Philipp Vandenberg — Conjuratia sixtina

miti 
mor 


2 Pig] 
„În spatele zidurilor Vaticanului se petrec lucruri 
despre care creștinul credincios nici nu are habar...“ 


a 
NE 
dă 


nem 
Sp ae Tay m 


iisa 
PHILIPP VANDENBERG 


CONJURAȚIA 


R PA 


PHILIPP VANDENBERG 


CONJURATIA SIXTINĂ 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba germană de IOANA GAVRILIU-PODBORSCHI 


Ilustraţia copertei MICHELANGELLO 
Profetul Ieremia (detaliu), frescă din Capela Sixtină 
Crearea lui Adam (detaliu), frescă din Capela Sixtină 


PHILIPP VANDENBERG Sixtinische Verschwdrung 
© 1988, Verlagsgruppe Lübbe GmbH & Co. KG, Bergisch 
Gladbach 


© RAO International Publishing Company, 2006 
pentru versiunea în limba română 


IO 


mO sa 


Bucureşti, România 
2006 


Personajele centrale ale acţiunii 


Eminentissimii şi Reverendissimii cardinali: 


Giuliano Cascone 


Joseph Jellinek 


Giuseppe Beilin 


Frantisek Kolletzki 


Cardinal secretar de stat şi 
prefect al Consiliului pentru 
Problemele Publice ale 
Bisericii 

prefect al Congregaţiei 
pentru Teologie 

prefect al Congregaţiei 
pentru Sacramente şi 
Serviciu Divin 

subsecretar al Congregaţiei 
pentru Invăţământul Catolic 
şi rector la Collegium 
Teutonicum 


Eminentissimii şi Reverendissimii arhiepiscopi şi episcopi: 


Mario Lopez 


Phil Canisius 


Desiderio Scaglia 
Carlo 


subsecretar al Congregației 


pentru Teologie şi 
arhiepiscop titular de 
Caesarea 


director al Instituto per le 
Opere Religiose (IOR) 
arhiepiscop titular de San 


Preaînalții monseniori: 


William Stickler 
Raneri 


camerierul papei 
prim-secretar al cardinalului 
secretar de stat 


Pe lângă aceştia: 


Augustinus Feldmann 
Vaticanului 

Pio Segoni 

prof. Antonio Pavanetto 


prof. Ricardo Parenti 


prof. Gabriel Manning 


Fratele Benno, 
alias Hans Hausmann 
Giovanna 


director al Arhivei 


benedictin din Montecassino 

director general al 

Construcţiilor şi Muzeelor 

Vaticanului 

din Florenţa, specialist în 

viaţa şi opera lui 

Michelangelo 

profesor de  semiotică la 

Universitatea din Lateran 
călugăr 


administratoare 


Despre voluptatea de a povesti 


Acum, când scriu, sunt încercat de amarnice îndoieli dacă ar 
trebui să istorisesc chiar totul. Dacă n-ar fi mai bine să păstrez 
secretul, aşa cum, dintre cei care au fost implicaţi, fiecare a 
ţinut câte ceva pentru sine. Oare nu este tăcerea cea mai oribilă 
minciună? Nu cumva tocmai erorile contribuie la înţelegerea 
adevărului? Incapabil de cunoaşterea care rămâne ascunsă chiar 
şi unora dintre adevărații creştini şi care se regăseşte 
întotdeauna în mărturiile despre credinţă, am cântărit multă 
vreme ce îmi era potrivnic şi ce nu, până când voluptatea actului 
povestirii a biruit, aşa cum am trăit-o eu în împrejurări de 
neuitat. 

Imi sunt dragi mănăstirile. O atracţie inexplicabilă mă 
conduce către aceste lăcaşuri izolate de lumea exterioară care, 
după cum se poate remarca, ocupă cele mai frumoase colţuri ale 
pământului. Îmi sunt dragi mănăstirile şi pentru că acolo timpul 
pare că se opreşte în loc. Imi place să savurez mirosul morbid pe 
care îl emană construcţia mănăstirească ramificată, acel 
amestec de foliante! cu iz de mucegai şi culoarea ştearsă de 
atâta umezeală şi de aburi de tămâie. Dar cele mai dragi îmi 
sunt grădinile mănăstirilor. Acestea sunt cel mai bine ascunse 
ochiului public, nu ştiu de ce, şi totuşi arată ca o furişare în 
paradis. 

Spunând aceste lucruri dinainte, vreau să mă explic de ce în 
acea luminată zi de toamnă, pe care numai cerul sudului o poate 
scoate cu vraja lui la iveală, am pătruns în paradisul mănăstirii 
benedictine. Am reuşit să mă separ de grup după o vizită prin 
biserică, prin criptă şi bibliotecă şi, făcând acest lucru, am găsit 
drumul către un portal lăturalnic în spatele căruia, conform 
proiectelor pentru Sfântul Benedict, se putea ghici o grădină 
mănăstirească. 

De fapt o grădiniţă. Era neobişnuit de mică, mult mai mică 
decât era de aşteptat pentru o mănăstire de asemenea 
dimensiuni, iar impresia era întărită de faptul că soarele aflat în 
cumpănă împărțea pe diagonală cvadratul edenic într-o jumătate 


1 Cărţi de dimensiuni mari, cu paginaţie in folio (n.tr.) 


de lumină orbitoare şi în alta de umbre intense. După răcoarea 
apăsătoare care punea stăpânire pe mănăstire, căldura soarelui 
avea un efect binefăcător. Florile de vară târzie, brumărelele şi 
daliile cu vârfuri grele de inflorescențe ofereau priveliştea 
maturității lor. Irişii, gladiolele şi cafeluţele trimiteau accente 
piezişe şi tot soiul de plante aromatice se îngrămădeau sălbatic, 
crescând în straturi înguste şi separate cu scânduri simple de 
lemn. Nu, această grădină mănăstirească nu avea nimic în 
comun cu amenajările asemănătoare parcurilor de la alte 
mănăstiri benedictine, care, încadrate fiind de falanga 
maiestuoasă a aripilor de clădire şi susţinute de o galerie boltită 
de jur împrejur, concurau cu acelea profane, precum Versailles 
sau Schönbrunn. Această grădină mănăstirească crescuse şi 
fusese strânsă mai apoi într-o terasă pe panta sudică a 
mănăstirii şi susţinută de un zid înalt de tuf, aşa cum îl crease 
ţinutul. Spre sud priveliştea era nemărginită, iar în zilele senine 
se putea distinge la orizont lanţul muntos al Alpilor. Într-o parte, 
acolo unde creşteau verdeţurile de bucătărie, apa clipocea dintr- 
o ţeavă de oţel într-un jgheab de piatră, iar alături se afla un 
pavilion de grădină gata să cadă, mai degrabă o adunătură de 
scânduri pe care mai mulţi meşteri îşi încercaseră deja mâna, 
fără succes. De ploaie apăra numai o acoperitoare uzată din 
carton gudronat, iar o foaie veche de geam pusă de-a curmezişul 
era singura sursă de lumină. În mod neobişnuit, alcătuirea 
degaja veselie, mai ales datorită faptului că structura amintea 
cumva de acele chioşculeţe de lemn pe care le populam cu toţii 
în vacanțe, atunci când eram copii. 

Din penumbră se contură, dintr-odată, o voce: 

— Cum m-ai găsit, fiul meu? 

Am ridicat mâna pavăză deasupra ochilor, pentru a mă putea 
orienta mai bine, şi priveliştea care mi se oferi mă ului pentru 
un moment. Într-un scaun cu rotile stătea drept un călugăr cu o 
barbă profetică, albă ca zăpada. Purta un veşmânt monahal care 
bătea spre gri, care se deosebea în mod evident de negrul 
distins al călugărilor benedictini, şi, în vreme ce se uita la mine 
cu ochi pătrunzători, îşi învârtea capul încoace şi încolo, fără să- 
şi ia ochii de la mine, precum o marionetă de lemn. 

Ca şi când nu i-aş fi înţeles foarte bine întrebarea, am răspuns 
cu o întrebare, ca să mai câştig timp: 


— Dumneavoastră ce credeţi? 

— Cum m-ai găsit, fiul meu? îşi repetă straniul călugăr 
întrebarea cu aceeaşi mişcare a capului, şi am crezut că 
recunosc expresia unui gol în privirea lui. 

Poate că răspunsul meu în continuare nu era obligatoriu, 
având în vedere că nu ştiam cum să procedez cu această 
întâlnire ciudată şi cu întrebarea lui la fel de ciudată. 

— Nu v-am căutat, am spus, am vizitat mănăstirea şi am vrut 
doar să arunc o privire în grădină. Îmi cer scuze dacă v-am 
deranjat. 

Mă pregăteam într-adevăr să-mi iau rămas-bun salutând din 
cap, când bătrânul îşi îndoi pe neaşteptate mâinile care se 
odihniseră până atunci pe braţele scaunului cu rotile şi dădu un 
impuls roţilor, repezindu-se către mine, de parcă ar fi fost 
catapultat. Bătrânul părea să fie ca un urs de puternic. La fel de 
repede pe cât venise spre mine, se opri brusc. Era destul de 
aproape încât să pot zări, în lumina soarelui, sub barba lungă şi 
părul crescut în plete, un chip mic şi palid, cu mult mai tânăr 
decât părea la prima vedere. Întâlnirea începuse să mă 
neliniştească. 

— Ai auzit despre profetul Ieremia? întrebă călugărul dintr- 
odată şi şovăi o clipă, timp suficient cât să-mi poată trece prin 
cap să fug, pur şi simplu, de acolo. Însă privirea lui 
pătrunzătoare şi demnitatea aceasta ciudată pe care o degaja 
bărbatul m-au ţinut pe loc. 

— Da, am răspuns, am auzit despre profeţii Ieremia şi Isaia, 
Baruh, Ezechiel, Daniel, Amos, Zaharia şi Malachia - aşa cum 
îmi rămăseseră în memorie din scurta perioadă în care fusesem 
intern la o mănăstire. 

Se pare că răspunsul meu îl surprinse foarte tare pe călugăr. 
Părea chiar să îl bucure, căci îi şterse rigiditatea de pe faţă, şi, 
într-o clipită, îşi pierdu caracteristicile de marionetă din mişcări. 

— In vremea aceea, zice Ieremia, se vor scoate din 
mormintele lor oasele împăraţilor lui Iuda, oasele căpeteniilor 
lui, oasele preoţilor, oasele prorocilor şi oasele locuitorilor 
Ierusalimului. Le vor întinde în faţa soarelui, în faţa lunii şi în 
faţa întregii oştiri a cerurilor, pe cari i-au iubit ei, cărora le-au 
slujit, pe cari i-au urmat, pe cari i-au căutat şi înaintea cărora s- 
au închinat. Nu le vor mai strânge, nici nu le vor mai îngropa, şi 


se vor face gunoi pe pământ. Toţi cei care vor rămâne din acest 
neam rău vor dori mai degrabă moartea decât viaţa, în toate 
locurile unde îi voi izgoni. 

M-am uitat întrebător la călugăr, iar el îmi observă privirea 
nedumerită şi spuse: 

— Ieremia opt, de la unu până la trei. 

Am dat din cap. 

Călugărul îşi ridică în aşa fel capul, încât barba sa albă stătea 
aproape orizontal, iar cu dosul palmei îşi mângâie lin dedesubtul 
podoabei capilare. 

— Eu sunt leremia, adăugă el, iar în tonul vocii sale se citea o 
anume vanitate, o virtute cu totul necălugărească. Toţi îmi spun 
fratele Ieremia. Dar asta este o poveste lungă. 

— Sunteţi benedictin? 

Dădu din mână în semn că nu. 

— M-au aruncat în mănăstirea asta pentru că ei cred că aici 
pot să fac cel mai puţin rău. Aşa că trăiesc conform Ordo Sancti 
Benedicti, neatins şi nederanjat de nevoile existenţei lumeşti, 
rămas fără demnitate prin convertire. Dacă aş putea, aş fugi. 

— Nu sunteţi de mult la mănăstire, nu? 

— De câteva săptămâni. Luni. Poate că deja ani. Ce 
importanţă are? 

Plângerile fratelui Ieremia începuseră să-mi trezească 
interesul şi, cu precauţia potrivită, am întrebat despre viaţa lui 
dinainte. 

Enigmaticul călugăr tăcu, îşi lăsă bărbia în piept şi se uită în 
jos, la picioarele lui neputincioase, iar atunci am simţit că 
mersesem prea departe cu întrebarea mea. Însă înainte de a mai 
scoate vreun cuvânt ca să-mi cer scuze, leremia începu să 
vorbească: 

— Ce ştii tu, fiul meu, despre Michelangelo?... 

Vorbea cu întreruperi, fără se uite la mine, şi simţeam cum 
alege fiecare cuvânt înainte de a-l exprima. Totuşi, vorbele lui 
mi se păreau confuze şi fără legătură între ele. Nu-mi mai 
amintesc fiecare detaliu, mai ales pentru că se încurca, se 
corecta şi lua propoziţia de la capăt, dar mi-a rămas în memorie 
cum că în spatele zidurilor Vaticanului se petrec lucruri despre 
care creştinul credincios nici nu are habar şi că - iar asta chiar 
m-a speriat - Biserica nu este altceva decât o casta meretrix, 


adică o târfă castă. Folosea acum termeni de specialitate şi se 
servea cu voluptate de cuvinte precum „controverse teologice”, 
„teologia moralei” şi „dogmatică”, astfel că îndoielile mele 
iniţiale asupra limpezimii minţii fratelui Ieremia dispărură la fel 
de repede precum apăruseră. Numea Concilii, cu titlul şi anul, 
făcea diferenţa între Conciliile particulare, cele plenare şi cele 
provinciale şi specifica avantajele şi dezavantajele 
episcopalismului, până când sfârşi abrupt la un moment dat şi 
mă întrebă: 

— Crezi că aş putea fi nebun, nu? 

E adevărat, spusese: „aş putea fi”, şi asta mă surprinsese. Era 
evident că fratele Ieremia fusese izolat în mănăstirea aceasta ca 
un eretic incomod pentru că era confuz în cele ale spiritului. 
Nici nu mai ştiu ce i-am răspuns călugărului, îmi amintesc doar 
că mi-a crescut interesul pentru acel om. Aşa că m-am întors la 
întrebarea mea şi l-am rugat să-mi povestească totuşi în ce fel 
ajunsese în această mănăstire. Insă Ieremia îşi întoarse chipul 
spre soare şi tăcu, închizând ochii, şi, pe când îl priveam astfel, 
am observat cum începu să-i tremure bărbia. Micile mişcări îşi 
măriră frecvenţa şi dintr-odată întregul tors al călugărului 
zvâcni, iar buzele lui tremurară ca şi când ar fi fost chinuite de 
febră. Ce întâmplare îngrozitoare dorea acest om să alunge din 
faţa ochilor închişi? 

Din turnul bisericii mănăstireşti bătu clopotul şi chemă la 
rugăciunea corală, iar fratele Ieremia se îndreptă, ca şi cum s-ar 
fi trezit dintr-un vis. 

— Să nu vorbeşti cu nimeni despre întâlnirea noastră, spuse el 
grăbit. Cel mai bine ar fi să te ascunzi în casa din grădină. În 
timpul vecerniei poţi pleca neobservat din mănăstire. Vino 
mâine la aceeaşi oră. 

Am urmat indicaţia călugărului şi m-am ascuns în căsuţa de 
lemn. Imediat după aceea am auzit nişte paşi apropiindu-se. Am 
cercetat prin fereastra care lăsa lucrurile să se vadă pe jumătate 
şi am zărit cum un benedictin îl conducea spre biserică pe 
Ieremia, împingând scaunul lui cu rotile. Cei doi nu au scos un 
cuvânt. Părea că niciunul nu îl băga în seamă pe celălalt, ca şi 
când unul urmărea un mecanism care nu putea fi modificat, iar 
celălalt îl suporta absent. 

Puțin mai târziu am auzit cânturi gregoriene dinspre biserică. 


Am ieşit, dar m-am ţinut totuşi în umbra foişorului, ca să nu fiu 
descoperit de la vreo fereastră a clădirii mănăstireşti, deoarece 
doream să-l revăd neapărat pe fratele Ieremia. De la zidul înalt 
de sprijin, o scară povârnită de piatră ducea în jos. Poarta de 
fier care bloca accesul era uşor de biruit. 

În acest mod am părăsit mănăstirea şi grădina paradiziacă şi 
pe acelaşi drum m-am furişat în ziua următoare. Nu a trebuit să 
aştept mult până când un frate, tăcut ca şi în ziua dinainte, l-a 
adus pe Ieremia în scaunul său cu rotile. 

— De când sunt aici, nimeni nu s-a interesat de viaţa mea 
dinainte, a început călugărul fără înconjur, dimpotrivă, şi-au dat 
toată osteneala să o facă uitată, să mă tăinuiască de lumea 
exterioară şi vor să mă convingă că mi-am pierdut minţile, ca şi 
când aş fi un om al bisericii decăzut, un asasin islamic. S-ar 
putea să nu fi pătruns această biserică întregul adevăr despre 
mine; chiar dacă aş jura de o mie de ori, tot nu m-ar crede 
nimeni. Probabil că şi Galilei s-a simţit la fel. 

Am insistat că dau crezare vorbelor lui; simţeam că era o 
necesitate pentru el să se confeseze cuiva. 

— Dar istorisirea mea nu te va face mai fericit, obiectă fratele 
Ieremia, iar eu am susţinut că pot s-o suport. Atunci fratele cel 
singuratic începu să povestească, şi vorbea calm, uneori 
distanțat, iar în prima zi m-am întrebat de ce nu apărea el însuşi 
în povestirea sa. A doua zi am înţeles că părea să vorbească 
despre sine la persoana a treia, ca un observator neutru. Intr- 
adevăr, unul dintre oamenii aceia despre care povestea de 
departe, cu excluderi, era el însuşi: fratele Ieremia. 

Ne-am întâlnit cinci zile la rând în grădina edenică a 
mănăstirii, ne-am ascuns în spatele unui spalier de trandafiri 
care creşteau luxuriant, din când în când şi în pavilionul 
dărăpănat. leremia vorbea, pomenea nume şi fapte şi, cu toate 
că povestea lui părea uneori fantastică, nu m-am îndoit o clipă 
de adevărul spuselor sale. În timp ce vorbea, fratele Ieremia se 
uita rar la mine, cel mai adesea îşi aţintea privirea asupra unui 
punct imaginar din depărtare, ca şi cum ar fi citit de pe o tablă. 
Nu am îndrăznit să-l întrerup nici măcar o dată, nu am îndrăznit 
să îi pun nicio întrebare, pentru că mă temeam că ar putea 
pierde şirul şi pentru că eram sub vraja povestirii lui. Am evitat 
şi să iau notițe care ar fi putut tulbura fluenţa verbală a 


călugărului, astfel încât ceea ce urmează este scris din memorie. 
Cred totuşi că mă apropii de cele spuse de fratele Ieremia. 


CARTEA LUI IEREMIA 


De Epifanie 


Blestemată fie ziua în care curia a decis să supună unei 
restaurări Capela Sixtină, după cele mai recente precepte ale 
ştiinţei. Blestemaţi fie florentinii, blestemată fie toată arta, ca şi 
aroganţa de a nu exprima gândurile eretice cu îndrăzneala 
ereticului, ci de a le încredința calcarului pictat, cea mai odioasă 
dintre toate rocile, buon fresco amestecat cu tonuri lubrice. 

Cardinalul Joseph Jellinek se uită în sus la bolta înaltă, unde, 
acoperită cu o prelată, se afla suspendată o schelă. Pe la o 
margine, se putea încă vedea privirea lui Adam aţintită către 
degetul Creatorului. Ca şi când s-ar fi temut de drepturile 
puternice ale lui Dumnezeu, obrazul cardinalului tresări abia 
perceptibil, de mai multe ori, la intervale neregulate. Căci acolo, 
acoperit cu straie roşii, plutea nu un Dumnezeu milostiv, ci se 
ridica un Creator, puternic şi frumos, cu muşchi precum un 
luptător, care răspândea viaţă. Cuvântul se făcuse aici trup. 

Din timpurile nefericite ale papei Iulius, mare iubitor al 
artelor, niciun alt suveran pontif nu mai găsise bucurie în 
picturile orgiastice ale lui Buonarroti, care, lucru dezvăluit încă 
din timpul vieţii sale, se afla într-o relaţie de îndoială cu credinţa 
creştină şi ale cărui imagini ale minţii proveneau dintr-un 
amestec ciudat de tradiţii ale Vechiului Testament şi de 
Antichitate greacă, probabil şi din romanitatea încă idealizată, 
ceea ce era considerat un păcat, după simpla judecată. Papa 
Iulius trebuie că a căzut la pământ să se roage când artiştii i-au 
dezvăluit prima dată fresca înfăţişându-l pe Judecătorul cel 
nemilostiv, care îi făcea să se cutremure şi pe cei drepţi, ca şi pe 
cei răi în faţa puterii judecății Sale, şi că, de cum şi-a revenit din 
ofensa adusă, a ajuns să se certe straşnic cu Michelangelo 
asupra caracterului străin şi neclar şi asupra goliciunii 
reprezentării. Tulburat de simbolistica de nepătruns, de aluziile 
nenumărate şi de indiciile neoplatonice, curia nu a găsit nimic 
altceva decât să lovească în conglomerat, ca să dezaprobe fiinţa 
umană goală, ba, mai mult, să ceară înlăturarea acestuia. Toţi, 


în frunte cu Biagio da Cesena, maestrul de ceremonii al papei 
care se credea Minos, judecătorul infernului, şi numai obiecțiile 
vehemente ale celor mai de seamă artişti din Roma au făcut să 
nu se pornească /udecata de apoi. 

Apa infiltrată, picturile aplicate repetat pe deasupra şi fumul 
de lumânare amenințau să distrugă elanul orgiastic al spiritului 
lui Michelangelo. O, de i-ar fi devorat mucegaiul pe profeţi şi de- 
ar fi fost sibilele înghiţite de fum! Căci de-abia începu 
restauratorul-şef Bruno Fedrizzi lucrul pe schelele înalte, de- 
abia eliberase împreună cu ajutoarele sale pe primii profeţi de 
un strat întunecat, compus din carbon, clei de iepure şi pigmenţi 
dizolvaţi în ulei, că moştenirea florentinului îşi urmă cursul şi 
părea că, într-adevăr, Michelangelo se ridica din morţi, 
ameninţător precum un înger negru al răzbunării. 

Ioel, profetul, ţinea în mâini un sul întunecat de pergament 
care, cu toate că se răsuceşte între stânga şi dreapta din faţă 
către spate, nu conţine vreun semn scris nici pe faţă, nici pe 
verso, dar atunci, după curăţare, se putea recunoaşte clar un A 
pe papirusul deschis. A şi O, prima şi ultima literă din alfabetul 
grecesc, sunt simbolurile creştine ale bisericii primare, însă 
restauratorii au şters în zadar, până când pergamentul pictat al 
frescei a ajuns de un alb strălucitor. Mortarul nu ascundea 
niciun O. După aceea, în cartea pe care o are deschisă pe un 
pupitru, sibila din Eritreea aflată lângă profetul Ioel, apare o 
altă prescurtare enigmatică: I - F - A. Această apariţie 
neaşteptată a dat curs unei polemici, care a trecut neobservată 
de către opinia publică. Arhivarii şi istoricii de artă ai 
Construcţiilor şi Muzeelor Vaticanului, conduşi de profesorul 
Antonio Pavanetto au expertizat descoperirea, din Florenţa a 
sosit Riccardo Parenti însuşi, specialist în opera lui 
Michelangelo, iar cardinalul secretar de stat Cascone a declarat 
descoperirea ca fiind problemă confidențială, după care s-a 
discutat intern asupra semnificației literelor A - I - F. Parenti a 
fost cel care a adus în discuţie pentru prima dată posibilitatea ca 
pe parcursul lucrărilor de restaurare să fie descoperite şi alte 
însemne, iar descifrarea lor ar fi putut să fie mai puţin de dorit 
pentru curie şi Biserică, dată fiind situaţia. În concluzie, 
Michelangelo suferise din cauza celor care îi dăduseră de lucru, 
papii, şi a insinuat mai mult decât o dată că s-ar răzbuna în felul 


său. Cardinalul secretar de stat s-a interesat dacă trebuiau să se 
aştepte la gânduri eretice de la pictorul florentin. Profesorul de 
artă a răspuns afirmativ, deşi cu unele rezerve, la această 
întrebare. 

În afară de aceasta, cardinalul secretar de stat Giuliano 
Cascone a cerut să fie convocat prefectul Sacrei Congregaţii 
pentru Probleme de Credinţă, cardinalul Joseph Jellinek, care a 
arătat însă un interes scăzut pentru acest aspect şi care a făcut 
recomandarea ca Direcţia Generală a Construcţiilor şi Muzeelor 
Vaticanului, condusă de profesorul Pavanetto, să se ocupe de 
acest caz. Dacă se putea vorbi de vreun caz. Sfântul Oficiu nu a 
vrut să intervină. 

Când s-a ajuns, în anul următor, la restaurarea figurii 
profetului Ezechiel, interesul curiei s-a îndreptat, înainte de 
toate, asupra papirusului făcut sul, pe care îl ţine în mâna 
stângă vestitorul distrugerii Ierusalimului. Fedrizzi anunţă că 
fresca părea înnegrită anume în acest loc, ca şi cum s-ar fi dat în 
mod artificial o mână de ajutor cu o flacără de lumânare, ca să 
se întunece porţiunea. În cele din urmă ieşiră la iveală sub 
buretele restauratorului alte două litere: L şi U, iar profesorul 
Pavanetto îşi exprimă presupunerea cum că sibila persană care 
vine la rând după Ezechiel ar ascunde un secret legat de litere. 
Bătrâna încovoiată ţine, evident din cauza miopiei, o carte 
legată în roşu direct în faţa ochilor, iar privită de pe schela din 
apropiere, se putea distinge o literă insinuată, chiar şi înainte de 
curăţarea făcută de Bruno Fedrizzi. Cardinalul secretar de stat 
Cascone, pe care descoperirea părea să îl neliniştească mai mult 
decât pe ceilalţi, ceru curăţarea de probă a cărţii sibilei. Astfel, 
presupunerea a devenit certitudine, şi o altă literă, B, se adăugă 
combinației. 

Prin urmare, trebuia să se pornească de la premisa că ultima 
figură din succesiune, profetul Ieremia, va dezvălui şi ea o 
abreviere şi, în fapt, papirusul de lângă acesta conţinea un A. 
Ieremia, care fusese chinuit de conflicte interioare ca niciun alt 
profet şi care spunea adesea că norodul nu va fi convertit 
niciodată, el, căruia Michelangelo i-a dat propriul chip disperat, 
rămânea mut, resemnat, încurcat. Ca şi cum ar fi cunoscut 
semnificaţia tainică a înlănţuirii de litere: A-I-F-A-L-U-B-A. 

Cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone a susţinut ideea 


că, înainte de a fi dată publicităţii, ar trebui clarificat sensul 
inscripţiei şi a pus în discuţie ca abrevierile inexplicabile să fie 
şterse, în cazul în care secretul nu putea fi descifrat imediat, 
ceea ce, conform informaţiilor restauratorului-şef Bruno 
Fedrizzi, era tehnic posibil, deoarece Michelangelo adăugase a 
secco pe frescele finisate abrevierile cu litere, împreună cu 
corecturi minore. Totuşi, profesorul Riccardo Parenti a protestat 
vehement şi a ameninţat că, în acest caz, va renunţa la 
activitatea sa de consiliere şi că se va adresa opiniei publice cu 
observaţia că în Capela Sixtină s-a falsificat şi s-a distrus cea 
mai semnificativă capodoperă universală. Cascone şi-a retras 
atunci planurile şi l-a însărcinat din oficiu pe cardinalul Joseph 
Jellinek, în calitatea lui de prefect al Congregaţiei pentru 
Aspecte Confesionale, să alcătuiască o comisie de cercetare a 
inscripţiilor sixtine şi să informeze cu privire la rezultate într-o 
şedinţă ordinară. În acelaşi timp, problema a fost ridicată de la 
categoria speciali modo la specialissimo modo, conform căreia 
orice încălcare a îndatoririi de păstrare a confidenţialităţii se 
pedepseşte cu pierderea poziţiei, iar data întrunirii Consiliului a 
fost stabilită pentru lunea următoare celei de-a doua duminici de 
după Epifanie. 

Jellinek plecă din capelă şi urcă scările înguste de piatră, 
ţinându-şi cu eleganţă sutana. Aceasta, ca de altfel toate 
veşmintele cardinalului, provenea de la Annibale Gammarelli, 
Santa Chiara nr. 34, unde curia şi papa dădeau comenzi de 
croitorie. Se întoarse pe palier către stânga şi îşi continuă 
drumul în această direcţie. Paşii săi tulburaţi răsunau în 
coridorul lung şi gol pe care trebuia păşit de două sute de ori pe 
lângă hărţile-frescă ale cosmografului Danti, alese după opt 
locuri de expunere ale istoriei bisericii şi pe care papa Grigore 
al XIII-a le-a dorit pictate printre stucaturile îmbrăcate în aur 
ale nesfârşitelor bolți, ca să se ajungă la acea uşă care - fără a 
avea lacăt şi nici măcar zar - bloca accesul către Turnul 
Vânturilor ca o poartă de cetate de neînvins. Cardinalul bătu 
după o convenţie anume şi insistă, dar nu nerăbdător, ştiind că 
acela care deschide trebuie să lase în urmă un drum mai lung 
până să ajungă. Este cunoscut de unde îşi trage numele acest 
turn: reforma calendarului gregorian şi-a avut aici, în pod, 
începutul, când pontiful a pus să se instaleze un observator 


pentru examinarea soarelui, a lunii şi a stelelor. Nici măcar jocul 
schimbător al vânturilor nu a putut să-i stea împotrivă, pentru 
că braţul puternic al unui indicator de pe acoperiş arăta mereu 
direcţia curenților de aer, fiind dirijat de o giruetă. A dispărut 
deja de mult acel instrumentar cu ajutorul căruia în memorabilul 
an al Domnului 1582, al zecelea din pontificatul său, Apusului i 
s-au scurtat zece zile, aşa fel încât după 4 octombrie a urmat 
ziua de 15, după care a urmat regula care a încurcat spiritele, 
aceea de a considera ani bisecți dintre anii lumeşti doar pe aceia 
ale căror prime cifre sunt divizibile cu patru. Fiat. Gregorius 
papa tridecimus. Ce a rămas au fost pavajele cu mozaicuri ale 
zodiacului, în bătaia soarelui primit înăuntru printr-o spărtură a 
zidului şi frescele de pe pereţi, făpturi zeieşti în veşminte 
învolburate, poruncind vânturilor. 

Secrete şi tabuuri împresoară turnul zilelor pierdute din cele 
mai timpurii vremuri. Însă nu zeii păgâni, nici Fecioara, Taurul 
sau Vărsătorul nu poartă vina şi nici faptul că între zidurile 
masive nu există nicio lumină. Aura de mister se ridică dintre 
munţii de dosare, pereţi întregi cu documente, care sunt 
păstrate aici împărţite pe fondi - şi sunt sortate tematic şi 
istoric. Câte fondi odihnesc în praful veacurilor, nu ştie nimeni. 
Aici este L'Archivio Segreto Vaticano - Arhiva Secretă a 
Vaticanului. 

Adunate de-a lungul timpului între interminabilele coridoare 
ale Arhivei papale secrete, hârtiile şi pergamentele se revarsă în 
turn ca o lavă vulcanică. Secole de-a rândul, prezentul a 
acoperit trecutul, până când prezentul a devenit el însuşi trecut 
şi s-a revărsat prin noul prezent. Arhivarii au găsit în turn 
prilejul de a stivui acele documente care, după voinţa papilor, 
nu trebuiau să ajungă să fie cunoscute de altcineva decât de 
succesorii lor, aici în riserva, departe de ochii lumii. 

Când cardinalul auzi paşi în spatele porţii, îşi repetă bătaia 
anume şi imediat după aceea se auzi sunetul unei chei răsucite 
în încuietoare, iar poarta cea grea se deschise fără alt zgomot. 
Părea că se cunoaşte semnalul bătăii cardinalului, ca şi 
momentul sosirii sale la această uşă din spate, pe unde dorea să 
intre de această dată. Căci prefectul care deschise nu întrebă 
cine este acel vizitator târziu şi nici măcar nu privi prin 
deschizătura uşii, aşa de sigur era că recunoscuse semnalul 


bătăii cardinalului. Prefectul, un oratorian pe nume Augustinus, 
era cel mai în vârstă, cel mai de seamă şi mai experimentat 
paznic al arhivei; alături de el se aflau un viceprefect, trei 
arhivari şi patru scrittori, care făceau aceeaşi activitate cu toţii, 
dar având ranguri diferite; însă de la Augustinus încolo situaţia 
era de aşa fel încât acesta nu putea trăi fără pergamente şi 
buste - astfel se numeau dosarele în care se păstrau scrisorile şi 
hârtiile - şi chiar dormea în mijlocul documentelor sale şi, cel 
mai probabil, se şi învelea cu acestea. 

În mod normal se intra în arhivă prin faţă, unde prefectul sau 
unul dintre scrittori stătea la o masă lată şi neagră, fiecare în 
aceeaşi poziţie, cu mâinile ascunse în mânecile veşmântului 
negru, având în faţă registrul deschis, în care fiecare vizitator 
era înscris la prezentarea permisului de intrare ce oferea 
accesul la anumite rafturi, dar la cele mai multe îl interzicea, iar 
custodele nu uita niciodată să noteze pe spate orele şi minutele 
pe care cercetătorul - doi, trei, mai mulţi nu veneau pe 
săptămână - le petrecea printre rafturile întunecoase. 

Cardinalul murmură ceva din mers, ceva care suna a Laudetur 
Jesus Christus, şi trecu pe lângă prefect cu zgomot; refuză totuşi 
să îşi treacă numele în registru. La dreapta, o sală cu numele 
promiţător de Sala degli Indici, ascundea legături, indici, 
sumare, liste de inventar şi note de clasificare ale arhivei, fără 
de ştiinţa cărora cele depozitate erau de nepătruns, întocmai ca 
Apocalipsa lui Ioan, şi cu siguranţă de nedesluşit. Arhivarilor şi 
acelor scrittori li s-ar fi îngăduit să lase liniştiţi deschise sălile şi 
rafturile secrete şi nimeni, nici măcar cei mai zeloşi oameni de 
ştiinţă, nu ar fi descifrat măcar un secret din depunerile 
kilometrice, deoarece toate fondi cu literele şi numerele lor 
încifrate nu trădau nici cel mai mic indiciu asupra conţinutului 
lor; într-adevăr, numai pentru utilizarea registrelor separate 
fuseseră scrise lucrări ştiinţifice care umpleau pereţii cu rafturi 
şi existau sectoare precum acela unde se putea ajunge doar de 
la nivelul cel mai de sus din Turnul Vânturilor, unde erau 
depozitate nouă mii de buste, în mare parte nedeschise, pentru 
că doi scrittori - aşa se calculase - aveau nevoie de 180 de ani 
ca să arhiveze notițele, dacă le cercetau în parte. 

Dar cine crede totuşi că poate să se afle în posesia codului de 
înregistrare al unui document în acelaşi mod ca pe căile directe 


se înşală amarnic; deoarece au existat de-a lungul secolelor, mai 
cu seamă de la Schismă încoace, numeroase încercări, repetate 
şi zadarnice, de a înregistra din nou toate cele depozitate, iar 
asta a avut ca urmare faptul că multe buste au mai multe coduri: 
un cod verbal fără final de curia, de praebendis vacaturis, de 
diversis formis, de exhibitis, deplenaria remissione etc., care 
apare spre citire doar dacă dosarele - precum se obişnuia pe 
vremea papilor Evului Mediu - erau păstrate orizontal (notarea 
se făcea, aşadar, în partea inferioară), sau un cod cifric ori un 
sistem combinat de litere cu cifre, ca de exemplu: „Bonif. IX 
1392 Anno 3 Lib. 28”. 

În ultimul caz, un custos registri bullarum apostolicarum pe 
nume Giuseppe Garampi a lăsat moştenire urme clare pe la 
mijlocul secolului al XVIII-lea. El a creat acel schedario 
Garampi, o colecţie de arhivă a cărei împărţire schematică în 
diferite domenii tematice a adus totuşi pentru fiecare pontificat 
mai multă neclaritate decât utilitate, deoarece niciun pontif nu 
domnea la fel de mult ca altul şi pentru că registre precum de 
jubileo sau de beneficiis vacantibus presupuneau conţinuturi 
diferite, însă aveau acelaşi spaţiu la dispoziţie. 

Chiar dacă acest lucru pare destul de ameţitor, fiecare nouă 
ordonare se asemuia construirii turnului Babei; căci aşa cum 
turnul nu ajunsese niciodată la înălțimile cerului, iar Dumnezeu 
amestecase limbile constructorilor acestuia, astfel şi 
concordanța cea nouă putea să aibă doar consecinţe 
asemănătoare, fiindcă urma să fie considerată din capul locului 
o eroare în calitatea sa de reflectare a unui univers nesfârşit; 
sau şi din pricină că - după teoria cosmogoniei greceşti - haosul 
era starea iniţială din care Creatorul făurea cosmosul ordonat, 
nu invers. Comparaţia aceasta este mai puţin nepotrivită decât 
prima, deoarece haosul nu înseamnă numai lipsa ordinii, starea 
informă, ci şi ceea ce se desface, se deschide, iar celor care 
intrau li se deschidea o lume necunoscută, peste care 
Augustinus veghea precum Cerber cel cu trei capete la poarta 
infernului. 

Oratorianul îi întinse cardinalului o lampă cu baterii; acesta 
ştia că urma să ajungă într-o riserva, unde nu exista nicio 
lumină. Cardinalul dădu aprobator din cap, fără să scoată un 
cuvânt. Şi Augustinus tăcu; totuşi, nu se lăsă dat la o parte, ci îl 


urmă pe cardinal pe scara strâmtă în spirală spre etajele 
superioare ale turnului, un drum anevoios, singura cale în sus, 
cu un telefon de perete pe fiecare palier. 

Aici, pe drumul către cele mai vechi şi mai ascunse cotloane 
ale Archivio Segreto, stăruia un miros închis, un iz de mucegai, 
iar atmosfera irespirabilă era amplificată de o substanţă chimică 
nu mai puţin neplăcută, ai cărei vapori pregnanţi se 
presupuneau că anihilează o ciupercă persistentă care, adusă 
aici în urmă cu secole, acoperea actele şi pergamentele cu o 
urzeală purpurie şi rezista chiar şi formulelor inteligente ale 
vremurilor moderne. Doar cu aprobarea papei se putea cerceta 
aici şi se puteau examina actele, totuşi, având în vedere că papa 
nu avea grija semnăturilor decât dacă era vorba de documente 
cu un conţinut important, această sarcină a fost preluată de 
cardinalul Joseph Jellinek; dar cu siguranţă că erau extrem de 
rare cazurile, pentru că nici unui creştin nu i se cuvenea să 
ceară socoteală pentru respingerea cererii sale. Acte mai noi de 
o sută de ani erau puse la păstrare sub condiţia păstrării 
caracterului secret, fără excepţie, documentele papale şi cele cu 
privire la papă rămâneau ascunse posterităţii chiar trei sute de 
ani. Vrăfuite, rulate, şnuruite sau sigilate, aici zăceau grămadă 
aproape două mii de ani de istorie a Bisericii: aici se găsea 
documentul original prevăzut cu trei sute de sigilii, în care 
regina protestantă a Suediei, Cristina, s-a mărturisit întru 
transsubstanţiere, Sfânta Cină cea de Taină, Purgatoriul, 
iertarea păcatelor, autoritatea infailibilă a papei, recunoaşterea 
Conciliului din Trent şi, prin acestea, întru sfânta Biserică 
catolică. Indicaţiile papei Alexandru al Vil-lea, registrele de 
conturi, facturile, scrisorile şi rapoartele în detaliu, care nu 
omiseseră nici îmbrăcămintea  convertitei (mătase neagră, 
decolteu adânc) şi nici patiseria adusă (statui şi flori din 
marţipan, aspic şi zahăr) şi care descriu şi înclinațiile ei 
bisexuale, confirmă chemarea acestei arhive ca fiind una dintre 
cele mai bune din lume. Ultima scrisoare către papă a 
strănepoatei lui Henric al VIl-lea, Maria Stuart, catolicizatoare 
pătimaşă, a fost păstrată aici, precum şi decizia de punere la 
index prin care Sfânta Congregaţie a interzis Şase cărți privind 
mişcarea de revoluţie a corpurilor cereşti a lui Nicolaus 
Copernic, pe care doctorul în drept bisericesc o dedicase papei 


Paul al III-lea. Într-o arhivă separată au fost depozitate actele de 
proces din cazul Galileo Galilei, ţinute legate în păstrare sub 
prescurtarea EN XIX, cu nefericita sentinţă a şapte cardinali; 
pagina 402: 


Noi spunem, anunţăm, judecăm şi declarăm că tu, 
sus-numitul Galileo, în baza celor conchise procesual şi 
a lucrurilor recunoscute de tine, precum cele de mai 
înainte, te-ai făcut grav vinovat de erezie în faţa 
acestui Sant” Ufficio, şi anume de faptul că ai afirmat şi 
ai crezut în învăţătura neadevărată şi care se opune 
Sfintelor şi Dumnezeieştilor Scripturi, cum că Soarele 
ar fi centrul Pământului şi că nu se mişcă de la est la 
vest şi că Pământul se mişcă şi nu este centrul lumii 
(...) şi drept urmare eşti sortit tuturor pedepselor care 
au fost aplicate răufăcătorilor de acelaşi fel, prin 
sfintele legi bisericeşti şi prin alte hotărâri, şi care au 
fost declarate executorii. Verba volant, scripta manent. 


Prezicerile papilor s-au păstrat aici, profeţiile pe care lumea 
nu le afla oficial şi pretinsele falsificări care trebuie că au avut 
oarece importanţă, dar şi prezicerile papale ale Sfântului 
Malachia, cele care - iar asta a lăsat cu adevărat perplexă curia 
- nu puteau să provină de la acest sfânt, deoarece au fost notate 
abia la 440 de ani de la săvârşirea acestuia din viaţă, în vreme 
ce tocmai aceste profeţii anonime preziceau cu precizie 
uluitoare numele, originea papilor şi aspecte importante ale 
pontificatului lor, şi, mai mult, sfârşitul papalității îi era atribuit 
celui de-al doilea reprezentant, unui roman pe nume Petru, când 
oraşul celor şapte coline urma să fie distrus, iar Judecătorul cel 
de temut urma să îşi judece poporul. Nimic de pe lumea asta nu 
este atât de indiscutabil definitiv precum o hotărâre a Curiei 
Romane şi, pentru că aceasta se opune prezicerilor papale, 
respingându-le, cu toate că credo quia absurdum (cred, pentru 
că este irațional) nu a ieşit din gura unui eretic, ci a teologului 
Anselm din Canterbury, a cărui loialitate faţă de Grigore al VII- 
lea şi faţă de biserica-mamă nu putea fi pusă sub semnul 
întrebării, falsul profet Malachia rămâne tabu, în orice caz 
pentru cei din afară. Papa Pius al X-lea, după care s-a prezis 
ignis ardens (flacăra vie), a fost ales pe 4 august, de ziua 


Sfântului Dominic, şi simbolul acestuia este un câine cu o făclie 
aprinsă. Papa Pius a murit la câteva săptămâni după izbucnirea 
Primului Război Mondial. Acest pontif l-a compătimit pe 
succesorul său, pe care nu îl cunoştea, pentru că ştia din 
profeție ce urma după el: religio depopulata - o religie 
depopulată. 

Cercetările şi ştiinţa l-au demascat între timp pe Filipo Neri, 
unul dintre marii sfinţi ai reînnoirii catolice, ca fiind creatorul 
profeţiilor papale. Trebuie că îşi trăise extazurile în timpurile lui 
Michelangelo, cu o patimă supranaturală, aşa fel încât corpul 
său se cutremura şi, împreună cu el, casele în care poposea, iar 
la liturghie levitase deasupra treptelor altarului şi inima sa 
începuse să bată monstruos, precum timpanul la Judecata de 
Apoi. Senzaţionalele vindecări de bolnavi şi martorii harurilor 
sale charismatice au constituit baza canonizării lui ulterioare. 

Însă unde se aflau notele lui Neri, părintele oratorienilor? Nu 
era lipsit de temei să speri că puteau fi descoperite aici, în 
Arhiva Secretă a Vaticanului, chiar dacă se spune că sfântul şi-a 
ars toate documentele personale înainte de moarte. A fost o 
întâmplare? În anul morţii lui Neri, 1595, a apărut o lucrare în 
cinci volume a benedictinului Arnold Wion, despre realizările 
literare ale ordinului său, sub titlul Lignum vitae, ornamentum 
et decus Ecclesiae, care, în volumul doi, de la pagina 307 până 
la 311, prezenta  profeţiile întemeietorului Ordinului 
Oratorienilor ca fiind Prophetia S. Malachiae Archiepiscopi, de 
Summis Pontificibus. Minunea este copilul cel mai drag 
credinţei. O suprapunere a oratorianului Filippo cu benedictinul, 
Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui, nu poate fi exclusă, oricât 
de simplu ar fi fost considerentul care îi dirija pana. 

Sidus olorum - „steaua lebedelor”, se spunea acolo, îşi va 
pune tiara pe creştet, încifrat simbolic. Însă atunci când 
Clement al IX-lea a urcat pe tron în 1667, nimeni nu s-a îndoit 
de dreptatea prezicerii. Papa Clement (Giulio Rospigliosi) era 
deja faimos ca poet şi este singurul până astăzi care a fost şi 
poet, şi papă. Revenind la lebădă, aceasta era pasărea care 
simboliza poezia, poetul. Secole de-a rândul, niciun suveran 
pontif nu a părăsit Vaticanul în urma alegerilor din conclav. Nici 
lui Pius al VI-lea nu i s-a trasat o altă soartă, atunci când, după 
Conclavul de cinci luni din Palazzo Quirinale, a fost ales urmaşul 


lui Clement al XIV-lea. Peregrinus apostolicus, astfel l-a 
caracterizat sfântul pierdut în reverii pe noul papă, ceea ce a 
fost însă dat uitării în Epoca Luminilor, până când, în 1796, 
trupele revoluţionare l-au luat cu forţa pe nefericit în Franţa, 
unde şi-a găsit sfârşitul ca pelerin şi venetic. O cometă din 
blazonul lui Leon al XIII-lea a dat naştere unei încercări de 
înţelegere a simbolului, fiecare pontif având obligaţia de a 
prelua această emblemă odată cu numirea. Doar în legătură cu 
prezicerea lumen în coelo - o lumină pe cer - a devenit 
inteligibil acest lucru. Chiar dinaintea alegerii papei loan al 
XXIII-lea s-a discutat profeția care spunea că succesorul celui 
de-al doisprezecelea Pius va fi pastor et nauta - preot şi marinar. 
Însă în cazul nici unuia dintre posibilii papi nu avea sens această 
profeție şi nimeni nu îi dădea vreo şansă patriarhului Veneţiei, 
oraşul marinei creştine. Şi totuşi a fost ales Roncalli, iar 
pontificatul lui este considerat ca având un foarte pronunţat 
caracter pastoral. 

La doar câţiva paşi depărtare se afla confesiunea călugărului 
Girolamo Savonarola, obţinută prin tortură de către comisarul 
papal Remolines, cum că s-a făcut vinovat de erezie, de 
învățături care se opuneau predicilor şi de nesocotirea Sfântului 
Scaun de la Roma. S-au păstrat dări de seamă minuţioase 
referitoare la ultimele ore ale temutului predicator al pocăinţei: 
penibila lui examinare în celulă ca să se afle dacă vraja unui 
demon nu l-a preschimbat în hermafrodit, felul cum suspecta 
Sfânta Inchiziţie, mărturii referitoare la somnul său adânc 
dinaintea execuţiei, întrerupt doar de repetate râsete puternice, 
moartea prin spânzurătoare, total lipsită de senzaţie, arderea 
trupului său mort, a cărui cenuşă a fost aruncată în râul Arno. În 
dosare secrete se ştia însă şi despre servitoarele din Florenţa, 
sub ale căror straie se ascundeau doamne de seamă şi care au 
cules cenuşa fratelui, şi chiar că un braţ şi părţi din craniu s-ar fi 
păstrat ca relicve. Chiar şi dogmele papilor se găseau aici, cea 
mai recentă Imaculata Conceptie a Mariei, legată în catifea de 
un albastru-deschis. 

Custodele ştia că pentru toate astea cardinalul nu vădea 
niciun interes, acesta făcându-şi drum până la uşa neagră de 
stejar de deasupra, care nu putea fi deschisă fără ajutorul lui, al 
custodelui, pentru că el deţinea cheia dublă, strânsă pe un lanţ 


în jurul brâului, şi nimeni altcineva nu avea acces în această 
încăpere tainică din arhiva secretă. Totuşi, asta nu însemna că 
el descifrase întregul mister care domnea în jurul acestei 
camere, sau că ştia cu precizie ceea ce se află înăuntrul ei, sau 
că trebuia să păstreze tăcerea asupra inexprimabilului. El ştia 
doar atât: în spatele acestor uşi negre de stejar erau depozitate 
cele mai mari secrete ale Bisericii, la care avea acces numai 
papa aflat în funcţie; în orice caz aşa consideraseră predecesorii 
lui loan Paul al II-lea. Totuşi, Polonezul cedase acest privilegiu 
cardinalului, şi astfel custodele păşi în faţa cardinalului şi 
desfăcu lacătul la lumina lămpii. Un tremur al mâinilor îi trădă 
neliniştea. Cardinalul dispăru în spatele uşii, iar Augustinus 
rămase în urmă, pe întuneric. Se grăbi să încuie din nou; aşa 
erau prevederile. 

De fiecare dată după ce deschidea uşa, custodele arunca o 
privire în cameră - un păcat care putea fi iertat de către Sfânta 
Fecioară Maria; astfel încât el cunoştea rânduiala din spatele 
porţii negre: uşi grele de trezorerie, una după alta, precum în 
pivnițele unei bănci de stat, ale căror chei nu le avea el, ci 
cardinalul. Nu se întâmpla prea des ca Augustinus să trebuiască 
să deschidă această uşă, chiar dacă mai demult cardinalul făcea 
uz mai des de dreptul său. Singura dată când aflase ce conţinut 
tulburător aveau documentele închise aici a fost în 1960. Atunci 
îi deschisese lui loan al XXIII-lea şi închisese după acesta, 
aşteptând semnalul bătăii în uşă din partea papei, aşa cum 
aşteptase şi astăzi bătaia în uşă a cardinalului, însă mult timp, 
peste o oră, totul rămăsese în linişte. Totuşi, mai pe urmă, 
percepuse bătăi puternice şi înfundate cu pumnul în uşă, iar 
când deschisese încuietoarea, papa se năpustise către el, 
tremurând din tot corpul, ca şi când ar fi fost lovit de febră - în 
orice caz asta crezuse custodele în acel moment; dar mai pe 
urmă se ivise la lumină cel puţin o parte din adevăr. Sfânta 
Fecioară, care apăruse, în 1917, la Fatima, în faţa celor trei 
păstori portughezi şi care prezisese sfârşitul războiului mondial, 
Fecioara Maria de la Fatima făcuse o a treia profeție, al cărei 
conţinut putea fi dezvăluit abia papei din anul 1960. Adevăratul 
conţinut al acelui înscris care se păstra în spatele uşii acesteia a 
prilejuit în Vatican speculaţii îngrozitoare şi cu totul diferite - se 
spune că era prezis un război mondial apocaliptic care va nimici 


tot ce e viu, iar un alt zvon zicea că papa va fi ucis şi succesorul 
lui Paul al VI-lea nu putea să facă altfel decât, după ce fusese 
ales, să se informeze în spatele acestei uşi. Că de atunci a 
suferit de depresii grave şi că lua cu greu decizii nu este niciun 
secret. 

Totuşi, interesul lui din seara aceasta se oprea la dulapul de 
oţel în care fuseseră păstrate toate documentele referitoare la 
Michelangelo Buonarroti. Faptul că scrisorile dintre 
Michelangelo şi papi - mai ales corespondenţa cu Iulius al II-lea 
şi Clement al VII-lea -, dosarele cu privire la relaţiile sale, 
cărora nu le rămăsese ascunsă nici pasiunea lui ascetică pentru 
prinţesa Vittoria Colonna şi nici contactele cu neoplatonicienii şi 
cabaliştii, faptul că tocmai acele documente conţineau secrete 
foarte bine ascunse treziseră cardinalului bănuiala, nu lipsită de 
temei, că în spatele lui Michelangelo şi al artei sale s-ar ascunde 
o taină cumplită. Într-adevăr, nu putea fi altfel; trebuia să existe 
o motivaţie pentru faptul că, de 450 de ani, viaţa lui 
Michelangelo era un tabu în Vatican! 

Ignoranţa se teme de cunoaştere, astfel că mâna cardinalului 
apuca în tot mai mare grabă pergamente, hârtii împăturite de 
mai multe ori, volume în coperte şnuruite. Recunoscu în lumina 
lămpii scrisul mic, cu arcuiri frumoase, parcurse în grabă 
scrisori ce rămâneau fără sens, lipsite fiind de context, cele mai 
multe începând cu sintagma în italiană: „Jo Michelagniolo 
scultore...” (Eu Michelangelo, sculptor...), ceea ce însemna, pe 
de o parte că îşi exprima orgoliul în limba lui Dante, fiindcă nu 
înţelegea nimic din latina folosită în biserică, şi pe de altă parte, 
că se dorea a fi o aluzie răutăcioasă la zădărnicirea artei sale la 
Vatican. 

* 

Papa Iulius al II-lea îl atrăsese la Roma sub un fals pretext, 
acela de a făuri un monument funerar din marmură de Carrara 
pentru zece mii de scuzi - o viaţă de om nu ajungea pentru 
terminarea operei. Totuşi, atunci când blocurile de marmură 
ajunseră din Toscana la Roma, papei nu îi mai făcu plăcere 
proiectul şi chiar refuză să îi plătească pe lucrătorii în piatră, iar 
Michelangelo plecă în pripă din Roma, acasă, la Florenţa. Abia 
doi ani mai târziu se întoarse la apelul urgent al subordonaţilor 
papei, când Iulius îl surprinsese recunoscând că ar fi aducător 


de ghinion să îşi ridice propriul monument funerar din timpul 
vieţii şi că ar fi mult mai plăcut pentru artist să acopere cu 
picturi bolțile Cupolei Sixtine, acea operă arhitectonică lipsită 
de podoabe, căreia Sixtus al IV-lea della Rovere îi dăduse 
numele său. Şi pentru că afirmaţiile artistului cum că s-ar fi 
născut scultore şi nu pittore nu au ajutat la nimic, Sanctitatea 
Sa a insistat asupra executării acestor planuri. 

Un pergament din mâna cardinalului, insignifiant, cu scrisul 
doar greu lizibil, vestea biruinţa papei asupra lui Michelangelo: 
„Astăzi, 30 mai 1508, eu, Michelangelo scultore, am primit de la 
Sanctitatea Sa, papa Iulius al II-lea, cinci sute de ducați, pe care 
mi i-au plătit messer Carlino, şambelanul, şi messer Carlo 
Albizzi pentru picturile pe care le voi începe în ziua de azi în 
capela papei Sixtus, mai precis conform condiţiilor contractuale 
pe care le-a redactat monseniorul de Pavia şi pe care le-am 
semnat cu propria mână”. 

Cardinalul se bucura de parfumul care emana din vechile 
înscrisuri, de praful fin şi invizibil care se depunea pe nesimţite 
pe mucoasele nazale şi care astfel crea dezordine în simţuri, aşa 
încât, făcând ocol pe cale nazală, cele citite din zile de demult 
începură să prindă contur. Şi dintr-odată apăru în faţa sa 
florentinul cel scund şi ţepos, în pantaloni strâmţi şi subţiri şi cu 
o cămaşă de catifea tighelită, cu un brâu îngust, cu faţa 
triunghiulară, cu nasul lung şi ochii foarte apropiaţi unul de 
altul, cu siguranţă nu o frumuseţe de bărbat şi cu atât mai puţin 
un scultore plin de vigoare. Cu un zâmbet ştiutor - ori se vădea 
bucuria de a face rău din gestul acesta? — îi întinse cardinalului 
pergament după pergament, iar acesta citea cu aviditate. 
Devora cu ochii documentele care de multe ori erau greu de 
descifrat, se lovea de nestatornicia inimaginabilă a Sanctităţii 
Sale Iulius al II-lea, de ciudata lui avariţie, de încercările 
repetate de a-l păgubi pe artist de onorariul binemeritat, ceea ce 
trebuie că dusese la cearta dintre papă şi Michelangelo. 
Sanctitatea Sa ar fi dorit să vadă pe bolta Sixtinei pe cei 
doisprezece apostoli, iar florentinul oferea schiţe, arta ca 
servitoare a teologiei, însă le găsea sărăcăcioase, lăsate fiind să 
atârne în mijlocul bolților. La ceartă, papa din Rovere fu de 
părere că Michelangelo ar trebui să picteze ce doreşte, din 
partea lui putea să acopere pe de-a-ntregul capela, de la ferestre 


până la tavan, in nomine Jesu Christi. 

Rezultatul acestui schimb de cuvinte: Michelangelo se decise 
pentru Geneză, cu crearea Pământului, cu Dumnezeu Tatăl 
plutind deasupra apelor, până la Potop, din care numai Arca lui 
Noe fusese salvată; astfel reieşea din povestirea cerească a 
creaţiei, ignorate fiind acoperişul şi bolțile din arhitectură - cu 
nici cea mai mică urmă sau aluzie la Biserică. Dimpotrivă, 
Michelangelo evitase orice indiciu, într-adevăr, chiar şi acolo 
unde stratul era de-a dreptul prea subţire pentru a acoperi cele 
douăsprezece porţiuni din vârfurile bolților care erau micşorate 
de ferestrele capelei; el se hotări să nu reprezinte pe cei 
doisprezece apostoli. Florentinul pictase cinci sibile şi şapte 
profeţi, ca şi când ar fi vrut să facă aluzie la un adevăr secret 
care era ţinut ascuns, impresionanţi cât de puternic radiau, o 
încarnare a titanilor a căror forţă părea să stăpânească până şi 
Vechiul Testament, încifraţi în simbolismul lor care putea fi 
bănuit, dar niciodată desluşit. 

Dintr-o însemnare, cardinalul putu să conchidă faptul că 
Michelangelo nu pictase cu ajutorul mâinilor, ci cu al capului, că 
amestecase pe tavan mânia şi cunoaşterea, în 343 de figuri de o 
diversitate homerică, stăpânite de douăsprezece sibile şi profeţi 
de o dumnezeire aproape amenințătoare. Desigur, este o 
imitație a lui Balzac şi a născocit trei sute de figuri, însă Balzac 
a avut nevoie de o viaţă întreagă pentru asta, pe când 
Michelangelo şi-a pictat partea în numai patru ani - fără tragere 
de inimă, nemulţumit, răzbunător, ca şi când ar fi vrut să i-o 
plătească papei după cum reieşea din documente. Însă unde se 
afla cheia către concluzia finală? Ce ştiuse Michelangelo 
Buonarroti? Ce experienţă plină de înţelesuri dorise florentinul 
să exprime prin această concepţie neinteligibilă despre lume? 

Patruzeci şi opt de papi, căci atâţia îi urmaseră până atunci lui 
Iulius al II-lea, se întrebaseră cu seriozitate de ce Michelangelo 
îi pictase lui Adam cel creat, căruia Dumnezeu Tatăl îi întinde 
arătătorul dătător de viaţă, de ce îi pictase acestui Adam un 
buric, dacă nu trebuise să i se lege vreodată buricul, de-ar fi să 
dăm crezare scrierii în care se spune: „Domnul Dumnezeu a 
făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de 
viaţă şi omul s-a făcut astfel suflet viu”. (Geneza 2,7) Incercări 
serioase de a îndepărta buricul au existat de mai multe ori. 


Chiar din vremea când maestrul încă mai trăia - Michelangelo 
avea pe atunci 86 de ani - papa Paul al IV-lea l-a însărcinat pe 
Daniele da Volterra cu acoperirea însemnelor mult prea clare 
ale sexualităţii giganţilor michelangeleşti cu pânze în jurul 
şoldurilor, ceea ce i-a adus pictorului ucenic cel demn de 
compătimire porecla de brachettone, adică „creatorul de 
prohaburi”. Faptul că buricul lui Adam a rămas neatins în timpul 
vieţii lui şi mai târziu se datorează chibzuielilor Curiei Romane, 
care avansa opinia că un buric acoperit de vopsea l-ar face, mai 
degrabă, pe privitor să mediteze, decât un buric aşezat corect 
din punct de vedere anatomic, chiar dacă era discutabil din 
punct de vedere exegetic. 

Mirosul prafului de pe cărţi şi pergamente, pe care el îl 
îndrăgea atât de mult, pe care îl găsea înălţător precum aburul 
de tămâie la pogorârea Celui Preasfânt, această mireasmă îl 
transpuse pe cardinal într-o stare de contemplaţie amestecată 
cu aceea de venerație. Într-adevăr, cu cât se afunda mai mult în 
documente, cu atât creştea compătimirea lui pentru florentin, 
care, precum reieşea din scrisorile sale, părea să urască papii în 
măsura în care aceştia îi pricinuiseră un rău. Aici se plângea că 
nu primise de la Iulius al II-lea niciun scud şi că se simţea 
constrâns în munca lui de pictor: „Tocmai i-am spus Sanctităţii 
Voastre că pictura nu este meşteşugul meu”. Blestema, de sus, 
de pe schele, nerăbdarea acestuia. Zi de zi vopseaua îi picura în 
ochi, el stând pe spate, iar gâtul i se înţepenise, ceea ce îl 
împiedica să citească într-o poziţie normală, astfel încât va 
trebui să ţină înscrisurile deasupra capului ani de-a rândul, dacă 
dorea să citească. 

Papa Leon al X-lea, din familia Medici?, cel care i-a urmat lui 
lulius, nu a făcut niciun secret din aversiunea sa împotriva 
florentinului; zicea că este sălbatic şi lăsă să se afle că nu se 
putea colabora cu Michelangelo, favorizându-l pe Rafael - care 
de-abia dacă putea fi numit pictor. De altfel, pasiunea sa era 
muzica. Adrian al VI-lea, cel care a urmat acestuia, ar fi dat jos 
picturile de pe tavan, făcute de Michelangelo, dacă nu ar fi fost 
grăbit de un deces neregretat, şi nici în vremurile lui Clement al 
VII-lea nu a fost o situaţie mai bună. Cu o maliţiozitate 
îndrăzneață, Michelangelo îl informă pe Sanctitatea Sa printr-o 


2 Fiul lui Lorenzo Magnificul (n.tr.) 


scrisoare asupra a ceea ce credea despre proiectul lui, un colos 
înalt de optzeci de picioare, şi anume nimic. Cât de stârnit 
trebuie să fi fost florentinul de lipsa de gust a papei, dacă se 
dedase la o asemenea batjocură: bărbieria care stătea în calea 
proiectului putea fi inclusă în opera de artă, presupunând că 
statuia ar fi fost executată în poziţie şezând, iar un corn al 
abundenței din braţul său putea să servească drept coş pentru 
cuptorul bărbierului, ideea cea mai dragă omului de artă fiind 
construirea unui porumbar în cap - Michelangiolo scultore. 

Cardinalul puse la locul său fiecare scrisoare în parte. Dădu 
din cap nedumerit. Niciunul dintre aceste documente nu i se 
părea ofensator sau demn de a fi păstrat în cea mai mare taină. 
Atunci, îi căzu privirea pe o legătură de pergament, care nu 
sărea în ochi şi care putea fi trecută cu vederea, şnuruită cu 
fireturi devenite maronii. Cu siguranţă că nu ar fi dat importanţă 
documentelor şnuruite, erau cam o duzină, dacă nu i-ar fi sărit 
în ochi două sigilii mari, sângerii, în care nu era greu de 
recunoscut blazonul papal cu trei dungi diagonale al lui Pius al 
V-lea. Nu murise Michelangelo sub pontificatul predecesorului 
acestuia? 

* 

Jesu domine nostrum! Ideea că de mai mult de patru sute de 
ani niciun ochi omenesc nu pătrunsese conţinutul secret al 
acestei legături, că pontiful ascunsese documente importante şi 
le retrăsese din fața accesului posterității, orice motiv ar fi avut, 
gândul acesta făcu să îi tremure degetul. Cardinalul simţi 
transpiraţia pe ceafă, iar aerul pe care cu puţin înainte îl 
inspirase precum dulceaţa unei dimineţi de mai în munţii Albani, 
când mii de castani acoperă pământul cu polenul lor, avu dintr- 
odată un efect apăsător, care lua tăios respiraţia, şi chiar crezu 
că are să se sufoce în atmosfera aceasta de nesiguranță şi de 
teamă. Dar tocmai teama şi nesiguranța îi ghidau degetul 
nesigur şi îl determinară să rupă sigiliul, să desprindă volumele 
lipite unul de celălalt, astfel încât, de sub o copertă vălurită din 
piele, ieşiră la iveală pergamente presate şi împăturite, o terra 
incognita. 

„Lui Giorgio Vasari.” (Cardinalul recunoscu scrisul lui 
Michelangelo. De ce zăcea aici, în Arhiva Vaticanului, această 
scrisoare către prietenul din Florența? Cu grabă, încurcându-se 


în scrisul cu accente mici al lui Michelangelo, ceea ce îl obliga 
să o ia mereu de la capăt, cardinalul citi: 


Scumpul şi tânărul meu prieten. Inima mea este 
lângă tine, chiar dacă, aşa cum nu ar fi neobişnuit după 
obiceiurile acestor vremuri, această scrisoare nu 
ajunge la tine. Cunoşti dispoziţiile Sanctităţii Sale 
(numai numele să-i fie pomenit şi îmi şi ţâşneşte fiere 
din pana de scris), conform cărora scrisorile şi 
pachetele de orice fel sunt deschise şi reţinute în 
interesul Inchiziției şi pot fi chiar folosite ca probe. 
Moşul cel fanatic care încearcă să se împodobească cu 
numele de Paul al IV-lea, ca şi când numele ar putea 
ascunde ce e diavolesc într-un om, m-a privat de pensia 
mea de două sute de scuzi, ceea ce nu îmi reduce însă 
posibilităţile. Crede-mă, un Buonarroti nu lasă nimic 
neplătit. Nu am pictat capela lui Sixtus în culori, cum 
ar putea părea ochilor pioşi, ci cu pulberi al căror efect 
cumplit l-a descris Francesco Petrarca, poetul 
încoronat din Arezzo, în sfaturile sale de viaţă fericită. 
Sub intonaco se ascund îndeajuns sulf şi salpetru ca să- 
l trimită pe Carafa cu tot cu lacheii săi îmbrăcaţi în 
purpură în infernul pe care Alighieri l-a descris atât de 
iscusit în sfintele lui versuri. Poeţii spun că vorbele 
sunt cele mai ascuţite arme. Dar eu îţi spun ţie, 
scumpul şi tânărul meu prieten, că frescele Sixtinei 
sunt mai periculoase decât lăncile şi săbiile spaniolilor 
care ameninţă Roma. Carafa încearcă să se baricadeze 
în faţa spaniolilor, iar călugării trebuie să poarte 
pământ în rasele lor de mii de ori, şi, dacă nu ar fi 
numai o adunătură slabă de oase, Paul ar da din bici ca 
să grăbească munca. 

Cu toate că sunt atât de bătrân că uneori mă trage 
moartea de poale, sau poate tocmai de aceea, eu nu mă 
tem de spanioli. Eu mă recomand Direttore 
Michelangelo Buonarroti. Post-scriptum: E adevărat că 
în Florenţa trebuie raportat în fiecare zi numărul 
ostiilor împărţite? 


Cardinalul lăsă scrisoarea să-i cadă. Se sprijini cu coatele pe 


unul dintre pupitrele de scris în picioare care serveau ca loc de 
depozitare pentru documente şi foliante. Îşi trecu dreapta peste 
faţă, ca şi când ar fi vrut să şteargă o vedenie din faţa ochilor. 
Incercă să îşi pună ordine în gânduri şi să înţeleagă cele citite, 
să o scoată la capăt, dar era greu şi în zadar. O luă de la capăt: 
se putea trage concluzia că această scrisoare nu ajunsese 
niciodată la destinatar, că fusese interceptată de Inchiziţie, dar 
nu fusese înţeleasă de aceasta, însă fusese pusă la păstrare ca 
eventuală probă împotriva lui Michelangelo. La ce se referea 
florentinul când scria că fuseseră amestecate sulf şi salpetru în 
făţuiala pe care artistul aplicase culorile al fresco? Îl ura pe Paul 
al IV-lea, pe toţi papii care îi pricinuiseră vreun rău lui, geniului, 
aşa cum trebuia să se recunoască a fi la o privire obiectivă; iar 
când scria că un Buonarroti nu lasă nimic neplătit, asta suna a 
răzbunare şi chiar mai mult, ca şi când ar fi avut deja un plan 
îngrozitor şi destul de periculos ca să îl dea la o parte pe papă. 
Ce pericol pândea îndărătul frescelor Sixtinei? 

