cu o cruce, așa că nu i se poate 
aplica hermeneutica așa-numitei Cabale. 

Nu știu dacă ţi-ai dat seama că părintele capelan a 
subliniat de asemenea unele litere din fraza VAE ALIO 
GLORIANTI, care se află la baza triunghiului. 


VAE.ALIO.GLORIANTI 
Mazeres nu observase acest lucru. Înainte de a continua cu 
lectura, vru să își încerce norocul și să ghicească pe cont propriu 
de ce subliniase capelanul aceste șapte litere și care ar putea fi 
semnificaţia lor. Se dădu repede bătut și îl lăsă pe Jose Cortell să 
îi explice. 


Dacă citim de la stânga la dreapta numai literele subliniate, 
obţinem un cuvânt ciudat, 


VILORIT 


Dar, dacă le schimbăm locul, vom forma acrostihul pe care 


SANGELE 341 


alchimiștii îl utilizau ca să exprime sinteza operaţiunilor lor: 
VITRIOL 


Visita Interiorem Terrae Rectificando 
Invenies Obscurum Lapidem! 


- Vitriol! exclamă Mazeres peste măsură de uimit, amintindu- 
și că același cuvânt fusese rostit în mod repetat de către 
SancristOval când îl vizitase la al patrulea etaj. Asta să fi fost 
oare ceea ce bietul om încerca să-mi transmită? 


Din cele prezentate, continua prietenul său Cortell, și 
ţinând seamă de faptul că locul în care s-a aflat mai 
întâi această criptogramă a fost biserica Sfântul loan 
Ospitalierul, am tras concluzia că piatra neagră este 
ascunsă într-o peșteră sau o criptă din lăcașul acela. In 
rezumat, expresia alchimică VITRIOL din acest triunghi îi 
sugerează iniţiatului: „Coboară în interiorul criptei și vei 
găsi o piatră neagră". La ce piatră neagră se referă? Ce 
vom afla după găsirea ei? 


- Relicva lui Himmler! exclamă convins inspectorul, ca și cum 
prietenul său ar fi fost prezent. 


Nu știu dacă explicaţiile mele sunt corecte. Oricum ar 
fi, ţi le trimit pentru cazul în care ţi-ar putea fi de vreun 
folos. 


! Vizitează interiorul pământului, străduindu-te, vei gasi piatra neagră. (în Ib. 
lat., în orig.) 


SANGELE 342 


49 

Moartea capelanului și nenorocirea lui Sancristâval dovedeau 
cât se putea de clar că triunghiul de la Jorquera era cheia pentru 
a da de locul unde se afla relicva. Cel puţin asta era convingerea 
inspectorului. Trebuia să se recupereze relicva cu orice preţ și 
cât mai degrabă, dacă se dorea zădărnicirea planului sinistru de 
clonatio Christi și împiedicarea altor sacrificii umane. Mazeres îi 
scrise prietenului său Bernat Escarti, arheologul care avusese un 
oarecare amestec în săpăturile de la Ansamblul Ospitalier, 
cerându-i să se descurce în așa fel încât el să poată intra în 
biserica Sfântul loan Ospitalierul fără să știe cineva și să afle ce 
era cu obscurum lapidem, piatra neagră ascunsă undeva în 
cripta acelei biserici. Foarte curând primi răspunsul prietenului 
său care îi preciza ziua și ora și, mai mult decât atât, se oferea 
să îl însoțească în acea aventură atât de delicată. 

La ora zece noaptea a zilei stabilite, marţi, inspectorul 
Mazeres, epigrafistul Jose Cortell și Bernat Escarti se întâlniră 
într-un băruleţ lung și strâmt din piaţa San Vicente Ferrer. 
Stabiliră ultimele amănunte, în vreme ce beau o cafea la 
tejgheaua barului și plecară apoi spre biserica Sfântul loan 
Ospitalierul, aflată la doi pași. In piaţeta pe care trebuiau să o 
traverseze se afla o fântână, ridicată la sfârșitul secolului al XIX- 
lea de Societatea Economică Regală a Prietenilor Ţării spre 
amintirea anului în care orașul beneficiase pentru prima dată de 
apă potabilă. In faţă, ocupând complet o latură a cadrilaterului, 
se afla biserica Congregația Sfântului Felipe Neri, a cărei fațadă 
de mari proporţii, din cărămidă vopsită în roz, copleșea piaţeta. 

- Aceasta este cea mai bună oră, justifică arheologul 
alegerea pe care o făcuse. După cum vedeţi, zona este foarte 
liniștită. Pe strada Stâlpul Cavalerilor locuiește foarte puţină 
lume. Pe mâna dreaptă se află biserica Sfântul Filip, iar acolo, în 
capăt, spuse el arătând spre piaţa Napoli și Sicilia, vechiul Spital 
al Preoţilor Săraci, casa preoţilor pensionari, iar vechiul Palat al 
Conţilor de Almansa, mi se pare că e tot o casă de-a 
călugărițelor. Pe partea asta - pe care mergeau -, avem 
ansamblul Sfântului loan Ospitalierul strecurat în grupul de case. 
Biserica este închisă, iar locuinţele preoţilor din Opus, le atrase 
el atenția, dau spre Strada Miracolului. La ora asta cred că sunt 
deja în pat. Până în zori, avem timp, și sunt sigur că nimeni nu o 
să ne deranjeze... 


SANGELE 343 

Nici ţipenie de om - în piaţetă și nici pe strada Stâlpul 
Cavalerilor. Liniște și aproape întuneric. Fusese oare o 
întâmplare faptul că în noaptea aceea strălucea o splendidă 
lună plină, ori Bernat Escarti o alesese din acest motiv? Dacă 
această parte a orașului era puţin străbătută în timpul zilei, era 
încă și mai puţin umblată după apusul soarelui. Traversară Piaţa 
Raţelor, cum o cunoștea lumea. Se auzea doar zgomotul fântânii 
și, în depărtare, camionul de gunoi. Se opriră în faţa grilajului 
din fier forjat care închidea vechiul cimitir. Doar Fecioara 
Miracolului, o foarte frumoasă sculptură în marmură, situată în 
faţa intrării în biserica Sfântul loan Ospitalierul, luminată de un 
bec slab, era singurul martor care îi privea de pe piedestal. 
Escarti deschise grilajul și trecură înăuntru. 

- Această esplanadă a fost cu secole în urmă cimitirul 
bisericii Sfântul loan Ospitalierul, îi explică el cu voce joasă. Cum 
puteţi constata, excavăm gropile și a fost o șansă că, în urmă cu 
ceva vreme, s-a produs o surpare, datorită căreia putem ajunge 
în criptă prin această parte, fără să fie nevoie să intrăm în 
biserică... Pe latura sudică, spuse el arătând într-acolo, se 
găsește o capelă funerară de mici dimensiuni - al cărei aspect 
este în cel mai rafinat stil cistercian - și nișe funerare din vechiul 
cimitir... Şi acolo, în depărtare, urmele unui patio islamic cu 
fântână în formă de stea din secolul al XII-lea, în stare bună de 
conservare... Acest amănunt nu trebuie să ne mire dacă ţinem 
seama că acest complex spitalicesc a fost edificat pe proprietăţi 
confiscate de Jaime | de la musulmani. Foarte aproape de aici, 
încă se mai conservă niște băi publice arăbești. 

La lumina lunii, ceilalți putură mai curând să ghicească decât 
să vadă ce le arăta Bernat Escarti. 

- Este o încântare să privești aceste ruine la lumina lunii, 
exclamă Mazeres ca să îl flateze pe prietenul său. 

- Acum, dacă sunteţi de acord, să coborâm în criptă, pentru 
că asta ne interesează, și să aveţi mare grijă la scară, le atrase 
atenţia Escarti, deschizând o ușă căptușită cu tablă zincată. 

La lumina unei lămpi puternice pe care arheologul o adusese 
cu el, coborâră cu mare precauţie pe o scară provizorie ale cărei 
trepte de lemn amenințau să se frângă la fiecare pas. Odată 
ajunși jos, Escarti luă din nou cuvântul. 

- Cripta Sfintei Varvara este amplasată între prelungirea 
sudică a fostei sale capele și cea nouă în stil baroc, și datează 


SANGELE 344 


din secolul al XVII-lea, le spuse el și, mișcând fasciculul de 
lumină dintr-o parte într-alta, continuă: Ca să se construiască 
temelia, s-a săpat până s-a dat de zidul interior al circului 
roman... Nu cred că arhitecţii din epoca aceea au fost conștienți 
de faptul că au dat de el... Au profitat de zidul acela ca fundaţie 
pentru pereţii capelei... Trecând de acest pasaj strâmt, pe lângă 
osuar, vom intra în cripta situată în spatele capelei sub altarul 
principal, unde erau îngropaţi cavalerii Ordinului Sfântului loan 
și unde mergem noi. 

- Optantibus non difficilis, spuse inspectorul cu un accent 
solemn. 

- Ce spui? întrebă arheologul. 

- Spuneam că pentru moment căutarea nu va fi complicată, 
așa cum prezicea criptograma... 

- Vom vedea mai târziu, răspunse epigrafistul, mai puţin 
optimist. 

Construcţia subterană boltită în care intrară nu era de mari 
proporții, dar era totuși mai mare și mai îngrijită decât cea a 
Sfintei Varvara, pe care o lăsaseră în urmă. 

- Această criptă, spuse Mazeres, trebuie să fie cea restaurată 
de Carlos Sancristâval. Şi probabil pe aici, pe undeva, a 
construit nișa secretă pe care o căutăm. 

- În timpul restaurării care s-a efectuat, încă de pe vremea 
ocupării sale de către Opus, nu s-a găsit, între zidurile sale, o 
piatră funerară asemănătoare celei de la Jorquera? 

Cortell i se adresă inspectorului, care ridică din umeri. 

- Nu știu. Din câte știu, nu există nici o dovadă, luă cuvântul 
arheologul. La început, restaurarea Ansamblului Ospitalier a fost 
realizată de arhitecţii din Opus... Și, cum toată lumea știe, cei 
din Opus îi sunt foarte devotați... Totul a fost după capul lor... Au 
făcut și au desfăcut totul în mare secret... După câte am înţeles, 
l-au adus aici jos, în această criptă, pe monseniorul Escrivá, într- 
una dintre vizitele sale la Valencia, și se pare că nu i-au plăcut 
picturile de pe pereţi, niște graffiti și chestii dintr-astea; le-a 
trebuit mult timp arhitecţilor să le dea jos și să lase zidurile 
dezgolite cum sunt acum. După cum spuneau ei, picturile n- 
aveau nici o valoare... Eu am cunoscut întotdeauna aceste ziduri 
așa cum sunt. Despre piatra funerară, știu doar ceea ce ni s-a 
spus cu ceva vreme în urmă: că un preot din Opus a dat ordin să 
fie scoasă pentru că i s-a părut masonică... Și nu s-a mai știut 


SANGELE 345 


nimic despre asta. 

- Şi nu s-a mai știut nimic despre asta. Mazeres puse punct 
final discursului arheologului și i se adresă epigrafistului: A venit 
rândul tău. Așa că îndrumă-ne... 

Epigrafistul făcu un gest exprimând îndoiala și scoase o 
fotografie a triunghiului de la Jorquera și alte hârtii scrise de 
mână. În vreme ce le răsfoia la lumina lanternei, Mazeres, 
neliniștit, începu să cerceteze lespezile de mormânt. 

- Fiţi atenţi la asta, iar inspectorul arătă una care se afla 
lângă peretele din fund, cerându-i arheologului să o lumineze. 

În faţa ușii care făcea legătura dintre criptă și biserică, era 
lespedea de mormânt care îi atrăsese atenţia. Jose Cortell se 
întrerupse din treaba lui și, mânat de instinct, se apropie ca să 
citească inscripţia care o încadra. 

HIC SUNT SITA [...] A FRANCISCI BONOFRII MARCHIANI QUI 
QUO ADVIXIT LAUDABILITER IN MERCHATURA SE HABUIT M[...] 
OBIIT IN IDUS IUNII MCCCCXIIIII 

- După cum vedeți, comentă epigrafistul, lespedea este 
spartă pe cele două laturi ale sale, astfel că aceste stricăciuni i- 
au deteriorat inscripția și îi îngreunează citirea. După câteva 
clipe, continuă: Nu trebuie să fii mare epigrafist ca să înţelegi 
cele două cuvinte care lipsesc: ossa și magister, și imediat le 
oferi traducerea: „Aici sunt depuse [osemintele] lui Francisco 
Bonofre Marquiano care, trăind în chip onorabil din negustorie, a 
fost considerat [Maestru]. A murit la 13 iunie 1415.“ Despre 
acest domn, știm doar ce ne spune piatra, spuse el și făcu o 
pauză profesorală. După calitatea materialului, marmură de 
Carrara, și din scrierea de/ineator, putem deduce că era vorba 
de un negustor important... și i se adresă lui Mazeres: Poţi să-mi 
spui care este interesul tău pentru această lespede? 

- Semnul distinctiv! răspunse el uimit. 

Semnul gravat pe piatra de mormânt era un triunghi isoscel 
cu o cruce cu dublă traversă în unghiul său superior, oarecum 
asemănător cu cel de la Jorquera. 

- Este semnul distinctiv al negustorului defunct... 

- Doar simplul semn distinctiv al negustorului? Nu cumva o fi 
având vreo legătură cu triunghiul de la Jorquera? Nu o fi vorba 
despre un Mare Maestru...? 

- Mi se pare, Julián, că tot făcând investigaţii, ţi-ai pierdut 


Trasată cu linii drepte, dând iluzia de relief (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 346 


flerul și meșteșugul... Nu căuta pe această lespede mormântul 
unui Mare Maestru al vreunei secte... 

- Fapt este că exact în secolul acela s-au afirmat adamiţii în 
Ţările de Jos și poate că și la Valencia... 

Bernat Escarti luă lanterna pe care o lăsase pe o scândură și 
o stinse. In timp ce se lăsă întunericul, și tăcerea deveni și mai 
adâncă. 

- Te rog, nu face astfel de glume, îi spuse epigrafistul 
supărat. M-ai speriat de moarte. 

- De ce am venit aici? Să ne certăm ori să căutăm afurisita 
aia de nișă secretă? îi replică el. Atunci, să nu mai pierdem 
vremea... 

Epigrafistul, fără să crâcnească, luă din nou hârtiile în mână. 

- „Vizitează interiorul pământului; străduindu-te, vei găsi 
piatra neagră“, traduse el latinescul VITRIOL. Ne aflăm într-o 
criptă care, în cazul nostru, simbolizează interiorul pământului... 
Ne aflăm, așadar, în sânul pământului. Acum, trebuie să găsim 
acea piatră neagră... 

Străbătură o vreme încăperea și examinară cu minuţiozitate 
lespezile care se aflau acolo... 

- Nu e nici una neagră, constată arheologul. 

- Mai există o altă criptă? întrebă Mazeres, îngrijorat. 

- Din câte știu eu, nu. 

Jose Cortell se apropie de un altar mobil care era sprijinit de 
un perete și își întinse hârtiile. 

- Luminează aici, spuse arheologul, care lăsă lanterna pe 
altar și începu să studieze desenul și însemnările părintelui 
capelan. Ceilalţi îl priveau curioși și nerăbdători. După o vreme, 
care li se păru nesfârșită, exclamă: Am înţeles. Expresia 
obscurum lapidem din acrostih, pe care am interpretat-o ca 
„piatra neagră“, se poate traduce și prin „piatra greu de citit“. 

- Greu de citit? 

Arheologul, mai priceput în materie, luă lanterna și lumină 
solul. 

- Cu excepţia lespezii negustorului, celelalte sunt deteriorate 
de atâta călcat în picioare, iar inscripţiile sunt greu de citit... Nu 
știu care dintre toate ar putea fi... Dacă vrei, ţi le spun literă cu 
literă... 

- In regulă, spuse Cortell. 

Timp de două ore, inspectorul și epigrafistul, fiecare în caietul 


SANGELE 347 
său, inventariară cele treisprezece lespezi care erau foarte 
deteriorate și aproape ilizibile, așezând literele în aceeași ordine 
în care apăreau pe morminte. Oricât de mult își bătură capul, nu 
putură descifra enigma. 

- Trebuie să existe altă cheie, afirmă convins Cortell, la 
capătul unei sarcini atât de anevoioase, și îl întrebă pe Escarti: 
Tu ce părere ai? 

- După cum vei înţelege, îi răspunse și se uită deja neliniștit 
la ceas, noi, arheologii, oricât de mult ne-am strădui, nu reușim 
întotdeauna să facem pietrele să vorbească. 

Nu era încă șase dimineaţa când auziră niște zgomote pe 
sus, poate că cineva se foia prin sacristia aflată deasupra 
capetelor lor. Incepură să devină nervoși. 

- Trebuie să ieșim de aici, spuse Bernat Escarti. Nu mi-ar 
plăcea să ne surprindă cineva. 

leșiră pe unde intraseră, străbătând același drum, în sens 
invers. Mazeres era cu moralul la pământ. Nu rezolvaseră nimic. 


SANGELE 348 


50 

Mazeres luă primul tren de dimineaţă. Se întorcea la Madrid 
foarte dezamăgit. După ce bău prima cafea în vagonul 
restaurant, se întoarse la locul său, închise ochii și se cufundă în 
gânduri. Însoţitoarea care împărțea căști trecu pe lângă el, 
crezându-l adormit. Avea destulă bătaie de cap cu propria 
telenovelă ca să-i mai ardă și de filme! Ajuns în acest punct, 
pierdut într-un labirint încâlcit, dând întruna peste impasuri, era 
obosit și gata să renunţe. Cu toate acestea, jumătatea 
încăpăţânată a eului său îl încuraja să meargă mai departe. 
„Liniștește-te, Julián. În vremuri de restriște nu trebuie să fii 
schimbător“, îl sfătuia părintește acea jumătate inaccesibilă 
demoralizării. „E adevărat, e adevărat“, încuviinţța scrâșnind din 
dinţi cealaltă jumătate. Și hotărî să profite de cele trei ore lungi 
de călătorie ca să revadă secvențele unui film interminabil... 
„Poate că am greșit pe undeva: piste false urmărite ca fiind 
adevărate... piste adevărate, ocolite“, își spunea el, 
răspunzându-și în același timp: „Nu-ţi va face rău să 
recapitulezi, să refaci schema...“ Și începu, încă o dată, să 
reflecteze, privind pe geam desfășurarea peisajului. „Poate că 
nu văd pădurea de copaci...“ După ce câţiva călători coborâră și 
alţii se urcară în gara Albacete și după ce se lăsă din nou liniștea 
în vagon, inspectorul lăsă în jos tava de pe spătarul scaunului 
din față și puse pe ea carneţelul. Privi inscripţiile pe care le 
notase cu câteva ore mai devreme în cripta bisericii Sfântul loan 
Ospitalierul și le studie fără să știe prin ce metode trebuia să le 
descifreze. Între ele, una mai ales îi atrase atenţia. Corespundea 
lespezii de formă dreptunghiulară în capătul căreia se putea citi 
într-o perfectă stare de conservare: VIVIT POST FUNERA VIRTUS, 
în vreme ce restul, trei rânduri simple foarte deteriorate de cât 
de mult fuseseră călcate în picioare, spunea așa: 


AE A // LO G AN/ I 


Inspectorul, cu redusele noțiuni de latină pe care și le mai 
amintea, traduse aforismul fără nici o dificultate: „Virtutea 
trăieşte după moarte" şi încercă apoi să descifreze literele 
răzlețe ale următoarelor rânduri, dar renunță când își dădu 
seama că-i era cu neputinţă. 

- De îndată ce voi ajunge acasă, îi voi cere lui Cortell să facă 


SANGELE 349 


tot posibilul să le interpreteze, spuse el destul de tare, încât 
vecinul său crezu că vorbește cu el. 

Continuă să își bată capul, compunând și descompunând 
rebusuri ciudate până când ajunse în gara Atocha. 

Aceste însemnări, o inestimabilă compilaţie a muncii 
realizate, îl ţinuseră absorbit în timpul călătoriei, dar, în ciuda 
încăpăţânării pe care o dovedea jumătatea sa optimistă, 
cealaltă jumătate a lui își dădea seama că pistele se epuizau. Că 
rămânea poate doar una singură. Inspectorul lăsa zilele să 
treacă, adâncit în apatie, fapt care nu-i era deloc caracteristic. 
Paloma, oricât ar fi încercat Mazeres să i-o ascundă, sesiză 
deprimarea și lipsa lui de chef, chiar și pentru jocurile erotice de 
care prinsese drag, și atrăgându-l în zbenguieli de dormitor, 
încercă să îi alunge pesimismul... Totul se dovedi în zadar sau 
aproape... Doar e-mailul din partea epigrafistului Cortell - sosit 
când deja uitase că îi trimisese el însuși unul mai demult - reuși 
să îi suscite interesul. O chemă pe Paloma și amândoi, neliniștiţi, 
se așezară în fața monitorului. 

Am petrecut nopţi întregi încercând să descâlcesc 
inscripţia din cripta bisericii Sfântul loan Ospitalierul 
pentru care ai arătat un interes atât de mare. Mi se pare 
că am soluţia. Fii atent și urmărește fiecare pas 
împreună cu mine. 

Primul pas: să refacem inscripţia originară de pe 
lespedea de mormânt. Să nu crezi că mi-a fost ușor să 
găsesc literele pe care picioarele oamenilor le-au șters 
de-a lungul timpului, dar, în cele din urmă, cred că am 
reușit. Lespedea aceea de mormânt zice așa: 


AEMILIANUS // LOPE GRACIANO // HIC JACET! 


Ai înţeles? îi scria Cortell, de parcă ar fi presimţit că 
exact în momentul acela inspectorul îi urma 
instrucţiunile. 

Al doilea pas: Dacă suprapunem literele de pe 
lespede: AE A // LO G A N // | peste fraza din triunghiul 
de la Jorquera, Vae alio glorianti, vom observa că 
acestea umplu spaţiile libere pe care le lăsase 
acrostihul VITRIOL. 


! Aici zace Aemilianus Lope Graciano. (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 350 


VAE ALIO GLORIANTI 
VAE ALIO GLORIANTI 


Mazeres și Paloma luară fotografia de la Jorquera și priviră cu 
atenție baza triunghiului. 


SAIN 
A E 15% 
NAE ALI0.GLORIANI 


Pasul al treilea. Cele două rânduri (V/I/T/R/I/O/L + 
A/E/A/L/O/G/A/N/|) însumează cele șaisprezece litere ale 
expresiei VAE ALIO GLORIANTI și fac parte din același 
mesaj: „Vizitează interiorul pământului; procedând bine, 
vei descoperi piatra ascunsă“. lar această piatră 
„obscură și greu de citit“ este lespedea care aparţine 
defunctului Emiliano Lope Graciano. 

Ar dura foarte mult și ar fi foarte greu să îţi detaliez 
pe e-mail procesul de gândire pe care l-am urmat până 
să ajung la această concluzie. Voi avea ocazia să o fac 
când ne vom vedea. 


Mazeres o privi, buimăcit, pe tovarășa lui de viaţă care nu 
știa nici ea ce să spună. 

- Poate că triunghiul de la Jorquera cuprinde multe alte 
enigme greu de dezlegat, se însufleţi inspectorul. Aceasta pe 
care o consemnează epigrafistul Cortell pare a fi verosimilă; 
poate că este cea pe care o căutăm noi. Acum trebuie să 
verificăm dacă sub lespedea de mormânt a acelui Aemilianus se 
află într-adevăr nișa secretă pe care a construit-o G6mez de San 
Român și dacă acolo se găsește relicva Sfântului Pantelimon. Pe 
urmă exclamă pe un ton plin de reproșuri: De câte ori n-om fi 
călcat pe piatra aceea de mormânt... dacă e în mijlocul criptei! 

- Ce-ai de gând să faci? 

- Aș vrea să mă întorc chiar acum la Valencia, dar nu cred că 


SANGELE 351 
ar fi lucrul cel mai prudent. Comisarul Ortiz cred că ne 
supraveghează fiecare mișcare și nu e bine să-l provocăm. O să 
vorbesc cu Escarti. El este persoana indicată și nu va stârni 
bănuieli. 


