Daniel Silva — Ordinul

DANIEL SILVA 


ORDINUL 


Original: The Order (2020) 


Traducere din limba engleză: 


DANA-LIGIA ILIN 


virtual-project.eu 


LITERA” 


2021 


VP - 


2 


Și văzând Filat că nimic nu folosește, ci mai mare tulburare se 
face, luând apă, și-a spălat mâinile înaintea mulțimii, zicând: 
Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veti vedea. 
lar tot poporul a răspuns și a zis: Sângele Lui asupra noastră și 
asupra copiilor noștri! 


Evanghelia după Matei 27:24-25' 


Toate nenorocirile care li s-au întâmplat evreilor - de la 
distrugerea Ierusalimului până la Auschwitz - au purtat în ele 
ecoul acelui pact născocit în timpul judecății. 


Ann Wroe, Pilat din Pont 


Ar trebui să ignori intenționat trecutul ca să nu știi unde duc 
toate acestea. 


Paul Krugman, The New York Times 


1 S-a utilizat Biblia editată de Institutul Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii 
Ortodoxe Române, București, 1968. 


VP-3 


CUVÂNT-ÎNAINTE 


Sanctitatea Sa Papa Paul al VIl-lea a apărut în The Confessor, 
a treia carte din seria Gabriel Allon. Ulterior a apărut în The 
Messenger și The Fallen Angel. Numele său de botez este Pietro 
Lucchesi, a fost Patriarhul Veneţiei și succesorul direct al papei 
loan Paul al II-lea. In varianta mea fictivă a Vaticanului n-au 
existat Joseph Ratzinger și Jorge Mario Bergoglio, pontifii 
supremi Benedict al XVI-lea și Francisc. 


VP -4 


PARTEA ÎNTÂI 


INTERREGNUM 


ROMA 


Apelul a venit la ora 23.42. Luigi Donati a șovăit înainte să 
răspundă. Numărul care apărea pe telefonino era al lui 
Albanese. Nu exista decât un motiv pentru care ar fi sunat la 
această oră. 

— Unde vă aflaţi, Excelenţă? 

— În afara zidurilor. 

— A, da. E joi, nu? 

— E vreo problemă? 

— E mai bine să nu spunem prea multe la telefon. Nu se știe 
niciodată cine s-ar putea să asculte. 

Noaptea în care a pășit Donati era umedă și rece. Era 
îmbrăcat în veșminte preoțești negre cu guler alb, nu în sutana 
tivită cu roz-închis și pelerina scurtă pe care le purta la birou, 
cum numeau oamenii de rangul lui ecleziastic Palatul Apostolic. 
Donati, arhiepiscop, era secretarul particular al Sanctităţii Sale 
Papa Paul al VIl-lea. Înalt și suplu, cu păr negru des și trăsături 
de vedetă de cinema, sărbătorise de curând împlinirea vârstei 
de șaizeci și trei de ani, dar trecerea timpului nu-i răpise cu 
nimic din farmec. Revista Vanity Fair îl botezase de curând 
„Luigi cel Seducător”. Articolul îi adusese destule momente 
neplăcute în lumea bârfitoare a Curiei. Totuși, datorită reputației 
meritate a lui Donati de a fi necruţător, nimeni nu cutezase să i- 
o spună în față. Nimeni, în afară de Sfântul Părinte, care-l 
tachinase fără milă. 

E mai bine să nu spunem prea multe la telefon... 

Donati se pregătea pentru acest moment de un an sau mai 
mult, încă de la primul atac de cord de intensitate medie, pe 


VP-5 


care-l ascunsese de restul lumii și chiar de o mare parte a 
Curiei. Dar de ce tocmai în seara asta? 

Străzile erau ciudat de tăcute. „O tăcere de moarte”, și-a zis 
brusc. Era un bulevard mărginit de pa/azzo-uri de lângă Via 
Veneto, genul de loc în care rareori pune piciorul un preot - mai 
ales un preot educat și antrenat de Societatea lui Isus, ordinul 
riguros din punct de vedere intelectual și uneori rebel căruia îi 
aparținea Donati. Mașina lui oficială din Vatican, cu plăcile de 
înmatriculare SCV, aștepta lângă bordură. Şoferul era din Corpo 
della Gendarmeria, corpul de poliţie al Vaticanului, care avea o 
sută treizeci de membri. Au pornit spre vest prin Roma, fără 
grabă. 

EI nu ştie... 

Donati a căutat pe telefonul mobil site-urile principalelor ziare 
italiene. Nu știau nimic. La fel și echivalentele lor din Londra și 
New York. 

— Deschide radioul, Gianni. 

— Muzică, Excelenţa Voastră? 

— Știrile, te rog. 

Alte aiureli ale lui Saviano, altă tiradă despre faptul că 
imigranții arabi și africani distrug ţara, de parcă italienii n-ar fi 
fost mai mult decât capabili să dea și singuri cu oiștea-n gard. 
Saviano bătea la cap Vaticanul de luni întregi cu cererea unei 
audiențe private la Sfântul Părinte. Donati, cu o plăcere deloc 
măruntă, i-o refuzase. 

— E destul, Gianni. 

Radioul a căzut într-o tăcere binecuvântată. Donati s-a uitat 
pe geamul berlinei luxoase, fabricată în Germania. Nu așa 
trebuia să călătorească un soldat al lui Cristos. Presupunea că 
acesta avea să fie ultimul său drum prin Roma în limuzină cu 
șofer. Timp de două decenii condusese administraţia Bisericii 
Romano-Catolice. Fusese o perioadă tumultuoasă (un atac 
terorist în Piaţa Sfântul Petru, un scandal care implica traficul de 
antichităţi și muzeele Vaticanului, pedepsirea abuzurilor sexuale 
săvârșite de preoţi), și totuși Donati savurase fiecare minut. 
Acum, cât ai clipi, se terminase. Era din nou un simplu preot. 
Niciodată nu se simţise mai singur. 

Mașina a traversat Tibrul și a cotit pe Via della Conciliazione, 
bulevardul larg pe care l-a croit Mussolini printre cartierele 
sărace din Roma. Cupola luminată de reflectoare a bazilicii, 


VP-6 


restaurată la splendoarea ei iniţială, se înălța în depărtare. Au 
urmat curba Colonadei lui Bernini până la Poarta Santa Anna, 
unde un soldat din Gărzile Elveţiene le-a făcut semn să intre pe 
teritoriul orașului-stat. Era îmbrăcat în uniforma de noapte: 
tunică albastră cu guleraș rotund alb, ciorapi trei sferturi, beretă 
neagră, pelerină care să-l apere de frig. Avea ochii uscați, 
expresia netulburată. 

EI nu ştie... 

Mașina a urcat încet pe Via Sant'Anna - dincolo de cazarma 
Gărzilor Elveţiene, biserica Santa Anna, tipografia Vaticanului și 
Banca Vaticanului -, după care s-a oprit lângă o arcadă care 
ducea la Curtea San Damaso. Donati a traversat pe jos pietrele 
cubice, a intrat în cel mai important ascensor din toată 
creștinătatea și a urcat la etajul doi al Palatului Apostolic. A 
traversat grăbit logia, care avea un perete de sticlă într-o parte 
și o frescă în cealaltă. A dat colţul spre stânga, ajungând la 
apartamentul papal. 

Alt soldat din Gărzile Elveţiene, acesta în uniformă de paradă, 
stătea drept ca un par în fața ușii. Donati a trecut de el fără o 
vorbă și a intrat. „Joi”, își spunea. „De ce a trebuit să fie într-o 
joi?” 

e 

„Optsprezece ani”, și-a zis pe când privea biroul particular al 
Sfântului Părinte, și nimic nu era schimbat. Doar telefonul. 
Donati reușise, în cele din urmă, să-l convingă pe Sfântul Părinte 
să înlocuiască aparatul vechi, cu cadran, al lui Wojtyta cu unul 
modern, cu mai multe linii. În rest, încăperea era exact așa cum 
o lăsase polonezul. Aceeași masă de lucru austeră. Același 
fotoliu bej. Același covor oriental. Același ceas aurit și același 
crucifix. Până și setul cu sugativă și stilou care i-a aparținut lui 
Wojtyta cel Mare. Cu toate promisiunile de la începutul 
pontificatului său - promisiunea unei Biserici mai blânde, mai 
puţin oprimante -, Pietro Lucchesi nu se debarasase niciodată 
complet de umbra lungă a predecesorului. 

instinctul l-a făcut pe Donati să se uite la ceasul de la mână. 
Era ora 0.07. În seara aceea Sfântul Părinte se retrăsese în birou 
la opt și jumătate, pentru nouăzeci de minute de citit și scris. De 
obicei, Donati rămânea alături de stăpânul său sau mai departe 
pe hol, în biroul propriu. Dar, din cauză că era joi, seara din 
săptămână în care era liber, rămăsese doar până la ora nouă. 


VP -7 


Fă-mi o favoare înainte să pleci, Luigi... 

Lucchesi îl rugase pe Donati să tragă în lături draperiile grele 
care acopereau fereastra biroului. Era acea fereastră de la care 
Sfântul Părinte spunea Angelus în fiecare duminică la prânz. 
Donati îi îndeplinise rugămintea. Ba chiar deschisese obloanele, 
ca Sanctitatea Sa să poată privi Piaţa Sfântul Petru în vreme ce 
trudea la documentele curiale. Acum perdelele erau împreunate 
strâns. Donati le-a dat deoparte. Și obloanele erau închise. 

Pe birou era ordine, nu obișnuita învălmășeală făcută de 
Lucchesi. Erau o cană cu ceai pe jumătate goală, o linguriţă pe o 
farfurie, care nu fuseseră acolo la plecarea lui Donati. Câteva 
documente în dosare cafenii erau rânduite frumos sub vechea 
veioză cu braţ mobil. Un raport de la Arhidieceza Philadelphia 
despre repercusiunile financiare ale scandalului abuzurilor. 
Observaţii pentru următoarea Audienţă Generală de miercuri. 
Prima ciornă a unei omilii pentru o viitoare vizită papală în 
Brazilia. Note pentru o enciclică pe subiectul imigrării, care cu 
siguranţă avea să-i calce pe bătături pe Saviano și pe camarazii 
lui din extrema dreaptă italiană. 

Insă lipsea ceva. 

O să ai grijă ca el s-o primească, nu-i așa, Luigi? 

Donati s-a uitat în coșul de gunoi. Era gol. Nici măcar o 
bucăţică de hârtie. 

— Cauţi ceva, Excelenţă? 

Donati a ridicat privirea și l-a văzut pe cardinalul Domenico 
Albanese, care îl privea din ușă. Albanese era calabrez prin 
naștere și de profesie o creatură a Curiei. Deţinea mai multe 
funcții de rang înalt, printre care cele de președinte al Consiliului 
Pontifical pentru Dialogul între Religii, arhivist și bibliotecar al 
Sfintei Biserici Romane. Însă niciuna dintre ele nu explica 
prezența lui în apartamentul papal la șapte minute după miezul 
nopții. Domenico Albanese era camerlengo?. Era singurul care 
putea să facă declaraţia oficială că tronul Sfântului Petru este 
gol. 

— Unde-i? a întrebat Donati. 

— În împărăţia Cerului, a intonat cardinalul. 

— Și trupul? 

Dacă Albanese n-ar fi auzit chemarea sacră, ar fi putut să-și 
câștige pâinea cărând blocuri de marmură sau carcase într-un 


2 Titlu de origine medievală - șambelan (în limba italiană în original). 
VP-8 


abator calabrez. Donati l-a urmat pe un coridor scurt până în 
dormitor. Alţi trei cardinali așteptau în penumbră: Marcel 
Gaubert, Jose Maria Navarro și Angelo Francona. Gaubert era 
secretarul de stat, efectiv prim-ministrul și șeful diplomației din 
cea mai mică ţară a lumii. Navarro era prefectul Congregaţiei 
pentru Doctrina Credinței,  păzitorul ortodoxiei catolice, 
apărătorul împotriva ereziei. Francona, cel mai vârstnic dintre 
cei trei, era decanul Colegiului Cardinalilor. Ca atare, avea să 
prezideze următorul conclav. 

Navarro, un spaniol de viță nobilă, a fost cel care i s-a adresat 
primul lui Donati. Cu toate că locuia și muncea în Roma de 
aproape un sfert de veac, încă vorbea italiana cu un pronunţat 
accent castilian. 

— Luigi, ştiu cât de dureros trebuie să fie pentru tine. Am fost 
slujitorii lui credincioşi, dar tu ai fost cel pe care l-a iubit cel mai 
mult. 

Cardinalul Gaubert, un parizian slab cu față de felină, a 
încuviinţat din cap apăsat la platitudinea curială debitată de 
spaniol, la fel ca cei trei laici care stăteau în umbră, lângă 
perete: doctorul Octavio Gallo, medicul personal al Sfântului 
Părinte, Lorenzo Vitale, care conducea Corpo della Gendarmeria, 
și colonelul Alois Metzler, comandantul Gărzilor Elveţiene 
Pontificale. Se părea că Donati ajunsese ultimul. El, secretarul 
particular, era cel care ar fi trebuit să-i cheme pe prinții Bisericii 
la patul defunctului papă, nu camerlengo. Brusc, l-a cotropit 
vinovăția. 

Dar când Donati s-a uitat la cel întins pe pat, vinovăția a lăsat 
locul durerii copleșitoare. Lucchesi purta încă sutana albă, cu 
toate că papucii îi erau scoși, iar zucchetto” nu se vedea pe 
nicăieri. Cineva îi așezase mâinile pe piept. Strângea în ele 
rozariul. Ochii erau închiși, falca, un pic lăsată, dar pe chip nu se 
vedea durere, nimic nu sugera că ar fi suferit. De fapt, Donati n- 
ar fi fost surprins dacă Sanctitatea Sa s-ar fi trezit brusc și l-ar fi 
întrebat cum fusese seara lui. 

Purta încă sutana albă... 

Donati ţinuse programul Sfântului Părinte încă din prima zi a 
urcării pe tron. Rareori intervenea vreo schimbare în rutina de 
seară. Cina între șapte și opt și jumătate. Hârţogărie în birou de 
la opt și jumătate până la zece, urmată de cincisprezece minute 


3 Calotă (în limba italiană în original). 
VP-9 


de rugăciuni și reculegere în capela privată. În mod normal, la 
zece și jumătate era în pat, de obicei cu un roman poliţist 
englezesc, plăcerea lui vinovată. Planuri și dorințe a lui P.D. 
James stătea pe noptieră, alături de ochelarii săi de citit. Donati 
a deschis-o la pagina unde era semnul. 

După patruzeci și cinci de minute, Rickards s-a înapoiat la 
scena crimei... 

A închis cartea. Pontiful suprem, și-a zis el, murise de aproape 
două ore, poate că mai mult. Calm, a întrebat: 

— Cine l-a găsit? Nu una dintre călugărițele slujitoare, sper. 

— Eu am fost, a răspuns cardinalul Albanese. 

— Unde era? 

— Sanctitatea Sa s-a despărțit de această viaţă în capelă. L- 
am descoperit la câteva minute după ora zece. Cât despre 
momentul exact al plecării... Calabrezul a dat din umerii săi 
solizi. Nu pot spune, Excelenţă. 

— De ce nu am fost contactat imediat? 

— Te-am căutat peste tot. 

— Ar fi trebuit să mă suni pe mobil. 

— Am sunat. De câteva ori, de fapt. N-ai răspuns. 

Camerlengo nu spunea adevărul, și-a zis Donati. 

— Și ce făceai în capelă, Eminenţă? 

— Asta începe să sune a inchiziţie. Ochii lui Albanese au 
fulgerat spre cardinalul Navarro înainte să revină la Donati. 
Sanctitatea Sa mi-a cerut să mă rog împreună cu el. l-am 
acceptat invitaţia. 

— Te-a sunat direct? 

— In apartamentul meu, a zis camerlengo. 

— La ce oră? 

Albanese a ridicat ochii spre tavan, ca și cum ar fi încercat să- 
și amintească un amănunt care-i fugise din minte. 

— Nouă și un sfert. Poate că nouă și douăzeci. Mi-a cerut să 
vin la câteva minute după ora zece. Când am intrat... 

Donati a coborât privirea spre bărbatul neînsufleţit întins pe 
pat. 

— Și cum a ajuns aici? 

— Eu l-am adus. 

— Singur? 

— Sanctitatea Sa purta pe umeri greutatea Bisericii, a zis 
Albanese, dar în moarte era ușor ca o pană. Întrucât n-am putut 


VP - 10 


să dau de dumneata, l-am chemat pe secretarul de stat care, la 
rândul său, i-a sunat pe cardinalii Navarro și Francona. Apoi l-am 
chemat pe Dottore Gallo, care l-a declarat mort. Din cauza unui 
atac de cord grav. Al doilea, nu-i așa? Sau era al treilea? 

Donati s-a uitat la doctorul papei. 

— La ce oră aţi constatat decesul, Dottore Gallo? 

— Unsprezece și zece, Excelenţă. 

Cardinalul Albanese și-a dres ușurel glasul. 

— Am făcut o mică ajustare a timpilor în declaraţia mea 
oficială. Dacă dorești, Luigi, pot spune că tu ai fost cel care l-a 
găsit. 

— Nu este nevoie. 

Donati s-a lăsat în genunchi lângă pat. În viaţă, Sfântul 
Părinte fusese firav. Moartea îl împuţinase și mai tare. 
Arhiepiscopul își amintea ziua în care conclavul decisese, în mod 
neașteptat, ca Lucchesi, Patriarhul Veneţiei, să fie al 265-lea 
pontif suprem al Bisericii Romano-Catolice. În Camera Lacrimilor 
alesese cea mai mică dintre cele trei sutane pregătite. Chiar și 
așa, arăta ca un băieţel îmbrăcat cu cămașa tatălui său. Când 
pășise pe balconul Bazilicii San Pietro, capul abia i se zărea 
deasupra  balustradei. / vaticanist îl botezaseră „Pietro 
Improbabilul”. Conservatorii înrăiţi ai Bisericii îi ziceau, în 
derâdere, „Pontiful Accidental”. 

După o clipă, Donati a simţit pe umăr o mână. Era ca plumbul. 
Prin urmare, trebuia să fie a lui Albanese. 

— Inelul, Excelenţă. 

Odinioară fusese sarcina lui camerlengo să distrugă Inelul 
Pescarului purtat de pontiful răposat, în prezența Colegiului 
Cardinalilor. Dar, la fel ca cele trei lovituri ușoare cu un ciocan 
de argint pe fruntea papei, se renunţase la această practică. 
Inelul lui Lucchesi, pe care acesta îl purta rar, avea să fie doar 
însemnat cu două tăieturi adânci în formă de cruce. Insă alte 
tradiții rămâneau în vigoare, cum ar fi încuierea și sigilarea 
imediată a apartamentului papal. Nici măcar Donati, singurul 
secretar personal al lui Lucchesi, nu mai putea să intre după ce 
era luat cadavrul. 

Aflat încă în genunchi, Donati a deschis sertarul noptierei și a 
luat inelul greu de aur. | l-a dat cardinalului Albanese, care l-a 
pus într-o punguţă de catifea și apoi a declarat solemn: „Sede 


4 jurnaliștii și experţii în chestiunile legate de Vatican (în limba italiană în original). 
VP-11 


vacante”>. 

Tronul Sfântului Petru era acum gol. Constituţia Apostolică 
cerea ca Albanese să fie responsabilul temporar al Bisericii 
Romano-Catolice în interregnum, care se sfârșea cu alegerea 
noului papă. Donati, doar arhiepiscop, n-avea niciun cuvânt de 
spus în această chestiune. De fapt, acum, după dispariţia 
stăpânului său, era lipsit de atribuţii sau putere, răspunzând 
doar în fața lui camerlengo. 

— Când ai de gând să dai declaraţia? l-a întrebat pe Albanese. 

— Așteptam să ajungi tu. 

— Pot să mă uit peste ea? 

— N-avem timp. Dacă mai amânăm... 

— Desigur, Eminenţă. 

Donati a pus mâna peste a lui Lucchesi. Era deja rece. 

— AȘ vrea să petrec un moment singur cu el. 

— Un moment, a repetat camerlengo. 

Încăperea s-a golit încet. Cardinalul Albanese a plecat ultimul. 

— Spune-mi ceva, Domenico. 

II camerlengo s-a oprit în cadrul ușii. 

— Excelenţă? 

— Cine a tras perdelele în birou? 

— Draperiile? 

— Erau date deoparte când am plecat eu, la nouă. Și 
obloanele. 

— Eu le-am închis, Excelenţă. Nu voiam să vadă nimeni din 
piaţă lumina arzând atât de târziu în apartament. 

— Da, desigur. A fost un lucru înţelept, Domenico. 

II camerlengo a ieşit, lăsând ușa deschisă. Singur cu stăpânul 
său, Donati și-a stăpânit lacrimile. Avea să fie mai târziu timp să 
jelească. S-a aplecat spre urechea lui Lucchesi și i-a strâns cu 
blândețe mâna rece. 

— Vorbește-mi, vechiul meu prieten, a șoptit. Spune-mi ce s-a 
întâmplat aici în seara asta. 


2. 


IERUSALIM - VENEȚIA 


5 Locul este gol (în limba latină în original). 
VP - 12 


Chiara a fost cea care l-a informat în secret pe prim-ministru 
că soțul ei avea nevoie disperată de un concediu. De când se 
instalase, fără tragere de inimă, în biroul directorial din 
bulevardul Regele Saul, rareori își acordase câte o după-amiază 
liberă, și doar câteva zile de convalescenţă activă după explozia 
bombelor din Paris, când și-a fracturat două vertebre din zona 
șalelor. Gabriel avea nevoie de comunicații sigure și, mai 
important, de securitate masivă. La fel și Chiara și gemenii. 
lrene și Rafael aveau să-și sărbătorească în curând a 
paisprezecea zi de naștere. Amenințarea împotriva familiei Allon 
era atât de mare, încât nu puseseră niciodată piciorul în afara 
Statului Israel. 

Dar unde să meargă? O călătorie exotică undeva departe nu 
era o opţiune. Aveau să rămână rezonabil de aproape de Israel, 
astfel încât Gabriel, în mult prea probabila eventualitate a unei 
urgenţe naţionale, să poată ajunge înapoi în câteva ore. În 
viitorul lor nu se arătau un safari în Africa de Sud, un voiaj în 
Australia sau în Galâpagos. Probabil că așa era cel mai bine; 
Gabriel n-avea o relaţie prea bună cu animalele sălbatice. Și 
apoi, ultimul lucru pe care-l dorea Chiara era să-l epuizeze cu alt 
zbor îndelungat. Acum, că era directorul general al Biroului, 
făcea naveta la Washington ca să se consulte cu partenerii 
americani de la Langley. Lucrul de care avea nevoie cel mai 
mult era odihna. 

La drept vorbind, recreerea nu-i stătea în fire. Era un om cu 
un talent enorm, dar puţine hobby-uri. Nu schia, nu facea 
snorkeling și nu lovise vreodată cu o crosă de golf sau o rachetă 
de tenis - decât ca arme. Plajele îl plictiseau, în afară de cazul în 
care erau reci și bătute de vânt. li plăcea să navigheze, mai ales 
în apele periculoase din vestul Angliei, sau să ia în spate un 
rucsac și să străbată un teren mlăștinos sterp. Până și Chiara, 
agentă a Biroului retrasă din activitate, nu izbutea să ţină pasul 
mai mult de doi-trei kilometri cu ritmul lui ameţitor. Copiii cu 
siguranţă ar fi căzut laţi. 

Șmecheria era să găsească ceva ce să facă Gabriel în 
concediu, un mic proiect care să-i ocupe câteva ore dimineaţa, 
până se trezeau copiii, se îmbrăcau și erau gata să înceapă ziua. 
Și ce-ar fi fost ca acest proiect să poată fi executat într-un oraș 
în care el era deja în largul său? Orașul în care studiase arta 
restaurării tablourilor și-și făcuse ucenicia? Orașul în care el și 


VP - 13 


Chiara se întâlniseră și se îndrăgostiseră? Orașul ei de baștină, 
unde tatăl ei era rabinul-șef al comunităţii evreiești tot mai 
împuţinate? În plus, mama ei o tot bătea la cap să-i ducă în 
vizită pe copii. Ar fi perfect, și-a zis ea. Proverbialii doi iepuri 
dintr-un foc. 

Dar când? August ieșea din discuţie. Era mult prea cald și 
umed, iar orașul avea să fie acoperit de o mare de turiști care 
cumpăraseră pachete de vacanţă, hoardele care își făceau selfie 
și se ţineau prin oraș după ghizi arțăgoși timp de o oră sau două 
înainte să dea pe gât un cappuccino la un preţ exagerat în Caffe 
Florian și să se întoarcă la navele lor de croazieră. Insă dacă 
așteptau, să zicem, luna noiembrie, vremea avea să fie 
răcoroasă și senină și // sestieref avea să le aparţină aproape în 
întregime. Le-ar fi dat o șansă să se gândească la viitor fără ca 
atenţia să le fie abătută de Birou sau de cotidianul agitat din 
Israel. Gabriel îi spusese prim-ministrului că nu va sta decât un 
mandat. Nu era prea devreme să facă planuri pentru restul 
vieții. Niciunul dintre ei nu întinerea, mai ales Gabriel. 

Nu i-a dezvăluit preocupările ei, căci asta nu i-ar fi adus decât 
o perorare lungă despre toate motivele pentru care Statul Israel 
s-ar prăbuși dacă el și-ar lua măcar o zi liberă. În loc de asta, a 
conspirat cu Uzi Navot, directorul adjunct, ca să aleagă datele. 
„Gospodăria”, departamentul Biroului care se ocupa cu achiziţia 
și gestionarea de proprietăţi conspirative, s-a ocupat de cazare. 
Poliţia locală și serviciile de informaţii italiene, cu care Gabriel 
avea legături foarte strânse, au fost de acord să se ocupe de 
securitate. 

Nu mai rămânea decât proiectul care să-l ţină pe Gabriel 
ocupat. La sfârșitul lui octombrie, Chiara l-a sunat pe Francesco 
Tiepolo, proprietarul celei mai importante firme de restaurări din 
regiune. 

— Am exact ceea ce trebuie. O să trimit o fotografie prin e- 
mail. 

Peste trei săptămâni, după o ședință deosebit de furtunoasă a 
zbuciumatului guvern israelian, Gabriel s-a întors acasă și a 
găsit bagajele familiei Allon făcute. 

— Mă părăsești? 

— Nu, a zis Chiara. Plecăm în concediu. Cu toţii. 


6 Echivalentul lui „cartier” în orașele care au șase diviziuni administrative (în limba 
italiană în original). 


VP - 14 


— Dar eu n-am cum... 

— Totul e aranjat, dragul meu. 

— Uzi știe? 

Chiara a încuviinţat din cap. 

— La fel și prim-ministrul. 

— Unde mergem? Și cât timp? 

Ea i-a răspuns. 

— Şi ce-o să fac eu timp de două săptămâni? 

Chiara i-a înmânat fotografia. 

— Nici nu poate fi vorba s-o termin. 

— O să faci cât poţi. 

— Și să las pe altcineva să-mi atingă lucrarea? 

— N-o să fie sfârșitul lumii. 

— Nu se știe niciodată, Chiara. Ar putea chiar să fie. 

e 

Apartamentul ocupa piano nobil? al unui palazzo vechi și 
dărăpănat din Cannaregio, cel mai nordic sestiere al Veneției. 
Avea un salon imens, o bucătărie mare plină cu aparatură 
modernă și o terasă care dădea spre Rio della Misericordia. Intr- 
unul dintre cele patru dormitoare, „Gospodăria” pusese o 
legătură sigură cu bulevardul Regele Saul, pe care o completa o 
structură în formă de cort - în jargonul Biroului i se zicea 
chuppat? - care îi permitea lui Gabriel să vorbească la telefon 
fără teama de spionaj electronic. Câţiva carabinieri în civil 
stăteau de pază afară, pe Fondamenta dei Ormesini. Cu 
aprobarea lor, Gabriel își adusese un pistol Beretta de 9 mm. La 
fel și Chiara, care trăgea mult mai bine decât el. 

La câţiva pași de-a lungul malului era un pod de fier - singurul 
din Veneţia - și pe partea opusă a canalului era o piaţă largă 
numită Campo di Ghetto Nuovo. Erau acolo un muzeu, o librărie 
și birourile comunităţii evreiești. Casa lIsraelitica di Riposo, un 
cămin pentru vârstnici, ocupa latura nordică. Alături era un 
basorelief sobru în memoria evreilor din Veneţia care în 
decembrie 1943 au fost adunaţi, duși în lagăre de concentrare și 
apoi omorâţi la Auschwitz. Doi carabinieri bine înarmaţi păzeau 
memorialul dintr-o gheretă fortificată. Dintre cei două sute 
cincizeci de mii de oameni care continuau să locuiască pe 
insulele Veneţiei în ciuda creșterii constante a nivelului apei, 


7 Nivelul principal al unui palat (în limba italiană în original). 
8 Baldachinul sub care stau mirii la cununie (în limba ebraică în original). 


VP -15 


numai evreii aveau nevoie de protecţia necontenită a poliţiei. 

Imobilele care mărgineau i/ campo erau cele mai înalte din 
Veneţia, deoarece în Evul Mediu Biserica le interzisese evreilor 
să locuiască altundeva în oraș. La ultimul etaj al câtorva clădiri 
erau mici sinagogi, acum restaurate cu migală, folosite cândva 
de comunităţile de evrei așkenazi și sefarzi care locuiau 
dedesubt. Cele două sinagogi încă folosite ale ghetoului erau la 
marginea sudică a campo-ului. Ambele erau clandestine; nimic 
din înfățișarea lor nu sugera că sunt lăcașuri sfinte evreiești. 
Sinagoga Spaniolă fusese întemeiată de strămoșii Chiarei în 
1580. Nu avea încălzire și era deschisă de la Pesach până la 
marile sărbători Rosh Hashanah și Yom Kippur. Sinagoga 
Levantină, aflată dincolo de un mic scuar, era folosită de 
comunitate iarna. 

Rabi Jacob Zolli și soţia sa, Alessia, locuiau după colțul 
Sinagogii Levantine, într-o căsuţă îngustă care dădea spre o 
corte” închisă. Familia Allon a cinat acolo luni seara, la câteva 
ore după sosirea la Veneţia. 

— Sper că nu e o problemă, a zis rabi Zolli. 

— Ca de obicei, a murmurat Gabriel. 

— Mă simt ușurat. 

— Nu te simţi. 

Rabinul a râs încetișor. Privirea i s-a plimbat mulţumită în jurul 
mesei, poposind o clipă asupra nepoților, soţiei și, în cele din 
urmă, a fiicei. Lumina lumânărilor strălucea în ochii ei. Aveau 
culoarea caramelului și erau presăraţi cu auriu. 

— Chiara n-a arătat niciodată mai radioasă. E limpede că o 
faci foarte fericită. 

— Chiar așa? 

— Cu siguranţă au fost hopuri pe drum, a spus rabinul pe un 
ton dojenitor. Dar pot să te asigur că ea se crede persoana cea 
mai norocoasă din lume. 

— Mă tem că această onoare îmi aparţine mie. 

— Se zvonește că te-a păcălit cu planurile de voiaj. 

Gabriel s-a încruntat. 

— Cu siguranţă există în Tora o interdicţie pentru astfel de 
lucruri. 

— Nu-mi vine în minte niciuna. 

— Probabil că așa a fost cel mai bine, a recunoscut Gabriel. 


? Curte (în limba italiană în original). 
VP - 16 


Mă îndoiesc că altfel aș fi fost de acord. 

— Sunt încântat că aţi reușit, în fine, să-i aduceţi pe copii la 
Veneţia. Dar mă tem că aţi venit într-un moment dificil. Rabi 
Zolli și-a coborât vocea: Saviano și amicii lui din extrema 
dreaptă au deșteptat în Europa forţe întunecate. 

Giuseppe Saviano era noul prim-ministru al Italiei, Era 
xenofob, intolerant, nu avea încredere în presa liberă și n-avea 
timp de drăgălășenii cum ar fi democraţia parlamentară și 
domnia legii. N-avea timp nici Jörg Kaufmann, prietenul lui, 
novicele neofascist care era acum cancelarul Austriei. In Franţa 
multă lume era de părere că Cecile Leclerc, lidera Frontului 
Popular, avea să fie următorul locatar al Palatului Elysâe. Era de 
așteptat ca naţional-democraţii din Germania, conduși de un 
fost skinhead neonazist pe nume Axel Brunner, să iasă pe locul 
doi în alegerile generale din ianuarie. Peste tot, se părea, 
extrema dreaptă era în ascensiune. 

Creșterea ei în Europa Occidentală fusese alimentată de 
globalizare, de incertitudinea economică și de schimbările 
demografice rapide ale continentului. Acum musulmanii 
reprezentau cinci procente din populaţia Europei. Din ce în ce 
mai mulți europeni nativi considerau islamismul o ameninţare 
existenţială la identitatea lor religioasă și culturală. Mânia și 
resentimentele lor, care cândva fuseseră reținute sau ascunse 
de public, curgeau în prezent prin venele internetului ca un 
virus. Atacurile împotriva musulmanilor crescuseră acut. La fel și 
atacurile fizice și actele de vandalism îndreptate împotriva 
evreilor. Într-adevăr, antisemitismul din Europa ajunsese la un 
nivel nemaivăzut de la cel de-al Doilea Război Mondial. 

— Cimitirul nostru din Lido a fost vandalizat din nou 
săptămâna trecută, a zis rabi Zolli. Pietre de mormânt 
răsturnate, svastici... ca de obicei. Enoriașii mei sunt speriaţi. 
Încerc să-i îmbărbătez, dar și eu sunt speriat. Politicienii 
antiimigraţie, ca Saviano, au scuturat sticla și au scos dopul. 
Adepții lor se plâng de refugiații din Orientul Mijlociu și Africa, 
însă noi suntem cei pe care-i detestă cel mai mult. Este ura cea 
mai îndelungată. Aici, în Italia, nu mai este considerat un lucru 
rău să fii antisemit. Acum disprețul faţă de noi poate fi afișat 
fără reținere. Și rezultatele au fost complet previzibile. 

— Furtuna o să treacă, a zis Gabriel, nu prea convins. 

— Probabil că bunicii tăi au spus același lucru. Așa au făcut și 


VP - 17 


evreii din Veneţia. Mama ta a reușit să iasă din Auschwitz vie. 
Evreii din Veneţia n-au fost așa de norocoși. Clătinând din cap, 
rabi Zolli a urmat: Am mai văzut acest film, Gabriel. Știu cum se 
sfârșește. Nu uita niciodată că lucrurile de neînchipuit se pot 
întâmpla. Dar hai să nu stricăm seara cu discuţii neplăcute. 
Vreau să mă bucur de compania nepoților mei. 

A doua zi Gabriel s-a trezit devreme și a petrecut câteva ore 
în adăpostul oferit de chuppah, vorbind cu subordonații săi din 
bulevardul Regele Saul. După aceea a închiriat o barcă cu motor 
și i-a dus pe Chiara și pe copii într-un tur al orașului și al 
insulelor din lagună. Era prea rece ca să înoate la Lido, dar copiii 
s-au descălţat și au fugărit pe plajă pescărușii și rândunicile-de- 
mare. Pe drumul de înapoiere în Cannaregio s-au oprit la 
biserica San Sebastiano din Dorsoduro ca să vadă Fecioara cu 
pruncul pe tron și sfinții a lui Veronese, pe care Gabriel o 
restaurase pe când Chiara era însărcinată. Mai târziu, pe când 
lumina de toamnă scădea în Campo di Ghetto Nuovo, copiii s-au 
prins într-o leapșă zgomotoasă sub privirile părinţilor lor, așezați 
pe o bancă de lemn de lângă Casa Israelitica di Riposo. 

— Asta s-ar putea să fie banca mea preferată din întreaga 
lume, a zis Chiara. Aici ședeai în ziua în care ţi-a venit mintea la 
cap și m-ai rugat să te primesc înapoi. Îți amintești, Gabriel? Era 
după atacul asupra Vaticanului. 

— Nu știu ce-a fost mai rău. Grenadele aruncate cu lansatorul 
de rachete și atentatorii cu bombe sinucigași sau felul în care te- 
ai purtat cu mine. 

— Ai meritat-o, neghiobule. N-ar fi trebuit să accept să te mai 
văd vreodată. 

— Și acum copiii noștri se joacă pe campo, a zis Gabriel. 

Chiara a aruncat o privire spre ghereta carabinierilor. 

— Supravegheaţi de bărbați cu puști. 

A doua zi, miercuri, Gabriel s-a strecurat afară din apartament 
după conversațiile telefonice de dimineaţă și, ţinând sub braţ o 
cutie de lemn lăcuit, s-a dus pe jos la biserica Madonna 
dell'Orto. Naosul era în penumbră și schelăria ascundea 
arcadele ascuţite, duble, ale culoarelor laterale. Biserica nu avea 
transept, dar în partea din spate era o absidă cu cinci laturi 
unde se afla mormântul lui Jacopo Robusti, cunoscut mai bine 
sub numele Tintoretto. Acolo l-a găsit Gabriel pe Francesco 
Tiepolo. Era un bărbat enorm, ca un urs, cu o barbă neagră 


VP-18 


înspicată, încâlcită. Ca de obicei, era îmbrăcat într-o tunică albă 
fluidă și purta la gât o eșarfă înnodată șmecherește. 

L-a strâns în brațe pe Gabriel. 

— Am știut întotdeauna c-o să te întorci. 

— Sunt în concediu, Francesco. Hai să nu ne lăsăm duși de 
val. 

Tiepolo și-a fluturat mâna de parcă ar fi vrut să alunge 
porumbeii din Piazza di San Marco. 

— Azi ești în concediu, dar într-o zi o să mori la Veneţia. 
Coborându-și privirea spre mormânt, a adăugat: Presupun că va 
trebui să te îngropăm altundeva decât într-o biserică, nu? 

Tintoretto a făcut zece picturi pentru acea biserică între 1552 
și 1569, printre care /ntrarea Fecioarei Maria în Templu, care 
atârna în partea dreaptă a naosului. Se număra printre 
capodoperele lui, o pânză mare, de 480 pe 429 de centimetri. 
Prima fază a restaurării, îndepărtarea lacului decolorat, fusese 
încheiată. Nu mai rămânea decât pictura interioară, retușarea 
acelor porțiuni de pânză stricate de timp și uzură. Avea să fie o 
sarcină monumentală. Gabriel și-a zis că unui singur restaurator 
i-ar lua un an, dacă nu mai mult. 

— Care a fost bietul om care a îndepărtat lacul? Antonio Politi, 
sper. 

— A fost Paulina, fata cea nouă. Spera să te privească în 
vreme ce lucrezi. 

— Presupun că i-ai alungat această iluzie. 

— În termeni deloc echivoci. A zis că poţi să te ocupi de 
oricare parte a tabloului vrei, în afară de Fecioară. 

Gabriel a ridicat privirea spre partea de sus a pânzei înalte. 
Maria, copila de trei ani a lui loachim și a Anei, evrei din 
Nazaret, urca șovăielnic cele cincisprezece trepte ale Templului 
din lerusalim spre Marele Preot. Cu câteva trepte mai jos stătea 
aplecată o femeie înveșmântată în mătase cafenie. Tinea în 
brațe un copilaș, băiat sau fată, n-aveai cum să-ţi dai seama. 

— Ea, a zis Gabriel. Și copilul. 

— Ești sigur? Au nevoie de multă muncă. 

Gabriel a zâmbit trist, cu ochii la tablou. 

— Măcar atât pot să fac pentru ei. 

e 

A rămas în biserică până la ora două, mai mult decât avusese 

de gând. În seara aceea el și Chiara au lăsat copiii la bunici și au 


VP -19 


cinat singuri într-un restaurant aflat dincolo de Canal Grande, în 
San Polo. A doua zi, joi, i-a dus de dimineață pe copii la o 
plimbare cu gondola și a lucrat la tabloul lui Tintoretto de la 
prânz până la ora cinci, când Tiepolo a încuiat ușile bisericii 
până a doua zi. 

Chiara a hotărât să pregătească cina în apartament. După 
aceea Gabriel a supravegheat bătălia care avea loc în fiecare 
seară, cunoscută ca „momentul spălării”, înainte să se retragă 
în chuppah ca să se ocupe de o mică criză de acasă. Era 
aproape ora unu când s-a târât în pat. Chiara citea un roman 
fără să dea atenţie televizorului, care avea sonorul închis. Pe 
ecran era o imagine în direct a Bazilicii Sfântul Petru. Gabriel a 
dat sonorul mai tare și așa a aflat că-i murise un vechi prieten. 


3. 


CANNAREGIO, VENETIA 


Mai târziu în acea dimineață, trupul Sanctităţii Sale Papa Paul 
al VIl-lea a fost dus în Sala Clementina, aflată la etajul întâi al 
Palatului Apostolic. A rămas acolo până la începutul după- 
amiezii următoare, când a fost dus cu o procesiune solemnă în 
Bazilica Sfântul Petru, unde publicul urma să aibă acces timp de 
două zile. Patru soldați din Gărzile Elveţiene îl străjuiau cu 
halebardele în mâini pe pontiful mort. Corpul de presă al 
Vaticanului a pus mare accent pe faptul că arhiepiscopul Luigi 
Donati, cel mai apropiat ajutor și confident al Sfântului Părinte, 
rareori se îndepărta de stăpânul său. 

Tradiţia Bisericii dicta ca funeraliile și înmormântarea papei să 
aibă loc între patru și șase zile de la moarte. Cardinalul 
camerlengo Domenico Albanese a anunțat că vor avea loc 
martea următoare și că la zece zile după aceea se va întruni 
conclavul. / vaticanisti preziceau o întrecere aprigă și 
învrăjbitoare între reformatori și conservatori. Cele mai multe 
șanse le avea cardinalul Jose Maria Navarro, care își folosise 
poziția de păzitor al doctrinei Bisericii pentru a-și construi în 
Colegiul Cardinalilor o bază de putere aproape la fel de 
redutabilă ca aceea a defunctului papă. 


VP - 20 


La Veneţia, unde Pietro Lucchesi domnise ca patriarh, 
primarul a decretat trei zile de doliu. În tăcerea clopotelor din 
oraș, o slujbă cu nu prea mulţi participanţi s-a ţinut în Bazilica 
San Marco. In rest, viaţa se scurgea ca de obicei. O mică acqua 
alta!” a inundat o porțiune din Santa Croce; un vas de croazieră 
enorm a intrat într-un ponton de pe Canalul Giudecca. În 
barurile unde localnicii se strângeau la cafea sau la un pahar de 
brandy care să alunge răceala toamnei, se auzea rareori numele 
pontifului mort. Cinici din fire, puţini venețieni se deranjau să 
meargă la liturghie în mod regulat, și încă și mai puţini erau cei 
care-și duceau viața în concordanţă cu învăţăturile Vaticanului. 
Bisericile din Veneţia, cele mai frumoase din toată creștinătatea, 
erau locuri în care se adunau turiștii din alte ţări ca să caște 
gura la pictura renascentistă. 

Însă Gabriel urmărea evenimentele din Roma cu un interes 
mai mult decât trecător. În dimineata funeraliilor papei a ajuns 
la biserică devreme și a lucrat fără întrerupere până la 
douăsprezece și un sfert, când a auzit ecoul puternic al unor 
pași în naos. Și-a ridicat pe frunte vizorul-lupă și a dat deoparte 
cu băgare de seamă prelata care-i acoperea platforma. 
Generalul Cesare Ferrari, comandantul Diviziei de Protecţie a 
Patrimoniului Cultural din cadrul Forțelor de Carabinieri, 
cunoscută mai bine sub numele Brigada de Artă, i-a înfruntat 
privirea cu o expresie neutră. 

Fără să fie poftit, generalul a intrat în spatele prelatei și a 
contemplat pânza enormă, care era scăldată în lumina orbitoare 
a doua lămpi cu halogen. 

— Una dintre cele mai bune ale lui, nu crezi? 

— Avea o nevoie enormă să-și dovedească talentul. Veronese 
fusese recunoscut public ca succesor al lui Tiţian și cel mai bun 
pictor din Veneţia. Bietul Tintoretto nu mai primea comenzi ca 
odinioară. 

— Aceasta era biserica de care aparținea el. 

— Nu mai spune! 

— Locuia după colț, pe Fondamenta di Mori. Generalul a dat 
deoparte prelata și a intrat în naos. Era un Bellini în biserica 
asta. Fecioara cu Pruncul. A fost furat în 1993. Brigada de Artă îl 
tot caută de atunci încoace. l-a aruncat lui Gabriel o privire 
peste umăr. Nu l-ai văzut, nu? 


10 Flux maxim (în limba italiană în original). 
VP -21 


Gabriel a zâmbit. Cu puţin înainte de a deveni șeful Biroului, 
recuperase cea mai căutată pictură furată din lume, tabloul lui 
Caravaggio Nasterea Domnului cu Sfântul Francisc și Sfântul 
Laurențiu. Avusese grijă ca tot meritul să revină Brigăzii de Artă. 
Din acest motiv, printre altele, generalul Ferrari fusese de acord 
să le asigure securitate permanentă lui Gabriel și familiei sale în 
timpul concediului petrecut la Veneţia. 

— Se presupune că te relaxezi, a zis generalul. 

Gabriel și-a coborât la loc vizorul-lupă. 

— Asta fac. 

— Vreo problemă? 

— Din motive inexplicabile, mi-e cam greu să refac culoarea 
veșmântului acestei femei. 

— Mă refeream la siguranţa ta. 

— Se pare că revenirea mea la Veneţia a trecut neobservată. 

— Nu cu totul. Generalul a aruncat o privire spre ceasul de la 
mână. Presupun că nu te pot convinge să faci o pauză de prânz. 

— Nu iau niciodată masa de prânz când lucrez. 

— Da, știu, a spus generalul apăsând pe buton ca să stingă 
lămpile cu halogen. Îmi amintesc. 

e 

Tiepolo îi dăduse lui Gabriel o cheie a bisericii. Sub privirea 
comandantului Brigăzii de Artă, a setat alarma și a încuiat ușa. 
S-au dus la un bar aflat la câteva uși de casa lui Tintoretto. 
Funeraliile papei se desfăşurau pe ecranul televizorului din 
spatele tejghelei. 

— În cazul în care te întrebi, a zis generalul, arhiepiscopul 
Donati a vrut să participi și tu. 

— Și atunci de ce n-am fost invitat? 

— Camerlengo nici n-a vrut să audă. 

— Albanese? 

Generalul a încuviințat din cap. 

— Se pare că nu i-a plăcut niciodată relația ta strânsă cu 
Donati. Sau cu Sfântul Părinte, că veni vorba. 

— E mai bine, probabil, că nu sunt acolo. N-aș fi făcut decât 
să abat atenţia. 

Generalul s-a încruntat. 

— Ar fi trebuit să te așeze pe un loc de onoare. La urma 
urmei, dacă nu erai tu, Sfântul Părinte ar fi murit în atacul 
terorist asupra Vaticanului. 


VP - 22 


Barmanul, un slăbănog de douăzeci și ceva de ani cu tricou 
negru, le-a adus două cafele. Generalul și-a pus zahăr. Mâinii cu 
care a amestecat cafeaua îi lipseau două degete. Le pierduse 
din cauza unei bombe trimise prin poștă pe când era 
comandantul diviziei de carabinieri din Napoli cel infestat de 
Camorra. Explozia l-a făcut să-și piardă și ochiul drept. Proteza 
oculară, cu pupila imobilă, îi dădea generalului o privire rece, 
neînduplecată. Până și Gabriel avea tendinţa s-o ocolească. Era 
ca și cum ar fi privit în ochiul unui Dumnezeu atotvăzător. 

În acel moment, ochiul era îndreptat spre televizor, unde 
camera de luat vederi panorama lent, ca la vizionarea unui 
album cu delincvenţi, politicienii, monarhii și celebrităţile 
mondiale. In cele din urmă, s-a oprit asupra lui Giuseppe 
Saviano. 

— Cel puţin nu a arborat brasarda, a șoptit generalul. 

— Nu ești unul dintre admiratorii lui? 

— Saviano e un apărător înfocat al bugetului Brigăzii de Artă. 
Ca urmare, ne înțelegem destul de bine. 

— Fasciștii adoră patrimoniul cultural. 

— El se consideră populist, nu fascist. 

— Asta-i o ușurare. 

Zâmbetul fugar al lui Ferrari n-a avut nicio influenţă asupra 
protezei oculare. 

— Ascensiunea unui om ca Saviano era inevitabilă. Oamenii 
noștri și-au pierdut încrederea în noţiuni fanteziste ca 
democrația liberală, Uniunea Europeană și alianța occidentală. 
Și de ce n-ar fi așa? Intre globalizare și automatizare, cei mai 
mulți dintre tinerii italieni nu-și pot începe o carieră cum se 
cuvine. Dacă vor o slujbă bine plătită, trebuie să meargă în 
Anglia. Și dacă stau aici... Generalul a aruncat o privire spre 
tânărul din spatele tejghelei. Le servesc cafea turiștilor. Și-a 
coborât apoi vocea ca să adauge: Sau agenţilor de informații 
israelieni. 

— Saviano n-o să schimbe nimic din toate astea. 

— Probabil că nu. Dar, între timp, transmite forță și încredere. 

— Și cum e cu competența? 

— Câtă vreme ţine imigranții afară din ţară, pe suporterii lui îi 
doare-n cot că nu-i în stare să lege două vorbe. 

— Și dacă e o criză? O criză reală. Nu una inventată de un site 
al extremei drepte. 


VP - 23 


— Cum ar fi? 

— Ar putea să fie altă criză financiară care să anihileze 
sistemul bancar. Sau ceva mult mai rău, spuse Gabriel după o 
scurtă pauză. 

— Ce ar putea fi mai rău decât evaporarea economiilor mele 
de-o viață? 

— Ce zici de o pandemie? O nouă tulpină de virus al gripei 
pentru care noi, oamenii, nu avem un sistem de apărare natural. 

— Ciumă? 

— Nu râde, Cesare. E doar o chestiune de timp. 

— Și de unde o să vină ciuma asta a ta? 

— Virusul o să facă saltul de la animale la oameni într-un loc 
în care condiţiile sanitare lasă de dorit. De exemplu, o piaţă 
chinezească de carne și pește. O să înceapă încet, câteva cazuri 
locale. Dar, din cauză că suntem atât de legați unii de alţii, se va 
răspândi pe glob ca un incendiu. Turiștii chinezi îl vor aduce în 
Europa Occidentală în primele faze ale izbucnirii, încă dinainte 
ca virusul să fie identificat. În câteva săptămâni, jumătate din 
populaţia Italiei o să fie infectată, poate că mai mulți. Și ce se 
întâmplă atunci, Cesare? 

— Spune-mi tu. 

— Intreaga ţară va trebui să intre în carantină ca să împiedice 
răspândirea. Spitalele vor fi atât de pline, încât vor fi silite să 
refuze internarea oricui în afară de cei mai tineri și mai robuști. 
Vor muri sute în fiecare zi, poate că mii. Armata va trebui să 
recurgă la arderea în masă a cadavrelor ca să împiedice 
răspândirea și mai mare. Va fi... 

— Un holocaust. 

Gabriel a încuviințat încet din cap. 

— Și cum presupui că un incompetent analfabet ca Saviano o 
să reacționeze în aceste condiţii? O să-i asculte pe experții în 
medicină sau o să creadă că el știe mai bine? O să-i spună 
poporului adevărul sau o să jure că vaccinul și tratamentele 
salvatoare sunt la un pas? 

— O să dea vina pe chinezi și pe imigranți și o să iasă din asta 
mai puternic ca oricând. 

Ferrari i-a aruncat lui Gabriel o privire serioasă. 

— E ceva ce știi și nu-mi spui? 

— Oricine are măcar jumătate de creier știe că ne paște de 
mult ceva de amploarea Marii Gripe din 1918. l-am spus prim- 


VP - 24 


ministrului de la noi că, dintre toate primejdiile cu care se 
confruntă Israelul, o pandemie este de departe cea mai mare. 

— Sunt recunoscător că singura mea responsabilitate este să 
găsesc tablouri furate. Privind la televizor marea de veșminte 
roșii, generalul a spus: Acolo șade noul pontif. 

— Se aude că o să fie cardinalul Navarro. 

— Ăsta-i zvonul. 

— Ai vreo intuiţie? 

Generalul Ferrari a răspuns ca și cum s-ar fi adresat unei 
încăperi pline cu reporteri. 

— Carabinierii nu fac niciun efort de monitorizare a procesului 
de succesiune papală. Și nici celelalte agenţii de securitate din 
Italia. 

— Hai, scutește-mă. 

Generalul a râs încet. 

— Și voi? 

— Identitatea noului papă n-are nimic de-a face cu Statul 
Israel. 

— Are acum. 

— Despre ce vorbești? 

— O să-l las pe e/ să explice. Generalul Ferrari a făcut semn 
cu capul spre televizor, unde camera îl găsise pe arhiepiscopul 
Luigi Donati, secretarul particular al Sanctităţii Sale Papa Paul al 
VIl-lea. Se întreba dacă n-ai avea oare un moment liber, sau 
două, ca să staţi de vorbă. 

— De ce nu m-a sunat, pur și simplu? 

— Nu e ceva ce vrea să discute la telefon. 

— Ţi-a spus despre ce este vorba? 

Generalul a scuturat din cap. 

— Doar că este o chestiune de maximă importanţă. Spera că 
o să fii liber mâine la prânz. 

— Unde? 

— La Roma. Cum Gabriel n-a făcut niciun comentariu, Ferrari 
a continuat: E la distanță de o oră cu avionul. O să te întorci la 
Veneţia la timp pentru cină. 

— O să mă întorc? 

— judecând după vocea arhiepiscopului, m-aș cam îndoi. Te 
așteaptă la ora unu la Piperno. Zice că știi locul. 

— Parcă sună cunoscut. 

— Ar dori să vii singur. Și nu-ţi face griji pentru soţie și copii. O 


VP -25 


să am toată grija de ei în absenţa ta. 

— Absența? 

Nu era cuvântul pe care l-ar fi ales Gabriel ca să descrie o 
excursie de o zi în Cetatea Eternă. 

Generalul se uita din nou la televizor. 

— Uită-te la prinții ăștia ai Bisericii, îmbrăcaţi cu toţii în roșu. 

— Culoarea simbolizează sângele lui Cristos. 

Ochiul cel bun al lui Ferrari a clipit surprins. 

— Cum Dumnezeu știi asta? 

— Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii restaurând artă 
creștină. Nu greșești dacă presupui că știu mai multe despre 
istoria și învățăturile Bisericii decât majoritatea catolicilor. 

— Printre care mă număr și eu. Privirea generalului s-a întors 
la ecran. Cine presupui c-o să fie? 

— Se spune că Navarro comandă deja mobilier nou pentru 
appartamento. 

— Da, a zis generalul încuviinţând din cap îngândurat. Asta se 
spune. 


4. 


MURANO, VENEȚIA 


— Spune-mi, te rog, că glumești. 

— Crede-mă, n-a fost ideea mea. 

— Ştii de cât timp și de câte eforturi a fost nevoie ca să 
aranjez călătoria asta? A trebuit să mă întâlnesc cu prim- 
ministrul, la naiba. 

— Și pentru asta îţi transmit regretele mele profunde și 
eterne, a rostit Gabriel sobru. 

Ședeau în partea din spate a unui mic restaurant din Murano. 
Gabriel așteptase să termine antreurile ca să-i spună Chiarei că 
avea de gând să se ducă la Roma a doua zi dimineaţă. Ce-i 
drept, motivele sale erau egoiste. Restaurantul, specializat în 
pește, era printre preferatele sale din Veneţia. 

— Nu-i decât o zi, Chiara. 

— Nici măcar tu nu crezi asta. 

— Nu, dar merita să încerc. 


VP - 26 


Chiara a ridicat la buze un pahar cu vin. Restul de pinot grigio 
reflecta viu flacăra palidă a lumânării aflate pe masă. 

— De ce n-ai fost invitat la funeralii? 

— După cum s-ar părea, cardinalul Albanese n-a putut să 
găsească un loc pentru mine în toată Piaţa Sfântul Petru. 

— El a fost cel care a găsit cadavrul, nu-i așa? 

— In capela particulară, a zis Gabriel. 

— Chiar crezi că așa s-a întâmplat? 

— Sugerezi că Biroul de Presă al Vaticanului ar fi putut să 
publice un bollettino incorect? 

— Tu și Luigi aţi colaborat de-a lungul anilor la câteva 
declaraţii amăgitoare. 

— Insă motivele noastre au fost întotdeauna cinstite. 

Chiara a pus paharul pe faţa de masă de un alb ca fildeșul și l- 
a răsucit încetișor. 

— De ce presupui că vrea să te vadă? 

— Nu poate să fie de bine. 

— Ce ţi-a spus generalul Ferrari? 

— Cât mai puţin posibil. 

— Ce neobișnuit pentru el! 

— Se poate să fi pomenit că ar avea legătură cu alegerea 
următorului pontif suprem al Bisericii Romano-Catolice. 

Paharul a rămas nemișcat. 

— Conclavul? 

— N-a intrat în amănunte. 

Gabriel a atins ecranul telefonului ca să vadă cât era ceasul. 
Fusese silit să se despartă, în cele din urmă, de îndrăgitul său 
BlackBerry Key2. Noul aparat era un Solaris fabricat în Israel, 
programat conform specificaţiilor sale aparte. Era mai mare și 
mai greu decât un smartphone obișnuit și fusese construit ca să 
reziste la atacul de la distanţă al celor mai iscusiţi hackeri din 
lume, printre care NSA a americanilor și Unitatea 8200 a 
israelienilor. Toţi agenţii de rang înalt ai lui Gabriel aveau unul, 
precum și Chiara. In cazul ei era al doilea. Rafael îi aruncase 
primul Solaris de pe terasa apartamentului lor din Ierusalim. Cu 
toată inviolabilitatea lui, aparatul nu fusese proiectat să 
supravieţuiască unei căderi de două etaje și ciocnirii cu un 
trotuar pavat. 

— E târziu, a zis el. Ar trebui să-i salvăm pe părinţii tăi. 

— Nu trebuie să ne grăbim. Adoră să fie în preajma copiilor. 


VP - 27 


Dacă ar fi după ei, n-am mai pleca niciodată din Veneţia. 

— Cei din bulevardul Regele Saul s-ar putea să-mi observe 
absenţa. 

— Și prim-ministrul. După o clipă de tăcere, Chiara a spus: 
Trebuie să recunosc că nu aștept cu nerăbdare să mă întorc 
acasă. Mi-a plăcut să nu te împart cu nimeni. 

— Nu mi-au mai rămas decât doi ani din mandat. 

— Doi ani și o lună. Dar cine ţine socoteala? 

— A fost îngrozitor? 

Ea s-a strâmbat. 

— N-am vrut niciodată să joc rolul nevestei care se văicărește. 
Cunoști genul, nu, Gabriel? Sunt așa de enervante femeile alea. 

— Noi doi am știut întotdeauna c-o să fie greu. 

— Da, a murmurat ea vag. 

— Dacă ai nevoie de ajutor... 

— Ajutor? 

— Cineva care să te ajute prin casă. 

Chiara s-a încruntat. 

— Mă descurc foarte bine singură, mulțumesc. Doar că îţi simt 
lipsa, asta-i tot. 

— Doi ani vor trece cât ai clipi. 

— Și juri că n-o să-i lași să te convingă să mai stai un mandat? 

— Nici o șansă. 

Fața ei s-a luminat. 

— Și cum plănuiești să-ţi petreci anii la pensie? 

— O spui ca și cum ar trebui să încep să-mi caut un cămin de 
bătrâni. 

— Inaintezi în vârstă, dragule. Chiara l-a bătut ușurel pe 
mână, ceea ce nu l-a făcut deloc să se simtă mai tânăr. Ei bine? 

— Plănuiesc să-mi dedic ultimii ani pe pământ făcându-te pe 
tine fericită. 

— Așadar, o să faci orice vreau eu? 

Gabriel a privit-o prudent. 

— În limite rezonabile, desigur. 

Ea a coborât privirea, făcându-și de lucru cu un fir de aţă 
desprins din faţa de masă. 

— Am fost la o cafea cu Francesco ieri. 

— Nu mi-a spus. 

— l-am cerut eu să nu-ţi spună. 

— Asta explică totul. Și despre ce aţi vorbit? 


VP - 28 


— Despre viitor. 

— La ce se gândește? 

— La un parteneriat. 

— Francesco și cu mine? Neprimind răspuns, Gabriel a 
exclamat: Cu tine? 

Ea a încuviințat. 

— Vrea să merg să lucrez cu el. Și când se retrage din afaceri, 
peste câţiva ani... 

— Ce? 

— Tiepolo Restauration va fi a mea. 

Gabriel și-a amintit ce spusese Tiepolo pe când stăteau lângă 
mormântul lui Tintoretto. „Azi ești în concediu, dar într-o zi o să 
mori la Veneţia...” Se îndoia că schema asta fusese clocită în 
ajun, la cafea. 

— O evreică drăguță din ghetou se va îngriji de bisericile și /e 
scuole!! din Veneţia? Asta vrei să spui? 

— Remarcabil, nu-i așa? 

— Și eu ce-o să fac? 

— Presupun că îţi poţi petrece zilele hoinărind pe străzile din 
Veneţia. 

— Sau? 

Pe faţa ei a apărut un zâmbet minunat. 

— Poţi lucra pentru mine. 

De data aceasta Gabriel a fost cel care și-a coborât privirea. 
Ecranul telefonului său era luminat de un mesaj din bulevardul 
Regele Saul. A închis aparatul. 

— Ar putea fi discutabil, Chiara. 

— Să lucrezi pentru mine? 

— Să plec din Israel în clipa în care mi se încheie mandatul. 

— Ai de gând să candidezi la un loc din Knesset? Cum el și-a 
dat ochii peste cap, Chiara a insistat: Să scrii o carte despre 
faptele tale de vitejie? 

— Las corvoada asta altcuiva. 

— Și atunci? Dacă rămâi în Israel, o să fii la îndemâna Biroului. 
Și, dacă apare vreo criză, te vor târî înapoi ca să îndrepţi 
lucrurile, așa cum i-au făcut lui Ari. 

— Ari dorea să se întoarcă. Eu sunt altfel. 

— Zău? Uneori nu sunt chiar atât de sigură de asta. De fapt, 
pe zi ce trece devii tot mai mult ca el. 


11 Școlile, aici cu referire la școlile de pictură (în limba italiană în original). 
VP - 29 


— Și copiii? a întrebat Gabriel. 

— Adoră Veneţia. 

— Școala? 

— Poţi s-o crezi sau nu, avem câteva foarte bune. 

— Vor deveni italieni. 

— Mare păcat, i-a răspuns ea încruntată. 

Gabriel a dat drumul încet aerului din piept. 

— Ai văzut registrele lui Francesco? 

— O să le fac eu cum trebuie. 

— Verile aici sunt groaznice. 

— O să mergem la munte sau în croazieră pe Adriatica. Sunt 
ani întregi de când n-ai mai navigat, dragule. 

Lui Gabriel i se terminaseră obiecțiile. În realitate, chiar i se 
părea o idee minunată. Dacă nu de altceva, măcar ca s-o ţină pe 
Chiara ocupată pe ultimii doi ani ai mandatului lui. 

— Batem palma? a întrebat ea. 

— Cred că da, cu condiţia să cădem de acord în privința 
pachetului meu compensatoriu, care va fi exorbitant. 

l-a făcut semn chelnerului să aducă nota. Chiara iar era 
ocupată cu firul din faţa de masă. 

— E ceva care mă deranjează, a zis. 

— Despre faptul că-i dezrădăcinăm pe copii și ne mutăm la 
Veneţia? 

— Acel bollettino dat de Vatican. Luigi rămânea întotdeauna 
până seara târziu alături de Lucchesi. Și când Lucchesi se ducea 
în capelă să se roage și să mediteze înainte de culcare, Luigi 
mergea întotdeauna cu el. 

— E adevărat. 

— Și atunci de ce cardinalul Albanese a fost cel care a găsit 
cadavrul? 

— Presupun că nu vom ști niciodată. Gabriel a tăcut o clipă. În 
afară de cazul în care prânzesc mâine cu Luigi la Roma. 

— Poţi să mergi, cu o condiţie. 

— Care anume? 

— Să mă iei cu tine. 

— Şi copiii? 

— Părinţii mei pot să aibă grijă de ei. 

— Și cine o să aibă grijă de părinţii tăi? 

— Carabinierii, desigur. 

— Dar... 


VP - 30 


— Nu mă face să ţi-o cer de două ori, Gabriel. Nu mă face să 
joc rolul nevestei care se văicărește. Sunt așa de enervante 
femeile alea! 


5. 


VENETIA - ROMA 


A doua zi dimineață, după micul dejun, au lăsat copiii la 
familia Zolli și s-au grăbit să ajungă în Santa Lucia la timp ca să 
prindă trenul de la ora opt spre Roma. In timp ce câmpiile 
vălurite din centrul Italiei alunecau prin dreptul ferestrei lor, 
Gabriel citea ziarele și schimba câteva e-mailuri și mesaje de 
rutină cu cei din bulevardul Regele Saul. Chiara răsfoia un teanc 
gros de reviste și cataloage de decoraţiuni interioare, lingându- 
și vârful degetului când întorcea foaia. 

Periodic, atunci când combinaţia de umbră și lumină era 
favorabilă, Gabriel prindea reflexia lor în sticlă. Formau, trebuia 
să recunoască, o pereche atrăgătoare, el cu costumul elegant 
închis la culoare și cămaşa albă, Chiara cu pantaloni mulați 
negri și bluzon de piele. In ciuda tensiunii și orelor lungi de 
muncă - și a numeroaselor vătămări și treceri la mustață pe 
lângă moarte -, Gabriel credea că se ţine destul de bine. Da, 
ridurile din jurul ochilor săi de culoarea jadului erau un pic mai 
adânci, dar încă era la fel de suplu ca un ciclist și își păstrase tot 
părul. Era scurt și negru, însă foarte cărunt la tâmple. Işi 
schimbase culoarea aproape peste noapte, nu mult după primul 
asasinat pe care-l săvârșise la ordinul Biroului. Operaţiunea 
avusese loc în toamna lui 1972, în orașul în care aveau să 
ajungă în curând. 

Pe când se apropiau de Florența, Chiara i-a vârât sub nas un 
catalog și i-a cerut părerea despre canapeaua și măsuța de 
cafea de pe pagina deschisă. Răspunsul lui indiferent i-a atras o 
privire plină de reproș blând. Se părea că soţia lui începuse deja 
să caute o casă, adăugând și mai multe dovezi în sprijinul teoriei 
lui că întoarcerea la Veneţia era în plan de mai multă vreme. 
Deocamdată se oprise la două apartamente, unul în Cannaregio 
și al doilea în San Polo, cu vedere la Gran Canale. Amândouă ar 


VP - 31 


fi redus substanţial mica avere pe care o adunase Gabriel 
lucrând ca restaurator, și din amândouă Chiara ar fi trebuit să 
facă naveta la biroul lui Tiepolo din San Marco. Apartamentul din 
San Polo era mult mai aproape, doar câteva staţii cu vaporetto. 
De asemenea, costa de două ori mai mult. 

— Dacă vindem apartamentul de pe strada Narkiss... 

— Nu-l vindem, a zis Gabriel. 

— Apartamentul din San Polo are o cameră incredibilă, cu 
tavanul înalt, în care ai putea să-ţi faci un atelier așa cum 
trebuie. 

— Ceea ce înseamnă că aș putea suplimenta salariul de 
mizerie pe care mi l-ai da tu prin acceptarea unor comenzi 
particulare. 

— Exact. 

Telefonul lui Gabriel a scos sunetul rezervat mesajelor 
urgente de pe bulevardul Regele Saul. 

Chiara l-a privit neliniștită în vreme ce îl citea. 

— Mergem acasă? 

— Încă nu. 

— Ce este? 

— O bombă într-o mașină în Potsdamer Platz din Berlin. 

— Victime? 

— Probabil. Dar încă nu există confirmarea. 

— Cine a făcut-o? 

— Statul Islamic își revendică răspunderea. 

— Au capacitatea de a executa un atentat cu bombă în 
Europa Occidentală? 

— Dacă îmi puneai această întrebare ieri, ţi-aș fi spus că nu. 

Gabriel a urmărit actualizările de la Berlin până ce trenul a 
tras în gara Roma Termini. Afară, cerul era azuriu și fără nori. Au 
pășit prin canioane în culorile argilei arse și portocaliu-pământiu, 
rămânând pe străduţe și alei, unde urmăritorii erau ușor de 
depistat. Când au ajuns agale în Piazza Navona, au căzut de 
acord că nu erau urmăriți. 

Ristorante Piperno era un pic mai departe spre sud, într-un 
campo liniştit de lângă Tibru. Chiara a intrat prima, iar chelnerul 
cu sacou alb, părând foarte impresionat, a condus-o la o masă 
foarte bună, lângă fereastră. Gabriel a ajuns după trei minute și 
s-a așezat afară, în căldura soarelui de toamnă. Vedea degetele 
mari ale Chiarei mișcându-se frenetic pe tastatura telefonului. 


VP - 32 


Și-a scos telefonul din buzunarul de la piept al hainei și a tastat: 
„E vreo problemă?” 

Răspunsul Chiarei a sosit peste câteva secunde. „Fiul tău 
tocmai a spart vaza preferată a mamei mele”. 

„Sunt sigur că a fost vina vazei, nu alui”. 

„Partenerul tău de prânz e aici”. 

Gabriel a urmărit cu privirea un Fiat berlină care se târa 
șovăielnic peste pietrele cubice din micuțul campo. Avea plăci 
de înmatriculare romane obișnuite, nu pe cele speciale SCV 
rezervate mașinilor din Vatican. Un prelat înalt, chipeș, a 
coborât de pe bancheta din spate. Sutana neagră și pelerina 
scurtă erau căptușite cu vișiniu, însemnul unui arhiepiscop. 
Sosirea lui la Ristorante Piperno a provocat doar ceva mai 
puţină tulburare decât a Chiarei. 

— Te rog să mă ierţi, a zis Luigi Donati pe când se așeza în 
faţa lui Gabriel. N-ar fi trebuit să accept să vorbesc cu jurnalista 
aceea de la Vanity Fair. În zilele astea nu pot să merg nicăieri în 
Roma fără să fiu recunoscut. 

— De ce i-ai dat interviul? 

— A arătat foarte limpede că are de gând să scrie articolul cu 
sau fără cooperarea mea. 

— Și ai mușcat momeala? 

— A promis că va fi un profil serios al bărbatului care a ajutat 
la călăuzirea Bisericii prin apele tulburi. N-a ieșit așa cum a 
promis. 

— Presupun că te referi la partea despre înfățișarea ta. 

— Nu-mi spune că l-ai citit. 

— Fiecare cuvânt. 

Donati s-a încruntat. 

— Trebuie să spun că Sfântului Părinte chiar i-a plăcut. 
Credea că face Biserica să arate coo/. Apropo, acesta a fost 
exact cuvântul folosit de el. Rivalii mei din Curie n-au fost de 
acord. În clipa următoare a schimbat brusc subiectul: îmi pare 
rău că ţi-am întrerupt concediul. Sper că Chiara nu s-a supărat. 

— Ba chiar dimpotrivă. 

— Îmi spui adevărul? 

— Te-am înșelat eu vreodată? 

— Chiar vrei să răspund la asta? 

Donati a zâmbit. Făcând un efort. 

— Cum te descurci? a întrebat Gabriel. 


VP - 33 


— Jelesc pierderea stăpânului meu și mă adaptez la condiţiile 
limitate și la pierderea statutului. 

— Unde locuiești? 

— La Curia lezuită. E un pic mai jos de Vatican, pe Borgo 
Santo Spirito. Camerele nu sunt la fel de frumoase ca 
apartamentul meu din Palatul Apostolic, dar sunt foarte 
confortabile. 

— Ți-au găsit ceva de făcut? 

— Voi preda dreptul canonic la Gregoriană. De asemenea, 
proiectez un curs despre istoria tulbure a atitudinii Bisericii față 
de evrei. A tăcut o clipă, apoi a spus: Poate că într-o bună zi o să 
te conving să ţii o conferinţă, ca invitat. 

— Îți poţi închipui? 

— De fapt, pot. Relaţia dintre credințele noastre n-a fost 
niciodată mai bună, și asta este datorită prieteniei tale 
personale cu Pietro Lucchesi. 

— Ti-am trimis un mesaj în noaptea în care a murit, a zis 
Gabriel. 

— A însemnat enorm pentru mine. 

— De ce nu mi-ai răspuns? 

— Din același motiv pentru care nu l-am înfruntat pe 
cardinalul Albanese când a refuzat să-ţi permită să asiști la 
funeralii. Aveam nevoie de ajutorul tău într-o chestiune delicată 
și nu voiam să arunc o lumină netrebuincioasă asupra relaţiei 
noastre strânse. 

— Și chestiunea delicată? 

— Este legată de moartea Sfântului Părinte. Au fost anumite... 
nereguli. 

— Incepând cu identitatea persoanei care a descoperit 
cadavrul. 

— Ai observat asta? 

— De fapt, Chiara a observat. 

— E o femeie inteligentă. 

— De ce cardinalul Albanese a fost cel care a găsit cadavrul? 
De ce n-ai fost tu, Luigi? 

Donati a coborât privirea spre meniu. 

— Poate că ar trebui să comandăm ceva, pentru început. Ce 
zici de niște anghinare și flori de dovlecei prăjite? Și filetti di 
baccalà”. Sfântul Părinte jura că sunt cele mai bune din Roma. 


12 Fileuri de cod (în limba italiană în original). 
VP - 34 


6. 


RISTORANTE PIPERNO, ROMA 


Șeful de sală a ţinut să trimită o sticlă de vin din partea casei. 
Era ceva special, a jurat el, un vinișor alb minunat de la un mic 
producător din Abruzzo. Era sigur că Excelenței Sale avea să-i 
pară mai mult decât mulţumitor. Donati, foarte ceremonios, l-a 
declarat divin. Apoi, când au rămas din nou singuri, i-a descris 
lui Gabriel ultimele ore ale papei Paul al VIl-lea. Sfântul Părinte 
și secretarul său particular au mâncat împreună - „cina cea de 
pe urmă”, a zis Donati, grav - în sufrageria apartamentului 
papal. Donati n-a mâncat decât un pic de consommé. După 
aceea, cei doi s-au dus în birou, unde Donati, la cererea 
Sfântului Părinte, a tras în lături perdelele și obloanele ferestrei 
care dădea în Piaţa Sfântul Petru. A fost penultimul serviciu pe 
care i l-a făcut stăpânului său, cel puţin cât Sanctitatea Sa era 
încă în viaţă. 

— Și ultimul? a întrebat Gabriel. 

— Am scos medicamentele pe care Sfântul Părinte le lua în 
fiecare seară. 

— Ce lua? 

Donati a înșirat numele a trei medicamente eliberate pe 
rețetă, toate pentru o inimă slăbită. 

— Aţi reușit să ascundeţi asta foarte bine, a zis Gabriel. 

— Ne pricepem destul de satisfăcător la asta pe aici. 

— Îmi amintesc o scurtă ședere în Clinica Gemelli, acum 
câteva luni, pentru o răceală gravă. 

— A fost un atac de cord. Al doilea. 

— Cine a știut? 

— Dottore Gallo, firește. Și cardinalul Gaubert, secretarul de 
stat. 

— De ce atâta tăinuire? 

— Pentru că, dacă restul Curiei ar fi știut de declinul fizic al lui 
Lucchesi, șederea lui pe tronul papal s-ar fi încheiat, efectiv. 
Avea multe de făcut în timpul care îi mai rămăsese. 

— Ce anume? 

— Se gândea să convoace al treilea conciliu al Vaticanului 
care să se ocupe de problemele profunde cu care se confruntă 

VP - 35 


Biserica. Aripa conservatoare încă nu s-a împăcat cu Vatican Il, 
care a avut loc acum mai mult de jumătate de secol. Al treilea 
conciliu ar fi fost învrăjbitor, ca să nu zic mai mult. 

— Ce s-a întâmplat după ce i-ai dat lui Lucchesi 
medicamentele? 

— Am mers afară, unde mă aștepta șoferul meu cu mașina. 
Era în jurul orei nouă. 

— Unde te-ai dus? 

Donati a întins mâna spre paharul cu vin. 

— Știi, chiar ar trebui să-l guști. E foarte bun. 

e 

Aducerea platourilor cu antipasti i-a oferit lui Donati al doilea 
răgaz. Pe când lua prima foaie din anghinarea romană prăjită, a 
întrebat, prefăcându-se nepăsător: 

— Îți amintești de Veronica Marchese, nu-i așa? 

— Luigi... 

— Ce e? 

— Binecuvântează-mă, părinte, căci am păcătuit. 

— Nu-i așa. 

— Nu-i? 

Dr. Veronica Marchese era directoarea Muzeului Naţional 
Etrusc și cea mai mare autoritate a Italiei în domeniul civilizaţiei 
și antichităţilor etrusce. În anii '80, pe când lucra pe un șantier 
arheologic din apropierea satului Monte Cucco din Umbria, s-a 
îndrăgostit de un preot a cărui credinţă șovăia, un iezuit, fervent 
susținător al cauzei teologiei eliberării, care își pierduse credinţa 
în vreme ce era misionar în provincia Morazán din El Salvador. 
Povestea de dragoste s-a încheiat brusc când preotul șovăielnic 
s-a întors în sânul Bisericii ca să fie secretarul particular al 
Patriarhului Veneţiei. Cu inima zdrobită, Veronica s-a măritat cu 
Carlo Marchese, un om de afaceri bogat dintr-o familie nobilă 
care avea legături strânse cu Vaticanul. Marchese a murit după 
căderea dintr-o galerie pentru vizitatori de pe cupola Bazilicii 
Sfântul Petru. Gabriel stătea lângă Carlo când s-a prăbușit peste 
balustradă. Cu șaizeci de metri mai jos, Donati s-a rugat lângă 
trupul lui zdrobit. 

— De cât timp se petrece asta? a vrut să știe Gabriel. 

— Întotdeauna mi-a plăcut cântecul ăsta, a răspuns Donati 


13 „How Long Has This Been Going On”, cântec din 1927 scris de George și Ira 
Gershwin 
VP - 36 


cu șiretenie. 

— Răspunde la întrebare. 

— Nu se petrece nimic. Dar cinez în mod regulat împreună cu 
ea de un an, cam așa ceva. 

— Cam așa ceva? 

— Poate că sunt mai degrabă doi ani. 

— Presupun că nu cinaţi în public. 

— Nu, a răspuns Donati. Doar în casa Veronicăi. 

Gabriel și Chiara fuseseră o dată acolo la o petrecere. Era un 
palazzo plin de obiecte de artă și antichități din apropiere de 
Villa Borghese. 

— Cât de des? 

— Cu excepţia vreunei urgențe la serviciu, în fiecare joi seară. 

— Prima regulă a comportamentului ilicit este evitarea unui 
tipar. 

— Nu e nimic ilicit în faptul că Veronica și cu mine cinăm 
împreună. Disciplina celibatului nu interzice orice contact cu 
femeile. Doar că nu pot să mă căsătoresc cu ea sau... 

— Îţi este îngăduit să fii îndrăgostit de ea? 

— Strict vorbind, da. 

Gabriel s-a uitat la Donati cu reproș. 

— De ce te apropii de bunăvoie atât de mult de ispită? 

— Veronica zice că o fac din același motiv pentru care 
obișnuiam să mă cațăr pe munţi, ca să văd dacă pot să nu 
alunec. Să văd dacă Dumnezeu va întinde mâna și mă va prinde 
dacă mă prăvălesc. 

— Presupun că e discretă. 

— Ai întâlnit vreodată pe cineva mai discret decât Veronica 
Marchese? 

— Și colegii tăi din Vatican? a întrebat Gabriel. Știa cineva? 

— E un loc mic plin cu bărbaţi reprimaţi din punct de vedere 
sexual, cărora nimic nu le place mai tare decât o bârfă 
suculentă.. 

— Și de aceea ţi se pare suspect faptul că un bărbat cu inima 
slăbită a murit în singura seară din săptămână în care nu erai în 
Palatul Apostolic. Tăcerea arhiepiscopului l-a îndemnat pe 
Gabriel să continue: Cu siguranţă e mai mult decât atât. 

— Da, a zis Donati culegând încă o foaie de anghinare. Mult 
mai mult. 


VP - 37 


7. 


RISTORANTE PIPERNO, ROMA 


Mai întâi, a fost apelul de la cardinalul Albanese. A venit la 
aproape două ore după ce camerlengo zicea că l-a găsit pe 
Sfântul Părinte mort în capela particulară. Albanese susţinea că 
l-a sunat pe Donati de câteva ori, fără succes. Donati își 
cercetase telefonul. Nu era niciun apel ratat. 

— Sună ca un caz rezolvat pe loc. Mai departe. 

Starea în care era biroul papal, a zis Donati. Obloanele și 
perdelele închise. O cană cu ceai pe jumătate plină pe birou. 
Lipsea un obiect. 

— Ce era? 

— O scrisoare. O scrisoare personală. Nu oficială. 

— Lucchesi era destinatarul? 

— Autorul. 

— Și conţinutul scrisorii? 

— Sanctitatea Sa n-a vrut să-mi spună. 

Gabriel nu era sigur că arhiepiscopul este deplin sincer. 

— Presupun că scrisoarea era scrisă de mână. 

— Locţiitorul lui Dumnezeu nu folosește un computer. 

— Cui îi era adresată? 

— Unui vechi prieten. 

Donati a descris apoi scena peste care a dat când cardinalul 
Albanese l-a condus în dormitorul papal. Gabriel și-a imaginat 
tabloul ca și cum ar fi fost redat în ulei pe pânză de mâna lui 
Caravaggio. Trupul unui pontif mort întins pe pat, vegheat de 
trei prelați de rang superior. În partea dreaptă a pânzei, de-abia 
vizibili în umbră, erau trei laici de încredere: medicul personal al 
papei, șeful micii unităţi de poliţie a Vaticanului și comandantul 
Gărzilor Elveţiene Pontificale. Gabriel nu-l întâlnise niciodată pe 
doctorul Gallo, dar îl cunoștea și-l simpatiza pe Lorenzo Vitale. 
Cu Alois Metzler era altă poveste. 

Acel Caravaggio personal al lui Gabriel s-a dizolvat ca și cum 
ar fi fost spălat cu un solvent. Donati reda explicaţia lui 
Albanese despre găsirea și apoi mutarea cadavrului. 

— La drept vorbind, este singura parte plauzibilă din poveste. 
Stăpânul meu era tare firav, iar Albanese are trupul unui bou. 

VP - 38 


Donati a tăcut un moment înainte de a relua: Desigur, mai 
există cel puţin încă o explicație. 

— Care anume? 

— Că Sfântul Părinte n-a ajuns în capelă. Că a murit la biroul 
său în vreme ce-și bea ceaiul. Dispăruse când am ieșit din 
dormitor. Ceaiul, vreau să zic. Cineva luase ceașca și farfurioara 
în vreme ce mă rugam lângă trupul lui Lucchesi. 

— Nu cred că a fost supus unei examinări post-mortem. 

— Locţiitorul lui Cristos... 

— A fost îmbălsămat? 

— Mă tem că da. Trupul lui Wojtyta s-a făcut cenușiu în vreme 
ce era expus în bazilică. Și apoi, să nu uităm de Pius al XII-lea, a 
spus Donati cutremurându-se. A fost un dezastru. Albanese a zis 
că nu vrea să riște. Sau poate că voia doar să fie acoperit. La 
urma urmei, când un cadavru e îmbălsămat, e mult mai greu să 
găsești vreo urmă de otravă. 

— Zău că nu trebuie să te mai uiţi la emisiunile acelea de 
medicină legală de la televizor, Luigi. 

— Nu am televizor. 

Gabriel a lăsat să treacă un moment. 

— Din câte îmi amintesc, nu există camere de supraveghere 
în logia din dreptul apartamentului privat. 

— Dacă ar exista, n-ar mai fi privat, nu? 

— Dar trebuie să fi fost de gardă un soldat din Gărzile 
Elveţiene. 

— Întotdeauna. 

— Așa că el ar fi văzut pe oricine intra în apartament? 

— Probabil. 

— L-ai întrebat? 

— N-am avut cum. 

— l-ai spus lui Lorenzo Vitale ce te frământă? 

— Și ce-ar fi făcut Lorenzo? Ar fi investigat moartea papei ca 
posibilă crimă? Dată fiind experienţa ta la Vatican, sunt surprins 
că poţi pune o astfel de întrebare. Și apoi, Albanese n-ar fi 
îngăduit. Avea povestea lui și ținea cu dinţii de ea. L-a găsit pe 
Sfântul Părinte în capela personală la câteva minute după ora 
zece și l-a cărat de unul singur până în dormitor. Acolo, în 
prezența a trei dintre cei mai puternici cardinali, a pus în 
mișcare șirul de evenimente încheiat cu declaraţia că tronul 
Sfântului Petru este vacant. Totul în vreme ce eu luam cina la 


VP - 39 


oră târzie cu o femeie pe care am iubit-o cândva. Dacă îl provoc 
pe Albanese, mă distruge. Și pe Veronica. 

— Ce zici de o vorbă scăpată unui reporter de încredere? Sunt 
câteva mii care și-au instalat tabăra în Piaţa Sfântul Petru. 

