Steve Berry — [Cotton Malone] 01 Mostenirea templierilor

— a = —— m an miee a a a 
iae a 


MOSTENIREA 
TEMPLIERILOR 


STEVE BERRY 


MOȘTENIREA 
TEMPLIERILOR 


Seria Cotton Malone 01 


Traducere: GINA FRÂNCU. 
2007 


"lD 


Steve Berry 
The Templar Legacy. 


ISBN 973-576-900-X 
Editura RAO 
2007 


Steve Berry este avocat şi, 
deşi nu mai practică avocatura, 
este implicat în politica locală 
din Georgia. Interesul său 
pentru istorie l-a îndemnat spre 
cariera de scriitor. A debutat în 
2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a 
devenit imediat un bestseller în Statele Unite. 
Următoarele sale cărți - Profetia familiei Romanov, 
Al treilea secret,  Moştenirea templierilor, 
Conexiunea Alexandria - au urcat rapid în topurile 
întocmite de USA Today, Publisher's Weekly, The 
New York Times. 


Pentru Elizabeth, 
întotdeauna. 


Mulţumiri 


Am fost norocos. Aceeaşi echipă care mi-a editat cel dintâi 
roman, Camera de chihlimbar, în 2003, a rămas neschimbată. 
Puţini scriitori se pot bucura de o asemenea favoare. Prin 
urmare, încă o dată, nenumărate mulţumiri pentru fiecare, în 
ordine. Mai întâi, pentru Pam Ahearn, agentul meu, care a crezut 
de la bun început în proiect. In continuare, pentru oamenii 
minunaţi de la Random House: Gina Centrello, un editor 
extraordinar; Mark Tavani, un redactor mult prea înţelept pentru 
vârsta pe care-o are (şi un prieten grozav, de asemenea); Ingrid 
Powell, pe care te poţi baza oricând; Cindy Murray, care se ridică 
la un nivel foarte înalt atunci când e vorba să mă facă să dau 
bine în faţa presei (ceea ce constituie o piatră de încercare în şi 
pentru sine); Kim Hovey, care sondează piaţa cu precizia unui 
chirurg; Beck Stvan, talentatul artist răspunzător pentru coperta 
minunată; Laura Jorstad, un redactor cu ochi de vultur, care mă 
menţine pe drumul corect; Crystal Velasquez, directorul de 
producţie, care dirijează zilnic toate operaţiunile pe făgaşul 
potrivit; Carole Lowenstein, care a făcut încă o dată ca paginile 
să strălucească; şi, în cele din urmă, tuturor celor care s-au 
ocupat de promovare şi de vânzări: absolut nimic nu s-ar fi 
izbutit fără eforturile lor de un nivel superior. 

O mulțumire specială pentru una dintre „fete”, Daiva 
Woodworth, care i-a dăruit numele lui Cotton Malone. Dar nu pot 
să le uit pe celelalte două „fete” ale mele, Nancy Pridgen şi Fran 
Downing. Inspirația dăruită de toate trei stăruie în mintea mea în 
fiecare zi. 

Ca o notă personală: fiica mea Elizabeth (care creşte atât de 
repede) mi-a adus zi de zi bucurie, faţă de toate încercările şi 
necazurile de care am avut parte până la finalizarea acestei 
cărţi. Ea e, cu adevărat, o comoară. 

Cartea aceasta e pentru ea. 

Intotdeauna. 


lisus a spus: „Cunoaşte ceea ce ai în faţa ochilor, iar ceea ce-ţi 
este ascuns îţi va deveni limpede. Fiindcă nimic din ceea ce este 

ascuns nu va rămâne nedezvăluit”. _ 
EVANGHELIA DUPA TOMA. 


„Ne-a servit de minune, mitul acesta al lui Hristos.” 
PAPA LEON AL X-LEA. 


Prolog 


PARIS, FRANŢA. 
IANUARIE 1308. 


Jacques de Molay îşi dorea moartea, ştiind că de scăpare nu va 
mai avea parte vreodată. Era cel de-al douăzeci şi doilea 
maestru al Cavalerilor Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui 
Solomon, un ordin religios care dăinuia de două sute de ani sub 
pavăza Domnului. Numai că, în ultimele trei luni, el, la fel ca şi 
cinci mii dintre fraţii săi, fusese prizonier al lui Filip al IV-lea, 
regele Franţei. 

— Te vei ridica, porunci Guillaume Imbert, din pragul uşii. 

De Molay rămase întins pe pat. 

— Eşti insolent, până şi în faţa propriei morţi, constată Imbert. 

— Aroganţa e cam tot ceea ce mi-a mai rămas. 

Imbert era o fiinţă diabolică, cu o faţă de cal care, după cum 
observase de Molay, părea la fel de impasibilă ca o statuie. Era 
marele inchizitor al Franţei şi confesorul personal al lui Filip al IV- 
lea, ceea ce însemna că avea în puterea sa urechile regelui. Cu 
toate acestea, de Molay se întrebase de multe ori ce anume, în 
afara durerii, putea să-i mai procure plăcere sufletului 
dominicanului. In schimb, ştia ce putea să-l irite. 

— N-o să fac nimic din tot ceea ce vrei. 

— Deja ai făcut mai multe decât îţi imaginezi. 

Era purul adevăr, iar de Molay, încă o dată, îşi deplânse 
slăbiciunea. Torturile suferite din partea lui Imbert, după 
arestarea din ziua de 13 octombrie, fuseseră brutale, iar mulţi 
dintre fraţi mărturisiseră c-ar fi comis fărădelegi. De Molay se 
chirci amintindu-şi de propriile mărturisiri: cum că toţi cei care 
erau primiţi în rândurile ordinului se lepădau de lisus Hristos şi 
scuipau pe Cruce, ca semn de dispreţ faţă de El. De Molay chiar 
se înjosise într-atât, încât scrisese o scrisoare, cerându-le fraţilor 
săi să mărturisească aidoma lui, o parte considerabilă dintre 
aceştia supunându-se. 

Dar, cu numai câteva zile mai devreme, soli din partea 
Sanctităţii Sale Clement al V-lea ajunseseră în sfârşit la Paris. 


8 


Despre Clement se ştia că e marioneta lui Filip, motiv pentru 
care de Molay adusese cu el, cu o vară în urmă, în Franţa, florini 
din aur şi doisprezece cai de povară încărcaţi cu lingouri din 
argint. In cazul în care lucrurile aveau să se înrăutăţească, banii 
aceştia ar fi fost folosiţi pentru cumpărarea favorurilor regelui. 
Cu toate acestea, îl subestimase pe Filip. Regele nu mai tânjea 
după un tribut parţial. El îşi dorea tot ceea ce se afla în posesia 
ordinului. Prin urmare, se ticluiseră acuzaţii de erezie şi mii de 
templieri fuseseră arestaţi într-o singură zi. In faţa solilor papei, 
de Molay dezvăluise torturile la care fusese supus şi-şi renegase 
în mod public mărturisirile, despre care ştia bine că ar fi atras 
represalii asupră.-i. Prin urmare, zise: 

— Imi închipui că Filip îşi face griji acum, ca nu cumva papa 
chiar să aibă şira spinării. 

— Nu e înţelept să-l insulţi pe cel care te ţine-n captivitate, îi 
atrase atenţia Imbert. 

— Şi cam ce-ar fi înţelept să fac? 

— Să te supui în faţa voinţei noastre. 

— Şi atunci, cum aş putea să dau seamă în faţa Dumnezeului 
meu? 

— Dumnezeul tău aşteaptă de la tine, ca şi de la toţi ceilalţi 
templieri, să răspunzi. 

Imbert vorbea cu tonul lui aspru obişnuit, care nu trăda nici 
urmă de emoție. Í 

De Molay nu mai dorea să-l contrazică. In ultimele trei luni, 
îndurase interogatorii nesfârşite şi fusese privat de somn. Fusese 
pus în fiare, cu tălpile unse cu grăsime şi ţinute aproape de 
flăcări, cu trupul întins pe grătarul de tortură. Fusese chiar silit să 
asiste atunci când temnicerii beţi îi torturaseră pe ceilalţi 
templieri, cea mai mare parte a acestora fiind doar fermieri, 
cărturari, funcţionari, meşteşugari, navigatori, clerici. Se ruşina 
de ceea ce fusese deja forţat să spună şi nu era câtuşi de puţin 
dispus să meargă mai departe. Se întinse pe spate pe patul 
împuţit, sperând că temnicerul său va pleca. 

Imbert făcu un semn şi două gărzi se strecurară prin cadrul 
uşii, smucindu-l pe de Molay în picioare. 

— Aduceţi-l, le porunci Imbert. 

De Molay era prizonier la închisoarea Temple din Paris din luna 
octombrie a anului precedent. Temniţa înaltă, cu cele patru 
turnulețe în colţuri, fusese un sediu al templierilor, un centru 
financiar, nefiind prevăzută cu vreo cameră pentru tortură. 


9 


Imbert o improvizase, transformând capela într-un loc al unor 
chinuri de neînchipuit, unul pe care de Molay îl vizitase adesea în 
decursul ultimelor trei luni. 

De Molay se pomeni târât înăuntrul capelei şi dus în mijlocul 
podelei în carouri albe şi negre. Numeroşi fraţi fuseseră primiţi în 
rândurile ordinului, sub acest tavan presărat cu stele. 

— Mi s-a spus, rosti Imbert, că locul acesta este cel în care se 
desfăşurau cele mai secrete dintre ceremoniile voastre. 

Francezul, înveşmântat într-o mantie neagră, se îndreptă cu 
paşi ţanţoşi către una dintre laturile lungii încăperi, în apropierea 
unui potir sculptat pe care de Molay îl cunoştea prea bine. 

— Am studiat conţinutul vasului acestuia. In el se află un 
craniu omenesc, două femururi şi un giulgiu alb. Ciudat, nu? 

N-avea de gând să-i răspundă. În schimb, se gândi la cuvintele 
pe care le rostea fiecare aspirant, atunci când era primit în 
rândurile ordinului. „Voi îndura tot ceea ce-l va fi pe plac lui 
Dumnezeu.” 

— Mulţi dintre fraţii tăi ne-au mărturisit la ce foloseau 
obiectele acestea. Imbert clătină din cap. Intr-atât de 
dezgustător a ajuns ordinul vostru. 

Indurase destul. 

— Noi răspundem numai în faţa papei, ca slujitori ai slujitorului 
lui Dumnezeu. Numai El are căderea să ne judece. 

— Papa al tău e supus al seniorului şi stăpânului meu. El n-o 
să te salveze. 

Era cât se poate de adevărat. Solii papei îi dăduseră limpede 
de înţeles că aveau să transmită renegarea mărturisirilor lui de 
Molay, dar şi că se îndoiau de faptul că aceasta va aduce vreo 
schimbare în ceea ce privea soarta templierului. 

— Dezbrăcaţi-l, ordonă Imbert. 

Cămaşa pe care-o purta încă din ziua arestării sale îi fu 
sfâşiată pe trup. Nu-i părea neapărat rău s-o vadă distrusă, 
fiindcă pânza murdară duhnea a fecale şi a urină. Dar Legea îi 
interzicea oricăruia dintre fraţi să-şi expună trupul; ştia că 
Inchiziția prefera ca victimele ei să fie despuiate - lipsite de 
orgoliu - aşa că-şi impuse să nu se împotrivească gestului 
insultător al lui Imbert. Trupul său, în vârstă de cincizeci şi şase 
de ani, încă avea o aparenţă măreaţă. La fel ca toţi ceilalţi fraţi 
cavaleri, se îngrijise de propria persoană. Îşi îndreptă spinarea, 
adunându-şi întreaga demnitate şi întrebând calm: 

— De ce trebuie să fiu umilit? 


10 


— La ce te referi? 

Întrebarea conţinea în ea o doză de neîncredere. 

— Această încăpere era un lăcaş de cult; cu toate acestea, mă 
despoi şi te holbezi la goliciunea mea, ştiind bine că fraţii se 
încruntă în faţa unor asemenea expuneri. 

Imbert îşi desfăcu veşmintele la piept, căută cu mâna, apoi 
scoase o fâşie lungă de pânză ţesută în diagonală. 

— Zece acuzaţii au fost ridicate împotriva scumpului tău ordin. 

De Molay le cunoştea pe toate. Mergeau de la negarea 
Scripturilor până la închinarea la idoli, de la făptuirea unor acte 
imorale până la tolerarea homosexualității. 

— Cea care mă îngrijorează în cea mai mare măsură, continuă 
Imbert, este cerința voastră ca fiecare dintre fraţi să se lepede 
de Domnul nostru Hristos şi să scuipe şi să calce în picioare 
adevărata Cruce. Unul dintre fraţii tăi ne-a mărturisit chiar că 
vreo câţiva s-au pişat pe imaginea de pe Cruce a Domnului 
nostru Hristos. E adevărat? 

— Intreabă-l pe fratele acela. 

— Din nefericire, n-a supravieţuit încercărilor. 

De Molay nu răspunse. 

— Regele meu şi Sanctitatea Sa au fost mult mai tulburaţi de 
această acuzaţie decât de celelalte. Cu siguranţă, ca om născut 
în cadrul Bisericii, îţi dai seama în ce măsură au fost mâniaţi de 
lepădarea voastră de lisus, ca Mântuitor al nostru! 

— Prefer să răspund numai în faţa papei. 

Imbert făcu un semn şi cele două gărzi închiseră cu zgomot 
două verigi late peste încheieturile mâinilor lui de Molay, apoi se 
traseră înapoi şi-i întinseră braţele într-o parte şi-n cealaltă, cu 
prea puţină milă faţă de muşchii săi zdrobiţi. Imbert scoase la 
iveală, de sub mantia sa, un bici cu multe cozi. Vârfurile acestora 
se ciocniră între ele, iar de Molay constată că fiecare dintre 
curele avea la capăt câte un os. 

Imbert şfichiui cu biciul peste braţele întinse şi peste spatele 
dezgolit ale lui de Molay. Durerea îi izbucni prin tot trupul, apoi 
se mai domoli, lăsând în urmă o usturime care n-avea de gând să 
dispară. Inainte să aibă timp carnea să-şi revină, asupra ei se 
abătu o altă lovitură, apoi o alta. De Molay n-ar fi vrut să-i ofere 
lui Imbert nici o urmă de satisfacţie, dar durerea îl copleşi şi 
scoase un țipăt de agonie. 

— N-o să-ţi mai baţi joc de Inchiziţie, îi atrase atenţia Imbert. 

De Molay îşi adună simţirile. Se ruşina pentru faptul că ţipase. 


11 


Privi în ochii alunecoşi ai inchizitorului, aşteptând ceea ce avea 
să urmeze. 

Imbert îi întoarse privirea, sfidător. 

— Te-ai lepădat de Mântuitorul nostru, spunând că era doar un 
om ca toţi oamenii şi nu Fiul lui Dumnezeu? Ai pângărit 
adevărata Cruce? Foarte bine. O să vezi ce înseamnă să înduri 
crucea. 

Biciul lui se năpusti din nou pe spinare, pe fese, pe picioare. 
Sângele ţâşnea pe măsură ce vârfurile din os atingeau pielea. 

Intreaga lume părea că se clatină. 

Imbert se opri din biciuit. 

— Incoronaţi-l pe maestru, ţipă el. 

De Molay îşi înălţă capul şi se strădui să-şi concentreze 
privirea. Zări ceea ce părea să fie o bucată circulară de fier 
negru. De marginile acesteia erau prinse piroane, cu vârfurile 
îndoite în jos, spre interior. 

Imbert se apropie. 

— Să vezi ce-a îndurat Domnul nostru. Domnul lisus Hristos, 
de care tu şi cu fraţii tăi v-aţi lepădat. 

Coroana îi fu potrivită pe craniu şi apăsată cu putere. 
Piroanele îi străpunseră pielea capului, iar sângele ţâşni din răni, 
mânjindu-i coama de păr unsuros. 

Imbert îşi azvârili biciul deoparte. 

— Aduceţi-l. 

De Molay se trezi târât de-a lungul capelei, spre o uşă înaltă 
din lemn care odinioară ducea către apartamentul său particular. 
Aduseră un taburet şi-l ridicară peste acesta. Unul dintre soldaţi 
îl tinu drept, în timp ce celălalt aştepta, pregătit pentru 
eventualitatea în care ar fi opus vreo rezistenţă, numai că el era 
prea slăbit ca să se mai zbată. 

li desfăcură cătuşele. 

Imbert îi întinse trei piroane celeilalte gărzi. 

— Braţul drept sus, porunci Imbert, aşa cum am stabilit. 

Braţul îi fu întins deasupra capului. Soldatul se apropie şi de 
Molay zări barosul. 

Şi înţelese ceea ce aveau de gând să facă. 

Bunule Dumnezeu! 

Simţi o mână înşfăcându-i încheietura, apoi vârful unui piron 
apăsându-i carnea asudată. Văzu barosul dându-se înapoi, după 
care auzi metalul ciocnindu-se de metal. 

Pironul îi străpunse încheietura, făcându-l să urle de durere. 


12 


— Ai nimerit peste vreo venă? îl întrebă Imbert pe gardian. 

— Nici vorbă de-aşa ceva. 

— Bine. Nu trebuie să sângereze de moarte. 

In vremea când era un frate mai tânăr, de Molay luptase în 
Ţara Sfântă, atunci când ordinul dăduse ultima sa bătălie, la 
Acra. Işi aminti de senzaţia prin care trecuse atunci când lama 
unei spade îi pătrunsese în carne. Adâncă. Grea. Stăruitoare. 
Totuşi, un piron înfipt în încheietură era ceva mai rău. 

Braţul stâng îi fu smucit în sus şi un alt piron i se înfipse prin 
carne în încheietură. Işi muşcă limba străduindu-se să se 
stăpânească, dar agonia îi descleştă dinţii. Sângele îi umplu 
gura, făcându-l să-l înghită. 

Imbert izbi taburetul cu piciorul, astfel încât întreaga greutate 
a trupului înalt de peste un metru şi optzeci de centimetri al lui 
de Molay ajunse să fie suportată doar de încheieturile sale, pe 
măsură ce unghiul format de braţul stâng îl presa pe cel drept, 
aproape făcându-l să se rupă. Ceva i se înfipse în umăr şi 
durerea îi năpădi creierul. 

Unul dintre soldaţi îi ridică piciorul drept, examinându-i 
carnea. Se pare că Imbert avusese grijă să aleagă acele puncte 
în care să fie înfipte cuiele, astfel încât acolo să se afle cât mai 
puţine vase de sânge. Piciorul stâng îi fu apoi tras în spatele celui 
drept, ambele fiind pironite de uşă cu un singur cui. 

De Molay ajunsese mai presus de ţipete. 

Imbert îşi examină opera. 

— Puțin sânge. Bine lucrat. 

Făcu un pas înapoi. 

— Tot ceea ce a îndurat Domnul şi Mântuitorul nostru vei 
îndura şi tu. Cu o singură deosebire. 

Acum, de Molay înţelegea de ce aleseseră uşa. Imbert împinse 
uşor lemnul, făcându-l să se rotească pe balamale, deschizând 
uşa şi apoi trântind-o, astfel încât să se închidă. 

Trupul lui de Molay fu aruncat într-o parte, apoi în alta, 
legănându-se pe articulațiile dislocate ale umerilor, rotindu-se în 
jurul piroanelor. Nu-şi imaginase vreodată c-ar putea exista 
agonia prin care trecea. 

— Ca şi tortura, spuse Imbert. Unde durerea poate să fie 
aplicată în trepte. Acesta e, de asemenea, un element care ţine 
de stăpânire. Pot să te las să atârni. Pot să te leagăn de colo- 
colo. Sau pot să te fac să trăieşti iar ce s-a petrecut acum, ceea 
ce este mai rău decât orice. 


13 


Lumea înconjurătoare pâlpâia, tot apărând şi dispărând, iar el 
abia dacă mai putea să respire. Crampele îi cuprinseseră toţi 
muşchii. Inima-i bătea cu sălbăticie. Sudoarea îi curgea prin toţi 
porii şi se simţea ca şi cum ar fi avut temperatură, trupul fiindu-i 
o vâlvătaie mugindă. 

— Acum îţi mai baţi joc de Inchiziţie? îl întrebă Imbert. 

Ar fi vrut să-i răspundă lui Imbert că ura Biserica pentru ceea 
ce făcea. Un papă nevolnic, controlat de un monarh francez falit, 
care, cine ştie cum, izbutise să răstoarne cele mai mari 
organizaţii religioase pe care le cunoscuse vreodată omenirea. 
Cincisprezece mii de fraţi împrăştiaţi de-a lungul şi de-a latul 
Europei. Nouă mii de domenii. Un grup de fraţi care odinioară 
stăpânise peste Ţara Sfântă, întinzându-şi dominaţia de-a lungul 
a două sute de ani. Cavalerii Săraci ai lui Hristos şi ai Templului 
lui Solomon reprezentau chintesenţa a tot ceea ce era mai bun. 
Dar izbânda lor hrănise invidia şi, în calitate de maestru, ar fi 
trebuit să-şi dea seama de implicaţiile furtunilor politice care se 
stârniseră în jurul lor. Să fie mai puţin rigid, mai docil, nu atât de 
deschis. Slavă Cerului, anticipase câte ceva din ceea ce se 
întâmplase deja şi-şi luase măsurile de precauţie. Filip al IV-lea n- 
avea să vadă niciodată un gram din aurul şi din argintul 
templierilor. 

Şi, cu atât mai puţin, avea să vadă comoara cea mai mare 
dintre toate. 

Aşa că de Molay îşi mobiliză ultimele rămăşiţe de energie şi-şi 
înălţă fruntea. Imbert, mai mult ca sigur, crezu că avea de gând 
să vorbească, aşa că se apropie. 

— Fii blestemat, să te înghită iadul, îi şopti de Molay. Fii 
blestemat, împreună cu toţi cei care-ţi servesc cauza 
diavolească! N 

Bărbia i se prăbuşi din nou pe piept. Il auzi pe Imbert urlându- 
şi poruncile ca uşa să fie din nou legănată, numai că durerea era 
atât de intensă şi i se strecura în creier din atâtea direcţii, încât 
abia dacă mai simţea ceva. 


Fu dus jos. Nu ştia cât timp stătuse atârnat, dar relaxarea de 
care aveau parte membrele sale rămăsese neobservată, 
deoarece muşchii îi amorţiseră de multă vreme. Il târâseră ceva 
vreme şi apoi îşi dăduse seama că se afla în propria celulă. Cei 
care-l ţineau în captivitate îl întinseră pe saltea şi, în timp ce 
trupul său se înfunda între faldurile moi, o duhoare cunoscută îi 


14 


invadă nările. Îşi simţi capul ridicat pe o pernă şi braţele întinse 
într-o parte şi-n cealaltă. 

— Mi s-a spus, rosti liniştit Imbert, că atunci când e primit 
câte-un nou frate în rândurile ordinului vostru, aspirantul e 
înfăşurat, în jurul umerilor, cu un giulgiu din pânză. Ceva care să 
simbolizeze moartea, apoi renaşterea într-o nouă viaţă, în 
calitate de templier. Şi tu, de asemenea, vei avea parte de 
această onoare. Am aşternut sub tine giulgiul pe care l-am găsit 
în cufărul din capelă. 

Imbert se întinse şi înfăşură pânza ţesută până în jurul 
picioarelor lui de Molay, de-a lungul trupului umed al acestuia. 
Privirea îi era acum umbrită de bucata de pânză. Mi s-a spus că 
era folosit de ordin în Ţara Sfântă, după care a fost adus aici şi 
înfăşurat în jurul fiecăruia dintre noii adepţi din Paris. Acum, ai 
renăscut, îl batjocori Imbert. Rămâi aici să zaci şi să meditezi la 
păcatele tale. O să mă-ntorc. 

De Molay era prea slăbit ca să-i mai răspundă. Ştia că Imbert, 
după toate probabilitățile, dăduse ordin să nu fie ucis, dar, în 
acelaşi timp, îşi dădea seama de faptul că nimănui n-avea să-i 
pese de el. Prin urmare, rămase nemişcat. Amorţeala se risipea, 
lăsând locul unei cumplite agonii. Inima încă i se zbătea, iar 
trupul lui asuda în cantităţi înspăimântătoare. Işi spuse sieşi că 
trebuie să se liniştească şi să-şi aducă în minte gânduri plăcute. 
Unul care-i tot venea în minte era referitor la ceea ce-şi doreau 
să ştie cei care-l ţineau în captivitate, mai presus de orice. El era 
singurul om în viaţă care cunoştea răspunsul. Aşa se proceda în 
cadrul ordinului. Fiecare dintre Maeştri îi transmitea secretul 
celui care-l urma, în aşa fel încât numai urmaşul putea să-l 
cunoască. Din nefericire, din cauza arestării lui neaşteptate şi a 
exterminării ordinului, transmiterea, de data aceasta, urma să fie 
dusă la îndeplinire pe o altă cale. N-avea de gând să îi permită lui 
Filip sau Bisericii să izbândească. Vor afla din ceea ce ştie numai 
ceea ce va vrea el ca ei să afle. Ce spunea Psalmul? „Limba ta 
minciuni ticlui-va, ca o lamă ascuţită, împrăştiind înşelăciunea.” 

Dar, apoi, un alt pasaj din Biblie îi răsări în minte, unul în 
măsură să-i aducă alinare sufletului său chinuit. Aşa că, zăcând 
înfăşurat în giulgiul său, cu trupul şiroind sânge şi sudoare, se 
gândi la Deuteronom. 

„Lăsaţi-mă singur, astfel încât să-i pot distruge.” 


15 


PARTEA ÎNTÂI. 


1 


COPENHAGA, DANEMARCA. 
JOI, 22 IUNIE, IN PREZENT. 
ORA 2.50 DUPA-AMIAZA. 


Cotton Malone observă cuțitul în acelaşi timp în care-o 
observă pe Stephanie Nelle. Stătea la o masă de pe terasa de la 
Cafe Nikolai, simțindu-se confortabil într-un scaun alb din 
împletitură. După-amiaza însorită era plăcută, iar Hojbro Plads, 
populara piaţetă daneză care se întindea în faţa lui, gemea de 
lume. Cafeneaua îşi desfăşura obişnuita ei activitate energică - 
„febrilă”, ar fi fost cuvântul potrivit - şi, de vreo jumătate de oră, 
el o tot aştepta pe Stephanie. 

Era o femeie mărunţică, la vreo şaizeci de ani, cu toate că 
niciodată nu-şi mărturisise vârsta, iar dosarele personale ale 
Departamentului de Justiţie, pe care Malone le văzuse la un 
moment dat, conţineau doar un şovăielnic N/A! în spaţiul 
rezervat datei naşterii sale. Părul ei negru era străbătut de valuri 
argintii, iar în ochii căprui i se oglindeau atât privirea plină de 
compasiune a unui liberal, cât şi scânteierea fioroasă a unui 
acuzator. Doi preşedinţi încercaseră s-o convingă să accepte 
funcţia de procuror general, dar ea respinsese ambele oferte. Un 
anumit procuror general se străduise din greu să facă demersuri 
pentru concedierea ei - mai ales atunci când fusese desemnată 
de FBI să-l investigheze tocmai pe el - dar Casa Albă respinsese 
întru totul ideea, din moment ce, printre altele, Stephanie Nelle 
era de o onestitate scrupuloasă. 

Prin contrast, bărbatul cu cuțitul era scund şi îndesat, cu 


1 Prescurtare uzuală în cadrul statisticilor, de la Not available 
(informaţie care nu e disponibilă), sau No answer (fără răspuns), (n.tr.). 


16 


trăsături ascuţite şi părul tuns periuţă. Un aspect de om hăituit îi 
umbrea chipul de est-european - o impresie de nefericire care-l 
îngrijora pe Malone mai mult decât lama sclipitoare - şi era 
îmbrăcat neglijent, în pantaloni din denim şi o geacă sângerie. 

Malone se ridică de pe scaun, dar îşi menţinu privirea aţintită 
asupra lui Stephanie. 

Se gândi s-o strige, ca un avertisment, dar ea era prea 
departe, iar în jurul lor era mult prea mult zgomot. Pentru o clipă, 
n-o mai văzu, din cauza uneia dintre acele sculpturi moderniste 
care împestriţau Hojbro Plads, în cazul acesta fiind vorba despre 
o femeie obscen de obeză, care zăcea, goală, pe burtă, cu fesele 
ei mult prea evidente rotunjite ca piscurile muntoase în bătaia 
vântului. În clipa în care Stephanie apăru, de partea cealaltă a 
siluetei din bronz, bărbatul cu cuțitul se apropiase, iar Malone îl 
privi cum reteza o cureluşă de pe umărul ei stâng, făcând să 
cadă geanta din piele, apoi cum o îmbrâncea pe Stephanie spre 
dalele din piatră. 

O femeie scoase un țipăt şi panica izbucni la vederea hoţului 
de poşete agitând un cuţit prin aer. 

Geacă Roşie se năpusti înainte, cu geanta lui Stephanie în 
mână, îmbrâncindu-i pe oamenii care-i stăteau în cale. Câţiva se 
traseră îndărăt. Hoţul coti spre stânga, pe după o altă sculptură 
din bronz, izbutind până la urmă s-o rupă la fugă. Drumul lui 
părea să ducă spre Kobmagergade, o alee rezervată pietonilor 
care şerpuia spre nord, pornind din Hojbro Plads şi pătrunzând 
adânc în cartierul comercial al oraşului. 

Malone ţâşni de la masă, hotărât să-i taie calea atacatorului 
înainte ca el să treacă de colţ, numai că un grup de biciclete îi 
blocă trecerea. Evită bicicletele şi sprintă înainte, ocolind o 
fântână înainte să-şi înşface prada. 

Se izbiră de piatra masivă, Geacă Roşie suportând în cea mai 
mare măsură impactul, iar Malone observă imediat faptul că 
adversarul său era destul de musculos. Geacă Roşie, neintimidat 
de atac, se rostogoli o dată, apoi îşi repezi un genunchi în 
stomacul lui Malone. 

Acesta îşi pierdu brusc răsuflarea. 

Geacă Roşie ţâşni în picioare şi porni în goană spre 
Kobmagergade. 

Malone se ridică şi el, dar în clipa imediat următoare se chirci 
şi trase câteva guri firave de aer. 

Fir-ar să fie! Nu mai avea antrenament. 


17 


Îşi reveni şi-şi continuă urmărirea, prada lui având acum un 
avans de vreo cincisprezece metri. Malone nu văzuse cuțitul pe 
timpul încăierării lor, dar în timp ce se opintea pe stradă printre 
magazine, observă că bărbatul încă ţinea strâns geanta din piele. 
Simţea că-i arde pieptul, dar se apropia de ţintă. 

Geacă Roşie smulse un cărucior cu flori din mâinile unui 
bătrân sfrijit, unul dintre multele astfel de cărucioare care 
mărgineau pe de-o parte şi pe cealaltă atât Hojbro Plads, cât şi 
Kobmagergade. Malone nu putea să-i sufere pe vânzătorii 
ambulanți, care aveau o plăcere deosebită să-i blocheze lui 
intrarea în librărie, mai ales în zilele de sâmbătă. Geacă Roşie 
împinse cu putere căruciorul pe pavaj, în direcţia lui Malone. 
Acesta nu putea să lase căruciorul în voia lui: erau prea mulţi 
oameni pe stradă, inclusiv copii, aşa că ţâşni înainte, îl prinse şi-l 
învârti puţin, ca să-l oprească. 

Aruncă o privire în spate şi-o zări pe Stephanie, după colţ, pe 
Kobmagergade, împreună cu un poliţist. Erau la o distanţă cam 
cât o jumătate de teren de fotbal, aşa că nu mai era timp de 
aşteptat. 

Malone se năpusti mai departe, întrebându-se încotro avea de 
gând să se îndrepte hoţul. Poate că avea undeva lăsat un 
vehicul, sau îl aştepta un şofer acolo unde Kobmagergade dădea 
într-o altă piaţă aglomerată din Copenhaga, Hauser Plads. Spera 
să nu fie cazul. In locul acela era o aglomeraţie de coşmar, 
dincolo de reţeaua de alei pietonale care formau Mecca tuturor 
cumpărătorilor, cunoscută sub numele de Stroget. Coapsele îl 
dureau în urma acestui efort neaşteptat, muşchii săi abia 
amintindu-şi de zilele petrecute în marină şi la Departamentul de 
Justiţie. După un an de rezervă voluntară, era clar că actuala sa 
condiţie fizică nu l-ar fi impresionat câtuşi de puţin pe fostul său 
angajator. 

In faţă, se contura Round Tower, cuibărit cu hotărâre lângă 
biserica Trinity, ca un termos legat de un coşuleţ pentru picnic. 
Solida clădire de formă cilindrică se înălța pe nouă etaje. Regele 
Christian al IV-lea al Danemarcei îl ridicase în anul 1642, iar 
simbolul domniei lui - un 4 aurit îmbrăţişat de un C - sclipea pe 
sumbra faţadă din cărămidă. Cinci străzi se intersectau în locul în 
care se afla Round Tower, iar Geacă Roşie putea s-o aleagă pe 
oricare dintre ele, încercând să scape. 

Apărură şi maşinile de poliţie. 

Una dintre ele se opri, cu pneurile scrâşnind pe asfalt, la sud 


18 


de Round Tower. O alta veni din depărtare, pe Kobmagergade, 
blocând orice cale de scăpare spre nord. Geacă Roşie era acum 
izolat, în piaţa ce se întindea în jurul turnului. Prada lui şovăi, 
părând să analizeze situaţia, apoi o rupse la fugă spre dreapta, 
dispărând în Round Tower. 

Ce tot făcea nebunul ăsta? Nu exista nici o ieşire, în afara 
porticului de la parter. Dar poate că Geacă Roşie nu ştia asta. 

Malone alergă spre intrare. II cunoştea pe omul de la casa de 
bilete. Norvegianul îşi petrecuse multe ore în librăria lui Malone, 
literatura engleză fiind pasiunea lui. 

— Arne, unde s-a dus omul ăla? îl întrebă el în daneză, 
încercând să-şi recapete răsuflarea. 

— A fugit pe-aici fără să plătească. 

— Mai e cineva? 

— A urcat o pereche de bătrâni acum puţin timp. N 

Nu existau nici scări, nici ascensor care să ducă spre vârf. In 
loc de aşa ceva, o potecă în spirală îşi croia drum în sus, fiind 
concepută inițial astfel încât  voluminoasele instrumente 
astronomice ale secolului al XVII-lea să poată fi transportate pe 
roţi. Ghidurile turistice locale povesteau că, odinioară, Petru cel 
Mare al Rusiei trecuse pe-aici călare, urmat de împărăteasa lui, 
în trăsură. 

Malone auzi un zgomot de paşi care-şi răspândea ecourile de 
la nivelul de deasupra. Clătină din cap, cu gândul la ceea ce-l 
aştepta. 

— Spune-le poliţiştilor că suntem sus. 

Porni în goană. 

La jumătatea pantei primei spirale, trecu pe lângă o uşă care 
ducea în Sala Mare. Uşa din sticlă era încuiată, iar luminile, 
stinse. Ferestrele duble, ornamentate, se înşirau de-a lungul 
pereţilor exteriori ai turnului, dar fiecare dintre ele era zăbrelită. 
Se opri din nou să asculte şi auzi iarăşi zgomot de paşi în fugă, 
deasupra. 

Işi continuă drumul, răsuflând din ce în ce mai slab şi mai 
greu. Încetini pasul în clipa în care trecu pe sub un echer 
medieval, folosit pentru trasarea hărților astronomice, fixat sus 
pe perete. Ştia că ieşirea spre terasa clădirii era la doar câţiva 
metri distanţă, pe la ultima cotitură a rampei. 

Nu mai auzi zgomot de paşi. 

Se strecură înainte şi păşi prin arcadă. Un observator de formă 
octogonală - nu din vremea regelui Christian, ci de o origine mai 


19 


recentă - se înălța în mijloc, înconjurat de o terasă întinsă. 

In stânga lui, un gard decorativ din fier împrejmuia 
observatorul, singura sa intrare fiind ferecată cu lanţuri. La 
dreapta, o reţea complicată de zăbrele din fier mărginea cealaltă 
muchie a turnului. Dincolo de grilajul scund, se întindeau 
acoperişurile oraşului, din ţiglă roşie şi cu fleşe verzi. 

Dădu roată platformei şi găsi un bărbat mai în vârstă, zăcând 
întins cu faţa în jos. Lângă trupul lui, Geacă Roşie stătea în 
picioare, cu un cuţit la gâtul unei bătrâne şi cu braţul înlănţuindu- 
i pieptul. Femeia părea că vrea să ţipe, dar frica îi înăbuşise 
vocea. 

— Staţi potolită, o sfătui Malone, în daneză. 

Il examină pe Geacă Roşie. Aceeaşi privire hăituită se citea în 
ochii lui întunecaţi, aproape funebri. Picăturile de sudoare îi 
scânteiau în lumina strălucitoare a soarelui. Totul îi dădea de 
înţeles lui Malone că nu era cazul să mai facă vreun pas. 
Zgomotele de paşi venind de jos semnalau faptul că poliţiştii 
aveau să ajungă în câteva clipe. 

— Ce-ar fi să te linişteşti? întrebă el, încercând să deschidă o 
conversaţie în limba engleză. 

Observă că bărbatul înţelesese, dar cuțitul rămase la locul lui. 
Privirea lui Geacă Roşie continuă să rătăcească grăbită, ba spre 
cer, în sus, ba înapoi. Părea nesigur pe sine, ceea ce-l îngrijora şi 
mai mult pe Malone. Persoanele disperate recurg adesea la 
gesturi disperate. 

— Lasă cuțitul jos. Vine poliţia. N-ai pe unde să scapi. 

Zgomotul de paşi de dedesubt se auzea tot mai tare. 

— Poliţiştii sunt aici. 

Geacă Roşie făcu câţiva paşi înapoi, spre grilajul din fier, dar 
nu-şi slăbi strânsoarea asupra bătrânei. Malone simţi că răceala 
de oţel a unui ultimatum l-ar putea sili să facă o alegere, aşa că-i 
atrase din nou atenţia. 

— N-ai pe unde să scapi. 

Geacă Roşie îşi încleştă şi mai tare strânsoarea, apoi se trase 
înapoi, împleticindu-se, ajungând să se sprijine cu totul de grilajul 
exterior care-i venea până la brâu, dincolo de el şi de ostatica lui 
nemaifiind decât aerul. 

Expresia panicată îi dispăru din ochi şi deodată calmul se 
aşternu asupra bărbatului. O împinse în faţă pe bătrână, iar 
Malone o prinse înainte să-şi piardă de tot echilibrul. Geacă Roşie 
îşi făcu semnul crucii şi, cu geanta lui Stephanie în mână, se 


20 


răsuci peste grilaj, răcni un cuvânt - beauseant - apoi îşi tăie 
beregata cu cuțitul şi trupul se prăbuşi spre caldarâm. 

Femeia începu să urle, în timp ce poliţiştii dădeau buzna prin 
portic. 

Malone îi dădu drumul şi se repezi spre balustradă. 

Geacă Roşie zăcea pe pietrele pavajului, la vreo treizeci de 
metri mai jos. 

Se întoarse şi-şi ridică privirea spre cer; dincolo de catargul 
din vârful observatorului, Dannebrog-ul danez - drapelul cu o 
cruce albă pe fundal roşu - atârna parcă fără vlagă pe cerul 
liniştit. 

La ce s-o fi uitat omul acela? Şi de ce-o fi sărit? 

Privi din nou ţintă în jos şi-o zări pe Stephanie făcându-şi drum 
cu coatele prin mulţimea din ce în ce mai numeroasă. Geanta ei 
din piele zăcea la câţiva metri distanţă de cadavru, aşa că o privi 
cum o ridică de pe pavaj, topindu-se apoi în mulţime. O urmări 
cu privirea pe măsură ce se strecura printre oameni şi se 
îndepărta, fără să privească înapoi, pe una dintre străzile care 
porneau de lângă Round Tower, ducând spre aglomerata Stroget. 

Clătină din cap văzând retragerea ei grăbită şi bombăni: 

— Ce mama dracului? 


> Numele purtat de steagul cu dungi albe şi negre al templierilor 
(n.tr.). 
21 


2 


Stephanie se simţea zguduită. După douăzeci şi şase de ani în 
care lucrase pentru Departamentul de Justiţie, ultimii 
cincisprezece la Magellan Billet’, învățase că tot ceea ce stătea 
pe patru picioare, avea trompă şi mirosea a alune, se numea 
elefant. N-avea nevoie să aibă şi o plăcuţă atârnată pe piept. 
Ceea ce însemna că bărbatul cu geacă roşie nu era un hoţ de 
genţi. 

Era, cu siguranţă, altceva. 

lar asta însemna că altcineva ştia cu ce se ocupă ea. 

Văzuse cum hoţul se prăbuşea din turn... era prima dată când 
vedea cu ochii ei moartea. Atâţia ani îi auzise pe agenţii ei 
vorbind despre ea, dar o prăpastie uriaşă se aşternea între 
lectura unui raport şi priveliştea morţii cuiva. Trupul se izbise de 
pietrele pavajului cu un bubuit dezgustător. Să fi sărit din proprie 
iniţiativă? Sau l-o fi obligat cumva Malone? O fi avut loc o luptă? 
O fi vorbit, înainte să sară? 

Ea venise cu un anumit scop în Danemarca şi se hotărâse, 
dacă tot era acolo, să-l viziteze pe Malone. Cu ani în urmă, el 
fusese una dintre primele douăsprezece persoane din care 
trebuia să aleagă pentru Magellan Billet. II cunoscuse pe tatăl lui 
Malone şi urmărise ascensiunea sigură a fiului, bucurându-se să-l 
primească atunci când el îi acceptase oferta şi se mutase de la 
compartimentul juridic al marinei la Departamentul de Justiţie. 
Cu timpul, Malone ajunsese să devină cel mai bun agent al ei, iar 
Stephanie se întristase atunci când el se hotărâse, cu un an în 
urmă, să se retragă. 

Nu-l mai văzuse de-atunci, cu toate că vorbiseră la telefon de 
câteva ori. Atunci când se lansase în urmărirea hoţului, 
observase că trupul lui înalt îşi menţinuse musculatura, iar părul 
îi rămăsese des şi ondulat, cu aceeaşi uşoară nuanţă cafenie, 
asemănătoare cu cea a pietrelor vechi care alcătuiau clădirile din 
preajma ei. În cei doisprezece ani în care lucrase pentru ea, 
Malone fusese întotdeauna deschis şi independent, ceea ce făcea 
din el un bun agent operativ - unul în care putea să aibă 


3 Organizaţie federală antiteroristă fictivă, cu sediul în oraşul Atlanta, 
din statul american Georgia (n.tr.). 


22 


încredere - dar, pe lângă asta, mai era vorba şi despre un anumit 
sentiment. În realitate, el îi fusese mai mult decât un angajat. 

Îi era prieten. 

Dar asta nu însemna că-şi dorea ca el să se amestece în 
treburile ei. 

Să-l urmărească pe bărbatul cu geacă roşie era ceva tipic 
pentru Malone, dar însemna în acelaşi timp şi o problemă. Dacă-l 
vizita acum, ar fi urmat anumite întrebări, unele la care ea n- 
avea de gând să răspundă. 

Intâlnirea cu un vechi prieten trebuia să fie amânată pentru o 
altă ocazie. 

x 

Malone ieşi din Round Tower şi porni după Stephanie. În clipa 
în care părăsea terasa turnului, o echipă de medici de ambulanţă 
se îngrijea de cuplul în vârstă. Bătrânul era în stare de şoc ca 
urmare a unei lovituri primite la cap, dar avea să-şi revină. 
Femeia fusese cuprinsă de isterie, iar el îl auzise pe unul dintre 
medici că trebuia transportată de urgenţă la ambulanţa care 
aştepta. 

Trupul lui Geacă Roşie zăcea încă pe pavaj, acoperit cu un 
cearşaf de un galben pal, iar poliţiştii se ocupau să-i dea la o 
parte din drum pe curioşi. Croindu-şi drum prin mulţime, Malone 
privi cum cearşaful e ridicat, iar fotograful poliţiei îşi îndeplineşte 
misiunea. Era limpede că hoţul îşi tăiase beregata. Cuţitul 
însângerat zăcea la câţiva metri distanţă de braţul contorsionat 
într-o poziţie nefirească. Sângele cursese din tăietura de la gât, 
întinzându-se pe pavaj într-o băltoacă întunecată. Craniul era 
sfărâmat, pieptul zdrobit, picioarele răsucite, de parcă n-ar fi 
avut oase. Poliţiştii îi ceruseră lui Malone să nu plece: aveau 
nevoie de o declaraţie din partea lui, dar, în clipa aceea, el 
trebuia s-o găsească pe Stephanie. 

leşi din adunătura de cască-gură şi-şi înălţă privirea spre cerul 
serii, pe care un soare târziu strălucea cu o măreție risipitoare. 
Nici un nor nu se zărea prin apropiere. Putea să fie o seară 
excelentă în care să priveşti stelele, dar nimeni n-avea să 
viziteze observatorul din vârful turnului. Nu. Era închis în seara 
aceea, fiindcă un bărbat se aruncase de-acolo şi murise. 

Şi ce era cu bărbatul acela? 

In gândurile lui Malone era un amestec de curiozitate şi de 
nelinişte. Ştia foarte bine c-ar fi trebuit să se întoarcă la librăria 
lui şi să uite tot ceea ce era legat de Stephanie Nelle şi ceea ce 


23 


făcea ea, orice-ar fi fost. Treburile ei nu mai erau şi ale lui. Dar 
ştia la fel de bine că aşa ceva n-avea să se-ntâmple. 

Ceva nu se lega, iar asta nu era bine. 

O descoperi pe Stephanie la vreo cincizeci de metri în faţă, pe 
Vestergade, una dintre acele străduţe lungi care împăienjenesc 
cartierul comercial din Copenhaga. Mersul îi era sprinten, grăbit; 
brusc, coti la dreapta şi dispăru într-una dintre clădiri. 

Grăbi pasul şi ajunse la HANSEN'S ANTIKVARIAT, o librărie al 
cărei proprietar era unul dintre cei câţiva locuitori ai oraşului 
care nu-i oferiseră o primire călduroasă lui Malone. Lui Peter 
Hansen nu-i plăceau străinii, în mod special americanii, ba chiar 
încercase să împiedice pătrunderea lui Malone în Asociaţia 
Anticarilor Danezi. Din fericire, antipatia lui Hansen nu se 
dovedise contagioasă. 

Vechile instincte ieşeau la iveală, simţăminte şi intuiţii care 
zăcuseră adormite încă de la retragerea lui, petrecută cu un an 
în urmă. Senzaţii care nu-i erau pe plac. Şi totuşi, ele întotdeauna 
îl ajutaseră să meargă înainte. 

Se opri brusc în faţa intrării principale şi o zări înăuntru pe 
Stephanie, stând de vorbă cu Hansen. Apoi, cei doi se retraseră 
ceva mai încolo în magazin, care ocupa întregul parter al unei 
clădiri cu trei niveluri. Cunoştea dispunerea interiorului, fiindcă 
studiase cu un an în urmă toate librăriile din Copenhaga. 
Aproape toate erau ca un testament al acurateţei nordice, cărţile 
fiind aşezate în funcţie de subiect şi aranjate cu grijă în rafturi. 
Cu toate acestea, Hansen era mai dezordonat. Anticariatul său 
era un amestec eclectic de vechi şi nou, în special nou, fiindcă nu 
era omul care să plătească bani grei pentru achiziţii de la 
particulari. 

Malone se strecură în spaţiul slab luminat, sperând că nici unul 
dintre angajaţi nu-şi va aminti de numele lui. Cinase de câteva 
ori cu directoarea magazinului lui Hansen, ocazie cu care aflase 
că nu era tocmai o persoană preferată de acesta. Spre norocul 
său, ea nu era pe-acolo şi numai vreo zece persoane examinau 
rafturile. Se îndreptă în grabă spre partea din spate, unde, din 
câte ştia el, erau nenumărate cotloane, fiecare dintre ele fiind 
înţesat cu rafturi. Nu se simţea deloc în largul lui să se afle aici; 
la urma urmei, Stephanie doar îl sunase şi-i spusese c-o să fie 
prin oraş timp de câteva ore şi că voia să-l salute; dar asta se 
întâmplase înainte de povestea cu Geacă Roşie. lar el era al 
naibii de curios să afle pentru ce murise omul ăla. 


24 


Nu trebuia să fie surprins de comportamentul lui Stephanie. Ea 
întotdeauna îşi păstrase toate problemele pentru sine, câteodată 
mult prea în secret, ceea ce deseori ducea la ciocniri. Una era să 
fii în siguranţă într-un birou din Atlanta şi să lucrezi la un 
computer, dar cu totul altceva să lucrezi pe teren. Deciziile bune 
nu se pot lua niciodată în lipsa unor informaţii pe măsură. 

li descoperi pe Stephanie şi pe Hansen într-un fel de alcov fără 
ferestre, care-i servea lui Hansen drept birou. Malone fusese o 
dată în vizită pe-acolo, atunci când încercase să se 
împrietenească, la început, cu idiotul ăla. Hansen era un tip cu 
pieptul masiv şi cu un nas lung care atârna deasupra unei 
mustăţi cenuşii. Malone se plasă în spatele unui şir de rafturi 
supraîncărcate şi înşfăcă un volum, prefăcându-se că citeşte. 

— De ce-aţi bătut atâta drum pentru asta? întreba Hansen, cu 
vocea lui puternică, hârâită. 

— Sunteţi familiarizat cu licitaţiile de la Roskilde? 

Era ceva tipic pentru Stephanie, să răspundă la o întrebare de 
care n-avea chef printr-o altă întrebare. 

— Particip deseori. Se vând o grămadă de cărţi. 

Malone, la rândul lui, era familiarizat cu aceste licitaţii. 
Roskilde se afla la o jumătate de oră de Copenhaga, spre vest. 
Anticarii din oraş se strângeau acolo, o dată la trei luni, pentru 
licitaţii la care se adunau cumpărători din toată Europa. La două 
luni după ce-şi deschisese magazinul, Malone câştigase aproape 
două sute de mii de euro acolo, de pe urma a patru cărţi pe care 
izbutise să le găsească la o licitaţie obscură a unei proprietăţi din 
Republica Cehă. Fondurile acestea îi asiguraseră tranziţia de la 
postura de funcţionar salariat al guvernului la cea de 
întreprinzător mult mai puţin stresat. Dar, în acelaşi timp, 
născuseră gelozii, iar Peter Hansen nu-şi ascunsese invidia. j 

— Am nevoie numai de cartea aceea despre care am vorbit. In 
seara asta. Aţi spus că n-o să fie nici o problemă s-o cumpăraţi, 
zise Stephanie, pe tonul cuiva obişnuit să dea ordine. 

Hansen chicoti. 

— Americanii... Toţi sunteţi la fel. Lumea se învârteşte în jurul 
vostru. 

— Soţul meu mi-a zis că sunteţi omul capabil să găsească şi 
ceea ce e de negăsit. Cartea pe care-o vreau eu a fost deja 
găsită. Am nevoie doar să fie cumpărată. 

— Şi va aparţine persoanei care licitează cel mai mult. 

Malone tresări. Stephanie n-avea habar pe ce teritoriu 


25 


primejdios se avântase. Cea dintâi regulă a unei tocmeli era să 
nu dezvălui niciodată cât de mult îţi doreşti un lucru. 

— E o carte oarecare, de care nu-i pasă nimănui, replică ea. 

— Dar se pare că dumneavoastră vă pasă, ceea ce înseamnă 
c-ar putea să mai existe şi alţii. 

— Haideţi să ne asigurăm că noi vom licita cel mai mult. 

— Dar ce-are cartea asta, de e atât de importantă? N-am auzit 
niciodată de ea. Autorul e necunoscut. 

— Puneţi sub semnul întrebării motivele soţului meu? 

— Ce-nseamnă asta? 

— Nu-i treaba dumneavoastră. Faceţi rost de carte şi-o să vă 
plătesc comisionul, aşa cum ne-am înţeles. 

— Dar de ce n-o cumpăraţi dumneavoastră înşivă? 

— N-am de gând să-mi explic motivele. 

— Soţul dumneavoastră a fost cu mult mai cumsecade. 

— A murit. 

Cu toate că în această declaraţie nu era nici urmă de emotie, 
urmă o perioadă de tăcere. 

— O să mergem spre Roskilde împreună? se interesă Hansen, 
părând să fi înţeles faptul că n-avea să mai poată afla nimic de la 
ea. 

— Ne întâlnim acolo. 

— Abia aştept. 

Stephanie ieşi grăbită din birou, iar Malone se chirci şi mai 
mult în firida lui, întorcându-şi faţa în timp ce ea trecea pe lângă 
el. Auzi trântindu-se uşa de la biroul lui Hansen şi profită de 
ocazie, grăbindu-se spre ieşirea din faţă. 

Stephanie ieşi din prăvălia întunecoasă şi coti la stânga. 
Malone aşteptă, apoi se strecură pe urmele ei, privindu-şi fosta 
şefă cum îşi croieşte drum printre muşteriii de după-amiază, 
înapoi spre Round Tower. 

Rămase puţin în urmă, apoi porni după ea. 

Stephanie nu-şi întoarse capul nici măcar o dată. Părea să nu- 
şi închipuie că s-ar putea interesa cineva de ceea ce făcea. Cu 
toate acestea, ar fi trebuit să-şi închipuie, mai ales după ceea ce 
se întâmplase cu Geacă Roşie. Chiar se întrebă de ce-şi lăsase 
garda jos. Lucru sigur, nu era bună de agent de teren, dar nici nu 
era proastă. 

Ajungând la Round Tower, în loc să cotească la dreapta şi să 
meargă spre Hojbro Plads, unde se afla librăria lui Malone, ţinu 
drumul drept. După alte trei cvartale, dispăru în Hotelul 


26 


d'Angleterre. 

O privi intrând. 

Se simţi lezat de faptul că avea de gând să cumpere o carte 
din Danemarca, fără să-i ceară lui sprijinul. Era limpede că nu 
voia să-l implice. De fapt, după ceea ce se întâmplase la Round 
Tower, părea că nici măcar nu mai vrea să stea de vorbă cu el. 

Aruncă o privire spre ceas. Era trecut de patru şi jumătate. 
Licitaţia începea la şase seara, iar până la Roskilde făceai o 
jumătate de oră cu maşina. El n-avusese de gând să participe. 
Catalogul care-i fusese trimis cu câteva săptămâni în urmă nu 
conţinea nimic demn de interes. Dar acum era cu totul altceva. 
Stephanie se purta ciudat, chiar şi pentru ea. Şi o voce familiară, 
venind din adâncurile propriei minţi, una care-l ajutase să-şi 
păstreze viaţa timp de doisprezece ani, cât lucrase în echipa 
operativă guvernamentală, îi şopti că ea urma să aibă nevoie de 
el. 


27 


3 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
PIRINEII FRANCEZI. 
ORA 5 DUPA-AMIAZA. 


Seneşalul îngenunche lângă pat, căutând să-şi aline maestrul 
muribund. Timp de mai multe săptămâni, se tot rugase să nu 
vină clipa aceasta. Dar curând, după ce condusese cu 
înţelepciune ordinul vreme de douăzeci şi opt de ani, bătrânul 
care zăcea pe pat avea să obţină binemeritata pace şi să li se 
alăture, în Ceruri, predecesorilor săi. Din nefericire pentru 
seneşal, tumultul lumii materiale avea să continue, perspectivă 
care-l înspăimânta. 

Incăperea era spațioasă, bătrânele ziduri din piatră şi lemn 
fiind lipsite de urmele decăderii, doar grinzile din lemn de pin ale 
tavanului ajungând să fie înnegrite de trecerea timpului. O 
singură fereastră, ca un ochi sumbru, străpungea peretele 
exterior, încadrând splendoarea unei cascade umbrite de un 
munte cenuşiu şi sterp. Amurgul, din ce în ce mai pronunţat, 
îngroşa ungherele camerei. 

Seneşalul îi apucă mâna bătrânului. Era rece şi umedă la 
atingere. 

— Mă puteţi auzi, Maestre? întrebă el, în franceză. 

Ochii istoviţi se deschiseră. 

— Nu m-am dus, încă. Dar curând... 

Îi auzise şi pe alţii, în ultimele lor clipe de viaţă, rostind astfel 
de declaraţii, ceea ce-l făcea să se întrebe dacă trupul, pur şi 
simplu, îşi epuiza resursele, rămânând fără energia necesară 
plămânilor ca să respire, sau a inimii, ca să bată, moartea 
triumfând până la urmă acolo unde viaţa fusese, odinioară, 
înfloritoare. Apucă mai strâns mâna bătrânului. 

— O să-mi lipsiţi. 

Un zâmbet apăru pe buzele subţiate. 

— M-ai slujit bine, aşa cum ştiam c-o s-o faci. Tocmai de aceea 
te-am şi ales. 

— O să avem parte de multe conflicte în zilele care vor urma. 

— Eşti pregătit. Am avut grijă de asta. 

El era seneşalul, cel de-al doilea la comandă după maestru. Se 

28 


ridicase repede în rang, prea repede după părerea unora şi 
numai fermitatea cu care condusese maestrul ţinuse în frâu 
nemulţumirile. Dar moartea urma să-şi reclame curând drepturile 
asupra protectorului său şi se temea că avea să urmeze o revoltă 
deschisă. 

— Nu există nici o garanţie că voi fi urmaşul vostru. 

— Te subestimezi. 

— Respect puterea adversarilor noştri. 

Tăcerea se aşternu asupra lor, permițându-le ciocârliilor şi 
mierlelor de dincolo de fereastră să-şi anunţe prezenţa. Privi în 
jos, spre stăpânul său. Bătrânul era îmbrăcat cu un halat azuriu, 
presărat cu stele aurii. Cu toate că trăsăturile feţei îi fuseseră 
ascuţite de apropierea morţii, se întrevedea încă o urmă de 
vigoare în trupul uscăţiv al bătrânului. Barba sură atârna, lungă 
şi nepieptănată, mâinile şi picioarele îi erau chircite din cauza 
artritei, dar ochii continuau să arunce scântei. Ştia că douăzeci şi 
opt de ani de conducere îl învăţaseră multe pe bătrânul 
războinic. Probabil că lecţia cea mai importantă fusese despre 
cum să afişezi, chiar şi în faţa morţii, o mască de convenienţă. 

Medicul confirmase existenţa cancerului cu mai multe luni în 
urmă. Aşa cum cerea Legea, bolii i s-a permis să-şi urmeze 
cursul, consecinţele fireşti ale acţiunii Divine fiind acceptate. Mii 
de fraţi, de-a lungul secolelor, suferiseră acelaşi sfârşit, ceea ce 
făcea de neînchipuit ca tocmai maestrul să le întineze tradiţia. 

— Mi-aş dori să simt mirosul apei, şopti bătrânul. 

Seneşalul aruncă o privire spre fereastră. Obloanele din 
secolul al şaisprezecelea fură date în lături, permiţând mirosului 
dulceag de piatră umedă şi de ierburi înverzite să i se strecoare 
în nări. Apa din depărtare urla pe o tonalitate bolborosită de 
tenor. 

— Camera dumneavoastră oferă locul perfect de întâlnire. 

— E unul dintre motivele pentru care am vrut să fiu maestru. 

Zâmbi, ştiind că bătrânului îi plăcea să glumească. Citise 
Cronicile şi ştia că mentorul său îşi desăvârşise ascensiunea prin 
faptul că fusese capabil să se agaţe de fiecare întorsătură de 
situaţie norocoasă cu abilitatea unui geniu. Mandatul său fusese 
unul al păcii, dar toate acestea aveau să se schimbe, curând. 

— Ar trebui să mă rog pentru sufletul dumneavoastră, zise 
seneşalul. N 

— E timp pentru asta, mai târziu. In loc de aşa ceva, ar trebui 
să te pregăteşti. 


29 


— Pentru ce? 

— Pentru conclav. Strânge voturi. Fii gata. Nu le permite 
duşmanilor să se regrupeze. Aminteşte-ţi de tot ce te-am învăţat. 

Vocea răguşită era întretăiată de momente de slăbiciune, dar 
exista o anumită fermitate în tonul ei. 

— Nu ştiu sigur dacă vreau să fiu maestru. 

— Ba da. 

Prietenul său îl cunoştea bine. Modestia îi cerea să şovăie să 
primească mantia, dar îşi dorea mai mult decât orice altceva pe 
lume să fie următorul maestru. 

Simţi cum mâna ţinută într-a lui tremură. Bătrânul avu nevoie 
de câteva respiraţii firave ca să-şi recapete fermitatea. 

— Am pregătit mesajul. E aici, pe birou. 

Ştia că studierea testamentului cădea în sarcina celui care va 
deveni următorul maestru. 

— Datoria trebuie dusă la îndeplinire, rosti maestrul. Aşa cum 
s-a făcut încă de la începuturi. 

Seneşalul nu dorea să audă vorbindu-se despre datorie. Pe el 
îl preocupau mai mult sentimentele. Privi de jur împrejurul 
încăperii, în care se aflau doar un pat, un prie-dieu“ pus faţă-n 
faţă cu un crucifix din lemn, trei scaune împodobite doar cu câte- 
o veche pernă tapisată, un birou pentru scris, precum şi două 
statui antice din marmură, plasate în nişele pereţilor. Fusese o 
vreme când încăperea era plină de mobilier englezesc, tapiserii 
din piele din Spania, porţelanuri din Delft. Numai că temeritatea 
fusese de multă vreme epurată din personalitatea ordinului. 

Ca şi din a lui. 

Bătrânul horcăi, încercând să ia o gură de aer. 

El îşi coborî privirea spre bărbatul care zăcea cuprins de 
somnolenţa agitată a bolii. Maestrul îşi recăpătă suflarea, clipi de 
câteva ori, apoi zise: 

— Nu încă, prietene. Dar... curând. 


t Scăunel pentru rugăciuni - în limba franceză, în original (n.tr.). 


30 


4 


ROSKILDE. | 
ORA 6.15 DUPĂ-AMIAZA. 


Malone aşteptă să înceapă licitaţia, înainte să se strecoare în 
sală. Modul de organizare îi era cunoscut şi ştia că licitaţiile nu 
aveau să înceapă înainte de ora şase şi jumătate, fiindcă 
trebuiau să se desfăşoare operațiunile preliminare, cu 
înregistrarea cumpărătorilor şi contractele vânzătorilor, care 
trebuiau să fie verificate în prealabil, înainte ca banii să înceapă 
să treacă dintr-o mână în alta. 

Roskilde era un orăşel vechi, cuibărit lângă un fiord subţire, cu 
apă sărată. Intemeiat de vikingi, jucase rolul de capitală a 
Danemarcei până în secolul al XV-lea, dar emana în continuare o 
graţie regească. Licitaţia se ţinea în centrul comercial al oraşului, 
în apropiere de Domkirke, într-o clădire de lângă Skomagergade, 
unde odinioară predominaseră cizmarii. Vânzarea cărţilor era o 
formă de artă în Danemarca. Exista o anume apreciere pe plan 
naţional pentru cuvântul scris, una pe care Malone, bibliofil de-o 
viaţă, ajunsese s-o admire. De unde cărţile fuseseră, odată, doar 
o pasiune, un mod de distragere de la tensiunile riscantei sale 
cariere, acum ajunseseră să fie viaţa lui. 

Descoperindu-i pe Peter Hansen şi pe Stephanie undeva în 
faţă, rămase în spatele sălii, dincolo de unul dintre stâlpii din 
piatră care sprijineau tavanul boltit. N-avea de gând să liciteze, 
aşa că n-avea importanţă dacă adjudecătorul putea sau nu să-l 
vadă. 

Cărţile apăreau şi dispăreau, unele dintre ele în schimbul unor 
sume respectabile de coroane. La un moment dat, îl observă pe 
Peter Hansen ţâşnind în sus, atunci când se prezentă următorul 
obiect. 

— Pierres Gravees du Languedoc (Pietrele gravate din 
Languedoc), de Eugene Stublein. Copyright 1887, anunţă 
adjudecătorul. O poveste locală, destul de comună pentru acel 
timp, tipărită în doar câteva sute de exemplare. Face parte dintr- 
o proprietate pe care am achiziţionat-o recent. Cartea este de o 
calitate foarte bună, legată în piele, fără zgârieturi, cu câteva 
planşe extraordinare, una dintre ele fiind reprodusă în catalog. 

31 


Nu este ceva cu care să ne fi bătut capul, în mod obişnuit, numai 
că volumul este încântător, aşa că am considerat că poate să 
trezească un oarecare interes. Faceţi oferta de deschidere, vă 
rog. 

Trei oferte se auziră repede, toate la nivel scăzut, ultima fiind 
de patru sute de coroane. Malone făcu un calcul. Şaizeci de 
dolari. Hansen ridică apoi la opt sute. Nu se mai auziră alte 
oferte din partea potenţialilor cumpărători, până când unul dintre 
împuterniciţii care ţineau legătura prin telefon cu cei care nu 
putuseră să participe personal anunţă o ofertă de o mie de 
coroane. 

Hansen păru tulburat de această concurenţă neaşteptată, mai 
ales una venită din partea unui licitator aflat la distanţă, aşa că-şi 
ridică licitaţia la o mie cincizeci de coroane. Omul de la telefon 
ripostă cu două mii. Un al treilea licitator intră în bătălie. 
Strigătele continuară, până când licitaţia se avântă la nouă mii 
de coroane. Încă un minut de licitaţii intense se încheie cu oferta 
lui Hansen, de douăzeci şi patru de mii de coroane. 

Mai mult de patru mii de dolari. 

Malone ştia că Stephanie avea salariu de bugetar, undeva pe 
la nivelul de şaptezeci-optzeci de mii de dolari pe an. Soţul îi 
murise cu câţiva ani în urmă şi-i lăsase moştenire unele bunuri, 
dar nu era bogată şi în nici un caz nu era colecţionară de cărţi, 
aşa că se întrebă de ce-ar fi fost dispusă să plătească atât de 
mult pentru un obscur jurnal de călătorie. Oamenii îi aduceau aşa 
ceva în prăvălia lui cu lăzile, multe dintre volume fiind din secolul 
al XIX-lea sau de la începutul celui al XX-lea, vremuri în care 
povestirile personale despre locuri îndepărtate erau la modă. 
Multe dintre ele se avântau într-o literatură bombastică, fiind, în 
cel mai bun caz, fără valoare. 

Aceasta însă părea să constituie, evident, o excepţie. 

— Cincizeci de mii de coroane, anunţă împuternicitul omului 
de la telefon. 

Mai mult decât dublu faţă de ultima ofertă a lui Hansen. 

Capetele se întoarseră, iar Malone se retrase în spatele 
stâlpului, în timp ce Stephanie se răsucea, să dea cu ochii de 
reprezentantul celui de la telefon. Malone aruncă o privire pe 
lângă stâlp, observând cum Stephanie şi Hansen discută între ei, 
apoi îşi întorc atenţia spre adjudecător. Trecură câteva clipe de 
tăcere, timp în care Hansen părea să-şi analizeze următoarea 
mutare, dar era clar că impulsurile îi veneau de la Stephanie. 


32 


Ea clătină din cap. 

— Obiectul îi este vândut licitatorului de la telefon pentru 
suma de cincizeci de mii de coroane. 

Adjudecătorul extrase cartea de pe standul de expunere şi 
anunţă o pauză de cincisprezece minute. Malone înţelese că, de 
fapt, reprezentanţii casei de licitaţii intenționau să arunce o 
privire pe Pierres Gravees du Languedoc, să vadă ce-o făcea să 
valoreze mai mult de opt mii de dolari. Ştia că negustorii de la 
Roskilde erau vicleni şi nu obişnuiau să lase comorile să treacă 
pe lângă ei. Dar, după cum se părea, de această dată aşa se 
întâmplase. 

Continuă să îmbrăţişeze stâlpul, în timp ce Stephanie şi 
Hansen nu se îndepărtară de la locurile lor. Numeroase chipuri 
familiare împânzeau holul, iar el spera ca nimeni să nu se 
trezească să-l strige pe nume. Mulţi leneveau pe lângă colţul 
opus, aşteptând să se servească răcoritoarele. Observă doi 
bărbaţi apropiindu-se de Stephanie şi prezentându-se. Ambii 
erau îndesaţi, cu părul tuns scurt, îmbrăcaţi în pantaloni de 
bumbac şi tricouri, pe sub haine largi din piele tăbăcită. In timp 
ce unul din ei se apleca să-i strângă mâna lui Stephanie, Malone 
observă umflătura caracteristică a unei arme cuibărite în 
apropierea coloanei vertebrale. 

După câteva schimburi de replici, bărbaţii se retraseră. 
Conversaţia păruse să fie prietenoasă şi, în timp ce Hansen se 
îngrămădea să bea o bere pe gratis, Stephanie se apropie de 
unul dintre funcţionari, discută cu el preţ de câteva clipe, după 
care ieşi din hol pe o uşă lăturalnică. 

Malone se îndreptă iute spre acelaşi funcţionar, pe numele său 
Gregos, un danez slăbănog pe care-l cunoştea bine. 

— Cotton, ce plăcere să te văd! 

— Mereu în căutare de chilipiruri. 

Gregos zâmbi. 

— Cam greu de găsit aşa ceva pe-aici. 

— Se pare că ultimul obiect a fost chiar o lovitură. 

— Credeam c-o s-aducă, poate, cinci sute de coroane. Dar 
cinci mii? Incredibil. 

— Ai vreo idee de ce? 

Gregos clătină din cap. 

— Mă depăşeşte. 

Malone făcu un gest spre uşa lăturalnică. 

— Femeia cu care-ai vorbit adineauri... încotro se ducea? 


33 


Funcţionarul îi aruncă o privire de cunoscător. 

— Te interesează tipa? 

— Nu aşa cum crezi tu. Dar mă interesează. 

Malone era unul dintre privilegiaţii casei de licitaţii de când, cu 
câteva luni în urmă, când îi ajutase pe cei de-acolo să-l găsească 
pe un vânzător năbădăios care le oferise trei volume din Jane 
Eyre, cam de prin 1847, despre care se aflase ulterior că erau 
furate. Atunci când poliţia confiscase cărţile de la noul 
cumpărător, casa de licitaţii fusese obligată să returneze banii 
până la ultima coroană, fiindcă vânzătorul deja încasase cecul 
emis. Făcându-le o favoare, Malone îl descoperise pe individ în 
Anglia şi recuperase banii. Ca urmare a acestui fapt, îşi făcuse în 
noua lui ţară câţiva prieteni care-i purtau recunoştinţă. 

— M-a întrebat despre Domkirke, pe unde se află. in mod 
special, despre capela lui Christian al IV-lea. 

— Ţi-a spus şi de ce? 

Gregos scutură din cap. 

— Numai c-avea de gând s-o ia pe jos într-acolo. N 

Işi întinse mâna şi i-o strânse pe cea a danezului. În palmă, 
avea o bancnotă împăturită de o mie de coroane. Văzu că Gregos 
apreciase darul şi strecurase, cu un gest neglijent, banii în 
buzunar. Micile atenţii erau întâmpinate cu încruntări la casa de 
licitaţii. 

— Incă un lucru, continuă el. Cine-a fost tipul de la telefon, 
care-a făcut licitaţia maximă pentru cartea aia? 

— După cum ştii şi tu, Cotton, această informaţie este strict 
confidențială. i 

— După cum ştii și tu, nu pot să sufăr regulamentele. Il cunosc 
pe cel care-a licitat? 

— E proprietarul clădirii pe care-ai închiriat-o, în Copenhaga. 

Schiţă un fel de zâmbet. Henrik Thorvaldsen. Ar fi trebuit să-şi 
dea seama. g 

Licitaţia urma să se reia. In timp ce cumpărătorii îşi ocupau din 
nou locurile, el îşi croi drum spre ieşire, observând că Peter 
Hansen se aşezase. Ajungând afară, se pomeni păşind prin aerul 
rece al unei seri daneze, în care, chiar dacă era ora opt, cerul de 
vară încă se mai vedea luminat de dungi purpurii palide, venind 
dinspre soarele care apunea alene. La câteva străzi mai încolo, 
se zărea catedrala din cărămidă roşie, Domkirke, acolo unde 
regii danezi fuseseră înmormântați încă din secolul al XIII-lea. 

Ce-o fi făcând Stephanie acolo? 


34 


Tocmai se pregătea să se îndrepte în acea direcţie, când doi 
bărbaţi se apropiară de el. Unul din ei îi împinse cu putere ceva 
în spinare. 

— Staţi cuminte, domnule Malone, sau vă împugşc aici, pe loc, 
îi şopti o voce la ureche. 

Privi repede în stânga şi-n dreapta. 

Cei doi bărbaţi care discutaseră pe hol cu Stephanie îl flancau 
acum. Şi, în trăsăturile lor, descoperi aceeaşi privire neliniştită pe 
care-o văzuse, cu câteva ore mai înainte, pe chipul lui Geacă 
Roşie. 


35 


5 


Stephanie intră în Domkirke. Tipul de la casa de licitaţii îi 
spusese că era uşor să dea de clădire şi avusese dreptate. 
Monstruosul edificiu din cărămidă, mult prea mare pentru oraşul 
care-l înconjura, domina cerul amurgului. 

In interiorul clădirii monumentale descoperi mai multe anexe, 
capele şi porticuri, toate acoperite de un tavan înalt, boltit şi 
prevăzute cu ferestre înalte cu vitralii care confereau zidurilor 
străvechi o aparenţă celestă. Putea să-şi dea seama de faptul că, 
în prezent, catedrala nu mai era una catolică - luterană, după 
decoraţiuni, dacă nu se înşela - cu o arhitectură care lăsa să se 
întrevadă un aspect franțuzesc distinct. 

Era furioasă pentru faptul că pierduse cartea. Se gândise că n- 
avea să se vândă cu mai mult de trei mii de coroane, ceea ce 
însemna vreo cincizeci de dolari, sau cam aşa ceva. În loc de 
asta, cine ştie ce cumpărător anonim plătise mai mult de opt mii 
de dolari pentru o povestire anodină despre sudul Franţei, scrisă 
cu mai bine de o sută de ani în urmă. 

Incă o dată, cineva era la curent cu afacerile ei. Să fi fost 
persoana care-o aştepta? Cei doi bărbaţi care se apropiaseră de 
ea, după licitaţie, îi spuseseră că totul îi va fi explicat dacă doar 
îşi va da osteneala să facă o plimbare până la catedrală şi va 
găsi acolo capela lui Christian al IV-lea. Ea fusese de părere căo 
astfel de excursie era prostească, dar mai avea de ales? Avea la 
dispoziţie un timp foarte scurt, în care trebuia să facă multe. 

Se ghidă după instrucţiunile pe care le primise şi ocoli 
vestibulul. În naosul din dreapta ei, în faţa altarului principal, se 
oficia un serviciu religios. Vreo cincizeci de persoane 
îngenuncheaseră în strane. Muzica provenită de la o orgă răsuna 
în incintă, răspândindu-şi vibraţiile metalice. Găsi capela lui 
Christian al IV-lea şi pătrunse în ea trecând de un grilaj complicat 
din fier. 

O aştepta un bărbat scund, cu un smoc de păr cenuşiu pleoştit 
pe craniu, pe care-l acoperea ca o bască. Avea o faţă colţuroasă, 
bărbierită la sânge şi purta pantaloni din bumbac de culoare 
deschisă şi o cămaşă descheiată la gât. O haină din piele îi 
acoperea torsul îndesat şi, pe măsură ce se apropia de el, 
Stephanie observă că ochii lui întunecaţi adăposteau o privire pe 

36 


care imediat o califică drept rece şi bănuitoare. Poate că şi el îi 
sesizase neliniştea, fiindcă expresia îi deveni mai blândă şi-i 
aruncă un rânjet dezarmant. 

— Doamnă Nelle, îmi face o deosebită plăcere să vă întâlnesc. 

— De unde ştiţi cine sunt? 

— Cunosc foarte bine lucrările soţului dumneavoastră. A fost 
un mare erudit în câteva domenii care mă interesau. 

— Care anume? Soţul meu se ocupa de multe subiecte. 

— Rennes-le-Château este cel care mă interesează în 
principal. Lucrarea lui despre aşa-numitul secret care învăluie 
oraşul cu pricina şi împrejurimile sale. 

— Nu cumva sunteţi chiar persoana care tocmai a licitat peste 
mine? 

Bărbatul îşi ridică braţele, într-un gest batjocoritor de predare. 

— Nu eu, tocmai acesta fiind motivul pentru care am vrut să 
vorbesc cu dumneavoastră. Am avut un împuternicit la licitaţie, 
dar - la fel ca şi dumneavoastră, sunt convins - am fost şocat de 
preţul la care-a fost adjudecată. 

Simţind nevoia unui răgaz pentru gândire, ea se apucă să 
hoinărească în jurul mormântului regal. Picturile murale de 
dimensiuni monstruoase, care dădeau de la distanţă o aparenţă 
de realitate, acopereau pereţii orbitori din marmură. Cinci sicrie 
ornamentate umpleau centrul încăperii, sub o boltă enormă. 

Bărbatul făcu un gest spre sicrie. 

— Christian al IV-lea e considerat cel mai mare dintre monarhii 
Danemarcei. La fel ca Henric al VIIl-lea în Anglia, Francisc al II-lea 
în Franţa sau Petru cel Mare în Rusia, a schimbat ţara în mod 
fundamental. Influenţa lui se vede pretutindeni. 

Stephanie nu era interesată de o lecţie de istorie. 

— Ce vreţi, de fapt? 

— Daţi-mi voie să vă arăt ceva. 

Se îndreptă spre grilajul metalic de la intrarea în capelă. Ea îl 
urmă. 

— Legenda spune că diavolul însuşi a schiţat gravurile astea. 
Lucrătura e extraordinară. Infăţişează monogramele regelui şi 
reginei, precum şi o mulţime de creaturi fabuloase. Dar priviţi 
mai îndeaproape baza. 

Stephanie zări câteva cuvinte gravate în metalul decorativ. 

— Aici scrie, îi spuse el, Caspar Fincke bin ich genannt, dieser 
Arbeit binn ich bekannt. Caspar Fincke mie mi se spune, ăstui 
lucru-i datorez al meu renume. 


37 


Stephanie se întoarse cu faţa spre el. 

— Unde vreţi s-ajungeţi? 

— In Copenhaga, deasupra lui Round Tower, pe marginea lui, 
există un alt grilaj din fier. Tot Fincke l-a gravat şi pe acela. L-a 
făcut scund, astfel încât ochiul omenesc să poată zări 
acoperişurile oraşului, dar, în acelaşi timp, să se şi poată sări cu 
uşurinţă de-acolo. 

Ea pricepu substratul. 

— Tipul care-a sărit azi lucra pentru dumneavoastră? 

El încuviinţă cu un semn din cap. 

— De ce-a murit? 

— Cavalerii lui Hristos luptă în numele Domnului, fără teama 
c-ar păcătui măcelărindu-şi inamicii sau că şi-ar primejdui propria 
viaţă. 

— Şi-a luat singur viaţa. 

— Atunci când moartea trebuie dată, nu-i nici o crimă în asta, 
ci e multă fală. 

— Nu ştiţi să răspundeţi la o întrebare. 

Bărbatul zâmbi. 

— Doar îl citam pe un mare teolog, care-a scris toate acestea 
acum opt sute de ani. Sfântul Bernard din Clairvaux. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— De ce nu mi-aţi spune Bernard? 

— Şi ce vreţi? 

— Două lucruri. Mai întâi, cartea pe care amândoi am pierdut- 
o la licitaţie. Dar recunosc că dumneavoastră n-o puteţi procura. 
Pe cel de-al doilea, îl aveţi. V-a fost trimis acum o lună. 

Stephanie îşi menţinu o expresie impasibilă. Intr-adevăr, 
acesta era omul care-i cunoştea afacerile. 

— Şi care-ar fi acela? 

— A, e un test... O modalitate prin care vreţi să-mi evaluaţi 
credibilitatea... E-n regulă. Pachetul care v-a fost trimis conţinea 
un jurnal care odinioară i-a aparţinut soţului dumneavoastră. Un 
caiet de notițe personale pe care l-a ţinut până la moartea sa 
prematură. Am trecut proba? 

Ea nu-i răspunse. 

— Am nevoie de jurnalul acela. 

— De ce e atât de important? 

— Mulţi spuneau despre soţul dumneavoastră c-ar fi ciudat. 
Diferit. Altă generaţie. Comunitatea academică îl lua în derâdere, 
iar presa îl lua în băşcălie. Dar, după părerea mea, era un om 


38 


strălucit. Putea să vadă lucruri pe care alţii nu le-ar fi observat 
niciodată. Uitaţi-vă numai la ceea ce a reuşit: a fost la originea 
acestei întregi atracţii la modă, cu Rennes-le-Château; cartea lui 
a fost cea dintâi care a atras atenţia lumii întregi asupra 
minunilor din acele locuri. A vândut cinci milioane de exemplare 
în toată lumea. E chiar o reuşită. 

— Soţul meu a vândut multe cărţi. 

— Paisprezece titluri, dacă nu mă-nşel, dar nici unul dintre ele 
n-a fost la înălţimea celei dintâi, Comoara din Rennes-le- 
Château. Mulțumită lui, la ora actuală există sute de volume 
publicate despre subiectul acesta. 

— Şi ce vă face să credeţi că jurnalul soţului meu e la mine? 

— Ştim la fel de bine amândoi că ar fi fost acum în posesia 
mea, dacă nu s-ar fi amestecat un individ pe nume Cotton 
Malone. Din câte ştiu, odinioară a lucrat pentru dumneavoastră. 

— Şi ce făcea? 

Bărbatul păru să înţeleagă faptul că ea îl provoca în 
continuare. 

— Sunteţi unul dintre profesioniştii Departamentului de Justiţie 
al Statelor Unite şi conduceţi o unitate cunoscută sub numele de 
Magellan Billet. Doisprezece avocaţi, fiecare dintre ei selecționat 
în mod special de dumneavoastră, lucrează sub conducerea şi 
îndrumarea dumneavoastră nemijlocită la, să le zicem aşa, 
anumite afaceri sensibile. Cotton Malone a lucrat timp de mai 
mulţi ani pentru dumneavoastră. Numai că anul trecut s-a retras, 
iar acum e proprietarul unei librării din Copenhaga. Dacă n-ar fi 
fost nefericita acţiune a angajatului meu, aţi fi savurat un prânz 
frugal alături de domnul Malone, v-aţi fi luat rămas-bun de la el, 
apoi aţi fi venit încoace, la licitaţie, care constituia adevăratul 
scop al venirii dumneavoastră în Danemarca. 

Era timpul să renunţe la prefăcătorii. 

— Pentru cine lucraţi? 

— Pentru mine însumi. 

— Mă cam îndoiesc. 

— De ce-aţi face una ca asta? 

— Datorită anilor de experienţă. 

El zâmbi iarăşi, ceea ce-o enervă. 

— Caieţelul, vă rog. 

— Nu e la mine. După tot ceea ce s-a întâmplat azi, am 
considerat că trebuie să fie păstrat într-un loc mai sigur. 

— E la Peter Hansen? 


39 


Ea nu-i răspunse. 

— Nu. Presupun că n-aveţi de gând să recunoaşteţi nimic. 

— Cred că discuţia noastră s-a sfârşit. 

Se întoarse spre poarta deschisă şi se grăbi să iasă prin ea. În 
dreapta ei, în spate, spre intrările principale, zări alţi doi bărbaţi 
cu părul tuns scurt; nu erau aceiaşi de la casa de licitaţii, dar îşi 
dădu imediat seama sub comanda cui se aflau. 

Aruncă o privire în spate, spre bărbatul al cărui nume nu era 
Bernard. 

— La fel ca şi asociatul meu, mai devreme, la Round Tower, nu 
aveţi unde să vă duceţi. 

— Du-te-n mă-ta! 

Se răsuci pe călcâie spre stânga şi se grăbi să traverseze în 
grabă catedrala. 


40 


6 


Malone cântări situaţia. Se afla într-un loc circulat, lângă o 
stradă aglomerată. Oamenii tot veneau şi plecau de la casa de 
licitaţii, în timp ce alţii aşteptau ca angajaţii să le aducă 
automobilele din parcarea alăturată. Era limpede că faptul c-o 
supraveghease pe Stephanie nu trecuse neobservat, de aceea se 
mustră în sinea lui, învinuindu-se că nu se mişcase mai repede. 
Cu toate acestea, ajunse la concluzia că, în ciuda amenințărilor, 
cei doi bărbaţi care-l încadrau de-o parte şi de cealaltă n-ar fi 
riscat să se expună. Era doar reţinut, nu eliminat. Probabil că 
sarcina lor era să asigure timpul necesar pentru ca orice s-ar fi 
întâmplat la catedrală cu Stephanie să nu poată fi împiedicat. 

Ceea ce însemna că el trebuia să acţioneze. 

Urmări cum din ce în ce mai mulţi proprietari de librării ieşeau 
în valuri din casa de licitaţii. Unul dintre ei, un danez 
burduhănos, avea o librărie în Stroget, în apropierea magazinului 
lui Peter Hansen. Aşteptă ca un angajat să-i aducă maşina 
acestuia. 

— Vagn! îl strigă Malone, îndepărtându-se de arma care-l 
împungea în spinare. 

Prietenul său îşi auzi numele şi se întoarse. 

— Cotton, ce mai faci? li răspunse acesta, în daneză. 

Malone se îndreptă cu un mers nepăsător spre maşină, 
întorcându-şi privirea la timp cât să-l vadă pe bărbatul tuns scurt 
cum îşi ascunde la iuţeală arma sub haină. Il prinsese pe picior 
greşit, ceea ce-i confirma gândurile din urmă cu câteva clipe. 
Băieţii ăştia erau nişte amatori. Era gata să pună pariu că nici 
măcar nu înțelegeau daneza. 

— Pot să te deranjez cu rugămintea să mă duci până la 
Copenhaga? îl întrebă el pe Vagn. 

— Sigur. E loc. Hai sus. 

Se urcă pe locul din dreapta al banchetei din spate. 

— Mulţumesc. Persoana care m-a adus o să mai piardă timpul 
pe-aici şi eu trebuie să ajung acasă. 

In timp ce trântea portiera automobilului, le făcu un semn cu 
mâna pe fereastră celor doi, pe chipurile cărora se aşternuse o 
expresie de nedumerire, văzând că maşina porneşte. 

— Nimic interesant pentru tine, astăzi? îl întrebă Vagn. 

41 


Se întoarse către şofer. 

— Absolut nimic. 

— Nici pentru mine. Ne-am hotărât să plecăm şi să luăm cina 
mai devreme. 

Malone aruncă o privire spre femeia de lângă el. Un alt bărbat 
stătea pe locul din faţă. Nu-i cunoştea pe nici unul din ei, aşa că 
se prezentă. Automobilul îşi croi încetişor drumul spre ieşirea din 
labirintul înghesuit al străduţelor din Roskilde, îndreptându-se 
spre autostrada care ducea către Copenhaga. 

Observă cu coada ochiului fleşele gemene şi acoperişul din 
alamă al catedralei. 

— Vagn, poţi să mă laşi aici? Trebuie să dau o mică raită, 
puţină vreme. 

— Eşti sigur? 

— Tocmai mi-am amintit că trebuie să rezolv ceva. 

x 


Stephanie trecu paralel cu naosul şi se afundă şi mai mult în 
catedrală. Dincolo de masivii stâlpi care se înălţau în dreapta ei, 
slujba religioasă se oficia în continuare. Tocurile ei joase 
ţăcăneau pe lespezile din piatră, dar era singura care putea auzi 
zgomotul, graţie orgii bubuitoare. Culoarul pe care mergea 
ocolea altarul principal, după care o serie de ziduri şi de 
monumente despărţeau galeria de strană. 

Privi repede în spatele ei şi-l zări pe bărbatul care-şi spunea 
Bernard ţopăind după ea, dar ceilalţi doi indivizi nu se vedeau pe 
nicăieri. Işi dădu seama de faptul că foarte curând avea să se 
îndrepte chiar spre intrarea principală a bisericii, numai că de 
cealaltă parte a clădirii. Pentru prima dată, înţelese riscurile la 
care se supuneau agenţii ei. Ea nu lucrase niciodată pe teren - 
asta nu făcea parte din îndatoririle ei - numai că aceasta nu era 
o misiune oficială. Era ceva personal şi, din punct de vedere 
formal, ea se afla în concediu. Nimeni nu ştia că venise în 
Danemarca; nimeni, cu excepţia lui Cotton Malone. Şi, judecând 
după situaţia dificilă în care ajunsese, acest anonimat devenise o 
problemă. 

Dădu roată galeriei. 

Urmăritorul ei păstra o distanţă discretă în urmă, fiind convins 
de faptul că n-avea cum să-i scape. Stephanie cobori o scară din 
piatră, care ducea spre o altă capelă lăturalnică, iar atunci îi zări, 
la vreo cincisprezece metri în faţa ei, pe ceilalţi doi bărbaţi, 
apărând în vestibulul din spate şi barându-i trecerea. In spatele 


42 


ei, Bernard continua să înainteze, hotărât. În stânga ei era o altă 
încăpere funerară, cunoscută sub numele de Capela Magilor. 

Dădu buzna înăuntru. 

Două morminte din marmură se aflau între zidurile cu 
decoraţiuni strălucitoare, ambele amintindu-i de templele 
romane. Se retrase spre cel mai îndepărtat dintre ele. Apoi, o 
groază sălbatică, iraţională, o cuprinse, pe măsură ce-şi dădea 
seama de gravitatea situaţiei. 

Era prinsă în capcană. 

x 

Malone alergă spre catedrală şi intră pe uşile din faţă. În 
dreapta, zări doi bărbaţi - mici şi îndesaţi, tunşi scurt, îmbrăcaţi 
în haine civile - asemănători cu cei doi de care tocmai scăpase, 
în faţa casei de licitaţii. Se hotărî să nu rişte şi-şi căută într-un 
buzunar interior al hainei pistolul Beretta automat, arma 
standard a agenţilor de la Magellan Billet. | se permisese să-şi 
păstreze arma atunci când se retrăsese şi izbutise s-o strecoare 
în Danemarca; aici, portul de armă nu era permis de lege. 

Strânse patul armei în palmă, puse degetul pe trăgaci şi-o 
scoase din haină, ascunzând-o lângă coapsă. Nu mai ţinuse o 
armă în mână de mai mult de un an. Era o senzaţie pe care-o 
considera ca făcând parte din trecut, una căreia nu-i simţise 
lipsa. Numai că bărbatul care nu ezitase să se sinucidă îi 
atrăsese atenţia, aşa că venise pregătit. Aşa trebuia să 
procedeze un bun agent, dar era şi unul dintre motivele pentru 
care izbutise să-şi salveze câţiva prieteni, în loc să fie el însuşi 
târât în cotloanele vreunei biserici. 

Cei doi bărbaţi stăteau cu spatele la el, cu armele ascunse şi 
mâinile goale. Muzica tunătoare de orgă îi acoperi zgomotul 
paşilor în timp ce se apropia. Ajunse în spatele lor şi zise: 

— Agitată seară, băieţi. 

Amândoi se întoarseră, iar el îşi scoase arma la iveală cu un 
gest fulgerător. 

— Haideţi să ne păstrăm în limitele politeţii! 

Peste umărul unuia din cei doi bărbaţi îl zări pe un altul, la 
vreo treizeci de metri dincolo de transept, îndreptându-se ca din 
întâmplare spre ei. Observă că bărbatul acela îşi strecurase 
mâna pe sub haina din piele. Malone nu aşteptă să vadă ce avea 
să urmeze, plonjând spre stânga, într-un rând liber de strane. Un 
pocnet răsună pe deasupra muzicii de orgă şi un glonţ se înfipse 
în lemnul stranei din faţa lui. 


43 


Îi zări pe ceilalţi doi indivizi luându-și armele. j 

Din poziţia sa piezişă, trase de două ori. Impuşcăturile 
explodară prin catedrală, sfâşiind parcă fundalul muzical. Unul 
din indivizi se prăbuşi, iar celălalt o rupse la fugă. Malone se lăsă 
în genunchi şi auzi alte trei pocnete. Se azvârli din nou pe burtă, 
în timp ce alte gloanţe nimereau în lemnul de lângă el. 

Mai trase două împuşcături în direcţia pistolarului rămas. 

Orga se opri. 

Oamenii îşi dădură seama de ceea ce se întâmpla. Mulțimea 
începu să se reverse din stranele în spatele cărora se ascundea 
Malone, căutând să se pună la adăpost, ieşind prin uşile din 
spate. Malone se folosi de zăpăceala generală şi aruncă o privire 
pe deasupra stranei, zărindu-l pe bărbatul îmbrăcat cu haina din 
piele stând în apropierea intrării uneia dintre capelele lăturalnice. 

— Stephanie, strigă el încercând să acopere vacarmul. 

Nici un răspuns. 

— Stephanie! Sunt eu, Cotton! Spune-mi dacă eşti bine! 

Tot nici un răspuns. 

Se târî pe burtă înainte, găsi transeptul din partea opusă, apoi 
se ridică în picioare. Culoarul din faţa lui dădea roată bisericii, 
ducând spre partea cealaltă. Stâlpii aflaţi de-o parte şi de 
cealaltă aveau să facă dificilă orice încercare de a trage asupra 
lui, iar apoi spaţiul rezervat corului l-ar fi adăpostit pe de-a- 
ntregul, aşa că porni în goană într-acolo. 

x 

Stephanie îl auzise pe Malone strigându-i numele. Slavă 
Domnului că el nu era în stare să nu se amestece în treburile 
altora. Incă era în Capela Magilor, ascunzându-se în spatele unui 
mormânt din marmură neagră. Auzise împuşcăturile şi înţelesese 
că Malone făcea tot ceea ce-i stătea în puteri, numai că era în 
inferioritate numerică, de cel puţin trei contra unul. Ar fi vrut să-i 
vină în ajutor, dar cu ce-ar fi putut ea să-i fie de folos? N-avea 
nici o armă asupra ei. Cel puţin, ar fi trebuit să-l anunţe că era 
teafără. Dar, înainte să-i poată răspunde, printr-un alt grilaj 
complicat care dădea spre biserică, îl observă pe Bernard, cu 
pistolul în mână. 

Frica îi amorţi toţi muşchii şi i se agăţă de creier, într-o panică 
neobişnuită pentru ea. 

Bernard pătrunse în capelă. 

x 


Malone ocoli locul destinat corului. Oamenii încă se năpusteau 
44 


să iasă din biserică, scoțând strigăte surescitate, isterice. În mod 
sigur, cineva chemase poliţia. Trebuia doar să-i ţină pe loc pe 
atacatori până când aveau să apară ajutoarele. 

Ocoli galeria şi-l zări pe unul din bărbaţii asupra cărora trăsese 
ajutându-l pe celălalt să iasă pe una dintre uşile din spate. Dar 
cel care pornise atacul nu se vedea pe nicăieri. 

Asta-l îngrijora. 

Îşi încetini pasul şi-şi pregăti arma. 

x 


Stephanie se încordă. Bernard era la doar vreo şase metri 
depărtare. 

— Ştiu că sunteţi aici, rosti el, cu o voce profundă, guturală. 
Salvatorul dumneavoastră şi-a făcut apariţia, aşa că nu mai am 
timp să mă târguiesc. Ştiţi ce vreau. O să ne mai întâlnim. 

Perspectiva nu era deloc atrăgătoare. 

— Nici soţul dumneavoastră n-a fost înţelegător. | s-a făcut o 
ofertă similară acum unsprezece ani pentru jurnal şi-a refuzat. 

Se simţi stârnită de cuvintele lui. Ştia c-ar fi trebuit să 
păstreze tăcerea, dar n-avea cum s-o facă. Nu acum. 

— Ce ştii tu despre soţul meu? 

— Destule. Haideţi s-o lăsăm aşa, pentru moment. 

II auzi îndepărtându-se. 

x 

Malone îl zări pe Haină din Piele ieşind dintr-una dintre 
capelele lăturalnice. 

— Stai! strigă el. 

Bărbatul se răsuci pe călcâie şi-şi ridică arma. 

Malone se aruncă spre o scară ducând către o altă încăpere 
care se prelungea spre exteriorul catedralei, rostogolindu-se în 
jos pe vreo şase trepte din piatră. 

Trei gloanțe plesniră pereții de deasupra lui. 

Malone urcă în goană înapoi, pregătit să riposteze cu foc, dar 
Haină din Piele era deja la vreo treizeci de metri distanţă, 
alergând spre vestibulul din spate şi întorcându-se spre cealaltă 
parte a bisericii. 

Malone se ridică în picioare şi porni repede înainte. 

— Stephanie! strigă el. 

— Aici, Cotton. 

Işi zări fosta şefă apărând din partea cealaltă a capelei. Venea 
spre el, cu o expresie împietrită pe chipul său calm. De-afară se 
auzeau sirenele. 


45 


— Îţi propun s-o ştergem de-aici, zise el. O să se lase c-o 
grămadă de întrebări şi presimt că n-o să vrei să răspunzi la nici 
una dintre ele. 

— Ai dreptate, răspunse ea, trecând uşor pe lângă el. 

Malone tocmai se pregătea să-i propună să se folosească de 
una dintre celelalte ieşiri, când uşile principale se deschiseră cu 
putere şi poliţiştii înarmaţi roiră înăuntru. El încă avea arma în 
mână, aşa că-l descoperiră imediat. 

Picioarele se înţepeniră şi armele automate se ridicară. 

El şi Stephanie încremeniră pe loc. 

— Hen til den landskab! Nu! se auzi comanda. La pământ! 
Acum! 

— Ce vor de la noi? întrebă Stephanie. 

Malone îşi lăsă arma să cadă şi-şi îndoi genunchii. 

— Nimic bun. 


46 


7 


Raymond de Roquefort stătea în afara catedralei, dincolo de 
cercul de curioşi, privind scena care încă nu se încheiase. El şi cei 
doi acoliţi ai săi se topiseră în păienjenişul de umbre lăsat de 
copacii groşi care se înălţau în piaţeta din faţa catedralei. 
Izbutise să se strecoare pe o uşă laterală şi să se îndepărteze 
chiar în clipa în care poliţiştii dădeau năvală pe uşile din faţă. 
Nimeni nu păruse să-l fi observat. Reprezentanţii autorităţilor 
urmau, deocamdată, să-şi concentreze atenţia asupra lui 
Stephanie Nelle şi a lui Cotton Malone. Avea să mai treacă o 
vreme până când martorii să-i descrie pe ceilalţi bărbaţi 
înarmaţi. Genul acesta de situaţii îi era familiar şi ştia cât de 
avantajos era să-ţi păstrezi calmul. Prin urmare, îşi impuse să se 
liniştească. Oamenii săi trebuiau să ştie că avea situaţia sub 
control. 

