Juan Morgan — Tacerea lui Gaudi

is 


dz 


KS 


AA da 
kA D 7 eani 
AP ap VND TAN SE 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


JUAN DAVID MORGAN 


TĂCEREA LUI GAUDI 


Titlul original: EL SILENCIO DE GAUDI, 2007 
Traducere din limba spaniolă MIHAI GRUIA-NOVAC 


- JUAN DAVID MORGAN - 


JUAN DAVID MORGAN s-a născut în 1942 în provincia 
Chiriquí, Panamá. Jurist de profesie, este membru al 
Asociaţiei  Interamericane a Avocaţilor şi secretar 
internaţional al Pen Clubului panamez.  Cofondator, 
împreună cu tatăl şi cu fratele său mai mare, al firmei de 
avocatură Morgan & Morgan şi profesor universitar, este 
astăzi preşedintele patronatului Muzeului Canalului 
Interoceanic şi al Fundaţiei Oraşul Cunoaşterii. Scrie eseuri, 
poezie şi articole în presă. A publicat, sub pseudonimul 
Jorge Thomas, volumele Fugitivos del Paisaje (1992), 
Cicatrices Inutiles (1994), Entre el Cielo y la Tierra (1996), 
Con Ardientes Fulgores de Gloria (1999) şi La Rebelión de 
los Poetas y otros Cuentos (2001) şi E/ Caballo de Oro 
(2005), semnat cu numele său adevărat. 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Anei Elena, pentru atâta iubire, cu atâta iubire 


„Quid me alta silentia cogis rumpere?” 
[De ce mă obligi să rup adânca mea tăcere?] 
VIRGILIU 


„Sfințenia a tot ce a fost creat în tăcere augustă 


dă roade.” 
SALVADOR RUEDA 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Prolog 


Joseph Ratzinger s-a ridicat din scaunul de rugăciune şi s- 
a dus să se aşeze la vechiul birou la care obişnuia să 
studieze problemele care necesitau o rezolvare 
neîntârziată. Rugăciunile pe care le spunea în intimitatea 
camerei sale le dedicase în acea seară implorării 
Creatorului de a-l lumina, pentru ca hotărârea ce trebuia să 
o ia peste puţină vreme să fie cea mai bună pentru viitorul 
Bisericii Catolice, Apostolice şi Romane, pe care el o 
conducea în calitate de Suveran Pontif şi succesor al 
apostolului Petru. Două sute şaizeci şi patru de slujitori ai 
lui Hristos ajunseseră până atunci la demnitatea de 
Suveran Pontif, ascendență care făcea din Biserica Catolică 
instituţia cea mai solidă din istoria omenirii. „Tu eşti Petru 
şi pe această piatră îmi voi ridica Biserica”, spusese 
Domnul, iar după două mii de ani stânca rămânea de 
neclintit, în ciuda atâtor scandaluri, erori şi vicisitudini. 

Chiar dacă prin fereastra enormă mai pătrundea încă 
lumina gingaşă care precede amurgurile de vară, Papa a 
aprins micuța lampă de birou. In timp ce deschidea dosarul 
cu recomandările făcute de sfătuitorii săi cei mai apropiaţi, 
cei care constituiau ceea ce el numea cabinetul său 
personal, a schiţat un zâmbet în care era mai mult 
conformism decât zbucium. Atunci când, după trei încercări 
eşuate, /a fumata bianca s-a ridicat spre ceruri în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore, egalii săi i-au făcut cunoscut în 
mod subtil că o alegere atât de expeditivă, una din cele 
mai rapide din istoria succesorilor lui Petru, se datora în 
primul rând reputatelor sale calităţi de conducere şi că de 
la el se aştepta să ducă la bun sfârşit sarcina urgentă de a 
scoate Biserica universală din marasmul în care se afla ca 
urmare a atacurilor duşmanilor săi şi a acţiunilor demne de 
reproşuri a multora dintre prelaţii însărcinaţi cu răspândirea 
credinţei catolice. „Momentul istoric nu permite mai mult”, 
îl avertizaseră ulterior, mai limpede, cei mai influenţi 


5 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


cardinali ai ierarhiei Vaticanului. Şi iată că, de azi pe mâine, 
fără să fi avut măcar timpul necesar pentru a studia 
temeinic dedesubturile şi tainele instituţiei pe care era 
chemat să o reorganizeze şi să o administreze, se vedea 
obligat să ia o hotărâre care ar fi putut să o zguduie din 
temelii şi să provoace ostilitate şi aversiune în rândurile 
duşmanilor catolicismului. În biroul său oficial îl aşteptau, 
încă necitite, consideraţiile pe care le trimisese cardinalul 
preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialogul 
Interreligios cu privire la relațiile tot mai dificile cu 
islamismul, ca şi rapoartele Tribunalului Apostolic Suprem 
şi ale Arhivei Secrete a Vaticanului, primele pe care le 
solicitase pentru a purcede la îndeplinirea sarcinii de a 
restructura Biserica. Totul trebuia să rămână în suspensie 
până când el urma să ia hotărârea privitoare la documentul 
de la Barcelona. 

Benedict al XVI-lea a scos din dosar rapoartele trimise de 
consilierii săi cei mai apropiaţi şi s-a hotărât să înceapă cu 
cele ale minorităţii, care aveau sigiliul celor doi cardinali cu 
vechimea cea mai mare în Colegiul Cardinalilor. Deşi nu 
avea o relaţie de prietenie cu niciunul din ei, îi inclusese în 
grupul celor apropiaţi pentru că aceştia fuseseră prefecţi ai 
doctrinei credinţei, funcţie pe care el însuşi o îndeplinise 
timp de mai mult de douăzeci de ani, până în momentul în 
care fusese ales papă. Cum o ştia foarte bine, era o funcţie 
care conferea o mare influenţă asupra celorlalţi membri ai 
Colegiului. Amândoi erau italieni şi cu toate că aveau mai 
mult de optzeci de ani, împrejurare care îi împiedicase să 
voteze în conclav, minţile lor dovedeau o impresionantă 
limpezime de gândire. Recomandarea de a nu fi făcut 
public documentul de la Barcelona şi de a fi trimis de 
îndată la Arhivele Secrete ale Vaticanului era exprimată cu 
un raţionament şi cu o precizie de invidiat. „Minţile lor 
funcţionează cu o logică atât de asemănătoare cu a mea... 
se gândea în timp ce citea primele cinci pagini ale 
raportului. Papa a trecut apoi la citirea recomandării 
majorităţii, semnată de trei dintre cei mai tineri cardinali ai 

6 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Colegiului şi parafată de asemenea, fără angajarea opiniei, 
de secretarul său privat şi principal consilier, monseniorul 
Sebastiano Montefiori. Benedict a zâmbit în sinea sa atunci 
când şi-a amintit că aceia care erau cei mai tineri Principi ai 
Bisericii aveau mai mult de şaizeci şi cinci de primăveri. Cu 
cei trei cardinali fusese în relaţii foarte apropiate pe 
vremea când îndeplinea funcţia de preşedinte al Comisiei 
Biblice Pontificale şi al Comisiei Teologice Internaţionale. 
Niciunul nu făcea parte din diversele congregaţii, comisii şi 
tribunale care compuneau Guvernul Sfântului Scaun, dar 
cei trei îndeplineau cu multă eficienţă munca de zi cu zi, pe 
care cardinalii cu funcţii mai înalte pe linie ierarhică 
preferau să le evite. Unul provenea din Germania, ţara sa 
natală, altul din Statele Unite, iar cel mai tânăr, din America 
Latină. În ceea ce privea pe Sebastiano Montefiori, mâna sa 
dreaptă şi om de încredere, acesta era de mai mulţi ani 
asistentul său personal şi, în ciuda tinereţii lui relative, 
arăta în tot ceea ce făcea, în afară de o inteligenţă ieşită 
din comun, maturitate în gândire şi o loialitate absolută 
faţă de credinţă şi de superiorul său. Fiind italian, 
Sebastiano menținea în cabinetul personal acel echilibru 
indispensabil pentru evitarea geloziilor nedorite. Era nevoie 
să se aibă permanent în vedere că papii oficiau şi în 
calitate de primaţi ai Italiei şi de arhiepiscopi ai provinciei 
Roma, iar ultimii, Wojtila şi el, nu erau italieni. 

Raportul majorităţii era mai amplu, mai elaborat, mai 
cald şi mai elocvent, iar considerentele şi concluziile lui 
contraziceau raportul prezentat de cei doi bătrâni cardinali. 
Afirma că descoperirea de la Barcelona trebuia făcută 
publică de îndată ce s-ar fi elaborat o strategie pentru ca 
difuzarea şi impactul său să fie cât mai ample şi 
copleşitoare. Se încheia arătând că „va rămâne la 
latitudinea Colegiului Cardinalilor, dacă Sanctitatea Sa 
consideră de cuviinţă, ca dezvăluirea documentului să se 
facă prin intermediul unei scrisori apostolice sau printr-un 
mesaj al Suveranului Pontif”. 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Papa căutase să fie prezent la şedinţele în care cabinetul 
său personal discuta documentul de la Barcelona şi se 
mirase de vehemenţa cu care fiecare îşi susţinea punctele 
de vedere. De fapt, consilierii săi cei mai apropiaţi păreau 
mai curând avocaţi ai apărării şi procurori care încercau să 
convingă o curte cu juri de nevinovăția sau vinovăția 
acuzatului decât Principi ai Bisericii care dezbat o chestiune 
de importanţă enormă pentru catolicism. Insă curtea cu juri 
era el, Papa, Suveranul Pontif, care nu numai că avea 
puteri legislative, administrative şi judecătoreşti depline în 
cadrul Bisericii Catolice, dar care, începând cu Primul 
Conciliu al Vaticanului, era învestit cu harul infailibilităţii. Şi 
tocmai faptul că nu avea nicio marjă de eroare apăsa cel 
mai mult pe umerii săi atunci când trebuia să ia o hotărâre. 
Chiar dacă infailibilitatea era socotită numai pentru 
chestiuni de doctrină, se ştia că, în practică, Papei i se 
recunoştea putere discreţionară absolută în a decide 
asupra oricărei probleme importante. Benedict al XVI-lea 
era sigur că niciunul din antecesorii săi, nici blândul loan al 
XXIII-lea şi nici neobositul loan Paul al lIl-lea, nu fusese 
confruntat cu hotărâri atât de dificile şi importante precum 
cea care, la un an de la alegerea sa, va pune la încercare 
autoritatea şi infailibilitatea Suveranului Pontif al Bisericii. 
Riscul infidelităţii sau al unei dezvăluiri înainte de vreme 
era însă prea mare, ceea ce îl obliga să nu mai amâne 
luarea hotărârii. În afara celor care luaseră parte la 
cercetarea şi discutarea ulterioară a documentului de la 
Barcelona, cine mai ştia de existenţa lui? Cui îi mai 
transmisese nepotul copistului faimosului arhitect catalan 
enorma semnificaţie şi importanţă a descoperirii sale? 
Simplul fapt că documentul era atât de strâns legat de 
Antoni Gaudi, a cărui beatificare şi ulterioară canonizare 
erau în mod serios în vederea Congregaţiei pentru Cauza 
Sfinţilor, îngreuia şi mai mult luarea hotărârii, care în cele 
din urmă putea face ca un arhitect să figureze pentru prima 
oară în calendarul sfinţilor. Papa a simţit că trebuia să se 
mai informeze în legătură cu acest caz, iar după ce a 

8 


- JUAN DAVID MORGAN - 


observat că orologiul din camera sa nu arăta decât ora 
nouă, s-a hotărât să-l cheme pe secretarul său privat. Cu 
un gest hotărât a ridicat receptorul şi a format numărul 
două sute douăzeci şi doi, unul din puţinele pe care le 
învățase pe de rost. După primul sunet, s-a auzit vocea lui 
Sebastiano Montefiori, în aşteptare: 

— Doreşte ceva Sanctitatea Voastră? 

— Poţi să vii o clipă în dormitorul meu? a poruncit, mai 
mult decât a întrebat, Papa. 

— În două minute voi fi acolo. 

Încăperea amenajată special pentru omul de încredere 
era la o distanţă de doar douăzeci de metri de cea pe care 
suveranii pontifi o aveau de mai bine de trei secole, iar 
înainte de cele două minute promise monseniorul 
Montefiori bătea discret la uşă. 

— Intră, intră, a exclamat nerăbdător Papa. 

Sebastiano a intrat în încăpere, a îngenuncheat şi a 
sărutat inelul pontifical înainte ca Suveranul Pontif să apuce 
să-şi retragă mâna. 

— Vino, aşază-te aici, în faţa biroului. Trebuie să stăm de 
vorbă. 

Secretarul privat rămase în picioare lângă scaunul pe 
care i-l oferea Sanctitatea Sa, aşteptând ca acesta să se 
aşeze pentru a face şi el la fel. 

— Motivul acestei chemări la o oră nepotrivită este acela 
că, aşa cum tu o ştii cel mai bine, hotărârea în legătură cu 
documentul de la Barcelona nu poate să mai întârzie, a 
spus Benedict al XVI-lea, în timp ce, cu un gest obişnuit la 
el, îşi scotea ochelarii pentru a-i şterge. Imi sunt foarte 
limpezi argumentele, raţiunile şi concluziile ambelor 
rapoarte. Dar simt că este nevoie să revăd împreună cu 
tine fiecare detaliu, fiecare împrejurare legată de găsirea 
manuscrisului. lar când spun tot, mă refer la absolut tot ce 
s-a întâmplat. Crezi că putem face acest lucru acum? 

Montefiori s-a aşezat mai comod pe scaun, a privit înspre 
fereastră în timp ce îşi punea în ordine ideile şi a început să 
rememoreze circumstanţele descoperirii. 

9 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


10 


- JUAN DAVID MORGAN - 


1 


Părintele Manuel Otaño a coborât din taxi la încrucişarea 
străzilor Marina şi Mallorca. Cum îşi făcuse deja un obicei, 
pe măsură ce se apropia de locul în care se înălța Templo 
Expiatorio de la Sagrada Familia căuta să nu-l privească, 
pentru că, odată coborât din maşină, să simtă în 
deplinătatea lui impactul impunătoarei opere. 

Dintre toate funcţiile care îi fuseseră încredințate, acea 
călătorie anuală la Barcelona pentru a observa progresele 
făcute în construcţie şi pentru a-şi informa apoi superiorii 
compensa cu prisosinţă plictiseala muncii de rutină şi 
lipsite de importanţă pe care o făcea zilnic în Comisia 
Pontificală pentru Bunurile Culturale ale Bisericii. În timpul 
ultimilor cinci ani învățase să aprecieze geniul nemăsurat al 
lui Antoni Gaudi şi în fiecare din vizitele sale îşi făcea timp 
pentru a cunoaşte temeinic alte opere ale celui mai faimos 
arhitect spaniol. Cu acea ocazie, îşi propusese după 
terminarea inspecției să viziteze pentru a doua oară 
„Cariera de piatră” şi să continue să se minuneze în faţa 
simbiozei de necrezut pe care arhitectul catalan reuşise să 
o creeze între formele arhitectonice şi natură. 

Cel mai mic dintre cele patru vlăstare, Manuel Otaño 
văzuse lumina zilei într-o familie muncitorească din Vitoria. 
De când se ştia, pasiunea lui fusese fotbalul, iar părinţii săi 
au fost nevoiţi să accepte curând că mezinul familiei nu va 
avea niciodată o carieră profesională care să depindă de 
studii şi că şansa lui cea mai bună de a-şi câştiga existenţa 
în mod cinstit o reprezenta acel sport în care dovedea atâta 
abilitate. La vârsta de optsprezece ani, tocmai atunci când 
începea să primească oferte de la echipe profesioniste, a 
survenit accidentul care i-a schimbat de la o zi la alta cursul 
vieţii. S-a întâmplat într-o zi în care ploua cu găleata, pe 
serpentinele de la Llodio. Manuel se întorcea de la Bilbao în 
maşina celui mai bun prieten al său după ce jucase un 
meci, când şoferul unui camion încărcat cu ciment a 


11 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


pierdut controlul volanului, a intrat pe contrasens şi s-a 
ciocnit frontal cu ei. Prietenul lui Manuel a murit pe loc, iar 
pe el l-au transportat muribund la spitalul din Cruces, unde 
medicii au reuşit după mari eforturi să-i salveze viaţa, dar 
nu au putut evita ca multiplele fracturi pe care le suferise la 
piciorul stâng să determine încheierea prematură a carierei 
sale de fotbalist. Trei luni mai târziu, şchiopătând uşor, 
tânărul Otaño părăsea spitalul. Cu toate că nu mai putea 
juca vreodată fotbal, un zâmbet blând îi lumina faţa. 
Aceasta pentru că unele experienţe inexplicabile trăite 
după producerea accidentului treziseră în el o nouă 
credinţă în Creator. În timpul ultimelor săptămâni de 
convalescenţă asista la liturghie şi se împărtăşea zilnic, 
sprijinindu-se în cârje, şi se aşeza alături de capelanul 
spitalului pentru a aprofunda trăirile sale mistice. În timp ce 
acesta, preocupat de subita şi exagerata religiozitate a 
băiatului, îl asigura că multe persoane salvate din ghearele 
morţii avuseseră aceeaşi senzaţie de a fi intrat într-un tunel 
la capătul căruia se putea vedea o lumină strălucitoare, 
Manuel insista că în cazul lui nu fusese vorba de simple 
senzaţii, că trăise cu adevărat acea experienţă şi că, după 
ce a intrat în lumină, unchiul său Marti, care murise cu doi 
ani în urmă, îi arătase prin semne că trebuia să se întoarcă, 
pentru că nu îi sunase încă ceasul. „Şi această viziune este 
obişnuită”, a insistat capelanul Enrique Otazua, un iezuit 
care îl ajutase mai târziu pe băiat în timpul perioadei 
petrecute în seminar. „Numiţi-o cum doriţi, părinte: viziune, 
senzaţie. Eu cred că Domnul mi-a trimis un mesaj, mi-a 
arătat o cale pe care trebuie să o urmez.” Cea care s-a 
bucurat cel mai mult de schimbarea atât de radicală 
petrecută în Manuel a fost, desigur, mama sa, care prefera 
de o mie de ori să aibă un fiu preot decât unul fotbalist. 
Incă din seminar Manuel a arătat că notele sale slabe din 
timpul şcolii se datoraseră mai curând unui adevărat 
dezinteres pentru materiile predate decât unei lipse a 
inteligenţei. Când a terminat studiile sacerdotale, era 
considerat ca unul dintre cei mai dotați tineri iezuiţi, iar 
12 


- JUAN DAVID MORGAN - 


superiorii lui urmăreau cu mare interes activitatea sa. Doi 
ani mai târziu, la Tudela, unde preda filosofie elevilor de 
clasa a patra ai Colegiului San Francisco Javier, a primit un 
telefon de la părintele superior, care, fără nicio introducere, 
i-a comunicat că Sfântul Scaun solicită serviciile unui tânăr 
iezuit inteligent şi muncitor, iar cel ales era el. Ştiind cât de 
puţină iubire exista între Papa polonez şi Ordinul lezuiţilor, 
Manuel şi-a amintit de jurământul de ascultare pe care îl 
făcuse şi şi-a muşcat limba pentru a nu întreba ce viitor ar 
putea să-l aştepte în aceste vremuri la Vatican pe un 
oştean al Sfântului Ignacio de Loyola. După câţiva ani a 
aflat că alegerea sa se datorase interesului arătat de 
prepozitul general al Ordinului pentru a face o bună 
impresie la Roma şi a netezi astfel unele asperităţi din 
relaţia cu loan Paul al Il-lea. Pentru Manuel însă, o fire 
neliniştită, rezultatul a însemnat un şir interminabil de ani 
de muncă administrativă, plictisitoare şi de rutină, în care 
singura consolare o reprezenta călătoria anuală la 
Barcelona pentru a observa şi a informa despre progresul 
înregistrat de uimitoarea catedrală concepută de geniul lui 
Gaudi, operă care, la sfârşitul anului 2005, înregistra mai 
mult de o sută douăzeci şi trei de ani de la începerea 
construcţiei. Părintele Otaño spera ca venirea noului Papă 
german să nu pună capăt întâlnirii sale anuale cu măreaţa 
operă a arhitectului din Catalonia. 

De pe trotuarul de vizavi, iezuitul s-a minunat iarăşi de 
armonia cu care se îmbinau natura şi simbolurile 
catolicismului în maiestuoasa faţadă a Naşterii Domnului. 
Orientarea ei spre Răsărit, concepută de Gaudi pentru a 
preamări semnificaţia naşterii lui Hristos, contrasta cu 
faţada Patimilor, pe care a aşezat-o spre asfinţit, acolo 
unde zi de zi agoniza soarele. 

Manuel a traversat strada Marina, şi-a arătat acreditările 
bărbatului de la ghişeu şi s-a îndreptat direct către birourile 
Patronatului Sfintei Familii, însărcinat cu construirea 
lăcaşului. Deşi şchiopăta puţin, îşi păstra la cei patruzeci şi 
şase de ani ai săi întreaga supleţe şi agilitate a sportivului 

13 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


de odinioară. Era înalt, cu trăsături bărbăteşti accentuate, 
cu ochii foarte negri şi părul la fel, cu excepţia primelor fire 
albe care începeau să-i argintească tâmplele şi care 
contrastau atât de elegant cu îmbrăcămintea de culoare 
închisă pe care o purta totdeauna. Accidentul îi lăsase o 
cicatrice fină pe obrazul stâng, care îi dădea un aer de 
ferocitate ce nu se prea potrivea cu activitatea sa. Nu au 
fost puţine femeile care suferiseră o decepţie constatând 
după a doua sau a treia privire că acel bărbat atât de 
atrăgător făcuse jurământ de castitate. 

Aşa cum i se întâmpla mereu pe măsură ce pătrundea în 
interiorul lăcaşului, Manuel se simţea tot mai mic în faţa 
imensităţii operei şi încerca să-şi imagineze ce a simţit 
Gaudi atunci când a petrecut ultimii doisprezece ani ai vieţii 
sale pământeşti cufundat în acele profunzimi. Într-un 
colţişor retras al catedralei visate, arhitectul Domnului 
muncea, mânca şi îşi petrecea nopţile de vise şi veghe. Şi 
tot acolo, sub masa de piatră transformată în biserică, îşi 
dormea acum somnul de veci. 

In biroul Patronatului, Părintele Otaño a fost primit cu 
căldură de Azucena, o andaluză vorbăreaţă care în mai 
puţin de un minut l-a informat că în acel an va vedea 
lucrările întârziate cu două săptămâni şi că preşedintele nu 
era acolo, întrucât în ultimul timp trebuia să participe 
mereu la tot felul de şedinţe, „ba la Primărie, ba la 
Concernul Trenului de mare viteză, ba la Consiliul general 
catalan; ştiţi ce probleme au apărut cu trenul de mare 
viteză şi cu drepturile de autor asupra planurilor lăcaşului, 
de parcă nu ar fi fost destule cele legate de construirea 
acestui gigant”. L-a mai informat şi că în fruntea Consiliului 
de Construcţie era o nouă directoare executivă, care avea 
grijă de activitatea de zi cu zi, arhitecta Carmen Balcâzar, 
„în sfârşit cineva stabil, nu ca arhitecţii ceilalţi, care îşi fac 
apariţia pe aici mai mult de formă şi pentru a-şi vedea 
numele pe placă. Dacă va putea cineva să termine ceea ce 
maestrul a început să construiască cu mai mult de un secol 


14 


- JUAN DAVID MORGAN - 


în urmă, atunci ea este aceasta, care, în afară de faptul că 
e tânără şi frumoasă, s-a arătat a fi şi foarte eficientă”. 


— ...dacă doriţi, v-o prezint, a încheiat secretara, cu 
răsuflarea tăiată. 

— Desigur! a răspuns preotul, cu acelaşi entuziasm. Fă- 
mi cunoştinţă cu această minune. 

Femeia care a ieşit din spatele a trei mese de lucru 
încărcate până la refuz cu planuri, schiţe, desene, creioane 
colorate, gume, compasuri, echere, rigle şi alte materiale 
greu de recunoscut era foarte frumoasă. In jur de treizeci şi 
cinci de ani, cu câţiva centimetri mai scundă decât iezuitul, 
zveltă, cu părul ondulat de un negru ca tăciunele şi ochi de 
un verde indefinibil, care priveau cu dezinvoltură. Era 
îmbrăcată simplu, dar în acelaşi timp cochet, ceea ce se 
putea observa la pantofii pe care îi purta, scumpi şi cu tocul 
înalt. Ţinea în mâna stângă un cărbune, pe care l-a lăsat pe 
masă în timp ce o întindea pe cealaltă vizitatorului. Avea 
unghii tăiate scurt şi foarte îngrijite, deşi nu erau date cu 
lac. 

— Bună ziua! a exclamat ea. Sunt Carmen Balcâzar. 

— lar dânsul este părintele Otaño, trimis de Sfântul 
Scaun pentru a supraveghea lucrările la catedrala noastră - 
a intervenit secretara înainte ca faţa bisericească să scoată 
un cuvânt. 

— Încântată, s-a grăbit să adauge arhitecta, strângând 
energic mâna preotului. Pe faţa ei apăruse pentru scurt 
timp o expresie de mirare care nu i-a scăpat neobservată 
lui Miguel. 

— Şi eu, doamnă arhitectă. Văd că sunteţi cufundată în 
Gaudi. 

Când Azucena a ieşit, murmurând cuvinte neinteligibile, 
Carmen Balcázar a debarasat două scaune şi l-a invitat pe 
preot să se aşeze. Prin minte i-a trecut gândul fugar că 
bărbaţi atât de arătoşi nu ar trebui să se facă preoţi. 

— Ei bine, trebuie să vă spun înainte de toate că nu 
ştiam de faptul că Vaticanul are un trimis însărcinat cu 

15 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


supravegherea lucrărilor de la Sagrada Familia, a afirmat 
ea cu francheţe, punând picior peste picior. 

— Daţi-mi voie să vă lămuresc că nu sunt un 
supraveghetor, a răspuns iezuitul, încercând să schiţeze un 
zâmbet amabil. Munca mea se limitează la a vizita locul o 
dată pe an pentru a-i informa pe superiorii mei despre 
mersul lucrărilor, ca şi despre orice amănunt, împrejurare 
sau dificultate care au apărut în acest interval de timp. 
Stau aici doar câteva ore şi apoi mă întorc la Roma. 
Dumneavoastră? 

Arhitecta nu a putut să nu observe că preotul nu vorbea 
şi nu privea aşa cum fac oamenii Bisericii, cel puţin nu aşa 
cum o făceau cei pe care ea îi cunoscuse. Cu acea cicatrice 
pe obraz avea un aer mai lumesc, o virilitate înnăscută, pe 
care îmbrăcămintea de culoare închisă o accentua în loc să 
o ascundă. 

— Sunt de aici, din Barcelona, a spus ea în cele din urmă. 
De când m-am iniţiat în această profesiune m-am 
îndrăgostit nebuneşte de opera maestrului Gaudi, iar atunci 
când am aflat de acest post nu am ezitat să-l solicit... deşi 
pe termen scurt aceasta ar putea însemna un sacrificiu din 
punct de vedere economic şi personal. 

Arhitecta a rămas tăcută o clipă, întrebându-se de ce se 
simţea atât de în largul ei în timp ce îi povestea acestui 
preot, cu care abia făcuse cunoştinţă, lucruri despre care 
nu vorbea nici măcar cu prietenele ei. 

— Vă veţi da seama că în această muncă nu există orar, 
aşa cum nu a fost nici pentru maestru, care s-a mutat aici 
în ultimii ani ai vieţii, pentru a munci în singurătatea 
catedralei sale nemărginite, în care omul şi opera s-au 
contopit. 

— Va fi terminată vreodată construirea ei? a întrebat 
Manuel cu o nuanţă de ironie în glas. 

— Bineînţeles! Eu sper ca într-un viitor nu foarte 
îndepărtat să văd Templo Expiatorio de la Sagrada Familia 
cu toate turlele lui, cu toate porticurile, fațadele, navele, 
capelele şi nenumăratele sale simbolisme atât de rafinate 

16 


- JUAN DAVID MORGAN - 


care, ca prin farmec, au ţâşnit din inepuizabila imaginaţie a 
lui Gaudi. Carmen a reflectat o clipă şi a explicat: Sper ca şi 
dumneavoastră să puteţi să o contemplaţi odată în 
deplinătatea frumuseţii sale. 

— Conform pronosticurilor, după care ar mai fi nevoie de 
treizeci de ani pentru terminarea lucrărilor, eu am toate 
şansele să nu o văd, a glumit iezuitul. lar cu noile probleme 
care apar, nu se ştie dacă termenul este realist. 

— Presupun că vă referiţi la litigiul pentru drepturile de 
autor al catedralei şi la trecerea trenului de mare viteză pe 
sub strada Mallorca. Primul nu are nicio importanţă, 
întrucât este vorba de un capriciu al unor arhitecţi care au 
lucrat la construirea catedralei şi care vor să primească o 
parte din câştigurile pe care le-ar putea produce un 
documentar pe care un cineast puţin cunoscut l-a făcut în 
bazilica noastră. Problema serioasă, a adăugat ea 
preocupată, este cea cu trenul de mare viteză. Nu îmi 
explic cum le-a venit în gând celor de la Concernul Trenului 
de mare viteză să construiască un tunel pentru ca un 
asemenea monstru să treacă tocmai alături de construcţia 
noastră. 

— Este chiar atât de grav acest lucru? Conform ziarelor, 
Patronatul a acceptat deja propunerea Concernului. 

— A făcut-o scrâşnind din dinţi, pentru ca să nu rămânem 
în afara luării deciziilor. - Arhitecta a coborât tonul, şi-a 
readus picioarele lungi unul lângă altul şi s-a înclinat în 
faţă. - Mi s-a spus că după discutarea acestei probleme la 
Comisia Executivă s-a produs o mare controversă şi au avut 
loc mai multe demisii. Printre ele, cea a subsecretarului, un 
înflăcărat admirator al lui Gaudi, care s-a declarat în stare 
de război pentru a evita ca trenul de mare viteză să treacă 
pe sub strada Mallorca. Imediat după ce a renunţat la 
funcţie, s-a dus să pună pancarte în faţa Primăriei şi în faţa 
birourilor  Concernului  Trenului de mare viteză din 
Barcelona, protestând împotriva a ceea ce el consideră un 
atac nemilos contra măreţei opere a idolului său. A anunţat 
deja că va face acelaşi lucru chiar şi în faţa Consiliului 

17 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


general catalan. Pentru că a protestat atât de mult, a 
petrecut câteva ceasuri la arest, dar nici acest lucru nu îl 
face să dea înapoi. Săracul Valera! Nu ştie că oamenii 
politici sunt lipsiţi de conştiinţă istorică şi că singurul lucru 
după care se ghidează este cel care îi ajută să se menţină 
la putere. lar trenul de mare viteză cântăreşte mult, nu-i 
aşa? 

Manuel Otaño s-a uitat la ceas şi a constatat că era 
târziu. ÎI încânta să converseze cu acea arhitectă cu ochi 
strălucitori, care redeşteptase în el sentimente din perioada 
în care existenţa lui însemna în primul rând fotbal şi fete. 
Pentru o clipă, zâmbetul primei sale prietene, Begoña, i-a 
fulgerat în memorie... dar viaţa aceea nu mai era a sa. 
Pentru a nu se despărţi într-o manieră prea bruscă, s-a 
hotărât să-i amintească lui Carmen Balcázar, în timp ce se 
ridica de pe scaun, că la Vatican se studia cererea de 
beatificare şi canonizare a arhitectului catalan. 

— Vă atrag atenţia că nu cred foarte mult în beatificări, 
dar dacă este cineva care merită să fie venerat în aceste 
vremuri atât de complicate, acesta este Antoni Gaudi, a 
afirmat cu hotărâre Carmen, ridicându-se la rândul ei. Ce 
miracol poate fi mai important decât această operă 
minunată, care se construieşte de o sută de ani doar cu 
ajutorul darurilor şi donațiilor făcute de credincioşi? Dar nu 
vreau să-mi exprim părerea în legătură cu ceva ce trebuie 
să decidă cele mai înalte ierarhii ale Bisericii şi de aceea vă 
rog ca în timp ce eu rămân aici încercând să evit ca un tren 
de mare viteză să dăuneze celei mai importante opere 
arhitectonice pe care o va vedea vreodată Barcelona, 
dumneavoastră să-l convingeţi pe Papa că este nevoie de 
un arhitect în calendarul sfinţilor. 

Râzând cu poftă, preotul şi arhitecta s-au despărţit cu o 
călduroasă strângere de mână. 

Când Manuel Otaño s-a întâlnit din nou cu secretara 
pentru a coordona vizita la diverse zone aflate în 
construcţie, aceasta l-a informat că responsabilul cu 


18 


- JUAN DAVID MORGAN - 


arhivele îl căuta pentru a-i vorbi despre un lucru foarte 
urgent. 

— Nu mai am timp în această călătorie - s-a scuzat 
preotul. Ceasul său arăta ora două după-amiaza. 

— Eu zic să i-o spuneţi chiar dumneavoastră, pentru că 
este aici, a replicat Azucena cu dezinvoltură. 

În faţa iezuitului, cu mâna întinsă, se legăna o fiinţă 
foarte ciudată. Deşi după aspectul feţei nu părea să aibă 
mai mult de patruzeci de ani, corpul său, cocoşat şi rigid, 
era al unui bătrân. Capul, mereu aplecat şi înclinat spre 
dreapta, părea să iasă direct din trup, în timp ce îşi mişca 
sprâncenele cu mare efort pentru a-şi ridica privirea. 

— Domnule preot, a spus el cu o voce piţigăiată. Numele 
meu este Felipe Bossel şi sunt arhivarul catedralei Sagrada 
Familia. Îmi daţi voie să vă arăt nişte documente care vă 
vor interesa în mod sigur? 

— Tocmai îi spuneam domnişoarei că acum nu am timp. 
Trebuie să vizitez construcţia şi să mă întorc cu avionul în 
Italia în cursul acestei după-amiezi. 

Arhivarul a zâmbit uşor, iar Manuel a putut să constate 
că, în ciuda diformităţilor, expresia lui era plăcută. 

— Vă rog să mă iertaţi că insist; vă asigur că nu veţi fi 
decepţionat. 

Preotul a oftat resemnat şi s-a uitat iarăşi la ceas. „Vizita 
la Cariera de piatră va trebui să aştepte până la 
următoarea călătorie”, s-a gândit el. 

— Bine. Va trebui să fac însă şi turul lăcaşului, aşa că ar 
trebui să ne grăbim. 

De îndată a regretat cele spuse. Cum poţi cere să se 
grăbească acelui trup înţepenit? 

Fără să spună un cuvânt, Bossel s-a întors şi a început să 
meargă trăgând după el piciorul drept. lezuitul i s-a alăturat 
şi s-a prezentat cu amabilitate: 

— Numele meu este Manuel Otaño... 

Infirmul l-a întrerupt însă imediat. 

— Ştiu cine sunteţi şi pentru ce vă aflaţi aici. Vă observ 
de patru ani de zile. Tocmai acesta este motivul care mă 

19 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


îndeamnă să insist ca să mă însoţiţi. Arhivarul a făcut o 
pauză şi apoi a continuat: Deşi ştiu că numele meu nu vă 
spune nimic, sunt nepotul lui Francisco Bossel, un om a 
cărui viaţă aproape anonimă a fost în permanentă legătură 
cu opera lui Antoni Gaudi. A fost secretarul său şi omul său 
de încredere, iar ultimii ani ai vieţii i-a petrecut închis aici 
împreună cu maestrul. În seara zilei de 7 iunie 1926, 
bunicul meu s-a dus să-şi viziteze mama bolnavă. Atunci s- 
a întâmplat accidentul care a curmat viaţa lui Gaudi. 
Bunicul meu a fost cel care l-a găsit pe maestru la spitalul 
de caritate unde l-au lăsat necunoscuţii care l-au ajutat 
atunci când zăcea muribund în mijlocul liniilor de tramvai. - 
A coborât privirea, rămasă ascunsă sub sprâncenele 
stufoase, şi a stat pe gânduri o clipă. - Bunicul meu nu a 
crezut niciodată în povestea cu accidentul, dar asta e o altă 
chestiune. Adevărul este că, înainte de a muri, Gaudi i-a 
vorbit despre nişte hârtii extrem de importante, pe care le 
păstra în mare secret într-unul din dulapurile de arhivă din 
biroul său. L-a rugat să le scoată de acolo şi să se asigure 
că vor rămâne întotdeauna într-un loc la care nimeni să nu 
aibă acces. 

Au ajuns la arhive, iar Felipe Bossel şi-a întrerupt 
relatarea pentru a deschide uşa. Cu toate că avea mereu 
capul înclinat într-o parte, arăta o anumită uşurinţă în a 
căuta cheia şi a o introduce în broască. lezuitul, al cărui 
interes pentru cele povestite era în creştere, i-a cerut să 
continue. 

— Daţi-mi voie să aduc documentele, pentru a putea să 
ne aşezăm. Cum vă veţi putea da seama, corpul meu nu 
rezistă la atâta alergătură. Eu sufăr de ceva care este mult 
mai mult decât un simplu şchiopătat. 

Funcţionarul i-a arătat preotului un scaun şi, târându-şi 
piciorul, s-a îndreptat spre unul din dulapurile de arhivă 
aflate în celălalt capăt al încăperii. A scos cu greutate un 
dosar din ultimul sertar, s-a întors şi s-a aşezat lângă 
Manuel, respirând cu greutate. 


20 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Ceea ce mai rămâne de povestit este puţin lucru. 
Bunicul meu a încredințat tatălui meu păstrarea 
documentelor, iar tatăl meu mi le-a încredinţat mie, mereu 
cu aceeaşi însărcinare, de a le păstra într-un loc sigur. Am 
crezut că era vorba de simple desene şi crochiuri originale 
ale lăcaşului, cu descrierile respective, primele pe care le-a 
făcut maestrul... 

— Vă rog să mă scuzaţi, l-a întrerupt preotul, dar locul de 
unde le-aţi scos nu mi se pare atât de sigur. 

— Se află aici doar de două săptămâni, aşteptând sosirea 
dumneavoastră. Le-am adus pentru a vi le arăta. 

Acestea fiind spuse, Felipe Bossel, cu un gest solemn, i-a 
înmânat preotului hârtiile. Sceptic, Manuel a privit dosarul, 
fără îndoială foarte vechi, şi l-a deschis cu grijă. În el se 
aflau mai multe crochiuri, un pic cam şterse, precum şi un 
document de mai multe pagini cusute la margini cu panglici 
care fuseseră odată de culoare albastră. Desenele erau 
tipice pentru Gaudi şi erau de acum incluse, fără îndoială, 
în planurile construcţiei. 

— Important este documentul, a precizat arhivarul. Vă 
las pentru ca să-l puteţi citi cu liniştea necesară. Aţi luat 
prânzul? 

— Nu. Voi lua ceva imediat după ce voi termina aici. 

Felipe Bossel a schiţat unul din zâmbetele sale afabile. 

— Nimeni nu prepară tortilla spaniolă mai bine decât 
mătuşa mea Josefa, a spus el. Acum vă las puţin aici ca să 
vă vină pofta de mâncare. În afară de aceasta, vă rog să vă 
folosiţi fără reţineri de puţinele lucruri de care dispun în 
acest birou. Mă voi întoarce peste o oră. 

Manuel Otaño a apropiat de biroul arhivarului scaunul pe 
care şedea, a mutat câteva cărţi şi hârtii, a aşezat în locul 
lor dosarul, a pus deoparte crochiurile şi a rămas cu 
documentul prins cu panglici albastre. Era compus din mai 
multe foi de hârtie îngălbenită, evident foarte veche. Era 
pentru prima oară când iezuitul avea în faţa ochilor 
caligrafia lui Gaudi şi nu a rămas surprins să vadă acele linii 


21 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


care, la fel ca şi desenele sale, păreau desenate în armonie 
cu natura. A început să citească. 


Cui să destăinui cele ce mi s-au întâmplat? Poate oare 
cineva să mă asculte şi să nu se gândească la faptul că 
raţiunea mă părăseşte? Cât de mult cântăreşte 
singurătatea! Dacă ar mai trăi, nici măcar iubita şi dulcea 
mea soră n-ar înţelege dacă i-aş povesti. „Ai visat iarăşi”, 
mi-ar spune cu gingăşie, pentru ca apoi să-mi reproşeze că 
lucrez prea mult. Şi chiar dacă hârtia pe care pana mea 
alunecă este un martor mut, tot mi-e teamă să scriu. 
Trebuie totuşi să o fac, este neapărat necesar să las 
mărturie despre ce s-a întâmplat între noaptea de ieri, 19 
martie 1884, şi dimineaţa zilei de azi. Nu pot, nu vreau să 
păstrez tăcerea şi să permit, pur şi simplu, să se creadă că 
aceste desene şi crochiuri sunt doar opera mea. Conştiinţa 
mea universală nu ar suporta acest lucru şi sper ca într-o zi 
lumea să afle ceea ce azi mă simt obligat să relatez. 

Patru luni trecuseră de când am acceptat însărcinarea 
să fac planul pentru Sagrada Familia şi nu reuşeam încă să 
concretizez ceva care să mă satisfacă. Aseară lucram în 
micul meu cabinet de pe strada Carolinas când a apărut 
acea persoană. Intrase în taină, fără să facă zgomot. 
Tocmai mă pregăteam să-i reproşez îndrăzneala, dar ceva 
pe faţa lui, o expresie senină, binevoitoare, liniştită, m-a 
împiedicat să o fac. „Cine sunteţi dumneavoastră şi ce 
doriţi?”, l-am întrebat cu asprime. „Nu are importanţă cine 
sunt”, a replicat el. Vocea şi zâmbetul său fermecau. 
„Important, a continuat, este că vin ca mesager al cuiva 
care este mult deasupra noastră şi care m-a trimis să 
vorbesc cu tine, să-ţi spun că ai fost ales pentru a desena 
şi a face să se ridice construcţia cea mai importantă pe 
care religia noastră o poate concepe. O bazilică, una care, 
prin mărimea, originalitatea şi frumuseţea ei va emoţiona 
pe cel care o contemplă. lar într-o zi, la fel ca pelerinii de 
altădată, discipolii lui Hristos vor veni pentru a se bucura în 
ea, pentru a simţi acea fervoare spirituală fără care 
omenirea ar rămâne înapoiată. Desenele pe care le vei 


22 


- JUAN DAVID MORGAN - 


concepe în această noapte vor fi cele ale unei construcţii 
ce va îmbrăţişa restul zilelor vieţii tale pământeşti şi încă 
un veac, pentru că stăpânul acestei construcţii nu se 
grăbeşte. Mă aflu aici pentru a-ţi da indicaţii precise în 
privinţa modului în care Domnul meu doreşte să o 
proiectezi.” In acea clipă am înţeles că acela care îmi 
vorbea astfel nu aparţinea acestei lumi, că tot ceea ce mi 
se întâmpla depăşea naturalul. Faţa începuse să se 
lumineze dinăuntru până într-atât încât mi se părea din 
când în când că privesc mai curând o rază de lumină decât 
o faţă omenească. Dar nu, erau acolo ochii lui, foarte 
blânzi şi de un albastru adânc, zâmbetul său de o duioşie 
de nedescris, vocea lui, acea voce care părea să iasă din 
toate colţurile încăperii. „Despre ce îmi vorbeşti?” am 
îndrăznit să-l întreb, eu însumi surprins de tonul familiar al 
cuvintelor mele. El a zâmbit iarăşi. „Despre construcţia pe 
care ţi-au încredinţat-o acum câteva luni, cea pe care a 
început-o maestrul tău, Villar, chiar azi se împlinesc doi ani 
de atunci, şi pe care credincioşii fideli din acest oraş în 
care trăieşti doresc să o ridice în cinstea a ceea ce 
înseamnă Sagrada Familia. lţi repet că vei desena şi vei 
începe să construieşti cea mai mare, cea mai celestă, cea 
mai pură, cea mai sublimă dintre catedralele care s-au 
ridicat pentru a cinsti pe Domnul şi a-i invoca numele. Un 
lăcaş care, odată terminat, va face ca omenirea să 
regăsească drumul credinţei, speranţei şi dragostei 
creştineşti. Pentru că trebuie să ştii că viitorul secol va fi 
unul care va aduce vicisitudini teribile pentru omenire şi 
pentru religia pe care o ai. Mari naţiuni vor cădea în 
mâinile unor guvernanţi care îşi vor fundamenta ideologia 
pe negarea divinului. In ţările Europei vor avea loc 
războaie nemaivăzute până atunci, popoare întregi vor fi 
nimicite, iar omul va inventa şi va folosi arme în stare să 
distrugă planeta pe care Dumnezeu a ales-o dintre toate 
cele care există în univers pentru a ne crea şi a ne izbăvi. 
lar dacă omul nu se va reconcilia cu mediul său natural şi 
cu el însuşi, nu vor trece o sută de ani înainte de 
izbucnirea celui din urmă război, cel mai cumplit dintre 


23 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


toate, în acelaşi loc în care s-a născut Mântuitorul, şi care 
va determina sfârşitul prezenţei omului pe Pământ. 
Dezvoltarea ştiinţelor, într-adevăr prodigioasă, îl va face pe 
om să fie convins că nu are nevoie de Creator. Va pretinde 
că a aflat secretul vieţii, îi va desluşi conţinutul şi se va 
strădui să o creeze în laboratoare. In delirurile sale de 
mărire, fiinţa omenească va dori să ajungă la cer, dar va 
trebui să se mulţumească cu Luna. Națiuni care au un alt 
mod de a adora pe Dumnezeu vor face uz de arme, de 
suferinţă şi moarte pentru a-şi impune credinţele, 
Occidentul va răspunde şi se va părea că se vor întoarce 
vremurile cruciadelor. De această dată vor muri însă mai 
multe fiinţe nevinovate, pentru că oamenii din Orient se 
vor reface şi vor recurge la teroarea generalizată pentru a- 
şi atinge scopurile. În interiorul credinţei noastre vor 
apărea duşmani  ascunşi care, «folosindu-se de 
Evanghelie», vor nega autoritatea Sfântului Petru şi 
neprihănirea Mariei, vor predica cu gesturi grandilocvente, 
le vor oferi recompense pământeşti discipolilor lor şi vor 
prinde în capcană pe mulţi imprudenţi. In sânul Bisericii, pe 
care tu o iubeşti atât de mult, vor apărea preoţi nedemni, 
adevărate bestii care, prin păcatele lor comise împotriva 
celor mai nevinovaţi dintre cei nevinovaţi, vor provoca 
îndoieli, neîncredere şi dezertări. Alţii dintre cei care 
profesează credinţa noastră vor încerca să ajungă la 
puterea ecleziastică de la condiţia de laici şi vor sfârşi prin 
a-i zgudui temeliile. Înţelegi acum, Antoni? Pentru noul 
mileniu, când se vor împlini două mii de ani de la naşterea 
Mântuitorului, este nevoie de o operă infinită prin înfăţişare 
şi semnificaţie, care să împingă prin simpla ei prezenţă la 
ruga din adâncul sufletului, care să devină unealtă de 
răspândire a catehismului, care să întărească credinţa în 
virtuțile teologale, care să preamărească valorile familiei şi 
să fie în stare să redea omenirii credinţa în învăţătura lui 
Hristos. lar această construcţie va fi catedrala noastră 
infinită, Tempio Expiatorio de la Sagrada Familia. Tu, 
Gaudi, vei reuşi ca el să se construiască cu ajutorul 
contribuţiilor şi donațiilor adevăraţilor credincioşi. Trebuie 


24 


- JUAN DAVID MORGAN - 


să ştii totuşi că opere atât de măreţe trezesc suspiciuni, 
invidii şi pizme. Nu vor fi puţini cei care vor încerca să 
oprească ridicarea lăcaşului nostru, care, chiar înainte de a 
fi terminat, va suferi atacurile celor care, acţionând în 
numele progresului, vor încerca să-i submineze temeliile.” 
Atunci apariţia - sunt convins că asta era, o viziune 
supranaturală - a început să descrie fiecare turlă, fiecare 
clopotniţă, fiecare portic, fiecare faţadă, fiecare navă a 
marii biserici, iar eu, mai mult decât să-i ascult cuvintele, 
vedeam imaginile fulgerând în aer. Am început să le aştern 
pe hârtie; am desenat cu frenezie, uimit de lumina care mă 
înconjura, care se ducea şi venea de la mâinile mele la 
hârtie. Când am terminat, altă luminozitate, cea a zorilor, 
intra pe micuța fereastră a cabinetului, iar pe masa de 
lucru zăcea o infinitate de desene, crochiuri şi schiţe, 
aceleaşi care mi-au servit ulterior drept bază pentru 
construirea lăcaşului. In picioare, în faţa mea, apariţia 
zâmbea în mijlocul unor licăriri de un alb celest tot mai 
pur. „Am terminat şi a sosit timpul să plec. Ţine minte că 
aceasta e o construcţie care se află în mâinile lui 
Dumnezeu şi în voia poporului său”, a adăugat el, fără ca 
măcar să mişte buzele. Disperat, l-am întrebat din nou: 
„Nu îmi spui cine eşti?” In timp ce dispărea, învăluit în raze 
de lumină, i-am auzit în sinea mea vocea spunând în 
şoaptă: „Sunt soţul mamei lui Hristos.” 


25 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


2 


Când a terminat de citit, iezuitul nu ştia dacă documentul 
era opera unui dement sau a unui profet. În ciuda 
extraordinarei sale convertiri petrecute cu ani în urmă, era 
sceptic din fire şi de îndată s-a îndoit de autenticitatea 
documentului. „Trebuie să fi fost scris recent - s-a gândit el 
- pentru că, altfel, cum este posibil să facă referiri atât de 
precise la lucruri care abia au avut loc?” În acelaşi timp 
însă se gândea că, oricare era impostorul, ar fi dovedit 
foarte multă nepricepere descriind atât de clar şi de 
amănunţit cele întâmplate după data la care ar fi făcut-o 
Gaudi. Dacă arhitectul, care a murit în 1926, l-ar fi scris el 
însuşi la o dată ulterioară celei indicate de document, ar fi 
putut afla de Primul Război Mondial şi de revoluţia 
bolşevică, dar de nimic mai mult. Deodată, Manuel şi-a dat 
seama că omitea cu desăvârşire posibilul caracter divin al 
descoperirii. „Şi dacă Gaudi a văzut într-adevăr o apariţie 
sau a crezut că o vede? Şi dacă documentul era autentic?” 
Nu, aşa ceva nici nu se putea măcar închipui. Apariţii erau 
ale Sfintei Fecioare, cea de la Guadalupe, de la Fâtima, de 
la Lourdes, dar Sfântul losif, soţul biblic al Mariei, un 
membru al Sfintei Familii atât de mult căzut în uitare, să 
apară el? In clipa aceea, preotul şi-a amintit că ideea 
originară de a ridica la Barcelona un Templu Expiator în 
cinstea Sfintei Familii venise tocmai din partea Asociaţiei 
Spirituale a Credincioşilor Sfântului losif şi a simţit cum îl 
străbate un uşor fior. Dar nu avea intenţia să se mai 
gândească la posibilitatea ca documentul să fi fost 
autentic. Ceea ce îl mâna era mai curând o enormă 
curiozitate. 

Ceasul său arăta ora două şi patruzeci de minute, iar 
arhivarul, cu care trebuia în cele din urmă să vorbească, nu 
se întorcea înainte de ora trei. Şi-a amintit că văzuse în 
micul muzeu dedicat lui Gaudi câteva scrisori ale acestuia 
şi, fără să mai stea pe gânduri, a luat documentul şi 


26 


- JUAN DAVID MORGAN - 


crochiurile, le-a pus în dosar şi s-a îndreptat într-acolo. „Cel 
puţin voi putea compara caligrafia şi tipul de hârtie”, s-a 
gândit el. 

Nu a trebuit să caute mult pentru ca să găsească pe una 
din mesele expoziţiei două scrisori ale maestrului, scrise cu 
propria-i mână, împreună cu câteva crochiuri originale. l-a 
fost destul să arunce o privire pentru a confirma că, în ochii 
unui neiniţiat, caligrafia documentului şi cea a scrisorilor 
erau identice şi că hârtia folosită în ambele cazuri era 
aceeaşi, arătând la fel de îngălbenită. In privinţa 
crochiurilor, nu erau multe lucruri pe care ar fi putut să le 
judece. Şi-a amintit atunci de tânăra arhitectă Carmen 
Balcázar şi, după ce a improvizat o scuză fără importanţă, 
s-a hotărât să-i ceară ajutorul. 

A găsit-o în biroul ei, aplecată asupra uneia dintre 
mesele ei de lucru. Pe podea, sub masă, se întrevedea un 
pantof căzut pe o parte. Se părea că se descălţa atunci 
când lucra. Deşi era fără îndoială versată în programe de 
informatică, desena cu mâna stângă, în timp ce mâna 
dreaptă şi-o trecea distrată prin păr. „Intr-adevăr este o 
femeie frumoasă”, şi-a spus iezuitul înainte de a saluta. 

— Bună ziua. Tot eu vă vizitez. Vă deranjez cumva? 

Carmen a ridicat privirea, l-a privit ţintă o clipă şi, lăsând 
la o parte cărbunele, a răspuns zâmbind: 

— Nu, câtuşi de puţin. Mă aflu aici încercând să-mi 
imaginez, aproape fără să văd ranforturile care vor trebui 
instalate între lucrările la catedrală şi strada Mallorca, 
pentru ca trecerea Trenului de mare viteză să producă cât 
mai puţine daune posibil structurilor lăcaşului. Cu ce vă pot 
fi de folos? 

Manuel Otaño a observat că ea îşi mişca picioarele, 
ascunse în spatele mesei, căutându-şi pantofii pentru a se 
încălţa pe nevăzute. Pentru o clipă s-a gândit că, în cazul în 
care documentul s-ar dovedi autentic, el ar putea fi folosit 
cu mare eficacitate pentru a convinge autorităţile asupra 
necesităţii de a se găsi altă rută. A respins însă de îndată 
această idee. 

27 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— De fapt nu este ceva important: o simplă curiozitate. 
La trecerea mea pe la arhive, funcţionarul care răspunde 
de ele mi-a arătat câteva crochiuri ale maestrului pe care le 
găsise din întâmplare. Am speculat un pic asupra 
posibilităţii ca ele să fie primele pe care le-a făcut Gaudi 
atunci când a început să lucreze la construcţia lăcaşului şi 
m-am gândit că poate dumneavoastră aţi putea să ne 
ajutaţi la lămurirea chestiunii. 

— Le aveţi la dumneavoastră? 

— Da, iată-le. 

Preotul a scos schiţele din dosar şi le-a întins cu multă 
grijă pe masa de lucru. Arhitecta le-a examinat minuţios şi 
apoi s-a ridicat pentru a căuta altele, pe care le-a aşezat 
alături. Pentru ochii preotului, ele erau aproape identice. 

— Foarte interesant, a comentat ea. Eu credeam că 
acestea sunt crochiurile originale, primele pe care le-a 
făcut maestrul cu diferitele turle, faţade şi porticuri. Dar 
cele pe care le-aţi găsit dumneavoastră, deşi foarte 
asemănătoare, prezintă caracteristici diferite. Dacă vă 
uitaţi cu atenţie, veţi observa că acelea pe care le-aţi adus 
înfăţişează construcţia cu mai puţine elemente, într-o stare 
mai... brută, pentru a mă exprima aşa, de parcă maestrul 
nu era încă sigur de ceea ce căuta. Liniile sunt mai vioaie şi 
par executate în fugă. Schiţele pe care eu le folosesc drept 
reper sunt mai detaliate şi au fost dezvoltate, fără îndoială, 
mai târziu, pe îndelete şi mai precis. 

— Sunt însă din aceeaşi epocă? a insistat Manuel. 

— Din aceeaşi epocă, desigur. Cu toate că nu sunt un 
expert, este uşor să-ţi dai seama că e vorba de aceeaşi 
hârtie, cu acelaşi grad de deteriorare şi decolorare. Doar că 
acelea pe care le-a găsit arhivarul sunt, fără îndoială, 
anterioare. Va trebui să vorbesc cu el pentru a vedea dacă 
mai sunt şi altele. 

lezuitul a încercat să-si ascundă neliniştea. 

— L-am întrebat deja şi m-a asigurat că nu mai sunt. 
Oricum, a plecat să ia prânzul şi nu se va întoarce până la 
trei şi jumătate. Acum trebuie să merg pentru a face 

28 


- JUAN DAVID MORGAN - 


lucrurile pentru care am venit. Nici măcar nu am început să 
parcurg traseul. 

Arhitecta l-a privit cu mare curiozitate. 

— Nu doriţi să vă însoțesc? l-a întrebat ea. Aş putea să 
vă arăt unele amănunte care pentru dumneavoastră ar 
putea trece neobservate. 

— Sunt sigur că aşa este, dar, în ciuda marii plăceri pe 
care mi-o dă compania unei doamne atât de distinse, sunt 
într-adevăr în criză de timp. Voi înapoia aceste crochiuri 
arhivarului şi mă voi grăbi să-mi termin inspecția. Vă veţi 
menţine oferta până la viitoarea mea vizită? 

— Bineînţeles. Şi mie îmi face multă plăcere compania 
dumneavoastră. Deşi un an este o perioadă îndelungată, 
nu? 

— Din păcate aşa este. Poate voi reveni înainte de 
termenul prevăzut; nu se ştie niciodată. 

Arhitecta şi preotul şi-au strâns încă o dată mâinile. Ea l- 
a privit în ochi şi a avut impresia că el i-a ţinut mâna 
strânsă mai mult timp decât o cerea simpla politeţe în cazul 
unei despărţiri. 

Întorcându-se la arhive, Manuel l-a întâlnit pe Felipe 
Bossel stând la masa de scris. În ciuda infirmităţii sale, 
stătea în picioare, bătând darabana cu degetele pe unul din 
numeroasele dosare. 

— Mi-am făcut griji când nu v-am găsit aici, domnule 
preot. Pot să ştiu pe unde aţi fost? a întrebat arhivarul, fără 
multe preambuluri. 

— M-am dus să compar documentele pe care mi le-aţi 
dat cu altele care se află în muzeu. 

— Şi care este concluzia dumneavoastră, întrucât vă 
îndoiţi de cuvântul meu, după cum se vede? 

În vocea lui Bossel se simţea o anumită impertinenţă, pe 
care preotul a hotărât să o treacă cu vederea. Deşi îşi ferea 
privirea, iezuitului i s-a părut că vede cum ochii arhivarului 
iradiau o lumină intensă, care trăda iritarea pe care se 
străduia să o ascundă. 


29 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


—Nu ée vorba că mă îndoiesc de cuvântul 
dumneavoastră. Mă îndoiesc de totul. Deocamdată, 
caligrafia şi hârtia par autentice. Am dus şi crochiurile ca să 
le vadă noua arhitectă. După aprecierea ei, nu este nicio 
îndoială că sunt ale lui Gaudi. 

— l-aţi arătat arhitectei documentele? a întrebat Bossel, 
fără să-şi creadă urechilor. Nu vă daţi seama că...? 

— Nu i-am arătat decât desenele, nimic mai mult, i-a 
scurtat-o preotul, în timp ce lua loc, deşi nu fusese invitat 
să o facă. Bineînţeles că nu m-am dus să-i arăt documentul 
cu panglici albastre. Pentru că a venit vorba, de când îi 
cunoaşteţi conţinutul? 

Arhivarul şi-a încruntat sprâncenele, cu capul lipit de 
trup, şi şi-a ridicat cu greu privirea, până a întâlnit-o pe cea 
a lui Manuel. 

— De când a murit tatăl meu, a răspuns el coborând 
vocea. A respirat adânc, ca şi cum i-ar fi fost neplăcut să-şi 
amintească, a ridicat mâna dreaptă de parcă ar fi vrut să se 
ajute de ea pentru a continua, dar a lăsat-o jos imediat. Eu 
aveam treizeci de ani şi trecuseră unsprezece luni de când 
mi se diagnosticase boala. Cu toată îngrijorarea care mă 
cuprinsese, am simţit o mare dorinţă de a şti ce conţinea 
acel dosar pe care îl păstraseră cu atâta grijă înaintaşii mei 
şi pe care tatăl meu mi-l încredința atunci mie. Chiar în ziua 
înmormântării l-am deschis şi am citit cu satisfacţie 
documentul. - Ochii săi aproape ascunşi de sprâncene au 
părut că se sting. - De atunci mă tot frământ. A păstra 
secretul asupra unui lucru care depăşeşte naturalul nu este 
o sarcină uşoară, cu atât mai mult când ştii că moartea te 
pândeşte după colţ. 

— Şi atunci de ce să îl dezvăluiţi acum? De ce mie? 

Bossel s-a uitat la dosarele îngrămădite pe masă. A luat 
în mâini unul dintre ele şi, fără a-şi ridica privirea, a 
răspuns: 

— Dumneavoastră, pentru că sunteţi singura persoană 
dintre cele pe care le cunosc care poate duce documentul 


30 


- JUAN DAVID MORGAN - 


acolo unde îi este locul, la Sfântul Scaun. Papa şi cardinalii 
vor şti ce să facă cu el. 

— De ce acum? a insistat iezuitul. 

Fără să lase dosarul din mână, Bossel şi-a mişcat capul, 
cum o face cineva care se vede obligat să răspundă la 
întrebări cu răspuns evident: 

— Sunt mai multe motive, unele mai determinante decât 
altele. Bineînţeles, cel indiscutabil este acela că sunt pe 
moarte şi nu am un fiu căruia să-i cer să continue cu 
îndeplinirea acestei obligaţii familiale. Nu m-am născut cu 
diformitatea pe care o vedeţi. Sufăr de distrofie musculară, 
al cărei nume complet este distrofia miotonică a lui 
Steinert. După cum spun medicii, deformaţiile interne sunt 
încă mai rele şi mai periculoase decât cele care se văd. În 
aceşti ultimi cinci ani distrofia a provocat un colaps al 
organismului meu, mai ales al inimii şi plămânilor. Mi se 
dau cel mult încă şase luni de viaţă. Nu ştiu dacă voi muri 
de inimă sau de asfixiere, dar vă asigur că o prefer pe 
prima. 

Vocea arhivarului se făcuse din ce în ce mai slabă, până 
când a devenit o şoaptă plină de amărăciune. Nu încăpea 
îndoială că îi era greu să stea în picioare. Între cei doi 
bărbaţi s-a aşternut o tăcere pe care a rupt-o în cele din 
urmă iezuitul. 

— Nici nu ştiţi cât de rău îmi pare. Pot face ceva pentru 
dumneavoastră? 

— Poate să mă spovediţi? a întrebat sarcastic Bossel, în 
timp ce lăsa dosarul să cadă pe masa de scris. Cred că 
păcatul meu cel mai grav este că am dat vina pe Sfântul 
losif şi pe Gaudi pentru nenorocirea mea. De mai multe ori 
am fost pe punctul de a da foc documentului, dar amintirea 
tatălui meu m-a oprit să o fac. 

Câteva lacrimi împăienjeneau ochii arhivarului, şi înainte 
de a se lăsa o altă tăcere, iezuitul a început iar să facă 
investigaţii: 

— Spuneaţi că erau mai multe motive care vă îndemnau 
să dezvăluiţi acum existenţa documentului. 

31 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Aşa este. Celălalt motiv important este în legătură cu 
chestiunea trenului de mare viteză. Nu ştiu dacă aţi aflat 
deja că autorităţile vor să-l facă să treacă chiar prin 
apropiere. 

— Da, noua arhitectă m-a pus la curent. 

— Atunci ştiţi şi că situaţia este serioasă. Ei bine, m-am 
gândit că dacă lumea ar afla că Gaudi a construit catedrala 
îndrumat de Sfântul Iosif, ruta trenului de mare viteză va 
trebui să fie reconsiderată pentru a nu pune în pericol cea 
mai divină dintre catedrale. 

Părintele Otaño a meditat o clipă. 

— La acelaşi lucru m-am gândit şi eu, a spus el, dara 
adăugat imediat: Aceasta în cazul în care documentul se 
dovedeşte a fi autentic. 

Vizibil obosit, Bossel şi-a plecat încet capul şi în cele din 
urmă a luat loc. 

— Acum ştiţi întreaga poveste, a zis el cu o voce abia 
auzită. Duceţi superiorilor dumneavoastră documentul şi să 
decidă ei ce soartă vor avea revelaţiile lui Gaudi şi 
catedrala sa neterminată. 

Preotul s-a ridicat pentru a-şi lua rămas-bun. 

— Bineînţeles că aşa voi face, dar înainte de a pleca aş 
dori să-mi răspundeţi la o ultimă întrebare. Credeţi că 
documentul a fost scris într-adevăr de Gaudi? 

Arhivarul s-a ridicat încet de pe scaun, s-a sprijinit cu o 
mână de masa de scris şi a întins-o pe cealaltă pentru a 
strânge mâna preotului. 

— Nu am nici cea mai mică îndoială că documentul a fost 
scris de Gaudi. 

— Chiar dacă nu vom şti niciodată dacă a fost opera unui 
nebun ori a unui iluminat, a comentat Manuel cu voce 
scăzută în timp ce ieşea din incintă. 

De îndată ce a părăsit sala arhivelor, iezuitul s-a uitat din 
nou la ceas, care arăta ora trei şi patruzeci de minute. 
„Trebuie să fiu la aeroport la ora şase, iar eu nici măcar nu 
am început să parcurg traseul”, a bombănit el cu voce 
scăzută şi a blestemat-o în sinea lui pe acea fiinţă 

32 


- JUAN DAVID MORGAN - 


estropiată care venise atât de intempestiv să-i tulbure 
rutina şi să-l priveze de bucuria care pentru el, ce trăia 
închis între zidurile Vaticanului, o reprezenta călătoria 
anuală care îi permitea să se întâlnească cu frumoasa şi 
impresionanta operă a lui Gaudi. In afară de faptul că-l 
admira pe arhitectul genial, simţea un mare respect pentru 
fiinţa umană care fusese în stare să conceapă Lăcaşul 
Sagrada Familia, o operă generaţională care, după mai 
mult de o sută douăzeci de ani de la începerea ei, continua 
să sfideze timpul şi înălțimile; îl admira, în sfârşit, pe omul 
simplu şi cucernic ce făcuse din Barcelona un oraş unic în 
lume prin creaţiile sale, care nu erau doar schiţe 
arhitectonice, ci adevărate bijuterii artistice. Puţină 
importanţă, ori niciuna, dăduse până atunci Manuel Otaño 
demersurilor câtorva discipoli exaltaţi ai maestrului, care 
cereau canonizarea acestuia, un lucru pe care el, sincer 
vorbind, îl considera deplasat. Îl mirase mult că acea 
Congregaţie pentru Cauza Sfinţilor a acceptat petiția şi 
chiar criticase discret decizia. Şi apoi, deodată, îi cădea în 
mâini un document ieşit cine ştie de unde, care pretindea 
să-l transforme pe genialul arhitect într-o fiinţă atinsă de 
inspiraţia divină. În acea clipă a simţit o dorinţă teribilă de 
a distruge dosarul, care începea deja să-l incomodeze sub 
braţ, dar s-a răzgândit imediat. „Sunt preot - şi-a spus el - 
un slujitor al Bisericii pe care a întemeiat-o Hristos.” Aşa că 
şi-a promis să nu se mai gândească la această chestiune 
până la terminarea inspectării lucrărilor. 

Ca întotdeauna, s-a îndreptat spre strada Sardenya 
pentru a începe traseul pe la faţada Patimilor, obicei pe 
care îl respecta nu numai pentru că aceasta era intrarea 
actuală a vizitatorilor, ci pentru că astfel începea de la faţa 
cea mai sobră a lăcaşului pentru a sfârşi la absidă, locul 
său favorit, ale cărui imagini, de o puritate inegalabilă, le 
va putea păstra mai proaspete în memorie. Sub impactul 
frumuseţii şi simbolismului construcţiei, lui Manuel i-a fost 
greu să-şi dea seama de progresele făcute în ultimul an. L- 
au făcut iarăşi să se înfioare coloanele porticului Patimilor 

33 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


care, sub forma unor oase omeneşti, se ridicau în profil 
şanfrenat spre arce. Nu putea exista o formă mai dezolantă 
şi tragică de a reprezenta patimile şi moartea lui lisus. Între 
coloane se deschideau cele trei porţi, a Credinței, a 
Speranţei şi a Carităţii, care duceau în interior. Antoni 
Gaudi simţea o devoțiune specială pentru virtuțile 
teologale, ale căror simboluri le-a inclus în portalurile 
fiecărei faţade, ca şi cum ar fi dorit să evidenţieze că fără 
practicarea lor regulată nu se putea în niciun chip intra în 
împărăţia cerurilor. Manuel s-a înfiorat când şi-a amintit că 
şi în documentul pe care tocmai îl citise se insista asupra 
virtuţilor  teologale. Deasupra porților se  înălţau, 
majestuoase, cele patru turle, de mai mult de o sută de 
metri fiecare, adevăraţi faguri prin ale căror alveole se filtra 
dangătul clopotelor. Fiecare clopotniţă era dedicată unuia 
din cei doisprezece apostoli, corespunzându-le cele ale 
fațadei Patimilor lui lacob, Bartolomeu, Toma şi Filip. In acel 
moment, razele soarelui, care cădeau în unghi pe turle, l-au 
obligat să se uite la ceas. După-amiaza se apropia de 
sfârşit şi nu mai avea la dispoziţie decât o oră şi jumătate 
pentru a parcurge restul traseului. Grăbind pasul, s-a 
îndreptat spre faţada Naşterii Domnului, singura a cărei 
construcţie a început-o Gaudi personal. Clopotniţele ei erau 
dedicate altor patru apostoli: Barnaba, luda Tadeu, Simion 
şi Matei. Şi acolo statuile reprezentative ale fiecăruia 
ieşeau în relief la nivelul primului sfert al turlei, evidențiind 
astfel şi mai mult prezenţa lor şi făcându-l pe iezuit să-şi 
reamintească de jertfa primilor creştini. Toţi discipolii lui 
lisus fuseseră martirizaţi, mai ales Sfântul Barnaba, care a 
fost jupuit de viu înainte de a fi decapitat. Poate că istoria 
acelui sfânt fusese motivul pentru care clopotniţa lui 
Bartolomeu a fost singura pe care Gaudi a terminat-o 
înainte de a-şi da sufletul în mâinile Creatorului. În faţa 
porticului, Manuel a contemplat cu satisfacţie portalurile de 
acum terminate ale celor trei virtuţi teologale. L-a traversat 
pe cel mai larg, cel al Carităţii, aşezat în centru, şi şi-a 
notat cu repeziciune fiecare statuie şi sculptură pe care o 
34 


- JUAN DAVID MORGAN - 


întâlnea în cale, pentru a-şi da seama care dintre ele 
fuseseră aşezate după ultima sa vizită. Şi în portalurile 
Credinței şi Speranţei abundau imaginile, figurile şi 
ornamentele. Manuel s-a întors din drum şi, ridicându-şi 
privirea spre enormul chiparos cu porumbei albi aşezat 
între cele două turle centrale, a avut iarăşi acea plăcută 
senzaţie de pace şi armonie cu ceea ce îl înconjura. 
Această capacitate de a înflăcăra sentimentele era 
principala virtute a operei lui Gaudi. S-a oprit apoi lângă 
faţada Gloriei, a cărei construcţie se începuse abia cu patru 
ani în urmă. A cuprins cu privirea aria, pentru a aprecia 
scheletul de coloane dezgolit de ceea ce într-o zi va 
constitui faţada principală a lăcaşului. Consultându-şi iarăşi 
ceasul, iezuitul şi-a dat seama că trebuia să lase pentru 
următoarea vizită amănuntele despre progresele făcute. Se 
va gândi cum va face pentru a explica omisiunea. Rămânea 
în suspensie, într-adevăr, problema denivelării existente 
între fundaţia edificiului şi strada Mallorca şi modul în care 
se va construi marea scară a fațadei Gloriei, aleasă de 
Gaudi pentru a fi faţada principală a lăcaşului. „O voi suna 
pe Carmen Balcázar de la Roma pentru a mă pune la 
curent”, şi-a spus el. In timp ce se gândea la acest lucru, a 
simţit o admiraţie profundă pentru frumoasa arhitectă, pe 
ai cărei umeri se afla responsabilitatea de a soluţiona 
numeroasele probleme pe care le mai avea de înfruntat 
construcţia până la terminarea ei. În momentul în care 
trebuia să-şi termine vizita s-a îndreptat spre absidă, locul 
în care se simţea cel mai bine, mai ales din cauza prezenţei 
soţului Sfintei Fecioare în cele şapte capele dedicate celor 
şapte dureri şi fericiri ale sale, atât de puţin cunoscute şi 
apreciate de creştini. Nu reuşea iezuitul să înţeleagă de ce 
viaţa Sfântului losif, plină la rândul ei de fericiri şi dureri, nu 
era răspândită cu mai multă insistenţă de Biserică. S-a 
gândit încă o dată la documentul lui Gaudi şi s-a emoţionat 
iarăşi. „Dacă se dovedeşte că e autentic şi că într-adevăr 
Sfântul losif i-a apărut arhitectului acestei construcţii...”, 
dar a respins imediat ideea pentru a privi, printre schele, 
35 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


înaintarea lucrărilor la bolți, capele, ferestre şi coloane. Ca 
ultimă observaţie, a consemnat în raportul său către 
Comisia Pontificală pentru Bunurile Culturale ale Bisericii că 
numărul de muncitori care lucrau la construirea lăcaşului 
părea să se fi micşorat de la ultima sa vizită. 