SANGELE 352 
51 

Lui Bernat Escarti îi era ușor (și, ceea ce era și mai important, 
fără să atragă atenția) să ajungă la cripta din biserica Sfântul 
loan Ospitalierul, plecând de la locul săpăturilor pe care echipa 
sa le realiza în cimitirul învecinat, dar nu voia, sub nici un motiv, 
să se vadă implicat într-o treabă în care avea interese și Opus 
Dei. Această denumire îi dădea fiori, nu știa foarte bine dacă de 
dezgust sau de teamă. Dar în cele din urmă, se lăsă convins și 
acceptă în silă misiunea, dacă nu pentru altceva, măcar ca să 
scape de apelurile telefonice insistente cu care prietenul său ÎI 
bombarda zi de zi. 

Într-o dimineaţă, la ora la care echipa sa făcea o pauză și 
mergea la un bar din apropiere să ia un aperitiv, se rătăci de 
colegi și cobori singur în criptă, pe același drum pe care îl 
folosise și în alte dăți. 

Lespedea lui Aemilianus era situată în mijlocul criptei, în faţa 
scării care cobora din biserică, într-un loc vizibil, fiind o zonă de 
trecere. Escarti o recunoscu de îndată. 

VIVIT POST FUNERA 
VIRTUS 


AEMILIANUS 
i.OFE GRACIANO 
HICJACET 

Piatra de mormânt, la prima vedere, părea să cântărească nu 
mai puţin de jumătate de tonă și, ca să o miște din loc, era 
nevoie de târnăcop, lopată și multe braţe. Acest fapt nu se 
potrivea cu trăsăturile caracteristice pe care ar fi trebuit să le 
aibă, după părerea lui, o nișă secretă, căci pe cât de importantă 
era mascarea ascunzătorii, tot așa trebuia să fie și ușurința de a 
o deschide. O privi timp de o jumătate de oră din toate 
unghiurile, citi cu voce tare literele din capătul de sus, precum și 
literele deteriorate ale inscripţiei, încercă să le potrivească 
altfel, fără să îi vină vreo idee. „Dacă Gómez de San Român a 
fost atât de ingenios încât să ascundă o nișă pornind de la niște 
litere, trebuie să fi fost la fel de iscusit și în proiectarea 
sistemului de deschidere. O fi născocit vreun truc, vreun resort 
ascuns ca să o desfacă“, își duse mâna la cap și apoi se ciupi de 
bărbie; cu toate laudele aduse membrului Opus defunct, acesta 
nu îi veni în ajutor. Îngenunche lângă lespede, îi mângâie 


SANGELE 353 


îndelung literele, apăsă pe câteva care păreau mai deteriorate și 
mai roase, își trecu mâna pe bordurile care ieșeau în relief din 
pământ, în căutarea a ceva, nici el nu știa foarte bine ce 
anume... 

- Aţi pierdut ceva? îl făcu să tresară o voce fals prietenoasă 
din spatele său. 

Arheologul se întoarse pe jumătate speriat, pe jumătate 
surprins, roșu la faţă și fără să-i poată da vreo motivaţie cât de 
cât convingătoare. Drept răspuns, ridică din umeri. Preotul cu o 
sutană imaculată, uscăţiv și înalt, coborâse, tiptil, din biserică în 
criptă, cu precauţiile pe care și le ia cineva care vrea să își 
prindă victima în flagrant delict, și îl privea iscoditor de pe 
trepte. 

- Oricât aţi încerca, nu o veţi putea mișca din loc... și adăugă, 
sibilinic: În orice caz, este complet goală. Credeţi-mă. 

- Goală? repetă arheologul. 

În clipa aceea, deja în picioare, Escarti văzu în spatele 
sumbrului vizitator un ochi de sticlă, nu mai mare decât o boabă 
de linte, care îl supraveghea. Îi veniră în minte poveștile cu 
benzi magnetice și camere de luat vederi pentru spionaj pe care 
i le spusese prietenul său Mazeres în legătură cu reședințele 
Opus. Îi dădu preotului cea mai bună justificare posibilă și ieși 
din criptă. Pe urmă îi trimise în mare grabă un e-mail lui 
Mazeres, povestindu-i cele întâmplate, cu propriile comentarii. 
Între altele, îi spunea: 


Cripta este supravegheată de o cameră de luat 
vederi și nu știu dacă nu o fi înregistrat cumva vizita pe 
care am făcut-o noi cu ceva vreme în urmă; bineînţeles 
că pe mine m-a detectat și de aceea a coborât preotul. 
Ce altă explicaţie să existe? O fi înghiţit oare scuza că 
eram în căutarea osemintelor acelui Aemilianus...? Nici 
vorbă, dar nu voi fi eu acela care să se ducă să îl 
întrebe. Te rog, nu mă mai vâri în alte buclucuri... 


Mazeres, frustrat de deznodământul demersului său, se simți 
din nou în impas. Se temu ca povestea aceea să nu ajungă la 
urechile comisarului Ortiz.  Ilmaginea pistolului acestuia 
amenințându-l de pe masa din biroul propriei case, imagine care 
cu timpul se estompase puțin, îi apăru în minte cu realismul 


SANGELE 354 


tulburător de prima dată. Consideră că relicva ajunsese deja la 
CIMA, destinaţia sa finală, așa cum se deducea din banda 
magnetică a lui  Sancristoval. Să meargă mai departe 
presupunea să intre în gura lupului când lupul era deja prevenit 
și să riște să provoace noi nenorociri. Se gândi la Paloma, pe 
care comisarul Ortiz o menţionase în noaptea aceea sinistră și 
avu niște presentimente funeste, un fior străbătându-i tot trupul 
de sus până jos, de parcă l-ar fi trăsnit un fulger. Cazul 
capelanului era foarte recent și îl apăsa pe suflet mai mult decât 
oricare altă moarte. Hotări să dea complet uitării cazul Sfântului 
Pantelimon, să îl încuie cu șapte lacăte și să se ocupe din plin de 
treburile de zi cu zi. Având în mână e-mailul lui Escarti, pe care îl 
printase, îi povesti Palomei tot ce îi ascunsese până în 
momentul acela ca să nu o îngrijoreze. Apoi o strânse îndelung 
în braţe. 

- C'est fini, c'est fini, repeta el întruna, de parcă în franceză 
hotărârea lui s-ar fi dovedit mai categorică. 

Ea, de teamă ca inspectorul să nu cadă într-o depresie 
tăcută, care sunt cele mai rele, nu vru să îl lase singur și veni să 
locuiască împreună cu el. Nu era pentru prima dată când 
petrecea lungi perioade la el acasă. Nici Marc și Jorge nu 
întârziară să își piardă entuziasmul dovedit la început pentru 
aventură și încercară la rândul lor să uite. 

După luni întregi de la întâmplările petrecute în biserica 
Sfântul loan Ospitalierul, într-o zi, Mazeres urca la el acasă cu 
corespondenţa în mână. 

- Credeam că doar băncile își amintesc de noi, dar azi a venit 
o scrisoare de la un vechi prieten... strigă el din vestibul. 

- Din partea cui este? îi răspunse Paloma care era în 
bucătărie pregătind cina. 

- Tu nu-l cunoști. Inspectorul îi dădu un sărut și continuă: 
Este un prieten de pe vremea universităţii. Am petrecut 
împreună doi ani în același cămin studenţesc și am legat o 
frumoasă prietenie, și citi cu voce tare: „Dragă prietene...“ 

Scrisoarea era de la Javier Ortega, prieten de la universitate, 
care îl ivita la o masă între colegi, la ferma lui numită Terela. Îi 
spunea, de asemenea, că invitase și alţi prieteni comuni, ale 
căror nume le omitea pentru a-i trezi și mai mult curiozitatea... 
Mazeres își amintea foarte bine chefurile trase împreună. „Ce 


! S-a sfârşit. (în Ib. fr., în orig.) 


SANGELE 355 


vremuri!“ se gândi el. De atunci, dacă îl excepta pe arheologul 
Escarti pe care îl vedea des, cu ceilalți păstrase doar relaţii 
ocazionale. „Să vedem când ne mai întâlnim ca să vorbim de 
vremurile de demult“, era cuvântul de ordine, încărcat de 
nostalgie, pe care și-l lansau la despărţire, știind bine că nimeni 
nu se va strădui prea mult să îl pună în aplicare. De data 
aceasta, părea că Ortega era hotărât. 

- Ce-o fi vrând pramatia aia? comentă Mazeres, schițând 
primul zâmbet după multe zile. 

- Nu invită și femei? se interesă Paloma. 

Își scoase șorţul şi se îndreptă spre masă. 

- Nu, e o petrecere exclusivă pentru prieteni. 

- Javier ăla mi se pare cam misogin. 

Inspectorul avu impresia că scrisoarea prietenului său nu îi 
trezise nici un interes. Totuși, după cină, în vreme ce beau 
infuzia de plante medicinale și urmărea un program de 
televiziune plictisitor, Paloma reveni la tema scrisorii. 

- Cine este Javier ăla, un prieten de-al tău? Nu-mi amintesc 
să-mi fi vorbit despre el. 

- Ba da, dragă. Adevărul e că nu mai ţii minte, îi spuse el fără 
convingere. 

Se ridică de pe canapea și reveni cu un vechi album. Niște 
foițe foarte fine din hârtie de mătase, legate între filele de 
carton, împiedicau deteriorarea fotografiilor prin atingere, dar 
cu toate acestea, timpul făcuse deja ravagii. Paloma nu simţea 
vreo curiozitate deosebită pentru acele fotografii, dar văzând 
interesul inspectorului, își dădu și ea străduinţa. 

- Cine sunt ăștia? 

Fotografia arăta un grup de băieţi între optsprezece și 
douăzeci de ani, toţi la sacou și cravată, zâmbitori, ţinându-se 
pe după umeri. 

- Unde este făcută? stărui Paloma. 

- Fotografia a fost făcută în holul căminului studențesc, în 
primul nostru an de studii universitare... 

- Ambianţa pare foarte distinsă. 

- Având în vedere că este Aleea cu Plopi, căminul înfiinţat la 
Opus Dei la Valencia. Era decorat cu foarte mult bun-gust. Mai 
ales în comparaţie cu celelalte cămine studențești din epocă. 
Multe cufere și mobile de anticariat... 

- Îmi amintește de estetica hotelurilor de lux amenajate în 


SÂNGELE 356 
castelul de la Fraga... comentă ea și continuă: Și tu, care ești? 

- Să nu-mi spui că nu m-ai recunoscut. 

Incercă să privească atent. 

- Tu trebuie să fii ăsta, și arătă spre cel care i se păru mai 
chipeș. 

- Ala este exact Javier Ortega. A stat puţin timp la cămin... 
Nu știu dacă au fost doi ani. 

- Din ce motiv? 

- Javier era un tânăr cumsecade, știa să se adapteze mediului 
și venea la discuţiile și în excursiile pe care le organizau cei din 
Opus... Dar într-o zi l-au prins cu o revistă Playboy sub pat. L-au 
dat afară la jumătatea anului de curs... 

- Doar pentru că avea o revistă dintr-aia? 

- Ţi se pare puțin lucru? Pe vremea aceea, morala era foarte 
strictă și nu numai în căminele studențești. Pentru mai puţin de 
atât puteai ajunge la închisoare. Îmi amintesc că, într-o călătorie 
pe care am făcut-o într-o vară la Paris, un prieten mi-a cerut să-i 
aduc reviste cu femei; eu le-am cumpărat, dar când m-am 
apropiat de graniţă la Port Bou, le-am aruncat pe fereastra 
trenului... Pornografia era interzisă în Spania și mi-a fost teamă 
de polițiștii de la vamă. 

- Şi pe tine te-au dat afară din cămin? 

- Eu am rezistat ceva mai mult. Trei ani. La început, cum ți- 
am mai povestit, spiritul Opus mi se părea interesant: triumful, 
mândria succesului, supremaţia, toate acele baliverne din 
Calea... În plus, dacă intrai în Opus, ţi se deschideau toate ușile, 
aveai viitorul asigurat. 

- De ce n-ai continuat...? 

- Erau niște lucruri care nu-mi plăceau cu nici un chip... Când 
cunoști puţin organizaţia pe dinăuntru, devine înăbușitor, ca o 
pânză de păianjen care te învăluie încetul cu încetul până te 
sufocă... Chiar și azi, când îmi amintesc de anii aceia, mi se 
zbârlește părul... 

Trecu în grabă peste alte fotografii de la cămin, până când 
dădu peste cea pe care o căuta. 

- Privește! Casa asta mare pe care o vezi în spatele lui Javier 
este Terela. Presupun că ne-o fi invitat pe toţi cei care am fost 
deja acolo... 

- Trebuie să fi fost foarte frig... comentă Paloma. 

- Habar n-ai tu, se însufleţi Mazeres. A doua zi, ne-am trezit 


SANGELE 357 


pe ninsoare și cu un vânticel... Ce frig am mai îndurat! După 
cum vezi, nu aveam paltoane. Ninsoarea aceea ne-a prins 
nepregătiţi... Excursia cred că am făcut-o în primul an de 
studii... 

- Au trecut ceva ani! comentă Paloma ca să spună ceva. 

- Trebuie să fi fost înainte de sărbătorile Crăciunului... Javier 
ne vorbea mereu de ferma Terela și de unchiul său Salvador... 
Conacul era vechi și avea multe camere. Când am fost noi, nu 
era nimeni și mobilele erau acoperite cu cearșafuri. Era 
tulburător să străbaţi noaptea acele încăperi la lumina 
tremurândă a lumânărilor. Presupun că acum nu vom avea nici 
o problemă cu electricitatea... 

Închise albumul. 

- Ce-ai de gând să faci? 

- Adevărul e că n-am chef de petreceri... 

- Trebuie să mergi, îi impuse Paloma. Nu suport să te văd cu 
mutra asta de înmormântare. 


SANGELE 358 


52 

Aitana, în provincia Alicante, era o formaţiune muntoasă 
aflată foarte aproape de mare. Dantelăria crestelor sale cioplite 
în piatră calcaroasă conferea peisajului un caracter sălbatic. 
Munţii, pe care creșteau pini și plante aromatice, încadrau văi cu 
peisaje de măslini și migdali, întrerupte pe ici, pe colo de 
sătucuri cu aer maur; nu degeaba cătunele fuseseră locuite de 
arabii convertiți la creștinism până în 1609, anul expulzării lor. 
Între aceste așezări (azi locuite de creștini lipsiţi de entuziasm), 
se afla Benifato, cu vreo 170 de locuitori, între văile Guadalest și 
Aitana. În mijlocul comunei (întinsă în mare parte pe masivul 
muntos), se afla ferma Terela, unde Ortega își invitase prietenii. 
Un drum secundar lega cătunul Benifato de reţeaua principală 
de șosele, și un altul neasfaltat, încă și mai secundar, Terela de 
Benifato. 

Primii sosiți fură inspectorul şi prietenul său, arheologul 
Bernat Escarti, care călătoriseră de la Valencia în aceeași 
maşină. Apoi, Ivars, înalt funcționar la Banca Spaniei, care se 
deplasase de la Madrid; aproape imediat după aceea, arhitectul 
Escriche și, în cele din urmă, Verdeguer, oftalmologul. Javier 
hotărâse să nu fie nici un protocol de bun venit, așa că fiecare îi 
saluta pe cei deja ajunși încercând să ghicească cine era 
prietenul pe care îl avea în faţă. În primele ore fu mare agitaţie. 
Îmbrăţișări pline de emoție. Râsete. Exclamaţii. Evocări ale unor 
nenumărate pozne, proprii sau ale altora, de cele mai multe ori 
distorsionate de trecerea timpului, cu care încă se mai 
grozăveau. Conversaţiile, cum altfel, ajunseră să se învârtă în 
curând în jurul căminului studențesc al Opus Dei, unde 
petrecuseră împreună și bune, și rele... 

- Vă amintiţi de Ignacio De Marigorta care studia medicina și 
care mă vâna ca să mă facă să „debordez“ de vocaţie?... spuse 
Verdeguer și, fără să aștepte răspunsul, continuă: Am aflat că s- 
a sinucis, aruncându-se de la fereas... 

- Ce groaznic! exclamară întristaţi la unison. 

- Da, da. După cât se pare, o luase razna și au trebuit să-l 
interneze în clinica înfiinţată de Opus la Pamplona... 

- La etajul patru, afirmă Mazeres foarte sigur pe el și 
comentă: Sunt din ce în ce mai mulţi membrii care părăsesc 
Opus Dei... Alţii, cu mai puţin noroc, o sfârșesc scoși din minţi și 
ajung la etajul patru... 


SANGELE 359 


- Lipsa de libertate și acel puritanism fanatic creează o 
atmosferă nesănătoasă... La un moment dat trebuie să 
explodeze... adăugă Ivars. Se vedea de la o poștă lipsa lui totală 
de simpatie pentru instituţia aceea. Ce oameni de nimic, 
Dumnezeule! Ce șleahtă de infami! 

- Marigorta nu e singurul care s-a sinucis... lăsă inspectorul 
să îi scape și le aminti câteva cazuri. 

- Și tu de unde știi atâtea lucruri? i se adresă Ivars lui 
Mazeres, nu pentru că s-ar fi îndoit de faptele pe care le 
expunea, ci pentru că i se păruse foarte documentat. 

Inspectorul fu cât pe-aci să le spună că avea informaţii de 
primă mână și să le povestească mărturisirile membrilor din 
Opus pe care le aflase în urma cercetărilor sale în legătură cu 
relicva, dar alese să se refere la alte surse. 

- Foarte simplu.  Deschizi internetul, intri pe adresa 
opuslibros.com și ai la îndemână toate informaţiile despre Opus 
pe care Instituţia nu le furnizează în mod oficial. Poate că toţi cei 
care îl consideră o sectă distructivă nu se înșală... 

- Ce i s-a întâmplat lui Marigorta? insistă cineva. 

Verdeguer, care fusese lăsat în umbră de Ivars și de Mazeres, 
își reluă firul povestirii. 

- Versiunea oficială, spuse el, este că moartea mamei sale, 
de care era foarte legat, i-a declanșat niște probleme mentale și 
a încercat să se sinucidă înghițind o doză letală de 
medicamente... După ce a depășit criza, a fost transferat la 
clinica din Navarra... Acolo, profitând de o neglijenţă, a sfârșit 
prin a se arunca pe fereastră... 

- Încercările de suicid, după câte am înţeles, cresc alarmant, 
interveni din nou inspectorul și dădu câteva exemple despre 
care citise pe internet. În toate cazurile, conducerea Opus 
încearcă să camufleze împrejurările, uneori cu explicaţii 
neobișnuite, precum somnambulismul... 

- Somnambulismul? Ce nerozie! 

- Și Biserica ce spune? De ce nu-i condamnă? întrebă 
Escriche. 

- Tu pe ce lume trăieşti? îl luă la rost Ivars, care era de obicei 
foarte impulsiv. Vaticanul și Opus Dei sunt prieteni la cataramă, 
așa că nu știu cine influenţează pe cine... 

- Da. Dar când cineva întrece măsura și merge dincolo de 
ceea ce se cuvine... încercă Verdeguer să se explice. 


SANGELE 360 


- Nu te înţeleg, îl întrerupse Ivars. 

Verdeguer începu să enumere câteva dintre practicile celor 
din Opus pe care le considera abuzive și chiar imorale: 

- Prozelitismul agresiv asupra adolescenților și tinerilor 
minori. Manipularea  conștiinţelor.  Bolnăviciosul  supliciu 
corporal. Controlul exhaustiv al activităţilor membrilor săi. 
Tratamentul umilitor al femeilor etc., etc... 

- Toate aceste practici, interveni Escriche, sunt foarte prost 
văzute, iar societatea a început să acuze Biserica de tăinuire și 
complicitate... Când va dispărea loan Paul al Il-lea, Opus nu se 
va mai repune pe linia de plutire, oricâte campanii publicitare ar 
orchestra, precum cea pe care o pregătește compania Great 
Proyectes Film. 

- Despre ce vorbești? se interesă Escarti. 

- N-aţi auzit vorbindu-se despre filmul Decoding Opus Dei? 
continuă Escriche. Opus pregătește un documentar foarte 
important creat să contracareze efectul devastator pe care l-a 
avut cartea Codul lui da Vinci și pe care îl va avea și filmul... 

- Ești foarte sigur de colapsul imediat al Lucrării... Poate că 
dorinţele tale prea mari te fac să ai vedenii... spuse Ivars și 
reveni la teza lui. Cei care comandă la Vatican sunt la fel de 
fundamentaliști ca și cei din Opus și nu cred că-i vor retrage 
sprijinul... Toate aceste practici pe care le critici nu cred că le-a 
născocit sfântul marchiz. Undeva trebuie să le fi învăţat, zic eu... 

Conversaţia se încinsese. 

- Mi se pare că, în fond, toţi spunem același lucru... interveni 
inspectorul. Opus este la fel de integrist ca și Vaticanul. 
Greșeala lui a fost, poate, că a mers ceva mai departe...! 

- Vaticanul știe să-l manevreze mai bine... interveni Escarti, 
pe care tema nu-l pasiona câtuși de puţin. Întinde coarda, dar 
caută să nu o rupă. Vaticanul este teribil de pragmatic. Se 
folosește de Opus așa cum în alte vremuri s-a folosit de iezuiţi; 
și când nu o să-i mai convină, se va descotorosi de el fără 
menajamente. Cardinalii din Curie sunt machiavelici, e de ajuns 
să le privești chipul. 

- Şi pe deasupra, sunt celibatari care nu cunosc alte orgasme 
decât cele pe care le furnizează puterea... glumi Ivars. 

Mazeres se miră că pe prietenii lui continua să îi intereseze 
evoluţia Opus Dei, după atâţia ani. Masochism? încercă de mai 
multe ori fără succes să schimbe direcția conversaţiei. 


SANGELE 361 


- Ce faceţi? Puneţi ţara la cale? se apropie Javier și se alătură 
celorlalți. 

- Vorbeam de rău Opus Dei, de parcă ne-am întoarce în 
trecut. 

Trecură în salonul principal de la parter, se așezară în fotoliile 
comode din jurul șemineului și continuară să își reamintească. 
Trunchiuri foarte uscate de roșcovi se consumau încetul cu 
încetul, resemnate, fără să trosnească. De-a lungul pereţilor, 
erau înșirate cuiere și comode. Pe ziduri atârnau tapiserii cu 
scene mitologice greu de interpretat. La un moment dat, Ortega 
se referi la ele, menţionându-le data și locul de origine. Lampa 
de cristal de Boemia era aprinsă și ciucurii ei scânteiau. Cu toate 
acestea, în ciuda celor douăzeci și două de braţe cu tot atâtea 
becuri, nu lumina în exces. Lumina cenușie care se strecura prin 
ferestre nu ajuta nici ea. Masa, sub lampa enormă, era gata 
pentru prânz. La invitaţia amfitrionului, se apropiară și se 
instalară la întâmplare, fără nici un formalism, cum se desfășura 
totul încă de la sosirea lor. Luisa, îngrijitoarea, puse în mijlocul 
mesei o supieră uriașă. 

- Aveţi aici supa, anunţă ea dezinvoltă și pe un ton jucăuș, de 
parcă ar fi fost amfitrioana. 

O aromă delicioasă se răspândi în aer. Apoi Luisa, cu ajutorul 
altei femei pe care o adusese din sat, așeză platouri mari cu 
diferite cărnuri și legume fierte. Când Ortega văzu că prietenii 
săi comentau scenele grotești cu călugări bucălaţi pictate pe 
fundul farfuriilor, îi lămuri: 

- Ceramică din secolul al XVIII-lea. Nu știu de unde o fi scos-o 
unchiul meu Salvador... 

Menţiunea pe care Ortega o făcuse despre unchiul său 
prilejui alte întrebări în legătură cu el, căci păstrau frumoase 
amintiri de la vizitele acestuia la căminul studenţesc. 

- A murit acum câteva luni. L-a călcat un tractor, îi lămuri el. 
Mi-a lăsat moștenire această casă. Ştiţi doar că eu eram nepotul 
său preferat... 

Ca și cum petrecerea aceea ar fi fost organizată spre 
cinstirea defunctului, conversaţia se învârti în jurul persoanei 
sale. 