Fațada catedralei din cărămidă era măturată de lumini 
intermitente roşii şi albe. Tot mai mulţi poliţişti soseau la faţa 
locului, iar el se minună, întrebându-se cum se făcea că un 
orăşel de dimensiunile acestui Roskilde dispunea de atâtea forţe 
de apărare a legii. Mulțimea se aduna râuri-râuri dinspre piaţa 
principală din apropiere. Intreaga scenă se transforma cu 
rapiditate într-un haos. Ceea ce era perfect. Intotdeauna îşi 
găsise o uimitoare libertate de mişcare prin haos, atunci când el 
era cel care-l controla. 

Se întoarse spre cei doi care-l însoţiseră în biserică. 

— Sunteţi răniţi? i se adresă celui care fusese împuşcat. 

Individul îşi desfăcu haina şi-i arătă modul în care-şi 
îndeplinise misiunea vesta lui antiglonţ. 

— Doar o vânătaie. 

li zări ieşind din mulţime pe ceilalţi doi acoliţi, pe cei pe care-i 
trimisese la licitaţie. Aceştia îi transmiseseră prin staţiile radio că 
Stephanie Nelle nu izbândise în cadrul licitaţiei. In consecinţă, le 
ordonase s-o trimită într-acolo. Crezuse, probabil, că avea să se 
lase intimidată, dar strădaniile lui se soldaseră cu un eşec. Mai 
rău, atrăsese într-o mare măsură atenţia asupra lui. Numai că 
aceasta i se datorase lui Cotton Malone. Oamenii lui îl 
descoperiseră pe Malone la licitaţie, aşa că le dăduse instrucţiuni 
să-l reţină acolo, în timp ce el avea să discute cu Stephanie 

47 


Nelle. După cum se părea şi această încercare eşuase. 

Cei doi se apropiară de el, iar unul din ei zise: 

— L-am pierdut pe Malone. 

— L-am găsit eu. 

— E plin de şmecherii. Are tupeu. 

Ştia că era adevărat. Se informase despre Cotton Malone după 
ce aflase că Stephanie Nelle urma să vină în Danemarca să-l 
viziteze. Şi, din moment ce Malone avea să facă parte din 
planurile ei, oricare ar fi fost acestea, îşi pusese în gând să afle 
tot ceea ce se putea. 

Numele său adevărat era Harold Earl Malone. Avea patruzeci 
şi şase de ani şi se născuse în statul american Georgia. Mama sa 
era de loc din Georgia, iar tatăl, militar de carieră, absolvise 
Annapolis şi se ridicase până la rangul de comandant de navă 
înainte ca submarinul său să se scufunde, pe când Malone avea 
zece ani. 

Fiul mersese pe acelaşi drum ca tatăl său, urmând cursurile 
Academiei Navale şi absolvind printre primii trei din promoţia lui. 
Fusese admis la şcoala de zbor, obţinând până la urmă note 
suficient de mari încât să aleagă pilotajul pe avioane de luptă. 
Apoi, lucru interesant, la jumătatea drumului, îşi căutase brusc o 
altă carieră şi fusese admis la Facultatea de Drept a Universităţii 
Georgetown, obţinându-şi licenţa în Drept în timp ce se afla la 
Pentagon. După absolvire, fusese transferat la JAG”, unde îşi 
petrecuse nouă ani ca avocat. Cu treisprezece ani în urmă, 
fusese transferat la Departamentul de Justiţie, la nou-formatul 
Magellan Billet al Stephanie Nelle. Rămăsese acolo până anul 
trecut, trecând prematur în rezervă din funcţia de comandant 
plin. 

In ceea ce priveşte viaţa personală, Malone era divorţat, iar 
fiul său, în vârstă de paisprezece ani, locuia împreună cu fosta 
soţie, în Georgia. Imediat după trecerea în rezervă, Malone 
părăsise America şi se mutase în Copenhaga. Era bibliofil convins 
şi catolic botezat, dar nu se constatase c-ar fi prea zelos în ceea 
ce priveşte religia. Vorbea destul de fluent vreo câteva limbi, nu 
manifesta dependențe sau fobii şi era predispus la o 
automotivaţie dusă până la extrem şi la o dăruire obsesivă. De 


5 Judge Advocate General's Corps reprezintă Departamentul juridic al 
oricăreia dintre forţele armate ale SUA şi este însărcinat cu apărarea 
sau acuzarea în cazul încălcării legii militare, aşa cum este prevăzut în 
Codul Justiţiei Militare. (n.tr.). 


48 


asemenea, avea o memorie eidetică$. Una peste alta, era exact 
genul de om pe care de Roquefort l-ar fi vrut mai degrabă 
angajat în serviciul /ui, decât în al adversarilor săi. 

lar ultimele minute care trecuseră îi dovediseră justeţea 
acestei judecăţi. 

Faptul că era unul contra trei nu păruse să-l stingherească pe 
Malone, mai ales atunci când se gândise că Stephanie Nelle ar fi 
putut să se afle în primejdie. 

Mai devreme, tânărul acolit al lui de Roquefort dăduse dovadă 
de loialitate şi, de asemenea, de curaj, cu toate că acţionase 
pripit furându-i geanta lui Stephanie Nelle. Ar fi trebuit să aştepte 
până după întâlnirea ei cu Cotton Malone, atunci când avea să se 
întoarcă la hotel, singură şi vulnerabilă. Poate că el încercase să 
se facă remarcat, cunoscând importanţa acordată misiunii. Poate 
fusese, pur şi simplu, vorba despre nerăbdare. Dar, în clipa în 
care-a fost încolţit în Round Tower, tânărul alesese, în mod 
corect, moartea în locul captivităţii. Era păcat, dar aşa se 
desfăşura procesul de instruire. Cei care demonstrau că dispun 
de inteligenţă şi de îndemânare se ridicau. Toţi ceilalţi erau 
eliminaţi. 

Se întoarse spre unul din acoliţii săi, unul dintre cei care 
fuseseră la casa de licitaţii şi-l întrebă: Ai aflat cine-a fost cel 
care a licitat mai mult pentru cartea aia? 

Tânărul făcu un semn de încuviinţare din cap. 

— M-a costat o mie de coroane să-l mituiesc pe funcţionar. 

Preţul slăbiciunii nu prezenta interes pentru el. 

— Numele? 

— Henrik Thorvaldsen. 

Telefonul din buzunarul lui începu să vibreze. Adjunctul său la 
comandă ştia că era ocupat, ceea ce însemna că era vorba 
despre un apel important. Deschise clapeta telefonului. 

— Clipa se apropie, îi rosti vocea la ureche. 

— Cât e de aproape? 

— İn următoarele câteva ore. 

Era un bonus neaşteptat. 

— Am o misiune pentru tine, spuse el la telefon. E un tip, 
Henrik Thorvaldsen. Un danez înstărit, locuieşte în Copenhaga, în 
partea din nord. Ştiu câte ceva despre el, dar am nevoie de 


€ Formă specifică a memoriei vizuale, care constă în reprezentarea 
cu o mare acuitate a unor obiecte văzute anterior (ca şi cum acestea ar 
fi prezente). (n.tr.). 


49 


informaţii complete în ceea ce-l priveşte, într-o oră. Sună-mă 
atunci când o să ai totul. 

Închise telefonul şi se întoarse spre angajaţii săi. 

— Trebuie să ne întoarcem acasă. Dar, înainte de asta, mai 
sunt două sarcini de îndeplinit. 


50 


8 


Malone şi Stephanie fură duşi la o secţie de poliţie de la 
periferia orăşelului Roskilde. Nici unul din ei nu scoase vreo 
vorbă pe drum, din moment ce amândoi ştiau suficient de multe 
încât să-şi ţină gura. Malone înţelesese pe deplin faptul că 
prezenţa lui Stephanie în Danemarca nu avea nimic de-a face cu 
Magellan Billet. Stephanie nu făcea niciodată muncă de teren. Ea 
reprezenta vârful triunghiului: în Atlanta, toată lumea îi dădea ei 
socoteală. Şi, pe de altă parte, atunci când îl sunase, săptămâna 
trecută, spunându-i că vrea să treacă pe-acolo şi să-l salute, 
dăduse limpede de înţeles că avea de gând să vină în Europa în 
vacanţă. „Ce mai vacanţă”, se gândi el, în clipa în care fură lăsaţi 
singuri într-o încăpere fără ferestre, puternic luminată. 

— A, apropo, cafeaua a fost minunată la Cafe Nikolai, zise el. 
Am mai stat şi-am băut-o şi pe a ta. Fireşte, asta a fost după ce l- 
am urmărit pe individ până în vârful Round Tower şi l-am privit 
cum sare de-acolo. 

Ea nu spuse nimic. 

— Am izbutit să te zăresc când ţi-ai înşfăcat geanta de pe 
stradă. S-a întâmplat cumva să observi că lângă ea zăcea un om 
mort? Poate că nu. Păreai să te cam grăbeşti. 

— Ajunge, Cotton, replică ea, pe un ton care-i era foarte 
cunoscut. 

— Acum nu mai sunt în subordinea ta. 

— Şi-atunci, ce cauţi aici? 

— Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, în catedrală, dar 
gloanţele mi-au distras atenţia. 

Inainte ca ea să mai poată spune ceva, uşa se deschise şi un 
bărbat înalt, cu părul blond-roşcat şi ochii căprui, spălăciţi, intră. 
Era inspectorul de poliţie din Roskilde care-i adusese acolo de la 
catedrală şi ţinea în mână Beretta lui Malone. 

— Am sunat acolo unde mi-aţi cerut, i se adresă el lui 
Stephanie. Ambasada americană v-a confirmat identitatea şi 
poziţia de la Departamentul de Justiţie. Acum aştept ordine de la 
centru, ca să ştiu ce să fac. 

Se întoarse. 

— Cu dumneavoastră, domnule Malone, e o cu totul altă 
problemă. Aveţi o viză de rezidenţă temporară în Danemarca, în 

51 


calitate de comerciant. Îi arătă arma. Legile noastre nu permit 
portul de armă, ca să nu mai vorbim despre folosirea ei în 
catedrala noastră naţională, o clădire din patrimoniul mondial, 
nici mai mult, nici mai puţin. 

— Îmi place să încalc numai legile cele mai importante, 
răspunse Cotton, nevrând să-i dea celuilalt impresia că poate să-l 
ia tare. 

— Sunt mare amator de umor, domnule Malone. Numai că aici 
este vorba despre o problemă serioasă. Nu pentru mine, ci 
pentru dumneavoastră. 

— V-au pomenit cumva martorii despre faptul că mai erau şi 
alţi trei tipi şi că ei ar fi tras primii? 

— Avem unele descrieri. Dar e puţin probabil să mai fie prin 
preajmă la ora asta. In schimb, dumneavoastră sunteţi chiar aici. 

— Domnule inspector, interveni Stephanie. Situaţia creată s-a 
petrecut din cauza mea, nu a domnului Malone. li aruncă o 
privire. Domnul Malone a lucrat într-o vreme pentru mine şi a 
considerat că aş avea nevoie de ajutorul lui. 

— Vreţi să spuneţi că nu s-ar fi ajuns la Împuşcături dacă n-ar 
fi avut loc intervenţia domnului Malone? 

— Nicidecum. Numai că situaţia a scăpat de sub control, dar 
aceasta n-a fost din vina domnului Malone. 

Inspectorul îi cântări afirmaţia cu o evidentă neîncredere. 
Malone se întreba ce-avea de gând Stephanie să facă. Minciunile 
nu erau punctul ei forte, dar se hotărî să n-o contrazică de faţă 
cu inspectorul. 

— V-aţi aflat în catedrală într-o misiune oficială din partea 
guvernului Statelor Unite? O întrebă inspectorul. 

— La asta nu pot să vă răspund. Inţelegeţi de ce. 

— Funcţia dumneavoastră implică anumite activităţi despre 
care nu se poate discuta? Aveam impresia că sunteţi un om al 
legii. 

— Aşa şi e. Dar unitatea mea e implicată în mod obişnuit în 
investigaţii care ţin de siguranţa naţională. De fapt, este motivul 
principal pentru care existăm. 

Inspectorul nu păru impresionat. 

— Ce treabă aveţi în Danemarca, doamnă Nelle? 

— Am venit să-l vizitez pe domnul Malone. Nu l-am mai văzut 
de mai mult de un an. 

— Acesta a fost singurul dumneavoastră scop? 

— De ce nu aşteptaţi ordinele de la centru? 


52 


— E o minune faptul că n-a fost nimeni rănit în debandada aia. 
S-au înregistrat daune în ceea ce priveşte câteva monumente 
sfinte, dar nu şi răniri. 

— L-am împuşcat pe unul dintre pistolari, interveni Malone. 

— Dacă l-aţi nimerit, înseamnă că n-a sângerat. 

Asta însemna că atacatorii erau dotați cu veste antiglont. 
Echipa venise acolo pregătită, dar pentru ce? 

— Cât aveţi de gând să rămâneţi în Danemarca? O întrebă 
inspectorul pe Stephanie. 

— Plec mâine. 

Uşa se deschise şi un ofiţer îmbrăcat în uniformă îi întinse 
inspectorului o hârtie. Acesta o citi, apoi spuse: 

— Se pare că aveţi prieteni foarte bine plasați, doamnă Nelle. 
Superiorii mei spun că trebuie să vă las să plecaţi şi să nu vă pun 
nici un fel de întrebări. 

Stephanie se îndreptă spre uşă. 

Malone se ridică, la rândul lui. 

— E vorba şi despre mine în hârtia aia? 

— Trebuie să vă eliberez şi pe dumneavoastră, de asemenea. 

Malone se întinse după armă. Inspectorul îl opri. 

— N-am primit instrucţiuni şi să vă returnez arma. 

Se hotărî să nu se certe cu el. Putea să rezolve problema asta 
mai târziu. In momentul de faţă, trebuia să stea de vorbă cu 
Stephanie. 

Se grăbi şi o prinse din urmă afară. 

Ea se răsuci pe călcâie şi-l înfruntă, cu trăsăturile împietrite. 

— Cotton, apreciez ceea ce ai făcut în catedrală. Dar ascultă- 
mă şi vreau să mă asculţi cu atenţie: nu te amesteca în treburile 
mele. z 

— Habar n-ai ce faci. În catedrală te-ai băgat cu capul înainte, 
fără nici o pregătire. Tipii ăia trei voiau să te ucidă. 

— Atunci, de ce n-au făcut-o? Au avut destule ocazii înainte să 
apari tu. 

— Ceea ce ridică şi mai multe semne de întrebare. 

— N-ai destulă treabă la librăria ta? 

— Ba bine că nu. 

— Atunci, vezi-ți de treaba ta. Atunci când ai plecat, anul 
trecut, ai spus clar că te-ai săturat să se tot tragă în tine. Dacă 
nu mă-nşel, ai spus că noul tău binefăcător danez ţi-a oferit viaţa 
pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna. Aşa că, du-te şi bucură-te de ea. 

— Tu eşti cea care m-a sunat să-mi spună că vine în vizită. 


53 


— Ceea ce a fost o idee proastă. 

— Ala de azi n-a fost hoţ de genţi. 

— Nu te băga în asta. 

— Mi-eşti datoare. Ţi-am salvat pielea. 

— Nimeni nu ţi-a cerut să faci asta. 

— Stephanie... 

— Dă-o dracului, Cotton! N-am de gând să-ţi mai spun o dată. 
Dac-o ţii tot aşa, n-o să am de-ales şi-o să trebuiască să iau 
măsuri. 

De data aceasta, el fu cel care se încordă. 

— Şi ce-ai de gând să faci? 

— Nu numai prietenul tău danez are legături. Şi eu pot să 
aranjez unele lucruri. 

— Dă-i bătaie, o îndemnă el, simțind cum se înfurie. 

Numai că ea nu-i răspunse. In loc de asta, porni ca o furtună. 

II bătu gândul să se ducă după ea şi să termine ceea ce 
începuse, dar ajunse la concluzia că ea avea dreptate. Asta nu-l 
privea câtuşi de puţin. Şi avusese parte de suficiente necazuri 
pentru o singură seară. 

Era timpul să meargă acasă. 


54 


COPENHAGA. 
ORA 10.30 SEARA. 


De Roquefort se apropie de librărie. Strada din faţa acesteia, 
rezervată pietonilor, era pustie. Majoritatea cafenelelor şi 
restaurantelor din cartier erau la câteva străzi distanţă, partea 
aceasta din Stroget fiind închisă toată noaptea. După rezolvarea 
celor două probleme care-i mai rămăseseră, avea de gând să 
părăsească Danemarca. Descrierea lui fizică, alături de cea a 
însoţitorilor săi, fusese între timp, după toate probabilitățile, 
obţinută de la martorii din catedrală. Prin urmare, era foarte 
important să nu mai zăbovească mai mult decât era necesar. 

Şi-i adusese cu el din Roskilde pe toţi cei patru subordonați ai 
săi şi plănuise să supravegheze fiecare amănunt al acţiunii lor. 
Fuseseră destule improvizații pentru o singură zi, care-l 
costaseră viaţa unuia dintre oamenii săi, ceva mai devreme, la 
Round Tower. Nu voia să mai piardă un altul. Doi dintre oamenii 
săi fuseseră deja în recunoaştere în spatele librăriei. Ceilalţi doi 
aşteptau, pregătiţi, lângă el. La etajul de sus al clădirii, se 
vedeau luminile aprinse. 

Bun. 

El şi proprietarul trebuiau să stea de vorbă. 

x 

Malone îşi luă o cutie de Pepsi Light din frigider şi coborî patru 
rânduri de scări, până la parter. Librăria lui ocupa întregul imobil, 
primul etaj fiind rezervat cărţilor şi clienţilor, următoarele două 
servind drept depozite, iar în cel de-al patrulea se afla un mic 
apartament pe care el îl numea „acasă”. 

Ajunsese să se obişnuiască în timp cu spaţiul locuibil 
înghesuit, plăcându-i mai mult decât uriaşa casă de aproape 
două sute de metri pătraţi al cărui proprietar fusese odată în 
nordul Atlantei. Vânzarea ei, cu un an în urmă, pentru un pic mai 
mult de trei sute de mii de dolari, îi adusese un câştig net de 
şaizeci de mii de dolari pe care putea să-i învestească în noua sa 
viaţă, cea pe care i-o oferise, aşa cum îl zeflemisise mai devreme 
Stephanie, noul său binefăcător danez, un omuleţ ciudat pe 


55 


numele său Henrik Thorvaldsen. 

Un străin în urmă cu paisprezece luni, acum cel mai bun 
prieten al lui. 

Se simţiseră legaţi încă de la început, cel mai vârstnic zărind 
în persoana celui mai tânăr ceva - ce anume, Malone n-a ştiut 
niciodată, dar ceva - şi prima lor întâlnire, în Atlanta, într-o seară 
ploioasă de joi, le pecetluise amândurora viitorul. Stephanie 
insistase ca el să-şi ia o lună liberă după ce procesul celor trei 
acuzaţi din Mexico City - care implicase contrabandă 
internaţională cu droguri şi o asasinare în stil mafiot a unui 
supraveghetor DEA”, întâmplarea făcând ca el să fie unul dintre 
prietenii personali ai preşedintelui Statelor Unite - avusese ca 
rezultat un carnagiu. Intorcându-se la tribunal, în timpul unei 
pauze pentru prânz, Malone fusese prins într-un schimb de focuri 
soldat cu un asasinat, faptă întru totul nelegată de proces, dar 
una pe care el încercase s-o împiedice. Se întorsese acasă cu o 
rană de glonţ la umărul stâng. Rezultatul final al încăierării 
armate fusese: şapte morţi, nouă răniţi, unul dintre morţi fiind un 
tânăr diplomat danez numit Cai Thorvaldsen. Am venit să 
vorbesc cu dumneavoastră personal, îi spusese Henrik 
Thorvaldsen. j 

Stăteau pe scaune, în biroul lui Malone. Îl durea umărul ca 
dracu’. Nu se deranjase să-l întrebe pe Thorvaldsen cum de îl 
găsise sau cum se făcea că bătrânul ştia că el înţelegea daneza. 

— Fiul meu mi-a fost foarte drag, îi spusese Thorvaldsen. 
Atunci când a intrat în corpul nostru diplomatic eram în al 
nouălea cer. A cerut să fie trimis în misiune în Mexico City. Studia 
istoria aztecilor. Intr-o zi ar fi putut să devină un membru distins 
al Parlamentului. Un om de stat. 

Vârtejul primelor impresii se învălmăşea în mintea lui Malone. 
Thorvaldsen era, mai mult ca sigur, de obârşie înaltă, dacă ţinea 
seama de aerul de distincţie pe care-l emana, în acelaşi timp 
elegant şi dezinvolt. Numai că sofisticarea era într-un contrast 
izbitor cu trupul său diform, cu şira spinării gheboşată într-o 
grotescă şi exagerată înţepenire, în forma unei egrete. O faţă 
tăbăcită dădea de înţeles că trecuse printr-o viaţă marcată de 
imposibilitatea opţiunilor, ridurile părând mai degrabă crăpături 
adânci, cu laba-gâştei întinzându-şi ghearele, cu pete provenite 


7 Drug Enforcement Association, agenţie a guvernului Statelor Unite 
ale Americii, înfiinţată în anul 1970 în colaborare cu FBI şi avînd ca scop 
împiedicarea consumului şi a traficului de droguri (n. tr.). 


56 


de la ficat şi vinişoare înfurcate, brăzdându-i braţele şi palmele. 
Părul de culoarea cositorului era des şi stufos, asortat cu 
sprâncenele, smocuri de un argintiu decolorat care-l făceau pe 
bătrân să pară neliniştit. Numai în ochii lui se întrezărea patima. 
Albaştri-gri, ciudat de clarvăzători, unul din ei pătat de cataractă 
în formă de stea. 

— Am venit aici să-l cunosc pe omul care l-a împuşcat pe 
asasinul fiului meu. 

— De ce? îl întrebase. 

— Să-i mulţumesc. 

— Puteaţi să daţi un telefon. 

— Prefer să stau faţă-n faţă cu interlocutorul. 

— In clipa asta, aş prefera să fiu lăsat în pace. 

— Am înţeles că era cât pe-aci să fiţi ucis. 

Ridicase din umeri. 

— Şi că renunţaţi la serviciu. Că vă daţi demisia din funcţie şi 
că treceţi în rezervă din militărie. 

— Ştiţi al dracului de multe. 

— Cunoaşterea este cel mai mare dintre luxuri. 

Nu se lăsase impresionat. 

— Vă mulţumesc pentru palma prietenească pe spinare. Am o 
gaură în umăr care-mi palpită. Prin urmare, din moment ce v-aţi 
transmis mesajul de pace, sunteţi amabil să mă lăsaţi? 

Thorvaldsen nu se clintise de pe canapea. Pur şi simplu, îşi 
plimba privirea de jur împrejurul biroului şi a încăperilor 
alăturate, vizibile datorită unui hol boltit. Absolut toţi pereţii erau 
căptuşiţi cu cărţi. Intreaga casă nu părea să fie altceva decât un 
adăpost pentru rafturi. 

— Şi mie-mi plac, spusese oaspetele. Şi casa mea e plină de 
cărţi. Le-am colecţionat întreaga viaţă. 

Putea să simtă că omul acesta, trecut de şaizeci de ani, era 
priceput la tactici grandioase. Observase, atunci când îi 
deschisese uşa, că venise cu o limuzină. Prin urmare, îşi dorea să 
afle mai multe. 

— De unde ştiţi că înţeleg daneza? 

— Vorbiţi câteva limbi străine. Am fost mândru să aflu că şi 
limba mea maternă este una dintre ele. 

Nu era un răspuns, dar oare aştepta cu adevărat unul? 

— Memoria dumneavoastră  eidetică trebuie să fie o 
binecuvântare. A mea s-a cam dus, cu vârsta. Nu-mi prea mai 
amintesc multe. 


57 


Malone se cam îndoia de această afirmaţie. 

— Ce vreţi de la mine? 

— V-aţi gândit la viitor? 

Făcu un semn cu mâna de-a lungul încăperii. 

— M-am gândit să-mi deschid un anticariat. Am destule de 
vândut. 

— Excelentă idee. Am unul de vânzare, dacă vă este pe plac. 

Se hotărâse să intre în joc. Ce mama dracului! Dar exista ceva 
în luminiţele stăruitoare din ochii bătrânului care-i spunea că 
vizitatorul său nu glumea. 

Palmele aspre căutară printr-un buzunar al hainei de la 
costum, iar Thorvaldsen depuse o carte de vizită pe canapea. 

— Numărul meu personal de telefon. Dacă sunteţi interesat, 
sunaţi-mă. 

Bătrânul se ridică. 

— Ce vă face să credeţi c-aş fi interesat? 

— Sunteţi, domnule Malone. 

li displăcuse siguranţa bătrânului, mai ales că avea dreptate. 
Thorvaldsen pornise, târşâindu-şi picioarele, spre uşa din faţă. 

— Unde-i librăria asta? Intrebă el, certându-se în gând pentru 
faptul că-şi dădea la iveală interesul. 

— In Copenhaga. Unde altundeva? 

Îşi aminti că aşteptase trei zile înainte să-l sune. Perspectiva 
de a trăi în Europa îl tentase întotdeauna. Să fi ştiut Thorvaldsen 
şi asta? Nu crezuse niciodată c-ar fi posibil să trăiască peste 
ocean. Era funcţionar guvernamental. Născut şi crescut în 
America. Dar asta fusese înainte de Mexico City. Inainte de faza 
cu şapte morţi şi nouă răniţi. 

Incă mai vedea chipul soţiei sale, înstrăinat, a doua zi după ce 
sunase la Copenhaga. 

— Sunt de acord. Am stat destul despărțiți. Cotton, e timpul să 
divorţăm. 

Declaraţia fusese rostită cu nonşalanţa avocatului din ea. 

— Mai e şi altceva? o întrebase el, nepăsător. 

— Nu c-ar avea vreo importanţă, dar mai e. Ce naiba, Cotton, 
am stat despărțiți cinci ani! Sunt convinsă că nu te-ai călugărit în 
vremea asta. 

— Ai dreptate. A venit vremea. 

— Chiar ai de gând să te retragi din marină? 

— Am şi făcut-o. Practic, ieri. 

Ea clătinase din cap, aşa cum proceda atunci când Gary avea 


58 


nevoie de sfaturi materne. 

— O să fii vreodată satisfăcut? Marina, apoi şcoala de zbor, 
Facultatea de Drept, JAG, Billet. Şi-acum, retragerea subită. Ce 
urmează? 

Lui nu-i plăcuse niciodată tonul ei condescendent. 

— Mă mut în Danemarca. 

Pe chipul soţiei sale nu se întrezărise nimic. Putea la fel de 
bine să-i spună că se mută pe Lună. 

— Ce cauţi, de fapt? 

— M-am săturat să se tragă în mine. 

— De când? |ţi place la nebunie în Billet. 

— E timpul să mă maturizez. 

Ea zâmbise. 

— Şi ai impresia că mutarea în Danemarca va duce la 
îndeplinire un asemenea miracol? 

N-avea nici o intenţie să-şi explice planurile. Ei nu-i păsa. Nici 
nu şi-ar fi dorit să-i pese. 

— Cu Gary vreau să stau de vorbă. 

— Pentru ce? 

— Vreau să ştiu dacă e de acord cu asta. 

— De când a început să te intereseze ce gândeşte el? 

— El e motivul pentru care am ieşit din asta. Am vrut ca el să 
aibă un tată prin preajmă... 

— Astea-s rahaturi, Cotton. Ai ieşit pentru tine însuţi. Nu-l 
folosi pe el ca o scuză. Orice ţi-ai pus în minte, e pentru tine, nu 
pentru el. 

— N-am nevoie să-mi spui tu ce am în minte. 

— Atunci, cine să-ţi spună? Am fost căsătoriţi multă vreme. 
Crezi c-a fost uşor să te tot aştept să vii de dracu' ştie unde? Să 
mă întreb tot timpul dacă nu cumva o să te-aducă într-un sac? 
Am plătit pentru asta, Cotton. Şi Gary a plătit. Dar băiatul ţine la 
tine. Nu, te adoră, necondiţionat. Ştim amândoi la fel de bine ce- 
ar zice, din moment ce are capul mai bine prins pe umeri decât 
tine. Dacă ne gândim la toate eşecurile noastre comune, putem 
să spunem că el e o reuşită. 

Incă o dată, avea dreptate. 

— la ascultă, Cotton. Motivul pentru care vrei să te muţi 
dincolo de ocean te priveşte. Dar, dacă asta te face fericit, fă-o. 
Numai să nu-l foloseşti pe Gary ca pe o scuză. Ultimul lucru de 
care-ar avea el nevoie ar fi un părinte nemulţumit, care să- 
ncerce să se revanşeze pentru propria copilărie nefericită. 


59 


— Îţi face plăcere să mă insulţi? 

— Nu chiar. Dar adevărul trebuie să fie spus, iar tu ştii asta. 

Privi de jur împrejurul său, în librăria întunecată. Nu obținuse 
vreodată ceva bun gândindu-se la Pam. Ostilitatea ei împotriva 
lui avea rădăcini adânci, care datau din urmă cu cincisprezece 
ani, din vremea în care el era un tip cam nesăbuit. Nu-i fusese 
credincios, iar ea ştia asta. Merseseră la un consilier marital şi 
izbutiseră să-şi salveze căsnicia, dar un deceniu mai târziu, se 
întorsese acasă dintr-o misiune şi n-o mai găsise. Işi închiriase o 
casă în partea cealaltă din Atlanta, pentru ea şi pentru Gary, 
luându-şi doar strictul necesar. Printr-un bileţel, îi aducea la 
cunoştinţă noua ei adresă şi faptul că, de-acum, căsnicia lor se 
sfârşise. Pragmatic şi rece, ăsta era stilul lui Pam. Lucru 
interesant totuşi, nu se gândise la un divorţ imediat. În loc de 
asta, pur şi simplu trăiseră despărțiți, rămânând căsătoriţi din 
punct de vedere oficial, discutând între ei numai atunci când era 
necesar, pentru binele lui Gary. 

Dar, până la urmă, venise şi timpul pentru o decizie: una 
definitivă. 

In consecinţă, el renunţase la slujba lui, îşi refuzase misiunile, 
îşi încheiase căsnicia, îşi vânduse casa şi părăsise America, toate 
acestea de-a lungul unei interminabile, îngrozitoare, singuratice, 
epuizante, dar satisfăcătoare săptămâni. 

Se uită la ceas. Chiar era timpul să-i trimită un e-mail lui Gary. 
Ţineau legătura cel puţin o dată pe zi, iar acum, în Atlanta, era 
încă seară târziu. Fiul său trebuia să vină în Copenhaga peste trei 
săptămâni, să-şi petreacă o lună întreagă împreună cu el. Acelaşi 
lucru se întâmplase şi cu o vară în urmă, iar el abia aştepta să-şi 
petreacă împreună acest timp. 

Confruntarea pe care-o avusese cu Stephanie încă-l mai 
sâcâia. Observase naivităţi precum a ei la agenţi care, deşi erau 
conştienţi de riscurile la care se supuneau, pur şi simplu nu le 
băgau în seamă. Ce-i spusese ea întotdeauna? „Zi-o, fă-o, 
proclam-o, strig-o, dar niciodată, absolut niciodată, să nu crezi în 
rahaturile pe care le spui.” Un sfat bun, după care ea însăşi ar fi 
putut să se ghideze. Ea n-avea habar de ceea ce făcea. Dar, la 
urma urmei, el avea? Femeile nu constituiau punctul lui forte. Cu 
toate că-şi petrecuse o jumătate din viaţă alături de Pam, 
niciodată nu-şi găsise timpul necesar încât s-o cunoască. Atunci, 
cum ar fi putut s-o înţeleagă pe Stephanie? Mai bine s-ar ţine 
departe de treburile ei. La urma urmei, despre viaţa ei era vorba. 


60 


Dar mai era ceva care-l sâcâia. 

In vremea când avea doisprezece ani, aflase că se născuse cu 
o memorie eidetică. Nu una fotografică, aşa cum preferau s-o 
portretizeze cărţile şi filmele, ci o excelentă rememorare a 
detaliilor pe care cei mai mulţi dintre oameni le uită. In mod 
sigur, asta-l ajutase la învăţat, iar deprinderea limbilor străine 
fusese ceva simplu, dar faptul de a încerca să extragă un singur 
amănunt dintre atâtea ar fi putut, în timp, să-i dea bătăi serioase 
de cap. 

Ca şi acum. 

De Roquefort trase zăvorul uşii de la intrare şi pătrunse în 
librărie. Doi dintre oamenii săi îl urmară înăuntru. Ceilalţi doi 
fuseseră postați afară, să supravegheze strada. 

Se strecurară pe lângă rafturile întunecate spre partea din 
spate a parterului înghesuit, după care urcară scările înguste. 
Nici un zgomot nu le trădă prezenţa. Ajuns la etajul de sus, de 
Roquefort păşi printr-o uşă deschisă într-un apartament luminat. 
Peter Hansen stătea confortabil într-un fotoliu, citind, cu o bere 
pe masa de lângă el şi o ţigară arzând în scrumieră. 

Surprinderea se întipări pe chipul librarului. 

— Ce căutaţi aici? întrebă Hansen, în franceză. 

— Am avut o înţelegere. 

— S-a licitat peste noi. Ce puteam să fac? 

— Mi-ai spus că n-o să fie nici o problemă. 

Oamenii săi se îndreptară către partea cea mai îndepărtată a 
încăperii, în apropierea ferestrelor. El rămase în pragul uşii. 

— Cartea a fost vândută cu cincizeci de mii de coroane. Un 
preţ scandalos, se justifică Hansen. 

— Cine te-a întrecut la licitaţie? 

— Casa de licitaţii nu e dispusă să ofere o asemenea 
informaţie. 


61 


10 


De Roquefort se întrebă dacă Hansen îl credea într-atât de 
prost. 

— Te-am plătit să te asiguri că Stephanie Nelle va cumpăra 
cartea. 

— Şi am încercat. Dar nimeni nu mi-a spus că s-ar putea vinde 
cartea la un asemenea preţ. Am continuat să licitez, dar ea mi-a 
făcut semn să mă opresc. Eraţi dispus să plătiţi mai mult decât 
cincizeci de mii de coroane? 

— Aş fi plătit oricât ar fi fost necesar. 

— Dar n-aţi fost acolo, iar ea n-a fost atât de hotărâtă. 

Hansen părea să se fi liniştit, surprinderea de la început fiind 
înlocuită de o îngâmfare pe care lui de Roquefort îi era greu s-o 
ignore, în ciuda oricărui efort. 

— Şi, la urma urmei, ce-are cartea asta atât de valoros? 

De Roquefort examină încăperea strâmtă, care duhnea a 
alcool şi a nicotină. Sute de cărţi zăceau împrăştiate printre stive 
de ziare şi reviste. Se întrebă cum ar putea cineva să trăiască 
într-o asemenea dezordine. 

— Tu să-mi spui. 

Hansen ridică din umeri. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Ea n-a vrut să-mi spună de ce 
şi-o dorea. 

Răbdarea lui de Roquefort se apropia de limită. 

— Ştiu cine te-a întrecut la licitaţie. 

— Cum? 

— După cum bine ştii, funcţionarii de la licitaţie au preţul lor. 
Doamna Nelle te-a contactat să acţionezi ca agent al ei. lar eu 
te-am contactat ca să mă asigur că ea va obţine cartea, astfel 
încât să pot să-mi fac o copie înainte ca tu să i-o dai. Pe urmă, ai 
aranjat să apară un licitator la telefon. 

Hansen zâmbi. 

— V-a luat mult până să vă imaginaţi una ca asta. 

— De fapt, mi-a luat doar câteva clipe, din clipa în care am 
avut informaţia. 

— Din moment ce acum sunt în posesia cărţii şi Stephanie 
Nelle a ieşit din schemă, la ce v-ar folosi s-o aveţi? 

De Roquefort ştia deja încotro avea să se îndrepte discuţia. 

62 


— De fapt, întrebarea este: cât de mult valorează pentru tine 
cartea? 

— Pentru mine nu înseamnă nimic. 

Făcu un semn şi cei doi acoliţi ai săi îl înşfăcară pe Hansen de 
braţe. De Roquefort repezi un pumn în abdomenul librarului. 

Hansen scuipă un jet de aer, apoi se prăbuşi în faţă, rămânând 
susţinut pe verticală doar de membrele sale. 

— Am vrut ca Stephanie Nelle să aibă cartea, după ce-aş fi 
făcut o copie, zise de Roquefort. Pentru asta te-am plătit. Nu 
pentru altceva. Pentru o vreme, mi-ai fost de folos. Acum nu mai 
e cazul. 

— Dar eu... am... cartea... 

Ridică din umeri. 

— Minţi. Ştiu precis unde e cartea acum. 

Hansen scutură din cap. 

— N-o să. Puneţi mâna pe ea. 

— Greşeşti. De fapt, va fi ceva foarte uşor de rezolvat. 

x 


Malone aprinse lumina în secţiunea de istorie. Cărţi de toate 
formele şi de toate mărimile şi culorile umpleau rafturile negre 
lăcuite. Dar era un anumit volum de care-şi amintea, de vreo 
câteva săptămâni. Il cumpărase, împreună cu alte istorii de la 
mijlocul secolului al XX-lea, de la un italian care era de părere că 
marfa lui valora cu mult mai mult decât era Malone dispus să 
plătească. Majoritatea vânzătorilor nu înțelegeau faptul că 
valoarea depindea de dorinţă, de raritate şi de unicitate. 
Vechimea nu era neapărat importantă din moment ce, la fel ca şi 
în secolul al XX-lea, întotdeauna s-au tipărit tot felul de porcării. 

Işi aminti că vânduse câteva dintre cărţile italianului, dar 
spera că măcar una dintre ele mai era pe-acolo. Nu-şi amintea ca 
ea să fi părăsit magazinul, cu toate că era posibil s-o fi vândut 
vreunul dintre angajaţii lui. Din fericire, cartea rămăsese pe 
rândul al doilea de sus, exact acolo unde-o aşezase dintru 
început. 

Coperta, legată în pânză, nu era protejată de vreo învelitoare, 
fapt pentru care, deşi odată fusese de un verde intens, acum se 
decolorase până la nuanţa cojii de lămâie. Paginile ei erau subţiri 
ca foiţele din mătase, cu marginile poleite, presărate cu gravuri. 
Titlul încă era vizibil, scris cu litere aurii, neregulate. 

Cavalerii Templului lui Solomon. 

Anul apariţiei era trecut ca fiind 1922 şi, atunci când văzuse 


63 


pentru prima dată cartea, Malone devenise interesat de ea, 
templierii constituind un subiect despre care citise prea puţine 
până atunci. Ştia că ei nu fuseseră deloc nişte călugări, ci mai 
degrabă războinici în numele religiei: un fel de unitate specială 
armată spiritualizată. Dar imaginea mai degrabă simplistă pe 
care şi-o făurise în legătură cu ei îi înfăţişa ca pe nişte bărbaţi 
înveşmântaţi în alb, arborând elegante cruci roşii. Un stereotip 
de la Hollywood, fireşte. Şi-şi aminti de fascinația pe care-o 
resimţise atunci când frunzărise volumul. 

Luă cartea cu el şi se îndreptă spre unul dintre fotoliile care 
împânzeau magazinul, se cuibări în el şi începu să citească. Cu 
timpul, începu să i se contureze în minte o imagine generală. 


Prin Anul Domnului 1118, creştinii puseseră din nou stăpânire 
pe Ţara Sfântă. Prima Cruciadă avusese un succes răsunător. Şi, 
cu toate că musulmanii fuseseră înfrânți, pământurile lor 
fuseseră confiscate, oraşele ocupate, ei nu se supuseseră întru 
totul. Dimpotrivă, rămăseseră la hotarele noului regat întemeiat 
de creştini, provocându-le distrugeri tuturor celor care se 
aventurau în Ţara Sfântă. 

Pelerinajul în siguranță spre oraşele sfinte constituia unul 
dintre motivele pentru care se puseseră la cale cruciadele, iar 
taxele pe drumuri însemnau principala sursă de venituri pentru 
nou-întemeiatul regat creştin al Ierusalimului. Pelerinii intrau în 
valuri zi de zi în Ţara Sfântă, venind de unii singuri, în cupluri, în 
grupuri sau uneori în veritabile comunități dezrădăcinate. Din 
nefericire, drumurile de intrare şi de ieşire nu erau sigure. 
Musulmanii stăteau la pândă, bandiții bântuiau nestingheriţi, ba 
chiar şi soldații creştini reprezentau o ameninţare, din moment 
ce jaful însemna, pentru ei, o sursă firească de aprovizionare. 

Aşa se făcuse că, atunci când un cavaler venit din regiunea 
Champagne, Hugues de Payens, întemeiase o nouă mişcare în 
care erau cuprinşi el şi alţi opt, un ordin monahal de frați 
luptători al cărui scop era să le ofere drumuri sigure pelerinilor, 
ideea fusese primită cu o aprobare aproape unanimă. Baldwin al 
II-lea, care cârmuia lerusalimul, i-a oferit noului ordin adăpost în 
moscheea Al-Aqsa, un loc despre care creştinii credeau c-ar fi 
fost odinioară Templul lui Solomon, aşa că noul ordin şi-a luat 
numele de la sediul său: Cavalerii Săraci ai lui Hristos şi ai 
Templului lui Solomon din lerusalim. 

La început, frăția era redusă din punct de vedere numeric. 


64 


Fiecare dintre cavaleri depunea jurăminte de sărăcie, castitate şi 
supunere. Nu aveau nici un fel de avere, ca indivizi. Toate 
bunurile lor pământeşti intrau în posesia ordinului. Trăiau în 
comun şi mâncau în tăcere. Işi tundeau părul, dar îşi lăsau 
bărbile să crească. Hrana şi veşmintele erau procurate din mila 
altora, iar Sfântul Augustin le era modelul vieţii monahale. 
Insemnul ordinului avea o simbolistică deosebită: doi cavaleri, 
călărind un singur cal, o aluzie limpede la vremurile în care 
cavalerii nu-şi permiteau să aibă fiecare calul propriu. 

Un ordin religios alcătuit din luptători nu însemna, potrivit 
concepțiilor medievale, o contradicţie. Dimpotrivă, noul ordin 
întrunea, în egală măsură, fervoarea religioasă şi dibăcia într-ale 
războiului. Intemeierea lui rezolva, de asemenea, o altă 
problemă, aceea a apărătorilor, deşi până atunci existaseră 
întotdeauna luptători încercați. 

Prin 1128, frăția îşi mărise deja efectivul, găsindu-şi sprijin 
politic printre cei puternici. Principi şi prelați din Europa le 
donaseră pământuri, bani şi materiale. Până la urmă, papa 
recunoscuse ordinul, aşa că, foarte curând, cavalerii templieri 
deveniseră unica armată stabilă din Ţara Sfântă. 

Se conduceau după un Regulament strict, alcătuit din 686 de 
legi. Vânătoarea era interzisă. Nu li se permiteau jocurile de 
noroc, negoțul sau speculațiile. Vorbele lor trebuiau să fie 
cumpătate şi lipsite de veselie. Podoabele le erau interzise cu 
desăvârşire. Dormeau cu luminile aprinse, înveşmântaţi în 
cămăşi, veste şi pantaloni, pregătiți pentru luptă. 

Maestrul era conducătorul lor absolut. După el veneau 
seneşalii, care jucau rolul de adjuncti şi de sfetnici. Mareşalii 
comandau armatele pe timpul bătăliilor. Servientes, în latină, 
sergents, în franceză, erau meşteşugarii, lucrătorii şi scutierii 
aflaţi în slujba fraților cavaleri, cei care formau osatura ordinului. 
Conform unei bule papale, emise în 1148, fiecare dintre cavaleri 
trebuia să poarte o emblemă constând într-o cruce de culoare 
roşie, cu toate brațele egale, lățite la capete, pe o mantie albă. 
Templierii au constituit cea dintâi armată regulară, disciplinată şi 
echipată, după vremea romanilor. Fraţii cavaleri aveau să 
participe la toate cruciadele următoare, fiind primii aruncaţi în 
focul luptei, ultimii care se retrăgeau şi cei niciodată 
răscumpărați. Credeau că serviciile pe care le aduceau ordinului 
aveau să le netezească drumul spre rai şi, de-a lungul a două 
secole de războaie permanente, vreo douăzeci de mii de 


65 


templieri au devenit martiri murind în bătălii. 

În anul 1139, o altă bulă papală a plasat ordinul sub controlul 
exclusiv al papei, ceea ce-i permitea să-şi desfăşoare 
nestingherit operațiunile pe toate teritoriile creştinătăţii, fără 
vreo îngrădire din partea monarhilor. Era un fapt fără precedent 
şi, pe măsură ce ordinul dobândea putere politică şi economică, 
acumula o avuţție imensă. Regii şi patriarhii le lăsau sume 
importante prin testament. Baronii şi negustorii beneficiau de 
împrumuturi în schimbul promisiunii că, la moartea lor, casele, 
pământurile, viile şi grădinile pe care le dețineau aveau să treacă 
în stăpânirea ordinului. Pelerinilor li se asigura transportul spre şi 
dinspre Ţara Sfântă, în schimbul unor donații generoase. Pe la 
începutul secolului al XIV-lea, templierii rivalizau cu genovezii, cu 
lombarzii şi chiar şi cu evreii, ca deținători de monedă. Regii 
Franței şi ai Angliei îşi păstrau tezaurele în criptele ordinului. 
Până şi musulmanii îşi depozitau averile la ei. 

Templul din Paris al ordinului devenise centrul pieţei monetare 
a lumii. incetul cu încetul, organizaţia avea să se transforme într- 
un complex financiar şi militar, în acelaşi timp autofinanţat şi 
autocontrolat. Până la urmă, proprietăţile templierilor, vreo nouă 
mii de moşii, au fost scutite întru totul de taxe, iar această 
poziție singulară a condus la apariția unor conflicte cu clerul 
local, de vreme ce bisericile strângeau cureaua, iar posesiunile 
templierilor prosperau. Rivalitatea cu alte ordine, în special cu 
cel al Cavalerilor Ospitalieri, avea doar darul de a spori 
tensiunile. 

In timpul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, stăpânirea asupra 
țării Sfinte avea să treacă, rând pe rând, de la creştini la arabi şi 
invers. Ascensiunea lui Saladin, ca suveran al musulmanilor, le-a 
adus arabilor primul mare conducător de oşti, astfel încât 
Ierusalimul creştin a căzut, până la urmă, în 1187. In haosul care 
a urmat, templierii şi-au restrâns activităţile în Acra, o fortăreață 
întărită din apropierea țărmului mediteranean. In secolul care a 
urmat, aceste afaceri au început să lâncezească în Ţara Sfântă, 
dar au înflorit în Europa, unde templierii s-au stabilit într-o întinsă 
rețea de biserici, abații şi moşii. Atunci când Acra a căzut, în anul 
1291, ordinul şi-a pierdut atât cea din urmă bază din Ţara Sfântă, 
cât şi însuşi scopul pentru care exista. 

Propria predilecție pentru secrete, care la început îl făcuse să 
fie deosebit, până la urmă a ajuns să încurajeze ponegrirea lui. In 
anul 1307, punând ochii pe vastele posesiuni ale templierilor, 


66 


Filip al IV-lea al Franței i-a arestat pe mulţi dintre frații cavaleri. 
Alți monarhi i-au urmat exemplul. Au urmat şapte ani de acuzații 
şi de procese. Papa Clement al V-lea a dizolvat în mod oficial 
ordinul în anul 1312. Lovitura decisivă a venit pe data de 18 
martie 1314, atunci când cel din urmă maestru, Jacques de 
Molay, a fost ars pe rug. 


Malone continuă să citească. Ceva îl sâcâia încă, undeva în 
mintea lui: un lucru pe care-l citise atunci când frunzărise pentru 
prima dată cartea, cu câteva săptămâni înainte. Răsfoind 
paginile, citise cum, înainte de suprimarea sa din 1307, membrii 
ordinului deveniseră experţi în comerţul maritim, în dezvoltarea 
proprietăţilor, în creşterea animalelor, în agricultură şi, cel mai 
important dintre toate, în finanţe. Atunci când Biserica 
interzisese experimentele ştiinţifice, templierii învăţaseră de la 
duşmanii lor, arabii, a căror cultură încuraja gândirea 
independentă. De asemenea, templierii îşi puseseră la loc sigur, 
aşa cum şi băncile moderne îşi stochează averile prin atâtea 
tainiţe, o cantitate impresionantă de valori. Era citat chiar şi un 
poem medieval franțuzesc care descria în mod corespunzător 
bogăţiile excesive ale templierilor şi dispariţia lor subită: 


Ai Templului Maeştri, cu toți de sânge fraţi 
din plin îndestulaţi şi încărcați 
cu aur şi argint şi bogății. 

Cine-or fi ei? Cum de or fi ajuns la ăst zenit? 
Cine-ar avea putere într-atât, încât nici unul n-a-narăznit 
un câtuşi de puțin din bogăţia lor să ia, nimeni n-a cutezat: 
de-a pururi cumpărând, dar niciodată să şi scoată la mezat. 


Istoria nu fusese prea blândă cu ordinul. Cu toate că 
subjugaseră imaginaţia poeţilor şi-a cronicarilor - cavalerii 
Graalului din Parsiva/ erau templieri, după cum tot templieri erau 
şi demonicii antieroi din /vanhoe - pe măsură ce cruciadele 
căpătaseră eticheta de agresiune imperialistă a europenilor, 
templierii deveniseră parte integrantă a fanatismului lor brutal. 

Malone continuă să parcurgă cartea, până când dădu, în 
sfârşit, peste pasajul care-i rămăsese în minte încă de la prima 
sa lectură. Ştia că trebuie să fie acolo. Memoria nu-l înşelase 
niciodată. Se povestea cum, pe câmpul de bătălie, templierii 
scoteau la iveală întotdeauna un stindard împărţit în două: o 


67 


parte neagră, reprezentând păcatul pe care fraţii cavaleri îl 
lăsaseră în urmă, iar cealaltă albă, simbolizând noua lor viaţă din 
cadrul ordinului. Pe drapel scria ceva în limba franceză. In 
traducere, însemna o stare de măreție, de nobilitate şi de 
semeţie. Termenul era, de asemenea, folosit şi ca strigăt de 
luptă pentru membrii ordinului. 

Beauseant. Fii măreț. 

Exact cuvântul pe care Geacă Roşie îl rostise, în timp ce se 
arunca de pe Round Tower. 

Ce se-ntâmpla? 

Tot felul de explicaţii mai vechi i se învălmăşeau în minte. 
Sentimente despre care credea c-au fost înăbuşite în anul de 
după retragerea sa. Bunii agenţi erau, în egală măsură, curioşi şi 
precauţi. Dacă lăsau deoparte vreunul dintre aceste atribute, în 
mod inevitabil se întrezărea ceva: ceva cu un potenţial 
dezastruos. Făcuse această greşeală odată, cu mulţi ani înainte, 
într-una dintre primele sale misiuni, iar impetuozitatea sa făcuse 
ca unul dintre agenţii angajaţi să-şi piardă viaţa. N-a fost ultima 
persoană de a cărei ucidere se simţea răspunzător, dar a fost 
cea dintâi şi niciodată n-avea să uite neglijenţa de care dăduse 
dovadă. A 

Stephanie intrase într-o încurcătură. N-avea nici o îndoială. li 
poruncise să nu se amestece în treburile ei, aşa că n-ar fi avut 
nici un rost să mai discute cu ea. Dar poate că Peter Hansen ar fi 
în măsură să-i ofere anumite informaţii. 

Aruncă o privire spre ceas. Era târziu, dar Hansen era 
cunoscut ca fiind o pasăre de noapte, aşa că trebuia să fie încă 
treaz. Dacă nu, îl trezea el. 

Aruncă deoparte cartea şi se îndreptă spre uşă. 


68 


11 


— Unde-i jurnalul lui Lars Nelle? întrebă de Roquefort. 

Aflat încă în strânsoarea celor doi, Peter Hansen se holbă la el. 
Ştia că Hansen fusese, odinioară, îndeaproape legat de Lars 
Nelle. Atunci când aflase că Stephanie Nelle avea să vină în 
Danemarca, să participe la licitaţia de la Roskilde, presupusese 
că-l va căuta pe Peter Hansen. lată de ce începuse cu negustorul 
de cărţi. 

— Mai mult ca sigur, Stephanie Nelle ţi-a pomenit despre 
jurnalul soţului ei, nu? 

Hansen scutură din cap. 

— Nimic. Absolut nimic. 

— În timp ce Lars Nelle trăia, ţi-a pomenit ceva despre faptul 
că ţinea un jurnal? 

— Niciodată. 

— lţi dai seama în ce situaţie te afli? Nimic din ceea ce-am 
vrut să se-ntâmple nu s-a-ntâmplat şi, ceea ce e şi mai rău, m-ai 
înşelat. 

— Ştiu că Lars lua notite cu meticulozitate, rosti Hansen şi 
resemnarea se simţea din plin în vocea lui. 

— Mai spune-mi. 

Hansen păru să împietrească. 

— Numai atunci când o să fiu liber. 

De Roquefort îi permise nebunului să facă o mutare 
victorioasă. Un gest de-al lui şi cei doi bărbaţi îşi slăbiră 
strânsoarea. Hansen se repezi şi dădu pe gât o înghiţitură 
zdravănă de bere, apoi trânti halba pe masă. 

— Lars a scris o grămadă de cărţi despre Rennes-le-Château. 
Toate chestiile astea despre pergamente pierdute, geometrii 
ascunse şi şarade, care fac vânzări serioase. Hansen păru să-şi 
recapete stăpânirea de sine. S-a referit la toate comorile pe care 
şi le putea închipui. Aurul vizigoților, bogăţiile templierilor, 
prăzile catarilor. „la un fir şi ţese o pătură”, asta obişnuia el să 
zică. 

De Roquefort ştia totul despre Rennes-le-Château, un mic 
cătun din sudul Franţei care exista încă din vremea romanilor. Un 
preot, în ultima parte a secolului al XIX-lea, cheltuise sume 
enorme de bani pentru restaurarea bisericii locale. Câteva 

69 


decenii mai târziu, apăruse zvonul cum că preotul finanţase 
ornamentarea bisericii cu ajutorul unei imense comori pe care-o 
descoperise. Lars Nelle aflase despre acest loc uluitor cu treizeci 
de ani în urmă şi scrisese o carte despre legenda locală, carte 
care devenise un bestseller internaţional. 

— Aşadar, spune-mi ce-a notat el în jurnalul ăsta, îi ceru lui 
Hansen. Ceva informaţii diferite faţă de materialul publicat? 

— V-am mai spus, nu ştiu nimic despre vreun jurnal. Hansen 
înşfăcă halba şi savură încă o înghiţitură. Dar, cunoscându-l pe 
Lars, mă îndoiesc că i-ar fi comunicat lumii totul în cărţile astea. 

— Şi ce anume a ţinut ascuns? 

Un zâmbet viclean se ivi pe buzele danezului. 

— Ca şi cum n-aţi şti deja. Dar, vă asigur, n-am nici o idee 
despre asta. Eu ştiu doar ceea ce am citit în cărţile lui Lars. 

— N-aş presupune nimic, dac-aş fi în locul tău. 

Hansen păru dezorientat. 

— Aşa că, spune-mi, ce-ar putea să fie atât de important la 
cartea din seara asta? Nici măcar nu e despre Rennes-le- 
Château. 

— E cheia pentru tot. 

— Cum ar putea să fie o carte despre nimic, veche de mai 
bine de o sută şi cincizeci de ani, cheia pentru ceva? 

— De multe ori, cele mai simple dintre lucruri sunt şi cele mai 
importante. 

Hansen se întinse să-şi ia ţigara. 

— Lars era un tip ciudat. Niciodată n-am putut să-l descifrez. 
Era obsedat de toată chestia asta, cu Rennes. Era îndrăgostit de 
locul ăla. Chiar şi-a cumpărat o casă acolo. Am fost şi eu o dată 
acolo. jalnic. 

— A afirmat cumva Lars c-ar fi descoperit ceva? 

Hansen îl cântări din nou cu o privire bănuitoare. 

— Cum ar fi...? 

— Nu face pe prostul. Nu sunt în dispoziţia necesară să te pot 
suporta. 

— Ştiţi ceva, altfel n-aţi fi aici. 

Hansen se aplecă să-şi lase ţigara la loc în scrumieră. Numai 
că mâna lui îşi continuă mişcarea, ajungând exact la un sertar 
deschis al mesei de alături, după care o armă ieşi la iveală. Unul 
dintre oamenii lui de Roquefort izbi cu piciorul pistolul din mâna 
negustorului de cărţi. 

— Asta a fost o prostie, zise de Roquefort. 


70 


— Du-te dracu’, scuipă Hansen, frecându-şi mâna lovită. 

Staţia de emisie agăţată de haina lui de Roquefort îi păcăni în 
ureche şi o voce rosti: „Se apropie un tip”. Urmă o pauză. „E 
Malone. Vine direct spre magazin.” 

Nu era ceva neaşteptat, dar poate că venise clipa să i se 
transmită lui Malone un mesaj limpede din care să înţeleagă că 
nu era treaba lui. Le atrase atenţia celor doi subordonați ai săi. 
Aceştia înaintară şi-l prinseră din nou pe Hansen de braţe. 

— Inşelăciunea are un preţ, rosti de Roquefort. 

— Cine dracu' eşti? 

— Cineva cu care n-ar fi trebuit să te joci. De Roquefort făcu 
semnul crucii. Domnul să fie cu tine. 

x 

Malone văzu lumină la ferestrele de la etajul al treilea. Strada 
din faţa librăriei lui Hansen era goală. Doar câteva automobile 
parcate mărgineau pavajul întunecat, dar ştia că toate acestea 
urmau să dispară dimineaţă, atunci când cumpărătorii aveau să 
invadeze încă o dată această porţiune pietonală din Stroget. 

Ce spusese Stephanie mai devreme, atunci când fusese în 
prăvălia lui Hansen? „Soţul meu mi-a zis că sunteţi omul capabil 
să găsească şi ceea ce e de negăsit.” Prin urmare, după toate 
aparențele, Peter Hansen îl cunoscuse bine pe Lars Nelle, iar 
această veche legătură ar fi explicat de ce Stephanie apelase 
mai degrabă la Hansen decât să-l caute pe el. Dar asta nu 
răspundea şi la celelalte numeroase întrebări pe care le mai avea 
Malone. 

Malone nu-l cunoscuse niciodată pe Lars Nelle. Acesta murise 
cam la un an după ce Malone intrase în Magellan Billet, într-o 
vreme în care el şi Stephanie abia începeau să se cunoască mai 
bine. După aceea însă, citise toate cărţile lui Nelle, care 
constituiau o mixtură de fapte istorice, întâmplări, ipoteze şi 
coincidenţe uimitoare. Lars era adeptul unei teorii a conspirației 
internaţionale, conform căreia acea regiune din sudul Franţei 
cunoscută sub numele de Languedoc adăpostea cine ştie ce 
mare comoară. Ceea ce era, parţial, de înţeles. Regiunea fusese 
multă vreme un ţinut al trubadurilor, un loc al castelelor şi al 
cruciadelor, unde apăruse pentru prima dată legenda Sfântului 
Graal. Din nefericire, lucrările lui Lars Nelle nu generaseră vreo 
dezbatere ştiinţifică serioasă. In loc de aşa ceva, teoriile sale 
stârniseră doar interesul unor scriitori modernişti şi al unor 
producători independenţi de film, care dezvoltaseră premisele 


71 


iniţiale, ajungând până la urmă să propună teorii care tratau de 
la prezenţa extratereştrilor până la jafurile romanilor, ba chiar 
până la însăşi esenţa ascunsă a creştinismului. Fireşte că nimic 
din toate acestea nu fusese vreodată dovedit sau descoperit. Cu 
toate acestea, Malone era convins de faptul că industria turistică 
franceză era îndrăgostită de asemenea speculaţii. 

Cartea pe care Stephanie încercase s-o cumpere la licitaţia de 
la Roskilde era intitulată Pierres Gravees du Languedoc. Pietrele 
gravate din Languedoc. Un titlu ciudat, despre un subiect şi mai 
ciudat. Ce relevanţă putea să aibă? Ştia că Stephanie nu se 
lăsase niciodată impresionată de lucrările soţului ei. Această 
contradicţie fusese problema principală în căsnicia lor şi până la 
urmă dusese la o despărţire de dimensiuni continentale: Lars 
locuia în Franţa, ea, în America. Prin urmare, ce căuta ea în 
Danemarca, la unsprezece ani după moartea lui? Şi de ce 
încercau ceilalţi să se amestece în treburile ei, mergând chiar 
până la sacrificiul vieţii? 

Işi continuă mersul, încercând să-şi pună gândurile în ordine. 
Ştia că Peter Hansen n-avea să se bucure să-l vadă, aşa că-şi 
propuse să-şi aleagă vorbele cu grijă. Trebuia să-l convingă pe 
idiotul ăla şi să scoată de la el tot ceea ce putea. Era dispus să şi 
plătească pentru asta, dac-ar fi fost nevoit. 

Ceva ţâşni de la unul dintre etajele superioare ale clădirii lui 
Hansen. 

Privi ţintă în sus, urmărind cum un trup era aruncat cu capul 
înainte,  răsucindu-se prin aer pe la semiînălţime, apoi 
prăbuşindu-se pe capota unei maşini parcate. N 

Se repezi într-acolo şi-l recunoscu pe Peter Hansen. li verifică 
pulsul. Slab. 

Uimitor lucru, Hansen deschise ochii. 

— Mă auzi? îl întrebă el pe Hansen. 

Nici un răspuns. 

Ceva şuieră prin apropierea capului său, iar pieptul lui Hansen 
zvâcni înainte. Incă un şuierat şi craniul se sfărâmă, sânge şi 
bucăţi de carne împroşcându-i haina. 

Se răsuci pe călcâie. 

La fereastra spartă de la cel de-al treilea etaj deasupra lui se 
afla un bărbat cu o armă. Acelaşi bărbat îmbrăcat în haină din 
piele care pornise seria de împuşcături din catedrală: cel care o 
atacase pe Stephanie. In clipa în care acesta se pregătea să 
ţintească din nou, Malone se aruncă la adăpostul automobilului. 


72 


Şi mai multe gloanţe se abătură în direcţia lui, ca o ploaie. 

Zgomotul fiecăreia dintre împuşcături era înfundat, răsunând 
ca o bătaie din palme. O armă cu surdină. Un alt glonţ bâzâi pe 
deasupra capotei, pe lângă Hansen. Un altul sfărâmă parbrizul. 

— Domnule Malone! Afacerea asta nu te priveşte, strigă 
bărbatul de sus. 

— Acum mă priveşte. 

N-avea de gând să stea pe loc şi să discute subiectul. Se 
ghemui cât putea de mult şi-şi croi drum de-a lungul străzii, 
folosindu-se de maşinile parcate în chip de scut. 

Alte şi alte împuşcături, ca şi cum ar fi pocnit nişte perne, 
încercară să se strecoare prin metal şi prin sticlă. 

Ajungând cu vreo douăzeci de metri mai încolo, aruncă o 
privire înapoi. Chipul dispăruse de la fereastră. Se ridică în 
picioare şi începu să alerge, cotind după primul colţ. Apoi, trecu 
de altul, încercând să se folosească de labirintul de străzi, astfel 
încât să pună cât mai multe clădiri între el şi urmăritorii săi. 
Sângele-i zvâcnea în tâmple. Inima-i bubuia. Fir-ar al dracului! 
Intrase din nou în joc. 

Se opri pentru o clipă şi trase aerul rece în piept. 

Zgomotul de paşi alergând se apropia din spate. Se întrebă 
dacă urmăritorii lui ştiau să se descurce prin Stroget. Era nevoit 
să presupună că da. Trecu de un alt colţ şi se trezi înconjurat de 
tot mai multe prăvălii întunecate. Simţi cum i se strânge 
stomacul. Incepea să nu mai aibă de unde să aleagă. In faţa lui 
se afla una dintre multele pieţe deschise ale cartierului, cu o 
fântână arteziană în mijloc. Toate cafenelele din acest perimetru 
erau închise noaptea. Nu se vedea nimeni. Aici, ascunzătorile 
erau extrem de puţine. Dincolo de întinderea pustie, se ridica o 
biserică. O licărire slabă se zărea clar prin vitraliile întunecate. 
Vara, bisericile din Copenhaga rămâneau deschise până la 
miezul nopţii. Avea nevoie de un loc în care să se ascundă, cel 
puţin pentru o vreme. Aşa că goni spre porticul ei din marmură. 

Uşa cenuşie se deschise cu un clinchet. O împinse în faţă, apoi 
o închise uşurel, sperând că urmăritorii săi n-au observat nimic. 

Mai multe lămpi aprinse, fixate din loc în loc, luminau 
interiorul pustiu. Un altar impunător şi mai multe statui sculptate 
aruncau umbre fantomatice prin atmosfera apăsătoare. Bâjbâi 
prin întuneric spre altar şi descoperi o scară şi o palidă licărire 
dedesubt. Se îndreptă spre ea şi cobori, cuprins de un val 
îngheţat de îngrijorare. 


73 


O poartă din fier, la poalele scării, se deschidea spre un spaţiu 
întins cât pentru trei naosuri, cu un tavan scund, boltit. Două 
sarcofage din piatră, acoperite cu lespezi imense din granit 
cioplit tronau în mijloc. Singura luminiţă care sfâşia întunericul 
provenea de la o micuță candelă din chihlimbar, de lângă un mic 
altar. Părea să fie un loc bun în care să se adăpostească pentru o 
vreme. Nu putea să se întoarcă la magazinul lui. Ei ştiau mai 
mult ca sigur unde locuia. Se forţă să-şi păstreze calmul, dar 
vremelnica sa uşurare fu risipită de zgomotul unei uşi 
deschizându-se deasupra. Işi ridică privirea spre tavanul boltit, 
care nu era mai înalt de un metru deasupra creştetului său. 

Două perechi de picioare se auziră păşind pe podeaua de 
deasupra. 

Se adânci şi mai mult printre umbre. Creierul îi era cuprins de 
un sentiment cunoscut de panică, pe care-l suprimă cu un impuls 
de autocontrol. Avea nevoie de ceva cu care să se apere, aşa că 
se apucă să caute prin întuneric. Intr-o absidă, la vreo şase metri 
mai în faţă, descoperi un sfeşnic din fier. 

Se târî într-acolo. 

Ornamentul avea cam un metru şi jumătate înălţime, din 
mijlocul lui înălțându-se, groasă cam de zece centimetri, o 
lumânare din ceară. Dădu deoparte lumânarea şi cercetă 
postamentul metalic. Era masiv. Cu sfeşnicul în mâini, păşi în 
vârful picioarelor de-a lungul criptei şi-şi ocupă o poziţie de 
apărare, în spatele uneia dintre coloanele din piatră. 

Cineva începu să coboare treptele. 

Işi încordă privirea, scrutând întunericul, dincolo de morminte, 
trupul fiindu-i încărcat de o energie care întotdeauna, în trecut, îi 
limpezise gândurile. 

La picioarele scării, apăru silueta unui bărbat. Purta cu el o 
armă, cu un amortizor montat la capătul ţevii, vizibil chiar şi în 
umbră. Malone strânse mai tare suportul metalic şi-şi ridică 
braţul. Bărbatul se îndrepta spre el. Muşchii i se încordară. 
Numără în gând până la cinci, strânse din dinţi, apoi repezi 
sfeşnicul şi-l izbi pe celălalt drept în piept, propulsându-i umbra 
în spate, pe unul dintre monumentele funerare. 

Aruncă deoparte fierul şi-şi balansă pumnul spre falca 
individului. Pistolul zbură în lături, zăngănind pe podea. 

Atacatorul se prăbuşi. 

Căută arma, în timp ce se auzea un alt zgomot de paşi 
pătrunzând grăbiţi în criptă. Găsi pistolul şi-şi încleştă palma pe 


74 


tocul acestuia. 

Două împuşcături porniră spre el. 

Praful se ridică de pe podea ca un nor de zăpadă, în clipa în 
care gloanţele atinseră piatra. Se aruncă spre cel mai apropiat 
stâlp şi trase. Riposta lui înfundată trimise un glonţ prin 
întuneric, care ricoşă din peretele opus. 

Cel de-al doilea atacator îşi opri înaintarea şi-şi ocupă o poziţie 
în spatele celui mai îndepărtat mormânt. 

Acum, era prins între două focuri. 

intre el şi singura cale de ieşire se afla un bărbat înarmat. 
Primul dintre urmăritori începea să-şi revină, încercând să se 
ridice în picioare, gemând în urma loviturilor primite. Malone era 
înarmat, dar şansele sale nu erau prea grozave. 

Privi atent prin încăperea slab luminată şi se pregăti pentru 
luptă. 

Bărbatul care se ridica de pe podea se prăbuşi, deodată, la 
loc. 

Trecură câteva secunde. 

Tăcere. 

Zgomotul unei perechi de picioare răsună de deasupra. Apoi, 
uşa bisericii se deschise şi se închise. Nu făcu nici o mişcare. 
Liniştea asta era descurajantă. Privirea lui scrută întunericul. Nici 
o mişcare, pe nicăieri. 

Se hotărî să rişte şi se strecură înainte. 

Cel dintâi atacator zăcea întins pe podea. Celălalt bărbat era, 
de asemenea, întins cu faţa în jos şi nemişcat. Le verifică pulsul 
amândurora. Se simţea, dar slab. Atunci, descoperi ceva la ceafa 
unuia dintre ei. Se aplecă mai aproape şi scoase de-acolo o mică 
săgeată, cu vârful cât un ac de un centimetru şi ceva. 

Salvatorul lui dispunea, probabil, de un echipament sofisticat. 

Cei doi bărbaţi care zăceau pe podea acum erau aceiaşi cu 
care se întâlnise în faţa casei de licitaţii, mai devreme. Dar cine-i 
scosese din luptă? Se aplecă din nou asupra lor şi le luă armele, 
apoi le cercetă veşmintele. Nu aveau nici un fel de act de 
identitate. Unul din ei purta o staţie radio în buzunarul interior al 
hainei. Scoase emițătorul, împreună cu casca şi microfonul. 

— E cineva acolo? rosti el în microfon. 

— Dar acolo cine-i? 

— Eşti cel care-a fost şi în catedrală? Cel care l-a ucis 
adineauri pe Peter Hansen? 

— Corect, pe jumătate. 


75 


înţelese că n-avea să afle mai mult decât atât pe o cale de 
comunicaţie directă, dar mesajul era limpede. 

— Oamenii tăi au fost doborâţi. 

— Tu ai făcut-o? 

— Aş fi vrut eu să mă laud cu asta. Cine eşti? 

— Nu e un amănunt relevant pentru discuţia noastră. 

— De ce era Peter Hansen o piedică pentru tine? 

— Nu pot să-i suport pe cei care mă înşală. 

— E clar. Numai că s-a găsit cineva care să-i ia pe băieţii ăştia 
ai tăi prin surprindere. Nu ştiu cine-a făcut-o, dar îmi cam place 
de el. 

Nici un răspuns. Mai aşteptă o clipă, apoi se pregăti să spună 
ceva, când staţia păcăni. 

— Sper că vei profita de norocul tău şi te vei întoarce la 
vândutul cărţilor. 

Apoi cealaltă staţie radio se închise. 


76 


12 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
PIRINEII FRANCEZI. 
ORA 11.30 SEARA. 


Seneşalul se trezi. Se lăsase să cadă pe un fotoliu de lângă 
pat. O privire iute aruncată asupra ceasului de pe noptieră îl 
informă că dormea cam de o oră. Işi întoarse privirea spre 
maestrul său bolnav. Sunetul familiar al respirației greoaie 
dispăruse. In razele strălucitoare care scăldau abația, văzu pâcla 
morții aşternută peste pupilele bătrânului. 

li cercetă pulsul. 

Maestrul murise. 

Simţi cum îl părăseşte curajul în timp ce îngenunchea să 
rostească o rugăciune pentru prietenul care-l părăsise. Cancerul 
triumfase. Bătălia se încheiase. Dar o altă confruntare, de alte 
proporţii, avea să izbucnească foarte curând. Il imploră pe 
Dumnezeu să-i primească sufletul bătrânului în rai. Nimeni altul 
nu merita mai mult să fie mântuit. Invăţase totul de la maestrul 
său: eşecurile lui şi solitudinea emoţională îl aruncaseră sub 
influenţa bătrânului. Instruirea lui fusese una rapidă, iar el se 
străduise să nu-l dezamăgească niciodată. „Greşelile sunt 
tolerate, atâta vreme cât nu se repetă”, i se spusese; o singură 
dată, fiindcă maestrul nu-şi repeta niciodată învăţăturile. 

Mulţi dintre fraţi luaseră această atitudine directă drept 
aroganță. Ceilalţi se simțeau ofensaţi de ceea ce ei considerau a 
fi o atitudine condescendentă. Dar nimeni, niciodată, nu pusese 
la îndoială autoritatea maestrului. Datoria fiecăruia dintre fraţi 
era să i se supună. Vremea întrebărilor venea doar atunci când 
era vorba despre alegerea unui alt maestru. 

Şi exact asta promitea ziua care avea să urmeze. 

Pentru cea de-a şaizeci şi şaptea oară de la întemeiere, care 
data încă din primii ani ai celui de-al XII-lea secol, un alt bărbat 
avea să fie ales ca maestru. Pentru cei şaizeci şi şase de până 
atunci, durata medie de exercitare a acestei demnități abia dacă 
ajunsese la optsprezece ani, contribuţiile variind de la inexistent 
la mai presus de comparații. Cu toate acestea, fiecare servise 
ordinul până la moarte. Unii dintre ei chiar muriseră în luptă, dar 

77 


acum vremea războaielor deschise era de mult apusă. Expediţiile 
din ziua de azi erau cu mult mai subtile, pe terenuri moderne de 
bătălie pe care Părinţii nu şi le-ar fi imaginat vreodată. 
Tribunalele, internetul, cărţile, revistele, ziarele: toate acestea 
erau medii pe care ordinul le cerceta cu regularitate, asigurându- 
se de faptul că secretele sale nu erau în pericol şi că existenţa sa 
rămânea neobservată. Şi fiecare dintre maeştri, indiferent de cât 
de incapabil ar fi fost, a izbutit să-şi îndeplinească acest scop 
deosebit. Numai că seneşalul se temea că următorul mandat 
urma să fie decisiv, într-un alt fel. Se pregătea un război civil, 
unul pe care bătrânul mort din faţa lui îl ţinuse sub control cu o 
iscusinţă supraomenească de a prevedea gândurile inamicului. 

In tăcerea atotcuprinzătoare, şipotul de afară i se părea mai 
aproape. Vara, fraţii vizitau adesea cascadele şi savurau 
scăldatul în apele reci ale lacului, în vreme ce el tânjea după 
asemenea plăceri, dar ştia că nu va avea prea curând un astfel 
de răgaz. Se hotărâse să nu-i anunţe pe fraţi despre moartea 
maestrului până la slujba de dimineaţă, ceea ce n-avea să se 
întâmple mai devreme de cinci ore. In vremurile trecute, se 
strângeau cu toţii imediat după miezul nopţii pentru utrenie, dar 
această manifestare de credinţă dispăruse, la fel ca multe dintre 
reguli. Un program mult mai realist era cel care se urma acum, 
unul prin care se recunoştea importanţa somnului, adaptat mai 
degrabă la spiritul practic al secolului al XXI-lea, decât la al 
secolului al XIII-lea. 

Ştia că nimeni n-ar fi îndrăznit să intre în camera maestrului. 
Numai lui, în calitate de seneşal, i se acordase acest privilegiu, 
mai ales atunci când conducătorul zăcea pe patul de boală. In 
consecinţă, se întinse după cuvertură şi o aşternu peste chipul 
fără viaţă al bătrânului. 

Numeroase gânduri îi alergau prin minte, aşa că se luptă să 
alunge ispita. Regulamentul, dacă nu altceva, îi insuflase simţul 
disciplinei, iar el se mândrea cu faptul că nimeni nu l-a putut 
acuza vreodată de încălcarea lui. Dar unii strigau la el acum. Se 
gândise la ei toată ziua, în timp ce-şi privea prietenul murind. 
Dacă moartea l-ar fi cerut pe maestru în timp ce abația era în 
plină activitate, i-ar fi fost cu neputinţă să facă tot ceea ce avea 
acum de gând. Dar, la această oră, avea puteri depline, iar în 
funcţie de ceea ce s-ar fi întâmplat în ziua următoare, ar fi avut o 
şansă unică. 

Prin urmare, se întinse din nou, trase înapoi pătura şi desfăcu 


78 


halatul azuriu, scoțând la iveală pieptul nemişcat al bătrânului. 
Colanul era acolo, exact în locul în care trebuia să fie, iar el făcu 
să alunece zalele din aur pe după cap. 

O cheie din argint se legăna la capătul lui. lartă-mă, şopti, în 
timp ce întindea cuvertura la loc. 

Se grăbi să traverseze încăperea, până la un scrin 
Renaissance, întunecat de nenumărate sigilii. lnăuntru, se afla o 
cutie din bronz, ornată cu o podoabă din argint. Numai seneşalul 
ştia despre existenţa acesteia; îl văzuse pe maestru deschizând- 
o de atâtea ori, cu toate că niciodată nu-i fusese permis să-i 
examineze conţinutul. Duse cutia pe birou, vâr cheia în 
încuietoare şi, încă o dată, se rugă pentru iertare. 

Căuta un volum legat în piele pe care maestrul îl deţinea de 
câţiva ani. Ştia că era păstrat în cutia tainică - maestrul îl pusese 
acolo în prezenţa lui - dar în clipa în care desfăcu capacul, 
observă că înăuntru nu erau decât un rozariu, câteva hârtii şi o 
cărticică pentru rugăciuni. Nici urmă de carte. 

Temerile lui se transformaseră acum în realitate. Ceea ce mai 
înainte doar bănuise, acum ştia. 

Puse la loc cutia secretă în scrin şi ieşi din dormitor. 

Abația era un labirint alcătuit din mai multe aripi supraetajate, 
fiecare dintre ele fiind adăugată în alt secol, arhitectura ei 
contribuind la crearea unui talmeş-balmeş care găzduia, în 
prezent, patru sute de fraţi. Existau nelipsita capelă, un măreț 
corp de chilii, ateliere, birouri, o sală pentru gimnastică, încăperi 
comune pentru igienă, pentru mâncare şi pentru recreere, o sală 
de întâlnire a canonicilor, o sacristie, un refectoriu, parloare, o 
infirmerie şi o impresionantă bibliotecă. Dormitorul maestrului 
era situat în acea secţiune construită iniţial în secolul al XV-lea, 
faţă-n faţă cu stâncile abrupte care dominau cu înălţimea lor o 
vale îngustă. Chiliile fraţilor se aflau în apropiere, iar seneşalul 
trecu printr-un portic arcuit care ducea spre vastul spaţiu pentru 
dormit, unde luminile ardeau, fiindcă Regulamentul interzicea ca 
încăperea să fie lăsată vreodată într-o beznă absolută. Nu 
observă nici o mişcare şi nu auzi altceva decât nişte sforăituri 
intermitente. Acum câteva secole, la uşă ar fi fost postat un 
paznic, iar el se întrebă dac-ar fi posibil ca obiceiul acesta să fie 
reînviat în zilele care aveau să urmeze. 

Păşi pe nesimţite prin vastul culoar, urmând covorul sângeriu 
care acoperea lespezile aspre. De-o parte şi de cealaltă, tablouri, 
statui şi amintiri împrăştiate rememorau trecutul abației. Spre 


79 


deosebire de celelalte mănăstiri din Pirinei, aici nu se petrecuse 
nici un jaf în timpul Revoluţiei Franceze, aşa că atât arta, cât şi 
ideile supravieţuiseră. 

Ajunse la scara principală şi cobori la parter. Prin mai multe 
coridoare boltite, trecu de zonele în care vizitatorii erau instruiți 
în privinţa modului de viaţă monahal. Nu erau foarte mulţi 
oaspeţi, câteva mii în fiecare an, venitul obţinut aducând o 
modestă contribuţie suplimentară la bugetul anual de cheltuieli 
operaţionale, dar erau suficienţi vizitatori încât să se ia măsuri 
pentru asigurarea intimităţii fraţilor. 

Intrarea pe care-o căuta se afla la capătul unui alt coridor de 
la parter. Uşa, armată cu o reţea de tip medieval din fier, era 
dată de perete, ca întotdeauna. 

Pătrunse în bibliotecă. 

Despre puţine dintre colecţii se putea spune că n-ar fi fost 
vreodată deranjate; cu toate acestea, nenumăratele volume 
care-l înconjurau rămăseseră neprihănite de-a lungul secolului. 
Pornită doar cu vreo douăzeci de cărţi, colecţia sporise prin 
donaţii, moşteniri, achiziţii şi, la începuturi, lucrări ale scribilor 
care trudeau zi şi noapte. Subiectele lor variau întotdeauna, cu 
accent pe teologie, filosofie, logică, istorie, drept, ştiinţă şi 
muzică. Fraza latină gravată în mortarul de deasupra intrării 
principale era foarte potrivită. CLAUSTRUM SINE ARMARIO EST 
QUASI CASTRUM SINE ARMAMENTARIO. „O mănăstire fără 
bibliotecă este ca un castel fără sală de arme.” 

Se opri şi ascultă. 

Nu era nimeni prin preajmă. 

Siguranţa nu era o preocupare în adevăratul sens al 
cuvântului, din moment ce opt secole de respectare a 
Regulamentului dovedise multă eficienţă în păzirea colecţiilor. 
Nici unul dintre fraţi n-ar fi cutezat să pătrundă aici fără 
permisiune. Numai că el nu era un frate oarecare. El era 
seneşalul. Cel puţin, pentru încă o zi. 

Işi continuă drumul printre rafturi, către partea din spate a 
masivei încăperi, oprindu-se în faţa unei uşi metalice negre. 
Trecu o cartelă din plastic prin dispozitivul fixat pe perete. Numai 
maestrul, mareşalul, bibliotecarul şi el aveau astfel de cartele. 
Accesul oricui la volumele aflate dincolo nu era obţinut decât cu 
permisiunea explicită a maestrului. Până şi bibliotecarul era 
nevoit să obţină aprobarea înainte de a intra. lnăuntru se afla 
depozitată o mare varietate de cărţi preţioase, vechi hrisoave, 


80 


titluri de proprietate, un registru al membrilor şi, cele mai 
importante dintre toate, Cronicile, care conţineau o istorie 
narativă a întregii existenţe a ordinului. Intocmai cum se 
imortalizau prin stenograme realizările Parlamentului britanic sau 
ale Congresului Statelor Unite, Cronicile detaliau succesele sau 
eşecurile ordinului. Jurnalele scrise rămăseseră pentru 
posteritate, multe dintre ele cu copertele sfărâmicioase şi cu 
legături din bronz, fiecare dintre ele arătând ca un micuţ cufăr; în 
prezent însă, marea majoritate a datelor era stocată în memoria 
computerului, făcând ca o căutare electronică prin istoria de 
nouă secole a ordinului să devină o operaţiune simplă. 

Intră, trecu printre rafturile slab luminate şi găsi codicele la 
locul în care trebuia să se afle. Micul volum măsura un pic mai 
mult de cincizeci de centimetri pătraţi şi era gros de doi 
centimetri şi jumătate. Dăduse peste el cu doi ani în urmă, 
paginile fiind legate în coperte din lemn învelite în piele de vițel 
ştanţată. Nu era tocmai o carte, ci un strămoş de-al ei, apărut ca 
urmare a unui efort timpuriu de a înlocui pergamentele rulate, 
permiţând ca textul să fie înscris pe ambele părţi ale foii. 

Dădu deoparte cu grijă coperta din faţă. 

Nu exista nici o pagină de titlu, scrierea cursivă în latină fiind 
încadrată de un chenar luminos, din roşu pal, verde şi auriu. 
Aflase că totul fusese copiat în secolul al XV-lea de unul dintre 
scribii de la abație. Cele mai multe dintre vechile codice fuseseră 
sacrificate, pergamentul lor fiind folosit fie pentru legarea altor 
cărţi, fie ca să acopere borcane, fie, pur şi simplu, se aprinsese 
focul cu ele. Slavă Domnului că măcar acesta supravieţuise. 
Informaţiile pe care le conţinea erau nepreţuite. Nu vorbise cu 
nimeni despre ceea ce descoperise în cuprinsul codicelui, nici 
măcar cu maestrul; acum, gândindu-se c-ar putea să aibă nevoie 
de aceste informaţii şi din moment ce n-avea o altă şansă decât 
aceasta, îşi strecură cartea între pliurile sutanei. 

Mai trecu de un culoar şi găsi un alt volum subţire, de 
asemenea în manuscris, numai că data din ultima parte a 
secolului al XIX-lea. Nu era o carte scrisă pentru public, ci un 
jurnal personal. Şi de aceasta putea să aibă nevoie, aşa că şi-o 
strecură, de asemenea, în sutană. 

Apoi, părăsi biblioteca, ştiind foarte bine că ora vizitei lui 
fusese înregistrată de computerul care supraveghea siguranţa 
încăperii. Anumite benzi magnetice fixate în fiecare dintre cele 
două volume urmau să identifice faptul că fuseseră luate. Din 


81 


moment ce nu exista vreo altă ieşire decât uşa încadrată de 
senzori, iar scoaterea elementelor de siguranţă putea să 
deterioreze cărţile, n-avea de ales. Putea să spere doar că, în 
tulburarea din zilele care aveau să urmeze, nimeni nu-şi va găsi 
timp să examineze jurnalul de înregistrări al computerului. 
Regulamentul era limpede. 
Orice furt din proprietatea ordinului era pedepsit cu 


surghiunul. 
Dar exista o şansă, iar el trebuia să profite de ea. 


82 


13 


ORA 11.50 SEARA. 


Malone nu mai riscă şi părăsi biserica printr-o uşă din spate, 
aflată dincolo de sacristie. N-avea de ce să-şi facă griji pentru cei 
doi atacatori care zăceau fără simţire. In clipa de faţă, trebuia să 
ajungă la Stephanie, fi-i-ar încăpăţânarea blestemată. Era clar că 
tipul din catedrală, cel care-l ucisese pe Peter Hansen, avea 
propriile probleme. Cineva îi scosese din joc cei doi complici. 
Malone n-avea habar cine sau de ce o făcuse, dar îi era 
recunoscător, din moment ce i-ar fi fost al naibii de greu să mai 
scape din acea criptă. Se mustră din nou cu asprime pentru 
faptul că se amestecase în aşa ceva, dar acum era prea târziu s- 
o mai lase baltă. Era implicat, fie că-i plăcea, fie că nu. 

leşi din Stroget pe o alee ocolitoare şi, până la urmă, se 
îndreptă spre Kongens Nytorv, o piaţă aglomerată, tipic 
orăşenească, încercuită de clădiri semeţe. Simţurile îi erau în 
alertă maximă şi privea permanent în urma sa, dar nu observă 
pe nimeni. La această oră târzie, circulaţia din piaţă era lejeră. 
Nyhavn, aflat imediat dincolo de partea răsăriteană a pieţei, cu 
faleza sa plină de case cu faţade viu colorate, continua să 
supravieţuiască prin localurile de pe chei, cu terase animate de 
muzică. 

Se grăbi pe trotuarul care ducea spre Hotel d'Angleterre. 
Imobilul cu şapte etaje, puternic luminat, era aşezat cu faţa la 
mare şi se întindea cât un întreg cvartal. Eleganta clădire data 
din secolul al XVill-lea, iar camerele sale, din câte ştia, 
găzduiseră regi, împărați şi preşedinţi de state. 

Pătrunse în hol şi trecu de biroul recepţiei. O melodie suavă se 
auzea dinspre salonul principal. Câţiva oaspeţi nocturni se foiau 
de colo-colo. Un şir de telefoane pentru interior erau aliniate pe o 
tejghea din marmură, aşa că el se folosi de unul dintre acestea 
şi-o sună pe Stephanie Nelle, în camera ei. Soneria se auzi de trei 
ori înainte să fie ridicat receptorul. 

— Trezeşte-te, îi zise el. 

— Tu chiar stai prost cu auzul, Cotton? 

Vocea ei încă mai avea acel ton hotărât, întrebuințat şi la 
Roskilde. 

83 


— Peter Hansen e mort. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Sunt la 610. 

x 

Intră în cameră, găsind-o pe Stephanie îmbrăcată cu un halat 
purtând emblema hotelului. li povesti tot ceea ce se întâmplase, 
iar ea îl ascultă în tăcere, la fel ca în trecut, atunci când îi dădea 
raportul. Numai că, acum, trăsăturile ei ostenite îi lăsară 
impresia unei capitulări, ceea ce spera să semnifice o schimbare 
de atitudine. 

— Acum ai de gând să mă laşi să te-ajut? o întrebă el. 

II privi cu nişte ochi care, aşa cum Malone observase adesea, 
îşi schimbau nuantele pe măsură ce i se modifica dispoziţia. Intr- 
un anume fel, îi amintea de mama lui, cu toate că Stephanie era 
mai în vârstă decât el cu doar doisprezece ani, sau cam aşa 
ceva. Mânia ei de mai devreme nu era deloc nepotrivită cu 
personajul. Lui Stephanie nu-i plăcea să facă greşeli şi detesta să 
i se atragă atenţia asupra lor. Talentul ei nu se manifesta în 
culegerea informaţiilor, ci în analizarea şi evaluarea lor; era o 
organizatoare meticuloasă, care urzea şi plănuia cu viclenia unui 
leopard. O văzuse de atâtea ori luând decizii dificile fără urmă de 
ezitare - atât preşedinţii, cât şi cei care îndepliniseră funcţia de 
procuror general se bazau pe mintea ei limpede - încât acum se 
mira de încurcătura în care se afla şi de efectele pe care aceasta 
le avea asupra judecății ei, atât de sănătoase în mod obişnuit. _ 

— Eu i-am făcut să se ducă la Hansen, murmură ea. In 
catedrală, nu l-am contrazis atunci când a presupus că jurnalul 
lui Lars ar putea să fie la Hansen. 

li povesti întreaga conversaţie. 

— Descrie-mi-l. 

După ce ea îl descrise, Malone comentă: 

— E unul şi acelaşi: cel care a început schimbul de focuri şi cel 
care l-a ucis pe Hansen. 

— Tipul care a sărit din Round Tower lucra pentru el. A vrut să- 
mi fure geanta, fiindcă jurnalul lui Lars era înăuntru. 

— Apoi s-a dus la licitaţie, ştiind c-o să fii acolo. Cine mai ştia 
c-o să te duci? 

— Numai Hansen. Cei de la birou nu ştiu decât că sunt în 
vacanţă. Am telefonul mobil la mine, dar am lăsat vorbă să nu 
mă deranjeze decât în cazul unei urgenţe catastrofale. 

— De unde-ai aflat despre licitaţie? 


84 


— Am primit acum trei săptămâni un pachet purtând ştampila 
poştei din Avignon, din Franţa. În el se aflau un bileţel şi jurnalul 
lui Lars. Făcu o scurtă pauză. Nu mai văzusem carnetul ăla de 
mulţi ani. 

El ştia că în mod obişnuit ar fi fost un subiect tabu. Lars Nelle 
se sinucisese cu unsprezece ani în urmă, fiind găsit spânzurat 
într-un pod din sudul Franţei, cu un bileţel în buzunar pe care 
scria doar: „Adio, Stephanie”. Din partea unui savant care 
scrisese atâtea cărţi, o formă de adresare atât de simplistă părea 
aproape o insultă. Cu toate că era despărțită de soţul ei de multă 
vreme, Stephanie primise greu pierderea, iar Malone îşi amintea 
cât de dificile fuseseră lunile care urmaseră. Nu vorbiseră 
niciodată despre moartea lui Lars, iar numai faptul că ea 
pomenea acum despre acest subiect era deja ceva ieşit din 
comun. 

— Despre ce era jurnalul? 

— Lars era fascinat de secretele de la Rennes-le-Château. 

— Ştiu. l-am citit cărţile. 

— Nu mi-ai mai pomenit niciodată despre asta. 

— Nu m-ai întrebat niciodată. 

Ea păru să-i observe iritarea. Se întâmplaseră atâtea şi nici 
unul din ei n-avea vreme pentru flecăreli. 

— Lars a dezvoltat o veritabilă teorie publică despre ce-ar 
putea să fie - sau să nu fie - ascuns la Rennes-le-Château şi în 
împrejurimi, îi explică ea. Dar multe dintre gândurile personale şi 
le-a păstrat doar în jurnal, pe care l-a ţinut întotdeauna la el. 
După ce-a murit, am crezut c-a rămas la Mark. 

Alt subiect delicat. Mark Nelle fusese un istoric specializat în 
Evul Mediu şi educat la Oxford, care predase apoi la 
Universitatea din Toulouse, din sudul Franţei. Cu cinci ani în 
urmă, se pierduse prin Pirinei. Avalanşă. Trupul nu-i fusese găsit 
niciodată. Malone ştia că întreaga tragedie fusese accentuată de 
faptul că Stephanie şi fiul ei nu fuseseră prea apropiaţi. 
Existaseră multe neînţelegeri în familia Nelle, dar asta nu-l privea 
pe el câtuşi de puţin. 

— Jurnalul ăsta blestemat e ca o fantomă care-a venit să mă 
bântuie, continuă ea. Asta a fost. Era scris de mâna lui Lars. 
Biletul mă informa despre licitaţie şi despre faptul c-o să se 
găsească şi cartea aia. Mi-am amintit că Lars vorbea despre ea, 
existau referiri şi în jurnal, aşa c-am venit s-o cumpăr. 

— Şi nu ţi-a răsunat alarma în minte? 


85 


— De ce? Soţul meu nu se amestecase niciodată în probleme 
care erau de domeniul meu. Treaba lui era doar o cercetare 
inofensivă a unor lucruri care nu există. De unde era să ştiu c-ar 
putea să fie amestecați indivizi dispuşi să ucidă? 

— Întâmplarea cu tipul care a sărit din Round Tower a fost 
destul de clară. Ar fi trebuit să vii la mine de atunci. 

— Trebuie să fac asta singură. 

— Să faci ce? 

— Nu ştiu, Cotton. 

— De ce e cartea asta atât de importantă? Am aflat la licitaţie 
că e doar o relatare nondescriptivă, lipsită de orice importanţă. 
Chiar au fost şocaţi că s-a vândut atât de scump. 

— Habar n-am! exasperarea îi revenise în voce. Pe cinstite, 
habar n-am. Acum două săptămâni stăteam şi citeam jurnalul lui 
Lars şi. Trebuie să spun c-am început să mă simt fascinată. Mi-e 
ruşine să recunosc, dar n-am citit nici una dintre cărţile lui, până 
săptămâna trecută. Şi, atunci când am făcut-o, am început să mă 
simt îngrozitor din cauza atitudinii pe care-am avut-o faţă de el. 
Unsprezece ani îţi deschid o cu totul altă perspectivă. 

— Şi-acum, ce-ai de gând să faci? 

Stephanie clătină din cap. 

— Nu ştiu. Doar să cumpăr cartea. S-o citesc şi să văd ce s-o 
întâmpla mai departe. În timp ce eram aici, mi-a trecut prin gând 
să mă duc în Franţa şi să-mi petrec câteva zile în casa lui Lars. N- 
am mai fost pe-acolo de ceva vreme. 

Părea că încearcă să facă pace cu demonii care-o bântuiau, 
dar aici era vorba despre o realitate care trebuia luată în seamă. 

— Ai nevoie de ajutor, Stephanie. Se întâmplă mult mai multe 
pe-aici, iar asta-i o chestie pentru care am destulă experienţă 
încât să mă descurc. 

— Nu trebuie să-ţi vezi de librărie? 

— Angajaţii mei pot să se descurce şi fără mine câteva zile. 

Ea şovăi, părând să cântărească oferta. 

— Ai fost cel mai bun dintre toţi cei cu care-am lucrat 
vreodată. Încă sunt supărată pe tine pentru c-ai plecat. 

— Trebuia să fac ceea ce aveam de făcut. 

Stephanie clătină din cap. 

— Să-l laşi pe Henrik Thorvaldsen să te răpească. Ofensă şi 
ultraj. 

Anul trecut, atunci când se retrăsese şi-i spusese că avea de 
gând să se mute la Copenhaga, ea păruse că se bucură pentru 


86 


el, dar asta numai până când aflase despre implicarea lui 
Thorvaldsen. Tipic pentru ea, nu-i explicase nimic, iar el ştia că 
n-are rost s-o mai întrebe. 

— Mai am ceva veşti proaste pentru tine, continuă el. Ştii cine 
te-a bătut la licitaţie, pentru cartea aia? Cine era cel de la 
telefon? Era Henrik. 

Ea îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Era mână-n mână cu Peter Hansen, mai zise el. 

— Ce te-a făcut să ajungi la concluzia asta? 

li povesti despre ceea ce aflase la licitaţie şi despre cuvintele 
tipului cu care vorbise prin radio: „Nu pot să-i suport pe cei care 
mă înşală”. După toate aparențele, Hansen jucase pe două 
fronturi şi câştigase al treilea. 

— Aşteaptă-mă afară, îi ceru ea. 

— Asta-i şi motivul pentru care am venit. Tu şi Henrik trebuie 
să staţi de vorbă. Dar e necesar să plecăm de-aici cu multă 
precauţie. Tipii ăia ar putea să mai fie pe-afară. 

— O să mă îmbrac. 

Malone se îndreptă spre uşă. 

— Unde-i jurnalul lui Lars? 

Ea îi arătă spre seif. 

— la-l cu tine. 

— Crezi că e o mişcare prudentă? 

— Poliţiştii o să descopere cadavrul lui Hansen. N-o să le ia 
mult să tragă o linie între două puncte. Trebuie să fim gata să 
dispărem. 

— Pot să mă descurc cu poliţia. 

Se întoarse cu faţa spre ea. 

— Cei din Washington te-au scos pe răspunderea lor de la 
Roskilde pentru că habar n-aveau ce ai de gând. În clipa asta, 
sunt convins că s-a găsit cineva de la Departamentul de Justiţie 
care să încerce să afle. Ţie nu-ţi place să ţi se pună întrebări, dar 
nu poţi să-i spui procurorului general să se ducă dracului, dacă te 
sună. Incă nu-mi dau seama sigur de ceea ce faci, dar un lucru 
ştiu şi-anume că nu vrei să vorbeşti despre asta. In consecinţă, 
fă-ţi bagajul. 

— Nu cred că am dus dorul aroganţei tale. 