O a doua scrisoare, aceasta către cardinalul di Carpi din 
Roma, lansa aluzii asemănătoare. Michelangelo, pe atunci deja 
în vârstă, îi pomenea cardinalului curiei, cu vorbe aspre, că îi 
ajunsese la urechi în ce fel se pronunţa Măria Sa cu privire la 
opera lui. Procedând astfel acum, după moartea lui Carafa, nu 
mai trebuia să danseze cum îi cânta acesta, dimpotrivă, agitația 
de la Roma, furtuna abătută asupra temniţelor Inchiziției, 
doborârea statuii lui mândre de pe Capitoliu, toate acestea erau 
dovada lipsei de popularitate a papei şi a incapacității 
succesorului său, care îşi spunea Medici, deşi orice copil ştia că 
vine din Milano şi că numele lui adevărat era Medichi. Mai 
susţinea că Sanctitatea Sa era un linguşitor dacă spunea, 
referitor la veniturile pe care i le reţinuse predecesorul său, că 
nu i se pomenise despre asta şi că un om de vârsta lui nu avea 
nevoie de multe momente în care se oferea să renunţe la munca 
lui, dar cererea îi rămăsese fără răspuns, aşa că îl ruga 
respectuos acum pe el, pe di Carpi, să solicite Sanctităţii Sale 
demisia din partea lui, că de lucru sigur nu are să-i lipsească. 
Lui, lui Michelangelo, nu i se cuvenea să îşi aprecieze munca 
pentru papi, însă când Sfântul Părinte fusese de părere că 
munca sa era de ajuns pentru veşnica mântuire, atunci începea 
să se îndoiască de faptul că veşnica mântuire ar fi chiar atât de 


uşor de obţinut, numai şi numai în baza faptului că unui artist i 
se refuzase salariul la care avea dreptul, timp de şaptesprezece 
ani. Pe tema veşnicei mântuiri putea să zică el multe, însă 
raţiunea îl forţa să tacă. Ce era de spus încredinţase frescelor 
din Sixtină. Cine are ochi, să vadă. li săruta cu cea mai mare 
plecăciune mâna Măriei Sale. Michelangelo. 

In nomine domini! În Sixtină se afla ascuns un secret pe care 
Michelangelo îl colportase cu o ticăloşie de nepătruns. 

„Toate secretele sunt de la diavol”, îi fulgeră cardinalului prin 
minte şi se înfricoşă de acest gând. Obosise încercând să iasă 
din labirintul celor citite. Ceea ce părea să fie sigur era numai 
atât: nu remarcile jignitoare la adresa papilor erau motivul 
pentru care aceste documente au fost lăsate să se piardă în 
arhiva secretă. Altele, mai grave, din camerele mai din faţă, nu 
se aflau sub condiţia păstrării secretului. Nu, adevăratul motiv 
părea să se afle mai degrabă în aluziile lui Michelangelo. Dar 
cine ştia secretul? Pius al V-lea trebuie că ştiuse, căci care alt 
motiv putea exista pentru a sigila aceste documente? Asta 
însemna că toţi cei treizeci şi nouă de papi de după el nu 
cunoşteau misterul? Existase o legătură între inexplicabilul 
frescelor sixtine şi cea de-a treia prezicere a Fecioarei Maria? 
Inscripţia de pe tavanul Sixtinei nu îi ieşea din minte. Mâzgăli în 
grabă câteva cuvinte pe o hârtie, aproape fără să ştie ceea ce 
face... 

— Eminenţă? 

Vocea custodelui suna întrebător prin uşă. 

— Eminenţă? 

Jellinek nu ştia cât petrecuse deja în acest sanctissimum. 
Cardinalului îi era acum indiferent, dacă lua în consideraţie 
monstruoasa descoperire. Se duse la uşă şi strigă pe un ton 
autoritar: 

— Ar trebui să se aştepte până bat, aşa am zis! S-a înţeles? 

— Desigur, veni răspunsul descurajat din partea cealaltă. 
Desigur, Eminenţă. 

Un text care se distingea prin deosebita fineţe a peniţei îi căzu 
în mână cardinalului. Prelungirile caligrafice în sus şi în jos 
anunțau bucuria exuberantă a celui care îl scrisese, precum 
batistele colorate în bătaia vântului de mai. Signora Marchesa! 
suna primul rând al textului, cu un S care începea sus printr-o 


ondulare precum un In dulci jubilo, care se pierdea deasupra 
rândului pe la jumătate şi care se încolăcea la sfârşit ca un şarpe 
în jurul oului. Signora Marchesa! Era foarte conştient de 
picanteria acestei formule de adresare, căci cardinalul ştia 
foarte bine persoana care se ascundea în spatele scrisorii. 
Vittoria Colonna, Marchesa di Pescara, văduvă din timpul 
bătăliei din Pavia. Evlavioasă, dacă nu chiar bigotă, astfel încât 
papa Clement al VII-lea o împiedica stăruitor să îşi ridice vălul, 
în vreme ce nobilii din Roma şi din Florenţa se întreceau care 
mai de care în cereri în căsătorie. Considerată totuşi drept una 
dintre cele mai frumoase şi mai inteligente femei ale vremurilor 
ei. Cunoscătoare a latinei, precum un cardinal, şi a artei 
exprimării, precum un filozof, această marchiză era pentru 
Michelangelo marea şi singura iubire, precum se spune, 
platonică. O dragoste care l-a transformat pe sculptor şi pictor 
în poet, într-un scolare care şi-a pierdut capul şi care se 
încumeta să scrie sonete arzătoare. Signora Marchesa! O 
scrisoare, aici, în locul acesta? Nu trebuia să stai mult pe 
gânduri ca să afli de ce nici această scrisoare nu părăsise 
Vaticanul. Cu chibzuială, aproape cu teamă, cardinalul începu să 
se adâncească în scrisul cel înaripat: 


Mai fericit decât mânzul pe câmpie am primit marea 
onoare a scrisorii dumneavoastră din Viterbo, plină de 
compătimire în vorbe meşteşugite pentru  loialul 
dumneavoastră servitor. „Ferice Michelangelo!” am 
exclamat eu, mai fericit decât toţi prinții din lume. 
Desfătarea mea a fost în adevăr umbrită la auzul veştii 
că am rănit şi simţurile, şi obiceiurile dumneavoastră 
în legătură cu sfânta religie a bisericii mamă. Totuşi, 
consideraţi totul ca fiind pălăvrăgeala unui artist 
rătăcind fără habar între rău şi bine şi meliţând când 
pe un ton bun, când pe unul rău, un ton care de-abia 
dacă dezvăluie vreo formă. Admir supus statornicia 
credinţei Măriei Voastre şi principiul dumneavoastră, 
Omnia sunt possibilia credenti, pe care mi l-aţi tradus 
atât de măiestrit mie, neşcolitul, potrivit căruia este 
nevoie numai să crezi, ca lucrurile să se întâmple. 
Acum dumneavoastră mă consideraţi un neghiob 
necredincios şi vă întrebaţi plină de griji cum s-au 


născut din acest spirit creaţia şi judecata lumilor, în 
îndoiala sufletului meu. Însă îndoiala despre care v-am 
pomenit nu se află adăpostită în norii negri ai 
depărtărilor cereşti, îndoiala se află în incertitudinea 
acestei situaţii de viaţă. Să vă explic asta nu îmi este 
posibil, cu toate că aş face pentru Măria Voastră mai 
mult decât pentru oricine altcineva pe care aş şti să-l 
numesc pe lumea asta. Măria Voastră cunoaşte zicala: 
Amore non vuol maestro („Dragostea nu are nevoie de 
profesor”). Şi, cu toate că mi se impune să iau în 
mormânt acest secret şi să nu vă divulg nimic 
niciodată, aceasta v-ar părea dumneavoastră şi 
sufletului dumneavoastră - ca să nu pomenim de toate 
fărădelegile şi de infernul prea timpuriu - precum 
otrava. Dumneavoastră, care aţi ridicat o mănăstire de 
maici pe jumătate din înălțimile Monte Cavallo, de 
unde Nero a privit cândva oraşul arzând, pentru ca 
paşii femeilor pioase să şteargă urmele răului. Atâta 
numai: toată cunoaşterea mea - dumneavoastră aţi 
ghicit de mult - rămâne imortalizată în frescele din 
Sixtină şi doare să recunosc, chiar dacă astfel se 
confirmă motivele îndoielii mele, cât de puţin 
stăpânesc învăţătura credinței celor care sunt 
împovăraţi cu răspândirea ei. Şapte papi au privit zi de 
zi către cer în sfânta capelă, însă niciun spirit educat 
prin artă nu cunoaşte îngrozitoarea moştenire; orbiţi 
de gloria proprie, ei îşi ţin drepte capetele îndărătnice, 
plini de graţie, în loc să le ridice, să privească şi să 
recunoască. Totuşi, am spus deja prea mult cu aceasta 
şi aş putea să vă neliniştesc. 


Şi dacă aţi găsi cândva putina îndurare 
Ce spre păcate mii să se scoboare, 
În fala Voastră pentru cele făptuite 

Veţi şti preaplinul bunătăţii neumbrite. 


Slujitorul Măriei Voastre, Michelangelo Buonarroti 
din Roma! 


Cu grabă, cardinalul împături pergamentul foşnitor, îl aşeză în 


teanc şi îl duse înapoi în dulapul de oţel de unde îl scosese. Cine 
putea să-l înţeleagă vreodată pe acest Michelangelo? Ce 
ascunsese artistul pe plafonul Sixtinei? Şi cum ar fi trebuit el, 
cardinalul şi teologul, să-i dea de urmă acestui secret după mai 
bine de patru sute de ani? 

Jellinek închise trezoreria, îşi luă lampa şi se duse către uşă. 
Bătu de mai multe ori cu palma deschisă, nerăbdător, până când 
auzi cheia custodelui în încuietoare. Deschise larg uşa, îl dădu la 
o parte pe paznicul somnoros şi se grăbi - în vreme ce acesta 
încuia repede uşa - pe scări. Lampa arunca umbre mişcătoare. 
In faţa ochilor lui dansau fiinţe ciudate, sibile frumoase şi 
bătrâne, profeţi cu barbă, un Adam musculos şi o Eva 
provocatoare pe care acesta o iubea aşa cum iubeşte un student 
pe primadona care joacă pe scenă, fără speranţă şi de departe. 
Şi Noe sărea în horă, înconjurat de Sem, Ham şi lafet. Iudit 
acoperindu-şi capul şi David care clătina încrezător sabia. 
Sfântă Fecioară Maria! 

Ce scrisese cu o cerneală invizibilă în frescele sale acest 
Michelangelo, geniu şi diavol deopotrivă? Pândea în spatele 
figurilor alegorice  Antihristul? Ce însemna litera A din 
pergamentul pe care îl descifra Ioel profetul, care semăna atât 
de bine cu Bramante? Ce semnificaţie îi revenea acelui înger 
care îi aprindea lampa cu ulei sibilei din Eritreea, care se pare 
că prevestea Judecata de apoi? Îşi răsfoia visătoare, frumoasă şi 
bogat înveşmântată cartea, exact ca sibila din Cumae, care 
caută adevărul în foliantul ei verzui, bătrână totuşi şi ciolănoasă, 
şi, cu toate acestea, mai masivă decât toate celelalte. Iar la 
profetul Ezechiel, cu turban şi sul, ce secret ascundeau literele L 
şi U din ceea ce avea scris? Sau Daniel, pusese el cunoaşterea 
divină în acel text care îl preocupa? Ce vis frumos se ascundea 
în spatele sibilei din Delphi, încotro se îndreaptă privirea ei 
temătoare? 

Pe drumul prin culoarele slab luminate către Capela Sixtină, 
cardinalului îi apăru în sfârşit profetul leremia în faţa ochilor, cu 
o figură tragic-melancolică, căruia fără îndoială că Michelangelo 
îi împrumutase propria fizionomie neşlefuită, sprâncenele negre 
şi ascuţite, nasul cel lung şi cartilaginos, cu bărbia şi gura 
îngropate în dreapta sprijinită. Ca un profet cu melancolia 
cunoscătorului. Într-adevăr, acolo, pe înălțimile de deasupra 


Judecăţii de apoi trebuia că se afla cheia tainei. Cardinalul îşi 
grăbi paşii. 

Stătea acolo, îmbătrânit timpuriu, meditând cum cele văzute 
sunt fără scăpare, acoperind două spirite ciudate cu spatele său 
lat, îmbătrânindu-l pe cel din stânga, care era de o asemănare 
uluitoare cu sibila din Delphi - ca şi când, printr-o atingere, ar fi 
înaintat în vârstă cu o generaţie, întorcându-şi plină de durere 
capul -, şi cu altul, de o forţă tinerească, în dreapta, cu 
acoperământul capului şi profilul călugărului Savonarola. Un 
indiciu? Pentru ce? 

Cu respiraţia îngreunată, cardinalul se repezi în jos pe 
treptele înguste de piatră şi deschise cu grijă, ca şi când ar fi 
vrut să nu tulbure creaţia, uşa din dreapta, dintre cele două care 
dădeau către sfinţita capelă. Lumina de noiembrie pătrundea 
prin ferestrele care se aflau deasupra şi scotea la iveală 
geometria podelelor măiestrite. Creaţia lui Michelangelo se 
pierdea într-un întuneric blând şi doar ici-colo răsărea câte un 
braţ întins, un chip de nerecunoscut din întunecime. Aproape că 
avea reţineri în a atinge întrerupătorul şi în a aduce pe tăcute la 
lumină culorile, cu ajutorul acelor reflectoare care erau 
îndreptate de la nivelul ferestrelor către podea, de unde lumina 
artificială era proiectată spre tavan, în acelaşi circuit pe care şi 
lumina zilei trebuia să îl urmeze. 

Aprinderea reflectoarelor a fost asemenea actului creaţiei din 
Geneză sau Cartea Întâi a lui Moise, când Dumnezeu a zis să fie 
lumină şi a fost lumină, iar Dumnezeu a văzut că lumina era 
bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. 

În faţa corului de marmură de la altar, privirea cardinalului se 
ridică pe nesimţite pentru a vedea creaţia cea privită de mii de 
ori, pe profetul Iona, pe prevestitorul Mântuitorului, separarea 
luminii de întuneric, pe Dumnezeu, creatorul stelelor şi al vieţii 
plantelor, despărţirea uscatului de apă şi degetul arătător întins 
al lui Dumnezeu Tatăl care îi dă viaţă lui Adam. Eva în spate, 
trezită la viaţă, şi, în cele din urmă, perechea ademenită de 
diavolul-şarpe. Te durea gâtul dacă priveai astfel, iar cardinalul 
se retrase încet câţiva paşi fără să-şi coboare privirea de pe 
boltă şi prin minte îi zbură fraza din scrisoarea lui Michelangelo, 
că şapte papi, orbiţi de gloria proprie, şi-au ţinut drepte 
capetele îndărătnice, plini de graţie, în loc să le ridice, să 


privească şi să recunoască. Mai încolo se ivea Noe jertfindu-se 
privirii, după ce trecuse de revărsarea de ape şi, în cele din 
urmă, Potopul, un templu înotând prin apă, cu egocentricii şi 
egoiştii pe o insulă nepopulată, care nu dădea nicio şansă de 
supravieţuire celor mărinimoşi şi plini de iubire. 

Cardinalul se opri. Cât de des scrutaseră ochii săi această 
creaţie, privise înmărmurit, interpretase; dar niciodată nu îi 
fusese evident că aici era modificată cronologia. De ce aşezase 
Michelangelo jertfa de mulţumire înaintea Potopului? Geneza 
8,20: „Noe construi un altar în faţa Domnului şi aduse ofrandă 
din toate animalele curate şi păsările curate”. Geneza 7,7 
dimpotrivă: „Noe şi fiii săi, soţia sa şi soțiile fiilor săi merseră 
înaintea apelor potopului în arcă”. Scenariul se termina abrupt 
cu îmbătarea lui Noe: ameţit de băutură, doarme gol în cortul 
lui, fiind luat în râs de fiul Ham, însă acoperit de Sem şi lafet cu 
faţa întoarsă”. 

S-ar zice că începuse în partea aceasta ciclul său propriu, că 
s-ar fi opus cursului creaţiei şi părea că ar fi comis erori 
intenţionat. Vechiul Testament îi era cunoscut florentinului, pe 
când Noul Testament îi provoca o rezervă inexplicabilă şi faţă de 
care trăia aproape un refuz. Şi privitorul atent al frescelor 
sixtine recunoscu amar că Michelangelo cedase Noul Testament 
pereţilor altora: lui Perugino - Botezul Domnului, lui Ghirlandaio 
- Chemarea apostolilor, lui Roselli - Cina cea de taină şi Predica 
de pe munte, lui Boticelli - I/spitirea lui Hristos, aşa că 
Michelangelo, Dumnezeu aibă milă de sufletul lui, îl ignora pe 
Isus Hristos. 

Exista o singură reprezentare de către Michelangelo a lui 
Hristos aici în Capela Sixtină; aceea a judecătorului lumilor de 
la Judecata de apoi. Cardinalul se apropie cu sfială de peretele 
înalt, al cărui albastru ceresc avea asupra privitorului efectul 
unui curent de aer, al unui vârtej care pe acel ce se apropia de 
Apocalipsă îl cuprindea întru totul, îl răsucea de jur împrejur, îl 
ridica în aer şi îl lăsa să se prăbuşească, cu teama crescând pe 
măsură ce acestei privelişti i se opunea rezistenţă din depărtare. 
Cu fiecare pas care îl aducea pe cardinal mai aproape, neliniştea 
scădea, cum şi făpturile lui Michelangelo îşi pierdeau din 
neliniştea lor pătimaşă, cu cât se apropiau de judecătorul 
năprasnic al lumilor. Să fi fost oare acest titan musculos al cărui 


braţ drept putea să doboare orice Goliat la pământ, era acesta 
Hristos cel înviat din morţi, aşa cum ne învaţă Biserica? Să fi 
fost oare acest erou reproducerea acelui om care găsise în 
predica de pe munte vorbele: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a 
lor este Împărăţia Cerurilor; fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor 
mângâia; fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul; 
fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se 
vor sătura; fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”? 

Cu sute de ani înainte de Michelangelo şi generaţii după 
aceea, Domnul Isus Hristos fusese înfăţişat cu blândeţe şi calm, 
ca o făptură atemporală şi nobilă, demn, cu barbă şi sfânt. Insă 
lumina artificială şi mătăsoasă nu putea - cardinalul se opri pe 
treapta cea mai de jos către altar - nici măcar să-i smulgă 
aparenţa unui Dumnezeu milostiv acestui Hristos. Dimpotrivă, 
acesta privea fix şi impasibil către Pământ, refuzând să 
privească în ochi pe cel care se uita în sus, fiind puternic, gol şi 
frumos, prin forţa muşchilor lui, ca un zeu grec. Doar 
frumuseţea lui exterioară îi trăda caracterul dumnezeiesc, un 
Zeus tunând, un Hercule masiv, un Apollo dezmierdat. Apollo? 
Nu cumva acest Isus Hristos era de o asemănare uluitoare cu 
Apollo din Belvedere, acea zeitate antică de marmură care 
cândva însufleţise agora ateniană cu forma lui de bronz şi care 
luase calea Romei pe cărări necunoscute, înainte ca papa Iulius 
să îl aşeze în curtea cu statui de la Belvedere? Isus, un Apollo? 
Ce farsă îngrozitoare înscenase Michelangelo Buonarroti? 

Cardinalul părăsi capela pe drumul pe care venise. Goni pe 
trepte în sus şi ameţi. Ştia de fapt drumul şi în somn, dar 
niciodată nu îi fusese acest drum atât de îndepărtat, niciodată 
nu i se păruse atât de încurcat, atât de inexplicabil nepotrivit 
aşezat. În mintea lui zvâcnea o întreagă fanfară de trâmbiţe, ca 
şi cum ar fi încercat să se acopere una pe cealaltă. Şi fără să 
vrea, ca o voce necunoscută care îl pătrundea, auzi cuvintele din 
Apocalipsă: „Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora 
din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; 
faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de 
foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe 
mare şi piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum 
răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să 
se audă glasurile lor. Şi când au făcut cele şapte tunete să se 


audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit 
din cer un glas, care zicea: «Pecetluieşte ce au spus cele şapte 
tunete şi nu scrie ce au spus!»” 

Şi pe când îşi asculta răbdător sinele ca să ştie dacă vocea va 
continua să vorbească, cardinalul ajunse la uşa cea neagră către 
arhivă. Era închisă şi bătu cu pumnii, până începură să-l doară. 
Epuizat, se opri, în cele din urmă, şi trase cu urechea. Era din 
nou acolo, vocea din Apocalipsa lui Ioan, clară şi incredibil de 
neomenească. Zicea astfel: „Du-te de ia cărticica deschisă din 
mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ”. Iar 
îngerul spunea: „la-o şi mănânc-o; ea îţi va amări pântecele, dar 
gura ta va fi dulce ca mierea”. Şi după aceea nu mai auzi nimic. 

Şeful unui grup care făcea curăţenie îl găsi pe cardinal 
dimineaţa pe la ora patru şi jumătate în faţa portalului către 
Arhiva Secretă a Vaticanului. Încă mai respira. 


Prima zi după Epifanie 


Primul lucru pe care îl percepu cardinalul în ceața de un alb 
lăptos au fost bătăile aripilor unor bufniţe care se mişcau pe 
tăcute în sus şi în jos. Treptat, tulburarea i se şterse din ochi şi 
se apropiară voci, iar Jellinek auzi pregnant vorbele: 

— Eminenţă, mă auziţi? Mă auziţi, Eminenţă? 

— Da, spuse cardinalul, şi acum recunoştea clar boneta cu 
aripi a unei surori medicale, cu inul ei rigid în jurul feţei rozalii. 

— Totul este în ordine, Eminenţă! veni măicuţa în 
întâmpinarea întrebării lui. Aţi avut o criză de slăbiciune. 

— O criză de slăbiciune? 

— Aţi fost găsit în stare de leşin în faţa intrării Arhivei 
Secrete, Eminenţă. Acum sunteţi în Fondo Assistenza Sanitaria. 
Profesorul Montana îşi dă personal silinţa să vă însănătoşească. 
Totul este în ordine. 

Cardinalul privi de-a lungul furtunului care îi ieşea de sub o 
banderolă din îndoitura braţului, până la flaconul de sticlă de pe 
stativul de crom lucitor. Un al doilea fir îi ieşea de sub braţ şi se 
termina într-un aparat alb cu un ecran cu lumină verde, pe care 
apăreau vârfuri ascuţite, în ritmul bătăilor inimii lui, împreună 
cu un piuit încet. Pornind de la maica-soră care purta un zâmbet 
afişat pentru ceilalţi şi care dădea încontinuu din cap binevoitor, 
cardinalul începu să recunoască din priviri încăperea. Totul era 
alb: pereţii, tavanul încăperii, mobilierul sărăcăcios, chiar şi 
lămpile de perete şi telefonul de modă veche care se afla pe 
noptiera cea albă. Niciodată nu îl apăsase pe cardinal atât de 
mult lipsa de culoare dintr-o cameră precum în acest moment 
când începu să-şi amintească uşor-uşor ce se întâmplase de fapt. 
Lângă telefon era o hârtie îngălbenită şi mototolită. 

Când maica-soră zări privirea cardinalului, mişcă hârtia cu 
precauţie, fără să o apuce, şi începu să-i explice încurcată 
pacientului că, atunci când l-au găsit, avea această hârtie 
mototolită în gură şi situaţia era periculoasă, pentru că 
Eminenţa Sa putea să se sufoce din cauza hârtiei. Cum adică 
dacă avea vreo importanţă? 

Cardinalul tăcu. Se vedea că medita încordat; în cele din urmă 
luă hârtia, fără să se uite la ea, şi îi netezi cutele în mâini, iar 


literele care erau mâzgălite pe ea ieşiră la iveală. 

— Atramento ibi feci argumentum... spuse cardinalul tern, în 
vreme ce măicuţa, pentru că nu înţelegea ce spune, cobori 
privirea ruşinată şi mângâie aparent absent faldurile straielor ei 
albe. 

— Atramento ibi feci argumentum, am adus dovada acolo în 
culoarea neagră... 

Cunoştea cuvintele acestea, chiar dacă nu ştia exact cui să i le 
atribuie; era sigur că aceasta constituia o urmă, o urmă corectă. 

— Nu aveţi voie să vă agitati, Eminenţă! 

Măicuţa dorea să-i ia lui Jellinek hârtia din mână, dar acesta o 
ascunse repede în pumn. În spatele uşii albe a salonului de 
spital se auzeau voci, uşa se deschise, iar înăuntru intră o 
procesiune ciudată; profesorul Montana, în spatele lui, 
cardinalul secretar de stat Cascone, pe urmă doi asistenţi 
medicali, apoi un subsecretar, iar ultimul, William Stickler, 
camerierul papei. Măicuţa se ridică. 

— Eminenţă! strigă cardinalul secretar de stat şi întinse 
amândouă mâinile către Jellinek. 

Acesta încercă să se ridice în capul oaselor, dar Cascone îl 
aşeză pe pacient înapoi pe pernă. Atunci veni profesorul, luă 
mâna cardinalului şi simţi pulsul; dădu din cap aprobator. 

— Cum vă simţiţi, Eminenţă? 

— Poate uşor slăbit, profesore, dar în nici un caz un bolnav. 

— A fost un colaps al circulaţiei sângelui, trebuie să ştiţi, nu 
unul periculos, dar trebuie să vă menajaţi, să lucraţi mai puţin, 
să vă plimbaţi mai mult. 

— Cum s-a întâmplat, Eminenţă? întrebă Cascone. V-au găsit 
în faţa Arhivei Secrete, cu ajutorul Domnului. Nu ştiu vreun loc 
în care aerul să fie mai rău decât acolo. Nu e de mirare că v-aţi 
pierdut simţirile. 

— Eminenţă, pot să vă vorbesc între patru ochi? 

Jellinek se uita cu o privire fixă la cardinalul secretar de stat, 
şi ceilalţi părăsiră încăperea unul după altul; Stickler zicând că 
transmite binecuvântarea papei. Jellinek făcu semnul crucii o 
dată. 

— Frământarea, începu cardinalul Joseph Jellinek, din cauza 
frământării. Cum căutam o explicaţie pentru ceea ce a scris 
Michelangelo, am făcut o descoperire... 


— Nu trebuie să puneţi atât la inimă situaţia asta, îl 
întrerupse brusc Cascone pe pacient. Michelangelo este mort de 
patru sute de ani. A fost un mare om de artă, dar nu şi teolog. 
Ce putea să ascundă el aşa de tainic? N 

— A fost un om născut în epoca Renaşterii. Inainte de aceste 
vremuri arta servea Biserica, iar ceea ce a urmat nu trebuie să 
vă explic eu dumneavoastră. Şi Michelangelo venea din 
Florenţa, iar din Florenţa venea mai întotdeauna păcatul. 

— Fedrizzi ar fi trebuit să şteargă primele însemne atunci 
când au apărut. Acum sunt prea mulţi care ştiu. Dar vom găsi o 
interpretare pentru ca Vaticanul să nu ajungă în gura lumii. 

— Dar dumneavoastră ştiţi ca şi mine, frate întru Hristos, că 
zidirea bisericii noastre nu a fost ridicată numai cu granit. 
Nisipul luceşte în atâtea locuri... 

— Prin urmare credeţi la modul serios, făcu indignat 
cardinalul de stat, că un pictor mort de patru sute de ani care, 
se ştie, nu a fost tratat tocmai cu bunăvoință de către înaltele 
scaune, ar putea să pună în pericol Sfânta Biserică din pricina 
unor litere oarecare din câteva fresce? 

Jellinek se ridică în capul oaselor. 

— În primul rând, în ce priveşte problema noastră, nu este 
vorba despre nişte fresce oarecare, frate întru Hristos, ci despre 
frescele  Sixtinei; în al doilea rând, acest Michelangelo 
Buonarroti a decedat într-adevăr, dar nu este mort. 
Michelangelo trăieşte, el este astăzi mai viu în memoria 
oamenilor decât în timpul vieţii lui, şi în al treilea rând, eu cred 
că, în ura lui faţă de papă şi de biserica noastră mamă, a folosit 
toate mijloacele de care dispunea un om ca el. Spun asta după 
studii ample. 

— Mie mi se pare că prea vă petreceţi nopţile în Arhiva 
Secretă, Eminenţă. Nu vă prieşte, precum vedeţi. 

— Aceasta este sarcina din partea dumneavoastră, frate întru 
Hristos, dumneavoastră m-ati însărcinat cu această causa. Şi, pe 
lângă asta, m-a prins atât de tare acest lucru, încât îmi sacrific 
cu plăcere câteva ore de somn. De ce râdeţi, domnule cardinal 
secretar de stat? 

Cascone dădu reprobator din cap. 

— Eu pur şi simplu nu vreau să cred că opt litere 
neînsemnate, care au fost descoperite, din nefericire, la 


curăţarea unei fresce, pot să lase pradă neliniştii Curia Romană. 

— Au existat motive mai bune din lucruri de mai puţină 
importanţă, frate întru Hristos, iar acelea se aflau departe cu 
mult de zidurile Vaticanului. 

— Să încercăm să ne închipuim doar: Ce s-ar întâmpla dacă 
Fedrizzi ar începe mâine-dimineaţă să trateze literele cu un 
solvent care să le facă să dispară pur şi simplu? 

— Atât vreau să vă spun. Va apărea în toate ziarele şi vom fi 
acuzaţi de distrugerea unor capodopere, ba chiar mai mult, se 
vor face presupuneri referitoare la adevărata inscripţie şi la 
cauza din care curia a distrus semnele şi vor apărea falşi profeţi 
care vor aduce dovezi false, iar răul va fi mult mai mare decât 
folosul. 

În timp ce vorbea, Jellinek deschise mâna şi arătă hârtia 
mototolită. 

— M-am ocupat deja de interpretarea literelor. 

Cascone veni mai aproape şi privi către hârtie. 

— Şi? 

—A - 1 - PF - A: Atramento ibi feci argumentum... Acest 
început nu pare să fie sub cele mai bune auspicii. 

Cascone părea vizibil preocupat. Până în acest punct acordase 
puţină importanţă situaţiei, iar acum cardinalul secretar de stat 
trebuia să îşi pună la modul serios întrebarea dacă Michelangelo 
nu scrisese totuşi vreun secret bisericesc pe tavanul Capelei 
Sixtine. Cascone căzu pe gânduri şi spuse apoi: 

— Şi cum doriţi să demonstraţi corectitudinea interpretării 
dumneavoastră? 

— Acum nu vă pot demonstra; tocmai de aceea nu pot 
demonstra încă, pentru că îmi este cunoscută doar o jumătate, 
dar fie şi numai această primă interpretare a mea poate arăta 
cât de periculoasă poate să fie această inscripţie pentru 
Biserică. 

— Aşadar, Eminenţă, ce rămâne de făcut? 

— Ce rămâne de făcut? Ca de la frate la frate: Suntem 
condamnaţi că ne folosim de mijloacele cu care a lucrat 
florentinul. Şi dacă avea legături cu diavolul, atunci şi noi 
trebuie să apelăm la serviciile lui. 

Cascone îşi făcu cruce. 


De sărbătoarea papei Marcellus 


Spre seară, Fiatul bleumarin al cardinalului Jellinek opri în 
faţa palatului Chigi. Clădirea părăginită, căreia bancherul 
Agostini Chigi îi dăduse numele, deoarece acela al 
constructorului ei baroc ajunsese să fie uitat precum multe 
lucruri în acest oraş, avusese o istorie schimbătoare, al cărei 
final a reprezentat, pentru moment, un grup de moştenitori în 
litigiu, care împărţiseră zidurile în unităţi locative şi apoi le 
închiriaseră cu dobânzi incredibile. Un şofer îmbrăcat ca un 
preot deschise portiera din spate a maşinii, cardinalul ieşi şi se 
strecură prin intrarea laterală îngustă care se afla în vizorul 
unei camere de luat vederi de deasupra uşii. Dintr-o parte a 
vestibulului întunecos, Annibale dădu din cap prietenos înspre 
cardinal, din cabina lui de portar. Zicea că e ateist, îi urase bun 
venit cardinalului acum doi ani, când se mutase aici, adăugând 
cu clipiri din ochi: „Slavă Domnului!” Ce mai aflase cardinalul de 
la el: că pe lângă postul lui de portar, Annibale mai lucra şi ca 
agent de schimb, ca şofer de motocros şi ca membru al 
Partidului Comunist Italian. 

Dar şi mai demnă de atenţie decât toate acestea era soţia lui 
Annibale, Giovanna, o femeie de vârstă mijlocie care îşi merita 
numele. Locul în care stătea părea să fie cu predilecție casa 
scărilor. În orice caz, cardinalului îi atrase atenţia faptul că nu o 
întâlnise pe Giovanna atunci când se întorsese. Mai demult luase 
liftul cel demodat în jurul căruia scările mărginite cu feronerie 
se încolăceau precum şarpele în paradis şi, pe atunci, trăsese o 
dată cu ochiul când Giovanna ştergea scările, şi părea că le 
şterge de mai multe ori pe zi. Prin uşile lucitoare ale liftului cu 
lambriuri de mahon, îi văzuse picioarele cărnoase, din spate, 
care - miserere domine - ieşeau din nişte ciorapi mult prea 
scurţi, fixaţi de capetele cu margine mai închisă cu nişte 
panglici păcătoase. Tulburat de această rătăcire a simţurilor, 
cardinalul se confesase zilele următoare în biserica Ordinului 
Sfântulului Camillo din apropierea Panteonului, îi mărturisise 
călugărului ruşinea situaţiei sale şi ceruse dinainte iertarea 
păcatelor cu o canon pe măsură. Însă călugărul din Ordinul 
Sfântului Camillo l-a întâmpinat cu vorbe blânde şi i-a dat 


iertarea păcatelor pe două Tatăl Nostru, două Ave Maria şi două 
Gloria, ca şi sfatul bine intenţionat să se folosească brâul Sfintei 
Tereza de la Pruncul Isus, ca să izgonească astfel de la el toate 
gândurile necaste. Pe lângă astea, îi spuse că păcatul nu stă în 
faptul de a privi în sine, ci doar în gândul desfătării, iar dacă s- 
ar fi delectat într-adevăr cu această imagine, având intenţii 
necurate, atunci inima largă a lui Camillo de Lellis, cel care stă 
la capătul tuturor bolnavilor, rămânea deschisă pentru el. 

Întărit de consolarea pastorală şi având încă o dată asigurarea 
regulilor pe care le prevede Encyclopaedia Catholica la noţiunea 
de „castitate”, cardinalul a intrat zile de-a rândul după aceea în 
lift, a apăsat butonul pentru etajul şapte şi a închis ochii ca să 
scape de orice fel de încercare, invocând-o pe Sfânta Agnes. 
Însă liftul mergea puţin numai, prea puţin, ca să ajungă la 
destinaţia lui de la etajul patru, şi, când smucitura din cauza 
opririi neaşteptate şi a deschiderii uşii îl forţa să îşi deschidă 
ochii, atunci cardinalul o zărea pe Giovanna. Chiar dacă 
Giovanna cu siguranţă nu avea un aspect ispititor în faţa lui, fapt 
pentru care serveau ca mărturie o găleată gri zincată cu o apă 
murdară în mâna ei dreaptă şi o cârpă pleoştită în mâna stângă 
şi cu toate că o fixa necruţător cu ochii pe femeia care se 
apropia de el, pe cardinal îl chinuia imaginea aţâţătoare din ziua 
dinainte. Precipitat şi fără să răspundă salutului prietenos al 
administratoarei, zvâcni afară din lift, şi totuşi, ca şi cum ar fi 
fost mâna Satanei, Giovanna îi ţinu calea cu proporţiile 
unduitoare ale bustului ei şi strigă, în timp ce cardinalul se dădu 
înapoi precum cel rău în faţa exorcistului. 

— Etajul doi, Eminenţă! 

— Etajul doi? îngăimă cardinalul încurcat precum Isaia la 
vederea Domnului, şi tot precum Isaia se întoarse într-o parte. 

Însă apropierea Giovannei pe care o simţea în spatele lui, 
căldura ei păcătoasă îl făceau să ameţească. Momentul dintre 
închiderea automată a uşii şi smucitura bruscă cu care liftul 
demodat îşi relua mersul i se păreau nesfârşite şi blestemă 
gândul care îl păcălise să intre în lift; chiar se vedea ca jertfă a 
ademenirii precum Adam în paradis care îl întâlnise pe Satan în 
chip de şarpe şi, cu o faţă acră, se prinse de bara de alamă care 
înconjura interiorul liftului la jumătate. Aerul aparent absent al 
cardinalului îi permitea să privească prin uşă către casa scării, 


şi aşa se lovi de reflectarea Giovannei ca de o fulgerare şi îi zări 
ochii întunecaţi, pomeţii înalţi şi buzele proeminente. Când 
Giovanna îşi dădu seama că o priveşte, îşi aruncă părul bogat pe 
spate, cu o mişcare năvalnică, şi îşi îndreptă privirile către 
tavan, la lampa alb-lăptoasă din mijloc. Şi ca să acopere cu ceva 
tăcerea penibilă dintre etajele doi şi patru, trilurea încet şi fără 
să-şi schimbe atitudinea: Funiculi, funicula, funiculi, funiculaaa! 
Era refrenul unui nevinovat cântecel napolitan, dar care suna cu 
totul altfel în vocea voalată şi abia auzită a Giovannei: 
necuviincios şi infam. Astfel i se părea cardinalului, Dumnezeu 
ştie de ce, iar el nu încetă tot drumul între etaje să privească la 
buzele Giovannei reflectate în uşă, şi îi veniră în minte vorbele 
călugărului din Ordinul Sfântului Camillo: că păcatul nu stă în 
faptul de a privi în sine, ci în desfătarea cu intenţii necurate. Nu, 
nu era nicio îndoială că se desfăta cu imaginea Giovannei, 
indiferent dacă intenţia era necurată sau sublimă. 

— Etajul patru, Eminenţă! 

Cardinalul, pentru care acum mersul cu liftul se terminase 
prea repede, plecă grăbit, când uşa automată abia se deschisese 
şi cu această ocazie făcu o plecăciune largă, pe cât se putea, 
către administratoare şi mai strigă în fugă: 

— Mulţumesc, signora Giovanna, mulţumesc! 

Această întâlnire avusese loc cu doi ani în urmă şi de atunci 
casa scărilor devenise o peripeţie zilnică pentru cardinal; pentru 
că dacă o lua pe scările cele largi putea să fie sigur că o va 
întâlni pe administratoare pe drumul spre etajul patru; o 
minunată coincidenţă divină dorea totuşi ca întâlnirea dintre 
cardinal şi Giovanna să aibă loc şi dacă lua liftul sau dacă se 
întorcea în locuinţa proprie la ore neobişnuite. 

Astă-seară, cardinalul alesese drumul pe casa scării. Torturat 
de carnea proprie precum Sfântul Pavel, se uită cu dor în sus. Se 
surprinsese acum că păşea prea repede şi îşi încetini paşii ca să 
dea administratoarei timp, însă până la etajul întâi întâlnirea îi 
fusese refuzată, iar cardinalul simţi ceva asemănător 
simptomelor celor de la dezintoxicare, ceea ce cu siguranţă că 
era un semn de dependenţă. Căutând sfatul duhovnicului său, 
lăsase cale liberă pornirilor agonizante în măsura în care nu 
încerca să reprime imaginea Giovannei, ci aspira la a dispreţui 
pe femeia care răspândea pofte. In acest mod, după sfatul 


călugărului din Ordinul Sfântului Camillo, putea să ajungă 
cândva la acea forţă de a se opune încercărilor celui rău. 

Cu toate că istoria bisericii ne învaţă că viziunile asceţilor 
sunt mai teribile decât cele ale păcătoşilor, acestea nu s-au oprit 
nici în faţa Sfântului teolog Ieronim, nici înaintea Sfântului 
iezuit Rodriguez. lar dacă cel care predica „practica împlinirii 
creştineşti” suferea o viaţă întreagă de durerea femeilor goale 
care îşi ţineau sânii deasupra ochilor săi în nopţile viselor sale, 
atunci acel penitent cu barbă întâlnea şi în pustie fecioare 
romane dansând şi nici chinuitoarele saltele din paie de porumb, 
nici nevinovata poziţie de somn pe o parte nu erau în stare să îl 
ajute. Şi atunci când aceia care trăiau în stare de sfinţenie erau 
supuşi încercărilor trupului, cum putea el, cardinalul, să li se 
opună? Dezamăgit, trecu de al doilea şi al treilea etaj şi, în 
vreme ce picioarele înciorăpate ale Giovannei îi dansau în faţa 
ochilor, mai dezgolite, ca şi când ar fi adus adevărul în faţa 
privirilor lui, scoase cu degetele cheia de la intrare din roba 
neagră. Cardinalul trăia singur; o franciscană îi făcea menajul; 
măicuţa se întorcea spre seară în mănăstirea care îi era cămin, 
aşa că el era obişnuit să vină acasă într-o locuinţă goală. Un hol 
înalt, întunecos şi acoperit cu tapete roşii de mătase împărțea 
locuinţa în două, iar o uşă dublă în partea stângă ducea spre 
salonul în care se lăfăia mobilierul negru stil Novecento Italiano, 
şi în spate se afla, separată printr-o uşă glisantă cu geamuri, 
biblioteca. Dormitorul, baia şi bucătăria ocupau partea cealaltă 
a holului. 

Răscolit, cardinalul intră în bibliotecă: cărţi din podea până în 
tavan pe cei doi pereţi faţă în faţă şi un al treilea lambrisat cu 
lemn cu o cruce pe el, în faţa căreia se afla un scaun de 
rugăciune învelit în purpură. Cardinalul se prăbuşi pe scaun. Îşi 
îngropă faţa în palme; nici rosario pe care îl intona şoptit nu 
voia să-i iasă, cum nu reușea nici cu Ave Maria. Deşi se străduia 
din tot sufletul, erau tulburate de fantasma provocatoare a 
Giovannei. Mânios, cardinalul sări în picioare, făcu câţiva paşi 
iuți încoace şi încolo, se orientă hotărât prin dormitorul pierdut 
în întuneric şi scormoni cu iuţeală în comoda şubrezită până 
când găsi comoara şi scoase o curea de piele. Apoi îşi desfăcu 
nasturii de la robă, îşi descoperi trunchiul şi începu să îşi 
biciuiască spatele cu brâul, autoflagelându-se precum Sfântul 


Dominic, începu timid, dar, ca şi când ar fi simţit plăcere pentru 
pedeapsă, îşi mări intensitatea loviturilor până când cureaua îi 
răsună puternic pe piele şi, Dumnezeu ştie, poate că s-ar fi lovit 
în seara aceasta până şi-ar fi pierdut simţirile dacă clopotul de la 
intrare nu l-ar fi smuls din transă. Se îmbrăcă în grabă. 

— Cine e acolo? strigă prin hol. 

In faţa uşii auzi vocea Giovannei. 

— Domine nostrum, îi scăpă cardinalului şi îşi făcu repede 
cruce. 

Cardinalul luă pacheţelul şi dădu din cap în semn de 
mulţumire, după care trânti uşa valvârtej. Mai trase cu urechea 
la felul cum răsunau paşii Giovannei în sala scărilor şi până la 
urmă se duse în salon, unde se prăbuşi într-un fotoliu înflorat. 
Această femeie era păcatul, şarpele din paradis, ispita din 
pustie. Domine nostrum! Ce ar fi trebuit să facă? Luă misalul - 
studiul este un balsam împotriva pătimirii -, răsfoi cu mişcări 
stângace, se opri la Luca, Evanghelia din a treia duminică de 
după Rusalii: vameşii şi păcătoşii veneau la Isus ca să îl asculte. 
Fariseii şi învățații murmurau despre asta şi ziceau: „El îi ia pe 
păcătoşi şi ospătează cu ei”. Atunci El le-a spus această 
parabolă: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe 
una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz şi se 
duce după cea pierdută, până când o găseşte? După ce a găsit-o, 
o pune cu bucurie pe umeri. Când se întoarce acasă, cheamă pe 
prietenii şi vecinii săi, şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, 
căci mi-am găsit oaia care era pierdută». Tot aşa, vă spun că va 
fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se 
pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi 
cari n-au nevoie de pocăință”. 

Cuvintele  evanghelistului aveau efect  liniştitor precum 
medicamentele care potolesc febra şi, cu teama că febra 
păcatului poate să izbucnească din nou, cardinalul se ridică şi 
merse în bibliotecă ca să coboare pe scaunul de rugăciune. 
Căuta ajutor în psalmi, dintre care îi erau dragi inimii mai ales 
cei ai regelui David: „Izbăveşte-mă, Doamne! Vino, Doamne, 
degrabă în ajutorul meu!” Cardinalul citea aproape încet, pe ton 
de descântec: „Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi toţi cei care vor să-mi 
ia viaţa! Să dea înapoi şi să roşească de ruşine cei care îmi 
doresc pierzarea! Să rămână înlemniţi de ruşinea lor cei care-mi 


zic: «Ha! Ha!» Să se bucure şi să se veselească în Tine toţi cei 
care Te caută! Cei care iubesc mântuirea Ta să zică fără 
încetare: «Mărit să fie Domnul!» Eu sunt sărac şi lipsit. O, 
Doamne, vino degrabă în ajutorul meu...“ 

Pe când medita el astfel, îi căzu privirea pe pachetul pe care îl 
pusese la o parte, în neatenţia tulburării sale. Il verifică în 
mâini, ca şi cum s-ar fi temut de conţinutul tainic, apoi începu să 
îl despacheteze precaut. Pe Sfânta Fecioară şi toţi sfinţii, 
curiozitatea era departe de orice virtute creştină, dar acum lipsa 
de virtute domina asupra rugăciunilor pioase, aşa cum şi 
imaginea Giovannei îi amăgea gândurile către desfrâu. Şi 
Giovanna se afla din nou în faţa lui, iar în cap îi suna Cântarea 
Cântărilor a lui David: părul tău este ca o turmă de capre, 
poposită pe coama muntelui Galaad... buzele tale sunt ca un fir 
de cârmâz... Gâtul tău este ca turnul lui David... amândoi sânii 
tăi sunt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare... 

Cardinalul se opri; într-adevăr, conţinutul hârtiei îl nedumeri 
precum lumina cerească pe Saul în faţa porţilor Damascului: o 
pereche de ochelari auriţi şi doi papuci roşii brodaţi cu o cruce. 


Două zile mai târziu 


După invocarea Sfântului Duh pentru Consiliul Extraordinar, 
cardinalul Joseph Jellinek stabili prezenţa următorilor în Sfântul 
Oficiu, Piazza del Sant’ Uffizio nr. 11, etajul doi: Eminentissimul 
şi Reverendissimul cardinal secretar de stat Giuliano Cascone, 
totodată prefect al Consiliului pentru Probleme Publice ale 
Bisericii, cardinalul Mario Lopez, subsecretar al Congregaţiei 
pentru Teologie Dogmatică şi arhiepiscop titular de Caesarea, 
cardinalul Giuseppe Bellini, prefect al Congregaţiei pentru 
Sacramente şi Serviciu Divin, responsabil special pentru 
liturghie în aspectele pastorale şi de rit şi episcop titular de Ela 
şi Frantisek Kolletzki, subsecretar al Congregaţiei pentru 
Învăţământul Catolic, responsabil cu liceele şi universităţile şi 
rector la Collegium Teutonicum Santa Maria dell'Anima din 
uniunea personală;  Reverendissimul  monsenior şi padre 
Augustinus Feldmann, director al Arhivei Vaticanului şi 
primarhivar în Arhiva Secretă a Sanctităţii Sale, oratorian de la 
mănăstirea de pe Aventin şi Pio Grolewski, Curator al Muzeelor 
Vaticanului şi pater al călugărilor predicatori; consultatorul şi 
calificatorul Bruno Fedrizzi, restaurator-şef al Capelei Sixtine, 
Antonio Pavanetto, director general al Construcţiilor şi Muzeelor 
Vaticanului şi Riccardo Parenti, profesor de istoria artei la 
Universitatea din Florenţa şi expert în frescele Renaşterii târzii 
şi ale fazei premergătoare barocului, acordând deosebită atenţie 
lui Michelangelo, precum şi Adam Melcer din Societas Jesu, Ugo 
Pironio dintre ermiţii Sfântului Augustin, Pier Luigi Zalba de la 
Slujitorii Mariei, Fra Felice Centino, titular la Santa Anastasia, 
Fra Desiderio Scaglia, titular la San Carlo şi Laudivio Zacchia, 
titular la San Pietro din Vincoli. În calitate de grefieri: 
monseniorii Antonio Barberino, notar, Eugenio Berlingero, 
secretar, şi Francesco Sales, dactilograf. 


Din procesul-verbal al Sfântului Oficiu: 
Eminentissimul şi Reverendissimul cardinal Joseph Jellinek a 


solicitat celor prezenţi menţionaţi mai sus să trateze obiectul 
consilierii după modelul erasmic ex paucis multa, ex minimis 
maxima şi să nu minimalizeze incidentul; căci arta şi ştiinţa, 
teologia nefăcând excepţie, dăunau de două mii de ani Sfintei 
Biserici mai mult decât prigoana creştinilor de către romani. În 
principal, nu era vorba despre interpretarea înscrisurilor 
inexplicabile din Capela Sixtină, al căror autor putea fi numit un 
antipapist nesănătos, ci mai curând trebuia ca acest Consiliu să 
preîntâmpine speculaţiile degenerescente şi, în acelaşi timp, să 
ofere la data la care descoperirea era făcută publică şi o 
explicaţie incontestabilă. 

Obiecţia Eminentissimului Frantisek Kolletzki: că lui îi aduce 
aminte acest Consiliu de un alt caz care avusese loc nu cu mult 
timp în urmă şi care, tocmai din pricină că fusese considerat la 
fel de neimportant, a devenit o problemă aproape insolubilă, 
ceea ce a dus la discutarea ei în faţa Sfântului Oficiu. 

Întrebare a lui Adam Melcer de la Societas Jesu, despre ce caz 
vorbea Eminentissimul Kolletzki. Ruga să se exprime pe 
înţelesul tuturor. 

Răspunsul Eminentissimului Kolletzki (nu fără ironie), cum că 
se declarase pentru toţi cei cu oarece judecată, ceea ce 
presupunea asentimentul Eminentissimului şi Reverendissimului 
cardinal Joseph Jellinek, în calitate de prefect al Congregaţiei 
pentru teologie (la care adresatul încuviinţă dând din cap), că 
respectivul Consiliu discutase pe cât de tainic, pe atât de fără 
succes, cu privire la prepuţul Domnului nostru Isus şi, cu toate 
că problema a fost tratată cu intenţii pioase şi în aceeaşi măsură 
cu integritate, cazul a devenit o problemă de nerezolvat. 

Indignarea lui Pier Luigi Zalba de la Servitorii Mariei. 

Eminentissimul Kolletzki insistă în discursul său: la vremea 
aceea un iezuit dăduse apă la moară cu întrebarea dacă putea fi 
venerat sfântul prepuţ care era păstrat într-o biserică. Până la 
urmă, evanghelistul Luca oferea clar spre recunoaştere faptul că 
Isus fusese tăiat împrejur la opt zile de la naşterea sa şi că 
prepuţul său fusese păstrat în mir de nard. Totuşi, discuţia din 
faţa Sfântului Oficiu a avut urmări nebănuite. Nu numai că se 
iviră mai multe prepuţuri în locuri diferite, dar înaltul Consiliu 
se confrunta acum şi cu întrebarea dacă Domnul nostru Isus n- 
ar fi trebuit să ia cu Sine la Inviere şi la Înălţarea Sa la cer 


fragmentul care îi aparţinea. Venerabilii domni ajunseseră să se 
certe atât de aprig, încât până şi comisia papală desemnată în 
acea perioadă trebuise să intervină în interpretarea dreptului 
canonic, ceea ce putea rezolva problema parţial doar, 
contestând explicit sfântului prepuţ rangul de relicvă, deoarece 
conform canonului 1281, paragraful 2, sunt desemnate relicve 
numai acele părţi ale corpului care au suferit martiriul. În acea 
perioadă Sfântul Oficiu văzuse o singură cale de ieşire, aceea de 
a sancţiona cu excomunicarea speciali modo orice discuţie 
verbală sau scrisă despre sfântul prepuţ. 

întreruperea Eminentissimului cardinal Joseph Jellinek, prin 
bătaie în masă: 

— La obiect, domnule cardinal! 

Eminentissimul Kolletzki: curia, cu dicasteriile ei, părea 
predestinată să facă din ţânţar armăsar şi uneori tăcerea era de 
preferat cuvântării - asta era tot ce dorise să demonstreze. 
Cuvintele aveau puterea de a deschide răni; tăcerea, dimpotrivă, 
grăbea vindecarea. 

Cardinalul secretar de stat şi prefectul Consiliului pentru 
probleme publice ale bisericii, Giuliano Cascone: 

— Sarcina curiei nu este aceea de a tăcea! Noi, cei de la masa 
aceasta, avem de hotărât, quoquomodo possumus! 

La care Eminentissimul cardinal Jellinek încercă să calmeze 
spiritele: 

— Frate întru Hristos, smerenia este cea mai înaltă virtute 
creştină! Vreau să explic de ce consider prezenta causa pe cât 
de importantă, pe atât de periculoasă. Aici, în acest loc, acum 
350 de ani a fost tratat un caz care, Domnul aibă milă de noi, 
bieţii păcătoşi, a pricinuit un mare neajuns Sfintei Biserici. 
Vreau să vă amintesc că dintr-o problemă aparent neînsemnată 
a pornit cazul Galilei, şi anume de la întrebarea dacă felul cum 
se modifică aspectul cerului este în conformitate cu Scriptura. 
Aduc avertismentul serios de a nu comite din nou aceeaşi 
eroare. 

Întrerupere cu exclamaţie iritată, din gura lui Ugo Pironios, 
de la eremiţii Sfântului Augustin: 

— Conciliul din Trent a interzis orice tălmăcire a scrierilor 
care vin în contradicţie cu interpretarea părinţilor Bisericii! 
Galilei a fost condamnat pe drept. 


Cardinalul Jellinek spuse cu însufleţire crescândă: 

— În acest caz nu vorbim de dreptul canonic. Vorbim de răul 
pe care l-a pricinuit Sfintei Biserici demersul Sfântului Oficiu şi 
vorbim despre cum, din neglijenţa celor responsabili, o 
quisquilia a devenit o causa causarum. 

Monseniorul Ugo Pironio adăugă înfuriat: 

— Conform nivelului de atunci al cunoaşterii se ştia că 
Soarele se află pe cer şi se roteşte în jurul Pământului, iar 
Pământul odihneşte nemişcat în centrul Universului. Asta putea 
să găsească orice învăţat la Părinţii Bisericii, fie în psalmi, fie la 
Solomon şi Iosua. Trebuia Sfânta Biserică să permită ca aceste 
scrieri să fie puse sub semnul întrebării? Cât ar mai fi durat 
până s-ar fi ridicat un alt eretic şi ar fi propovăduit că nu 
Dumnezeu, Domnul, i-a alungat pe Adam şi Eva din paradis, ci 
că Adam şi Eva l-au izgonit pe Domnul din paradis, pentru că 
doreau să fie singuri şi că aceasta se putea demonstra 
matematico-astronomic. 

Pironio schiţă semnul crucii. 

— Pare că aţi uitat, frate întru Hristos, că nu Galilei era în 
defect, ci Sfântul Oficiu şi că nu astronomia şi geometria 
greşeau, ci teologia. Sau pentru eremiţii Sfântului Augustin se 
mai învârte şi astăzi Soarele în jurul Pământului? (Cuvintele 
Eminentissimului cardinal Joseph Jellinek, producând rumoare.) 

Cel sus-numit continuă: 

— Galilei a dat întâietate absolută teologiei în faţa celorlalte 
ştiinţe în ceea ce priveşte minunata învăţătură şi revelaţiile 
dumnezeieşti, şi veşnica mântuire, dar, în acelaşi timp, a dorit 
ca aceasta să nu se coboare la speculaţiile mai umile şi mai 
lipsite de importanţă ale ştiinţelor inferioare, deoarece acestea 
nu au nicio contribuţie la mântuire, iar servitorii ei nu ar fi 
trebuit să îşi aroge autoritatea de a decide în domenii din care le 
lipsea orice cunoştinţă. 

Atunci monseniorul Ugo Pironio divagă mânios servindu-se de 
un pasaj din De Genesi ad literam al Sfântului Augustin, din 
locul în care niciun predicator al pocăinţei nu putea fi mai 
vehement: Hoc indubitanter tenendum est, ut quicquid 
sapientes huius mundi de natura rerum demonstrare potuerint, 
ostendamus nostris libris non esse contrarium: quicquid autem 
illi in suis voluminibus contrarium Sacris Literis docent, sine 


ulla dubitatione credamus id falsissimum esse, et, quoquomodo 
possumus, etiam ostendamus. 

Eminentissimul Mario Lopez, subsecretar al Congregaţiei 
pentru Teologie şi arhiepiscop titular de Caesarea răspunse 
celui care luase cuvântul: 

— Monseniore Pironio, nu ţine de Scriptură să explice 
legăturile cosmice, aşa cum nu ţine de ştiinţă să explice doctrina 
mântuirii Sfintei Biserici. Acestea nu sunt vorbele mele, frate 
întru Hristos, ci ale lui Galileo Galilei. 

— „Scriptura nu vrea să predice asupra structurii lucrurilor 
care nu contribuie la mântuire.” Vă este cunoscută această 
sintagmă din enciclica Providentissimus Deus a Sanctităţii Sale 
Leon al XIII-lea! (Întrerupere cu exclamaţie a Eminentissimului 
cardinal Jellinek.) 

Subsecretarul Congregaţiei pentru Teologie continuă: 

— Doriţi din nou situaţia din Evul Mediu şi susţineţi că 
geometria, astronomia, muzica şi medicina sunt tratate cu mai 
multă seriozitate în Sfânta Scriptură decât la Arhimede, Boetius 
şi Galenus? Galileo nu afirmase altceva decât că învățații 
universali din timpurile lui puteau demonstra ştiinţific anumite 
fenomene ale naturii, pe când alţii le ofereau ca învăţătură pur 
ipotetică. A avut tot dreptul să refuze să discute despre cât 
adevăr aduceau cei din prima categorie, pentru că puteau aduce 
demonstraţii cu ajutorul ştiinţei şi în acelaşi timp a căutat dovezi 
prin care să-i demaşte pe cei din a doua categorie ca fiind în 
eroare. A existat un învăţat cu mai multă bună-credinţă? În orice 
caz, mi se pare de bună-credinţă argumentaţia florentinului. 
Dacă dovezile aduse de ştiinţele naturii nu pot fi subsumate 
Scripturii, atunci, şi aici sunt de acord cu Michelangelo, ar 
trebui numaidecât explicat că acestea nu se află în contradicţie 
cu Scriptura. Înainte de a respinge o modalitate de explicare a 
naturii, este absolut necesar să se demonstreze că acesteia îi 
lipseşte dovada ştiinţifică. Dar acest lucru nu cădea în sarcina 
celor care considerau valabilă explicaţia, ci a celor care se 
îndoiau de ea. 

— Accessorium sequitur principale! 

Cardinalul Jellinek bătu din nou cu mâna în masa Sfântului 
Oficiu şi atrase atenţia asupra respectării temei. Spuse că a 
adus în discuţie cazul Galilei ca să demonstreze că învăţăturile 


Sfintei Biserici au mai puţin de suferit din cauza opozanților săi 
declaraţi decât din pricina neglijenţei şi nepriceperii manifestate 
în rândurile proprii, iar în legătură cu aceasta Eminentissimul 
aminti de polemica dintre dominicani şi iezuiţi, care durase ani 
buni, referitoare la teoria predestinării, a Sfântului Augustin, şi 
care pricinuise neajunsuri atât unei frăţii, cât şi celeilalte. 

Insă asta provocă strigăte sălbatice de întrerupere, care din 
pricină că se acopereau unele pe altele erau de neînțeles. 
Strigătele următorilor prezenţi: Adam Melcer de la Societas 
Jesu, Fra Desiderio Scaglia, titular la San Carlo, Fra Felice 
Centino, titular la Santa Anastasia şi Eminentissimul Giuseppe 
Bellini, prefect al Congregaţiei pentru Sacramente şi Serviciu 
Divin, responsabil special pentru liturghie în aspectele pastorale 
şi de rit. 

Mai sus-menţionatul vorbitor depuse ceva efort ca să se facă 
ascultat şi să aducă în discuţie tema reală - interpretarea 
inscripţiei sixtine - şi acordă cuvântul restauratorului-şef Bruno 
Fedrizzi. 

Restauratorul-şef Bruno Fedrizzi descrise în detaliu şi cu 
referiri la tehnica frescelor şi la analiza chimică descoperirea 
celor opt însemne de pe cărţile şi sulurile profetului Ioel, ale 
sibilei din Eritreea şi ale celorlalte figuri, conform succesiunii 
descoperirii: A - IFA - LU - B - A. Fuseseră aplicate a secco în 
acelaşi timp cu corecturile pe care Michelangelo le adusese 
după finisarea frescelor propriu-zise, cum ar fi corecturile de 
contur şi cele de proporţii sau de perspectivă. 

intrerupere prin întrebarea cardinalului secretar de stat 
Giuliano Cascone, dacă era exclus ca semnăturile despre care se 
discută să fi putut fi adăugate mai târziu de o altă mână decât 
cea a lui Michelangelo. 

Fedrizzi respinse această posibilitate şi menţionă ca dovadă 
faptul că pigmenţii anorganici de culoare din însemnele 
descoperite se întâlnesc şi în alte părţi mai închise la culoare din 
scenariile după Vechiul Testament; prin urmare, cine se 
îndoieşte de autenticitatea paternităţii însemnelor trebuie să 
pună sub semnul întrebării şi paternitatea lui Michelangelo în 
calitatea sa de creator al picturilor de pe tavanul sixtin. 

Dacă se găseşte vreo semnătură pe celelalte lucrări ale 
florentinului. (întrebare a Eminentissimului cardinal secretar de 


stat.) 

Răspunsul venit de la Riccardo Parenti, profesor universitar 
de istorie a artei la Universitatea din Florenţa: Michelangelo nu 
şi-a semnat lucrarea, ceea ce corespundea obiceiului acelor 
timpuri, totuşi se face abstracţie de faptul că s-a portretizat pe 
sine însuşi în reprezentările sale. Erau cu greu de pus la îndoială 
trăsăturile lui Michelangelo din figura profetului Ieremia şi din 
pielea chinuită a lui Bartolomeu de la Judecata de apoi. Până 
astăzi nu există o interpretare concludentă asupra acestei 
particularităţi a florentinului, referitor la această modalitate 
unică de a se face vizibil. 

— Aşa că misterul descoperit acum ar trece negreşit drept 
caracteristica lui Michelangelo. (Întrerupere pricinuită de 
strigătul Eminentissimului cardinal Jellinek.) 

Răspunsul lui Parenti: 

— Negreşit. Mai ales că Michelangelo nu a mai creat în afară 
de Sixtină nicio pictură apreciabilă. Şi precum ştie oricine, dacă 
picturile Capelei Sixtine au luat fiinţă sub constrângeri 
materiale, cu ură împotriva papei şi împotriva curiei şi cu 
umilinţe ale artistului din cele mai felurite, oarece gânduri de 
răzbunare, de oricare natură ar fi fost ele, nu păreau în niciun 
caz de exclus. Fie şi numai scenariul ales de artist pentru capela 
căminului papal putea fi perceput ca fiind provocare, dacă nu 
scandal. Să-şi imagineze că un artist contemporan ar zugrăvi 
capela personală a Sanctităţii Sale cu doamne şi domni 
dezbrăcaţi conform idealului de frumuseţe contemporan şi 
despre care se poate recunoaşte că sunt de-a dreptul atrăgători, 
iar în locul simbolurilor creştine ar fi născocit scene 
provocatoare din aria drogurilor, francmasonilor sau muzicii 
pop. Scandalul nu ar fi mai mare. 

Rumoare în Sfântul Oficiu. 

— Din cearta cu papa, continuă Parenti, a ieşit învingător 
florentinul, iar ca revanşă Michelangelo a desconsiderat orice 
pictură inspirată din Noul Testament şi chiar bisericească şi, 
într-adevăr, a lăsat să învie mesageri ai lumii spiritului şi a 
spiritelor, l-a omagiat pe Dante, neoplatonismul şi spiritul 
Antichității, acesta fiind înfierat de către Biserică drept păgân şi 
până şi azi lipseşte ceea ce era cel mai important să transpară: 
de ce Sanctitatea Sa nu a protestat împotriva acestui fel de 


reprezentare. 

Intrerupere pricinuită de strigătul cardinalului Jellinek, 
prefectul Congregaţiei pentru Aspecte Confesionale: 

— Sanctitatea Sa Iulius al II-lea nu numai că a protestat, dar a 
şi ajuns să se certe serios cu artistul cel încăpățânat. 

— Cum adică încăpățânat? Toţi artiştii care îşi merită titlul 
sunt încăpăţânaţi. (Întreruperea lui padre Augustinus Feldmann, 
directorul Arhivei Vaticanului şi prim arhivar al Arhivei Secrete 
a Sanctităţii Sale). 

Întrebarea Eminentissimului cardinal Jellinek: 

— Cum să interpretăm asta, frate întru Hristos? 

Răspunsul celui adresat: 

— Ei, foarte simplu. Arta, în măsura în care este autentică, nu 
este de vânzare. Sau altfel spus: Este curată prostie să crezi că 
arta este de vânzare. Iar pentru asta cel mai bun exemplu este 
prezenta causa. Sanctitatea Sa crezuse că Michelangelo îi 
îndeplinea ceea ce îi ceruse şi, la prima vedere, chiar aşa şi 
părea să fie, dar adevărul este că artistul s-a răzbunat pe cel 
care îl umilise, şi a făcut în aşa fel încât Sanctitatea Sa nici 
măcar nu a observat. Să fim serioşi, configuraţia teatrului cel 
mare al lumii pe care l-a pictat Michelangelo pe tavanul Sixtinei 
permite orice interpretare, iar concepţia că în avântul său de a 
reprezenta simbolic, artistul a înfăţişat cele trei condiţii ale 
existenţei omului zămislit de Dumnezeu, adică forma de 
existenţă trupească, cea sufletească şi cea spirituală, nu mă 
mulţumeşte. Viaţa de zi cu zi şi viaţa omului este plină de 
simboluri care îi aduc aminte, îl mustră, îi poruncesc şi îi 
interzic, care se întretaie şi se contrazic. Nu există niciun simbol 
absolut, un simbol care să aibă aceeaşi semnificaţie în toate 
culturile. Chiar şi crucea, un simbol aparent de origine creştină 
al învierii pascale şi al credinţei, are o cu totul altă semnificaţie 
în alte culturi. Pe de altă parte, adesea există multe simboluri 
pentru toate şi pentru orice. Şi cu asta vreau să spun că, pentru 
a exprima într-un mod tainic ceea ce a încercat Michelangelo să 
transmită, artistul în niciun caz nu are nevoie de preotese 
prezicătoare păgâne. lar dacă sibilele prezintă ceea ce este 
dumnezeiesc, atunci acel lucru nu face parte din acel Dumnezeu 
Atotputernic pe care îl slăveşte Sfânta Biserică, ci mai degrabă 
din acela de pe culmile Olimpului. 


Eminentissimul cardinal Jellinek: 

— Padre, vorbiţi ca un eretic. 

Padre Augustinus: 

— Eu doar redau ceea ce trebuie că sare în ochi fiecărui 
creştin cu şcoală, căruia i s-a dat darul vederii. Şi pomenesc 
acest lucru numai pentru ca acest Consiliu să trateze recenta 
descoperire cu prudenţa cuvenită în circumstanţele menţionate 
şi ca să nu rămânem într-o bună zi la fel de înmărmuriţi precum 
Sanctitatea Sa Iulius. 

— Şi ce semnificaţie atribuiţi semnelor cu care ne-a surprins 
Fedrizzi? (Intrebarea Eminentissimului cardinal secretar de stat 
Giuliano Cascone.) 

— Eu nu pot, începu şovăitor padre Augustinus Feldmann, să 
găsesc nici până astăzi o interpretare logică pentru cele opt 
litere şi cu siguranţă că există persoane mai competente decât 
mine pentru această sarcină, însă doresc să îmi exprim poziţia 
întru totul personală cu privire la problemă, căci pentru asta ne- 
am adunat, cred eu, toţi aici. 

Murmur aprobator al celor prezenţi. 

— Cred că este clar că avem aici un gen de sincretism, ceea 
ce înseamnă contopirea ideilor religioase de origine diferită într- 
un tot din care să răzbată nostalgia după unitatea interioară şi 
lipsa de contradicții. 

Luare de poziţie a Eminentissimului Mario Lopez, subsecretar 
al Congregaţiei pentru teologie şi arhiepiscop titular de 
Caesarea: 

— Această idee a fost discutată destul şi nu este nouă: în 
secolul al XVI-lea se numeau sincretişti acei filozofi care voiau 
să facă legătura între Platon şi Aristotel, ceea ce, precum se 
ştie, este, fireşte, imposibil. Insă referirea dumneavoastră, frate 
întru Hristos, se raportează mai degrabă la tematica picturii 
decât la interpretarea semnelor! 

Padre Augustinus: 

— Aşa şi este, şi fac această precizare tocmai pentru că se 
poate presupune că semnele conţin un gen perfid de sincretism. 

— Aşadar, dacă vă înţeleg corect, frate întru Hristos, ca să 
putem descifra acest mister trebuie să ne aşteptăm la 
consultarea nu numai a teologilor de aceeaşi confesiune cu noi, 
ci şi a... 


Padre Pio Grolewski de la călugării predicatori şi curator al 
muzeelor Vaticanului fu întrerupt zgomotos şi abrupt de către 
Eminentissimul cardinal secretar de stat Cascone: 

— Nu trebuie să amintesc Consiliului că  dezbatem 
specialissimo modo. Sarcina noastră este aceea de a împiedica 
Biserica şi curia să fie lăsate pradă ridiculizării. Şi dacă ne 
confruntăm datorită descoperirii cu o problemă teologică, atunci 
este de răspunderea noastră, de răspunderea acestui Consiliu, 
să rezolvăm această problemă, specialissimo modo! 