Când părintele Otaño şi-a terminat inspecția, mai erau 
doar câteva minute până la ora cinci. Timpul începea să-l 
preseze şi abia dacă mai avea timp să-şi ia mica valiză 
lăsată la recepţia hotelului şi să ajungă la aeroport suficient 
de repede pentru a prinde zborul de întoarcere la Roma. 
Până atunci s-a străduit să nu se gândească la hârtiile pe 
care i le încredinţase într-un ceas rău arhivarul de la 
Sagrada Familia, dar după ce a urcat în taxi, o curiozitate 
redeşteptată l-a obligat să deschidă dosarul pentru a reciti, 
cu mai mult calm de această dată, manuscrisul lui Gaudi. 
Departe de a o fi făcut cu credinţa unui om al lui 
Dumnezeu, Manuel Otaño citea punând sub semnul 
îndoielii fiecare  predicţie, fiecare concept, fiecare 
propoziţie, fiecare cuvânt. După ce a terminat de citit a 
doua oară, s-a simţit şi mai descumpănit. Dacă documentul 
era atât de vechi, cum totul părea să o indice, cum puteau 
fi explicate profeţiile? Era, oare, faimosul arhitect un 
clarvăzător? Ceea ce îl neliniştea însă cel mai mult era rolul 
său involuntar într-o chestiune care, din pur instinct, 
prefera să o evite. Îşi datora preoţia tocmai unui fapt 
supranatural în care auzise chemarea divină. Să fi fost, 
poate, faptul că avusese deja o experienţă mistică motivul 
pentru care Providenta îi punea acum în mâini revelaţiile lui 
Gaudi? După mai mult de douăzeci de ani de viaţă 
preoțească lipsită de importanţă, în care funcţia sa 
primordială nu fusese alta decât cea de a servi drept pion 
în războiul ascuns pe care îl duceau Vaticanul şi Ordinul 
lezuiţilor, trebuind aproape tot timpul să-şi plece capul şi să 
îndure umilinţe, Manuel se întreba tot mai des dacă viaţa 
ori mai bine zis moartea nu-i jucase cumva o festă. Se 
făcuse iezuit având iluzia de a contribui la răspândirea 
credinţei catolice prin predică, mărturie şi exemplu; se 

36 


- JUAN DAVID MORGAN - 


străduise din toate puterile să se remarce din rândurile 
egalilor săi şi s-a arătat gata să se sacrifice dincolo de 
legămintele sacramentale, pentru a îndeplini porunca 
Domnului. Însă în monotonia birocratică în care se 
desfăşura existenţa lui cenuşie ajunsese să-i fie greu până 
şi a oficia liturghia, iar puţin câte puţin, aproape fără să-şi 
da seama, încetase să mai fie acel preot visător care ieşea 
odată din seminar cu o misiune pastorală limpede de 
îndeplinit pentru a deveni încă unul din sutele de 
funcţionari care străbăteau zilnic coridoarele Sfântului 
Scaun. Ce s-ar fi întâmplat dacă acel accident care i-a 
schimbat viaţa nu l-ar fi împiedicat să-şi continue cariera 
fotbalistică? L-ar fi îndreptat oricum spre preoţie experienţa 
mistică pe care o trăise? Nu va şti niciodată acest lucru. 
Părintele Otaño a făcut un efort pentru a alunga acel şir de 
gânduri care se termina mereu cu aceeaşi întrebare şi a 
căutat să se concentreze asupra luării unei hotărâri în 
legătură cu documentul care ajunsese într-un mod atât de 
inoportun în mâinile sale. Încă mai simţea dorinţa de a se 
descotorosi de dosar, de a-l distruge şi a lăsa lucrurile aşa 
cum erau. Avea convingerea că revelaţiile lui Gaudi îi vor 
conferi arhitectului o dimensiune supraomenească, ceea ce 
ar fi afectat într-un fel deocamdată imprevizibil construirea 
celei mai mari dintre operele sale. Dar aşa ceva nu era 
posibil, pentru că datoria lui de preot şi mai ales de 
funcţionar al Sfântului Scaun era să transmită documentul 
superiorilor săi, să lase ca ei să-i examineze atent 
autenticitatea lui ştiinţifică şi religioasă, pentru a hotărî 
apoi ce să facă cu el. Oare ar fi înţelept să-l înmâneze 
membrilor Comisiei Pontificale pentru Bunurile Culturale ori 
preşedintelui acesteia, cardinalul  Marchisano? Dacă 
documentul se dovedea autentic, nu era vorba de o 
descoperire a cărei importanță cerea ca să fie înmânat 
direct Succesorului Sfântului Petru? In cei mai mult de 
douăzeci de ani de când era la Vatican, Manuel Otaño nu 
avusese nicio audienţă privată la Suveranul Pontif. Cu ceva 
vreme în urmă, când noul papă era preşedinte al 
37 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, iezuitul îi solicitase 
o întâlnire pentru a trata despre o temă pe care Ordinul o 
considera ca fiind importantă pentru ca mesajul lui Hristos 
să prindă rădăcini mai puternice în unele din ţările mai 
puţin dezvoltate, în care acesta îşi menținea prezenţa 
misionară şi educativă. Mai mult ca oricând, era vorba de o 
punte de bunăvoință pe care şeful Ordinului o întindea celui 
mai influent dintre cardinalii Vaticanului. Au trecut trei 
săptămâni până când secretarul de atunci al Congregaţiei, 
Sebastiano Montefiori, care încă de atunci era mâna 
dreaptă a cardinalului Ratzinger, i-a comunicat că nu este 
posibil să-l vadă pe preşedintele Congregaţiei, dar că el 
însuşi, Montefiori, ar fi foarte încântat să îl primească. 
Informat despre afront, şeful suprem al Ordinului i-a 
poruncit să uite această chestiune, ceea ce a provocat nu 
numai o şi mai mare distanţare între iezuiţi şi Sfântul 
Scaun, ci şi apariţia unei anumite ostilităţi între Montefiori 
şi Otaño, din acelea care se observă doar în răceala 
saluturilor şi  dezinteresul reciproc. Oricât de mare 
importanţă ar fi avut documentul pe care îl ţinea în mâini, 
dacă ar fi solicitat o audienţă noului papă ar fi intrat în mod 
sigur pe mâinile tot mai puternicului său secretar privat. 
„La urma urmei, nu sunt decât un mesager, nimic mai 
mult”, a fost ultimul gând care a trecut prin mintea lui 
Manuel Otaño înainte de a cobori din taxi în faţa 
terminalului aerian. 


38 


- JUAN DAVID MORGAN - 


3 


Carmen Balcázar tocmai termina de descărcat ultimele 
imagini în calculator când secretara a apărut în uşă pentru 
a o anunţa că membrii Comisiei Executive voiau să o vadă. 

— Au venit cu toţii, nu lipseşte unul, a spus ea cu 
impertinenţa obişnuită. Cum chestiunea trenului de mare 
viteză devine tot mai importantă... 

— Mai am nevoie de cinci minute, a răspuns arhitecta. 
Sunt pregătite aparatul de proiecţie şi ecranul? 

— Habar nu am, dar fiindcă aţi pomenit de aşa ceva, 
cred că am văzut un obiect pe masă. 

— Spune-le că vin imediat. 

Era prima întâlnire oficială a noii arhitecte desemnate să 
conducă programul de zi cu zi al lucrărilor de construcţie la 
Sagrada Familia cu Comisia Executivă a Patronatului. De 
aceea se străduise să elaboreze o prezentare clară şi 
concisă, cu imagini şi date precise, care să nu lase nici cea 
mai mică îndoială asupra daunelor pe care trecerea trenului 
de mare viteză pe strada Mallorca le-ar produce structurii 
lăcaşului. În afară de aceasta, ar fi limpede că orice 
precauţie s-ar lua nu ar putea garanta că gradul de 
deteriorare şi uzură pe care un tren circulând cu mare 
viteză l-ar fi produs odată cu trecerea anilor nu ar creşte. 

Comisia Executivă se întrunea în jurul unei mari mese 
dreptunghiulare din biroul preşedintelui. Arhitecta a intrat 
în sală înarmată cu un laptop şi câteva crochiuri, a salutat, 
şi-a cerut scuze pentru întârziere, s-a aşezat în faţa 
aparatului de proiecţie, a făcut conexiunile necesare şi l-a 
întrebat pe preşedinte dacă putea începe prezentarea. 

— Desigur, desigur, vă rog, a spus acesta. Doar este 
motivul principal al acestei întâlniri. 

— V-aş ruga să-mi permiteţi să fac o scurtă introducere 
înainte de a vă arăta cadrele şi imaginile pe care le-am 
pregătit. Precum ştiţi, o mare parte din timpul pe care l-am 
petrecut aici l-am dedicat căutării, cu ajutorul inginerului de 


39 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


structură al proiectului şi al altor distinşi colegi care 
lucrează la construcţie, acelei schiţe care să garanteze în 
cel mai înalt grad integritatea temeliilor Sfintei Familii. 
Pentru noi, paravanul de protejare a coloanelor pe care îl 
propun domnii de la Concernul Trenului de mare viteză nu 
este nici pe departe suficient pentru a evita viitoare daune. 
Nu este nevoie să vă mai spun că, în timpul trasării 
planurilor şi al construirii catedralei, nicio clipă nu i-a trecut 
prin minte nici lui Gaudi şi nici altcuiva că într-o zi Primăria 
va permite construirea unui tunel subteran pentru ca un 
tren de mare viteză să treacă chiar pe lângă catedrală. 

— În jurul anului 1880, atunci când au început lucrările, 
acest loc se afla în afara oraşului, a remarcat acela dintre 
membrii comisiei care părea a fi cel mai în vârstă. La 
sfârşitul secolului trecut, în cadrul planului urbanistic al lui 
Jaussely, Gaudi a propus stabilirea unor distanţe minime, 
pentru ca lăcaşul să poată fi admirat mai bine. Dacă ar fi 
fost ascultat, poate că nu am avea acum această problemă. 

— Aşa este, a continuat arhitecta. lar maestrul Gaudi şi-a 
desenat planurile în funcţie de această realitate. La ce mă 
refer este că nouă, arhitecţilor şi inginerilor, nu ni s-a lăsat 
mult spaţiu pentru a desena şi construi structuri care să 
reuşească atenuarea daunelor. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Sunt Juan Grisson, trezorierul 
acestei Comisii. Atunci când folosiţi cuvântul „a atenua” 
trebuie să înţelegem că oricum vor exista daune, chiar 
dacă vor fi minore? 

— Mă tem că aşa este, a răspuns Carmen. lar partea cea 
mai proastă este că nici noi şi nici altcineva nu poate 
prezice în ce măsură vibraţiile, zgomotul şi tot ce aduce cu 
sine trecerea continuă a unui vehicul care se deplasează cu 
mare viteză în interiorul unui tunel vor deteriora fundaţia şi 
structura lăcaşului. Vă amintesc că studiile geologice ale 
subsolului arată o mare instabilitate, ceea ce vom vedea 
mai amănunţit în continuare. Vă închipuiţi ce daune ar 
putea produce aceasta unei structuri cum este cea a 
fațadei Gloriei, cea care dă spre strada Mallorca. Doar ea 

40 


- JUAN DAVID MORGAN - 


va cântări singură mai mult de douăzeci şi două de mii de 
tone. 

— Aşa cum ne asigură autorităţile, trenul de mare viteză 
îşi va reduce viteza la minimum atunci când se va apropia 
de strada Mallorca, a spus preşedintele. 

— Aceasta înseamnă ceva, dar nu este suficient, a 
insistat arhitecta. Indiferent de viteza cu care se 
deplasează un vehicul, există un grad de vibraţie inevitabil, 
iar acesta, după opinia unora, nu se produce totdeauna la 
viteza maximă. În cazul trenului de mare viteză, sunt 
necesare opt motoare pentru a-l activa, iar tensiunea 
electrică necesară este de douăzeci şi cinci de mii de volţi. 
Pot să continui? 

— Desigur, desigur,  scuzaţi întreruperea, a spus 
trezorierul. 

— Ei bine, altă dificultate de care ne-am lovit este faptul 
că domnii de la Trenul de mare viteză s-au arătat prea 
puţin dispuşi să ne comunice date concrete şi definitive 
despre traseul trenului şi caracteristicile tunelului pe care îl 
vor construi. - Arhitecta a aprins aparatul de proiecţie, a 
scris ceva la calculator şi a început să explice primele 
grafice şi imagini care apăreau pe ecran. - Vă repet că este 
vorba de un prim studiu, supus unor ajustări care s-ar 
putea dovedi necesare de îndată ce vom dispune de mai 
multe informaţii. Acest grafic arată... 

In acel moment uşa biroului s-a deschis şi a apărut 
secretara, urmată de un domn pe care Carmen nu-l mai 
văzuse niciodată până atunci. 

— Scuzaţi, a spus andaluza, dar fostul nostru subsecretar 
a insistat să intre. l-am spus deja de o sută de ori că 
această şedinţă... 

— Bună ziua, a întrerupt-o Jose Valera. Ştiu că este o 
şedinţă a membrilor Comisiei Executive, dar statutele 
stabilesc că oricine face parte din Patronat are dreptul să 
asiste, cu dreptul de a lua cuvântul, dar fără drept de vot, 
la orice şedinţă a acestei Comisii. Chiar dacă eu am 
renunţat să mai fiu secretar şi membru al Comisiei, aceasta 

41 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


nu înseamnă că am încetat să fac parte din Patronat. Pepe 
Valera a făcut o pauză şi apoi a continuat, adresându-se 
arhitectei: Presupun că dumneavoastră ştiţi de opoziţia 
mea categorică faţă de trecerea trenului de mare viteză la 
mai puţin de un metru de această grandioasă operă a 
maestrului, care va face din Barcelona cel mai important şi 
cel mai vizitat oraş al Spaniei. 

Preşedintele l-a privit pe secretarul şi avocatul Comisiei, 
care i-a confirmat printr-o mişcare a capului că fostul 
subsecretar avea dreptate. Carmen auzise vorbindu-se de 
temperamentul exaltat şi irascibil al lui Valera şi a rămas 
surprinsă de calmul şi bunele maniere cu care inamicul 
declarat al trenului de mare viteză dăduse buzna într-o 
şedinţă fără să fi fost invitat. A apreciat că avea vreo 
cincizeci de ani, dar se ţinea bine, şi a tras concluzia că 
părul grizonat şi în neorânduială, nasul acvilin, privirea 
pătrunzătoare şi naturaleţea dezinvolturii sale făceau din 
acel disident un om interesant. 

— Benvingut, Valera, a spus în cele din urmă 
preşedintele în silă. la un scaun şi ascultă împreună cu noi 
prezentarea pe care o face arhitecta noastră. 

— Pe care nu am plăcerea să o cunosc, cu toate că am 
auzit vorbindu-se de aptitudinile dânsei. 

— Vă mulţumesc mult, domnule Valera, numele meu 
este Carmen Balcâzar, la dispoziţia dumneavoastră. Tocmai 
începusem să explic domnilor din Comisie mijloacele ce se 
vor sugera pentru a atenua efectele nocive ale vibraţiilor 
pe care le va produce trecerea... 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, a spus fostul subsecretar cu 
o voce încă liniştită, dar din cuvintele dumneavoastră 
reiese că această Comisie s-a resemnat deja cu faptul că 
trenul de mare viteză va trece pe strada Mallorca? Fără 
îndoială, tânăra arhitectă vă va fi informat că maestrul 
Gaudi a conceput şi a desenat arcele cupolelor lăcaşului 
fără articulațiile tradiţionale şi regulamentare. Din această 
cauză, daunele provocate de vibrații vor fi şi mai grave. In 
afară de aceasta, unghiul... 

42 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Pepe, aceasta este o chestiune discutată deja de sute 
de ori, l-a întrerupt preşedintele, exasperat. Concluzia la 
care am ajuns... 

— Da, este adevărat, am discutat asta aici, l-a întrerupt 
la rândul său Valera, dar amintiţi-vă că într-una din acele 
sesiuni nefaste am mai convenit şi ca avocaţii să studieze 
resursele legale necesare pentru a evita catastrofa. Valera 
continua să ridice glasul, iar privirea şi gesturile lui trădau 
marele efort pe care îl făcea ca să se controleze - Doncs 
fantàstic! Oare am renunţat să ne adresăm justiţiei? Atât 
de puţină consideraţie aveţi pentru opera cea mai 
grandioasă a celui mai renumit catalan? Nu uitaţi că, iniţial, 
trenul de mare viteză urma să treacă pe coastă. Presiunile 
celor din zonă, care nu doreau să aibă zgomot sau alte 
neplăceri care să le tulbure existenţa burgheză, au obligat 
Concernul Trenului de mare viteză să schimbe ruta iniţială 
şi să o aleagă pe cea de pe strada Mallorca. Oare nu au 
lucrările de la Sfânta Familie suficientă importanţă pentru 
ca noi să facem la rândul nostru presiuni şi să-i facem să 
revină la primul traseu? Déu meu, Déu meu! 

După un schimb de priviri cu restul membrilor Comisiei, 
preşedintele i-a cerut arhitectei Balcázar să continue 
prezentarea. De parcă l-ar fi înţepat un tăun, Valera s-a 
ridicat brusc, a dat cu pumnul în masă şi, aproape strigând, 
a exclamat: 

— Un moment! Aici se va vorbi despre construcţii 
necesare pentru a atenua efectele trecerii acestui monstru 
care se numeşte trenul de mare viteză. Puteţi să-mi spuneţi 
cine va plăti costul daunelor care se vor produce? Consiliul 
general catalan? Primăria? Atotputernicii domni de la 
Trenul de mare viteză? Dacă aţi uitat cumva, vă reamintesc 
că Lăcaşul Sagrada Familia este o operă purificatoare, care 
se realizează de mai mult de un secol exclusiv din donațiile 
şi darurile enoriaşilor. Aveţi pretenţia să cereţi muncitorilor 
şi ţăranilor să scoată bani din buzunarele lor aproape goale, 
iar aceasta nu pentru a continua lucrările de la catedrală, ci 
pentru a-i folosi în reparaţii impuse de stupiditatea unor 

43 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


birocraţi care nu pricep nimic, conduşi de vreo trei-patru 
masoni al căror scop este ca această catedrală a lui Gaudi 
să rămână neterminată pe vecie? Doar au mai încercat şi 
înainte, măi, fraţilor! 

Preşedintele s-a ridicat şi el în picioare, spunând energic: 

— lţi repet, Valera, că nu este acum momentul... 

— Lasă-mă să termin! a insistat Valera, tot mai exaltat. 
Cu toţii am citit rezultatul studiilor geologice pe care 
această Comisie le-a solicitat unor ingineri reputați. Ştim că 
terenul este instabil şi că este foarte probabil ca temeliile 
catedralei să se distrugă într-un viitor nu prea îndepărtat. 
Am uitat oare deja de tragedia din cartierul Carmel, când 
mai multe edificii s-au prăbuşit din cauza construirii liniei 
cinci a metroului? Nu a trecut decât un an de atunci! lar 
aceste edificii luate împreună nu cântăreau cât una din 
turlele noastre şi nici nu fuseseră declarate Patrimoniu al 
Umanității. Amintiţi-vă că atunci când aţi depus jurământul 
în calitate de membri ai acestei Comisii Executive, fiecare 
dintre dumneavoastră şi-a asumat responsabilitatea de a 
avea grijă de bunul mers al lucrărilor de la Templo 
Expiatorio de la Sagrada Familia. Dacă nu vă îndepliniţi 
această datorie, chiar eu vă voi denunța public autorităţilor 
pentru a răspunde de neglijenţa dumneavoastră. lar acum 
nu îmi mai rămâne nimic de făcut aici. 

In drum spre uşă, Valera şi-a ridicat privirea în tavan şi a 
exclamat: 

— Déu meu! Cum este posibilă atâta indolenţă? 

Spre surprinderea tuturor, când a părăsit sala a închis 
uşa cu foarte multă grijă, încercând să nu facă zgomot. 

După ce a trecut emoția provocată de apariţia 
neaşteptată a fostului subsecretar, trezorierul Juan Grisson 
a fost primul care şi-a exprimat preocuparea pentru 
sănătatea mintală a lui Pepe Valera. 

— Imi pare foarte rău să-l văd astfel, a spus el cu capul 
plecat. În perioada în care a lucrat cu noi am devenit buni 
prieteni. De îndată ce voi avea posibilitatea, voi vorbi cu el 
şi voi încerca să-l calmez un pic. 

44 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Dezechilibrul nu este de azi, de ieri. A început să se 
manifeste acum şase luni, după moartea soţiei sale, a 
comentat preşedintele ridicând din umeri. 

— Eu nu ştiu de dezechilibre, dar Valera a fost totdeauna 
un tip obsesiv, s-a exprimat sec secretarul. Nu vă mai 
amintiţi de ziua în care s-a prezentat în faţa acestui 
Patronat cerând sprijin pentru solicitarea de canonizare a 
lui Gaudi? A făcut un tărăboi de pomină atunci când i s-a 
explicat că Patronatul nu putea interveni într-o chestiune 
care nu era de competenţa sa. Dacă nu mă înşel, aceasta 
s-a întâmplat acum zece ani, aşa că dezechilibrele lui nu 
sunt de dată recentă. 

— Nu trebuie uitat nici că tocmai mulţumită, în bună 
parte, tenacităţii lui Pepe s-a format comitetul pentru 
susţinerea canonizării lui Gaudi. Şi au ajuns cu chestiunea 
până la Vatican, a insistat trezorierul. 

— Se pare că în ziua de azi este mai greu să schimbi ruta 
trenului de mare viteză decât să intri în calendarul sfinţilor, 
a spus ironic secretarul. Şi dacă nu mă credeţi, amintiţi-vă 
că Escrivá de Balaguer a fost trecut în rândul sfinţilor mai 
repede decât poate zbura trenul de mare viteză. 

— Acesta avea în spate pe Opus Dei, pe toţi cardinalii săi 
şi pe însuşi Papa polonez, a comentat alt membru al 
comisiei, râzând de propria sa vorbă de duh. 

— Ei bine, a intervenit preşedintele, nu este nevoie să vă 
amintesc că această întâlnire nu are drept scop discutarea 
calendarul sfinţilor Bisericii şi că arhitecta noastră aşteaptă 
de o bună bucată de vreme să-şi continue prezentarea. 
Poftim, domnişoară Balcázar şi scuzaţi, vă rog, îndelungata 
întrerupere. 

Inainte de a-şi continua raportul, Carmen, care urmărise 
cu evident interes vicisitudinile şedinţei, a considerat 
necesar să atragă atenţia membrilor comisiei că Valera 
părea să ştie ce spunea şi că absenţa îmbinărilor 
regulamentare la curburile arcelor era una din problemele 
care o preocupau cel mai mult şi pe ea. 


45 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Este tocmai elementul de construcţie care poate fi cel 
mai afectat de vibrația produsă de trecerea trenului de 
mare viteză. Veţi vedea acest lucru imediat într-una din 
imaginile incluse în prezentare. 


Repeziciunea cu care umbla Valera creştea pe măsură ce 
examina mai mult chestiunea. Când a intrat în piaţa 
Sagrada Familia, fostul subsecretar al Patronatului aproape 
că alerga. 

„Cum era posibil ca ei să nu vadă ceea ce era evident? 
Toţi cei care ştiu un pic de fizică mă asigură că vibrația 
produsă de trenul de mare viteză va distruge în cele din 
urmă fundaţia catedralei. In mai puţini ani decât cei în care 
s-a ridicat prima turlă, capodopera celui mai mare dintre 
genii se va prăbuşi. Bine că Elisa mea nu va fi aici ca să 
vadă.” Valera s-a oprit o clipă şi, cu o strâmbătură care 
pretindea a fi un zâmbet, a exclamat cu voce tare: „Ce 
spun, nici eu nu voi mai fi aici atunci!” 

S-a îndreptat apoi spre centrul pieţei, în timp ce repeta 
din memorie principiile care îl impresionaseră cel mai mult 
după numeroasele consultări avute cu inginerul Benavides, 
expert în domeniul căilor ferate. „Un tren este o sursă de 
vibrații în mişcare, lucru care face ca un punct receptor, 
într-un anumit moment, să primească un semnal rezultând 
din suprapunerea unor diverse evenimente vibratorii care 
provin din puncte emițătoare diferite şi defazate în timp, 
lucru care afectează coeficienţii de atenuare geometrică şi 
materială.” Valera îşi repeta din când în când fraza care 
pătrunsese cel mai adânc în mintea sa: „Un tren este o 
sursă de vibrații în mişcare...” Apoi sărea imediat la altul 
dintre conceptele memorizate: „Un aspect de care trebuie 
să se ţină seama atunci când se justifică diferenţa între 
valorile teoretice şi experimentale ale infinitului este 
diferenţa între o sursă liniară finită şi una infinită, întrucât 
modelul teoretic are în vedere o sursă liniară infinită, în 
timp ce trecerea unui tren este o sursă liniară finită în 
mişcare.” Apoi continua să repete ceea ce avea cel mai 

46 


- JUAN DAVID MORGAN - 


mult sens pentru el: „Modelul teoretic are în vedere o sursă 
liniară infinită, modelul teoretic are în vedere o sursă liniară 
infinită, modelul teoretic are în vedere o sursă liniară 
infinită...” În cele din urmă se concentra asupra conceptului 
care a avut cel mai mare impact asupra lui, poate pentru 
că era cel mai evident: „Este greu să selecţionezi 
mecanismul de propagare din cauza compoziţiei căii de 
propagare. Existenţa betonului care e în interacţiune cu 
terenul poate cauza căi de transmitere preferenţială.” Şi 
încă o dată repeta propoziţia care conţinea cheia tragediei 
care se apropia: „Existenţa betonului poate cauza căi de 
transmitere preferenţială, existenţa betonului poate cauza 
căi de transmitere preferenţială, existenţa betonului poate 
cauza căi de transmitere preferenţială.” 

Mintea febrilă a lui Valera l-a făcut atunci să tragă 
concluzia că, deşi teoretic prădătorii dădeau asigurări că 
trecerea trenului de mare viteză printr-un tunel construit pe 
sub strada Mallorca nu ar deteriora structurile catedralei lui 
Gaudi, în realitate îi va veni de hac, pentru că, în efortul lor 
de a da impresia de înţelepciune, teoreticienii uitaseră că în 
practică orice tren, şi cu atât mai mult un tren de mare 
viteză, este o sursă de vibrații finită în mişcare, că betonul 
ar acţiona ca transmiţător preferenţial al acelor vibrații şi, 
atunci, adio Templo Expiatorio de la Sagrada Familia! 

Agitat, obosit şi asudat, Valera s-a aşezat pe prima bancă 
liberă, încercând să se relaxeze şi să-şi pună în ordine 
gândurile. De acolo contempla, cu o mândrie care îi ridica 
până la sublim expresia, săgețile celor opt turle deja 
construite: cea a Sfântului lacob cel Tânăr, cea a Sfântului 
Bartolomeu, cea a Sfântului Toma, cea a Sfântului Filip, cea 
a Sfântului Barnaba, cea a Sfântului Simion, cea a Sfântului 
luda Tadeu şi cea a Sfântului Matei. „Când se vor înălța în 
sfârşit cele ale Sfântului Petru, Sfântului Pavel, Sfântului 
Andrei, Sfântului lacob cel Bătrân, cele ale fiecărui 
evanghelist, cea a Fecioarei şi cea mai înaltă dintre toate, 
cea a lui lisus Hristos, optsprezece în total, nu va exista o 
panoramă mai impunătoare în toată lumea catolică decât 

47 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


cea a Lăcaşului Sfintei Familii - şi-a spus el euforic. De 
aceea nu e posibil ca doar pentru a merge mai repede 
dintr-un loc în altul să se aibă pretenţia de a se aduce 
prejudicii unei opere sublime, care a necesitat atâta geniu 
şi atâta sudoare, mai ales că blestematul acela de tren 
poate trece prin alt loc. Toate naţiunile respectă operele 
care fac parte din istoria şi tradiţiile lor. China nu va aproba 
niciodată o construcţie care ar putea pune în pericol marele 
său zid, iar italienii, cât sunt ei de neglijenţi, au grijă cu 
ardoare de ruinele lor romane. Şi sunt opere multimilenare, 
construite fără tehnologiile actuale, dar care au dăinuit 
până în zilele noastre pentru că popoarele lor le iubesc. Noi 
însă, spaniolii, suntem mai catolici decât Papa, iar de când 
am început să ne simţim liberi am uitat să iubim valorile 
noastre pentru a ne apuca, în numele progresului, să 
abolim cu înverşunare tradiţiile, rădăcinile şi valorile care 
au făcut din Spania marea naţiune care este astăzi. A fost 
schimbat până şi Codul Civil pentru a face posibilă 
căsătoria între persoane de acelaşi sex. Ca să vezi! Nu, 
oricât de rapid ar fi şi oricât progres ar însemna el, un tren 
nu poate pune în pericol o operă aparţinând poporului care 
a finanţat-o şi care, chiar neterminată, este deja simbolul 
acestui oraş şi Patrimoniu al Omenirii. Protestele paşnice nu 
sunt suficiente, aşa cum nu sunt suficiente nici acţiunile 
legale pe care Patronatul refuză să le întreprindă. Trebuie 
trecut de la cuvinte la acţiune beligerantă, iar aceasta jur 
să o fac eu, Pepe Valera, chiar dacă nimeni nu se alătură 
strădaniilor mele. Dacă, în ciuda opoziţiei câtorva tâmpiţi, 
am putea să-l canonizăm pe maestrul Gaudi, atunci vom 
reuşi să oprim şi trenul de mare viteză. Poate va fi acesta 
primul miracol înfăptuit de marele arhitect.” 

Mai liniştit, Valera s-a întrebat cum să treacă de la vorbe 
la fapte reale şi categorice. Nu mai era cazul să redacteze 
rapoarte, să apeleze la ziare, să facă pancarte, să le aşeze 
în faţa instituţiilor publice şi să rişte să petreacă la arest 
câteva ceasuri. Nu. Era evident că protestele cetăţeneşti 
nu-i puteau opri pe domnii de la Trenul de mare viteză, 

48 


- JUAN DAVID MORGAN - 


care se foloseau de progres drept scuză pentru fărădelegile 
lor. Singura cale care mai rămânea era cea a acţiunilor 
violente. Trebuia creată o forţă superioară celei exercitate 
de autorităţi, care să le facă să înţeleagă pe acestea şi pe 
cetăţeni că a insista asupra trecerii trenului de mare viteză 
pe lângă fundaţia catedralei lui Gaudi va aduce mai multe 
prejudicii decât bunăstare. Un uşor fior i-a străbătut corpul 
atunci când şi-a dat seama că raţiona ca un anarhist sau, 
mai rău, ca un terorist. Deşi nu era aceasta intenţia sa, i-a 
trecut prin minte că, în mod sigur, cei care sfârşeau prin a 
recurge la violenţă ca o sfidare pe faţă a celor care 
deţineau puterea publică o făceau împinşi de un sentiment 
de neputinţă, de convingerea intimă că, în faţa arbitrarului 
şi lipsei de sensibilitate, singura cale posibilă era 
intimidarea. Pepe Valera nu era un anarhist. Şi cu atât mai 
puţin un terorist. Totdeauna îşi manifestase energic 
obişnuita sa intransigenţă faţă de nedreptate şi faţă de 
abuzurile Guvernului, dar fără să recurgă vreodată la acte 
violente. Totuşi, până în acel moment nu existase o cauză 
care să merite depăşirea limitelor pe care educaţia şi 
creşterea i le impuseseră. Să păstreze intactă catedrala lui 
Gaudi şi să contribuie la menţinerea catolicismului ca 
adevărata religie a omenirii erau, fără îndoială, o cauză 
care justifica, ba chiar mai mult decât atât, cerea să se 
recurgă la orice acţiune, oricât de violentă ar fi fost aceasta 
şi oricât ar fi depăşit graniţele etice între limitele cărora 
acţionase întotdeauna ca membru al unei societăţi 
civilizate. Deodată, conştient de semnificaţia şi urmările 
teribile ale ideilor care îi mişunau în creier, Valera a simţit o 
nelinişte care s-a transformat în cele din urmă într-o 
cumplită slăbiciune. Capul i-a căzut pe piept şi a rămas aşa 
destul de multă vreme. Copiii care se jucau în jurul său 
credeau că domnul care vorbea singur murise în plin soare. 
Nu a trecut însă mult până când fostul subsecretar al 
Comisiei Executive a Templo Expiatorio de la Sagrada 
Familia şi-a venit iarăşi în fire. Nu, el nu era un criminal, şi 
nici nu va fi vreodată. Criminali erau cei care voiau să 
49 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


distrugă construcţia cea mai importantă a ultimelor două 
veacuri, iar a-i opri nu putea fi o crimă. Poate o fi în ochii 
legii, dar niciodată în ochii oamenilor. Era vorba de dreptul 
sacru la legitimă apărare, iar Gaudi nu şi-l putea exercita el 
însuşi. Exercitarea acestui drept şi tutela asupra catedralei 
îi reveneau lui, lui Jose Valera Azcárraga, în virtutea cărui 
fapt actele sale vor rămâne absolut justificate, fără ca 
urmările lor să aibă vreo importanţă. „Dumnezeu va şti să 
înţeleagă; maestrul va pleda în favoarea mea în faţa lui.” 

Convins că legitimitatea cauzei sale permitea orice mod 
de acţiune, dar conştient că se mişca într-un teren 
necunoscut, s-a întrebat la cine ar fi putut recurge, la 
cineva care să fi avut experienţă în acte de acest fel. Nu va 
fi deloc uşor de găsit o persoană în care să aibă atâta 
încredere încât să-i dezvăluie planurile şi să-i ceară sfaturi 
şi ajutor pentru modul în care să-şi atingă obiectivul, dacă 
nu colaborarea directă. Atunci şi-a dat însă Valera seama 
că de fapt nu-i era clar care era acel obiectiv, iar 
nehotărârea a pus iarăşi pentru o clipă stăpânire pe el. Nu 
i-a trebuit însă mult timp pentru a gândi bine: ţinta sa era 
oprirea trenului de mare viteză prin orice mijloace. Felul în 
care o va face va depinde de o analiză la rece a riscurilor şi 
oportunităţilor. 


50 


- JUAN DAVID MORGAN - 


4 


În dimineaţa de după întoarcerea sa de la Barcelona, 
Manuel Otaño a sosit la micul său birou de la Vatican 
hotărât să înmâneze documentul lui Gaudi cardinalului 
Marchisano, preşedinte al Comisiei Pontificale pentru 
Bunurile Culturale ale Bisericii. În timpul călătoriei şi după 
aceea, mai liniştit, în singurătatea odăii sale, a meditat 
asupra chestiunii, ajungând la concluzia că acesta era 
drumul pe care trebuia să-l urmeze. Cardinalul avea acces 
imediat la Suveranul Pontif, iar dacă iezuitul simţea vreo 
responsabilitate, era tocmai aceea de a reuşi ca subiectului 
să i se dea atenţie imediată la nivelul cel mai înalt. 
Presimţea că, indiferent dacă Gaudi primise sau nu 
instrucţiuni divine pentru a face să se construiască Templo 
Expiatorio de la Sagrada Familia, cu cât mai multe erau 
persoanele care să fi aflat de existenţa documentului, cu 
atât mai multe erau posibilităţile unei infidelităţi care să 
împiedice Sfântul Scaun să manevreze chestiunea cu 
secretul şi grija necesare. Din păcate, în anticamera 
cardinalului a fost informat că Eminenţa Sa trebuia să 
rezolve o chestiune urgentă în Cuba şi că va trece cel puţin 
o săptămână până la întoarcerea sa. 

Atunci Manuel s-a gândit la directorul postului de radio al 
Vaticanului, părintele Federico Lombardi. La fel ca mulţi 
alţii care lucrau la postul de radio, acesta era şi el iezuit şi 
avea cu el relaţii foarte bune. Şi-a amintit de ce auzise pe 
culoarele Vaticanului, şi anume că între noul Suveran Pontif 
şi părintele Lombardi era o veche prietenie, care îi conferea 
directorului postului de radio însărcinat cu transmiterea 
cuvântului Papei şi al Sfântului Scaun acces imediat şi 
direct la consiliile pontificale. Dar a pune în mâinile cuiva 
dedicat activităţii de difuzare a ştirilor un document ce, 
deocamdată, trebuia să rămână strict secret i se părea un 
nonsens. În cele din urmă, cu foarte mare părere de rău, a 
ajuns la concluzia că, dacă voia să scape cât mai iute de 


51 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


descoperirea de la Barcelona, era neapărat necesar să-şi 
calce pe mândrie şi să se adreseze secretarului privat al lui 
Benedict al XVI-lea. Temându-se că acesta nici măcar nu se 
va deranja să-i răspundă la telefon, a format numărul de 
interior şi a spus secretarei că doreşte să vorbească cu 
monseniorul Montefiori, care, spre surpriza sa, a venit 
imediat la aparat. 

— Părinte Otaño, ce plăcere neaşteptată! 

— Vă mulţumesc, monsenior. V-am sunat pentru că 
trebuie să vorbesc urgent cu dumneavoastră. 

— Este vorba de ceva în legătură cu eforturile pe care 
Ordinul lezuiţilor le face pentru religia noastră? 

— Nu, de această dată nu. 

— Atunci presupun că are legătură cu recenta dumitale 
călătorie la Barcelona. Te-ai întors ieri, nu este aşa? 

„Este la curent cu totul, şi-a spus Manuel. Aceasta 
explică marea sa influenţă.” 

— Aşa este. M-am întors aseară, dar subiectul pe care 
trebuie să-l abordez cu dumneavoastră este unul care, deşi 
a apărut acolo, nu are legătură directă cu călătoria mea de 
inspecţie anuală la Barcelona şi care, după umila mea 
părere, trebuie adus cât mai repede cu putinţă la 
cunoştinţa Sanctităţii Sale. 

— Atunci nu mai lungi vorba şi urcă de îndată la biroul 
meu. 

După ce a pus receptorul în furcă, părintele Otaño a 
meditat o clipă asupra noii atitudini a lui Montefiori. Oare 
sunt adevărate zvonurile care circulau la Barcelona în 
legătură cu faptul că Benedict al XVI-lea dorea să se 
apropie mai mult de iezuiţi şi să reducă astfel enormul 
ascendent pe care Opus Dei îl avusese asupra 
antecesorului său? Poate că va afla aceasta de îndată. 

Otaño a urcat cele două segmente ale scării care 
despărţeau biroul său de amplele cabinete de lucru papale 
şi imediat după ce a băgat capul pe uşă, secretara s-a 
ridicat de pe scaun, i-a spus că monseniorul Montefiori îl 
aştepta şi l-a condus printr-o uşă care ducea la anticameră. 

52 


- JUAN DAVID MORGAN - 


lezuitul, care se aştepta să se întâlnească cu un cabinet 
de lucru pe măsura importanţei şi personalităţii celui care îl 
ocupa, a fost uimit de ambianța de austeritate şi simplitate 
în care secretarul privat al Papei îşi desfăşura activitatea. 
Deşi amplă, încăperea părea mică datorită mulţimii 
rafturilor pline de cărţi, dosare şi hârtii. Cu excepţia câtorva 
diplome cu rame sobre şi a unei fotografii a lui Benedict al 
XVI-lea, puţinul din suprafaţa pereţilor care nu era acoperit 
de rafturi era gol, la fel ca masa de lucru şi biroul, 
amândouă într-o ordine impecabilă. 

De îndată ce Manuel a intrat în încăpere, Montefiori s-a 
ridicat şi a venit în întâmpinarea lui cu mâna întinsă şi cu 
un uşor zâmbet pe buze. 

— Părinte Otaño. 

— Monsenior Montefiori. 

Mai înalt decât iezuitul şi mult mai subţire, Sebastiano 
Montefiori avea o îmbrăcăminte de un negru riguros, care 
contrasta cu faţa sa foarte albă, prelungă şi cu o expresie 
tristă, de parcă ar fi fost desprinsă dintr-un tablou al lui El 
Greco. Pentru că era puţin aplecat de spate şi avea o 
calviţie timpurie, dădea impresia că era mai în vârstă decât 
cei patruzeci şi cinci de ani pe care îi avea. 

„Ascetul tipic”, s-a gândit Manuel, în timp ce îşi 
strângeau mâinile, gestul lui  Montefiori arătându-se 
neobişnuit de viguros. 

— Să ne aşezăm, Otaño, şi să vedem ce ai adus 
Sanctităţii Sale. 

Manuel a aşezat dosarul cu documentul de la Barcelona 
pe masa de lucru, nu fără să-şi arate, cu oarecare umor, 
uimirea pentru faptul că secretarul Papei cunoştea lucruri 
atât de puţin importante precum vizita de rutină pe care el 
o făcea anual pentru a inspecta starea lucrărilor la 
construcţia Sfintei Familii. 

Montefiori a schiţat unul din zâmbetele lui fugare. 

— Totdeauna am considerat că este o datorie 
fundamentală a unui bun asistent să fie permanent 
informat despre tot ce se întâmplă în instituţia pentru care 

53 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


lucrează. - Secretarul papal vorbea cu o claritate 
impresionantă, marcând fiecare literă, fiecare silabă, 
fiecare cuvânt. - Apoi trebuie să filtrezi informaţiile pe care 
le deţii şi să transmiţi superiorilor noştri numai pe cele mai 
relevante, în cazul meu Sfântului Părinte. Să vedem dacă 
informaţia pe care o aduci dumneata îndeplineşte acest 
criteriu. 

— De cât timp dispunem? a dorit să ştie Manuel. 

— De tot timpul pe care îl merită importanţa chestiunii, a 
replicat Montefiori imperturbabil. 

Fără să poată să se încreadă încă în schimbarea de 
atitudine pe care o percepuse la secretarul Papei, care 
trecuse de la saluturile pline de răceală la o atitudine 
amabilă şi aproape călduroasă, iezuitul a început să 
povestească întâmplările petrecute în timpul ultimei lui 
vizite la catedrala lui Gaudi. O făcea căutând să relateze 
numai faptele nude, nu şi impresiile sale personale, iar din 
timp în timp, atunci când memoria o cerea, consulta o 
hârtie cu notițe pe care o scotea din unul dintre buzunarele 
sutanei. În timp ce Manuel vorbea, Montefiori îl privea drept 
în ochi, fără să lase să se întrevadă vreo emoție. L-a 
întrerupt numai pentru a se asigura că auzise bine atunci 
când iezuitul a folosit expresia „prezicerile lui Gaudi”. 

— Ai spus preziceri? 

— Da, deşi astăzi nu mai sunt, pentru că aproape toate s- 
au împlinit. În acel moment a sunat telefonul şi Montefiori 
s-a apropiat de birou pentru a răspunde. După ce a ascultat 
un moment, i-a cerut secretarei să nu îl mai sune decât 
dacă îl chema Sanctitatea Sa, a revenit şi, cu un gest al 
mâinii, i-a cerut lui Manuel să continue. 

Când iezuitul şi-a terminat ampla relatare, Sebastiano 
Montefiori a continuat să-l privească vreme de câteva clipe, 
cu ochii pe jumătate închişi, iar în cele din urmă a 
comentat: 

— Aşadar, conform documentului pe care ţi l-a înmânat 
dumitale arhivarul Lăcaşului Sfintei Familii, ceea ce l-a 
motivat şi l-a inspirat pe faimosul arhitect în realizarea 

54 


- JUAN DAVID MORGAN - 


grandioasei sale catedrale a fost o revelaţie divină, 
transmisă prin soţul Fecioarei Maria. 

— Aţi rezumat totul foarte bine, deşi nu trebuie să lăsăm 
la o parte prezicerile, care sunt şi ele o parte fundamentală 
a documentului. Vi-l las pentru a-l citi în linişte şi apoi vom 
vorbi din nou? 

— Nu, dacă nu ai acum ceva mai urgent de făcut, îţi cer 
să rămâi. S-ar putea să îmi apară unele semne de întrebare 
în timp ce îl citesc. 

Monseniorul Montefiori şi-a pus o pereche de ochelari pe 
vârful nasului, a luat cu mare grijă documentul cu panglici 
albastre şi a început să citească. Neştiind ce să facă, 
Manuel s-a ridicat de pe scaun şi a început să se uite la 
cărţile ordonate pe rafturi. Din când în când privea cu 
coada ochiului spre masa la care Montefiori citea liniştit, 
fără să-şi schimbe expresia şi nici poziţia. Doar o singură 
dată l-a văzut ridicându-se pentru a merge la birou în 
căutarea unui carnet de notițe, în care începuse să scrie cu 
mişcări scurte şi iuți. lezuitul a început în cele din urmă să 
se intereseze de o carte care conţinea câteva din 
experienţele Bisericii în domeniul exorcismului. Au trecut 
trei sferturi de oră până când Montefiori l-a chemat. 

— Ce părere ai de toate acestea, Otaño? a întrebat el 
fără nicio introducere. Tonul vocii sale era mult mai oficial. 

lezuitul a aşezat la locul ei cartea pe care o citea în acel 
moment, ediţia Adelphi a Autobiografiei Sfântului Ignacio 
de Loyola şi s-a întors fără grabă la masa de lucru. 

— Este greu de crezut că ar fi autentic, nu? a întrebat la 
rândul său. 

— Din câte am înţeles, dumneata spui că ai comparat 
documentul cu alte scrieri ale lui Gaudi. 

Acum tonul secretarului Papei era cel al unui inchizitor. 

— Da, dar într-un mod foarte sumar şi mai mult din 
curiozitate decât din alt motiv. Deşi nu sunt expert în acest 
domeniu, caligrafia şi hârtia păreau a fi aceleaşi. La fel au 
stat lucrurile şi cu crochiurile care însoțeau documentul. 

— Cele pe care le-ai dus arhitectei. 

55 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Exact, dar dumneavoastră şi cu mine ştim că aceasta 
nu înseamnă nimic. 

— Bineînţeles, a confirmat Montefiori. 

Amândoi preoţii au rămas tăcuţi câteva clipe, tăcere pe 
care a rupt-o iezuitul. 

— Ei bine, chestiunea rămâne în mâinile dumneavoastră. 
Presupun că acum ceea ce trebuie făcut este să se 
realizeze probele ştiinţifice care vor demonstra că 
documentul nu a fost scris într-adevăr de Gaudi. 

— Atât de sigur eşti dumneata că nu este autentic? a 
întrebat Montefiori, dând impresia că ar fi mirat. 

— Ca să fiu sincer, m-am îndoit de autenticitatea lui de la 
prima lectură. Este prea... perfect. Prezicerile sunt atât de 
concrete şi exacte... de parcă ar fi creat cineva un scenariu 
cu intenţia expresă de a transmite un mesaj auditoriului. 

— Trebuie să fie cineva foarte nepriceput. Nu ţi se pare 
că tocmai excesul de detalii afectează credibilitatea 
documentului? Înainte ca Otaño să fi putut răspunde, 
secretarul Papei a continuat: Există câteva particularităţi... 
formale, ca să zic aşa, pe care trebuie să le examinăm 
înainte de a face alte aprecieri. De exemplu, nu ţi se pare 
ciudat că un manuscris de o importanţă vitală pentru 
autorul său să nu fie semnat? Mai ales când este vorba de 
un om precum Gaudi, care, în ciuda vălului de umilinţă cu 
care se acoperea, era pe deplin convins de importanţa sa. 

lezuitul a rămas mut o clipă, având impresia că 
Montefiori îl privea mai intens, urmărindu-i cu atenţie orice 
reacţie. 

— Nu am sesizat acest aspect. Acum, când 
dumneavoastră îl menţionaţi... 

— Şi nu este nici datat, l-a întrerupt Montefiori. Deşi 
Gaudi începe cu o aluzie la noaptea în care l-a scris, este 
straniu că o scriere atât de importantă să nu aibă inclusă la 
sfârşit o dată concretă, alături de semnătură. In afară de 
aceasta, mă întreb de ce nu l-a făcut cunoscut chiar el? 

Secretarul Papei a aşteptat ca Otaño să-i înţeleagă 
cuvintele, apoi a continuat: 

56 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Din câte îmi dau seama, indiferent de autenticitatea 
documentului adus de dumneata, mai trebuie să existe 
altul, cel care are semnătura lui Gaudi şi în care arhitectul 
dă mai multe explicaţii despre primul şi vorbeşte despre 
dezvăluirea lui. 

— Şi care rămâne, probabil, în mâinile arhivarului, a 
reflectat Manuel, începând să se simtă ca un caraghios. 

— Deocamdată nu mai avem nicio altă persoană în 
această ecuaţie. Sau mai avem? 

— Nu, din câte ştiu eu, nu. Dar atunci ce urmăreşte 
arhivarul Bossel? 

— Mi-e teamă că vrea să forţeze situaţia. După cum îmi 
spuneţi, acest om trage să moară, iar cei care se sting 
înainte de vreme se despart de noi prin acţiuni epatante. - 
Montefiori a stat pe gânduri o clipă. - Totul pare să arate că 
Bossel a trimis prin dumneata o avertizare Sfântului Scaun: 
ori vă implicaţi în această chestiune, ori o voi face eu. 

— Dar ce anume urmăreşte? a întrebat Manuel, mai mult 
pentru sine decât pentru interlocutorul său. 

— Procesul canonizării lui Gaudi, a răspuns fără a şovăi 
secretarul Papei. Este evident că în cazul în care Biserica 
acceptă drept bune revelaţiile arhitectului, nu vom avea 
încotro şi va trebui să-l aşezăm în rândul sfinţilor la fel de 
repede dacă nu mai repede decât pe Escrivâ. Nu m-ar mira 
ca Bossel să fie unul dintre membrii de vază ai lui Opus, 
principalii promotori ai candidaturii maestrului. Aceasta 
însă o vom putea verifica imediat. 

Sebastiano Montefiori s-a apropiat de birou, a dat un 
telefon şi s-a întors alături de iezuit. 

— Vom afla de îndată, l-a anunţat el. 

— Ar părea că se cuvine atunci să se clarifice cât mai 
grabnic autenticitatea documentului, a îndrăznit să 
sugereze Manuel. 

— Ceea ce nu este aşa de uşor. De fapt, se dovedeşte a 
fi mult mai greu să demonstrezi ştiinţific autenticitatea unui 
document decât faptul că este fals. Însă, fără îndoială, 
această sarcină trebuie îndeplinită şi de ea mă voi ocupa 

57 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


imediat. Avem o echipă bună, pe care am folosit-o şi 
înainte, iar ea îşi va spune părerea în mai puţin de o 
săptămână. 

— Până atunci eu mai pot face ceva? 

— Noi nu am terminat, Otaño. Mai este un aspect 
important pe care nu l-am discutat încă. 

lezuitul a aşteptat ca secretarul Papei să continue. Cum 
acesta rămânea tăcut, a întrebat: 

— Vă referiţi la preziceri? 

— Nu, nu. Nu trebuie să intrăm încă în analiza aspectelor 
filosofice ale chestiunii. Mă refer la trecerea trenului de 
mare viteză pe lângă construcţia Sagrada Familia. 

— Desigur, desigur, a convenit Manuel. Acest lucru îi 
preocupă foarte mult pe cei din Patronatul de la Sagrada 
Familia. Tocmai la aceasta lucrează noua conducătoare a 
lucrărilor. Unul din lucrurile care mi-au trecut prin minte 
este acela că, în cazul în care documentul este autentic şi 
va fi făcut cunoscut, cei care se opun trecerii trenului de 
mare viteză atât de aproape de catedrală ar avea 
argumente mai solide pentru a determina modificarea 
rutei. 

Montefiori a izbucnit într-un scurt hohot de râs. 

— Nu subestima motivațiile politicienilor. Pe aceştia nu îi 
mişcă lucrurile sfinte. 

— lar uneori nici măcar cele pământeşti, a adăugat 
Manuel. Cum nu este vorba de a pune voturi în urne... 

— Aşa este. Dar în ciuda faptului că Patronatul şi-a 
manifestat intenţia de a colabora cu Concernul Trenului de 
mare viteză în vederea atenuării posibilelor daune, ruta 
poate să mai sufere încă modificări. Din motive politice şi 
economice, mai curând decât cele religioase, bineînţeles. 

Manuel şi-a încruntat sprâncenele, întrebându-l din priviri 
pe Montefiori. 

— Anul trecut mai mult de două milioane şi jumătate de 
persoane au vizitat catedrala lui Gaudi, care continuă să fie 
pentru Barcelona cea mai importantă din atracțiile sale 
turistice. Şi chiar dacă cei de la Trenul de mare viteză 

58 


- JUAN DAVID MORGAN - 


trebuie să planifice timp de mai mulţi ani construirea 
tunelului pe sub catedrală, în cazul în care Primăria 
consideră că pentru economia oraşului este mai important 
Templo Expiatorio de la Sagrada Familia decât trecerea 
trenului pe această rută, să nu te îndoieşti că vor impune 
schimbarea. De aceea se înşală cei care uită că bătălia nu 
trebuie dusă pe terenul religiei şi al culturii, ci pe cel al 
economiei... şi politicii, bineînţeles. 

„Oare există ceva pe care acest om să nu-l cunoască?” s- 
a întrebat Manuel. 

— Noi, a continuat Montefiori, ne vom menţine la curent 
cu această chestiune prin intermediul reprezentanţilor 
curiei care se află acolo şi vom încerca să influenţăm 
lucrurile pentru ca subiectul să ia cursul dorit. Până atunci 
ar fi oportun să câştigăm timp punând piedici căilor de 
soluţionare pe care le oferă cei de la Trenul de mare viteză. 
Nu va fi prea greu, pentru că ştim nu numai faptul că 
panoul de protecţie a coloanelor nu va funcţiona, ci şi că 
însăşi construirea lui ar pune în pericol structura 
construcţiei. 

Pe măsură ce secretarul privat al Papei vorbea, creştea 
admiraţia şi respectul lui Manuel pentru interlocutorul său, 
care nu numai că îşi îndeplinea importanta sa funcţie 
interesându-se de toate, dar se şi adâncea în analiza 
fiecărei situaţii cu o logică şi cu un simţ practic 
indiscutabile. Acum înţelegea mai bine de ce ajunsese să 
fie mâna dreaptă a lui Benedict al XVI-lea şi era socotit 
drept cel mai inteligent şi harnic membru al Colegiului 
Cardinalilor. 

— Cred că acum chiar am terminat pe ziua de azi, a 
încheiat Montefiori, ridicându-se de pe scaun. Voi supune 
documentul cu panglici albastre opiniei experţilor şi îndată 
ce voi avea rezultatul te voi chema pentru a-l vedea. Pe 
Sfântul Părinte îl vom informa numai în cazul în care 
documentul este autentic, vreau să spun autentic din punct 
de vedere ştiinţific. 


59 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Dându-şi seama, alarmat, că secretarul Papei se exprima 
în termeni care voiau să-l menţină implicat în acest subiect, 
Manuel a încercat să protesteze. 

— Vă rog să mă scuzaţi, monsenior, dar consider că rolul 
meu în această chestiune era cel de simplu mesager. Nu 
cred că sunt pregătit pentru... 

— Părinte Otaño, l-a întrerupt Montefiori, pompos, 
dumneata şi cu mine suntem împreună în această 
chestiune şi aşa vom rămâne până când vom lămuri tot ce 
este în legătură cu acest document pe care ni l-ai adus. Eu 
credeam că din convorbirea noastră rezultase limpede că 
ajutorul dumitale este important, mai ales pentru a salva 
din mâinile arhivarului cel de-al doilea document, dacă 
există cu adevărat. În afară de aceasta, sunt sigur că pe 
parcurs vor apărea alte lucruri care vor face foarte 
oportună participarea dumitale. Profită acum de cele trei 
sau patru zile care sunt necesare pentru întocmirea 
raportului de autenticitate şi pune-ţi în ordine treburile de 
rutină pentru a putea să te întorci cât mai repede la 
Barcelona dacă acest lucru va fi necesar. Copleşit, Manuel 
s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre uşă. Avea 
impresia clară că zilele lui de birocrat rămâneau în urmă şi 
o nouă etapă a vieţii sale preoţeşti se deschidea în faţa lui. 
Când s-a despărţit de Sebastiano Montefiori, nu a reuşit 
decât să spună, aproape cu stângăcie: 

— Vă mulțumesc foarte mult pentru încredere, 
monsenior, şi voi face tot ce îmi este cu putință pentru a 
contribui la soluţionarea acestei chestiuni într-un mod care 
să fie cel mai favorabil pentru Biserica noastră. Cu toate 
acestea, vă mărturisesc că nu am atributele care se cer 
pentru... 

— Nu mai spune altceva, Otaño, l-a oprit Montefiori. 
Crede-mă, în asemenea chestiuni toţi suntem novici. 

Manuel Otaño nici nu apucase să se aşeze la biroul său 
când a sunat telefonul de interior. 

— Tot eu sunt, s-a auzit vocea secretarului papal. Te caut 
pentru a te anunţa că a sosit raportul. Aşa cum bănuiam, 

60 


- JUAN DAVID MORGAN - 


numele lui Felipe Bossel se remarcă în toate demersurile 
care s-au făcut pentru canonizarea lui Gaudi. 


61 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


5 


După ce a desenat ultimele detalii ale contrafortului 
unghiular care trebuia să ajute ca marele ecran de 
protecţie a coloanelor sugerat de experţii Ministerului 
Dezvoltării să nu producă mai mult rău decât bine 
structurilor lăcaşului, Carmen Balcázar a început să-şi 
strângă lucrurile personale înainte de plecare. Cu toate că 
îşi manifestase public dezacordul cu soluţia propusă de 
Consiliul general catalan, avea instrucţiuni precise din 
partea Comisiei Executive să lucreze la concept şi să-l 
îmbunătăţească în măsura posibilului. „Nu este lucrul cel 
mai bun, îi spusese clar preşedintele Comisiei, dar se ştie 
foarte bine că nu avem forţa politică şi fondurile necesare 
pentru a face lucrurile pe care le dorim. Marele ecran de 
protecţie a coloanelor îl plătesc ei.” Răspunsul arhitectei 
fusese imediat: „Nu va folosi însă la nimic. Şi nu o spun eu, 
care nu sunt decât o arhitectă. O spun inginerii de structuri, 
geologii şi toţi ceilalţi tehnicieni care au studiat problema în 
amănunţime.” Cu un gest de frustrare, preşedintele se 
mărginise să răspundă: „Nu pot face mai mult.” 

Uitându-se la ceasul de perete, Carmen a observat că 
iarăşi se făcuse foarte târziu. Deşi nu o aştepta nimeni 
acasă, de o vreme încoace o teamă ciudată începuse să 
pună stăpânire pe sufletul ei, mai ales când lungile nopţi de 
iarnă o găseau tot în acel colos de piatră care se ridica 
deasupra capului în căutarea spaţiului şi libertăţii. Mintea ei 
neliniştită compara atunci munca pe care o făcea acum cu 
ultima ei relaţie sentimentală. Şi în braţele lui Jordi simţise 
atât gloria, cât şi deprimarea. Ba o înălța până la extazul 
sublim, ba o lăsa să cadă în îngrijorarea cea mai adâncă. 
lar când ea se plângea de ceva, el răspundea cu mai multă 
detaşare decât tandreţe, că aşa era dragostea, cu alb şi 
negru, piatră şi nisip, ying şi yang. Învinovăţindu-l pentru 
permanenta stare de angoasă în care se scufundase 
existenţa ei, a sfârşit prin a-l părăsi pentru a se dedica, 

62 


- JUAN DAVID MORGAN - 


complet, catedralei lui Gaudi. Nu era ea atât de sigură că 
Jordi ar fi fost singurul vinovat de neliniştile ei. In adâncile 
văgăuni ale lăcaşului, în care, înconjurată de crochiuri, 
simboluri şi imagini ale unor vremi apuse, îşi desfăşura 
munca zilnică, începuse să se confrunte cu aceleaşi 
sentimente ambivalente. Pe de o parte, fericirea enormă de 
a munci la ce dorise totdeauna cel mai mult: să ajute la 
cristalizarea celui mai ambițios dintre visurile lui Gaudi. Pe 
de altă parte, senzaţia inevitabilă că asupra ei apăsau 
permanent genialitatea şi proiecția măreţei construcţii, 
strivind-o, împuţinându-i spiritul şi năzuinţele până într-atât 
încât rămânea uneori cufundată în gânduri, simțind că îi 
lipseşte aerul, cu privirea pierdută şi mâinile incapabile de 
a mai trasa o linie. 

În cele din urmă s-a încălţat - îi plăcea să simtă podeaua 
rece sub tălpi atunci când lucra - s-a ridicat de pe scaun, a 
făcut cu grijă sul planul pe care îl desena şi s-a dus să-l 
pună într-unul din tuburile metalice care atârnau în partea 
din spate a încăperii. Carmen a zâmbit amintindu-şi că, 
sosită de puţină vreme pentru a-şi ocupa noua funcţie, 
încercase să schimbe sistemul inventat de maestru cu mai 
mult de o sută de ani în urmă pentru a păstra în ordine 
miile de planuri şi desene de care avea nevoie construirea 
bazilicii sale. Cu toate acestea, nu a durat mult până când 
s-a convins că nu exista o formă mai practică de a face 
acest lucru: identificate cum se cuvine şi atârnate de sfori 
lungi la ambele capete, atârnau de tavan la diferite 
înălţimi, dar totdeauna la îndemână, sute de tuburi 
orizontale de diferite lungimi şi grosimi, în interiorul cărora 
mai înainte Gaudi şi acum ea introduceau fără cel mai mic 
efort nenumăratele suluri cu planuri, desene şi crochiuri la 
care lucrau. Câteodată, atingând vreunul era inevitabilă 
atingerea cu altul care atârna alături, iar acesta cu altul. 
Atunci se dezlănţuia o melodie stranie, solemnă şi aproape 
totdeauna lugubră, care ieşea prin ecouri succesive din 
încăperea desenelor, se împrăştia pe culoare şi se 
prelungea prin măruntaiele construcţiei. „Sunt corzile 

63 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


vocale ale catedralei mele”, avea obiceiul să spună Gaudi 
ajutoarelor sale, în timp ce lăsa să-i scape un zâmbet fugar. 
Amintirea acelei propoziţii era cea care o împiedica de fapt 
pe Carmen să înlocuiască vechile tuburi metalice cu unele 
mai practice şi mai moderne, din plastic, care se atingeau 
fără să facă zgomot. 

Când a început să urce ultimul segment de scară care 
despărţea etajul în care se afla biroul său de cel care dădea 
în stradă, arhitecta a văzut o dâră de lumină care ieşea pe 
sub uşa sălii arhivelor. Şi-a amintit de conversaţia cu 
inspectorul iezuit al construcţiei şi a hotărât că era 
momentul potrivit pentru a se încredința dacă arhivarul 
găsise din întâmplare vreun alt crochiu original al lui Gaudi. 
„Chiar şi numai pentru a mai adăuga piese la micul 
muzeu”, şi-a spus ea. 

Carmen a bătut uşor la uşă, apoi a intrat. Felipe Bossel 
nu era însă singur. În picioare, în spatele biroului, stătea de 
vorbă în şoaptă cu mai multe persoane care se aflau în 
jurul său, printre care Pepe Valera, inamicul numărul unu al 
Trenului de mare viteză, trezorierul Comisiei Executive, 
Juan Grisson, şi doi domni în vârstă pe care nu îi cunoştea. 
A întrezărit de asemenea în penumbra din fundul încăperii 
figura imobilă şi sumbră a unei femei mai în etate şi foarte 
slabe. 

— Vă rog să mă scuzaţi, nu doream să vă întrerup, a 
spus ea. Voi trece mâine să stăm un pic de vorbă, dacă veţi 
avea timp. 

— Nu vă faceţi griji, doamnă arhitectă, nu ne întrerupeţi 
de la ceva important, s-a auzit vocea piţigăiată a lui Bossel. 
Este o discuţie între prieteni, care ne-am nimerit azi aici. 

— In orice caz, vă doresc noapte bună, a spus Carmen în 
timp ce închidea uşa. 

— Bona nit, a ajuns până la ea răspunsul lor în cor, nu 
prea entuziast. 

In drum spre apartamentul său de pe strada Sardenya, în 
care tocmai se mutase pentru a sta mai aproape de lăcaş, 
Carmen nu a putut să nu fie mirată de cât de diferit i se 

64 


- JUAN DAVID MORGAN - 


păruse Bossel din acea seară de Bossel arhivarul de la 
Sagrada Familia. „Aş putea paria că el era figura centrală a 
acelei întruniri.” 

In dimineaţa următoare, Barcelona s-a trezit cu un cer 
acoperit de nori negri şi deşi. Ploaia liniştită şi persistentă a 
obligat-o pe Carmen la un mare efort pentru a se da jos din 
pat. Nu dormise bine, iar aceasta a pus-o pe seama 
bănuielii că în jurul său se petreceau lucruri în legătură cu 
activitatea sa de care ea nu ştia absolut nimic. Intrucât 
dăruirea ei faţă de proiectul lui Gaudi era totală, considera 
că se cuvenea să fie informată despre orice amănunt care 
ar fi putut avea o influenţă asupra muncii sale, fie că avea 
sau nu legătură cu trecerea trenului de mare viteză. Cu un 
entuziasm reînnoit şi-a ales cu cea mai mare grijă toaleta, a 
accentuat mai mult decât de obicei puţinul machiaj de care 
faţa ei frumoasă avea nevoie şi a ieşit hotărâtă să găsească 
răspuns la nişte întrebări care încă nu îi erau nici ei prea 
clare. Simţea că prima discuţie trebuia să o aibă cu Bossel, 
dar nu era sigură de modul în care să-l abordeze. Inainte de 
a ajunge la încrucişarea dintre străzile Sardenya şi Mallorca 
se hotărâse deja că va vorbi mai întâi cu secretara, 
Azucena, mereu prima în aflarea dedesubturilor, tainelor şi 
intrigilor care însoțesc culisele oricărei activităţi omeneşti. 

— Nu mă aşteptam să vă văd pe aici atât de devreme în 
această dimineaţă; a întâmpinat-o andaluza de îndată ce 
Carmen a intrat la recepţie. Pe vremea asta întunecată nu 
prea îţi vine să te dai jos din pat. 

— Intr-adevăr, nu prea aveam chef să o fac, a zâmbit 
Carmen, dar nu am terminat încă ultimele schiţe anti-trenul 
de mare viteză. 

— Anti-trenul de mare viteză, îmi place cum sună. Dar 
aceşti încăpăţânaţi nu vor înţelege niciodată... 

Temându-se că va urma o muştruluială la adresa 
acestora, Carmen a întrerupt-o cu delicateţe. 

— Pentru că suntem singure, aş vrea să te întreb ceva în 
legătură cu un lucru care mă face foarte curioasă. 


65 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Sunt numai urechi, a spus Azucena, schimbându-şi de 
îndată expresia. 

— Când a fost ultima dată aici iezuitul care inspectează 
lucrările, mi-a arătat nişte crochiuri originale ale lui Gaudi, 
dar nu am avut ocazia să-l întreb de unde le obținuse, a 
minţit Carmen. 

— În mod sigur i le-a dat ologul. Acesta, care nu vine 
niciodată pe aici (nu îi fac niciun reproş, pentru că săracul 
abia se poate mişca), a apărut în acea zi de cel puţin trei 
ori, trăgând după el piciorul acela de plumb, pentru a 
întreba de părintele Otaño. E frumos preotul, nu vi se pare? 

— Da, e un bărbat foarte atractiv. 

Carmen a sperat că secretara va continua să vorbească, 
dar aceasta, ca niciodată, părea scumpă la vorbă. 

— Şi atunci? a insistat arhitecta. 

— Păi da, au stat de vorbă în cele din urmă, când 
părintele a ieşit din biroul dumneavoastră. Aţi avut o 
conversaţie lungă cu el? Îl găsesc foarte interesant pe 
iezuit, cu acea cicatrice atât de... 