— E o chestiune mult prea serioasă ca să-i fie încredințată 
unui jurnalist. Trebuie să se ocupe de ea cineva destul de iscusit 
și de necruţător ca să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Și asta 
repede. 

— Cineva ca mine? Neprimind răspuns, Gabriel a protestat: 
Sunt în concediu. Și se presupune că trebuie să mă întorc la Tel 
Aviv într-o săptămână. 

— Ceea ce îţi lasă destul timp ca să afli cine l-a ucis pe Sfântul 
Părinte înainte de începerea conclavului. De fapt, a început deja. 
Cei mai mulţi dintre bărbaţii care-l vor alege pe noul papă sunt 
ascunși în Casa Santa Marta. 

Domus Sanctae Marthae, sau Casa Santa Marta, o clădire cu 
patru etaje, era casa clericală de oaspeţi de la marginea sudică 
a orașului-stat. 

— Pot să te asigur că prinții aceia cu pălării roșii de cardinali 
nu vorbesc în fiecare seară la cină despre știrile din sport. Se 
impune să aflăm cine a fost în spatele uciderii stăpânului meu 
înainte ca ei să intre în șir în Capela Sixtină și ușile să fie 
încuiate în urma lor. 

— Cu tot respectul, Luigi, dar n-ai absolut nicio dovadă că 
Lucchesi a fost ucis. 

— Nu ţi-am spus tot ce știu. 

— Acum ar putea fi momentul potrivit. 

— Scrisoarea care lipsea îţi era adresată ţie. Donati a tăcut o 
clipă. Acum întreabă-mă de soldatul din Gărzile Elveţiene care 
era de planton în seara aceea în faţa apartamentului papal. 

— Unde este? 

— A plecat din Vatican la câteva ore după moartea Sfântului 
Părinte. De atunci nu l-a mai văzut nimeni. 


8. 


RISTORANTE PIPERNO, ROMA 


VP - 40 


Atenţia lui Gabriel a fost abătută pe moment de bărbatul care 
a intrat agale în campo pe când chelnerii strângeau farfuriile de 
la felul întâi. Avea ochelari negri și pălărie și ducea pe un umăr 
pătrăţos un rucsac de nailon. Gabriel și-a zis că era de viță nord- 
europeană, german sau austriac, poate scandinav. S-a oprit la 
câţiva metri de masa lor, ca și cum ar fi încercat să se orienteze 
- destul de mult ca Gabriel să poată calcula cât timp i-ar fi luat 
ca să scoată pistolul Beretta pe care-l ţinea în tocul de la spate. 
În loc de asta, a scos telefonul și l-a fotografiat pe individ în timp 
ce pleca din piaţetă. 

— Hai să începem cu scrisoarea, a zis punându-și telefonul la 
loc în buzunarul de la piept. Dar ce-ar fi să sărim peste partea în 
care tu pretinzi că nu știi de ce o scria Lucchesi? 

— Nu știu, a insistat Donati. Dar, dacă ar fi să ghicesc, se 
referea la ceva ce găsise în Arhivele Secrete. 

L'Archivio Segreto Vaticano, Arhivele Secrete ale Vaticanului, 
constituie depozitul central al documentelor papale legate atât 
de religie, cât și de problemele de stat. Se află în apropierea 
Bibliotecii Vaticanului, în Palatul Belvedere, și au în jur de 60 de 
kilometri de rafturi, o mare parte în buncăre subterane. Printre 
numeroasele lor comori se numără Decet Romanum Pontifice, 
bula papală emisă de Leon al X-lea în 1521 prin care poruncea 
excomunicarea unui preot și teolog german supărător pe nume 
Martin Luther. De asemenea, e locul în care ajung în cele din 
urmă o mare parte dintre cele mai murdare rufe ale Bisericii. La 
începutul pontificatului lui Lucchesi, Gabriel colaborase cu 
Donati și cu Sfântul Părinte la eliberarea unor documente 
diplomatice și de alt gen legate de comportamentul papei Pius 
al XII-lea în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când șase 
milioane de evrei au fost omorâţi, adesea de către romano- 
catolici, fără vreun protest din partea Sfântului Scaun. 

— Arhivele sunt considerate proprietatea personală a 
papalității, a continuat Donati. Ceea ce Înseamnă că unui papă i 
se permite să vadă orice doreşte. Acest lucru nu este valabil 
pentru secretarul lui particular. De fapt, nu mi s-a îngăduit 
întotdeauna să cunosc natura documentelor pe care le cerceta 
el. 

— Unde le citea? 

— Uneori // prefetto aducea documentele în apartamentul 
papal. Însă dacă erau prea fragile sau secrete, Sfântul Părinte le 


VP - 41 


cerceta într-o cameră specială din Arhive, iar ;/ prefetto stătea în 
faţa ușii. Poate că ai auzit de el. Numele lui este... 

— Cardinalul Domenico Albanese. 

Donati a încuviinţat din cap. 

— Așadar, Albanese știa de fiecare document care trecea prin 
mâinile Sfântului Părinte? 

— Nu neapărat. Donati, fumător nepocăit, a scos o ţigară 
dintr-o tabacheră elegantă, aurită, și a lovit-o ușurel de capac 
înainte s-o aprindă cu o brichetă aurită asortată. După cum 
poate că îţi amintești, spre sfârșitul pontificatului său 
Sanctitatea Sa avea probleme grave cu somnul. Seara era 
întotdeauna în pat la aceeași oră, pe la zece și jumătate, însă 
rareori rămânea acolo mult timp. Se știa că uneori vizitează 
Arhivele Secrete pentru un pic de lectură nocturnă. 

— Cum lua documentele în toiul nopţii? 

— Avea o sursă secretă. Dintr-odată, privirea lui Donati a fost 
atrasă de ceva peste umărul lui Gabriel. Dumnezeule mare, 
este... 

— Da, este. 

— De ce nu ni se alătură? 

— E ocupată. 

— Să-ţi păzească spatele? 

— Și pe al tău. 

Gabriel a întrebat de soldatul din Gărzile Elveţiene care lipsea. 

— Numele lui este Niklaus Janson. De curând i s-a încheiat 
serviciul de doi ani, însă, la cererea mea, a fost de acord să mai 
rămână un an. 

— Îți plăcea omul? 

— Aveam încredere în el, ceea ce e mult mai important. 

— Era vreo pată în dosarul lui? 

— Două încălcări ale orei stingerii. 

— Când a fost ultima? 

— Cu o săptămână înainte de moartea Sfântului Părinte. A 
susținut că era cu un prieten și a pierdut noțiunea timpului. 
Metzler i-a dat pedeapsa tradiţională. 

— Și anume? 

— Să curețe de rugină platoșele sau să ciopârțească uniforme 
vechi pe butucul de execuţie din curtea cazărmii. Cei din Gardă 
îi zic Scheitstock'“. 


14 Butuc de tăiat lemne sau alimente (în limba germană în original). 
VP - 42 


— Când ţi-ai dat seama că lipsește? 

— La două zile după moartea Sfântului Părinte am observat că 
Niklaus nu este printre gărzile alese să vegheze trupul pe când 
era expus în bazilică. L-am întrebat pe Alois Metzler de ce a fost 
exclus și mi-a spus, spre marea mea surprindere, că lipsește. 

— Cum i-a explicat Metzler absenţa? 

— A zis că Niklaus era îndurerat de moartea Sanctităţii Sale. 
Sincer, nu părea prea tulburat. Nici camerlengo, că veni vorba, a 
spus Donati bătând iritat cu ţigara în scrumieră. La urma urmei, 
avea de planificat funeralii transmise în toată lumea. 

— Ce altceva mai știi despre Janson? 

— Camarazii îi ziceau Sfântul Niklaus. El mi-a spus odată că îi 
trecuse prin gând să se preoțească. A intrat în Gărzi după ce-și 
făcuse stagiul în armata elveţiană. La ei armata e încă 
obligatorie. 

— De unde este? 

— Un sătuc din apropiere de Fribourg. E un canton catolic. E 
acolo o femeie, iubită, poate că logodnică. O cheamă Stefani 
Hoffmann. Metzler a luat legătura cu ea în ziua de după moartea 
Sfântului Părinte. Din câte mi-am dat seama, la asta s-au limitat 
eforturile lui de a afla pe unde este Niklaus. După o scurtă 
pauză, Donati a zis: Poate că tu ai fi mai eficient. 

— La ce? 

— La găsirea lui Niklaus Janson, desigur. Nu cred că ar fi prea 
greu pentru cineva în poziţia ta. Cu siguranţă ai la dispoziţie 
anumite resurse. 

— Am. Dar nu le pot folosi ca să găsesc un soldat din Gărzile 
Elveţiene care lipsește. 

— De ce nu? Niklaus știe ce s-a întâmplat în seara aceea. Sunt 
sigur de asta. 

Gabriel încă nu era convins că se întâmplase ceva în seara 
aceea, în afară de faptul că un om bătrân cu inima slăbită, un 
om pe care el îl iubea și-l admira, murise în vreme ce se ruga în 
capela particulară. Totuși, trebuia să recunoască, erau destule 
circumstanţe tulburătoare ca să justifice o investigaţie, începând 
cu dispariţia lui Niklaus Janson. Gabriel avea să încerce să-l 
găsească, fie și doar pentru ca Donati să aibă inima împăcată. Și 
el însuși. 

— Ştii numărul de mobil al lui Janson? a întrebat. 

— Mă tem că nu. 


VP - 43 


— Au o reţea informatică în cazarma Gărzilor Elveţiene sau 
folosesc încă pergamentul? 

— S-au digitalizat acum vreo doi ani. 

— Mare greșeală, a zis Gabriel. Pergamentul e mult mai sigur. 

— Ai de gând să pătrunzi în rețeaua de computere a Gărzilor 
Elveţiene Pontificale? 

— Cu binecuvântarea ta, firește. 

— Mă abtin, dacă nu ţi-e cu supărare. 

— Cât iezuitism! 

Donati a zâmbit, dar n-a zis nimic. 

— Intoarce-te la Curie și ține capul la cutie vreo două zile. lau 
legătura cu tine când am ceva, i-a spus Gabriel. 

— De fapt, mă întrebam dacă tu și Chiara sunteţi liberi în 
seara asta. 

— Aveam de gând să ne întoarcem la Veneţia. 

— E vreo șansă să vă conving să rămâneţi? Mă gândeam că 
am putea să cinăm într-un locșor din apropiere de Villa 
Borghese. 

— Ni se mai alătură cineva? 

— Doar o veche prietenă. 

— Ata sau a mea? 

— De fapt, a amândurora. 

Gabriel a șovăit. 

— Nu sunt sigur că e o idee bună, Luigi. N-am mai văzut-o de 
când... 

— Ea a fost cea care a propus asta. Cred că îți amintești 
adresa. Băuturile sunt la ora opt. 


9. 


CAFFE GRECO, ROMA 


— Ce crezi? a întrebat Chiara. 

— Cu siguranţă, m-aș putea obișnui să locuiesc iarăși aici. 

Ședeau în Caffè Greco, în sala elegantă din faţă. Sub măsuța 
lor rotundă de sticlă erau câteva sacoșe lucioase cu 
cumpărături, prada unei excursii costisitoare făcute spre 
sfârșitul după-amiezii pe Via Condotti. Veniseră de la Veneția la 


VP - 44 


Roma fără haine de schimb. Aveau nevoie amândoi de ceva 
potrivit pentru cina în pa/azzo-ul Veronicăi Marchese. 

— Mă refeream la... 

Gabriel i-a tăiat cu blândețe vorba. 

— Știu la ce te refereai. 

— Ei bine? 

— Totul poate fi explicat cu destulă ușurință. 

În mod limpede, Chiara nu era convinsă, așa că i-a oferit 
argumentele pas cu pas: 

— Haide să începem cu apelul telefonic. 

— Haide. 

— De ce a așteptat Albanese atât de mult până să-l sune pe 
Donati? 

— Pentru că moartea Sfântului Părinte era momentul lui 
Albanese în lumina reflectoarelor și nu voia ca Donati să se 
amestece sau să-i pună la îndoială hotărârile. 

— Eul lui excesiv a triumfat? 

— Aproape orice om ajuns într-o poziţie de putere are așa 
ceva. 

— Orice om, în afară de tine, desigur. 

— Asta se înţelege de la sine. 

— Dar de ce s-a apucat Albanese să mute cadavrul? Și de cea 
tras perdelele și obloanele din birou? 

— Exact din motivele pe care le-a spus. 

— Și cana cu ceai? 

Gabriel a ridicat din umeri. 

— Probabil că a luat-o una dintre călugărițele care slujesc 
acolo. 

— A luat și scrisoarea de pe biroul lui Lucchesi? 

— Scrisoarea e mai greu de explicat, a recunoscut Gabriel. 

— Aproape la fel de greu ca absenţa soldatului din Gărzile 
Elveţiene. 

A apărut un chelner cu două cafele și o tartă cu fructe 
romană, plină de frişcă. Cu furculita în mână, Chiara a șovăit. 

— În voiajul ăsta am luat deja cel puţin două kile jumate. 

— N-am observat. 

Ea i-a aruncat o privire plină de invidie. 

— Tu n-ai pus pe tine niciun gram. Niciodată nu pui. 

— Trebuie să-i mulţumesc lui Tintoretto pentru asta. 

Chiara a împins tarta mai aproape de Gabriel. 


VP - 45 


— Mănânc-o tu. 

— Tu ești cea care a comandat-o. 

Chiara a luat o felie de căpșună de pe patul de frișcă. 

— Cât timp crezi că i-ar lua Unităţii 8200 să găsească numărul 
de telefon al lui Janson? 

— Dacă ne gândim la lipsa de securitate a reţelei Vaticanului, 
aș zice că fix cinci minute. După ce îl găsesc, n-o să dureze mult 
până-l localizează. Și apoi ne putem întoarce la Veneţia să ne 
reluăm concediul, a spus Gabriel împingând tarta un pic mai 
spre soția lui. 

— Și dacă telefonul e închis sau zace pe fundul Tibrului? 
Chiara a coborât vocea: Sau dacă ei l-au omorât deja? 

— Pe Janson? 

— Da, firește. 

— Și cine sunt eí? 

— Aceiași care l-au asasinat pe papă. 

Gabriel s-a încruntat. 

— Încă n-am ajuns acolo, Chiara. 

— Am trecut de acolo acum multă vreme, dragule. Chiara a 
tăiat o bucată de tartă și a străpuns-o prin frișcă și crustă. 
Trebuie să recunosc că abia aștept cina din seara asta. 

— Mi-aș dori să pot spune același lucru. 

— Ce te îngrijorează? 

— O pauză stânjenitoare în conversaţie. 

— Ştii, Gabriel, de fapt nu l-ai omorât pe Carlo Marchese. 

— Dar nici nu l-am împiedicat să cadă peste balustradă. 

— Poate că Veronica n-o să aducă în discuţie subiectul. 

— Eu cu siguranţă n-am de gând. 

Chiara a zâmbit și și-a plimbat privirea prin sală. 

— Ce presupui că fac oamenii normali în concediu? 

— Noi suntem oameni normali, Chiara. Atâta doar că avem 
prieteni interesanți. 

— Cu probleme interesante. 

Gabriel a înfipt furculița în tartă. 

— Și asta. 

* 

Exista o veche casă conspirativă a Biroului în vârful treptelor 
care duceau spre biserica Trinità dei Monti, nu departe de 
aceasta. „Gospodăria” nu avusese timp să umple cămara. N- 
avea importanţă; Gabriel nu prevedea o ședere lungă. 


VP - 46 


Și-au despachetat cumpărăturile în dormitor. Gabriel își 
organizase rapid ţinuta de seară, cu o singură oprire la Giorgio 
Armani. Chiara fusese mai selectivă cu prada sa. O rochie de 
seară neagră, fără bretele, de la Max Mara, un mantou scurt de 
la Burberry, o pereche de pantofi eleganți, negri, de la Salvatore 
Ferragamo. Acum Gabriel i-a făcut surpriza unui șirag de perle 
de la Mikimoto. 

— Cu ce ocazie? l-a întrebat zâmbindu-i radios. 

— Ești soţia directorului general al serviciului de informaţii 
israelian și mama a doi copii încă mici. Măcar atât pot face și eu. 

— Ai uitat de apartamentul de pe Gran Canale? Chiara și-a 
pus la gât șiragul de perle. Era superbă. Ce zici? 

— Zic că sunt cel mai norocos bărbat din lume. Observând 
rochia de seară întinsă pe pat, a întrebat-o curios: E un neglijeu? 

— Nu mă provoca. 

— Unde ai de gând să-ţi ascunzi arma? 

— N-aveam de gând s-o iau cu mine. Acum, gata, pleacă, i-a 
spus ea împingându-l spre ușă. 

Gabriel s-a dus în salon. De pe terasa mică vedea treptele din 
fața bisericii Trinità dei Monti coborând lin spre piazza și, în 
depărtare, cupola luminată de reflectoare a bazilicii plutind 
deasupra Vaticanului. Pe dată a auzit o voce. Era vocea lui Carlo 
Marchese. 

Ce-i asta, Allon? 

Judecata, Carlo. _ 

Trupul i s-a sfărâmat ca un pepene. Insă ceea ce-și amintea 
Gabriel cel mai bine era sângele de pe sutana lui Donati. Oare 
cum îi explicase arhiepiscopul Veronicăi moartea lui Carlo? 
Promitea să fie o seară interesantă. 

S-a întors înăuntru. Din camera alăturată o auzea pe Chiara 
fredonând în timp ce se îmbrăca, unul dintre acele șlagăre 
italiene care-i plăceau așa de mult. Mai bine vocea Chiarei decât 
a lui Carlo Marchese, s-a gândit. Ca întotdeauna, glasul soţiei 
sale îl umplea cu o senzaţie de mulțumire. Călătoria lui se 
apropia de sfârșit. Chiara și copiii erau răsplata sa pentru că 
supravieţuise, cumva. Totuși, Leah nu era niciodată departe de 
gândurile lui. Acum îl privea din umbrele din colţul încăperii, 
arsă și stâlcită, cu mâinile pline de cicatrice încleștate pe un 
copil fără viaţă - pietà personală a lui Gabriel. O iubesti pe fata 
asta? Da, și-a zis el. lubea totul la ea. Felul în care își lingea 


VP - 47 


degetul când răsfoia o revistă. Felul în care își legăna poșeta 
când se plimba pe Via Condotti. Felul în care fredona când 
credea că n-o aude nimeni. 

A deschis televizorul. Era pe canalul BBC. în mod remarcabil, 
nu murise nimeni în exploziile din Berlin, cu toate că 
douăsprezece persoane fuseseră rănite, patru dintre ele foarte 
grav. Axel Brunner, din Partidul Naţional Democrat de extremă 
dreaptă, dădea vina pentru atac pe politicile pro-imigrare ale 
cancelarului Germaniei, de orientare centristă. Neonaziștii și alți 
extremiști de dreapta se adunau pentru o manifestaţie cu torţe 
la Leipzig. Bundespolizei se pregătea pentru o noapte de 
violenţă. 

Gabriel a trecut pe CNN. Corespondenta principală pentru 
afacerile externe a rețelei transmitea în direct din Piaţa Sfântul 
Petru. La fel ca rivalii ei, nu știa că o scrisoare adresată 
directorului general al serviciului secret de informaţii israelian 
dispăruse în mod misterios din biroul papei în noaptea morţii lui. 
Nu știa nici că lipsea și santinela din Gărzile Elveţiene care 
stătuse în faţa apartamentului papal. Dacă telefonul lui Niklaus 
Janson era deschis și avea semnal, cyber-războinicii din Unitatea 
8200 aveau să dea de urma lui, poate chiar înainte de sfârșitul 
nopții. 

Gabriel a închis televizorul în clipa în care Chiara intra în 
salon. A cercetat-o pe îndelete - perlele, rochia neagră fără 
bretele, pantofii. Era o capodoperă. 

— Ei bine? a întrebat ea în cele din urmă. 

— Arăți... 

A șovăit. 

— Ca o mamă care a pus pe ea patru kile? 

— Credeam că ai zis două și jumătate. 

— Tocmai m-am dat jos de pe cântarul din baie. Făcând semn 
spre ușa dormitorului, i-a spus: E al tău în întregime. 

Gabriel a făcut duș și s-a îmbrăcat repede. Au ieșit și au urcat 
într-o mașină de la ambasadă care-i aștepta. Pe când goneau în 
sus pe Via Veneto, telefonul lui a vibrat la un mesaj de pe 
bulevardul Regele Saul. 

— Ce este? 

— Unitatea tocmai a străpuns primul zid al reţelei informatice 
a Gărzilor Elveţiene. Caută în baza de date dosarul personal al 
lui Janson și informaţiile de contact. 


VP - 48 


— Dacă le-au șters deja? 

— Cine? 

— Aceiași oameni care l-au omorât pe papă, desigur. 

— Încă n-am ajuns acolo, Chiara. 

— Nu încă, a fost ea de acord. Dar o să ajungem curând. 


10. 


CASA SANTA MARTA 


În împrejurări normale, Gărzile Elveţiene nu păzeau Casa 
Santa Marta. Însă la ora opt și un sfert în seara aceea erau două 
santinele. Casa clericală de oaspeți era ocupată acum de câteva 
duzini de prinți ai Bisericii, în majoritate veniţi din colţurile 
îndepărtate ale împărăției. În ajunul conclavului aveau să li se 
alăture ceilalţi cardinali-electori. După aceea, nimeni în afară de 
personalul din Casa Santa Marta - călugăriţe din Ordinul Fiicelor 
Sfântului Vincențiu de Paul - nu mai avea voie să intre. 
Deocamdată, câţiva aleși, printre care și episcopul Hans Richter, 
superiorul general al Ordinului Sfânta Elena, erau liberi să intre 
și să iasă după bunul-plac. Cu cardinalul Domenico Albanese 
controlând ferm mașinăria orașului-stat, îndelungatul exil al 
episcopului Richter se încheiase, în sfârșit. 

În timp ce unul dintre soldaţii din Gărzile Elveţiene ţinea 
deschisă ușa de sticlă, Richter, cu mâna dreaptă înălțată a 
binecuvântare, și-a făcut intrarea. Holul alb strălucitor era plin 
de murmure în mai multe limbi. Cei 225 de membri ai Colegiului 
Cardinalilor își petrecuseră după-amiaza vorbind despre viitorul 
Bisericii. Acum se delectau în hol cu vin alb și tartine, înainte să 
se așeze la cină în sufrageria simplă din Casa Santa Marta. 
Constituţia Apostolică prevedea ca numai cei 116 cardinali care 
nu împliniseră optzeci de ani să participe la conclav. Cardinalii 
emeriti mai în vârstă își făceau cunoscute preferinţele în adunări 
neoficiale ca aceasta, când se desfășura adevăratul geambașlâc 
de dinaintea conclavului. 

Richter a acceptat discret salutul unei perechi de 
tradiționaliști faimoși și a suportat privirea de gheaţă a 
cardinalului Kevin Brady, celebritatea liberală din Los Angeles 


VP - 49 


care vedea un papă ori de câte ori se uita în oglindă. Brady 
uneltea cu mărunțelul Duarte din Manila, marea speranţă a lumii 
în curs de dezvoltare. Cardinalul Navarro era plin până la refuz 
de încredere în sine, ca și cum pontificatul ar fi fost deja al său. 
Era evident că Gaubert, care uneltea cu Villiers din Lyon, n-avea 
de gând să se dea deoparte fără luptă. 

Numai episcopul Hans Richter știa că niciunul dintre ei nu 
avea vreo șansă. Următorul papă stătea în acest moment în 
picioare la biroul recepţiei, deloc în prim-plan într-o încăpere 
plină de euri înalte până la cer și ambiţie dezlănţuită. Primise 
pălăria roșie de cardinal de la Pietro Lucchesi, care fusese 
convins să-l ia drept un moderat, ceea ce nici vorbă să fie. 
Cincizeci de milioane de euro, depozitate discret în bănci din 
întreaga lume, printre care și douăsprezece la Banca 
Vaticanului, asiguraseră deplin alegerea lui de către conclav. 
Găsirea sumei uriașe necesare pentru cumpărarea pontificatului 
fusese cea mai ușoară parte a operaţiunii. Spre deosebire de 
restul Bisericii, care era în pragul prăbușirii financiare, Ordinul 
Sfânta Elena era doldora de bani. 

Cardinalul Domenico Albanese șoptea ceva la urechea lui 
Angelo Francona, decanul Colegiului Cardinalilor. Zărindu-l pe 
Richter, i-a făcut semn să vină cu o mână groasă, plină de păr. 
Francona, unul dintre liberalii de frunte, s-a răsucit pe dată pe 
călcâie și a plecat. 

— Am făcut ceva care să ofenseze? a întrebat Richter într-o 
italiană curială impecabilă. 

— Ofensezi prin simpla ta existenţă, i-a spus Albanese luându- 
| de braț. Poate că ar trebui să vorbim în camera mea. 

— Să nu-mi spui că te-ai mutat de-a binelea. 

Albanese s-a strâmbat. Ca prefetto al Arhivelor Secrete, avea 
dreptul la un apartament luxos deasupra galeriei Lapidaria din 
Muzeul Vaticanului. 

— Pur și simplu folosesc camera mea de aici ca birou până la 
începerea conclavului. 

— Cu un pic de noroc, nu va trebui să stai mult, a murmurat 
Richter. 

— Presa prezice o luptă titanică între reformatori și 
reacţionari. 

— Nu zău? 

— Consensul pare să fie șapte tururi de scrutin. 


VP - 50 


O călugăriță în veșminte albastre i-a oferit lui Richter un 
pahar cu vin. El a refuzat, grăbindu-se să-l urmeze pe Albanese 
spre ascensoare. Aproape că simţea cum privirile din încăpere îi 
sfredelesc spinarea pe când așteptau. Când liftul a venit, într-un 
final, Albanese a apăsat butonul etajului trei. Slavă Domnului, 
ușile s-au închis înainte ca vorbăreţul Lopes din Rio de Janeiro să 
se poată înghesui înăuntru. 

Pe când cabina urca încet, episcopul Richter și-a aranjat de 
câteva ori, fără să fie nevoie, sutana tivită cu violet. Făcută de 
un croitor în vogă din Zurich, îi venea ca turnată. La șaptezeci și 
patru de ani, rămânea un bărbat impunător, înalt, cu umerii 
drepţi, cu părul cărunt și un aer rigid perfect potrivit cu restul 
înfățișării sale. 

S-a uitat la reflexia cardinalului Albanese în ușile ascensorului. 

— Care este meniul în această seară, Eminenţă? 

— Orice vor servi, va fi fost ţinut prea mult pe foc. Albanese a 
zâmbit stângaci. Până și în sutana tivită cu roșu arăta ca un 
zilier. Consideră-te norocos că nu trebuie să participi la conclav. 

În nomenclatura Bisericii, Ordinul Sfânta Elena era o structură 
aparte - în realitate, o dieceză globală, fără frontiere. Ca 
superior general al Ordinului, Richter avea rangul de episcop. Cu 
toate acestea, era unul dintre cei mai puternici oameni din 
Biserica Romano-Catolică. Câteva duzini de cardinali, toţi 
membri de taină ai Ordinului, inclusiv cardinalul Domenico 
Albanese, erau obligaţi să-i asculte orice poruncă. 

Ușile ascensorului s-au deschis, iar Albanese l-a condus pe 
episcopul Richter pe un coridor pustiu. Incăperea în care au 
intrat era întunecată. Albanese a apăsat comutatorul. 

Richter s-a uitat în jur. 

— Văd că ţi-ai luat unul dintre apartamente. 

— Încăperile au fost atribuite prin tragere la sorţi, Excelenţă. 

— Norocosule. 

Episcopul Richter a întins mâna, cu încheietura un pic ridicată. 
Albanese a căzut în genunchi și i-a sărutat inelul de pe al treilea 
deget. Avea aceeași mărime ca Inelul Pescarului, pe care 
Albanese îl scosese de curând din apartamentul papal. 

— Iţi jur ţie, părinte episcop Richter, supunere veșnică. 

Richter și-a tras înapoi mâna, rezistând ispitei de a scoate din 
buzunar sticluta cu dezinfectant. Avea fobia microbilor. 
Albanese îi păruse întotdeauna purtător de microbi. 


VP -51 


S-a dus la fereastră și a tras deoparte perdeaua de voal. 
Apartamentul era pe latura de nord a casei de oaspeţi, dând 
spre Piazza Santa Marta și fațada bazilicii. Cupola strălucea în 
lumina proiectoarelor. Rănile lăsate de atacul terorist islamic se 
vindecaseră frumos. Măcar dacă s-ar fi putut spune același lucru 
despre Sfânta Mamă Biserică. Era o umbră a ceea ce fusese, de- 
abia mai respira, aproape de moarte. 

Episcopul Hans Richter se desemnase el însuși salvatorul ei. 
Fusese pregătit să aștepte până se termina pontificatul 
dezastruos al lui Lucchesi ca să-și pună în acţiune planul. Insă 
Sanctitatea Sa nu-i dăduse de ales, îl obligase practic să ia 
problema în mâinile sale. Lucchesi era cel care se abătuse de la 
calea dreaptă, se asigura singur elveţianul, nu el. Și apoi, 
Dumnezeu bătea deja de o vreme la ușa lui Lucchesi. După 
părerea lui Richter, el nu făcuse altceva decât să-i dea 
„Pontifului Accidental” un început timpuriu în inevitabilul proces 
al canonizării. 

Gândurile i-au fost întrerupte de torentul tunător al apei din 
WC. Când Albanese a apărut, își ștergea mâinile mari cu un 
prosop - ca un gropar, și-a zis Richter. Și când te gândești că, de 
fapt, se considera un posibil papă, cel pe care Richter l-ar fi ales 
să-i fie marioneta-pontif. Albanese nu era vreun gigant 
intelectual, însă jucase rolul infiltratului din Curie destul de bine 
ca să asigure două nominalizări papale esenţiale. În calitate de 
camerlengo, Albanese făcuse trupul lui Lucchesi să ajungă din 
apartamentul papal în mormântul de sub Bazilica Sfântul Petru 
fără umbră de scandal. De asemenea, pusese în mâinile lui 
Richter copii după câteva dosare de personal pline de păcate 
din Arhivele Secrete ale Vaticanului care se dovediseră 
inestimabile în timpul pregătirilor de conclav. Ca răsplată, 
Albanese avea să fie curând secretarul de stat, a doua poziţie ca 
putere în Sfântul Scaun. 

Albanese și-a șters faţa ciupită de vărsat și a aruncat prosopul 
pe spătarul unui scaun. 

— Cu tot respectul, Excelenţă, crezi că a fost înțelept să vii 
aici în această seară? 

— Uiţi că mulţi dintre acei cardinali de la parter sunt acum 
bogaţi datorită mie? 

— Cu atât mai mult ar fi trebuit să nu ieși în evidenţă până la 
încheierea conclavului. Nu pot decât să-mi închipui ce vorbesc în 


VP - 52 


acest moment cei de teapa lui Francona și Kevin Brady. 

— Francona și Brady sunt cea mai măruntă dintre problemele 
noastre. 

Fotoliul simplu, de lemn, pe care s-a lăsat să cadă Albanese, a 
scârțâit sub greutatea lui. 

— E vreun semn de la Janson ăla? 

Richter a scuturat din cap. 

— Era evident tulburat în seara aceea. Se poate să-și fi luat 
viaţa. 

— N-avem noi norocul ăsta. 

— Cu siguranţă nu gândești asta, Excelenţă. Dacă Janson s-ar 
sinucide, sufletul lui ar fi în mare primejdie. 

— Deja este. 

— La fel ca al meu, a zis Albanese încet. 

Richter a pus o mână pe umărul cărnos al lui camerlengo. 

— Ți-am dat iertarea pentru faptele tale, Domenico. Sufletul 
tău e într-o stare de graţie. 

— Și al tău, Excelenţă? 

Richter și-a tras mâna. 

— Dorm bine noaptea știind că peste câteva zile Biserica va fi 
sub controlul nostru. N-am să las pe nimeni să ne stea în cale. Și 
asta include un ţărănuș chipeș din cantonul Fribourg. 

— Atunci îţi sugerez să-l găsești, Excelenţă. Cu cât mai 
curând, cu atât mai bine. 

Episcopul Richter a zâmbit cu răceală. 

— Ăsta-i tipul de gândire incisivă și analitică pe care ai de 
gând să-l aduci în funcţia de secretar de stat? 

Albanese a răbdat în tăcere mustrarea superiorului general. 

— Fii sigur, a zis episcopul Richter, că Ordinul își folosește 
toate resursele considerabile la găsirea lui Janson. Din păcate, 
nu mai suntem singurii care umblă după el. Se pare că 
arhiepiscopul Donati s-a alăturat căutărilor. 

— Dacă noi nu-l putem găsi pe Janson, ce nădăjduiește 
Donati? 

— Donati are mai mult decât nădejdea. 

— Ce anume? 

Episcopul Richter s-a uitat lung la cupola bazilicii. 

— Îl are pe Gabriel Allon. 


VP-53 


11. 


VIA SARDEGNA, ROMA 


Il palazzo era confundat adesea cu o ambasadă sau un 
minister, pentru că era înconjurat de un formidabil gard de oțel 
și avea o serie de camere de supraveghere îndreptate spre 
exterior. În curtea din faţă apa clipocea într-o fântână barocă, 
dar statuia romană veche de două mii de ani a lui Pluto, care 
împodobise cândva holul de la intrare, lipsea. În locul ei stătea 
dr. Veronica Marchese, directoarea Muzeului Naţional Etrusc al 
Italiei. Purta un uluitor costum-pantalon negru și la gât avea o 
bandă de aur groasă. Părul negru îi era pieptănat pe spate și 
prins cu o clamă pe ceafă. Ochelarii cu rame alungite îi dădeau 
un aer savant. 

Cu un zâmbet larg, a sărutat-o pe Chiara pe amândoi obrajii. 
Lui Gabriel i-a întins doar mâna, reţinută. 

— Domnule director Allon. Sunt atât de bucuroasă că ai putut 
să vii. Regret doar că nu am făcut asta acum multă vreme. 

Gheaţa fiind spartă, i-a condus de-a lungul unei galerii cu 
tablouri de vechi maeștri italieni, care ar fi putut să stea toate 
într-un muzeu. Lucrările nu erau decât o mică parte din colecţia 
raposatului ei soț. 

— După cum vedeți, am făcut câteva schimbări de la ultima 
voastră vizită. 

— Curăţenie de primăvară? a întrebat Gabriel. 

Ea a izbucnit în râs. 

— Cam așa ceva. 

Dispăruseră superbele statui grecești și romane care fuseseră 
în galerie. Imperiul de afaceri al lui Carlo Marchese, aproape în 
întregime ilegal, indusese o scurtă perioadă de comerţ 
internaţional cu antichităţi furate. Unul dintre principalii lui 
parteneri fusese gruparea Hezbollah, care-l alimenta cu un șuvoi 
constant de obiecte din Liban, Siria și Irak. În schimb, Carlo 
umplea vistieria Hezbollah cu valută forte, care era folosită la 
cumpărarea de arme și finanțarea terorismului. Gabriel 
distrusese reţeaua. Apoi, după ce făcuse o descoperire 
arheologică remarcabilă la cincizeci de metri sub Muntele 
Templului, îl doborâse pe Carlo. 

VP - 54 


— La câteva luni după moartea soțului meu, a explicat 
Veronica Marchese, m-am debarasat fără vâlvă de colecţia lui 
personală. Am dat piesele etrusce muzeului meu, unde le era 
locul, de fapt. Cele mai multe sunt încă în depozit, dar am expus 
câteva pentru public. Se înțelege de la sine că pe tăblițe nu este 
menţionată proveniența. 

— Și restul? 

— Prietenul tău, generalul Ferrari, a avut amabilitatea să mă 
scape de ele. A fost foarte discret, lucru neobișnuit pentru el. 
Generalului îi este dragă publicitatea pozitivă. Presupun că ţie 
trebuie să-ți mulțumesc pentru asta, a spus ea privindu-l pe 
Gabriel cu recunoștință sinceră. Dacă ar fi devenit public faptul 
că soțul meu controla comerțul global cu antichităţi furate, 
cariera mea ar fi fost distrusă. 

— Avem cu toţii secretele noastre. 

— Da, a zis ea, distant. Presupun că da. 

Celălalt secret al Veronicăi Marchese aștepta în salonul ei 
oficial, îmbrăcat în sutană și pelerină scurtă. Pe fundal se auzea 
muzică în surdină. Era Mendelssohn, Trio cu pian nr. 1 în re 
minor. Cheia patimii înăbușite. 

Donati a desfăcut o sticlă de prosecco și a turnat în patru 
pahare. 

— Te pricepi destul de bine pentru un preot, a zis Gabriel. 

— Sunt arhiepiscop, îţi amintești? 

Donati a dus un pahar la fotoliul tapițat cu brocart pe care se 
așezase Veronica, apoi a luat loc în fotoliul de lângă ea. Gabriel, 
observator expert al comportamentului uman, știa să 
recunoască un gest intim. In mod clar, Donati era în largul său în 
salonul Veronicăi. Dacă n-ar fi fost sutana și pelerina scurtă, un 
străin ar fi putut presupune că era stăpânul acelui pa/azzo. 

Se lăsase o tăcere stingheritoare. Ca un oaspete nepoftit la 
cină, trecutul se strecurase între ei. In ceea ce-l privea, Gabriel 
se gândea la ultima sa întâlnire cu Veronica Marchese. Erau în 
Capela Sixtină, doar ei doi, în fața picturii Judecata de Apoi a lui 
Michelangelo. Veronica îi descria lui Gabriel viaţa care-l aștepta 
pe Donati atunci când Inelul Pescarului avea să fie scos pentru 
ultima oară de pe degetul lui Pietro Lucchesi. O poziţie de 
profesor la o universitate pontificală, un cămin pentru preoţii 
bătrâni. „Atât de însingurat. Cumplit de trist și însingurat...” Lui 
Gabriel i-a trecut prin cap gândul că Veronica, văduvă și 


VP-55 


disponibilă, ar fi putut avea alte planuri. 

În cele din urmă, ea a lăudat rochia și perlele Chiarei. Apoi a 
întrebat de copii și de Veneţia, după care s-a plâns de starea în 
care ajunsese Roma, odinioară centrul lumii civilizate. In această 
vreme era o obsesie națională. Optzeci la sută din străzile 
orașului erau pline de gropi nereparate care te puneau în pericol 
nu doar ca șofer, ci și ca pieton. Copiii aveau în ghiozdane hârtie 
igienică, din pricină că în toaletele din școli nu exista. 
Autobuzele din Roma erau veșnic în întârziere, dacă circulau 
măcar. De curând, scara rulantă dintr-o staţie de metrou foarte 
frecventată amputase piciorul unui turist. Și apoi, a zis Veronica, 
erau tomberoanele care dădeau pe dinafară și mormanele de 
gunoi necolectat. Site-ul cel mai popular în rândul locuitorilor 
era Roma Fa Schiffo, „Roma e scârboasă”. 

— Și cine este vinovat pentru această situație deplorabilă? 
Acum câţiva ani, procurorul-șef al Romei a descoperit că Mafia 
ajunsese să controleze consiliul municipal și deturna în mod 
constant banii orașului. O companie aparținând Mafiei a primit 
contractul de colectare a gunoiului. Compania nu s-a deranjat să 
adune gunoiul, desigur, pentru că asta ar fi însemnat cheltuieli 
și i-ar fi redus marja profitului. La fel și cu repararea străzilor. De 
ce să te ostenești să astupi o groapă din asfalt? Astuparea 
gropilor costă. Mafia e blestemul ltaliei, a spus Veronica 
clătinând încet din cap. Apoi, cu o privire aruncată lui Gabriel, a 
adăugat: Și al meu. 

— Totul va fi mai bine acum, că Saviano e prim-ministru. 

Veronica s-a strâmbat. 

— N-am învăţat nimic din trecut? 

— Se pare că nu. 

Ea a oftat. 

— A vizitat muzeul, nu demult. A fost de-a dreptul fermecător, 
așa cum sunt cei mai mulţi demagogi. E ușor de văzut de cea 
avut priză la italienii care nu locuiesc în pa/azzo-uri de lângă Via 
Veneto. Sau în spatele zidurilor Vaticanului, a spus Veronica 
atingând în treacăt braţul lui Donati. Saviano îl ura pe Sfântul 
Părinte pentru că lua apărarea imigranţilor și avertiza împotriva 
primejdiilor pe care le aduce ascensiunea extremei drepte. 
Considera asta o provocare directă pusă la cale de stângistul 
care-i servea drept secretar particular Sfântului Părinte. 

— Așa a fost? a întrebat Gabriel. 


VP - 56 


Donati a sorbit gânditor din pahar înainte să răspundă. 

— Biserica n-a rostit niciun cuvânt ultima dată când extrema 
dreaptă a luat puterea în Italia și Germania. De fapt, elemente 
puternice din Curie au sprijinit ascensiunea fascismului și 
naţional-socialismului. l-au considerat pe Mussolini și Hitler 
bastioane împotriva bolșevismului, care era ostil pe față 
catolicismului. Sfântul Părinte și cu mine am hotărât că de 
această dată nu vom face aceeași greșeală. 

— Și acum, a zis Veronica Marchese, Sfântul Părinte e mort și 
un soldat din Gărzile Elveţiene a dispărut. S-a uitat la Gabriel. 
Luigi mi-a zis că ai fost de acord să-l găsești. 

Gabriel s-a încruntat la Donati, care brusc își curăța scamele 
de pe sutana imaculată. 

— Am spus ce nu trebuie? a întrebat Veronica. 

— Nu. Arhiepiscopul a făcut asta. 

— Nu te supăra pe el. Viaţa în cușca aurită a Palatului 
Apostolic te poate izola foarte tare. Arhiepiscopul îmi cere 
adesea părerea asupra chestiunilor lumești. După cum știi, am 
destul de multe relaţii în cercurile sociale și politice romane. O 
femeie în poziția mea aude tot felul de lucruri. 

— Cum ar fi? 

— Zvonuri, a răspuns ea. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Despre un soldat tânăr și chipeș din Gărzile Elveţiene care 
a fost văzut într-un club de noapte gay împreună cu un preot al 
Curiei. Când i-am spus arhiepiscopului, m-a prevenit că niște 
afirmaţii nedovedite pot să producă o vătămare ireparabilă a 
reputației unei persoane și m-a avertizat să nu le colportez. 

— Arhiepiscopul știe foarte bine despre ce vorbește, a zis 
Gabriel. Dar se pune întrebarea de ce n-a pomenit nimic despre 
asta la prânzul de azi. 

— Poate că nu i s-a părut relevant. 

— Sau poate că s-a gândit că aș fi mai puţin înclinat să-l ajut 
dacă aș ști că urmează să mă implic într-un scandal sexual de la 
Vatican. 

Telefonul lui Gabriel a vibrat aproape de inimă. Era un mesaj 
de pe bulevardul Regele Saul. 

— E vreo problemă? a întrebat Donati. 

— Se pare că fișierul lui Janson a fost șters din rețeaua 
Gărzilor Elveţiene la câteva ore după moartea Sfântului Părinte. 


VP - 57 


Gabriel a schimbat o privire cu Chiara, care încerca să nu 
zâmbească. 

— Colegii mei de la Unitatea 8200 caută acum copia de 
siguranţă a sistemului. 

— Vor găsi ceva? 

— Fișierele de computer seamănă un pic cu păcatele, 
Excelenţă. 

— Cum adică? 

— Pot fi iertate, dar nu dispar cu adevărat niciodată. 

* 

Au cinat pe terasa magnifică de pe acoperișul palazzo-ului, 
sub arzătoarele cu gaz care alungau răcoarea din aerul nopții. A 
fost o cină romană tradițională, ravioli cu spanac în sos de unt și 
salvie, apoi friptură de vițel cu legume proaspete. Conversaţia a 
curs la fel de lin ca cele trei sticle cu Brunello vechi pe care 
Veronica le-a dezgropat din pivniţa lui Carlo. Donati părea 
perfect în largul său în armura clericală neagră, cu Veronica la 
dreapta și luminile Romei sclipind blând în spate. O fi fost orașul 
stricat și mizerabil și îngrozitor de corupt, însă privit de pe 
terasa Veronicăi Marchese, cu aerul curat și răcoros și plin de 
aroma mâncării, lui Gabriel îi părea cel mai frumos din lume. 

Numele lui Carlo n-a fost pomenit la masă și nu s-a făcut nicio 
aluzie la violența și scandalul care-i legau. Donati a formulat 
unele speculaţii despre rezultatul conclavului, evitând însă 
subiectul morţii lui Lucchesi. În principal, părea că soarbe 
fiecare cuvânt al Veronicăi. Afecțiunea dintre ei era dureros de 
evidentă. Donati pășea pe marginea unei crevase din Alpi. 
Deocamdată, cel puțin, Dumnezeu îl veghea. 

Doar telefonul lui Gabriel le-a amintit de ce se întâlniseră în 
seara aceea. Puțin după ora zece a vibrat la o actualizare din Tel 
Aviv. Cyber-detectivii de la Unitatea 8200 găsiseră formularul de 
angajare a lui Niklaus Janson în Gărzile Elveţiene. Următoarea 
actualizare a sosit la zece și jumătate, când Unitatea i-a găsit 
dosarul complet. Era scris în germana elveţiană, limba oficială a 
Gărzilor. Apăreau menţionate două cazuri de încălcare a orei 
stingerii, dar nimic despre o relaţie sexuală cu un preot al Curiei. 

— Și numărul de telefon? Trebuie să fie acolo. Gărzile sunt 
mereu la datorie. 

— Răbadare, Excelenţă. 

Așteptarea n-a durat decât zece minute. 


VP -58 


— Au găsit un fișier vechi cu contactele, în care figurează 
fruntașul Niklaus Janson. Apar un număr de telefon și două 
adrese de e-mail, una de la Vatican și alta, personală, de Gmail. 

— Și acum? a vrut să știe Donati. 

— Aflăm unde este telefonul și dacă mai este în posesia lui 
Niklaus Janson. 

— Și apoi? 

— ÎI sunăm. 


12. 


ROMA - FLORENȚA 


Donati a fost trezit de clopotele bisericilor. A deschis încet 
ochii. Lumina zilei mărginea storul bine tras. Dormise mai mult 
decât de obicei. Și-a pus o mână pe frunte. Avea capul 
îngreunat de vinul lui Carlo Marchese. Avea și inima grea. Nu 
îndrăznea să se gândească la motiv. 

S-a ridicat în capul oaselor și a pus picioarele pe parchetul 
rece. A durat un pic până ca odaia să nu mai fie înceţoșată. Un 
birou năpădit de cărţi și hârtii, un șifonier simplu, un scăunel de 
lemn pentru rugăciune. Deasupra lui, abia văzut în penumbră, 
era crucifixul greu, din lemn de stejar, pe care i-l dăduse 
stăpânul său la câteva zile după conclav. Fusese agăţat în 
apartamentul lui din Palatul Apostolic. Acum atârna aici, în 
camera sa din Curia lezuită. Ce diferență faţă de palazzo-ul 
bogat al Veronicăi! Era odaia unui sărac, și-a zis. Odaia unui 
preot. 

Scăunelul de rugăciune îl invita. Donati s-a ridicat, și-a pus 
halatul de casă și a traversat încăperea. A deschis breviarul la 
pagina potrivită și, în genunchi, a citit primele cuvinte ale 
rugăciunii de dimineaţă. 

Doamne, vino în ajutorul meu. Stăpâne, grăbește-te să mă 
ajuti... 

In spatele său, pe noptieră, telefonul a vibrat. Fără să-l bage 
în seamă, a citit psalmii și imnurile alese în acea dimineaţă, 
precum și un mic fragment din Apocalipsă. 


VP -59 


Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul 
Soarelui>... 

De-abia după ce a repetat ultimul rând din rugăciunea de 
încheiere s-a ridicat în picioare și a luat telefonul. Mesajul care-l 
aștepta era în italiana vorbită, plin de amănunte înșelătoare și 
cuvinte cu dublu sens. Totuși, instrucţiunile erau limpezi. Dacă 
Donati n-ar fi știut ce știa, ar fi presupus că autorul era din Curia 
Romană. Nu era. 

Am văzut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul 
Soarelui... 

A aruncat telefonul pe patul nefăcut, s-a ras și a făcut duș la 
repezeală. Infășurat într-un prosop, a deschis ușile șifonierului. 
Pe bară atârnau câteva sutane și ţinute preoțești, alături de 
veșmintele liturgice. Garderoba civilă se limita la un sacou sport 
cu petice de piele la coate, două perechi de pantaloni de 
bumbac cafeniu, două cămăși albe, două pulovere la baza 
gâtului și o pereche de mocasini de piele întoarsă. 

S-a îmbrăcat cu un rând de haine și pe celălalt l-a pus într-o 
geantă de voiaj. A adăugat lenjerie de schimb, articolele de 
toaletă, o stolă, un stihar, un brâu și trusa de voiaj pentru 
liturghie. Telefonul mobil l-a pus în buzunarul sacoului. 

Coridorul era pustiu. A auzit zăngănitul slab al tacâmurilor și 
veselei de ceramică din sala de mese comună și, din capelă, 
voci masculine puternice în rugăciune. Neobservat de fraţii săi 
iezuiți, a coborât repede scările și a ieșit în dimineaţa de 
toamnă. 

Un Mercedes berlină din clasa E aștepta pe Borgo Santo 
Spirito. La volan era Gabriel; Chiara, pe locul pasagerului. Când 
Donati s-a strecurat pe bancheta din spate, mașina a ţâșnit. 
Câţiva pietoni, printre care și un preot al Curiei pe care Donati îl 
cunoștea din vedere, s-au dat deoparte grăbiţi. 

— E vreo problemă? a întrebat el. 

Gabriel a aruncat o privire în oglinda retrovizoare. 

— O să știu în câteva minute. 

Mașina s-a smucit spre dreapta, ratând la mustață un cârd de 
călugăriţe în veșminte cenușii, și a traversat în goană Tibrul. 

Donati și-a pus centura de siguranţă și a închis ochii. 

Doamne, vino în ajutorul meu. Stăpâne, grăbește-te să mă 
ajuti... 


15 Apocalipsa 7:2. 
VP - 60 


Au gonit spre nord pe Lungotevere până în Piazza del Popolo, 
apoi spre sud spre Piazza Venezia. Până și după standardele 
înalte ale Romei, era o călătorie care-ţi făcea părul măciucă. 
Donati, veteran al nenumăratelor convoaie papale, se minuna 
de măiestria cu care vechiul său prieten manevra puternica 
mașină fabricată în Germania și aparentul calm cu care Chiara 
dădea din când în când îndrumări sau sfaturi. Drumul lor era 
ocolit și plin de opriri bruște și întoarceri abrupte, toate în scopul 
de a da în vileag prezenţa unor urmăritori motorizaţi. Intr-un 
oraș ca Roma, unde scuterele constituie o formă uzuală de 
transport, era o sarcină grea. Donati a încercat să ajute, dar cu 
timpul s-a lăsat păgubaș, mulțumindu-se să privească zidurile 
presărate cu graffiti și munţii de gunoi necolectat care fulgerau 
prin dreptul geamului său. Veronica avea dreptate. Roma era 
frumoasă, dar era dezgustătoare. 

Când au ajuns la Ostiense, un cartier muncitoresc haotic din 
Municipio VIII, Gabriel părea mulţumit să constate că nu erau 
urmăriţi. De pe A90, șoseaua de centură a Romei, a luat-o spre 
nord pe autostrada E35, un drum cu taxă care se întinde pe 
lungimea Italiei până la graniţa cu Elveţia. 

Donati și-a slăbit strânsoarea degetelor pe cotieră. 

— N-ai vrea să-mi spui unde ne ducem? 

Gabriel a arătat spre un indicator albastru cu alb de la 
marginea drumului. 

Donati și-a îngăduit un zâmbet. De mult nu mai fusese la 
Florenţa. 

e 

Unitatea 8200 localizase telefonul în rețeaua din Florența 
puţin după ora cinci în acea dimineaţă. Era la nord de Arno, în 
San Marco, cartierul în care Medici, dinastia de bancheri care 
transformase Florenţa în inima artistică și intelectuală a Europei, 
își făcuse menajeria de girafe, elefanţi și lei. Până acum, 
Unitatea nu reușise să pătrundă în telefon și să-i controleze 
sistemul de operare. Nu făceau decât să-i monitorizeze poziția 
aproximativă folosind tehnicile de geolocaţie. 

— În limbaj profan, te rog? a suspinat Donati. 

— După ce pătrundem într-un telefon putem să ascultăm 
convorbirile posesorului, să-i citim e-mailurile și SMS-urile și să-i 
monitorizăm căutările pe internet. Putem chiar să facem 


VP-61 


fotografii și clipuri cu camera de luat vederi și să-i folosim 
microfonul ca dispozitiv de ascultare. 

— E ca și cum aţi fi Dumnezeu. 

— Nu întocmai, dar e ca și cum am avea puterea să privim în 
sufletul cuiva. Le putem afla cele mai negre spaime și cele mai 
adânci dorinţe. Scuturând din cap cu mâhnire, Gabriel a urmat: 
Industria telecomunicaţiilor și amicii ei din Silicon Valley ne-au 
promis o minunată lume nouă plină de oportunităţi, toate la 
îndemână. Ne-au spus să nu ne facem griji, că secretele noastre 
vor fi în siguranţă. Nimic din toate astea n-a fost adevărat. Ne- 
au minţit cu bună știință. Ne-au furat intimitatea. Și, în acest 
proces, au distrus totul. 

— Totul? 

— Ziare, filme, cărţi, muzică... totul. 

— Nu te știam așa de ostil faţă de noile tehnologii. 

— Sunt restaurator de tablouri specializat în vechii maeștri 
italieni. Sunt membru fondator al clubului. 

— Și totuși ai la tine un telefon mobil. 

— Unul foarte special. Nici măcar prietenii mei din NSA-ul 
american nu pot să-l spargă. 

Donati a ridicat un Nokia 9 Android. 

— Și al meu? 

— M-aș simţi mai bine dacă l-ai arunca pe fereastră. 

— Viaţa mea este pe acest telefon. 

— În asta constă problema, Excelenţă. 

La rugămintea lui Gabriel, Donati i-a dat telefonul Chiarei. 
După ce l-a închis, ea a scos cartela SIM și bateria și le-a pus pe 
amândouă în poșetă. Carcasa lipsită de viaţă i-a înapoiat-o lui 
Donati. 

— Mă simt mai bine deja. 

S-au oprit să bea o cafea la un Autogrill de lângă Orvieto și au 
ajuns la periferia Florenței la câteva minute după prânz. Becurile 
roșii ale panourilor cu Zona Traffico Limitato clipeau de zor. 
Gabriel a lăsat Mercedesul într-o parcare publică de lângă 
Basilica di Santa Croce și au pornit împreună spre San Marco. 

Conform  luminiței albastre de pe telefonul lui Gabriel, 
aparatul lui Janson era un pic mai la vest de Muzeul San Marco, 
probabil pe Via San Gallo. Unitatea 8200 avertizase că 
geolocaţia are o marjă de eroare de circa patruzeci de metri, 
deci telefonul putea fi și pe Via Santa Reparata sau Via della 


VP - 62 


Ruote. Pe toate trei străzile se înșirau mici hoteluri ieftine și 
hosteluri. Gabriel a numărat cel puţin paisprezece astfel de 
locuri în care Niklaus Janson ar fi putut să se cazeze. 

Locul exact în care era punctul albastru corespundea adresei 
unui hotel numit pe drept cuvânt Piccolo. Chiar peste drum era 
un restaurant în care Gabriel a prânzit ca un om pentru care 
timpul n-are importanţă. Donati, cu telefonul reasamblat și 
funcțional, a mâncat pe Via Santa Reparata; Chiara, după colț, 
pe Via della Ruote. 

Gabriel și Chiara aveau pe telefoane fotografia oficială a lui 
Janson în uniformă. Înfăţișa un tânăr cu un aer serios, cu părul 
scurt și ochii negri mici pe o faţă colțuroasă. De încredere, și-a 
zis Gabriel, dar în niciun caz un sfânt. In dosarul lui Janson scria 
că avea cam un metru optzeci și trei. Cântărea șaptezeci și cinci 
de kilograme, sau o sută șaizeci și cinci de livre. 

La trei și un sfert încă nu-l văzuseră. Chiara s-a dus în 
restaurantul aflat peste drum de hotelul Piccolo; Donati, pe Via 
della Ruote. Pe Via Santa Reparata, Gabriel stătea cu ochii la 
telefon, îndemnând luminiţa albastră care clipea să se miște. La 
ora cinci, cu douăsprezece ore după descoperirea ei, poziţia era 
neschimbată. Disperat, Gabriel și-a imaginat un smartphone 
care se stinge încetul cu încetul într-o încăpere părăsită, plină cu 
cutii de mâncare adusă din oraș. 

Un mesaj de la Chiara l-a bine dispus. „Acum am cu șapte kile 
jumătate mai mult decât trebuie. Poate că ar trebui să sunăm 
pur și simplu la numărul ăla”. 

„Și dacă a fost implicat?” 

„Parcă ziceai că încă n-am ajuns acolo”. 

„N-am ajuns. Dar ne apropiem cu fiecare clipă”. 

La cinci și jumătate și-au schimbat iar poziţiile. Gabriel s-a dus 
la un restaurant de pe Via della Ruote. S-a așezat la o masă de 
pe trotuar și a comandat, fără poftă, spaghetti pomodoro. 

— Dacă nu vă plac, a zis chelnerul, vă pot aduce altceva. 

Gabriel a cerut un espresso dublu, al cincilea din acea după- 
amiază, și a întins spre telefon mâna care îi tremura un pic. Era 
alt mesaj de la Chiara. 

„Zece kile. Te implor, sună-l”. 

Gabriel era foarte ispitit. În schimb, s-a uitat la turiștii care se 
întorceau greoi la hoteluri după o lungă zi de gustat deliciile 
Florenței. Pe stradă erau patru hoteluri. Cel numit printr-o 


VP - 63 


inadvertenţă Grand Hotel Medici era lângă restaurant, direct sub 
ochii lui. 

S-a uitat la telefon. Era șase și un sfert. Apoi a verificat poziția 
luminiţei de pe diagrama de geolocaţie și a observat ceea ce 
părea să fie o clătinare extrem de mică. Încă treizeci de secunde 
de observaţie atentă i-au confirmat bănuiala. Luminiţa chiar se 
mișca. 

Dată fiind marja de eroare de patruzeci de metri, Gabriel le-a 
comunicat repede Chiarei și lui Donati ce descoperise. Donati a 
scris că nu era nici urmă de Janson pe Via San Gallo, iar peste 
câteva secunde Chiara a raportat același lucru de la postul ei de 
pe Via Santa Reparata. Gabriel n-a răspuns la niciunul dintre 
mesaje, deoarece îl examina pe bărbatul care tocmai ieșise din 
Grand Hotel Medici. 

Spre treizeci de ani, păr scurt, în jur de un metru optzeci, vreo 
șaptezeci și cinci de kilograme. A cercetat strada în ambele 
sensuri, apoi a luat-o la dreapta, pe lângă restaurant. Gabriel a 
pus pe masă două bancnote noi, a numărat încet până la zece și 
s-a ridicat de la masă. De încredere, își zicea. Dar în niciun caz 
un sfânt. 


13. 


FLORENȚA 


Chiara și Donati așteptau pe Via Ricasoli, izbiți de șuvoiul 
celor care ieșeau din Galleria dell'Accademia. Fără vreun 
avertisment, ea și-a azvârlit braţele pe după gâtul lui Donati și l- 
a tras mai aproape. 

— Chiar e nevoie de asta? 

— Nu vrem să-ți vadă faţa. Cel puţin, nu încă. 

L-a ţinut strâns pe Donati în vreme ce Niklaus Janson despica 
mulţimea și trecea pe lângă ei fără să le arunce nicio privire. 
Gabriel a apărut peste câteva clipe. 

— E ceva ce aţi vrea să-mi spuneţi voi doi? 

Donati s-a eliberat și și-a potrivit ostentativ sacoul. 

— Să-l sun acum? 

— Mai întâi îl urmărim. Apoi sunăm. 


VP - 64 


— De ce să așteptăm? 

— Pentru că trebuie să știm dacă e urmărit. 

— Ce se întâmplă dacă vezi pe cineva? 

— Hai să sperăm că nu se ajunge la asta. _ 

Gabriel și Donati au pornit pe stradă, urmaţi de Chiara. In fața 
lor era Campanile di Giotto. Janson s-a topit în marea de turiști 
din Piazza del Duomo și a dispărut. Când Gabriel l-a văzut din 
nou, în sfârșit, soldatul din Gărzile Elveţiene se rezema de 
baptisteriul ortogonal, cu telefonul în mâna dreaptă. După o 
clipă, degetul lui mare a început să apese pe ecran. 

— Ce crezi că face? a întrebat Donati. 

— Pare să trimită un mesaj. 

— Cui? 

— Bună întrebare. 

Janson și-a pus telefonul în buzunarul de la spate al blugilor și, 
răsucindu-se încet, a cercetat piaţa ticsită de lume. Privirea i-a 
trecut fără oprire peste Gabriel și Donati. Pe chip nu i-a apărut 
niciun semn de recunoaștere. 

— Caută pe cineva, a zis Donati. 

— Ar putea fi persoana care tocmai i-a trimis mesajul. 

— Sau? 

— Poate că se teme că îl urmărește cineva. 

— Îl urmărește cineva. 

În cele din urmă, Janson a părăsit piazza și a pornit pe o 
stradă comercială numită Via Martelli. De data aceasta, Chiara a 
fost cea care l-a urmat. După vreo sută de metri, tânărul a cotit 
pe o alee îngustă care l-a scos în Piazza di San Lorenzo. Fațada 
neterminată a bazilicii se înălța pe latura de est. Avea culoarea 
gresiei și părea un zid uriaș de cărămizi netencuite. După ce s-a 
uitat scurt la telefon, Janson a urcat cele cinci trepte și a intrat. 

Pe latura de vest a pieţei era un șir de vânzători de haine 
care-i ademeneau pe turiști. Pe partea nordică era o gelateria. 
Chiara și Donati s-au așezat la coadă. Gabriel a traversat piaţa și 
a intrat în bazilică. Janson stătea în faţa mormântului lui Cosimo 
de Medici, cu degetele mari apăsând ecranul telefonului, 
aparent fără s-o bage în seamă pe englezoaica rumenă care se 
adresa unui grup de turiști de parcă ar fi fost tari de urechi. 

Elveţianul a trimis un ultim mesaj și s-a întors în piaţă, unde s- 
a oprit din nou ca să se uite în jur. Era limpede că aștepta pe 
cineva. Destinatarul mesajelor, a presupus Gabriel. Persoana 


VP - 65 


care-l trimisese întâi în Piazza del Duomo și apoi la Basilica di 
San Lorenzo. 

Privirea lui Janson a poposit un pic asupra lui Gabriel, după 
care tânărul s-a pus în mișcare pe Borgo San Lorenzo. Nu părea 
să-l urmărească nimeni din piaţă sau din magazinele și 
restaurantele din jurul ei. 

Gabriel s-a dus la ge/ateria, unde Donati și Chiara stăteau pe 
taburete înalte la o masă cu tăblie zincată. Nu se atinseseră de 
cele comandate. 

— Putem să-l contactăm acum? a întrebat Donati. 

— Nu încă. 

— De ce nu? 

— Pentru că ei sunt aici, Excelenţă. 

— Cine? 

Gabriel s-a întors cu spatele, fără să răspundă, și a pornit 
după Niklaus Janson. Peste o clipă, Chiara și Donati au aruncat 
într-un coș de gunoi îngheţatele nemâncate și au luat-o pe 
urmele lui. 

e 

Janson a traversat a doua oară Piazza del Duomo, confirmând 
astfel bănuiala lui Gabriel că elveţianul era dirijat de o mână 
ascunsă. „Undeva în Florenţa îl așteaptă cineva”, și-a zis. 

Janson s-a dus în Piazza della Repubblica și de acolo a pornit 
spre Ponte Vecchio. Care odinioară fusese sălașul fierarilor, 
tăbăcarilor și măcelarilor. Dar la sfârșitul secolului al XVI-lea, 
după ce florentinii s-au plâns de sânge și duhoare, podul a 
devenit domeniul bijutierilor și aurarilor din oraș. Vasari a 
proiectat pentru clanul Medici un coridor particular deasupra 
prăvăliilor din partea răsăriteană a podului, permițându-le să 
treacă fluviul fără să trebuiască să se amestece cu supușii lor. 

Familia Medici dispăruse de mult, însă bijutierii și aurarii 
rămăseseră. Janson a trecut pe lângă vitrinele strălucitoare ale 
magazinelor și s-a oprit la jumătatea podului, sub arcadele 
Coridorului lui Vasari, ca să privească apele negre și încete ale 
fluviului Arno. Gabriel aștepta de cealaltă parte a podului. Între 
ei se scurgea un șuvoi constant de turiști. 

Gabriel s-a uitat la stânga și i-a văzut pe Chiara și Donati 
apropiindu-se prin mulţime. Cu o mică mișcare a capului le-a 
cerut să vină la el. S-au postat unul lângă altul de-a lungul 
balustradei, Gabriel și Chiara cu faţa spre Niklaus Janson, Donati 


VP - 66 


cu faţa spre Arno. 

— Ei bine? a întrebat Donati. 

Gabriel s-a mai uitat un moment la Janson. Era cu spatele la 
ei, spre mijlocul podului. Cu toate acestea, era limpede că tasta 
din nou ceva. Gabriel voia să știe cine era persoana, bărbat sau 
femeie, cu care ţinea legătura elveţianul. Dar trecuse deja 
destul timp. 

— Haide, Luigi. Sună-l. 

Donati și-a scos Nokia. Numărul lui Janson era deja salvat la 
contacte. Cu o atingere a ecranului, a iniţiat apelul. Au trecut 
câteva secunde. Apoi Niklaus Janson a ridicat, șovăielnic, 
telefonul la ureche. 


14. 


PONTE VECCHIO, FLORENȚA 


— Bună seara, Niklaus. Îmi recunoști vocea? 

Donati a apăsat pe semnul difuzorului de pe ecranul Nokiei la 
timp ca Gabriel să audă răspunsul surprins al lui Janson. 

— Excelenţă? 

— Da. 

— Unde sunteți? 

— Mă întrebam același lucru despre tine. 

N-a venit niciun răspuns de la tânărul aflat pe cealaltă parte a 
podului. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, Niklaus. 

— Despre ce? 

— Despre noaptea în care a murit Sfântul Părinte. 

larăși niciun răspuns. 

— Mai ești acolo, Niklaus? 

— Da, Excelenţă. 

— Spune-mi unde ești. Trebuie să te văd urgent. 

— Sunt în Elveţia. 

— Nu-ţi stă în fire să minţi un arhiepiscop. 

— Nu mint. 

— Nu ești în Elveţia. Eşti în mijlocul lui Ponte Vecchio din 
Florenţa. 


VP - 67 


— De unde știți? 

— Pentru că stau în spatele tău. 

Janson s-a răsucit cu telefonul la ureche. 

— Nu vă văd. 

Donati s-a răsucit și el, încet. 

— Excelenţă? Dumneavoastră sunteți? 

— Da, Niklaus. 

— Cine este bărbatul de lângă dumneavoastră? 

— Un prieten. 

— M-a urmărit. 

— Acţiona în numele meu. 

— M-am temut că o să mă omoare. 

— De ce ar vrea cineva să te omoare? 

— lertaţi-mă, Excelenţă, a șoptit el. 

— Pentru ce? 

— Daţi-mi iertarea. 

— Trebuie să-ţi aud întâi mărturisirea. 

Tânărul a întors privirea spre stânga. 

— Nu-i timp, Excelenţă. 

Janson a lăsat în jos telefonul și a pornit de-a curmezișul 
podului. La mijloc s-a oprit brusc și și-a desfăcut larg braţele. 
Primul glonţ l-a nimerit în umărul stâng, făcându-l să se învârtă 
ca un titirez. Al doilea i-a scobit o gaură în piept și l-a făcut să 
cadă în genunchi, ca un penitent. Acolo, cu braţele atârnând 
deja fără vlagă, a încasat al treilea glonț. L-a nimerit deasupra 
ochiului drept și i-a smuls o bucată mare din craniu. 

Pe podul vechi împușcăturile au răsunat ca niște bubuituri de 
tun. Pe dată a erupt un vârtej de panică. Gabriel l-a zărit pentru 
o clipă pe ucigaș, pe când fugea de pe pod spre sud. Apoi, 
răsucindu-se, i-a văzut pe Chiara și Donati îngenunchind lângă 
Niklaus Janson. Ultima împușcătură îl împinsese pe spate, cu 
picioarele prinse sub el. In ciuda groaznicei răni de la cap, era 
încă viu, conștient. Gabriel s-a ghemuit alături. Tânărul șoptea 
ceva. 

Telefonul lui zăcea pe piatra cubică, cu ecranul spart. Gabriel 
l-a strecurat în buzunarul hainei, alături de portofelul din nailon 
pe care l-a luat din buzunarul de la spate al blugilor 
muribundului. Donati se ruga în șoaptă, cu degetul mâinii drepte 
apăsat lângă rana de glonţ din fruntea lui Janson. Cu două mici 
mișcări, una verticală, cealaltă orizontală, i-a dat soldatului din 


VP - 68 


Gărzile Elveţiene iertarea de păcate. 

In câteva clipe, o mulţime îndurerată s-a adunat în jurul lor. 
Gabriel a auzit expresii de șoc și oroare într-o duzină de limbi și, 
în depărtare, urletul sirenelor care se apropiau. Ridicându-se, a 
tras-o în picioare pe Chiara, apoi pe Donati. Pe când se 
îndepărtau de cadavru, mulţimea se îmbulzea în față. S-au 
îndepărtat calmi spre nord, în lumina albastră a girofarului 
primei dintre unităţile din Polizia di Stato. 

— Ce s-a întâmplat adineauri? a întrebat Donati. 

— Nu prea știu, a zis Gabriel. Dar o să aflăm într-un minut. 

e 

La picioarele lui Ponte Vecchio s-au alăturat şuvoiului de 
turişti speriați care fugeau spre arcadele coridorului lui Vasari. 
Când au ajuns la intrarea în Galeriile Uffizi, Gabriel a scos din 
buzunar telefonul lui Janson. Era un iPhone, neblocat, încărcat 
optzeci și patru la sută. Cele mai negre spaime, cele mai adânci 
dorinţe, însuși sufletul lui, toate la îndemâna lui Gabriel. 

— Să sperăm că am fost singurul care a văzut că l-ai luat, a 
zis Donati cu reproș. Si portofelul. 

— Ai fost. Dar încearcă să nu arăţi așa de vinovat. 

— Tocmai am fugit de la locul unei crime. De ce naiba ar 
trebui să mă simt vinovat? 

Gabriel a apăsat pe HOME. Erau deschise câteva aplicaţii, 
inclusiv un șir de mesaje. A derulat până la primul. Nu era niciun 
nume, doar un număr. Primul mesaj, scris în engleză, venise la 
ora 16.47 în după-amiaza precedentă. 

„Te rog, spune-mi unde ești, Niklaus”. 

— L-am prins. 

— Pe cine? a întrebat Donati. 

— Pe cel care i-a trimis mesaje lui Janson în vreme ce ne 
tineam după el. 

Donati s-a uitat peste umărul drept al lui Gabriel, Chiara peste 
cel stâng, cu feţele luminate de ecran. Pe dată lumina s-a stins. 
Gabriel a apăsat iar pe HOME, dar fără efect. Telefonul nu își 
stinsese doar ecranul. Se închisese cu totul. 

Gabriel a apăsat pe butonul de deschidere și a așteptat să 
apară pe ecran omniprezentul măr alb. 

Nimic. 

Telefonul era la fel de mort ca posesorul lui. 

— Poate că ai atins ceva din greșeală, a sugerat Donati. 


VP - 69 


— Te referi la semnul magic care aruncă pe loc în aer sistemul 
de operare și distruge memoria? 

Gabriel a ridicat privirea de la ecranul întunecat. 

— A fost ștearsă de la distanţă, ca să nu-i putem vedea 
conţinutul. 

— De către cine? 

— Aceiași oameni care i-au șters dosarul personal din reţeaua 
Gaărzilor Elveţiene. Gabriel s-a uitat la Chiara. Aceiași oameni 
care l-au ucis pe Sfântul Părinte. 

— Acum mă crezi? a întrebat Donati. 

— Acum zece minute aveam îndoieli. Nu le mai am. 

Gabriel s-a uitat la Ponte Vecchio. Era plin de luminile albastre 
ale girofarurilor. 

— Ai reușit să deslușești ce șoptea înainte să moară? 

— Vorbea în aramaică. Eli, Eli, lama sabachthani? Înseamnă... 

— Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?16 

Donati a încuviinţat din cap încet. 

— Au fost ultimele cuvinte pe care le-a strigat Isus înainte să 
moară pe cruce. 

— De ce să spună așa ceva? 

— Poate că ceilalţi din Gărzile Elveţiene aveau dreptate, a zis 
Donati. Poate că Niklaus era sfânt, la urma urmei. 


15. 


VENEȚIA - FRIBOURG, ELVEȚIA 


S-au întors la Veneţia, și-au luat copiii adormiţi din casa din 
vechiul ghetou și i-au cărat peste singurul pod de fier din oraș 
până într-un apartament de pe Rio della Misericordia. Acolo au 
petrecut o noapte în mare parte nedormită, cu Donati în camera 
liberă. A doua zi dimineață, la micul dejun, el nu-și putea lua 
ochii de la Rafael, care semăna izbitor cu faimosul său tată. 
Copilul fusese blestemat până și cu ochii nefiresc de verzi ai lui 
Gabriel. lrene semăna cu mama lui Gabriel, mai mult decât 
oricând atunci când era supărată pe tatăl ei. 

— N-o să fie decât o zi sau două, a asigurat-o el. 


16 Marcu 27:46. 
VP - 70 


— Asta spui întotdeauna, Abba. 

Și-au luat rămas-bun jos, pe Fondamenta dei Ormesini. 
Sărutul de despărțire al Chiarei a fost cuviincios. 

— Încearcă, te rog, să nu te lași omorât, a șoptit la urechea 
soţului ei. Copiii tăi au nevoie de tine. Și eu am. 

Gabriel și Donati s-au așezat la pupa unui motoscafo” care 
aștepta și au pornit peste apele verzi-cenușii ale lagunei spre 
Aeroportul Marco Polo. In sala aglomerată, pasagerii erau 
adunaţi sub ecranele televizoarelor. Altă bombă explodase în 
Germania. De această dată, ţinta fusese o piață din orașul 
nordic Hamburg. In rețelele sociale apăruse o revendicare a 
responsabilităţii, alături de un clip prelucrat în mod profesionist 
al pretinsului creier al acţiunii. Într-o germană colocvială 
perfectă, cu faţa ascunsă după un șal arăbesc, a jurat că 
bombele vor continua să explodeze până ce steagul negru al 
Statului Islamic va flutura pe Bundestag. După ce suferise două 
atacuri teroriste în doar patruzeci și opt de ore, Germania era în 
stare de alertă maximă. 

Exploziile au perturbat grav zborurile din Europa, dar, cumva, 
cursa Alitalia spre Geneva de la sfârșitul dimineţii a plecat la 
timp. În ciuda intensificării securităţii din al doilea aeroport ca 
mărime din Elveţia, Gabriel și Donati au trecut fără întârziere de 
controlul pașapoartelor. „Transportul” le lăsase o berlină BMW în 
parcarea pe termen scurt, cu cheia prinsă cu bandă adezivă sub 
bara de protecţie din faţă. In torpedou, înfășurat într-o bucată 
de pânză, era un Beretta de 9 mm. 

— Trebuie să fie plăcut, a observat Donati. Eu trebuie să-mi 
ridic întotdeauna arma de la tejghea. 

— Calitatea de membru are avantajele ei. 

Gabriel a urmat rampa de ieșire din aeroport până la E62 și s- 
a îndreptat spre nord-vest pe malul lacului. Donati a remarcat 
că șofa fără ajutorul unui dispozitiv de navigaţie. 

— Vii adesea în Elveţia? 

— Ai putea spune asta. 

— Se zice că o să fie alt an prost în privinţa zăpezii. 

— Situaţia turismului de iarnă al Elveţiei este ultima dintre 
preocupările mele. 

— Nu schiezi? 

— Arăt eu a schior? 


17 Barcă cu motor, șalupă (în limba italiană în original). 
VP -71 


— Nu i-am priceput niciodată rostul, a zis Donati măsurând cu 
privirea piscurile care se înălţau pe celălalt mal al lacului. Orice 
prost poate să alunece în jos pe un munte, dar trebuie să ai 
caracter și disciplină ca să urci pe unul. 

— Prefer să mă plimb pe malul mării. 

— Se ridică, știi? Se pare că Veneţia va fi în curând de 
nelocuit. 

— Cel puţin îi va descuraja pe turiști. 

Gabriel a deschis radioul la timp ca să prindă știrile transmise 
din oră în oră la SFR 1. Numărul morților din Hamburg era patru, 
cu alţi douăzeci și cinci de răniţi, câţiva foarte grav. Nu era 
menţionat un cetăţean elveţian ucis în ajun pe Ponte Vecchio, la 
Florența. 

— Ce așteaptă Polizia di Stato? a întrebat Donati. 

— Dacă ar fi să ghicesc, dă Vaticanului ocazia să-și pună în 
ordine povestea. 

— Slabe șanse. 

Ultima ştire era un raport făcut de Conferința Episcopală a 
Elveției despre o creştere bruscă a numărului de cazuri de abuz 
sexual. 

Donati a oftat. 

— Mi-aș dori să vorbească despre ceva mai reconfortant. 
Bombele din Hamburg, de exemplu. 

— Ştiai că apare raportul? 

Arhiepiscopul a încuviințat din cap. 

— Sfântul Părinte și cu mine am revizuit prima ciornă cu 
câteva săptămâni înainte de moartea lui. 

— Cum e posibil să mai fie noi cazuri de abuz? 

— Pentru că am cerut iertare și ne-am căit, dar nu ne-am 
ocupat niciodată de rădăcinile problemei. Și Biserica a plătit, pe 
merit, un preț teribil. Aici, în Elveţia, romano-catolicismul abia își 
mai trage sufletul. Botezurile, cununiile religioase și prezenţa la 
liturghie au coborât la nivelul dispariţiei. 

— Şi dacă ar trebui s-o mai faceţi o dată? 

— In ciuda acuzațiilor pe care mi le aduc dușmanii mei, nu eu 
eram papa, ci Pietro Lucchesi. Și el era un om prudent din fire. 
Prea prudent, după părerea mea, a spus Donati. 

— Și dacă tu ai fi cel cu Inelul Pescarului pe deget? Râsul 
arhiepiscopului l-a făcut pe Gabriel să întrebe: Ce-i așa de 
amuzant? 


VP- 72 


— Însăși ideea e ridicolă. 

— Fă-mi hatârul. 

Donati și-a chibzuit bine răspunsul. 

— AŞ începe prin reformarea preoţiei. Nu-i destul să înlături 
pedofilii. Trebuie să creăm o comunitate globală de credincioși 
catolici, nouă și dinamică, dacă vrem ca Biserica să 
supraviețuiască și să înflorească. 

— Asta înseamnă că femeile ar putea deveni preoţi? 

— Tu ai spus-o, nu eu. 

— Cum rămâne cu căsătoria preoţilor? 

— Acum navighezi prin ape primejdioase, prietene. 

— Alte religii le îngăduie preoţilor căsătoria. 

— Și am tot respectul pentru ele. Problema este: pot eu, ca 
preot romano-catolic, să-mi iubesc soţia și copiii slujindu-l în 
același timp pe Domnul și îngrijindu-mă de nevoile spirituale ale 
enoriașilor mei? 

— Care e răspunsul? 

— Nu, a zis Donati. Nu pot. 

Un panou i-a avertizat că se apropiau de Vevey, un orășel 
turistic de pe malul lacului. Gabriel a virat pe E27 și a urmat-o 
spre nord, către Fribourg. Era un oraș bilingv, însă străzile aveau 
nume franțuzești. Rue du Pont-Mure se întindea pe vreo sută de 
metri prin elegantul Oraș Vechi, deasupra căruia se ridica 
ameţitor turla catedralei. Gabriel a parcat în Place des Ormeaux 
și s-a așezat la o masă la Cafe des Arcades. Donati s-a dus 
vizavi, la Cafe du Gothard. 

Era un restaurant cu atmosferă ceremonioasă, de modă 
veche, cu podeaua de lemn închis la culoare și lămpi grele, din 
fier forjat, pe tavan. La ora aceea dintre prânz și cină nu mai era 
ocupată decât încă o masă, de către o pereche de englezi care 
arătau ca și cum tocmai și-ar fi declarat un armistițiu fragil după 
o bătălie îndelungată și dezastruoasă. Donati a fost condus de 
șeful de sală la o masă de lângă geam. A format numărul lui 
Gabriel și a pus Nokia pe masă cu fața în jos. Au trecut câteva 
minute până să apară Stefani Hoffmann. Tânăra a pus în faţa lui 
un meniu și a făcut un mare efort ca să zâmbească. 

— Ceva de băut? 


VP-73 


16. 


CAFE DU GOTHARD, FRIBOURG 


Fata și-a dat după ureche o șuviţă de păr blond și s-a uitat la 
Donati pe deasupra carnetului de comenzi. Ochii ei aveau 
culoarea unui lac de munte vara. Restul feţei se potrivea cu 
frumuseţea lor. Avea pomeţii laţi, falca bine desenată, bărbia 
îngustă cu o mică adâncitură. 

| se adresase lui Donati în franceză. El i-a răspuns în aceeași 
limbă. 

— Un pahar cu vin, vă rog. 

Ea a arătat cu vârful pixului spre secţiunea din meniu 
dedicată vinurilor. Erau în principal franțuzești și elveţiene. 
Donati a ales un Chasselas. 

— Ceva de mâncat? 

— Doar vinul, mulțumesc. 

Chelneriţa s-a dus la bar și și-a cercetat telefonul în vreme ce 
un coleg cu cămașă neagră turna vinul. Paharul a stat pe tava ei 
un moment înainte să i-l ducă în cele din urmă clientului. 

— Nu sunteţi din Fribourg, a remarcat ea. 

— Cum v-aţi putut da seama? 

— ltalia? 

— Roma. 

Expresia ei era neschimbată. 

— Ce vă aduce în plicticosul Fribourg? 

— Treburile. 

— Cu ce vă ocupați? 

Donati a șovăit. Niciodată nu găsise un mod multumitor de a 
recunoaște cum își câștiga pâinea. 

— Presupun că mă ocup cu salvarea. 

Ochii ei s-au îngustat. 

— Sunteţi cleric? 

— Preot, a zis Donati. 

— Nu prea păreţi preot. Ochii ei l-au fulgerat provocator. Mai 
ales în aceste haine. 

Oare li se adresa tuturor clienţilor în acest fel direct? s-a 
întrebat el. 

— De fapt, sunt arhiepiscop. 

VP - 74 


— Unde vă este arhidieceza? 

În mod clar, era familiarizată cu lexiconul catolicismului. 

— Într-un colț îndepărtat din nordul Africii, care a făcut 
cândva parte din Imperiul Roman. N-au mai rămas acolo decât 
foarte puţini creștini, ca să nu mai vorbim de catolici. 

— Un arhiepiscopat titular? 

— Exact. 

— Cu ce vă ocupați cu adevărat? 

— În curând voi începe să predau la Universitatea Pontificală 
Gregoriană din Roma. 

— Sunteţi iezuit? 

— Mă tem că da. 

— Și înainte de Gregoriană? 

Donati și-a coborât vocea. 

— Am fost secretarul particular al Sanctităţii Sale Papa Paul al 
VII-lea. 

Pe chipul ei a părut să treacă o umbră. 

— Ce faceți la Fribourg? l-a întrebat din nou. 

— Am venit să te văd. 

— De ce? 

— Trebuie să vorbesc cu dumneata despre Niklaus. 

— Unde este? 

— Nu știi? 

— Nu. 

— Când ai avut vești de la el ultima dată? 

— În dimineaţa funeraliilor papei. N-a vrut să-mi spună unde 
este. 

— De ce nu? 

— A zis că nu vrea ca ei să știe. 

— Cine? 

A dat să răspundă, dar s-a oprit. 

— L-aţi văzut? 

— Da, Stefani. Mă tem că da. 

— Când? 

— Aseară, a zis Donati. Pe Ponte Vecchio, la Florenţa. 

e 

Din punctul său de observaţie, la Cafe des Arcades, Gabriel 
asculta cum Donati îi spunea blând lui Stefani Hoffmann că 
Niklaus Janson murise. Era bucuros că prietenul său se afla de 
cealaltă parte a străzii și nu el. Dacă lui Donati îi fusese 


VP-75 


întotdeauna greu să-și recunoască ocupaţia, lui Gabriel îi era 
greu să-i spună unei femei că omul iubit - fiu, frate, tată, 
logodnic - fusese ucis cu sânge rece. 

La început ea nu l-a crezut pe arhiepiscop, ceea ce era de 
așteptat. Răspunsul lui, că n-avea niciun motiv să mintă în 
privinţa unui astfel de lucru, n-a izbutit să-i înfrângă 
scepticismul. Vaticanul, a ripostat ea, minte tot timpul. 

— Nu sunt în slujba Vaticanului, a răspuns Donati. Nu mai 
sunt. 