- Unchiul meu, le povesti Ortega la cererea prietenilor săi, 
după cum voi înșivă aţi putut constata, era un om vesel, 
extravertit, mucalit, a cărui adevărată viaţă nimeni nu o 


SANGELE 362 


cunoștea pe de-a-ntregul... Extravertit și rezervat în același 
timp, un amestec greu de înţeles. În tinereţe, însufleţit de un 
entuziasm  germanofil pe care familia mea nu l-a înţeles 
niciodată, s-a înrolat în Divizia Albastră!. A plecat în Rusia, dar n- 
a ajuns niciodată pe front. De neînțeles, dar așa a fost. A rămas 
la Praga, după cum ne povestea el. Cum de s-a oprit și ce-a 
făcut acolo? mă veţi întreba. Același lucru m-am întrebat și eu 
de nenumărate ori. N-am aflat niciodată cu certitudine. 
Câteodată spunea o poveste, alteori, poate pentru că uitase, o 
repeta într-o versiune care nu se potrivea cu prima... Nici măcar 
nu știu care i-au fost idealurile, dacă le-a avut vreodată. Tatăl 
lui, bunicul meu, care trebuie să-l fi cunoscut bine, spunea 
despre el că era un om nestatornic. Poate că asta este cea mai 
bună definiție. După părerea mea, unchiul meu asta a fost, 
înainte de orice: un aventurier; și dacă a plecat în Rusia, n-a fost 
pentru un ideal, ci ca să tragă un chef... De acolo a adus, printre 
alte multe lucruri, acele istorii fabuloase care ne lăsau cu gurile 
căscate pe noi, nepoţii, și acest candelabru ieșit din comun, cu 
douăzeci și două de braţe, care atârnă în sufragerie. Cât adevăr 
era în tot ce relata...? 

- N-a luptat pe front? Atunci, ce a făcut? întrebă Mazeres 
care, dintre toţi, arătase cel mai mare interes pentru această 
poveste. 

- Mai mult ca sigur, n-a fost pe front. Ce a făcut? Nimeni nu 
știe... Ortega, căruia îi plăcea să fie în centrul atenţiei, se opri o 
clipă, sorbi din vin și continuă: Acum câteva luni, cu puţine zile 
înainte de accident, s-au prezentat acasă doi germani întrebând 
de el; vorbeau o spaniolă perfectă, dar cu accent sud-american. 
Nu-mi amintesc dacă veneau din Argentina sau din Brazilia... 
Vizite ale unor germani, ca aceasta, mai avuseseră loc și în alte 
dăți. Unchiul meu îi aducea la Terela și petreceau închiși aici o zi 
sau două. Apoi, cu aceeași secretomanie cu care apăruseră, 
dispăreau fără să-și ia la revedere de la nimeni... 

- De ce veneau? Despre ce vorbeau? întrebă Mazeres cu un 
interes care i-ar fi atras atenţia unui bun observator. 

- N-am știut niciodată. Când îl întrebam cine erau și ce 
doreau, se arăta teribil de rezervat. Dădea întotdeauna același 


Unitate militară spaniolă formată dintr-un total de 60 000 de soldaţi care au 
luptat în anii 1941-1944 pe frontul sovietic în Armata a XVIII-a germană 
comandată de generalul Lindermann. 


SANGELE 363 


răspuns laconic: „Treburi de-ale mele“, sau răspundea evaziv: 
„Sunt niște prieteni de când am fost în Germania“, fără să dea 
prea multe explicaţii. Ultimă dată, și poate și cu alte ocazii, 
acești germani veneau să caute ceva foarte important pe care 
unchiul se pare că îl păstra... 

- Ceva? Despre ce era vorba? îl întrerupse din nou 
inspectorul, de parcă ar fi fost de serviciu. 

- Doar după moartea lui, în urma lucrărilor pe care le-am 
iniţiat în cramă, se pare că am lămurit pe jumătate misterul... 

- Auzi, povestea asta pare un thriller, comentă Escarti. 

- Vorbiţi voi, vorbiţi... le spuse Ortega fără să răspundă la 
comentariu, termină farfuria de supă și trecu la felul următor de 
mâncare, la care erau ceilalți. 

In timpul mesei și al desertului, tema unchiului rămase 
amânată, căci toţi aveau altele de spus și de întrebat. Apoi, cu 
scuza de a face o plimbare ca să își dezmorţească picioarele, 
Ortega vru să le arate ferma pe care o moștenise și de care se 
simţea foarte mândru; poate că acesta fusese adevăratul motiv 
al invitaţiei. Dădură o raită prin livada cu măslini, se apropiară 
de micul bazin cu pereţii acoperiți de mușchi și cu apă limpede, 
și băură din izvor, urmând exemplul amfitrionului. 

- Aici, la Terela, spuse solemn Ortega, culegând un băț de pe 
jos, sunt îngropaţi tatăl meu, cumnata mea, care a murit de 
foarte tânără, și unchiul meu Salvador... Îmi amintesc că urna 
funerară a tatălui meu nu se deschidea și, când în sfârșit am 
reușit, cenușa m-a împroșcat din plin... A fost ca și cum tatăl 
meu m-ar fi îmbrățișat, ca și cum n-ar fi vrut să se despartă 
pentru totdeauna... N-a fost ușor să-l scot de pe mine. După o 
săptămână, încă mai găseam resturi de cenușă te miri pe unde. 

Nimeni nu făcu nici un comentariu. Îi duse la roșcovul cel 
mare, la picioarele căruia era îngropată urna unchiului său 
Salvador. 

- Date fiind cele întâmplate cu tatăl meu, continuă Ortega cu 
istoriile necrologice, unchiul meu a lăsat vorbă foarte clar că 
dorea ca cenușa să-i fie înhumată, și nu împrăștiată, și așa am 
făcut... 

De la roșcov, își continuară plimbarea prin livada cu măslini. 
Copacii cu tulpini groase, mai mult decât centenari, judecând 
după protuberanţele și fisurile trunchiurilor lor, erau stufoși, iar 
rămurișul era încărcat de măsline și de frunze verzi 


SANGELE 364 


strălucitoare. Se vedea că erau îngrijiţi cu atenţie, de parcă ar fi 
fost plante de grădină. După cum le spuse Ortega, culesul era 
prevăzut pentru săptămâna următoare. 

- Pe această terasă cu pietre scoase de la locul lor, spuse el 
și o arătă, a murit unchiul meu. După cum se pare, tractorul a 
derapat și a venit peste el. A avut ghinion. Dacă ar fi fost un om 
tânăr, cu reflexe, ar fi sărit într-o parte și tractorul nu l-ar fi prins 
dedesubt. Nimeni n-a fost de faţă la aceste fapte, dar toţi cei 
care au văzut cum a rămas tractorul și locul au fost de acord că 
s-a petrecut un accident nefericit. Odată și odată trebuia să se 
întâmple, spuneau prietenii lui. Medicul din Benimantell, ca să 
nu complice viața mamei și a mătușii mele cu neplăcerea 
autopsiei și a medicilor legiști, a vorbit cu judecătorul. Eu eram 
într-o călătorie, am aflat despre cele întâmplate din auzite și am 
dispus incinerarea cadavrului, pentru că aceasta fusese dorinţa 
unchiului meu. Poate că m-am grăbit cu incinerarea, se lamentă 
el. În cazul în care ar fi existat niște dovezi, le-am distrus pe 
toate. 

- De ce spui asta? îl întrebă Mazeres. 

Ortega rămase pe gânduri câteva clipe. 

- După moartea lui, le relată el, am găsit niște caiete în care 
unchiul scrisese un fel de jurnal. M-au surprins fraze 
neliniștitoare ca acestea: „Cineva umblă după mine; nu am 
dovezi, dar îl miros... Mi-au fost trimise niște ameninţări 
voalate...“ Apăreau și alte aluzii, mai mult sau mai puţin clare, 
că se simţea urmărit... 

- Atunci, n-a fost vorba de un accident... conchise Ivars, 
intrigat. 

Se opriră ca să audă mai bine și urmăreau atenţi, în cerc, 
relatarea lui Ortega. 

- Cine îl ameninţa? întrebă Mazeres mai măsurat. 

Oricine ar fi putut pune aceeași întrebare. 

- Una dintre însemnările acelea, continuă Ortega, satisfăcut 
să se simtă în centrul atenţiei, era datată cu câteva zile înainte 
de accidentul său mortal. Coincidenţă? Unchiul meu a murit aici, 
la Terela. A derapat tractorul și l-a strivit. Nimeni n-a fost de 
față, dar tot satul a crezut că a fost vorba de un accident... Mie 
nu mi-a trecut niciodată prin minte să fac legătura între acest 
fapt întâmplător și un asasinat, dar după acele însemnări din 
jurnalul său... și, luând o hotărâre din mers, le spuse: Veniţi să 


SANGELE 365 
vă arăt ceva. 

Își întrerupseră plimbarea și o luară peste câmp, pe un ogor 
cu bulgări de pământ foarte uscați, ca să se întoarcă la conac. 
De la poartă până în spatele casei, roţile carelor și trăsuricilor 
din alte vremuri săpaseră niște făgașe în clisă. Străbătură 
clădirea până în capăt, fără să se oprească. Printr-o trapă din 
grajd se ajungea în cramă. Coborâră pe o scară îngustă cu 
trepte neregulate săpate în stâncă. Pivniţa era mult mai 
spațioasă decât te-ai fi gândit. Zidurile ei răspândeau un 
puternic miros de vin vechi, cu toate că nu se mai tescuiau 
strugurii cu picioarele de ani de zile. Butoaiele pântecoase, 
unele dintre ele crăpate, erau acoperite de praf. In niște alveole, 
ca fagurii de albine, se odihneau sute de sticle. 

- Văd că e bine aprovizionată, spuse Escriche, în vreme ce își 
arunca ochii peste tot. 

- Crama este treaba lui Martine. Soţia mea se pricepe foarte 
bine la vinuri, la vechimea lor, la toate astea; este expertă 
sommeliere... Dar acum, să ne vedem de ale noastre, spuse 
Ortega care voia să îi pună la curent. Arabii convertiți la 
creștinism, așa cum am auzit întotdeauna povestindu-se la mine 
acasă, au săpat această pivniţă și culoarele care pornesc de 
aici. Unul dintre aceste tuneluri, după câte se spune, ajunge 
chiar până la castelul de la Guadalest, la câţiva kilometri de aici. 
Eu n-am verificat... Mulți arabi au reușit să evite expulzarea, 
ascunzându-se în locuri ca acesta... In copilăria mea, nimeni nu 
îndrăznea să coboare singur, și cu atât mai puţin în timpul 
nopţii. În serile lungi de iarnă, în jurul vetrei celei mari, servitorii 
ne povesteau istorii înfricoșătoare petrecute pe vremea maurilor 
și având legătură cu această pivniţă. Fiecare relatare o încheiau 
întotdeauna cu același refren: „Dacă cineva, vreodată, a 
îndrăznit să treacă de această poartă, și o arătau, nu s-a întors 
niciodată ca să povestească“. Era atât de mare frica pe care ne- 
au vârât-o în oase și atât de macabru răsuna acel „niciodată!" 
încât auzeam până și niște vaiete sfâșietoare care ajungeau la 
noi din adâncuri... 

- N-ai îndrăznit niciodată, cât ești tu de curajos și de hotărât? 
îl atacă Verdeguer. 

Ortega râse și își continuă relatarea. 

- Eu l-am văzut pe unchiul meu trecându-i pragul. După câte 
se pare, a fost singurul muritor care a intrat acolo și s-a întors... 


SANGELE 366 


Poarta interzisă era o alcătuire compactă de scânduri din 
lemn masiv, tari și rezistente, cum se obișnuia să se 
construiască în secolele trecute. Avea trei încuietori, de 
fabricaţie și din epoci diferite, pe care, la sugestia amfitrionului, 
grupul le examină și le pipăi cu minuţiozitate. 

- Asta este cea mai veche. Poate de pe vremea arabilor, 
arătă Ortega una cu multe filigrane și o ditamai gaura cheii. 
Servitorii nu se înșelau cu poveștile lor... 

- Tu ai cheile? 

- Nu vă puteţi închipui cât de greu mi-a fost să dau de ele... 
și se angrenă într-o altă istorisire. Unchiul meu obișnuia să lase 
toate cheile acestei case în dulăpiorul cu sertare de sus, dar nu 
erau acolo... Le-am căutat peste tot... Am încercat să mă pun în 
pielea unchiului meu Salvador și să-mi imaginez unde le-ar fi 
putut păstra. M-am uitat în crăpăturile acestor pereţi, sub 
pietre... O muncă zadarnică. Pe de altă parte, era imposibil să 
dărâm afurisita asta de poartă doar prin forțele mele și să cobor 
până aici un screper... Javier lungea relatarea cu unicul scop de- 
a o face pe interesantul. Atunci, mi-am amintit că într-o 
mănăstire portugheză, nu știu dacă nu era cumva cea de la 
Mafra, ghidul ne-a atras atenţia - ca o curiozitate - asupra unei 
uși blindate care exista în apartamentul stareţului și a modului 
ingenios de-a o deschide... 

Cum acolo ajungea doar puţină lumină, Ortega cobori becul și 
îl agăţă aproape de poartă. Prietenii săi urmăreau operaţiunea 
fără să piardă nici un amănunt. Gaura cheii pe care o semnalase 
cu arătătorul reprezenta un sex feminin stilizat, cu vulva sa și cu 
muntele creţ al lui Venus. Ortega își introduse degetul și se 
amuza să pipăie cu el, mânuindu-l în chip obscen, simulând un 
orgasm. Deodată, se dădu la o parte, speriat. Văzură cu toţii, 
surprinși, că poarta ceda... 

- Cum de s-a deschis? exclamă Escriche și încercă să-și 
ascundă teama. _ 

- Staţi liniștiți, nu e vorba de fantome... li potoli Ortega, 
făcând pe curajosul. E foarte simplu. l-am atins clitorisul cu 
degetul și târfa asta ordinară și-a desfăcut picioarele... 

- Nu, vorbesc serios, îi spuse Escriche, care nu era în apele 
lui. 

- După câte se pare, a atins un resort care a făcut-o să se 
deschidă, se hazardă inspectorul cu explicaţia cea mai 


SANGELE 367 


verosimilă. 

În spatele porţii interzise, era o a doua pivniţă, mai mică 
decât cea care servea drept cramă. Acest fapt îl constatară 
după aceea, pentru că, la început, nu văzură decât un întuneric 
dens în care nimeni nu îndrăznea să pătrundă. Javier pipăi 
montanţii porții și pereţii interiori în căutarea unui întrerupător. 

- Aici înăuntru nu e lumină electrică, îi preveni Javier. 

Se întoarse și căută ceva care să le poată lumina drumul. 
Găsi niște lămpi cu petrol dintre multele care fuseseră retrase 
când se montase instalaţia electrică în casă. Prietenii, cu nervii 
încordaţi, îl urmară pe Ortega. 

- lată aici laboratorul alchimistului! le spuse el, triumfător, ca 
să își alunge teama. 

Spectacolul era mai puţin sinistru decât se așteptau. Zidurile, 
zgrunțuroase, cum se cuvenea unor săpături rudimentare, erau 
spoite cu var. În mijlocul încăperii era o masă imensă plină cu 
mojare, eprubete, oale de ceramică, borcane de sticlă și tot felul 
de instrumente. 

- Imi amintește de farmacia mănăstirească de la Silos, spuse 
Mazeres. 

Masa părea în dezordine, ca și cum unchiul lui Javier ar fi 
lucrat pe ea cu o zi în urmă și, deodată, ar fi părăsit în mare 
grabă laboratorul. Totuși, pânzele de păianjen care se vedeau 
pe ici, pe colo, praful de pe masă și de pe celelalte obiecte, 
grămăjoarele de lemn fărâmiţat de culoare ocru pe care carii 
lacomi le depuseseră sub mobile trădau faptul că vreme de 
mulţi ani nimeni nu mai călcase prin locul acela. Mazeres își lăsă 
lampa cu gaz pe masă. Observă, acolo, în fund, o altă ușă, 
asemenea aceleia de care tocmai trecuseră. După cum bănuia, 
aceasta deschidea calea către labirintul de tuneluri misterioase 
despre care îi informase Ortega. Se concentră din nou asupra 
obiectelor de pe masă, pe care le privi stăruitor fără să 
îndrăznească să atingă nimic. Dintre oalele de ceramică, una îi 
atrase atenţia. Avea capacul spart fără îndoială după atâta 
întrebuințare. Pe pântecul ei burduhănos, o inscripţie în 
latinește, Commiphora Abyssinica. O luă cu mare grijă, o 
deschise și vâri mâna înăuntru. Prinse între degete câteva 
lacrimi roșii, semitransparente. Le lăsă pe masă, sparse una 
ușor și apăru culoarea ei strălucitoare. O duse la gură simțind un 
gust amar. 


SÂNGELE 368 

- Commiphora Abyssinica! repetă el, fără să-i cunoască 
semnificația. 

Rezemate de perete, erau mai multe dulapuri mari cu uși de 
sticlă, pline cu volume vechi și mult praf. Îi veniră în minte 
dulapurile cu relicve de la Mănăstirea Întrupării. 

- Biblioteca unchiului meu! îi lămuri Ortega. 

Biblioteca pe care Salvador Mira o ascunsese cu atâta 
precauţie în cea de-a doua pivniţă era destul de sărăcăcioasă. 
Pe frontispiciul de la poartă, gravat cu frumoase litere aurite, se 
putea citi un verset din Coran: „Femeile sunt holdele tale; intră 
în holdele tale ori de câte ori dorești". 

- Ce ciudat sună asta, spuse cineva. 

În tăcere, cu lămpile în mână, fiecare se îndrepta spre ceea 
ce îi atrăgea atenţia. Mazeres își omori timpul citind titlurile 
cărţilor: O mie și una de nopți, în traducerea lui Blasco Ibáñez și 
publicată de editura Prometeo din Valencia, Grădina parfumată 
de șeicul Nefzaoui. Pe același raft, alături de aceste două opere 
ale literaturii erotice arabe, se aflau Kama Sutra și Anangaranga 
de Kalyanamalla, cărţi chinezești cu nume greu de pronunţat și 
de reţinut, precum și literatura Romei libertine: Satiriconul lui 
Petronius, Satirele lui luvenal, Măgarul de aur de Apuleius, Arta 
iubirii a lui Ovidiu... 

- Ce-i cu cartea asta atât de ciudată? întrebă el, luând-o în 
mână pe ultima care rămăsese pe raft, și i-o arătă amfitrionului. 

- Cartea Regelui Balthazar, citi Javier cu voce tare. N-am 
idee. 

Dacă i s-ar fi dat crezare autorului prologului, o scrisese cu 
mâna lui însuși regele mag care fusese în peștera de la 
Bethlehem. Povestea, una după alta, multe istorii fantastice și 
neverosimile. După cum spunea cartea, regele Balthazar 
inventase telescopul și cunoștea toate stelele de pe cer. 
Datorită puternicului său aparat, într-o zi descoperise o stea cu 
coadă de foc pe care Melchior și Gaspar nu o văzuseră niciodată 
și toţi trei plecaseră la Bethlehem. Dar cel mai surprinzător era 
ceea ce urma în continuare. Îi dăruise Pruncului Isus o lădiţă cu 
vola și o formulă magică pentru a o transsubstanţia și a face 
minuni cu ea. Mazeres își aminti de comentariile Palomei 
privitoare la tripticul Adorația Magilor al lui Bosch și la legătura 
acestuia cu adamiţii. Până în ce punct să aibă oare temei 
legendele pe care i le povestise Paloma? Asta îl făcu să 


SANGELE 369 


răsfoiască acea carte cu și mai mare interes. 

- Asta-i bună! îi scăpă. Și își spuse în sinea lui: „Să vedem 
dacă Paloma o să aibă dreptate"... 

- Ce se întâmplă? 

- Nimic, nimic. 

În josul paginii se explica faptul că vo/a era termenul sanscrit 
prin care se desemna smirna. Mazeres rămase pe gânduri și 
foarte impresionat de punctele în comun pe care le găsea între 
lumea enigmatică a lui Salvador Mira și cercetările Palomei, ca și 
de misterioasa legătură pe care smirna ar fi putut să o aibă cu 
relicva Sfântului Pantelimon... Nu spuse nimic nimănui, nici 
măcar prietenului său, arheologul. Deși acolo era frig, simţi că o 
sudoare îngheţată scurgându-i-se pe spinare. In penumbra 
acelei pivnițe reapăru pista Regilor Magi, de care îi vorbise 
Paloma, iar el îi reproșase cu atâta severitate că-l făcea să 
piardă timpul. Dacă în urmă cu mai multe săptămâni hotărâse 
să dea complet uitării cazul Sfântului Pantelimon, aceste 
evenimente îl făcură să își reconsidere hotărârea. „Oare să aibă 
ea dreptate? Să fie o pistă de luat în calcul?" Ghimpele 
curiozităţii, care îl încercase de prima dată, îl împungea din nou. 
Lăsă cartea în dulap. 


SANGELE 370 


53 

Petrecură multă vreme în acel cabinet, care era - în cel mai 
bun caz - tulburător, fără a se osteni să privească și să atingă 
obiecte ciudate, întrebându-se ce va fi făcut acolo, în liniștea 
cea mai deplină și aproape pe întuneric, Salvador Mira. După ce 
își satisfăcută curiozitatea, Ortega le ceru prietenilor să îi acorde 
atenţie. 

- Dacă v-am coborât aici, în cramă, și, mai concret, în 
laboratorul unchiului meu, le spuse el, a fost cu o intenţie foarte 
precisă. În timpul mesei de prânz, v-am vorbit despre anumiţi 
vizitatori naziști pe care i-a primit, despre secretul desăvârșit în 
legătură cu ceea ce căutau și cu ceea ce discutau, despre 
ciudatele însemnări din jurnalul unchiului meu, despre moartea 
lui suspectă... Ei bine, cred că după ce am făcut niște cercetări, 
lucrurile îmi sunt întru câtva clare. 

Fără să le mai dea alte indicii, îi duse într-un capăt al pivniţei 
și, în faţa unei spărturi din zid, își continuă explicaţiile. 

- In timpul lucrărilor de reamenajare a cramei, zidarii au găsit 
acest dulap încastrat în perete, atât de bine ascuns, încât 
nimeni nu-l remarcase. Ortega făcu una dintre pauzele lui care ÎI 
încântau atât de tare și, imediat după aceea, formulă o 
întrebare, știind precis că nimeni nu îi va da un răspuns: Ce 
credeţi că era înăuntru? 

- Așteaptă o clipă, îl întrerupse inspectorul care remarcase 
contradicţiile prietenului său. Când am coborât aici, te-ai 
comportat de parcă ar fi fost prima dată când încercai să 
deschizi această poartă... 

- Mă rog, domnule inspector, trebuia să joc puţin teatru, nu 
credeţi? Și explică: Da, de fapt eu am mai coborât și am 
scormonit peste tot. Dar am crezut că e interesant să repet 
aceleași operaţiuni și să vă fac să simţiţi aceeași frică pe care 
am încercat-o și eu. Domnia voastră e mulţumită? 

Ceilalţi nu știau cum să reacționeze la acea glumă nesărată. 

- Astea sunt de-ale lui Ortega. Nu s-a schimbat deloc... cedă 
Ivars, ridicând din umeri, iar ceilalţi zâmbiră și nu i-o luară în 
nume de rău. 

- Unde am rămas? întrebă Ortega. 

- La ce au găsit zidarii când au reamenajat laboratorul 
unchiului tău, spuse Verdeguer pe un ton care dovedea că încă 
mai era supărat. 


SANGELE 371 

Ortega merse într-un capăt al pivniţei și, dintr-o ladă plină de 
praf, scoase o geantă veche de piele pe care obișnuiau să o 
folosească medicii prin anii '40 și le-o prezentă ca pe un trofeu. 

- Această geantă era zidită. Să mergem sus, îi îndemnă el. 
Acolo ne vom simţi mai comod. 

Urcară scările în șir indian și în tăcere. Ca și cum i-ar fi 
îndrumat instinctul, merseră direct în salonul cu candelabrul de 
cristal și se înghesuiră în jurul șemineului. Înduraseră frigul din 
pivniţă și acum se încălzeau bine, ca să își revină. În cele din 
urmă, se așezară cu picioarele întinse spre foc. Ortega își puse 
valijoara pe genunchi. Prietenii erau atenţi la el ca niște copii 
fascinaţi de mâinile unui prestidigitator. Ce va scoate din geanta 
aceea? Fără altă introducere, Ortega își începu disertaţia: 

- In primul rând, avem acest document, și scoase niște file 
îngălbenite, bătute la mașină. Sunt scrise în germană. 
Verdeguer, care a studiat la Köln, ni le poate traduce direct... 

Verdeguer aruncă o privire peste text și, datorită tehnicii sale 
de lectură rapidă, după scurtă vreme, le putu face o sinteză. 