Arhitecta a rămas uitându-se în tăcere la secretară, cu 
speranţa de a o face să priceapă, fără a trebui să-i explice 
acest lucru, că subiectul conversaţiei nu era preotul arătos, 
ci arhivarul diform. Au trecut câteva secunde înainte ca 
Azucena să scoată un oftat de deziluzie şi să spună: 

— Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că Bossel i-a 
spus că trebuie să discute cu el despre o chestiune urgentă 
şi l-a rugat să-l însoţească la arhive. La început, preotul, 
care este mereu grăbit, s-a scuzat, spunând că nu are timp, 
dar în faţa insistenţei arhivarului (cred că şi din milă), a 
consimţit. Asta a fost tot, din câte îmi amintesc eu. 

În ultima afirmaţie a secretarei se simţea speranţa că 
arhitecta ar fi ştiut mai multe şi că ar fi fost dispusă să 
împărtăşească cu ea ceea ce ştia. Mare i-a fost decepţia 
când Carmen i-a mulţumit şi a pus capăt unei conversații 
atât de promițătoare. 

În sala arhivelor, un tânăr ajutor de arhivar i-a comunicat 
lui Carmen că Bossel nu va veni decât după ora zece. „In 

66 


- JUAN DAVID MORGAN - 


zile atât de ploioase îi trebuie mai mult pentru a ajunge la 
timp”, a spus el în chip de scuză. Arhitecta i-a dat asigurări 
că nu era vorba de ceva important şi i-a spus să o anunţe 
când arhivarul va putea să o primească. Două ore mai 
târziu, ajutorul de arhivar a băgat capul pe uşa încăperii cu 
schiţe pentru a o anunţa că don Felipe Bossel o aştepta. 

— Spune-i că peste zece minute voi veni la el. 

În timp ce urca scările care duceau de la biroul ei la 
arhive, Carmen a încercat să-şi pună în ordine ideile: cu ce 
scuze să vină, cum să aducă vorba despre subiect. O 
deranja faptul că arhivarul nu i-a adus ei schiţele originale 
ale lui Gaudi, dar nu voia să înceapă discuţia printr-o 
confruntare. În cele din urmă şi-a spus că ar trebui să 
improvizeze, pentru că, de fapt, nu ştia ce dorea să afle. 

Arhitecta Carmen Balcázar nu a trebuit să improvizeze 
nimic. De îndată ce a intrat în arhive, Bossel, tot în picioare 
în spatele biroului, şi-a încreţit sprâncenele stufoase, a 
ridicat încet privirea, a salutat-o apatic şi s-a scuzat încă o 
dată pentru că întâlnirea cu prietenii săi pe care o avusese 
în seara precedentă îl împiedicase să-i primească vizita. 

— Prietenia noastră s-a legat atunci când ne-am unit 
forţele pentru a promova canonizarea maestrului, a 
explicat el înainte de a o invita să se aşeze. Dacă nu vă 
deranjează, eu prefer să rămân în picioare, s-a scuzat el şi 
a continuat: Mi-a spus eficienta noastră secretară şi 
recepţioneră că vă interesaţi mult de conversaţia mea cu 
iezuitul care vine în fiecare an să ne viziteze. 

Carmen a încercat să se arate calmă, în timp ce în sinea 
ei o blestema pe andaluză. 

— Un interes artistic şi istoric, dacă doriţi. Vedeţi 
dumneavoastră, domnule Bossel... 

— Vă rog, spuneţi-mi Felipe. 

— ...Felipe, munca pe care o fac în prezent nu este exact 
ceea ce aşteptam să fac atunci când am acceptat acest 
post. Să execut schiţe pentru a evita daunele pe care ar 
putea să le provoace un tren nu are nimic de-a face cu visul 
meu de a contribui la realizarea celei mai grandioase 

67 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


construcţii pe care o va avea oraşul nostru... şi toată 
Spania. 

— Pentru noi, catolicii, cea mai frumoasă, formidabilă şi 
impunătoare de pe planetă, a întărit arhivarul, cu şi mai 
mult entuziasm în glas. 

— Aşa este. Adevărul este că uneori simt nevoia să mă 
întorc puţin la lumea lui Gaudi, să contemplu primele lui 
eforturi, originea tuturor acestor lucruri. Cred că acestui 
fapt i se datorează interesul meu de a conversa cu 
dumneata. - Vorbise oare prea mult şi prea repede, 
dezvăluindu-şi fără să vrea nervozitatea? 

— Da, realmente sunt foarte frumoase crochiurile pe 
care le-am descoperit în timp ce îmi îndeplineam sarcina 
interminabilă de a lăsa în ordine arhivele, înainte de a-mi 
părăsi postul. Dacă iezuitul şi-a îndeplinit cum se cuvine 
misiunea, presupun că ele împodobesc acum biroul Papei 
ori cel al vreunui cardinal care se interesează de Gaudi. Mă 
bucur că şi pentru dumneavoastră a fost o plăcere să le 
priviţi. 

— Chiar o plăcere foarte mare, deşi cred, desigur, că 
locul în care trebuie păstrate este aici, în muzeul nostru. 
Dar ai spus că părăseşti postul? 

Neputând ţine mult timp capul ridicat, Bossel coborâse 
puţin câte puţin privirea, iar, odată cu ea, şi vocea. 

— Aşa am spus. Am început să-l instruiesc deja pe 
înlocuitorul meu pentru ca orice persoană care ar avea 
nevoie de vreun document să-l poată găsi fără greutate. 
„Lucrurile trebuie să se găsească fără întârziere”, aceasta 
trebuie să fie deviza oricărui arhivar. 

A urmat o tăcere grea, întreruptă în cele din urmă de 
arhitectă. 

— Ei bine, ştii de acum pentru ce am venit. Dacă mai 
găseşti altă schiţă asemănătoare, dar care să nu fie atât de 
veche, te rog să ne bucurăm de ea împreună. Nu uita că 
fără un ordin al Comisiei Executive nu este permis să se 
dea documente din arhive nici unei persoane care nu 
lucrează în acest lăcaş. 

68 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Fiţi fără grijă. Aşa voi face, a răspuns Bossel cu un 
gest de nemulţumire care îi distorsiona şi mai mult 
trăsăturile feţei. 

Carmen a ieşit de la această întâlnire mai derutată decât 
înainte. Arhivarul nu numai că nu se dăduse în vileag, dar 
nici măcar nu catadicsise să ofere o explicaţie plauzibilă 
pentru interesul său neobişnuit de a vorbi cu iezuitul dacă 
singurul lucru pe care urma să i-l dea erau câteva crochiuri 
ale maestrului, din care erau mult mai multe în tuburile ce 
atârnau în fundul camerei cu schiţe. „Tipul e foarte ciudat”, 
şi-a spus ea când a ajuns la biroul ei şi, dând din umeri, s-a 
resemnat să se întoarcă la rutina marelui ecran de 
protecţie a coloanelor, a contraforturilor unghiulare şi a 
tuturor celorlalte lucruri care erau oportune pentru a ţine la 
distanţă trenul de mare viteză. În timp ce lua loc cu 
cărbunele în mână, s-a gândit că ciudăţenia nu era o 
caracteristică exclusivă a lui Bossel. „De fapt, aici aproape 
toţi sunt fiinţe stranii”, a fost ultimul gând care i-a trecut 
prin minte înainte de a începe să traseze linii pe hârtie. 

Felipe Bossel a aşteptat ca arhitecta să părăsească sala 
arhivelor şi s-a aşezat încet pe scaun. În ultimul timp îl 
deranja la fel de mult atât când stătea în picioare, cât şi 
când şedea pe scaun. Când stătea în picioare simţea că 
organele sale aveau mai mult spaţiu pentru a-şi îndeplini 
funcţiile vitale de a respira, de a pompa sânge şi a elimina 
toxine. Dar picioarele îi oboseau repede, mai ales stângul, 
care era cel ce suporta aproape toată greutatea corpului. 
Când se aşeza pe scaun, uşurarea de moment era 
compromisă de o senzaţie de sufocare internă, care îl 
obliga după câteva minute să se ridice din nou. lar cu 
fiecare zi care trecea creştea tot mai mult îngrijorarea că 
nu va mai putea extrage suficient oxigen din aerul care îl 
înconjura. „Ca un peşte pe uscat”, avea obiceiul să spună 
cu voce joasă. Deşi îşi promisese să nu grăbească 
evenimentele, îşi dădea seama că îi rămânea puţin timp 
pentru a-şi îndeplini planul. Când el nu va mai fi, nu exista 
nicio garanţie că ceilalţi membri ai cercului său intim vor 

69 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


avea, individual sau colectiv, curajul necesar pentru a-l 
duce la capăt. In afară de aceasta, fiecare dintre ei îşi 
vedea misiunea dintr-o perspectivă diferită. Numai el, 
Felipe Bossel, arhivarul de la Templo Expiatorio de la 
Sagrada Familia, avea un obiectiv clar şi era gata să 
înfrunte pe oricine pentru a-l atinge, inclusiv pe atât de 
îndepărtatele autorități ecleziastice, care, închise în 
Vatican, nu vedeau şi nu auzeau ce se întâmpla în jurul lor. 
Cu toate acestea, avea încredere că părintele Otaño îşi va 
îndeplini misiunea, o misiune de care iezuitul, de altfel, nu 
ştia că i-ar fi fost încredinţată. „Aceasta face interesant 
jocul”, şi-a mai spus încă o dată. În puţinii ani în care 
observase profund firea omenească, Bossel ajunsese la 
concluzia neîndoioasă că secretul succesului consta în a şti 
să profiţi la maximum de inteligenţa celorlalţi, trasându-le 
căi care să conducă la obiectivul pe care creatorul jocului 
şi-l propusese. Pericolul consta în a permite ca instinctele 
să debordeze. „Atunci când omul acţionează ca un simplu 
animal, mânat de instincte primare şi endemice, precum 
supraviețuirea şi dorinţa sexuală, el pierde orice posibilitate 
de a atinge scopuri. Este nevoie să laşi să ţâşnească mereu 
capacitatea de a raţiona, inteligenţa care ne permite să 
trăim în armonie, pentru ca, fără să-şi dea seama, ceilalţi 
să facă ceea ce noi dorim.” 

Pentru a avea mai mult aer şi o voce mai bună, Bossel s- 
a ridicat iarăşi în picioare şi a format un număr la telefonul 
său mobil. Celui care i-a răspuns i-a spus simplu: 

— Nu cred că există motiv de alarmă, dar aş vrea să fie 
supravegheată noua arhitectă care a primit însărcinarea de 
a conduce lucrările de construire a lăcaşului. În această 
dimineaţă a tot pus o seamă de întrebări despre care nu 
ştiu dacă sunt determinate de zel profesional, de 
curiozitate feminină înnăscută ori de faptul că a aflat ceva 
ce nu trebuie să ştie, în special în legătură cu preotul iezuit 
care ne vizitează în fiecare an şi care, dacă nu mă înşel, nu 
va întârzia să o facă din nou. 


70 


- JUAN DAVID MORGAN - 


6 


Pepe Valera se plimba liniştit de-a lungul peronului 
numărul patru al gării din Sants, unde urma să sosească la 
ora douăzeci şi unu şi treizeci de minute trenul expres de 
Bilbao. Îşi ţinea mâinile la spate şi nu ridica privirea din 
pământ, de parcă ar fi pierdut ceva şi nu se grăbea să-l 
găsească. De fapt, mergea fără să fie atent la ce privea, 
cufundat într-o adâncă meditaţie în legătură cu ceea ce 
erau acum avatarurile vieţii sale. Deşi înţelegea că noile 
sale angajamente cereau un mod solitar de a acţiona, 
regreta adesea singurătatea în care trăia după moartea 
soţiei sale. Cu puţin timp după nenorocire, singurul său fiu, 
Alonso, părăsise căminul, sătul de obsesiile bolnăvicioase 
ale părintelui său, aşa cum îi strigase înainte de a pleca 
trântind uşa. Băiatul locuia într-o cămăruţă împreună cu 
nişte prieteni studenţi, iar comunicarea cu tatăl său era 
inexistentă. 

Mai mult decât obsesiv, Pepe Valera fusese întotdeauna 
un om orbit de fiecare dintre cauzele pentru care, conform 
celor dictate de severa lui conştiinţă şi scurta dar solida lui 
listă de valori, merita să lupţi, împreună cu un grup de 
admiratori fără rezerve ai lui Antoni Gaudi, condusese la un 
moment dat promovarea candidaturii faimosului arhitect 
pentru intrarea în rândul sfinţilor Bisericii Catolice. Cei care 
au colaborat atunci în această strădanie au fost de acord 
că, mult mai mult decât curia locală, îndârjirea lui Valera 
fusese pârghia fundamentală care, depăşind obstacole în 
principiu de netrecut, reuşise să ducă procesul până la 
Cauza Sfinţilor de la Vatican. Câţiva ani mai târziu, când a 
citit pentru prima oară în ziare ştirea conform căreia 
Concernul Trenul de mare viteză căzuse de acord cu 
Primăria Barcelonei şi cu Consiliul general catalan pentru a 
modifica traseul originar al trenului de mare viteză, care, în 
loc de a trece pe coastă, să traverseze oraşul practic pe 
dedesubtul catedralei maestrului, Valera, în calitatea sa de 


71 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


subsecretar, a convocat o şedinţă urgentă a Comisiei 
Executive a Patronatului. La această primă şedinţă, 
membrii comisiei veniseră cu speranţa că era vorba de o 
ştire falsă, pentru că nimănui cu mintea întreagă nu i-ar fi 
venit ideea de a pune în pericol stabilitatea construcţiei 
emblematice a Barcelonei, care se afla în construcţie de 
mai mult de o sută douăzeci de ani şi care, înainte de 
terminarea ei, fusese declarată deja Patrimoniu al 
Umanității. Ştirea s-a dovedit însă adevărată, iar când 
Patronatul, presat de lipsa de resurse şi de necesitatea de 
a menţine relaţii armonioase cu domnii de la Guvern, a dat 
dispoziţie să se caute o soluţie amiabilă, Valera a făcut un 
tărăboi enorm şi a hotărât să continue singur lupta. Din 
nefericire, evenimentele au coincis cu scurta, dar 
dureroasa boală şi ulteriorul deces al soţiei sale, ceea ce a 
contribuit în mare măsură la starea de tulburare care 
cuprindea tot mai des sinapsele creierului fostului 
subsecretar al Patronatului Sfintei Familii. 

În timp ce aştepta sosirea lui Emeterio Echauri, văr din 
partea mamei pe care nu-l mai văzuse din şcoala primară, 
reflecta asupra modului în care să-i explice de ce, după 
atâţia şi atâţia ani şi atâtea lucruri, insistase să-l determine 
să vină de la Bilbao pentru a petrece cu el câteva zile în 
marea urbe catalană, invocând pentru aceasta legături de 
familie de mult timp uitate. Despre vărul basc nu-şi mai 
amintea aproape nimic: o figură grăsuţă şi neliniştită, o faţă 
pe care nu reuşea să şi-o amintească exact, câteva jocuri 
de copii în casa bunicii, fire de iarbă în vânt, care odată 
răspândite nu mai puteau fi înmănuncheate iarăşi cu 
ajutorul memoriei. Mulţi ani mai târziu, când a aflat că vărul 
acela dat uitării fusese condamnat la zece ani de închisoare 
pentru colaborare cu o bandă înarmată, înainte de moartea 
lui Franco, nu i-a venit să creadă. „E vorba de o coincidenţă 
de nume”, i-a repetat mereu soţiei sale, care, cu ziarul în 
mână, îl făcea să vadă până unde poate merge lipsa de 
dragoste şi educaţie într-o familie. Nu era însă vorba de o 
confuzie: într-adevăr, cel care ispăşea o pedeapsă cu 

72 


- JUAN DAVID MORGAN - 


închisoarea era vărul său Emeterio. A ieşit după amnistia 
din 1976 şi avea atunci doar douăzeci de ani. Din motive pe 
care Valera nu le cunoştea, Emeterio a fugit imediat în 
Franţa, unde a practicat diferite meserii şi curând a început 
să aibă iarăşi necazuri. Se ştia că jefuise o farmacie la Lyon 
şi că a luat parte la o afacere dubioasă în Gibraltar, în care 
au murit mai multe persoane, se pare fără legătură cu 
activităţi teroriste. A fost arestat şi condamnat la douăzeci 
şi cinci ani de închisoare şi a fost trimis să-şi ispăşească 
pedeapsa într-o închisoare din ţara sa natală. Când ETA a 
declarat un armistițiu şi s-a arătat dispusă să negocieze cu 
Guvernul, fostul terorist, de acum cu mai mult de cincizeci 
de ani în spinare, ieşea pentru a doua oară din penitenciar. 
Când a primit neaşteptatul telefon de la Valera, Echauri se 
bucura de un an şi jumătate de libertatea sa condiţionată, 
muncea într-un atelier de mecanică şi reuşise să păşească 
pe calea unei vieţi normale atât cât putea spera cineva 
care şi-a petrecut mai mult de jumătate din ea după gratiile 
unei celule sau fugind de forţele de ordine. În faţa 
neobişnuitei insistenţe a acelui văr catalan care refuza să 
rămână în uitare, a acceptat scrâşnind din dinţi biletul de 
clasa întâi pe care acesta i l-a oferit, a obţinut permisele 
necesare pentru a vizita nişte rude din Barcelona şi a pornit 
într-o călătorie care, pentru el, era lipsită de orice sens. 
Bănuind că le va fi greu să se recunoască după atâţia 
ani, în ultima lor convorbire telefonică avută cei doi veri se 
înţeleseseră ca Echauri să facă în aşa fel încât să fie ultimul 
pasager care cobora din tren. „Sunt grasul care va întârzia 
cel mai mult să coboare”, spusese el fără prea mult 
entuziasm. Când a sosit în sfârşit expresul, Pepe s-a ascuns 
după unul din stâlpii peronului şi a aşteptat răbdător în 
semiîntuneric ca grosul pasagerilor să se scurgă spre ieşire. 
Când mulţimea de oameni a început să se mai rărească, s-a 
aşezat acolo unde vărului său i-ar fi fost cel mai uşor să-l 
observe, iar, în lumina difuză de pe peron, a observat cu 
satisfacţie că în spatele ultimilor întârziaţi venea un individ 
corpolent, de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un palton 
73 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


neîngrijit şi cu un fular asemenea, în a cărui mână dreaptă 
se legăna o mică valiză. Valera s-a apropiat fără să spună 
un cuvânt, până când au rămas faţă în faţă. 

— Pepe? a întrebat nou-venitul. 

Auzind din gura vărului său diminutivul cu care era 
strigat de mic copil, Jose Valera şi-a amintit imediat de cel 
pe care verii săi i-l puseseră lui Emeterio şi care nu era altul 
decât prenumele său în limba bască. 

— Meteri! a exclamat el zâmbind, satisfăcut că memoria 
îi venise în ajutor într-un mod atât de oportun. 

Cei doi bărbaţi şi-au dat mâna şi în ciuda faptului că 
încercarea lui Valera de a-şi îmbrăţişa vărul nu a fost mai 
mult decât o simplă atingere a unei laturi a corpolentului 
său văr, el a reuşit să-l apuce de braţ în timp ce se 
îndreptau spre ieşire şi să-i spună cu amabilitate: 

— Trebuie că eşti obosit, aşa că în această seară am 
rezervat o masă la un restaurant din apropiere, pe 
Ramblas. Nu este de lux, dar este excelent. Vom cina, vom 
bea un vin bun şi te voi lăsa să te odihneşti pentru a-ţi 
arăta mâine câte ceva din Barcelona. 

— Cum zici tu, Pepe. Vreau să-ţi spun că toată călătoria 
aceasta mi se pare o excentricitate. 

— Amândoi suntem singuri, vere Echauri. Din motive 
diferite, dar la fel de singuri. M-am gândit că am putea să 
ne ajutăm unul pe altul. La urma urmelor suntem din 
aceeaşi familie, nu-i aşa? 

Celălalt a rămas uitându-se la acea rudă necunoscută, 
care se încăpăţâna să iasă din trecutul său atât de brusc şi 
de insistent, şi a bâiguit câteva cuvinte neinteligibile. 

Ziua următoare s-a arătat rece, dar cu un soare 
strălucitor. „Semn bun”, s-a gândit Pepe, care a sărit din 
pat înainte de ora şapte pentru a se ocupa de vărul său, pe 
care l-a găsit privind pe fereastră şi ţinând în mână o 
ceaşcă de cafea neagră aburindă. 

— Te rog să mă scuzi că m-am servit singur - i-a spus el 
după ce şi-au dat bună dimineaţa - dar am obiceiul de a 
mă scula devreme şi simţeam nevoia să beau o cafea. 

74 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Doar ţi-am spus să te simţi ca acasă. Ce să-ți 
pregătesc? Fructe? Un pic de pâine cu brânză şi şuncă? 

— Da, nişte fructe, dar nu e nicio grabă. O duci bine, 
Pepe. 

— Mi-a mers bine, Meteri. Am un post bun în lanţul de 
magazine de la El Corte Inglés. Am ajuns manager. De fapt 
sunt avocat de meserie, dar uneori omul îşi trasează un 
drum, iar viaţa are grijă să-l transforme în scurtături. 

— Mie îmi spui! 

După cuvintele bascului, cele mai spontane pe care le 
pronunţase de la sosirea sa, amândoi au rămas tăcuţi, până 
când Pepe s-a scuzat şi s-a dus să cumpere ziarul. Cu o 
seară înainte, în timpul cinei, cu excepţia câtorva aluzii vagi 
şi forţate la adresa copilăriei şi a casei bunicii, aproape că 
nu au vorbit, Pepe de teamă să nu zgândărească răni mai 
vechi sau mai noi, iar Meteri pentru că era încă dezorientat 
şi, la drept vorbind, nu avea nimic de spus. 

Totuşi, în acea dimineaţă Valera îşi propusese să-şi facă 
vărul să se simtă mai în largul său. L-a tratat cu atâta 
simpatie şi amabilitate încât, puţin câte puţin, Echauri a 
ajuns la concluzia că, dacă tot se afla la Barcelona, cel mai 
bun lucru ar fi fost să se folosească de aceasta pentru a 
cunoaşte oraşul şi a se simţi cât mai bine înainte de a face 
calea întoarsă la Bilbao, la atelierul mecanic şi la vizita 
săptămânală la centrul din Otxarkoaga. In timp ce aşteptau 
un taxi, Pepe a început să-i spună că, deşi munca sa îi 
ocupa cea mai mare parte din timp, adevărata lui pasiune 
era opera lui Antoni Gaudi, cel mai faimos arhitect spaniol. 

— Ai auzit de el? 

— Sincer să fiu, nu. 

— Atunci vei putea aprecia azi câteva din operele sale, 
mai ales cea mai faimoasă, Templo Expiatorio de la 
Sagrada Familia, încă în construcţie. 

— Omule, acum ştiu de cine vorbeşti. Este cel cu biserica 
pe care nu o mai termină niciodată, nu-i aşa? 

Pepe a râs cu poftă. 


75 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Chiar el, a spus Valera ţanţoş. Vei vedea ce 
impunătoare este. 

După două ore în care au vizitat locurile cele mai 
interesante ale oraşului, taxiul i-a lăsat în sfârşit la colţul 
străzii Mallorca. 

— Auzi, asta e ceva atât de impresionant că nu se poate 
povesti, au fost cuvintele bascului pe când contempla 
clopotniţele de piatră care păreau că o iau din loc, 
răsucindu-se, înspre un cer albastru fără nori. 

— Acelea sunt turlele mici; cea mare, a lui lisus Hristos, 
se va ridica în mijlocul celorlalte şi va fi încă mai mare şi 
bogată, a răspuns cu mândrie Valera. 

— Imi închipui cum va fi atunci... că văd aici piatră 
destulă pentru a construi încă un oraş. 

— Pietre pline de viaţă şi de semnificaţii, Meteri, pentru 
că în asta consta genialitatea lui Gaudi. O oră şi jumătate 
după aceea, după ora două, terminau vizita fără ca Pepe să 
fi fost sigur că entuziasmul său l-a contagiat pe vărul său. 
Din politeţe, mai mult decât pentru altceva, acesta scosese 
câteva exclamaţii, însoţite de gesturi care arătau cât de 
mult îl fascina tot ce vedea. Însă erau expresii de mirare în 
faţa mărimii, greutăţii, dificultății, prelucrării turlelor, 
navelor, colanelor şi porticurilor. La sfârşitul traseului, 
bascul a rezumat într-o propoziţie ceea ce era pentru el cel 
mai mare dintre elogii: 

— O adevărată minune, Pepe. Mă bucur că iei parte la 
ceva atât de important pentru Barcelona şi pentru noi toţi 
catolicii. 

— Aşa este, Meteri. Acum mergem să mâncăm, pentru 
că o merităm din plin după acest tur. 

După supă, Pepe a început să atace cu prudenţă 
subiectul trenului de mare viteză. 

— Ştii, Meteri, că această construcţie grandioasă pe care 
tocmai am văzut-o este în pericol să se dărâme? 

— Ce vorbeşti, omule? 

— Cei de la Guvern au hotărât că trenul de mare viteză... 
îl ştii, nu-i aşa? 

76 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Nu l-am văzut, dar ştiu ce este. 

— Ei bine, îţi spuneam că Guvernul a dispus să se facă 
un tunel pentru ca acest tren, care circulă în mod obişnuit 
cu mai mult de două sute de kilometri pe oră, să treacă 
exact pe sub strada alăturată bazilicii, fără să le pese de 
părerea experţilor, care spun că lăcaşul poate să se 
dărâme din temelii. 

— Dar cum pot fi atât de mizerabili? 

Tocmai începuseră a doua sticlă de vin, iar Meteri se 
arăta tot mai vorbăreţ, atitudine pe care vărul său catalan 
a interpretat-o ca o dovadă de sincer interes pentru 
subiect. 

— Sincer vorbind, nu ştiu. De ceea ce sunt sigur este că 
trebuie evitat cu orice preţ ca în numele progresului un tren 
de mare viteză să facă praf construcţia cea mai frumoasă 
pe care acest oraş o va avea vreodată. 

— Sunt de acord, Pepe, sunt de acord. Presupun că 
avocaţii se ocupă deja de asta. 

— S-a încercat totul, dar a fost în zadar. 

— Şi atunci ce vor face? 

Echauri susţinea conversaţia fără prea mult interes, fiind 
concentrat în a nu lăsa nicio bucăţică din scoicile a căror 
savoare nu o mai simţise de atâta vreme. 

— Ce crezi tu că am putea face? l-a întrebat iscoditor 
Valera. 

Bascul a ridicat privirea din farfurie, dar numai o clipă. 

— Să protestaţi, să ieşiţi în stradă, să atrageţi atenţia 
restului ţării. Ce naiba, Pepe, pe toţi ne interesează ca 
această mare catedrală să-şi încheie construcţia şi să 
dăinuiască. 

— Protestul meu a fost ca un strigăt în deşert, Meteri, a 
insistat Pepe. A trebuit să renunţ la Comisia Executivă a 
Lăcaşului, al cărei subsecretar am fost mulţi ani, pentru că 
propriii colegi au capitulat. 

— Dar toate acestea mi se par atât de ridicole şi de 
necrezut... a afirmat Echauri, în timp ce se lupta cu ultima 
scoică. Să construieşti această minunăţie pentru ca un tren, 

77 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


care poate trece pe oriunde pentru că nu degeaba este atât 
de rapid, să o distrugă... 

Momentul pe care îl aştepta Valera sosise. Măsurându-şi 
foarte bine cuvintele, a început să-şi explice planul. 

— M-am gândit mult la asta, Meteri, şi am ajuns la 
concluzia că prin acţiuni paşnice nu vom reuşi nimic. 

— Pepe a tăcut o vreme, a coborât glasul şi a continuat, 
accentuând fiecare cuvânt. - Va fi nevoie de o acţiune 
violentă, care să rupă cu canoanele protestelor tradiţionale. 

Valera nici nu terminase să spună ultima frază când a 
observat că faţa lui Meteri se transfigura, nu mai era cea a 
grăsanului jovial şi se transformase în cea a bărbatului 
violent care fusese odată. A lăsat cu grijă tacâmurile în 
farfurie, şi-a scos şerveţelul din gulerul cămâăşii, şi-a 
împreunat mâinile şi i-a trântit-o cu un ton care făcea să-ți 
îngheţe sângele în vene: 

— Vorbeşti despre ce cred eu, nemernicule? Pentru asta 
m-ai adus aici? 

— Stai, stai, nu-mi interpreta greşit vorbele... - l-a 
implorat Pepe speriat. Dar celălalt nu-l asculta. 

— Nu ştii că fiecare pas pe care îl fac este supravegheat 
de autorităţi, că pentru a veni aici a trebuit să anunţ că mă 
voi întâlni cu tine, un văr pe care nu l-am mai văzut din 
copilărie, şi că orice faci tu mă vâră şi pe mine în belea? 
Cum poţi să fii atât de imbecil, atât de... txoriburu? Nu-ţi 
crap capul în clipa asta pentru că nu vreau să ajung iarăşi 
la închisoare. 

Bascul s-a ridicat cu violenţă de pe scaun, s-a dus la 
cuier să-şi ia paltonul şi fularul, după care a părăsit 
restaurantul. După ce şi-a mai venit în fire, Pepe a plătit 
consumaţia, a ieşit după el şi l-a urmărit de la depărtare. 
Au mers aşa o distanţă de câteva cvartale, până când 
Echauri s-a oprit, s-a uitat la ceas şi a privit apoi în jurul 
său, ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama unde se afla. Fără 
să se lase observat, Pepe l-a văzut cum a continuat să mai 
meargă o jumătate de cvartal, a traversat strada şi s-a 
îndreptat spre o mică piaţă, unde a căutat prima bancă 

78 


- JUAN DAVID MORGAN - 


liberă, pe care s-a aşezat. Continuând să se ascundă pe 
după trecători, Valera a profitat de o schimbare a culorii 
semaforului pentru a traversa în apropiere de locul în care 
făcuse acest lucru Echauri şi s-a apropiat de piaţetă dintr-o 
latură. 

— Meteri, a spus el încet atunci când s-a apropiat la o 
distanţă suficientă pentru a fi auzit. 

Bascul s-a întors şi a izbucnit aproape strigând: 

— Nu-mi mai spune Meteri, la naiba. Meteri nu există, tot 
aşa cum nu există nicio amintire din copilărie, nici cea a lui 
amama, nici a casei de care pare să-ţi fie atât de dor. Nu 
însemnai nimic în viaţa mea, iar acum nu însemni nici atât. 

— Te rog să mă asculţi o clipă, l-a rugat Pepe. Zece 
minute vor fi suficiente pentru a-ţi explica pentru ce te-am 
chemat să vii la Barcelona. 

— Ce greu de cap eşti, Valera! Nu pricepi că nu mai 
vreau să ştiu de tine? Singurul lucru pe care ţi-l cer este să 
merg la tine să-mi iau lucrurile. 

Fără să mai spună ceva, Pepe a căutat un taxi, iar când l- 
a găsit, l-a chemat pe vărul său şi l-a invitat să urce. Nu au 
schimbat o vorbă nici pe drum şi nici în lift. Odată ajunşi în 
apartamentul său, Valera a îndrăznit să vorbească: 

— După ora cinci după-amiază nu mai există trenuri spre 
Bilbao. Ai putea să rămâi aici în această noapte şi să pleci 
mâine-dimineaţa cu cel de opt şi jumătate, cum 
programaserăm. |ţi promit că nu voi mai deschide subiectul 
Sagrada Familia şi te voi lăsa singur. Poţi să te uiţi la 
televizor sau să faci orice altceva pentru a trece mai uşor 
timpul rămas. Eu voi ieşi să fac o plimbare. Mă voi întoarce 
înainte de cină. In frigider poţi găsi caşcaval, şuncă şi alte 
gustări reci. 

Odată rămas singur şi de acum mai liniştit, Echauri a 
început să se uite la rafturile cu cărţi din apartament. Nu a 
fost mirat să constate că mai mult de jumătate dintre cărţi 
şi cataloage se refereau la opera lui Antoni Gaudi, 
arhitectul pentru care avea atâta admiraţie acel văr 
necunoscut şi pe jumătate nebun care l-a făcut să vină la 

79 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Barcelona pentru a-l ruga să-l ajute la oprirea unui tren. 
Când s-a gândit cu mai mult calm, i-a fost greu să şi-l 
închipuie pe Pepe Valera implicat în acţiuni violente. Fără 
îndoială, tipul era un romantic şi un exaltat, dar principiile 
sale şi buna educaţie primită îl lipseau de stăpânirea de 
sine şi indiferența necesare pentru a-şi pune în joc propria 
viaţă, precum şi cea a celorlalţi. Nu. Oricât de înflăcărat ar 
fi fost, Pepe Valera nu ar pune niciodată o bombă. 
Fanatismul său în favoarea arhitectului catalan nu era din 
acelea care duc la violenţa premeditată, ci la protestul 
spontan. lar dacă propria sa reacţie din timpul prânzului 
fusese exagerată, acest lucru s-a datorat faptului că, 
pentru o clipă, cuvintele acelui văr gratuit îl făcuseră să 
retrăiască toţi acei ani de permanentă fugă sau de privare 
de libertate şi de tot ceea ce ne umanizează, fără alt 
orizont decât zidul de netrecut al închisorii. În ciuda 
timpului trecut de atunci, tot nu putea să-i iasă din minte 
primul atentat, acela care avusese loc pe vremea 
dictatorului, când nu era decât un adolescent. Poate că 
regretul cel mai mare pe care îl simţea Echauri era legat de 
inutilitatea crimei sale. Îl arestaseră pentru că pusese o 
bombă care nu a explodat. Lipsa de experienţă şi 
nervozitatea fuseseră hotărâtoare, făcând ca poliţia nu 
numai să împiedice atentatul, dar să şi aresteze, în afara 
lui, pe două dintre căpeteniile cele mai căutate ale ETA, 
care, din cauza incapacității sale, continuau să se afle în 
închisoare. Tovarăşii lui îl făcuseră laş şi chiar bănuiau că în 
timpul interogatoriilor l-a luat gura pe dinainte, dar în sinea 
lui el ştia că nu frica fusese cauza greşelilor sale, ci 
pregătirea lui insuficientă. La începutul captivităţii a retrăit 
de nenumărate ori fiecare clipă a acelei zile fatidice şi şi-a 
promis să nu mai repete niciodată acele greşeli. Dorinţa 
arzătoare de a-şi revendica nevinovăția în faţa tovarăşilor 
de arme îi păstra intact spiritul de luptă. Timpul s-a îngrijit 
însă de potolirea acelor ardori, iar când a ieşit din 
închisoarea Soto del Real, după cea de-a doua perioadă 
petrecută după gratii, era un bărbat îmbătrânit prematur 
80 


- JUAN DAVID MORGAN - 


atât trupeşte, cât şi sufleteşte, fără un trecut de care să fi 
vrut să-şi amintească şi fără un viitor care să-i trezească 
ambițiile. Acum, fără să fi avut această intenţie, acest văr 
fanatizat de o catedrală, care năvălise atât de intempestiv 
în viaţa sa, aprindea din nou în el scânteia răzvrătirii, 
trezea iarăşi la viaţă un ideal şi, mai ales, dorinţa de a 
compensa acea încercare ratată de a produce o explozie 
care să fie în stare să avertizeze Spania şi lumea întreagă 
că existau oameni dispuşi să facă orice pentru a-şi apăra 
crezul. Poate că soarta i-l scosese în cale pe Pepe Valera 
tocmai pentru a-i da ocazia de a-şi repara greşeala şi a le 
dovedi celor care îl defăimaseră, celor pe care i-a 
considerat odată fraţi, că Emeterio Echauri nu era un laş şi 
cu atât mai puţin un turnător, ajutându-l în acelaşi timp să 
simtă iarăşi arzându-i în suflet flacăra libertăţii. Neobişnuita 
senzaţie de bine pe care aceste gânduri o trezeau în 
sufletul lui Meteri a fost întreruptă brusc de amintirea 
promisiunii pe care şi-o făcuse lui însuşi de a nu mai visa cu 
ochii deschişi. „Revino la realitate”, şi-a spus şi s-a aşezat 
să-l aştepte pe Valera. 

Când Pepe s-a întors, a găsit apartamentul cufundat în 
întuneric. Inainte de a apuca să aprindă lumina, a auzit 
vocea lui Echauri şi în acelaşi timp zgomotul făcut de 
butonul cu care se aprindea micuța lampă de citit. L-a 
cuprins teama când a distins în penumbră acea figură 
masivă care îl privea aşezată în propriul său fotoliu şi ai 
cărei ochi nu îi întrezărea. Insă vocea bascului, calmă şi 
adâncă, l-a liniştit. 

— Inainte de a ne despărţi, te rog să mă asculţi, Valera. 
Poate am reacţionat cam exagerat în această după-amiază; 
nu cred că mai e nevoie să-ţi explic de ce. 

— Nu-ţi face griji, Meteri, că... 

— Ţi-am cerut să nu-mi mai spui aşa, l-a întrerupt bascul. 
Numele meu nu are vreo legătură nici cu tine, nici cu 
copilăria noastră, nici cu altceva, la naiba. Acum ascultă- 
mă, pentru că nu sunt dispus oricând să vorbesc despre 
astfel de lucruri, dar m-a impresionat iubirea... nici nu ştiu 

81 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


cum Să-i spun... fanatică pentru arhitectul acela şi 
catedrala lui care nu se mai termină. Văd nu numai că ai 
toate cărţile care s-au publicat despre el, dar că le-ai şi citit 
pe toate, ba mai mult, le-ai umplut cu adnotări făcute pe 
marginea paginilor. Nu ştiu cum se va termina treaba cu 
cei de la Trenul de mare viteză, dar ceea ce te pot asigura 
este că a te gândi la o acţiune violentă pentru a-i opri, 
pentru că eu cred că asta ai de gând, nu are niciun sens. li 
voi spune ce cred eu: pentru mine teroarea, aşa cum o 
înţeleg câţiva ignoranţi, nu exista, Valera. Existau idealuri, 
nu indivizi. Există cauze atât de profunde, atât de 
înrădăcinate, încât provoacă războaie ca o ultimă resursă 
pentru a învinge duşmanul. Aceste cauze devin tot mai 
puternice în sufletul cuiva, până când propria supravieţuire 
încetează să mai fie un instinct primar. - Meteri se ridicase 
şi în timp ce se plimba prin cameră umbra lui mult mărită 
părea că umple toată camera. - Când am hotărât să apuc 
calea armelor aveam un dictator, aşa cum ştii. A trecut 
mult, mult timp de atunci. Eram nişte copii, dar noi, fiii Ţării 
Bascilor, credeam că suntem lipsiţi de acel instinct al 
supravieţuirii de mai bine de o mie de ani. Credeam că 
dintotdeauna cauza noastră fusese cea a libertăţii şi că 
lupta noastră pentru a o obţine nu se schimbase niciodată, 
doar că înainte eram numiţi partizani, iar apoi ne-au spus 
terorişti. Credeam că, de când am venit pe lume, mamele 
noastre ne-au alăptat cu o dragoste nestrămutată de 
libertate şi că acea dragoste era cea care ne susţinea lupta. 
Luptam din dragoste, nu din ură. Sau cel puţin aşa 
credeam. - Echauri a făcut o pauză, s-a aşezat iarăşi, 
căutându-şi o poziţie cât mai comodă pe scaun. - Trebuie 
să ştii, Valera, că acela care optează pentru violenţă nu 
poate să rămână doar la nivelul simplei convingeri, la 
nivelul teoriei pure. Acţiunile trebuie planificate, trebuie să 
studiezi în amănunt daunele pe care doreşti să le provoci 
bunurilor şi vieţii celor care, probabil, vor fi veşnic nişte 
victime nevinovate. Ţi-am mai spus-o înainte: idealuri, nu 
indivizi. Trebuie să nu-l mai priveşti pe vecinul tău aşa cum 
82 


- JUAN DAVID MORGAN - 


este, un om la fel ca tine, cu maşina cumpărată în rate şi cu 
ipoteci, şi să te chinui să faci din el un duşman. Trebuie să 
cauţi ceea ce te separă de el, oricât de neînsemnat ar fi 
acel lucru, şi să-l umfli până când îţi ia tot spaţiul vital, 
până când ai impresia că te striveşte. Până când doare. 
Trebuie să uiţi. Să uiţi că are fii. Să uiţi că poate îşi iubeşte 
soţia. Să uiţi că tocmai acest om ar putea să te lase să treci 
la intrarea în lift. Trebuie să te uiţi la fotografia lui şi să ştii 
că el este duşmanul şi că ai nevoie de asta. lar toate 
acestea singur, în clandestinitate, sprijinindu-te doar pe cei 
de care eşti sigur că gândesc şi simt la fel ca tine, ori nici 
măcar pe ei, pentru că nu te poţi încrede în nimeni. În cele 
din urmă ajungi să te încrezi în duşmani, pentru că numai 
duşmanii îţi spun cine eşti; numai când avem duşmani ştim 
că facem ce trebuie. Asta trebuie să o spun pentru ca să nu 
încapă vreo îndoială. lar atunci când, în cele din urmă, te 
hotărăşti unde să pui bomba pentru ca să producă efectele 
dorite, adică să producă cele mai multe daune posibil, în 
aşa fel încât duşmanii tăi să înţeleagă că adevăratul război 
nu a încetat, atunci te întorci la origini, te gândeşti la 
părinţii tăi, la fraţi, la prieteni, la vecini şi iarăşi trebuie să 
te convingi pe tine însuţi că este singura cale care a 
rămas... chiar dacă înseamnă moartea unor nevinovaţi şi 
chiar dacă rişti, nu atât să-ţi pierzi viaţa, ceea ce nu mai 
are prea multă importanţă, cât să fii arestat, torturat, închis 
într-o celulă pentru tot restul vieţii, ori să-ţi petreci 
existenţa fugind ca un câine. Chiar dacă apoi te căieşti, 
poate, pentru că ai produs atâta durere, ori pentru că într-o 
bună zi îţi dai seama că niciun ideal nu-ţi va deschide uşi. 

Pe măsură ce vorbea, Echauri a coborât tot mai mult 
tonul, încât ultimele lui cuvinte s-au transformat într-o 
şoaptă răguşită. A trecut un lung minut înainte ca Pepe să-l 
întrebe: 

— Ce ai face tu în locul meu, Echauri? Eu nu ştiu să fac 
bombe, dar trebuie să fac rost de una; nu ştiu unde să o 
pun, dar trebuie să găsesc un loc în care ea să provoace 
mai mult zgomot decât pagube. Inţeleg că nu sunt un 

83 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


terorist şi nici nu voi fi vreodată şi ştiu că nu suntem la fel. 
Sunt catolic, sunt convins că a face rău aproapelui este un 
păcat, dar nu pot să stau cu braţele încrucişate şi să permit 
ca trecerea unui tren să ruineze o operă arhitectonică care 
se construieşte de mai bine de o sută de ani din 
contribuţiile unor oameni care nu au multe posibilităţi 
materiale şi care fac totuşi acest sacrificiu. 

Echauri a schiţat un zâmbet abia perceptibil. „E mai 
nebun decât îmi închipuiam”, şi-a spus el, apoi, mai 
entuziast, a exclamat: 

— La naiba, Pepe, mă dau bătut! Se pare că tot ce ţi-am 
spus mai înainte ţi-a intrat pe o ureche şi ţi-a ieşit pe 
cealaltă, dar în mijloc nu ţi-a rămas nimic. În cazul acesta 
ascultă-mă cu atenţie, pentru că este ultima oară în care 
mai vorbim despre acest subiect. În aceste vremuri, oricine 
îşi poate face rost de o bombă cu plastic în schimbul unei 
sume de bani consistente, dar trebuie să fii foarte atent, 
pentru că este mult mai mare numărul poliţiştilor care se 
transformă în criminali decât cel al criminalilor adevăraţi. 
Nu vei arunca în aer niciun tren, ci o vei pune la o distanţă 
de unul sau două blocuri de locuinţe de locul în care arată 
planurile că va trece trenul, în aşa fel încât, fără să răneşti 
pe nimeni, să distrugi canalizarea, caldarâmul şi tot ce se 
mai poate. Astfel vei întârzia executarea proiectului, dar 
mai ales, şi bănuiesc că asta şi vrei de fapt, vei transmite 
Guvernului un mesaj puternic şi clar că există oameni 
dispuşi să ajungă până la lupta armată pentru a apăra o 
biserică. 

Echauri s-a ridicat în picioare, iar Valera a continuat să-l 
privească, fascinat, fără a reuşi să spună ceva. 

— lar acum, dragă vere, hai să cinăm, că mâine- 
dimineaţa trebuie să mă întorc la viaţa mea de fost 
puşcăriaş. Dar să fie clar, niciun cuvânt în plus despre 
borroka, nici despre bombe, nici despre trenuri. Dacă vrei, 
poţi să-mi povesteşti mai multe despre unul căruia îi zice 
Gaudi. 


84 


- JUAN DAVID MORGAN - 


7 


Manuel Otaño a primit telefonul monseniorului Montefiori 
în momentul în care se pregătea să ia prânzul. Trecuse mai 
mult de o săptămână de la întâlnirea sa cu secretarul Papei 
şi, neprimind vreo veste, se gândea deja că se produsese o 
schimbare de planuri din care el era exclus. În sufletul său 
se dădea o luptă între sentimente contrarii: pe de o parte, 
uşurarea de a se vedea în afara unei chestiuni care putea 
aduce complicaţii fără sfârşit, iar pe de altă parte, deziluzia 
de a fi pierdut ocazia unei evadări din rutina birocratică 
atât de nimicitoare pentru el. În afară de aceasta, nu putea 
nega cât de mult l-ar fi entuziasmat să lucreze alături de un 
om cu capacitatea lui Montefiori şi să contribuie la 
dezlegarea misterului care îl conţinea presupusa apariţie a 
Sfântului losif. 

— Otaño, eşti cumva liber? a întrebat de la celălalt capăt 
al firului vocea monseniorului. 

— Tocmai mă pregăteam să ies ca să iau prânzul. 

— Vino în biroul meu şi, dacă nu te deranjează, 
comandăm câteva  sandviciuri. Am primit rezultatul 
examinării documentului. 

— Confirmă autenticitatea? a vrut Manuel să afle 
imediat. 

— Urcă odată, ca să-l vedem împreună. 

In vestibul, aceeaşi secretară i-a spus că monseniorul îl 
aşteaptă şi, în timp ce îl conducea la birou, l-a întrebat ce 
fel de panino prefera. 

— Ce a comandat monseniorul? a vrut să ştie iezuitul. 

— Ca întotdeauna. Anşoa cu brânză de capră. 

— Foarte tare pentru papilele mele gustative. - Manuel a 
zâmbit. - Prosciutto şi brânză Gorgonzola, dacă se poate. 

Când Otaño a intrat, Sebastiano Montefiori l-a salutat de 
la masa de lucru şi i-a făcut semn să se aşeze. 

— Chestiunea devine tot mai interesantă, a spus el, 
mângâind uşor raportul pe care îl ţinea în mâini. 

85 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Care este concluzia? a insistat Manuel, fără să-şi poată 
stăpâni curiozitatea. 

Secretarul Papei a schiţat unul din uşoarele lui zâmbete. 

— Aminteşte-ţi de ce vorbeam acum câteva zile: este 
mai uşor să dovedeşti că un document este fals decât să-l 
autentifici. Experții se feresc foarte mult să dea răspunsuri 
concludente şi definitive; ceea ce fac ei este să ajute pe 
cineva să tragă propriile concluzii, în acest caz, bineînţeles, 
au analizat manuscrisul utilizând tehnicile cele mai recente. 
Cu carbonul radioactiv au dovedit că hârtia este, într- 
adevăr, din 1884, cu câteva luni în plus sau în minus. - Pe 
măsură ce vorbea, Montefiori parcurgea filele 
manuscrisului, citindu-le în fugă. - Microscopul 
tridimensional le-a folosit pentru a confirma că striaţiile 
cernelii şi trăsătura de condei sunt la fel cu cele care apar 
în alte documente care sunt fără nicio îndoială scrise de 
mâna lui Gaudi. În studiul grafologic, în afară de analiza pur 
ştiinţifică, au examinat şi scrisul căutând simboluri, legături 
între litere şi trăsături individuale care servesc la 
identificarea autorului. Rezultatul este acelaşi: documentul 
cu panglici albastre a fost scris de Gaudi pe o hârtie din 
1884, deşi nu o spun foarte categoric. 

— Şi ce posibilitate există ca Gaudi să fi scris documentul 
cu propria-i mână, pe hârtie din 1884, dar patruzeci de ani 
mai târziu? 

Montefiori l-a privit pe iezuit de parcă abia atunci l-ar fi 
descoperit. Dacă nu ar fi fost zâmbetul abia schiţat, s-ar fi 
spus că expresia feţei sale trăda o anumită mirare. 

— Excelentă observaţie, Otaño. Raportul trimis de 
experţi omitea orice referinţă la această posibilitate, aşa că 
a trebuit să solicit unul adiţional. Acesta este. Citeşte-l 
dumneata. 

Manuel a luat cele două file pe care i le oferea Montefiori 
şi a citit: 


În privinţa întrebării dumneavoastră, am examinat cu 
minuţiozitate cerneala folosită de autorul documentului şi 


86 


- JUAN DAVID MORGAN - 


putem afirma că este tipul de cerneală care predomina în 
perioada 1880-1890. Printre altele, această cerneală se 
deosebeşte prin înalta ei concentrare de fier, care, uneori, 
cu trecerea timpului, ajunge să perforeze hârtia. În cazul 
de care ne ocupăm se pot observa efectele fierului asupra 
unor pagini, care prezintă perforări în diferite locuri, unele 
vizibile doar cu ajutorul microscopului. Pe de altă parte, am 
putea elucubra în legătură cu posibilitatea ca autorul 
documentului să fi decis, în mod premeditat, să păstreze 
cerneală veche pentru a-l scrie ulterior. Cu toate acestea, 
este extrem de greu să fie concepută, pentru că, dacă azi 
ar fi posibil să se păstreze cerneală cu un conţinut ridicat 
de metal mai mult de zece ani, în acea epocă nu existau 
elementele chimice absolut necesare pentru ca o astfel de 
conservare să fie fezabilă. Tot ce am arătat mai sus ne 
determină să considerăm ca fiind foarte puţin probabil ca 
documentul supus analizei noastre să fi fost scris pe hârtie 
din 1884 treizeci sau patruzeci de ani mai târziu. 


După ce a terminat de citit, Manuel Otaño a aşezat iarăşi 
documentul pe masă şi a întrebat solemn: 

— Atunci este autentic? 

— Deocamdată să spunem că este, în sensul că l-a scris 
Gaudi în anul indicat de el. Ceea ce nu ştim încă, şi poate 
că nu vom şti niciodată, este dacă şi conţinutul 
documentului este autentic, adică dacă în acea noapte de 
martie din anul 1884 Gaudi a fost într-adevăr martor al unei 
epifanii. 

— Dar cum altfel se pot explica prezicerile? 

— Este ceea ce, printre multe alte lucruri, va trebui să 
examinăm amănunţit, dumneata şi cu mine, înainte de a 
vorbi cu Sanctitatea Sa. El ne va primi în această după- 
amiază la ora cinci, aşa că trebuie să ne grăbim. 

— Sfântul Părinte ştie despre existenţa documentului? a 
întrebat Manuel neîncrezător. 

— Nu, nu ştie. M-am limitat să-i spun că există un subiect 
important şi urgent pe care trebuie să-l tratăm. 


87 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


În acea clipă a apărut secretara aducând prânzul, iar 
Montefiori l-a invitat pe Otaño să-şi satisfacă necesităţile 
materiale înainte de a purcede la eforturi intelectuale. 
După ce au consumat sandviciurile şi în timp ce fiecare 
savura o ceaşcă de cafea espresso, secretarul privat i-a 
comunicat lui Manuel că, oricare ar fi fost concluzia la care 
vor ajunge în acea zi, o nouă călătorie la Barcelona era 
iminentă. 

— Este necesar să nu mai existe îndoieli în legătură cu 
celălalt document a cărui existenţă o bănuim, a explicat el. 
Cheia pare să o reprezinte arhivarul, dar în orice caz va 
trebui ca dumneata să te duci să investighezi. lar cu cât 
mai repede, cu atât mai bine, aşa că mi-am permis să 
rezerv două locuri pentru zborul de poimâine, duminică. 

— Două locuri? a întrebat Manuel. 

— Exact. Voi merge şi eu cu dumneata, dacă nu cumva 
ceva neaşteptat mă va împiedica. lar acum a sosit 
momentul să analizăm ce i s-a întâmplat candidatului 
nostru la sfinţenie în acea noapte rece de martie a anului 
1884. 

— Ne axăm pe preziceri? a întrebat Manuel, dornic să 
înceapă. 

— Cred că mai întâi trebuie să facem câteva consideraţii 
cu privire la valoarea istorică care o are pentru Biserica 
noastră faptul că soţul Fecioarei Maria i-a apărut lui Gaudi. 
Aşa cum ştim, de-a lungul secolelor cea care a apărut a fost 
ea, Fecioara, şi totdeauna unor oameni simpli. Pentru a 
menţiona doar cazurile cele mai notorii, Juan Diego, cel 
căruia i s-a înfăţişat Fecioara din Guadelupe (apariţie care, 
personal, mă emoţionează cel mai mult), era un sărman 
indigen. La Lourdes i s-a arătat unei fete simple de la ţară, 
iar cei care au văzut-o la Fâtima erau nişte ciobănei. Cum 
îţi spun, totdeauna oameni simpli, aproape toţi copii, cu o 
viaţă transparentă, fără complicaţii, în stare să transmită 
cu sinceritatea indispensabilă ceva atât de sublim precum 
apariţia Mariei, mama lui lisus, şi mesajele sale. 


88 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Pe care doar ei au văzut-o şi au ascultat-o, a precizat 
iezuitul. 

— Aşa este. Îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă, de 
exemplu, în loc să apară vizionarilor, Fecioara ar apărea la 
Medjugorje miilor de credincioşi care vin acolo în fiecare 
săptămână aşteptând un semn de la ea? 

— Ar fi minunat, un adevărat miracol, a spus Otaño. 

— Ori un adevărat haos, a replicat Montefiori, abia 
schiţând unul din zâmbetele sale zgârcite. Dar să 
continuăm. Această apariţie a Sfântului losif în faţa lui 
Gaudi ar fi prima documentată în istoria Bisericii noastre şi, 
la fel, prima în faţa unui personaj important şi complicat, 
aşa cum fără îndoială a fost arhitectul catalan, actualmente 
candidat la trecerea în rândul sfinţilor. O adevărată piatră 
de hotar, nu ţi se pare? 

— Şi în Biblie sunt documentate apariţiile lui Dumnezeu 
în faţa profeților şi ale lui lisus Hristos în faţa apostolilor, a 
observat Manuel. 

— Da, dar acele revelații publice sunt un capitol închis 
pentru creştinism. Gaudi ar deschide o nouă etapă în 
materie de revelații private. Nu trebuie uitat că Benedict al 
XVI-lea este un expert în aceste subiecte. Raportul 
Ratzinger, făcut public pe când Sanctitatea Sa era 
preşedinte al Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, este 
actualmente piatra unghiulară pentru tot ce se referă la 
revelaţiile Fecioarei. Îţi imaginezi dumneata cu cât interes 
va primi ştirea că avem documentată apariţia Sfântului 
losif, soţul ei pământesc, în faţa unei figuri atât de 
sugestive precum Antoni Gaudi. 

— Nu mi-am amintit de Raportul Ratzinger, a recunoscut 
iezuitul. 

— A fost prima mea cercetare pentru Sanctitatea Sa, pe 
când eram foarte tânăr. - Montefiori s-a ridicat de pe scaun 
şi s-a apropiat de birou în căutarea unui dosar. - lar acum 
este momentul să trecem la preziceri, a spus în timp ce se 
aşeza din nou. Eu am semnalat zece, dintre care, după 
părerea mea, nouă s-au împlinit. Le recapitulăm împreună? 

89 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Am aici fotocopii pentru amândoi, cu adnotările mele pe 
margini. 

Otano a luat fotocopia, şi-a apropiat scaunul şi a privit 
fascinat acurateţea cu care Montefiori făcuse fiecare din 
observaţiile sale. 

— Prima prorocire, a început Montefiori, este aceea că 
„mari naţiuni vor cădea în mâinile unor conducători care îşi 
vor baza ideologia pe negarea divinului”. Este vorba, fără 
îndoială, de revoluţia bolşevică şi de ulterioara... 

— Vă rog să mă scuzaţi, monseniore, a îndrăznit să-l 
întrerupă Otaño, dar cred că înainte de această prezicere 
se află cea a construirii Lăcaşului Sagrada Familia. Sfântul 
losif îi spune lui Gaudi „vei schiţa şi vei începe să 
construieşti cea mai mare, cea mai cerească şi mai pură, 
cea mai sublimă catedrală care s-a ridicat vreodată pentru 
a slăvi pe Domnul şi a-i invoca numele. Un lăcaş care, 
odată terminat, va face ca omenirea să se întoarcă la 
cărările credinţei...” După ce Gaudi şi-a asumat sarcina de 
a construi bazilica, la un an şi jumătate de la începerea 
construirii ei nimeni nu putea să-şi imagineze grandoarea 
lucrării şi nici faptul că după o sută douăzeci de ani ea va 
continua să fie în construcţie. Dacă îmi amintesc bine, 
schiţa originală a lui Villar avea trei nave, şapte capele şi o 
singură turlă, ceea ce nu reprezintă nici măcar a douăzecea 
parte din construcţia actuală. In afară de aceasta, revelaţia 
anunţă că va fi terminată într-o bună zi, ceea ce nu cu mult 
timp în urmă era sub semnul întrebării. 

— De acord, Otaño. - În glasul şi expresia lui Montefiori 
se simţea o anumită condescendenţă. - Aceasta este, într- 
adevăr, prima revelaţie, prezicere, prima prorocire sau 
prevestire, cum dorim să o numim. Era atât de evidentă 
încât am trecut-o cu vederea. După opinia mea, nu are 
aceeaşi valoare profetică pe care o au celelalte, pentru că 
este legată direct de însuşi Gaudi. Arhitectul se hotărâse să 
construiască o catedrală impunătoare, iar Sfântul losif îi 
confirmă că o va face... 

— Şi îi sugerează schiţele. 

90 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Aşa este. 

Montefiori a rămas pe gânduri câteva clipe, de parcă ar fi 
vrut să mai examineze subiectul, dar dându-şi seama cât 
era ceasul, a renunţat la idee. 

— Continuăm? Vorbeam de revoluţia bolşevică. Cred că 
de-a lungul acestei analize ne vom întreba permanent dacă 
un om atât de genial precum Gaudi era capabil să 
discearnă, ţinând seama de cunoştinţele epocii, cum şi 
încotro va evolua lumea şi în special Europa. 

— Nu cred că în 1884 ar fi fost cineva capabil să prezică 
faptul că treizeci de ani mai târziu Rusia va cădea în 
mâinile comunismului, a tras concluzia Manuel. 

— Deşi încă pe atunci circula de mai mult de treizeci de 
ani opera lui Marx în care acesta pronostica revoluţia 
socialistă. Poate că pentru un bun observator a prezice că 
tirania țarilor va fi prima care va cădea nu era ceva prea 
greu, a replicat Montefiori provocator. 

— Dar Marx vedea originea revoluţiei în ţările care se 
îndreptau spre industrializare şi nu într-o ţară eminamente 
agrară cum era Rusia, a replicat la rândul său Otaño. 

Montefiori a părut că îşi pierde răbdarea. 

— Desigur, desigur. Am putea să continuăm să ne 
gândim la aceasta şi la fiecare din celelalte prorociri, fără 
să terminăm niciodată. Îţi sugerez să continuăm şi dacă pe 
parcurs apar îndoieli serioase despre interpretarea a ceea 
ce a vrut să spună arhitectul nostru, atunci ne vom opri 
pentru a le lua în considerare. Altfel nu vom fi gata până la 
cinci. 

— De acord. Să continuăm aşadar, a convenit Otaño, 
puţin bosumflat. 

— A doua sau, mai bine zis, a treia revelaţie este cea 
care anunţă cele două războaie mondiale. Este, poate, cea 
mai clară dintre toate: „În ţările din Europa - spune Gaudi - 
vor fi războaie cum nu s-au mai văzut până atunci, popoare 
întregi vor fi nimicite, omul va inventa şi vor folosi arme 
capabile să distrugă planeta aleasă de Dumnezeu dintre 


91 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


toate care există în univers pentru a ne crea şi a ne 
mântui.” 

— Nu numai că pare a anunţa cele două războaie 
mondiale şi, practic, exterminarea evreilor de către nazişti, 
ci se referă în treacăt şi la dezvoltarea armelor nucleare. 
Este de necrezut. 

— Şi mai de necrezut îmi pare, a subliniat Montefiori, că 
atinge subiectul posibilei existenţe a vieţii pe alte planete. 
Cum interpretezi dumneata afirmaţia „planeta aleasă de 
Dumnezeu dintre toate care există în univers pentru a ne 
crea şi a ne mântui”? 

— Pentru mine este o afirmaţie categorică a faptului că 
viaţa, aşa cum o cunoaştem, există doar pe planeta 
Pământ. 

Pe faţa secretarului Papei a apărut o grimasă ciudată 
înainte de a spune: 

— Sau că există viaţă pe alte planete, dar că până acum 
Mântuitorul nu a trebuit să vină decât pe Pământ, pentru că 
în acelea omul nu a căzut în păcatul originar. 

— Ar trebui să ne repunem problema propriei noastre 
religii? a sugerat Otaño. 

— Poate, poate, dar am început iarăşi să filosofăm, 
furând minute orelor. Să continuăm, să continuăm. - 
Montefiori a revenit la adnotările sale. - La sfârşitul 
prezicerilor despre primele războaie mondiale documentul 
include una pe care eu am notat-o ca încă neîmplinită, 
singura apocaliptică, dacă vrei. „lar dacă omul nu se 
împacă nici cu mediul în care trăieşte şi nici cu el însuşi, nu 
vor fi trecut o sută de ani şi se va declanşa ultimul război, 
cel mai cumplit dintre toate, în acelaşi loc în care s-a 
născut Mântuitorul, şi care va pune capăt prezenţei omului 
pe Pământ.” 

— Înfiorător, într-adevăr, a spus Otaño. Sfârşitul lumii. 

— Sau al omenirii. S-au stins dinozaurii, dar cum 
momentul apariţiei omului nu sosise încă, am moştenit noi 
Pământul după un îndelungat proces evolutiv. Poate că o 
altă specie o va moşteni de la noi. In orice caz, mi se pare 

92 


- JUAN DAVID MORGAN - 


foarte semnificativ că se localizează începerea ultimului 
război în Israel, ca şi cum Dumnezeu ar dori să închidă 
cercul şi să-l lase pe om în afara lui, pentru că acesta nu a 
înţeles de ce şi pentru ce se află aici. 

— O sută de ani zice Gaudi? Dar începând de când? a 
întrebat Otaño. 

— Tu ce crezi, Manuel? 

Era prima oară când secretarul Papei îl tutuia pe iezuit. 
Condescendenţă? O dovadă de camaraderie autentică? În 
orice caz, stânjeneala pe care a simţit-o la început a lăsat 
loc de îndată unei senzaţii de plăcere, de apartenenţă la un 
loc care îi fusese până atunci interzis. 

— Să sperăm că este din momentul în care am încetat să 
respectăm cerinţele naturale ale planetei noastre. Pentru 
că, în cazul în care am socoti de la data la care Gaudi a 
scris documentul... 

— Ne-am fi stins deja, a completat Montefiori, iar după o 
scurtă pauză a adăugat: Să continuăm. În paragraful 
următor ne vorbeşte de progresul ştiinţelor şi, după ce 
spune că omul va ajunge la convingerea că nu mai are 
nevoie de Creatorul său, vorbeşte, după opinia mea într-un 
mod foarte limpede, despre descoperirea genomului uman 
şi a donării. 

— Şi pe aceeaşi linie ne aminteşte de explorarea 
spaţiului cosmic şi de călătoria omului spre Lună, a spus 
iezuitul. 

— Luna era descrisă deja în cărţile lui Jules Verne, deşi, 
bineînţeles, Verne era romancier, iar Gaudi arhitect. Mai 
mult decât comunismul, mai mult decât războiul mă 
impresionează profeția în legătură cu genomul şi clonarea. 
Imi amintesc că citisem undeva cum revista nord- 
americană Time se întreba pe prima pagină în anii şaizeci, 
pur şi simplu, dacă Dumnezeu murise, într-atât de 
neobişnuit era progresul cunoaşterii umane. Faptul că într- 
un document scris în 1884, când ştiinţa abia începuse să 
meargă de-a buşilea, se exprimă atât de clar că omul va 
desluşi elementele de bază ale vieţii şi va ajunge până 

93 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


acolo încât să le copieze în laborator este, puţin spus, un 
adevărat miracol. 

Cel care vorbea aşa nu era Sebastiano Montefiori ascetul, 
cu un temperament indiferent şi controlat, pe care îl 
cunoscuse până atunci Otaño. In neaşteptatul entuziasm al 
secretarului papal părea a se întrezări ceva din copilul care 
era uneori sau din omul care încă mai crede că viaţa 
aceasta, cea care o precede pe cea veşnică, merită să fie 
trăită. 

— Poate unul din acele miracole de care este nevoie 
pentru ca Gaudi să fie canonizat, a sugerat iezuitul. 

— Acesta nu este un subiect pe care să-l tratăm noi, l-a 
întrerupt  Montefiori, lăsând la o parte efemera sa 
înflăcărare. Apoi, după ce s-a uitat la ceas, a adăugat: Să 
vedem următoarea prezicere. „Națiuni care au un alt mod 
de a-l adora pe Dumnezeu vor face uz de arme, de 
suferinţă şi moarte pentru a-şi impune credinţele. 
Occidentul va răspunde şi va părea că a venit iarăşi vremea 
cruciadelor. De această dată însă vor muri mai mulţi 
nevinovaţi, pentru că oamenii Orientului vor renaşte şi vor 
recurge la teroarea generalizată pentru a-şi atinge 
scopurile.” 

— Ca şi cum ar fi văzut într-un glob de cristal teribilul 
conflict care există azi între arabi şi Occident, a remarcat 
iezuitul. 

— Conflictul nu este numai între arabi şi Occident. Grav 
este că înfruntarea capătă un aspect tot mai religios. Deşi 
principalul obiectiv al islamului este să distrugă statul 
evreiesc, marea confruntare va avea loc în mod iremediabil 
între creştini şi musulmani, ca întotdeauna de-a lungul 
istoriei. Documentul spune bine atunci când afirmă că ne- 
am întors la epoca cruciadelor, dar cu arme mai 
distrugătoare şi instrumente de teroare mai eficiente. 

— lar ce este mai rău abia acum urmează, a subliniat 
iezuitul. 

— Nu încape îndoială. 


94 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Conversaţia începuse să capete o nuanţă sumbră, care 
se reflecta nu numai în tonul vocilor celor doi preoţi, ci şi în 
gesturile lor, de acum ostenite, ori în pauzele şi tăcerile 
frecvente. 

— Sunt cam deprimante aceste preziceri, a spus laconic 
Otaño. 

— Cred că mai curând ceea ce ne pune pe gânduri, a 
reflectat Montefiori, este să ştim că dacă fiecare dintre 
profeții s-a împlinit în cele din urmă, atunci se va împlini 
cea care ne avertizează asupra unui ultim război, care va 
însemna sfârşitul omenirii. 

Amândoi bărbații au tăcut din nou. 

— Vrei să citeşti tu următoarea prezicere? a propus în 
cele din urmă Montefiori. Este aproape ora patru şi nu am 
terminat încă. 

— lat-o, a răspuns Manuel, uitându-se din nou la 
fotocopie. „In interiorul credinței noastre vor apărea 
duşmani vicleni, care, folosindu-se de Evanghelie, vor nega 
autoritatea Sfântului Petru şi fecioria Mariei, vor predica 
făcând gesturi grandilocvente, vor oferi recompense 
pământeşti adepților lor şi vor prinde în plasa lor pe mulţi 
imprudenţi.” 

— Predicatorii, a spus secretarul Papei. Îi descrie de 
parcă i-ar fi cunoscut. 

— Vă mărturisesc că, pe măsură ce  înaintăm, 
documentul mi se pare tot mai ireal, magic, fantasmagoric. 
Nici nu mai ştiu cum să-l numesc. 

— La fel şi mie. Mă simt de parcă m-aş fi mutat într-altă 
dimensiune, una în care imposibilul este posibil prin 
lucrarea şi milostivirea credinţei. 

— Să continui? a întrebat Otaño. 

Răspunsul afirmativ al lui Montefiori a venit printr-o 
mişcare a capului şi un gest obosit al mâinii. 

— „In sânul Bisericii pe care tu o iubeşti atât vor apărea 
preoţi nedemni, adevărate bestii care, cu păcatele lor 
împotriva celor mai nevinovaţi dintre nevinovaţi, vor 
provoca îndoieli, neîncredere şi dezertări.” 

95 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Preoţii pederaşti, a comentat cu voce coborâtă 
secretarul Papei, ruşinea din vocea lui fiind evidentă. Poate 
cea mai mustrătoare dintre toate prezicerile şi una care, 
din păcate, s-a împlinit şi ea. 

— Mă întreb dacă fenomenul este de dată recentă. 

— Nu cred. - Părea că Montefiori şi-a venit iarăşi în fire. - 
Ştim că istoria Bisericii noastre nu a fost exemplară. Nu 
degeaba loan Paul al ll-lea s-a simţit obligat să ceară 
iertare în mod public pentru abuzurile şi păcatele unui 
trecut pe care am vrea să-l facem uitat. Cel mai dureros 
este faptul că acum, după ce prin loan al XXIII-lea s-a 
început în catolicism o nouă eră de mai multă deschidere şi 
înţelegere, apar aceşti monştri care fac atâta rău religiei 
noastre. 

— Şi care pun iarăşi pe tapet veşnicul subiect al 
celibatului. 

— Care nu va face parte nici el din discuţia noastră de 
azi, a accentuat secretarul Papei. Să trecem la următoarea 
prezicere. 

— Care este penultima, a remarcat iezuitul înainte de a 
citi: „Alţii care profesează credinţa noastră vor încerca să 
ajungă la puterea ecleziastică de la condiţia de laici şi vor 
ajunge să o zguduie din temelii.” 

Zâmbetul monseniorului Montefiori a fost de această 
dată mai puţin fugar. 