— lar lipsa personalităţii tale ca o rază de soare mi-a lăsat 
viaţa incompletă, de asemenea. N-ai putea ca măcar o dată în 
viaţă să faci şi ceea ce-ţi cer eu? E şi-aşa destul de greu să 
acţionezi pe teren, chiar şi fără comportamentul tău prostesc. 


87 


— N-am nevoie să mi se aducă aminte de treaba asta. 
— Sunt convins. 
Şi ieşi din cameră. 


88 


14 


VINERI, 23 IUNIE. 
ORA 1.30 DIMINEAŢA. 


Malone şi Stephanie ieşiră din Copenhaga pe Autostrada 152. 
Cu toate că avusese ocazia să conducă de la Rio de Janeiro până 
la Petropolis sau de-a lungul litoralului, de la Napoli până la 
Amalfi, Malone considera că drumul care ducea spre nord, către 
Helsingor, de-a lungul țărmului stâncos al estului Danemarcei, 
era de departe cel mai încântător dintre cele de pe malul mării. 
Satele de pescari, pădurile de fagi, vilele de vacanţă şi întinderea 
sură a acestui oresund lipsit de maree, toate acestea la un loc 
alcătuiau un peisaj de o splendoare fără vârstă. 

Vremea era una caracteristică. Picăturile de ploaie stropeau 
parbrizul, împrăştiate de un vânt puternic. Trecând de una dintre 
cele mai mici staţiuni maritime, închisă pe timpul nopţii, 
autostrada pătrundea într-o întindere împădurită. După ce intră 
pe o poartă deschisă, dincolo de două căsuțe albe, Malone îşi 
continuă drumul pe o alee ierboasă şi parcă într-o curte pavată 
cu pietriş. Casa din spatele acesteia reprezenta un exemplu 
autentic de arhitectură barocă daneză: alcătuită din trei niveluri, 
construită din cărămidă combinată cu gresie şi având în vârf un 
acoperiş din alamă, curbat grațios. Una dintre aripile clădirii 
dădea spre interiorul insulei, iar cealaltă avea faţada spre mare. 

li cunoştea istoria. Numită Christiangate, casa fusese 
construită cu trei sute de ani înainte de un Thorvaldsen isteţ, 
care transformase multe tone de turbă fără valoare în 
combustibil pentru fabricarea porţelanului. In secolul al XIX-lea, 
regina daneză proclamase fabrica de sticlărie drept furnizor 
oficial regal, iar Adelgate Glasvaerker, cu simbolul ei distinctiv, 
cele două cercuri cu o linie între ele, era în continuare cea dintâi 
în Danemarca şi în întreaga Europă. Şeful actual al acestei 
companii era patriarhul familiei, Henrik Thorvaldsen. 

Uşa conacului fu deschisă de un majordom care nu se arătă 
deloc surprins să-i vadă. Lucru interesant, dacă ţinem seama de 
faptul că era trecut de miezul nopţii şi că Thorvaldsen trăia 
singur cuc. Fură conduşi într-un salon cu grinzi din lemn de 
stejar, cu armuri şi portrete pictate în ulei, demonstrând 

89 


apartenenţa la o obârşie nobilă. O masă lungă domina vastul 
salon; era veche de patru sute de ani - îşi amintea Malone că-l 
auzise odată pe Thorvaldsen spunând - lemnul ei întunecat de 
arțar reflectând un lustru provenit din secolele de folosinţă 
intensă. Thorvaldsen stătea la unul din capete, în faţa lui fiind 
aşezate o prăjitură cu portocale şi un samovar aburind. 

— Vă rog, intraţi. Staţi jos. 

Thorvaldsen se ridică de pe scaun, după toate aparențele cu 
mare efort, schiţând un zâmbet. Silueta lui gârbovită de artrită 
nu mai măsura, ca înălţime, mai mult de un metru şi vreo şaizeci 
şi cinci de centimetri, ghebul din spinare fiind cu greu ascuns de 
pliurile unui pulover din lână norvegiană, cu câteva numere mai 
mare. Malone observă o scânteiere în ochii de un cenuşiu- 
deschis. Prietenul lui punea ceva la cale. N-avea nici o îndoială în 
legătură cu asta. 

Malone arătă spre prăjitură. 

— Erai atât de sigur c-o să venim încât ne-ai făcut şi prăjitură? 

— Nu eram sigur c-o să ajungeţi amândoi pân-aici, dar ştiam 
c-o s-o faceţi. 

— Cum vine asta? 

— Din moment ce am aflat c-aţi fost la licitaţie, am ştiut că era 
doar o chestiune de timp până să descoperiţi că eu sunt implicat. 

Stephanie făcu un pas în faţă. 

— Eu vreau cartea mea. 

Thorvaldsen o cântări cu o privire intensă. 

— Nici un salut? „Mă bucur să vă cunosc”, ceva? Doar „eu 
vreau cartea mea”? 

— Nu-mi place de dumneavoastră. 

Thorvaldsen se aşeză la loc pe scaunul lui din capul mesei. 
Malone ajunse la concluzia că prăjitura arată bine, aşa că se 
aşeză şi-şi tăie o felie. 

— Nu vă place de mine? repetă Thorvaldsen. Ciudat lucru, 
dacă ne gândim că nu ne-am cunoscut niciodată. 

— Ştiu destule despre dumneavoastră. 

— Asta să-nsemne că la Magellan Billet există un dosar despre 
mine? 

— Numele dumneavoastră apare în tot felul de locuri ciudate. 
Noi spunem c-aţi fi o „persoană internaţională de interes”. 

Chipul lui Thorvaldsen se strâmbă, ca şi cum ar fi suferit cine 
ştie ce chinuri ale agoniei. 

— Poate mă credeţi vreun terorist sau un criminal. 


90 


— Şi ce anume dintre aceştia sunteţi? 

Danezul o privi, în chip de răspuns, cu o subită curiozitate. 

— Mi s-a spus c-aţi poseda geniu în conceperea unor fapte 
măreţe şi perseverenţa de a le vedea duse la îndeplinire. Ciudat 
lucru, cu toate aceste calităţi, aţi dat greş într-un mod atât de 
strigător la cer în calitate de soţie şi de mamă. 

Stephanie se arătă instantaneu indignată. 

— Nu ştiţi nimic despre mine. 

— Ştiu că n-aţi locuit împreună cu Lars vreme de mulţi ani 
înainte ca el să moară. Ştiu că între dumneavoastră şi el existau 
foarte multe diferenţe. Ştiu că fiul dumneavoastră vă era ca un 
străin. 

Un val de furie îi năvăli în obraji lui Stephanie. 

— Du-te dracului! 

Thorvaldsen păru nedumerit de riposta ei. 

— N-ai dreptate, Stephanie. 

— In legătură cu ce? 

— Cu o mulţime de lucruri. Şi e timpul să afli adevărul. 

x 


De Roquefort găsi conacul exact acolo unde-l dirijase 
informaţia cerută. Din clipa în care aflase cine colaborase cu 
Peter Hansen la cumpărarea cărţii, locotenentul său avusese 
nevoie de doar o jumătate de oră până să alcătuiască dosarul. 
Acum, privea ţintă către măreaţa locuinţă a celui care licitase 
pentru carte până la capăt - despre Henrik Thorvaldsen era 
vorba - şi totul părea să capete sens. 

Thorvaldsen era unul dintre cei mai bogaţi cetăţeni din 
Danemarca, rădăcinile familiei sale ajungând până-n vremea 
vikingilor. Grupurile sale de holdinguri aveau o anvergură 
impresionantă. Pe lângă Adelgate Glasvaerker, avea acţiuni la 
bănci din Anglia, la mine din Polonia, la uzine din Germania şi la 
companii de transport europene. Pe un continent în care să ai 
bani însemna averi de miliarde, Thorvaldsen se situa în fruntea 
majorităţii listelor de oameni bogaţi. Era un personaj ciudat, un 
introvertit care se aventura dincolo de hotarele proprietăţii sale 
numai din an în Paşte. Contribuțiile lui în scopuri caritabile 
deveniseră proverbiale, mai ales în beneficiul supravieţuitorilor 
Holocaustului, al organizaţiilor anticomuniste şi al organizaţiilor 
medicale internaţionale. 

Era în vârstă de şaizeci şi doi de ani şi se afla în relaţii 
apropiate cu familia regală daneză, în special cu regina. Soţia şi 


91 


fiul său muriseră, ea din cauza unui cancer, iar băiatul, împuşcat 
cu ceva mai mult de un an în urmă, în timp ce lucra pentru 
ambasada daneză din Mexico City. Cel care-l doborâse pe unul 
dintre asasini era un agent-avocat american, pe numele său 
Cotton Malone. Exista până şi o legătură cu Lars Nelle, cu toate 
că nu era una favorabilă, din moment ce lui Thorvaldsen i se 
atribuiau anumite comentarii publice deloc măgulitoare 
referitoare la cercetările lui Nelle. Un incident neplăcut, 
întâmplat în urmă cu cincisprezece ani la biblioteca Sainte- 
Genevieve din Paris, unde cei doi se angrenaseră într-un schimb 
aprins de replici, relatat pe larg în presa franceză. Toate acestea 
puteau să explice motivul pentru care Henrik Thorvaldsen fusese 
interesat de oferta lui Peter Hansen, dar nu întru totul. 

El avea nevoie să ştie totul. 

Briza înviorătoare a oceanului biciuia întunecatul Oresund, iar 
ploaia se potolise, transformându-se într-o burniţă. Doi dintre 
acoliţii săi îi stăteau alături. Ceilalţi doi aşteptau în maşină - care 
fusese parcată dincolo de graniţele proprietăţii - încă ameţiţi de 
drogul, naiba ştie care, inoculat prin săgețile abătute asupra lor. 
La rândul lui, era încă nedumerit, neştiind cine să fi fost persoana 
care se amestecase. Nu simţise c-ar fi supravegheat, nici o clipă 
din întreaga zi, dar era clar că-i urmărise cineva mişcările. 
Cineva atât de sofisticat încât îşi permitea să folosească săgeți 
tranchilizante. N 

Dar lucrurile trebuiau rezolvate în ordine. Inaintă prin curtea 
plină de noroi, spre un gard viu aflat în faţa elegantului imobil. 
Luminile erau aprinse într-o încăpere de la parter, care, pe timp 
de zi, oferea o privelişte spectaculoasă asupra mării. Nu observă 
nici paznici, nici câini, nici sisteme de alarmă. Fapt curios, dar nu 
surprinzător. 

Se apropie de fereastra luminată. Observase un automobil 
parcat pe alee şi tocmai se întreba dacă norocul avea să-şi 
întoarcă faţa şi spre el. Privi cu grijă înăuntru şi-i zări pe 
Stephanie Nelle şi pe Cotton Malone discutând cu un bărbat mai 
în vârstă. . 

Zâmbi. Intr-adevăr, norocul îşi întorcea faţa spre el. 

Făcu un semn şi unul dintre oamenii lui scoase la iveală o 
geantă din material sintetic. Desfăcu fermoarul buzunarului şi 
scoase de-acolo un microfon. li fixă cu grijă partea învelită în 
cauciuc de cerceveaua umedă a ferestrei. Receptorul de ultimă 
generaţie din geantă putea să capteze acum fiecare cuvinţel. 


92 


Îşi strecură un difuzor minuscul în ureche. 
Înainte să-i ucidă, trebuia să-i asculte. 
x 

— De ce nu stai jos? o întrebă Thorvaldsen. 

— Sunteţi foarte amabil, Herr Thorvaldsen, dar prefer să stau 
în picioare, puse lucrurile la punct Stephanie, pe un ton sfidător. 

Thorvaldsen se întinse după cafea şi-şi umplu ceaşca. 

— Ţi-aş propune să-mi spui oricum, numai „herr” nu. Lăsă jos 
samovarul. Detest orice lucru care-mi aduce aminte, fie şi vag, 
de germani. 

Malone o urmărea pe Stephanie cum preia controlul asupra 
discuţiei. Mai mult ca sigur, dacă el era o „persoană de interes” 
pentru Magellan Billet, ea ştia că bunicul, unchii, mătuşile şi verii 
lui Thorvaldsen căzuseră cu toţii victime ale ocupaţiei naziste din 
Danemarca. Chiar şi aşa, se aştepta ca ea să-şi continue atacul, 
dar, în loc de asta, observă că trăsăturile lui Stephanie se 
îmblânziră. 

— Bine, atunci, Henrik. 

Thorvaldsen lăsă să-i cadă o bucăţică de zahăr în ceaşcă. 

— Maliţia dumitale s-a notat. Amestecă zahărul din ceaşcă. 
Am învăţat, cu multă vreme în urmă, că toate lucrurile pot fi 
puse la punct la o ceaşcă de cafea. Oricine e dispus să-ți 
povestească mult mai multe despre viaţa personală după o 
ceaşcă bună de cafea, decât după o sticlă mare de şampanie sau 
după un litru de vin de Porto. 

Malone ştia că Thorvaldsen obişnuia să-şi amăgească 
interlocutorul cu tot felul de aiureli, cât timp cântărea situaţia. 
Bătrânul sorbi din ceaşca aburindă. 

— După cum spuneam, Stephanie, a venit timpul să afli 
adevărul. 

Ea se apropie de masă şi se aşeză faţă-n faţă cu Malone. 

— Atunci, în orice caz, trebuie să-mi infirmi toate ideile 
preconcepute despre dumneata. 

— Şi cam care-ar fi astea? 

— AŞ putea să tot enumăr o vreme. lată ideile principale. 
Acum trei ani, ai avut legături cu o organizaţie care se ocupa cu 
furtul de obiecte de artă, având contacte cu o mişcare radicală 
din Israel. Anul trecut, te-ai amestecat în alegerile generale din 
Germania, sponsorizându-i ilegal pe unii dintre candidaţi. Totuşi, 
dintr-un motiv sau din altul, atât germanii, cât şi israelienii au 
hotărât să nu te pună sub acuzare. 


93 


Thorvaldsen făcu un gest nerăbdător de încuviinţare. 

— Vinovat în ambele cazuri. „Contactele cu o mişcare radicală 
din Israel”, aşa cum le-ai numit, sunt colonişti care nu acceptă ca 
un guvern israelian corupt să le vândă casele pe nimic. Ca să-i 
ajutăm în cauza lor, le-am furnizat fonduri din partea unor arabi 
bogaţi, care se ocupau cu traficul obiectelor de artă furate. 
Obiectele erau pur şi simplu furate de la hoţi. Poate că în 
dosarele voastre s-a notat şi că obiectele le erau înapoiate 
proprietarilor. 

— In schimbul unui comision. 

— Pe care l-ar fi perceput oricare detectiv particular 
specializat în artă. Noi doar am canalizat banii obţinuţi către 
cauze mult mai demne. Mi s-a părut că e un anumit act de 
dreptate în asta. Şi cu alegerile din Germania? l-am finanţat pe 
câţiva candidaţi care înfruntau o opoziţie aprigă din partea 
dreptei radicale. Cu ajutorul meu, au câştigat cu toţii. Nu văd nici 
un motiv pentru care să lăsăm fascismul să câştige teren. 
Dumneata vezi? 

— Ceea ce-ai făcut a fost ilegal şi a provocat o mulţime de 
probleme. 

— Ceea ce-am făcut a fost să rezolv o problemă. lar asta e cu 
mult mai mult decât au făcut americanii. 

Stephanie nu păru impresionată. 

— De ce te amesteci în treburile mele? 

— Cum adică, în treburile dumitale? 

— Este vorba despre munca soţului meu. 

Chipul lui Thorvaldsen se împietri. 

— Nu-mi amintesc ca dumneata să fi manifestat vreun interes 
faţă de munca lui Lars, cât timp a fost în viaţă. 

Malone sesiză cuvintele cheie „nu-mi amintesc”. Ceea ce 
semnifica un înalt grad de cunoaştere în ceea ce-l privea pe Lars 
Nelle. Deloc caracteristic pentru ea, Stephanie părea să nu fi 
auzit. 

— N-am de gând să discut despre viaţa mea personală. 
Spune-mi doar de ce-ai cumpărat cartea aia, astă-seară. 

— Peter Hansen m-a informat că eşti interesată. De 
asemenea, mi-a spus că şi altcineva îşi dorea ca dumneata să 
obţii cartea. Dar nu înainte ca individul respectiv să-şi facă o 
copie. l-a plătit un comision lui Hansen, ca să se asigure că aşa 
se va întâmpla. 

— Ţi-a spus despre cine era vorba? întrebă ea. 


94 


Thorvaldsen scutură din cap. 

— Hansen e mort, interveni Malone. 

— Nimic surprinzător. 

In vocea lui Thorvaldsen nu era nici o urmă de emoție. 

Malone îi povesti ceea ce se întâmplase. 

— Hansen era lacom, zise danezul. Credea că volumul e de 
mare valoare, aşa că mi-a cerut să-l cumpăr în secret, astfel 
încât el să i-l ofere celuilalt tip, dar la un preţ mai mare. 

— Lucru cu care ai fost de acord, aşa mânat de imbolduri 
umanitare, cum eşti. 

Stephanie nu părea să vrea să-l slăbească din corzi. 

— Eu şi Hansen am făcut multe afaceri împreună. El mi-a spus 
despre ce era vorba şi eu m-am oferit să-l ajut. Mă îngrijora 
gândul că s-ar fi putut duce, pur şi simplu, altundeva, unde să 
găsească un cumpărător anonim. Şi eu doream să am cartea, 
aşa că am fost de acord cu condiţiile lui, dar n-aveam câtuşi de 
puţin de gând să las cartea în mâinile lui Hansen. 

— Doar nu crezi cu toată seriozitatea. 

— Cum e prăjitura? se interesă Thorvaldsen. 

Malone înţelese că prietenul său încerca să preia controlul 
asupra discuţiei. 

— Excelentă, răspunse el cu gura plină. 

— Treci la subiect, ceru Stephanie. Adevărul acela pe care 
trebuie să-l aflu. 

— Eu şi soţul dumitale am fost prieteni apropiaţi. 

Chipul lui Stephanie se întunecă şi în ochi îi apăru o umbră de 
dezgust. 

— Lars nu mi-a pomenit niciodată despre asta. 

— Dacă luăm în considerare relaţia voastră încordată, e lesne 
de înţeles. Dar, chiar şi-aşa, la fel ca în profesiunea dumitale şi în 
a lui existau secrete. 

Malone îşi termină de mâncat bucata de prăjitură şi o urmări 
pe Stephanie, cum se gândea la ceea ce, în mod clar, nu credea. 

— Eşti un mincinos, declară ea până la urmă. 

— Pot să-ţi arăt corespondenţa care dovedeşte ceea ce spun. 
Eu şi Lars comunicam frecvent. Relaţia noastră era una de 
colaborare. Eu i-am finanţat cercetările în faza iniţială şi l-am 
ajutat să iasă din încurcături, atunci când a fost cazul. Eu i-am 
plătit casa din Rennes-le-Château. li împărtăşeam pasiunea şi am 
fost bucuros să-l pot găzdui. 

— Care pasiune? întrebă ea. 


95 


Thorvaldsen o măsură cu o privire inexpresivă. 

— Ştii atât de puţine despre el. Cât de mult trebuie să te 
chinuiască remuşcările... 

— Nu simt nevoia să fiu analizată. 

— Chiar aşa? Ai venit în Danemarca să cumperi o carte despre 
care nu ştii nimic, legată de munca unui om care-a murit acum 
mai bine de un deceniu. Şi spui că n-ai remuşcări? 

— Ascultă, măgar făţarnic, vreau cartea aia! 

— Mai întâi trebuie să asculţi ceea ce am eu de spus. 

— Grăbeşte-te! 

— Prima carte a lui Lars a avut un succes răsunător. Câteva 
milioane de exemplare vândute în toată lumea, cu toate că a 
avut vânzări destul de modeste în America. Următoarele n-au 
mai fost atât de bine primite, dar s-au vândut... suficient încât 
să-i finanţeze aventurile. Lars era de părere că un punct de 
vedere contrar ar fi putut sprijini popularizarea legendei despre 
Rennes. În consecinţă, i-am finanţat pe câţiva autori care au scris 
cărţi critice la adresa lui Lars, cărţi care-i analizau concluziile 
despre Rennes şi-i subliniau erorile. O carte conducea spre o alta 
şi aşa mai departe. Unele bune, altele proaste. Eu însumi chiar, 
am făcut odată unele remarci publice prea puţin măgulitoare 
despre Lars. Şi foarte curând, aşa cum îşi dorea, s-a născut un 
curent. 

Ochii ei aruncau flăcări. 

— Eşti nebun? 

— Controversele generează publicitate. lar Lars nu scria 
pentru un public larg, aşa că era nevoit să-şi genereze propria 
publicitate. Totuşi, după o vreme, subiectul a căpătat o viaţă 
proprie. Rennes-le-Château e destul de popular. S-au făcut 
reportaje speciale de televiziune, revistele i-au dedicat ediţii 
întregi, iar internetul e plin de site-uri specializate exclusiv în 
misterele lui. Turismul e sursa numărul unu de venituri a regiunii. 
Mulțumită lui Lars, oraşul însuşi a devenit acum o industrie. 

Malone ştia că apăruseră sute de cărţi despre Rennes. Vreo 
câteva rafturi din magazinul lui erau pline cu astfel de cărţi, 
vândute de cei care le cumpăraseră iniţial. Dar simţea nevoia să 
ştie: 

— Henrik, doi oameni au murit azi. Unul s-a aruncat de pe 
Round Tower şi şi-a tăiat beregata în cădere. Celălalt a fost 
aruncat pe fereastră. Asta nu mai e o chestie de divertisment. 

— AŞ zice că astăzi, la Round Tower, te-ai aflat faţă-n faţă cu 


96 


unul dintre fraţii cavaleri templieri. 

— Într-o situaţie obişnuită, aş zice că eşti nebun, dar individul 
a strigat ceva, înainte să sară. Beauseant. 

Thorvaldsen încuviinţă cu un semn din cap. 

— Strigătul de bătălie al templierilor. Un asemenea cuvânt 
strigat de o mulţime de cavaleri porniţi la atac era suficient încât 
să-i insufle o teamă paralizantă inamicului. 

Îşi reaminti de ceea ce citise în carte mai devreme. 

— Templierii au fost exterminați în 1307. Nu există nici un fel 
de cavaleri. 

— Nu-i adevărat, Cotton. S-a făcut o încercare de exterminare, 
numai că papa s-a răzgândit. Pergamentul de la Chinon i-a 
absolvit pe templieri de orice acuzaţie de erezie. Clement al V- 
lea a emis el însuşi bula, în secret, în anul 1308. Multă lume a 
crezut că documentul s-a pierdut atunci când Napoleon a jefuit 
Vaticanul, dar a fost redescoperit de curând. Nu. Lars credea că 
ordinul mai există, iar eu cred la fel. 

— Existau multe referiri la templieri în cărţile lui Lars, aprecie 
Malone, dar nu-mi amintesc să fi scris vreodată că ei ar mai 
exista, în realitate. 

Thorvaldsen încuviinţă din nou. 

— A fost ceva intenţionat din partea lui. Reprezentau - şi 
reprezintă - o contradicţie atât de mare. Săraci prin jurământ, 
dar în acelaşi timp bogaţi în proprietăţi şi în cunoştinţe. 
Introvertiţi, dar pricepuţi în cele lumeşti. Călugări şi războinici. 
Stereotipul de la Hollywood şi adevăratul templier sunt două 
fiinţe diferite. Nu te lăsa păcălit de ficţiune. Erau o specie 
brutală. 

Malone nu se lăsă impresionat. 

— Cum ar fi putut să supravieţuiască timp de şapte sute de 
ani fără ca nimeni să ştie? 

— Cum poate să vieţuiască o insectă sau un animal în 
sălbăticie, fără ca nimeni să ştie că există? Şi, cu toate acestea, 
în fiecare zi sunt catalogate noi şi noi specii. 

„Bun argument”, recunoscu Malone în sinea lui, dar tot nu era 
convins. 

— Şi-atunci, ce-i cu toată povestea asta? 

Thorvaldsen se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Lars căuta comoara cavalerilor templieri. 

— Ce comoară? 

— Pe la începutul domniei sale, Filip al IV-lea a devalorizat 


97 


moneda franceză, ca o modalitate de a stimula economia. 
Măsura a fost atât de nepopulară, încât s-a pus la cale un 
complot menit să-l asasineze. Atunci, a fugit din palatul lui şi s-a 
refugiat la Templul din Paris al ordinului, cerându-le protecţie 
templierilor. Cu ocazia asta, a descoperit bogăţiile lor. Câţiva ani 
mai târziu, când căuta cu disperare fonduri, a ticluit un plan prin 
care să acuze ordinul de erezie. Aduceţi-vă aminte, tot ceea ce 
poseda un eretic trecea în proprietatea statului. Cu toate 
acestea, după arestările din 1307, Filip a descoperit că nu numai 
trezoreria din Paris fusese golită, ci şi toate celelalte trezorerii 
din Franţa ale templierilor. Nu s-a mai găsit vreodată nici un 
gram din averea templierilor. 

— Şi Lars credea că la Rennes-le-Château s-ar găsi comoara 
asta? întrebă Malone. 

— Nu neapărat acolo, dar pe undeva prin Languedoc, îi 
răspunse Henrik. Sunt destule indicii care sprijină o asemenea 
concluzie. Numai că templierii au făcut astfel încât locul să fie 
greu de găsit. 

— Şi-atunci, ce are-a face cartea pe care-ai cumpărat-o astă- 
seară cu asta? întrebă Malone. 

— Eugene Stublein a fost primar în Fa, un sat din apropiere de 
Rennes. A avut o educaţie înaltă, a fost muzician şi astronom 
amator. Mai întâi a scris o carte de călătorii despre regiune, după 
care a urmat Pierres Gravees du Languedoc. Pietrele gravate din 
Languedoc. Un volum neobişnuit, care descrie lespezi de 
morminte din Rennes şi din împrejurimile lui. Un interes cam 
ciudat, cu siguranţă, dar nu unul neobişnuit: sudul Franţei este 
celebru pentru mormintele sale unice. In carte există o schiţă a 
unei lespezi funerare care i-a atras atenţia lui Stublein. Desenul 
acesta este foarte important, fiindcă piatra de mormânt nu mai 
există. 

— Pot să văd despre ce vorbeşti? ceru Malone. 

Thorvaldsen se ridică de pe scaun şi se aplecă greoi peste o 
servantă. Se întoarse cu cartea obţinută la licitaţie. 

— Livrată acum o oră. 

Malone deschise cartea la o pagină însemnată şi examină 
desenul. 


98 


t 


CT GIT NOBLe 
ARIE DE NEGR' 
DARLES DAME 
DHAUPOUL D* 
BLANGHEFORT 
AGEE DE 501X 
ANTE SET ANS 
DECEDEE LE 
XVII JANVIER 
MDCOLXXXI 
REQUIES CATIN 
PACE 


— Presupunând că schița lui Stüblein era una corectă, Lars 
considera că lespedea funerară era un indiciu pentru 
descoperirea drumului spre comoară. Lars a căutat cartea timp 
de mulți ani. Un exemplar trebuia să fie la Paris, fiindcă 
Biblioteca Națională păstrează câte un exemplar din fiecare carte 
tipărită în Franţa. Dar, deşi în catalog există, exemplarul lipseşte. 

— Lars era singurul are ştia despre existenţa cărţii? se 
interesă Malone. 

— Habar n-am. Cei mai mulţi cred că volumul nu mai există. 

— Şi ăsta unde-a fost găsit? 

— Am vorbit cu proprietarul casei de licitaţii. Un inginer de căi 
ferate, care-a construit linia pornind de la Carcassonne spre sud, 
în Pirinei, a fost cel care-a deținut-o. Inginerul s-a pensionat în 
1927 şi a murit în 1946. Cartea era în posesia fiicei lui, dar şi ea 
a murit recent. Nepotul lui a scos-o la licitaţie. Inginerul fusese 
interesat de Languedoc, în special de Rennes şi ţinea el însuşi un 
inventar al pietrelor de mormânt. 

Malone nu era mulţumit de această explicaţie. 

— Şi-atunci, cine-a anunţat-o pe Stephanie despre licitaţie? 

— Ei, asta-i întrebarea serii, replică Thorvaldsen. 

Malone se întoarse cu faţa spre Stephanie. 

— Mai devreme, la hotel, ai spus c-ai primit un bileţel 
împreună cu jurnalul. Îl ai la tine? 

Ea căută prin geantă şi scoase de-acolo un carneţel zdrenţuit 
cu coperţi din piele. Vârâtă printre paginile lui, era o foaie de 
hârtie de culoare gri, împăturită. li întinse hârtia lui Malone, iar el 
citi din franceză. 


99 


Pe data de 22 iunie, la Roskilde, un exemplar din 
Pierres Gravees du Languedoc va fi scos la licitaţie. Soţul 
dumneavoastră căuta cartea asta. lată o ocazie ca 
dumneavoastră să izbutiţi acolo unde el a eşuat. Le bon 
Dieu soit loue! 


Malone îşi traduse în gând ultima propoziţie. „Lăudat fie 
numele lui Dumnezeu.” Privi dincolo de masă, la Stephanie. 

— De unde crezi c-a venit biletul ăsta? 

— De la unul dintre asociaţii lui Lars. Am crezut pur şi simplu, 
că unul dintre prietenii lui voia să am jurnalul şi presupunea c-aş 
fi interesată de carte. 

— După unsprezece ani? 

— De acord, pare ciudat. Dar acum trei săptămâni nu prea m- 
am gândit la asta. Aşa cum am spus mai devreme, am crezut 
întotdeauna că expedițiile lui Lars sunt inofensive. 

— Şi-atunci, de ce-ai venit? o întrebă Thorvaldsen. 

— După cum ai spus, Henrik, am remuşcări. 

— lar eu nu vreau să te chinui mai rău. Nu te cunosc, dar l-am 
cunoscut pe Lars. A fost un om bun, iar cercetările lui au fost, aşa 
cum ai spus, inofensive. Dar asta nu le făcea să fie lipsite de 
importanţă. Moartea lui m-a întristat. Intotdeauna m-am întrebat 
dacă a fost, într-adevăr, vorba despre sinucidere. 

— La fel şi eu, recunoscu ea în şoaptă. Am încercat să-l 
învinuiesc pentru tot ca să-mi liniştesc conştiinţa, dar în sinea 
mea n-am acceptat niciodată ideea că Lars şi-a luat singur viaţa. 

— Ceea ce explică, mai mult decât orice, motivul pentru care 
eşti aici, completă Henrik. 

Malone îşi dădea seama de faptul că ea se simţea stingherită, 
aşa că-i oferi pretextul pentru a-şi risipi emoția. 

— Imi dai voie să văd jurnalul? 

Ea îi întinse caietul, iar el frunzări cele în jur de o sută de 
pagini, zărind mulţimi de numere, de schiţe, de simboluri şi de 
pagini scrise de mână. Apoi, examină legătura cu ochiul format 
al unui bibliofil şi ceva îi atrase atenţia. 

— Lipsesc pagini. 

— Ce vrei să spui? 

li arătă muchia de sus. 

— Uită-te aici. Priveşte golurile astea micuţe. 

Desfăcu de tot coperta. Un singur fascicul rămase acolo unde 
fusese legat la început. 


100 


— Retezate cu lama. Întotdeauna mă uit la asta. Nimic nu 
distruge mai rău valoarea unei cărţi ca paginile lipsă. 

Examină partea superioară şi cea inferioară şi ajunse la 
concluzia că opt dintre pagini dispăruseră. 

— N-am observat niciodată, zise ea. 

— Cam multe ţi-au scăpat. 

O roşeaţă febrilă îi invadă chipul. 

— Sunt dispusă să recunosc c-am dat-o în bară. 

— Cotton, interveni Thorvaldsen, toată strădania asta ar putea 
să aibă şi o altă semnificaţie. Arhivele templierilor ar putea foarte 
bine să facă parte din oricare descoperire. Arhivele originale ale 
ordinului erau păstrate la lerusalim, apoi au fost mutate la Acra, 
iar până la urmă au ajuns în Cipru. Istoria spune că, după anul 
1312, arhivele au trecut în posesia cavalerilor ospitalieri, dar nu 
există nici o dovadă asupra faptului că asta s-ar fi întâmplat în 
realitate. Imaginează-ţi ce ar însemna să localizezi asemenea 
scrieri. 

— Ar putea să fie cea mai mare descoperire de carte făcută 
vreodată. 

— Manuscrise pe care nu le-a mai văzut nimeni încă din 
secolul al XIV-lea, multe dintre ele, cu siguranţă, încă 
necunoscute. 

Perspectiva găsirii unei astfel de ascunzători, oricât de 
îndepărtată, merită efortul de explorare. 

Malone fu de acord. 

Thorvaldsen se întoarse spre Stephanie. 

— Ce părere ai despre un armistițiu? Pentru Lars. Sunt convins 
că agenţia voastră colaborează cu multe „persoane de interes” 
atunci când este vorba despre atingerea unui scop în beneficiul 
reciproc. Ce-ar fi să facem asta şi acum? 

— Vreau să văd corespondenţa dintre dumneata şi Lars. 

El încuviinţă. 

— O s-o ai. 

Privirea lui Stephanie o prinse pe cea a lui Malone. 

— Ai dreptate, Cotton. Chiar am nevoie de ceva ajutor. Îmi cer 
scuze pentru tonul de mai devreme. Credeam că pot să fac asta 
pe cont propriu. Dar, din moment ce suntem atât de buni amici 
acum, hai să mergem în Franţa şi să vedem ce-o fi în casa lui 
Lars. N-am mai fost pe-acolo de ceva timp. Mai sunt şi câţiva 
oameni prin Rennes-le-Château cu care putem să stăm de vorbă. 
Oameni care-au lucrat cu Lars. Apoi, o s-avem de unde să 


101 


pornim. 

— Te-ai putea întâlni şi cu umbrele care te bântuie, îi zise el. 

Ea zâmbi. 

— Norocul meu că te am pe tine. 

— Aş vrea să vin şi eu, interveni Thorvaldsen. 

Malone rămase surprins. Henrik călătorea rareori afară din 
Danemarca. 

— Şi care-i motivul pentru care ne onorezi cu prezenţa ta? 

— Ştiu câte ceva despre ceea ce căuta Lars. Cunoaşterea asta 
ar putea să se dovedească utilă. 

Malone ridică din umeri. 

— De acord, din punctul meu de vedere. 

— E-n regulă, Henrik, zise şi Stephanie. Asta o să ne dea timp 
să ne cunoaştem reciproc. Se pare că, după cum spuneai, am de 
învăţat câte ceva. 

— Cu toţii avem, Stephanie. Cu toţii avem. 

x 


De Roquefort se sili să se stăpânească. Bănuielile lui erau, 
acum, confirmate. Stephanie Nelle se afla pe drumul jalonat de 
soţul ei. De asemenea, era şi posesoarea mult râvnitului jurnal, 
ca şi a exemplarului din Pierres Gravees du Languedoc, poate 
unicul exemplar care se mai găsea în întreaga lume. Asta era 
problema cu Lars Nelle. Fusese bun. Prea bun. lar acum văduva 
lui se afla în posesia indiciilor. Făcuse o greşeală atunci când 
avusese încredere în Peter Hansen. Dar, de data aceasta, 
abordarea părea cea potrivită. N-avea să mai repete greşeala. 
Erau prea multe în joc şi nu mai putea încredința nici un aspect 
al problemei unei persoane străine. 

Continuă să-i asculte cum puneau la punct ceea ce urmau să 
facă, odată ajunşi la Rennes-le-Château. Malone şi Stephanie 
aveau să plece într-acolo a doua zi, iar Thorvaldsen trebuia să-i 
urmeze după câteva zile. Atunci când consideră că auzise destul, 
de Roquefort desprinse microfonul de pe fereastră şi se retrase, 
împreună cu cei doi oameni ai săi, la adăpostul sigur oferit de un 
pâlc des de copaci. 

N-aveau să mai fie şi alte ucideri în noaptea asta. 

„Lipsesc pagini.” 

Ar fi avut nevoie de acele informaţii care lipseau din jurnalul 
lui Lars. Expeditorul carneţelului fusese inteligent. Impărțirea 
prăzii prevenea actele nechibzuite. Era limpede că se găseau 
mult mai multe enigme în acest complicat puzzle, decât ştia el... 


102 


iar el se juca de-a prinselea. 
Dar n-avea importanţă. Atunci când toţi jucătorii aveau să se 
afle în Franţa, putea să se descurce foarte uşor cu ei. 


103 


PARTEA A DOUA. 


15 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 8.00 DIMINEAȚA. 


Seneşalul stătea în picioare în faţa altarului, privind ţintă 
sicriul din lemn de stejar. Fraţii pătrundeau în capelă, mărşăluind 
într-o ordine plină de solemnitate, cu vocile lor sonore 
psalmodind la unison. Melodia era una veche, intonată la 
funeraliile tuturor maeștrilor, încă de la Inceputuri. Versurile, în 
limba latină, vorbeau despre pierdere, mâhnire şi durere. Despre 
înnoire n-avea să se discute până mai târziu, în aceeaşi zi, atunci 
când conclavul avea să se adune şi să aleagă un succesor. 
Regulamentul era clar. Soarele nu trebuia să apună de două ori 
fără ca ei să aibă un maestru, iar el, în calitate de seneşal, 
trebuia să vegheze la respectarea Regulamentului. 

işi privi fraţii până când intrară cu toţii şi se aşezară în 
stranele din lemn de stejar lustruit. Fiecare dintre ei era înfăşurat 
într-o rasă cafenie, aspră, gluga acoperindu-i capul, lăsând la 
iveală numai mâinile, împreunate în rugăciune. 

Biserica avea forma unei cruci latine, cu un singur naos şi 
două aripi. Existau puţine ornamente, nimic din ceea ce-ar fi 
putut distrage spiritul de la meditaţia asupra misterelor cereşti, 
dar interiorul era maiestuos, capitelurile şi coloanele degajând o 
impresionantă energie. Fraţii se adunaseră pentru prima oară 
aici după Epurarea din 1307, toţi cei care izbutiseră să scape din 
mâinile lui Filip al IV-lea retrăgându-se la ţară şi migrând pe furiş 
spre sud. Până la urmă, se întruniseră aici, în siguranţa oferită de 
fortăreaţa munţilor, contopindu-se în urzirea unei societăţi 
religioase, făcând planuri, depunând jurăminte, păstrând 
amintirea vie. 

Inchise ochii şi se lăsă învăluit de muzică. Nu exista nici un 
acompaniament de clopoței, nici de orgă, nimic. Numai vocile 

104 


omeneşti, puternice şi pătrunzătoare. Sorbi putere din cântecul 
lor, oţelindu-se pentru orele care aveau să urmeze. 

Psalmul încetă. Permise să treacă un minut de tăcere, apoi se 
apropie de sicriu. 

— Cel mai slăvit şi respectat maestru al nostru a părăsit 
această viaţă. El a condus ordinul cu înţelepciune şi dreptate, 
urmând Regulamentul, timp de douăzeci şi opt de ani. De-acum 
are un loc de cinste în Cronici. 

Unul dintre fraţi îşi împinse gluga pe spate. 

— Aici, vreau să contest. 

Seneşalul fu străbătut de un fior. Regulamentul îi acorda 
oricăruia dintre fraţi dreptul de a contesta. Se aşteptase lao 
confruntare, dar mai târziu, în cadrul conclavului, nu în timpul 
funeraliilor. Se întoarse cu faţa spre primul rând de strane, să-l 
înfrunte pe vorbitor. 

Raymond de Roquefort. 

Un bărbat scund şi îndesat, cu un chip lipsit de expresie, o 
personalitate faţă de care seneşalul manifestase întotdeauna 
prudenţă; intrase în rândul fraţilor de treizeci de ani şi ajunsese 
până la rangul de mareşal, ceea ce-l plasa pe cea de-a treia 
poziţie în ierarhia de comandă. La Inceputuri, cu secole în urmă, 
mareşalul era comandantul militar al ordinului, cel care-i 
conducea pe cavaleri în bătălie. Acum, era ministrul siguranţei, 
însărcinat să se îngrijească de menţinerea inviolabilităţii 
ordinului. De Roquefort deţinea această funcţie de aproape două 
decenii. Lui - ca şi fraţilor care lucrau sub comanda lui directă -i 
se acordase privilegiul de a putea intra şi ieşi din abație după 
bunul plac, fără să-i dea socoteală altcuiva decât maestrului, dar 
mareşalul nu-şi ascunsese niciodată disprețul pe care-l resimțea 
faţă de superiorul său, acum plecat din viaţa vremelnică. 

— Rosteşte-ţi contestaţia, îl îndemnă seneşalul. 

— Maestrul nostru dispărut a slăbit ordinul. Politica lui a fost 
lipsită de curaj. A venit timpul să ne-ndreptăm într-o altă direcţie. 

Tonul cuvintelor lui de Roquefort nu trăda nici o urmă de 
emoție, iar seneşalul ştia în ce măsură era capabil mareşalul să 
înfiereze răul într-o vorbire elocventă. De Roquefort era un 
fanatic. Oamenii ca el menţinuseră tăria ordinului vreme de 
atâtea secole, numai că maestrul atrăsese de multe ori atenţia 
asupra faptului că utilitatea lor pălea. Ceilalţi nu erau de acord şi 
astfel se născuseră două facţiuni: una sub conducerea lui de 
Roquefort, cealaltă avându-l în frunte pe maestru. Cei mai mulţi 


105 


dintre fraţi îşi păstraseră pentru ei opţiunile, aşa cum se obişnuia 
în cadrul ordinului. Dar interimatul era o vreme a dezbaterilor. 
Discuţiile libere erau modalitatea prin care colectivul decidea ce 
curs avea să urmeze. 

— Acesta-i întregul conţinut al contestării pe care o aduci? 

— Prea multă vreme, fraţii au fost excluşi de la procesul 
decizional. Nici n-am fost consultaţi, nici sfaturile pe care le-am 
oferit n-au fost urmate. 

— Aici nu e o democraţie, se împotrivi seneşalul. 

— Şi nici n-aş vrea să fie. Dar este o frăţie. Una bazată pe 
nevoi comune şi țeluri comunitare. Fiecare dintre noi şi-a 
închinat viaţa şi averea. Nu merităm să fim ignoraţi. 

Vocea lui de Roquefort avea un ton calculat şi scăzut. 
Seneşalul observă că nimeni dintre ceilalţi nu deranja 
solemnitatea  contestării şi, pentru o clipă, atmosfera de 
sanctitate care domnise atâta vreme în capelă păru pângărită. 
Se simţi de parcă ar fi fost înconjurat de oameni cu gânduri şi 
scopuri diferite de ale lui. Un singur cuvânt îi tot răsuna în minte. 

Revoltă. 

— Şi ce ai vrea să facem? întrebă seneşalul. 

— Maestrul nostru nu merită să beneficieze de respectul 
obişnuit. 

Işi păstră rigiditatea şi puse întrebarea rituală: 

— Vrei să ceri un vot? 

— Vreau. 

Regulamentul impunea să se voteze, atunci când se cerea 
acest lucru, în toate problemele apărute pe perioada 
interimatului. Neavând maestru, guvernau ca un întreg. Li se 
adresă atunci celorlalţi fraţi, ale căror chipuri nu le putea vedea: 

— Să ridice mâinile cei care vor să-i nege maestrului nostru 
locul cuvenit în Cronici. 

Câteva braţe se ridicară imediat. Altele şovăiau. Le lăsă la 
dispoziţie cele două minute cerute de Regulament, în care 
trebuiau să se hotărască. Apoi, începu să numere. 

Două sute nouăzeci şi unu de braţe arătau spre Cer. 

— Mai mult decât cele şaptezeci de procente cerute sunt în 
favoarea contestării. Işi reprimă furia. Maestrul nostru va fi 
contestat în Cronici. 

Nu putea să creadă că rostise aceste cuvinte. Se ruga ca 
bătrânul său prieten să-l ierte pentru asta. Se îndepărtă de sicriu, 
păşind înapoi spre altar. 


106 


— Din moment ce nu manifestaţi respect faţă de conducătorul 
plecat dintre cei vii, sunteţi liberi să plecaţi. Pentru cei care 
doresc să participe, voi continua în Salonul Părinților, peste o 
oră. 

Fraţii ieşiră în tăcere, înşiruiţi, până când înăuntru nu mai 
rămase decât de Roquefort. Francezul se apropie de sicriu. Pe 
chipul său colţuros se citea încrederea. 

— E preţul pe care-l plăteşte pentru laşitate. 

Nu mai era nevoie să se păstreze aparențele. 

— O să regreţi ce-ai făcut. 

— Elevul se crede deja maestru? Abia aştept conclavul. 

— O să ne distrugi pe toţi. 

— O să aduc reînvierea. Lumea trebuie să cunoască adevărul. 
Ceea ce s-a întâmplat în toate secolele trecute a fost o greşeală, 
iar acum a venit vremea să îndreptăm greşeala asta. 

Seneşalul nu era neapărat împotriva acestei concluzii, dar 
problema era alta. 

— Nu era nevoie să-l pângăreşti pe un om cumsecade. 

— Cumsecade faţă de cine? De tine? Pe mine m-a tratat cu 
dispreţ. 

— lar asta însemna cu mult mai mult decât meritai. 

Un rânjet se lăţi pe chipul palid al lui de Roquefort. 

— Protectorul tău nu mai există. Acum, e doar între noi doi. 

Abia aştept înfruntarea. Intocmai ca şi mine. De Roquefort 
făcu o pauză. Treizeci la sută din frăţie nu mă sprijină, aşa că voi 
lăsa în seama ta şi-a lor să vă luaţi adio de la maestrul nostru. 

Duşmanul său se întoarse şi ieşi ţanţoş din capelă. Seneşalul 
aşteptă până când se închiseră uşile, după care-şi rezemă o 
mână tremurătoare de sicriu. Un păienjeniş de ură, de trădare şi 
de fanatism se strângea în jurul lui. Auzi din nou, în minte, 
cuvintele de ieri ale maestrului său. 

„Respect puterea adversarilor noştri.” 

El tocmai se înfruntase cu adversarul lui şi fusese învins. 

Ceea ce nu era un semn prevestitor de bine pentru orele care 
aveau să urmeze. 


107 


16 


RENNES-LE-CHÂTEAU, FRANŢA. 
ORA 11.30 DIMINEAŢA. 


Malone îndreptă automobilul închiriat spre est, ieşind de pe 
autostrada principală, chiar lângă Couiza, pornind pe o pantă 
şerpuită. Drumul ascendent le oferea privelişti uluitoare asupra 
colinelor roşiatice din împrejurimi, încărcate de trandafiri văratici 
de stâncă, levănţică şi lămâiţă. Semeţele ruine ale unei fortărețe, 
cu zidurile sale înnegrite de vreme, se înălţau în depărtare, ca 
nişte degete subţiri. Regiunea, atât cât puteai să vezi cu ochii, 
mustea de romantismul istoriei, de vremurile în care cavalerii 
puşi pe jefuit ţâşneau ca vulturii de pe înălțimile fortificate, să-şi 
prade inamicii. 

El şi Stephanie plecaseră din Copenhaga pe la ora patru 
dimineaţa şi zburaseră spre Paris, unde prinseseră prima cursă 
Air France din ziua aceea spre Toulouse, în sud. O oră mai târziu, 
erau deja în maşină, îndreptându-se spre regiunea cunoscută sub 
numele de Languedoc. 

Pe drum, Stephanie îi povestise despre cătunul care se 
întindea la aproape cinci sute de metri, pe dâmbul sterp pe care 
tocmai îl urcau. Galii fuseseră cei dintâi care populaseră colina, 
mânaţi de perspectiva de a putea zări întinsa vale a râului Aude 
cale de mulţi kilometri. Insă doar vizigoții din secolul al V-lea 
fuseseră cei care construiseră o citadelă şi adoptaseră vechiul 
nume celtic al aşezării - Rhedae, ceea ce însemna „car” 
izbutind până la urmă să dezvolte aşezarea şi s-o transforme 
într-un centru comercial. Două secole mai târziu, atunci când 
vizigoții fuseseră  goniţi spre sud, în Spania, francii 
transformaseră Rhedae într-un oraş regal. Totuşi, prin secolul al 
XIII-lea, oraşul intrase în declin, iar spre sfârşitul cruciadei 
albigenziloră - fusese distrus. Locul trecuse, rând pe rând, în 


8 Campanie militară desfăşurată între anii 1209-1229, îndreptată de 
Biserica Romano-Catolică împotriva catarilor din Languedoc, care 
îmbinau creştinismul cu elemente gnostice, fiind astfel consideraţi 
eretici. Catarii mai erau numiţi şi albigenzi, după numele oraşului Albi, 
unul dintre centrele lor importante, (n.tr.). 


108 


proprietatea mai multor case înstărite, atât din Franţa, cât şi din 
Spania, până la urmă ajungând în posesiunea unuia dintre 
locotenenţii lui Simon de Montfort, care întemeiase o baronie. 
Familia îşi construise un castel, în jurul căruia se născuse un mic 
cătun, iar numele acestuia se transformase, până la urmă, din 
Rhedae în Rennes-le-Château. Descendenții lor stăpâniseră 
asupra ținutului şi a oraşului până în 1781, când cea din urmă 
moştenitoare, Marie d'Hautpoul de Blanchefort, murise. 

— Inainte de moartea ei, se spune că ar fi transmis un mare 
secret, continuase Stephanie, unul pe care familia ei l-a păstrat 
timp de secole. Nu avea copii, iar soţul murise înaintea ei, aşa 
că, din moment ce nu mai exista nimeni din familie, i-a destăinuit 
secretul confesorului ei, abatele Antoine Bigou, preotul paroh din 
Rennes. 

Acum, în timp ce Malone privea cu atenţie cea din urmă 
cotitură a îngustului drum, îşi imagina cum ar fi să trăieşti într-un 
loc atât de îndepărtat. Văile izolate alcătuiau un refugiu perfect, 
atât pentru fugari, cât şi pentru neobosiţii pelerini. Era lesne de 
înţeles de ce regiunea devenise un fel de parc tematic pentru cei 
cu imaginaţie, o Mecca pentru pasionaţii de mistere şi pentru 
adepţii curentului New Age, un loc în care scriitorii cu o viziune 
deosebită puteau să-şi făurească o reputaţie. 

Aşa cum se întâmplase şi cu Lars Nelle. 

Oraşul apăru în raza lor vizuală. Incetini automobilul şi-şi făcu 
loc printr-o poartă încadrată de stâlpi din calcar. Un panou 
avertiza: FOUILLES INTERDITES. „Săpăturile sunt interzise.” 

— Chiar era cazul să pună un anunţ în legătură cu săpăturile? 

Stephanie încuviinţă. 

— Acum câţiva ani, oamenii răscoleau în disperare ţărâna prin 
fiecare colţişor, căutând comoara. Puneau până şi dinamită. 
Trebuia să se pună lucrurile la punct. 

Dincolo de poarta oraşului, lumina zilei se estompa. Clădirile 
din calcar erau strânse una-n alta, precum cărţile pe raft, multe 
dintre ele cu acoperişul smolit, cu uşi groase şi verande din fier 
ruginit. O grand rue” - pietruită şi îngustă se ridica într-o scurtă 
pantă. Oameni cu rucsacuri în spate şi cu ghiduri Michelin verzi 
înconjurau pereţii pe ambele părţi, mişunând în şir indian înainte 
şi-napoi. Malone observă câteva magazine, o librărie şi un 
restaurant. Aleile pornind din strada principală duceau spre 
grupuri de clădiri, nu prea numeroase. Intregul oraş nu se 


9 „Strada principală” - în limba franceză, în original, (n.tr.). 


109 


întindea pe o distanţă mai mare de cinci sute de metri. 

— Doar vreo sută de oameni trăiesc aici permanent, zise 
Stephanie. În schimb, sunt cincizeci de mii de vizitatori în fiecare 
an. 

— Lars a obţinut ceva efect. 

— Mai mult decât mi-am dat vreodată seama. 

Arătă înainte şi-i ceru să cotească la dreapta. Trecură încet pe 
lângă mai multe chioşcuri în care se vindeau rozarii, medalioane, 
fotografii şi suvenire pentru din ce în ce mai mulţi vizitatori cu 
camere de filmat şi de fotografiat în mâini. 

— Vin încoace, autobuze după autobuze, explică ea, dorindu-şi 
să creadă imposibilul. 

Urcară o altă pantă şi Malone parcă automobilul Peugeot pe o 
bucată de teren nisipos. Două autobuze sosiseră deja acolo, iar 
şoferii se foiau de colo-colo, fumând. Un turn de apă se înălța 
deoparte, pietrele lui lustruite de vreme fiind împodobite cu un 
semn zodiacal. 

— Mulțimea apare devreme, spuse Stephanie, în timp ce 
urcau. Vin cu toţii să vadă ceea ce se numeşte /e domaine 
d'Abbe Sauniere. Domeniul abatelui, tot ce a construit cu ajutorul 
acelei misterioase comori pe care se presupune c-a găsit-o. 

Malone se apropie de un perete din piatră, înalt până la brâu. 
Priveliştea de dedesubt, un mozaic de câmpuri, păduri, văi şi 
stânci, se întindea cale de mulţi kilometri. Dealurile verzui- 
argintii erau presărate cu castani şi stejari. Incercă să examineze 
împrejurimile. Masa compactă a Pirineilor cu vârfurile acoperite 
de zăpadă bloca orizontul spre sud. Un vânt aspru bătea dinspre 
vest, din fericire încălzit de soarele de vară. 

Aruncă o privire spre dreapta. La vreo treizeci de metri, turnul 
în stil neogotic, cu acoperişul său crenelat şi singurul turnuleţ 
rotund, încununase copertele atâtor cărţi şi broşuri pentru turişti. 
Era aşezat pe muchia falezei, neîmblânzit şi sfidător, părând că 
atârnă de stâncă. Un lung pavilion se întindea din capătul său cel 
mai îndepărtat, ocolind un fel de seră, apoi către un alt ciorchine 
de vechi clădiri din piatră, toate acoperite cu ţiglă portocalie. 
Oamenii se foiau încoace şi-ncolo, pe lângă metereze, cu 
camerele de filmat sau de fotografiat la îndemână, admirând 
văile de dedesubt. 

— Turnul e numit Tour Magdala. E o privelişte, nu? întrebă 
Stephanie. 

— Pare cam scos din peisaj. 


110 


— Asta a fost şi părerea mea, întotdeauna. 

În dreapta Turnului Magdala, se înălța o grădină ornamentală 
care dădea spre o clădire în stilul Renaşterii, compactă, părând 
de asemenea scoasă dintr-un alt peisaj. 

— Villa Bethanie, îi explică ea. Tot Sauniere a construit-o. 
Malone remarcă numele. Betania. 

— Asta-i din Biblie. Din Ţara Sfântă. Are semnificaţia de „casa 
cu un răspuns”. 

Stephanie încuviinţă. 

— Sauniere era priceput la denumiri. Arătă cu mâna spre alte 
clădiri din faţa lor. Casa lui Lars e pe aleea asta, în jos. Dar, 
înainte să mergem într-acolo, am ceva de făcut. Pe drum, dă-mi 
voie să-ţi povestesc despre ceea ce s-a întâmplat aici, în 1891. 
Am citit despre asta săptămâna trecută. Să vezi ce-a făcut din 
locul ăsta un sit celebru. 


Abatele Berenger Sauniere cugeta la sarcina descurajantă pe 
care-o avea de dus la împlinire. Biserica Mariei Magdalena fusese 
construită pe ruinele lăsate de vizigoți şi sfinţită în anul 1059. 
Acum, la opt secole după aceea, din interior nu mai rămăseseră 
decât nişte ruine, din cauza unui acoperiş prin care se scurgea 
apa de parcă nici n-ar fi existat. Chiar şi zidurile stăteau să se 
prăbuşească, iar fundaţiile să se prăvălească. Ar fi fost nevoie 
atât de răbdare, cât şi de tenacitate, pentru repararea 
stricăciunilor, dar el se considera la înălţimea acestei misiuni. 

Era un bărbat îndesat, voinic, cu umeri laţi şi o claie de păr des 
şi negru. Singura trăsătură pe care şi-o îndrăgea - şi cu care se 
mândrea - era despicătura din bărbie. Ea îi dădea un aer original, 
în combinaţie cu încremenirea ochilor săi negri şi cu sprâncenele 
groase. Născut şi crescut la doar câţiva kilometri depărtare, în 
satul Montazels, cunoştea bine ţinutul Corbieres. Incă din 
copilărie, se familiarizase cu Rennes-le-Château. Biserica de- 
acolo, închinată Mariei Magdalena, fusese folosită cu multe 
restricţii de mai multe decenii, iar el nu-şi închipuise vreodată că, 
într-o zi, numeroasele ei probleme vor deveni şi ale lui. 

— O harababură, îi spuse cel cunoscut sub numele de Rousset. 

Îşi întoarse privirea spre zidar. 

— Aşa e. 

Un alt zidar, Babou, se îndeletnicea cu răzuirea unuia dintre 
pereţi. Arhitectul oficial al regiunii recomandase recent demolarea 
clădirii, dar Sauniere n-ar fi permis niciodată să se-ntâmple una ca 
asta. Exista ceva la biserica asta veche care impunea ca ea să fie 
salvată. 

— O să fie nevoie de mulţi bani pentru toate reparaţiile, zise 


111 


Rousset. 

— Sume enorme de bani, îl aprobă cu un zâmbet, astfel încât 
bătrânul să înţeleagă că-şi dădea bine seama de dimensiunile 
provocării. Numai că o să izbutim s-o facem demnă de Dumnezeu. 

Ceea ce nu mai adăugă fu faptul că deja îşi asigurase o parte 
însemnată a fondurilor. Un testament al unuia dintre predecesorii 
săi prevăzuse suma de şase sute de franci special pentru 
efectuarea reparațiilor. De asemenea, izbutise să convingă 
consiliul orăşenesc să-i împrumute o mie patru sute de franci. Dar 
cea mai mare parte a banilor venise, în secret, cu cinci ani 
înainte. Trei mii de franci fuseseră donați de contesa de 
Chambord, văduva lui Henric, ultimul vlăstar al dinastiei Bourbon, 
pretendent la tronul Franţei. În acea vreme, Sauniere reuşise să 
atragă într-o mare măsură atenţia asupra lui, prin predici 
antirepublicane care stârneau sentimentele monarhiste în 
rândurile  enoriaşilor săi. Guvernul se clătinase în urma 
comentariilor sale, iar ca ripostă îi retrăsese stipendiile anuale şi 
ceruse să fie caterisit. Episcopul, în schimb, îl suspendase pentru 
o perioadă de nouă luni, dar acţiunile sale îi atrăseseră atenţia 
contesei, care luase legătura cu el printr-un intermediar. 

— De unde să-ncepem? îl întrebă Rousset. 

Se gândise multă vreme la această problemă. Vitraliile 
fuseseră deja înlocuite, iar un portic nou, plasat dincolo de 
intrarea principală, avea să fie gata în scurt timp. Cu siguranţă, 
zidul dinspre nord, cel la care lucra Babou, avea nevoie să fie 
reparat, să se instaleze un nou amvon şi să se înlocuiască 
acoperişul. Dar el ştia bine de unde trebuiau să înceapă. 

— O să-ncepem cu altarul. 

O expresie plină de curiozitate apăru în ochii lui Rousset. 

— Lumea priveşte cel mai mult într-acolo, îi explică Sauniere. 

— Fie după cum spuneţi, domnule abate. 

li plăcea respectul pe care i-l arătau enoriaşii, cu toate că n- 
avea decât treizeci şi opt de ani. În ultimii cinci ani, ajunsese să 
îndrăgească Rennes. Era aproape de casă, avea suficiente ocazii 
să studieze Scripturile şi să-şi perfecţioneze latina, greaca şi 
ebraica. De asemenea, îi plăceau expedițiile prin munţi, pescuitul 
şi vânătoarea. Dar acum venise vremea să se-apuce şi de ceva 
constructiv. 

Se apropie de altar. 

Partea de sus era din marmură albă, ciuruită de apa care şiroia 
de atâtea secole din tavanul plin de găuri. Lespedea era susţinută 
de două coloane ornamentate, împodobite în exterior de cruci 
vizigote şi de litere greceşti. 

— O să înlocuim partea de sus şi stâlpii, declară el. 

— Cum, domnule abate? se interesă Rousset. N-avem cum să 


112 


ridicăm asta. 

Îi arătă spre locul în care se afla Babou. 

— Foloseşte barosul. Nu e nevoie să te porţi cu delicateţe. 

Babou aduse cu el greoaia unealtă şi se apucă să-şi 
îndeplinească sarcina. Cu un avânt uriaş, ridică barosul şi-l repezi 
chiar în mijlocul altarului. Lespedea groasă se crăpă, dar piatra nu 
cedă. 

— E zdravănă, zise Babou. 

— Înc-o dată, ceru Sauniere, cu o fluturare a mâinii. 

Încă o izbitură şi calcarul se sfărâmă, cele două jumătăţi 
prăbuşindu-se una peste cealaltă printre stâlpii rămaşi în picioare. 

— Termină, porunci el. 

Cele două bucăţi fură iute sparte în mai multe. 

Se aplecă. 

— Haideţi să cărăm asta de-aici. 

— Le luăm noi, domnule abate, zise Babou, aşezându-şi 
deoparte barosul. Sfinţia voastră să le facă grămezi. 

Cei doi lucrători ridicară în braţe bucăţi mari de piatră şi se 
îndreptară spre uşă. Duceţi-le dincolo de cimitir şi puneţi-le 
grămadă. O s-avem nevoie de ele acolo, strigă el după cei doi. 

După ce ajutoarele plecară, observă că ambii stâlpi rezistaseră 
loviturilor demolatoare. Şterse cu mâna praful şi resturile de 
piatră de deasupra unuia dintre ei. Pe celălalt, încă mai zăcea o 
bucată de calcar şi, în clipa în care-o împinse în grămadă, observă 
dedesubtul ei, la capătul stâlpului, o mică deschizătură 
superficială. Spaţiul acela nu era mai mare decât palma lui şi 
fusese, fireşte, prevăzut astfel încât să adăpostească bolţarul de 
fixare a lespezii. Şi totuşi, în interiorul cavităţii, observă ceva 
strălucind. 

Se aplecă mai aproape de stâlp şi înlătură cu grijă praful. 

Da, era ceva acolo. 

Un flacon de sticlă. 

Nu cu mult mai lung decât degetul său arătător şi doar cu puţin 
mai gros, partea sa superioară fiind sigilată cu ceară purpurie. 
Privi mai de aproape şi descoperi că recipientul conţinea un sul de 
hârtie. Se întrebă de când se afla acolo. Nu avea cunoştinţă de 
vreo restaurare recentă a altarului, ceea ce însemna că fusese 
ascuns de mult timp. 

Eliberă obiectul din ascunzătoarea lui. 


— De la sticluţa aia a pornit totul, continuă Stephanie. Malone 
făcu un semn de încuviinţare. 

— Am citit şi eu cărţile lui Lars. Dar ştiam că se spusese 
despre Sauniere c-ar fi descoperit trei documente în stâlpul cu 
pricina, iar pe ele ar fi fost nu ştiu ce mesaje încifrate. 


113 


Ea scutură din cap. 

— Toate astea sunt legende, înflorituri ale poveștii. Despre 
asta am stat de vorbă cu Lars. Cele mai multe baliverne au fost 
scornite în anii 1950, de un hangiu din Rennes dornic să-i 
prospere afacerea. O minciună se sprijinea pe cealaltă. Lars n-a 
acceptat niciodată veridicitatea documentelor ăstora. Presupusul 
text pe care l-ar fi conţinut a fost descris în nenumărate cărţi, dar 
nimeni nu le-a văzut vreodată cu adevărat. 

— Atunci, el de ce-a mai scris despre ele? 

— Ca să-şi vândă cărţile. Ştiu că asta-l sâcâia, dar oricum a 
făcut-o. Intotdeauna a spus că, indiferent ce avere ar fi 
descoperit Sauniere, totul a pornit din 1891 şi de la flaconul ăla 
din sticlă. Numai că el era singurul care credea asta. li arătă spre 
o altă clădire din piatră. 

Aici e prezbiteriul în care-a locuit Sauniere. Acum e muzeu. 
Stâlpul, cu mica lui nişă, e acolo pentru oricine doreşte să-l vadă. 

Trecură pe lângă chioşcurile asaltate de cumpărători şi 
merseră mai departe pe strada pietruită. 

— Biserica Mariei Magdalena, mai zise ea, arătându-i o clădire 
în stil roman. Pe vremuri, a fost capela conților de pe-aici. Acum, 
pentru câţiva euro, poţi să vezi marea creaţie a abatelui 
Sauniere. 

— Nu eşti de părere că aşa e? 

— N-am fost niciodată, răspunse ea, ridicând din umeri. Asta a 
fost problema. 

In dreapta lor zăriră un castel prăbuşit, cu zidurile exterioare 
pline de noroi scăldate de razele soarelui. 

— Aici a fost moşia Hautpouls, îi explică ea. A fost pierdută în 
favoarea guvernului în timpul Revoluţiei şi de-atunci a devenit o 
ruină. 

Ocoliră capătul îndepărtat al bisericii şi trecură printr-o poartă 
din piatră, pe care se afla un semn semănând cu un craniu şi 
două oase încrucişate. Işi aminti, din cartea pe care-o citise în 
seara precedentă, că simbolul acesta apărea pe multe dintre 
pietrele funerare ale templierilor. 

Pământul din faţa intrării era presărat cu pietriş. Cunoştea 
numele pe care francezii îl dădeau acelui loc. Enc/os paroissiaux. 
Împrejmuirea parohială. lar această împrejmuire părea să fie una 
tipică: pe o latură, mărginită de un zid scund, cealaltă fiind 
cuibărită lângă peretele unei biserici, a cărei intrare era un arc 
de triumf. Cimitirul găzduia o sumedenie de morminte acoperite 


114 


cu lespezi, de pietre funerare şi de monumente. Unele dintre 
morminte erau acoperite de coroane din flori, multe dintre ele 
fiind împodobite, după tradiția franceză, cu fotografiile 
decedaţilor. 

Stephanie se îndreptă spre unul dintre morminte, unul pe care 
nu se aflau nici flori, nici fotografii, iar Malone o lăsă să meargă 
singură într-acolo. Ştia că Lars Nelle fusese într-atât de îndrăgit 
de localnici, încât aceştia îi acordaseră privilegiul de a fi 
înmormântat în preţuita lor curte a bisericii. 

Piatra funerară era simplă, pe ea fiind înscrise doar numele, 
datele şi un epitaf scurt: SOŢ, TATA, SAVANT. 

Păşi uşurel până lângă ea. 

— N-au şovăit nici o clipă atunci când a fost vorba să-l 
îngroape aici, murmură ea. N 

Malone înțelese la ce se referea. In pământul sfințit. 

— Primarul din vremea aia a spus că nu exista nici o dovadă 
concludentă a faptului că s-ar fi sinucis. El şi Lars fuseseră 
prieteni apropiaţi, aşa că şi-a dorit ca prietenul lui să fie 
înmormântat aici. 

— E locul perfect, sublinie el. 

Ea suferea, ştia asta, dar să-i dea de înţeles că-i observa 
durerea ar fi fost ca o invadare brutală a intimităţii ei. 

— Am făcut o mulţime de greşeli cu Lars, zise ea. Şi, până la 
urmă, pe cele mai multe dintre ele le-am plătit în relaţia cu Mark. 

— E greu cu căsnicia. La fel e şi cu copiii. 

Şi a lui se năruise din cauza egoismului. 

— Intotdeauna am fost de părere că pasiunea lui Lars e o 
prostie. Eram avocat la guvern şi mă ocupam de treburi 
importante. lar el căuta imposibilul. 

— Şi-atunci, de ce mai eşti aici? 

Privirea ei rămase aţintită asupra mormântului. 

— Am venit ca să-mi dau seama de ceea ce-i datorez. 

— Sau de ceea ce-ţi datorezi ţie însăţi. 

Se întoarse dinspre mormânt. 

— Poate că am o datorie faţă de amândoi, punctă ea. 

El nu-i mai răspunse. 

Stephanie îi arătă spre un colţ îndepărtat. 

— Acolo e îngropată amanta lui Sauniere. 

Malone aflase despre amanta abatelui din cărţile lui Lars. 
Sauniere o cunoscuse atunci când ea avea şaisprezece ani, iar 
când abia împlinise optsprezece îşi părăsise slujba de la un 


115 


pălărier, devenind menajera abatelui. Rămăsese alături de el 
timp de treizeci şi unu de ani, până la moartea lui, în 1917. Tot 
ceea ce dobândise Sauniere fusese până la urmă trecut pe 
numele ei, inclusiv toate pământurile şi conturile bancare, ceea 
ce avusese drept consecinţă imposibilitatea pentru oricine, 
inclusiv pentru Biserică, de a le pretinde ulterior. Ea trăise în 
continuare la Rennes, îmbrăcându-se în veşminte sumbre şi 
purtându-se la fel de ciudat ca şi în vremea în care trăia iubitul 
ei, până când murise şi ea, în 1953. 

— A fost o persoană ciudată, continuă Stephanie. A declarat 
odată, la multă vreme după moartea lui Sauniere, că tot ceea ce- 
a lăsat el ar fi fost de-ajuns pentru hrănirea timp de un secol a 
întregului Rennes, dar ea a trăit în sărăcie până la sfârşitul vieţii. 

— A aflat cineva vreodată explicaţia? 

— Singurul ei răspuns a fost: „Nu pot să m-ating de ele”. 

— Credeam că nu ştii prea multe despre astea. 

— Nici n-am ştiut, până săptămâna trecută. Cărţile şi jurnalul 
erau pline de informaţii. Lars şi-a petrecut o grămadă de timp 
discutând cu localnicii. 

— Sună ca şi cum ar fi vorba despre mărturii de la a doua sau 
a treia generaţie. 

— In ceea ce-l priveşte pe Sauniere, e adevărat. A murit de 
prea multă vreme. Dar amanta lui a trăit până-n anii 1950, aşa 
că mai existau destui prin anii 1970 sau 1980 dintre cei care-o 
cunoscuseră. l-a vândut Villa Bethanie în anul 1946 unui tip pe 
nume Nöel Corbu. El a fost cel care a transformat-o în hotel, 
hangiul despre care ţi-am povestit c-a inventat cea mai mare 
parte a informaţiilor false despre Rennes. Femeia i-a promis lui 
Corbu c-o să-i destăinuiască marele secret al lui Sauniere, dar în 
ultimele ei zile a suferit un atac cerebral şi n-a mai fost în stare 
să comunice. 

Işi continuară drumul târşâindu-şi picioarele pe pământul tare, 
pietrişul scrâşnind la fiecare pas. 

— Sauniere a fost odinioară îngropat şi el aici, lângă ea, dar 
primarul a spus că mormântul e în pericol, din cauza vânătorilor 
de comori. Clătină din cap. Aşa că, acum vreo câţiva ani, l-au 
dezgropat pe preot i l-au mutat într-un mausoleu, în grădină. 
Acum, costă trei euro dacă vrei să-i vezi mormântul... preţul 
pentru siguranţa cadavrului, presupun. 

li simţi sarcasmul. 

Ea arătă spre mormânt. 


116 


— Îmi aduc aminte c-am venit aici acum câţiva ani. Atunci 
când Lars a sosit pentru prima dată, pe la sfârşitul anilor 1960, 
mormintele nu erau marcate decât de două cruci tocite şi 
acoperite de iederă. Nu le îngrijea nimeni. Nimănui nu-i păsa. 
Sauniere şi iubita lui fuseseră uitaţi cu desăvârşire. 

Un lanţ din fier împrejmuia mormântul şi flori proaspete 
înmugureau în vase din beton. Malone observă epitaful înscris pe 
una dintre pietre, abia lizibil. 


AICI ZACE BERENGER SAUNIERE. 
PREOT PAROH ÎN RENNES-LE-CHÂTEAU. 
1853-1917 _ 
MORT PE 22 IANUARIE 1917 LA VÂRSTA DE 64 DE ANI. 


— Am citit undeva că piatra era prea fragilă ca s-o mai poată 
muta, zise Stephanie, aşa că au lăsat-o aici. E un obiect de 
interes în plus pentru turişti. 

Malone observă piatra funerară a amantei. 

— Ea n-a reprezentat o ţintă pentru oportunişti, aşa cum 
fusese el? 

— Se pare că nu, din moment ce-au lăsat-o aici. 

— Nu s-a iscat scandal în legătură cu relaţia dintre ei? 

Stephanie ridică din umeri. 

— Indiferent câte bogății o fi acumulat Sauniere, le-a 
împrăştiat în jurul lui. Ştii turnul pentru apă de lângă parcare? El 
l-a construit, în folosul oraşului. A pavat străzile, a reparat case, 
le-a dat bani cu împrumut oamenilor aflaţi la nevoie. Aşa c-a fost 
iertat pentru toate slăbiciunile lui, oricare-ar fi fost ele. Şi nu era 
ceva neobişnuit ca preoţii din vremea aia să aibă menajere 
femei. Sau, cel puţin, asta-i ceea ce a scris Lars într-una dintre 
cărţile lui. 

Un grup de vizitatori gălăgioşi îşi făcu apariţia de după colţul 
din spatele lor, îndreptându-se spre mormânt. 

— la uite-i cum vin să caşte gura, comentă Stephanie, cu o 
nuanţă de dispreţ în glas. Mă şi întreb, oare tot aşa s-or 
comporta la ei acasă, prin cimitirele în care i-au îngropat pe cei 
dragi? 

Zgomotoasa mulţime se apropie, iar un ghid se apucă să 
povestească despre amanta abatelui. Stephanie se trase 
deoparte şi Malone o urmă. 

— Pentru ei nu-i nimic altceva decât o atracţie, rosti ea cu 


117 


voce scăzută. Locul în care abatele Sauniere şi-a descoperit 
comoara şi unde se presupune că şi-ar fi împodobit lăcaşul de 
cult cu inscripţii care, într-un fel sau în altul, ar conduce spre ea. 
Mi se pare greu de închipuit c-ar putea cineva să înghită 
asemenea rahaturi. 

— Nu ăsta e subiectul despre care-a scris Lars? 

— Intr-o anumită măsură. Dar gândeşte-te la asta, Cotton. 
Chiar dacă preotul ar fi descoperit o comoară, de ce-ar fi lăsat o 
hartă, astfel încât şi altcineva s-o găsească? Toate astea le-a 
construit în timpul vieţii lui. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit 
era să apară cineva cu pretenţii asupra lor. Clătină din cap. Asta-i 
bună pentru cărţi care să se vândă ca pâinea caldă, dar nu e şi 
adevărat. 

Malone tocmai se pregătea să continue cu întrebările, când îi 
observă privirea rătăcind spre un alt colţ al cimitirului, dincolo de 
un şir de trepte din piatră care coborau, la umbra unui stejar 
aflat deasupra altor inscripţii funerare. Printre umbre, descoperi 
un mormânt proaspăt, împodobit cu buchete colorate, literele 
argintii de pe piatra de mormânt strălucind pe cenuşiul mai şi 
zgrunţuros. 

Stephanie se îndreptă într-acolo, iar el o urmă. 

— Of, Doamne, rosti ea, cu îngrijorarea întipărită pe chip. 

Citi inscripţia. ERNST SCOVILLE. Apoi, făcu calculul după 
datele înscrise. Bărbatul avusese şaptezeci şi trei de ani atunci 
când murise. 

Săptămâna trecută. 

— İl cunoşteai? o întrebă el. 

— Am stat de vorbă cu el acum trei săptămâni. Chiar după ce- 
am primit jurnalul lui Lars. 

Privirea îi rămăsese pironită asupra mormântului. 

— Era unul dintre oamenii aceia despre care am zis că au 
lucrat cu Lars şi cu care trebuia să discutăm. 

— l-ai spus despre ceea ce aveai de gând să faci? 

Ea făcu, încetişor, un semn de încuviinţare. 

— l-am spus despre licitaţie, despre carte şi despre faptul că 
aveam de gând să vin în Europa. 

Malone nu-şi putea crede urechilor. 

— Mi s-a părut c-ai zis aseară că nu ştia nimeni nimic. 

— Am minţit. 


118 


17 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 1.00 DUPA-AMIAZA. 


De Roquefort era mulţumit. Prima lui confruntare cu seneşalul 
se soldase cu o victorie răsunătoare. Numai şase maeştri 
fuseseră vreodată contestaţi cu succes, păcatele acestora 
mergând de la furt până la laşitate sau la patima pentru o 
femeie, toate acestea întâmplându-se cu multe secole în urmă, 
în anii de după Epurare, atunci când frăţia era slăbită şi se afla în 
plin haos. Din nefericire, pedeapsa contestării era una mai mult 
simbolică decât represivă. Exercitarea demnităţii de maestru 
avea să fie înscrisă în Cronici, eşecurile şi realizările sale urmând 
să fie înregistrate după cuviinţă, o simplă menţiune atestând 
faptul că fraţii săi îl consideraseră „nedemn de a fi amintit”. 

In ultimele săptămâni, locotenenţii săi se asiguraseră că aveau 
să adune voturile a două treimi, cât era necesar, apoi îi 
trimiseseră un mesaj seneşalului. Dobitocul ăsta nedemn trebuia 
să afle cât de grea va fi bătălia care urma. E-adevărat, insulta de 
a fi contestat nu mai avea importanţă în cazul maestrului. Acesta 
avea să fie înmormântat alături de predecesorii săi, indiferent de 
ceea ce s-ar fi întâmplat. Nu, negarea era, mai degrabă, o 
modalitate prin care presupusului succesor să-i fie retezat 
avântul, dar şi datorită căreia aliaţii să capete o motivaţie. Era un 
instrument vechi, creat de Regulament, datând din vremurile în 
care onoarea şi memoria însemnau ceva. Dar acesta pe care el îl 
resuscitase cu succes era ca o salvă de deschidere pentru 
războiul care urma să se declanşeze pe la apusul soarelui. 

El avea să fie următorul maestru. 

Cavalerii Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon 
rezistaseră, neînfrânţi, din anul 1118. Filip al IV-lea al Franţei, 
care purtase pe nedrept supranumele de Filip cel Frumos, 
încercase în anul 1307 să-i extermine. Dar, la fel ca şi seneşalul, 
îşi subestimase adversarii şi izbutise doar să trimită ordinul în 
clandestinitate. 

Pe vremuri, zeci de mii de fraţi populau comanderiile, fermele, 
templele şi castelele de pe nouă mii de moşii împrăştiate de-a 
lungul Europei şi a Ţării Sfinte. Simpla vedere a unui frate cavaler 

119 


înveşmântat în alb şi purtând crucea roşie stârnea frica în 
rândurile duşmanului. Fraţii beneficiau de imunitate în privinţa 
excomunicării şi nu li se pretindea plata dărilor feudale. Ordinului 
i se permitea să-şi păstreze toate prăzile obţinute de pe urma 
războaielor. Supuşi numai papei, cavalerii templieri constituiau o 
naţiune în sine. 

Dar nu se mai purtase nici o bătălie de şapte sute de ani. În 
loc să lupte în războaie, ordinul se retrăsese într-o abație din 
Pirinei, sub acoperirea unei simple comunităţi monahale. Se 
menţinuseră legăturile cu episcopii din Toulouse şi Perpignan şi 
se îndeplineau toate îndatoririle cerute de Biserica Romano- 
Catolică. Nu se întâmpla nimic de natură să atragă atenţia, care 
să-i dea abației un renume aparte, sau să-i facă pe oameni să se 
întrebe ce s-o întâmpla în spatele zidurilor ei. Toţi fraţii depuneau 
câte două jurăminte. Unul era faţă de Biserică, impus de 
necesitate. Celălalt faţă de frăţie, iar acesta semnifica totul. 
Vechile ritualuri se oficiau în continuare, deşi, de astă dată, la 
adăpostul fortificațiilor solide, cu porţile abației ferecate. 

Şi toate acestea, pentru Chivotul Legii. 

Paradoxala zădărnicie a acestei îndatoriri îl dezgusta. Ordinul 
exista ca să apere Chivotul, dar Chivotul nu exista decât pentru 
Ordin. 

O dilemă, asta era sigur. 

Dar tot însemna o îndatorire. 

intreaga lui viaţă fusese doar un preambul pentru cele câteva 
ore care aveau să urmeze. Născut din părinţi necunoscuţi, fusese 
crescut de iezuiţi, la un seminar de lângă Bordeaux. La 
începuturi, fraţii erau recrutaţi în mod special dintre criminalii 
pocăiţi, dintre îndrăgostiţii dezamăgiţi şi dintre proscrişi. Astăzi, 
ei proveneau din toate mediile. Cei mai mulţi dintre recruți 
ajungeau la ei dintre laici, dar adevărații conducători erau 
produsele societăţii religioase. Ultimii zece maeştri, cu toţii, 
avuseseră parte de o educaţie mănăstirească. El îşi începuse 
studiile universitare la Paris, apoi îşi terminase seminarul la 
Avignon. Rămăsese acolo şi predase timp de trei ani, înainte ca 
ordinul să-l abordeze. Atunci, îmbrăţişase Regulamentul cu un 
entuziasm nestăvilit. 

In cei cincizeci şi şase de ani de viaţă, nu cunoscuse vreodată 
carnea de femeie, nici nu fusese ispitit de vreun bărbat. Faptul 
că fusese ridicat la rangul de mareşal, ştia asta, fusese o 
modalitate prin care fostul maestru încercase să-i astâmpere 


120 


ambițiile, poate chiar o cursă, prin intermediul căreia să-şi facă 
atâţia duşmani, încât orice înaintare ulterioară i-ar fi fost 
imposibilă. Numai că el se folosise de această poziţie cu 
înţelepciune, făcându-şi prieteni, cumpărându-şi loialitatea 
altora, acumulând favoruri. În ultimul deceniu se cufundase în 
studiul Cronicilor, iar acum era versat în toate privinţele - bune şi 
rele - ale istoriei ordinului. El n-ar fi repetat greşelile trecutului. 
Credea cu ardoare în faptul că, la începuturi, autoimpusa izolare 
a frăţiei fusese catalizatorul care-i grăbise prăbuşirea. Taina 
făcea să se nască în acelaşi timp o aură de mister, dar şi 
bănuiala; de acolo, mai era doar un simplu pas până la 
incriminare. Prin urmare, acestea trebuiau să ia sfârşit. Tăcerea 
de şapte sute de ani trebuia să fie ruptă. 

Venise vremea lui. 

Regulamentul era limpede. 

„Se va şti că, atunci când orice va fi poruncit de maestru, nu 
va exista nici o şovăială, ci treaba va trebui făcută fără zăbavă, 
ca şi cum porunca ar fi venit din Ceruri.” 

Telefonul de pe biroul lui ţârâi încetişor, iar el ridică 
receptorul. Cei doi fraţi ai noştri din Rennes-le-Château, îi spuse 
adjunctul său, au raportat că Stephanie Nelle şi Malone sunt 
acum acolo. După cum aţi prezis, ea s-a dus direct la cimitir şi a 
dat peste mormântul lui Ernst Scoville. 

Bună treabă, să-ţi cunoşti duşmanul. 

— Fraţii noştri să rămână neobservaţi, dar pregătiţi să 
acţioneze. 

— In cealaltă problemă pe care ne-aţi cerut s-o investigăm, 
încă nu avem nici o idee despre persoana care i-a atacat pe fraţii 
noştri în Copenhaga. 

Nu suporta să audă despre eşecuri. 

— E totul pregătit pentru astă-seară? 

— Vom fi gata. 

— Câţi au fost cei care l-au însoţit pe seneşal în Salonul 
Părinților? 

— Treizeci şi patru. 

— Identificaţi cu toţii? 

— Fiecare dintre ei. 

— Atunci, fiecare va primi o şansă de a ni se alătura. Dacă nu, 
descurcaţi-vă cu ei. Totuşi, să ne asigurăm că, dintre ei, cei mai 
mulţi ni se vor alătura. Ceea ce n-ar trebui să pună probleme. 
Puţini sunt cei cărora le place să împărtăşească o cauză pierdută. 


121 


— Consistoriul va începe la ora şase seara. 

Seneşalul se arăta măcar dornic să se lepede de obligaţie, 
convocându-i pe fraţi la întrunire chiar înainte de amurg. 
Consistoriul reprezenta singura variabilă a ecuaţiei - o procedură 
elaborată în mod special pentru prevenirea manipulărilor - dar 
era una pe care o examinase îndelung şi o anticipase. 

— Fii gata, zise el. Seneşalul se va folosi de iuţeală, încercând 
să provoace dezordine. E modul în care maestrul lui rezolva 
problema alegerilor. 

— N-o să se lase învins cu uşurinţă. 

— Nici n-aş aştepta asta din partea lui. Şi tocmai de aceea, i- 
am rezervat o surpriză. 


122 


18 


RENNES-LE-CHÂTEAU. 
ORA 1.30 DUPĂ-AMIAZA. 


__ Malone şi Stephanie îşi croiră drum prin aglomeratul cătun. 
Incă un autobuz învolbură praful de pe rue centrale, croindu-şi 
drum spre parcare. La jumătatea drumului, Stephanie intră într- 
un restaurant şi discută cu proprietarul. Malone puse ochii pe 
nişte peşti cu aspect delicios de care se bucurau clienţii aflaţi în 
local, dar îşi dădu seama de faptul că mâncarea va trebui să mai 
aştepte. 

Era furios din cauză că Stephanie îl minţise. Ori nu apreciase, 
ori nu înţelesese gravitatea situaţiei. Oameni hotărâți, dispuşi să 
moară sau să ucidă, căutau ceva anume. Văzuse mulţi de genul 
acesta, de-atâtea ori, aşa că, în funcţie de cât de multe informaţii 
avea, existau mai multe şanse de succes. Era suficient de dificil 
să te descurci cu un inamic, dar să-ţi faci griji în legătură cu un 
aliat complica şi mai mult situaţia. 

leşind din restaurant, Stephanie îi zise: 

— Ernst Scoville a fost lovit de un automobil săptămâna 
trecută, când îşi făcea plimbarea zilnică în afara zidurilor 
oraşului. Era foarte bine văzut de oameni. Locuia aici de multă 
vreme. 

— Ceva indicii despre maşină? 

— Nici un martor. Nimic care să ducă la ea. 

— Tu îl cunoşteai de fapt pe Scoville? 

Ea încuviinţă. 

— Da, dar lui nu-i prea păsa de mine. Discutam rareori. Îi ţinea 
partea lui Lars în disputele noastre. 

— Atunci, de ce l-ai căutat? 

— Era singurul la care m-am putut gândi că-l pot întreba 
despre jurnalul lui Lars. S-a purtat civilizat, dacă ne gândim că nu 
mai vorbiserăm de ani de zile. El voia să vadă jurnalul. Aşa că mi- 
am făcut socoteala că puteam să îndrept lucrurile, dacă tot eram 
aici. 

Se întrebă ce putea fi în sufletul ei. Relaţii proaste cu soţul ei, 
cu fiul ei, dar şi cu prietenii soţului ei. Cauzele sentimentului de 
vinovăţie îi erau clare, dar ceea ce avea ea de gând să facă îi 

123 


rămânea neclar. 

Ea îi făcu semn să pornească pe jos. 

— Vreau să trec pe la casa lui Ernst. Avea o bibliotecă pe 
cinste. Vreau să văd dacă mai sunt cărţile acolo. 

— Era însurat? 

Ea clătină din cap. 

— Un singuratic. Ar fi fost pustnicul perfect. 

Îşi continuară drumul pe una dintre aleile laterale, printre alte 
şiruri de clădiri care păreau să fi fost construite pentru beneficiari 
morţi de multă vreme. 

— Chiar crezi că există o comoară ascunsă pe-aici, pe undeva? 
O întrebă el. 

— E greu de spus, Cotton. Lars obişnuia să spună că nouăzeci 
la sută din povestea cu Sauniere e invenţie. Imi venea să-i trag o 
mamă de bătaie pentru că-şi pierdea timpul cu o asemenea 
prostie. Numai că el miza întotdeauna pe cele zece procente de 
adevăr. Asta-i ceea ce-l captiva pe el şi, într-o mare măsură şi pe 
Mark. Acum o sută de ani s-au întâmplat pe-aici lucruri ciudate. 

— Te referi iarăşi la Sauniere? 

Ea făcu un semn de încuviinţare. 

— Ajută-mă să înţeleg. 

— De fapt şi eu am nevoie de ajutor pentru asta. Dar pot să-ţi 
mai spun şi altceva din ceea ce ştiu despre Berenger Sauniere. 


— Nu pot să părăsesc o parohie de care mă leagă interesele, îi 
spuse Sauniere episcopului, în timp ce stătea în faţa acestuia, în 
palatul episcopal din Carcassonne, la treizeci şi ceva de kilometri 
la nord de Rennes-le-Château. 

Evitase această întâlnire timp de mai multe luni, obţinând 
declaraţii de la doctor cum că nu era în stare să călătorească, 
fiind bolnav. Dar episcopul fusese insistent, iar ultima convocare 
pentru o discuţie i-o adusese un poliţist care primise instrucţiuni 
să-l însoţească. 

— Viaţa dumitale e cu mult mai fastuoasă decât a mea, zise 
episcopul. Aş dori să primesc o declaraţie despre originea 
resurselor dumitale monetare, care par să fi apărut atât de brusc 
şi să fie atât de însemnate. 

— Vai, Monseniore, mă întrebaţi singurul lucru pe care nu-mi 
este permis să-l dezvălui. Păcătoşi inveteraţi cărora, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, le-am arătat calea pocăinţei mi-au dat aceste sume 
considerabile. Nu vreau să trădez secretul spovedaniei, 
dezvăluindu-vă numele lor. 


124 


Episcopul păru să mediteze asupra acestui argument. Era unul 
bun şi chiar ar fi putut să stea în picioare. 

— Atunci, hai să vorbim despre modul dumitale de viaţă. 
Acesta nu e apărat de secretul spovedaniei. 

Luă o expresie de naivitate prefăcută. 

— Modul meu de viaţă e destul de modest. 

— Asta nu e ceea ce mi s-a spus. 

— Atunci, aţi fost greşit informat. 

— Hai să vedem. Episcopul deschise coperta unui registru gros 
aflat în faţa lui. Am cerut să se facă un inventar, care a dat 
rezultate chiar interesante. 

Lui Sauniere nu-i plăcea cum suna asta. Relaţia lui cu fostul 
episcop fusese una cordială şi lipsită de probleme, iar el se 
bucurase de o mare libertate. Cu noul episcop, era o cu totul altă 
poveste. 

— În 1891, ai început să renovezi biserica parohială. Atunci, ai 
înlocuit ferestrele, ai construit un portic, ai instalat un altar şi un 
amvon noi şi ai reparat acoperişul. Costul: aproximativ două mii 
două sute de franci. In anul următor, au fost reparate zidurile 
exterioare şi podeaua din interior. Apoi, au venit un nou 
confesional, şapte sute de franci, statui şi recondiţionarea crucii, 
toate acestea sculptate în Toulouse de Giscard, trei mii două sute 
de franci. In 1898, s-a adăugat o cutie a milei, patru sute de 
franci. Apoi, în 1900, un basorelief al sfintei Maria Magdalena, 
destul de bogat ornamentat, mi s-a spus, a fost plasat în faţa 
altarului. i 

Sauniere stătea şi asculta. In mod evident, episcopul studiase 
arhivele parohiei. Fostul trezorier demisionase în urmă cu câţiva 
ani, declarând că îndatoririle sale, după cum îşi dăduse seama, 
erau în „contradicţie cu credinţa sa”. Era limpede faptul că-l 
descoperise cineva. i 

— Eu am venit aici în 1902, continuă episcopul. In ultimii opt 
ani, am încercat - zadarnic, aş putea să adaug - să te fac să apari 
în faţa mea, ca să dai un răspuns îngrijorărilor mele. Dar, în tot 
acest timp, ai izbutit să construieşti, lângă biserică, Villa Bethanie. 
Aceasta este, din câte mi s-au spus, o construcţie burgheză, o 
pastişă de stiluri, alcătuită în întregime din piatră cioplită. Are 
ferestre cu vitralii, un salon, o cameră de zi şi dormitoare pentru 
oaspeţi. Destui oaspeţi, am auzit. Acolo îi primeşti. 

Comentariul era, desigur, menit să provoace un răspuns, dar el 
nu rosti nimic. 

— Apoi, mai e şi Turnul Magdala, absurditatea aceea de 
bibliotecă înălţată deasupra văii. Printre cele mai bune construcţii 
din lemn de prin zonă, mi-a ajuns la urechi. Asta, adăugată la 
colecţiile dumitale de timbre şi de cărţi poştale, care sunt imense, 


125 


ba chiar şi la unele animale exotice. Cu totul, costând multe mii 
de franci. Episcopul închise registrul. Veniturile parohiei dumitale 
nu se ridică la mai mult de două sute cincizeci de franci pe an. 
Cum a fost posibil să strângi toate astea? 

— Aşa cum am mai spus, Monseniore, am fost beneficiarul 
multor donaţii particulare, din partea unor suflete care doreau ca 
parohia mea să prospere. 

— Ai făcut trafic cu liturghii, declară episcopul. Vânzare de 
indulgenţe. Crima dumitale se numeşte simonie. 

Fusese avertizat de faptul că aceasta va fi acuzaţia care i se va 
aduce. 

— De ce-mi faceţi reproşuri? Parohia mea, atunci când am 
ajuns pentru prima dată acolo, era într-o stare lamentabilă. Este, 
printre altele, de datoria superiorilor mei să asigure pentru 
Rennes-le-Château o biserică demnă de credincioşi şi un adăpost 
decent pentru pastor. lar eu, vreme de un sfert de secol, am 
muncit, am construit şi am înfrumusețat biserica, fără să cer o 
centimă de la dioceză. Am impresia că merit mai degrabă felicitări 
decât acuzaţii. 

— Cât spui că s-a cheltuit pe toate aceste îmbunătăţiri? 

Se hotărî să răspundă. 

— O sută nouăzeci şi trei de mii de franci. 

Episcopul începu să râdă. 

— Domnule abate, cu suma asta n-ai fi putut să cumperi nici 
mobilierul, statuile şi vitraliile. După calculele mele, ai cheltuit mai 
mult de şapte sute de mii de franci. 

— Nu prea am cunoştinţă de practicile contabile, aşa că nu pot 
să spun care au fost costurile. Tot ceea ce ştiu este că oamenii 
din Rennes îşi adoră biserica. 

— Există declaraţii oficiale conform cărora primeşti între o sută 
şi o sută cincizeci de mandate poştale pe zi. Sosesc din Belgia, din 
Italia, din ţinuturile Rinului, din Elveţia şi din toată Franţa. Sumele 
sunt cuprinse între cinci şi patruzeci de franci. Frecventezi banca 
din Couiza, unde le transformi în bani peşin. Cum explici asta? 

— De toată corespondenţa mea se ocupă menajera. Ea 
deschide scrisorile şi răspunde la cereri. Intrebarea aceasta ar 
trebui să-i fie adresată ei. 

— Dumneata eşti cel care-şi face apariţia la bancă. 

Insistă pe varianta lui. 

— Ar trebui s-o întrebaţi pe ea. 

— Din nefericire, ea nu se află sub jurisdicţia mea. 

Sauniere ridică din umeri. 

— Domnule abate, dumneata faci trafic cu liturghii. Este foarte 
clar, cel puţin în ceea ce mă priveşte, că plicurile acestea care 


126 


sosesc în parohia dumitale nu sunt bileţele cu urări de bine. Dar 
mai este ceva şi mai deranjant. 

Rămase tăcut. 

— Am făcut un calcul. În afară de cazul în care ai fi plătit cu 
sume exorbitante pentru fiecare liturghie - cel puţin din câte ştiu 
eu, tariful standard printre traficanţi este de cincizeci de centime 
- ar fi trebuit să rosteşti liturghia timp de douăzeci şi patru de ore 
pe zi, vreo trei sute de ani, ca să acumulezi averea pe care-ai 
cheltuit-o. Nu, domnule abate, traficul cu liturghii e o faţadă, una 
pe care ai născocit-o ca să-ţi maschezi adevărata sursă a marii 
dumitale averi. 

Omul ăsta era cu mult mai isteţ decât părea să fie. 

— Ai vreun răspuns? 

— Nu, Monseniore. 

— Atunci, din această clipă eşti eliberat de îndatoririle de la 
Rennes şi te vei prezenta imediat la parohia din Coustouge. În 
plus, eşti suspendat, privat de dreptul de a rosti liturghii sau de a 
împărţi indulgenţe în biserică, până la noi ordine. 

— Şi cât timp ar urma să dureze suspendarea asta? întrebă el, 
cu calm. 

— Până când Curtea Ecleziastică va fi dispusă să-ţi judece 
apelul, pe care sunt sigur că-l vei înainta de îndată. 


— Sauniere a făcut apel, continuă Stephanie, a mers până la 
Vatican, dar a murit, în 1917, înainte să fie reabilitat. Totuşi, a 
părăsit biserica şi n-a mai plecat niciodată din Rennes. A început 
să rostească liturghii în Villa Bethanie. Localnicii îl iubeau, aşa că 
l-au boicotat pe noul abate. Aminteşte-ţi, toate terenurile din 
jurul bisericii, inclusiv vila, îi aparţineau amantei lui Sauniere - 
deşteaptă mişcare - astfel încât Biserica n-a putut să-i facă 
absolut nimic. 

Malone vru să ştie: 

— Prin urmare, de unde-a putut să plătească pentru toate 
îmbunătățirile? 

Ea zâmbi. 

— E o întrebare la care mulţi au încercat să răspundă, inclusiv 
soţul meu. 

Trecură pe o altă alee şerpuită, mărginită de alte case 
mohorâte, cu pietrele de culoarea lemnului putred brăzdate de 
muşchi. 

— Ernst locuia aici, în faţă, spuse ea. 

Se apropiară de o clădire bătrânească, cu faţada înveselită de 
trandafiri în culori pastelate, căţăraţi pe o pergolă din fier forjat. 


127 


Deasupra a trei trepte din piatră, se afla o nişă care adăpostea 
uşa. Malone urcă treptele, aruncă o privire prin geamul uşii şi nu 
observă vreo urmă de neîngrijire. 

— Locul ăsta arată bine. 

— Ernst era un maniac. 

Malone încercă clanţa. Uşa era încuiată. 

— Mi-ar plăcea să intru, zise ea, din stradă. 

El privi în jur. La vreo doisprezece metri în stânga lor, aleea se 
înfunda în zidul exterior. Deasupra, era cerul albastru, presărat 
cu nori văluriţi. Nu se vedea nimeni. Se întoarse şi, cu cotul, 
sparse fereastra din sticlă. Apoi, vâri mâna înăuntru şi descuie. 