Tăcere. 

Eminentissimul cardinal secretar de stat: 

— Vreau să mă exprim clar. Niciun cuvânt al acestui Consiliu 
nu poate să fie făcut public, nu înainte ca acest Consiliu să fi 
găsit o explicaţie pentru causa. Şi în legătură cu aceasta se 
aplică următorul principiu suprem: Învățătura se află înaintea 
artei. 

Fra Desiderio Scaglia, titular la San Carlo, reflectă că frescele 
lui Michelangelo fuseseră de secole izvor de credinţă pentru 
milioane de creştini şi că scenele inspirate din Vechiul 
Testament cu Dumnezeu Creatorul dăduseră curs interpretărilor 
generaţii la rând. Prezenta causa era mai puţin o problemă 
teologică şi mai degrabă o problemă care ţinea de gradul în care 
devenea publică. 

Adam Melcer de la Societas Jesu declară că nu a văzut 
însemnele cât a verificat starea de fapt din Capela Sixtină, ci în 
cel mai bun caz le-a intuit şi că se opune dezbaterii unor 
impresii cu o asemenea seriozitate. 

Profesorul Pavanetto, director general al Construcţiilor şi 
Muzeelor Vaticanului ridică, fără să spună nimic, un teanc de 
fotografii de pe masă şi Adam Melcer le cercetă din priviri prin 
perechea lui de ochelari, care fusese strânsă. 

— Asta nu spune nimic, repetă el la fiecare imagine, după ce 
le supuse unor examinări amănunțite, asta nu spune nimic. 
Credinţa creştină cere să fie considerate adevărate lucrurile 
care nu sunt întărite prin dovada necesară completă, adusă prin 
intermediul simţurilor şi a gândirii şi atunci, de ce nu, ar putea 
să ceară ca lucrurile adeverite prin simţuri şi gândire să nu fie 
considerate adevărate. 

Clocotind,  Eminentissimul Mario Lopez, prosecretar al 


Congregaţiei pentru Teologie şi episcop titular de Caesarea: 

— Pălăvrăgeală iezuită! Voi, cei de la Jesu aţi considerat 
întotdeauna că trebuie să vă adaptaţi la orice situaţie în aşa fel 
încât premisele de la care porniţi să corespundă unui efort 
minim. Et omnia ad maiorem Dei gloriam! 

Eminentissimul cardinal Jelinek, pe un ton liniştitor: 

— Fraţi întru Hristos, cumpătare! Cumpătare, de dragul 
Domnului nostru Isus! 

Adam Melcer, către Eminentissimul Lopez: Trebuie să-şi 
ceară scuze nu faţă de el, care avea un titlu neînsemnat, ci faţă 
de Societas Jesu care nu avea nevoie să se lase jignită de un 
arhiepiscop titular asiatic. lar Melcer se pregăti să iasă din sală. 

— Fraţi întru Hristos! Eminentissimul cardinal Jellinek strigă 
să se facă linişte şi să fie cumpătaţi şi îl somă pe Adam Melcer 
ex officio să se întoarcă la locul său. Melcer întrebă dacă Jellinek 
vorbise în mod clar ex officio, deoarece, în caz contrar, nu se 
putea conforma somaţiei din cauza importanţei atingerii aduse 
de către Eminentissimul arhiepiscop titular şi doar după 
confirmarea explicită că somaţia a fost făcută ex officio se aşeză 
Melcer din nou la locul său, făcând totuşi cunoscut, în timp ce îşi 
aranja nervos ochelarii, că ar putea solicita ajutorul duhovnicilor 
apostolici ca să obţină satisfacţie de la primul duhovnic al 
cardinalului. 

După calmarea spiritelor celor două părţi, cardinalul Jellinek 
puse întrebarea dacă între însemne şi reprezentările profeților 
şi sibilelor nu există o legătură internă, dacă litera A nu lăsa loc 
de interpretare în legătură cu profeţii Ioel şi Ieremia, dacă din 
litera B nu putea să reiasă un indiciu scris referitor la sibila din 
Persia, dacă acest lucru nu se potrivea pentru „LU” referitor la 
Ezechiel şi pentru „IFA” în legătură cu sibila din Eritreea. 

Padre Augustinus Feldmann, director al Arhivei Vaticanului, 
luă cuvântul şi făcu mai întâi trimitere la traducerea din ebraică 
a numelui Ioel, care însemna: „Jahwe este Dumnezeu”. Profeţia 
lui se referea la ziua lui Jahwe cu pogorârea spiritului profetic 
asupra Israelului şi cu judecata popoarelor păgâne, şi era 
neobişnuit de scurtă, spre deosebire de proporţiile mari ale 
profeţiilor lui Ezechiel, care umplu o carte cu bocetele, 
suspinele şi strigătele lor de durere; cântece de dragoste cu un 
conţinut lipsit de rafinament fuseseră ridicate la rangul celor 


religios-morale. Dar chiar şi apelul la ştiinţe mai obscure 
precum mistica literelor şi a cifrelor nu furniza vreo legătură 
logică între însemne şi profeţi şi acelaşi lucru era valabil şi 
pentru sibile. 

Intervenţia profesorului Antonio Pavanetto: dacă nu trebuie să 
i se ofere mai multă importanţă faptului că profeţii Ioel şi 
Ezechiel aveau însemne, pe când leremia, Daniel şi Isaia nu 
prezentau niciun semn caracteristic. Şi întrebarea fireşte că se 
referea şi la sibile, dintre care intrau în calcul cea din Eritreea şi 
cea din Persia, în timp ce sibila din Delphi şi cea din Cumae 
rămăseseră cu mâna goală. 

Această întrebare fu adoptată unanim, dar rămase fără 
răspuns şi din această pricină, problematică. 

Eminentissimul Frantisek Kolletzki, profesor universitar de 
învăţământ catolic preciză că doctrina ezoterică iudaică se 
folosea de magia literelor şi a cifrelor şi că literele aveau în 
Cabala anumite valori cifrice cu ajutorul cărora se puteau face 
calcule mantice. 

— Frate întru Hristos! întrerupse abrupt pe vorbitor Fra 
Desiderio Scaglia, titular la San Carlo. Cum să fi ajuns semne 
cabalistice pe tavanul Sixtinei? Doriţi să afirmaţi cumva că 
Michelangelo a fost un cabalist şi un eretic? Părerea mea este că 
ar trebui să ne concentrăm mai degrabă asupra interpretărilor 
mai la îndemână, precum formulele de descântec din Evul 
Mediu, care, nu mai este nevoie să subliniez, erau descrise de 
Biserică drept superstiții. Formulele de descântec sunt redate în 
iniţiale de cuvinte separate. Cel mai cunoscut este descântecul 
lui Zaharia împotriva ciumei, ale cărui iniţiale apar pe bileţele- 
amuletă, pe patrafire, pe clopote şi pe crucea lui Zaharia, 
corespunzător formulei de descântec benedictine. Credinţa 
creştină îmi interzice să reproduc înşiruirea de litere, însă 
aceasta nu are nicio legătură cu înşiruirea despre care se 
dezbate aici. 

Întrebarea cardinalului Giuseppe Bellini, prefect al 
Congregaţiei pentru Sacramente şi Serviciu Divin, dacă s-au 
întreprins deja investigaţii cu privire la partiturile cu litere. 
Această modalitate foarte veche de notare a muzicii se făcea 
prin scrierea literelor alfabetului corespunzător sunetelor şi abia 
la începutul celui de-al doilea mileniu intrase în uz sistemul 


portativului. Odo de Gluny îşi păstrase impresionantele cânturi 
gregoriene numai prin litere. 

— Dacă vă înţeleg bine, domnule cardinal (intervenţie a 
Eminentissimului cardinal Jellinek), atunci dumneavoastră 
presupuneţi că în spatele literelor lui Michelangelo se ascunde o 
melodie, care, pe de altă parte, se află la baza unui text cu o 
anumită afirmaţie. 

Confirmare. 

Strigăt de protest din partea fratelui Pier Luigi Zalba de la 
Ordinul Slujitorilor Mariei, a lui Ugo Pironio de la eremiţii 
Sfântului Augustin şi a lui Fra Felice Centino. Ultimul, indignat: 

— Frate întru Hristos, suntem pe cel mai bun drum spre 
părăsirea bazei problemei. Discutăm despre formule păgâne de 
descântec şi texte străine de cântece, în loc să căutăm ceea ce 
trebuie printre rugăciunile pioase. Domnul fie cu noi. 

Răspunsul oratorianului Augustinus Feldmann: 

— Credinţa creştină, frate întru Hristos, părăseşte zilnic 
fundamentul problemelor, iar credinţa este cu adevărat 
duşmanul celor palpabile, şi ceea ce este privit ca nevăzut 
devine inteligibil doar sub semnul credinţei. 

Niciun creştin credincios nu se va îndoi de Apocalipsa 
Sfântului loan, care, de-a lungul epocilor, a fost veste 
mângâietoare pentru fiecare generaţie de creştini şi totuşi, 
Apocalipsa conţine mult mister şi lucruri inexplicabile până 
astăzi. Tocmai de aceea doriţi dumneavoastră, frate întru 
Hristos, să vă îndoiţi de caracterul de solie şi de adevărul 
Apocalipsei? Vreţi să contestaţi faptul că revelaţia lui loan 
corespunde în părţile ei esenţiale acelei revelații pe care ne-a 
dat-o Domnul nostru Isus către sfârşitul lucrării Sale, numai 
pentru că loan este uneori de neînțeles şi uneori face obiectul 
interpretărilor păgâne? 

Intrerupere cauzată de strigătul cardinalului Jellinek, care 
impuse o precizare la această afirmaţie: 

— Cum doriţi dumneavoastră să interpretaţi Apocalipsa lui 
loan 13,11 - 18, dacă nu cu ajutorul magiei cifrelor. Ioan spunea 
că a văzut un animal ridicându-se din pământ, care avea două 
coarne ca ale unui miel, dar care vorbea ca un balaur. Şi cine 
are pricepere, să socotească numărul fiarei, căci este număr de 
om şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase. Aşa se află în 


textul Scripturii pe care dumneavoastră îl cunoaşteţi cu toţii. 

Întrebare ulterioară: 

— Orice text necesită o interpretare? (Probabil Fra Felice 
Centino.) 

Răspuns: 

— Nu, desigur că nu. Creştinul poate să creadă de dragul 
credinţei; dar datoria de a propovădui pe care ne-a lăsat-o 
Domnul nostru Isus include şi datoria de a interpreta. Prin 
urmare cine este această fiară care are număr de om. Deja la o 
sută de ani după loan această întrebare nu mai putea găsi 
răspuns, şi până astăzi teologul creştin nu cunoaşte răspuns la 
această întrebare, doar dacă... 

— Doar dacă? Urmară câteva întreruperi zgomotoase. 

— Doar dacă cerem ajutor magiei cifrelor din gnoza greco- 
orientală. 

Strigăte de protest din toate părţile. Fra Felice Centino, 
titular la Santa Anastasia, făcându-şi cruce: 

— Domnul aibă milă de noi! 

Eminentissimul cardinal Jellinek: 

— Continuaţi, frate! 

Padre Augustinus, nesigur acum şi privind în jurul său: 

— Ceea ce am de spus poate fi găsit de oricine în Arhiva 
Vaticanului, rog să se ţină cont de asta. Secta gnosticului 
Basilides din Antichitatea târzie şi-a găsit sfârşitul cam prin anul 
130 după naşterea Domnului nostru; aceasta folosea formula 
magică ABRAXAS, printre altele, pentru recunoaştere reciprocă, 
dar şi ca atare. Acest cuvânt se presupune că este compus din 
inițialele numelor lui Dumnezeu în ebraică şi prezintă, pe lângă 
totalul de şapte litere, şi alte particularităţi: conform magiei 
literelor aparţinând acestei secte, formula ABRAXAS include 
valoarea numerică trei sute şaizeci şi cinci şi simbolizează prin 
numărul zilelor anului întregul, atotcuprinzătorul, 
dumnezeiescul: A-1, B-2, R-100, A-1, X-60, A-1, S-200. Şi 
cuvântul „Meithras” cu diftongul „ei” de provenienţă grecească 
dezvăluie numărul trei sute şaizeci şi cinci conform acestei 
magii a literelor; din „lesous”, din nou cu un diftong grecesc, 
rezultă numărul opt sute optzeci şi opt. Dar, ca să ne întoarcem 
la Apocalipsa lui Ioan şi la enigmaticul număr şase sute şaizeci 
şi şase, conform literelor şi schemei cu numere menţionate, 


suma şase sute şaizeci şi şase reiese din următoarea succesiune 
de litere: AKAIDOMETSEBGE. Nu pare mai puţin lipsit de sens 
sau mai puţin încifrat decât inscripţia descoperită a lui 
Michelangelo. Dar dacă se porneşte de la faptul că loan a 
conceput Apocalipsa în limba greacă şi dacă literele se grupează 
pe abrevieri, atunci rezultă A.KAI.DOMET.SEB.GE, prescurtarea 
corectă a titlului de stăpânitor pentru împăratul Domitian: 
Autokrator Kaiser Dometianos Sebastos Germanikos. loan a 
scris Apocalipsa pe insula grecească Patmos, care era stăpânită 
de romani, iar explicaţia că dorise să lovească prin acest indiciu 
numeric în cultul împăratului din acele vremuri cu deificarea 
stăpânitorului lumesc nu este de lepădat. 

După cuvântarea părintelui Augustinus se aşternu o pauză 
lungă. 

Apoi cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone: 

— lar dumneavoastră sunteţi de părere, frate Augustinus, că 
inscripţiile lui Michelangelo ar putea fi gândite la fel? Credeţi că 
florentinul a folosit magia cu litere a unei secte păgâne ca să îl 
compromită pe papă şi curia? 

Intrebare oferită ca răspuns: 

— Aveţi o explicaţie mai bună? 

Întrebarea rămase fără răspuns; în cele din urmă luă cuvântul 
prefectul Consiliului, cardinalul Jellinek: Discuţia a arătat că 
problema nu trebuie subestimată şi îl însărcina ex officio pe 
padre Augustinus Feldmann, director al Arhivei Vaticanului şi 
prim-arhivar al Arhivei Secrete a Sanctităţii Sale, cu întocmirea 
unei documentaţii referitoare la ştiinţele oculte şi la cultele din 
vremea următorilor papi: Iulius al II-lea, Leon al X-lea, Adrian al 
VI-lea, Clement al VII-lea, Paul al IIl-lea, Iulius al III-lea, 
Marcellus al II-lea, Paul al IV-lea şi Pius al IV-lea. Profesorul 
Antonio Parenti, profesor universitar de Istorie a Artei la 
Universitatea din Florenţa a fost desemnat să caute originile şi 
punctele de tangenţă cu totalitatea ideilor potrivnice Bisericii 
din timpul vieţii lui Michelangelo. Eminentissimul Frantisek 
Kolletzki, subsecretar al Congregaţiei pentru învăţământ catolic 
şi rector la Collegium Teutonicum a fost numit să consulte 
specialissimo modo un semiotician, pentru interpretarea 
însemnelor. Data următoarei întruniri a Consiliului a fost 
stabilită în lunea de după Intrarea în Biserică a Preacuratei 


Fecioare Maria. 
Confirmă corectitudinea procesului-verbal de mai sus: 
Monseniorul Antonio Barberino, notar. 
Monseniorul Eugenio Berlingero, secretar. 
Monseniorul Francesco Sales, dactilograf. 


Între cea de-a doua şi cea de-a treia dumincă de după 
Epifanie 


Augustinus, oratorianul, nu putea să-şi amintească să fi fost 
vreodată chemat de cardinalul secretar de stat Giuliano 
Cascone, cu toate că era în serviciu de aproape treizeci de ani; 
fără îndoială că arhivarul se afla în ierarhia Curiei Romane 
undeva foarte jos. Augustinus era obişnuit să primească ordine 
scrise şi să îşi ducă la îndeplinire toate sarcinile cu o precizie 
jenantă. Curia este un mecanism de ceasornic, iar el, 
Augustinus, era cea mai mică rotiţă. Cu atât mai surprins se 
arătă oratorianul când monseniorul Raneri, prim-secretar al 
cardinalului secretar de stat, îl invită în biroul său, iar el se 
grăbi să dea curs invitaţiei. Augustinus o luă pe La Cortile della 
Pigna, îşi spuse numele - La Cortile di san Damaso - şi scopul 
vizitei sale şi fu lăsat să treacă, după o confirmare telefonică. 

Cardinalul secretar de stat se număra printre puţinii cardinali 
care nu numai că lucreau în Vatican, ci şi locuiau acolo. La 
primul etaj răzbătea către urechea vizitatorului piuitul unui 
fagot. Spre slava Domnului, spre mulţumirea sa intimă şi spre 
mulţumirea  curiei, monseniorul Raneri, prim-secretar al 
cardinalului secretar de stat Cascone cânta în orice moment 
liber la instrumentul cu două ţevi îmbinate. La etajul al doilea al 
palatului, Augustinus nimeri într-o înşiruire de vestibule care 
dădeau unul într-altul, dintre care numai unul rămânea întipărit 
în minte vizitatorului, deoarece era împodobit cu un baldachin 
roşu sub care era agăţat blazonul cardinalului, şi un altul pentru 
că era mobilat numai cu o masă de perete, pe care se afla 
biretta cu cele trei capete a cardinalului, în faţa unui crucifix, 
către anticamera nobile. Şi aici cât mai puţină mobilă, făcând 
excepţie, în orice caz, masa cu douăsprezece locuri cu spătar 
înalt, aproape pierdută în spaţiu. Secretarul care îl însoţise pe 
Augustinus până aici îi indică arhivarului un loc pe care să se 
aşeze şi dispăru fără să scoată un cuvânt prin una din cele două 
uşi din faţă. Pereţii sălii înalte erau îmbrăcaţi în damasc roşu; 
ferestrele mari cu draperii din brocart cu fir de aur lăsau să 
intre în sală doar o lumină slabă. 

Cu un zgomot puternic se deschise una dintre cele două uşi, 


iar cardinalul secretar de stat Cascone, urmat de prim-secretar 
şi de un ajutor de secretar pe care Augustinus nu îl cunoştea, 
intră în cameră cu braţele întinse ca un aducător de mântuire. 
Augustinus se ridică şi se înclină, iar cardinalul secretar de stat 
spuse cu o voce puternică: 

— Padre Augustinus, laudetur Jesus Christus! 

Il îndemnă pe musafir cu o mişcare scurtă a mâinii să ia loc şi 
apoi se duse în partea cealaltă a mesei ca să se aşeze. Celor doi 
secretari care erau pe punctul de a-şi lua poziţia lor obişnuită le 
aruncă o privire, la care aceştia se îndepărtară fără să salute. 

O clipă stătură unul în faţa celuilalt fără să spună nimic. 

— Padre, începu cardinalul secretar de stat ceremonios, am 
cerut să veniţi deoarece ştiu să apreciez discreţia şi inteligenţa 
dumneavoastră în modul cum trataţi documentele. Noi doi, 
padre, suntem membrele unui trup însemnat, trupul curiei. lar 
dacă mie îmi revine puterea activă a braţului care dă formă şi 
hotărăşte, aşa şi dumneavoastră, padre, sunteţi memoria căreia 
nu îi scapă nimic, nici cele bune, nici cele rele. 

Augustinus îşi ţinea în jos privirile şi nu era sigur dacă trebuia 
să-i răspundă cardinalului secretar de stat, dar spuse în cele din 
urmă: 

— Spre înalta slavă a lui Dumnezeu şi a Bisericii, Eminenţă! 
Iar după o scurtă pauză adăugă: Am servit cinci papi, Eminenţă, 
pentru patru am depus chiar procesul-verbal de deces, am 
întocmit şi am depus şase enciclice şi am etichetat nu mai ştiu 
câte mii de buste. Cred că pot să spun că am lăsat ceva în urma 
mea, este drept. 

— Părerea mea, îşi reluă discursul cardinalul, este că e de 
ajuns pentru o viaţă de om... 

— Nu! îl întrerupse arhivarul. 

— Ce nu? 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi, Eminenţă. Vreţi să spuneţi că am 
lucrat îndeajuns şi că acum trebuie să mă întorc în casa din 
ordinul meu şi să-mi închei viaţa spre înalta slavă a Domnului. 
Eminenţă, nu pot să fac asta! Am nevoie de bustele mele, de 
tondi, am nevoie de praful din arhivă aşa cum am nevoie de aer 
ca să respir. Mi-a reproşat cineva vreodată că sunt neglijent sau 
împrăştiat? Nu a fost de găsit vreun document? 

Vocea arhivarului crescu în intensitate şi tremura. 


— Dar nu, padre Augustinus. Tocmai pentru că v-aţi îndeplinit 
datoria fără cusur pare să fie oportun să vă opriţi înainte de a 
apărea primele plângeri, înainte de a se strecura primele 
greşeli, înainte să reclame cineva că padre Augustinus este deja 
în vârstă şi memoria nu-l mai ajută foarte bine. 

— Dar memoria mea este în ordine, Eminenţă, e mai bună 
decât în anii tinereţii, am în cap codurile de înregistrare din 
toate domeniile, iar această arhivă are mai multe domenii decât 
orice arhivă a creştinătăţii. Spuneţi-mi un act de mână 
important din istoria Bisericii, un codex sau o bulă şi eu vă voi 
spune din memorie codul de înregistrare, iar oricare dintre 
scrittori mei poate să vă prezinte documentul în câteva 
momente. 

Cardinalul secretar de stat ridică mâinile. 

— Padre! strigă el. Padre, vă cred, chiar cred că în acest 
moment nu e nimeni mai calificat pentru acest post; însă mi s-ar 
părea lipsit de responsabilitate să vă lăsăm în postul 
dumneavoastră până la sfârşitul zilelor şi să îi interzicem unuia 
mai tânăr orice şansă. Eu deja m-am orientat şi am dat de un 
benedictin capabil, padre Pio Segoni de la Mănăstirea 
Montecassino, un filolog cultivat al limbilor clasice. Iar 
principiul Sfântului Benedict din Nursia este cea mai bună 
premisă pentru un arhivar. 

— Ah, asta era. _ 

Augustinus îşi întoarse privirile afectat. În momentul acela i 
se păru că toată zidirea vieţii sale se prăbuşea împreună cu el. 

— Ah, asta era, repetă aproape fără glas. 

Atunci cardinalul secretar de stat se ridică fără să-şi 
desprindă mâinile de pe masă şi încheie discuţia zicând: 

— Umilinţa, padre, este cel mai eficient mijloc pentru primirea 
în ceruri, in nomine domini. 

Şi parcă mâna unor spirite făcu să se deschidă uşa prin care 
venise Cascone, iar prim-secretarul şi ajutorul de secretar 
intrară ca să îl ia în primire pe cardinalul secretar de stat. 

Augustinus însă se întoarse pierdut în gânduri pe acelaşi 
drum pe care venise. Privea ţintă înainte, iar gândurile sale se 
învârteau în jurul cuvântului „umilinţă” şi în jurul întrebării dacă 
Filippo Neri, întemeietorul ordinului, se referise la acest tip de 
supunere ca la o umilinţă; dacă nu descrisese această purtare ca 


înjosire de sine sau caracter de sclav, dacă nu se răsculase 
împotriva acestei fanfaronade şi acestui cinism. Cât trăise, 
Augustinus nu fusese împins către păstori; el era un om al 
vetrei, unul care primea ordine, care era obişnuit să muncească 
şi pentru care puterea era un cuvânt străin. Dar niciodată în 
viaţa sa nu se simţise oratorianul atât de lipsit de puteri, iar în 
inima lui crescu mânia, un sentiment care îi fusese până acum 
necunoscut ca o învăţătură islamică. 


Despre convertirea lui Pavel 


O dată pe săptămână, Jellinek obişnuia să joace şah. A juca s- 
ar putea să nu fie cuvântul potrivit pentru un proces de 
reculegere care, cu ceremoniile sale de deschidere şi cu piece 
touchee la care toate piesele erau afectate de mutarea 
următoare, avea un caracter eminamente ritualic. Într-adevăr, 
cardinalul se număra printre acei oameni care nu joacă şah, ci 
au nevoie de el şi care, pentru că nu permite contextul, ca să se 
poată preocupa de înclinația lor, se dedică totuşi într-ascuns 
acestei pasiuni. Nu o dată i-a venit ideea unui nou gambit, adică 
a unei mutări de deschidere a jocului, prin care să fie sacrificate 
una sau mai multe piese pentru a croi drum atacului propriu, 
fără a întrerupe programul său pios; şi pentru că se obişnuieşte 
printre jucători să se parafrazeze cu înflorituri asemenea 
născociri, Jellinek le numise după pasajele din Scriptură pe care 
le citea când îi veneau în minte mutările. Fireşte că erau 
cunoscute gambitul Romani 13, care îi venise în minte în prima 
duminică de Advent, gambitul Efeseni 3, pe care îl găsise de 
Sărbătoarea Inimii lui Isus, dar numai în Vatican, însă acolo 
fuseseră acceptate până în cercurile cele mai înalte cu 
mustăceli, deoarece originea lor adevărată rămânea 
necunoscută. 

Primul adversar al cardinalului fusese Ottani, care, în mod 
normal, deschidea cu totul inofensiv prin e2-e4 (la care Jellinek 
răspundea la fel de profan cu un e7-e5), dar care sărea în cursul 
fiecărui joc către o formă mai complexă şi care îl făcuse nu o 
dată mat, iar după moartea cardinalului secretar de stat intrase 
în relaţii cu episcopul Phil Canisius, directorul de la Instituto per 
le Opere Religiose, ale cărui opere au mai puţin de-a face cu 
religia decât cu banii, pentru cei laici. Totuşi această alianţă a 
durat doar puţin, deoarece Jellinek desconsidera schimbul pe 
faţă de piese, lucru care părea că îi face o plăcere imensă 
episcopului, pe când el, Jellinek, prefera jocul de poziţii şi 
dezvoltarea de strategii surprinzătoare. De atunci jucase cu 
monseniorul William Stickler, camerierul Sanctităţii Sale, cel 
mai ades vinerea, la o sticlă de Frascati, iar Stickler era un 
partener excepţional de şah, nu numai pentru că juca precaut şi 


cu o eleganţă de invidiat, dar ştia şi aproape orice variantă după 
denumire şi putea să spună câte o istorioară pentru fiecare. 
Atunci universul se aduna într-un cerc strâns de lumină, pe care 
lampa veche cu picior din salonul lui Jellinek îl revărsa deasupra 
celor şaizeci şi patru de pătrate, şi numai bătaia regulată a 
pendulei baroc amintea de prezent. 

In Sala di Merce, un soi de trezorerie a Arhivei în care erau 
păstrate darurile de valoare ale papei, se afla o tablă masivă de 
şah din aur şi email violet, iar piesele acesteia, de mărimea unei 
palme, erau făcute din aur şi argint - un cadou din partea 
prinţului Orsini pentru Sanctitatea Sa. Acest joc de şah era 
numai bun să fie folosit, aşa cum se afla, printre ceasuri şi 
pocale, şi volume de colecţie şi nu mai fusese utilizat înainte; 
însă de când Stickler povestise de jocul de şah de lux, acum erau 
aproape doi ani de atunci, între Jellinek şi el a început să se 
desfăşoare o partidă care părea să nu se mai termine, asupra 
căreia fiecare păstra tăcerea şi nu scăpau nici măcar un cuvânt, 
cu toate că fiecare putea să recunoască din reacţia celuilalt, sau 
credea că recunoaşte, felul cum picase ultima mutare. Dura 
uneori o săptămână, uneori şi două, până când se schimba 
stadiul jocului din trezorerie, ca să îi vină rândul celuilalt, dar 
tot de învoiala tacită ţinea ca adversarul să se retragă cu buzele 
umflate dacă nu se făcuse următoarea mutare. Mutările luate în 
parte demonstrau faptul că se aflau la intervale lungi una de alta 
şi că ofereau destul timp de chibzuială la cel mai înalt nivel şi, 
într-adevăr, se dovedeau cu atât mai rafinate, cu cât trecea mai 
mult timp între două mutări. O dată, când Jellinek îşi acordase 
timp trei săptămâni întregi ca să-şi transporte tura de la a4 la e4 
- ceea ce în mod firesc a părut mai întâi demn de compătimire, 
dovedindu-se ulterior totuşi o mutare excepţională - lui Stickler 
îi scăpă o observaţie în treacăt, la următoarea lor întrevedere: 
cum că şahul nu este de fapt un joc pentru oameni de vârsta lor, 
că până la urmă cel mai lung campionat de şah durase în total 
douăzeci şi şapte de ani. Stickler nu mai spuse nimic în afară de 
asta. 

În seara aceasta în salonul cardinalului din Palazzo Chigi, 
Jellinek umplu paharele ca în orice vineri în care se întâlneau şi 
mută pionii albi de la e2 la e4. Stickler veni la rând cu ai lui de 
la e7 la e5 şi observă: 


— Pionii sunt sufletul jocului de şah. 

Cardinalul Joseph Jellinek dădu aprobator din cap în timp ce 
îşi muta nebunul din dreapta la c4. 

— Nu îmi aparţine! comentă monseniorul asupra maximei. 
Philidor a spus asta, acum două sute de ani - un geniu al şahului 
şi compozitor pe deasupra; a murit, de altfel, în Londra, cu toate 
că era francez. 

Cardinalul făcea eforturi vizibile să nu ia în seamă explicaţiile 
lui Stickler, pe care le aprecia în această fază incipientă a 
jocului drept o distragere făţişă a atenţiei, care nu era bună la 
altceva decât să îl scoată pe el din sărite, ceea ce deja ar fi 
însemnat jumătate de victorie. Fireşte că ştia despre Philidor; ce 
jucător care îşi merita numele nu ştia despre el! 

Stickler îşi aşezase între timp nebunul din stânga, pe care îl 
numea episcop cu o anumită încăpățânare, la c5, la care 
cardinalul imediat a pus mâna pe regina albă şi a aşezat-o la h5, 
amenințând astfel regele negru. 

— Şah! spuse cardinalul, în timp ce monseniorul repetă de 
mai multe ori: 

— Reginele costă bani, reginele costă bani. 

Acum trebuia să se vadă cât făcea mutarea lui Jellinek, care 
părea agresivă. Ştia foarte bine că, dacă adversarul reacţiona 
adecvat, această mutare putea fi chiar o greşeală şi că Stickler 
putea să-i curme o seacă pierdere de timp făcându-l să-şi ia 
tălpăşiţa, însă asta presupunea o mutare inteligentă şi 
cumpănită şi într-adevăr, Stickler pară cu siguranţă philidoriană 
şi puse regina la e7. 

„Nu, ăsta nu pare să fie jocul lui”, gândi Jellinek în timp ce 
atingea calul din dreapta. Monseniorul observă nesiguranța 
adversarului său şi mustăci. Spuneţi-mi o armă mai puternică 
decât mustăcirea adversarului! De fapt nu dorea deloc să îl 
scoată din sărite pe cardinal şi de aceea spuse, ca o scuză: 

— Ciudată poveste şi chestia asta cu frescele din Sixtină, o 
poveste de-a dreptul ciudată! 

Totuşi, în felul acesta Stickler îl enervă de-a binelea pe 
cardinal, fără să vrea. 

Jellinek tăcu şi îşi aţinti încurcat privirile pe calul său, iar 
Stickler spuse, ca să umple cu ceva tăcerea penibilă: 

— Vreau să fiu cinstit, domnule cardinal, mai întâi nu am 


acordat atenţie problemei. Pur şi simplu am refuzat să percep 
cele opt litere ininteligibile dintr-o frescă ca pe o problemă 
pentru Biserică. Cu toate că mai pe urmă... 

— Da? întrebă Jellinek într-o aşteptare încordată. Şi pe urmă? 

Într-un final, îşi aşeză calul la f3. 

— Apoi am auzit interpretarea părintelui Augustinus 
referitoare la Apocalipsa lui loan şi tălmăcirea lui pentru 
numărul şase sute şaizeci şi şase, în care spunea că se ascunde 
numele de stăpânitor al împăratului Domitian şi trebuie să 
recunosc că nu mi-am găsit deloc somnul în noaptea aceea şi că 
mă urmăreau literele. 

— Negrul mută! observă cardinalul şi încercă să facă impresia 
unei persoane impasibile, având în vedere că îi era teamă. Se 
temea de următoarea mutare a adversarului său, deoarece 
observase de mult că acesta trecuse la atac şi se temea de 
întrebările monseniorului în faţa cărora se simţea astăzi la fel de 
nedumerit ca şi faţă de piesele sale de joc. Într-adevăr, făcuse o 
greşeală şi trebuia să ia seama cum îşi aşezase Stickler la c6 
calul de lângă regină şi acum trecea la contraatac. 

— Uneori, începu Jellinek şovăitor, uneori mă îndoiesc că 
Socrate a avut dreptate când a spus că există un singur lucru 
bun pentru oameni, cunoaşterea, şi doar un lucru rău, 
ignoranţa! Nu e nicio îndoială că pe lumea asta cunoaşterea a 
adus mai multe nenorociri. 

— Credeţi că ar fi mai bine să nu se cunoască semnificaţia 
inscripţiei de pe bolțile Capelei Sixtine? 

Jellinek tăcu, mişcă un cal cu un gest indecis, dar veni imediat 
cu scuza obişnuită: 

— J'adoube! Corectez. Ce îndeamnă, începu el din nou, ca un 
om cu statutul lui Michelangelo să adauge un mister operei 
sale? Doar nu credinţa pioasă! Toate secretele sunt de la diavol. 
Îl intuiesc pe diavol acolo sus între profeti şi sibile. Diavolul nu 
îşi arată niciodată faţa adevărată, se ascunde întotdeauna în 
spatele celor mai neobişnuite măşti, iar literele sunt cele mai 
dese şi mai periculoase măşti ale diavolului. Pentru că literele 
sunt moarte şi numai spiritul le dă viaţă. O singură literă 
reprezintă un cuvânt, un cuvânt, o concepţie despre lume şi 
drept urmare o singură literă este în stare să răstoarne o 
concepţie despre lume. 


Stickler îşi ridică fruntea. Cuvintele cardinalului îl nelinişteau 
cât se poate de adânc, iar jocul care stătea aşa de bine pentru el 
i se păru dintr-odată neimportant. 

— Vorbiţi, spuse el precaut, ca şi când aţi şti mai mult decât 
recunoaşteţi. 

— Eu nu ştiu nimic! răspunse Jellinek impetuos. Absolut 
nimic. Doar atât: Că Michelangelo era un om cunoscut 
pretutindeni şi că mai marii şi persoanele cele mai influente din 
vremea lui întreţineau relaţii cu el. De aici se poate presupune 
că şi cunoaşterea lui era mai cuprinzătoare decât cea a 
majorităţii oamenilor şi că înainta rapid în alte dimensiuni ale 
conştiinţei care îi erau interzise conform învăţăturii creştine. 
Numai aşa, şi nu altfel, se poate explica pictura eretică a 
florentinului. 

Stickler se făcu stană de piatră şi se albi dintr-odată vizibil, 
iar cardinalul se întrebă ce putuse provoca reacţia subită a 
partenerului său de joc, referirile sale la Michelangelo sau faptul 
că luase în vizor regina lui de la e5, ori privirea lui vizibil 
încurcată descoperise o combinaţie nouă şi nimicitoare? Însă 
privirea lui Stickler trecea pe lângă Jellinek şi totuşi, când 
cardinalul se întoarse nu văzu nimic care să fi putut suscita 
atenţia partenerului său de joc, în afară de nevinovata hârtie de 
împachetat maro pe care se aflau doi papuci roşii şi o simplă 
pereche de ochelari. Monseniorul se purta totuşi ca un om care 
primise o lovitură în stomac sau ca unul căruia, la vederea unui 
lucru cumplit, îi îngheţase sângele în vine. 

Cardinalul se uita consternat, dar pur şi simplu nu putea să-şi 
închipuie că imaginea pachetului misterios ar fi putut să 
pricinuiască acest şoc. Se gândi totuşi o clipă la cum ar fi putut 
să-i explice lui Stickler prezenţa acestor obiecte ciudate, însă 
adevărul i se părea prea greu de crezut şi atunci renunţă. 

Dintr-odată monseniorul se ridică ţeapăn. Se clătina şi îşi 
ţinea mâna în dreptul trunchiului, ca şi cum ar fi resimţit o 
indispoziţie. Fără să se uite la cardinal, spuse: 

— Mă iertati! 

Şi, mecanic ca o păpuşă, părăsi încăperea. 

Jellinek mai auzi cum se închise uşa de la intrare, apoi pândi 
nedumerit în tăcere. 


A patra duminică de după Epifanie 


Cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone celebra slujba de 
duminică la Sfântul Petru. Corul cânta Missa Papae Marcelii a 
lui Palestrina, slujba lui preferată. Cascone celebra in fiocchi, cu 
straiele pontificale roşii cu canafuri, asistat de Phil Canisius ca 
diacon, de monseniorul Raneri pe post de subdiacon şi de doi 
călugări dominicani ca paracliseri. Din Evanghelie, citea Matei 
8,23 până la 27, unde Isus porunceşte furtunii: „... Şi deodată s- 
a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era 
acoperită de valuri. Şi El dormea. Ucenicii s-au apropiat de El şi 
l-au deşteptat, strigând: Doamne, scapă-ne, că pierim! El le-a 
zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? Apoi s-a sculat, a 
certat vânturile şi marea şi s-a făcut o linişte mare...“ 

În timpul întregii slujbe, gândurile lui Cascone se rotiră în 
jurul cuvintelor din Evanghelie. Corabia bisericii rezistase deja 
atâtor furtuni. Semnele care apăruseră într-un mod atât de 
misterios pe tavanul Sixtinei anticipau o nouă furtună? 
Cardinalul secretar de stat era un cârmaci întru totul 
responsabil şi ura turbulenţele. 

Era dificil, aproape imposibil, să se sustragă misterului sixtin, 
iar pe când se îndreptau după ultimul coral din Capella Orsini 
către sacristia de la Sfântul Petru, Canisius îşi dădu cu părerea 
în treacăt: 

— Nu eşti în apele tale astăzi, frate întru Hristos. 

Cascone şi Canisius nu erau neapărat prieteni, dar erau 
oameni de acelaşi soi. În ciuda originii lor diferite, unul, odraslă 
a nobilimii vechi din Roma, iar celălalt, fiul unui fermier 
american, se înțelegeau şi dispuneau de aceeaşi logică şi acelaşi 
discurs, brute, aşa cum se întâlneau numai la învăţăceii iezuiţi 
de altă dată. Legătura lor strânsă era un spin în ochii celorlalţi 
membri ai curiei, pentru că întotdeauna Cascone, secretarul de 
stat, şi Canisius, bancherul, întruchipaseră puterea lumească a 
Vaticanului. 

In Capella Orsini, în duminicile la vremea dinainte de prânz, 
este un du-te-vino de oameni îmbrăcaţi de sărbătoare ca într-o 
gară cerească. Doi canonici îi ajutau pe noii sosiți cu schimbarea 
hainelor. Cascone purta acum o sfită, o mozzetta şi, deasupra 


acestora, o robă roşie de mătase, o pălărie roşie cu găitan şi cu 
ciucuri de aur şi pantofi roşii cu catarame aurii, în timp de 
Canisius prefera să se îmbrace în negru simplu. După 
schimbatul hainelor, cardinalul secretar de stat îl luă pe 
Canisius la o parte. Lumina albastră şi verde, din pricina 
reprezentărilor de sfinţi în bucăţi de sticlă fixate cu plumb, le 
colora în pământiu chipurile. Într-o nişă de fereastră îşi vorbeau 
unul altuia pe ton scăzut. 

— Sunteţi nebun! şuieră Canisius. Aţi înnebunit cu toţii. Din 
cauza a opt litere ridicole. E ca şi cum ar fi băgat cineva un băț 
într-un muşuroi de furnici. N-aş fi crezut niciodată că este atât 
de simplu să scoţi din fire curia, din cauza a opt litere ridicole! 

Cascone ridică mâinile. 

— Ce să fac? Doamne Dumnezeule, eu nu sunt vinovat de 
turnura asta. Şi eu aş fi preferat ca restauratorii să şteargă 
însemnele în ziua în care le-au descoperit; dar ei rămân totuşi şi 
nu pot fi omorâţi ca să tacă, Phil. 

La care Canisius explodă: 

— Atunci găsiţi într-un final o explicaţie pentru apariţia asta 
blestemată! 

Cardinalul secretar de stat îl trase pe Canisius la o parte ca să 
nu poată fi înţeles ce spunea aprins. 

— Phil, replică el, eu fac tot ce îmi stă în putinţă ca să ajung la 
un rezultat cu cercetările noastre. L-am însărcinat pe Jellinek ex 
officio cu rezolvarea problemei. A convocat un Consiliu cu 
specialişti excelenți care să discute cazul sub toate aspectele 
imaginabile. 

— Să discute! Ce-mi aud urechile, să discute! Şi dintr-un 
nimic poţi să faci o problemă. Dintr-un nimic, dacă vorbeşti 
despre el, poţi să faci un mister, iar dacă îl dezbaţi la nivel înalt, 
îl transformi în problemă. Nu cred într-un mister sixtin şi nici 
într-unul care ar putea să devină periculos pentru Sfânta 
Biserică. 

— Să te audă Dumnezeu, frate! Dar lumea este avidă de 
mistere. Oamenii nu se mai mulţumesc să aibă hrană şi 
îmbrăcăminte, o maşină şi patru săptămâni concediu, oamenii îşi 
vor misterele. Nu este dorită împlinirea religioasă, ci misticul, 
ceea ce este misterios în religie. Opt însemne enigmatice dintr-o 
frescă de pe un tavan, veche de secole, asta este ce îi tulbură pe 


oameni. Şi cel mai rău lucru care se poate întâmpla în această 
situaţie ar fi să se facă publică descoperirea pentru care noi nu 
avem încă o explicaţie. 

— Isuse Hristoase, atunci găsiţi ceva, dar găsiţi înainte să fie 
prea târziu. Tu ştii, eu am fost de la bun început împotriva 
acestor cercetări şi ştii şi de ce. Ei acum, că diavolul se 
furişează cu miasmele lui prin coridoare şi îşi lasă pe acolo 
resturile mirositoare, oprobriul meu a devenit mânie şi ură şi mă 
gândesc cum aş putea să dau piept cu el. 

— Non in verbis, sed in rebus est! 

Cascone zâmbi încurcat. 

— Nu ştiu dacă a fost bine să-l trimitem pe Augustinus la 
plimbare. E un om deştept şi dacă are cineva capacitatea de a 
dezlega misterul, atunci el este acela. Ar fi trebuit să asculţi cum 
argumenta în Consiliu; pe lângă o cunoaştere nemăsurată are şi 
darul de a face corelaţii. A folosit Apocalipsa lui loan ca să arate 
că orice enigmă provenind din litere sau cifre se poate dezlega 
şi aşa poţi găsi dezlegarea. Totuşi dezlegarea aceasta se află de 
cele mai multe ori acolo unde ai bănui mai puţin. Augustinus s-a 
străduit cu gnosticul Basilides şi a descoperit că în spatele fiarei 
înfăţişate de Ioan cu numărul caracteristic şase sute şaizeci şi 
şase se ascunde împăratul roman Domitian. Cine, dacă nu 
Augustinus, poate să rezolve misterul sixtin? 

Canisius deveni vizibil neliniştit. 

— Motivul pentru care te-am rugat să îl schimbi pe oratorian 
cu altcineva nu este incapacitatea lui; mă tem mult mai mult de 
flerul lui, mă tem că prin cercetările lui poate să răstoarne 
lucrurile de jos în sus şi să aducă la lumina zilei lucruri care mai 
bine rămân ascunse, tu ştii despre ce vorbesc. 

Cascone făcu o faţă nedumerită şi, în timp ce continua să 
vorbească, răspundea la saluturile gestuale cu care era 
întâmpinat pe drum printr-o înclinare a capului. 

— Este greu să prinzi un bursuc dacă ai omorât câinele. 

— Şi benedictinul de la Montecassino? 

Cardinalul secretar de stat îşi roti ochii. 

— Este un om trecut prin viaţă şi cu studii, desigur, dar padre 
Pio nu a mai fost în Roma de mai bine de patruzeci de ani şi lui îi 
lipseşte privirea de ansamblu, privirea de ansamblu a unui 
învăţat precum Augustinus, dacă înţelegi ce vreau să zic. 


— Pio este un om pe gustul meu, de la el nu porneşte niciun 
pericol. Augustinus este lipsit de ruşine, pentru că nimic nu este 
mai lipsit de ruşine decât cunoaşterea de dragul de a şti tu 
singur. Cunoaşterea asta este mai neruşinată decât toate târfele 
Babilonului şi în neruşinarea ei întruchipează toată puterea 
acestei lumi; deoarece cunoaşterea înseamnă putere; un diavol a 
fost cel ce a spus asta, iar Canisius îşi ţuguie gura ca şi când ar 
fi vrut să scuipe. 

— Ssst! îl dojeni Cascone ca să se reţină. Va fi greu să 
progresăm fără ajutorul lui Augustinus şi, pe de altă parte, 
trebuie să ne îngrijorăm câtă vreme misterul nu este lămurit, iar 
cât timp această sabie a lui Damocles ne atârnă deasupra 
capetelor, teama va bântui prin rândurile noastre. 

— Teamă de ce? De gândurile eretice ale lui Michelangelo? 
Frate întru Hristos, Sfânta Biserică a trecut cu bine de furtuni 
mai puternice în cursul istoriei sale. Va trece şi de această sabie 
a lui Damocles, sunt sigur! 

Cardinalul secretar de stat tăcu vreme îndelungată şi apoi 
spuse: 

— Gândeşte-te la cuvintele: mane, thekel, fares, despre care 
spune profetul Daniel. Când regele Baltazar al Babilonului, la 
beţie, i-a adus jignire lui Dumnezeu, au apărut degetele unei 
mâini de om care au scris în aramaică pe zidul palatului lui: 
meneh tekel u pharsin. Şi cunoşti interpretările diferite ale 
acestui text care este format numai din consoane. Una este aşa: 
S-au numărat un cărbune, un şechel şi o jumătate de şechel. 
Daniel, în schimb, a găsit o cu totul altă explicaţie: Dumnezeu a 
numărat zilele Domniei Tale, tu ai fost cântărit şi ai fost găsit 
prea uşor, împărţită va fi împărăţia ta. Regele Baltazar a fost 
ucis în noaptea următoare, iar regatul lui, împărţit. 

— Asta a fost acum două mii de ani şi jumătate! 

— Ce schimbă asta? 

Canisius se gândi. 

— Michelangelo era pictor şi nu profet! 

— Sculptor, îl întrerupse Cascone. Sculptor şi nu pictor. 
Michelangelo a fost constrâns de papa lulius să picteze. 
Sanctitatea Sa fără îndoială că nu se pricepea prea mult la artă 
şi credea că acela care scoate din marmură o figură ca Pietă, 
comandată de cardinalul de San Dionigi, este în stare şi să 


înfrumuseţeze tavanul Sixtinei. 

— Doamne Isuse! murmură Canisius, iar Cascone continuă: 

— Prin urmare nu trebuie să presupunem că în spatele 
semnelor lui Michelangelo s-ar ascunde oarece psalmi pioşi. 
Dacă Michelangelo ar fi intrat în conflict numai cu un singur 
aspect al învăţăturii sau dacă ar fi ajuns la proces cu Sfânta 
Inchiziţie, da, bine, ştim cu toţii că instituţia asta nu era cea mai 
fericită, atunci nu ar mai fi trebuit să ne temem de o enigmă cu 
litere. Dar omul al cărui spirit a trăit natura umană, devenirea 
sa şi rătăcirile sale în aşa mod, încât l-a reprezentat pe Domnul 
nostru Isus ca pe un înger al răzbunării, cred eu, frate întru 
Hristos, că nu se va purta ca un măscărici, ci se va căţăra pe 
trupurile pe care le-a creat, ca un învingător după bătălie. 

— Raţionamentele tale filozofice, Giuliano, or fi ele bine 
gândite, dar fantezia ta depăşeşte puterea mea de imaginaţie. 
Ce pot eu să-mi imaginez foarte bine este că în căutarea 
rezolvării problemei apar la iveală lucruri care poate că duc 
doar la mai multă bătaie de cap decât problema iniţială. Atât am 
avut de spus. 

Cardinalul secretar de stat gesticulă cu degetul ridicat. 

— Causa este tratată spezialissimo modo, spezialissimo modo, 
înţelegi? 

— Tocmai de aceea am temeri; în felul acesta se lasă cale 
liberă bănuielilor şi speculațiilor. Spune-mi un secret care să 
rămână ascuns între pereţii aceştia. Şi cu cât este mai adânc 
secretul, cu atât se vorbeşte mai mult despre el. Vreau să spun 
că greşeala cea mai mare este să se închidă Capela Sixtină. 

— Nimeni nu are de gând aşa ceva, răspunse Cascone; dar 
dacă, şi atunci ce ne facem, descoperirea devine cunoscută 
înainte de a explica situaţia? 

— Am analizat problema. Pur şi simplu reduceţi iluminaţia şi 
explicaţi acest pas prin motive care ţin de restaurare, că 
nuanțele scoase recent la suprafaţă trebuie mai întâi obişnuite 
cu lumina puternică sau ceva în genul ăsta. 

Cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone dădu din cap în 
semn de încuviinţare, apoi se îndreptară amândoi pe drumul 
prin coridorul cel lung care ducea spre biserica Sfântului Petru. 
Cascone spuse în treacăt: 

— Nu ştiu, uneori cred că această apariţie face parte dintr-un 


plan divin prin care răspunde vanităţii noastre. Lumea este rea, 
fără ruşine şi plină de minciuni, de aceea ar trebui să fie altfel în 
locul ăsta. 

Intrară în biserica Sfântul Petru prin spatele pilastrului 
Sfântului Andrei din cvadrat. Un tabel de aici enumera toţi papii 
din istoria Bisericii. Lumina pală de primăvară se revărsa prin 
ferestre. Din Capella della Colona se auzea un coral ce 
răspândea evlavie şi pioşenie. 


Tot a patra duminică de după Epifanie 


În acelaşi moment intră şi monseniorul William Stickler, 
camerierul papei, prin nava laterală din stânga a bisericii 
Sfântul Petru, în capela Clementina, sub altarul căreia era 
înmormântat papa Grigore cel Mare. O luă prin pasajul din 
traveea navei laterale şi se opri puţin la mormântul papei Leon 
al XI-lea din familia di Medici. Ochii îi rătăceau iară şi iară pe 
inscripţia de pe rozeta postamentului: SIC FLORUI. Se referă la 
cele numai douăzeci şi patru de zile cât a domnit acest papă în 
anul 1605. În acelaşi timp, Stickler se uita atent, de parcă 
aştepta un semn, la un confesional, o monstruozitate barocă 
plină de înflorituri. De la depărtare nu se putea distinge dacă 
era ocupat de un duhovnic confesionalul şi totuşi, dintr-odată, 
fereastra dublă din sticlă din mijloc se deschise o frântură şi se 
ivi o batistă albă. Stickler se strădui să ajungă cât mai repede cu 
putinţă la confesional, făcând paşi repezi şi intră pe uşa din 
dreapta. 

De partea cealaltă a grilajului diagonal, Stickler îl recunoscu 
pe prefectul Congregaţiei pentru Sacramente şi Serviciu Divin, 
cardinalul Giuseppe Bellini. Monseniorul făcea impresia unui om 
tulburat şi se bâlbâi în timp ce şoptea: 

— Eminenţă, Jellinek este în posesia papucilor şi a ochelarilor 
lui loan Paul I. Le-am văzut cu ochii mei. 

Atunci se răspândi neliniştea de cealaltă parte a grilajului de 
la vorbitor. 

— Jellinek? şopti cardinalul Bellini drept răspuns. Sunteţi 
sigur? 

— Şi încă cum! Stickler ridicase tonul vocii şi cardinalul de 
lângă el şuşoti pe un ton liniştitor: 

— Pssst... 

După care, camerierul papei continuă pe şoptite: 

— Eminenţă! Cunoşteam foarte bine papucii Sanctităţii Sale, 
la fel şi ochelarii, dar şi dacă nu puteam să-i disting, chiar 
credeţi că pot să stea puse la întâmplare pe undeva lucruri care 
să semene cu acelea care au dispărut în mod inexplicabil la 
moartea subită a Sanctităţii Sale? Nu, bag mâna în foc pentru 
asta: Sunt într-adevăr papucii şi ochelarii Sanctităţii Sale şi se 


află pe o hârtie de împachetat, în salonul cardinalului Jellinek 
din Palazzo Chigi. 

Bellini îşi făcu o cruce şi mormăi ceva ininteligibil din care 
Stickler pricepu numai cuvintele: 

— Domnul fie cu noi. 

Apoi spuse, mai întâi tare, dar după câteva cuvinte, pe ton 
şoptit: 

— Frate întru Hristos, ştiţi ce afirmaţi cu asta? Asta ar 
însemna că Joseph Jellinek, dacă nu este un intrigant, atunci a 
fost, totuşi, cel puţin complice la complotul împotriva Sanctităţii 
Sale Ioan Paul I. 

— Eu nu văd altă explicaţie, şopti Stickler şi sunt foarte 
conştient de consecinţele acestei constatări, Eminenţă. 

— Dumnezeule, Stickler, cum ai ajuns să descoperi asta? 

Bellini făcea eforturi să îşi păstreze vocea joasă. 

— Asta se explică uşor, Eminenţă. Jucăm o dată pe săptămână 
şah, eu şi cardinalul Jellinek. Jellinek este un jucător 
nemaipomenit de şah, a jucat şi cu Ottanni şi gambiturile lui 
sunt renumite. Vinerea trecută ne-am întâlnit din nou, iar 
Jellinek dădea impresia unui om care nu era în apele sale. 
Stăteam în salon, aşa cum facem întotdeauna şi cu toate că 
Jellinek a avut o deschidere mai bună decât a mea, am putut să-l 
împing în defensivă după numai câteva mutări şi în toiul jocului 
mi-a căzut privirea pe comodă, iar acolo se aflau pe o hârtie 
maro de împachetat papucii şi ochelarii. 

— Vreţi să spuneţi că pachetul se afla acolo desfăcut şi că 
Jellinek nu şi-a dat deloc osteneala să îl ascundă? 

— Nu, Eminenţă, ăsta a fost al doilea şoc care m-a lovit. Dacă 
numai descoperirea m-a făcut să încremenesc, m-a redus la 
tăcere întrebarea de ce Jellinek lăsa corpus delicti chiar aşa, la 
întâmplare; pentru că eu nu am venit deloc pe neaşteptate. 

— Atunci trebuie că este vorba de intenţie, şopti Bellini. 

Iar Stickler replică în şoaptă: 

— Da, altfel nu pot să îmi explic ce s-a întâmplat. 

Giuseppe Bellini se închină a doua oară, de această dată totuşi 
mai amplu şi mai încet, atingându-şi cu arătătorul întins fruntea, 
pieptul şi umerii şi murmură încet: 

— Ave Maria, gratia plena... 

Când termină rugăciunea, William Stickler şopti ceva drept 


scuză pentru faptul de a-i fi propus cardinalului o întâlnire în 
acest loc neobişnuit, dar el considera ca fiind foarte sigur că în 
Vatican toate zidurile au urechi, iar el nu mai ştia deloc cine era 
de încredere şi cine nu, şi Bellini răspunse că Stickler a făcut 
bine şi că Domnul va veni şi va face judecată la Ziua de Apoi. Şi, 
cu braţele încrucişate, cardinalul şopti vorbele din Apocalipsa 
lui loan: 

— Ferice de cei ce îşi spală hainele în sângele mielului, ca să 
aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară 
sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi 
oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună! 

Stickler ascultă atent cuvintele, ca pe o rugăciune pioasă, iar 
când Bellini termină, şopti: 

— Eminenţă, nu vreau să cred, mintea mea refuză să 
cunoască aşa ceva, că loan Paul I a căzut pradă unui complot, 
nu, nu, nu, se lovi el cu palma de trei ori peste frunte. Nu îi 
spuneau toţi papa care zâmbeşte, nu vorbea toată lumea de 
bunătatea lui, de raţiunea lui sănătoasă, nu era acela pe care îl 
iubeau oamenii şi care afirma el însuşi că este om şi nimic 
altceva? 

— Tocmai asta a fost greşeala lui. După moartea lui Paul, 
după decesul unui locţiitor îmbătrânit repede, resemnat şi 
indecis, curia aştepta un conducător hotărât al Bisericii; în orice 
caz existau anumite cercuri din această curie, nu este nevoie să 
pronunţ nume, care voiau să vadă un adevărat conducător al 
Bisericii pe scaunul lui Petru, unul precum al doisprezecelea 
Pius, unul care să lovească în marxism, să interzică orice sprijin 
pentru terorismul din America de Sud şi care să înfrâneze cu 
totul simpatia Bisericii pentru problemele lumii a treia. În loc de 
asta au primit un papă care zâmbea, care dădea mâna cu 
primarul comunist al Romei şi care spunea deschis că Sfânta 
Biserică nu este chiar la înălţimea timpurilor. 

— Dar loan Paul I nu a pogorât totuşi din ceruri! Cardinalii 
înşişi l-au ales! 

— Pssst! Bellini îl forţă pe Stickler să-şi tempereze vocea. 
Tocmai fiindcă l-au ales le-a fost mare amărăciunea, tocmai 
fiindcă îl preferaseră tuturor celorlalţi candidaţi a devenit atât 
de nemărginită ura lor. 

— Dumnezeule mare! Totuşi, tocmai de aceea nu aveau voie 


să-l omoare pe loan Paul I. 

Cardinalul tăcu şi îşi tamponă fruntea cu patrafirul alb. 

— A fost omorât! îşi reluă Stickler şoptitul. De la bun început 
nu aş fi crezut că loan Paul I a murit de moarte naturală. 
Niciodată nu am crezut asta. Încă îmi aduc bine aminte de 
atmosfera de atunci, că puteai să ai impresia că există o curie în 
curie. 

— Curia, frate întru Hristos, a avut dintotdeauna diverse 
grupări, conservatoare şi progresive, elitiste şi populare. 

— Da, desigur, Eminenţă. loan Paul I nu a fost primul papă 
căruia i-am slujit şi de aceea pot chiar eu să confirm că nu a 
existat niciodată atât de multă secretomanie şi atâtea grupări 
secrete precum în cele treizeci şi patru de zile ale pontificatului 
lui. Părea că fiecare duşmăneşte pe fiecare şi cei mai mulţi 
ţineau legătura cu Sanctitatea Sa numai în scris, ceea ce pentru 
Ioan Paul I însemna o imensă împovărare a muncii. 

— Sfântul Părinte s-a suprasolicitat pur şi simplu... 

— Aceasta este versiunea oficială, Eminenţă, dar nu a existat 
niciun motiv pentru care să se refuze o autopsie a lui Ioan Paul 
I. 

— Stickler, şopti cardinalul enervat acum, nu trebuie să-ți 
spun că niciun papă nu a fost autopsiat până acum! 

— Nu, nu trebuie să Îmi spuneti asta, replică William Stickler, 
dar mă întreb şi astăzi de ce nu s-a permis autopsierea, dacă 
restul tratamentului la care au fost supuse rămăşiţele 
pământeşti ale Sanctităţii Sale nu s-au abătut cu nicio câtime de 
la un tratament absolut normal al unui corp neînsufleţit. Nu a 
fost deloc o privelişte înălţătoare când cei cu pregătirile de 
înmormântare au înfăşurat frânghii în jurul gleznelor lui Ioan 
Paul I şi în jurul pieptului lui şi au tras de trupul încovoiat cu 
toată puterea, de puteai să auzi cum îi pocnesc oasele. Am văzut 
eu însumi asta, Eminenţă, aşa să-mi ajute Dumnezeu. 

— Profesorul Montana a avut o concluzie limpede asupra 
cauzei decesului: ocluzie coronariană. 

— Eminenţă! Ce altceva să diagnosticheze Montana decât o 
disfuncţie a inimii, dacă vine în faţa unui pat pe care şade un 
mort cu picioarele oarecum îndoite, cu stânga ţinând un 
biblioraft, în vreme ce dreapta atârnă fără vlagă. Montana a 
repetat tulburătoarea scenă pe care mi-o mai aminteam încă de 


la moartea lui Paul din Castelul Gandolfo: a scos un ciocănel de 
argint, i-a dat jos lui Ioan Paul I ochelarii care atârnau, i-a pus 
pliaţi pe noptieră şi i-a aplicat peste frunte trei lovituri papei 
decedat, şi a întrebat de trei ori dacă este mort; şi după cea 
întârziat răspunsul şi a treia oară, profesorul a anunţat că 
Sanctitatea Sa Ioan Paul I este decedat în sensul ceremonialului 
Sfintei Biserici Romane şi Apostolice. 

— Requiescat in pace! Amen. 

— Seria de ciudăţenii a început totuşi abia când a intrat în 
scenă cardinalul secretar de stat. Era ora cinci şi jumătate, şi 
mi-a sărit în ochi când a intrat că era proaspăt ras, că dădea 
impresia unui om pregătit şi, când a văzut actele Sanctităţii Sale 
căzute pe podea, a explicat că, după versiunea oficială, eu eram 
cel care îl descoperisem mort pe Sfântul Părinte dimineaţa 
devreme, în patul său, şi că nu citea documente, ci o carte 
despre succesorii lui Hristos. Fireşte că m-am întrebat de ce o 
asemenea denaturare a faptelor, de ce nu putea să fie găsit loan 
Paul I mort în timp ce studia documente şi de ce nu putea 
călugăriţa să fi descoperit decesul? Sora Vincenza îi punea 
cafeaua în fiecare dimineaţă în faţa uşii. De ce aceste minciuni? 

— Şi papucii Sanctităţii Sale, şi ochelarii? 

— Nu ştiu, Eminenţă, au dispărut subit în haos şi agitaţie, 
exact ca şi notele de pe documentele împrăştiate pe podea. Mai 
întâi nu am atribuit nicio interpretare tuturor celor întâmplate, 
deoarece credeam că lucrurile au fost luate de cardinalul 
secretar de stat asupra sa. Abia cu mult mai târziu, spre amiază, 
când loan Paul I fusese luat deja şi când m-am interesat ce 
obiecte rămăseseră, fapta cea respingătoare a ieşit la iveală. 
Cineva furase de la papa cel mort. 

— Şi Jellinek? Vreau să zic, când a intrat Jellinek în camera în 
care s-a produs decesul? 

— Jellinek? Nu a intrat deloc. Cardinalul nu se afla deloc în 
Roma, după câte ştiu eu, în ziua decesului Sanctităţii Sale. 

— Asta este cu totul în acord cu observaţiile mele, Stickler. 
După câte îmi aminesc, Jellinek era de faţă la primul colegiu al 
cardinalilor de la Sala Bologna, din timpul cât a rămas neocupat 
scaunul papal, dar colegiul a avut loc abia în ziua următoare. 
Cardinalul Jellinek nu este pus în discuţie, deci, ca făptaş, chiar 
dacă nu v-aţi înşelat cu descoperirea dumneavoastră. Şi pe 


lângă asta, Stickler, ar fi mai bine să nu spuneţi nimic, pentru 
că, dacă este judecat de Rota cazul, dumneavoastră, 
monseniore, aţi fi fără îndoială suspectul principal. 

Atunci camerierul sări în picioare. Dori să plece din 
confesional, dar Bellini îl imploră să rămână. Stickler l-a înţeles 
greşit; pe Dumnezeu şi pe Sfânta Fecioară Maria, doar nu putea 
să creadă că îl suspecta pe el, dar în cazul unui proces privat, în 
mod obligatoriu el ar fi fost martorul principal, că, până la urmă, 
el l-a văzut pe Sfântul Părinte ultimul şi doar el i-a şi descoperit 
trupul neînsufleţit. 

— Dar nu eu am descoperit trupul neînsufleţit, Eminenţă, 
cardinalul secretar de stat a lansat acest zvon. 

Monseniorul nu mai putea să-şi reţină vocea. 

Bellini încercă să-l liniştească pe Stickler pe şoptite şi îl 
asigură că nu era hotărâtor ceea ce credea el, Bellini, ci 
rezultatul cercetărilor Rotei, iar aceasta nu făcea economie la 
întrebările usturătoare. Şi chiar trebuia să înţeleagă că el, 
camerierul papei, avea mai degrabă posibilitatea de a pune o 
otravă care să-l neutralizeze pe papă în flaconaşele cu 
medicamente de care acesta din urmă se servea în număr mare, 
după cum ştia oricine din jurul lui. 

După aceste vorbe se lăsă o tăcere prelungă. Cardinalul 
Bellini tăcea deoarece îşi verifica ideile şi cumpănea ceea ce îi 
spusese camerierului. William Stickler tăcea pentru că evoca 
vorbele cardinalului şi acum îi veni, prima oară, bănuiala că 
Bellini nu aparţinea deloc acelei grupări din care crezuse până 
atunci că face parte. După felul în care tocmai vorbise, 
cardinalul putea să fie foarte bine un simpatizant al lui Cascone; 
sau se afla în aceeaşi tabără chiar cu Jellinek? 

— Eminenţă, începu Stickler în şoaptă, cum aş putea să mă 
port acum? 

— Ce i-aţi spus lui Jellinek? Aţi lăsat să se vadă faţă de el ce 
aţi descoperit? 

— Nu. Am pretextat o indispoziţie subită şi am plecat. 

— Prin urmare Jellinek nu ştie că aţi făcut descoperirea? 

— Dacă se presupune că asta nu avea nicio legătură cu vreo 
intenţie, nu. 

— In nomine domini, atunci ar fi mai bine să lăsăm lucrurile 
aşa cum sunt, pentru moment. 


Monseniorul William Stickler, camerier al papei, scrise chiar 
în aceeaşi zi o scrisoare în care îşi cerea scuze către Eminenţa 
Sa, cardinalul Joseph Jellinek, pentru că nu s-a simţit bine şi 
aştepta cu nerăbdare următoarea partidă. 


Intrarea în Biserică a Preacuratei Fecioare Maria 


În seara acestei zile, cardinalul Jellinek o luă pe trepte în 
Palazzo Chigi. Cabina de portar a lui Annibal era goală, ceea ce 
nu se întâmpla rar, iar cardinalul simţi aşteptarea plăcută în 
depravarea ei. Gânduri necurate îi torturau minţile, iar el 
mergea cu zgomot, cu paşi târşâiţi, făcând eforturi să îşi 
vestească sonor venirea prin casa scării cu rotocoale mari în 
sus. În cele din urmă, la al treilea palier, ea îi veni de sus în 
întâmpinare, mutându-şi masiv şi greoi greutatea de pe un 
picior pe celălalt în aşa fel încât să i se arcuiască şoldurile. 

— Buona sera, Eminenza! îi strigă ea deja prietenos de 
departe, şi cardinalul văzu materialul iefin şi subţire al halatului 
ei negru încheiat în faţă şi se simţi precum Moise pe muntele 
Nebo, unde Dumnezeu îi arătase ţara făgăduită, dar pe care i-o 
arăta numai şi îi vestea că nu va păşi niciodată în ea. 

— Buona sera, signora Giovanna! mulţumi Jellinek politicos şi 
făcu eforturi să dea un ton deosebit de familiar vocii sale, şi 
pentru că rată într-un mod penibil, îşi drese glasul jenat. 

— Răcit? se interesă administratoarea grijulie. Primăvara se 
lasă aşteptată anul acesta, Eminenţă. 

La care se opri cu o treaptă mai sus deasupra lui Jellinek, 
încât acesta se aştepta la ceva rău dacă nu făcea un ocol pe 
lângă obstacolul care se înălța chinuitor în faţa lui şi când o 
scoase la capăt cu succes din întâlnire replică tuşind uşor: 

— Nu e de mirare, signora Giovanna, pe vremea asta, ba 
arşiţă, ba rece! 

Şi fără să mai dedice măcar o privire Giovannei, de altfel nu 
ar fi făcut nimic altceva mai degrabă în situaţia asta, cardinalul 
Jellinek trecu mai departe zgomotos. 

Izbăvit şi dezamăgit în acelaşi timp de supliciul femeii, 
cardinalul Jellinek trânti în urma sa uşa de la intrare. Observă 
imediat că era cineva prezent în locuinţă. În salon ardea lumina. 

— Soră? strigă Jellinek, dar nu veni niciun răspuns. 

Ar fi fost neobişnuit s-o fi întâlni pe franciscană la ora aceasta. 
Uşa către salon stătea, contrar tuturor uzanțelor, deschisă, şi 
când intră, Jellinek se dădu înapoi de spaimă. În fotoliu stătea 
un cleric îmbrăcat în negru. 


„Cine sunteţi dumneavoastră? Ce doriţi? Şi, de fapt, cum aţi 
intrat aici?” Asta voia să întrebe Jellinek, dar stătea mut şi nu 
scotea niciun sunet. 

Bărbatul îmbrăcat în negru, despre care cardinalul nu mai ştia 
sigur dacă era vorba într-adevăr de un cleric şi dacă nu era 
diavolul în persoană, se uită la el şi spuse fără înconjur: 

— Aţi primit pachetul pe care vi l-am trimis, Eminenţă? 

— De la dumneavoastră provine, prin urmare, misteriosul 
cadou? 

— Nu cadou, ci un avertisment! 

Cardinalul nu înţelegea. 

— Un avertisment? Cine sunteţi dumneavoastră? Ce doriţi? Şi, 
de fapt, cum aţi intrat aici? 

Străinul făcu un semn de nemulţumire cu mâna. 

— Prin urmare nu vă era cunoscut conţinutul pachetului? loan 
Paul I... 

— Isuse Hristoase! 