— Se pare că Gaudi a ajuns să prezică până şi apariţia lui 
Opus Dei, a spus el aproape amuzat. 

— Organizaţie care s-a întărit tocmai atunci când loan 
Paul al II-lea i-a dat rangul de Prelatură Personală. Niciun 
ordin religios nu a obţinut ceea ce a obţinut această 
organizaţie laică, a observat Manuel plin de gelozie. 

— A cărui apariţie, trebuie să o spunem, a coincis cu 
diminuarea influenţei pe care o avea asupra Sfântului 
Scaun Ordinul lezuiţilor şi prepozitul său general, Pontiful 
Negru. 


96 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Auzind cuvintele lui Montefiori, pline de ironie, Otaño s-a 
cufundat într-o tăcere posomorâtă. Secretarul Papei a lăsat 
să se scurgă câteva clipe înainte de a se explica. 

— Haide, Manuel, este un fapt că între Pontiful anterior şi 
iezuiţi nu era o dragoste prea mare. Cu toate acestea, poţi 
fi sigur că Benedict al XVI-lea va fi neutru în aprecierea 
diferitelor ordine, laice şi religioase. 

— Ar fi nevoie de mai mult decât de neutralitate. Poate 
că ar trebui să începem cu canonizarea câtorva din martirii 
noştri. De exemplu, cei şase iezuiţi asasinați în El Salvador, 
care au tot atâtea merite ca şi Escrivá, dacă nu mai multe. 

— Nu trebuie să exagerezi. Să trecem la ultima dintre 
preziceri. 

— „Totuşi, trebuie să ştii, a citit Manuel, că opere atât de 
măreţe trezesc suspiciuni, invidii şi ranchiune. Nu vor fi 
puţini cei care vor încerca să oprească ridicarea lăcaşului 
nostru, care, chiar înainte de a fi terminat, va suferi 
atacurile celor care, acţionând în numele progresului, vor 
încerca să-i submineze temeliile.” 

— Este foarte limpede. Se referă, mai ales, la 
controversa cu trenul de mare viteză, a comentat 
Montefiori. 

— Am citit că, în afară de demersurile Patronatului, o 
platformă de acţiune cetăţenească şi-a propus să împiedice 
trecerea trenului de mare viteză prin apropierea lăcaşului, 
a adăugat Otaño. Dezvăluirea acestui document ar putea 
întări această mişcare, ar putea pune capăt controverselor 
şi ar determina concernul Trenului de mare viteză să revină 
la traseul său originar. 

— Dacă Sfântul Părinte decide că documentul trebuie 
făcut cunoscut, te asigur că nu o va face pentru acest 
motiv, a spus ferm Montefiori, în timp ce se uita la ceas. Ei 
bine, Manuel, este ora patru şi jumătate şi cred că am 
terminat cu prezicerile. A fost istovitor. Te gândeşti la ceva 
înainte de a ne duce să ne întâlnim cu Sanctitatea Sa? 

— Sunteţi sigur de faptul că trebuie să vin şi eu cu 
dumneavoastră? 

97 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Ţi-am spus, Manuel, că suntem împreună în această 
chestiune. În afară de asta, de acum înainte sper să mă şi 
tutuieşti. Relaţia noastră trebuie să fie una de mare 
încredere reciprocă. 

La ora cinci fix, o secretară, prima femeie laică în două 
mii de ani care lucra în birourile Suveranului Pontif, i-a 
condus pe cei doi preoţi în biroul privat al lui Benedict al 
XVI-lea. De îndată ce au intrat, Papa, care tocmai aşeza 
receptorul telefonului în furcă, s-a ridicat cu o agilitate 
neobişnuită şi,  scoţându-şi ochelarii, a venit în 
întâmpinarea vizitatorilor. Ambii au îngenuncheat pentru a-i 
săruta inelul, gest pe care Papa l-a evitat cu un zâmbet 
patern pe buze. 

— Sebastiano, l-a întâmpinat el. 

— Sanctitatea Voastră, vă mulţumim pentru că ne-aţi 
primit atât de repede. Mă însoţeşte părintele iezuit Manuel 
Otaño, care îndeplineşte unele funcţii în Comisia pentru 
Bunurile Culturale. 

— Încântat, părinte Otaño, l-a salutat Papa în limba 
spaniolă. În cinstea lui vom vorbi în limba lui Cervantes. 
Veniţi să ne aşezăm aici pentru a sta mai comod. 

Benedict al XVI-lea i-a condus până la o măsuţă aflată 
într-un colţ al încăperii şi, cu un gest tipic pentru 
ospitalitatea sa, a aşteptat ca oaspeţii să se aşeze pentru a 
se aşeza apoi şi el. 

După solicitanta întrevedere cu Montefiori, Manuel nu era 
pregătit sufleteşte pentru o întâlnire cu Suveranul Pontif al 
Bisericii Catolice. În diferite ocazii avusese prilejul să-l vadă 
pe Joseph Ratzinger şi să-i asculte dizertaţiile, totdeauna 
logice, clare şi precise, însă acel cardinal, rece şi distant, se 
deosebea mult de fiinţa îmbrăcată în alb şi auriu care îi 
primea cu atâta simplitate şi dezinvoltură în salonul său 
privat. Figura reverenţioasă, care reprezenta încă, după 
două mii de ani, piatra pe care se ridicase biserica lui lisus 
Hristos, nu numai că iradia înţelegere, pace şi bunăvoință, 
dar chema la reculegere spirituală, iar aceasta cuprindea 


98 


- JUAN DAVID MORGAN - 


pe acei puţini aleşi care ajungeau să stea alături de el. lar 
în acea zi Manuel era unul dintre ei. 

— Părintele Manuel Otaño are printre atribuţiile sale şi 
aceea de a inspecta în fiecare an progresele făcute la 
construirea Lăcaşului Sagrada Familia. In acest scop a 
călătorit la Barcelona acum două săptămâni, doar că de 
această dată s-a întors cu un document care conţine o 
mărturie a arhitectului Gaudi cel puţin... uluitoare. 

Cu claritatea care îl caracteriza, Sebastiano Montefiori i-a 
relatat unui Benedict al XVI-lea tot mai uimit amănuntele 
descoperirii. S-a referit mai întâi la analizele ştiinţifice care 
demonstrau autenticitatea documentului şi a continuat cu 
un rezumat al conţinutului acestuia, insistând asupra figurii 
Sfântului losif şi a fiecăreia dintre prezicerile lui Gaudi. 
După ce a terminat, i-a înmânat Sanctităţii Sale dosarul. 

— Nu ştiu dacă acesta este momentul... a început să 
spună Papa, dar, răzgândindu-se, şi-a întrerupt propria 
frază, şi-a pus ochelarii, a scos din mapă documentul cu 
panglici albastre şi a început să-l citească pe îndelete. Nu 
odată revenea la pagina anterioară şi dădea din cap, de 
parcă i-ar fi fost greu să-şi creadă ochilor. Când a terminat, 
a pus din nou documentul în dosar, a examinat sumar 
rapoartele experţilor şi s-a aşezat mai comod în scaun. Faţa 
sa exprima în acelaşi timp perplexitate şi îngăduinţă. 

— Dacă documentul pe care mi l-aţi adus se dovedeşte, 
în mod efectiv, autentic, nu există cuvinte pentru a descrie 
importanţa sa. Eu, care am studiat toate revelaţiile private 
care au avut loc de-a lungul istoriei Bisericii noastre, vă pot 
asigura că nu am văzut niciodată ceva asemănător. - Papa 
s-a ridicat de pe scaun şi a început să reflecteze cu voce 
tare. - Sfântul losif purtător al unui mesaj al Creatorului 
către Gaudi... Este o descoperire atât de... senzaţională. Nu 
cred că suntem pregătiţi la Vatican şi nici în lumea catolică 
pentru a asimila o revelaţie atât de sublimă şi care, în 
acelaşi timp, ne apropie de escatologic... Ne-am putea, 
oare, imagina măcar ce s-ar întâmpla dacă, cu 
infailibilitatea de care mă bucur ca succesor al Sfântului 

99 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Petru, aş face cunoscut un document în care se arată că, în 
cazul în care lumea continuă în acest fel, un ultim război 
este inevitabil, că va începe în Israel şi că omenirea va fi 
rasă de pe suprafaţa Pământului? Deşi ar fi poate necesar 
un semnal de alarmă de acest calibru pentru ca omenirea 
să se întoarcă la înţelepciune şi să luăm această revelaţie 
ca pe o avertizare, mai mult decât ca pe o prezicere... 
Pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, îl avem pe 
arhitectul Gaudi candidat la trecerea în rândul sfinţilor... 

După o pauză îndelungată, Papa s-a aşezat din nou şi s-a 
adresat vizitatorilor săi. 

— Are vreunul dintre dumneavoastră îndoieli asupra 
autenticităţii manuscrisului? Nu credeţi oare că, în orice 
caz, ar fi necesare mai multe analize pentru a fi siguri că 
este vorba de un document indiscutabil? 

Cei doi preoţi au schimbat o privire între ei. 

— Dacă îmi permiteţi, a spus Otaño, înainte de a 
răspunde la întrebarea Sanctităţii Voastre există un 
amănunt care merită să fie subliniat. 

— Continuă, continuă, l-a încurajat Sfântul Părinte. 

— Ideea originară de a se construi Templo Expiatorio de 
la Sagrada Familia s-a născut în 1878 din rândul unui grup 
religios care se numea tocmai Asociaţia Credincioşilor 
Sfântului Iosif. La fel se constată faptul că apariţia a avut 
loc la 19 martie, dată la care este sărbătorit soţul Mariei. 

S-a lăsat o scurtă tăcere, întreruptă de Papa. 

— Nu ştiu dacă sunteţi conştienţi de faptul că data de 19 
martie a fost instituită ca zi de sărbătorire a Sfântului losif 
şi ridicată la rit dublu de primă categorie de către Papa Pius 
al IX-lea la 8 decembrie 1870, adică doar cu paisprezece 
ani înainte de apariţia Sfântului losif în faţa lui Gaudi. Apoi 
a continuat: Totul se potriveşte, nu? Faptul că soţul 
pământesc al Fecioarei Maria apare la această dată, într-o 
revelaţie privată, şi că, mai mult, aceasta este 
documentată în mod indiscutabil... este ceva atât de... 
extraordinar, atât de... fantastic, atât de... minunat. 


100 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Papa a tăcut din nou, tăcere respectată de cei doi preoţi 
până când Montefiori s-a considerat obligat să răspundă la 
întrebarea care rămăsese suspendată în aer. 

— In privinţa autenticităţii documentului, suntem siguri 
că a fost scris de mâna lui Gaudi în 1884. Eu mă gândisem 
să solicit analize suplimentare, deşi mă tem că rezultatul va 
fi acelaşi. Mai rămâne să se stabilească dacă, aşa cum 
bănuim, mai există alt document semnat de Gaudi, iar dacă 
aşa este, să aflăm conţinutul său. În acest scop, solicităm 
autorizaţia Sanctităţii Voastre pentru a merge la Barcelona. 

— Nu ţi se pare că această chestiune este prea... 
spinoasă şi confidențială pentru ca secretarul privat al 
Papei să intervină? Nu poate merge părintele Otaño singur? 
- Mai mult decât deranjat, Papa părea mirat. 

— Tocmai pentru importanţa chestiunii cred că ar fi bine 
să-l însoțesc, a răspuns Montefiori. Dacă Sanctitatea 
Voastră este de acord, eu voi călători incognito, poate 
trecând drept unul dintre experţii angajaţi să determine 
autenticitatea documentului. 

— Atunci este în regulă, a încuviinţat Sanctitatea Sa. Dar 
să acţionaţi rapid, iar această chestiune să rămână doar 
între noi până avem toate elementele necesare. Mă simt 
atât de copleşit... îl voi ruga pe Sfântul Duh să mă lumineze 
în legătură cu modul în care să procedez şi vă sugerez să 
faceţi şi domniile voastre la fel. 

Manuel Otaño a ieşit foarte derutat de la acea întâlnire 
cu Suveranul Pontif. Îl mirase teribila încredere în sine cu 
care Montefiori îl trata pe Papa, într-atât încât îndrăznea să- 
| contrazică. Dar mai ales imaginea Papei nu se potrivea cu 
cea pe care el o avea despre cardinalul Ratzinger, faimos 
pentru faptul că în conduita sa demonstrase întotdeauna o 
siguranţă de sine demnă de invidiat. Sfântul Părinte, în 
schimb, părea nehotărât şi derutat. Mai târziu, când, 
înfrângându-şi fireasca sa reţinere, a îndrăznit să-şi spună 
impresiile lui Montefiori, acesta, fără să dea prea multă 
importanţă faptului, s-a mărginit să-l asigure că Benedict al 
XVI-lea acţiona cu aceeaşi siguranţă ca şi cardinalul 

101 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Ratzinger sau chiar cu mai multă, dar că lor le fusese dat 
să fie martori la acele momente de nesiguranţă care 
preced totdeauna hotărâri de importanţă excepţională. 

— În afară de aceasta, să nu uiţi, adăugase Montefiori, că 
Joseph Ratzinger nu mai este doar apărătorul credinţei, ci 
păstor al întregii turme catolice. 


102 


- JUAN DAVID MORGAN - 


8 


Cele aproape două ore cât a durat zborul între Roma şi 
Barcelona au fost folosite de Montefiori şi Otaño nu numai 
pentru a stabili strategia pe care să o aplice în relaţia cu 
arhivarul Bossel, ci mai ales pentru a se cunoaşte mai bine. 
Când avionul a aterizat, Sebastiano ştia de acum totul 
despre efemera carieră fotbalistică a lui Manuel şi despre 
experienţa mistică pe care o avusese şi care îi schimbase 
viaţa pentru totdeauna. A putut, de asemenea, să înţeleagă 
mai bine decepţiile şi frustrările pe care le-a suferit iezuitul 
în cei mai bine de douăzeci de ani petrecuţi în iţele 
birocratice de la Sfântul Scaun, în timp ce încerca zadarnic 
să întindă punți între Ordinul lezuiţilor şi Papa loan Paul al 
II-lea. In ceea ce îl privea, Manuel a aflat că Sebastiano 
fusese destinat de părinţii săi pentru curie de la o vârstă 
fragedă şi nu a cunoscut niciodată altă lume decât cea a 
altarelor,  sutanelor şi rugăciunilor. De asemenea, 
secretarul Papei i-a povestit că, pe când era foarte tânăr, a 
fost chemat de cardinalul Ratzinger pentru a ajuta la 
traducerea unui important raport pentru Colegiul 
Cardinalilor, întrucât vorbea germana şi alte cinci limbi la 
fel de bine ca italiana. Rezultatele au fost atât de bune 
încât, începând din acel moment, viitorul Papă l-a ales să 
fie secretarul său personal şi om de încredere. 

Strategia asupra căreia au căzut de acord pentru a 
obţine de la Felipe Bossel informaţii în legătură cu cealaltă 
scriere a lui Gaudi era extrem de simplă şi directă: Manuel 
urma să-l informeze pe arhivar că experţii stabiliseră 
autenticitatea documentului, iar Papa era informat cum se 
cuvine şi arăta un enorm interes, dar şi că aveau o bănuială 
foarte serioasă în legătură cu existenţa unui alt manuscris, 
semnat şi datat de Gaudi, fără de care nu puteau lua o 
hotărâre definitivă. Pentru a întări cele spuse de iezuit, va fi 
chemat  Montefiori, care, dându-se drept expert în 
documente vechi şi grafologie, îl va convinge în cele din 


103 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


urmă pe arhivar că Otaño spunea adevărul şi că este 
necesar să predea şi celălalt document pentru a fi verificat 
cum se cuvine, prezentat Papei şi apoi făcut public. 

La hotelul Gaudi, situat convenabil la zece minute de 
mers pe jos de Lăcaşul Sagrada Familia, s-au înregistrat 
duminică seara părintele Manuel Otaño, S.l., şi profesorul 
Sebastiano Sabatini, numele de familie al mamei sale, pe 
care în mai multe rânduri îl folosise secretarul Papei. Otaño 
era îmbrăcat într-o riguroasă sutană neagră; confratele său 
purta veston şi cravată de culoare gri-închis, care îi dădeau 
un foarte distins aer academic. 

Ziua următoare, dimineaţa devreme, cei doi oameni ai 
bisericii au mers împreună până în piaţa Sfintei Familii. In 
ciuda şchiopătatului său, Manuel a trebuit să scurteze pasul 
de mai multe ori pentru a nu-l lăsa în urmă pe Sebastiano. 
În piaţă s-au oprit să contemple cele opt turle deja 
terminate, care se înălţau sfidătoare spre un cer cenuşiu, 
rece şi umed. 

— Când te gândeşti că mai trebuie construite încă zece 
turle, a remarcat Manuel. Între ele, cea mai înaltă dintre 
toate, cea a lui lisus Hristos, care se va ridica la o înălţime 
de o sută şaptezeci de metri. 

— Construcţia este mult mai impresionantă decât îmi 
aminteam eu, a răspuns Sebastiano, contemplativ, apoi a 
dat lămuriri imediat: Ca să fiu sincer, niciodată nu am ştiut 
dacă îmi place sau nu. 

— Ar trebui văzută când cerul este albastru şi să ţi-o 
imaginezi terminată. 

— Chiar şi aşa. Atâtea pietre răsucite, izbindu-se unele 
de altele, atâtea imagini, atâta simbolism. Îi lipseşte... 
simplitatea şi, dacă se poate spune aşa, are prea multă 
genialitate. 

Manuel s-a oprit să-l privească pe Montefiori, ca şi cum îi 
era greu să creadă ceea ce auzea. 

— După opinia mea, pietrele nu se izbesc una de alta, 
mai curând se armonizează, a replicat el. lar simplitate este 
peste tot: la acel chiparos, suspendat acolo, sus, între turle, 

104 


- JUAN DAVID MORGAN - 


plin de porumbei şi, mai mult decât simplu, candid; în 
imaginile apostolilor, care par să se încline, ca şi cum ar 
vrea să ne spună ceva; în fiecare dintre clopotniţe; în 
porticuri, în capele... 

Montefiori a ridicat ambele mâini, în semn de capitulare. 

— Gata, gata, că dacă enumeri fiecare element nu 
terminăm până mâine. Du-te acum să te apuci de treaba 
pentru care am venit, iar eu voi rămâne aici, încercând să 
văd la Gaudi ceva din ce ai văzut tu. Aştept telefonul tău pe 
mobil. 

Manuel, care nu folosise niciodată până atunci un telefon 
mobil, a cerut din nou secretarului Papei indicaţii pentru 
folosirea aparatului. 

— Este foarte uşor, Manuel. Aici, apăsând pe acest buton 
verde, se activează pentru a suna pe cineva sau pentru a 
răspunde la apeluri. Cu acesta, cel roşu, se întrerupe 
convorbirea. Numărul meu este înregistrat pentru formare 
rapidă, aşa că, pentru a mă suna, este suficient să ţii 
apăsată câteva secunde tasta cu numărul doi. 

După ce a constatat cât de uimitor de uşor era să 
stabileşti legătura, Otaño s-a despărţit de monsenior, a 
traversat strada şi s-a îndreptat spre sediul arhivelor, unde 
asistentul lui Bossel i-a spus că acesta va mai întârzia. 

— Ştiţi, este din cauza timpului, a explicat acesta cu o 
figură întristată. larna, când dimineţile sunt astfel, lui don 
Felipe îi vine mai greu să se deplaseze. 

— Când vine, spune-i că părintele Otaño s-a întors şi vrea 
să-l vadă. Cam pe la ce oră îl aştepţi să sosească? 

— Cam pe la zece şi jumătate, poate. 

— Atunci merg să văd lucrările şi mă voi întoarce la ora 
aceea. 

Pentru o clipă, Manuel s-a gândit să-l sune pe 
Sebastiano, pentru a-l însoţi în vizitarea fațadei Gloriei, ale 
cărei progrese nu le consemnase în ultimul său raport din 
lipsă de timp, dar, după ce s-a gândit mai bine, a ajuns la 
concluzia că nu era bine să fie văzuţi împreună. „Voi merge 
singur”, şi-a spus el şi şi-a îndreptat paşii într-acolo. 

105 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Începuse să facă nişte observaţii asupra progresului 
lucrărilor când era gata să dea peste arhitecta Balcâzar, 
care, cu o fustă mini şi cizme înalte, cu o cască de protecţie 
pe cap şi un plan în mâini, dădea dispoziţii maistrului de 
lucrări. 

— Ce surpriză plăcută! a exclamat iezuitul. 

— La fel şi pentru mine, a răspuns Carmen şi, scoţându-şi 
casca pentru a-şi lăsa liber frumosul ei păr, a adăugat cu un 
zâmbet ştrengăresc pe buze: V-aţi întors mult mai repede 
de un an. 

— A trebuit să mă întorc pentru că, dacă vă amintiţi, am 
fost în criză de timp atunci când am făcut ultima vizită şi nu 
am putut verifica starea tuturor lucrărilor. - Otaño a rămas 
surprins să constate cât de uşor îi fusese să mintă. 
„Minciuni pioase”, şi-a spus el. 

— Da, sigur că îmi amintesc, mai ales din cauza schițelor 
originale ale lui Gaudi pe care vi le-a înmânat 
dumneavoastră arhivarul, a spus Carmen şi, după o pauză, 
a adăugat: Misterioasă fiinţă, acest Felipe Bossel. 

Incercând să-şi mascheze interesul, Manuel a întrebat: 

— De ce spuneţi asta? 

— De fapt, nu are importanţă. Dacă doriţi, putem să ne 
vedem la mine în birou pe la două, pentru că până atunci 
voi fi terminat cu aceste coloane şi vom putea discuta mai 
liniştiţi. 

— Dar ce se mai aude despre trenul de mare viteză? a 
vrut să ştie Manuel. 

— Mai sunt încă multe aspecte în suspensie. Este alt 
subiect de care vom putea vorbi. Arhitecta s-a gândit puţin 
şi apoi a întrebat: Sunteţi liber pentru a lua prânzul? 

Deşi îl deranja că trebuie să refuze o invitaţie atât de 
plăcută, Manuel ştia că la acea oră va fi probabil împreună 
cu Sebastiano pentru a discuta despre întâlnirea cu 
arhivarul. Dar adevărul era că, în afara plăcerii de a fi în 
compania ei, ar fi fost foarte oportun să se întâlnească cu 
arhitecta dacă aceasta avea informaţii utile despre Bossel. 


106 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Din păcate, la acea oră am o întâlnire, s-a scuzat el în 
cele din urmă. Cu toate acestea, aţi accepta să vă ofer o 
cafea după prânz? 

— Desigur. Voi fi la restaurantul Rincón de León, cel de 
pe strada Sardenyia, foarte aproape de aici. Treceţi pe 
acolo. Vă convine la patru şi jumătate? 

— Da, e foarte bine, a fost de acord Otaño. 

Arhitecta s-a despărţit cu o viguroasă strângere de mână 
şi s-a întors la planurile şi la subalternii ei. În timp ce 
încerca zadarnic să-şi pună iarăşi exuberanta podoabă 
capilară sub casca de protecţie, preotului i s-a părut că 
observă în zâmbetul ei şi în felul în care îl privea o 
cochetărie fugară. 

La zece jumătate fix, Manuel se întorcea la arhive, dar 
Felipe Bossel nu sosise încă. 

— Este din cauza vremii, l-a scuzat din nou asistentul. 
Sunt sigur că nu mai întârzie mult. 

— Atunci, dacă nu vă deranjează, voi aştepta aici. 

Asistentul i-a oferit un scaun, iar iezuitul s-a folosit de 
timp pentru a revedea şi a trece pe curat observaţiile 
recent făcute despre mersul lucrărilor la faţada Gloriei. Mai 
erau câteva minute până la unsprezece când, în sfârşit, uşa 
s-a deschis şi a apărut arhivarul. Mergea şi mai greu, iar 
capul părea să-i atârne şi mai greu, mai îngropat în piept şi 
mai înclinat spre podea, ceea ce l-a împiedicat să-şi dea 
seama că are un vizitator până în momentul în care a ajuns 
la biroul său. 

— Părintele Otaño! a exclamat el atunci când l-a văzut, 
fără să se arate foarte surprins. Ce plăcere să vă revăd atât 
de curând! 

— Plăcerea este a mea, a răspuns iezuitul, care s-a 
ridicat de pe scaun pentru a da mâna cu arhivarul. Am 
venit pentru că trebuie să vorbim despre subiectul care a 
rămas în suspensie după ultima mea vizită. 

— Aveţi veşti? s-a interesat Bossel, străduindu-se să-l 
privească pe preot în ochi. 


107 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Aşa este, veşti confidenţiale, a răspuns Manuel şi şi-a 
îndreptat privirile spre asistent, care aranja în acel moment 
nişte documente într-unul dintre dulapuri. 

— Lucas, te rog să ne laşi singuri, i-a cerut Bossel. 

Murmurând un salut neinteligibil, asistentul a părăsit 
încăperea, iar arhivarul, cu o mişcare a mâinii, i-a cerut 
preotului să-şi apropie scaunul de birou. 

— Acum putem vorbi, a spus el, lăsând privirea în jos. Eu 
prefer să rămân în picioare. Impresionat de deteriorarea 
atât de rapidă a stării arhivarului, Manuel l-a întrebat de 
starea sănătăţii sale. 

— Mi-e teamă că iarna asta nu mi-a prea priit. Se pare că 
zilele îmi sunt numărate, părinte. 

În ciuda gravităţii lor, ultimele cuvinte ieşiseră de pe 
buzele  arhivarului fără nicio accentuare sau nuanţă, 
indiferente. 

— Nu trebuie să fii atât de pesimist, prietene. Să sperăm 
că Domnul îţi va da timpul necesar pentru ca să asişti, cu 
meritată mândrie, la publicarea documentului lui Gaudi. 

Vizibil mişcat, arhivarul a ridicat încet ochii spre cei ai lui 
Manuel. 

— Atunci documentul are aprobarea Sfântului Scaun? a 
întrebat el, în timp ce pe buzele sale apărea primul zâmbet 
din acea zi. 

— Experții dau asigurări că a fost scris de Gaudi în 1884. 

A urmat un moment de tăcere. Bossel aştepta ca preotul 
să continue, iar acesta ca Bossel să facă vreun comentariu. 
În cele din urmă, arhivarul a fost cel care a rupt tăcerea: 

— Ei bine, aţi reuşit să vorbiţi cu Sfântul Părinte? Când va 
fi publicat documentul? 

Manuel Otaño a lăsat să se scurgă câteva clipe înainte de 
a răspunde, folosind nişte cuvinte alese cu grijă: 

— Sanctitatea Sa cunoaşte documentul şi este extrem de 
impresionat de conţinutul său şi de semnificaţia pe care o 
are pentru Biserica noastră. Există însă o problemă. 


108 


- JUAN DAVID MORGAN - 


lezuitul a rămas din nou tăcut, iar Bossel, a cărui 
atitudine părea să treacă de la indiferenţă la supărare, l-a 
presat. 

— Spuneţi, spuneţi. Care este problema? 

— Dumneata şi cu mine ştim că documentul pe care mi l- 
ai înmânat, deşi este scris de mâna lui Gaudi, nu are nici 
semnătura şi nici data la care a fost scris, iar acest lucru 
este cel puţin neobişnuit, mai ales fiind vorba de o scriere 
de o importanţă atât de mare. Concluzia care predomină 
azi la Vatican este aceea că mai există un alt manuscris, de 
data aceasta semnat de Gaudi. Până când acesta nu apare, 
Papa nu poate să ia o hotărâre în privinţa publicării. 

Manuel a tăcut din nou, în timp ce Bossel încerca 
zadarnic să ridice capul. Ca şi cum puţinele puteri care îi 
mai rămăseseră ar fi părăsit trupul său ruinat, a început să 
alunece puţin câte puţin până când a rămas aşezat în 
scaun într-o poziţie grotescă. Amândoi bărbaţii s-au privit în 
tăcere şi Bossel a fost cel care a început să vorbească. 

— Atunci jocul s-a sfârşit, a spus el ironic. Amândoi ne- 
am îndeplinit rolurile: eu ca păstrătorul unui secret care nu 
putea fi dezvăluit decât la momentul potrivit, iar dumneata 
ca persoana care trebuia să ducă acest secret celor mai 
înalte autorităţi ale Bisericii. 

— Jocul nu ia sfârşit aici, Bossel, a răspuns iezuitul 
ameninţător. Totul pare să indice că dumneata reţii 
manuscrisul pentru a-l utiliza în cazul în care Sfântul Scaun 
hotărăşte să nu publice documentul cu panglici albastre. 

— Mă acuzi de şantaj? a protestat arhivarul, făcând un 
efort ca vocea să-i pară energică. 

— Nu. Nu te acuz de nimic. Doar îţi cer ca, pentru a 
putea Sfântul Părinte să publice în întregime revelaţiile lui 
Gaudi, să-mi dai şi celălalt document, cel cu semnătura. 

Bossel a ezitat o clipă. 

— Şi ce garanţie avem că, odată ce domnii de la Vatican 
au în mâinile lor ambele documente, nu le vor trimite să-şi 
doarmă somnul de veci în Arhiva Secretă? 


109 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


„Celălalt document există şi a fost mai uşor decât m-am 
aşteptat ca acest lucru să se confirme!”, a exclamat Otaño 
în sinea sa. De îndată a întrebat: 

— Ai spus „avem”, Bossel. Credeam că dumneata eşti 
singurul păstrător al secretului lui Gaudi. 

— Sunt unicul păstrător al secretului. Nimeni în afară de 
mine nu a citit manuscrisele maestrului, a spus arhivarul, în 
defensivă. lar dacă nu au existat minciuni şi infidelitate din 
partea dumitale, doar Papa, dumneata şi cu mine am văzut 
documentul cu panglici albastre. Dar nu schimba subiectul, 
părinte. Cum îmi poţi garanta dumneata că revelaţia lui 
Gaudi va fi cunoscută efectiv de lumea întreagă? 

lezuitul s-a gândit o clipă. 

— Nu te-am minţit, Bossel, şi nici nu am de gând să o 
fac. Documentul cu panglici albastre a mai fost citit de cei 
care au judecat autenticitatea lui, cât şi de secretarul 
personal al Papei. - Manuel încerca să imprime sinceritate 
vorbelor sale. - Revenind la întrebarea dumitale, nu există 
nicio garanţie, nici măcar nu-ţi pot da cuvântul meu. 
Singurul lucru pe care pot să ţi-l repet este că Suveranul 
Pontif manifestă un deosebit interes pentru publicarea 
apariţiei Sfântului losif în faţa lui Gaudi, dar numai atunci 
când va avea în mâini toate elementele necesare pentru a 
nu pierde controlul asupra chestiunii. Împreună cu mine a 
venit de la Roma unul din experţii angajaţi de Sfântul 
Scaun pentru a analiza documentul. Dacă nu te deranjează, 
pot să-i cer să vină aici pentru ca el însuşi să-ţi explice 
metodele folosite şi concluziile sale. 

— Un expert? a întrebat Bossel. 

— Aşa cum ai auzit, a răspuns Manuel. 

— Presupun, a spus arhivarul cu o anumită ironie, că va 
dori să analizeze şi manuscrisul pe care îl mai păstrez, 
pentru a determina şi în cazul lui ce este autentic. 

— Sau poţi să mi-l dai şi-l voi duce la Roma, aşa cum am 
făcut şi cu primul. 


110 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— lar între timp ceilalţi membri ai cercului şi cu mine 
rămânem aici, doar cu speranţa că dumneata nu m-ai 
minţit. Nu crezi câ...? 

— Ceilalţi membri ai cercului cunosc existenţa revelaţiilor 
pe care Sfântul losif i le-a făcut lui Gaudi? l-a întrerupt 
Manuel preocupat. 

Inainte de a-i răspunde, Bossel a ridicat cu greutate 
privirea, ascunsă de sprâncenele-i stufoase, până când a 
întâlnit-o pe cea a preotului. 

— Nu, nu o cunosc. Le-am spus doar că păstrez un 
document de foarte mare importanţă, a cărui publicare ar 
avea mari repercusiuni, dar, repet, niciunul nu l-a văzut. 
Acum, te rog să-mi răspunzi. Ai pretenţia ca noi să îţi 
predăm singurul nostru atu, având doar încredere în faptul 
că mi-ai spus adevărul? 

— Dar de ce te-aş minţi, Bossel? 

— Pentru că eu te-am minţit pe dumneata ascunzându-ţi 
faptul că am păstrat celălalt document. Poate pentru a 
egala scorul. 

— Îți dai seama că există jocuri care sunt mai importante 
decât jucătorii, iar acesta este unul din ele? 

— Inţeleg şi că la Vatican se face politică la fel ca 
oriunde. Toţi jucăm ceva, Otaño. 

— Dar adevărații catolici nu se joacă cu chestiuni de o 
asemenea importanţă precum revelaţiile Fecioarei ori ale 
Sfântului losif. Poţi fi sigur că pentru Papa acesta este un 
subiect care depăşeşte cu mult orice considerent politic. 

Vizibil afectat de lipsa de oxigen, cu tenul livid şi ochii 
profund îndureraţi, Bossel s-a ridicat cu greutate în 
picioare, sprijinindu-se cu amândouă mâinile de birou. 

— Sunt pe moarte, Otaño, dar chiar şi aşa continuăm să 
jucăm. Presupun că şi cel al vieţii şi al morţii este de 
asemenea un joc în care pariază numai Creatorul, care ne 
depăşeşte infinit în inteligenţă. Noi nu suntem decât pioni 
în eternitatea tablei sale de şah. 


111 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Înainte de a răspunde, iezuitul s-a întrebat cum putea un 
om atât de copleşit de suferinţă să vorbească atât de lucid, 
aşa cum o făcea Bossel. 

— Nu cred că Dumnezeu se joacă cu noi de-a viaţa şi 
moartea, Bossel, dar dacă simţi că viaţa ta pământească 
este pe punctul de a lua sfârşit, ajută ca una dintre cele 
mai mari, dacă nu cea mai mare revelaţie privată din 
istoria Bisericii, să fie analizată şi făcută publică aşa cum se 
cuvine. 

— V-am mai spus că nu sunt singurul care poate decide 
acest lucru. 

— Este însă evident că dumneata, în afara faptului că 
eşti unicul custode, eşti liderul. - Bossel nu şi-a putut 
ascunde o expresie de mândrie, pe care iezuitul a observat- 
o imediat. - lar una din responsabilităţile unui lider este 
tocmai aceea de a lua hotărâri la momentul potrivit. 

— Laudele dumitale nu mă mişcă, Otaño. De altfel, sunt 
sigur că dumneata cunoşti fondul acestei probleme. 
Greşesc oare? 

— Nu ştiu. La ce te referi? 

— Se pare că jucăm în continuare, părinte. Dacă ai 
analizat atât de bine totul în legătură cu documentul, cum 
este posibil să nu cunoşti ceea ce ne motivează? 

Otaño a tăcut o clipă pentru a reflecta asupra modului în 
care să canalizeze discuţia, dar nerăbdarea de a-şi îndeplini 
misiunea care îi fusese încredinţată a fost mai puternică 
decât judecata sănătoasă şi a lăsat instinctele şi orgoliul să 
se impună. 

— Este vorba de procesul de canonizare a lui Gaudi, nu 
este aşa? a întrebat el în cele din urmă şi, fără a mai 
aştepta răspunsul, a continuat: Dumneata, mai bine decât 
oricare altă persoană, trebuie să ştii că membrii 
Congregaţiei pentru Cauza Sfinţilor vor face o evaluare 
obiectivă a meritelor lui... 

Arhivarul l-a întrerupt cu vehemenţă. 

— lar dumneata nu ignori faptul că această candidatură 
a maestrului are detractori furibunzi, printre care se 

112 


- JUAN DAVID MORGAN - 


numără cardinali foarte influenţi şi tocmai câţiva membri ai 
Cauzei Sfinţilor. Hotărârea ca Vaticanul să acorde nihil 
obstat s-a luat la o diferenţă de un singur vot, aşa că există 
cel puţin trei opozanți în interiorul comisiei care va trebui 
să evalueze meritele candidatului nostru, toţi aceştia fiind 
inamici declaraţi ai laicatului, care gândesc că o persoană 
atât de... lumească precum Gaudi nu poate să aspire la 
sfinţenie. Inţelegeţi acum de ce am păstrat manuscrisul 
semnat de arhitectul Domnului? 

— Te asigur că am înţeles asta tot timpul, dar şi 
dumneata trebuie să înţelegi că importanţa revelaţiilor 
Sfântului losif făcute lui Gaudi este mult mai mare decât 
posibila lui trecere în rândul sfinţilor. Este vorba, aşa cum 
spune Sfântul Părinte, de cea mai importantă revelaţie din 
istoria Bisericii după apariţia lui lisus Hristos în faţa 
apostolilor. lar hotărârea asupra unui lucru de atât de mare 
importanţă pentru catolicism nu poate să depindă de ce se 
va întâmpla în Cauza Sfinţilor. 

Bossel a tăcut din nou. Respira cu mai multă dificultate 
şi, în ciuda frigului care domnea în încăpere, transpira 
abundent. 

— Te simţi bine? l-a întrebat iezuitul, temându-se că în 
orice clipă Bossel ar fi putut suferi un colaps. 

— Nu-ţi face griji, aceste crize sunt frecvente. - Bossel și- 
a dus mâna la inimă. - Dă-mi o clipă de răgaz, a murmurat 
el. 

Arhivarul a rămas în picioare, cu capul şi mai plecat, 
sprijinindu-se cu putere de birou. După un minut a început 
să respire ceva mai ritmic. 

— Amândoi ştim, a spus el în timp ce se aşeza iarăşi pe 
scaun, că dezvăluirea apariţiei Sfântului losif în faţa lui 
Gaudi va avea repercusiuni care depăşesc pe cele ale 
canonizării acestuia. Pentru a da conţinut cuvintelor 
Sfântului Părinte, citate de dumneata, îngâmfaţii domni de 
la concernul Trenului de mare viteză se vor vedea obligaţi 
să-şi reconsidere hotărârea stupidă de a face să treacă 
trenul printr-un tunel săpat sub strada Mallorca, care trece 

113 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


pe lângă lăcaş. Nu este acelaşi lucru să deteriorezi o 
biserică oarecare cu a pune în pericol o bazilică ridicată 
conform indicaţiilor Creatorului însuşi. În afară de aceasta, 
revelarea miracolului va face din Templo Expiatorio un 
magnet puternic şi permanent, care va atrage milioane de 
catolici din lumea întreagă, aşa cum se întâmpla altădată şi 
se mai întâmplă şi acum la Santiago de Compostela. - 
Bossel vorbise de parcă o forţă lăuntrică i-ar fi dat noi 
elanuri. După o scurtă pauză a continuat, revenind la tonul 
opac al vocii sale: Este ciudat, dar se pare că de multe ori 
discutăm fără să dăm atenţie adevăratei valori a obiectului 
controversei. Ce crezi dumneata că ar conţine documentul 
pe care mi-l ceri acum? 

— Sper că îmi vei spune dumneata. 

— Nimic, într-adevăr nimic important. Este o simplă notă 
anexată, în care Gaudi repetă că a fost martorul unei 
apariţii şi dă indicaţii în legătură cu viitoarea ei dezvăluire. 

— Indicaţii? a întrebat Manuel. 

— M-am exprimat greşit, s-a corectat arhivarul. De fapt 
nu este vorba de indicaţii, ci de simple recomandări, foarte 
generale. 

— Şi ce fel de recomandări sunt acestea? 

Bossel a zâmbit fără tragere de inimă. 

— Ar fi mai bine să le citeşti cu propriii dumitale ochi. 
Lasă-mă să vorbesc cu câţiva membri ai cercului meu. - 
Arhivarul s-a uitat la ceas. - Acum este unsprezece şi 
jumătate. Vă voi suna după douăsprezece pentru a ne pune 
de acord. 

— De acord asupra căror lucruri? a întrebat iezuitul. 

— Asupra orei şi locului în care îţi voi înmâna documentul 
care te interesează atât de mult. Ce crezi dumneata? Oare 
este vorba despre luna de pe cer? 

Manuel a trecut cu vederea impertinenţa lui Bossel. În 
acel moment, singurul lucru pe care îl simţea era o mare 
uşurare şi satisfacția de a fi pe punctul de a duce la bun 
sfârşit o misiune delicată. 

— La ce număr de telefon să te sun? a întrebat arhivarul. 

114 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Notează-ţi numărul meu de mobil: 620 890 486. 

lezuitul s-a ridicat în picioare pentru a-şi lua rămas-bun 
şi, văzând că arhivarul a făcut la fel, a încercat să-l 
oprească. 

— Nu te deranja, Bossel. 

— Nu o fac din politeţe, ci de nevoie. Deşi stând în 
picioare obosesc foarte mult, respir în schimb mai bine. 
Alta din contradicţiile nenumărate şi de neînțeles ale 
existenţei omului. 

— Nu îmi mai rămâne decât să îţi doresc să te simţi mai 
bine şi, mai ales, să îţi mulţumesc, în numele meu şi al 
Sanctităţii Sale, pentru hotărârea de a împărţi cu noi 
custodia celuilalt manuscris al lui Gaudi. 

— Nu, părinte. Eu sunt cel care trebuie să mulţumesc, 
pentru că ştiu că vei face tot posibilul pentru dezvăluirea 
faptului divin care a determinat construirea acestui Templo 
Expiatorio de la Sagrada Familia. Şi te asigur, chiar dacă nu 
eşti prea convins de acest lucru, că Antoni Gaudi merită să 
ocupe un loc în rândul sfinţilor. 

Erau oare lacrimi în ochii arhivarului ori ceea ce a văzut 
iezuitul nu era decât efectul unei adânci oboseli? 

— Nu este de competenţa mea să mă pronunţ despre 
sfinţenia lui Gaudi, dar dumneata ştii că poţi conta pe mine 
în acest sens, a spus iezuitul, cuprins de o emoție 
autentică. Te voi suna la ora convenită. 

De îndată ce Manuel a părăsit sala arhivelor, l-a sunat pe 
Montefiori de pe mobil pentru a-l informa că discuţia cu 
arhivarul fusese mai fructuoasă decât s-au aşteptat. 

— Cred că vom avea celălalt manuscris chiar azi. 

— Excelente veşti, Manuel. De ce nu ne vedem imediat? 
Unde te afli în acest moment? 

— Aici, în lăcaş. Dar tu unde eşti? 

— Tot acolo. Mă minunează tot mai mult cantitatea 
detaliilor şi elementelor credinţei catolice care au ieşit din 
imaginaţia lui Gaudi. Cum s-a mai spus, această catedrală 
este o adevărată Biblie scrisă în piatră. Dacă nu te 


115 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


deranjează, ne vom întâlni peste cincisprezece minute în 
acelaşi loc în care ne-am despărţit în această dimineaţă. 

— Voi fi acolo. 

Manuel s-a uitat la ceas. Întâlnirea cu Montefiori va 
însemna cam o oră, aşa că la două ar putea lua prânzul cu 
arhitecta. Cu paşi hotărâți s-a îndreptat spre faţada Gloriei, 
unde a găsit-o încă dând indicaţii unor zidari. Inainte de a o 
aborda, a contemplat-o pentru o clipă. Fusta mini, poate nu 
foarte potrivită pentru o profesionistă care trebuia să 
umble pe un şantier, o făcea mai tânără şi îi scotea în 
evidenţă picioarele lungi. Câteva şuviţe de păr îi ieşiseră 
din casca de protecţie şi îi cădeau pe obraz, iar ea, cu un 
gest mecanic, le dădea la o parte pentru a vedea mai bine 
planul pe care îl avea în mâini. „Este chiar mai frumoasă 
atunci când are o mină serioasă”, şi-a spus iezuitul, în timp 
ce o gâdilătură ciudată îi străbătea şira spinării. 

— Nu intenţionez să vă întrerup de la lucru, a spus el 
apropiindu-se, dar întâlnirea mea de la ora două s-a 
contramandat. Rămâne în picioare invitaţia dumneavoastră 
de a lua prânzul împreună? 

— Bineînţeles, a răspuns  arhitecta zâmbindu-i cu 
amabilitate. Ne vedem la ora două la Rincón de León. 

Câteva minute mai târziu, Otaño l-a găsit pe Montefiori în 
piaţa Sagrada Familia, contemplând cu ochi critici turlele 
catedralei. 

— Îţi plac acum mai mult? l-a întrebat el. 

— Adevărul este că poate fi numită o odă perpetuă 
închinată Creatorului şi operei sale, scrisă în versuri 
moderne care ţâşneau în clocot din mintea febrilă a lui 
Gaudi. - Montefiori zâmbea atât de larg cum nu mai văzuse 
Manuel până atunci. - Oricine ar privi-o ar spune că are 
ceva supranatural. 

— Oricine care nu ar şti că a avut Creatorul ceva legătură 
cu schiţa, a spus iezuitul. 

— Ceva sau mult. În sfârşit, o luăm înaintea faptelor, 
Manuel. Povesteşte-mi despre întâlnirea ta cu prietenul 
nostru Bossel. 

116 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Cum îţi spuneam, a decurs mai bine decât ne 
aşteptam. A admis aproape imediat existenţa celuilalt 
manuscris, cred eu că din cauza faptului că îşi simte 
sfârşitul foarte aproape, iar eu pot să contribui la triumful 
cauzei sale. 

Fără să omită vreun amănunt, Manuel i-a povestit lui 
Sebastiano cum a decurs conversaţia lui cu arhivarul, 
adăugând la sfârşit propriile sale impresii şi concluzii. 

— Acest cerc despre care vorbeşte Bossel... oare câţi 
membri o avea? a întrebat Montefiori, vizibil consternat. 

— Nu am nici cea mai mică idee. Nu cred că este prea 
numeros, dat fiind că este un subiect delicat şi, de 
asemenea, pentru că Bossel este foarte limitat în 
deplasările sale. In orice caz, arhivarul este liderul lor, mai 
ales pentru că el este cel care deţine cheia care va 
deschide uşa spre canonizarea lui Gaudi. Este uimitor 
fanatismul pe care l-a trezit faimosul arhitect. 

— Cred că pasiunea se manifestă mai mult pentru operă 
decât pentru om, a fost de părere Montefiori. Mai ales 
pentru bazilica pe care o avem în faţa ochilor şi care se 
construieşte de mai bine de o sută de ani. 

— Lăsând la o parte apariţia, nu se poate nega că Gaudi 
a fost o fiinţă unică, a afirmat Manuel. În adâncurile acestei 
catedrale şi-a petrecut ultimii doisprezece ani ai vieţii. 
Acolo lucra, mânca şi dormea, iar rarele cazuri în care ieşea 
erau pentru a asista la vreo sărbătoare religioasă. Nu ştiu 
dacă merită să fie sfânt, dar nu i se poate contesta 
extraordinara credinţă catolică. 

— Nu este intenţia mea să o fac. Totuşi, aceasta nu este 
singura imagine a lui Gaudi pe care ne-a lăsat-o istoria. Sub 
aparenţa unei extreme umilinţe, ştim că era un om 
orgolios, aproape arogant, deplin convins de superioritatea 
sa. Dacă a rămas celibatar, deşi nu lipsesc cei care susţin 
contrariul, a fost mai mult decât orice din lipsă de politeţe. 

— Ori din dezinteres, iar aceste voci exagerează, a 
replicat Manuel. Oricum ar fi, ai descris caracteristicile care 


117 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


definesc pe aproape toţi oamenii cu o inteligență 
superioară. 

— Şi pentru că a venit vorba de inteligenţă superioară, ai 
observat criptograma pe faţada Patimilor? Este un pătrat cu 
şaisprezece numere, patru pe fiecare linie, fiecare 
însumând treizeci şi trei, vârsta pe care o avea Hristos 
atunci când a fost răstignit. 

— Nu numai liniile verticale şi orizontale însumează 
treizeci şi trei. De necrezut la criptogramă este faptul că 
între cele şaisprezece numere care o compun există trei 
sute zece combinaţii în secvenţă logică, iar suma acestora 
este tot treizeci şi trei. 

Sebastiano l-a privit pe Manuel, înainte de a spune uimit: 

— Îmi era foarte clar interesul tău pentru Gaudi, dar nu 
ştiam că ai studiat atât de profund opera lui. 

— Este singura supapă permisă pe care o aveam în faţa 
rutinei Vaticanului. Totuşi, criptograma nu este opera lui 
Gaudi. Aşa cum bine spui, se află pe faţada Patimilor, de a 
cărei acoperire cu sculpturi s-a ocupat foarte renumitul Jose 
Maria Subirachs acum vreo douăzeci de ani. Deşi contrastul 
între faţada Patimilor şi cea a Naşterii şi a Gloriei fusese 
prevăzut de Gaudi, Subirachs a cerut să aibă libertatea de 
a concepe sculpturile în aşa fel încât să nu se producă 
exuberanţa de imagini care se observă la celelalte faţade. 

— Observasem deja acest lucru şi tocmai voiam să ţi-l 
spun. Dar, sincer vorbind, m-am gândit că acest contrast 
dintre stilul tradiţional şi cel modern care se observă la 
formele sculpturale era altă idee genială a lui Gaudi. 
Câteodată o luăm înainte... 

În acel moment a sunat telefonul mobil al lui Manuel. 

— Trebuie să fie Bossel, a spus acesta, înainte de a 
răspunde. 

— Alo, aici este Manuel Otaño. 

lezuitul a făcut un semn secretarului Papei, arătându-i că 
totul era în regulă. 


118 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Mă bucur mult, prietene Bossel. Ne vedem atunci la 
ora opt. Aşa cum ţi-am spus, va veni cu mine şi expertul 
trimis de Sfântul Scaun. 

— Nu, nu, fii fără grijă, nu va fi nicio problemă. 

— Aşa este. La revedere, pe curând şi multe mulţumiri 
pentru tot. 

— S-a rezolvat! a exclamat Manuel emoţionat. Felipe 
Bossel ne va înmâna celălalt manuscris în această seară, în 
biroul său, la ora opt. 


119 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


9 


Carmen Balcázar a grăbit pasul. În acea zi parcă totul 
complotase ca să o împiedice să ajungă la timp la 
restaurantul în care urma să ia prânzul cu părintele Otaño. 
Prima dată fusese detaliul cu coloanele fațadei Gloriei, care 
începeau să se ridice fără ca maistrul care supraveghea 
lucrarea şi lucrătorii din subordinea sa să fi înţeles perfect 
îmbinarea dintre schiţele lui Gaudi şi noile materiale de 
construcţie care urmau să permită lucrărilor să avanseze cu 
un ritm mai ridicat. Apoi, când s-a întors la biroul său, 
găsise pe masa de lucru noile planuri trimise de domnii de 
la Trenul de mare viteză pentru a proteja lăcaşul de 
posibilele stricăciuni pe care construirea tunelului şi 
ulterioara trecere a trenului le-ar fi putut produce structurii 
acestuia. Insă planurile trimise, fără a se depărta de 
conceptul ecranului de protecţie a coloanelor, schimba 
iarăşi schiţa originală, ceea ce ar fi obligat-o să-şi modifice 
propriile schiţe ale contraforturilor de retenţie adiţionale. 
Telefoanele date inginerilor de la Trenul de mare viteză 
fuseseră zadarnice: nu a putut străpunge bariera 
secretarelor, care îi spuneau mereu că şefii lor erau în 
şedinţă. Rezultatul a fost că nu numai întârzia la întâlnirea 
cu iezuitul, ci, mai mult decât atât, era şi prost dispusă. 
Insă pe măsură ce mergea şi respira aerul proaspăt, 
neplăcerile din acea dimineaţă rămâneau în urmă. lar 
gândurile sale începeau să zboare spre Manuel Otaño, 
încercând să-şi imagineze cărui fapt i se datora 
reîntoarcerea lui bruscă şi neaşteptată. Pentru ea era 
limpede că explicaţia lui cum că nu terminase de inspectat 
starea lucrărilor în timpul vizitei sale anterioare erau 
gogoşi. Întoarcerea iezuitului trebuie că era în legătură cu 
intrigile şi incertitudinile care înconjurau problemele 
secrete ale construirii lăcaşului şi o perturbau atât de mult. 
„Voi vedea eu ce pot scoate de la el”, şi-a promis ea. Cu 
toate acestea, pe măsură ce se apropia de restaurant, 


120 


- JUAN DAVID MORGAN - 


grijilor sale le luau loc subiecte mai intime. Se întreba de 
ce, în prezenţa preotului iezuit, o invada o senzaţie de bine 
pe care nu o mai avusese până atunci. De asemenea, o 
atrăgea micuța cicatrice care îi străbătea obrazul şi care îi 
dădea o înfăţişare de bărbat cu trecut. O cicatrice care, 
departe de a-i urâţi faţa, îi punea în evidenţă trăsăturile. 
Da, Manuel Otaño era un bărbat foarte atractiv, dar ei nu îi 
va trece prin cap să stabilească vreo relaţie sentimentală 
cu el. lar aceasta nu din cauza păcatului pe care l-ar fi 
constituit o astfel de relaţie: de multă vreme Carmen se 
menținea departe de religie, pe care i-au sădit-o cu forţa 
părinţii şi călugărițele de la Sacre Coeur. Era doar pentru că 
se săturase deja de relaţiile sterile. Şi societatea îi sădise 
alte noţiuni, precum aceea că o femeie este o fiinţă 
incompletă fără un bărbat, dar ştia din experienţă că nu era 
deloc aşa, sau cel puţin nu era tot aşa de sigur ca faptul că 
toţi bărbaţii pe care îi întâlnise păreau să fie deja prea 
completi în ei înşişi pentru a-i mai face şi ei un loc, pentru a 
se încrede în ea şi a se bucura cu adevărat de compania ei, 
nu doar atunci când le venea lor cheful. Poate că preotul i 
se părea pur şi simplu o fiinţă în care putea avea încredere, 
cineva care să înţeleagă emoţiile ambivalenţe care o 
încercau deseori. 

Când a intrat în restaurant s-a mai uitat o dată la ceas, 
pentru a vedea ce dimensiuni să dea scuzelor sale pentru 
întârziere. „Douăzeci de minute, trebuie să am grijă ce 
spun”, şi-a zis ea. L-a văzut pe preot aşezat la o măsuţă de 
lângă fereastră, cea mai bună a restaurantului, şi s-a 
îndreptat într-acolo, încercând ca zâmbetul să exprime cât 
de mare era bucuria de a-l vedea. 

— Vă rog să mă scuzaţi, părinte, dar în ultimul moment 
au apărut... 

— Nu aveţi de ce să vă scuzaţi, a întrerupt-o iezuitul, în 
timp ce se ridica pentru a o ajuta să-şi scoată paltonul şi să 
ia loc. Am folosit timpul pentru a trece pe curat însemnările 
pe care le-am făcut despre faţada Gloriei. 


121 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Ca şi cum fusta mini nu ar fi fost suficientă, când Carmen 
s-a aşezat, decolteul bluzei sale s-a deschis puţin, lăsând la 
vedere preludiul unor sâni proeminenţi, tari şi foarte albi, 
care contrastau cu negrul îmbrăcăminţii. Vizibil tulburat, 
Manuel nu s-a grăbit să revină la locul său, aşteptând să 
dispară roşeaţa care îi aprinsese obrajii. „Oare a făcut-o 
intenţionat?” s-a întrebat el. 

— Aceasta este masa cea mai râvnită, a spus Carmen. Eu 
am sunat ca să rezerv una lângă fereastră, dar mi-au spus 
că toate erau rezervate. 

— Cineva ar spune că noi, oamenii Bisericii, încă mai 
avem ceva influenţă, a spus ironic Manuel. Pentru a nu se 
pierde în privirea lui Carmen, s-a hotărât să o întrebe 
despre munca sa: Spuneţi-mi care este situaţia în bătălia 
cu Trenul de mare viteză. 

— Tot mai proastă. Întâmplător, întârzierea mea s-a 
datorat în parte şi faptului că mi-au trimis nişte schiţe în 
care schimbă iarăşi planurile faimosului ecran de protecţie. 
Este  revoltător ce fac aceşti domni. Nu au nicio 
consideraţie pentru nimeni, iar singurul lucru care pare să-i 
intereseze este să aducă trenul în oraşul nostru cu cele mai 
mici cheltuieli cu putinţă. Acum spuneţi-mi... pot să vă spun 
Manuel? - L-a privit cu mai multă intensitate, iar el i-a 
susţinut privirea. 

— Spune-mi Manu. Şi tutuieşte-mă, te rog, cred că este 
deja timpul, a răspuns el fără să clipească. 

— Ei bine, Manu, nu poate face Papa nimic pentru a ne 
ajuta să luptăm cu Trenul de mare viteză? 

lezuitul, care nu ştia cât de serios vorbea arhitecta, s-a 
gândit pentru o clipă la revelaţiile lui Gaudi şi la recenta 
discuţie cu arhivarul, dar s-a mărginit să răspundă că 
subiectul ţinea de politica internă spaniolă sau mai curând 
catalană şi că în astfel de cazuri Sfântul Scaun se abţinea 
totdeauna să-şi spună părerea. 

— Este acelaşi lucru pe care l-a spus şi curia de aici, a 
zis, decepţionată, arhitecta. Se pare că singurul care se 
luptă pentru catedrală este Pepe Valera. 

122 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Deşi nu îl cunosc personal, am auzit vorbindu-se 
despre el. Este cel care a apărut în ziare fotografiat în timp 
ce protesta cu pancarte în faţa Consiliului general catalan, 
nu-i aşa? 

— In faţa Consiliului general catalan, în faţa Primăriei 
Barcelonei şi în faţa birourilor Trenului de mare viteză. 
Dacă mai multe persoane ar iubi opera lui Gaudi aşa cum o 
iubeşte Valera, sunt sigură că nu ar mai exista problema 
trenului. Arhivarul, care este un alt entuziast, nu poate face 
mare lucru, în afară de intrigi. 

— Intrigi? a întrebat Manuel, care nu uitase calificativul 
de „misterios” pe care Carmen îl folosise când se referise în 
acea dimineaţă la Bossel. 

— Ca să fiu sinceră, nu ştiu dacă faptul că stau atâta 
vreme în măruntaiele de piatră ale lăcaşului mă face 
paranoică, dar am impresia că în jurul meu se întâmplă 
lucruri de care eu nu ştiu. Poate pentru că sunt nou-venită 
nu sunt considerată ca făcând parte din echipă. Nu ştiu... 

— Nu-mi revine sarcina să fac pe psihiatrul, deşi sunt unii 
care compară confesionalul cu divanul psihanaliştilor. Ceea 
ce pot să te asigur însă este că munca pe care o faci este 
supusă unei infinităţi de presiuni şi că, aşa cum afirmi, nu 
prea este de ajutor să-ţi petreci întreaga zi în interiorul 
acestui colos de piatră în expansiune. - Conştient de faptul 
că intra pe un teren delicat şi puţin cunoscut, Manuel a 
făcut o pauză, gândindu-se de două ori dacă să se aplece 
spre Carmen, dar a preferat să coboare glasul şi a 
continuat: Ai avea nevoie de un pic de distracţie, de aer 
liber, ar trebui să petreci mai mult timp alături de familie, în 
sfârşit, ce să spun, să te odihneşti după atâta Gaudi. 

Carmen l-a privit ţintă pe iezuit şi a zâmbit în silă. 

— Din păcate, singura familie pe care o am sunt părinţii 
mei şi un frate. Părinţii au plecat în Andaluzia acum doi ani, 
iar fratele meu lucrează în Franţa. Nu am fost niciodată 
căsătorită şi nu am copii. Trăiesc singură într-un 
apartament situat în apropiere, în care m-am mutat cu mai 
puţin de două săptămâni în urmă, pentru a fi mai aproape 

123 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


de lăcaş. Îmi iubesc meseria şi mă pasionează mai ales 
opera lui Gaudi, aşa că fac tocmai ce mi-am dorit 
dintotdeauna să fac. Să uităm deci micile mele nelinişti şi 
să vorbim un pic despre tine. 

— Inainte de asta aş vrea să te rog să mă lămureşti 
asupra unui ultim lucru. În această dimineaţă ai spus că 
Bossel este un tip misterios, iar mai înainte ai afirmat că se 
ocupă de intrigi. La ce te refereai? 

— Nu ştiu, face parte din ceea ce spuneam mai înainte, 
despre înţelegeri secrete... despre incertitudini. Acum 
câteva zile am plecat de la serviciu seara târziu şi mi-a 
venit ideea să-i fac o vizită la birou. Voiam să ştiu dacă 
găsise vreo altă schiţă sau vreun alt crochiu al maestrului, 
ca acela pe care mi l-ai arătat. L-am găsit înconjurat de mai 
mulţi domni, vorbind cu voce scăzută. Am rămas surprinsă 
să văd acolo pe trezorierul Patronatului, Juan Grisson, şi pe 
Pepe Valera. Pe ceilalţi doi domni, foarte în vârstă, nu-i mai 
văzusem până atunci. Scenariul pe care l-am perceput 
părea scos dintr-un roman poliţist: penumbră, conversaţie 
cu jumătate de voce, feţele personajelor, iar în mijlocul 
adunării, figura diformă şi posomorâtă a lui Bossel. Îmi mai 
amintesc că am întrezărit în fundul sălii o doamnă în 
vârstă, care se ţinea foarte drept şi stătea nemişcată. În 
sfârşit, poate este vorba doar de imaginaţia mea. 

— Atunci nu ai putut vorbi cu Bossel? - Seriozitatea 
iezuitului contrasta cu aparenta indiferenţă a arhitectei. 

— În acea seară, nu. În ziua următoare m-am dus la el, 
dar de această dată nu pentru a căuta alte schiţe ale 
maestrului, ci cu intenţia de a-i cere să-mi explice de ce ţi-a 
dat crochiuri originale, care aparţin muzeului nostru. Mai 
voiam să obţin unele informaţii care să mă ajute să înţeleg 
ce se întâmpla în jurul meu. A fost foarte amabil, dar nu a 
dat nimic în vileag. 

— Este interesant că erau acolo Valera şi trezorierul 
Patronatului. Nu crezi? 


124 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Nu ştiu, Manu. Deşi nu am nici cea mai mică îndoială 
că nu vorbeau de trenul de mare viteză, ca să fiu mai 
exactă. 

— De ce eşti atât de sigură? 

— Intuiţia, nimic mai mult. Ambianţa, expresia feţelor, 
vocile coborâte. A doua zi, Bossel a insistat asupra aceleiaşi 
scuze: întâlnirea celor care s-au împrietenit cu ocazia 
promovării candidaturii lui Gaudi la canonizare. - Preotul a 
vrut să spună ceva, dar Carmen l-a oprit cu un gest al 
mâinii. - Lasă-mă să continui, te rog, l-a implorat ea, 
evident tulburată. Dacă vom deveni prieteni, trebuie să fiu 
sinceră cu tine şi să-ţi mărturisesc că ce mi-a dat curajul 
să-l vizitez pe Bossel nu a fost atât dorinţa de a găsi noi 
schiţe, ci o informaţie pe care mi-a dat-o Azucena, 
secretara. După spusele ei, în timpul ultimei tale vizite 
arhivarul te căutase pentru că voia să vorbească urgent cu 
tine. Aşa cum îţi dai seama, nu înţelegeam şi nu înţeleg nici 
acum de ce era aşa de urgent pentru Bossel să înmâneze 
schiţe arhitectonice unui preot care vine în lăcaş o dată pe 
an. Ar fi putut să mi le aducă mie... fără atâta grabă. 

„Se ţine tare arhitecta”, a reflectat Manuel înainte de a 
răspunde: 

— Poate că nu ştii, dar Bossel este pe moarte. Presupun 
că urgenţa se explica pur şi simplu prin dorinţa sa ca unele 
din aceste crochiuri să rămână la Vatican, dacă era posibil 
chiar în mâinile Papei. Poate se gândea că astfel ar uşura 
admiterea lui Gaudi în rândul sfinţilor. 

Arhitecta l-a privit pe preot cu o expresie de incredulitate 
în care juca un zâmbet ştrengăresc. 

— Tot nu sunt convinsă, dar îţi accept explicaţia, mai 
ales pentru că vreau să lăsăm acest subiect, a spus ea în 
cele din urmă. Acum, Manu, pentru a fi pe picior de 
egalitate, vorbeşte-mi despre tine, despre copilăria ta, 
despre tinereţea ta, despre ce te-a determinat să devii 
preot. Şi nu uita să începi cu această cicatrice, care îţi dă o 
înfăţişare de dur, a adăugat ea pe jumătate în glumă. 


125 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


lezuitul a ezitat o clipă. Atâţia ani de rutină acumulată la 
Vatican îl imunizaseră împotriva oricărui gen de confidenţă 
personală. Cu toate acestea, a început fără prea mult 
interes să-i povestească, în linii generale, viaţa sa. După un 
timp însă, sub impulsul vinului bun şi al curiozităţii aproape 
copilăreşti pe care o arăta Carmen, s-a trezit relatând cu 
tot mai mare entuziasm amănunte din trecutul său pe care 
nu le împărtăşise niciodată cuiva. l-a vorbit de pasiunea lui 
pentru fotbal, de Begona, prima şi singura lui prietenă, de 
accidentul care l-a dus la un pas de moarte şi de experienţa 
mistică pe care a avut-o şi care, pe neaşteptate, i-a 
îndreptat paşii spre preoţie. De asemenea, s-a plâns de 
munca lui din ultimii douăzeci de ani, care îl ţinea departe 
de altar şi cufundat în birocraţia Vaticanului. Molipsită de 
sinceritatea iezuitului şi încurajată la rândul ei de sticla de 
vin pe care o beau împreună, Carmen a lăsat frâu liber 
sentimentelor ei intime. l-a vorbit de singurătatea care o 
copleşea uneori şi s-a adâncit în descrierea fluctuaţiilor ei 
emoţionale şi a dezamăgirilor amoroase pe care le-a avut. 
„Poate că acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim noi, 
femeile care urmărim cu râvnă succesul profesional”, a 
spus ea, cu mai multă convingere decât amărăciune. El a 
ascultat-o în tăcere şi apoi a conchis zâmbind că aceasta 
era, probabil, cu atât mai greu pentru femeile frumoase. 
Amândoi s-au înroşit, el mult mai mult decât ea. Când a 
sosit momentul cafelei, el a mărturisit că nu îi ajungeau 
banii pentru a face plata, iar ea a izbucnit în râs. „Eu ştiu că 
preoţii, în afara jurământului de castitate, fac şi jurământ 
de sărăcie!” a exclamat ea, dar observând stânjeneala care 
i-o provocau preotului aceste cuvinte, s-a grăbit să-i 
amintească faptul că ea fusese cea care îl invitase. La 
despărţire, râdeau şi discutau de parcă ar fi fost prieteni de 
o viaţă. Carmen a vrut să ştie până când mai rămânea în 
Barcelona, iar el i-a răspuns că aceasta va depinde de 
rezultatul unor demersuri care erau mai importante decât 
inspectarea de rutină a lucrărilor. 


126 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Mă simt foarte bine cu tine, a spus Carmen ţanţoşă. 
Este de parcă aş fi cu tatăl meu, cu fratele meu şi cu 
prietenul meu în acelaşi timp. Sper să ne mai vedem 
înainte de întoarcerea ta la Roma. 

— Nu este nevoie să-ţi spun că şi cu mine se întâmplă la 
fel. Nu pot să pretind că mă simt cu tine la fel ca şi cu 
mama mea, pentru că săraca de ea e foarte în vârstă, nici 
la fel ca şi cu sora mea, pentru că nu am nicio soră, tot aşa 
cum nu îndrăznesc să afirm că mă simt cu tine la fel ca şi 
cu prietena mea, din motive pe care nu mai e nevoie să le 
explic. 

Amândoi au început din nou să râdă, iar la despărţire s- 
au îmbrăţişat călduros, s-au sărutat pe obraji şi şi-au 
exprimat amândoi dorinţa de a se revedea cât mai curând. 

Mai erau cinci minute până la ora şase atunci când 
Manuel s-a întors la hotel. Conştient de faptul că a călători 
incognito face mai intensă singurătatea, iezuitul a avut 
mustrări de conştiinţă pentru că l-a lăsat singur pe 
Montefiori şi l-a căutat de îndată ce a intrat în cameră. 

— Alo, a răspuns secretarul Papei de la celălalt capăt al 
liniei. 

— Sunt Manuel. Tocmai m-am întors. 

— Cum a fost prânzul cu tânăra arhitectă? 

Manuel a simţit o anumită ironie în tonul lui Montefiori, 
care în primul moment a afectat încrederea crescândă 
dintre cei doi... sau nu era decât un exces de scrupule? 

— Bine, bine, am informaţii interesante. Dar tu ce ai 
făcut? 

— Am terminat de văzut lucrările şi apoi am venit la 
hotel. Am citit toată după-amiaza de pe calculator poşta 
electronică, ziarele italiene şi câteva ştiri de la Sfântul 
Scaun. Nimic important. În afară de aceasta, am găsit pe 
Internet informaţii actualizate despre controversa dintre 
concernul Trenului de mare viteză şi Lăcaşul Sagrada 
Familia. Chestiunea este mai serioasă decât îmi închipuiam. 

— Într-adevăr. La ce oră ţi-ar conveni să ne întâlnim 
pentru a schimba informaţii? 

127 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Acum este ora şase, iar întâlnirea cu Bossel este la ora 
opt. iți convine să ne vedem la restaurantul hotelului la ora 
şapte pentru a lua o cină uşoară şi a sta de vorbă? 

— Desigur. Atunci, la revedere, pe curând. 

Obişnuiţi cu orarul meselor de la Vatican, cei doi preoţi s- 
au întâlnit la şapte fix în restaurantul hotelului. După ce 
ambii au comandat supă şi salată, Manuel i-a relatat lui 
Sebastiano amănuntele conversaţiei pe care o avusese cu 
arhitecta Balcázar, insistând asupra a ceea ce aceasta îi 
spusese despre întâlnirea nocturnă din biroul lui Bossel, 
unde se aflau, printre alţii, Pepe Valera şi trezorierul 
Patronatului, Juan Grisson. Secretarul Papei a spus imediat 
că numele lui Valera îi era cunoscut, pentru că, împreună 
cu cel al arhivarului, era cel care se remarca în mod 
deosebit printre promotorii candidaturii la canonizare a lui 
Gaudi. 

— In afară de aceasta, fiind el cel care se evidenţiază cel 
mai mult în lupta contra trecerii trenului de mare viteză pe 
sub Strada Mallorca, nu este de mirare că se afla acolo. Cel 
despre care nu ştiu prea multe este trezorierul, Grisson. 