- Aceste hârtii, le spuse pe un ton profesoral, sunt, fără 
îndoială, copia unui document original al cărui titlu spune Gott 
Mit Uns, „Dumnezeu cu noi“... 

- Gott Mit Uns, îi scăpă inspectorului, dar nimeni nu își dădu 
seama de tresărirea lui și nici nu putu bănui semnificaţia 
exclamaţiei sale. 

- Documentul, continuă oftalmologul, vorbește despre niște 
săpături pe care arheologi din SS, la ordinele lui Himmler, le-au 
efectuat la Sofia și despre niște flaconașe sau recipiente pentru 
păstrarea unguentelor pe care le-au găsit, a căror inscripţie i-a 
făcut să creadă că ar fi putut fi vorba despre niște relicve 
autentice ale sângelui lui Hristos... 

Toţi cei prezenţi, inclusiv Ortega, schițară un zâmbet 
batjocoritor și sceptic, cu excepţia lui Mazeres care, auzind titlul 
de Gott Mit Uns și ceea ce a urmat, își dădea seama de 
importanţa pe care o putea avea această descoperire. Hârtiile 
acelea pe care unchiul lui Ortega le păstrase atâţia ani de zile, 
se gândi inspectorul, nu puteau fi altceva decât o copie a 
documentului original pe care monseniorul Bergonzi și 
arhiepiscopul Sutherland îl găsiseră în arhivele secrete ale lui 
Pius al XII-lea și pe care îl avuseseră în propriile mâini. Cum 
ajunsese această copie în mâinile lui Salvador Mira? Inspectorul 


SANGELE 372 


schimbă o privire complice cu prietenul său Escarti, care știa 
ceva despre cazul Sfântului Pantelimon, dar se abţinu să facă 
vreun comentariu. „Ce alte surprize ne va rezerva misterioasa 
geantă?“ se întreba Mazeres. 

- Aici există și câteva preparate. 

In timp ce vorbea, Ortega scoase din geantă câteva lamele 
dreptunghiulare de sticlă cu pete închise la culoare și le puse pe 
masă. Verdeguer luă câteva dintre ele, le privi în bătaia luminii 
și spuse pe un ton sentenţios: 

- Sunt preparate... La prima vedere, par murdare de sânge... 

In continuare, Ortega își vâri din nou mâna în geantă, care 
părea să nu aibă fund, ca jobenul unui prestidigitator, și scoase 
o trusă din metal argintiu care se folosea în alte vremuri pentru 
păstrarea seringilor hipodermice, o deschise cu grijă, dădu la o 
parte vata în care era înfășurată, le arătă nu o seringă, ci o 
capsulă de sticlă, și i-o trecu lui Verdeguer. 

- Oare și acest flaconaș o fi conţinând sânge? întrebă el. 

Toţi se apropiară, curioși să îl privească, fără să îl atingă, 
doar Mazeres îndrăzni să îl ia în mână. Nu mică îi fi tulburarea 
văzând eticheta îngălbenită pe care o avea lipită: 


OLHOLOLXOLOULPva. 


Îi tresări inima. Caracterele i se părură grecești; la prima 
vedere, aceleași care apăruseră pe inelul aurit al relicvariului 
Sfântului Pantelimon, aceleași caractere grecești pe care 
monseniorul Bergonzi le văzuse pe documentele de la Vatican, 
aceleași de pe bileţelul pe care îl găsiseră în buzunarul 
arhiepiscopului Sutherland... Totuși, această inscripţie era mult 
mai lungă. 

- Să fie oare sânge ceea ce conţine acest recipient? 

Ortega repetă întrebarea și i se adresă singurului medic care 
se afla printre ei. 

- N-aș putea să-ţi spun, îi răspunse Verdeguer, după ce îl 
observă îndelung. Ca să fim siguri, ar trebui să-l analizăm... 

Lui Mazeres îi trecură prin minte mai multe ipoteze și 
întrebări pe care le-ar fi împărtășit cu dragă inimă, dar, dacă 
arăta prea mult interes, risca să dezvăluie cercetările pe care le 
efectua, lucru pe care nu trebuia să îl facă sub nici o formă; așa 
că, fără să manifeste mai multă curiozitate decât ceilalţi, 


SANGELE 373 


întrebă: 

- Cum a ajuns această geantă în mâinile unchiului tău...? 

- Această întrebare mi-am pus-o și eu; mai mult, i-am citit și 
recitit jurnalul ca să văd dacă găsesc vreo explicaţie... 

- Ai găsit ceva? se repezi inspectorul, nerăbdător. 

- Sunt niște însemnări confuze... La o anumită dată, a scris că 
această geantă a aparținut unui oarecare Fritz Hollmann, medic 
militar german care fusese într-un lagăr de prizonieri. După câte 
se pare, acest medic a încredinţat geanta și alte bunuri care-i 
aparţineau unei infirmiere cu care întreținea relații 
sentimentale. Cine era numitul Fritz Hollmann? Cine era 
infirmiera aceea căreia îi încredințase geanta? Ce legătură 
aveau și unul, și cealaltă cu unchiul meu? Acestea sunt câteva 
chestiuni pe care nu le-am putut lămuri, dar mai sunt și altele. 
De ce infirmiera aceea i-a predat unchiului meu misterioasa 
geantă? lată aici altă întrebare fără răspuns. De ce a adus-o 
unchiul meu în Spania și a zidit-o în perete? Un întreg talmeș- 
balmeş de enigme... Într-o altă notă, scrisă mulţi ani mai târziu, 
poate că în urma vreuneia dintre vizitele pe care i le-au făcut 
naziștii argentinieni, unchiul meu spune că geanta i-a aparţinut 
lui Helmut Gregor... 

- Fritz Hollmann... Helmut Gregor... Să fie oare aceeași 
persoană? se întrebă Mazeres. 

- Nu știu ce să cred, dar adevărul e că multă lume ciudată s-a 
interesat de această geantă... 

- Pentru ceea ce conţine geanta, se subînțelege, îi lămuri 
inspectorul. 

- Firește, firește, răspunse el și îi propuse: De ce nu iei cu 
tine geanta ca să analizezi toate aceste lucruri în laboratoarele 
tale? Așa vom ști ce anume căutau toate acele persoane. 

Inspectorul căscă ochii uluit, sau cel puţin avu această 
senzaţie, căci, în momentul acela, era ceea ce își dorea cel mai 
mult. Fu cât pe-aci să îi spună „mi-ai ghicit gândul", dar altul fu 
răspunsul său: 

- Utilizarea unor servicii publice în scopuri private, hm, nu mi 
se pare foarte ortodox ceea ce îmi propui... se prefăcu el lipsit 
de interes. O să văd ce se poate face. 

Se lăsa întunericul și trebuiau să pornească pe drumul de 
întoarcere. 

- E aproape noapte. Puteţi rămâne. Sunt paturi pentru toţi, își 


SANGELE 374 
rugă Ortega oaspeţii să rămână peste noapte și să plece a doua 
zi. 

Fiecare, fără să se fi pus de acord, găsi o scuză. Conacul 
acela mare, nelocuit, misteriosul laborator și poveștile cu 
naziști, cu cenușa morților împrăștiată atât de aproape și poate 
spiritul unchiului lui Ortega, presupus asasinat, rătăcind pe 
acolo... nu constituiau o ofertă prea tentantă. Pe scurt, le era 
frică. Petrecuseră o zi incitantă, suprarealistă, dar nu voiau ca 
noaptea să vină peste ei. Probabil că se întrebaseră cu toţii care 
fusese, la urma urmelor, scopul concret al întrunirii. Un prânz 
între vechi prieteni, nimic altceva? O justificare pentru ca Ortega 
să se laude cu ferma pe care o moștenise? Să le bage frica în 
oase? Oricare ar fi fost intenţia acestuia, inspectorul se întorcea 
la Madrid cu o parte din conţinutul acelei misterioase genţi. 
Bucuros și, în același timp, descumpănit. 


SANGELE 375 


54 

Cu câteva zile în urmă, Mazeres se hotărâse să renunţe și să 
abandoneze labirintul de nepătruns care devenise cazul 
Sfântului Pantelimon, pentru ca nu cumva să moară din pricina 
stresului sau a vreunui glonţ, pentru că exista și această 
posibilitate. Dar vizita la ferma Terela îi puse dinaintea ochilor o 
provocare fascinantă, tentantă, greu de evitat. Ce avea de-a 
face Salvador Mira cu Himmler și cu relicvele acestuia? Această 
întrebare îi clocotea în minte și, ca un detonator, îi reînvie 
pasiunea pentru anchetă. Până în momentul acela, Mazeres 
considerase valabilă ipoteza potrivit căreia recipientele pentru 
păstrat unguente găsite la Sofia (mai multe, după cum se 
cunoștea din documente) și păstrate în custodie de către 
Deutsches Ahnenerbe, dispăruseră din pricina vicisitudinilor 
războiului. Toate, cu excepţia unuia, cel care ajunsese la 
mănăstirea din Madrid. Dar geanta de la Terela dădea totul 
peste cap. 

- Cum ţi-ai petrecut ziua? îl întrebă Paloma în dimineaţa 
următoare și deduse din înfățișarea și din buna lui dispoziţie că 
se întorsese nerăbdător, dar nu neliniștit. Te-ai distrat bine? 

Mazeres, cu toate bunele intenţii pe care le avusese de a 
păstra tăcerea în privinţa genţii până când va avea trasată calea 
și lucrurile vor fi clare, nu se putu abţine și, la a doua încercare 
a Palomei de a-l trage de limbă, îi povesti totul fără să intre în 
amănunte și nici să își manifeste intenţiile. 

- Ești incorigibil, îi zâmbi ea, care știa să îi citească gândurile. 
Cazul îți depășește puterile, ţi-a acaparat mintea. Cu geantă sau 
fără geantă, eu știam că nu vei renunţa, că te vei întoarce la 
vechiul nărav. 

În aceeași noapte, Mazeres îi dădu Palomei un sărut și o lăsă 
în pat cu un roman în braţe. Ea ar fi vrut să facă dragoste și 
încercă să încingă atmosfera cu ceva mai mult decât cu simple 
insinuări, dar fu în zadar. Inspectorul nu se lăsă sedus. 

- Așteaptă-mă trează, că nu zăbovesc mult. 

Paloma nu îl crezu. Să fie oare cu putinţă să existe ceva mai 
puternic și mai atrăgător decât sexul? Trebui să se resemneze și 
să admită realitatea. Nu era pentru prima dată când i se 
întâmplau astfel de lucruri, nici nu avea să fie ultima. 

Inspectorul puse zăvorul la ușa biroului său, lucru pe care îl 
făcea de foarte puţine ori, se așeză dinaintea mesei de scris, 


SANGELE 376 


scoase din geantă trusa argintie, o puse pe masă și o deschise 
cu mare grijă. Acolo se afla, învelită în vată, enigmatica sticluţă. 
O apucă între degete. Încercă să citească literă cu literă toată 
inscripţia. 


OLHOLOLXOLOULPva 


Își dădu iute seama că noua inscripţie avea cu patru 
caractere mai mult decât cea cu care era obișnuit; și că aceste 
caractere, vpva, erau adăugate exact la sfârșitul enigmaticului 
grup, op, pe care părintele capelan nu știuse niciodată să Îi 
interpreteze. Luă o foaie de hârtie și mâăzgăli, una sub alta, 
inscripţia pe care deja o cunoștea și cea care apărea pe sticluţa 
din geantă: 


OLHaLOvXOL Op 
OLHOLOLXOL op + vpva 


Grupul ou, până în momentul acela, rămăsese rupt de 
celelalte și fără nici o semnificaţie, sau cel puţin părintele 
Mendez nu o găsise; dar dacă i se adăuga vpva, cele patru noi 
caractere ale ultimei inscripţii, dădeau ca rezultat ouvpva, care 
putea fi foarte bine un cuvânt întreg. Ce putea însemna acest 
cuvânt, în cazul în care ar fi avut vreun sens? Cuvântul, pe care 
nici măcar nu știa să îl pronunţe, îi suna ca un descântec. Lăsă 
hârtia pe masă și privi îndelung, fascinat, acele caractere 
misterioase. Flaconașul de sticlă avea mii de ani, ca și celelalte 
pe care le găsiseră arheologii naziști; nu avea nici cea mai mică 
îndoială în această privinţă... Provocarea, se gândea el, consta 
în descifrarea afurisitei de inscripţii care acum se prelungise 
încă puţin; ca și cum un drăcușor s-ar fi distrat făcându-i niște 
dezvăluiri în rate. Ce însemna opuvpva? Și totuși, marea 
provocare, adevărata sfidare, nu consta doar în descifrarea 
semnificației inscripţiei, ci în aflarea conţinutului flaconașului. 
Alifia care era înăuntru, lipicioasă, în ciuda timpului scurs, era 
oare sângele milenar al lui Isus? Asta era adevărata întrebare. 
Acum, în sfârșit, avea ocazia să verifice! Pentru că flaconașul 
celălalt, cel furat de la Mănăstirea Întrupării, Dumnezeu știe 
unde putea fi la ora aceea... In afara acestor necunoscute, 
substanţiale, fără îndoială mai erau și altele, colaterale, pe care 


SANGELE 377 


va trebui să le elucideze, de asemenea, dacă dorea într-adevăr 
să facă o muncă de cercetare serioasă și completă. Cine era 
numitul Fritz Hollmann, medic militar german? Cum ajunsese 
misterioasa geantă în mâinile lui? Apoi aveau să vină și alte 
întrebări nu mai puţin rocambolești: Ce rol au jucat în toate 
astea infirmiera, unchiul lui Ortega...? Ştiau ei (și ceilalți care au 
avut contact într-un fel oarecare cu geanta) ce anume conţinea? 
În vreme ce își punea aceste întrebări, un nume îi veni în minte 
ca o bombă, un nume care apărea pe benzile magnetice 
înregistrate de Sancristoval, un nume pe care Olavarría, prelatul 
din Opus, îl citase, poate întâmplător (ori nu fusese 
întâmplător?), un nume care lui nu i-ar fi trecut niciodată prin 
minte, un nume care terorizase ani de zile jumătate din 
omenire: Mengele!! Referindu-se la el, Olavarría se întrebase: 
„Nu o fi făcut cumva experienţe în vederea clonării lui 
Hristos...?“ Nu era nevoie să pună din nou banda. Fraza aceea îi 
rămăsese bine întipărită in minte. Inspectorul se înfierbânta din 
ce în ce mai tare... Se conectă la internet și începu să navigheze 
prin paginile, nenumărate, care vorbeau despre naziști și despre 
Mengele. 

Josef Mengele, supranumit îngerul Morţii, era doctorul sinistru 
care, de fiecare dată când la Auschwitz ajungea un tren al 
morții, ieșea pe peron ca să ceară în gura mare gemeni pentru 
experimentele sale... Elie Wiesel, câștigătorul Premiului Nobel 
pentru Pace, când avea paisprezece ani, se ciocnise de el, când 
ajunsese în 1944 în acel lagăr de exterminare. În cartea sa 
Noaptea își amintește astfel întâlnirea: „În mijlocul răspântiei de 
drumuri stătea doctorul Mengele, acel doctor faimos (ofiţer SS 
tipic, chipul crud, nu lipsit de inteligenţă, monoclu), având o 
baghetă de dirijor de orchestră în mână, între alţi ofițeri. 
Bagheta se mișca fără încetare, ori la stânga, ori la dreapta... 
Încă nu știam care direcţie era cea bună“. La sfârșitul războiului, 
doctorul Mengele a reușit să pună mâna pe un document de 
eliberare scris de aliaţi în favoarea altui medic, Fritz Ulman, 
nume pe care el l-a schimbat în Fritz Hollmann; sub această 
falsă identitate a trăit mai mulţi ani în Germania. În 1948, ajutat 
poate de episcopul catolic Alois Hudal și în vederea fugii sale în 
Argentina, a obţinut un pașaport de la Crucea Roșie pe numele 
de Helmut Gregor, identitate pe care a continuat să o utilizeze 
în peregrinările sale prin America Latină. Un ciudat și 


SANGELE 378 


excepţional martor confirma toate aceste fapte: Peron, care în 
perioada anilor săi de exil la Madrid, a acordat unui jurnalist un 
interviu în care afirma că, pe când era președinte al Argentinei, 
în anii '50, îl vizita la reședința sa, numită Olivos, un anume 
doctor Gregor, german, specialist în genetică și care se ocupa 
cu sporirea șeptelului printr-o metodă care le făcea pe vaci să 
fete gemeni... Fără îndoială, doctorul Mengele făcea experienţe 
pe vacile argentiniene, așa cum făcuse înainte, la Auschwitz, pe 
oameni, când încercase să dubleze rata natalității copiilor arieni, 
manipulând din punct de vedere genetic nașterile de gemeni... 
Descrierea pe care Peron o făcuse acelui doctor Gregor (cult, 
inteligent, strălucit, ofiţer SS care vorbea cu un accent clar 
bavarez...) se potrivea perfect cu cea a lui Mengele... 
Inspectorul fu nevoit să recurgă la pachetul de ţigări pe care îl 
păstra în sertar pentru cazuri de extremă necesitate. Dacă 
Paloma l-ar fi văzut prin crăpătura ușii, ar fi spus că Mazeres mai 
avea puţin și ajungea la orgasm, atât de mare îi era excitaţia. 
Fuma întruna, trăgând în piept atât de prelung și de adânc, încât 
din trei fumuri dădea gata o ţigară. Rezemat de spătar, 
delectându-se în același timp și cu ţigara, și cu descoperirea sa, 
trase prima concluzie. Hollmann, Gregor și Mengele erau una și 
aceeași persoană. Numele de Hollmann și Gregor apăreau și în 
jurnalul lui Salvador Mira. Apoi bărbatul cu geanta nu putea fi 
altcineva decât Mengele, indiferent dacă unchiul lui Ortega știa, 
bănuia sau ascundea asta. Dar cum de a ajuns în geanta lui unul 
dintre  flaconașele provenite din săpăturile de la Sofia? 
Inspectorul Mazeres găsi câteva piste pe internet, dar nu erau 
atât de categorice și de concludente precum cea a numelor. 

Zorii intrau tiptil pe fereastra biroului când auzi niște bătăi 
ușoare în ușă. „Hait, Paloma o fi rămas trează în așteptarea 
mea!“ se mustră el singur. Se ridică și deschise ușa. 

- Tot n-ai terminat? 

- A trecut timpul fără să-mi dau seama... Privi la ceas, cu un 
aer vinovat. 

- Fără să-ţi dai seama... 

Modularea vocii și pubisul ei, proaspăt epilat, ca al unei 
copile, pe care scurta cămășuţă de noapte îl lăsa la vedere, îi 
aminteau de ceea ce, dacă nu se grăbea, era pe punctul de a 
pierde. Lui Mazeres, trupul îi cerea sex prin toţi porii, așa cum i- 
ar fi putut cere pâine după patruzeci de zile de post. Cunoștea 


SANGELE 379 


foarte bine această împunsătură otrăvitoare care făcea inutil 
orice șiretlic al raţiunii. O privi plin de dorinţă, sporită poate de 
excesul de încordare acumulată. 

- Hai, îi spuse el și, cu îndemânarea pe care o dobândise atât 
de repede, făcu să îi alunece bretelele de pe umeri și să îi cadă 
cămășuţa la pământ, lăsând-o goală. O îmbrăţișă pe la spate și 
cu lovituri de pelvis o conduse spre dormitor în vreme ce îi 
șoptea la ureche vorbele care o excitau atât de tare. 

- Nu mă împinge, nu mă împinge, se prefăcu ea că se plânge, 
în vreme ce popoul ei obraznic se freca de el. 

Paloma se perpelise toată noaptea, cu momente de somn și 
de trezie, și cu mari înflăcărări în care își imagina scene precum 
cea pe care o trăia acum în realitate. In clipa aceea, ceea ce 
conta cu adevărat era o bună tăvăleală, astfel încât endorfinele 
să curgă din belșug prin trupurile lor. Ajunși în pat, nu își dădură 
nici un minut de răgaz. După nesfârșite sărutări în care saliva 
trecea dintr-o gură într-alta și o înghiţțeau, trezindu-li-se o 
misterioasă și plăcută savoare până atunci de neconceput, 
limbile lor începură să se mănânce in crescendo: intrau, ieșeau, 
se împleteau și se încurcau din nou; și în curând, sfârșiră în 
frenetice împreunări bucale. Nici o altă femeie nu îl mai făcuse 
să se simtă în felul acela. Se rostogoliră pe jos și continuară să 
dea frâu liber fanteziilor: când îl călărea ea cu măiestria unui 
cavaler, când, așezată pe burtă, își înălța coapsele și cu o privire 
piezișă îl invita să o posede în felul acela. Erau atâtea lucruri pe 
care trebuiau să le facă, încât nu știau cum să continue... Și 
încercau tot mai multe poziţii în căutarea unui orgasm colosal. 

- Adu the vibrating ring, spuse, punându-i chiar ea jucăria pe 
care o descoperiseră de câteva zile. 

Își pierduseră minţile și noţiunea lucrurilor. Din galaxia până 
la care se ridicaseră, ce mică și lipsită de substanţă se vedea 
lumea, ce departe rămâneau cazul Sfântului Pantelimon, 
Mengele și geanta lui...! Petrecură ore întregi până să stingă 
incendiul pe care îl purtau pe dinăuntru; totuși, spre marele lor 
regret, ajunseră la capăt. 

În timpul prânzului, se arătară amândoi limbuţi - una dintre 
sechelele pe care le lasă euforia trupească. Paloma, care 
cunoștea bine punctele slabe ale inspectorului, profită de 
conversaţie ca să îl tragă de limbă. 

- Se pare că au apărut multe noutăţi după noaptea ta de 


SANGELE 380 
veghe... lăsă ea să îi scape cu pricepere și grație, iar el mușcă 
nada. 

Inspectorul îi povesti despre cercetările sale și concluziile la 
care ajunsese în privinţa identităţii personajelor care aveau 
legătură cu geanta de la ferma Terela. Rezumatul era atât de 
bine argumentat și, după cum se vedea, cu toate ițele atât de 
bine legate, încât Paloma înţelese totul fără să aibă nevoie de 
prea multe explicaţii. Începu apoi să îi vorbească despre 
flaconaș și de bănuiala lui că acesta era unul dintre cele găsite 
de Himmler la Sofia... 

- Așadar, identic cu cel din relicvariul Sfântului Pantelimon... 
conchise ea. 

- Într-adevăr. 

Scoase cutiuţa metalică, o deschise, dădu vata la o parte, 
totul în tăcere și în mare taină. 

- lată aici o capsulă identică cu cea a Sfântului Pantelimon. 
N-am nici cea mai mică îndoială. Coincide cu ilustratele 
relicvariului pe care le-am văzut de nenumărate ori. Am 
presimţirea că ne aflăm în faţa uneia dintre multele relicve cu 
sângele lui Hristos găsite la Sofia... Cu aceeași grijă și devoțiune 
cu care ar fi procedat și capelanul, dădu la o parte farfuria goală 
pe care o avea în faţă și puse relicva pe masă. Paloma urmărea 
atentă tot acel ceremonial. În această privinţă, continuă 
inspectorul, mă bazez doar pe date izolate... Piese risipite care 
ar putea face parte din același puzzle... Acum avem nevoie de 
un geniu care să le pună în legătură, care să le combine... 

- Şi geniul acela ești tu, nu-i așa? spuse ea cu ironie. 

- Nu, nu. Mă refeream la tine, care ai un fler bun pentru 
indicii. 

Paloma nu îl putea lua în serios, căci încă o mai ustura 
săpuneala pe care i-o trăsese cu ceva vreme în urmă în legătură 
cu Pieter Breitner și cu Adorația Magilor a lui Bosch. 

- Lasă-te de prostii și intră direct în subiect. 

Mazeres îi expuse piesele despre care îi vorbea. Prima se 
referea la profesorul Josef Mengele, personaj pe cât de sinistru, 
pe atât de enigmatic. După părerea inspectorului, acest medic 
fusese un mare admirator al lui Robert Koch, câștigătorul unui 
Premiu Nobel pentru Medicină și Fiziologie. Cum Paloma îi 
arătase printr-o imperceptibilă mișcare a sprâncenelor că nu 
avusese plăcerea să audă de el, inspectorul deschise o 


SANGELE 381 


paranteză. 