Apoi i-a propus să stea de vorbă într-un loc mai retras. Stefani 
Hoffmann a spus că restaurantul se închidea la zece și că șeful 
ei ar fi omorât-o dacă îl lăsa cu ochii-n soare. 

— Șeful dumitale va înţelege. 

— Ce să-i spun despre Niklaus? 

— Absolut nimic. 

— Mașina mea e în Place des Ormeaux. Așteptaţi-mă acolo. 

Donati a ieșit în stradă și a dus telefonul la ureche. 

— Ai reușit să auzi toate astea? 

— Ştie, a zis Gabriel. Intrebarea este cât de multe. 

Donati a lăsat telefonul să alunece în buzunar fără să 
întrerupă legătura. Stefani Hoffmann a ieșit din restaurant peste 
câteva minute, cu o eșarfă la gât. Mașina ei era un Volvo 
rablagit. Donati s-a așezat pe locul pasagerului, pe când Gabriel 
a urcat la volanul BMW-ului. A auzit în căști clinchetul centurii de 
siguranţă a lui Donati, urmat peste o clipă de un vaier al lui 
Stefani Hoffmann. 

— Chiar e mort Niklaus? 

— Am văzut cum s-a întâmplat. 

— De ce nu v-aţi împotrivit? 

— Nu era nimic de făcut. 

Stefani Hoffmann a ieșit cu spatele din parcare și a virat pe 
rue du Pont-Mure€. Peste zece secunde, Gabriel a făcut același 
lucru. Pe când ieșeau din Orașul Vechi pe Route des Alpes, 
Donati a întrebat de ce fugise Niklaus Janson din Vatican în 
noaptea în care a murit Sfântul Părinte. Răspunsul ei a fost abia 
auzit. 

— Îi era frică. 

— Frică de ce anume? 

— Că-l vor omori. 

— Cine, Stefani? 


VP - 76 


O perioadă lungă n-a fost decât huruitul motorului mașinii, 
apoi a răsunat urletul lui Stefani Hoffmann. Gabriel a redus 
sonorul telefonului. Era bucuros că vechiul său prieten ședea 
lângă ea, nu el. 


17. 


RECHTHALTEN, ELVEȚIA 


Pe când se apropiau de cătunul Sankt Ursen, Stefani 
Hoffmann şi-a dat seama că erau urmăriți. 

— Nu-i decât unul dintre asociații mei, i-a explicat Donati. 

— De când au preoții asociati? 

— Este omul care m-a ajutat să-l găsesc pe Niklaus în 
Florenţa. 

— Credeam că aţi zis că aţi venit la Fribourg singur. 

— N-am spus așa ceva. 

— E și asociatul acesta preot? 

— Nu. 

— Serviciul de informaţii al Vaticanului? 

Donati a fost tentat să-i spună că nu există un departament al 
Sfântului Scaun intitulat „Serviciul de informaţii al Vaticanului”; 
că e o știre falsă inventată de dușmanii catolicismului; că 
adevărata structură a Vaticanului care se ocupă de culegerea 
informaţiilor este Biserica Universală însăși, cu reţeaua sa 
globală de parohii, școli, universităţi, spitale, organizaţii 
caritabile și nunţii apostolici în capitalele din toată lumea. A 
scutit-o de acest discurs, cel puţin pe moment. Totuși, era curios 
de ce pusese o astfel de întrebare. Asta putea să mai aștepte, a 
hotărât el, până li se alătura asociatul. 

Satul următor era Rechthalten. Donati a recunoscut numele. 
Era satul în care se născuse și crescuse Niklaus Janson. 
Locuitorii erau în măsură copleșitoare romano-catolici. Cei mai 
mulți activau în ceea ce statisticienii guvernului numeau 
„sectorul primar al economiei”, un mod politicos de a spune că 
lucrau pământul. Câţiva, ca Stefani Hoffmann, făceau zilnic 
naveta la Fribourg. Ea se mutase din casa familiei cu circa un an 
înainte, a spus, și locuia singură într-o căsuţă la marginea 


VP - 77 


răsăriteană a localităţii. 

Casa avea forma unui A, cu o mică terasă la etaj. Stefani a 
intrat pe aleea nepavată și a oprit motorul. Gabriel a ajuns după 
câteva secunde. S-a prezentat în germană ca Heinrich Kiever. 
Era numele de pe pașaportul german fals pe care îl prezentase 
mai devreme în acea după-amiază la aeroportul din Geneva. 

— Sigur nu sunteţi preot? a zis Stefani Hoffmann, strângându-i 
mâna. Arătaţi mai a preot decât arhiepiscopul. 

l-a condus în căsuță. Parterul fusese transformat în atelier de 
pictură. Donati și-a amintit brusc că Stefani Hoffmann era 
pictoriţă. Ultima ei lucrare era așezată pe un șevalet în mijlocul 
încăperii. Bărbatul pe care ea îl cunoștea ca Heinrich Kiever s-a 
oprit în faţa tabloului, cu mâna la bărbie și capul înclinat un pic 
într-o parte. 

— E chiar bun. 

— Pictaţi? 

— Doar din când în când o acuarelă, în concediu. 

Indoiala se citea clar pe chipul ei. Și-a dat jos paltonul și 
eșarfa și s-a uitat la Donati, cu lacrimi picurând din ochii 
albaștri. 

— Ceva de băut? 

* 

Vesela de la micul dejun era încă pe masa din bucătăria 
micuță. A strâns în grabă și a umplut ceainicul electric cu apă 
îmbuteliată. In vreme ce punea cafea în filtru și-a cerut scuze 
pentru dezordinea și sărăcia căsuţei. Nu-și putea permite mai 
mult, s-a plâns, cu salariul de la restaurant și puţinii bani 
câștigați din vânzarea tablourilor. 

— Nu suntem toţi bancheri particulari plini de bani, știți. 

Li se adresa în germană. Nu dialectul elvețiano-german vorbit 
în sat, ci germana literară corectă, limba fraţilor ei de neam 
alemanic de la nord. O învățase la școală, le-a explicat, de la 
șase ani. Niklaus Janson îi fusese coleg de clasă. Era un băiat 
stângaci, slab, cu ochelari, dar la șaptesprezece ani se 
transformase cumva, ca prin minune, într-o făptură izbitor de 
frumoasă. Prima dată când au făcut dragoste, el a ţinut să-și 
scoată cruciulița de la gât. După aceea i s-a spovedit părintelui 
Erich, preotul din sat. 

— Niklaus era foarte credincios. Era unul dintre lucrurile care- 
mi plăceau la el. A spus că nu mi-a pomenit numele în 


VP -78 


confesional, însă părintele Erich mi-a aruncat o privire strașnică 
în sâmbăta următoare, când am luat cuminecătura. 

După ce a absolvit Kantonsschule, Stefani a studiat pictura la 
Universitatea din Fribourg, iar Niklaus, al cărui tată era tâmplar, 
s-a înrolat în armata elvețiană. La încheierea termenului s-a 
întors la Rechthalten și a început să-și caute de lucru. Părintele 
Erich a fost cel care i-a propus să se înroleze în Gărzile 
Elveţiene, care în acel moment duceau lipsă de personal și 
căutau cu disperare recruți. Stefani Hoffmann s-a opus cu 
disperare ideii. 

— De ce? a întrebat Donati. 

— Mă temeam că o să mi-lia. 

— Cine? 

— Biserica. 

— Te-ai gândit c-o să se preoțească? 

— Vorbea despre asta tot timpul, chiar și după ce s-a întors 
din armată. 

N-a urmat nicio verificare a trecutului sau vreun interviu 
oficial. A fost de ajuns afirmaţia părintelui Erich că Niklaus era 
catolic practicant și-și baza comportamentul pe valori morale 
înalte. În ajunul plecării la Roma i-a dat lui Stefani un inel de 
logodnă cu un mic diamant. Il avea pe deget peste câteva luni, 
la ceremonia solemnă desfășurată în Curtea San Damaso, când 
Niklaus a jurat să apere Vaticanul și pe Sfântul Părinte cu prețul 
vieții. Era exagerat de mândru de uniforma de paradă și coiful în 
stil medieval, cu pene roșii, însă lui Stefani i-a părut că arăta 
cam stupid, un soldat de jucărie în cea mai mică armată din 
lume. După ceremonie și-a dus părinţii să-l întâlnească pe 
Sanctitatea Sa. Stefani n-a avut voie să participe. 

— Doar soțiile și mamele îl pot întâlni pe Sfântul Părinte. 
Gărzilor nu le plac iubitele. 

Se vedea cu Niklaus la două luni o dată, dar făceau tot ce le 
stătea în puteri ca să-și păstreze relaţia, cu apeluri video zilnice 
și mesaje. Munca unui soldat din Gărzile Elveţiene era 
istovitoare și, în cea mai mare parte a timpului, cumplit de 
plicticoasă. Niklaus obișnuia să recite rozariul în tura de trei ore, 
cu vârfurile picioarelor desfăcute la un unghi de șaizeci de 
grade, conform regulamentului Gărzilor Elveţiene. Işi petrecea 
cea mai mare parte a timpului liber în Cartierul Elveţian, enclava 
Gărzilor de lângă Poarta Santa Anna. La fel ca majoritatea 


VP - 79 


elveţienilor, era de părere că Roma e o harababură murdară. 

După mai puţin de un an de la înrolarea în Gărzile Elveţiene, 
fusese repartizat în interiorul Palatului Apostolic. Acolo îi vedea 
circulând pe cei mai importanți dintre prinții Bisericii - Gaubert, 
secretarul de stat; Albanese, paznicul Arhivelor Secrete; 
Navarro, păzitorul credinţei înseși. Insă persoana din Vatican pe 
care o admira cel mai mult nu avea pălărie roșie de cardinal. Era 
secretarul particular al Sfântului Părinte, arhiepiscopul Luigi 
Donati. 

— Spunea că, dacă Biserica ar avea măcar un pic de bun- 
simţ, vă va face următorul papă. 

A izbutit să schițeze un zâmbet, care a pierit când a descris 
spirala căderii lui Niklaus în depresie și băutură. Cumva, lui 
Donati îi scăpaseră semnele furtunii emoţionale a lui Niklaus. 
însă un preot observase. Un preot care lucra într-un 
departament relativ neînsemnat al Curiei Romane, ceva legat de 
dialogul între Biserică și necredincioși. 

— Ar putea să fie Consiliul Pontifical al Culturii? a tatonat cu 
blândeţe Donati. 

— Da, asta este. 

— Și numele preotului? 

— Părintele Markus Graf. 

Donati i-a aruncat asociatului său o privire care arăta limpede 
că acel preot era curată belea. Stefani Hoffmann, pe când turna 
apă clocotită în filtrul de cafea, a explicat de ce. 

— Este membrul unui ordin reacționar. Și secret. 

— Ordinul Sfânta Elena, a zis Donati, mai mult pentru Gabriel 
decât pentru Stefani Hoffmann. 

— Îl cunoașteţi? 

Donati a avut o străfulgerare a vechii sale aroganţe. 

— Părintele Graf și cu mine frecventăm cercuri foarte diferite. 

— L-am întâlnit o dată. E alunecos ca un ţipar. Dar foarte 
charismatic. Chiar seducător. Niklaus era fermecat de el. Gărzile 
au propriul lor capelan, însă Niklaus l-a ales ca duhovnic și 
îndrumător spiritual pe părintele Graf. De asemenea, au început 
să petreacă împreună mult timp și în particular. 

— În particular? 

— Părintele Graf avea mașină. Îl ducea pe Niklaus prin munţii 
din jurul Romei, ca să nu-i fie dor de casă. Apeninii nu sunt chiar 
Alpii, însă lui Niklaus îi plăcea să iasă din oraș. 


VP - 80 


— A fost mustrat de două ori pentru că nu a respectat ora 
stingerii. 

— Sunt sigură că asta a avut de-a face cu părintele Graf. 

— Era ceva mai mult în relaţia lor? 

— Intrebaţi dacă Niklaus și părintele Graf erau amanți? 

— Presupun că da. 

— Gândul mi-a trecut prin minte. Mai ales după felul în care s- 
a purtat ultima dată când m-am dus la Roma. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A refuzat să facem dragoste. 

— Ţi-a dat vreun motiv? 

— Părintele Graf îi spusese să nu aibă relaţii sexuale în afara 
căsătoriei. 

— Și cum ai reacţionat? 

— Am spus că ar trebui să ne căsătorim pe loc. Niklaus a fost 
de acord, dar cu o condiţie. 

— A spus că trebuie să devii membră laică a Ordinului Sfânta 
Elena. 

— Da. 

— Presupun că Niklaus era deja membru. 

— A depus jurământul de supunere în faţa episcopului Richter 
în palazzo-ul Ordinului de pe Colina Gianicolo. A spus că 
episcopul Richter are rezerve în privinţa anumitor laturi ale 
caracterului meu, dar a fost de acord să-mi îngăduie să mă 
alătur lor. 

— De unde știa episcopul Richter de tine? 

— Părintele Erich. Și el este membru al Ordinului. 

— Și ce-ai făcut? 

— Am aruncat inelul de logodnă în Tibru și m-am întors în 
Elveţia. 

— Îți amintești data? 

— Cum aș putea să uit? Era nouă octombrie. A turnat cafea în 
trei cești și pe una a pus-o în fața bărbatului pe care-l cunoștea 
ca Heinrich Kiever. El nu are nicio întrebare pentru mine? 

— Herr Kiever nu vorbește mult. 

— Întocmai ca Niklaus, a oftat Stefani așezându-se la masă. 
După ce am refuzat să mă alătur Ordinului, el a întrerupt orice 
comunicare. Marţi a fost prima dată când am vorbit de 
săptămâni întregi. 

— Și ești sigură că a fost în dimineaţa funeraliilor Sfântului 


VP - 81 


Părinte? 

Stefani a încuviinţat din cap. 

— Vocea îi suna îngrozitor. O clipă nici n-am crezut că este el. 
Când am întrebat care-i problema, a izbucnit în plâns. 

— Și ce ai făcut atunci? 

— L-am întrebat iarăși. 

— Și? 

Tânăra femeie a ridicat la buze cana cu cafea. 

— Mi-a spus tot. 


18. 


RECHTHALTEN, ELVEȚIA 


Niklaus făcuse deja două ture în acea zi. La Arcada Clopotelor 
dimineaţa, la Ușa de Bronz după-amiaza. Când a ajuns la 
apartamentul papal, la nouă seara, îi tremurau picioarele de 
oboseală. Prima persoană pe care a văzut-o a fost secretarul 
particular al Sfântului Părinte. Tocmai pleca. 

— Ştia unde mă duc? 

— La cină cu o prietenă. În afara zidurilor. 

— Cunoștea numele prietenei? 

— O femeie bogată care locuia aproape de Villa Borghese. 
Soțul ei a murit căzând de pe cupola bazilicii. Niklaus zicea că 
eraţi acolo când s-a întâmplat. 

— De unde a auzit așa ceva? 

— De unde credeți? 

— Părintele Graf? 

Ea a încuviinţat din cap. Își ținea ceașca de cafea cu 
amândouă mâinile. Un nimb de abur se răsucea în jurul chipului 
său fără cusur. 

— Ce s-a întâmplat după ce am plecat eu? 

— Cardinalul Albanese a sosit pe la nouă și jumatate. 

— Cardinalul mi-a spus că n-a ajuns decât la zece. 

— Aceea a fost a doua vizită, a zis Stefani Hoffmann. Nu 
prima. 

Cardinalul Albanese nu-i spusese lui Donati despre o vizită 
precedentă în appartamento. Nici n-o indusese în raportul oficial 


VP - 82 


al Vaticanului. Acea singură neconcordanţă, dacă avea să 
devină vreodată publică, ar fi fost destul ca să azvârle Biserica 
în scandal. 

— Albanese i-a spus lui Niklaus de ce se află acolo? 

— Nu. Dar avea o servietă-diplomat cu blazonul Arhivelor. 

— Cât a stat? 

— Doar câteva minute. 

— Avea servieta-diplomat când a plecat? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Și când s-a întors, la ora zece? 

— l-a spus lui Niklaus că Sfântul Părinte l-a invitat să se roage 
în capela particulară. 

— Cine a venit apoi? 

— Trei cardinali. Navarro, Gaubert și Francona. 

— La ce oră? 

— Zece și un sfert. 

— Când a ajuns Dottore Gallo? 

— La ora unsprezece. Colonelul Metzler și un poliţist de la 
Vatican au apărut după câteva minute. Coborând vocea, Stefani 
a adăugat: Apoi dumneavoastră, părinte arhiepiscop. Aţi fost 
ultimul. 

— Niklaus a știut ce se petrecea înăuntru? 

— Avea o idee destul de clară, însă n-a fost sigur până ce n-au 
sosit ambulanţierii cu targa. 

La câteva minute după ce au intrat ei în apartament, a 
continuat ea, a ieșit Metzler ca să confirme evidența. Sfântul 
Părinte era mort. L-a avertizat pe Niklaus să nu spună nimănui 
la ce fusese martor în seara aceea. Nici camarazilor din Gărzi, 
nici prietenilor și rudelor, și cu siguranţă nu presei. Apoi i-a 
ordonat lui Niklaus să rămână de gardă până ce trupul Sfântului 
Părinte avea să fie scos și apartamentul, sigilat. Camerlengo a 
îndeplinit ritualul la ora două și jumătate. 

— Cardinalul Albanese a luat ceva din apartament când a 
plecat? 

— Un obiect. A spus că voia ceva care să-i aducă aminte de 
sfinţenia răposatului papă. Ceva atins de el. 

— Ce era? 

— O carte. 

Inima lui Donati a bubuit în piept. 

— Ce fel de carte? 


VP - 83 


— Un roman poliţist englezesc. Stefani Hoffmann a scuturat 

din cap a neîncredere. Vă puteţi închipui așa ceva? 
e 

Când Niklaus a plecat din Palatul Apostolic, Biroul de Presă 
anunţase deja moartea Sfântului Părinte. Piața Sfântul Petru 
strălucea orbitor de la luminile spectrale ale echipelor de 
televiziune, iar sub arcadele și în curțile Vaticanului călugărițele 
și preoţii se adunaseră în grupuri mici rugându-se, plângând. Și 
Niklaus plângea. Singur în camera sa din cazarmă, s-a schimbat 
în haine civile și a aruncat în sacul de sport câteva lucruri. S-a 
furișat afară din Vatican în acea dimineaţă, în jurul orei cinci și 
jumătate. 

— De ce s-a dus la Florenţa în loc să vină acasă, în Elveţia? 

— Se temea că-l vor găsi. 

— Gărzile? 

— Ordinul. 

— Și n-aţi avut alt contact în afara acelui singur apel? Niciun 
mesaj sau e-mail? 

— Doar pachetul. A sosit a doua zi după ce am vorbit cu el. 

— Ce era în el? 

— Un tablou urât cu Isus în Grădina Ghetsimani. Nu-mi pot 
închipui de ce mi-a trimis așa ceva. 

— Mai era și altceva în pachet? 

— Rozariul lui Niklaus. După un moment de tăcere, Stefani a 
adăugat: Și o scrisoare. 

— O scrisoare? 

Ea a încuviințat. 

— Adresată cui? 

— Mie. Cui altcuiva? 

— Ce scria? 

— Își cerea iertare pentru că a intrat în Ordinul Sfânta Elena și 
a rupt logodna noastră. Spunea că a fost o greșeală groaznică. 
Zicea că sunt malefici. Mai ales episcopul Richter. 

— Pot s-o citesc? 

— Nu, a zis ea. Unele părţi sunt prea intime. 

Donati n-a insistat. Pe moment. 

— Colonelul Metzler mi-a spus că a vorbit cu dumneata. 

— M-a sunat a doua zi după moartea Sfântului Părinte. A zis 
că Niklaus a plecat din cazarmă fără să ceară permisiunea. Voia 
să știe dacă am vorbit cu el. l-am spus că nu, ceea ce era 


VP - 84 


adevărat în acel moment. 

— Metzler a fost singura persoană care a luat legătura cu 
dumneata? 

— Nu. A doua zi m-a căutat altcineva. 


— Cine? 

— Herr Bauer. Cel din Serviciul de informaţii al Vaticanului. 

„larăși”, şi-a zis Donati. „Serviciul de informații al 
Vaticanului...” 


— Herr Bauer ţi-a arătat vreun document de identitate? 

Tânăra femeie a clătinat din cap. 

— A spus în ce secție a serviciului de informaţii lucrează? 

— Securitatea papală. 

— Prenumele? 

— Maximilian. 

— Elveţian? 

— German. Probabil din Bavaria, după accent. 

— Ţi-a telefonat? 

— Nu. A apărut la restaurant neanunţat, întocmai ca 
dumneavoastră și Herr Kiever. 

— Și ce voia? 

— Același lucru ca Metzler. Unde era Niklaus. 

— Și când i-ai spus că nu știi? 

— Nu sunt sigură că m-a crezut. 

— Descrie.-l, te rog. 

Gabriel a fost cel care i-a cerut asta. Stefani Hoffmann a 
ridicat ochii spre tavan. 

— Înalt, bine îmbrăcat, spre cincizeci de ani, poate un pic 
peste cincizeci. 

Expresia lui Gabriel a arătat limpede că răspunsul ei îl 
dezamăgise. 

— Haide, zău, Stefani. Poţi mai mult decât atât. La urma 
urmei, ești pictoriţă. 

— Sunt pictoriță contemporană, care îi venerează pe Rothko 
și Pollock. Portretele nu sunt specialitatea mea. 

— Dar cu siguranţă poţi face unul cât ai bate din palme. 

— Nu unul bun. Și nu din memorie. 

— Te-aș putea ajuta. 

— Cum? 

— Adu-mi blocul de schiţe și o cutie cu creioane acrilice, o să- 
ti arăt. 


VP - 85 


Au lucrat fără pauză aproape o oră, unul lângă altul la masa 
din bucătărie, în vreme ce Donati privea neliniștit peste umerii 
lor. Așa cum bănuise Gabriel, amintirea lui Stefani Hoffmann 
despre bărbatul pe care-l cunoștea ca Maximilian Bauer era mult 
mai detaliată decât își închipuise până și ea. N-a fost nevoie 
decât de genul corect de întrebări puse de un expert în schiţe 
care studiase anatomia umană - un restaurator talentat, care 
putea să imite trăsăturile de pensulă ale lui Bellini și Tiţian și 
Tintoretto, un vindecător care reparase faţa zdrențuită a Mariei 
și mâna străpunsă a lui Cristos. 

Ceea ce descrisese ea era o față nobilă. Pometți înalţi, nas 
îngust, bărbie rafinată, gură cu buze subţiri, care nu zâmbesc cu 
ușurință, toate încununate de o coamă de păr blond-cenușiu. 
Era un adversar redutabil, și-a zis Gabriel. Un bărbat cu care nu 
te jucai. Un bărbat care niciodată nu pierdea la jocurile de 
noroc. 

— „Din când în când o acuarelă, în concediu”, cum să nu, a 
pufnit tânăra. E evident că sunteți profesionist. Dar mă tem că 
ochii sunt complet greșiți. 

— Am desenat ochii așa cum i-ai descris. 

— Nu tocmai. 

A luat blocul și a schiţat pe o foaie goală doi ochi lipsiţi de 
umor, înfundaţi sub fruntea proeminentă. Apoi Gabriel a schițat 
în jurul lor faţa. 

— Asta-i el. Bărbatul care a venit să mă vadă. 

Gabriel s-a uitat peste umăr la Donati. 

— Îl recunoști? 

— Mă tem că nu. 

Stefani Hoffmann a luat schița de la Gabriel și a adâncit 
ridurile din jurul gurii. 

— Acum e perfect, a zis. Dar ce o să faceți cu asta? 

— O să aflu cine este cu adevărat. 

Ea a ridicat privirea de la caietul de schițe. 

— Dar cine sunteți dumneavoastră? 

— Sunt un asociat al arhiepiscopului. 

— Sunteţi preot? 

— Nu, a zis Gabriel. Sunt profesionist. 


Mai rămăsese doar scrisoarea. Scrisoarea în care Niklaus 


VP - 86 


Janson spusese că Ordinul Sfânta Elena e malefic. Donati a cerut 
de trei ori s-o vadă. De trei ori Stefani Hoffmann a refuzat. 
Scrisoarea era extrem de personală, scrisă de un om aflat în 
suferință emoţională pe care îl cunoștea din copilărie. Un om 
care fusese ucis în public pe cel mai celebru pod din Italia. Nu i- 
ar fi arătat o astfel de scrisoare nici celei mai bune prietene și 
confidente, a insistat ea, darămite unui arhiepiscop romano- 
catolic. 

— În cazul acesta, a zis Donati, pot să văd cel puţin tabloul? 

— Isus în Grădina Ghetsimani? N-aveţi destule din astea la 
Vatican? 

— Am motivele mele. 

Era rezemat de zid în spatele scaunului fetei, încă îngropat în 
cutia de carton îngustă. Donati s-a uitat la documentul de 
transport. Era de la DHS Express de lângă Roma Termini. 
Niklaus trebuie să-l fi trimis înainte să urce în trenul spre 
Florenţa. 

Donati a scos tabloul din cutie și l-a eliberat din învelișul cu 
bule. Avea cam treizeci și cinci de centimetri pe treizeci. Tabloul 
în sine era o imagine destul de banalizată a lui Isus în noaptea 
dinaintea schingiuirii și uciderii de către romani. Rama, geamul 
și paspartuul erau de calitate superioară. 

— Episcopul Richter i l-a dăruit în ziua depunerii jurământului 
de supunere în faţa Ordinului, a explicat Stefani Hoffmann. Dacă 
o întoarceţi, veți vedea blazonul Ordinului. 

Donati privea ţintă imaginea lui Isus. 

— Să nu-mi spuneţi că vă place cu adevărat. 

— Nu-i tocmai Michelangelo, a recunoscut el. Dar e aproape 
identic cu o pictură care era în dormitorul părinţilor mei, în 
căsuţa din Umbria în care am crescut. 

Arhiepiscopul nu i-a spus tinerei că după moartea mamei sale 
găsise câteva mii de euro ascunși în tablou. Înţeleaptă, bătrâna 
nu avusese încredere în băncile italiene. 

A răsucit tabloul. Blazonul Ordinului Sfânta Elena era ștanţat 
pe cartonul din spate, care era fixat cu patru colțare de metal. 
Insă una dintre cleme era slăbită. 

Le-a scos pe celelalte trei și a încercat să desprindă cartonul. 
Văzând că nu reușea, a întors rama și a lăsat greutatea plăcii de 
sticlă să facă treaba în locul său. 

A aterizat pe masă fără să se spargă. Donati a despărțit 


VP - 87 


tabloul de carton și a găsit un plic de culoare crem, și el de 
calitate superioară. Și el era împodobit cu un blazon. 

Stema personală a Sanctităţii Sale Papa Paul al VII-lea. 

Donati a deschis plicul. lnăuntru erau trei foi de hârtie de lux, 
aproape ca o pânză fină. A citit primele rânduri. Apoi a pus 
scrisoarea la loc în plic și l-a împins peste masă spre Gabriel. 

— ţi cer iertare, a zis. Cred că asta îţi aparține ţie. 


19. 


LES ARMURES, GENEVA 


Era aproape ora nouă când Gabriel și Donati au ajuns la 
Geneva, prea târziu ca să prindă ultimul zbor spre Roma. S-au 
cazat în camere alăturate într-un mic hotel de lângă Catedrala 
Sfântul Petru, apoi s-au dus la Les Armures, un restaurant cu 
lambriuri de lemn din Orașul Vechi. După ce a făcut comanda, 
Gabriel l-a sunat pe un prieten care lucra la NDB, micul, dar 
competentul serviciu de contrainformaţii și securitate internă al 
Elveţiei. Prietenul, pe nume Christoph Bittel, era șeful diviziei 
antiterorism. A răspuns prudent. Gabriel avea în Elveţia un 
palmares lung și distins. Bittel încă se mai trudea să dreagă 
încurcătura de la ultima lui vizită. 

— Unde ești? 

Gabriel a răspuns sincer. 

— In locul tău, aș comanda cotletul de vițel. 

— Tocmai am făcut-o. 

— De când ești în ţară? 

— De câteva ore. 

— Presupun că nu ai intrat cu un pașaport valid. 

— Definește „valid”. 

După un suspin adânc, Bittel s-a interesat de motivul apelului 
lui Gabriel. 

— AȘ dori să puneţi sub supraveghere un cetăţean elvețian. 

— Cât de neobișnuit! Cum se numește cetățeanul elveţian? 

Gabriel i-a spus, apoi i-a dictat adresa și locul de muncă. 

— E teroristă din ISIS? Asasină rusoaică? 

— Nu, Bittel. E pictoriţă. 


VP - 88 


— Există cineva anume care te îngrijorează? 

— Îți trimit un portret-robot. Dar în niciun caz nu da sarcina 
copilului ăluia care m-a păzit pe mine la Berna acum doi ani. 

— E unul dintre cei mai buni oameni ai mei. 

— Este, de asemenea, fost soldat în Gărzile Elveţiene. 

— Are ceva de-a face cu Florența? 

— De ce întrebi? 

— Polizia di Stato tocmai a dezvăluit numele victimei 
împușcăturilor de ieri. Era soldat din Gărzile Elveţiene. Dacă mă 
gândesc un pic, și el era din Rechthalten. 

Gabriel a închis telefonul și a intrat pe site-ul Corriere della 
Sera, cel mai mare ziar din ltalia. Donati s-a dus direct la 
postările Biroului de Presă al Vaticanului de pe Twitter. Era un 
bollettino scurt, pus cu cinci minute înainte. Exprima șocul și 
mâhnirea Sfântului Scaun provocate de actul gratuit și 
întâmplător de violenţă armată care luase viaţa fruntașului 
Niklaus Janson din Gărzile Elveţiene Pontificale. Nu pomenea 
faptul că Janson fusese de gardă în faţa apartamentului papal în 
seara în care a murit Sfântul Părinte. Nu explica nici de ce el se 
afla la Florența în vreme ce camarazii lui munceau peste 
program la pregătirea conclavului. 

— E o capodoperă de dublu limbaj, a zis Donati. La prima 
vedere, declaraţia este cu totul corectă. Insă minciunile prin 
omisiune sunt orbitoare. E clar, cardinalul Albanese n-are de 
gând să permită ca uciderea lui Niklaus să întârzie deschiderea 
conclavului. 

— Poate îl convingem să vadă că greșește. 

— Cu ce? O poveste de prost gust despre sex și ordine 
religioase secrete spusă de o femeie înveninată de ruperea 
logodnei cu un soldat tânăr și chipeș din Gărzile Elveţiene? 

— Tu nu-i crezi povestea? 

— Cred fiecare cuvânt din ea. Dar asta nu schimbă faptul că 
totul e strict din auzite, sau că fiecare element poate fi negat. 

— In afară de asta. Gabriel a arătat scrisoarea. Plicul de 
culoare crem, de calitate superioară, ștanţat cu stema 
particulară a Sanctităţii Sale Papa Paul al VIl-lea. Te aștepți cu 
adevărat să cred că n-ai știut ce conţine? 

— N-am știut. 

Gabriel a scos cele trei foi din plic. Erau scrise cu cerneală de 
un albastru pal. Formula de salut era neoficială. Doar 


VP - 89 


prenumele. Dragă Gabriel... Nu existau preliminarii sau glume. 

Pe când cercetam Arhivele Secrete ale Vaticanului, am dat de 
o carte absolut remarcabilă... 

Cartea, continuă el, îi fusese dată de cineva din personalul 
Arhivelor fără știrea lui prefetto. Se afla în ceea ce se numește 
collezione, o arhivă secretă din Arhivele Secrete, aflată la cel 
mai de jos nivel al Depozitul Manuscriselor. Materialele din 
collezione sunt protejate în cel mai înalt grad. Unele dintre cărți 
și dosare au natură politică și administrativă, altele ţin de 
doctrină. Niciunul nu apare în cele o mie de ghiduri și cataloage 
aflate în Sala Fișierelor. De fapt, nicăieri în arhivă nu există un 
inventar scris al acestor materiale. Cunoștinţele sunt transmise 
oral de la prefetto la prefetto. 

Scrisoarea nu identifica acea carte, spunea doar că a fost 
interzisă de Biserică în Evul Mediu și a circulat în secret până în 
Renaștere, când a fost, în cele din urmă, vânată și distrusă. Se 
crede că exemplarul din Arhivele Secrete este ultimul. Sfântul 
Părinte a tras concluzia că este autentic și descrie corect un 
eveniment istoric important. Avea intenţia să pună cartea în 
mâinile lui Gabriel cât mai curând cu putinţă. Gabriel era liber să 
facă cu ea ce dorea. Singura rugăminte a Sfântului Părinte era 
să fie tratată cu cea mai mare delicateţe. Cartea avea să 
stârnească o vâlvă globală. Dezvăluirea ei trebuia să fie 
gestionată cu mare grijă. Altfel, avertiza Sfântul Părinte, ar fi 
fost respinsă ca înșelătorie. 

Scrisoarea era neterminată. Arhi... Gabriel presupunea că 
Sfântul Părinte fusese întrerupt de apariţia ucigașului. Donati nu 
l-a contrazis. Principalul suspect era cardinalul camerlengo 
Domenico Albanese, prefetto al Arhivelor Secrete ale 
Vaticanului. Gabriel l-a informat politicos că greșea. 

— Și atunci de ce m-a minţit Albanese cu privire la vizita lui 
precedentă în appartamento? 

— Nu zic că n-a fost implicat în asasinarea Sfântului Părinte. 
Dar n-a fost el ucigașul. N-a fost decât cărăușul. Gabriel a ridicat 
scrisoarea. Putem stipula că existenţa acestui document în casa 
lui Stefani Hoffmann este dovada că Niklaus Janson nu i-a 
povestit tot ce s-a petrecut în seara aceea? 

— Putem. 

Gabriel a lăsat foile jos. 

— Când a venit Albanese, la nouă și jumătate, Sfântul Părinte 


VP - 90 


era deja mort. Atunci a luat cartea din biroul papal. S-a întors în 
apartamentul papal la ora zece și a dus cadavrul Sfântului 
Părinte din birou în dormitor. 

— Dar de ce n-a luat scrisoarea când a luat cartea? 

— Pentru că nu era acolo. Era în buzunarul lui Niklaus Janson. 
A luat-o înainte ca Albanese să vină prima dată. 

— De ce? 

— Dacă e să ghicesc, Niklaus se simţea vinovat că l-a lăsat pe 
ucigaș să intre în apartamentul papal. După plecarea acestuia, a 
intrat să cerceteze. Atunci l-a găsit pe Sfântul Părinte fără viaţă, 
cu o scrisoare neterminată pe sugativa biroului. 

— De ce a lăsat Niklaus Janson un ucigaș să intre în 
apartamentul papal? Îl iubea pe Sfântul Părinte. 

— Asta e partea ușoară. Ucigaşul era un cunoscut. O 
persoană în care avea încredere. Gabriel s-a oprit o clipă înainte 
să încheie: O persoană căreia îi jurase supunere. 

Donati n-a zis nimic. 

— Veronica ţi-a spus că Janson și părintele Graf au o relaţie 
sexuală? 

Arhiepiscopul a șovăit, apoi a încuviinţat din cap. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Pentru că n-am crezut că e adevărat. Până în seara asta, a 
spus oftând. 

— Cine sunt oamenii ăştia, Luigi? 

— Ordinul Sfânta Elena? 

— Da. 

— Sunt o pacoste, a zis Donati. O pacoste imposibil de izbăvit, 
nediluată, nealterată, în stare pură. 


20. 


LES ARMURES, GENEVA 


Donati i-a explicat prietenului său că Ordinul Sfânta Elena era 
o pacoste încă din anul Domnului 1928, la mijlocul perioadei 
interbelice, epoca unor mari schimbări politice și sociale, 
marcată de o incertitudine totală în privința viitorului. 

În landul Bavaria din sudul Germaniei, un preot necunoscut, 


VP - 91 


părintele Ulrich Schiller, a ajuns să creadă că numai romano- 
catolicismul, împreună cu monarhii și conducătorii politici de 
extremă dreaptă, putea să salveze Europa de bolșevicii cei fără 
Dumnezeu. Și-a deschis primul seminar în orașul Bergen din 
Bavaria Superioară și a recrutat fără vâlvă o rețea de lideri 
politici și oameni de afaceri care se întindea spre apus până în 
Spania și Portugalia și spre răsărit până în pragul Uniunii 
Sovietice. Curând, numărul membrilor laici ai Ordinului l-a 
depășit cu mult pe cel al clericilor, constituind adevărata sursă a 
puterii și influenței lui. Numele acestora erau secrete. In cadrul 
Ordinului, numai părintele Schiller avea acces la registru. 

— Era un catastif legat în piele, a zis Donati. Se pare că foarte 
frumos. Părintele Schiller scria cu mâna sa numele, împreună cu 
informaţia de contact secretă. Fiecare membru primea un 
număr și depunea un jurământ, nu faţă de Biserică, ci faţă de 
Ordin. Totul era foarte politic și aproape militar. In epoca 
respectivă, cei din Ordin nu se sinchiseau prea tare de doctrină. 
Se considerau în primul rând războinici sacri, gata să ducă 
bătălia cu dușmanii lui Cristos și ai romano-catolicismului. 

— Care e originea denumirii? 

— La începutul anilor '20, părintele Schiller a făcut un 
pelerinaj la lerusalim. S-a rugat ore în șir în Grădina Ghetsimani 
și în Biserica Sfântului Mormânt. Este clădită pe locul în care se 
spune că Elena, mama lui Constantin, a găsit locul în care Isus a 
fost răstignit și îngropat. 

— Da, știu, a zis Gabriel. Din întâmplare, locuiesc nu prea 
departe de acolo. 

— Îţi cer iertare, a răspuns Donati. 

Părintele Schiller, a continuat el, era obsedat de Răstignire. Se 
flagela zilnic, iar în postul Paștelui își străpungea palmele cu un 
cui și dormea cu cunună de spini pe cap. Cultul amintirii 
suferințelor lui Cristos mergea mână în mână cu ura faţă de 
evrei, pe care îi considera ucigașii lui Dumnezeu. 

— Nu vorbim aici despre o formă de antiiudaism doctrinar. 
Părintele Schiller era un antisemit turbat. Chiar și în primii ani ai 
mișcării sioniste era îngrijorat de perspectiva ca evreii să 
controleze locurile sacre ale creștinătății din lerusalim. 

Era un lucru firesc, a continuat Donati, ca un om ca părintele 
Schiller să găsească un teren comun cu caporalul austriac care 
a preluat puterea în Germania în 1933. Părintele Schiller nu era 


VP - 92 


membru de rând al partidului nazist; avea mult râvnita insignă 
aurită a partidului. In cartea sa din 1936, Doctrina National- 
Socialismului, susţinea că Adolf Hitler și naziștii ofereau cea mai 
sigură cale către o Europă creștină. Hitler a citit cartea și a 
admirat-o nespus de mult. Tinea un exemplar în refugiul său de 
la munte, în Obersalzberg, lângă Berchtesgaden. Într-o întâlnire 
controversată cu arhiepiscopul din Munchen, a citat cartea lui 
Schiller ca dovadă că naziștii și catolicii puteau acţiona 
împreună pentru apărarea Germaniei de bolșevici și evrei. 

— Hitler i-a spus odată părintelui Schiller că în privinţa 
evreilor el nu făcea altceva decât să aplice aceeași politică 
adoptată de Biserică acum o mie cinci sute de ani. Părintele 
Schiller n-a contrazis interpretarea dată de Hitler istoriei 
catolicismului. 

— Mai e nevoie să întreb cum a acționat Ordinul în război? 

— Mă tem că i-a rămas fidel lui Hitler chiar și după ce a fost 
clar că avea de gând să ucidă toți evreii din Europa. Preoți din 
Ordin au mers cu SS Einsatzgruppen în Ţările Baltice și în 
Ucraina și le-au oferit ucigașilor iertarea de păcate în fiecare 
seară, după ce terminau cu omorurile. Membrii francezi ai 
Ordinului au fost de partea regimului de la Vichy, iar în Italia l-au 
susținut pe Mussolini până în pânzele albe. Ordinul a avut 
legături și cu clericii fasciști din Slovacia și Croaţia. Purtarea 
acestor două regimuri este o pată de neșters pe istoria Bisericii. 

— Și când s-a terminat războiul? 

— A început un nou război. O competiţie globală între 
Occident și Uniunea Sovietică cea fără de Dumnezeu. Părintele 
Schiller și Ordinul au ajuns brusc foarte la modă. 

Cu aprobarea tacită a papei Pius al XII-lea, Schiller a ajutat 
zeci de criminali de război germani și croaţi să fugă în America 
de Sud, pe care Ordinul o considera următorul câmp de bătălie 
în războiul dintre creștinătate și comunism. Cu fonduri oferite de 
Vatican, a stabilit o rețea de seminare și școli în întreaga 
Americă Latină și a recrutat mii de noi membri laici - în special 
moșieri bogaţi, militari și membri ai poliţiei secrete. În 
războaiele murdare din anii '70 și '80, Ordinul a fost din nou de 
partea ucigașilor, nu a victimelor. 

— In 1987, anul în care a murit părintele Schiller, Ordinul era 
la zenitul puterii. Avea cel puţin cincizeci de mii de membri laici, 
o mie de preoţi hirotonisiţi și altă mie de clerici cu parohii 


VP - 93 


diecezane care erau membrii unei structuri numite Societatea 
Preoţească a Ordinului Sfânta Elena. Când Lucchesi și cu mine 
ne-am mutat în Palatul Apostolic, ei erau printre cele mai 
influente forțe din Biserică. 

— Și ce-aţi făcut? 

— Le-am tăiat aripile. 

— Cum au reacţionat? 

— Intocmai așa cum era de așteptat. Episcopul Hans Richter îl 
ura pe stăpânul meu. Aproape la fel de mult cât mă urăște pe 
mine. 

— Richter e german? 

— De fapt, e austriac. La fel și părintele Graf. El este 
secretarul particular al episcopului Richter, acolit și bodyguard. 
Are la el un pistol ori de câte ori episcopul iese în public. Mi s-a 
spus că se pricepe să-l folosească. 

— O să ţin minte. 

Gabriel i-a arătat lui Donati fotografia făcută pe când 
prânzeau la Piperno, la Roma. 

— Unde l-aș putea găsi? 

— Nu trebuie să te apropii de el. Nici de episcopul Richter. 

— Ipotetic vorbind, a zis Gabriel. 

— Richter își împarte timpul între pa/azzo-ul său de pe Colina 
Gianicolo și baza Ordinului din satul Menzingen, în cantonul Zug. 
Ordinul s-a mutat acolo în anii '80. În cazul în care te întrebi, 
episcopul nu călătorește cu avioanele de linie. Ordinul Sfânta 
Elena este extraordinar de bogat. Un avion particular stă la 
dispoziţia lui douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. 

— Cine este proprietarul? 

— Un binefăcător secret. Bărbatul din spatele cortinei. Cel 
puţin așa se zvonește. Luând scrisoarea Sfântului Părinte, 
Donati a murmurat cu tristeţe: Mi-aș dori doar ca stăpânul meu 
să-ți fi spus numele cărții. 

— Ți-e cunoscută /a collezione? 

Donati a încuviinţat din cap încet. 

— Ai putea s-o găsești? 

— Pentru asta ar fi nevoie de acces la Depozitul 
Manuscriselor, lucru deloc ușor. La urma urmei, le zice Arhive 
Secrete dintr-un anumit motiv. Uitându-se la portretul-robot al 
bărbatului care o interogase pe Stefani Hoffmann, arhiepiscopul 
a remarcat: Ştii, Gabriel, chiar ar trebui să te gândești să-ţi 


VP - 94 


câștigi pâinea din pictură. 

— Este membru al Ordinului? 

— Dacă este, nu e preot. 

— Cum poţi fi așa de sigur? 

— Pentru că Ordinul n-ar trimite niciodată un preot să 
interogheze pe cineva ca Stefani Hoffmann. 

— Pe cine ar trimite? 

— Un profesionist. 


21. 


ROMA - OBERSALZBERG, BAVARIA 


La ora cinci în dimineaţa următoare, episcopul Hans Richter a 
fost trezit de un ciocănit ușor la ușă. Peste o clipă a intrat un 
seminarist tânăr cu o tavă cu cafea și un teanc de ziare. Băiatul 
a pus tava pe marginea patului și, neprimind alte instrucţiuni, s- 
a retras. 

Richter s-a ridicat în capul oaselor și și-a turnat cafea din 
cafetiera de argint frumos lucrată. După ce și-a pus zahăr și 
spumă de lapte, a întins mâna spre ziare. S-a posomorât când a 
deschis La Repubblica. Ştirea din Florenţa se lăbărța pe prima 
pagină. Era evident că declaraţia vagă dată de Sala Stampa’! nu 
convinsese - mai ales pe Alessandro Ricci, reporterul-vedetă al 
ziarului și autorul unui bestseller despre Ordin. Ricci vedea 
dovada unei conspirații. Ce-i drept, asta vedea de obicei. Totuși, 
nu putea fi negat faptul că moartea lui Niklaus Janson era un 
dezastru care putea sa amenințe ambițiile lui Richter la 
conclavul care se apropia. 

A luat ziarele din Germania. Erau pline de articole și fotografii 
de la explozia bombei în piaţa din Hamburg. Cancelarul german, 
aflat în stare de război, ordonase unităţilor antitero să stea de 
pază în jurul tuturor gărilor principale, aeroporturilor, clădirilor 
guvernamentale și ambasadelor. Cu toate acestea, ministrul de 
interne al Germaniei prezisese posibilitatea altor atacuri, 
probabil în zilele următoare. Un nou sondaj de opinie arăta o 
creștere bruscă a sprijinului faţă de Axel Brunner și național- 


18 Biroul de Presă (în limba italiană în original). 
VP - 95 


democraţii lui care se opuneau imigrării. Brunner și cancelarul 
se aflau acum la egalitate în statistici. 

Richter a dat deoparte ziarele și s-a ridicat de pe patul 
Biedermeier cu baldachin. Apartamentul său avea trei sute de 
metri pătraţi, mai vast decât oricare dintre locuințele de la 
Vatican ale celor mai mari prinți ai Bisericii. Restul mobilelor 
luxoase din încăpere - comoda, șifonierul, biroul, câteva mese și 
oglinzi înrămate - erau tot antichităţi Biedermeier superbe. 
Toate tablourile erau de vechi maeștri italieni și olandezi, printre 
care Tiţian, Veronese, Rembrandt, Van Eyck și Van der Weyden. 
Nu era decât o mică parte din colecţia uriașă a Ordinului, din 
care majoritatea pieselor fuseseră achiziţionate ca investiții. 
Colecţia era ascunsă într-un seif de sub Paradeplatz din centrul 
Zurichului, alături de o mare parte din uriașa avere personală a 
episcopului Richter. 

A intrat în complexul luxos care-i servea drept baie personală. 
Erau acolo un duș cu patru capete, un jacuzzi mare, o baie de 
aburi, o saună și un sistem audio-video încastrat în zid. In 
acompaniamentul Concertelor brandenburgice ale lui Bach, s-a 
îmbăiat, s-a ras și și-a făcut nevoile. După aceea s-a îmbrăcat, 
nu în obișnuita sutană tivită cu purpuriu, ci într-un costum făcut 
la comandă. Apoi și-a pus pardesiul și o eșarfă și a coborât. 

Părintele Graf aștepta afară, în curtea din față, lângă o 
elegantă limuzină Mercedes-Maybach. Era un preot bine făcut, 
atletic, de patruzeci și doi de ani, cu faţa colţuroasă, un păr 
blond perfect aranjat și ochi de un albastru strălucitor. La fel ca 
episcopul Richter, aparţinea unei familii austriece nobile. De 
fapt, sângele care curgea prin venele amândurora era de-a 
dreptul bleumarin. Şi el era îmbrăcat în haine civile, nu în 
veșmintele preoțești. A ridicat privirea de la mobil când Richter 
s-a apropiat și i-a urat în limba germană o dimineaţă plăcută. 

Portiera din spate a limuzinei Maybach era deschisă. Richter 
s-a așezat pe banchetă, iar părintele Graf i s-a alăturat. Mașina 
a trecut prin poarta masivă din piatră și oțel a Ordinului și a 
intrat pe stradă. Pinii mediteraneeni erau doar niște siluete în 
lumina portocalie a zorilor. Richter și-a zis că era aproape 
frumos. 

Părintele Graf se uita din nou la telefon. 

— Ceva interesant la știrile de dimineaţă? a întrebat Richter. 

— Polizia di Stato a dezvăluit identitatea tânărului împușcat 


VP - 96 


mortal la Florenţa. 

— Cineva cunoscut? 

Preotul a ridicat privirea. 

— Știţi ce s-ar fi întâmplat dacă Niklaus ar fi traversat podul? 

— l-ar fi dat lui Gabriel Allon scrisoarea „Pontifului 
Accidental”. Richter a tăcut o clipă, apoi a spus: Cu atât mai 
mult ar fi trebuit s-o iei din biroul papal. 

— A fost treaba lui Albanese. Nu a mea. 

Richter s-a încruntat. _ 

— El este cardinal și membru al Ordinului, Markus. Incearcă 
să-i arăţi cel puţin o fărâmă de respect. 

— Dacă nu era Biserica, ar fi fost cărămidar. 

Richter s-a privit în oglinda de pe spatele parasolarului. 

— Acel bo/ettino dat de cărămidar ne-a îngăduit un spaţiu de 
manevră preţios. Dar din clipă în clipă presa poate să afle unde 
lucra Niklaus în noaptea în care a murit Sfântul Părinte, și faptul 
că era membru al Ordinului. 

— Peste șase zile n-o să mai aibă importanţă. 

— Șase zile sunt o eternitate. Mai ales pentru un om ca 
Gabriel Allon. 

— În momentul ăsta mă îngrijorează mai mult vechiul nostru 
prieten, Alessandro Ricci. 

— Și pe mine. Sursele lui din Curie sunt impecabile. Poţi fi 
sigur că dușmanii noștri vorbesc cu el. 

— Poate că ar trebui să-i zic și eu o vorbuliţă. 

— Nu încă, Markus. Dar între timp supraveghează.-l. Privind pe 
geam, Richter s-a încruntat. Dumnezeule mare, orașul ăsta chiar 
că e îngrozitor! 

— O să fie diferit după ce preluăm puterea, Excelenţă. 

„Într-adevăr”, și-a zis episcopul Richter. „Foarte diferit”. 

Gulfstream-ul G550 al Ordinului aștepta pe pistă la aeroportul 
Ciampino, în faţa birourilor Signature Flight Support. l-a dus pe 
episcopul Richter și pe părintele Graf la Salzburg, unde au urcat 
într-un elicopter particular pentru zborul scurt peste granița cu 
Germania. Andreas Estermann, fost agent de informaţii german, 
care era șeful securităţii și operaţiunilor Ordinului, aștepta pe 
heliportul complexului din Berchtesgaden, cu părul blond- 
cenușiu fluturat de vârtejul elicei. Și-a lipit buzele de inelul de pe 
mâna dreaptă întinsă de episcopul Richter, apoi a făcut semn 


VP - 97 


spre o berlină Mercedes care-i aștepta. 

— Ar trebui să ne grăbim, Excelenţă. Mă tem că sunteţi ultimii 
sosiți. 

Mașina i-a dus lin în sus pe valea proprietate particulară până 
la cabană, o citadelă modernă din piatră și sticlă de la poalele 
munţilor ametțitor de înalţi. Aleea era înconjurată de o duzină de 
vehicule, supravegheate de o mică armată de paznici înarmaţi. 
Toţi purtau hanorace negre cu logoul Grupul Wolf, un 
conglomerat cu baza la Munchen. 

Estermann i-a condus pe episcopul Richter și pe părintele Graf 
înăuntru și în sus pe o scară. La stânga era anticamera plină de 
asistenţi și paznici în negru. Episcopul Richter i-a dat părintelui 
Graf paltonul și l-a urmat pe Estermann în sala mare. 

Avea optsprezece metri pe cincisprezece, cu o singură 
fereastră, enormă, care dădea spre nord, peste Obersalzberg. 
Pe pereți atârnau tapiserii de Gobelins și câteva picturi în ulei, 
printre care una care părea să fie Venus și Amor a lui Bordone. 
Un bust al lui Richard Wagner se încrunta la Richter de pe soclul 
pe care era cocoțat. Pendula înaltă, încununată de un vultur 
heraldic în stilul roman, arăta ora nouă. Richter, ca de obicei, 
ajunsese exact la timp. 

l-a cântărit pe ceilalți din priviri. Erau, fără excepţie, o șleahtă 
dezagreabilă, ticăloși și trișori, până la ultimul. Dar în același 
timp reprezentau un rău necesar, mijloacele pentru un scop. 
Laburiștii și  social-democraţii laici erau cauza nenorocirii 
Europei. Doar aceste creaturi erau pregătite pentru munca grea 
care era necesară pentru a repara râul făcut de șaptezeci și 
cinci de ani de trăncăneală liberală postbelică. 

lată-l, de exemplu, pe Axel Brunner. Costumul modern și 
ochelarii fără ramă nu puteau să ascundă faptul că era un fost 
skinhead și scandalagiu a cărui singură pretenţie la celebritate 
era o înrudire de departe cu infamul nazist care i-a adunat ca pe 
vite pe evreii din Paris. Stătea la taclale cu Cecile Leclerc, 
drăgălașa lui omoloagă din Franța, care își moștenise partidul 
antiimigranţi de la tată, un imbecil din Marsilia. 

Richter a simţit un val cald de răsuflare încărcată de aroma 
cafelei și, răsucindu-se, s-a pomenit strângând palma unsuroasă 
a prim-ministrului italian, Giuseppe Saviano. Următoarea mână 
pe care a strâns-o era a lui Peter van der Meer, catolicul din 
Amsterdam cu păr platinat și piele de culoarea chitului, care 


VP - 98 


jurase că până în 2025 va descotorosi ţara de toți musulmanii, 
obiectiv demn de admirație, chiar dacă era complet irealizabil. 
Jörg Kaufmann, cancelarul mereu dichisit al Austriei, l-a 
întâmpinat pe episcopul Richter ca pe un vechi prieten, ceea ce 
și era. Richter oficiase la botezul lui Kaufmann și la prima 
împărtășanie, precum și la recenta lui căsătorie cu cel mai 
celebru manechin al Austriei, uniune pe care Richter o aproba 
cu îndoieli considerabile. 

Menajeria era prezidată de Jonas Wolf. Purta un pulover gros 
cu guler înalt și pantaloni din flanelă cu dungă. Coama de păr 
argintiu era pieptănată pe spate, lăsându-i liberă faţa, care era 
dominată de nasul unei păsări de pradă. Era o faţă care putea fi 
imprimată pe o monedă, și-a zis Richter. Poate că avea să fie 
într-o bună zi, când invadatorii musulmani vor fi fost azvârliți 
afară şi Biserica Romano-Catolică își va fi recăpătat 
preeminenţa. 

La nouă și cinci minute Wolf și-a ocupat locul din capul mesei 
de conferință, care fusese așezată lângă fereastra ameţitor de 
înaltă. Andreas Estermann primise locul de la dreapta lui Wolf; 
episcopul Richter, pe cel de la stânga. La cererea germanului, 
Richter a rostit împreună cu adunarea „Tatăl nostru”. 

— Și dă-ne nouă puterea și hotărârea să aducem la îndeplinire 
misiunea noastră sfântă, a intonat Richter în încheiere. Facem 
asta în numele Tău, prin Domnul nostru Isus Cristos, care 
trăiește și împărăţește cu Tine în unitatea Sfântului Duh, unul 
Dumnezeu, în vecii vecilor. 

— Amin, a venit răspunsul din jurul mesei. 

Jonas Wolf a deschis un dosar cu coperte de piele. Conferinţa 
începuse. 

e 

Vârfurile munţilor se pierdeau în întuneric când Wolf a lovit cu 
ciocănelul în masă, încheind ședința. A fost aprins focul, au fost 
servite cocktailuri. Richter, care bea doar apă minerală la 
temperatura camerei, s-a pomenit acaparat de Cecile Leclerc, 
care ţinea morţiș să i se adreseze în germana ei de neînțeles, cu 
accent franțuzesc. Richter izbutea să descifreze cam un cuvânt 
din patru sau cinci, ceea ce era o binecuvântare. La fel ca tatăl 
ei, Cecile nu era o intelectuală. Cumva, izbutise să pună mâna 
pe o diplomă de licenţă în drept de la o instituţie de învățământ 
prestigioasă din Paris. Totuși, ţi-o puteai imagina cu ușurință la 


VP - 99 


tejgheaua unei boucherie? provensale, cu un șorț mânjit cu 
sânge în jurul taliei groase. 

Prin urmare, Richter a fost ușurat când Jonas Wolf, simţindu-i 
poate neplăcerea, a intervenit ca un dansator în sala de bal și |- 
a întrebat dacă puteau vorbi un pic în particular. Urmaţi de 
Andreas Estermann, au mers prin încăperile pustii ale cabanei 
până în capela lui Wolf. Avea mărimea unei biserici parohiale 
obișnuite. Pe pereţi erau tablouri ale vechilor maeștri germani și 
olandezi. Deasupra altarului era o magnifică Răstignire de Lucas 
Cranach cel Bătrân. 

Wolf a făcut o închinăciune, apoi s-a ridicat șovăielnic în 
picioare. 

— Una peste alta, o ședință rodnică, nu credeţi, Excelenţă? 

— Trebuie să recunosc, atenţia mi-a fost un pic abătută de 
părul lui Van der Meer. 

Wolf a încuviinţat din cap înțelegător. 

— Am vorbit cu el despre asta. Susţine că face parte din 
marca sa. 

— Marca? 

— E un cuvânt modern folosit pentru a descrie imaginea cuiva 
în rețelele sociale. Andreas este expertul nostru în aceste 
chestiuni, a spus Wolf arătând spre Estermann. E convins că 
părul lui Van der Meer reprezintă un avantaj politic. 

— Parcă-i Kim Novak în Vertigo. Și șuvița aia ridicolă 
pieptănată peste chelie! Cum naiba reușește să așeze totul? 

— Se pare că e nevoie de mult timp și trudă. Cumpără baxuri 
de fixativ. E singurul bărbat din Olanda care nu iese din casă 
când plouă. 

— Impresia pe care o dă este de vanitate și nesiguranţă 
profundă. Candidaţii noștri trebuie să fie ireproșabili. 

— Nu pot fi cu toţii la fel de șlefuiţi ca Jörg Kaufmann. Brunner 
are și el problemele lui. Din fericire, exploziile din Berlin și 
Hamburg au dat campaniei lui un avânt de care era mare 
nevoie. 

— Noile sondaje sunt încurajatoare. Dar poate să câștige? 

— Dacă mai e un atac, a zis Wolf, victoria este absolut sigură. 

S-a așezat în prima strană, iar Richter i s-a alăturat. Se lăsase 
o tăcere prietenoasă. Richter, chiar dacă n-avea iluzii despre 
gloata de sus, pe Jonas Wolf îl admira cu adevărat. Wolf se 


19 Măcelărie (în limba franceză în original). 
VP - 100 


număra printre puţinii oameni care erau membri ai Ordinului de 
mai mult timp decât Richter. Era cel mai important dintre laici, 
un co-superior general în toate, în afară de nume. De mai mult 
de un deceniu, el și Richter erau angajaţi într-o cruciadă 
clandestină de transformare a Europei Occidentale și a Bisericii 
Romei. Uneori, chiar și ei erau uimiţi de viteza succesului lor. 
ltalia și Austria le aparţineau deja. Acum Cancelaria Germaniei 
Federale le era la îndemână, ca și Palatul Apostolic. Preluarea 
puterii era aproape deplină. Niște oameni de rang inferior urmau 
să fie purtătorii drapelului în public, însă Jonas Wolf și Hans 
Richter din Ordinul Sfânta Elena erau cei care aveau să le 
șoptească la ureche. Se vedeau pe ei înșiși în termeni 
apocaliptici. Civilizaţia occidentală era pe moarte. Numai ei 
puteau să o salveze. 

Andreas Estermann era al treilea membru al sfintei lor treimi. 
El era omul de neînlocuit al Proiectului. Estermann distribuia 
banii, lucra cu partidele locale la șlefuirea platformelor politice și 
la recrutarea de candidaţi prezentabili și supraveghea o reţea 
operativă alcătuită din agenți racolaţi din serviciile de informații 
și de poliţie din Europa Occidentală. Într-un depozit plin cu 
computere de lângă Munchen, crease o unitate de luptă 
informaţională care inunda zilnic reţelele sociale cu povești false 
sau amăgitoare despre ameninţarea pe care o reprezintă 
imigranții musulmani. Unitatea cibernetică a lui Estermann 
avea, de asemenea, capacitatea de a pătrunde în telefoane și 
rețele informatice, procurând astfel munţi de materiale 
compromiţătoare inestimabile. 

In prezent, Estermann se plimba fără zgomot pe partea 
dreaptă a naosului, în mod vizibil preocupat. Jonas Wolf a fost 
cel care l-a lămurit. În ajun, arhiepiscopul Donati și Gabriel Allon 
se duseseră în cantonul Fribourg, unde se întâlniseră cu Stefani 
Hoffmann. 

— Parcă ţi-a zis că nu știe nimic. 

— Am avut impresia clară că nu spune adevărul, a răspuns 
Estermann. 

— Janson acela avea scrisoarea când a fost omorât? 

— Prietenul nostru din Polizia di Stato a zis că nu. Ceea ce 
înseamnă că a ajuns, probabil, în mâinile arhiepiscopului Donati. 

Episcopul Richter a răsuflat cu zgomot. 

— N-o să mă scape nimeni de băgăciosul ăsta? 


VP - 101 


— N-aș fi de părere s-o facem, a zis Estermann. Moartea lui 
Donati ar întârzia, fără îndoială, începerea conclavului. 

— Atunci poate că ar trebui să-l omorâm în schimb pe 
prietenul lui. 

Estermann s-a oprit din mers. 

— Mai ușor de zis decât de făcut. 

— Unde sunt acum? 

— Înapoi la Roma. 

— Și ce fac? 

— Suntem buni, părinte episcop Richter. Dar nu chiar așa de 
buni. 

— Pot să vă dau un sfat? 

— Desigur, Excelenţă. 

— Deveniţi mai buni. Și repede. 


22. 


ROMA 


Intrarea principală în Arhivele Secrete ale Vaticanului era în 
partea de nord a Curţii Belvedere. Numai istoricii și cercetătorii 
acreditaţi aveau acces, și numai după o verificare amănunţită 
supervizată de prefetto, cardinalul Domenico Albanese. 
Vizitatorii nu aveau voie să se aventureze dincolo de sala di 
studio, o sală de lectură mobilată cu două șiruri lungi de pupitre 
antice, modernizată recent cu prize pentru laptopuri. Cu puţine 
excepții, doar membrii personalului puteau să intre în Depozitul 
Manuscriselor, unde se ajungea cu un ascensor strâmt din Sala 
Fișierelor. Nici măcar Donati nu intrase acolo. Oricât s-a străduit, 
n-a putut născoci o serie de împrejurări, o poveste de acoperire 
rezonabilă care să-i permită să umble prin depozit neînsoţit, 
darămite la braţ cu directorul general al serviciului secret de 
informaţii al Israelului. 

Din acest motiv, când s-au întors la Roma, Gabriel și Donati s- 
au dus direct la ambasada Israelului. Acolo au coborât într-o 
încăpere pentru comunicații securizate, numită „Sfânta 
Sfintelor”, unde Gabriel a organizat o teleconferință cu Uzi 
Navot și Yuval Gershon, directorul Unităţii 8200. Navot a fost 


VP - 102 


îngrozit de operaţiunea la care se gândea Gabriel. Însă lui 
Gershon nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste el. După 
ce pătrunsese în rețeaua de informaţii a Gărzilor Elveţiene 
Pontificale, acum i se cerea să preia controlul asupra circuitelor 
electrice și sistemului de securitate al Arhivelor Secrete ale 
Vaticanului. Pentru un cyber-războinic, era o misiune de vis. 

— Se poate face? a întrebat Gabriel. 

— Glumești, da? 

— Cât durează? 

— Patruzeci și opt de ore, cu marjă de siguranţă. 

— Îți pot da douăzeci și patru. Însă douăsprezece ar fi și mai 
bine. 

Amurgea când Gabriel și Donati s-au strecurat în cele din 
urmă din complexul israelian pe bancheta din spate a unei 
mașini a ambasadei. După ce l-a lăsat pe Donati la Curia lezuită, 
șoferul l-a dus pe Gabriel la casa conspirativă din vârful treptelor 
ce duceau spre biserica Trinită dei Monti. Sleit de puteri, s-a 
târât în patul nefăcut și a căzut într-un somn fără vise. Telefonul 
l-a trezit la șapte dimineața. Era Yuval Gershon. 

— M-aș simţi mai bine dacă am face câteva probe, dar 
suntem gata oricând vrei. 

Gabriel a făcut duș și s-a îmbrăcat, apoi a pornit pe jos prin 
dimineaţa rece spre Borgo Santo Spirito. Donati îl aștepta la 
intrarea în Curia lezuită și l-a însoţit în sus pe scări spre 
apartamentul său. 

Era opt și jumătate. 

— Nu se poate să vorbeşti serios. 

e 

— Preferi să te îmbraci în călugăriță? 

Gabriel s-a uitat la veșmântul întins pe pat: costum preoţesc, 
cu gulerul alb catolic. Folosise multe deghizări în îndelungata sa 
carieră, dar nu se mai ascunsese niciodată sub mantia unui 
preot. 

— Cine se presupune că sunt? 

Donati i-a dat un permis de intrare în Vatican. 

— Părintele Franco Benedetti? 

— Are o anumită savoare, nu crezi? 

— Pentru că e un nume evreiesc. 

— Așa e și Donati. 

Gabriel s-a încruntat la fotografie. 


VP - 103 


— Nici vorbă să arăt ca el. 

— Consideră-te norocos. Dar nu-ţi face griji, santinela din 
Gărzile Elveţiene probabil că nici n-o să se ostenească să 
verifice. 

Gabriel nu l-a contrazis. Pe când restaura Coborârea de pe 
cruce a lui Caravaggio pentru Muzeul Vaticanului, primise un 
permis care îi garanta accesul în laboratoarele de conservare. 
Santinela din Gărzile Elveţiene de la Poarta Santa Anna rareori 
făcuse mai mult decât să arunce o privire în treacăt înainte să-i 
facă semn să intre pe teritoriul orașului-stat. Cei mai mulți 
dintre membrii marii comunităţi religioase din Roma rareori 
catadicseau să-și prezinte actele la control. Annona, numele 
supermarketului din Vatican, funcţiona ca o parolă secretă. 

Gabriel a ridicat în dreptul pieptului veșmântul preoţesc. 

— Stefani Hoffmann avea dreptate, a zis Donati. Chiar arăţi a 
preot. 

— Să sperăm că nu-mi cere nimeni să-l binecuvântez. 

Donati a făcut cu mâna un semn nepăsător. 

— Nu-i nicio scofală. 

Gabriel a intrat în baie și s-a schimbat. Când a ieșit, Donati i-a 
îndreptat gulerul. 

— Cum te simţi? 

Gabriel a strecurat un pistol Beretta la spate, sub curea. 

— Mult mai bine. 

In drum spre ușă, Donati și-a luat servieta și a pornit pe scări 
în jos în faţa lui Gabriel. S-au dus până la Colonada lui Bernini, 
apoi au cotit la dreapta. Piazza Papa Pius al XII-lea era ticsită de 
camioane cu antene de satelit și reporteri, printre care o 
corespondentă a televiziunii franceze care l-a pisat pe Donati să 
facă un comentariu despre conclavul care se apropia. S-a potolit 
când arhiepiscopul i-a aruncat o privire curială. 

— Foarte impresionant, a murmurat Gabriel. 

— Am o anumită reputaţie. 

Au trecut pe sub Passetto, calea de fugă care a fost folosită 
ultima dată de papa Clement al VIl-lea în 1527 în timpul Jefuirii 
Romei, și au mers de-a lungul fațadei trandafirii a cazărmii 
Gărzilor Elveţiene. Un halebardier într-o uniformă albastră 
simplă era de pază la Poarta Santa Anna. Donati a trecut graniţa 
invizibilă fără să încetinească pasul. Fluturând permisul 
părintelui Benedetti, Gabriel a făcut la fel. Au pornit împreună în 


VP - 104 


sus pe Via Sant'Anna spre Palatul Apostolic. 

— Presupui că puştiul ăla elveţian  drăgălaș ne 
supraveghează? 

— Ca un șoim, a murmurat Donati. 

— Cât mai durează până să-i spună lui Metzler că te-ai întors 
în oraș? 

— Dacă e să ghicesc, i-a spus deja. 

e 

Cardinalul Domenico Albanese, prefectul Arhivelor Secrete ale 
Vaticanului și camerlengo al Sfintei Biserici Romane, cerceta 
știrile televiziunilor din lume despre conclavul care urma să 
înceapă, când,  dintr-odată, s-a întrerupt curentul în 
apartamentul său de deasupra galeriei Lapidaria. Nu era ceva cu 
totul neobișnuit. Vaticanul primea cea mai mare parte din 
electricitate de la reţeaua faimos de capricioasă a Romei. Ca 
urmare, membrii Curiei își petreceau o mare parte din timp în 
întuneric, ceea ce cu siguranţă n-ar fi fost o surpriză pentru 
criticii lor. 

Majoritatea cardinalilor aproape că nu băgau în seamă penele 
de curent periodice. Însă Domenico Albanese domnea peste un 
imperiu al tainelor cu climat controlat, o mare parte din el fiind 
sub pământ. Electricitatea era necesară pentru administrarea 
fără hopuri a tărâmului său. Dat fiind că era duminică, Arhivele 
erau închise oficial, reducând astfel probabilitatea ca o comoară 
neprețuită a Vaticanului să iasă frumușel pe ușă. Totuși, 
Albanese prefera prudenta. 

A ridicat receptorul telefonului de pe birou şi a format 
numărul din camera de control a Arhivelor. N-a răspuns nimeni. 
De fapt, nu s-a auzit niciun sunet. Albanese a mișcat de câteva 
ori comutatorul. De-abia atunci și-a dat seama că n-avea ton. Se 
părea că și rețeaua telefonică a Vaticanului căzuse. 

Era încă în pijama. Din fericire, locuia deasupra depozitului. 
Un coridor particular care dădea spre Curtea Belvedere l-a scos 
la nivelul de sus al Arhivelor Secrete. Nu ardea nicio lumină. In 
camera de control, doi paznici ședeau uitându-se la un perete 
de monitoare video întunecate. 

— De ce n-aţi pornit sursa auxiliară? a întrebat Albanese. 

— Nu funcţionează, Eminenţă. 

— E cineva în Arhive? 

— Sala di studio și Sala Fișierelor sunt goale. La fel și 


VP - 105 


Depozitul Manuscriselor. 

— Coborâţi și aruncaţi o privire, ca să fim siguri. 

— Îndată, Eminenţă. 

Mulţumit că regatul său nu era ameninţat de nicio primejdie, 
Albanese s-a întors în apartament și și-a pregătit baia de 
dimineaţă, fără să știe de cei doi bărbaţi care mergeau pe Via 
Sant'Anna, pe lângă intrarea în Banca Vaticanului. Unul dintre ei 
avea un pistol ascuns sub veșmintele de preot, care nu cădeau 
bine pe el, și un telefon mobil neobișnuit de mare apăsat pe 
ureche. Aparatul, cu grad mare de securitate, era în legătură cu 
o sală de operaţiuni din nordul Tel Avivului, unde o echipă a 
celor mai grozavi hackeri din lume îi aștepta următoarea 
comandă. Nu mai este nevoie să spunem că regatul lui Albanese 
era departe de a fi sigur. De fapt, în acel moment era într-un 
pericol mortal. 

e 

Înainte să ajungă la intrarea în Curtea Belvedere, Gabriel și 
Donati au luat-o la dreapta și au șerpuit prin cartierul de afaceri 
al Vaticanului până la o ușă de serviciu rar folosită de la baza 
Muzeului Chiaramonti, plin cu antichităţi. Era învecinată cu un 
complex de aparate industriale de aer condiţionat care 
controlau clima din Depozitul Manuscriselor, aflat la câţiva metri 
sub picioarele lor. 

Gabriel s-a uitat direct în obiectivul camerei de supraveghere. 

— Mă vezi? 

— Drăguţ veșmânt, a zis Yuval Gershon. 

— Tu deschide numai ușa. 

Încuietoarea s-a dezactivat cu un pocnet, iar Donati a tras 
zăvorul. Au intrat într-un mic hol în capătul căruia erau a doua 
ușă și altă cameră de supraveghere. Când Gabriel a dat 
semnalul, Yuval Gershon a deschis ușa de la distanţă. 

Dincolo de ea era o scară. După ce au coborât patru etaje, 
Gabriel și Donati au ajuns la altă ușă. Era primul nivel al 
Depozitului Manuscriselor. După alte patru etaje în jos au ajuns 
la al doilea nivel și la încă o ușă. Un întrerupător a mârâit, 
încuietoarea a cedat. Donati a tras și acest zăvor și au intrat 
împreună. 


VP - 106 


23. 


ARHIVELE SECRETE ALE VATICANULUI 


Întunericul era de nepătruns. Gabriel a aprins lanterna 
neobișnuit de puternică a telefonului său, însă a fost întrucâtva 
dezamăgit de ceea ce a văzut. La prima vedere, Depozitul 
Manuscriselor părea nivelul subteran al unei biblioteci 
universitare obișnuite. Erau până și cărucioare vârfuite cu cărți. 
A luminat cotorul uneia dintre ele. Era o colecție de documente 
diplomatice și telegrame de la secretariatul de stat din timpul 
războiului. 

— Data viitoare, a promis Donati. 

In faţa lor se întindea un culoar gol care avea pe amândouă 
părțile rafturi cenușii ca metalul armelor. Cei doi l-au străbătut 
până la o răscruce, unde au luat-o la dreapta. După vreo treizeci 
de metri, o despărțitură din împletitură de sârmă le-a blocat 
calea. 

Gabriel a luminat cu lanterna interiorul. Cărţile de pe rafturile 
de metal erau foarte vechi. Unele aveau dimensiunile unei 
monografii tipice. Altele erau mai mici și acoperite cu piele 
crăpată. Niciuna nu părea să fie produsă de altceva decât mâna 
omenească. 

— Cred că am ajuns în locul potrivit. 

Erau acum la marginea vestică a Depozitului, chiar sub Cortile 
della Pigna. Donati l-a condus pe Gabriel pe lângă un șir de 
despărțituri până la o ușă de metal simplă, verde-deschis, 
asupra căreia era aţintită o cameră de supraveghere. Nu exista 
vreun semn sau panou care să arate ce fel de materiale erau 
depozitate în camera din spatele ei. Încuietorile profesionale, 
una pentru bara ce intra în zid și alta pentru zăvor, păreau 
montate de curând. Amândouă păreau să aibă mecanisme cu 
cinci puncte de prindere. 

Gabriel i-a înmânat telefonul arhiepiscopului, a scos din 
buzunarul veșmântului preoţesc împrumutat o unealtă de metal 
subţire și a introdus-o în mecanismul încuietorii. 

— Există ceva ce nu poti să faci? a întrebat Donati. 

— Nu pot să descui această încuietoare dacă nu taci. 

— Cât o să dureze? 

VP - 107 


— Depinde de câte alte întrebări o să-mi mai pui. 

Donati a îndreptat raza lanternei spre încuietoare. 

Gabriel a mișcat cu grijă unealta în mecanism, verificând 
rezistenţa, trăgând cu urechea la căderea unui cilindru. 

— Nu te osteni, a zis o voce liniștită. N-o să găsești ce cauţi. 

Gabriel s-a răsucit. Nu vedea nimic în întuneric. Donati a 
îndreptat lanterna într-acolo, luminând un bărbat în sutană. 
„Nu”, și-a zis Gabriel. „Nu sutană. Rasă”. 

Bărbatul a înaintat fără zgomot cu picioarele sale încălțate în 
sandale. Era de înălțimea și corpolenţa lui Gabriel, aproape un 
metru optzeci și puţin peste șaptezeci de kilograme. Avea părul 
negru și cârlionțat, pielea închisă la culoare. Faţa lui avea un aer 
străvechi, ca o icoană trezită la viață. 

A mai făcut un pas în față. Avea mâna stângă înfășurată într- 
un bandaj gros. La fel și dreapta. Ținea în ea un plic cafeniu. 

— Cine ești? a întrebat Donati. 

Pe chipul lui n-a apărut nicio expresie. 

— Nu mă cunoașteţi? Sunt părintele Joshua, Excelenţă. 

Vorbea o italiană fluentă, limba Vaticanului, dar era limpede 
că nu este limba sa maternă. Numele părea să nu-i spună nimic 
lui Donati. 

Bărbatul a ridicat privirea spre tavan. 

— Nu trebuie să staţi mult. Cardinalul Albanese le-a spus 
paznicilor să cerceteze Depozitul. Sunt pe drum încoace. 

— De unde știi? 

Omul a coborât privirea spre ușa verde-deschis. 

— Mă tem că acea carte nu mai este, Excelenţă. 

— Ştii ce era? 

— Asta o să vă spună tot ce trebuie să știți. Preotul i-a 
înmânat lui Donati plicul. Era lipit cu scotch transparent. Nu-l 
deschideţi până ce nu ieșiţi dintre zidurile Vaticanului. 

— Ce este în el? 

Preotul a ridicat din nou privirea spre tavan. 

— E vremea să plecaţi, Excelenţă. Ei se apropie. 

e 

De-abia atunci a auzit Gabriel vocile. A luat telefonul de la 
Donati și a stins lumina. Întunericul era deplin. 

— Urmaţi-mă, a șoptit părintele Joshua. Cunosc drumul. 

Au mers în șir indian, preotul în față, Gabriel în spatele lui 
Donati. Au cotit la dreapta, apoi la stânga și peste o clipă se 


VP - 108 


aflau din nou la ușa prin care pătrunseseră în Depozit. S-a 
deschis la atingerea Părintelui Joshua. El a ridicat o mână în 
semn de rămas-bun și s-a topit iarăși în întuneric. 

Au intrat pe casa scării și au urcat cele opt șiruri de trepte. 
Telefonul lui Gabriel pierduse legătura cu Unitatea 8200. Când a 
refăcut apelul, Yuval Gershon a răspuns imediat. 

— Incepeam să mă îngrijorez. 

— Ne vezi? 

— Acum da. 

Gershon a deschis în același timp cele două uși. Afară, soarele 
puternic al Romei le-a înceţoșat ochii. Donati a strecurat plicul în 
servietă și a încuiat-o la loc. 

— Poate că ar trebui s-o duc eu, a zis Gabriel pe când se 
îndreptau spre Via Sant'Anna. 

— Am rang mai mare decât tine, părinte Benedetti. 

— E adevărat, Excelenţă. Dar eu sunt cel care are pistolul. 

e 

Acela a fost momentul în care luminile au clipit și s-au aprins 
în apartamentul cardinalului Albanese. Cu apa picurând de pe 
el, a ridicat receptorul telefonului interior și a auzit sunetul 
plăcut al tonului. Agentul de gardă din camera de control a 
Arhivelor a răspuns imediat. Da, a zis, curentul revenise. 
Reţeaua de computere era în procesul de reiniţializare, iar 
camerele de supraveghere și ușile automate funcționau din nou 
normal. 

— Există vreun semn de intruziune? 

— Niciunul, Eminenţță. 

Ușurat, Albanese a pus telefonul la loc cu grijă și a stat o clipă 
să cerceteze priveliștea de la fereastra biroului său. Nu avea 
grandoarea celei din apartamentul papal - nu vedea Piaţa 
Sfântul Petru sau măcar cupola bazilicii -, dar îi permitea să 
supravegheze venirile și plecările de la Poarta Santa Anna. 

În acel moment, Via Sant'Anna era pustie, în afară de un 
arhiepiscop înalt și un preot mai mărunt în veșminte preoțești 
care nu prea cădeau bine pe el. Se îndreptau spre poartă cu 
pași repezi. Mâinile preotului erau goale, însă în mâna dreaptă a 
arhiepiscopului era o servietă din piele fină. Albanese a 
recunoscut-o. Într-adevăr, își exprimase adesea admiraţia față 
de servietă. L-a recunoscut și pe arhiepiscop. 

Dar cine era preotul? Albanese nu avea decât un suspect. Și-a 


VP - 109 


luat telefonul și a făcut un ultim apel. 
e 

Colonelul Alois Metzler, comandantul Gărzilor Elveţiene 
Pontificale, catolic pios care mergea la liturghie în fiecare zi, 
făcea tot ce putea ca să nu meargă la serviciu duminicile. Dar, 
din cauză că era duminica de dinaintea începerii unui conclav, o 
întrunire sacră care avea să fie urmărită de miliarde de oameni 
din întreaga lume, se afla la biroul său din cazarma Gărzilor 
Elveţiene când a sunat cardinalul Albanese. // camerlengo era 
molto agitato. Intr-o italiană frenetică, pe care Metzler o 
vorbea fluent, chiar dacă nu și cu entuziasm, i-a explicat că 
arhiepiscopul Luigi Donati și prietenul lui, Gabriel Allon, tocmai 
pătrunseseră pe furiș în Arhivele Secrete și în acest moment se 
îndreptau spre Poarta Santa Anna. Sub niciun motiv, a strigat 
cardinalul, nu trebuia să li se îngăduie să iasă de pe teritoriul 
Vaticanului. 

Dacă e să fim sinceri, Metzler n-avea chef să înfrunte niște 
oameni precum Donati și prietenul său din Israel, pe care 
elveţianul îi văzuse în acţiune nu doar o dată. Însă, din cauză că 
tronul Sfântului Petru era gol, n-avea de ales, trebuia să se 
supună unui ordin direct de la camerlengo. 

S-a ridicat și s-a dus repede pe hol, unde ofiţerul de serviciu 
ședea la un birou în formă de semilună, cu ochii la o serie de 
monitoare. Pe unul dintre ele, Metzler l-a văzut pe Donati 
mergând spre Poarta Santa Anna alături de un preot. 

— Dumnezeule mare, a șoptit. 

Preotul era Allon. 

Prin ușa deschisă a cazărmii, Metzler a văzut un tânăr 
halebardier stând pe Via Sant'Anna, cu mâinile încleștate la 
spate. A strigat la santinelă să blocheze poarta, dar era prea 
târziu. Donati și Allon au trecut peste graniţa invizibilă într-o 
ceaţă neagră și duși au fost. 

Metzler s-a grăbit să-i ajungă. Acum mergeau repede prin 
mulţimea de turiști de pe Via di Porta Angelica. Metzler l-a 
strigat pe Donati. Arhiepiscopul s-a oprit și s-a întors spre el. 
Allon a mers mai departe. 

Zâmbetul lui Donati era dezarmant. 

— Ce este, domnule colonel? 

— Cardinalul Albanese crede că tocmai aţi intrat fără 


20 Foarte agitat (în limba italiană în original) 
VP - 110 


autorizaţie în Arhivele Secrete. 

— Și cum oare am făcut asta? Arhivele sunt închise astăzi. 

— Cardinalul crede că aţi primit ajutor de la prietenul 
dumneavoastră. 

— Părintele Benedetti? 

— L-am văzut pe monitor, Excelenţă. Știu cine este. 

— Te înșeli, domnule colonel. La fel și cardinalul Albanese. 
Acum, dacă îmi permiti, sunt în întârziere la o întâlnire. 

Fără altă vorbă, Donati s-a răsucit pe călcâie și a pornit spre 
Piaţa Sfântul Petru. Metzler s-a adresat spinării lui. 

— Permisul dumneavoastră pentru Vatican nu mai este 
valabil, Excelenţă. De acum încolo va trebui să vă opriți la Biroul 
Permiselor, la fel ca toată lumea. 

Donati a ridicat o mână în semn de aprobare și și-a văzut de 
drum. Metzler s-a întors în biroul său și l-a sunat imediat pe 
Albanese. 

Il camerlengo a fost molto agitato. 

e 

Gabriel îl aștepta pe Donati aproape de ieșirea Colonadei. S- 
au întors împreună la Curia lezuită. Sus, în apartamentul său, 
Donati a scos plicul din servietă și l-a deschis. Înăuntru, între 
două folii transparente, era o foaie cu text scris de mână. Partea 
stângă a paginii era curată și dreaptă, însă partea dreaptă era 
zdrenţuită. Literele erau romane. Limba era latina. 

Mâinile lui Donati tremurau în vreme ce citea. 

EVANGELIUM SECUNDUM PILATI... 

Evanghelia după Pilat din Pont. 


VP - 111 


PARTEA A DOUA 


ECCE HOMO 


24. 


CURIA IEZUITĂ, ROMA 


Până și prenumele i se pierduse în ceața vremurilor - numele 
pe care mama și tatăl său i l-au dat în ziua în care a fost 
înfățișat zeilor, iar o amuletă de aur, o bulla, i-a fost atârnată de 
gâtul micuţ ca să alunge duhurile rele. Mai târziu avea să 
răspundă la cognomen, al treilea nume al unui cetăţean roman, 
o etichetă ereditară folosită ca să deosebească o ramură a 
familiei de celelalte. Al lui avea trei silabe, nu două, și nu suna 
deloc ca versiunea care avea să-l urmeze prin veacuri și în 
dezonoare. 