Stephanie veni în spatele lui. 

— După dumneavoastră, o invită el. 


128 


19 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 2.00 DUPA-AMIAZA. 


Seneşalul trase de grilajul din fier şi porni în fruntea cortegiului 
îndoliat, conducându-l pe sub străvechile arcade. Intrarea în 
subteranul Salon al Părinților se afla între zidurile abației, la 
capătul unui lung culoar, acolo unde una dintre cele mai vechi 
clădiri se sprijinea de stâncă. Cu o mie cinci sute de ani înainte, 
călugării ocupaseră mai întâi peşterile de dincolo, trăind în firide 
austere. Pe măsură ce soseau tot mai mulţi penitenţi, clădirile se 
înălţau. Abaţii se preocupau fie să le sporească substanţial, fie să 
le reducă, iar clădirea aceasta apăruse în urma unui avânt 
constructiv care durase câteva secole, fiind continuată de 
cavalerii templieri, care preluaseră pe nesimţite stăpânirea în 
timpul secolului al XII-lea. Casa de căpătâi a ordinului - maison 
chevetaine, aşa cum o intitula Regulamentul - fusese la început 
amplasată în lerusalim, apoi în Acra, după aceea în Cipru, 
ajungând până la urmă aici, după Epurare. Ulterior, complexul a 
fost înconjurat cu ziduri de apărare şi turnuri, iar abația devenise 
una dintre cele mai mari din Europa, situată la înălţime, printre 
Pirinei, izolată atât de condiţiile geografice, cât şi de 
Regulament. Numele ei provenise de la râul din apropiere, de la 
cascade şi de la abundența de ape freatice. Abația des 
Fontaines: abația fântânilor. 

lşi continuă drumul în jos, pe treptele înguste cioplite în 
stâncă. Tălpile sandalelor lui din pânză alunecau pe piatra 
umedă. Acolo unde odinioară lumina era furnizată de torțele cu 
petrol, acum aplicele electrice luminau drumul. In spatele lui 
veneau cei treizeci şi patru de fraţi care se hotărâseră să fie de 
partea lui. La capătul de jos al scărilor, păşi tiptil până când 
tunelul se deschise într-o încăpere boltită. Un stâlp din piatră se 
înălța în mijloc, ca trunchiul unui copac bătrân. 

Fraţii se adunară cu încetineală în jurul sicriului din lemn de 
stejar, care deja fusese adus acolo şi aşezat pe un soclu din 
piatră. Printre norii de fum de tămâie, răzbătură cântări de jale. 

Seneşalul făcu un pas în faţă şi cântecele se opriră. 

— Am venit să-i aducem omagiul nostru. Să ne rugăm, zise el, 

129 


în franceză. 

Aşa şi făcură, după care intonară un imn. 

— Maestrul nostru ne-a condus bine. Voi, care sunteţi loiali 
faţă de memoria lui, adunaţi-vă curajul. El ar fi fost mândru de 
voi. 

Trecură câteva clipe de tăcere. 

— Oare ce ne-o sta în faţă? Intrebă în şoaptă unul dintre fraţi. 

Discuţiile electorale nu erau potrivite pentru Salonul Părinților, 
dar în neliniştea care plutea în aer, seneşalul permise o abatere 
de la Regulament. 

— Nesiguranţa, declară el. Fratele de Roquefort e pregătit să 
preia conducerea. Aceia dintre voi care au fost aleşi să participe 
la conclav vor trebui să se străduiască din greu ca să-l oprească. 

— El ne va aduce prăbuşirea, murmură un alt frate. 

— Sunt de aceeaşi părere, interveni seneşalul. El crede că am 
putea să răscumpărăm cumva păcatele vechi de şapte sute de 
ani. Şi chiar dac-am putea, de ce-am face-o? Oricum am 
supravieţuit. 

— Cei care-l urmează au făcut presiuni puternice. Cei care i se 
împotrivesc vor fi pedepsiţi. 

Seneşalul ştia că, de fapt, acesta fusese motivul pentru care 
atât de puţini fraţi veniseră în salon. 

— Strămoşii noştri au înfruntat mulţi duşmani. În Ţara Sfântă, 
le-au ţinut piept sarazinilor şi au murit cu cinste. Aici, au îndurat 
torturile Inchiziției. Maestrul nostru, de Molay, a fost ars pe rug. 
Misiunea noastră este să ne păstrăm credinţa. 

Slabe cuvinte, ştia asta, dar trebuiau rostite. 

— De Roquefort vrea să pornească războiul împotriva 
duşmanilor noştri. Unul dintre cei care-l urmează mi-a zis că are 
chiar de gând să ia înapoi giulgiul. 

Seneşalul sări ca ars. Şi înainte mai fusese propus un 
asemenea act de sfidare de către cei cu gânduri radicale, dar 
fiecare dintre Maeştri reprimase astfel de manifestări. 

— Trebuie să-l oprim în conclav. Noroc că nu poate să aibă 
control asupra procesului de alegere. 

— Mă înfricoşează, rosti un alt frate, iar tăcerea care urmă 
dădea de înţeles că şi ceilalţi erau de aceeaşi părere. 


După o oră de rugăciuni, seneşalul dădu semnalul cuvenit. 
Patru purtători, cu toţii îmbrăcaţi în sutane purpurii, ridicară 
sicriul maestrului. 


130 


Se întoarse şi se apropie de două coloane din porfir roşu, între 
care se afla Uşa Aurului. Numele nu provenea de la materialul 
din care era făcută, ci din ceea ce fusese depozitat odinioară în 
spatele ei. 

Patruzeci şi trei de maeştri zăceau acolo, fiecare în propriul 
locoli, sub un tavan din piatră, şlefuit şi vopsit într-un albastru 
intens, pe care stele aurii sclipeau în lumină. Carnea se 
transformase de multă vreme în ţărână. Numai oasele 
rămăseseră, închise în osuare, fiecare dintre acestea purtând 
înscris numele maestrului şi anii între care îndeplinise această 
funcţie. În dreapta, erau nişe goale, una dintre ele urmând să 
adăpostească trupul maestrului, în anul care urma. Numai 
atunci, unul dintre fraţi avea să se întoarcă şi să transfere 
osemintele într-un osuar. Ritualul înmormântării, pe care ordinul 
îl oficia de multă vreme, era cel al evreilor din Ţara Sfântă, din 
vremea lui Hristos. 

Purtătorii depuseră sicriul în adâncitura desemnată. O linişte 
adâncă umplea semiîntunericul. 

Gânduri în legătură cu prietenul său îi bântuiau mintea 
seneşalului. Maestrul fusese mezinul unui bogat negustor 
belgian. Fusese atras de biserică dintr-un motiv nu prea clar: pur 
şi simplu, simţise o atracţie irezistibilă faţă de acest pas. Fusese 
recrutat de unul dintre numeroşii peregrini ai ordinului, fraţi 
răspândiţi prin întreaga lume, binecuvântaţi cu capacitatea de a-i 
descoperi pe viitorii recruți. Viaţa monahală i se potrivea 
maestrului său. Şi, cu toate că nu deţinea vreo funcţie înaltă, în 
conclavul de după moartea predecesorului său, fraţii strigaseră 
într-un glas: „El să fie Maestrul!” şi, astfel, depusese jurământul: 
„Mă dăruiesc pe mine însumi atotputernicului Dumnezeu şi 
Fecioarei Maria, pentru mântuirea sufletului meu şi fie ca aşa să 
rămân, în viaţa asta sfântă, câte zile voi avea, până la ultima 
mea răsuflare”. Seneşalul făcuse acelaşi legământ. 

Işi lăsă gândurile să zboare înapoi, spre începuturile ordinului: 
strigătele războinice de bătălie, gemetele fraţilor răniţi şi 
muribunzi, vaietele de suferinţă la înmormântarea celor care nu 
supravieţuiseră ciocnirilor. Aşa era viaţa templierilor. Primul 
venit, ultimul plecat. Raymond de Roquefort tânjea după acele 
vremuri. Dar pentru ce? Inutilitatea acestui mod de manifestare 
fusese dovedită atunci când Biserica şi statul se întorseseră 
împotriva templierilor, în vremea Epurării, fără să arate vreo 
consideraţie faţă de cele două secole în care le slujiseră cu 


131 


loialitate. Fraţii fuseseră arşi pe ruguri, iar alţii, torturați şi 
mutilaţi pe viaţă, toate acestea pur şi simplu din lăcomie. Pentru 
lumea modernă, cavalerii templieri reprezentau o legendă. O 
amintire de demult. Nimănui nu-i păsa dacă mai existau sau nu, 
atât de fără speranţă părea să fie gândul la îndreptarea 
nedreptăţii. 

Cei morţi trebuiau să rămână morţi. 

Privi din nou spre nişele din piatră, apoi le ceru fraţilor să 
plece, în afara unuia singur. Ajutorul lui. Avea nevoie să discute 
cu el între patru ochi. Tânărul se apropie. 

— Spune-mi, Geoffrey, începu seneşalul. Puneai ceva la cale 
împreună cu maestrul? 

In ochii întunecaţi ai tânărului scânteie surprinderea. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ţi-a cerut maestrul să faci ceva pentru el în ultima vreme? 
Haide, nu mă minţi tocmai pe mine. El s-a dus, iar eu sunt aici. 

Se gândi că, dacă lăsa rangul deoparte, avea mai multe şanse 
să afle adevărul. 

— Da, domnule seneşal, am dus la poştă două pachete pentru 
maestru. 

— Povesteşte-mi despre primul. 

— Gros şi greu, părea să fie o carte. Am pus-o la poştă în timp 
ce eram la Avignon, acum mai mult de o lună. 

— Şi cel de-al doilea? 

— Trimis luni, din Perpignan. O scrisoare. 

— Cui îi era trimisă scrisoarea? 

— Lui Ernst Scoville, în Rennes-le-Château. 

Tânărul îşi făcu repede semnul crucii, iar seneşalul observă în 
ochii lui nedumerirea şi bănuiala. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Maestrul mi-a spus c-o să mă întrebaţi asta. 

Informaţia îi atrase atenţia. 

— Mi-a cerut ca, atunci când o să mă întrebaţi, să vă spun 
adevărul. Dar, de asemenea, să vă şi avertizez. Cei care au mers 
pe drumul pe care vă pregătiţi să porniţi acum au fost numeroşi, 
dar nici unul n-a izbutit vreodată. Mi-a zis să vă urez noroc şi 
Domnul să vă aibă-n pază! 

Mentorul său fusese o minte strălucită, care ştia, evident, mult 
mai multe decât lăsase vreodată să se întrevadă. 

— A mai spus şi că trebuie să duceţi până la capăt căutarea. 
Acesta vă este destinul. Fie că vă daţi seama de asta, fie că nu. 


132 


Auzise destule. Acum avea o explicaţie pentru cutia goală din 
scrinul aflat în camera maestrului. O trimisese cuiva. Cu o 
mişcare blândă a mâinii, îi făcu semn ajutorului său să plece. 
Geoffrey se înclină, apoi se grăbi să iasă pe Uşa Aurului. 

Deodată, îi trecu ceva prin minte. 

— la stai. Nu mi-ai spus unde-a fost trimis primul pachet, cel 
cu cartea. 

Geoffrey se opri şi se întoarse cu faţa, dar nu spuse nimic. 

— De ce nu-mi răspunzi? 

— Nu e bine să vorbim despre asta. Nu aici. Cu el atât de 
aproape. 

Privirea tânărului alunecă spre sicriu. 

— Mi-ai spus că el voia să ştiu. 

Neliniştea sclipi în ochii măriţi ai ajutorului. 

— Spune-mi unde-a fost trimisă cartea. 

Cu toate că ştia deja, avea nevoie să audă cuvintele. 

— În America. Unei femei pe nume Stephanie Nelle. 


133 


20 


RENNES-LE-CHÂTEAU. 
ORA 2.30 DUPĂ-AMIAZA. 


Malone cercetă din priviri interiorul casei modeste a lui Ernst 
Scoville. Decorul era reprezentat de o colecţie eclectică de 
antichităţi britanice, de obiecte de artă din Spania secolului al 
XII-lea, precum şi de picturi franceze fără importanţă. Estimă că 
vreo mie de cărţi îl înconjurau, cele mai multe dintre ele broşate, 
îngălbenite, altele fiind cu coperţile cartonate, patinate de 
vreme, dar aranjate cu meticulozitate în funcţie de subiect şi de 
mărime, pe rafturile lipite de pereţii exteriori. Ziare vechi erau 
aşezate în teancuri pe ani, în ordine cronologică. Acelaşi lucru se 
întâmpla şi cu periodicele. Totul avea legătură cu Rennes, 
Sauniere, istoria Franţei, Biserica, templierii şi lisus Hristos. 

— Se pare că Scoville era un cunoscător al Bibliei, spuse el, 
arătând spre rândurile de documente. 

— Şi-a petrecut viaţa studiind Noul Testament. Era 
consultantul lui Lars în probleme biblice. 

— Nu pare să fi cercetat cineva casa asta. 

— Putea s-o fi făcut cu grijă. 

— E-adevărat. Dar ce căutau? Noi ce căutăm? 

— Nu ştiu. Tot ceea ce ştiu este că am stat de vorbă cu 
Scoville şi, la două săptămâni după aceea, a murit. 

— Ce-ar putea să fi ştiut, încât să merite să fie ucis pentru 
asta? 

Stephanie ridică din umeri. 

— Discuţia noastră a fost plăcută. Am crezut sincer că el a fost 
cel care mi-a trimis jurnalul. Colabora îndeaproape cu Lars. 
Numai că el nu ştia nimic despre jurnalul care mi-a fost trimis, 
deşi îşi dorea să-l citească. 

Se opri o clipă. 

— la uită-te la toate chestiile astea. Era obsedat. 

Clătină din cap. 

_ — M-am tot certat cu Lars pe tema asta timp de atâţia ani. 

Intotdeauna am fost de părere că-şi irosea talentul academic. Era 

un bun istoric. Ar fi putut să obţină un salariu serios, la o 

universitate, publicând studii de cercetare credibile. In loc de 
134 


asta, a cutreierat de colo-colo, căutând iluzii. 

— A fost un autor de bestselleruri. 

— Numai prima lui carte a fost bestseller. Şi pe tema banilor 
ne certam mereu. 

— Vorbeşti ca o femeie chinuită de remuşcări. 

— Nu ai şi tu? Imi aduc aminte că ai suportat greu divorţul de 
Pam. 

— Nimănui nu-i place să dea greş. 

— Măcar soţia ta nu s-a sinucis. 

Aici, ea avea dreptate. 

— Spuneai pe drum încoace că Lars credea că Sauniere ar fi 
descoperit un mesaj în interiorul flaconului de sticlă pe care l-a 
găsit în coloană. De la cine era mesajul ăla? 

— In jurnalul lui, Lars scrisese că era probabil de la unul dintre 
predecesorii săi, Antoine Bigou, care a fost preot paroh în Rennes 
în ultima parte a secolului al XVIII-lea, în timpul Revoluţiei 
Franceze. Ti-am pomenit despre el în maşină. El a fost preotul 
căruia i-a destăinuit Marie d'Hautpoul de Blanchefort secretul ei 
de familie, înainte să moară. 

— Prin urmare, Lars crede că secretul de familie era cel 
ascuns în flacon? 

— Nu e chiar atât de simplu. Mai sunt şi alte aspecte ale 
poveştii. Marie d'Hautpoul s-a măritat cu ultimul marchiz de 
Blanchefort în 1732. Familia de Blanchefort are un arbore 
genealogic care duce până în vremurile templierilor. Strămoşii lui 
au participat atât la cruciade, cât şi la războaiele albigenzilor. 
Unul dintre strămoşi a fost chiar maestru al templierilor, pe la 
mijlocul secolului al XII-lea, iar familia a controlat oraşul Rennes 
şi pământurile din jur, timp de secole. Atunci când templierii au 
fost arestaţi, în anul 1307, cei din familia de Blanchefort i-a 
adăpostit pe mulţi dintre cei care fugeau de oamenii lui Filip al 
IV-lea. Se spune, cu toate că nimeni nu ştie sigur, că, după asta, 
membrii familiei de Blanchefort au făcut mereu parte din 
rândurile templierilor. 

— Vorbeşti ca Henrik. Chiar crezi că templierii mai există pe- 
aici, pe undeva? 

— N-am nici o idee. Dar ceva din ceea ce mi-a zis tipul din 
catedrală îmi tot vine în minte. L-a citat pe sfântul Bernard de 
Clairvaux, călugărul din secolul al XII-lea care le-a fost de mare 
folos templierilor, atunci când s-au ridicat la putere. Eu m-am 
comportat ca şi cum n-aş fi ştiut despre ce vorbea. Numai că 


135 


Lars scrisese multe despre el. 

Malone îşi amintea, la rândul lui, despre numele acesta, din 
cartea pe care-o citise la Copenhaga. Bernard de Fontaines era 
un călugăr cistercian, care a întemeiat o mănăstire la Clairvaux, 
în secolul al XII-lea. A fost un gânditor de frunte şi a exercitat o 
influenţă considerabilă în cadrul Bisericii, devenind un sfetnic 
apropiat al papei Inocenţiu al II-lea. Unchiul său fusese printre cei 
nouă care au stat la originea templierilor şi tot Bernard a fost cel 
care l-a convins pe Inocenţiu al II-lea să le permită templierilor 
aplicarea acelui Regulament fără precedent. 

— Tipul din catedrală îl cunoştea pe Lars, zise Stephanie. Chiar 
a lăsat să se înţeleagă că vorbise cu el despre jurnal şi că Lars |- 
ar fi înfruntat. Tipul de la Round Tower, de asemenea, lucra 
pentru el - a vrut ca eu să ştiu asta - iar atunci când a sărit, a 
folosit strigătul de luptă al templierilor. 

— Toate astea ar putea să fie doar un bluf, ca să te 
ameţească. 

— Incep să mă îndoiesc de asta. 

Fu şi el de acord, mai ales după ceea ce observase în drumul 
spre cimitir. Dar, pentru moment, păstră descoperirea pentru el. 

— Lars a scris în jurnalul lui despre secretul celor din familia 
de Blanchefort, un secret despre care se presupune că ar data 
din 1307, din vremea arestării templierilor. A găsit o mulţime de 
referiri în legătură cu acest presupus secret în documente din 
perioada aceea, dar niciodată vreun amănunt. Se pare că şi-a 
petrecut o grămadă de timp prin mănăstirile de pe-acolo, 
absorbit în studiul cronicilor. Dar mormântul lui Marie, cel care 
era desenat în cartea cumpărată de Thorvaldsen, pare să fie 
cheia. Marie a murit în anul 1781, dar abia în 1791 abatele Bigou 
i-a ridicat o piatră de mormânt, iar inscripţia de-acolo a rămas. 
Aminteşte-ţi de vremea aia. Revoluţia Franceză fierbea, iar 
bisericile catolice erau distruse. Bigou era antirepublican, aşa că 
a fugit în Spania în 1793 şi a murit acolo după doi ani, fără să se 
mai întoarcă vreodată în Rennes-le-Château. 

— Şi ce credea Lars c-ar fi ascuns Bigou în flaconul ăla din 
sticlă? 

— Probabil că nu era chiar secretul familiei de Blanchefort, ci 
mai degrabă o metodă prin care putea să fie aflat. In jurnalul lui, 
Lars scria că era ferm convins de faptul că mormântul lui Marie 
conţinea cheia secretului. 

incepea să înţeleagă şi el. 


136 


— Acesta fiind motivul pentru care cartea era atât de 
importantă. 

Ea făcu un semn de încuviinţare. 

— Sauniere a golit multe dintre mormintele din curtea 
bisericii, scoțând de-acolo osemintele şi plasându-le într-un osuar 
comun, care încă se mai află în spatele bisericii. Asta explică, aşa 
cum scria Lars, de ce nu mai sunt acum acolo morminte datând 
dinainte de 1885. Localnicii au făcut scandal mare atunci când 
au aflat cu ce se ocupa, aşa că a primit ordin, din partea 
consiliului orăşenesc, să înceteze. Mormântul lui Marie de 
Blanchefort n-a fost deschis, dar toate literele şi simbolurile au 
fost răzuite de Sauniere. Numai că, fără ştirea lui, exista o schiţă 
a inscripţiei, care a rămas, desenată de primarul local, Eugene 
Stublein. Lars a aflat despre desenul acela, dar n-a izbutit să 
găsească niciodată un exemplar din carte. 

— Cum a putut Lars să ştie că Sauniere a distrus inscripţia de 
pe mormânt? 

— Există un document din vremea aia, care spune că 
mormântul lui Marie a fost vandalizat. Nimeni n-a dat vreo 
importanţă deosebită actului aceluia, dar cine altcineva decât 
Sauniere putea s-o facă? 

— Şi Lars credea că toate astea conduc spre o comoară? 

— A scris în jurnalul lui că, după cum credea, Sauniere ar fi 
descifrat mesajul pe care abatele Bigou l-a lăsat în urma lui şi că 
a găsit ascunzătoarea templierilor, destăinuindu-i asta doar 
amantei lui, iar ea a murit fără să-l spună altcuiva. 

— Şi-atunci, ce-aveai de gând să faci? Să te foloseşti de jurnal 
şi de carte, ca s-o cauţi iarăşi? 

— Nu ştiu ce-aş fi făcut. Pot doar să spun că a fost ceva care 
m-a făcut să vin, să cumpăr cartea şi s-arunc o privire pe-aici. 
Făcu o pauză. De asemenea, mi-a oferit o scuză să vin, să stau o 
vreme în casa lui şi să-mi aduc aminte. 

Aici, o înţelegea. 

— Şi de ce l-ai mai amestecat pe Peter Hansen? De ce n-ai 
cumpărat, pur şi simplu, cartea? 

— Incă lucrez pentru guvernul Statelor Unite. Credeam că 
Hansen va fi o acoperire. Aşa, numele meu n-ar fi apărut pe 
nicăieri. Bineînţeles, n-am avut habar de toate implicaţiile astea. 

Se gândi la ceea ce zisese ea. 

— In consecinţă, Lars mergea pe urmele lui Sauniere, tot aşa 
cum Sauniere l-a urmat pe Bigou. 


137 


Ea încuviinţă. 

— Şi se pare că şi altcineva merge pe aceleaşi urme. 

Malone examină din nou încăperea. 

— Trebuie să ne mişcăm printre toate astea cu grijă, dacă 
vrem să avem vreo speranţă c-am putea să aflăm ceva vreodată. 

Ceva de la uşa din faţă îi atrase atenţia. In clipa în care 
intraseră, un teanc de scrisori împrăştiate pe podea fusese luat 
de curent şi împins mai aproape de perete, scrisorile părând să fi 
fost introduse printr-o fantă din uşă. Se duse până acolo şi ridică 
de jos vreo şase plicuri. 

Stephanie veni lângă el. 

— Dă-mi s-o văd pe asta, îi ceru ea. 

li întinse un plic cenușiu, cu un scris negru. 

— Biletul care însoțea jurnalul lui Lars era pe o hârtie de 
culoarea asta, iar scrisul pare asemănător. 

Căută foaia în geanta de pe umăr şi comparară amândoi 
scrisul. 

— E identic, constată ea. 

— Sunt convins că Scoville n-o să se supere, completă el, 
desfăcând plicul. 

Nouă foi ieşiră la iveală. Pe una dintre ele era un mesaj scris 
de mână, cu aceeaşi cerneală şi acelaşi scris de pe biletul primit 
de Stephanie. 


_ Ea va veni. Fii iertător. Ai căutat mult şi meriţi să vezi. 
Impreună, ar fi posibil. In Avignon găseşte-l pe Claridon. 
El poate arăta drumul. Dar prend garde /'Ingenieur. 


Malone citi din nou ultimul rând: „prend garde /'Ingenieur”. 

— Fereşte-te de Inginer. Ce înseamnă asta? 

— Bună întrebare. 

— Nu se pomeneşte în jurnal despre vreun inginer? 

— Nici o vorbă. 

— „Fii iertător.” Se pare că expeditorul ştia că tu şi Scoville nu 
vă prea plăceaţi unul pe celălalt. 

— Asta mă sperie. Nu ştiam c-ar fi cineva la curent cu asta. 
Malone examină şi celelalte opt foi. 

— Astea sunt din jurnalul lui Lars. Paginile lipsă. 

Verifică ştampila poştei, de pe plic. Era din Perpignan, de pe 
coasta franceză. Din urmă cu cinci zile. 

— Scoville n-a mai primit-o. A ajuns prea târziu. 


138 


— Ernst a fost asasinat, Cotton. Acum nu mai există nici o 
îndoială. Era de aceeaşi părere, dar îl mai sâcâia şi altceva. Se 
strecură spre una dintre ferestre şi, cu grijă, privi pe după 
transperante. 

— Trebuie să mergem la Avignon, zise ea. 

Fu de acord, dar, în timp ce-şi concentra privirea scrutând 
strada goală dădu cu ochii de ceea ce ştia că va vedea acolo şi 
răspunse: 

— După ce ne ocupăm de o altă problemă. 


139 


21 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 6.00 SEARA. 


De Roquefort examină adunarea. Rareori se întâmpla ca frații 
să îmbrace straie de ceremonie. Regulamentul impunea ca, în 
cea mai mare parte a timpului, să se îmbrace „fără vreun exces 
sau ostentaţie”. Dar un conclav cerea formalism şi fiecare dintre 
membri trebuia să se îmbrace conform rangului său. 

Priveliştea era impresionantă. Fraţii cavaleri purtau mantii 
albe din lână peste sutane scurte, albe, împodobite cu fireturi 
stacojii. Ciorapi argintii le înveleau gambele. Glugi albe 
acopereau capul fiecăruia. Crucea roşie, cu capetele celor patru 
braţe egale răsfrânte, le împodobea piepturile. In jurul taliei 
aveau înfăşurată o cingătoare purpurie, iar acolo unde odinioară 
atârna spada, acum doar o eşarfă îi deosebea pe cavaleri de 
meşteşugari, fermieri, meseriaşi, clerici, preoţi şi consilieri, care 
purtau costumaţii similare, dar cu nuanţe variate de verde, maro 
şi negru, clericii distingându-se prin mănuşile lor albe. 

Odată ce era convocat consistoriul, Regulamentul impunea ca 
mareşalul să prezideze desfăşurarea acestuia. Era o modalitate 
prin care se compensa influenţa oricărui seneşal, care, fiind cel 
de-al doilea în rang la comandă, putea să domine adunarea cu 
uşurinţă. N 

— Fraților, începu de Roquefort. In încăpere nu se mai auzi nici 
un zgomot. A venit timpul reînnoirii noastre. Trebuie să ne 
alegem un maestru. Inainte să începem, haideţi să-i cerem 
Domnului să ne călăuzească în orele care vor urma. 

In licăririle candelabrelor din bronz, de Roquefort urmări cum 
488 de fraţi îşi înclină capetele. Chemarea fusese trimisă imediat 
după ivirea zorilor, aşa că mulţi dintre cei care-şi efectuau 
serviciul în afara abației bătuseră ceva drum până aici. Se 
adunaseră în salonul de sus din palais, o imensă citadelă care 
data din secolul al XVI-lea, înaltă de peste treizeci de metri, cu 
un diametru de peste douăzeci, cu ziduri groase de mai mult de 
trei metri şi jumătate. Odinioară, servise ca ultimă redută de 


10 „Palat” - în limba franceză, în original (n.tr.). 


140 


apărare a abatelui, în caz de atac, dar ulterior se transformase 
într-un elaborat centru pentru ceremonii. Ambrazurile pentru 
arcaşi erau acum astupate cu vitralii, stucatura de culoare 
galbenă fiind acoperită cu imagini ale sfântului Martin, ale lui 
Carol cel Mare şi ale Fecioarei Maria. Salonul circular, având 
deasupra două galerii cu grilaj, îi putea găzdui cu uşurinţă pe cei 
aproape cinci sute de fraţi, fiind de asemenea binecuvântat cu o 
acustică aproape de perfecţiune. 

De Roquefort îşi înălţă capul şi-i privi în ochi pe ceilalţi patru 
ofiţeri. Comandorul, care era în acelaşi timp intendent-şef şi 
trezorier, îi era prieten. De Roquefort îşi petrecuse ani de zile 
încercând să cultive o relaţie cu acest om distant şi spera că 
eforturile lui îi vor aduce curând recompensa dorită. Postăvarul, 
cel care supraveghea veşmintele ordinului, era clar că avea să 
lupte pentru cauza mareşalului. Totuşi, capelanul, cel care 
superviza toate aspectele spirituale, constituia o problemă. De 
Roquefort nu fusese niciodată capabil să obţină ceva palpabil din 
partea veneţianului, cu excepţia unor vagi generalizări a ceea ce 
era evident. Apoi, era seneşalul, care stătea în picioare lângă 
beauseant, veneratul steag alb-negru al ordinului. Părea să se 
simtă în largul lui, cu tunica şi capa albe, peticul brodat de pe 
umărul său stâng indicându-i înalta funcţie. Vederea lui îi 
întoarse lui de Roquefort stomacul pe dos. Individul ăsta n-avea 
nici un drept să poarte asemenea veşminte preţioase. 

— Fraţilor, consistoriul a fost convocat. E timpul să-i numim pe 
cei care vor participa la conclav. 

Procedura era înşelător de simplă. Se alegea numele unuia 
dintre fraţi, dintr-un vas care conţinea numele tuturor. Apoi, 
acesta privea prin întreaga adunare şi alegea un altul, fără vreo 
oprelişte. Din nou, la vas, pentru un alt nume, apoi o altă alegere 
deschisă, acest tipar fiind urmat până când erau desemnate zece 
persoane. Prin acest sistem, se contopea elementul şansei cu 
implicarea personală,  diminuând în mare măsură orice 
posibilitate de părtinire premeditată. De Roquefort, în calitate de 
mareşal, ca şi seneşalul, era în mod automat inclus, ajungându- 
se astfel la doisprezece membri. Votul a două treimi dintre 
aceştia era necesar pentru validarea alegerii. 

De Roquefort privi cum se făceau alegerile. Atunci când 
acestea se terminară, patru cavaleri, un preot, un cleric, un 
fermier, doi meşteşugari şi un muncitor fură aleşi. Mulţi dintre ei 
erau adepţii lui. Cu toate acestea, blestematul de hazard 


141 


permisese ca vreo câţiva dintre cei incluşi să fie dintre cei a 
căror loialitate faţă de el era, în cel mai bun caz, îndoielnică. 

Cei zece bărbaţi făcură câte un pas înainte, apoi se răspândiră 
în evantai, formând un semicerc. 

— Avem conclavul, declară de Roquefort. Consistoriul s-a 
încheiat. Să începem. 

Fiecare dintre fraţi îşi lăsă pe spate gluga, ca semn că 
dezbaterile puteau acum să înceapă. Conclavul nu era ceva 
secret. Dimpotrivă, numirile, discuţia şi votul aveau loc în faţa 
întregii frăţii. Cu toate acestea, Regulamentul stipula faptul că 
spectatorii nu aveau voie să scoată vreun sunet. 

De Roquefort şi seneşalul îşi ocupară locurile alături de ceilalţi. 
Acum, de Roquefort nu mai prezida: în cadrul conclavului, toţi 
fraţii aveau drepturi egale. Unul dintre cei doisprezece, un 
cavaler mai vârstnic cu o barbă deasă, sură, zise: 

— Mareşalul nostru, un om care a apărat ordinul timp de 
atâţia ani, ar trebui să fie noul nostru maestru. Il propun 
candidat. 

Alţi doi îşi manifestară consimţământul. Cu cele trei voturi 
cerute, candidatura era acceptată. 

Un altul dintre cei doisprezece, unul dintre meşteşugari, un 
armurier, făcu un pas înainte. 

— Nu sunt de acord cu ceea ce i s-a făcut maestrului. A fost un 
om bun, care a iubit ordinul acesta. N-ar fi trebuit să-l contestăm. 
II propun candidat pe seneşal. 

Alţi doi îşi exprimară consimţământul. 

De Roquefort se încordă. Liniile de bătălie fuseseră trasate. 

Războiul putea să înceapă. 

x 

Dezbaterea ajunsese la cea de-a doua oră. Regulamentul nu 
fixa vreo limită de timp pentru desfăşurarea conclavului, în ideea 
că durata procedurii putea foarte bine să fie în funcție de 
rezistenţa participanţilor. Nu se ceruse încă vreun vot. Fiecare 
dintre cei doisprezece avea acest drept, dar nimeni nu dorea să 
piardă vreun punct - ar fi fost un semn de slăbiciune - aşa că 
voturile erau cerute doar atunci când cele două treimi ar fi părut 
asigurate. 

— Nu mă impresionează ceea ce plănuieşti, îi spuse unul 
dintre membrii conclavului, preotul, seneşalului. 

— Nu ştiam că am un plan. N 

— Vei continua în felul maestrului. In stilul trecutului. Adevărat 


142 


sau nu? 

— Voi rămâne credincios jurământului pe care l-am depus, aşa 
cum ar trebui s-o faci şi tu, frate. 

— İn jurământul meu nu se spunea nimic despre slăbiciune, 
replică preotul. Nu mi s-a cerut să fiu îngăduitor faţă de o lume 
care lâncezeşte în ignoranță. 

— Ne-am apărat cunoaşterea timp de atâtea secole. De ce-ai 
vrea să schimbăm asta? 

Un alt membru al conclavului păşi în faţă. 

— M-am săturat de ipocrizie. Imi face greață. Aproape că am 
fost exterminați din cauza lăcomiei şi-a ignoranței. E timpul să 
plătim cu aceeaşi monedă. 

— In ce scop? întrebă seneşalul. Ce-ar fi de câştigat? 

— Dreptatea, strigă un alt cavaler, iar câţiva alţi membri al 
conclavului fură de acord cu el. 

De Roquefort hotărî că era momentul să intre în bătălie. 

— Evanghelia spune: „Lăsaţi-l pe cel care caută să nu se 
oprească din căutat până când acela nu găseşte. Atunci când 
acela găseşte, acela va fi tulburat. Atunci când cineva e tulburat, 
acela va fi uimit şi va domni peste toţi”. 

Seneşalul se întoarse cu faţa spre el. 

— Dar şi Toma a spus: „Dacă vă zic cei care vă conduc, iată, 
regatul este în cer, atunci păsările cerului vor ajunge acolo 
înaintea voastră. Dacă vă spun că e în apă, atunci peştii vor 
ajunge acolo înaintea voastră”. 

— N-o să ajungem niciodată nicăieri, dacă urmăm cursul din 
prezent, zise de Roquefort. 

Câteva capete se înclinară în semn de aprobare, dar tot nu 
erau destule încât să ceară votul. 

Seneşalul ezită o clipă, apoi spuse: 

— Te întreb, mareşale: care sunt planurile tale, dacă vei fi 
ales? Sau faci la fel ca lisus, destăinuindu-ţi misterele numai în 
faţa celor pe care-i socoteşti demni de aceste mistere, nelăsând 
vreodată ca stânga să ştie ce face dreapta? 

Mareşalul consideră că e o ocazie bine-venită să spună, în faţa 
frăţiei, ceea ce avea de gând. 

— lisus a mai spus şi că: „Nimic din ceea ce este ascuns nu va 
rămâne nedezvăluit”. 

— Şi-atunci, ce vei vrea să facem noi? 

Mareşalul examină încăperea, plimbându-şi privirea de la 
podea până la galerie. Acesta era momentul favorabil pentru el. 


143 


— Gândiţi-vă la trecut. La începuturi. Atunci când mii de fraţi 
depuneau jurământul. Erau bărbaţi viteji, care au cucerit Ţara 
Sfântă. In Cronici, se povesteşte despre o garnizoană care a fost 
pierdută în faţa sarazinilor. După bătălie, acelor două sute de 
cavaleri li s-a oferit viaţa dacă în schimb s-ar fi lepădat de Hristos 
şi s-ar fi convertit la islam. Cu toţii au ales să îngenuncheze în 
faţa musulmanilor şi să li se taie capetele. Aceasta-i moştenirea 
noastră. Cruciadele au fost cruciada noastră. 

Făcu o pauză de o clipă, pentru efect. 

— lată ceea ce face ca ziua de vineri, 13 octombrie 1307 - o zi 
atât de infamă, de condamnabilă, pe care civilizaţia occidentală 
continuă s-o eticheteze ca fiind ghinionistă - să fie atât de greu 
de acceptat. Mii de fraţi de-ai noştri au fost arestaţi pe nedrept. 
Azi erau Cavalerii Săraci ai lui Hristos şi-ai Templului lui Solomon, 
chintesenţa a tot ceea ce era bun, dispuşi să moară pentru 
Biserica lor, pentru papa lor, pentru Dumnezeul lor. In ziua 
următoare, erau acuzaţi de erezie. Şi cu ce învinuiri? Că scuipau 
pe Cruce, că schimbau între ei săruturi obscene, că ţineau 
întruniri secrete, că adulau o pisică, că practicau sodomia sau că 
venerau cine ştie ce cap de bărbat bărbos. 

Făcu o altă pauză. 

— Nici un cuvânt adevărat între toate acestea; şi totuşi, fraţii 
noştri au fost torturați şi mulţi au cedat, făcând mărturisiri false. 
O sută douăzeci au fost arşi pe rug. 

Se opri încă o dată. 

— Mogştenirea noastră e una a ruşinii, iar noi suntem priviţi în 
istorie nu altfel decât cu bănuială. 

— Şi ce i-ai spune lumii? îl întrebă seneşalul, pe un ton liniştit. 

— Adevărul. 

— Şi de ce te-ar crede? 

— Nu va avea de ales, răspunse el. 

— Cum aşa? 

— Fiindcă voi avea dovada. 

— Ai găsit Chivotul Legii? 

Seneşalul îi ţintise singurul punct slab, dar el nu-şi permitea să 
arate vreo slăbiciune. 

— Imi stă la îndemână. 

Se auziră exclamaţii de uimire de la galerie. 

Chipul seneşalului rămase imobil. 

— Susţii că ne-ai regăsit după şapte secole arhivele pierdute. 
Ai găsit şi comoara care i-a scăpat lui Filip cel Frumos? 


144 


— Şi ea îmi stă la îndemână. 

— Îndrăzneţe vorbe, mareşale. 

Acesta îi privi ţintă pe fraţi. 

— Am tot căutat vreme de un deceniu. Indiciile sunt greu de 
găsit, dar curând voi fi în posesia unei dovezi pe care lumea n-o 
poate tăgădui. Că părerile se mai schimbă, asta nu-i relevant. 
Mai degrabă, victoria poate fi obţinută dovedind faptul că fraţii 
noştri n-au fost eretici. Şi că, dimpotrivă, cu toţii au fost sfinţi. 

Aplauzele izbucniră dinspre mulţime. De Roquefort profită de 
moment. 

— Biserica Romano-Catolică ne-a desfiinţat, susţinând că 
suntem adoratori ai idolilor, dar Biserica însăşi îşi venerează idolii 
cu un păgânism atroce. Făcu o pauză, apoi, cu voce puternică, 
rosti: Voi recupera giulgiul. 

Alte aplauze. Mai puternice. Susţinute. Era o violare a 
Regulamentului, dar nimănui nu părea să-i pese. 

— Biserica nu are nici un drept asupra giulgiului nostru, ţipă 
de Roquefort, vocea lui acoperind bătăile din palme. Maestrul 
nostru, Jacques de Molay, a fost torturat, maltratat, apoi ars pe 
rug. Şi ce crimă a comis? Aceea de a fi fost slujitor credincios al 
lui Dumnezeu şi-al papei. Moştenirea lui nu e moştenirea /or. E 
moştenirea noastră. Avem mijloacele necesare ca să ne atingem 
scopul. Şi-aşa va fi, sub conducerea mea. 

Seneşalul îi înmână steagul celui de lângă el, se îndreptă spre 
de Roquefort şi aşteptă ca aplauzele să se mai potolească. 

— Şi ce se va întâmpla cu cei care nu cred la fel? 

— „Caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide.” 

— Şi în cazul celor care aleg să nu fie de aceeaşi părere? 

— Evanghelia glăsuieşte limpede şi-aici: „Nenorocire celor 
stăpâniţi de diavoli”. 

— Eşti un om periculos. 

— Nu, seneşale, tu eşti pericolul. Ai venit târziu printre noi şi 
cu inima slabă. Nu ai o concepţie asupra nevoilor noastre, ci doar 
a ceea ce tu şi maestrul tău credeaţi c-ar fi nevoile noastre. Eu 
mi-am dăruit viaţa ordinului. Nimeni, în afara ta, nu mi-a pus 
vreodată la îndoială priceperea. Intotdeauna am aderat la acel 
ideal care spune că mai degrabă să te frângi, decât să te pleci. 
Îşi întoarse faţa de la adversarul său şi făcu o mişcare către 
conclav. Destul. Cer votul. 

Regulamentul stipula că, din acel moment, dezbaterea se 
încheia. Eu voi vota primul, anunţă de Roquefort. Pentru mine. 


145 


Toţi cei care sunt de acord, s-o spună. 

li privi pe ceilalţi zece cum îşi cântăreau opţiunile. Rămăseseră 
tăcuţi în timpul înfruntării dintre el şi seneşal, dar fiecare dintre 
ei ascultase cu o atenţie care însemna înţelegere. Ochii lui de 
Roquefort se aţintiră asupra grupului, concentrându-se asupra 
celor pe care-i considera loiali întru totul. 

Braţele începură să se ridice. 

Unu. Trei. Patru. Şase. 

Şapte. 

Avea deja cele două treimi necesare, dar voia mai mult, aşa că 
mai aşteptă înainte de a-şi proclama victoria. 

Toţi zece votară pentru el. 

Incăperea se umplu de urale. 

In vremurile de demult, i s-ar fi spălat picioarele şi-ar fi fost 
purtat până-n capelă, unde s-ar fi rostit o liturghie în onoarea lui. 
Mai târziu, avea să fie organizată o festivitate, una dintre rarele 
ocazii în care ordinul se lăsa cuprins de veselie. Dar asta nu se 
mai întâmpla. In schimb, unii începură să-i psalmodieze numele, 
iar fraţii, care altfel trăiau într-o lume lipsită de emoţii, îşi arătară 
aprobarea prin aplauze. Apoi, aplauzele se transformară în 
„beauseant”, iar cuvântul îşi împrăştie ecourile de-a lungul 
întregii încăperi. 

Fii glorios! 

In timp ce psalmodierea continua, el îl privi fix pe seneşal, 
care încă stătea alături de el. Privirile li se întâlniră şi, prin 
intermediul ochilor, dădu de înţeles nu numai că succesorul ales 
de maestru pierduse bătălia, dar şi că înfrântul era acum într-o 
primejdie de moarte. 


146 


22 


RENNES-LE-CHÂTEAU. 
ORA 9.30 SEARA. 


Stephanie hoinărea în jurul casei răposatului ei soţ. Aspectul ei 
era unul specific regiunii: podele zdravene din scânduri, tavane 
din bârne, şemineu din piatră, mobilier simplu din lemn de pin. 
Nu părea spațioasă, dar era încăpătoare, cu două dormitoare, un 
birou, o baie, o bucătărie şi un atelier. Lars adora sculptura în 
lemn, iar ea observase mai devreme că strungurile, dălţile şi 
scoabele încă erau acolo, fiecare dintre unelte fiind atârnată de 
câte un cârlig al unui cuier şi acoperită cu un strat gros de praf. 
Era talentat pentru lucrul la strung. Ea încă mai păstra câteva 
boluri, cutii şi suporturi pentru lumânări pe care el le meşterise 
din arborii aflaţi în împrejurimi. 

Pe timpul căsniciei, îl vizitase doar de câteva ori. Ea şi Mark 
locuiseră în Washington, apoi în Atlanta. Lars stătuse mai mult în 
Europa, iar în ultimii zece ani, aici, la Rennes. Nici unul din ei nu 
pătrunsese vreodată în spaţiul celuilalt fără permisiune. Cu toate 
că nu erau de acord în multe privinţe, se comportaseră 
întotdeauna civilizat. Poate mult prea civilizat, după cum se 
gândise ea de multe ori. 

Intotdeauna crezuse că Lars îşi cumpărase casa din încasările 
obţinute pentru prima lui carte, dar acum ştia că Henrik 
Thorvaldsen îl ajutase s-o achiziţioneze. Ceea ce era atât de tipic 
pentru Lars. Avea prea puţină preţuire faţă de bani, cheltuind tot 
ceea ce câştiga pe călătoriile şi obsesiile lui, sarcina de a se 
asigura că facturile familiei erau plătite fiind lăsată în seama ei. 
Abia de curând achitase un împrumut contractat pentru 
finanţarea studiilor lui Mark la colegiu şi la universitate. Fiul ei se 
oferise de câteva ori să preia datoria, mai ales de când se 
înstrăinaseră, dar ea refuzase de fiecare dată. Misiunea unui 
părinte era să-şi educe copilul, iar ea îşi luase în serios această 
misiune. Poate prea în serios, ajunsese să creadă. 

Ea şi Lars nu-şi vorbiseră deloc în lunile care precedaseră 
moartea lui. Ultima lor întâlnire fusese una neplăcută, o altă 
ceartă pe tema banilor, a responsabilităţii, a familiei. Încercarea 
ei de apărare, din ziua precedentă, în faţa lui Henrik 

147 


Thorvaldsen, sunase cam fals, numai că ea nu-şi dăduse 
niciodată seama de faptul că ar putea cunoaşte şi altcineva 
adevărul despre înstrăinarea din căsnicia lor. Totuşi, după cum 
aflase, Thorvaldsen ştia. Poate că el şi Lars fuseseră apropiaţi. 
Din nefericire, ea n-o să afle niciodată. Era problema cu 
sinuciderile astea: sfârşitul suferințelor unei persoane doar le 
prelungea agonia celor rămaşi în urmă. Işi dorea atât de mult să 
se descotorosească de senzaţia de rău care i se cuibărise în 
stomac. „Durerea eşecului”, o numise odinioară un scriitor. Şi ea 
era de acord cu el. 

Işi încheie plimbarea şi intră în birou, aşezându-se pe un scaun 
faţă-n faţă cu Malone, care imediat după cină se apucase să 
citească jurnalul lui Lars. 

— Soţul tău era un cercetător foarte meticulos, remarcă el. 

— Multe dintre astea sunt cam criptice. La fel ca şi omul. 

Malone păru să-i înţeleagă frustrarea. 

— Vrei să-mi spui de ce te simţi tu răspunzătoare pentru 
sinuciderea lui? 

Ea se hotărî să-i permită intruziunea. Avea nevoie să discute 
despre asta. 

— Nu mă simt răspunzătoare, mă simt doar părtaşă. Amândoi 
aveam mândria noastră. Şi încăpăţânarea. Eu eram la 
Departamentul de Justiţie, Mark crescuse, se discuta c-o să 
primesc propria agenţie, aşa că m-am concentrat asupra a ceea 
ce consideram eu c-ar fi important. Lars a făcut acelaşi lucru. Din 
nefericire, nici unul din noi nu aprecia ceea ce făcea celălalt. 

— E uşor să vezi asta, după atâţia ani. Dar atunci era imposibil 
s-o ştii. 

— Tocmai asta-i problema, Cotton. Eu sunt aici. El, nu. 

Nu se simţea deloc în largul ei să vorbească despre propria 
persoană, dar anumite lucruri trebuiau spuse. 

— Lars a fost un scriitor talentat şi un bun cercetător. Toate 
chestiile pe care ţi le-am spus mai devreme despre Sauniere şi 
despre oraşul ăsta. Cât de interesante sunt. Dacă i-aş fi acordat 
vreo atenţie atunci când trăia, poate că acum ar fi fost şi el aici. 

Şovăi preţ de câteva clipe. 

— Era un om atât de calm. Niciodată nu ridica vocea. 
Niciodată nu vorbea urât. Tăcerea era arma lui. Putea să stea 
săptămâni în şir fără să scoată vreun cuvânt. Asta mă înfuria. 

— Ei, asta o înţeleg, interveni Malone, însoţindu-şi vorbele cu 
un zâmbet. 


148 


— Ştiu, firea mea repezită. Lars nu s-a putut împăca niciodată 
cu ea. Până la urmă, ne-am hotărât de comun acord că lucrul cel 
mai bun era ca el să-şi trăiască viaţa lui, iar eu pe a mea. Nici 
unul din noi nu voia să divorţeze. 

_ — Ceea ce spune multe despre felul în care se gândea la tine. 
In sufletul lui. 

— Eu n-am observat niciodată asta. Tot ceea ce-am văzut era 
Mark, prins la mijloc. El se simţea atras spre Lars. Eu nu pot să- 
mi stăpânesc emoţiile. Lars nu era aşa. Şi Mark moştenise 
curiozitatea religioasă a tatălui său. Semănau atât de mult între 
ei! Fiul meu l-a ales pe taică-său în defavoarea mea, dar eu i-am 
forţat alegerea asta. Thorvaldsen avea dreptate. Pentru cineva 
atât de atent cu propria muncă, eram de-a dreptul oarbă în 
privinţa propriei vieţi. Inainte să fie ucis Mark, nu mai vorbisem 
cu el de trei ani. 

Durerea provocată de recunoaşterea acelui fapt îi răscolea 
sufletul. 

— ţi dai seama, Cotton? Eu şi fiul meu am trăit trei ani fără să 
ne vorbim. 

— Ce-a provocat ruptura? 

— EI îi lua partea lui taică-său, aşa că eu am luat-o pe drumul 
meu, iar ei, pe al lor. Mark locuia aici, în Franţa. Eu am rămas în 
America. După o vreme, a devenit uşor să nu-l mai bag în seamă. 
Nu lăsa niciodată să se-ntâmple asta între tine şi Gary. Fă ce 
trebuie să faci, dar nu lăsa niciodată să se-ntâmple asta. 

— Tocmai m-am mutat la vreo şase mii cinci sute de kilometri 
distanţă. 

— Dar fiul tău te adoră. Distanţa asta înseamnă puţin. 

— M-am întrebat multă vreme dac-am făcut ceea ce trebuia. 

— Trebuie să-ţi trăieşti viaţa, Cotton. Să mergi pe drumul tău. 
Fiul tău se pare că respectă asta, chiar dacă e tânăr. Al meu era 
mult mai matur şi de departe mai puternic decât mine. 

Malone îşi privi ceasul. 

— Soarele a apus de douăzeci de minute. E aproape timpul. 

— Când ai observat prima dată că suntem filaţi? 

— Imediat după ce-am ajuns. Doi bărbaţi. Amândoi seamănă 
cu cei din catedrală. Ne-au urmărit la cimitir, pe urmă şi prin 
oraş. Acum sunt afară, chiar în clipa asta. 

— Nu e vreun pericol să intre? 

Clătină din cap. 

— Ei sunt aici să privească. 


149 


— Acum înţeleg de ce-ai plecat din Billet. Neliniştea. E greu. 
Nu poţi să-ţi cobori niciodată garda. Ai avut dreptate acolo, în 
Copenhaga. Nu sunt bună de agent de teren. 

— Problemele mele s-au ivit atunci când a început să-mi placă 
tărăboiul. Asta-i ceea ce te trimite acasă între patru scânduri. 

— Noi toţi avem o viaţă relativ sigură. Dar când ai pe urmele 
tale oameni care-ţi veghează fiecare mişcare, dispuşi să te 
ucidă? Acum îmi dau seama cât putea să te roadă asta. Până la 
urmă, trebuie să te salvezi. N 

— Pregătirea te ajută să scapi de nelinişte. Inveţi cum să te 
descurci cu nesiguranța. Numai că tu n-ai fost niciodată 
pregătită. Zâmbi. Tu te pricepi doar să deţii comanda. 

— Ştii, sper, că n-am avut niciodată de gând să te implic. 

— Ai lăsat să se înţeleagă asta destul de clar. 

— Dar mă bucur că eşti aici. 

— N-aş fi pierdut ocazia pentru nimic în lume. 

Zâmbi, la rândul ei. 

— Ai fost cel mai bun agent pe care l-am avut vreodată. 

— Am fost doar cel mai norocos. Şi am avut suficientă 
înţelepciune încât să ştiu să spun: „Gata!” 

— Peter Hansen şi Ernst Scoville au fost asasinați amândoi. Se 
opri câteva clipe şi, până la urmă, dădu glas la ceea ce ajunsese 
să creadă: Poate că şi Lars. Tipul din catedrală a vrut ca eu să 
ştiu asta. A fost modul lui de a trimite un mesaj. 

— E un salt cam mare prin logică. 

— Ştiu. Nici o dovadă. Dar am o presimţire şi chiar dacă n-oi fi 
eu bună de agent, am ajuns să am încredere în presimţirile mele. 
Totuşi, aşa cum obişnuiam să-ţi spun, nu se trag concluzii pe 
baza presupunerilor. Cauţi faptele. Toată chestia asta e bizară. 

— Mie-mi spui? Cavalerii templieri. Secrete gravate pe pietre 
de mormânt. Preoţi care găsesc comori pierdute. 

Ea aruncă o privire asupra unei fotografii de-a lui Mark, de pe 
o masă de alături, făcută cu câteva luni înainte de moartea lui. 
Lars era pretutindeni pe chipul plin de viaţă al tânărului. Aceeaşi 
bărbie despicată, ochii strălucitori şi tenul oacheş. De ce-a 
trebuit ea să lase lucrurile să ajungă atât de rău? 

— Ciudat lucru că e aici, zise Malone, observându-i interesul. 

— Am pus-o aici ultima dată când am venit. Acum cinci ani. 
Imediat după avalanşă. 

Era greu de crezut că unicul ei copil murise de cinci ani. Copiii 
n-ar trebui să moară cu gândul că părinţii nu i-au iubit. Spre 


150 


deosebire de înstrăinatul ei soţ, care avusese parte de un 
mormânt, Mark zăcea îngropat sub tone de zăpadă în Pirinei, la 
cincizeci de kilometri spre sud. 

— Trebuie să termin asta, mormăi ea către fotografie, cu 
vocea şovăielnică. 

— Eu tot nu ştiu sigur ce înseamnă asta. 

Nici ea. 

Malone făcu un gest cu jurnalul în mână. 

— Cel puţin, ştim cum să dăm de Claridon în Avignon, aşa cum 
sună instrucţiunile din scrisoarea pentru Ernst Scoville. Este 
vorba despre Royce Claridon. Există o notiţă şi adresa în jurnal. 
El şi Lars erau prieteni. 

— Chiar mă întrebam când o să descoperi asta. 

— Mi-a mai scăpat ceva? 

— E greu de spus ce e important şi ce nu. Sunt o grămadă de 
informaţii acolo. 

— Trebuie să nu mă mai minţi. Ea se aşteptase să fie dojenită. 

— Ştiu. ă 

— Nu pot să te-ajut dacă ai secrete. Inţelegea asta. 

— Ce-i cu paginile lipsă, trimise lui Scoville? E ceva acolo? 

— Tu să-mi spui. Şi-i întinse cele opt foi. 

Ea ajunsese la concluzia că un mic efort de gândire i-ar mai fi 
abătut gândurile de la Mark şi Lars, aşa că-şi aruncă privirea pe 
paragrafele scrise de mână. Cele mai multe erau lipsite de 
înţeles, dar mai erau şi părţi care-i sfâşiau inima. 


„„Sauniere, în mod evident, ţinea la amanta lui. Venise la el 
atunci când familia ei se mutase la Rennes. Tatăl şi fratele ei erau 
meşteşugari îndemânatici, iar mama ei întreținea prezbiteriul 
parohiei. Aceasta se întâmpla în 1892, la un an după ce Sauniere 
descoperise atât de multe. Atunci când familia ei s-a mutat din 
Rennes, ca să se angajeze la o fabrică din apropiere, ea a rămas 
cu Sauniere până când el a murit, după două decenii. La un 
moment dat, el a trecut absolut toate bunurile pe care le-a 
dobândit pe numele femeii, ceea ce demonstrează încrederea 
necondiționată pe care-o avea în ea. l-a fost devotată în totalitate, 
păstrându-i secretele vreme de 36 de ani, după moartea lui. Il 
invidiez pe Sauniere. A fost un bărbat care a cunoscut dragostea 
necondiționată a unei femei şi a întors această dragoste cu o 
încredere şi un respect necondiționate. El a fost, după toate 
relatările, un bărbat greu de mulţumit, un om hotărât să 
îndeplinească un lucru pentru care lumea să-l ţină minte. 
Ornamentele excesive din Biserica Mariei Magdalena par să-i fie 


151 


moştenirea. Nu există relatări conform cărora iubita lui să fi ridicat 
glasul în opoziţie cu întreprinderile sale. Toate relatările susţin că 
ea era o femeie devotată, care-şi sprijinea binefăcătorul în tot 
ceea ce făcea el. In mod sigur, existau şi unele neînţelegeri, dar, 
până la urmă, ea a rămas alături de Sauniere până-n ziua morţii 
lui şi pe urmă, timp de aproape patru decenii. Ar fi multe de spus 
despre devotamentul ei. Un bărbat poate duce multe la 
îndeplinire atunci când femeia pe care-o iubeşte îl sprijină, chiar şi 
dacă ea crede că tot ceea ce face el e o nebunie. În mod cert, 
amanta lui Sauniere a clătinat din cap de multe ori în faţa 
absurdităţii creaţiilor lui. Atât Villa Bethanie, cât şi Turnul Magdala 
erau ridicole pentru acea vreme. Numai că ea n-a lăsat niciodată 
o picătură de apă să cadă peste focul lui. Ţinea la el suficient de 
mult încât să-l lase să fie ceea ce dorea el să fie, iar rezultatul 
acestui comportament poate fi văzut astăzi de miile de oameni 
care vin la Rennes în fiecare an. Aşa e cu moştenirea lui Sauniere. 
lar moştenirea ei constă în faptul că ce a lăsat el încă mai există. 


— De ce mi-ai dat să citesc asta? îl întrebă ea pe Malone, după 
ce sfârşi lectura. 

— Trebuia s-o citeşti. 

De unde veneau toate fantomele astea? Rennes-le-Château ar 
fi putut să nu adăpostească nici o comoară, dar locul găzduia 
demoni meniţi s-o bântuie. 

— Atunci când am primit jurnalul prin poştă şi l-am citit, mi-am 
dat seama de faptul că nu m-am purtat corect cu Lars şi cu Mark. 
Ei credeau în ceea ce căutau, la fel cum credeam eu în meseria 
mea. Mark ar fi spus că nu eram altceva decât o negativistă. Se 
opri, sperând că spiritele o ascultau. Am ştiut, atunci când am 
văzut carnetul, că m-am înşelat încă o dată. Orice-ar fi căutat 
Lars era ceva important pentru el, aşa că trebuia să fie important 
şi pentru mine. Asta e cu adevărat motivul pentru care am venit, 
Cotton. Le datoram asta. Ridică spre el o privire obosită. 
Dumnezeu mi-e martor că le datoram asta. Doar că niciodată nu 
mi-am dat seama de faptul că miza era atât de importantă. 

El îşi privi din nou ceasul, după care îşi îndreptă ochii spre 
ferestrele cu storurile trase. 

— E momentul să aflăm cât de importantă. O să te descurci 
pe-aici? Ea se strădui să-şi revină şi făcu un semn de 
încuviinţare. 

— O să-mi găsesc o ocupaţie. Tu vezi-ţi de restul. 


152 


23 


Malone ieşi din casă pe uşa din faţă, fără să facă vreun efort 
prin care să-şi ascundă plecarea. Cei doi bărbaţi pe care-i 
observase mai devreme stăteau în capătul îndepărtat al străzii, 
după colţul din apropierea zidului oraşului, de unde puteau să 
vadă reşedinţa lui Lars Nelle. Problema era că, dacă doreau să-l 
urmeze, erau nevoiţi să traverseze aceeaşi stradă pustie. 
Amatori. Profesioniştii s-ar fi despărţit. Câte unul la fiecare capăt, 
gata să se deplaseze în oricare direcţie. Ca şi în Roskilde, 
concluzia îi diminuă starea de nelinişte. Cu toate acestea, 
rămase încordat, cu toate simţurile în alertă, întrebându-se cine 
era atât de interesat în ceea ce făcea Stephanie. 

Putea, oare, să fie vorba cu adevărat despre cavalerii templieri 
ai vremurilor moderne? 

Mai devreme, înăuntru, lamentările lui Stephanie îl 
determinaseră să se gândească la Gary. Moartea unui copil i se 
părea o temă despre care nu puteai să vorbeşti. Nu-şi putea 
imagina durerea ei. Poate că, după ce se retrăsese, ar fi trebuit 
să mai stea în Georgia, numai că Gary nici n-a vrut să audă 
despre aşa ceva. „Nu-ţi face griji pentru mine, îi spusese fiul lui, 
o să vin eu să te văd.” La doar paisprezece ani, băiatul avea o 
gândire atât de matură. Cu toate acestea, hotărârea luată îl 
bântuia, mai ales acum, când încă o dată îşi risca pielea pentru 
cauza altcuiva. Dar chiar şi tatăl lui fusese la fel: murise atunci 
când submarinul pe care-l comanda se scufundase în Atlanticul 
de Nord în timpul unui exerciţiu de pregătire. Malone avea atunci 
zece ani şi-şi amintea cât de greu suportase mama sa această 
moarte. La înmormântare, ea chiar refuzase steagul împăturit 
care-i fusese oferit de garda de onoare. Dar el îl acceptase şi, de- 
atunci, triunghiul acela cu roşu, alb şi albastru rămăsese în 
posesia lui. Fiindcă nu avea ce mormânt să viziteze, steagul era 
unica lui amintire fizică despre bărbatul pe care abia dacă-l 
cunoscuse. 

Ajunse la capătul străzii. N-avea nevoie să arunce o privire în 
spate ca să ştie că unul din bărbaţi îl urmărea, celălalt rămânând 
s-o vegheze pe Stephanie, lângă casă. 

Coti la stânga şi se îndreptă spre domeniul lui Sauniere. 

Rennes nu era, se vedea limpede, un loc cu viaţă de noapte 

153 


activă. Uşile zăvorâte şi ferestrele oblonite mărgineau drumul. 
Restaurantul, librăria şi chioşcurile erau cu toate închise. 
intunericul învăluia aleea în umbrele-i adânci. Vântul se tânguia 
printre ziduri, ca un suflet cuprins de durere. Peisajul era 
asemănător cu cel dintr-un roman al lui Dumas, ca şi cum viaţa, 
aici, vorbea numai în şoaptă. 

Defilă în sus pe pantă, spre biserică. Villa Bethanie şi 
prezbiteriul erau ferecate cu grijă, grădina cu copaci de dincolo 
de ele fiind luminată de o semilună, ciuntită de norii care goneau 
pe cer. 

Poarta de la curtea bisericii rămăsese deschisă, aşa cum îi 
spusese Stephanie că va fi. Se îndreptă direct spre ea, ştiind că 
şi „coada” lui îl va urma. Imediat cum ajunse înăuntru, se folosi 
de întunericul din ce în ce mai dens şi se strecură în spatele unui 
ulm uriaş. Aruncă un ochi îndărăt şi-şi zări urmăritorul 
pătrunzând în cimitir, cu pasul tot mai grăbit. In clipa în care 
individul trecu pe lângă copac, Malone ţâşni şi repezi un pumn în 
abdomenul acestuia. Se simţi uşurat dându-şi seama de faptul că 
nu izbise nici un fel de vestă antiglonţ. Expedie o altă lovitură 
spre falcă, trimiţându-şi urmăritorul la pământ, apoi îl smulse de- 
acolo. 

Era un tip mai tânăr, scund, musculos, proaspăt bărbierit, cu 
părul creţ, des şi deschis la culoare. Fiind încă năucit, nu-şi dădu 
seama când Malone începu să-l pipăie, descoperind repede tocul 
unei arme. Işi întinse mâna sub haina lui şi scoase de-acolo un 
pistol. Un Beretta Bobcat. De fabricaţie italiană. Micuţ, 
semiautomat, un fel de ajutor la care apelezi în ultimă instanţă. 
Odinioară, purtase şi el unul asemănător. Duse ţeava spre ceafa 
celuilalt şi-l împinse cu putere spre copac. 

— Numele celui care te plăteşte, te rog. 

Nici un răspuns. 

— Inţelegi engleza? 

Tânărul scutură din cap, în timp ce continua să soarbă aerul şi 
încerca să se orienteze. 

— Din moment ce-ai înţeles întrebarea, înţelegi şi asta? 

Trase piedica pistolului. 

O înţepeneală bruscă îi semnală faptul că tânărul recepţionase 
mesajul. 

— Cel care te-a angajat. 

Se auzi o împuşcătură şi un glonţ se înfipse cu un bufnet surd 
în trunchiul copacului, chiar deasupra capetelor lor. Malone se 


154 


răsuci şi zări o siluetă la vreo treizeci de metri depărtare, 
ghemuită în locul în care foişorul se întâlnea cu zidul cimitirului, 
cu arma în mână. 

Incă o împuşcătură şi un alt glonţ trecu razant cu pământul la 
doar câţiva centimetri de picioarele lui. Slăbi strânsoarea şi 
urmăritorul său iniţial ţâşni ca un fulger, ieşind din împrejmuirea 
parohială. 

Numai că el era acum mai preocupat de trăgător. 

Văzu cum silueta părăseşte terasa, dispărând la loc în foişor. O 
energie nouă îi străbătu întreg corpul. Cu arma în mână, părăsi în 
goană cimitirul şi alergă spre un culoar strâmt dintre Villa 
Bethanie şi biserică. Işi aminti aşezarea de mai devreme. 
Grădina cu copaci era în faţă, mărginită de un foişor înălţat care 
se înfăşura, în formă de U, în jurul Turnului Magdala. 

Năvăli în grădină şi zări silueta alergând de-a lungul foişorului. 
Singura cale de acces în sus era o scară din piatră. Goni spre ea 
şi sui câte trei trepte o dată. Ajungând în vârf, simţi cum aerul 
rarefiat îi biciuieşte plămânii şi vântul aspru îl atacă fără vreo 
oprelişte, biciuindu-i trupul şi încetinindu-i înaintarea. 

Işi văzu atacatorul îndreptându-se direct către Turnul Magdala. 
Se gândi să încerce o împuşcătură, dar o rafală de vânt se abătu 
subit asupra lui, parcă avertizându-l să n-o facă. Se întreba 
încotro se îndreaptă atacatorul. Nu era nici o altă scară care să 
ducă în jos, iar turnul fusese, mai mult ca sigur, încuiat pe timpul 
nopţii. In stânga lui, se întindea un grilaj din fier forjat, dincolo de 
care nu erau decât copaci şi un salt de peste trei metri până în 
grădină. La dreapta, dincolo de zidul din piatră, căderea în gol ar 
fi măsurat aproape cinci sute de metri. Intr-un fel sau în altul, ar 
fi urmat să ajungă faţă-n faţă cu. Cine-o fi fost. 

Ocoli terasa, trecu printr-o seră şi zări silueta pătrunzând în 
Turnul Magdala. 

Se opri. 

Nu se aşteptase la asta. 

Işi aminti de ceea ce-i povestise Stephanie referitor la 
geometria clădirii. Un pătrat cu latura de cinci metri şi jumătate, 
cu un turnuleţ rotund care găzduia o scară şerpuită, ducând în 
sus spre un acoperiş crenelat. Sauniere îşi adăpostise odinioară 
acolo biblioteca particulară. 

Ajunse la concluzia că n-avea de ales. Se îndreptă spre uşă, 
văzu că fusese lăsată deschisă, aşa că se postă după ea. Izbi cu 
piciorul tăblia greoaie din lemn, împingând-o înăuntru, apoi 


155 


aşteptă împuşcătura. 

Nu se întâmplă nimic. 

Riscă să arunce o privire şi observă că încăperea era goală. 
Doi dintre pereţi erau ocupați de ferestre. Nici o mobilă. Nici 
cărţi. Numai lăzi goale din lemn şi două bănci tapiţate. Un 
şemineu din cărămizi zăcea întunecat. Atunci, înţelese. 

Acoperişul. 

Se apropie de scara din piatră. Treptele erau scunde şi 
înguste. Urcă spirala în direcţia acelor de ceasornic, ajungând la 
o uşă din oţel, pe care-o încercă. Nici o mişcare. Impinse mai cu 
putere. Fusese încuiată pe dinafară. 

Uşa de dedesubt se trânti, închizându-se. 

Cobori scara şi descoperi că singura ieşire care-i mai 
rămăsese era acum, de asemenea, încuiată pe dinafară. Se 
îndreptă spre două ferestre oblonite aflate deasupra grădinii cu 
copaci şi zări silueta întunecată sărind de pe terasă, agăţându-se 
de o creangă groasă, apoi lăsându-se să cadă pe pământ cu o 
surprinzătoare agilitate. Apoi, năluca goni printre copaci şi se 
îndreptă spre parcarea aflată la vreo treizeci de metri depărtare, 
aceeaşi în care-şi lăsase şi el ceva mai devreme automobilul 
Peugeot. 

Se trase înapoi şi expedie trei gloanţe în partea stângă a 
ferestrelor duble. Geamul se crăpă, apoi se sparse de-a binelea. 
Se năpusti înainte şi curăţă cioburile cu arma. Se căţără pe 
canapeaua de sub pervaz, apoi se strecură prin deschizătură. 
Până jos nu erau nici măcar doi metri. Sări, apoi alergă spre 
parcare. 

leşind din grădină, auzi ecoul unui zgomot de motor, apoi zări 
silueta neagră călare pe o motocicletă. Motociclistul îşi întoarse 
vehiculul şi se feri să pornească pe singura stradă care ieşea din 
parcare, alegând unul dintre pasajele laterale care duceau spre 
case. 

Malone se hotărî la iuţeală să se folosească de strâmtoarea 
oraşului în avantajul său şi se repezi la stânga, gonind pe o alee 
scurtă şi cotind apoi pe rue principale. O pantă descendentă îi 
sări în ajutor, aşa că imediat auzi motocicleta apropiindu-se din 
dreapta sa. Putea să aibă o singură ocazie, aşa că-şi ridică arma 
şi-şi încetini pasul. 

In clipa în care motociclistul îşi făcu apariţia dinspre alee, 
trase două focuri. 

Primul glonţ nu-şi nimeri ţinta, dar celălalt izbi cadrul 


156 


vehiculului producând scântei, după care ricoşă într-o parte. 

Motocicleta ieşi vâjâind pe porţile oraşului. 

Luminile începeau să se aprindă. Focurile de armă erau, cu 
siguranţă, o sursă neobişnuită de zgomot pe-aici. Işi ascunse 
pistolul pe sub haină, se retrase pe o altă alee şi căută drumul de 
întoarcere spre casa lui Lars Nelle. Auzea voci în urma lui. 
Oamenii veneau să vadă ce s-a întâmplat. In câteva clipe, el 
avea să fie înăuntru, teafăr. Se îndoia de faptul că s-ar mai fi 
aflat pe-acolo cei doi bărbaţi; oricum, dacă erau, nu mai 
reprezentau o problemă. 

Totuşi, un singur lucru îl sâcâia. 

Avusese o impresie fugară, în timp ce urmărea cum silueta 
sare de pe terasă, apoi se îndepărtează în goană. Era ceva în 
acele mişcări. 

Era greu să poată afirma cu siguranţă, dar simţea că are 
dreptate. 

Atacatorul său fusese o femeie. 


157 


24 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 10.00 SEARA. 


Seneşalul îl găsi pe Geoffrey. Îşi căutase ajutorul încă de când 
se sfârşise conclavul şi, într-un târziu, aflase că tânărul se 
retrăsese într-una dintre capelele mai mici din aripa nordică, 
dincolo de bibliotecă, unul dintre numeroasele locuri de repaus 
oferite de abație. 

Pătrunse în încăperea luminată doar de câteva lumânări şi-l 
zări pe Geoffrey întins pe podea. De multe ori, fraţii se întindeau 
cu faţa-n jos înaintea altarului lui Dumnezeu. În timpul uceniciei, 
acest gest semnifica umilinţa, o demonstraţie de nimicnicie în 
faţa Cerului, iar repetarea lui continuă servea ca o aducere- 
aminte. 

— Trebuie să stăm de vorbă, îi spuse el, pe un ton liniştit. 

Tânărul său acolit rămase nemişcat preţ de câteva clipe, apoi 
se ridică încet, îşi făcu semnul crucii, apoi fu în picioare. 

— Spune-mi exact ce făceaţi, tu şi maestrul. 

Nu avea chef de ocolişuri; din fericire, Geoffrey părea mai 
calm decât fusese mai devreme, în Salonul Părinților. 

— Voia să se asigure că amândouă pachetele au fost depuse 
la poştă. 

— A spus şi de ce? 

— De ce-ar fi făcut-o? El era maestrul. Eu nu sunt decât un 
frate neînsemnat. 

— Se pare că avea destulă încredere în tine, încât să te 
recruteze ca ajutor al lui. 

— Mi-a spus c-o să vă supere asta. 

— Nu sunt atât de meschin. Simţea că băiatul ştie mai multe. 
Mai spune-mi. 

— Nu pot să spun. 

— De ce nu? 

— Maestrul mi-a dat instrucţiuni să vă răspund la întrebările 
despre pachetele puse la poştă. Dar nu trebuie să spun nimic 
mai departe. Până când nu se-ntâmplă mai multe. 

— Geoffrey, ce-ar mai trebui să se-ntâmple? De Roquefort a 
luat comanda. Noi doi suntem, practic, singuri. Fraţii se aliniază 

158 


lângă de Roquefort. Ce altceva ar mai trebui să se-ntâmple? 

— Asta nu eu o hotărăsc. 

— De Roquefort n-are cum să izbutească fără Chivotul Legii. Ai 
auzit reacţia, la conclav. Fraţii îl vor părăsi dacă el nu va reuşi să- 
| aducă. Asta e ceea ce puneaţi la cale, tu şi maestrul? Ştia el 
mai multe decât mi-a spus mie? 

Geoffrey rămase tăcut, iar seneşalul descoperi deodată la 
ajutorul său o maturitate pe care n-o mai observase până atunci. 

— Mă ruşinez să mărturisesc că maestrul mi-a spus că 
mareşalul o să vă înfrângă în conclav. 

— Şi ce altceva a mai zis? 

— Nimic din ceea ce aş putea dezvălui pe moment. 

Cuvintele lui evazive îl iritau. 

— Maestrul nostru a fost un om strălucit. După cum ai spus, a 
prezis ceea ce s-a întâmplat. Se pare că s-a gândit suficient de 
departe, încât să te facă oracolul lui. la spune-mi, ce trebuie să 
fac? 

Implorarea din vocea lui nu putea fi ascunsă. 

— Mi-a spus să vă răspund la această cerere cu cuvintele lui 
lisus: „Oricine nu-şi urăşte tatăl şi mama aşa cum îi urăsc eu nu- 
mi poate fi discipol”. 

Cuvintele erau din Evanghelia după Toma. Dar ce semnificau 
ele, în acest context? Se gândi la altceva din ceea ce scrisese 
Toma. „Oricine nu-şi iubeşte tatăl şi mama aşa cum îi iubesc eu 
nu-mi poate fi discipol.” 

— De asemenea, a vrut să vă reamintesc cuvintele lui lisus: 
„Cel care caută să nu se oprească din căutat până când acela nu 
găseşte...” 

— „Atunci când acela găseşte, acela va fi tulburat. Atunci când 
cineva e tulburat, acela va fi uimit şi va domni peste toţi”, 
încheie el repede. Oare tot ceea ce-a spus a fost o şaradă? 

Geoffrey nu-i mai răspunse. Tânărul avea un grad mult mai 
mic decât seneşalul, drumul lui către cunoaştere fiind abia la 
început. Calitatea de membru al ordinului însemna o înaintare 
continuă către deplinul gnosticism, o călătorie care, în mod 
normal, ar fi necesitat trei ani. Geoffrey venise la abație doar de 
optsprezece luni, dintr-o casă a iezuiţilor din Normandia, copil 
abandonat, crescut de călugări. Maestrul îl remarcase imediat şi 
ceruse să fie inclus în echipa de conducere. Seneşalul îşi 
exprimase mirarea în privinţa acestei decizii pripite, dar bătrânul, 
abia zâmbind, spusese: „Nu-i nici o diferenţă faţă de cum am 


159 


procedat cu tine”. 

Işi lăsă o mână pe umărul ajutorului său. 

— Din moment ce maestrul s-a bazat pe ajutorul tău, mai mult 
ca sigur c-a avut o înaltă apreciere faţă de priceperea ta. 

O privire hotărâtă se întipări pe chipul palid. 

— Şi n-o să-l dezamăgesc. 

Fraţii apucau pe căi diferite. Unii se îndreptau către 
administraţie, iar alţii deveneau meşteşugari. Mulţi ajungeau la 
gospodăria autonomă a abației, ca fermieri sau meşteri. Câţiva 
se devotau în întregime religiei. Doar o treime dintre aspiranţi 
erau selectaţi s-ajungă cavaleri. Geoffrey era pe cale să devină 
cavaler cândva, în următorii cinci ani, în funcţie de progresele pe 
care urma să le facă. Deja îşi terminase ucenicia şi-şi încheiase 
pregătirea elementară cerută. Avea în faţă un an întreg de studiu 
al Scripturilor, până să depună cel dintâi jurământ de loialitate. 
„Ce păcat, se gândi seneşalul, că putea să piardă într-o clipită tot 
ceea ce se străduise atât să obţină.” 

— Domnule seneşal, cum rămâne cu Chivotul Legii? Poate să 
fie găsit, aşa cum a susţinut mareşalul? 

— Asta-i singura noastră salvare. De Roquefort nu-l are, dar 
probabil crede că ştim noi unde e. Ştim? 

— Maestrul a vorbit despre asta. 

Cuvintele îi ieşiseră repede, ca şi cum n-ar fi trebuit să fie 
rostite. 

Aşteptă să audă mai mult. 

— Mi-a spus că un om pe nume Lars Nelle a ajuns cel mai 
aproape. A zis că Nelle a fost pe calea cea bună. 

Pe chipul palid al lui Geoffrey era întipărită agitația nervoasă. 

El şi maestrul discutaseră de multe ori despre Chivotul Legii. 
Originile acestuia datau dinainte de 1307, numai că ascunderea 
lui, după Epurare, fusese o modalitate de a-l lăsa pe Filip al IV-lea 
fără averea şi înţelepciunea templierilor. In lunile de dinaintea 
acelui 13 octombrie, Jacques de Molay ascunsese tot ceea ce 
preţuia ordinul. Din nefericire, nu fusese înregistrată în 
documente nici o menţiune a locului respectiv, iar, până la urmă, 
Moartea Neagră a ras de pe faţa pământului toate sufletele care- 
ar fi putut şti ceva despre locul în care se afla. Unicul indiciu 
provenea dintr-un pasaj înscris în Cronici pe data de 4 iunie 
1307. „Unde e mai bine să ascunzi o pietricică?” Maeştrii care au 
urmat au încercat să răspundă la această întrebare şi au căutat 
până când eforturile lor s-au dovedit inutile. Dar abia în secolul al 


160 


XIX-lea au ieşit la lumină noi indicii, nu din partea ordinului, ci de 
la doi parohi din Rennes-le-Château: abaţii Antoine Bigou şi 
Berenger Sauniere. Seneşalul cunoştea faptul că Lars Nelle le 
reînviase uimitoarea poveste, scriind o carte, prin anii 1970, în 
care povestea lumii despre orăşelul francez şi presupusele sale 
taine. Acum, aflând că „el a ajuns cel mai aproape” şi că „a fost 
pe calea cea bună”, totul i se părea aproape supranatural. 

Seneşalul era pe cale să întrebe mai multe, când se auzi un 
zgomot de paşi. Se întoarse şi, în aceeaşi clipă, patru fraţi 
cavaleri, dintre cei pe care-i cunoştea, pătrunseră în capelă. De 
Roquefort îi urmă înăuntru, acum îmbrăcat în sutana albă de 
maestru. 

— Complotezi, seneşale? îl întrebă de Roquefort, cu ochii 
strălucitori. 

— Acum, nu. Se întrebă ce însemna demonstraţia aceasta de 
forţă. Aveţi nevoie de vreo audienţă? 

— Ei sunt aici în folosul tău. Cu toate că sper ca treaba asta să 
se desfăşoare într-o manieră civilizată. Eşti arestat. 

— Şi acuzaţia? întrebă el, fără să arate vreo urmă de 
îngrijorare. 

— Violarea jurământului pe care l-ai depus. 

— Ai de gând să te explici? 

— Intr-o adunare conformă cu uzanţele. Fraţii aceştia te vor 
conduce în apartamentul tău, acolo unde vei rămâne peste 
noapte. Mâine, îţi voi găsi un loc de cazare mai potrivit. 
înlocuitorul tău va avea atunci nevoie de încăperile pe care le-ai 
ocupat. 

— Drăguţ din partea ta. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Dar bucură-te. O celulă a penitenţei 
ar fi trebuit să-ţi fie căminul de multă vreme. 

Le cunoştea. Nişte cutii din fier, prea mici ca să poţi sta în 
picioare sau să te întinzi. Dimpotrivă, prizonierul era obligat să 
stea ghemuit şi nu primea nici mâncare, nici apă, astfel încât să-i 
fie îndulcită agonia. 

— Intenţionezi să  readuci la viaţă obiceiul celulei de 
penitenţă? 

Observă că provocarea nu-i fusese pe plac lui de Roquefort, 
dar şi că francezul abia zâmbise. Rareori îşi permisese demonul 
acesta relaxarea unui rânjet. 

— Adepții mei, spre deosebire de ai tăi, sunt credincioşi 
jurămintelor depuse. Nu e nevoie de astfel de măsuri. 


161 


— Aproape m-ai convins că asta ţi-e credinţa. 

— Ştii, insolenţa este motivul în sine pentru care ţi-am devenit 
adversar. Aceia dintre noi învăţaţi cu disciplina cerută de 
credinţa noastră nu şi-ar vorbi niciodată între ei într-un astfel de 
mod lipsit de respect. Dar oamenii ca tine, care provin din lumea 
laică, consideră că aroganţa este potrivită. 

— Şi negarea a ceea ce i se cuvenea maestrului nostru e un 
mod de-a arăta respectul? 

— A fost preţul plătit pentru aroganţa lui. 

— A fost crescut la fel ca tine. 

— Ceea ce demonstrează că şi noi, la rândul nostru, suntem 
supuşi greşelii. 

De Roquefort începuse să-l obosească, aşa că seneşalul se 
reculese şi zise: 

— Imi cer dreptul să fiu judecat de un tribunal. 

— Pe care-l vei avea. Intre timp, vei fi închis. 

De Roquefort făcu un gest. Cei patru fraţi păşiră în faţă, iar el, 
cu toate că se simţea înspăimântat, se hotărî să meargă cu ei cu 
demnitate. 

Părăsi capela, înconjurat de păzitorii săi, dar în clipa în care 
ajunse în pragul uşii şovăi pentru o clipă şi aruncă o privire 
înapoi, prinzând o ultimă imagine fugară a lui Geoffrey. Tânărul 
rămăsese tăcut în tot timpul în care el şi de Roquefort se 
sfădiseră. Noul maestru era, de felul său, prea puţin preocupat 
de cineva atât de neînsemnat. Ar fi trebuit să treacă mulţi ani 
înainte ca Geoffrey să fie considerat o ameninţare. Şi, cu toate 
acestea, seneşalul se mira. 

Nici urmă de teamă, de ruşine sau de nelinişte nu se vedea pe 
chipul lui Geoffrey. 

Dimpotrivă, privirea lui arăta o dârzenie extremă. 


162 


25 


RENNES-LE-CHÂTEAU. 
SÂMBĂTĂ, 24 IUNIE. 
ORA 9.30 DIMINEAŢA. 


Malone îşi strecură trupul masiv în Peugeot. Stephanie era 
deja în maşină. 

— Vezi pe cineva? îl întrebă ea. A 

— Cei doi prieteni ai noştri de aseară s-au întors. Incăpăţânaţi, 
fraierii. 

— Nici urmă de fata cu motocicleta? 

li povestise despre bănuielile lui. 

— Nici nu mă aşteptam. 

— Unde-s cei doi amigos? 

— Intr-un Renault roşu-aprins, în capătul îndepărtat, dincolo 
de turnul de apă. Nu te întoarce. Să nu-i speriem. 

Potrivi oglinda exterioară astfel încât să poată vedea celălalt 
automobil. Parcarea nisipoasă se umpluse deja cu autocarele 
turiştilor şi cu vreo douăsprezece maşini. Vremea senină din ziua 
anterioară se dusese, acum cerul fiind pătat de nori plumburii de 
furtună. Stătea să plouă. Se îndreptau spre Avignon, aflat la o 
distanţă de vreo sută şi patruzeci şi cinci de kilometri, căutându-l 
pe Royce Claridon. Malone cercetase deja harta şi se hotărâse 
asupra celui mai bun traseu, astfel încât să scape de orice 
„coadă”. 

Porni maşina şi ieşiră din localitate. Odată trecuţi de porţile 
oraşului şi ajunşi pe cărarea şerpuită care ducea spre nivelul 
solului, observă acel Renault rămas la o distanţă discretă în urma 
lor. 

— Cum ai de gând să scapi de ei? 

Malone zâmbi. 

— Prin metoda veche. 

— Intotdeauna îţi faci planul dinainte, corect? 

— Cineva pentru care am lucrat odinioară m-a învăţat asta. 

Ajunseră pe Autostrada 118 şi se îndreptară spre nord. Harta 
indica o distanţă de treizeci şi doi de kilometri până la A61, 
marea autostradă cu plată care pornea chiar de la sud de 
Carcassonne şi ducea spre nord-est, către Avignon. La aproape 

163 


zece kilometri în faţă, la Limoux, şoseaua se bifurca, unul din 
braţe traversând râul Aude spre Limoux, iar celălalt mergând mai 
departe spre nord. Malone ajunsese la concluzia că acolo va fi 
ocazia potrivită. 

Ploaia începu să cadă. Mai uşor la început, apoi deveni 
torențială. 

Porni ştergătoarele din faţă şi din spate. Drumul, pe ambele 
sensuri, era pustiu. Se părea că dimineaţa de sâmbătă îi ținuse 
acasă pe drumeţi. 

Automobilul Renault din urma lor, cu farurile pentru ceaţă 
străpungând perdeaua de ploaie, îşi ajustase viteza după a lor, 
apoi accelerase. Privi în oglinda retrovizoare cum depăşea 
maşina aflată chiar în spatele lor, apoi ţâşnea înainte, ajungând 
pe sensul opus, în paralel cu Peugeot-ul lor. 

Fereastra din dreapta şoferului se lăsă în jos şi o armă ieşi la 
iveală. 

— Ţine-te bine, o avertiză el pe Stephanie. 

Apăsă pedala de acceleraţie până la podea şi automobilul luă 
un viraj strâns. Renault-ul pierdu teren şi rămase în urmă. 

— Se pare că s-a produs o schimbare de plan. Umbrele 
noastre au devenit agresive. De ce nu stai culcată? 

— Sunt femeie în toată firea. Vezi-ţi de condus. 

Intră derapând într-un alt viraj, dar Renault-ul păstră distanţa. 
Era complicat să stăpâneşti cauciucurile pe autostradă. Pavajul 
devenea tot mai ud şi mai impracticabil de la o clipă la alta. Nu 
se vedeau benzi galbene care să delimiteze ceva, iar marginea 
asfaltului era acoperită parţial de un strat de mâzgă care putea 
produce lesne efectul de acvaplanare. 

Un glonţ fisură luneta. 

Geamul securizat nu explodă, dar Malone se îndoia de faptul 
c-ar fi putut rezista unei noi lovituri. Incepu să meargă în zigzag, 
încercând să ghicească unde se termina asfaltul pe fiecare parte. 
Observă un automobil apropiindu-se din sensul opus şi se 
întoarse pe banda lui. 

— Ştii să tragi cu o armă? o întrebă el, fără să-şi ia privirea de 
la drum. 

— Unde-i? 

— Sub scaun. Am luat-o de la tipul de azi-noapte. Are 
încărcătorul plin. Zăpăceşte-i. Am nevoie să iau un pic de 
distanţă faţă de tipii ăia din spate. 

Stephanie dibui pistolul şi lăsă geamul în jos. Malone o zări 


164 


cum scoate braţul afară, ţinteşte cu ajutorul oglinzii retrovizoare 
şi trage asupra maşinii, în cinci rânduri. 

Impuşcăturile avură efectul scontat. Renault-ul rămase în 
urmă, dar nu-şi abandonă urmărirea. Malone şerpui printr-o altă 
curbă, lucrând cu frâna şi cu acceleraţia aşa cum fusese învăţat 
cu ani în urmă. 

Se săturase să joace rolul vânatului. 

Se strecură pe culoarul care ducea spre sud şi-şi lăsă cu 
putere piciorul pe frână. Cauciucurile scrâşniră pe pavajul ud. 
Renault-ul trecu fulgerător pe drumul spre nord. El luă piciorul de 
pe frână, trecu în viteza a doua, apoi apăsă acceleratorul până la 
podea. 

Cauciucurile se rotiră, apoi propulsară maşina cu viteză 
înainte. 

Mută schimbătorul de viteze într-a cincea. 

Renault-ul era acum în faţa lui. Acceleră. O sută. O sută cinci. 
O sută zece kilometri la oră. Toată chestia era ciudat de 
înviorătoare. Nu mai avusese parte de genul ăsta de acţiune de 
ceva vreme. 

Ajunse să circule în paralel cu Renault-ul. 

Ambele automobile aveau acum o sută douăzeci de kilometri 
la oră, pe o porţiune relativ dreaptă de autostradă. Deodată, 
ajunseră în vârful unui dâmb şi se ridicară în aer de pe pavaj, 
cauciucurile plesnind cu putere asfaltul umed în clipa în care-l 
reîntâlniră. Trupul său se smuci în faţă, apoi în spate, zguduindu-i 
creierul. 

— A fost distractiv! exclamă Stephanie. 

In stânga şi-n dreapta lor se întindeau câmpuri înverzite, 
peisajul rural fiind o mare de levănţică, sparanghel şi viță-de-vie. 
Renault-ul vâjâia pe lângă ei. Aruncă o nouă privire furişă spre 
dreapta. Unul din băieţii tunşi scurt se căţăra pe fereastra din 
dreapta şoferului, încovrigându-se spre capotă, ca să obţină o 
poziţie bună pentru tragere. 

— Trage în cauciucuri, îi ceru el lui Stephanie. 

Ea se pregătea să tragă, clipă în care el zări un camion pentru 
transport în faţă, ocupând cu totul banda spre nord pe care 
circula Renault-ul. Condusese destul de mult pe autostrăzile cu 
două benzi din Europa, ca să ştie că, spre deosebire de America, 
unde camioanele îşi vedeau de drumul lor cu o nepăsare 
nebănuită fără să ştie de altcineva, aici se mişcau în pas de 
melc. Sperase să întâlnească unul mai aproape de Limoux, dar 


165 


de ocazii trebuia să profite atunci când i se ofereau. Camionul nu 
era la mai mult de două sute de metri în faţă. Adversarii aveau 
să-l ajungă într-o clipă, iar norocul făcea ca drumul din faţa lui să 
fie liber. 

— Stai puţin, îi spuse el lui Stephanie. 

Işi păstră automobilul în paralel cu Renault-ul, fără să-i lase o 
cale de ieşire. Celălalt şofer trebuia ori să apese pe frână, ori să 
se ciocnească din plin cu camionul, ori să se abată direct în 
câmpul înverzit. El atât spera, să rămână camionul pe banda 
dinspre nord, fiindcă altfel el însuşi ar fi ajuns în câmp. 

Celălalt şofer păru că-şi dă seama de cele trei opţiuni pe care 
le mai avea şi ieşi de pe carosabil. 

Malone trecu în viteză pe lângă camion, pe drumul liber din 
faţă. O privire scurtă în oglinda retrovizoare îi confirmă faptul că 
Renault-ul rămăsese blocat în noroiul maroniu de pe marginea 
drumului. 

Se strecură din nou pe culoarul ducând spre nord, se relaxă o 
clipă, dar îşi menţinu viteza, părăsind până la urmă autostrada 
principală şi, aşa cum avea în plan, se îndreptă spre Limoux. 

x 


Ajunseră la Avignon puţin după ora unsprezece dimineaţa. 
Ploaia se oprise cu vreo optzeci de kilometri înainte, iar acum 
razele strălucitoare ale soarelui inundau pădurile, dealurile verzi 
şi aurii, ca o pagină dintr-un vechi manuscris. Un zid medieval, 
cu turnulețe, împrejmuia oraşul, care odinioară servise drept 
capitală a creştinătăţii timp de aproape o sută de ani. Malone 
manevră Peugeot-ul printr-un labirint de străduţe strâmte, spre o 
parcare subterană. 

Urcară scările până la parter, iar el observă imediat bisericile 
romanice, încadrate de clădiri scăldate în soare, cu acoperişurile 
şi pereţii de culoarea nisipului murdar, cu un aspect evident 
italienesc. Fiind weekend, turiştii ieşiseră cu miile, corturile 
colorate şi platanii din Place de l'Horloge umbrind o mulţime 
zgomotoasă de oameni care prânzeau. 

Adresa din carnetul lui Lars Nelle îi conduse pe una dintre 
multele rues. In timp ce mergeau, Malone se gândi la secolul al 
XIV-lea, când papii schimbaseră Tibrul Romei pentru Ronul 
francez şi ocupaseră imensul palat de pe colină. Avignon 
devenise un azil al ereticilor. Evreii îşi cumpărau indulgenţe în 
schimbul unei taxe modeste, criminalii trăiau nestingheriţi, 
casele de jocuri şi bordelurile duceau o existenţă înfloritoare. 


166 


Poliţia era relaxată, ceea ce făcea ca, ieşind după ce se întuneca, 
să-ţi pui în primejdie viaţa. Ce scrisese Petrarca? „Sălaş al 
necazurilor, unde totul respiră minciună.” Spera ca lucrurile să se 
fi schimbat în şase sute de ani. 

Adresa lui Royce Claridon era un magazin de antichităţi - cărţi 
şi mobilier - cu vitrina plină cu volume de Jules Verne, din prima 
parte a secolului al XX-lea. Lui Malone îi erau familiare copertele 
colorate ale acestor ediţii. Uşa din faţă era încuiată, dar un bileţel 
lipit pe geam anunţa că negoţul se desfăşura în ziua aceea pe 
Cours Jean Jaures, în cadrul unui târg lunar de carte. 

Aflară cum să ajungă la piaţă, care era alături de un mare 
bulevard. Tarabe metalice şubrede împestriţau scuarul mărginit 
de arbori. Lăzi mari din plastic conţineau cărţi franţuzeşti, 
precum şi o brumă de titluri englezeşti, în majoritatea lor scenarii 
ale unor filme de cinematograf sau de televiziune. Târgul părea 
să atragă un gen diferit de clienţi. Coafuri dichisite, ochelari, 
fuste, cravate şi bărbi - nici un Nikon sau vreo cameră video prin 
preajmă. 

In jurul lor se târau autobuze ticsite de turişti aflaţi în drum 
spre palatul papal, vuietele motoarelor diesel fiind acoperite de 
zgomotul unei orchestre care cânta peste drum. O cutie de coca- 
cola zăngăni pe pavaj, făcându-l pe Malone să tresară. Era cu 
nervii întinşi la maximum. 

— E ceva în neregulă? 

— Prea multe îmi distrag atenţia. 

Cutreierară în voie prin piaţă, privirea lui de bibliofil 
examinând mărfurile. Tot ceea ce era mai bun era înfăşurat în 
plastic. O etichetă lipită deasupra atesta proveniența şi preţul 
cărţii, despre care el constată că era prea mare în raport cu 
calitatea inferioară. De la unul dintre vânzători află adresa 
tarabei lui Royce Claridon, pe care o găsiră în capătul îndepărtat, 
departe de stradă. Femeia care se îngrijea de tarabe era scundă 
şi îndesată, cu părul blond ca spicul de grâu, prins într-un coc. 
Purta ochelari de soare şi orice urmă de atracţie pe care-ar fi 
putut s-o exercite era estompată de ţigara pe care-o ţinea între 
buze. Fumatul nu era ceva pe care Malone să-l fi considerat 
vreodată atrăgător. 

li examinară cărţile, toate fiind expuse într-un stand jerpelit, 
majoritatea volumelor legate în pânză fiind într-o stare 
lamentabilă. Malone chiar se mira c-ar putea să cumpere cineva 
aşa ceva. 


167 


Se prezentă şi apoi pe Stephanie. Femeia nu-şi spuse numele, 
continuând să fumeze. 

— Am fost pe la magazinul dumneavoastră, îi spuse el, în 
franceză. 

— Închis toată ziua. 

Tonul tăios dădea limpede de înţeles faptul că nu voia să fie 
deranjată. 

— Nu ne interesa nimic de-acolo, îi puse el în vedere, la fel de 
limpede. 

— Atunci, vă rog, bucuraţi-vă de cărţile astea minunate. 

— Chiar atât de rău merg afacerile? 

Ea trase un fum adânc. 

— Ca dracu. 

— Şi-atunci, de ce mai staţi aici? De ce nu v-aţi dus pe la ţară? 

Femeia îl examină cu o privire bănuitoare. 

— Nu-mi plac întrebările. Mai ales din partea americanilor care 
vorbesc prost franţuzeşte. 

— Credeam că franceza mea e corectă. 

— Nue. 

Se hotărî să treacă la subiect. 

— II căutăm pe Royce Claridon. 

Ea râse. 

— Cine nu-l caută? 

— Sunteţi amabilă să ne luminaţi în legătură cu cine-l mai 
caută? 

Panarama asta îl călca pe nervi. 

Ea nu-i răspunse imediat. In schimb, privirea i se mută asupra 
unui cuplu care-i studia marfa. Orchestra de peste drum atacă o 
altă melodie. Potenţialii ei clienţi plecară. 

— Tre’ să te uiţi la toată lumea, bombăni ea. Ar fi-n stare să 
fure orice. g 

— la fii atentă, îi zise el. iți cumpăr o ladă întreagă dacă-mi 
răspunzi la o singură întrebare. 

Propunerea păru s-o intereseze. 

— Ce vrei să ştii? 

— Unde-i Royce Claridon? 

— Nu l-am mai văzut de cinci ani. 

— Ăsta nu-i un răspuns. 

— S-a dus. 

— Unde s-a dus? 

— Asta-i răspunsu' suficient pentru o ladă de cărţi. 


168 


Era clar că n-aveau să afle nimic de la ea, iar el n-avea nici 
cea mai vagă intenţie să-i mai ofere şi alţi bani. Prin urmare, 
azvârli o bancnotă de cincizeci de euro pe tarabă şi-şi înşfăcă 
lada cu cărţi. 

— Răspunsul tău a fost de rahat, dar eu o să-mi respect partea 
de învoială. 