Jellinek făcu o pauză. Când străinul pomeni de Ioan Paul I Îi 
deveni clar ce încărcătură avea straniul conținut şi cardinalul 
simţi cum sângele începe să-i bubuie la tâmple. Ochelarii şi 
papucii de casă ai papei de treizeci şi patru de zile! Da, acum îşi 
aminti; el nu dăduse vreodată niciun fel de importanţă situaţiei, 
dar pe atunci, în septembrie, umbla zvonul că s-a furat de la 
decedatul Sfânt Părinte. Că diverse lucruri neimportante lipseau 
din posesia lui. Că a fost chiar omorât ca să se ajungă în posesia 
acestor lucruri, aşa umbla o suspiciune. Toate acestea îi veniră 
cardinalului în minte în clipa de faţă, înainte ca străinul să 
continue cu o mină împietrită: 

— Inţelegeţi, aşadar? 

— Să înţeleg? 

Teama, o teamă inexplicabilă, ridicolă, mizeră îl lovi pe 
Jellinek dintr-odată şi se temu de răzbunarea străinului îmbrăcat 
în negru precum Ilie de mânia lui lezebel. 

— Nu, spuse cardinalul fără voce, nu înţeleg nimic. Spuneţi ce 
vreţi de la mine şi cine v-a trimis? 

Străinul afişă un zâmbet respingător, rânjetul nesuferit al 
celui care ştie faţă de ignorant. 

— Puneti prea multe întrebări, domnule cardinal. Întrebarea a 
fost primul păcat. 


— Spuneţi odată ce doriţi! repetă cardinalul pătrunzător şi 
observă că îi tremurau mâinile. 

— Eu? întrebă în derâdere bărbatul îmbrăcat în negru. Nimic. 
Vin trimis de mai de sus şi acolo se nutreşte dorinţa ca 
dumneavoastră să încetaţi cercetările referitoare la semnificaţia 
inscripţiei sixtine! 

Cardinalul Jellinek tăcu. Poate că se pregătise sufleteşte 
pentru multe răspunsuri, dar acesta îl lăsă fără grai şi dură ceva 
vreme până să-şi recapete vocea. 

— Domnule, strigă el agitat, în Capela Sixtină au apărut opt 
litere enigmatice care nu pot să dispară prin discuţii şi asupra 
cărora nici nu poate fi păstrată tăcerea, litere care au o anume 
semnificaţie funestă, iar eu sunt însărcinat ex officio să găsesc o 
explicaţie care să păzească instituţia bisericii de un rău mai 
mare şi pentru asta am convocat în calitatea mea de preşedinte 
al Sfântului Oficiu un Consiliu care se întruneşte până se 
găseşte o rezolvare. Şi oricare ar fi motivele pentru dorinţa 
dumneavoastră puteţi să fiţi siguri că prostia cea mai mare ar fi 
să se şteargă sau să se acopere literele, pentru că atunci s-ar 
lăsa cale liberă tuturor genurilor de speculaţii. 

— Negreşit că asta poate părea corect, replică străinul. Vă 
înşelaţi într-o singură privinţă: Nu este o dorinţă ca 
dumneavoastră să vă încetaţi cercetările, este un ordin! 

— Sunt însărcinat ex officio... 

— Şi dacă v-ar fi însărcinat Domnul Isus în persoană, 
Eminenţă, trebuie să vă încetaţi cercetările. Găsiţi o explicaţie 
rapidă oarecare, plătiţi un expert oarecare şi daţi publicităţii 
„cercetările” acestuia, dar suspendaţi lucrările Consiliului. 

— Şi dacă mă opun? 

— Nu ştiu ce este mai de folos curiei, un cardinal în viaţă sau 
unul mort. Tocmai de aceea vi s-a trimis pachetul, ca să puteţi 
vedea cât de gravă este situaţia dumneavoastră. Vreau să spun 
dacă, precum s-a observat, nu sunt întâmpinate greutăţi mari în 
a înlătura fără urme un papă, atunci puteţi să fiţi sigur că un 
cardinal se retrage cu mult mai uşor. Moartea dumneavoastră 
nici măcar nu va apărea cu titlu mare prin ziare, ci un anunţ mic 
în cotidiene, un necrolog onorabil în Osservatore Romano: 
„Cardinalul Jellinek a decedat într-un accident mortal”, în cel 
mai rău caz: „Cardinalul Jellinek s-a sinucis”, nimic mai mult. 


— Tăceţi! 

— Să tac? Curia de care aparţineţi, Eminenţă, a comis mai 
multe erori prin tăcere decât cu vorba. Aş regreta nespus dacă 
nu am ajunge la nicio înţelegere; dar sunt sigur că nu veţi fi atât 
de prost, domnule cardinal, încep să mă repet. 

Jellinek se apropie de străin. Era în acea stare de spirit în care 
furia se preschimbă în curaj. 

— Ascultaţi, straniu preasfinte, şi îl prinse pe străin de umeri, 
să părăsiţi îndată locuinţa mea, că altfel... 

— Altfel? întrebă provocator clericul. 

Atunci cardinalul îşi dădu seama de ridicolul amenințării sale 
şi îl lăsă resemnat în pace pe străin, pe a cărui faţă se vedea din 
nou un rânjet perfid. 

— Bine, deci, spuse acesta şi scutură haina în locul unde îl 
atinsese cardinalul. 

— Nu e nici măcar problema mea. Eu îndeplinesc numai 
funcţia de trimis în chestiunea asta, iar sarcina mea a fost 
îndeplinită. Laudetur Jesus Christus. 

Salutul suna ciudat. Batjocura şi sarcasmul planau în 
cuvintele clericului. 

— Nu vă deranjaţi, mai spuse. Cum m-am descurcat până aici, 
mă descurc şi până afară. 

Aşa s-a întâmplat de Intrarea în Biserică a Preacuratei 
Fecioare Maria, şi cardinalul nu putea să afle pe nicio cale cine 
fusese străinul cel înspăimântător şi cum ajunsese în posesia 
ustensilelor papale. Pretenţia lui însă i se păru lui Jellinek 
imposibilă, şi acum că problema părea să fie din ce în ce mai 
încurcată, mai enigmatică şi mai profundă, cardinalul Joseph 
Jellinek hotărî să sondeze misterul cu toate mijloacele care îi 
stăteau la dispoziţie. Şi faptul că era ameninţat personal îl întări 
în mod inexplicabil în decizia lui; căci nu era el, în calitatea lui 
de purtător al purpurei, dator tocmai să intervină cu viaţa lui 
pentru învăţătura Bisericii, ad majorem Dei gloriam? 

Asupra enigmaticei întâlniri cu necunoscutul, cardinalul 
hotări mai întâi să păstreze tăcerea, pe de o parte, deoarece 
trebuie că părea puţin credibil pentru altcineva, pe de altă 
parte, pentru că însuşi Jellinek începu să se gândească deja din 
ziua următoare dacă nu se întâlnise cu diavolul. 


Lunea de după Intrarea în Biserică a Preacuratei 
Fecioare Maria 


Sus-numiţii membri ai Consiliului, completaţi de profesorul de 
semiotică de la Universitatea din Lateran, Gabriel Manning, se 
întâlniră în lunea din Săptămână Mare într-o a doua şedinţă, sub 
conducerea cardinalului Joseph Jellinek, care, după invocarea 
Sfântului Duh, puse întrebarea dacă ştie cineva despre 
conţinutul scrierii din pricina căreia se adunaseră în acest loc. 
Acest lucru a fost negat şi Jellinek a explicat că se doreşte 
asistenţă din partea profesorului Manning, cel mai competent 
specialist la momentul actual din domeniul ştiinţei şi teoriei 
semnelor; Manning se confrunta deja cu problema ex officio şi 
dorea mai întâi să facă o introducere referitoare la şansele de 
rezolvare şi variantele posibile ale conţinutului inscripţiei. 

Manning avertiză să nu îşi facă mari speranţe că vor putea 
rezolva misterul în timp scurt; toate indiciile scrierii enigmatice 
lăsau să se întrevadă o rezolvare care era de căutat în afara 
zidurilor leoniene. Un indiciu în acest sens era deja totalul de 
opt al şirului de litere AIDA - LUBA; simbolistica creştină dădea 
întâietate cifrei şapte. Vedea o confirmare a acestei teorii în 
dispunerea tematică a spaţiilor de pe tavan, în care 
Michelangelo împărţise numărul creştin doisprezece în favoarea 
a două grupe de sibile şi profeti. Tematica picturală a creării 
lumii permitea să se bănuiască un soi de universism, o credinţă 
post-raţională în caracterul simbolic al întregii lumi. Aceasta 
înseamnă că tot ceea ce omul vede şi intuieşte este cifru, simbol, 
semn, oglindă şi alegorie care se află într-o legătură misterioasă 
pentru care omul trebuie să posede cheia. Astrologii, 
pitagoricienii, gnosticii şi cabaliştii au trăit o perioadă de 
apogeu tocmai în perioada în care au apărut frescele sixtine şi 
mulţi dintre ei, mai ales oamenii educați, căzuseră în plasa 
închipuirilor magico-mistice din vremurile acelea. În aşa fel 
încât se pot aduce dovezi despre o alchimie a limbajului în toată 
regula, în cadrul căreia misticii şi magicienii alfabetului se 
ocupau cu felul cum sunau cuvintele şi literele, cu sunetul şi 
semnificaţia. 


Vechii greci numiseră sunetele muzicale cu litere, făcând 
legătura între cele douăzeci şi patru de sunete dintr-o gamă 
modală, adică toate cele douăzeci şi patru de sunete ale unui 
fluier, şi cele douăzeci şi patru de litere ale alfabetului, iar 
Pitagora şi contemporanii săi erau înnebuniţi după descoperirea 
că înălţimea sunetelor depinde, conform legilor, de lungimea 
unei corzi, astfel încât ceea ce auzea urechea putea deveni 
vizibil cu ochiul. Sunetele sunt, aşadar, cifre întruchipate. De ce, 
puse Manning întrebarea, să nu se poată ca în acest spaţiu 
obişnuit cu muzica literele să descrie o melodie al cărei text 
poate că ascunde rezolvarea misterului. Aceasta era teoria uneia 
dintre rezolvări şi pe lângă asta, una destul de simplă. 

Situaţia devenea mai complicată dacă inscripţia făcea 
necesară o rezolvare cu denumiri de litere, deoarece denumirile 
literelor sunt mai vechi decât toată înţelepciunea grecilor. Chiar 
istoricul bisericii, Eusebius din Caesarea, a demonstrat în a sa 
Praeparatio evangelica faptul că grecii preluaseră denumirile 
literelor lor de la ebraici şi ca dovadă a venit cu faptul că orice 
copil ebraic ştia despre interpretarea numelor literelor, pe când 
nici măcar Platon nu poseda acest dar. Abia părinţii Bisericii au 
oferit mai târziu interpretări înălţătoare despre legăturile 
alfabetice de tip acrostih din Psalmi şi din Plângerile lui Ieremia. 

Solicitarea cardinalului secretar de stat Giuliano Cascone de a 
explica această afirmaţie în baza unui exemplu, astfel ca 
persoanele prezente să îşi poată face o imagine mai bună, fu 
întâmpinată prompt de profesorul Manning: 

— A, de exemplu, litera cu care începe alfabetul, este acel 
sunet care necesită în toate limbile deschiderea cea mai largă a 
gurii şi de aceea acestei vocale îi revine onoarea de a fi slujit lui 
Dumnezeu drept mijloc de a deschide gura omului ca să 
vorbească. I, cea de-a doua literă din inscripţie, exprima 
simbolic uniformitatea, adevărul şi dreptatea, deoarece băţul cel 
simplu putea fi scris la fel de repede şi de bine de către copii, 
tineri şi bătrâni. F simboliza, dimpotrivă, exact contrariul, 
deoarece reprezenta numai o jumătate a balanței care fusese 
apreciată de către Pitagora drept simbol absolut al dreptăţii, 
acesta cerând tinerilor săi să nu depăşească măsura. Cu această 
descoperire era deja posibilă o interpretare vagă a primei 
jumătăţi a inscripţiei, caz în care trebuia ţinut cont de faptul că 


lucrul cuprins în cuvânt se putea manifesta, fireşte, ca 
substantiv, adjectiv sau verb. După aceea, Manning desenă pe 
un blocnotes primele patru litere una sub alta şi scrise lângă ele 
interpretarea proprie: 


A Domnul spune 

I adevărul 

F neadevărul, însă, 
A se află în gură... 


La care, mai înainte de toate, călugării prezenţi îl asaltară pe 
profesor să explice simbolistica şi interpretarea celorlalte litere; 
totuşi Manning răspunse că, pe cât de simplu îi reuşise 
interpretarea primei jumătăţi, pe atât de complicată şi de 
nepotrivită pentru acest sistem apărea la lumină a doua. L 
simboliza logosul şi, prin urmare, raţiunea. U şi B, dimpotrivă, 
erau ambigue şi neclare: U în scrierea latinească, la fel ca şi V, 
era un sunet sonor de jale şi reprezenta în acelaşi timp cifra 
cinci şi simboliza triunghiul femeiesc al ruşinii (la auzul acestui 
cuvânt, Fra Desiderio Scaglia, titular la San Carlo, îşi făcu 
cruce), care este opus formei  romboidale masculine. 
Semnificaţia literei B se modifică în limbile luate separat; în 
latină - şi, de fapt, în această limbă fusese cu siguranţă 
conturată inscripţia - litera conţinea o ameninţare. In baza 
informaţiilor enumerate, inscripţia sixtină nu permitea nicio 
interpretare rezonabilă, iar aceasta era în acelaşi timp dovada 
pentru nepotrivirea sistemului utilizat. 

La întrebările insistente ce altă posibilitate de rezolvare avea 
de oferit, Gabriel Manning începu să vorbească de importanţa 
grupelor de litere şi despre diferenţa dintre vocale şi consoane, 
care ieşea în evidenţă deosebit de clar în inscripţia vizată, 
deoarece vocalele erau majoritare. Pitagoricienii şi gramaticienii 
văzuseră în diversitatea vocalelor şi consoanelor un simbol al 
diferenţei dintre Psyche şi Hila, dintre suflet şi trup. Cele şapte 
vocale corespund în misteriile literelor greceşti, care au fost 
incontestabil recunoscute ca fiind naşii alfabetului latin, celor 
şapte fiinţe cu darul glasului, precum urmează: 1. îngerii 2. 
vocea interioară 3. vocea trupească a omului 4. păsările 5. 
mamiferele 6. reptilele 7. animalele sălbatice. Cele 15 consoane 
- atâtea cunoaşte alfabetul grecesc - desemnau, spre deosebire, 
obiectele mute: 1. cerul de deasupra cerului 2. firmamentul 3. 


pământul de dedesubt 4. pământul de deasupra 5. apa 6. aerul 
7. întunericul 8. lumina 9. plantele 10. copacii care poartă fructe 
11. stelele 12. soarele 13. luna 14. peştii din apă şi 15. abisurile 
mărilor. Se putea lua în râs, aşa cum făcea şi Manning, această 
interpretare, conform revizuirilor ştiinţelor naturii, însă în orice 
caz se vădea că şi în vremurile de demult existaseră ştiinţe 
oculte care se ocupau cu misteriile literelor. 

Manning negă însă şi viabilitatea acestei interpretări şi îşi 
motivă opinia prin lipsa literei Y din scrierea ocultă. Chiar 
Pitagora văzuse în Y dezlegarea şi simbolul tuturor enigmelor 
literelor, afirmând că cele trei braţe ale literei aveau următoarea 
semnificaţie: partea de jos simboliza vocalele, iar braţele 
împărțeau consoanele în sonore şi surde. Y este, prin urmare, 
litera cunoaşterii. Dacă era să se caute o rezolvare după această 
schemă, atunci puteau să fie siguri că trebuie să-l găsească pe Y 
ca literă-cheie pentru întreaga inscripţie. 

Cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone se arătă din ce în 
ce mai neliniştit de enumerarea unor posibilităţi de rezolvare de- 
a dreptul nelimitate şi îi solicită lui Manning să expună 
sistemele probabile. Ce posibilităţi de rezolvare favoriza 
personal? 

Scurtimea timpului, replică profesorul, nu permisese până 
atunci o cercetare mai intensivă a materialului; din experienţa 
sa însă, interesul său se îndrepta către două posibilităţi, mai 
înainte de toate: pe de o parte vedea indicii către un caz de 
gematrie, o formă importantă a misticii literelor, care şi-a găsit 
utilizare în numeroase tradiţii greceşti, orientale, evreieşti şi 
arabe şi, printre altele, şi în Apocalipsa lui loan. 

Asupra acestei teorii, întrerupse cardinalul Jellinek, Consiliul 
fusese deja informat de padre Augustinus Feldmann. Ce 
posibilitate de rezolvare favoriza în afară de aceasta? 

Pe de altă parte, continuă profesorul Gabriel Manning, 
particularităţile dispunerii literelor duce cu gândul la un 
notarikon, care era utilizat adesea în Biserica iniţială, dar şi într- 
o doctrină ezoterică pe care se teme să o numească. Manning 
dădu ca exemplu cuvântul grecesc ICHTHYS, care în traducere 
însemna „peşte” şi care era desenat în nisip ca semn de 
recunoaştere al apartenenţei lor la credinţă. Sensul iniţial al 
semnului-peşte a fost uitat repede şi a rămas numai simbolul, iar 


mai târziu a trebuit descifrat din nou. În spatele literelor 
cuvântului ICHTHYS se ascundea formula: Jesus Hristos Theou 
Yios Soter, ceea ce însemna aproximativ: Isus Hristos, fiul lui 
Dumnezeu, salvatorul lumii, iar scolasticul Albertus Magnus a 
prevăzut numele Isus în al său Compendium theologicae 
veritatis cu un notarikon, considerând cuvântul al cărui sens 
iniţial nu îl înţelegea drept o grupare de litere care avea 
semnificaţie doar prin adunarea iniţialelor altor cuvinte. 
Albertus Magnus vedea în persoana lui Isus următoarea 
combinaţie:  /ucunditas  maerentium,  Eternitas viventium, 
Sanitas languentium, Ubertas egentium, Satietas esurientium. 

De aici reieşea că şi învățații şi filozofii, da, tocmai aceştia, se 
ocupau cu mistica literelor şi că anagrama florentinului din 
Capela Sixtină putea să se bazeze pe mari exemple. 

Ce ştiinţă ocultă se temea Manning să numească? se interesă 
Jellinek. 

Cel întrebat astfel replică: Mai înainte de toate cabalistica 
evreiască s-a folosit de litere în scopuri simbolice şi mistice şi că 
pe baza rânduirii şi împărţirii frescelor sixtine, dar şi cu privire 
la succesiunea neobişnuită de litere nu era de exclus ca 
Michelangelo să fi vrut să facă o referire la ştiinţa ezoterică 
evreiască. 

Atunci se tulbură serios liniştea în sala Sfântului Oficiu; 
cardinalii, monseniorii şi profesorii vorbeau tare unul către altul, 
iar Eminentissimul cardinal Lopez, subsecretar al Congregaţiei 
pentru teologie dogmatică şi arhiepiscop titular de Caesarea nu 
înceta să strige că diavolul a aruncat pisica moartă în curtea 
Sfintei Biserici, horribile dictu! 

Obiecţia Eminentissimului cardinal Bellini, cum că totul este 
scamatorie şi înşelătorie, a fost întâmpinată de Manning cu 
referirea că inscripţia sixtină nu trebuie verificată mai întâi sub 
aspectul adevărului cuprins, ci din punct de vedere al sensului 
său, în orice caz aşa zicea însărcinarea sa. Preacinstitului 
Consiliu îi revenea sarcina verificării  veridicităţii după 
înţelegerea conţinutului. Cu asta Jellinek era de acord, însă 
Bellini rămase neclintit, îi numi pe toţi semioticienii duşmani ai 
credinţei, aceştia fiind în stare să declare totul şi nimic şi aduse 
exemple cu care s-a încercat să se demonstreze că Shakespeare 
şi Bacon au fost una şi aceeaşi persoană, iar Goethe, un cabalist. 


Gabriel Manning îl aprobă pe cardinal, însă îşi repetă 
precizarea că în situaţia actuală nu era de discutat conţinutul 
inscripţiei, ci rezolvarea, şi atâta timp cât rezolvarea nu putea să 
fie demonstrată nu se putea pune la punct nimic despre 
conţinut. Desigur că mistica literelor cuprindea numeroşi factori 
imponderabili, iar isopsefia, o pseudoştiinţă care face legătura 
între valorile numerice ale diverselor cuvinte, le servea nu 
tocmai rar opozanților acestor adepţi drept contra-argument. La 
baza isopsefiei se afla numerotarea literelor greceşti de la alfa la 
omega cu unu până la douăzeci şi patru, ceea ce devenea 
punctul de plecare pentru rezolvarea diverselor enigme şi, de 
fapt, se ajunsese la rezultate uluitoare şi oameni remarcabili se 
ocupau de această teorie. Despre Napoleon se spunea că se 
întâlnise încă din anii timpurii cu isopsefia Bonaparte = 82 = 
Bourbon şi că tocmai de aceea se simţise sortit să fie 
conducătorul Franței. Adversarii iudaici ai isopsefiei au 
demonstrat de bunăvoie cu ajutorul acestei ştiinţe că Geneza 
posedă aceeaşi valoare numerică cu „minciună şi înşelătorie”. 
Dar toate acestea nu ţineau de tema lor, mai întâi era mult mai 
mult vorba despre descoperirea unei rezolvări ştiinţifice a 
inscripţiei enigmatice, o rezolvare reieşea din demonstrarea 
corectitudinii sale. 

Atunci cardinalul Jellinek scoase o hârtie din întăritura cu 
nasturi a sutanei şi toţi ochii se îndreptară către preşedintele 
Consiliului. Şi el, spunea cardinalul, făcuse eforturi ca să 
interpreteze inscripţia, însă până atunci nu îşi făcuse curaj să 
facă publică încercarea sa de rezolvare. Abia acum, când avea în 
faţa ochilor diversitatea aspectelor şi posibil şi ridicolul unei 
rezolvări, îndrăznea să îşi expună rezolvarea şi, cu permisiunea 
Consiliului, să o anunţe. Jellinek scrise cu un creion cele opt 
litere una sub alta, apoi schiţă, cu un scris dezordonat, câte un 
cuvânt în dreptul fiecăreia: 
altramento 
ibi 
feci 
argumentum 
locum 
ultionis 
bibliothecam 


wcre D 


A aptavi 

Jellinek ridică hârtia pentru ca fiecare să o poată vedea şi citi, 
accentuând cuvintele: Altramento ibi feci argumentum, locum 
ultionis bibliothecam aptavi - „Prin culoare am dovedit-o şi am 
ales biblioteca drept loc al răzbunării”. 

Urmă o linişte care părea să nu se mai termine. Toţi cei 
prezenţi priveau fix la hârtia tremurătoare din mâna 
cardinalului. 

Biblioteca drept loc al răzbunării? Cum să înţelegi asta? Ce 
putea să ascundă Biblioteca Vaticanului? Unul după altul îl 
căutau din ochi pe arhivarul padre Augustinus. Pe locul acestuia 
stătea acum succesorul lui, padre Pio, care, când toate privirile 
se aţintiră asupra lui, ridică neputincios din umeri, întoarse 
palmele în sus şi clipi nedumerit precum tânărul Kleopa la 
apariţia Domnului. Totuşi nu se întâmplă nicio minune care să fi 
deschis ochii celui prezent spre cunoaştere. 

Cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone rânji jenat şi 
întrebă  împăciuitor ce credea Manning despre această 
interpretare. 

„Nimic”, replică semioticianul fără înconjur şi îşi motivă 
răspunsul cu faptul că era dificil să demonstrezi respectiva 
rezolvare, căreia, chiar dacă părea captivant de simplă, îi lipsea 
orice logică. De ce trebuia să se interpreteze prima literă a 
alfabetului ca fiind o dată atramentum, o dată argumentum şi o 
dată aptare? lar dacă aşa trebuia să fie, atunci unde se afla 
indiciul spre această interpretare? Nu, cu siguranţă că 
Michelangelo n-ar fi făcut chiar atât de simple lucrurile, nu 
Michelangelo! 

Cardinalul secretar de stat Cascone păru să fie primul care îşi 
regăsise cumpătul şi întrebă enervat şi în acelaşi timp 
dezamăgit, de ce era aşa de sigur Manning de ceea ce spune şi 
de ce nu dorea să permită valabilitatea rezolvării 
Eminentissimului cardinal Jellinek, dacă el însuşi nu a găsit nicio 
rezolvare. Profesorul tăcu, iar Cascone se întoarse acum către 
Eminentissimul cardinal Jellinek ca să-l întrebe dacă poate da o 
explicaţie formală sau care să ţină de fond, pentru cercetarea 
sa. 

Nici formală şi nici care să ţină de fond, răspunse Jellinek; nu 
putea să îşi motiveze rezultatul, dăduse pur şi simplu frâu liber 


fanteziei, aşa cum poate că a făcut cândva Michelangelo când s- 
a pus pe lucru. Michelangelo nu fusese în niciun caz semiotician 
şi cu siguranţă nici om de ştiinţă; Michelangelo a creat din 
profunzimile sale şi a convertit sentimentele în materie, iar el se 
îndoia că artistul a stat mult pe gânduri ce litere şi din ce motiv 
putea să plaseze unde anume. Iar în ce priveşte fondul, opină 
cardinalul, nu dorea să se exprime în public şi îl ruga pe 
cardinalul secretar de stat să aibă cu el o discuţie între patru 
ochi specialissimo modo, după terminarea Consiliului. 

Atunci se ridică padre Pio de la Călugării Predicatori, Fra 
Desiderio, titular la San Carlo, Pier Luigi Zalba de la Slujitorii 
Mariei, iar lentilele rotunde şi plate ale ochelarilor lui Adam 
Melcer de la Societas Jesu scăpărau în timp ce el vorbea; acesta 
bătu chiar cu pumnul în masă şi strigă mânios ca 
Nabucodonosor în faţa cuptorului de foc, că acest Consiliu a 
ajuns o farsă dacă unii ştiau mai mult decât alţii, iar pentru 
majoritatea rămânea interzisă cunoaşterea aspectelor esenţiale 
şi, prin urmare, el, Adam Melcer, îşi dădea demisia, iar ceilalţi 
călugări aderară şi ei la ideea demisiei. 

Abia se termină de vorbit, că alţii îşi luară şi ei avânt în a fi 
indignaţi, retrăgându-şi participarea la Consiliu, printre ei 
numărându-se şi Eminentissimul cardinal Giuseppe Bellini, 
prefectul Congregaţiei pentru Sacramente şi Serviciu Divin, iar 
în scurt timp, în sala Sfântului Oficiu se instaură un mare haos şi 
nici măcar braţele întinse ale lui Jellinek nu fură în stare să 
domolească nebunia generală. 

Fiecare membru al acestei sfinte adunări, numai cu greu reuşi 
Jellinek să se facă ascultat, urma să fie lămurit cu privire la 
toate dedesubturile, însă la bază se aflau aspecte dintre cele mai 
speciale din Arhiva Secretă a Vaticanului şi care rămăseseră 
ascunse specialissimo modo chiar şi celor mai înalte cercuri ale 
curiei. Discursul lui Jellinek îl provocă la luptă pe Adam Melcer. 
Acesta îl critică aprig pe cardinal şi dădu de gândit dacă nu 
cumva Consiliul duce o bătălie de ochii lumii cu un adversar 
necunoscut, dacă secretul problematic nu a fost de mult 
rezolvat, însă este ţinut ascuns faţă de adunare, din motive 
necunoscute. Cum altfel putea fi înţeleasă interpretarea 
Eminentissimului Jellinek, care pretinde că a găsit o rezolvare în 
calitatea sa de purtător de secrete de cel mai înalt rang, 


rezolvare care îşi are originile în Arhiva Secretă, care nu 
permite accesul fiecărui muritor de rând. După părerea sa, a lui 
Melcer, adevăratul conţinut al inscripţiei este de cunoscut de 
mult şi este atât de nimicitor pentru Biserică, încât acest 
Consiliu a fost convocat numai pentru a găsi o soluţie 
înlocuitoare mai inofensivă. lar asta era la fel de fariseic ca şi 
întrebarea preoţilor şi leviţilor către Ioan dincolo de Iordan. 

Acum sări Jellinek în picioare şi îi închise gura lui Melcer 
întinzând degetul arătător şi numi discursul acestuia nedemn de 
un creştin adevărat, iar pe lângă asta nechibzuit, deoarece, dacă 
presupunerea lui era corectă, atunci tăcerea era fără îndoială 
rezolvarea optimă. Cu toate că era defăimător şi demn de o 
causa în faţa tribunalului de onoare, dorea să se abţină de la 
vreo sancţiune, deoarece toţi nervii săi erau încordaţi peste 
limită, iar interlocutorul său va avea cu siguranţă remuşcări a 
doua zi din pricina cuvintelor sale nesăbuite. Nu, el, Jellinek, era 
la fel de neştiutor şi dorise numai să dea un indiciu prin 
interpretarea sa; el respecta aprecierea profesorului. 

Manning, din contră, spuse că este infam şi lipsit de cuviinţă 
şi în afara oricărei virtuţi creştine să însărcinezi pe cineva cu o 
problemă care este de mult lămurită şi care necesită numai o 
înfrumusețare pentru a nu veni în contradicţie cu opinia curiei şi 
drept urmare solicita cercetarea Arhivei Secrete, pentru că 
altfel voia să îşi revoce mandatul. Prins astfel la strâmtoare, 
Jellinek anunţă şi el că îşi depune demisia, întrerupt de strigătul 
cardinalului secretar de stat: 

— Non est possibile, ex officio! şi toţi cei prezenţi preferară să 
păstreze pacea locului. 

Astfel se destrămă Consiliul, prematur şi neaşteptat de 
repede, fără să se fi ajuns mai aproape de rezolvare măcar cu 
vreun pas. Dimpotrivă, la încurcătura generală se adăugase şi 
neîncrederea în ceilalţi. Fiecare îl bănuia pe câte cineva: 
călugării pe cardinali, cardinalii pe profesori, profesorii pe 
cardinali, cardinalul Bellini pe cardinalul Jellinek, cardinalul 
Jellinek pe cardinalul secretar de stat, cardinalul secretar de 
stat pe cardinalul Jellinek, cardinalul Jellinek pe monseniorul 
Stickler, monseniorul Stickler pe cardinalul Jellinek, Melcer pe 
cardinalul Jellinek. Impresia era că Jellinek avea numai duşmani 
în curie şi părea că mânia Celui Atotputernic se abătuse asupra 


Vaticanului precum odată, asupra Sodomei şi Gomorei. 
x 


În Oratorium-ul de pe Aventin s-a întâmplat să aibă loc o 
întâlnire neaşteptată între padre Pio Segoni şi abatele 
mănăstirii. Abatele contesta faptul de a-l cunoaşte pe 
benedictinul de la Montecassino, însă padre Pio stăruia că 
fuseseră la acelaşi seminar de preoţi şi ridică tonul, aşa încât 
abatele, care îşi ţinea mâinile ascunse în mânecile rasei 
călugăreşti, îl invită să fie cumpătat. 

Pio vorbea cu ochi scăpărători de nişte documente de demult: 

— Trebuie că se găsesc în mănăstirea asta, ştiu bine; pentru 
că nu s-ar fi putut păstra secretul dacă se pierdeau pe undeva. 
Spuneţi-mi unde sunt ascunse! 

Abatele încercă să îl calmeze pe părintele înfuriat. 

— Frate întru Hristos, documentele despre care vorbiţi există 
numai în imaginaţia dumneavoastră. Dacă ar exista, atunci aş şti 
cu siguranţă; până la urmă am petrecut jumătate de viaţă aici. 

— Desigur, părinte abate, replică Pio Segoni cu un rânjet cinic 
în colţul gurii. Aţi ieşit neatins din problemă şi asta o datoraţi 
tocmai capacităţii dumneavoastră de a tăcea. 

— Este mai uşor să taci decât să îţi măsori cuvintele, frate. 

— Da, ştiu, întotdeauna mi-am făcut numai rău zicând ce am 
crezut că trebuia zis. Toată viaţa m-am căit pentru ceva pentru 
care nu port nicio vină. Aşa ceva doare. Am fost trimis de colo- 
colo de la o abație la alta, de la un priorat la altul. Dumnezeule 
mare, mă imaginez ca pe un lepros din Biblie. 

— Trăiţi după Ordo Sancti Benedicti, frate, iar regula 
ordinului prevede împlinirea lucrării sale în orice loc. Mergeţi 
acum. 

Astfel se termină discuţia celor doi şi amândoi se despărţiră 
cu resentimente, în ciuda apostolului Pavel care spune: „Să nu 
apună Soarele peste mânia voastră”. 


Duminica Schimbării la Faţa, probabil 


— Au mai trecut câteva zile, putea fi chiar în ziua dinainte de 
Paşte, dar oricum nu este relevant pentru desfăşurarea 
istorisirii noastre. Aşadar, ceva mai târziu, Jellinek îşi făcu din 
nou drum pe la Arhivă. Deşi orele erau destul de înaintate, nu 
era ceva neobişnuit pentru cardinal, preocupat cum era să 
găsească soluţia, tot aşa cum nu era ceva neobişnuit nici ca 
fagotul monseniorului Raneri să răsune pe culoarele palatului 
papal. Jellinek ajusese la convingerea că numai ei putea să 
contribuie cu adevărat la descoperirea semnelor, prin cercetări 
în arhiva secretă, deoarece lui Bellini şi Lopez nu le era permis 
să intre în camerele secrete, iar Cascone îi făcuse impresia că 
este mai interesat de tăinuire decât de iluminare. Intră, ca de 
obicei, prin uşa din spate, pe care i-o deschise unul dintre 
scrittori după semnalul bătăii convenite. Un bărbat tânăr cu o 
reţinere firească, sau mai degrabă venerație în faţa cărţilor, al 
cărui nume era la fel de puţin cunoscut cardinalului ca şi al 
celorlalţi. În schimb, Jellinek nu simţea nicio reţinere faţă de 
cărţi; ele îl provocau şi nu-i dădeau pace, la fel ca şi natura 
carnală a Giovannei. Poate singura lui pasiune, cel puţin una de 
care nu se ruşina, cărţile; obişnuia să le mângâie, să apese filele 
foşnitoare şi să le dezvelească legăturile. 

În labirintul cretan de pereţi cu cărţi şi dulapuri negre pentru 
păstrare nu se ştia niciodată dacă era într-adevăr cineva prezent 
sau dacă erai singurul stăpân peste învăţăturile bune şi greşite 
şi peste cuvânt, care, precum spune Scriptura, a fost mai înainte 
de toate. Şi cine ştia căile vorbelor, precum Jellinek, ca pe Tatăl 
nostru, acela simţea ceva din atotputernicia cuvintelor, din forţa 
înspăimântătoare şi nesfârşită a literelor, care aveau mai mult 
decât războaiele şi războinicii puterea de a construi lumi, dar şi 
de a le nărui. Mântuire şi osândă veşnică, moarte şi viaţă, cer şi 
iad, nicăieri nu erau mai aproape antipozii decât în acest loc. 
Jellinek ştia asta şi, pentru că avea acces la secretele cele mai 
adânci, era mai conştient decât oricare altul de situaţia aceasta 
neliniştitoare şi tocmai de aceea se temea de semnele 
florentinului chiar mai mult decât orice alt membru al curiei. Se 


temea de ele pentru că ştia mai multe texte decât oricare altul şi 
pentru că era convins că el cunoştea numai o frântură şi că nu 
ajungeau o mie de vieţi pentru a sonda toate enigmele din 
l'Archivio Segreto. 

Jellinek luă lanterna din mâna lui scrittore şi se îndreptă către 
riserva. Padre Augustinus nu îl lăsase niciodată să meargă 
singur pe scara în spirală către etajele superioare ale turnului şi 
până la acea uşă care îi interzicea accesul până şi lui. Padre Pio, 
totuşi, anulase acest obicei cu aprobarea lui Jellinek; de atunci 
cardinalul păstra în sutana sa cheia cu floare dublă. Mirosul 
devenea tot mai înţepător, în timp ce înainta pe scări. Oh, cum 
ura acest miros al chimicalelor contra germenilor, care acoperea 
mirosul tulburător al cărţilor! Ajuns în faţa uşii negre, băgă 
cheia în broască. 

În momentul deschiderii uşii i se păru că se stinge o licărire 
slabă de lumină, însă Jellinek se pierdu din nou în gânduri. Nu 
avea ce să fie. Şi închise uşa în urma sa şi merse luminându-şi 
drumul cu lanterna, până la dulapul de oţel în care se ascundeau 
documentele secrete ale florentinului. 

„De ce, se întreba Jellinek, în timp ce sorta documentele în 
cele care îi erau deja cunoscute şi cele pe care trebuia încă să le 
citească, de ce măreţia este hărăzită numai artiştilor nefericiţi? 
Inverşunarea, mâhnirea, grija, necazurile şi apăsarea reieşeau 
din toate scrisorile sale. Părea că Michelangelo fusese născut 
pentru nefericire, taedium vitae pretutindeni, peste tot 
amăgitori, intriganţi şi duşmani, chiar şi de asasini se simţea 
urmărit uneori Michelangelo. Suferea de temeri apocaliptice şi, 
dacă nu îl chinuiau alţii, se chinuia el însuşi, reflecta asupra 
existenţei metafizice, avea nostalgii imaginare, dar rămânea, 
totuşi, veşnic înlănţuit în tristeţe. Să fi fost acesta terenul 
mlăştinos de unde răsărea arta lui? Trebuia să fii sclav ca să poţi 
savura dulceaţa libertăţii? Să fii orb, ca să preţuieşti vederea? 
Să fii surd, ca să te poţi bucura de muzică?” 

Dosare de provenienţă necunoscută referitoare la 
Michelangelo la optzeci şi unu de ani, la acea vreme maistru 
constructor la Sfântul Petru. Bătrânului îi curgea saliva din gură 
şi dădea semne de infantilism şi era deja de mult timpul ca 
florentinul să fie scos din funcţie, pentru că se punea întrebarea 
dacă mai era în stare să dea formă vreodată lucrurilor expuse pe 


hârtie. M. admonesta tencuielile proaste, care nu puteau fi puse 
pe seama fanteziei sale debordante, ci a lui Nanni Bigio, un 
meşter constructor care era încă mic de vârstă, dar care îşi 
făcea deja de mult timp speranţe referitoare la postul 
florentinului. Oricum ar fi fost, cearta nu putea decât să dăuneze 
construcţiei şi, drept urmare, se cuvenea ca Michelangelo să fie 
eliberat din funcţie pentru ca Bigio să îi ocupe locul. 

Printre, sonete olografe care nu ajunseseră la destinatar 
niciodată. Claritate şi mister la cumpăna vieţii şi totuşi fiecare 
pergament putea să ofere indiciul decisiv. 

Jellinek citi cu pauze: 


Aici, pe ţărmul cel mai îndepărtat al mării vieţii 
Prea târziu am învăţat să recunosc, o, lume, miezul 
Bucuriilor tale. Aşa cum tu promiţi pacea, 

Pe care nu te-ndupleci să o laşi 

Şi acea linişte a fiinţei 

Care chiar la naştere moare. 


Privesc cu teamă înapoi, acum, când cerul 

Arată capătul pentru zilele mele; neîncetat 
Păstrez în faţa ochilor vechea şi dulcea nebunie 
Care năruie sufletul aceluia pe care-l cotropeşte. 


Acum pot să arăt eu singur: sus îl aşteaptă 
Ursita cea mai bună pe acela care din născare 
S-a îndreptat, pe calea cea mai dreaptă, spre moarte. 


Nu, aceste gânduri nu puteau fi numite tocmai creştine, ci mai 
degrabă sofocliene, după care a nu te fi născut depăşea orice 
înţelepciune. Ce dulce nebunie  năruise sufletul lui 
Michelangelo? 

Din nota unui oarecare Carlo, informator al Sfintei Inchiziţii: 


Planează suspiciuni asupra lui M., pentru că în 
timpul nopţii şi uneori chiar ziua în amiaza mare, 
ascunzând această nelegiuire, frecventează casele din 
suburbie în care locuiesc eretici dovediţi şi cabalişti. 
Case ocolite de bunii creştini. Confutatis maledictis, 
flammis acribus addictis! 


Michelangelo cabalist, adept al ştiinţei ezoterice iudaice? 
Oricât de neverosimil putea să sune asta, unele lucruri stăteau 
mărturie. De ce îşi arsese florentinul toate însemnările şi 
schiţele cu puţin timp înainte de moarte? De ce? O notă a 
medicului său confirma aceasta. Dar ce se găsea în caseta 
sigilată de lemn pe care prietenii lui, Daniele da Volterra şi 
Tommaso Cavalieri au deschis-o după decesul florentinului? Să 
fi conţinut într-adevăr această cutie numai opt mii de scuzi, 
precum dăduseră de ştire da Volterra şi Cavalieri? Sau cei doi 
prieteni găsiseră un document funest pe care l-au distrus într-un 
loc secret? De ce nu dorea Michelangelo să fie înmormântat în 
Roma, unde îşi petrecuse ultimii treizeci de ani şi unde 
repurtase cele mai mari succese ca om de artă? 

Copia unei scrisori din partea medicului său Gherardo 
Fidelissimi din Pistoia, către ducele de Florenţa: 


„În această seară s-a dus către o lume mai bună 
excepţionalul messer Michelagelo Buonarroti, cel care 
a fost cu adevărat o minune a naturii şi, pentru că eu i- 
am tratat bolile de pe urmă împreună cu alţi medici, i- 
am auzit dorinţa ca trupul său să fie adus în Florenţa. 
Pe lângă acestea, pentru că nu era prezentă nicio rudă 
şi pentru că a murit fără testament, îmi permit, 
Preaînaltă Excelență, să vă dau de veste 
dumneavoastră, cel care aţi ştiut atât de bine să 
apreciaţi rarele sale virtuţi, pentru ca dorinţa celui 
plecat dintre noi să fie îndeplinită şi pentru ca frumosul 
oraş în care s-a născut să fie onorat prin prezenţa 
osemintelor marelui om care a trecut prin lume. Roma, 
13.02.1564, Gherardo, doctor în medicină, cu 
permisiunea şi libertatea Preaînaltei Excelente”. 


De ce, Domine Deus, au fost păstrate toate aceste scrisori, 
copii şi dosare în Arhiva Secretă a Vaticanului? Pentru ce 
fuseseră interceptate scrisori, de ce se întocmiseră dosare? 
Dacă exista vreo explicaţie pentru asta, atunci nu putea fi decât 
una: Michelangelo, acel artist supraomenesc care glorificase 
prin arta sa autoritatea Sfintei Biserici precum nimeni altul, se 
afla sub bănuiala ereziei, iar după moartea sa suspiciunea părea 
că se confirmase pe o anume cale, pentru că suspiciunea sigur 


nu era de ajuns pentru ca materialul să fie reţinut în arhiva 
secretă. 

Aproape copleşit de aceste gânduri sumbre, cardinalul 
Jellinek cerceta fiecare document în parte la lumina lămpii sale, 
când un pergament alunecă şi căzu pe podea. Cardinalul se 
aplecă să ridice scrisoarea şi, în timp ce se ridica, lumina lămpii 
căzu în stânga sa pe raftul inferior al unei biblioteci goale, ceea 
ce permitea vederea obiectelor aflate dincolo de peretele 
bibliotecii. Deus Sabaoth! Nu avea ce să fie, nu putea să fie 
nimic! Jellinek zărise doi pantofi. Crezu o clipă că greşeşte, că l- 
a înşelat privirea în atmosfera închisă a Arhivei secrete. Aşa îşi 
făcu el iluzii până când pantofii dispărură din acel loc unde îi 
văzuse. Jellinek împietri de spaimă, precum nevasta lui Lot, 
când Domnul a făcut să plouă cu foc şi pucioasă asupra Sodomei 
şi Gomorei. 

— Stai! strigă el agitat. Cine e acolo? 

Şi lumină cu lanterna prin întuneric. Jellinek înconjură 
biblioteca spre locul în care zărise apariţia, lumină seriile de 
buste, însă raza largă a lanternei sale era prea slabă ca să poată 
ajunge în colţurile din spate, aşa că se aşeză cu grijă să nu facă 
vreun zgomot şi se furişă pas cu pas. 

— Cine este acolo? strigă el, mai degrabă ca să prindă curaj, 
decât ca să primească un răspuns: Cine este acolo? E cineva 
acolo? 

Jellinek simţi teamă, un sentiment pe care el nu îl cunoştea, 
de altfel, dar care fusese trezit de caracterul bizar, necunoscut 
şi lugubru al situaţiei. Cu o mişcare impulsivă, cardinalul smuci 
lanterna şi lumină din nou locul din care venise. Pata de lumină 
dansa neliniştită, iar bustele aruncau umbre prelungi pe pereţi 
şi pe tavan, care începură să se însufleţească în acest fel. Unele 
umbre luau forma unor labe puternice şi semănau cu nişte 
monştri care se întindeau după el. Din pricina momentului în 
care zărise năluca sau a aerului sufocant din spaţiul fără 
ferestre, auzi dintr-odată voci care mai întâi strigau una la alta 
şi mai apoi se auzi clar: 

— Ce vezi acolo, leremia? 

Iar Jellinek răspunse, ca şi când ar fi fost firesc: 

— Văd un migdal în floare. 

Iar vocea replică: 


— Ai văzut bine, căci eu veghez asupra cuvântului meu care a 
fost îndeplinit. Şi vocea străină răsună din nou: Ce vezi? 

La care, cardinalul replică, clătinând din cap: 

— Văd un cuptor de topit deschis, cu gura spre nord. 

lar vocea spuse: 

— Voi chema toate popoarele împărăţiilor de la miazănoapte, 
zice Domnul; ele vor veni, şi îşi vor aşeza fiecare scaunul de 
domnie la intrarea porţilor Ierusalimului. Îmi voi rosti judecăţile 
împotriva lor, din pricina întregii lor răutăţi, pentru că M-au 
părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei şi s-au închinat 
înaintea lucrării mâinilor lor. lată că în ziua aceasta te fac o 
cetate întărită, un stâlp de fier şi un zid de aramă, împotriva 
întregii lumi, împotriva împăraţilor lui Iuda, împotriva 
căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului 
ţării. 

Tocmai în vreme ce asculta cu atenţie pătrunzătoarele 
cuvinte, care vuiau spre el din întuneric ca într-o beţie, 
cardinalului i se păru că descoperă în colţul cel mai din spate o 
luminiţă, o flăcăruie timidă îndreptată spre tavan şi îşi repetă 
strigătul care suna şovăielnic: 

— Cine este acolo? Este cineva acolo? 

Însă chiar în clipa următoare, Jellinek scoase un strigăt de 
teamă ca şi când cel cu care împărțea singurătatea întunecoasă 
a acestei încăperi îl trăsese dintr-odată de mânecă. 

Jellinek făcu lumină pe laturi şi îşi dădu seama de cauză: se 
lovise de un foliant care ieşea dintre celelalte. Şi cum lumina 
lanternei sale lucea pe spatele cărţilor, ieşiră din întuneric în 
faţa lui, asemenea strălucirii cuvintelor Mane, Thekel, Phares, 
literele imprimate cu aur: LIBER HIEREMIAS. Cartea lui 
Ieremia. 

Cardinalul îşi făcu o cruce. Lumina rămânea în fundal 
neclintită. Jellinek cumpăni o clipă dacă n-ar trebui să fugă pur 
şi simplu şi să lase misterul să fie mister în continuare şi se 
gândi la ce s-ar schimba dacă ar proceda în acest mod; însă mai 
apoi îi veni în minte că în persoana misterioasei năluciri se 
putea găsi rezolvarea tuturor nenorocirilor şi că oricine 
altcineva ar fi gândit la fel. Aşa că se furişă mai departe şi se 
apropie de lumină până la un perete cu dosare. Şi pe când 
pândea încă prevăzător în spatele peretelui de dosare, cu 


lanterna în spate şi nu vedea nimic altceva în afara unei 
lanterne de pe podea care era îndreptată spre tavan, auzi un 
zgomot puternic venit din direcţia opusă: uşa de la arhiva 
secretă se trânti puternic şi imediat după aceea Jellinek percepu 
zgomotul cheii duble închizând uşa. Cardinalul ridică lampa, 
merse spre uşă şi o găsi încuiată. Acum ştia că arhiva secretă 
era cu mult mai puţin secretă decât o crezuse el. 

Jellinek deschise, îşi făcu simțită prezenţa tuşind uşor şi 
imediat veni scrittore care îl lăsase înăuntru. 

— Aţi văzut pe cineva? întrebă cardinalul, făcând eforturi să 
dea impresia că întrebarea sa este lipsită de importanţă. 

— Când? întrebă scrittore drept replică. 

— Chiar acum. 

Scrittore dădu din cap că nu. 

— Ultimul a plecat acum două ore. Un călugăr de la Collegium 
Teutonicum. Şi-a notat numele în condică. 

— Şi în Arhiva Secretă? 

— Eminenţă! replică scrittore indignat, ca şi când păcătuia 
numai prin acest gând. 

— Nu aţi auzit uşa către Arhiva Secretă? 

— Desigur, Eminenţă, am ştiut că sunteţi dumneavoastră! 

— Bine, bine, răspunse cardinalul Jellinek şi puse amândouă 
lanternele la loc. Ah, şi încă ceva, câte lanterne sunt pentru 
Arhiva Secretă? 

— Două, răspunse scrittore, câte una pentru fiecare dintre cei 
care au acces la Arhiva Secretă: una pentru Sanctitatea Sa şi 
una pentru dumneavoastră, Eminenţă. 

— Bine, bine, replică Jellinek. Şi când l-aţi văzut ultima oară 
pe Sanctitatea Sa ori pe cardinalul secretar de stat. 

— O, este mult, chiar mult de atunci, Eminenţă. Nu pot să îmi 
amintesc! 

Şi zicând asta se aplecă şi ridică un sul de pergament de pe 
podea. 

— Aţi pierdut ceva, Eminenţă! spuse scrittore. 

— Eu? 

Jellinek privi ţintă la pergamentul despre care ştia cu 
siguranţă că nu avea de ce să-l piardă, însă cardinalul îşi veni 
repede în simţiri. 

— Daţi-l încoace, vă mulţumesc. 


Scrittore făcu o plecăciune politicoasă şi se retrase. Jellinek 
se aşeză la una dintre mesele de pe margine şi după ce se 
asigură că nimeni nu se uita la el, desfăşură sulul în faţa sa, un 
act original cu semnătura papei Adrian al VI-lea. Trebuie că 
intrusul necunoscut îl pierduse când fugise. 

Cardinalul Jellinek citi cu aviditate textul în limba latină: „Cu 
grijă şi tristeţe vedem noi, din mila Domnului trimisul lui Hristos 
pe Pământ, Adriano sesto papa, boala Bisericii ce i se întinde 
către creştet şi la membrele ei. Cele mai sfinte lucruri sunt rău 
folosite spre avantajul propriu, iar poruncile Sfintei Biserici par 
să nu mai fie bune la altceva decât ca să fie încălcate; chiar şi 
cardinalii şi prelaţii curiei s-au abătut de la calea cea dreaptă, 
iar pentru clerul de rang mai mic par să fie un model al 
păcatului şi nu al pioşeniei. Din aceste motive şi din altele, pe 
care cei vizaţi le-au primit prin trimis personal, şi pentru a da un 
semn, reforma curiei...” Aici se întrerupea scriitura. 

Textul părea să fie un proiect de bulă, pe care însă papa 
Adrian al VI-lea nu a emis-o niciodată, un proiect care şi-a găsit 
un sfârşit întâmplător sau violent. Papa Adrian, ultimul dintre 
papii care nu erau italieni, ce stăpâniseră timp de patru secole 
jumătate, murise în septembrie 1523 după puţine luni de 
ocârmuire. Şi se spune că a fost otrăvit de către medicul său. 
Jellinek se gândi ce legătură putea exista între acest pergament 
şi straniul intrus din Arhiva Secretă. Exista vreo legătură sau 
aici se desfăşura o întâmplare despre care nu avea nici măcar 
habar? În cele din urmă dosi pergamentul între nasturii de la 
piept ai sutanei şi se ridică. 

Cardinalul făcu ocol prin Sala di Merce ca să observe dacă 
monseniorul făcuse următoarea mutare la şah. I se părea 
drumul cel mai bun pentru meditaţie; pentru că un gând îi 
chinuia mintea iar şi iar: ce se petrecea de fapt aici? Cine 
încerca să ascundă ce anume lucruri? Cine ce încerca să 
descifreze? 

Partida de pe preţioasa tablă de şah din Sala di Merce se 
transformase fără concursul cardinalului într-o partidă spaniolă. 
Jellinek făcuse deschiderea cu pionii prin e2-e4, monseniorul 
Stickler urmase cu un e7-e5, Jellinek aşezase calul de la g1 la f3, 
iar Stickler aşezase tot calul de la de la b8 la c6. La care 
cardinalul îşi trimise nebunul de la f1 la b5, iar Stickler ezită 


mult timp. Nu era de mirare că monseniorului i se părea puţin 
recomandabil să răspundă simetric, adică să-şi aducă nebunul la 
b4; pentru că la c3 nu se afla încă niciun cal, Jellinek putea să 
pună pe fugă nebunul cu pionul lui la c3. Asta trebuia cumpănit 
bine. După fix două săptămâni, Stickler răspunse până la urmă 
şi îşi aşeză pionul la a6; după aceea au accelerat amândoi jocul 
şi acum partida se afla la cea de-a douăsprezecea mutare, prin 
care Jellinek mută calul alb de la f3 la g5. Acest atac trebuie că 
îl uimise pe Stickler de-a binelea, pentru că monseniorul şovăia 
de câteva zile bune. 

În noaptea asta, Jellinek nu putu să-şi găsească deloc somnul. 
Contrar tuturor uzanțelor, se dusese târziu la culcare, însă 
misteriosul vizitator din Arhiva Secretă nu îl lăsa să se 
liniştească. Cine se mai interesa despre semnificaţie, în afară de 
el? Ce urmă indica pergamentul papei Adrian? De sute de ori, 
cardinalul analizase sute de teorii când era pe jumătate adormit, 
recapitulase peste o sută de nume din curie şi de o sută de ori 
asta se întâmpla fără să existe vreun răspuns. Pe la miezul nopţii 
se sculă, îşi trase cămaşa de noapte stacojie; cu mâinile 
înfundate în buzunare, se plimba încoace şi încolo prin dormitor. 
În faţa ferestrei, vizavi, se afla o benzinărie care închidea la 
miezul nopţii. Băiatul din staţia de benzină se urcă pe bicicletă 
şi dispăru. În cabina telefonică de pe trotuar vorbea un bărbat 
cu o mină serioasă, care în cele din urmă izbucni scurt în râs, 
ieşi din cabina telefonică şi traversă strada drept spre intrarea 
de la Palazzo Chigi. Jellinek deschise fereastra, se aplecă în 
afară şi văzu în lumina de pe strada puternic luminată cum 
bărbatul dispare în clădire. Observaţii ca acestea făcuse 
cardinalul chiar mai des, cum că persoane din cabina telefonică 
de vizavi dau telefon, iar apoi dispar în clădire. Până la urmă se 
duse la intrarea în apartament şi trase cu urechea pe casa 
scării. Auzi paşi. Încetară la parter, în dreptul apartamentului 
administratorului. 

Vreme de o clipă, închise ochii şi încercă să-şi imagineze că 
Toma d'Aquino, Spinoza, Augustin, Ambrozie, leronim, Atanasie 
sau Vasile, care cu toţii s-au distins prin dreapta credinţă a 
învăţăturii şi prin sfinţenia vieţii, lăsaseră posterităţii înscrisuri 
secrete, compuse în întunecimea spirituală a ultimelor zile din 
existenţa lor, prin care concepuseră sumbre învățături de o 


valoare demonstrativă specială şi că acestea se puteau să se 
transforme în destin al Bisericii; dar numai o clipă mai târziu se 
lovi peste piept pentru gândurile cele vrednice de osândă şi 
şopti năvalnic: 

— Libera me, Domine, de morte aeterna in die ilia tremenda, 
quando coeli movendi sunt et terra. 


Chiar în timp ce se ruga, Jellinek auzi râsete pe casa scărilor. 
Giovanna! 


Miercurea Cenuşii (Lăsata Secului) 


În Miercurea Cenuşii s-a întâmplat ceea ce de mult părea 
inevitabil: cotidianul comunist Unita anunţa pe prima pagină 
despre descoperirea misterioasă legată de frescele sixtine. 

Într-un birou pe cât de modest, pe atât de distins din Instituto 
per le Opere Religiose, Phil Canisius luă ziarul, lovi cu el de 
masă şi strigă extrem de iritat: 

— Dar cum a putut să se întâmple aşa ceva! Nu trebuia să se 
întâmple! Ăsta este un caz pentru Rota! 

În Vatican, scria acolo, se instaurase o mare nelinişte de când 
restauratorii  descoperiseră pe tavanul Capelei Sixtine o 
inscripţie secretă a lui Michelangelo. Era vorba despre nişte 
prescurtări enigmatice care fuseseră deja cercetate de experţi şi 
care puseseră Biserica în mare dificultate, deoarece 
Michelangelo nu a fost tocmai un prieten al papilor. 

— Asta a fost o indiscreţie intenționată! se indignă Canisius şi 
repetă: Ăsta este un caz pentru Rota. 

Cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone, care apăruse, ca 
de obicei, în compania primului său secretar, monseniorul 
Raneri, calmă spiritele: 

— Nu s-a dovedit încă nimic! Încă nu ştim cine este oaia 
neagră din turmă. 

— Eu jur pe Dumnezeu şi pe viaţa bătrânei mele mame, strigă 
profesorul Gabriel Manning, că nu am nimic de-a face cu asta, 
iar directorul general al Construcţiilor şi Muzeelor Vaticanului, 
profesorul Antonio Pavanetto făcu şi el un jurământ pe cele 
sfinte că nu a ştiut nimic despre publicare. Profesorul Riccardo 
Parenti, care fusese convocat în grabă, oferi chiar asigurarea că 
mai degrabă şi-ar fi tăiat limba decât să sufle vreun cuvinţel 
înainte să de a fi fost clarificat sensul scrierii. 

— Doresc să vă vorbesc deschis, spuse solemn Canisius, mie 
îmi este indiferent ce defăimări a formulat Michelangelo 
împotriva Bisericii şi a curiei, cercetarea acestui aspect cade în 
sarcina dumneavoastră; însă ceea ce îmi dăunează mie, cât şi 
nouă şi IOR-ului este neliniştea şi băgatul nasului în dosarele 
secrete. Pentru că secretul absolut reprezintă capitalul băncii 
noastre. 


Instituto per le Opere Religiose, prescurtat IOR şi care se 
întinde la picioarele apartamentelor personale ale papei, are 
forma unui D mare latin însă după cum se spune în Vatican, 
această formă a luat naştere absolut întâmplător şi în niciun caz 
nu reprezenta abrevierea termenului Diabolo, adică „diavol”. 

IOR este banca Vaticanului şi este privită mereu altfel de la 
înfiinţarea sa sub papa Leon al XIII-lea. Fusese folosită la 
colectarea de fonduri pentru proiecte bisericeşti, papa Pius al 
XII-lea i-a acordat statutul de Administratoare de investiţii, iar 
astăzi IOR are activitate de societate cu profit care, spre 
deosebire de alte bănci ale lumii, se bucură de avantajul de a fi 
scutită de impozitare şi care, conform concordatelor de la 
Lateran este chiar autorizată să constituie „corporaţii 
bisericeşti”. Articolul II protejează autorităţile Vaticanului în 
special de orice intervenţie a statului italian şi consecinţa este 
că IOR are o reputaţie bună printre oamenii cu bani. Phil 
Canisius, doctor în drept canonic şi director al firmei explica în 
următorul mod: Dacă în Vatican se intra cu o ladă plină de bani, 
atunci legea italiană pentru valute nu mai avea nicio putere. 

Canisius, care îşi ieşise din fire de mânie, tot plesnea în masă 
cu ziarul, ca şi când ar fi vrut să scoată cu bătaia ştirea din ziar 
şi repetă încă o dată: 

— Cazul trebuie adus în faţa Rotei. Insist asupra acestui lucru. 

lar secretarul de stat Giuliano Cascone replică la fel de 
indignat că vinovatii trebuiau traşi la răspundere cu pedeapsa 
cea mai dură din Codex Juris Canonici, pentru că pricinuiseră un 
rău de netăgăduit curiei şi Sfintei Biserici şi monseniorul Raneri 
dădea agitat din cap în semn de aprobare. În orice caz, întări 
profesorul  Pavanetto, acum trebuia cu siguranţă grăbită 
rezolvarea enigmei, indiferent în ce mod. 

— Ce să înţeleg din asta? se interesă neîncrezător profesorul 
Manning. Cum vine asta: „indiferent în ce mod”? 

— Vreau să spun că nu ne putem permite să mai bâjbâim prin 
întuneric şi să aşteptăm până când ştiinţa ne oferă o rezolvare. 
Ştim cu toţii cât rău a făcut discuţia despre autenticitatea 
giulgiului din Torino înainte ca Biserica să fi spus ceva din 
poziţia sa de autoritate şi de a fi adoptat un punct clar de 
vedere. 

— Mama ştiinţelor, replică Manning calm, este adevărul şi nu 


repezeala. Această publicare poate că a venit la un moment 
inoportun, dar pe mine mă împiedică în cercetare doar în 
măsura în care acum pare cu adevărat nimerit din punct de 
vedere al interesului public să-mi fac treaba cu şi mai multă 
acuratețe. 

— Mister, spuse Canisius - spunea uneori „Mister”, ceea ce 
era explicabil având în vedere originea lui americană -, curia v-a 
alocat pentru cercetări o sumă considerabilă. Aş putea să-mi 
imaginez că această sumă s-ar putea dubla dacă munca 
dumneavoastră s-ar accelera în acest mod sau dacă aţi putea 
furniza în zilele următoare o explicaţie plauzibilă, pentru ca 
viaţa dintre zidurile leoneine să îşi poată relua cursul său 
normal. 

Atunci îi scăpă lui Parenti un râs pe înfundate şi ceilalţi se 
uitară fix la profesor. 

— Doriţi să ştiţi de ce râd? Situaţia nu e lipsită de un comic 
anume. Sunt de părere, aşa cum şi pare să fie, că Michelangelo 
a reuşit să arunce curia în cel mai mare haos chiar mai înainte 
ca vreo inscripţie să fi fost descifrată. Să nu scoatem din calcul 
ce se întâmplă dacă literele încep să vorbească. A 

— Aş vrea să mă explic, începu Phil Canisius din nou. În cazul 
în care dumneavoastră, profesore Manning, nu sunteţi în stare 
să rezolvaţi misterul inscripţiei în termen de o săptămână, curia 
s-ar vedea silită să consulte şi alţi experţi. 

— Să iau asta drept o ameninţare? 

Manning sări în picioare şi gesticulă energic cu degetul prin 
faţa lui Canisius. 

— Nu o să mă intimidaţi, Eminenţă; când vine vorba de 
ştiinţă, eu nu pot fi mituit şi nici nu mă las şantajat! 

Cardinalul secretar de stat încercă să aplaneze lucrurile. 

— Nu am vrut să spunem asta, departe de noi să facem 
presiuni asupra dumneavoastră, profesore, dar trebuie să 
înţelegeţi că situaţia extraordinară ne forţează să acţionăm 
rapid dacă vrem să apărăm Biserica de rău. 

Parenti râse şi în râsul lui se putea distinge dispreţ. 

— Sunt deja patru sute optzeci de ani de când Michelangelo a 
scris ceva pe tavan. Ceva despre care noi nu avem habar dacă 
este un lucru pios sau eretic; lucrul acela a stat scris acolo patru 
sute optzeci de ani şi se presupune că jumătate din acest timp a 


fost vizibil pentru oricine care avea ochi să vadă, iar acum 
inscripţia trebuie descifrată în termen de o săptămână. Nu pot 
să mă abţin, aşa ceva mi se pare ridicol. Nu mi-aş fi asumat 
niciodată sarcina de a face cercetări în condiţiile unui astfel de 
termen, care este neobişnuit de scurt. 

— Dar înţelegeţi o dată! imploră profesorul Pavanetto, situaţia 
este precară pentru Biserică - şi fu susţinut de gesturile 
vehemente de încuviinţare din cap ale monseniorului Raneri. 

— Dar, de fapt, întrebă Manning, de ce credeţi cu toţii că în 
spatele combinației de litere AIFA - LUBA se ascunde un 
blestem urât sau vreo descoperire îngrozitoare? Nu se putea ca 
Michelangelo să fi imortalizat acolo la fel de bine un citat din 
Biblie sau vreun pasaj din Sfânta Scriptură? 

Şi atunci Cascone se apropie de-a binelea de Manning. Vorbi 
încet, aproape şoptit: 

— Profesore, dumneavoastră subestimaţi răul din oameni. 
Lumea este rea. 

Manning, Parenti şi Pavanetto tăcură încurcaţi. Telefonul 
întrerupse tăcerea jenantă. _ 

— Pronto! rosti Canisius. Pentru dumneavoastră, Eminenţă! li 
întinse receptorul lui Cascone. 

— Pronto! spuse acesta deranjat, însă în numai o clipă, 
expresia feţei lui se preschimbă în groază pură. 

Cardinalul secretar de stat strângea receptorul, iar mâna îi 
tremura. 

— Vin imediat! spuse el încet şi închise telefonul. 

Canisius şi ceilalţi se uitau la Cascone, care nu făcea altceva 
decât să clatine din cap. Faţa i se făcu pământie. 

— Veşti proaste? iscodi Canisius. A 

Cascone îşi duse amândouă mâinile la gură. Într-un sfârşit, 
începu să vorbească, întrerupându-se: 

— Padre Pio s-a spânzurat în Arhiva Vaticanului. Şi adăugă în 
grabă: Domine Jesu Christe, Rex gloriae, libera animas omnium 
fidelium defunctorum de poenis interni et de profundo lacu. Apoi 
îşi făcu de trei ori cruce. 

Ceilalţi îi urmară exemplul şi răspunseră ca la un cor 
bisericesc: 

— Libera eas de ore leonis, ne absorbeat eas tartarus, ne 
cadant in obscurum; sed signifer Sanctus Michael repraesentet 


eas in lucem sanctam, quam olim Abrahae promisisti, et semini 
eius. 
* 

Padre Pio Segoni atârna de crucea ferestrei unui porțiuni 
retrase din Arhivă. Işi pusese cordonul său lat de benedictin în 
jurul gâtului, cordon pe care îl legase de fereastra pe jumătate 
deschisă. Astfel înfăptuise el ceea ce părea de neconceput 
pentru cei din jur. 

Cardinalii Jellinek şi Bellini erau deja acolo când ajunse 
Cascone. Jellinek se urcă pe un scaun şi se pregăti să taie cu un 
briceag cordonul spânzuratului, dar Cascone îl opri, îi arătă 
ochii ieşiţi din orbite ai benedictinului şi limba atârnând din 
gura deschisă şi îşi dădu cu părerea: 

— Vedeţi şi dumneavoastră, Eminenţă, că nu mai este nimic 
de făcut. Lăsaţi asta în grija altora, a unui medic! Profesore 
Montana! Unde este profesorul Montana? 

Scrittore care descoperise cadavrul răspunse că profesorul 
Montana fusese înştiinţat şi că trebuia să sosească din clipă în 
clipă. Jellinek îşi lipi palmele şi murmură în continuare: 

— Lux aeterna luceat ei... Lux aeterna luceat ei... 

În cele din urmă, Montana veni însoţit de doi fraţi îmbrăcaţi în 
alb. Montana luă pulsul spânzuratului, apoi dădu din cap şi îi 
făcu semn celor doi în alb să dea jos mortul. Aceştia îl puseră pe 
podea pe padre Pio. Privirea lui fixă părea sălbatică. Cei din jur 
îşi împreunară mâinile. Montana închise gura şi ochii mortului şi 
examină urmele de un roşu închis ale strangulării. Apoi spuse 
calm: 

— Exitus. Mortuus est. 

— Cum a putut să se întâmple una ca asta? spuse cardinalul 
Bellini. Era un om aşa de capabil. 

Jellinek dădu din cap că da. Cascone către scrittore: 

— Aveţi vreo explicaţie, frate întru Hristos? Vreau să zic, 
padre Pio dădea impresia unui om depresiv? 

Scrittore negă şi se limită totuşi la a spune că nimeni nu ştie 
ce zace în sufletul altcuiva. Padre Pio petrecuse aproape zi şi 
noapte printre rafturile arhivei, Dumnezeu să se milostivească 
de sufletul lui. Niciunul dintre arhivari sau scrittori nu bănuise 
ceva, atunci când padre Pio nu apăruse azi-dimineaţă. De obicei 
acesta intra în Arhivă pe la ivirea zorilor şi apărea abia pe la 


prânz pe undeva, printr-un sector al bibliotecii. Ce-i drept, 
uneori dădea impresia că era cu capul în nori; ţinea cu el notițe 
şi coduri de înregistrare care mai apoi dispăreau prin oarece 
sertare sau buzunare; dar despre obiectul cercetărilor sale 
padre Pio nu vorbea niciodată, că şi aşa era foarte tăcut. Toţi 
arhivarii şi scrittorii crezuseră că padre Pio făcea cercetări din 
însărcinarea secretă. 

— Însărcinarea secretă? 

Era vorba de Michelangelo şi de lucrul conţinut de frescele 
sixtine. 

— De la cine a pornit această însărcinare? 

— Eu am dat această însărcinare! răspunse cardinalul 
Jellinek, iar cardinalul secretar de stat dori să afle: 

— Au existat oarece rezultate? 

— Nu, replică scrittore, este surprinzător că tocmai despre 
Michelangelo avem atât de puţine documente. Se poate crede 
chiar că a fost excomunicat şi încă şi aşa ceva se documentează 
mai bine de obicei. 