Nu se cunoaște anul nașterii lui, nici locul. O școală de 
gândire a susţinut că era din Spania cârmuită de romani - din 
Tarragona, pe coasta catalană, sau Sevilla, unde chiar și în zilele 
noastre, în apropiere de Plaza de Arguelles, se află un palat 
andaluz rafinat căruia i se spune Casa de Pilatos. Altă teorie, 
predominantă în Evul Mediu, îl imagina copilul nelegitim al unui 
rege german pe nume Tyrus și al unei concubine pe nume Pila. 
Legenda spunea că Pila n-a știut numele celui care a lăsat-o 
grea, așa că a combinat numele tatălui ei cu cel propriu și i-a zis 
băiatului Pilatus. 

Totuși, cel mai probabil loc al nașterii a fost Roma. Strămoșii 
lui erau probabil samniţi, un trib războinic care locuia pe 
dealurile stâncoase din sudul orașului. Al doilea nume, Pontius, 
sugera că descinde din Pontii, un clan care a dat câteva 
personaje militare romane importante. Cognomenul, Pilatus, 
însemna „mânuitor iscusit al suliței”. Era posibil ca Pilat din Pont 
să-și fi câștigat numele prin izbânzile militare. Cea mai plauzibilă 
explicaţie este că era fiul unui cavaler și membru al ordinului 


VP - 112 


ecvestru, a doua pătură a nobilimii romane, doar puţin mai jos 
de clasa senatorilor. 

Dacă este așa, s-a bucurat de o copilărie îndestulată la Roma. 
Casa familiei trebuie să fi avut un atrium, o grădină cu colonade, 
apă curentă și baie particulară. A doua locuinţă, o vilă, trebuie 
să fi avut vedere la mare. Trebuie să fi mers pe străzile Romei 
nu pe jos, ci într-o lectică purtată de sclavi. Spre deosebire de 
cei mai mulţi copii din zorii primului mileniu, probabil că n-a știut 
ce este foamea. N-a dus lipsă de nimic. 

Educaţia lui trebuie să fi fost riguroasă - câteva ore de 
instruire în fiecare zi la citit, scris, matematică și, când a mai 
crescut, lucrurile mai rafinate, gândirea critică și dezbaterea, 
competenţe care aveau să-i fie de mare folos mai târziu. Trebuie 
să-și fi șlefuit trupul ridicând greutăţi în mod regulat și apoi 
revenindu-și după efort cu un drum la baia publică. Ca distracţie 
trebuie să se fi desfătat cu spectacolele scăldate în sânge ale 
jocurilor. Este improbabil să fi văzut vreodată Amfiteatrul 
Flavian, colosseumul circular construit în valea joasă dintre 
dealurile Caelius, Esqulilin și Palatin. Proiectul a fost finanțat de 
prădarea Templului din lerusalim, pe care el îl cunoscuse foarte 
bine. N-a fost martor la distrugerea lui, în anul 70 d.Hr., dar cu 
siguranţă trebuie să fi știut că zilele îi erau numărate. 

Noua și nărăvașa provincie a ludeei era la vreo două mii două 
sute de kilometri de Roma, o călătorie pe mare de trei 
săptămâni sau mai mult. Pilat din Pont, după ce fusese câţiva 
ani ofiţer de rang inferior în armata romană, a ajuns acolo în 
anul 26 d.Hr. Nu era un post prea râvnit; Siria la nord și Egiptul 
la sud-est erau mult mai importante. Insă ceea ce-i lipsea ludeei 
ca statut era compensat cu asupra de măsură de posibilitatea 
tulburărilor. Localnicii se considerau aleși de Dumnezeul lor și 
superiori invadatorilor politeiști, păgâni. Ierusalimul, orașul lor 
sfânt, era singurul loc din imperiu în care locuitorii nu erau 
obligaţi să se prosterneze în faţa imaginii împăratului. Dacă voia 
să reușească, Pilat trebuia să se poarte cu ei cu mare băgare de 
seamă. 

Fără îndoială, văzuse oameni din aceștia la Roma. Erau 
locuitorii circumciși, bărboși, din Regio XIV, un cartier foarte 
populat din partea apuseană a Tibrului, care avea să fie 
cunoscut cândva ca Trastevere. Erau vreo patru milioane și 
jumătate, împrăștiați prin tot imperiul. Prosperaseră sub 


VP-113 


cârmuirea romană, profitând de libertatea comerțului și mișcării 
garantată de aceasta. Oriunde se stabileau, erau bogaţi și 
admiraţi ca oameni cu frică de Dumnezeu, care își iubeau copiii, 
respectau viața semenilor și se îngrijeau de săraci, bolnavi, 
văduvi și orfani. lulius Cezar vorbea cu admiraţie despre ei și le- 
a asigurat drepturi importante de asociere, care le permiteau 
să-l venereze pe Dumnezeul lor, nu pe cel al romanilor. 

Insă cei care trăiau în străvechea patrie, ludeea, Samara și 
Galileea, erau mai puţin cosmopoliți. Erau violent anti-romani, 
cu o droaie de secte, vreo două duzini, printre care puritanii 
esenieni, care nu recunoșteau autoritatea Templului. Acesta, un 
complex uriaș de pe Muntele Moria din lerusalim, era controlat 
de aristocrații saduchei, care au profitat de pe urma asocierii lor 
cu forțele de ocupaţie și au colaborat îndeaproape cu prefectul 
roman la asigurarea stabilității. 

Pilat nu era decât al cincilea în acest post. Avea cartierul 
general în Cezareea, o enclavă romană de marmură albă 
strălucitoare de pe coasta Mediteranei. Existau acolo o 
promenadă pe țărm, unde se putea plimba când vremea era 
frumoasă, și temple romane în care aducea sacrificii zeilor săi, 
nu zeilor lor. Ar fi putut să-și imagineze foarte ușor că nu 
plecase de acasă. 

Nu era treaba lui să-i remodeleze pe locuitorii provinciei - 
cândva aveau să fie cunoscuţi sub numele de evrei - pe modelul 
Romei. Pilat era cel care strângea taxele, facilita comerțul și îi 
scria rapoarte nesfârșite împăratului Tiberius, pe care le sigila 
cu ceară și le pecetluia cu inelul cu sigiliu pe care îl purta la 
degetul mic al mâinii stângi. Roma, în general, nu se amesteca 
în fiecare aspect al culturii și societăţii din ţările ocupate. Legile 
ei hibernau în perioadele de liniște și se trezeau doar când 
exista o ameninţare la adresa ordinii. 

De obicei, zurbagiii primeau un avertisment. Și dacă făceau 
prostia să continue, erau reprimaţi rapid și brutal. Odată, 
predecesorul direct al lui Pilat, Valerius Gratus, a executat 
deodată două sute de evrei prin metoda preferată a Romei: 
crucificarea. După o răscoală din anul 4 î.Hr., două mii au fost 
răstigniţi lângă lerusalim. Atât de puternică era credința în 
singurul lor Dumnezeu, încât au urcat pe cruce fără teamă. 

Ca prefect, Pilat era magistratul-șef al ludeei, judecător și 
juriu. Cu toate acestea, evreii se ocupau de o mare parte din 


VP - 114 


administraţia civilă și aplicarea legii în provincie prin intermediul 
Sanhedrinului, tribunalul rabinic care se reunea zilnic - în afară 
de sărbătorile religioase și de Sabat - în Sala Pietrelor Cioplite 
din partea de nord a complexului Templului. Pilat primise ordin 
de la Tiberius să le acorde evreilor libertatea de a se ocupa de 
problemele lor, mai ales atunci când era vorba despre religie. 
Trebuia să rămână deoparte ori de câte ori era posibil, mâna 
ascunsă, omul invizibil al Romei. 

Însă Pilat, iute la mânie și răzbunător, s-a remarcat curând 
prin sălbăticie, furturi, un șir nesfârșit de execuţii și provocări 
inutile. De exemplu, hotărârea sa de a pune flamuri militare cu 
chipul împăratului pe zidurile Fortăreţei Antonia, care dădea 
spre Templu. Reacţia evreilor a fost previzibilă. Câteva mii au 
înconjurat palatul lui Pilat din Cezareea, urmând o înfruntare 
care a durat o săptămână. Când evreii au arătat limpede că 
erau gata să moară dacă nu li se îndeplinea cererea, Pilat a 
bătut în retragere și flamurile au fost date jos. 

A mai fost și apeductul, ce-i drept, impresionant, pe care Pilat 
l-a finanţat, cel puţin parţial, cu bani sacri, corban, furaţi din 
vistieria Templului. Din nou a fost înfruntat de o mulţime, de 
această dată pe Gabbata, marea platformă din faţa Palatului lui 
lrod, care era lăcașul lui Pilat în lerusalim. Tolănit pe tronul 
comod, impasibil, Pilat le-a ascultat insultele în tăcere o vreme, 
apoi le-a ordonat soldaţilor să-și scoată săbiile din teacă. Unii 
dintre evreii neînarmaţi au fost hăcuiţi. Alţii au fost călcațţi în 
picioare în învălmășeală. 

Ultimul afront fusese legat de scuturile placate cu aur, cu 
însemnele lui Tiberius, pe care le atârnase în locuinţa sa din 
lerusalim. Evreii au cerut ca scuturile să fie date jos. Și când 
Pilat a refuzat, au trimis o scrisoare de protest nimănui altcuiva 
decât împăratului însuși. A ajuns la Tiberius pe când era la 
odihnă în Capri, cel puţin așa susţine filosoful Philon. Clocotind 
de mânie din pricina boacănei prefectului său, Tiberius i-a 
poruncit lui Pilat să dea jos scuturile pe dată. 

Se ducea la lerusalim cât mai rar posibil, de obicei ca să 
supravegheze paza în timpul sărbătorilor evreiești. Pesach, 
sărbătorirea eliberării evreilor din lanţurile din Egipt, era plină 
de implicaţii religioase și politice. Sute de mii de evrei din 
întregul imperiu - în unele cazuri, sate întregi - veneau în oraș. 
Străzile erau ticsite de pelerini și poate un sfert de milion de oi 


VP - 115 


behăitoare care așteptau măcelul ritual. În umbră se aţineau 
siQariyim, evrei habotnici înveșmântaţi în mantii, care ucideau 
romani cu pumnalele lor scurte și încovoiate, apoi se topeau în 
mulţime. 

În mijlocul acestui haos era Templul. Soldaţii romani 
supravegheau sărbătorile din garnizoana lor aflată în Fortăreaţa 
Antonia; Pilat, din încăperile sale splendide din Palatul lui Irod. 
Orice semn de rebeliune - o provocare la adresa legii romane 
sau a autorităţilor colaboraţioniste ale Templului - ar fi fost 
reprimat fără cruţare, astfel încât situaţia să nu scape de sub 
control. O scânteie, un agitator, și Ierusalimul ar fi putut să 
erupă. 

În acest oraş nestatornic - poate că în anul 33, sau poate 
chiar mai devreme, în 27, ori mai târziu, în 36 - a venit un 
galileean, un tămăduitor care făcea minuni, un predicator de 
parabole care anunţa că împărăţia cerului este la îndemână. A 
sosit, conform profeţiei, călare pe un măgar. Se poate ca Pilat să 
fi știut deja de acest galileean și să fi fost martorul intrării lui 
tumultuoase în lerusalim. Au fost multe astfel de personaje 
mesianice în ludeea primului secol, bărbaţi care își ziceau „unsul 
lui Dumnezeu” și promiteau să reclădească regatul lui David. 
Pilat i-a considerat pe acești predicatori o ameninţare directă la 
cârmuirea romană și i-a eliminat fără milă. Invariabil, adepţii lor 
au suferit aceeași soartă. 

Istoricii se contrazic în privinţa naturii incidentului care a dus 
la plecarea de pe pământ a galileeanului. Cei mai mulţi 
consideră că a fost săvârșit un delict - poate că atacul fizic 
asupra zarafilor din Galeria Regală, poate că o tiradă împotriva 
elitei Templului. Este posibil ca soldaţii romani să fi fost martori 
la tulburarea liniștii și să-l fi arestat imediat pe galileean. Însă 
tradiția susține că a fost arestat de o forță comună romano- 
evreiască pe Muntele Măslinilor, după ce a luat o ultimă masă 
de Pesach împreună cu discipolii săi. 

Ce s-a întâmplat după aceea e mai puţin limpede. Până și 
istorisirile tradiţionale sunt pline de contradicții. Ele spun că, la 
un moment dat, după miezul nopţii, galileeanul a fost adus în 
casa Marelui Preot, Iosif, fiul lui Caiafa, unde a fost supus unei 
interogări brutale de către o parte din Sanhedrin. Insă istoricii 
contemporani au pus sub semnul întrebării această versiune. La 
urma urmei, erau atât Pesach-ul, cât și ajunul Sabatului, și 


VP - 116 


lerusalimul dădea pe dinafară de evrei din toate colțurile lumii. 
Nu e plauzibil ca fiul lui Caiafa, după o zi lungă la Templu, să fi 
acceptat o vizită nedorită în timpul nopţii. În plus, procesul așa 
cum a fost descris - se spune că s-a desfășurat afară, în curte, la 
lumina unui foc - era strict interzis de Legile lui Moise și, prin 
urmare, n-ar fi putut să aibă loc. 

Într-un fel sau altul, galileeanul a ajuns în mâinile lui Pilat din 
Pont, prefectul roman și magistratul-șef al provinciei. Tradiţia 
susține că el a prezidat un tribunal public, dar n-a supraviețuit 
nicio consemnare oficială a procedurii. Totuși, un fapt esenţial 
este indiscutabil. Galileeanul a fost condamnat la moarte prin 
rastignire, metoda romană rezervată răzvrătiţilor, probabil chiar 
lângă zidurile orașului, unde pedeapsa lui avea să slujească de 
avertisment. Poate că Pilat, din odăile sale din Palatul lui Irod, a 
fost martor la chinurile bărbatului. Dar, după toate 
probabilitățile, dată fiind reputaţia sa înfricoșătoare, întregul 
episod a fost dat repede uitării, măturat de unele probleme noi. 
La urma urmei, Pilat era un om ocupat. 

La fel de bine, e posibil ca prefectul să-și fi adus aminte de el 
mult timp după execuție, mai ales în ultimii săi ani de cârmuire 
a ludeei, întrucât adepţii galileeanului, care era numit Isus din 
Nazaret, au făcut primii pași șovăielnici spre crearea unei noi 
credințe. Traumatizaţi de lucrurile la care fuseseră martori, se 
încurajau între ei cu relatări despre învăţăturile galileeanului, 
povestiri care în cele din urmă aveau să fie așternute în cărți de 
propovăduire cunoscute sub numele de evanghelii, care au 
circulat în comunităţile primilor credincioși. Acesta este punctul 
din care arhiepiscopul Luigi Donati, în apartamentul său din 
Curia lezuită de pe Borgo Santo Spirito din Roma, a continuat 
firul povestirii. 


25. 


CURIA IEZUITĂ, ROMA 


Marcu, nu Matei, a fost primul. Evanghelia lui a fost scrisă în 
greaca vorbită, koiné, cândva între 66 și 75 d.Hr., la mai mult de 
treizeci de ani după moartea lui Isus, o eternitate în lumea 


VP - 117 


antică. Evanghelia a circulat anonim câteva decenii înainte ca 
Părinţii Bisericii să i-o atribuie unuia dintre tovarășii apostolului 
Petru, concluzie respinsă de cei mai mulţi dintre cărturarii biblici 
contemporani, care susţin că identitatea autorului nu este 
cunoscută. 

Publicul lui era o comunitate de creștini neevrei care locuiau 
în Roma, direct sub controlul împăratului. Este improbabil ca el 
să fi vorbit limba lui Isus sau a apostolilor, și probabil cunoștea 
superficial geografia și obiceiurile țării în care se desfășoară 
povestea. Până să pună el mâna pe condei, aproape toţi cei care 
au fost de față muriseră sau fuseseră omorâţi. Ca sursă 
materială a folosit o tradiţie orală și poate câteva fragmente 
scrise. În capitolul cincisprezece este înfățișat un Pilat nevinovat 
și binevoitor, care s-a înclinat în faţa cererii mulţimii de evrei de 
a-l condamna pe Isus la moarte. Primele versiuni ale lui Marcu 
se încheie brusc cu descoperirea mormântului gol al lui Isus, 
încheiere pe care mulţi dintre primii creștini au considerat-o 
nepotrivită și nesatisfăcătoare. Versiunile ulterioare ale lui 
Marcu au două încheieri. În așa-zisa încheiere Lungă, un Isus 
înviat li se arată apostolilor în diferite feluri. 

— Autorul iniţial al Evangheliei după Marcu n-a compus 
încheieri alternative, a explicat Donati. Probabil că au fost scrise 
la sute de ani după moartea lui. De fapt, Codex Vaticanus, cea 
mai veche copie cunoscută a Noului Testament, din secolul al 
patrulea, conţine încheierea originară, cu mormântul gol. 

Evanghelia după Matei, a continuat Donati, a fost scrisă după 
aceea, probabil între anii 80 și 90 d.Hr., dar poate chiar mai 
târziu, în 110, la mult timp după catastrofalul Prim Război 
ludaico-Roman și distrugerea Templului. Publicul lui Matei era o 
comunitate de creștini evrei din Siria ocupată de romani. S-a 
inspirat masiv din Marcu, împrumutând șase sute de versete, 
însă cărturarii cred că Matei a îmbogăţit lucrarea predecesorului 
său cu ajutorul sursei Q, o culegere ipotetică a vorbelor lui Isus. 
Lucrarea lui reflectă o diviziune clară între creștinii evrei, care îl 
acceptau pe Isus ca Mesia, și evreii care nu-l acceptau. Tabloul 
apariţiei lui Isus în faţa lui Pilat este asemănător cu al lui Marcu, 
cu un adaos crucial. 

— Pilat, prefectul roman necruţător, se spală pe mâini în faţa 
mulţimii de evrei adunaţi pe Gabbata și se declară nevinovat de 
sângele lui Cristos. La care mulţimea răspunde: „Sângele Lui 


VP - 118 


asupra noastră și asupra copiilor noștri”. Este cea mai plină de 
urmări replică scrisă vreodată. Rădăcina celor două mii de ani 
de persecuții și măcelărire a evreilor de către creștini poate fi 
găsită în acele opt cuvinte cumplite. 

— De ce au fost scrise? a întrebat Gabriel. 

— Ca preot romano-catolic și om foarte credincios, cred că 
Evangheliile au inspiraţie divină. Acestea fiind spuse, au fost 
scrise de oameni la mult timp după evenimente și s-au bazat pe 
povești despre viaţa și învăţăturile lui Isus depănate de primii lui 
discipoli. Dacă a existat cu adevărat vreun tribunal, nu încape 
îndoială că Pilat, dacă a deschis totuși gura, a rostit foarte 
puţine dintre vorbele pe care i le-au atribuit cei care au scris 
evangheliile. Același lucru ar fi adevărat, desigur, și despre 
mulţimea de evrei, dacă a existat vreuna. Sângele Lui asupra 
noastră și asupra copiilor noștri? Chiar au strigat ei ceva așa de 
stângaci și bizar? Și într-un singur glas? Unde erau adepții lui 
Isus care veniseră cu el la lerusalim din Galileea? Unde erau 
disidenții? Clătinând din cap, Donati a oftat: Acel pasaj a fost o 
greșeală. O greșeală sfinţită, dar nu mai puţin greșeală. 

— Dar a fost oare o greșeală nevinovată? 

— Unul dintre profesorii mei de la Gregoriană îi zicea 
„minciuna cea mai îndelungată”. În particular, desigur. Dacă ar 
fi făcut-o pe faţă, ar fi fost târât în fața Congregaţiei Doctrinei 
Credinței și caterisit. 

— Scena din Evanghelia după Matei e o minciună? 

— Autorul ţi-ar spune că a scris povestea așa cum a auzit-o el 
însuși și credea că a fost. Însă nu există nicio îndoială că această 
evanghelie, la fel cu cea a lui Marcu, a trecut vina morţii lui Isus 
de la romani la evrei. 

— De ce? 

— Pentru că, la câţiva ani după răstignire, mișcarea lui Isus 
era în mare primejdie de a fi absorbită de iudaism. Dacă exista 
un viitor, era cu neevreii care trăiau sub cârmuirea romană. A 
trebuit ca evangheliștii și Părinţii Bisericii să facă noua credinţă 
acceptabilă pentru imperiu. Nu puteau să schimbe faptul că Isus 
a murit de o moarte romană în mâinile trupelor romane. Însă 
dacă ar fi putut sugera că evreii i-au forțat mâna lui Pilat... 

— Problema era rezolvată. 

Donati a încuviinţat din cap. 

— Și mă tem că lucrurile se înrăutățesc în evangheliile 


VP - 119 


următoare. Luca sugerează că evreii, nu romanii, au fost cei 
care l-au țintuit pe cruce pe Isus. loan acuză direct. Pentru mine 
este de neconceput ca evreii să-l răstignească pe unul de-al lor. 
Ar fi putut să-l bată cu pietre pe Isus pentru blasfemie. Dar 
crucea? Nicio șansă. 

— Și atunci de ce episodul a fost inclus în canonul creștin? 

— Este important să ne amintim că evangheliile n-au avut 
niciodată scopul de a consemna riguros faptele. Erau teologie, 
nu istorie. Au pus temelia unei noi credinţe care până la sfârșitul 
primului secol ajunsese în conflict acut cu cea din care răsărise. 
După trei secole, când episcopii Bisericii de la începuturi s-au 
adunat în Sinodul de la Hippona, în comunităţile creștine din 
nordul Africii și estul Mediteranei circulau o mulţime de 
evanghelii și alte texte. Episcopii au canonizat doar patru, știind 
prea bine că prezintă numeroase discrepanțe și neconcordante. 
De exemplu, fiecare dintre evangheliile canonice dă o descriere 
un pic diferită celor trei zile care au precedat uciderea lui Isus. 

— Episcopii au știut și că sădesc sămânţa a două mii de ani 
de suferinţe ale evreilor? 

— O întrebare corectă. 

— Care este răspunsul? 

— La sfârșitul secolului al patrulea zarurile fuseseră aruncate. 
Refuzul evreilor de a-l accepta pe Isus ca mântuitorul lor era 
privit ca o amenințare mortală la adresa Bisericii timpurii. Cum 
putea Isus să fie adevărata cale a mântuirii, dacă oamenii care-i 
auziseră cu urechile lor mesajul refuzau să-și lepede credinţa? 
Primii teologi creștini s-au luptat cu întrebarea dacă evreilor ar 
trebui să li se îngăduie măcar să existe. Sfântul loan Gură de 
Aur din Antiohia spunea că sinagogile sunt lăcașuri ale târfelor și 
sălașuri de hoţi, că evreii nu sunt mai buni decât porcii și 
caprele, că s-au îngrășat de la prea multă hrană, că ar trebui să 
fie însemnați pentru măcelărire. Nu e de mirare că au fost 
numeroase atacuri asupra evreilor din Antiohia și sinagoga le-a 
fost distrusă. În 414, evreii din Alexandria au fost șterși de pe 
fața pământului. Din păcate, nu era decât începutul. 

Gabriel, purtând încă veșmintele preoțești, s-a dus la 
fereastră și, dând deoparte storurile, a privit spre Borgo Santo 
Spirito. Donati era așezat la birou. În faţa lui, încă în folia 
protectoare, era foaia din carte. 

EVANGELIUM SECUNDUM PILATI... 


VP - 120 


— Ca să se știe, a zis Donati după o clipă, Crezul de la Niceea, 
adoptat la Primul Conciliu din Niceea, afirmă fără echivoc că Isus 
a suferit sub cârmuirea lui Pilat din Pont. În plus, Biserica a 
declarat în Nostra Aetate din 1965 că evreii ca popor nu sunt 
răspunzători de moartea lui Isus. lar după douăzeci și trei de 
ani, papa Wojtyta a publicat „Ne amintim”, declaraţia sa despre 
Biserică și Holocaust. 

— Și eu mi-o amintesc. S-a străduit mult să arate că două mii 
de ani în care Biserica a spus că evreii au fost ucigașii lui 
Dumnezeu n-au absolut nimic de-a face cu naziștii și Soluția 
Finala. A fost o mușamalizare, Excelenţă. A fost o salată de 
cuvinte curială. 

— Și iată de ce stăpânul meu a stat pe bimah din Marea 
Sinagogă din Roma și le-a cerut evreilor iertare. Donati a tăcut o 
clipă. Îţi amintești și asta, nu-i așa? Erai acolo, dacă mai ţin 
minte. 

Gabriel a luat Biblia din biblioteca arhiepiscopului și a deschis- 
o la capitolul 27 din Evanghelia după Matei. 

— Cum rămâne cu asta? l-a întrebat arătând pasajul cu 
pricina. Sunt eu, personal, vinovat de uciderea lui Isus, sau 
autorii celor patru Evanghelii sunt vinovaţi de cea mai rea 
calomnie din istorie? 

— Biserica a declarat că nu ești. 

— Și îi mulţumesc Bisericii pentru că limpezește asta cu 
întârziere. Însă cartea spune în continuare că sunt, a zis Gabriel 
ciocănind cu degetul în pagină. 

— Scripturile nu pot fi schimbate. 

— Codex Vaticanus sugerează altceva. Gabriel a pus Biblia la 
loc pe raft și s-a întors să privească strada. Și celelalte 
evanghelii? Cele pe care episcopii le-au respins la Sinodul de la 
Hippona? E 

— Au fost considerate apocrife. In cea mai mare parte, erau 
dezvoltări literare ale celor patru evanghelii canonice. Ficțiune a 
fanilor antici, dacă vrei. Au fost cărţi, cum e Evanghelia 
copilăriei după Toma, care s-a concentrat pe primii ani din viaţa 
lui Isus. Au fost evanghelii gnostice, evanghelii iudeo-creștine, 
Evanghelia după Maria, până și Evanghelia după luda. A mai fost 
și o culegere semnificativă de apocrife după Patimi, povestiri 
dedicate suferințelor și morții lui Isus. Una a fost numită 


21 Platforma din sinagogă de pe care se citește Tora (în limba ebraică în original). 
VP - 121 


Evanghelia după Petru. Nu Petru a scris-o, firește. Era un 
pseudoepigraf, un text atribuit în mod incorect. La fel și 
Evanghelia după Nicodim. Acea carte este cunoscută mai bine 
sub numele Acta Pilati. 

Gabriel s-a întors cu spatele la fereastră. 

— Documentele lui Pilat? 

Donati a încuviințat. 

— Nicodim, membru al Sanhedrinului, locuia pe o moșie mare 
de lângă lerusalim. Se spune că a fost în secret discipolul lui Isus 
și confident al lui Pilat. Este înfățișat în tabloul lui Caravaggio 
Coborârea de pe cruce, personajul în veșmânt portocaliu- 
pământiu care ţine picioarele lui Isus. Apropo, Caravaggio i-a dat 
chipul lui Michelangelo. 

— Zău? l-a tachinat Gabriel. Habar n-aveam. 

Donati a ignorat remarca. 

— Datarea  Documentelor lui Pilat este dificilă, însă 
majoritatea cărturarilor cred că probabil a fost scrisă spre 
sfârșitul secolului al patrulea. Se afirmă că în ea sunt materiale 
compuse de Pilat însuși pe când era la lerusalim. A fost foarte 
populară aici, în Italia, în secolele al cincisprezecelea și al 
șaisprezecelea. De fapt, în acea perioadă a fost tipărită de 
douăzeci și opt de ori. Ca s-o citești acum n-ai nevoie decât de 
așa ceva, a spus arhiepiscopul ridicându-și telefonul. 

— Mai există și alte cărți despre Pilat? 

— Mai multe. 

— Cum ar fi? 

— Memoriile lui Pilat, Martirajul lui Pilat și Raportul lui Pilat, ca 
să pomenesc doar câteva. Predarea puterii de către Pilat descrie 
apariţia lui în fața împăratului Tiberius după ce a fost rechemat 
la Roma. Ce mai contează că Tiberius era mort când a ajuns el 
în capitala imperiului? Au mai fost și Scrisoarea lui Pilat către 
Claudius, Scrisoarea lui Pilat către Irod, Scrisoarea lui Irod către 
Pilat, Scrisoarea lui Tiberius către Pilat... Ai priceput. 

— Cum rămâne cu Evanghelia după Pilat? 

— Nu știu de vreun text creștin apocrif cu acest nume. 

— Vreuna dintre celelalte cărţi este considerată credibilă? 

— Nu, a zis Donati. Sunt toate falsuri. Și toate încearcă să-l 
dezvinovățească pe Pilat de moartea lui Isus, implicându-i în 
același timp pe evrei. 

— Întocmai ca evangheliile canonice. 


VP - 122 


Clopotele din Bazilica Sfântul Petru au bătut de amiază. 

— Ce crezi că se petrece în spatele zidurilor Vaticanului? 

— Dacă ar fi să ghicesc, cardinalul Albanese îl caută cu 
disperare pe părintele Joshua. Mă tem de ceea ce se va întâmpla 
dacă-l găsește. Fiind camerlengo, Albanese are o autoritate 
enormă. Practic, Ordinul Sfânta Elena conduce Biserica Romano- 
Catolică. Întrebarea este: Au ei de gând să renunţe la putere? 
Sau au un plan ca s-o păstreze? 

— Încă nu putem dovedi că Ordinul l-a ucis pe Lucchesi. 

— Încă nu. Dar avem cinci zile ca să găsim dovada. După un 
moment de tăcere, Donati a zis: Și Evanghelia după Pilat, 
desigur. 

— De unde începem? 

— Părintele Robert Jordan. 

— Cine este? 

— Profesorul meu de la Gregoriana. 

— E încă la Roma? 

Donati a clătinat din cap. 

— A intrat într-o mănăstire acum câţiva ani. N-are telefon sau 
e-mail. Va trebui să mergem cu mașina până acolo, dar nu 
există vreo garanţie că o să vrea să ne vadă. E un personaj 
strălucit. Și dificil, mă tem. 

— Unde e mănăstirea? 

— Un orășel cu mare importanţă religioasă de pe coastele 
muntelui Subasio, în Umbria. Sunt sigur că ai auzit de el. De 
fapt, cred că tu și Chiara aţi locuit nu departe de acolo. 

Gabriel și-a îngăduit un surâs fugar. Trecuse mult timp de la 
ultima lui vizită la Assisi. 


26. 


ROMA - ASSISI 


Cei de la „Transport” au cerut cel puţin patru ore ca să facă 
rost de o mașină care să nu poată fi depistată, așa încât Gabriel, 
după ce și-a pus propriile haine, s-a dus la o reprezentanţță Hertz 
de lângă zidurile Vaticanului și a închiriat un Opel Corsa cu cinci 
uși. A fost urmărit până acolo, cu stângăcie, de un bărbat pe 


VP - 123 


motocicletă. Pantaloni negri, pantofi negri, geacă neagră de 
nailon, cască neagră cu vizor fumuriu. Același motociclist l-a 
urmărit pe Gabriel înapoi la Curia lezuită, de unde l-a luat pe 
Donati. 

— El este, a zis arhiepiscopul uitându-se în oglinda laterală. 
Este, fără îndoială, părintele Graf. 

— Cred c-o să trag pe dreapta și o să stau un pic de vorbă cu 
el în liniște. 

— Poate că ar fi mai bine doar să scapi de el. 

Omul a rezistat eroic, mai ales pe străzile pline de mașini din 
centrul Romei, însă când au ajuns la autostradă au constatat că 
nu mai era în spatele lor. După-amiaza devenise înnorată și 
rece. La fel și starea de spirit a lui Gabriel. Și-a rezemat capul de 
geam, cu o mână în echilibru pe volan. 

— Ceva ce am zis eu? a întrebat Donati într-un târziu. 

— Ce anume? 

— N-ai scos o vorbă de zece minute. 

— Savuram remarcabila frumuseţe a peisajului italian rural. 

— Mai încearcă, a zis Donati. 

— Mă gândeam la mama. Și la numărul tatuat pe braţul ei. Și 
la lumânările care ardeau zi și noapte în căsuţa din Israel în care 
am crescut. Erau pentru bunicii mei, care au fost gazaţi la 
sosirea la Auschwitz și aruncaţi în crematorii. N-au avut alt 
mormânt, doar acele lumânări. Au fost cenușă în vânt. Gabriel a 
tăcut o clipă, apoi a reluat: La asta mă gândeam, Luigi. Mă 
gândeam cât de diferită ar fi putut să fie istoria evreilor dacă 
Biserica nu ne-ar fi declarat război în Evanghelii. 

— Caracterizarea ta e nedreaptă. 

— Ştii câţi evrei ar fi trebuit să fie în lume? Două sute de 
milioane. Am putea fi mai mulți decât populaţia Germaniei și 
Franței la un loc. Insă am fost șterși de pe faţa pământului iar și 
iar, culminând cu pogromul care urma să pună capăt tuturor 
pogromurilor. Totul din pricina acelor opt cuvinte. 

— Trebuie spus că pe toată durata Evului Mediu Biserica a 
intervenit în nenumărate rânduri ca să-i apere pe evreii din 
Europa. 

— Dar, în primul rând, de ce au avut nevoie de apărare? 
Gabriel și-a răspuns singur: Au avut nevoie de apărare din cauza 
celor propovăduite de Biserică. Și mai trebuie spus, Excelenţă, 
că mult timp după emanciparea evreilor din Europa, în orașul 


VP - 124 


controlat de papalitate ei au rămas în ghetouri. De unde le-a 
venit naziștilor ideea de a-i pune pe evrei să poarte Steaua lui 
David? N-a trebuit să se uite mai departe de Roma. 

— Trebuie să se facă distincţia între antiiudaismul religios și 
antisemitismul rasial. 

—E o distincţie fără vreo diferenţă. Evreii stârneau 
resentimente din cauză că erau prăvăliași și cămătari. Și știi de 
ce erau prăvăliași și cămătari? Din cauză că mai bine de un 
mileniu li s-a interzis să facă orice altceva. Și chiar și acum, 
după ororile Holocaustului, după toate filmele și cărţile și 
memorialele și încercările de a schimba inimile și minţile, ura 
cea mai îndelungată persistă. Germania recunoaște că nu-și 
poate feri de vătămare cetățenii evrei. Un număr-record de 
evrei din Franţa pleacă în Israel ca să scape de antisemitism. În 
America, neonaziștii mărșăluiesc la lumina zilei, în vreme ce 
evreii sunt împușcați și omorâți în sinagogile lor. Care este sursa 
acestei un iraționale? Ar putea fi faptul că timp de aproape două 
mii de ani Biserica și-a învățat credincioșii că evreii au fost 
vinovaţi în masă de deicid, că noi suntem înșiși ucigașii lui 
Dumnezeu? 

— Da, a recunoscut Donati. Dar ce putem să facem în privinţa 
asta? 

— Să găsim Evanghelia după Pilat. 

La sud de Orvieto au ieșit de pe autostradă și s-au îndreptat 
spre dealurile vălurite și codrii din Umbria natală a lui Donati. 
Când au ajuns la Perugia, soarele străpunsese norii. La est, la 
poalele Muntelui Subasio, strălucea marmura roşie 
caracteristică a oraşului Assisi. 

— lată Mănăstirea Sfântul Petru, a zis Donati arătând spre 
clopotnița din capătul de nord al oraşului. Călugării de acolo, un 
mic grup din Congregația Cassinese, trăiesc conform Regulii 
Sfântului Benedict. Ora et labora: roagă-te și muncește. 

— Sună un pic ca fișa postului de șef al Biroului. 

Donati a râs. 

— Călugării sprijină câteva organizații locale, printre care un 
spital şi un orfelinat. Au acceptat ca părintele Jordan să 
locuiască în mănăstire când s-a pensionat de la Gregoriana. 

— De ce Assisi? 

— După ce a lucrat patruzeci de ani ca profesor și scriitor 
iezuit, tânjea după o viață mai contemplativă. Dar poți fi sigur 


VP - 125 


că-și găsește timp să facă cercetare și să scrie. Este una dintre 
cele mai mari autorităţi din lume în privinţa evangheliilor 
apocrife. 

— Și dacă n-o să vrea să ne vadă? 

— Sunt convins că o să-ţi vină vreo idee, a zis Donati. 

Gabriel a lăsat Opelul într-o parcare din afara zidurilor 
orașului și l-a urmat pe arhiepiscop prin arcada Porții Sfântul 
Petru. Mănăstirea era la câţiva pași mai departe, pe o stradă 
umbroasă, dincolo de ziduri de piatră roșie. Poarta era încuiată. 
Donati a sunat din clopoțel. N-a răspuns nimeni. 

S-a uitat la ceas. 

— Rugăciunile de la jumătatea după-amiezii. Hai să ne 
plimbăm. 

Au pornit pe stradă în sens opus unui șuvoi de turiști care 
plecau, Gabriel cu pantaloni negri și haină de piele, Donati în 
sutana sa tivită cu purpuriu. N-au stârnit decât un interes 
trecător. Mănăstirea Sfântul Petru nu era singurul așezământ 
monahal din Assisi. Era un oraș al credincioșilor. 

Orașul devenise creștin, a explicat Donati, la numai două sute 
de ani după Răstignire. Sfântul Francisc s-a născut la Assisi la 
sfârșitul secolului al doisprezecelea. Faimos pentru veșmintele 
sale luxoase și cercul de prieteni bogaţi, într-o după-amiază a 
întâlnit în piaţă un cerșetor și a fost atât de impresionat, încât i- 
a dat omului tot ce avea prin buzunare. După câţiva ani era el 
însuși cerșetor. A îngrijit leproși într-un lazaret, a lucrat ca 
slujitor la bucătărie într-o mănăstire, iar în 1209 a fondat un 
ordin religios care le cerea membrilor să ducă o viaţă de sărăcie 
deplină. 

— Francisc a fost unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai Bisericii, 
însă n-a inventat el ideea de a-i îngriji pe săraci. A fost 
înrădăcinată în creștinătate de la bun început. lar acum, după 
două milenii, mii de catolici din toată lumea fac același lucru, în 
fiecare oră din fiecare zi. Cred că e un lucru care merită să fie 
păstrat, nu? 

— l-am spus cândva lui Lucchesi că n-aș vrea să trăiesc într-o 
lume fără Biserica Romano-Catolică. 

— Zău? N-a pomenit niciodată de asta. Cum ajunseseră la 
biserică, arhiepiscopul a propus: Intrăm să vedem picturile? 

— Data viitoare, s-a eschivat Gabriel. 

Era trei și un sfert. S-au întors la mănăstire, unde Donati a 


VP - 126 


sunat din nou la poartă. A trecut un pic până să răspundă o voce 
de bărbat. Vorbea italiana cu un accent britanic distinct. 

— Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta? 

— Am venit să-l văd pe părintele Jordan. 

— Mă tem că nu primește vizitatori. 

— Cred că va face o excepţie în cazul meu. 

— Care vă este numele? 

— Arhiepiscopul Luigi Donati. A luat degetul de pe buton și i-a 
aruncat lui Gabriel o privire piezișă: Calitatea de membru are 
privilegiile ei. 

Zăvorul s-a deschis. Un benedictin chel, în veșmânt negru, 
aștepta în umbrele din curtea interioară. 

— lertare, Excelenţă. Mi-aș dori să fi fost anunţaţi de venirea 
Sfinţiei Voastre. Întinzând o mână albă, moale, s-a prezentat: 
Apropo, sunt Simon. Urmaţi-mă, vă rog. 

Au intrat în biserica San Pietro printr-o ușă laterală, au 
traversat naosul și au ieșit în altă curte interioară. Ușa 
următoare dădea în mănăstirea propriu-zisă. Călugărul i-a 
condus într-o cameră comună mobilată modest, care dădea spre 
o grădină de zarzavaturi. De fapt, și-a zis Gabriel, era mai 
degrabă o mică fermă. Înconjurată de un zid înalt, era invizibilă 
pentru lumea de afară. 

Benedictinul i-a poftit să se facă comozi, după care s-a retras. 
Au trecut zece minute până să se întoarcă, în sfârșit. Era singur. 

— Îmi pare rău, Excelenţă. Dar acum părintele Jordan se 
roagă și nu vrea să fie deranjat. 

Donati a deschis servieta și a scos plicul cafeniu. 

— Arată-i asta. 

— Dar... 

— Acum, Don Simon. 

Gabriel a zâmbit în vreme ce călugărul a ieșit iute din odaie. 

— Se pare că reputaţia ta a ajuns până aici. 

— Mă îndoiesc că părintele Jordan o să fie la fel de 
impresionat. 

Au mai trecut cincisprezece minute până ce călugărul britanic 
s-a întors. De această dată era însoţit de un bărbat mărunt și 
negricios, cu faţa tăbăcită și o coamă nefîngrijită de păr alb. 
Părintele Robert Jordan purta o sutană obișnuită, nu veșmântul 
negru al benedictinilor. Ţinea plicul în mâna dreaptă. 

— Am venit aici ca să scap de Roma. Acum se pare că Roma a 


VP - 127 


venit la mine. Privirea lui a poposit asupra lui Gabriel. Domnul 
Allon, presupun. 

Gabriel n-a spus nimic. 

Părintele Jordan a scos foaia din plic și a ridicat-o în lumina 
după-amiezii care se revărsa pe fereastră. 

— E hârtie, nu pergament. Pare să fie din secolul al 
cincisprezecelea sau al șaisprezecelea. 

— Va trebui să te cred pe cuvânt. 

Părintele Jordan a lăsat foaia în jos. 

— Am căutat asta mai bine de treizeci de ani. Unde 
Dumnezeu ai găsit-o? 

— Mi-a dat-o un preot care lucrează la Arhivele Secrete. 

— Preotul are nume? 

— Părintele Joshua. 

— Ești sigur? 

— De ce? 

— Pentru că sunt sigur că îi cunosc pe toți cei care lucrează în 
Arhive și n-am auzit de cineva cu acest nume. Părintele Jordan 
s-a uitat din nou la foaie. Unde e restul? 

— A fost luat din biroul papal în noaptea în care a murit 
Sfântul Părinte. 

— De către cine? 

— Cardinalul Albanese. 

Părintele Jordan a ridicat iute privirea. 

— Înainte, sau după ce a murit Sanctitatea Sa? 

Donati a șovăit, apoi a spus: 

— După aceea. 

— Dumnezeule mare, a șoptit părintele Jordan. Mă temeam că 
o să spui asta. 


27. 


MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PETRU, ASSISI 


Călugărul s-a întors cu o cană de lut cu apă, o bucată de 
pâine zgrunţuroasă din brutăria așezământului și un castron cu 
ulei de măsline făcut într-o cooperativă sprijinită de mănăstire. 
Părintele Jordan a explicat că lucrase acolo în vara trecută, 


VP - 128 


reparând vătămările produse trupului său de o viaţă de 
profesorat și studiu. Era evident că în ultima vreme petrecuse 
mult timp în aer liber; faţa arsă de soare avea culoarea 
teracotei. Italiana lui era vioaie, impecabilă. De fapt, dacă n-ar fi 
fost numele și engleza cu accent american, Gabriel ar fi 
presupus că Robert Jordan își petrecuse întreaga viață pe 
dealurile și văile din Umbria. 

În realitate, crescuse în suburbia liniștită Brookline din Boston. 
Era un cărturar iezuit strălucit, care fusese în corpul didactic de 
la Fordham și Georgetown înainte să se transfere la 
Universitatea Pontificală Gregoriană, unde predase istoria și 
teologia. Insă cercetările sale particulare se axaseră pe 
evangheliile apocrife. Îl interesau în mod special scrierile 
apocrife despre Patimi, mai ales evangheliile și scrisorile care se 
concentrau pe Pilat din Pont. Erau, zicea el, lecturi deprimante, 
pentru că nu păreau să aibă decât un scop - să-l 
dezvinovăţească pe Pilat de moartea lui Isus și să arunce vina 
direct pe capetele evreilor și urmașilor lor. Părintele Jordan 
credea că, intenţionat sau nu, autorii evangheliilor greșiseră în 
descrierea procesului și execuţiei lui Isus, greșeală amplificată 
de învăţăturile incendiare ale Părinților Bisericii, de la Origen 
până la Augustin. 

La jumătatea anilor '80 a aflat că nu era singurul. Fără știrea 
superiorului general al iezuiţilor sau a rectorului Universităţii 
Gregoriene, s-a alăturat Grupului Operativ Isus, alcătuit din 
cărturari creștini care încercau să creeze un portret corect al lui 
Isus pe baza izvoarelor istorice. Grupul și-a publicat 
descoperirile într-o carte controversată. Susţinea că Isus a fost 
un înțelept itinerant și tămăduitor prin credinţă, care n-a mers 
pe apă și nici n-a hrănit în mod miraculos mulțimile cu cinci 
pâini și doi pești. A fost ucis de romani pentru că era supărător - 
nu pentru că a sfidat autoritatea elitei Templului - și nu s-a 
ridicat trupește din moarte. Concluzia grupului era că ideea de 
înălţare se baza pe viziuni și vise pe care le-au avut adepţii cei 
mai apropiaţi ai lui Isus, o concepţie prezentată prima dată în 
1835 de către teologul David Friedrich Strauss, un protestant 
german. 

— Când cartea a fost publicată, numele meu nu apărea 
nicăieri. Chiar și așa, am fost îngrozit că participarea mea avea 
să devină publică. In toiul nopţii așteptam să aud temuta bătaie 


VP - 129 


în ușă a Sfântului Oficiu al Inchiziției. 

Donati i-a amintit Părintelui Jordan că acum Sfântul Oficiu al 
Inchiziției se numește Congregația pentru Doctrina Credinței. 

— Un trandafir, oricum i-ai spune?, părinte Donati. 

— Sunt arhiepiscop, Robert. 

Părintele Jordan a zâmbit. Participarea sa la grupul operativ, a 
continuat el, nu i-a clătinat credinţa în caracterul divin al lui Isus 
sau în dogmele esenţiale ale creștinătății. Ba chiar i-a întărit-o. 
Nu crezuse niciodată că toate evenimentele din Noul Testament 
- sau din Tora, dacă-i pe așa - s-au petrecut așa cum sunt 
descrise, și totuși credea din toată inima în adevărurile esenţiale 
ale Bibliei. lată de ce venise la Assisi, ca să fie mai aproape de 
Dumnezeu, să-și ducă viaţa așa cum și-a dus-o Isus, 
neîmpovărat de proprietăţi sau bunuri. 

Rămăsese însă tulburat profund de relatările din Evanghelii 
despre Răstignire, pentru că abătuseră o suferinţă cumplită 
asupra poporului evreu. Părintele Jordan își asumase misiunea 
de a afla ce s-a petrecut în ziua aceea la lerusalim. Era convins 
că există pe undeva o relatare făcută de un martor ocular. Nu 
un document apocrif, ci un raport autentic, scris de o persoană 
care a participat la cele întâmplate. 

— Pilat din Pont? a întrebat Donati. 

Părintele Jordan a încuviinţat din cap. 

— Nu sunt singurul care crede că Pilat a scris despre 
Răstignire. Tertulian, însuși fondatorul latinităţii creștine, primul 
teolog care a folosit cuvântul „Treime”, era convins că Pilat i-a 
trimis un raport amănunţit împăratului Tiberius. Nimeni altul 
decât lustin Martirul era de aceeași părere. 

— Cu tot respectul pentru Tertulian și lustin, n-aveau de unde 
să știe dacă este adevărat sau nu. 

— Sunt de acord. De fapt, cred că s-au înșelat cel puţin în 
privinţa unui punct-cheie. 

— Care anume? 

— Pilat n-a scris despre Răstignire decât la mult timp după 
moartea lui Tiberius, a spus părintele Jordan coborând privirea 
spre foaie. Dar mă tem că o luăm prea repede. Ca să înțelegem 
ce s-a întâmplat, trebuie să ne întoarcem în timp. 

— Cât de departe? a vrut să știe Donati. 


22 William Shakespeare, Romeo și Julieta, Actul al II-lea, scena 2, trad. Șt. O. Iosif, Ed. 
Pandora M, 2012, p. 107. 


VP - 130 


— Anul treizeci și șase. La trei ani după moartea lui Isus. 

Punctul din care părintele Jordan, în sala comună din 
Mănăstirea Sfântul Petru din orașul sfânt Assisi, a reluat firul 
poveștii. 


28. 


MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PETRU, ASSISI 


Samaritenii au fost cei care, în cele din urmă, i-au venit de 
hac lui Pilat. Aveau și ei un munte sfânt, Muntele Gerizim, unde 
se spune că Moise a așezat Chivotul Legământului după ce 
evreii au ajuns pe Pământul Făgăduinţei. Rebelii evrei îi 
învinseseră umilitor pe romani acolo cu opt ani înainte. Pilat, 
într-un ultim act de brutalitate, a egalat scorul. Nenumăraţi 
evrei au fost măcelăriți sau răstigniţi, dar câţiva au supravieţuit. 
| s-au plâns guvernatorului roman al Siriei de sălbăticia lui Pilat, 
iar guvernatorul i-a spus lui Tiberius, care i-a poruncit lui Pilat să 
se întoarcă pe dată la Roma. Domnia sa de un deceniu ca 
prefect al ludeei luase sfârșit. 

| s-au dat trei luni ca să-și rânduiască treburile, să-și ia rămas- 
bun și să-i prezinte situaţia succesorului. Fără îndoială, și-a 
distrus o parte din însemnările personale, dar pe unele le-a dus 
cu siguranţă la Roma, unde îl aștepta judecata lui Tiberius. 
Promitea să fie o întâlnire neplăcută. Cel mai bun lucru la care 
putea să spere era exilul. Cel mai rău era moartea, fie de mâna 
împăratului, fie de cea proprie. |n orice caz, nu se grăbea să 
ajungă acasă. 

În decembrie 36 a fost în sfârșit gata de plecare. Navigaţia nu 
era posibilă, nu în plină iarnă, anotimpul furtunilor, așa că a 
călătorit pe drumurile romane. Totuși, norocul îi surâdea. Când a 
ajuns, Tiberius era mort. 

— Se poate ca Pilat să i se fi înfățișat succesorului lui Tiberius, 
a spus părintele Jordan. Dar nu există vreo consemnare a 
acestui fapt. Și apoi, noul imperator era probabil prea ocupat să- 
și consolideze puterea ca să-și piardă vremea cu un prefect în 
dizgrație dintr-o provincie îndepărtată. Poate că aţi auzit de el. 
Numele lui era Caligula. 


VP - 131 


Acesta este momentul, a continuat părintele Jordan, în care 
Pilat din Pont dispare din paginile istoriei și intră pe tărâmul 
poveștilor și miturilor. Pe lângă relatările fabricate ale 
evangheliilor apocrife, în Evul Mediu au circulat în Europa 
nenumărate povești culte și populare. In conformitate cu 
Legenda Aurea, un compendiu de povestiri despre vieţile 
sfinţilor din secolul al treisprezecelea, lui Pilat i s-a îngăduit să 
ducă o viaţă destul de liniștită în exil în Galia. Autorul unui 
roman cavaleresc popular din secolul al paisprezecelea nu era 
de acord. Pilat, spune povestea, a fost aruncat de dușmani într- 
un puț adânc de lângă Lausanne, unde a petrecut doisprezece 
ani singur în întuneric, plângând nemângâiat. 

O mare parte din povești îl înfățișează ca pe un suflet 
nemuritor osândit să rătăcească pe vecie pe câmpuri, cu mâinile 
pline de sângele lui Isus. O legendă spune că trăiește pe vârful 
unui munte din apropiere de Lucerna. Povestea a fost atât de 
persistentă, încât în secolul al paisprezecelea numele muntelui a 
fost schimbat în Muntele lui Pilat. Se spune că în Vinerea Mare 
Pilat poate fi văzut șezând pe tronul judecății, în mijlocul unui 
lac urât mirositor. Alteori a fost văzut cocoţat pe o stâncă, 
scriind. Richard Wagner a urcat pe Muntele lui Pilat în 1859 ca 
să vadă cu ochii săi. Peste nouă ani, însoţită de un alai regal, 
Regina Victoria a făcut același lucru. 

— De fapt, am urcat și eu o dată, a zis Donati. 

— L-ai văzut? 

— Nu. 

— Pentru că n-a fost niciodată acolo. 

— Unde era? 

— Cei mai mulţi dintre Părinţii Bisericii credeau că s-a sinucis 
nu mult după întoarcerea la Roma. Însă Origen, primul mare 
teolog și filosof de la începuturile Bisericii, era convins că lui 
Pilat i se îngăduise să trăiască în pace cât îi mai rămăsese din 
viață. Cel puţin în această chestiune sunt de partea lui Origen. 
Acestea fiind spuse, bănuiesc că s-ar putea să nu fim de aceeași 
părere în privinţa felului în care și-a petrecut Pilat anii de după 
retragerea din activitate. 

— Crezi că a scris? 

— Nu, Luigi. Stiu că Pilat din Pont a scris un memoriu detaliat 
al anilor zbuciumaţi cât a fost prefectul provinciei romane 
ludeea, descriind inclusiv rolul său în cea mai importantă 


VP - 132 


execuţie din istoria omenirii. Părintele Jordan a bătut cu degetul 
în fila acoperită cu plastic. Și a fost folosit ca sursă pentru 
evanghelia pseudoepigrafă purtând numele lui. 

— Cine este adevăratul autor? 

— Dacă e să mă aventurez să ghicesc, a fost un roman cu 
multă carte, care vorbea fluent latina și greaca, cunoștea în 
profunzime istoria evreilor și Legile lui Moise. 

— Era evreu? 

— Probabil că nu. Dar important este faptul că era un creștin 
profund devotat. 

— Sugerezi că Pilat a devenit și el creștin? 

— Pilat? Dumnezeule mare, nu. Asta-i o absurditate apocrifă. 
Nu mă îndoiesc că a rămas păgân până la ultima suflare. 
Evanghelia după Pilat este mai degrabă o lucrare de istorie 
decât de credinţă. Spre deosebire de autorii Evangheliilor 
canonice, Pilat l-a văzut pe Isus cu ochii săi. Știa cum arată, cum 
vorbește. Și mai important, știa exact de ce a fost Isus omorât. 
La urma urmei, el a fost cel care l-a trimis pe cruce. 

— De ce a scris despre asta? a întrebat Gabriel. 

— Bună întrebare, domnule Allon. De ce scrie orice funcționar 
public sau personaj politic despre rolul său într-un eveniment 
important? 

— Ca să facă bani, a răspuns zeflemitor Gabriel. 

— Nu în secolul întâi, a zâmbit părintele Jordan. Și apoi, Pilat 
n-avea nevoie de bani. Se folosise de poziţia de prefect ca să se 
îmbogăţească. 

— În cazul ăsta, presupun că a vrut să-și expună propria 
versiune asupra faptelor. 

— Corect, a zis părintele Jordan. Nu uita, Pilat era doar cu 
câţiva ani mai mare decât Isus. Dacă era în viaţă la 
cincisprezece ani după Răstignire, știa că adepţii bărbatului pe 
care-l executase la lerusalim erau în primele faze de formare a 
unei noi religii. Dacă a trăit până la șaptezeci de ani, ceea ce nu 
era nemaiauzit în secolul întâi, n-ar fi putut să nu observe 
înflorirea Bisericii în Roma însăși. 

— Când crezi că și-a scris Pilat relatarea? a întrebat Donati. 

— Asta nu se poate ști. Dar cred că acea carte care a devenit 
cunoscută ca Evanghelia după Pilat a fost scrisă cam în același 
timp cu cea a lui Marcu. 

— Oare autorul Evangheliei după Marcu a știut de existența 


VP - 133 


ei? 

— E posibil. De asemenea, e posibil ca autorul Evangheliei 
după Pilat să fi știut de existenţa Evangheliei după Marcu. Dar 
întrebarea cea mai pertinentă este alta: De ce a fost canonizată 
Evanghelia după Marcu, iar cea după Pilat a fost stârpită 
necruţător? 

— Și răspunsul este? 

— Din cauză că Evanghelia după Pilat oferă o relatare complet 
diferită despre ultimele zile ale lui Isus la lerusalim, contrazicând 
doctrina și dogma Bisericii. După un moment de tăcere, 
părintele Jordan i s-a adresat arhiepiscopului: Acum pune 
următoarea întrebare evidentă, Luigi. 

— Dacă Evanghelia după Pilat a fost interzisă, vânată până la 
dispariţie de către Biserică, de unde știi de ea? 

— A, da, a făcut părintele Jordan. Asta este partea cu 
adevărat interesantă a poveștii. 


29. 


MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PETRU, ASSISI 


Ca să povestească în ce fel aflase de existenţa Evangheliei 
după Pilat, părintele Jordan a trebuit să explice mai întâi cum a 
fost distribuită cartea și cum a fost interzisă. A fost scrisă pentru 
prima dată, a zis el, în același fel ca Evangheliile canonice, pe 
papirus, însă în latină, nu în greacă. Presupunea că a fost 
copiată și recopiată de vreo sută de ori în această formă fragilă, 
instabilă, și că a circulat printre știutorii de latină de la 
începuturile Bisericii. Cam în zorii celui de-al doilea mileniu a 
apărut pentru prima dată în formă de carte, aproape cu 
siguranţă la o mănăstire din peninsula italiană. La fel ca Acta 
Pilati, Evanghelia după Pilat a fost citită pe larg în timpul 
Renașterii. 

— Acta a fost tradusă în câteva limbi și a circulat în întreaga 
lume creștină. Însă Evanghelia după Pilat n-a fost tradusă 
niciodată din latina ei de origine. Prin urmare, cititorii ei au 
rămas într-un cerc exclusivist. 

— De exemplu? a întrebat Donati. 


VP - 134 


— Artiști, intelectuali, nobili și câte un preot sau călugăr 
cutezător care era gata să înfrunte mânia Romei. 

Înainte ca Donati să pună următoarea întrebare, telefonul lui 
a semnalat un mesaj. 

Părintele Jordan l-a fulgerat cu privirea plină de reproș. 

— Lucrurile astea nu sunt îngăduite aici. 

— lertare, Robert, însă mă tem că eu trăiesc în lumea reală. 

Donati a citit mesajul fără nicio expresie. Apoi a închis 
telefonul și l-a întrebat pe părintele Jordan când a fost interzisă 
Evanghelia după Pilat. 

— Nu înainte de secolul al treisprezecelea, când papa Grigore 
al IX-lea a lansat Inchiziția. Era mai îngrijorat de ameninţarea 
reprezentată de catari și valdezi, însă Evanghelia după Pilat era 
sus pe lista lui cu ereziile. Am găsit trei referiri la carte în 
dosarele Inchiziției. Nimeni nu pare să le fi observat, în afară de 
mine. 

— Presupun că Sanctitatea Sa le-a încredinţat treaba 
dominicanilor. 

— Cui altcuiva? 

— Se întâmplă să fi păstrat ei vreun exemplar? 

— Crede-mă, am întrebat. 

— Și? 

Părintele Jordan a pus mâna pe foaie. 

— După toate probabilitățile, acesta este ultimul. Dar pe 
atunci eram convins că trebuie să mai fie un exemplar pe 
undeva, probabil ascuns în biblioteca sau arhivele unei familii 
nobile. Ani în șir am străbătut Italia în lung și în lat, bătând la 
ușile unor palazzo-uri părăginite, bând espresso și vin cu conți 
scăpătaţi și contese, uneori chiar și cu un principe și cu o 
principessa. Şi apoi, într-o seară, în pivniţa igrasioasă a unui 
palat din Trastevere care fusese cândva grandios, am găsit-o. 

— Cartea? 

— O scrisoare, a zis părintele Jordan. Scrisă de un bărbat pe 
nume Tedeschi. Povestea cu lux de amănunte despre o carte 
interesantă pe care tocmai o citise, o carte numită Evanghelia 
după Pilat. Erau citate directe, printre care și un pasaj despre 
hotărârea de a executa un bărbat pe nume Isus din Nazaret, un 
galileean supărător care stârnise o tulburare în Galeria Regală a 
Templului în timpul Pesach-ului. 

— Familia te-a lăsat s-o păstrezi? 


VP - 135 


— Nu mi-am dat osteneala să întreb. 

— Robert... 

Părintele Jordan a surâs șmecherește. 

— Unde e acum? 

— Scrisoarea? La loc sigur, poţi să mă crezi. 

— O vreau. 

— Nu ţi-o dau. Și apoi, ţi-am spus tot ce trebuie să știi. 
Evanghelia după Pilat pune sub semnul întrebării povestea din 
Noul Testament despre evenimentul fundamental din 
creștinătate. Din acest motiv, este o carte primejdioasă. 

În acel moment, benedictinul a apărut în ușă. 

— Mă tem că în seara asta sunt de serviciu la bucătărie, a zis 
părintele Jordan. 

— Care e meniul? 

— Supă de piatră, cred. 

Donati a zâmbit. 

— Preferata mea. 

— E specialitatea casei. Sunteţi bineveniți la masa noastră, 
dacă vreți. 

— Poate altă dată. 

Părintele Jordan s-a ridicat în picioare. 

— A fost minunat să te revăd, Luigi. Dacă vei vrea cândva să 
scapi de toate, o să pun o vorbă pentru tine la stareț. 

— Lumea mea e acolo, afară, Robert. 

Părintele Jordan a zâmbit. 

— Ai grăit ca un adevărat teolog al eliberării. 

e 

Donati nu și-a deschis telefonul decât după ce au ajuns în 
afara zidurilor. Au curs pe ecran câteva mesaje noi. Toate erau 
de la aceeași persoană: Alessandro Ricci, corespondentul din 
Vatican al jurnalului La Repubblica. 

— El este cel care mi-a trimis un mesaj când vorbeam cu 
părintele Jordan. 

— Despre ce? 

— N-a precizat, dar se pare că e urgent. Probabil că ar trebui 
să auzim ce are de spus. Ricci știe mai multe despre treburile 
interne ale Bisericii decât orice alt reporter din lume. 

— Ai uitat că sunt directorul general al serviciului de 
informaţii israelian? 

Arhiepiscopul n-a răspuns. Tasta de zor pe telefon. 


VP - 136 


— Minţea, știi. 

— Alessandro Ricci? a întrebat Donati, cu gândul în altă parte. 

— Părintele Jordan. Știe mai multe despre Evanghelia după 
Pilat decât ne-a spus. 

— Îți dai seama când cineva minte? 

— Întotdeauna. 

— Cum poţi trăi așa? 

— Nu-i ușor, a oftat Gabriel. 

— Cel puţin într-o privinţă a spus adevărul. 

— Care anume? 

Donati a ridicat privirea de la telefon. 

— Nu există niciun părinte Joshua care să lucreze la Arhivele 
Secrete. 


30. 


VIA DELLA PAGLIA, ROMA 


Alessandro Ricci locuia pe Via della Paglia, în capătul liniștit, 
într-un mic bloc de locuințe zugrăvit în roz. Numele lui nu 
apărea pe interfon. Activitatea jurnalistică îi adusese o listă 
lungă de dușmani, dintre care unii îi doreau moartea. 

Donati a apăsat pe butonul corect și au fost lăsați imediat să 
intre. Ricci aștepta pe palierul etajului întâi, îmbrăcat complet în 
negru. Și ochelarii moderni erau negri. Erau ridicaţi pe creștetul 
chel, care fusese lustruit până la strălucire. Privirea îi era aţintită 
nu la bărbatul înalt și chipeș care purta sutană de arhiepiscop, ci 
la cel cu haină de piele, de înălțime medie, aflat alături. 

— Sfinte Dumnezeule, dumneavoastră sunteţi! Marele Gabriel 
Allon, // salvatore del Papa! 

l-a tras în apartament. Nimeni n-ar fi confundat locuinţa cu a 
altcuiva decât a unui scriitor, și încă unul divorțat. Nu exista 
nicio suprafață plană care să nu fie vârfuită cu cărţi și hârtii. 
Ricci și-a cerut scuze pentru deranj. Își petrecuse cea mai mare 
parte a zilei la BBC, unde engleza lui cu accent franțuzesc 
elegant era foarte apreciată. Trebuia să se întoarcă la Vatican 
peste două ore pentru o apariţie la CNN. Nu avea mult timp 
pentru discuții. 


VP - 137 


— Mare păcat, a zis aruncându-i o privire lui Gabriel. Am 
câteva întrebări pe care mi-ar plăcea să vi le pun. 

Ricci a eliberat două scaune și imediat a scos din buzunarul 
de la piept al hainei un pachet de Marlboro boţit. Donati, la 
rândul său, și-a scos eleganta tabacheră aurită. A urmat ritualul 
familiar al împătimiţilor de tutun - aprinderea brichetei, oferirea 
focului, o clipă-două de flecăreală. Ricci și-a exprimat 
condoleanţele pentru moartea lui Lucchesi. Donati s-a interesat 
de mama lui Ricci, care avusese probleme de sănătate. 

— Scrisoarea de la Sfântul Părinte a însemnat enorm pentru 
ea, Excelenţă. 

— Ceea ce nu te-a împiedicat să scrii un articol tare afurisit 
despre câți bani  cheltuiește Vaticanul cu renovarea 
apartamentelor anumitor cardinali ai Curiei. 

— Am făcut vreo greşeală? 

— Niciuna. 

Conversația a trecut la conclavul care se apropia. Ricci l-a 
descusut pe Donati în căutarea unei pepite de aur, ceva ce ar fi 
putut să dezvăluie publicului american mai târziu în acea seară. 
Nu era nevoie să provoace un cutremur. O frântură de bârfă 
curială savuroasă ar fi fost de ajuns. Donati nu i-a făcut pe plac. 
A susţinut că fusese prea ocupat să-și pună treburile în ordine 
ca să se gândească prea mult la alegerea succesorului lui 
Lucchesi. La asta Ricci a zâmbit. Era zâmbetul reporterului care 
știe ceva. 

— De aceea v-aţi dus la Florenţa joia trecută ca să-l găsiți pe 
soldatul din Gărzile Elveţiene care lipsea? 

Donati nu s-a ostenit să nege. 

— Polizia are fotografii cu dumneavoastră pe Ponte Vecchio. 
Ricci s-a uitat la Gabriel. Și cu dumneata. 

— De ce n-au încercat să ia legătura cu mine? a întrebat 
Donati. 

— Vaticanul le-a cerut să n-o facă. ȘI, din cine știe ce motiv, 
Polizia a acceptat să nu vă implice. 

Donati și-a strivit ţigara. 

— Ce altceva mai știi? 

— Știu că aţi cinat cu Veronica Marchese în seara în care a 
murit Sfântul Părinte. 

— De unde ai auzit așa ceva? 

— Zău așa, Sfinţia Voastră. Știţi că nu pot dezvălui... 


VP - 138 


— De unde? a întrebat Donati cu un ton plat. 

— O sursă apropiată lui camerlengo. 

— Asta înseamnă că a venit direct de la Albanese. 

Reporterul n-a spus nimic, confirmând deplin bănuiala 
arhiepiscopului. 

— De ce n-ai publicat știrea? 

— Am scris-o, dar am vrut să vă dau o șansă să comentaţi 
înainte să apăs pe buton. 

— Să spun ce anume? 

— De ce erati la cină cu văduva unui gangster în seara în care 
a murit Sfântul Părinte? Și de ce stăteaţi la câţiva metri de 
Niklaus Janson când a fost asasinat pe Ponte Vecchio? 

— Mă tem că nu te pot ajuta, Alessandro. 

— Atunci daţi-mi voie să vă ajut eu, Excelenţă. 

— În ce fel? a întrebat Donati prudent. 

— Spuneți-mi ce s-a întâmplat cu adevărat în seara aceea în 
Palatul Apostolic, iar eu o să am grijă să nu se afle niciodată 
unde erati. 

— Mă șantajezi? 

— Nu mi-ar trece prin cap așa ceva. 

— Un bătrân a murit în patul său, a zis Donati după o clipă. 
Asta-i tot ce s-a întâmplat. 

— Lucchesi a fost ucis. Și dumneavoastră o știți. De aceea ați 
venit aici în seara asta. 

Arhiepiscopul s-a ridicat fără grabă. 

— Ar trebui să fii conștient de faptul că ești folosit. 

— Sunt reporter, sunt învățat cu asta. 

Donati i-a făcut semn cu capul lui Gabriel să-l urmeze. 

— Înainte să plecaţi, a zis Ricci. Mai este ceva ce trebuie să 
știți. Acum două ore le-am spus în direct telespectatorilor din 
întreaga lume că, în opinia mea, următorul pontif suprem al 
Bisericii Romano-Catolice va fi cardinalul Jose Maria Navarro. 

— O alegere îndrăzneață din partea ta. 

— Nu spuneam adevărul, Excelenţă. 

— Sunt sigur că nu a fost prima dată. Regretându-și pe loc 
comentariul, Donati a spus pe un ton împăciuitor: lartă-mă, 
Alessandro. A fost o zi lungă. Nu te deranja să te ridici. Plecăm 
singuri. 

— Nu mă întrebaţi care este numele viitorului papă, 
Excelență? 


VP - 139 


— N-ai avea cum... 

— Este cardinalul Franz von Emmerich, arhiepiscopul Vienei. 

Donati s-a încruntat. 

— Emmerich? Nu e pe lista nimănui. 

— Este pe singura listă care contează. 

— Care anume? 

— Cea din buzunarul episcopului Hans Richter. 

— Are de gând să fure pontificatul? Asta spui? 

Ricci a încuviințat din cap. 

— Cum? 

— Cu bani, Excelenţă. Cum altfel? Banii fac lumea să se 
învârtă. Și Ordinul Sfânta Elena. 


31. 


VIA DELLA PAGLIA, TRASTEVERE 


Alessandro Ricci a început prin a-i aminti lui Donati că în 
ultimul an al lui Wojtyta publicase un bestseller despre Ordinul 
Sfânta Elena, care, indiferent de starea apartamentului său, 
făcuse din el un om bogat. Nu bogat ca aceia care au un fond de 
investiţii, s-a grăbit să adauge, dar destul cât să poată avea 
grijă de mama sa și de un frate care nu muncise nici măcar o zi 
toată viaţa. Polonezului nu-i plăcuse cartea. Nici episcopului 
Hans Richter, care fusese de acord să-i acorde un interviu 
pentru acest proiect. A fost ultima dată când a mai acceptat să-i 
dea interviu unui jurnalist. 

Donati și-a îngăduit luxul unui zâmbet pe socoteala 
episcopului Richter. 

— Ai fost destul de nemilos cu el. 

— Aţi citit-o? 

Donati a scos tacticos altă ţigară din tabacheră. 

— Continuă. 

Cartea, a explicat Ricci, arunca o lumină necruțătoare asupra 
relaţiei strânse a Ordinului cu Hitler și naziștii în timpul celui de- 
al Doilea Război Mondial. De asemenea, examina finanţele 
Ordinului. Nu fusese întotdeauna atât de bogat. De fapt, în 
timpul Marii Crize din anii '30, fondatorul Ordinului, părintele 


VP - 140 


Ulrich Schiller, a fost silit să umble prin Europa cu pălăria în 
mână după donaţii de la protectorii bogaţi. Insă, pe când 
continentul aluneca spre război, părintele Schiller a dezvoltat o 
metodă mult mai eficientă de a-și umple vistieria. A extorcat 
bani lichizi și obiecte de valoare de la evrei bogaţi, în schimbul 
promisiunilor de protecție. 

— Una dintre victimele părintelui Schiller locuia aici, în 
Trastevere. Avea câteva fabrici în nord. În schimbul unor 
certificate de botez false pentru el și familia lui, a dat Ordinului 
câteva sute de mii de lire bani gheaţă, pe lângă multe tablouri 
de vechi maeștri italieni și o colecţie de cărți rare. 

— Se întâmplă să-ți amintești numele? a întrebat Gabriel. 

— De ce vreţi să știți? a răspuns Ricci, dovedind că avea 
urechea fină a unui jurnalist experimentat. 

— Sunt curios, asta-i tot. Poveștile despre tablouri mă 
interesează. 

— E totul în cartea mea. 

— Se întâmplă cumva să ai un exemplar prin apropiere oare? 

Ricci a făcut semn cu capul spre un perete acoperit cu cărți. 

— Îi zice Ordinul. 

— Un titlu atrăgător. 

Gabriel s-a dus la rafturi și și-a întins gâtul într-o parte. 

— Al doilea raft, aproape de capăt. 

Israelianul a scos cartea și s-a întors pe scaun. 

— Capitolul patru, a zis Ricci. Sau poate e cinci. 

— Care dintre ele? 

— Cinci. Cu siguranţă cinci. 

Gabriel a răsfoit cartea în vreme ce autorul își relua 
prelegerea despre finanţele Ordinului Sfânta Elena. Până la 
sfârșitul războiului, a spus el, își consumase toate rezervele de 
lichidităţi. Norocul i s-a schimbat odată cu izbucnirea Războiului 
Rece, când papa Pius al XII-lea, cruciat anticomunist, i-a umplut 
de bani pe părintele Schiller și pe preoţii săi de dreapta. Papa 
loan al XXIII-lea a impus Ordinului un buget restrâns, însă la 
începutul anilor '80 Ordinul nu era doar independent din punct 
de vedere financiar, ci ajunsese fabulos de bogat. Alessandro 
Ricci n-a izbutit să descopere condiţiile în care se răsturnase 
situația financiară a Ordinului - cel puţin nu cât să-l 
mulțumească pe editorul său, care detesta riscurile, de teama 
unui proces. Insă jurnalistul era acum sigur că știa identitatea 


VP - 141 


principalului binefăcător al ordinului. Era un miliardar german 
care trăia retras din lume, pe nume Jonas Wolf. 

— Wolf este un catolic tradiţionalist care celebrează zilnic 
liturghia tridentină în capela sa particulară. De asemenea, este 
proprietarul unui conglomerat german numit Grupul Wolf. 
Compania este opacă, asta, ca să nu zicem mai mult. Dar, după 
părerea mea, nu este nimic altceva decât braţul corporatist al 
Ordinului Sfânta Elena. Jonas Wolf este cel care a furnizat banii 
pentru cumpărarea tronului papal. 

— Și ești sigur că e Emmerich? a întrebat Donati. 

— Bag mâna-n foc. Cel mai târziu sâmbătă seara, Franz von 
Emmerich va sta la balconul din Piaţa Sfântul Petru, îmbrăcat în 
alb. Insă adevăratul papă va fi episcopul Richter, a zis Ricci 
clătinând din cap scârbit. Se pare că Biserica nu s-a schimbat 
așa de mult, la urma urmei. Amintiţi-mi, Excelenţă. Cât i-a dat 
Rodrigo Borgia lui Sforza ca să-și asigure tronul papal în 1492? 

— Dacă nu mă înșală memoria, patru catâri încărcaţi cu 
argint. 

— E un fleac în comparație cu ce au plătit Wolf și Richter. 

Donati a închis ochii și și-a strâns cu degetele rădăcina 
nasului. 

— Cât l-a costat? 

— Italienii bogaţi nu s-au vândut ieftin. Prelaţii mai săraci din 
Lumea a Treia au căpătat câteva sute de mii fiecare. Cei mai 
mulţi au fost tare bucuroși să ia banii Ordinului. Însă câţiva au 
fost șantajaţi să accepte. 

— În ce fel? 

— Ca prefetto al Arhivelor Secrete, cardinalul Albanese a avut 
acces la o grămadă de mizerii, cele mai multe de natură 
sexuală. Mi s-a spus că episcopul Richter le-a folosit în mod 
necruţător. 

— Cum a fost dată mita? 

— Ordinul o consideră donaţie, Excelenţă. Nu mită. Ceea ce 
înseamnă că este deplin îngăduită din punctul de vedere al 
Bisericii. De fapt, se întâmplă tot timpul. Vă amintiţi de acel 
cardinal american care a fost implicat în scandalul de abuz 
sexual? Ca să-și salveze cariera, a împărţit bani prin Curie cum 
dai grăunţe la găini. Desigur, nu erau banii săi personali. Au fost 
donați de enoriașii din arhidieceză. 

— Care ţi-e sursa? a întrebat Donati. Și nu încerca să te 


VP - 142 


ascunzi după faţada galantă a integrităţii jurnalistice. 

— Să zicem că sursa mea cunoaște în mod nemijlocit 
uneltirile lui Richter. 

— l s-a promis vreo plată? 

Ricci a încuviinţat. 

— Ţi-a arătat vreo dovadă? 

— Oferta a fost făcută verbal. 

— Ceea ce explică de ce n-ai mers la tipar. 

— Tipar? Aţi rămas în urmă, Excelenţă. 

— Lucrez pentru cea mai veche instituţie de pe planetă. 
Donati și-a strivit ţigara ca și cum ar fi făcut legământ să nu mai 
fumeze niciodată. Și acum crezi că o să-ţi spun tot ce știu ca să- 
ţi poţi scrie articolul și să stârnești harababură în conclav? 

— Dacă nu fac public ceea ce știu, episcopul Richter și 
prietenul lui, Jonas Wolf, vor deţine controlul Bisericii. Asta e 
ceea ce doriţi? 

— Eşti măcar catolic practicant? 

— N-am mai fost la liturghie de douăzeci de ani. 

— Atunci fii bun și scutește-mă de cucernicia prefăcută. 
Donati a întins mâna spre tabacheră, dar s-a oprit. Dă-mi timp 
până joi seara. 

— Nu poate să aștepte atât. Trebuie să public articolul cel 
târziu mâine. 

— Dacă o faci, va fi cea mai mare greșeală din cariera ta. 

Ricci a aruncat o privire spre ceas. 

— Trebuie să mă întorc la Vatican pentru interviul la CNN. 
Sunteţi sigur că nu aveţi nimic pentru mine? 

— „Duhul Sfânt va hotări cine este următorul pontif roman”. 

— Da, cum să nu. Ricci s-a răsucit spre Gabriel, care încă nu 
ridicase privirea de pe carte. Aţi găsit ce căutați, domnule Allon? 

— Da, cred că am găsit. A ridicat cartea. E vreo șansă s-o 
păstrez? 

— Mă tem că e ultimul meu exemplar. Dar încă se mai 
găsește pe piaţă. 

— Norocosule, a spus Gabriel înapoindu-i cartea autorului. 
Ceva îmi spune că o să fie din nou bestseller. 


VP - 143 


32. 


TRASTEVERE, ROMA 


Mult timp după ce au plecat din apartamentul lui Alessandro 
Ricci, Gabriel și Donati s-au preumblat pe străzile din Trastevere 
- Regio XIV, pe vremea lui Pilat - aparent fără vreo destinaţie. 
Dispoziţia lui Donati era la fel de întunecată ca sutana sa. 
Acesta era Luigi Donati, și-a zis Gabriel, cel care își făcuse atâția 
dușmani în Curia Romană. Ticălosul necruţător al papei, un 
bărbat dur, cu alura unui dresor de lei. Dar era, de asemenea, 
un om cu o credinţă imensă, care, la fel ca prietenul său 
israelian, era blestemat cu un simţ inflexibil al binelui și răului. 
Nu se temea să-și murdărească mâinile. Și nici nu întorcea des 
celălalt obraz. De fapt, dacă avea ocazia, de obicei prefera să 
plătească cu aceeași măsură. 

În faţa lor s-a deschis o piazza dreptunghiulară. De o parte era 
o gelateria. De cealaltă, biserica Santa Maria della Scala. In 
ciuda orei târzii, ușile erau deschise. Câţiva tineri romani, 
bărbaţi și femei în jur de douăzeci de ani, ședeau pe trepte 
zâmbind, râzând. Au părut să-i ridice pe moment moralul lui 
Donati. 

— Trebuie să fac ceva. 

Au intrat în biserică. Naosul strălucea în lumina lumânărilor și 
era plin cu vreo sută de tineri catolici, cei mai mulţi dintre ei 
prinși în discuții însufleţite. Doi interpreți de folk cântau la 
chitară în faţa altarului, iar pe culoarele laterale șase preoți 
ședeau pe scaune pliante, oferind îndrumare duhovnicească și 
ascultând spovedanii. 

Donati privea scena cu vizibilă aprobare. 

— E un program pe care Lucchesi și cu mine l-am creat acum 
câţiva ani. O dată sau de două ori pe săptămână deschidem una 
dintre bisericile istorice și le oferim tinerilor un loc în care să 
petreacă o oră sau două fără lucrurile din lumea exterioară care 
abat atenţia. După cum vezi, nu sunt prea multe reguli. Aprinde 
o lumânare, spune o rugăciune, găsește un prieten nou. Cineva 
interesat de mai mult decât să-și posteze fotografiile pe rețelele 
sociale. Însă nu-i descurajăm să-și împărtășească experienţa 
online, dacă simt îndemnul spiritual. Coborându-și glasul, a 

VP - 144 


mărturisit: Până și Biserica trebuie să se adapteze. 

— E extraordinar. 

— Nu suntem chiar așa de morți cum le place criticilor noștri 
să creadă. Asta-i Biserica mea în acţiune. Asta-i Biserica 
viitorului. Arătând o strană liberă, i-a spus: Fă-te comod. N-o să 
dureze mult. 

— Unde te duci? 

— Când l-am pierdut pe Lucchesi, mi-am pierdut duhovnicul. 

Donati s-a dus pe culoarul lateral și s-a așezat în faţa unui 
preot tânăr, făcându-l să rămână cu gura căscată. După cea 
dispărut stinghereala întâlnirii, preotul și-a luat o expresie 
serioasă pe când îl asculta pe fostul secretar particular al papei 
descărcându-și sufletul. Gabriel nu putea decât să se întrebe ce 
păcate ar fi putut săvârși vechiul său prieten în vreme ce trăia 
retras în Palatul Apostolic. Intotdeauna fusese un pic Invidios pe 
taina catolică a confesiunii. Era mult mai puţin împovărător 
decât chinul foamei și ispășirii timp de o zi întreagă pe care și-l 
impuseseră evreii. 

Donati se înclina în faţă, cu coatele pe genunchi. Gabriel a 
privit drept înainte, spre mica cruce aurită, instrumentul 
brutalităţii romane, de deasupra baldachinului. Împăratul 
Constantin susținea că a văzut-o deasupra Podului Milvius și a 
făcut din ea simbolul noii credinţe. Însă pentru evreii din Evul 
Mediu crucea a fost un lucru de temut. Fusese blazonul roșu de 
pe tunicile cruciaților care i-au masacrat pe strămoșii lui Gabriel 
în Renania, în drumul lor spre lerusalim. Și a atârnat la gâtul 
multora dintre ucigașii care au aruncat milioane în flăcări la 
Treblinka, Sobibor, Chelmno, Belzec, Majdanek și Birkenau, 
acţiuni pentru care n-au primit nici măcar un cuvânt de 
mustrare de la liderul lor spiritual din Roma. 

Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri... 

După ce a primit iertarea păcatelor de la tânărul preot, Donati 
a traversat naosul și a îngenuncheat lângă Gabriel, cu capul 
aplecat în rugăciune. In cele din urmă și-a făcut cruce și, 
ridicându-se, s-a așezat în strană. 

— Am rostit una și pentru tine. M-am gândit că n-are cum să 
strice. 

— E bine de știut că încă mai ai simţul umorului. 

— Crede-mă, atârnă de un fir de păr. Donati s-a uitat la cei doi 
folkiști. Ce este cântecul acela? 


VP - 145 


— Pe mine mă întrebi? 

Arhiepiscopul a râs încetișor. 

— Ştii, a zis Gabriel, se presupune că sunt în concediu cu 
nevasta și copiii. 

— Poţi oricând să-ţi iei concediu. 

— De fapt, nu pot. 

Donati n-a făcut niciun comentariu. 

— Există o cale relativ ușoară de a ieși din asta, a spus 
Gabriel peste câteva clipe. Fii a doua sursă a articolului lui Ricci. 
Spune-i totul. Lasă să explodeze în presă. Ordinul n-are cum să 
continue în aceste condiții. 

— ÎI subestimezi pe episcopul Richter. Rotindu-și privirea prin 
naos, Donati a adăugat: Ce vor crede atunci tinerii aceștia 
despre Biserica lor? 

— Mai bine un scandal temporar decât Sanctitatea Sa Papa 
Emmerich. 

— Poate. Dar ne-ar lipsi de o ocazie valoroasă de a ne asigura 
că următorul papă duce la bun sfârșit treaba începută de 
stăpânul meu. Arhiepiscopul i-a aruncat o privire piezișă lui 
Gabriel. Doar nu crezi cu adevărat aiureala aia că Duhul Sfânt îl 
alege pe papă, nu? 

— Nici măcar nu știu ce e Duhul Sfânt. 

— Nu-ţi face probleme, nu ești singurul. 

— Te gândești la un candidat? 

— Stăpânul meu și cu mine le-am dat pălăria roșie de cardinal 
câtorva oameni care ar fi papi buni. N-am nevoie decât de 
accesul la cardinalii-electori înainte să intre în Capela Sixtină 
pentru primul vot. 

— Vineri după-amiază? 

Donati a scuturat din cap. 

— Vineri e prea târziu. Ar trebui să fie cel mai târziu joi seara. 
Atunci sunt închiși cardinalii în Casa Santa Marta. 

— Nu sunt sechestrați? 

— În teorie. În realitate, paza nu e strictă. Acestea fiind zise, 
nu există vreo garanţie că decanul Colegiului Sacru îmi va 
îngădui să vorbesc cu ei. Nu, dacă n-am o dovadă bătută-n cuie, 
incontestabilă, a conspirației Ordinului. N-aș crede că asta ar fi 
prea greu pentru un om aflat în poziţia ta, a încheiat 
arhiepiscopul bătându-și prietenul pe umăr. 

— Este exact ceea ce ai spus în legătură cu Niklaus Janson. 


VP - 146 


— Zău? 

Donati a zâmbit. 

— Mi-ar plăcea, de asemenea, să-mi aduci dovada că Ordinul 
l-a asasinat pe stăpânul meu. Și cartea, desigur. Nu trebuie să 
uităm de Evanghelia după Pilat. 

Gabriel s-a uitat la crucea de aur de deasupra baldachinului. 