- Savantul german Robert Koch, care a primit Premiul Nobel 
acum o sută de ani, îi explică el, nu numai că a descoperit cauza 
tuberculozei și că a fost primul care a identificat microbul 
antraxului, al holerei și încă multe altele... ci a inventat o 
tehnică pentru clonarea microbiologică, deși pe vremea aceea 
nu era cunoscută sub acest nume... Ca să ne înțelegem, Robert 
Koch a fost bunicul clonării... 

- Și tu deduci de aici că Mengele îi cunoștea metodele... 
spuse Paloma și se ridică. Strânge masa până pregătesc eu 
cafeaua. 

- Exact, exact, îi dădu ascultare inspectorul, exuberant, și în 
vreme ce se foiau prin bucătărie, continuă: Asta mă face să mă 
gândesc că Mengele, în experimentele sale cu copii gemeni în 
lagărele de concentrare de la Auschwitz, a încercat să 
perfecționeze tehnicile lui Robert Koch, și să le aplice oamenilor 
cu scopul de a crea o rasă superioară, dar, după ce Germania a 
pierdut războiul, planurile sale au fost curmate... Apoi, în exilul 
său în Argentina și Brazilia, s-a îndeletnicit, cum spun unii, cu 
producerea clonelor lui Hitler... Nu știu dacă o fi sau nu 
adevărat. Cert este că, profitând de experienţa și de 
cunoștințele sale, le-a aplicat la creșterea și selecţionarea 
raselor de vite... În orice caz, Mengele ar fi unul dintre pionierii 
în experimentarea clonării... 

Inspectorul, ca să-și elaboreze propria ipoteză, apelase la 
romanul Băieții din Brazilia al lui Ira Levin, publicat în urmă cu 
aproape treizeci de ani. Paloma îi reproșă cu duritate caracterul 
plauzibil al sursei sale și lipsa lui de seriozitate ca investigator... 

- Poate că nu m-am exprimat bine, îi răspunse el ofensat. Am 
vrut să spun că romanul mi-a dat ocazia să aprofundez cazul lui 
Mengele ca medic clonator... De aceea am făcut cercetări în 
această direcţie și, spre surprinderea mea, am dat de Robert 
Koch, bunicul clonării, ale cărui tehnici Mengele le admira atât 
de mult... Eu nu cred că Mengele a luat cu el în America de Sud 
mostre din sângele lui Hitler și nici că a reușit să producă 
nouăzeci și patru de clone ale Fuhrerului... Să lăsăm romanul 
deoparte. Am citit cu atenţie Odessa autentică, a jurnalistului și 
cercetătorului Uki Goñi, care a investigat ani de zile tema 
criminalilor de război naziști care au fugit în Argentina pe 
vremea regimului lui Peron. Ei bine, acolo am găsit niște lucruri 


SANGELE 382 


care se încadrează în scenariul pe care încerc să-l schițez... 

Paloma așeză o cafetieră mare pe un suport de plută de pe 
masă; bănuia că discuţia avea să se prelungească și că Mazeres 
va bea mai mult de o ceașcă. Cum ea își arătase din nou 
ignoranţa în legătură cu aceste teme, inspectorul o puse la 
curent cu ceea ce el însuși aflase în acea lungă noapte. 

- Pentru cazul nostru, îi spuse el Palomei, în vreme ce își 
turna a doua ceașcă, importantă este geanta. Această geantă 
pe care am descoperit-o în casa lui Ortega și pe care unchiul lui 
a adus-o din Germania. Asta nu e o ficţiune, ci realitate... spuse 
el, amestecând în cafea mai mult decât ar fi fost necesar, ca o 
parte a pauzei și a suspansului. Ce m-a interesat la jurnalistul 
Uki Goñi, în afară de anchetele sale în legătură cu numele false 
ale lui Mengele, au fost referirile pe care le face la o geantă. Da, 
întări Mazeres, și jurnalistul vorbește de o geantă, de o ciudată 
geantă pe care Mengele o purta mereu cu el... 

Inspectorul se ridică de la masă fără să spună nimic, merse în 
birou și se întoarse cu niște foi pe care le mâăzgălise în noaptea 
aceea. 

- Nu vreau să vorbesc din memorie. Imediat după aceea, 
începu să citeze propriile însemnări. 17 ianuarie 1945. Mengele 
strânge mostrele de sânge conservate pe lamele și registrele cu 
experimentele sale cu gemeni realizate la Auschwitz, le încarcă 
într-o mașină și începe lunga sa fugă de justiție. Altă informaţie: 
Mengele se dezbracă de uniforma sa de SS-ist, se deghizează în 
medic militar german obișnuit, se alătură unei unităţi a armatei 
în retragere și îi încredințează notele și preparatele sale unei 
infirmiere cu care începuse o relaţie sentimentală... Incă o 
informaţie: In jurul lunii iunie a aceluiași an, infirmiera care 
păstra toate aceste documente ale lui Mengele este și ea 
arestată, dar în curând e pusă în libertate. Inspectorul se opri ca 
să deschidă o paranteză în expunerea sa: Acesta să fie oare 
momentul în care infirmiera îi predă lui Salvador Mira geanta, ca 
să pună la adăpost ce era mai de preţ din cercetările lui 
Mengele...? Lăsă în aer necunoscuta și continuă: Aprilie 1949. 
Mengele (alias Helmut Gregor) pleacă din Germania. La 25 mai, 
în vreme ce la Vipiteno, un sat din nordul Italiei, așteaptă biletul 
pentru vaporul care urma să ridice ancora și să-l ducă în 
Argentina, primește un curier din partea tatălui său care îi aduce 
bani și geanta care conţinea însemnările sale de la Auschwitz. 


SANGELE 383 


La 22 iunie, vasul Nort King acostează în portul Buenos Aires, 
după o traversare de patru săptămâni. Funcţionarii de la 
Serviciul de lmigrări sunt descumpăniţi văzând documentele 
medicale și preparatele pe care numitul Helmut Gregor le purta 
în bagaje. Mengele răspunde la interogatoriu: „Sunt note 
biologice". Este chemat medicul portului, care nu știe germana 
și neavând mari cunoștințe de medicină, examinează conţinutul 
genţii și îl lasă să treacă... Toate aceste trăsături de penel, luate 
separat, nu spun nimic, dar însumate, ne schițează un Mengele 
care a avut o oarecare legătură cu Deutsches Ahnenerbe, unde 
au ajuns relicvele lui Himmler... 

Mazeres tăcu pentru o clipă cu scopul de a-i lăsa timp 
Palomei să asimileze atâtea date. Işi turnă o a treia ceașcă, iar 
ea își turnă ce mai rămăsese în cafetieră. 

- Julián, ești sigur că Mengele a avut vreo legătură cu 
laboratoarele acelea? 

- Nu, bineînţeles... Nici nu m-am ocupat să cercetez minuţios 
acest fapt, îi răspunse el, dar rămase pe gânduri vreme 
îndelungată. 

Întrebarea Palomei îl făcu să revină la acest punct, a cărui 
importanţă părea să o descopere acum. 

- În cadrul societăţii Ahnenerbe, își aminti el, erau cele mai 
incredibile unităţi. Pe lângă departamentele științifice, existau 
altele având legătură cu ocultismul și cu activităţile ezoterice. 
Cercetătorii care lucrau acolo, în majoritatea lor, erau savanţi 
serioși, motivaţi, pentru că își puteau duce până la capăt teoriile 
fără restricţii și fără cenzură; unii dintre ei, pentru că aveau 
posibilitatea de a experimenta pe material uman, luat din 
lagărele de concentrare... 

- Şi, între acești savanţi, presupui că ar fi fost și Mengele. 

- Într-adevăr. Pentru că dacă n-ar fi avut de-a face, într-un fel 
sau altul, cu Deutsches Ahnenerbe, cum ai explica faptul că în 
geanta lui apare o capsulă identică, la fel cu cea de la 
Mănăstirea Întrupării, cu aceeași inscripţie în grecește...? Ne 
lipsesc date, dar faptul incontestabil este acesta, și arătă spre 
sticluţa care era pe masă. După o pauză, adăugă o altă idee: N- 
o să ne gândim că a furat-o Mengele. Cel mai probabil este că i- 
a fost înmânată ca să o folosească în experimentele sale... Am 
spus deja că în cadrul SS, Mengele era considerat un bun biolog 
și, ca să ne înțelegem, un ucenic clonator. 


SANGELE 384 

Mazeres și Paloma, în urma acelei interminabile conversații 
de după masa de prânz, reușiră să elaboreze o teorie care 
includea și explica povestea cu geanta, știind foarte bine că nu 
toate premisele sale aveau aceeași rigoare. Potrivit ipotezei lor, 
relicvele lui Isus pe care oamenii lui Himmler le găsiseră la Sofia 
ajunseseră la Deutsches Ahnenerbe. Acesta era un fapt 
constatat și documentat. Apoi, una dintre ele, din motive 
necunoscute, dar care se puteau bănui, se pierduse la 
Auschwitz, unde Mengele făcea cercetări asupra „clonării“ 
oamenilor în vederea ameliorării rasei ariene. Ce aștepta 
Deutsches Ahnenerbe de la doctorul Mengele? Fără îndoială, 
colaborarea sa la marele proiect ce viza demonstrarea faptului 
că Isus era prototipul rasei ariene... Și-a propus oare Mengele la 
un moment dat să îl cloneze pe Isus? Această întrebare 
rămânea în aer, cum tot în aer rămânea și întrebarea dacă 
Brazilia a încercat să îl cloneze pe Hitler... Cronologia părea să îi 
sprijine teza: În 1943, când germanii au început să piardă 
războiul, Deutsches Ahnenerbe a transferat una dintre acele 
relicve la Madrid, considerând că Spania era o ţară prietenă, iar 
Mănăstirea Întrupării, un loc sigur. În 1945, Mengele și-a strâns 
toate lucrurile din laboratorul de la Auschwitz și a fugit. În 
același an, ca să își pună la loc sigur geanta cu relicva lui Isus, i- 
a înmânat-o infirmierei. Aceasta, poate din aceleași raţiuni de 
securitate, i-a încredinţat-o lui Salvador Mira ca să o transporte 
și să o păstreze în Spania... Mazeres era conștient că îi va fi 
foarte greu să recompună acest puzzle, din simplul motiv că nu 
poseda toate piesele și nici nu era sigur că toate cele pe care le 
avea erau adevărate și că le utilizase cu rigoare. Astfel, 
rămânea fără răspuns întrebarea despre relaţia dintre infirmiera 
lui Mengele și unchiul lui Ortega, precum și relaţia acestuia cu 
naziștii care au venit să îl viziteze la Terela și... și un fapt nu mai 
puţin important: știau protagoniștii acestei istorii ce anume 
conţinea geanta? De ce Salvador Mira a ascuns-o și nu a predat- 
o, chiar dacă se simţise ameninţat cu moartea? Ştia Vaticanul 
ori arhiepiscopul John Sutherland despre existenţa acestei alte 
relicve? Câte necunoscute tulburătoare! În ciuda multelor 
lacune pe care le prezenta această poveste rocambolescă, 
inspectorului îi era clar un lucru: capsula din geanta lui Mengele 
și cea din relicvariul Sfântului Pantelimon aveau aceeași origine, 
săpăturile de la biserica Sfântul Gheorghe din Sofia, și un 


SANGELE 385 
conținut identic. 

- Ceea ce trebuie să facem o dată pentru totdeauna, spuse el 
de parcă hotărârea ar fi stat în mâinile sale, este să aflăm ce 
conţine acest flaconaș. Dacă reușim, vom ști cu toată siguranţa 
care este conţinutul celeilalte capsule, cea a Sfântului 
Pantelimon, cea care, după toate probabilitățile, se află în 
mâinile membrilor din Opus. Cred că am pierdut mult timp 
urmărind piste false. 

- Nu e chiar așa, îl încurajă Paloma. Tu știi că un procentaj 
considerabil din succesul investigaţiilor depinde de hazard... Și, 
în cazul nostru, mă gândesc că hazardul a jucat un rol 
important, îl privi ea iscoditoare și adăugă: Ce-ai de gând să faci 
cu capsula din geantă? 

- Același lucru pe care mă gândisem să-l fac dacă am fi găsit- 
o pe cea de la biserica Sfântul loan Ospitalierul... l-o voi trimite 
monseniorului Bergonzi. El are prieteni cu posibilităţi de a 
efectua aceste analize. 


SANGELE 386 


55 

După părerea inspectorului, relicva Sfântului Pantelimon ar fi 
ajuns într-o primă etapă în biserica Sfântul loan Ospitalierul din 
Valencia și rămăsese ascunsă acolo multă vreme. Apoi a 
dispărut, fie pentru că hoţii crezuseră că nu era în siguranţă din 
pricina săpăturilor care se efectuau în vechiul cimitir, de lângă 
biserică, fie pentru că ar fi descoperit că cineva umbla după 
ea... Așadar, relicva dispăruse, dar nu se pierduse. Mazeres era 
convins că, în momentul de faţă, se afla la universitatea pe care 
Opus o avea la Pamplona, mai concret la Centrul de Investigaţii 
Medicale Aplicate. Această clădire construită recent (în 
apropiere de Clinica Universitară unde se afla faimosul etaj 
patru), adăpostea peste patruzeci de laboratoare și acolo lucrau 
în jur de trei sute cincizeci de cercetători și tehnicieni (biologi, 
biochimiști,  geneticieni, chimiști etc.), grupaţi în echipe 
interdisciplinare. Investigaţiile biomedicale care se realizau la 
CIMA erau de înalt nivel, iar oamenii săi de știință se bucurau de 
un bun renume internaţional. Era așadar locul cel mai potrivit 
pentru a se duce la bun sfârșit clonarea lui Isus. Să fi fost oare 
creată și dezvoltată CIMA în vederea acestui delir al lui Sâenz de 
Olavarria...? 

În ziua aceea de la sfârșitul lui noiembrie, fără ca nimeni din 
Vila Tevere să fi fost informat despre călătoria prelatului di Opus 
și fără ca nimeni să își poată da seama de absenţa lui, 
monseniorul Olavarria plecă din cartierul său general înainte de 
răsăritul soarelui. Doar cei doi paznici ai săi, care nu îl scăpau 
din ochi și care pentru nimic în lume nu ar fi comis vreo 
indiscreţie, cunoșteau destinaţia și motivul acestei călătorii atât 
de subite și de neobișnuite. În aeroportul Ciampino îi aștepta 
avionul particular al unui foarte important om de afaceri din 
domeniul imobiliar, mai precis membru asociat din Opus, care îi 
transportă direct la aeroportul Noain de la Pamplona. De la 
scara avionului îi luă un Mercedes negru cu geamuri fumurii 
care îi duse în campusul universitar cu o asemenea viteză, încât 
fu cât pe ce să provoace un accident. Totul era planificat la 
milimetru, cum îi plăcea Părintelui și cum știuse să o insufle fiilor 
săi. Mașina nu se opri la intrarea principală în CIMA, cum ar fi 
fost normal dacă ar fi fost vorba de o vizită oficială, ci se 
îndreptă direct spre parcarea de la subsol. La ușa ascensorului, 
îi aștepta deja profesorul Armando Ruibarbo de San Vicente în 


SANGELE 387 


impecabilul său halat alb. Acesta înaintă, deschise ușa liftului și 
se repezi cu genunchiul în pământ ca să îi sărute mâna 
monseniorului. 

-A avut Părintele o călătorie plăcută? îl întrebă cu ochii 
aproape daţi peste cap, uitând să îi salute pe paznicii care îl 
însoțeau. 

- Să nu pierdem timpul, Ruibarbo, i-o reteză el morocănos. 

Ascensorul ultrarapid și silențios îi duse într-o clipă la ultimul 
etaj, unde profesorul Ruibarbo instalase cu luni în urmă un 
laborator special pentru c/onatio Christi. Culoarele prin care 
treceau erau pustii și scăldate într-o lumină lăptoasă venind din 
exterior. La capătul culoarului principal, vizibil din vestibulul 
ascensorului, îi aștepta în picioare și cu braţele deschise 
monseniorul Escrivá, imortalizat în bronz. Trecând pe lângă el, 
toţi se înclinară reverenţios de parcă ar fi fost viu. 

- Cum se face că Părintele nu are flori? spuse Olavarria cu 
voce joasă și nu aşteptă scuzele profesorului, care se înroși 
până în vârful urechilor. 

Ruibarbo, rușinat și servil, înaintă câţiva pași ca să îi 
deschidă ușa de la sala de ședințe, unde îl aștepta întreaga 
echipă de cercetători. Cele douăzeci și una de persoane care o 
alcătuiau se repeziră ca niște copii cărora li se aruncă 
bomboane, zâmbitori și transfiguraţi, și îngenuncheată unul 
după altul ca să îi sărute mâna. Mai mult decât să 
îngenuncheze, păreau că se prăbușesc la pământ. 

- Lăsaţi, lăsaţi, că mi-o veţi toci, se prefăcu el copleșit de 
atâta cucernicie și afecțiune, dar nu spuse „ajunge!" în nici un 
moment. 

Pentru prima dată de când plecaseră din Roma, zâmbi 
satisfăcut. Un zâmbet inexpresiv și nesigur care nu lăsa să se 
întrevadă adevăratele sale sentimente. Înainte să-i fi arătat 
cineva, se îndreptă spre jilțul aurit cu spătar înalt și aşteptă ca 
ceilalţi să își ocupe locurile. 

- Sancta Maria, Sedes Sapientiae’, exclamă monseniorul 
rugându-se cu degetele împletite și privirea aţintită asupra unei 
sculpturi policrome în lemn reprezentând Bunavestire a 
Fecioarei, pe care o avea în faţă. 

In partea de jos a tăbliei se citea „Emanuel“, scris în litere 
gotice de aur. 


' Sfântă Marie, Sălaș de Înțelepciune (în Ib. lat., în orig., n.a.) 


SÂNGELE 388 

- Filios tuos adiuva', răspunseră ceilalți cu mare reculegere; 
și se așezară cu toții. 

În Lucrare, potrivit obiceiului introdus de Escrivâ de Balaguer, 
era un lucru obișnuit să se înceapă orice activitate cu rugăciuni 
fierbinţi pe care el însuși le inventase. La o reuniune a femeilor, 
invocațţia acestora ar fi fost diferită. Ele ar fi spus: Sancta Maria, 
Ancilla Domini". Aşadar, în vreme ce fiii bărbaţi ai lui Escrivá o 
invocau pe Fecioară ca înțelepciune, fiicele subliniau condiţia de 
slujitoare a Domnului, fără îndoială ca, prin antonomază, să ia 
notă cum se cuvine de faptul că supunerea trebuia să fie 
principala lor virtute. Până și în rugăciuni se puteau observa 
subtilele urme de misoginism ale monseniorului. 

- Ce lucruri atât de importante aveţi să-mi spuneţi? i se 
adresă lui Armando Ruibarbo care era așezat în dreapta lui. 
Trebuie să fie foarte importante ca să mă faceţi să vin de la 
Roma atât de urgent. 

Ruibarbo deschise mapa neagră asemănătoarea aceleia pe 
care o aveau cu toţii în față. Tuși și bău o sorbitură de apă, nu 
pentru că ar fi avut nevoie să își dreagă vocea, ci ca să îl ajute 
să înghită acel moment neplăcut. 

- Monseniore! Părinte, se corectă el imediat, din ziua în care 
ne-aţi încredinţat c/onatio Christi, fiecare dintre cei aici prezenţi, 
plecând de la disciplina lui specifică, a studiat cazul și a emis un 
raport separat. În şedinţe succesive, le-am studiat și am discutat 
până când am încheiat un singur protocol. Toţi și fiecare în parte 
dintre cei prezenţi am fost conștienți de interesul deosebit pe 
care dumneavoastră îl aveţi pentru această problemă, de marea 
responsabilitate pe care ne-am asumat-o și de importanţa pe 
care o vor avea experimentele noastre... Ei bine, acest protocol 
este cel pe care l-am aplicat sfintei relicve cu toată grija și 
rigoarea științifică... 

- Și care a fost rezultatul? îl întrerupse nerăbdător 
monseniorul Olavarria. 

- Dacă Excelenţa Sa îmi permite, își împreună el mâinile în 
semn de implorare, aș vrea să vă explic pas cu pas tot ce am 
făcut. Bău, nervos, altă înghiţitură de apă. Primele analize s-au 
dovedit a fi foarte confuze. Își luă o figură de mare dezolare și 
privi pieziș ca să vadă ce expresie avea Preasfinţia Sa. 


! Ajută-i pe fiii tăi. (în Ib. lat., în orig., n.a.) 
! Sfântă Marie, Slujitoarea Domnului (în Ib. lat., în orig., n.a.) 


SANGELE 389 


Ruibarbo schimbă din mers planul pe care îl stabilise. Se 
gândi că ar fi cel mai bine să renunţe la discursuri și să treacă la 
partea practică. Așadar, ceru să se coboare ecranul pentru 
proiecţii și puseră CD-ul pe care îl pregătiseră în prealabil. Cei 
prezenţi recunoscură pe pânză Sfântul Giulgiu de la Torino. 
Monseniorul Olavarria îi urmărea foarte intrigat toate mișcările. 
Profesorul se ridică, se apropie de peretele din fundul sălii și se 
așeză lângă ecran. 

- Aici avem pânza sacră care a acoperit trupul lui Isus, spuse 
el arătându-l, deși toată lumea îl cunoștea foarte bine. Nu vom 
ţine o disertaţie despre valoarea sa ca piesă-cheie a învierii, pe 
care nimeni nu o discută, ci ca referință absolut indispensabilă 
pentru cazul clonării de care ne ocupăm... Profesorul strângea în 
mână și se juca nervos cu bagheta. Cuvintele, pe care încerca 
să și le măsoare cu atenţie, sufereau de același lucru. De când 
s-a obţinut negativul său fotografic, cu peste o sută de ani în 
urmă, Sfântul Giulgiu i-a surprins pe toţi medicii și savanții care 
s-au apropiat și care se apropie de el. Făcu o scurtă pauză și, cu 
fasciculul roșu cu laser din vârful baghetei, semnala diferite 
puncte de pe ecran în vreme ce vorbea. Este impresionant să 
observi conturul rănilor, dârele mici de sânge și coagularea lor... 
Aici, cu toate că dumneavoastră nu vă puteţi da seama, orice 
om de știință, fără nici un fel de îndoială, poate vedea separarea 
serului de masa celulară... Perfecta corelaţie anatomopatologică 
între răni și structurile interne lezate... Umflătura abdomenului, 
tipică pentru o moarte prin asfixiere... Medicii legiști și patologi 
care au examinat linţoliul nu numai că au confirmat din punct de 
vedere fiziopatologic chinurile atroce pe care le-a suferit cel 
crucificat, dar susţin și autenticitatea științifică a acestei 
relicve... Cum vă spuneam, au fost mulţi medici care și-au dat 
toată silința ca să realizeze un studiu serios și lipsit de 
prejudecăţi: Paul Vignon, profesor de biologie, Yves Delage, 
profesor de anatomie, Pierre Barbet, Hermann Moedder, 
radiolog german, Giovanni  Judica-Cordiglia, profesor de 
medicină legală, David Willis, Robert Bucklin, de la Institutul de 
Medicină Legală din Los Angeles... Văzând că părintele bătea 
darabana cu degetele pe masă, întrerupse lista și adăugă 
laconic: et cetera, et cetera. Nu e aici locul să-i menţionez pe 
toţi. Făcu o pauză de care profită ca să se apropie de locul lui și 
să ia paharul cu apă. Studiul medico-legal al acestei pânze a 


SANGELE 390 


determinat cu toată certitudinea că petele roșcate care apar pe 
ea sunt de sânge omenesc. Îi privi pe cei prezenţi, pe monsenior 
în mod special, și cu fasciculul roșu al baghetei sale le arăta pe 
rând: Pe pânză, există tipuri de pete diferite prin natura și 
originea lor, dar pentru cazul de care ne ocupăm, vom fi atenţi 
doar la petele de sânge provenind de la rănile de pe corp... Bău 
o înghiţitură de apă. Profesorul câștigase încrederea în sine 
însuși, după cum o vădeau glasul și gesturile sale. La o simplă 
vedere, par pete de sânge... totuși, comisia de experți italieni 
numită în 1969 de către cardinalul Pellegrino nu a fost în stare 
să o demonstreze în mod concludent. Trebuie să spun, spre 
dezvinovăţirea lui, că nici nu dispuneau de mijloace adecvate. A 
fost nevoie să se aștepte rezultatele analizelor mostrelor luate 
in situ în 1978 de o echipă a Shroud Turin Research Project! 
pentru a o putea afirma fără urmă de îndoială. Doctorii Allan 
Adler și John Heller ne-au furnizat un studiu exhaustiv al acestor 
pete... 