Se îndreptă spre un container deschis pentru gunoi, întoarse 
lada cu susul în jos şi-i răsturnă conţinutul înăuntru. Apoi, azvârli 
lădiţa înapoi pe tarabă. 

— Hai să mergem, îi spuse el lui Stephanie, întorcându-se să 
plece. 

— Hei, americanule! 

Se opri şi se întoarse. 

Femeia se ridică de pe scaunul ei. 

— Mi-a plăcut asta. 

El rămase în aşteptare. 

— O grămadă de creditori îl caută pe Royce, da' e uşor de 
găsit. Caută-l la sanatoriul din Villeneuve-les-Avignon. Işi răsuci 
arătătorul la tâmplă. Un ţăcănit, ăsta-i Royce. 


169 


26 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 11.30 DIMINEAȚA. 


Seneşalul stătea în camera sa. Dormise prea puţin în noaptea 
trecută, cugetând la situația în care se afla. Doi dintre frați îi 
păzeau uşa şi nimănui nu-i era permis să intre, în afara celui 
care-i aducea mâncarea. Nu-i plăcea să fie captiv, chiar şi-aşa 
cum era, cel puțin deocamdată, într-o închisoare confortabilă. 
Apartamentul său nu era de dimensiunile celui al maestrului sau 
al mareşalului, dar era unul foarte ferit, cu o baie şi o fereastră. 
Nu era un pericol prea mare ca el să fugă pe fereastră, aceasta 
aflându-se la o înălţime de câteva zeci de metri deasupra unei 
mase de stâncă cenușie. 

Numai că norocul avea să-l părăsească sigur astăzi, fiindcă de 
Roquefort n-avea să-l mai lase să se plimbe prin abație după 
bunul său plac. Probabil că urma să fie ţinut într-una dintre 
încăperile subterane, proiectate cu multă vreme înainte pentru 
păstrarea alimentelor la rece, locul perfect pentru izolarea unui 
duşman. Soarta lui putea fi lesne ghicită. 

Trecuse multă vreme de la intrarea sa în rândurile ordinului. 

Regulamentul era clar. „Dacă cineva doreşte să părăsească 
lumea pierzaniei şi să abandoneze viaţa laică, alegând viaţa în 
comunitate, nu consimţiţi imediat să-l primiţi, fiindcă astfel a 
spus Sfântul Pavel: «Puneţi sufletul la încercare, ca să vedeţi 
dacă vine de la Dumnezeu». Dacă i se acordă însoţirea cu frăţia, 
să i se citească Regulamentul şi, dacă doreşte să se supună 
poruncilor Regulamentului, fie ca fraţii să-l primească în rândul 
lor, fie ca el să-şi dezvăluie dorinţele şi idealurile în faţa tuturor 
fraţilor şi să fie lăsat să-şi expună cererile cu sufletul curat.” 

Toate acestea se întâmplaseră, iar el fusese primit. Depusese 
jurământul de bunăvoie şi servise ordinul cu bucurie. Acum, era 
prizonier. Supus unor acuzaţii false, venite din partea unui 
politicianist ambițios. Nu era o soartă foarte deosebită de cea a 
înaintaşilor din vechime, care-i căzuseră victime detestabilului 
Filip cel Frumos. Intotdeauna i se păruse ciudat acest 
supranume. În realitate, „cel Frumos” nu avea nimic de-a face cu 
temperamentul monarhului, din moment ce regele francez era 

170 


un bărbat rece, ascuns, care-şi dorea să-şi exercite stăpânirea 
asupra Bisericii Catolice. Dimpotrivă, supranumele se referea la 
părul său deschis la culoare şi la ochii albaştri!!. Intr-un fel pe 
dinafară, în cu totul alt fel pe dinăuntru: destul de asemănător cu 
el, îşi spuse în gând. 

Se ridică de la biroul său şi începu să se plimbe, după un 
obicei dobândit în timpul colegiului. Mişcarea îl ajuta să 
gândească. Pe birou, zăceau cele două cărţi pe care le luase de 
la bibliotecă cu două seri în urmă. Işi dădu seama de faptul că 
următoarele câteva ore puteau să fie ultima lui ocazie de a le 
răsfoi. Mai mult ca sigur, după ce avea să li se descopere lipsa, 
furtul din proprietatea ordinului urma să adauge pe lista 
acuzațiilor care-i erau aduse. Pedeapsa pentru aceasta - 
surghiunul - ar fi fost, până la urmă, primită cu bucurie, dar ştia 
că temnicerul lui cel răzbunător nu i-ar fi permis să scape atât de 
uşor. 

Se întinse după codicele din secolul al XV-lea, o comoară 
pentru care oricare muzeu ar fi plătit scump ca s-o poată 
expune. Paginile erau acoperite cu o caligrafie buclată, pe care-o 
cunoştea sub numele de „rondă”, obişnuită în acele vremuri, 
folosită în manuscrisele învăţaţilor. Existau puţine semne de 
punctuație, textul fiind constituit din şiruri lungi de semne, 
umplând paginile de sus şi până jos, dintr-o margine în cealaltă. 
Un scrib trudise săptămâni întregi ca să-l desăvârşească, închis 
într-un scriptoriu al abației în faţa unui pupitru pentru scris, cu 
tocul în mână, trasând încet cu cerneală fiecare literă pe 
pergament. Urme de foc deterioraseră legătura şi picături de 
ceară pătaseră multe dintre pagini, dar codicele era încă într-o 
stare remarcabil de bună. Una dintre cele mai importante misiuni 
ale ordinului era să prezerve ştiinţa, iar el avusese norocul să 
dea peste acest adevărat rezervor, printre miile de volume care 
se găseau în bibliotecă. 

„Trebuie să-ţi duci până la capăt căutarea. Acesta-ţi este 
destinul. Fie că-ţi dai seama de asta, fie că nu.” Asta era ceea ce- 
i transmisese Maestrul prin intermediul lui Geoffrey. Dar îi mai 
spusese şi asta: „Cei care au mers pe drumul pe care te 
pregăteşti să porneşti acum au fost numeroşi, dar nici unul n-a 
izbutit vreodată.” 


11 joc de cuvinte bazat pe semnificaţiile multiple ale cuvîntului fair (în 
limba engleză, supranumele monarhului francez era the Fair), acesta 
însemniînd atît „frumos”, cît şi „cinstit”, dar şi „bălai”, (n.tr.). 


171 


Dar or fi ştiut ei ceea ce ştia el acum? Mai mult ca sigur că nu. 
Se întinse după cel de-al doilea volum. Şi acesta avea textul scris 
de mână. Dar nu de scribi. Dimpotrivă, cuvintele fuseseră 
înscrise în luna noiembrie a anului 1897 de mareşalul de-atunci 
al ordinului, care fusese în legătură directă cu abatele Jean- 
Antoine-Maurice Gelis, preotul paroh al satului Coustausa, care 
de asemenea se întindea în valea râului Aude, nu departe de 
Rennes-le-Château. Întâlnirea lor fusese un accident fericit, 
întrucât mareşalul aflase unele informaţii de o importanţă vitală. 

Se aşeză şi răsfoi încă o dată relatarea. 

Câteva dintre pasaje îi atraseră atenţia, cuvinte pe care le 
citise pentru prima oară cu interes cu trei ani înainte. Se ridică şi 
se îndreptă spre fereastră, cu cartea în mâini. 


Am fost tulburat să aflu că abatele Gelis a fost asasinat de Ziua 
Tuturor Sfinţilor. A fost găsit complet îmbrăcat, purtând pălăria sa 
preoțească, zăcând în propriul sânge pe podeaua din bucătărie. 
Ceasul său se oprise la un sfert de oră după miezul nopţii, dar ora 
morţii fusese stabilită undeva între 3 şi 4 noaptea. Dându-mă 
drept reprezentantul episcopului, am discutat cu sătenii şi cu 
polițistul local. Gelis era o fire nervoasă, fiind cunoscut pentru 
faptul că-şi ţinea ferestrele închise şi obloanele trase, chiar şi 
vara. Niciodată nu-şi deschidea uşa prezbiteriului pentru străini şi, 
din moment ce nu exista vreun semn de pătrundere cu forţa, 
anchetatorii trăseseră concluzia că abatele îl cunoştea pe 
atacator. 

Gelis a murit la vârsta de şaptezeci şi unu de ani. A fost izbit în 
cap cu vătraiul şi apoi ciopârţit cu o secure. Sângele cursese din 
abundență, se găsiseră atât bălți pe podea, cât şi pete pe tavan, 
dar nici o urmă de picior nu se zărea pe nicăieri. Acest fapt îl 
nedumerise pe poliţist. Cadavrul fusese în mod intenţionat lungit 
pe spate, cu braţele încrucişate pe piept, în poziţia obişnuită a 
morţilor. Se găsiseră în casă şase sute trei franci, în monede din 
aur şi în bancnote, împreună cu încă o sută şase franci. Era clar că 
nu jaful fusese motivul crimei. Singurul obiect care putea fi 
considerat un indiciu era un pachet de foiţe pentru ţigări. Pe una 
dintre foiţe fusese scris de mână: „Viva Angelina”. Era un 
amănunt semnificativ, deoarece Gelis nu era fumător, ba chiar 
detesta mirosul de ţigară. 

După opinia mea, adevăratul motiv al crimei a fost descoperit 
în dormitorul preotului. Acolo, atacatorul deschisese forţat o 
valiză. Mai multe hârtii rămăseseră înăuntru, dar era imposibil de 
ştiut dacă fusese luat ceva. Se găsiseră stropi de sânge în 


172 


interiorul şi în jurul valizei. Polițistul trăsese concluzia că asasinul 
căutase ceva, iar eu s-ar putea să ştiu despre ce era vorba. 

Cu două săptămâni înainte să fie asasinat, m-am întâlnit cu 
abatele Gelis. Cu o lună înainte de asta, Gelis se spovedise la 
episcopul din Carcassonne. Mi-am făcut apariţia acasă la Gelis, 
dându-mă drept reprezentantul episcopului, discutând până la 
urmă şi despre ceea ce-l tulbura. Intr-un târziu, a cerut să-i ascult 
mărturisirea. Din moment ce, în realitate, nu sunt preot, în 
consecinţă nefiind legat prin nici un jurământ al spovedaniei, pot 
să relatez ceea ce mi s-a spus. 

Cândva, prin vara lui 1896, Gelis descoperise un flacon de 
sticlă în biserica sa. Grilajul care împrejmuia strana corului 
trebuise înlocuit şi, atunci când fusese îndepărtat lemnul, ieşise la 
iveală o ascunzătoare în care se afla un flacon de sticlă sigilată cu 
ceară, conţinând o singură bucată de hârtie, pe care se găseau 
următoarele: 


Y|e!Nislzin|Timiâie njyhrlajA |e|e|v|u|E! 
ol- mjojr ele |ejejriule|elal+|A|+|8|cIZI 


vjo|uje n|a|e|u |+i>|ulsțriLiejaa|»2|F! 
L|PLOIR|X F|O|NISIRIT|vIHiv|G|+|c|R|K|R. 
R|>|e|uimiaje|T|a|+|a|o|A|u|- |s|m[g|A[a 
RI1|0|+/Aloj1 |L|u|7IN|R|ZIKIM[Alolx|e|mi 
TINjAlFlole|a|n|ejo v|+imIP|FIa|LIE > [+ 
KIXIV|O  [LITIKIY| Livio!» |sieirisix|olz! 
Njvle|+|vie|Alne|ele|s|Lie|+|u|P|s|a|mi 
SINILI1 |nje»|L|olmP|Alalp|e |x|2lvlgP! 
YIVIEIKIC| -Tlu BIG |n|sim[s[e |: |L]Y[3] 
oul Plr|8|m|+|8|!vlolvi+in[A|x|w|x/|s|u! 


PIAlTISlojelsiFbsl- [cITII wil: ITIYI+10] 


Criptograma aceasta reprezenta un instrument de codificare 
obişnuit în secolul trecut. Mi-a spus că, în urmă cu şase ani, 
abatele Sauniere, din Rennes-le-Château, găsise la rândul său o 
criptogramă în propria parohie. Atunci când le-au comparat şi-au 
dat seama de faptul că erau identice. Sauniere credea că ambele 
recipiente fuseseră lăsate de abatele Bigou, care slujise la 
Rennes-le-Château în timpul Revoluţiei Franceze. În vremea lui 
Bigou, în biserica din Coustausa slujea tot preotul din Rennes-le- 
Château. Prin urmare, Bigou ar fi fost un vizitator obişnuit al 
actualei parohii a lui Gelis. Sauniere credea, de asemenea, că 
exista o legătură între criptograme şi mormântul unei anume 
Marie d'Hautpoul de Blanchefort, care murise în anul 1781. 
Abatele Bigou fusese confesorul ei şi cel care comandase piatra 
de mormânt şi inscripţia, constând într-o înşiruire specială de 
cuvinte şi de simboluri. Din nefericire, Sauniere nu fusese capabil 


173 


să descifreze nimic; în schimb, după un an de trudă, Gelis 
rezolvase criptograma. Mi-a spus că n-a fost sincer întru totul cu 
Sauniere, considerând că imboldurile confratelui său erau 
necurate. Prin urmare, ascunsese faţă de el soluţia pe care-o 
obținuse. 

Abatele Gelis dorea ca episcopul să ştie soluţia completă şi 
credea că-şi va duce la îndeplinire această dorinţă spunându-mi 
mie. 


Din nefericire, mareşalul nu relatase şi ceea ce-i spusese 
Gelis. Poate considerase că informaţia era mult prea importantă 
pentru a fi scrisă sau poate că nu era altceva decât un uneltitor, 
la fel ca de Roquefort. Ciudat lucru, Cronicile anunțau că 
mareşalul dispăruse un an mai târziu, în 1898. Plecase într-o zi 
cu treburi de-ale abației şi nu se mai întorsese niciodată. 
Căutarea nu dusese la nici un rezultat. Dar, slavă Domnului, 
lăsase în urma lui măcar criptograma. 

Clopotele începură să bată pentru hora sexta”, anunțând 
vremea pentru adunarea de la amiază a fraţilor. Cu toţii, în afara 
celor care lucrau la bucătărie, se adunau în capelă să citească 
psalmi, să intoneze imnuri şi să rostească rugăciuni, până la ora 
unu după-amiază. Se hotărî să-şi facă propria meditaţie, dar fu 
întrerupt de o bătaie uşoară în uşă. Se întoarse chiar în clipa în 
care Geoffrey pătrundea în încăpere, aducând cu el o tavă cu 
mâncare şi băutură. 

— M-am oferit voluntar să aduc asta, zise tânărul. Mi s-a spus 
c-aţi sărit peste micul dejun. Trebuie să vă fie foame. 

Tonul lui Geoffrey era ciudat de optimist. 

Uşa rămăsese deschisă, aşa că el îi putea vedea pe cei doi 
gardieni aşteptând afară. 

— Le-am adus şi lor ceva de băut, anunţă Geoffrey, făcând un 
semn cu mâna spre paznici. 

— Eşti într-o dispoziţie generoasă astăzi. 

— lisus a spus că întruparea cea dintâi a Cuvântului este 
credinţa, cea de-a doua este iubirea, iar cea de-a treia este 
munca folositoare, din toate acestea ieşind viaţa. 

Zâmbi, în chip de răspuns. 

— Aşa-i, prietene. 


12 Slujbă ţinută, conform tradiţiei, la amiază, constînd în special din 
rostirea psalmilor. Numele provine din latină, desemnînd la origine cea 
de-a şasea oră de după răsăritul soarelui, cînd se ţinea iniţial această 
slujbă, (n.tr.). 


174 


Făcu astfel încât vocea să-i sune la fel de vioaie, pentru cele 
două perechi de urechi aflate la doar câţiva paşi distanţă. 

— Vă simţiţi bine? îl întrebă Geoffrey. 

— Atât de bine cât s-ar simţi oricine în situaţia mea. 

Primi tava din braţele lui şi-o aşeză pe birou. 

— M-am rugat pentru dumneavoastră, domnule seneşal. 

— AŞ îndrăzni să spun că nu mai sunt în posesia acestui titlu. 
Cu siguranţă, de Roquefort şi-a numit un nou seneşal. 

Geoffrey încuviinţă. 

— Pe adjunctul său. 

— Vai de noi... 

II zări pe unul din paznicii de-afară prăbuşindu-se. O clipă mai 
târziu, trupul celui de-al doilea bărbat se înmuie, alăturându-i-se 
camaradului său pe podea. Două pocale zăngăniră pe lespezi. 

— Mult le-a mai luat, remarcă Geoffrey. 

— Ce-ai făcut? 

— Le-am dat un sedativ. Doctorul mi-a făcut rost de el. Fără 
gust, fără miros, dar cu efect rapid. Tămăduitorul e prietenul 
nostru. Vă urează să vă aibă Domnul în pază. Acum, trebuie să 
mergem. Maestrul a făcut pregătiri şi e de datoria mea să veghez 
ca ele să fi fost cu folos. 

Geoffrey căută pe sub sutană şi scoase la iveală două pistoale. 

— Ajutorul de armurier ne e, de asemenea, prieten. Am putea 
s-avem nevoie de aşa ceva. 

Seneşalul era antrenat în mânuirea armelor de foc, care făcea 
parte din educaţia elementară primită de fiecare dintre fraţi. 
Inşfăcă arma. 

— Plecăm din abație? 

Geoffrey încuviinţă. 

— E nevoie să facem asta, ca să ne îndeplinim misiunea. 

— Să ne îndeplinim misiunea? 

— Da, domnule seneşal. Am fost pregătit pentru asta de multă 
vreme. 

li sesiză nerăbdarea şi, cu toate că era cu aproape zece ani 
mai în vârstă decât Geoffrey, se simţi deodată nepotrivit. Acest 
pretins frate novice era cu mult mai important decât părea. 

— Aşa cum am mai spus şi ieri, maestrul a făcut o bună 
alegere în persoana ta. 

Geoffrey zâmbi. 

— Cred că ne-a ales bine pe amândoi. 

Căută o raniţă şi îndesă în ea la repezeală câteva obiecte de 


175 


toaletă, câteva efecte personale şi cele două cărţi pe care le 
luase din bibliotecă. 

— N-am alte haine în afară de sutană. 

— Putem să cumpărăm câte ceva, după ce ieşim. 

— Ai bani? 

— Maestrul a fost un om grijuliu. 

Geoffrey se strecură până-n pragul uşii şi privi în stânga şi-n 
dreapta. 

— Fraţii trebuie să fie cu toţii la hora sexta. Drumul ar trebui 
să fie liber. 

Inainte să-l urmeze pe Geoffrey pe hol, seneşalul aruncă o 
ultimă privire în apartamentul său. Câţiva dintre cei mai buni ani 
ai vieţii şi-i petrecuse acolo, iar acum se simţea întristat la 
gândul că lasă în urmă toate aceste amintiri. Dar o altă parte a 
spiritului său îl zorea să meargă înainte, către necunoscut, afară, 
spre acel adevăr, care-o fi fost el, pe care maestrul îl cunoştea cu 
siguranţă. 


176 


27 


VILLENEUVE-LES-AVIGNON. 
ORA 12.30 DUPA-AMIAZA. 


Malone îl cercetă pe Royce Claridon. Era îmbrăcat în pantaloni 
largi din catifea, mânjiţi cu ceea ce părea să fie vopsea turcoaz. 
Un tricou colorat îi acoperea pieptul slab. Probabil că se apropia 
de şaizeci de ani, înalt şi deşirat, cu un chip arătos cu trăsături 
încordate. Ochii întunecaţi erau înfundaţi adânc în orbite, lipsiţi 
acum de strălucirea intelectului, dar nu mai puţin pătrunzători. 
Umbla în picioarele goale şi murdare, cu unghiile netăiate, avea 
părul încărunţit şi barba încâlcită. Ingrijitorul le spusese că Royce 
Claridon suferea de halucinaţii, dar era în general inofensiv şi 
aproape toată lumea din azil îl evita. 

— Cine sunteţi voi? îi întrebă Claridon în franceză, cântărindu-i 
cu o privire pierdută, nedumerită. 

Sanatoriul ocupa în întregime un imens castel, despre care un 
panou de afară anunţa că intrase în proprietatea guvernului 
francez de la Revoluţie. Aripile se proiectau dinspre clădirea 
principală în unghiuri care mai de care mai ciudate. Multe dintre 
fostele saloane fuseseră transformate în camere pentru pacienţi. 
Ei se aflau într-un solariu, înconjurat de largile ambrazuri ale 
unor ferestre înalte, din tavan până-n podea, prin care se vedea 
peisajul de ţară ca prin rama unui tablou. Norii care se adunau 
învăluiau soarele amiezii. Unul dintre îngrijitori le spusese că 
Royce Claridon îşi petrecea cea mai mare parte a timpului aici. 

— Sunteţi de la comanderie? îi întrebă Claridon. V-a trimis 
maestrul? Am multe informaţii să-i transmit. 

Malone se hotărî să intre în joc. 

— Suntem din partea maestrului. Ne-a trimis să stăm de vorbă 
cu tine. 

— Of, în sfârşit. Mult am mai aşteptat! 

In cuvintele lui se simţea emoția. 

Malone făcu un semn şi Stephanie se retrase mai în spate. Era 
evident faptul că omul se credea templier, iar femeile nu făceau 
parte din frăţie. 

— Spune-mi, frate, ceea ce ai de spus. Spune-mi totul. 

Claridon se fâţâi pe scaun, apoi ţâşni în picioare, legănându-şi 

177 


statura uscăţivă înainte şi-napoi, pe picioarele desculţe. 

— Îngrozitor, zise el. Atât de îngrozitor. Suntem înconjurați din 
toate părţile. Duşmani, cât poţi vedea cu ochii. Mai avem doar 
câteva săgeți, mâncarea de pe foc s-a terminat, apa s-a dus. 
Mulţi au murit din cauza molimelor. Nici unul dintre noi n-o s-o 
mai ducă mult. 

— Sună ca o provocare. Ce-aţi făcut? 

— Cel mai ciudat dintre lucruri am văzut. Un steag alb a fost 
ridicat de dincolo de ziduri. Ne-am uitat cu toţii, unii la ceilalţi, 
spunându-ne cu chipurile noastre perplexe ceea ce gândeam cu 
toţii: „Vor să stea de vorbă”. 

Malone cunoştea istoria medievală. Tratativele erau foarte 
frecvente în vremea cruciadelor. Armatele aflate în impas 
încercau deseori să negocieze condiţiile în care să se poată 
retrage cu toţii şi ambele părţi să-şi asume victoria. 

— V-aţi adunat? întrebă Malone. 

Bătrânul făcu un semn de încuviinţare cu capul şi ridică patru 
degete murdare. 

— De fiecare dată când am pornit călare dinspre ziduri, către 
hoarda lor, ne-au primit cu căldură şi discuţiile nu s-au 
desfăşurat fără progrese. Într-un sfârşit, am stabilit condiţiile. 

— Hai, spune-mi. Care ţi-e mesajul pe care maestrul trebuie 
să-l afle? 

Claridon îi adresă o privire supărată. 

— Eşti cam obraznic. 

— Ce vrei să spui? Am mult respect faţă de tine, frate. De asta 
sunt aici. Fratele Lars Nelle mi-a spus despre tine că eşti un om 
în care pot să am încredere. 

Întrebările păreau să-i încordeze mintea bătrânului. Dintr- 
odată, pe chipul lui apărură semnele recunoaşterii. 

— Îmi amintesc de el. Un războinic viteaz. A luptat cu multă 
glorie. Da. Da. Mi-l amintesc. Fratele Lars Nelle. Dumnezeu să-i 
aibă sufletul în pază. 

— De ce spui asta? 

— N-ai auzit? In tonul lui se simţea neîncrederea. A murit în 
bătălie. 

— Unde? 

Claridon clătină din cap. 

— Asta n-o mai ştiu, tot ce ştiu e că el acum sălăşluieşte cu 
Domnul. Am spus o liturghie pentru el şi i-am închinat multe 
rugăciuni. 


178 


— Ai frânt pâinea împreună cu fratele Nelle? 

— De multe ori. 

— Ţi-a vorbit vreodată despre căutările lui? 

Claridon făcu un pas spre dreapta, dar nu-şi luă privirea de la 
Malone. 

— De ce mă-ntrebi una ca asta? 

Neastâmpăratul omuleţ începu să-i dea târcoale, ca o pisică. 
Malone se hotărî să ridice miza, indiferent ce joc şi-o fi imaginat 
mintea rătăcită cu care se confrunta. Il înşfăcă pe Claridon de 
tricou, ridicându-l pe firavul omuleţ de pe podea. Stephanie făcu 
un pas înainte, dar o împinse înapoi cu o privire pătrunzătoare. 

— Maestrul e nemulţumit, zise el. Foarte nemulţumit. 

— Cum asta? 

Chipul lui Claridon se îmbujoră de ruşine. 

— De tine. 

— Dar n-am făcut nimic. 

— Nu vrei să-mi răspunzi la întrebare. 

— Ce doreşti să ştii? 

Era din ce în ce mai mirat. 

— Spune-mi despre căutările fratelui Nelle. 

Claridon clătină din cap. 

— Nu ştiu nimic. Fratele n-avea încredere în mine. 

Frica se strecurase în ochii care-l priveau, accentuată de o 
adâncă nedumerire. Işi slăbi strânsoarea. Claridon se prăbuşi 
peste peretele din sticlă şi înşfăcă un sul de prosoape din hârtie 
şi o sticluţă cu pulverizator. Stropi geamurile şi începu să le 
şteargă, deşi nu se vedea nici un fel de pată. 

Malone se întoarse spre Stephanie. 

— Ne pierdem timpul pe-aici. 

— Ce te-a apucat? 

— Trebuia să încerc. 

Îşi aminti de biletul care-i fusese trimis lui Ernst Scoville şi se 
hotărî să recurgă la o ultimă tentativă. Pescui hârtia din buzunar 
şi se apropie de Claridon. Dincolo de geamuri, la câţiva kilometri 
spre vest, se vedeau înălțându-se zidurile de un cenușiu pal ale 
oraşului Villeneuve-les-Avignon. 

— Cardinalii locuiesc acolo, zise Claridon, fără să se oprească 
din şters. Nişte principi obraznici, cu toţii. 

Malone ştia că odinioară cardinalii se adunaseră pe dealurile 
din afara zidurilor oraşului Avignon şi-şi înălţaseră bastioane, ca 
un mijloc de a se descotorosi de înghesuiala din oraş şi de a 


179 


scăpa de sub permanenta supraveghere a papei. Acele /ivrees 
dispăruseră între timp cu desăvârşire, dar vechiul oraş rămăsese, 
la fel de tăcut, de provincial şi de dărăpănat. 

— Noi suntem protectorii cardinalilor, replică Malone, jucându- 
şi rolul în continuare. 

Claridon scuipă pe podea. 

— Lovi-i-ar ciuma pe toţi! 

— Citeşte asta. 

Omuleţul luă hârtia şi îşi plimbă privirea pe ea. Făcu ochii 
mari. 

— Eu n-am furat nimic de la ordin. Asta pot s-o jur. Ridică 
tonul. Acuzaţia aceasta e falsă. Bucuros aş depune jurământ în 
faţa Dumnezeului meu. N-am furat nimic. 

Omul vedea pe foaia de hârtie numai ceea ce voia el. Malone îi 
luă înapoi biletul. 

— Ne pierdem timpul, Cotton, zise Stephanie. 

Claridon se trase mai aproape de el. 

— Cine-i vulpea asta? Ce caută ea aici? 

Malone schiţă un zâmbet. 

— E văduva fratelui Nelle. 

— N-aveam cunoştinţă de faptul că fratele a fost căsătorit. 

Cotton îşi aminti de ceea ce citise, cu două seri mai înainte, 
din cartea despre templieri. 

— După cum ştii, mulţi dintre fraţi au fost odată căsătoriţi. Dar 
ea i-a fost necredincioasă, aşa că unirea a fost desfăcută, iar 
femeia aceasta a fost surghiunită la o mănăstire. 

Claridon clătină din cap. 

— Pare o fire mofturoasă. Ce caută ea aici? 

— Caută adevărul despre soţul ei. 

Claridon se întoarse cu faţa spre Stephanie şi-şi îndreptă spre 
ea un deget butucănos. 

— Eşti rea, strigă omuleţul. Fratele Nelle şi-a căutat penitenţa 
în rândurile frăţiei din cauza păcatelor tale. Ruşine să-ţi fie! 

Stephanie avu inspiraţia să răspundă modest, cu o simplă 
înclinare a capului. 

— Nu caut altceva decât iertarea. 

Chipul lui Claridon se îmblânzi în faţa acestei manifestări de 
umilinţă. 

— Şi o vei primi pe-a mea, surioară. Mergi în pace. 

Malone făcu un semn şi amândoi se îndreptară spre uşă. 
Claridon se retrase spre scaunul lui. 


180 


— Cât de trist poate să fie, spuse ea. Şi de înfricoşător. Să-ţi 
pierzi minţile e ceva îngrozitor. Lars vorbea deseori despre boala 
asta şi se temea de ea. 

— Nu ne temem cu toţii? 

Ţinea încă în mână biletul găsit în casa lui Ernst Scoville. Privi 
din nou scrisul şi citi ultimele trei propoziţii. 


În Avignon găseşte-l pe Claridon. El poate arăta 
drumul. Dar prend garde I'Ingenieur. 


— Oare de ce expeditorul o fi crezut că poate arăta Claridon 
drumul către orice-ar fi? se întrebă el cu voce tare. Am ajuns de 
unde-am plecat. Pista asta ar putea să fie o fundătură. 

— Nu-i adevărat. 

Cuvintele fuseseră rostite în limba engleză şi veneau din 
cealaltă parte a solariului. 

Malone se întoarse şi-l observă pe Claridon în picioare, lângă 
scaun. Toată tulburarea pierise de pe chipul bărbos al 
omuleţului. 

— Pot să indic adresa. lar sfatul dat în bileţel trebuie să fie 
urmat. Trebuie să vă feriţi de Inginer. Ea, ca şi alţii, sunt pricina 
pentru care mă ascund aici. 


181 


28 


ABAȚIA DES FONTAINES. 


Seneşalul îl urmă pe Geoffrey prin labirintul de coridoare 
boltite. Spera ca aprecierile lui Geoffrey să fi fost corecte şi toți 
frații să se fi găsit în capelă, rostind rugăciunile amiezii. 

Până acum, nu zăriseră pe nimeni. 

Işi croiseră drum prin acel palais care găzduia salonul 
superior, birourile administrației şi saloanele pentru public. 
Atunci când, în vremurile trecute, abația rupsese orice contact cu 
exteriorul, nimeni din afara ordinului nu era admis mai departe 
de holul de la parter. Dar atunci când turismul înflorise, în secolul 
al XX-lea, din moment ce alte lăcaşuri de cult îşi deschideau 
porţile, din dorinţa să nu stârnească bănuieli, Abația des 
Fontaines le urmase exemplul, oferind posibilitatea vizitării şi a 
organizării unor cursuri de informare, multe dintre acestea 
desfăşurându-se în palais. 

Pătrunseră în întinsul foaier. Ferestrele cu geamuri grosolane, 
verzui, lăsau să pătrundă raze palide de soare care se aşterneau 
pe podeaua mozaicată. Un uriaş crucifix din lemn domina unul 
dintre pereţi, un altul fiind ocupat de o tapiserie. 

La intrarea într-un alt pasaj, la vreo treizeci de metri dincolo 
de măreaţa întindere, se afla Raymond de Roquefort, cu cinci 
dintre fraţi în spatele său, cu toţii înarmaţi. Plecaţi undeva? 
Intrebă de Roquefort. 

Seneşalul încremeni, dar Geoffrey îşi ridică arma şi trase două 
focuri. Bărbaţii din partea cealaltă se aruncară la podea, în timp 
ce gloanţele şuierau pe lângă pereţi. 

— Pe-aici, îi făcu semn Geoffrey spre un alt culoar. 

Două focuri de armă şuierară în spatele lor. 

Geoffrey expedie un alt glonţ peste foaier şi-şi ocupară o 
poziţie de apărare chiar în interiorul coridorului, lângă o cameră 
de primire în care, odinioară, negustorii îşi expuneau mărfurile. 

— Bine, strigă de Roquefort. Mi-aţi stârnit interesul. Credeţi că 
e necesară vărsarea de sânge? 

— Asta depinde în întregime de voi, răspunse seneşalul. 

— Credeam că ţii la jurământul depus. Nu ai datoria să te 
supui ordinelor maestrului? Ti-am poruncit să rămâi în 

182 


apartamentul tău. 

— Chiar aşa? Am uitat de partea asta. 

— E interesant cum de te simţi guvernat de anumite reguli, în 
timp ce noi toţi ne supunem altora. Dar, chiar şi-aşa, n-am putea 
să fim oameni de înţeles? 

Seneşalul se miră de această demonstraţie de amabilitate. 

— Ce-mi propui? 

— M-am gândit c-o să încerci o evadare. Hora sexta părea să 
fie momentul cel mai potrivit, aşa că am aşteptat. Ştii, te cunosc 
foarte bine. Aliatul tău, cu toate acestea, mă surprinde. Aici 
avem de-a face cu curaj şi loialitate. Aş vrea ca voi amândoi să 
treceţi de partea mea. 

— Şi ce să facem? 

— Să ne ajutaţi să împlinim ceea ce ne este destinat, în loc să 
ne stingheriţi eforturile. 

Ceva nu era în regulă. De Roquefort juca un rol. Atunci, 
seneşalul îşi dădu seama de adevăr. Incerca să câştige timp. 

Se răsuci pe călcâie. 

Un bărbat înarmat tocmai trecea de colţ, la vreo cincisprezece 
metri distanţă. Şi Geoffrey îl zărise la rândul lui. Seneşalul trase 
un foc de armă înspre partea de jos a sutanei atacatorului. Auzi 
zgomotul provocat de metalul care sfâşia carnea şi un țipăt, în 
timp ce bărbatul se prăbuşea peste lespezi. Dumnezeu să-l ierte. 
Regulamentul interzicea să-i faci rău unui alt creştin. Dar acum 
n-avea de ales. Trebuia să scape din închisoare. 

— Vino, zise el. 

Geoffrey trecu în faţă şi se repeziră înainte, sărind peste 
fratele care se zvârcolea de durere. 

Trecură de colţ şi continuară să înainteze. 

Se auzeau paşi în urma lor. 

— Sper că ştii ce faci, îşi avertiză ajutorul. 

Trecură de o altă cotitură a culoarului. Geoffrey se opri în faţa 
unei uşi întredeschise şi se strecurară înăuntru, închizând-o uşor 
în spatele lor. O clipă mai târziu, îi auziră pe urmăritori alergând 
pe lângă ei, zgomotele paşilor răsunând din ce în ce mai încet. 

— Drumul duce la sala de sport. N-o să le ia mult până să-şi 
dea seama că nu suntem acolo, zise el. 

Se strecurară din nou afară, cu respiraţia tăiată de emoție, 
îndreptându-se spre sala de sport, dar, în loc s-o ia drept înainte 
la prima intersecţie, cotiră la stânga, spre sala de mese. 

Se mira cum de împuşcăturile nu-i făcuseră pe mai mulţi 


183 


dintre fraţi să apară. Numai că muzica din capelă era 
întotdeauna tare, făcând foarte dificil să auzi orice altceva de 
dincolo de ziduri. Şi totuşi, din moment ce de Roquefort se 
aştepta ca el să fugă, ar fi fost logic să presupui că şi alţi fraţi 
aşteptau în jurul abației. 

Mesele şi băncile lungi din refectoriu erau goale. Mirosul de 
cartofi fierţi şi de okra}? adia dinspre bucătărie. In nişa din 
perete, cioplită la un metru înălţime, un frate în sutană aştepta 
cu arma în mâini. 

Seneşalul se azvârli sub una dintre mese, folosindu-şi raniţa în 
chip de pernă, iar Geoffrey îşi căută adăpost sub o altă masă. 

Un glonţ se înfipse în tăblia groasă din lemn de stejar. 

Geoffrey ieşi brusc şi trase două focuri de armă, unul din ele 
nimerindu-l pe atacator. Bărbatul din nişă se clătină, apoi se 
prăbuşi pe podea. 

— L-ai omorât? se interesă seneşalul. 

— Sper că nu. Cred că l-am nimerit în umăr. 

— Lucrurile au scăpat de sub control. 

— Acum e prea târziu. 

Se ridicară în picioare. Mai mulţi bărbaţi dădură buzna dinspre 
bucătărie, cu toţii purtând şorţuri pătate de mâncare. Personalul 
de la bucătărie. Nici o primejdie. 

— Intraţi înapoi, acum! le ordonă seneşalul şi nimeni nu 
îndrăzni să nu se supună. 

— Domnule seneşal, zise Geoffrey, pe un ton nerăbdător. 

— la-o înainte. 

Părăsiră sala de mese, luând-o pe un alt culoar. Se auzeau 
voci în urma lor, însoţite de zgomotul rapid al tălpilor din piele 
plesnind lespezile din piatră. Impuşcarea a doi dintre fraţi i-ar fi 
putut aţâţa până şi pe cei mai nevolnici dintre urmăritori. 
Seneşalul era furios că picase în cursa pe care i-o întinsese de 
Roquefort. Işi pierduse toată credibilitatea de care se bucurase 
până atunci. Nimeni nu i-ar mai urma acum cauza, motiv pentru 
care-şi ocăra neghiobia. N 

Pătrunseră în aripa dormitoarelor. In capătul îndepărtat al 
coridorului, se vedea o uşă închisă. Geoffrey alergă într-acolo şi 
apăsă clanţa. Era încuiată. 

— Se pare că posibilităţile noastre sunt limitate, constată 
seneşalul. 


13 Leguminoasă comestibilă de origine africană, cu păstăi lungi, 
(n.tr.). 
184 


— Veniti, îl îndemnă Geoffrey. 

Alergară spre dormitor, o încăpere lunguiaţă şi largă, cu 
priciuri aşezate perpendicular, milităreşte, dedesubtul unor 
ferestre ovale. 

Se auzi o împuşcătură dinspre hol. Tot mai multe voci. Agitate. 
Oamenii se îndreptau spre ei. 

— Nu mai e nici o ieşire de-aici, zise el. 

Erau la mijlocul încăperii, printre rândurile de paturi goale. În 
spatele lor se afla intrarea, pe care puteau intra din clipă-n clipă 
inamicii. In faţă, spălătoarele. 

— La baie, porunci el. Să sperăm c-o să treacă mai departe. 

Geoffrey alergă spre celălalt capăt, unde două uşi dădeau spre 
două săli de baie diferite. 

— Aici, zise el. 

— Nu. Să ne despărţim. Tu intri acolo. Te ascunzi într-o cabină 
şi te sui cu picioarele pe vasul de toaletă. Eu intru dincolo. Dacă 
stăm tăcuţi, am putea să avem noroc. De altfel... Şovăi, 
neplăcându-i să recunoască realitatea.... E singura noastră 
şansă. 

x 

De Roquefort examină rana de glonț. Umărul sângera, fratele 
se zbătea în agonie, dar dădea dovadă de un remarcabil 
autocontrol, luptându-se din greu să nu intre în comă. |l postase 
pe trăgător în sala de mese, gândindu-se că seneşalul avea să se 
îndrepte, până la urmă, într-acolo. Şi avusese dreptate. Totuşi, 
ceea ce subestimase el era hotărârea pe care o manifestau 
potrivnicii săi. Fraţii depuseseră jurământ ca niciodată să nu-i 
vatăme pe ai lor. II crezuse pe seneşal suficient de idealist încât 
să rămână fidel jurământului. Cu toate acestea, iată că acum doi 
dintre oameni erau duşi la infirmerie. Spera ca nici unul din ei să 
nu trebuiască să fie dus la spital, la Perpignan sau la Mont Louis. 
Asta ar fi putut da naştere la întrebări. Tămăduitorul abației avea 
calificare de chirurg şi dispunea de o sală pentru operaţii foarte 
bine echipată, una care fusese folosită de numeroase ori în anii 
trecuţi, numai că şi eficienţa ei era limitată. 

— Duceţi-i la doctor şi cereţi-i să-i facă bine acolo, îi ordonă el 
unuia dintre aghiotanţi. 

lşi privi ceasul. Mai erau patruzeci de minute până la 
încheierea rugăciunilor de la Hora sexta. 

Un alt frate se apropie de el. 

— Uşa din celălalt capăt, de dincolo de intrarea în dormitor, e 


185 


tot încuiată, aşa cum aţi poruncit. 

Ştia că nu se vor întoarce prin sala de mese. Fratele rănit nu 
dăduse de înţeles aşa ceva. Ceea ce însemna că mai exista doar 
o variantă. Intinse mâna după revolverul fratelui. 

— Stai aici. Nu lăsa pe nimeni să treacă. O să rezolv eu însumi 
problema asta. 

x 

Seneşalul pătrunse în sala de baie puternic luminată. Mai 
multe şiruri de cabine, pisoare şi chiuvete din oțel inoxidabil 
umpleau spaţiul. II auzi pe Geoffrey în încăperea alăturată, 
postându-se într-o cabină. Rămase nemişcat şi încercă să-şi 
potolească nervii. Nu mai fusese niciodată într-o astfel de 
situaţie. Trase de câteva ori aer adânc în piept, apoi prinse 
clanţa cu mâna, făcând ca uşa să se deschidă cu un centimetru 
şi aruncând o privire prin deschizătură. 

Dormitorul era în continuare pustiu. 

Poate că trecuseră deja de ei. Abația era ca un labirint de 
coridoare. Tot ceea ce le trebuia erau câteva minute în care să 
evadeze. Se ocări din nou pentru slăbiciunea lui. Toţi anii aceia 
de meditații grijulii şi de concentrare încordată fuseseră risipiţi în 
zadar. Acum, era un fugar şi mai mult de patru sute de fraţi erau 
pe cale să-i devină duşmani. „Pur şi simplu, respect puterea 
adversarilor.” Asta era ceea ce-i spusese maestrului său, cu doar 
o zi în urmă. Clătină din cap. Halal respect le mai acordase. Până 
acum, nu făcuse nimic inteligent. 

Uşa care dădea dinspre dormitor se trânti de perete şi 
Raymond de Roquefort păşi înăuntru. 

Adversarul său trase cu zgomot zăvorul. 

Orice speranţă ar mai fi putut să aibă seneşalul se risipi. 

Cărţile urmau să fie date pe faţă aici şi acum. 

x 


De Roquefort, cu un revolver în mână, studia încăperea, mai 
mult ca sigur întrebându-se unde putea să-i fie prada. Nu 
izbutiseră să-l păcălească. Dar seneşalul nu avea de gând să-i 
pună în pericol viaţa lui Geoffrey. Avea nevoie să-i distragă 
atenţia urmăritorului său. In consecinţă, îşi luă mâna de pe 
clanţă şi lăsă ca uşa să se închidă cu o bufnitură înfundată. 

De Roquefort prinse o mişcare scurtă şi auzi zgomotul unei 
uşi, cu un sistem hidraulic de închidere, ciocnindu-se uşor de un 
cadru metalic. Privirea lui se îndreptă iute spre partea din fund a 
dormitorului şi spre uşa unuia dintre spălătoare. 


186 


Avusese dreptate. 

Erau acolo. 

Venise vremea să termine cu problema asta. 
x 


Seneşalul supraveghea cu privirea sala de baie. Lămpile 
fluorescente iluminau totul ca ziua. O oglindă lungă de pe 
peretele pe care se aflau chiuvetele făcea ca încăperea să pară 
şi mai mare. Podeaua era acoperită cu lespezi, iar cabinele erau 
separate unele de altele de pereți din marmură. Totul fusese 
construit cu grijă şi proiectat să dureze. 

Se ghemuli în cea de-a doua cabină şi închise uşa batantă. Sări 
pe vasul de toaletă şi se aplecă deasupra peretelui despărțitor, 
astfel încât să poată închide şi încuia uşile de la prima şi de la 
cea de-a treia cabină. După ce termină, se trase înapoi, încă 
stând cu picioarele pe vasul de toaletă, sperând ca de Roquefort 
să muşte momeala. 

Avea nevoie de ceva cu care să-i atragă atenţia, aşa că lăsă să 
cadă sulul de hârtie igienică din suportul lui. 

Simţi un curent de aer, în clipa în care uşa sălii de baie se 
trânti de perete. 

Auzi tălpile târşâindu-se pe podea. 

Rămase nemişcat pe vasul de toaletă, cu arma în mână, 
impunându-şi să respire cât mai încet cu putinţă. 

De Roquefort îşi îndreptă revolverul cu ţeava scurtă spre 
cabine. Seneşalul era acolo. Ştia asta. Dar unde? Ar putea 
îndrăzni să se aplece pentru o clipă şi să privească prin 
deschizătura de jos? Trei dintre uşi erau închise, trei deschise. 

Nu. 

Se hotări să tragă. 

x 

Seneşalul se gândise că avea să treacă doar o clipă până când 
de Roquefort să înceapă să tragă, aşa că azvârli suportul pentru 
hârtie igienică peste peretele despărțitor, în prima cabină. 

Metalul se ciocni de lespede cu un zgomot sec. 

x 


De Roquefort trase un foc spre prima cabină şi izbi uşa cu 
sandaua, forţând-o să se deschidă. Praful de marmură se ridicase 
în aer. Expedie un alt glonţ, care străpunse vasul de toaletă şi 
ipsosul de pe perete. 

Apa ţâşni şuvoi. 

Dar cabina era goală. 


187 


x 


Cu o clipă înainte ca de Roquefort să-şi dea seama de greşeala 
comisă, seneşalul trase pe deasupra uşii, expediind două 
proiectile în pieptul adversarului său. Ecoul focurilor de armă se 
propagă dincolo de ziduri, undele sonore sfredelindu-i creierul. 

Il privi pe de Roquefort cum se prăbuşeşte pe spate pe 
piedestalul din marmură şi zvâcneşte ca şi cum ar fi primit doi 
pumni în piept. Dar nu observă nici o urmă de sânge curgându-i 
din răni. Individul părea doar ameţit. Atunci, descoperi un 
material gri-albăstrui printre rupturile sutanei albe. 

O vestă antiglonţ. 

Işi potrivi cătarea şi ţinti spre cap. 

* 


De Roquefort văzu că porneşte împuşcătura şi-şi adună 
energia necesară ca să se rostogolească de pe piedestal, chiar în 
clipa în care glonţul ieşea de pe ţeavă. Trupul său alunecă pe 
pardoseala udă, prin apa care băltea, spre uşa de ieşire. 

Aşchii de porțelan şi de piatră zburară în spatele lui. Oglinda 
explodă, sfărâmându-se cu zgomot, apoi făcându-se ţăndări la 
ciocnirea cu piedestalul. Spațiile din sala de baie erau foarte 
strâmte, iar adversarul său, neaşteptat de curajos. In consecinţă, 
se târî spre uşă şi se strecură afară, chiar în clipa în care un al 
doilea glonţ străpungea peretele din spatele lui. 

x 


Seneşalul sări de pe vasul de toaletă şi se năpusti afară din 
cabină. Păşi în vârful picioarelor spre uşă şi se pregăti să iasă. De 
Roquefort îl aştepta, mai mult ca sigur. Dar el n-avea de gând să 
se lase intimidat. Nu de data asta. li datora această împotrivire 
maestrului său. Evangheliile glăsuiau limpede: lisus nu venise să 
aducă pacea, ci sabia. Şi aşa făcea şi el. 

Işi adună puterile, îşi pregăti arma şi împinse cu putere uşa. 

Primul lucru pe care-l văzu fu Raymond de Roquefort. Cel de-al 
doilea fu Geoffrey, cu pistolul înfipt cu fermitate în ceafa 
maestrului, în timp ce arma lui de Roquefort zăcea căzută pe 
podea. 


188 


29 


VILLENEUVE-LES-AVIGNON. 


Malone se holbă la Royce Claridon, zicând: 

— Eşti tare! 

— M-am antrenat bine. Claridon îşi întoarse privirea spre 
Stephanie. Eşti soţia lui Lars? 

Ea încuviinţă. 

— A fost un om extraordinar şi-un bun prieten. Atât de 
inteligent. Dar şi de naiv. Şi-a subestimat adversarii. 

Erau în continuare singuri în solariu, iar Claridon păru să 
observe interesul pe care Malone i-l acorda uşii spre ieşire. 

— N-o să ne deranjeze nimeni. N-are nimeni chef să-mi asculte 
aiurelile. Mi-am propus să devin o adevărată pacoste. Ei abia 
aşteaptă să mă retrag aici, în fiecare zi. 

— De cât timp eşti aici? 

— De cinci ani. 

Malone rămase uimit. 

— De ce? 

Claridon începu să se plimbe încetişor printre plantele 
stufoase din ghivece. Dincolo de geamuri, nori negri acopereau 
cerul dinspre vest, soarele strălucind printre ei ca din gura unui 
furnal. 

— Sunt cei care caută ceea ce-a căutat şi Lars. Nu pe faţă, 
fără să atragă atenţia asupra cercetărilor lor, numai că-i mătură 
din calea lor pe toţi cei care le stau în cale. Aşa că am venit aici 
şi m-am prefăcut bolnav. Te hrănesc bine, se preocupă de 
nevoile tale şi, ceea ce e cel mai important, nu-ţi pun întrebări. 
N-am mai vorbit ca un om raţional, în afară de mine însumi, de 
cinci ani. Şi, pot să vă asigur, să vorbeşti cu tine însuţi nu e nici 
pe departe satisfăcător. 

— Şi de ce vorbeşti cu noi? se miră Stephanie. 

— Eşti văduva lui Lars. Pentru el, aş fi făcut orice. Claridon 
arătă cu degetul. Şi pentru biletul ăsta. A fost trimis de un 
cunoscător. Poate chiar de oamenii aceia, despre care v-am 
povestit că nu suportă să le stea cineva în cale. 

— Lars le stătea în cale? se interesă Stephanie. 

Claridon făcu un semn de încuviinţare. 

189 


— Mulţi ar fi vrut să afle ceea ce ştia el. 

— Ce legătură aveai cu el? vru să ştie Stephanie. 

— Aveam acces la traficul cu cărţi. El avea nevoie de multe 
materiale obscure. 

Malone ştia că anticariatele erau frecventate atât de 
colecționari, cât şi de cercetători. 

— Până la urmă, ne-am împrietenit şi am ajuns să-i 
împărtăşesc pasiunea. Regiunea asta e casa mea. Familia mea 
se află aici din Evul Mediu. Unii dintre strămoşii mei au fost 
catari, arşi pe rug de catolici. Dar apoi, Lars a murit. Am fost 
foarte trist. Şi alţii au pierit, după el. Aşa c-am venit aici. 

— Care alţii? 

— Un negustor de cărţi din Sevilla. Un bibliotecar din Marsilia. 
Un student din Roma. Ca să nu-l mai pomenim şi pe Mark. 

— Şi Ernst Scoville e mort, îl informă Stephanie. Călcat de o 
maşină săptămâna trecută, imediat după ce-am vorbit cu el. 

Claridon îşi făcu semnul crucii la repezeală. 

— Cei care caută sunt, într-adevăr, puşi să plătească. Spune- 
mi, dragă doamnă, ştii ceva? 

— Jurnalul lui Lars e la mine. 

ingrijorarea îi umbri chipul omuleţului. 

— Atunci, înseamnă că eşti în primejdie de moarte. 

— Cum asta? îl întrebă Malone. 

— E cumplit, răspunse Claridon, cuvintele ieşindu-i în mare 
grabă. Atât de cumplit. Nu e corect să fii şi dumneata implicată. 
Ţi-ai pierdut soţul şi fiul. 

— Ce ştii dumneata despre Mark? 

— Imediat după moartea lui am venit aici. 

— Fiul meu a murit într-o avalanşă. 

— Nu-i adevărat. A fost asasinat. Ca şi toţi ceilalţi despre care 
am pomenit. 

Malone şi Stephanie rămaseră tăcuţi, aşteptându-l pe ciudatul 
omuleţ să se explice. 

— Mark mergea pe urmele pe care tatăl lui le trasase cu ani 
înainte. Nu era tot atât de pasionat ca Lars şi i-au trebuit ani de 
zile până să-i descifreze notițele, dar până la urmă a izbutit să 
înţeleagă câte ceva din ele. A pornit în călătorie prin munţi, în 
cercetare, dar nu s-a mai întors niciodată. La fel ca tatăl lui. 

— Soţul meu s-a spânzurat de un pod. 

— Ştiu, dragă doamnă. Dar întotdeauna m-am întrebat ce s-o 
fi întâmplat în realitate. 


190 


Stephanie nu mai spuse nimic, dar tăcerea ei dădea de înţeles 
că şi o parte din ea îşi punea aceeaşi întrebare. N 

— Ai spus c-ai venit aici ca să scapi de ei. Cine sunt ei? Il 
întrebă Malone. Cavalerii templieri? 

Claridon încuviință. 

— Am ajuns faţă-n faţă cu ei în două rânduri. N-a fost deloc 
plăcut. 

__ Malone se hotărî să lase discuţia aceasta pentru mai târziu. 
Incă ţinea în mână biletul care-i fusese trimis lui Ernst Scoville, în 
Rennes-le-Château. Făcu un gest cu foaia de hârtie. 

— Cum ai putea să arăţi drumul? Unde trebuie să mergem? Şi 
cine-i Inginerul ăsta, de care trebuie să ne păzim? 

— Este o femeie. Şi ea caută ceea ce-şi dorea Lars. Numele ei 
e Cassiopeia Vitt. 

— Se pricepe la tras cu puşca? 

— Are multe talente. Trasul cu puşca, sunt convins, e unul 
dintre ele. Locuieşte la Givors, o străveche vatră fortificată. E o 
femeie de culoare, o musulmană, care dispune de o mare avere. 
Trudeşte în pădure, să reconstruiască un castel, folosind numai 
tehnologiile secolului al XIII-lea. Castelul ei se află în apropiere şi 
ea personal supraveghează proiectul reconstrucției, spunându-şi 
/'Ingenieur. Inginerul. V-aţi întâlnit cu ea? 

— Cred că mi-a salvat pielea, în Copenhaga. Ceea ce mă face 
să mă întreb de ce-ar vrea cineva să ne avertizeze să ne păzim 
de ea. 

— Motivele ei sunt îndoielnice. Ea caută ceea ce căuta Lars, 
dar din alte cauze. N 

— Şi ce caută, la urma urmei? Intrebă Malone, sătul de şarade. 

— Ce-au lăsat în urma lor cavalerii Templului lui Solomon. 
Chivotul Legii. Ceea ce-a descoperit preotul Sauniere. Ce-au tot 
căutat frații, timp de atâtea sute de ani. 

Malone nu credea o iotă din toate acestea, dar făcu din nou un 
gest de nerăbdare, cu hârtia în mână. 

— Prin urmare, îndrumă-ne în direcția corectă. 

— Nu e chiar atât de simplu. Pista a fost făcută astfel încât să 
devină mai dificil de urmat. 

— Măcar ştii de unde să începem? 

— Dacă aveţi jurnalul lui Lars, înseamnă că dispuneţi de mai 
multe cunoştinţe decât mine. Vorbea deseori despre jurnal, dar 
nu mi s-a permis niciodată să-l văd. 

— Avem, de asemenea, un exemplar din Pierres Gravees du 


191 


Languedoc, îl informă Stephanie. 

Claridon înghiţi în sec. 

— N-am crezut niciodată că există cartea asta. 

Ea scotoci prin geantă şi scoase la iveală volumul. 

— Chiar există. 

— Pot să văd inscripţia funerară? 

Stephanie deschise la pagina respectivă şi-i arătă desenul. 
Claridon îl studie cu interes. Bătrânul zâmbi. 

— Lars ar fi fost foarte încântat. Desenul e chiar bun. 

— Binevoieşti să ne explici? îi ceru Malone. 

— Abatele Bigou a aflat un secret de la Marie d'Hautpoul de 
Blanchefort, chiar înainte ca ea să moară. Atunci când a fugit din 
Franţa, în 1793, Bigou şi-a dat seama de faptul că n-avea să se 
mai întoarcă vreodată, aşa că a ascuns ceea ce ştia în biserica 
din Rennes-le-Château. Informaţia a fost descoperită mai târziu 
de Sauniere, în 1891, într-un flacon de sticlă. 

— Cunoaştem toate astea, îl întrerupse Malone. Ceea ce nu 
cunoaştem este secretul lui Bigou. 

— A, ba-l ştiţi, îl contrazise Claridon. Daţi-mi voie să mă uit pe 
jurnalul lui Lars. 

Stephanie îi întinse jurnalul. Nerăbdător, el îl răsfoi în grabă şi 
le arătă o pagină. 


Yle!n|sizin|I|mieț jel |a[Alrlejulo|x 
+|Tle| ZIB|o|F. 


— Eee ea se presupune că s-ar fi găsit în flaconul de 
sticlă. 

— De unde ştii asta? se interesă Malone. 

— Ca să ştii asta, trebuie să-l înţelegi pe Sauniere. 

— Suntem numai urechi. 

— Cât timp a trăit Sauniere, nu s-a scris niciodată măcar un 
cuvânt despre banii pe care i-a cheltuit pentru biserică sau 

192 


pentru alte clădiri. Nimeni din afara celor din Rennes n-a ştiut 
vreodată c-ar fi existat ceva din toate astea. Atunci când a murit, 
în 1917, a fost complet uitat. Documentele şi toate lucrurile care 
i-au aparţinut ori au fost furate, ori distruse. In 1947, amanta lui 
i-a vândut întreaga proprietate unui individ pe nume Nöel Corbu. 
Amanta a murit şase ani mai târziu. Aşa-numita poveste a lui 
Sauniere, despre uriaşa comoară pe care-ar fi găsit-o, a apărut 
pentru prima dată tipărită în 1956. Un ziar local, La Depeche du 
Midi, a publicat trei fascicule despre care se spunea c-ar fi relatat 
adevărata poveste. Numai că sursa acestui material era Corbu. 

— Ştiu asta, interveni Stephanie. A înflorit totul, adăugând o 
grămadă de amănunte, schimbând povestea de la cap la coadă. 
După aceea, au apărut alte şi alte relatări de presă şi povestea a 
devenit, treptat şi mai fantasmagorică. 

Claridon încuviinţă. 

— Ficţiunea a prevalat în totalitate asupra faptelor. 

— Te referi la pergamente? îl întrebă Malone. 

— E un exemplu excelent. Sauniere n-a găsit niciodată 
pergamente în stâlpul de altar. Niciodată. Corbu - şi toţi ceilalţi - 
au adăugat detaliul acesta. Nici o persoană n-a văzut vreodată 
pergamentele respective; cu toate astea, textele lor au fost 
publicate în nenumărate cărţi, despre fiecare dintre ele 
presupunându-se c-ar ascunde cine ştie ce mesaj cifrat. E o 
tâmpenie toată chestia asta, iar Lars o ştia. 

— Dar Lars a publicat textele pergamentelor în cărţile lui, 
interveni Malone. 

— Am tot vorbit cu el despre asta. Tot ceea ce putea să spună 
era: „Oamenilor le plac misterele”. Dar ştiu că-l sâcâia gândul că 
trebuia să recurgă la un asemenea artificiu. 

Malone nu mai ştia ce să creadă. 

— Prin urmare, povestea lui Sauniere e o minciună? 

Claridon făcu un semn de încuviinţare. 

— Interpretarea ei modernă e, în cea mai mare parte, falsă. 
Majoritatea cărţilor pe acest subiect îl leagă de asemenea pe 
Sauniere de tablourile lui Nicolas Poussin, mai ales de Pastori; din 
Arcadia. Se spune că Sauniere şi-a luat cu el la Paris, în 1893, 
cele două pergamente pe care le-ar fi găsit, ca să le descifreze 
şi, în timp ce era acolo, a cumpărat o copie a tabloului acestuia, 
plus altele două, de la Luvru. Se credea că ele ar conţine mesaje 
ascunse. Problema este însă că la Luvru nu s-au vândut copii ale 
tablourilor în vremea aia, ba chiar nu există nici o atestare 


193 


conform căreia Pastorii din Arcadia s-ar fi găsit la Luvru în 1893. 
Dar tipii care-au promovat o asemenea ficţiune şi-au bătut prea 
puţin capul cu detalii eronate. Doar au presupus că nimeni n-o să 
le verifice afirmaţiile, iar pentru o vreme chiar au avut dreptate. 

Malone făcu un gest spre criptogramă. 

— Unde-a găsit Lars asta? 

— Corbu a lăsat un manuscris numai despre Sauniere. 

Câteva dintre cuvintele înscrise în cele opt pagini trimise lui 
Ernst Scoville îi trecură iute prin minte. Ceea ce scrisese Lars 
despre amanta lui Sauniere. „La un moment dat, chiar i-a 
dezvăluit lui Nöel Corbu una dintre ascunzătorile lui Sauniere. 
Corbu a scris despre asta în manuscrisul lui pe care am reuşit să- 
| găsesc.” 

— În timp ce Corbu îşi petrecea o bună parte din timp 
povestindu-le reporterilor despre ficţiunea din Rennes, în 
manuscrisul său a reuşit să realizeze ceva credibil, detaliind 
adevărata poveste, aşa cum a aflat-o de la amanta lui Sauniere. 

Lui Malone îi veniră în minte şi alte afirmaţii ale lui Lars. „Ceea 
ce-a găsit Corbu, dac-a găsit ceva, n-a fost niciodată dezvăluit de 
el însuşi. Dar bogăţia de informaţii conținută de manuscrisul său 
te-ar putea face să te întrebi de unde-o fi aflat toate acele lucruri 
despre care a scris.” 

— Corbu, fireşte, n-a lăsat pe nimeni să vadă manuscrisul, din 
moment ce adevărul nu era nici pe departe la fel de captivant ca 
ficţiunea. A murit pe la sfârşitul anilor 1960, într-un accident de 
maşină, iar documentul lui a dispărut. Numai că Lars l-a găsit. 

Malone examină şirurile de litere şi de simboluri din 
criptogramă. 

— Şi-atunci, ce-i asta? Un fel de cod? 

— Unul destul de obişnuit pentru secolele al XVIII-lea şi al XIX- 
lea. Litere şi simboluri alese la întâmplare, aranjate într-o grilă. 
Pe undeva, prin tot acest haos, există un mesaj. Fundamental, 
simplu şi - pentru vremea lui - destul de dificil de descifrat. Chiar 
şi astăzi e aşa, dacă n-ai cheia. 

— Ce vrei să spui? 

— E nevoie de o anumită secvenţă numerică, astfel încât să 
găseşti literele potrivite pentru reconstituirea mesajului. 
Câteodată, ca să încurce lucrurile şi mai mult, punctul de plecare 
al grilei era ales şi el la întâmplare. 

— Lars l-a descifrat vreodată? întrebă Stephanie. 

— N-a fost capabil. lar asta îl făcea să se simtă frustrat. Apoi, 


194 


cu câteva săptămâni înainte să moară, a crezut c-o să dea peste 
un nou indiciu. 

Răbdarea lui Malone era pe sfârşite. 

— Presupun că nu ţi-a spus despre ce e vorba. 

— Nu, monsieur. Asta era felul lui de-a fi. 

— Şi-atunci, încotro ne îndreptăm de-aici? Arată-ne drumul, 
aşa cum se presupune c-ar trebui s-o faci. 

— Intoarceţi-vă aici la cinci după-amiază, pe strada care vine 
imediat după clădirea principală şi aşteptaţi. O să vin eu la voi. 

— Cum poţi să pleci de-aici? 

— Nimeni de-aici n-o să plângă după mine. 

Malone şi Stephanie schimbară între ei o privire rapidă. Mai 
mult ca sigur că ea calcula în minte, în felul ei caracteristic, dacă 
să urmeze indicaţiile lui Claridon ar fi fost un lucru inteligent sau 
nu. Până acum, întreaga aventură fusese presărată cu tot felul 
de personaje, fie primejdioase, fie paranoice, ca să nu mai 
vorbim şi despre purele speculaţii. Dar ceva se întâmpla şi, dacă 
voiau să afle mai multe, trebuiau să joace după regulile impuse 
de ciudatul omuleţ aflat în faţa lor. 

Cu toate acestea, Malone vru să ştie: 

— Unde mergem? A 

Claridon se întoarse spre fereastră şi le arătă către est. In 
depărtare, la mulţi kilometri distanţă, pe o colină care privea de 
sus spre Avignon, se afla un palat fortificat cu aspect oriental, ca 
unul din Arabia. Sclipirile lui aurii se profilau pe cer la est cu o 
strălucire fugară, dând impresia mai multor clădiri stivuite una 
peste alta, fiecare dintre ele înălțându-se dintr-o temelie de 
stâncă şi stând acolo ca o limpede sfidare. Aşa cum procedaseră 
şi ocupanţii săi timp de aproape o sută de ani, când şapte papi 
cârmuiseră creştinătatea dintre zidurile acelei fortărețe. 

— Către palais des popes, zise Claridon. 

Către palatul papilor. 


195 


30 


ABAȚIA DES FONTAINES. 


Seneşalul privi fix în ochii lui Geoffrey şi zări ură. Nu mai 
observase niciodată acel sentiment la el până atunci. 

— l-am spus noului nostru maestru, zise Geoffrey, împingând 
mai adânc ţeava armei în gâtul lui de Roquefort, să nu se mişte, 
sau al a îl împuşc. 

Seneşalul se apropie şi împunse cu un deget mantia albă, 
atingând vesta antiglonţ. 

— Dacă n-am fi început noi să tragem, ai fi făcut-o tu, aşa-i? 
Ideea era ca noi să fim ucişi în timp ce evadam. Aşa, îţi rezolvai 
problema. Eu eram eliminat, iar tu erai salvatorul ordinului. 

De Roquefort nu răspunse nimic. 

— De-asta ai venit neînsoţit. Ca să-ţi desăvârşeşti opera de 
unul singur. Te-am văzut cum încuiai uşa dormitorului. Nu voiai 
martori. 

— Trebuie să plecăm, îi zise Geoffrey. 

Işi dădu seama de primejdia la care i-ar putea conduce 
aventura lor, dar se îndoi că vreunul dintre fraţi ar fi riscat viaţa 
maestrului său. 

— Unde mergem? 

— Vă arăt eu. 

Ţinându-şi arma lipită de gâtul lui de Roquefort, Geoffrey îşi 
conduse ostaticul prin dormitor. Seneşalul îşi ţinu propria armă 
pregătită şi, ajungând la uşă, o descuie. Pe hol aşteptau cinci 
bărbaţi înarmaţi. La vederea conducătorului lor aflat în pericol, îşi 
ridicară revolverele, pregătiţi să tragă. 

— Lăsaţi armele jos! le ordonă de Roquefort. 

Pistoalele rămaseră îndreptate spre ei. 

— Vă ordon să lăsaţi armele. Nu mai vreau vărsare de sânge. 

Atitudinea lui impunătoare avu efectul dorit. 

— Staţi deoparte, le ceru Geoffrey. 

Fraţii se dădură câţiva paşi înapoi. 

Geoffrey făcu un semn cu pistolul, iar el împreună cu de 
Roquefort ieşiră din hol. Seneşalul îi urmă. Clopotele răsunau în 
depărtare, anunțând ora unu după-amiaza. Hora sexta urma să 
se sfârşească în scurt timp, iar coridoarele urmau să se umple 

196 


din nou cu bărbaţi înveşmântaţi în sutane. 

— Trebuie să ne mişcăm repede, anunţă seneşalul. 

impreună cu ostaticul lui, Geoffrey porni înainte, în jos, prin 
pasaj. Seneşalul îi urma, strecurându-se cu spatele şi păstrându- 
şi atenţia asupra celor cinci fraţi. 

— Staţi acolo, le ceru el. 

— Faceţi aşa cum v-a cerut, le strigă de Roquefort, în timp ce 
treceau de colţ. 

x 

De Roquefort era curios. Cum se aşteptau ei să fugă din 
abație? Ce spusese Geoffrey? „Vă arăt eu.” Ajunse la concluzia 
că singura modalitate de a descoperi ceva era să meargă 
împreună cu ei, motiv pentru care le ordonase oamenilor săi să 
rămână pe loc. 

Seneşalul trăsese de două ori asupra lui. Dacă nu s-ar fi mişcat 
iute, un al treilea glonţ i-ar fi străpuns craniul. Lucrurile fuseseră 
clar delimitate. Cei care-l ţineau acum captiv se aflau într-o 
misiune, ceva în care el credea că era implicat predecesorul său, 
precum şi un subiect despre care simţea o nevoie disperată să 
afle mai multe. Excursia din Danemarca nu fusese prea 
lămuritoare. Până acum, nu aflaseră nimic în Rennes-le-Château. 
Şi, cu toate că izbutise să-l discrediteze pe fostul maestru dincolo 
de moarte, bătrânul poate că-şi rezervase dreptul de a râde la 
urmă. 

De asemenea, nu-i era pe plac faptul că doi oameni fuseseră 
răniţi. Nu era cel mai bun mod în care să-şi înceapă mandatul. 
Fraţii tânjeau după ordine. Haosul era privit ca o slăbiciune. 
Ultima dată când violenţa invadase abația fusese atunci când 
câteva bande furioase de hoţi încercaseră să forţeze intrarea în 
timpul Revoluţiei Franceze; numai că, după ce câţiva fuseseră 
ucişi în timp ce încercau să pătrundă, ceilalţi se retrăseseră. 
Abația era un loc al liniştii, un loc de refugiu. Se predau tehnici 
violente - şi uneori se foloseau - dar acestea erau temperate de 
disciplină. Seneşalul demonstrase o totală lipsă de disciplină. 
Rebelii care poate că nutriseră o oarecare loialitate furişă faţă de 
el acum ar fi fost câştigaţi de partea lui de Roquefort, din cauza 
gravelor violări ale Regulamentului de care se făcea vinovat 
seneşalul. 

Dar, oricum, unde se îndreptau ăştia doi? 

Işi continuară drumul pe coridoare, trecând de ateliere, de 
bibliotecă, de alte culoare pustii. Putea să audă zgomote de paşi 


197 


în spatele lor, cei cinci fraţi urmărindu-i, pregătiţi să acţioneze 
atunci când s-ar fi ivit ocazia. Dar dracu' i-ar fi luat dacă vreunul 
ar fi îndrăznit să se amestece înainte ca el să le ceară asta. 

Se opriră în faţa unei uşi pe care se afla o inscripţie cu 
majuscule şi o simplă clanţă din fier. 

Sediul maestrului. 

Apartamentul său. 

— Intraţi, îi ceru Geoffrey. 

— De ce? se miră seneşalul. O să fim prinşi în capcană. 

— Vă rog, mergeţi înăuntru. 

Seneşalul împinse uşa, o deschise, intrară cu toţii apoi trase 
zăvorul. 

De Roquefort era uluit. 

Şi curios. 

x 

Seneşalul era îngrijorat. Acum erau închişi în camera 
maestrului, unica ieşire fiind o ferestruică rotundă şi îngustă, 
dincolo de care nu se afla nimic altceva decât aerul. Broboanele 
de sudoare îi acopereau fruntea şi se văzu nevoit să-şi şteargă 
umezeala sărată de pe ochi. 

— Stai jos, îi ordonă Geoffrey lui de Roquefort, iar acesta îşi 
trase un scaun lângă birou. 

Seneşalul examină încăperea. 

— Văd că deja ai schimbat lucrurile de pe-aici. 

Alte câteva scaune tapiţate apăruseră lângă pereţi. Fusese 
adusă şi o masă nouă. Cuverturile de pe pat erau altele, ca şi 
obiectele de pe mese şi de pe birou. 

— Acum ăsta-i căminul meu, se justifică de Roquefort. 
Observă o singură foaie pe birou, purtând semnătura mentorului 
său. Mesajul către succesor, lăsat aşa cum cerea Regulamentul. 
Ridică pagina dactilografiată şi citi: 


Crezi că tot ceea ce consideri nepieritor nu va pieri? Îţi 
fundamentezi speranţa pe lumea asta, iar Dumnezeul tău e viaţa 
prezentă. Nu-ţi dai seama de faptul că vei fi distrus. Trăieşti în 
întuneric şi în moarte, îmbătat de foc şi plin de amărăciune. 
Mintea-ţi este tulburată din cauza focului care arde mocnit în tine 
şi te încântă să-ţi otrăveşti şi să-ţi maltratezi adversarii. 
intunericul s-a ridicat asupra ta la fel ca lumina, fiindcă ţi-ai 
schimbat libertatea pe sclavie. Vei da greş, asta-i clar. 


— Maestrul vostru credea că pasajele din Evanghelia după 
198 


Toma sunt importante, constată de Roquefort. Şi se pare că el 
ştia că eu - şi nu tu - voi ajunge să port mantia albă după ce el 
se va fi dus. Sunt convins că vorbele astea nu-i erau dedicate 
celui ales de el. 

Nu, nu erau. Seneşalul se întrebă de ce oare mentorul lui 
avusese atât de puţină încredere în el, mai ales că, în ultimele 
ore de viaţă, îl încurajase să aspire la cea mai înaltă funcţie. 

— Ar trebui să-l asculţi, îi atrase el atenţia. 

— Sfatul lui e cel al unui suflet slab. Se auziră bătăi în uşă. 

— Maestre? Sunteţi aici? 

În afară de cazul în care fraţii s-ar fi pregătit să spargă uşa şi 
să intre, erau slabe şanse ca tăbliile grele să fie învinse de forţă. 
De Roquefort îl privi insistent. 

— Răspunde, îi ceru seneşalul. 

— Sunt bine. Staţi acolo. 

Geoffrey se îndreptă spre fereastră şi privi afară, spre cascada 
de dincolo de intrarea în abație. 

De Roquefort se aşeză picior peste picior şi se sprijini de 
spătarul scaunului. 

— Ce speraţi să obţineţi? Asta-i curată nebunie. 

— Taci, 

Dar seneşalul gândea cam acelaşi lucru. 

— Maestrul a mai lăsat un mesaj, anunţă Geoffrey, din cealaltă 
parte a camerei. 

Seneşalul şi de Roquefort se întoarseră, în timp ce Geoffrey îşi 
vâra mâna sub sutană şi scotea de-acolo un plic. 

— Asta-i adevăratul său cuvânt de pe urmă. 

— Dă-mi-l încoace, ceru de Roquefort, ridicându-se de pe 
scaun. 

Geoffrey ridică arma. 

— Stai jos. 

De Roquefort rămase în picioare. Geoffrey trase piedica 
pistolului şi ţinti spre picioare. 

— Vesta nu-ţi va fi de nici un folos. 

— Eşti în stare să mă ucizi? 

— O să te schilodesc. 

De Roquefort se aşeză. 

— Ai un compatriot viteaz, îi zise el seneşalului. 

— E unul dintre cavalerii Templului. 

— Păcat că n-o să ajungă niciodată să depună jurământul. 

Dacă vorbele lui erau menite să provoace o replică din partea 


199 


lui Geoffrey, atunci ele eşuară. 

— N-o să vă duceţi nicăieri, îi asigură de Roquefort. 

Seneşalul îşi privi aliatul. Geoffrey se uita din nou pe fereastră, 
ca şi cum ar fi aşteptat ceva. 

— O să-mi facă plăcere să vă văd pe amândoi pedepsiţi, îi 
ameninţă de Roquefort. 

— i-am zis să taci din gură, îl apostrofă seneşalul. 

— Maestrul vostru se credea înţelept. Eu ştiu că nu era. 

Era clar că de Roquefort mai avea şi altele de spus. 

— E-n regulă, o să muşc momeala. Ce mai e? 

— Chivotul Legii. Asta-i ceea ce-l frământa pe el, ca de altfel 
pe toţi maeştrii de dinainte. Fiecare dintre ei a vrut să-l 
găsească, dar nici unul n-a izbutit. Maestrul vostru şi-a pierdut o 
grămadă de timp cu cercetările pe tema asta, iar tânărul tău 
prieten aici de faţă l-a ajutat. 

Seneşalul îi aruncă o privire lui Geoffrey, dar aliatul său nu se 
întoarse de la fereastră. Atunci, îi replică lui de Roquefort: 

— Credeam că eşti aproape de găsirea lui. Asta-i ceea ce ai 
susţinut în faţa conclavului. 

— Chiar sunt. 

Seneşalul nu-l crezu. 

— Tânărul tău prieten de-aici şi fostul maestru făceau o echipă 
pe cinste. Am aflat că de curând ne-au scotocit prin arhive cu un 
zel sporit, care mi-a trezit interesul. 

Geoffrey se întoarse şi porni tropăind prin încăpere, vârându-şi 
la loc plicul în sutană. 

— N-o să afli nimic. Vocea i se transformă aproape într-un 
țipăt. Ceea ce e de descoperit nu e pentru tine. 

— Chiar aşa? îl întrebă de Roquefort. Şi ce trebuie descoperit? 

— Nu există izbândă pentru cei de teapa ta. Maestrul a avut 
dreptate. Eşti îmbătat de foc şi plin de amărăciune. 

De Roquefort îl măsură pe Geoffrey cu o nemulţumire făţişă. 

— Tu şi maestrul aţi aflat ceva, nu? Am aflat că ai expediat 
două pachete prin poştă, iar întâmplarea face să ştiu chiar şi cui. 
M-am îngrijit de unul din destinatari şi în scurt timp o să am grijă 
şi de celălalt. Curând, o să ştiu tot ceea ce ştiaţi voi şi tu şi el. 

Braţul drept al lui Geoffrey ţâşni înainte şi arma pe care-o 
ţinea îl izbi în tâmplă pe de Roquefort. Maestrul se clătină, apoi 
îşi dădu ochii peste cap şi se prăbuşi pe podea. 

— A fost nevoie să faci asta? întrebă seneşalul. 

— Ar trebui să fie mulţumit că nu l-am împuşcat. Dar maestrul 


200 


mi-a cerut să-i promit că n-o să-l vatăm pe prostănac. 
— Noi doi trebuie să avem o discuţie serioasă. 
— Mai întâi, trebuie să plecăm. 
— Nu prea cred că fraţii din hol o să ne permită asta. 
— Nu ei sunt o problemă pentru noi. 
Inţelese că mai era ceva. 
— Ştii calea de ieşire de-aici? 
Geoffrey zâmbi. 
— Maestrul s-a exprimat destul de limpede. 


201 


PARTEA A TREIA. 


31 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 2.05 DUPA-AMIAZA. 


De Roquefort îşi deschise ochii. O parte a capului îl durea 
îngrozitor, ceea ce-l făcu să jure că-l va face pe fratele Geoffrey 
să plătească pentru atacul suferit. Se ridică de pe podea şi 
încercă să-şi împrăştie ceața din minte. Auzi strigăte frenetice de 
cealaltă parte a uşii. Işi tamponă partea dureroasă a capului cu 
mâneca şi observă că sutana se pătase de sânge. Se duse în 
baie şi umezi o cârpă cu apă rece, apoi curăţă rana. 

Işi adună puterile. Trebuia să pară stăpân pe situaţie. Traversă 
încet dormitorul şi deschise uşa. 

— Maestre, vă simţiţi bine? îl întrebă noul său mareşal. 

— Intră, îl îndemnă el. 

Ceilalţi patru fraţi rămaseră pe hol. Ştiau foarte bine că n-au 
voie să pătrundă în camera maestrului fără permisiune. 

— Inchide uşa. 

Locotenentul său se supuse. 

— Am fost lovit şi lăsat fără cunoştinţă. Cât a trecut de când 
au plecat? 

— A fost linişte aici de vreo douăzeci de minute. Asta ne-a 
făcut să ne îngrijorăm. 

— La ce te referi? 

O expresie de nedumerire apăru pe chipul mareşalului. 

— Tăcere. Nimic. 

— Unde s-au dus seneşalul şi fratele Geoffrey? 

— Maestre, ei au fost aici, înăuntru. Noi eram afară. 

— Uită-te în jurul tău. Au dispărut. Când au plecat? 

Mirarea era din ce în ce mai mare. 

— Pe lângă noi n-au trecut. 


202 


— Vrei să-mi spui că ăia doi n-au ieşit pe uşa asta? 

— l-am fi împuşcat dacă ieşeau, întocmai cum ne-aţi ordonat. 

Durerea reveni brusc. Işi duse cârpa udă la cap şi-şi masă 
cucuiul care-i zvâcnea. Chiar se mirase de ce îi dusese Geoffrey 
direct acolo. 

— Avem veşti din Rennes-le-Château, anunţă mareşalul. 

Această informaţie îi stârni interesul. 

— Cei doi fraţi ai noştri şi-au făcut simțită prezenţa şi Malone, 
aşa cum aţi prevăzut, a scăpat de ei pe autostradă. 

Dedusese corect faptul că modalitatea cea mai bună de a-i 
urmări pe Stephanie Nelle şi pe Cotton Malone era să le dea 
iluzia că scăpaseră de orice urmărire. 

— Şi ţintaşul de aseară, din curtea bisericii? 

— Persoana a fugit cu o motocicletă. Oamenii noştri l-au văzut 
pe Malone pornind în urmărire. Incidentul acesta şi atacul din 
Copenhaga asupra fraţilor noştri sunt evident legate între ele. 

Fu de acord. 

— Aveţi vreo idee cine-o fi? 

— Incă nu. 

Nu-şi dorea să audă asta. 

— Şi azi? Unde s-au dus Malone şi Nelle? 

— Dispozitivul electronic de urmărire pe care l-am fixat pe 
maşina lui Malone funcţionează perfect. S-au dus direct la 
Avignon. Tocmai au ieşit din sanatoriul în care e pacient Royce 
Claridon. 

ÎI cunoştea bine pe Claridon şi nu crezuse nici măcar pentru o 
clipă c-ar fi suferit de o boală psihică, motiv pentru care 
menţinuse legătura cu o sursă din interiorul sanatoriului. Cu o 
lună în urmă, atunci când maestrul îl trimisese pe Geoffrey la 
Avignon să pună la poştă pachetul pentru Stephanie Nelle, 
crezuse că putea să aibă loc o întâlnire. Dar Geoffrey nu vizitase 
azilul. Bănuise că de fapt cel de-al doilea pachet, cel despre care 
ştia prea puţine, acela trimis la Rennes lui Ernst Scoville, îi 
condusese pe Stephanie Nelle şi pe Malone către Claridon. Un 
lucru era sigur. Claridon şi Lars Nelle lucraseră cot la cot, iar 
atunci când fiul se lansase ca un amator în cercetare, după 
moartea lui Lars Nelle, Claridon îl ajutase, de asemenea. Era clar 
faptul că maestrul cunoştea toate acestea. lar acum văduva lui 
Lars Nelle se dusese direct la Claridon. 

Venise vremea să se ocupe de această problemă. 

— O să plec la Avignon într-o jumătate de oră. Pregăteşte un 


203 


grup din patru fraţi. Menţine supravegherea electronică şi spune- 
le oamenilor noştri că nu trebuie să fie descoperiţi. Echipamentul 
ăsta are o rază lungă de acţiune, aşa că folosiţi-l în avantajul 
nostru. 

Dar mai era o problemă de rezolvat, aşa că începu să 
cerceteze atent încăperea cu o privire scrutătoare. 

— Lasă-mă singur acum. 

Mareşalul se înclină, apoi se retrase din cameră. 

De Roquefort se ridică, simțindu-se încă ameţit şi începu să 
examineze lunga încăpere. Doi dintre pereţi erau din piatră, iar 
ceilalţi doi aveau lambriuri din lemn de arțar încadrate în două 
panouri simetrice. Un scrin decorativ domina unul dintre pereţi, 
un şifonier, încă un cufăr, o masă şi câteva scaune erau în 
dreptul celorlalţi. Dar privirea lui poposi asupra şemineului. Părea 
cea mai logică amplasare. Ştia că, în vremurile trecute, nici o 
încăpere nu avea doar o singură intrare şi ieşire. in mod special, 
această cameră îi găzduise pe maeştri încă din secolul al XVI-lea, 
iar dacă memoria nu-i juca vreo festă, îşi amintea că şemineul 
fusese adăugat în secolul al XVII-lea, înlocuind o veche vatră din 
piatră. Acum nu mai era utilizat decât rareori, din moment ce 
încălzirea centrală fusese instalată în întreaga abație. 

Se apropie de cămin şi-i examină lemnăria decorativă, după 
care studie cu grijă vatra, observând câteva linii albe aproape 
nedesluşite, întinzându-se perpendicular spre perete. _ 

Se aplecă şi privi în interiorul vetrei înnegrite. Indoindu-şi 
braţul, căută prin coş. 

ŞI-I găsi. 

Un mâner rotund din sticlă. i 

Incercă să-l răsucească, dar nimic nu se mişcă. Il împinse în 
sus, apoi în jos. Tot nimic. Atunci trase, iar mânerul se mişcă 
liber. Nu cu mult, poate cu un centimetru şi ceva, dar auzi un 
pocnet metalic. Il lăsă din mână şi simţi ceva alunecos pe 
degete. Ulei. Cineva făcuse pregătiri. 

Privi cu atenţie în şemineu. 

_ O crăpătură se întindea pe toată înălţimea peretelui din spate. 
Impinse, iar blocul din piatră se răsuci spre interior. Deschizătura 
era suficient de mare încât să te poţi strecura prin ea, aşa că se 
târî înainte. Dincolo de această poartă se afla un pasaj de 
înălţimea unui bărbat normal. 

Se ridică în picioare. 

Ingustul coridor se termina la doar câţiva metri distanţă cu o 


204 


scară din piatră care cobora într-o spirală strânsă. Nu ştia încotro 
duce. Fără îndoială că mai erau şi alte intrări şi ieşiri secrete, 
care împânzeau întreaga abație. Era mareşal de douăzeci şi doi 
de ani şi niciodată nu cunoscuse vreun pasaj secret. 

Totuşi, maestrul le cunoscuse, motiv pentru care şi Geoffrey 
ştia de existenţa lor. 

Izbi cu pumnul în piatră şi-şi lăsă furia să se consume de la 
sine. Trebuia să descopere Chivotul Legii. Intreaga lui capacitate 
de a guverna rezida în această descoperire. Maestrul avusese în 
stăpânirea lui jurnalul lui Lars Nelle, aşa cum de Roquefort ştiuse 
de atâţia ani, dar n-avusese nici o şansă să ajungă la Chivot. 
Crezuse că odată cu dispariţia bătrânului s-ar fi ivit şi şansa lui, 
dar maestrul îi anticipase mişcările şi expediase jurnalul. Acum, 
văduva lui Lars Nelle şi un fost angajat de-al ei - un agent 
guvernamental special pregătit - intrau în legătură cu Royce 
Claridon. Nu putea să iasă nimic bun dintr-o asemenea 
colaborare. 

Işi potoli nervii. 

Timp de atâţia ani, trudise în umbra maestrului. Acum, el era 
maestrul. Şi n-avea de gând să-i permită unei fantome să-i 
traseze căile. 

Trase câteva guri din aerul rece şi umed şi-şi întoarse 
gândurile către începuturi. Anul Domnului 1118. Ţara Sfântă 
fusese în sfârşit smulsă prin luptă din mâinile sarazinilor şi 
regatul creştinătăţii fusese reinstaurat, dar o mare primejdie încă 
exista. Prin urmare, nouă cavaleri se adunaseră şi-i promiseseră 
noului rege creştin al lerusalimului că drumul spre şi dinspre Ţara 
Sfântă va deveni sigur pentru pelerini. Dar cum ar fi putut nouă 
bărbaţi de vârstă mijlocie, care depuseseră un jurământ de 
sărăcie, să apere lungul drum de la Jaffa până la lerusalim, mai 
ales atunci când sute de bandiți bântuiau pe-acolo? Lucru şi mai 
ciudat, în primii zece ani de existenţă nu li se mai alăturase nici 
un alt cavaler, iar Cronicile ordinului nu consemnaseră nimic 
despre vreun ajutor dat de fraţi pelerinilor. In loc de aceasta, cei 
nouă întemeietori se ocupaseră cu o misiune mult mai măreaţă. 
Cartierul lor general era în incinta vechiului templu, într-o zonă în 
care fuseseră odinioară grajdurile regelui Solomon, o încăpere cu 
nesfârşite arcade şi bolți, atât de vastă, încât la un moment dat 
găzduise două mii de animale. Acolo, ei descoperiseră pasaje 
subterane scobite în stâncă, vechi de secole, în multe dintre ele 
găsind pergamente biblice, tratate, scrieri despre artă şi ştiinţă şi 


205 


numeroase lucruri despre moştenirea iudeo-egipteană. 

Şi cea mai importantă descoperire dintre toate. 

Săpăturile le-au acaparat întreaga atenţie celor nouă cavaleri. 
Apoi, în 1127, au încărcat corăbii cu preţiosul lor depozit şi au 
pornit pe mare spre Franţa. Ceea ce găsiseră le-a adus faimă, 
bogăţie şi aliaţi puternici. Mulţi au dorit să facă parte din 
mişcarea lor şi, în anul 1128, abia la zece ani după ce se 
înfiinţaseră, templierii au primit din partea papei o autonomie în 
faţa legilor fără precedent în lumea occidentală. 

Şi toate acestea datorită a ceea ce ajunseseră să cunoască. 

Totuşi, se arătaseră foarte grijulii cu această cunoaştere. 
Numai cei care se ridicau până la cel mai înalt nivel puteau să 
aibă acces la ea. De secole, datoria maestrului era să transmită 
înţelepciunea înainte să moară. Dar asta se întâmpla înainte de 
Epurare. După aceea, maeştrii căutaseră, dar nici unul cu folos. 

Izbi din nou cu pumnul în piatră. 

Templierii îşi făuriseră mai întâi destinul în peşteri uitate, cu 
hotărârea unor fanatici. Şi el avea să procedeze la fel. Chivotul 
Legii era pe-acolo. El se apropia. Ştia asta. lar răspunsurile se 
aflau la Avignon. 


206 


32 


AVIGNON. | 
ORA 5.00 DUPĂ-AMIAZA. 


Malone opri Peugeot-ul. Royce Claridon aştepta la marginea 
şoselei, la sud de sanatoriu, exact în locul în care spusese c-o să 
fie. Nici urmă de barba încâlcită sau de veşmintele pătate. Era 
proaspăt bărbierit, avea unghiile tăiate şi purta o pereche de 
jeanşi şi o cămaşă încheiată până la gât. Părul său lung fusese 
pieptănat pe spate şi legat într-o coadă de cal, iar în paşii lui se 
observa vigoarea. 

— Bine e să scapi de o barbă ca aia, le zise el, strecurându-se 
pe bancheta din spate. Dacă tot mă prefăceam că sunt un 
templier, trebuia să şi arăt ca unul. Ştiţi că nu făceau baie 
niciodată. Regulamentul le interzicea asta. Nu se permitea 
goliciunea printre fraţi şi chestii de-astea. Ce mai gloată 
mirositoare trebuie să fi fost. 

Malone trecu maşina în viteza întâi şi porni pe şosea. Norii de 
furtună acopereau cerul. Se părea că, în sfârşit, îşi croiau drum 
spre est. In depărtare, fulgerele se bifurcau peste trâmbele de 
fum, urmate de bubuiturile tunetelor. Deocamdată nu cădea nici 
o picătură de ploaie, dar asta avea să se întâmple în curând. 
Schimbă o privire cu Stephanie şi ea înţelese că bărbatul de pe 
bancheta din spate trebuia să fie interogat. 

Se întoarse spre el. 

— Domnule Claridon. 

— Trebuie să-mi spui Royce, madame. 

— Foarte bine. Royce, poţi să ne mai spui câte ceva despre 
ceea ce credea Lars? E foarte important să înţelegem asta. 

— Dumneata nu ştiai? 

— Eu şi Lars n-am fost prea apropiaţi în anii de dinainte să 
moară. N-avea prea multă încredere în mine. Dar i-am citit de 
curând cărţile şi jurnalul. 

— Pot să întreb, atunci, de ce-ai venit aici? El s-a dus de multă 
vreme. 

— Hai să spunem doar că-mi place să cred că Lars ar fi vrut 
să-şi vadă munca dusă la bun sfârşit. 

— Aici, ai dreptate, madame. Soţul dumitale a fost un savant 

207 


strălucit. Teoriile lui au fost bine întemeiate şi cred c-ar fi avut 
succes. Dac-ar fi trăit. 

— Povesteşte-mi despre teoriile astea. 

— Pornise pe urmele abatelui Sauniere. Preotul fusese 
deştept. Pe de o parte, n-a vrut să ştie nimeni ceea ce ştia el. Pe 
de alta, a lăsat multe indicii. 

Claridon clătină din cap. 

— Se spune că i-ar fi povestit amantei lui totul, dar ea a murit 
fără să scape vreodată o vorbă. Inainte de moartea lui, Lars a 
crezut că, până la urmă, a izbutit să facă progrese. Ştii întreaga 
poveste, madame? Adevărul adevărat? 

— Mă tem că limitele cunoaşterii mele sunt trasate de ceea ce 
a scris Lars în cărţile lui. Numai că în jurnal avea câteva 
observaţii interesante pe care nu le-a publicat niciodată. 

— Aş putea să văd paginile acelea? 

Ea răsfoi carnetul, apoi i-l întinse lui Claridon. Malone îl urmări 
în oglinda retrovizoare cum citea cu interes. 

— Ce minunăţii, zise Claridon. 

— Ai putea cumva să ne luminezi? îi ceru Stephanie. 

— Fireşte, madame. Aşa cum v-am spus azi după-amiază, 
ficţiunile pe care Nöel Corbu şi ceilalţi le-au fabricat despre 
Sauniere au fost misterioase şi palpitante. Numai că pentru 
mine, ca şi pentru Lars, adevărul a fost şi mai interesant. 


Sauniere examină noul altar al bisericii, mulţumit de renovările 
aduse. Monstruozitatea din marmură dispăruse, vechea parte de 
sus era acum făcută bucățele în curtea bisericii, iar pilaştrii 
vizigoți, păstraţi pentru alte întrebuinţări. Noul altar era pur şi 
simplu o frumuseţe. Cu trei luni înainte, în iunie, organizase o 
slujbă religioasă foarte elaborată, cu ocazia primei comuniuni. 
Intr-o procesiune solemnă, oamenii din orăşel purtaseră o statuie 
a Fecioarei prin întregul Rennes, întorcându-se apoi în curtea 
bisericii, unde sculptura fusese plasată pe unul dintre stâlpii 
înlăturați din interior. Ca să marcheze evenimentul, cioplise pe 
partea din faţă a pilastrului PENITENŢA, PENITENŢA, amintindu-le 
astfel enoriaşilor de umilinţă, precum şi MISIUNE 1891, ca o 
imortalizare a anului realizării lor colective. 

Acoperişul bisericii fusese, în sfârşit, reparat, iar zidurile 
exterioare, consolidate. Vechiul amvon fusese scos, în locul lui 
fiind construit un altul. Curând, urma să fie bătută o podea cu 
dale, ca tabla de şah, după care aveau să vină şi stranele noi. 
Dar, înainte de asta, trebuiau făcute reparaţii la fundaţia podelei, 
fiindcă apa care se scursese prin acoperiş erodase multe dintre 


208 


pietrele de temelie. Pe alocuri, mersese şi cu peticitul, dar unele 
pietre trebuiau să fie înlocuite. 

Afară era o dimineaţă umedă şi vântoasă de septembrie, aşa 
că abia izbutise să-şi asigure ajutorul a şase localnici. Treaba lor 
era să scoată afară câteva dintre lespezile deteriorate şi să aşeze 
în loc altele, înainte de venirea pardositorilor, care avea să se 
petreacă peste două săptămâni. Oamenii lucrau acum în trei 
locuri diferite, împrăştiaţi prin naos. Sauniere însuşi se îngrijea de 
o lespede strâmbă, aflată chiar în faţa treptelor altarului, de care 
se împiedicase întotdeauna. 

Rămăsese nedumerit în urma descoperirii flaconului din sticlă, 
ceva mai devreme, în anul acela. După ce topise sigiliul din ceară 
şi scosese pergamentul rulat, văzuse că nu era vorba despre un 
mesaj, ci despre treisprezece rânduri de litere şi de simboluri. 
Atunci când i-l arătase abatelui Gelis, preotul dintr-o localitate 
învecinată, acesta îi spusese că aranjamentul reprezenta o 
criptogramă şi că, undeva, printre literele aparent fără înţeles, se 
ascundea un mesaj. Tot ceea ce-i trebuia pentru descifrare era o 
cheie matematică; cu toate acestea, după mai multe luni de 
încercări, nu se apropiase câtuşi de puţin de rezolvare. Ar fi vrut 
să ştie atât semnificaţia ei, cât şi motivul pentru care fusese 
ascunsă atât de bine. Evident, era vorba despre un mesaj de o 
mare importanţă. Dar trebuia să aibă răbdare. Asta era ceea ce-şi 
zicea în fiecare seară, după ce eşua iarăşi în găsirea răspunsului 
şi, în lipsă de altceva mai bun, chiar se dovedea răbdător. 

Luă un ciocan cu coada scurtă şi se gândi să încerce să vadă 
dacă lespedea groasă din piatră putea fi spartă. Cu cât s-ar fi 
spart în bucăţelele mai mici, cu atât mai lesne le-ar fi putut 
înlătura. Se lăsă în genunchi şi repezi trei lovituri spre unul din 
capetele lespezii lungi de aproape un metru. Crăpăturile începură 
imediat să se întindă de-a lungul acesteia. Alte şi alte lovituri le 
lărgiră, transformându-le în şănţuleţe. 

Aruncă deoparte ciocanul şi luă o rangă din fier, cu care 
încercă să disloce bucăţile mai mici. Apoi, înfipse ranga lângă un 
fragment mai lung şi mai îngust şi scoase bucata de piatră din 
locul ei. Cu piciorul, o împinse mai încolo. 

Atunci, observă ceva. 

Lăsă jos ranga din fier şi apropie lampa cu petrol de crăpătura 
care se formase. Se aplecă şi înlătură cu mâna, uşor, praful şi 
dădu cu ochii de o balama. Se apropie şi mai mult şi îndepărtă 
restul de praf şi de pietricele, scoțând la iveală din ce în ce mai 
mult fier ruginit, rugină care-i pătase buricele degetelor. 

Forma deveni clară. 

Era o uşă. 

Ducea în jos. 


209 


Dar încotro? 

Privi de jur împrejur. Ceilalţi oameni erau absorbiți de munca 
lor şi de discuţiile dintre ei. Lăsă lampa alături şi, cu tot calmul, 
puse la loc în cavitate bucăţile de piatră pe care abia le scosese. 


— Bunul preot nu voia să mai ştie şi altcineva ce descoperise, 
zise Claridon. Mai întâi, flaconul din sticlă, acum o uşă. Biserica 
lui era plină de minunăţii. 

— Spre ce ducea uşa? Vru să ştie Stephanie. 

— Asta-i partea cea mai interesantă. Lars nu mi-a spus 
niciodată totul. Dar, după ce-am citit jurnalul, acum înţeleg. 