— Nu-ţi face griji, Excelenţă. N-am uitat. 


33. 


AMBASADA ISRAELULUI, ROMA 


Gabriel l-a lăsat pe Donati la Curia lezuită, apoi a pornit spre 
ambasada Israelului. La subsol a închis prima filă din Evanghelia 
după Pilat într-un seif al Biroului și l-a sunat pe Yuval Gershon de 
la Unitatea 8200 pe un telefon sigur din Sfânta Sfintelor. La Tel 
Aviv trecuse de miezul nopţii. Gershon era în pat. 

— Acuma ce mai e? a întrebat prudent. 

— Un conglomerat german numit Grupul Wolf. 

— Cineva anume? 

— Herr Wolf. 

— Cât de adânc? 

— Proctologic. 

Gershon a dat drumul aerului din piept în receptor. 

— Și eu, care credeam că va fi ceva nerezonabil. 

— Ajung într-un minut și la cererea nerezonabilă. 

— Cauţi ceva precis? 

Gabriel a înșirat mai multe cuvinte-cheie și nume. Unul era 
chiar al lui. Altul era numele ofițerului roman care fusese 
prefectul ludeei din jurul lui 26 d.Hr. Până în decembrie 36. 

— Acel Pilat din Pont? a întrebat Gershon. 

— Câţi Pilat din Pont cunoști, Yuval? 

— Presupun că asta are de-a face cu vizita noastră în Arhivele 
Secrete. 

Gabriel a confirmat. De asemenea, a insinuat că pe când se 
afla în Arhive îi fusese înmânată prima filă a unui document 
foarte interesant. 

— De către cine? 


VP - 147 


— Un preot care-și zicea părintele Joshua. 

— Asta e ciudat. 

— De ce? 

— Pentru că tu și arhiepiscopul Donati eraţi singuri în 
Depozitul Manuscriselor. 

— Am vorbit cu el. 

— Dacă zici tu. Ce altceva? 

— Institutul pentru Operele Religioase, cunoscut mai bine ca 
Banca Vaticanului. Tocmai ţi-am trimis prin e-mail o listă cu 
nume. Vreau să știu dacă vreunul dintre ei a primit în ultima 
vreme sume mari. 

— Definește „mare”. 

— Șase cifre sau mai mult. 

— Despre câte nume vorbim? 

— O sută șaisprezece. 

Gershon a șoptit o înjurătură. 

— Uiţi că am poze cu tine îmbrăcat ca preot? 

— O să mă revanșez, Yuval. 

— Cine sunt tipii ăştia? 

— Cardinalii care îl vor alege pe următorul papă. 

Gabriel a închis telefonul și l-a sunat pe Yossi Gavish, șeful 
secției analitice a Biroului. Născut în Golder's Green, școlit la 
Oxford, încă mai vorbea cu un puternic accent britanic. 

— Părintele Gabriel, presupun? 

— Verifică-ţi căsuţa poștală, fiule. 

A trecut o clipă. 

— Încântător, șefule. Dar cine este? 

— Este membru laic al Ordinului Sfânta Elena, dar am 
impresia că ar putea să fie unul dintre noi. Arată poza prin 
clădire și trimite-o la filiala din Berlin. 

— De ce Berlin? 

— Vorbește germana cu accent bavarez. 

— Mă temeam c-o să zici asta. 

Gabriel a închis și a mai făcut un apel. A răspuns Chiara, cu 
vocea îngreunată de somn. 

— Unde ești? a întrebat ea. 

— Într-un loc sigur. 

— Când vii acasă? 

— Curând. 

— Ce înseamnă asta? 


VP - 148 


— Înseamnă că trebuie mai întâi să găsesc ceva. 

— Ceva bun? 

— Îți amintești când Eli și cu mine am găsit ruinele Templului 
lui Solomon? 

— Cum aș putea să uit? 

— Asta ar putea să fie ceva și mai bun. 

— Te pot ajuta în vreun fel? 

— Închide ochii, a zis Gabriel. Lasă-mă să te aud dormind. 

e 

Gabriel și-a petrecut noaptea pe un pat pliant din sediu și a 
doua zi dimineață, la șapte și jumătate, l-a sunat pe generalul 
Cesare Ferrari. L-a informat pe general că avea nevoie de acces 
la formidabilul laborator al Brigăzii de Artă ca să analizeze un 
document. N-a spus ce document era sau unde îl găsise. 

— De ce ai nevoie de laboratorul nostru? Ale voastre sunt cele 
mai grozave din lume. 

— N-am timp să-l trimit în Israel. 

— Despre ce analize vorbim? 

— Ale hârtiei și cernelii. De asemenea, aș vrea să-l dataţi. 

— E vechi documentul acesta? 

— Câteva secole, a zis Gabriel. 

— Eşti sigur că e hârtie și nu pergament? 

— Așa mi s-a spus. 

— Am o ședință cu personalul la palazzo la zece și jumătate. 

Palazzo era sediul elegant, de culoare crem, al Brigăzii de 
Artă, din Piazza di Sant'Ignazio. 

— Totuși, dacă se nimerește să te afli prin sala din spate de la 
Caffe Greco la nouă și un sfert, s-ar putea să mă găsești 
delectându-mă cu un cappuccino și un cornetto”. Şi, apropo, a 
zis înainte să închidă, am și ceva să-ți arăt. 

Gabriel a ajuns cu câteva minute mai devreme. Generalul 
Ferrari era singur în sala din spate. A scos din servieta lui veche 
de piele un dosar cafeniu, și din dosar opt fotografii mari, pe 
care le-a aranjat pe masă. În ultima se vedea Gabriel luând 
portofelul din buzunarul lui Niklaus Janson. 

— De când comandantul Brigăzii de Artă ajunge să vadă 
fotografii de supraveghere dintr-o anchetă de omucidere? 

— Șeful poliţiei a vrut să te uiţi tu la ele. Spera că l-ai putea 
identifica pe asasin. 


23 Croasant (în limba italiană în original). 
VP - 149 


Generalul a pus pe masă altă fotografie. Un bărbat cu cască 
de motociclist și bluzon de piele, cu mâna dreaptă întinsă, 
ținând un pistol. O femeie din apropiere observase arma și 
deschisese gura să ţipe. Gabriel își dorea s-o fi văzut și el. 
Niklaus Janson ar mai fi putut să fie în viaţă. 

Gabriel a examinat hainele pistolarului. 

— Presupun că n-ai una fără cască. 

— Mă tem că nu. 

Ferrari a pus fotografia la loc în dosarul cafeniu. 

— Poate că ar trebui să-mi arăţi documentul acela. 

Era încuiat într-o servietă-diplomat de oţel inoxidabil. Gabriel 
l-a scos și l-a întins peste masă, fără să zică nimic. Generalul l-a 
examinat prin folia protectoare. 

— Evanghelia după Pilat? A ridicat privirea spre interlocutorul 
său. De unde ai asta? 

— Din Arhivele Secrete ale Vaticanului. 

— Ți l-au datţie? 

— Nu tocmai. 

— Ce vrea să însemne? 

— Înseamnă că Luigi și cu mine am intrat pe furiș în Arhive și 
l-am luat. 

Generalul Ferrari s-a uitat din nou la document. 

— Presupun că are de-a face cu moartea Sfântului Părinte. 

— Asasinarea, a zis Gabriel încet. 

Expresia generalului Ferrari a rămas neschimbată. 

— Nu pari grozav de surprins de veste, Cesare. 

— Am presupus că arhiepiscopul Donati avea suspiciuni 
legate de împrejurările morții Sfântului Părinte când mi-a cerut 
să iau legătura cu tine la Veneţia. 

— A pomenit de un soldat din Gărzile Elveţiene care 
dispăruse? 

— Poate că da. Și de o scrisoare care lipsea. Generalul a 
ridicat foaia. Acesta este documentul pe care Lucchesi voia să-l 
vezi? 

Gabriel a încuviinţat. 

— Atunci nu-i nevoie să-l testezi. Sfântul Părinte n-ar fi 
încercat să ţi-l dea dacă nu era real. 

— M-aș simţi mai bine dacă aș ști când a fost scris și de unde 
provin hârtia și cerneala. 

Generalul l-a ridicat la lumina candelabrului. 


VP - 150 


— Ai dreptate, e cu siguranţă hărtie. 

— Cât de vechi ar putea fi? 

— Primele fabrici de hârtie din Italia au fost la Fabriano, la 
sfârșitul secolului al treisprezecelea, iar în secolul al 
cincisprezecelea hârtia a înlocuit treptat pergamentul la 
producerea cărţilor. Erau fabrici la Florenţa, Treviso, Milano, 
Bologna, Parma și iubita ta Veneţie. Ar trebui să fim în stare să 
stabilim dacă a fost produs de una dintre ele. Dar nu-i o treabă 
care să poată fi făcută repede. 

— Cât o să dureze? 

— Ca să facem treaba cum se cuvine... câteva săptămâni. 

— O să am nevoie de rezultate ceva mai curând. 

Generalul a oftat. 

— Dacă nu erai tu, a zis Gabriel, aș fi fost încă la Veneţia cu 
familia mea. 

— Eu? Generalul a clătinat din cap. N-am fost decât 
mesagerul. Pietro Lucchesi a fost cel care te-a chemat. A 
aruncat o privire spre plicul cafeniu. Fotografiile poţi să le ţii. Un 
mic suvenir din scurta ta vizită în țara noastră. Nu-ţi face griji cu 
Polizia. O să mă gândesc eu ce să le spun. Intotdeauna fac asta. 

Generalul și-a luat rămas-bun și s-a îndepărtat. Uitându-se la 
telefon, Gabriel a văzut că primise un mesaj de la Christoph 
Bittel, prietenul său din siguranţa elveţiană. 

„Sună-mă cât de repede poţi. E important”. 

Gabriel a format numărul. 

Bittel a răspuns imediat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce naiba a durat atâta? 

— Spune-mi, te rog, că ea e bine. 

— Stefani Hoffmann? E bine. Te sun pentru individul din 
desenul tău. 

— Ce-i cu el? 

— Nu-i ceva ce ar trebui să vorbim la telefon. Cât de repede 
poţi ajunge la Zurich? 


34. 


CAPELA SIXTINĂ 


VP - 151 


Dinăuntrul Capelei  Sixtine venea larma păgână a 
ciocăniturilor. Cardinalul Domenico Albanese a urcat cele două 
trepte joase și a intrat. O rampă de lemn proaspăt instalată se 
înclina spre deschiderea din transenna, paravanul de marmură 
care împărțea capela în două. Dincolo de ea se întindea o podea 
de lemn temporară acoperită cu o carpetă bej. Douăsprezece 
mese lungi erau la marginile capelei, două șiruri de câte trei pe 
fiecare parte, acoperite cu aba maro, cu lizieră plisată purpurie. 

În centrul spaţiului era o măsuţă bogat împodobită cu picioare 
subţiri, arcuite. Deocamdată era goală, însă vineri după-amiază, 
când procesiunea cardinalilor-electori avea să intre în capelă ca 
să înceapă conclavul, acolo avea să fie o Biblie deschisă la 
prima pagină a Evangheliei după Matei. Fiecare cardinal, 
inclusiv Albanese, avea să pună mâna pe Evanghelie și să facă 
jurământul de taină. De asemenea, avea să jure că nu conspiră 
„cu niciun grup de oameni sau cu indivizi” care ar putea 
intenţiona să intervină în alegerea noului pontif roman. 
încălcarea unui jurământ atât de sacru ar fi un păcat grav. Un 
păcat de moarte, și-a zis Albanese. 

Bubuitul ciocanelor i-a stricat visarea. Muncitorii construiau 
lângă sobe o platformă pentru camera de luat vederi. Prima oră 
a conclavului - procesiunea de deschidere, intonarea „Veni 
Creator Spiritus”, depunerea jurământului - avea să fie 
televizată. După aceea, maestrul ceremoniilor liturgice 
pontificale avea să anunțe „Extra omnes*”, iar ușile aveau să 
fie închise și încuiate pe dinafară. 

Înăuntru avea să se desfășoare un prim tur de scrutin, fie și 
doar pentru a lua pulsul încăperii. Comisia de scrutin și revizorii 
aveau să-și dovedească sârguinţa, verificând și răsverificând 
voturile. Dacă era să fie crezută publicitatea exagerată de 
dinaintea conclavului, cardinalul Jose Maria Navarro avea să iasă 
primul favorit. Apoi voturile aveau să fie arse în cea mai veche 
dintre cele două sobe. În același timp, a doua sobă avea să dea 
drumul unei trâmbe de fum negru, cu adaos chimic. Și astfel, 
credincioșii adunaţi în Piaţa Sfântul Petru, precum și 
necredincioșii concentrați pe laptopurile lor în centrul de presă 
aveau să afle că Biserica Romei încă nu are pontif. 

Avantajul cardinalului Navarro avea să se reducă la al doilea 
tur de scrutin. lar la al treilea avea să apară un nou nume: 


24 Să iasă toţi (ceilalţi) (în limba latină în original). 
VP - 152 


cardinalul Fritz von Emmerich, arhiepiscopul Vienei și membru 
secret al Ordinului Sfânta Elena. La al cincilea tur de scrutin 
Emmerich avea să fie de neoprit. La al șaselea, tronul papal 
avea să fie al lui. Nu, și-a zis brusc Albanese. Tronul papal avea 
să fie al Ordinului. 

Nu intenționau să piardă mult timp până să anuleze micile 
reforme introduse de Lucchesi și Donati. Toată puterea avea să 
fie concentrată în Palatul Apostolic. Orice protest va fi înăbușit 
fără cruţare. Nu va mai fi vorba despre femei în preoţie sau de 
posibilitatea ca preoţii să se căsătorească. Și nici vreo enciclică 
plină de emoție sinceră despre schimbarea climei, săraci, 
drepturile muncitorilor și imigranţilor și primejdiile reprezentate 
de ascensiunea extremei drepte în Europa Occidentală. De fapt, 
noul secretar de stat urma să creeze legături strânse între 
Sfântul Scaun și liderii autoritari ai Italiei, Germaniei, Austriei și 
Franței - toţi catolici doctrinari, care aveau să fie un bastion 
împotriva secularismului, a socialismului democratic și, desigur, 
a islamului. 

Albanese a înaintat spre altar. În spatele lui era pictura 
Judecata de Apoi a lui Michelangelo, cu vârtejul de suflete care 
se înalță la ceruri sau se prăbușesc în adâncul ladului. 
Întotdeauna îl emoţiona pe calabrez. Era motivul pentru care 
devenise preot, teama că avea să sufere pe vecie în pustietatea 
lumii de dedesubt. 

Teama aceea, după ce stătuse adormită mulţi ani, se înălțase 
din nou. Ce-i drept, episcopul Richter îi garantase dezlegarea de 
păcate pentru rolul lui în uciderea lui Pietro Lucchesi. Dar, în 
adâncul inimii, Albanese nu credea că un astfel de păcat capital 
putea fi iertat cu adevărat. Sigur, părintele Graf fusese cel care 
săvârșise fapta. Însă Albanese fusese complice înainte și după 
aceea. Își jucase impecabil rolul, cu o singură excepţie. Nu 
reușise să găsească scrisoarea - scrisoarea pe care Lucchesi i-o 
scria lui Gabriel Allon despre cartea pe care o găsise în Arhivele 
Secrete. Singura explicaţie era că o luase acel Janson. Părintele 
Graf îl omorâse și pe el. Două crime. Două pete negre pe 
sufletul lui Albanese. 

Un motiv în plus ca acest conclav să se desfășoare exact așa 
cum fusese plănuit. Era treaba lui Albanese să se asigure că 
electorii care acceptaseră banii Ordinului aveau să voteze 
pentru Emmerich în momentul potrivit. O mișcare bruscă și 


VP - 153 


decisivă în favoarea austriacului ar fi stârnit bănuiala de 
manipulare. Susținerea lui trebuia să fie treptată, scrutin după 
scrutin, așa încât nimic să nu pară nelalocul lui. După ce 
Emmerich se înveșmânta în alb, Ordinul nu avea să se mai 
confrunte cu niciun risc de a fi dat în vileag. Vaticanul era una 
dintre ultimele monarhii absolute din lume, o dictatură divină. N- 
avea să fie nicio anchetă, nicio exhumare a trupului fostului 
pontif. Aproape că avea să fie ca și cum nu s-ar fi întâmplat 
niciodată. 

In afară de cazul în care apărea ceva neașteptat, ca în 
dimineaţa trecută, în Arhivele Secrete. Fără îndoială, Gabriel 
Allon și arhiepiscopul Donati găsiseră ceva. Ce anume, Albanese 
nu știa. Nu știa decât că, după ce ieșiseră din Arhive, Allon și 
Donati se duseseră la Assisi, unde se întâlniseră cu un anume 
părinte Robert Jordan, cel mai mare expert al Bisericii în 
evangheliile apocrife. După aceea se întorseseră la Roma, unde 
îl vizitaseră pe Alessandro Ricci, cel mai mare expert mondial în 
Ordinul Sfânta Elena. Nu era deloc un semn încurajator. 

— Cu adevărat magnific, nu-i așa? 

Albanese a tresărit și s-a întors. 

— lertare, a zis episcopul Richter. N-am vrut să te tulbur. 

Albanese i s-a adresat superiorului general cu un formalism 
rece, distant. 

— Bună dimineaţa, Excelenţă. Ce vă aduce în Capela Sixtină? 

— Mi s-a spus că s-ar putea să-l găsesc aici pe camerlengo. 

— E vreo problemă? 

— Niciuna. De fapt, am o veste bună. 

— Care anume? 

Richter a zâmbit. 

— Gabriel Allon tocmai a plecat din Roma. 


35. 


ZURICH 


Era patru și jumătate când Gabriel a ajuns la Zurich. A luat un 
taxi până în Paradeplatz, Piaţa Sfântul Petru a bancherilor 
elvețieni, apoi a mers pe jos pe grandioasa Bahnhofstrasse până 


VP - 154 


în capătul de nord al Zurichsee. Un BMW berlină a tras lângă el 
pe cheiul General-Guisan. La volan era Christoph Bittel. Chel, cu 
ochelari, arăta întocmai ca unul dintre bancherii foarte influenţi 
care se îndreaptă spre casa din suburbiile de pe malul lacului 
după o zi lungă petrecută înregistrând averile ascunse ale 
șeicilor arabi și oligarhilor ruși. 

Gabriel s-a lăsat să cadă pe locul pasagerului. 

— Unde rămăseserăm? 

— Bărbatul din desen, a zis Bittel în timp ce se încadra în 
traficul orei de vârf. Imi pare rău că mi-a trebuit atâta timp până 
să fac legătura. Au trecut câţiva ani de când nu l-am mai văzut. 

— Cum îl cheamă? 

— Estermann. Andreas Estermann. 

e 

Aşa cum bănuise Gabriel, Estermann era un profesionist. Timp 
de treizeci de ani lucrase la BfV, serviciul de securitate internă 
al Germaniei. Lucru deloc surprinzător, BfV avea legături strânse 
cu serviciul-frate din Elveția, NDB. La începuturile carierei sale, 
Bittel se ducea la Köln ca să-şi informeze omologii despre 
activitatea spionajului sovietic în Berna și Geneva. Estermann 
fusese omul lui de legătură. 

— Când s-a terminat ședința, m-a invitat să bem ceva. Ceea 
ce era ciudat. 

— De ce? 

— Estermann nu pune gura pe alcool. 

— Are o problemă? 

— Are o mulţime de probleme, însă alcoolul nu se numără 
printre ele. 

În anii care au urmat primei lor întâlniri, Bittel și Estermann s- 
au întâlnit din când în când, așa cum se întâmplă cu cei care 
practică meseria secretelor. Niciunul dintre ei nu era ceea ce s- 
ar putea numi „personaj activ”. Nu erau agenţi de teren, erau 
doar ceva mai mult decât niște polițiști. Făceau anchete, scriau 
rapoarte și participau la nenumărate ședințe în care cea mai 
mare provocare era să nu li se închidă ochii. Prânzeau și cinau 
împreună ori de câte ori li se încrucișau drumurile. Adesea, 
Estermann îi dădea lui Bittel informaţii altfel decât pe canalele 
obișnuite. De câte ori putea, Bittel îi întorcea serviciul, dar 
întotdeauna cu aprobare de la conducere. Superiorii săi îl 
considerau pe Estermann un informator preţios. 


VP - 155 


— Și apoi avioanele s-au ciocnit de World Trade Center și totul 
s-a schimbat. Mai ales Estermann. 

— Cum anume? 

— Trecuse de la contrainformaţii la antiterorism cu doi ani 
înainte de 11 Septembrie, la fel ca mine. A afirmat că fusese de 
la început cu ochii pe celula din Hamburg. Era convins că ar fi 
putut stopa complotul dacă superiorii l-ar fi lăsat să-și facă 
treaba așa cum se cuvine. 

— Era ceva adevărat din toate astea? 

— Că ar fi putut să prevină de unul singur cel mai mare atac 
terorist din istorie? Bittel a scuturat din cap. Poate că Gabriel 
Allon ar fi fost în stare. Dar nu Andreas Estermann. 

— Spuneai că s-a schimbat. In ce fel? 

— A devenit incredibil de înverșunat. 

— Faţă de cine? 

— Faţă de musulmani. 

— Al-Qaeda? 

— Nu numai al-Qaeda. Estermann era furios pe toți 
musulmanii, mai ales pe cei care trăiesc în Germania. Nu părea 
capabil să-i deosebească pe jihadiștii înrăiți de sărmanii 
marocani sau turci care au venit în Europa în căutarea unei vieți 
mai bune. A fost și mai rău după atacul asupra Vaticanului. Și-a 
pierdut discernământul. Prezenţa lui devenise greu de suportat. 

— Dar ai pastrat relaţia? 

— Suntem un serviciu mic. Estermann ne amplifica forţa. 
Bittel a zâmbit. La fel ca tine, Allon. 

A intrat în parcarea unui port de iahturi de pe malul apusean 
al lacului. La capătul digului era o cafenea. S-au așezat afară, în 
vântul aprig al serii. Bittel a comandat două beri și a răspuns la 
câteva mesaje primite în timpul drumului din centrul Zurichului. 

— Scuze. În momentul ăsta suntem un pic agitati. 

— Din ce cauză? 

— Bombele din Germania. Bittel l-a privit pe Gabriel pe 
deasupra telefonului. Nu se întâmplă cumva să știi cine este în 
spatele lor, nu? 

— Analiştii mei cred că avem de-a face cu o nouă reţea. 

— Exact ce ne lipsea. 

Chelneriţa le-a adus băuturile. Era o femeie cu părul negru ca 
pana corbului, de vreo douăzeci și cinci de ani, foarte frumoasă, 
irakiană, sau poate o refugiată din Siria. Când a pus sticla cu 


VP - 156 


bere în fața lui Gabriel, el i-a mulțumit în arabă. A urmat un 
scurt schimb de amabilităţi, după care femeia a plecat zâmbind. 

— Despre ce aţi vorbit? a vrut să știe Bittel. 

— Se întreba de ce ședem aici, pe marginea lacului, în loc să 
stăm înăuntru, unde e cald. 

— Ce i-ai spus? 

— Că suntem agenţi de informaţii cărora nu le place să 
vorbească în încăperi care nu sunt sigure. 

Bittel s-a strâmbat și a sorbit din bere. 

— E bine că Estermann nu te-a văzut vorbind cu ea așa. Nu 
consideră că trebuie să fim politicoși cu imigranții musulmani. Și 
nu e de acord nici să vorbim în limba lor. 

— Ce părere are despre evrei? Cum elveţianul își făcea de 
lucru cu eticheta sticlei de bere, Gabriel a insistat: Poţi să-mi 
spui, n-o să mă simt jignit. 

— E un piculeţ antisemit. 

— Vai, ce șoc. 

— Tind să meargă mână în mână. 

— Ce anume? 

— Islamofobia și antisemitismul. 

— Tu și Estermann vorbiţi vreodată despre religie? 

— La nesfârșit. Mai ales după atacul asupra Vaticanului. E un 
catolic pios. 

— Și tu? 

— Sunt din Nidwalden. Am crescut într-o familie catolică, m- 
am însurat cu o catolică, într-o ceremonie oficiată de Biserică, și 
toţi cei trei copii ai noștri au fost botezați. 

— Dar? 

— N-am mai fost la liturghie de când a izbucnit scandalul 
abuzurilor sexuale. 

— Urmezi învățăturile Vaticanului? 

— De ce ar trebui să le urmez eu, când ei n-o fac? 

— Presupun că Estermann n-a fost de acord cu tine. 

Bittel a încuviinţat. 

— E membru laic al unui ordin extrem de conservator care are 
baza aici, în Elveţia. 

— Ordinul Sfânta Elena. 

Ochii lui Bittel s-au îngustat. 

— De unde știi? 

Gabriel a șovăit. 


VP - 157 


— Presupun că Estermann voia să te alături lor. 

— Era ca un evanghelist. Zicea că pot fi un membru secret, de 
care să nu știe decât episcopul lui. De asemenea, zicea că sunt 
o mulțime de oameni ca noi în ordin. 

— Ca noi? 

— Agenţi de informaţii și ţipi de la securitate. De asemenea, 
oameni de afaceri și politicieni de frunte. Zicea că intrarea în 
Ordin ar face minuni pentru cariera mea de după NDB. 

— Cum te-ai descurcat? 

— l-am spus că nu mă interesează și am schimbat subiectul. 

— Când ai vorbit ultima dată cu el? 

— Sunt cel puţin cinci ani. Mai degrabă șase. 

— Cu ce ocazie? 

— Plecarea lui Estermann din BfV. Voia să-mi dea noile lui 
date de contact. Se pare că a găsit o mină de aur. Lucrează 
pentru o mare firmă germană cu sediul la Munchen. 

— Grupul Wolf? 

— De unde... 

— Am ghicit, a zis Gabriel. 

— Estermann m-a îndemnat să-l sun când voi fi gata să plec 
din NDB. Există un birou al Grupului Wolf aici, la Zurich. A spus 
că n-o să-mi pară rău. 

— Nu cumva ai numărul lui de mobil? 

— Ba da, sigur. De ce? 

— Mi-ar plăcea să-i accepţi oferta. Spune-i că o să fii în 
Munchen miercuri seara. Spune-i că vrei să vorbiţi despre 
viitorul tău. 

— Dar n-am cum să merg la Munchen miercuri. 

— Nu-i nevoie să știe el asta. 

— La ce te gândești? 

— La o băutură. Într-un loc liniștit. 

— Ti-am spus, nu bea. Doar coca-cola dietetică, întotdeauna o 
coca-cola dietetică. Gânditor, Bittel a bătut cu degetele în tăblia 
mesei. Există un loc în Beethovenplatz numit Cafe Adagio. 
Foarte șic. Și discret. Dar ce-o să se întâmple când ajunge el 
acolo? 

— O să-i pun câteva întrebări. 

— Despre ce? 

— Ordinul Sfânta Elena. 

— De ce te interesează Ordinul? 


VP - 158 


— L-au omorât pe un prieten de-al meu. 

— Cine e prietenul? 

— Sanctitatea Sa Papa Paul al VII-lea. 

Expresia lui Bittel n-a trădat nicio emoție, nici urmă de 
surprindere. 

— Acum știu de ce ai vrut s-o supraveghez pe tipa aia, 
Hoffmann. 

— Trimite mesajul, Bittel. 

Degetele elveţianului au zăbovit deasupra tastelor. 

— Ştii ce-o să se întâmple dacă sunt legat în vreun fel de 
asta? 

— Biroul va pierde un partener valoros. lar eu o să pierd un 
prieten. 

— Nu sunt sigur că vreau să-ţi fiu prieten, Allon. Par să moară 
cu toții până la urmă. 

Bittel a tastat mesajul și a apăsat pe TRIMITE. S-au scurs cinci 
minute lungi până ce telefonul lui a semnalat răspunsul. 

— S-a făcut. Miercuri la șase, Cafe Adagio. Estermann abia 
așteaptă. 

Gabriel s-a uitat la apele negre ale lacului. 

— La fel și eu. 


36. 


MUNCHEN 


Cu excepţia câtorva zile din septembrie 1972, Munchen n-a 
contat niciodată prea mult pentru Birou. Cu toate acestea, fie și 
din motive sentimentale, „Gospodăria” păstra o vilă mare, 
adăpostită după un zid în cartierul boem Schwabing, nu departe 
de Englischer Garten. Eli Lavon a ajuns acolo a doua zi 
dimineaţă, la zece și un sfert. S-a uitat posomorât la mobilierul 
antic greoi din salonul protocolar. 

— Nu-mi vine să cred că ne-am întors aici. Aruncându-i o 
privire încruntată lui Gabriel, a bombănit: Trebuia să fii în 
concediu. 

— Da, știu. 

— Ce s-a întâmplat? 


VP - 159 


— Un deces în familie. 

— Condoleante. 

Lavon și-a azvârlit la nimereală pe o canapea geanta de voiaj. 
Avea părul subţire, zbârlit și o față ștearsă, greu de remarcat, pe 
care până și celui mai talentat portretist i-ar fi fost greu s-o pună 
în ulei pe pânză. Părea să fie unul dintre oropsiţii vieţii. În 
realitate, era un prădător înnăscut, care putea să urmărească pe 
orice stradă din lume un agent de informaţii foarte bine antrenat 
sau un terorist călit, fără să atragă nici o scânteie de interes. 
Acum era șeful secţiei din Birou cunoscute ca Neviot. Printre 
agenţii ei de teren se numărau artiști ai filajului, hoţi de 
buzunare, jefuitori și specialiști în plantarea de camere de 
supraveghere și dispozitive de ascultare în spatele ușilor 
încuiate. 

— Mai deunăzi am văzut o poză interesantă cu tine. Erai 
îmbrăcat în straie preoțești și intrai în Arhivele Secrete ale 
Vaticanului împreună cu prietenul tău Luigi Donati. Mi-a părut 
rău doar că nu v-am putut însoţi, a spus Lavon zâmbind. Aţi 
găsit ceva interesant? 

— S-ar putea spune. 

Lavon și-a ridicat mâna mică. 

— Fii bun și povestește. 

— Probabil că ar trebui să așteptăm până vin ceilalţi. 

— Sunt pe drum. Toti. În timp ce-și aprindea ţigara. 

Lavon a continuat: Presupun că asta are de-a face cu 
nefericita stingere din viață a Sanctităţii Sale Papa Paul al VII- 
lea. 

Gabriel a încuviinţat. 

— Presupun că Sanctitatea Sa n-a murit din cauze naturale. 

— Nu, a zis Gabriel. Ai dreptate. 

— Avem un suspect? 

— Un ordin catolic cu sediul în cantonul Zug. 

Lavon l-a privit lung printr-un nor de fum. 

— Ordinul Sfânta Elena? 

— Ai auzit de ei? 

— Din păcate, am avut de-a face cu Ordinul într-o viață 
anterioară. 

La un moment dat, Lavon părăsise Biroul pentru a-și înfiinţa la 
Viena o mică agenţie de investigații numită Wartime Claims and 
Inquiries. Funcţionând cu un buget derizoriu, dăduse de urma 


VP - 160 


unor bunuri în valoare de milioane de dolari care fuseseră 
prădate în cursul Holocaustului. Plecase din Viena după ce o 
bombă îi distrusese biroul și-i omorâse două angajate, două 
tinere. Făptașul, un fost ofițer SS pe nume Erich Radek, a murit 
într-o închisoare din Israel. Gabriel a fost cel care l-a trimis 
acolo. 

— A fost un caz care a implicat o familie vieneză pe nume 
Feldman, a explicat Lavon. Patriarhul era Samuel Feldman, un 
exportator bogat de ţesături de calitate superioară. În toamna 
lui 1937, când norii de furtună se îngrămădeau peste Austria, 
doi preoţi din Ordin s-au dus acasă la Feldman, în centrul Vienei. 
Unul dintre ei era fondatorul Ordinului, părintele Ulrich Schiller. 

— Și ce voia părintele Schiller de la Samuel Feldman? 

— Bani. Ce altceva? 

— Ce oferea în schimb? 

— Certificate de botez. Feldman era disperat, așa că i-a dat 
părintelui Schiller o sumă substanţială și obiecte de valoare, 
printre care câteva tablouri. 

— Și când naziștii au intrat în Viena, în martie 1938? 

— Părintele Schiller și certificatele de botez promise n-au fost 
de găsit. Feldman și cea mai mare parte a familiei lui au fost 
deportați în districtul Lublin din Polonia, unde au fost uciși de 
Einsatzgruppen. Un copil a supravieţuit războiului, o fiică pe 
nume Isabel, ascunsă la Viena. A venit la mine după ce a 
izbucnit scandalul bancar elveţian și mi-a spus toată povestea. 

— Ce-ai făcut? 

— Am programat o întâlnire cu episcopul Hans Richter, 
conducătorul Ordinului Sfânta Elena. Ne-am întâlnit la 
mănăstirea medievală din Menzingen. Nesuferit om, episcopul 
ăsta. Au fost clipe în care, ca să-mi ţin firea, a trebuit să-mi 
amintesc că am în față un cleric romano-catolic. Nu mai e 
nevoie să spun că am plecat cu mâinile goale. 

— Ai renunţat? 

— Eu? Sigur că nu. În răstimp de un an am găsit încă patru 
cazuri în care Ordinul a cerut donaţii de la evrei în schimbul 
promisiunilor de protecţie. Episcopul Richter a refuzat să mă 
primească din nou, așa că i-am dat materialul unui reporter de 
investigaţii italian pe nume Alessandro Ricci. El a mai găsit 
câteva cazuri, printre care un evreu bogat din Roma care în 
1938 a dat Ordinului câteva tablouri și cărți rare de mare preț. 


VP - 161 


Mă tem că-mi scapă numele. 

— Emanuele Giordano. 

Lavon s-a uitat la Gabriel pe deasupra jarului ţigării. 

— Cum e cu putinţă să cunoști numele asta? 

— Aseară m-am văzut cu Alessandro Ricci la Roma. Mi-a spus 
că Ordinul Sfânta Elena plănuiește să deturneze conclavul și să 
aleagă ca papă pe unul dintre membrii lor. 

— Cunoscând Ordinul, sunt sigur că asta implică bani. 

— Așa este. 

— De aceea l-au omorât pe papă? 

— Nu, a zis Gabriel. L-au omorât din pricină că voia să-mi dea 
o carte. 

— Ce fel de carte? 

— ii minte când am găsit ruinele Templului lui Solomon? 

Lavon și-a frecat pieptul privind nostalgic într-un punct 
îndepărtat. 

— Cum aș putea să uit? 

— Asta e ceva și mai bun. 

* 

Biroul, la fel ca Biserica Romano-Catolică, funcționa după o 
doctrină străveche. Sacră și inviolabilă, impunea ca membrii 
unei echipe operaționale mari să călătorească până la destinație 
pe rute diferite. In condițiile date, toți cei opt membri ai echipei 
au trebuit să se deplaseze la München cu același zbor El Al, însă 
și-au eșalonat sosirea la casa conspirativă, fie și doar pentru a 
nu atrage atenţia nedorită a vecinilor. 

Primul care a ajuns a fost Yossi Gavish, șeful „Cercetării”, 
născut în Anglia, întruchiparea gentlemanului în costum de 
tweed. A fost urmat de Mordecai și Oded, doi agenţi de teren 
buni la toate, și de un puști pe nume llan care știa cum să pună 
la treabă computerele. Apoi au venit Yaakov Rossman și Dina 
Sarid. Yaakov era șeful „Operaţiunilor Speciale”. Dina era o bază 
de date umană a terorismului palestinian și islamic, înzestrată 
cu darul supranatural de a vedea conexiuni care altora le 
scăpaseră. Amândoi vorbeau fluent germana. 

Mihail Abramov a ajuns agale pe la prânz. Înalt și suplu, cu 
pielea albă, lipsită de sânge și o privire de gheață, emigrase în 
Israel din Rusia ca adolescent și intrase în Sayeret Matkal, 
unitatea de elită a operaţiunilor speciale din IDF, forțele armate 
israeliene. Descris adesea ca un Gabriel fără conștiință, ucisese 


VP - 162 


cu mâna lui câţiva teroriști de frunte din Hamas și Jihadul 
Islamic Palestinian. Acum îndeplinea misiuni asemănătoare în 
numele Biroului, cu toate că talentele sale extraordinare nu se 
limitau la armele de foc. Cu un an înainte condusese o echipă în 
Teheran și furase întreaga arhivă nucleară a Iranului. 

Era însoţit de Natalie Mizrahi, care se întâmpla să-i fie și soție. 
Născută și educată în Franţa, vorbind fluent dialectul arab din 
Algeria, renunţase la o carieră medicală promițătoare pentru 
viaţa periculoasă de agent sub acoperire al Biroului. Prima sa 
misiune o dusese la Raqqa, capitala califatului efemer al Statului 
Islamic, unde se infiltrase în reţeaua de terorism extern a ISIS- 
ului. Dacă n-ar fi fost Gabriel și Mihail, aceea ar fi fost și ultima 
ei operaţiune. 

La fel ca ceilalți membri ai echipei, Natalie nu avea decât o 
idee vagă despre motivul pentru care fusese chemată la 
Munchen. Acum, în salonul slab luminat, îl asculta cu mare 
atenţie pe Gabriel, care le povestea cum nu apucase să se 
bucure de binemeritatul concediu în familie. Chemat la Roma de 
arhiepiscopul Luigi Donati, aflase că papa Paul al VIl-lea, un om 
care făcuse multe pentru a destrăma cumplita moștenire de 
antisemitism a Bisericii Catolice, murise în împrejurări 
misterioase. Deși se îndoia că Sfântul Părinte fusese asasinat, 
Gabriel acceptase să folosească resursele Biroului pentru a face 
o investigaţie neoficială. Asta îl dusese la Florența, unde 
asistase la uciderea brutală a unui soldat din Gărzile Elveţiene 
care dispăruse, apoi la Fribourg, unde o scrisoare neterminată 
căzuse dintr-un tablou înfăţișându-l pe Isus în Grădina 
Ghetsimani. 

Scrisoarea se referea la o carte pe care Sanctitatea Sa o 
descoperise în Arhivele Secrete ale Vaticanului. O carte bazată, 
după toate aparențele, pe amintirile prefectului roman al ludeei 
care l-a condamnat pe Isus la moartea prin răstignire. O carte 
care  contrazicea relatările despre moartea lui lsus din 
Evangheliile canonice, relatări ce stătuseră la originea a două 
mii de ani de antisemitism uneori ucigaș. 

Cartea lipsea, însă oamenii care o luaseră se ascundeau la 
vedere. Erau membrii unui ordin catolic secret și reacţionar, 
fondat în sudul Germaniei de un preot care găsise multe lucruri 
de admirat în politica europeană de extremă dreaptă, în special 
în naţional-socialism. Urmașii spirituali ai acestui preot, pe nume 


VP - 163 


Ulrich Schiller, intenționau să preia controlul asupra conclavului 
papal și să-l aleagă pe unul dintre ei ca pontif suprem al Bisericii 
Romano-Catolice. Ca șef al Biroului, Gabriel hotărâse că o astfel 
de evoluţie n-ar fi fost în interesul Statului Israel sau al celor 1,5 
milioane de evrei din Europa. Prin urmare, intenţiona să-l ajute 
pe prietenul său Luigi Donati să împiedice deturnarea 
conclavului. 

Pentru asta, era nevoie de dovezi incontestabile ale 
complotului pus la cale de Ordin. Gabriel avea nevoie de 
informaţii cel mai târziu joi seara, în ajunul conclavului. Din 
fericire, identificase doi membri laici implicaţi în conspirație. 
Unul era un industriaș german care trăia retras, pe nume Jonas 
Wolf. Celălalt era Andreas Estermann, un fost agent al BfV. 

Estermann avea să ajungă la Cafe Adagio din Beethovenplatz 
miercuri la ora 18. Se aștepta să întâlnească un agent de 
informaţii elveţian pe nume Christoph Bittel. În locul lui avea să 
dea de Birou. Imediat după răpire avea să fie adus la casa 
conspirativă din Munchen pentru a fi interogat. Gabriel hotărâse 
ca interogarea să nu se limiteze la tatonări. Estermann trebuia 
să semneze o declaraţie pe care echipa o pregătise deja, o listă 
cu amănuntele complotului urzit de Ordin pentru a manipula 
rezultatul votului din conclav. Ca profesionist retras din 
activitate, n-avea să se lase convins cu ușurință. Era nevoie de 
pârghii. Echipa trebuia să le găsească și pe acestea. Totul într- 
un interval de numai treizeci de ore. 

Nu s-a auzit niciun cuvânt de protest și n-a fost pusă nicio 
întrebare. În schimb, și-au pornit laptopurile, au stabilit legături 
securizate cu Tel Avivul și s-au apucat de lucru. După două ore, 
pe când o ninsoare blândă albea peluzele din Englischer Garten, 
au făcut primul pas. 


37. 


MUNCHEN 


E-mailul care a aterizat pe telefonul lui Andreas Estermann 
peste câteva secunde părea să fi fost trimis de Christoph Bittel. 
In realitate, fusese trimis de un hacker în vârstă de douăzeci și 


VP - 164 


doi de ani, care studiase la MIT, de la Unitatea 8200 din Tel Aviv. 
Mesajul a rămas neatins aproape douăzeci de minute, destul ca 
Gabriel să se teamă de ce e mai rău. În cele din urmă, 
Estermann l-a deschis și a dat clic pe fișierul atașat, o fotografie 
veche de un deceniu de la o reuniune a spionilor elveţieni și 
germani la Berna. Astfel, a dezlănţuit atacul unui virus sofisticat, 
care a preluat pe loc controlul asupra sistemului de operare al 
telefonului. In câteva minute, trimitea de zor e-mailuri, SMS-uri, 
informaţii GPS, metadatele telefonului și istoricul căutărilor pe 
internet dintr-un an întreg, totul fără știrea proprietarului. 
Unitatea a trimis materialul pe o linie securizată de la Tel Aviv la 
locuința conspirativă, împreună cu transmisia în direct prin 
camera de luat vederi și prin microfonul aparatului. Puteau să 
cerceteze în voie până și calendarul lui Estermann, trecut și 
viitor. În seara de miercuri avea o singură întâlnire: băuturi la 
Cafe Adagio, ora 18. 

Lista cu contactele lui Estermann conţinea numărul de mobil 
privat al episcopului Hans Richter și pe cel al secretarului lui, 
părintele Markus Graf. Amândoi au fost victimele atacului cu 
viruși lansat de Unitatea 8200, la fel și cardinalul camerlengo 
Domenico Albanese și cardinalul arhiepiscop Franz von 
Emmerich al Vienei, cel pe care Ordinul îl alesese să fie noul 
papă. 

Contactele lui Estermann le-au permis membrilor echipei să 
constate amploarea zonei de influenţă a Ordinului. Era ca și cum 
le-ar fi căzut în braţe o versiune electronică a catastifului legat 
în piele al părintelui Schiller. Printre personalităţile ale căror 
numere de telefon private apăreau în agendă se numărau 
cancelarul austriac Jörg Kaufmann, prim-ministrul italian 
Giuseppe Saviano, Cécile Leclerc de la Frontul Popular al 
Franţei, Peter van der Meer de la Partidul Olandez al Libertăţii și, 
desigur, Axel Brunner, șeful naţional-democraţilor de extremă 
dreaptă din Germania. Analiza metadatelor telefonului a arătat 
că Estermann și Brunner vorbiseră de cinci ori în ultima 
săptămână, o perioadă care a coincis cu creșterea bruscă a lui 
Brunner în sondajele de opinie germane. 

Din fericire pentru echipă, Estermann își desfășura o mare 
parte din corespondenţa personală și profesională prin 
intermediul SMS-urilor. Pentru comunicațiile secrete folosea un 
serviciu care promitea codificare totală și confidenţialitate 


VP - 165 


deplină, promisiune pe care Unitatea 8200 o golise de mult de 
sens. Nu numai că echipa putea să-i citească în direct mesajele 
actuale, dar putea să le vadă și pe cele șterse. 

Numele lui Gabriel apărea în prim-plan în câteva conversații, 
ca și cel al lui Luigi Donati. De fapt, Donati apăruse în sistemul 
de avertizare iniţială al Ordinului la scurt timp după moartea 
Sfântului Părinte. Ordinul știuse de sosirea lui Gabriel la Roma și 
de prezenţa lui la Florența. Aflase de vizita la părintele Erich, 
preotul din satul elveţian Rechthalten. Telefonul trăda faptul că 
și Estermann fusese în Elveţia. Informaţiile de pe GPS arătau că 
petrecuse patruzeci și nouă de minute în Cafe du Gothard din 
Fribourg în sâmbăta de după moartea Sfântului Părinte. După 
aceea s-a dus la Bonn, unde și-a închis telefonul pe o perioadă 
de două ore și cincizeci și șapte de minute. 

Pe de altă parte, Estermann părea să aibă o viaţă personală 
impecabilă. Echipa n-a găsit nicio dovadă că avea vreo amantă 
sau că îndrăgea pornografia. Estermann urmărea avid știrile, 
însă înclina clar spre dreapta. Câteva dintre site-urile germane 
pe care intra zilnic prezentau povești false sau amăgitoare care 
ațâțau opinia publică împotriva imigranţilor musulmani și stângii 
politice. În rest, istoricul căutărilor lui pe internet nu a scos la 
iveală nimic blamabil. 

Dar niciun om nu-i perfect, și puţini sunt cei care nu au cel 
puţin o slăbiciune. A reieșit că a lui Estermann erau banii. 
Analiza mesajelor lui codificate a arătat că era în contact regulat 
cu un anume Herr Hassler, proprietarul unei bănci particulare 
din Principatul Liechtenstein. Analiza înregistrărilor lui Herr 
Hassler, efectuată fără consimțământul lui, a dezvăluit existența 
unui cont pe numele lui Estermann. Echipa găsise numeroase 
astfel de conturi împrăștiate prin lume, însă cel din micul 
Liechtenstein era deosebit. 

— Soţia lui Estermann, Johanna, este titularul, a zis Dina 
Sarid. 

— Care este balanţa actuală? a întrebat Gabriel. 

— Ceva mai mult de un milion și jumătate. 

— Când a fost deschis? 

— Acum vreo trei luni. A făcut șaisprezece depuneri. Fiecare 
de exact o sută de mii de euro. După părerea mea, vămuiește 
plăţile pe care le face cardinalilor. 

— Și Banca Vaticanului? 


VP - 166 


— În conturile a doisprezece cardinali-electori au intrat în 
ultimele șase săptămâni sume mari. Patru au fost de peste un 
milion. Restul, în jur de opt sute de mii. Toate pot fi urmărite 
până la Estermann. 

Sursa fundamentală a banilor era însă conglomeratul secret 
cu baza în Munchen pe care Alessandro Ricci îl descrisese ca pe 
braţul corporatist al Ordinului Sfânta Elena. Eli Lavon, cel mai 
experimentat investigator financiar al echipei, și-a luat sarcina 
să străpungă apărarea companiei. Era formidabilă, ceea ce n-a 
fost o surpriză. La urma urmei, își mai măsurase o dată 
inteligența cu a Ordinului. Cu douăzeci de ani în urmă fusese în 
dezavantaj clar. Acum avea de partea sa Unitatea 8200 și 
cunoștea numele lui Jonas Wolff. 

Omul de afaceri german s-a dovedit a fi la fel de evaziv ca 
firma care îi purta numele, începând cu elementele de bază ale 
biografiei. Din câte știa Lavon, Wolf se născuse undeva în 
Germania, cândva în timpul războiului. Studiase la Universitatea 
din Heidelberg - Lavon era sigur de asta - și avea un doctorat în 
matematică aplicată. Işi cumpărase prima companie, o mică 
firmă farmaceutică, în 1970, cu banii împrumutaţi de un prieten. 
In decurs de zece ani se extinsese la transporturi navale, 
producţie și construcţii. lar la jumătatea anilor '80 era un om 
extraordinar de bogat. 

A cumpărat o casă veche și elegantă în districtul Maxvorstadt 
din Munchen și o vale, sus, în Obersalzberg, la nord de 
Berchtesgaden. Avea de gând să creeze un refugiu măreț 
pentru familie și urmași. Dar când soţia și cei doi fii au fost uciși 
în accidentul unui avion particular, în 1988, reduta alpină a lui 
Wolf i-a devenit închisoare. O dată sau de două ori pe 
săptămână se ducea cu elicopterul la sediul grupului Wolf din 
nordul Munchenului, dar în cea mai mare parte a timpului 
rămânea în Obersalzberg, înconjurat de mica sa armată de 
paznici. Nu dăduse vreun interviu în mai bine de douăzeci de 
ani, de la apariţia unei autobiografii neautorizate care îl acuza 
că aranjase prăbușirea avionului în care i-a murit familia. 
Reporterii care au încercat să forțeze ușile încăperilor încuiate 
ale trecutului său s-au confruntat cu ruina financiară sau, în 
cazul unei jurnaliste britanice prea insistente, cu violenţa fizică. 
Circulau multe zvonuri despre implicarea lui Wolf în moartea 
jurnalistei - fusese ucisă în vreme ce mergea cu bicicleta în zona 


VP - 167 


rurală din Devon de un șofer care fugise de la locul accidentului 
-, însă n-au apărut niciodată dovezi. 

Lui Eli Lavon povestea ascensiunii spectaculoase a lui Jonas 
Wolf îi părea prea frumoasă ca să fie adevărată. Un prim detaliu 
suspect era împrumutul pe care-l primise acesta ca să-și 
cumpere prima firmă. Lavon avea o bănuială, bazată pe 
experiența câștigată cu trudă, că banii veniseră de la un 
concern cu baza în cantonul Zug, cunoscut sub numele Ordinul 
Sfânta Elena. În plus, Lavon credea - din nou, era o presupunere 
bazată pe informaţii solide - că Grupul Wolf era mult mai mare 
decât se știa. 

Dat fiind că era o companie complet privată, care nu luase 
niciodată un credit de la o bancă germană, opţiunile de 
investigare erau restrânse. Însă telefonul lui Estermann a 
deschis multe uși în rețeaua de computere a firmei, care altfel 
ar fi putut să rămână închise chiar și pentru cyber-detectivii 
Unităţii 8200. Puțin după ora opt din acea seară au reușit să 
pătrundă în baza de date personală a lui Jonas Wolf și au dat de 
cheile împărăției, un document de două sute de pagini care 
prezenta detaliat posesiunile globale ale companiei și venitul 
uluitor pe care îl produceau. 

— Profit în valoare de două miliarde și jumătate doar în 
ultimul an, a anunţat Lavon. Și unde credeţi că merge totul? 

În seara aceea echipa a lăsat deoparte munca pentru un scurt 
interval, destul ca să se bucure împreună de o masă în familie. 
Mihail Abramov și Natalie Mizrahi au lipsit, pentru că luau cina la 
Cafe Adagio, în Beethovenplatz. Era la subsolul unei clădiri 
galbene de pe latura nord-vestică a pieţei. Ziua servea produse 
de bistrou, dar seara era unul dintre cele mai populare baruri 
din cartier. Mihail și Natalie au declarat că, deși mâncarea era 
mediocră, probabilitatea succesului răpirii unui client era destul 
de mare. 

— Trei stele Michelin, a spus zeflemitor Mihail când s-au întors 
în casa conspirativă. Dacă Estermann vine la Cafe Adagio 
singur, pleacă de acolo în partea din spate a unei dube. 

Echipa a primit vehiculul respectiv, o dubă Mercedes, a doua 
zi dimineața la ora nouă, împreună cu două berline Audi A8, 
patru scutere BMW, un set de plăci de înmatriculare germane 
false, patru pistoale Jericho de calibrul 0.45, un pistol-mitralieră 
compact Uzi Pro și un Beretta de 9 mm cu patul din lemn de 


VP - 168 


nuc. 

În acel moment, tensiunea din casa conspirativă a părut să 
salte cu câteva grade. Așa cum se întâmpla adesea, starea de 
spirit a lui Gabriel s-a înrăutățit pe măsură ce se apropia ora 
zero. Mihail i-a amintit că în urmă cu un an, într-un depozit dintr- 
un district comercial mohorât din Teheran, o echipă de 
șaisprezece oameni spărsese cu aparatul de sudură treizeci și 
două de seifuri și luase câteva sute de CD-uri și milioane de 
pagini de documente. Apoi echipa încărcase materialele într-un 
camion și le dusese pe ţărmul Mării Caspice, unde aștepta o 
navă. Operaţiunea șocase lumea întreagă, dovedind încă o dată 
că Biroul putea să dea lovitura oriunde voia, până și în capitala 
celui mai mare dușman al Israelului. 

— Și câţi iranieni a trebuit să omorâţi ca să ieșiţi vii din ţară? 

— Amănunte, amănunte, a zis Mihail cu dispreţ. Chestia e că 
putem face asta cu ochii închiși. 

— Aș prefera s-o faceţi cu ochii deschiși. Asta ne va crește 
mult șansele de succes. 

La prânz, Gabriel a reușit să se convingă pe sine că erau 
osândiți la eșec, că avea să-și petreacă restul vieţii într-o celulă 
dintr-o închisoare germană pentru prea multe delicte ca să fie 
amintite, un sfârșit nedemn al unei cariere glorioase. Eli Lavon a 
diagnosticat corect sursa disperării șefului său, pentru că și el 
suferea de aceeași boală. Era Munchenul, și-a zis Lavon. Și era 
cartea. 

Niciodată nu era departe de gândurile lor, mai ales de ale lui 
Lavon. Nu era niciun membru în echipă a cărui viaţă să nu fi fost 
schimbată de cea mai îndelungată ură. Aproape toți își 
pierduseră rude în flăcările Holocaustului. Unii se născuseră 
doar pentru că unul dintre membrii familiei avusese voinţa de a 
supraviețui. La fel ca Isabel Feldman, singura rămasă în viaţă 
dintre copiii lui Samuel Feldman, care dăduse Ordinului Sfânta 
Elena o mică avere în lichidităţi și obiecte de valoare în schimbul 
unor false certificate de botez și false promisiuni de protecţie. 

O altă astfel de femeie a fost lrene Frankel. Născută la Berlin, 
a fost deportată la Auschwitz în toamna anului 1942. Părinţii ei 
au fost gazaţi la sosire, însă Irene Frankel a plecat din Auschwitz 
în Marșul Morţii, în ianuarie 1945. A ajuns în noul stat Israel în 
1948. Acolo a întâlnit un bărbat din Munchen, un scriitor, un 
intelectual care fugise în Palestina înainte de război. În 


VP - 169 


Germania numele lui fusese Grunberg, dar în Israel și-a luat 
numele Allon. După căsătorie au jurat că vor avea șase copii, 
câte unul pentru fiecare milion asasinat, însă pântecul ei n-a 
putut să poarte decât unul. Irene a ales să-l numească Gabriel, 
mesagerul lui Dumnezeu, cel care a interpretat viziunile lui 
Daniel. 

La ora două și-au dat seama că de câteva minute nimeni nu-l 
mai văzuse pe Gabriel și nu-i mai auzise vocea. O căutare rapidă 
prin casă a arătat că nu era acolo, iar când l-au sunat n-a 
răspuns. Unitatea 8200 a confirmat că telefonul lui era deschis 
și se deplasa agale prin Englischer Garten. Eli Lavon și-a dat 
seama imediat unde se ducea. Copilul lui lrene Frankel voia să 
vadă locul în care se întâmplase. Lavon nu-l putea învinui. 
Suferea și el de aceeași boală. 


38. 


MUNCHEN 


În iulie 1935, la doi ani după ce a pus stăpânire pe Germania 
prin alegeri, Adolf Hitler a declarat oficial Munchenul „Capitala 
Mișcării”. Legăturile orașului cu  naţional-socialismul erau 
incontestabile. Partidul nazist s-a format în Munchen în anii 
turbulenţi de după înfrângerea Germaniei în Primul Război 
Mondial. Și Munchen, în toamna lui 1923, a fost locul în care 
Hitler a condus „Puciul de la berărie”, care a eșuat, ducând la 
scurta lui întemniţare în închisoarea Landsberg. Acolo a scris 
primul volum din Mein Kampf, acel manifest dezlânat unde îi 
descria pe evrei ca pe niște virusuri care trebuie să fie 
exterminate. În primul an în funcţia de cancelar, în care a 
transformat Germania într-o dictatură totalitară, s-au vândut 
peste un milion de exemplare ale cărţii. 

Pe parcursul celor cincisprezece ani catastrofali ai epocii 
naziste, Hitler a făcut vizite frecvente la Munchen. Păstrase un 
apartament mare, plin de obiecte de artă, în Prinzregentenplatz, 
numărul 16, și a comandat construirea unei clădiri de birouri 
pentru uz personal care dădea spre Königsplatz. Numită 


VP - 170 


Führerbau”, conţinea apartamente la dispoziţia lui Hitler și a 
adjunctului său, Rudolf Hess, precum și un hol central imens cu 
scări gemene care duceau la o sală de conferinţe. Prim-ministrul 
britanic Neville Chamberlain a semnat Acordul de la München în 
Fuhrerbau, pe 30 septembrie 1938. La întoarcerea la Londra a 
prezis că acordul va aduce „pace în vremurile noastre”. Peste 
un an, Wehrmachtul invada Polonia, azvârlind lumea în război și 
declanșând seria de evenimente care aveau să ducă la 
distrugerea evreilor Europei. 

Două raiduri de bombardament devastatoare efectuate de 
Aliați în aprilie 1944 au transformat orașul în ruine, dar, cumva, 
Fuhrerbau a supraviețuit. Imediat după război, Aliaţii au folosit-o 
ca depozit pentru obiectele de artă prădate de naziști. Acum era 
sediul unei respectate școli de muzică și teatru, în care pianiști, 
violonceliști, violoniști și actori își șlefuiau măiestria în încăperile 
prin care pășiseră cândva ucigașii. De-a lungul fațadei plumburii 
a clădirii se înșirau biciclete, iar la baza scării principale stăteau 
doi polițiști munchenezi cu mutre plictisite. Niciunul nu i-a dat 
atenție bărbatului de talie medie care s-a oprit să citească 
programul recitalurilor viitoare. 

A mers mai departe, pe lângă Alte Pinakothek, muzeul de artă 
de talie mondială al Munchenului, apoi a cotit la stânga pe 
Hessstrasse. După zece minute a zărit turnul modern care se 
înălța deasupra Parcului Olimpic. Vechiul Sat Olimpic era la 
nord, nu departe de sediul BMW și de un conglomerat german 
foarte bogat, cunoscut ca Grupul Wolf. A găsit Connollystrasse și 
a mers pe ea până la blocul de locuinţe de două etaje aflat la 
numărul 31. 

Clădirea fusese transformată de mult în cămin studențesc, 
însă la începutul lui septembrie 1972 îi găzduise pe membrii 
echipei olimpice a Israelului. La ora 4.30, pe 5 septembrie, opt 
teroriști palestinieni îmbrăcaţi în treninguri au escaladat un gard 
care nu era pazit. Aveau genţi de voiaj cu puști Kalaşnikov, 
pistoale semiautomate Tokarev și grenade de mână de 
fabricaţie sovietică și au folosit o cheie furată ca să descuie ușa 
apartamentului numărul 1. Doi israelieni, antrenorul de lupte 
greco-romane Moshe Weinberg și halterofilul Yossef Romano, au 
fost uciși în primele clipe ale asediului. Alţi nouă au fost luați 
ostatici. 


25 Clădirea Fuhrerului (în limba germană în original). 
VP - 171 


În restul acelei zile, pe când oamenii din întreaga lume se 
uitau la televizor cu groază, autorităţile germane au negociat cu 
doi teroriști foarte bine deghizați - unul numit Issa, celălalt Tony 
-, în vreme ce peste drum continuau Jocurile Olimpice. In cele 
din urmă, la ora zece seara, ostaticii au fost duși cu elicopterul 
la Baza Aeriană Fürstenfeldbruck, unde poliţia germană 
organizase o operaţiune de salvare prost gândită. S-a încheiat 
cu moartea tuturor celor nouă israelieni. 

La câteva ore de la masacru, prim-ministrul Israelului, Golda 
Meir, i-a ordonat unui agent legendar al Biroului, pe nume Ari 
Shamron, să „trimită băieții”. Numele de cod al operaţiei a fost 
„Urgia lui Dumnezeu”, expresie aleasă de Shamron ca să 
confere misiunii lustrul aprobării divine. Unul dintre băieţi era un 
tânăr pictor talentat de la Academia de Pictură și Desen Bezalel, 
pe nume Gabriel Allon. Altul era Eli Lavon, un arheolog 
promiţător specializat în domeniul biblic. În jargonul echipei, 
bazat pe ebraică, Lavon era un ayin, căutător de urme. Gabriel 
era un aleph, asasin. Timp de trei ani și-au urmărit prada prin 
Europa Occidentală și Orientul Mijlociu, omorând noaptea și la 
lumina zilei, trăind cu teama că în orice clipă puteau să fie 
arestaţi de autorităţile locale și acuzaţi de crimă. În total, au 
murit de mâna lor doisprezece oameni. Gabriel a ucis el însuși 
șase teroriști cu un pistol Beretta de calibrul 0.22. Ori de câte ori 
a fost posibil, și-a împușcat victima de unsprezece ori, câte un 
glonţ pentru fiecare evreu asasinat la Munchen. Când s-a întors 
în Israel, în sfârșit, avea tâmplele încărunţite. Lavon a rămas cu 
numeroase tulburări provocate de stres, inclusiv un ulcer care-i 
făcea probleme până în ziua de azi. 

S-a furișat fără zgomot până la Gabriel și i s-a alăturat în fața 
casei cu numărul 31 de pe Connollystrasse. 

— În locul tău, n-aș mai face asta, Eli. Ai noroc că nu te-am 
împușcat. 

— M-am străduit să fac un pic de zgomot. 

— Străduiește-te mai mult data viitoare. 

Lavon a ridicat privirea spre balconul apartamentului 1. 


— Vii des aici? 
— De fapt, a trecut ceva vreme. 
— Câtă? 


— O sută de ani, a zis Gabriel distant. 
— Eu vin aici de fiecare dată când sunt în Munchen. Și 


VP - 172 


întotdeauna mă gândesc la același lucru. 

— Care anume, Eli? 

— Echipa noastră olimpică n-ar fi trebuit să fie cazată în 
clădirea asta. Era prea izolată. Le-am împărtășit nemților 
îngrijorarea noastră cu câteva săptămâni înainte de începerea 
Olimpiadei, dar ne-au asigurat că atleţii noștri vor fi în siguranţă. 
Din păcate, nu s-au ostenit să ne spună că serviciul de informaţii 
german primise de la un informator palestinian pontul că echipa 
Israelului era vizată. 

— Trebuie să le fi ieșit din minte. 

— De ce nu ne-au prevenit? De ce n-au luat măsuri ca să ne 
protejeze atleţii? 

— Spune-mi tu de ce. 

— Nu ne-au spus, a zis Lavon, din cauză că nu voiau să le 
stricăm petrecerea de ieșire în societate de după război. O 
ameninţare împotriva urmașilor aceluiași popor pe care 
încercaseră să-l extermine cu doar treizeci de ani înainte n-ar fi 
dat deloc bine. Amintește-ţi, serviciul german de informaţii și 
securitate a fost fondat de oameni ca Reinhard Gehlen. Oameni 
care au lucrat pentru Hitler și naziști. Oameni de dreapta care 
urau în aceeași măsură comunismul și evreii. Nu-i de mirare că 
au fost atrași de cineva ca Andreas Estermann. S-a răsucit spre 
Gabriel. Ai observat cumva care a fost ultima lui slujbă înainte 
de retragere? 

— Șeful Departamentului Doi, divizia antiextremism. 

— Și atunci de ce stă atâta timp la telefon cu unul de teapa lui 
Axel Brunner? Și de ce are numărul de mobil privat al fiecărui 
lider de extremă dreaptă din Europa? După un moment de 
gândire, Lavon a adăugat: Și de ce și-a închis telefonul timp de 
trei ore la Bonn în seara trecută? 

— Poate că are o iubită acolo. 

— Estermann? E băiat de altar. 

— Băiat de altar doctrinar. 

Lavon și-a ridicat privirea încă o dată spre fațada clădirii. La 
fereastra apartamentului 1 ardea o lumină. 

— Te-ai gândit vreodată cât de diferite ar fi fost viețile noastre 
dacă nu s-ar fi întâmplat asta? 

— Munchen? 

— Nu, a răspuns Lavon. Totul. Două mii de ani de ură. Am fi la 
fel de mulţi ca stelele de pe cer și nisipul de pe plajă, întocmai 


VP - 173 


așa cum i-a promis Dumnezeu lui Avraam. Aș locui într-un 
apartament din centrul Vienei, lider în domeniul meu, bărbat 
distins. Mi-aș petrece după-amiezile sorbind cafea și mâncând 
ștrudel la Cafe Sacher, iar serile, ascultând Mozart și Haydn. Din 
când în când m-aș duce la o galerie și aș privi lucrările unui 
renumit pictor din Berlin pe nume Gabriel Frankel, fiul lui lrene 
Frankel, nepotul lui Viktor Frankel, poate cel mai mare pictor 
german din secolul douăzeci. Cine știe? Aș putea chiar să fiu 
destul de bogat ca să cumpăr unul sau două dintre tablourile lui. 

— Mă tem că nu așa merge viaţa, Eli. 

— Presupun că nu. Dar ar fi prea mult dacă am cere să nu ne 
mai urască? De ce antisemitismul este iar în ascensiune în 
Europa? De ce nu ești în siguranță ca evreu în această ţară? De 
ce a dispărut rușinea Holocaustului? De ce nu se termină 
niciodată? 

— Opt cuvinte, a zis Gabriel. 

Intre ei s-a lăsat tăcerea. Lavon a fost cel care a spart-o. 

— Unde crezi că este? 

— Evanghelia după Pilat? 

Lavon a încuviinţat din cap. 

— Cine știe, poate-i ascunsă într-un horn. 

— Cât de potrivit. Tonul lui Lavon era neobișnuit de amar. A 
dat să aprindă o ţigară, dar s-a oprit, spunând: Se înţelege de la 
sine că naziștii au fost cei care i-au anihilat pe evreii din Europa. 
Dar ei n-ar fi putut să pună în aplicare Soluţia Finală dacă 
pământul n-ar fi fost deja arat de creștinătate. Executanţii 
benevoli ai lui Hitler aveau în spate secole de învățături ale 
Bisericii despre răul întruchipat de evrei. Catolicii austrieci au 
reprezentat un număr disproporționat de ofițeri din lagărele de 
concentrare, și rata de supravieţuire a evreilor a fost mult mai 
mică în ţările catolice. 

— Insă mii de catolici și-au riscat viaţa ca să ne apere. 

— E adevărat. Au ales să acţioneze din proprie iniţiativă, nu 
să aștepte încurajarea papei lor. Ca urmare, și-au salvat Biserica 
din abisul moral. Ochii lui Lavon au cercetat vechiul Sat Olimpic. 
Ar trebui să ne întoarcem la casa conspirativă. Curând se 
întunecă. 

— S-a întunecat deja, a zis Gabriel. 

Lavon și-a aprins, în cele din urmă, ţigara. 

— De ce crezi că și-a închis telefonul timp de trei ore în seara 


VP - 174 


aceea? 

— Estermann? 

Lavon a încuviinţat. 

— Nu știu, a răspuns Gabriel. Dar am de gând să-l întreb. 

— Poate că ar trebui să-l întrebi și de Evanghelia după Pilat. 

— Nu-ţi face griji, Eli. Așa o să fac. 

e 

Când Gabriel și Eli s-au întors în casa conspirativă, membrii 
echipei de răpire erau adunaţi în living, îmbrăcaţi pentru o seară 
într-o cafenea la modă din Beethovenplatz. Nu se vedeau semne 
de nervozitate, în afară de răpăitul necontenit al degetului 
arătător al lui Mihail pe braţul fotoliului în care ședea. Asculta cu 
atenție vocea lui Andreas Estermann, care le cerea 
subordonaților săi să întărească securitatea în toate unităţile 
Grupului Wolf, în special la uzinele chimice. Se părea că 
Estermann primise o avertizare de la unul dintre vechile sale 
contacte din BfV, mesaj pe care echipa îl interceptase. 
Începuseră să clipească luminiţele roșii în sistem. 

La cinci și un sfert clipea luminiţa roșie și în casa conspirativă. 
Membrii echipei de răpire au plecat așa cum veniseră - pe rând, 
singuri sau câte doi, ca să nu atragă atenţia vecinilor. La 17.45 
ajunseseră cu toţii în locurile prestabilite. 

Ținta lor a plecat de la sediul Grupului Wolf după 
șaptesprezece minute. Gabriel i-a urmărit pe un laptop traseul, 
o luminiţă albastră pâlpâitoare care se deplasa pe harta 
Munchenului, mulțumită telefonului piratat. Aparatul îi oferise 
deja toate informaţiile de care avea nevoie pentru a împiedica 
Ordinul Sfânta Elena să deturneze conclavul. Totuși, mai erau 
vreo două lucruri pe care Andreas Estermann trebuia să le 
clarifice. Dacă era cât de cât inteligent, n-avea să se 
împotrivească. Gabriel era într-o dispoziţie periculos de proastă. 
La urma urmei, se aflau la Munchen. Capitala Mișcării. Orașul 
prin care au pășit cândva ucigașii. 


39. 


BEETHOVENPLATZ, MUNCHEN 


VP - 175 


Un pic mai la nord de gara centrală din Munchen, traficul s-a 
blocat brusc. Era alt punct de control al poliţiei. Existau câteva 
în oraș, mai ales în apropierea nodurilor de transport și în pieţe, 
unde se adunau mulţi pietoni. Întreaga ţară era agitată, 
adunându-și forțele pentru următorul atac. Până și specialiștii de 
la BfV, vechiul loc de muncă al lui Andreas Estermann, nutreau 
convingerea că explozia altei bombe era inevitabilă. Estermann 
era de aceeași părere. De fapt, avea motive să creadă că 
următorul atac se va produce chiar a doua zi de dimineață, 
probabil la Köln. Dacă reușea, distrugerile fizice și numărul 
morților aveau să sfâșie însuși sufletul ţării, să atingă un nerv 
străvechi. Nimic nu avea să mai fie la fel după acel 11 
Septembrie al Germaniei. 

Estermann s-a uitat la ceasul de pe telefon, apoi a șoptit o 
înjurătură. Imediat i-a cerut iertare lui Dumnezeu. Regulile 
stricte ale Ordinului interziceau orice formă de blasfemie, nu 
doar luarea numelui Domnului în deșert. Estermann nu fuma și 
nu punea gura pe alcool, iar postul și exerciţiile fizice regulate îl 
ajutau să nu se îngrașe, în ciuda slăbiciunii sale pentru 
mâncărurile germane tradiţionale. Soţia sa, Johanna, era și ea 
membră a Ordinului, la fel și cei șase copii. Mărimea familiei lor 
era neobișnuită în Germania modernă, unde rata natalității 
scăzuse sub pragul care să permită creșterea demografică. 

Estermann s-a uitat din nou la ceas: 18.04. A format numărul 
lui Christoph Bittel, dar n-a răspuns nimeni, așa că i-a trimis un 
SMS, explicând că plecase de la birou mai târziu decât avusese 
de gând și acum era blocat în trafic. Bittel a răspuns imediat, 
afirmând că și el era în întârziere. Lucrul acesta nu-i stătea în 
fire. De obicei, Bittel era punctual ca un ceas elveţian. 

În cele din urmă, mașinile au înaintat un pic, permițându-i să 
vadă motivul blocajului. Poliţiștii cercetau o dubă din faţa intrării 
în gară. Pasagerii, doi tineri arabi sau turci, erau culcaţi pe 
asfalt, cu brațele și picioarele desfăcute. Bucuria lui Estermann 
n-a fost mică văzându-i în acea situaţie neplăcută. În copilărie 
rareori zărea în Munchen un străin, mai ales unul cu pielea 
cafenie sau neagră. Asta s-a schimbat în anii '80, când s-au 
deschis ecluzele. Acum locuiau în Germania douăsprezece 
milioane de imigranţi, cincisprezece la sută din populaţie. 
Majoritatea copleșitoare erau musulmani. Dacă tendinţa actuală 
nu se inversa, în curând germanii aveau să fie o minoritate în 


VP - 176 


propria lor ţară. 

Estermann a cotit pe Goethestrasse, o stradă liniștită 
mărginită de case vechi și elegante, și a parcat la bordură la ora 
șase și zece. A mai pierdut trei minute ca să ia bonul din 
parcometru și alte două mergând până la Cafe Adagio. Era o 
sală slab luminată, cu câteva mese aranjate în jurul unei estrade 
pe care, mai târziu în acea seară, avea să cânte un trio de jazz 
din America. Lui Estermann nu-i plăcea jazzul. Nu-i plăceau prea 
mult nici clienţii obișnuiți din Cafe Adagio. La o masă întunecată 
din colţ, două femei - cel puţin așa lăsau impresia - se sărutau. 
La două mese de ele ședeau doi bărbaţi. Unul avea o față dură, 
ciupită de vărsat. Celălalt era subţire ca o trestie. Păreau est- 
europeni, poate evrei. Cel puţin nu erau homosexuali. 
Estermann îi ura pe homosexuali chiar mai mult decât pe evrei 
și musulmani. 

Bittel nu se vedea pe nicăieri. Estermann s-a așezat la masa 
cea mai îndepărtată de ceilalţi clienţi. În cele din urmă, o fată 
tatuată, cu părul violet, s-a apropiat alene și l-a privit în tăcere 
câteva momente, ca și cum ar fi așteptat ca el să rostească 
parola secretă. 

— Coca-cola dietetică. 

După plecarea chelneriţei, Estermann s-a uitat la telefon. 
Unde mama naibii era Bittel? Și, pentru numele lui Dumnezeu, 
de ce alesese un asemenea loc pentru întâlnire? 

e 

Stinghereala lui Estermann era atât de vizibilă, încât Gabriel a 
mai așteptat zece minute până să-l anunţe pe neamţ că, din 
cauza unei urgențe la serviciu, Christoph Bittel nu putea să 
ajungă la întâlnire. Faţa lui Estermann, văzută prin camera video 
a telefonului său piratat, s-a schimonosit. A trimis un răspuns 
tăios, a aruncat pe masă o bancnotă de cinci euro și s-a repezit 
în stradă. Foc și pară, a mers cu pași apăsaţi pe Goethestrasse 
spre mașina sa, unde furia i-a dat în clocot. 

Un bărbat ședea pe capotă, cu ghetele proptite pe bara de 
protecţie, și între picioarele lui era o fată. Pielea lui albă era 
luminoasă în lumina felinarului stradal. Fata avea pielea foarte 
întunecată, ca o arăboaică. Mâinile îi erau așezate pe coapsele 
bărbatului. Gura ei o acoperea pe a lui. 

Estermann nu avea să-și mai amintească prea multe din ce s- 
a petrecut apoi. A fost un schimb de cuvinte, urmat de un 


VP - 177 


schimb de lovituri. Estermann a dat un singur pumn la 
nimereală, dar a încasat câteva lovituri zdravene cu coatele și 
genunchii, bine ţintite. 

Scos din joc, s-a năruit pe asfalt. De undeva s-a materializat o 
dubă. Estermann a fost azvârlit în spatele ei ca morții din război. 
A simţit o durere puternică în gât, și vederea i s-a tulburat. 
Ultimul lucru pe care l-a reţinut înainte să-și piardă cunoștința a 
fost fața femeii. Era arăboaică, nu încăpea nicio îndoială. 
Estermann îi ura pe arabi. Aproape la fel de mult cât îi ura pe 
evrei. 


40. 


MUNCHEN 


Spionilor le place să spună că nu există o operaţiune sub 
acoperire care să fie perfectă. Cel mai bun lucru pe care poate 
să-l facă un planificator prudent este să limiteze riscurile de 
eșec și dare în vileag - sau, și mai rău, de arestare și judecare. 
Uneori, respectivul acceptă conștient un mic risc atunci când 
viețile sunt în cumpănă sau cauza sa e dreaptă. Și uneori 
trebuie să se resemneze cu gândul că un dram de întâmplare 
norocoasă, de soartă, va hotărî dacă nava sa ajunge cu bine în 
port sau se sfărâmă de stânci. 

În seara aceea, la München, Gabriel a făcut exact un astfel de 
târg cu zeii operaţiunilor. Da, îl momise pe Andreas Estermann 
la Cafe Adagio pentru ceea ce credea că este o întâlnire cu o 
veche cunoștință. Dar Estermann, nu Gabriel și echipa lui, a fost 
cel care a ales locul răpirii. Din fericire, Estermann a ales bine. 
Nu exista o cameră de supraveghere a traficului care să-i 
înregistreze dispariția și niciun alt martor în afara unui șoricar de 
la fereastra unui bloc de alături. 

Peste nouăzeci de minute, după o scurtă oprire în zona rurală 
din vestul  Munchenului ca să schimbe  plăcuţele de 
înmatriculare, duba s-a întors la casa conspirativă de lângă 
Englischer Garten. Legat fedeleș și cu ochii acoperiţi, Andreas 
Estermann a fost dus într-o celulă improvizată la subsol. În mod 
normal, Gabriel l-ar fi lăsat acolo o zi sau două, ca să cugete la 


VP - 178 


soarta sa în lipsa vederii, sunetelor și somnului. Însă la ora zece 
și jumătate i-a cerut lui Natalie să-l trezească. Ea i-a injectat un 
stimulent ușor, împreună cu o substanţă calmantă. O substanţă 
care să-i distorsioneze simţul realităţii. O substanţă care să-i 
dezlege limba. 

Ca urmare, Estermann nu s-a împotrivit când Mordecai și 
Oded l-au legat pe un scaun de metal din afara celulei. De 
cealaltă parte a mesei ședea Gabriel, flancat de Yaakov 
Rossman și Eli Lavon. În spatele lui era un telefon Solaris montat 
pe un trepied. Estermann, legat la ochi, nu știa nimic din toate 
astea. Știa doar că se afla într-un mare necaz. Totuși, problema 
cu care se confrunta era ușor de rezolvat. Nu era nevoie decât 
de semnătura lui pe o declaraţie. O listă cu amănunte. Nume și 
cifre. 

La ora 22.34 inchizitorul lui Estermann a vorbit pentru prima 
dată. Camera de luat vederi a prins expresia de pe partea din 
fața germanului care nu era acoperită. Mai târziu, caseta video 
avea să fie analizată de specialiștii de pe bulevardul Regele 
Saul. Toţi au fost de acord în privinţa unui punct. Era o expresie 
de ușurare profundă. 

e 

Cu toate că era blestemat să aibă o memorie fără cusur, lui 
Gabriel îi era greu uneori să-și amintească exact chipul mamei 
sale. Două dintre autoportretele ei atârnau în dormitorul lui din 
lerusalim. In fiecare seară, înainte de culcare, o vedea așa cum 
se văzuse ea, un personaj chinuit redat în stilul expresioniștilor 
germani. 

La fel ca multe tinere care au supravieţuit Holocaustului, i-a 
fost greu să facă faţă cerintelor creșterii unui copil. Avea 
înclinaţie spre melancolie și schimbări de dispoziţie violente. Nu 
putea să arate plăcere în ocaziile festive și nu se atingea de 
mâncăruri sau băuturi copioase. Purta întotdeauna un bandaj pe 
braţul stâng, peste tatuajul decolorat. 29395... Îl numea semnul 
ei de slăbiciune evreiască. Emblema ei de rușine evreiască. 

Pictura, la fel ca rolul de mamă, devenise un chin. Gabriel 
obișnuia să stea pe podea, la picioarele ei, mâzgălind pe caietul 
său de schiţe, în vreme ce Irene lucra la șevalet. Ca să-și abată 
atenţia, îi spunea poveşti din copilăria petrecută la Berlin. Îi 
vorbea lui Gabriel în germană, cu puternicul ei accent berlinez. 
Fusese prima limbă a lui Gabriel, și chiar și acum era limba în 


VP - 179 


care visa. Italiana lui, deși fluentă, avea o urmă vagă, dar 
inconfundabilă, de accent străin. Nu și germana. Oriunde s-ar fi 
dus prin ţară, nimeni n-ar fi zis că era altceva decât un vorbitor 
nativ al limbii, unul crescut în centrul Berlinului. 

In mod clar, și Andreas Estermann presupusese că așa 
stăteau lucrurile, ceea ce-i provocase expresia nepotrivită de 
ușurare. S-a topit rapid după ce Gabriel a început să vorbească. 
Fără să se prezinte, i-a dat de înţeles că era un membru secret 
al Ordinului Sfânta Elena căruia Herr Wolf și episcopul Richter îi 
ceruseră să investigheze anumite nereguli financiare care le 
atrăseseră atenția de curând. Aceste nereguli ţineau de 
existenţa unui cont bancar din Principatul Liechtenstein. Gabriel 
a indicat balanţa curentă și datele la care fuseseră făcute 
depunerile. Apoi a citit cu glas tare mesajele dintre Estermann și 
bancherul lui particular, Herr Hassler, ca nu cumva neamțul să- 
și facă iluzia că va scăpa din cârlig. 

In cele din urmă, Gabriel și-a îndreptat atenţia asupra sursei 
banilor pe care Estermann îi deturnase de la Ordin. Banii aceia, 
a spus el, ar fi trebuit să ajungă la cardinalii-electori care 
fuseseră de acord să-l voteze pe candidatul Ordinului la conclav. 
La pomenirea numelui prelatului, Estermann a tresărit și s-a 
apucat să vorbească. Cu o singură obiecţie, a confirmat atât 
existența complotului, cât și numele cardinalului pe care Ordinul 
îl alesese să fie următorul papă. 

— Cum se face că știi că este Emmerich? 

— Ce vrei să zici? a întrebat Gabriel. 

— Doar câţiva dintre noi sunt la curent cu operaţiunea 
conclavului. 

— Mă număr printre ei. 

— Dar atunci aș ști cine ești. 

— De ce presupui asta? 

— Cunosc numele tuturor membrilor secreţi ai Ordinului. 

— În mod evident, nu așa stau lucrurile. 

Gabriel s-a întors la subiectul plăţilor. Se părea că mai mulți 
cardinali îi spuseseră cardinalului Albanese că sumele convenite 
nu apăruseră în conturile lor. 

— Dar nu-i cu putinţă! Părintele Graf mi-a spus săptămâna 
trecută că toţi cardinalii și-au primit banii. 

— Părintele Graf lucrează cu mine în această chestiune. Ţi-a 
dat informaţii eronate la cererea mea. 


VP - 180 


— Ticălosul! 

— Ordinul interzice un astfel de limbaj, Herr Estermann. Mai 
ales când este vorba despre un preot. 

— Te rog să nu-i spui episcopului Richter. 

— Nu-ţi face griji, va fi micul nostru secret. După o scurtă 
pauză, Gabriel a reluat: Dar numai dacă îmi spui ce-ai făcut cu 
banii care trebuiau să ajungă la cardinalii-electori. 

— l-am virat în conturile lor, întocmai așa cum mi-au spus 
Herr Wolf și episcopul Richter. N-am furat nici măcar un euro. 

— De ce ar minţi cardinalii? 

— Nu-i evident? Incearcă să ne șantajeze ca să le dăm mai 
mulți bani. 

— Cum e cu contul din Liechtenstein? 

— E un cont operaţional. 

— De ce e soţia ta titularul? 

Estermann a tăcut un moment, apoi a întrebat: 

— Herr Wolf și episcopul Richter știu de cont? 

— Încă nu, a zis Gabriel. Și dacă faci tot ce-ţi spun, nici nu vor 
ști vreodată. 

— Ce anume vrei? 

— Vreau să-l suni mâine la prima oră pe Herr Hassler și să-i 
spui să-mi vireze mie banii. 

— Da, sigur. Ce altceva? 

Gabriel i-a spus. 

— Toate cele patruzeci și două de nume? O să stăm aici toată 
noaptea. 

— Trebuie să fii altundeva? 

— Soţia mea mă așteaptă la cină. 

— Mă tem că ai ratat de mult cina. 

— Poţi cel puţin să-mi scoţi legătura de la ochi și pe celelalte? 

— Numele, Herr Estermann. Acum. 

— Le vrei într-o anumită ordine? 

— Ce zici de cea alfabetică? 

— Mi-ar fi de ajutor să am telefonul. 

— Eşti profesionist. N-ai nevoie de telefon. 

Estermann și-a ridicat fruntea spre tavan și a tras aer în piept. 

— Cardinalul Azevedo. 

— Tegucigalpa? 

— Nu-i decât un Azevedo în Colegiul Cardinalilor. 

— Cât i-ai plătit? 


VP - 181 


— Un milion. 

— Unde-s banii? 

— Bank of Panama. 

— următorul? 

Estermann și-a înclinat capul într-o parte. 

— Ballantine din Philadelphia. 

— Cât? 

— Un milion. 

— Unde-s banii? 

— Banca Vaticanului. 

— următorul? 

e 

Ultimul nume de pe lista lui Estermann a fost cardinalul Péter 
Zikov, arhiepiscopul de Esztergom-Budapesta, un milion de 
euro, plătibili în contul său personal de la Banco Popolare, filiala 
din Ungaria. În total, 42 din cei 116 cardinali-electori care aveau 
să-l aleagă pe succesorul papei Paul al VIl-lea primiseră bani în 
schimbul voturilor lor. Costul total al operațiunii era un pic sub 
50 de milioane de dolari. Fiecare bănuț venea din vistieria 
Grupului Wolf, conglomeratul global care servea ca braţ 
corporatist al Ordinului Sfânta Elena. 

— Și astea sunt toate numele? a tatonat Gabriel. Eşti sigur că 
n-ai lăsat pe nimeni pe dinafară? 