— Aş putea să explic probabil acest lucru, se amestecă 
Jellinek, iar Cascone se uită întrebător la cardinal; aştepta un 
răspuns. Pot să explic asta, însă Codex Juris Canonici o 
interzice, dacă înţelegeţi la ce mă refer. 

— Nu înţeleg nimic, se enervă cardinalul secretar de stat. Nu 
înţeleg nimic şi insist asupra informării ex officio. 

— Ştiţi foarte bine unde se opreşte puterea dumneavoatră ex 
officio, Eminenţă. 

Cascone se gândi, păru că înţelege şi se declară mulţumit. 
Întorcându-se către scrittori, îşi spuse în cele din urmă părerea: 

— Aţi spus că formulele de înregistrare găsite de padre Pio au 
dispărut în nişte sertare şi mese. Aţi putea să lămuriţi mai 
îndeaproape acest lucru? 

— În principal, răspunse scrittore, padre Pio îşi păstra 
descoperirile în biroul propriu, însă ţinea întotdeauna la el o 
notiţă, în buzunarele sutanei sale. 

Cascone îi făcu unuia din cei în alb semn să golească 
buzunarele mortului, iar celălalt, spuse el, trebuia să 
investigheze conţinutul biroului. Din buzunarul drept ieşi la 
iveală o batistă albă. Din stânga ieşea un bilet şi pe el se afla cu 
un scris ca pe fugă: Nicc. IH anno 3 Lib. p aff. 471. 


— Vă spune ceva asta? întrebă Cascone. 

Scrittore se gândi. 

— Mie mi se pare că aici e vorba de un cod de înregistrare din 
Schedano Garampi, ceea ce ar însemna că este vorba despre 
bustele din timpul papei Nicolae al III-lea. 

— Aduceţi-mi această busta, cât mai curând cu putinţă. 
Cardinalul secretar de stat părea agitat. 

— Nu se poate chiar atât de repede, replică scrittore. 

— De ce nu, scrittore? 

— Schedario Garampi nu mai este arhivat în forma lui iniţială, 
ceea ce înseamnă că a primit între timp unul sau mai multe 
coduri noi de înregistrare şi se află acum într-o nouă 
concordanţă, astfel încât este dificil să descoperi busta 
corespunzătoare fără a cunoaşte datele sale istorice sau 
conţinutul. Însă... 

— Însă? 

— Mie mi se pare aceast cod de înregistrare oricum prea 
puţin de folos în contextul dat; pentru că papa Nicolae al III-lea 
a murit prin 1280 şi, prin urmare, nu putea avea nicio legătură 
cu Michelangelo. Totuşi, singurul care ar putea să fie de ajutor 
în această situaţie este padre Augustinus. 

— Padre Augustinus se află acum la pensie şi asta trebuie să 
rămână aşa. 

— Eminenţă, începu Cardinalul Joseph Jellinek, întors către 
către cardinalul secretar de stat, pe de o parte insistaţi asupra 
unei rezolvări cât mai rapide a problemei, iar pe de altă parte îl 
scoateţi la pensie pe singurul om care poate să ne apropie de 
rezolvare cu un pas. Avem nevoie de padre Augustinus. 

— Orice om este de înlocuit, răspunse Cascone, şi Augustinus. 

— Nici nu se pune problema, domnule cardinal secretar de 
stat. Se pune doar întrebarea dacă, în situaţia actuală, curia îşi 
poate permite să renunţe la un om precum Augustinus. Pentru 
că Arhiva Vaticanului nu are nevoie numai de un om care să 
stăpânească tehnica arhivării, ci are nevoie mai presus de toate 
de un om care să dea suflu de viaţă tuturor lucrurilor care sunt 
păstrate aici. 

Şi spunând aceasta îşi cobori privirea asupra decedatului 
padre Pio. 

— Montecassino nu este Vaticanul. 


Astfel ajunseră cardinalii să se certe aprig de faţă cu 
benedictinul mort, ceartă în cursul căreia Jellinek ameninţă că 
va încetini cercetările Consiliului dacă pentru el nu exista 
posibilitatea fie şi ex officio de a însărcina din nou aceeaşi 
persoană. lar cearta se încheie într-un final cu acceptul lui 
Cascone de a-l readuce pe padre Augustinus. 


Joia următoare 


Articolul din ziarul Unita nu rămase fără efect. În biroul de 
presă al Vaticanului se înghesuiau jurnaliştii. 

— AIFALUBA, ce semnifică AIFALUBA? 

— Ce prescurtare se ascunde în spatele acestui cod? 

— Cine a descoperit inscripţia? De cât timp este deja 
cunoscută? 

— Este într-adevăr un fals şi trebuie ştearsă? 

— De ce Vaticanul reacţionează abia acum la descoperire? 

— Ce se ascunde în faţa curiei? 

— Ce specialişti se ocupă de această problemă? 

— Michelangelo era un eretic? 

— Dacă da, ce consecinţe estimează curia? 

— Există vreun caz comparabil în istoria artei? 

Cardinalul secretar de stat era preocupat în această 
dimineaţă de impunerea tăcerii asupra tuturor membrilor 
Consiliului. In calitatea sa de prefect al Consiliului pentru 
probleme publice ale Bisericii lui exclusiv îi revenea sarcina de a 
face publice nişte informaţii. Acest lucru urma să aibă loc în 
zilele următoare. La stăruinţele profesorilor, care îl conjuraseră 
pe Cascone să dea publicităţii tot ce se ştia până atunci, 
deoarece altfel se puteau teme că vor fi lansate zvonuri 
îndrăzneţe, cât şi la avertismentul serios din partea cardinalului 
Jellinek, cardinalul secretar de stat se lăsă convins în cele din 
urmă să exprime o poziţie oficială a curiei. 

La conferinţa de presă, Cascone dădu citire unei declaraţii. La 
întrebări răspunse prin: „Fără comentarii!” sau cu indiciul că, în 
momentul în care cercetările urmau să dea rezultate, se va da 
de ştire imediat. 

Cardinalul Joseph Jellinek folosi joia de după liturghia din 
Miercurea Cenuşii pentru ordonarea gândurilor sale. Deja de 
şapte săptămâni bâjbâia prin întuneric şi se vedea şi mai 
departe de rezolvare decât oricând înainte. Înainte de toate, 
Jellinek se lămurise că misterul acoperea în el alte secrete şi în 
orice caz ajunsese să fie sigur că în spatele inscripţiei sixtine nu 
se ascundea o simplă ocară din partea unui om chinuit, ci o 
cutezanţă diavolească cu scopul de a pricinui rău curiei. Jellinek 


se uitase de multe ori în Capela Sixtină la acel profet Ieremia, 
care se uita plin de îndoială către podea, acolo unde se pierdeau 
toate urmele, iar cardinalul citise în repetate rânduri profeţiile 
lui din timpul lui loachim şi din timpul lui Zedechia şi 
avertismentele la adresa egiptenilor, filistenilor, moabiţilor, 
amoniţilor, edomiţilor şi împotriva Elamului şi Babilonului. 
Subliniase cu o linie dreaptă capitolul 26, 1-3, în care se spune: 


La începutul domniei lui Ioachim, fiul lui Iosia, 
împăratul lui Iuda, a fost rostit următorul cuvânt din 
partea Domnului: „Aşa vorbeşte Domnul: Stai în curtea 
casei Domnului şi spune acelora care vin din toate 
cetăţile lui Iuda să se închine în casa Domnului toate 
cuvintele de avertisment pe care îţi poruncesc se le 
spui lor; nu lăsa niciun cuvânt din ele”. Poate că vor 
asculta şi se vor întoarce fiecare de la calea lui cea rea; 
atunci Mă voi căi de răul pe care mă gândisem să îl fac 
lor din pricina răutăţii faptelor lor. 


Însă nici repetarea de mai multe ori a versurilor nu îl făcuse 
pe Jellinek să progreseze, deoarece tot ce aflase până atunci 
depăşea cu mult capacitatea lui de înţelegere, iar presupunerile 
într-o direcţie sau alta îl lăsau pradă gândurilor îngrozitoare şi 
păcătoase. Mai presus de toate însă Jellinek nu mai ştia nici cu 
ajutorul lui Dumnezeu cine era de încredere în curie şi pe cine 
trebuia să întâmpine cu suspiciune. În aceste zile de 
nesiguranţă, cardinalul se îndoia pentru prima dată de idealurile 
creştine, cum că ar exista iubire de aproape, credinţă şi 
milostenie şi recunoscu faptul că fie şi numai îndoiala reprezintă 
un păcat deja pentru un creştin adevărat şi, excluzând orice 
speculație teologică, privea acum cazul într-o lumină cu totul 
diferită: Jellinek se îndoia de sine şi de funcţia sa, dar în aceeaşi 
măsură se îndoia şi de ceilalţi membri ai curiei care erau 
implicaţi în secretul sixtin. Prea mult îi tulburase simţurile 
sinuciderea călugărului benedictin. Precum cercurile care se 
împrăştie în apă când arunci o piatră, tot aşa se depărtau şi 
rândurile pasajelor sale din Biblie, iar rugăciunile de pocăință pe 
care şi le impusese se volatilizau văzând cu ochii la gândul că 
padre Pio poate rezolvase enigma şi nu suportase adevărul. 

Nici caracterul interiorizator al liturghiei nu fusese în stare 


să-i lumineze sufletul şi să îi aducă judecata pe calea cea bună. 

Acum tocmai încerca ordoneze cap la cap ce se întâmplase de 
la miraculoasa descoperire a inscripţiei, aşa cum se întâmpla cu 
jocul de şah, în cazul căruia îi revin anumite piese şi anumite 
mişcări care sunt interzise altora, până la una căreia i se 
permite totul şi cardinalului îi devenise clar ce înţelepciune se 
află în regulile acestui joc străvechi şi că în cazul curiei nu era 
vorba de altceva decât de un un joc uriaş de şah cu reguli bine 
stabilite, o copie a vieţii. Da, înţelese dintr-odată că de la piesa 
cea mai importantă nu emanau nici puterea absolută, nici cel 
mai mare pericol şi că numai contribuţia celorlalte piese 
însemna putere şi pericol. 

În calitatea sa de prefect al Congregaţiei pentru Teologie, 
care se ocupa cu noile teorii şi erezii, cardinalul Jellinek ştia 
foarte bine că Biserica Catolică oferă multe porţiuni pentru atac, 
însă lucrul de care se temea cel mai tare era necunoaşterea 
adversarului, imprevizibilul, necunoscutul. 

Jellinek se simţea rău, percepea nişte dureri în stomac, aşa că 
se întinse pe canapeaua roşie din salon şi închise ochii. Dar cum 
era cu putinţă ca o inscripţie de patru sute optzeci de ani să lase 
pradă neliniştii întreaga curie? Şi ca oamenii cu cea mai înaltă 
autoritate să se poarte ca nişte nebuni? Ca neîncrederea să se 
răspândească de pretutindeni? Temerea ignoranţilor în faţa 
celor ştiutori? 

Şi, dintr-odată, îi veni în faţa ochilor ziua în care începuse să 
aibă opinii proprii, pentru prima dată în viaţa sa. Pentru Jellinek, 
toată viaţa, cunoaşterea a însemnat cărţi, biblioteci şi arhive. 
Da, avea cu totul limpede în faţa ochilor ziua în care, când nu 
avea încă nouă ani, a intrat pentru prima dată în încăperea 
bibliotecii. Părinţii l-au trimis pe copilul cel mare din provincie 
în metropolă, la străini; chiar dacă aceştia îi erau unchi şi 
mătuşă, erau şi rămaseră totuşi în anii următori doar nişte 
străini. 

Joseph venea de la ţară, dintr-un sat micuţ cu ceva mai mult 
de zece gospodării. Cea mai mică şi mai neînsemnată aparţinea 
familiei Jellinek, care trebuia să muncească din greu şi nici 
copiii, patru la număr, nu scăpau de asta, mai cu seamă Joseph, 
cel mare. Totuşi nu ar fi fost adevărat dacă ar fi spus că nu i-a 
fost fericită copilăria, fusese atât de fericită pe cât poate fi traiul 


unui copil care nu are nicio dorinţă, pentru că nu cunoaşte 
nevoile. Cursul anotimpurilor îi stabilea ritmul vieţii, iar 
duminicile puneau accentele. Duminica, cei din familia Jellinek 
mergeau îmbrăcaţi în cele mai bune haine la biserica din satul 
învecinat şi apoi la cârciumă, unde tatăl avea voie să comande o 
bere, iar mama împreună cu copiii, două limonade. Din acest 
motiv, toate duminicile erau ceva deosebit. Preotul paroh, orga 
şi cârciuma îi insuflau lui Joseph un sentiment de venerație care 
nu se putea compara cu nimic, iar mama sa, îşi amintea că îi 
povestise mai târziu, când era deja preot, că nici măcar de dat la 
şcoală nu era când a întrebat-o cu o mină serioasă de ce nu 
putea fi duminică în fiecare zi. 

Oraşul îndepărtat, pe care el îl cunoştea doar din rarele sale 
vizite împreună cu mama sa, reprezenta pentru el întotdeauna 
necunoscutul, enigmaticul, ademenirea. Ca să ajungă acolo, 
după un mers pe jos de jumătate de oră trebuia să urce pe 
peronul mic cu o singură linie care altfel, pentru copiii din sat, 
era bun numai la presarea pfenigilor pe şine de către roţile de 
tren. Încercase şi el o dată cu o monedă de cinci pfenigi şi, 
pentru că masa monezii era mai mare, a obţinut o suprafaţă 
presată mult mai mare decât a prietenilor săi; dar pentru asta 
luase şi o bătaie, atunci când tatăl său a aflat de întâmplare, 
pentru că, după cum zicea acesta, trebuia să respecte banii şi 
banii se câştigă greu şi nu sunt buni de făcut praf. 

Joseph s-a lovit cu neîncredere de viaţa din oraş; i se părea 
nefiresc că magazinele, casele, automobilele şi oamenii se 
îngrămădeau cu toate la un loc. În acelaşi timp, el era prin 
întreaga lui structură mai degrabă un om de oraş decât unul de 
la ţară. Nu era puternic, cu bujori şi impulsiv, precum s-ar fi 
aşteptat din partea unui băiat de la ţară; nu, Joseph avea un 
aspect mai fin, aproape firav, avea un ten pal şi deschis la 
culoare şi aducea mai degrabă cu mama lui, care arăta tot aşa. 
Poate că acesta fusese motivul pentru care între mamă şi cel 
mare exista o afinitate specială. 

Până la începutul şcolii, Joseph Jellinek nu se deosebea cu 
nimic de ceilalţi copii din sat, însă acest lucru se schimbă atunci 
când veni la şcoală. Şcoala se afla în satul din apropiere şi pe 
atunci nu exista niciun autobuz pentru elevi care să-i fi luat pe 
copii din sat şi chiar dacă ar fi existat unul, acesta nu ar fi fost 


avantajos, pentru că drumul neasfaltat şi cu numai două benzi 
nu era adecvat pentru un astfel de autovehicul. Totuşi, nu acest 
lucru pare să fie remarcabil din vremea în care Joseph era elev, 
ci faptul că Joseph Jellinek vădea un talent neobişnut. Şcoala 
avea doar două săli de curs, una pentru clasele I-IV şi una 
pentru V-VIII şi pentru că băiatul prefera să tragă cu urechea la 
cursul clasei mai mari, deveni repede mai bun decât toţi 
tovarăşii săi de clasă şi sări peste clasa a doua. La sfârşitul 
clasei a treia, învăţătoarea îi invită la şcoală pe părinţii lui şi avu 
o discuţie lungă cu ei, iar serile următoare Joseph îşi auzi 
părinţii vorbind multă vreme. După aceea, mama lui a zis că se 
hotărâseră să îl trimită la liceu, ca să iasă ceva din el - putea să 
locuiască la o verişoară care era căsătorită cu un profesor 
universitar. Profesorul, un clasicist, avea o barbă căruntă şi 
ascuţită şi nişte ochelari nichelaţi şi dispunea de o gospodărie 
metropolitană care cuprindea o menajeră trupeşă şi de o 
cameristă zglobie. Stăpâna casei, verişoara mamei, era de o 
eleganţă rece şi distantă şi îi explică mai înainte de toate 
regulile casei, reguli care includeau şi un program fix al 
meselor. Joseph avea în casă o cămăruţă proprie, însă îi lipsea 
atmosfera plăcută, căldura familiei sale. Casa cea mare şi 
curată, oamenii distinşi şi necunoscuţi, noile impresii - toate 
acestea îl perturbau; totuşi, o singură încăpere îl fascina cel mai 
mult şi acolo se simţi în curând ca acasă, iar nimeni nu îi 
interzicea accesul. Această încăpere era biblioteca din casă, 
cărţile cu coperte maronii, roşii şi aurii din podea şi până la 
plafonul cu stucaturi, un spaţiu în care putea să dea frâu liber 
gândurilor sale, în care putea să pornescă în expediţii, în care 
putea să viseze. Mai ales seara, după cină, tânărul Jellinek 
investiga biblioteca, spre bucuria profesorului; de altfel aici 
simţise şi îndrăgise pentru prima dată acest miros, aroma 
stătută de hârtie veche şi piele tăbăcită, mirosul cunoaşterii 
inepuizabile, cuprinsă între aceste pagini pe care trebuia numai 
să le citeşti ca să devină ale tale. 

Tot în această bibliotecă unde căutase adăpost într-o zi pe la 
sfârşitul războiului, se întâmplase să fie anunţat despre moartea 
mamei sale. Pe atunci îşi găsise singura consolare în Cartea 
Cărţilor, acel foliant mare, legat în piele şi cu imprimări aurii, pe 
care îl luase în mână întotdeauna cu atâta drag, în confesiunea 


Apostolului Pavel în Prima scrisoare către corinteni: 


Prin această Evanghelie sunteţi mântuiţi, dacă o 
păstraţi aşa, după cum v-am propovăduit-o (...) Căci v- 
am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: 
Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi 
şi a fost îngropat. A înviat a treia zi, după Scripturi (...) 


Probabil că acesta a fost momentul în care s-a hotărât să 
devină preot. 

Între timp, cardinalul studiase multe mii de cărţi, cele mai 
multe de plăcere şi o mică parte ca să-şi îndeplinescă obligaţiile. 
Şi totuşi toată cunoaşterea sa nu era de ajuns, nu era de ajuns 
pentru rezolvarea enigmei care era atât de meşteşugit 
întreţesută în poveste, încât el şi celelalte capete viclene din 
Vatican au fost nevoiţi să capituleze. 


Înaintea primei duminici din post 


Pentru a înţelege mai bine evoluţia lucrurilor trebuie să 
părăsim Roma şi să ne ducem într-una din mănăstirile acelea în 
care tăcerea este porunca supremă. Printre călugării acelei 
mănăstiri trăia un om educat şi pios căruia îi spuneau fratele 
Benno; avea una din feţele acelea cu ochelari groşi, despre care 
cu greu îţi puteai imagina că a fost cândva tânără. Numele său 
complet era Dr. Hans Hausmann, însă nu fusese pronunţat de 
nimeni în mănăstirea de ţară; de altfel, confrații nici nu ştiau de 
acest nume. Fratele Benno era dintre aceia despre care se 
spunea în mănăstiri că fuseseră chemaţi mai târziu şi asta 
pentru că viaţa lui spirituală fusese precedată de instruirea şi 
profesia unei vieţi lumeşti. Fratele Benno era un istoric al 
artelor învăţat şi făcuse din Renaşterea italiană sensul vieţii 
sale, înainte ca, dintr-odată şi pe neaşteptate, să intre la 
mănăstire după sfârşitul ultimului război, în acea mănăstire 
despre care se vorbeşte aici. De atunci omul de ştiinţă, care 
cândva era cu poftă de viaţă, devenise retras, închis şi uneori 
ciudat, evita contactele şi aşa firave cu ceilalţi călugări şi se 
deosebea mai ales prin tăcere. Dacă vorbea o dată, ceea ce se 
întâmpla destul de rar, atunci era prilej de ascultare şi de 
prelungă cugetare asupra cuvintelor lui, pentru toţi cei din 
mănăstire. 

În timp ce călugării, când ieşeau în grădina mănăstirească, 
ceea ce duminica se întâmpla o oră întreagă, povesteau adesea 
despre viaţa lor dinaintea venirii la mănăstire, despre tinereţea 
şi copilăria lor, dar mai ales despre părinţi, de care cei mai mulţi 
fuseseră strâns legaţi, fratele Benno se ţinea de o parte într-un 
mod evident. Se aflase doar atât: că tatăl lui Benno, un 
comerciant înstărit de cărbune şi transportator, a băut până a 
murit când Benno avea zece ani, ceea ce familiei i s-a părut mai 
degrabă o binefacere decât o lovitură din partea sorții, dar în 
special mamei, care era o doamnă frumoasă şi mândră. Benno îi 
îndrăgise  semeţia autoritară ca pe ceva supranatural, 
sprâncenele negre şi poruncitoare, arcuite în sus şi cutele 
drepte de o parte şi de alta a gurii ei mici; într-adevăr, 
ascultarea în faţa mamei sale frumoase erau pentru el o 


necesitate şi o voluptate în acelaşi timp. Se întâmplase şi ca 
mama să fie cea care îl împinsese pe Benno către estetică, care 
era cu mult mai aproape de sufletul ei decât comerţul cu cărbuni 
de casă şi încărcăturile, iar Benno îi mulţumi o viaţă întreagă, cu 
o adoraţie supusă. 

Tânărul îşi terminase studiile în Florenţa şi în Roma, vorbea 
fluent limba italiană, ceea ce nu era tocmai dificil pentru cineva 
care ştia latina veche şi îşi scrisese lucrarea de doctorat despre 
Michelangelo. O anume independenţă financiară, pe care o luase 
cu sine de acasă şi o bursă mică la Biblioteca Hertiana din Roma 
îi înlesniseră un debut lipsit de griji în profesie şi cu siguranţă 
că Benno ar fi devenit un istoric de seamă al artelor, însă viaţa 
este cu mult mai puternică decât sunt visele. 

Despre transformarea lui în călugăr va fi de vorbit mai târziu, 
aici se aflase numai faptul că nu s-a întâmplat din acea năzuinţă 
nestăvilită către evlavie care i se atribuie în genere omului care 
se hotărăşte să poarte rasa monahală. 

În acea zi despre care este vorba aici s-a întâmplat ca la masa 
de seară, după ce îşi spuseseră rugăciunea, unul din călugări să 
citească şi pentru ceilalţi dintr-un ziar, un lucru care se repeta 
săptămânal, anume în această zi şi care pentru scurtă vreme 
deschidea pentru călugări o fereastră către lumea de afară. În 
ziua aceea, aşadar, se citi pe lângă obişnuitele articole din 
politică şi din sport şi un articol în care era vorba despre 
descoperirea de la frescele lui Michelagelo. La auzul acestor 
cuvinte, fratele Benno împietri, îi căzu lingura cu care îşi mânca 
supa şi se lovi cu zgomot de podeaua din piatră a refectoriului 
sărăcăcios, iar confrații îl priviră dezaprobator. Fratele Benno 
bâigui câteva cuvinte neinteligibile ca să se scuze, se grăbi să îşi 
ridice lingura şi deveni atent, fără a mai continua să mănânce, la 
cuvintele celui care citea. Vecinului său de la masă, un călugăr 
lung şi deşirat cu o chelie roşie ca focul, îi sări în ochi că Benno 
nu mai puse în gură nici măcar o bucătură, însă nu putea să-şi 
imagineze că ar exista vreo legătură între articolul din ziar şi 
asceza fratelui. 

Când fratele Benno refuză hrana şi zilele următoare şi nu 
făcea altceva la masă decât să privească pierdut în zare, 
ascunzându-şi mâinile în mânecile rasei sale negre, atunci 
îndrăzni să i se adreseze: 


— Ce este cu dumneata, frate, nu mai mănânci nimic şi dai 
impresia că vreo patimă anume ţi-a însemnat chipul. Vrei să mi 
te confesezi? 

Fără să se uite la cel care pusese întrebarea, fratele Benno 
dădu din cap că nu. 

— Nu mă simt bine, minţi el. Ştii foarte bine, frate, stomacul 
sau fierea. Are să-mi meargă mai bine în câteva zile, nu trebuie 
să îţi faci griji. După aceea tăcu din nou tot timpul cât se luă 
masa şi refuză orice mâncare. 

În mod normal, ispita sau păcatul îi aduc la tăcere pe călugări 
şi îi obligă la post zile întregi, iar vecinul de masă al fratelui 
Benno considera că şi acesta putea fi motivul pentru tăcerea 
fratelui şi de aceea, zilele următoare, el îi lăsă pe ceilalţi să 
creadă ce doreau. Doar ce pune mai mult amar pe limbă decât 
păcatul? 

Fratele Benno însă se ridică tăcut după masă şi urcă, după 
toate semnele, în cea mai mare nelinişte treptele către chilia sa, 
care, aşa cum era aşezată la capătul unui coridor întunecos, 
reprezenta refugiul lui pe timp de noapte şi în orele liniştite de 
rugăciune. Trei metri pe patru, mai mult nu avea încăperea 
despre care se putea spune că numai fereastra către exterior 
era îmbucurătoare; un pat inform, o cutie care nu merita numele 
de dulap şi o comodă pe al cărei blat rece de piatră se afla un 
bol de porțelan pentru îngirjirea corpului. Acestea erau toate 
mobilele, fără a lua în considerare scaunul de rugăciune din faţa 
ferestrei. Cărţile împrăştiate, vrăfuite şi puse în teancuri pe 
podea îl trădau pe studentul din cameră. 

Ca în fiecare din zilele dinainte, fratele Benno scoase din 
sertarul de sus al comodei sale un articol de ziar, acel articol 
neliniştitor despre descoperirea din Capela Sixtină. Călugărul 
cerşise şi obținuse ziarul, tăiase articolul şi acum îl citea a nu 
ştiu câta oară; citi din nou fiecare cuvinţel şi după aceea puse 
petecul tăiat înapoi în sertar, şi, ca şi când ar fi fost cuprins de o 
puternică disperare, se aruncă în scaunul de rugăciune şi îşi 
împreună mâinile. 


Lunea de după prima duminică din post 


Exista un om care ştia mai mult decât toţi ceilalţi, însă acesta 
făcea parte dintre cei care şi-au impus tăcerea în faţa 
cunoaşterii. Ştia mai mult decât putea să ştie un creştin de cel 
mai înalt rang, pentru că îşi petrecuse jumătate din viaţă la 
izvoarele cunoaşterii. Mai înainte de toate însă ştia să tacă. Ştia 
să tacă despre lucrurile din care altcineva şi-ar fi făcut sensul 
vieţii, fie cu intenţii pioase, fie josnice. Acest om era padre 
Augustinus. 

Augustinus era un om ciudat, un om care nu dorea să se 
conformeze chiar aşa de bine rasei negre călugăreşti. Părul lui 
retezat scurt, care îi stătea pe cap tepos şi drept şi chipul 
brăzbat adânc dădeau impresia că era răutăcios. Puteai să-ţi 
imaginezi că acest padre, dacă punea gheara pe un lucru, nu-i 
mai dădea drumul. Puteai să bănuieşti că acest călugăr, care, pe 
cât de şters era, pe atât de neoprit se dovedea la muncă, se 
ducea la lucru cu energia unui taur atunci când i se trasa o 
sarcină. Şi nu o dată îl găsiseră scrittori dimineaţa dormind pe 
podeaua goală, servindu-se de câteva buste rău mirositoare pe 
post de perne de pus la cap, pentru că drumul înapoi în 
mănăstire i se păruse prea anevoios sau pentru că nu mai merita 
să îl parcurgă la ivirea zorilor pe care le apucase lucrând. Pe 
lângă acestea, Augustinus Feldmann nu îşi privea niciodată 
lucrul ca pe o muncă, ci mai degrabă ca pe îndeplinirea spre 
înalta slavă a Domnului a îndatoririlor care îi reveniseră ca o 
supremă favoare. La îndeplinirea îndatoririlor îi venea în ajutor 
oratorianului o memorie fenomenală, de care nu dispusese de la 
bun început, dar pe care o antrenase în cei treizeci de ani de 
activitate şi care îi permitea să localizeze de fiecare dată, 
hotărât, orice busta depozitată de către el. Spre deosebire de 
dirijorii îmbătrâniţi, pe care urechile nu îi mai ajută, Augustinus 
dispunea şi la bătrâneţe de ochi buni şi nu avea nevoie la citit de 
niciun fel de ochelari. 

Găsise mulţumire în faptul că fusese nevoie de el mult mai 
imperativ atunci, după moartea tragică a predecesorului său, 
decât oricând înainte, iar Augustinus se conformase imediat a 
doua zi cererii cardinalului secretar de stat. Totuşi, omul care 


apăru în ziua aceasta la vechiul său loc de muncă, era altul. Nu 
suferea din pricina pensionării sale premature şi era conştient 
că putea fi înlăturat din nou, la fel cum se mai întâmplase o 
dată. Cascone ignorase cu răceală şi fără milă implorările lui, 
faptul că nu putea trăi fără buste, iar atunci se speriase de 
moarte, pentru că îşi pusese serios întrebarea dacă în spatele 
cardinalului secretar de stat nu se ascundea însuşi diavolul. În 
orice caz, Augustinus nu găsea la el nici urmă de virtute 
creştinească. 

Fireşte că padre bănuia, ba nu, chiar credea că ştie de ce 
Cascone îi vânase postul atât de grăbit. Cine stă la izvoarele 
cunoaşterii timp de treizeci de ani ştie totul. Există lucruri 
printre rafturi care sunt şi care nu sunt, totuşi, şi care prin 
urmare există, dar care nu au fost cunoscute. Acestea sunt 
prevăzute cu un termen de deschidere, timp până la care se 
garantează că atât cât trăieşte o anume persoană vizată nimeni 
nu cunoaşte respectivul lucru şi exista un singur creştin care 
ştia aproape toate bustele cu un asemenea conţinut: padre 
Augustinus. Cascone, care cunoştea numai o părticică din aceste 
dosare, se temea că, în căutarea de indicii referitoare la 
inscripţia secretă, s-ar putea descoperi mai multe aspecte decât 
şi-ar fi dorit curia şi Biserica. 

Desigur că răzbunarea nu este un lucru de laudă pentru un 
suflet mare, dar nu Domnul însuşi îi spune lui Moise: 
„Răzbunarea este a Mea, eu voi răsplăti”? 

Cardinalul Joseph Jellinek îl numi în funcţie pe oratorian chiar 
în aceeaşi zi, în Sfântul Oficiu, unde cardinalul trona în spatele 
unui birou măreț şi gol. Augustinus nu avea vreo predilecție 
pentru Jellinek, însă cel puţin nu nutrea niciun fel de ură 
împotriva lui, ca împotriva lui Cascone. 

— V-am rugat să veniţi, frate întru Hristos, începu cardinalul 
formal, pentru că vreau să-mi exprim bucuria cu privire la 
nesperata reîntoarcere. Cu siguranţă că dumneavoastră sunteţi 
cel mai capabil dintre cei care au stat în fruntea acestei Arhive 
şi cu siguranţă că puteţi să ne ajutaţi cel mai grabnic la 
rezolvarea problemei. Ca să fiu cinstit, nu am făcut niciun 
progres de la plecarea dumneavoastră. 

Lui Augustinus îi plăcu sinceritatea cardinalului. Dorea să 
spună că de ce a fost scos valvârtej din funcţie, de ce i s-au luat 


bustele fără de care, ştie oricine, un om ca el nu poate trăi? Însă 
Augustinus tăcu. 

— Sunteţi un om foarte inteligent, reluă cardinalul, permiteţi- 
mi să vă vorbesc, totuşi, întru totul neoficial, ca de la om la om. 
Unde credeţi dumneavoastră că ar putea să se afle o rezolvare, 
padre? Vreau să spun, presupuneţi ceva anume? 

Augustinus replică: 

— Eu am exprimat deschis toate presupunerile chiar în 
Consiliu. Nu am nicio bănuială concretă. Probabil că adevărul 
este depozitat în Arhiva Secretă; însă eu nu am deloc acces 
acolo. 

Cuvintele oratorianului păreau să iasă din gura unui om jignit. 

— Pe de altă parte... 

— Pe de altă parte? 

— Adevăratele secrete nu se află ascunse în Arhiva Secretă, la 
adevăratele secrete are oricine acces, numai că nimeni nu ştie 
locul unde sunt amplasate, iar acesta este, după părerea mea, şi 
motivul pentru neliniştea şi haosul care au pus stăpânire pe 
Vatican de la descoperirea inscripţiei sixtine. Vreau să fiu 
sincer: în curie există atât de multe grupuri de interese şi 
prieteşuguri diferite, dar eu nu vă zic nimic nou, domnule 
cardinal, eu cred că fiecare se teme acum de ce are să 
descopere celălalt. 

Fără să mai zică nimic, Jellinek scoase un pergament vechi de 
prin sertarele sale şi i-l întinse lui Augustinus peste birou. 

— Am găsit asta, într-o seară, în arhivă pe podea; trebuie că l- 
a pierdut cineva. Aveţi idee cine ar fi putut fi interesat de acest 
document? 

Augustinus citi. 

— Cunosc documentul. 

— Ar putea să aibă vreo legătură cu sinuciderea fratelui Pio? 

— Nu pot să-mi închipui aşa ceva. Insă există o particularitate 
referitoare la acest pergament. Face parte dintre documentele 
aflate într-un perpetuu peregrinaj prin arhivă. 

— Frate întru Hristos, ce să înţeleg din asta? 

— Foarte simplu, există o serie de documente care sunt 
grupate în anumite fondi şi care au dispărut din aceste fondi ca 
să apară în alt loc. Toţi scrittori au jurat pe cele sfinte că nu au 
nimic de-a face cu asta. În orice caz, acest document se numără 


printre cele care îşi modifică într-un mod misterios 
amplasamentul. Ştiţi ce haos este în Arhivă, pentru că sunt tot 
soiul de sisteme şi coduri de înregistrare. Garampi a ţinut 
Arhiva în subordinea papei Nicolae al III-lea, cât a trăit, însă din 
acest punct nu se mai întrevede nimic, deoarece papa Nicolae a 
stăpânit doar câteva luni şi prin urmare nu a lăsat în urma sa 
niciun alt document în afară de acesta. De aceea l-am anexat 
unui anume fondo, în care se potriveşte mai bine şi în care 
există mult mai puţin posibilitatea să se piardă. Adică am creat o 
rubrică proprie documentelor emise de sau despre papi care şi- 
au găsit pe neaşteptate sfârşitul şi care au condus doar câteva 
luni, săptămâni sau, uneori, doar câteva zile. De la alegerea lui 
Celestin al IV-lea la primul conclav din 1241, au fost ceva mai 
mult de o duzină cei cărora li s-a hărăzit un asemenea sfârşit. 

— Ciudată rânduire, frate întru Hristos. 

— Poate că găsiţi ciudat acest lucru, Eminenţă, dar pentru 
mine a devenit o necesitate după decesul neaşteptat al papei 
Ioan Paul I; pentru că referitor la toţi papii care au condus puţin 
timp există presupunerea că aceştia au fost omorâţi. 

— În acest sens există dovezi doar pentru foarte puţine cazuri, 
padre Augustinus. 

— Tocmai de aceea am pus la un loc mai multe indicii. 
Celestin a murit la şaisprezece zile de la alegerea sa, Ioan Paul I 
a condus treizeci şi trei de zile. Eu pur şi simplu refuz să cred în 
soartă divină. 

— Dovezi, padre, dovezi! 

— Nu sunt criminalist, Eminenţă. Sunt un modest colecţionar 
de documente. 

Cardinalul Jellinek făcu un gest de dezaprobare cu mâna, însă 
Augustinus nu se lăsă intimidat. 

— Nici astăzi nu se ştie unde se află dosarul pe care 
monseniorul Stickler l-a prezentat Sancitităţii Sale în seara 
dinaintea misteriosului deces. Şi a rămas neclar până azi unde 
au dispărut papucii cei roşii şi ochelarii Sanctităţii Sale. 

Jellinek se uita fix la oratorian. Simţea sudori reci pe spate. Ca 
şi cum îngerul morţii şi-ar fi pus mâinile în jurul gâtului lui, 
cardinalul se lupta pentru aer. 

— Prin urmare, bâigui el, nu s-au pierdut numai documente... 

— Nu, şi papucii şi ochelarii, oricare ar fi fost sensul acestei 


fapte. 

— „Oricare ar fi fost sensul acestei fapte”, repetă cardinalul 
absent. 

— Consider că nu v-am spus totuşi nimic nou, Eminenţă? 
întrebă oratorianul timid. Toate sunt lucruri cunoscute. 

— Da, spuse Jellinek, se ştie totul, numai că este ciudat. 

Jellinek se simţea îngrozitor. Stomacul lui se revolta. IÎncercă 
să inspire adânc, însă nu reuşi. O strânsoare nevăzută îi 
cuprinse pieptul. Şi atunci, faptul că papucii şi ochelarii i-au fost 
trimişi lui, lui Jellinek, nu însemna că loan Paul fusese de fapt 
asasinat? Şi dacă era aşa, atunci de către cine şi din ce motiv? 
Ce motiv exista ca el să fie ameninţat cu aceeaşi soartă? 

— Pe atunci nu eram încă membru al curiei, spuse Jellinek, ca 
şi cum ar fi dorit să se justifice. Dar ce motiv putea să aibă 
dispariţia papucilor Sanctităţii Sale? 

Cardinalul nu era sigur. Poate că Augustinus ştia mai mult 
decât recunoştea? Poate că voia să îl pună la încercare? Ce ştia 
acest atotştiutor? 

Augustinus răspunse: 

— Dispariţia dosarelor ar putea fi elucidată, Eminenţă. Dacă 
monseniorul Stickler le-a prezentat papei, acesta a ştiut ce se 
află în ele. Nu tocmai măgulitor pentru curie, domnule cardinal. 
loan Paul I era un model de sinceritate, şi, până la urmă, un 
model de naivitate, după cum ziceau mulţi. Era pios, aproape 
sfânt şi aspira numai către cele sfinte şi cuvioase. Pentru el 
exista numai bine şi rău, iar între ele nu exista nimic. În măsura 
în care acest lucru se confirmă, era de-a dreptul naiv, deoarece 
ignora ceea ce se află între două extreme şi constituie viaţa. 
Uita că atrocitățile cele mai mari din istorie nu erau pricinuite 
de rău, ci în numele concepţiilor de viaţă ale unor oameni 
despre care se presupunea că erau buni. Papa plănuise o 
reformare majoră a curiei. Dacă loan Paul I şi-ar fi pus planurile 
în aplicare, unii dintre membrii curiei nu ar mai fi avut astăzi 
parte de posturile şi demnităţile lor. Prietenul dumneavoastră, 
William Stickler, vă poate da şi nume, Eminenţă. Rămâne totuşi 
în continuare un mister dispariţia papucilor şi a ochelarilor 
Sanctităţii Sale, sau în orice caz nu există pentru asta nicio 
explicaţie plauzibilă. 

— Şi dacă aceste lucruri apar pe undeva? 


— Fără îndoială că ar proveni de la acela căruia - şi aici vreau 
să mă exprim cu grijă - nu i s-a părut inoportun decesul 
neaşteptat al Sanctităţii Sale. 

Dintr-odată, cardinalul Jellinek înţelese atitudinea ciudată a 
partenerului său de şah, monseniorul Stickler. Nu lăsase el, 
Jellinek, la întâmplare prin apartament pachetul misterios, fără 
să ştie nimic despre el? Stickler îl descoperise şi se îngrozise că 
trebuia să recunoască în el un conspirator împotriva Sanctităţii 
Sale. Însă cum altfel ar fi putut să se comporte atunci? 

— Nu întrevedeţi nicio altă variantă? 

Padre Augustinus dădu din cap că nu. 

— Cum altfel aţi putea explica apariţia acestor lucruri? Sau 
aveţi altă idee? 

— Nu, nu, răspunse cardinalul, cu siguranţă că aveţi dreptate. 
Dar varianta aceasta este, oricum, ipotetică. 

* 


Neliniştea care îl lovise pe fratele Benno în mănăstirea tăcerii, 
de când auzise despre descoperirea din Capela Sixtină, nu se 
domolise, dimpotrivă, fratele Benno se purta bizar, ceea ce era 
evident pentru confrații săi. Fără a spune care este adevăratul 
motiv, îl rugă pe abatele mănăstirii să-i permită să se uite în 
dulapul închis în care erau păstrate documentele lui personale, 
fără de care nici călugării nu pot să se descurce în viaţă, însă şi 
alte lucruri de o anume importanţă personală. Pentru astfel de 
lucruri, în camera abatelui se afla un dulap mare pe roţi cu 
numeroase alte dulăpioare mai mici care se încuiau. Abatele nu 
putea să-şi amintească ca fratele Benno să-şi fi solicitat vreodată 
documentele, însă îi dădu acordul fără a mai pune nicio 
întrebare şi pretinse că se dedică studiului dosarelor, în timp ce 
musafirul scormonea prin documentele personale. 

Fireşte că abatelui nu îi scăpase între timp nici purtarea 
aparte a confratelui, însă nu îi acordă prea multă importanţă, 
pentru că el cunoştea trecutul fratelui Benno şi ştia că acesta 
fusese preocupat în anii tinereţii sale de Michelangelo; nu era 
nicio minune că descoperirea îl interesa în mod special. Mai 
întâi dorise să îl întrebe pe Benno dacă exista vreo legătură 
între căutarea lui şi descoperire, dar se temu să nu cumva să nu 
îl pună într-o situaţie jenantă pe confrate, aşa că se reţinu, fiind 
conştient că deţinea cheia la dulap. 


Noaptea următoare şi ziua următoare 


Noaptea următoare dură mai mult decât toate nopţile 
dinainte, pentru că Jellinek nu îşi găsea deloc somnul, cu toate 
că o oboseală severă îi moleşise trupul. Cardinalul se temea, se 
temea de necunoscutul care se deschidea în faţa lui 
ameninţător, ca şi cum ar fi vrut să-l devoreze. Se ridică din pat, 
privi a nu ştiu câta oară pe fereastră, la cabina telefonică de 
vizavi, văzu un om care dădu un telefon scurt şi apoi dispăru în 
casă, însă Jellinek era cu gândurile la Ieremia, la profeţi şi la 
sibile, care ieşeau la iveală din străfundurile ascunse ale 
pământului, pe jumătate treji, pe jumătate adormiţi. În urechile 
lui vuiau apele Potopului, care spălau până şi cele mai înalte 
vârfuri de munţi, iar el, Jellinek, mic ca un copil, îşi strângea 
braţele în jurul şoldului gol al mamei, simțind voluptate în teama 
de moarte. Urmări avid facerea femeii din coasta lui Adam, cu 
pofte şi cu forme rotunde şi cu o atitudine smerită în faţa 
Creatorului, bunătatea întruchipată. O cerceta pe Eva dintr-o 
ascunzătoare sigură, cum apuca goală mărul pe care i-l întindea 
omul-şarpe din pomul cunoaşterii şi strigă: „Giovanna! 
Giovanna!”, pentru că numai numele acesta îi venea în minte, 
iar celelalte păreau să i se fi şters din memorie. 

Nefiind în stare să îşi coboare privirile în faţa fărădelegilor şi 
a cuvintelor păcătoase ale profeților, trăgea cu urechea în 
noapte şi auzi de la Ioel „A”-ul sonor şi Ioel citea din Scriptură 
ceva obscen, beţia urma să nimicească poporul şi viile şi 
ogoarele, iar acolo unde grâul se strică şi uleiul se usucă, urmau 
să prade de la alţii ceea ce aveau nevoie atunci. Iar bătrânul 
Ezechiel, tot aşa de vanitos ca un păun, îşi lăsa Scriptura să se 
piardă în vânt, îşi oferea trupul desfătărilor lumeşti, cu sexul la 
vedere, tuturor oamenilor care treceau pe lângă el şi îşi 
copleşea iubiții cu daruri, şi de îndată ce făcea acest lucru 
alerga în urma surorilor necuviincioase din Egipt şi le pipăia 
sânii. Isaia, cel mai ales dintre profeţii de os regesc nu se purta 
deloc ales şi se pornea pe dănţuit cu fiicele Sionului şi le admira 
ocheadele obraznice, panglicile şi sandalele şi se pierdu printre 
şapte dintre ele, aşa că era o desfătare să-i urmăreşti faptele. 
„Să vină cioplitorii de idoli!” striga el încontinuu. „Să vină, să 


vină, făuriţi-vă propriile zeități, zeități câte doriţi şi presăraţi 
peste ele tămâie şi aruncaţi vechile porunci şi călcaţi cioburile în 
picioare.” Şi apoi se unse din cap până în picioare şi îi întinse 
mâna sibilei din Delphi ca să danseze; făcu o bătută cu ea pe 
podea, iar ea îşi întoarse în extaz ochii migdalaţi şi îşi aruncă 
exaltată capul pe spate, aşa că panglica îi căzu pe podea şi se 
transformă în viperă. Dar nu pe cei uniţi sălbatic îi ameninţa 
şarpele cu limba şuierătoare, ci pe el, pe cardinal, şi începu să 
calce smucit peste pat, ca să omoare fiara. 

Un bătrân tăcut cu trăsăturile lui leremia stătea pe o coloană 
înaltă care se înălța până la cer şi întindea braţele, ca şi cum ar 
fi vrut să zboare şi când ridică un picior, pentru ca vântul să-i 
învolbureze faldurile straielor, Jellinek strigă peste măsură de 
îngrijorat să nu facă aşa ceva, risca să se prăbuşească precum o 
piatră. Prea târziu. leremia se aruncă valvârtej în adâncul 
nesfârşit, iar vântul îi bătea foşnitor prin veşminte. Prăbuşirea 
profetului părea întinsă în timp şi dură nesfârşit de mult, iar 
undeva în mijloc chipurile lor se apropiară mult de tot, ca nişte 
peşti în acvariu, chipul profetului zburător şi cel al cardinalului 
visând, iar Jellinek strigă: „Unde zbori, bătrâne Ieremia?” Şi 
Ieremia răspunse: „In trecut!” Iar Jellinek întrebă: „Ce cauţi în 
trecut, Ieremia?” Şi Ieremia replică: „Cunoaşterea, frate, 
cunoaşterea!” Şi Jellinek întrebă: „De ce disperi, leremia?” Şi 
atunci leremia nu mai răspunse. Totuşi, din adâncuri, când deja 
nu se mai vedea, Jellinek auzi cuvintele strigate ale profetului: 
„Inceputul şi sfârşitul sunt una. Trebuie să înţelegi asta!” Şi 
atunci cardinalul se trezi din pricina sperieturii. 

Visul îl nelinişti pe cardinal în mai multe privinţe. Dansatorii 
extatici treceau iar şi iar prin faţa ochilor lui şi îi venea greu să 
alunge imaginea mişcărilor obscene ale profeților şi sibilelor. 
Dimineaţă urcase zgomotos scările ca să-i poată fi auzită 
venirea, dar nu se întâlnise cu Giovanna. Zilele acestea nu se 
putea concentra la munca pe care o avea, nici la învăţăturile 
eretice şi influențate de diavolii comunişti, provenind de la 
preoţii sud-americani, îndărătul cărora se afla răul; în loc să facă 
acestea încercă prin rugăciuni stricte, pe care le spunea în 
picioare în colţul biroului său gol, să se purifice, însă şi acest 
lucru îi dădu greş şi astfel cardinalul porni către Capela Sixtină 
ca să se uite la imaginile care îl bântuiau din visele sale. 


Chiar în mijloc, sub crearea femeii, luă Jellinek poziţie, îşi 
aruncă pe spate capul, aşa cum făcuse de nenumărate ori şi îşi 
lăsă ochii să se preumble cu voluptate de stăpânitor şi îi luă 
doar câteva secunde până când lumea în culori indecente începu 
să se rotească până când ameţi. Şi din depărtare auzi vocea lui 
Ieremia din visele sale: „Inceputul şi sfârşitul sunt una. Trebuie 
să înţelegi asta!” Ieremia, cel mai înţelept dintre profeti, 
Ieremia, profetul cu chipul lui Michelangelo, acest Ieremia 
trebuie că era rezolvarea inscripţiilor. Oare cuvintele din visul 
lui aveau ceva de-a face cu inscripţia? Ce semnificaţie le 
revenea, atunci? 

Cardinalul căscă ochii şi căută literele florentinului. Ce-ar fi 
dacă sfârşitul ar fi începutul scrierii? Pornind de la Ieremia, 
Jellinek păşi pe sub sibila persană, pe sub profetul ezechiel, pe 
sub sibila din Eritreea şi pe sub profetul Ioel şi citi una după 
alta: A - B - UL - AFI - A, o succesiune de litere care avea tot 
atât de puţin sens ca şi literele citite în sens invers, dar care 
permitea, probabil, o interpretare nouă, cu totul diferită. 

Aşadar, cardinalul îşi prezentă descoperirea lui padre 
Augustinus, care se lovi peste frunte şi îşi blestemă prostia, 
pentru că leremia, fiul unui preot din Anatot, scria numai în 
ebraică, şi prin urmare de la dreapta la stânga şi niciodată de la 
stânga la dreapta, ceea ce impunea un punct de vedere întru 
totul nou. Arhivarul scrise literele pe un bilet. 

— Vedeţi doar, Eminenţă. Cuvântul are un sens! 

ABULAFIA, citi Jellinek. De fapt, Abulafia era numele unuia 
dintre cabaliştii cei mai afurisiţi de Biserică, un adept al acelei 
ştiinţe oculte iudaice, apărută pe la mijlocul secolului al XII-lea 
în vestul Provenţei, care de acolo s-a răspândit în Spania şi mai 
târziu în Italia şi care a păgubit serios Biserica. 

— Un diavol a mai fost şi florentinul, spuse cardinalul Jellinek. 
Acum chiar avem un nume, dar ce să spună un nume singur? Nu 
cred că Michelangelo a scris acest nume pe tavanul capelei, fără 
o anumită intenţie. 

— Nici eu nu cred, îşi dădu cu părerea Augustinus. Eu cred că 
în spate zace mai mult, chiar mult mai mult. Căci fie şi numai 
faptul că ştia acest nume vorbeşte despre cunoaşterea enormă a 
florentinului. Arătaţi-mi vreo enciclopedie lumească în care să 
fie pomenit acest nume! Nu îl veţi găsi nicăieri. Aşadar, dacă 


Michelangelo cunoştea numele, atunci ştia mai mult, atunci 
cunoştea nu numai numele, ci şi învăţătura lui Abulafia, poate 
chiar şi ştiinţa lui secretă. 

Atunci, cardinalul se rugă cu mâinile împreunate: 

— Pater noster, qui es în caelis... 

— Amin, spuse padre Augustinus, iar cardinalul Joseph 
Jellinek convocă în zilele următoare Consiliul, pentru clarificarea 
cazului. 

x 

În mănăstirea tăcerii, fratele Benno încerca în fiecare zi să 
scrie o scrisoare, însă se poticnea încă de la formula de 
adresare. Benno scrise: „Sanctitatea Voastră, aceasta este 
încercarea timidă cu care Dumnezeu, Stăpânul, m-a însărcinat, 
în toată viaţa mea săracă şi cu adevărat nefolositoare, spre a 
înfăptui ceva semnificativ. Astfel că am avut îndrăzneala de a vă 
scrie, în speranţa că aceste rânduri vor fi citite de 
dumneavoastră”. Fratele Benno citi rândurile iar şi iar, apoi 
rupse hârtia în bucățele mici şi o luă de la capăt: „Preaiubite 
Sfinte Părinte, de zile întregi nu îmi dă pace grija în ce priveşte 
descoperirea din Capela Sixtină şi a trebuit să îmi fac curaj şi să 
mă lupt cu mine însumi ca să pun pe hârtie primele rânduri. Ca 
să nu mai vorbim despre conţinutul scrisorii mele”. Fratele se 
opri, citi şi acest început şi îl găsi nepotrivit; aşa că îl rupse şi pe 
acesta şi cumpăni. În cele din urmă se ridică, merse de-a lungul 
culoarului întunecat cu chilii, către treptele de piatră care 
duceau la camera abatelui şi bătu timid. 

— Laudetur Jesus Christus! 

Abatele îl întâmpină prietenos pe frate. 

— Te aştept de zile întregi, frate. Simt că te apasă ceva, mai 
spuse întinzându-i un scaun. Vorbeşte, poţi să te încrezi în mine! 

Fratele se aşeză şi începu sfios: 

— Părinte abate, descoperirea din Capela Sixtmă mă apasă de 
fapt mai mult decât puteţi să vă imaginaţi. L-am studiat pe 
Michelangelo şi lucrările sale, iar acest eveniment mă 
cutremură pe dinăuntru. 

— Ai vreo bănuială referitoare la semnificaţia inscripţiei, 
frate? 

— Bănuială? 

Fratele Benno tăcu. 


— Dar vreun motiv trebuie să existe totuşi pentru această 
purtare ciudată! 

— Motivul, fratele Benno făcu o pauză lungă, motivul este că 
eu ştiu prea multe despre Michelagelo! Poate mai mult decât cei 
cărora li s-a cerut să rezolve misterul; părerea mea este că pot 
să fiu de ajutor la descifrarea inscripţiei. 

— Dar, frate, cum poţi să-ţi imaginezi aşa ceva? 

— Părinte abate, trebuie să plec la Roma, vă rog, nu spuneţi 
nu! 


De Sărbătoarea Apostolului Matei 


Consiliul extraordinar din Sfântul Oficiu începu ca 
întotdeauna după ritualul strict al invocării Sfântului Duh şi cu 
enumerarea celor prezenţi de către preşedintele cardinal Joseph 
Jellinek, precum şi cu invitaţia ex officio de a discuta situaţia ca 
fiind strict secretă, deoarece după cum părea, de ce se temeau 
mai rău, aceea se întâmplase: din semnele florentinului rezulta, 
conform scrierii ebraice de la dreapta la stânga, numele 
Abulafia. Rostirea numelui a stârnit reacţii diferite printre cei 
prezenţi. Specialişti precum Gabriel Manning, profesor de 
semiotică la Universitatea din Lateran, Mario Lopez, 
subsecretar al Congregaţiei pentru Teologie Dogmatică, 
Frantisek  Kolletzki, subsecretar al Congregației pentru 
Învăţământul Catolic şi rector la Collegium Teutonicum, Adam 
Melcer de la Societas Jesu şi profesorul Ricardo Parenti, 
specialistul în Michelangelo din Florenţa, reacționară printr-o 
exclamaţie moderată, care arăta că erau conştienţi de toate 
consecinţele acestei descoperiri, pe când ceilalţi îşi aţintiră 
privirile asupra lui Jellinek şi aşteptară explicaţii suplimentare. 

Manning se declară jenat că nu fusese el cel ce recunoscuse 
numele din scrierea văzută invers, ceea ce era foarte la 
îndemână, iar cei prezenţi începură să-şi scrie pe bilete literele 
inscripţiei în ordine inversă. Interpretarea, spuse Manning, era 
fără îndoială corectă, dar în ea se ascundea dovada despre care 
vorbise în Consiliul precedent: Ieremia citea şi scria numai de la 
dreapta la stânga şi dacă era înţeles modul în care scria, atunci 
se obținea un cuvânt cu sens. Asta era asemenea unui exemplu 
şcolăresc al unei descifrări semiotice. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă provocator cardinalul secretar 
de stat Giuliano Cascone. 

— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă Eminenţă! replică cardinalul Joseph 
Jellinek. Acum ştim mai întâi numai că Michelangelo a dorit să 
facă referire la Cabala şi nimic mai mult. 

— Şi de aceea ne agităm noi atât? De aceea convocați 
Consiliul? De aceea se face nelinişte în toată curia? spuse 
Cascone indignat. Cabala este una dintre multele învățături 
greşite care nu a reuşit să nimicească Biserica. Dacă 


Michelangelo a fost adept al acestei ştiinţe oculte, ei bine, nu că 
i-ar fi tocmai de folos Bisericii, însă vom putea să trăim mai 
departe ştiind acest lucru. 

— Astea sunt nişte concluzii tare pripite, domnule cardinal 
secretar de stat! Gabriel Manning ridică degetul în semn de 
avertisment. 

— Un Michelangelo care scrie acest nume pe tavanul Sixtinei 
va pricinui astfel mai mult decât divulgarea maliţioasă a unui 
nume. 

— Profesore, uitaţi ce propun eu: Să emitem o declaraţie 
oficială cu precizarea că Michelangelo a fost, probabil, un 
cabalist şi că a scris pe boltă numele unui cabalist puţin 
cunoscut, ca să se răzbune pe papi. Asta are să facă oarece 
vâlvă, însă apele se vor linişti şi vom putea să clasificăm 
problema. 

— Opriţi-vă! strigă cardinalul Joseph Jellinek. Acesta ar fi 
drumul cel mai sigur ca să dăm mână liberă speculațiilor şi 
scandalurilor; pentru că aceia care ne critică cu siguranţă nu se 
vor declara mulţumiţi numai cu numele şi vor face în continuare 
cercetări şi vor găsi tot soiul de interpretări pentru nume, şi nu-i 
vom mai da de capăt acestei discuţii. 

Atunci profesorul Parenti luă cuvântul şi spuse că în niciun 
caz nu s-a dovedit că Michelagelo Buonarroti a fost un cabalist, 
chiar dacă cercetările în jurul lui au exprimat deja de mai multe 
ori presupuneri asemănătoare, iar, pe de altă parte, această 
descoperire era ceva de senzaţie pentru cercetători, iar ştiinţa 
se va preocupa de asta ani întregi, dacă nu decenii. Şi 
întorcându-se către restauratorul-şef Bruno Fedrizzi, Parenti 
dori să ştie dacă se putea lua în calcul apariţia în alt loc a mai 
multor semne. 

Fedrizzi negă aceasta. După descoperirea renumitelor semne, 
orice suprafaţă pictată vizată fusese supusă unei verificări 
speciale cu lampa cu raze ultraviolete şi această examinare a 
avut rezultate negative. Era absolut exclus să poată apărea alte 
semne. 

— Cu atât mai mult, opină arhiepiscopul Mario Lopez, trebuie 
să ne ocupăm de referirile pe care le face numele. Padre 
Augustinus, ce aveţi de spus? 

Când răspunse, Augustinus se undui ca un şarpe în jurul 


pomului cunoaşterii. Din cauza scurtimii timpului, nu se putea 
face o documentare exhaustivă asupra numelui Abulafia, mai 
ales că nu exista nicio Busta Abulafia, spre mirarea sa, după 
cum presupusese el iniţial că ar apărea totuşi în analele 
Vaticanului. 

Cardinalul secretar de stat Cascone replică dur: 

— Aţi dori să detaliaţi, vă rog, padre Augustinus? 

— Păi, începu oratorianul, Abraham Abulafia era fără îndoială 
un om înţelept, cu toate că era orb. S-a născut la Saragossa, în 
Aragon, în anul 1240 şi a învăţat de la tatăl său Biblia, ceva din 
Mişna şi din Talmud, şi apoi a plecat în Orient ca să se ocupe de 
probleme filozofice şi mistice, mai cu seamă de învăţăturile 
cabalistice şi teosofice şi trebuie că a descoperit lucruri a căror 
păstrare în scris nu era permisă. Pe lângă asta, a conceput 
douăzeci şi şase de scrieri teoretice despre Cabala şi douăzeci şi 
două de cărţi profetice şi mai spune într-un loc că dorea să 
noteze multe lucruri, însă nu avea voie, dar nici nu putea să 
renunţe definitiv, aşa că scria şi se oprea, şi se întorcea cu 
referiri la alte pasaje. Aşa proceda. 

Întreruperea sonoră a cardinalului secretar de stat Giuliano 
Cascone: 

— L-aţi descrie pe Abulafia ca fiind filozof ori profet, padre? 

— Ar trebui să fie numit în ambele feluri. Când Abulafia avea 
treizeci şi unu de ani, i s-a insuflat darul profeţiei, după cum 
zicea, şi avea viziunile unor demoni care îl derutau şi a bâjbâit 
ca un orb cincisprezece ani, cu Satan în dreapta sa, cel puţin aşa 
se spune. Abia după aceea a început Abulafia să conceapă 
scrieri profetice şi pentru asta folosea tot soiul de pseudonime 
cu aceeaşi valoare cifrică a numelui său, Abraham. Astfel că îşi 
spune Zaharia sau Raziel. Dar cărţile sale profetice s-au pierdut 
aproape în întregime. 

Cardinalul Joseph Jellinek tuşi uşor şi spuse ceremonios: 

— Ad rem, padre Augustinus. Aţi dat de înţeles că Abulafia a 
venit în contact cu Vaticanul. Când s-a întâmplat acest lucru şi 
în ce context? 

— Asta a fost, după cât am putut să aflu, în anul 1280. 

Exclamaţie de mirare a cardinalului Jellinek. 

— Sub papa Nicolae al III-lea? 

— Aşa este. Aceasta a fost o întâlnire notabilă din mai multe 


puncte de vedere, adică cei doi nu au ajuns deloc, de fapt, să se 
întâlnească, şi totuşi au şi început ciudăţeniile. Trebuie să spun 
mai înainte că în acea vreme cabaliştii răspândiseră teoria că, 
atunci când va veni sfârşitul lumii, Mesia va veni din porunca 
Domnului la papă şi va cere libertatea poporului său, şi după 
aceea va înţelege lumea cu adevărat că a venit Mesia. Abulafia 
trăia în acest timp în Capua şi avea o reputaţie foarte bună. 
Când papa Nicolae a auzit că Abulafia dorea să vină la Roma, să- 
i aducă o veste, s-a dat ordinul ca ereticul să fie prins la porţile 
oraşului, să fie ucis, iar leşul lui să fie ars în faţa întregului oraş. 
Abulafia ştia de ordinul papei, însă nici nu s-a sinchisit de asta, a 
intrat în oraş pe poartă şi a primit acolo înştiinţarea că papa 
Nicolae al III-lea murise în noaptea dinainte. Abulafia a fost 
reţinut douăzeci şi opt de zile în Colegiul Franciscanilor şi după 
aceea a fost lăsat să fugă şi i s-au pierdut urmele. Ce veste 
dorea să aducă Abulafia a rămas şi astăzi o enigmă. 

— Dacă vă înţeleg bine, spuse cardinalul secretar de stat, în 
cazul papei Nicolae de care aţi pomenit dumneavoastră este 
vorba despre unul şi acelaşi nume care se găsea în buzunarul 
răposatului padre Pio. 

— Da, codul de înregistrare Nicc. III înseamnă „papa Nicolae 
al III-lea”; însă busta cu acest cod de înregistrare a dispărut. 

Atunci îşi făcu simțită vocea Adam Melcer de la Societas Jesu, 
care tăcuse până atunci: 

— Aceasta este o poveste misterioasă care se potriveşte foarte 
bine cu tot ce s-a întâmplat în legătură cu descoperirea. Desigur 
că nu trebuie să precizez că moartea papei nu a fost clarificată 
nici până în ziua de astăzi. 

Cascone, impulsiv: 

— Vreţi să spuneţi că există indicii referitoare la o moarte 
violentă a papei Nicolae al III-lea? 

Melcer ridică din umeri şi nu spuse nimic. 

Urmă cardinalul secretar de stat: 

— Frate întru Hristos, ne-am adunat aici ca să ajungem la 
esenţa lucrurilor şi nu ca să exprimăm presupuneri. Dacă aveţi 
dovezi în sensul unei morţi violente a Sanctităţii Sale Nicolae al 
II-lea, atunci spuneţi-le deschis, dar dacă aveţi numai 
presupuneri, atunci nu mai vorbiţi! 

Atunci iezuitul strigă extrem de agitat: 


— Am ajuns iar până într-acolo, încât gândurile să fie 
reprimate? Pentru că, dacă este aşa, Eminentissime, atunci eu 
rog să-mi fie acordată dispensă! 

Cardinalul Jellinek făcu eforturi să calmeze spiritele agitate şi 
solicită la modul serios să se revină la obiectul consilierii. 

— Constat, recapitula el în cele din urmă, că trebuie să existe 
o anume legătură misterioasă între cabalistul Abulafia, 
Sanctitatea Sa Nicolae al II-lea, pictorul Michelangelo 
Buonarroti şi padre Pio de la benedictini. Primii doi au trăit în 
secolul al XIII-lea, Michelangelo în secolul al XVI-lea şi padre Pio 
în secolul XX. Vede vreunul dintre cei prezenţi vreo legătură 
care să ne aducă mai aproape de rezolvare? 

Însă, drept răspuns la întrebarea sa, cardinalul se alese numai 
cu tăcere. 

Sub impresia unor noi informaţii şi pentru ca fiecare să poată 
reflecta asupra lor, Consiliul făcu pauză până în vinerea din a 
doua săptămână de post. 


În cea de-a doua duminică din post 


Fratele Benno nu mai călătorise cu rapidul de Roma de mulţi, 
mulţi ani, iar amintirile călătoriei îl copleşeau. Acum şedea într- 
un compartiment luxos şi nu se mai putea sătura de munţii care 
îi unduiau prin faţa ochilor. Era singur. Din când în când încerca 
să citească din cartea de rugăciuni, dar după câteva propoziţii o 
puse de-o parte. Pe când era copil asculta întotdeauna atent 
ritmul roţilor şi găsea cuvinte care să sune la fel cu zgomotul 
sacadat al roţilor de tren. Ritmul abia dacă se auzea acum; 
ţăcănitul şi huruitul erau domolite de mecanismul fin. Pe 
nesimţite, fratele Benno începu să caute cuvinte după acest ritm 
confortabil şi dintr-odată începu să-i pulseze în urechi: „Luca 
minte, Luca minte, Luca minte”, din ce în ce mai tare. Pe 
măsură ce încerca să alunge blasfemia din cap şi să găsească 
alte cuvinte, ele reveneau iar şi iar, mereu aceleaşi, ca o tortură 
interminabilă. 

În vreme ce trenul se răsucea ca un vierme când de-a lungul 
pantelor abrupte, când urmând spre sud cursul râurilor vuind, îi 
veni în minte Michelangelo, singuraticul şi retrasul care a creat 
cel mai mare lucru al artei omeneşti şi care nu a scăpat 
niciodată vreun cuvânt despre asta, ci căruia, dimpotrivă, mai 
degrabă îi plăcea să se deghizeze şi să se joace de-a v-aţi 
ascunselea, aşa încât multe au rămas enigme până astăzi. 
Michelangelo, care spunea despre sine în glumă că supsese 
dragostea pentru piatră o dată cu laptele de mamă, pentru că 
Francesca, mama sa, care avea nouăsprezece ani când l-a 
născut, l-a dat pe băiat unei doici vânjoase, nevasta unui pietrar, 
să-l crească. Michelangelo, cel care, copil al Renaşterii fiind, nu 
s-a subsumat niciodată Renaşterii, şi-a creat sieşi un supra- 
univers, o lume întreagă făurită din Antichitate, neoplatonism şi 
din imaginaţia inepuizabilă a lui Dante. 

A fost un copii nemângâiat şi adesea bătut după moartea 
timpurie a mamei şi a fost dat la şcoală şi învăţătură cu 
reticenţă din partea tatălui Lodovico, unul dintre neobosiţii 
cetăţeni de vază. În cele din urmă, la fraţii săi Domenico şi 
David Ghirlandaio, cei mai lăudaţi maeştri ai oraşului Florenţa. 


În ciuda individualismului şi durității sale, nu a trecut niciodată 
peste lipsa de iubire cauzată de moartea mamei, iar femeile 
ajungeau să fie pentru el zeițe sau sfinte. Michelangelo trăise o 
viaţă întreagă călugăreşte ca un frate din mănăstire, ca şi el, 
Benno, desigur, nu din cauza unor constrângeri morale, ci mai 
degrabă din devotament şi dragoste sublimată, Beatrice a lui 
Dante servindu-i drept ideal, şi crease figuri Pietâ, madone şi 
sibile atât de tineresc-materne, de o gingăşie neobişnuită. 
Trecutul, trecutul lui propriu şi strămoşii lui, acestea erau 
semnificative pentru el şi chiar afişa mândria de a fi nobil şi în 
cele mai multe dintre reprezentările sale masculine se observă 
viziuni paternale. 

Michelangelo număra paisprezece ani când a schimbat 
cărbunele şi pensula cu dalta, spre bucuria lui Lorenzo de 
Medici, care se afla în toată splendoarea sa în fruntea statului 
florentin şi care îl luă pe tânăr la el. Cândva în aceşti ani ai 
tinereţii s-a întâmplat un lucru care nu putea fi prevăzut şi care 
îi marcă întreaga viaţă: la o ceartă, colegul lui, Torrigiani, i-a 
zdrobit piramida nazală, ceea ce nu a rămas fără urme fizice. 
Într-adevăr, faţa i-a fost diformă din acea zi. Câtă durere trebuie 
că i-a pricinuit în legătură cu aspectul fizic această întâmplare 
unui slujitor al frumosului precum Michelangelo! 

Astfel gândea fratele Benno în timp ce rapidul vuia către sud 
şi se gândi la tânărul de nouăsprezece ani care asculta în domul 
din Florenţa îndemnurile la pocăință ale călugărului dominican 
Savonarola, care punea la zid luxul înalţilor stăpânitori şi 
aroganţa prelaţilor bisericeşti, care era în sine un păcat 
împotriva credinţei. Fiind fără menajamente în faţa amvonului, 
Savonarola nu se ferea să denunțe corupţia statului şi a Bisericii 
şi teologia actuală, care degenerase până la a fi lipsită de 
semnificaţie. Mic, uscăţiv şi cu chipul unui ascet, le arunca în 
faţă celor care îl ascultau şi îl urmau cu miile viziuni 
apocaliptice ce răspândeau spaima şi care păreau întru totul 
credibile într-o ţară bântuită de războaie şi zguduită de 
conspirații împotriva conducătorilor. El predica despre mânia lui 
Dumnezeu şi despre decăderea Florenței: Ecce ego abducam 
aquas super terram. Tânărul Michelangelo trebuie că a ascultat 
cu spaimă acest lucru şi imaginea mâniei lui Dumnezeu şi cea a 
apelor care vin peste pământ apar din nou cu ani mai târziu, pe 


tavanul Capelei Sixtine, la fel de pătrunzător pe cât le profeţise 
abatele dominican. 