Sauniere înlătură şi ultima piatră care acoperea uşa din podea. 
Uşile bisericii erau încuiate căci soarele apusese cu câteva ore 
înainte. Toată ziua se gândise la ceea ce s-ar fi putut afla dincolo 
de acea uşă, dar nu rostise nici un cuvânt faţă de lucrătorii săi, 
abia mulţumindu-le pentru munca lor şi explicându-le că are de 
gând să-şi ia câteva zile de odihnă, ceea ce însemna că nu mai 
avea nevoie de ei până săptămâna viitoare. Nici măcar iubitei sale 
amante nu-i spusese despre descoperirea lui, pomenindu-i doar, 
după cină, că dorea să inspecteze biserica înainte de culcare. 

Ploaia răpăia acum pe acoperiş. 

La lumina lămpii cu petrol, îşi spuse că uşa din fier avea cam 
un metru lungime şi ceva mai puţin de o jumătate de metru 
lăţime. Nu se vedea nici o încuietoare. Din fericire, uşa era 
încadrată în piatră, dar oricum îşi făcea griji în legătură cu 
balamalele. De aceea, luase cu el un bidon de petrol pentru 
lampă. Nu era cel mai bun lubrifiant posibil, dar fusese tot ceea ce 
putuse să găsească pe moment. 

Stropi balamalele cu petrol, sperând că strânsoarea timpului se 
va slăbi suficient. Apoi, strecură vârful răngii din fier sub una 
dintre muchiile uşii şi împinse pârghia. 

Nici o mişcare. 

Apăsă mai tare. 

Balamalele începură să cedeze. 

Clătină ranga, forțând metalul ruginit, apoi mai turnă puţin 
petrol. După alte câteva eforturi, balamalele scrâşniră şi uşa se 
roti, deschizându-se şi rămânând nemişcată, cu muchia 
îndreptată spre tavan. 

Potrivi lampa în dreptul deschizăturii mucede. 

O scară cu trepte înguste ducea în jos, la vreo cinci metri, spre 
o podea din piatră neşlefuită. 

Un val de emoție îl străbătu din cap până-n picioare. Auzise, de 
la alţi preoţi, poveşti despre lucrurile pe care le descoperiseră. 


210 


Cele mai multe dintre ele proveneau din timpul Revoluţiei, când 
oamenii bisericii îşi ascunseseră relicvele, icoanele şi podoabele 
din calea jefuitorilor republicani. Multe dintre bisericile din 
Languedoc le căzuseră victime. Numai cea din Rennes-le-Château 
era într-o asemenea stare de decădere, încât pur şi simplu n- 
aveai ce să jefuieşti. 

Poate că se înşelaseră cu toţii. 

Incercă treapta de sus şi-şi dădu seama că scara fusese săpată 
în fundaţia stâncoasă a bisericii. Cu lampa în mână, cobori în 
vârful picioarelor, cu privirea aţintită spre un spațiu 
dreptunghiular, de asemenea scobit în stâncă. O arcadă împărțea 
încăperea în două. Atunci, zări osemintele. În pereţii laterali erau 
scobite cavităţi ca nişte cuptoare, în fiecare aflându-se câte un 
schelet, împreună cu ceea ce mai rămăsese din veşminte, 
încălțări, spade sau giulgiuri funerare. 

Işi apropie lampa de câteva dintre morminte şi văzu că fiecare 
purta câte o inscripţie cioplită cu dalta. Numele erau, toate, ale 
celor din neamul d'Hautpoul. Datele mergeau de la secolul al XVI- 
lea până la cel de-al XVIII-lea. li numără. Erau douăzeci şi trei. Ştia 
cine fuseseră. Seniorii din Rennes. 

Sub arcada din centru, îi atrase privirea un cufăr care zăcea 
lângă un vas din fier. 

Se îndreptă într-acolo, cu lampa în mână, rămânând uimit în 
clipa în care ceva reflectă o rază. La început, crezu că are o 
vedenie, dar îşi dădu iute seama de faptul că privirea nu-l înşela. 

Se aplecă. 

Vasul din fier era plin cu monede. Ridică una dintre ele şi văzu 
că era vorba despre monede franceze din aur, multe dintre ele 
purtând înscris anul: 1768. Nu prea ştia ce valoare puteau să 
aibă, dar oricum se gândea că era una considerabilă. Era greu de 
spus câte erau în vas, dar în clipa în care încercă să-l ridice, 
observă că nu putea să-l clintească nici măcar cu un milimetru. 

Se întoarse spre cufăr şi văzu că nu era încuiat. Dădu deoparte 
capacul şi văzu că interiorul era umplut, într-o parte, cu ziare 
legate în coperte din piele, iar în cealaltă, cu ceva înfăşurat într-o 
bucată de material impermeabil. Ciocăni grijuliu cu degetul şi 
ajunse la concluzia că, orice s-ar fi aflat înăuntru, era mult, mic şi 
dur. Lăsă jos lampa şi desfăcu uşor materialul. 

Se zări din nou o scânteie care reflecta lumina lămpii. 

Diamante. 

Lăsă deoparte restul materialului şi rămase fără răsuflare. În 
cufăr era o comoară cu nenumărate giuvaere. 

Fără discuţie, jefuitorii republicani din urmă cu un secol 
făcuseră o greşeală atunci când ocoliseră biserica dărăpănată din 
Rennes-le-Château. Sau poate că persoana sau persoanele care 


211 


aleseseră acest loc ca ascunzătoare pur şi simplu făcuseră o 
opţiune inspirată. 


— Cripta a existat, continuă Claridon. În jurnalul pe care-l aveţi 
aici, tocmai am citit că Lars a găsit un registru al parohiei dintre 
anii 1694 şi 1726, în care se vorbeşte despre criptă, dar nu se 
pomeneşte nimic despre intrarea în ea. Sauniere a notat în 
jurnalul său personal că a descoperit un mormânt. Apoi, a 
consemnat în altă parte: „Anul 1891 a dus la desăvârşire ţelurile 
acelora despre care se vorbeşte”. Lars întotdeauna a considerat 
consemnarea asta ca fiind una importantă. 

Malone trase automobilul pe marginea drumului şi se întoarse 
cu faţa spre Claridon. 

— Prin urmare, aurul şi bijuteriile acelea au fost sursa de venit 
a lui Sauniere. Din asta şi-a finanţat el renovarea bisericii? 

Claridon izbucni în râs. 

— La început. Dar, monsieur, povestea nu s-a terminat. 


Sauniere se ridică în picioare. 

Niciodată nu văzuse atâta bogăţie la un loc. Ce noroc îi ieşise 
în cale! Dar trebuia s-o pună la adăpost fără să stârnească 
bănuieli. Ca să facă asta, avea nevoie de timp. Şi nu trebuia să-i 
permită nimănui să descopere cripta. 

Se aplecă, îşi recuperă lampa şi se hotărî că ar face foarte bine 
să înceapă chiar din seara aceea. Putea să ia atât aurul, cât şi 
giuvaerele, ascunzându-le în prezbiteriu. Cum va proceda să le 
transforme în monedă curentă, asta putea s-o hotărască mai 
târziu. Se retrase spre scară, aruncând din mers încă o privire în 
jur. Unul dintre morminte îi atrase atenţia. 

Se apropie şi văzu că în nişă se afla o femeie. Rochia ei de 
înmormântare stătea pleoştită, fiindcă din cadavru nu mai 
rămăseseră decât oasele şi un craniu. Ridică lampa mai aproape 
şi citi inscripţia de dedesubt: 

MARIE D'HAUTPOUL DE BLANCHEFORIT. 

Îi era cunoscut numele contesei. Ea fusese ultima dintre 
moştenitoarele familiei d'Hautpoul. Atunci când a murit, în 1781, 
familia ei a pierdut stăpânirea atât asupra oraşului, cât şi a 
ținuturilor înconjurătoare. Revoluţia, care a survenit după numai 
doisprezece ani, a eliminat pentru totdeauna orice proprietate 
aristocratică. 

Dar mai era o problemă. 

Se urcă repede înapoi în biserică. leşind, încuie uşile bisericii şi, 
printr-o ploaie torențială, ocoli clădirea spre împrejmuirea 


212 


parohială şi-şi continuă drumul către mormintele ale căror lespezi 
păreau să înoate prin întunericul viu. 

Se opri la cel pe care-l căuta şi se aplecă. 

Luminând cu lampa, citi inscripţia. 


— Marie d'Hautpoul de Blanchefort era înmormântată şi afară, 
încheie Claridon. 

— Două morminte pentru una şi aceeaşi femeie? se miră 
Stephanie. 

— Cam aşa se pare. Numai că trupul se afla în criptă. 

Malone îşi aduse aminte despre ceea ce-i spusese în ziua 
precedentă Stephanie, în legătură cu Sauniere şi cu amanta lui, 
care au devastat mormintele din curtea bisericii, apoi au răzuit 
inscripţia de pe piatra de mormânt a contesei. 

— Aşadar, Sauniere a săpat în mormântul aflat în curtea 
bisericii. 

— Asta e ceea ce credea Lars. 

— Şi, era gol? 

— Incă o dată, n-avem de unde să ştim, dar Lars simţea că 
asta era. Şi datele istorice par să-i sprijine concluzia. O femeie de 
rangul contesei n-ar fi fost niciodată îngropată. Ar fi fost aşezată 
într-o criptă, unde a şi fost găsită, de altfel. Mormântul de-afară 
era cu totul şi cu totul altceva. 

— Piatra de mormânt reprezenta un mesaj, trase concluzia 
Stephanie. Ştim asta. Tocmai de aceea e cartea lui Eugene 
Stublein atât de importantă. 

— Dar, în afara cazului în care cunoşti povestea despre criptă, 
mormântul din cimitir n-ar putea stârni nici un interes. Încă un 
monument funerar, la fel ca toate celelalte. Abatele Bigou a fost 
isteţ. Şi-a ascuns mesajul în văzul tuturor. 

— Şi Sauniere l-a descoperit? Intrebă Malone. 

— Aşa credea Lars. 

Malone se întoarse către volan şi porni din nou maşina. Se 
îndreptară spre ultima linie dreaptă a şoselei, apoi cotiră spre 
vest şi traversară învolburatul Ron. In faţa lor se înălţau zidurile 
fortificate ale Avignonului, cu palatul papal ridicându-se mult 
deasupra lor. Malone ieşi de pe bulevardul aglomerat şi pătrunse 
în oraşul vechi, trecând de piaţa în care se afla târgul de carte 
vizitat de ei mai devreme. Continuă pe un drum ocolit către palat 
şi parcă în acelaşi garaj subteran. 

— Am o întrebare prostească, zise el. De ce nu sapă cineva, 
pur şi simplu, sub biserica din Rennes sau nu foloseşte radarul 

213 


terestru, ca să verifice existenţa criptei? 

— Autorităţile locale n-ar permite asta. Gândeşte-te puţin, 
monsieur. Dacă nu s-ar găsi nimic acolo, ce s-ar întâmpla cu 
mitul? Rennes trăieşte din legenda lui Sauniere. Intregul 
Languedoc profită. Ultimul lucru pe care l-ar vrea cineva ar fi o 
dovadă despre ceva. Cu toţii profită mult prea mult de pe urma 
mitului. 

Malone căută sub scaun şi găsi arma pe care-o luase de la 
urmăritorul său din noaptea precedentă. Verifică încărcătorul. 
Mai rămăseseră trei gloanţe. 

— Chiar e nevoie de asta? întrebă Claridon. 

— Mă simt mult mai bine aşa. 

Deschise portiera şi ieşi, ascunzându-şi arma în haină. 

— De ce trebuie să intrăm în palatul papal? întrebă Stephanie. 

— Fiindcă acolo se află informaţia. 

— Binevoieşti să ne explici? 

Claridon deschise portiera de pe partea lui. 

— Veniţi şi-o să vă arăt. 


214 


33 


LAVELANET, FRANŢA. 
ORA 7.00 SEARA. 


Seneşalul îşi opri maşina în centrul localităţii. El şi Geoffrey 
călătoriseră spre nord, pe o rută plină de meandre, în ultimele 
cinci ore. Ocoliseră, în mod intenţionat, comunităţile mai mari din 
Foix, Quillan şi Limoux, preferând în schimb să se oprească într- 
un cătun mic, cuibărit într-o vale adăpostită, pe unde păreau să 
se aventureze foarte puţini turişti. 

După ce plecaseră din camera maestrului, ieşiseră prin 
pasajele secrete în apropierea bucătăriei principale, poarta fiind 
ascunsă cu inteligenţă într-un zid din cărămidă. Geoffrey îi 
explicase cum îl învățase maestrul să folosească pasajele 
secrete, utilizate în secolele trecute ca ultimă rezervă pentru 
salvare. In ultima sută de ani, acestea fuseseră cunoscute numai 
de maeştri şi rareori folosite. 

Odată ieşiţi, ajunseseră repede la garaj şi puseseră stăpânire 
pe unul dintre automobilele abatelui, ieşind pe poarta principală 
înainte ca fraţii desemnaţi să se ocupe de parcul auto să se 
întoarcă de la rugăciunile amiezii. Cu de Roquefort zăcând fără 
cunoştinţă în camera sa, iar apropiații lui aşteptând să deschidă 
cineva uşa încuiată, ei avuseseră astfel parte de un avans 
substanţial. 

— E timpul să stăm de vorbă, zise el, pe un ton care nu mai 
permitea amânare. 

— Sunt gata. 

Coborâră din maşină şi se duseră la o cafenea în care clientela 
mai vârstnică umplea mesele de-afară, umbrite de ulmi 
impunători. Sutanele lor dispăruseră, fiind înlocuite acum de 
haine obişnuite, cumpărate cu o oră în urmă într-o escală rapidă. 
Apăru un chelner şi dădură comanda. Seara era călduroasă şi 
plăcută. 

— iți dai seama de ce-am făcut noi acolo? întrebă el. l-am 
împuşcat pe doi dintre fraţi. 

— Maestrul mi-a spus că violenţa avea să fie inevitabilă. 

— Ştiu de ce fugim, dar spre ce fugim? 

Geoffrey se scotoci prin buzunare şi scoase la iveală plicul pe 

215 


care i-l arătase lui de Roquefort. 

— Maestrul mi-a cerut să vă dau asta, în clipa în care vom fi 
liberi. Luă plicul şi-l desfăcu iute, cu un amestec de nerăbdare şi 
de freamăt. 


Fiule - de multe ori te-am socotit astfel - ştiam că de Roquefort 
avea să izbândească în conclav, dar era important ca tu să i te 
împotriveşti. Fraţii îşi vor aminti asta atunci când va veni cu 
adevărat vremea ta. Acum însă, destinul tău este în altă parte. 
Fratele Geoffrey îţi va fi însoțitor. 

Am credinţa că, înainte de a părăsi abația, ai pus la loc sigur 
cele două volume care ţi-au reţinut atenţia în ultimii câţiva ani. 
Da, aveam cunoştinţă de interesul tău. Şi eu le-am citit pe 
amândouă, acum mult timp. Furtul din proprietatea ordinului este 
o încălcare serioasă a Regulamentului, dar hai să nu-l considerăm 
un furt, ci mai degrabă un împrumut, fiindcă sunt convins că vei 
înapoia acele două cărţi. Informaţiile pe care le conţin, împreună 
cu ceea ce ştii deja, sunt extrem de valoroase. Din nefericire, 
enigma nu poate fi rezolvată numai cu ajutorul lor. Sunt mai 
multe de descifrat, ceea ce trebuie să descoperi tu acum. Contrar 
faţă de ceea ce ai putea să crezi, eu nu cunosc răspunsul. Dar nu 
trebuie să i se permită lui de Roquefort să obţină Chivotul Legii. El 
ştie multe, inclusiv tot ce ai reuşit tu să extragi din baza noastră 
de date, aşa că nu-i subestima hotărârea. 

Era de o importanţă vitală să te  descotoroseşti de 
constrângerile vieţii noastre de sihăstrie. Multe lucruri te 
aşteaptă. Deşi scriu aceste cuvinte în ultimele săptămâni ale vieţii 
mele, pot doar să presupun că plecarea ta nu s-a desfăşurat fără 
violenţă. Fă tot ceea ce este necesar ca să-ţi duci la bun sfârşit 
căutarea. De secole, maeştrii le-au lăsat vorbă succesorilor, 
inclusiv predecesorul meu. Dintre toţi cei care au fost înaintea 
mea, tu eşti singurul care are la dispoziţie suficiente piese încât 
să reasambleze întregul puzzle. Mi-ar fi plăcut să atingem acest 
scop împreună, în timpul vieţii mele, dar n-a fost să fie. De 
Roquefort nu ne-ar fi permis niciodată să obţinem succesul. Cu 
ajutorul fratelui Geoffrey, poţi să reuşeşti acum. Îţi doresc tot 
binele. Ai grijă de tine şi de Geoffrey. Fii răbdător cu băiatul, 
fiindcă face numai lucrurile pentru care s-a legat prin jurământ în 
faţa mea. 


Seneşalul îşi ridică privirea spre Geoffrey şi vru să ştie: 

— Câţi ani ai? 

— Douăzeci şi nouă. 

— Porţi o responsabilitate foarte mare pentru cineva atât de 


216 


tânăr. 

— M-am simţit înfricoşat atunci când maestrul mi-a spus ce 
aştepta de la mine. N-am vrut să primesc însărcinarea. 

— De ce nu mi-ai spus direct? 

Geoffrey nu răspunse imediat. 

— Maestrul spunea că vă retrageţi din faţa disputelor şi vă 
intimidaţi atunci când e vorba despre confruntare. Deocamdată, 
nu vă cunoaşteţi pe de-a-ntregul. 

Se simţi lezat de această mustrare, dar privirea sinceră şi 
inocentă a lui Geoffrey imprimase o accentuată expresivitate 
cuvintelor. Şi totul era adevărat. Nu fusese niciodată genul de 
om care să caute lupta şi se ferise de aşa ceva ori de câte ori îi 
fusese cu putinţă. 

Dar nu şi de această dată. 

II înfruntase fără reţineri pe de Roquefort şi l-ar fi împuşcat 
mortal dacă francezul n-ar fi reacţionat cu promptitudine. De 
data aceasta, avea de gând să lupte. Işi drese glasul, înlăturând 
urmele de emoție şi întrebă: 

— Ce trebuie să fac? 

Chelnerul tocmai se întorsese, aducând două salate, pâine 
proaspătă şi brânză. Geoffrey zâmbi. 

— Mai întâi, să mâncăm. Sunt mort de foame. 

Zâmbi la rândul său. 

— Şi după aia? 

— Numai dumneavoastră puteţi hotărî asta. 

Clătină din cap în faţa ardorii cu care spera Geoffrey. De fapt, 
făcuse deja prima mişcare, pornind cu maşina de la abație spre 
nord. Şi o hotărâre liniştitoare i se instală în suflet, în clipa în 
care înţelese că n-avea decât un loc spre care să se îndrepte. 


217 


34 


AVIGNON. | 
ORA 5.30 DUPĂ-AMIAZA. 


Malone privi atent palatul papal, care se înălța spre cer la vreo 
sută de metri în faţă. El, Stephanie şi Claridon stăteau la o 
cafenea în aer liber dintr-o piaţă foarte animată, învecinată 
direct cu intrarea principală. Vântul dinspre nord bătea peste 
Ronul aflat în apropiere - era mistralul, cum îl numeau localnicii - 
şi bântuia nestingherit prin oraş. Malone îşi aminti de un proverb 
medieval, referitor la miasmele respingătoare care umpleau 
odinioară străzile acestea. „Vântosule Avignon, când bate vântul 
eşti respingător, iar când nu bate, otrăvitor.” Şi cum îl numise 
Petrarca? „Locul cel mai mirositor de pe pământ.” 

Dintr-un ghid turistic aflase că mastodontul arhitectonic care 
se înălța în faţa lui, în acelaşi timp palat, fortăreață şi sanctuar, 
era în realitate alcătuit din două clădiri: vechiul palat, construit 
din ordinul papei Benedict al XII-lea, începând din 1334, precum 
şi noul palat, ridicat sub pontificatul lui Clement al VI-lea, 
terminat în 1352. Ambele reflectau personalităţile iniţiatorilor. 
Vechiul palat era o mostră de conservatorism romanic cu prea 
puţină eleganţă, în timp ce noul palat emana o frumuseţe gotică. 
Din nefericire, ambele clădiri fuseseră devastate de foc şi, în 
timpul Revoluţiei Franceze, jefuite, sculpturile fiind distruse, iar 
toate frescele acoperite cu var. In anul 1810, palatul a fost 
transformat într-o cazarmă. Municipalitatea din Avignon preluase 
controlul asupra lui în 1906, dar restaurarea fusese amânată 
până-n anii 1960. Două dintre aripi găzduiau acum un centru de 
conferinţe, iar restul, o mare atracţie turistică, oferind doar 
licăriri fugare din strălucirea fostei sale glorii. 

— E timpul să intrăm, anunţă Claridon. Ultimul grup pleacă 
peste zece minute. Trebuie să facem parte din el. 

Malone se ridică în picioare. 

— Ce urmează să facem? 

Se auzi un bubuit de tunet deasupra capetelor lor. 

— Abatele Bigou, cel căruia i-a destăinuit Marie d'Hautpoul de 
Blanchefort marele ei secret de familie, venea, din când în când, 
să viziteze palatul şi să admire picturile. Asta s-a întâmplat 

218 


înainte de Revoluţie, când mai existau numeroase exponate. Lars 
a descoperit că unul dintre ele îl interesa în mod deosebit. Atunci 
când Lars a redescoperit criptograma, a găsit şi o referire la un 
tablou. 

— Ce fel de referire? vru să ştie Malone. 

— În ziua în care a plecat din Franţa în Spania, în 1793, 
abatele Bigou a făcut o ultimă consemnare, în registrul parohial 
pentru biserica Rennes-le-Château, care suna astfel: Lisez les 
Regles du Caridad. 

Malone traduse în gând: „Citiţi Regulile din Caridad”. 

— Sauniere a găsit consemnarea aceasta şi a ascuns-o. 
Norocul a făcut ca registrul să nu fi fost distrus, aşa că Lars l-a 
descoperit până la urmă. Din câte se pare, Sauniere a aflat că 
Bigou a vizitat deseori Avignonul. In vremea lui Sauniere, pe la 
sfârşitul secolului al XIX-lea, palatul nu era altceva decât o 
carapace  găunoasă. Numai că Sauniere putea lesne să 
descopere că existase aici, pe vremea lui Bigou, o pictură de 
Juan de Valdes Leal, intitulată Citind Regulile din Caridad. 

— Presupun că tabloul e tot înăuntru, nu? întrebă Malone, 
aruncându-şi privirea peste întinsa curte, către Chapeaux Galo, 
poarta centrală a palatului. 

Claridon clătină din cap. 

— S-a dus de mult. Distrus într-un incendiu, acum vreo 
cincizeci de ani. 

Alte noi tunete se rostogoliră peste ei. 

— Şi-atunci, ce mai căutăm aici? întrebă Stephanie. 

Malone aruncă vreo câţiva euro pe masă şi-şi lăsă privirea să 
rătăcească spre o altă cafenea în aer liber, la două case distanţă. 
În timp ce alţii se pregăteau să plece, anticipând furtuna care 
urma, o femeie stătea sub un umbrar şi sorbea dintr-o ceşcuţă. 
Zăbovi doar pentru o clipă asupra ei, suficient însă ca ochiul său 
format să distingă trăsăturile bine conturate şi ochii proeminenţi. 
Pielea ei avea culoarea cafelei cu frişcă, iar gesturile îi erau 
graţioase, aşa cum observă în clipa în care chelnerul îi aducea 
mâncarea comandată. O zărise pentru prima dată cu zece 
minute mai devreme, după ce se aşezaseră la început şi se 
mirase. 

Acum, o încercare. 

Luă un şerveţel din hârtie de pe masă şi-l făcu ghem în 
pumnul strâns. 

— În manuscrisul nepublicat, reluă Claridon, cel despre care v- 


219 


am spus că l-a alcătuit Nöel Corbu în legătură cu Sauniere şi cu 
Rennes, cel pe care l-a găsit Lars, Corbu amintea despre tablou 
şi ştia că Bigou se referise la el în registrul parohial. Corbu 
notase de asemenea că o litografie a acestui tablou se mai afla 
încă în arhivele palatului. El o văzuse. In săptămâna dinaintea 
morţii lui, Lars aflase în sfârşit unde anume, în arhive. Urma să 
mergem înăuntru să aruncăm o privire, numai că Lars nu s-a mai 
întors niciodată în Avignon. 

— Şi nu ţi-a spus şi unde? se interesă Malone. 

— Nu, monsieur. 

— Nu există nici o referire în jurnal despre vreun tablou, zise 
Malone. Am citit toată chestia. Nici o vorbă despre Avignon. 

— Dacă Lars nu ţi-a spus unde e litografia, atunci de ce mai 
intrăm? Interveni şi Stephanie. Nu ştii unde s-o cauţi. 

— Şi totuşi, fiul dumitale a ştiut, cu o zi înainte să moară. 
Trebuia să merg împreună cu el în palat să aruncăm o privire, 
atunci când avea să se-ntoarcă din munţi. Dar, madame, după 
cum ştii - nici el nu s-a mai întors. 

Malone urmărea cum Stephanie îşi reprima emoţiile. Era bună 
la asta, dar nu chiar atât de bună. 

— De ce nu te-ai dus dumneata? 

— Am considerat că e mai important să rămân în viaţă. Aşa că 
m-am retras la azil. 

— Ela murit într-o avalanşă, puse Malone lucrurile la punct. N- 
a fost asasinat. 

— Nu poţi să ştii asta. De fapt, zise Claridon, nu poţi să ştii 
nimic. Aruncă o privire prin piaţetă. Trebuie să ne grăbim. Sunt 
foarte stricţi cu ora de plecare a ultimului grup. Cei mai mulţi 
dintre angajaţi sunt locuitori mai vechi ai oraşului. Destui sunt 
voluntari. Aştia încuie uşile fix la şapte. Nu există sistem de 
securitate sau de alarmă în incinta palatului. Nimic care să mai 
aibă valoare cu adevărat nu mai e expus acolo şi, pe lângă asta, 
zidurile sunt ele însele cel mai bun sistem de securitate. O s-o 
ştergem uşor din grup şi-o să aşteptăm până când o să se facă 
linişte cu totul. 

Porniră spre intrare. 

Picături de ploaie îi înţepară pielea capului lui Malone. Aflându- 
se cu spatele la femeie, care probabil că stătea la masă - la vreo 
treizeci de metri distanţă, mâncând - îşi desfăcu pumnul şi lăsă 
ca mistralul să-i măture şerveţelul făcut ghem din mână. Se 
întoarse şi se prefăcu că se duce după ghemotocul nărăvaş, care 


220 


dansa pe pietrele pavajului. În timp ce recupera deşeul rătăcitor, 
aruncă o privire spre cafenea. 
Femeia nu mai era la masa ei. 
Venea tacticoasă în urma lor, spre palat. 
x 


De Roquefort îşi cobori binoclul. Stătea lângă Rocher des 
Doms, Stânca Domurilor, cel mai pitoresc loc din Avignon. 
Oamenii ocupaseră culmea încă din epoca neolitică. În vremea 
ocupaţiei papale, marele afloriment stâncos servise în chip de 
obstacol natural în faţa veşnicului mistral. Astăzi, culmea 
dealului, direct învecinată cu palatul papal, adăpostea un 
splendid parc cu lacuri, fântâni, statui şi grote. Priveliştea îţi tăia 
respiraţia. Venise aici de multe ori în vremea în care lucra pentru 
seminarul din apropiere, înainte să se alăture ordinului. 

Dealuri şi văi se întindeau către vest şi către sud. Ronul cel 
năvalnic săpase o cărare dedesubt, strecurându-se pe sub 
faimosul Pont St. Benezet, care odinioară intersecta râul şi ducea 
dinspre oraşul papei spre cel al regelui, aflat de cealaltă parte. 
Atunci când, în 1226, Avignon trecuse în tabăra contelui de 
Toulouse împotriva lui Ludovic al VIII-lea în timpul cruciadei 
albigenzilor, regele Franţei distrusese podul. Până la urmă, 
avusese loc reconstrucţia, iar de Roquefort îşi imagina vremurile 
din secolul al XIV-lea, când cardinalii călăreau pe catârii lor în 
jurul palatelor de ţară pe care şi le construiseră în Villeneuve-les- 
Avignon. Prin secolul al XVI-lea, ploile şi inundaţiile rupseseră 
podul restaurat în patru fragmente, care niciodată n-au mai fost 
extinse până-n partea cealaltă, aşa că structura rămăsese încă 
incompletă. O altă dovadă de lipsă de voinţă din partea 
localnicilor, aşa considerase el întotdeauna. Un loc care părea 
destinat să cunoască succesul numai pe jumătate. 

— S-au îndreptat spre palat, îi zise el fratelui care stătea în 
apropiere. 

Işi privi ceasul. Era aproape şase seara. 

— Care se închide la ora şapte. 

Işi duse binoclul iarăşi la ochi şi privi cu atenţie la o distanţă 
de cinci sute de metri, spre piaţetă. Pornise spre nord de la 
abație şi ajunsese cu patruzeci de minute în urmă. Sistemul 
electronic de supraveghere montat pe maşina lui Malone 
funcţiona în continuare şi aşa aflaseră de călătoria spre 
Villeneuve-les-Avignon şi apoi despre întoarcerea spre Avignon. 
După toate aparențele, se duseseră să-l caute pe Claridon. 


221 


De Roquefort urcase aleea mărginită de copaci dinspre palatul 
papal şi se hotărâse să aştepte acolo, pe culmea care-i oferea o 
panoramă perfectă asupra vechiului oraş. Norocul îi zâmbise în 
clipa în care Stephanie Nelle şi cei doi însoțitori ai ei ieşiseră din 
parcarea subterană aflată chiar dedesubt, apoi se aşezaseră la o 
cafenea în aer liber perfect vizibilă. 

Işi cobori din nou binoclul. 

Mistralul îl biciuia din spate. Vântul dinspre nord urla astăzi, 
măturând cheiurile, învolburând râul, împingând norii de furtună 
care acopereau cerul din ce în ce mai aproape. 

— Se pare că au de gând să rămână în palat după ora 
închiderii. Lars Nelle şi Claridon au mai procedat aşa, altădată. 
Mai avem cheia de la poartă? 

— Fratele nostru de-aici din oraş ne-o păstrează. 

— Fă rost de ea. 

Işi asigurase de multă vreme o cale de intrare în palat, prin 
catedrală, după ora închiderii. Arhivele din interior îi suscitaseră 
interesul lui Lars Nelle, aşa că, de asemenea, i-l stârniseră şi lui 
de Roquefort. De două ori îi trimisese pe câţiva fraţi să 
scotocească pe-acolo pe timpul nopţii, încercând să găsească ce 
anume îl atrăsese pe Lars Nelle. Numai că materialul avea 
proporţii descurajante şi nu aflase nimic niciodată. Poate că-n 
seara asta va putea să descopere mai multe. 

Işi întoarse privirea spre lentilele binoclului. Bucata de hârtie îi 
scăpase lui Malone din mână, iar el îl privi pe fostul avocat cum 
porneşte după ea. 

Apoi, cele trei ţinte ale sale îi dispărură din raza vizuală. 


222 


35 


ORA 9.00 SEARA. 


Malone fu cuprins de o presimţire sinistră, în timp ce cutreiera 
încăperile lipsite de orice podoabe. La jumătatea circuitului prin 
palat, se despărţiseră de grup şi Claridon îi condusese la un etaj 
superior. Acolo, aşteptaseră într-un turn, în spatele unei uşi 
închise, până la opt şi jumătate, când cele mai multe dintre 
luminile din interior fuseseră stinse şi nu se mai auzea nici o 
mişcare. Claridon părea să cunoască bine procedurile şi fusese 
încântat să constate faptul că rutina echipei de-acolo rămăsese 
neschimbată după cinci ani. 

In labirintul sălilor împrăştiate peste tot, pe lungile culoare şi 
în încăperile pustii se întrezăreau acum doar pete izolate de 
lumină slabă. Malone putea doar să-şi imagineze cum fuseseră 
mobilate odinioară, pereţii împodobiţi cu fresce somptuoase şi 
tapiţerii, pline toate de personaje venite fie să-l slujească pe 
suveranul pontif, fie să-i ceară câte ceva. Trimişi din partea 
hanului, ai împăratului din Constantinopol, însuşi Petrarca sau 
Sfânta Caterina din Siena, cu toţii veniseră aici. Istoria se 
înrădăcinase adânc, dar numai rămăşiţele ei mai existau. 

Afară, furtuna se dezlănţuise în sfârşit şi ploaia izbea cu 
violenţă acoperişul, în timp ce tunetele făceau să vibreze 
geamurile. Palatul ăsta a fost odată la fel de grandios ca 
Vaticanul, şopti Claridon. Totul s-a dus. Distrus de ignoranță şi de 
lăcomie. 

Malone nu era de acord. 

— Unii ar spune că tocmai ignoranţa şi lăcomia au făcut ca el 
să fie construit, în primul rând. 

— A, domnule Malone, studiezi istoria? 

— Am citit şi eu. 

— Atunci, dă-mi voie să-ţi arăt ceva. 

Claridon îi conduse printre porticurile deschise în alte şi alte 
încăperi umblate şi răsumblate, fiecare dintre ele individualizată 
printr-un panou. Se opriră într-o cameră lungă, etichetată ca fiind 
Grand Tinel”, încăperea având un tavan lambrisat, cu bolți 


14 Marele Refectoriu. 


223 


semicirculare. 

— Aici era sala pentru banchete a papei şi în ea puteau să 
încapă sute de oameni, le spuse Claridon, vocea sa fiind 
reverberată de ecou. Clement al Vl-lea a atârnat de tavan 
draperii albastre, presărate cu stele aurii, astfel încât să creeze 
un arc celest. Pereţii erau odată împodobiţi cu fresce. Toate 
astea au fost distruse de incendiul din 1413. 

— Şi n-au mai fost înlocuite niciodată? se interesă Stephanie. 

— Papii din Avignon nu mai existau, aşa că palatul nu mai 
avea nici o semnificaţie. Claridon făcu un semn spre celălalt 
capăt. Papa mânca singur, acolo, pe un podium, aşezat pe tron, 
sub un baldachin împodobit cu catifea purpurie şi hermină. 
Oaspeţii stăteau pe bănci din lemn aşezate lângă pereţi: 
cardinalii spre est, ceilalţi spre vest. Mesele, puse pe capre din 
lemn, formau un U şi mâncarea era servită prin centru. Totul cât 
se poate de ţeapăn şi de formal. 

— Ca şi palatul ăsta, interveni Malone. E ca şi cum te-ai plimba 
printr-un oraş distrus, cu toate sufletele din clădiri ucise într-un 
bombardament. O lume în sine. 

— Asta era şi ideea. Regii Franţei îi voiau pe papii lor cât mai 
departe de restul lumii. Numai ei controlau ceea ce gândeau şi 
făceau papii, aşa că nu era necesar ca reşedinţa lor să fie într-un 
loc deschis. Nici unul dintre papii ăştia n-a vizitat vreodată Roma, 
din moment ce italienii i-ar fi omorât imediat cum i-ar fi văzut. In 
consecinţă, cei şapte care au jucat aici rolul de papi şi-au 
construit propria fortăreață şi n-au contestat niciodată pe 
ocupantul tronului Franţei. li datorau propria existenţă regelui şi 
erau încântați de tihna lor, de „captivitatea din Avignon”, aşa 
cum s-a numit perioada de papalitate de-aici. 

In următoarea încăpere, spaţiul era şi mai restrâns. Camera 
Pergamentului era cea în care papa şi cardinalii se întâlneau în 
consistorii secrete. 

— Tot aici a fost oferit Trandafirul de Aur, comentă Claridon. 
Un gest extrem de arogant din partea papilor din Avignon. In cea 
de-a patra duminică a Postului Mare, papa onora o anumită 
persoană, de obicei un suveran, oferindu-i un trandafir din aur. 

— Nu eşti de acord cu asta? vru să ştie Stephanie. 

— Hristos n-avea nevoie de trandafiri din aur. De ce-ar fi avut 
papii? Era încă unul dintre sacrilegiile săvârşite în locul acesta. 
Clement al VI-lea a cumpărat întregul oraş de la loana, regina 
Neapolelui. Asta a făcut parte din târgul încheiat de ea, ca să 


224 


obţină absolvirea de acuzaţia de complicitate la asasinarea 
soţului ei. Timp de o sută de ani, criminalii, aventurierii, 
falsificatorii şi contrabandiştii au scăpat cu toţii de braţul justiţiei, 
cu condiţia să-i fi adus omagiile cuvenite papei. 

Pătrunseră într-un alt salon, care era etichetat ca fiind Camera 
Cerbului. Claridon aprinse mai multe lumini incandescente 
delicate. Malone zăbovi în prag suficient încât să arunce o privire 
în spate, prin încăperea precedentă, spre Grand Tinel. O umbră 
pâlpâi pe perete, destul cât să-şi dea seama că nu erau singuri. 
Ştia cine era acolo. O femeie înaltă, atrăgătoare, atletică, „de 
culoare”, aşa cum se exprimase Claridon mai devreme, în 
maşină. Femeia care-i urmărise până-n palat. 

— ... Aici e locul în care se unesc vechiul şi noul palat, spunea 
Claridon. Vechiul în spatele nostru, noul, prin celălalt portic. Aici 
era biroul lui Clement al VI-lea. 

Malone citise în cartea de amintiri despre Clement al VI-lea, un 
bărbat căruia-i plăceau picturile şi poemele, sunetele plăcute, 
animalele rare şi iubirile curtenitoare. Era deseori citat cu 
vorbele: „Predecesorii mei n-au ştiut cum să fie papi”, aşa că 
transformase vechea fortăreață a lui Benedict într-un palat al 
exceselor. Un exemplu edificator în legătură cu dorinţele 
materiale ale lui Clement îl înconjura acum, ca imaginile pictate 
pe pereţii lipsiţi de ferestre. Câmpuri, crânguri şi ape curgătoare, 
toate acestea sub un cer albastru. Bărbaţi cu năvoade lângă un 
iaz verde, împestriţat de ştiuci care înotau ce colo-colo. 
Prepelicari de Bretania. Un tânăr nobil şi şoimul său. Un copil suit 
într-un copac. Pajişti, păsări, oameni care se scăldau. Verdele şi 
maroul predominau, dar un veşmânt portocaliu, un peşte 
albăstrui şi fructele din copaci adăugau pete de culoare 
stridente. 

— Clement a pus să se picteze frescele astea în 1344. Au fost 
descoperite sub stratul de var aplicat de soldaţi, atunci când 
palatul a fost transformat într-o cazarmă, în secolul al XIX-lea. 
Camera asta e tipică pentru papii din Avignon, mai ales pentru 
Clement al Vl-lea. Unii chiar îl numeau Clement Magnificul. N- 
avea nici un fel de chemare pentru viaţa religioasă. Satisfacerea 
penitenţelor, retragerea excomunicărilor, iertarea păcatelor, 
până şi reducerea anilor de purgatoriu, atât pentru vii, cât şi 
pentru morţi, toate erau de vânzare. Aţi observat să fie ceva 
lipsă? 

Malone privi din nou cu atenţie frescele. Scenele de vânătoare 


225 


reprezentau clar fuga de realitate - oameni care făceau tot felul 
de lucruri ca să se distreze - cu o privelişte care când se avânta, 
când se scufunda, dar nimic deosebit nu-i atrase atenţia. 

Deodată, îl izbi. 

— Unde-i Dumnezeu? 

— Ai ochi buni, monsieur. Claridon îşi desfăcu braţele. Nicăieri, 
în casa asta a lui Clement al VI-lea, nu există vreun simbol 
religios. Omisiunea e foarte grăitoare. Asta a fost dormitorul unui 
rege, nu al unui papă şi asta e ceea ce se considerau prelaţii din 
Avignon. Aceştia au fost oamenii care i-au distrus pe templieri. 
Începând din 1307, cu Clement al V-lea, care a făcut parte din 
conspirația lui Filip cel Frumos şi terminând cu Grigore al XI-lea, 
în 1378, indivizii ăştia corupți au zdrobit ordinul. Lars 
întotdeauna a fost de părere - şi eu sunt de acord cu el - că 
încăperea asta dovedeşte care a fost adevărata valoare a 
bărbaţilor ăstora. 

— Crezi că templierii au supravieţuit? se interesă Stephanie. 

— Oui. Sunt pe-aici. l-am văzut. Ce anume sunt, nu ştiu. Dar 
sunt pe-aici. 

Malone nu-şi putea da seama dacă era vorba despre o 
realitate sau numai despre o presupunere a cuiva care vedea 
conspirații la tot pasul. Tot ceea ce ştia era că-i urmărea o 
femeie care era suficient de pricepută încât să plaseze un glonţ 
într-un trunchi de copac chiar deasupra capului său, de la o 
distanţă de cincizeci de metri, noaptea, pe un vânt de şaizeci şi 
cinci de kilometri pe oră. Putea, de asemenea, să fi fost cea care 
îi salvase pielea în Copenhaga. Şi era adevărată. 

— Hai să terminăm cu asta, zise Malone. 

Claridon stinse luminile. 

— Urmaţi-mă. 

Traversară vechiul palat spre aripa nordică şi spre centrul de 
conferinţe. Pe un panou scria că această facilitate fusese creată 
recent de municipalitate, ca o modalitate de a genera venituri 
pentru o viitoare restaurare. Fosta Sală a Conclavelor, Camera 
Trezoreriei şi Marele Beci fuseseră dotate cu bănci, un podium şi 
echipament audio-video. Prin alte culoare, întâlniră efigiile din 
piatră ale altor papi din Avignon. 

Claridon se opri până la urmă în faţa unei uşi zdravene din 
lemn şi încercă încuietoarea. Uşa se deschise. 

— E bine. Nici acum n-o încuie noaptea. 

— De ce n-o fac? se miră Malone. 


226 


— Nu-i nimic pe-aici care să aibă cine ştie ce valoare în afară 
de informaţii şi prea puţini hoţi sunt interesaţi de-aşa ceva. 

Pătrunseră într-un întuneric ca smoala. 

— Aici a fost odată capela lui Benedict al XII-lea, papa care a 
conceput şi a construit cea mai mare parte a vechiului palat. Pe 
la sfârşitul secolului al XIX-lea, camera asta şi cea de dinainte au 
fost transformate în arhivele regiunii. Şi palatul îşi păstrează 
consemnările tot aici. 

Lumina care se revărsa dinspre hol le dezvălui o încăpere 
impozantă, plină cu rafturi, rând după rând. Cele mai multe erau 
aliniate pe pereţii dinspre exterior, secţiunile fiind îngrămădite 
unele peste altele, înconjurate de un culoar cu grilaj. În spatele 
rafturilor se înălţau ferestre arcuite, cu geamurile negre asaltate 
de o ploaie stăruitoare. 

— Patru kilometri de rafturi, spuse Claridon. O abundență 
luxoasă de informaţie. 

— Dar ştii unde să cauţi? îl întrebă Malone. 

— Aşa sper. 

Claridon pătrunse adânc spre aripa centrală. Malone şi 
Stephanie aşteptară până când, la vreo cincisprezece metri mai 
încolo, se aprinse o lumină. 

— Aici! îi strigă Claridon. 

Malone închise uşa dinspre hol, întrebându-se în sinea lui cum 
ar putea femeia care-i urmărea să intre neobservată. Porni 
înainte spre locul dinspre care se vedea lumina şi-l găsiră pe 
Claridon stând în picioare lângă o masă pentru citit. 

— Din fericire pentru istorie, spuse Claridon, toate artefactele 
din palat au fost inventariate pe la începutul secolului al XVIII-lea. 
Apoi, spre sfârşitul celui de-al XIX-lea, s-au făcut fotocopii şi 
desene pentru tot ceea ce a supravieţuit Revoluţiei. Eu şi Lars 
am ajuns, amândoi, să cunoaştem bine modul în care a fost 
organizată informaţia. 

— Şi n-ai mai venit să cauţi după moartea lui Mark, fiindcă ai 
crezut că templierii o să te ucidă? îl întrebă Malone. 

— Îmi dau seama, monsieur, că nu prea crezi mare lucru din 
toate astea. Dar te asigur c-am făcut ceea ce trebuia. 
Consemnările astea s-au odihnit aici timp de sute de ani, aşa c- 
am considerat că s-ar mai putea odihni în linişte încă o vreme. Să 
rămân în viaţă mi s-a părut c-ar fi mai important. 

— Şi-atunci, acum de ce-ai mai venit? se interesă Stephanie. 

— A trecut multă vreme. Claridon se îndepărtă de masă. In 


227 


jurul nostru sunt registrele cu inventarul obiectelor din palat. O 
să am nevoie de câteva minute, să arunc o privire. Ce-ar fi să 
staţi jos şi să mă lăsaţi să văd dacă pot să găsesc ceea ce vrem? 

Scoase o lanternă din buzunar. 

— E de la azil. M-am gândit că ne putea fi utilă. 

Malone îşi trase un scaun, iar Stephanie îl imită. Claridon 
dispăru în întuneric. Se aşezară şi-l auziră cum scotoceşte, raza 
de lumină a lanternei dansând de-a lungul bolţii de deasupra 
capetelor lor. 

— Asta făcea şi soţul meu, zise ea, în şoaptă. Se ascundea 
într-un palat uitat, căutând aiureli. 

Malone îi simţi exasperarea în voce. N 

— Asta, în timp ce căsnicia noastră se ducea de râpă. In timp 
ce eu munceam douăzeci de ore pe zi. El asta făcea. 

Bubuitul tunetului îşi răspândi vibraţiile atât prin trupul lui, cât 
şi prin încăpere. 

— Era ceva important pentru el, zise Malone, păstrându-şi de 
asemenea vocea la un nivel mai coborât. Şi chiar ar putea să fie 
ceva aici. 

— Ce să fie, Cotton? O comoară? Dacă Sauniere a descoperit 
giuvaerele alea în criptă, treaba lui. Un noroc ca ăsta dă peste 
oameni o dată la mulţi ani. Dar altceva nu mai există. Bigou, 
Sauniere, Lars, Mark, Claridon. Cu toţii sunt nişte visători. 

— Visătorii au schimbat de multe ori lumea. 

— Asta-i ca şi cum ai alerga după potcoave de cai morţi. 

Claridon se întoarse din întuneric şi lăsă să cadă un dosar 
mucegăit pe masă. Exteriorul era pătat de broboane de apă. 
Inăuntru, se afla un teanc, gros de aproape opt centimetri, de 
fotografii alb-negru şi desene în creion. 

— La câţiva paşi de locul în care zisese Mark c-ar fi. Slavă 
Domnului că bătrânul care se ocupă de locul ăsta face prea 
puţine schimbări în timp. 

— Cum de l-a găsit Mark? întrebă Stephanie. 

— Pleca la vânătoare de indicii în fiecare weekend. Nu era la 
fel de pasionat ca taică-său, dar venea deseori în casa din 
Rennes şi ne-am băgat şi noi, eu şi el, nasul prin cercetări. La 
universitatea din Toulouse, a dat peste unele informaţii 
referitoare la arhivele din Avignon. A pus indiciile cap la cap şi 
iată că avem aici răspunsul. 

Malone împrăştie conţinutul dosarului pe masă. 

— Şi noi ce căutăm? 


228 


— N-am văzut niciodată desenul. Putem doar să sperăm că 
are un titlu. 

Se apucară să scotocească printre imagini. 

— Uite, anunţă Claridon, cu emoție în glas. 

Malone se concentră asupra uneia dintre litografii, un desen 
purtând patina timpului, cu marginile ferfeniţite. O adnotare 
scrisă de mână în partea superioară suna astfel: DON MIGUEL DE 
MANARA CITIND REGULILE DIN CARIDAD. 

Imaginea îl înfăţişa pe un bătrân cu o umbră de barbă şi cu o 
mustață subţire, aşezat la o masă şi purtând straie călugăreşti. 
Pe una din mâneci, o emblemă elaborată se întindea de la umăr 
până la cot. Mâna lui stângă atingea o carte aşezată pe verticală, 
iar cea dreaptă era întinsă, cu palma în sus, făcând semne peste 
un birou lucrat cu minuţie către un omuleţ îmbrăcat în rasă de 
călugăr, cocoţat pe un taburet scund, cu degetele la buze, 
cerând tăcere. O carte stătea deschisă în poala omuleţului. 
Podeaua, întinsă dintr-o parte în cealaltă, avea un desen de tablă 
de şah, iar pe taburetul pe care stătea omuleţul se vedeau scrise 
câteva litere: 


ACABOCE A*. 
DE 1687. 


— Tare ciudat, bombăni Claridon. la uitaţi-vă aici! 

Malone urmări direcţia în care arăta degetul lui Claridon şi 
examină partea din stânga sus a desenului, acolo unde, printre 
umbrele din spatele omuleţului, se aflau o masă şi o etajeră. In 
vârf, era aşezat un craniu omenesc. 

— Ce înseamnă toate astea? îl întrebă Malone pe Claridon. 

— Caridad se traduce prin „caritate”, dar poate să însemne şi 
iubire. Veşmântul negru al bărbatului de la masă aparţine 
Ordinului Cavalerilor de Calatrava, o societate religioasă spaniolă 
închinată lui lisus Hristos. Imi dau seama după desenul de pe 
mânecă. Acaboce înseamnă „împlinire”. Acel A° ar putea să fie o 
referire la alfa şi omega, prima şi ultima literă a alfabetului grec: 
începutul şi sfârşitul. Craniul? N-am nici cea mai vagă idee. 

Malone îşi aminti de ceea ce se presupunea că scrisese Bigou 
în registrul parohiei din Rennes, chiar înainte să fugă din Franţa 
spre Spania. Citiţi Regulile din Caridad. 

— Ce fel de reguli trebuie să citim? 

Claridon examină desenul în lumina palidă. 


229 


— Observă ceva la omuleţul de pe taburet. Uite-i pantofii. 
Picioarele lui sunt aşezate pe pătratele negre de pe podea, în 
diagonală unul faţă de celălalt. 

— Podeaua seamănă cu o tablă de şah, constată Stephanie. 

— lar episcopul se mută în diagonală, aşa cum indică 
picioarele. 

— Aşadar, omuleţul e un episcop? întrebă Stephanie. 

— Nu, interveni Malone, înțelegând despre ce era vorba. La 
francezi, la şah, piesa se numeşte nebun. 

— Te pasionează jocul? îl întrebă Claridon. 

— Am jucat ceva. 

Claridon rămase cu degetul pe omuleţul de pe taburet. 

— lată un nebun înţelept care pare să deţină un secret în care 
este vorba despre alfa şi omega. 

Malone înţelese. 

— Despre Hristos se spunea asta. 

— Oui. Şi, atunci când adaugi acaboce, ai „împlinirea lui alfa şi 
omega”. Implinirea lui Hristos. 

— Dar ce înseamnă asta? vru să ştie Stephanie. 

— Madame, aş putea să văd cartea lui Stublein? 

Stephanie găsi volumul şi i-l înmână lui Claridon. 

— Haideţi să ne mai uităm o dată la piatra funerară. 
Rădăcinile familiei d'Hautpoul datează din Franţa secolului al XII- 
lea. Marie s-a căsătorit cu Franşois d'Hautpoul, ultimul 
stăpânitor, în 1732. Unul dintre strămoşii lui a scris un testament 
în anul 1644, pe care l-a înregistrat şi l-a autentificat aşa cum se 
cuvine la un notar din Esperaza. Totuşi, atunci când strămoşul 
acesta a murit, testamentul cu pricina n-a mai fost găsit. Pe 
urmă, la mai mult de o sută de ani de la moartea lui, testamentul 
pierdut a reapărut dintr-odată. Atunci când Franşois d'Hautpoul 
s-a dus să-l ia, notarul i-a spus: „N-ar fi înţelept din partea mea 
să mă despart de un document cu o atât de mare importanţă”. 
Franşois a murit în anul 1753, iar în 1780 testamentul i-a fost, în 
sfârşit, încredinţat văduvei lui, Marie. De ce? Nimeni nu ştie. 
Poate pentru că ea era, atunci, singura rămasă din neamul 
d'Hautpoul. Numai că ea a murit după un an şi se spune că i-ar fi 
lăsat testamentul şi ce informaţii o fi conţinut, abatelui Bigou, ca 
parte a marelui secret de familie. 

— Şi asta o fi găsit Sauniere în criptă? împreună cu monedele 


15 joc de cuvinte: în limba engleză, bishop înseamnă atît „episcop”, 
cît şi „nebun” (la jocul de şah), (n.tr.). 


230 


din aur şi cu giuvaerele? 

Claridon încuviinţă. 

— Dar cripta a fost ascunsă. Aşa că Lars a crezut întotdeauna 
că falsul mormânt al lui Marie din cimitir conţinea adevăratul 
indiciu. Bigou trebuie să fi avut sentimentul că secretul pe care-l 
cunoştea era mult prea important încât să nu fie transmis. El 
fugea din ţară, nu se mai întorcea vreodată, aşa că a lăsat o 
ghicitoare care să indice drumul. În maşină, atunci când mi-aţi 
arătat desenul copiat de pe piatra funerară, multe lucruri mi s-au 
limpezit în minte. 

Se întinse după o foaie albă şi un toc care se aflau pe masă. 

— Acum ştiu că inscripţia e plină de informaţii. 

Malone examină literele şi simbolurile de pe pietrele de 
mormânt. 


t 


CT GIT NOBLe M 
ARIE DE NEGR! 
DARLES DAME 
DHAUPOUL D' 
BLANCHEFORT 
AGEE DE 501X 
ANTE SET. ANS 
DECEDEE LE 
XVII JANVIER 
MDCOLXXXI 
REQUIES CATIN 
PACE 


LixuxL 


— Piatra din dreapta este aşezată orizontal pe mormântul lui 
Marie şi nu conţine genul acela de inscripţii găsite în mod normal 
pe morminte. Partea stângă e scrisă în latină. 

Claridon scrise ET ÎN PAX pe foaie. 

— Asta se traduce prin „şi în pace”, dar cu un amendament. 
Pax este nominativul latinesc tradus prin „pace” şi e incorect 
plasat gramatical după prepoziţia „în”. Coloana din dreapta e 
scrisă în greacă şi e o păsărească. Dar m-am tot gândit la ea şi 
explicaţia mi-a venit, în sfârşit, în minte. Inscripţia e de fapt toată 
în latină, numai că transcrisă în alfabetul grecesc. Atunci când le 
traduci în alfabetul latin, literele E, T, |, N şi A sunt la fel. Dar P 
devine R, X devine K şi. 

Claridon mâăzgăli ceva pe hârtie, apoi transcrise traducerea 


231 


completă în josul foii. 
ET ÎN ARCADIA EGO. 


— Şi eu am fost în Arcadia, rosti Malone, traducând din latină. 
Asta n-are nici un sens. 

— Exact, punctă Claridon. Ceea ce ne-ar putea conduce la 
concluzia că vorbele astea ascund altceva. 

Malone înţelese. 

— O anagramă? 

— Ceva destul de obişnuit în vremea lui Bigou. La urma urmei, 
mă îndoiesc că abatele ar fi lăsat un mesaj atât de uşor de 
descifrat. 

— Şi cum rămâne cu cuvintele din centru? 

Claridon le notă pe foaie. 


REDDIS REGIS CELLIS ARCIS. 


— Reddis înseamnă „să dai înapoi, să înapoiezi ceva care-a 
fost luat mai înainte”. Dar mai este şi numele latin pentru 
Rennes. Regis derivă din rex, ceea ce înseamnă „rege”. Cella se 
referă la un depozit. Arcis provine din arx. cetate, fortăreață, 
citadelă. Se pot face multe cu fiecare dintre ele, dar împreună nu 
au nici un sens. Apoi, mai este şi săgeata care leagă literele P-S 
din partea de sus cu prae-cum. N-am nici o idee ce-ar putea să 
însemne P-S. Dar prae-cum se traduce prin „rugăminte să vii!*”. 

— Ce e cu simbolul din partea de jos? întrebă Stephanie. Arată 
ca o caracatiţă. 

Claridon scutură din cap. 

— E un păianjen, madame. Dar semnificaţia lui îmi scapă. 

— Cum rămâne cu cealaltă piatră? întrebă Malone. 

— Cea din stânga a fost pusă în poziţie verticală deasupra 
mormântului, fiind cea mai vizibilă. Amintiţi-vă, Bigou a slujit-o 
pe Marie d'Hautpoul timp de mulţi ani. l-a fost extraordinar de 
loial şi a muncit doi ani ca să-i lucreze piatra aceasta de 
mormânt; cu toate astea, aproape fiecare rând de pe ea conţine 
câte o eroare. Pietrarii din vremea aia erau predispuşi la greşeli, 
dar atât de multe? În nici un caz abatele nu le-ar fi tolerat. 

— Aşadar, erorile fac parte din mesaj? întrebă Malone. 


16 În limba engleză, pray to come, care se pronunţă în mod 
asemănător cu prae-cum, (n.tr.). 


232 


— Aşa ar părea. Priviţi aici. Numele ei e greşit. Ea nu era Marie 
de Negre d'Arles doamnă d'Haupoul. Ea era Marie de Negri 
d'Ables d'Hautpoul. Multe dintre celelalte cuvinte sunt 
trunchiate. Literele sunt ridicate sau căzute fără nici un motiv. 
Dar priviţi şi data. 

Malone examină cifrele romane. 


MDCOLXXXI. 


— Se presupune c-ar fi anul morţii ei. 1681. Şi asta fără să-l 
punem la socoteală şi pe O, fiindcă în sistemul numeral roman nu 
există zero şi nu exista nici un număr transcris prin litera o. Cu 
toate acestea, iată-l. lar Marie a murit în 1781, nu în 1681. Să fie 
litera O de-acolo un semn prin care să se dea de înţeles că Bigou 
ştia că data era greşită? Şi vârsta ei e greşită, de asemenea. Ea 
avea şaizeci şi opt de ani, nu şaizeci şi şapte - aşa cum scrie 
acolo - atunci când a murit. 

Malone arătă spre schiţa pietrei din dreapta şi spre cifrele 
romane din colţul de jos. LIXLIXL. 

— Cincizeci. Nouă. Cincizeci. Nouă. Cincizeci. 

— Foarte ciudat, aprecie Claridon. 

Malone îşi aruncă din nou privirea spre litografie. 

— Nu văd ce rol are desenul ăsta. 

— E un puzzle, monsieur. Şi unul care nu are o rezolvare 
uşoară. 

— Numai că eu aş vrea să-i cunosc răspunsul, se auzi o voce 
bărbătească, gravă, din întuneric. 


233 


36 


Malone se aştepta la o întâlnire cu femeia, dar vocea aceasta 
nu era a ei. Işi căută pistolul. N 

— Staţi liniştit, domnule Malone. In momentul acesta sunt 
câteva arme îndreptate spre dumneavoastră. 

— E tipul din catedrală, îi spuse Stephanie. 

— V-am spus c-o să ne mai întâlnim. Şi dumneavoastră, 
monsieur Claridon. N-aţi fost prea convingător la azil. Nebun? 
Greu de crezut. 

Malone scrută prin întuneric. Forma încăperii dădea naştere 
unor distorsiuni de sunet. In schimb, descoperi siluete umane 
postate deasupra lor, înainte de şirul superior de rafturi, lângă 
grilajul din lemn. 

Numără patru siluete. 

— Cu toate acestea, sunt impresionat de cunoştinţele 
dumneavoastră, monsieur Claridon. Deducţiile pe care le-aţi 
făcut în legătură cu piatra funerară par logice. Intotdeauna am 
fost de părere că sunt multe de aflat din acea inscripţie. Am fost 
şi eu aici mai înainte, scormonind printre rafturile acestea. O 
întreprindere atât de dificilă! Atât de mult de explorat! Vă sunt 
recunoscător pentru faptul că mi-aţi îngustat aria de cercetare. 
Citind Regulile din Caridad. Cine s-ar fi gândit? 

Claridon îşi făcu semnul crucii şi Malone descoperi frica în 
ochii lui. 

— Dumnezeu să ne aibă-n pază! 

— Haideţi, monsieur Claridon, rosti vocea imaterială. Chiar e 
nevoie să implicăm Cerul? 

— Sunteţi războinicii Lui! 

Vocea lui Claridon tremura. 

— Şi ce anume vă conduce spre această concluzie? 

— Cine altcineva aţi putea să fiţi? 

— Poate că suntem de la poliţie? Nu. N-aţi putea să credeţi 
una ca asta. Poate că suntem aventurieri. Căutători. La fel ca 
dumneavoastră. Dar nu. Aşa că, haideţi să spunem, de dragul 
simplificării, că suntem războinicii Lui. Cum aţi putea 
dumneavoastră trei să ajutaţi cauza noastră? 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Doamna Nelle are în posesie jurnalul soţului dumneaei şi 

234 


cartea de la licitaţie. Aceasta va fi contribuţia ei. 

— Du-te-n mă-ta! scuipă ea. 

Un pocnet, ca de balon care explodează, acoperi sunetul ploii 
şi un glonţ râcâi masa la doar câţiva centimetri distanţă faţă de 
Stephanie. 

— Răspuns greşit, rosti vocea. 

— Dă-i-le, o sfătui Malone. 

Stephanie se uită urât la el. 

— Data viitoare te împuşcă pe tine. 

— De unde aţi ştiut? întrebă vocea. 

— Aşa aş face eu. 

Se auzi un chicotit. 

— Imi place de dumneavoastră, domnule Malone. Sunteţi un 
profesionist. 

Stephanie căută în geanta de pe umăr şi scoase de-acolo 
cartea şi jurnalul. 

— Aruncaţi-le spre uşă, printre rafturi, o instrui vocea. 

Ea făcu aşa cum i se spusese. 

O siluetă îşi făcu apariţia şi le ridică. 

Malone adună în gând încă un om la listă. Cel puţin cinci se 
aflau acum în arhivă. Işi simţi arma împungându-l în mijloc, sub 
haină. Din nefericire, n-avea cum să pună mâna pe ea înainte ca 
unul dintre ei, cel puţin, să fie împuşcat. Şi nu mai avea decât 
trei gloanţe în încărcător. 

— Soţul dumneavoastră, doamnă Nelle, a izbutit să pună cap 
la cap multe dintre fapte, iar deducţiile sale în ceea ce priveşte 
elementele lipsă au fost, în general, corecte. A avut o inteligenţă 
remarcabilă. 

— Dar ce căutaţi? întrebă Malone. Eu am intrat în horă abia 
acum vreo două zile. 

— Căutăm dreptatea, domnule Malone. 

— Şi era necesar să-l călcaţi cu maşina pe un bătrân din 
Rennes-le-Château ca să obţineţi dreptatea? 

Se gândise să arunce o piatră şi să vadă dacă face valuri. 

— Şi cine ar fi acela? 

— Ernst Scoville. Lucra cu Lars Nelle. Sunt convins că ştiţi 
destule despre el, nu-i aşa? 

— Domnule Malone, poate că anul de când v-aţi retras v-a 
tocit abilităţile. Sper că eraţi mai bun la interogatorii atunci când 
lucraţi cu normă întreagă. 

— Din moment ce aveţi jurnalul şi cartea, n-ar fi cazul să 


235 


plecaţi? 

— Am nevoie de litografia aceea. Monsieur Claridon, vă rog să 
fiţi amabil să i-o daţi asociatului meu de-aici, dincolo de masă. 

Claridon, se vedea limpede, n-avea de gând să se conformeze. 

Urmă un alt plesnet venit dintr-o armă cu amortizor şi un glonţ 
se înfipse cu o bufnitură în tăblia mesei. 

— Nu suport să mă repet. 

Malone ridică desenul de pe masă şi i-l înmână lui Claridon. 

— Dă-i-l. 

Foaia fu primită de o mână tremurătoare. Claridon făcu câţiva 
paşi până ajunse la fasciculul de lumină împrăştiat de un bec 
slab. 

Tunetul bubui şi scutură zidurile. Furtuna se dezlănţuia în 
continuare. 

Atunci, răbufni un nou zgomot. 

Un foc de armă. 

Şi becul explodă într-o ploaie de scântei. 

x 


De Roquefort auzi zgomotul focului de armă şi zări fulgerul 
pornit din ţeavă în apropierea ieşirii din arhivă. La dracu'! 
Altcineva era acolo. 

Incăperea se cufundă în întuneric. 

— Mişcaţi-vă! le strigă el oamenilor săi aflaţi pe pasarela de la 
etajul al doilea, sperând că ştiu ce trebuie să facă. 

x 


Malone înțelese că trăsese cineva în bec. Era femeia. Găsise o 
altă cale de intrare. 

Din moment ce fuseseră învăluiţi de beznă, se hotărî s-o 
înşface pe Stephanie şi se aruncară amândoi la podea. Spera ca 
şi cei de deasupra lor să fi fost, de asemenea, prinşi pe picior 
greşit. 

Işi scoase arma de sub haină. 

Se auziră alte două împuşcături expediate de jos, iar gloanţele 
îi făcură pe indivizii de sus să se risipească. Zgomotele de paşi 
bubuiau pe platforma din lemn. Pe el îl preocupa mai mult tipul 
de la parter, dar nu auzise nimic venind din direcţia în care-l 
văzuse pentru ultima dată, după cum nu mai auzise nimic din 
partea lui Claridon. 

Atacatorii se opriră din alergat. 

— Oricine-ai fi, rosti vocea bărbătească, era cazul să te 
amesteci? 


236 


— AŞ putea să-ţi pun aceeaşi întrebare, răspunse femeia, pe 
un ton indiferent. 

— Asta nu-i treaba ta. 

— Nu sunt de acord. 

— l-ai atacat pe doi dintre fraţii mei, în Copenhaga. 

— Să spunem mai degrabă că ţi-am împiedicat atacul. 

— O să-ţi primeşti răsplata. 

— Vino să mă prinzi. 

— Puneţi mâna pe ea, ţipă bărbatul. 

Câteva umbre negre se năpustiră deasupra capetelor lor. Ochii 
lui Malone se acomodaseră cu întunericul, aşa că descoperiră o 
scară la celălalt capăt al pasarelei. 

li întinse arma lui Stephanie. 

— Stai aici. 

— Unde te duci? 

— Să-i întorc cuiva un serviciu. 

Se ghemui şi apoi se repezi înainte, făcând slalom printre 
rafturi. Aşteptă, apoi îl placă pe unul dintre cei care alergau, în 
clipa în care acesta sări de pe ultima treaptă. Inălţimea şi statura 
acestuia îi aminteau de Geacă Roşie, dar de această dată Malone 
era pregătit. Expedie un genunchi în stomacul individului, apoi îl 
izbi cu pumnul în ceafă. 

Individul rămase lat. 

Malone cercetă întunericul şi auzi zgomot de fugă la câteva 
culoare distanţă. 

— Nu! Vă rog, lăsaţi-mă! 

Era Claridon. 

x 

De Roquefort se îndreptă direct spre uşa de ieşire din arhive. 
Coborâse de pe metereze şi ştia că femeia va vrea să-şi facă o 
retragere grăbită, dar posibilităţile ei de alegere erau limitate. 
Existau doar ieşirea spre hol şi o alta, prin biroul custodelui. Dar 
oamenii lui postați acolo tocmai îi raportaseră prin staţia radio că 
era linişte. 

Acum ştia că era vorba despre aceeaşi persoană care îi 
încurcase planurile la Copenhaga şi probabil aceeaşi din seara 
precedentă, de la Rennes-le-Château. lar această concluzie îi 
dădu imboldul s-o urmărească. Trebuia să-i afle identitatea. 

Uşa de ieşire din arhive se deschise, apoi se închise. In fâșia 
de lumină venită de pe hol zări un trup întins cu faţa în jos, 
printre rafturi. Se repezi într-acolo şi-l descoperi pe unul dintre 


237 


subordonații săi, fără cunoştinţă, cu o săgeată micuță înfiptă în 
ceafă. Fratele fusese postat la parter şi tot el recuperase cartea, 
jurnalul şi litografia. 

Care nu se mai vedeau pe nicăieri. 

Lua-o-ar dracu'! 

— Faceţi aşa cum v-am învăţat, le strigă oamenilor care-i mai 
rămăseseră. 

lar el porni în goană spre uşă. 

x 

Malone îi auzi comanda şi se hotărî să se întoarcă la 
Stephanie. N-avea nici o idee despre ce li se poruncise să facă, 
dar presupunea că era vorba şi despre ei, iar asta nu era bine. 

Se ghemui şi-şi croi drum printre rafturi, spre masă. 

— Stephanie, şopti el. 

— Aici, Cotton. 

Se strecură aproape de ea. Tot ceea ce se mai auzea acum 
era ploaia. 

— Trebuie să mai fie o ieşire de-aici, murmură ea, prin 
întuneric. 

Îi luă înapoi arma. 

— Cineva a ieşit pe uşă. Probabil c-a fost femeia. Am zărit doar 
o umbră. Ceilalţi trebuie că s-au dus după Claridon şi au plecat 
prin altă parte. 

Uşa care dădea spre ieşire se deschise din nou. 

— Asta-i el, pleacă, zise Malone. 

Se ridicară în picioare şi se repeziră înapoi, prin arhive. La 
ieşire, Malone şovăi, nu auzi şi nu văzu nimic, aşa că porni în faţă 
spre exterior. 

x 

De Roquefort o descoperi pe femeie alergând de-a lungul 
galeriei. Ea se răsuci şi, fără să-şi încetinească goana, trase un 
foc în direcţia lui. 

El se aruncă la podea, iar silueta dispăru după un colţ. 

Se ridică în picioare şi ţâşni după ea. Inainte ca femeia să 
tragă, observase cartea şi jurnalul la ea în mână. 

Trebuia s-o oprească. 

x 

Malone văzu un bărbat, îmbrăcat cu pantaloni negri şi un 
pulover pe gât de culoare închisă, cu arma în mână, trecând 
după un colț, la vreo cincisprezece metri mai încolo. 

— Incepe să devină interesant, zise el. 


238 


Începură să alerge amândoi. 

x 

De Roquefort îşi continuă urmărirea. Femeia sigur încerca să 
iasă din palat şi părea să cunoască bine locurile. Fiecare cotitură 
de care trecea era cea corectă. Obţinuse cu îndrăzneală ceea ce 
căutase, aşa că el trebuia să presupună că fuga nu se petrecea 
la voia întâmplării. 

Trecând printr-un alt portic, pătrunse într-un salon cu boltă 
gotică. Femeia era deja la celălalt capăt, trecând de un colţ. 
Alergă într-acolo şi zări o scară din piatră, lată, ducând în jos. 
Marea  Scară de Onoare. Odinioară mărginită de fresce, 
întreruptă de porţi din fier şi învelită cu covoare persane, scara 
dădea ea însăşi un aer de solemnitate maiestuoasă ceremoniilor 
pontificale. Acum, coloanele şi zidurile erau goale. intunericul, la 
vreo treizeci de metri în jos, era absolut. Ştia că dedesubt erau 
ieşiri care dădeau într-o curte. li auzi paşii femeii în timp ce 
cobora, dar nu izbuti să-i zărească silueta. 

Aşa că, pur şi simplu, trase. 

Zece focuri. 

x 

Malone auzi ceea ce suna ca o bătaie repetată de ciocan într- 
un cui. Un foc de armă cu amortizor după altul. 

Îşi încetini pasul, apropiindu-se de o uşă, la trei metri în faţa 
lui. 

x 

La baza scării întunecate scârțâiră nişte balamale. De 
Roquefort recunoscu sunetul produs de o uşă care se deschide 
gemând. Furtuna de afară se auzea din ce în ce mai tare. Se 
părea că împuşcăturile lui la întâmplare nu-şi nimeriseră ţinta. 
Femeia părăsea palatul. Auzi zgomot de paşi în spatele lui, apoi 
vorbi într-un microfon pe care-l avea prins de cămaşă. 

— Aveţi ceea ce vreau? 

— Avem, sună răspunsul primit în cască. 

— Sunt în Galeria Conclavului. Domnul Malone şi doamna 
Nelle sunt în spatele meu. Ocupaţi-vă de ei. 

Şi se năpusti în jos pe scară. 

x 

Malone îl zări pe individul cu pulover pe gât ieşind din salonul 
vast care se întindea în faţa lor. Cu arma în mână, porni în fugă 
înainte, cu Stephanie urmându-l. 

Trei bărbaţi înarmaţi se materializară prin alte porticuri şi le 


239 


blocară trecerea. 

Malone şi Stephanie se opriră. 

— Vă rog, aruncaţi arma, ceru unul dintre ei. 

Nu era chip să-i dea gata pe toţi înainte ca el, Stephanie sau 
chiar amândoi să fie doborâţi. In consecinţă, lăsă pistolul să cadă 
zăngănind pe podea. 

Cei trei se apropiară. 

— Ce facem acum? întrebă Stephanie. 

— Aştept propuneri. 

— N-aveţi ce face, spuse un altul dintre cei tunşi scurt. 

Rămaseră nemişcaţi. 

— Intoarceţi-vă, veni ordinul. 

O privi ţintă pe Stephanie. El mai fusese şi înainte în situaţii 
limită, câteva dintre ele chiar asemănătoare cu cea în care se 
găseau acum. Chiar dac-ar fi reuşit să scoată din luptă unul sau 
chiar doi dintre adversari, tot mai era cel de-al treilea şi toţi erau 
înarmaţi. 

O bufnitură fu urmată de un țipăt al lui Stephanie şi ea se 
prăbuşi pe podea. Inainte să apuce să facă vreo mişcare spre ea, 
ceafa lui Malone fu izbită de ceva dur şi văzu negru în faţa 
ochilor. 

x 

De Roquefort îşi urmărea prada, care gonea prin Place du 
Palais, traversând în mare viteză piaţeta goală şi cotind apoi pe 
străzile pustii din Avignon. Ploaia caldă cădea ca o perdea 
groasă. Cerul se lumină deodată, despicat de un imens fulger 
care, pentru o clipă, ridică vălul întunericului. Tunetul zgudui 
văzduhul. 

Lăsară în spatele lor clădirile şi ajunseră aproape de râu. 

Chiar în faţă era podul St. Benezet, întins peste Ron. Prin 
furtună, o văzu pe femeie croindu-şi drum chiar spre capătul 
podului. Ce tot făcea? De ce se ducea încolo? N-avea importanţă, 
trebuia s-o urmărească. Avea la ea toate celelalte lucruri pe care 
venise să le recupereze, aşa că nici prin gând nu-i trecea să 
plece din Avignon fără carte şi fără jurnal. Cu toate acestea, se 
întreba dacă paginile aveau să fie deteriorate de ploaie. Părul i 
se lipise de pielea capului, hainele păreau încleiate de trup. 

Zări o străfulgerare la vreo zece metri în faţa lui, în clipa în 
care femeia trase un foc de armă în poarta care dădea spre 
intrarea în pod. 

Apoi, ea dispăru în clădire. 


240 


Se grăbi spre poartă şi aruncă o privire precaută înăuntru. În 
dreapta lui se afla un automat pentru bilete. In stânga, erau 
etalate pe câteva tarabe, tot felul de suvenire. Trei bariere 
rotitoare marcau trecerea spre pod. Lucrarea neterminată 
încetase de multă vreme să reprezinte altceva decât o atracţie 
pentru turişti. 

Femeia avea acum un avans de douăzeci de metri, alergând 
pe pod, departe deasupra râului. 

Apoi, dispăru. 

Se repezi înainte, sări peste barierele rotitoare şi porni în 
goană după ea. 

O capelă în stil gotic se găsea la capătul celui de-al doilea 
pilon. Ştia că era capela Saint-Nicolas. Rămăşiţele sfântului 
Benezet, care constituiseră iniţial motivul pentru care se 
construise podul, fuseseră odinioară păstrate acolo. Numai că 
relicvele se pierduseră în timpul Revoluţiei şi rămăsese numai 
capela: gotică la vârf, romanică dedesubt. Tocmai acolo 
dispăruse femeia. In jos, pe scara din piatră. 

Fulgerul îşi trimise o altă săgeată verzuie să lumineze cerul de 
deasupra. 

Işi scutură picăturile de ploaie din ochi şi se opri lângă pilonul 
din vârf. 

Atunci, o zări. 

Nu era jos, ci din nou în partea superioară, gonind spre 
capătul celui de-al patrulea segment al podului, ceea ce însemna 
că se afla la jumătatea drumului deasupra Ronului, neavând 
unde să se îndrepte, din moment ce segmentele de pe cealaltă 
parte a râului fuseseră luate de ape cu vreo trei sute de ani 
înainte. Era evident faptul că ea se folosise de scări ca să 
coboare sub capelă, astfel încât să evite orice foc de armă pe 
care l-ar fi putut trimite el. 

Se repezi după ea, ocolind capela. 

Nu voia să tragă. Avea nevoie de ea vie. Şi, chiar mai 
important decât asta, avea nevoie de ceea ce ducea cu ea. În 
consecinţă, trase în stânga ei, spre picioare. 

Ea se întoarse să-l înfrunte. 

El se năpusti înainte, cu arma ridicată. 

Ea rămăsese la capătul celui de-al patrulea segment, neavând 
în spate decât întuneric şi apă. Bubuitul unui tunet cutremură iar 
cerul. Vântul bătea în rafale sălbatice. Ploaia i se scurgea pe faţă. 

— Cine eşti? o întrebă. 


241 


Ea purta un costum negru mulat pe trup, potrivit cu pielea ei 
întunecată. Era suplă şi musculoasă, cu capul înfăşurat într-o 
glugă strânsă, lăsându-i numai chipul vizibil. Ţinea o armă în 
mâna stângă, în timp ce în dreapta avea o sacoşă din cele 
folosite la cumpărături. intinse sacoşa dincolo de marginea 
podului. 

— Hai să nu ne pripim, zise ea. 

— Aş putea să te împuşc, pur şi simplu. 

— Ai două motive pentru care n-o s-o faci. 

— Te ascult. 

— Unu, sacoşa o să cadă în râu şi tot ceea ce-ţi doreşti cu 
adevărat va fi pierdut. Şi doi, sunt creştină. Tu nu ucizi creştini. 

— Habar n-am dacă eşti sau nu creştină. 

— Atunci, hai să rămânem la primul motiv. Mă împuşti, iar 
cărţile o să înoate în Ron. Curentul rapid o să le ducă departe. 

— Se pare că umblăm după acelaşi lucru. 

— Eşti iute de minte. 

Braţul ei rămăsese întins deasupra marginii, iar el se tot 
gândea unde-ar fi mai bine să tragă asupra ei, numai că femeia 
avea dreptate: sacoşa ar fi ajuns departe înainte ca el să poată 
parcurge cei trei metri şi ceva care-i despărţeau. 

— Se pare că suntem într-un impas, zise el. 

— Eu n-aş zice asta. 

Slăbi strânsoarea şi sacoşa dispăru în întuneric. Apoi, se folosi 
de momentul de surpriză ca să-şi ridice arma şi să tragă un foc, 
dar de Roquefort se răsuci la stânga şi se lăsă să cadă pe 
pietrele ude. În clipa în care izbuti să se şteargă la ochi de ploaie, 
o zări pe femeie sărind peste marginea podului. Se ridică şi se 
năpusti într-acolo, aşteptând să vadă cum o înghite Ronul 
învolburat, dar, în loc de asta, observă că dedesubt se găsea o 
platformă din piatră, la vreo doi metri şi jumătate, făcând parte 
dintr-un pilon care susţinea celălalt arc de pod. O zări pe femeie 
smulgând sacoşa şi dispărând pe sub pod. 

Şovăi doar pentru o clipă, apoi sări, aterizând pe picioare, 
numai că gleznele lui, de bărbat între două vârste, ieşiră cam 
zguduite în urma impactului. 

Se auzi un motor huruind, apoi văzu o barcă ţâşnind de sub 
celălalt cap al podului şi grăbindu-se să se îndepărteze spre 
nord. Îşi ridică arma cu gândul să tragă, dar o străfulgerare îi 
dădu de înţeles că şi ea trăgea spre el. 

Se întinse din nou pe burtă, pe pietrele ude. 


242 


Barca se făcu nevăzută. 

Cine o fi fost vipera asta? Era clar că ea ştia ce reprezintă el, 
deşi nu şi cine e el, din moment ce nu-l identificase. De 
asemenea, părea că înţelege importanţa cărţii şi a jurnalului. Şi, 
cel mai important dintre toate, îi cunoştea fiecare mişcare. 

Se ridică din nou în picioare şi păşi sub pod, la adăpost de 
ploaie, spre locul în care fusese amarată barca. De asemenea, ea 
îşi pusese la punct cu inteligenţă fuga. Tocmai se pregătea să se 
caţere înapoi, folosindu-se de o scară din fier fixată de partea 
exterioară a podului, când ceva îi atrase atenţia prin întuneric. 

Se aplecă. 

O carte zăcea pe piatra scăldată în apă, dedesubtul pasajului 
superior. 

Şi-o aduse mai aproape de ochi, străduindu-se să vadă ce 
conţineau paginile umede, citind câteva rânduri. Era jurnalul lui 
Lars Nelle. Il pierduse în timpul retragerii ei pripite. Zâmbi. 

Acum avea în posesia lui o parte din puzzle - nu totul, dar 
poate suficient - şi ştia cu exactitate cum putea să afle şi restul. 


243 


37 


Malone deschise ochii, îşi pipăi ceafa care-l durea şi ajunse la 
concluzia că nimic nu părea să fi fost rupt. Işi masă muşchii 
umflaţi cu palma deschisă şi se scutură de efectele leşinului. 
Aruncă o privire spre ceas. Era unsprezece şi douăzeci seara. 
Fusese leşinat timp de vreo oră. 

Stephanie zăcea la câţiva paşi mai încolo. Se târî spre ea, îi 
ridică puţin capul şi-o scutură cu blândeţe. Ea clipi din ochi şi 
încercă să se concentreze asupra imaginii lui. 

— Doare, murmură ea. 

— Mie-mi spui! îşi roti privirea prin vastul salon. Afară, ploaia 
slăbise. Trebuie s-o ştergem de-aici. 

— Cum e cu amicii noştri? 

— Dac-ar fi vrut să ne omoare, eram deja morţi. Cred c-au 
terminat cu noi. Au cartea, au jurnalul şi-l au şi pe Claridon. Noi 
nu le mai suntem de folos. Observă arma zăcând în apropiere şi 
făcu un semn spre ea. Uite cât de importantă ameninţare cred ei 
c-am fi. 

Stephanie îşi frecă gâtul. 

— Asta a fost o idee proastă, Cotton. Niciodată n-ar fi trebuit 
să reacţionez aşa după ce mi-a fost trimis jurnalul. Dacă nu l-aş fi 
sunat pe Ernst Scoville, probabil că el ar mai fi fost acum în viaţă. 
Şi n-ar fi trebuit să te amestec pe tine. 

— Cred c-aş fi insistat. 

Se ridică încet în picioare. 

— Trebuie să plecăm. La un moment dat, personalul care se 
ocupă de curăţenie va trebui s-ajungă pe-aici. Şi nu prea mă simt 
dispus să răspund la întrebările poliţiştilor. 

O ajută pe Stephanie să se ridice. 

— Mersi, Cotton. Pentru tot. lţi sunt recunoscătoare pentru tot 
ceea ce ai făcut. 

— O faci să sune ca şi cum s-ar fi terminat. 

— Chiar s-a terminat, pentru mine. Orice ar fi căutat Lars şi 
Mark, va trebui să aştepte să fie descoperit de altcineva. Eu plec 
spre casă. 

— Şi cu Claridon cum rămâne? 

— Ce putem să-i facem? Habar n-avem cine l-o fi luat sau 
unde-o putea să fie. Şi ce le-am putea spune poliţiştilor? Că un 

244 


pacient de la azilul din localitate a fost răpit de cavalerii 
templieri? Fii serios. Mă tem că trebuie să se descurce singur. 

— Ştim numele femeii, zise el. Claridon a spus că era 
Cassiopeia Vitt. Ne-a spus şi unde e. La Givors. Putem s-o găsim. 

— Şi ce să facem? Să-i mulţumim pentru faptul că ne-a salvat 
pielea? Cred că şi ea trebuie să se descurce singură, ba chiar o 
cred mult mai capabilă să-şi vadă de treburile ei. Aşa cum 
spuneai, nu mai suntem consideraţi importanţi. 

Avea dreptate. 

— Trebuie să mergem acasă, Cotton. Aici nu mai e nimic 
pentru nici unul din noi. 

larăşi, corect. 

Găsiră calea de ieşire din palat şi se întoarseră la automobilul 
închiriat. După ce-şi pierduseră pe drum prima „coadă” dincolo 
de Rennes, Malone ştia că nu fuseseră urmăriţi până la Avignon, 
aşa că presupuse că ori ceilalţi îi aşteptau deja în oraş, ceea ce 
părea puţin probabil, ori se folosise cine ştie ce sistem electronic 
de supraveghere. Ceea ce însemna că hărţuiala şi împuşcăturile 
de dinainte să izbutească să trimită Renault-ul în noroi fusese un 
joc de-a şoarecele şi pisica, menit să-i adoarmă vigilenţa. 

Acţiune care dăduse rezultatul scontat. 

Dar acum nu mai erau consideraţi participanţi la jocul - care-o 
fi fost ăla - aflat în desfăşurare, aşa că ajunse la concluzia că 
trebuie să se îndrepte spre Rennes-le-Château şi să-şi petreacă 
noaptea acolo. 

Drumul dură aproape două ore şi pătrunseră pe poarta 
principală a localităţii cu puţin înainte de ora două noaptea. Un 
vânt rece bătea pe culmi şi Calea Lactee pâlpâia deasupra lor, în 
timp ce mergeau pe jos dinspre parcare. Nici o lumină nu era 
aprinsă între zidurile oraşului. Străzile erau încă umede după 
ploaia din ziua precedentă. 

Malone se simţea istovit. 

— Hai să ne odihnim puţin şi să plecăm pe la prânz. Sunt 
convins c-o să prinzi un avion de la Paris spre Atlanta. 

Ajungând la uşă, Stephanie o descuie. După ce intrară, Malone 
aprinse un bec şi observă imediat un rucsac aruncat pe un 
scaun, unul care nu-i aparţinea nici lui, nici lui Stephanie. 

Duse mâna spre pistolul de la brâu. 

O mişcare dinspre dormitor îi atrase atenţia. Un bărbat apăru 
în pragul uşii şi ridică un Glock spre el. 

Malone îşi înălţă arma. 


245 


— Cine dracu' mai eşti? 

Era un tip tânăr, undeva pe la treizeci de ani, cu acelaşi păr 
scurt şi acelaşi trup îndesat, caracteristici pe care le întâlnise din 
abundență în ultimele câteva zile. Chipul, deşi arătos, arăta 
hotărârea de a lupta - ochii erau ca două bile negre - şi individul 
mânuia arma cu pricepere. Numai că Malone simţi o ezitare, ca şi 
cum celălalt n-ar fi fost sigur dacă are în faţă un prieten sau un 
duşman. 

— Te-am întrebat cine eşti. 

— Lasă arma jos, Geoffrey, se auzi o voce dinspre dormitor. 

— Sunteţi sigur? 

— Te rog. 

Işi cobori arma. Malone lăsă, de asemenea, pistolul jos. 

Un alt bărbat se ivi din penumbră. 

Avea membrele lungi şi trunchiul în formă de trapez, părul 
des, de un castaniu-roşcat. La rândul lui, ţinea în mână un pistol, 
iar Malone avu nevoie doar de o clipă până să înregistreze 
asemănarea dintre familiara despicătură din bărbie, tenul oacheş 
şi ochii blânzi din faţa lui şi cele din fotografia care încă mai 
stătea pieziş pe masa din stânga lui. 

Auzi cum Stephanie rămâne fără suflare. 

— Dumnezeule din Ceruri, şopti ea. 

Şi el era şocat. 

In faţa lui se afla Mark Nelle. 

x 

Stephanie tremura din tot trupul. Inima i se zbătea nebuneşte. 
Preţ de o clipă, fu nevoită să-şi impună să respire. 

Singurul ei copil era acolo, de cealaltă parte a camerei. 

Ar fi vrut să se repeadă spre el, să-i spună cât de rău îi părea 
pentru toate certurile lor, cât de mult se bucura să-l vadă. Numai 
că muşchii ei refuzau să răspundă la comenzi. 

— Mamă, zise Mark. Fiul tău s-a întors din mormânt. 

Simţi răceala din tonul lui şi, în aceeaşi clipă, fu conştientă de 
faptul că inima ei era încă împietrită. 

— Unde-ai fost? 

— E o poveste lungă. 

Nici o umbră de compasiune nu îmblânzea privirea lui 
stăruitoare. Il aşteptă să-i explice, dar el nu spuse nimic. 

Malone veni spre ea, îi puse o mână pe umăr şi rupse tăcerea 
stânjenitoare. 

— Ce-ar fi să stai jos? 


246 


Ea se simţea desprinsă de propria viaţă, gândurile-i erau 
încurcate într-un talmeş-balmeş confuz şi se descurca greu 
încercând să-şi stăpânească tulburarea. Dar, ce naiba, era şefa 
uneia dintre cele mai înalt specializate unităţi ale guvernului 
Statelor Unite! Avea de-a face zilnic cu situaţii de criză. Drept e, 
nici una dintre ele nu avea un caracter atât de personal precum 
cea care i se înfăţişa de cealaltă parte a camerei, dar dacă Mark 
dorea ca prima lor întâlnire să fie una lipsită de căldură, atunci 
aşa să fie, nu-i va da nimănui satisfacția gândului că emoţiile ar 
putea s-o copleşească. 

In consecinţă, se aşeză şi zise: 

— Bine, Mark. Spune-ne lunga ta poveste. 


Mark Nelle deschise ochii. Nu mai era la aproape două mii cinci 
sute de metri înălţime în Pirineii francezi, purtând bocanci cu ţinte 
şi mergând pe o potecă aspră, în căutarea ascunzătorii lui 
Berenger Sauniere. Era înăuntrul unei încăperi clădite din piatră şi 
lemn, cu un tavan din bârne înnegrite. Bărbatul care stătea 
aplecat peste el era înalt şi slab, cu părul ca un puf cărunt şi o 
barbă argintie la fel de deasă ca o claie de fân. Ochii lui aveau o 
nuanţă ciudată de violet, pe care nu-şi amintea s-o mai fi văzut 
până atunci. 

— Încetişor, îi zise bărbatul acela, în engleză. Eşti încă slăbit. 

— Unde sunt? 

— Într-un lăcaş care de secole a fost unul al siguranţei. 

— Are şi un nume? 

— Abația des Fontaines. 

— Asta-i la mulţi kilometri distanţă faţă de locul în care mă 
aflam. 

— Doi dintre subordonații mei te-au urmărit şi-au izbutit să te 
salveze atunci când zăpada a-nceput să te acopere. Mi s-a spus 
că avalanşa a fost una destul de mare. 

Încă simțea  zguduirea muntelui, încă-i vedea vârful 
dezintegrându-se, ca şi cum s-ar fi prăbuşit o catedrală imensă. O 
întreagă movilă se sfărâmase deasupra lui şi zăpada cursese 
peste el ca sângele dintr-o rană deschisă. Frigul încă nu-i ieşise 
din oase. Apoi, îşi aminti că se rostogolea la vale. Dar auzise el 
bine ceea ce-i spunea bărbatul aplecat asupra lui? 

— Mă urmăreau nişte bărbaţi? 

— Eu le-am dat ordin. Aşa cum făceam câteodată şi cu tatăl 
tău. 

— L-aţi cunoscut pe tata? 

— Teoriile lui m-au interesat întotdeauna. Aşa că mi-am propus 
să-l cunosc, nu numai pe el, ci şi ceea ce ştia. 


247 


Încercă să se ridice în capul oaselor pe pat, dar îşi simţi partea 
dreaptă a trupului parcă străbătută de un curent electric dureros. 
Tresări şi-şi apucă stomacul cu mâinile. 

— Ai câteva coaste rupte. Şi eu mi le-am rupt, când eram 
tânăr. Doare. 

Mark se întinse la loc pe spate. 

— Am fost adus aici? 

Bătrânul încuviinţă. 

— Fraţii mei sunt pregătiţi să se descurce în multe situaţii. 

Observă sutana albă şi sandalele din frânghie împletită. 

— Asta-i o mănăstire? 

— E locul pe care-l căutai. 

Nu ştia cum să mai răspundă la aşa ceva. 

— Eu sunt Maestrul Cavalerilor Săraci ai lui Hristos şi ai 
Templului lui Solomon. Noi suntem templierii. Tatăl tău ne-a 
căutat timp de zeci de ani. Tu, la rândul tău, ne-ai căutat. Prin 
urmare, am hotărât c-a venit vremea, în sfârşit. 

— Pentru ce? 

— Asta tu trebuie s-o hotărăşti. Dar sper că vei alege să ni te 
alături. 

— De ce-aş face una ca asta? 

— Viaţa ta este, îmi pare rău că trebuie să spun asta, un haos 
strigător la cer. Tatăl tău îţi lipseşte mai mult decât ai putea să 
recunoşti vreodată cu voce tare şi sunt deja şase ani de când a 
murit. Te-ai înstrăinat de mama ta, ceea ce e mai greu de 
suportat din mult mai multe puncte de vedere decât şi-ar putea 
imagina cineva. Din punct de vedere al meseriei, eşti profesor, 
dar asta nu-ți oferă satisfacţii. Ai avut câteva tentative de 
reabilitare a ideilor tatălui tău, dar n-ai fost capabil să avansezi 
prea mult. De-asta te-ai dus în Pirinei: să cauţi motivul pentru 
care abatele Sauniere şi-a petrecut acolo atât de mult timp. 
Sauniere a cutreierat odată prin întreaga regiune, căutând ceva. 
Sunt convins c-ai descoperit chitanţa de închiriere a şaretei şi a 
calului printre hârtiile lui Sauniere care ţineau evidenţa plăţilor 
faţă de furnizorii locali. Uimitor, nu-i aşa, cum de un preot umil 
putea să-şi permită un astfel de lux, cum ar fi închirierea unei 
şarete particulare şi a unui cal. 

— Ce ştiţi dumneavoastră despre tata şi despre mama? 

— Ştiu multe. 

— Vă aşteptaţi ca eu să cred că sunteţi maestrul templierilor? 

— Înţeleg cât de greu de acceptat ar putea să fie o astfel de 
ipoteză. La rândul meu, am avut aceleaşi probleme atunci când 
m-au abordat fraţii, acum câteva zeci de ani. Dar ce-ar fi să ne 
concentrăm asupra vindecării rănilor tale şi s-o luăm cu încetul? 


248 


— Am zăcut în patul ăla timp de trei săptămâni, continuă 
Mark. După aceea, accesul mi-a fost restricţionat la anumite părţi 
din abație, dar stăteam deseori de vorbă cu maestrul. Până la 
urmă, am fost de acord să rămân şi am depus jurământul. 

— De ce-ai făcut una ca asta? întrebă Stephanie. 

— Hai să fim realişti, mamă. Noi doi nu ne-am vorbit de ani de 
zile. Tata nu mai era. Maestrul avea dreptate. Ajunsesem într-o 
fundătură. Tata căutase comoara templierilor, arhivele lor, chiar 
pe templierii înşişi. O treime din ceea ce căutase el tocmai mă 
găsise pe mine. Am vrut să rămân. 

Vrând să-şi calmeze agitația crescândă, Stephanie îşi lăsă 
atenţia să-i rătăcească spre tânărul care stătea în picioare lângă 
Mark. O aură de prospeţime plutea asupra lui, dar ea sesiză şi 
interesul, ca şi cum ar fi auzit unele lucruri pentru prima dată. 

— Numele dumitale este Geoffrey? îl întrebă ea, amintindu-și 
cum îl strigase Mark mai devreme. 

Tânărul încuviinţă. 

— Nu ştiai că eu sunt mama lui Mark? 

— Ştiu prea puţine despre ceilalţi fraţi. Aşa e Regulamentul. 
Nici unul dintre fraţi nu discută despre el cu un altul. Facem 
parte din frăţie. Lumea din care venim acum este imaterială faţă 
de cea în care trăim în prezent. 

— Sună a desprindere de lume. 

— Eu o consider o iluminare. 

— Geoffrey ţi-a trimis un pachet, interveni Mark. Jurnalul tatei. 
L-ai primit? 

— De-asta sunt aici. 

— İl aveam la mine în ziua avalanşei. Maestrul l-a păstrat la el, 
din moment ce am devenit unul dintre fraţi. Am descoperit că 
dispăruse după ce-a murit el. 

— Maestrul vostru a murit? întrebă Malone. 

— Avem un nou conducător, răspunse Mark. Dar e un demon. 

Malone îl descrise pe bărbatul cu care el şi Stephanie se 
înfruntaseră în catedrala din Roskilde. 

— Asta-i Raymond de Roquefort, zise Mark. Cum de-l 
cunoaşteţi? 

— Suntem vechi prieteni, răspunse Malone, povestindu-i câte 
ceva din ceea ce tocmai se petrecuse în Avignon. 

— Claridon e în mod sigur prizonierul lui de Roquefort, spuse 
Mark. Dumnezeu să-l ajute pe Royce. 

— li era groază de templieri, completă Malone. 


249 


— În ceea ce-l priveşte pe ăsta, avea motive întemeiate. 

— Încă nu ne-ai spus de ce-ai rămas în abație în ultimii cinci 
ani, insistă Stephanie. 

— Ceea ce căutasem se afla acolo. Maestrul mi-a devenit ca 
un tată. Era un om cumsecade, blând, plin de compasiune. 

Ea prinse din zbor mesajul. 

— Spre deosebire de mine? 

— Acum nu e momentul pentru o asemenea discuţie. 

— Şi când ar fi momentul potrivit? Credeam c-ai murit, Mark. 
Dar tu stăteai închis în abație, amestecându-te printre templieri. 
___— Fiul dumneavoastră ne-a fost seneşal, interveni Geoffrey. 
Impreună cu maestrul, ne-au condus cu dreptate. A fost o 
binecuvântare pentru ordinul nostru. 

— A fost al doilea în rang? se miră Malone. Cum de te-ai 
ridicat atât de repede? 

— Seneşalul e ales de maestru. Numai el poate să decidă cine 
e persoana potrivită, explică Geoffrey. Şi a ales bine. 

Malone zâmbi. 

— Ai un ajutor devotat. 

— Geoffrey e o comoară de informaţii, cu toate că nimeni 
dintre noi nu va afla o iotă de la el până când nu va veni 
momentul să ne spună. 

— Eşti amabil să-mi explici chestia asta? ceru Malone. 