În acest discurs introductiv, profesorul Ruibarbo nu spuse 
nimic despre faptul că și el făcuse parte din ultimul comitet de 
savanţi care studiaseră Sfântul Giulgiu. Omisiunea nu fusese o 
urmare a modestiei, dat fiind că această informaţie era 
reflectată în CV-ul său, pe care îl indusese în mapele pe care le 
avea fiecare în faţă. Poate că își rezerva propria opinie pentru 
mai târziu, când avea să prezinte cazul relicvei lui Himmler. Se 
opri asupra descoperirilor făcute de Adler și de Heller, vorbindu- 
le despre urmele de proteine animale și de seroalbumină, o 
substanță organică asociată cu partea seroasă a sângelui, pe 
care o găsiseră în zonele cu răni și despre felul în care, prin 
dizolvarea unora dintre aceste fragmente într-o soluție de 
hidrazină, se detectase prezenţa hemocromogenului. Găsiseră, 
de asemenea, bilirubină, al cărei rezultat fusese confirmat de 
analizele spectrofotometrice. De asemenea, se dovediseră a fi 
pozitive testul cu fluoresceină și testul selectiv cu verde de 
brom-crezol, care arătaseră că halourile petelor erau de 
rumalbumină. Din acest ultim fapt, Adler și Heller au dedus că 
sângele de pe linţoliu era sânge autentic și că posibilitatea ca 
vreun falsificator să fi utilizat sânge ca să picteze petele era cu 
desăvârșire exclusă. De asemenea, continuă el să le explice, 
doctorii Adler și Heller aplicaseră un test cu proteaze pentru a 


'Proiectul de Cercetare a Giulgiului de la Torino (în Ib. en., în orig.) 


SANGELE 391 


determina enzimele proteice, care ieșise pozitiv, fapt cu care 
dovediseră că nu exista nici un tip de colorant organic sau 
anorganic amestecat cu sângele... 

Expunerea prolixă a profesorului începu să devină greoaie 
pentru prelat, care nu suporta ceea ce nu înţelegea. Işi drese 
vocea o singură dată și fu de ajuns. Imediat, Ruibarbo se 
dezumflă și cobori ștacheta erudiţiei sale. Metoda sa deveni mai 
descriptivă, fiind astfel mai inteligibilă și adecvată ilustrului său 
vizitator. Escrivá, poate pentru că nu avea încredere în 
intelectuali, cerea ca oamenii săi să fie simpli și buni pedagogi 
atunci când vorbeau și scriau, și se dădea exemplu pe sine 
însuși. Doctorul Ruibarbo se întoarse către imaginea proiectată 
pe ecran și, cu fasciculul roșu al baghetei sale, începu să 
semnaleze principalele pete de sânge de pe Sfântul Giulgiu. 

- lată aici, spuse el, adoptând atitudinea simplă a unui 
învăţător de școală, niște cheaguri de sânge pe frunte și în părul 
lui Isus, rezultat al unor răni produse de un obiect ascuţit... La 
nivelul nării stângi, se poate observa o zonă excoriată și 
contuzionată care a fracturat cartilagiul nazal. Această lovitură 
trebuie că a provocat o puternică hemoragie. Astfel, vedem că 
buzele, mustaţa și barba sunt impregnate din abundență cu 
sânge... Fiţi atent la dâra de sânge și de salivă care curge din 
comisura dreaptă a buzelor și la acestea se adaugă altele care 
curg din nări... Bărbia apare tumefiată, contuzionată și 
excoriată... Pomeţii sunt grav vătămaţi. Cel din dreapta prezintă 
o eroziune cu rană deschisă... Vedem că există o serie de pete 
de sânge repartizate între regiunile frontală, temporal-parietală 
și parietal-occipitală; este vorba de o hemoragie multiplă 
produsă de mai multe leziuni... Profesorul se gândi că, pentru a 
nu îl plictisi pe monsenior, trebuia să înceteze cu enumerarea 
rănilor, căci dacă le-ar fi enumerat pe toate, i-ar fi luat jumătate 
din dimineaţă. Aș dori să vă atrag atenţia în mod special asupra 
unui cheag situat în regiunea frontală, deasupra arcului 
sprâncenei stângi. Îl arătă cu fasciculul roșu, schimbând 
intonaţia ca să trezească mai mult interes și continuă: 
Profesorul Barbet a numit acest cheag „amprenta 
autenticităţii“... Acest cheag venos, cu un flux lent și continuu, 
ne ajută să-i înțelegem morfologia. Sângele, cum știți cu toţii, 
are nevoie de câteva minute pentru coagulare, de aceea doaro 
mică parte se coagulează în apropierea unei răni. Pe măsură ce 


SANGELE 392 
fluxul se îndepărtează de punctul său de origine, acesta 
formează cheaguri care se suprapun unul peste altul în straturi 
succesive. Cheagul rezultat va fi cu atât mai dens și mai lat cu 
cât se îndepărtează mai mult de rană... Pe scurt: această 
picătură de sânge în formă de lacrimă care se găsește pe 
sprânceana stângă este atât de reală, încât e imposibil de 
pictat, de aceea spuneam că e o amprentă de autenticitate a 
lințoliului. 

Monseniorul Olavarría se uitase la ceasul său de la mână de 
mai multe ori, câteodată cu o lipsă de jenă ostentativă și alteori 
se foise în jilț, neliniștit, dar cum văzu că profesorul nu se 
simţea cu musca pe căciulă, îl întrerupse fără nici un 
menajament. 

- Ruibarbo, nu te strădui să ne convingi, îi spuse el, 
mângâindu-și  ametistul disproporționat de mare pentru 
degetele sale. Nici unul dintre noi nu are nici cea mai mică 
îndoială asupra autenticităţii Sfântului Giulgiu. Dacă m-ai 
chemat aici cu atâta urgenţă, presupun că nu a fost ca să-mi 
vorbești despre el, ci despre relicva sângelui lui Isus și despre 
clonarea acestuia, nu-i așa? 

- Incercam să recurg puţin la istorie pentru a ne situa într-un 
anumit context... se scuză el. 

- Treci la subiect. 

Profesorul reveni la locul său cu capul în pământ, porunci să 
se ridice jaluzelele și, după ce tuși și bău apă, cu niște gesturi ce 
trădau nervozitate, se apucă de mapa neagră pe care o avea în 
faţă ca un naufragiat de o scândură. 

- In aceste laboratoare, spuse el cu o voce de acum sfioasă, 
am Supus conţinutul flaconașului lui Himmler... 

- Capsula cu sângele lui Isus, îl corectă monseniorul 
Olavarria. Trebuie să vorbești cum se cuvine. 

Ruibarbo ascultă cu capul plecat admonestarea superiorului 
său. _ 

- In aceste laboratoare, începu din nou, am supus capsula cu 
sângele lui Isus... Cu presupusul sânge al lui Isus, preciză cu o 
anume teamă de a nu fi corectat, unor analize riguroase și unor 
încercări pe care le-am stabilit în prealabil într-un protocol 
special... După o pauză, îndreptă calea pe care o urma și reveni 
la Sfântul Giulgiu. Ultimele studii realizate anul trecut în Statele 
Unite asupra cheagului de sânge despre care vă vorbeam mai 


SANGELE 393 


înainte confirmă și recunosc valabilitatea concluziilor la care s-a 
ajuns la începutul anilor '90: sângele de pe linţoliu este sânge 
omenesc de tip AB cu un pH foarte acid, din pricina unei foarte 
ridicate carenţe de oxigen pe care a suferit-o bărbatul înfășurat 
în el. 

- Isus, vrei să spui. Parcă ti-ar fi teamă să recunoști, îl mustră 
părintele și întrebă neliniștit: Sângele relicvei noastre are 
aceleași caracteristici? 

Intrebarea monseniorului Olavarria explodă ca o bombă în 
tăcerea teribilă care se așternuse, răsunând atât de tare, încât 
se sperie el însuși. Se uită într-o parte și în cealaltă, și nu găsi 
decât chipuri împietrite de stupoare. 

- Din nenorocire, Părinte, îngăimă Ruibarbo, știind cu 
siguranţă că vorbele sale aveau să îi aprindă mânia, toate 
testele au ieșit negative... 

- Ce vreţi să spuneţi cu acest „au ieșit negative“? Olavarria 
renunţă la tutuiala familiară, semn neîndoios că îi retrăgea 
încrederea, se ridică indignat din jilţ și, sprijinindu-și pumnii 
închiși pe masă, îl străfulgeră cu privirea pe directorul Ruibarbo 
pe care îl avea în dreapta. Chipul i se înroșise la fel de tare ca 
tivul sutanei sale de episcop. Unora dintre cei prezenţi, care îl 
cunoscuseră personal pe Escrivá de Balaguer, ieșirea 
succesorului acestuia le aminti de cele pe care le suferea 
monseniorul atunci când era cât de puţin contrazis. Refuz să 
cred ceea ce tocmai am auzit, aproape că strigă el. 

- Părinte, îmi pare rău cu adevărat... Ruibarbo, umilit, 
resemnat să bea cupa amărăciunii până la fund, șovăi dacă să 
se arunce sau nu la picioarele sale. Noi am fi dorit să vă 
asigurăm - și Dumnezeu mi-e martor - că în acea capsulă era 
sânge... sângele lui Isus... dar fapt este că nu cunoaștem 
absolut deloc natura acelei relicve. Nu am reușit să identificăm 
diferitele elemente care o compun... 

- Vreţi să-mi spuneţi, iar venele de pe gât i se umflară și 
dădeau impresia că aveau să plesnească dintr-o clipă într-alta, 
că cei trei sute cincizeci de savanţi din acest centru și cele 
patruzeci de laboratoare ale sale, dotate cu aparatele cele mai 
sofisticate ale biogeneticii nu au fost în stare să descifreze 
relicva? Vreau soluţii, Ruibarbo, nu scuze! Apoi, incluzând toată 
echipa în monumentala sa mustrare, continuă: Trebuie să fiţi 
eficienţi în mod in-du-bi-ta-bil... Nu voi tolera ca un grup de 


SANGELE 394 
tâmpiţi să-mi distrugă acțiunea de c/onatio Christi. 

Urmă o liniște adâncă și insuportabilă. leșirea sa necontrolată 
îi sperie, dar nu îi miră și nici nu îi scandaliză pe cei prezenţi. 
Toţi auziseră spunându-se (deși nu figura în nici o biografie 
oficială) că monseniorul Escrivâ, în umbra căruia se formase 
noul prelat, trecea prin schimbări vertiginoase de dispoziţie și 
crize de furie și că obișnuia, de asemenea, să explodeze de 
mânie și să se repeadă asupra colaboratorilor săi când lucrurile 
nu ieșeau după gustul său. Ruibarbo acceptă musștruluiala cu 
umilință și resemnare, ca venită din mâna lui Dumnezeu. 
Rămase tăcut până când văzu o portiţă prin care să scape din 
impas. 

- M-am gândit, spuse el respectuos și chibzuindu-și bine 
cuvintele, ca un echilibrist care merge pe sârmă, că ar trebui să 
cerem ajutor de la echipa doctorului Leoncio Garza-Vald6s, de la 
Universitatea din Texas. După cum dumneavoastră știți prea 
bine, este unul dintre cei zece savanţi din toată lumea care în 
1998 a avut acces la mostrele de sânge de pe linţoliu și al cărui 
diagnostic nu a lăsat nici urmă de îndoială... Cred că este una 
dintre cele mai prestigioase autorităţi în materie. 

Numele lui Garza-Valdes, profesor versat în microbiologic și 
arheologie, era asociat în mare parte cu studiile asupra Sfântului 
Giulgiu. 

În 1983, pe când examina un obiect maya de jad cu vechi 
urme de sânge, despre care experți în antichităţi afirmau că era 
un fals modern, descoperise că piesa cu pricina era acoperită cu 
o peliculă bioplastică produsă de bacterii. A dus-o la un 
laborator de datare al Universităţii din Arizona. Savanţii au 
răzuit o mostră din acel lac natural transparent, precum și din 
sângele care era dedesubt. Rezultatul a fost surprinzător: jadul 
și sângele nu erau moderne, ci cu șase sute de ani mai vechi 
decât lăsa să se presupună stilul sculpturii... 

Cinci ani mai târziu, în 1988, trei laboratoare, printre care cel 
din Arizona, dataseră Sfântul Giulgiu, cu ajutorul carbonului 14, 
între 1260 și 1390. Garza-Valdes a protestat împotriva unei 
asemenea concluzii pentru că i se păruse prematură, pripită și 
excesivă. 

În 1993, călătorise la Torino şi luase legătura cu Giovanni 
Riggi, microanalistul care în 1988 selecționase mostrele pentru 
datarea cu carbon radioactiv și care îi furnizase două fire din 


SANGELE 395 
țesătură și o mostră dintr-o pată de sânge din aceeași porțiune. 

După doi ani, în 1995, Garza-Valdés stabilise că, într-adevăr, 
la fel cum se întâmplase cu obiectul din jad, Sfântul Giulgiu era 
plin de bacterii și de organisme filamentoase. Stratul bioplastic 
modificase datarea cu carbon radioactiv cu vreo 1300 de ani, 
drept care pânza ar fi putut fi contemporană cu Isus. Cum era și 
firesc, Vaticanul a primit cu bucurie această știre. 

In 1998, Garza-Valdes îi înmânase lui loan Paul al II-lea cartea 
sa ADN-ul Domnului, în care își afirma deplina convingere că 
sângele de pe giulgiu conţinea informaţie genetică foarte veche 
de la un bărbat și că pânza aceea fusese linţoliul lui Isus Hristos. 
După conștiincioase lucrări de laborator, reușise clonarea 
moleculară a trei gene din sângele de pe giulgiu, ceea ce îi 
permisese să determine tipul de ADN. 

La început ridicat în slăvi de Vatican, ieșise din grațiile 
acestuia atunci când descoperirea lui nu se dovedise a fi ceea 
ce se sperase. Garza-Valdes nu numai că identificase grupa de 
sânge AB, dar descoperise că avea formula cromozomială XY. 
Cromozomul „Y“ făcea să se năruie dogma imaculatei 
concepţiuni a lui Isus...! 

Dar nu numai că înfruntase Vaticanul cu povestea 
cromozomilor din sângele lui Hristos, ci îndrăznise să demitizeze 
mantia Fecioarei de Guadalupe, demonstrând că fusese opera 
unui pictor cu semnătură și cu dată. Așadar, cercetările lui 
dezminţeau originea divină a acelei picturi... La fel de răspicat și 
cu aceeași îndrăzneală, negase existenţa istorică a indianului 
Juan Diego și calificase canonizarea acestuia ca fiind o mare 
absurditate... 

Când monseniorul Olavarria auzi numele lui Garza-Valdes, se 
încruntă de parcă i-ar fi fost menţionat însuși diavolul. Incercă 
să își stăpânească mânia fără succes. 

- Garza-Valdes! răcni el, descompus la faţă, și se lăsă să 
cadă în jilţ. Nici să nu vă treacă prin minte! 

Când efectele exploziei verbale anterioare nu se risipiseră 
încă, izbucni această ultimă bombă care făcu atmosfera și mai 
rarefiată, iar aerul din încăpere deveni aproape irespirabil. 
Profesorul Ruibarbo, copleșit, rămase deodată fără idei și fără 
cuvinte. Se refugie din nou sub mantia protectoare a voinţei de 
nepătruns a lui Dumnezeu și înghiţi și această gălușcă. Când 
socoti că nervii unora și, mai ales, ai celuilalt se potoliseră, 


SANGELE 396 


deschise gura. 

- Părinte, din acest moment îmi prezint demisia. Nu mai 
suport,  îndrăzni să îl înfrunte, expunându-se chiar la 
concedierea din instituţie. Nici eu și nici echipa mea nu am fost 
în stare să descifrăm enigma acelui flaconaș. Nu știm ce este 
materia aceea sângerie. Putem doar să confirmăm, fără nici o 
teamă de a greși, că nu este sânge. Nu este sânge omenesc, 
nici măcar sânge de animal. Nu este sânge!! 

„Nu este sânge!“ Această frază răsună în sală ca un strigăt 
de revoltă. Situaţia devenise foarte încordată. Era nemaiauzit ca 
un membru al Opus Dei să îndrăznească să ridice glasul la 
superiorul său și să îi spună în faţă: „Nu mai suport!“ Olavarria 
nu se văzuse niciodată într-o situaţie atât de stânjenitoare ca 
aceea. Toţi cei care suferă de complexe de inferioritate au 
nevoie să se acopere cu autoritarism și să se apere prin 
ameninţare și teroare, dar când cineva ridică vocea și le ţine 
piept, sunt făcuţi knock-out, neștiind cum să acţioneze. Așa că 
Olavarría rămase paralizat, împietrit în jilțul său. Deodată, trufia 
i se spulberă și se temu ca nu cumva toţi cei prezenţi să treacă 
de partea profesorului. 

- Aici nu demisionează nimeni... Să ne liniștim. Vocea lui 
schimbă radical registrul și se auzi onctuoasă și umilă, lucru 
foarte rar la el, în vreme ce pipăia //gnum crucis care îi atârna la 
gât și care îi aparținuse lui Escrivá de Balaguer. Poate că 
aștepta ca talismanul să îndepărteze furtuna pe care tot el o 
dezlănţuise. După o scurtă pauză, continuă cu o voce mieroasă, 
imitându-l pe fondator: Într-o zi de 25 martie, sărbătoarea de 
Bunavestire a Preasfintei Fecioare, Părintele și păzitorii săi, care 
pe vremea aceea erau Gómez de San Român (care nu se mai 
află printre noi) și eu, am vizitat bazilica Santa Maria Maggiore. 
Îmi amintesc foarte bine că era ora cinci după-amiază și că era 
foarte frig. Ne-am dus direct la altarul principal și am 
îngenuncheat dinaintea leagănului Pruncului Isus care este 
venerat acolo. Stând așa în reculegere, s-a întâmplat că din 
mozaicul cu Adoraţia Magilor, care se află în arcul de triumf care 
închide absida, s-a desprins o pietricică și ne-a căzut la 
picioare... O pietricică de aur! Spunând aceasta, Olavarria privi 
în sus și își dădu ochii peste cap. Părintele a sărutat-o cu mare 
devoțiune și a păstrat-o în buzunar... Ecce virgo pariet filium et 


SANGELE 397 


nomen eius Emanuel, a recitat el și, imediat după aceea, a 
subliniat cu mare evlavie: Emanuel. Gott Mit Uns. Cu puţin timp 
înainte de a muri, vorbind într-o zi despre acea întâmplare 
supranaturală, mi-a spus: „Domnul va fi cu noi până la capătul 
vremurilor“... Știu că va fi totdeauna cu Biserica sa, l-am sprijinit 
eu. „Nu, nu. Cu noi“, a insistat de mai multe ori, referindu-se la 
Lucrare. Părintele nu vorbea despre o prezenţă mistică a lui 
Hristos printre noi, ci de un Hristos viu, în carne și oase, șia 
subliniat și a repetat de mai multe ori: „Hristos viu, în carne și 
oase“, ca să rămână foarte clar și să înțeleagă toată lumea în 
sens literal, și nu figurat. Când a apărut documentul german 
Gott Mit Uns în arhivele lui Pius al XII-lea și, la puţin timp după 
aceea, relicva lui Himmler, nu am mai avut nici cea mai mică 
îndoială că Părintele avusese o revelaţie și a profetizat c/onatio 
Christi. Se reculese adânc, transfigurat, de parcă în momentul 
acela ar fi avut și el o revelaţie și lungind pauza pentru ca toţi 
cei prezenţi să reflecteze la ceea ce tocmai le dezvăluise și să 
ajungă la aceeași convingere. Părintele, dragii mei fii, ne-a 
îndrumat pașii până aici. Oricât de multe vicisitudini și obstacole 
ne-ar pune diavolul în cale, nu trebuie să ne descurajăm. 
Domnul cu noi! Aceasta este ţinta pe care el ne-a arătat-o și nu 
vom da îndărăt până când nu se va îndeplini profeția sa! 

Ruibarbo profită de acalmie ca să îl dezamăgească pe prelat 
și să îl facă să vadă că știința, cel puţin în ceea ce îi privea pe el 
și echipa lui, își dăduse deja verdictul în legătură cu relicva lui 
Himmler. 

- Nu este sânge, Părinte, ceea ce se află în capsula aceea! 

Olavarria îl privi peste umăr cu niște ochi de fanfaron. Mai 
bine zis, îl privi cu ochii celor care sunt siguri pe adevărul lor: 
nebunii și fanaticii. 

- Vrei să spui că știința e mai presus de credinţă, iar credinţa 
este supusă științei? Cine ești tu ca să pui limite puterii lui 
Dumnezeu? Dacă ai avea credinţă, ai vedea cum se mișcă 
munţii din loc... 


' „lată că o fecioară va zămisli și va naște un fiu și-i va pune numele 
Emanuil.“ Profetul Isaia, 7; 14, (în Ib. lat., în orig.) 


SANGELE 398 


56 

Pe monseniorul Bergonzi îl afectase foarte mult moartea 
părintelui Mendez și, cu atât mai mult, din pricina împrejurărilor 
sumbre în care se produsese decesul. Când durerea pentru 
pierderea prietenului și a colegului său începuse să se 
risipească, primi prin poșta recomandată capsula de sticlă 
găsită în geanta lui Salvador Mira și o lungă scrisoare a lui 
Mazeres în care îi dădea raportul despre ultimele noutăţi în 
cazul Sfântului Pantelimon. Monseniorul nu se așteptase ca 
propunerea care i se făcea în acea misivă să trezească în el 
atâta interes. Fie din deferenţă faţă de prietenul decedat, atât 
de implicat în povestea care poate că îl costase viaţa, fie pentru 
că inspectorul știuse să îi atingă punctul slab, acceptă misiunea 
plin de iluzii. 

Pentru această lucrare, ca și în cazul Secretului de la Castel 
Sant'Angelo și multe altele pe care le rezolvase, monseniorul 
Bergonzi se gândi să recurgă la profesorul Caprara, arheolog de 
renume internaţional și foarte bun prieten al său, în care avea 
deplină încredere. Așa că, fără să mai piardă timpul, îl invită la 
el acasă pentru o mai mare confidenţialitate, îl puse la curent cu 
toată povestea și, ceea ce era și mai important, îl molipsi cu 
entuziasmul său. Arheologul, după ce ascultă cu atenţie istoria 
rocambolescă a relicvei, păţaniile și nenorocirile prin care 
trecuseră unii dintre cei implicaţi, trecu la partea practică. 
Examină îndelung capsula, înfășurată în vată și depozitată într-o 
trusă argintie, pe care monseniorul Bergonzi o primise de la 
Mazeres, așa cum și inspectorul, la rândul său, o primise de la 
prietenul său Ortega. 

- Firește că, așa, dintr-o privire, vă pot asigura deja că e 
vorba de un recipient pentru păstrat unguente sau un lacrimariu 
din secolul | înainte de Hristos. Acest gen de ustensile abundă în 
muzee și sunt foarte bine definite și catalogate; după o pauză, 
continuă: Va trebui, de asemenea, să descifrăm inscripţia în 
grecește... Încă și mai important, trebuie să cercetăm ce sunt 
acele resturi pe care le conţine... 

Se închiseră amândoi în birou și stăteau în jurul mesei 
rotunde, pe care monseniorul Bergonzi o folosea pentru 
reuniunile cu prietenii săi. Era mai practică și fără pretenţii. 

- Ce anume sugerezi? De unde începem? 

- Eu aș începe cu ce e mai dificil, răspunse arheologul foarte 


SÂNGELE 399 
sigur pe el, și aș trimite-o în străinătate pentru analizarea 
conţinutului său... 

- În străinătate? Nu o poţi face aici, în laboratoarele de la 
Vatican...? 

- Mi se pare că, după istoria pe care mi-aţi povestit-o, n-ar fi 
lucrul cel mai înțelept. In orice caz, putem încerca... 