Michelangelo rămăsese în principal autodidact, învățase din 
ce avea la îndemână, admirase sculpturile antice din grădina 
familiei de Medici, lucrările lui Donatello şi ale lui Ghiberti, 
despre care spunea că deschisese larg porţile paradisului cu 
arta lui; pe Ghirlandaio, maestrul care îl învăţa, îl neglija din ce 
în ce mai mult. Primele sale lucrări de sculptor au fost date 
uitării, însă Pietâ pe care a creat-o a devenit celebră, imaginea 
sculptată a unei madone tinere ca o fată, cu Isus cel mort în 
poală, o comandă a cardinalului de San Dionigi, de frumuseţea 
unei zeițe greceşti, executată în marmură de Carara cu fineţea 
filigranată a mâinilor de aurar. Interpelat fiind referitor la 
frumuseţea înmugurind feciorelnic a madonei - trebuia să ţi-o 
imaginezi pe mama lui Michelangelo, care avea aceeaşi vârstă 
când a murit - artistul a fost de părere că o femeie castă nu 
îmbătrâneşte, că este mult mai tânără decât una care nu este 
castă şi cu atât mai frumoasă şi mai tânără trebuie că era o 
fecioară în sufleul căreia nu se rătăcea nici cea mai neînsemnată 
dorinţă păcătoasă. Nu putea fi atunci de mirare dacă o închipuia 
pe Sfânta Fecioară cu mult mai tânără în comparaţie cu fiul 
decât ar fi cerut-o respectarea felului obişnuit în care 
îmbătrânesc oamenii. La douăzeci şi doi de ani s-a simţit mândru 
de ceea ce a creat şi şi-a imortalizat, pentru prima şi singura 
dată în viaţă, numele pe opera sa de artă. 

Un artist este imaginea timpului şi mediului său, iar 
Michelangelo a găsit la întoarcerea sa în Florenţa o situaţie 
schimbată: adepţii lui Savonarola se înmulţeau cu fiecare zi, 
procesiunile pocăiţilor se desfăşurau prin tot oraşul şi din ce în 
ce mai mulţi oameni i se alăturau. Ciuma şi foametea făceau 
nenumărate victime şi în acest context, glasul lui Savonarola 
răsuna mai tare şi cerea pocăință şi purtare sobră. Savonarola 
însuşi îşi spunea unealta Domnului însă în ochii celor mai mulţi 
dintre adepţi, dominicanul era un profet. 

De trei ori îl avertizase papa de la Roma să se abţină în amvon 
de la vorbele sale dure împotriva bisericii şi papei şi, în cele din 
urmă, Alexandru de Borgia a pronunţat excomunicarea; totuşi, 
aceasta l-a împins pe predicator la vorbe şi mai dure. Pentru el, 
bula papală nu era prilej ca să tacă, ci dimpotrivă, acum înfiera 


şi degradarea morală de la curtea papală, spunând aceasta din 
ceea ce cunoştea. Fra Girolamo îl învinuia pe papă de simonie, 
de vinderea funcţiilor bisericeşti şi în cele din urmă, la 
aranjamentele adversarilor săi, fu întemnițat, supus torturii şi 
forţat să mărturisească lucruri pe care, de îndată ce a scăpat de 
tortură, le-a negat. Totuşi, prin aceasta nu a reuşit să scape de 
procesul Inchiziției. Papa dorea să îl aibă la Roma, însă a trimis 
mai apoi un delegat la Florenţa care să pronunţe condamnarea 
la moarte. În ziua de înălţare a anului 1498, Savonarola fu ars în 
piaţa din faţa sediului ocârmuirii. 

Michelangelo nu se afla printre gură-cască, lângă grămada de 
vreascuri, ci rămăsese la Roma. Însă, chiar dacă nu trăise pe viu 
terifiantul spectacol, artistul cel sensibil trebuie că a fost afectat 
de răutatea umană, care nu se dă înapoi nici în faţa celor mai 
pioşi dintre pioşi. Însă cei mai pioşi dintre pioşi erau cei care îi 
dădeau lui Michelangelo de lucru şi de mâncare. Astfel că luă 
naştere o discordanţă. 

Michelangelo lucra mai mult ca sculptor decât ca pictor. Trei 
tablouri rotunde cu Madona sunt rezultatul modest în pictură al 
acelor ani. Dacă se temea de supremaţia lui Leonardo, a lui 
Perugino şi a lui Rafael, asta nu ştim, aşa că nu a fost de mirare 
că papa Iulius al II-lea l-a chemat pe Michelangelo din nou la 
Roma, pentru a se servi de arta lui ca sculptor. Papa Giulio era 
mai degrabă războinic decât păstor, mai curând politician decât 
preot, mai degrabă sălbatic decât blând şi ceea ce nu se 
potriveşte deloc cu imaginea acestui om: iubea arta ca pe sabie 
şi admira operele marilor oameni de artă; iar unul dintre aceştia 
i-a atras atenţia lui Iulius asupra tânărului florentin. Fără a şti 
pentru ce, îi dădu lui Michelangelo o sută de scuzi ca bani de 
călătorie, pentru a putea face cunoştinţă cu el şi abia mai târziu 
i-a venit ideea monumentului funerar, monumentul lui propriu 
de la Sfântul Petru. Totuşi, colaborarea dintre papă şi 
Michelangelo a ajuns să fie blestemată, indiferența păstorului 
suprem şi încăpăţânarea artistului atârnând în balanţă şi 
culminând cu vorbele lui Michelangelo, cum că dacă mai rămâne 
în Roma, ar trebui să-şi facă propriul mormânt şi nu pe cel al 
papei, şi cu plecarea lui din Roma, cu sufletul înciudat. 

Fusese obligat să facă datorii ca să plătească piatra şi pe 
muncitori şi Condivi, unul dintre elevii lui, vorbea mai târziu 


despre „tragedia mormântului”, iar artistul comenta el însuşi: 
„Mai bine aş fi învăţat în tinereţe să fac chibrituri, şi atunci nu 
aş mai fi într-o situaţie atât de disperată”. Papa, dimpotrivă, nu 
a găsit decât vorbe urâte. Nu îi erau necunoscute manierele 
oamenilor de acest soi, iar dacă şi-ar schimba părerea, 
Michelangelo ar scăpa nepedepsit, şi mulţi dintre florentini se 
temură cu toată seriozitatea că papa va începe un război din 
cauza sculptorului. Michelangelo însă nutrea pe atunci serios 
gândul să fugă la Constantinopol şi să îşi lase acolo hotărâtă 
viaţa de către mărinimia sultanului. De lucru exista destul: 
sultanul plănuia să construiască un pod peste Cornul de Aur, din 
Constantinopol la Pera. În cele din urmă, s-a ajuns la un 
compromis; papa şi Michelangelo s-au întâlnit în Bologna, pe 
care Iulius al II-lea tocmai o cucerise cu cinci sute de cavaleri. 
Sanctitatea Sa i-a comandat acolo o statuie din bronz de patru 
metri înălţime, care a ieşit bine abia la a doua turnare şi despre 
care ştim numai că doar trei ani mai târziu a fost făcută bucăţi 
de către familia conducătoare Bentivogli, care a revenit la 
putere. Resturile au fost folosite la turnarea unei ţevi de tun. 

După întoarcerea sa la Roma, florentinul s-a ocupat în 
continuare de monumentul funerar, însă papa lulius a încercat 
să îl convingă pe artist să nu mai continue. Din cele patruzeci de 
sculpturi plănuite, Michelangelo îl crease tocmai pe Moise; 
marmura pe care o depozitase Michelangelo în spatele bisericii 
Sfântul Petru, unde şi locuia, a fost furată şi într-o bună zi papa 
i-a făcut sculptorului disperat surpriza de a-i comanda pictarea 
completă a Capelei Sixtine, o operă de artă a unchiului său, 
infamul Sixtus al IV-lea, pe care o inaugurase el însuşi înainte cu 
douăzeci şi cinci de ani. Michelangelo se decise pentru Creaţie 
şi începutul vremurilor - dar cu câtă îndârjire şi în ce mod 
ciudat! 

Astfel gândea fratele Benno pe drumul său, în vreme ce trenul 
repeta ritmul roţilor: „Luca minte, Luca minte...” 


Lunea de după a doua duminică din post 


În ziua mai sus-amintită Jellinek îl căută pe monseniorul 
William Stickler, camerierul papei, după o îndelungă şi matură 
chibzuinţă şi îi povesti despre pachetul cu un conţinut înşelător 
pe care i-l lăsase un necunoscut, probabil una şi aceeaşi 
persoană care a pătruns puţin mai târziu în locuinţa lui ca să-l 
avertizeze în privinţa continuării cercetărilor cu privire la 
inscripţia sixtină. 

Monseniorul îl ascultă pe Jellinek tăcut, apoi puse mâna pe 
telefon, fără a scoate vreo vorbă, formă un număr şi spuse: 

— Eminenţă, cazul Jellinek a luat o întorsătură ciudată. 
Trebuie să ascultați cu urechile dumneavoastră relatarea 
acestuia. 

Puțin mai târziu apăru cardinalul Giuseppe Bellini şi Jellinek 
îşi repetă povestirea - cum ajunsese în posesia papucilor şi 
ochelarilor, fără să fi avut nimic de-a face cu asta. 

— Şi de ce această mărturisire tardivă? se interesă Bellini. 

— O mărturisire este posibilă numai sub impresia vinovăţiei. 
Posesia acestor obiecte - chiar dacă este misterioasă - nu 
trezeşte în mine niciun sentiment de vinovăţie, domnule 
cardinal. Drept dovadă poate servi faptul că nu am pus deloc de- 
o parte pachetul, atunci când monseniorul Stickler a venit să 
joace şah. Dacă aş fi avut vreo bănuială referitoare la 
semnificaţia acestui pachet, atunci l-aş fi ascuns, nu-i aşa, însă 
în niciun caz nu l-aş fi lăsat la întâmplare. Nu uitaţi un lucru: Nu 
făceam parte din curie încă, atunci când a murit papa loan Paul 
I. 

Fără ocol, cardinalul Giuseppe Bellini întrebă: 

— De ce parte vă aflaţi, Eminenţă Jellinek? 

— De ce parte? Ce să înțeleg din asta? 

— Poate că aţi observat deja, domnule cardinal, că nu există 
unitate în curie şi nu toată lumea este binevoitoare cu toată 
lumea. Asta este foarte firesc, având în vedere că există atâţia 
oameni de naţionalităţi şi origini diferite. Nu trebuie să 
răspundeţi acum. Atât vreau să vă mai întreb: Pot să vă consider 
prieten? 


Jellinek dădu din cap că da şi după aceea cardinalul Bellini 
continuă: 

— Papa Ioan Paul I a căzut victimă unui complot, pentru mine 
nu există nici urmă de îndoială, iar dispariţia anumitor obiecte 
reprezintă doar un indiciu, credeţi-mă. 

— Cunosc zvonurile, răspunse Jellinek, însă trebuie să 
recunosc că le priveam cu oarece scepticism. Moartea 
neaşteptată a papei a fost cauza multor speculaţii. 

— Şi pachetul cel ciudat? 

— Asta mă obligă, de fapt, să mă gândesc mai bine, pentru că, 
fără îndoială, dedesubt se ascunde intenţia clară. Pornind de la 
premisa că loan Paul I a fost cu adevărat asasinat, atunci ar 
trebui să privesc pachetul ca pe o ameninţare şi pentru că 
ameninţarea nu îşi făcea efectul, mi-a fost trimis un sol care să 
exprime clar respectiva ameninţare. 

Şi, întors către Stickler, Jellinek întrebă: 

— Ce fel de dosare erau cele care au dispărut, monseniore? 

Bellini îl întrerupse pe Jellinek: 

— Camerierului papei i s-a impus să tacă. Dar nu este niciun 
secret că dosarul conţine numele unor membri ai curiei. 

— Înţeleg, răspunse Jellinek. 

Bellini mai chibzui şi spuse: 

— Sunteţi un om curajos, Eminenţă Jellinek. N-aş fi ştiut cum 
să procedez în locul dumneavoastră. Cred că aş fi fost mai 
degrabă un Petru decât un Pavel şi în faţa lui Dumnezeu nu e 
nicio ruşine să fii un Petru. 

Şi tot aşa, până se îndepărtară de la subiectul discuţiei. Nu, 
Jellinek nu ştia nici după această discuţie dacă putea să aibă 
încredere în Bellini şi nici nu se lămurise din ce partidă sau 
grupare a curiei făcea parte acesta, care îi erau adversarii şi 
care îi erau prietenii şi se decise să păstreze în continuare 
neîncrederea faţă de toţi şi de toate. 

x 

Fratele Benno îşi petrecu noaptea de după sosirea în Roma la 
una din pensiunile ieftine de pe Via Aurelia. În ziua următoare 
căută Oratorium-ul de pe Aventin. Abatele Odilo îl primi pe 
călugărul străin cu acea curtoazie care îi caracteriza mănăstirea 
de secole întregi şi îl invită pe fratele Benno să înnopteze aici 
cât stătea în Roma, iar acesta acceptă cu mulțumiri. 


— Pentru câteva zile, după cum era el de părere. 

Străinul îi povesti gazdei că ştia Oratorium-ul dintr-o şedere 
de mai demult la Roma; dar era mult de atunci, în timpul 
războiului studia în biblioteca Oratorium-ului. 

— Când era asta mai exact, frate întru Hristos? 

— Pe la sfârşitul războiului, când nemţii erau deja în Roma. 

Abatele se înfioră. 

— Nu a fost deloc un final glorios, continuă fratele Benno, nici 
nu vreau să mă gândesc, în ultimele săptămâni am fost chemat 
la mănăstire; arta şi cercetările mele... 

— Şi acum aţi revenit ca să vă reluaţi cercetările? 

— Da, răspunse fratele Benno, la bătrâneţe oamenii se leagă 
de lucruri pe care nu le-au dus la bun sfârşit în anii tinereţii. 

— Cât adevăr! replică abatele şi adăugă: Presupun, frate întru 
Hristos, că vreţi să ajutaţi în biblioteca Oratorium-ului. 

— Aşa este, părinte abate. 

— Mă tem, numai, că biblioteca s-a cam schimbat de atunci. 

— Asta nu ar trebui să mă deranjeze. Cu siguranţă că mă voi 
descurca. 

Convingerea cu care vorbea fratele cel străin îl făcu pe 
abatele Odilo să fie neîncrezător. O bibliotecă îşi schimbă chipul 
în cursul deceniilor. Cum să ştie un străin cum arăta astăzi 
biblioteca? Cum putea să afirme cu atâta siguranţă de sine că se 
va descurca? În timp ce urca pe tăcute treptele către bibliotecă, 
abatele începu să se îndoiască de corectitudinea gestului de a-l 
fi primit pe fratele cel străin cu braţele atât de larg deschise. 

Sosit sus, îi instrui pe scrittori din bibliotecă să se poarte 
prevenitor cu fratele cel străin, iar fratele Benno îi salută pe 
fiecare în parte cu o strângere de mână şi apoi îi lăsă la lucru. 

După rugăciunea de seară, abatele Odilo se duse într-o 
porţiune izolată din Oratorium, acolo unde, în pivniţa unui turn 
în colţuri, erau depozitate nenumărate dosare străvechi. Însă nu 
dosarele îl interesau pe abate, ci un teanc de lăzi de lemn 
butucănoase. După ce le numără şi verifică să fie toate închise, 
plecă din pivniţă, fără să mai atingă vreun lucru. 


Marţea de după a doua duminică din post 


Spre amiază se întâlniră la hotelul Excelsior, una dintre cele 
mai de seamă locaţii din Roma, a cărei intrare este şi astăzi 
păzită de  valeţi cu uniforme demodate, şapte domni 
inobservabili, îmbrăcaţi cenuşiu. Printre pluş şi oglinzi, se 
îndreptară către unul dintre multele saloane care sunt puse la 
dispoziţie pentru conferinţe şi întruniri asemănătoare. Nicio 
plăcuţă nu indica ce fel de întrunire era, însă tocmai această 
secretomanie lăsa să se înţeleagă că putea fi vorba de o întâlnire 
extrem de importantă. 

Domnii cei inobservabili erau preşedinţii şi vicepreşedinţii 
Băncii Italiei, Băncii Naţionale Continental Illinois & Trust 
Company of Chicago, Chase Manhattan New York, Credit Suisse 
din Geneva, Banca Hambros din Londra şi Banca Unione din 
Roma. Phil Canisius de la Instituto per le Opere Religiose, care 
renunţase în mod conştient la gulerul alb de preot şi care era 
îmbrăcat la fel de cenuşiu ca şi ceilalţi, privi îngrijorat înăuntru. 
Domnii cereau o explicaţie, iar ceea ce urmează s-a transmis în 
această formă, după cum s-a aflat mai târziu. 

— Singura explicaţie pe care poi să v-o ofer astăzi, spuse 
Canisius, este următoarea: În acest moment numele Abulafia nu 
poate fi nicicum explicat. 

— Ei şi! 

Jim Blackfoot, vicepreşedintele de la Chase Manhattan 
strâmbă din nas cu dispreţ. 

— Ce ne interesează pe noi inscripţia dumneavoastră cea 
bizară? Pe noi ne interesează ce aveţi de gând ca să împiedicaţi 
continuarea discuţiilor sterile şi a secretomaniei din Vatican. 

Iar Urs Brodmann de la Credit Suisse se amestecă şi el: 

— Firma mea nu ţine absolut deloc să ajungă în ziare în vreun 
fel. 

— Dar, domnii mei! spuse Canisius împăciuitor. Despre asta 
nici nu poate fi vorba. Actualmente, toată problema este încă în 
sarcina oamenilor de ştiinţă. Ei caută să înţeleagă semnificaţia 
numelui Abulafia, pe care Michelangelo l-a scris pe tavanul 
Sixtinei. Nimic mai mult. 


— Aş spune că este de ajuns, replică Antonio Adelmann de la 
Banca Unione, unul dintre cei mai bine văzuţi bancheri din 
Roma, al cărui cuvânt avea greutate printre cei ca el. Nu există 
nimic mai sensibil decât piaţa financiară şi de valori. In orice 
caz, înregistrăm deja primele retrageri. Aşa că faceţi ceva, 
Canisius, dar mai repede şi cât mai discret posibil! 

Phil Canisius îşi exprimă îngrijorarea. Cu toate că în principiu 
era de aceeaşi părere ca şi bancherii, încercă să calmeze 
spiritele şi opină că, dacă orice descoperire a vreunei inscripţii 
ar face să oscileze piaţa financiară, atunci dispărea orice 
posibilitate de cercetare ştiinţifică. 

— Mai spun încă o dată, replică Blackfoot, aici nu este vorba 
despre o banală inscripţie, fie ea a lui Michelangelo sau a lui 
Raffael, sau a lui da Vinci, sau a altcuiva, aici este vorba numai 
şi numai de încrederea în băncile noastre. Afacerile noastre 
comune nu sunt lipsite de anumite detalii picante, dar trebuie să 
vă amintesc acest lucru Eminenţă Canisius: Până acum IOR a 
fost locul prin excelenţă al discreţiei. Mă tem că acest lucru ar 
putea să se schimbe, dacă toată lumea ar căuta o rezolvare 
pentru această inscripţie. 

Douglas Tenner de la Banca Hambros susţinu şi el această 
idee: 

— Amintiţi-vă de moartea neaşteptată a ultimului papă şi 
toate zvonurile despre asasinat apărute în legătură cu aceasta. A 
durat trei ani până când piaţa şi-a revenit. Nu, Canisius, 
afacerea noastră, a tuturor, este încrederea în stabilitatea 
Vaticanului, iar acest spectacol ciudat nu prea contribuie la 
stabilitate. Dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Ce să mai tot vorbim, se impacientă Neil Proudmann; era 
vicepreşedinte al Continental Illinois şi îl cunoştea pe Canisius 
de mulţi ani. IOR este locul dintâi când vine vorba de spălarea 
banilor şi noi toţi, cei care ne-am adunat aici, adunăm cu drag 
ceea ce spălaţi dumneavoastră, însă ştim cu toţii că asta este o 
afacere ilegală şi nu ar fi deloc recomandabil pentru reputaţia 
noastră, a celor adunaţi aici - vreau să subliniez acest lucru: a 
tuturor! - să ne dăm de gol. Am fost trimis să vă comunic 
acestea: dacă situaţia din Vatican nu se linişteşte în scurt timp, 
atunci grupul nostru se va vedea forţat, din păcate, să înceteze 
afacerile cu dumneavoastră. 


Ceilalţi nu doriseră să ajungă chiar atât de departe, însă 
exprimaseră cam aceleaşi gânduri. În vreme ce la Excelsior avea 
loc întrunirea preşedinţilor de bănci, cardinalul Joseph Jellinek 
se afla în Arhiva Secretă a Vaticanului şi căuta informaţii despre 
Abraham Abulafia. În spatele numelui, era sigur de asta, se aflau 
ascunse mai mult decât o referire la un cabalist şi la un eretic; 
însă această cercetare semăna întru totul căutării unui ac în 
carul cu fân. Jellinek devora lacom nenumărate buste, descifra 
cu ochii usturându-l de încordare scrisuri de mână, iar mirosul 
străin al trecutului îl ameţea ca o otravă. Şi cu toate că distanţa 
dintre el şi documente şi dosare se număra în veacuri, 
personajele pe care le întâlnea în pergamente alcătuiau un 
prezent paralel. 

Mai ales acest Michelangelo venea din ce în ce mai aproape, 
aşa încât cardinalul vorbea uneori tare cu el şi dădea răspuns la 
întrebările pe care acesta le formula retoric în scrisori. Se şi 
obişnui cu tonul brutal, cu blestemele şi cu ocările florentinului 
împotriva papei şi a Bisericii, de care la început se cutremura. 
Căutarea cheii către Abulafia deveni din ce în ce mai mult o 
aventură, precum o călătorie într-o ţară necunoscută şi 
întâlnirea de noi locuri. Jellinek descoperea cu aviditate unele 
dintre aceste locuri, însă îşi pierdea simţul de orientare şi era 
bucuros să găsească alte urme. In faţa multora pe care îi 
întâlnea făcea o plecăciune adâncă, iar de alţii se ocupa 
îndelung. Pe scurt, cardinalul era îmbătat de munca sa şi nici o 
putere din lume, nici măcar şansa vreunei descoperiri cu totul 
îngrozitoare, nu ar fi putut să înfrâneze dorinţa lui de a acţiona; 
şi asta pentru că era conştient că numai el, care avea acces la 
riserva, putea descifra misterul lui Abulafia. 

Târziu, putea să fie deja pe la miezul nopţii, cardinalul Jellinek 
intră în Sala di Merce şi făcu cea de-a cincisprezecea mutare. 
Mişcase dama de la c5 la d4. Jellinek era nerăbdător să vadă ce 
se mai întâmpla acum. 


În miercurea celei de-a doua săptămâni din post 


Pentru ziua următoare, cardinalul Jellinek stabili o întâlnire la 
locul faptei cu profesorul Parenti, Bruno Fedrizzi, restauratorul- 
şef şi directorul general al Construcţiilor Vaticanului, profesorul 
Pavanetto, cu scopul de a interpreta reprezentările picturale şi 
pentru a da de urmă secretului, poate, în acest mod. 

Parenti dădu startul: 

— Generatii de istorici ai artelor s-au ocupat deja cu această 
interpretare şi fiecare a ajuns la un alt rezultat, fără a putea 
furniza dovezi pentru explicaţiile proprii. 

Cei patru priviră în sus, iar Jellinek opină, fără a-şi întoarce 
privirile: 

— Atunci şi dumneavoastră aveţi o interpretare proprie 
pentru întreaga reprezentare. 

— Fireşte, replică Parenti însă la fel ca toate celelalte, şi 
explicaţia mea este pur subiectivă. 

Cardinalul întrebă direct: 

— A fost Michelangelo un om credincios, profesore? Şi se 
grăbi să adauge: întrebarea poate să vă surprindă în acest 
punct. 

Parenti îl privi pe Jellinek. 

— Domnule cardinal, întrebarea mă surprinde mai puţin decât 
ar putea să vă surprindă răspunsul pe dumneavoastră, pentru că 
eu spun: Nu! Michelangelo era un rău creştin, în sensul Sfintei 
Biserici. Nu pentru că îi ura pe papi. In afară de asta, viaţa şi 
modul lui de a gândi par oarecum altfel sau par să fi fost 
călăuzite pe alte căi. 

— Se spune, îi veni profesorul Pavanetto în ajutor, că a fost 
adept al neoplatonismului şi că ţinea legătura cu Ficino în 
tinereţe. 

— Ficino? se amestecă Fedrizzi. Cine este Ficino? 

— Marsilio Ficino, explică Parenti, a fost umanist şi filozof şi a 
predat la Academia platoniciană, care era sprijinită de Medici şi 
făcea legătura între toate ideile filozofice şi cele ale lui Platon, 
de aceea se vorbeşte de neoplatonism. 

— Un eretic, prin urmare? 


Parenti ridică din umeri. 

— Ficino era călugăr, a fost acuzat de erezie, însă a fost 
eliberat. El spunea că sufletul omului era de la Dumnezeu şi că 
năzuia către reunificarea cu cauza primă. Pentru mulţi oameni 
ai Bisericii, aceasta era pe atunci erezie. 

— Însă un om care cunoaşte atât de bine cuvintele Bibliei nu 
poate fi eretic, interveni Pavanetto. 

— Asta e concluzie greşită! replică Parenti. Istoria a arătat 
totuşi că tocmai cei mai mari duşmani ai bisericii erau 
cunoscători ai Bibliei. Nu este nevoie să pomenesc nume. 

— Să uităm un pic de inscripţia descoperită, începu Jellinek 
întors către profesorul Parenti. Cum aţi explica unui laic 
reprezentările din pictura pe tavan a lui Michelangelo? 

Parenti răspunse: 

— Ei bine, vreau să încerc să las de-o parte părerile personale 
şi să mă opresc mai întâi la interpretările generale. Din 
scrisorile dintre artist şi papă ştim că Michelangelo nu s-a supus 
dorinţei papei Iulius al II-lea şi că în cele din urmă, papa i-a 
lăsat mână liberă lui Michelangelo în ce priveşte reprezentarea. 
Există experţi care merită să fie luaţi în serios, care se îndoiesc 
că Michelangelo Buonarroti însuşi ar fi responsabil pentru 
această iconografie, dacă nu cumva în spate s-ar afla proiectul 
teologic al unui necunoscut. 

Jellinek, la modul serios: 

— Şi cine ar fi vizat în acest caz? 

— Şi cum am putea să ne închipuim un astfel de proiect 
teologic, profesore? 

— Un exemplu. Un cercetător englez a fost de părere că în 
orânduirea profeților şi sibilelor s-ar afla ascunse douăsprezece 
dogme ale mărturisirilor de credinţă apostolice, deoarece 
anumite afirmaţii se potrivesc cu învăţătura lor sau cu 
înfăţişarea ori cu viaţa lor. Pentru Zaharia stătea scris: Credo in 
Deum Patrem omnipotentem creatorem coelie et terrae. Pentru 
Ioel: Et in Jesum Christum, Filium eius unicum, Dominum 
nostrum. Pentru Isaia: Qui conceptus est de Spiritu Sancto, 
natus ex Maria Virgine. Pentru Ezechiel: Passus sub Pontio 
Pilato, crucifixus, mortuus et sepultus descendit ad inferos. 
Pentru Daniel: Tertia die resurrexit a mortuis. Pentru leremia: 
Ascendit ad coelos, sedet ad dextram Dei Patris omnipotentis. 


Pentru Iona: Inde venturus est iduicare vivos et mortuos. Pentru 
sibila din Delphi: Credo in Spiritum Sanctum. Pentru cea din 
Eritreea: Sanctam Ecclesiam catholicam, sanctorum 
communionem. Pentru cea din Cumae: Remissionem 
peccatorum. Pentru cea din Persia: Carnis ressurectionem. 
Pentru cea din Libia: Et vitam aeternam. 

— O interpretare temerară! fu de părere Jellinek, pe când 
ceilalți tăceau gânditori. O interpretare mai ales de acel soi prin 
care se pot dovedi toate şi nimic. 

Parenti replică: 

— Aşa şi este. Dacă se analizează textele şi reprezentările, se 
descoperă potriveli uluitoare. 

— Ca spre exemplu? întrebă Fedrizzi. 

— În Daniel, care semnifică aici învierea, se spune textual în 
capitolul doisprezece: „lar tu du-te până va veni sfârşitul; tu te 
vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, 
până la sfârşitul zilelor!” Iar în Isaia, care simbolizează naşterea 
lui Hristos, se poate citi în capitolul 9: „Căci un copil ni s-a 
născut, un fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umerii lui”. Şi Iona, 
reprezentând Judecata de apoi, descrie în capitolul 3 judecarea 
Ninivei de către Dumnezeu. Şi în cazul celorlalţi profeţi se pot 
constata concordanţe asemănătoare; ceea ce pune sub semnul 
întrebării interpretarea este reprezentarea sibilelor. Dacă 
Pythiei din Delphi i se poate recunoaşte omniscienţa Sfântului 
Duh, celelalte personaje presupun o oarecare acrobație 
intelectuală... Pe care, eu personal, nu i-o recunosc lui 
Michelangelo. 

Pavanetto pufni dispreţuitor: 

— Nu credeţi că Michelangelo ar putea fi atât de inteligent? 

— Nu mă refer la capacitate, răspunse Parenti, ci la intenţie. 

— Dar nu s-a servit Michelangelo de mai multe ori de o astfel 
de secretomanie individualistă? întrebă Jellinek. 

Parenti răspunse: 

— Este adevărat. Michelangelo era orice altceva decât un om 
cumpătat; trăia în lumea lui proprie şi iluzorie, şi nu există nici 
urmă de îndoială că artistul s-a folosit de Biblie, mai precis de 
Vechiul Testament, într-un mod extrem de arbitrar şi după bunul 
lui plac, într-o manieră ostentativă. El transmite anumite 
evenimente, pe când pe altele le ignoră cu totul. Scoate din 


calcul, spre exemplu, construirea Turnului Babei, un motiv 
scenic care se bucură de multă consideraţie în cazul altor artişti. 

— Moartea lui Cain! interveni brusc Pavanetto. 

— Lipseşte şi ea, cu toate că este de importanţă maximă 
pentru Cain şi seminţia lui. 

— Părerea mea, spuse Jellinek, este că trebuie să ştim să 
facem deosebire între modul cum Michelangelo privea Biblia şi 
punctul de vedere al unui teolog; doar aşa vom reuşi să ne 
apropiem de adevăratul sens al frescelor. Într-adevăr, cu cât mă 
ocup mai mult de aceste reprezentări, îmi este tot mai clar 
faptul că Michelangelo crea cu o falsă naivitate. Ce credeţi 
despre asta, profesore? 

— Aş dori să mă exprim astfel: Interpretarea lui Michelangelo 
cu privire la Creaţie şi la istoria începuturilor, care se regăsesc 
în Vechiul Testament, a luat naştere în concordanţă cu spiritul şi 
nu cu litera. Dacă ne uităm la Creaţie, şi Parenti arătă la partea 
din faţă a tavanului, înainte ca Dumnezeu să se odihnească în 
cea de-a şaptea zi, el a făcut, cu totul, opt lucrări. La 
Michelangelo sunt nouă. Pentru el, Crearea lui Adam şi a Evei - 
despre care se spune în Biblie: „El i-a făcut bărbat şi femeie” - 
reprezintă două evenimente diferite, iar aceasta nu din 
necesitate artistică. Oricum, el a pictat cele şapte zile ale 
Creaţiei în cinci fresce. Dacă ne uităm la prima, Separarea 
luminii de întuneric de către Dumnezeu Tatăl, deja pot începe 
speculaţiile. 

— Eu sper, întrerupse cardinalul Jellinek, că ne veţi da o 
explicaţie de ce Dumnezeu Tatăl are bust de femeie. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule cardinal, dar nu ştiu. Nici 
până astăzi nu există vreo explicaţie plauzibilă pentru asta. Însă 
cea de-a doua reprezentare, Crearea Soarelui, a Lunii şi a 
Pământului este mai clară, chiar dacă nu-i mai puţin 
controversată. Dumnezeu vine vijelios ca o furtună, cu braţele 
larg deschise, Michelangelo părând că se bazează aici pe Isaia, 
care pune accentul pe bracchium domini, mâna lui Dumnezeu, 
cu puterea ei hotărâtoare. În timp ce dreapta Lui atinge discul 
solar, florentinul pare să fi jucat o farsă creării Pământului şi 
planetelor, punându-l pe Dumnezeu să zboare în jurul Soarelui, 
văzut numai din spate. Dar probabil că prin această 
reprezentare îndrăzneață, Michelangelo dorea să amintească de 


pasajul din Scriptură unde Moise îl roagă pe Dumnezeu să îl lase 
să-i vadă măreţia, iar Dumnezeu îi îngăduie să-L. vadă numai din 
spate. 

— Videbis posteriora mea! murmură Jellinek şi, cum n-ar fi 
fost de la sine înţeles, adăugă şi sursa: Exodul, 33, 23. 

Parenti dădu din cap aprobator şi continuă: 

— Erudiţii nu au căzut de acord în privinţa copiilor care 
privesc dintre faldurile veşmintelor lui Dumnezeu. Unii susţin că 
este vorba de o anunţare, dinainte de Buna Vestire, a venirii lui 
Isus şi a lui Ioan, alţii cred că sunt îngerii, aşa cum se spune în 
psalmi, care l-au lăudat lucrarea. În cea de-a treia frescă, 
Dumnezeu Tatăl pluteşte deasupra apelor, însoţit de îngeri cu 
chipuri de băieţi. Este cea mai explicită şi mai clară. Cea de-a 
patra arată Crearea lui Adam, de departe cea mai renumită 
scenă: Cum Dumnezeu cel dătător de viaţă atinge arătătorul cel 
moale al omului care stă pe pământ. De sub braţul lui Dumnezeu 
priveşte deja în afară femeia. Există însă o altă teorie, chiar mai 
verosimilă, care susţine că este vorba despre Sofia, soţia lui 
Solomon. 

Jellinek cită pasajul din memorie: 


Originea ei aleasă îi face cinste, pentru că îşi duce 
traiul alături de Dumnezeu, iar Dumnezeul lumilor a 
îndrăgit-o. Căci ea s-a dedicat ştiinţei dumnezeieşti şi 
alege printre lucrările Lui. Dar dacă bogăţia este o 
comoară mult râvnită în viaţă, ce poate fi mai plin de 
bogăţie decât înţelepciunea pe care se clădeşte 
Universul atât de priceput? 


— Bravo! Bravissimo! aplaudă Pavanetto. Am impresia că ştiţi 
Vechiul Testament pe de rost, domnule cardinal! 

Însă Jellinek negă printr-un gest uşor. 

— Vedeţi dumneavoastră, îşi reluă discursul Riccardo Parenti, 
unele reprezentări ale lui Michelangelo permit interpretări 
simple, de suprafaţă, însă la fel de bine şi unele mai profunde. 
Iar asta va îngreuna şi elucidarea numelui ABU-LAFIA. Cea de-a 
cincea frescă, Crearea Evei, confirmă şi ea mai degrabă teoria 
conform căreia Sofia este cea care se prefigurează din mantia 
lui Dumnezeu. Şi nu Eva, pentru că această Evă este atât de 
diferită: rotund-feminină, cu părul lung, în timp ce creatura 


dinainte are un chip delicat şi părul scurt. Ceea ce este evident 
la această reprezentare: Contrar Scripturii, Dumnezeu Tatăl nu 
atinge această femeie, iar paradisul, care este reprezentat de 
către toţi artiştii cu vegetaţie înfloritoare şi luxuriantă, pomi cu 
rod şi însufleţit de animale, ne întâmpină cu un peisaj gol şi 
chiar copacul de care se sprijină Adam în somn este doar un 
ciot, dat la pământ pe jumătate, şi te întrebi dacă Michelangelo 
nu a vrut să descrie astfel propriul paradis lipsit de bucurie. 
Lumea din Căderea în păcat este la fel de pustie şi de goală. 
Omul-şarpe din Pomul cunoaşterii constituie mijlocul imaginii şi, 
contrar reprezentării biblice, Eva şi Adam apucă fructele 
interzise, iar din înalt apare arhanghelul îmbrăcat în roşu şi îi 
alungă din paradis pe amândoi oamenii, cu sabia. Dacă se face o 
comparaţie între figura lui Adam din Creație şi cea din Alungare, 
se vede marea artă a lui Michelangelo: acolo se află un Adam 
strălucitor, dumnezeiesc, iar aici, înfrânt, dar umanizat. 

— Există vreo explicaţie a faptului că Michelangelo i-a exclus 
pe Cain şi pe Abel? se interesă Jellinek. 

— Nu, replică Parenti, şi aici transpar aversiunile şi 
preferinţele pentru anumite personaje. De aceea Noe apare fix 
de trei ori: la sacrificiu, în Potop şi la beţie. Este ciudat că 
Michelangelo a inversat şi cronologia; sacrificiul este înainte de 
Potop. Sacrificiul este una dintre cele mai fidele reprezentări din 
toate frescele. Face referire la pasajul: „Noe a ridicat un altar 
Domnului; a luat din toate dobitoacele curate şi din toate 
păsările curate şi le-a jertfit pe altar”. Il vedem pe Noe cu 
dreapta îndreptată spre cer, în timp ce nevasta lui îi vorbeşte. În 
prim-plan dreapta, se află un tânăr care a scos inima berbecului 
sacrificat, un altul aduce lemne şi cel de-al treilea aprinde focul. 
Fără îndoială că această scenă a avut loc după Potop, însă 
pentru Michelangelo, Potopul vine abia după aceea. 

Cu privirea îndreptată în sus, Fedrizzi rosti: 

— Nu ştiu de ce, însă pe mine această frescă mă 
impresionează cel mai mult. 

— Cu siguranţă că este cea mai emoţionantă, răspunse 
Parenti, pentru că arată o serie întreagă de destine omeneşti. 

— Într-un mod foarte aparte, de altfel, adăugă Jellinek. 

— Aparte? In ce fel aparte? 

— Păi, reprezentarea arată doar în fundal salvarea lui Noe de 


la Potop, ca şi când ar fi un lucru neimportant, ca să zicem aşa. 
Motivul central al frescei este nimicirea umanităţii, lucru despre 
care stă scris în Biblie: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât 
înaintea Mea, fiindcă au umplut Pământul cu silnicie. Iată, am 
să-i nimicesc împreună cu Pământul”. 

— Şi cea de-a noua frescă, profesore, ce semnificaţie se 
ascunde în spatele reprezentării Beţiei lui Noe? 

— Aici, pe de altă parte, avem de-a face cu unul dintre 
misterele lui Michelangelo. Artistul s-a inspirat dintr-un pasaj 
scurt aflat în al nouălea capitolul al Genezei, în care se spune că 
Noe a fost primul care a plantat o vie, s-a îmbătat cu vin, apoi, în 
beţia lui, s-a dezbrăcat. Michelangelo a prins această scenă şi l-a 
reprezentat pe Noe în stânga, lucrând la vie. În centru, el este 
deja beat, având ulciorul şi cupa de vin alături. În dreapta scenei 
este Ham - tatăl Canaanului, care arată înspre goliciunea lui 
Noe, părintele său. Ceilalţi doi fii, Sem şi lafet, îl acoperă pe 
Noe, cu privirile întoarse. Probabil că Michelangelo a văzut în 
aceasta arhetipul greşelii, al vinii şi al confuziei omeneşti. 

Mişcaţi, bărbaţii îşi plecară capetele. 

— Credeţi că este posibil? întrebă cardinalul Jellinek întors 
către Parenti, este oare posibil ca în reprezentările lui 
Michelangelo din Vechiul Testament să fie ascunsă cheia spre 
inscripţia cea misterioasă? 

Profesorul rămase dator cu răspunsul multă vreme şi în cele 
din urmă se uită în sus, către tavan şi spuse: 

— Ce înseamnă să crezi că e posibil? La Michelangelo totul 
este posibil. Conform aparenţelor şi având o anume intuiţie, eu 
unul aş căuta rezolvarea mai degrabă la profeţi şi la sibile. Şi nu 
numai pentru că cinci dintre ei sunt purtători ai acestui nume 
bizar, ABULAFIA, dar apariţia lor pe tavan în număr de 
doisprezece domină atât de puternic, încât... 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi, îl întrerupse Pavanetto, profeţii şi 
sibilele par să aibă o mai mare semnificaţie decât reprezentările 
din Vechiul Testament - care apar sporadic, ici-colo. 

Ceilalţi încuviinţară ce spunea Pavanetto. 

— Îndreptaţi-vă atenția asupra succesiunii de profeti. 
Michelangelo îi înfăţişează pe Isaia, leremia, Ezechiel, Zaharia, 
Iona, Ioel şi Daniel, însă nu acordă nicio importanţă unora mai 
importanţi, ca Moise, Iosua, Samuel, Natan şi Ilie. Asta uimeşte 


şi te întrebi care sunt cauzele unei astfel de alegeri. Este doar 
capriciu, sau aici se ascunde o cauză? 

— Profeţia mesianică! strigă Jellinek. Toţi au profeţit venirea 
lui Mesia, spre deosebire de ceilalţi profeţi. 

Parenti începu să râdă: 

— Dar lona? Este valabil şi pentru lona? 

Jellinek se încruntă: 

— Nu. 

— Teoria dumneavoastră nu este bună, aşadar. Cum aţi putea 
justifica prezenţa lui Iona? Eu cred că singura explicaţie pentru 
această alegere aparte este că Michelangelo a dat întâietate 
scriiturii profetice în faţa cuvântului profetic, astfel că a ales 
dintre profeţi pe aceia care au lăsat moştenire propriile cărţi 
profetice, sau pe aceia care apar în aceste cărţi. 

— Şi sibilele? 

— Sibilele sunt, fără îndoială, fiinţe care nu fac parte din 
Biblie, iar prezenţa lor este cea mai mare enigmă a tavanului 
sixtin. Michelangelo nu s-a exprimat niciodată în legătură cu 
aceasta. S-ar putea spune că sunt profeţi-femei. Însă, dacă ele 
sunt impregnate cu spirit pământesc, profeţii sunt inspirați de 
spiritul cosmic. Aici nu e nicio îndoială că Michelangelo se 
amestecă în reprezentările neoplatonice. Totuşi, atât profeţii cât 
şi sibilele au în fundal spirite profetice de copii. Sunt sigur că 
puteţi să ne spuneţi pasajul din Pavel, domnule cardinal! 

Jellinek dădu din cap că da şi începu să citeze din Prima 
Epistolă a lui Pavel către corinteni: „Cât despre Proroci, să 
vorbească doi sau trei şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o 
descoperire unuia care şade jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă 
puteţi să prorociţi toţi, dar unul după altul, pentru ca toţi să 
capete învăţătură şi toţi să fie îmbărbătaţi. Duhurile prorocilor 
sunt supuse prorocilor...” 

— Aşa scrie Pavel. Făcând o comparaţie între cei doisprezece 
apostoli şi sibile, atunci Iona, Ieremia, Daniel şi Ezechiel au 
atribute care să facă posibilă distingerea lor după nume. Dacă 
Michelangelo nu i-ar fi desemnat prin indicarea numelui, atunci 
ar fi fost greu de identificat. 

Iona, spre deosebire de ei, poate fi recunoscut după balenă şi 
tufele de ricin. 

leremia după tristeţe şi disperare, care face referire la 


propriile lui cuvinte: „Nu mă aflu printre cei veseli, ci singur 
stau sub vraja puterii Tale, căci Tu mă umpli de mânie. De ce 
durerea mea trebuie să fie veşnică, iar rana mea să nu se 
vindece şi să nu fie cale de însănătoşire?” 

Daniel poate fi recunoscut datorită celor două cărţi. El 
copiază, precum el însuşi spune, pasaje din cartea lui leremia. 

Ezechiel poartă un soi de turban, după cum se spune în 
Scriptură: „Nu îţi opri lacrimile, dar nici nu pune bocitoare, 
leagă-ţi turbanul şi prinde-ţi sandalele în picioare...” 

Ceilalţi sunt abordaţi foarte liber în ceea ce priveşte aspectul 
şi atitudinea. 

După aceea, profesorul ajunse să vorbească despre acele 
figuri masculine dezgolite de deasupra capetelor profeților şi ale 
sibilelor, aşa-numiţii ignudi, care par ciudaţi multor privitori: 

— Ignudi sunt îngeri, zise Parenti, îngeri aşa cum sunt 
descrişi în Vechiul Testament: masculini, fără aripi, puternici şi 
frumoşi. Prin goliciunea lor senzuală, Michelangelo face aparent 
referire la un pasaj din Geneză, unde doi îngeri înnoptează în 
casa lui Lot, iar bărbaţii din Sodoma râvnesc la tinerii cei 
frumoşi. Apariţia lor câte doi este preluată de către 
Michelangelo din descrierea chivotului legilor, din cea de-a doua 
carte a lui Moise. Sensul scuturilor reprezentate în tondouri, 
explică Parenti, dintre care unul a căzut pradă distrugerii, foarte 
probabil că era cunoscut. Este vorba de alegoriile celor zece 
porunci. 

În cele din urmă, Parenti atrase atenţia asupra triunghiurilor 
de deasupra ferestrelor, aşa-numitele lunete. Acestea, opină 
profesorul, fără îndoială că reprezintă arborele genealogic al 
Poporului ales, începând cu Avraam, Isac şi Iacob, până la Iosif, 
în total patruzeci de persoane. lar aceasta este, în linii mari, 
interpretarea tavanului sixtin. 

Atunci tăcură toţi cei ce îl ascultaseră şi fiecare medita. 

— La ce vă gândiţi, Eminenţă? întrebă Pavanetto. 

— Mă gândesc dacă Michelangelo a denaturat voit Vechiul 
Testament, că numai cu el s-a ocupat. Sau doar l-a interpretat 
într-un fel aparte? Nu putem exclude nici varianta că putea 
urmări un anume scop cu reprezentările sale. 

— Mie îmi vine în minte, replică Pavanetto, acum, că am auzit 
toate acestea, o altă întrebare: Era oare Michelangelo un bun 


cunoscător al Bibliei, ori a făcut vreun curs particular cu vreun 
teolog anume? 

Parenti răspunse: 

— Nu se ştie nimic în acest sens. 

— Impresiile înşală, întrerupse Jellinek, pentru că, dacă facem 
abstracţie de Geneză, pe care orice copil o învaţă la şcoală, 
pentru Michelangelo existau numai profeţii Isaia, leremia şi 
Ezechiel şi, în afară de aceasta, mai ştia şi psalmii pe dinafară, 
în timp ce din istorie ştia doar puţine detalii din cărţile 
macabeilor. La o privire de ansamblu, acestea sunt doar frânturi 
din Vechiul Testament. 

— Părerea mea, opină Parenti, este că din diferenţele stilistice 
ale frescelor se poate înţelege că Michelangelo s-a ocupat de 
Biblie mai serios abia în timpul lucrului la imaginile de pe tavan. 
Pentru asta trebuie ştiut că artistul a pictat contrar cronologiei 
şi că a început cu beţia lui Noe şi de aici a lucrat în continuare. 
Fie şi numai modul de reprezentare a Creatorului şi ne permite 
să ajungem la această concluzie. Uitaţi-vă la Dumnezeu Tatăl 
pictat primul de Michelangelo, în scena Crearea Evei, şi 
comparaţi-l cu Dumnezeu Tatăl din Crearea lui Adam sau din 
scenele următoare şi veţi observa un mod nou şi diferit de 
reprezentare a Lui. Acelaşi lucru este valabil şi pentru profeţi şi 
sibile, dintre care primii nu sunt deloc lipsiţi de frumuseţe, însă 
cei care au luat formă mai târziu prezintă mai multe detalii 
biblice, ca şi când Michelangelo tocmai ar fi aflat aceste detalii 
după lecturarea Bibliei. 

— Dar inscripţia enigmatică? întrebă Jellinek tensionat. 

Fedrizzi, restauratorul, răspunse: 

— Inscripţia trebuie că a fost concepută de la bun început, fie 
şi numai din motive formale, având în vedere împărţirea literelor 
pe întreaga lungime. În afară de asta, putem fi siguri, aşa cum 
am mai prezentat şi altă dată, că inscripţia nu este o adăugire 
ulterioară, pentru că pigmentul folosit are aceeaşi compoziţie ca 
şi restul frescei. 

Jellinek îşi plecă, încurcat, privirea: 

— Aşadar, Michelangelo a pornit de la bun început cu gândul 
de a încredința un secret tavanului Capelei Sixtine. Cred că 
inscripţia nu a luat naştere dintr-un acces de furie, şi nici dintr-o 
dispoziţie de moment. 


— Nu, replică Fedrizzi, constatarea mea dovedeşte tocmai 
contrariul. 


Tot în miercurea celei de-a doua săptămâni din post 


Multe dintre descoperirile umanităţii se datorează purei 
întâmplări, iar nu judecății omeneşti. In acest caz nu s-a 
întâmplat altfel, caz de care s-au interesat între timp persoane 
foarte diferite din cele mai varii motive. S-a întâmplat ca 
Augustinus să îi povestească abatelui mănăstirii sale din Aventin 
despre frământările la care au dat naştere inscripţia sixtină şi 
care a pricinuit cel mai mare haos în curie, fără ca florentinul să 
fi avut de-a face cu asta. 

— Nu ştiu, conchise el, ce vrajă a făcut Michelangelo asupra 
posterităţii, dar de când s-a descoperit această inscripţie, 
spiritele trecutului şi-au revenit la viaţă. 

Abatele, un om mic de statură şi chel, pe nume Odilo, auzi 
vorbele confratelui şi spuse: 

— Frate, jurământul pe care l-am făcut îmi ordonă să fiu 
sincer, însă mi-a impus şi să am grijă de această mănăstire şi 
acum mă întreb cărui jurământ ar trebui să îi dau întâietate. 
Dacă vorbesc acum şi îţi povestesc tot ceea ce ştiu, atunci 
adevărul va fi prea terifiant. Dacă tac, ca să nu se ştie mai mult, 
atunci sunt de folos acestei mănăstiri, poate chiar Bisericii. Port 
o povară grea. Ce ar trebui să fac, frate Augustinus? 

Augustinus nu înţelegea ce spunea abatele şi fu de părere că 
fiecare trebuie să îşi consulte propria conştiinţă, dacă vine vorba 
despre ce putea fi spus şi ce trebuia trecut sub tăcere. 

— Opreşte-te, frate, începu abatele, în pivniţa acestei 
mănăstiri se află documente care pot păta sufletul neprihănit al 
acestui ordin, poate chiar al Bisericii. Mă tem că ar putea fi 
smulse în vârtejul cercetărilor şi de aceea vreau să îţi spun 
adevărul, frate. Vino! 

Augustinus cobori împreună cu abatele pe treptele înguste de 
piatră ale turnului colţuros. Răcoarea care îi izbi avu mai întâi 
un efect binefăcător după arşiţa primăverii; dar cu cât coborau 
mai adânc, aerul părea din ce în ce mai umed şi mai închis. În 
faţa unei uşi de fier, în arc frânt, abatele Odilo scoase o cheie şi 
descuie. Uşa scârţâi sec, aşa cum scârţâie o uşă care nu a mai 
fost deschisă de mult. Căută cu stânga întrerupătorul şi aprinse 


un luminator electric care era format din becuri fără globuri. 
Acestea împrăştiau o lumină difuză într-o încăpere aparent fără 
capăt, cu biblioteci de lemn de o parte şi de alta, zeci de lăzi şi 
cutii care conţineau cărţi şi dosare. 

O adevărată devălmăşie, fără scăpare. 

— Nu ai fost niciodată aici, frate? îl întrebă abatele şi o luă 
înainte pe lângă o bibliotecă prăbuşită. 

— Nu, replică Augustinus, nici măcar nu am ştiut de existenţa 
acestei pivnițe. Ce se păstrează aici? 

Abatele rămase pe loc, apucă un foliant, suflă un strat gros de 
praf de pe copertă, pe care o dădu la o parte. 

— Luaţi aminte, începu acesta să citească. În ziua intrării 
Maicii Domnului în biserică, anul Domnului una mie şase sute 
şaptezeci şi şapte, Confederatio Oratorii S. Philippi Nerri a 
numit optzeci şi nouă de preoţi şi două sute patruzeci de laici 
fără jurământ depus, care să urmeze îndemnurile Evangheliei şi 
sufletului. Trei sute douăzeci şi nouă de suflete vor fi întreţinute 
un an cu următoarele mijloace, care au fost dobândite prin 
gospodărire proprie, donaţii cuvioase şi opt moşteniri... 

— Aceasta este contabilitatea mănăstirii! strigă padre 
Augustinus. 

— Aveţi dreptate, răspunse abatele, de la înființarea 
Oratorium-ului în anul 1575 de către Filipo Neri şi până la 
sfârşitul ultimului război. De atunci există spații noi pentru 
contabilitate. 

Abatele Odilo se duse la un teanc de lăzi de lemn făcute 
grosier. Capacul le era bătut în cuie. Odilo scoase un briceag şi 
nu Îi luă mult timp ca să desprindă primul capac. 

— Ceea ce vei vedea acum, spuse el în timp ce se ocupa cu 
celelalte două capace, nu se numără printre faptele de glorie ale 
ordinului nostru şi nici printre cele ale Bisericii Catolice. 

Apoi smulse primul capac, cu o forță pe care nu ai crede că 
poate să o aibă un om mic. 

— Doamne Dumnezeule! îi scăpă lui padre Augustinus. 

Lingouri de aur, bijuterii şi pietre prețioase se aflau 
amestecate unele peste altele, ca nişte podoabe ieftine, ceea ce 
îl făcu pe Augustinus să întrebe cu precauție: 

— Totul e veritabil? 


— Aşa se presupune, frate, replică abatele şi se îndreptă către 
a doua ladă, ca să o deschidă. Lăzile pe care le vezi aici sunt 
pline de aşa ceva. 

— Dar astea valorează milioane! 

— Multe, multe milioane, frate, încât este imposibil să le 
înstrăinezi fără să baţi la ochi. 

Odilo deschisese între timp cea de-a doua ladă, însă 
Augustinus, care era în aşteptarea celei de-a doua comori, fu 
dezamăgit: 

— Documente personale, paşapoarte şi documente! 

Odilo puse sub ochii fratelui un paşaport. Tăcea şi abia acum 
recunoscu padre Augustinus svastica de pe prima pagină. Şi 
celelalte documente aveau ştampila cu svastică. 

— Ce ar trebui să însemne asta? 

Augustinus răscoli prin documente. Puteau să fie vreo câteva 
sute. 

— Nu ai auzit niciodată de circuitul mănăstirilor, frate? 

— Nu, ce e asta? 

— Nici organizaţia secretă ODESSA: nu vă spune nimic? 

— ODESSA? Nu, n-am auzit niciodată de ea. 

— După terminarea războiului s-a circulat mult prin Europa. 
Mulţi dintre cei care fugiseră de nazişti în exil s-au întors acasă. 
Dar şi invers, mulţi naţional-socialişti încercau să fugă în 
străinătate. Granițele Europei erau închise, iar naziştii erau 
căutaţi peste tot. Atunci a luat naştere ODESSA, adică 
Organizaţia foştilor membri SS. Foştii nazişti, când au văzut că 
cel de-al Treilea Reich era pierdut, au adunat toţi banii şi toate 
operele de artă, punându-le la adăpost în alte ţări, acolo unde au 
considerat ei că ar putea fi în siguranţă. Atunci au curs mulţi 
bani în visteria Vaticanului. Nu vreau deloc să afirm că se ştia 
de la bun început de la cine veneau banii şi căror scopuri erau ei 
destinaţi, însă atunci când curia a aruncat un ochi peste 
registre, era deja prea târziu. Vaticanul şi ODESSA erau la fel de 
interesate să păstreze tăcerea. Şmecheria pe care o născociseră 
naziştii era genială, însă nu ar fi fost posibilă fără încuviințarea 
curiei. Ca prim pas, aceşti oameni erau integrați în mănăstirile 
din ţara respectivă, în Germania, Austria, Franţa sau Italia. 


3 Acronim pentru Organisation der Ehemaligen SS-Angehdrigen - Organizaţia 
foştilor membri SS (germ., n.tr.) 


Rămâneau acolo doar câteva zile şi după aceea se duceau, de 
cele mai multe ori având o scrisoare de recomandare din partea 
abatelui, într-o altă mănăstire. La puţin timp, într-o alta. Şi tot 
aşa. Treptat, li s-au pierdut urmele. În final, toţi au nimerit... 

— Lăsaţi-mă să îmi exprim o bănuială! îl întrerupse padre 
Augustinus. La sfârşit au nimerit cu toţii în acest Oratorium, în 
haine călugăreşti. 

— Exact aşa s-a şi întâmplat. 

— Dumnezeule! Şi ce s-a întâmplat cu aceşti oameni? 

— Vaticanul le-a emis documente false, le-a legitimat 
apartenenţa la ordin, le-a dat nume şi adrese noi, ceea ce, dacă 
aruncăm o privire în urmă, nu era lipsit de o anume ironie, 
deoarece adresele erau cele ale ordinariatelor din Viena, 
Munchen sau Milano. Ce mai putea să facă Vaticanul? Erau 
bucuroşi că falşii călugări voiau să plece în străinătate, cei mai 
mulţi în America de Sud şi aşa au scăpat de ei. Toată acţiunea a 
fost dirijată de un anume monsenior Tondini şi de către ajutorul 
lui, Pio Segoni. Tondini conducea tot oficiul de emigrări, care 
mai târziu s-a numit şi Comisia de emigrări a Vaticanului. 
Segoni a intermediat între „călugării” împrăştiaţi şi autorităţile 
Vaticanului şi pentru asta a încasat bani şi a luat obiecte de 
valoare. 

— Pio Segoni aţi spus, chiar aţi spus Pio Segoni? 

Abatele dădu din cap că da. 

— De aceea v-am adus aici, jos. Nimeni nu ar crede că acest 
Oratorium a fost destinaţia finală din acest aşa-zis circuit al 
mănăstirilor şi că aici s-a aflat un om care a acceptat de la 
nazişti bani şi aur, sub spoiala iubirii creştineşti de aproape. Cu 
siguranţă că padre Pio nu s-a îmbogăţit, în orice caz eu nu cred 
asta, însă faptele lui nu au fost tocmai spre înalta slavă a lui 
Dumnezeu. 

Praful şi aerul stătut se depuneau pe plămânii celor doi. 
Augustinus încerca să inspire scurt. 

— Mă întreb numai, spuse el într-un final, încercând să 
deschidă gura cât mai puţin, mă întreb numai de ce mi-aţi arătat 
toate astea. 

— Uite, replică abatele, sunt probabil singurul care ştie de 
paşapoartele şi de comorile din pivniţă, pentru că aceste lucruri 
mi-au fost transmise de către predecesorii mei, cu condiţia 


păstrării secretului. Eu sunt un om foarte înaintat în vârstă, 
Augustinus, şi dacă eu mi-am luat această povară de pe umeri, 
acum trebuie să o porţi tu. Ştiu, tu poţi să păstrezi tăcerea, frate 
întru Hristos, şi ştiu că tu eşti cel mai aproape de documentele 
din această perioadă nefericită. Toate se află în Arhiva 
Vaticanului şi trebuia să mă tem că ai putea da tocmai de acest 
secret în timp ce făceai cercetările cu privire la inscripţia sixtină 
sau că ai fi dat cu altă ocazie de ele. Acum, că ştii secretul, 
trebuie să trăieşti cu el. 


În vinerea celei de-a doua săptâmâni din post 


Consiliul din vinerea celei de-a doua săptămâni din post s-a 
ocupat în principal de caracterul pseudo-epigrafic al lucrărilor 
cabalistice de cea mai mare importanţă şi de punctele lor de 
tangenţă cu Biserica Catolică, fără a ajunge la vreun rezultat 
anume care să pară potrivit pentru explicarea numelui Abulafia 
de pe tavanul Capelei Sixtine. In acest sens, padre Augustinus 
prezentă un document din timpul pontificatului lui Nicolae al II- 
lea, în care era vorba despre faptul că lui Abraham Abulafia i s-a 
smuls un text ocult, cât a stat în mănăstirea franciscană, un 
pamflet păcătos împotriva credinţei. Căutarea acestui pamflet 
nu a dat niciun rezultat şi atunci s-a presupus că a fost ars. 

Această comunicare a pus de tot pe jar pe membrii Consiliului 
şi s-a discutat mai multe ore ce conţinut putea să aibă 
documentul  adeptului ştiinţei oculte, iar Mario Lopez, 
subsecretar al Congregaţiei pentru Teologie a dat de înţeles că 
Michelangelo se bazează pe acest document şi că documentul 
trebuie că încă mai exista în secolul al XVI-lea şi că, prin 
urmare, nu exista niciun motiv pentru care să fi fost distrus, în 
orice caz, numele Abulafia nu a mai apărut în analele 
Vaticanului. După toate acestea, Consiliul s-a amânat pentru o 
dată nedeterminată, până când se prezentau noi rezultate. 

* 


Seara, Jellinek şi monseniorul Stickler se întâlniră după o 
lungă pauză, în locuința cardinalului, la un joc de şah; însă 
niciunul, nici altul nu păreau să fie prea concentrați. Jocul s-a 
desfăşurat mecanic, mutare după mutare, fără rafinamentul şi 
eleganța cu care erau obişnuiţi. Este clar că gândurile lor se 
învârteau în jurul altor lucruri. 

— Gardă! spuse Stickler mai degrabă într-o doară, 
amenințând regina albă cu tura sa după fix nouă mutări. 
Cardinalul înţelese că fugea. 

— Eu cred, îşi spuse într-un final părerea, că amândoi suntem 
cu mintea la acelaşi lucru. 

— Da, răspunse Stickler, aşa pare. 

— Dumneavoastră... şovăi Jellinek, dumneavoastră vă aflaţi în 


subordinea lui Bellini, monseniore? 

— Cum adică în subordinea lui? Mă aflu de partea lui, dacă 
asta vreţi să spuneţi, şi asta din anumite motive. 

Cardinalul îşi ridică privirile. 

— Ştiţi, continuă Stickler, Vaticanul este imaginea unui stat în 
miniatură, cu guvern şi partide care se luptă între ele şi care 
coalizează unele cu altele şi aici există mai puternici şi mai puţin 
puternici, comozi şi incomozi, simpatii şi antipatii, dar mai ales 
există cei periculoşi şi cei care nu sunt periculoşi. Ar fi o 
greşeală să credem că în Vatican predomină smerenia. Am slujit 
pentru trei papi şi ştiu despre ce vorbesc. De la smerenie la 
nebunia păcatului nu este decât un mic pas şi lumea uită prea 
uşor că aceia care formează curia sunt oameni şi nu sfinţi. 

— Bellini are vreun amestec? întrebă Jellinek direct. 

Monseniorul tăcu o vreme şi apoi spuse: 

— Am încredere în dumneavoastră, domnule cardinal, trebuie 
să am încredere în dumneavoastră tocmai pentru că, precum se 
pare, avem aceiaşi duşmani. Bellini se află în fruntea grupului 
care este convins că loan Paul I nu a murit deloc de moarte 
naturală şi care, împotriva tuturor indicaţiilor de la cel mai înalt 
nivel, continuă şi astăzi cercetările în acest caz. Este sigur că 
pachetul cu bunurile papei a fost gândit ca o ameninţare 
serioasă pentru ca dumneavoastră să vă încetaţi cercetările şi 
putem să considerăm ca dovadă în acest sens faptul că la 
moartea ultimului papă lucrurile nu au fost abordate în totalitate 
la modul corect. 

— Cunoaşteţi numele celor implicaţi în acest complot? Ce 
interes puteau să aibă aceşti oameni să-l înlăture pe papă? 

Monseniorul William Stickler îşi culcă regele pe tabla de joc, 
indicând astfel că el considera terminată această partidă. Se 
uită direct în ochii cardinalului şi spuse: 

— Vă rog să nu spuneţi nimic despre asta, Eminenţă, dar 
pentru că acum suntem amândoi în aceeaşi barcă, vreau să vă 
spun tot ceea ce ştiu eu. 

— Cascone? întrebă Jellinek 

Monseniorul dădu din cap că da. 

— Documentul care a dispărut într-un mod atât de misterios la 
moartea lui Ioan Paul I conținea indicații precise referitoare la 
restructurarea curiei. Diverse posturi trebuiau reocupate, iar 


altele erau anulate. În capul modificărilor se aflau trei nume: 
cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone, directorul de la 
Instituto per le Opere Religiose, Phil Canisius şi Frantisek 
Kolletzki,  subsecretarul Congregației pentru învățământul 
catolic. Vreau să vă spun aşa: Dacă Ioan Paul I nu şi-ar fi găsit 
sfârşitul în noaptea următoare, aceşti trei domni nu ar mai fi fost 
în funcţiile lor. 

— Dar un cardinal secretar de stat poate fi revocat din funcţie 
atât de uşor? 

— Nu există nicio lege şi nicio prevedere care să interzică 
acest lucru, chiar dacă asta nu s-a întâmplat de când lumea. 

— Trebuie să recunosc că eu i-am considerat întotdeauna 
rivali pe Cascone şi pe Canisius. 

— Asta şi sunt. Într-un anume sens amândoi sunt rivali şi sunt 
străini unul de altul. Cascone este un om de o înaltă educaţie, 
obişnuit să se bucure de statutul lui. Canisius este ţăran la 
origine şi a rămas ţăran până în ziua de azi. Vine de la periferia 
oraşului Chicago şi a vrut întotdeauna să devină cineva, însă în 
curie nu a ajuns mai sus de funcţia de episcop şi tocmai 
demnitatea aceasta episcopală îl deranjează. IOR-ul era destul 
de lipsit de importanţă atunci când l-a preluat, însă Canisius l-a 
transformat cu oarecare pricepere într-o instituţie financiară, 
numai cu intenţia de a juca un rol în finanţele de la cel mai înalt 
nivel. Are un asemenea instinct pentru bani, că ar vinde şi tiara 
papei în America, dacă ar fi lăsat s-o facă. Afacerile lui 
financiare l-au transformat pe Canisius într-un om important în 
curie, fireşte, spre neplăcerea cardinalului secretar de stat, care 
întruchipează prin persoana lui puterea lumească a Vaticanului. 
Eu cred că amândoi se urăsc în adâncul sufletului, însă trebuie 
să existe un interes comun care îi face să păstreze secretul, 
înţelegeţi? 

— Înţeleg. Iar Bellini este duşman cu Cascone, Kolletzki şi 
Canisius? 

— Nu într-un mod explicit, Eminenţă. Bellini a fost primul din 
curie care a nutrit îndoiala că Ioan Paul I nu a murit de moarte 
naturală şi a exprimat acest lucru de multe ori. De aceea 
Cascone, Kolletzki şi Canisius îl evită pe Bellini. Dar mă evită 
mai ales pe mine. Şi asta pentru că bănuiesc că eu cunosc ceea 
ce conţineau documentele dispărute şi că ştiu că posturile 


acestor oameni au fost puse în discuţie. Eu cred că pentru 
aceştia trei a fost cel mai mare ghinion că papa m-a ales din nou 
de camerier. 

— Sanctitatea Sa ştie de această poveste? 

— Mi s-a impus să tac, Eminenţă, inclusiv în faţa 
dumneavoastră. 

— Nu trebuie să răspundeţi, monseniore, însă pot să-mi 
imaginez. 


În ziua următoare celei de-a treia duminici din post 


În ziua următoare celei de-a treia duminici din post, cardinalul 
Jellinek făcu o descoperire terifiantă în Arhiva Secretă a 
Vaticanului. 

Din motive pe care nici el singur nu le putea explica, nu se 
mai încumetase să calce în zona aceea din arhivă unde, cu exact 
trei săptămâni în urmă, întâlnise acel vizitator enigmatic. Deşi, 
de atunci nu-i mai dădea pace un gând vag, că i-a scăpat ceva, o 
simplă piesă de mozaic pentru imaginea de ansamblu, dar care 
se putea dovedi fundamentală pentru rezolvarea acestui puzzle. 
Totuşi, într-un mod sau altul, ultima discuţie cu monseniorul 
Stickler îi întărise curajul şi îşi spuse că picioarele pe care le 
văzuse în bibliotecă au fost într-adevăr picioarele unui musafir 
nepoftit şi nu ale unui duh, precum solul funest care îi adusese 
pachetul cu ochelarii şi papucii cei roşii. Nu un agent 
supranatural, ci unul pământesc, angajat. Şi chiar halucinaţia pe 
care o trăise în bibliotecă îi părea acum mai degrabă o urmare a 
încordării nervoase decât o manifestare a unei instanţe 
superioare. 

Şi astfel, oscilând între explicaţia raţională şi teama 
iraţională, începu să păşească încet, dar apăsat, prin 
catacombele bibliotecii. 

Îi căzu sub priviri mai întâi volumul foarte vechi, legat în 
piele, pentru că era pe jumătate scos în afară de pe raft, ca şi 
când l-ar fi pus cineva la loc în mare grabă. Totuşi, când îl luă în 
mână, văzu acum la lumină că literele imprimate cu matriţa, al 
căror aur se dusese deja şi care erau în parte înnegrite de timp, 
formau acelaşi lucru care apăruse în viziunea lui: LIBER 
HIEREMIAS. 