A vrut să ştie Montefiori şi dacă arhitecta juca vreun rol 
în această chestiune, la care Manuel a răspuns că, lăsând la 
o parte obişnuita curiozitate pentru a şti ce se întâmpla în 
culise, nu credea că ea ar fi avut ceva de-a face nici cu 
Bossel, nici cu Valera. 

— Este o profesionistă care vrea să-şi facă bine meseria, 
a spus el înainte de a sugera să revadă împreună strategia 
cea mai potrivită pentru discuţia cu Bossel. 

La şapte şi patruzeci şi cinci de minute au ieşit din hotel, 
îndreptându-se spre Lăcaşul Sfintei Familii. Din nou, frigul 
intens şi umed l-a obligat pe Montefiori să iuţească pasul 
pentru a se putea ţine după Manuel, care părea să 
şchiopăteze tot mai puţin pe măsură ce mergea mai 
repede, iar în mai puţin de zece minute au ajuns la intrarea 
laterală a construcţiei, singura care mai era deschisă la 
acea oră. Manuel i-a arătat paznicului împuternicirea pe 


128 


- JUAN DAVID MORGAN - 


care o avea şi l-a întrebat dacă arhivarul Bossel, cu care 
avea o întâlnire, se întorsese deja la birou. 

— El rămâne totdeauna până târziu. Eu mi-am început 
schimbul la ora patru şi nu l-am văzut nici să iasă, nici să se 
întoarcă, aşa că presupun că acolo trebuie să fie. 

Pentru că au intrat în lăcaş pe altă uşă decât cea pe care 
o folosea în mod obişnuit şi pentru că lumina din interior 
era slabă, Manuel a greşit de câteva ori drumul care, prin 
ocolişuri şi întoarceri, ducea la încăperea arhivelor. 

— Acest loc este fantomatic, a comentat Sebastiano, cu 
voce abia auzită, în timp ce Manuel încerca să se orienteze. 
Am senzaţia că în orice clipă ne va apărea în faţa ochilor 
Gaudi şi ne va întreba cu ce drept am invadat teritoriul său 
sacru. 

— Ar fi alt miracol care i-ar uşura drumul spre sfinţenie, a 
răspuns la fel de ironic Manuel. 

În sfârşit, după ce au cotit printr-un loc deosebit de 
întunecos, au întrezărit o uşă pe sub care se strecura o 
dâră de lumină. 

— Acolo e! a exclamat iezuitul, după care au grăbit 
pasul. 

Manuel a bătut discret la uşă şi, neprimind niciun 
răspuns, a deschis-o încet. Incăperea era luminată din 
belşug, dar nu era nici urmă de Bossel. 

— Se pare că nu este aici, a spus secretarul Papei în timp 
ce intrau. 

Când s-au apropiat însă de birou, l-au văzut pe Bossel 
întins pe podea într-o poziţie demnă de milă, lângă 
dulapurile de arhivă din fundul încăperii. Avea capul prins 
între piept şi podea, iar dedesubt se întindea o baltă de 
sânge. Deasupra ochiului stâng, deschis peste măsură, se 
vedea o crăpătură largă şi adâncă, în care sângele 
începuse să se usuce. 

— Dumnezeule! a exclamat Sebastiano. 

— Felipe, mă auzi? a spus Manuel, în timp ce 
îngenunchea, în căutarea unui semn de viaţă. 

— E mort? a întrebat Sebastiano cu o voce precaută. 

129 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


În timp ce încerca să-i găsească pulsul, Manuel a privit cu 
atenţie faţa crispată a lui Bossel. 

— Mi-e teamă că şi-a încredinţat sufletul Creatorului, a 
răspuns el în cele din urmă, înainte de a-i închide ochii în 
timp ce murmura o rugăciune. Amândoi şi-au făcut apoi 
semnul crucii. 

Neştiind ce să facă, preoţii au schimbat priviri pline de 
teamă. În jurul lor timpul părea că se oprise. Primul care a 
reacţionat a fost iezuitul. 

— Nu trebuie să atingem nimic şi trebuie să pleci de aici 
imediat! a exclamat el cu o voce joasă, dar energică. 

— Şi tu? a dorit să ştie Montefiori. 

— Voi rămâne pentru a-i încredința sufletul Creatorului şi 
a face pentru el o rugăciune de veşnică pomenire. Apoi nu 
există altă soluţie decât să chemăm poliţia. 

— După lovitura atât de teribilă pe care a primit-o în 
frunte, se pare că a fost asasinat, nu? 

— După cum se poate vedea, ultimul sertar al dulapului 
de arhivă este închis doar pe jumătate, a semnalat Manuel. 
Bossel părea mereu să fie pe punctul de a cădea, aşa că 
este posibil să fi avut un colaps şi să se fi lovit înainte de a 
cădea la podea. În orice caz, va avea loc o anchetă a 
poliţiei, iar tu nu poţi să fii implicat în ea. 

— Paznicul ne-a văzut intrând împreună, i-a amintit 
Sebastiano. 

— Aşa este, dar acesta este un subiect cu care ne vom 
confrunta atunci când va veni momentul. Deocamdată, cel 
mai prudent este să pleci acum. Voi avea eu grijă de asta. 

Manuel l-a însoţit pe Sebastiano până la uşă şi i-a spus 
că, dacă nu se va întâmpla nimic nou, va lăsa să treacă 
jumătate de oră înainte de a da alarma. 

— Fă în aşa fel încât paznicul să-şi aducă aminte că ai 
ieşit mai devreme, l-a sfătuit el. Eu voi căuta documentul şi 
te voi contacta. 

Secretarul Papei, care, din cauza confuziei şi a neliniştii, 
încetase să se mai gândească la Gaudi şi la documentul 


130 


- JUAN DAVID MORGAN - 


său, a mulţumit în tăcere pentru prezenţa de spirit a lui 
Manuel. 

— Să fii cu mare băgare de seamă şi să nu uiţi să mă 
cauţi la telefon, i-a cerut el înainte de a o lua pe 
tenebroasele coridoare ale lăcaşului. 

După câteva încercări, Sebastiano Montefiori a găsit uşa 
de ieşire. 

Cu recomandarea lui Manuel în memorie, s-a îndreptat 
spre paznic şi s-a oprit sub umbra pe care o lăsa arcul de la 
intrare. 

— Din cauza luminii slabe şi a drumului întortocheat, a 
spus el pe un ton dezinvolt, ne-a fost imposibil să găsim 
sala arhivelor. Eu tocmai am primit un telefon urgent şi 
trebuie să plec, dar preotul care mă însoțea a rămas pentru 
a ajunge la întâlnire. 

— Aproape toţi care vin aici după lăsarea întunericului se 
rătăcesc şi se întorc pentru a cere indicaţii, a comentat 
paznicul, zâmbind satisfăcut. Chiar mă miram că nu vi s-a 
întâmplat asta şi dumneavoastră. 

— Ba ni s-a întâmplat, a răspuns Montefiori. Numai că 
prietenul meu cunoaşte bine măruntaiele lăcaşului şi sunt 
sigur că a găsit deja biroul arhivarului. La revedere, noapte 
bună. 

În încăperea arhivelor, îngenuncheat lângă cadavrul lui 
Bossel, Manuel încerca să-şi stăpânească nervozitatea şi 
să-şi pună în rânduială gândurile. A făcut eforturi pentru a- 
şi aminti ritualul miruirii bolnavilor, dar singurele cuvinte 
care i-au venit în minte au fost cele învăţate în latineşte în 
timpul formării sale ca preot. Cu o mână care tremura a 
făcut semnul crucii peste trupul fără viaţă al lui Felipe 
Bossel şi s-a rugat ca sufletul lui să mai rămână încă acolo. 
„Exaudi nos, Domine sancte, Pater omnipotens aeterne 
Deus. Per istam sanctam unctionem et suam piissiman 
misericordiam, indugeat tibi Dominus...” 

După ce a terminat rugăciunile, s-a ridicat încet în 
picioare şi a privit în jur. Unde putea să se afle 
manuscrisul? Folosindu-se de batistă pentru a nu lăsa urme 

131 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


şi ferindu-se să nu atingă colţurile, a deschis complet 
sertarul dulapului de arhivă. Cu excepţia ultimei mape de 
pe fund, care era goală, toate celelalte erau etichetate cum 
se cuvine. „Acolo trebuia să fi fost documentul”, şi-a spus 
el şi i s-a părut că îşi aminteşte cum Bossel se îndreptase 
tocmai spre acel dulap cu două săptămâni în urmă atunci 
când s-a dus să caute dosarul care conţinea primul 
manuscris şi crochiurile lui Gaudi. După ce a repus sertarul 
în poziţia de dinainte, Manuel s-a apropiat de birou. Pe el se 
aflau mai multe carneţele, frumos aşezate în ordine, ca şi o 
farfurie cu omletă de cartofi, din care lipsea o mică parte. 
Protejându-şi degetele cu batista şi încă nereuşind să-şi 
stăpânească tremurul mâinilor, a verificat rapid conţinutul 
carneţelelor, fără niciun rezultat, deşi i-a atras foarte mult 
atenţia că două dintre ele conţineau documente în legătură 
cu trecerea trenului de mare viteză pe lângă lăcaş. Apoi, 
folosindu-se în continuare de batistă, a deschis fiecare 
sertar al biroului, dar toate erau goale. Fără îndoială, se 
pregătea să-şi părăsească slujba, a reflectat Manuel. Şi-a 
mai rotit privirea prin sală şi a văzut paltonul lui Bossel 
atârnat în spatele uşii de la intrare. S-a îndreptat într-acolo 
şi, cu aceeaşi precauţie, i-a cercetat buzunarele. Nimic! 
Ceasul său arăta opt şi cincizeci de minute. „Este timpul să- 
| sun pe Sebastiano şi să chem poliţia”, s-a gândit alarmat. 
A apăsat pe tasta cu numărul doi a mobilului şi la câteva 
clipe după aceea numărul secretarului Papei a apărut pe 
micuțul ecran. 

— Spune, Manuel. 

— Nici urmă de manuscris. Ai ajuns la hotel? 

— Da. Ai sunat la poliţie? 

— Încă nu. Voiam să mă asigur că totul este în regulă cu 
tine. Trebuie să pleci la Roma cât mai repede. 

— Am rezervat deja un loc pentru un avion care pleacă la 
unsprezece, dar mă îngrijorează că te las aici singur. 

— Nu avem încotro. Te voi urma de îndată ce va fi 
posibil. 


132 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— La recepţie îţi voi lăsa un plic cu câţiva euro. Trebuie 
să ne reconsiderăm strategiile... 

— Aşa este. Acum trebuie să întrerup convorbirea pentru 
a chema poliţia. 

— Îți doresc noroc, Manuel, şi îţi mulţumesc pentru tot ce 
faci. Ştii numărul de telefon al poliţiei? 

— Nu mai trăiesc de mult timp în Spania, dar presupun 
că este tot 091. 

— De fapt, ar trebui să faci numărul de la urgenţe, 088. 
L-am găsit în ghid. lţi sugerez să chemi de la telefonul 
arhivarului. 

— Aşa voi face. Ne vedem la Roma. 

— Nu uita să mă anunţi de îndată ce afli ceva. Şi nu folosi 
mobilul pentru aceasta. 

— Fii fără grijă, Sebastiano, am priceput. Călătorie 
plăcută. 

— Mulţumesc şi pe foarte curând. 

După ce au încheiat convorbirea, Manuel s-a îndreptat 
spre birou şi a sunat la urgente de la telefonul arhivarului. 

— Alo? Mă scuzaţi, nu vorbesc foarte bine catalana. 
Numele meu este Manuel Otaño şi sunt preot iezuit. Dau 
telefon de la Lăcaşul Sfintei Familii pentru a vă informa 
despre decesul domnului Felipe Bossel, care răspunde de 
arhiva acestei instituţii. Am venit aici pentru o întâlnire pe 
care am stabilit-o cu el şi l-am găsit mort, cu o rană foarte 
adâncă la cap. 

— Fiţi fără grijă, voi fi aici. 

Când părintele Otaño a pus receptorul în furcă, mâinile 
se opriseră din tremurat. 


133 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


10 


După ce a sunat la poliţie, Manuel Otaño a calculat că 
mai dispunea de vreo cincisprezece minute pentru a 
continua căutarea manuscrisului lui Gaudi. Mai liniştit, s-a 
întors la birou şi a zâmbit scurt la vederea omletei de 
cartofi. „In alte împrejurări aş fi mâncat un pic din ea. O fi 
singura mâncare a sărmanului Felipe?” Şi-a aruncat ochii 
fără rezultat asupra dosarelor, s-a apropiat de dulapul de 
arhivă şi, folosind în continuare batista, a deschis de 
această dată complet sertarul în faţa căruia zăcea trupul lui 
Bossel. Etichetele dosarelor se refereau la documente care 
începeau cu literele S şi T, iar între ele era un spaţiu gol. A 
aşezat sertarul în poziţia lui iniţială şi s-a dus iarăşi la birou, 
unde a constatat că indicatorul de fişier al celui mai 
voluminos dosar avea eticheta: „Fără clasificare”. Plin de 
speranţă, l-a deschis, având grijă să nu lase urme. „Socoteli 
diverse”, „Diferite scrisori neclasificate”, „Articole din ziare 
şi reviste necatalogate”, sunau titlurile diferitelor carneţele. 
A ales pe cel cu scrisori neclasificate şi a cercetat cu mare 
grijă fiecare scrisoare în parte. Dar degeaba: era exact 
ceea ce arăta şi titlul, adică diferite note şi misive trimise 
Patronatului lăcaşului sau vreunuia dintre directorii 
acestuia, pentru care arhivarul nu reuşise să găsească un 
loc exact. Decepţionat, a închis mapa şi s-a aşezat în 
aşteptarea sosirii poliţiştilor. 

Cinci minute mai târziu s-a deschis uşa şi şi-au făcut 
apariţia doi mossos d'esquadra şi un bărbat tânăr, 
corpolent şi mai curând scund, îmbrăcat într-un palton de 
culoare închisă, însoţiţi de paznic. Polițistul şi-a scos 
paltonul şi a spus cu tonul cuiva obişnuit să dea ordine 
subalternilor: 

— Staţi la uşă şi când vin şi ceilalţi aduceţi-i aici. 

A dat apoi instrucţiuni celor doi mossos d'esquadra să 
delimiteze zona până la sosirea criminaliştilor, după care s- 


134 


- JUAN DAVID MORGAN - 


a apropiat de iezuit, care se ridicase de pe scaun, şi i-a 
întins mâna. 

— Sunt inspectorul Joan Llovet. Presupun că 
dumneavoastră sunteţi cel care ne-a chemat. 

— Aşa este, domnule inspector. Eu sunt părintele Manuel 
Otaño, din Ordinul lezuiţilor. Corpul lui Felipe Bossel este 
acolo, în fundul sălii. 

— Dumneavoastră l-aţi găsit? 

— Da, domnule, eu am fost. 

In timp ce vorbea, inspectorul se plimba prin încăperea 
arhivelor, observând totul şi nedând prea mare atenţie 
cadavrului lui Bossel. 

— La ce oră aţi sosit aici? 

— Pe la opt şi zece. La locaş am ajuns puţin mai înainte, 
dar m-am rătăcit în timp ce căutam încăperea arhivelor. 

— Cu penumbra şi coridoarele astea întortocheate 
oricine se poate rătăci. - Inspectorul s-a întors şi ţi-a înfipt 
privirile în ochii preotului. - Aţi venit singur? 

— Nu, de fapt nu eram singur. Mă însoțea domnul 
Sebastiano Sabatini, expert în documente vechi. Dar 
înainte de a reuşi să ajungem la biroul lui Bossel, el a primit 
un telefon urgent. Se pare că trebuie să se întoarcă la 
Roma. 

— La Roma? a întrebat inspectorul cu indiferenţă, în timp 
ce îngenunchea lângă cadavru. 

— Da. Sabatini este director executiv al unei întreprinderi 
care se ocupă cu studierea documentelor vechi. Sediul 
principal se află la Roma. 

— Şi nu exista niciun expert în Barcelona, sau măcar în 
Spania, care putea să vă însoţească? 

Preotul şi-a dus mâna dreaptă la tâmplă şi a schiţat un 
zâmbet înainte de a răspunde. 

— Am uitat să vă spun că şi eu lucrez la Roma, la Sfântul 
Scaun pentru a fi mai exact. Sunt funcţionar al Comisiei 
Pontificale pentru Bunurile Culturale ale Bisericii şi vin în 
fiecare an la Barcelona pentru a inspecta lucrările de la 
lăcaş. - Otaño a făcut o pauză înainte de a continua. - În 

135 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


timpul ultimei mele vizite, cu aproximativ două săptămâni 
în urmă, arhivarul Bossel mi-a înmânat câteva crochiuri 
originale ale lui Gaudi pentru a i le trimite Sfântului Părinte. 
Tocmai Sabatini este expertul pe care l-am angajat la 
Vatican pentru a determina autenticitatea documentelor 
vechi care ajung la noi adesea. Întrucât Bossel îmi spusese 
că mai existau şi alte documente ale maestrului pe care 
voia să mi le dea, iar Sabatini avea ceva de rezolvat în 
Spania, am hotărât să călătorim împreună. - Otaño a făcut 
un gest care exprima o tristeţe autentică. - Motivul întâlnirii 
din această seară cu Bossel era acela de a ne înmâna 
documentele. 

Inspectorul Llovet l-a invitat pe iezuit să se aşeze înainte 
de a continua interogatoriul. 

— Nu vi se pare ciudat ca expertul, după ce a călătorit 
până la Barcelona pentru a verifica autenticitatea unui 
document, să plece în mod intempestiv pentru că primeşte 
un telefon urgent tocmai înaintea întâlnirii? - Inspectorul a 
clătinat din cap. - Există oare curse la aceste ore? 

— Da, eu am luat un avion care pleacă la unsprezece şi 
treizeci de minute, a răspuns imediat Otaño. De altfel, 
cererea de a veni un expert în această seară a venit chiar 
din partea lui Bossel. Conform celor ce îmi spusese în 
decursul unei întâlniri pe care am avut-o azi la prânz, făcea 
ordine în arhivă întrucât urma să renunţe în curând la acest 
post şi dorea să se convingă nu numai de autenticitatea 
documentului pe care urma să ni-l înmâneze, ci şi de a 
altora de care se îndoia. In orice caz, Sabatini se gândea să 
se întoarcă la Roma mâine-dimineaţă. 

Inspectorul a continuat să-l privească pe preot cu o 
figură inexpresivă. 

— Ce altceva mai ştiaţi despre Bossel? E destul să-l 
priveşti ca să-ţi dai seama că nu era o persoană... normală. 

— Bossel suferea de distrofie musculară, cred că se 
numeşte boala lui Steinert, şi după câte mi-a spus îi mai 
rămâneau de trăit mai puţin de şase luni. Cred că îşi punea 
ordine în lucruri înainte de a pleca. 

136 


- JUAN DAVID MORGAN - 


În acea clipă s-a deschis uşa şi a apărut paznicul, urmat 
de o femeie şi doi bărbaţi, toţi îmbrăcaţi în uniforma de 
criminalişti. 

— Intraţi, a spus Llovet. Acesta este părintele Otaño, cel 
care a descoperit cadavrul. Puteţi începe. 

Fără ca măcar să-şi spună numele, nou-veniţii l-au 
salutat pe preot cu o înclinare a capului şi au trecut de 
îndată la recunoaşterea locului. 

— Totul pare să indice, a continuat inspectorul cu voce 
tare, că decedatul a avut un colaps şi, în cădere, s-a lovit 
cu capul de sertarul dulapului de arhivă. Dacă examinaţi 
unul din colţuri, cred că veţi găsi urme de piele şi de sânge. 
lar cu o voce mai coborâtă a adăugat, adresându-se lui 
Otaño: Deşi este de asemenea posibil să fi fost lovit de 
cineva, care apoi a deschis puţin sertarul dulapului de 
arhivă pentru a face să se vadă ceea ce am spus mai 
înainte. Ridicând din nou vocea, a întrebat: La ce oră va 
veni oare medicul legist? 

— Ne-a dat asigurări că în mai puţin de jumătate de oră 
va fi aici, a răspuns femeia, care începea să scoată diverse 
instrumente dintr-o mică valiză. După ce au delimitat zona 
cu panglică galbenă, cei doi mossos d'esquadra au ieşit din 
arhivă, despărţindu-se de Llovet cu o înclinare a capului. 

— Ei bine, părinte, a continuat Llovet, povestiţi-mi fără să 
omiteţi niciun amănunt tot ce s-a întâmplat din momentul 
în care aţi intrat în această încăpere. 

Otaño s-a îndreptat în scaun înainte de a răspunde. 

— Prea multe nu sunt de spus, a zis el în cele din urmă, 
în timp ce observa pe unul dintre criminalişti cum aşeza pe 
podea mici conuri de hârtie numerotate. Cum v-am spus, 
am sosit pe la opt şi zece. Lămpile din birou erau aprinse, 
dar nu existau semne ale prezenţei lui Bossel. Am presupus 
că se dusese la toaletă, am intrat pentru a-l aştepta să se 
întoarcă şi am descoperit apoi corpul lui zăcând acolo. De 
îndată am verificat dacă mai trăia, dar nu i-am simţit 
pulsul. l-am dat ultima împărtăşanie şi imediat după aceea 
am sunat la urgenţe. 

137 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Nu aţi atins nimic? 

— Doar încheietura mâinii lui Bossel când i-am luat pulsul 
şi fruntea când i-am făcut semnul crucii. Şi, desigur, 
telefonul. 

— lar până la venirea poliţiei nu aţi simţit curiozitatea de 
a căuta documentele pe care urma să vi le dea defunctul? 
Tonul vocii inspectorului continua să fie indiferent. 

— Nu pot să neg că am aruncat o privire asupra biroului, 
dar fără niciun rezultat. 

— Dar dulapul de arhivă? Nu v-aţi gândit că Bossel îl 
deschisese pentru a scoate din el ceea ce voia să vă dea? 

— M-am gândit, dar nu am făcut nimic pentru a verifica 
acest lucru. 

Manuel era surprins de cât de uşor îi era să mintă. Dar 
dacă îl vor supune la detectorul de minciuni? s-a întrebat 
el. Dar nu putea să se întâmple aşa ceva, el nu comisese 
niciun delict, atâta vreme cât căutarea unui document nu 
însemna aşa ceva. În afară de aceasta, trebuia să-l 
protejeze pe secretarul Papei cu orice preţ şi să nu 
trezească bănuieli. Noua întrebare a inspectorului a 
întrerupt gândurile pline de preocupare ale lui Otaño. 

— Mai cunoaşteţi pe cineva care ar putea să ne furnizeze 
informaţii despre Bossel? Vreun apropiat, un alt angajat al 
lăcaşului? 

lezuitul s-a gândit la Carmen Balcázar, dar a renunţat 
imediat la idee. Nu i se părea drept să o expună unui 
interogatoriu al poliţiei şi, în afară de aceasta, ajutorul pe 
care l-ar fi dat cercetărilor ar fi fost minor. În acel moment, 
unul dintre poliţiştii care îl însoțeau pe inspectorul Llovet s- 
a aplecat pentru a-i spune ceva la ureche. 

— Bine, a spus inspectorul, fără să renunţe la tonul său 
apatic, totul pare să indice că, într-adevăr, Bossel s-a lovit 
cu capul de colţul dulapului de arhivă. În mod sigur a suferit 
un colaps, dar va trebui să se aştepte expertiza medicului 
legist, care nu va întârzia să sosească. Atunci, cum 
rămâne? Cunoaşteţi pe cineva care ar putea să arunce o 
lumină asupra lui Bossel? 

138 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Nu, nu ştiu. Trecerea mea pe aici, la interval de un an, 
nu durează mai mult de câteva ceasuri, atât cât este 
nevoie pentru a-mi îndeplini misiunea. 

— Cred că am terminat pentru seara aceasta. S-ar putea 
să mai am o dată nevoie de dumneavoastră înainte de a 
încheia cercetările, aşa că vă rog să rămâneţi disponibil. 

— Pot să mă întorc la Roma şi la serviciul meu? 

— Bineînţeles, părinte. - Pentru prima oară inspectorul a 
lăsat să se întrevadă o dantură albă şi uniformă. - Cum 
spuneţi dumneavoastră? Ah, da: „În vremuri de restrişte să 
nu faci schimbări.” Mă bucur să aud că iezuiţii sunt acum 
bineveniţi la Vatican. 

— Suntem mulţi cei care lucrăm acolo, unii având funcţii 
foarte importante, deşi, bineînţeles, acesta nu este cazul 
meu, eu fiind un simplu funcţionar. - A fost rândul lui 
Manuel să schiţeze un zâmbet larg. - Intuiesc că interesul 
dumneavoastră se datorează faptului că aţi studiat într-un 
colegiu al iezuiţilor. 

— Aşa este, părinte. Mama mea este o credincioasă 
fidelă în educaţia şi, mai ales, disciplina pe care o sădesc în 
elevii lor urmaşii lui Ignacio de Loyola şi Francisco Javier. 
De asemenea, este o adeptă a exerciţiilor spirituale, deşi 
asta nu înseamnă că aş fi şi eu. 

— Înţeleg, domnule inspector. Sper ca investigaţiile 
dumneavoastră să se încheie repede şi să nu se producă 
nicio situație neplăcută, care să aducă prejudicii 
construcţiei acestei opere măreţe. 

Cu un gest al mâinii, inspectorul a respins această idee. 

— Nu vă faceţi griji, domnule Otaño, pentru că noi, 
catalanii, indiferent de credinţele noastre religioase, 
cunoaştem importanţa operei lui Gaudi, mai ales ceea ce 
înseamnă pentru Barcelona acest lăcaş, a cărui construcţie 
durează deja de câţi ani oare? Mai mult de o sută, nu? 

— Aşa este, domnule inspector. O sută douăzeci şi trei de 
ani, care se întind pe trei secole. Mă bucur că 
dumneavoastră gândiţi astfel. - Manuel Otaño s-a ridicat 


139 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


pentru a-şi lua rămas-bun şi a strâns mâna mică dar oţelită 
pe care inspectorul Llovet i-a întins-o - Bună seara, atunci. 

— Bona nit, părinte. Sunteţi amabil să scrieţi în acest 
carnet numerele de telefon ale dumneavoastră? 

Manuel Otaño a scris numerele de la reşedinţa sa şi de la 
birou, şi-a luat din nou rămas-bun de la inspector şi de la 
criminalişti şi a ieşit din încăperea arhivelor. Pe unul din 
coridoare s-a întâlnit cu paznicul, care era însoţit de un 
bărbat cu o mică valiză în mână. „Trebuie să fie medicul 
legist”, s-a gândit el. La ieşire le-a urat o seară bună celor 
doi mossos d'esquadra postați pe ambele laturi ale uşii şi, 
cu paşi grăbiţi, s-a dus la hotel. Când a sosit, era pradă 
unei mari nelinişti. L-a implorat cu ardoare pe Domnul ca 
investigaţiile în legătură cu moartea arhivarului făcute de 
Llovet, care, în afară de dispreţ mascat pentru iezuiţi, a 
arătat atât de puţin interes pentru religia părinţilor săi, să 
nu umbrească imaginea Papei sau să condiţioneze 
publicarea documentului de la Barcelona. 


După două săptămâni de la găsirea corpului lui Felipe 
Bosset, inspectorul Llovet a declarat încheiată cercetarea 
cazului. Raportul medicului legist a confirmat faptul că 
decesul arhivarului de la Sagrada Familia fusese provocat 
de un infarct masiv, ca urmare a apăsării prea puternice pe 
care cutia sa toracică o exercita asupra inimii. Lovitura de 
la cap s-a produs atunci când căzuse pe sertarul pe 
jumătate deschis al dulapului de arhivă în care lucra în acel 
moment. Pentru Joan Llovet cazul era închis. Singurul lucru 
nelămurit era participarea iezuitului trimis de Vatican şi a 
celuilalt individ, încă neidentificat, care fusese cu el în acea 
seară pentru a se întâlni cu Bossel. Inspectorul era sigur că 
părintele Otaño îl minţise în legătură cu adevăratul motiv al 
prezenţei sale în încăperea arhivelor, dar faptul era lipsit de 
importanţă atâta vreme cât arhivarul murise din cauze 
naturale. Mai demult, la începutul carierei sale de 
inspector, ar fi continuat cercetările până la lămurirea 
ultimului semn de întrebare, fără a lăsa nimic în suspensie. 

140 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Tenacitatea sa îi crease faima între colegi de a fi cel care 
întârzia cel mai mult cu închiderea cazurilor la care lucra. 
Se spunea însă în egală măsură că Llovet le trata cu o 
logică şi o ordine de invidiat. In acest caz obținuse 
confirmarea că Manuel Otaño lucra efectiv la Sfântul Scaun, 
dar şi că Sebastiano Sabatini era un nume inventat de 
iezuit, probabil pentru a ascunde adevărata identitate a 
persoanei care îl însoțea în acea seară, cineva mai de vază, 
poate un episcop sau un cardinal. lar inspectorul 
investigase fiecare din întreprinderile care se ocupau de 
analiza documentelor vechi şi aveau birouri în Roma, dar în 
niciuna din ele nu se ştia de cineva cu numele de Sabatini. 
Mai mult, nimeni cu acest nume nu călătorise cu avionul de 
la Barcelona la Roma în seara morţii arhivarului. De 
asemenea, după ce a vorbit la telefon cu evlavioasa lui 
mamă a aflat de la ea că Bossel fusese unul dintre 
promotorii cei mai fervenţi ai candidaturii lui Gaudi la 
sanctificare. Poate că acest lucru explica atitudinea 
amăgitoare a _iezuitului şi îl făcea pe Llovet să tragă 
concluzia că vizita secretă a lui Otaño şi a însoţitorului său 
la arhivar avea drept scop o chestiune legată de procesul 
de canonizare a faimosului arhitect catalan. Având însă 
atât de mult de lucru, Llovet se hotărâse să nu se amestece 
într-o chestiune atât de delicată, care, în mod obiectiv, nu 
avea nicio legătură cu moartea arhivarului. Tocmai se 
pregătea inspectorul să formuleze ultimele concluzii ale 
raportului său când secretara l-a anunţat că în anticameră 
îl aştepta un domn care venea din partea Concernului 
Trenul de mare viteză din Barcelona. 

— S-a prezentat fără să fi fost invitat; nu a dat nici măcar 
un telefon, a spus aceasta cu o figură dezgustată. 

— Ce naiba o fi vrând de la poliţie cineva de la Trenul de 
mare viteză? s-a întrebat Llovet cu voce tare, înainte de a-i 
spune secretarei să-l lase să intre pe acest domn. 

— Bună ziua şi mulţumiri pentru că m-aţi primit, deşi nu 
m-am anunţat în prealabil. Bărbatul avea mişcări nervoase 
şi vorbea cu o repeziciune rar întâlnită: Numele meu este 

141 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Alberto Daza Bodes, vin din partea Comisiei Executive a 
Concernului Trenului de mare viteză din Barcelona şi voi 
trece direct la subiect: în această dimineaţă s-a primit la 
birourile Concernului o scrisoare anonimă pe care v-o 
înmânez. 

Cu un gest solemn, Daza a dat inspectorului o notă scrisă 
cu litere de tipar pe o bucată de hârtie obişnuită. 


DOMNILOR DE LA TRENUL DE MARE VITEZĂ: VĂ 
AVERTIZEZ CĂ SUNT ÎN POSESIA UNUI DOCUMENT CARE, 
DIN CAUZA IMPORTANŢEI SALE ŞI A CARACTERULUI SĂU 
EXPLOZIV, NU VA PERMITE TRECEREA NICI UNUI TREN 
PE LÂNGĂ CATEDRALA LUI GAUDI. DACĂ NU DORIŢI CA 
DOCUMENTUL SĂ FIE FĂCUT PUBLIC ŞI PLANURILE 
DUMNEAVOASTRĂ SĂ EŞUEZE, MĂ OFER SĂ VI-L VÂND 
PENTRU SUMA DE CINCIZECI DE MII DE EURO, CARE ÎMI 
VOR FI PLĂTIȚI SUB FORMA PE CARE SĂ V-O COMUNIC 
MAI TÂRZIU. ÎN URMĂTOARELE 48 DE ORE VEŢI MAI AUZI 
DE MINE. 


Llovet a terminat de citit documentul, l-a lăsat pe birou 
şi, după o lungă tăcere, a spus: 

— Pare mai curând o glumă decât o ameninţare serioasă. 
Totuşi, ştiţi de vreo tranzacţie dubioasă, vreun comision 
ilegal, vreo cumpărare ilegală, orice manevră juridică sau 
financiară care să fi putut da ocazie pentru o notă atât de... 
smintită? 

Daza a făcut o figură ofensată şi, prima dată cu capul, 
apoi printr-un gest cu mâna, iar în cele din urmă prin 
cuvinte care îi apăreau pe buze încă mai repede decât cele 
pronunţate anterior, l-a asigurat pe inspector că Trenul de 
mare viteză este o întreprindere publică cu o reputaţie fără 
pată, ale cărei activităţi erau supuse celei mai exigente 
examinări din partea autorităţilor şi a cetăţenilor. 

— Pot să repet, a spus el în concluzie, că nu există şi nici 
nu va exista vreodată o tranzacţie care să nu se încadreze 
în cele mai riguroase precepte etice şi legale. 

142 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Atunci cum se explică o asemenea aberaţie? 

— Nu găsim niciuna, dar nu vrem nici să o trecem cu 
vederea. De aceea am venit să vă cerem ca poliţia, cu 
discreţia cuvenită, să se ocupe de această chestiune. 

Dintr-un anume motiv, în mintea cercetătoare a 
inspectorului a apărut amintirea vizitei preotului iezuit la 
Bossel, în seara morţii acestuia din urmă. Exista oare vreo 
legătură între această întrevedere eşuată şi nota de şantaj 
adresată Trenului de mare viteză? Ideea i s-a părut atât de 
absurdă încât a eliminat-o, după o clipă de reflecţie. Cu 
toate acestea, a păstrat întrebarea undeva, într-un colţişor 
al creierului unde depozita temporar chestiunile în 
suspensie. 

Llovet s-a uitat la personajul iritat pe care îl avea în faţă 
înainte de a-i pune o nouă întrebare: 

— Ştiţi cumva de vreo organizaţie sau persoană care să 
urască într-atât Trenul de mare viteză încât să trimită 
această anonimă? 

— Trebuie să vă spun că din clipa în care am primit-o l- 
am bănuit pe Pepe Valera, fost subsecretar al Patronatului 
Lăcaşului Sfintei Familii, care a declarat în mod public 
război trecerii trenului de mare viteză pe ruta aleasă de 
Concern. 

— Sincer vorbind, nu-mi imaginez pe cineva care a fost 
subsecretar al unui Patronat atât de important trimițând o 
astfel de notă. 

— Problema este însă că Valera e un om obsedat. 
Trimisul Trenului de mare viteză a făcut una din rarele sale 
pauze şi a continuat cu o voce mai scăzută, dar tot atât de 
precipitată: Prietenii săi spun că ar fi înnebunit. 

— Bine, a spus polițistul, punând capăt întrevederii, lăsaţi 
chestiunea pe mâinile noastre. Vă vom anunţa dacă va mai 
fi nevoie să discutăm cu dumneavoastră. 

Când trimisul Trenului de mare viteză a ieşit din birou, 
inspectorul Llovet s-a aşezat în faţa calculatorului şi şi-a 
terminat raportul despre cazul Bossel. Apoi s-a tolănit în 
scaun, şi-a dus mâinile la ceafă, şi-a întins picioarele pe 

143 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


birou şi, revenind la prima impresie, şi-a lăsat gândurile să 
zboare, încercând să-şi imagineze ce legătură ar fi putut 
exista între preotul iezuit, arhivarul decedat şi Trenul de 
mare viteză. Documentul pe care îl căuta cu atâta râvnă 
Vaticanul avea oare vreo legătură cu trecerea Trenului de 
mare viteză pe lângă catedrala lui Gaudi? Oricum ar fi fost, 
ziua următoare va începe cercetările cu o vizită la faimosul 
lăcaş. 


De îndată ce s-a întors la Roma, Manuel s-a dus să-l 
caute pe Montefiori pentru a-l pune la curent cu discuţia 
dintre el şi poliţie şi a-i spune versiunea pe care o dăduse 
faptelor. După ce au analizat amănuntele conversaţiei, 
amândoi se întrebau dacă inspectorul Llovet va cerceta mai 
amănunţit prezenţa lui Manuel în încăperea arhivelor şi 
rolul pe care îl juca în toate acestea expertul în documente 
vechi. Au ajuns amândoi la concluzia că răspunsul va 
depinde de expertiza medicului legist: dacă, aşa cum se 
credea, arhivarul murise din cauze naturale, nu avea sens 
să se continue cercetările; dacă însă era vorba de o 
omucidere, atunci erau siguri că inspectorul va cerceta 
orice pistă posibilă. „Nu avem altceva de făcut decât să 
aşteptăm”, a fost concluzia la care au ajuns. 

Când trecuseră două săptămâni fără a se primi vreo ştire 
de la inspectorul Llovet, nervozitatea a pus stăpânire pe 
Otaño şi pe secretarul privat al Papei. Tocmai se frământa 
iezuitul dacă nu ar fi fost cazul să-l sune pe poliţist când a 
primit un telefon neaşteptat de la Carmen Balcázar. 

— Carmen, ce surpriză plăcută! 

— Mă tem că veştile nu sunt bune - a răspuns arhitecta, 
a cărei voce trăda o evidentă preocupare. 

Manuel a simţit un fior rece prin şira spinării. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Un inspector de poliţie a fost aici azi-dimineaţă şi m-a 
interogat. Dorea să-l informez despre ce puteam să-mi 
amintesc despre Bossel şi întâlnirea pe care am avut-o cu 


144 


- JUAN DAVID MORGAN - 


el. - Carmen a făcut o pauză. - De ce nu mi-ai spus că ai 
fost acolo în seara în care a murit? a întrebat ea întristată. 

— Pentru că, de fapt, nu era nimic de povestit. Când am 
ajuns la încăperea arhivelor, Bossel îşi dăduse deja sufletul 
Creatorului; eu nu am făcut decât să mă rog pentru el şi să 
chem poliţia. Inspectorul care te-a interogat se numeşte 
Llovet? 

— Da, este acelaşi care te-a interogat şi pe tine. Cum de 
nu m-ai avertizat în niciun fel? a insistat Carmen. 

— M-am gândit să te sun, dar nu am vrut să-ţi faci griji 
fără rost. Sunt convins că Bossel a murit ca urmare a bolii 
sale, iar acest lucru îl crede şi inspectorul. Ce urmăreşte 
acum? 

— Nu sunt sigură, dar din întrebările pe care mi le-a pus 
cred că este ceva în legătură cu Trenul de mare viteză. M-a 
întrebat şi de Pepe Valera. 

„Trenul de mare viteză, s-a gândit Manuel. Ce legătură 
pot avea Trenul de mare viteză şi Valera cu moartea lui 
Bossel?” 

— Bine, a adăugat arhitecta, pentru că numele tău a fost 
pronunţat de mai multe ori în timpul interogatoriului, voiam 
ca tu să fii informat despre acest lucru. Aşa fac de obicei 
prietenii buni. 

— lartă-mă, Carmen, dar îţi repet, nu te-am sunat pentru 
că voiam să te ţin departe de o chestiune despre care 
credeam că nu are nimic de-a face cu tine. Până în acest 
moment nu ştiam de chestiunea cu Trenul de mare viteză 
şi de noua întorsătură pe care se pare că au luat-o 
cercetările. In cazul în care Llovet mă va căuta iarăşi, te voi 
suna imediat. 

— Molt bé. Atunci, pe curând. 

— Rămas-bun, Carmen, şi îţi mulţumesc pentru că m-ai 
sunat. 

Fără a se mai gândi la supărarea lui Carmen, Manuel a 
urcat la biroul lui Montefiori şi i-a spus de telefonul pe care 
tocmai îl primise. 


145 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Această chestiune ia turnuri neaşteptate, a zis 
Montefiori. Cred că va trebui foarte curând să te întorci la 
Barcelona pentru a afla ce anume vrea inspectorul Llovet şi 
cum vom putea să evităm implicarea noastră în vreun 


scandal. 


146 


- JUAN DAVID MORGAN - 


11 


Inspectorul Llovet a ieşit din biroul lui Carmen Balcâzar 
cu bănuiala fermă că exista o legătură directă între 
moartea lui Bossel, documentul pe care îl căuta Vaticanul şi 
şantajarea  Trenului de mare viteză. Din declaraţia 
arhitectei, cel mai mult i-a atras atenţia menţiunea despre 
întrunirea care avusese loc cu câteva săptămâni în urmă în 
biroul arhivarului, pe care ea o întrerupsese din întâmplare. 
Prezenţa trezorierului Patronatului şi cea a lui Valera, ca şi 
cea a altor persoane necunoscute, lărgeau aria cercetărilor. 
Deşi pentru el moartea lui Felipe Bossel era un caz închis, 
aceasta îi permitea să urmeze piste pentru a studia posibila 
sustragere a documentului şi a vedea dacă aceasta avea 
vreo legătură cu şantajarea Trenului de mare viteză. De 
asemenea, era aproape sigur că hârtia pe care o căuta 
iezuitul şi cea de care se folosea şantajistul erau una şi 
aceeaşi. Evident, nu era vorba de crochiuri ale lui Gaudi, 
cum dorise să-l facă să creadă preotul. Dar, atunci, ce fel 
de document putea produce atâta fierbere? 

In ciuda faptului că persoanele de la Trenul de mare 
viteză îl considerau pe Pepe Valera suspectul numărul unu, 
instinctul inspectorului îi spunea că, în cazul în care fostul 
subsecretar al Patronatului era o persoană cu o inteligenţă 
normală, ultimul lucru care i-ar fi trecut prin minte era să 
trimită o anonimă întreprinderii pe care o combătea din 
toate puterile şi într-un mod atât de deschis. Totuşi, exista 
posibilitatea ca, aşa cum afirma trimisul Trenului de mare 
viteză, Valera să-şi fi pierdut minţile, caz în care era posibil 
să se întâmple orice. Trebuia să-l cerceteze temeinic şi, 
poate, chiar să-l sperie un pic. Cu toate acestea, a hotărât 
că următoarea sa întrevedere trebuia să fie cu trezorierul 
Grisson, pentru a afla care fusese scopul acelei misterioase 
întruniri. 

Juan Grisson se bucura de o reputaţie nepătată. 
Cunoscut avocat şi membru fondator al unuia dintre cele 


147 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


mai prestigioase birouri de avocatură din Barcelona, era de 
mai mult de zece ani trezorierul Patronatului însărcinat cu 
construirea Templo Expiatorio de la Sagrada Familia. Când 
a primit telefon de la inspectorul care cerceta moartea lui 
Bossel, l-a invitat să vină să-l vadă de îndată la birourile 
sale, situate pe bulevardul Gracia, aproape de Cariera de 
Piatră, altă operă impresionantă plăsmuită de imaginaţia 
nesecată a lui Gaudi. 

După prezentările de rigoare, Llovet, fără să se lase 
impresionat de eleganța şi manierele delicate ale lui 
Grisson, a trecut direct la subiect: 

— Am aflat despre o întrunire care a avut loc acum 
câteva săptămâni, seara, în birourile arhivarului Bossel şi la 
care dumneavoastră aţi luat parte. Imi puteţi spune care 
era scopul acelei întruniri şi cine au fost cei care au luat 
parte? a întrebat el pe un ton scrutător. 

Cel interogat a râs cu poftă, derutându-l pentru un 
moment pe poliţist. 

— Nu a fost una, ci au fost mai multe întruniri pe care le- 
am ţinut în biroul lui Felipe Bossel. - Grisson vorbea rar, 
aproape cu condescendenţă. - Grupuleţul care se întâlnea 
acolo şi care, spre regretul meu, se micşorează pe zi ce 
trece, a fost promotorul originar al candidaturii lui Gaudi la 
sanctificare. Încercam să ne vedem cel puţin o dată la două 
luni pentru a da urmare procesului şi o făceam în birourile 
arhivarului pentru că acesta avea evidente dificultăţi în a 
se deplasa. Dacă îmi amintesc bine, la ultima întrunire, 
ţinută cu mai puţin de o lună în urmă (presupun că la 
aceasta vă referiţi dumneavoastră) am fost prezenţi Felipe, 
Pepe Valera, Eusebio Estévez, Inocencio Llorens şi cu mine. 
O întâlnire între prieteni, dacă vreţi. 

Descumpănit de spontaneitatea şi francheţea lui Grisson, 
inspectorul Llovet nu a ştiut pentru un moment cum să 
continue. 

— Cine sunt Llorens şi Estevez? a întrebat în cele din 
urmă. 


148 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Doi neobosiţi adepţi ai maestrului Gaudi şi ai operei 
sale, din vremurile în care Barcelona nu era decât un mare 
târg de cinci sute de mii de locuitori. Fiinţe inofensive, 
credeţi-mă. Dacă toţi locuitorii Barcelonei ar fi ca ei, poliţia 
ar înceta să mai existe. 

Ignorând sarcasmul lui Grisson, Llovet a reluat firul 
interogatoriului. 

— În acea seară aţi tratat doar subiectul sanctificării lui 
Gaudi? 

— Nu, domnule, v-am spus doar că era o întâlnire între 
prieteni. Am vorbit de familie, de încăpăţânarea lui Pepe 
Valera, care insistă să oprească el singur Trenul de mare 
viteză. În mod sigur s-a vorbit şi despre alte lucruri, de 
care, sincer să fiu, nu-mi amintesc. 

Cu unul din gesturile sale caracteristice, inspectorul l-a 
privit un timp ţintă pe Grisson înainte de a întreba: 

— Când aţi vorbit de trenul de mare viteză, a menţionat 
Bossel vreun document care ar fi putut determina 
schimbarea rutei? 

De astă dată cel descumpănit a fost Juan Grisson, iar 
poliţistului nu i-a scăpat acest lucru. 

— Acum că spuneţi dumneavoastră, a reflectat el, Bossel 
a spus ceva de genul că ar păstra un as în mânecă, iar 
acesta, folosit la momentul potrivit, ar fi putut ajuta la 
rezolvarea problemei trenului de mare viteză. Când l-am 
întrebat despre ce vorbea, a răspuns că deocamdată nu 
putea spune mai mult, dar că în una din următoarele 
întâlniri ne va da mai multe amănunte. 

— Şi asta a fost tot? 

— După câte îmi amintesc eu, da, asta a fost tot. De fapt, 
nu văd ce legătură poate avea o întrunire nevinovată cu 
investigarea morţii lui Felipe. El era un om foarte bolnav, 
zilele îi erau numărate şi... 

— Nu investighez moartea lui Bossel, întrucât este un caz 
închis. Ştim că a murit din cauze naturale. Au apărut însă 
alte... incidente, care mă obligă să continui cercetările. 


149 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Mă descumpăniţi, domnule inspector. Nu îmi puteţi da 
o informaţie? Aş putea să vă fiu de ajutor. 

— Deocamdată nu pot să vă spun mai mult. - Llovet s-a 
ridicat şi văzând că Grisson făcea acelaşi lucru, l-a rugat să 
nu se deranjeze. - Cunosc drumul, domnule avocat. 

— Cel mai mic lucru pe care pot să-l fac este să vă 
conduc până la uşă. 

După ce s-au despărţit cu o strângere de mână, 
inspectorul s-a întors, ca şi cum ar fi uitat ceva. 

— Sunteţi sigur că, în afara persoanelor menţionate, nu a 
mai asistat cineva la acea întâlnire între prieteni? 

— Ba da, desigur, mătuşa Josefa, a răspuns fără ezitare 
Grisson. Nu am pomenit-o mai înainte pentru că nu mi s-a 
părut relevant. Ea îl îngrijea pe Felipe, iar când ne 
întâlneam ne aducea totdeauna o omletă cu cartofi, nouă, 
invitaţilor nepotului ei, cum avea obiceiul să spună. Puţine 
persoane o fac atât de gustoasă. 

„Omletă cu cartofi?” Llovet şi-a amintit că în noaptea în 
care a murit Bossel, pe biroul său era o omletă cu cartofi, 
din care lipsea o bucăţică. „Va trebui să îi fac o vizită şi 
mătuşii Josefa”, şi-a spus el şi şi-a făcut o însemnare în 
carneţel. 

— Vă mulţumesc pentru cooperare, domnule Grisson. Vă 
rog să nu discutaţi cu nimeni despre convorbirea noastră. 

— Fiţi fără grijă, domnule inspector. 

Cu o expresie de preocupare întipărită pe faţă, Juan 
Grisson a continuat să-l privească pe Llovet în timp ce 
acesta se îndepărta pe lungul coridor care ducea la 
vestibul. „Ce încurcături mai vrea să descâlcească acest 
om?” s-a întrebat el în timp ce se întorcea la biroul său. 


Pepe Valera făcea inventarele săptămânale atunci când 
doi agenţi în civil au sosit la sucursala lui El Corte Ingles din 
piaţa Catalunya. După ce i-au arătat în treacăt legitimaţiile, 
unul dintre ei i-a cerut să-l însoţească la comisariat pentru 
a da o declaraţie. 


150 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Despre ce e vorba? a întrebat Valera, mai curând 
supărat decât speriat. 

— Vă putem spune doar că este în legătură cu moartea 
lui Felipe Bosset. 

— Şi ce am eu cu asta? a întrebat el iarăşi, făcând 
eforturi să nu se înfurie. Trebuie să îmi chem avocatul? 

— Nu sunteţi acuzat de nimic, domnule Valera. Vi se cere 
doar să colaboraţi de bunăvoie la cercetări. 

— Şi ce se întâmplă dacă nu o fac? 

Valera începea să-şi piardă calmul. 

— Va trebui să ne adresăm autorităţilor judiciare pentru 
ca să vă cheme pentru a face o declaraţie cum se cuvine. 
Dar nu credem că este necesar şi nici potrivit. Nu sunteţi 
acuzat de nimic, v-am spus deja acest lucru. 

Scrâşnind din dinţi, Pepe Valera i-a urmat pe cei doi 
bărbaţi, care vorbeau şi acționau ca nişte automate, iar 
când a trecut prin faţa secretarei, i-a spus că merge la 
comisariatul de district pentru a face o declaraţie şi, în 
cazul în care nu va avea o veste de la el în următoarele ore, 
să-l cheme pe avocatul său. 

La comisariat, Llovet l-a făcut pe Valera să aştepte o 
jumătate de oră înainte de a-l primi, procedeu care era 
conform planului său de a constata cât de stăpân pe 
judecata sa era inamicul numărul unu al Trenului de mare 
viteză. lar când Pepe a intrat în birou, Llovet l-a invitat cu 
un gest să ia loc, în timp ce el vorbea la telefon cu o voce 
care de abia se auzea. Cinci minute au trecut până când 
inspectorul a pus în sfârşit receptorul în furcă, s-a ridicat de 
pe scaun şi i-a întins mâna. 

— Mulţumesc că aţi venit, domnule Valera. Benvingut. 
Sunt inspectorul Joan Llovet. Vă asigur că această 
întrevedere nu ne va lua mult timp. 

— l-am avertizat deja pe oamenii dumneavoastră că mi 
se pare absurd să fiu adus aici din cauza morţii lui Bossel. 

— Nu v-am adus pentru moartea lui Bossel; acest caz a 
fost închis, întrucât moartea lui s-a datorat unor cauze 
naturale. - În timp ce vorbea, inspectorul observa ochii lui 

151 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Valera, care rămânea imperturbabil. - După moartea 
arhivarului de la Sagrada Familia au avut loc alte... 
incidente, care constituie într-adevăr delicte. Despre 
aceasta vrem să vorbim, dar mai întâi vă cer să-mi spuneţi 
tot ce vă amintiţi despre ultima întâlnire la care aţi luat 
parte în biroul lui Felipe Bosset. 

Cu un gest de nemulţumire, Valera şi-a adus aminte şi, 
cu mici diferenţe, a confirmat cele spuse de trezorierul 
Grisson. 

— Bine, a continuat inspectorul, s-a vorbit în acea seară 
de vreun document care s-ar fi aflat în posesia lui Bossel şi 
care, conform părerii sale, ar fi putut evita ca trenul de 
mare viteză să treacă pe sub strada Mallorca? 

Valera l-a privit cu mirare pe cel care îl interoga. „De 
unde o fi având polițistul acesta atâtea informaţii?” s-a 
întrebat el înainte de a răspunde: 

— Acum că spuneţi dumneavoastră, da, Bossel a 
menţionat ceva asemănător cu ce afirmaţi dumneavoastră, 
dar nu a vrut să spună mai mult atunci când l-am întrebat 
despre ce era vorba. 

Inspectorul s-a ridicat de pe scaun şi a început să se 
plimbe prin încăpere, pregătindu-se pentru întrebarea- 
cheie. 

— Aţi aflat că birourile Trenului de mare viteză au primit 
o anonimă amenințătoare, prin care se cerea schimbarea 
actualei rute? 

Valera a făcut un gest de nerăbdare şi iritare, după care 
a răspuns, de această dată mai puţin calm. 

— Déu meu! Şi cum naiba vreţi ca eu să ştiu acest lucru? 
Chiar credeţi că aceşti domni îşi vor spune necazurile 
tocmai duşmanului lor declarat? Să fim serioşi... 

Descumpănit de răspunsul lui Valera, inspectorul Llovet a 
rămas tăcut câteva clipe înainte de a continua. 

— Tocmai pentru că sunteţi inamicul furibund al Trenului 
de mare viteză ne aflăm aici, eu interogându-vă şi 
dumneavoastră răspunzând la întrebările mele în modul cel 
mai obiectiv posibil, a spus sarcastic polițistul. 

152 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Adică eu mă aflu aici pentru că dumneavoastră mă 
bănuiţi pe mine ca fiind cel care a trimis anonima. Ei bine, 
nu, domnule inspector, nu este stilul meu. Ce trebuia să le 
spun domnilor de la Trenul de mare viteză le-am spus în 
mod public, cu voce tare, fără să mă ascund, inclusiv în 
presă şi la televiziune. - Valera ridica tot mai mult vocea. 
- Este absurd să se gândească cineva că acum mă ocup cu 
trimiterea unor anonime, ca să nu spun că e o idioţenie. 
Chiar şi aşa, nu pot să neg că mă bucură nespus de mult că 
şi altcineva încearcă să oprească monstruozitatea pe care 
se gândesc să o comită cei cărora, pentru a economisi 
câteva pesete, nu le pasă că un tren poate distruge 
construcţia cea mai măreaţă pe care a putut să o conceapă 
geniul omenesc. 

În timp ce îl asculta şi îl observa pe Valera, inspectorul 
încerca să stabilească dacă omul era sau nu era în toate 
minţile. Discursul lui era clar şi logic, dar tonul şi gesturile 
lui, mai mult decât cele ale unui exaltat, erau ale unui 
nebun. lar nebunii inteligenţi au darul de a înşela. Nu, nu îl 
va lăsa pe Valera să plece cu una cu două. 

— Să continuăm, Valera. Ştiţi dacă...? 

— Eu nu mai ştiu nimic altceva! a exclamat Valera, 
ridicându-se brusc şi înfruntându-l pe inspector. 

— Interogatoriul nu s-a terminat, a răspuns Llovet, 
autoritar. 

— Ba s-a terminat, domnule inspector. lar dacă nu este 
formulată o acuzare la adresa mea, am plecat chiar acum. 

— Nu mă obligaţi să vă rețin ca suspect, Valera. Nu cred 
că v-ar conveni acest lucru. 

— M-aţi mai reţinut o dată şi nu-mi va păsa dacă o veţi 
mai face din nou, dacă este pentru Gaudi şi opera sa, a 
strigat Valera îndreptându-se spre uşă. Dacă nu ştiţi, sunt 
avocat, îmi cunosc drepturile, iar dumneavoastră nu aveţi 
nicio autoritate pentru a mă reţine dacă nu formulaţi o 
acuzaţie împotriva mea. 

Pierzându-şi răbdarea şi justificându-şi conduita prin 
faptele care îl făceau pe Valera un presupus suspect, Llovet 

153 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


a înaintat spre uşă, de unde a ordonat celor doi agenţi care 
îl aduseseră să-l aresteze imediat. 

— Aşa veţi avea răgaz pentru a vă potoli mânia, a spus el 
pe un ton bațjocoritor. 

— Îmi permiteţi să-mi chem avocatul? a întrebat Valera, 
neobişnuit de liniştit. 

— Dumneavoastră spuneţi că vă cunoaşteţi drepturile. 
Dacă vă rețin pentru mai puţin de douăzeci şi patru de ore, 
nu am de ce să permit vreo convorbire telefonică. Luaţi-l! 

În ziua care a urmat arestării lui Pepe Valera, ziarul La 
Vanguardia publica pe prima pagină că la birourile Trenului 
de mare viteză se primise o anonimă care ameninţa cu 
acţiuni ce îi vor obliga să schimbe ruta trenului dacă nu se 
va plăti o anumită sumă de bani. Se mai scria că poliţia 
arestase ca suspect pe Jose Valera, fostul subsecretar al 
Patronatului însărcinat cu construcţia, cunoscut pentru 
protestele sale pline de mânie contra trecerii trenului de 
mare viteză pe lângă Lăcaşul Sfintei Familii. 

De îndată ce a citit ştirea, inspectorul Llovet a ieşit din 
biroul său foc şi pară, anunțând că va cerceta temeinic 
pentru a afla cine furnizase ziarului informaţia. Unul dintre 
poliţiştii care îl conduseseră pe Valera la comisariat a 
încercat să explice că este posibil ca secretara celui arestat 
să fi dat alarma, dar Llovet l-a oprit cu un tăios: „Nu vorbi 
prostii, chiar nu-i cunoşti pe ziarişti?” 

Contrariat, s-a întors la biroul său şi a cerut să fie pus 
imediat în legătură cu Alberto Daza, de la birourile Trenului 
de mare viteză. Când acesta a venit la telefon, inspectorul 
l-a întrebat pe neaşteptate dacă de acolo plecase 
informaţia pe care o publica în acea dimineaţă La 
Vanguardia. 

— Şi noi suntem tot atât de surprinşi şi contrariaţi ca şi 
dumneavoastră, a fost răspunsul purtătorului de cuvânt al 
Trenului de mare viteză. Nimeni din Concern nu a vorbit cu 
presa şi nici nu avem de gând să facem acest lucru. 

Fără să creadă un cuvânt din cele spuse de Daza, 
inspectorul a întrerupt brusc convorbirea. Ştia că radioul, 

154 


- JUAN DAVID MORGAN - 


televiziunea şi celelalte ziare nu vor întârzia să-şi trimită 
copoii de presă la vânătoare de informaţii, îngreunând 
astfel cercetările. Nici nu terminase să se gândească la 
asta când secretara l-a anunţat că afară aşteptau câţiva 
domni de la televiziune care voiau să vorbească cu el 
despre amenințările la adresa Trenului de mare viteză. 

— Spune-le că departamentul se va abţine de la 
declaraţii pentru a nu îngreuna cercetările. 

Amestecul inoportun al presei l-a făcut pe Llovet să 
grăbească cercetările. Imediat i-a chemat la biroul său pe 
cei doi subalterni care îl ajutau la rezolvarea acestui caz şi 
le-a cerut un raport verbal despre progresele făcute. A aflat 
astfel că pe hârtia care conţinea nota anonimă nu găsiseră 
nimic neaşteptat: nu avea amprente digitale şi era vorba 
de o hârtie obişnuită. Pentru scris fusese folosit un creion 
obişnuit. In afară de aceasta, la birourile Trenului de mare 
viteză nu găsiseră niciun martor care să poată informa 
ceva despre primirea anonimei. În sfârşit, că în privinţa 
anonimei nu era nimic de făcut. 

— Aţi fost la mătuşa Josefa? a întrebat inspectorul, fără 
prea mare interes. 

— Da. Doamna Josefa Bossel, văduvă cu numele de 
căsătorie Pages, avea grijă de nepotul ei Felipe de când 
acesta se îmbolnăvise. Locuia împreună cu el într-un 
apartament modest de pe strada Mallorca, în apropierea 
lăcaşului. Are un fiu aiurit, care se pare că locuieşte acum 
cu ea după moartea vărului său. Acest fiu a fost arestat de 
două ori, o dată pentru beţie şi altă dată pentru falsificare 
de cecuri. 

Inspectorul s-a gândit o clipă şi a scris în carneţelul său 
de însemnări: „Să-l cercetez pe vărul lui Bossel.” 

— Dar cei doi bătrâni care au participat la întrunire? 

— Inocencio Llorens şi Eusebio Estévez, amândoi văduwvi. 
Este vorba de doi domni foarte în vârstă, de reputaţie 
nepătată şi cu avere serioasă. Amândoi merg zilnic la 
biserică şi, cu excepţia unor plimbări pe care le fac din 
când în când seara, aproape că nu ies din casă. 

155 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Cine are ca sarcină examinarea principalelor contracte 
şi tranzacţii făcute de Concernul Trenul de mare viteză la 
Barcelona? S-a găsit ceva demn de menţionat? 

— Departamentul juridic ne informează că, exceptând 
câteva supracosturi, nu au găsit încă nimic care să justifice 
un scandal, cu atât mai puţin o încercare de şantaj. 

— Altceva? 

— În ceea ce ne priveşte, asta e tot. 

— Atunci puteţi pleca. Ah, daţi-i drumul lui Valera, dar să 
nu-l scăpaţi din ochi. 

De îndată ce poliţiştii au părăsit încăperea, Llovet a 
revenit la poziţia lui preferată: s-a tolănit în scaun, şi-a pus 
mâinile la ceafă, şi-a întins picioarele pe birou şi a început 
să reflecteze. 

„Singurul element care lipseşte pentru a completa 
investigația este documentul care interesează Vaticanul. 
Ceva îmi spune că el este cheia acestui caz ciudat. Să dea 
Domnul să nu se amestece Biserica, pentru că atunci totul 
se va încurca şi mai mult.” Inspectorul a căutat în 
carneţelul său adresa părintelui Otaño şi a format numărul 
de telefon al acestuia. Spre surprinderea sa, chiar acesta a 
răspuns la telefon. 

— Părintele Otaño? La telefon este inspectorul Llovet. 

— Bună ziua, domnule inspector. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Au apărut elemente noi după moartea lui Bossel, pe 
care trebuie să le investighez. V-aş cere prea mult dacă v- 
aş ruga să veniţi pentru câteva zile la Barcelona? Trebuie 
să mai discutăm. 

A urmat o lungă tăcere la cealaltă extremitate a firului. 

— Otaño, mai sunteţi la telefon? a întrebat inspectorul pe 
un ton nepoliticos. 

— Da, da, aici sunt. Problema este că nu mă gândeam să 
mă întorc la Barcelona atât de curând. Va trebui să primesc 
încuviințarea superiorilor mei. Când trebuie să fiu acolo? 

— Cu cât mai repede cu atât mai bine. Anunţaţi-mă în 
momentul în care aţi stabilit o dată. 


156 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Aşa voi face, domnule inspector. Pentru că a venit 
vorba, aveţi raportul medicului legist? 

— Da, părinte, era primul lucru pe care ar fi trebuit să vi-l 
comunic. Bossel a murit din cauze naturale; acesta este de 
acum un caz închis. Aşa cum v-am spus, acum cercetăm alt 
caz, care are o anumită legătură cu decesul lui Bossel. 

— M-aţi făcut curios. Puteţi să-mi spuneţi ceva anticipat 
pentru a fi mai bine pregătit? 

De această dată cel care a tăcut a fost Llovet. 

— Nu, de fapt nici mie nu îmi este încă prea clară 
această chestiune. Tocmai de aceea am nevoie de 
colaborarea dumneavoastră. 

— Bine, domnule inspector, vă voi suna cât pot de 
repede. 

Imediat după aceea, Manuel a sunat-o pe arhitectă 
pentru a-i spune de telefonul primit de la poliţie şi pentru a 
o întreba dacă apăruse ceva nou, ceva ce el ar trebui să 
afle, la care Carmen a răspuns că, în afara chestiunii cu 
Valera, nu mai aflase nimic altceva. 

— Chestiunea cu Valera? a întrebat Manuel mirat. 

— A apărut azi-dimineaţă în La Vanguardia. Conform 
ştirii, cineva încearcă să şantajeze pe cei de la Trenul de 
mare viteză pentru a-i obliga să schimbe ruta, iar poliţia l-a 
arestat pe Valera ca fiind suspect. Ştiu că preşedintele 
Patronatului a convocat o adunare urgentă pentru mâine 
după-amiază pentru a discuta chestiunea, dar nu ştiu 
deocamdată despre ce se va discuta. - Arhitecta a râs 
înainte de a continua. - Fără îndoială, mâine Azucena mă 
va pune la curent cu totul... şi ceva în plus. 

Pentru o clipă, Manuel s-a simţit neajutorat: părea că 
această chestiune a documentului de la Barcelona îi scapă 
inevitabil din mână Vaticanului. 

— Când te gândeşti să vii? a vrut ea să ştie. 

— După o asemenea ştire voi încerca să fiu acolo chiar 
mâine. Pe toţi ne interesează să se termine cât mai repede 
cu povestea asta. 


157 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Atunci vom vorbi după ce soseşti aici, poate că mai 
aflu ceva până atunci. - Carmen a făcut o pauză. - Nu ştiu 
dacă trebuie să ţi-o spun, dar mă voi bucura să te revăd. 

Manuel a simţit cum îl străbate un mic fior şi a răspuns 
că şi lui i-ar plăcea să mai stea de vorbă cu ea. Apoi a pus 
receptorul în furcă şi a rămas pe gânduri o vreme. Fără să 
ştie de ce, i-a venit în minte gestul arhitectei de a-şi 
îndepărta părul de pe obraz, în dreptul fațadei Gloriei, şi 
degetele ei lungi şi fine, cu unghii îngrijite şi fără lac. 
„Poate că ar fi mai bine să nu o frecventez atât de mult pe 
arhitectă”, s-a gândit el. 

În aceeaşi după-amiază a urcat la Sebastiano pentru a-l 
pune la curent cu telefonul inspectorului Llovet, cu ştirea 
despre anonima trimisă celor de la Trenul de mare viteză şi 
cu cea a arestării lui Valera. Dintr-un anumit motiv, mai 
puternic decât intenţia sa de a împărtăşi secretarului privat 
al Papei tot ce ştia, s-a abținut să menţioneze conversaţia 
pe care o avusese cu arhitecta lăcaşului. 

— Chestiunea se complică tot mai mult, a spus 
Sebastiano, preocupat. Se pare că acest poliţist nu se va 
lăsa până nu va cerceta şi ultimul detaliu. Va trebui să 
avem mare grijă şi să facem planuri pentru a preveni 
eventualitatea ca manuscrisul lui Gaudi să devină public. 
Te-ai gândit la posibilitatea de a i te destăinui? 

— M-am gândit la început, dar omul nu pare prea ataşat 
de religie. Cred că orgoliul lui profesional îl va obliga să nu 
facă nimic ce ar putea influenţa negativ soluţionarea 
cazului. Acum am nevoie de ajutorul tău pentru a obţine 
cât mai repede autorizaţia care să-mi permită să mă întorc 
la Barcelona. 

— Fii fără grijă, poţi pleca şi mâine. - Sebastiano s-a 
ridicat în picioare, s-a apropiat de iezuit şi, spre 
surprinderea acestuia, i-a pus mâna pe umăr. - Tu vei şti ce 
să faci, Manuel. Deocamdată, această chestiune atât de 
delicată se află în mâinile tale. Dumnezeu să te lumineze! 


158 


- JUAN DAVID MORGAN - 


În Piaţa Nouă din Bilbao, Emeterio Echauri, care îşi 
umplea timpul citind £/ Correo, a dat în una din paginile de 
mijloc ale ziarului peste ştirea despre încercarea de şantaj 
la adresa celor de la Trenul de mare viteză şi arestarea 
vărului său recent redescoperit. „Bine, dar asta e culmea, 
şi-a spus el. Pepe nu ar fi ameninţat niciodată cu ajutorul 
unei anonime. Doar el este singurul care a protestat 
împotriva Trenului de mare viteză!” Cu toate ciudăţeniile 
sale, Valera era singura persoană cu care se simţea bine şi 
chiar se putea spune că îl îndrăgise. Fără să ştie de ce, a 
luat pe loc hotărârea de a se întoarce cât mai degrabă şi în 
aceeaşi zi de vineri a luat trenul spre Barcelona, un tren de 
modă veche, încet şi comod, care îţi permitea să gândeşti 
liniştit în timp ce contemplai peisajul. „Este răul care ni se 
întâmplă, îşi spunea el cu logica unui fost deţinut. Vrem să 
mergem tot mai repede fără să ne dăm seama că 
imprimăm vieţii un ritm care ne împiedică să ne bucurăm 
de ea. Poate are dreptate Pepe că vrea să evite ca un tren 
rapid, simbol al progresului, să distrugă o catedrală 
centenară, încă neterminată. Trenul de mare viteză trebuie 
oprit nu numai pentru că va produce daune unei mari 
opere, ci pentru că, pur şi simplu, este o aberaţie şi o 
ameninţare.” 


159 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


12 


La puţin timp după ce a avut acele convorbiri telefonice 
cu Carmen şi cu inspectorul Llovet, Manuel Otaño ateriza 
încă o dată în marele oraş catalan. În timpul călătoriei 
reflectase profund asupra obiectivului misiunii sale, 
ajungând la concluzia că nu putea să se limiteze la a urmări 
evenimentele de aproape pentru a încerca să împiedice ca 
o publicare inoportună şi scandaloasă a celui de-al doilea 
manuscris al lui Gaudi să prejudicieze planurile Sfântului 
Scaun. Nu, datoria sa primordială consta în a salva pentru 
credinţa catolică divina apariţie a Sfântului losif în faţa 
arhitectului catalan şi relaţia strânsă care exista între faptul 
mistic şi catedrala care, după mai mult de o sută douăzeci 
de ani, continua să se construiască din donațiile şi 
contribuţiile credincioşilor fideli. Pentru aceasta va depune 
toate eforturile în găsirea documentului, înaintea poliţiei. 
Dar în ciuda faptului că îi era foarte clară misiunea sa, nu 
ştia cum să o ducă la bun sfârşit. „Primul pas va fi să mă 
informez, în măsura posibilităţilor, asupra tuturor lucrurilor 
întâmplate până acum. Carmen mă va pune la curent cu 
ceea ce vorbesc cei care lucrează în lăcaş, iar apoi, în 
discuţia cu inspectorul Llovet, voi încerca să aflu cât ştie.” 
Deşi nu dispunea de cele mai mari resurse, Manuel 
dispunea de o informaţie prețioasă, pe care poliţia nu o 
avea: el cunoştea conţinutul manuscrisului şi enorma sa 
importanţă. lar analizând faptele la rece, ajunsese la 
concluzia că oricare ar fi fost cel ce şantaja pe cei de la 
trenul de mare viteză, el era probabil în posesia 
documentului şi prevedea teribilul său impact. „Dar cine ar 
putea fi?” 