Estermann a scuturat din cap. 

— Ceilalţi optsprezece cardinali care vor vota pentru 
Emmerich sunt membri ai Ordinului. N-au primit vreo plată în 
afara stipendiilor lor lunare. După un moment de tăcere, a 
adăugat: Şi mai este arhiepiscopul Donati, desigur. Două 
milioane de euro. Am depus banii după ce el și israelianul au 
pătruns în Arhivele Secrete. 

Gabriel i-a aruncat o privire lui Eli Lavon. 

— Și ești sigur că n-ai depus acei bani într-un cont de care nu 
știu eu? 

— Nu, a zis Estermann. Sunt în contul personal al lui Donati 
din Banca Vaticanului. 

Gabriel a întors o altă pagină din carnet, deși nu se obosise să 
scrie niciun nume sau cifră. 

— Hai să mai parcurgem lista o dată, bine? Ca să fim siguri că 
nu ne-a scăpat nimeni. 

— Te rog, a gemut Estermann. Mă doare groaznic capul de la 


VP - 182 


medicamentele pe care mi le-aţi dat. 

Gabriel s-a uitat la Mordecai și Oded și le-a spus în germană 
să-l ducă pe Estermann în celulă. Sus, în salon, a revăzut cu 
Lavon înregistrarea de pe un laptop. 

— Trebuie să te fi molipsit de la hainele alea preoțești pe care 
le-ai purtat în Arhivele Secrete mai deunăzi. Un moment, până și 
eu am fost convins că ești membru al Ordinului. 

Gabriel a derulat înainte înregistrarea și a apăsat butonul 
„PLAY”. 

„Două milioane de euro. Am depus banii după ce el și 
israelianul au pătruns în Arhivele Secrete...” 

Gabriel a apăsat pe pauză. 

— Foarte deștept din partea lor, nu crezi? 

— E limpede că n-au de gând să se predea fără să lupte. 

— Nici eu. 

— La ce te gândești? _ 

— O să stau de vorbă cu el. Intre patru ochi, a precizat 
Gabriel. 

— Avem tot ce ne trebuie, a zis Lavon. Hai să plecăm de aici 
înainte ca un poliţist german simpatic să bată la ușă și să ne 
întrebe dacă știm ceva despre dispariţia unui funcţionar de rang 
înalt al Grupului Wolf. 

— Nu-i putem da drumul până ce nu se ridică fum alb din 
hornul Capelei Sixtine. 

— Atunci o să-l legăm de un copac undeva în Alpi, pe drumul 
spre Roma. Cu un pic de noroc, n-o să-l găsească nimeni până 
se topesc ghețarii. 

Gabriel a clătinat din cap. 

— Vreau să știu de ce are numărul de telefon personal al 
fiecărui lider de extremă dreaptă important din Europa 
Occidentală. Și vreau cartea aceea. 

— A urcat pe un horn. Tu însuţi ai spus-o. 

— La fel ca bunicii mei. 

Gabriel s-a răsucit, fără să mai spună nimic, și s-a îndreptat 
spre pivniţă. Acolo le-a spus lui Mordecai și Oded să-l scoată pe 
Estermann din celulă. Din nou germanul nu s-a opus când a fost 
legat pe scaun. La ora 12.42 i-a fost scoasă legătura de la ochi. 
Camera video a telefonului Solaris a prins expresia de pe faţa lui 
Estermann. Mai târziu, pe bulevardul Regele Saul, toţi au fost de 
acord asupra unui punct. Fusese unul dintre cele mai strălucite 


VP - 183 


momente ale lui Gabriel. 


41. 


MUNCHEN 


Natalie i-a dat lui Estermann un pumn de ibuprofen pentru 
durerea de cap și o farfurie cu rămășițe de mâncare de la un 
local turcesc. El a înghiţit cu lăcomie tabletele, dar a strâmbat 
din nas la mâncare. La fel, a ignorat paharul cu Bordeaux pe 
care i l-a pus ea în faţă. 

— Arată a arăboaică, a comentat Estermann după ce ea a 
ieșit. 

— De fapt, e din Franţa. A trebuit să emigreze în Israel 
împreună cu părinţii ca să scape de antisemitismul de acolo. 

— Am auzit că e foarte rău. 

— Aproape la fel de rău ca în Germania. 

— Imigranții sunt cei care creează probleme, nu etnicii 
germani. 

— E drăguţ să gândești așa. Aruncând o privire la paharul cu 
vin, Gabriel l-a îndemnat: Bea un pic. O să te simţi mai bine. 

— Alcoolul e interzis de Ordin, aș fi crezut că știi asta, a spus. 
Uitându-se fără pic de entuziasm la farfurie, Estermann a 
adăugat: Mă întreb dacă nu cumva ai niște mâncare germană 
cum se cuvine. 

— Ar fi destul de greu, dat fiind că nu mai suntem în 
Germania. 

Estermann a arborat un zâmbet trufaș. 

— Mi-am trăit cea mai mare parte a vieţii la Munchen. Știu 
cum miroase, cum sună. Dacă ar fi să ghicesc, ne aflăm în 
centrul orașului, destul de aproape de Englischer Garten. 

— Mănâncă ce ai în farfurie. O să ai nevoie de putere. 

Estermann a învelit două bucăţi de carne de miel într-o lipie 
bazlama și a mușcat șovăielnic. 

— N-a fost chiar așa de rău, nu-i așa? 

— De unde aţi luat mâncarea? 

— Un mic local cu mâncare la pachet din apropiere de 
Hauptbahnhof. 


VP - 184 


— Pe acolo locuiesc toți turcii, știi. 

— Din câte știu, în general este cel mai bun loc din care să iei 
mâncare turcească. 

Estermann a mâncat o do/ma*. 

— De fapt, e chiar bună. Totuși, nu-i ce aș fi ales eu pentru 
ultima mea masă. 

— De ce ești așa de mohorât? 

— Știm amândoi cum o să se termine asta. 

— Sfârșitul încă n-a fost scris, a spus Gabriel. 

— Și ce artrebui să fac ca să supraviețuiesc acestei nopţi? 

— Să răspunzi la toate întrebările mele. 

— Și dacă n-o fac? 

— AȘ putea fi ispitit să irosesc pe tine un glonţ foarte bun. 

Estermann și-a coborât vocea. 

— Am copii, Allon. 

— Șase, a zis Gabriel. O cifră foarte evreiască. 

— Zău? Nu știam. 

Estermann s-a uitat la paharul cu vin. 

— Bea un pic, l-a sfătuit Gabriel. O să te simţi mai bine. 

— E interzis. 

— Trăiește un pic, omule. 

Estermann a întins mâna spre pahar. 

— Cu siguranţă sper asta. 

(J 

Povestea lui Andreas Estermann a început, nici mai mult, nici 
mai puțin, cu Masacrul de la München. Şi tatăl său fusese 
polițist. Poliţist adevărat, a precizat el. Nu din cei secreți. La 
primele ore în ziua de 5 septembrie 1972 a fost trezit cu vestea 
că gherile palestiniene răpiseră câţiva atleți evrei din Satul 
Olimpic. A rămas la postul de comandă în timpul negocierilor 
care au durat toată ziua și a fost martor la încercarea de salvare 
de la Furstenfeldbruck. În ciuda eșecului, i s-a acordat cea mai 
înaltă decorație pentru eforturile din acea zi. A aruncat-o într-un 
sertar și nu s-a mai uitat niciodată la ea. 

— De ce? 

— Considera că a fost un dezastru. 

— Pentru cine? 

— Pentru Germania, firește. 

— Și cum rămâne cu israelienii nevinovaţi care au fost uciși în 


26 Sarma (în limba turcă în original). 
VP - 185 


noaptea aceea? 

Estermann a ridicat din umeri. 

— Tatăl tău se gândea că și-au căutat-o cu lumânarea, nu-i 
așa? 

— Presupun că da. 

— Era un suporter al palestinienilor? 

— Nici vorbă. 

Tatăl său făcea parte din Ordinul Sfânta Elena, la fel ca 
preotul din parohia lor. Estermann a devenit membru pe când 
era student la Universitatea Ludwig Maximilian din Munchen. 
După trei ani, în timpul unei faze de glaciaţie din Războiul Rece, 
a intrat în BfV. După orice standard obiectiv, a avut o carieră 
frumoasă, dacă nu punem la socoteală eșecul de a dezmembra 
Celula din Hamburg. In 2008 a părăsit divizia antitero și a 
preluat comanda Departamentului 2, care îi monitoriza pe 
neonaziști și alți extremiști de dreapta. 

— Cam ca vulpea care păzeşte cotețul de găini, nu crezi? 

— Un pic, a recunoscut Estermann cu un zâmbet strâmb. 

li supraveghease îndeaproape pe cei mai răi dintre răi, a 
continuat el, și-i ajutase pe procurorii federali să-i trimită pe 
câţiva după gratii. Dar în cea mai mare parte sprijinise prin 
acțiunile lui alunecarea ţării spre capătul din dreapta al 
spectrului politic, ferind de anchete partidele și grupările 
extremiste, mai ales când era vorba despre sursa lor de 
finanţare. Per total, mandatul său de director al 
Departamentului 2 fusese foarte reușit. Extrema dreaptă 
germană explodase ca mărime și influenţă sub vegherea lui 
binevoitoare. Plecase din BfV în 2014, cu trei ani mai devreme 
decât ar fi fost normal, și în ziua următoare devenise șeful 
securității în Grupul Wolf. 

— Braţul corporatist al Ordinului Sfânta Elena. 

— E clar că ai citit cartea lui Alessandro Ricci. 

— De ce ai plecat de la BfV? 

— Făcusem tot ce puteam dinăuntru. Și apoi, în 2014 eram 
aproape de atingerea scopurilor noastre. Episcopul Richter și 
Herr Wolf au hotărât că Proiectul are nevoie de atenția mea 
deplină. 

— Proiectul? 

Estermann a încuviinţat. 

— In ce consta? 


VP - 186 


— A apărut ca reacţie la un incident care s-a petrecut la 
Vatican în toamna lui 2006. Poate că îți amintești. De fapt, a zis 
Estermann, cred că erai acolo în ziua aceea. 

e 

Deşi nu era nevoie, i-a amintit lui Gabriel amănuntele 
groaznice. Atacul care s-a produs într-o miercuri, la câteva 
minute după ora douăsprezece, în timpul unei Audienţe 
Generale din Piaţa Sfântul Petru. Trei atacatori sinucigași, trei 
lansatoare de grenade portabile: o insultă premeditată la adresa 
conceptului creștin de Treime, pe care islamul îl consideră 
politeism, shirk. Au fost uciși peste șapte sute de oameni, 
făcând să fie cel mai grav atac terorist de după 11 Septembrie. 
Printre morți se numărau comandantul Gărzilor Elveţiene, patru 
cardinali ai Curiei, opt episcopi și trei înalţi prelați. Sfântul 
Părinte ar fi murit și el dacă Gabriel nu l-ar fi ferit de resturile 
care cădeau de peste tot. 

— Și ce-au făcut Lucchesi și Donati? a întrebat Estermann. Au 
chemat la dialog și împăcare. 

— Presupun că Ordinul a avut o idee mai bună. 

— Teroriștii islamici tocmai atacaseră inima creștinătății. 
Scopul lor era să transforme Europa Occidentală într-o colonie a 
califatului. Hai să spunem că episcopul Richter și Jonas Wolf nu 
erau dispuși să negocieze termenii predării creștinătății. De fapt, 
când au discutat planul, au împrumutat de la evrei o expresie 
celebră. 

— Care? 

— Nu se va mai întâmpla niciodată. 

— Ce măgulitor, a zis Gabriel. Și care era planul? 

— Islamiștii radicali au declarat război Bisericii și civilizaţiei 
occidentale. Dacă Biserica și civilizația occidentală nu-și pot gasi 
puterea de a riposta, o va face Ordinul în locul lor. 

Jonas Wolf, a continuat el, fusese cel care botezase 
operaţiunea „Proiectul”. Episcopul Richter pledase pentru o 
denumire biblică, una care să sugereze amploare și solemnitate 
istorică. Insă Wolf insistase pentru banalitate. Dorea un cuvânt 
care sună neprimejdios, astfel încât să-l poată folosi într-un e- 
mail sau o convorbire telefonică fără să stârnească bănuieli. 

— Și care era natura Proiectului? a vrut să știe Gabriel. 

— Trebuia să fie o versiune de secol douăzeci și unu a 
Reconquistei. 


VP - 187 


— Presupun că ambițiile voastre nu se limitau la Peninsula 
Iberică. 

— Nu, a zis Estermann. Scopul nostru era să eradicăm 
prezenţa islamistă din Europa Occidentală și să repunem 
Biserica pe locul influent care i se cuvine. 

— În ce fel? 

— În același fel în care fondatorul nostru, părintele Schiller, a 
dus cu succes războiul împotriva comunismului. 

— Alăturându-vă fasciștilor? 

— Sprijinind alegerea unor politicieni tradiţionaliști în inima 
predominant romano-catolică a Europei Occidentale. Cuvintele 
germanului aveau uscăciunea unui articol politic: Politicieni care 
vor lua măsurile dificile, dar necesare pentru a răsturna 
tendinţele demografice curente. 

— Ce fel de măsuri? 

— Folosește-ți imaginaţia. 

— Incerc. Și tot ce văd sunt vagoane pentru vite și coșuri de 
fum. 

— Nu vorbește nimeni despre asta. 

— Tu ești cel care a folosit cuvântul „eradicare”, Estermann. 
Nu eu. 

— Ştii câţi imigranţi musulmani există în Europa? În decurs de 
o generaţie, cel mult două, Germania o să fie o ţară islamică. La 
fel Franţa și Olanda. Îţi imaginezi cum va fi viaţa pentru voi, 
evreii? 

— Ce-ar fi să ne lași pe noi deoparte și să-mi explici cum o să 
vă debarasațţi de douăzeci și cinci de milioane de musulmani? 

— Imboldindu-i să plece. 

— Și dacă n-o fac? 

— Va trebui să fie deportaţi. 

— Toţi? 

— Până la ultimul. 

— Care e rolul tău în asta? Ești Adolf Eichmann sau Heinrich 
Himmler? 

— Sunt șeful operaţiunilor. Canalizez banii Ordinului spre 
partidele politice alese de noi și conduc serviciile noastre de 
informaţii și securitate. 

— Presupun că ai o unitate cibernetică. 

— Una bună. Între Ordin și ruși, puţin din ceea ce citește un 
european occidental online este adevărat în zilele noastre. 


VP - 188 


— Lucraţi cu ei? 

— Cu rușii? Estermann a clătinat din cap. Dar de cele mai 
multe ori interesele noastre coincid. 

— Cancelarul Austriei îndrăgește mult Kremlinul. 

— Jörg Kaufmann? E vedeta noastră rock. Până și președintele 
american îl adoră, în timp ce el nu simpatizează pe nimeni. 

— Și Giuseppe Saviano? 

— Graţie Ordinului, a câștigat ultimele alegeri, deși înainte era 
un nimeni. 

— Cecile Leclerc? 

— O adevărată luptătoare. Mi-a spus că are de gând să 
construiască un pod între Marsilia și nordul Africii. Nu mai e 
nevoie să spun că traficul va avea un singur sens. 

— Mai rămâne Axel Brunner. 

— Bombele i-au dat un mare avânt în sondaje. 

— Nu știi nimic despre ele oare? 

— Vechii mei prieteni de la BfV sunt convinși că celula are 
baza în Hamburg. La Hamburg e mare mizerie. O mulţime de 
moschei ale radicaliștilor. Brunner va face curăţenie după ce 
ajunge la putere. 

Gabriel a zâmbit. 

— Mulțumită ţie, Brunner nu va reuși să vadă interiorul 
Cancelariei Federale decât dacă va fi angajat ca om de serviciu. 

Estermann n-a făcut niciun comentariu. ` 

— Eraţi pe punctul de a obține tot ce doreați. Insă ați riscat 
totul omorând un bătrân cu inima bolnavă. De ce să-l ucideți? 
De ce nu era mai simplu să așteptați să moară? 

— Acesta fusese planul. 

— Ce anume s-a schimbat? 

— Bătrânul a găsit o carte în Arhivele Secrete, a zis 
Estermann. Și apoi a încercat să ţi-o dea ţie. 


42. 


MÜNCHEN 


La începutul lui octombrie, când Sfântul Părinte s-a întors 
după un weekend prelungit la Castelul Gandolfo, a fost 


VP - 189 


momentul în care Ordinul și-a dat seama că are o problemă. 
Sanctitatea Sa, cu sănătatea fragilă, simțind poate că i se 
apropie sfârșitul, s-a apucat să treacă în revistă cele mai secrete 
documente ale Vaticanului, în special pe cele legate de 
începuturile Bisericii și de evanghelii. II interesau în mod special 
evangheliile apocrife, cărţile pe care Părinţii Bisericii le-au 
exclus din Noul Testament. 

Cardinalul Domenico Albanese, prefetto al Arhivelor Secrete, 
a supervizat cu grijă lista Sfântului Părinte, ascunzând o serie de 
materiale. Însă, din întâmplare, pe când se afla în biroul papal 
împreună cu alți câțiva cardinali ai Curiei, a observat o cărticică 
veche de câteva secole, legată în piele roșie crăpată, așezată pe 
masa de lângă biroul Sfântului Părinte. Era o lucrare apocrifă de 
la începuturile creștinătății, care ar fi trebuit să fie încuiată în 
collezione. Când Albanese l-a întrebat pe Sfântul Părinte de 
unde avea cartea, Sanctitatea Sa i-a răspuns că i-o dăduse un 
anume părinte Joshua, nume pe care Albanese nu l-a 
recunoscut. 

Îngrijorat, Albanese l-a informat imediat pe superiorul său 
general, episcopul Hans Richter, care, la rândul său, l-a 
contactat pe șeful informațiilor și securităţii Ordinului, Andreas 
Estermann. După câteva săptămâni, la mijlocul lui noiembrie, 
Estermann a aflat că Sfântul Părinte lucra la o scrisoare - 
scrisoare pe care intenţiona să i-o dea bărbatului care-i salvase 
viața în timpul atacului asupra Vaticanului. 

— Și astfel, a zis Estermann, soarta lui a fost pecetluită. 

— De unde aţi știut de scrisoare? 

— Acum câţiva ani am plantat un transmițător în biroul papal. 
L-am auzit pe Sfântul Părinte spunându-i lui Donati că se 
apucase să-ți scrie. 

— Dar Lucchesi nu i-a spus lui Donati de ce îmi scria. 

— L-am auzit pe papă spunându-i altcuiva. N-am reușit să aflu 
cu cine vorbea. De fapt, n-am reușit să aud vocea celeilalte 
persoane. 

— De ce era Ordinul așa de îngrijorat că Lucchesi avea de 
gând să-mi dea cartea? 

— Dă-mi voie să număr motivele. 

— Vă temeați că ar pune sub semnul întrebării corectitudinea 
istorică a evangheliilor. 

— Evident. 


VP - 190 


— Dar vă îngrijora și proveniența cărţii. A fost dată Ordinului 
în 1938 de către un evreu bogat din Roma, pe nume Emanuele 
Giordano, împreună cu mulți bani lichizi și câteva opere de artă. 
Signore Giordano nu a contribuit din preaplinul inimii sale. In 
anii '30 Ordinul se ocupa intens cu extorcarea. Ținta erau evreii 
bogaţi, cărora li se promiteau protecţia și certificatele de botez 
salvatoare de vieți în schimbul banilor lichizi și al obiectelor de 
valoare. Acei bani au fost capitalul cu care a fost creat Grupul 
Wolf. După o clipă de tăcere, Gabriel a adăugat: Toate acestea 
le-aș fi dat eu în vileag dacă Lucchesi mi-ar fi pus cartea în 
mâini. 

— Nu-i rău deloc, Allon. Nu degeaba îţi merge vorba că ești 
iscusit. 

— Cum a ajuns Evanghelia după Pilat în Arhivele Secrete? 

— Părintele Schiller i-a dat-o lui Pius al XII-lea în 1954. 
Sanctitatea Sa ar fi trebuit s-o ardă. In loc de asta, a îngropat-o 
în Arhive. Dacă părintele Joshua n-ar fi găsit-o, Lucchesi ar fi 
încă în viaţă. 

— Cum l-a ucis părintele Graf? 

Întrebarea l-a surprins pe Estermann. După o scurtă șovăială, 
a ridicat primele trei degete ale mâinii drepte și și-a mișcat 
degetul mare ca și cum ar fi împins un piston într-o seringă. 

— Ce era în ea? 

— Fentanyl. Se pare că bătrânul s-a luptat strașnic. Părintele 
Graf i-a făcut injecția prin sutană și i-a ţinut mâna pe gură în 
timp ce murea. Una dintre sarcinile lui camerlengo este să 
supravegheze pregătirea de înmormântare a trupului Sfântului 
Părinte. Albanese a avut grijă să nu observe nimeni micul 
orificiu de pe coapsa lui dreaptă. 

— Cred că o să fac un orificiu în părintele Graf prima dată 
când îl văd. 

Gabriel a pus pe masă o fotografie. Un bărbat cu cască de 
motociclist pe Ponte Vecchio, la Florența, cu braţul drept întins, 
cu un pistol în mână. 

— Ochește destul de bine. 

— Eu însumi l-am antrenat. 

— Niklaus i-a dat drumul în apartamentul papal în seara 
crimei? 

Estermann a încuviinţat din cap. 

— A ştiut ce avea de gând să facă părintele Graf? 


VP-191 


— Sfântul Niklaus? Nici gând! Îi iubea pe Sfântul Părinte și pe 
Donati. Părintele Graf l-a manipulat să deschidă ușa. Am auzit 
că Niklaus a stat câteva minute înăuntru după ce a plecat 
părintele Graf. Atunci a luat scrisoarea de pe birou. 

Gabriel a pus-o pe masă, lângă fotografie. 

— Unde ai găsit-o? a întrebat uimit Estermann. 

— Era în buzunarul lui când a fost ucis. 

— Ce scrie în ea? 

— Scrie că ai face mai bine să-mi spui ce s-a întâmplat cu 
Evanghelia după Pilat după ce Albanese a luat-o din birou. 

— l-a dat-o episcopului Richter. 

— Și ce-a făcut cu ea episcopul Richter? 

— A făcut ceea ce ar fi trebuit să facă demult părintele 
Schiller și Pius al XII-lea. 

— A distrus-o? 

Neamţul a încuviințat. 

Gabriel și-a scos Beretta de la spate. 

— Cum vrei să se termine povestea? 

— Vreau să-mi mai văd copiii. 

— Răspuns corect. Acum hai să încercăm două la rând, a spus 
Gabriel aţintind arma spre capul germanului. Unde-i cartea? 

e 

A fost o dispută înfierbântată, dar, dacă-i pe așa, nicio 
operaţiune a Biroului nu era completă fără o dezbatere aprigă. 
Yaakov Rossman s-a autopropus purtător de cuvânt al opoziţiei. 
Echipa, a argumentat el, reușise deja ceva aproape imposibil. 
Adunată la iuțeală într-un oraș aflat în stare de alertă maximă, 
răpise un fost agent de informații german și-l făcuse să dispară 
fără urmă. La capătul unei interogări iscusite, el dăduse în cele 
din urmă informaţiile necesare ca să împiedice căderea Bisericii 
Catolice în mâinile unui ordin reacţionar, dușmănos, care avea 
legături cu extrema dreaptă europeană. Mai mult, proverbialul 
copac căzuse în pădurea operativă fără vreun sunet. Cel mai 
bine era să nu-și forțeze norocul cu un gambit final riscant, a zis 
Yaakov. Cel mai bine era să se descotorosească de Estermann și 
s-o ia cătinel spre aeroport. 

— Nu plec fără cartea aceea, i-a replicat Gabriel. Și Estermann 
o să facă rost de ea pentru mine. 

— Ce te face să crezi că va fi de acord să facă asta? 

— Pentru că e mai bine decât alternativă. 


VP - 192 


— Și dacă minte? Dacă ne trimite după cai verzi pe pereţi? 

— Nu ne trimite. Și apoi, e ușor de verificat. 

— Cum? 

— Telefonul. 

Telefonul la care se referea Gabriel îi aparţinea părintelui 
Markus Graf. Le ceruse celor din Unitatea 8200, care obținuseră 
accesul la aparat după ce aflaseră numărul, să verifice datele 
GPS stocate în sistemul de operare. Puțin după cinci dimineaţa, 
ora Munchenului, Yuval Gershon a sunat ca să comunice 
rezultatele. Datele de pe GPS se potriveau cu povestea lui 
Estermann. 

Moment în care disputa s-a încheiat. Mai exista totuși o 
măruntă problemă legată de transport. 

— Dacă lucrurile o iau razna acolo, sus, a zis Eli Lavon, n-o să 
te poți întoarce la Roma în seara asta. 

— Nu fără un avion particular, a recunoscut Gabriel. 

— De unde luăm un avion? 

— Presupun că am putea, pur și simplu, să furăm unul. 

— Ar putea fi cu bucluc. 

— În cazul ăsta, o să împrumutăm unul, a spus Gabriel. 

e 

Era notoriu faptul că Martin Landesmann, bancherul și 
filantropul elvețian, dormea doar trei ore pe noapte. Prin 
urmare, când a răspuns la telefon, la ora cinci și jumătate, părea 
vioi și plin de vitalitate antreprenorială. Da, a zis el, afacerile 
mergeau bine. De fapt, chiar foarte bine. Nu, a răspuns cu un 
râs fără veselie, nu le mai vindea iranienilor componente 
nucleare. Din cauza lui Gabriel, toate astea rămăseseră de 
domeniul trecutului. 

— Și tu? l-a întrebat. Cum îţi merg treburile în zilele astea? 

— Haosul internaţional este o industrie în creștere. 

— Întotdeauna caut oportunităţi de investiţie. 

— Finanţarea nu-i problemă, Martin. Ceea ce îmi trebuie e un 
avion. 

— Merg cu Boeingul Business Jet la Londra un pic mai târziu în 
dimineaţa asta, dar Gulfstreamul e disponibil. 

— Presupun că va trebui să mă mulţumesc cu el. 

— De unde și când? 

Gabriel i-a spus. 

— Destinația? 


VP - 193 


— Tel Aviv, cu o scurtă escală la Ciampino, în Roma. 

— Unde să trimit factura? 

— Pune-o în contul meu. 

Gabriel a închis și l-a sunat pe Donati la Roma. 

— Începusem să cred că n-o să mai aud niciodată de tine, a 
oftat arhiepiscopul. 

— Nu-ţi face griji, am tot ce-ţi trebuie. 

— Cât de rău este? 

— Doisprezece pe scala episcopului Richter. Dar mă tem că 
există o complicaţie care implică o persoană apropiată de fostul 
papă. Aș prefera să nu discut asta la telefon. 

— Când ajungi aici? 

— Trebuie să mai pun vreo două chestii în ordine înainte să 
plec. Și nici măcar să nu-ţi treacă prin cap să pui piciorul afară 
din Curia lezuită până nu ajung eu acolo. 

Gabriel a închis telefonul. 

— Spune-mi ceva, a zis Lavon. Cum e să fii tu? 

— Epuizant. 

— Ce-ar fi să dormi vreo două ore până împachetăm noi? 

— Tare mi-ar plăcea. Dar mai am o întrebare pe care vreau să 
i-o pun noului nostru informator. 

— Care anume? 

Gabriel i-a spus. 

— Sunt două întrebări, a remarcat Lavon. 

Zâmbind, Gabriel a dus în pivniţă telefonul lui Estermann. 
Neamţul bea cafea la masa de interogatoriu, supravegheat de 
Mihail și Oded. Era neras, iar obrazul drept îi era învineţit. Cu un 
aparat de ras și un pic de machiaj, avea să fie ca scos din cutie. 

L-a privit neliniștit pe Gabriel, care s-a așezat pe scaunul de 
vizavi. 

— Ce mai e? 

— O să te spălăm. Apoi o să facem o plimbare cu mașina. 

— Unde? 

Gabriel l-a aţintit cu o privire fără expresie. 

— N-ai cum să treci de paznicii de la punctul de control, a 
spus Estermann. 

— Nu va trebui. O faci tu pentru mine. 

— N-o să meargă. 

— Ar fi mai bine să meargă, pentru binele tău. Dar înainte să 
plecăm vreau să-mi mai răspunzi la o întrebare, a zis Gabriel 


VP - 194 


punând telefonul pe masă. De ce te-ai dus la Bonn după ce ai 
vorbit cu Stefani Hoffmann? Și de ce ţi-ai închis telefonul timp 
de două ore și cincizeci și șapte de minute? 

— Nu m-am dus la Bonn. 

— Telefonul zice că da. Gabriel a bătut cu degetul în ecran. 
Zice că ai plecat de la Cafe Gothard la ora două treizeci și patru 
după-amiază și ai ajuns la periferia Bonnului în jurul orei șapte și 
cincisprezece minute, un timp destul de bun, trebuie să 
recunosc. În acel moment ţi-ai închis telefonul. Vreau să știu de 
ce. 

— Ți-am zis, nu m-am dus la Bonn. 

— Unde te-ai dus? 

Neamţul a șovăit. 

— Am fost la Grosshau. E un sătuc de fermieri la câţiva 
kilometri spre vest. 

— Ce e la Grosshau? 

— O colibă în pădure. 

— Cine locuiește acolo? 

— Un bărbat pe nume Hamid Fawzi. 

— Cine este? 

— O creaţie a unităţii mele cibernetice. 

— El este motivul pentru care explodează bombe în 
Germania? 

— Nu, a zis Estermann. Eu sunt. 


43. 


KÖLN 


Lucru cunoscut de toată lumea, Gerhardt Schmidt nu obişnuia 
să lucreze mult peste program. De obicei ajungea la sediul BfV 
din Köln cu un minut sau două înainte de ședința de la ora zece 
cu cadrele de conducere și, în afară de cazul vreunei urgențe, 
era pe bancheta din spate a limuzinei de serviciu nu mai târziu 
de ora cinci. În general se oprea la unul dintre cele mai bune 
baruri din oraș să bea un pahar. Dar numai unul. Totul cu 
măsură, asta era maxima personală a lui Schmidt. Avea să-i fie 
dăltuită pe piatra de mormânt. 


VP-195 


Bombele din Berlin și Hamburg s-au dovedit nocive pentru 
programul de lucru sănătos al lui Schmidt. În dimineaţa aceea 
era la birou la scandaloasa oră opt, moment în care de obicei ar 
fi fost încă în pat, cu cafeaua și ziarele. Ca urmare, când 
telefonul securizat a vibrat cu un apel de la Tel Aviv, la opt și un 
sfert, era acolo ca să răspundă. 

Se așteptase să audă vocea lui Gabriel Allon, legendarul 
director general al serviciului secret de informaţii israelian. Însă 
era Uzi Navot, adjunctul lui Allon, care i-a urat o dimineaţă 
plăcută într-o germană perfectă. Schmidt avea pentru Allon un 
respect scrâșnit, însă pe Navot nu-l putea suferi. Timp de mulţi 
ani israelianul lucrase sub acoperire în Europa, conducând reţele 
și recrutând agenţi, inclusiv trei agenţi de la BfV. 

Peste câteva secunde, Schmidt regreta profund că rostise 
vreodată o vorbă rea - de fapt, că avusese vreodată un gând 
urât - despre bărbatul de la celălalt capăt al liniei securizate. Se 
părea că israelienii, așa cum era cazul adesea, dăduseră de un 
filon magic de informaţii, de această dată despre noua celulă 
care aruncase în haos Germania. În mod previzibil, Navot era 
evaziv în privinţa felului în care obținuse aceste informaţii. 
Fusese un mozaic, a zis el, un amestec de surse umane și 
interceptări electronice. Miza era reprezentată de vieți 
omenești. Acele ceasului se roteau. 

Oricare o fi fost sursa informaţiei, era foarte exactă. Era vorba 
despre o proprietate din Grosshau, un cătun de fermieri de la 
poalele codrului cunoscut sub numele Hurtgenwald. Proprietatea 
aparținea unei entităţi numite OSH Holdings, un concern cu 
sediul la Hamburg. Existau două construcții: o casă țărănească 
germană tradiţională și un șopron din metal ruginit. Casa nu 
avea prea multe lucruri în ea. Însă în clădirea separată se afla 
un camion Mitsubishi vechi de zece ani încărcat cu două duzini 
de bidoane cu fertilizator pe bază de azotat de amoniu, 
nitrometan și Tovex, componentele unei bombe ANNM. 

Camionul era înregistrat pe numele lui Hamid Fawzi, refugiat, 
originar din Damasc. Care s-a stabilit la Frankfurt după ce în 
Siria a izbucnit războiul civil. Sau cel puţin așa afirmau paginile 
sale din rețelele sociale. Fawzi, cu diplomă de inginer, era 
specialist IT la o firmă de consultanță germană care aparţinea 
tot OSH Holdings. Soţia lui, Asma, avea fața complet acoperită 
când ieșea din apartamentul lor. Aveau doi copii, o fată, Salma, 


VP - 196 


și un băiat, Mohammad. 

Conform informaţiilor lui Navot, un singur agent era 
programat să ajungă la proprietate în acea dimineaţă, la ora 
zece. Nu știa dacă va fi sau nu Hamid Fawzi. Insă era foarte 
sigur în privinţa țintei: imens de popularul târg de Crăciun din 
Köln, care avea loc acum lângă catedrala istorică. 

Gerhardt Schmidt avea un pomelnic de întrebări pe care voia 
să i le pună lui Navot, dar nu era timp decât pentru exprimarea 
recunoștinţei profunde. După ce a închis, l-a sunat imediat pe 
ministrul de interne, care, la rândul său, i-a sunat pe cancelar și 
pe omologul lui Schmidt din Bundespolizei. Primii agenţi au 
ajuns la fermă la opt și jumătate. La câteva minute după ora 
nouă li s-au alăturat patru echipe de la GSG 9, unitatea tactică și 
antitero de elită. 

Agenţii n-au încercat să intre în șopron, care era încuiat cu un 
lacăt solid. S-au ascuns în pădurea din jur și au așteptat. La ora 
zece fix a apărut un Volkswagen Passat cu spaţiu mare de 
depozitare, hurducându-se pe drumul denivelat de acces. 
Bărbatul de la volan avea ochelari negri și un fes de lână. Purta 
mănuși. 

A parcat Volkswagenul în faţa casei și s-a dus la șopron. 
Agenţii CSG 9 au așteptat până ce el a descuiat lacătul, moment 
în care au ieșit dintre copaci. Surprins, bărbatul a băgat mâna în 
haină, aparent după o armă, dar a fost destul de înţelept ca să 
se oprească atunci când a văzut desfășurarea de forțe. Asta i-a 
surprins un pic pe agenţii GSG 9, care învăţaseră la 
antrenamente că teroriștii jihadiști se luptau până la moarte. 

Agenţii au fost surprinși a doua oară când, după ce i-au pus 
bărbatului cătușele, i-au dat jos ochelarii și căciula de lână. Era 
blond cu ochi albaștri și arăta ca și cum ar fi coborât dintr-un 
poster de propagandă nazistă. O percheziţie rapidă a scos la 
iveală un pistol Glock de 9 mm, trei telefoane mobile, câteva mii 
de euro în bancnote și un pașaport austriac pe numele Klaus 
Jäger. Bundespolizei și-a contactat imediat fraţii din Viena, care 
îl cunoșteau bine pe Jäger. Era un fost agent de poliţie austriac 
care fusese dat afară din cauza asocierii cu neonaziști cunoscuți. 

In acest moment, la zece și jumătate, povestea a apărut pe 
site-ul lui Die Welt, cel mai respectat ziar din Germania. Pe baza 
unei surse anonime, se spunea că Bundespolizei, acționând în 
urma informaţiilor obținute de șeful BfV, Gerhardt Schmidt, îl 


VP - 197 


arestase pe unul dintre organizatorii atentatelor din Berlin și 
Hamburg. Nu era membru al Statului Islamic, așa cum se 
bănuise, ci un cunoscut neonazist care avea legături cu Axel 
Brunner și Partidul Naţional Democrat de extremă dreaptă. 
Atacurile, afirma Die Welt, făceau parte dintr-un complot cinic 
de a crește cota lui Brunner înainte de alegerile generale. 

În câteva minute, în Germania s-a stârnit furtuna politică. Însă 
Gerhardt Schmidt a devenit brusc cel mai popular om din ţară. 
După ce a vorbit cu cancelarul, l-a sunat pe Uzi Navot la Tel 
Aviv. 

— Mazel tov, Gerhardt. Tocmai am vazut știrile. 

— Nu știu cum te voi putea răsplăti vreodată. 

— Sunt sigur că o să-ţi vină în minte ceva. 

— Nu este decât o problemă, a zis Schmidt. Trebuie să știu 
numele sursei tale. 

— N-o să ţi-l spun. Dar, în locul tău, m-aș uita cu mare atenţie 
la OSH Holdings. Bănuiesc că te va conduce într-un loc 
interesant. 

— Unde? 

— Nu vreau să-ţi stric surpriza. 

— Tu și Allon știaţi că Brunner și extrema dreaptă erau în 
spatele bombelor? 

— Extrema dreaptă? Navot părea că nu-și crede urechilor. 
Cine și-ar fi închipuit așa ceva? 


44. 


BAVARIA, GERMANIA 


Sursa informaţiilor atât de corecte ale lui Uzi Navot a plecat 
din Munchen la ora 10.15, în portbagajul unei berline Audi. A 
rămas acolo, legat și cu căluș la gură, până ce mașina a ajuns în 
satul bavarez Irschenberg, unde a fost așezat pe bancheta din 
spate, lângă Gabriel. Au ascultat împreună știrile de ultimă oră 
la postul ARD, în vreme ce mașina începea urcușul spre 
Obersalzberg. 

— Ceva Îmi spune că micul avânt al lui Brünner tocmai s-a 
încheiat. Gabriel și-a coborât privirea spre telefonul lui 


VP - 198 


Estermann, care vibra, și a zâmbit: Vorbești de lup... E a treia 
oară că sună. 

— Probabil crede că eu sunt în spatele poveștii pe care ai 
plantat-o în Die Welt. 

— De ce să creadă asta? 

— Operaţiunea a fost foarte bine compartimentată. Eu sunt 
unul dintre cei patru care știau că atacurile fac parte din 
eforturile Ordinului de a-l ajuta să câștige alegerile generale. 

— Că tot vorbeam de știri false, a observat Gabriel. 

— Tu ești cel care a pus la cale povestea din Die Welt 

— Dar tot ce le-am spus era adevărat. 

În față, pe scaunul pasagerului, Eli Lavon a râs încetișor 
înainte să-și aprindă o ţigară. Mihail, a cărui germană era 
limitată, se concentra asupra drumului. 

— Zău că aș vrea ca asociatul tău să stingă ţigara aia, a 
protestat Estermann. Și chiar trebuie ca celălalt să tot bată din 
degete așa? E foarte enervant. 

— Ai prefera să te bată pe tine? 

— A făcut-o destul noaptea trecută, a bombănit Estermann 
mișcându-și falca dintr-o parte în alta. Probabil că Wolf se 
întreabă de ce n-are nicio veste de la mine. 

— O să aibă, peste vreo oră. Ceva îmi spune c-o să fie ușurat 
să te vadă. 

— N-aș fi prea sigur de asta. 

— Câţi paznici vor fi la punctul de control? 

— Ti-am spus deja. 

— Da, știu. Dar mai spune-mi o dată. 

— Doi, a zis Estermann. Amândoi vor fi înarmați. 

— Amintește-mi ce se întâmplă când vine cineva. 

— Paznicii îl cheamă pe Karl Weber, șeful pazei. Dacă sunt 
așteptați musafiri, Weber lasă mașina să treacă. Dacă nu sunt 
pe listă, îl întreabă pe Wolf. Care în timpul zilei stă, de obicei, în 
biroul său. Este la etajul cabanei. Evanghelia e în seif. 

— Care e cifrul? 

— Optzeci și șapte, nouăzeci și patru, nouăzeci și opt. 

— Nu-i prea greu de memorat, nu? 

— Wolf a cerut asta. 

— Motive sentimentale? 

— N-am de unde să știu. Herr Wolf este foarte reţinut în 
privinţa vieţii personale. Arătând spre Alpi, Estermann a spus: 


VP - 199 


Sunt frumoși, nu-i așa? Nu există astfel de munţi în Israel. 
— Intr-adevăr, a zis Gabriel. Dar nu există nici oameni ca tine. 
e 

În zilele noastre e ceva obişnuit ca politicienii din toate 
taberele ideologice să-și umple buzunarele scriind o carte - sau 
angajând pe cineva să o scrie. Unele sunt memorii, altele sunt 
sunete de trompetă care cheamă la fapte în privinţa unor 
chestiuni dragi inimii acelui politician. În general, exemplarele 
care nu se vând cu toptanul suporterilor strâng pe ele praf în 
depozite sau în livingul jurnaliștilor cărora editorii le trimit 
exemplare gratuite, în speranţa că ar putea susura ceva 
favorabil la televizor sau pe reţelele sociale. Singurul care iese 
în câștig din mascarada asta este politicianul, care de obicei 
bagă în buzunar un avans mare. Se asigură pe sine că merită 
acești bani datorită enormului sacrificiu personal și financiar pe 
care l-a făcut slujind guvernul. 

In cazul lui Adolf Hitler, cartea care l-a îmbogăţit a fost scrisă 
cu un deceniu înainte de a ajunge la putere. A folosit o parte din 
drepturile de autor ca să cumpere Haus Wachenfeld, o căbănuţă 
de vacanţă din munţii de deasupra satului Berchtesgaden. In 
1935 a comandat o renovare ambițioasă a locuinței, pe baza 
unei schiţe sumare pe care a făcut-o pe o planșă împrumutată 
de la Albert Speer, ministrul armamentului și producţiei de 
război. Rezultatul a fost Berghof, o reședință pe care Speer a 
descris-o ca „foarte nepotrivită pentru primirea vizitatorilor 
oficiali”. 

Pe măsură ce creșteau puterea și paranoia lui Hitler, creștea 
și amprenta nazismului în Obersalzberg. În vârful muntelui 
Kehlstein era Cuibul Vulturului, o cabană folosită de oficialii de 
rang superior ai partidului pentru întruniri și petreceri neoficiale, 
iar la mică distanţă de Berghof era ceainăria luxoasă în care 
Hitler își petrecea după-amiezile cu Eva Braun și Blondi, adoratul 
său ciobănesc alsacian. Pe 25 aprilie 1945, câteva sute de 
bombardiere Lancaster ale RAF au atacat complexul, afectând 
grav Berghof. Guvernul german a ras de pe faţa pământului 
ceainăria în anii '50, însă Cuibul Vulturului a rămas până în ziua 
de azi o atracţie turistică, la fel ca satul Berchtesgaden. 

Andreas Estermann privea ninsoarea care se așternea pe 
străzile frumos pietruite. 

— E primul viscol al anotimpului. 


VP - 200 


— Schimbările climatice, a răspuns Gabriel. 

— Nu crezi cu adevărat aiureala aia, nu? E un tipar al vremii, 
asta-i tot. 

— Poate că ar trebui să mai citești din când în când și altceva 
decât Der Stürmer. 

Incruntându-se, Estermann a arătat magazinele și cafenelele 
care păreau desprinse dintr-o carte poștală. ` 

— Cred că astea merită să fie apărate, tu nu? ți poți închipui 
cum ar arăta această localitate cu un minaret? 

— Sau o sinagogă? 

Estermann nu s-a sinchisit de ironia lui Gabriel. 

— Nu există evrei aici, în Obersalzberg, Allon. 

— Acum nu. 

Gabriel a privit peste umăr. Imediat în urma lor era a doua 
berlină Audi. Yaakov conducea, Yossi și Oded erau în spate. Dina 
și Natalie îi urmau în duba Mercedes. Gabriel a sunat-o pe 
Natalie și i-a spus să aștepte în sat. 

— De ce nu putem veni cu voi? 

— Pentru că lucrurile s-ar putea să ia o întorsătură urâtă. 

— Dumnezeu mi-e martor că n-am mai fost niciodată într-o 
situaţie urâtă. 

— Poţi să depui o plângere la Personal mâine-dimineaţă, la 
prima oră. 

Gabriel a închis telefonul și i-a spus lui Mihail să cotească la 
stânga la capătul străzii. Au gonit de-a lungul unui râu de 
culoarea granitului, pe lângă mici hoteluri și cabane de vacanţă. 

— Suntem la mai puţin de trei kilometri, a zis Estermann. 

— Îti amintești ce se va întâmpla dacă încerci să-l previi? 

— O să mă arunci într-o groapă adâncă. 

Gabriel i-a înapoiat telefonul. 

— Pune convorbirea pe difuzor. 

Estermann a format numărul. Telefonul a sunat în gol. 

— Nu răspunde. 

— Am o propunere. 

— Care anume? 

— Sună-l din nou. 


VP - 201 


45. 


OBERSALZBERG, BAVARIA 


Jonas Wolf se uita rareori la televizor, deoarece îl considera 
adevăratul opiu al maselor și sursa alunecării Occidentului spre 
hedonism, secularism și relativism moral. Însă în acea 
dimineaţă, la unsprezece și un sfert, în biroul său confortabil, 
trecuse pe canalul de știri, așteptându-se să vadă primele 
relatări despre un mare atac terorist asupra catedralei istorice 
din Köln. În loc de asta, aflase că un camion cu bombă fusese 
descoperit într-un complex rezidenţial izolat din vestul 
Germaniei și un fost poliţist austriac care avea legături cu 
extrema dreaptă fusese arestat. Die Welt făcuse legătura între 
acel bărbat și bombele din Berlin și Hamburg și, mai primejdios, 
cu Axel Brunner și Partidul Naţional Democrat. Se presupunea 
că atacurile făceau parte dintr-o operaţiune fără scrupule prin 
care Brunner și extrema dreaptă voiau să inflameze electoratul 
german în ajunul alegerilor generale. 

Pe moment, cel puţin, numele lui Wolf nu fusese pomenit, dar 
se îndoia că avea să scape prea mult timp. Mai întâi de toate, 
cum aflase Bundespolizei de complexul din Grosshau? Și cum se 
face că reporterul de la Die Welt asociase atât de repede 
bombele cu campania lui Brunner? Wolf nu avea decât un 
suspect. 

Gabriel Allon... 

Acesta era motivul pentru care nu răspunsese la primul apel 
de pe iPhone-ul lui Andreas Estermann. Acum nu era momentul, 
și-a zis, să stea de vorbă cu un complice care suna de pe un 
telefon mobil. Dar când Estermann a sunat a doua oară, Wolf a 
ridicat șovăielnic telefonul la ureche. 

Vocea lui Estermann era cu o octavă mai înaltă decât în mod 
normal. Era, și-a zis Wolf, vocea unui om care se află sub o 
evidentă presiune. Se părea că un membru al Ordinului care 
lucra încă la BfV îl avertizase pe Estermann că el și Wolf urmau 
să fie arestaţi în legătură cu atentatele. Estermann era în drum 
spre proprietate cu câţiva dintre oamenii săi. Voia ca Wolf să-l 
aștepte jos. Instruise deja Platinum Flight Service, operatorul cu 
baza la aeroportul din Salzburg, să pregătească de plecare un 

VP - 202 


Gulfstream. Fusese depus un plan de zbor către Moscova. În mai 
puţin de o oră aveau să decoleze. Wolf trebuia să-și ia 
pașaportul și cât de multe lichidităţi încăpeau într-o servietă. 

— Și evanghelia, Herr Wolf. Orice aţi face, n-o lăsaţi în urmă. 

Legătura s-a întrerupt. Wolf a lăsat telefonul din mână și a dat 
mai tare televizorul. O haită de reporteri îl încolţise pe Brunner 
în faţa sediului NDP din Berlin. Negarea implicării sale în 
atentatele cu bombe era la fel de credibilă ca aceea a unui 
ucigaș care-și pledează nevinovăția în vreme ce are mâna 
încleștată pe un cuțit plin de sânge. 

Wolf a tăiat sonorul. Apoi a luat telefonul și l-a sunat pe Otto 
Kessler, directorul general al Platinum Flight Support. După un 
schimb de amabilităţi, Wolf a întrebat dacă avionul era gata de 
plecare. 

— Care avion, Herr Wolf? 

— Se presupune că te-a sunat un om din firma mea. 

Kessler l-a asigurat că nu-l contactase nimeni. 

— Însă nu va fi nicio problemă să plecaţi. În după-amiaza asta 
nu e programat la decolare decât un avion particular. 

— Și al cui o fi? a întrebat Wolf cu indiferență. 

— Martin Landesmann. 

— Acel Martin Landesmann? 

— E avionul lui, dar nu sunt sigur că el va fi la bord. Era gol 
când a sosit. 

— Unde merge? 

— La Tel Aviv, cu o scurtă escală la Roma. 

Gabriel Allon... 

— Și la ce oră e programată plecarea lui Landesmann? a 
întrebat Wolf. 

— La două, dacă o permite vremea. Conform prognozei, 
ninsoarea o să se înrăutățească după-amiază. Ni s-a spus să ne 
așteptăm la o oprire completă a zborurilor în jurul orei patru. 

Wolf a închis imediat și l-a sunat pe episcopul Richter la 
palazzo-ul Ordinului de pe Colina Gianicolo din Roma. 

— Cred că ați văzut știrile, Excelenţă? 

— O evoluție supărătoare, a răspuns Richter, cu un eufemism 
tipic. 

— Mă tem că e pe cale să fie și mai rău. 

— Cât de rău? 

— Germania e pierdută. Cel puţin pe moment. Însă 


VP - 203 


papalitatea ne este încă la îndemână. Trebuie să faceţi tot ce vă 
stă în puteri ca să-l ţineţi pe prietenul nostru din Societatea lui 
Isus departe de cardinali. 

— Are două milioane de motive să-și ţină gura ferecată. 

— Două milioane unu, a zis Wolf. 

A închis telefonul și a contemplat peisajul care atârna pe 
peretele biroului său. Pictat de vechiul maestru olandez Jan van 
Goyen, îi aparținuse cândva unui evreu bogat din Viena pe 
nume Samuel Feldman. Feldman i-l dăduse părintelui Schiller, 
fondatorul Ordinului, în schimbul unui set de certificate de botez 
false pentru el și familia sa. Din păcate, certificatele de botez nu 
ajunseseră la timp ca să împiedice deportarea lui Feldman și a 
rudelor lui în districtul Lublin din Polonia ocupată de naziști, 
unde au fost uciși. 

Ascuns în spatele tabloului era seiful lui Wolf. A format 
combinaţia - 87, 94, 98 - și a deschis ușa grea de otel 
inoxidabil. Înăuntru erau două milioane de euro în bancnote, 
cincizeci de lingouri de aur, un pistol Luger vechi de șaptezeci 
de ani și ultimul exemplar rămas din Evanghelia după Pilat. 

Wolf a scos doar evanghelia. A pus cartea pe birou și a 
deschis-o la relatarea prefectului roman despre arestarea și 
executarea răzvrătitului galileean pe nume Isus din Nazaret. 
Nesocotind sfatul episcopului Richter, Wolf citise pasajul în 
noaptea în care părintele Graf adusese cartea de la Roma. Spre 
marea sa rușine, îl recitise de multe ori de atunci. Din fericire, 
ochii săi aveau să fie ultimii care să-l vadă vreodată. 

A dus cartea la fereastra biroului. Dădea spre partea din faţă 
a cabanei și spre drumul lung care străbătea valea particulară. 
În depărtare, abia zărit prin ninsoarea deasă, era Untersberg, 
muntele pe care Frederick Barbarossa a așteptat legendara 
chemare să se ridice și să refacă gloria Germaniei. Wolf auzise 
aceeași chemare. Patria era pierdută. Cel puțin pe moment... 
Dar poate că mai era timp să-și salveze Biserica. 

Previziunea este de înrăutățire a ninsorii după-amiază, mai 
târziu. Ni s-a spus să ne așteptăm la o oprire completă a 
zborurilor în jurul orei patru... 

Wolf s-a uitat la ceas. Apoi l-a sunat pe Karl Weber, șeful 
pazei. Ca întotdeauna, Weber a răspuns imediat. 

— Da, Herrwolf? 

— Andreas Estermann va sosi în orice clipă. Se așteaptă să 


VP - 204 


mă întâlnesc cu el afară, pe alee, însă mă tem că a intervenit o 
schimbare a planului. 
e 

Mihail a virat pe drumul particular al lui Wolf și a urcat cu 
viteză constantă printr-o pădure deasă de molizi și mesteceni. 
După o vreme, arborii s-au dat deoparte și în faţa lor s-a deschis 
o vale care avea pe trei părți munţi semeţi. Cele mai înalte 
piscuri erau învăluite în nori. 

Estermann a tresărit fără voie când Gabriel și-a scos Beretta. 

— Nu-ţi face griji, n-o să te împușc. Firește, în afară de cazul 
în care îmi oferi cea mai mică scuză. 

— Casa paznicilor e pe stânga drumului. 

— Și ce-i cu asta? 

— Sunt așezat pe partea pasagerului. Dacă va fi un schimb de 
focuri, aș putea fi prins la mijloc. 

— Sporind astfel șansele mele de supraviețuire. 

În spatele lor, Yaakov a semnalizat cu farurile. 

— Ce vrea? a întrebat Mihail. 

— Îmi închipui că ar vrea să ne depășească înainte să 
ajungem la punctul de control. 

— Ce vrei să fac, șefule? 

— Poţi să tragi cu pistolul și să șofezi în același timp? 

— E papa catolic? 

— Nu există papă în acest moment, Mihail. De aceea suntem 
pe cale să avem un conclav. 

Casa paznicilor le-a apărut în faţă, învăluită în ninsoare. Doi 
paznici cu hanorace de schi negre stăteau în mijlocul drumului, 
fiecare cu un pistol-mitralieră HK MP5. Nu păreau interesaţi de 
cele două mașini care se apropiau cu viteză mare. Și nici n-au 
dat vreun semn că aveau de gând să se dea deoparte. 

— Să dau peste ei? a întrebat Mihail. 

— De ce nu? 

Mihail a coborât cele două geamuri de pe partea pasagerilor 
și a apăsat acceleraţia până la podea. Cei doi paznici s-au retras 
la adăpostul casei. Unul le-a făcut semn cu mâna, amical, în 
vreme ce mașinile treceau. 

— Se pare că șiretlicul tău a ţinut, Allon. Ei ar trebui să 
oprească fiecare mașină. 

Mihail a ridicat geamurile. La stânga lor, dincolo de o pajiște 
înzăpezită, un elicopter Airbus particular stătea pe platforma lui 


VP - 205 


cu tristeţea unei jucării părăsite. Peste o clipă a apărut cabana 
lui Wolf. Pe alee stătea o singură persoană. Hanoracul de schi 
negru era identic cu cele purtate de bărbaţii de la punctul de 
control. Nu ţinea nimic în mâini. 

— E Weber, a zis Estermann. Are sub hanorac un pistol de 9 
mm. 

— E dreptaci sau stângaci? 

— Care-i diferența? 

— Ar putea hotărî dacă e încă în viaţă sau nu peste treizeci de 
secunde. 

Estermann s-a încruntat. 

— Cred că e dreptaci. i 

Mihail a frânat și a ieșit cu Uzi Pro-ul în mână. In spatele lor, 
Yaakov și Oded, amândoi înarmați cu pistoale Jericho, au sărit 
din a doua mașină. 

Gabriel s-a apropiat de ei de-abia după ce Weber a fost 
dezarmat. Calm, s-a apropiat de paznicul german și i s-a adresat 
cu accentul berlinez al mamei sale: 

— Herr Wolf ar fi trebuit să ne aștepte. Este imperios necesar 
să plecăm pe dată spre aeroport. 

— Herr Wolf mi-a cerut să vă conduc înăuntru. 

— Unde se află? _ 

— La etaj, a zis Weber. In sala mare. 


46. 


OBERSALZBERG, BAVARIA 


Scara era largă și dreaptă, acoperită cu un covor de un roșu 
aprins. Weber mergea în faţă, cu mâinile ridicate, cu Uzi Pro-ul 
lui Mihail proptit în șale. Gabriel era încadrat de Eli Lavon și 
Estermann, care nu părea deloc în apele lui. 

— E ceva ce te deranjează, Estermann? 

— O să vezi într-un minut. 

— Ai putea să-mi spui acum. Nu mă dau în vânt după surprize. 

— Herr Wolf nu obișnuiește să-și primească oaspeţii în sala 
mare. 

În capul scărilor, Weber s-a răsucit spre stânga și i-a condus 


VP - 206 


într-o anticameră. S-a oprit în fața unei uși duble bogat 
împodobite. 

— Doar până aici am voie să merg. Herr Wolf așteaptă 
înăuntru. 

— Cine mai e acolo? a întrebat Gabriel. 

— Numai Herr Wolf. 

Gabriel a îndreptat arma spre capul lui Weber. 

— Ești sigur? 

Weber a încuviinţat. 

Gabriel a arătat cu Beretta spre unul dintre fotolii. 

— Așază-te. 

— Nu este permis. 

— Acum este. 

Weber s-a așezat. Oded a luat loc în fotoliul din față, cu 
pistolul Jericho de 0.45 pe genunchi. 

Gabriel s-a uitat la Estermann. 

— Ce mai aștepți? 

Estermann a deschis ușile și i-a condus înăuntru. 

e 

Era un spaţiu uriaș, cam de optsprezece metri pe 
cincisprezece. Un perete era alcătuit aproape în întregime din 
sticlă. Pe ceilalți trei atârnau tapiserii de Gobelins și tablouri 
care păreau să fie ale unor vechi maeștri. Erau acolo un dulap 
monumental cu porțelanuri clasice, o pendulă uriașă încununată 
cu un vultur și un bust al lui Wagner care părea să fie opera lui 
Arno Becker, arhitectul și sculptorul german îndrăgit de Hitler și 
de elita nazistă. 

Erau două spaţii cu fotolii, unul aproape de fereastră și 
celălalt în fața șemineului. Gabriel a traversat încăperea și i s-a 
alăturat lui Jonas Wolf în faţa șemineului. Căldura focului era 
vulcanică. Deasupra jarului stătea o carte. Nu mai rămăsese 
decât coperta de piele. 

— Presupun că arderea cărţilor e ceva ce are în sânge unul ca 
tine. Cum Wolf tăcea, l-a întrebat: Ai cumva o armă? 

— Un pistol. 

— Vrei, te rog, să mi-l dai? 

Magnatul a vârât mâna sub sacoul de cașmir. 

— Încet, l-a avertizat Gabriel. 

Wolf a scos arma. Era un Luger vechi. 

— Fă-mi plăcerea și aruncă-l pe scaunul de acolo. 


VP - 207 


Wolf s-a conformat. 

Gabriel s-a uitat la rămășițele înnegrite ale cărții. 

— Aceea este Evanghelia după Pilat? 

— Nu, Allon. A fost evanghelia. 

Gabriel i-a înfipt ţeava pistolului în ceafă. Cumva, a izbutit să 
nu apese pe trăgaci. 

— Te superi dacă arunc o privire? 

— N-ai decât. 

— Vrei să mi-o aduci tu? 

Wolf nu s-a clintit. 

Gabriel a răsucit ţeava pistolului. 

— Nu mă face să cer de două ori. 

Wolf a întins mâna după uneltele de lângă șemineu. 

— Nu, a zis Gabriel. 

Lăsându-se pe vine, Wolf a întins o mână spre vatră. A fost de 
ajuns un picior dat în spate ca să-l trimită cu capul înainte în 
flăcări. Până ce a reușit să iasă de acolo, coama lui argintie era 
o amintire. 

Gabriel s-a prefăcut indiferent la strigătele lui de durere. 

— Ce scria acolo, Wolf? 

— N-am citit-o, a gâfâit el. 

— Mi-e greu să cred asta. 

— Era o erezie! 

— De unde știi dacă n-ai citit? 

Gabriel s-a apropiat de un tablou, un nud care ședea lăsat pe 
spate în stilul lui Tiţian. Alături era alt nud, de Bordone, 
discipolul lui Tiţian. Mai erau un peisaj de Spitzweg și ruine 
romane de Panini. Insă niciunul nu era original. Toate erau copii 
din secolul douăzeci. 

— Cine a făcut reproducerile astea? 

— Un restaurator de artă german pe nume Gunther Haas. 

— E un slugoi. 

— M-a costat o mică avere. 

— Ştia unde au atârnat aceste tablouri în timpul războiului? 

— N-am discutat niciodată despre asta. 

— Mă îndoiesc că lui Gunther i-ar fi păsat. A fost întotdeauna 
cam nazist. 

Gabriel s-a uitat la Eli Lavon, care părea să se înfrunte din 
priviri cu bustul lui Wagner. După o vreme, a pus mâna pe 
servanta de lemn pe care era așezat. 


VP - 208 


— Aici erau ascunse difuzoarele sistemului de proiecţie. lar 
ecranul era în spatele acelei tapiserii, a zis făcând semn spre 
peretele de deasupra. Îl putea ridica atunci când voia să le arate 
oaspeților un film. A trecut pe lângă o masă dreptunghiulară 
lungă și s-a oprit în fața ferestrei uriașe. Și asta putea fi 
coborâtă, așa-i, Eli? Din păcate, când a făcut planurile pentru 
Berghof a pus garajul drept sub sala cea mare. Când bătea 
vântul dintr-o anumită direcție, duhoarea de benzină era 
insuportabilă. Sunt sigur că n-ai făcut aceeași greșeală, a spus 
privind peste umăr către Wolf. 

— Am garaj separat, s-a lăudat acesta. 

— Unde e butonul ferestrei? 

— Pe perete, la dreapta. 

In momentul în care Gabriel a apăsat pe comutator, sticla a 
alunecat fără zgomot în fanta ei. Ninsoarea a pătruns în 
încăpere. Acum se îndesise. A urmărit un avion care se ridica 
încet pe cerul de deasupra Salzburgului, apoi a furișat o privire 
spre ceasul de la mână. 

— Probabil că ar trebui să fii pe drum, Allon. Gulfstreamul pe 
care l-ai împrumutat de la Martin Landesmann e programat să 
plece spre Roma la ora două, a spus Wolf arborând un zâmbet 
arogant. E un drum de cel puţin patruzeci și cinci de minute 
până la aeroport. 

— De fapt, mă gândeam să stau destul de mult timp ca să 
văd cum cei de la Bundespolizei îți pun cătușele. Extrema 
dreaptă germană nu-și va mai reveni niciodată după asta, Wolff. 
S-a terminat. 

— Asta au tot spus despre noi după încheierea războiului. Dar 
acum suntem peste tot. În poliţie, în serviciile de informaţii și 
securitate, în tribunale. 

— Dar nu în Cancelaria Reichului. Și nu în Palatul Apostolic. 

— Am în mână acel conclav. 

— Nu-l mai ai. Gabriel s-a răsucit cu spatele la fereastra 
deschisă și s-a uitat prin încăpere. Începea să-l îngreţoșeze. 
Trebuie să fi fost multă muncă aici, a zis. 

— Mobilierul a fost partea cea mai grea. Totul a trebuit să fie 
făcut de comandă, pe baza unor fotografii vechi. Camera este 
exact așa cum a fost, cu excepția acelei mese. Acolo era de 
obicei o vază cu flori în mijloc. Eu o folosesc ca să pun fotografii 
dragi. 


VP - 209 


Erau în rame de argint și aranjate cu precizie. Wolf cu 
frumoasa lui soţie. Wolf cu cei doi fii. Wolf la cârma unei nave. 
Wolf tăind panglica protocolară la o fabrică nouă. Wolf sărutând 
inelul episcopului Hans Richter, superiorul general al veninosului 
Ordin Sfânta Elena. 

O fotografie era mai mare decât celelalte, și rama era mai 
bogat împodobită. II înfățișa pe Adolf Hitler așezat la masa 
originală împreună cu un copil, un băiat de doi sau trei ani pe 
care-l ţinea pe genunchi. Fereastra escamotabilă era deschisă. 
Hitler arăta tras la faţă și cenușiu. Băiatul părea speriat. Doar 
bărbatul în uniformă de ofiţer superior SS părea mulţumit. 
Zâmbind, stătea în picioare cu mâinile în șold și capul dat pe 
spate, evident încântat. 

— Presupun că îl recunoști pe Führer, a zis Wolf. 

— İl recunosc și pe ofițerul SS. Privindu-l atent pe omul de 
afaceri, Gabriel a conchis: Asemănarea e de-a dreptul izbitoare. 

A pus fotografia la loc pe masă. Alt avion își croia drum pe cer 
peste Salzburg. S-a uitat la ceasul de la mână. „E timp destul 
pentru o ultimă poveste”, și-a zis. 


47. 


OBERSALZBERG, BAVARIA 


Eli Lavon l-a recunoscut pe tatăl lui Wolf. Era Rudolf Fromm, 
un conţopist ucigaș din Departamentul IVB4 al Biroului Principal 
al Securităţii Reichului, acea parte a SS care a pus în aplicare 
Soluţia Finală. Fromm era austriac la origine și de religie 
romano-catolică, la fel ca soţia lui, Ingrid. Amândoi erau din Linz, 
orașul de la Dunăre în care s-a născut Hitler. Wolf fusese 
singurul lor copil. Numele lui real era Peter - Peter Wolfgang 
Fromm. Fotografia fusese făcută în 1945, când Hitler venise 
ultima oară la Berghof. Mama lui Wolf stătea la taclale cu Eva 
Braun în afara cadrului când fusese realizat instantaneul. 
Epuizat, cu mâinile tremurând incontrolabil, Hitler refuzase să 
mai pozeze o dată. 

La o lună după aceea, cum Armata Roșie se apropia de Berlin, 
Rudolf Fromm și-a lepădat uniforma SS și s-a ascuns. A reușit să 


VP - 210 


nu fie prins, și în 1948, cu ajutorul unui preot din Ordinul Sfânta 
Elena, a ajuns la Roma. Acolo a căpătat un act de identitate de 
la Crucea Roșie și un bilet pe un vapor care mergea de la 
Genova la Buenos Aires. Fiul lui Fromm a rămas la Berlin cu 
mama sa până în 1950, când ea s-a spânzurat în garsoniera lor 
mizeră. Rămas singur pe lume, a fost luat de același preot din 
Ordin care îl ajutase pe tatăl lui. 

A intrat în seminarul Ordinului din Bergen și a studiat ca să 
devină preot. Însă la optsprezece ani a fost vizitat de părintele 
Schiller, care i-a spus că Dumnezeu avea alte planuri cu fiul 
chipeș și foarte inteligent al unui criminal de război nazist. A 
părăsit seminarul și a intrat la Universitatea din Heidelberg, 
unde a studiat matematica. În 1964 părintele Schiller i-a dat 
banii ca să-și facă prima firmă și în câţiva ani era unul dintre cei 
mai bogaţi oameni din Germania, însăși întruparea miracolului 
economic postbelic al ţării. 

— Câţi bani ţi-a dat părintele Schiller? 

— Cred că au fost cinci milioane de mărci, a zis Wolf săltându- 
se cu greu într-unul dintre fotoliile de lângă foc. Sau poate că au 
fost zece. Sincer, nu-mi amintesc. A trecut mult timp de atunci. 

— Ţi-a spus de unde vin banii? Că Ordinul i-a extorcat de la 
evrei îngroziți ca Samuel Feldman din Viena și Emanuele 
Giordano din Roma? Gabriel a tăcut o clipă, apoi a reluat: Acum 
vine partea în care îmi spui că n-ai auzit niciodată de ei. 

— De ce m-aș sinchisi? 

— Presupun că o parte din averea lor a fost folosită ca să 
ajute la fuga unor oameni ca tatăl tău. 

— E destul de ironic, nu crezi? a zâmbit Wolf. Tatăl meu s-a 
ocupat el însuși de cazul lui Feldman. Un membru al familiei i-a 
scăpat din plasă. O fată, mi se pare. După mulți ani de la război 
i-a spus povestea ei jalnică unui investigator evreu din Viena. 
Numele lui îmi scapă. 

— Cred că era Eli Lavon. 

— Da, așa e. A încercat să stoarcă bani de la episcopul 
Richter. Wolf a râs amar. Dacă a umblat cineva după cai verzi 
pe pereţi, el a fost. Și a primit cea meritat. 

— Presupun că te referi la bomba care i-a distrus biroul din 
Viena. 

Wolf a încuviinţat din cap. 

— Au murit două angajate de-ale lui. Amândouă evreice, 


VP - 211 


desigur. 

Gabriel s-a uitat la prietenul său. Nu-l văzuse niciodată 
săvârșind un act de violenţă. Dar era sigur că Eli Lavon, dacă i s- 
ar fi dat un pistol încărcat, l-ar fi folosit ca să-l omoare pe Jonas 
Wolf. 

Neamţul își cerceta arsurile de pe mâna dreaptă. 

— A fost foarte tenace tipul ăsta, Lavon. Stereotipul evreului 
încrezut. Și-a petrecut câţiva ani încercând să dea de urma 
tatălui meu. Nu l-a găsit, desigur. Trăia foarte confortabil în 
Bariloche. Îl vizitam o dată la doi sau trei ani. Întrucât purtam 
nume diferite, nimeni n-a bănuit că suntem rude. La bătrâneţe a 
devenit foarte pios. Era foarte mulțumit de sine. 

— Nu avea niciun regret? 

— Pentru ce? Tatăl meu era mândru de ceea ce a făcut. 

— Presupun că și tu erai mândru. 

— Foarte, a recunoscut Wolf. 

Gabriel a simţit cum i se înfige în inimă un cuţit. A trebuit să 
se liniștească înainte să reia discuţia. 

— Din experienţa mea, cei mai mulţi dintre copiii criminalilor 
de război naziști nu împărtășesc fanatismul taţilor. O, nu-i 
îndrăgesc pe evrei, dar nu visează să termine treaba pe care au 
început-o părinţii lor. 

— E limpede că trebuie să ieși mai mult în lume, Allon. Visul 
este viu și prosper. Nu mai e doar o incantaţie fără substanță de 
la o manifestaţie pro Palestina. Trebuie să fii orb ca să nu vezi 
încotro duc toate astea. 

— Văd destul de bine, Wolf. 

— Dar nici măcar marele Gabriel Allon nu le poate opri. Nu 
există nicio ţară în Europa Occidentală în care să fii în siguranţă 
ca evreu. De asemenea, nu mai sunteţi primiţi cu braţele 
deschise în Statele Unite, cealaltă patrie a evreilor. Naţionaliștii 
albi din America se opun imigrației și diluării puterii lor politice, 
însă adevărata ţintă a urii lor sunt evreii. Întreabă-l numai pe 
tipul ăla care a tras cu pușca în sinagoga din Pennsylvania. Sau 
pe tinerii minunaţi care și-au plimbat torţele prin orașul acela 
universitar din Virginia. Pe cine crezi că imitau, cu tunsoarea și 
salutul lor nazist? 

— Gusturile nu se discută. 

— Simţul evreiesc al umorului este, poate, cea mai puţin 
atrăgătoare dintre trăsăturile tale. 


VP - 212 


— În acest moment, este singurul lucru care mă împiedică să- 
ți zbor creierii. Gabriel s-a întors în faţa șemineului. Nu mai 
rămăsese aproape nimic din carte. A luat vătraiul și a ațâtțat 
jarul. Ce scria în ea, Wolf? 

— Ce n-ai da să știi! 

Gabriel s-a întors brusc și i-a izbit cotul stâng cu vătraiul. S-a 
auzit cum trosnește osul. 

— Ticălosule! a gemut afaceristul zvârcolindu-se de durere. 

— Zău așa, Wolf. Poţi mai mult de atât. 

— Sunt făcut dintr-un aluat mai puternic decât Estermann. 
Poţi să mă stâlcești în bătaie cu ăla, tot n-o să-ţi spun ce scria în 
carte. 

— De ce te temi așa de tare? 

— Biserica Romano-Catolică nu poate să se înșele. Și cu 
siguranţă nu poate să se înșele dinadins. 

— Pentru că, dacă Biserica s-a înșelat, tatăl tău s-a înșelat și 
el. N-ar mai exista o justificare religioasă pentru acțiunile lui. Ar 
fi doar încă un nebun ucigaș. 

Gabriel a dat drumul vătraiului din mână. Dintr-odată se 
simţea sleit de puteri. Nu-și dorea decât să plece din Germania 
și să nu se mai întoarcă niciodată. Era silit să plece fără 
Evanghelia după Pilat. Dar a hotărât că n-avea să plece cu 
mâinile goale. 

A coborât privirea spre Wolf, care își ţinea strâns cotul 
sfărâmat. 

— Poate că o să-ți fie greu să crezi, dar lucrurile sunt pe cale 
să devină mult mai rele pentru tine. 

— Nu-i nicio posibilitate să ajungem la o înţelegere? 

— Doar dacă îmi dai Evanghelia după Pilat. 

— Am ars-o, Allon. S-a dus. 

— In cazul acesta, cred că nu avem ce târg să facem, însă ai 
putea să iei în considerare o ultimă faptă bună înainte să te 
închidă. Spune-ti că e o mitzvah”. 

— La ce te gândești? 

— N-ar fi corect să-ţi propun eu ceva. Trebuie să vină din 
inimă, Wolf. 

Wolf a închis ochii de durere. 

— In biroul meu vei găsi un peisaj frumos cu un râu, de 
patruzeci pe șaizeci de centimetri. A fost pictat de un vechi 


27 În sens larg, faptă bună (în limba ebraică în original). 
VP - 213 


maestru olandez minor pe nume... 

— Jan van Goyen. 

Gabriel și Wolf s-au răsucit amândoi când au auzit vocea. Era 
a lui Eli Lavon. 

— De unde știi? a întrebat Wolf uluit. 

— Acum câţiva ani, o femeie din Viena mi-a spus o poveste 
tristă. 

— Eşti... 

— Da, a zis Lavon. Sunt. 

— Ea mai trăieşte? 

— Așa cred. 

— Atunci te rog să-i dai ei tabloul. În spatele lui este seiful 
meu. Luaţi din el oricâţi bani și aur puteţi duce. Cifrul este... 

Gabriel i-a spus în locul lui. 

— Optzeci și șapte, nouăzeci și patru, nouăzeci și opt. 

Wolf l-a fulgerat cu privirea pe Estermann. 

— E ceva ce nu i-ai spus? 

Gabriel a fost cel care a răspuns: 

— N-a știut de ce ai ales acest cifru anume. Singura explicaţie 
este că a fost numărul matricol din SS al tatălui tău. Opt, șapte, 
nouă, patru, nouă, opt. Trebuie să se fi înrolat în 1932, cu 
câteva luni înainte să ia Hitler puterea. 

— Tatăl meu știa dincotro bate vântul. 

— Trebuie să fi fost tare mândru de el. 

— Poate că ar trebui să pleci, Allon, a spus Wolf izbutind să 
afișeze un zâmbet hidos. Se pare că viscolul o să se 
înrăutăţească. 

e 

Gabriel a dat jos tabloul din ramă în vreme ce Eli punea 
teancurile de bancnote și lingourile de aur într-una dintre 
valizele scumpe de titan ale lui Wolf. Când seiful a fost curățat, 
a pus înăuntru Lugerul, alături de pistolul HK de 9 mm luat de la 
Karl Weber. 

— Mare păcat că nu-i putem îndesa aici și pe Wolf și 
Estermann. Lavon a închis ușa și a răsucit cadranul. Ce facem 
cu ei? 

— Presupun că-i putem duce în Israel. 

— Aş prefera să mă duc pe jos în Israel decât să zbor 
împreună cu cineva de teapa lui Jonas Wolf. 

— O clipă am crezut că o să-l omori. 


VP - 214 


— Eu? Lavon a scuturat din cap. N-am fost niciodată adeptul 
chestiilor dure. Dar mi-a plăcut să te văd lovindu-l cu vătraiul 
ăla. 

In acel moment, telefonul lui Gabriel a început să vibreze. Era 
Uzi Navot, suna de pe bulevardul Regele Saul. 

— Ai de gând să rămâi acolo la cină? 

Gabriel a râs fără să vrea. 

— Nu poate să aştepte? Suntem cam ocupați în clipa asta. 

— M-am gândit că ar trebui să știi că tocmai am primit un 
telefon de la noul meu prieten la cataramă, Gerhardt Schmidt. 
Cei de la Bundespolizei sunt pe drum să-l aresteze pe Wolf. 
Poate că ai vrea să pleci de acolo înainte de sosirea lor. 

Gabriel a închis telefonul. 

— E vremea să plecăm. 

Lavon a închis valiza și, cu ajutorul lui Gabriel, a întors-o pe 
rotile. 

— E bine că mergem cu un avion particular. Chestia asta 
trebuie să cântărească pe puţin șaptezeci de kile. 

Au tras împreună valiza în camera de alături. Estermann și 
Karl Weber îngrijeau rănile lui Wolf, supravegheați de Mihail și 
Oded. Yossi cerceta una dintre tapiseriile de Gobelins. Yaakov 
stătea în faţa ferestrei deschise, ascultând vaierul îndepărtat al 
sirenelor. 

— E limpede că se aud mai tare, a zis. 

— Asta, pentru că sunt pe drum încoace. 

Gabriel le-a făcut semn lui Mihail și lui Oded și s-a îndreptat 
spre ușă. 

Wolf l-a strigat din cealaltă parte a încăperii. 

— Cine crezi că o să fie? 

Gabriel s-a oprit. 

— Despre cine vorbești, Wolf? 

— Conclavul. Cine o să fie următorul papă? 

— Se zice că Navarro comandă deja noul mobilier din 
appartamento. 

— Da, a spus Wolf zâmbind. Așa se zice. 


VP - 215 


PARTEA A TREIA 


EXTRA OMNES 


48. 


CURIA IEZUITĂ, ROMA 


Luigi Donati avea multe virtuţi și trăsături admirabile, însă 
răbdarea nu se număra printre ele. Era dintre cei care se 
preumblau prin încăpere și răsuceau creioanele între degete, 
care nu puteau suferi proștii și nici măcar întârzierile mici. Roma 
îl punea zilnic la grea încercare. La fel și viaţa în spatele zidurilor 
Vaticanului, unde aproape fiecare întâlnire cu birocraţii bărfitori 
din Curie îl scosese din minţi. Toate conversațiile din Palatul 
Apostolic erau codificate și prudente și încărcate de ambiţie și 
teama de un pas greșit care ar fi putut să pună capăt unei 
cariere până atunci promițătoare. Rareori cineva spunea ce 
gândește cu adevărat, și niciodată, niciodată, n-o așternea pe 
hârtie. Era mult prea primejdios. Curia nu recompensa 
îndrăzneala sau creativitatea. Inerţia era chemarea ei sacră. 

Pe de altă parte, Donati nu fusese niciodată plictisit. Și, cu 
excepția celor șase săptămâni pe care le petrecuse în Clinica 
Gemelli ca să i se vindece o rană de glonț, nu fusese niciodată 
lipsit de putere. Însă în prezent era și una, și alta. Împreună cu 
mai sus menţionată să lipsă de răbdare, era o combinaţie 
ucigătoare. ` 

Vina era a vechiului său prieten Gabriel Allon. In cele trei zile 
de la plecarea din Roma, Donati nu primise nicio veste de la el 
în afară de un apel, la 5.20 în dimineaţa aceea. „Am tot ce-ţi 
trebuie”, i-a promis Gabriel. Din nefericire, a neglijat să-i spună 
ce descoperise. Doar că era doisprezece pe scala episcopului 
Richter - o poantă isteață, Donati trebuia să recunoască - și că 
mai exista o complicaţie legată de cineva apropiat fostului papă. 
O complicaţie care nu putea fi discutată la telefon. 


VP - 216 


În următoarele unsprezece ore Donati n-a mai primit nimic de 
la vechiul său prieten, așa că a petrecut o zi cu totul neplăcută 
în spatele zidurilor Curiei lezuite. Știrile din Germania, chiar 
dacă erau șocante, măcar i-au permis să se gândească la 
altceva. Donati le-a urmărit împreună cu câţiva colegi la 
televizorul din sala comună. Poliţia germană împiedicase un 
atentat cu bombă lângă Catedrala din Köln. Presupușii teroriști 
nu erau din Statul Islamic, ci o obscură organizaţie neonazistă 
care avea legături cu politicianul de extremă dreaptă Axel 
Brunner. Un membru al celulei, un austriac, fusese arestat, la fel 
ca Brunner însuși. La patru și jumătate, ministrul de interne al 
Germaniei a anunţat că alți doi bărbaţi implicaţi în scandal 
fuseseră găsiți morţi pe o proprietate din Obersalzberg. 
Amândoi fuseseră uciși cu același pistol, în ceea ce părea să fie 
un caz de crimă-sinucidere. Victima era un fost agent al 
serviciului de informaţii german pe nume Andreas Estermann. 
Sinucigașul era miliardarul care trăia retras, Jonas Wolff. 

— Dumnezeule mare, a șoptit Donati. 

Tocmai atunci Nokia sa a vibrat la un apel. A apăsat pe tastă 
și a ridicat telefonul la ureche. 

— Scuze, a zis Gabriel. Traficul din orașul ăsta e un coșmar. 

— Ai văzut știrile din Germania? 

— Minunat, nu-i așa? 

— Prin asta înţelegeai că mai ai de pus la punct una-două 
chestii? 

— Ştii ce se spune despre mâinile care nu se îndeletnicesc cu 
ceva. 

— Spune-mi, te rog, cănutu... 

— N-am apăsat pe trăgaci, dacă asta întrebi. 

Donată a oftat. 

— Unde ești? 

— Aștept să mă lași să intru. 

e 

Gabriel stătea în cadrul ușii. Ultimele trei zile fuseseră 
necruțătoare cu înfățișarea lui. Ca să fim drepţi, arăta stors de 
vlagă. Donati l-a condus în apartamentul său și a încuiat ușa. S- 
a uitat la ceas. Era 16.39. 

— Ai spus ceva despre doisprezece pe scala episcopului 
Richter. Ai putea da ceva mai multe detalii. 

Gabriel i-a povestit totul în vreme ce privea strada prin stor. A 


VP - 217 


fost o relatare rapidă, dar amănunţită și doar un pic prelucrată. 
l-a descris planul Ordinului de a eradica islamul din Europa 
Occidentală, împrejurările în care fusese ucis Sanctitatea Sa 
Papa Paul al VIl-lea, încăperea macabră în care Jonas Wolf, fiul 
unui criminal de război nazist, arsese ultimul exemplar al 
Evangheliei după Pilat. Controlul papalității era în miezul 
ambițiilor politice imense ale Ordinului. Patruzeci și doi de 
cardinali-electori primiseră bani în schimbul votului în conclav. 
Alţi optsprezece erau membri de taină ai Ordinului și plănuiau 
să-și dea votul pentru pontiful suprem care îl reprezenta pe 
episcopul Richter: cardinalul Franz von Emmerich, arhiepiscopul 
Vienei. 

— Și partea cea mai bună este că am totul pe video. Ti-am 
oferit destule detalii? a întrebat Gabriel aruncând o privire peste 
umăr. 

— Nu sunt decât șaizeci de voturi. Au nevoie de șaptezeci și 
opt ca să-și asigure pontificatul. 

— Se bazează pe avântul creat ca să-l ducă pe Emmerich 
peste prag. 

— Cunoști numele tuturor celor patruzeci și doi de cardinali? 

— Ți-i pot înșira alfabetic dacă vrei. De asemenea, știu cu cât 
a fost plătit fiecare și unde au fost viraţi banii. Gabriel a dat 
drumul storului și s-a răsucit spre Donati. Mă tem însă că 
lucrurile se înrăutăţesc. 

A apăsat pe ecranul telefonului. Peste o clipă s-au auzit doi 
bărbaţi care vorbeau în germană. 

Are două milioane de motive să-și țină gura ferecată. 

Două milioane unu... 

A oprit înregistrarea. 

— Episcopul Richter și Jonas Wolf, presupun? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— Care sunt cele două milioane de motive pentru care n-ar 
trebui să spun conclavului ce știu despre complotul Ordinului? 

— Este suma pe care Wolf și Richter au pus-o în contul tău din 
Banca Vaticanului. 

— Vor să mă facă să par la fel de corupt ca ei? 

— Evident. 

— Şi acel unu? 

— Incă mai lucrez la asta. 

Ochii lui Donată au fulgerat mânioși. 


VP - 218 


— Când te gândești că au irosit două milioane de dolari pe o 
uneltire atât de evidentă. 

— l-ai putea folosi bine. 

— Nicio grijă, asta o să fac. 

Donati l-a sunat pe Angelo Francona, decanul Colegiului 
Cardinalilor. N-a răspuns nimeni. 

S-a uitat din nou la ceas. Era 16.45. 

— Cred că ar trebui să-mi dai numele. 

— Azevedo din Tegucigalpa, a zis Gabriel. Un milion, Bank of 
Panama. 

— Următorul? 

— Ballantine din Philadelphia. Un milion. Banca Vaticanului. 

— Următorul? 

e 

În acelaşi moment, cardinalul Angelo Francona stătea ca o 
santinelă lângă biroul de recepție din Casa Santa Marta. Pe 
podeaua de marmură albă, la picioarele sale, era o valiză mare 
de aluminiu plină cu câteva duzini de telefoane mobile, tablete 
şi laptopuri, toate etichetate grijuliu cu numele proprietarilor. 
Din motive de securitate, centrala telefonică a casei clericale de 
oaspeți rămânea în funcțiune, însă telefoanele, televizoarele și 
radiourile fuseseră scoase din cele 128 de camere și 
apartamente. Mobilul lui Francona era în buzunarul sutanei, fără 
sunet, dar încă deschis. Avea de gând să-l închidă în clipa în 
care ultimul dintre cardinali intra pe ușă. Din acel moment, 
oamenii care aveau să-l aleagă pe următorul pontif roman erau 
despărțiți cu totul de lumea de afară. 