Mark răspunse, povestindu-le tot ceea ce se întâmplase în 
ultimele patruzeci şi opt de ore. Stephanie ascultă cu un amestec 
de fascinaţie şi de furie. Fiul ei vorbea cu respect despre frăţie. 

— Templierii, explică Mark, s-au ridicat dintr-un grup oarecare 
de nouă cavaleri, care se presupunea că trebuie să-i apere pe 
pelerinii aflaţi în drum spre Ţara Sfântă, ajungând la un 
conglomerat întins pe mai multe continente, alcătuit din zeci de 
mii de fraţi, răspândiţi pe mai mult de nouă mii de proprietăţi. 
Regii, reginele şi papii se temeau de ei. Nimeni, până la Filip al 
IV-lea, în anul 1307, nu li s-a împotrivit cu succes. Şi ştiţi de ce? 

— Pricepere într-ale armelor, presupun, îşi dădu Malone cu 
părerea. 

Mark clătină din cap. 

— Nu forţa era cea care le conferea tăria, ci ştiinţa. Dispuneau 
de informaţii la care nimeni altcineva nu avea acces. 

Malone oftă. 

— Mark, uite ce e: nu ne cunoaştem, dar e trecut de miezul 
nopţii, mi-e somn şi mă doare ceafa de mor. N-am putea să 


250 


sărim peste şarade şi să trecem la subiect? 

— În cadrul comorii templierilor se afla şi o anumită dovadă 
referitoare la crucificarea lui Hristos. 

Tăcerea se aşternu în încăpere, pe măsură ce-i înregistrau 
cuvintele. 

— Ce fel de dovadă? se interesă Malone. 

— Nu ştiu. Dar i se spune Chivotul Legii. Dovada aceasta a fost 
descoperită în Ţara Sfântă, sub Templul din lerusalim, fiind 
ascunsă acolo cândva între începutul secolului | d. Hr. Şi anul 70, 
atunci când a fost distrus Templul. Atunci când Jacques de Molay, 
maestrul templierilor din vremea Epurării, a fost ars pe rug în 
1314, cunoaşterea locului în care se afla acea dovadă a murit 
împreună cu el. Filip al IV-lea a încercat să obţină informaţia, dar 
a dat greş. Tata credea că abatele Bigou şi Sauniere ar fi izbutit, 
în Rennes-le-Château. Era convins că Sauniere chiar a descoperit 
locul în care se afla ascunzătoarea templierilor. 

— De aceeaşi părere era şi maestrul, adăugă Geoffrey. 

— Aţi văzut ce voiam să spun? Mark aruncă o privire spre 
tânărul său prieten. Ajunge să rosteşti cuvântul magic şi ţi se 
oferă informaţia. 

— Maestrul a afirmat limpede că Bigou şi Sauniere au avut 
dreptate, continuă Geoffrey. 

— In legătură cu ce? vru să ştie Mark. 

— Asta n-a mai spus-o. Numai că au avut dreptate. 

Mark îşi întoarse privirea spre ceilalţi. 

— La fel ca dumneavoastră, domnule Malone, mi s-a umplut 
paharul cu şarade. 

— Spune-mi Cotton. 

— Interesant nume. De unde l-aţi căpătat? 

— O poveste lungă. i-o spun eu cândva. 

— Mark, interveni Stephanie, nu se poate să crezi cu adevărat 
c-ar exista vreo dovadă de necontestat cu privire la crucificarea 
lui Hristos, nu-i aşa? Tatăl tău n-a mers niciodată chiar atât de 
departe. 

— De unde ai putea să ştii? 

In tonul pe care pusese întrebarea se simţea amărăciunea. 

— Ştiu că el. 

— Tu nu ştii nimic, mamă. Asta-i problema ta. N-ai ştiut 
niciodată nimic despre ceea ce credea tata. Credeai că tot ceea 
ce căuta el era doar o fantezie, că el îşi irosea talentul. Niciodată 
nu l-ai iubit atât de mult încât să-l laşi să fie el însuşi. Credeai că 


251 


el caută faimă şi comori. Nu. El căuta adevărul. Hristos a murit. 
Hristos s-a înălţat. Hristos se va întoarce. Asta-i ceea ce-l 
interesa pe el. 

Stephanie îşi controlă emoţiile răvăşite şi-şi impuse să nu 
răspundă la provocarea lui. 

— Tata era un om de ştiinţă serios. Munca lui a fost meritorie, 
doar că niciodată nu vorbea deschis despre ceea ce căuta cu 
adevărat. Atunci când a descoperit Rennes-le-Château, în anii 
1970 şi i-a destăinuit lumii întregi povestea lui Sauniere, asta a 
fost doar o modalitate de a strânge bani. Ce s-ar fi putut 
întâmpla sau nu, asta era o poveste bună. Milioane de oameni au 
fost încântați s-o citească, fără să ia în seamă înfloriturile. Tu ai 
fost printre cei câţiva care n-au făcut asta. 

— Eu şi tatăl tău am încercat să trecem peste diferenţele de 
opinie. 

— Cum? Spunându-i să-şi irosea viaţa, că-şi rănea familia? 
Spunându-i că e un ratat? 

— Foarte bine, fir-ar al dracului, am greşit! Tonul i se 
transformase în țipăt. Vrei s-o mai spun o dată? Am greşit. 

Se ridică de pe scaun, cuprinsă de o hotărâre disperată care-i 
dăruia putere. 

— Am dat-o-n bară rău de tot. Asta-i ceea ce-ţi doreai să auzi? 
Pentru mine, ai fost mort timp de cinci ani. Acum, iată-te aici şi 
tot ceea ce vrei de la mine este să recunosc că am greşit. Foarte 
bine. Dac-aş putea să-i spun asta şi tatălui tău, aş face-o. Dac-aş 
putea să-i implor iertarea, aş face-o. Dar nu pot. 

Cuvintele îi ieşiseră repede, emoția copleşind-o; pe de altă 
parte, avea de gând să spună totul, câtă vreme n-o părăsea 
curajul. 

— Am venit aici să văd ce pot să fac. Să încerc să pornesc pe 
urmele a ceea ce tu şi Lars consideraţi c-ar fi important, 
indiferent ce-ar fi fost. Asta-i singurul motiv pentru care am 
venit. Am crezut că, în sfârşit, fac ceea ce trebuie. Dar nu mă lua 
cu porcăriile astea făţarnice. Şi tu ai dat-o-n bară, la rândul tău. 
Diferenţa dintre noi este că eu am învăţat ceva în ultimii cinci 
ani. 

Se prăbuşi la loc pe scaun, simțindu-se mai bine, chiar dacă 
într-o foarte mică măsură. Dar îşi dădea seama de faptul că 
abisul dintre ei tocmai se lărgise şi un fior îi cutremură trupul. 

— E trecut de miezul nopţii, zise într-un târziu Malone. Ce-ar fi 
să dormim un pic şi să rezolvăm toate astea peste câteva ore? 


252 


38 


SÂMBĂTĂ, 25 IUNIE. 
ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 5.25 DIMINEAȚA. 


De Roquefort închise uşa după el, trântind-o. Fierul zăngăni la 
contactul cu cadrul metalic ca un foc de puşcă, iar încuietoarea 
se declanşă. 

— E gata totul? îl întrebă el pe unul dintre ajutoarele sale. 

— După cum aţi cerut. 

Bun. Era momentul să se facă înţeles. Porni agale prin 
coridorul subteran. Se afla la trei niveluri mai jos faţă de parter, 
într-o parte a abației care fusese locuită pentru prima dată cu o 
mie de ani în urmă. Nesfârşitele lucrări de reconstrucţie 
transformaseră încăperile înconjurătoare într-un labirint de 
camere uitate, folosite acum doar pentru păstrarea alimentelor 
la rece. 

Se întorsese la abație de trei ore, împreună cu jurnalul lui Lars 
Nelle şi cu Royce Claridon. Pierderea cărţii de la licitaţie, Pierres 
Gravees du Languedoc, îi apăsa greu cugetul. Putea numai să 
spere că jurnalul şi Claridon îi vor furniza suficiente piese dintre 
cele care-i lipseau. 

Şi femeia aceea cu pielea întunecată... ea era o problemă! 

Lumea lui era exclusiv masculină. Experienţa cu femeile, 
minimă. Erau o rasă diferită, de asta era sigur, numai că femeia 
cu care se confruntase pe podul St. Benezet i se părea aproape 
ca o extraterestră. Ea nu arătase nici măcar o umbră de teamă şi 
se descurcase cu viclenia unei leoaice. Il ademenise direct spre 
pod, ştiind cu precizie cum avea să se salveze. Singura ei 
greşeală fusese aceea că pierduse jurnalul. Trebuia să-i afle 
identitatea. 

Dar fiecare lucru, la rândul lui. 

Pătrunse într-o încăpere cu tavanul din grinzi din lemn de pin 
care rămăseseră intacte încă din vremea lui Napoleon. O masă 
lungă se afla în mijlocul încăperii, iar pe ea era întins pe spate 
Royce Claridon, cu mâinile şi picioarele prinse în chingi de ţepuşe 
din oţel. 

— Monsieur Claridon, am puţin timp la dispoziţie şi am nevoie 

253 


de multe de la dumneata. Cooperarea dumitale va face ca totul 
să se simplifice atât de mult. 

— Ce aşteptaţi să spun? 

Disperarea îi tortura vocea. 

— Numai adevărul. 

— Ştiu prea puţin din el. 

— Ei, haide, să nu începem printr-o minciună. 

— Nu ştiu nimic. 

De Roquefort ridică din umeri. 

— Te-am auzit acolo, în arhivă. Eşti un adevărat izvor de 
informaţii. 

— Tot ce-am spus la Avignon mi-a venit în minte pe loc. 

De Roquefort făcu un semn către unul dintre fraţi, aflat de 
cealaltă parte a încăperii. Acesta păşi înainte şi aşeză pe masă o 
cutie deschisă din tinichea. Cu trei degete răsfirate, fratele 
scoase din ea un cocoloş alb, lipicios. 

De Roquefort îi trase pantofii şi ciorapii din picioare lui 
Claridon. 

Acesta îşi înălţă capul, vrând să vadă. 

— Ce faceţi? Ce-i asta? 

— Untură pentru gătit. 

Fratele începu să frece tălpile goale ale lui Claridon cu 
grăsime. 

— Ce faceţi? 

— Sunt convins că ne cunoşti istoria. Atunci când templierii au 
fost arestaţi, în anul 1307, au fost folosite multe mijloace prin 
care să le fie smulse mărturisirile. Le-au scos dinţii, găurile fiind 
apoi astupate cu metal. Le-au fost înfipte ţepuşe sub unghii. 
Căldura a fost folosită într-o mare varietate de feluri, care mai de 
care mai ingenios. Una dintre tehnici implica ungerea tălpilor cu 
grăsime, apoi expunerea pielii unsuroase la flacără. Incetul cu 
încetul, picioarele se frigeau, pielea căzând ca fâşiile de carne de 
pe un muşchiuleţ. Mulţi dintre fraţi au sucombat în urma unei 
dureroase agonii. Cei care-au reuşit să scape cu viaţă au 
mărturisit cu toţii. Până şi Jacques de Molay a căzut victimă. 

Fratele termină de uns şi se retrase din încăpere. 

— In Cronicile noastre, există o relatare despre un templier 
care, după ce-a fost supus torturii de ardere a picioarelor şi a 
mărturisit, a fost dus în faţa inchizitorilor săi cu o traistă în braţe, 
în care-şi ţinea oasele înnegrite de la picioare. | s-a permis să le 
păstreze, ca o amintire a chinurilor prin care-a trecut. Nu-i aşa că 


254 


a fost un gest frumos din partea inchizitorilor? 

Se apropie de un foc de cărbuni care ardea într-un colţ. 
Poruncise să fie pregătit cu o oră înainte, iar acum cărbunii 
deveniseră incandescenţi. 

— Ai crezut, presupun, că focul acesta era pentru încălzirea 
camerei. Sub nivelul solului e foarte frig aici, în munţi. Numai că 
flacăra asta am aprins-o doar pentru tine. 

Impinse căruciorul în care se afla mangalul până la un metru 
de tălpile goale ale lui Claridon. 

— Principiul, din câte mi s-a spus, este ca focul să fie mic şi 
constant. Nu intens, pentru că untura ar tinde să se topească 
mult prea repede. Ca şi cu o friptură, un foc mai mic dă 
rezultatele cele mai bune. 

Claridon făcu ochii mari. 

— Atunci când fraţii mei au fost torturati, în secolul al XIV-lea, 
s-a crezut că Dumnezeu le va da putere nevinovaţilor să îndure 
durerea, astfel încât numai cei vinovaţi să mărturisească. De 
asemenea - era ceva destul de convenabil, aş putea să adaug - 
orice mărturisire smulsă în urma torturii nu putea fi retractată. 
Prin urmare, dacă o persoană mărturisea, cu asta se termina 
totul. 

Impinse mangalul până la vreo treizeci de centimetri de pielea 
dezgolită. 

Claridon scoase un țipăt. 

— Atât de curând, monsieu? Nimic nu s-a întâmplat, 
deocamdată. Chiar n-ai nici un pic de rezistenţă? 

— Ce vreţi de la mine? 

— Tare multe lucruri. Dar am putea să începem cu 
semnificaţia lui „Don Miguel de Manara citind Regulile din 
Caridad". 

— E un indiciu acolo, legat de abatele Bigou şi de piatra 
funerară a lui Marie d'Hautpoul de Blanchefort. Lars Nelle a 
descoperit o criptogramă. El credea că toată cheia rezolvării ei 
este ascunsă în tablou. 

Claridon vorbea foarte repede. 

— Am auzit toate astea în arhivă. Vreau să ştiu ceea ce n-ai 
mai apucat să spui. 

— Nu ştiu nimic altceva. Vă rog, mi se frig tălpile! 

— Asta era şi ideea. 

Işi vâri mâna în sutană şi scoase la iveală jurnalul lui Lars 
Nelle. 


255 


— Îl aveţi? strigă Claridon, uimit. 

— De ce eşti atât de şocat? 

— Era la văduva lui. 

— Nu mai e. 

Citise cea mai mare parte a jurnalului pe drumul de întoarcere 
de la Avignon. Răsfoi până când ajunse la criptogramă şi-i întinse 
lui Claridon paginile desfăcute, să citească. 

— Asta-i ceea ce a descoperit Lars Nelle? 

— Oui. Oui. 

— Care-i semnificația? 

— Nu ştiu. Spun adevărul, nu ştiu. Nu puteţi să dați focul mai 
încolo? Vă rog, vă implor. Durerea e insuportabilă. 

Se gândi că un semn de compasiune i-ar putea dezlega mai 
repede limba. Trase căruciorul cu vreo treizeci de centimetri mai 
în spate. 

— Mulţumesc. Multumesc, gâfâi Claridon. 

— Vorbeşte mai departe. 

— Lars Nelle a descoperit criptograma într-un manuscris de-al 
lui Nöel Corbu, din anii 1960. 

— Nimeni n-a găsit vreodată manuscrisul despre care vorbeşti. 

— Lars l-a găsit. Era la un preot, căruia i l-a încredințat Corbu 
înainte să moară, în 1968. 

Ştia despre Corbu din rapoartele pe care le arhivase unul 
dintre predecesorii săi. Mareşalul acela, la rândul lui, căutase 
Chivotul Legii. 

— Cum rămâne cu criptograma? 

— Tabloul a fost trecut de însuşi abatele Bigou în registrul 
parohiei, cu puţină vreme înainte să fugă din Franţa spre Spania, 
motiv pentru care Lars considera că aici ar fi cheia enigmei. Dar 
a murit înainte s-o descifreze. 

De Roquefort n-avea litografia după tabloul cu pricina. Femeia 
o luase cu ea, împreună cu cartea de la licitaţie. Cu toate 
acestea, era greu de crezut să fie vorba despre singura 
reproducere existentă a tabloului Citind Regulile din Caridad. 
Acum, că ştia ce trebuie să caute, avea să găsească o alta. 

— Şi fiul ce ştia? Mark Nelle. Ce cunoştinţe avea? 

— Nu cine ştie ce. Era profesor în Toulouse. Cercetarea era 
doar ca un hobby de weekend. Nu prea serios. Dar căuta 
ascunzătoarea din munţi a lui Sauniere, atunci când a fost ucis în 
avalanşă. 

— N-a murit acolo. 


256 


— Ba sigur c-a murit. Acum cinci ani. 

De Roquefort se apropie. 

— Mark Nelle a trăit aici, în abație, în ultimii cinci ani. A fost 
scos de sub zăpadă şi adus aici. Maestrul nostru l-a luat şi l-a 
numit seneşal. De asemenea, voia ca el să fie noul nostru 
maestru. Dar, mulţumită mie, n-a reuşit. Mark Nelle a fugit dintre 
zidurile astea ieri după-amiază. In ultimii cinci ani, a tot cotrobăit 
prin arhivele noastre, căutând indicii, în timp ce tu te ascundeai 
ca un gândac speriat de lumină într-un azil de nebuni. 

— Vorbiţi fără sens. 

— Vorbesc adevărat. El a locuit aici, în timp ce tu te ghemuiai 
de frică. 

— Dumneavoastră şi fraţii dumneavoastră erau cei de care mă 
temeam. Şi Lars se temea de voi. 

— Avea şi motive să se teamă. M-a minţit, de mai multe ori, 
iar eu îi detest pe înşelători. l-a fost acordată o ocazie să se 
pocăiască, dar a ales să vină cu alte minciuni. 

_ — Dumneavoastră l-ați spânzurat de pod, nu-i aşa? 
Intotdeauna am ştiut asta. 

— Era un necredincios, un ateu. Cred că înţelegi c-o să fac tot 
ceea ce e necesar ca să-mi ating scopul. Port sutana albă. Sunt 
maestrul acestei abaţii. Aproape cinci sute de fraţi îmi aşteaptă 
ordinele. Regulamentul nostru e limpede: ordinul maestrului e ca 
porunca lui Hristos, pentru că El a fost cel care-a zis, prin gura lui 
David: „Ob auditu auris obedivit mihi”. „Mi s-a supus de îndată 
ce m-a auzit.” Asta, de asemenea, ar trebui să-ţi strecoare frica-n 
suflet. Făcu un semn spre jurnal. Acum, spune-mi ce înseamnă 
acest puzzle. 

— Lars credea că dezvăluie locul în care se află tot ce-a găsit 
Sauniere, orice-ar fi fost. 

De Roquefort se întinse după cărucior. 

— Îţi jur, picioarele tale nu vor mai fi altceva decât cioturi, 
dacă nu-mi răspunzi la întrebare. 

Claridon făcu iarăşi ochii mari. 

— Ce trebuie să fac ca să-mi dovedesc sinceritatea? Cunosc 
doar părţi ale poveştii. Aşa era Lars. Impărtăşea puţine. Aveţi 
jurnalul lui. 

O notă de disperare îi îmbrăcase vorbele cu o anumită 
credibilitate. 

— Te ascult mai departe. 

— Ştiu că Sauniere a descoperit criptograma în biserica din 


257 


Rennes, în timp ce înlocuia altarul. De asemenea, a găsit o 
criptă, dându-şi seama că Marie d'Hautpoul de Blanchefort n-a 
fost îngropată afară, în împrejmuirea parohială, ci în incinta 
bisericii. 

Citise toate acestea în jurnal, dar ceea ce voia el să ştie era: 

— Cum a aflat Lars Nelle asta? 

— A găsit informaţia despre criptă în cărţile vechi descoperite 
la Monfort-Lamaury, sediul lui Simon de Montfort, care descriau 
biserica din Rennes în cele mai mici amănunte. Apoi, a găsit şi 
alte referiri în manuscrisul lui Corbu. 

Simţi dispreţ la auzul numelui lui Simon de Montfort: un alt 
oportunist din secolul al XIll-lea, comandantul cruciadei 
albigenzilor care pustiise întregul Languedoc în numele Bisericii. 
Dacă n-ar fi fost el, templierii ar fi izbutit să-şi întemeieze un stat 
separat, ceea ce ar fi împiedicat cu siguranţă căderea lor 
ulterioară. Unicul punct slab în existenţa de la început a ordinului 
fusese dependenţa acestuia de legile laice. Motivul pentru care 
primii câţiva maeştri se simţiseră atraşi să se lege atât de strâns 
de regalitate îl nedumerise întotdeauna. 

— Sauniere a aflat că predecesorul lui, abatele Bigou, a înălţat 
piatra funerară pentru Marie d'Hautpoul. A considerat că 
inscripţia de pe ea, ca şi referirea pe care a lăsat-o Bigou în 
registrul parohial despre tablou erau indicii. 

— Asta-i ceva ridicol de evident. 

— Nu şi pentru minţile din secolul al XVIII-lea, îl contrazise 
Claridon. Mulţi erau atunci analfabeți. In consecinţă, cel mai 
simplu dintre coduri, chiar şi cuvintele însele, ar fi fost destul de 
eficiente. Şi, de fapt, chiar au fost, rămânând ascunse atât timp. 

Un anumit pasaj din Cronici îi străfulgeră prin minte lui de 
Roquefort. Era la ceva timp după Epurare. Unicul indiciu rămas 
scris în legătură cu locul în care s-ar afla Chivotul Legii. „Unde-i 
mai bine să ascunzi o pietricică?” Răspunsul îi deveni clar dintr- 
odată: 

— În pământ, murmură el. 

— Ce-aţi spus? 

Gândurile îi reveniră brusc la realitate. 

— Poţi să-ţi aminteşti ce-ai văzut în tablou? 

Capul lui Claridon se bâţâi în sus şi-n jos. 

— Oui, monsieur. Fiecare amănunt. 

Asta-l făcea pe nebun să capete ceva valoare. 

— Şi, de asemenea, am şi desenul, adăugă Claridon. 


258 


Auzise, oare, bine? 

— Desenul de pe piatra funerară? 

— Notiţele pe care le-am făcut în arhivă. Atunci când s-a stins 
lumina, am înşfăcat hârtia de pe masă. 

Lui de Roquefort îi făcea plăcere ceea ce auzea. 

— Unde e? 

— În buzunarul meu. 

Se hotărî să facă un târg. 

— Ce zici despre o colaborare? Amândoi cunoaştem ceva 
informaţii. De ce nu ne-am uni eforturile? 

— Şi ce profit aş putea să am eu din asta? 

— Să-ţi păstrezi picioarele nevătămate, asta ar fi o 
recompensă imediată. g 

— Cât se poate de corect, monsieur. Imi place asta foarte 
mult. 

li trecu prin minte să facă apel la ceea ce-şi dorea celălalt. 

— Noi căutăm Chivotul Legii din alte motive decât ale 
dumitale. Atunci când îl vom găsi, sunt convins că o anumită 
remuneraţie financiară îţi poate compensa necazurile. Apoi, 
punctul său de vedere deveni limpede precum cristalul: Şi, pe 
lângă asta, oricum n-o să te las să pleci. Şi, dacă izbuteşti să 
evadezi, o să te găsesc. 

— Nu prea văd să am de-ales. 

— Ştii că ei te-au lăsat în mâinile noastre. 

Claridon nu răspunse. 

— Malone şi Stephanie Nelle. N-au făcut nici un efort să te 
salveze. Dimpotrivă, s-au salvat pe ei înşişi. Te-am auzit cerând 
ajutor acolo, în arhivă. Dar ei asta au făcut - n-au făcut nimic. 

Se folosi de talentul său persuasiv, sperând că i-a ghicit corect 
caracterul slab. 

— Impreună, monsieur Claridon, am putea să izbândim. Eu am 
jurnalul lui Lars Nelle şi acces la o arhivă pe care doar ţi-o poţi 
închipui. Dumneata ai informaţia despre piatra funerară şi 
cunoşti lucruri pe care eu nu le cunosc. Amândoi vrem acelaşi 
lucru, aşa că, să-l descoperim împreună. 

De Roquefort apucă un cuţit care zăcea pe masă, între 
picioarele întinse la maximum ale lui Claridon, după care-i tăie 
legăturile. 

— Haide, avem treabă de făcut. 


259 


39 


RENNES-LE-CHÂTEAU. 
ORA 10.40 DIMINEAŢA. 


Malone mergea în urma lui Mark, apropiindu-se de Biserica 
Mariei Magdalena. Acolo nu se oficiau slujbe religioase pe 
perioada verii. Se părea că duminica e o zi mult prea populară 
pentru turişti, fiindcă o mulţime de oameni se foiau deja prin 
jurul bisericii făcând fotografii şi filmând cu camerele video. 

— Trebuie să luăm bilete, zise Mark. Nu poţi să intri în biserica 
asta fără să plăteşti o taxă. 

Malone intră în Villa Bethanie şi se aşeză la o coadă de câţiva 
oameni. Întors afară, îl găsi pe Mark lângă o grădină împrejmuită 
cu grilaj, în care se aflau stâlpul vizigot şi statuia Fecioarei 
despre care-i povestise Claridon. Citi cuvintele PENITENŢA, 
PENITENŢA şi MISIUNE 1891, dăltuite pe partea din faţă a 
pilastrului. 

— Notre Dame de Lourdes, zise Mark, arătând spre statuie. 
Sauniere era subjugat de Lourdes, prima viziune a Mariei din 
vremea lui. Inainte de Fatima. Işi dorea ca Rennes să devină un 
centru de pelerinaj, aşa că a construit grădina asta şi a proiectat 
statuia şi pilastrul. 

Malone făcu un gest către mulţime. 

— I s-a îndeplinit dorinţa. 

— E-adevărat. Dar nu din motivul pe care şi l-a imaginat el. 
Sunt convins că nimeni dintre cei care se află aici nu ştie măcar 
că ăsta nu e pilastrul original. E o copie, pusă aici acum câţiva 
ani. De pe cel original e greu să mai citeşti ceva. Timpul şi-a luat 
tributul. Acum e în muzeul prezbiteriului. lar asta e valabilă 
pentru multe de pe-aici. Puţine mai sunt aşa cum erau pe 
vremea lui Sauniere. 

Se apropiară de intrarea principală a bisericii. Sub frontonul 
aurit, Malone citi cuvintele: TERAR/B/LIS EST LOCU ISTE. Din 
Facerea. „Cumplit este locul acesta.” Cunoştea povestea lui 
lacov, care a visat o scară pe care urcau şi coborau îngeri, după 
ce s-a trezit din somn, a rostit cuvintele - „cumplit este locul 
acesta” - apoi numise ceea ce visase Bethel, ceea ce însemna 
„casa lui Dumnezeu”. Un alt gând îi trecu prin minte: 

260 


— Dar în Vechiul Testament, Bethel devenise rival al 
lerusalimului în ceea ce priveşte centrele religioase. 

— Exact. Incă un indiciu subtil lăsat în urma lui de Sauniere. 
Mai sunt chiar şi altele înăuntru. 

Dormiseră cu toţii până târziu, trezindu-se abia cu o jumătate 
de oră în urmă. Stephanie îşi alesese dormitorul soţului ei şi încă 
era înăuntru, cu uşa închisă, atunci când Malone propusese ca el 
şi Mark să se îndrepte spre biserică. Voia să stea de vorbă cu 
tânărul fără ca Stephanie să fie prin preajmă şi, pe de altă parte, 
să-i dea şi ei timp să se calmeze. Ştia că era pusă pe ceartă şi, 
mai devreme sau mai târziu, fiul ei va fi nevoit s-o înfrunte. Dar 
se gândise că amânarea inevitabilului ar putea să fie o idee 
bună. Geoffrey se oferise să vină şi el, dar Mark îi ceruse să 
rămână. Malone simţise atunci că şi Mark Nelle dorea să stea de 
vorbă cu el între patru ochi. 

Pătrunseră în naos. 

Biserica avea un singur corp, cu tavanul înalt. li întâmpină o 
statuie înfăţişând un diavol hidos, ghemuit, înveşmântat în straie 
verzi şi strâmbându-se sub povara unui potir cu apă sfinţită. 

— De fapt, e demonul Asmodeu, nu diavolul, îi explică Mark. 

— Alt mesaj? 

— Am impresia că-l ştii. 

— Un custode al secretelor, dacă-mi aduc bine aminte. 

— Aşa-i. Priveşte acum restul frontonului. 

Deasupra potirului cu apă sfinţită stăteau patru îngeri, fiecare 
dintre ei întruchipând câte o parte a semnului crucii. Dedesubtul 
lor scria: PAR CE SIGNE TU LE VAINCRAS. Malone îşi traduse din 
franceză: „Prin semnul acesta tu îl vei învinge”. 

Cunoştea semnificaţia acestor cuvinte. 

— Asta-i ceea ce a spus Constantin atunci când s-a luptat 
pentru prima dată cu rivalul său, Maxenţiu. După cum spune 
povestea, se pare că ar fi văzut o cruce pe soare, cu aceste 
cuvinte înscrise dedesubt. 

— Numai că e o diferenţă. Mark îi arătă spre cuvintele dăltuite. 
În propoziţia originală, nu exista „îl”. Numai „Prin semnul acesta 
tu vei învinge”. 

— Asta are vreo semnificaţie? 

— Tata a descoperit o veche legendă a evreilor care povestea 
cum a izbutit regele să-i împiedice pe demoni să se amestece în 
construirea Templului lui Solomon. Unul dintre aceşti demoni, 
Asmodeu, era ţinut sub control fiind silit să care apă, singurul 


261 


element pe care-l dispreţuia. Prin urmare, simbolul cu potirul nu 
e deloc nepotrivit cu personajul. Dar acel „îl” din citat a fost clar 
adăugat de Sauniere. Unii spun că „îl” e o simplă referire la 
faptul că, înmuindu-ţi un deget în apa sfinţită şi făcându-ţi 
semnul crucii, aşa cum fac catolicii, diavolul - cel la care se 
referă acel „îl” - va fi învins. Dar alţii au observat poziţia pe care 
o ocupă cuvântul în propoziţia franceză. Par ce signe tu le 
vaincras. Cuvântul /e, „îl”, reprezintă cea de-a treisprezecea şi-a 
paisprezecea literă. 1314. 

Işi aminti de lectura cărţii despre templieri. 

— Anul în care a fost executat Jacques de Molay. 

— Coincidenţă? 

Mark ridică din umeri. 

Vreo douăzeci de persoane se foiau pe-acolo, făcând fotografii 
şi admirând imaginile ţipătoare, toate reprezentând aluzii 
criptice. Ferestrele cu vitralii erau înviorate de soarele strălucitor, 
iar el observă scenele. Maria şi Marta, în Betania. Maria 
Magdalena, întâlnindu-se cu Hristos cel ridicat din morţi. Invierea 
lui Lazăr. 

— E ca o casă de distracţii cu profil religios, şopti el. 

— Poate fi o interpretare. 

Mark făcu un semn către podeaua din faţa altarului, semănând 
cu o tablă de şah. 

— Intrarea în criptă e aici, chiar în faţa grilajului din fier forjat, 
ascunsă sub lespezi. Acum câţiva ani, o echipă de geologi 
francezi a desfăşurat pe ascuns o examinare cu un radar capabil 
să penetreze scoarţa pământului şi a izbutit să facă vreo câteva 
sondaje, înainte să fie oprită de autorităţile locale. Rezultatele au 
arătat un gol subteran anormal dedesubtul altarului, care putea 
să fie şi o criptă. 

— Nu s-au făcut săpături? 

— Nici vorbă să se permită aşa ceva. Prea riscant pentru 
industria turistică. 

Malone zâmbi. 

— Acelaşi lucru îl spunea şi Claridon ieri. 

Se aşezară într-o strană. 

— Un lucru e clar, continuă Mark, pe un ton şoptit. Nu există 
aici vreo cale spre o comoară. Dar Sauniere chiar s-a folosit de 
biserica asta ca să transmită mai departe ceea ce credea. Şi, din 
tot ceea ce am citit despre omul ăsta, un asemenea 
comportament se potriveşte cu personalitatea lui impertinentă. 


262 


Malone observă că nu era absolut nimic subtil în jurul lor. 
Coloritul excesiv şi poleiala exagerată pângăreau orice urmă de 
frumuseţe. Apoi, o altă idee se clarifică. Nimic nu avea 
consecvență. Fiecare exprimare artistică, de la statui şi până la 
basoreliefuri şi la ferestre, reprezenta o individualitate, fără vreo 
preocupare de a avea o tematică, de parcă similaritatea ar fi 
fost, cumva, ofensatoare. 

O ciudată colecţie de sfinţi ezoterici îl privea de sus cu ochi 
apatici, ca şi cum şi ei, la rândul lor, ar fi fost jenaţi de înfăţişările 
ţipătoare. Sfântul Roch îşi etala o coapsă rănită. Sfânta Germaine 
lăsa să-i cadă un snop de trandafiri din şorţuleţ. Sfânta 
Magdalena ţinea un vas cu o formă ciudată. Oricât s-ar fi 
străduit, Malone nu se putea simţi în largul lui. Fusese în multe 
biserici europene şi cea mai mare parte a lor emana o profundă 
înţelegere a timpului şi a istoriei. Aceasta inspira numai dezgust. 

— Sauniere a dirijat plasarea fiecărui detaliu al decoraţiunilor, 
spunea Mark. Nimic n-a fost plasat aici fără aprobarea lui. Îi arătă 
spre una dintre statui. Sfântul Anton din Padova. Lui ne rugăm 
atunci când căutăm ceva pierdut. 

Sesiză ironia. 

— Alt mesaj? 

— Evident. la priveşte ipostazele crucificării. 

Sculpturile erau aşezate începând din amvon, şapte de-a 
lungul peretelui dinspre nord, apoi alte şapte de-a lungul celui 
sudic. Fiecare dintre ele consta în câte un basorelief colorat care 
înfăţişa o anumită scenă din răstignirea lui Hristos. Înfăţişările 
strălucitoare şi detaliile caricaturale păreau neobişnuite pentru 
ceva atât de solemn. i 

— Ciudate, nu-i aşa? Il întrebă Mark. Atunci când au fost 
aduse, în 1887, erau obişnuite pentru regiune. În Rocamadour 
există un set aproape identic. Astea de aici şi cele de acolo au 
fost realizate de casa Giscard din Toulouse. S-au zis multe 
despre aceste ipostaze. Adepții conspiraţiilor susţin că au origini 
masonice sau că sunt, de fapt, un fel de hartă a comorii. Nimic 
din toate astea nu-i adevărat. Dar există anumite mesaje în ele. 

Malone observă câteva amănunte ciudate. Micul sclav negru 
care-i ţinea lui Pilat vasul pentru spălat. Voalul pe care-l purta 
Pilat. O trompetă răsunând atunci când Hristos a căzut cu 
crucea. Trei discuri din argint deasupra. Copilul care l-a privit în 
faţă pe Hristos, înfăşurat într-un tartan scoţian. Un soldat roman 
jucând la zaruri mantia lui Hristos, numerele 3, 4 şi 5 fiind vizibile 


263 


pe feţele zarurilor. 

— Uită-te la imaginea a paisprezecea, îi atrase atenţia Mark, 
indicând peretele sudic. 

Malone se ridică şi porni spre partea din faţă a bisericii. 
Lumânările licăreau în faţa altarului, aşa că observă imediat 
basorelieful de dedesubt. O femeie, Maria Magdalena, presupuse 
el, înlăcrimată, îngenunchind într-o grotă în faţa unei cruci 
alcătuite din două crengi. Un craniu zăcea lângă piciorul crucii, 
iar el se gândi imediat la craniul din litografia văzută în seara 
precedentă, la Avignon. 

Se întoarse şi studie ultima imagine, cea cu numărul 
paisprezece, care înfăţişa trupul lui Hristos, purtat de doi bărbaţi, 
în timp ce trei femei plângeau. In spatele lor, se înălța o coastă 
stâncoasă, deasupra căreia atârna o lună plină pe cerul nopţii. 

— lisus purtat spre mormânt, îi şopti el lui Mark, care se 
apropiase între timp de el. 

— In conformitate cu legea romană, nu se permitea niciodată 
înmormântarea unui răstignit. Forma asta de execuţie era 
rezervată numai pentru cei care se făceau vinovaţi de crime 
împotriva imperiului, ideea fiind ca acuzatul să moară încetul cu 
încetul pe cruce abia după câteva zile şi, pentru ca toţi să vadă, 
trupul rămânea acolo, pradă păsărilor care se hrăneau cu hoituri. 
Cu toate acestea, se spune că Pilat i-a permis lui losif din 
Arimateea să-i ia trupul lui Hristos, astfel încât să-l poată 
îngropa. Te-ai întrebat vreodată de ce? 

— Nu tocmai. 

— Alţii, da. Aminteşte-ţi, Hristos a fost omorât în ajunul 
Sabatului. Conform legii nu era permis să fie îngropat după 
apusul soarelui. 

Mark arătă spre imaginea cu numărul paisprezece. 

— Şi totuşi, Sauniere a expus reprezentarea asta, care arată 
clar cum trupul lui Hristos e dus după lăsarea întunericului. 

Malone încă nu înţelegea semnificaţia. 

— Ce-ar fi dacă, în loc să fie dus în mormânt, Hristos ar fi fost 
cărat afară, după lăsarea întunericului? 

Nu-i răspunse. 

— lţi sunt cunoscute evangheliile gnostice? îl întrebă Mark. 

Îi erau. Fuseseră descoperite de-a lungul cursului superior al 
Nilului, în anul 1945. Şapte beduini săpau, când dăduseră peste 
un schelet omenesc şi o urnă sigilată. Crezând că în ea se află 
aur, spărseseră urna şi găsiseră treisprezece codice legate în 


264 


piele. Nu erau chiar cărţi, ci strămoşi apropiaţi de-ai acestora. 
Scrise îngrijit, textele de pe pergamentele zdrenţuite pe margini 
erau toate în vechea limbă coptă”, cel mai probabil compuse de 
călugări care trăiseră la mănăstirea pahomiană!* - din apropiere, 
în cursul secolului al IV-lea. Conţineau patruzeci şi şase de vechi 
manuscrise creştine, conţinutul lor datând din secolul al II-lea, 
doar codicele însele fiind realizate în secolul al IV-lea. Ulterior, 
unele au fost pierdute, folosite pentru aprinderea focului sau 
aruncate, dar în anul 1947 cele rămase au fost achiziţionate de 
un muzeu local. 

li spuse lui Mark ceea ce ştia. 

— La întrebarea „De ce-au îngropat călugării codicele?”, 
răspunsul vine din partea istoriei, zise Mark. In secolul al IV-lea, 
Atanasie, patriarhul de Alexandria, a scris o scrisoare care a fost 
trimisă tuturor bisericilor din Egipt. El a decretat că numai cele 
douăzeci şi şapte de cărţi conţinute în recent formulatul Nou 
Testament puteau să fie considerate Scripturi. Toate celelalte 
cărţi eretice trebuiau să fie distruse. Nici unul dintre cele 
patruzeci şi şase de manuscrise din urnă nu era conform 
tradiţiei. Atunci, călugării de la mănăstirea pahomiană au ales să 
ascundă cele treisprezece codice în loc să le ardă, aşteptând 
poate o schimbare în conducerea Bisericii. Fireşte, nu s-a 
întâmplat vreodată schimbarea. Dimpotrivă, creştinismul a 
înflorit. Dar, slavă Domnului, codicele au supravieţuit. Acestea 
sunt Evangheliile gnostice pe care le cunoaştem acum. In una 
dintre ele, cea a lui Petru, e scris: „Şi, aşa cum declarară ei 
despre lucrurile pe care le-au văzut, iarăşi au văzut trei bărbaţi 
venind dinspre mormânt, doi dintre ei ducându-l pe altul”. 

Malone privi din nou cu atenţie imaginea a paisprezecea. Doi 
bărbaţi ducându-l pe altul. 

— Evangheliile gnostice sunt texte extraordinare, continuă 
Mark. Mulţi învăţaţi susţin acum că Evanghelia după Toma, care 
făcea parte dintre ele, ar putea să fie cea mai apropiată de 
adevăratele cuvinte ale lui Hristos din câte avem. Creştinii de la 


17 Limbă derivată din egipteana veche, vorbită pînă prin secolul al 
XVII-lea de copţi, care reprezentau populaţia creştină din Egipt şi din 
Etiopia, (n.tr.). 

18 Vechi tip de mănăstire din perioada creştinismului timpuriu, 
întemeiată de călugărul copt Pahomie (292-346), care a hotărît ca traiul 
monahal să se desfăşoare în comun, şi nu în sihăstrie. în Egipt au fost 
înfiinţate unsprezece astfel de mănăstiri, (n.tr.). 


265 


începuturi erau îngroziţi de gnostici. Termenul provine din 
grecescul gnosis, care înseamnă „cunoaştere”. Gnosticii erau, 
pur şi simplu, oameni ai cunoaşterii, dar nou apăruta versiune 
catolică a creştinismului a eliminat, până la urmă, orice gândire 
şi învăţătură gnostică. 

— Şi templierii le-au păstrat vii? 

Mark încuviinţă. 

— Evangheliile gnostice, precum şi alte câteva pe care teologii 
din ziua de azi nu le-au văzut niciodată, se găsesc în biblioteca 
abației. Templierii erau deschişi la minte atunci când venea 
vorba despre Scripturi. Sunt multe de învăţat din aceste aşa-zise 
lucrări eretice. 

— Cum ar fi putut să ştie Sauniere ceva despre evangheliile 
astea? N-au fost descoperite decât după zeci de ani de la 
moartea lui. 

— Poate c-a avut acces la informaţii chiar mai bune. Dă-mi 
voie să-ţi mai arăt ceva. 

Il urmă pe Mark înapoi spre intrarea în biserică şi ieşiră spre 
portic. Deasupra uşii se afla un bloc cioplit în piatră, pe care 
fuseseră pictate câteva cuvinte. 

— Citeşte ceea ce scrie dedesubt, îl îndemnă Mark. 

Malone se strădui să înţeleagă cuvintele. Multe dintre ele erau 
şterse şi greu de descifrat, toate fiind în latină. 


REGNUM MUNDI ET OMNEM ORNATUM SOECULI 
CONTEMPSI, PROPTER ANOREM DOMINIS MEI JESU 
CHRISTI: QUEN VIDI, QUEN AMAVI, IN QUEN CREMINI, 
QUEN DILEXI. 


— În traducere, înseamnă: „Am avut tot disprețul pentru 
regatul acestei lumi şi pentru toate podoabele trecătoare, 
datorită iubirii faţă de Domnul meu lisus Hristos, pe care L-am 
văzut, pe care L-am iubit, în care am crezut şi căruia m-am 
închinat”. E o declaraţie interesantă, dar sunt şi câteva greşeli 
evidente. Mark făcu un semn. Cuvintele soeculi, anorem, quen şi 
cremini sunt toate scrise greşit. Sauniere a cheltuit o sută 
optzeci de franci pentru cioplirea pietrei şi pentru pictarea 
cuvintelor, ceea ce însemna o sumă considerabilă pentru vremea 
aceea. Ştim asta, fiindcă încă mai există chitanţele lui. A intrat 
într-o grămadă de probleme când a proiectat intrarea asta, dar 
tot a permis ca greşelile să rămână. l-ar fi fost uşor să le 


266 


corecteze, din moment ce literele erau doar pictate. 

— Poate că n-o fi observat? 

— Sauniere? Era o personalitate de tip A”. Nu-i scăpa nimic. 

Mark îl conduse afară, în timp ce un alt val de vizitatori 
pătrundea în biserică. Se opriră în faţa grădinii cu pilastrul vizigot 
şi cu statuia Fecioarei. 

— Inscripţia de deasupra uşii nu e de inspiraţie biblică. Face 
parte dintr-un antifon scris de cineva pe nume John Tauler, în 
prima parte a secolului al XIV-lea. Antifoanele erau rugăciuni sau 
poeme citite între fragmentele din Scripturi, iar Tauler era foarte 
cunoscut în vremea lui Sauniere. Aşa că e posibil ca lui Sauniere 
să-i fi plăcut, pur şi simplu, fraza. Dar asta e ceva destul de 
neobişnuit. 

Malone îl aprobă. 

— Greşelile de ortografie ar putea să arunce o lumină asupra 
motivului pentru care s-a folosit Sauniere de inscripţie. Cuvintele 
pictate sunt quem cremini, „în care am crezut”, dar trebuia scris 
credidi. cu toate acestea, Sauniere a permis să rămână greşeala 
ortografică. Asta putea, oare, să însemne că nu credea în El? Şi, 
cel mai interesant dintre toate. Quem vidi, „pe care l-am văzut”. 

Malone descifră instantaneu semnificaţia. 

— Indiferent ce-ar fi găsit, asta l-a condus către Hristos. Pe 
care l-a văzut. 

— Asta-i ceea ce credea şi tata, iar eu sunt de acord. Sauniere 
părea incapabil să reziste tentaţiei de a trimite mesaje. Voia ca 
lumea să ştie ceea ce ştia el, dar era aproape ca şi cum şi-ar fi 
dat seama de faptul că nimeni din vremea lui n-ar fi putut să 
înţeleagă. Şi a avut dreptate. Nimeni n-a înţeles. Până după 
patruzeci de ani de la moartea lui, nimeni n-a băgat de seamă. 

Mark îşi aruncă privirea peste bătrâna biserică. 

— Tot locul ăsta e unul al inversărilor. lpostazele răstignirii 
sunt expuse pe un perete din spate, altfel decât în oricare altă 
biserică din lume. Diavolul de la intrare, e opusul binelui. 

Apoi, arătă spre pilastrul vizigot, aflat la câţiva paşi distanţă. 

— E cu susu-n jos. 

Observă crucea şi inscripţiile din faţă. 


19 Termen utilizat în psihologie, descriind indivizi caracterizați de o 
agerime intelectuală şi fizică peste medie, de o dorinţă nepotolită de a- 
şi atinge scopurile, de o voinţă puternică de a lupta în orice situaţie, de 
a fi recunoscut şi de a parveni, de a îndeplini sarcini multiple într-un 
timp limitat, în mare grabă, (n.tr.). 


267 


Malone examină faţa pilastrului. 


— Sauniere a pus pilastrul invers înainte de a inscripţiona pe 
el „Misiune 1891”, în partea de jos şi „Penitenţă, Penitenţă”, în 
vârf. 

Malone observă un V cu un cerc în centru în colţul din dreapta 
jos. Işi răsuci capul şi îşi închipui imaginea inversată. 

— Alfa şi omega? întrebă el. 

— Unii aşa cred. Şi tata credea. 

— Un alt nume pentru Hristos. 

— Aşa e. 

— De ce-o fi întors Sauniere pilastrul cu susu-n jos? 

— Nimeni n-a găsit până acum un motiv întemeiat. 

Mark se îndepărtă de exponatele din grădină, permițându-le 
astfel celorlalţi să năvălească în faţă şi să facă fotografii. Apoi, îl 
conduse pe Malone spre capătul bisericii, spre colţul unei grădini 
a Calvarului, unde se afla o mică grotă. 

— Şi asta-i o imitație. Pentru turişti. Originalul a fost distrus în 
cel de-al Doilea Război Mondial. Sauniere l-a construit din pietre 
pe care le-a adus în urma săpăturilor lui. El şi amanta lui au 
călătorit odată timp de mai multe zile şi s-au întors cu o roabă 
plină cu pietre. Ciudat, nu ţi se pare? 


268 


— Depinde şi de ce altceva mai era în roaba aia. 

Mark zâmbi. 

— Ar fi fost o cale uşoară să aducă un pic de aur, fără să 
trezească bănuieli. 

— Dar Sauniere pare să fi fost un tip ciudat. Putea la fel de 
bine să care şi numai pietre. 

— Toată lumea care vine aici e puţin ciudată. 

— Inclusiv tatăl tău? 

Mark îl măsură cu o privire plină de seriozitate. 

— Fără îndoială. Era obsedat. Şi-a dăruit viaţa locului ăstuia, a 
îndrăgit fiecare metru pătrat al oraşului. Aici era căminul lui, din 
toate punctele de vedere. 

— Dar nu şi al tău? 

— Am încercat să mă obişnuiesc. Dar eu n-aveam pasiunea 
asta. Poate pentru că mi-am dat seama de zădărnicia întregii 
poveşti. 

— Şi-atunci, de ce te-ai ascuns într-o abație timp de cinci ani? 

— Aveam nevoie de singurătate. Imi făcea bine. Numai că 
maestrul avea planuri măreţe. Aşa că, uite-mă: fug de templieri. 

— Dar ce căutai în munţi, atunci când s-a pornit avalanşa? 

Mark nu-i răspunse. 

— Făceai acelaşi lucru pe care-l face mama ta, aici, acum. 
Încercai să compensezi o greşeală. Pur şi simplu, n-ai ştiut că unii 
te urmăreau. 

— Slavă Domnului c-au făcut-o. 

— Mama ta suferă. 

— Voi doi aţi lucrat împreună? 

Malone sesiză eschiva. 

— Multă vreme. Imi e prietenă. 

— Are un caracter puternic. 

— Mie-mi spui? Dar cu asta, n-ai ce-i face. Suferă mult. Multe 
sentimente de vinovăţie şi regrete. Asta ar putea să fie o a doua 
şansă pentru ea şi pentru tine. 

— Eu şi mama ne-am despărţit acum multă vreme. A fost mai 
bine pentru amândoi. 

— Şi-atunci, ce cauţi aici? 

— Am venit acasă la tata. 

— ŞI, în clipa în care-ai ajuns, ai văzut că erau acolo bagajele 
altcuiva. Amândouă paşapoartele noastre rămăseseră acolo, cu 
toate celelalte lucruri. Sigur le-ai văzut, nu? Şi, cu toate astea, ai 
rămas. 


269 


Mark se întoarse cu spatele, gest pe care Malone îl consideră 
ca fiind o încercare de a-şi ascunde tulburarea. Semăna mult mai 
mult cu mama lui decât voia să recunoască. 

— Am treizeci şi opt de ani şi încă mă simt ca un băieţel, 
recunoscu Mark. Am trăit în ultimii cinci ani într-o cochilie, la 
adăpostul abației, sub guvernarea unui Regulament strict. Un om 
pe care l-am considerat ca un tată a fost bun cu mine, iar eu m- 
am ridicat la un nivel de importanţă pe care nu l-am mai 
cunoscut vreodată. 

— Şi, cu toate astea, eşti aici. Chiar în mijlocul a Dumnezeu 
ştie ce. 

Mark zâmbi. 

— Tu şi mama ta trebuie să puneţi lucrurile la punct. 

Cel mai tânăr rămase întunecat, preocupat. 

— Femeia despre care ai pomenit aseară, Cassiopeia Vitt. O 
cunosc. Ea şi tata s-au tot ciorovăit timp de câţiva ani de zile. N- 
ar trebui să fie găsită? 

Observă faptul că Mark prefera să răspundă la întrebări prin 
alte întrebări, stil foarte asemănător cu cel al mamei lui. 

— Depinde. E o ameninţare? 

— Greu de spus. Părea să fie mereu prin preajmă, iar tatei nu-i 
plăcea deloc. 

— Nici lui de Roquefort. 

— Sunt convins. 

— In arhivă, aseară, nu şi-a spus numele, iar de Roquefort nu 
ştia cum o cheamă. Aşa că, dacă îl are pe Claridon, înseamnă că 
acum ştie cine e. 

— Dar asta nu-i problema ei? întrebă Mark. 

— Mi-a salvat pielea în două rânduri. Prin urmare, trebuie s-o 
avertizez. Claridon mi-a spus că locuieşte în apropiere, la Givors. 
Eu şi mama ta urma să mergem într-acolo azi. Am crezut că s-a 
terminat cu căutarea asta. Dar acum, totul s-a schimbat. Trebuie 
să-i fac o vizită acestei Cassiopeia Vitt. Şi cred că deocamdată, 
ar fi cel mai bine să mă duc singur. 

— Foarte bine. O să te aşteptăm aici. Deocamdată, trebuie să 
fac o vizită personală. Sunt cinci ani de când nu i-am mai adus 
un omagiu tatei. 

Şi Mark porni spre intrarea în cimitir. 


270 


40 


ORA 11.05 DIMINEAŢA. 


Stephanie îşi turnă o ceaşcă de cafea fierbinte şi-i oferi şi lui 
Geoffrey, dar tânărul o refuză. 

— Nu ni se permite decât o ceaşcă pe zi, îi explică el. 

Ea se aşeză la masa din bucătărie. 

— Toată viaţa voastră e guvernată de Regulament? 

— Aşa suntem noi. 

— Am crezut că şi secretul e important pentru frăţie. Atunci, 
de ce vorbeşti despre ea atât de deschis? 

— Maestrul meu, care acum s-a dus la Cer, mi-a cerut să fiu 
sincer cu dumneavoastră. 

Ea rămase uimită. 

— De unde mă cunoştea maestrul vostru? 

— li urmărea îndeaproape cercetările soţului dumneavoastră. 
Asta a fost cu mult înainte ca eu să ajung la abație, dar maestrul 
mi-a povestit despre asta. A vorbit cu soţul dumneavoastră în 
câteva ocazii. A fost confesorul lui. 

Vestea o şocă. 

— Lars a intrat în contact cu templierii? 

— De fapt, templierii au intrat în contact cu el. Maestrul meu l- 
a abordat; dar, dacă soţul dumneavoastră a ştiut că face parte 
din Ordinul Templierilor, n-a da niciodată de înţeles aşa ceva. 
Poate a crezut că, dac-o spune, asta ar putea să pună capăt 
oricărei legături. Dar sunt convins că ştia. 

— Maestru vostru pare să fi fost un om curios. 

Chipul tânărului se lumină. 

— A fost un om înţelept, care a încercat să facă tot ceea ce 
trebuia pentru ordin. 

Îşi aduse aminte de modul în care Geoffrey îl apărase pe Mark 
cu câteva ore mai devreme. 

— Şi fiul meu l-a ajutat pentru asta? 

— Din acest motiv a fost ales seneşal. 

— Şi faptul că era fiul lui Lars Nelle n-a avut nimic de-a face cu 
această alegere? 

— Despre asta, doamnă, nu pot să vorbesc. Am aflat cine era 
seneşalul abia acum câteva ore. Aici, în casa asta. Prin urmare, 

271 


nu ştiu. 

— Voi nu ştiţi chiar nimic unul despre celălalt? 

— Foarte puţine, iar unii dintre noi chiar se împacă cu greu cu 
asta. Alţii se destăinuiesc în particular. Numai că ne trăim vieţile 
împreună, izolaţi ca într-o închisoare. Prea multă familiaritate ar 
putea să aducă probleme. Prin urmare, suntem opriţi de 
Regulament de la orice intimitate cu semenii noştri. Tinem totul 
pentru noi, tăcerea noastră forţată fiind în slujba Domnului. 

— Pare cam greu. 

— Asta-i viaţa pe care am ales-o. Aventura asta, totuşi... 
Clătină din cap. Maestrul meu mi-a spus c-o să descopăr multe 
lucruri. A avut dreptate. 

Stephanie sorbi din cafea. 

— Maestrul tău era sigur că noi doi ne vom întâlni? 

— V-a trimis jurnalul sperând c-o să veniţi. De asemenea, i-a 
trimis o scrisoare lui Ernst Scoville, în care a adăugat paginile din 
jurnal referitoare la dumneavoastră. Spera ca asta să vă aducă 
împreună. Ştia că, odinioară, Scoville nu vă prea agrea; asta o 
aflase de la soţul dumneavoastră. Dar şi-a dat seama de faptul 
că dispuneţi de mari posibilităţi. In consecinţă, avea nevoie de 
amândoi, astfel încât, împreună cu seneşalul şi cu mine, să 
găsim Chivotul Legii. 

Îşi aminti de această denumire şi de explicaţia pe care-o 
auzise mai devreme. 

— Chiar crede cu adevărat ordinul vostru că mai e ceva de 
aflat din povestea lui Hristos. Lucruri pe care lumea nu le 
cunoaşte? 

— Deocamdată, n-am ajuns la un nivel corespunzător de 
pregătire încât să pot să vă răspund la întrebare. E nevoie de 
mulţi ani de slujire înainte să am acces la ceea ce ştie, de fapt, 
ordinul. Dar moartea, cel puţin din punctul meu de vedere şi din 
ceea ce am fost învăţat până acum, pare să fie un sfârşit clar. 
Multe mii de fraţi au murit pe câmpurile de luptă din Ţara Sfântă. 
Nici unul dintre ei nu s-a ridicat vreodată din morţi şi-a început să 
umble. 

— Biserica Catolică ar numi ceea ce tocmai ai spus erezie. 

— Biserica e o instituţie creată şi guvernată de oameni. Tot 
ceea ce s-a făcut mai mult decât atât cu această instituţie este, 
de asemenea, creaţia omului. 

Stephanie se hotărî să pună soarta la încercare. 

— Eu ce-ar trebui să fac, Geoffrey? 


272 


— Să vă ajutaţi fiul. 

— Cum? 

— El trebuie să ducă la îndeplinire ceea ce a început tatăl său. 
Raymond de Roquefort nu poate să fie lăsat să descopere 
Chivotul Legii. Maestrul a fost foarte convingător asupra acestui 
punct. Acesta e motivul pentru care a făcut planuri pentru mai 
departe. Şi pentru care am fost şi eu instruit. 

— Mark mă detestă. 

— Vă iubeşte. 

— Cum ai putea să ştii una ca asta? 

— Maestrul meu mi-a spus-o. 

— N-avea cum să ştie aşa ceva. 

— Maestrul meu ştia totul. 

Geoffrey căută în buzunarul de la pantaloni şi scoase de-acolo 
un plic sigilat. 

— Mi s-a spus să vă dau asta atunci când voi considera de 


cuviinţă. Îi întinse plicul boţit, apoi se ridică de la masă. 
Seneşalul şi domnul Malone s-au dus la biserică. O să vă las 
singură. 


Stephanie îi fu recunoscătoare pentru gest. Inutil să mai 
pomenim despre emoţiile pe care acest mesaj le putea stârni în 
ea, aşa că aşteptă până când Geoffrey se retrase, apoi deschise 
plicul. 


Doamnă Nelle, sunt un străin pentru dumneavoastră, dar simt 
că ştiu multe în ceea ce vă priveşte şi totul de la bunul Lars, care 
mi-a povestit despre ceea ce-i tulbura sufletul. Fiul 
dumneavoastră e altfel. El şi-a păstrat suferinţa în interior, 
împărtăşind prea puţin. În câteva ocazii, am izbutit să aflu câte 
ceva, numai că trăirile lui nu erau la fel de lămurite precum cele 
ale tatălui. O fi moştenit trăsătura asta de la dumneavoastră? ŞI 
n-am deloc intenţia să fiu lipsit de respect. Ceea ce, cu siguranţă, 
se întâmplă în clipele acestea e foarte grav. Raymond de 
Roquefort e un om primejdios. El e mânat de o orbire care, de-a 
lungul secolelor, i-a afectat pe mulţi membri ai ordinului nostru. 
Are o fixaţie care-i întunecă luciditatea. Fiul dumneavoastră s-a 
luptat cu el pentru şefie şi a pierdut. Din nefericire, Mark nu are 
hotărârea necesară pentru a-şi duce bătăliile până la capăt. Să le 
pornească pare simplu, să le continue, chiar şi mai simplu, dar să 
le ducă până la capăt s-a dovedit a-i fi greu. Bătăliile lui cu 
dumneavoastră. Bătăliile lui cu de Roquefort. Bătăliile lui cu 
propria conştiinţă. Toate îl provoacă. Am crezut că, dacă vă 


273 


alătur, această mişcare s-ar putea dovedi decisivă pentru 
amândoi. 

Incă o dată, nu vă cunosc, dar îmi închipui că vă înţeleg. Soţul 
dumneavoastră a murit şi au rămas nerezolvate atât de multe. 
Poate că prin căutarea aceasta veţi putea răspunde la toate 
întrebările. vă ofer acest sfat: aveţi încredere în fiul 
dumneavoastră, uitaţi trecutul, gândiţi-vă numai la viitor. Ar putea 
să fie o cale lungă de parcurs până la obţinerea păcii. Ordinul meu 
e unic în cadrul creştinătăţii. Credinţele noastre sunt diferite, iar 
asta e din cauza a ceea ce au aflat şi a suferințelor prin care au 
trecut fraţii care l-au întemeiat. Ne face asta să fim mai puţin 
creştini? Sau mai creştini? Nici una, nici alta, după părerea mea. 
Găsirea Chivotului Legii ar putea să dea răspuns multor întrebări, 
dar mă tem că va ridica şi mai multe. Rămâne ca dumneavoastră 
şi fiul dumneavoastră să hotărâți ce e mai bine atunci când va 
sosi clipa critică şi sper că va veni, fiindcă am încredere în 
amândoi. S-a produs o înviere din morţi. O a doua şansă a fost 
oferită. El, care a fost mort, s-a ridicat şi acum umblă din nou 
alături de dumneavoastră. Profitaţi cât puteţi de această minune, 
dar vă avertizez: eliberaţi-vă mintea de prejudecățile care o fac să 
se simtă confortabil. Deschideţi-vă spiritul către concepţii mai 
largi şi procedaţi prin metode mai sigure. Fiindcă numai atunci 
veţi izbândi. Domnul fie cu dumneavoastră! 


O lacrimă îi brăzdă obrazul. Ciudat lucru, plânsul. Unul de care 
nu-şi mai amintea de când ieşise din copilărie. Beneficiase de o 
educaţie înaltă şi avea acea experienţă pe care ţi-o oferă 
deceniile de muncă la nivelurile cele mai înalte ale serviciilor de 
informaţii. Cariera ei însemnase trecerea de la o situaţie dificilă 
la alta. Luase deseori decizii de viaţă şi de moarte. Dar nici una 
dintre acestea nu se potrivea aici. Cumva, părăsise lumea în care 
totul se împărțea în bine şi rău, în corect şi greşit, în alb şi negru, 
pătrunzând într-un tărâm în care gândurile ei cele mai intime nu 
doar că erau cunoscute, dar chiar erau şi înţelese. Maestrul, un 
bărbat cu care nu schimbase niciodată o vorbă, părea să-i 
înţeleagă cu precizie durerea. 

Dar el avea dreptate. 

Intoarcerea lui Mark era ca o înviere. O minune slăvită, creând 
posibilităţi infinite. 

— V-au întristat cuvintele? g 

Işi ridică privirea. Geoffrey stătea în pragul uşii. Işi şterse 
lacrimile. 

— Intr-un fel. Dar în altul, mi-au adus fericirea. 


274 


— Aşa era maestrul. Cunoştea atât bucuria, cât şi durerea. 
Totuşi, mai mult durerea, în ultimele lui zile. 

— Cum a murit? 

— Cancerul l-a răpus acum două nopţi. 

— Ţi-e dor de el? 

— Am fost crescut singur, fără să am privilegiul unei familii. 
Călugării şi călugărițele m-au învăţat ce înseamnă viaţa. Au fost 
buni cu mine, dar nimeni nu m-a iubit vreodată. E atât de greu să 
creşti fără iubirea unui părinte. 

Recunoaşterea acestui fapt o săgetă în suflet. 

— Maestrul mi-a arătat o mare bunătate, poate chiar iubire, 
dar mai presus de toate şi-a pus încrederea în mine. 

— Atunci, să nu-l dezamăgeşti. 

— N-o să-l dezamăgesc. 

Ea făcu un semn spre scrisoare. 

— E a mea, pot s-o păstrez? 

El încuviinţă. 

— Eu am fost doar mesagerul. 

Izbuti să se reculeagă. 

— De ce s-au dus Mark şi cu Cotton la biserică? 

— Am simţit că seneşalul a vrut să stea de vorbă cu domnul 
Malone. 

Ea se ridică de pe scaun. 

— Poate că şi noi ar trebui. 

Se auzi o bătaie la uşa din faţă. Stephanie se încordă, în timp 
ce privirea i se abătea asupra uşii descuiate. Cotton şi Mark ar fi 
intrat, pur şi simplu. Il văzu pe Geoffrey că se alarmează, la 
rândul lui, zărindu-l cum înşfacă o armă. Se îndreptă spre uşă şi 
aruncă o privire prin geam. 

Un chip familiar o privea. 

Era Royce Claridon. 


275 


41 


De Roquefort era furios. Cu patru ore mai devreme, fusese 
informat că, în noaptea în care murise maestrul, sistemul de 
securitate al arhivei înregistrase o vizită la ora 11.51. Seneşalul 
stătuse înăuntru timp de douăsprezece minute, după care 
plecase cu două cărţi. Elementele electronice de identificare 
ataşate fiecărui volum stabiliseră că volumele care lipseau erau 
un codice din secolul al XIII-lea, pe care el îl cunoştea bine, 
precum şi raportul unui mareşal, înregistrat în ultima parte a 
secolului al XIX-lea, pe care de asemenea îl citise. 

Atunci când îl interogase pe Royce Claridon, cu câteva ore mai 
devreme, nu-i făcuse cunoscut faptul că avusese de-a face cu 
criptograma înserată în jurnalul lui Lars Nelle. Dar o asemenea 
criptogramă fusese inclusă în raportul fostului mareşal, împreună 
cu descrierea locului în care fusese găsită: în biserica abatelui 
Gelis din Coustausa, nu departe de Rennes-le-Château. Işi 
amintea din acea lectură faptul că mareşalul discutase cu Gelis 
cu puţină vreme înainte ca preotul să fi fost asasinat şi să afle că 
şi Sauniere găsise, la rândul lui, o criptogramă în propria 
biserică. Atunci când le comparase, constatase că erau identice. 
Se spunea că Gelis ar fi rezolvat şarada şi că mareşalul ar fi aflat 
soluţia, numai că aceasta nu fusese consemnată şi nu mai fusese 
vreodată găsită după moartea lui Gelis. Atât poliţia din localitate, 
cât şi mareşalul bănuiseră că asasinul căuta ceva din servieta lui 
Gelis. Evident, descifrarea criptogramei. Dar să fi fost Sauniere 
asasinul? Greu de spus. Crima nu fusese niciodată soluţionată. 

Cu toate acestea, ţinând seama de ceea ce ştia de Roquefort, 
preotul din Rennes putea să fie inclus pe oricare listă de 
suspecți. 

Acum şi raportul mareşalului dispăruse. Ceea ce putea să nu 
fie atât de rău, din moment ce avea jurnalul lui Lars Nelle, în care 
se afla criptograma lui Sauniere. Dar să fi fost aceasta, aşa cum 
scrisese mareşalul în raport, aceeaşi cu cea a lui Gelis? Nu era 
chip să ştie fără să aibă raportul mareşalului, care fusese în mod 
evident scos din arhivă cu un motiv. 

Cu cinci minute mai devreme, în timp ce asculta, datorită unui 
microfon lipit de o fereastră laterală, ce discutau Stephanie Nelle 
şi fratele Geoffrey, aflase că Mark Nelle şi Cotton Malone se 

276 


duseseră la biserică. Stephanie chiar plânsese după ce citise 
mesajul fostului maestru. Cât de înduioşător! Maestrul, era clar, 
făcuse planuri dinainte şi toată afacerea îi scăpa cu rapiditate de 
sub control. Trebuia să smucească frâiele cu putere şi să le 
încetinească avântul. Aşa că, în timp ce Royce Claridon se ocupa 
de cei din casa lui Lars Nelle, el avea să vadă ce e de făcut cu 
ceilalţi doi. 

Dispozitivul de urmărire încă ataşat la maşina închiriată de 
Malone îi dezvăluise că el şi Stephanie Nelle se întorseseră la 
Rennes din Avignon puţin după miezul nopţii. Mark Nelle trebuie 
să fi ajuns acolo direct de la abație, ceea ce nu era deloc 
surprinzător. 

După tot ceea ce se întâmplase în seara trecută cu femeia 
aceea pe pod, crezuse că Malone şi Stephanie Nelle nu mai 
aveau nici o importanţă, motiv pentru care oamenii săi primiseră 
instrucţiuni doar să-i scoată din luptă. Uciderea unui actual şi a 
unui fost membru al serviciilor americane ar fi atras cu siguranţă 
atenţia. El se dusese la Avignon să descopere ce secrete 
adăposteau arhivele palatului şi să-l captureze pe Claridon, nu să 
atragă atenţia întregii comunităţi a serviciilor de informaţii a 
Statelor Unite. Işi îndeplinise toate cele trei obiective şi izbutise 
să obţină şi jurnalul lui Lars Nelle, ca bonus. Una peste alta, nu 
fusese o treabă prea rea. Chiar s-ar fi arătat dispus să-i lase pe 
Mark Nelle şi pe Geoffrey să scape, din moment ce, fiind departe 
de abație, reprezentau o ameninţare cu mult mai mică. Dar, 
după ce aflase despre cele două cărţi care lipseau, strategia lui 
se schimbase. 

— Suntem la posturi, îi rosti o voce în casca din ureche. 

— Staţi pe loc până când vă chem eu, şopti el în microfonul de 
la rever. 

Luase şase fraţi cu el, iar aceştia erau acum împrăştiaţi prin 
întreg oraşul, amestecându-se prin gloata din ce în ce mai 
numeroasă a unei după-amieze de duminică. Ziua era frumoasă, 
însorită, dar, ca de obicei, vântul nu lipsea. In vreme ce văile 
râului Aude aveau parte de o climă călduroasă şi calmă, culmile 
care le înconjurau erau veşnic bântuite de vânturile montane. 

Se îndreptă agale pe rue principale, spre Biserica Mariei 
Magdalena, fără să facă vreun efort să-şi disimuleze sosirea. 

Voia ca Mark Nelle să ştie că el era acolo. 

x 


Mark stătea în picioare lângă mormântul tatălui său. 
277 


Monumentul era în bună stare, aşa cum erau toate, din moment 
ce acum cimitirul părea să facă parte integrantă din industria 
turistică în plină dezvoltare a oraşului. 

In primii şase ani de după moartea tatălui său, se îngrijise 
personal de mormânt, vizitându-l aproape în fiecare weekend. De 
asemenea, avusese grijă de casă. Tatăl său fusese foarte popular 
printre localnicii din Rennes, pentru că tratase oraşul cu 
bunătate şi memoria lui Sauniere cu respect. Acesta fusese, 
poate, unul dintre motivele pentru care tatăl lui inclusese atât de 
multă ficţiune despre Rennes în cărţile sale. Misterul 
înfrumusețat se transformase într-o maşină de făcut bani pentru 
întreaga regiune, iar scriitorii care luaseră în râs acest mister nu 
erau prea apreciaţi. Fiindcă erau cunoscute cu certitudine 
extrem de puţine lucruri despre oricare dintre aspectele poveştii, 
exista un spaţiu foarte vast pentru improvizații. Fusese, de 
asemenea, de ajutor faptul că tatăl lui era privit ca omul care 
adusese povestea în atenţia întregii lumi, deşi Mark ştia că o 
carte aproape necunoscută a unui autor francez, Gerard de Sede, 
Le Tresor Maudit, publicată pe la sfârşitul anilor 1960, fusese cea 
care-i aprinsese la început curiozitatea tatălui său. Intotdeauna 
fusese de părere că titlul - Comoara blestemată - era foarte 
potrivit, mai ales după moartea neaşteptată a lui Lars Nelle. 
Mark era adolescent atunci când citise pentru prima dată cartea 
tatălui său, dar abia după nişte ani, pe când îşi făcea studiile 
postuniversitare, perfecţionându-şi cunoştinţele despre istoria 
medievală şi filosofia religiei, Lars îi destăinuise ce anume era în 
joc cu adevărat. 

„lnima creştinismului este învierea trupului fizic. Este 
împlinirea promisiunii din Vechiul Testament. Dacă într-o zi 
creştinii n-ar mai învia, atunci credinţa lor ar deveni inutilă. 
Faptul că n-ar exista învierea ar însemna că Evangheliile ar fi în 
totalitate mincinoase - credinţa creştină ar fi valabilă numai 
pentru viaţa asta - şi n-ar mai exista viaţa de după. Invierea este 
cea care face ca tot ceea ce se îndeplineşte în numele lui Hristos 
să merite efortul. Celelalte religii predică despre paradis şi 
despre o altă viaţă. Dar numai creştinismul dă un zeu care 
devine om, moare pentru adepţii Lui, apoi se ridică din moarte şi 
stăpâneşte veşnic. 

Gândeşte-te la asta, îi pusese tatăl lui. Creştinii pot să aibă o 
mulţime de credinţe diferite într-o mulţime de subiecte. Dar cu 
toţii cad de acord asupra învierii. Asta-i constanta lor universală. 


278 


lisus s-a ridicat din morţi numai pentru ei. Moartea a fost biruită 
numai pentru ei. Hristos e viu şi se preocupă de învierea lor. 
Regatul Cerurilor îi aşteaptă pentru când, la rândul lor, se vor 
ridica din morţi ca să trăiască veşnic alături de Domnul. Există o 
semnificaţie în fiecare tragedie, din moment ce învierea le dă 
speranţa unui viitor.” 

Apoi, tatăl lui îi pusese acea întrebare care avea să-l bântuie 
mereu de-atunci: 

„Ce-ar fi dacă asta nu s-ar fi întâmplat niciodată? Ce-ar dacă 
lisus ar fi murit pur şi simplu, întorcându-se în ţărână?” 

Într-adevăr, ce-ar fi? 

„Gândeşte-te la toate acele milioane de oameni măcelăriți în 
numele lui Hristos cel ridicat din morţi. Numai în timpul cruciadei 
albigenzilor, cincisprezece mii de bărbaţi, femei şi copii au fost 
arşi pe rug, doar pentru că negau învăţăturile răstignirii. 
Inchiziția a asasinat multe milioane. Cruciadele din Ţara Sfântă 
au costat sute de mii de vieţi. Toate acestea pentru aşa-numitul 
Hristos înviat. Vreme de secole, papii s-au folosit de sacrificiul lui 
Hristos ca de o modalitate de a-i motiva pe luptători. Dacă 
învierea nu s-ar fi produs niciodată - adică n-ar mai fi existat 
promisiunea unei vieţi de după - câţi dintre oamenii aceştia crezi 
că ar mai fi înfruntat moartea?” 

Răspunsul pentru această întrebare era simplu: nici unul. 

Dacă învierea n-ar fi avut loc vreodată? 

Mark îşi petrecuse cinci ani căutând un răspuns pentru 
această întrebare în rândurile unui ordin pe care lumea îl credea 
dispărut de şapte sute de ani. Cu toate acestea, acum era la fel 
de nedumerit ca atunci când fusese adus pentru prima dată la 
abație. 

Ce se câștigase? 

Sau şi mai important, ce se pierduse? 

Işi alungă aceste gânduri tulburătoare din minte şi-şi 
concentră din nou privirea asupra mormântului tatălui său. El 
comandase lespedea şi supraveghease cum fusese pusă la locul 
ei într-o după-amiază mohorâtă de mai. Tatăl lui fusese găsit cu 
o săptămână mai înainte, spânzurat de un pod, la o jumătate de 
oră de mers spre sud din Rennes. Mark era acasă în Toulouse 
atunci când primise apelul telefonic de la poliţie. Işi amintea 
chipul tatălui său, din clipa în care identificase cadavrul: pielea 
cenuşie, gura căscată, ochii lipsiţi de viaţă. O imagine grotescă 
pe care se temea că n-o va uita niciodată. 


279 


Mama lui se întorsese în Georgia imediat după înmormântare. 
Vorbiseră puţin în cele trei zile cât rămăsese şi ea în Franţa. El 
avea douăzeci şi şapte de ani şi abia îşi începuse cariera 
universitară la Toulouse, ca asistent doctorand, nepregătit 
pentru viaţă. Dar acum se întreba, unsprezece ani mai târziu, 
dacă era mai bine pregătit. In ziua precedentă, ar fi putut să-l 
ucidă pe Raymond de Roquefort. Ce s-ar fi întâmplat cu tot ceea 
ce învățase? Unde era disciplina pe care crezuse c-a dobândit-o? 
Abaterile lui de Roquefort erau lesne de înţeles - proveneau 
dintr-un fals simţ al datoriei, accentuat de egocentrismul său - 
dar propriile sale slăbiciuni erau neliniştitoare. Într-un interval de 
trei zile, trecuse de la stadiul de seneşal la cel de fugar. De la 
siguranţă, la haos. De la un scop, la rătăcire. 

Şi pentru ce? 

Simţi apăsarea armei sub haină. Siguranţa pe care i-o oferea 
era tulburătoare: pur şi simplu, o senzaţie nouă, ciudată, care-i 
aducea liniştea. 

Se îndepărtă de mormântul tatălui său şi se strecură spre cel 
al lui Ernst Scoville. Il cunoscuse pe singuraticul belgian şi-l 
îndrăgise. Maestrul, din câte se părea, îl cunoscuse, de 
asemenea, dacă-i trimisese lui Scoville o scrisoare doar cu o 
săptămână în urmă. Ce spusese în urmă cu o zi de Roquefort 
despre cele două expedieri poştale? „M-am îngrijit de unul din 
destinatari.” Se pare că aşa şi făcuse. Dar ce altceva a mai zis? 
„Şi în scurt timp o să mă îngrijesc şi de celălalt.” Mama lui era în 
primejdie. Erau cu toţii. Dar nu se putea face mare lucru. Să se 
ducă la poliţie? Nimeni nu i-ar fi crezut. Abația era foarte 
respectată şi nici măcar unul dintre fraţi n-ar fi vorbit împotriva 
ordinului. Tot ceea ce s-ar fi găsit ar fi fost o mănăstire liniştită, 
închinată lui Dumnezeu. Existau anumite planuri pentru tăinuirea 
a tot ceea ce ţinea de frăţie şi nici unul dintre oamenii din 
interiorul abației nu s-ar fi abătut de la ele. 

De asta era sigur. 

Nu, erau pe cont propriu. 

x 

Malone aştepta în Grădina Calvarului ca Mark să se întoarcă 
de la cimitir. Nu voia să se amestece în ceva atât de personal, 
înțelegând pe deplin emoţiile prin care trecea cu siguranţă 
tânărul. El avea doar zece ani atunci când îi murise tatăl, dar 
tristeţea pe care o resimţise ştiind că nu-şi va vedea niciodată 
părintele nu dispăruse nici până acum. Spre deosebire de Mark, 


280 


el nu avea ce cimitir să viziteze. Mormântul tatălui său era pe 
fundul Atlanticului de Nord, în interiorul carcasei zdrobite a unui 
submarin scufundat. Incercase o dată să afle detaliile a ceea ce 
se întâmplase, dar întregul incident rămăsese clasificat ca fiind 
secret. 

Tatăl lui iubise marina şi Statele Unite: fusese un patriot care- 
şi dăduse de bunăvoie viaţa pentru ţara sa. lar această realizare 
îl făcuse pe Malone să se simtă mândru întotdeauna. Mark Nelle 
fusese norocos. Impărţise mulţi ani din viaţă cu tatăl lui. 
Ajunseseră să se cunoască unul pe celălalt. Dar, din multe alte 
puncte de vedere, el şi Mark se asemănau. Taţii lor fuseseră 
amândoi pasionaţi de ceea ce făceau. Amândoi se duseseră de 
pe această lume. Nici una din morţi nu avusese o explicaţie 
satisfăcătoare. 

Stătea lângă Grădina Calvarului şi privea cum tot mai mulţi 
vizitatori veneau în valuri, intrând şi ieşind din cimitir. In cele din 
urmă, îl descoperi pe Mark în urma unui grup de japonezi, ieşind 


pe poartă. 
___— A fost greu, mărturisi Mark în clipa în care se apropie de el. 
Imi lipseşte. 


Se hotări să reia discuţia de unde o întrerupseseră. 

— Tu şi mama ta trebuie să ajungeţi la o înţelegere. 

— Sunt foarte multe resentimente la mijloc, iar vederea 
mormântului tocmai mi le-a readus în minte. 

— Are şi ea o inimă. E învelită cu un strat de fier, ştiu, dar tot 
mai e acolo. 

Mark zâmbi. 

— Se pare c-o cunoşti. 

— Am trecut prin câteva experienţe împreună. 

— In clipa asta, trebuie să ne concentrăm asupra planului pus 
la cale de maestru. 

— Voi doi ştiţi cum să schimbaţi vorba, nu glumă. 

Mark zâmbi din nou. 

— Asta ţine de gene. 

Malone aruncă o privire spre ceas. 

— E unsprezece şi jumătate. Trebuie s-o şterg. Vreau să fac o 
vizită pe la Cassiopeia Vitt, înainte de căderea nopţii. 

— O să-ţi desenez o hartă. Nu e mult de mers cu maşina de- 
aici. 

leşiră din Grădina Calvarului şi se întoarseră spre rue 
principale. 


281 


La vreo treizeci de metri mai încolo, Malone îl descoperi pe un 
individ scund, îndesat, cu mâinile înfundate în buzunarele unei 
haine din piele, îndreptându-se ţintă spre biserică. 

Il apucă de umăr pe Mark. 

— Avem o vizită. 

Mark îi urmări privirea şi-l zări, la rândul lui, pe de Roquefort. 

Malone cântări la iuţeală în minte posibilităţile pe care le 
aveau, în timp ce număra alţi trei indivizi tunşi scurt. Doi dintre 
ei stăteau în faţă la Villa Bethanie. Un altul bloca aleea care 
ducea spre parcare. 

— Ceva sugestii? se interesă Malone. 

Mark se întoarse spre biserică. 

— Vino cu mine. 

x 

Stephanie deschise uşa şi Royce Claridon intră în casă. 

— De unde vii? îl întrebă ea, făcându-i semn lui Geoffrey să 
lase arma jos. 

— M-au luat cu ei aseară de la palat şi m-au adus încoace. M- 
au ţinut într-un apartament la vreo două străzi mai încolo, dar 
am izbutit s-o şterg acum câteva minute. 

— Câţi dintre fraţi sunt aici în oraş? îl întrebă Geoffrey pe 
Claridon. 

— Dar tu cine eşti? 

— Numele lui e Geoffrey, îi răspunse Stephanie, sperând că, 
până la urmă, compatriotul ei va înţelege că trebuie să ofere cât 
mai puţine date. 

— Câţi dintre fraţi sunt aici? îşi repetă întrebarea Geoffrey. 

— Patru. 

Stephanie se îndreptă spre fereastra din bucătărie şi privi 
afară, în stradă. Drumul era pustiu, atât într-o direcţie, cât şi în 
cealaltă. Numai că ea îşi făcea griji pentru Mark şi pentru Malone. 

— Unde sunt fraţii ăştia? 

— Nu ştiu. l-am auzit spunând că sunteţi în casa lui Lars, aşa 
c-am venit direct aici. 

Ei nu-i plăcu răspunsul. 

— N-am putut să te-ajutăm aseară. N-am avut nici cea mai 
vagă idee despre locul în care te-au dus. Ne-au lovit şi ne-au 
lăsat fără cunoştinţă, în timp ce încercam să-i ajungem din urmă 
pe de Roquefort şi pe femeie. Şi, până ne-am trezit, dispăruse 
toată lumea. 

Francezul îşi ridică palmele. 


282 


— E-n regulă, madame. Înţeleg. N-aveaţi ce să faceţi. 

— De Roquefort e aici? întrebă Geoffrey. 

— Cine? 

— Maestrul. E aici? 

— Nu s-au rostit nume. Claridon se întoarse cu faţa spre ea. 
Dar i-am auzit spunând că Mark trăieşte. Să fie adevărat? 

Ea încuviinţă. 

— El şi Cotton s-au dus până la biserică, dar ar trebui să se 
întoarcă în scurt timp. 

— E o minune. Crezusem că s-a dus pentru totdeauna. 

— Amândoi crezuserăm. 

Privirea lui mătură încăperea. 

— N-am mai fost prin casa asta de ceva vreme. Eu şi Lars am 
petrecut mult timp împreună aici. 

Ea îi oferi un scaun lângă masă. Geoffrey se plasă în 
apropierea ferestrei, iar Stephanie observă o oarecare încordare 
în comportamentul lui, altfel liniştit. 

— Ce ţi s-a-ntâmplat? îl întrebă ea pe Claridon. 

— Am stat legat până azi-dimineaţă. M-au dezlegat ca să pot 
să mă uşurez. Când am ajuns la baie, m-am căţărat pe fereastră 
şi am venit direct aici. Sigur o să mă caute, dar n-aveam unde 
altundeva să mă duc. Să ies din oraşul ăsta ar fi fost destul de 
greu, din moment ce există un singur drum de intrare şi de 
ieşire. 

Claridon începu să se foiască pe scaun. 

— Aş putea să vă deranjez pentru puţină apă? 

Ea se ridică şi umplu un pahar cu apă din carafă. Claridon o 
dădu pe gât dintr-o suflare. Ea îi umplu la loc paharul. 

— Eram îngrozit de ei, continuă Claridon. 

— Ce voiau? îl întrebă ea. 

— Işi căutau Chivotul Legii, ceea ce căuta şi Lars. 

— Şi ce le-ai spus? îl întrebă Geoffrey, cu o urmă de dispreţ în 
glas. 

— Nu le-am spus nimic, dar nici nu m-au întrebat mare 
scofală. Mi s-a spus că interogatoriul meu urma să fie astăzi, 
ceva mai târziu, după ce se îngrijeau de o altă treabă.. Dar n-au 
binevoit să spună şi care să fi fost aia. Claridon o privi fix. Ştii 
cumva ce vor de la dumneata? 

— Au pus mâna pe jurnalul lui Lars, pe cartea de la licitaţie şi 
pe litografia tabloului. Ce-ar putea să mai vrea? 

— Cred că pe Mark. 


283 


Replica lui îl făcu pe Geoffrey să se încordeze vizibil. 

Ea vru să ştie: 

— Ce vor de la el? 

— N-am nici cea mai vagă idee, madame. Dar mă tot întreb 
dacă oricare din toate astea merită vărsare de sânge. 

— Fraţii au murit timp de aproape nouă sute de ani pentru 
crezul lor, interveni Geoffrey. Nu e nici o diferenţă. 

— Vorbeşti ca şi cum ai face parte din ordin. 

— Doar citez din istorie. 

Claridon îşi bău apa. 

— Eu şi Lars Nelle am studiat ordinul timp de mulţi ani. Am 
citit şi istoria despre care vorbeşti. 

— Şi ce-ai citit? îl întrebă Geoffrey, cu uimire în voce. Poate 
doar cărţi scrise de oameni care nu ştiau nimic. Au scris despre 
erezie şi despre adorarea idolilor, despre săruturi reciproce pe 
gură, despre sodomie şi despre lepădarea de lisus Hristos. Nici 
un cuvânt din toate astea nu e adevărat. Toate sunt minciuni 
menite să distrugă ordinul şi să-i fure bogăţiile. 

— Acum vorbeşti cu adevărat ca un templier. 

— Vorbesc ca un om care preţuieşte dreptatea. 

— Şi ăsta nu e un templier? 

— N-ar trebui să fie aşa toţi oamenii? 

Stephanie zâmbi. Geoffrey era iute de minte. 

x 

Malone îl urmă pe Mark înapoi în Biserica Mariei Magdalena. 
Se grăbiră să ajungă în aripa centrală, trecând de nouă rânduri 
de strane, spre altar. Acolo, Mark coti spre dreapta şi pătrunse 
într-un mic antreu, printr-o uşă deschisă. lnăuntru se aflau trei 
vizitatori folosindu-şi din plin camerele digitale. 

— Sunteţi amabili să ne permiteţi? îi abordă Mark, în engleză. 
Suntem de la muzeu şi avem nevoie de camera asta timp de 
câteva minute. 

Nimeni nu-i puse la îndoială evidenta autoritate, aşa că 
bărbatul închise uşurel uşa în urma lor. Malone privi împrejur. 
Lumina care pătrundea printr-o fereastră cu vitralii. Un şir de 
dulapuri goale acoperea unul dintre pereţi. Ceilalţi trei erau 
lambrisaţi în întregime cu lemn. Înăuntru nu se afla nici un fel de 
mobilă. 

— Aici era sacristia, explică Mark. 

De Roquefort mai avea nevoie de un singur minut până să se 
arunce asupra lor, aşa că voia să afle: 


284 


— Presupun că ai ceva în minte, nu? 

Mark se apropie de unul dintre dulapuri şi căută cu vârfurile 
degetelor ceva deasupra raftului de sus. 

— Aşa cum ţi-am povestit, atunci când Sauniere a construit 
Grădina Calvarului, a făcut şi grota. El şi amanta lui se duceau 
tot timpul în vale să adune pietre. Mark continua să caute în timp 
ce vorbea. Se întorceau cu roabe pline cu pietre. Uite. 

Mark întinse mâna şi apucă dulapul, care se trase în lături, 
lăsând la iveală un spaţiu închis, fără vreo fereastră. 

— Aici era ascunzătoarea lui Sauniere. Orice-ar fi adus, 
împreună cu pietrele, era depozitat aici. Puţini ştiau despre 
anexa asta. Sauniere a creat-o în timpul restaurării bisericii. 
Planurile clădirii, de dinainte de 1891, arătau c-ar fi o încăpere 
deschisă. 

Mark scoase un pistol automat de sub haină. 

— O să aşteptăm aici, să vedem ce-o să se-ntâmple. 

— De Roquefort o şti despre camera asta? 

— O să aflăm în scurt timp. 


285 


42 


De Roquefort se opri în afara bisericii. | se părea ciudat că 
ţintele lui fugiseră înăuntru. Dar n-avea importanţă. Avea să se 
îngrijească personal de Mark Nelle. Răbdarea lui ajunsese la 
limită. Işi luase măsura de precauţie să se consulte cu ofiţerii săi 
înainte să plece din abație. N-avea de gând să repete greşelile 
fostului maestru. Conducerea sa va lăsa măcar impresia unei 
democraţii. Din fericire, evadarea din ziua precedentă şi cele 
două reprize de împuşcături puseseră frăţia în alertă, îndreptând- 
o pe o singură cale. Cu toţii căzuseră de acord asupra ideii că 
fostul seneşal şi aliatul său vor trebui aduşi înapoi, ca să-şi 
primească pedeapsa. 

lar el intenţiona să-i dea pe mâna lor. 

Privi cu atenţie strada. 

Mulțimea era din ce în ce mai numeroasă. Ziua călduroasă 
adusese mulţi turişti. 

Se întoarse spre fratele care stătea lângă el. 

— Du-te înăuntru şi evaluează situaţia. 

Un semn de încuviinţare din cap şi acesta plecă. 

Ştia caracteristicile bisericii. O singură intrare, care era şi 
singura ieşire. Ferestrele cu vitralii nu se deschideau, aşa că 
trebuia să le spargi dacă voiai să fugi pe-acolo. Nu zări nici un 
poliţist, ceea ce era normal pentru Rennes. Prea puţine se 
întâmplau aici vreodată, în afară de cheltuirea banilor. 
Mercantilismul acesta îl îmbolnăvea. Dac-ar fi fost după el, toate 
excursiile la abație ar fi fost interzise. Işi dădea seama de faptul 
că episcopul ar fi pus la îndoială necesitatea acestei decizii, dar 
el deja hotărâse să limiteze accesul, lăsând doar câteva ore de 
vizită în zilele de sâmbătă, invocând nevoia fraţilor de mai multă 
singurătate. Episcopul trebuia să înţeleagă asta. Intenţiona cu 
sinceritate să reinstaureze multe dintre vechile obiceiuri, practici 
care fuseseră abandonate de multă vreme, ritualuri care 
odinioară îi diferenţiau pe templieri de toate celelalte ordine 
religioase. Şi, pentru aceasta, ar fi avut nevoie ca porţile abației 
să fie mai mult închise, decât deschise. 

Fratele pe care-l trimisese înăuntru ieşi din biserică şi veni 
spre el. 

— Nu sunt acolo, îi zise acesta, în clipa în care ajunse aproape 

286 


de el. 

— Ce vrei să spui? 

— Am căutat prin naos, prin sacristie, prin confesionale. Nu 
sunt înăuntru. 

Nu dorea să audă aşa ceva. 

— Nu există o altă ieşire. 

— Maestre, nu sunt acolo. N 

Privirea lui rămase aţintită asupra bisericii. In minte, i se 
învolburau mai multe ipoteze. 

Apoi, răspunsul deveni limpede. 

— Veniţi, zise el. Ştiu exact unde sunt. 

x 

Stephanie îl asculta pe Royce Claridon, nu aşa cum ar fi făcut 
o soţie şi o mamă, aflată într-o misiune importantă pentru familia 
ei, ci ca şefa unei agenţii guvernamentale secrete care se 
confrunta zilnic cu spionajul şi contraspionajul. Ceva nu se 
potrivea. Subita apariţie a lui Claridon era prea cusută cu aţă 
albă. Ea ştia prea puţine despre Raymond de Roquefort, dar 
suficiente încât să-şi dea seama de faptul că, ori lui Claridon i se 
permisese să evadeze, ori şi mai rău, băgăreţul omuleţ care 
stătea în faţa ei era în cârdăşie cu inamicul. Oricum ar fi fost, 
trebuia să aibă grijă de ceea ce spunea. Geoffrey, la rândul lui, 
părea să fi simţit ceva, din moment ce oferea prea puţine 
informaţii la multele întrebări ale francezului. Prea multe 
întrebări pentru un om care tocmai scăpase dintr-o încercare ce-i 
pusese viaţa în pericol. 

— Femeia de-aseară din palat era Cassiopeia Vitt, acel 
Ingenieur despre care se pomenea în scrisoarea pentru Ernst 
Scoville? îl întrebă ea. 

— Aşa aş presupune. O diavoliţă. 

— E posibil să ne fi salvat pe noi toţi. 

— Cum? Şi-a băgat coada. Şi în treburile lui Lars se amesteca 
întotdeauna. 

— Dacă mai eşti viu acum, e mulţumită amestecului ei. 

— Nu, madame. Sunt viu fiindcă ei au nevoie de informaţii. 

— Ceea ce mă miră este chiar faptul că te afli aici, zise 
Geoffrey, din locul său de lângă fereastră. Să scapi din ghearele 
lui de Roquefort nu e uşor. 

— Tu ai scăpat. 

— Şi de unde ştii asta? 

— Vorbeau despre tine şi despre Mark. Se pare că s-a lăsat cu 


287 


împuşcături. Câţiva fraţi au fost răniţi. Sunt supăraţi. 

— Au pomenit cumva despre faptul c-au încercat să ne ucidă? 

Trecură câteva clipe de tăcere stânjenitoare. 

— Royce, zise Stephanie. Ce altceva ar putea să caute? 

— Ştiu doar că le lipsesc două cărţi din arhivă. Au pomenit şi 
despre asta. 

— Tocmai ai spus adineauri că habar n-ai de ce-l caută pe fiul 
doamnei Nelle. 

Bănuielile erau evidente în replica lui Geoffrey. 

— Şi chiar n-am. Dar ştiu că vor înapoi cele două cărţi 
dispărute. 

Stephanie aruncă o privire fugară spre Geoffrey şi nu observă 
nici o urmă de consimţire în ochii tânărului. Dacă într-adevăr el şi 
Mark aveau cărţile pe care le căuta de Roquefort, privirea lui nu 
trădă recunoaşterea. 

— leri, continuă Claridon, mi-ai arătat jurnalul lui Lars şi 
cartea... 

— Care sunt la de Roquefort. 

— Nu. Cassiopeia Vitt i le-a furat pe amândouă aseară. 

Încă o informaţie nouă. Claridon ştia îngrozitor de multe 
pentru un om despre care se presupunea c-ar fi fost ignorat de 
răpitorii săi. 

— Prin urmare, de Roquefort are nevoie s-o găsească, trase ea 
concluzia. La fel ca noi. 

— Se pare, madame, că una dintre cărţile pe care le-a luat 
Mark din arhiva lor conţine, de asemenea, o criptogramă. De 
Roquefort vrea cartea aia înapoi. 

— Şi pe-asta ai auzit-o din întâmplare? 

Claridon încuviinţă. 

— Oui. Credeau c-am adormit, dar eu ascultam. Un mareşal 
de-al lor, din vremea lui Sauniere, a descoperit criptograma şi a 
consemnat-o în cartea aia. 

— N-avem nici o carte, declară Geoffrey. 

— Ce vrei să spui? 

Ochii omuleţului erau plini de uimire. 

— N-avem nici o carte. Am plecat din abație în cea mai mare 
grabă şi n-am luat nimic cu noi. 

Claridon se ridică în picioare. 

— Eşti un mincinos. 

— Indrăzneţe cuvinte. Poţi să-ţi dovedeşti acuzaţia? 

— Eşti un cavaler al ordinului. Un războinic de-al lui Hristos. Un 


288 


templier. Jurământul pe care l-ai depus ar trebui să te împiedice 
să minţi. 

— Şi pe tine ce te împiedică? ripostă Geoffrey. 

— Eu nu mint. Am trecut printr-o încercare grea, m-am ascuns 
într-un azil timp de cinci ani, ca să evit prizonieratul la templieri. 
Ştii cumva ce-aveau de gând să-mi facă? Să-mi ungă tălpile cu 
grăsime şi să le ţină în faţa unui mangal încins. Să-mi lase carnea 
să se frigă până la os. 

— N-avem nici o carte. De Roquefort aleargă după o fantomă. 

— Dar nu-i aşa. Doi oameni au fost împuşcaţi în timp ce 
evadați voi şi amândoi au spus că Mark căra un rucsac cu el. 

Ea tresări auzind şi această informaţie. 

— Dar pe-asta cum de poţi s-o ştii? îl întrebă Geoffrey. 

x 


De Roquefort pătrunse în biserică, urmat de fratele care 
tocmai fusese înăuntru în recunoaştere. Merse spre aripa 
centrală şi intră în sacristie. Era nevoit să-l admire pe Mark Nelle. 
Puţini ştiau despre camera secretă a bisericii. Nu fusese inclusă 
în nici un circuit turistic şi numai cei care erau din tată-n fiu în 
Rennes puteau să aibă vreo idee vagă despre existenţa acelui 
spaţiu ascuns. Deseori i se păruse ciudat faptul că operatorii 
turistici nu exploataseră îmbunătăţirea adăugată de Sauniere la 
arhitectura bisericii - încăperile secrete întotdeauna sporeau 
misterul - dar mai existau atâtea lucruri în legătură cu biserica, 
oraşul şi povestea, care sfidau orice explicaţie. 

— Atunci când ai intrat aici mai devreme, uşa de la camera 
asta era deschisă? 

Fratele clătină din cap şi şopti: 

— Închisă, maestre. 

Impinse uşor uşa. 

— Nu da voie nimănui să intre. 

Se apropie de dulap şi-şi scoase arma. Niciodată nu văzuse, de 
fapt, camera secretă care se afla dincolo de el, dar citise destule 
relatări de-ale foştilor mareşali care făcuseră investigaţii prin 
Rennes, astfel încât să ştie că exista o cameră secretă. Dacă-şi 
aducea bine aminte, mecanismul de deschidere se afla în colţul 
din dreapta sus al dulapului. 

Se întinse şi nimeri peste un mâner metalic. 