În taxiul care îl ducea la hotel s-a concentrat asupra 
discuţiei pe care urma să o aibă cu Carmen. O sunase după 
ce a coborât din avion, iar ea îi propusese să se întâlnească 
în apartamentul ei din strada Sardenya în jurul orei opt. 
„Este numărul nouăzeci şi doi, al doilea pe dreapta; vom 


160 


- JUAN DAVID MORGAN - 


lua o cină uşoară, iar apoi vom putea sta de vorbă în 
linişte.” El simţise iarăşi fiorul care i-l provoca acea relaţie 
specială cu arhitecta cu ochii de culoarea smaraldului. 

La opt fix, Manuel suna la uşa lui Carmen, care a deschis 
imediat. Purta o bluză albă şi pantaloni negri ajustaţi, care 
îi puneau în evidenţă silueta. Mirosea a flori de portocal, îşi 
îndepărtase machiajul şi îşi lăsase liber părul, ceea ce i-a 
permis preotului să constate că frumuseţea ei nu era opera 
unor creme ori a unor retuşuri artificiale. Nu era încălţată, 
iar unghiile de la picioare, la fel ca şi cele de la mâini, erau 
foarte îngrijite, dar nu erau date cu lac. In ochii ei verzi 
(oare să fi fost imaginaţia lui?) se vedea o strălucire şi mai 
intensă. Încercând să-şi ascundă tulburarea, preotul a 
salutat-o cu săruturi uşoare pe ambii obraji şi a intrat în 
cameră. 

— Frumos loc, a spus el. 

— Fac şi eu ce pot, a răspuns ea. Munca îmi dă prea 
puţin timp pentru a face pe gospodina. la loc, te rog. Un 
pahar cu vin? 

Manuel nu a îndrăznit să o refuze. 

— Ar fi bun unul, mulţumesc. Pot să te ajut? 

— Ei bine, dacă vrei, deschide sticla în timp ce eu 
pregătesc gustările. Te anunţ că nu am avut timp să 
gătesc. 

Au intrat amândoi în micuța bucătărie în care abia era loc 
pentru o persoană. Carmen i-a dat unul din acele 
deschizătoare moderne a căror funcţionare Manuel nu o 
cunoştea. Văzându-l că nu se descurcă, ea s-a apropiat 
zâmbind. 

— Hai, lasă-mă să-ţi arăt. 

Când a luat sticla, mâinile lor s-au întâlnit, iar trupul s-a 
lăsat uşor pe al său. Manuel a simţit un fior călduţ şi 
chinuitor, dar, cu toate că şi-a permis să se delecteze 
pentru o clipă cu acea apropiere ce îl emoţiona atât de 
mult, s-a îndepărtat imediat, nu fără o anumită bruscheţe. | 
s-a părut că ea îi arunca o privire mirată şi supărată şi a 
întors capul, tulburat de acei ochi verzi care păreau că 

161 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


doresc să-l vrăjească. Cu sticla şi paharele în mâini, a ieşit 
din bucătărie. 

— Vin imediat şi eu, a spus ea încet. 

În timp ce aştepta, mintea febrilă a iezuitului a început să 
divagheze. „La asta am renunţat noi. La compania 
permanentă a unei femei, această fiinţă atât de fină şi 
delicată, zămislită de Dumnezeu pentru a ne împlini viaţa; 
la convieţuirea într-un cămin. La împărtăşirea unor lucruri 
fără importanţă, dar care umplu existenţa noastră de zi cu 
zi. Jurămintele sacerdotale merg mult mai departe decât 
sărăcia şi castitatea: retează legăturile dintre bărbat şi 
femeie, oricât de nevinovate ar fi acestea; îl privează pe cel 
hirotonisit de căldura căminului, de apropierea unei femei, 
chiar dacă e vorba doar de o sinceră prietenie.” Era însă 
doar prietenie ceea ce îi inspira Carmen? Acel fior aproape 
permanent pe care îl simţea când se afla alături de ea era 
preludiul pentru ceva mai mult decât atât? Şi-a amintit 
atunci o frază a profesorului său de latină: „Nu este 
distanţă mai mare decât cea care separă capul de inimă.” 
Erau oare capul şi inima sa pe aceeaşi lungime de undă? 
Când a văzut-o apropiindu-se zâmbind, cu tava pe care 
aducea gustările, Manuel a perceput pentru ultima oară ce 
ar fi putut să fie viaţa sa în afara Bisericii şi şi-a impus să 
revină la motivul vizitei, gândindu-se că pentru a străbate o 
distanţă, oricât de lungă ar fi fost ea, trebuie să începi să o 
faci pas cu pas. 

— Spune-mi, ai reuşit să afli ceva? a întrebat el cu 
stângăcie. 

— Înainte de a începe interogatoriul, ce-ai zice dacă am 
ciocni pentru prietenia noastră? a sugerat Carmen, 
zâmbind fără tragere de inimă. 

„Oare mi-o fi ghicit gândurile?” s-a întrebat el. 

— Desigur. Pentru ca să se consolideze tot mai mult. 

— Sănătate, Manu. 

— Sănătate, Carmen. 

Preotul şi arhitecta s-au aşezat pe mica sofa şi au 
mâncat în tăcere, înțelegând, poate, că nu prea aveau să-şi 

162 


- JUAN DAVID MORGAN - 


spună multe lucruri şi că ceea ce ei numeau prietenie nu 
era decât rezultatul confluenței unor împrejurări care îi 
obligaseră la un moment dat să-şi înfrunte şi să-şi 
împărtăşească singurătatea vieților. După câteva minute, 
fără ca să fie nevoie ca el să o întrebe din nou, ea a început 
să vorbească. 

— Nu am putut afla prea multe, a spus ea, în timp ce îşi 
lăsa paharul pe masa din mijlocul camerei. Membrii 
Comisiei Executive s-au reunit în această după-amiază, dar 
nu terminaseră atunci când eu am plecat din lăcaş. La 
amiază am auzit la radio că Pepe Valera fusese eliberat, 
aşa că vinovatul trebuie să fie altcineva. 

— Inspectorul Llovet nu a mai venit la lăcaş? 

— Din câte ştiu eu, nu. Să-ţi mai pun un pic de vin? a 
întrebat ea în timp ce se servea. 

Manuel a continuat să scruteze o clipă acei ochi verzi, 
aproape transparenţi, care îl priveau cu atâta naturaleţe. 
Tentaţia de a accepta era foarte mare, aproape irezistibilă. 
Ştia că vinul înlătură inhibiţiile. 

— Nu, mulţumesc, încă mi-a mai rămas. Voi mai lua însă 
nişte tartine, care sunt într-adevăr delicioase. 

— Mulţumesc, dar sunt cumpărate. Tonul lui Carmen 
exprima indiferenţă. După ce s-a gândit o clipă, a întrebat, 
încreţindu-şi fruntea: Ce se întâmplă oare? De ce se 
străduieşte poliţia să găsească o legătură între moartea 
arhivarului şi Trenul de mare viteză? Şi de ce, dintr-odată, 
cineva încearcă un şantaj pentru ca trenul să-şi schimbe 
ruta? Ce ştii tu despre toate acestea, Manuel? Ce ştii şi nu 
mi-ai spus? 

Manuel a mai luat o tartină pentru a câştiga timp de 
gândire. Prin minte i-a trecut pentru o clipă ideea de a-i 
dezvălui lui Carmen existenţa şi importanţa documentului 
lui Gaudi, dar a abandonat-o imediat. Nu din cauza lui, 
pentru că ştia că putea avea încredere în ea, ci din 
loialitate faţă de Sfântul Părinte şi faţă de misiunea pe care 
o avea de îndeplinit. 


163 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Sunt puţine lucruri de povestit. Arhivarul Bossel îmi 
promisese un document care, conform părerii sale, avea o 
foarte mare importanţă pentru Biserică. În seara în care a 
murit urma să mi-l dea; de aceea eram eu acolo. Presupun 
că acum inspectorul bănuieşte că acel document este 
acelaşi pe care şantajistul îl foloseşte pentru a constrânge 
Concernul Trenului de mare viteză şi vrea să mă 
interogheze despre conţinutul acestuia. 

— Pe care tu nu îl ştii? 

— Pe care eu nu îl ştiu. 

Manuel s-a consolat cu gândul că de această dată nu 
minţise, pentru că într-adevăr nu ştia ce spunea al doilea 
manuscris al lui Gaudi. 

— Oare o fi având o legătură cu sanctificarea maestrului? 
în ultima vreme acesta este un subiect de conversaţie 
obligatoriu pentru cei care lucrează la lăcaş. Din clipa în 
care Cauza Sfinţilor a acceptat să investigheze viaţa lui 
Gaudi, tot ce este în legătură cu el are implicaţii asupra 
procesului său de canonizare. 

Au trecut câteva clipe în care amândoi au băut în tăcere. 

— Ce ai de gând să faci acum? a întrebat Carmen. Te-aş 
putea ajuta cu ceva? 

— Mâine mă voi prezenta la Llovet, iar după aceea nu 
ştiu ce voi face. Poate voi mai rămâne câteva zile pentru a 
vedea cum se desfăşoară evenimentele. Sfântul Scaun 
aşteaptă de la mine un raport complet. Îţi voi spune dacă 
există ceva cu care să mă ajuţi. 

Manuel s-a uitat la ceas şi s-a ridicat pentru a-şi lua 
rămas-bun. 

— Acum trebuie să plec. Mii de mulţumiri pentru cină şi, 
mai ales, pentru companie. 

Carmen a zâmbit şi a spus, în timp ce deschidea uşa: 

— Îţi promit că data viitoare va fi o cină adevărată. Vezi 
să nu te rătăceşti pe drum. 

S-au despărţit cu sărutări de circumstanţă, iar el a evitat 
intenţionat atingerea cu corpul ei. Mai târziu, în 
singurătatea camerei sale de hotel, în timp ce spunea 

164 


- JUAN DAVID MORGAN - 


rugăciunile de seară, Manuel încă mai simţea mirosul de 
flori de portocal şi vedea dansând în întuneric ochii verzi- 
albăstrui ai lui Carmen Balcázar. 


Când inspectorul Llovet a primit telefonul părintelui 
Otano şi a aflat că acesta era la Barcelona, l-a rugat să vină 
de îndată la comisariat. Deşi la birourile celor de la Trenul 
de mare viteză nu se primise nicio altă comunicare din 
partea şantajistului, iar ştirea îşi pierduse din interes pentru 
mijloacele de informare, într-atât încât un ziarist ajunsese 
să insinueze că era vorba de o glumă de prost gust, pentru 
Llovet investigația trebuia să continue până când toate 
elementele se legau între ele. lar interogarea iezuitului era 
în fruntea listei de priorităţi. Nici el nu reuşea să înţeleagă 
de ce s-a lăsat obsedat de un caz care nu avea importanţa 
şi semnificaţia celor pe care le soluţiona de obicei. Nu era o 
crimă la mijloc, ci o ciudată tentativă de constrângere care 
s-ar putea să nu ajungă să se materializeze vreodată. Deşi 
refuza să admită acest lucru, avea multă importanţă 
aspectul religios al cazului. Poate că în vreun colţişor 
ascuns al memoriei sale reînvia antipatia faţă de religie şi, 
mai ales, pentru părinţii iezuiţi şi al lor Ad Majorem Dei 
Gloriam, o animozitate alimentată de numeroşii ani de 
studii forţate şi de internat. Mama sa, fanatică a educaţiei 
şi disciplinei Sfântului Francisc Javier, refuzase în repetate 
rânduri să-l mute la altă şcoală. Il împingea oare o dorinţă 
obscură de răzbunare, în tentativa lui de a descoperi 
adevărul pe care îl ascundea părintele Otaño, chiar dacă 
dezvăluirea acestui adevăr nu ar avea consecinţe 
importante? 

Când l-au anunţat că iezuitul se afla în anticameră, 
Llovet l-a invitat imediat să intre şi şi-a luat înfăţişarea cea 
mai amabilă. 

— Nici nu ştiţi cât de mult vă mulţumesc pentru că aţi 
venit atât de repede, a spus el în timp ce îl invita să ia loc. 
Presupun că aţi aflat de încercarea de şantajare a 
Concernului Trenului de mare viteză. Deşi subiectul pare 

165 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


să-şi piardă din interes în ochii ziariştilor, şantajul este un 
delict foarte serios, cu atât mai mult cu cât cea şantajată 
este o entitate publică, cum este cazul Concernului Trenului 
de mare viteză. Bineînţeles, datoria mea este să cercetez 
acest caz. 

— Am citit ceva în ziare despre şantaj şi arestarea lui 
Valera. Dumneavoastră îmi veţi spune cum aş putea să vă 
fiu de folos, a răspuns preotul cu aceeaşi amabilitate. 

— Voi trece direct la miezul problemei, pentru că ştiu că 
trebuie să vă întoarceţi la Roma. Totul pare să indice că în 
seara în care a murit Bossel cineva a sustras din biroul său 
un document, iar eu am motive să bănuiesc că este acelaşi 
pe care îl foloseşte şantajistul pentru a forţa mâna Trenului 
de mare viteză. Dacă mi-aţi putea da o idee despre 
conţinutul documentului pe care Bossel urma să vi-l dea 
dumneavoastră în acea seară aş economisi multe eforturi şi 
v-aş fi profund recunoscător. 

— V-am spus deja când am avut prima discuţie că nu 
cunoşteam atunci conţinutul documentului pe care voia să 
mi-l dea Bossel şi nu îl cunosc nici acum. In afară de 
aceasta, ce vă face să credeţi...? 

— Văd că stăruiţi în folosirea singularului, l-a întrerupt 
Llovet. 

— La ce vă referiţi, a întrebat iezuitul încurcat. 

— La faptul că încercaţi să faceţi abstracţie de cealaltă 
persoană care vă însoțea în acea seară. Deocamdată nu 
vreau să intru în amănunte, dar acel Sebastiano Sabatini nu 
există sau cel puţin nu este cunoscut în niciuna din 
întreprinderile italiene care se ocupă cu autentificarea 
documentelor vechi. În afară de aceasta, nimeni cu acest 
nume nu a luat un avion spre Roma în seara în care a murit 
Bossel. 

lezuitul s-a prefăcut mult mai liniştit decât era în 
realitate. 

— Trebuie să fie o greşeală, domnule inspector. Nu văd 
de ce domnul Sabatini mi-ar fi ascuns adevăratul său 
nume. 

166 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Inspectorul a râs cu poftă. 

— Şi când mă gândesc că mama mea mă asigura că 
preoţii iezuiţi nu mint niciodată! Nu numai că ştiu să mintă, 
dar o fac cu o abilitate de necrezut. - Otaño se pregătea să 
spună ceva, dar inspectorul l-a oprit cu un gest al mâinii. - 
Să o lăsăm baltă... deocamdată. Identitatea persoanei care 
vă însoțea în acea seară nu se numără printre obiectivele 
acestui interogatoriu. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, domnule inspector. Vă 
asigur însă că mama dumneavoastră avea dreptate. 

— Bine, să continuăm. - Inspectorul s-a ridicat de pe 
scaun şi a început să umble prin birou. - Atât Valera, cât şi 
trezorierul Patronatului, Juan Grisson, au confirmat că în 
timpul ultimei întruniri a prietenilor lui Gaudi pe care au 
avut-o cu Bossel în biroul acestuia, arhivarul le-a spus că 
era în posesia unui document care putea avea un 
asemenea impact încât ar fi putut reuşi să-i oblige pe cei 
de la Trenul de mare viteză să reconsidere ruta. Pe de altă 
parte, nota de şantaj pe care au primit-o birourile Trenului 
de mare viteză sugerează acelaşi lucru. Având aceste 
indicii, nu credeţi că trebuie să ajung la concluzia că 
documentul pe care urma să vi-l dea Bossel în acea seară 
este acelaşi cu cel menţionat de Valera şi Grisson şi acelaşi 
care este acum în posesia şantajistului? 

— Este posibil, a spus Otaño. Aceasta nu înseamnă însă 
că eu îi cunosc conţinutul. 

Inspectorul a făcut un gest de resemnare şi s-a aşezat 
din nou în spatele biroului. 

— Nici eu nu afirm acest lucru. Ceea ce vreau este să mă 
ajutaţi să-mi dau seama ce fel de document poate fi atât de 
important încât să oblige modificarea unui traseu feroviar. 

— Nu am nici cea mai mică idee, domnule inspector. - 
Otano a meditat o clipă. - Nu este posibil ca Bossel să fi dat 
altcuiva documentul înainte de acea seară? Nu aţi cercetat 
dacă o altă persoană l-a vizitat pe Bossel în seara morţii 
sale? 


167 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Vă rog să nu mă învăţaţi cum să-mi fac meseria, 
Otaño, a mormăit Llovet. Ştiţi foarte bine că probabilitățile 
indică faptul că îl avea încă asupra sa atunci când a 
survenit colapsul. Ştim că este vorba de un document 
important şi că el, catolic fervent şi promotor al candidaturii 
lui Gaudi la sanctificare, îl păstra pentru a-l face să ajungă 
la Vatican prin intermediul dumneavoastră. Am dreptate? 

— Scuzaţi-mă, domnule inspector, dar vă contraziceţi. 
Dacă aceasta era intenţia lui Bossel, atunci de ce a spus el 
lui Valera şi trezorierului Patronatului, cum aţi afirmat mai 
înainte, despre posibilitatea ca documentul să determine 
schimbarea rutei trenului de mare viteză? Dacă există un 
substrat religios atât de profund în toate acestea, cum se 
pare că dumneavoastră credeţi, ce are de-a face aici trenul 
de mare viteză? 

Inspectorul a rămas tăcut câteva clipe. 

— Ce poate fi atât de important, a insistat el în cele din 
urmă, încât să oblige Trenul de mare viteză să-şi schimbe 
traseul, după fluctuațiile de până acum ale traseului 
plănuit? 

Otaño, care începea să-şi piardă răbdarea, s-a foit pe 
scaun. 

— Nu v-a trecut prin minte, domnule inspector, că toate 
acestea sunt opera unui nebun, a unui amator de farse sau 
a cuiva care este şi una şi alta? Sincer vorbind, nu reuşesc 
să înţeleg importanţa... 

In acea clipă s-a auzit o bătaie în uşă şi a intrat în birou 
un poliţist în civil, care s-a aplecat pentru a spune ceva la 
ureche inspectorului. 

— Spuneţi-i să intre imediat! a ordonat Llovet. Apoi a 
adăugat, adresându-se iezuitului: Sunteţi atât de amabil să 
aşteptaţi puţin afară? 

In uşă, Otaño s-a încrucişat cu Alberto Daza, care a intrat 
în birou ca un bolid. 

— Am primit altă notă, a apucat să-l audă preotul pe 
vizitator. 


168 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Un sfert de oră mai târziu, tot atât de năvalnic cum 
venise, reprezentantul Trenului de mare viteză a părăsit 
biroul lui Llovet, iar acesta a apărut în uşă. 

— Veniţi, Otaño, intraţi, am veşti proaspete. - Pe faţa 
inspectorului se vedea un zâmbet şugubăţ. - Se pare că 
şantajistul, nebunul sau glumeţul nostru s-a întors la 
vechiul său nărav, a spus el în timp ce se aşeza pe scaun. 
Persoana care tocmai a ieşit de aici este purtătorul de 
cuvânt al Trenului de mare viteză şi a venit pentru a-mi 
aduce altă anonimă, în care Concernul este avertizat că, 
dacă până vineri nu îi vor fi satisfăcute cererile, va face 
public documentul. Mi-a mai spus Daza că toţi cei de la 
Trenul de mare viteză sunt convinşi că în spatele acestei 
afaceri se află excentricul Valera şi şi-au exprimat din nou 
hotărârea de a nu da atenţie şantajului. Azi este miercuri, 
aşa că peste două zile se va lămuri misterul. Ce părere 
aveţi, domnule preot? 

— Sunt tot atât de curios ca şi dumneavoastră. Aşadar, 
să aşteptăm până vineri pentru a afla, o dată pentru 
totdeauna, dacă există cu adevărat documentul şi care 
este importanţa lui. 

— Veţi mai fi aici vineri? 

— Aceasta depinde de superiorii mei. V-am spus doar că 
nu sunt decât un simplu subordonat, obişnuit să asculte de 
ordine. 

— La ce hotel staţi? 

— La Hotel Gaudi. Acolo mă voi afla dacă veţi avea 
nevoie de mine, dacă nu va trebui să mă întorc mai 
devreme la Roma. 

Atitudinea calmă pe care iezuitul o arătase în timpul 
întrevederii cu inspectorul a dispărut de îndată ce a părăsit 
comisariatul. De la telefonul său mobil l-a chemat pe 
Montefiori pentru a-l pune la curent cu ce se întâmpla şi a-l 
avertiza despre pericolul ca individul care şantaja Trenul de 
mare viteză să publice al doilea manuscris al lui Gaudi. 


169 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Ce ne facem? a întrebat secretarul Papei, în acelaşi 
timp alarmat şi descurajat. Chestiunea ne scapă de sub 
control. 

— Nu ştiu ce să spun. În orice caz, nu putem rămâne cu 
braţele încrucişate. Am autorizaţia ta pentru a încerca să 
recuperez documentul? 

— Dacă poliţia nu a putut da de el, ce te face să crezi că 
tu vei reuşi? 

— Tu ar trebui să ştii că există uşi care se deschid doar 
preoţilor. 

Sebastiano a râs. 

— „Chiar dacă trec prin valea cea mai întunecată, nu mi- 
e teamă de niciun pericol.” Procedează aşa cum îţi spune 
judecata ta înţeleaptă şi te rog să mă ţii la curent, mai ales 
dacă există ceva ce Sfântul Părinte trebuie să ştie. 

— Aşa voi face. Te voi suna din nou în această seară. 

De îndată ce a terminat convorbirea, o neobişnuită stare 
de agitaţie l-a cuprins pe părintele Manuel Otaño. Îi era 
greu să se concentreze, iar mâinile îi tremurau. „Este 
consecinţa faptului că mi-am asumat o sarcină pentru care 
nu sunt pregătit nici pe departe”, şi-a spus el. Pentru a-şi 
pune ordine în idei, s-a hotărât să meargă pe jos până la 
hotel. Puțin câte puţin, aerul rece i-a limpezit mintea, 
liniştindu-i spiritul, aşa că a putut reflecta asupra modului 
în care să îndeplinească misiunea ce şi-o impusese. Cine ar 
fi putut avea acces la document? Ce se afla, de fapt, în 
spatele şantajului la adresa Trenului de mare viteză? Ce rol 
juca în toată această chestiune procesul de canonizare a lui 
Gaudi? Nu avea răspuns pentru niciuna dintre aceste 
întrebări. De unde să înceapă? Când a ajuns la hotel se 
convinsese deja că era imposibil să-şi asume doar el 
responsabilitatea de a da de documentul lui Gaudi înainte 
ca acesta să fie oferit publicităţii. Dar cui să ceară ajutor, 
cui să-i încredinţeze enorma sa misiune? Inspectorul Llovet 
trebuia exclus, nu numai din cauza ireligiozităţii sale 
manifeste, ci şi pentru că îl considera principalul său rival. 
S-a gândit la Carmen Balcázar, singura fiinţă din Barcelona 

170 


- JUAN DAVID MORGAN - 


cu care avea legături de prietenie. A respins însă ideea: 
tocmai pentru că era o prietenă foarte recentă nu trebuia 
să o amestece într-o chestiune care, prin multiplele sale 
implicaţii, putea să-i pericliteze poziţia de conducătoare a 
lucrărilor de la lăcaş. Şi dacă i-ar fi spus-o clar şi ar fi lăsat- 
o pe ea să ia hotărârea? In afară de aceasta, Carmen 
aştepta ca el să-i povestească rezultatul întrevederii sale 
cu Llovet. Nefiind sigur cum îi va prezenta situaţia, a ieşit 
din hotel în direcţia Lăcaşului Sfintei Familii. 

La recepţie, andaluza l-a informat că în acel moment 
arhitecta lucra la noua faţadă, cea din strada Mallorca. 

— Mergeţi acolo; pentru ea sunteți întotdeauna 
binevenit. 

Tonul de înţelegere secretă din vocea lui Azucena i-a 
displăcut lui Manuel, dar a evitat să facă vreun comentariu. 

Pe frontispiciul Gloriei, iezuitul a observat-o pe Carmen în 
mijlocul unui grup de muncitori. Purta casca galbenă, nu 
avea nimic în mâini şi părea mai curând că ţine un curs 
decât că dă instrucţiuni. 

„Este nevoie ca toţi cei care lucrăm la această ultimă 
secţiune a lăcaşului, muncitori, şefi de echipă, maiştri, 
ingineri şi arhitecţi, să fim conştienţi de importanţa sa 
istorică şi religioasă. Aceasta va fi faţa principală a 
catedralei, prima pe care o vor contempla credincioşii şi 
vizitatorii. Pentru acest ansamblu maestrul nu a lăsat 
planuri amănunțite, dar a elaborat un studiu de mase şi 
structuri în plan  scenografic şi simbolic care se 
armonizează cu restul construcţiei şi care a fost dezvoltat 
de arhitecţi şi sculptori renumiţi. Deşi Gaudi avea obiceiul 
să afirme că „stăpânul acestei construcţii nu se grăbeşte”, 
la această ultimă faţadă trebuie să muncim cu eficacitate 
maximă, cu mai multă grijă decât viteză, având mereu în 
minte că este faţada cea mai semnificativă, mai mult decât 
cea a Naşterii şi cea a Patimilor, pentru că în ea se 
preamăresc gloria veşnică a lui lisus şi puterea sa asupra 
omenirii în ziua Judecăţii de Apoi.” În acel moment Carmen 
s-a întors puţin şi a descoperit că Manuel o privea cu 

171 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


braţele încrucişate şi cu un zâmbet pe buze. Lui i s-a părut 
atunci, şi a regretat, că ea îşi accelera discursul. „[ineţi 
minte şi faptul că, în afară de cele patru clopotniţe 
tradiţionale dedicate apostolilor, ale căror structuri am şi 
început să le construim, chiar în locul în care ne aflăm 
acum se va ridica Porticul, cea mai maiestuoasă dintre 
intrările concepute vreodată pentru o catedrală, cu cele 
douăzeci şi una de coloane ale sale, cu cele cinci uşi şi trei 
nave. |n afară de aceasta, baptisteriul şi capela 
Sacramentului, edificii surori, vor flanca intrarea, 
contribuind la grandoarea ei. La toate acestea trebuie să vă 
gândiţi de fiecare dată când bateţi un cui, când tencuiți o 
coloană, goliţi un cofraj de boltă ori aşezaţi vreuna dintre 
sculpturile ce vor împodobi această faţadă, care, odată 
terminată, va desăvârşi construcţia cea mai impunătoare a 
Barcelonei şi, poate, a Spaniei şi a lumii.” 

— Frumos discurs, aproape o predică, a spus Manuel, în 
timp ce Carmen se îndrepta spre el. Mi-ar fi plăcut să mai fi 
ascultat. 

— Acest public nu este din acelea care suportă multă 
vorbă. Şi nu predicam, ci doar voiam să-i fac să înţeleagă 
că este o diferenţă între a construi un bloc de locuinţe şi a 
ridica clopotniţele lui Gaudi. Cum a fost cu polițistul? Tonul 
lui Carmen trăda o descurajare totală. 

— Tocmai despre asta voiam să-ţi vorbesc. Am putea 
merge la tine în birou? 

— Dacă nu te deranjează, aş prefera să ne aşezăm pe o 
bancă din piaţă. Am nevoie de puţin aer. 

— Ce piaţă preferi? Piaţa Gaudi sau cea a Sfintei Familii? 

— Cea a lui Gaudi. Azi mă stimulează mai mult faţada 
Naşterii decât cea a Patimilor. 

Infofoliţi în paltoane, iezuitul şi arhitecta au mers în 
tăcere, au traversat strada Marina şi s-au aşezat pe una din 
băncile de unde puteau vedea în plenitudinea ei faţada cea 
mai elaborată a lăcaşului. 

Ea a rămas nemişcată, într-o atitudine contemplativă, iar 
el i-a respectat tăcerea. 

172 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— De ce a fost atât de... rococo, atât de... baroc Gaudi? a 
întrebat Manuel în cele din urmă. Mai ales în această faţadă 
a Naşterii, excesul de detalii corespunde unui stil deja ieşit 
din modă atunci când el a făcut schiţa lăcaşului. 

Carmen a ridicat din sprâncene şi l-a privit pe preot, 
întrebându-se, poate, cum putea fi atât de ignorant cineva 
care ar fi trebuit să cunoască de acum în profunzime opera 
maestrului. 

— Nu ai mai auzit vorbindu-se de neogotic şi de art 
nouveau? i-a trântit-o cu prefăcută neîncredere. A fost stilul 
pe care Gaudi l-a perfecţionat. Fațada Naşterii, cu tot 
simbolismul şi cu toate detaliile ei, este o alegorie a vieţii, 
un cânt fără pereche în cinstea permanentei sale reînnoiri. 
În afară de aceasta, una din reuşitele maestrului a fost 
tocmai felul în care mânuia contrastele, cum este cel ce 
există între această faţadă şi cea a Patimilor, care, în ciuda 
forţei sale, este de o austeritate impresionantă. In stilul 
neogotic, care domină întreaga construcţie, el a reuşit să 
includă trăsături premergătoare modernismului. In aceasta 
constă genialitatea lui. 

— lartă-mi ignoranţa, dar despre arhitectură ştiu doar ce 
a învăţat un nespecialist din opera lui Gaudi, iar aceasta 
numai pentru că este datoria mea, ca şi plăcerea mea, să 
vizitez această biserică o dată pe an. Mai mult decât să 
analizez un stil, mă bucur de frumuseţea şi semnificaţia ei. 

— Haide, haide, nu am vrut să te ofensez, a spus Carmen 
cu condescendenţă. la să auzim cum a fost întrevederea ta 
cu polițistul. 

Dacă Manuel luase în considerare posibilitatea de a-i 
dezvălui lui Carmen misiunea pe care şi-o impusese, în acel 
moment atitudinea ei îl obliga să se îndoiască serios de 
acest lucru. Cu toate acestea, şi-a amintit că ea însăşi se 
destăinuise în timpul acelui prânz memorabil în legătură cu 
fluctuațiile stării sale de spirit, îi spusese de entuziasmul ei, 
urmat de momente de descurajare. „Aşa e temperamentul 
ei”, s-a gândit el înainte de a răspunde. 


173 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Aşa cum ţi-am spus aseară, inspectorul Llovet este 
convins că documentul pe care urma să mi-l dea arhivarul 
şi cel care este folosit pentru a ameninţa Trenul de mare 
viteză este unul şi acelaşi. - Manuel a ezitat o clipă. - Mi-a 
mai spus şi că ieri s-a primit la birourile Trenului de mare 
viteză o nouă anonimă, în care şantajistul ameninţă cu 
publicarea documentului aflat în posesia lui dacă până 
vineri nu-i sunt satisfăcute pretenţiile. Bineînţeles, cei de la 
Trenul de mare viteză au hotărât să ignore ameninţarea. 

— Toate astea nu ţi se par cel puţin... ciudate? Parcă 
este un joc de copii la care Llovet a ţinut morţiş să ia parte. 

— Şi mie îmi vine greu să înţeleg atitudinea 
inspectorului. Cu toate că şantajul este un delict serios, 
elementele nu par suficiente pentru a justifica eforturile pe 
care el le face şi mai ales interesul său pentru un document 
de natură religioasă înainte de toate. El pare să bănuiască 
faptul că toată chestiunea se învârte în jurul canonizării lui 
Gaudi. 

— Şi nu este aşa oare? a întrebat Carmen, fixându-l cu 
acei ochi care de această dată i se păreau de un verde mai 
închis. 

Momentul de a lua o hotărâre despre cât de mult să-i 
spună arhitectei sosise. 

— Este adevărat că manuscrisul lui Gaudi, pe care Bossel 
îl păstra şi promisese că mi-l va da, este de o mare 
importanţă pentru Biserica noastră. Sfântul Scaun mi-a 
încredinţat misiunea de a-l recupera înainte ca o publicare 
inoportună şi scandaloasă să-l contamineze şi să-i scadă 
valoarea. - Manuel a făcut o pauză şi a coborât vocea 
înainte de a continua. În acest context şantajul capătă 
importanţă şi acesta este motivul pentru care trebuie să 
găsesc documentul până vineri. 

— Bine, dar atunci are dreptate inspectorul. Documentul 
pe care ţi-l promisese Bossel trebuie să fie acelaşi pe care îl 
foloseşte şantajistul. 

— Probabil că aşa este, dar Llovet nu îi cunoaşte 
conţinutul şi nici importanţa. 

174 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Nici şantajistul nu le cunoaşte? 

— Ba da. Cred că şantajistul ştie ce face, iar scopul său 
nu este altul decât acela pe care îl urmărea şi Bossel: să-l 
oblige pe Sfântul Părinte să publice documentul şi să 
contribuie astfel la canonizarea lui Gaudi. De aceea cred... 

— Atât de important este documentul? l-a întrerupt 
Carmen. 

— Da, cu siguranţă este important pentru Vatican şi 
pentru lumea catolică. Te rog să mă ierți că nu-ți pot 
dezvălui conţinutul său, dar mă împiedică un ordin expres 
al Sanctităţii Sale. 

Arhitecta şi preotul au rămas tăcuţi câteva clipe. 

— Spuneam că din acest motiv cred eu că trebuie să fie 
cineva din cercul său, unul din cei care au sprijinit 
candidatura arhitectului la intrarea în rândul sfinţilor. Este 
probabil să fi fost la acea întâlnire pe care tu ai întrerupt-o 
fără să vrei. 

Carmen a făcut un efort de memorie înainte de a 
răspunde. 

— Nu fuseseră acolo mai mult de cinci sau şase 
persoane. Bossel, Pepe Valera, trezorierul Grisson, doi 
bătrâni pe care nu-i cunosc şi o doamnă mai în etate, care 
se afla în penumbră. 

„Mătuşa Josefa! s-a gândit iezuitul şi şi-a amintit că în 
seara morţii arhivarului a văzut pe biroul acestuia o omletă 
de cartofi. Ea a fost acolo!” O dorinţă de nestăpânit de a 
vorbi cât mai repede cu mătuşa Josefa a pus stăpânire pe 
Manuel. 

— Mulţumesc, Carmen, m-ai ajutat mult. După ce şi-a 
cântărit o clipă cuvintele pe care avea de gând să le 
pronunţe, a continuat: Doamna pe care ai văzut-o în seara 
aceea era, probabil, mătuşa Josefa, cea care avea grijă de 
Bossel şi îi aducea mâncarea la serviciu. Trebuie să încerc 
să vorbesc cu ea cât mai repede, pentru a vedea dacă mai 
ştie ceva. Poţi să o întrebi pe secretară care este adresa lui 
Bossel? Prefer să nu o fac eu, din raţiuni evidente. 


175 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Aşteaptă-mă aici, a spus Carmen în timp ce se ridica 
de pe bancă şi îşi înfăşură fularul în jurul gâtului. A 
traversat în fugă strada, iar când a ajuns la colţul ei s-a 
întors pentru a-i face un semn cu mâna şi a-i zâmbi. 

Nu trecuseră nici cincisprezece minute când a apărut din 
nou. A traversat iarăşi în fugă şi a venit alături de el. 

— Aici, pe hârtiuţa asta este trecută adresa, a spus ea cu 
respiraţia tăiată. Îţi mulţumesc că ai avut încredere în mine 
şi te rog să uiţi răceala cu care te-am tratat mai devreme. 

— Nu am ce să uit, Carmen. Cel care îţi rămâne îndatorat 
voi fi totdeauna eu. 

S-au despărţit cu câteva sărutări pe obraji, iar ea s-a 
îndepărtat. Încă învăluit în parfumul ei, Manuel a grăbit 
pasul. 


176 


- JUAN DAVID MORGAN - 


13 


Meteri Echauri a sosit la Barcelona vineri seara şi a tras 
la primul hotel ieftin pe care l-a găsit în apropierea gării. 
Avea intenţia să-l viziteze pe Pepe la închisoare în 
dimineaţa zilei următoare, dar tocmai în acea dimineaţă, 
citind La Vanguardia, aflase că Jose Valera fusese pus în 
libertate. Ziaristul încheia sugerând că anonima trimisă 
Trenului de mare viteză părea mai curând opera unui 
amator de glume proaste decât a unui delincvent. Imediat 
după ce a citit ştirea, Echauri a luat un taxi pentru a merge 
la locuinţa vărului său, fără să-i fie încă prea clar ce îl făcea 
să se solidarizeze cu acel personaj ciudat care năvălise într- 
un mod atât de neaşteptat în viaţa lui. Dezgustul pe care îl 
încercase atunci când şi-a dat seama că scopul lui Pepe nu 
era altul decât acela de a se folosi de experienţa sa ca 
membru al grupării ETA lăsase loc unui interes autentic 
pentru strădaniile vărului său şi, de ce nu, unei afecţiuni pe 
care nu o mai simţea pentru nimeni altcineva. Era ceva în 
nebunia sublimă a lui Valera care îi amintea de propria lui 
tinereţe. „La un moment dat amândoi am avut un ideal, pe 
amândoi ne-a condus devotamentul pentru o cauză care nu 
era înţeleasă.” Dar în timp ce năzuinţele lui Emeterio 
Echauri făceau parte dintr-un trecut întunecat şi inalterabil, 
visele donquijoteşri ale lui Jose Valera se desfăşurau într-un 
prezent care încă mai putea să se transforme într-un viitor 
luminos. Când Meteri a apăsat pe butonul soneriei, era 
convins că a-l ajuta pe Pepe era o modalitate de a recupera 
anii pierduţi şi a da un sens vieţii pe care o mai avea în 
faţă. „Este singurul mod de a înceta să mai fiu doar un fost 
puşcăriaş, de a face să renască speranţe şi a da sens 
trecutului.” 

Pepe l-a primit pe vărul său basc cu un zâmbet larg, în 
care bucuria de a-l revedea precumpănea în faţa enormei 
curiozităţi de a şti cărui motiv i se datora neaşteptata lui 
prezenţă la Barcelona. 


177 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Cât de mult mă bucur să te văd. Acum pot să-ţi spun 
Meteri? 

— Poţi să-mi spui cum vrei, Pepe. Am venit pentru că am 
aflat că te băgaseră la închisoare pentru un delict pe care 
sunt sigur că nu l-ai comis tu. 

— Bineînţeles că nu l-am comis! Ai luat micul dejun? Hai, 
vino cu mine. Doar fructe şi cafea, dacă îmi amintesc bine? 

În timp ce împărțeau un mic dejun frugal, Valera i-a 
povestit lui Meteri amănuntele ultimei sale confruntări cu 
poliţia. Când a terminat, o expresie ciudată îşi făcuse 
apariţia pe faţa vărului basc. 

— Vrei în continuare să opreşti trenul de mare viteză? a 
întrebat el după o vreme, fără să-şi ia privirea din ochii lui. 

— Bineînţeles că da, Meteri. Acum mai mult ca oricând, 
dar mi-e teamă că demersurile mele anterioare nu prea au 
dat rezultate. Nu am reuşit decât să obţin planurile 
sistemului de canalizare a străzii Mallorca pentru secţiunea 
care trece pe lângă lăcaş; atât şi nimic mai mult. Valera a 
meditat o clipă: De asemenea, am început să caut... pe 
Internet instrucţiuni despre felul în care se fabrică o bombă, 
a adăugat el cu timiditate. 

— Vom ajunge şi la asta. Acum să vedem planurile. 

Pepe a intrat în dormitor şi s-a întors cu un sul mare în 
mână. 

— Ca să fiu sincer, nu prea reuşesc să înţeleg foarte bine 
asta, a spus el în timp ce desfăşura colile pe masă. 

— Eu ştiu. Să vedem... asta este artera principală a 
sistemului de canalizare; aici se desparte în mai multe 
ramuri, iar aici, la încrucişarea dintre străzile Mallorca şi 
Lepant, se află accesul spre exterior, cel care dă spre 
caldarâm; pe acolo vom intra. - Pe măsură ce vorbea, 
Meteri arăta pe plan fiecare din punctele menţionate. - 
Bomba o vom aşeza aici, unde se încrucişează armăturile 
care susţin structurile de evacuare şi cele stradale. Nu cred 
că avem nevoie de prea mult explozibil, dar va trebui totuşi 
să examinăm locul în prealabil. De altfel, nu e vorba de a 
arunca în aer toată zona ori de a ucide pe cineva, ci a le 

178 


- JUAN DAVID MORGAN - 


îngreuna activitatea celor de la Trenul de mare viteză şi a 
lansa un avertisment care să-i facă să se gândească de 
două ori înainte de a continua cu realizarea planurilor lor. 
De acord? 

Pepe, care urmărea explicaţiile lui Meteri cu un amestec 
de fascinaţie şi teamă, s-a crezut obligat să întrebe: 

— Eşti sigur că lăcaşul nu va avea de suferit? 

— Poţi să fii fără grijă. Lăcaşul tău va rămâne nevătămat. 

— Şi... nu e prea riscant pentru tine? Dacă lucrurile vor 
ieşi prost, vei ajunge iar la închisoare. 

— Eu încă mai trăiesc într-o celulă, ceva mai mare şi mai 
aerisită, dacă vrei, dar la urma urmei tot o celulă. Fiecare 
mişcare îmi este controlată de autorităţi, nu-mi place 
munca pe care mi-au găsit-o pentru a mă menţine ocupat, 
nu am nici măcar prieteni, cei pe care îi aveam sunt închişi 
sau în exil şi, de mulţi ani, nicio rudă nu vrea să ştie de 
mine şi nici eu de vreuna. În închisoare aveam câţiva 
tovarăşi şi trăiam cu speranţa eliberării. Acum însă, când 
am ieşit de acolo, sunt în continuare un prizonier, cu 
circumstanţa agravantă că nu mai am nicio aspirație de 
libertate. M-au privat de ea pentru totdeauna atunci când 
m-au închis. - Meteri a făcut o pauză, iar rictusul amar i-a 
dispărut de pe obraz. - Să colaborez cu tine în misiunea pe 
care singur ţi-ai impus-o a devenit unica fereastră pe care o 
pot deschide spre viitor. Mă înţelegi, Pepe? Vreau să te ajut 
să salvezi capodopera lui Gaudi al tău. Suntem trei nebuni 
uniţi prin acelaşi ideal: el, tu şi eu. 

— Sunt mişcat de vorbele tale, Meteri. Nu ştiu nici ce să 
spun, nici cum să-ţi mulţumesc. Sincer să fiu, nu am sperat 
niciodată atât de mult. 

— Atunci, la treabă, a spus bascul, ridicându-se în 
picioare. - Eu trebuie să mă întorc la Bilbao mâine, dar 
începând de luni îmi iau un concediu de cincisprezece zile. 
Am cerut deja permisiunea pentru a-l petrece cu tine la 
Barcelona. La început mi-a fost teamă că mă vor refuza, din 
cauza încurcăturii cu şantajarea Trenului de mare viteză şi 
cu tot ce s-a întâmplat după aceea, dar acum că nu mai 

179 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


eşti bănuit nu cred că voi avea probleme. Mă voi întoarce 
miercuri, iar începând din acel moment vom număra zilele 
şi orele care mai rămân până la punerea bombei. Întrucât 
mişcările mele sunt supravegheate, va trebui ca tu să 
cumperi unele din lucrurile necesare pentru a o instala. Un 
ceas, un cablu de detonare, C4 (explozibilul plastic, ştii tu) 
şi detonatorul. Nu-ţi face griji, întrucât pentru acestea din 
urmă, care sunt materialele cele mai delicate, voi face în 
aşa fel încât cineva de încredere să ia legătura cu tine. 
Înainte de a pleca îţi voi lăsa o listă completă cu fiecare din 
elementele necesare. O memorizezi şi apoi o distrugi. In 
afară de aceasta... Observând expresia de absenţă de pe 
faţa lui Valera, Meteri l-a întrebat: Ce ai, Pepe? 

— Nimic, nimic. Doar gândul că plănuim să punem o 
bombă şi că nu mai este cale de întoarcere. Dar totul este 
în regulă, mă simt bine. Valera a reflectat o clipă, a ridicat 
capul şi a adăugat: Nici nu ştii cât de mult înseamnă 
sprijinul tău pentru mine, Meteri. 

— Nu mai pomeni de asta, vere. Să mergem acum să 
inspectăm locul şi să vedem cum putem intra în canalizare. 
Presupun că ar fi cel mai practic să ne deghizăm în 
muncitori de la Salubritate. Crezi că poţi să faci rost de 
două uniforme asemănătoare cu cele pe care le folosesc 
cei care au ingrata misiune de a curăța mizeria celorlalţi 
semeni ai lor? 

— Bineînţeles! a răspuns Pepe şi mai entuziasmat, 
ridicându-se pentru a-şi îmbrăţişa corpolentul văr, care, 
după o clipă de ezitare, a răspuns îmbrăţişării cu mai multe 
palme condescendente date pe spatele lui Pepe. 


În dimineaţa de joi, la ora zece, părintele Otaño apăsa pe 
butonul soneriei de la uşa apartamentului din strada 
Mallorca în care locuia mătuşa Josefa. Glasul morocănos 
care s-a auzit la interfon întrebându-l cine este s-a 
schimbat de îndată ce el a răspuns că este preotul iezuit 
care fusese prieten cu Felipe. 


180 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Vă rog să poftiţi, a spus vocea, care era acum plină de 
amabilitate. 

Când uşa s-a deschis, Otaño s-a găsit în faţa unei 
bătrâne care se ţinea exagerat de drept pentru vârsta ei, 
cu trăsături atât de dure încât părul complet alb şi umbra 
de zâmbet de pe buze nu reuşeau să le îndulcească. 

— Vă rog să intraţi, părinte. Felipe, Domnul să-l aibă în 
pază, îmi vorbea mult de dumneavoastră. Pot să vă ofer o 
ceşcuţă de cafea? 

— Vă mulţumesc mult, îmi face o deosebită plăcere. De 
fapt, l-am cunoscut pe nepotul dumneavoastră de puţină 
vreme. În seara în care a murit aveam o întâlnire cu el, dar 
când am ajuns el murise deja. 

— Ştiam de prietenia dumneavoastră cu Felipe, deoarece 
el îmi povestea tot ce avea legătură cu munca sa. În afară 
de aceasta, eu mergeam la el la serviciu în fiecare zi ca să-l 
hrănesc cu forţa. In ultimul timp aproape că nu voia să mai 
pună mâncare în gură. 

— Cu excepţia omletei sale de cartofi. În seara morţii, 
mâncase cel puţin o porţie. 

Expresia austeră a Josefei Bossel s-a schimbat într-una 
care arăta o adevărată încântare. 

— Da, îi plăcea mult. Luaţi loc aici, vă rog, până când 
prepar cafeaua. Scuzaţi condiţia umilă a locuinţei noastre. 

— Dimpotrivă. Rareori am văzut una aşa de curată şi 
ordonată. Vă deranjează dacă mă uit la fotografii? 

— Nu, bineînţeles că nu. Eu însămi vi le voi arăta. 

Mătuşa Josefa l-a însoţit pe iezuit până la etajera în a 
cărei parte din mijloc ieşeau în evidenţă patru fotografii 
vechi, în rame de argint. 

— Cel care se află lângă Antoni Gaudi este Francisco 
Bossel, tatăl meu şi bunicul lui Felipe, a spus ea fără să-şi 
ascundă mândria. Fotografia a fost făcută în faţa intrării în 
Lăcaşul Sfintei Familii. A fost asistentul şi prietenul cel mai 
bun al maestrului, deşi nu este menţionat în niciuna din 
numeroasele cărţi scrise despre Gaudi. În afară de asta, era 
şi confidentul lui. In cealaltă fotografie sunt tatăl şi mama 

181 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


lui Felipe în ziua nunţii lor. Ea a murit la câteva luni după ce 
a adus pe lume pe singurul lor fiu, iar tatăl său, fratele meu 
mai mic, a murit la mai puţin de un an după ce i s-a 
diagnosticat lui Felipe boala. Eu rămăsesem văduvă cu doi 
ani mai înainte şi eram la rândul meu singură pe lume, aşa 
că m-am dedicat uşurării suferinţei pe care i-o provoca 
această afecţiune cumplită şi crudă, în această fotografie 
este răposatul meu soţ, Eugenio Pages, un om bun ca 
pâinea caldă. De ce oare pe ei Domnul îi ia la el devreme, 
iar pe cei răi, în schimb, îi lasă să trăiască atât? - În ochii 
albaştri ai mătuşii Josefa a apărut o lacrimă pe care şi-a 
şters-o repede, de parcă ar fi vrut să ascundă acest semn 
de slăbiciune. - Scuzaţi-mă, părinte, mă duc să aduc 
cafeaua. 

In timp ce văduva lui Pages trebăluia în bucătărie, Otaño 
a luat fotografia cu Gaudi pentru a citi dedicaţia: „Tânărului 
meu colaborator şi prieten credincios.” Scrisul era acelaşi 
cu cel din documentul cu panglici albastre, iar mâna îi 
tremura uşor când a aşezat fotografia la locul ei. A 
continuat să străbată micuțul apartament, minunându-se 
de curăţenia şi ordinea desăvârşite care domneau în el. 
Cărţile de pe etajeră erau toate religioase, cu excepţia 
câtorva despre Gaudi şi Sagrada Familia. Foarte multe 
tratau despre vieţile sfinţilor şi apariţiile Maicii Domnului. 
Mai erau şi alte fotografii, ceva mai recente, în care putea fi 
văzut Felipe Bossel, sănătos, alături de alt tânăr, care îi 
semăna mult. 

— Cel de lângă Felipe este fiul meu Gabriel. Azi a plecat 
devreme de acasă, aşa că nu veţi avea ocazia să-l 
cunoaşteţi. - Mătuşa Josefa a aşezat ceştile de cafea şi 
câteva fursecuri pe masă, îndemnându-l pe iezuit să se 
aşeze. - Dacă aveţi poftă, vă servesc şi cu o bucată de 
omletă, din aceea care îi plăcea atât de mult lui Felipe. 

— Am gustat o dată din ea şi vă asigur că nu am mâncat 
niciodată alta mai bună. Accept cu plăcere. 

— Mulţumesc, părinte. Mă simt măgulită. 


182 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Josefa s-a întors în bucătărie şi a revenit cu o generoasă 
porţie de omletă. 

— Acum vă rog să-mi spuneţi cu ce vă pot fi de folos, a 
şoptit ea după ce a aşezat farfuria pe masă. 

— Întrucât nu dispun de mult timp, voi trece direct la 
subiect, a zis Otaño, dând cuvintelor sale un ton solemn. 
Aşa cum v-am spus, Felipe îmi dăduse întâlnire în biroul său 
în seara aceea, pentru a-mi înmâna un document care, 
după opinia sa, era de mare însemnătate pentru Biserica 
noastră. Când am ajuns, el zăcea fără viaţă pe podea şi, 
după ce i-am dat ultima împărtăşanie... 

— Binecuvântat fie Domnul! a exclamat cu vocea 
coborâtă Josefa, făcându-şi semnul crucii. Era tocmai ceea 
ce doream să aud. 

Din respect pentru fervoarea religioasă a bătrânei, 
Manuel Otaño a aşteptat câteva clipe înainte de a continua. 

— Spuneam că, după ce l-am dezlegat de păcate ín 
articulo mortis şi am spus rugăciunea de veşnică pomenire 
pentru sufletul lui, am căutat documentul în timp ce 
aşteptam sosirea poliţiei, dar nu l-am găsit. Totul pare să 
indice că a fost cineva care şi l-a însuşit şi îl foloseşte 
pentru a-i şantaja pe cei de la Trenul de mare viteză. De 
aceeaşi părere este şi inspectorul care investighează cazul. 
Vizita mea răspunde necesităţii urgente de a găsi 
documentul, întrucât este de o importanţă vitală ca eu să-l 
duc la Vatican, aşa cum considera nepotul dumneavoastră. 
Trag nădejdea că dumneavoastră aţi putea să mă ajutaţi. 

— De ce eu? Faţa Josefei Bossel a devenit iarăşi dură. 

— Pentru că, aşa cum mi-aţi confirmat mai înainte, Felipe 
nu vă ascundea nimic, iar, în afară de asta, aţi fost la el în 
birou în seara aceea. 

În acel moment a sunat interfonul şi, după ce s-a scuzat, 
mătuşa Josefa s-a dus la bucătărie. 

— Este un anume inspector Llovet, care vrea să discute 
cu mine. Oricât de mult am încercat să-i spun că au mai 
venit poliţişti aici şi că tocmai mă pregăteam să ies în oraş, 
a insistat, spunând că nu-mi va răpi decât câteva minute. 

183 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Aţi vorbit deja cu poliţia? a întrebat-o iezuitul alarmat. 

— Da, dar numai despre lucruri de rutină, fără 
importanţă. 

— Llovet a fost cel care a investigat moartea lui Felipe şi 
are acum în sarcina sa chestiunea şantajării celor de la 
Trenul de mare viteză. Din motive pe care vi le voi spune 
după aceea, nu este bine să mă găsească aici. 

— Sunt motive pe care le înţeleg prea bine, părinte. 
Veniţi, intraţi în camera mea în timp ce eu mă ocup de 
inspector. 

Tonul complice al mătuşii i-a plăcut extraordinar de mult 
lui Otaño. 

Dormitorul Josefei Bossel era în semiîntuneric şi mirosea 
a ceară topită. Când ochii i s-au obişnuit cu lipsa de lumină, 
preotul a întrezărit într-un colţ imaginea Fecioarei de la 
Lourdes, înconjurată de lumânări votive, ale căror flăcări 
tremurătoare, micşorate neîndoielnic din cauza lipsei 
oxigenului, reprezentau singura sursă de lumină. Otaño s-a 
aşezat pe marginea patului, a închis ochii şi s-a rugat ca 
misiunea sa să nu fie îngreunată de venirea inoportună a 
inspectorului Llovet. Evidenta devoțiune catolică a stăpânei 
casei era în favoarea sa. 

Au trecut douăzeci şi cinci de minute interminabile 
înainte de a se deschide uşa şi mătuşa Josefa să-l anunţe 
din cadrul ei că inspectorul plecase. 

— A stârnit un tărăboi cu moartea lui Felipe, documentul 
dispărut şi şantajarea Trenului de mare viteză pe care nici 
el nu-l mai pricepe, a spus ea. lar eu, bineînţeles, nu sunt 
cea care să descâlcesc lucrurile. 

Otaño s-a ridicat pentru a ieşi, dar bătrâna l-a oprit cu un 
gest al mâinii. 

— Înainte de a continua, aş dori să-mi ascultați 
confesiunea. 

A închis iarăşi uşa şi a aprins o lampă de noptieră. Luat 
prin surprindere, iezuitul nu a ştiut cum să reacționeze. De 
mulţi ani nu mai dădea împărtăşania de împăcare şi nu se 
simţea deloc în largul său în faţa perspectivei de a asculta 

184 


- JUAN DAVID MORGAN - 


păcatele unei bătrâne pe care tocmai o cunoscuse şi, încă 
mai rău, în propriul ei dormitor. Insă datoria sa de preot era 
să o asculte şi să-i ierte păcatele. A luat singurul scaun care 
se afla în încăpere, l-a aşezat lângă pat, s-a închinat şi a 
spus obişnuitul „Ave Maria Purisima”. 

— Cea născută fără de păcat. 

— Cât timp a trecut de când nu v-aţi împărtăşit? 

— Două săptămâni, părinte. 

— De atunci aţi păcătuit? 

— Am păcătuit, părinte, şi îl rog pe Dumnezeu ca, prin 
intermediul dumneavoastră, să mă ierte şi să aibă milă de 
mine. 

— Şi ce păcate aţi comis? 

A urmat o lungă tăcere şi, pentru o clipă, preotul a crezut 
că mătuşa Josefa se răzgândise. 

— L-am supărat grav pe Dumnezeu Domnul Nostru şi în 
mai multe feluri, a şoptit în cele din urmă. Este o poveste 
lungă. Am un fiu al cărui caracter este foarte slab. Face 
abuz de băutură, practică jocuri de noroc şi a fost o sursă 
de bătăi de cap încă de pe când era un adolescent. 
Slăbiciunea sa de caracter şi anturajul l-au făcut să aibă 
datorii care nu puteau fi plătite de persoane ca noi, cu 
resurse foarte limitate. Pentru că nu a putut să le 
plătească, a fost ameninţat cu moartea. - Josefa a făcut o 
pauză şi a oftat. - Aşa cum vă spuneam, nepotul meu 
Felipe mi se destăinuia întotdeauna: îmi povestea de 
succesele şi deziluziile lui, de proiectele şi lucrările sale. Era 
foarte bun sărmanul meu Felipe, iar el mi-a oferit 
satisfacţiile pe care propriul meu fiu nu a ştiut să mi le 
ofere. După ce a contractat boala, şi-a dedicat viaţa 
răspândirii credinţei catolice şi în mod special evidenţierii 
virtuţilor religioase ale lui Gaudi. Vorbea mereu de o 
misiune sublimă pe care maestrul i-o încredinţase bunicului 
său, iar acesta tatălui său, şi pe care el are sarcina să o 
îndeplinească acum. Deşi nu a dezvăluit-o niciodată, am 
ştiut că era vorba de ceva care avea o enormă importanţă 
pentru catolicism. - Bătrâna vorbea din ce în ce mai încet, 

185 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


vocea ei aproape că nu se mai auzea, obligându-l pe iezuit 
să se apropie de ea şi să-şi încordeze auzul. - Ca de obicei, 
eram de faţă la ultima întâlnire a prietenilor lui Gaudi din 
biroul nepotului meu. In acea seară, Felipe a vorbit pentru 
prima dată despre un document care era în posesia lui şi a 
cărui publicare ar înfiora lumea întreagă şi ar asigura 
canonizarea lui Gaudi. Pentru că era acolo şi Pepe Valera, 
duşmanul Trenului de mare viteză, a menţionat şi faptul că 
acest document, pentru importanţa sa excepţională, va 
obliga schimbarea rutei trenului pentru a nu trece pe lângă 
Lăcaşul Sagrada Familia, dar că totul se va face la timpul 
potrivit şi că Suveranul Pontif va fi cel chemat să-l facă 
public de la Vatican. In ciuda îndemnurilor celor prezenţi, 
nu a vrut să spună mai mult. - Bătrâna a făcut o pauză şi 
şi-a plecat capul. - În seara în care a murit, eu mă dusesem 
la biroul său pentru a-i aduce obişnuita omletă de cartofi. 
Atunci mi-a mărturisit că aştepta pe un trimis al Sfântului 
Scaun căruia să-i înmâneze faimosul manuscris al lui Gaudi. 
L-a scos din fundul unui dulap de arhivă şi mi l-a arătat. 
„Pentru ca să vezi cum scrie un sfânt”, mi-a spus el. 
Fascinată, am privit acel document sacru şi i-am mulţumit 
nespus de mult pentru gest. M-am despărţit de el, dar 
înainte de a ieşi din locaş mi-am dat seama că uitasem 
tava şi m-am întors după ea. Mai tremur şi acum când îmi 
amintesc de tabloul pe care l-am avut în faţa ochilor. Felipe 
zăcea lângă unul din dulapurile de arhivă, cu capul într-o 
baltă de sânge, aşa cum l-aţi găsit dumneavoastră. 
Disperată, am îngenuncheat pentru a vedea dacă mai dă 
un semn de viaţă, dar nu dădea niciunul. Primul gând pe 
care l-am avut a fost să cer ajutor, dar cui? Pe birou, între 
mai multe dosare, se afla cel care conţinea manuscrisul 
maestrului. Instinctiv, poate împinsă de dorinţa arzătoare 
de a îndeplini misiunea familiei mele, de care îmi vorbea 
Felipe, am luat documentul şi am plecat de acolo. 

In acel moment Otaño a înţeles că Josefa Bossel se 
folosea de secretul confesiunii pentru a dezvălui comiterea 
unui delict. 

186 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Scuzaţi-mă că vă întrerup, dar dumneavoastră trebuie 
să înţelegeţi că, în cazul în care aţi comis un delict, acest 
lucru nu trebuie să mi-l mărturisiţi mie, ci poliţiei. 

Josefa a ridicat privirea şi, cu o expresie a feţei în acelaşi 
timp blândă şi severă, a insistat: 

— Facem un sacrament instituit de Domnul. În calitate de 
preot, sunteţi obligat să mă ascultați pentru a hotărî apoi 
dacă îmi veţi da ori nu dezlegarea de păcat. 

Curios şi fără prea mult chef de a începe o discuţie 
dogmatică, Otaño i-a făcut semn să continue printr-un gest 
cu mâna. 

— In acea clipă şi-a băgat coada cel rău, stăpânul 
tenebrelor. Când am ajuns acasă, dezolată şi derutată, l-am 
găsit pe fiul meu plângând, cu faţa învineţită şi cămaşa 
făcută ferfeniţă. „O să mă omoare, mamă. Dacă nu îmi 
plătesc datoriile într-o săptămână, o să mă omoare ca pe 
un câine. Ce mi-au făcut astăzi nu a fost decât un 
avertisment”, a strigat el de îndată ce m-a văzut. Restul 
probabil că l-aţi ghicit. Eu singură am avut ideea şantajării 
Trenului de mare viteză şi tot eu am fost cea care am dus 
personal anonima. Fiul meu încă mai crede că acei cincizeci 
de mii de euro pe care i-am dat pentru a-şi achita datoriile 
provin din moştenirea lăsată de vărul său Felipe. 

— Dar asta înseamnă că Trenul de mare viteză a plătit! 
Şi ce s-a întâmplat cu documentul? a întrebat preotul, 
neputându-se abţine. 

— Aici povestea a luat o întorsătură neaşteptată, aş 
putea zice providenţială. Cred însă că spovedania mea s-a 
terminat, părinte. Am păcătuit grav, cu gândul, cu vorba, 
cu fapta şi cu omisiunea. Vă implor dezlegarea de păcate. 

— Nu am nicio reţinere în a vă dezlega de păcate, dar 
înainte de aceasta, pentru ca actul dumneavoastră de 
pocăință să fie deplin, nu credeţi că ar trebui să-mi daţi 
documentul? 

— Documentul nu se mai află în posesia mea, părinte, şi 
tot aşa cum dumneavoastră nu aveţi voie să divulgaţi 
secretul spovedaniei, şi eu am făcut un jurământ sfânt care 

187 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


mă împiedică să spun mai mult. Vă rog să-mi impuneţi 
penitenţa pentru a putea să mă izbăvesc de păcate. 

Otaño a continuat să o privească pe acea insondabilă 
bătrână care nu şovăise să sustragă un document ori să 
trimită o notă de şantaj anonimă, dar care refuza acum să 
încalce un simplu jurământ. Era hotărât să-i refuze 
izbăvirea de păcate când a auzit-o spunând: 

— Înainte de moartea lui Felipe aveam obiceiul să mă 
împărtăşesc în fiecare zi, dar de la acea seară tragică nu 
numai că nu am putut să primesc iarăşi Sfânta 
Împărtăşanie, dar nici măcar nu mai îndrăznesc să mă rog 
pentru sufletul nepotului meu. 

Fără pic de tragere de inimă, dar conştient că în acel 
moment datoria lui de preot era mai presus de misiunea sa 
în calitate de funcţionar al Sfântului Scaun, iezuitul a ridicat 
mâna dreaptă: 

— Fiica mea, te izbăvesc de păcat în numele Tatălui, al 
Fiului şi al Sfântului Spirit. În penitenţă să spui rugăciuni 
numărând mătănii şi te vei ruga de Maica Noastră 
Preacurată ca faptele tale să nu dăuneze Sfintei Biserici. 


Meteri Echauri s-a întors la Bilbao în după-amiaza de 
duminică. Cu o zi înainte studiase împreună cu Pepe calea 
de acces spre canalele de scurgere ale străzii Mallorca şi au 
avut plăcuta surpriză să descopere că gura de intrare nu 
era situată în mijlocul carosabilului, aşa cum era semnalată 
în plan, ci pe unul din trotuarele străzii Lepant, ceea ce le 
uşura treaba. „Fără îndoială au procedat aşa pentru a 
putea face lucrările de întreţinere în timpul zilei, pentru a 
plăti salarii mai mici şi a nu deranja pe automobilişti. 
Primăria economiseşte ceva bani, iar nouă ne uşurează 
treaba”, spusese bascul satisfăcut. In acea seară, cei doi 
veri au sărbătorit anticipat succesul misiunii, iar când Pepe, 
înveselit de vinul băut, a vrut să ştie de ce se hotărâse 
Meteri să îmbrăţişeze o cauză care nu era a lui, acesta i-a 
ţinut un discurs în care evidenția sprijinul său pentru orice 
acţiune care presupunea frânarea abuzurilor făcute de 

188 


- JUAN DAVID MORGAN - 


autorităţi. „Vezi, Pepe, în fond toate cauzele împotriva celor 
care folosesc puterea pentru a ne menţine supuşi 
reprezintă aceeaşi cauză. Nu e vorba de a opri un tren, ci 
de a crede în ceva mai înalt decât noi înşine, lupta pentru 
libertate. Omul se naşte liber şi independent, aşa că nu are 
de ce să suporte ca egalii săi, doar pentru că deţin la un 
moment dat puterea, să-l lipsească de idealurile sale prin 
lovituri de mare viteză. Guvernanţii nu se gândesc decât la 
putere, la amante, la mită, la nimicuri pe care le ia vântul. 
Trebuie să priceapă că unica justificare a existenţei lor este 
de a-şi servi ţara, adică pe noi toţi, iar dacă nu o fac, atunci 
să vină bombele. Altfel spus, vere, eu mă simt fericit să lupt 
pentru cauza ta, pentru că această cauză este nemuritoare. 
Ai idealuri, nu are importanţă care sunt acestea. Eu mi le- 
am pierdut pe ale mele, dar tu nu. Mi-ai dat o lecţie. În 
afară de aceasta, cum ţi-am mai spus odată, cred că 
nebunii ca tine, ca mine, ca Gaudi, suntem fiinţe luminate 
şi trebuie să încercăm să facem în aşa fel încât lumina 
noastră să poată lumina calea celorlalţi... chiar dacă vine 
de la explozia unei bombe.” 

La Bilbao, Meteri a reuşit fără prea multe piedici să 
obţină permisiunea de a-şi petrece prima săptămână a 
celor cincisprezece zile de odihnă ale sale împreună cu Jose 
Valera. Nu l-au întrebat niciodată de activităţile vărului său, 
iar el s-a limitat să spună că acesta era singura rudă cu 
care menținea o anumită legătură. A fost avertizat că nu 
putea părăsi Barcelona fără să anunţe acest lucru în 
prealabil şi că, după ce se va întoarce la Bilbao, va trebui 
să se prezinte iarăşi la poliţie. 

Meteri a ajuns miercuri în gară, unde Pepe îl aştepta cu 
un zâmbet de copil pe obraz. 

— Veşti bune, vere, i-a spus el, în timp ce îi lua una 
dintre valize. Canalizării din strada Mallorca i se face o 
revizie de întreţinere la fiecare două luni, iar ultima 
curăţenie a fost făcută cu mai puţin de două săptămâni în 
urmă, aşa că avem cale liberă. În afară de aceasta, am 
făcut rost de tot ce mi-ai cerut. Să ştii că pe cel cu plasticul 

189 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


nu am reuşit să-l văd cum arată, pentru că mi-a cerut să-i 
las banii într-un coş de hârtii din parcul Güell, în acelaşi loc 
în care a lăsat şi el marfa. ă 

— Nu e nevoie să-mi dai detalii, l-a întrerupt Meteri. In 
meseria asta, cu cât ştii mai puţin, cu atât mai bine. 

— Înţeleg, a răspuns Pepe, puţin stânjenit, şi a adăugat 
coborând vocea: Am pregătite şi uniformele, care sunt 
perfecte, lăsând modestia la o parte. Aşa cum mi-ai 
sugerat, am cumpărat materialul din trei magazine diferite, 
iar pentru a mi le face am apelat la o văduvă care nu este 
înregistrată oficial. Ah, am folosit totdeauna un nume fals şi 
am plătit cu bani gheaţă. Aşadar, eu mi-am făcut partea 
mea. Dar tu? 

Meteri a pus mâna pe umărul lui Pepe şi, după ce l-a 
felicitat pentru eficienţa de care a dat dovadă, i-a spus la 
ureche: 

— Singurul lucru care îmi mai rămâne de făcut este să 
armez dispozitivul. 

— Şi când va exploda bomba? a vrut să ştie Pepe. 

Consternat, Meteri a privit în jur, şi-a luat vărul de braţ şi 
l-a dus într-o parte a peronului în care nu circulau călători. 

— De acum înainte nu vom mai folosi cuvintele „bombă”, 
„explozie”, „exploziv”, „C4” şi nici altul care ar putea 
atrage atenţia. Vom vorbi cifrat. De exemplu, dacă vom 
dori să spunem „bombă” vom spune „sticlă de vin”, iar în 
loc de „explozie” vom spune „degustare”. Dacă vom fi 
prinşi, ne vor băga pe amândoi la închisoare, pe tine pentru 
câţiva ani, iar pe mine pentru restul vieţii. Din acest 
moment va trebui să gândim şi să acţionăm ca şi cum am fi 
terorişti. 

În acelaşi timp emoţionat şi bosumflat, Pepe a rămas 
tăcut până când au ieşit din gară. În taxiul pe care l-au luat, 
Meteri i-a spus că degustarea de vinuri va avea loc lunea 
următoare. 

— Atât de curând? A 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. lţi voi da 
amănunte când ajungem acasă. 

190 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Amândoi au rămas tăcuţi în timpul drumului. Pepe s-a 
obişnuit cu ideea că acum zarurile au fost aruncate cu 
adevărat şi încerca să-şi imagineze consecinţele exploziei, 
iar Meteri a studiat amănuntele planului. Imediat după ce 
au trecut pragul casei, Valera, foarte nervos, şi-a început 
interogatoriul. 

— De ce luni, Meteri? De ce atât de curând? 

— Pentru că din momentul în care am început să 
planificăm atentatul a început şi pericolul de a fi 
descoperiţi. - Meteri vorbea cu calm, de parcă ar fi ţinut o 
lecţie. - Oricât de grijulii am fi, totdeauna vom lăsa o urmă 
şi de aceea nu dorim să fim descoperiţi înainte de a ne 
cristaliza planul. Nu-i aşa? 

Pepe a consimţit printr-o mişcare a capului înainte de a 
pune următoarea întrebare. 