In prezent, 112 din cei 116 cardinali-electori eligibili erau în 
siguranţă sub acoperișul Casei Santa Marta. Câţiva mișunau prin 
hol, printre care Navarro și Gaubert, cei doi aflaţi în capul listei 
pentru succesiunea lui Lucchesi. La ultima verificare, cardinalul 
camerlengo Domenico Albanese era sus, în apartamentul lui. O 
migrenă. Cel puţin așa zicea. 

Francona simţea că se apropie și de el o migrenă pre-conclav. 
Doar o dată mai luase parte la alegerea unui papă. Fusese 
conclavul care șocase lumea catolică alegând un patriarh 
mărunţel, puţin cunoscut, din Veneţia, să-i urmeze lui Wojtyła 
cel Mare. Francona fusese în grupul de liberali care au înclinat 
conclavul în favoarea lui Lucchesi. Din păcate, pontificatul lui 
Lucchesi avea să rămână în amintire cu atacul terorist asupra 


VP - 219 


bazilicii și scandalul de abuz sexual care a lasat Biserica pe 
marginea prăbușirii morale și financiare. 

Prin urmare, conclavul care avea să înceapă în după-amiaza 
următoare trebuia să fie absolut fără reproș. Deja atârna asupra 
lui un nor. Fusese pus acolo de uciderea la Florenţa a bietului 
soldat din Gărzile Elveţiene. Erau dedesubturi în povestea asta, 
Francona era sigur. Acum sarcina sa era să prezideze un conclav 
fără scandal, ducând la alegerea unui pontif care să poată să 
tămăduiască rănile Bisericii, să-i unească facțiunile și să o 
conducă în viitor. Voia ca totul să se termine cât mai repede cu 
putinţă. În taină, se temea că totul era pe cale să scape de sub 
control și că se putea întâmpla orice. 

Ușile duble ale casei de oaspeţi s-au deschis, iar cardinalul 
Franz von Emmerich, doctrinarul arhiepiscop al Vienei, a plutit în 
hol ca și cum ar fi fost adus de o bandă rulantă proprie. Valiza 
pe care o căra era de mărimea unui cufăr de pe vasele cu aburi. 
La recepţie a luat de la călugăriţe cheia unei camere și i-a dat în 
silă iPhone-ul lui Francona. 

— Presupun că nu am fost destul de norocos să-mi fie 
repartizat unul dintre apartamente. 

— Mă tem că nu, părinte cardinal Emmerich. 

— În cazul acesta, sper să ajungem repede la o decizie. 

Austriacul s-a îndreptat spre ascensoare. Francona, rămas 
singur, și-a verificat telefonul și a fost surprins să vadă trei 
apeluri ratate. Toate de la același om. Nu erau mesaje, ceea ce 
nu era stilul lui. 

Francona a șovăit, cu degetul arătător zăbovind deasupra 
ecranului. Nu era corect, dar, strict vorbind, nu era o încălcare a 
regulilor de desfășurare a unui conclav, așa cum erau prevăzute 
în Universi Dominici Gregis. 

A mai ezitat un minut preţios înainte să formeze, în cele din 
urmă, numărul și să ducă telefonul la ureche. Peste câteva 
secunde a închis ochii. Scăpa de sub control, și-a zis. Putea să 
se întâmple orice. Orice... 

e 

Conversaţia a durat trei minute și patruzeci și șapte de 
secunde. Donati a dezvăluit puține lucruri. De fapt, s-a 
concentrat doar pe chestiunea urgentă, care era complotul urzit 
de reacționarul Ordin Sfânta Elena pentru a pune mâna pe 
tronul papal și a târî Europa Occidentală în vremurile întunecate 


VP - 220 


ale trecutului ei fascist. 

— Emmerich? Lui Francona nu-i venea să creadă. Dar tu și 
Lucchesi ați fost cei care i-aţi dat pălăria roșie de cardinal! 

— Privind înapoi, o greșeală. 

— Câţi cardinali sunt implicaţi? 

Donati i-a spus. 

— Doamne, Dumnezeule! Ai vreo dovadă pentru ceva din 
toate astea? 

— Doisprezece cardinali au cerut ca Ordinul să depună banii 
la Banca Vaticanului. 

— Ţi-ai vârât nasul prin conturile lor, da? 

— Informația mi-a fost dată. 

— De către prietenul tău israelian? 

— Angelo, te rog! N-avem timp. 

Dintr-odată, Francona părea că nu poate să respire. 

— E totul în ordine, Eminenţă? 

— Vestea e șocantă, asta-i tot. 

— Sunt sigur că este. Întrebarea e ce-o să facem în această 
privinţă. 

S-a lăsat tăcerea. În cele din urmă, Francona a zis: 

— Dă-mi numele cardinalilor. O să vorbesc cu ei între patru 
ochi. 

— Eşti un om bun și cuviincios, Eminenţă. Prea cuviincios 
pentru așa ceva, a spus Donati. 

— Ce propui? A 

— Lasa-mă pe mine să vorbesc cu cardinalii. Cu toţi. In același 
timp. 

— Casa Santa Marta e închisă pentru oricine în afară de 
cardinalii-electori și de personal. 

— Mă tem că vei face o excepţie. Altfel, n-o să am de ales și o 
să caut o tribună publică. 

— Mass-media? N-ai îndrăzni. 

— Ba bine că nu. 

Donati aproape că putea să-l audă pe Francona încercând să 
se îmbărbăteze. 

— Lasă-mă câteva minute să mă gândesc. Te sun când am 
luat o hotărâre. 

A fost momentul în care legătura s-a întrerupt, la 16.52. De- 
abia la cinci și zece telefonul lui Donati a sunat, în sfârșit. 

— Le-am cerut cardinalilor să vină în capelă înainte de cină. Ai 


VP - 221 


grijă cum te porţi. Amintește-ţi că nu mai ești secretarul 
particular al papei. Vei fi un arhiepiscop titular într-o încăpere 
plină de roșu. Nu-i obligă nimic să te asculte. De fapt, mă aștept 
la o primire destul de ostilă. 

— Când? 

— Ne întâlnim în Piazza Santa Marta la cinci douăzeci și cinci. 
Dacă ești măcar cu un minut... 

— Stai! 

— Acum ce mai e, Luigi? 

— Nu mai am permis de Vatican. 

— Atunci presupun că va trebui să găsești altă modalitate de 
a trece de Gărzile Elveţiene de la Arcada Clopotelor. 

Francona a închis fără să mai spună nimic. Donati a deschis 
lista contactelor, a derulat până la litera M și a format numărul. 
„Răspunde la telefon”, a șoptit. „Răspunde la afurisitul de 
telefon”. 


49. 


VILLA GIULIA, ROMA 


De când preluase Muzeul Naţional Etrusc al Italiei, Veronica 
muncise neobosit să crească numărul vizitatorilor, care se 
împuţinau. Intr-un oraș ca Roma nu era o sarcină ușoară. 
Hoardele asudate, cu rucsacul în spinare, care se îmbulzeau la 
Colosseum și Fontana di Trevi, rareori ajungeau la Villa Giulia, 
acel palazzo elegant din secolul al XVI-lea, aflat la marginea 
nordică a Grădinilor Borghese, care adăpostea cea mai 
frumoasă colecţie de artă și vestigii ale culturii materiale 
etrusce din lume, expunând și câteva piese remarcabile din 
colecția personală a răposatului soț al directoarei. Carlo 
contribuise postum la muzeu și în alte feluri. O mică porţiune din 
averea lui, obţinută pe căi necinstite, finanţase o restructurare a 
site-ului muzeului, care era depășit. De asemenea, plătise o 
costisitoare campanie globală de publicitate și o gală 
extraordinară la care participaseră numeroase celebrităţi din 
lumea italiană a sportului și spectacolului. Totuși, vedeta serii 
fusese arhiepiscopul Luigi Donati, izbitor de chipeșul secretar 


VP - 222 


personal al papei și subiectul unui portret lingușitor apărut 
recent în Vanity Fair. În seara aceea Veronica îl întâmpinase ca 
pe un străin și se prefăcuse că nu le observă pe tinerele 
imposibil de frumoase care-i sorbeau fiecare cuvânt. 

De-ar fi putut ele să vadă versiunea lui Luigi Donati care 
ajunsese pe un șantier arheologic din Umbria într-o după-amiază 
blândă din primăvara lui 1992 - bărbatul înalt, bărbos, în blugi 
rupți și sandale roase, cu o bluză de trening pe care scria 
Universitatea Georgetown! Purta des bluza aceea, pentru că nu 
avea multe lucruri în afară de o colecţie de cărţi broșate 
jerpelite. Erau puse în teanc pe podeaua goală, lângă patul pe 
care l-au împărţit în căsuţa pierdută pe dealurile de lângă 
Perugia. Timp de câteva luni minunate a fost cu totul al ei. Și-au 
făcut un plan. El avea să lepede preoţia și să devină avocat, 
luptător pentru cauzele pierdute. Aveau să se căsătorească, să 
aibă o droaie de copii. Toate acestea s-au schimbat când l-a 
întâlnit pe Pietro Lucchesi. Cu inima frântă, Veronica i s-a dăruit 
lui Carlo Marchese, și tragedia a fost deplină. 

Prăbușirea lui Carlo de pe cupola Bazilicii Sfântul Petru le-a 
permis Veronicăi și lui Luigi să reaprindă o mică parte din relaţia 
lor. În taină, ea sperase că la plecarea de pe lume a lui Lucchesi 
ar putea să revendice și restul. Acum își dădea seama că nu 
fusese nimic altceva decât o fantezie prostească, deloc potrivită 
unei femei de vârsta și cu statutul ei. Soarta și împrejurările 
conspiraseră ca să-i ţină despărțiți. Erau osândiţi să cineze 
politicos în fiecare seară de joi, ca personajele dintr-un roman 
victorian. Aveau să îmbătrânească, dar nu împreună. Câtă 
însingurare, și-a zis. Cât de cumplită tristeţe și însingurare! Insă 
era pedeapsa pe care o merita pentru că-și dăruise inima unui 
preot. Luigi făcuse jurămintele cu mult înainte să ajungă pe acel 
șantier arheologic din Monte Cucco. Cealaltă femeie din viaţa lui 
era Mireasa lui Cristos, Biserica Romano-Catolică. 

Nu vorbiseră decât o dată din seara în care au cinat împreună 
cu Gabriel Allon și soţia lui, Chiara. Conversaţia fusese în 
dimineaţa aceea, pe când Veronica mergea cu mașina la lucru. 
Luigi vorbise cu obișnuita lui opacitate curială. Chiar și așa, 
vorbele lui o șocaseră. Pietro Lucchesi fusese omorât în 
apartamentul papal. Ordinul reacţionar Sfânta Elena era în 
spatele faptei. Plănuia să preia controlul Bisericii la următorul 
conclav. 


VP - 223 


— Erai la Florenţa când... 

— Da. Și ai avut dreptate. Janson avea o relaţie cu părintele 
Graf. 

— Poate că data viitoare o să asculți ce-ţi spun. 

— Mea culpa. Mea maxima culpa. 

— Presupun că nu te văd în seara asta. 

— Mă tem că am alte planuri. 

— Fii cu băgare de seamă, Sfinţia Ta. 

— Și dumneata, Signora Marchese. 

Ca parte a campaniei sale de atragere a publicului la muzeu, 
Veronica prelungise programul. Muzeul Naţional Etrusc era 
acum deschis până la opt seara, însă la ora cinci dintr-o joi 
friguroasă și mohorâtă de decembrie sălile de expoziție erau 
tăcute ca niște morminte. Personalul administrativ și custozii 
plecaseră acasă, la fel ca secretara Veronicăi. Nu avea decât 
tovărășia lui Maurizio Pollini - Sonata pentru pian în do minor a 
lui Schubert, sublima mișcare a doua. Ea și Luigi o ascultau la 
nesfârșit în căsuţa de lângă Perugia. 

La cinci și un sfert și-a pus lucrurile în geantă și și-a luat 
pardesiul. Se întâlnea cu cineva la un pahar pe Via Veneto. O 
prietenă. Singurul fel de prieteni pe care-i avea în aceste zile. 
După aceea aveau să cineze la o osteria aflată pe o străduţă 
dosnică, genul de local cunoscut doar de locuitorii Romei. 
Savurau cacio e pepe din castronul în care era preparat. 
Veronica avea de gând să mănânce până la ultima bucăţică 
delicioasă de paste, apoi să șteargă pe dinăuntru castronul cu o 
coajă de pâine. Ce bine ar fi fost ca Luigi să șadă în partea 
cealaltă a mesei! 

La parter s-a oprit în faţa craterului lui Euphronios. Era 
principala atracţie a muzeului, considerat de mulţi una dintre 
cele mai frumoase opere de artă create vreodată. Gabriel, și-a 
amintit ea, era de altă părere. 

„Nu-ţi plac vasele grecești?” 

„Nu cred că am spus asta”. A 

Nu era de mirare că Luigi îl plăcea atât de mult. Impărtășeau 
același simţ al umorului fatalist. 

Le-a urat paznicilor o seară plăcută și, refuzând oferta lor de a 
o însoți, a ieșit în seara rece. Mașina îi era parcată la câţiva 
metri de intrare, în spaţiul rezervat pentru ea, un Mercedes 
decapotabil bătător la ochi, gri metalic. Intr-o bună zi avea să-l 


VP - 224 


convingă pe Luigi să urce în el. Avea să-l ducă, împotriva voinţei 
lui, într-o căsuţă de pe dealurile de lângă Perugia. Aveau să 
împartă o sticlă de vin și să asculte Schubert. Sau poate 
Mendelssohn, Trio cu pian nr. 1 in re minor. Cheia patimii 
înăbușite... Zăcea imediat sub suprafață. Adormită, dar nu 
stinsă, cumplita jinduire. N-ar fi fost nevoie decât de o atingere 
a mâinii ei. Ar fi redevenit tineri. Același plan, întârziat cu 
treizeci de ani. Luigi avea să se lepede de preoţie, aveau să se 
căsătorească. Dar fără copii. Veronica era mult prea bătrână și 
nu voia să-l împartă cu nimeni. Avea să fie un scandal, firește. 
Numele ei avea să fie târât în noroi. Nu le mai rămânea decât să 
se retragă din lume. O insulă din Marea Caraibilor, poate. 
Mulțumită lui Carlo, banii nu erau o problemă. 

Nu se cuvenea, și-a reamintit Veronica pe când descuia 
Mercedesul cu telecomanda. Dar nu era nimic rău dacă doar se 
gândea la asta. Desigur, în afară de faptul că devenise atât de 
neatentă, încât nu l-a observat pe bărbatul care se îndrepta spre 
mașina ei. Avea treizeci și ceva de ani, cu părul blond pieptănat 
impecabil. Veronica s-a liniștit când i-a văzut sub bărbie pătratul 
alb al unui guler catolic. 

— Signora Marchese? 

— Da? a răspuns ea automat. 

El a scos de sub haină un pistol, zâmbind fermecător. Nu era 
de mirare că-l cucerise pe Niklaus Janson. 

— Ce vrei? a întrebat Veronica. 

— Vreau să lași să cadă geanta și cheile. 

Ea a șovăit, apoi a lăsat cheile și geanta să-i cadă din mână. 

— Foarte bine. 

Zâmbetul părintelui Graf s-a șters. 

— Acum urcă în mașină. 


50. 


PIAŢA SFÂNTUL PETRU 


Colonelul Alois Metzler, comandantul Gărzilor Elveţiene 
Pontificale, aștepta la poalele obeliscului egiptean când Gabriel 
și Donati au ajuns în Piaţa Sfântul Petru. După ce alergaseră pe 


VP - 225 


Borgo Santo Spirito, gâfâiau amândoi. Însă Metzler arăta de 
parcă ar fi pozat pentru portretul oficial. Adusese cu el, prudent, 
doi ucigași în haine civile. Întrucât lucrase cu Gărzile Elveţiene 
de mai multe ori, inclusiv în timpul unei vizite papale la 
lerusalim, Gabriel știa că fiecare dintre ei avea un pistol Sig 
Sauer 226 de 9 mm. De fapt, și Metzler avea unul. 

Și-a mijit ochii spre Gabriel și a zâmbit. 

— Ce s-a întâmplat, părinte Allon? Ai renunţat la jurăminte? 

Următoarea întrebare i-a pus-o lui Donati. 

— Știţi ce s-a întâmplat după ce dumneavoastră împreună cu 
prietenul dumneavoastră aţi făcut cascadoria aceea la Arhive? 

— Presupun că Albanese a fost cam bosumflat. 

— Mi-a spus că o să fiu demis după ce se încheie conclavul. 

— II camerlengo nu are autoritatea să-l demită pe 
comandantul Gărzilor Elveţiene. Doar secretarul de stat o poate 
face. Cu aprobarea Sfântului Părinte, desigur. 

— Cardinalul a dat de înţeles că va fi noul secretar de stat. De 
fapt, părea foarte încrezător. 

— Ţi-a spus și cine o să fie noul papă? Neprimind niciun 
răspuns, Donati a arătat spre Arcada Clopotelor. Te rog, 
domnule colonel. Cardinalul Francona mă așteaptă. 

— Imi pare rău, Excelenţă. Dar mă tem că nu vă pot lăsa să 
intrați. 

— De ce nu? 

— Deoarece cardinalul Albanese m-a avertizat că în seara 
asta o să încercaţi să pătrundetți în zonele restricționate ale 
orașului-stat. A spus că vor cădea capete dacă reușiți să 
răzbateți. Sau ceva de felul ăsta. 

— Pune-ţi două întrebări, domnule colonel. De unde știe că voi 
veni? Și de ce anume îi este așa de frică? 

Metzler a răsuflat zgomotos. 

— La ce oră vă așteaptă cardinalul Francona? 

— Peste patru minute. 

— Atunci aveţi două minute ca să-mi spuneţi exact ce se 
petrece. 

(J 

La fel ca toți cardinalii-electori care au intrat în seara aceea în 
Casa Santa Marta, Domenico Albanese i-a predat telefonul 
decanului Colegiului Sacru. Însă nu rămăsese fără mobil. Mai 
devreme în acea săptămână ascunsese unul în apartamentul 


VP - 226 


său. Era un model ieftin. Un telefon pentru tranzacţii dubioase, 
și-a zis răutăcios. 

Acum îl ţinea încleștat în mâna stângă. Cu dreapta despărțea 
perdelele din living. Norocul făcuse ca fereastra să dea spre 
mica piazza din fața casei de oaspeţi, unde cardinalul Angelo 
Francona umbla de colo colo pe pietrele cubice. Era clar că 
așteaptă pe cineva. Cineva care, și-a zis Albanese, fără îndoială 
încerca să treacă de Gărzile Elveţiene de la Arcada Clopotelor. 

La ora 17.25 Francona s-a uitat la telefon și a pornit spre 
intrarea casei de oaspeţi. S-a oprit brusc când o santinelă a 
arătat spre trei bărbaţi care traversau în goană piaţa. Unul 
dintre ei era comandantul Gărzilor, colonelul Alois Metzler. Era 
însoțit de Gabriel Allon și de arhiepiscopul Luigi Donati. 

Albanese a lăsat perdeaua să cadă la loc și a format un 
număr. 

— Ce e? a întrebat episcopul Richter. 

— A reușit să treacă. 

Legătura s-a întrerupt. În aceeași clipă, două bătăi puternice 
în ușă au zguduit încăperea. Surprins, Albanese a strecurat 
telefonul în buzunar înainte să deschidă ușa. Pe coridor era 
arhiepiscopul Thomas Kerrigan din Boston, prodecanul 
Colegiului Cardinalilor. 

— E vreo problemă, Eminenţă? 

— Decanul vrea să mergi în capelă. 

— Din ce motiv? 

— L-a invitat pe arhiepiscopul Donati să li se adreseze 
cardinalilor-electori. 

— De ce nu am fost înștiințat? 

Kerrigan a zâmbit. 

— Tocmai ai fost. 

e 

Donati l-a urmat pe cardinalul Francona în hol. Primul chip pe 
care l-a văzut a fost al lui Kevin Brady din Los Angeles. Brady 
era un suflet pereche doctrinar. Totuși, a părut uluit de prezența 
arhiepiscopului. S-au salutat cu o mişcare scurtă a capului, apoi 
Donati a coborât privirea spre podeaua de marmură. 

Francona l-a prins de braț. 

— Excelență! Nu pot să cred că ați adus ăsta aici. 

Donati nu-și dăduse seama că mobilul lui suna. L-a smuls din 
buzunarul sutanei și s-a uitat la ecran. Numele l-a șocat: 


VP - 227 


părintele Brunetti. 

Era pseudonimul pe care Donati i-l atribuise Veronicăi 
Marchese în agenda telefonului. Conform regulilor relaţiei lor, ea 
n-avea voie să-i telefoneze. Și atunci de ce naiba îl suna acum? 

A respins apelul, însă telefonul a reînceput imediat să sune. 
Tot părintele Brunetti. 

— Fii bun și închide-l, Luigi. 

— Desigur, Eminenţă. 

Donati a pus degetul mare pe butonul de închidere, dar a 
șovăit. 

Are două milioane de motive să-și țină gura ferecată. 

Două milioane unu... 

Donati a acceptat apelul și a rostit calm în microfon: 

— Ce i-ai făcut? _ 

— Incă nimic, a răspuns părintele Markus Graf. Insă, dacă nu 
faci stânga împrejur și nu pleci de acolo, o s-o omor. Cu încetul, 
Excelenţă. În chinuri mari. 

e 

Domenico Albanese a văzut de sus cum Luigi Donati a țâşnit 
pe ușa Casei Santa Marta. Avea telefonul în mână, cu ecranul 
luminat în urma convorbirii cu părintele Graf. Înnebunit, l-a 
înșfăcat pe Allon de umeri, ca și cum l-ar fi implorat să-l ajute. 
Apoi s-a răsucit și a cercetat ferestrele de sus ale casei de 
oaspeți. „Știe”, și-a zis Albanese. Dar ce avea să facă? S-o 
salveze pe femeia pe care o iubise cândva? Sau avea să salveze 
Biserica? 

Au trecut cincisprezece secunde. Apoi Albanese a primit 
răspunsul. 

A atins ecranul telefonului secret. 

Episcopul Richter a răspuns imediat. 

— Mă tem că s-a sfârșit, Excelenţă. 

— Rămâne de văzut. 

Legătura s-a întrerupt. 

Albanese a ascuns telefonul în birou și a ieșit pe coridor. La fel 
ca Luigi Donati, cu cinci etaje mai jos, își organiza gândurile, 
despărțind minciunile de adevăr. Sanctitatea Sa purta pe umeri 
greutatea Bisericii, și-a amintit, însă în moarte era ușor ca o 
pană. 


VP - 228 


51. 


VIA DELLA CONCILIAZIONE 


— De ce n-aţi venit la mine de la bun început? a întrebat Alois 
Metzler. 

— Ai fi fost de acord să ne ajuţi? 

— La o investigaţie particulară a morţii Sfântului Părinte? 
Nicio șansă. 

Metzler era la volanul unui Mercedes Clasa E cu plăcuţe de 
înmatriculare de Vatican. A virat pe Via della Conciliazione și a 
gonit spre fluviu cu girofarul pornit. 

— Te informez că eu am acceptat doar să-l găsesc pe Niklaus 
Janson, i-a zis Gabriel. 

— Tu ai fost cel care a șters dosarul lui personal din baza 
noastră de date? 

— Nu, Andreas Estermann a fost cel care a făcut asta. 

— Estermann? Fostul agent al BfV? 

— Îl cunoști? 

— Acum câţiva ani a încercat să mă convingă să intru în 
Ordinul Sfânta Elena. 

— Nu ești singurul. Sincer, sunt dezamăgit că nu mi-a propus 
și mie. Apropo, la câteva zile după dispariţia lui Niklaus Janson, 
s-a dus în cantonul Fribourg s-o vadă pe Stefani Hoffmann. 

— Janson a fost membru al Ordinului? 

— Mai mult ca o jucărie. 

Metzler a traversat periculos de repede Tibrul. Gabriel și-a 
verificat mesajele. Imediat după ce plecase de la Casa Santa 
Marta îl sunase pe Yuval Gershon la Unitatea 8200 și-i ceruse să 
localizeze telefonul părintelui Graf. Încă nu primise răspuns. 

— Unde vrei să merg? a întrebat Metzler. 

— La Muzeul Naţional Etrusc. Este... 

— Știu unde este, Allon. Locuiesc aici, știi. 

— Credeam că voi, elveţienii, detestaţi să plecaţi din 
ordonatul vostru Cartier Elveţian din Vatican. 

— Așa este. Metzler a făcut semn spre un morman de gunoi 
care nu fusese colectat. Uită-te la locul ăsta, Allon. Roma e 
mizerabilă. 

— Dar mâncarea e incredibilă. 

VP - 229 


— Eu prefer mâncarea elvețiană. Nu există nimic mai bun 
decât o radette perfectă. 

— Emmentaler topit peste cartofi fierţi? Asta-i ideea ta despre 
bucătărie? 

Metzler a virat la dreapta pe Viale delle Belle Arti. 

— Ai observat oare că, de câte ori te apropii tu de Vatican, 
ceva o ia razna? 

— Ar fi trebuit să fiu în concediu. 

— Îți amintești vizita papei la lerusalim? 

— De parcă ar fi fost ieri. 

— Sfântul Părinte chiar te iubea, Allon. Nu mulți oameni pot 
spune că au fost iubiţi de un papă. 

Villa Giulia a apărut pe dreapta, iar Metzler a intrat în mica 
parcare a personalului. Servieta Veronicăi zăcea pe piatra 
cubică. Mercedesul ei decapotabil, bătător la ochi, dispăruse. 

— Trebuie s-o fi pândit la ieșire, a zis Metzler. Intrebarea este: 
unde a dus-o? 

Telefonul lui Gabriel a vibrat la primirea unui mesaj. Era de la 
Yuval Gershon. 

— De fapt, nu prea departe. 

A luat geanta Veronicăi și s-a întors în mașină. 

— În ce direcţie? a întrebat Metzler. 

Gabriel a arătat spre dreapta. Elveţianul a ieșit pe bulevard și 
a apăsat acceleraţia până la podea. 

— E adevărat ce se spune despre ea și Donati? 

— Sunt prieteni vechi. Asta-i tot. 

— Preoţii n-au voie să aibă prieteni care arată ca Veronica 
Merchese. Aduc necazuri. 

— La fel și părintele Graf. 

— Chiar crezi că o s-o omoare? 

— Nu, a zis Gabriel. Nu dacă îl omor eu pe el mai întâi. 


52. 


CASA SANTA MARTA 


Capela Santa Marta era înghesuită pe un mic teren 
triunghiular dintre latura sudică a casei de oaspeţi și zidul 


VP - 230 


exterior al Vaticanului, de culoare oliv. Era luminoasă și 
modernă și destul de banală, cu podeaua șlefuită care îi amintea 
întotdeauna lui Donati de cutia unui joc de table. N-o mai văzuse 
niciodată așa de plină. Deși nu putea fi sigur, se părea că toţi cei 
116 cardinali-electori erau prezenţi. Toate scaunele de lemn 
lăcuit fuseseră ocupate, ceea ce nu le lăsa de ales întârziaţilor, 
printre care şi cardinalul camerlengo, decât să se 
îngrămădească în spate, ca pasagerii strâmtoraţi ai unei curse 
aeriene. 

Decanul Francona urcase în amvon. De pe o singură foaie de 
hârtie citea o serie de anunţuri - legate de gospodărie, 
securitate, orarul transportului între casă și Capela Sixtină. 
Microfonul era închis. Avea vocea firavă, mâinile îi tremurau. La 
fel și ale lui Donati. 

O s-o omor. Cu încetul, Excelenţă. În chinuri mari... 

Era adevărat, sau doar un șiretlic? Veronica era încă în viaţă, 
sau deja moartă? Oare făcuse cea mai mare greșeală din viaţa 
lui intrând în acest cuib de vipere și lăsând-o în voia sorții? Sau 
făcuse acea greșeală cu mult timp în urmă, când se întorsese în 
sânul Bisericii în loc să se însoare cu Veronica? Nu era prea 
târziu, și-a zis. Încă mai era timp să părăsească această corabie 
care se scufunda și să fugă cu ea. Avea să fie un scandal, 
firește. Numele lui avea să fie târât în noroi. Nu le mai rămânea 
decât să se retragă din lume. O insulă din Marea Caraibilor, 
poate. Sau într-o căsuță de pe dealurile de lângă Perugia. 
Sonatele pentru pian ale lui Schubert, câteva cărţi broșate 
risipite pe dalele goale ale podelei, Veronica îmbrăcată doar cu 
bluza lui de trening veche de la Georgetown. Timp de câteva 
luni minunate, fusese cu totul a lui. 

Vocea lui Francona l-a adus în prezent. Încă nu explicase 
prezenţa lui Donati în Casa Santa Marta în ajunul conclavului. 
Însă era limpede că publicul din capelă nu se gândea la altceva. 
Patruzeci și doi dintre ei acceptaseră banii Ordinului în schimbul 
voturilor. Era un delict împotriva procesului sacru de trecere a 
cheilor Sfântului Petru de la un papă la următorul. Deocamdată, 
cel puţin, era un delict în plină desfășurare. 

Cu încetul, Excelentă. În chinuri mari... 

Nu erau cu toţii corupți definitiv, și-a spus Donati. De fapt, 
mulţi erau oameni cumsecade, care se rugau și meditau, care 
erau în stare să conducă Biserica în viitor. Cardinalul Navarro, 


VP - 231 


favoritul, ar fi fost un papă bun. La fel și Gaubert sau Duarte, 
arhiepiscopul Manilei, deși Donati nu era convins că Biserica era 
pregătită pentru un papă asiatic. 

Însă era pregătită pentru un american. Kevin Brady al Los 
Angelesului era alegerea evidentă. Destul de tânăr și telegenic, 
vorbea fluent spaniola și mânuia iscusit cuvintele, harul cu care 
fuseseră înzestrați irlandezii. Făcuse greșeli în privinţa a doi 
preoţi care săvârșiseră abuzuri, dar ieșise din scandal mai curat 
decât mulţi. Cel mai rău lucru pe care îl putea face Donati era 
să-și arate fără voie cărțile. Ar fi fost sărutul morţii. Avea de 
gând să-i lase această sarcină cardinalului Franz von Emmerich 
din Viena. 

Francona a îndoit hârtia de două ori, ca și cum ar fi fost votul 
conclavului. Donati și-a dat seama că încă nu se hotărâse ce-o 
să le spună înalţilor prelați din faţa sa. Ce-i drept, predicile nu 
erau punctul său forte. Era mai degrabă un om al acţiunii, nu al 
vorbelor, un preot al străzilor și cartierelor sărace, un misionar. 

Un luptător al cauzelor pierdute... 

Francona și-a dres glasul cu zgomot. 

— Și acum, o ultimă chestiune. Arhiepiscopul Donati a cerut 
permisiunea să vi se adreseze într-o problemă de maximă 
urgență. După o profundă chibzuială, am fost de acord... 

Domenico Albanese a fost cel care a cârtit, cu voce tare. 

— Părinte decan, e un lucru foarte neobișnuit. În calitatea 
mea de camerlengo, trebuie să protestez. 

— Hotărârea de a-l lăsa pe arhiepiscopul Donati să vorbească 
îmi aparţine în totalitate. Acestea fiind spuse, nimeni nu te 
obligă să rămâi. Dacă vrei să pleci, te rog să o faci acum. Asta e 
valabil pentru voi toţi. 

Nimeni nu s-a mișcat, nici măcar Albanese. 

— Asta nu înseamnă amestec din afară în conclav, părinte 
decan? 

— Conclavul nu începe decât mâine după-amiază. Cât despre 
problema amestecului, știi mai bine decât mine, Excelenţă. 

Albanese fierbea, dar n-a mai spus nimic. Francona a coborât 
din amvon și i-a făcut semn cu capul lui Donati să-i ia locul. Însă 
el s-a dus încet până în dreptul primului rând de strane și s-a 
oprit în faţa cardinalului Kevin Brady. 

— Bună seara, fraţii mei întru Cristos. 

Nicio voce nu i-a răspuns la salut. 


VP - 232 


53. 


VILLA BORGHESE 


În lunile grele de singurătate de după revenirea la preoţie a 
lui Luigi Donati, Veronica Marchese visase adesea tineri chipeși 
îmbrăcaţi complet în negru. Uneori apăreau ca iubiţi, dar de cele 
mai multe ori o supuneau la tot felul de chinuri fizice și 
emoţionale. Însă niciodată n-o mânase vreunul prin Grădinile 
Borghese sub ameninţarea unui pistol. Părintele Markus Graf 
depășise toate așteptările. 

Avea nevoie disperată de o ţigară. Ale ei erau în geanta pe 
care o lăsase să cadă în parcarea muzeului, alături de telefon, 
portofel, laptop și aproape tot ce altceva mai este de trebuinţă 
ca să supravieţuiești în societatea modernă. N-avea importanţă; 
curând avea să fie moartă. Presupunea că sunt și locuri mai rele 
în care să mori decât Grădinile Borghese. Nu-și dorea decât ca 
preotul care pășea alături de ea să fi fost Luigi Donati, nu 
neonazistul ăsta în veșminte preoțești din Ordinul Sfânta Elena. 

Totuși, era tare chipeș. Ce-i al lui e-al lui. Cei mai mulți preoți 
din Ordin erau. Își închipuia cum arătase la treisprezece sau 
paisprezece ani. Se zvonea că episcopul Richter obișnuia să-i 
invite pe novici în apartamentul său pentru instruire particulară. 
Cumva, asta n-a ieșit niciodată la iveală. Până și după 
standardele Bisericii, Ordinul se pricepea să păstreze secretele. 

A mers mai departe prin întuneric. Pinii mediteraneeni care 
mărgineau poteca plină de colb se legănau în vântul rece al 
serii. Grădinile se închideau la apus. Nu mai era nici ţipenie de 
om. 

— N-ai cumva o țigară? 

— Sunt interzise. 

— Și raporturile sexuale cu membri ai Gărzilor Elveţiene în 
Palatul Apostolic? Și astea sunt interzise? Veronica a aruncat o 
privire peste umăr. N-ai prea fost discret, părinte. l-am spus 
arhiepiscopului despre dumneata și Janson, dar nu m-a crezut. 

— Ar fi fost înțelept din partea lui să te asculte. 

— Cum l-ai ucis? ` 

— L-am împușcat pe un pod din Florenţa. De trei ori. In 
numele Tatălui, în numele Fiului și ultima oară în numele 

VP - 233 


Sfântului Duh. lubitul tău a văzut totul. Era cu Allon și nevasta 
lui. Ea e și mai frumoasă decât tine. 

— Vorbeam despre Sfântul Părinte. 

— Sanctitatea Sa a murit de un atac de cord în timp ce 
secretarul său particular era în pat cu amanta lui. 

— Nu suntem amanți. 

— Cum vă petreceţi serile? Citind Scriptura? Sau păstraţi asta 
pentru momentul în care arhiepiscopul și-a făcut plinul? 

Veronicăi nu-i venea să creadă că astfel de vorbe ieșiseră din 
gura unui preot hirotonisit. S-a hotărât să-i plătească cu aceeași 
monedă. _ 

— Și dumneata cum îţi petreci serile, părinte? Incă mai pune 
să fii chemat? Sau preferă... 

Lovitura în ceafă n-a fost precedată de vreo avertizare și a 
fost dată cu patul pistolului. Durerea a fost supranaturală. A 
orbit-o. Și-a pipăit cu vârful degetului pielea capului. Era caldă și 
udă. 

— Cred că am pus degetul pe rană. 

— Zi-i mai departe. O să-mi fie mai ușor să te omor. 

— Dacă ar exista Dumnezeu, ar dezlănţui peste lume o ciumă 
care să-i ucidă doar pe membrii Ordinului Sfânta Elena. 

— Bărbatul tău era unul dintre noi. Știai asta? 

— Nu. Dar nu mă surprinde. Carlo a fost întotdeauna un pic 
fascist. Privind în urmă, era cea mai atrăgătoare trăsătură a lui. 

Ajunseseră în Piazza di Siena. Construită spre sfârșitul 
secolului al optsprezecelea, fusese numită după orașul natal al 
clanului Borghese. Veronica, în rarele ocazii în care avea chef să 
facă mișcare, alerga o tură sau două în jurul ovalului colbuit 
înainte să-și vină în fire și să aprindă o ţigară. La fel ca 
majoritatea italienilor, nu credea în beneficiile exerciţiilor fizice 
regulate. În general, mișcarea ei zilnică însemna o plimbare 
plăcută până la Doney pentru un cappuccino și un cornetto. 

Părintele Graf a dirijat-o spre centrul esplanadei îmboldind-o 
cu țeava pistolului. Chiparoșii care o mărgineau erau doar 
siluete. Stelele ardeau puternic. Da, și-a spus din nou. Sunt și 
locuri mai rele în care să mori decât Piazza di Siena din Grădinile 
Borghese. Măcar dacă ar fi fost Luigi. Măcar dacă... 

Mobilul părintelui Graf a sunat ca un clopot de bronz. Ecranul 
i-a luminat faţa în vreme ce citea mesajul. 

— Am primit o păsuire? 


VP - 234 


Fără să spună nimic, el a strecurat telefonul în buzunarul 
hainei. 

Veronica a ridicat privirea spre cer. 

— Cred că am o viziune. 

— Ce vezi? 

— Un bărbat înveșmântat în alb. 

— Cine este? 

— Cel pe care Dumnezeu l-a ales ca să salveze Biserica 
dumitale. 

— E Și Biserica ta. 

— Nu mai este. 

— Când a fost ultima ta spovedanie? 

— Înainte să te naști dumneata. 

— Atunci poate că ar trebui sa-mi mărturisești mie păcatele. 

— De ce? 

— Ca să-ţi pot da iertarea înainte să te omor. 

— Am o idee mai bună, părinte Graf. 

— Care anume? 

— Spune-mi-le mie pe ale dumitale. 


54. 


CASA SANTA MARTA 


Pietro Lucchesi îi dăduse cândva lui Donati un sfat valoros 
despre vorbitul în public. „Dacă ai îndoieli”, a zis, „începe cu un 
citat din Isus”. Pasajul pe care Donati a ales să-l recite era din 
capitolul 19 al Evangheliei după Matei. Si iarăşi zic vouă că mai 
lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre un 
bogat în împărăția lui Dumnezeu.’ Nici nu-i ieșiseră bine 
cuvintele din gură, că Domenico Albanese a cârtit din nou. 

— Cunoaștem toţi evangheliile, Excelenţă. Poate că ajungeţi 
la subiect. 

— Mă întreb ce ar crede Isus dacă ar fi printre noi în această 
seară. 

— El este printre noi! Era Tardini al Palermoului, de șaptezeci 
și nouă de ani, o relicvă tradiționalistă care primise pălăria roșie 


28 Matei 19:24. 
VP - 235 


de cardinal de la Wojtyta. Încasase de la Ordinul Sfânta Elena un 
milion de euro pentru votul din conclav. Banii erau în contul său 
din Banca Vaticanului. Dar spune-ne, Excelenţă, l-a îndemnat. 
Ce crede Isus? 

— Cred că Isus nu recunoaște această Biserică. Cred că este 
îngrozit de opulenţa palatelor noastre și de operele de artă 
nepreţuite care atârnă pe pereţii lor. Cred că este ispitit să 
răstoarne una sau două dintre mesele zarafilor. 

— Până de curând tu însuţi ai locuit într-un palat. La fel și 
stăpânul tău. 

— Am făcut asta pentru că o cerea tradiţia. Dar, de 
asemenea, duceam o viaţă foarte simplă. Donati s-a uitat la 
cardinalul Navarro. Nu sunteți de acord, Eminenţă? 

— Ba da, Excelenţă. 

— Și dumneavoastră, părinte cardinal Gaubert? 

Mereu diplomat, fostul secretar de stat a făcut un gest scurt 
de încuviinţare, dar n-a spus nimic. 

— Și tu? l-a întrebat Donati pe Albanese. Cum ai caracteriza 
felul în care trăia Sfântul Părinte în Palatul Apostolic? 

— Modest. Umil chiar. 

— Și tu ar trebui să știi. La urma urmei, ai fost ultimul vizitator 
în apartamentul papal în noaptea în care a murit stăpânul meu. 

— Am fost, a răspuns Albanese cu solemnitatea cuvenită. 

— Ai fost de două ori în seara aceea, nu-i așa? 

— Doar o dată, Excelenţă. 

— Eşti sigur, Albanese? 

S-a înălțat un murmur care s-a stins repede. 

— Nu este un lucru pe care să-l uit vreodată, a răspuns 
Albanese calm. _ 

— Pentru că tu ai fost cel care a găsit cadavrul. In biroul 
papal, a adăugat Donati după o clipă. 

— In capelă. 

— Da, desigur. Trebuie să-mi fi ieșit din minte. 

— E de înţeles, Excelenţă. Nu eraţi acolo în seara aceea. 
Cinaţi împreună cu un vechi prieten. O femeie, dacă nu mă 
înșel. Am omis asta din bollettino ca să nu vă simţiţi stingherit. 
Poate că asta a fost o greșeală. 

Duarte al Manilei a țâșnit în picioare cu o expresie șocată pe 
chip. La fel și Lopes din Rio de Janeiro. Amândoi îi cereau într-un 
glas lui Francona, în limbile lor natale, să pună capăt măcelului. 


VP - 236 


Francona părea paralizat de nehotărâre. 

Donati a ridicat vocea ca să poată fi auzit. 

— De vreme ce cardinalul Albanese mi-a pomenit 
îndeletnicirile în seara în care a murit stăpânul meu, mă simt 
obligat să vorbesc despre acest lucru. Da, cinam cu o veche 
prietenă. Numele ei este Veronica Marchese. Am cunoscut-o în 
vremea în care credința îmi era șovăielnică și mă pregăteam să 
părăsesc preoţia. Am renunţat la ea când l-am cunoscut pe 
Pietro Lucchesi și m-am întors în sânul Bisericii. Suntem buni 
prieteni. Nimic mai mult. 

— Este văduva lui Carlo Marchese, a zis Albanese. Și 
dumneata, Excelenţă, ești preot romano-catolic. 

— Conștiinţa mea este curată, Albanese. Dar a ta? 

Il camerlengo a făcut apel la Francona. 

— Auzi în ce fel vorbește cu mine? 

Francona l-a privit pe Donati. 

— Vă rog să continuaţi, Excelenţă. Timpul vi se apropie de 
sfârșit. 

— Slavă Domnului, a mărâit Tardini. 

Donati s-a uitat la ceasul de la mână. Era un cadou de la 
Veronica, singurul lucru valoros pe care-l avea. 

— A ajuns la urechile mele, a spus după un moment, că mai 
mulți dintre domniile voastre sunteţi în secret membri ai 
Ordinului Sfânta Elena. 

L-a privit pe cardinalul Esteban Velázquez din Buenos Aires și, 
într-o spaniolă fluentă, l-a întrebat: 

— Este adevărat, Excelenţă? 

— N-am de unde să știu, a răspuns Velázquez în aceeași 
limbă. 

Donati s-a răsucit spre arhiepiscopul din Mexico City. 

— Ce credeți, Montoya? Câţi membri de taină ai Ordinului 
sunt aici în această seară? Zece? O duzină? Donati a tăcut o 
clipă. Sau optsprezece? 

— Noi toţi, aș zice, a răspuns Albanese. Cu excepţia 
cardinalului Brady, desigur, a continuat el, și a fost încântat de 
valul de râsete nervoase. Apartenența la Ordinul Sfânta Elena 
nu este un păcat, Excelenţă. 

— Dar ar fi un păcat acceptarea de bani în schimbul, să 
zicem, votului într-un conclav. 

— Păcat greu, a fost de acord Albanese. Prin urmare, trebuie 


VP - 237 


să fim foarte prudenți înainte să facem o astfel de acuzaţie. Nu 
trebuie să uităm că dovedirea acestui lucru ar fi aproape 
imposibilă. 

— Nu dacă nelegiuirea e strigătoare la cer. Cât despre 
prudenţă, n-am timp pentru ea. Așa că în clipele care îmi rămân 
aș vrea să vă spun ce am aflat și ce intenţionez să fac dacă nu- 
mi sunt îndeplinite pretenţiile. 

— Pretenţiile? Lui Tardini nu-i venea să creadă. Cine ești tu ca 
să ai pretenţii? Stăpânul tău e mort. Ești un nimic. 

— Sunt omul care ţine în palma sa viitorul vostru, a spus 
Donati. Știu câţi bani aţi primit, când i-aţi primit și unde se află 
banii. 

Tardini s-a ridicat greoi în picioare, cu faţa în aceeași nuanţă 
ca biretta?” sa. 

— Nu mai rabd asta. 

— Atunci vă rog să vă așezați până nu vi se face rău. Și 
ascultați ce mai am de spus. 

Tardini a rămas un moment în picioare înainte să se așeze 
șovăielnic la loc, cu ajutorul arhiepiscopului Colombo al 
Neapolelui. 

— Timp de secole, a spus Donati, Biserica noastră a văzut 
dușmani şi ameninţări peste tot. Știința,  secularismul, 
umanismul, pluralismul, relativismul, socialismul, 
americanismul. A tăcut, apoi a adăugat încet: Evreii. Însă 
dușmanul, domnilor, este mult mai aproape. Astă-seară este 
chiar în această încăpere. Și va fi în Capela Sixtină mâine după- 
amiază, când veţi da primul vot. Patruzeci și doi dintre voi ați 
căzut pradă ispitei și aţi primit bani de la el în schimbul votului 
vostru. Doisprezece dintre voi ați fost atât de obraznici, atât de 
corupți, încât aţi depus acei bani în conturile voastre de la 
Banca Vaticanului. l-a zâmbit lui Tardini: Nu-i așa, Excelenţă? 

Colombo a fost cel care s-a năpustit să-l apere pe Tardini. 

— Îţi cer să-ţi retragi pe dată acuzaţia calomnioasă! 

— În locul tău aş avea grijă ce spun, Colombo! Și tu ai primit 
banii, cu toate că plata ta a fost mult mai mică decât cea 
primită de bătrânul și vicleanul Tardini. 

Albanese înainta acum pe culoarul din mijloc. 

— Și tu, părinte arhiepiscop Donati? Cât ai primit? 


29 pălărie cu trei vârfuri purtată de membrii clerului catolic, de culoare roșu aprins în 
cazul cardinalilor. 


VP - 238 


— Două milioane de euro. Donati a așteptat să înceteze 
hărmălaia înainte să vorbească mai departe: în cazul în care se 
întreabă vreunul dintre voi, nu sunt membru al Ordinului Sfânta 
Elena. De fapt, Ordinul și cu mine am fost pe poziţii diferite când 
eram misionar în Provincia Morazân din El Salvador. Ei au fost 
de partea juntei și a escadroanelor morţii. Eu am lucrat cu cei 
săraci și oropsiţi. Și nu sunt nici cardinal-elector. Prin urmare, 
singura explicaţie pentru depunerea din contul meu este că s-a 
făcut o încercare zadarnică de a mă compromite. 

— Te-ai compromis singur când te-ai strecurat în patul acelei 
târfei s-a răstit // camerlengo. 

— Îți sună telefonul, Albanese? Ai face bine să răspunzi. Sunt 
sigur că episcopul Richter e nerăbdător să știe ce se petrece în 
această capelă. 

Albanese a negat cu glas tunător, care a fost acoperit de 
tumultul din încăpere. Cei mai mulţi dintre cardinali erau acum 
în picioare. Donati a ridicat o mână ca să-i potolească, dar în 
zadar. A trebuit să strige ca să se facă auzit. 

— Și când te gândești câţi sărmani am fi putut să îmbrăcăm și 
să hrănim cu acei bani. Sau câţi copii am fi putut vaccina. Sau 
câte școli am fi putut construi. Dumnezeule, aș fi putut să 
întreţin tot satul timp de un an cu acea sumă. 

— Atunci poate că ar trebui s-o dăruiești, a sugerat Albanese. 

— O, asta am de gând să fac. Pe toată. Donati s-a uitat la 
Tardini, care tremura de furie. Și Domnia Voastră, Eminenţă? 
Veţi face la fel? 

Tardini a scrâșnit o ameninţare siciliană sângeroasă. 

— Și tu, Colombo? Te vei alătura legământului nostru de a-i 
ajuta pe săraci și pe bolnavi? Mă aștept s-o faci. De fapt, mă 
aștept la un an excelent pentru asociaţiile caritabile catolice. 
Asta, pentru că veţi renunța cu toţii la sumele primite de la 
Ordin. Până la ultimul bănuţ. Altfel, vă voi distruge pe fiecare. 
Fixându-și privirea de gheaţă asupra lui Albanese, a adăugat: Cu 
încetul. În chinuri mari. 

— N-am primit niciun ban. 

— Dar ai fost acolo în seara aceea. Tu ai fost cel care a găsit 
cadavrul Sfântului Părinte. În birou. 

Cardinalul Duarte părea gata să plângă. 

— Părinte arhiepiscop, ce spui acolo? 

Peste încăpere s-a lăsat tăcerea. Donati s-a gândit că era la 


VP - 239 


fel ca tăcerea din grota de sub altarul Bazilicii Sfântul Petru în 
care trupul lui Pietro Lucchesi zăcea în trei sicrie, cu o mică rană 
de împunsătură pe coapsa dreaptă. 

— Ce spun este că stăpânul meu a fost luat dintre noi prea 
devreme. Mai erau atâtea de făcut... Era departe de a fi perfect, 
însă era un om al credinței bun și cinstit, un duhovnic care a 
făcut tot ce i-a stat în puteri ca să călăuzească Biserica prin 
vremuri zbuciumate. lar dacă nu alegeţi pe cineva ca el când 
intraţi în conclav, cineva care să-i însufleţească pe catolicii din 
prima lume și din cea de-a treia, cineva care să călăuzească 
Biserica în viitor, nu s-o târască în trecut... Donati și-a coborât 
vocea: O să distrug acest templu. Și când voi fi isprăvit n-o să 
mai rămână piatră pe piatră. 

— Diavolul este printre noi, a clocotit Tardini. 

— Nu vă contrazic, Eminenţă. Însă Domnia Voastră și prietenii 
Domniei Voastre din Ordin sunt cei care i-au deschis ușa. 

— Tu ești cel care ameninţă să distrugă credinţa. 

— Nu credința, Eminenţă. Doar Biserica. Fiţi sigur că aș 
prefera s-o văd în ruine decât s-o las în mâinile murdare ale 
Ordinului Sfânta Elena. 

— Și apoi? a întrebat Tardini. Ce vom face când Biserica 
noastră va fi distrusă? 

— O vom lua de la capăt, Eminenţă. Ne vom întâlni prin case 
și vom împărți mese simple, cu pâine și vin. Vom recita Psalmii 
și vom spune povești despre învăţăturile lui Isus și despre 
moartea și învierea lui. Vom clădi o nouă Biserică. O Biserică pe 
care el ar recunoaște-o. Donati s-a uitat la cardinalul Francona. 
Vă mulțumesc, părinte decan. Cred că am spus destul. 


55. 


VILLA BORGHESE 


Mașina Veronicăi era parcată strâmb lângă bariera de la 
capătul drumului de acces. Portiera din partea pasagerului era 
întredeschisă. Cheile zăceau pe podea. Gabriel le-a strecurat în 
buzunar și apoi și-a scos Beretta. 

— Chiar nu există altă cale? a întrebat Metzler. 


VP - 240 


— La ce te gândești? O negociere ca între domni? 

— E preot. 

— L-a omorât pe Sfântul Părinte. În locul tău... 

— Nu sunt ca tine, Allon. Il las pe Dumnezeul meu să-l judece 
pe părintele Graf. 

— E și Dumnezeul meu. Dar probabil că asta e o discuţie 
pentru altă dată. 

Gabriel s-a uitat la telefon. Aparatul părintelui Graf era la vreo 
două sute de metri spre est, în Piazza di Siena, chiar în centru. 

— Rămâi aici, la mașină. Lipsesc doar un minut. 

A pornit la adăpostul copacilor. După câţiva pași a ajuns la 
fațada în stil Tudor a Globe Theatre din Grădinile Borghese, 
reproducerea celebrei săli de spectacol londoneze în care 
Shakespeare și-a prezentat în premieră multe dintre cele mai 
îndrăgite piese. Înconjurat de pinii mediteraneeni uriași ai 
Romei, arăta cu totul nelalocul lui, ca un iglu în Deșertul Negev. 

Lângă teatru era Piazza di Siena. Gabriel ar fi putut s-o 
picteze din memorie, dar în întuneric nu deslușea aproape 
nimic. Undeva, pe acolo, erau doi oameni - o femeie 
îndrăgostită cu disperare de un preot și un preot care omorâse 
un papă. Și când te gândești că plecase de-abia de cinci ore din 
prăvălia cu orori hitleriste a lui Jonas Wolf din Obersalzberg! 
„Sunt o persoană normală”, s-a îmbărbătat singur. 

Dintr-odată, și-a amintit de pista ovală. Pista pe care trebuia 
s-o traverseze ca să ajungă în centrul pieţei. Era un fapt 
demonstrabil că un om, fie și cu constituția și agilitatea lui, nu 
putea să meargă pe pietriș fără să scoată vreun sunet. Și-a zis 
că de aceea părintele Graf o adusese acolo. Poate că era nevoie 
de o negociere între domni, la urma urmei. N-ar trebui să fie 
greu de organizat. În definitiv, avea numărul de telefon al 
preotului. 

Aplicația de mesagerie de pe Solarisul lui Gabriel îi permitea 
să trimită SMS-uri anonime. Acoperind cu grijă ecranul, a tastat 
un mesaj în italiană despre o cină la restaurantul La Carbonara 
din Campo de Fiori, apoi a apăsat pe TRIMITE. Peste câteva 
secunde, o lumină s-a aprins ca un chibrit în mijlocul pieței. Era 
surprinzător de puternică - destul ca să poată stabili poziţia 
celor doi. Părintele Graf ţinea telefonul în mâna stângă, mâna 
dinspre Gabriel. El și Veronica stăteau față în faţă. La fel ca acul 
unei busole, părintele stătea direct spre nord. 


VP - 241 


Gabriel s-a dus în direcţia opusă pe o potecă de asfalt. Apoi s- 
a furișat spre est printr-un șir de pini până ce a ajuns cam în 
linie cu ei. 

l-a trimis preotului alt mesaj anonim. 

„Saluuuuut...” 

larăși s-a aprins lumina în centrul pieței. Doar poziţia lui 
Gabriel se schimbase. Acum era direct în spatele părintelui Graf. 
li despărţeau vreo treizeci de metri de iarbă și pista ovală de 
pământ și pietriș. Putea să treacă peste iarbă fără sunet, ca o 
pisică, însă pista era un avertizor. Prea lată ca să fie traversată 
dintr-o săritură, în afară de cazul în care erai atlet olimpic, ceea 
ce Gabriel nici vorbă să fie. Era un bărbat care înainta în vârstă 
și de curând își fracturase două vertebre din zona șalelor. 

Insă trăgea al naibii de bine cu o armă. Mai ales cu un Beretta 
92 FS. Nu avea nevoie decât să lumineze ţinta cu alt SMS. 
Atunci părintele Markus Graf, ucigașul unui papă, avea să-și 
înceteze existenţa. Poate că avea să se pomenească în faţa unui 
tribunal ceresc în care să fie condamnat pentru crimele 
săvârșite. Dacă era așa, Gabriel spera ca Dumnezeu să fie într-o 
dispoziţie tare proastă când venea rândul părintelui Graf să stea 
în boxă. 

A compus încă un mesaj - „Unde ești?” - și l-a trimis în eter. 
De această dată, poate datorită direcţiei vântului, a auzit 
sunetul ca de clopot al telefonului părintelui Graf. Au trecut 
câteva secunde până ce a înflorit o lumină care a lăsat la vedere 
tabloul din centrul pieței. Din nefericire, poziţia celor două 
siluete se schimbase. Acum amândouă erau îndreptate spre 
nord. Veronica era în genunchi. Părintele Graf aţintea un pistol 
spre ceafa ei. 

Preotul s-a răsucit când a auzit scrâșnetul pietrișului sub 
picioarele lui Gabriel. Pe loc a mai izbucnit o lumină în centrul 
pieţei. Lumina de la gura unei țevi. Glonţul supra-încălzit a 
despicat aerul la câţiva centimetri de umărul stâng al 
israelianului. Cu toate acestea, el a continuat să se repeadă spre 
țintă, cu Beretta în mâna întinsă. „Sunt și locuri mai rele în care 
să mori”, și-a zis, „decât Piazza di Siena din Grădinile 
Borghese”. Spera doar ca Dumnezeu să fie în dispoziţie bună 
când venea rândul lui să stea în boxă. 


Donati și-a deschis telefonul de-abia după ce a plecat din 


VP - 242 


Casa Santa Marta. Nu primise niciun apel sau mesaj în timpul 
observațiilor pe care le făcuse cardinalilor. A încercat numărul 
Veronicăi. N-a răspuns nimeni. A început să formeze numărul lui 
Gabriel, dar s-a oprit. Acum nu era momentul potrivit. 

Cei doi soldaţi din Gărzile Elveţiene de la intrarea casei de 
oaspeți priveau fără ţintă în noapte, fără să știe de tămbălăul pe 
care-l lăsase în urmă Donati. Doamne, Dumnezeule, ce făcuse? 
Aprinsese chibritul, și-a spus. Cădea în sarcina cardinalului 
Franconi să prezideze un conclav în flăcări. Numai Dumnezeu 
știa ce fel de papă avea să iasă de acolo. In acest moment, 
arhiepiscopului nu-i păsa prea mult, câtă vreme următorul pontif 
nu era o marionetă a episcopului Hans Richter. 

Fațada sudică a bazilicii era scăldată în lumina proiectoarelor. 
Donati a observat că una dintre ușile laterale era întredeschisă. 
A intrat, a traversat transeptul stâng până la baldacchino lui 
Bernini, aflat la înălțime ameţitoare, și a căzut în genunchi pe 
podeaua de marmură rece. In grotele de sub el zăcea stăpânul 
lui, cu o mică rană de împunsătură în coapsa dreaptă. Cu ochii 
închiși, s-a rugat cu o înflăcărare pe care n-o mai simţise de 
mulţi ani. 

„Omoară-l”, s-a gândit. „Cu încetul și în chinuri mari”. 

* 

Noaptea era aliata lui Gabriel, pentru că îl făcea de-a dreptul 
invizibil. Insă părintele Graf își trăda locul cu fiecare apăsare 
nedisciplinată a trăgaciului. Gabriel n-a făcut nicio încercare să 
se ferească, nu și-a schimbat direcţia de mers. Inainta direct 
spre ţintă cât de repede îl duceau picioarele, așa cum îl 
antrenase Shamron în toamna lui 1972. 

De unsprezece ori, câte un glonț pentru fiecare evreu asasinat 
la Munchen. 

Pierduse socoteala gloanţelor trase de părintele Graf. Era 
convins că și părintele Graf o pierduse. Beretta avea 
cincisprezece gloanțe de 9 mm. Insă Gabriel n-avea nevoie 
decât de unul. Cel pe care avea de gând să-l pună între ochii 
preotului atunci când avea să fie sigur că n-o nimerea din 
greșeală pe Veronica. Ea era încă în genunchi, acoperindu-și 
urechile cu mâinile. Gura îi era deschisă, însă Gabriel nu auzea 
nimic în afară de împușcături. O festă jucată de acustica din 
piaţă făcea să pară că veneau din toate direcţiile deodată. 

Acum Gabriel era la vreo douăzeci de metri de Graf, destul de 


VP - 243 


aproape ca să-l vadă limpede fără ajutorul luminii de la gura 
țevii. Ceea ce însemna că și Graf putea să-l vadă pe el. Nu mai 
putea să aștepte, să se apropie mai mult. Un poliţist poate că s- 
ar fi oprit și s-ar fi întors un pic într-o parte, ca să-și micșoreze 
profilul. Dar nu un asasin al Biroului care fusese antrenat de 
marele Ari Shamron. Și-a continuat înaintarea implacabilă, ca și 
cum ar fi avut de gând să înfigă cu mâna glonțţul în ţintă. 

În cele din urmă, braţul i-a zvâcnit în sus și a pus cătarea 
Berettei pe faţa părintelui Graf. Dar în clipa dinainte ca Gabriel 
să poată apăsa pe trăgaci, o parte din faţa aceea a fost 
spulberată. Apoi părintele Graf s-a făcut nevăzut, ca și cum i s- 
ar fi deschis sub picioare o gaură în pământ. 

Gabriel s-a oprit derutat, neștiind din ce parte venise 
împușcătura. După o clipă, din întuneric a ieșit Alois Metzler, cu 
un pistol SIG Sauer 226 în mâna întinsă. 

A coborât arma și s-a uitat la Veronica. 

— Ai face bine s-o duci de aici înainte să ajungă Polizia. Mă 
ocup eu de asta. 

— Aș zice că ai făcut-o deja. 

Metzler s-a uitat la preotul mort. 

— Nu-ţi face griji, Allon. Sângele lui e pe mâinile mele. 


56. 


VIA GREGORIANA, ROMA 


A doua zi dimineaţă, la zece și un sfert, Gabriel a fost trezit de 
o ceartă pe stradă, sub fereastra sa. Un moment nu și-a putut 
aminti numele străzii sau localizarea acesteia. Nu-și amintea nici 
împrejurările în care ajunsese în locul unde se afla, o canapea 
mică și oribil de incomodă. 

Era canapeaua, și-a amintit cu o luciditate bruscă, din salonul 
vechiului apartament conspirativ din vârful treptelor ce duceau 
la biserica Trinită dei Monti. Veronica Marchese se oferise să 
doarmă acolo, dar, într-o demonstraţie de cavalerism necugetat, 
Gabriel insistase ca ea să se culce în dormitor. Stătuseră până 
dincolo de două noaptea cu o sticlă de vin roșu de Toscana care 
îl lăsase cu o durere de cap surdă. Se asorta de minune cu 


VP - 244 


durerea din șale. 

Hainele îi zăceau pe jos, lângă canapea. S-a îmbrăcat, s-a dus 
în bucătărie și a pus apă în ceainicul electric. După ce a pus 
cafea în filtru, s-a dus în baia secundară și s-a uitat în oglindă. 
Măcar de-ar fi fost o pictură, așa ar fi putut să șteargă 
stricăciunea. Tot ce putea să spere era o mică îmbunătăţire 
înainte de sosirea Chiarei. La propunerea lui Gabriel, ea și copiii 
veneau la Roma pentru începerea conclavului. Donati îi invitase 
să urmărească ceremonia transmisă în direct la televizorul din 
Curia lezuită. Avea să li se alăture și Veronica. Promitea să fie o 
după-amiază interesantă. 

Gabriel a umplut filtrul cu apă și a citit pe telefon presa 
italiană în vreme ce se făcea cafeaua. Evenimentele șocante din 
Germania nu-i prea interesau pe jurnaliștii din Roma și Milano. 
Doar conclavul conta. / vaticanisti erau în continuare convinși că 
Navarro avea să piardă tronul. Unul dintre ei a prezis că 
Lucchesi avea să fie ultimul papă italian. Nicio publicaţie nu 
menţiona moartea unui preot dintr-un ordin catolic reacționar 
sau un schimb de focuri din Grădinile Borghese în care fusese 
implicată directoarea unui important muzeu italian. Cumva, 
Alois Metzler izbutise să ţină totul sub tăcere. Cel puţin pe 
moment. 

Gabriel și-a dus cafeaua în living și a deschis televizorul. 
Cincisprezece mii de catolici, clerici și laici, se înghesuiau în 
Bazilica Sfântul Petru pentru liturghia dinainte de conclav, Pro 
Eligendo Romano Pontifice. Incă două sute de mii o urmăreau pe 
ecranele uriașe amplasate afară, în piaţă. Decanul Angelo 
Francona era cel care slujea. In faţa lui, pe patru șiruri 
semicirculare de scaune, era întregul Colegiu al Cardinalilor, 
inclusiv acei cardinali care erau prea bătrâni ca să participe la 
conclavul până la care nu mai rămăseseră decât câteva ore. 
Donati era așezat imediat în spatele lor. În veșmintele liturgice, 
era din cap până în picioare prelatul romano-catolic. Avea o 
expresie gravă, hotărâtă. Gabriel nu și-ar fi dorit să fie ţinta 
privirii lui aspre. 

— La ce crezi că se gândește? 

Gabriel a ridicat ochii și i-a zâmbit Veronicăi Marchese. Era 
îmbrăcată cu o pijama de bumbac de-a Chiarei. Ținea o mână în 
șold. Cu cealaltă se trăgea de urechea dreaptă. 

— Încă nu aud nimic. 


VP - 245 


— Ai fost expusă unei serii de împușcături, o să mai dureze 
câteva zile. 

Mâna ei s-a dus spre ceafă. 

— Cum e? 

— Un strop de cafeină ar putea fi de ajutor, a spus Veronica 
aruncând o privire plină de jind spre cafeaua lui. E destulă și 
pentru mine? 

Gabriel s-a dus în bucătărie și i-a umplut o ceașcă. Ea a luato 
înghiţitură și s-a strâmbat. 

— E chiar așa de proastă? 

— Poate mergem mai târziu la Caffè Greco. Aruncând o privire 
spre televizor, a adăugat: Se pricep să facă spectacol, nu-i așa? 
N-ai putea să-ţi dai seama că ceva nu-i în ordine. 

— E mai bine așa. 

— Nu-s prea sigură de asta. 

— Vrei să afle lumea ce s-a întâmplat aseară în Piazza di 
Siena? 

— E ceva în ziare? 

— Niciun cuvințel. 

— Cât timp o să rămână secret? 

— Presupun că depinde de identitatea noului papă. 

Camera de luat vederi s-a oprit din nou asupra lui Donati. 

— Luigi cel Seducător, a zis Veronica. A urât acel articol din 
Vanity Fair, însă l-a făcut vedetă în cadrul Bisericii. 

— Ar fi trebuit să-i vezi pe chelnerii de la Piperno. 

— Ce norocos ești, Gabriel... l-a aruncat o privire piezișă. 
Vorbește vreodată despre mine? 

— Fără încetare. 

— Zău? Și ce spune? 

— Că ești o prietenă bună. 

— Și tu crezi asta? 

— Nu, a zis Gabriel. Cred că ești îndrăgostită până peste 
urechi de el. 

— E așa de vizibil? Veronica a zâmbit cu tristeţe. Și Luigi? Ce 
simte el pentru mine? 

— Va trebui să-l întrebi pe el. 

— Să-l întreb ce? „Încă mai ești îndrăgostit de mine, părinte 
arhiepiscop? O să renunţi la legământ și o să te însori cu mine 
înainte să fie prea târziu?” 

— N-ai făcut-o niciodată? 


VP - 246 


Ea a clătinat din cap. 

— De ce? 

— Pentru că mi-e frică de răspunsul lui. Dacă zice nu, o să-mi 
frângă inima. lar dacă zice da... 

— O să te simţi cea mai rea persoană din lume. 

— Ești foarte perspicace. 

— In afară de cazul în care este vorba despre problemele 
inimii. 

— Ai o căsnicie perfectă. 

— M-am însurat cu o femeie perfectă. Nu confunda una cu 
alta. 

— Și dacă ai fi în locul meu? 

— l-aș spune lui Luigi ce simt. Preferabil mai devreme decât 
mai târziu. 

— Când? 

— Ce zici de după-amiaza asta, un pic mai târziu? 

— La Curia lezuită? Nu-mi vine în minte un alt loc în care aș 
prefera să nu fiu. Toţi preoţii ăia! Și se vor holba toţi la mine. 

— De fapt, mă cam îndoiesc de asta. 

Ea s-a prefăcut teatral că se gândește. 

— Ce se poartă la petrecerea pentru un conclav? 

— Alb, cred. 

— Da, a zis Veronica. Cred că ai dreptate. 

e 

La sfârșitul liturghiei, cardinalii-electori au ieșit încolonați din 
bazilică și s-au întors la Casa Santa Marta pentru prânz. Alois 
Metzler l-a sunat pe Gabriel din holul plin de zgomot. Părintele 
Graf, i-a spus, era ținut la gheaţă într-o morgă din Roma. Avea 
să rămână acolo până la încheierea conclavului, când cadavrul 
său avea să fie descoperit pe dealurile de lângă Roma, o 
aparentă sinucidere. Numele Veronicăi n-avea să apară în 
niciunul dintre rapoarte. Nici al lui Gabriel. 

— Nu-i rău, Metzler. 

— Sunt un cetățean elvețian care lucrează la Vatican. 
Ascunderea adevărului este pentru mine ceva firesc. 

— Vreo veste de la episcopul Richter? 

— A plecat aseară din Roma cu avionul personal. Se pare că 
s-a ascuns în mănăstirea Ordinului din cantonul Zug. 

— Care e atmosfera în Casa Santa Marta? 

— Dacă trecem prin conclav fără încă un cadavru, va fi o 


VP - 247 


minune, a zis Metzler înainte să închidă telefonul. 

Se făcuse aproape douăsprezece și jumătate. Decapotabila 
bătătoare la ochi a Veronicăi era parcată pe stradă, în faţa 
clădirii. Gabriel a condus-o la pa/azzo-ul de lângă Via Veneto și a 
așteptat la parter până ce ea a făcut duș și s-a schimbat. Când a 
apărut, era îmbrăcată într-un taior cu pantalon elegant, crem, și 
purta un lanţ de aur împletit. 

— M-am înșelat, a zis Gabriel. Cu siguranţă o să se holbeze la 
tine toată lumea din Curia lezuită. 

Ea a zâmbit. 

— Nu ne putem duce cu mâna goală. 

— Luigi a zis să ducem niște vin. 

Veronica a dispărut în bucătărie și s-a întors cu patru sticle de 
pinot grigio de la gheaţă. Era un drum de cinci minute până la 
Roma Termini. Așteptau afară, în sensul giratoriu, când Chiara și 
copiii au ieșit din gară. 

— Ai dreptate, a zis Veronica. Ești însurat cu femeia perfectă. 

— Da, a fost de acord Gabriel. Cât de norocos sunt! 


57. 


CURIA IEZUITĂ, ROMA 


În sufrageria Curiei lezuite erau două televizoare imense, câte 
unul în fiecare capăt al încăperii. Intre ele erau vreo sută de 
preoţi în sutane negre și veșminte preoțești, alături de un grup 
de studenţi ai Universităţii Pontificale Gregoriene. Rumoarea 
baritonală a încetat pentru o clipă când au intrat în încăpere 
câţiva dintre invitaţii laici - doi copii, două femei frumoase și 
șeful serviciului secret de informaţii israelian. 

Donati își schimbase veșmintele liturgice și purta din nou 
echivalentul din Vatican al costumului de afaceri. Era prins în 
ceea ce părea să fie o discuţie serioasă cu un bărbat cu părul 
argintiu, pe care Veronica l-a identificat ca superiorul general al 
Societăţii lui Isus. 

— „Papa cel Negru”, a zis ea. 

— Așa obișnuiau să-i spună lui Donati. 

— Numai dușmanii îndrăzneau să-i zică așa. Părintele Agular 


VP - 248 


este adevăratul „Papă Negru”. E din Venezuela, politolog de 
formaţie și întrucâtva de stânga. Un autor de la o revistă 
americană conservatoare l-a etichetat cândva ca marxist, lucru 
pe care părintele Agular l-a considerat un compliment. Este, de 
asemenea, foarte pro Palestina. 

— Cât de mult știe despre tine și Donati? 

— După ce Luigi a devenit secretarul particular al lui Lucchesi, 
dosarul i-a fost curăţat de orice referire la relaţia noastră. Din 
punctul de vedere al iezuiţilor, n-a avut loc niciodată. 

Veronica a făcut semn cu capul spre o masă plină de băuturi 
răcoritoare și sticle cu vin roșu și alb. 

— Te superi? Nu sunt sigură că pot face asta trează. 

Gabriel a pus cele patru sticle de pinot grigio ale Veronicăi 
alături de colecţia de vinuri. Apoi a turnat în trei pahare dintr-o 
sticlă de Frascati călduţ, în vreme ce Chiara le punea copiilor în 
farfurii paste din vasele încălzite aranjate pe bufetul de alături. 
Au găsit o masă goală lângă unul dintre televizoare. Cardinalii- 
electori plecaseră din Casa Santa Marta și erau adunaţi în 
Capela Paulină, ultima oprire înainte de intrarea în Capela 
Sixtină pentru începerea conclavului. 

Veronica a sorbit șovăielnic din vin. 

— Există ceva mai rău decât Frascati la temperatura camerei? 

— Îmi vin în minte câteva lucruri, a răspuns Gabriel. 

Donati și un zâmbitor părinte Agular s-au apropiat de masă. 
Gabriel s-a ridicat și i-a întins mâna conducătorului iezuiţilor, 
apoi i-a prezentat pe Chiara și pe copii. 

— lar aceasta este draga noastră prietenă Veronica Marchese. 
Tonul lui Gabriel era neobișnuit de voios. Dottoressa Marchese 
este directoarea Muzeului Naţional Etrusc. 

— Este o onoare, Dottoressa. Părintele Agular i s-a adresat 
apoi lui Gabriel: Urmăresc destul de atent evenimentele din 
Orientul Mijlociu. Mă întreb dacă am putea vorbi un pic înainte 
să plecați. 

— Desigur, Sfinţia Voastră. 

lezuitul și-a îndreptat privirea spre televizor. 

— Cine credeți că va fi? 

— Se zice că Navarro. 

— E vremea unui papă vorbitor de spaniolă, nu credeți? 

— Măcar de-ar fi iezuit. 

Părintele Agular s-a îndepărtat râzând. 


VP - 249 


Donati și-a tras un scaun între Gabriel și Rafael și s-a așezat, 
aproape fără să-i dea atenţie Veronicăi. A întrebat în șoaptă: 

— Cum se simte ea? 

— Pe cât de bine era de așteptat. 

— Trebuie să spun că arată splendid. 

— Ar fi trebuit s-o vezi după ce Metzler l-a omorât pe părintele 
Graf. 

— A acoperit totul foarte bine. Nici măcar Alessandro Ricci nu 
bănuiește nimic. 

— Cum ai reușit să-l convingi să nu publice articolul despre 
complotul împotriva conclavului? 

— Promiţându-i că o să-i dau tot ce are nevoie ca să scrie o 
urmare de mare succes la Ordinul. 

— Spune-i să lase pe dinafară numele meu. 

— Meriţi un strop de apreciere. La urma urmei, ai salvat 
Biserica Catolică. 

— Nu încă, a zis Gabriel. 

Donati a ridicat privirea spre televizor. 

— Vom ști până mâine-seară. Cel mai târziu luni. 

— De ce nu în seara asta? 

— Votul din această după-amiază este mai mult simbolic. O 
mare parte dintre cardinali își vor vota prietenii sau 
binefăcătorii. Dacă avem un papă în această seară, înseamnă că 
s-a întâmplat ceva extraordinar în Capela Sixtină. 

Donati s-a uitat la Rafael. 

— E straniu. Dacă ar avea tâmplele argintate... 

— Știu, știu. 

— Pictează? 

— De fapt, chiar foarte bine. 

— Şi Irene? 

— Scriitoare, mă tem. 

Donati s-a uitat la Veronica tocmai când râdea împreună cu 
Chiara. 

— Despre ce crezi că vorbesc? 

— Despre tine, îmi închipui. 

Arhiepiscopul s-a încruntat. 

— Nu te-ai amestecat în viaţa mea personală, nu? 

— Un pic. Gabriel a continuat în șoaptă: Are ceva de discutat 
cu tine. 

— Zău? Și ce anume? 


VP - 250 


— Ar vrea să-ți pună o întrebare până nu-i prea târziu. 

— Deja este prea târziu. Roma a vorbit, prietene. Cazul e 
închis. 

Donati a băut din paharul lui Gabriel și s-a strâmbat. 

— Există ceva mai rău decât Frascati la temperatura camerei? 

e 

Puțin după ora trei, procesiunea cardinalilor-electori a pătruns 
în Capela Sixtină. Sub ochiul camerelor de luat vederi, fiecare a 
pus o mână pe Evanghelia după Matei și a jurat, printre altele, 
că nu va participa la nicio încercare a unor forțe exterioare de a 
interveni în alegerea pontifului roman. Domenico Albanese a 
repetat jurământul cu o solemnitate exagerată, afișând o 
expresie de sfânt. Comentatorii de televiziune i-au lăudat 
activitatea din perioada de interregnum. Unul dintre ei a ajuns 
chiar să spună că actualul camerlengo avea o șansă marginală 
de a ieși din conclav ca noul papă. 

— Doamne ferește, a șoptit Donati. 

Era aproape ora cinci când ultimul cardinal a depus 
jurământul. Peste o clipă, Maestrul Ceremoniilor Liturgice 
Pontificale, un italian slab, cu ochelari, Monsignor Guido Montini, 
a venit în faţa microfonului și a declarat încet: „Extra omnes”. 
Cincizeci de preoţi, prelați și laici legaţi de Vatican au ieșit din 
capelă, printre ei și Alois Metzler, care purta uniforma de gală 
din epoca Renașterii și coiful cu pene albe. 

— Bine că nu era îmbrăcat așa aseară, a zis Gabriel. 

Donati a zâmbit în vreme ce Monsignor Montini închidea ușa 
dublă a Capelei Sixtine. 

— Și acum? 

— Găsim o sticlă de vin rece, a zis Donati. Și așteptăm. 


58. 


CAPELA SIXTINĂ 


Primul pas era distribuirea buletinelor de vot. În partea de sus 
a fiecăruia erau cuvintele ELIGO IN SUMMUM PONTIFICEM; „ÎI 
aleg ca pontif suprem”. A urmat alegerea Comisiei de scrutin, 
cei trei cardinali care să înregistreze numărătoarea voturilor. Au 


VP - 251 


fost aleși apoi trei revizori, care să verifice activitatea Comisiei 
de scrutin, urmaţi de trei infirmarii, care să aducă votul oricărui 
cardinal din Casa Santa Marta care era prea bolnav ca să se 
scoale din pat. Cardinalul Angelo Francona s-a simţit ușurat că 
niciunul dintre cei patruzeci și doi de cardinali acuzați de Luigi 
Donati nu a fost ales în vreuna dintre cele nouă poziţii. Chiar 
dacă nu era matematician, știa că șansa unui astfel de rezultat 
era astronomică. Cu siguranţă, și-a zis el, Sfântul Duh a 
intervenit ca să apere puţinul care mai rămăsese din 
integritatea conclavului. 

Când s-au încheiat preliminariile, Francona s-a apropiat de 
microfon și i-a privit pe cei o sută cincisprezece bărbaţi din fața 
sa. 

— Știu că a fost o zi lungă, dar propun să votăm. 

Dacă era să fie un eșec, avea să se întâmple acum. O singură 
obiecție ar fi însemnat că trebuia să se amâne conclavul, iar 
cardinalii să se întoarcă în Casa Santa Marta. Restul lumii ar fi 
interpretat asta ca pe un semn al unei intense ranchiune și 
divizări în sânul Bisericii. Pe scurt, ar fi fost un dezastru. 

Francona și-a ţinut respiraţia. 

Tăcerea domnea în sală. 

— Foarte bine. Vă rog să scrieţi pe buletinul de vot numele 
candidatului ales. Și, nu uitaţi, dacă votul nu poate fi descifrat, 
nu poate să intre la numărătoare. 

Francona s-a așezat pe locul desemnat. Buletinul de vot era în 
faţa sa, alături de un creion. Intenţionase să urmeze tradiţia 
conclavului și să dea la primul scrutin un vot măgulitor. Dar nu 
mai era cu putinţă. Nu după focurile de artificii din ajun, din 
Casa Santa Marta. Acum nu era momentul potrivit ca să flatezi 
un prieten sau protector. Viitorul Bisericii Romano-Catolice era 
în balanţă. 

Il aleg ca pontif suprem... 

Francona a ridicat privirea și s-a uitat la bărbaţii așezați în 
jurul său. „Cine ar putea fi? Ești tu, Navarro? Sau tu, Brady? Nu”, 
și-a spus brusc. Francona credea din toată inima că exista un 
singur om care putea să salveze Biserica de sine însăși. 

A luat creionul și i-a pus vârful pe hârtie. De obicei cardinalii- 
electori își prefăceau scrisul ca să-și mascheze astfel votul. Însă 
Francona a scris numele repede și cu toate înfloriturile sale ușor 
de identificat. Apoi a împăturit de două ori buletinul și s-a întors 


VP - 252 


la microfon. 

— Are nevoie cineva de timp suplimentar? Atunci, bine. 
Haideţi să începem votarea. 

Procedura, la fel ca aproape tot restul legat de conclavul 
papal, era creată ca să reducă posibilitatea de fraudă. Votarea 
se făcea în ordinea ierarhică. Fiind decanul Sfântului Colegiu, 
Francona s-a dus primul. 

Comisia de scrutin era adunată în altar, pe care se afla un 
potir de aur uriaș, acoperit cu o patenă de argint. Francona a 
ridicat buletinul de vot și a rostit încă un jurământ. 

— İl iau martor pe Domnul Cristos, care să-mi fie judecător, că 
votul meu este dat celui despre care în faţa lui Dumnezeu cred 
că ar trebui să fie ales. 

A pus buletinul de vot pe tipsie și, prinzând-o cu amândouă 
mâinile, a înclinat-o cu câteva grade spre stânga. Buletinul a 
alunecat direct în potir. Incă un semn, și-a zis Francona, că 
Sfântul Duh era cu adevărat de faţă. 

A lăsat tipsia din mâini și s-a întors la locul său. 

e 

Procesul era dinadins greoi și lent, mai ales când era efectuat 
de bărbaţi în mare parte sedentari, în vârstă de șaizeci și 
șaptezeci de ani, dintre care câţiva umblau cu baston. Până și 
Kevin Brady, energicul prelat din Los Angeles, a avut nevoie de 
treizeci de secunde ca să jure și să depună corect buletinul de 
vot în potir. Emmerich nu s-a grăbit deloc, ca și Majewski al 
Cracoviei. Cel mai rapid a fost Albanese, care a aruncat buletinul 
în potir ca și cum ar fi aruncat oasele din farfurie, la cină. 

Era aproape șase și jumătate când a început numărătoarea. 
Primul membru al Comisiei de scrutin a scuturat potirul acoperit 
cu tipsia, ca să amestece voturile. Al treilea membru a numărat 
apoi buletinele împăturite ca să se asigure că este unul pentru 
fiecare dintre cei o sută șaisprezece electori. Spre marea 
ușurare a lui Francona, cifrele au corespuns. Dacă nu, ar fi 
trebuit să ardă buletinele fără să le înregistreze. 

Buletinele de vot erau acum în alt potir, ceva mai mic. Cei din 
Comisia de scrutin l-a pus pe o masă din faţa altarului și s-au 
așezat. Ritualul care a urmat, cunoscut de puţini oameni, era 
aproape la fel de vechi ca Biserica însăși. Primul membru al 
Comisiei a extras un buletin de vot și, după o mică șovăială, a 
făcut o modificare măruntă, dar semnificativă, pe ultima pagină 


VP - 253 


a listei tipărite cu numele, pe care o avea în faţă. Apoi i-a dat 
buletinul celui de-al doilea membru, care a făcut același lucru. Al 
treilea membru nu și-a putut ascunde surprinderea când a citit 
în tăcere numele. Peste o clipă, după ce a împuns cuvântul 
„Eligo” de pe buletinul de vot cu un ac cu aţă roșie, a citit 
numele tare, la microfon. 

In conclav s-a iscat un murmur. Numele n-a surprins pe 
nimeni mai mult decât pe Angelo Francona, pentru că era cel pe 
care-l scrisese pe buletinul său de vot. Candidatul său era ieșit 
din comun, ca să nu spunem mai mult. Cu siguranţă, buletinul 
lui fusese extras primul. A adăugat numele pe lista sa și a făcut 
un semn alături. 

Primul membru al Comisiei de scrutin a extras alt vot. 
Surprins, i-a aruncat lui Francona o privire neliniștită înainte să i- 
| înmâneze celui de-al doilea membru. Acesta a făcut un semn 
pe lista cu nume și apoi i-a dat buletinul celui de-al treilea 
membru, care l-a împuns cu acul și aţa. Numele pe care l-a citit 
la microfon era același ca pe primul buletin de vot. 

— Dumnezeule mare, a șoptit Angelo Francona. 

Alt murmur a plutit prin conclav, ca huruitul unui avion. 
Altcineva trebuie să fi avut aceeași idee. 

e 

Comisia de scrutin a grăbit ritmul, zece buletine în doar patru 
minute, după ceasul lui Francona. Trei voturi au fost pentru 
Navarro, unul pentru Tardini, unul pentru Gaubert și cinci pentru 
candidatul-surpriză al decanului. Primise șapte dintre primele 
douăsprezece voturi numărate, un ritm uluitor. Nu putea să 
continue, și-a zis Francona. 

Dar a continuat. Într-adevăr, candidatul-surpriză al lui 
Francona a primit șase din următoarele zece voturi numarate, și 
un Surprinzător total de șapte dintre cele care au urmat. 
Decanul l-a notat pe fiecare pe listă. Candidatul său primise 
douăzeci dintre primele treizeci și două de voturi numărate, 
doar un pic mai puţin decât o majoritate de două treimi. 