Așadar, profesorul Caprara, fără să mai piardă timp, îi duse 
recipientul pentru unguente unui prieten al său care lucra în 
laboratoarele Vaticanului și, fără să îi dezvăluie bănuiala care 
exista în legătură cu conținutul acestuia, îi ceru, ca o favoare 
personală și în mare secret, să îl analizeze și să trimită mostre și 
altor laboratoare. Deși nu era un fapt obișnuit, dar nici unul 
foarte rar ca, în cazuri încâlcite (cum fusese cel al lui Leon al 
XIII-lea și al sosiei sale și cum putea fi și cel al relicvei lui 
Himmler), arheologii Vaticanului să trimită mostre laboratoarele 
de  paleopatologie din afară ca să poată compara astfel 
rezultatele cu o mai mare siguranţă. Între timp, monseniorul nu 
încetă să își frământe creierii și să încerce să potrivească 
piesele de care dispunea, ca să vadă dacă ar putea rezolva mai 
întâi pe cont propriu cazul Sfântului Pantelimon. 

După un anumit timp, începură să sosească răspunsuri de la 
diferitele laboratoare. Monseniorul Bergonzi și profesorul 
Caprara studiară documentele acelea, șovăind dacă să i le 
comunice inspectorului Mazeres în scris sau să îl invite să vină la 
Roma ca să i le comenteze prin viu grai. In cele din urmă, 
aleseră ultima variantă, pentru că deplasarea, date fiind 
rapiditatea și costul redus al zborurilor charter, nu constituia un 
mare impediment. Monseniorul îl sună, îi expuse planul său și 
transmise invitaţia și Palomei. Mazeres acceptă încântat, dornic 
să vadă deznodământul misteriosului caz. In următorul sfârșit de 
săptămână așadar, el și tovarășa lui de viaţă își puseră niște 
lucruri în rucsacuri și luară primul avion spre Roma. La 
aeroportul Ciampino luară un taxi și merseră acasă la 
monsenior, în piazza Navona. Giuliana, sora nemăritată a 
monseniorului, le ură bun venit și îi conduse în biroul mare și 
luminos, unde îi aștepta deja bibliotecarul și prietenul său, 
profesorul Caprara. După prezentările și saluturile de rigoare, și 
o scurtă conversaţie despre călătorie, se așezară toţi patru în 
jurul „mesei rotunde“ unde se aflau împrăștiate documentele. 

Inspectorul, fără să se mai poată abţine, formulă o întrebare 


SANGELE 400 


care i se învârtea în minte din ziua când descoperise noua 
inscripţie pe capsula din geanta lui Mengele. 

- Monseniore, aţi descifrat deja semnificaţia acestui afurisit 
de cuvânt? ouvpva?, întrebă el și i-l scrise. 

Bibliotecarul, fără să înceteze să pună în ordine diferitele 
hârtii care erau pe masă, îi răspunse fără să-i acorde nici cea 
mai mică importanţă. 

- Ah, da. ouvpva. Se referă la orașul turcesc Smirna, o mică 
localitate nu departe de Efes, loc în care, așa cum dă asigurări 
Eusebius din Cezareea în /storia ecleziastică, a trăit și a murit 
Sfântul apostol loan, preotul purtător de peta/on... Potrivit 
codicelui De Vita Joseph ab Arimatea din secolul al VI-lea, 
despre care v-am vorbit la Madrid, losif din Arimateea și-a trăit 
ultimii ani din viaţă la Smirna, adăugă el această notă de 
erudiție, care nu-și avea prea mult rostul. Este ceea ce putem 
considera o prezentare prin indicarea locului. După toate 
probabilitățile, relicvele proveneau de la Smirna. 

- Atunci, dacă avem deja descifrate toate caracterele 
grecești, care este lectura definitivă a inscripţiei de pe capsule? 

- Foarte simplu, luă cuvântul profesorul Caprara 
răspunzându-i pe un ton nu foarte amabil: „sângele lui Isus 
Hristos. Smirna“. Dar nu inscripţia este cea care ne interesează 
acum... 

Inspectorul trebui să facă un mare efort ca să ignore dușul 
rece pe care i-l aplicase profesorul. Dispreţul și tonul expeditiv 
cu care fusese lichidată o chestiune pe care el o considera atât 
de importantă îl afectă mult. Monseniorul Bergonzi încercă să 
atenueze un eventual incident. 

- Dintre cele patru laboratoare contactate, începu el să 
prezinte un status quo al investigaţiilor, trei au răspuns că 
substanţa, poate pentru că era alterată, a fost imposibil de 
identificat în întregime. Totuși, dau o listă cu componentele 
biochimice probabile care o alcătuiesc. 

Își opri aici discursul introductiv și îi cedă cuvântul 
profesorului ca să enumere laboratoarele care participaseră, 
tehnicile pe care le folosiseră și ca să dea mai multe detalii 
despre concluzii. După ce arheologul Caprara își încheie 
expunerea amănunţită, monseniorul luă din nou cuvântul. 
Repetă aproape același lucru pe care îl spusese și prietenul său, 
ca să adauge ceea ce îi interesa într-adevăr. 


SANGELE 401 


- Doar, și sublinie acest cuvânt, cercetătorii de la laboratorul 
din San Antonio, Texas, care cu ani în urmă au luat parte la 
studierea Sfântului Giulgiu de la Torino, s-au aventurat să 
formuleze o ipoteză și aceasta cu multe nuanţări și reticenţe. 

Făcu o pauză și îi cedă din nou cuvântul profesorului Caprara. 

Nu încăpea nici cea mai mică îndoială că Giuliana spiona din 
spatele ușii așteptând momentul propice, așa că profită de 
pauza pe care o făcuse fratele său ca să năvălească în birou cu 
o tavă plină cu fursecuri și cu băuturi reci și calde. Fără să spună 
nimic, o puse chiar pe masa de lucru și se retrase așa cum 
intrase. 

- Putem continua cu treburile noastre, le spuse monseniorul 
invitaţilor săi și, ca să dea exemplu, își turnă o ceașcă de cafea. 

Ceilalţi îl imitară. 

Profesorul Caprara, care nu se descurca foarte bine, având 
mâinile ocupate, își puse paharul cu suc pe masă, luă o hârtie 
care era acolo și, fără nici o altă introducere, începu să citească: 

- „Nu a fost ușor să separăm diversele componente ale 
mixturii și s-a dovedit imposibil să se identifice cu precizie 
fiecare dintre ele. Diferitele experienţe efectuate au fost puţin 
satisfăcătoare, iar opiniile chimiștilor care au participat, foarte 
divergente. Nu au reușit să se pună de acord. Au coincis doar 
într-un singur punct: că ingredientul principal îl constituie 
smirna, o rășină care se găsește în celulele speciale ale 
parenchimului cortical al plantei Commiphora Myrrha sau 
Balsamodendron Myrrha. Numele de mirra are legătură cu 
termenul arab mur, care înseamnă amar. In sanscrită, se 
numește vola. În Persia și în India, primește numele de bo!/ sau 
de heero-bol... Toate aceste plante, fie că sunt cultivate în 
Arabia, în Iran sau în India, primesc numele generic de 
Commiphora Abyssinica, deși proprietăţile rășinii pe care o lasă 
să picure nu sunt identice... Smirna, folosită din vremuri 
imemoriale ca stupefiant, a călătorit de la Mecca și din alte 
puncte ale Arabiei, prin Egipt, până în ţările mediteraneene...“ 

Opri lectura, îi trecu în revistă pe cei prezenţi și adăugă de la 
el: După cum puteţi constata, multă literatură, dar nici un 
rezultat concludent... după care continuă să citească 
documentul: 

- „Smirna, din care este făcută poţiunea pe care am analizat- 
o, apare deja descrisă în papirusul lui Ebers. Este una dintre 


SANGELE 402 


substanţele care, la fel ca tămâia, au fost folosite, în veacurile 
îndepărtate, ca mirodenii de ars și unguente, precum și la 
prepararea medicamentelor și în procesul de îmbălsămare, cum 
a demonstrat cu vreme în urmă Flückiger. În reţetarele lui 
Scribonius Largus și Alexander Trallianus, smirna se numără 
printre elementele cele mai utilizate. Este vorba, fără îndoială, 
de un balsam. După câte se pare, în Antichitate, cu smirnă se 
fabrica un drog halucinogen foarte apreciat, ale cărui efecte nu 
sunt cunoscute, administrat de obicei condamnaților la moarte 
ca să li se aline cumplitele suferințe. Chiar și Evangheliile se fac 
ecoul acestor utilizări... În ceea ce privește poţiunea pe care am 
analizat-o, cum am mai spus deja, nu s-au putut identifica 
componentele sale, nici nu s-a dedus care îi sunt proprietăţile...“ 

Monseniorul se ridicase în picioare. În vreme ce asculta textul 
pe care îl știa pe dinafară, se plimba cu farfurioara într-o mână 
și cu ceașca de cafea în cealaltă. Se opri brusc și luă din nou 
cuvântul ca să insiste asupra conţinutului documentului. 

- Ei dau asigurări, spuse el mișcându-și cu eleganţă mâinile 
ocupate, că substanţa analizată li s-a părut a fi o emulsie 
preparată din smirnă (Commiphora Abyssinica) și alte elemente. 
In ciuda eforturilor lor, le-a fost imposibil să descifreze care erau 
acestea, precum și formula și procedeele chimice utilizate 
pentru a produce acest foarte ciudat compus, spuse și făcu o 
pauză ca să bea o înghiţitură mică de cafea. Lucrul cel mai 
consistent și mai surprinzător din studiul lor este dezvăluirea pe 
care ne-au făcut-o. Cercetătorii de la laboratorul din Texas care, 
cum v-am mai spus, au lucrat pe vremuri cu Leoncio Garza- 
Valdes la studierea Sfântului Giulgiu de la Torino, informează că 
pe pânza aceea, în partea care acoperise buzele și barba lui 
Isus, au găsit pete din aceeași substanţă. 

Făcu acum o pauză lungă și îi scrută pe inspector și pe 
Paloma, ca să vadă cum au primit aceste noi date. După cum 
bănuise, lui Mazeres nu-i trecură neobservate. 

- Spuneţi că pe buzele și pe barba lui Isus au găsit pete din 
această substanţă... repetă Mazeres, cuprins de o mare 
curiozitate. 

- Da, da. În porţiunea din Sfântul Giulgiu care a fost în 
contact cu buzele și cu părul de pe bărbie, preciză monseniorul 
și continuă: După cum adeveresc ei, este vorba de o băutură 
ameţitoare, balsamică, având o puternică acţiune inhibitoare, 


SANGELE 403 


care li se administra de obicei condamnaților pentru a le atenua 
suferințele... 

În orele acelea ale dimineţii, prin fereastra care dădea în 
piaţa Navona se strecura un torent de lumină care pătrundea în 
toate colţurile încăperii. Monseniorul Bergonzi puse ceașca și 
farfurioara pe tavă, se lăsă să cadă în fotoliu, luă o altă pagină 
din scrisoare și începu să citească. 

- „Când am studiat cu ani în urmă Sfântul Giulgiu de la 
Torino, am găsit în porţiunea de pânză care acoperise buzele și 
barba lui Isus particule din ceva foarte asemănător cu acel 
tercium quid pe care l-am găsit în mostra trimisă. Poate că 
unele dintre bacteriile din pelicula bioplastică de pe această 
parte a pânzei, după cum a făcut speculaţii la vremea sa 
profesorul Garza-Valdes, ar putea fi resturi ale oţetului care i-a 
fost dat lui Isus când era pe cruce...“ 

Monseniorul opri lectura și se întoarse să repete ultimul rând 
pe care tocmai îl citise, silabisindu-l și punând accentul pe 
expresia „resturi ale oţetului“, pentru că presimţea că acolo era 
cuprinsă cheia marii necunoscute. Îi privi pe Paloma și pe 
Mazeres, care îl ascultau stupefiațţi. 

- „Doctorul Leoncio Garza-Valdes, continuă el lectura, nici nu 
admite, nici nu neagă ipoteza noastră. Credem așadar, cu toate 
rezervele care trebuiesc luate în astfel de cazuri, că acel 
compus analizat de noi este identic cu substanţa din acele mici 
pete și că amândouă ar putea corespunde cu băutura pe care o 
preparau femeile iudaice și le-o ofereau condamnaților la 
moarte pe cruce, așa cum apare în textul Evangheliei după 
Marcu, 15, 23“. 

Monseniorul lăsă fila din raport pe masă și, fără să spună 
nimic, se ridică și merse la unul dintre rafturile care acopereau 
pereţii camerei sale de studiu. Luă o carte mică și groasă și se 
așeză din nou. Era vorba despre Novi Testamenti Biblia Graeca 
et Latina. 

- Sunt curios să văd acest verset pe care îl citează prietenii 
noștri, și începu să caute. lată-1: „Et dabant ei bibere murratum 
vinum". Murratum vinum, repetă el. Apoi privi echivalentul în 
textul grecesc și scoase o exclamaţie sonoră: Esmimismânon 
oinon!! 


! Și i-au dat lui să bea vin amestecat cu smirnă. Op. cit., pag. 1153 (în Ib. lat., 
în orig.) 


SANGELE 404 

Strălucirea de pe chipul său și solemnitatea exclamaţiei 

vădeau faptul că tocmai făcuse o mare descoperire, dar nici 

unul dintre cei prezenți nu înțelegeau. Monseniorul luă o hârtie 
și, cu o mână nervoasă, copie din carte: 


EOULPvIouEvov oivov 


- Esmimisme&non oinon, repetă el entuziasmat și îi trecu 
inspectorului hârtia cu expresia în grecește. Acesta, ridicând din 
umeri, îi privi pe Paloma și pe profesorul Caprara, neștiind ce să 
creadă. Monseniorul continuă: Oinon înseamnă „vin“. 
Esmirnisménon înseamnă „amestecat cu smirnă“. Vin 
amestecat cu smirnă!! De câte ori n-am citit inscripția de pe 
capsula pe care mi-ai trimis-o și nu mi-am dat seama... 

Luă hârtia și, sub versetul din Evanghelie scrise inscripţia în 
grecește care apăruse pe flaconașul din geanta lui Mengele și 
le-o trecu din nou din mână în mână ca să le fie mai ușor să 
descifreze misterul: 


EOULpvIOuEvov oivov 
aipa LOLXOL OULpva 


- Miezul chestiunii rezidă în aceste două cuvinte: ouvpva 
(smirna) și €<ouvpviouevov (esmirnismenon), și li le arătă. 
Amândouă au aceeași rădăcină și înseamnă același lucru: 
„smirnă“. Se opri câteva clipe și se gândi că ar fi mai bine să le 
explice altfel. Versetul din Evanghelie spune textual că lui Isus i 
s-a dat să bea „vin amestecat cu smirnă“, iar în inscripţia de pe 
relicvarii citim: sângele lui Isus Hristos Smirna... Ca și cum 
ouvpva ar fi un loc, numele orașului, când ar fi trebuit să citim 
„Vinul amestecat cu smirnă al lui Isus Hristos“... Cum 
monseniorul văzu că nici unul dintre cei trei nu sesiza marea sa 
descoperire, continuă cu explicația: Părintele Méndez, 
Dumnezeu să-l odihnească, a bănuit deja, cu o judecată extrem 
de nimerită, că atua, a cărui primă accepțiune este „sânge", 
putea foarte bine să se traducă și prin „vin". Și așa ar fi trebuit 
să fie tradus și aplicat în cazul nostru. Se opri ca să tragă aer în 
piept, căci, cu atâtea emoţii, s-ar fi zis că nu inspira îndeajuns; 
după ce își reveni, continuă pe un ton solemn, aproape ca și 
cum ar fi definit o dogmă. Inscripţiile incomplete de pe 


SANGELE 405 
documentele Vaticanului și cea gravată pe brățara relicvariului 
de la Mănăstirea Întrupării ne-au indus în eroare... Nici aima nu 
însemna sânge, nici smirna nu se referea la orașul din Turcia... 
Pe capsula de la ferma Terela, lucrurile sunt evidente. Inscripţia 
sa în grecește nu face referire la sângele lui Isus Hristos, ci la 
„Vinul amestecat cu smirnă“ pe care i l-au dat să-l bea pe cruce. 
V-aţi dumirit? 

Mazeres, poate pentru că deznodământul era prea simplu 
pentru un caz atât de complex și de afurisit, poate pentru că își 
crease în mod inconștient niște false așteptări pe care acel final 
le năruia, nu părea să fie dispus să dea crezare celor auzite și să 
accepte răsturnarea radicală pe care o lua cazul Sfântului 
Pantelimon. 

- Așadar, cuvântul ouvpva, repetă el, descumpănit, aproape 
negând evidenţa, nu se referă la orașul turcesc Smirna... 

- Bineînţeles că nu! Aici a fost toată confuzia, își reproșă încă 
o dată monseniorul; ouvpva, în cazul nostru, n-ar fi trebuit să o 
traduc prin Smirna, ci prin „smirnă“, rășina aceea ca o gumă... 
Uite cum nu mi-am dat seama...! și-a lovit el fruntea. 

Mazeres, cu ceva vreme în urmă, îi reproșase Palomei 
interpretarea panoului Adoraţia Magilor al lui Bosch, precum și 
faptul că susţinuse pista olandezului care trimitea spre o 
interpretare diferită a potirului sau a Graalului lui losif din 
Arimateea. Acum, ea ar fi putut foarte bine să îi scoată ochii cu 
fraza: „Ti-am spus eu că relicva ar putea fi vinul cu smirnă care i 
s-a dat lui Isus să-l bea, și nu sângele său“. In schimb, se 
stăpâni foarte tare să nu i-o întoarcă, plătindu-i cu aceeași 
monedă chiar în momentul acela. Profesorul Caprara luă 
cuvântul și insistă o dată în plus pe cont propriu: 

- Analizele exhaustive realizate în cele patru laboratoare 
demonstrează fără cea mai mică urmă de îndoială că flaconașul 
pe care ni l-aţi trimis dumneavoastră - se referea la sticluța de 
la Terela pe care inspectorul le-a trimis-o - nu conţine sânge 
omenesc, nici măcar sânge de animal, ci un compus al smirnei. 
In această privinţă, nu există replică... Drept care cuvintele 
(aipa și ouvpva din inscripţii au fost greșit traduse din capul 
locului. Pare de necrezut, dar așa a fost. In cazul concret al 
relicvei, ata trebuia să fi fost tradus prin „vin“ și nu prin sânge; 
iar ouvpva, prin „smirnă" și nu prin Smirna. 

- Capelanul mănăstirii probabil că a bănuit ceva și a 


SANGELE 406 


semnalat această posibilitate; dar noi nu l-am luat în seamă... se 
lamentă inspectorul. 

- Cuvintele grecești (arpa și ouvpva... adăugă pentru a nu 
știu câta oară monseniorul, înseamnă „vin amestecat cu 
smirnă“. Evanghelistul Marcu vorbește despre această poţiune 
când relatează răstignirea lui Isus. Savanţii de la laboratorul din 
San Antonio, Texas, care au analizat Sfântul Giulgiu de la Torino 
au găsit resturi din această băutură, cum am mai spus, în colțul 
buzelor lui Isus. Şi, potrivit analizelor lor, mostra pe care le-am 
trimis-o coincide cu resturile acelea... 

- Așadar, legenda foarte veche potrivit căreia losif din 
Arimateea ar fi strâns într-un potir sângele vărsat de Isus e 
falsă, sublinie Paloma cu mult interes și, privindu-l pe Mazeres, 
adăugă cu intenţia de a-l tachina: Asta să fie foarte clar. 

Monseniorul Bergonzi rămase multă vreme pe gânduri și, în 
cele din urmă, pentru a întări sugestia Palomei, făcu următoarea 
declaraţie: 

- Potirul acela, pe care tradiţia îl identifică cu Sfântul Graal, 
nu a conţinut niciodată sângele lui Hristos; în orice caz, „vin 
amestecat cu smirnă“ din care i s-a dat să bea pe cruce, așa 
cum au confirmat analizele... Așadar, lectura corectă a 
inscripţiei gravate pe brăţara relicvei Sfântului Pantelimon și 
care apare scrisă și în alte părţi este „vinul amestecat cu smirnă 
al lui Isus Hristos!“ 

- Vinul amestecat cu smirnă al lui Isus Hristos... repetă 
Mazeres care nu părea să împărtășească entuziasmul 
monseniorului. 

- Ca să spun adevărul, nu acestea erau rezultatele pe care le 
aşteptam... Nici cele pe care le căutau alţii... 

- Puneţi acest fapt la îndoială? îl întrerupse arheologul de la 
Vatican. 

- Dacă această ipoteză e definitivă, continuă inspectorul, 
cercetarea pe care am dus-o până la capăt a fost greșită și 
inutilă. Am greșit drumul de la început și am mers pe niște piste 
false...; După câteva scurte momente în care se schimbă la faţă, 
adăugă cu un aer satisfăcut: Noi am luat o ţeapă... dar ce 
lovitură o să încaseze prelatul din Opus... Una de s-o ţină minte! 

-Ce spui? întrebă monseniorul, pe care expresia 
inspectorului îl amuzase foarte tare. 

- O lovitură de s-o țină minte! repetă cu mai multă emfază, 


SANGELE 407 


explicându-le italienilor sensul frazei. 

Imediat după aceea, mai destins, făcu un rezumat al 
investigaţiilor paralele pe care le realizaseră oamenii din Opus. 
Le vorbi despre planul pe care îl concepuse Olavarría ca să îl 
cloneze pe Hristos; despre cum ajunsese acest prelat să 
cunoască relicvele lui Himmler și să îi  încredinţeze 
arhiepiscopului irlandez John Sutherland misiunea de a pune 
mâna pe ele. Le vorbi despre etajul patru, despre membrii din 
Opus care îl puseseră la curent cu toate acestea și despre 
moartea suspectă a acestora. Despre biserica Sfântul loan 
Ospitalierul, despre Centrul de cercetări din Navarra, despre 
viziunea supranaturală pe care, potrivit lui Olavarria, a avut-o 
Escrivá de Balaguer în bazilica Santa Maria Maggiore... 
Monseniorul Bergonzi și arheologul Caprara nu mai pridideau să 
asimileze niște date atât de numeroase și de bizare. 

- Tot ce spui îmi întărește opinia pe care mi-am format-o 
despre Olavarria, spuse monseniorul Bergonzi. Întotdeauna mi 
s-a părut un individ credul, greu de cap... Zâmbi și continuă 
ironic: Firește că nu e singurul, e de-ajuns să dai o raită prin 
Vatican. Lui loan Paul al II-lea îi era groaznic de frică de cei care 
gândeau cu mintea proprie, de cei inteligenţi, și a numit în 
funcţiile înalte oameni incompetenţi sau prost pregătiţi... cu 
multă credinţă sau de foarte multă rea-credinţă... 

- Nu exagerați puţin, monseniore? Mi se pare că aţi întrecut 
măsura... Îl dojeni inspectorul cu delicateţe. 

- Zici că am întrecut măsura? Observaţia îl supără. Se ridică 
din nou, se duse repede la rafturile cu cărți și găsi într-o clipă 
Elogiul nebuniei al lui Erasmus. Învârti solemn volumul în aer și, 
în vreme ce căuta un citat în paginile acelea pe care le citise și 
le recitise de atâtea ori, repetă: Zici că am întrecut măsura? 
Ascultaţi ce spune acest om cu limbă slobodă, și citi cu voce 
domoală un scurt text: „De parcă pontifii păcătoși nu ar fi cei 
mai răi dușmani ai Bisericii, care, prin tăcerea lor, fac ca Isus 
Hristos să fie desfigurat, care îl încătușează cu legile lor de 
mercenari, îl denaturează prin interpretări forțate și îi fac de 
petrecanie prin viaţa lor dezgustătoare!“ Inchise cărţulia, o lăsă 
pe masă cu respectul cu care un discipol mânuiește tratatul 
maestrului său și, fără vreun alt comentariu, adăugă: Această 
critică severă nu și-a pierdut valabilitatea... Uită-te și tu cum 
sunt cei doi cardinali pe care îi aveţi în Spania... Nici în cele mai 


SANGELE 408 
rele epoci nu a existat atâta mediocritate... Dar nici vorbă de 
aurea mediocritas’, ci de mediocritate pur și simplu... 

Mazeres nu putu să își explice prin ce coincidență ciudată 
sintagma aurea mediocritas îi adusese în minte o frază a lui Juan 
José Millás pe care o citise în ziar în zilele acelea: „Chiar dacă 
urci o rozătoare într-un zgârie-nori, ea o să vadă lumea tot din 
perspectiva unui șobolan“. Fu cât pe-aci să lase să îi scape 
această frază ingenioasă, dar se stăpâni ca să nu îi dea vreun 
prilej monseniorului, care era deja înflăcărat, să se dezlănţuie. 