Nu exista, martor era Dumnezeu, niciun motiv ca această 
carte a profetului să fie păstrată în Arhiva Secretă. Jellinek îi 
ştia aproape pe de rost începutul: „Cuvintele lui Ieremia, fiul lui 
Hilchia, unul din preoţii din Anatot, din ţara lui Beniamin. 
Cuvântul Domnului i-a vorbit pe vremea lui Iosia, fiul lui Amon, 
împăratul lui Iuda, în al treisprezecelea an al domniei lui...” 
Totuşi, spre uimirea lui, conţinutul acestei cărţi era altul. 


Dedesubtul paginii de gardă - Cartea lui Ieremia - se afla o a 
doua, pe care era scris: Cartea Semnelor, fără a menţiona 
autorul. Prima pagină cu text din carte era ruptă, partea de sus 
lipsea în totalitate, însă ceea ce era scris nu aducea cu vorbele 
lui Ieremia, ci erau întru totul diferite: „Am spus: mă aflu aici, 
asta se putea citi de acolo, şi apoi El mi-a arătat calea cea 
dreaptă, m-a deşteptat din somn şi m-a inspirat să scriu ceva 
nou. Nu am mai trăit niciodată ceva atât de puternic şi mi-am 
întărit voinţa şi am îndrăznit să mă ridic deasupra puterii mele 
de înţelegere. Au spus că sunt eretic şi necredincios pentru că 
am hotărât să îi servesc Domnului în adevăr şi nu precum cei ce 
caută calea în întuneric. Pierduţi fiind în abis, ei şi cei de o 
seamă cu ei ar fi fost fericiţi să mă amestece în trufia şi în 
intrigile lor întunecoase. Dar Dumnezeu a făcut ca eu să nu 
schimb calea cea adevărată pe cea greşită”. 

Cuvinte ciudat profetice, dar nu cuvintele profetului leremia, 
care spune pe aceeaşi temă: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit 
astfel: «Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei 
tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele 
ei, Eu te pusesem de-o parte, şi te făcusem proroc al 
neamurilor»”. 

Dacă toate acestea păreau să nu aibă nicio legătură, cu atât 
mai mult îl tulbură pe cardinal următoarea descoperire. Între 
paginile smulse şi roase de atâta citit se afla o scrisoare semnată 
„Pio Segoni OSB“. Dură ceva vreme până când Jellinek să 
înţeleagă urmările prezenţei acestei epistole, chiar înainte de a 
fi citit scrisoarea. Padre Pio! De fapt, trebuie că Pio a fost 
necunoscutul pe care îl surprinsese în ultima duminică înainte 
de post. Probabil că reuşise să intre cu cheia de rezervă, pe care 
o păstra în calitatea sa de director al Arhivei Vaticanului. 
Cardinalul era uluit. 

Citi scrisoarea: 


Oricine ar fi cel care a descoperit această urmă în 
acest loc trebuie să ştie că are indicii spre aflarea 
secretului. Acela trebuie să ştie însă şi că, dacă este 
fidel credinţei Sfintei Biserici, încă mai este timp de 
aici încolo să se întoarcă din drum şi să oprească toate 
cercetările, înainte de a fi prea târziu. Mie, Pio Segoni, 
Dumnezeu mi-a hărăzit povara insuportabilă de a trăi 


ştiind aceste lucruri. Aşa ceva nu pot. Atotputernicul 
poate mă va ierta. Pio Segoni OSB. 


Jellinek puse scrisoarea înapoi în carte şi alergă spre uşă, 
strângându-şi descoperirea cu amândouă mâinile. 

— Augustinus, strigă el, veniţi repede! 

Augustinus apăru de undeva din arhivă. Fără să scoată o 
vorbă, cardinalul puse volumul legat în piele pe pupitru, în faţa 
lui Augustinus, apoi îl deschise şi îi întinse arhivarului 
scrisoarea. Acesta citi; apoi spuse cu un glas pierit: 

— Sfântă Fecioară! 

— Am găsit scrisoarea ascunsă în această carte, spuse 
Jellinek. Ce are de-a face Pio cu inscripţia din Capela Sixtină? 
replică Augustus cu privirile pe semnătură. 

— Cartea lui leremia nu este cartea lui leremia, această carte 
bizară are numai pagina de titlu din acest text. Răsfoiţi-o puţin. 

Augustinus se supuse cererii. 

— Cartea Semnelor? 

Părintele se uită la Jellinek. 

— Vă spune ceva asta? j 

— Desigur, Eminenţă. Cartea Semnelor vine de la Abulafia. În 
ebraică se numeşte Sefer ha-'oth şi a fost înregistrată în anul 
1288. Trebuie că a fost scrisă după ciudata întâlnire cu papa 
Nicolae al III-lea. 

— Decedatul padre Pio avea în buzunar un bilet cu codul de 
înregistrare al papei Nicolae. L-am văzut cu ochii mei. 

— Nu s-ar spune că asta ne-ar putea ajuta la lămurirea 
situaţiei. 

Augustinus trecu peste carte cu palma, apoi apucă paginile 
între degetul cel mare şi arătătorul mâinii stângi şi le lăsă să 
alunece printre degete. 

— Dacă este într-adevăr vorba despre această carte, 
chestiunea mi se pare încurcată din două motive. Probabil că 
există mai multe exemplare din Cartea Semnelor, acesta fiind 
doar unul dintre exemplare. Cu siguranţă că ne-am putea lămuri 
doar prin compararea tuturor exemplarelor luate separat şi nu 
ştiu dacă aceasta ne-ar ajuta să progresăm. 

— Dar trebuie să existe un sens totuşi, în faptul că padre Pio a 
văzut în această carte cheia şi poarta de acces spre inscripţia 
sixtină! 


— Dar ce sens? Unde se poate afla dezlegarea? 

Cardinalul îşi pocni palmele îngândurat: 

— Acest Michelangelo a fost un diavol, şuieră el, un diavol! 

— Eminenţă, începu Augustinus timid, precum se pare, am 
ajuns cu cercetările noastre într-un loc din care putem merge 
mai departe, dar în care putem foarte bine să ne oprim din 
lucru. Poate că ar trebui să urmăm sfatul răposatului padre şi să 
renunţăm, poate că ar trebui să lăsăm totul în linişte în acest 
punct şi să anunţăm că florentinul a dorit doar să defăimeze 
Biserica prin referirea sa la cabalistul Abraham Abulafia şi că a 
vrut să se răzbune pentru nedreptatea pe care i-au făcut-o papii. 

Jellinek îl întrerupse pe padre: 

— Frate întru Hristos, acesta ar fi drumul greşit; pentru că 
puteţi să fiţi sigur: Dacă ne oprim din cercetările noastre, alţii 
au să preia această muncă şi se vor apuca să caute adevăratul 
secret şi odată şi odată adevărul va ieşi la lumină. 

Augustinus încuviinţă din cap. Se întreba dacă ar fi fost bine 
să-i spună cardinalului despre dezvăluirea abatelui din pivniţa 
Oratorium-ului. Exista cumva vreo întrepătrundere? Dar chiar în 
clipa următoare renunţă la gând, orice legătură între 
Michelangelo şi nazişti i se păru într-adevăr absurdă. 

— Vă îndoiţi de vorbele mele, padre? îl chestionă Jellinek. 

— O, nu, desigur că nu! replică Augustinus, dar mă copleşeşte 
teama când mă gândesc la viitor. 


Cândva între cea de-a treia duminică din post şi cea 
de-a patra 


Timpul părea că s-a oprit în loc în biblioteca Oratorium-ului: 
de-abia dacă se schimbase ceva, iar fratele Benno era sigur că 
aici nu se va schimba nimic nici pe viitor. Fratele Benno era 
foarte activ, căuta coduri în arhivă, răsfoia cărţile şi făcea 
însemnări. În cele din urmă, se duse direct la un corp de 
bibliotecă, sigur că va găsi ceea ce căuta şi se opri. 

— Frate întru Hristos, îl strigă pe un bibliotecar care trecea 
pe acolo, aici, în locul acesta, s-a schimbat ceva, aici era un alt 
domeniu. _ 

— Eu nu cunosc aşa ceva, replică cel căruia i se adresase. În 
orice caz nu-mi amintesc de nicio modificare în această 
bibliotecă şi sunt aici de mai bine de zece ani. 

— Frate, îi spuse Benno zâmbind, am lucrat aici acum 
patruzeci de ani şi în acest loc se aflau buste cu materiale 
despre Michelangelo. Erau nişte documente foarte interesante. 

— Buste despre Michelangelo?! 

Fratele strigă după un al doilea frate, acesta după al treilea şi, 
în cele din urmă, trei călugări ajunseră să stea clătinând din cap 
în faţa raftului unde erau expuse acum cărţile de rugăciune din 
secolul al XVIII-lea. Un frate scoase una dintre cărţi, o deschise 
şi citi titlul interminabil: Theologia Moralis Universa ad mentem 
praecipuorum Theologorum et  Canonistarum per Casus 
Practicos exposita a Reverendissimo ac Amplissimo D. Leonardo 
Jansen, Ordinis Praemonstratensis. Nu, spuse el. Nu am văzut 
niciun document despre Michelangelo pe acest raft. 

La cina din refector, oaspetele a stat, după cum era obiceiul 
mănăstiresc, lângă abate, iar Odilo îl întrebă cum progresa cu 
lucrul şi dacă găsise ceea ce căuta. 

Benno îi răspunse că are greutăţi în a se orienta, chiar dacă 
reţinuse exact sistemul din biblioteca mănăstirească. Exact 
obiectul pe care îl căuta nu mai era la locul lui, ori, după cum se 
părea, chiar dispăruse. 

Vorbele oaspetelui părură că trezesc curiozitatea abatelui. 
Pentru el ar fi fost o onoare, spuse el plecându-se uşor, să îi 


poată fi de ajutor celui care făcea cercetările. De fapt dorea să 
ştie ceea ce caută fratele. 

Benno îi răspunse că odată, pe când se afla în Roma, se 
ocupase cu aspecte referitoare la frescele capelei Sixtine şi că în 
această mănăstire fuseseră depozitate documente importante 
din vremea în care au luat naştere aceste picturi. 

Abatele dădu din cap mirat şi îşi exprimă mirarea că aceste 
materiale puteau fi păstrate exclusiv în acest Oratorium. 

Explicaţia, replică fratele Benno, era simplă şi evidentă: 
Ascanio Condivi, elev şi confident al lui Michelangelo, dorise să 
păstreze numeroase documente şi scrisori ale maestrului său 
departe de ochii străini şi, pentru că era prieten cu abatele de 
atunci al Oratorium-ului, a găsit că aici era cel mai sigur loc 
pentru depozitare. 

Abatele tăcu, păru că stă şi se gândeşte; după ceva vreme 
spuse că îşi aminteşte vag că acum mulţi ani parcă l-a întrebat 
un preot de ceva buste de-ale lui Michelangelo. 

Fratele Benno dădu la o parte farfuria din faţa sa şi se uită la 
abate. Părea tulburat şi se repezi la gazdă să îşi amintească 
numele acestui preot şi de unde venea. 

Era mult de atunci, aprecie abatele Odilo, era pe vremea 
penultimului, ba nu, chiar a ultimului papă. Fratele trebuie să 
înţeleagă că nu dăduse nicio importanţă problemei, dar, dacă îşi 
amintea corect, preotul susţinea că era nevoie de buste la 
Vatican. Mai mult de atât nu-i rămăsese în memorie. 

În timp ce doi fraţi strângeau farfuriile de pe masă, abatele îl 
întrebă şovăitor pe fratele Benno dacă nu doreşte să se întoarcă 
acasă, acum că nu găsise ceea ce căuta, însă acesta îl rugă să îl 
mai îndatoreze doar câteva zile cu ospitalitatea Oratorium-ului. 

Abatele încuviinţă, dar fratele Benno simţea că prezenţa sa nu 
este foarte dorită aici şi că, cu cât pleacă mai repede, cu atât e 
mai bine. 


Prima zi după a patra duminică din post şi dimineaţa 
următoare 


Carefinalul Jellinek citea scrisoarea a nu ştiu câta oară: 


Eminenţă, confuziile în legătură cu descoperirea din 
Capela Sixtină mă forţează să vă comunic că eu aş 
putea, probabil, să vă ofer un indiciu. Vă rog să mă 
sunaţi. 


Antonio Adelman, Presidente 


Ce dorea bancherul de la el? Cum ar fi putut el să ajute în 
această problemă? In situaţia actuală, cardinalul trebuia să 
urmeze orice pistă, oricât de incredibilă ar fi părut. De la o 
vreme avea sentimentul că bate pasul pe loc. Uneori credea că 
se află în faţa unui zid de ceaţă, aproape de adevărul pe care nu 
îl putea zări. Gândurile sale se învârteau în cerc şi, deşi simţea 
că dăduse de o urmă, nu progresa deloc. Iar această carte pe 
care o găsise, desigur că era fascinantă, dar ce avea ea de-a face 
cu Michelangelo? 

Jellinek îl puse pe secretarul său să îi aducă maşina; dorea să 
meargă în Munţii Albani. Poate că nu era cel mai potrivit 
moment, dar speranţa se hrăneşte cu răbdare. Secretarul se 
întoarse şi îşi exprimă părerea că nu era bine ca Eminenţa să 
iasă din Officium pe la intrarea din faţă; o gloată de ziarişti 
pusese stăpânise pe poartă. Prin urmare, cardinalul rugă ca 
Fiatul albastru să vină prin intrarea din spate. In zadar, după 
cum se dovedi; căci atunci când cardinalul ajunse în stradă, fu 
imediat înconjurat de ceva mai mult de zece reporteri. Se 
repezeau să vorbească cu el şi îi ţineau în faţă microfonul. 

— De ce Vaticanul nu face niciun comentariu referitor la 
descoperire? 

— Când poate fi fotografiată inscripţia? 

— In spatele inscripţiei se află un cod secret? 

— Ce a vrut să spună Michelangelo cu această scriere? 

— A fost Michelangelo duşman al Bisericii? 

— Ce se va întâmpla cu frescele? 


— Se continuă restaurarea? 

Cardinalul încercă să-şi croiască drum prin mulţime şi 
răspunse că nu are nimic de spus şi nu face niciun comentariu; 
toate întrebările fiind de competenţa biroului de presă al 
Vaticanului. Cu greu reuşi secretarul să închidă portiera după 
Jellinek şi după aceea demară imediat. Mai auzi numai cum 
strigau după el: 

— Vom afla totul. Nu puteţi să ascundeţi nimic, Eminenţă. 
Nici măcar specialissimo modo! 

Conveniseră, telefonic, asupra acestei după-amieze în Nemi, 
pitoreasca localitate de deasupra lacului cu acelaşi nume din 
Munţii Albani. Localul menit acestei întâlniri se numea Specchio 
di Diana. Într-o încăpere liniştită de la primul etaj, unde se 
păstra într-o vitrină cartea de oaspeţi a localului, legată în piele, 
chiar şi Johann Wolfgang von Goethe îşi imortalizase aici 
numele, se întâlniră pentru prima dată cardinalul şi bancherul. 
Se ştiau după nume. 

Antonio Adelman, preşedinte al Băncii Unione din Roma, era 
un bărbat trecut de şaizeci de ani, încărunţit înainte de vreme, 
cu trăsături fine şi cu o privire vie şi inteligentă. 

— Sunt sigur că v-aţi mirat, începu el imediat, când v-am 
rugat să purtăm această discuţie, Eminenţă. Insă, de când am 
auzit de problema care vă preocupă, m-am tot gândit dacă nu aş 
putea să vă ofer măcar o piesă din acest puzzle, pentru ca 
misterul să fie elucidat. 

Chelnerul cu şorţ alb, lung, îi servi cu vin de Nemi în carafe 
înalte. 

— Aţi găsit în mine un interlocutor interesat, replică Jellinek, 
cu toate că - sau tocmai pentru că - am stat să mă gândesc ce 
indiciu ar putea să vină din partea dumneavoastră. Vă ascult! 

— Eminenţă, începu bancherul ceremonios, pentru cazul în 
care nu ştiaţi deja, vă rog aflaţi că eu sunt evreu. Istorisirea pe 
care intenţionez să v-o spun se bazează numai şi numai pe acest 
lucru. 

— Şi ce are acest lucru de-a face cu Michelangelo, Signore? 

— Este o poveste lungă şi încurcată. Şi de aceea trebuie să o 
luăm de la Adam. 

Cei doi ciocniră paharele şi băură. 

— Ştiţi, Eminenţă, după căderea lui Mussolini şi după 


semnarea acordului de pace cu aliaţii, germanii au ocupat Roma 
în septembrie 1943. În acelaşi timp americanii debarcau în 
sudul ţării, la Salerno. La Roma domnea teroarea, mai ales 
printre cei opt mii de evrei din oraş. Eu eram pe atunci tânăr şi 
eram ucenic la banca tatălui meu. Părinţii mei se temeau că 
evreii din Roma puteau păţi acelaşi lucru ca şi evreii din Praga 
şi din această pricină tatăl meu spunea că, dacă reuşim să 
rezistăm primele trei zile, avem o şansă. In seara de 10 
septembrie, n-am să uit niciodată ziua aceea, ne-am furişat toţi 
trei, tatăl meu, mama şi cu mine, din locuinţa noastră în garajul 
unui prieten de-al tatei care nu era evreu şi ne-am ascuns într-o 
furgonetă veche. Noaptea trăgeam cu urechea la fiecare pas, la 
fiecare zgomot, mereu cu teama că vom fi descoperiţi. După trei 
zile am îndrăznit pentru prima dată să ies din ascunzătoarea 
noastră pentru că foamea îmi dădea ghes şi am aflat că naziştii 
intenționau să-i lase în pace pe evrei în schimbul unei tone de 
aur. 

— Am auzit despre asta, spuse Jellinek. Se zice că au adunat 
numai jumătate şi că au încercat să împrumute de la papă 
jumătatea rămasă. 

— Nu a fost simplu să adune atâţia bani, pentru că cei mai 
mulţi evrei bogaţi fugiseră deja. Unul dintre tovarăşii noştri de 
credinţă s-a adresat abatelui Oratorium-ului, care îi era prieten 
şi l-a rugat să îi procure din Vatican aurul care lipsea. Papa a 
fost de acord să ofere aurul cu titlu de împrumut. Pe 28 
septembrie ne-am prezentat cu câteva maşini personale în faţa 
sediului central al Gestapo-ului din Via Tasso şi am livrat aurul. 
După îndeplinirea acestei cerinţe, evreii din Roma au crezut că 
sunt în siguranţă. Dar aici au greşit. S-au făcut percheziţii, 
naziştii ne-au prădat sinagogile de opere de artă şi, cu aceeaşi 
ocazie, le-a picat în mână şi o listă cu adrese ale comunităţii 
noastre. Câteva zile mai târziu, pe la două noaptea, am auzit 
nişte bătăi puternice la intrare. Vecinul nostru ne-a spus: 

— Vin nemţii cu camionul! 

Am fugit din nou în garajul care ne servise deja o dată drept 
adăpost. Trei zile am stat ascunşi, iar în cea de-a treia zi tatăl 
meu a ieşit să aducă din locuinţă câteva lucruri importante. Nu 
s-a mai întors niciodată. Mai târziu am auzit că în ziua 
următoare a plecat din gara Tiburtina un tren cu mii de evrei, 


având destinaţia Germania. 

Jellinek tăcea tulburat. 

— Roma, continuă Adelman, este un oraş mare şi încurcat şi 
cei mai mulţi dintre membrii comunităţii noastre au putut să se 
ascundă pe undeva în biserici şi mănăstiri, unii au găsit refugiu 
chiar în Vatican. Eu însumi am supravieţuit împreună cu mama 
în Oratorium-ul de pe Aventin. Eminenţă, fireşte că acum vă 
întrebaţi: ce au de-a face toate astea cu misterioasa inscripţie de 
pe tavanul Capelei Sixtine? Dar povestea nu este total lipsită de 
ironie: în acelaşi Oratorium în care noi, evreii, am găsit refugiu 
în timpul stăpânirii naziste, după terminarea războiului şi-au 
găsit refugiu foştii membri SS. Desigur că am aflat toate acestea 
mult mai târziu. Organizaţia foştilor membri SS, ODESSA, a 
folosit Oratorium-ul de pe Aventin drept rampă de lansare 
pentru emigrarea liderilor acesteia. 

— Asta n-o mai cred! strigă cardinalul Jellinek. Pur şi simplu 
nu pot să cred. 

— Ştiu că sună incredibil, domnule cardinal, dar aşa este. 
Afacerea s-a desfăşurat sub patronajul celor sus-puşi, era 
cunoscut până şi în Vatican. 

— Chiar vă daţi seama ce spuneţi? 

Jellinek se enervase. 

— Vreţi să afirmaţi cu toată seriozitatea că Biserica Catolică i- 
a sprijinit pe criminalii nazişti să fugă în străinătate şi papa ştia 
despre asta? 

— Nu de bunăvoie, Eminenţă, nu fără a fi siliţi. Şi cu asta 
revin la temă: Circula pe atunci zvonul că naziştii deţin ceva 
important împotriva Bisericii, ceva atât de devastator, încât 
Bisericii nu i-ar rămâne altceva decât să se plece solicitărilor 
ODESSA. Şi în legătură cu asta se pomenea numele 
Michelangelo. Era, aşa se spunea, un lucru care avea de-a face 
cu Michelangelo. 

Cardinalul se uită în paharul de vin din faţa sa, de pe masă. 
Părea că înlemnise. Tăcură amândoi câteva momente şi apoi 
Jellinek spuse, vorbele lui fiind o bolboroseală neatentă: 

— Dacă înţeleg eu bine de la dumneavoastră... asta ar 
însemna... pur şi simplu nu pot să-mi imaginez aşa ceva... 
Dumnezeule, dacă aţi avea dreptate, asta ar însemna că naziştii 
s-au folosit de Michelangelo. Dumnezeule mare, Michelangelo 


este mort de patru sute de ani! Cum să fie folosit Michelangelo 
ca motiv de şantaj? Ce rău puteau ei să facă Bisericii? 

— Tocmai asta e, replică Adelman şi continuă: Trebuie să 
înţelegeţi, Eminenţă, şi să situaţi momentul în care am aflat eu 
această incredibilă tărăşenie acum douăzeci de ani. Şi mie mi s- 
a părut totul atât de monstruos, încât nu m-am mai gândit la 
asta. Trăsesem o linie sub lucrurile care se întâmplaseră în 
trecut. Şi nici nu mai doream să mi se amintească de acele 
vremuri nefericite. Dar acum, când am aflat de inscripţia lui 
Michelangelo, mi-a venit în minte povestea pe care o auzisem 
atunci de la abatele cel bătrân al Oratorium-ului. M-am gândit 
că poate vă ajut să progresaţi cu cercetarea. Asta nu se întâmplă 
total dezinteresat. Eu sunt bancher şi fac afaceri cu banca 
Vaticanului şi nu îmi doresc nimic mai mult decât rezolvarea cât 
mai grabnică a problemei; pentru că afacerile bancare necesită 
linişte, vremurile tulburi nu sunt niciodată bune pentru afaceri, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Înţeleg, spuse cardinalul Jellinek absent, vremurile tulburi 
nu sunt niciodată bune pentru afaceri. 

După această discuţie, Jellinek nu mai fu în stare să 
gândească limpede. Cei doi se despărţiră, iar cardinalul se aşeză 
pe bancheta din spate a Fiatului său albastru închis. 

— Acasă! îi spuse el şoferului şi tăcu tot restul drumului, cum 
de altfel nu-i stătea în fire. 

Se întuneca şi Cetatea Eternă din faţa lor. Pe câmpie, în 
depărtare, luminile oraşului începeau să strălucească. Jellinek se 
gândea la avertismentul lui Pio, care spunea să înceteze 
cercetările cât mai era timp, dar chiar în clipa următoare îl 
cuprinse mânia, pornită împotriva propriei laşităţi şi-şi strânse 
pumnii atât de tare încât începură să-l doară. Trebuia să dezlege 
acest mister şi voia să o facă. 

* 

În acest timp, padre Augustinus se apleca deasupra ciudatei 
Cărţi a lui Ieremia în care se ascundea Cartea Semnelor a lui 
Abulafia. Se uita la codul de înregistrare şi dădea din cap. Codul 
era cu mult mai tânăr decât cartea, trebuie că fusese aranjată în 
arhivă de-abia după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. 
Dar ce căuta în Arhiva Secretă la acel moment? Augustinus se 
străduia să citească scrisul cel mic al traducerii în latină. 


Eu, cel neînsemnatul, eu, neştiutul, am cercetat cu 
inima spre calea creşterii spirituale şi am găsit astfel 
trei feluri de cunoaştere prin care se progresează: cea 
ştiută de toţi, cea filozofică şi cea cabalistică. Drumul 
cel ştiut de toţi este bătut de asceţi, care se folosesc de 
toate artificiile posibile pentru a-şi scoate din suflete 
toate imaginile lumii apropiate. Când o imagine din 
lumea imaterială intră în sufletul lor, atunci imaginaţia 
lor se dezvoltă atât de mult, încât pot să prezică şi 
astfel cad într-o stare de transă. 

Modul filozofic se bazează pe dobândirea de 
cunoştinţe din ştiinţă, apoi se fac analogii cu ştiinţele 
naturii şi în cele din urmă cu teologia, pentru a contura 
un centru. În acest mod, cunoscătorul ajunge conştient 
că anumite lucruri din profeţii sunt împlinite şi crede 
că provin din dezvoltarea şi adâncirea înţelegerii 
omeneşti. Insă, de fapt, literele sunt cele care îl 
influenţează, cu traiectoria lor, pe cel ce e cufundat în 
gânduri şi în propria fantezie. Dar dacă ar fi să îmi 
puneţi întrebarea cea grea: de ce rostim literele şi le 
mişcăm şi încercăm să obţinem efecte cu ele, răspunsul 
se află pe cea de-a treia cale, care este cauza 
spiritualizării şi vreau să vă spun aici ce am aflat din 
această cale. 


Augustinus citea avid. Ochii lui urmăreau pagină cu pagină 
rândurile cu scris mic, care era atât de dificil de descifrat şi 
astfel uită de-a binelea care era ţinta căutării sale. 


Dumnezeu îmi este martor, scria Abulafia, că eu mă simţeam 
mai sigur pe credinţa evreiască şi pe ceea ce învăţasem deja din 
Tora şi din Talmud. Dar ceea ce îmi oferiseră profesorii mei pe 
căi filozofice nu îmi ajungea şi asta până când am întâlnit un om 
al lui Dumnezeu, unul din rândurile cunoscătorilor, un cabalist 
cu ştiinţa strămoşească a trecutului, ştiinţă înălţătoare şi 
terifiantă în acelaşi timp, după cum spune credinţa de care 
aparţine fiecare. El m-a învăţat metoda permutaţiilor şi a 
combinațiilor de litere, mistica cifrelor şi mi-a poruncit să 
zăbovesc un timp deasupra lor. lar o dată mi-a vorbit despre 
cărţile care sunt scrise în combinaţii de litere întru totul 


neinteligibile şi din cifre mistice, care pot fi înţelese numai de 
către iniţiaţi şi pe care un muritor de rând nu le-ar putea 
niciodată pricepe, pentru că aceste cărţi nu sunt menite pentru 
ei. Puțin mai târziu şi-a regretat fapta, mijlocul lui de a mă 
ademeni, de a mă îndemna către extaze mai înalte. Mi-a spus că 
sunt prost şi netot şi a încercat să mă excludă; dar, fiind atras de 
miile lui de secrete, l-am urmat noapte şi zi şi mi-am dat seama 
că în interiorul fiinţei mele se întâmplau lucruri ciudate. Am 
dormit ca un câine în faţa uşii lui, până când s-a milostivit de 
mine şi a acceptat să aibă o discuţie profundă cu mine, şi aşa am 
aflat eu că se cer trei teste înainte ca iniţiatul să îmi transmită 
tot ce ştia. Insă testele, avertiză el, impuneau tăcerea absolută, 
un soi de probă de foc şi nu vreau să vorbesc despre asta. Dar 
nu vreau să păstrez tăcerea despre lucrurile care îi privesc pe 
papă şi pe biserica sa şi mi-am făgăduit să răscolesc totul şi să 
spun că Luca, evanghelistul, minte! Fie cu intenţie vinovată, sau 
doar ca să nu se ştie prea multe, nu ştiu să spun. Însă aici se 
spune expressis verbis că... 


Augustinus dădu pagina, dar încheierea lipsea. Într-adevăr, 
bibliotecarul constată că pagina care urma fusese ruptă din 
carte. Augustinus răsfoi pagină cu pagină, cu speranţa că va 
găsi pagina lipsă, însă atunci când ajunse la capătul cărţii, 
trebui să recunoască faptul că cineva, cândva, pusese mâna pe 
carte şi îndepărtase adevăratul secret al acestei cărţi. 

Padre îşi trecu palma peste frunte şi peste ochi, ca şi cum ar fi 
vrut să-şi şteargă oboseala de pe faţă. Apoi se ridică în picioare 
şi se plimbă încet prin faţa biroului pentru citit. Paşii îi răsunau 
în arhiva goală. Ţinându-şi mâinile după obiceiul călugăresc, 
ascunse în mânecile rasei sale, recapitula ceea ce citise şi din 
care multe îi rămăseseră nelămurite şi se gândi mult timp la 
pasajul în care se spune că Luca, evanghelistul, minţea. Ce 
dorea să spună Abulafia cu această afirmaţie? 

Luca fusese unul dintre creştinii proveniţi din păgâni în 
vremurile timpurii, fiind colaborator al apostolului Pavel, ale 
cărui fapte le-a imortalizat mai târziu în povestirile despre 
apostoli. Nici nu a scris prima evanghelie: aceasta era, după 
cum se ştie, a lui Marcu, a cărui povestire a luat naştere la vreo 
şaizeci de ani după Hristos şi pe care Luca şi Matei au folosit-o 
drept izvor, în timp ce ultima evanghelie, cea a lui loan abia 


dacă se suprapune cu celelalte. Toate evangheliile spun aceeaşi 
istorie a vieţii şi morţii lui Isus, dar şi despre învierea Domnului, 
chiar dacă în moduri diferite. La ce putea să se refere Abulafia 
când îl indica numai pe Luca dintre toţi ca fiind mincinos? În 
acest punct, padre Augustinus se împotmoli în gândurile proprii. 

Ca să se poată apropia de rezolvare, padre vedea numai o 
singură posibilitate: aceea de a mai găsi o a doua carte. Tirajele 
erau, pe atunci, atât de mici, încât de cele mai multe ori se 
primea un singur exemplar. La asta se adăuga şi faptul că o 
carte  cabalistă precum aceasta intra într-o bibliotecă 
bisericească fără prea multe înregistrări. 

În dimineaţa zilei următoare, padre Augustinus se întâlni cu 
cardinalul Jellinek. Dar, în vreme ce cardinalul nu îi spunea 
nimic nou părintelui, Jellinek era uimit de lipsa paginii decisive. 
Dar ceea ce niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă, era modul 
în care se puteau lega toate aceste lucruri. 

— Uneori, îşi spuse părerea Jellinek, suntem pe punctul de a 
scoate la lumină secretul lui Michelangelo; dar chiar în 
momentul acesta încep să mă îndoiesc că vom reuşi vreodată să 
dăm de urmă acestei blasfemii. 


De Sărbătoarea Sfântufui Iosif 


Fratele Benno căută dis-de-dimineaţă Oficiul de Pelerinaj 
dintre colonadele Vaticanului. Dorea să-i vorbească papei. 
Preotul secretar îl amână pentru miercuri, pentru că această zi 
era una de audienţă generală, dar în cadrul acestei audienţe nu 
era posibil să discute personal cu Sfântul Părinte. Nici măcar în 
cazul celor din cadrul Bisericii sau al călugărilor nu se făcea 
vreo excepţie. 

— Dar chiar trebuie să vorbesc cu Sanctitatea Sa! strigă 
fratele Benno enervat. Chestiunea este de importanţă majoră. 

— Atunci prezentaţi-vă problema în scris! 

— În scris? Imposibil, replică Benno, această problemă 
trebuie luată la cunoştinţă numai de către papă! 

Preotul secretar îl măsură pe interlocutor din cap până în 
picioare, dar înainte de a mai apuca să spună ceva, Benno zise: 

— Este vorba despre descoperirea din Capela Sixtină. 

— Responsabil cu această problemă este profesorul 
Pavanetto, directorul general al Construcţiilor şi Muzeelor 
Vaticanului, sau chiar cardinalul Jellinek, el dirijează cercetările. 

— Ascultaţi, o luă de la capăt fratele Benno, trebuie să 
vorbesc neapărat cu Sanctitatea Sa, papa! E o chestiune foarte 
importantă. Cu ani în urmă am vorbit fără nicio problemă cu 
papa loan Paul I şi pentru asta nu a fost nevoie decât de un 
telefon; de ce ar trebui să fie asta o problemă astăzi? 

— Vă voi anunţa prezenţa la secretariatul Congregaţiei 
teologice. Poate că vă poate primi cardinalul Jellinek şi atunci 
veţi putea să vă exprimati dorinţele. 

— Dorinţele? 

Fratele Benno râse amar. 

Secretarul cardinalului îl amână pe fratele Benno pe 
săptămâna următoare. Aceasta era cea mai apropiată dată 
posibilă, pentru a vorbi cardinalului Jellinek. 

Benno insistă asupra importanţei informaţiilor sale. 

— Ah, ştiţi, replică secretarul, la momentul actual cete întregi 
de istorici ai artei solicită întâlniri şi fiecare crede că deţine 
rezolvarea, dar până la urmă niciunul nu vine cu ceva nou. Cei 
mai mulţi vor să se distingă prin teoriile lor şi vor ca numele lor 


să fie pomenit în discuţii. Să nu mi-o luaţi în nume de rău, frate 
Benno. În ceea ce priveşte întâlnirea, săptămâna viitoare, 
probabil. 

Fratele Benno mulţumi politicos şi plecă din Sfântul Oficiu pe 
acelaşi drum pe care venise. 


În lunea de după a cincea duminică din post 


În lunea de după a cincea duminică din post Consiliul se 
întruni într-o nouă şedinţă. Pe masa cea mare şi ovală de şedinţă 
se afla Cartea Semnelor în coperta Cărţii lui Ieremia. 

După Începerea şedinţei, invocarea Sfântului Duh, 
Eminentissimii şi Reverendissimii domni cardinali şi episcopi, 
preaînalţii monseniori şi călugări îl asaltară pe cardinalul 
Jellinek cu întrebări despre locul unde fusese găsită Cartea 
Semnelor, iar cardinalul spuse că îi căzuse în Arhiva Secretă sub 
ochi o carte care nu avea ce căuta acolo pentru că nu ar fi 
trebuit ţinută secretă, Cartea lui Ieremia. La o privire mai 
atentă, s-a dovedit că din Cartea lui Ieremia nu existau decât 
coperta şi câteva pagini şi că aceasta ascundea o carte ieşită de 
sub pana cabalistului Abulafia. 

Întreruperea sonoră a cardinalului Giuseppe Bellini: 

— Acel Abulafia care este imortalizat pe bolta sixtină? 

— Acelaşi Abulafia pentru care papa Nicolae al III-lea a dat 
poruncă să fie ars. 

— Atunci nu s-a pierdut deloc. Cei prezenţi vorbeau agitaţi 
unii cu alţii, amestecat, iar Pio Luigi Zalba de la Slujitorii Mariei 
îşi făcu de mai multe ori cruce. Jellinek avea o privire 
neajutorată. 

— Cum aş putea să vă explic, începu el ceremonios. După cum 
se pare, pagina esenţială din această carte a dispărut. Lipseşte, 
a fost ruptă. 

Atunci începu să strige cardinalul Bellini că el considera totul 
un joc aranjat dinainte, că unii membri ai Consiliului ştiau de 
mult rezolvarea secretului şi chiar dacă această rezolvare era 
îngrozitoare şi de nesuportat pentru credinţă şi trebuia să fie 
ascunsă din faţa credincioşilor, membrii acestui Consiliu aveau 
tot dreptul de a şti ce se află în spate. 

Jellinek continuă, impulsiv: 

— Dacă dumneavoastră, frate întru Hristos, vreţi să spuneţi 
cu asta că eu am fost cel care a scos pagina, atunci resping cu 
maximă vehemenţă această supoziţie. În calitate de prefect al 
acestui Consiliu, nu îmi doresc nimic mai mult decât lămurirea 


situaţiei. Şi ce interes aş putea avea să muşamalizez adevărata 
rezolvare? 

Cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone îl invită pe 
Bellini să fie cumpătat şi veni cu ideea că paginile care lipsesc 
din Cartea Semnelor nu ar fi de o importanţă chiar atât de mare 
şi nici nu s-ar afla în ele rezolvarea problemei. 

— Nu ne-a prezentat padre Augustinus data trecută un 
pergament în care se spunea că lui Abulafia evreul i s-a luat un 
text secret, domnule cardinal? Nu este cu mult mai probabil ca 
acest text să fi fost distrus acum mult timp? 

Iar cardinalul Frantisek Kolletzki, subsecretar al Congregaţiei 
pentru Învăţământul Catolic, obiectă: 

— O carte ca asta, a misticului evreu, nu a existat doar într-un 
singur exemplar. Pentru o persoană ca padre Augustinus nu ar 
trebui să fie greu să procure un alt exemplar din vreo bibliotecă 
din lume. 

— Până în acest punct, replică Augustinus, toate încercările 
au dat greş. Nicio Carte a Semnelor nu se găseşte pe nicăieri 
arhivată. 

— Pentru că este o carte evreiască! Ar trebui să ne interesăm 
la bibliotecile evreieşti. 

Fără să bage în seamă discuţia, cardinalul Jellinek se ridică, 
scoase o scrisoare din sutană o ridică şi spuse: 

— În locul paginii care lipseşte din Cartea Semnelor am găsit 
această scrisoare. Provine de la cineva pe care îl ştim cu toţii, de 
la Pio Segoni, Dumnezeu să se milostivească de sufletul lui. 

Se făcu dintr-odată linişte. Toţi se uitau fix la singura foaie de 
hârtie din mâinile cardinalului. Acesta citea încet, cu pauze 
scurte între cuvinte, avertismentul benedictinului care cerea să 
înceteze cercetările în acel punct, până nu era prea târziu. 

— Pio ştia tot, el ştia tot! spuse cardinalul Bellini încet. 
Dumnezeule! 

Jellinek dădu scrisoarea mai departe şi fiecare citi textul. 

— Vreţi să ne explicaţi totuşi ce se află în această Carte a 
semnelor, spuse cardinalul secretar de stat, cel puţin până la 
acea pagină, care a dispărut într-un mod atât de misterios? 

— Este vorba mai ales despre învăţătura cunoaşterii 
cabalistice, răspunse cardinalul Jellinek şi aceasta nu prezenta 
importanţă nici pentru Sfânta Biserică, nici pentru prezentul 


caz. Totuşi, către sfârşitul cărţii, Abulafia povestea despre 
dascălul său care i-a transmis cunoştinţele moştenite după 
trecerea a trei teste. Iar printre aceste cunoştinţe se aflau şi 
lucruri referitoare la papă şi la Biserică şi acestea culminau cu 
indicaţia că Luca, evanghelistul, minte. 

Cardinalul Kolletzki bătu cu palma în masă: 

— Luca minte? 

— Aşa a afirmat Abulafia. 

— Date mai relevante, vreun indiciu, ceva? 

— În pagina următoare. Iar acea pagină lipseşte. i 

O lungă tăcere se întinse peste Consiliu. Intr-un final, 
cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone luă cuvântul: 

— Dar cine să ne spună nouă, de fapt, că explicația este de 
găsit pe pagina care lipseşte, frate întru Hristos? Şi chiar şi aşa, 
cine să ne spună că aceasta este referirea pe care a făcut-o 
Michelangelo către Abulafia? Mie mi se pare că am picat în 
plasa întinsă de florentin. 

— Totuşi, spuse padre Augustinus, plasa întinsă, după cum vă 
exprimaţi dumneavoastră liber, Eminenţă, a avut destulă 
importanţă pentru padre Pio ca să-şi ia zilele. 

În încheiere, domnii cardinali, episcopi şi monseniori amânară 
întrunirea sine die, până când se mai găsea încă un exemplar 
din Cartea Semnelor. 

* 

Mai târziu în aceeaşi seară, Cascone şi Canisius se întâlniră în 
secretariatul cardinalului de stat. 

— Ştiam eu, spuse Cascone, iar tu te-ai îndoit că această 
inscripţie ridicolă poate să fie riscantă pentru noi. Cercetările au 
avut întotdeauna urmări nefaste pentru curie. Aminteşte-ţi de 
loan Paul I! 

Faţa lui Canisius se crispa, ca şi când ar fi simţit durere la 
pomenirea acestui nume. 

— Dacă Ioan Paul I, începu din nou cardinalul secretar de 
stat, nu ar fi început dintr-odată să răscolească prin nişte acte 
secrete, ar mai fi fost şi acum în viaţă. Dacă s-ar fi ajuns cu 
adevărat la acest conciliu nefericit, urmările ar fi fost 
incalculabile. Ioan Paul I ar fi adus Biserica într-o adevărată 
criză. Nu, este de neimaginat! 

Canisius îl aproba dând din cap. Îşi ţinea mâinile la spate şi se 


plimba în sus şi în jos prin faţa lui Cascone, care luase loc pe un 
scaun baroc, cu şnururi roşii. 

— Numai gândul conciliului, spuse el, ar fi fost devastator 
pentru Biserică. Un conciliu referitor la o temă teologică 
fundamentală! De neconceput! A fost un noroc că planurile i-au 
mai putut fi aflate oficial. 

— Ce mai noroc! repetă Cascone şi îşi făcu semnul crucii în 
timp ce se închina. 

Dintr-odată, Canisius se opri. 

— Consiliul sixtin trebuie să înceteze cât mai repede cu 
putinţă, spuse el, situaţia este la fel ca şi de pe vremea lui loan 
Paul I. Se şuşoteşte peste tot. Nu îmi place Jellinek, iar acest 
Augustinus şi mai puţin. 

— Dacă aş fi bănuit ce atrage după ea această inscripţie, aş fi 
pus să se radă literele. 

— N-ar fi trebuit să-l aduci niciodată înapoi pe acest 
Augustinus! 

Cascone deveni agitat. 

— L-am scos din funcţie când am aflat că adună materiale 
despre toţi papii care au fost la conducere numai puţin timp, 
printre care şi materiale despre loan Paul I. Dar apoi a 
intervenit sinuciderea lui Pio Segoni şi am fost nevoit să îl aduc 
înapoi. Altfel, deveneam suspect cu antipatia mea. 

— În situaţia de faţă eu văd o singură ieşire: Trebuie să dizolvi 
Consiliul ex officio. Consiliul şi-a îndeplinit scopul. Se prea poate 
ca Michelangelo să se fi răzbunat prin monogramarea numelui 
unui eretic pe bolta sixtină, această explicaţie ar trebui să fie de 
ajuns. Nici Biserica, nici curia nu vor fi prejudiciate în acest fel. 

Cardinalul secretar de stat Giuliano Cascone promise că aşa 
va face. 


Buna Vestire 


— M-ati chemat, părinte abate? 

— Da, spuse abatele Odilo, lăsându-l pe confrate să intre în 
biblioteca sa personală, şi apoi se grăbi să închidă uşa în urma 
lui padre Augustinus. Aş dori să mai vorbesc o dată cu 
dumneata. 

— Din cauza lucrurilor care se află în pivniţă? 

— Exact. 

Abatele Odilo trase un scaun lângă Augustinus. 

— Acum, că ştii lucrurile trebuie să ai grijă să nu fie 
descoperite. Cercetările referitoare la moartea lui Pio mă 
neliniştesc din ce în ce mai mult şi mă tem că ar putea conduce 
inevitabil la descoperirea secretului nostru. Desigur că ai 
observat că avem un oaspete în Oratorium! 

— Acest benedictin german? De ce l-aţi primit? 

— Este o datorie creştinească, frate, noi primim pe orice 
călugăr, dacă este loc. Eu nu ştiam că vrea să facă nişte 
cercetări atât de ciudate. Susţine că el caută buste cu materiale 
despre Michelangelo. Pe Sfânta Fecioară, eu i-am spus că nu 
există niciun material despre Michelangelo aici, nu în acest 
Oratorium, chiar dacă or fi existat cândva mai demult. Dar mie 
mi se pare că fratele Benno nu are încredere în mine, la fel cum 
nici eu nu am încredere în fratele Benno. Dar dumneata dispui 
de cunoştinţe destule ca să afli dacă este cu adevărat un om de 
ştiinţă sau dacă adevărul este că aici se ascunde cu totul 
altceva. 

Augustinus aprobă dând din cap. 

În zilele următoare, după cină, arhivarul se aşeză la masă cu 
fratele cel străin. Aşa cum conveniseră, abatele îi lăsă singuri pe 
cei doi. 

Poate să fie de ajutor oaspetelui la lucru? 

Fratele Benno mulţumi pentru ofertă şi declară ceea ce 
declarase deja abatelui, că el caută buste cu materiale despre 
Michelangelo. Le avusese în propriile mâini acum mult timp. 
Puteau să fi ajuns cândva aceste materiale în Arhiva 
Vaticanului? 

— Nu, sigur aş fi ştiut despre aceasta. 


Augustinus dădu din cap reprobator. 

— Spuneti-mi, frate, despre ce este vorba în aceste materiale, 
la ce se refereau cercetările dumneavoastră de mai demult? 

Fratele Benno inspiră adânc. 

— Trebuie să ştiţi, frate întru Hristos, pe atunci eu nu purtam 
rasa călugărească, ci eram un tânăr istoric al artelor. O boală la 
ochi care atunci nu se putea opera şi care m-a forţat să port 
ochelari groşi, m-a scutit de armată, iar cu o bursă din Germania 
am putut să lucrez şi să fac cercetări aici pe perioada războiului. 
Mă dedicasem lui Michelangelo, acest geniu care excelează prin 
mister şi, în legătură cu acesta am făcut cercetări asupra boltei 
Capelei Sixtine. Credeţi-mă, frate întru Hristos, m-am oprit de 
atâtea ori în Capela Sixtină şi am stat cu capul în sus atâta timp, 
că până la urmă am avut dureri precum Michelangelo când a 
pictat frescele. In biblioteca Oratorium-ului se aflau arhivate pe 
atunci scrisorile lui Michelangelo, un material extrem de 
interesant, care oferea pe alocuri informaţii despre picturile lui 
şi despre felul cum gândea. 

— Michelangelo şi-a ars toate scrisorile şi desenele cu puţin 
înainte de moarte. Acest lucru este peste tot cunoscut în 
cercurile de istorici, frate. 

— Este şi nu este adevărat. Michelangelo a ars tot ceea ce i s- 
a părut lipsit de importanţă. Insă a lăsat moştenire elevului şi 
prietenului său, Ascanio Condivi, o ladă de fier încuiată în care, 
după cum se spune, a pus numai propriul testament. 

Fratele Benno afişă un zâmbet artificial şi dădu din cap. 

— Asta nu corespunde faptelor, frate Augustinus. Eu am văzut 
cu ochii mei scrisorile din această ladă, iar ele se găseau în 
acest Oratorium; scrisori în care Michelangelo se ocupă mai ales 
de probleme referitoare la credinţă. M-am adâncit în aceste 
documente şi am făcut descoperiri surprinzătoare, care şi-au 
găsit confirmarea în descoperirea de pe bolta sixtină. 
Dumnezeule mare, ce vremuri agitate! Pe atunci circulau 
zvonuri că nemţii voiau să ocupe Vaticanul, să pună în siguranţă 
toate operele de artă şi documentele şi să-l ducă pe papă şi 
curia în nord, unde era sigur. Hitler, aşa se zice, nu dorea ca 
papa să cadă în mâinile aliaţilor şi să ajungă astfel sub influenţa 
acestora. Papa trebuia să fie adus în Germania sau în 
Liechtenstein. Naziştii deja adunaseră experţi de artă care 


trebuiau să fie însărcinaţi cu planificarea şi efectuarea 
transportului de opere de artă, experţi care, pe lângă italiană, 
stăpâneau şi latina, şi greaca. Pe una dintre aceste liste se afla 
şi numele meu. Papa Pius al XII-lea, căruia îi ajunsese la urechi 
de acest plan, a spus că nu va părăsi Vaticanul de bunăvoie. 
Dacă naziştii voiau să îl ia de acolo, acest lucru era posibil 
numai cu forţa şi nici nu dorea să renunţe la vreuna din operele 
lui de artă. În acel moment Vaticanul era supravegheat deja de 
Gestapo şi câteva din aceste persoane erau încartiruite printr-un 
departament al SS-ului şi aici, în Oratorium. Eu am ţinut 
discursuri pentru soldaţi, ca să le mai treacă timpul, şi trebuie 
să spun că aveam ascultători atenţi. Într-una din seri le-am 
vorbit despre Michelangelo, am povestit despre descoperirile 
mele, despre ura lui Michelangelo împotriva papilor şi despre 
preferinţele lui cabalistice. Cu entuziasmul meu de tânăr 
cercetător, am povestit despre documentele pe care le 
descoperisem şi care puteau fi periculoase pentru Biserică şi am 
promis să arăt originalele la următoarele mele cuvântări. Seara, 
deja am observat interesul neşteptat de mare din partea acestor 
persoane pentru munca mea, iar în dimineaţa următoare, când 
nu se crăpase bine de ziuă, am fost trezit de un tip în uniformă, 
care mi-a transmis ordinul de chemare în patrie. A trebuit să îmi 
împachetez lucrurile în grabă, am vrut să mă întorc în 
bibliotecă, dar era încuiată, iar un comandant de batalion de 
asalt de la SS m-a împiedicat să intru. N-aş mai fi avut nimic de 
pierdut. Aşa că nu am mai putut deloc să pun la loc originalul 
scrisorii lui Michelangelo, pe care îl luasem ca să-l copiez. 

Padre Augustinus dădu din cap. 

— Şi când v-aţi hotărât să purtaţi rasa călugărească? 

— La mai puţin de jumătate de an. Am fost prins într-un atac 
cu bombe. După trei zile, când pur şi simplu nu mai era aer, iar 
eu aveam moartea în faţa ochilor, am jurat să intru la mănăstire 
dacă scap cu viaţă. Câteva ore mai târziu eram salvat. 

— Şi acum? 

— Trebuie să vorbesc papei, trebuie să mă ajutaţi cu asta! 

— Ascultaţi, frate întru Hristos, papa nu se ocupă absolut 
deloc de această problemă. Va refuza să vă primească şi să 
discute cu dumneavoastră pe această temă. Vorbiţi cardinalului 
Jellinek. 


— Jellinek? Mi s-a amânat întâlnirea şi la cardinalul Jellinek. 

— Cardinalul Jellinek conduce Consiliul care se ocupă de 
această problemă. El este confidentul meu şi eu sunt confidentul 
lui. Nu va fi deloc greu pentru mine să vă pun în legătură cu el. 
Voi rezolva acest lucru pentru dumneavoastră. Trebuie doar să 


aşteptaţi fixarea întâlnirii. 


În lunea din Săptămâna Patimilor 


Cardinalul Jellinek îl primi pe fratele Benno în Sfântul Oficiu. 
Cardinalul purta o sutană simplă, neagră, cu roşu purpuriu 
pentru contrast. Chipul îi era sobru, iar pe frunte se puteau 
observa cute adânci. Părul complet alb, de sub acoperământul 
roşu, avea o cărare foarte dreaptă, aşa cum se cade unui 
funcţionar conştient de importanţa poziţiei sale. Deasupra 
bărbiei duble, gura îi părea mică şi mereu închisă. Pe această 
faţă aspră nu se puteau citi gândurile. Întreaga înfăţişare din 
spatele biroului masiv, era astfel calculată încât să inspire 
teamă şi respect. 

— Padre Augustinus mi-a vorbit despre dumneavoastră. 

Jellinek îi întinse mâna. 

— Trebuie să înţelegeţi rezervele pe care le are curia în acest 
caz. Pe de o parte este vorba de o chestiune delicată, pe de altă 
parte vin cu sutele cei care cred că pot ajuta cu ceva în această 
problemă. La început am ascultat toate argumentele, însă nici 
măcar unul dintre ele nu a contribuit cu ceva la rezolvare. De 
aici şi purtarea noastră rezervată. Înţelegeţi? 

Benno confirmă printr-o uşoară înclinare a capului. Stătea 
ţeapăn în faţa cardinalului. 

— Eu port în suflet o povară care ameninţă să mă zdrobească 
de mulţi ani. Am crezut că pot să trăiesc cu ceea ce ştiu, izolat 
într-o mănăstire. Credeam că sunt atât de puternic, încât să nu 
trebuiască vreodată să mărturisesc unui creştin ceea ce ştiu, 
pentru că, o dată aflat, secretul va atrage după sine alte 
necazuri. Apoi am auzit despre descoperirea din Capela Sixtină 
şi de cercetările care se fac şi mi-am spus: Poate că poţi să ajuţi 
şi să limitezi răul, dacă explici oamenilor potriviţi ameninţarea 
lui Michelangelo. Am încercat să vorbesc cu papa, nu ca să îmi 
dau importanţă, ci din cauza importanţei a ceea ce am de spus. 

— Papa, îl întrerupse Jellinek, nu se ocupă de această 
problemă. De aceea trebuie să vă mulţumiţi cu mine. Eu conduc 
ex officio Consiliul alcătuit cu acest prilej. Spuneţi-mi frate, 
chiar vreţi să mă convingeţi că ştiţi care este semnificaţia 
numelui Abulafia, pe care Michelangelo l-a încifrat în fresca lui 
gigantică? 


Fratele Benno şovăia. În acest moment îi treceau mii de 
lucruri prin minte, întreaga sa viaţă, care părea să fie 
predestinată. Apoi răspunse scurt: 

— Da. 

Jellinek sări de pe scaun şi ieşi din spatele biroului său. Veni 
foarte aproape de interlocutor şi, în timp ce se apleca deasupra 
lui, spuse pe un ton încet, aproape ameninţător: 

— Mai spuneţi o dată asta, frate întru Hristos! 

— Da, replică fratele Benno, ştiu care este legătura dintre 
lucruri şi asta dintr-o cauză anume! 

— Povestiţi, frate, povestiţi! 

Benno îi prezentă cardinalului viaţa lui, aşa cum i-o povestise 
deja şi lui padre Augustinus, copilăria într-o casă burgheză, apoi 
boala sa de ochi care îl lovise de când era mic şi astfel a ajuns să 
poarte ochelari cu lentile foarte groase. De aceea era respins de 
ceilalţi şi şi-a găsit unica mulţumire în realizările peste medie de 
la şcoală. După moartea timpurie a tatălui său devenise „băiatul 
mamei” şi fusese dorinţa acesteia ca el să se dedice artei. Astfel 
a ajuns în Roma, ca să facă cercetări asupra lui Michelangelo şi 
nu a durat mult până să ajungă să răscolească şi biblioteca 
Oratorium-ului de pe Aventin, unde erau păstrate textele care 
aparținuseră cândva florentinului. Printre toate acele materiale 
se găsea o scrisoare de-a lui Michelangelo către Condivi, în care 
sculptorul făcea referire la Abulafia şi la Cartea Semnelor. Nici 
el nu-i dăduse importanţă la început, dar indiciul îl făcuse curios 
şi astfel a căutat Cartea Semnelor şi a găsit un exemplar în 
biblioteca Oratorium-ului. Ştia cardinalul de această carte? 

— Fireşte, răspunse Jellinek, doar că nu văd nicio legătură 
între această carte şi inscripţia din Capela Sixtină. 

— Aţi citit Cartea Semnelor? 

— Da, spuse cardinalul şovăitor. 

— În întregime? 

— Mai puţin ultima pagină, frate. 

— Dar aici se află totul! De ce aţi lăsat la o parte ultima 
pagină? 

— Lipseşte din acest exemplar. Cineva a rupt-o! 

Fratele Benno se uită la cardinal. 

— Eminenţă, pe această pagină se află ascunsă, după câte ştiu 
eu, cheia către dezlegarea misterului sau măcar un indiciu 


important pentru această problemă. Ascunde un adevăr amar 
pentru Biserică. 

— Aşa. Spuneţi, frate, ce se află pe acea pagină? 

— Abulafia scrie că a aflat de la profesorul lui un adevăr 
cutremurător referitor la credinţă şi la Biserică şi a făcut din 
acest lucru un document: Cartea Semnelor. Abulafia a vrut să-i 
transmită această Carte a Semnelor pupei Nicolae al III-lea, dar 
ceea ce este ciudat e că spionii Inchiziției au adus la cunoştinţa 
Sanctităţii Sale conţinutul cărţii, chiar înainte de a se fi ajuns la 
o întâlnire. Papa Nicolae a considerat că această carte este într- 
atât de periculoasă, încât a făcut totul ca să ajungă în posesia ei. 
Dar, mai înainte de a-l prinde pe Abulafia la porţile cetăţii, papa 
a decedat. Totuşi, Abulafia a fost întemnițat, a fost adus în 
Oratorium-ul de pe Aventin, acolo i s-a luat documentul, care se 
află acolo şi azi. Abulafia a fost reţinut şi a fost ameninţat să nu 
mai pomenească vreodată de ceea ce conţinea acel document. 
Acestea sunt scrise de cabalist, care se plânge în continuare în 
Cartea Semnelor că în curie erau numai oameni care puneau 
puterea mai presus de orice. Documentul lui includea dovada 
unui adevăr cutremurător pentru Biserică, unul care putea 
schimba principiile prea-sfinte şi concepţia asupra lumii. Ar fi 
fost necesară până şi o reformare a credinţei. De aceea, Biserica 
i-a închis gura. Apoi a refuzat să ofere dovezi şi a închis 
monstruosul adevăr pe veci; dar nu dintr-un sentiment de 
răspundere faţă de credinţă sau faţă de credincioşi, ci din 
lăcomia de putere. Biserica, scrie Abulafia, stă pe picioare de 
lut. Dovada poate fi găsită în Cartea Tăcerii. 

— Aţi găsit Cartea Tăcerii? 

— Da, am găsit-o împreună cu documentele despre 
Michelangelo. Este evident că nimeni nu a dat vreo importanţă 
acestei scrieri. 

Cardinalul deveni agitat. 

— Frate întru Hristos, dumneavoastră faceți  insinuări 
periculoase. Nu vreţi să-mi desluşiţi ce este de citit în această 
Carte a Tăcerii? 

— Domnule cardinal, Cartea Tăcerii este un document scris de 
mână în ebraică. Ştiţi cât de dificil se descifrează aceste texte 
scrise de mână. Eu am ajuns numai pe la jumătatea textului, dar 
ceea ce am aflat până acolo era suficient de îngrozitor ca să-mi 


răpească orice linişte sufletească. Abulafia spune, după 
învăţătura profesorului său, că Sfânta Scriptură nu este corectă 
şi că Evanghelia lui Luca porneşte de la premise false. Abulafia 
spune: „Luca minte!...” 

— Luca minte! îl întrerupse cardinalul. Asta am disutat deja. 
Dar de ce Luca? Ce are Luca atât de special? 

— Eu m-am ocupat mult, dădu de înţeles fratele Benno, cu 
precauţie, ca şi cum se temea să îl contrazică un cardinal - 
proteguitor al teologiei, cu privire la unele aspecte evanghelice, 
cu această problemă, în aceşti din urmă ani. Dumneavoastră 
ştiţi, Eminenţă, că primele evanghelii povestesc pe larg faptele 
lui Isus. În acest punct, ele depind de Marcu, care descrie viaţa 
pământească a Mântuitorului. Ceea ce povesteşte el se opreşte 
totuşi la mormântul deschis. Ultima parte, cea în care este vorba 
de înviere şi de urcarea la ceruri, apare o completare adusă mai 
târziu, pe vremea când toate celelalte evanghelii erau deja 
scrise. 

— Atunci vreţi să spuneţi că Luca... 

— Da, Luca este acela care înfăţişează primul apariţia celui 
înviat. Şi nu vă amintiţi că el era elev al lui Pavel, care în Prima 
Epistolă către corinteni, încă înaintea lui Marcu, mărturiseşte cu 
reţineri, ca şi cum n-ar fi fost o informaţie de primă mână, că el 
crede într-un Hristos înviat? 

— Cunosc pasajul. 

Jellinek zâmbi când îşi aminti, iar cutele de pe frunte i se 
adânciră. „Căci mai înainte de toate eu v-am spus ceea ce mie 
mi s-a zis: Hristos a murit pentru păcatele noastre, după 
Scriptură, şi a fost îngropat. El a înviat a treia zi, după 
Scriptură.” Aceste cuvinte au însemnat întotdeauna foarte mult 
pentru mine. 

— Este aceeaşi epistolă, continuă Benno, în care se spune mai 
departe: „lar dacă nu ar fi înviat Hristos, atunci credinţa voastră 
ar fi fost în zadar şi v-aţi fi pierdut în păcatele voastre; şi atunci 
cei adormiţi întru Hristos ar fi pierduţi... Căci aşa cum toţi au 
murit după Adam, tot aşa după Hristos toate sunt făcute cu 
viaţă”. M-am întrebat adesea dacă savanții care caută în Vechiul 
Testament interpretări pentru frescele lui Michelangelo, nu ar fi 
trebuit mai bine să se uite şi în cel nou. 

— Vreti să spuneţi, din pricina legăturii care se face aici între 


vechiul Adam şi cel nou, care se spune acolo că este Hristos? 

— Eu am fost istoric al artelor şi încă mai sunt, în măsura în 
care nu poţi să scoţi din minte ce ai învăţat. Eu am studiat 
frescele Capelei Sixtine. Şi am căutat mereu o explicaţie pentru 
faptul că florentinul a pus la începutul lucrării sale scena beţiei 
lui Noe şi Potopul, amenințând înainte de vreme să nimicească, 
prin păcatele apocaliptice, crearea lumii în numai cinci zile, ca 
să termine cu acea terifiantă judecată, în care un Dumnezeu 
mânios şi creat de unul singur îi aruncă pe oameni de-a valma în 
adâncurile Styx-ului. Ce altceva putem face noi? Precum Noe, 
după cum spune apostolul Pavel: „Dacă morţii nu vor învia, 
atunci să mâncăm şi să bem, pentru că mâine nu vom mai fi”. 

— Atunci acesta să fie secretul Capelei Sixtine? Că 
Michelangelo, creatorul ei, a negat învierea lui Hristos şi astfel 
învierea trupului? 

Jellinek se ridică din nou de pe scaun. Îl lua cu ameţeală şi 
asta nu numai din pricină că îi era clar cât de bine se potrivea 
contextului această interpretare şi cum elucidase ceea ce mult 
timp rămăsese ascuns. Nicio mirare, că florentinul se temea atât 
de mult de moarte. Pentru că, dacă Hristos nu înviase ca primul 
dintre cei adormiţi, atunci nu era nicio speranţă pentru oamenii 
care au urmat după el. Atunci, temelia Sfintei Biserici nu ar fi 
fost ameninţată să fie corodată în câteva locuri, ci întreaga 
construcţie era ridicată pe nisipuri mişcătoare. 

Cardinalul Joseph Jellinek, prefect al Congregaţiei pentru 
Teologie, urmaşa cu drepturi depline a Inchiziției de odinioară, 
bătu cu pumnul în masă: 

— Erezie! 

— Dar Biserica a înfrânt şi alte erezii. Maniheismul, 
Arianismul, erezia catharilor. Cine mai vorbeşte astăzi serios 
despre asta? 

— Abraham Abulafia, spuse fratele Benno cu voce răguşită, nu 
a spus că el crede că Domnul nostru Isus nu a înviat a treia zi. El 
avea dovada pentru asta, iar dovada se află în Cartea Tăcerii. 

— Şi în ce constă această dovadă? 

— Nu am ajuns până acolo, recunoscu fratele Benno. Pe la 
jumătatea studiilor mele, am fost chemat în armată, iar SS-ul, în 
faţa căruia ţinusem un discurs cu câteva zile înainte, mi-a blocat 
accesul în bibliotecă. 


— Eu nu am auzit niciodată de această Carte a Tăcerii, spuse 
Jellinek. 

— În schimb, se pare că Michelangelo le cunoştea pe 
amândouă, şi Cartea Semnelor, şi Cartea Tăcerii. Ştia povestea 
vieţii lui Abraham Abulafia. În această scrisoare - fratele Benno 
scoase o hârtie din geantă - Michelangelo face referire la 
Abulafia, iar aici este cheia pentru dezlegarea inscripţiei sixtine. 

— Daţi-o încoace, frate, ce scrisoare e asta? 

— Pe când făceam cercetările, am luat cu mine scrisoarea şi 
nu am mai putut să o dau înapoi când am fost trimis de acolo. 
Am avut cea mai mare grijă de ea, în toţi aceşti ani. 

— Daţi-o încoace! 

— Ceea ce ţineţi acum în mână este o copie. Originalul l-am 
predat papei loan Paul I, atunci când conşiinţa nu m-a mai lăsat 
în pace. După cum vedeţi, eu sunt un om în vârstă, şi nu am vrut 
să mor ţinând acest secret. loan Paul I m-a primit cu braţele 
deschise şi i-am povestit totul, aşa cum v-am povestit şi 
dumneavoastră. Papa a fost afectat, chiar foarte afectat. N-am 
mai luat scrisoarea şi am plecat acasă. Misiunea mea era 
îndeplinită. 

— Dar despre această scrisoare nu se ştie nimic în curie! 

— Nu ştiu dacă scrisoarea lui Michelangelo a făcut valuri, dar 
papa loan Paul I a reacţionat cu siguranţă, pentru că numai el 
putea fi cel care a trimis pe cineva la Oratorium-ul de pe 
Aventin. Abatele Odilo mi-a povestit că o oficialitate de la 
Vatican s-a interesat acum mai mulţi ani de documentele în 
legătură cu Michelangelo. Abatele nu mai putea să-şi 
amintească exact când s-a întâmplat asta; la insistenţele mele a 
spus că avea impresia că era după Conclavul în care loan Paul I 
fusese ales papă, aşadar cam prin perioada în care eu fusesem 
la Vatican. Dar papa loan Paul I a răposat de timpuriu şi nu ştiu 
dacă cercetările au fost oprite sau au continuat. Articolele din 
ziar m-au făcut să-mi dau seama că trebuie să mai vin încă o 
dată aici. 

— Da, spuse Jellinek, este bine că sunteţi aici. 

După aceea cardinalul citi scrisul mărunt şi încâlcit: 


Scumpe Ascanio, 


Tu îmi pui o întrebare, iar eu îţi răspund aşa: să fii 


sigur că din ziua în care m-am născut şi până astăzi nu 
mi-a trecut vreodată prin minte, fie că era vorba de 
lucruri neimportante, fie de altele mai semnificative, să 
fac ceva împotriva Sfintei Biserici. De dragul credinţei 
mi-am dat osteneală şi am muncit de când am venit din 
Florenţa la Roma şi am suportat mai multe decât poate 
să suporte un creştin obişnuit, ca să alung plictiseala 
papilor. Sculptorii îşi fac treaba, ei scot din piatră 
formele care se înfăţişează ochiului artistic şi o fac cu 
sau fără succes. Pe lângă asta nu mai este nimic de 
spus. Pictorii, în schimb, tu ştii mai bine decât oricine, 
au anumite particularităţi, mai ales aici, în Italia, unde 
se pictează mai bine decât oriunde în lume. Pictura din 
Ţările de Jos, în general, se spune că este mai pioasă 
decât cea italiană, şi asta pentru că pictura Ţărilor de 
Jos îi face pe oameni să lăcrimeze, acolo unde pe ai 
noştri îi lasă rece. Cei din Ţările de Jos încearcă să 
mituiască ochii, reprezentând lucruri drăguţe şi 
plăcute, lucruri care sar în ochi din pricina înfăţişării 
lor, dar adevărul este că nu conţin nimic cu adevărat 
artistic. Eu critic la acest fel de a picta mai ales faptul 
că adună într-un singur tablou atât de multe lucruri din 
care de multe ori se poate face separat o întreagă 
operă de artă. Şi au am pictat mereu aşa şi nu 
obişnuiesc să mă ruşinez de acest lucru şi când zic asta 
mă refer mai ales la Capela Sixtină, pe care am pictat-o 
în spiritul Greciei antice. Îmi vei da dreptate, chiar 
dacă arta aparţine ţării, ea vine din ceruri. Nu am 
nevoie să mă ruşinez de Capela Sixtină, chiar dacă 
domnii cardinali tună şi fulgeră şi blestemă libertatea 
neîngrădită cu care spiritul meu s-a semeţit să 
reprezinte ceea ce constituie scopul ultim al 
sentimentelor de credinţă. Ei îmi reproşează că am 
pictat îngerii fără splendoarea lor divină şi pe sfinţi 
fără urmă de ruşine pământească şi că am făcut un 
adevărat spectacol din întinarea pudorii. Fiind aşa de 
porniţi, papii şi cardinalii au mers până într-acolo, 
încât să treacă cu vederea lucrul cel mai important pe 
care l-am întreţesut pe acel tavan. Trebuie să ştii, 


scumpe Ascanio, dar să păstrezi pentru tine cât trăiesc 
eu, pentru că m-ar omori cu pietre dacă le-aş spune 
adevărul. Niciunuia dintre cei care au fost revoltați de 
goliciunea personajelor mele nu le-a bătut la ochi zelul 
cu care citesc sibilele şi profeţii mei cei îmbrăcaţi 
sobru, care sunt toţi preocupaţi de cărţi şi de suluri de 
scris şi chiar am crezut că trebuie să iau secretul cu 
mine în mormânt, dar după aceea ai descoperit tu, 
scumpe Ascanio, cele opt litere şi te-ai întrebat care le 
era înţelesul. Aici se află răspunsul meu: Aceste opt 
litere sunt răzbunarea mea. Şi tu, ca şi mine, eşti 
devotat Cabalei şi ştii despre cel mai mare dintre cei 
mari - Abraham Abulafia. lar pentru toţi cei care sunt 
implicaţi, eu am pus acolo nişte semne care nu pot fi 
trecute cu vederea. Căci Abulafia cunoştea un adevăr 
cutremurător pentru Biserică. Era un om corect şi 
drept, la fel ca şi Savonarola; amândurora li s-au 
pricinuit rele de către papi, au fost persecutați ca fiind 
eretici, şi asta pentru că Biserica nu este aşa cum se 
arată. Orice adevăr care poate fi periculos pentru 
Biserică este suprimat. Aşa s-a întâmplat cu Abulafia şi 
tot aşa s-a întâmplat cu Savonarola. Savonarola a fost 
ars pe rug, Abulafia a fost prădat de scrierile sale. Aşa 
am auzit eu de la prietenii mei. Tot ceea ce a dovedit 
Abulafia a fost pus sub tăcere, împotriva conştiinţei. 
Papii se poartă ca şi cum ar fi stăpânitorii lumii, iar 
Biserica nu s-a schimbat de la Abulafia. Tu ştii cum s- 
au purtat cu mine. Dar eu m-am răzbunat acolo, sus! 
Eu, Michelangelo Buonarroti. Vor veni şi alţi papi şi 
când ochii lor se vor ridica în Capela Sixtină, şi vor 
privi la profetul Ieremia cel drept, cel mai drept dintre 
drepţi, atunci vor vedea cât este de apăsat şi cum tace 
în disperarea sa. leremia ştie adevărul. Şi vor vedea 
indiciul pe care l-am făcut vizibil şi totuşi de nevăzut 
pentru toţi. Căci sulul de la picioarele lui Ieremia 
spune: «Luca minte!» lar lumea va înţelege cândva 
ceea ce vreau să spun. 