— Când vei degusta din sticla cu vin? 

Meteri a râs cu poftă şi l-a bătut pe spate pe vărul său. 

— Când suntem aici, singuri, ca acum, nu trebuie să 
vorbim cifrat. Voi avea nevoie de o zi întreagă ca să 
pregătesc bomba, întrucât nu am mai făcut demult aşa 
ceva şi nu vrem să sară în aer apartamentul împreună cu 
noi. Mă voi ocupa de acest lucru duminică. 

Meteri tocmai voia să mai adauge ceva, dar Pepe l-a 
întrerupt. 

— La ce oră o punem luni? 

— Nu o punem, Pepe. O pun eu luni la amiază, când 
circulaţia este mai mare şi când va atrage cel mai puţin 
atenţia trecătorilor faptul că un lucrător de la serviciul de 
întreţinere a coborât pentru a lucra la canalizare. 

— Dar, Meteri... 

— Lasă-mă să termin. Una este să planifici explozia unei 
bombe şi altceva este să o execuţi. In ciuda faptului că eu 
eram pe atunci un tânăr impetuos şi idealist care nu se 
temea de nimic, am ratat prima mea încercare pentru că 
m-au lăsat nervii. Nu te supăra, vere, dar tu nu eşti 
pregătit, şi cred că nu vei fi niciodată, pentru a pune o 
bombă în inima Barcelonei. 

191 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Înainte m-ai lăsat să cred că o vom face amândoi, a 
protestat fără vlagă Pepe. 

— Aşa este, dar m-am răzgândit. Idealismul foloseşte 
pentru a concepe marile acţiuni, dar nu pentru a le duce la 
capăt. Vei avea mereu satisfacția de a şti că a ta a fost 
ideea de a salva lăcaşul de agresiunile Trenului de mare 
viteză. Eu nu sunt decât braţul care o execută. De altfel, 
atunci când m-ai făcut să vin de la Bilbao asta era ceea ce 
voiai, nu? 

— Într-adevăr, dar apoi totul s-a schimbat. Am devenit 
prieteni şi, mai mult decât prieteni, complici. Avem două 
uniforme, trebuie să cărăm panourile care vor proteja 
orificiul de intrare în canal, cineva trebuie să stea de pază, 
nu ştiu... sunt atâtea... _ 

— Am calculat totul foarte bine, Pepe. Incărcătura 
explozivă o voi pune luni, cam pe la ora unu după-amiază, 
dar ea nu va exploda decât după douăzeci şi patru de ore, 
adică marţi la amiază. În acel moment eu mă voi fi întors la 
Bilbao, pentru că am de gând să iau luni trenul de ora cinci 
după-amiază, astfel încât mă voi prezenta în faţa 
autorităţilor înainte de explozie. Acesta va fi alibiul meu. În 
ceea ce te priveşte, vreau ca în acea zi de luni să ajungi la 
serviciu încă de la prima oră şi să rămâi acolo toată ziua. 
Vei lua prânzul tot acolo, iar seara vei invita pe câţiva 
colegi la o bere. Marţi va trebui să inviţi pe doi sau trei 
prieteni la prânz într-un loc public, în aşa fel încât şi tu să ai 
un alibi perfect pentru acea zi, întrucât este sigur că poliţia 
te va interoga imediat. Planul este următorul: luni, pe la 
unsprezece dimineaţa, voi lua un taxi până la o distanţă de 
câteva blocuri de strada Lepant. In toaleta restaurantului 
de pe colţ îmi voi pune peste haine uniforma pe care ai 
comandat-o tu, iar de acolo voi merge pe jos până la locul 
de acces în canalizare. Voi avea cu mine doar bomba şi 
unealta de care am nevoie pentru a deschide capacul. M- 
am hotărât să îl închid după ce intru, pentru că e mai puţin 
complicat decât să-l las deschis şi să aşez în jurul orificiului 
panouri protectoare, cum ne gândiserăm la început. Sincer 

192 


- JUAN DAVID MORGAN - 


vorbind, nu văd cum să cărăm panourile până acolo fără a 
avea nevoie de o a treia persoană, care ar putea să mă 
recunoască apoi, în ciuda îmbrăcămintei şi a bărbii false. - 
Meteri a zâmbit, iar Pepe a profitat pentru a-l întreba dacă 
nu exista riscul de a rămâne blocat în canalizare. - 
Totdeauna există riscuri, dar pentru asta nu-mi fac griji. De 
altfel, în caz de nevoie, pot ieşi prin altă parte. Locuri de 
acces sunt multe. Dar să continuăm. Odată ajuns înăuntru, 
am calculat că nu voi avea nevoie de mai mult de o oră 
pentru a găsi locul cel mai potrivit, a pune bomba şi a lăsa 
mesajul. 

— Mesajul? a întrebat Pepe. 

— Bineînţeles. Nu vrem ca autorităţile să creadă că 
explozia a fost opera musulmanilor, care sunt acum la 
mare modă. La două după-amiază voi fi ieşit din canalizare, 
voi căuta locul în care să scap de uniformă şi voi pleca la 
gară. Asta e tot. 

După cuvintele lui Meteri, ambii bărbaţi au rămas muţi, o 
tăcere pe care a întrerupt-o în cele din urmă Pepe. 

— Niciodată până acum nu îmi trecuse prin cap să fac 
lucruri care ar putea pune în pericol pe cei din jurul meu. 
Poate din acest motiv nu am înţeles niciodată violenţa, 
pentru că, fiind creştin, cred că viaţa omenească este mai 
presus de orice. - Văzând că Meteri se pregătea să spună 
ceva, Pepe l-a oprit cu un gest brusc al mâinii. - Te rog să 
mă laşi să termin. Nu înseamnă că m-aş căi de ceva, ci 
poate că am nevoie de confirmarea că bomba este doar un 
avertisment pentru cei de la Trenul de mare viteză şi că nu 
vom ucide pe nimeni. Ai calculat bine urmările exploziei? 

Echauri a rămas cu privirea aţintită în gol înainte de a 
răspunde. 

— Niciodată nu putem şti cu siguranţă gradul de 
distrugere pe care îl provoacă acţiunile noastre. De ceea ce 
poţi fi însă sigur este că nu vom omori pe nimeni. Poate 
doar vreun vehicul care va trece pe acolo tocmai în acel 
moment ar putea avea unele stricăciuni şi cineva ar putea 
fi rănit, dar dispozitivul este făcut pentru a provoca doar 

193 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


daune subterane şi a slăbi fundaţia carosabilului. Acum să- 
mi spui dacă te-ai gândit la avantajele pe care le va avea? 

Pepe a reacţionat într-o clipă, cu entuziasm. 

— De bună seamă! Vom salva pentru posteritate Lăcaşul 
Sagrada Familia. 

— Aşa este. Nu trebuie să uităm niciodată idealul care ne 
călăuzeşte. Niciodată. Dacă îl uită cineva, atunci să vadă 
ceea ce nu trebuie să vadă. 

In acea seară, Pepe şi Meteri au luat cina într-unul dintre 
restaurantele cele mai bune din Barcelona, dar spiritul 
festiv lăsase loc unuia de reflecţie şi rezervă. Au mâncat şi 
au băut mult, dar au vorbit puţin. Duminică, la cererea lui 
Meteri, Pepe a plecat devreme de acasă. În timp ce el 
asista la liturghie şi apoi se delecta contemplând 
sfidătoarele turle ale catedralei neterminate, bascul monta 
cu grijă bomba care urma să o salveze de inamicii culturii. 


194 


- JUAN DAVID MORGAN - 


14 


Joan Llovet a ieşit din apartamentul Josefei Bossel cu 
impresia că bătrâna ştia mai multe decât era dispusă să 
dezvăluie. Răspunsurile ei fuseseră  zgârcite şi 
morocăânoase. Despre fiul său a recunoscut că făcuse unele 
greşeli, însă a dat asigurări că după ce şi-a achitat datoriile 
mulţumită generozităţii postume a lui Felipe, revenise pe 
calea cea bună. În afară de aceasta, a negat categoric că 
nepotul ei Felipe i-ar fi vorbit de vreun document 
confidenţial, cu caracter religios, care ar fi dispărut din 
arhive după moartea lui. 

Inspectorul continua să aibă convingerea că problema 
religioasă juca un rol precumpănitor în încercarea de şantaj 
la adresa Trenului de mare viteză şi tocmai acest halo 
ezoteric îl împiedica să-şi desfăşoare cercetările în acel 
mod metodic şi cu acea logică de totdeauna. Se simţea cu 
adevărat frustrat, poate pentru că şi pe el îl îmboldeau 
motivații care aveau mult de-a face cu disprețul său faţă de 
iezuiţi şi, de asemenea, pentru că înţelegea de fapt că era 
vorba de un caz care, pentru lipsa lui de importanţă în 
lumea crimei, nu urma să aducă nimic în plus impecabilului 
său palmares. Mijloacele de comunicare nu mai vorbeau de 
el, ba chiar ignoraseră cea de-a doua anonimă, în care 
şantajistul dădea Trenului de mare viteză un termen fatal. 
Poate că era adevărat ceea ce se comenta deja pe ascuns 
la comisariat, şi anume că inspectorul Llovet nu se mai 
ocupa cu urmărirea criminalilor, ci cu cea a farsorilor. 

În agenda sa, inspectorul avea notată o nouă convorbire 
cu arhitecta lăcaşului şi, de asemenea, o vizită, precedată 
de semne de întrebare, la bătrânii Inocencio Llorens şi 
Eusebio Estevez, deşi nu credea, sincer vorbind, că vreuna 
din aceste vizite ar fi putut da rezultate. Pe când reflecta 
Llovet dacă trebuia sau nu să se resemneze şi să aştepte 
până vineri pentru a vedea cum se desfăşurau 
evenimentele, a primit pe mobil un telefon de la comisariat. 


195 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Domnul inspector Llovet? La telefon este ajutorul de 
inspector Andreu. Vă sun pentru că tocmai am primit 
informaţii importante despre cazul Trenului de mare viteză, 
pe care considerăm că trebuie să le aflaţi cât mai repede. 

— Despre ce e vorba de această dată? a întrebat Llovet 
apatic. 

— Informaţia are legătură cu Valera. 

— Cu Valera? - Pentru mintea iscoditoare a inspectorului, 
Pepe Valera nu mai prezenta importanţă. - Bine, vin acolo, 
a spus el cu resemnare. 

La comisariat, cu feţe preocupate, îl aşteptau pe 
inspector doi poliţişti care se ocupaseră de cercetările în 
legătură cu moartea lui Bossel şi încercarea de şantaj are a 
Trenului de mare viteză. Ajutorul de inspector Andreu a 
avut sarcina de a informa. 

— L-am supravegheat în continuare pe Valera, aşa cum 
aţi ordonat. Este un tip foarte metodic, care se duce la locul 
său de muncă de la Corte Inglés în jurul orei zece 
dimineaţa, mănâncă pe la ora trei după-amiază într-un 
restaurant de pe strada Pelayo, singur sau împreună cu 
colegi de serviciu, se întoarce la birou, unde rămâne până 
după ora opt, cu excepţia zilelor de marţi şi joi, când pleacă 
la ora şase după-amiază şi merge să vadă lucrările de la 
Sagrada Familia înainte de a se duce acasă, în 
apartamentul său din strada Rossello, în apropiere de Casa 
de les Punxes. In dimineaţa în care l-am lăsat liber pe 
Valera, el a primit vizita unui individ care a rămas la el 
până duminică dimineaţa, când a luat un tren cu destinaţia 
Bilbao. Incepând din acel moment, Valera şi-a schimbat 
rutina de fiecare zi. Ziua următoare, după prânz, a mers la 
cumpărături. Din câte ştim, a cumpărat cabluri electrice, un 
telefon mobil, bandă izolatoare, vată şi îngrăşământ. În 
afară de aceasta, a mers la trei magazine diferite pentru a 
cumpăra ţesături, una din ele reflectorizantă, cum sunt 
vestele pe care şi le pun cicliştii, şi le-a dus la o femeie care 
face croitorie la comandă. 


196 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Pe măsură ce detectivul îşi prezenta raportul, expresia 
feţei lui Llovet se schimba, plictiseala evidentă fiind 
înlocuită de un deosebit interes. 

— Aţi reuşit să-l identificaţi pe vizitator? a întrebat el 
nerăbdător. 

— Am făcut câteva fotografii pe care le-am trimis pe la 
diferite departamente de securitate. Azi am primit, în 
sfârşit, informaţii de la Interne. Este vorba de Emeterio 
Echauri, fost membru al ETA, condamnat la zece ani de 
închisoare pe vremea lui Franco. După amnistie a plecat 
peste graniţă. Se pare că tovarăşii săi voiau să-l ia la 
întrebări. A avut de-a face de câteva ori şi cu justiţia 
franceză: câteva jafuri armate, trafic de arme, chestii de 
genul ăsta. A plecat apoi în Gibraltar, unde a fost arestat 
din nou în urma unei altercaţii în decursul căreia au murit 
mai multe persoane, fiind trimis să-şi ispăşească pedeapsa 
în Spania. A ieşit din închisoare în urmă cu aproximativ un 
an şi jumătate, iar de atunci trăieşte în Bilbao. Din câte se 
ştie comportarea sa a fost bună. Deşi am încercat, nu am 
putut verifica dacă are vreo legătură cu Valera. 

— Acest caz ia o altă turnură, a spus Llovet, în acelaşi 
timp entuziasmat şi alarmat. Supravegheaţi-l pe Valera mai 
de aproape. Eu voi vorbi cu Madridul. 

Inspectorul Llovet s-a încuiat în birou, şi-a pus picioarele 
pe masa de scris, s-a tolănit în scaun şi s-a gândit timp 
îndelungat la următoarele acţiuni. Deşi totul arăta că Valera 
şi complicele său plănuiau să pună o bombă, nu se cuvenea 
să fie arestaţi de pe-acum în cazul în care era vorba de o 
acţiune de mai mare anvergură, cum ar fi fost, de exemplu, 
o reluare a activităţilor teroriste din partea organizaţiei 
ETA. lar el, Llovet, va fi cel însărcinat cu împiedicarea lor şi 
arestarea nu numai a simplilor mesageri, ci şi a 
căpeteniilor. Deocamdată trebuia să nu facă zarvă. Toate la 
vremea lor. Cine ar fi crezut că moartea unui arhivar, 
neobişnuita ameninţare la adresa Trenului de mare viteză 
şi excentricităţile religioase ale unui arhitect mort cu 
aproape un secol în urmă vor fi mediul prielnic pentru cazul 

197 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


cel mai important din cariera lui? Instinctul său, mereu în 
căutarea unor noi piste, l-a determinat să rămână la 
conducerea cercetărilor, în ciuda scepticismului și 
zeflemisirilor colegilor săi. „E ocazia vieţii tale”, şi-a spus el 
şi s-a felicitat în forul său interior. 


Lui Manuel Otaño încă nu-i venea să creadă că al doilea 
manuscris al lui Gaudi se afla de acum în mâinile sale. Cu 
paşi grăbiţi a traversat strada Marina, s-a aşezat pe prima 
bancă liberă pe care a găsit-o în piaţă, a deschis cu o 
atenţie  ceremonioasă dosarul şi a citit fără grabă, 
însuşindu-şi fiecare cuvânt. După ce a terminat de citit, l-a 
sunat pe secretarul privat al Papei. 

— Sebastiano, veşti bune! Am documentul. 

— Excelent, Manuel! Ce spune, cum l-ai obţinut? 

— Aşa cum am presupus, sunt reflecţii ale lui Gaudi 
despre publicarea primului manuscris. In afară de aceasta, 
mai are nişte adnotări ulterioare foarte interesante, în 
privinţa modului în care l-am obţinut, va trebui să-ți 
vorbesc despre asta personal. Există motive foarte serioase 
care mă împiedică să-ţi dau amănunte prin telefon. 

A urmat un moment de tăcere, după care Montefiori a 
întrebat: 

— Şi când te întorci? 

— Chiar în această seară. Am putea să ne vedem mâine. 

— Din păcate nu voi fi aici. Trebuie să plec de dimineaţă 
pentru a pregăti vizita lui Benedict la Milano. Papa va 
călători duminică şi ne vom întoarce la Vatican luni seara. 
Ne putem vedea marţi în biroul meu. 

— Am înţeles, a spus Manuel, fără a reuşi să-şi ascundă 
deziluzia. Atunci rămâne pe marţi. 

— Pe marţi, Manuel. Profită de răgaz pentru a te odihni şi 
ai mare grijă de acel manuscris! 

Otaño a fost tentat să-şi petreacă la Barcelona sfârşitul 
de săptămână, dar nevoia imperioasă pe care o simţea de 
a păstra manuscrisul cât mai departe de inspectorul Llovet 


198 


- JUAN DAVID MORGAN - 


şi situaţia lui financiară precară l-au făcut să se 
răzgândească. 


Uşa biroului arhitectei era deschisă, iar Manuel a intrat 
fără să se anunţe. În timp ce desena, Carmen Balcâzar 
adoptase ţinuta ei obişnuită: cu picioarele goale în contact 
cu duşumeaua rece de sub birou, trunchiul uşor aplecat 
peste masa de lucru, degetele lungi şi fine jucându-se 
distrat cu părul de culoare închisă. lezuitul a contemplat-o 
câteva clipe înainte de a-şi anunţa prezenţa. 

— Bună ziua, Carmen. Sper că nu te deranjez. 

— Manuel! Nu te aşteptam. Intră, intră. Ca să-l 
interpretezi pe Gaudi este nevoie de pauze frecvente. 

Carmen s-a grăbit să se încalţe pentru a se ridica şi a 
veni spre el. i 

— Am venit să-mi iau rămas-bun. In această seară mă 
întorc la Roma. 

— Atunci ai găsit documentul? 

În vocea arhitectei se simțea mai mult descurajare decât 
curiozitate. 

— L-am primit în această dimineaţă şi trebuie să-l duc 
cât mai repede la Vatican. Dar tu ce mai faci? 

— Bine, bine. Deocamdată am lăsat deoparte schițele 
pentru a împiedica pagubele pe care le-ar putea produce 
Trenul de mare viteză şi mă concentrez asupra găsirii unei 
alternative la scările intrării principale a lăcaşului. 

— O alternativă? Manuel şi-a amintit că tocmai aceasta 
era una dintre temele rămase în suspensie după ultima sa 
vizită de inspecţie. 

— Exact. Să facem o plimbare până la faţada Gloriei şi în 
acest timp îţi voi explica despre ce este vorba. 

— Va trebui să te îmbraci cu ceva mai gros. E un frig 
neobişnuit pentru această perioadă a anului. 

În momentul în care Manuel o ajuta să-şi pună paltonul, 
bluza lui Carmen, care avea cei doi nasturi de sus 
descheiaţi, s-a deschis uşor, lăsându-se să se vadă 
marginea dantelei de culoare neagră a sutienului. lezuitul 

199 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


şi-a luat privirea de acolo. „Gata cu tentaţiile”, şi-a spus el, 
deşi nu a putut să nu inspire în continuare parfumul de flori 
de portocal pe care îl răspândea corpul ei. 

Odată ieşiţi din lăcaş, s-au îndreptat cu paşi grăbiţi spre 
strada Mallorca. 

— Se pare că recuperarea documentului a fost mai 
uşoară decât ţi-ai imaginat. Trebuie că te simţi foarte 
mândru de acest lucru, a spus Carmen. 

— Într-adevăr. Faptul că sunt preot mi-a netezit drumul, 
a răspuns Manuel zâmbind uşor. Îmi pare rău că nu-ți pot 
spune mai mult. 

— Nu-ţi face griji. Ştiu că uneori căile Bisericii sunt pline 
de taine. Dar va ajunge într-o zi faimosul document la 
cunoştinţa publicului? 

— Această decizie va trebui să o ia Vaticanul sau, mai 
bine zis, Sanctitatea Sa. De el depinde dacă va fi publicat 
sau nu. Te asigur că, dacă se va cunoaşte într-o zi 
conţinutul său, vei şti că, într-adevăr, este vorba de 
documentul nostru. 

— De documentul tău, Manuel. De fapt, eu nu am avut 
nimic... - Carmen a regretat imediat cuvintele spuse şi a 
încercat să se explice. - Vreau să spun că... 

El a oprit-o cu un gest al mâinii. 

— Ştiu foarte bine ce vrei să spui, Carmen. Jurămintele 
pe care le facem noi, preoţii, ne împiedică să împărtăşim 
anumite lucruri, în afara celor referitoare la cult şi la 
Biserică, pe care mulţi le cred străine de lumea secolului 
XXI. 

— Lumea s-a schimbat mult. Rămâne însă locul perfect 
pentru cei care se conformează cu ce a fost dintotdeauna. 
Pentru lumea din jurul nostru, amândoi suntem nişte păsări 
rare: tu eşti bărbat, dar preot; eu sunt femeie, dar 
arhitectă. Imensa majoritate a oamenilor cred că în ambele 
cazuri este vorba de categorii opuse, dar ce ne uneşte, 
Manu, este faptul că aspirăm la mai mult decât ceea ce ne 
oferă lumea. 


200 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Asta şi sper din toată inima, Carmen. Poate că nu ar 
trebui să o spun şi, probabil, o voi regreta de îndată, dar... 

— Atunci nu o spune, Manu, l-a întrerupt ea şi a adăugat 
după o clipă de reflecţie: Nu aş fi corectă faţă de tine... şi 
nici faţă de mine dacă nu ţi-aş spune că, pentru mine, 
celibatul preoţilor, pe care Biserica îl apără cu atâta 
vigoare, este o... aberaţie. Cred că preoţii ar înţelege mai 
bine nevoile spirituale ale noastre, ale muritorilor de rând, 
şi şi-ar îndeplini menirea mai eficient dacă s-ar căsători, 
dacă ar putea avea alături o femeie şi copii, care, făcându-i 
mai umani, le-ar diminua înclinațiile spre păcatele trupeşti, 
ceea ce pare preocuparea fundamentală a Vaticanului. - 
Schimbată de vehemenţă, vocea lui Carmen s-a curmat şi o 
adâncă tăcere a urmat după spusele ei. Ochii ei păreau 
translucizi, două picături de rouă pe un fir de iarbă. - lartă- 
mă, Manu. Am fost nedreaptă. Intenţia mea nu era... 

— Nu ai pentru ce să-ţi ceri iertare. 

Arhitecta şi preotul s-au privit lung. El a cuprins-o foarte 
uşor cu braţele şi a închis o clipă ochii, gândindu-se că, din 
diferite motive, toţi avem nevoie de iertare. Când a retrăit 
mai târziu scena în minte, ea nu era sigură dacă şi-a trecut 
o unghie peste cicatricea de pe obraz ori a simţit doar 
impulsul de a o face. Ceea ce şi-a amintit însă cu siguranţă 
a fost că s-au despărţit fără un cuvânt, ca şi cum în acea 
clipă ardoarea simţurilor ar fi lăsat pentru totdeauna locul 
unei simple prietenii. 

Carmen şi Manuel au traversat strada Mallorca şi au 
contemplat de pe trotuarul opus primele structuri ale celei 
care urma să fie într-o zi faţada Gloriei. 

— Problema de care-ţi spuneam este că în această 
faţadă a aşezat Gaudi intrarea principală a catedralei sale, 
a explicat Carmen. În planuri este concepută ca o scară 
grandioasă care, plecând de la portic, survolează strada 
pentru a se opri ceva mai încolo, pe la mijlocul grupului de 
clădiri. Bineînţeles că pe atunci nu exista nicio altă clădire 
în afara lăcaşului şi am mari îndoieli că Primăria ar fi 
dispusă să dărâme aceste clădiri şi să-i mute pe cei care 

201 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


locuiesc în ele pentru a se putea îndeplini dorinţele 
maestrului. Asta în condiţiile în care nici măcar nu am 
reuşit să oprim trecerea Trenului de mare viteză. 

— Mai este încă posibil acest miracol, a dat de înţeles 
Manuel. 

— Să dea Dumnezeu, dar adevărul este că trebuie să mă 
gândesc la o alternativă, deşi mă simt de parcă l-aş trăda 
pe Gaudi. Oare de ce este atât de greu pentru cei care 
deţin puterea să aprecieze importanţa culturii? 

— Probabil pentru faptul că aceia care o preţuiesc cu 
adevărat sunt foarte puţini şi nu prea contează atunci când 
sunt aleşi cei care vor conduce ţara. Acum trebuie să plec, 
Carmen. Te conduc până la biroul tău? 

— Nu, Manu, prefer să ne luăm rămas-bun aici. Când te 
vei întoarce? 

— Dacă nu se întâmplă ceva neobişnuit, atunci la anul, 
când va veni momentul să inspectez iarăşi starea lucrărilor. 
Dar aş dori să-ţi mai telefonez din când în când. 

— Nu, eu te voi căuta pe tine. Aminteşte-ţi de jurământul 
de sărăcie. 

Amândoi au râs în timp ce se despărţeau sărutându-se 
pe obraji, ca doi buni prieteni. 

lezuitul s-a întors la Roma în seara de vineri, iar în clipa 
în care a trecut pragul micului său apartament, a simţit 
deprimarea care urmează în mod obişnuit după trăirea 
unor mari emoţii. Rămâneau în urmă zilele pasionante în 
care căutarea contra cronometru a manuscrisului lui Gaudi 
reuşise să risipească pentru scurtă vreme plictisul care îl 
însoţise în timpul ultimilor douăzeci de ani dedicați 
alergăturii pe care o presupunea birocraţia Vaticanului. Pe 
lângă asta, simţise pentru prima oară adevărata 
singurătate a vieţii sale monahale. Trezind în el sentimente 
de dor pentru acele lucruri la care renunţase cu aproape 
treizeci de ani în urmă, Carmen Balcâzar lăsa o urmă 
invizibilă şi îmbătătoare la fel ca parfumul ei, o urmă greu 
de şters. Poate că Providența a aşezat-o pe frumoasa 
arhitectă în calea sa pentru a-l pune la încercare şi a-l 

202 


- JUAN DAVID MORGAN - 


obliga să-şi reînnoiască, în intimitatea lui cea mai adâncă, 
jurămintele sacerdotale. Sau poate pentru a-l face să 
cedeze? A stat pe gânduri o clipă şi a înţeles că în viaţă 
trebuie să alegi, iar că el o făcuse fără frică. In timp ce se 
lupta zadarnic să adoarmă, şi-a amintit de vizita lui la 
Josefa Bossel. Neobişnuita mărturisire a delictului pe care 
ea îl comisese, făcută în acel dormitor încărcat de 
misticism, şi lucrurile extraordinare petrecute în acea după- 
amiază şi în dimineaţa zilei următoare se arătau iarăşi 
incredibil de bine legate între ele. 

După ce s-a despărţit de bătrână, Manuel Otaño se 
simţise şi mai descumpănit. Deşi era de crezut că, într-un 
moment de derută, mătuşa Josefa sustrăsese documentul, 
nu îşi putea imagina pe cineva cu atâta fervoare religioasă 
ca fiind autoarea unui şantaj, care pe deasupra mai punea 
în pericol şi un document de atât de mare importanţă 
pentru credinţa catolică. Dar o minciună spusă la 
împărtăşanie nu se potrivea nici ea cu fervoarea ei 
religioasă. Îl proteja oare pe fiul ei neruşinat? Poate. Acest 
raţionament l-a făcut să tragă concluzia că acei cincizeci de 
mii de euro existau cu adevărat şi că îi plătise cineva. Oare 
îi indica mătuşa Josefa nişte piste fără să-şi calce 
jurământul care o împiedica să spună mai mult? lezuitul a 
încercat atunci să-şi amintească cine erau celelalte 
personaje care se aflau în biroul lui Bossel în seara întrunirii 
pe care Carmen a întrerupt-o fără voia ei. Ştia că erau doi 
bătrâni pe care arhitecta nu-i cunoştea şi că, dintre cei 
recunoscuţi de ea, unul era Pepe Valera, iar celălalt 
trezorierul Patronatului, al cărui nume nu şi-l amintea. De 
pe telefonul său mobil, a cărui funcţionare i se părea 
uimitor de simplă după un pic de practică, a sunat-o pe 
Azucena, care i-a dat imediat numele lui Juan Grisson şi i-a 
dictat adresa biroului său. Acolo s-a prezentat Otaño după 
o jumătate de oră, fără să se anunţe în prealabil. 

Birourile pe care le ocupa trezorierul Patronatului erau de 
o eleganţă impresionantă, din acelea în care lipsa luxului 
nu reuşeşte să ascundă cât de costisitoare erau 

203 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


decoraţiunile interioare. lezuitul s-a prezentat la recepţie ca 
fiind un trimis al Vaticanului şi cinci minute mai târziu însuşi 
Juan Grisson a ieşit să-l primească. Când s-a aşezat în faţa 
avocatului, preotul nu era încă sigur de modul în care să 
abordeze chestiunea care îl aducea acolo. 

— Mi s-a comunicat că veniţi din partea Vaticanului, a 
spus Grisson. 

— Sfântul Scaun mi-a încredinţat sarcina de a face o 
inspecţie anuală la catedrala Sfintei Familii. Această vizită 
nu are însă legătură cu acea inspecţie. Intrucât ştiu că 
sunteţi un om foarte ocupat, voi trece direct la subiect, 
dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

Cu un gest, avocatul l-a invitat pe Otaño să continue. 

— Eu am fost cel care a găsit corpul neînsufleţit al lui 
Felipe Bossel. În acea seară îmi dăduse întâlnire pentru a- 
mi înmâna un manuscris al lui Gaudi, care, după opinia sa, 
era de enormă importanţă pentru Biserica Catolică. Totul 
pare să indice că documentul a fost sustras şi că este 
folosit pentru a-i şantaja pe cei de la Trenul de mare viteză. 
Cel puţin aceasta este versiunea poliţiei. 

— A inspectorului... Llovet? 

— Exact. Aşa cum veţi înţelege, la Vatican se manifestă o 
mare nelinişte şi dorinţă de a cunoaşte documentul oferit 
de Bossel. De aceea aş vrea să ştiu dacă dumneavoastră 
m-aţi putea ajuta să îl găsesc. 

Trezorierul Patronatului a făcut un gest de nerăbdare 
înainte de a răspunde. 

— A fost deja pe aici Llovet, care mi-a pus o serie de 
întrebări în acest sens. Vă spun şi dumneavoastră ce i-am 
spus şi lui: într-o întâlnire a unor admiratori ai lui Gaudi, 
care a avut loc aproximativ cu o lună în urmă, Bossel ne-a 
vorbit de un document care era în posesia lui şi care putea 
folosi pentru a obliga pe domnii de la Trenul de mare viteză 
să renunţe la ideea de a face să treacă un tren pe lângă 
Sagrada Familia, fapt care ne preocupă pe toţi. Cu toate 
acestea, nu ne-a vorbit niciodată despre conţinutul 
acestuia, deşi am presupus că trebuia să fie unul cu 

204 


- JUAN DAVID MORGAN - 


caracter religios. Prezenţa dumneavoastră aici în această 
după-amiază confirmă supoziţia. 

— Îmi puteţi spune cine a mai luat parte la acea 
întâlnire? 

— Răposatul Bossel, Pepe Valera, domnii Estévez şi 
Llorens, ca şi mătuşa lui Bossel. 

— Scuzaţi-mă că vă mai răpesc din timp, domnule 
avocat, dar v-aş ruga să-mi spuneţi cum aş putea să-i 
găsesc pe domnii Estevez şi Llorens? 

— Secretara mea vă va da adresele lor şi numerele de 
telefon. Aş vrea totuşi să vă atrag atenţia că este vorba de 
doi oameni în vârstă foarte respectabili. După ce au rămas 
văduvi, aproape că nu mai ies din casă. 

— Înţeleg. Vă pot asigura că nu am intenţia de a le 
perturba liniştea. 

Atunci când avocatul şi iezuitul s-au despărţit, deziluzia 
se vedea pe feţele amândurora: pe cea a lui Grisson pentru 
că preotul nu se dovedise a fi cu adevărat un trimis al 
Vaticanului care să fi avut nevoie de serviciile lui 
profesionale, iar pe cea a lui Otaño pentru că nu obținuse 
nicio informaţie cu adevărat utilă care să-l ajute în căutarea 
celuilalt manuscris al lui Gaudi. 

De pe telefonul său mobil, cu ultimele minute care îi mai 
rămâneau, Otaño a sunat la cele două numere de telefon 
pe care le-a primit de la secretara lui Grisson. Nimeni nu a 
răspuns la chemările sale. S-a hotărât atunci să meargă să- 
i vadă, dar era ora trei după-amiază, iar stomacul său 
începea să protesteze. S-a îndreptat spre hotel, a mâncat 
ceva uşor şi, când a intrat în cameră, a observat că lumina 
roşie a aparatului telefonic anunţa că avea un mesaj. 
Telefonista l-a informat că în lipsa lui a primit un telefon şi 
că i se cerea să sune la numărul 620857032. Intrigat, a 
format numărul de îndată. 

— Sunt iezuitul Manuel Otaño, i-a spus el vocii care a 
răspuns. Am primit un mesaj la hotelul în care locuiesc, prin 
care mi se cere să sun la acest număr. - Ah, da, sigur că 
da. - Vocea interlocutorului său era veselă şi melodioasă. 

205 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— V-am căutat cu puţin timp în urmă la recomandarea 
Josefei  Bossel. Suntem Inocencio Llorens şi Eugenio 
Estévez. Eu sunt Estévez. 

— Ce întâmplare! a exclamat Otaño cu entuziasm. Şi eu 
v-am sunat, dar nu a răspuns nimeni. 

— Aceasta pentru că menajerele noastre au azi zi liberă 
şi noi nu suntem acasă. Aşa se întâmplă în fiecare joi. 

— Am înţeles. V-am sunat pentru că trebuie să vorbesc 
cu dumneavoastră. 

— Şi noi dorim să vorbim cu dumneavoastră, aşa că de 
ce nu ne-am întâlni pe Ramblas? Acolo ne aflăm acum, 
plimbându-ne bătrâneţile. 

— Vin imediat. În ce loc anume să ne întâlnim? 

— Ştiţi mozaicul circular al lui Mir6? 

— Nu, nu ştiam de existenţa lui. 

— Este tocmai în centrul bulevardului, în apropierea 
Teatrului Liceo. Puteţi veni acolo la ora cinci? 

— Voi veni cu siguranţă. Cum vă voi recunoaşte? 

— Noi vă vom recunoaşte pe dumneavoastră. Este mult 
mai uşor de identificat un preot decât doi bătrâni. - Estevez 
a scos un râs scurt şi vesel. - Veţi veni îmbrăcat în sutană, 
nu? 

— Nu, în afara Sfântului Scaun nu port sutană, ci 
pantaloni şi sacou de culoare neagră, cu cămaşă clericală 
cu guler înalt. Îmi voi lăsa descheiat paltonul. 

— Bine. Slavă Domnului, nu sunteţi unul din acei preoţi 
moderni cărora le este suficient să-şi prindă o cruce la 
cămaşă. Aşteptaţi-ne la ora cinci la cercul lui Miró; noi vă 
vom găsi. 

— Aşa voi face. Pe curând. 

— Dacă vrea Dumnezeu, părinte. 

Otaño a găsit mozaicul lui Joan Miró câteva minute 
înainte de ora cinci, s-a aşezat în mijloc şi a privit lumea 
care trecea, unii grăbiţi, de parcă îi aştepta cineva, iar alţii 
fără să se grăbească, bucurându-se de ultimele raze de 
soare ale unei după-amiezi splendide, care anunţa 
despărţirea de iarnă. La cinci fix a văzut că se apropiau doi 

206 


- JUAN DAVID MORGAN - 


bătrâni, care, de la distanţă, păreau gemeni: de aceeaşi 
înălţime, amândoi având cam optzeci de ani, îmbrăcaţi în 
haine de culoare închisă şi cu părul complet alb. Obrajii 
foarte trandafirii şi o expresie de amabilitate le întinereau 
feţele. Cu toate acestea, pe măsură ce se apropiau, preotul 
a putut vedea că trăsăturile lor se deosebeau foarte mult. 

— Părintele Otaño? a întrebat unul din ei şi, fără să 
aştepte un răspuns, i-a întins mâna. Eu mă numesc Eusebio 
Estévez, cel cu care aţi vorbit la telefon. El este Inocencio 
Llorens, asociatul şi prietenul meu. 

După saluturile de rigoare, Estévez l-a invitat pe Otaño 
să bea o cafea. 

— Să coborâm un pic mai mult, până într-un loc care se 
află chiar lângă Rambla şi unde servesc cea mai bună cafea 
catalană cu frişca din toată Barcelona. 

Pe drum, Estevez, care părea să fie cel care dădea tonul, 
a avut grijă să întreţină conversaţia. L-a întrebat pe Otaño 
ce impresie îi făceau Barcelona, catalanii, Gaudi. Nu 
terminase încă să răspundă iezuitul când au şi sosit la 
cafenea. Un chelner s-a apropiat, i-a salutat foarte familiar 
pe cei doi bătrâni şi i-a condus la una din puţinele mese 
libere. 

— Serveşte-ne ca de obicei, a comandat Estévez şi, 
făcând cu ochiul iezuitului, a spus în timp ce se aşezau: 
Suntem clienţi obişnuiţi ai cafenelei. Apoi, fără nicio 
introducere: Am vorbit cu mătuşa Josefa. 

Înainte de a-şi reveni Otaño din surpriză, Llorens şi-a 
făcut auzită vocea pentru prima oară: 

— Ne-a povestit despre vizita dumneavoastră... 

— Şi despre tot ce aţi vorbit... a continuat Estevez. 

— De aceea v-am căutat... 

— Şi v-am dat întâlnire aici. 

Bătrâneii vorbeau în colaborare, unul din ei completând 
fraza pe care celălalt o lăsa la jumătate. 

— De aceea ne bucurăm mult... 

— „că aţi venit. 


207 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Şi eu mă bucur, a reuşit să intervină Otaño, folosindu- 
se de o scurtă pauză. 

Bătrânii au schimbat între ei priviri şi zâmbete 
nevinovate înainte ca Llorens să continue. 

— Este evident că avem interese comune... 

— ...despre care trebuie să discutăm. 

— Ce v-a spus mătuşa Josefa? s-a grăbit să întrebe 
iezuitul. 

— Că i-aţi făcut o vizită şi că aţi făcut cercetări în 
legătură cu documentul... 

— ...dar că ea nu a vrut să vă spună că tot ce ştie... 

— ...pentru că jurase să păstreze secretul... 

— ...despre care trebuie să vorbim acum. 

Amândoi râdeau cu şiretenia a doi copii surprinşi făcând 
o năzdrăvănie, iar Manuel Otaño a presimţit că acei 
surprinzători octogenari deţineau cheia care ar fi putut să-l 
conducă la cel de-al doilea manuscris al lui Gaudi. Dar 
înainte de a fi putut să reacționeze, bătrânii şi-au continuat 
dizertaţia pe două voci. 

— Pentru că dumneavoastră veniţi din partea Papei, nu? 
a întrebat Estevez. 

— În căutarea documentului lui Gaudi? a încheiat 
Llorens. 

— Aşa este, a răspuns Otaño fără să ezite. lar spre binele 
religiei noastre este extrem de important să-l găsesc. 

— Şi dacă vă vom ajuta să-l găsiţi, ce credeţi că va face 
Papa? 

— Poate îl va canoniza pe Gaudi şi va evita astfel ca 
binecuvântatul Tren de mare viteză să distrugă Lăcaşul 
Sfintei Familii? 

Otaño, care nu se putea obişnui cu acel mod bizar de a 
vorbi, a întârziat cu răspunsul. 

— Deşi nu sunt decât un simplu funcţionar al Sfântului 
Scaun, pot confirma enormul interes pe care Sanctitatea Sa 
îl manifestă pentru manuscrisul lui Gaudi. În ceea ce 
priveşte canonizarea sa şi problema pe care o pune ruta 
Trenului de mare viteză, nu vă pot spune decât puţine 

208 


- JUAN DAVID MORGAN - 


lucruri. Prima depinde, aşa cum fără îndoială 
dumneavoastră ştiţi, de Congregația pentru Cauza Sfinţilor, 
iar a doua de Primăria Barcelonei şi de cei care conduc 
concernul Trenului de mare viteză. Este însă evident, a 
subliniat Otaño, că documentul va influenţa profund 
hotărârea cardinalilor care formează Cauza Sfinţilor, iar 
acelaşi lucru sperăm să se întâmple şi cu cei care au în 
mâinile lor luarea deciziilor privitoare la ruta Trenului de 
mare viteză. 

— Dacă se publică... a admis Llorens coborând vocea. 

— Cum ne-am gândit să facem noi, a şoptit Estevez, 
apropiindu-se de Otaño pentru ca acesta să-l audă. 

Llorens i-a aruncat asociatului său o privire mai curând 
de prefăcută mirare decât de reproş, în timp ce dădea din 
cap. 

— Încă nu era momentul, Eusebio, a spus el aproape cu 
resemnare. 

— Nu uita că mâine este vineri, a răspuns Estévez. Apoi 
cei doi au rămas în aşteptare, privindu-l pe preot. 

— Îmi puteţi explica ce înseamnă toate acestea? a 
întrebat în cele din urmă Otaño în clipa în care chelnerul 
venea cu cele trei cafele şi cele trei cupe cu frişca pe care 
le-a aşezat repede pe masă. 

După ce acesta a plecat, Estévez l-a întrebat pe Llorens: 

— Îi explicăm totul domnului preot? 

— Să bem cafeaua mai întâi, i-a răspuns Llorens, care 
avea deja în mână lingura pregătită pentru a rupe crusta 
de caramel de pe frişcă. 

Ascunzându-şi nerăbdarea, Otaño a luat-o pe a sa şi cei 
trei au mâncat în tăcere, bătrânii savurând fiecare 
înghiţitură, pe care o însoțeau cu o sorbitură de cafea. 
După ce au terminat, şi-au şters buzele cu şerveţelul, s-au 
aşezat mai comod în scaune şi au început să vorbească. 

— Vedeţi dumneavoastră, a început Estevez, noi am fost 
foarte buni prieteni cu tatăl lui Felipe Bossel. 

— Am fost împreună la liceu şi apoi la facultate... a 
continuat Llorens. 

209 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— El a fost managerul şi omul nostru de încredere la 
întreprinderea de construcţii pe care am creat-o... 

— „Şi care ne permite acum să ne bucurăm de o 
bătrâneţe liniştită şi fără privaţiuni, chiar dacă nu atât de 
opulentă cum insinuează unii. 

— Când s-a îmbolnăvit Felipe, Francisco, aşa se numea 
tatăl său, ne-a mărturisit că avea un manuscris foarte 
important al lui Gaudi, primit de la părintele său... 

— „care, conform dorinţei postume a maestrului, trebuia 
să rămână în mâinile lui Felipe după moartea sa. 

— Dar pentru că Felipe s-a îmbolnăvit, Francisco voia să 
fie sigur că dispoziţiile lui Gaudi vor fi respectate... 

— ...motiv pentru care ne-a cerut ca, în cazul în care el 
va muri înaintea fiului său, să ne asigurăm că aşa se va 
întâmpla. 

Otaño privea pe rând pe unul şi pe celălalt bătrân, fără 
să piardă un cuvânt din acel mod neobişnuit de 
comunicare. 

— La mai puţin de un an după ziua în care i-a fost 
diagnosticată lui Felipe teribila sa boală, a murit Francisco, 
după cum spun unii, de inimă rea... 

— ...Şi aşa cum a cerut tatăl său, ne-am apropiat de el, i- 
am vorbit de manuscris, iar de atunci a apărut între noi un 
fel de... 

— .„.„.complicitate în privinţa misiunii de a păstra un 
manuscris secret, care conţinea revelații importante ale lui 
Gaudi. 

— Ulterior, l-am ajutat pe Felipe să obţină postul de 
arhivar la Sagrada Familia. 

— Şi cu toate că la început nu ştia nimic despre arhive... 

— ...în momentul morţii sale era un arhivar cum scrie la 
carte. 

Bătrânii au făcut o pauză, de parcă ar fi aşteptat vreun 
comentariu al preotului, dar văzând că acesta rămânea 
tăcut şi-au continuat relatarea. 

— Împreună cu Felipe şi Pepe Valera, noi am fost cei 
dintâi promotori ai candidaturii lui Gaudi la sanctificare. 

210 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Am făcut-o înainte de a se implica ceilalţi: cei doi 
arhitecţi, sculptorul şi preotul care au prezentat Vaticanului 
propunerea. 

— Şi cu toate că nu ne gândim la pancarte şi marşuri în 
faţa dependinţelor Primăriei... 

— ...am fost însă primii care am dat alarma şi ne-am 
opus trecerii Trenului de mare viteză pe lângă lăcaş. 

— Înţelegeţi, domnule preot? Felipe ne-a consultat în 
legătură cu intenţia lui de a vă înmâna dumneavoastră 
manuscrisul cu revelaţiile Sfântului Iosif... 

— ...Şi noi am fost cei care i-au sugerat ca, drept 
garanţie, să păstreze în proprietatea sa al doilea manuscris. 

— Ştiam că în seara în care l-a surprins moartea urma să 
vi-l înmâneze dumneavoastră... 

— De aceea am crezut că documentul era deja în posesia 
dumneavoastră până în momentul în care a apărut în ziare 
ştirea despre ameninţarea la adresa Trenului de mare 
viteză. 

— După ce ne-am gândit mult, ne-am dat seama că, de 
vreme ce nu era la dumneavoastră, singura persoană care 
ar fi putut să-l sustragă era mătuşa Josefa... 

— „„care, întrucât venea în fiecare zi la biroul lui Felipe 
pentru a-i aduce mâncare, asista la întâlnirile adepților lui 
Gaudi ce aveau loc în acel birou şi ştia de importanţa lui. 

— De asemenea am bănuit că fiul ei, un derbedeu, aflat 
într-o situaţie disperată din cauza datoriilor făcute la 
jocurile de noroc, se gândea să folosească manuscrisul 
pentru a şantaja pe cei de la Trenul de mare viteză. 

— Aşa că ne-am dus să-i facem o vizită chiar în acea zi şi, 
după o discuţie lungă şi dificilă, i-am dat banii ceruţi în 
ameninţarea de şantaj în schimbul manuscrisului. 

— Fără să i-o cerem, a jurat că niciodată nu va spune 
nimănui nimic. De aceea nu s-a referit la noi atunci când s- 
a spovedit la dumneavoastră. 

Bătrânii au schimbat iarăşi priviri între ei, au zâmbit 
satisfăcuţi şi au continuat. 


211 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Ceea ce dorim noi este acelaşi lucru pe care îl dorea 
Felipe: 

— ...ca să se publice documentul cu suficientă 
desfăşurare mediatică pentru ca Gaudi, care a fost fără 
îndoială un sfânt, să ajungă fără dificultăţi în calendarul 
sfinţilor... 

— ...Şİ pentru ca domnii de la Trenul de mare viteză să 
hotărască schimbarea rutei înainte de a începe construirea 
tunelurilor pe sub strada Mallorca. 

Estévez şi Llorens au scos un oftat, s-au aşezat mai 
comod în scaune şi au exclamat, unul după altul: 

— Asta e tot! 

— Acum e rândul dumneavoastră! 

Vizibil încurcat, iezuitul s-a scărpinat în cap, netezindu-şi 
apoi părul şi încrucişându-şi braţele. 

— Ce pot face altceva decât să repet ce am spus deja 
mai înainte? Sunt un funcţionar neînsemnat în ierarhia 
Sfântului Scaun, iar dacă m-am trezit amestecat în această 
chestiune, s-a întâmplat pentru că aşa a dorit Felipe Bossel. 
El a avut încredere în mine, dar, mai ales, a avut încredere 
în faptul că enorma importanţă a manuscriselor lui Gaudi îl 
va determina pe Sanctitatea Sa să le publice. Pentru 
aceasta este însă necesar ca eu să duc Sfântului Părinte 
documentul pe care Felipe îl avea în păstrare. In seara 
morţii sale mi-a dat întâlnire în biroul său, pentru că voia să 
mi-l înmâneze. 

— Tot ce spuneţi este adevărat, a observat Estevez. 

— Aşa cum v-am spus deja, în acea zi Felipe ne sunase 
pentru a se consulta cu noi, a continuat Llorens. 

— Şi i-am răspuns că eram de acord, a încheiat Estevez. 

— Şi atunci? a întrebat Otaño, plin de speranţă. 

Octogenarii s-au privit şi au făcut amândoi un gest 
afirmativ. 

— Mâine la zece dimineaţa vă vom înmâna al doilea 
manuscris aşa cum se cuvine, a spus Llorens. 


212 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Să veniţi la această oră la cripta de la Sagrada Familia 
şi să vă duceţi la capela Carmen, unde odihnesc rămăşiţele 
pământeşti ale lui Gaudi. 

— Voi fi acolo cu siguranţă, a promis Otaño plin de 
speranţă. 

— Păi, cam asta a fost tot ce aveam de spus. 

Estevez şi Llorens s-au ridicat în picioare în acelaşi timp, 
au lăsat fiecare câte o bancnotă de zece euro pe masă şi 
au întins mâna iezuitului, care, fără să ezite, şi le-a folosit 
pe ale sale pentru a le strânge în acelaşi timp pe 
amândouă. 

În acea noapte, Manuel Otaño a avut un somn neliniştit. 
Deşi visase intens, nu putea să-şi amintească niciunul 
dintre vise, oricât se străduia. Nu era încă ora opt atunci 
când a ajuns la Lăcaşul Sagrada Familia, unde a petrecut 
câtva timp contemplând încă o dată detaliile de pe faţada 
Naşterii. Nu înceta să-l uimească talmeş-balmeşul pe care îl 
folosise Gaudi pentru a celebra în piatră venirea lui lisus 
Hristos. Alături de imaginile sfinte mai erau treizeci şi şase 
de soiuri de păsări, printre care cocoşi, găini, porumbei şi 
gâşte, în afară de peşti, broaşte țestoase, flori, palmieri, 
spice şi struguri. Divinul alături de pământean în aceeaşi 
dimensiune. Otaño a râs fără să vrea când şi-a amintit de 
metoda atât de puţin ortodoxă pe care, în căutarea 
perfecțiunii, o folosea Gaudi pentru a face mai realiste 
imaginile sale. Modelele umane le găsea dintre oamenii din 
cartier sau dintre cei care lucrau pentru el şi astfel portarul 
alcoolic a devenit un veşnic luda de piatră, iar un uriaş pe 
care l-a întâlnit într-un bar s-a transformat într-un furios 
centurion roman. Pentru a obţine o imagine exactă a 
obiectului, maestrul îi lua mulajul în ipsos. Pui, păuni şi 
chiar un măgar au suferit acest procedeu, care includea 
anestezierea cu cloroform a victimei. Culmea a fost că 
Gaudi a colindat spitalele în căutarea unor cadavre de copii 
născuţi morţi pentru a-i mula în ipsos şi a ridica ulterior 
modelele în locul unde urmau să reprezinte pe sfinţii 
inocenți sacrificați de Irod. Câţi părinţi întristaţi de moartea 

213 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


copiilor lor nu ştiau că micuţii lor se găsesc imortalizaţi în 
faimoasa catedrală a lui Gaudi! 

Cu zece minute înainte de ora stabilită, Otaño cobora 
treptele care duceau la mormântul lui Gaudi. Acolo, în faţa 
imaginii fecioarei Ordinului Carmeliţilor, căreia îi era 
credincios, sub o lespede simplă pe care, în latină, era 
trecut numai locul naşterii sale, Reus, şi munca sa de 
arhitect la Sagrada Familia, zăceau rămăşiţele pământeşti 
ale maestrului. O adâncă emoție l-a făcut pe Otaño să 
îngenuncheze pe lespedea goală şi, cu capul plecat, cu 
mâinile încrucişate pe piept, i-a mulţumit Domnului pentru 
succesul misiunii pe care o avuse şi s-a rugat cu ardoare şi 
fără grabă ca manuscrisul lui Gaudi să ajungă cu bine în 
mâinile Suveranului Pontif. 

Când s-a ridicat, o voce care îi dădea bună ziua l-a 
obligat să se întoarcă. În faţa lui, îmbrăcaţi impecabil în 
haine de culoare închisă, zâmbeau cei doi bătrânei. O 
aureolă de beatitudine părea să lumineze acele feţe pe 
care trecerea timpului nu reuşea să le ofilească. Llorens a 
scos un dosar din micuța valiză pe care o avea în mână şi l- 
a înmânat iezuitului, care l-a luat emoţionat. 

— Aici se află cel de-al doilea manuscris, a spus el. 

— Ne  gândiserăm să vă cerem să juraţi aici, pe 
mormântul lui Gaudi, că veţi face tot ce este în puterea 
dumneavoastră pentru ca apariţia Sfântului losif să nu 
rămână în Arhivele Secrete ale Vaticanului... 

— ...dar am reflectat şi am ajuns la concluzia că preoţii, 
care se află mai aproape de Dumnezeu decât ceilalţi 
muritori atunci când se roagă, nu trebuie să jure, a adăugat 
Estévez. 

— Eu însă voi jura, a răspuns spontan Otaño, în faţa lui 
Dumnezeu şi a Bisericii, că îmi voi dedica toate eforturile 
pentru a face să fie publicate manuscrisele lui Antoni 
Gaudi. 

— Dumnezeu fie binecuvântat! au exclamat la unison cei 
doi octogenari. 


214 


- JUAN DAVID MORGAN - 


15 


Era unsprezece şi jumătate dimineaţa când Meteri a luat 
un taxi la colţul dintre străzile Rosselló şi Villarroel. 

— La Piaţa Catalunya, vă rog, a spus el, în timp ce punea 
pe unul din locuri mica valiză neagră pe care o avea în 
mână. 

Şoferul de taxi şi-a notat ceva în registru şi a informat 
staţia de bază: 

— Tocmai am luat un client din Rossell6 colţ cu Villarroel. 
Mă îndrept spre Piaţa Catalunya. 

— Recepţionat, a răspuns o voce de femeie în difuzorul 
taxiului. 

În biroul lui Llovet, unde se stabilise controlul celei care 
fusese denumită Operaţiunea Şoimul în Zbor, agenţii s-au 
pus în mişcare. Se aflau acolo şi delegatul Ministerului de 
Interne, care purta un costum scump, şi comandantul 
grupului TEDAX, unitatea Gărzii Civile însărcinată cu 
dezactivarea explozibililor. 

— În atenţia tuturor unităţilor: suspectul a fost luat de 
vehiculul numărul unu la colţul Rosselló cu Villarroel. Se 
îndreaptă spre Piaţa Catalunya. Procedaţi cum ne-am 
înţeles, a ordonat Llovet. 

Două minute mai târziu, un contingent de poliţişti în civil 
spărgeau uşa apartamentului lui Pepe Valera, care se afla 
în acel moment în camera sa. 

— Valera, eşti arestat, i-a comunicat sergentul Vallcorba, 
după ce l-au imobilizat şi încătuşat. 

Vizibil tulburat, Pepe a reuşit să întrebe: 

— Acum de ce mai sunt acuzat? 

— Ştii mai bine decât mine. Apartenenţă la o bandă 
înarmată. 

De îndată ce au ieşit din clădire, unul dintre poliţişti a 
informat prin radio: 

— Numărul doi este deja în colivie. 


215 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Totul merge aşa cum a fost prevăzut, a afirmat Llovet 
cu calm, mai mult pentru sine decât pentru cei care îl 
ascultau. 

— Peste jumătate de oră trebuie să-l sun pe ministru. 
Suntem siguri că toate unghiurile sunt acoperite? a întrebat 
delegatul Ministerului de Interne. 

— Siguri. Am desfăşurat mai mult de o sută de agenţi, pe 
lângă cei de la Garda Civilă. Fiecare tronson al rutei va fi 
acoperit cum se cuvine de maşini de patrulare şi, dacă va fi 
necesar, de elicopter. 

— In acest taxi se află o bombă care, dacă explodează, 
poate face mai mult rău decât atentatul de la Hipercor, a 
insistat cel de la Ministerul de Interne. 

— Taxiul este blindat şi la volanul lui este Mauri, cel mai 
bun expert al nostru în explozibili, a răspuns Llovet. În afară 
de asta, avem certitudinea aproape absolută că bomba pe 
care o are Echauri nu reprezintă deocamdată un pericol. 
Valera a cumpărat un telefon mobil, îţi aminteşti? Aşa o vor 
activa, sunând la acel număr. Din fericire, am putut activa 
inhibitorul de frecvenţe. În plus, prada merită din plin riscul. 

— În ultima instanţă, responsabilitatea o vor avea cei de 
sus. 

— Şi noi ne simţim răspunzători, a reacţionat Llovet. 

— Vorbesc de responsabilitatea politică, a insistat cel cu 
costumul scump. 

— Nu ne trageţi de limbă, a spus cel de la TEDAX. Voi nu 
ştiţi decât să apăreţi în poze la timpul potrivit şi să aduceţi 
flori atunci când e prea târziu. 

În acel moment s-a auzit în difuzor: 

— Acum se află la Bailen colţ cu Consell de Cent. Mauri 
mai are şapte minute până la Piaţa Catalunya. În acest 
moment se alătură urmăririi maşinile cinci, şase şi şapte. 

Tocmai se terminase ultima comunicare când uşa 
biroului s-a deschis şi un poliţist în civil a anunţat. 

— İl avem aici pe Valera, domnule inspector. 

— Du-l în sala de interogatorii; vin şi eu imediat, i-a 
ordonat Llovet. 

216 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Va fi interesant să auzim ce are de spus, a comentat 
cel de la Interne. 

— Asta o vom vedea, a spus cel de la TEDAX când Llovet 
a părăsit biroul. Mie mi se pare că ţicnitul ăla habar nu are 
de nimic. 

În taxi, Meteri începea să se neliniştească. În afară de 
faptul că mergea foarte încet, şoferul se uita des la el prin 
oglinda retrovizoare. În plus, nu avea aparatul de radio în 
stare de funcţionare, iar Meteri nu mersese niciodată cu un 
taxi în care să nu funcţioneze aparatul de radio. De fapt, 
din primul moment i se păruse ciudat ca un taxi să se afle 
tocmai acolo exact în momentul în care ieşea din locuinţa 
lui Valera. La început crezuse că era un semn bun şi că ziua 
începea bine, dar apoi... Meteri s-a uitat cu coada ochiului 
la micuța valiză şi a calculat că şoferul de taxi nu-l putea 
vedea prin oglindă în cazul în care el s-ar fi hotărât să 
activeze mai devreme bomba, deşi ar fi trebuit să facă 
acest lucru cu o singură mână. Trebuia să se gândească la 
un plan de urgenţă. 

De îndată ce a intrat în sala de interogatorii, Llovet s-a 
apropiat de arestat şi i-a trântit-o: 

— Acum chiar că ai încurcat-o, Valera. Nu mai e vorba de 
o încercare de şantaj, ci de un atentat terorist. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, a răspuns Pepe abia auzit. 

— Ba ştii foarte bine, Valera. Şi o ştim şi noi. Ştim că ruda 
ta, Emeterio Echauri Basterretxea, alias T/ratxinas, este un 
membru istoric al ETA şi că în acest moment se îndreaptă 
spre Piaţa Catalunya pentru a pune o bombă. Mai ştim şi că 
tu ai avut grijă să-i faci rost de materialele necesare, 
materialul pentru costumele de deghizare şi telefonul mobil 
cu care o va face să explodeze. In apartamentul tău a fost 
armată bomba. Aceasta te transformă în autorul unui 
delict. 

Valera a rămas cu privirea aţintită asupra inspectorului 
Llovet de parcă nu ar fi priceput niciun cuvânt. „Piaţa 
Catalunya?” 


217 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Îţi vei petrece la răcoare zilele pe care le mai ai de 
trăit, Valera, aşa că ar fi mai bine pentru tine dacă vei 
începe să ciripeşti. Vreau să-mi spui cine mai este implicat, 
ora şi locul exacte. Te-ai lăsat fraierit, Valera. Te-ai lăsat 
fraierit. 

Convins că aventura se termina şi că singurul lucru care 
mai rămânea de făcut era să salveze de la scandal Sagrada 
Familia, Valera a început să vorbească încet, cu o faţă şi o 
voce lipsite de expresie. 

— Lucrurile nu stau aşa cum spui dumneata, domnule 
inspector. Nu e vorba de niciun atentat. Echauri şi-a ispăşit 
deja pedeapsa pentru ce a făcut, iar acum nu vrea altceva 
decât să mă ajute să opresc Trenul de mare viteză. Bomba 
urma să fie aşezată într-un loc în care să nu pună în pericol 
integritatea persoanelor. Ce am urmărit a fost doar să 
lansăm un avertisment atotputernicilor domni de la Trenul 
de mare viteză, să încercăm să-i aducem pe calea raţiunii. 

Lui Llovet nu-i venea să-şi creadă urechilor. Vorbea oare 
cu un nebun de legat? 

— Valera, ascultă-mă bine. În timp ce noi vorbim, Echauri 
se află într-un taxi şi are bomba asupra sa. Asta ucide, 
Valera. Vor fi victime nevinovate: taţi, fraţi, prieteni, vecini. 
Oameni cu o identitate, cu un nume propriu. Cu familie, 
Valera. Oameni care în viaţa lor nu au făcut, poate, alt rău 
decât acela de a-şi complica viaţa cu o ipotecă sau cu o 
maşină pe care nu puteau să şi-o cumpere. Acum spune- 
mi, spre binele tău, mai este amestecat şi altcineva? 

Să aibă oare inspectorul dreptate şi adevăratul scop al lui 
Meteri să fi fost tot timpul acela ca bomba să provoace 
pagube cât mai mari posibil? Valera dădea din cap de parcă 
ar fi vrut să-şi scoată din minte ideea unei trădări atât de 
cumplite. 

— Valera, nu avem timp. - Inspectorul vorbea acum cu 
mai mult calm. - Te-au tras pe sfoară, au profitat de 
fanatismul tău pentru a se folosi de tine. Te mai întreb o 
dată: cine mai e amestecat? 


218 


- JUAN DAVID MORGAN - 


O enormă apatie a pus stăpânire pe sufletul lui Pepe 
Valera. Să lupţi atât şi să ajungi la închisoare pentru o 
crimă care nu contribuia cu nimic la succesul cauzei tale. 
Cine îşi va mai asuma acum apărarea catedralei contra 
atacurilor Trenului de mare viteză? Şi-a ridicat încet 
privirea şi a şoptit: 

— Nimeni, nu mai este nimeni amestecat în treaba asta, 
domnule inspector. lar ceea ce numeşti dumneata fanatism 
este iubire, dragoste pentru o operă a cărei adevărată 
valoare ştiu să o aprecieze doar foarte puţini oameni. 

Convins că, deocamdată, nu avea rost să-l mai 
interogheze pe Valera, Llovet a făcut stânga-împrejur şi s-a 
întors în birou. 

— Ceva nou? a întrebat el în timp ce intra pe uşă. 

— Deocamdată nu. A vorbit Valera? a vrut să ştie cel cu 
costumul scump. 

— Da, a vorbit, dar nu a spus nimic ce ne-ar putea ajuta. 

Voia să adauge că Valera nu fusese decât un naiv 
folositor în mâinile lui Echauri, dar s-a hotărât să tacă. 

Meteri era de acum sigur că poliţia îi întinsese o capcană. 
Pe motiv că era defect, şoferul a refuzat să pună în 
funcţiune aparatul de radio şi privea mereu oglinda 
retrovizoare. Nu era prima oară când treburile luau pentru 
el o întorsătură proastă, deşi poate că de această dată era 
ultima oară. Pentru orice eventualitate, reuşise să activeze 
bomba. După ce a stabilit momentul exploziei, care nu mai 
urma să fie peste două ore, ci peste cinci minute, necesare 
pentru ca poliţia să nu o poată dezactiva, mai era nevoie 
doar să pună în funcţiune mobilul şi să-l scoată, pentru ca 
urmăritorii săi să-l vadă. 

Când taxiul s-a oprit lângă intrarea în Fnac, lui Meteri i-a 
devenit totul foarte clar. Intrarea în bulevardul Rambla, în 
mod obişnuit plin de lume, era practic goală. Bascul a 
deschis portiera şi a coborât zâmbind, cu mobilul în mână: 
acum vor şti foştii săi tovarăşi, cei care l-au făcut laş, 
neîndemânatic, turnător, că Meteri Echauri continua să fie 
un om capabil să ţină în şah pe toţi cei care aveau grijă de 

219 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


fleacuri, unul care era în stare să zguduie orice fel de 
ciment. 

— Atenţie pentru toate unităţile, suspectul tocmai a 
părăsit vehiculul. Bomba e pe scaunul din spate, a strigat 
caporalul Mauricio Cruz, artificier al Gărzii Civile, pe care 
toţi îl cunoşteau sub numele de Mauri. A voastră este, 
băieţi. 

Înarmaţi cu puşti automate care aveau cătări de mare 
precizie, mai mulţi poliţişti s-au năpustit asupra lui Echauri 
şi i-au luat telefonul mobil, în timp ce alţi agenţi se ocupau 
cu evacuarea şi împrejmuirea locului. 

Totul s-a întâmplat cât ai clipi din ochi. Auzind că era 
vorba de o bombă, lumea a fugit înspăimântată şi s-a 
refugiat în gurile de metrou. La început, puţinii turişti care 
încă nu părăsiseră terasa cafenelei Zurich au răsturnat mai 
multe mese în fuga lor, iar agenţii au fost nevoiţi să le 
adune de pe jos şi să le coboare pe scări. Porumbeii şi-au 
luat zborul în debandadă. În mai puţin de un minut şi 
jumătate, Piaţa Catalunya a devenit pustie. In taxiul solitar, 
trei poliţişti cu costume speciale din kevlar munceau cu 
curaj pentru a dezactiva dispozitivul atunci când vocea lui 
Llovet s-a auzit în radiouri: 

— Este puternică încărcătura? Cât timp ne mai rămâne? 

Unul dintre poliţiştii specializaţi a răspuns cu o voce 
răguşită că era vorba de o bombă capcană. După cât se 
părea, nu se activa doar prin semnalul de la telefonul 
mobil, motiv pentru care era posibil ca inhibitorul de 
frecvenţe să nu folosească la nimic. 

Mai rămâneau doar trei minute până la explozie. 
Înştiinţaţi de faptul că problema principală o reprezenta 
dublul mecanism de detonare, panica a pus stăpânire pe 
cei care comandau Operaţiunea Şoim în Zbor. 

— Guillermo, o poţi dezactiva la timp? a întrebat şeful 
TEDAX. Dacă nu, ieşi de acolo. Este în siguranţă toată 
lumea? 


220 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Nu, nu este timp. Piaţa este însă degajată şi 
înconjurată corespunzător cu cordoane de poliţişti, a 
răspuns altă voce. 

— leşiţi de acolo. E un ordin. 

— Am înţeles. 

Ultimele două minute care au precedat explozia au 
trecut încet, într-o tăcere de rău augur. Sub pământ, în 
gurile de metrou, sute de persoane rămâneau întinse la 
pământ, acoperindu-şi urechile cu mâinile, multe din ele 
plângând pe tăcute. Când s-a auzit detonaţia, primul care a 
reacţionat în centrul de comandă a fost bărbatul cu costum 
scump: 

— V-am avertizat de o mie de ori, imbecililor. 


Manuel Otaño a ajuns marți la Vatican mai devreme 
decât de obicei pentru întâlnirea sa cu secretarul privat al 
Papei. In timpul sfârşitului de săptămână s-a pus la punct 
cu ştirile parcurgând numerele din L'Osservatore Romano 
apărute în timpul lipsei sale şi avansase cu lecturile 
amânate de multă vreme. Luni, după ce a pus sub cheie al 
doilea manuscris, s-a ocupat de rezolvarea chestiunilor 
rămase în suspensie şi a făcut ordine pe birou. Deşi intenţia 
sa era să uite de documentul lui Gaudi pentru un timp, nu 
reuşea să şi-l scoată din cap. Încă în dimineaţa următoare 
s-a surprins gândindu-se la felul în care ceea ce pentru el 
fusese la început o neplăcere ajunsese să fie o necesitate 
vitală şi la felul în care scepticismul pe care l-a încercat 
când a citit pentru prima oară documentul cu panglici 
albastre lăsase loc profundei convingeri că se afla în faţa 
unui adevărat miracol. Otaño ştia că din momentul în care 
va pune manuscrisul în mâinile lui Sebastiano Montefiori 
rolul său va lua sfârşit şi că va depinde de bunăvoința 
secretarului privat al Papei să se determine până unde 
putea el, un simplu funcţionar ca mulţi alţii, să ştie de 
soarta documentului care pătrunsese atât de intempestiv în 
viaţa sa, tulburând-o. Reflecţiile iezuitului s-au văzut 
întrerupte atunci când monseniorul Montefiori l-a chemat 

221 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


să vină în biroul său cu manuscrisul. În timp ce urca scările, 
încă se mai întreba cât putea spune despre modul în care 
ajunsese în cele din urmă în mâinile sale documentul. Era 
la mijloc secretul spovedaniei, deşi atenuat de faptul că 
Estevez şi Llorens confirmaseră, în mod absolut liber, 
acelaşi lucru pe care Josefa Bossel îl mărturisise. Dar chiar 
şi aşa... 

— Manuel, îmi pari mai slab şi ai o înfăţişare preocupată, 
l-a salutat Montefiori când l-a văzut intrând. 

— Au fost zile grele, a răspuns Otaño. Am adus însă al 
doilea manuscris. 

— Ai aflat de ştirea despre bomba de la Barcelona? a 
întrebat Montefiori în timp ce lua dosarul pe care i-l oferea 
iezuitul şi îl aşeza pe birou. 

— Da. Aseară am văzut ştirea la televizor. Bine că nu au 
fost morţi, deşi se pare că pagubele materiale au fost 
considerabile. 

— Într-adevăr. - Montefiori a deschis dosarul şi a verificat 
sumar documentul. - Văd că este la fel de bine conservat 
ca şi primul manuscris. 

— AŞ zice chiar mai bine. Dacă te uiţi atent, sunt mai 
puţine deteriorări cauzate de cerneala feroasă, mai ales în 
notele de la sfârşit, care sunt mai recente. 

— Când am vorbit la telefon ai spus că împrejurările te 
împiedică să-mi dai amănunte în legătură cu modul în care 
ai dat de el. Poţi să-mi povesteşti acum? 

Otaño şi-a amintit de mătuşa Josefa şi de acea încăpere 
încărcată de misticism în care ascultase spovedania ei atât 
de neobişnuită. Putea să povestească oare? 

— Povestea e lungă şi încurcată, iar la mijloc mai este şi 
o spovedanie, motiv pentru care te voi ruga să mă ierți 
dacă nu voi da amănunte. 

lezuitul vorbea cu o voce stinsă, ca şi cum ar fi simţit 
dintr-odată pe umeri toată oboseala ultimelor zile. 