- Totuși, continuă monseniorul, după acele puncte de 
suspensie, nu despre asta doream să vă vorbesc, și schimbă 
subiectul. Clonarea lui Hristos, manipularea genelor sale și 
producerea unei marionete umane care să vorbească și să 
acţioneze ca oamenii din Opus este un plan nesăbuit care i se 
poate năzări doar unei minţi bolnave. Poate că Olavarria își 
petrece timpul cu benzi desenate SF, în loc să-i citească pe 
teologii serioşi... Dar, bineînţeles, aceștia sunt îndepărtați de la 
catedrele lor sau sunt excomunicați! După cum văd eu lucrurile, 
cari amici!, lucrul cel mai grav nu este acest proiect absurd de 
clonare a lui Isus, ci manipularea rea/ă, zi după zi, practicată de 
Opus asupra Evangheliei... Răstălmăcirea doctrinei lui Isus, 
faptul că este făcut să spună ceea ce nu a spus este mult mai 
grav decât încercarea de a-i clona genele. 

- Manipularea Evangheliei în sensul în care spuneţi 
dumneavoastră, îl întrerupse Mazeres, nu este doar o acţiune a 
celor din Opus. Tocmai l-am auzit pe Erasmus acuzându-i pe 
papi că denaturează Evanghelia prin interpretări forțate... E de 
ajuns să citim /storia Bisericii ca să ne dăm seama de câte ori au 
umblat papii și continuă să umble cu cioara vopsită... 

Paloma se uită mașinal la ceas, poate cu intenţia inconștientă 
de a pune capăt unei conversații care se complica din ce în ce 
mai mult. Monseniorului Bergonzi gestul nu-i scăpă neobservat. 

- Este ora mesei! spuse el și continuă cu o euforie 
copilărească: Trebuie să sărbătorim deznodământul cazului 
Sfântului Pantelimon! 

- Prânzul e în contul meu, se grăbi inspectorul. 

- Eu vă invit și nu admit să fiu contrazis, sări monseniorul. 
Mergem în Trastevere, pentru că ne așteaptă Antonella. 


' Aurita cale de mijloc (în Ib. lat., în orig.) 
" Dragi prieteni (în Ib. it., în orig.) 


SANGELE 409 


Antonella era o trattoria intimă pe care monseniorul și sora 
lui o frecventau destul de des. Când intrară, mamma Antonella 
le ieși în întâmpinare și le făcu o primire exagerat de cordială, 
de parcă nou-veniţii ar fi fost cardinali. 

- La locul dintotdeauna, monseniore? 

Acesta încuviinţă și ea îi conduse într-un salon privat. Mama 
Antonella cunoștea gusturile monseniorului, dar, cum acesta 
venea însoțit de necunoscuţi, le prezentă meniul. 

- Spaghetti alia cardinale şi vinul dintotdeauna, comandă 
monseniorul, fără să îi lase cuiva șansa de a consulta meniul, și 
își înnodă șervetul la gât. 

În timpul mesei, de îndată ce vinul bun dobori barierele și 
dezlegă limbile, conversaţia se întoarse din nou la Opus, faţă de 
care monseniorul arăta foarte puţină apreciere. Criticile sale, de 
cele mai multe ori hâtre, alteori mușcătoare, întotdeauna foarte 
bine fundamentate și fără resentimente, atinseră și cercurile 
papale. Pe Paloma, vindecată de teamă, nu o scandalizau 
istoriile și anecdotele pe care le relata, dar o uimea faptul că le 
povestea cu atâta francheţe și fără înconjur, menţionând 
prenumele și numele papilor și cardinalilor... 

- Monseniore, îl întrerupse ea la un moment dat, ascultându- 
vă, trag concluzia că, în opinia dumneavoastră, ierarhii 
Vaticanului acționează de parcă n-ar avea credinţă... 

Bibliotecarul deveni serios, lăsând tacâmurile în farfurie și 
mâinile pe faţa de masă și privind-o cu un chip perplex. 

- Ştiţi, se hotărî el în cele din urmă, care a fost sfatul pe care 
mi l-a dat episcopul meu, unul dintre puţinii clerici cinstiţi pe 
care i-am cunoscut, când m-a trimis să studiez la Roma? 
„Giuseppe, mi-a spus el, nu fi naiv și nu încerca să convingi pe 
nimeni de nimic. Pe cardinalii din Curie nu-i interesează ce 
gândești tu, ci ca mașinăria să funcţioneze. Spune ce vor ei să 
spui și fă ce ţi se spune, și cu asta basta! Uită de ideile tale, 
oricât de strălucite ar fi; și uită de Evanghelie, dacă vrei să faci 
carieră... Nu intra în discuţii; te vor face praf... După aceea, în 
forul interior, poţi gândi ce vrei...“ 

- Un sfat foarte practic, dar de un scepticism demolator, 
comentă Paloma. 

- Foarte dur, certo! În continuare, își cântări foarte bine 
cuvintele. Paloma, la Roma nimeni nu crede în nimic sau, cel 
puţin, nu interesează pe nimeni și nici nu contează ce crezi. 


SANGELE 410 


Vaticanul este un angrenaj, esenţial este ca mașinăria să 
funcţioneze in aeternum... O știu din proprie experienţă. 
Credinţă, ceea ce se numește credinţă, o mai fi vreunul care să 
o aibă... Din nefericire, puţini, foarte puţini; crede-mă. 

După masa de prânz și lunga conversaţie de la desert, cei 
patru luară un taxi cu intenţia de a se întoarce în piaţa Navona, 
căci Mazeres și Paloma trebuiau să își ia documentaţia de la 
laboratoare și lucrurile care rămăseseră în birou. În drum, îl 
lăsară pe profesorul Caprara unde le ceruse acesta, și 
monseniorul se răzgândi. 

- Încă mai avem timp până pleacă avionul vostru, și le făcu 
propunerea să viziteze bazilica Santa Maria Maggiore. Sunt 
curios să văd locul în care Escrivá a avut revelaţia cu Emanuel 
despre care mi-aţi vorbit și care a declanșat această istorie 
fantastică. Oricui i-aș povesti-o nu va crede, oricât m-aș jura. 

- Sfântul Josemaria! Monseniore, Sfântul Josemaria! îl corectă 
Paloma cu o urmă de maliţie. 

- Nu mă trage de limbă, nu mă trage de limbă... 

Opriră taxiul în marea și luminoasa Piazza d'Esquilino în 
mijlocul căreia se înălța obeliscul de la mausoleul lui Augustus, 
instalat acolo din voinţa papei Sixt al V-lea, și intrară în bazilică, 
în care, la ora aceea, erau puţini turiști. Papa Liberius o 
construise la începutul secolului al IV-lea în onoarea Preasfintei 
Fecioare care i se arătase în vis și își manifestase această 
dorință. După câte se părea, unul dintre hobby-urile Mariei, 
maica lui Isus, trebuie să fi fost arhitectura. De fapt, a fost Sixt 
al III-lea cel care a ridicat-o, după Conciliul de la Efes. Interiorul 
păstra linia solemnă a bazilicilor romane. Două rânduri de 
coloane netede și robuste despărţeau nava centrală de cele 
laterale. Tavanul în casete, luxos decorat, i se atribuia lui 
Giuliano de Sangallo. Minunatul paviment cu chenare din 
marmură era din secolul al XII-lea... Amestecul și suprapunerea 
stilurilor și numeroasele restaurări suferite de-a lungul secolelor 
conferiseră lăcașului o frumuseţe și o originalitate de care 
Paloma și Mazeres, absorbiți de alte detalii, de-abia putură să se 
bucure. 

În vreme ce intrau în bazilică și înaintau spre baldachinul 
care încorona altarul principal, inspectorul aduse mai multe 
adăugiri la relatarea lui Gómez de San Român. 

- Aici se pare că s-a întâmplat, spuse el oprindu-se brusc, 


SANGELE 411 


lângă altarul principal. Din acel arc de triumf care închide absida 
s-a desprins pietricica din mozaic... O pietricică de aur! Arătă 
arcada cu pricina, decorată în foarte frumoase mozaicuri 
reprezentând scene din viaţa lui Isus și toţi priviră într-acolo. 
Pietricica aceea, care i-a căzut lui Escrivâ de Balaguer și pe care 
el, care credea în minuni, a luat-o ca pe un semn divin, trebuie 
să se fi desprins din ace/ mozaic cu Adorația Regilor Magi. 

- Minunea a fost că nu l-a lovit în cap, comentă ironic 
monseniorul Bergonzi. 

Mozaicul din bazilica Santa Maria Maggiore, din secolul al V- 
lea, era inspirat, fără nici o îndoială, din Evanghelia armenească 
a copilăriei şi îl reprezenta pe Pruncul Isus deja mărișor, așezat 
pe tron și primind trei personaje îmbrăcate în veșminte orientale 
care îi înmânau niște manuscrise, în locul darurilor tradiționale 
de aur, tămâie și smirnă. Pe Paloma o uimi foarte mult această 
iconografie insolită și îi ceru monseniorului să i-o explice. 

- Adevărul e că nu cunosc foarte bine această istorie... se 
scuză el, fără să înceteze să privească în sus. Dar îmi amintesc 
că, potrivit lucrării Codex Orientalis aflate în Biblioteca 
Laurenziana din Florența, continuă monseniorul storcându-și 
creierii, Magii, care domneau peste persani, au pornit la drum 
urmând o profeție a lui Zoroastru și, când au ajuns la 
Bethlehem, i-au înmânat Pruncului cartea Testamentul lui Adam 
pe care îl păstrau ca pe o moștenire de preţ de la strămoșii lor. 
După câte se pare, mozaicul reprezintă această scenă... Făcu o 
pauză. Ştiai că cel puţin regele Balthazar, unul dintre magii de la 
Bethlehem, aparţinea clanului sacerdotal al esculapilor...? 

- Esculapii? Cine erau acești sacerdoţi? întrebă Paloma. 

- Și că esculapii, continuă monseniorul fără să îi răspundă, 
practicau o medicină care făcea minuni? In Cartea Regelui 
Balthazar se povestește că acest înţelept i-a înmânat Pruncului 
două lucruri: o licoare de smirnă și formula secretă ca să o 
fabrice. 

- Să fie oare această băutură cea pe care a folosit-o Isus în 
numeroasele sale tămăduiri spectaculoase și din care i s-a dat 
lui însuși să bea pe cruce...? deduse Paloma. 

- Asta e o bună întrebare pentru care nu avem răspuns, eu 
cel puţin, spuse bibliotecarul și continuă: Smirna despre care 
vorbește regele Balthazar în cartea sa era un drog halucinogen. 
Magul l-ar fi moștenit de la familia esculapilor, acei sacerdoţi 


SANGELE 412 


persani... 

Într-o clipă, Paloma făcu legătura între tot ce le povestea 
monseniorul și ipotezele personale pe care le susţinuse încă din 
vară, de la Paris. 

- Insinuaţi, îi spuse ea entuziasmată, că recipientele de 
unguente descoperite de nemți la Sofia conţineau această 
băutură preparată după formula secretă a Magilor de la 
Bethlehem...? 

- Dragă prietenă, îi răspunse monseniorul, deplasându-se 
câţiva pași, ca nu cumva să se desprindă altă pietricică din arcul 
de triumf cu mai puţin noroc pentru el decât avusese 
întemeietorul Opus, poate că va trebui să privim spre Orient 
dacă dorim să găsim cheia pentru descifrarea enigmei smirnei 
care a apărut în relicva Sfântului Pantelimon... Cel puţin asta 
indică rezultatele științifice ale laboratoarelor consultate... 

- Fascinant! Şi eu aveam această presimţire... exclamă 
încântată Paloma și îl privi pe logodnicul ei cu un oarecare aer 
de reproș. 

De când făcuse legătura între cazul Sfântului Pantelimon și 
Epifania lui Bosch (pe care olandezul Breitner o interpreta în 
cheie adamită), Paloma nu renunţase să susţină cu tărie această 
pistă, chiar dacă Mazeres o considera greșită. Cert este că 
rezultatele analizelor au sfârșit prin a-i da dreptate: relicva nu 
era altceva decât smirnă. Timp de câteva clipe rămase 
absorbită în gânduri. In cele din urmă, adăugă: 

- În această privinţă, nu am nici cea mai mică îndoială că al 
patrulea rege pe care Bosch l-a pictat în tripticul Agorația 
Magilor era o aluzie ascunsă la stirpea sacerdotală a 
esculapilor... Nu o fi fost cumva această smirnă ceea ce căuta 
arhiepiscopul Sutherland? 

- Nu. În nici un caz, răspunse categoric inspectorul, ridicând 
vocea fără să vrea. 

Mazeres urmărise în tăcere, supărat și aproape rușinat, 
explicaţiile pe care și le dădeau Paloma și monseniorul și ar fi 
vrut cu dragă inimă să le conteste, căci îl durea să se lase 
păgubaș și să recunoască smirna și vinul amestecat cu smirnă 
acolo unde el, împotriva oricărei logici a evenimentelor, încă se 
mai încăpăţâna să găsească sânge. Cu toate acestea, datele, 
corecta interpretare a inscripţiei și rezultatele analizelor îi 
infirmau toate pistele și elucubraţiile și închideau o dată pentru 


SANGELE 413 


totdeauna această posibilitate. 

- Arhiepiscopul Sutherland nu căuta smirnă și nici vin 
amestecat cu smirnă, își moderă el glasul și continuă pe un ton 
discret. Documentele naziste găsite în arhivele secrete ale lui 
Pius al XII-lea vorbesc cum nu se poate mai clar despre sângele 
lui Hristos. Așa le-a interpretat toată lumea, și îl privi pe 
monsenior care încuviinţă din cap. Vaticanul și Opus, deși cu 
intenţii și obiective diametral opuse, căutau sângele lui Hristos 
și erau convinși de această realitate. Vaticanul l-a însărcinat pe 
arhiepiscopul Sutherland cu  rechiziţionarea  relicvelor lui 
Himmler ca să le distrugă, înainte de a cădea în mâinile vreunei 
secte lipsite de scrupule și de a le utiliza ca să-l cloneze pe 
Isus... Prelatura Opus i-a încredinţat tot arhiepiscopului 
Sutherland, membru al instituţiei, o misiune complet diferită... În 
vreme ce Vaticanul căuta relicvele ca să le distrugă și să 
împiedice în felul acesta ca Isus să reinvie, Sáenz de Olavarría le 
voia ca să-l cloneze și să-l folosească în scopurile sale... 

- La fel văd și eu lucrurile, îl întrerupse monseniorul și se 
angrenă într-o disertaţie încâlcită. Vaticanului îi este teribil de 
frică de Isus din Evanghelie, de acel Isus care a combătut cu 
duritate ortodoxia iudaică, templul, pe marii sacerdoți... 
Vaticanul știe că această atitudine a lui Isus și reproșurile sale 
au rămas în vigoare și în ziua de azi și că i se pot aplica. 
Niciodată nu le-a plăcut Isus-omul și latura sa revoluţionară, de 
aceea îi manipulează învăţăturile și le adaptează intereselor 
lor... O presupusă clonare, îl privi el pe Mazeres continuându-și 
discursul foarte asemănător cu al inspectorului, ar putea să-l 
reînvie pe Hristos cel adevărat și să vâre Biserica oficială într-o 
încurcătură foarte stânjenitoare. Vaticanul, insistă el în mod 
repetat, a putut vedea în această clonare ipotetică o ameninţare 
la adresa imperiului religios pe care l-a clădit pe un Isus 
falsificat, de aceea a hotărât să distrugă relicvele cu sângele 
său... Sâenz de Olavarria, dimpotrivă, avea un punct de vedere 
foarte diferit... Făcu o pauză dându-și seama că se repetă, astfel 
că alese să continue: După cum știți, orice clonă umană este o 
persoană care se naște fără memorie și fără experienţe, un fel 
de continent pustiu care se umple și se configurează cu timpul. 
Aici este punctul în care credulul de Olavarria se gândise să-și 
joace cartea. A văzut în clonarea lui Isus posibilitatea de a-l 
manipula după bunul său plac. Odată obţinută clona lui Isus, 


SANGELE 414 


Opus l-ar fi educat la propriul „sân social“, în mediul lor, 
formându-l după propria mentalitate și îndopându-l cu fraze din 
Calea... Se opri o clipă din discurs, deschise ochii în mod 
exagerat, de parcă ar fi găsit în ultimul moment ideea care 
putea ilustra ceea ce le spunea, și adăugă cu un oarecare 
mister: Aţi auzit vreodată vorbindu-se de programul nazist 
Lebensborn!'? Cum Paloma și Mazeres se priveau miraţi, lucru pe 
care monseniorul îl dăduse deja drept sigur, continuă: 
Lebensborn a fost una dintre cele mai sinistre operaţiuni 
naziste. S-a desfășurat în cel mai riguros secret după invadarea 
Poloniei... Lebensborn, rod al delirului filogenetic al naziștilor, a 
fost conceput de Heinrich Himmler și consta dintr-un program 
educativ al cărui obiectiv era obţinerea membrilor „puri“ care să 
îngroașe rândurile celui de-al Treilea Reich. Începând din anul 
1939, SS-iștii au organizat răpirea copiilor polonezi care ar fi 
putut trece drept fiinţe umane de rasă ariană: cu o bună 
conformaţie fizică, sănătoși, cu piele deschisă la culoare, păr 
blond și ochi albaștri (ideal estetic al naziștilor). Copiii astfel 
selecționați erau trimiși familiilor credincioase Fuhrerului, ca să 
fie instruiți în limba germană și să crească în cea mai pură 
atmosferă naţional-socialistă. 

- Un proiect de germanizare... interpretă Mazeres. 

- Mai degrabă un proiect nazist de spălare a creierului, 
sublinie monseniorul și continuă: Se calculează că pruncii smulși 
de la părinţii lor ca să fie germanizaţi s-au ridicat la un număr de 
aproximativ două sute de mii doar în Polonia, și majoritatea nu 
și-au mai revăzut niciodată rudele... La preselecție, copiii erau 
analizaţi conform unui barem fizic cu 62 de parametri. Conform 
rezultatelor obținute, erau clasificați în două grupe: cei „valoroși 
din punct de vedere rasial“ și cei inutili. Soarta acestora din 
urmă v-o puteţi deja imagina: lagărele de concentrare, munca 
forţată și exterminarea... Cei care depășeau prima etapă 
trebuiau să se supună unui test de inteligenţă; dacă nu îl 
treceau, erau trimiși înapoi la casele lor, în lagărele de muncă 
sau, în cel mai rău caz, exterminați la Auschwitz... 

- Groaznic! exclamă Paloma foarte afectată. 

- Acest program abominabil, încheie monseniorul, a obţinut 
câteva succese parţiale, dar niciodată triumful de mare 
anvergură pe care îl speraseră creatorii acestuia... 


' Sursa, izvorul vieții (în Ib. germ., în orig.) 


SANGELE 415 


Timp de câteva clipe, nici unul dintre cei trei nu spuse nimic, 
de parcă ar fi decis, de comun acord, să păstreze un minut de 
reculegere. Paloma fu cea care îl întrerupse. 

- Insinuaţi că episcopul Sáenz de Olavarría era pronazist, că 
avea in mente asemenea atrocităţi...? 

- Nimic din toate astea, răspunse categoric monseniorul. Nu 
mă interpreta greșit. Mi-a trecut prin minte că poate acest 
experiment nazist l-ar fi inspirat pe părintele Olavarria pentru 
Experimentul său Opus Dei. 

- Experimentul Opus Dei? Nu e rău, repetă inspectorul, 
însoțindu-și cuvintele cu mișcări afirmative din cap. Este un titlu 
cât se poate de potrivit pentru cazul de care ne ocupăm. 

- Cu alte cuvinte, continuă Paloma pe un ton ironic încercând 
să tragă concluziile, Experimentul Opus Dei, cum tocmai l-aţi 
numit, ar avea ca obiectiv producerea unui Isus clonat care, 
după aceea, să fie dus la Vila Tevere ca să fie educat în mod 
riguros în ideologia Opus până la obţinerea unui Isus după 
chipul și asemănarea sa... 

- „După chipul și asemănarea sa“, nici nu se putea spune mai 
bine, insistă inspectorul. 

Se lăsă din nou tăcerea. 

- Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa, îi 
veni în minte monseniorului o ultimă reflecţie, iar Olavarría avea 
pretenţia să creeze un Isus după chipul și semănarea lui Escrivá 
de Balaguer. Ce prost! Adevăratul Isus este întâlnit doar în 
sărmanii din această lume, nicăieri în altă parte. Să-l cauţi în 
clonare sau în ritualuri și ceremonii ale Bisericii de la Roma este 
o pierdere de timp... 

Paloma și Mazeres rămaseră privindu-l, neîndrăznind să 
replice sau să adauge vreun comentariu la ceea ce, în mod 
evident, era o convingere la care bătrânul bibliotecar ajunsese 
după îndoieli și decepţii foarte dureroase. 

- Hazardul, rupse inspectorul tăcerea grea și reveni la firul 
primului discurs, așa cum se întâmplă de atâtea ori în viaţă, a 
fost cel care a făcut ca drumurile să se întâlnească. Sutherland, 
căutând sanguis Christi, a dat peste vinum myrrhatum... 
Arhiepiscopul a murit fără să o știe... Nu mai e nevoie să vă 
reamintesc fiecare dintre peripeţiile care s-au petrecut până 
aici. 

În acest fel atât de puţin epic, Mazeres și prietenii săi aveau 


SANGELE 416 
să închidă cazul relicvei Sfântului Pantelimon, denumit mai nou 
Experimentul Opus Dei. În vreme ce se îndreptau spre ieșirea 
din bazilică, inspectorul, cu capul plecat, poate dezamăgit și 
pesimist, își puse niște întrebări ridicând puţin vocea ca să îl 
audă monseniorul și Paloma: 

- Care va fi versiunea oficială a cazului, dacă se va da 
vreuna? Ce documente va găsi anchetatorul curios care, după 
câţiva ani, poate secole, se va interesa de instrucţia preliminară 
a cazului Sfântului Pantelimon și cum va recompune el această 
istorie? 

Ceilalţi nu îi răspunseră. Părăsiră în tăcere bazilica prin 
poarta care se deschidea în dreapta transeptului și îi dădură 
ocol prin exteriorul absidei, ca să iasă în piaţă. Ajunși în stradă, 
monseniorul îi apucă de braţ pe Paloma și pe Mazeres și o luară 
pe jos până la o staţie de taxi. Mazeres privi încă o dată faţada 
cu porticuri a bazilicii Santa Maria și clopotniţa sa, cea mai înaltă 
din Roma. 

- Ce dezamăgire o fi suferit monseniorul Olavarria când i-au 
dat rezultatele...! exclamă bibliotecarul încântat. Cum spuneai 
tu? O fi încasat... 

-O fi încasat o lovitură de-o s-o ţină minte! repetă 
inspectorul fără urmă de emfază. 


Valencia, 2 martie 2007 


Acţiunea romanului Sângele începe brusc, cu descoperirea 
unei spargeri la capela relicvelor dintr-o veche mănăstire 
madrilenă. Cititorul este introdus în miezul acţiunii poli- 
țienești de descoperire a făptașilor, dar mai ales a mobilului 
fărădelegii. 

Autorul ridică negura de mister în care este învăluită 
mișcarea catolică numită Opus Dei, încercând în același 
timp și o demistificare a cultului relicvelor, cult care face 
parte din arsenalul de propagandă al slujitorilor bisericii 
catolice. Minunile desfăşurate sub ochii credincioşilor — 
cum ar fi lichefierea sângelui Sfântului Mare Mucenic Pan- 
telimon - sunt oare reale sau sunt „ajutate“ să se producă 
prin intervenția noilor descoperiri ale științei? 

Cititorul va urmări cu sufletul la gură desfășurarea 
anchetei polițienești, pizmentată cu descrieri și cu analize 
foarte pertinente a două capodopere ale pictorului flamand 
Hieronymus Bosch - Grădina desfătărilor şi Adoratia Regilor 
Magi —, o plimbare prin catacombele Parisului, referiri la 
monstruoasele experimente medicale ale lui Josef Mengele, 
precum și decodificarea unor misterioase inscripții în 
limba greacă. 


ISBN 97R-606-8251-37-0 


LN 


A COMANDĂ CĂAȚI RAD PAIN SMS 
Trimite un SMS 
cu textul „RAO“ la 1771 
Detalii pe www.raobooks.com 


editura rao SEPTEMBRIE 2010 — SEPTEMBRIE 2071 5137 
a0.ro 
»>oks.com 


91786068 
ww