Michelangelo Buonarroti, din Roma 


Jellinek tăcu. Fratele Benno se uita la cardinal şi urmă o 
pauză jenant de lungă. 

— O răzbunare  diabolică, spuse cardinalul Jellinek. O 
răzbunare cu adevărat diabolică din partea florentinului. Dar ce 
spune acest Abulafia? Aduce vreo dovadă? E o conjurație 
strămoşească a bisericii împortiva lumii? 

— Fie şi numai gândul la aşa ceva mă chinuie până în ziua de 
azi, domnule cardinal. 

— Pălăvrăgeală eretică! Unde sunt acele buste pe care aţi 
lucrat cândva, lucrurile rămase de la Michelangelo şi Cartea 
Tăcerii? 

— În afară de această scrisoare, eu am lăsat totul în biblioteca 
din Oratorium. Am căutat cu atenţie, dar acolo nu mai e niciun 
document, iar bibliotecarul nu a putut să-şi amintească să fi 
văzut vreodată vreo busta referitoare la Michelangelo ori ceva 
din documentele care i-au aparţinut. lar abatele Odilo şi-a 
amintit că nici trimisul din Vatican nu a găsit nimic şi a plecat 
acasă cu treaba nefăcută. 

— Bizar. De ce au dispărut aceste lucruri? Şi mai ales, de 
unde provin? Cardinalul chibzuia. Nu găsise el în Arhiva Secretă 
documentele lui Michelangelo? Nu întrebase el atunci de ce 
erau păstrate aceste scrisori în riserva? Poate că erau 
documentele rămase de la Michelangelo cu care lucrase mai 
demult fratele Benno, deşi - iar asta îl făcu din nou să se 
îndoiască - nu a văzut niciodată această scrisoare a lui 
Michelangelo, a cărei copie o ţinea acum în mâini şi cu atât mai 
puţin Cartea Tăcerii. 

Jellinek îl rugă pe fratele Benno să îşi amintească ce 
documente şi scrisori fuseseră printre documentele rămase de la 
Michelangelo. 

Era mult de atunci, spuse Benno, dar dacă îşi aminteşte bine, 
printre lucrurile acelea se aflau câteva zeci de scrisori - scrisori 
către Michelangelo şi scrisori de la Michelangelo, ceea ce era 
destul de ciudat. Cine păstrează propriile scrisori? Dar pe lângă 
scrisoarea pomenită mai înainte, existau şi alte scrisori către 
Condivi, scrisori către papă, scrisori către tatăl său din Florenţa 
şi, fireşte, scrisori către Vittoria Colonna, marea lui iubire 
platonică. 

Când cardinalul Jellinek ajunse acasă în acea seară, la Palazzo 


Chigi, arăta ca un om mort. Nici măcar Giovanna, care îl 
întâmpină pe palierul superior, nu îi mai trezea interesul. 

— Buona sera, Signora! spuse absent şi trase uşa după el. 

Singur în bibliotecă, citi din nou scrisoarea lui Michelangelo. 
Conţinutul ei părea să îl sufoce. Că Isus, Domnul, nu a înviat. Nu 
înţelegea şi  recapitulă: Exista inscripția de mâna lui 
Michelangelo şi planificarea cea stranie de pe tavanul Capelei 
Sixtine; exista copia unei scrisori a lui Michelangelo, al cărei 
original fusese predat papei loan Paul I, care acum dispăruse 
însă. De Abulafia exista Cartea Semnelor într-o copertă care nu-i 
aparţinea şi din care lipsea pagina cea mai importantă; mai 
existau documentele rămase de la Michelangelo care erau 
păstrate în Arhiva Secretă, din motive necunoscute, şi în cele 
din urmă mai era şi o Carte a Tăcerii, al cărei conţinut nu îl 
cunoştea nimeni în întregime şi care nu se găsea nici măcar în 
Arhiva Secretă. 

Cardinalul nu reuşea să desluşească adevărul. Judecata lui, 
care de altfel era atât de precisă, refuza să extragă concluziile 
adecvate din toate acestea. Putea oare să prezinte în faţa 
Consiliului cardinalilor, episcopilor şi monseniorilor ceea ce 
aflase? Nu îi era permis. Pericolul era imens! De aceea, hotări să 
dezvăluie secretul mai întâi lui padre Augustinus şi să discute cu 
el problema. 


În marţea din Săptămâna Patimilor 


Într-unul dintre cele mai ferite colţuri ale bibliotecii 
Vaticanului, acolo unde izul de mucegai de pe cărţile vechi este 
foarte înţepător şi unde praful te lasă fără suflare, Jellinek se 
întâlni cu padre Augustinus. Îi povesti despre discuţia cu fratele 
Benno şi îi spuse că găsise în Arhiva Secretă buste cu 
documentele lui Michelangelo, cele pe care lucrase Benno. 
Lipseau doar una dintre scrisorile lui Michelangelo şi o aşa- 
numită Carte a Tăcerii despre care nu se ştia nimic. Jellinek se 
opri aici cu dezvăluirile. 

Augustinus se arătă cutremurat, mai ales de ceea ce conţinea 
ultima pagină din Cartea Semnelor, acolo unde se pretinde că 
Evanghelia este o minciună. 

— Aţi auzit vreodată de Cartea Tăcerii? întrebă cardinalul, iar 
Augustinus răspunse: 

— Nu îmi amintesc, Eminenţă, dar aşteptaţi! 

Apoi dispăru printre rafturi, răsfoi prin compendii şi cataloage 
şi se întoarse cu ştirea că o carte cu un astfel de titlu nu se 
cunoaşte în Arhiva Vaticanului şi, prin urmare, nu este arhivată. 

Jellinek scoase un bilet şi îl întinse arhivarului. 

— Aceasta este codul de înregistrare pentru documentele care 
i-au aparţinut lui Michelangelo. Puteţi să vă daţi seama când au 
ajuns aici aceste obiecte? 

Augustinus făcu ochii mici. 

— În orice caz, abia după ultimul război mondial. 

— Acum înţeleg ce s-a întâmplat. 

— Povestiţi, Eminenţă! 

— Aţi auzit de ODESSA? 

Augustinus îşi ridică privirile. 

— Acea organizaţie a foştilor nazişti? 

— Exact la ea mă refer. Am avut zilele astea o discuţie cu 
Antonio Adelman, preşedintele Băncii Unione. In legătură cu 
inscripţia Abulafia, mi-a relatat un episod cu care Biserica nu se 
prea poate mândri. 

— Ştiţi? 

— Ştiu că în Oratorium-ul de pe Aventin s-au ascuns nazişti 
după ultimul război mondial, cărora li s-au pus la dispoziţie 


paşapoarte false. Iar asta se întâmpla cu aprobarea Vaticanului. 

Augustinus se uita fix la Jellinek. Nu ştia ce să facă, dacă să 
tacă sau dacă să vorbească. 

— Dar ce legătură are Adelman şi mai ales ce legătură are 
acest lucru cu Michelangelo? spuse el într-un final. 

— Adelman este evreu. Naziştii i-au făcut rău, dar a 
supravieţuit într-o ascunzătoare din mijlocul Romei, pentru că 
nu avea încredere în aceşti răufăcători. Au obţinut, prin şantaj, 
de la evreii din Roma o tonă de aur şi bijuterii şi au promis să-i 
cruţe. Adelman nu a îndrăznit să iasă din adăpost şi, dacă 
trăieşte şi astăzi, se datorează acestei precauţii. După război a 
auzit că naziştii şantajaseră cu ceva Biserica, pentru a putea 
folosi Oratorium-ul ca ascunzătoare. Iar în asta a jucat un rol şi 
numele lui Michelangelo. 

— Nu mai trebuie să spuneţi nimic, Eminenţă, ştiu povestea. 

— O ştiţi... 

— Abatele Odilo mi-a istorisit-o cu condiţia să păstrez 
secretul. Mi-a arătat până şi aurul! 

— Aurul mai este acolo? 

— Cel puţin o parte. Nu ştiu. 

Cardinalul dădu din cap şi ridică un deget. 

— Acum înţeleg cum au decurs lucrurile în vremea aceea. 
Când fratele Benno şi-a ţinut discursul, naziştii au ciulit 
urechile. Benno a expus faptul că a descoperit o Carte a Tăcerii 
enigmatică, prin intermediul documentelor de pe urma lui 
Michelangelo, carte care putea să aducă mari prejudicii 
Bisericii. Cei din frunte ştiau cu toţii că li se apropia sfârşitul, 
când a apărut ceva cu care Biserica putea fi şantajată de-a 
dreptul. L-au chemat în armată pe tânărul neamţ chiar a doua zi 
şi i-au smuls textele pe care acesta lucra, ca să le ia ei. Chiar 
sperau că Benno, cu toate cunoştinţele lui, va muri în teatrul de 
război. 

— Dar fratele Benno a supravieţuit. 

— A supravieţuit, dar nu a îndrăznit să îşi dezvăluie secretul, 
iar naziştii s-au folosit de această Carte a Tăcerii şi au şantajat 
Biserica. Circuitul mănăstirilor a fost o idee genială, iar 
Oratorium-ul de pe Aventin, o ascunzătoare sigură şi bună 
pentru a-i trece pe nazişti ilegal peste graniţă. Biserica a trebuit 
să intre în joc, dacă nu voia să se afle despre Cartea Tăcerii. 


Jellinek chibzui. Dacă lucrurile se petrecuseră aşa, atunci 
trebuie că, după ce acţiunea se încheiase, Vaticanul reţinuse 
materialele cu care fusese şantajat, inclusiv Cartea Tăcerii, căci 
ce alt motiv exista să păstreze în riserva documentele lăsate de 
Michelangelo? Dar unde se afla Cartea Tăcerii, al cărei adevărat 
conţinut încă nu îl cunoşteau? 

— Ce nu înţeleg eu încă, spuse Jellinek, este ce legătură are 
padre Pio. El a găsit Cartea Semnelor şi trebuie că ştiuse ceva 
de undeva sau cel puţin bănuise. Trebuie că Pio a fost cel care a 
rupt ultima pagină şi a pus scrisoarea în acelaşi loc, cea cu 
avertismentul de a nu mai căuta. Trebuie că ştiuse că există o 
carte cu un conţinut devastator. Dar mai ales, de ce s-a sinucis? 
Să ştii aceste lucruri nu reprezintă un motiv pentru care să îţi iei 
viaţa. 

Padre Augustinus tot clătina din cap. Cunoştea adevăratul 
motiv, sau cel puţin credea că îl cunoaşte, după cele povestite 
de abate în pivniţa din Oratorium. Trebuia să tacă sau trebuia să 
îi spună cardinalului ceea ce ştia? Mai devreme sau mai târziu 
tot va afla întreaga poveste, pentru că Jellinek nu era omul care 
să se oprească la jumătatea drumului. 

Aşa că Augustinus îi spuse cardinalului despre Oficiul de 
emigrare al Vaticanului, care luase asupra sa îndatorirea de a-i 
duce pe nazişti, de preferinţă, în America de Sud, povesti despre 
monseniorul Tondini, care conducea toată afacerea şi despre 
subalternul său Pio Segoni, care nu s-a sfiit să ia aur şi bijuterii, 
mai ales acele piese pe care naziştii le obţinuseră prin şantaj de 
la evreii din Roma. 

Referitor la numirea sa în fruntea Arhivei Vaticanului, din 
teamă că, dacă rămâne în funcţie, predecesorii lui vor scoate 
prea multe la iveală din ceea ce, după dorinţele anumitor puteri 
trebuia să rămână ascuns, pe Pio l-a ajuns din urmă trecutul. 
Timpul vindecă multe răni, dar de multe ori e suficient să-ţi 
aduci o dată aminte, ca să se deschidă la loc. Padre Pio ştia 
despre un alt material exploziv, care se afla printre documentele 
care aparținuseră lui Michelangelo şi şi-a amintit de propria 
viaţă nefericită de mai demult şi de ruşinea care s-a abătut 
asupra Bisericii astfel şi care putea fi făcută cunoscută tuturor, 
dacă cineva se atingea de acele lucruri. 

Se iviseră două noi întrebări: A citit padre Pio Cartea Tăcerii? 


O găsise şi chiar o distrusese? 


În miercurea din Săptămâna Patimilor 


Înainte de prânz, membrii Consiliului se strânseră într-o 
şedinţă extraordinară. Cardinalul secretar de stat Cascone 
rugase insistent ca această întrunire să aibă loc. Cascone 
deschise conferinţa cu întrebarea dacă cineva are ceva nou de 
spus în legătură cu cercetările. Domnii negară şi asfel rămăsese 
ca Jellinek să rezolve misterul cu ajutorul paginii lipsă din 
Cartea Semnelor. Doar dacă se ştia ce scrisese Abulafia pe 
această pagină puteau să îndrăznească să ajungă la interpretări 
mai profunde. Care era motivul pentru care Cascone convocase 
Consiliul acum, în Săptămâna Patimilor? 

Paștele, răspunse Cascone, este sărbătoarea păcii pentru 
Biserică, iar el se întreba dacă nu se întrevede pacea şi în acest 
caz nefericit, după ce nu se văzuseră progrese de nicio parte în 
timpul ce i se alocase. Se găsise rezolvarea: Michelangelo 
pictase numele unui cabalist pe tavanul sixtinei; înclinațiile lui 
cabalistice fuseseră exprimate, nu spunea aici decât lucruri 
cunoscute. Era Jellinek în posesia unor cunoştinţe noi? 

Jellinek negă; nu găsise nimic care să depăşească cele 
cunoscute deja. Răscolise totul prin Arhivă şi prin riserva, dar în 
niciun loc nu apăruse acea carte care fusese luată de Inchiziţie 
de la Abulafia şi nici nu se aflaseră alte indicii referioare la 
autor. Cercetările din bibliotecile evreieşti nu au furnizat niciun 
rezultat concret până astăzi; nu putuse nici măcar să identifice 
un al doilea exemplar din Cartea Semnelor. Renunţase la 
speranţa de a mai găsi ceva în sensul clarificării cazului 
înăuntrul zidurilor Vaticanului. Fie se pierduseră documentele în 
decursul timpului sau Pio le distrusese înainte de deces. Nu 
putea exclude a doua ipoteză, dacă îşi amintea de scrisoarea 
celui răposat. Singurul lucru cert era că, datorită unui articol 
din ziar, venise la el un călugăr cu un text de-al lui 
Michelangelo, în care acesta îşi făcea cunoscută răzbunarea de 
pe bolta sixtinei. Făcea referire tocmai la acel text care fusese 
cândva confiscat de Inchiziţie. Restul era deja cunoscut de 
preacinstiţii membri ai acestui Consiliu. 

Cascone reflectă: 

— Domnule cardinal, dar asta nu ne face să progresăm nici 


măcar cu un pas! Nici nu este posibil, de fapt, pentru că noi am 
găsit deja rezolvarea. Din cauza furiei împotriva muncii care nu 
îi făcuse plăcere şi din mânie pricinuită de felul incorect în care 
fusese tratat de către papi, Michelangelo a dat frâu liber 
nemulțumirilor sale. Mai există alte interpretări? Enigma a fost 
dezlegată. Ce să mai ştim despre un om pe care, secole de-a 
rândul, Biserica nu l-a găsit destul de însemnat ca să-i păstreze 
documentele? Căutarea pe urmele lui Abulafia poate aduce 
numai rele. Ştim destul. Michelangelo a fost adept al Cabalei. Şi 
de aceea v-am convocat, domnii mei. Acum doar ne pierdem 
timpul. Fiecare are într-adevăr ceva mai important de făcut. 

— Dar, cardinale secretar de stat, strigă Parenti, pe mine nu 
mă mulţumeşte această rezolvare! Şi nu este de ajuns pentru 
ştiinţă! 

Cascone îi reteză vorba lui Parenti. 

— Noi tratăm aici un caz al Bisericii, nu unul ştiinţific! Iar 
acest lucru este de ajuns! De aceea vin astăzi cu solicitarea, şi îi 
rog insistent pe domnii de aici să fie de acord cu mine, să 
dizolvăm Consiliul şi să tratăm lucrurile în continuare 
specialissimo modo. 

— În ruptul capului nu pot să fiu de acord cu asta! strigă 
Parenti. 

— Se va găsi o rezolvare pentru dumneavoastră, profesore. 
Biserica nu uită şi are braţul lung! Să nu uitaţi asta! 

Şi Jellinek îl contrazise vehement. Momentan nu progresase, 
dar era cu siguranţă pe urmele unei rezolvări. 

Cardinalul secretar de stat avea dreptate, se amestecă şi 
Canisius, şi cei mai mulţi dădură din cap în semn de aprobare. 
Şi el era pentru dizolvarea Consiliului. Orice alte cercetări 
puteau mai degrabă să facă rău decât să fie de vreun folos. 

Astfel se termină Consiliul, hotărându-se dizolvarea lui printr- 
o majoritate simplă. Jellinek a fost ridicat din post ex officio; se 
conveni ca tot ceea ce se exprimase în cadrul Consiliului să fie 
tratat pe viitor tot specialissimo modo. Parenti urma să prezinte 
săptămânile următoare o propunere de informare publică şi 
atunci urma să se decidă ce se va întâmpla cu literele pictate. 

Jellinek părăsi încăperea împreună cu Bellini. 

— Nu fiţi atât de supărat, domnule cardinal. 

— Sunt dezamăgit! Cascone s-a opus mereu cercetărilor mele, 


de la bun început a preferat nişte explicaţii rapide în locul 
cercetărilor fundamentate. Credeam că măcar dumneavoastră 
sunteţi de partea mea! Aş fi contat pe sprijinul dumneavoastră. 
Dar m-am înşelat în ceea ce vă priveşte. Şi în ceea ce îl priveşte 
pe Stickler! 

— Trebuie să îi dau dreptate lui Cascone, poate că avem alte 
lucruri mai importante de care ar trebui să ne ocupăm. La ce să 
folosească răscolitul în obiecte vechi de sute de ani, când 
trecutul recent ascunde atâtea lucruri neclare? Există destulă 
vină, care nu a trecut încă! 

— Probabil. Până acum nici eu nu am mai crezut în progresul 
cercetărilor mele. S-au pierdut prea multe urme în nisip. Totuşi, 
eu sunt o persoană care îşi duce întotdeauna treaba la capăt; nu 
renunţ aşa de repede. Altfel nu aş fi aici, în acest loc. Şi pur şi 
simplu refuz să renunţ acum, când simt că sunt atât de aproape 
de rezolvare. 

— Deseori trebuie să renunţăm, frate întru Hristos, interveni 
Bellini. Viaţa cere concesii. Credeţi că mie îmi e mereu uşor să 
fac ceea ce fac? Uneori trebuie să fac abstracţie de ceea ce 
doresc. Vă amintiţi de discuţia noastră de acum câteva 
săptămâni, aceea pe care am avut-o cu Stickler? Repet acelaşi 
lucru pe care vi l-am povestit atunci. 

— Cu atât mai mult aş fi avut nevoie de sprijinul 
dumneavoastră împotriva membrilor celeilalte tabere. 

— După cum am zis deja, trebuie făcute concesii ca să 
supravieţuim. În afară de asta, nu aţi mai primit nicio vizită- 
surpriză? 

Jellinek negă. 

— Eu încă nu ştiu ce să înţeleg din acel avertisment bizar. De 
ce am primit tocmai eu pachetul ăsta ciudat? 

— M-am gândit între timp. Am bănuiala că dumneavoastră aţi 
ajuns fără să vreţi între roţile dinţate ale mecanismului unei 
organizaţii secrete, pentru că cercetările referitoare la inscripţia 
sixtină au urmări mai adânci decât se aştepta la început. O 
anumită parte se teme de cercetări mai serioase. 

— De aici şi pachetul cel ciudat cu papucii şi ochelarii papei! 

— Exact! Pentru cel care nu este implicat, acest pachet nu are 
niciun sens. Dar pentru cel care s-a adâncit atât de mult în 
cercetări încât ştie şi dedesubturile, pachetul este un avertiment 


care nu poate fi ignorat. Frate, riscaţi mult în viaţă, chiar extrem 
de mult! 

Jellinek apucă nesigur cu degetele de nasturii purpurii ai 
sutanei sale. Nu era omul pe care să-l poţi speria uşor, dar acum 
îşi simţi dintr-odată bătăile inimii şi căută aer. 

— Este sigur că făceau parte din vreo lojă masonică, îşi 
continuă Bellini ideea. Probabil P24. Ei, această organizaţie încă 
funcţioneză. Scopul membrilor săi este de a aduna putere, 
influenţă şi bogăţie peste graniţele Italiei. Tentaculele ajung 
până în America de Sud, iar membrii ei se găsesc în cele mai 
înalte cercuri de conducere, în justiţie, în industrie şi în bănci. 
De mult timp se zvoneşte că anumiţi membri ai curiei, preoţi, 
episcopi şi cardinali fac parte din această lojă masonică. În cazul 
anumitor cardinali şi episcopi - şi aici Bellini făcu o pauză - eu 
sunt foarte sigur. Ca observaţie suplimentară, există şi o 
suprapunere de interese financiare la cel mai înalt nivel. 
Afacerile administratorului nostru financiar din Vatican, care 
este episcop, iar aici e vorba de afaceri şi structuri financiare 
uriaşe, nu sunt întotdeauna lipsite de probleme şi necesită 
discreţie maximă. Aţi auzit cu siguranţă zicala că, dacă intri în 
Vatican cu o ladă de bani, toate legile financiare lumeşti nu mai 
au nicio putere! Orice agitaţie înăuntrul şi în jurul curiei se 
traduce în pericol pentru desfăşurarea în linişte a afacerilor. 
Cercetările dumneavoastră au atras prea mult atenţia asupra 
curiei. 

— Dar Biserica vede în faptul de a fi membru într-o lojă 
ortodoxă un motiv pentru excomunicare! 

Bellini ridică din umeri. 

— Se pare că asta deranjează din ce în ce mai puţin. Neregula 
s-a răspândit mult în Vatican în ultimii ani. P2 întreţine un 
serviciu de spionaj în toată regula. Acesta întocmeşte dosare 
despre oameni importanţi, încearcă să le afle punctele slabe şi 
să se folosească de ele. Asta înseamnă că fiecare trebuie să 
dezvăluie un secret împovărător ca să poată fi primit. Nu sunteţi 
de mult în Roma, domnule cardinal. Poate şi dumneavoastră aţi 
fost supravegheat? 

— Cabina telefonică din faţa casei mele! 

Vocea lui Jellinek crescu în intensitate: 


1 Ref. la loja masonică italiană (n.tr.) 


— Şi Giovanna, această femeie. Totul nu-i decât un teatru de 
proastă calitate! 

— Nu înţeleg, frate. 

— Nici nu trebuie, cardinale Bellini, nici nu trebuie. 

Astfel se despărţiră cei doi, iar Jellinek se gândi mult la ceea 
ce se vorbise. Acum ştia sigur ce era cu persoana care dădea 
telefoane şi făcea vizite noaptea. Mai rămânea afecțiunea 
Giovannei. Chiar dacă aceasta nu îi era destinată, ci ea urmărea 
cu totul alte scopuri, tot spera în ascuns că ea va trage cu 
urechea în continuare la ce făcea el. Şi se retrase cu gânduri 
necuviincioase. 


În Joia Mare 


Seara, Jellinek trecu prin Sala di Merce ca să vadă în ce fază 
mai era partida. Când intră, fu surprins de prezenţa lui Cascone. 
Dar acesta îl salută scurt şi absent, apoi se grăbi să iasă din 
încăpere. 

Jellinek aşezase calul la e4 la a optsprezecea mutare, iar 
adversarul lui mutase tura de la e6 la g6. Calul alb bloca acum, 
împreună cu regina, majoritatea pionilor negri de-o parte şi de 
alta a reginei. Jellinek se miră foarte tare de această mişcare 
promptă a adversarului. Il atrăsese în capcană într-un mod 
foarte evident şi încerca obraznic să îl facă mat. Trebuia să se 
dea bătut Jellinek? În momentul acesta nu avea niciun strop de 
noroc. Consiliul fusese dizolvat împotriva dorinţei sale şi nici la 
şah nu obținuse vreun avanaj. Privea gânditor la figurile finisate 
artistic, a căror frumuseţe şi deplinătate a măiestriei îl fascinau 
iar şi iar. Nu, nu stătea rău, vedea o ieşire. 

Urma să îşi folosească repede majoritatea pieselor şi să le 
aducă în jurul regelui. Asta ar fi dat jocului - ar fi trebuit să îi 
dea - o întorsătură decisivă şi l-ar fi pus în avantaj. Poate că o 
manevră neatentă a adversarului ar fi decis jocul în favoarea lui, 
în cele din urmă. Cardinalul îşi mută tura hotărât, de la e1 la e3. 
Chiar era Stickler cel împotriva căruia juca? Acest joc îndrăzneţ 
nu i se potrivea deloc, în niciun caz tacticianului precaut 
împotriva căruia se obişnuise să joace. 

Jellinek renunţă la acest gând, acum avea alte probleme. 
Bătea pasul pe loc în căutarea Cărţii Tăcerii. Chiar dacă 
deschisese sute de buste şi verificase sute de cărţi, în speranţa 
că o va găsi chiar, dacă într-o copertă care nu-i aparţinea, toate 
cercetările rămăseseră fără rezultat. 

Când să plece din Sala di Merce, se ciocni de Stickler. Jellinek 
nu putu să-şi reţină observaţia: 

— Nu arată bine pentru dumneavoastră, frate întru Hristos! 

— De ce spuneţi asta? întrebă Stickler în replică. 

— Dumneavoastră urmaţi la mutare, monseniore! 

— Nu înţeleg, domnule cardinal. Despre ce vorbiţi? 

— De partida noastră. Puteţi să recunoaşteţi liniştit. 

— Regret, dar nu ştiu despre ce vorbiţi, Eminenţă. 


— Dar vreţi să spuneţi că nu dumneavoastră sunteţi 
misteriosul adversar împoriva căruia joc de multe săptămâni? 

Jellinek îl luă pe Stickler în Sala di Merce, prin uşa cea înaltă, 
şi îi arătă jocul de şah. 

— Şi dumneavoastră credeţi, că eu aş... spuse Stickler. 
Trebuie să vă dezamăgesc, Eminenţă. Ce este aici este un set de 
şah foarte frumos, dar eu nu am jucat încă vreodată cu el. 

Jellinek tăcu încurcat. 

— Există în afară de noi doi destui jucători excepţionali de şah 
între zidurile Vaticanului. De exemplu Canisius. 

Jellinek dădu din cap că nu. 

— Nu i se potriveşte strategia, ştiu cum joacă. 

— Sau Frantisek Kolletzki, sau cardinalul secretar de stat 
Cascone, un strateg de excepţie, dar îndrăzneţ, căruia îi face 
plăcere să le pună piedică adversarilor, la fel ca şi în viaţă, dacă 
îmi e permisă asemenea observaţie. În jocul de şah nu poţi să-ţi 
ascunzi adevăratul caracter. Toţi cei pomeniţi sunt maeştri ai 
jocului regal şi au des ocazia să vină aici, datorită faptului că 
locuiesc în apropiere. 

Jellinek răsuflă. 

— Joc aşadar de ceva vreme împotriva unui adversar pe care 
nu îl cunosc. 

Stickler ridică din umeri şi Jellinek se opri să se gândească. 

— De fapt nu mă miră deloc, spuse el, cine să-şi cunoască pe 
aici adevărații adversari? 

— În mine puteţi să aveţi încredere, Eminenţă, replică 
Stickler, eu chiar cred că aveţi încredere în mine, însă nu vă 
încredinţaţi mie secretele, asta este diferenţa. De ce nu vă 
confesaţi mie? 

— Dar pot să mă confesez dumneavoastră, monseniore, spuse 
Jellinek. Însă locul acesta nu este bun pentru o discuţie 
confidențială. Unde putem vorbi fără să fim deranjaţi? 

— Veniţi, spuse Stickler şi se îndreptară spre locuinţa 
camerierului. _ 

Stickler ocupa un mic apartament din palatul papal. In 
comparaţie cu încăperile luxoase ale cardinalilor, acesta dădea 
impresia de mare modestie. Mobilierul închis la culoare era 
vechi şi nu era de preţ. Cei doi luară loc într-un colţ de odihnă 
cu mobile tapisate şi cardinalul povesti că îl căutase un frate pe 


nume Benno, dintr-o mănăstire de călugări tăcuţi. I-a transmis 
lucruri uimitoare în legătură cu inscripţia sixtină, lucruri care îl 
făceau să nu mai doarmă. 

Stickler îl rugă pe cardinal să fie bun şi să-i descrie mai pe 
larg despre ce este vorba. 

Fratele Benno, povesti Jellinek, îi dăduse copia unei scrisori 
de-a lui Michelangelo, în care se fac aluzii la anumite documente 
în posesia cărora el, Jellinek, nu putea ajunge. Fără documente, 
se temea el, enigma inscripţiei nu putea fi dezlegată complet. 

Cum ajunsese fratele în posesia copiei scrisorii? 

Benno lucrase, replică Jellinek, în legătură cu Michelangelo. 
Datorită anumitor circumstanţe, ajunsese în posesia originalului; 
totuşi pretindea că îi dăduse papei loan Paul I originalul acestei 
scrisori a lui Michelangelo, cu aceste misterioase aluzii. Putea 
el, Stickler, să îşi amintească de vreun caz asemănător? 

Stickler repetă de mai multe ori numele Benno, spuse în cele 
din urmă că avea impresia că mai auzise numele acesta. Da, îşi 
amintea că văzuse o scrisoare foarte veche pe biroul Sanctităţii 
Sale. Ioan Paul I zăbovise adesea prin Arhiva Secretă în acea 
perioadă şi putea să presupună că această scrisoare provine de 
acolo. Dar în afară de asta nu a mai dat nicio importanţă 
scrisorii. Din câte se înţelegea din ceea ce zicea papa Ioan Paul 
I, iar Stickler îl rugă să trateze aceste informaţii specialissimo 
modo, acesta pregătise convocarea unui nou Conciliu. 

Un Conciliu? Lui Jellinek i se făcu teamă. Nu auzise niciodată 
despre un asemenea plan al lui loan Paul I. 

Dar nu putea să facă aşa ceva, opină Stickler, Ioan Paul I nu 
ajunsese până într-acolo, încât să dea publicităţii planurile sale. 
În afară de Cascone şi Canisius, nimeni nu-i mai ştia planurile, 
nici neînsemnatul cel de faţă, fireşte, zise Stickler, iar din vorbe 
răzbătea o oarecare mândrie. Cascone şi Canisius au fost totuşi 
nişte adversari înverşunaţi ai acestui plan. De multe ori auzise 
discuţii aprinse în spatele uşilor închise, precum şi învinuiri 
aduse de o parte şi de alta, dar loan Paul I a rămas pe poziţie şi 
a insistat asupra faptului că trebuie că convoace un Conciliu. 
Însă cu o zi înainte ca papa să îşi facă oficial cunoscute 
planurile, a decedat, în circumstanţe memorabile, care lui, adică 
lui Jellinek, îi erau deja cunoscute. 

Jellinek îşi exprimă uimirea că succesorul lui nu s-a ocupat 


niciodată de planurile referitoare la Conciliu, iar Stickler îi 
răspunse că acest lucru nu era posibil tocmai din pricină că 
dispăruseră toate documentele şi notițele despre ele. El, 
Stickler, putea să spună cu mâna pe inimă că loan Paul I se 
ocupa cu acestea încă şi în seara dinaintea decesului său. El 
dorea să i se dea mână liberă în a reforma curia. 

Ce credea, fuseseră furate respectivele documente? 

Da, aşa credea el, răspunse Stickler. Călugăriţa care îl găsise 
dimineaţa pe loan Paul I mort în patul lui spunea că ţinea în 
mână mai multe coli de hârtie. În comunicatul oficial despre 
decesul papei s-a spus totuşi că loan Paul I răposase în timp ce 
lectura o carte, iar călugăriţei i s-a impus cu stricteţe tăcerea şi 
a fost trimisă într-o mănăstire izolată. Oficial fireşte că nu 
cunoştea nimic, dar în calitate de camerier, fusese informat 
despre fiecare acţiune a papei. 

— Am o bănuială foarte urâtă, spuse Jellinek după ce şovăi 
puţin. În afară de dumneavoastră, numai doi oameni mai ştiau 
de planurile papei, doi adversari înverşunaţi ai planurilor lui, pe 
care papa dorea să-i scoată din funcţii, moartea lui... exact în 
acel moment... documentele lipsă... rămâne o singură 
concluzie... Cascone şi Canisius... trebuie că ei... Nu, nu 
îndrăznesc să rostesc aşa ceva! 

— Aceeaşi bănuială o am şi eu, replică Stickler, dar îmi lipsesc 
dovezile, şi de aceea sunt obligat să tac. 

Jellinek îşi drese vocea. 

— Bellini mi-a pomenit cu puţin înainte de o lojă secretă. Aţi 
auzi de ea? 

— Fireşte. 

— El zicea că fac parte din această comunitate ilegală şi 
membri ai curiei. Credeţi că există vreo legătură cu cei numiţi? 

— Eu sunt destul de sigur. A existat o listă a membrilor lojilor 
şi mi-a ajuns pe la urechi faptul că era menţionat numele 
amândurora. Probabil că s-au cam speriat din cauza cercetărilor 
dumneavoastră şi au trimis nişte intermediari care să vă aducă 
acea ameninţare. Cine altcineva putea folosi papucii de casă şi 
ochelarii ca mijloc de presiune, în afară de cei desemnaţi ca 
fiind răspunzători pentru dispariţia lor? 

— Mi-e greu să cred aşa ceva. Este prea monstruos ceea ce 
îmi spuneţi. Dar, monseniore, ca să revenim la Conciliu: Care 


era tema acestuia? A 

— Era vorba despre Invierea Domnului nostru Isus. 

— Invierea lui Hristos? Şi scrisorile, şi documentele cu care se 
ocupa papa loan Paul I pe atunci au dispărut tot în ziua morţii 
sale? _ 

— Nu în primă fază, răspunse Stickler. Imi amintesc tocmai 
din cauză că mie îmi revenise sarcina de a face ordine pe biroul 
lui Ioan Paul I, fiind camerierul papei. Atunci am găsit câteva 
buste şi scrisori vechi şi un text în ebraică care de-abia dacă 
putea fi descifrat. Papa stătuse deasupra acestei hârtii nopţi de- 
a rândul şi o acoperea întotdeauna când intram. 

— Şi despre ce text era vorba, nu puteţi să spuneţi? 

— Regret, Eminenţă. Atunci nu am acordat nicio importanţă 
acestui lucru. Pur şi simplu mi s-a părut nesemnificativ. Pe de 
altă parte, Cascone zorea totul: trebuia să fie ordine pe birou 
până seara. Trebuia procedat rapid. Şi de aceea am pus ultimele 
documente de care se ocupase Ioan Paul I împreună cu celelalte 
rămase de pe urma lui. 

— Şi unde se găsesc toate acestea? 

— În arhivă, în locul în care se păstrează toate documentele 
rămase de la papi. 

Jellinek sări în picioare. 

— Stickler! Asta e rezolvarea! De aceea nu am găsit 
documentele în Arhiva Secretă, acolo unde le era locul şi de 
unde şi proveneau. 


În Sâmbăta Mare şi până în Duminica de Paşte 


Nici măcar Vinerea Mare, cu reverberaţiile ei sfinte ale 
suferinţei şi morţii Domnului nostru nu au putut să-i aducă 
măcar puţină pace cardinalului Jellinek. Va găsi el, oare, Cartea 
Tăcerii? Această întrebare îl făcea să se trezească, înspăimântat, 
noaptea din somn. Şi dacă Stickler avea dreptate?! Probabil că 
avea. În orice caz, aceasta era singura explicaţie plauzibilă: 
ODESSA predase Vaticanului documentele în schimbul acţiunii 
de pierdere a urmelor membrilor săi. Astfel, ele au ajuns din nou 
în riserva, departe de privirile indiscrete ale persoanelor 
neautorizate. Şi chiar acolo ar fi rămas, neatinse şi uitate, 
pentru că Arhiva Secretă este un adevărat mormânt pentru 
lucrurile care nu sunt destinate publicităţii. Deoarece numele 
Abulafia fusese scos din Arhiva generală, secretul ar fi rămas 
ascuns pentru totdeauna, dacă fratele Benno nu l-ar fi informat 
pe papa loan Paul I despre cercetările sale. Ioan Paul I trebuie 
că scosese cărţile lui Abulafia din Arhivă şi gândise un plan 
pentru Conciliu. 

Dar ce Doamne Dumnezeule conţine Cartea Tăcerii, pe care 
papa o considera atât de necesară pentru un pas atât de 
important? Era clar că acesta fusese motivul din pricina căruia 
murise. Părea că această carte misterioasă îşi croia mereu drum 
către lumină. Iniţial stătuse neobservată în Oratorium-ul de pe 
Aventin, apoi în Arhiva Secretă şi acum printre documentele 
rămase de la papi, iar în condiţii normale nu ar mai fi apucat 
nimeni să o vadă. Cine să fie interesat de documente lăsate de 
papi şi, mai ales, cine avea acces în acest sector? 

Jellinek nu mai voia să aştepte până când se deschidea Arhiva 
în prima zi de joi, după Paşte. Trebuia să fie sigur acum, chiar 
azi, în Sâmbăta Mare. De aceea l-a rugat pe cel responsabil cu 
cheile să vină la el şi a anunţat că are de făcut cercetări 
importante; funcţionarul trebuia să îi înmâneze cheia şi să îl lase 
în pace. Se duse apoi la uşa îndepărtată din Arhiva Vaticanului, 
într-o încăpere în care încă nu intrase şi, cu fiecare pas, devenea 
din ce în ce mai tensionat. Şovăi o clipă înainte de a introduce 
cheia în broască. Ce putea să-l aştepte? Ce adevăr îngrozitor se 


va deschide în faţa lui? Deschise cu hotărâre uşa cea grea. 

Nu cunoştea încăperea, iar ziua abia se strecura prin 
luminatoarele lăptoase din tavan. A durat ceva vreme până i s- 
au obişnuit ochii cu lumina slabă. Camera îi dădea o impresie 
mortuară. Casete metalice şi recipiente pe pereţi. Mirosea 
nedefinit, nu a hârtie şi piele ca în riserva, ci a umezeală şi a 
mucegai. Această încăpere era un mormânt folosit pentru 
păstrarea posesiunilor personale ale papilor. În fiecare dintre 
aceste cutii de tablă se afla ceea ce era mai personal din ceea ce 
aparținuse papilor şi fiecare purta câte un nume: Leon al X-lea, 
Pius al XII-lea, loan al XXIII-lea şi tot aşa. Tot acolo se afla şi 
numele Ioan Paul I, pe o cutie modestă din aramă, fără podoabe 
precum multe altele, sobră la fel cum fusese şi papa cât a trăit. 

Jellinek scoase caseta cu grijă - măsura o jumătate de metru 
în lăţime, iar în lungime era dublă - şi o puse pe masă deo 
parte. O vreme privi recipientul maroniu. Se afla atât de 
aproape de dezlegarea enigmei şi părea că îl părăseşte curajul 
de a-l deschide. Dar mai mare era teama de necunoscut. Ce 
putea să-l aştepte? Ce adevăr putea să se caşte în faţa lui? Oare 
chiar avea dreptul să răscolească în documentele personale ale 
papei? Dacă Dumnezeu cel mare a vrut ca această carte să fie 
mereu neglijată şi uitată, este oare drept ca el, Jellinek, să o 
scoată din nou la lumină? Putea să-şi asume responsabilitatea 
pentru asta? I se permitea, fără să fi spus nimănui, să facă 
cercetări aici de unul singur? Nu ar fi trebuit să-i informeze pe 
membrii Consiliului? 

Toate aceste întrebări îl afectau pe cardinal în acest moment; 
apoi rupse sigiliul de desupra ferecăturilor simple. Inăuntru se 
aflau, ordonate în teancuri, scrisori, documente şi manuscrise. 
De fapt, acolo se afla originalul scrisorii lui Michelangelo către 
Ascanio Condivi. Mâinile începură să-i tremure pentru că simţea 
dedesubt un pergament uzat şi poros. Recunoscu imediat, când 
îl scoase, caracterele frânte ale alfabetului ebraic, îngălbenite şi 
albite de vechime şi citi Cartea Tăcerii. 

Descifrarea textului cerea efort. Jellinek procedă cu grijă: 


Eu, neştiutul şi neînsemnatul, am primit de la 
profesorul meu următoarele cunoştinţe, pe care el le-a 
aflat de la profesorul lui şi pe care acesta, la rândul lui, 
le-a aflat de la profesorul său. In fiecare caz, cu 


condiţia de a transmite mai departe lucrurile pe care 
fiecare le ştie cuiva pe care îl consideră demn şi 
capabil, care şi el trebuie să le transmită cuiva demn şi 
capabil, pentru ca lucrurile să nu se piardă pentru 
totdeauna. 


Cardinalul recunoscu stilul tipic al cabalistului Abulafia şi citi 
cu greu rând după rând. El a scris această carte, zicea Abulafia, 
pentru că, fiind urmărit de Inchiziţie, se îndoia că ar putea să 
transmită secretul pe cale verbală. Pentru ca lucrurile să nu fie 
uitate, se hotărâse să facă acest pas şi pusese pe hârtie ceea ce 
îi transmisese profesorul său. lar aceluia care nu era legat de 
Cabală i se interzicea, sub blestemul celor preaînalţi, citirea fie 
şi a unui rând din această Carte a Tăcerii. 

Această precizare avu doar efectul că îl făcu pe cardinal şi 
mai curios şi citi cu aviditate, pe cât de repede putea, citi despre 
transmiterea cunoştinţelor şi despre puterea credinţei şi mult 
timp nu îşi dădu seama ce voia cabalistul să spună cu acestea, 
până când ajunse la punctul central al cărţii, unde se spunea 
textual: 


Am aflat acest secret spre binele oamenilor, pentru 
ca ei să se întoarcă la dreapta credință, să ajungă la 
cunoaşterea deplină şi să renunţe la orice erezii. Isus, 
căruia noi îi spunem profet muritor, nu este aşa cum 
cred aceia care îl cred fiul lui Dumnezeu, înviat a treia 
zi din morţi, ci trupul Lui fără viaţă a fost luat de către 
oamenii care sunt adepţii învăţăturii noastre, a fost 
furat şi dus în Safed, din Galileea de Sus, acolo unde 
Simon ben Jeruchim L-a îngropat în propriul mormânt. 
Au făcut acestea ca să împiedice cultul care se contura 
în jurul morţii nazariteanului. De bună seamă că 
nimeni nu putea să bănuiască faptul că lucrarea lor va 
avea tocmai efectul contrar şi că adepţii acestui profet 
se vor folosi de această situaţie pentru a spune că Isus 
s-a ridicat la cer cu trupul. 


Urma, în carte, înşiruirea a treizeci de nume, ale celor care 
transmiseseră mai departe acest secret câte unui urmaş. 
Jellinek lăsă să-i cadă din mână cartea, sări de pe scaun, căută 


aer şi îşi desfăcu primul nasture al sutanei. Apoi se prăbuşi din 
nou în scaun, apucă pergamentul, îl aduse foarte aproape de 
ochi, citi pasajul cu jumătate de voce pentru a doua oară, ca şi 
cum ar fi vrut să transforme rândurile în realitate prin propria 
voce, şi nici nu termină bine, că le citi a treia oară şi, aproape 
ţipând, pentru a patra oară, ca în transă. Îl cuprinse o groază 
care aproape îl paraliză şi crezu că are să se sufoce; se apăsă cu 
amândoi pumnii pe piept. Cartea şi tot ce îl înconjura începură 
să se clatine. Dumnezeule mare, nu putea să fie adevărat ceea 
ce stătea scris acolo! Prin urmare acesta era adevărul la care 
dorea să renunţe papa Nicolae al Ill-lea. Aşadar acesta era 
adevărul pe care îl aflase Michelangelo de la cabalişti. Aşadar 
acesta era adevărul de care se temea curia atât de mult, încât a 
cedat şantajului naziştilor. Prin urmare acesta era adevărul care 
l-a făcut pe papa loan Paul I să coacă planul de a ţine un 
conciliu pe teme de credinţă. 

Cu astfel de gânduri lăsă Jellinek pergamentul să-i cadă pe 
masă, ca şi cum ar fi ţinut în mâini un cărbune încins. Mâinile îi 
tremurau. Simţea o zvâcnire în colţul ochiului. De teamă că se 
va sufoca, sări de unde şedea şi ieşi grăbit din încăpere, ca şi 
cum ar fi vrut să scape de ceva, fără să ţină seama de 
pergament. Se furişă urmărit de oroare prin culoarele 
întunecoase şi goale, prin săli şi galerii, cu paşii grei. Gol şi 
răsunător i se păru dintr-odată fastul care îl înconjura. Bântui 
fără ţintă prin Vaticanul pustiu; nu mai avea ochi pentru 
picturile unui Rafael, ori Tizian sau ale unui Vasari, pierduse 
orice simţ al timpului, iar picioarele îl purtau mecanic. Dacă 
acest Isus, îi zvâcnea iar şi iar în cap, dacă acest Isus nu înviase, 
atunci toate acestea care îl înconjurau aici cu fast erau puse sub 
semnul întrebării. Dacă acest Isus nu înviase, atunci lipsea 
principiul de bază cel mai important pentru Biserica Catolică, 
pentru că tot ceea ce predica Biserica era lipsit de sens, era o 
înşelăciune gigantică. Jellinek vedea înaintea sa un scenariu 
îngrozitor, milioane de oameni, văduviţi de speranţele lor, 
rămâneau fără control, aruncând peste bord principiile morale 
pe care le aveau. Avea el, Jellinek, dreptul să spună mai departe 
acest adevăr? 

O luă pe treptele de piatră către Turnul Borgia, lăsând în 
urmă Sala Sibilelor şi pe cea a profeților şi intră în Sala del 


Credo, unde numele profeților şi cele ale apostolilor sunt 
împărţite câte două în dreptul luminatoarelor. În mâini ţineau 
sulurile cu versurile mărturisirilor de credinţă: Petru cu leremia, 
loan cu David, Andrei cu Isaia, Iacob cu Zaharia... Jellinek 
încercă să murmure Crezul, dar nu reuşi. Atunci ieşi în mare 
grabă. 

Se opri în Sala Sfinţilor. Dacă ar fi pus la loc Cartea Tăcerii, 
dacă o încredința din nou casetei cu documentele lui loan Paul I, 
descoperirea ar fi uitată din nou, poate pentru câteva secole, 
poate pentru eternitate. Dar nu îi luă mai mult de o secundă ca 
să dea la o parte acest gând. Ar fi eliminat astfel problema de pe 
faţa pământului? Neliniştea îl îndemna pe cardinal să meargă 
înainte. Se gândi la profetul Ieremia, căruia Michelangelo îi 
dăduse propriul lui chip, cu fizionomia cunoscătorului şi care 
priveşte sumbru, îngândurat şi cu mare disperare. Niciun sfânt 
nu i-a pus Michelangelo alături acestui Ieremia, ci numai făpturi 
păgâne. Şi a făcut asta intenţionat. O, de n-ar fi deschis caseta 
cu documentele papei! 

Se făcuse noapte, noaptea de Paşte. Din Capela Sixtină 
răsunau corale spre slava lui Dumnezeu. Le auzea şi ar fi trebuit 
să participe la ceremonie, dar nu putea. Jellinek rătăcea în 
continuare prin culoarele goale şi asculta atent muzica divină 
care pătrundea până la el din Capela Sixtină. 

Mi-se-re-re răsuna în capul cardinalului, voci forzate de o 
claritate dumnezeiască, voci de fameni lovite de voci metalice de 
tenori, de başi îndureraţi, cu fiecare ton numai suflet, iubire, 
durere. Nimeni dintre cei care au ascultat antifoanele?, psalmii, 
lecţiile şi responsoriiles din Tridium sacrum, până la momentul 
în care se sting luminările în semn că Isus a fost părăsit de toţi, 
când papa se aruncă în genunchi în faţa altarului, la antifonul 
Traditor. Când liniştea devine apăsătoare, răsună timid primul 
verset şi, după un ton din ce în ce mai plângător, izbucneşte pe 
mai multe voci, în forte: Christus factus est! Nimeni, dintre cei 
care au trăit musica sacra a lui Gregorio Allegri, nu poate să-şi 
scoată aceste cântece din minte. Fără orgă şi fără nicio 
acompaniere instrumentală, a capella, goale precum trupurile 


> Versete din psalmi, repetate de două coruri sau de două voci, ca şi cum şi-ar 
răspunde reciproc (n.tr.) 
$ Răspuns al corului, dat preotului în timpul slujbei (n.tr.) 


pictate de Michelangelo, acestea te mişcă până la lacrimi, te fac 
să te cutremuri, te fac să nu mai poţi să te desprinzi şi îţi trezesc 
dorinţa ca şi Eva din mâinile florentinului - Miserere. 

Fără să vrea, cardinalul ajunse în biblioteca Vaticanului, acolo 
unde începuse totul. Deschise geamul şi căută aer. Prea târziu 
observă că se afla în faţa ferestrei, la crucea căreia îşi pusese 
capăt zilelor padre Pio. Şi în timp ce trăgea aerul nopţii în 
plămâni, iar muzica lui Allegri îi ajungea la ureche ca un bocet 
de înmormântare, îl luă cu ameţeală, capul începu să-i 
zvâcnească. Coralul se apropia de pasajul cel mai sonor, unde 
este preamărit Domnul nostru Isus, care s-a urcat la ceruri. 
Jellinek se smuci uşor, iar trupul îşi pierdu echilibrul şi se 
prăbuşi în gol. Pe când cădea, simţi un vânticel răcoros şi îl 
cuprinse un scurt sentiment de fericire şi apoi nu mai percepu 
nimic. 

Un paznic care observase scena a declarat mai târziu că în 
cădere, cardinalul scosese un țipăt scurt. Nu putea să spună cu 
exactitate, dar sunase ca şi cum ar fi zis: Ieremia! 


Despre păcatul tăcerii 


Astfel se încheie povestea pe care mi-a istorisit-o fratele 
leremia. Cinci zile ne-am întâlnit în grădina edenică a 
mănăstirii. Cinci zile, asemenea celor cinci zile de creaţie 
pictate de mâna florentinului, am ascultat cuvintele lui, în 
căsuţa de lemn din grădină şi nu am îndrăznit să-l întrerup nici 
măcar cu o întrebare. Grădina mănăstirii, casa de lemn, dar mai 
ales călugărul cu barbă mi-au devenit familiari în aceste cinci 
zile; dar şi fratele Ieremia căpătase încredere în mine. Dacă în 
prima zi a întâlnirii noastre vorbea cu pauze şi reţinut, discursul 
lui a devenit din ce în ce mai fluent, zi după zi şi chiar părea că 
se grăbeşte să-şi ducă istoria la bun sfârşit, pentru că se temea 
că am putea fi descoperiţi la un moment dat. 

În cea de-a şasea zi am urcat din nou pe scara de piatră din 
grădină. Ploua, dar ploaia nu întina cu nimic frumuseţea 
grădinii. Florile atârnau pline de apă, grele, până la pământ şi 
eu eram bucuros că ajung la casa uscată de lemn. Mă hotărâsem 
ferm să îi pun întrebări în această zi fratelui Ieremia; dar el nu a 
mai venit. Şi pentru că nu ştiam ce s-a întâmplat, ce anume îl 
împiedicase pe Ieremia să vină, am petrecut tot timpul singur în 
colibă, singur cu gândurile mele. Ce-aş fi putut face? Ar fi 
trebuit să mă interesez în mănăstire de Ieremia? Asta n-ar fi 
adus decât bănuieli şi poate că i-ar fi dăunat fratelui. 

Aşa că am aşteptat până în ziua următoare, cea de-a şaptea. 
Soarele a apărut la loc şi puteam să sper că problema ploii, care 
stătuse în calea întâlnirii din grădină, fusese înlăturată. Însă 
călugărul nu a venit nici în a şaptea zi. Mi-am amintit de 
cuvintele lui, când zicea odată că, dacă ar putea, ar fugi de 
acolo; dar cum dorea Ieremia să plece cu picioarele lui 
paralizate? 

Din biserica mănăstirii, cântecele de vecernie ajungeau până 
la urechea mea. Se găsea Ieremia oare printre călugării care 
cântau? Am aşteptat până când s-a terminat ritualul, apoi m-am 
dus drept în clădirea mănăstirii. Unul dintre călugării pe care i- 
am întâlnit pe culoarele lungi m-a trimis la abate ca să primesc 
răspuns. Stătea, ferit de două uşi, într-o încăpere mare şi goală, 


cu podeaua de lemn uzată, înconjurat de foliante vechi şi cu o 
plantă de interior alături, înaltă până la tavan - un stăpânitor 
impunător, cu un cap fără păr şi cu ochelari fără rame. 

Zadarnic mi-am dat silinţa să-i spun abatelui despre întâlnirea 
cu fratele Ieremia; dar nici nu am terminat bine, că abatele m-a 
întrerupt ca să mă întrebe de ce i-am povestit toate acestea. Nu- 
i înţelegeam întrebarea. 

— Cum de ce? Pentru că toate acestea s-au petrecut în 
ultimele şapte zile în această mănăstire şi pentru că fratele 
Ieremia fusese reţinut în această mănăstire împotriva voinţei lui. 

— Fratele Ieremia? În această mănăstire nu exista niciun frate 
Ieremia, şi cu atât mai puţin un frate în scaun cu rotile. 

Simţeam că mi se dă peste nas şi l-am conjurat pe abate să 
îmi spună adevărul. Ştiam că Ieremia este ascuns de restul lumii 
şi că era tratat ca şi cum nu mai era în toate minţile, dar el nu 
era nebun, puteam să jur asta. 

Abatele se uita la mine cu nişte ochi mici şi tot ce făcea era să 
dea din cap şi să tacă. Dar nu m-am mulţumit numai cu atât. 
Cumva asta se potrivea cu îngrozitoarea poveste pe care mi-o 
povestise enigmaticul călugăr. Ştiam, aşa am zis eu, că fratele 
leremia a primit acest nume doar ca să se ascundă, însă 
bănuiam că în spatele lui se află cardinalul Jellinek, de fapt, 
prefectul Congregaţiei pentru Teologie şi că fusese împins spre 
moarte de către curie, dar supravieţuise tentativei sale de 
sinucidere. _ 

Abatele părea impresionat. În cele din urmă se ridică, se duse 
la o bibliotecă şi scoase un cotidian. Mi-l aşeză în faţă, pe birou, 
şi arătă către un articol de pe prima pagină, fără să zică nimic. 
Ziarul era din ziua dinainte. Articolul avea titlul: 


Înscripţia sixtină - un fals 


Roma - În cazul inscripţiei pe care au descoperit-o 
restauratorii în Capela Sixtină din Roma este vorba 
despre un fals. Precum s-a anunţat, în timp ce curăţau 
frescele, restauratorii au dat peste câteva litere fără 
nicio legătură între ele. Un nou prilej de speculaţii în 
cercurile de la Vatican, care au condus la formarea 
unui Consiliu. Se presupunea că Michelangelo a lăsat 
posterităţii o informaţie secretă în capela construită 


sub papa Sixtus al IV-lea. După cum a făcut cunoscut 
ieri preşedintele Consiliului şi prefect al Congregaţiei 
pentru Teologie, cardinalul Joseph Jellinek, la 
conferința de presă din Roma, literele inexplicabile au 
fost adăugate în cadrul unei restaurări din secolul 
trecut. Prin urmare, orice legătură cu pictorul 
Michelangelo Buonarroti este exclusă. Lucrările de 
restaurare au îndepărtat aceste litere. In funcția de şef 
al restaurărilor Capelei Sixtine a fost numit directorul 
general al Construcțiilor şi Muzeelor Vaticanului, prof. 
Antonio Pavanetto. 


O imagine Îl arăta pe cardinal înaintea conferinței de presă. 

Aveam nevoie de aer. Nu cumva doar am visat toate acestea, 
povestea cu fratele din mănăstire şi cu istoriile lui? fu de părere 
abatele. 

— Lumea visează la tot soiul de lucruri şi are impresia că le-a 
trăit cu adevărat. 

— Nu, nu! am strigat, am stat faţă în faţă cu călugărul acesta 
timp de cinci zile şi i-am ascultat cuvintele. Pot să-i descriu faţa 
şi fiecare cută de pe chip, pot deosebi sunetul vocii lui dintre 
sute de alte voci. 

Acesta nu era un vis, fratele Ieremia exista cu adevărat, era 
paralizat şi neajutorat, iar un alt frate îl lua şi îl aducea în 
scaunul cu rotile în grădina mănăstirii, martor îmi era 
Dumnezeu că acesta era adevărul. 

Trebuie că mă înşelam, replică chipul lipsit de păr, dacă ar fi 
stat în această mănăstire un frate paralizat, atunci el ar şti. 
Având în vedere că asemenea lucruri nu erau cunoscute, puteam 
să pornesc de la presupunerea că sigur m-am înşelat. 

Mă apucă o furie care mă seca de puteri şi am ştiut cum 
trebuie că se simţea fratele Ieremia; am plecat de la abate fără 
să mai dau bună ziua şi apoi am luat-o grăbit prin culoarul cel 
lung şi am coborât treptele de piatră până la parter. Am intrat în 
grădină pe poarta cea îngustă. Apa ţâşnea din fântână ca în 
oricare zi. Doi fraţi cu rase gri se străduiau să şteargă urmele pe 
care le lăsaseră roţile căruciorului pe aleea cu pietriş. 

Din ziua aceea nu mi-a mai dat pace întrebarea: Ce ar trebui 
să fac, să vorbesc sau să tac? Aveam eu dreptul să povestesc 
ceea ce îmi mărturisise călugărul? Vorba poate să fie cu păcat, 


desigur, dar şi tăcerea! 

Multe elemente din urzeala acestei poveşti rămân în ceaţă şi 
poate că nici nu vor fi scoase vreodată la lumină. Nu am găsit 
nicio explicaţie până azi de ce litera A, inițiala de la ABULAFIA, 
nu a fost ştearsă de pe sulul de la picioarele profetului Ieremia. 
Cine are ochi să vadă, poate să o vadă acolo şi în ziua de azi - în 
fiecare zi. 


Anexă 


Traducerea sintagmelor şi a cuvintelor care în text apar în 
limbile latină şi italiană. 


Despre voluptatea de a povesti 
Ordo Sancti Benedicti (lat.) - Ordinul Sfântului Benedict 
Casta meretrix (lat.) - târfă castă 


De Epifanie 

Buon fresco (it.) - proaspăt 

Al fresco (it.) - pe tencuiala umedă 

A secco (it.) - pe tencuiala uscată 

Ex officio (it.) - din oficiu 

Speciali modo (it.) - în mod special 

Fiat. Gregorius papa tridecimus (lat.) - Aşa să fie. Papa 
Grigore al XIII-lea 

Fondi (it.) - subdiviziuni 

L'Archivio Segreto Vaticano  (it.) - Arhiva Secretă a 
Vaticanului 

Riserva (it.) - separeu, loc izolat 

Scrittore (it.) - copist 

Buste (it.) - dosare 

Laudetur Jesus Christus (lat.) - lăudat fie Isus Hristos 

Sala degli Indici (it.) - Sala Indexurilor 

De Curia, de praebendis vacaturis, - despre curie, despre 
libertăţile care se acordă 

De diversis formis, de exhibitis - despre formele diferite, 
despre cunoştinţe, 

De plenaria remissione - despre dispoziţiile integrale 

Custos registri bullarum apostolicarum - custodele registrului 
dispoziţiilor papale 

Schedario Garampi (it.) - arhiva lui Garampi 

De jubileo - despre jubileu 

De beneficiis vacantibus - despre beneficiile disponibile 

Verba volant, scripta manent. - Vorba zboară, ce e scris 
rămâne. 


Credo quia absurdum. - Cred, pentru că este irațional. 

Ignis ardens - flacăra vie 

Religio depopulata - religie depopulată, sintagma prin care 
Malachia descrie pontificatul lui Benedict al XV-lea, marcat de 
milioane de pierderi de vieţi omeneşti, atât datorită războiului, 
cât şi datorită gripei spaniole 

Lignum vitae, ornamentum et decus Ecclesiae - arborele 
vieţii, ornament şi podoabă pentru Biserică 

Prophetia S. Malachiae Archiepiscopi, de Summis Pontificibus 
- Profeția Sfântului Malachia, arhiepiscop, despre suveranii 
pontifi 

Sidus olorum - steaua lebedelor 

Peregrinus apostolicus - pontiful pelerin 

Lumen in coelo - messer în cer 

Pastor et nauta - preot şi marinar 

Scultore (it.) - sculptor 

Pittore (it.) - pictor 

In nomine Jesu Christi - în numele lui Isus Hristos 

Brachettone - creatorul de prohaburi 

Jesu domine nostrum - Isus, Domnul nostru 

Terra incognita - domeniu necunoscut 

Intonaco (it.) - mortar 

In nomine domine - în numele Domnului 

Scolare (it.) - învățăcel 

Omnia sunt possibilia credenti. - Totul devine posibil pentru 
cei care cred. 

Amore non vuol maestro, (it.) - Dragostea nu are nevoie de 
profesor. 


Prima zi după Epifanie 

Fondo Assistenza Sanitaria (F.A.S.) - Fondul de Asistenţă 
Medicală, organism dependent de Scaunul papal, care asigură 
asistenţă medicală gratuită pentru membrii Bisericii Catolice 

Atramento ibi feci argumentum. - Am argumentat prin 
culoare. 


La sărbătoarea papei Marcellus 
Miserere domine - Ai milă, Doamne 
Funiculi, funicula (it.) - cântec popular, tradiţional napolitan 


Novecento italiano (it.) - denumire italiană pentru secolul XX 
şi cultura, şi arta lui 
Domine nostrum - Domnul nostru 


Două zile mai târziu 

Ex paucis multa, ex minimis maxima. - Obține din puţin mult 
şi maximum din minimum. 

Quoquomodo possumus - cu orice chip, prin orice mijloace 

Causa - cazul 

De Genesi ad literam - lucrare fundamentală a Sfântului 
Augustin 

Hoc indubitanter tenendum est, ut quicquid sapientes huius 
mundi de natura rerum demonstrare potuerint, ostendamus 
nostris libris non esse contrarium: quicquid autem illi in suis 
voluminibus contrarium Sacris Literis docent, sine ulla 
dubitatione credamus id falsissimum esse, et, quoquomodo 
possumus, etiam ostendamus. - Trebuie constatat, fără îndoială, 
că tot ce au putut dovedi învățații lumii ca fiind adevărat noi nu 
vom contrazice făţiş, dar ceea ce învață ei în cărţile lor 
împotriva Sfintelor Scripturi trebuie, fără îndoială, să 
considerăm greşit şi dorim să facem astfel pe cât ne este posibil. 

Providentissimus Deus - Dumnezeu Atoateştiutorul 

Accessorium sequitur principale - lucrurile secundare după 
cel mai important 

Et omnia ad maiorem Dei gloriam! - Totul spre mai marea 
slavă a lui Dumnezeu! 

Societas Jesu - Ordinul monahal catolic iezuit Societatea lui 
Isus 


A patra duminică după Epifanie 

SIC FLORUI. - Am înflorit (atât de) putin. 

In fiocchi (it.) - cu canafuri 

Missa Papae Marcelli - misa papei Marcellus 

Non in verbis, sed in rebus est! - Să nu vorbim, ci să 
acţionăm! (Seneca) 


Tot a patra duminică după Epifanie 
Corpus delicti - corp delict 
Ave Maria, gratia plena... - Ave Maria, tu cea plină de har... 


Papabiles - papabili (cuvânt folosit frecvent, deşi nu este 
înregistrat în lexicoanele de limbă română) 
Requiescat in pace! Amen. - Odihnească-se în pace! Amin. 


Intrarea în Biserică a Preacuratei Fecioare Maria 

Buona sera, Eminenza! (it.) - Bună seara, Eminenţă! 

Ad maiorem Dei gloriam! - Spre mai marea slavă a lui 
Dumnezeu! 


Lunea de după Intrarea în Biserică a Preacuratei 
Fecioare Maria 

Praeparatio evangelica - pregătire întru credinţă 

Compendium theologicae veritatis - Compendiu teologic 
despre adevăr 

Jucunditas maerentium,  Eternitas viventium, Sanitas 
languentium, Ubertas egentium, Satietas esurientium - bucurie 
în tristeţe, viaţă veşnică, putere pentru cei slabi, bogăţie pentru 
săraci, hrană pentru cei flămânzi 

Horribile dictu! - Ingrozitor de spus! 

Altramento ibi feci argumentum, locum ultionis bibliothecam 
aptavi. - Prin culoare am dovedit-o şi am ales biblioteca drept 
loc al răzbunării. 

Non est possibile, ex officio - imposibil, din oficiu 


Duminica Schimbării la Faţă, probabil 

Taedium vitae - silă de viaţă 

Confutatis maledictis, flammis acribus addictis! - Damnaţii 
sunt osândiţi la flăcările iadului! 

Domine Deus - Domnul Dumnezeu 

Deus Sabaoth - Dumnezeul tuturor 

Libera me, Domine, de morte aeterna in die illa tremenda, 
quando coeli movendi sunt et terra - Salvează-mă, Doamne, de 
la moarte eternă, în ziua înfricoşată când Cerul şi Pământul se 
vor cutremura 


Miercurea Cenuşii (Lăsata Secului) 

Domine Jesu Christe, Rex gloriae, libera animas omnium 
fidelium defunctorum de poems inferni et de profundo lacu! - 
Doamne Isuse Hristoase, Rege al gloriei, eliberează sufletele 


tuturor credincioşilor răposaţi de durerile iadului şi de groapa 
adâncă! 

Libera eas de ore leonis, ne absorbeat eas tartarus, ne cadant 
in obscurum; sed signifer sanctus Michael repraesentet eas in 
lucem sanctam, quam olim Abrahae promisisti, et semini eius! - 
Scapă-i din gura leului pentru ca iadul să nu-i înghită şi să nu 
cadă în întuneric; fă ca purtătorul de sabie Mihail să îi conducă 
la lumina sfântă, pe care ai promis-o din vechime lui Avraam şi 
neamului său! 

Lux aeterna luceat ei... - Lumina veşnică strălucească 
deasupra lui... 

Exitus. Mortuus est. - Mort. Este mort. 

Pater noster, qui es in caelis... - Tatăl nostru care eşti în 
ceruri... 


De Sărbătoarea Apostolului Matei 
Ad rem - la obiect 


În cea de-a doua duminică din post 
Ecce ego abducam aquas super terram. - lată, eu voi lăsa să 
vină un potop peste pământ. 


În miercurea celei de-a doua săptămâni din post 

Credo în Deum Patrem omnipotentem... - Cred într-unul 
Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul... 

Bracchium domini - mâna lui Dumnezeu 

Videbis posteriora mea. - Vedeţi-mă din spate. 


Cândva între cea de-a treia duminică din post şi cea de- 
a patra 

Theologia Moralis Universa ad mentem  praecipuorum 
Theologorum et Canonistarum per Casus Practicos exposita a 
Reverendissimo ac Amplissimo D. Leonardo Jansen, Ordinis 
Praemonstratensis - Teologie morală generală pentru 
înțelegerea preceptelor separate şi a canoanelor, cu exemple 
practice de aplicare, publicat de venerabilul şi măritul dr. 
Leonardo Jansen, din Ordinul Canonic Premonstratens. 


În ziua de după a patra duminică din post şi dimineaţa 


următoare 
Expressis verbis - în sensul celor spuse 


În lunea din Săptămâna Patimilor 
Buona sera, Signora! (it.) - Bună seara, doamnă! 


În Sâmbăta Mare şi până în Duminica de Paşte 

Sala del Credo (it.) - Sala Crezului 

Miserere - Ai milă! 

Voci forzate (it.) - voci puternice 

Triduum sacrum - perioada sfântă de trei zile: Joia sfântă, 
Vinerea mare şi Sâmbăta Paştilor 

Christus factus est musica sacra. - Muzica sfântă vine de la 
Hristos.