— Deşi este de netăgăduit importanţa pe care o au 
proveniența documentului şi împrejurările căutării sale, nu 


222 


- JUAN DAVID MORGAN - 


îţi voi cere niciodată să dezvălui secretul spovedaniei, a 
spus Montefiori solemn. Povesteşte-mi ce poţi. 

Otaño a relatat secretarului Papei, în linii mari, ultima lui 
întrevedere cu Llovet, vizita la trezorierul Grisson şi la 
Josefa Bossel, întâlnirea sa ulterioară cu Estévez şi Llorens, 
„doi bătrâni scoşi parcă dintr-un roman suprarealist”, apoi 
înmânarea documentului în faţa mormântului lui Gaudi. 
Pentru a-şi linişti conştiinţa, a evitat orice referinţă la 
datoriile de joc ale fiului mătuşii Josefa şi la cei cincizeci de 
mii de euro plătiţi de cei doi bătrâni. Când a terminat, 
Montefiori, care continua să stea cu ochii plecaţi, a spus 
simplu: 

— Este limpede că a fost cineva care ţi-a mărturisit 
comiterea unui delict pe care nu l-a adus la cunoştinţa 
poliţiei. Văzând că Otaño se pregătea să spună ceva, l-a 
oprit cu un gest al mâinii şi a adăugat imediat: Nu trebuie 
să lămureşti nimic. Ceea ce ai spus este suficient pentru a-l 
informa pe Sfântul Părinte. Să citim acum cel de-al doilea 
manuscris, dar la masa de lucru, pentru că ne va fi mai 
comod. 

Cei doi preoţi s-au mutat la masa de lucru, Montefiori a 
aşezat cu grijă documentul în faţa sa şi a început să 
citească cu voce tare: 


Misivă pentru a fi înmânată Vicarului lui Hristos pe 
Pământ. 

Când această scrisoare va ajunge în mâinile Sanctităţii 
Voastre, construirea Templo Expiatorio de la Sagrada 
Familia va fi fost terminată. Acestea sunt instrucţiunile 
care le primeşte prin acest mijloc, după moartea mea, 
colaboratorul şi credinciosul meu prieten Francisco Bossel. 
Lui şi urmaşilor lui le-am încredinţat mărturia apariţiei 
Sfântului losif în faţa acestui umil credincios şi împlinirea 
ultimei mele dorinţe ca arhitect al acestei sublime 
construcţii. Mă îndeamnă convingerea intimă că este 
voinţa Creatorului ca această catedrală a cărei construcţie 
am început-o să fie percepută în timpul realizării sale ca o 


223 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


operă supremă a efortului uman, şi nu ca o datorie impusă 
de Providența Divină. Şi afirm acest lucru pentru că astfel 
trebuie să interpretez mesajul divin pe care l-am primit 
între noaptea de ieri şi dimineaţa de azi, prezentat în 
manuscrisul care însoţeşte această misivă. Este o condiţie 
indispensabilă ca Templo Expiatorio de la Sagrada Familia 
să fie ridicat cu contribuţiile, donațiile şi darurile 
credincioşilor, pentru ca generozitatea acestora să fie 
compensată cu prisosinţă prin multiplele Mile, Indulgenţe 
şi Binecuvântări pe care le va revărsa peste ei Domnul 
nostru. 

Cu toate acestea, dacă pentru un motiv care nu poate fi 
prevăzut în acest moment ar fi potrivit pentru interesele 
Sfintei noastre Biserici ca înainte de terminarea 
construcţiei lăcaşului lumea să cunoască faptul că la 
originea ei se află miraculoasa apariţie a Sfântului losif, 
Francisco sau urmaşii lui vor trebui să se simtă autorizaţi 
să facă să ajungă aceste documente la Sanctitatea Sa cât 
mai repede posibil. 

Semnez această misivă, scrisă cu propria-mi mână, azi, 
20 martie 1884. 

ANTONI GAUDI 


Addenda, 23 noiembrie 1918. Această notă, neaşteptată 
dar necesară, se datorează faptului că am văzut 
îndeplinindu-se două dintre profeţiile pe care mi le-a 
revelat Sfântul Iosif: Europa este implicată într-un război 
de amploare mondială, iar în Rusia a ajuns la putere un 
regim care îşi bazează ideologia pe negarea lui Dumnezeu 
şi a Creştinismului. Nu au trecut decât trei săptămâni de 
când s-a format un nou guvern german şi se pare că vor fi 
iniţiate convorbirile pentru încheierea unui armistițiu. Nu 
pot să nu subliniez marea nelinişte care îmi cuprinde 
sufletul când constat că profeţiile se împlinesc, înseamnă 
oare aceasta că nu este departe ziua Judecăţii de Apoi? Va 
supravieţui catedrala mea hecatombei pe care o va aduce 
cu sine egoismul omului? Pentru o clipă am simţit că sosise 
timpul ca eu însumi să trimit papei Benedict al XV-lea 


224 


- JUAN DAVID MORGAN - 


documentul cu mărturia despre apariţia divină, pentru ca 
el să-l folosească drept scut protector împotriva atacurilor 
duşmanilor lui Dumnezeu. În cele din urmă am renunţat. 
Este încă prea devreme. 


Addenda. Azi, 18 octombrie 1919, îmi manifest încă o 
dată părerea de rău care mă cuprinde. Aceia care caută în 
toate doar răutate şi dezorientare, cei goliţi de spirit care 
critică astăzi cu acreală dăruirea mea faţă de Templo 
Expiatorio de la Sagrada Familia, sunt aceiaşi care vor 
afirma mâine că renunţarea mea la a dezvălui lumii 
revelaţiile Sfântului losif a fost un act de vanitate 
omenească, născut din dorinţa de a face să-mi revină 
numai mie gloria de a fi fost cel care a conceput şi a dus 
înainte maiestuoasa şi impunătoarea bazilică pe care o va 
avea lumea catolică. Pe cei care gândesc aşa îi iert de pe 
lumea cealaltă, din Casa Tatălui în care voi trăi pentru 
veşnicie, pentru că iubirea pe care o am pentru Creatorul 
meu şi pentru Biserica mea mi-a semănat în suflet 
profunde sentimente de credinţă, speranţă şi caritate, 
virtuţi care au însoţit şi vor însoţi mereu purtarea mea faţă 
de oameni. 


Addenda. Azi, 25 decembrie 1921, zi în care oamenii se 
bucură de naşterea Domnului, cred că este necesar să fac 
cunoscute enormele dificultăţi economice cu care se 
confruntă Templo Expiatorio de la Sagrada Familia. In 
Spania suflă vânt de furtună revoluţionară, încurajat de 
comunişti, care tocmai au format un nou partid politic. 
Fondurile pentru continuarea lucrărilor sunt tot mai reduse, 
iar oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă trec pe trotuarul 
celălalt pentru a evita ca eu să le cer sprijinul. Dumnezeule 
Doamne, simt uneori o aşa de mare dorinţă de a dezvălui 
chiar eu revelaţiile Sfântului losif! Atunci vor creşte cu 
siguranţă donațiile şi se va termina cu această îngrijorare 
că voi fi nevoit să construiesc cu unghiile cea mai 
grandioasă dintre catedrale. Totuşi, trebuie să perseverez, 
pentru că nu aceasta este voinţa lui Dumnezeu, care a 


225 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


arătat clar dorinţa Sa ca Sagrada Familia să se datoreze 
eforturilor oamenilor, ca să poată prin intermediul ei să-şi 
ispăşească păcatele, chiar dacă ar fi trebuit să se semene 
în deşert şi să se are în mare. 


Odată terminată citirea manuscrisului, Montefiori a recitit 
unele pasaje, făcându-şi anumite însemnări într-un carnet 
de culoare galbenă. 

— Este ceea ce am presupus, a conchis el în cele din 
urmă, deşi, cum bine spui, postdatările nu încetează să fie 
interesante. 

— În special în ceea ce priveşte împlinirea unora dintre 
preziceri, a confirmat Manuel. Vrei să analizăm 
documentul? 

— Cred că mai întâi trebuie să vorbim de autenticitatea 
sa. 

— Ai vreo îndoială? a întrebat iezuitul, mirat. 

— Nu, personal nu am niciuna, dar este o informaţie pe 
care mi-o va cere Sanctitatea Sa. Presupun că, în principiu, 
dacă manuscrisul cu panglici albastre este autentic, nu 
avem de ce să punem la îndoială autenticitatea scrisorii. 

— Mai ales când, de fapt, nu adaugă nimic. 

Montefiori a aruncat o privire pe notițele sale înainte de a 
continua. 

— Nu ţi se pare interesant cum interpretează Gaudi 
revelaţiile Sfântului Iosif? După opinia lui, a fost intenţia 
Creatorului să nu se publice documentul până nu se 
termină construirea catedralei. 

— Nu trebuie să uităm că vorbim de un lăcaş purificator, 
cel mai mare şi mai impresionant care a fost conceput 
vreodată. Îmi închipui că Gaudi, un om extrem de pios, 
credea că dacă se va şti că această construire a catedralei 
se datora unui miracol va ploua cu donaţii şi daruri nu ca 
urmare a unui act voluntar de pocăință a fiecărui individ, ci 
printr-o reacţie colectivă în faţa supranaturalului. - Pe 
măsură ce vorbea, Otaño părea că îşi recapătă 
entuziasmul. - Acelaşi gând mi-a trecut şi mie prin minte 


226 


- JUAN DAVID MORGAN - 


atunci când am citit pentru prima oară manuscrisul: ceea 
ce este mai frumos la Templo Expiatorio de la Sagrada 
Familia nu este construcţia în sine, ci faptul că se 
construieşte de mai mult de o sută douăzeci de ani, care se 
întind peste trei secole şi care, mulţumită generozităţii 
credincioşilor, continuă să înainteze. Cu alte cuvinte, chiar 
dacă sună a erezie, a atribui catedrala unui miracol 
înseamnă a o dezumaniza. 

— Şocant discurs, Manuel. Tot aşa mai gândeşti şi acum? 
- În întrebarea lui Montefiori se simţea un amestec de 
neîncredere şi sarcasm. 

— Trebuie să fiu sincer, mai ales faţă de mine însumi. 
Experienţa ultimelor săptămâni mă împiedică să fiu 
obiectiv. Am cunoscut oameni atât de devotați lui Gaudi, 
m-am identificat atât de mult cu opera sa... 

— Crede-mă că nu eşti singurul, l-a întrerupt secretarul 
Papei. Chiar dacă nu am fost implicat în această chestiune 
la fel de mult ca tine, şi mie îmi este greu să fiu imparţial. 
Deşi, bineînţeles, eu chiar trebuie să fiu. Aşa cum se 
întâmplă frecvent, sunt mai multe unghiuri din care putem 
aprecia cele spuse de Gaudi. Să luăm cazul celor o sută 
douăzeci de ani de când se construieşte lăcaşul: aceasta nu 
înseamnă oare că donațiile şi darurile nu au fost suficiente 
pentru a fi terminat? Pe de altă parte, ştim că Gaudi a avut 
duşmani, unii dintre ei cu greutate, precum Miguel de 
Unamuno, poate cel mai aprig dintre detractorii săi. Ştim şi 
că era un om modest, care nu punea preţ pe valorile 
materiale, dar, în mod paradoxal, era în acelaşi timp 
orgolios şi arogant. Nu corespunde oare acestei fațete a 
caracterului său nota pe care o include la sfârşitul scrisorii, 
în care afirmă că niciodată nu l-a împins vanitatea şi chiar 
merge până într-acolo încât iartă din ceruri pe cei care ar fi 
putut gândi aşa? Nu este acesta un indiciu evident de 
vanitate? 

— Nu ştiu, nu ştiu... a stat la îndoială Manuel. Cred că 
aroganţa este comună tuturor geniilor. 


227 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Totuşi, acesta aspiră să fie sfânt, a comentat 
Montefiori ironic. Poate că aşa se explică faptul că Fecioara 
a apărut numai unor persoane umile şi nu prea educate, 
cărora nu le-a venit în minte să întrebe pentru ce şi cu atât 
mai puţin să lase o mărturisire scrisă şi gândită. 

— Deşi nu sunt expert în apariţii divine, trebuie să spun 
că adepţii săi, fanaticii săi au fost cei care au promovat 
candidatura sa la canonizare, a precizat Manuel. Nu cred că 
Gaudi a aspirat vreodată la canonizare. 

— Bine, a spus Montefiori, încheind disputa, aceasta este 
o temă pe care o vor elucida membrii Cauzei Sfinţilor; noi 
trebuie să ne continuăm analiza. Ce alt fapt îţi atrage 
atenţia? 

lezuitul a stat un moment pe gânduri, a frunzărit 
manuscrisul şi a întrebat zâmbind: 

— Nu ţi se pare o coincidenţă fascinantă faptul că Gaudi 
s-a gândit să trimită documentul cu panglici albastre 
tocmai lui Benedict al XV-lea? 

— Mi-a atras imediat atenţia, a răspuns Sebastiano, cu 
un zâmbet abia schiţat pe buze. Joseph Ratzinger a ales 
acest nume pentru că îl admiră mult pe Benedict al XV-lea, 
pe bună dreptate cunoscut ca Papă al Păcii pentru 
activitatea sa pacifistă în apărarea drepturilor omului din 
timpul Primului Război Mondial. Sunt sigur că acest 
amănunt va face plăcere Sfântului Părinte. - Montefiori a 
făcut un gest de nerăbdare. - Dar să lăsăm la o parte 
lucrurile neimportante şi să ne întoarcem la începutul 
conversaţiei noastre. Cred că aspectul cel mai relevant al 
noului manuscris este că arhitectul, astăzi candidat la 
sanctificare, nu a vrut ca apariţia Sfântului losif să fie 
revelată decât după terminarea catedralei, iar cum 
construcţia nu este încă gata (spuneai că mai este nevoie 
de 27de ani), Suveranul Pontif nu ar respecta dorinţa lui 
Gaudi dacă ar publica documentul. 

— Este adevărat, dar el însuşi, conştient de enorma 
importanţă religioasă a celor întâmplate, a declarat că, 
dacă aşa o cer împrejurările, custozii documentului 

228 


- JUAN DAVID MORGAN - 


trebuiau să se considere liberi să-l trimită la Vatican înainte 
de terminarea lucrărilor, ceea ce arhivarul Bossel a şi făcut. 

— Aşa este, a admis secretarul Papei. De aceea nu ne 
mai rămâne decât să ducem Sanctităţii Sale documentul, 
pentru ca el să hotărască felul în care să se procedeze, 
lucru pe care îl voi face mâine după-amiază, pentru a avea 
timp să-l prezint spre examinare experţilor, care să-i 
confirme autenticitatea în urma unei examinări sumare in 
situ. Nu cred să mai fie nevoie de altceva. 

Manuel s-a ridicat să plece, dar Sebastiano l-a reţinut, 
apucându-l de braţ. 

— Încă o dată îţi mulţumesc, Manuel, pentru o misiune 
bine îndeplinită. - Vocea lui Sebastiano vibra de o emoție 
pe care iezuitul nu o simţise niciodată până atunci. - Sunt 
sigur că Sanctitatea Sa va dori să-ţi mulţumească personal. 

— Chiar nu este nevoie, Sebastiano. A fost lucrul cel mai 
interesant pe care l-am făcut de când am venit aici şi din 
acest motiv eu sunt cel care trebuie să-ţi mulţumească 
pentru încredere şi sprijin. 

Miercuri dimineaţa, Manuel Otaño a simţit o dorinţă de 
nestăpânit de a telefona lui Carmen, de a afla ce mai făcea 
ea. Presimţea că, odată cu înmânarea celui de-al doilea 
manuscris al lui Gaudi lui Sebastiano Montefiori se termina 
legătura lui cu Sagrada Familia. Ceea ce îl afecta cel mai 
mult era convingerea că frumoasa arhitectă va fi în cele din 
urmă una din acele amintiri care, cu trecerea timpului, se 
risipesc fără să lase vreo urmă, precum parfumul care 
rămâne cu noi până când vântul îl duce cu sine. Işi amintea 
amănunte poate fără importanţă, dar care acum, de la 
distanţă, îl impresionau mai mult ca oricând: picioarele ei 
goale pe pardoseala biroului, pe jumătate ascunse de masa 
de lucru; felul în care îşi îndepărta părul care îi acoperea 
faţa; degetele lungi, îngrijite şi cu unghii nedate cu lac; 
ochii ei uneori albastru-verzui, alteori mai închişi la culoare; 
decolteul deschis când o ajutase să-şi îmbrace paltonul... 
Toate acestea îi provocau un sentiment pe care 
întemeietorul ordinului său, Ignacio de Loyola, îl rezumase 

229 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


într-un singur cuvânt: dezolare. lezuitul intuia că această 
criză, cea mai gravă din cariera sa de preot, se declanşase 
ca urmare a relaţiei sale cu Carmen Balcázar. Dorinţa 
imperioasă, pe care tot o mai simţea, de a vorbi cu ea şi de 
a o asculta însemna oare că nu reuşise încă să depăşească 
această criză? Manuel suportase şi continua să suporte cu 
adevărat stoicism anii de opacitate spirituală trăiţi la 
Vatican. Alteori ajunsese să simtă săgetarea neliniştitoare a 
dorinţei carnale reprimate, dar cu Carmen simţise pentru 
prima oară enormul gol, inefabila nostalgie de a şti interzis 
pentru totdeauna drumul care duce la legătura permanentă 
dintre un bărbat şi o femeie, la dăruirea reciprocă, la 
plăcerea atât de râvnită de a se vedea oglindit în zâmbetul, 
în privirile unei noi fiinţe, fruct al acestei dăruiri. Fără să se 
fi gândit încă la cuvintele pe care i le va spune, Manuel 
Otaño a format numărul. Telefonul mobil al lui Carmen a 
sunat de mai multe ori până când o voce impersonală i-a 
cerut să lase un mesaj. „Carmen, sunt Manuel, adică Manu. 
Te-am sunat să te salut”, s-a limitat să spună, dar în sinea 
lui şi-a potolit sentimentul cu adevărat intim care îl 
îndemnase să sune. Atunci şi-a reamintit vorba înţeleaptă 
pe care amprenta iezuită o însemnase cu litere de foc în 
spiritul său, proverbul care îl călăuzise printr-o lume nu 
întotdeauna binevoitoare: „În vremuri de restrişte să nu 
faci schimbări.” 

La sfârşitul dimineţii, când iezuitul se pregătea să 
părăsească biroul, telefonul a sunat, iar el a răspuns plin de 
speranţă. Sunetul vocii lui Carmen l-a tulburat. 

— Manu, la telefon e Carmen. Abia acum am auzit 
mesajul tău, dar am fost toată dimineaţa într-o şedinţă şi 
aveam mobilul închis. Ce mai faci? 

— Bine, foarte bine. Te-am sunat ca să te salut şi să mai 
aflu ce e cu tine. Cum merg lucrurile? 

— Ca de obicei, Manu, doar că sunt foarte consternată de 
cele ce s-au întâmplat. 

— Da, am aflat de atentatul din Piaţa Catalunya. Se pare 
că nu au fost victime. 

230 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Nu, nu a murit nimeni, doar doi poliţişti au fost răniţi, 
dar nu grav. Ceea ce ne-a surprins şi, mai mult decât atât, 
ne-a mâhnit este ce s-a întâmplat cu Pepe Valera. 

— Cu Pepe Valera? La ce te referi? 

— Nu ştii? Au scris ziarele de azi-dimineaţă. Conform 
ştirilor, bomba a pus-o un fost membru al ETA care era 
ţicnit şi care l-a avut drept complice pe Valera. 

A urmat un moment de tăcere. 

— Îmi vine greu să cred aşa ceva, a spus în cele din urmă 
Manuel. Ce legătură poate să fie între ETA şi un om ca 
Valera? 

— De fapt, individul nu avea nicio legătură cu ETA. Se 
pare că avea nevoie de tratament psihiatric. Asistentul său 
social a declarat că suferea de mania persecuției ori ceva 
de acest gen. E adevărat că uneori poliţia nu spune totul, 
pentru cazul în care are complici, ştii cum este: caută să 
dea informaţii incorecte pentru a-i forţa să se trădeze. Dar 
nu aceasta este ceea ce ne miră pe toţi: unul din ziarişti se 
întreba ce legătură putea să existe într-un fost membru al 
ETA, Sagrada Familia şi trenul de mare viteză. 

— Şi Trenul de mare viteză? 

— Da, Manuel. Avocatul lui Valera a declarat în 
conferinţa de presă că singurul scop pe care îl urmărea 
clientul său era acela de a evita trecerea trenului de mare 
viteză pe lângă catedrala lui Gaudi şi că Pepe Valera al său 
fusese tras pe sfoară de ţicnitul care a dus bomba în Piaţa 
Catalunya. 

— Adevărul este că pare o nebunie. Să dea Domnul să 
aflăm în curând ce s-a întâmplat de fapt. Deşi în astfel de 
cazuri... Vom vedea ce spun mai târziu autorităţile. 

— Aseară la televiziune i s-a luat un interviu 
inspectorului-şef, care a elogiat profesionalismul agenţilor 
ce au participat la operaţiune, în mod special cel al lui 
Llovet. După cum spunea el, bomba era foarte puternică şi 
dacă nu ar fi fost eficienţa poliţiei, ar fi distrus Piaţa 
Catalunya şi ar fi ucis nu ştiu câte persoane. 


231 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Este regretabil, Carmen. Acum însă spune-mi, te rog, 
câte ceva despre tine şi despre catedrală, că pentru asta 
te-am sunat. 

— Lucrurile sunt aşa cum le ştii, Manu. Din păcate, nu 
putem să ne punem de acord cu cei de la Trenul de mare 
viteză. Ştirea bună este aceea că avem tot mai mulţi 
vizitatori, iar situaţia financiară a lăcaşului s-a îmbunătăţit. 
Accidental, Comisia Executivă a autorizat ieri angajarea 
unui număr de cincizeci de muncitori în plus. 

— Asta este într-adevăr o ştire bună. Aşa voi putea 
vedea catedrala terminată, cu toate turlele ei, cu toate 
fațadele şi scara monumentală de la intrare, înainte de a 
părăsi această lume. 

— Poţi conta pe asta, a râs Carmen şi, după o scurtă 
pauză, a întrebat: Dar tu, Manu, ce faci? Demersurile tale 
au dat roade? 

— Eu mi-am îndeplinit misiunea, Carmen. Acum alţii vor 
hotărî. 

— Sper să dea Domnul să o facă înainte de terminarea 
catedralei, a spus ironic Carmen. 

Amândoi au izbucnit în râs. 

— Să fii convinsă, Carmen. Aşa cum ţi-am spus, o vei afla 
de îndată ce se va întâmpla. 

Timp de câteva clipe, preotul şi arhitecta au rămas 
tăcuţi. 

— Când ai de gând să mai vii pe aici? - Tonul vocii lui 
Carmen era acum mai intim. 

— Sincer nu ştiu. Anul viitor, pentru inspecţie... poate. 
Depinde de ce se va întâmpla cu documentul. 

— Mai e mult până atunci, nu-i aşa? 

S-a lăsat o nouă tăcere. Simţind că nu mai au ce să-şi 
spună şi că discuţia lâncezea, Manuel s-a hotărât să-şi ia 
rămas-bun. 

— Mă bucur, Carmen, că măcar unele veşti sunt bune. Te 
voi mai căuta. 

— Aşa sper şi eu, Manu. Dacă nu, te voi suna eu. Mi-a 
făcut mare plăcere să te aud. 

232 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Şi mie. Pe curând, Carmen. 

— Adeu, Manu. 

După ce a aşezat receptorul în furcă, părintele Manuel 
Otaño a rămas mult timp absent, cu privirea aţintită asupra 
telefonului. Îi era greu să discearnă dacă sentimentul care 
punea stăpânire pe el era de neputinţă, de resemnare ori 
era vorba pur şi simplu de apăsarea copleşitoare a 
iremediabilei sale singurătăţi. În orice caz, fie ce o fi, nu va 
face schimbări. 


Alarmat, Inocencio Llorens s-a grăbit cât l-au ţinut 
picioarele pentru a ajunge la casa prietenului, asociatului şi 
vecinului său Eusebio Estevez. 

— Ai citit ştirea, Eusebio? 

— Cât de speriat arăţi, Inocencio! a exclamat cel vizat. 
Ce ştire? 

— Tocmai am citit în La Vanguardia că Pepe Valera este 
unul dintre autorii atentatului de ieri, a spus Inocencio, 
agitat. 

— Pepe Valera? Imposibil, a răspuns Eusebio, clătinând 
din cap. 

— Aşa credeam şi eu până să citesc declaraţiile 
avocatului său. Spune că Pepe a fost victima unei 
înşelăciuni şi că singurul lui scop era să salveze catedrala 
lui Gaudi de pericolul reprezentat de Trenul de mare viteză. 

— Greu de crezut, a reflectat Eusebio, chiar dacă Pepe a 
fost totdeauna puţin cam nebun. Presupun că te 
îngrijorează posibilitatea ca aceasta să ne afecteze pe noi. 

— Oh, i tant” Una e să trimiţi o anonimă, amenințând cu 
publicarea unui document dacă nu este schimbată ruta 
trenului de mare viteză şi cu totul altceva e să pui o 
asemenea bombă. 

— Hai, linişteşte-te, Inocencio, că nu e chiar aşa. Să bem 
un whisky. 


1 Oh, şi cât de mult! (Ib. catalană în original) (n.red.). 
233 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Mi se pare o idee grozavă. Nu pentru că aş avea 
nevoie de o relaxare; ştii că o fac pentru sănătate, la fel ca 
tine. 

Amândoi au început să râdă şi s-au aşezat cu câte un 
pahar cu whisky în mână pe una din sofalele de piele din 
salonul lui Estévez, foarte sobru şi plin de cărţi. 

— Nu cred că există motive de îngrijorare, a reluat 
Eusebio după prima înghiţitură. Chiar dacă vor decide să 
cerceteze din nou anonima în urma declaraţiilor lui Pepe, 
nu au cum să facă legătura între noi şi el. 

— Numai dacă nu vorbeşte Josefa. 

— Nu, nu o cred în stare după ceea ce am făcut pentru 
fiul ei. În afară de aceasta, s-ar acuza singură. 

— Ai dreptate. Poate că cel mai mult ar trebui să ne 
preocupe faptul că noi, adepţii lui Gaudi, avem în rândurile 
noastre un fanatic. Nimeni nu poate absolvi terorismul, cu 
atât mai puţin adepţii lui Gaudi. Eu continui totuşi să cred 
că Pepe Valera nu e omul să pună bombe. 

— Nici pomeneală. Pepe e om de pancarte şi discursuri. 

— Bine, dar atunci ce s-a întâmplat cu el? a insistat 
Estévez. 

— Teamă mi-e că nu o vom şti niciodată. - Llorens a 
făcut complice cu ochiul. - De altfel, se spun tot felul de 
lucruri. Să nu te miri dacă până la urmă se va dovedi că 
Pepe nu era un ticălos. 

— Crezi că ar trebui să ciocnim pentru grabnica sa 
eliberare? 

— Bineînțeles. 

Zâmbind hâtru, octogenarii au ciocnit paharele. 


234 


- JUAN DAVID MORGAN - 


16 


Ceasul din camera Sfântului Părinte tocmai bătuse ora 
unsprezece atunci când Sebastiano Montefiori şi-a încheiat 
relatarea cu privire la împrejurările în care avusese loc 
găsirea documentelor lui Gaudi şi la evenimentele care au 
urmat. In timpul relatării, Benedict al XVI-lea îşi 
întrerupsese de câteva ori secretarul, pentru ca acesta să-i 
explice câteva din faptele care puteau genera controverse 
în cazul în care documentul cu panglici albastre ar fi fost 
publicat. Papa manifestase un interes special pentru 
participarea la atentatul de la Barcelona a unuia dintre 
promotorii candidaturii lui Gaudi la canonizare, deşi în 
această privinţă secretarul papal nu ştia mult mai mult 
decât spuneau mijloacele de informare în masă. În timpul 
discuţiei, Montefiori sugerase că ar fi fost oportună 
consultarea iezuitului Manuel Otaño, care ar fi putut da mai 
multe amănunte ori lămuri unele îndoieli, dar Sanctitatea 
Sa respinsese ideea. „Atunci când cineva participă direct la 
orice eveniment este foarte greu să rămână obiectiv, iar 
ceea ce interesează totdeauna când trebuie luată o 
hotărâre ponderată sunt faptele ca atare, nu pasiunile şi 
interesele protagoniştilor”, au fost cuvintele sale. 

Când Sebastiano s-a ridicat să plece, Papa l-a oprit. „Am 
citit raportul minorităţii şi pe cel al majorităţii, am ascultat 
cu atenţie relatarea ta, dar cred că înainte de a lua o 
decizie va trebui să revăd actele tuturor întrunirilor 
cabinetului personal. Ştiu că sunt foarte multe pagini, atât 
de multe încât mi-ar lua o zi întreagă citirea lor. Oare ar fi 
prea mult dacă ţi-aş cere să-mi faci până mâine, înainte de 
amiază, un rezumat care să conţină esenţa argumentelor 
fiecăruia dintre cardinalii care îl compun?” Montefiori 
răspunsese că această lucrare era deja făcută, că o ţinea în 
camera sa şi că în mai puţin de trei minute Sanctitatea Sa o 
va avea la îndemână. Atunci când secretarul s-a întors cu 
documentul, Benedict al XVI-lea s-a uitat la el satisfăcut şi a 


235 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


spus: „De ce oare nu mă mai surprinde admirabila ta 
eficienţă? Chiar în acesta seară voi începe să-l citesc şi este 
posibil ca mâine, înainte de amiază, să iau o hotărâre.” 

Papa a luat sinteza pregătită de Sebastiano şi a început 
să o citească înainte de culcare: 


Acest document conţine un rezumat al diverselor poziţii 
exprimate de cardinalii Luigi Tinetti, Marco Buoni, William 
Parker, Eduardo Gutierrez şi Klaus Wein de-a lungul celor 
douăsprezece întruniri ale cabinetului personal al 
Sanctităţii Sale, Benedict al XVI-lea, pentru a discuta aşa- 
numitul document cu panglici albastre şi scrisoarea sa 
recomandată, care reunesc experienţa mistică trăită de 
arhitectul catalan Antoni Gaudi. Sinteza nu urmează o 
ordine cronologică, ci rezumă opiniile exprimate de fiecare 
dintre cardinali în timpul sesiunilor. 


După un vechi obicei al său, Papa a răsfoit în mod sumar 
documentul şi a numărat paginile înainte de a începe să 
citească: 


Poziţia exprimată de Eminenţa Sa, 
cardinalul Luigi Tinetti 


De la începutul discuţiei, cardinalul Tinetti s-a arătat 
sceptic faţă de conţinutul documentului cu panglici 
albastre. A afirmat că, în ciuda faptului că experţii au 
considerat autentice hârtia, cerneala şi caligrafia, nu 
credea în veridicitatea religioasă a conţinutului. A amintit 
că Sanctitatea Sa este expert în tema apariţiilor divine şi 
că, de la ultima apariţie publică a lui lisus Hristos în faţa 
apostolilor în ziua lnălţării sale, toate apariţiile private 
cunoscute fuseseră ale Fecioarei Maria şi că, oricât de 
mistici şi miraculoşi ar fi putut să fie miile de sfinţi care 
figurează în calendar, niciunul dintre ei nu a apărut 
nimănui. Conform opiniei cardinalului Tinetti, apariţia 
Sfântului losif în faţa lui Gaudi contrazice nu numai istoria 
Bisericii, ci, ceea ce este mai grav, natura şi intenţiile 


236 


- JUAN DAVID MORGAN - 


apariţiilor divine. Când l-au întrebat ceilalţi cardinali cum 
se explică prezicerile pe care le conţine documentul cu 
panglici albastre, cardinalul Tinetti a răspuns că pentru el 
Gaudi era un om excepţional, un geniu, că aşa cum a luat- 
o înaintea epocii sale în exprimările lui artistice, în egală 
măsură dispunea de imaginaţia şi inteligenţa necesare 
pentru a prevedea în linii mari viitorul istoric al omenirii. Şi 
dacă Jules Verne, care nu era decât un romancier, a putut 
prezice că omul va ajunge pe Lună, tot aşa Gaudi a putut 
prezice multe din evenimentele care vor marca istoria 
secolului XX. Apoi cardinalul Tinetti a făcut analiza unora 
dintre profeţii şi a explicat că pentru un om precum Gaudi, 
care trăise revoluţia bolşevică şi Primul Război Mondial, ar 
fi fost uşor să prezică izbucnirea unui al Doilea Război 
Mondial, pentru că primul lăsase răni nevindecate. A 
amintit că, în apariţiile sale în faţa Luciei, Fecioara de la 
Fâtima a anunţat şi ea că va izbucni un al doilea război 
între ţările Europei. Cardinalul a dat apoi asigurări că, 
atunci când Gaudi prezice că sfârşitul lumii se va produce 
în acelaşi loc în care s-a născut Mântuitorul, el nu face 
decât să repete speculaţii populare în epocă, drept pentru 
care a citat câteva exemple. A mai adăugat că acelaşi 
lucru se poate afirma despre prezicerile în legătură cu 
secretul vieţii şi străduinţa de a o produce în laborator, 
citând pe o altă scriitoare, Mary Shelley, care l-a creat pe 
Frankenstein cu aproape două sute de ani în urmă. A 
continuat cardinalul Tinetti spunând că aluziile lui Gaudi la 
duşmanii Sfântului Petru şi ai Fecioarei nu constituie o 
noutate pentru istoria Bisericii Catolice. A subliniat că, de 
asemenea, nu reprezintă ceva nou preoţii răi şi că, din 
nefericire, asemenea preoţi vor exista totdeauna aşa cum 
au existat şi papi răi. Şi-a manifestat marea sa teamă că, 
dacă documentul este făcut public, orice opozant va găsi 
argumente mult mai puternice şi elaborate decât cele ale 
sale, ce va avea drept consecinţă o controversă 
generalizată, care ar putea aduce pagube ireparabile 
imaginii Bisericii şi a Suveranului Pontif. A menţionat 
atentatul de la Barcelona şi faptul că a participat la el unul 


237 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


dintre principalii adepţi ai arhitectului catalan, exprimându- 
şi temerea că aceia care l-au plănuit ar putea fi foarte bine 
unii dintre tradiţionalii duşmani ai Bisericii, angajaţi în 
compromiterea eforturilor care se făceau pentru 
terminarea construcției  Lăcaşului Sagrada Familia. 
Cardinalul Tinetti a încheiat recomandând ca manuscrisele 
lui Gaudí să fie trimise la Arhivele Secrete ale Vaticanului, 
cu instrucțiuni de a nu fi deschise în următorii o sută de 
ani. 


Poziţie exprimată de Eminenţa Sa, 
cardinalul Marco Buoni 


Cardinalul Buoni a dorit să afirme de la bun început că el 
crede în autenticitatea conținutului religios al 
documentului cu panglici albastre, pentru că era foarte clar 
că lui Gaudi i se întâmplase ceva supranatural, dar că 
acesta se opunea publicării manuscrisului din motive care 
nu aveau nimic de-a face cu autenticitatea acestuia. 
Cardinalul Buoni a subliniat că Biserica traversează acum 
momente dificile şi că, după opinia sa, nu dispune de 
resursele umane necesare pentru a evita furtuna şi a 
corecta direcţia navei; că alegerea lui Benedict al XVI-lea 
se datorează tocmai acestei realităţi şi că nu este 
momentul să se disloce resurse şi eforturi pentru a 
deschide noi fronturi. Cardinalul Buoni a insistat asupra 
faptului că publicarea documentului într-o perioadă în care 
lumea este atât de frământată înseamnă să chemi la noi 
înfruntări între catolici şi necatolici, între cei care vor 
aprecia la justa sa valoare miracolul pe care îl reprezenta 
apariţia Sfântului losif în faţa arhitectului catalan şi cei 
care vor profita de ocazie pentru a acuza Sfântul Scaun de 
încercarea de a folosi cea mai grandioasă construcţie a sa 
în scopuri propagandistice. 

Tot în legătură cu acest punct, a amintit că în acel 
moment Cauza Sfinţilor examinează deja candidatura lui 
Gaudi la sanctificare şi şi-a exprimat părerea că 
publicarea manuscrisului candidatului ar putea fi 


238 


- JUAN DAVID MORGAN - 


interpretată de unii duşmani ai credinţei, şi fără îndoială 
că aşa se va întâmpla, ca pe o încercare a Bisericii de a 
fabrica miracolele de care arhitectul avea nevoie pentru 
a obţine canonizarea. l-a recomandat Sanctităţii Sale să 
se dedice în primul rând reorganizării Bisericii Catolice, 
începând cu sancţionarea exemplară a acelor prelați 
care Îi aduseseră atâta discreditare. A repetat 
preocuparea sa pentru relaţia între catolicism şi celelalte 
religii, sugerând ca Papa, personal, să facă eforturi 
pentru a menţine o relaţie echilibrată cu islamul, care să 
contribuie la favorizarea păcii mondiale. În sfârşit, a 
arătat că faptul de a nu dezvălui documentul în acest 
moment nu însemna că acest lucru nu s-ar putea face 
mai târziu, când condiţiile vor fi mai favorabile, aşa cum 
s-a întâmplat cu prezicerile Fecioarei de la Fátima. 
Recomandarea pe care o făcea Sfântului Părinte a fost 
aceea de a păstra manuscrisul lui Gaudi în Arhiva 
Secretă până când acestui papă ori altuia i se va 
prezenta ocazia optimă de a reuşi impactul cel mai 
favorabil posibil pentru interesele catolicismului. 


Opinie exprimată de Eminenţele Lor, 
cardinalii Klaus Wein, Eduardo Gutierrez şi 
William Parker. (Întrucât cei trei cardinali care 
subscriu la opinia majorităţii au poziţii care coincid, 
acestea sunt prezentate într-o singură formă.) 


Cardinalii Wein, Gutierrez şi Parker şi-au exprimat părerea 
că un fapt de o asemenea importanţă pentru religie cum este 
cel prezentat în documentul cu panglici albastre nu poate 
rămâne ascuns adepților credinţei catolice. Conform părerii 
sale, Templo Expiatorio de la Sagrada Familia poartă în sine 
amprenta supranaturalului de la începerea construirii sale, 
motiv pentru care nu este de mirare că însuşi Creatorul, prin 
intermediul Sfântului losif, să fi fost izvorul de inspiraţie al 
arhitectului care a conceput măreaţa construcţie. Contrar 
opiniei cardinalului Tinetti, au declarat că apariţia Sfântului 
losif, din punct de vedere teologic, nu numai că era posibilă, 


239 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


dar şi de dorit. Ar fi suficient să considerăm că problemele 
serioase cărora trebuie să le facă faţă omenirea în prezent au 
drept cauză tocmai pierderea valorilor familiale, pentru a 
ajunge la concluzia că sacrificiul şi fidelitatea soţului Fecioarei 
Maria ar putea fi foarte bine paradigma care să ajute la 
recuperarea acestor valori, singura modalitate de a menţine 
unită familia. Cardinalii Wein, Gutierrez şi Parker au 
analizat de asemenea, pe larg şi în profunzime, câteva 
dintre prezicerile documentului cu panglici albastre, pe 
care le-au considerat adevărate profeţii, şi au ajuns la 
concluzia că nu era posibil ca o fiinţă omenească, oricât ar 
fi de inteligentă şi oricâtă imaginaţie ar avea, să fie în 
stare să prezică, cu mai mult de un secol înainte, chestiuni 
precum donarea şi descoperirea genomului uman, iar toate 
acestea arată că Gaudi a primit într-adevăr vizita tatălui 
adoptiv al lui lisus în seara de 19 martie 1884, tocmai ziua 
Sfântului losif. În legătură cu aceasta au subliniat 
necesitatea ca toţi credincioşii şi însăşi Biserica să acorde 
o mai mare importanţă figurii acestuia pentru a-i arăta 
devoţiunea pe care o merită acest sfânt bărbat israelit, 
căruia Dumnezeu i-a acordat privilegiul de a-l numi „fiu”. 
Cardinalii majorităţii au respins şi cele spuse de cardinalul 
Tinetti cu privire la faptul că singura care a avut apariţii ar 
fi fost Fecioara Maria. Au atras atenţia asupra faptului că 
nu exista nimic în cărţile sfinte care să arate că revelaţiile 
Domnului nu se pot transmite decât prin intermediul 
Fecioarei şi şi-au exprimat părerea că de acea dată 
Creatorul a trimis pe Pământ tocmai pe soţul ei, care 
formează împreună cu lisus Sfânta Familie. Au insistat 
asupra faptului că instrucţiunile date lui Gaudi au fost cele 
de a ridica o catedrală dedicată acelei Familii şi că, pentru 
a aprofunda şi mai mult influenţa acesteia, Creatorul, tot 
prin intermediul Sfântului losif, a vrut să fie un lăcaş 
purificator, a cărui realizare să depindă de căinţa 
credincioşilor şi de contribuţiile lor. Au repetat convingerea 
lor că raţiunea miracolului trebuie căutată în necesitatea 
ca familia să fie iarăşi nucleul societăţii şi au solicitat 
insistent  Suveranului Pontif să folosească publicarea 
manuscrisului lui Gaudi pentru a redefini conceptul 
240 


- JUAN DAVID MORGAN - 


familiei, care nu constă doar dintr-un tată, o mamă şi 
câţiva copii, ci dintr-un tată, o mamă şi nişte copii care să 
se iubească şi să rămână uniţi în căminul lor până când le 
vine rândul vlăstarelor lor să-şi întemeieze propriile familii. 
În privinţa canonizării arhitectului catalan, cardinalii 
majorităţii au spus că, deşi nu era o temă despre care să le 
revină sarcina de a avea o părere, puţini meritau să fie 
sfinţi atât de mult ca acela pe care Creatorul îl alesese 
pentru a-şi trimite mesajul omenirii. Cardinalii Wein, 
Gutierrez şi Parker au încheiat raţiunile lor îndemnându-l 
pe Sfântul Părinte să publice cât mai curând posibil 
documentul cu panglici albastre, folosind pentru aceasta 
vehiculul cel mai potrivit: ori o scrisoare apostolică, ori un 
mesaj papal, folosindu-se de toate resursele pe care le are 
Sfântul Scaun. 


Două luni trecuseră din momentul în care Manuel Otaño 
a înmânat secretarului privat al Papei cel de-al doilea 
manuscris al lui Gaudi, timp în care monseniorul Montefiori 
îl chemase în trei rânduri pe iezuit pentru a-l ţine la curent. 
De fapt, datorită caracterului strict confidenţial al 
deliberărilor din cabinetul personal, era foarte puţin ceea 
ce putea spune Montefiori, motiv pentru care, mai mult 
decât pentru a-i da informaţii, chemările erau datorate 
interesului său de a menţine strânse legăturile de prietenie 
care îi uneau acum pe cei doi preoţi. La un moment dat, 
Montefiori s-a gândit să solicite Papei autorizaţia de a muta 
pe Otaño la biroul papal în calitate de asistent al său, dar 
zvonurile care începeau să se audă asupra reînnoitei 
influenţe a iezuiţilor la Vatican l-au făcut să amâne cererea 
până la apariţia unei situaţii mai favorabile. In acea 
dimineaţă, după lunga şi epuizanta conversaţie avută cu 
Sanctitatea Sa în seara anterioară şi conştient de faptul că 
hotărârea în privinţa publicării manuscrisului lui Gaudi ar 
putea fi luată dintr-o clipă în alta, Sebastiano a simţit 
nevoia să vorbească cu Manuel. 


241 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Otaño a primit telefonul lui Montefiori în timp ce redacta 
actele ultimei şedinţe a Comisiei Pontificale a Bunurilor 
Culturale ale Bisericii. 

— E mult de când nu am mai stat de vorbă, a spus 
Sebastiano. Te invit la o plimbare prin grădini. 

— Încântat de invitaţie, a răspuns Manuel. Îți convine 
peste o oră? Tocmai sunt pe punctul de a termina un 
document pe care trebuie să-l predau în această după- 
amiază secretarului Comisiei. 

— Trec pe la biroul tău la ora unsprezece. 

De la întoarcerea sa de la Barcelona, Manuel trecuse de 
la trăirea celui mai excitant moment al carierei sale de 
preot la cea a celei mai acute slăbiciuni. Manuscrisele lui 
Gaudi încetaseră să mai fie responsabilitatea sa, iar 
amintirea lui Felipe Bossel, a inspectorului Llovet, a mătuşii 
Josefa, a octogenarilor Estévez şi Llorens, începea să i se 
şteargă puţin câte puţin din memorie. Carmen îl sunase de 
două ori şi, deşi era vorba de conversații nevinovate în 
decursul cărora se mărgineau să schimbe salutări, să 
întrebe fiecare ce mai făcea celălalt şi ce noutăţi mai erau, 
Manuel, după ce punea receptorul în furcă, simţea iarăşi 
dezolarea, nostalgia clipelor petrecute alături de arhitectă. 
Pentru a-şi întări jurămintele de castitate, a obţinut, cu 
ajutorul lui Sebastiano, permisiunea de a oficia liturghia o 
dată pe săptămână la capela Sfântului losif din catedrala 
Sfântului Petru. Totuşi, în ciuda eforturilor sale, plictiseala 
birocraţiei coroda avântul lui Manuel, care muncea ca un 
automat şi se întreba tot mai des dacă merita, în 
împrejurările date, să continue să lucreze la Sfântul Scaun 
ori era de preferat să insiste pentru a fi transferat. Convins 
de faptul că după emoţiile trăite cu ocazia descoperirii de la 
Barcelona i-ar fi fost foarte greu să revină la rutina ultimilor 
ani, compusese o scrisoare lungă şi plină de simţire 
superiorului său, spunând printre alte multe lucruri că 
„după douăzeci de ani de muncă în calitate de funcţionar 
administrativ la Vatican cred că a sosit momentul de a-mi 
exercita iarăşi menirea de preot ca un oştean ce sunt al 

242 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Ordinului lezuiţilor”. Va regreta vizitele anuale la catedrala 
infinită a lui Gaudi şi, de ce n-ar spune-o, îi va lipsi relaţia 
cu recenta sa prietenă, dar poate că inconştientul său 
căuta cu greu o ieşire care să-i permită să scape de o 
relaţie ce putea pune în pericol dăruirea sa necondiționată 
faţă de Domnul. 

Puțin după ora unsprezece dimineaţa, Sebastiano şi 
Manuel s-au îndreptat spre grădinile Vaticanului. Nici măcar 
un norişor nu se vedea pe albastrul luminos al cerului, iar 
arborii de un verde proaspăt şi culoarea florilor stăteau 
mărturie că primăvara făcea Roma şi mai frumoasă. 

— Minunată zi, a spus Manuel. 

— Apogeul înnoirii naturii, a răspuns Sebastiano. Apoi a 
întrebat: Ştiai că Vaticanul este statul care are cele mai 
multe zone verzi? Mai mult de cincizeci la sută din 
suprafaţa sa o constituie pădurile şi grădinile. lţi dai seama 
ce frumoasă ar fi lumea dacă toate ţările ar fi aşa? 

— Ar fi mai multă fericire, a sugerat Manuel. 

— Şi poate că oamenii, înconjurați de atâta frumuseţe, ar 
uita să se mai războiască, a subliniat Montefiori. Lumea 
utopiei. 

Amândoi preoţii au mers tăcuţi până la terenul împădurit, 
unde s-au aşezat pe prima bancă aflată la umbră. 

— Te-am chemat pentru că este foarte probabil ca 
Sanctitatea Sa să ia astăzi hotărârea în legătură cu 
publicarea documentului, a spus Montefiori, fără vreo altă 
introducere. 

Manuel a rămas tăcut, privind fix înaintea sa, iar 
secretarul Papei a adăugat: 

— A fost un proces intens, despre care ţi-am putut spune 
foarte puţine lucruri. Dorinţa mea ar fi fost să te ţin la 
curent cu totul. 

— Ţi-am mai zis că nu trebuie să-mi dai explicaţii, 
Sebastiano. Înţeleg că în asemenea cazuri 
confidenţialitatea este indispensabilă. 

— Totuşi te simt distant, Manuel. Şi mai mult decât 
distant, te simt mâhnit. 

243 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


— Dacă ţii neapărat să ştii de ce, atunci mă gândesc la 
acei adepţi ai lui Gaudi care aşteaptă plini de speranţă 
publicarea revelaţiilor care i-ar asigura acestuia un loc în 
rândul sfinţilor şi mă supără faptul că nu pot face nimic în 
acest sens. 

— Ai făcut deja ceea ce ţinea de tine... la fel ca şi mine, a 
spus Montefiori pe un ton indulgent. Misiunea ta, de care 
te-ai achitat exemplar, a fost aceea de a face în aşa fel 
încât manuscrisele lui Gaudi să ajungă la Sfântul Scaun. A 
mea s-a limitat la a colabora cu Sanctitatea Sa pentru ca în 
momentul luării deciziei să fie cât mai bine informat cu 
putinţă. Amândoi ne-am îndeplinit misiunea, iar acum nu 
ne mai rămâne decât să aşteptăm. 

lezuitul a aşteptat câteva clipe înainte de a întreba: 

— Ai vreo idee care va fi decizia lui Benedict? 

— Nu, niciuna, Manuel. În cercul său de sfătuitori există 
poziţii divergente. Sebastiano a dat uşor din cap şi a 
continuat: este tot ce-ţi pot spune şi, te rog să mă crezi, ți- 
am zis mai mult decât ar fi trebuit. 

Manuel s-a ridicat neliniştit, a făcut câţiva paşi prin faţa 
băncii şi s-a aşezat din nou. 

— Dar tu, Sebastiano, ce hotărâre ai lua dacă ai fi în locul 
Papei? 

Monseniorul Montefiori a rămas tăcut multă vreme şi, în 
cele din urmă, a răspuns: 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu. Sunt atât de multe în joc... Nu 
aş vrea să fiu în locul Sanctităţii Sale. Tu ce ai face? 

— AŞ publica documentul cu panglici albastre, a 
exclamat Manuel fără să ezite, iar apoi, revenind la tonul 
stins al vocii, a adăugat: Dar, aşa cum ştim deja, eu nu sunt 
obiectiv. Poate că sunt considerat chiar un Gaudinian în 
plus. 

— Aşadar Gaudinian? Nu ştiam că adepţii arhitectului ar 
fi adoptat un nume comun, a glumit Montefiori, schiţând 
unul din zâmbetele sale fugare. Acum trebuie să mă întorc 
la munca mea. Te voi informa de îndată ce Sanctitatea Sa 
va lua o hotărâre. 

244 


- JUAN DAVID MORGAN - 


— Îţi mulţumesc, Sebastiano. Eu voi mai rămâne pe aici o 
vreme, pentru a mă delecta cu această irepetabilă 
dimineaţă de primăvară. 

După ce Montefiori a plecat, Otaño a continuat să 
străbată păduricea şi grădinile. Mergea cu capul plecat şi 
şchiopăta puţin mai mult decât de obicei, în timp ce încerca 
să-şi imagineze ce motive puteau să-l împiedice pe Papa să 
publice un document de o asemenea importanţă pentru 
Biserica Catolică. Apoi s-a gândit la genialul arhitect, la 
motivele care îl determinaseră să ascundă vizita trimisului 
lui Dumnezeu, să ascundă lumii documentul pe care 
propria lui mână îl scrisese... şi să păstreze tăcerea. 


245 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Epilog 


Benedict al XVI-lea s-a trezit la patru şi jumătate 
dimineaţa, cu o oră mai devreme decât de obicei. In acea 
noapte a visat că sora lui, Maria, care murise cu 
cincisprezece ani în urmă, se plimba prin grădiniţa casei 
familiei lor din Marktl am Inn strigând fără încetare numele 
lui complet: „Joseph Alois, Joseph Alois...”, numai că 
strigătele i se stingeau pe buze. „Ciudat vis, şi-a spus el. Ce 
ar spune Freud?” El însă nu va căuta să-i găsească vreo 
semnificaţie. După ce s-a uitat la ceas, s-a dus să-şi facă 
rugăciunile de dimineaţă şi a-i solicita Creatorului ajutorul 
pentru ca hotărârea lui să fie demnă de infailibilitatea 
papală. Terminând Pater Noster, mintea sa a început să 
hoinărească până a fost prinsă de dilema pe care îşi 
propusese să o soluţioneze în acea dimineaţă. 

Deşi considera ca fiind foarte clare argumentele 
prezentate de cardinalii din anturajul său intim, mintea sa 
logică îi cerea o hotărâre care să depindă de impactul pe 
care publicarea documentului ar putea-o avea asupra 
multiplelor probleme cu care se confrunta Biserica lui 
Hristos şi omenirea. Cea mai gravă, aşa cum el însuşi 
avertiza încă de pe timpul în care deţinea preşedinţia 
Congregaţiei pentru Doctrina Credinței, era presiunea tot 
mai mare pe care laicii şi un sector al Bisericii Catolice o 
exercitau asupra Vaticanului pentru ca acesta să modifice 
unele norme canonice în vigoare din timpuri imemoriale. 
Dar chestiunea care va avea cel mai mare impact asupra 
structurii interne a Bisericii era cea a celibatului preoţilor. 
Cei care se opuneau acestuia încercau să facă legătura 
între lipsa de relaţii sexuale a preoţilor şi scandalurile tot 
mai frecvente provocate de preoţii pederaşti. Era adevărat 
că primii păstori de suflete aveau soţie şi copii, dar, aşa 
cum recunoscuse recent Presbyterorum Ordinis, pe măsură 
ce rădăcinile creştinismului au ajuns să fie mai adânci într-o 
comunitate, a devenit tot mai necesară o adevărată 


246 


- JUAN DAVID MORGAN - 


imitație a lui Hristos, manifestată prin dăruirea absolută a 
clericilor faţă de misiunea lor. Conform documentului cu 
panglici albastre, losif, soţul Mariei, bărbat sfânt a cărui 
importanţă în istoria creştinismului nu a fost bine studiată 
şi cântărită, apăruse cu mai mult de o sută de ani în urmă 
în faţa unui arhitect de geniu şi credincios fidel pentru a-i 
arăta cum dorea el ca arhitectul să construiască o 
catedrală în cinstea Sfintei Familii. Acest sfânt, deşi nu l-a 
conceput pe lisus, deşi nu şi-a exercitat dreptul de soţ al 
Fecioara Maria, ar fi un model exemplar pentru cei care 
afirmă acum că este posibil ca dăruirea absolută faţă de 
Domnul să fie compatibilă cu dăruirea faţă de viaţa de 
familie. 

În timp ce reflecta, Papa s-a mutat de la scaunul de 
rugăciune la masa de lucru, unde, înainte de a-şi continua 
divagaţiile, a început să facă însemnări scurte şi rapide într- 
un carnet galben. 

Pe de altă parte, din cauza micşorării considerabile a 
numărului jurămintelor de castitate din ultimele decenii, 
Biserica resimțea insuficienţa resurselor umane. In acelaşi 
timp, noi secte înşelătoare se insinuau acolo unde 
catolicismul lăsa un gol, iar adepţii acestora se înmulţeau 
într-un ritm impresionant şi periculos. Deşi, fără îndoială, 
religia noastră continua să fie cea mai importantă din 
lumea occidentală, cu rare excepţii o indiferenţă vizibilă îi 
caracteriza pe catolicii de azi. Misticismul şi sacrificiul 
primilor creştini cedaseră în faţa unui pragmatism sălbatic, 
care îi molipsea chiar şi pe preoţi. In fundal se simţea 
mereu dorinţa arzătoare de a modifica dogmele tradiţionale 
care serviseră drept bază catolicismului de-a lungul 
ultimelor douăzeci de secole pentru a dezvolta o religie mai 
uşor de practicat. Dar dacă exista ceva care părea să 
unească pe toţi catolicii era puterea de a face minuni a 
unor sfinţi. Era şi multă şarlatanie, ce-i drept, dar chiar şi 
aşa, miracolele, lucrurile inexplicabile păreau să fie terenul 
cel mai fertil pentru credinţă. lar apariţia Sfântului Iosif în 
faţa lui Gaudi, documentată cu atâta precizie de arhitectul 

247 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


candidat la canonizare, era un miracol extraordinar, asupra 
căruia se păstrase până în acel moment o teribilă tăcere. 

Papa ştia că oricât s-ar fi opus Bisericile şi guvernele 
responsabile clonării fiinţelor umane, nu era departe ziua în 
care va apărea un om clonat. lar în acea zi vocea 
catolicismului, vocea sa, trebuia să se facă auzită cu putere 
şi claritate. Un miracol revelat la momentul potrivit ar 
putea ajuta pentru ca ştiinţei să i se taie aripile 
impertinenţei, mai ales dacă miracolul i se întâmplase unui 
om precum Gaudi, unui arhitect a cărui operă 
monumentală îi uimea chiar şi pe duşmanii de moarte. Se 
puteau imagina hoarde de oameni de ştiinţă atei roind 
zadarnic în jurul manuscriselor pentru a le denunța ca false, 
iar după ce autenticitatea acestora era dovedită, filosofi 
antireligioşi încercând să minimalizeze meritele 
uimitoarelor revelații conţinute în document. Dar atât unii, 
cât şi ceilalţi se vor lovi nu numai de integritatea apodictică 
a celor scrise de Gaudi, ci şi de acea construcţie 
grandioasă, rod al răbdării şi generozităţii credincioşilor, 
care se înălța mândră, puţin câte puţin, sfidând timpul şi 
înălțimile. Da, Templo Expiatorio de la Sagrada Familia era 
un miracol produs de alt miracol. 

Dar problema mai gravă cu care se confrunta nu numai 
Biserica Catolică, ci şi întreaga omenire era lipsa unui 
adevărat creştinism, îndepărtarea persistentă a omului de 
normele de viaţă pe care ni le-a dat Mântuitorul. Cu fiecare 
zi creştea numărul săracilor în lume şi cu fiecare zi cei 
foarte bogaţi îşi sporeau şi mai mult avuţiile. În timp ce 
copiii din Africa mureau de foame, cei din ţările 
industrializate trebuia să se supună unui regim alimentar 
pentru a slăbi. Ce ruşine! Nici Biserica nu scăpa de 
sindromul inegalităţii: alături de opulenţa diocezelor din 
marile oraşe se luptau preoţii săraci, cei destinaţi 
cordoanelor de mizerie din jurul acelor oraşe şi zonelor 
rurale sărăcite dintotdeauna, acei preoţi cerşetori care 
depindeau exclusiv de generozitatea celor care nu aveau 
nimic ori foarte puţin. Poate că acesta era mesajul pe care, 

248 


- JUAN DAVID MORGAN - 


prin intermediul lui Gaudi, a vrut să ni-l trimită Domnul: 
dacă putem doar cu donațiile şi cadourile credincioşilor să 
ridicăm o bazilică atât de grandioasă cum este Lăcaşul 
Purificator al Sfintei Familii, este oare ceva ce nu putem 
face? Şi poate că din acest motiv a vrut şi providenţa să se 
prelungească în timp construirea operei, pentru ca mai 
multe generaţii să asiste la miracolul construirii sale şi să 
simtă influenţa acelei catedrale infinite asupra spiritului 
lor. Dacă ridicarea lăcaşului a fost sugerată de Creator, 
oare nu ne spune el, poate, că trebuie să ne întoarcem la 
originile religiei noastre, la creştinismul cel mai pur, pentru 
ca toate fiinţele omeneşti să dispună de mijloacele 
indispensabile pentru a duce o viaţă demnă? 

Dar tot atât de adevărat era şi că o astfel de publicare ar 
trezi mari pasiuni, controverse interminabile, care ar 
confrunta Sfântul Scaun nu numai cu oameni de ştiinţă şi 
filosofi, ci şi cu celelalte credinţe. Miracolele nu contribuie 
la ecumenism, pentru că există chiar şi între religii, al căror 
domeniu este cel spiritual, rivalități şi invidii de ordin 
materialist. Conflictul cel mai exploziv cu care se confrunta 
lumea de azi era absoluta lipsă de înţelegere între locuitorii 
Orientului Mijlociu şi cei ai Occidentului. Crizele mergeau de 
la factorul economic la cel religios şi apoi iarăşi la cel 
economic, într-o spirală continuă, a cărei rază se lărgea tot 
mai mult. A face ca religii de origini atât de diferite să 
convieţuiască în pace era o misiune care cerea dăruire, 
inteligenţă şi prudenţă. instinctul îi spunea că publicarea 
manuscrisului lui Gaudi nu ar face decât să pună paie pe 
focul conflictelor dintre religii, în special dintre creştini şi 
musulmani, în parte din cauza referirii explicite ce se făcea 
în el la consecinţele catastrofale ale războiului între arabi şi 
evrei. Din acelaşi motiv era de aşteptat o reacţie a 
iudaismului, deşi mult mai puţin virulentă. 

La cinci şi jumătate dimineaţa, Papa şi-a revăzut rapid 
însemnările înainte de a se ridica pentru a se duce la baie. 
Sub duş, mintea sa continua să reflecteze. 


249 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


Referinţa manuscrisului la hecatomba care va pune 
capăt existenţei omului pe Pământ era unul din punctele ce 
complicau publicarea documentului. Una era ca Fecioara 
Maria, prin intermediul vizionarelor sale, să anunţe 
Apocalipsa şi alta, foarte diferită, era ca Suveranul Pontif al 
Bisericii Catolice să facă public un document în care se 
prezicea sfârşitul lumii peste o sută de ani „dacă omul nu 
se reconciliază cu mediul său înconjurător şi nu îşi 
revizuieşte comportamentul”. Revelarea acestei profeţii a 
Sfântului Iosif, împreună cu faptul că toate celelalte profeţii 
se împliniseră, putea să provoace o panică generalizată, cu 
consecinţe imprevizibile. Pe de altă parte, ar putea, de 
asemenea, să devină avertismentul care să oblige naţiunile 
cele mai dezvoltate să adopte politici serioase de 
dezarmare nucleară, să respecte echilibrul ecologic impus 
de natură şi să impună norme internaţionale care să ducă 
la un echilibru mai bun în distribuirea bogățiilor, în aşa fel 
încât conştiinţa mondială să nu se mai ruşineze că acele 
patru sute cincizeci de persoane cele mai bogate din lume 
să aibă venituri anuale mai mari decât cele ale celor cinci 
sute de milioane de fiinţe care sunt cele mai sărace. 
Deocamdată, era evident, ţările şi guvernele lor acționau 
având drept obiectiv exclusiv apărarea intereselor lor, dar 
niciodată nu primiseră un avertisment atât de clar precum 
cel pe care Sfântul Scaun şi el personal îşi vor lua sarcina 
să-l publice. În afară de aceasta, printr-o politică abilă, 
celelalte confesiuni, în special cele creştine, se vor alătura 
eforturilor îndreptate spre făurirea unei lumi mai bune în 
următorii o sută de ani. Un obstacol ar fi modul iresponsabil 
în care se comporta imensa majoritate a mijloacelor de 
comunicare. Ziare, reviste, posturi de radio şi de 
televiziune uitaseră misiunea lor sacră de a informa veridic 
şi de a sprijini dezvoltarea culturală a popoarelor pentru a 
se dedica doar obţinerii unor profituri băneşti cât mai mari 
pe seama gusturilor morbide ale milioanelor sale de clienţi. 
Poate că, la urma urmelor, acesta este răul cel mai mare cu 
care se confruntă omenirea. Într-o lume tot mai legată prin 

250 


- JUAN DAVID MORGAN - 


comunicaţii instantanee, în care până şi războaiele se 
transmit în direct la televiziune, mijloacele de comunicaţie 
au lăsat la o parte, în general, responsabilitatea lor socială 
pentru a se ocupa de obţinerea unor câştiguri băneşti cât 
mai mari, folosindu-se de principiul rău înţeles al libertăţii 
de expresie. 

Benedict al XVI-lea a ieşit de sub duş revigorat şi a 
început lungul proces de a se îmbrăca. Era zi de audienţe şi 
trebuia să se prezinte cu toate accesoriile pe care le cerea 
această ocazie. 

Fiind unul care studiase apariţiile Fecioarei Maria, Papa 
ştia foarte bine că în istoria Bisericii nu exista niciun caz ca 
acela al lui Gaudi, nu numai pentru că în cele acceptate de 
Vatican apărea totdeauna Sfânta Fecioară, ci pentru că 
pentru prima oară un om recunoscut pentru geniul său şi 
pentru opera sa avea o viziune divină asupra căreia lăsase 
o mărturie limpede şi precisă, în ciuda faptului că a păstrat- 
o secretă toată viaţa sa. Aparițiile anterioare au fost în faţa 
unor oameni simpli, care, în majoritatea cazurilor, au 
exprimat prin viu grai mărturia trăirilor lor. Nu era acesta 
cazul lui Gaudi, care, în ciuda tăcerii sale, a lăsat scrisă cu 
propria mână mărturia sa, chiar în seara în care a trăit 
fenomenul supranatural. În afară de aceasta, în toate 
apariţiile Maicii Domnului existase un mesaj apocaliptic al 
Fecioarei, prin care cerea celor de faţă să cheme oamenii la 
rugăciune, întrucât răutatea oamenilor făcuse să se apropie 
sfârşitul lumii. Chiar dacă  revelaţiile Sfântului  losif 
includeau şi o profeție despre dispariţia omenirii, erau 
multe alte revelații care, în afara faptului că ofereau 
autenticitate religioasă manuscrisului lui Gaudi, se 
deosebeau de revelaţiile Maicii Domnului prin rafinata lor 
raționalitate. Sanctitatea Sa considera însă că apariţiile 
Fecioarei, în timpul cărora aceasta cerea credincioşilor să 
ridice rugi către Domnul se completau cu apariţia soţului ei 
pământesc şi cu sarcina pe care acesta i-a dat-o lui Gaudi 
de a construi o catedrală măreaţă, care să-i atragă pe 
credincioşi pentru a ridica aceste rugi spre cer. Incă o dată 

251 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


şi-a spus că persistenţa credincioşilor catolici în a continua 
opera arhitectului catalan de-a lungul a şase generaţii 
însemna la rândul ei un adevărat miracol. Ultima sa 
reflecţie a fost în legătură cu ceea ce constituia, poate, cea 
mai importantă dintre diferenţe: toate apariţiile Fecioarei 
avuseseră parte de un lung proces de recunoaştere, care 
începea cu ecoul popular trezit în comunităţile celor cărora 
le apăruse Maica Domnului. Valul mistic creştea tot mai 
mult, iar după ce cuprindea pe paroh, diocezele şi 
arhidiocezele, ajungea la porţile Sfântului Scaun. Dacă se 
hotăra să publice apariţia Sfântului Iosif în faţa lui Gaudi, 
procesul ar avea loc invers: ştirea despre miracol ar pleca 
de la Vatican şi ar ajunge cu o forţă de nestăpânit până la 
inima celui mai umil dintre catolici. 

După ce a terminat de îmbrăcat şi era pregătit pentru a 
se confrunta cu activităţile acelei zile, Suveranul Pontif era 
încă descumpănit. Existau tot atâtea motive în favoarea 
publicării documentului câte erau cele împotrivă, iar 
urmările unei erori de apreciere ar fi la fel de dăunătoare 
pentru Biserica lui Hristos. Invocând ajutorul Sfântului 
Spirit, a îngenuncheat iarăşi pe scaunul de rugăciune, s-a 
aplecat, a închis ochii şi s-a rugat mult şi adânc, în tăcere. 
Încetul cu încetul, mintea i s-a limpezit, tensiunea i-a 
dispărut de pe faţă şi a simţit o dorinţă de nestăpânit de a 
contempla dimineaţa. Cu paşi viguroşi s-a apropiat de 
imensa fereastră care dădea spre grădini, a deschis-o larg 
şi a tras în plămâni aerul proaspăt al unei strălucitoare zile 
de primăvară. Ochii săi au admirat câteva momente 
peisajul, în care alături de verdele pădurii predomina 
azuriul hortensiilor. A închis iarăşi fereastra şi a zâmbit 
satisfăcut. 

Hotărârea sa era luată. 


252 


- JUAN DAVID MORGAN - 


Mulţumiri 


Arístides Royo, Felipe Motta Jr. şi Walter Guillén, buni 
lectori şi prieteni şi mai buni, au citit manuscrisul şi au 
făcut observaţii oportune, la fel ca şi fiul meu Jorge Enrique 
Morgan. Anne Marie Vallat, agent literar a cărei prietenie 
mă onorează, a acceptat proiectul într-un moment de 
incertitudine, dând dovadă de entuziasmul şi optimismul 
care îi sunt caracteristice, iar Elisa Fenoy, lectorul său, a 
formulat obiecțiile necesare. Iñigo Garcia Ureta, care a 
început ca editor şi a terminat prin a fi prieten, a făcut, cu o 
dăruire şi un profesionalism exemplare, importante 
recomandări şi a adus importante contribuţii pentru ca 
Gaudi să păstreze o tăcere cât mai bună. Tuturor vreau să 
le exprim profunda şi permanenta mea recunoştinţă. 

Am vrut să las pentru final persoana fără a cărei 
încurajare permanentă nu ar fi fost posibil ca această carte 
să vadă lumina tiparului. Soţia mea, Ana Elena Ungo, nu a 
contribuit numai cu subiectul, ci, cu iubitoare dăruire, a 
recitit împreună cu mine fiecare cuvânt al manuscrisului. 


253 


- TĂCEREA LUI GAUDI - 


MANUEL OTAÑO, 
un iezuit aflat în slujba Vaticanului, se întoarce la Bar 


celona ca să supervizeze desfășurarea lucrărilor la 


Catedrala Sagrada Familia. Capitala Cataloniei se află 


în plină dispută asupra trenului de mare viteză, care 
ameninţă structura celui mai ambițios proiect plăsmuit 


de legendarul arhitect Antoni Gaudi 


LA SCURTĂ VREME... 

arhivarul catedralei îi înmânează un document inedit 
semnat de Gaudi, ce dezvăluie un secret nebănuit: ar- 
hitectului i-a fost revelat de o voce divină cum să fie 
clădită Sagrada Familia. Aflând totul despre „manu- 
scrisul cu panglici albastre”, papa Benedict al XVI-lea 
este hotărât să intervină, convins că există si o con- 


tinuare a acestuia 


DIN ACEL MOMENT... 

Otaño este atras într-o intrigă stranie, cu ritmuri frene- 
tice, în care sunt implicați: secretarul personal al Papei, 
un fost terorist basc cu gânduri de răzbunare, dar şi 
enigmatica arhitectă cu ochii verzi, fermecată de iezuit 


ISBN 978-973-143-217-$5 


LU 


www.nemira.ro