Mai rămâneau de numărat optzeci și patru de buletine. Când 
candidatul lui Francona a primit jumătate dintre următoarele 
voturi înregistrate, cardinalul Tardini a cerut ca prima votare să 
fie anulată. 

— Pe ce temei, Eminenţă? 

Francona era sigur că nu exista niciunul. S-a uitat la cei trei 


VP - 254 


din Comisia de scrutin. 

— Extrageţi următorul buletin de vot, vă rog. 

A fost pentru candidatul lui Francona, la fel ca cincisprezece 
dintre următoarele douăzeci. Moment în care conclavul a erupt. 

— Nu ridicaţi vocea, fraţilor! 

Tonul decanului era mustrător, ca al unui director de școală 
care se adresează cu reproș unei încăperi pline cu elevi 
neastâmpăraţi. A aruncat o privire spre Comisia de scrutin. 

— Următorul vot. 

A fost pentru nimeni altul decât Albanese. Fără îndoială, se 
votase singur. N-avea importanţă; candidatul lui Francona a 
apărut pe șaptesprezece dintre următoarele douăzeci de 
buletine de vot. Primise șaizeci și trei din cele nouăzeci și patru 
de voturi înregistrate. Mai rămăseseră de numărat douăzeci și 
două de voturi. Dacă numele candidatului lui Francona apărea 
pe cincisprezece dintre ele, ar fi ieșit câștigător. 

Patru buletine consecutive au fost în favoarea lui, alături de 
șase din următoarele zece, aducând numărătoarea la șaptezeci 
și trei, cu cinci mai puţin decât cele șaptezeci și opt necesare 
pentru a fi ales. Votul următor a fost pentru Navarro. După 
aceea n-a mai rămas nicio îndoială. Când au fost numărate 
ultimele voturi s-a dezlănţuit haosul. De această dată, Angelo 
Francona n-a mai încercat să restabilească ordinea, pentru că se 
uita în sus, la momentul creațiunii pictat de Michelangelo. 

— Ce-am făcut noi aici? a șoptit. Pentru numele lui 
Dumnezeu, ce-am făcut noi aici? 

(J 

Membrii Comisiei de scrutin și revizorii au numărat voturile a 
doua oară și au mai verificat o dată înregistrarea. Nu era nicio 
greşeală. Lucrul de negândit tocmai se petrecuse. Era vremea 
să-l anunțe restului lumii, dar în primul rând trebuia să fie 
informat omul care tocmai fusese ales să fie conducătorul 
spiritual al unui miliard de romano-catolici. 

Decanul a pus buletinele de vot și fișele de înregistrare în cea 
mai veche dintre cele două sobe din Capela Sixtină și le-a dat 
foc. Apoi a apăsat pe comutatorul celeilalte sobe, aprinzând 
cinci încărcături de mărimea unor cutii cu șerveţele care 
conţineau un amestec de clorură de potasiu, lactoză și rășină de 
pin. Peste câteva secunde s-a înălțat un vuiet de la miile de 
pelerini de afară, din Piaţa Sfântul Petru. Văzuseră fumul alb 


VP - 255 


care se înălța din hornul capelei. 

Francona s-a dus la ușă și a bătut de două ori. A fost deschisă 
pe dată de Monsignor Guido Montini. Era evident din expresia lui 
că auzise reacția din piaţă. 

— Adu-mi un telefon, a zis Francona. Repede. 


59. 


CURIA IEZUITĂ, ROMA 


În acel moment, în sala de mese a Curiei lezuite, 
arhiepiscopul Luigi Donati se uita la televizor, unde fumul alb 
ieșea pe hornul Capelei Sixtine. Faţa îi era cenușie. Rapiditatea 
deciziei sugera că acei cardinali corupți îi ignoraseră 
avertismentul și votaseră pentru Emmerich. Dacă se dovedea că 
așa stau lucrurile, Donati era hotărât să-și ducă la îndeplinire 
ameninţarea. Când termina, nu avea să mai rămână piatră pe 
piatră. Avea să construiască o nouă Biserică. O Biserică pe care 
Isus s-o recunoască. 

Însă colegii săi iezuiţi erau entuziasmați de viteza neobișnuită 
cu care conclavul alesese un nou papă. De fapt, zarva din 
încăpere era așa de mare, încât nu deslușea ce spun 
comentatorii. Și nici nu și-a auzit sunând Nokia, care era pe 
masă, lângă mobilul lui Gabriel. Când s-a uitat la telefon, în cele 
din urmă, a fost șocat să vadă că ratase cinci apeluri, toate în 
ultimele două minute. 

— Dumnezeule mare! 

— Ce e? a întrebat Gabriel. 

— N-o să ghicești cine a încercat cu disperare să dea de mine. 

Donati a format numărul și a dus repede telefonul la ureche. 

— Era vremea, a zis cardinalul Angelo Francona. 

— Ce este, părinte decan? 

— Ai văzut fumul? 

— Da, firește. Te rog să-mi spui că nu-i... 

— A fost o întorsătură neașteptată. 

— Evident, Eminenţă. Dar ce este? 

— O să știi când ajungi aici. 

— Unde? 

VP - 256 


— Te așteaptă jos o mașină. Ne vedem în câteva minute. 

Convorbirea s-a întrerupt. Donati a pus jos telefonul și s-a 
uitat la Gabriel. 

— S-ar putea să mă înșel, dar cred că tocmai am fost somat 
să merg la Capela Sixtină. 

— De ce? 

— Francona n-a vrut să-mi spună, ceea ce înseamnă că nu 
poate fi de bine. De fapt, aș fi mai liniștit dacă ai veni cu mine. 

— La Capela Sixtină? Doar nu vorbești serios. 

— Nu-i ca și cum n-ai mai fi fost vreodată acolo. 

— Nu în timpul unui conclav. Și apoi, nu sunt îmbrăcat pentru 
această ocazie, a zis Gabriel trăgând de gulerul gecii de piele. 

— Ce se poartă la un conclav? a întrebat Donati. 

Gabriel s-a uitat la Veronica și a zâmbit. 

— Alb, cred. 

e 

Ca să evite mulțimea din Piaţa Sfântul Petru, vehiculul s-a 
strecurat în Vatican prin intrarea pentru mașini aflată aproape 
de Palatul Sfântului Oficiu. De acolo a mers prin spatele bazilicii 
până la o curticică de la poalele Capelei Sixtine. Monsignor 
Guido Montini s-a repezit să-i deschidă portiera lui Donati de 
parcă ar fi fost portarul unui hotel. Părea că rezistă ispitei de a 
face o închinăciune. 

Montini a trebuit să ridice vocea ca să fie auzit peste dangătul 
clopotelor bazilicii. 

— Bună seara, Excelenţă. Mi s-a spus să vă duc sus. Uitându- 
se la Gabriel, a adăugat: Dar mă tem că prietenul 
dumneavoastră, Signore Allon, va trebui să rămână aici. 

— De ce? 

Ochii lui Montini s-au deschis larg. 

— Conclavul, Excelenţă. 

— S-a încheiat, nu? 

— Depinde. 

— De ce anume? 

— Vă rog, Excelenţă. Cardinalii așteaptă. 

Donati a arătat spre Gabriel. 

— Ori vine cu mine, ori nu intru. 

— Da, desigur, Excelenţă. Dacă asta vă este voia. 

Donati și Gabriel s-au uitat unul la altul cu neliniște. Au urcat 
împreună o scară îngustă spre Sala Regia, splendida anticameră 


VP - 257 


acoperită cu fresce a Capelei Sixtine. Două santinele din Garda 
Elvețiană stăteau ca niște rezemătoare pentru cărți în fața 
intrării. Gabriel a șovăit, apoi și-a urmat prietenul înăuntru. 

e 

Cardinalii aşteptau la poalele altarului, părând nişte pigmei 
sub Judecata de Apoi a lui Michelangelo. După ce a păşit prin 
deschizătura din transenna, Donati s-a oprit brusc și s-a răsucit. 

— lţi dai seama ce se petrece? 

— Da, a zis Gabriel. Cred că da. 

— Nimeni în toate minţile nu și-ar dori asta. Am văzut cu ochii 
mei ce preţ trebuie să plătești. Donati a întins mâna. Prinde-o, 
te rog. Târăște-mă de aici până nu-i prea târziu. 

— E deja prea târziu, Luigi. Roma a vorbit. 

Mâna lui Donati era încă întinsă între ei. A pus-o pe umărul lui 
Gabriel și l-a strâns cu o forţă surprinzătoare. 

— Incearcă să-ţi amintești de mine așa cum eram, vechiul 
meu prieten. Pentru că într-o clipă acea persoană nu va mai 
exista. 

— Grăbește-te, Luigi. Nu trebuie să-i faci să te aștepte. 

Donati a aruncat o privire spre cei o sută șaisprezece care 
așteptau lângă altar. 

— Nu pe ei, Luigi. Pe oamenii din piaţă. 

— Ce să le spun? Dumnezeule, nici măcar n-am un nume. 

Donati a înconjurat cu braţele gâtul lui Gabriel și s-a agăţat de 
el de parcă se îneca. 

— Spune-i ei că îmi pare rău. Spune-i că n-am vrut nicio clipă 
să se întâmple asta. 

S-a tras apoi deoparte și și-a îndreptat umerii. Dintr-odată 
calm, a străbătut capela și s-a oprit în faţa cardinalului 
Francona. 

— Cred că doriţi să mă întrebaţi ceva, Eminenţă. 

Francona a pus întrebarea în latină. 

— Acceptasne electionem de te canonice factam in Summum 
Pontificem? Primeşti alegerea canonică de pontif suprem? 

— Primesc, a spus Donati fără șovăială. 

— Quo nomine vis vocari? Sub ce nume dorești să fii 
cunoscut? 

Donata s-a uitat la tavanul pictat de Michelangelo, ca și cum 
și-ar fi căutat inspirația. 

— Sincer să fiu, n-am nici cea mai mică idee. 


VP - 258 


Râsul a umplut Capela Sixtină. Era un început bun. 


60. 


CAPELA SIXTINĂ 


Era potrivit ca primul act oficial al lui Donati ca papă să fie 
semnarea unui document care avea să rămână pe vecie în 
tăcerea Arhivelor Secrete ale Vaticanului. Pregătit în grabă de 
Monsignor Montini, consemna oficial noul nume al lui Donati și 
acceptarea poziţiei de pontif suprem. A semnat documentul la 
masa la care Comisia de scrutin și revizorii înregistraseră 
voturile. Optzeci îi fuseseră date lui Donati în primul tur, un 
rezultat șocant. Din vremea în care alegerea se făcea prin 
strigare nu mai fusese ales un papă atât de repede și cu o marjă 
atât de mare. 

Apoi Donati s-a retras în Camera Lacrimilor, unde un 
reprezentant al familiei Gammarelli, croitorii papali încă din 
1798, aștepta cu trei sutane de in alb și un asortiment de 
rocchetti%, cape, stole și pantofi de mătase roșie. Era celebru 
faptul că Pietro Lucchesi alesese cea mai mică dintre cele trei 
sutane. Donati a ales-o pe cea mai mare. N-a dorit rocchetto, 
capă și stolă și a ales să poarte vechea sa cruce pectorală de 
argint, nu pe cea grea, de aur, care i-a fost oferită. Și n-a ales o 
pereche de pantofi roșii. Mocasinii săi italieni, pe care îi lustruise 
pentru apariţia în faţa cardinalilor la Casa Santa Marta, erau 
destul de buni. 

Lui Gabriel nu i s-a îngăduit să asiste la înveșmântarea rituală 
a lui Donati. A rămas în Capela Sixtină, unde cardinalii așteptau 
să-l felicite pe omul căruia tocmai îi înmânaseră cheile 
împărăției. Starea de spirit era entuziastă, dar nesigură. 
Acustica încăperii îi permitea să tragă cu urechea la câteva 
dintre conversații. Era evident că mulţi dintre cardinali își 
dăduseră votul așa-zis măgulitor lui Donati, fără să-și dea seama 
că mulţi dintre colegii lor aveau de gând să facă același lucru. 
Consensul era că intervenise Duhul Sfânt, nu episcopul Richter 


30 Rocchetto - veșmânt alb purtat peste sutană de către pre laţii catolici (în limba 
italiană în original). 


VP - 259 


și Ordinul Sfânta Elena. 

Nu toţi din încăpere erau mulțumiți de rezultat, mai ales 
cardinalii Albanese și Tardini. Doar treizeci și șase votaseră 
pentru alt candidat, ceea ce însemna că un număr semnificativ 
dintre cei patruzeci și doi de electori mituiţi sprijiniseră 
candidatura lui Donati, poate cu speranţa nejustificată că le va 
trece cu vederea abaterile financiare și le va îngădui să-și 
păstreze funcţiile. Gabriel și-a zis că în curând Colegiul 
Cardinalilor va vedea o erupție de demisii și schimbări de 
posturi făcute fără vâlvă. O schimbare necesară de multă vreme 
avea să se producă în Biserica Catolică. Nimeni nu știa mai bine 
decât Luigi Donati cum să acţioneze pârghiile puterii din 
Vatican. Lucru și mai important, știa unde erau îngropate 
cadavrele și unde erau ascunse rufele murdare. Curia Romană, 
care păzea statu-quo-ul, își găsise în sfârșit omul pe măsură. 

In cele din urmă, Donati a ieșit din Camera Lacrimilor în 
veșmântul alb ca zăpada, purtând pe cap íl zucchetto. Strălucea, 
ca și cum ar fi fost prins în lumina unui proiector personal. Atât 
de remarcabilă era schimbarea lui, încât până și Gabriel abia l-a 
recunoscut. Nu mai era Luigi Donati, și-a zis. Era urmașul 
Sfântului Petru, reprezentantul lui Cristos pe pământ. 

Era Sanctitatea Sa. 

Peste câteva minute avea să fie cel mai celebru și mai ușor de 
recunoscut om din lume. Dar mai întâi era un ultim ritual, la fel 
de vechi ca Biserica însăși. Unul câte unul, în ordinea 
importanţei, cardinalii au venit să-l felicite și să-i jure ascultare, 
o amintire a faptului că papa nu este doar conducătorul spiritual 
al unui miliard de catolici, ci și unul dintre ultimii monarhi 
absoluţi care au mai rămas în lume. A preferat să-i primească pe 
cardinali stând în picioare, nu așezat pe tron. Cele mai multe 
dintre contacte au fost calde, chiar exuberante. Câteva au fost 
reci și încordate. Tardini, sfidător până în ultima clipă, l-a 
ameninţat cu degetul pe noul papă, care l-a ameninţat și el cu 
degetul. Domenico Albanese a căzut în genunchi și a cerut 
iertare. Donati i-a spus să se ridice și i-a făcut semn cu mâna să 
plece, având încă pe suflet pata uciderii unui pontif. Se arăta o 
mănăstire în viitorul lui Albanese, și-a zis Gabriel. Într-un loc 
friguros și izolat, cu hrană proastă. Polonia, poate. Sau, și mai 
bine, Kansas. 

In seara aceea a mai fost înlăturat un ultim precedent. S-a 


VP - 260 


întâmplat la ora 19.34, când Donati l-a chemat pe Gabriel cu un 
semn vesel făcut cu brațul său lung. Noul papă l-a cuprins de 
umeri. Gabriel nu se simţise niciodată mai mic. 

— Felicitări, Sanctitatea Voastră. 

— Condoleanţe, vrei să zici. Zâmbetul încrezător arăta 
limpede că se simțea deja bine în rolul său. Tocmai ai văzut 
ceva la care doar câţiva oameni au fost martori vreodată. 

— Nu sunt sigur că îmi voi aminti mare lucru din asta. 

— Nici eu. Coborând vocea, l-a întrebat: N-ai spus nimănui, 
nu? 

— Nimănuli. 

— În cazul acesta, prietenii noștri din Curia lezuită sunt pe 
cale să aibă surpriza vieții lor, a spus noul pontif părând să 
savureze gândul. Vino cu mine la balcon. N-ar trebui să ratezi 
asta. 

S-a dus în Sala Regia și, urmat de o mare parte a conclavului, 
a pornit pe Holul Binecuvântărilor spre partea din faţă a bazilicii. 
Spre deosebire de stăpânul său, Pietro Lucchesi, nu avea nevoie 
să i se arate calea. In anticamera balconului și-a făcut solemn 
semnul crucii în vreme ce erau deschise ușile. Vuietul mulțimii 
din piaţă era asurzitor. l-a zâmbit ultima oară lui Gabriel pe când 
decanul cardinalilor declara: Habemus papam! „Avem papă!” 
Apoi a pășit într-o aureolă de lumină orbitoare și a dispărut. 

e 

Rămas singur cu cardinalii, Gabriel s-a simțit brusc nelalocul 
său. Bărbatul pe care îl cunoscuse cândva ca Luigi Donati le 
aparținea acum lor, nu lui. Neînsoţit, a pornit înapoi spre Capela 
Sixtină. Apoi a coborât treptele spre Ușile de Bronz ale Palatului 
Apostolic. 

Afară, Piaţa Sfântul Petru era plină de lumina lumânărilor și 
telefoanelor. Părea că toate stelele dintr-o galaxie căzuseră pe 
pământ. Gabriel a încercat s-o sune pe Chiara, dar nu avea 
semnal. A trecut prin Colonada lui Bernini. Mulțimea era în delir. 
Alegerea lui Donati era un cutremur. 

In cele din urmă a ieșit din Colonadă în Piazza Papa Pius al XII- 
lea. Ca să ajungă la Curia lezuită trebuia să-și croiască drum, 
cumva, până în partea cealaltă. Curând, s-a dat bătut. O mare 
de oameni se întindea de la picioarele lui Donati până la malul 
Tibrului. Nu avea pe unde să treacă. 

Brusc, și-a dat seama că Chiara și copiii îl strigau. l-a trebuit 


VP - 261 


un pic până să-i vadă. Entuziasmaţi, cei mici arătau spre 
bazilică, de parcă tatăl lor n-ar fi fost conștient că prietenul său 
stătea pe balcon. Chiara o cuprinsese cu braţele pe Veronica 
Marchese, care plângea fără să se poată opri. 

Gabriel a încercat să ajungă la ei, dar nu era chip. Mulțimea 
era de nepătruns. Răsucindu-se, a văzut un bărbat în alb plutind 
deasupra unui covor de lumină aurie în formă de cheie. Era o 
capodoperă, și-a zis. Sanctitatea Sa, tablou în ulei, pictor 
necunoscut... 


VP - 262 


PARTEA A PATRA 


HABEMUS PAPAM 


61. 


CANNAREGIO, VENEȚIA 


Chiara a fost cea care l-a informat pe prim-ministru că soţul ei 
nu avea să fie luni dimineaţă la biroul din bulevardul Regele 
Saul. În vreme ce se presupunea că este în concediu, reușise să 
prevină un mare atentat cu bombe în Köln, dăduse o lovitură 
zdravănă ambițiilor extremei drepte europene și-și văzuse 
prietenul apropiat devenind pontiful suprem al Bisericii Romano- 
Catolice. Avea nevoie de câteva zile ca să-și revină. 

Pe primele trei le-a petrecut în mare parte închis în 
apartamentul care dădea spre Rio della Misericordia, pentru că 
Dumnezeu, în înţelepciunea Sa fără margini, supusese Veneţia 
unei inundaţii de proporții biblice. Când se unea vântul de tăria 
unui uragan cu mareea înaltă în lagună, rezultatele erau 
dezastruoase. Toate cartierele istorice ale orașului au suferit 
inundaţii catastrofale, printre ele și San Marco, unde cripta 
bazilicii a fost inundată doar a șasea oară în douăsprezece 
secole. În Cannaregio apa s-a înălţat la nivelul istoric de doi 
metri într-un interval de numai trei ore. Deosebit de afectată a 
fost insulița în care fuseseră închiși evreii din oraș în 1516, din 
ordinul consiliului care guverna Veneţia. Muzeul din Campo di 
Ghetto Nuovo a fost inundat, ca și parterul din Casa Israelitica di 
Riposo. Valurile lingeau basorelieful memorialului Holocaustului, 
nelăsându-le carabinierilor altă alegere decât părăsirea gheretei 
blindate. 

La fel ca aproape toţi ceilalţi din oraș, familia Allon s-a strâns 
în spatele baricadelor și sacilor de nisip și s-a descurcat cât de 
bine a putut. Rafael și lrene au considerat că închisoarea apelor 
era o mare aventură; Gabriel a considerat-o o binecuvântare. 


VP - 263 


Timp de trei zile saturate de apă au citit cu glas tare cărţi, au 
jucat jocuri de societate, au făcut proiecte artistice și s-au uitat 
la toate DVD-urile din modesta bibliotecă a apartamentului, la 
cele mai multe de două ori. Era o privire aruncată în viitorul lor. 
La pensie, Gabriel avea să fie din nou un expatriat, un evreu din 
Diaspora. Avea să lucreze după chef și să-și dedice fiecare clipă 
liberă copiilor săi. Ceasul avea să-și încetinească pasul, multele 
lui răni aveau să se vindece. Aici avea să i se încheie istoria, în 
orașul care se scufunda, plin de biserici și tablouri, din capătul 
nordic al Adriaticii. 

Lua legătura cu Uzi Navot în fiecare dimineaţă devreme și la 
sfârșitul după-amiezii. Și, desigur, urmărea știrile de la Roma, 
unde Donati n-a întârziat să răstoarne căruţa cu mere a Curiei. 
Mai întâi a fost hotărârea lui de a nu locui în apartamentul papal 
din Palatul Apostolic, ci într-un apartament fără podoabe din 
Casa Santa Marta. Primul său Angelus, în faţa unui auditoriu de 
vreo două sute de mii de pelerini înghesuiți în Piaţa Sfântul 
Petru, a lăsat puţine îndoieli despre faptul că avea de gând să 
conducă Biserica într-o nouă direcție. 

Dar cine era acest om care ocupa acum tronul Sfântului 
Petru? Și care erau împrejurările alegerii lui şocante și istorice? 
Autoarea articolului din Vanity Fair ţopăia de la un post de 
televiziune la altul, descriindu-l pe arhiepiscopul fascinant pe 
care îl botezase „Luigi cel Seducător”. Câteva reportaje i-au 
explorat rădăcinile iezuite și perioada în care a fost misionar în 
El Salvador, ţara sfâșiată de război. Se presupunea pe larg, deși 
lucrul acesta nu fusese dovedit niciodată, că în tinereţe 
susținuse controversata doctrină numită teologia eliberării. In 
mod previzibil, vestea a fost primită fără niciun entuziasm de 
dreapta americană, un conservator numindu-l chiar „Papa Che 
Guevara”. Altul s-a întrebat dacă nu cumva inundația din 
Veneţia, oraș unde profesase câţiva ani, este un semn al 
neplăcerii lui Dumnezeu faţă de alegerea făcută de conclav. 

Obligaţi de jurământul tainei, cardinalii-electori au refuzat să 
comenteze cele petrecute în Capela Sixtină. Până și Alessandro 
Ricci, încăpăţânatul reporter de investigaţie al jurnalului La 
Repubblica, părea incapabil să străpungă armura conclavului. În 
schimb, a publicat un articol lung despre legăturile dintre 
extrema dreaptă europeană și Ordinul Sfânta Elena, frăţia 
catolică reacționară despre care scrisese un bestseller. Se 


VP - 264 


presupunea că și trei dintre organizatorii atentatelor din 
Germania - Jonas Wolf, Andreas Estermann și Axel Brunner - 
erau membri secreţi ai Ordinului. La fel și cancelarul austriac 
Jörg Kaufmann și prim-ministrul italian, Giuseppe Saviano. 

Kaufmann a negat imediat informaţiile din articol. A fost silit 
să dea o lămurire când La Repubblica a publicat o fotografie de 
la nunta sa, care fusese oficiată de superiorul general al 
Ordinului, episcopul Hans Richter. Cât despre Saviano, acesta a 
respins cu obrăznicie articolul ca fake news și le-a cerut 
procurorilor italieni să-l acuze pe autor de trădare. Când a fost 
informat că nu fusese comis acest delict, le-a cerut pe rețelele 
sociale admiratorilor săi, care erau din soiul suporterilor de 
fotbal huligani, să-i dea lui Ricci o lecţie pe care să n-o uite 
curând. După ce a primit sute de ameninţări cu moartea, 
jurnalistul a fugit din apartamentul său din Trastevere și s-a 
ascuns. 

Episcopul Richter, retras în mănăstirea medievală din 
cantonul Zug, a refuzat să comenteze știrea. Și nici n-a dat vreo 
declaraţie atunci când niște avocaţi din New York au intentat un 
proces colectiv la curtea federală, acuzând Ordinul că la sfârșitul 
anilor '30 a extorcat de la evreii disperaţi bani și obiecte de 
valoare promițând în schimb certificate de botez false și 
protecţie împotriva naziștilor. Principalul reclamant în acest caz 
era Isabel Feldman, singurul copil al lui Samuel Feldman care 
supravieţuise. La o conferinţă de presă cu puţini participanți 
ținută la Viena, ea a dezvelit un tablou - un peisaj al vechiului 
maestru olandez Jan van Goyen - pe care tatăl său îl dăduse 
Ordinului în 1938. Pânza, care fusese scoasă din ramă, îi fusese 
înapoiată de vestitul investigator al Holocaustului, Eli Lavon, 
căruia programul de lucru nu-i permisese să participe la 
conferința de presă. 

Împrejurările recuperării tabloului n-au fost făcute publice, 
ceea ce a dat naștere la multe speculaţii nefondate în presa 
austriacă. Un site care prezenta în mod regulat relatări false sau 
menite să inducă în eroare a mers până la a-l acuza pe Lavon că 
era agent israelian. Povestea s-a nimerit să fie corectă, 
confirmând astfel zicerea lui rabi Jacob Zolli că lucrurile de 
neînchipuit se pot întâmpla. În mod normal, Gabriel nu s-ar fi 
ostenit să răspundă. Însă, dat fiind climatul de antisemitism din 
Europa - și mereu prezenta ameninţare a violenţei care atârna 


VP - 265 


asupra micii minorităţi evreiești din Austria -, s-a gândit că era 
mai bine să nege prin intermediul ambasadei Israelului din 
Viena. 

Era mai puţin înclinat să respingă articolul dintr-un ziar de 
scandal britanic despre prezenţa sa în Capela Sixtină în seara 
conclavului istoric, fie și doar pentru a-i călca pe nervi pe ruși și 
pe iranieni, care erau paranoici, pe drept cuvânt, în privința 
capacităţilor și zonei lui de influenţă. Însă când povestea a sărit 
din publicaţie în publicaţie ca o boală molipsitoare, i-a spus, 
călcându-și pe inimă, irascibilei purtătoare de cuvânt a prim- 
ministrului să o respingă ca fiind, „evident, absurdă”. Declaraţia 
era un exemplu clasic de negare care nu neagă. Și pe drept 
cuvânt. Numeroși oameni din Vatican, printre care și noul pontif 
suprem și cei o sută șaisprezece cardinali care îl aleseseră, știau 
că povestea era adevărată. 

O știau și copiii lui Gabriel. Timp de trei zile minunate, pe 
când ploaia cădea necontenit peste Veneţia, a fost tot timpul cu 
ei. Jocuri de societate, proiecte artistice, filme vechi pe DVD. 
Uneori, când combinaţia de lumină și umbră era potrivită, 
deschidea un plic cu blazonul Sanctităţii Sale Papa Paul al VIl-lea 
și scotea cele trei file luxoase. Salutul era neoficial. Nu existau 
preliminarii sau glume. 

Pe când cercetam Arhivele Secrete ale Vaticanului, am dat de 
o carte absolut remarcabilă... 

e 

În cele din urmă, în dimineaţa celei de-a patra zile, norii s-au 
spart și soarele a strălucit peste întregul oraș. După micul dejun, 
Gabriel și Chiara i-au îmbrăcat pe copii cu impermeabile și 
cizme de cauciuc și au pleoscăit împreună până în Campo din 
Ghetto Nuovo, ca să ajute la curăţenie. Nimic nu fusese cruțat, 
mai ales frumoasa bibliotecă a muzeului, care-și pierduse cea 
mai mare parte din inventar. Bucătăria și sala comună din Casa 
Israelitica di Riposo erau distruse, și ambele sinagogi, cea 
portugheză și cea spaniolă, suferiseră mari stricăciuni. Din nou, 
și-a spus Gabriel pe când privea distrugerile, năpasta se abătuse 
asupra evreilor din Veneţia. 

Au muncit până la ora unu și apoi au prânzit într-un mic 
restaurant pitulat pe Calle Masena. De acolo mai era puţin de 
mers pe jos până la primul apartament pe care Chiara, fără să-și 
dea osteneala să-i spună lui Gabriel, aranjase să-l vadă în acea 


VP - 266 


zi. Era mare și aerisit și, lucru poate și mai important, perfect 
uscat. Bucătăria fusese renovată de curând, la fel și cele trei 
băi. Preţul era mare, dar nu nerezonabil. Gabriel era convins că 
putea acoperi povara financiară suplimentară fără să trebuiască 
să le vândă poşete Gucci false turiștilor din San Marco. 

— Ce zici? a întrebat Chiara. 

— Drăguţ, a zis el fără să se angajeze. 

— Însă? 

— Ce-ar fi să-mi arăţi și celălalt apartament? 

Era în apropiere de stația de vaporetto Sfântul Toma de pe 
Gran Canal, un piano nobile complet renovat, cu terasă 
particulară pe acoperiș și o încăpere cu tavanul înalt, plină de 
lumină, în care Gabriel și-ar fi putut amenaja studioul. Acolo ar fi 
trudit zi și noapte la comenzi particulare grase ca să plătească 
împrumutul. S-a consolat cu gândul că existau feluri mult mai 
rele în care să-ţi petreci toamna vieții. 

— Dacă vindem ce avem pe strada Narkiss, a zis Chiara. 

— N-o să vindem. ` 

— Ştiu că e un efort de imaginație, Gabriel. Insă, dacă e să 
trăim la Veneția, n-ai prefera să locuiești aici? 

— Cine n-ar vrea? Dar cineva trebuie să plătească pentru 
asta. 

— Cineva va plăti. 

— Tu? 

Ea a zâmbit. 

— Vreau să-i văd registrele. 

— Unde crezi că mergem acum? 

Biroul lui Francesco Tiepolo era pe Calle Larga XXII Marzo din 
San Marco. Pe peretele din spatele mesei lui de lucru erau 
câteva fotografii înrămate ale prietenului său Pietro Lucchesi. 
Într-una apărea și o versiune tânără a succesorului lui Lucchesi. 

— Presupun că ai avut ceva de-a face cu asta. 

— Cu ce? 

— Alegerea primului papă din afara Colegiului Cardinalilor din 
secolul al treisprezecelea încoace. 

— Al paisprezecelea, l-a corectat Gabriel. Și poți să fii sigur că 
Sfântul Duh a fost cel care l-a ales pe noul papă, nu eu. 

— Ai petrecut prea mult timp în biserici catolice, prietene. 

— E un risc al meseriei. 

Registrele lui Tiepolo erau departe de a fi imaculate, dar în 


VP - 267 


stare mult mai bună decât se temuse Gabriel. Firma avea puţine 
datorii, iar cheltuielile lunare generale erau mici. În principal, 
erau chiria pentru biroul din San Marco și pentru un depozit pe 
partea continentală. În prezent, firma avea mai mult de lucru 
decât putea acoperi, și câteva proiecte erau în așteptare. Două 
erau programate să înceapă după data pensionării lui Gabriel, 
ceea ce însemna că Chiara putea să intre imediat în pâine. 
Tiepolo a insistat să păstreze numele firmei și să primească 
cincizeci la sută din profitul anual. Gabriel a fost de acord să 
păstreze numele - nu voia ca numeroșii săi dușmani să știe 
unde locuia dar a respins cererea financiară a lui Tiepolo, 
oferindu-i în schimb douăzeci și cinci de procente din profit. 

— Cum aș putea să trăiesc cu o sumă așa de meschină? 

— O scoţi tu cumva la capăt. 

Tiepolo s-a uitat la Chiara. 

— Ce apartament a ales? 

— Pe cel mare. 

— Ştiam eu! Bătându-l pe spate pe Gabriel, a exclamat: 
întotdeauna am spus că o să te întorci la Veneţia. Și când o să 
mori te vor îngropa sub un chiparos în San Michele, într-o criptă 
enormă, potrivită unui om cu realizările tale. 

— N-am murit încă, Francesco. 

— Li se întâmplă celor mai buni dintre noi. Până și dragului 
meu prieten Pietro Lucchesi, a zis Tiepolo uitându-se la 
fotografiile de pe perete. 

— Și acum Donati e papa. 

— Ești sigur că n-ai avut nimic de-a face cu asta? 

— Nu, a răspuns Gabriel distant. El a fost. 

— Cine? a întrebat Tiepolo, uimit. 

Gabriel a arătat cu degetul spre personajul cu pelerină și 
sandale care trecea pe lângă fereastra atelierului. 

Era părintele Joshua. 


62. 


PIAȚA SAN MARCO 


Gabriel s-a năpustit în stradă. La fel ca în cea mai mare parte 
VP - 268 


din San Marco, era acoperită cu câţiva centimetri de apă. Câţiva 
turiști mișunau în lumina crepusculară. Nimeni nu părea să-l 
observe pe bărbatul în sutană ponosită și sandale. 

— La ce te uiţi? 

Gabriel s-a răsucit și a văzut-o în spate pe Chiara, ţinându-i de 
mână pe copii. A arătat spre strada care se întuneca. 

— Bărbatul îmbrăcat în pelerina cu glugă e părintele Joshua. 
E| e cel care ne-a dat prima pagină din Evanghelia după Pilat. 

Chiara și-a mijit ochii. 

— Nu văd pe nimeni cu pelerină. 

Nici Gabriel nu vedea. Preotul dispăruse. 

— Poate că te-ai înșelat. Sau poate doar ti-ai închipuit că l-ai 
văzut. 

— O halucinație, adică? 

Chiara n-a zis nimic. 

— Așteptaţi aici. 

Gabriel a pornit pe stradă, căutând printre vitrinele cele mai 
la modă din lume un preot cu înfățișare sărăcăcioasă. În cele din 
urmă, a trecut printr-o arcadă de sub Museo Correr și a ieșit în 
Piazza San Marco. Părintele Joshua mergea pe lângă Caffe 
Florian spre campanilă. Părea să treacă prin apa inundaţiei fără 
să tulbure suprafaţa. Nici măcar n-a făcut vreun gest de a-și 
ridica poalele veșmântului. 

Gabriel s-a grăbit să-l ajungă. 

— Părinte Joshua? 

Preotul s-a oprit sub clopotniță. 

Gabriel i s-a adresat în italiană, limba în care vorbise în 
Depozitul Manuscriselor din Arhivele Secrete. 

— Nu-ţi amintești de mine, părinte Joshua? Sunt cel care... 

— Știu cine ești, i-a răspuns bărbatul cu un zâmbet binevoitor. 
Ești cel cu nume de arhanghel. 

— De unde-mi știi numele? 

— Au fost învinuiri după vizita voastră în Arhivele Secrete. Mi- 
au ajuns la ureche unele lucruri. 

— Lucrezi acolo? 

— De ce pui așa întrebare? 

— Numele nu-ți apare pe lista personalului. Și, în afară de 
cazul în care mă înșel, în ziua aceea nu aveai niciun document 
de identificare. 

— De ce ar avea nevoie de identificare cineva ca mine? 


VP - 269 


— Cine ești? 

— Cine zici tu că sunt? 

Italiana lui era frumoasă, dar colorată cu un accent 
inconfundabil. 

— Vorbești arabă? a întrebat Gabriel. 

— La fel ca tine, vorbesc multe limbi. 

— De unde ești? 

— Din același loc ca tine. 

— Israel? 

— Galileea. 

— De ce ești la Veneţia? 

— Am venit să văd un prieten. Observând că Gabriel îi privea 
mâinile, i-a explicat: Am pe trup semnele Domnului Isus. 

Două femei au trecut pe lângă ei pleoscăind. S-au uitat 
temătoare la Gabriel, dar n-au părut să-l observe pe bărbatul 
care stătea în apă până la glezne, cu sandale și pelerină. 

— Ai reușit să găsești restul evangheliei? a întrebat el. 

— Nu înainte să fie distrusă. 

— Sfântul Părinte se temea că se va întâmpla asta. 

— Tu ești cel care i-ai dat-o? 

— Sigur că da. 

— Cum ai reușit să deschizi fără cheie ușa la collezione? 

Bărbatul a zâmbit cu viclenie. 

— N-a fost greu. 

— Sfântul Părinte i-a arătat altcuiva cartea? 

— Unui iezuit. Părintele Joshua s-a încruntat. Cine știe de ce, 
cuvântul meu n-a fost destul de bun. lezuitul a fost de acord că 
acea carte este autentică. 

— E american acest iezuit? 

— Da. 

— Îi cunoşti numele? 

— Sfântul Părinte n-a vrut să mi-l spună. A zis că o să-ţi dea 
ție evanghelia când termină cu ea iezuitul. 

— Să termine ce? 

— Sanctitatea Sa n-a spus. 

— Unde erai când aţi avut această discuţie? 

— În biroul papal. Dar de ce întrebi? 

— Bărbaţii care l-au omorât pe Sfântul Părinte ascultau. 
Auzeau vocea lui, darpeatanu. 

Faţa bărbatului s-a întunecat. 


VP - 270 


— Probabil că te simţi vinovat. 

— Pentru ce? 

— Pentru moartea lui. 

— Da, a recunoscut Gabriel. Groaznic de vinovat. 

— Nu te simţi, a zis preotul. N-a fost vina ta. 

S-a răsucit pe călcâie, dând să plece. 

— Părinte Joshua? 

Preotul s-a oprit. 

— Când ai rupt prima filă din evanghelie? 

Bărbatul a ridicat o mână bandajată. 

— Mă tem că trebuie să-mi văd de drum. Fie ca pacea 
Domnului să fie cu tine mereu. Și cu soţia și copiii tăi. Du-te la 
ei, Gabriel. Te caută. 

Acestea fiind zise, a pornit printre coloanele lui San Marco și 
San Teodoro. Gabriel și-a scos repede telefonul și a declanșat 
camera de luat vederi, însă n-a văzut pe ecran nici urmă de 
preot. S-a dus repede la staţia de gondole de la Riva degli 
Schiavoni și s-a uitat în stânga și în dreapta. 

Părintele Joshua dispăruse. 

e 

În după-amiaza următoare, la ora 14, Gabriel a primit un 
telefon de la generalul Cesare Ferrari de la Brigada de Artă. 
Spunea că venise la Veneţia cu o problemă care nu era legată 
de el și spera că Gabriel avea un pic de timp înainte de 
întoarcerea în Israel ca să răspundă la niște întrebări. 

— Unde? 

— La sediul general al carabinierilor. 

Gabriel a propus în loc de asta Harry's Bar. A ajuns cu câteva 
minute înainte de ora patru; generalul, cu câteva minute după 
aceea. Au comandat cocktailuri Bellini. Al lui Gabriel s-a soldat 
imediat cu o durere de cap. Cu toate acestea, l-a băut. Era 
irezistibil de bun. Și apoi, era ultima sa zi de concediu. 

— Sfârșitul perfect al unei zile imperfecte, a zis generalul. 

— Acum ce mai e? 

— Bugetul anului viitor. 

— Credeam că fasciștii iubesc patrimoniul cultural. 

— Doar dacă există un venit destul de mare din taxe ca să 
plătească pentru el. 

— Presupun că ciomăgirea imigranţilor nu-i bună pentru 
economie, la urma urmei. 


VP - 271 


— E adevărat că ești răspunzător pentru inundația de aici, din 
Veneţia? 

— Asta am citit în Russia Today. 

— Și s-a nimerit să citești articolul lui Alessandro Ricci din 
dimineaţa asta, în La Repubblica? Generalul a luat o măslină 
verde uriașă din castronul din mijlocul mesei. După părerea 
liber-cugetătorilor, coaliția lui Saviano n-o să supravieţuiască. 

— Ce păcat. 

— Ei zic că o audienţă particulară cu noul papă teribil de 
popular ar face minuni pentru poziţia lui. 

— N-aș aștepta cu sufletul la gură. 

— Sanctitatea Sa poate că se va gândi mai bine, în lumina 
faptului că se afla la Florenţa în seara în care a fost omorât acel 
soldat din Gărzile Elveţiene. Dacă nu mă înșală memoria, erai și 
tu acolo. Şi apoi mai este preotul din Ordinul Sfânta Elena care a 
dispărut. Imi scapă numele. 

— Părintele Graf. 

— Nu se întâmplă oare să știi unde este? 

— N-am nici cea mai mică idee, a răspuns Gabriel sincer. 

— Poate că într-o bună zi o să-mi spui cum se îmbină toate 
piesele acestei povești. 

Generalul a mai comandat două Bellini și și-a plimbat privirea 
prin Harry's Bar. 

— Au făcut o treabă remarcabilă cu reparaţiile. Nici măcar nu- 
ţi dai seama că aici a fost inundație. Presupun că o să te 
deprinzi cu asta, a zis aruncându-i lui Gabriel o privire piezișă. 

— E clar că ai vorbit cu Francesco Tiepolo. 

Ferrari a zâmbit. 

— Imi spune că în curând ai să lucrezi pentru soția ta. 

— Incă nu mi-a acceptat condiţiile. 

— Crezi că mi-ar îngădui să te împrumut din când în când? 

— Pentru ce? 

— Treaba mea e să regăsesc tablouri furate. lar tu, prietene, 
te pricepi de minune să găsești lucruri. 

— În afară de Evanghelia după Pilat. 

— A, da. Evanghelia. Generalul a scos din geanta-diplomat un 
dosar cafeniu și l-a pus pe masă. Acea foaie de hârtie pe care 
mi-ai dat-o a fost produsă de o fabrică de lângă Bologna. O 
firmă mică. De fapt, un singur om. Calitate foarte bună. Am 
găsit în alte cazuri numeroase rezultate ale muncii lui. 


VP - 272 


— Ce fel de cazuri? 

— Falsuri. Ferrari a deschis dosarul și a scos prima filă a 
evangheliei, încă în folia de plastic. Pare să fi fost produsă în 
timpul Renașterii. În realitate, a fost fabricată acum câteva luni. 
Ceea ce înseamnă că Evanghelia după Pilat, cartea care a dus la 
uciderea Sanctităţii Sale Papa Paul al VIl-lea, este o înșelăciune. 

— Cum aţi reușit s-o dataţi cu atâta precizie? 

— Producătorul hârtiei este pe statul meu de plată. l-am făcut 
o vizită după ce laboratorul a comunicat rezultatele. Bătând cu 
degetul în foaie, Ferrari a spus: Făcea parte dintr-o comandă 
mare de hârtie care s-o imite pe cea din Renaștere. De fapt, 
câteva sute de foi. Mărimea era potrivită pentru legătoria de 
carte. L-a costat pe cumpărător o mică avere. 

— Cine era? 

— Un preot, dacă-ți vine să crezi. 

— Preotul are un nume? 

— Părintele Robert Jordan. 


63. 


VENEȚIA - ASSISI 


Intenţia lui Gabriel fusese să se întoarcă în Israel în dimineața 
următoare, cu cursa El Al ce decola la ora zece de la Aeroportul 
Marco Polo. În loc de asta, a dat instrucţiuni la departamentul 
„Călătorii” să rezerve patru bilete la cursa de seară de la Roma. 
De mașină, un Volkswagen Passat, s-a ocupat el însuși. Au 
plecat din Veneţia la șapte și jumătate, cu treizeci de minute 
mai târziu decât nădăjduise, și au ajuns la Assisi la câteva 
minute după ora douăsprezece. Cu Chiara și copiii alături, a 
sunat la poarta Mănăstirii Sfântul Petru. Cum n-a primit niciun 
răspuns, a sunat din nou. 

În cele din urmă a răspuns Don Simon, benedictinul englez. 

— Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta? 

— Am venit să-l văd pe părintele Jordan. 

— Vă așteaptă? 

— Nu. 

— Care vă este numele? 


VP - 273 


— Gabriel Allon. Am fost aici cu... 

— Imi amintesc. Dar de ce vreţi să-l vedeţi din nou pe 
părintele Jordan? 

Gabriel a ţinut pumnii strânși. 

— Am fost trimis de Sfântul Părinte. Mă tem că e o chestiune 
urgentă. 

Câteva secunde a fost tăcere. Apoi zăvorul a fost tras. 

Gabriel s-a uitat la Chiara zâmbind. 

— Calitatea de membru are privilegiile ei. 

e 

Călugărul i-a condus în sala comună, care dădea spre grădina 
de zarzavaturi a mănăstirii. S-au scurs zece minute până să se 
înapoieze cu părintele Jordan. lezuitul american nu părea 
bucuros să-l vadă pe prietenul noului pontif. 

După o vreme, s-a uitat la Don Simon. 

— Poate că ar trebui să-i duci pe soția și copiii lui signore 
Allon să viziteze locurile. Sunt foarte frumoase. 

Chiara s-a uitat la Gabriel, care a făcut un semn cu capul. 
După o clipă, el și părintele Jordan rămăseseră singuri în 
încăpere. 

— Ești aici cu adevărat la cererea Sfântului Părinte? a întrebat 
preotul. 

— Nu. 

— Îți admir sinceritatea. 

— Aș vrea să pot spune același lucru. 

Părintele Jordan s-a dus la fereastră. 

— Cât de mult din poveste ai izbutit să pui cap la cap? 

— Știu că aproape tot ce ne-ai spus era o minciună, începând 
cu numele dumitale. Mai știu și că ai primit de curând un stoc 
mare de hârtie fabricată ca să o imite pe cea din Renaștere, pe 
care ai folosit-o ca să faci o carte numită Evanghelia după Pilat. 
Intrebarea este: Era evanghelia un fals? Sau era o copie a 
originalului? 

— Ai vreo părere? 

— Pariez că era o copie. 

Părintele Jordan i-a făcut semn să i se alăture la fereastră. S- 
au uitat împreună la Chiara și la copii, care mergeau pe o cărare 
din grădină alături de călugărul benedictin. 

— Ai o familie frumoasă, domnule Allon. De câte ori văd copii 
evrei, mă gândesc că sunt un miracol. 


VP - 274 


— Și când vezi un papă iezuit? 

— Văd opera dumitale. Părintele Jordan i-a zâmbit conspirativ. 
N-ar trebui să fii în Israel? 

— Suntem în drum spre aeroport. 

— Când e zborul? 

— La ora șase. 

Părintele Jordan și-a coborât privirea spre cei doi copilași care 
se jucau în grădină. 

— În cazul acesta, domnule Allon, cred că ai destul timp 
pentru o ultimă poveste. 

e 

A început prin a-l contrazice pe Gabriel în privința unui lucru 
mărunt, dar semnificativ. Numele său legal, a zis, era în realitate 
Robert Jordan. Mama și tatăl său își schimbaseră numele de 
familie la scurt timp după sosirea în America, în 1939, ca 
refugiaţi din Europa. Aleseseră o versiune anglicizată a numelui 
lor de familie, cuvântul italian pentru fluviul care curge din 
nordul Galileei până în Marea Moartă. 

— Giordano, a zis Gabriel. 

Părintele Robert Jordan a încuviințat din cap. 

— Tatăl meu era fiul unui om de afaceri bogat din Roma, pe 
nume Emanuele Giordano. Unul dintre trei fii, a subliniat el. 
Mama era dintr-o familie veche, Delvecchio. Numele este destul 
de comun la evreii italieni. Trebuie să recunosc, mi s-a părut că 
numele meu este destul de banal, prin comparaţie. M-am gândit 
de multe ori să-l schimb, mai ales când m-am mutat în Italia ca 
să predau la Gregoriana. 

— Cum naiba a ajuns copilul a doi evrei să fie preot catolic? 

— Părinţii mei n-au fost niciodată evlavioși, nici măcar când 
trăiau la Roma. Când au ajuns în America s-au dat drept catolici, 
ca să se amestece cu cei din jur. Nu le-a fost greu. Ca locuitori ai 
Romei, erau deprinși cu ritualurile catolicismului. Dar eu am fost 
crescut ca un catolic autentic. Am fost botezat și am primit 
prima împărtășanie. Ba chiar am fost băiat de altar în biserica 
din parohia noastră. Nu-mi pot închipui ce au gândit bieţii mei 
părinţi când m-au văzut acolo, în veșmintele mele. 

— Cum au reacţionat când le-ai spus că vrei să devii preot? 

— Tata nici nu putea să se uite la mine când eram în sutană și 
cu gulerul preoţesc. 

— De ce nu ți-a spus adevărul? 


VP - 275 


— Din vinovăţie, presupun. 

— Pentru că și-a lepădat religia? 

— Tata nu și-a lepădat niciodată religia, a zis părintele Jordan. 
Nici măcar când se prefăcea că este catolic. Se simţea vinovat 
din cauză că el și mama au supraviețuit razboiului. Nu voiau să 
știu că rudele lor n-au fost așa de norocoase. Au fost prinse în 
razia din Roma din octombrie 1943 și trimise la Auschwitz, unde 
au fost omorâte. Totul fără o vorbă de protest din partea 
Sfântului Părinte, în ciuda faptului că toate astea s-au petrecut 
chiar sub ferestrele lui. 

— Și ai devenit preot catolic. 

— Închipuie-ţi. 

— Când ai aflat adevărul? 

— De-abia în noiembrie 1989, când m-am întors la Boston 
pentru înmormântarea tatălui meu. După ceremonie, mama mi- 
a dat o scrisoare pe care el a scris-o după ce m-am dus la 
seminar. Evident, a fost un șoc. Nu numai faptul că eram evreu, 
dar eram supraviețuitorul unei familii care a pierit în Holocaust. 

— Te-ai gândit vreodată să renunţi la preoţie? 

— Firește. 

— De ce n-ai făcut-o? 

— Am hotărât că pot fi și creștin, și evreu. La urma urmei, Isus 
a fost evreu. La fel și cei doisprezece apostoli, ale căror statui 
stau de pază peste galeria bazilicii. Doisprezece apostoli, a 
repetat el. Câte unul pentru fiecare dintre cele douăsprezece 
triburi din Israel. Primii creștini nu s-au considerat fondatorii 
unei noi credinţe. Erau evrei care erau și adepţii lui Isus. M-am 
văzut într-o lumină asemănătoare. 

— Încă mai crezi în caracterul divin al lui Isus? 

— Nu sunt sigur că am crezut vreodată. Dar nici ei. Ei au 
crezut că Isus era un om care a fost urcat la ceruri, nu o fiinţă 
supremă care a fost trimisă pe pământ. Toate astea au venit 
mult mai târziu, după ce au fost scrise Evangheliile și Biserica 
timpurie s-a stabilit în ortodoxia creștină. Atunci a început 
marea rivalitate dintre fraţi. Părinții Bisericii au declarat că 
legământul dintre Dumnezeu și poporul său ales a fost rupt, că 
legea veche a fost înlocuită cu cea nouă. Dumnezeu și-a trimis 
fiul să salveze lumea, iar evreii l-au respins. Apoi, ca să pună 
capac, au manipulat cu iscusinţă un prefect roman ușor de 
amăgit ca să-l ţintuiască pe o cruce. Pentru astfel de oameni, 


VP - 276 


ucigașii lui Dumnezeu însuși, nicio pedeapsă nu era prea aspră. 

— Erau poporul tău, a zis Gabriel. 

— lată de ce mi-am asumat misiunea de a vindeca rănile 
dintre iudaism și creștinism. 

— Prin găsirea Evangheliei după Pilat? 

Părintele Jordan a încuviințat. 

— Presupun că scrisoarea tatălui tău conţinea o referire la ea. 

— A scris despre ea foarte amănunţit. 

— Și povestea pe care ne-ai spus-o mie și lui Donati mai 
deunăzi? Că ai străbătut Italia în lung și-n lat căutând ultimul 
exemplar din Evanghelia după Pilat? 

— A fost exact asta. O poveste. Ştiam că părintele Schiller i-a 
dat cartea lui Pius al XII-lea și că Pius a îngropat-o adânc în 
Arhive. 

— De unde știai? 

— L-am înfruntat pe părintele Schiller nu cu mult timp înainte 
să moară. La început a încercat să nege existența cărţii. Dar 
când i-am arătat scrisoarea tatălui meu, mi-a spus adevărul. 

— l-ai dezvăluit... 

— Că sunt nepotul evreului bogat din Roma care a dat 
Ordinului cartea? Părintele Jordan a scuturat din cap. Spre 
rușinea mea veșnică, n-am făcut-o. 

— Chiar ai încercat s-o găsești? Sau asta a fost tot o poveste? 

— Nu. Am căutat prin Arhive mai bine de douăzeci de ani. Din 
pricină că nu există vreo referire la evanghelie în Sala Fișierelor, 
a fost cam ca la căutarea proverbialului ac în carul cu fân. 
Cartea aceea îmi distrugea viaţa. 

— Și apoi? 

— Cineva i-a dat-o Sfântului Părinte. lar Sfântul Părinte a 
hotărât să ţi-o dea ţie. 


64. 


MĂNĂSTIREA SFÂNTUL PETRU, ASSISI 


La început a crezut că e o farsă. Da, vocea de la telefon suna 
ca a Sfântului Părinte, dar cu siguranţă nu putea să fie chiar el. 
Voia ca părintele Jordan să vină în apartamentul papal în seara 


VP - 277 


următoare, la ora nouă și jumătate. Nu trebuia să spună nimănui 
de această convocare. Și nu trebuia să ajungă nici măcar cu un 
minut mai devreme. 

— Presupun că era într-o joi, a zis Gabriel. 

— De unde știi? 

Gabriel a zâmbit și, cu un semn al mâinii, l-a îndemnat să 
continue. Ajunsese la apartamentul papal, a spus el, exact când 
bătea nouă și jumătate. O călugăriță din personal îl condusese 
în capela particulară. Sfântul Părinte îl întâmpinase călduros, 
neîngăduindu-i să sărute Inelul Pescarului, și apoi îi arătase o 
carte cu adevărat remarcabilă. 

— Lucchesi cunoştea legătura dumitale personală cu 
evanghelia? 

— Nu, a zis părintele Jordan. Și nu i-am spus. Importantă era 
legătura mea personală cu Donati. Sfântul Părinte avea 
încredere în mine. A fost doar un noroc chior. 

— Presupun că te-a lăsat s-o citești. 

— Sigur că da. De aceea eram acolo. Voia părerea mea în 
privinţa autenticităţii. 

— Și? 

— Textul era lucid, pe alocuri birocratic, și cu puţine detalii. 
Nu era opera unei minţi creative. Era un document istoric 
important bazat pe amintirile scrise sau orale ale autorului 
nominal. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— M-a chemat iar în joia următoare. Din nou Donati nu era de 
față. Se pare că lua cina cu un prieten. În afara zidurilor. Atunci 
mi-a spus Sfântul Părinte că avea de gând să-ţi dea dumitale 
cartea. S-a oprit un pic, apoi a adăugat: Fără să afle // prefetto al 
Arhivelor Secrete ale Vaticanului. 

— Ştia că Albanese este membru secret al Ordinului Sfânta 
Elena? 

— Bănuia asta. 

— Și de aceea ţi-a cerut Lucchesi să faci o copie a cărții. 

Părintele Jordan a zâmbit. 

— Foarte ingenios, nu crezi? 

— Ai făcut-o chiar dumneata sau ai folosit serviciile unui 
profesionist? 

— Câte un pic din amândouă. În tinereţe am fost un ilustrator 
și caligraf destul de talentat. Nu ca dumneata, desigur. Dar nu 


VP - 278 


eram nepriceput. Profesionistul, care va rămâne fără nume, s-a 
ocupat de îmbătrânirea artificială a hârtiei și de legătorie. Era o 
operă extraordinară. Cardinalul Albanese n-ar fi fost în stare să 
vadă diferența. In afară de cazul în care supunea cartea unor 
analize sofisticate. 

— Dar care e versiunea pe care a luat-o el din apartamentul 
papal în seara uciderii Sfântului Părinte? 

— Era copia, a răspuns părintele Jordan. Am originalul. Sfântul 
Părinte mi l-a dat să-l ţin în siguranţă în cazul în care i se 
întâmpla ceva. 

— Cartea îmi aparţine acum mie. 

— l-a aparţinut bunicului meu înainte ca Ordinul să i-o ia. Prin 
urmare, eu sunt proprietarul de drept, așa cum lui Isabel 
Feldman îi aparținea de drept acel tablou care a ieșit la iveală în 
mod miraculos săptămâna trecută. Presupun că ai avut de-a 
face și cu asta, a zis părintele Jordan privindu-l atent. 

Gabriel n-a spus nimic. 

— Nu dispare niciodată, nu-i așa? 

— Ce anume? 

— Vinovăţia  supravieţuitorului. Este transmisă de la o 
generaţie la alta. Ca ochii dumitale verzi. 

— Erau ochii mamei mele. 

— A fost în lagăr? 

— La Birkenau. 

— Atunci și dumneata ești un miracol, a zis părintele Jordan 
bătându-l ușurel pe dosul mâinii. Mă tem că există o linie directă 
între învăţăturile de la începuturile Bisericii și camerele de 
gazare,  crematoriile din Auschwitz. A susţine contrariul 
înseamnă să adopti ceea ce Toma din Aquino numea ignorantia 
affectata. Ignorare cu bună știință. 

— Poate că ar trebui să-i pui capăt o dată pentru totdeauna. 

— Și cum aș putea să fac asta? 

— Dându-mi mie cartea. 

Părintele Jordan a clătinat din cap. 

— Aducerea ei la cunoștința publicului n-ar rezolva nimic. De 
fapt, dat fiind climatul actual din Europa și din America, ar putea 
înrăutăţi lucrurile. 

— Uiţi că fostul dumitale student e acum papă? 

— Sanctitatea Sa are destule probleme de care să se ocupe. 
Ultimul lucru de care are nevoie este o provocare la adresa 


VP - 279 


uneia dintre credinţele centrale ale creștinătății. 

— Ce spune cartea? 

Părintele Jordan a rămas tăcut. 

— Te rog, a insistat Gabriel. Trebuie să știu. 

Părintele și-a privit mâinile arse de soare. 

— Un element principal al relatărilor despre Patimi este 
incontestabil. Un evreu din satul Nazaret, pe nume Isus, a fost 
condamnat la moarte de către prefectul roman de sărbătoarea 
Pesach, sau în preajma ei, poate că în anul 33. O mare parte din 
conţinutul celor patru Evanghelii trebuie să fie privit cu multă 
prudenţă. Relatările sunt invenţii literare sau, mai rău, un efort 
deliberat din partea evangheliștilor și a Bisericii timpurii de a-i 
implica pe evrei în moartea lui Isus, în vreme ce adevărații 
vinovați erau dezvinovaățiţi. 

— Pilat din Pont și romanii. 

Părintele Jordan a încuviințat. 

— De exemplu? 

— Judecata Sanhedrinului. 

— A avut loc? 

— În toiul nopţii de Pesach? Părintele Jordan a clătinat din cap. 
O astfel de adunare ar fi fost interzisă de Legile lui Moise. Doar 
un creștin care trăia la Roma ar fi putut să născocească ceva 
atât de bizar. 

— A fost Caiafa implicat în vreun fel? 

— Dacă a fost, Pilat nu pomenește asta. 

— Și judecata? 

— Dacă așa vrei s-o numești, a fost foarte scurtă. Pilat 
aproape că nu s-a uitat la el. De fapt, a spus că nu-și putea 
aminti cum arăta Isus. Doar a făcut o însemnare pentru 
catastifele sale și a fluturat din mână, iar soldaţii și-au văzut de 
treabă. Mulţi alţi evrei cumsecade au fost executaţi în ziua 
aceea. In ceea ce-l privește pe Pilat, a fost o treabă obișnuită. 

— Era de faţă o mulţime? 

— Dumnezeule mare, nu. 

— De ce anume a fost acuzat Isus? 

— De singurul delict pedepsit cu răstignirea. 

— Răzvrătirea. 

— Firește. 

— Unde s-a produs incidentul? 

— La Galeria Regală a Templului. 


VP - 280 


— Și arestarea? 

Clopotele din Assisi au bătut ora două înainte ca părintele 
Jordan să poată răspunde. 

— Ti-am spus deja prea multe. Și apoi, dumneata și familia 
dumitale trebuie să ajungeţi la avion. S-a ridicat și a întins 
mâna. Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule Allon. Și drum 
bun. 

S-au auzit pași pe coridor. Peste o clipă, Chiara și copiii au 
apărut în ușă, însoţiţi de călugărul benedictin. 

— Sincronizare perfectă, a zis părintele Jordan. Don Simon o 
să vă conducă. 

e 

Călugărul i-a însoţit până la ieșire și apoi a închis repede 
poarta. Gabriel a mai stat o clipă acolo, cu mâna șovăind 
deasupra soneriei interfonului, până ce, în cele din urmă, Irene l- 
a tras de mânecă și l-a privit cu expresia mamei lui. 

— Ce-i, Abba? De ce plângi? 

— Mă gândeam la ceva trist, asta-i tot. 

— La ce anume? 

„La tine”, și-a zis Gabriel. „Mă gândeam la tine”. 

A ridicat copila în braţe și a dus-o prin Poarta Sfântul Petru 
până la garajul în care lăsase mașina. După ce i-a prins lui 
Rafael centura de siguranţă s-a uitat cu mai multă atenţie decât 
de obicei dedesubtul vehiculului, apoi a urcat la volan. 

— Incearcă să pornești motorul, a zis Chiara. E de ajutor. 

Mâna lui Gabriel a tremurat când a apăsat pe buton. 

— Poate că ar trebui să conduc eu, s-a oferit ea. 

— N-am nimic. 

— Ești sigur? 

El a pornit în marșarier și a urmat rampa spre suprafaţă. 
Singurul drum de ieșire din oraș i-a dus pe sub Poarta Sfântul 
Petru. incadrat de arcadă, ca un personaj dintr-un tablou de 
Bellini, era un preot cu părul alb care avea în mână o tolbă de 
piele veche. 

Gabriel a apăsat brusc piciorul pe frână și a ieșit din mașină. 
Părintele Jordan i-a oferit tolba de parcă ar fi avut în ea o 
bombă. 

— Ai grijă, domnule Allon. În joc este totul. 

Gabriel l-a îmbrățișat pe bătrânul preot și s-a grăbit să se 
întoarcă în mașină. Chiara a deschis tolba pe când goneau în jos 


VP - 281 


pe pantele Muntelui Subasio. Înăuntru era ultimul exemplar din 
Evanghelia după Pilat. 

— Poţi s-o citești? a întrebat el. 

— Am un masterat în istoria Imperiului Roman. Cred că mă 
pot descurca cu câteva rânduri în latină. 

— Ce spune? 

Ea a citit cu glas tare primele două propoziții. 

— Solus ego sum reus mortis ejus. Ego crimen oportet. 

— Tradu. 

— Eu singur sunt răspunzător de moartea lui. Eu trebuie să 
port vina. A ridicat privirea. Să citesc mai departe? 

— Nu, a zis el. E destul. 

Chiara a pus cartea la loc în tolbă. 

— Ce presupui că fac oamenii normali în concediu? 

— Suntem oameni normali, a râs Gabriel. Atâta doar că avem 
prieteni interesanti. 


VP - 282 


NOTA AUTORULUI 


Ordinul este o carte de divertisment și trebuie să fie citită ca 
atare. Numele, personajele, locurile și întâmplările înfățișate în 
poveste sunt rodul imaginaţiei autorului sau au fost folosite în 
mod fictiv. Orice asemănare cu persoane reale, vii sau 
decedate, cu întreprinderi, firme, evenimente sau locuri este în 
întregime o coincidenţă. 

Cei care merg la Munchen vor căuta zadarnic sediul unui 
conglomerat german numit Grupul Wolf, pentru că o astfel de 
companie nu există. Nimeni nu va găsi în Beethovenplatz un 
restaurant și bar de jazz numit Cafe Adagio. Slavă Domnului, nu 
există o formaţiune politică germană de extremă dreaptă 
numită Partidul Naţional Democrat, dar există câteva 
asemănătoare, printre care și Alternativă pentru Germania, 
actualmente al treilea partid ca mărime din Germania, cu 
nouăzeci și patru de locuri în Bundestag. În 2018, șeful BfV 
Hans-Georg Maassen s-a confruntat cu cereri de a-și da demisia, 
sub acuzaţia că are el însuși vederi politice extremiste și a 
acționat pe ascuns pentru sprijinirea ascensiunii la putere a 
Alternativei pentru Germania. 

Nu există o zonă restricționată în Arhivele Secrete ale 
Vaticanului numită collezione, cel puţin n-am descoperit așa 
ceva în cursul cercetării pe care am făcut-o. Cele mai profunde 
scuze lui prefetto pentru că i-am blocat sistemul de alimentare 
electrică și de securitate, dar mă tem că nu exista altă 
modalitate ca Gabriel și Donati să intre neștiuţi în Depozitul 
Manuscriselor. Nu aveau cum să primească prima filă din 
Evanghelia după Pilat, deoarece o astfel de carte nu există. 
Celelalte evanghelii apocrife menţionate în Ordinul sunt descrise 
corect, ca și cuvintele Părinților Bisericii precum Origen, 
Tertulian și lustin Martirul. 

Cardinalul Tarcisio Bertone a fost cel care a făcut ambiţioasa 
renovare a două apartamente din Palazzo San Carlo, creând un 
apartament de lux de aproape șase sute de metri pătraţi, cu 
terasă pe acoperiș. Insă locuinţa lui Bertone era o coșmelie în 
comparaţie cu palatul din Limburg, Germania, pe care episcopul 
Franz-Peter Tebartz-van Elst, zis „Episcopul Sclipiciului”, l-a 


VP - 283 


renovat cheltuind, se spune, 40 de milioane de dolari, în mai 
2012, Ettore Gotti Tedeschi a fost demis din funcția de 
președinte al Băncii Vaticanului, în contextul scandalului „sex și 
bani” care a devenit cunoscut ca Vati-Leaks. Se spune că un 
dosar intern al Vaticanului despre corupţia exagerată a oficialilor 
de rang înalt ai Bisericii a influenţat conclavul din 2013, care l-a 
ales pe papa Francisc. Secretariatul de stat al Vaticanului a 
condamnat prezentarea scandalului în presă înaintea 
conclavului ca fiind o încercare de a se amesteca în alegerea 
noului pontif suprem. 

S-a spus că fostul cardinal Theodore McCarrick din 
Washington, DC, a deturnat peste 600.000 de dolari din contul 
unei arhidieceze obscure către prieteni și binefăcători din 
Vatican, printre care și papii loan Paul al II-lea și Benedict al XVI- 
lea. Washington Post a descoperit că unii dintre birocrații din 
Vatican care au primit bani erau implicaţi direct în evaluarea 
acuzațiilor de abatere sexuală la adresa lui McCarrick, inclusiv 
acuzaţii că a solicitat sex în timp ce asculta spovedaniile. În 
raportul Conferinţei Episcopale a Elveţiei, dat publicităţii în iulie 
2018, apare o surprinzătoare creștere a numărului de no; 
acuzaţii de abuz sexual împotriva preoţilor elveţieni. Nu prea e 
de mirare că o mulţime de catolici elveţieni, printre care și 
fictivul meu Christoph Bittel, au întors spatele Bisericii. 

Există în realitate o frăţie catolică cu sediul în satul elveţian 
Menzingen, însă nu este fictivul Ordin Sfânta Elena. Este 
Societatea Sfântului Pius al X-lea, sau SSPX, ordinul reacţionar, 
antisemit, fondat în 1970 de episcopul Marcel-Franqois Lefebvre. 
Episcopul Lefebvre era fiul unui bogat industriaș francez care 
sprijinea restaurarea monarhiei în Franţa. În timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial, Lefebvre, pe atunci preot, a susținut fără 
regret regimul de la Vichy al mareșalului Philippe Pétain, care a 
colaborat cu SS la exterminarea evreilor din Franţa. După 
război, Paul Touvier, ofiţer superior în faimoasa forță represivă 
de la Vichy, numită Milice, și-a aflat adăpost într-o mănăstire 
SSPX din Nisa. Touvier, arestat în 1989, a fost primul francez 
condamnat pentru crime împotriva umanităţii. 

Deloc surprinzător, episcopul Lefebvre și-a exprimat sprijinul 
și pentru Jean-Marie Le Pen, liderul Frontului Naţional, partidul 
francez de extremă dreaptă și unul dintre cei care neagă cu 
convingere Holocaustul. Monsieur Le Pen a împărțit această 


VP - 284 


onoare cu Richard Williamson, unul dintre cei patru preoţi 
membri ai SSPX care au fost înălţaţi la rangul de episcop în 
1988, sfidând un ordin direct al Papei loan Paul al Il-lea. 
Williamson, britanic de origine, se referea în mod obișnuit la 
evrei ca la „dușmanii lui Cristos”, al căror țel este dominarea 
lumii. Pe când era rectorul seminarului nord-american al SSPX 
din Winona, Minnesota, Williamson a declarat: „N-a fost niciun 
evreu ucis în camerele de gazare. Toate au fost minciuni, 
minciuni, minciuni”. A fost expulzat din Societatea Sfântului Pius 
al X-lea în 2012, dar nu din cauza vederilor antisemite. SSPX a 
numit expulzarea lui „o hotărâre dureroasă”. 

La moartea sa, în 1991, episcopul Lefebvre era un paria 
doctrinar, evitat cu grijă de autorităţile bisericești, însă în anii 
'30, pe când norii se strângeau deasupra evreilor din Europa, un 
prelat care îmbrăţișa vederi asemănătoare cu ale lui Lefebvre s- 
ar fi regăsit în mare măsură în curentul principal catolic. 
Preferința Bisericii pentru monarhii și dictatorii de dreapta, în 
detrimentul socialiștilor și chiar liberal-democraţilor, a fost 
documentată cu multă migală, alături de înspăimântătorul 
antisemitism al multora dintre purtătorii de cuvânt și principalii 
factori de decizie politică ai Vaticanului. Chiar dacă puţini preoți 
catolici sprijineau eliminarea fizică a evreilor din societatea 
europeană, ziarul Vaticanului, L'Osservatore Romano, și jurnalul 
iezuit La Civiltà Cattolica aclamau legile care - de exemplu, în 
Ungaria - le interziceau evreilor profesii în domeniul dreptului, 
medicinei, finanțelor și jurnalismului. Când Benito Mussolini a 
instaurat restricţii similare în Italia, în 1938, oamenii din Vatican 
n-au suflat nicio vorbă de protest. „Adevărul cumplit este că 
voiau ca evreii să fie puși la locul lor”, a scris istoricul Susan 
Zuccotti în remarcabilul său studiu al Holocaustului în Italia, 
Under His Very Windows. 

Acest lucru a fost, cu siguranţă, adevărat pentru episcopul 
Alois Hudal, rectorul bisericii austro-germane din Roma. 
Episcopul Hudal, nu fictivul meu părinte Schiller, a fost cel care 
a scris în 1936 o carte brutal antisemită, în care încerca să 
împace catolicismul cu naţional-socialismul. Pe exemplarul pe 
care i l-a trimis lui Adolf Hitler, Hudal a scris o dedicație 
lingușitoare: „Pentru arhitectul măreției germane”. 

Pe toată durata războiului, episcopul Hudal, un austriac 
despre care se spunea că este obsedat de evrei, circula prin 


VP - 285 


Roma într-o mașină cu șofer pe care era arborat steagul 
GrofBgermanisches Reich. La doi ani și jumătate după victoria 
Aliaților a dat o petrecere de Crăciun la care au participat sute 
de criminali de război naziști care trăiau la Roma sub oblăduirea 
lui. Cu ajutorul lui Hudal, mulţi dintre ei aveau să-și afle adăpost 
în America de Sud. Adolf Eichmann a primit ajutor de la 
episcopul Hudal, la fel și Franz Stangl, comandantul lagărului de 
exterminare Treblinka. Totul cu știința și sprijinul tacit al Papei 
Pius al XII-lea, care credea că acești monștri erau un capital 
valoros în lupta globală împotriva comunismului sovietic. 

Criticii și apologeţii lui Pius s-au angrenat într-o controversă 
lungă de decenii pe tema faptului că nu a condamnat în mod 
explicit Holocaustul și nu i-a avertizat pe evrei despre lagărele 
morţii. Însă sprijinul imposibil de justificat acordat unor criminali 
în masă naziști căutaţi de autorităţi este, poate, cea mai 
limpede dovadă a ostilităţii sale înnăscute faţă de evrei. Pius s-a 
opus proceselor de la Nurnberg, s-a opus creării unui stat 
evreiesc și s-a opus încercărilor postbelice de a împăca 
creștinătatea cu credinţa din care a răsărit. In 1949 a 
excomunicat fiecare comunist de pe pământ, însă n-a făcut un 
pas asemănător în privinţa membrilor partidului nazist sau a 
ucigașilor SS. Și nici nu și-a exprimat vreodată în mod explicit 
regretul faţă de moartea a șase milioane de evrei în Holocaust. 

Prin urmare, procesul împăcării dintre evrei și creștini a 
trebuit să aștepte până la moartea lui Pius, în 1958. Succesorul 
lui, papa loan al XXIII-lea, a făcut eforturi extraordinare ca să-i 
protejeze pe evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe 
când era nunțiu papal la Istanbul, inclusiv prin oferirea de 
pașapoarte false care le-au salvat viaţa. Era bătrân când i s-a 
pus pe deget Inelul Pescarului și, din nefericire, domnia sa a fost 
scurtă. Nu mult înainte de moarte, în 1963, a fost întrebat dacă 
se poate face ceva împotriva portretizării devastatoare a lui Pius 
al XII-lea în usturătoarea piesă a lui Rolf Hochhuth, The Deputy. 
„Dacă se poate face ceva împotrivă?”, se spune că a replicat 
papa, nevenindu-i să-și creadă urechilor. „Ce poţi face împotriva 
adevărului?” 

Culmea încercării lui loan al XXIII-lea de a repara relațiile 
dintre catolici și evrei după Holocaust a fost declaraţia-piatră de 
hotar din Al Doilea Conciliu de la Vatican, cunoscută ca Nostra 
Aetate. Respinsă de mulţi conservatori din sânul Bisericii, afirma 


VP - 286 


că evreii nu sunt vinovaţi în colectiv de moartea lui Isus sau 
blestemați pe veci de Dumnezeu. Marea tragedie istorică este 
tocmai faptul că a fost nevoie de o astfel de declaraţie. Insă 
timp de aproape două mii de ani învăţătura Bisericii a fost că 
evreii, ca popor, sunt vinovaţi de deicid, de însăși uciderea lui 
Dumnezeu. „Sângele lui Isus”, a scris Origen, „nu este doar 
asupra evreilor din acea vreme, ci asupra tuturor generaţiilor de 


evrei până la sfârșitul lumii”. Papa Inocenţiu al III-lea a fost de 
acord din tot sufletul. „Cuvintele lor - «Sângele Lui asupra 
noastră și asupra copiilor noștri» - au adus o vinovăție 


moștenită asupra întregii naţii, care îi urmează ca un blestem 
acolo unde trăiesc și muncesc, când se nasc și când mor”. Dacă 
astfel de vorbe ar fi rostite în ziua de azi, ar fi pe drept cuvânt 
etichetate ca instigare la ură. 

Vechea acuzaţie creștină de deicid este considerată în mod 
universal de către cărturari temelia antisemitismului. Și totuși, 
Al Doilea Conciliu de la Vatican, când a elaborat repudierea 
istorică, n-a putut să nu includă următoarele șaisprezece 
cuvinte: „Ce-i drept, autorităţile evreilor și cei care se supuneau 
lor au insistat pentru moartea lui Cristos”. Insă ce sursă au 
folosit episcopii ca să justifice o declaraţie atât de lipsită de 
echivoc despre un eveniment care s-a petrecut într-un colț 
îndepărtat al Imperiului Roman cu aproape două mii de ani 
înainte? Răspunsul, desigur, este că s-au bazat pe relatările 
despre moartea lui Isus din cele patru Evanghelii din Noul 
Testament - însăși sursa calomniei sfruntate pe care o 
dezaprobau, în cele din urmă. 

Nu mai este nevoie să spunem că Al Doilea Conciliu de la 
Vatican n-a sugerat să fie scoase pasajele incendiare din 
canonul creștin. Cu toate acestea, Wostra Aetate a pus în 
mișcare o reevaluare cărturărească a Evangheiliilor canonice, 
care se reflectă în paginile din Ordinul. Creștinii care cred în 
infailibilitatea Bibliei vor avea o problemă cu descrierea pe care 
le-o fac evangheliștilor și a felului în care au ajuns să fie scrise 
Evangheliile. Nu și cei mai mulţi dintre cărturarii care studiază 
Biblia. 

N-a supraviețuit niciuna dintre primele versiuni ale celor patru 
Evanghelii canonice, doar fragmente ale unor exemplare 
ulterioare. Cărturarii sunt de acord în mare măsură că niciuna 
dintre Evanghelii, poate cu excepţia celei a lui Luca, n-a fost 


VP - 287 


scrisă de cel al cărui nume îl poartă. Părintele Apostolic Papias 
din Hierapolis a fost cel care, în secolul al doilea, a dat cea mai 
timpurie relatare existentă despre autorii lor. Și Irineu, vânătorul 
de eretici de la începuturile Bisericii din Franţa, a fost cel care a 
declarat că doar patru dintre numeroasele evanghelii care 
circulau pe atunci sunt autentice. „Și acest lucru este evident 
adevărat”, a scris el, „pentru că sunt patru colţuri ale 
universului și sunt patru vânturi principale”. Paul Johnson, în 
monumentala sa istorie a creștinătății, afirmă că Irineu „nu știa 
mai multe decât noi despre originile Evanghaeliilor; de fapt, chiar 
mai puţin”. 

Johnson continuă descriind Evangheliile ca pe niște 
„documente literare” care poartă dovezile unor intervenţii 
ulterioare,  corectări,  rescrieri, precum și interpolări și 
antedatarea conceptelor teologice. Bart D. Ehrman, distinsul 
profesor de studii religioase de la Universitatea din Carolina de 
Nord, susține că sunt pline de „discrepanțe, înfrumusețări, 
povești născocite și inadvertenţe istorice”, ceea ce înseamnă că 
„Nu se poate considera că ne oferă relatări corecte din punct de 
vedere istoric despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat”. 
Descrierea din Evanghelii a arestării și executării lui Isus, spune 
Ehrman, „trebuie să fie privită cu destulă rezervă”. 

Numeroși cărturari care studiază Biblia și istorici 
contemporani a căror poziţie este critică au tras concluzia că 
evangheliștii și cei care au făcut corecturile la începuturile 
Bisericii au trecut cu bună știință vinovăția pentru moartea lui 
Isus de la romani la evrei, în scopul de a face creștinismul mai 
atrăgător pentru neevreii care trăiau sub cârmuirea romană și 
mai puţin ameninţător pentru romanii înșiși. Cele două elemente 
principale folosite de autorii Evangheliilor pentru a-i învinovăţi 
pe evrei de moartea lui Isus sunt judecata din faţa Sanhedrinului 
și, desigur, cea din fața lui Pilat din Pont. 

Fiecare dintre cele patru Evanghelii canonice relatează un pic 
diferit întâlnirea, însă poate cel mai limpede este să se compare 
versiunea lui Marcu cu cea a lui Matei. La Marcu, Pilat se 
înduplecă greu să-l osândească la moarte pe Isus, la rugămintea 
unei gloate de evrei, însă la Matei gloata a devenit brusc „tot 
poporul”. Pilat se spală pe mâini în faţa lor și se declară 
nevinovat de sângele lui Isus. La care „tot poporul” răspunde: 
„Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!” 


VP - 288 


Așadar, care versiune este corectă? Chiar a strigat „tot 
poporul” astfel de vorbe ciudate, fără niciun glas care să se 
împotrivească, sau nu? Și ce e cu spălarea mâinilor lui Pilat? 
Chiar a fost așa? La urma urmei, acesta nu este doar un 
amănunt. Evident, nu pot fi corecte amândouă relatările. Dacă 
una este corectă, cealaltă este obligatoriu greșită. Unii ar putea 
spune că Matei este, pur și simplu, mai corect decât Marcu, dar 
asta este o eschivare. Un reporter care ar face o astfel de 
greșeală cu siguranţă ar fi mustrat de șeful lui, dacă nu chiar dat 
afară pe loc. 

Cea mai plauzibilă explicaţie este că întreaga scenă este o 
invenţie literară. La fel stau lucrurile și cu relatările incendiare 
din Evanghelii despre apariţia lui Isus în faţa Sanhedrinului. 
Cărturarul teologic Reza Aslan, în captivanta biografie a lui Isus 
numită Ze/otul/, afirmă că problemele legate de relatarea din 
Evanghelii a judecății Sanhedrinului „sunt prea multe ca să fie 
numărate”. Regretatul Raymond Brown, un preot catolic care 
este considerat de mulţi cel mai mare expert în Noul Testament 
de la sfârșitul secolului douăzeci, a găsit douăzeci și șapte de 
discrepanțe între prezentarea judecății în Evanghelii și legea 
rabinică. Paula Fredriksen, profesoară la Universitatea din 
Boston, în lucrarea sa de referință Jesus of Nazareth, King of the 
Jews, pune și ea la îndoială veridicitatea judecății Sanhedrinului. 
„Între îndatoririle lor la Templu și mesele sărbătorești de acasă, 
bărbaţii aceștia au avut deja o zi lungă; și apoi, la ce bun?” 
Paula Fredriksen este sceptică și în privinţa unei judecăţi în fața 
prefectului roman. „Poate că Isus a fost interogat scurt de Pilat, 
cu toate că și acest lucru este improbabil. N-avea niciun rost”. 
Aslan e mai ferm în privinţa apariţiei în fața lui Pilat. „N-a fost 
vreo judecată. Nu era necesară nicio judecată”. 

Poate că nu există voce mai convingătoare pe această temă 
decât a lui John Dominic Crossan, profesor emerit de studii 
religioase la Universitatea DePaul și fost preot hirotonisit. În 
Who Killed Jesus?, întreabă dacă descrierea incendiară din 
Evanghelii a judecății lui Pilat a fost „o scenă din istoria 
romanilor” sau „propagandă creștină”. A răspuns la întrebare, 
parţial, cu următorul pasaj: „Oricât de explicabilă i-ar fi originea, 
oricât de  justificabile ar fi invectivele și oricât de 
comprehensibile ar fi motivele în rândul creștinilor care luptau 
pentru supravieţuire, repetarea ei a devenit de-acum cea mai 


VP - 289 


îndelungată minciună, și, pentru integritatea noastră, noi, 
creștinii, trebuie să-i spunem, în cele din urmă, pe nume”. 

Dar de ce să revizuiești istoria chinuită a relaţiei creștinătății 
cu iudaismul? Pentru că ura cea mai îndelungată - ura născută 
din descrierea în Evanghelii a Răstignirii - și-a ridicat din nou 
capul. La fel și o marcă de extremism politic pe bază rasială pe 
care apologeţii îl numesc „populism”. Cele două fenomene sunt 
legate în mod indiscutabil. Pentru dovadă nu trebuie decât să ne 
uităm la manifestaţia „Unite the Right” din Charlottesville, 
Virginia, din 2017, în care naționaliștii albi care protestau față 
de un memorial confederat au intonat: „Evreii nu ne vor 
înlocui!”, în vreme ce mărșăluiau cu torţe și făceau salutul 
nazist. Sau la sinagoga Copacul Vieţii, aflată în cartierul Squirrel 
Hill din Pittsburgh, unde un naţionalist alb înfuriat de imigrația 
hispanică a ucis unsprezece evrei și a rănit alţi șase. De ce i-a 
luat pe evrei drept ţintă? Să fie din pricină că era cuprins de o 
ură iraţională chiar mai puternică decât resentimentul față de 
migranţii cu piele cafenie care își caută o viaţă mai bună în 
America? 

Strălucitul economist Paul Krugman de la New York Times a 
făcut legătura între ascensiunea simultană a antisemitismului și 
populismului rasial în același editorial din care este luat mottoul 
acestei cărţi. „Cei mai mulți dintre noi, cred eu, știu că ori de 
câte ori este dat frâu liber bigotismului, probabil vom fi printre 
victimele lui”. Din păcate, izbucnirea pandemiei, asociată cu o 
scădere economică bruscă, probabil că va agrava lucrurile. In 
cele mai întunecate unghere ale internetului, evreii sunt 
învinovățiți de pandemie, așa cum au fost învinovăţiți de 
Moartea Neagră în secolul paisprezece. 

„Nu uita niciodată că lucrurile de neînchipuit se pot întâmpla”, 
îi spune rabinul Jacob Zolli lui Gabriel într-una dintre primele 
scene din Ordinul. Izbucnirea pandemiei pare să confirme asta. 
Dar și înainte de criza Covid-19 antisemitismul din Europa se 
ridicase la un nivel nemaivăzut de la jumătatea secolului trecut. 
Spre lauda lor, liderii politici din Europa Occidentală au 
condamnat energic renașterea antisemitismului. La fel și papa 
Francisc. El a pus sub semnul întrebării, de asemenea, 
moralitatea capitalismului dezlănţuit, a cerut să se ia măsuri 
faţă de schimbările climatice, a apărat drepturile imigranţilor și 
a avertizat în privinţa primejdiilor reprezentate de ascensiunea 


VP - 290 


extremei drepte europene, care îl consideră dușman de moarte. 
Ce bine ar fi fost ca un prelat ca Francisc să poarte Inelul 
Pescarului în 1939! Istoria evreilor și a Bisericii Romano-Catolice 
ar fi putut să fie scrisă altfel. 


VP - 291 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 292