Ştia că, în clipa-n care-l va deschise cu o smucitură, cei doi 
bărbaţi aflaţi de cealaltă parte aveau să fie avertizaţi; în plus, 
trebuia să presupună că sunt şi înarmaţi. Malone sigur era în 


289 


stare să se descurce, iar Mark Nelle îi dovedise că nu era omul 
pe care să-l subestimeze. 

— Pregăteşte-te, zise el. 

Fratele scoase la iveală un pistol automat cu ţeavă scurtă şi 
tinti spre dulap. Făcu să se deschidă zăvorul şi păşi repede 
înapoi, cu arma îndreptată înainte, aşteptând să vadă ce avea să 
se-ntâmple în continuare. 

Dulapul se întredeschise de două degete, apoi uşa se opri din 
mişcare. 

El rămăsese lângă marginea din dreapta, deschizând apoi larg 
uşa cu piciorul. 

Camera secretă era goală. 

x 

Malone stătea lângă Mark în interiorul confesionalului. 
Aşteptaseră în camera secretă timp de câteva minute, putând să 
observe sacristia printr-un mic vizor plasat strategic în dulap. 
Mark urmărise cum unul dintre fraţi pătrunde în sacristie, vede 
că încăperea e goală, apoi pleacă. Mai aşteptaseră câteva 
secunde, apoi ieşiseră, privind din pragul uşii cum trimisul iese 
din biserică. Văzând că nu mai era nici un alt frate înăuntru, se 
repeziseră în mare grabă în confesional şi intraseră chiar în clipa 
în care de Roquefort se întorcea împreună cu acela care venise 
în recunoaştere. 

Mark intuise corect că de Roquefort cunoaşte existenţa 
camerei secrete, dar şi că nu i-ar fi împărtăşit nimănui această 
informaţie, decât dacă ar fi fost absolut necesar. Atunci când 
observaseră că de Roquefort rămâne să aştepte afară, trimițând 
pe cineva să investigheze, zăboviseră doar câteva minute, atât 
cât le trebuia ca să-şi schimbe locul, fiindcă, din moment ce 
iscoada se întorsese şi raportase că nu erau acolo, de Roquefort 
şi-ar fi dat imediat seama unde se ascundeau. La urma urmei, 
exista o singură intrare, care era şi singura ieşire din biserică. 

— Cunoaşte-ţi duşmanul ca pe tine însuţi, şopti Mark în clipa în 
care de Roquefort şi însoţitorul său pătrunseră în sacristie. 

Malone zâmbi. 

— Sun Tzu a fost un om înţelept. 

— li lăsăm câteva secunde, apoi afară cu noi, hotărî Mark. 

— Ar putea să fie alţii afară. 

— Sunt convins că sunt. O să riscăm. Eu mai am nouă gloanţe. 

— Să nu începem să tragem decât dacă n-avem altă 
posibilitate. 


290 


Uşa de la sacristie rămase închisă. 

— Trebuie să mergem, zise Malone. 

leşiră din confesional, o luară la dreapta şi se îndreptară spre 
uşă. 

x 

Stephanie se ridică încet în picioare, veni lângă Geoffrey şi, cu 
calm, îi luă arma din mână. Apoi, se răsuci pe călcâie, ridică 
piedica şi se năpusti înainte, împungându-i craniul lui Claridon cu 
ţeava. 

— Javră nenorocită! Eşti de partea lor! 

Claridon făcu ochii mari. 

— Nu, madame. Jur că nu sunt. 

— Desfă-i cămaşa, ordonă ea. 

Geoffrey trase de material făcând să sară nasturii şi scoase la 
iveală un microfon lipit cu bandă adezivă de pieptul lui slab. 

— Vino! Repede! Am nevoie de ajutor! ţipă Claridon. 

Geoffrey îi trânti un pumn în falcă lui Claridon şi-l expedie pe 
diabolicul omuleţ la podea. Stephanie se întoarse, cu arma în 
mână, observând, prin fereastră, un tip cu părul scurt alergând 
spre uşa din faţă. 

O lovitură de picior şi uşa se trânti de perete. 

Geoffrey era pregătit. 

Se plasase în stânga intrării şi, în clipa în care omul dădu 
năvală înăuntru, Geoffrey îl făcu pe atacator să se răsucească pe 
loc. Stephanie zări o armă în mâna individului cu părul scurt, dar 
mai tânărul ei aliat îşi lăsă ţeava armei îndreptată în jos şi în 
clipa următoare pivotă pe călcâi izbindu-l cu piciorul şi 
trimiţându-l în perete. Fără să-i lase timp să reacționeze, îi 
expedie o altă lovitură de picior în abdomen, făcându-l să 
scâncească. In clipa în care acesta se încovoie în faţă, cu 
răsuflarea tăiată, Geoffrey îl propulsă la podea cu o lovitură în 
şira spinării. 

— Vă învaţă asta la abație? îl întrebă ea, impresionată. 

— Asta şi altele. 

— Hai să plecăm de-aici! 

— Numai o clipă. 

Geoffrey se repezi din bucătărie înapoi în dormitor, apoi se 
întoarse cu rucsacul lui Mark. 

— Claridon avea dreptate. Avem cărţi la noi şi nu pot să plec 
fără ele. 

Ea zări un mic difuzor în urechea celui doborât de Geoffrey. 


291 


— EI îl asculta pe Claridon şi sigur e în legătură cu ceilalţi. 

— De Roquefort e aici, afirmă Geoffrey, cu convingere. 

Ea îşi înşfăcă telefonul mobil de pe masa din bucătărie. 

— Trebuie să-i găsim pe Mark şi pe Cotton. 

Geoffrey se apropie de uşa din faţă, deschisă, privind cu grijă 
în stânga şi-n dreapta. 

— Aş fi crezut că vor mai veni şi alţi fraţi încoace. 

Ea porni în urma lui. 

— Poate că sunt ocupați la biserică. Mergem într-acolo urmând 
zidul exterior, prin parcare, stând departe de rue principale. 

Îi întinse înapoi arma. 

— Acoperă-mă. 

Geoffrey zâmbi. 

— Cu plăcere, madame. 

x 

De Roquefort se holba la camera secretă goală. Unde or fi? Pur 
şi simplu, nu mai era un alt loc în care să se ascundă, în biserică. 

Trânti uşa dulapului la locul ei. 

Celălalt frate sigur observase expresia de derută care i se 
întipărise pe chip în clipa în care găsiseră ascunzătoarea goală. 
Işi şterse orice urmă de îndoială din privire. 

— Unde sunt, maestre? îl întrebă fratele. 

Cântărindu-şi răspunsul, se îndreptă spre fereastra cu vitralii şi 
privi printr-unul dintre ochiurile de sticlă transparentă. Grădina 
Calvarului, aflată dedesubtul lor, era încă aglomerată de 
vizitatori. Apoi, îi zări pe Mark Nelle şi pe Cotton Malone dând 
buzna şi cotind spre cimitir. 

— Afară, replică el calm, îndreptându-se spre uşa sacristiei. 

x 

Mark se gândise că trucul cu camera secretă le-ar putea oferi 
suficient timp încât să încerce o evadare. Spera ca de Roquefort 
să-şi fi adus cu el doar un mic grup. Dar alţi trei fraţi aşteptau 
afară: unul pe rue principale, altul barând aleea care ducea spre 
parcare, iar cel din urmă, postat lângă Villa Bethanie, prevenind 
eventualitatea ca grădina cu copaci să devină un drum al 
salvării. Se pare că de Roquefort nu considerase cimitirul o 
ameninţare, fiind mărginit de cealaltă parte o râpă adâncă de 
aproape cincizeci de metri. 

Dar acesta era locul exact spre care se îndrepta Mark. 

Acum, îi mulțumea Cerului pentru numeroasele expediţii 
nocturne pe care le întreprinsese, odinioară, împreună cu tatăl 


292 


lui. Localnicii îi priveau urât pe cei care vizitau cimitirul pe 
întuneric, dar atunci era momentul cel mai potrivit, cum ar fi 
spus tatăl lui. De atâtea ori scormoniseră pe-acolo, căutând 
indicii, încercând să dea un sens poveștii lui Sauniere şi aparent 
inexplicabilei lui comportări. In câteva incursiuni, fuseseră 
întrerupţi, aşa că-şi improvizaseră o altă ieşire decât cea prin 
poarta marcată de craniul şi de oasele încrucişate. 

Era momentul ca descoperirea aceasta să fie pusă în practică. 

— N-am curaj să te-ntreb cum o să ieşim de-aici, zise Malone. 

— E înspăimântător, dar măcar străluceşte soarele. De fiecare 
dată când am mai făcut asta, era noapte. 

Mark coti la dreapta şi coborî în fugă scara din piatră, către 
partea de jos a cimitirului. Vreo cincizeci de persoane erau 
împrăştiate pe-acolo, admirând monumentele funerare. Dincolo 
de zid, cerul fără nori era de un albastru strălucitor, iar vântul 
gemea ca un suflet îndurerat. Zilele senine erau întotdeauna 
vântoase în Rennes, dar aerul din cimitir era nemişcat, biserica şi 
prezbiteriul blocând până şi cele mai puternice rafale, venite 
dinspre sud sau dinspre vest. 

Alergă drept spre un monument aflat alături de zidul estic, sub 
un pâlc de ulmi care înfăşurau pământul cu umbre lungi. 
Observă că mulţimea zăbovea mai mult la nivelul superior, acolo 
unde se afla mormântul amantei lui Sauniere. Sări pe o piatră 
groasă de mormânt, se rostogoli o dată, apoi sări din nou în 
picioare, ştergându-se de ţărână. 

Privi înapoi spre Malone, care sărea de la cei doi metri şi 
jumătate înălţime, pe poteca îngustă. 

Erau acum la baza zidului, pe o cărare pietroasă care măsura 
cam un metru şi douăzeci de centimetri lăţime. Câţiva fagi şi pini 
răzleţi mărgineau panta descendentă de dincolo, în bătaia 
vântului, cu crengile răsucite şi întreţesute şi rădăcinile 
înţepenite în crăpăturile stâncii. 

Mark arătă spre stânga. 

— Cărarea se termină chiar în faţă, dincolo de castel, de-acolo 
nu mai ai unde să te duci. Se întoarse. Aşa că trebuie să mergem 
pe-aici. Asta ne duce pe lângă parcare. E o scurtătură. 

— Deocamdată nu bate vântul, dar după ce trecem de colţul 
ăsta - Malone arătă în faţă - îmi închipui c-o să cam sufle. 

— Ca un uragan, dar n-avem de ales. 


293 


43 


De Roquefort îl luă cu el pe unul dintre fraţi şi pătrunse în 
cimitir, ceilalţi trei aşteptând afară. Mark Nelle făcuse o mişcare 
inteligentă folosindu-se de camera secretă pentru o diversiune. 
După toate probabilitățile, stătuseră înăuntru doar cât trebuia 
pentru ca iscoada lui să iasă din biserică. Apoi, se ascunseseră în 
confesional, până când el se închisese în sacristie. 

Ajungând în împrejmuirea parohială, se opri şi studie cu calm 
mormintele, dar nu-şi zări prada. li spuse fratelui de lângă el să 
caute în stânga, iar el porni în dreapta, unde dădu peste 
mormântul lui Ernst Scoville. 

Cu patru luni în urmă, atunci când aflase de interesul fostului 
maestru faţă de Scoville, îl trimisese pe unul dintre fraţi să 
supravegheze activităţile belgianului. Prin intermediul unui 
dispozitiv de ascultare instalat la postul telefonic al lui Scoville, 
spionul lui aflase despre Stephanie Nelle, despre planurile ei de a 
vizita Danemarca, apoi Franţa, precum şi despre intenţia ei de a 
obţine cartea. Dar atunci când devenise clar faptul că Scoville n- 
o agrea pe văduva lui Lars Nelle şi că doar o ducea cu vorba, 
încercând să-i contracareze strădaniile, un automobil care circula 
cu mare viteză pe o pantă din Rennes rezolvase problema 
potenţialului său amestec. Scoville nu făcea parte dintre 
participanţii la jocul care se afla în desfăşurare. Stephanie făcea 
şi nimic nu trebuia să-i împiedice mişcările. De Roquefort se 
ocupase personal de asasinarea lui Scoville, fără să implice pe 
altcineva dintre cei de la abație, fiindcă i-ar fi fost greu să explice 
de ce era necesar să recurgă la un asasinat fățiș. 

Fratele se întoarse din cealaltă parte a cimitirului şi raportă: 

— Nimic. 

Unde puteau să se fi dus? 

Privirea lui poposi pe zidul cenuşiu-roşcat care mărginea 
cimitirul în cealaltă parte. Se îndreptă spre un loc în care zidul 
abia-i ajungea până la brâu. Rennes avea ca temelie o culme cu 
povârnişuri la fel de abrupte precum feţele laterale ale unei 
piramide cu trei laturi. Obiectele din valea de dedesubt se 
vedeau pierdute într-o ceaţă cenușie care învăluia pământul plin 
de culoare, ca un fel de tărâm îndepărtat al liliputanilor, 
depresiunea, şoselele şi oraşele arătând ca privite pe o hartă. 

294 


Vântul de dincolo de zid îl izbi în faţă şi-l făcu să-şi simtă ochii 
uscați. Işi propti ambele mâini pe culmea zidului, se ridică în 
braţe şi-şi săltă trupul. Aruncă o privire spre dreapta. Bordura 
stâncoasă era pustie. Apoi, privind spre stânga, îl zări pentru o 
fracțiune de secundă pe Cotton Malone, cotind dinspre latura 
nordică a zidului spre cea vestică. 

Se lăsă să cadă înapoi. 

— Sunt pe o bordură, îndreptându-se spre Turnul Magdala. 
Opriţi-i. Eu mă duc spre foişor. 


Stephanie porni în faţă, după ce ea şi Geoffrey ieşiră în fugă 
din casă. O alee arsă de soare mergea paralel cu zidul dinspre 
vest, ducând spre parcare, dincolo de domeniul lui Sauniere. 
Geoffrey era cuprins de o evidentă nerăbdare şi, pentru un 
bărbat care abia se apropia de vârsta de treizeci de ani, se 
descurca în ceea ce făcea cu uşurinţa unui profesionist. 

Doar câteva case împrăştiate se mai aflau în acel colţ al 
oraşului. Brazii şi pinii se înălţau spre cer în pâlcuri răzlețe. 

Ceva îi şuieră pe lângă urechea dreaptă şi ciupi din varul 
clădirii aflate chiar în faţa ei. Se răsuci şi-l văzu pe tipul cu părul 
scurt din casă, ţintind spre ei de la doar cincizeci de metri 
depărtare. Se aruncă lângă un automobil parcat, aflat aproape 
de partea din spate a uneia dintre case. Geoffrey se lăsă să cadă 
la pământ, se rostogoli, apoi se arcui de mijloc şi trase două 
focuri printre picioarele depărtate. Zgomotul, ca de pocnitoare, 
fu estompat de urletele vântului. Unul dintre gloanţe îşi nimeri 
ţinta, iar individul scoase un răcnet de durere, după care-şi duse 
mâinile la coapsă şi se prăbuşi. 

— Bine ţintit, aprecie ea. 

— Nu puteam să-l omor. Mi-am dat cuvântul. 

Se ridicară în picioare şi se năpustiră înainte. 

x 

Malone îl urmă pe Mark. Povârnişul stâncos mărginit de 
mănunchiuri de iarbă maronie se îngustase, iar vântul, care 
înainte fusese doar sâcâitor, acum devenise periculos, izbindu-i 
cu rafalele lui puternice, vâjâitul monoton acoperind orice alt 
zgomot. 

Erau în partea vestică a oraşului. Trunchiurile semeţe ale 
copacilor din dumbrava de pe povârnişul nordic dispăruseră. Nu 
se mai vedea în faţa lor decât stânca goală, sclipind în văpaia 
soarelui după-amiezii, colorată de smocuri de muşchi şi de 


295 


buruieni. 

Foişorul pe care-l traversase Malone cu două seri în urmă, 
alergând după Cassiopeia Vitt, se întindea la şase metri în faţa 
lor. Turnul Magdala era chiar în faţă şi-i putea zări pe turiştii din 
vârful lui, admirând valea îndepărtată. Nu se dădea în vânt după 
privelişte. Inălţimile-i afectau creierul la fel ca vinul: era una 
dintre acele slăbiciuni pe care le ascunsese de psihologii 
guvernamentali, cărora li se cerea ca, din când în când, să-i 
evalueze aptitudinile. Riscă să arunce o privire în jos. Tufele rare 
punctau abruptul plan înclinat cale de câteva zeci de metri. Apoi, 
o scurtă pasarelă la nivel, iar dedesubt, un povârniş şi mai 
abrupt. A 

Mark era la vreo trei metri în faţa lui. II zări privind înapoi, 
oprindu-se, întorcându-se şi ridicându-şi arma, cu ţeava 
îndreptată spre el. 

— Am zis eu ceva? strigă la el. 

O rafală de vânt îi izbi braţul lui Mark şi-i făcu arma să 
tremure. Celălalt braţ veni în ajutor, fixând ţinta. Malone îi 
observă scânteia din ochi şi se întoarse, la timp cât să-l vadă pe 
unul dintre cei cu părul scurt venind drept spre ei. 

— Ajunge, pân-aici, frate, răcni Mark peste urletul vântului. 

Individul avea în mână un Glock 17, similar cu cel pe care-şi 
încleştase degetele aliatul lui. 

— Dacă arma aia se ridică, te împuşc, îl anunţă Mark. 

Braţul bărbatului îşi opri ascensiunea. 

Displăcându-i situaţia în care se afla, Malone se lipi de 
peretele stâncos, ca să le facă loc pentru duel. 

— Asta nu-i războiul tău, frate. Inţeleg că, pur şi simplu, faci 
ceea ce ţi-a ordonat maestrul. Dar, dacă te împuşc, chiar şi în 
picior, cazi peste margine. Merită? 

— M-am legat să-mi urmez maestrul. 

— Te mână spre primejdie. Te-ai gândit la ceea ce faci? 

— Asta nu-i răspunderea mea. 

— Să-ţi salvezi viaţa este, îl contrazise Mark. 

— M-aţi împuşca, seneşale? 

— Fără discuţie. 

— Ceea ce căutaţi să fie atât de important încât să-i faceţi rău 
unui alt creştin? 

Malone îl urmări pe Mark cum îşi cumpăneşte răspunsul şi se 
întrebă dacă hotărârea pe care i-o citea în ochi va prevala în faţa 
îngăduinţei. Pistolul Glock începu să se înalte, pe măsură ce 


296 


braţul celuilalt bărbat se repezea înainte, pregătit să elibereze 
drept la ţintă glonţul. 

Dar nu mai apucă să tragă. 

Un pocnet înăbuşit de vânt porni din stânga lui Malone şi Păr 
Scurt fu aruncat în spate, în timp ce un glonţ i se înfigea în piept. 
Nu-şi dădea seama dacă individul purta vreo vestă protectoare 
sau nu, dar asta nu mai avea importanţă. Focul de armă tras de 
aproape îl dezechilibră, iar trupul îndesat al bărbatului începu să 
se clatine. Malone se repezi spre el, încercând să-i oprească 
prăbuşirea, iar ochii lui întâlniră o privire liniştită. Işi aminti de 
privirea lui Geacă Roşie, aflat pe Round Tower. Mai avea nevoie 
de doi paşi ca să ajungă la el, dar vântul îl mătură pe atacator de 
pe promontoriu, iar trupul se rostogoli în faţă ca un buştean. 

Auzi un țipăt de sus. Unii dintre vizitatorii care se găseau în 
foişor se pare că fuseseră martori la sfârşitul acestuia. Privi 
corpul rostogolindu-se, oprindu-se în cele din urmă pe pasarela 
aflată mult mai jos. 

Se întoarse spre Mark, care încă mai ţinea arma ridicată. 

— Te simţi bine? 

Mark îşi lăsă arma în jos. 

— Nu prea. Dar trebuie să mergem. 

Fu de acord. 

Se întoarseră şi se repeziră în jos, pe poteca pietroasă. 

x 


De Roquefort se repezi pe scara care ducea spre foişor. Auzise 
o femeie ţipând şi văzu agitația, pe măsură ce lumea se 
îngrămădea spre zid. Se trase mai aproape şi întrebă: 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Işi croi drum cu coatele spre zid. La fel ca în împrejmuirea 
parohială, piatra avea aproape un metru lăţime, făcând să 
devină imposibilă aruncarea unei priviri spre baza zidului 
exterior. 

— Unde-a căzut? întrebă el. 

— Acolo, îi răspunse un bărbat, arătându-i. 

Urmări direcţia degetului întins şi zări, departe în jos pe panta 
stearpă, o siluetă înveşmântată într-o haină de culoare închisă şi 
pantaloni de culoare deschisă, zăcând nemişcată. Ştia cine era. 
Fir-ar să fie! Işi lăsă palmele pe piatra aspră şi se împinse prin 
forţa braţelor deasupra zidului. Rotindu-se pe burtă, îşi lăsă capul 
spre stânga şi-i zări pe Mark Nelle şi pe Cotton Malone făcându-şi 
drum pe o pantă scurtă care ducea spre parcare. 


297 


Se lăsă să cadă înapoi şi se retrase spre trepte. 
Apăsă pe butonul staţiei radio pe care-o avea prinsă cu o 
clemă la talie şi şopti în microfonul de la rever: 
— Vin spre voi, pe la marginea zidului. Reţineţi-i. 
x 


Stephanie auzi zgomotul unui foc de armă. Pocnetul părea să 
vină dinspre cealaltă parte a zidului. Dar asta n-avea nici un rost. 

De ce-ar fi fost cineva acolo? Ea şi Geoffrey ajunseseră la vreo 
treizeci de metri depărtare, o aruncătură de băț față de parcare, 
observând că aceasta era plină de vehicule, inclusiv patru 
autobuze trase lângă turnul de apă din piatră. 

Işi încetiniră înaintarea. Geoffrey îşi ascunse arma sub curea, 
după care păşiră liniştiţi înainte. 

— Acolo, şopti Geoffrey. 

Şi ea îl văzuse pe individ, stând în picioare în capătul opus, 
barând aleea care venea dinspre biserică. Se întoarse şi zări un 
altul dintre cei cu păr scurt repezindu-se pe aleea din spatele lor. 

Apoi, îi descoperi pe Mark şi pe Malone, în timp ce alergau 
dinspre cealaltă parte a zidului şi săreau peste piatra înaltă până 
la genunchi. 

Se năpusti spre ei şi-i întrebă: 

— Unde-aţi fost voi doi pân-acum? 

— Am ieşit la o plimbărică, îi răspunse Malone. 

— Am auzit focuri de armă. 

— Nu acum, ripostă Malone. 

— Avem oaspeţi, îl făcu ea să înţeleagă, arătându-i spre cei 
doi bărbaţi. 

Mark examină decorul. 

— De Roquefort a pus la cale toată chestia asta. E timpul să 
plecăm. Dar n-am cheile de la maşina noastră. 

— Le am eu pe ale mele, interveni Malone. 

Geoffrey îi întinse rucsacul. 

— Bună treabă, îl lăudă Mark. Hai să mergem. 

x 


De Roquefort se repezi pe lângă Villa Bethanie, fără să-i ia în 
seamă pe numeroşii vizitatori care-şi făceau drum spre Turnul 
Magdala, spre grădină şi spre foişor. 

Se întoarse drept spre biserică. 

— Încearcă să plece cu maşina, îl informă o voce în casca din 
ureche. 

— Lăsaţi-i să plece, răspunse el. 


298 


x 


Malone demară în marşarier din locul în care-şi parcase 
automobilul şi-şi făcu drum pe lângă celelalte maşini, spre aleea 
care ducea în rue principale. Observă că nici un acolit cu păr 
scurt nu făcu vreo încercare să-i oprească. 

Şi asta-l îngrijoră. 

Erau mânaţi undeva. 

Dar unde? 

Se strecură pe alee, trecu de chioşcurile cu suvenire şi coti 
drept spre rue principale, lăsând automobilul să coboare pe 
pantă spre porţile oraşului. 

După ce trecură de restaurant, mulţimea se risipi şi strada se 
eliberă. 

In faţa lor, îl zăriră pe de Roquefort, stând chiar în mijlocul 
drumului, blocând poarta. 

— Vrea să te provoace, îi zise Mark, de pe bancheta din spate. 

— E bine, fiindcă pot să-mi măsor curajul cu cei mai buni 
dintre ai lor. 

Işi lăsă uşurel piciorul deasupra pedalei de acceleraţie. 

Mai erau câteva zeci de metri. 

De Roquefort rămânea nemişcat, de parc-ar fi prins rădăcini. 

Malone nu observă nici o armă. Se părea că maestrul 
considerase simpla sa prezenţă suficientă pentru a-i opri. Dincolo 
de el, Malone văzu că drumul era liber, numai că o curbă strânsă 
urma imediat după porţi, iar el spera ca nimeni să nu se fi 
hotărât să treacă pe-acolo în următoarele câteva secunde. 

Apăsă acceleraţia până la podea. 

Cauciucurile muşcară din pavaj şi, cu o smucitură, maşina se 
năpusti înainte. 

Treizeci de metri. 

— Vrei să-l omori, rosti Stephanie. 

— Dacă n-am încotro. 

Cincisprezece metri. 

Malone menţinu volanul drept şi privi ţintă spre de Roquefort, 
pe măsură ce silueta acestuia se vedea prin parbriz din ce în ce 
mai mare. Se propti bine pentru eventualul impact şi le impuse 
braţelor să rămână încordate. 

O siluetă grăbită ţâşni din partea dreaptă şi-l împinse pe noul 
maestru din calea automobilului. 


Trecură cu zgomot prin poartă. 
x 


299 


De Roquefort îşi dădu seama de ceea ce se întâmplase şi nu 
se bucură deloc. Se pregătise pe deplin să-şi provoace 
adversarul, fiind gata pentru orice s-ar fi întâmplat, aşa că nu 
aprecie deloc intervenţia. Abia atunci văzu cine-l salvase. Royce 
Claridon. 7 

— Maşina aia ar fi putut să vă omoare! îi strigă Claridon. Il 
împinse deoparte şi se ridică în picioare. 

— Asta rămânea de văzut. Apoi întrebă ceea ce voia cu 
adevărat să ştie: S-a aflat ceva? 

— Mi-au descoperit şiretlicul şi am fost obligat să strig după 
ajutor. Mânia îl copleşi. Incă o dată, nimic nu mersese aşa cum 
trebuia. 

Totuşi, un gând salvator îi trecu prin minte. 

Maşina cu care plecaseră. Cea închiriată de Malone. 

Echipată în continuare cu un dispozitiv electronic. 

Măcar ştia exact încotro se duceau. 


300 


44 


Malone conduse cât de repede îndrăzni pe panta şerpuită care 
ducea spre nivelul solului. Ajuns acolo, coti spre vest ca să 
ajungă pe autostrada principală şi, după aproape un kilometru, o 
luă spre sud, către Pirinei. 

— Unde mergem? îl întrebă Stephanie. 

— S-o căutăm pe Cassiopeia Vitt. M-aş fi dus singur, dar cred 
că e vremea să ne cunoaştem cu toţii. 

Avea nevoie de ceva care să-i distragă atenţia. 

— Povesteşte-mi despre ea, îi ceru el lui Mark. 

— Nu ştiu prea multe. Am auzit că tatăl ei era un antreprenor 
spaniol bogat, iar mama, o musulmană din Tanzania. Are o minte 
sclipitoare. Licenţe în istorie, în artă, în religie. Şi e bogată. A 
moştenit o grămadă de bani şi-a făcut şi mai mulţi. Ea şi tata s- 
au ciondănit de multe ori. 

— Pe ce temă? vru să ştie Malone. 

— Ea şi-a făcut o misiune din dovedirea faptului că lisus n-ar fi 
murit pe cruce. Acum doisprezece ani, fanatismul religios era 
văzut cu totul altfel. Oamenii nu erau atât de preocupaţi de 
talibani sau de Al-Qaeda. Atunci, Israelul era o zonă fierbinte, iar 
Cassiopeia nu era de acord cu modul în care erau înfăţişaţi 
întotdeauna musulmanii, ca extremişti. Ura aroganţa creştinătăţii 
şi înfumurarea iudaismului. Scopul căutării ei era adevărul, ar fi 
zis tata. Voia să demonteze mitul şi să vadă cât de mult 
semănau lisus Hristos şi Mahomed. Teren comun, interese 
comune. Chestii de genul ăsta. 

— Nu e exact ceea ce voia tatăl tău să facă? 

— Cam acelaşi lucru obişnuiam să i-l spun şi eu. 

Malone zâmbi. 

— Cât de departe e castelul ei? 

— La mai puţin de o oră de aici. Cotim spre vest şi e la câţiva 
kilometri în faţă. g 

Malone examină oglinzile retrovizoare. Incă nu-i urmărea 
nimeni. Bine. Micşoră viteza în clipa în care intrau într-un oraş 
numit St. Loup. Fiind duminică, totul era închis, cu excepţia unei 
benzinării şi a unui magazin cu mărunţişuri, chiar spre sud. Trase 
pe dreapta. 

— Aşteptaţi-mă aici, le spuse celorlalţi, în timp ce cobora din 

301 


maşină. Trebuie să mă ocup de ceva. 
x 


Malone părăsi şoseaua şi mână maşina pe o cărare acoperită 
cu pietriş, pătrunzând adânc în pădurea deasă. Un panou indica 
faptul că GIVORS - O AVENTURA MEDIEVALA IN LUMEA 
MODERNA se găsea la mai puţin de un kilometru în faţă. Drumul 
de la Rennes le luase ceva mai puţin de cincizeci de minute. 
Merseseră în cea mai mare parte a timpului spre vest, trecând de 
ruinele fostei fortărețe a catarilor din Montsegur, apoi cotiseră 
spre sud, spre munţi, unde povârnişurile înalte adăposteau văile 
râurilor şi copacii masivi. 

Şoseaua cu doar două benzi era bine întreţinută şi umbrită de 
coroanele dese ale fagilor aflate într-o nemişcare de vis şi 
aruncând umbre alungite asupra drumului. Intrarea se afla într- 
un luminiş căptuşit cu un covor de iarbă scurtă. Din loc în loc, 
erau parcate maşini. Coloane zvelte de pini şi de brazi mărgineau 
perimetrul. Opri maşina şi coborâră cu toţii. Un panou scris în 
franceză şi-n engleză le dădea amănunte despre locul în care se 
găseau: 


ŞANTIERUL ARHEOLOGIC GIVORS. 

BINE AŢI VENIT ÎN TRECUT. LA GIVORS, PE UN TEREN OCUPAT 
PENTRU PRIMA DATĂ DE LUDOVIC AL IX-LEA, SE CONSTRUIEŞTE 
UN CASTEL UTILIZÂNDU-SE MATERIALE ŞI TEHNICI DE CARE 
DISPUNEAU DOAR MESERIAŞII DIN SECOLUL AL XIII-LEA. TURNUL 
ZIDIT A FOST ÎNSUŞI SIMBOLUL PUTERII DUMNEZEIEŞTI, IAR, 
CASTELUL DIN GIVORS A FOST PROIECTAT CA O FORTĂREAȚĂ 
MILITARĂ, CU ZIDURI GROASE ŞI MULTE TURNURI LA COLŢURI, 
ÎMPREJURIMILE NE-AU PUS LA DISPOZIŢIE DIN ABUNDENȚĂ APĂ, 
PIATRĂ, PĂMÂNT, NISIP ŞI LEMN, TOATE ACESTEA FIIND 
NECESARE PENTRU CONSTRUIREA CASTELULUI. PIETRARI, 
CIOPLITORI ÎN PIATRĂ, ZIDARI, DULGHERI, FIERARI ŞI CERAMIŞTI 
TRUDESC ÎN PREZENT, TRĂIND ŞI ÎMBRĂCÂNDU-SE EXACT AŞA 
CUM AR FI FĂCUT-O ACUM ŞAPTE SECOLE. PROIECTUL ESTE 
FINANȚAT DIN FONDURI PRIVATE ŞI ESTIMAREA CURENTĂ ESTE 
CĂ VA FI NEVOIE DE 30 DE ANI PÂNĂ LA FINISAREA CASTELULUI. 
DISTRACŢIE PLĂCUTĂ ÎN SECOLUL AL XIII-LEA! 


— Cassiopeia Vitt finanţează toate astea singură? întrebă 
Malone. 
— Istoria medievală e una dintre pasiunile ei, îi răspunse Mark. 


302 


Era bine cunoscută la universitatea din Toulouse. 

Malone ajunsese la concluzia că abordarea directă ar fi fost 
cea mai bună. Mai mult ca sigur că Vitt prevăzuse faptul că, până 
la urmă, el va reuşi să dea de ea. 

— Unde locuieşte? 

Mark îi arătă spre est, acolo unde crengile stejarilor şi ale 
ulmilor, împreunate ca o arcadă, umbreau o altă alee. 

— Pe-aici se merge spre castel. 

— Maşinile astea sunt pentru vizitatori? Mai vru să ştie 
Malone. 

Mark încuviinţă. 

— Organizează excursii pe şantierul de construcţii, ca să 
strângă fonduri. Am fost şi eu o dată, acum câţiva ani, chiar după 
ce s-a început lucrul. E de-a dreptul impresionant ceea ce face 
ea. 

Malone porni spre aleea care ducea spre castel. 

— Haideţi s-o salutăm pe gazdă. 

Merseră în tăcere. In depărtare, pe versantul abrupt al unui 
povârniş înalt, observă jalnicele ruine ale unui turn din piatră, 
îngălbenite şi acoperite de muşchi. Aerul uscat era cald şi 
complet lipsit de vânt. Buruienile purpurii, grozama şi florile de 
câmp acopereau ca un covor pământul de-o parte şi de cealaltă 
a aleii. Malone îşi imagină zăngănitul armelor şi strigătele de 
luptă care, cu secole în urmă şi-ar fi răspândit ecourile de-a 
lungul văii, atunci când oamenii îşi disputau stăpânirea asupra ei. 
Deasupra lor, un cârd de ciori zgomotoase trecu în zbor. 

La vreo sută de metri mai încolo, pe alee, zări castelul. Acesta 
ocupa un fel de scobitură adăpostită, care-i oferea o izolare 
evidentă. Cărămizile de un roşu-închis şi pietrele, aranjate în 
modele simetrice pe patru niveluri, flancate de două turnuri 
încununate cu iederă şi acoperite cu plăcuţe de ardezie aranjate 
în pantă. Verdeaţa împânzise întreaga faţadă, ca rugina pe o 
suprafaţă metalică. Urmele unor şanţuri, acum umplute cu iarbă 
şi cu frunze, îl înconjurau din trei părţi. Copaci subţirei se înălţau 
în spate şi garduri vii din tisă, tunse cu îngrijire, îi străjuiau 
temeliile. 

— Ce mai casă! exclamă Malone. 

— Stil de secol şaisprezece, preciză Mark. Mi s-a spus că a 
cumpărat castelul şi şantierul arheologic din împrejurimi. Ea 
numeşte locul Royal Champagne, după unul dintre regimentele 
de cavalerie ale lui Ludovic al XV-lea. 


303 


Două automobile erau parcate în faţă. Ultimul model de 
Bentley Continental GT - costa cam 160 000 de dolari, din câte-şi 
amintea Malone - şi un Porsche Roadster, ieftin prin comparaţie 
cu celălalt. Mai era şi o motocicletă. Malone se apropie de ea şi-i 
examină cauciucul din stânga spate şi toba de eşapament. 
Suprafaţa cromată, strălucitoare, era zgâriată. 

Şi el ştia exact cum se întâmplase. 

— Aici am tras eu. 

— Foarte corect, domnule Malone. N 

Se întoarse. Vocea rafinată venea dinspre portic. In faţa uşii 
deschise stătea o femeie înaltă, suplă ca un şacal, cu părul 
castaniu-roşcat lung până la umeri. Trăsăturile ei reflectau o 
frumuseţe leonină, amintind de o zeiţă egipteană: sprâncene 
subţiri, pomeţii înalţi, nasul cârn. Pielea avea culoarea 
mahonului. Era îmbrăcată cu gust, cu o bluză cu decolteu în V 
care-i dezvelea umerii rotunzi şi cu o fustă din mătase, lungă 
până la genunchi, cu un imprimeu safari. In picioare purta 
sandale din piele. Ansamblul era neprotocolar, dar elegant, ca şi 
cum s-ar fi pregătit pentru o plimbare pe Champs-Elysees. 

Ea îi aruncă un zâmbet. 

— Vă aşteptam. 

Privirea femeii o întâlni pe a lui, iar Malone remarcă hotărârea 
în apele adânci ale ochilor ei negri. 

— Interesant, fiindcă abia acum o oră m-am hotărât să vin să 
vă vizitez. 

— O, domnule Malone, sunt convinsă că ocup un loc de frunte 
pe lista priorităţilor dumneavoastră, cel puţin de-acum două seri, 
când aţi tras în motocicleta mea, în Rennes. 

li stârnise curiozitatea. 

— De ce m-aţi încuiat în Turnul Magdala? 

— Speram să câştig suficient timp încât să plec în linişte. Dar 
v-aţi descurcat să scăpaţi mult prea repede. 

— În primul rând, de ce-aţi tras în mine? 

— N-aţi fi avut nimic de câştigat discutând cu bărbatul pe care 
l-aţi atacat. 

Remarcă tonul melodios al vocii, cu siguranţă menit să fie 
dezarmant. 

— Sau, poate, n-aţi vrut să stau de vorbă cu el? Oricum, 
mulţumesc pentru faptul că mi-aţi salvat pielea în Copenhaga. 

Ea îi respinse manifestările de recunoştinţă. 

— Aţi fi găsit o cale de ieşire şi singur. Eu doar am grăbit 


304 


procesul. 

Observă că priveşte peste umărul lui. 

— Mark Nelle. Sunt încântată să vă cunosc, în sfârşit. Mă bucur 
să văd că n-aţi murit în avalanşa aia. 

— Văd că tot vă mai place să vă amestecați în treburile altora. 

— Eu nu-l consider un amestec. Doar un mod de a 
supraveghea progresele celor care mă interesează. Cum era 
cazul tatălui dumneavoastră. 

Cassiopeia trecu pe lângă Malone şi întinse o mână spre 
Stephanie. 

— Şi-mi face plăcere să vă întâlnesc. L-am cunoscut bine pe 
soţul dumneavoastră. 

— Din câte am auzit, nu eraţi chiar cei mai buni prieteni, 
dumneavoastră şi Lars. 

— Nu pot să cred c-ar putea să afirme cineva una ca asta. 
Cassiopeia îi aruncă o privire evident răutăcioasă lui Mark. Chiar 
i-aţi spus mamei dumneavoastră aşa ceva? 

— Nu. Nu el mi-a spus, o contrazise Stephanie. Royce Claridon 
a fost. 

— Ei, asta-i o persoană cu care trebuie să ai grijă. Să ai 
încredere în cineva ca el nu înseamnă altceva decât să-ţi atragi 
necazurile. Eu l-am avertizat pe Lars în privinţa lui, dar n-a vrut 
să m-asculte. 

— In privinţa asta, suntem de aceeaşi părere, zise Stephanie. 

Malone i-l prezentă pe Geoffrey. 

— Faci parte din frăţie? îl întrebă Cassiopeia. 

Geoffrey nu răspunse nimic. 

— Nu, nici nu m-aş aştepta să-mi răspunzi. Şi totuşi, dumneata 
eşti primul templier pe care-l întâlnesc în civil. 

— Nu-i adevărat, ripostă Geoffrey, arătând spre Mark. Domnul 
seneşal face parte din frăţie şi pe el l-aţi cunoscut mai întâi. 

Pe Malone îl miră această informaţie oferită în mod voluntar. 
Până atunci, tânărul avusese buzele cusute. 

— Seneşal? Sunt convinsă că e o poveste pe cinste, zise 
Cassiopeia. Ce-ar fi să intraţi? Prânzul meu fusese pregătit, dar 
atunci când v-am văzut i-am cerut servitorului să mai aşeze 
câteva farfurii. Trebuie să fi terminat între timp. 

— Grozav, exclamă Malone. Mor de foame. 

— Atunci, haideţi să mâncăm. Avem multe de discutat. 

O urmară înăuntru, iar Malone admiră pieptarele italieneşti 
scumpe, armurile cavalereşti rare, suporturile pentru torţe 


305 


spaniole, tapiseriile de Beauvais şi tablourile flamande. Totul 
părea să fie o veritabilă paradă pentru cunoscători. 

Se lăsară conduşi într-o sufragerie spațioasă, tapisată cu piele 
aurită. Razele soarelui pătrundeau în voie prin ferestrele 
încadrate de draperii sofisticate, scăldând faţa de masă albă şi 
marmura podelei cu umbre proaspete. Un candelabru electric cu 
douăsprezece braţe atârna de tavan, stins. Slujitorii aşterneau 
argintăria sclipitoare la locurile cuvenite de la masă. 

Ambianţa era impresionantă, dar ceea ce-i atrase atenţia lui 
Malone era persoana care stătea la celălalt capăt al mesei. 

Forbes Europa îl clasa pe locul opt în ierarhia celor mai bogaţi 
oameni de pe continent, puterea şi influenţa sa fiind direct 
proporţionale cu miliardele de euro. Şefi de state şi monarhi îl 
cunoşteau bine. Regina Danemarcei îl numea prietenul ei intim. 
Organizațiile caritabile din lumea întreagă contau pe el ca pe un 
binefăcător generos. În ultimul an, Malone îşi petrecuse cel puţin 
trei zile pe săptămână vizitându-l, discutând despre cărţi, despre 
politică, despre lume, despre ce porcărie e viaţa. Venea şi pleca 
de pe proprietăţile acestuia ca şi cum ar fi făcut parte din familie 
şi, în multe privinţe, Malone chiar se simţea astfel. 

Dar acum punea la modul cel mai serios la îndoială toate 
acestea. 

De fapt, se simţea ca un prost. 

Şi tot ceea ce putea Henrik Thorvaldsen să facă era să 
zâmbească. 

— Era şi timpul, Cotton. Te tot aştept de două zile. 


306 


PARTEA A PATRA. 


45 


De Roquefort stătea pe scaunul din dreapta şoferului şi se 
concentra asupra ecranului GPS%. Dispozitivul ataşat la 
automobilul închiriat de Malone funcționa perfect, transmițând 
un semnal puternic. Unul dintre frați conducea, iar altul stătea pe 
bancheta din spate. De Roquefort era încă iritat în urma 
intervenției lui Claridon, din Rennes. N-avea câtuşi de puţin de 
gând să moară şi până la urmă ar fi sărit din calea maşinii, dar 
chiar voia să vadă dacă într-adevăr Cotton Malone avea curajul 
să dea cu maşina peste el. 

Fratele care căzuse de pe povârnişul acela stâncos murise, 
împuşcat în piept, înainte să cadă. O vestă antiglonţ Kevlar 
împiedicase glonţul să-i facă vreun rău, dar căderea îl făcuse să- 
şi rupă gâtul. Din fericire, nici unul dintre ei nu purta asupra lui 
acte, numai că vesta reprezenta o problemă. Un astfel de 
echipament trăda tehnica sofisticată, dar nimic nu făcea legătura 
între mort şi abație. Toţi fraţii cunoşteau Regulamentul. Dacă 
oricare dintre ei era ucis în afara abației, trupul său ar fi rămas 
neidentificat. La fel cum se întâmplase cu fratele care sărise de 
pe Round Tower, întâmplarea din Rennes avea să se încheie într- 
o morgă regională, rămăşiţele urmând să fie încredințate unui 
cimitir al săracilor. Dar, înainte să se-ntâmple aşa ceva, 
procedura îi impunea maestrului să delege un cleric, care 
revendica rămăşiţele în numele Bisericii, oferindu-se să-i facă o 
înmormântare creştinească şi să scutească statul de orice 
cheltuială. Niciodată nu fusese refuzată o asemenea ofertă. Și 
astfel, fără să trezească vreo bănuială, acţiunea avea ca efect 
faptul că fratele mort beneficia de funeraliile cuvenite. 


% Abreviere de la Global Positioning System, un sistem de navigaţie 
prin satelit, utilizat pentru localizarea oricărui obiect purtător al unui 
emiţător special, aflat oriunde în lume (n.tr.). 


307 


Nu se grăbise să plece din Rennes, ci mai întâi scotocise prin 
casele lui Lars Nelle şi Ernst Scoville, dar nu găsise nimic. 
Oamenii lui îi raportaseră că Geoffrey plecase cu un rucsac pe 
care i-l înmânase lui Mark Nelle în parcare. Mai mult ca sigur că 
în el se aflau cele două cărţi furate. 

— Aveţi vreo idee încotro s-au dus? întrebă Claridon, de pe 
bancheta din spate. 

De Roquefort făcu un semn către ecran. 

— O să ştim în scurt timp. 

După ce-l luase la întrebări pe fratele rănit, care trăsese cu 
urechea la conversaţia lui Claridon din interiorul casei, aflase că 
Geoffrey nu spusese mai nimic, fiind evident bănuitor faţă de 
explicaţiile lui Claridon. Trimiterea lui Claridon acolo fusese o 
greşeală. 

— M-ai asigurat că poţi să găseşti cărţile. 

— De ce-aţi mai avea nevoie de ele? Avem jurnalul. Ar trebui 
să ne concentrăm asupra descifrării a ceea ce avem. 

Poate că da, numai că-l deranja gândul că Mark Nelle alesese 
tocmai acele două volume din miile existente în arhivă. 

— Dar dacă în ele se află informaţii diferite faţă de cele din 
jurnal? 

— Aveţi idee peste câte versiuni ale aceleiaşi informaţii am 
dat eu? Intreaga poveste despre Rennes conţine o serie de 
contradicții îngrămădite una peste alta. Lăsaţi-mă să cercetez 
arhivele. Spuneţi-mi ceea ce ştiţi şi să vedem, împreună, ce 
avem. 

Era o idee bună, dar, din nefericire - contrar a ceea ce-i făcuse 
să creadă pe membrii ordinului - nu ştia mai nimic. Mizase pe 
mesajul tradiţional pe care-l lăsa maestrul pentru succesorul său, 
în care cele mai tainice informaţii erau transmise întotdeauna de 
la un conducător la altul, aşa cum se procedase din vremea lui 
de Molay. 

— O să ai ocazia asta. Dar mai întâi trebuie să ne ocupăm de 
ei. 

Gândul îi zbură iarăşi la cei doi fraţi morţi. Pierderea lor ar fi 
fost văzută de colectiv ca un semn rău prevestitor. Pentru o 
societate religioasă cu o disciplină riguroasă, membrii ordinului 
erau uimitor de superstiţioşi. lar moartea violentă nu era una 
obişnuită; cu toate acestea, se petrecuseră două incidente în 
doar câteva zile. Modul lui de a conduce putea acum să fie pus 
sub semnul întrebării. „Prea mult, prea repede”, ar fi obiecțiile. 


308 


lar el s-ar vedea obligat să plece urechea la toate, mai ales că el 
contestase făţiş posteritatea fostului maestru, printre altele şi din 
cauză că acesta nu luase în seamă dorinţele fraţilor. 

li ceru şoferului să interpreteze informaţiile de pe ecranul GPS. 

— Cât de departe e vehiculul lor? 

— La doisprezece kilometri. 

Aruncă o privire prin geamurile automobilului, spre peisajul 
rural francez. Odinioară, nici un petic de cer nu părea veridic 
dacă la orizont nu se înălța măcar un turn. Prin secolul al XII-lea, 
templierii populaseră regiunea, deţinând aici mai bine de o 
treime din totalul proprietăţilor lor funciare. Intregul Languedoc 
ar fi trebuit să devină un stat al templierilor. Citise despre aceste 
planuri în Cronici. Despre cum fuseseră amplasate strategic 
fortărețele, avanposturile, depozitele de provizii, fermele şi 
mănăstirile, legate fiecare între ele de o serie de drumuri bine 
întreţinute. Timp de două sute de ani, puterea frăţiei fusese 
păstrată cu grijă, iar atunci când ordinul dăduse greş în 
încercarea de a-şi stabili o feudă în Ţara Sfântă fiind nevoit până 
la urmă să le predea înapoi musulmanilor lerusalimul, țelul 
devenise acela de a izbuti să facă asta în Languedoc. Totul 
decursese bine până în clipa în care Filip al IV-lea le dăduse 
lovitura de graţie. Interesant lucru, Rennes-le-Château nu fusese 
menţionat niciodată în Cronici. Oraşul, cu toate denumirile sale 
precedente, nu juca nici un rol în istoria templierilor. Existaseră 
fortificaţii ale templierilor în alte părţi din valea râului Aude, dar 
nimic la Rhedae, aşa cum era numită pe-atunci acea culme 
locuită. Cu toate acestea, acum orăşelul părea să fie un 
epicentru şi toate acestea din pricina unui preot ambițios şi a 
unui iscoditor om de ştiinţă american. 

— Ne apropiem de maşină, anunţă şoferul. 

Deja le recomandase prudenţă. Ceilalţi trei fraţi pe care-i 
adusese cu el la Rennes se întorseseră la abație, unul dintre ei 
cu o rană la coapsă, după ce Geoffrey trăsese asupra lui. Asta 
însemna trei răniţi, alături de cei doi morţi. Trimisese vorbă că 
dorea să ţină un sfat cu ofiţerii săi atunci când avea să se 
întoarcă la abație, ceea ce ar fi trebuit să ţină în frâu orice 
nemulţumire, dar mai întâi de toate trebuia să afle unde se 
dusese prada lui. 

— Drept înainte, spuse şoferul. La cincizeci de metri. 

Privi cu atenţie pe fereastră şi se miră ce refugiu putuseră să- 
şi aleagă Malone şi însoțitorii lui. Ciudată treabă, să vină tocmai 


309 


aici. 

Şoferul opri maşina şi coborâră cu toţii. 

Erau înconjurați de automobile parcate. 

— Adu unitatea mobilă. 

Făcură câţiva paşi şi, la douăzeci de metri mai încolo, fratele 
care ducea cu el receptorul portabil se opri. 

— Aici. 

De Roquefort privi atent vehiculul. 

— Asta nu-i maşina cu care au plecat din Rennes. 

— Semnalul e puternic. 

Făcu un semn. Celălalt frate căută dedesubt şi descoperi 
emițătorul magnetic. 

Scutură din cap şi privi ţintă spre zidurile oraşului 
Carcassonne, care se înălţau spre cer la doar zece metri 
depărtare. Pajiştea ierboasă din faţa lui alcătuise odinioară şanţul 
de apărare al oraşului. Acum, servea drept parcare pentru 
maşinile miilor de vizitatori care veneau în fiecare zi să vadă una 
dintre ultimele cetăţi apărate de ziduri rămase din Evul Mediu. 
Pietrele îngălbenite de vreme se aflau acolo şi pe când templierii 
bântuiau pe pământurile din jur. Fuseseră martore la cruciada 
albigenzilor şi la multele războaie izbucnite după aceea. Şi nu 
fuseseră niciodată  ştirbite, constituind, cu adevărat, un 
monument al trăiniciei. 

Dar ele spuneau ceva şi despre inteligenţă. 

De Roquefort cunoştea mitul local, conform căruia musulmanii 
controlaseră oraşul pentru scurtă vreme, în decursul secolului al 
VIII-lea. Francii sosiseră din nord ca să-şi ceară drepturile asupra 
locului şi, credincioşi ţelului lor, stabiliseră un lung asediu. In 
urma unei expediţii, regele maurilor fusese ucis, motiv pentru 
care sarcina apărării zidurilor căzuse pe umerii fiicei sale. Ea 
fusese inteligentă, creând iluzia unui mare efectiv prin faptul că 
trimisese cele câteva trupe de care dispunea să alerge dintr-un 
turn în altul, apoi umplând straiele morţilor cu paie. Până la 
urmă, mâncarea şi apa începuseră să le lipsească ambelor 
tabere. Fiica regelui maur ajunsese să dea poruncă să fie prinsă 
ultima purcea şi hrănită cu ultima baniţă de porumb. Apoi, 
pusese să fie azvârlită peste ziduri. Animalul se zdrobise de 
pământ şi, din burta sa, ţâşniseră grăunţele. Francii rămăseseră 
şocaţi. După un atât de îndelungat asediu, se părea că 
necredincioşii încă aveau suficientă mâncare pentru porcii lor. În 
consecinţă, se retrăseseră. 


310 


Era un mit, n-avea nici o îndoială asupra acestui lucru, numai 
că era o poveste interesantă despre ingeniozitate. 

Şi Cotton Malone dăduse dovadă de ingeniozitate, la rândul 
lui, transferând dispozitivul electronic de urmărire pe un alt 
vehicul. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Claridon. 

— Am fost atraşi pe un drum greşit. 

— Nu e maşina lor? 

— Nu, monsieur. 

Se întoarse şi porni înapoi spre vehiculul lor. Unde s-or fi dus? 
Deodată, îi încolţi un gând în minte. Se opri. 

— Mark Nelle ar fi putut s-o ştie pe Cassiopeia Vitt? 

— Oui, îi răspunse Claridon. Discutase cu tatăl lui despre ea. 

Să fie, oare, posibil ca ei să se fi dus într-acolo? Vitt se 
amestecase de trei ori în ultima vreme şi de fiecare dată de 
partea lui Malone. Poate că simţise un aliat în persoana lui. 

— Veniţi, porunci el, pornind din nou spre maşină. 

— Ce facem acum? vru să ştie Claridon. 

— Ne rugăm. 

Claridon tot nu se mişcă. 

— Pentru ce? 

— Ca instinctele mele să nu dea greş. 


311 


46 


Malone era furios. Henrik Thorvaldsen ştiuse mult mai multe 
despre tot, dar nu spusese absolut nimic. Arătă spre Cassiopeia. 

— Şi ea e una dintre prietenele tale? 

— O ştiu de multă vreme. 

— De când trăia Lars Nelle. Pe-atunci o ştiai? 

Thorvaldsen încuviinţă. 

— Şi Lars ştia despre relaţia dintre voi? 

— Nu. 

— Prin urmare, l-aţi luat şi pe el de fraier. 

Mânia îi sugruma vocea. 

Danezul păru silit să renunţe la atitudinea misterioasă. La 
urma urmei, era încolţit. 

— Cotton, îţi înţeleg iritarea. Dar înţelege că trebuia să ţin 
secret anumite informaţii. Trebuie să explorezi situaţia din 
unghiuri multiple. Sunt sigur că, atunci când lucrai pentru 
guvernul Statelor Unite, ai făcut acelaşi lucru. 

Reuşi să nu muşte momeala. 

— Cassiopeia îl supraveghea pe Lars. El o cunoştea şi, în ochii 
lui, ea era o pacoste. Dar adevărata ei misiune era să-l protejeze. 

— De ce nu i-ai spus, pur şi simplu? 

— Lars era un om încăpățânat. Era mai simplu pentru 
Cassiopeia să-l urmărească în tăcere. Din nefericire, ea nu putea 
să-l apere de el însuşi. 

Stephanie făcu un pas în faţă, pe chip citindu-i-se iritarea. 

— Asta-i tocmai lucrul despre care avertiza profilul lui 
psihologic. Motivaţii îndoielnice, alianţe determinate de interese, 
amăgiri. 

— Imi pare rău pentru asta. Thorvaldsen îi aruncă o privire 
mânioasă. Mai ales din moment ce Cassiopeia a avut grijă şi de 
voi doi, la fel de bine. 

In această privinţă, Malone nu putea să-l contrazică. 

— Trebuia să ne spui. 

— Pentru ce? Din câte-mi amintesc, amândoi eraţi hotărâți să 
veniţi în Franţa. Mai ales dumneata, Stephanie. Atunci, ce-aş fi 
avut de câştigat? In schimb, am avut grijă să fie Cassiopeia la 
post, pentru cazul în care aţi fi avut nevoie de ea. 

Malone n-avea de gând să accepte o explicaţie atât de 

312 


superficială. 

— Printre altele, Henrik, ai fi putut să ne oferi informaţii despre 
Raymond de Roquefort, pe care se vede clar că-l cunoaşteţi 
amândoi. In loc de asta, am mers orbește. N 

— Sunt prea puţine de spus, interveni Cassiopeia. În vremea în 
care trăia Lars, tot ceea ce făceau fraţii era să-l supravegheze şi 
ei. De fapt, nu m-am întâlnit niciodată cu de Roquefort până 
acum. Toate întâlnirile s-au petrecut în ultimele câteva zile. Ştiu 
la fel de multe despre el ca şi voi. 

— Atunci, cum de i-ai anticipat mişcările în Copenhaga? 

— N-am anticipat nimic. Pur şi simplu, te-am urmărit. 

— Nu te-am simțit niciodată pe urmele mele. 

— Mă pricep la ceea ce fac. 

— La Avignon nu te-ai priceput chiar atât de bine. Te-am zărit 
la cafenea. 

— Cu trucul ăla cu şerveţelul, lăsându-l să cadă, astfel încât să 
vezi dacă vă urmăresc? Chiar am vrut să ştiţi că sunt acolo. Din 
moment ce l-am văzut pe Claridon, ştiam că de Roquefort nu 
poate să fie departe. Il urmărea pe Royce de ani de zile. 

— Claridon ne-a povestit despre tine, continuă Malone, dar nu 
te-a recunoscut în Avignon. 

— El nu m-a văzut niciodată. Tot ceea ce ştie e numai ceea ce 
i-a spus Lars Nelle. 

— Claridon n-a pomenit niciodată despre asta, interveni 
Stephanie. 

— Sunt convinsă că Royce s-a făcut că uită să pomenească 
despre o grămadă de lucruri. Lars nu şi-a dat niciodată seama, 
dar Claridon a fost o problemă cu mult mai mare pentru el decât 
am fost eu. 

— Tata te ura, spuse şi Mark, pe un ton dispreţuitor. 

Cassiopeia îl măsură cu o privire calmă. 

— Tatăl tău era un om strălucit, dar nu prea priceput în ceea 
ce priveşte firea omenească. Avea o viziune simplistă asupra 
lumii. Conspiraţiile pe care le căuta, cele pe care le-ai explorat tu 
după moartea lui, sunt cu mult mai complicate decât v-aţi putea 
imagina oricare dintre voi. E o căutare a cunoaşterii pentru care 
mulţi oameni au murit. 

— Mark, adăugă Thorvaldsen, tot ce-a spus Cassiopeia despre 
tatăl tău e adevărul, după cum sunt convins că-ţi dai seama. 

— A fost un om bun, care credea în ceea ce făcea. 

— Aşa a fost, într-adevăr. Dar, în acelaşi timp, păstra foarte 


313 


multe lucruri doar pentru el. Tu n-ai ştiut niciodată că noi doi am 
fost prieteni apropiaţi şi regret că tu şi eu n-am ajuns să ne 
cunoaştem. Dar tatăl tău dorea ca relaţia dintre noi să rămână 
confidențială, iar eu i-am respectat dorinţa, chiar şi după 
moartea lui. 

— Mie puteai să-mi spui, îi reproşă Stephanie. 

— Nu, nu puteam. 

— Atunci, de ce mai vorbeşti cu noi acum? 

— Atunci când tu şi Cotton aţi plecat din Copenhaga, am venit 
direct aici. Mi-am dat seama că, până la urmă, o s-o găsiţi pe 
Cassiopeia. Tocmai de-asta a fost ea în Rennes alaltăseară: ca să 
vă atragă în direcţia ei. La început, era vorba ca eu să stau în 
umbră şi voi să nu ştiţi despre legătura dintre noi, dar m-am 
răzgândit. Lucrurile au ajuns prea departe. Voi trebuie să aflaţi 
adevărul, aşa că eu sunt aici ca să vi-l spun. 

— Frumos din partea ta, îl persiflă Stephanie. 

Malone privi ţintă în ochii întredeschişi ai bătrânului. 
Thorvaldsen avea dreptate. Şi el jucase de multe ori pe două 
fronturi. Şi Stephanie o făcuse, de asemenea. 

— Henrik, eu n-am mai intrat în genul ăsta de joc de mai mult 
de un an. Am ieşit fiindcă n-am mai vrut să particip la un astfel 
de joc. Reguli proaste, şanse slabe. Dar, în clipa asta, sunt 
înfometat şi, trebuie s-o spun, curios. Aşa că, hai să mâncăm, 
după care ne vei povesti despre adevărul pe care trebuie să-l 
aflăm. 


Prânzul consta în iepure fript, asezonat cu pătrunjel, cimbru şi 
maghiran, cu garnitură de sparanghel proaspăt şi salată, precum 
şi o prăjitură cu coacăze, glazurată cu cremă de vanilie. In timp 
ce mânca, Malone încercă să evalueze situaţia. Gazda lor părea 
să fie întru totul în largul ei, numai că el nu se lăsa impresionat 
de cordialitatea pe care le-o arăta. 

— L-ai provocat deschis pe de Roquefort aseară, în palat, îi 
spuse el. De unde ai învăţat meşteşugul ăsta? 

— L-am învăţat singură. De la tata am moştenit curajul, iar 
mama m-a binecuvântat cu puterea de a pătrunde în mintea 
bărbaţilor. 

Malone zâmbi. 

— Intr-o zi, ai putea să te şi înşeli. 

— Mă bucur că-ţi pasă de viitorul meu. Ţi s-a întâmplat 
vreodată să te înşeli în calitate de agent al guvernului american? 


314 


— De multe ori şi câteodată au şi murit oameni din cauza asta. 

— E şi fiul lui Henrik pe listă? 

Malone simţi din plin croşeul, mai ales deoarece crezuse că ea 
nu ştia nimic despre trecut. 

— La fel ca şi aici, oamenii au primit informaţii proaste. 
Informaţiile proaste conduc la luarea unor decizii proaste. 

— Tânărul a murit. 

— Cai Thorvaldsen a fost în locul nepotrivit la momentul 
nepotrivit, încercă să pună lucrurile la punct Stephanie. 

— Cotton are dreptate, interveni Henrik, oprindu-se din 
mâncat. Fiul meu a murit pentru că n-a fost avertizat de 
primejdia în care se afla. Cotton a fost acolo şi-a făcut tot ce-a 
putut. 

— N-am vrut să insinuez c-ar fi fost de vină, insistă Cassiopeia. 
Doar că mi se părea c-ar fi nerăbdător să mă înveţe cum să-mi 
văd de treburile mele. Pur şi simplu, m-am întrebat dacă el ştie 
să-şi vadă de ale lui. La urma urmei, s-a şi retras. 

Thorvaldsen oftă. 

— Trebuie s-o ieri, Cotton. E strălucită, e o artistă, 
cognoscenta?! - în muzică, e şi colecţionar de antichităţi. Numai 
că a moştenit de la tatăl ei lipsa de maniere. Mama ei, 
Dumnezeu să-i odihnească minunatul suflet, era mult mai 
rafinată. 

— Henrik îşi închipuie că mi-e un fel de tată-surogat. 

— Ai avut noroc, zise Malone, privind-o cu atenţie, că nu te-am 
împuşcat atunci când erai pe motocicleta aia, în Rennes. 

— Nu mă aşteptam să scapi din Turnul Magdala atât de 
repede. Sunt convinsă că operatorii turistici care se ocupă de 
domeniul ăsta sunt destul de necăjiţi pentru pierderea ferestrei 
ăleia. Cred că era originală. 

— Aştept să aud adevărul despre care vorbeai, îl interpelă 
Stephanie pe Thorvaldsen. Mi-ai cerut, atunci când eram în 
Danemarca, să judec cu mintea deschisă tot ceea ce ţine de 
persoana ta şi de ce considera Lars c-ar fi important. Acum, 
vedem că eşti cu mult mai implicat în afacerea asta decât ne-am 
dat seama oricare dintre noi. Sunt convinsă că poţi să înţelegi 
cât de bănuitori am putea să fim. 

Thorvaldsen îşi lăsă furculita pe masă. 

— E-n regulă. Cât de multe ştiţi despre Noul Testament? 

„Ciudată întrebare”, îşi zise în gând Malone. Dar ştia că 


21 „Cunoscătoare” - în limba latină, în original (n.tr.). 


315 


Stephanie era catolică practicantă. 

— Printre altele, cuprinde cele patru Evanghelii - după Matei, 
după Marcu, după Luca şi după loan - care ne povestesc despre 
lisus Hristos. 

Thorvaldsen încuviinţă. 

— Istoria a stabilit limpede că Noul Testament, aşa cum îl 
cunoaştem, a fost formulat în timpul primelor patru secole de 
după Hristos, ca o modalitate de a universaliza ideile abia 
născute ale creştinismului. La urma urmei, asta-i ceea ce 
înseamnă catolic: „universal”. Amintiţi-vă, spre deosebire de 
astăzi, în lumea din trecut, politica şi religia erau unul şi acelaşi 
lucru. Pe măsură ce păgânismul decădea, iar iudaismul se 
retrăgea în sine, oamenii începeau să caute ceva nou. Adepții lui 
lisus, care nu erau altceva decât evrei dornici să adopte o altă 
perspectivă şi-au alcătuit propria versiune a Cuvântului; totuşi, la 
fel au procedat şi carpocraţienii??, esenienii?*, nasenienii”?, 
gnosticii?5 - şi o sută de alte secte apărute peste noapte. 
Principalul motiv pentru care versiunea catolică a supravieţuit, în 
timp ce altele au dat greş, a fost abilitatea ei de a-şi impune 
crezul pe plan universal. Au conferit Scripturilor atât de multă 
autoritate, încât până la urmă nimeni n-a mai putut să le pună la 
îndoială valabilitatea, fără să fie considerat eretic. Dar există 
multe probleme şi cu Noul Testament. 

Biblia era unul dintre subiectele preferate ale lui Malone. O 
citise, dar studiase şi numeroase analize istorice şi ştia totul 
despre inconsecvenţele ei. Fiecare dintre Evanghelii reprezenta 
un amestec obscur de fapte, zvonuri, legende şi mituri care 
fuseseră supuse unor nenumărate traduceri, editări şi redactări. 

— Amintiţi-vă, Biserica creştină a apărut încă din vremea 
romanilor, completă Cassiopeia. Vrând să-şi atragă adepţi, 
părinţii Bisericii au fost nevoiţi să concureze nu doar cu diferitele 


22? Adepţi ai unei secte întemeiate în prima jumătate a secolului al ll- 
lea de Carpocrates din Alexandria, precursori ai gnosticismului (n.tr.). 

23 Membri ai unei secte a vechilor evrei care interzicea sacrificiile şi 
propovăduia comunitatea de bunuri. (n.tr.). 

24 Sectanţi care considerau că şarpele din Facere este adevăratul 
deţinător al cunoaşterii; întemeiată în preajma anului 100, este 
considerată o precursoare a sectelor ofiţilor. (n.tr.). 

235 Adepții unui puternic curent filosofico-religios apărut în secolul al 
II-lea, în cadrul căruia dogmele creştine erau îmbinate cu filosofia 
elenistică şi cu anumite concepţii panteiste derivate din religiile 
orientale. (n.tr.). 


316 


credinţe păgâne, ci şi cu propriile credinţe iudaice. În acelaşi 
timp, aveau nevoie să se delimiteze. lisus trebuia să fie mai mult 
decât un simplu profet. 

Malone începea să devină nerăbdător. 

— Ce-are asta de-a face cu ce se-ntâmplă aici? 

— Gândeşte-te la ceea ce ar însemna pentru creştinătate să 
se descopere osemintele lui Hristos, spuse Cassiopeia. Religia se 
învârteşte în jurul morţii pe cruce a lui Hristos, a învierii şi-a 
înălţării la Ceruri. 

— Asta e o problemă care ţine de credinţă, rosti aproape în 
şoaptă Geoffrey. 

— Are dreptate, îl susţinu Stephanie. Credinţa e definitorie, nu 
faptele. 

Thorvaldsen scutură din cap. 

— Haideţi să eliminăm elementul acesta din ecuaţie pentru o 
clipă, din moment ce credinţa, la rândul ei, elimină logica. 
Gândiţi-vă la asta: dacă un bărbat pe nume lisus ar fi existat, 
cum ar fi putut să ştie cronicarii din Noul Testament despre viaţa 
Lui? Luaţi în considerare numai dilema asta de limbaj: Vechiul 
Testament a fost scris în ebraică. Noul Testament a fost scris în 
greacă, iar oricare materiale folosite ca sursă, dac-or fi existat cu 
adevărat, ar fi trebuit să fie în aramaică. Apoi, intervine însăşi 
problema surselor. Matei şi Luca povestesc despre ispitirea lui 
Hristos în deşert, numai că lisus a fost singur atunci când s-a 
întâmplat asta. Şi rugăciunea lui lisus în grădina Ghetsimani. 
Luca spune că El a rostit-o după ce i-a lăsat pe Petru, pe lacov şi 
pe loan „la o aruncătură de piatră de-acolo”. Atunci când lisus s- 
a întors, i-a găsit pe discipoli adormiţi şi imediat după aceea a 
fost arestat, apoi răstignit. Nu există absolut nici o menţiune cum 
că lisus ar fi spus vreodată o vorbă despre rugăciunea din 
grădină sau despre ispitirea din deşert. Cu toate astea, le 
cunoaştem în amănunt. Cum? Toate Evangheliile vorbesc despre 
fuga discipolilor la arestarea lui lisus - ceea ce înseamnă că nici 
unul dintre ei nu se mai afla acolo - dar toţi patru oferă relatări 
detaliate ale răstignirii. De unde vin detaliile astea? Ce-au făcut 
soldaţii romani, ce-au făcut Pilat şi Simon? Cum ar fi putut să ştie 
autorii Evangheliilor despre toate astea? Credincioşii ar putea 
spune că informaţiile au fost inspirate de Dumnezeu. Numai că 
toate aceste patru Evanghelii, aşa-numitele Cuvinte ale lui 
Dumnezeu, mai mult se contrazic între ele decât se pun de 
acord. De ce-ar fi vrut Dumnezeu să le ofere oamenilor numai 


317 


date confuze? 

— Poate că nu e treaba noastră să ne punem întrebări, fu de 
părere Stephanie. 

— Ei, haide, o mustră Thorvaldsen. Sunt mult prea multe 
exemple de contradicții, ca să le dăm deoparte pur şi simplu, 
spunând c-au fost intenţionate. Haideţi să privim la modul 
general. Evanghelia după loan menţionează multe lucruri pe care 
celelalte trei - aşa-numitele Evanghelii sinoptice - le ignoră pur şi 
simplu. Tonul la loan este, de asemenea, diferit, mesajul e mult 
mai elevat. Mărturia lui loan este una în întregime diferită. Dar 
câteva dintre cele mai clare inconsecvenţe pornesc de la Matei şi 
de la Luca. Aceştia sunt singurii care pomenesc ceva despre 
naşterea şi obârşia lui lisus, dar chiar şi ei se contrazic. Matei 
spune că lisus avea origine aristocratică, descinzând din David, 
de neam regesc. Luca este de acord cu legătura cu David, dar 
arată spre o clasă inferioară. Marcu merge într-o cu totul altă 
direcţie, înfăţişând imaginea unui sărman dulgher. Naşterea lui 
lisus e, de asemenea, povestită din perspective diferite. Luca 
spune despre vizita păstorilor. Matei îi numeşte „înţelepţi”. Luca 
povesteşte că familia sfântă locuia în Nazaret şi că a călătorit 
spre Bethlehem, iar naşterea s-a săvârşit într-o iesle. Matei 
susţine că familia era de mult plecată şi că locuia în Bethlehem, 
acolo unde s-a născut lisus, dar nu într-o iesle, ci într-o casă. Dar 
răstignirea este aceea la care se manifestă cele mai mari 
inconsecvenţe. Evangheliile nu se pun de acord nici măcar în 
privinţa datei. loan spune c-ar fi fost în ajunul Paştilor, iar ceilalţi 
trei o plasează la o zi după. Luca îl descrie pe lisus ca fiind blând. 
„Un miel.” Matei trece de cealaltă parte: pentru el, lisus „nu 
aduce pacea, ci sabia”. Până şi ultimele cuvinte ale Mântuitorului 
diferă. Matei şi Marcu spun c-ar fi fost: „Dumnezeul Meu, 
Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Luca spune: „Tată, în 
mâinile Tale îmi încredinţez sufletul”. loan e chiar mai simplu: 
„Săvârşitu-s-a”. 

Thorvaldsen făcu o pauză şi sorbi o gură de vin. 

— Şi însăşi povestea învierii e plină de contradicții. Fiecare 
dintre Evanghelii are o versiune diferită în legătură cu cine s-a 
dus la mormânt, cine a fost găsit acolo, nici chiar zilele 
săptămânii nu sunt clare. lar în ceea ce priveşte ivirea lui lisus 
după înviere. Nici una dintre relatări nu concordă cu celelalte în 
nici un punct. Nu credeţi că Dumnezeu ar fi fost măcar rezonabil 
de consecvent cu Cuvântul Lui? 


318 


— Diferenţele dintre Evanghelii au constituit subiectul a mii de 
cărţi, preciză Malone. 

— Corect, acceptă Thorvaldsen. Şi inconsecvenţele au fost 
acolo de la început: extrem de ignorate în vechime, din moment 
ce rareori au apărut împreună cele patru Evanghelii. Dimpotrivă, 
ele au fost răspândite în mod individual prin creştinătate, fiecare 
dintre poveşti având un efect mai bun în unele locuri decât în 
altele. Ceea ce, ca fapt în sine, ne apropie foarte mult de 
explicaţia pentru aceste diferenţe. Aduceţi-vă aminte, ideea din 
spatele Evangheliilor era să se demonstreze că lisus era Mesia 
despre care se prorocise în Vechiul Testament şi nu să reprezinte 
o biografie fără cusur. 

— N-au fost Evangheliile doar o consemnare a ceea ce s-a 
transmis prin tradiţia orală? interveni Stephanie. Nu era de 
aşteptat să apară şi erori? 

— Nici vorbă, o contrazise Cassiopeia. Cei dintâi creştini 
credeau că lisus se va întoarce curând şi că va veni sfârşitul 
lumii, aşa că nu vedeau nici o necesitate de a scrie ceva. Dar, 
după cincizeci de ani, din moment ce Mântuitorul încă nu se 
întorsese, a devenit importantă imortalizarea vieţii lui lisus. Şi 
atunci a fost scrisă prima dintre Evanghelii, cea a lui Marcu. Au 
urmat Matei şi Luca, prin preajma anului 80. loan a venit mult 
mai târziu, aproape de sfârşitul primului secol, ceea ce explică 
de ce Evanghelia lui e atât de diferită faţă de celelalte trei. 

— Dar dacă Evangheliile ar fi fost întru totul consecvente, n-ar 
fi devenit chiar mai suspecte? Intrebă Malone. 

— Cărţile astea sunt mai mult decât, pur şi simplu, 
inconsecvente. Sunt, literalmente, patru versiuni diferite ale 
Cuvântului. 

— Asta e o problemă care ţine de credinţă, repetă Stephanie. 

— larăşi vorba asta, oftă Cassiopeia. Ori de câte ori există vreo 
problemă cu textele biblice, rezolvarea e simplă: asta-i credinţa. 
Domnule Malone, dumneata eşti avocat. Dacă mărturiile lui 
Matei, ale lui Marcu, ale lui Luca şi ale lui loan ar fi fost depuse în 
faţa unui tribunal ca dovadă că lisus a existat, s-ar fi pronunţat 
vreun juriu în favoarea acestei idei? 

— Evident, toate pomenesc despre lisus. 

— Acum, dacă aceluiaşi tribunal i s-ar cere să stabilească 
precis care dintre cele patru cărţi e cea corectă, cum ar judeca? 

Ştia răspunsul cuvenit. 

— Toate sunt corecte. 


319 


— Şi-atunci, cum descurcaţi neconcordanţele dintre mărturii? 

Nu-i răspunse, fiindcă nu ştia ce să spună. 

— Ernst Scoville a făcut odată un studiu, zise Thorvaldsen. 
Lars mi-a povestit despre el. A ajuns la concluzia că existau 
variaţii de zece până la patruzeci la sută între Evangheliile după 
Matei, după Marcu şi după Luca, la oricare pasaj ai vrea să faci 
comparații. Oricare pasaj. lar cu loan, care nu face parte dintre 
sinoptici, procentajul era cu mult mai mare. Prin urmare, 
întrebarea pe care ţi-a pus-o Cassiopeia e corectă, Cotton. Ar 
putea să aibă aceste patru mărturii vreo valoare probatorie, în 
afara faptului că stabilesc existenţa unui bărbat pe nume lisus? 

Malone se simţi ispitit să replice: 

— N-ar putea să fie explicate toate inconsecvenţele astea pur 
şi simplu prin libertăţile pe care şi le-au luat evangheliştii faţă de 
tradiţia orală? 

Thorvaldsen încuviinţă. 

— Explicaţia asta pare logică. Dar ceea ce-i întemeiază 
acceptarea e cuvântul acesta urâcios: credința. Vezi tu, pentru 
milioane de oameni, Evangheliile nu reprezintă o tradiţie orală a 
radicalilor evrei prin care se creează o nouă religie, încercând să- 
şi asigure adepţi, relatându-şi povestea cu adăugirile şi 
omisiunile necesare pentru particularităţile vremii lor. Nu. 
Evangheliile sunt Cuvântul lui Dumnezeu, iar învierea e piatra lor 
de temelie. Pentru că Domnul lor şi-a trimis Fiul să moară pentru 
ei, iar faptul că El a înviat la propriu şi s-a înălţat la Cer... asta-i 
diferenţa faţă de toate celelalte religii apărute. 

Malone se întoarse spre Mark. 

— Templierii credeau asta? 

— Există un element de gnosticism în credinţa templierilor. 
Cunoaşterea le este predată fraţilor în etape şi numai cel mai 
înalt în ierarhie cunoaşte totul. Dar nimeni n-a avut acces la 
această cunoaştere după pierderea Chivotului Legii, în 1307, 
când a avut loc Epurarea. Nici unul dintre maeştrii care au venit 
de-atunci n-a putut să beneficieze de arhiva ordinului. 

— Ce cred ei acum despre lisus Hristos? Mai vru să ştie 
Malone. 

— Templierii iau în considerare atât Vechiul, cât şi Noul 
Testament. În viziunea lor, profeţii evreilor din Vechiul Testament 
au prorocit venirea lui Mesia, iar evangheliştii din Noul 
Testament au împlinit prezicerea. 

— E ca la evrei, interveni Thorvaldsen, despre care am dreptul 


320 


să vorbesc, din moment ce sunt şi eu unul dintre ei. Timp de 
secole, creştinii au susţinut că evreii nu L-au recunoscut pe Mesia 
atunci când a venit, acesta fiind motivul pentru care Dumnezeu a 
creat un nou Israel sub înfăţişarea Bisericii creştine, ca să ia locul 
Israelului evreiesc. 

— „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, 
murmură Malone, citând ceea ce scrisese Matei despre 
consimţământul evreilor faţă de acest blestem. 

Thorvaldsen încuviinţă. 

— Fraza asta a fost folosită timp de două milenii ca pretext 
pentru uciderea evreilor. Ce-ar putea să aştepte de la Dumnezeu 
un popor, atunci când L-a respins pe Fiul Lui şi nu L-a recunoscut 
ca Mesia? Cuvintele pe care cine ştie ce evanghelist necunoscut 
le-a scris, din cine ştie ce motiv, au devenit strigătul de luptă al 
ucigaşilor. 

— In consecinţă, ceea ce au făcut creştinii, până la urmă, 
completă Cassiopeia, a fost să se despartă de acel trecut. Au 
numit prima jumătate a Bibliei Vechiul Testament, iar pe 
cealaltă, Noul Testament. Una era pentru evrei, cealaltă pentru 
creştini. Cele douăsprezece triburi ale Israelului din Vechiul 
Testament au fost înlocuite de cei doisprezece apostoli în cel 
Nou. Credinţele păgâne şi cele evreieşti au fost asimilate şi 
modificate. Prin intermediul scrierilor din Noul Testament, lisus 
împlinea  profeţiile Vechiului Testament, dovedindu-şi astfel 
identitatea mesianică. Un întreg perfect asamblat: mesajul 
potrivit, croit pentru publicul potrivit, toate acestea permițându-i 
creştinătăţii să domine categoric lumea apuseană. 

Apărură slujitorii şi Cassiopeia le făcu semn să strângă 
farfuriile şi tacâmurile. Se umplură din nou paharele cu vin şi se 
turnă cafeaua. In timp ce ultimul slujitor se retrăgea, Malone îl 
întrebă pe Mark: 

— Templierii cred în adevărul învierii lui Hristos? 

— Care dintre ei? 

Ciudată întrebare. Malone ridică din umeri. 

— Cei de azi. Fireşte. Cu doar câteva excepţii, ordinul urmează 
doctrina catolică tradiţională. S-au făcut unele ajustări, conform 
Regulamentului, la fel cum trebuie să facă toate societăţile 
monahale. Dar în 1307? N-am habar ce-or fi crezut. Cronicile din 
vremea aceea sunt criptice. Aşa cum am mai spus, numai cei 
mai înalţi în rang dintre membrii ordinului puteau să discute pe 
marginea subiectului acestuia. Cei mai mulţi dintre templieri 


321 


erau analfabeți. Nici măcar Jacques de Molay nu ştia să scrie sau 
să citească. Prin urmare, doar câţiva dintre membrii ordinului 
controlau ceea ce gândeau cei mulţi. Desigur, Chivotul Legii 
exista pe-atunci, aşa că presupun că a vedea însemna a crede. 

— Şi ce e Chivotul Legii? 

— AŞ fi vrut să ştiu. Informaţia asta s-a pierdut. Cronicile 
vorbesc puţin despre asta. Presupun că este o dovadă pentru 
credinţa ordinului. 

— De-asta îl caută? întrebă Stephanie. 

— Până de curând, n-au căutat cu adevărat. Au existat prea 
puţine informaţii în legătură cu locul în care s-ar putea afla. 
Numai că maestrul i-a spus lui Geoffrey că, după părerea lui, tata 
era pe pista cea bună. 

— Şi de ce-l vrea de Roquefort cu atâta îndârjire? îl întrebă 
Malone pe Mark. 

— Găsirea Chivotului Legii, în funcţie de ceea ce ar conţine, ar 
putea foarte bine să alimenteze reapariţia ordinului pe scena 
lumii. Cunoaşterea aceasta ar putea, de asemenea, să schimbe 
în mod fundamental creştinismul. De Roquefort vrea o 
despăgubire pentru ceea ce s-a întâmplat cu ordinul. Vrea ca 
Biserica Catolică să fie acuzată de ipocrizie, iar numele ordinului, 
reabilitat. 

Malone rămase perplex. 

— Ce vrei să spui? 

— Una dintre acuzaţiile ridicate împotriva templierilor în 1307 
a fost închinarea la idoli. Era vorba despre cine ştie ce cap de 
bărbos despre care se spunea c-ar fi fost venerat de membrii 
ordinului; niciodată nu s-a dovedit aşa ceva. Cu toate astea, 
până şi acum, catolicii se roagă în mod obişnuit la imagini, 
Giulgiul de la Torino fiind una dintre ele. 

Malone îşi aminti de ceea ce scrisese una dintre Evanghelii 
despre moartea lui Hristos: „După ce l-au coborât de pe cruce, |- 
au înfăşurat într-un cearşaf”, un simbol atât de sacru, încât un 
papă de mai târziu avea să decreteze ca slujbele să se ţină 
întotdeauna deasupra unei feţe de masă din pânză albă de în. 
Giulgiul de la Torino, despre care pomenise Mark, era o pânză pe 
care era înfăţişat un bărbat cam de un metru şi optzeci de 
centimetri înălţime, cu un nas ascuţit, părul lung până la umeri şi 
cu cărare pe mijloc, cu barbă, având răni produse de răstignire la 
mâini, la picioare şi pe pielea capului, precum şi urme de lovituri 
de bici care-i brăzdau spinarea. 


322 


— Imaginea de pe giulgiu, explică Mark, nu e cea a lui Hristos. 
E a lui Jacques de Molay. A fost arestat în octombrie 1307 şi, în 
ianuarie 1308, a fost pironit de o uşă din Templul din Paris, într- 
un mod similar cu cel al răstignirii lui Hristos. Işi băteau joc de el, 
pentru faptul că nu credea în lisus ca Mântuitor. Marele inchizitor 
al Franţei, Guillaume Imbert, a pus la cale această tortură. După 
aceea, de Molay a fost înfăşurat într-un giulgiu din pânză de în, 
pe care ordinul îl ţinea la Templul din Paris, ca să-l folosească în 
timpul ceremoniilor de înscăunare. Acum ştim că acidul lactic şi 
sângele din trupul traumatizat al lui de Molay s-au amestecat cu 
tămâia cu care era îmbibat giulgiul şi s-a întipărit astfel 
imaginea. Există până şi un echivalent modern. În anul 1981, un 
bolnav de cancer din Anglia a lăsat o urmă similară a membrelor 
lui, pe aşternuturi. 

Malone îşi aminti de ultima parte a anilor 1980, când Biserica 
a rupt-o în sfârşit cu tradiţia şi a permis examinarea 
microscopică şi datarea cu carbon a Giulgiului de la Torino. 
Rezultatele au indicat faptul că nu era vorba despre o schiţă sau 
despre o pictură. Culoarea pătrunsese în pânză. Datarea arăta că 
materialul nu provenea din secolul |, ci din ultima parte a celui 
de-al XIII-lea, spre mijlocul celui de-al XIV-lea. Dar mulţi 
contestaseră aceste descoperiri, susţinând că mostra ori fusese 
vopsită, ori era vorba despre un petic adăugat ulterior la 
materialul original. 

— Imaginea de pe giulgiu se potriveşte cu descrierea fizică a 
lui de Molay, continuă Mark. Există descrieri ale lui în Cronici. În 
vremea în care-a fost torturat, părul îi crescuse, iar barba-i era 
neîngrijită. Pânza care i-a înfăşurat trupul lui de Molay a fost 
luată de la Templul din Paris de una dintre rudele lui Geoffrey de 
Charney. Acel de Charney ars pe rug în anul 1314, împreună cu 
de Molay. Familia a păstrat pânza ca pe o relicvă şi a observat 
mai târziu că apăruse o imagine pe ea. Giulgiul a apărut pentru 
prima oară pe un medalion religios datând din anul 1338 care a 
fost făcut public mai întâi în 1357. Atunci când a fost expus, 
oamenii au asociat de îndată imaginea cu cea a lui Hristos, iar 
familia de Charney n-a făcut nimic ca să contrazică această 
convingere. Totul a continuat astfel până în secolul al 
şaisprezecelea, spre sfârşit, când Biserica a pus stăpânire pe 
giulgiu, declarându-l acheropita - adică n-a fost produs de mână 
omenească - şi consacrându-l ca relicvă sfântă. De Roquefort 
vrea să ia giulgiul înapoi. li aparţine ordinului, nu Bisericii. 


323 


Thorvaldsen clătină din cap. 

— Asta-i o nebunie. 

— Asta-i ceea ce crede el. 

Malone observă expresia enervată de pe chipul lui Stephanie. 

— Lecţia despre Biblie a fost fascinantă, Henrik. Dar eu tot mai 
aştept adevărul despre ceea ce se-ntâmplă aici. 

Danezul zâmbi. 

— Mare figură mai eşti! 

— Trece-o în contul spumoasei mele personalităţi. Stephanie 
îşi scoase la iveală telefonul. Dă-mi voie să mă fac bine 
înţeleasă: dacă nu primesc ceva răspunsuri în următoarele 
câteva minute, sun la Atlanta. Mi s-a acrit de poveşti cu de 
Roquefort, aşa că vom face publică vânătoarea asta de comori şi 
vom termina cu prostiile astea. 


324 


47 


Malone sări ca ars auzind ultimatumul lui Stephanie. Chiar se- 
ntreba când avea să ajungă la capătul răbdării. 

— Nu poţi să faci una ca asta, îi spuse Mark mamei sale. 
Ultimul lucru care ne-ar mai trebui ar fi să se amestece guvernul. 

— De ce nu? întrebă Stephanie. Trebuie să se facă o 
descindere la abație. Orice-ar face ei acolo, sigur nu e vorba 
despre ceva care să ţină de religie. 

— Dimpotrivă, interveni Geoffrey, cu o voce tremurătoare. 
Acolo există multă pietate. Fraţii îi sunt devotați Domnului. Îşi 
petrec viaţa închinându-se Lui. 

— Şi, între timp, învăţaţi despre explozibili, despre lupta corp 
la corp şi despre cum să tragi cu arma ca un ţintaş de elită. E o 
uşoară contradicţie, n-ai zice? 

— Nicidecum, o contrazise Thorvaldsen. Templierii, la origine, 
îi erau devotați lui Dumnezeu şi reprezentau o forţă de temut în 
luptă. 

Era evident că Stephanie nu se lăsa impresionată. 

— Acum nu suntem în secolul al XIII-lea. De Roquefort are, în 
acelaşi timp, un plan dar şi dorinţa de a le impune acest plan 
altora. In ziua de azi, ar putea să fie calificat drept terorist. 

— Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin, se răsti Mark. 

— Nu, deloc. Incă mai cred că organizaţiile secrete care dispun 
de bani, de arme şi au o atitudine ostilă reprezintă probleme. 
Misiunea mea e să mă ocup de ele. 

— Asta nu te priveşte pe tine. 

— Atunci, de ce m-a implicat maestrul tău? 

„Bună întrebare”, îşi spuse Malone în gând. 

— Tu n-ai înţeles nimic atunci când trăia tata şi nici acum nu 
înţelegi. 

— In cazul ăsta, de ce nu-mi clarifici nelămuririle? 

— Domnule Malone, interveni Cassiopeia, pe un ton vesel, n-ai 
vrea să vezi proiectul de restaurare a castelului? 

Se părea că gazda dorea să discute cu el între patru ochi. 
Ceea ce era foarte bine: şi el avea câteva întrebări să-i adreseze, 
la rândul lui. 

— AŞ fi încântat. 

Cassiopeia îşi împinse scaunul în spate şi se ridică de la masă. 

325 


— Atunci, dă-mi voie să ţi le prezint. Asta o să le ofere tuturor 
celorlalţi un răgaz pentru discuţiile care, evident, trebuie să aibă 
loc. Vă rog, simţiţi-vă cu toţii ca la dumneavoastră acasă. Eu şi 
domnul Malone ne vom întoarce în scurt timp. 

O urmă pe Cassiopeia afară, în după-amiaza strălucitoare. 
Merseră agale pe aleea umbrită, spre parcare şi spre şantierul de 
construcţii. 

— Atunci când va fi terminat, îi spuse Cassiopeia, aici se va 
înălța un castel din secolul al XIII-lea exact aşa cum ar fi arătat 
acum şapte sute de ani. 

— E ceva strădanie. 

— Mi-am adunat averea cu mari strădanii. 

Pătrunseră în şantierul de construcţii printr-o poartă mare din 
lemn şi-şi continuară plimbarea spre ceea ce părea să fie o 
baracă având pereţii din gresie şi care găzduia un modern centru 
de primire. Dincolo de ea, plutea prin aer mirosul de praf, de cai 
şi de moloz, în zona în care vreo sută de oameni se agitau de 
colo-colo. 

— Fundaţia pentru întregul perimetru a fost aşezată, iar zidul 
de apărare dinspre vest e pe drum, spuse Cassiopeia, arătându-i 
cu mâna. Suntem pe cale să începem lucrul la turnurile din 
colţuri şi la clădirile centrale. Dar asta ia timp. Trebuie să 
modelăm cărămizile, pietrele, lemnul şi mortarul exact aşa cum 
se făcea acum şapte sute de ani, utilizând aceleaşi metode şi 
aceleaşi unelte, ba chiar purtând aceleaşi straie. 

— Mănâncă şi aceeaşi mâncare? 

Ea zâmbi. 

— Am apelat totuşi la unele facilităţi moderne. 

II conduse prin zona în care se construia, apoi pe panta unei 
coline abrupte, spre un mic promontoriu, de unde se putea 
vedea totul cu claritate. 

— Vin deseori aici. O sută douăzeci de bărbaţi şi de femei fac 
parte din personalul angajat cu normă întreagă. 

— Asta zic şi eu stat de plată. 

— E un preţ mic de plătit, dacă vrei să reînvii istoria. 

— Porecla care ţi s-a dat, /ngenieur... Aşa ţi se spune? 
Inginerul? 

— Echipa mi-a dat numele ăsta. M-am pregătit în ceea ce 
priveşte tehnicile de construcţie medievale. Eu am alcătuit 
proiectul asta în întregime. 

— Ştii, pe de o parte eşti o căţea arogantă. Pe de alta, poţi să 


326 


fii o persoană destul de interesantă. 

— Imi dau seama de faptul că intervenţia mea de la prânz, în 
legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu fiul lui Henrik, a fost 
nepotrivită. De ce n-ai ripostat? 

— Pentru ce? Nici măcar nu ştiai despre ce mama dracului 
vorbeşti. 

— Voi încerca să nu mă mai hazardez şi în alte judecăţi. 

Malone chicoti. 

— Mă cam îndoiesc şi nu sunt chiar atât de impresionabil. De 
multă vreme, pielea mi s-a tăbăcit. Trebuie să faci asta, dacă vrei 
să rămâi în viaţă, în genul ăsta de afaceri. 

— Dar te-ai retras. 

— Nu poţi să pleci niciodată cu adevărat. Doar stai în afara 
bătăii focului ceva mai mult timp. 

— Prin urmare, o ajuţi pe Stephanie Nelle numai în calitate de 
prieten? 

— Scandalos, nu-i aşa? 

— Nicidecum. De fapt, e un act de consecvență faţă de 
personalitatea dumitale. 

Acum, el devenise curios. 

— De unde poţi să ştii cum arată personalitatea mea? 

— La un moment dat, Henrik mi-a cerut să mă implic. Am aflat 
o grămadă de lucruri despre dumneata. Am prieteni care 
activează în fosta dumitale meserie. Cu toţii mi-au vorbit în cei 
mai favorabili termeni despre dumneata. 

— Mă bucur să aflu că oamenii au tinere de minte. 

— Dumneata ştii multe despre mine? îl întrebă ea. 

— Doar o schiţă sumară. 

— Am multe ciudăţenii. 

— Asta înseamnă că ar trebui să te înţelegi de minune cu 
Henrik. 

Ea zâmbi. 

— Văd că-l cunoşti destul de bine. 

— Dumneata de când îl cunoşti? 

— Incă din copilărie. li cunoştea pe părinţii mei. Acum mulţi 
ani, mi-a povestit despre Lars Nelle. Subiectul la care lucra Lars 
m-a fascinat. In consecinţă, am devenit îngerul lui păzitor, cu 
toate că el mă considera un diavol. Din nefericire, n-am putut să- 
i fiu de ajutor în ultima lui zi de viaţă. 

— Erai acolo? 

Ea clătină din cap. 


327 


— Pornise în călătorie spre sud, prin munţi. Eram aici atunci 
când m-a sunat Henrik şi mi-a spus că i s-a găsit cadavrul. 

— Chiar s-a sinucis? 

— Lars avea o fire depresivă, asta era evident. De asemenea, 
era frustrat din cauza tuturor amatorilor ăstora care se agăţau de 
ideile lui şi le schimonoseau într-atât încât să nu mai poată fi 
recunoscute. Enigma pe care a încercat el s-o desluşească a 
rămas un mister pentru multă vreme. Aşa că, da, e posibil. 

— De ce anume îl apărai? 

— Destui au încercat să-i pună beţe-n roate în cercetările lui. 
Cei mai mulţi erau vânători de comori ambiţioşi, unii dintre ei 
oportunişti, dar până la urmă şi-au făcut apariţia şi oamenii lui 
Raymond de Roquefort. Spre norocul meu, am reuşit să-mi 
ascund prezenţa faţă de ei. 

— De Roquefort e acum maestrul. 

Ea se încruntă. 

— lar asta explică reînnoitele lui eforturi de căutare. Acum are 
în stăpânirea lui toate resursele templierilor. 

Femeia părea să nu ştie nimic despre Mark Nelle şi despre 
unde-şi petrecuse el ultimii cinci ani din viaţă, aşa că-i povesti 
totul, după care adăugă: 

— Mark a pierdut în faţa lui de Roquefort la alegerea noului 
maestru. 

— Atunci, înseamnă că e vorba despre o dispută personală 
între ei? 

— Cu siguranţă că e, în parte. 

„Dar nu întru totul”, continuă în sinea lui, în timp ce privea fix 
în jos şi urmărea cum un car tras de un cal îşi croia drum pe 
pământul uscat spre unul dintre zidurile neterminate. 

— Lucrările de azi sunt pentru turişti, zise ea, observându-i 
interesul. Face parte din spectacol. O să ne întoarcem la 
construcţiile adevărate mâine. 

— Pe panoul din faţă scrie că va fi nevoie de treizeci de ani de 
lucru până la finalizarea proiectului. 

— Cel puţin. 

Avusese dreptate. Chiar avea multe ciudăţenii. 

— l-am lăsat intenţionat jurnalul lui Lars lui de Roquefort, în 
Avignon. 

Această dezvăluire îl lăsă cu gura căscată. 

— De ce? 

— Henrik dorea să discute în particular cu cei doi Nelle. De 


328 


asta suntem aici. De asemenea, mi-a mai spus că eşti un om de 
onoare. În foarte puţini oameni de pe lumea asta am încredere, 
dar Henrik este unul dintre ei. Prin urmare, o să-l cred pe cuvânt 
şi-o să-ţi spun unele lucruri pe care nu le ştie nimeni. 

x 

Mark îi asculta explicaţiile lui Henrik Thorvaldsen. Mama lui 
părea să fie interesată, de asemenea, dar Geoffrey privea pur şi 
simplu spre masă, abia clipind, părând să se afle în transă. 

— E timpul să înţelegi pe de-a-ntregul ceea ce credea Lars, îi 
spuse Henrik lui Stephanie. Contrar impresiei pe care putea s-o 
lase, el nu era cine ştie ce excentric în căutare de comori. |n 
spatele căutărilor lui, se afla un scop serios. 

— O să-ţi trec cu vederea insulta, din moment ce vreau s-aud 
ceea ce ai de spus. 

O undă de iritare traversă privirea lui Thorvaldsen. 

— Teoria lui Lars era simplă, cu toate că în realitate nu el era 
autorul. Ernst Scoville a formulat-o în cea mai mare parte, anume 
în ceea ce implica o nouă viziune asupra Evangheliilor din Noul 
Testament, în mod special în privinţa modului în care tratau 
învierea. Cassiopeia v-a dat câteva indicii despre asta mai 
devreme. Haideţi să începem cu cea a lui Marcu. A fost cea dintâi 
dintre Evanghelii, scrisă în jurul anului 70, probabil singura 
Evanghelie pe care au avut-o la dispoziţie creştinii din perioada 
timpurie, după moartea lui Hristos. Cuprinde şase sute şaizeci şi 
cinci de versete; cu toate acestea, doar opt sunt dedicate învierii. 
Cel mai remarcabil dintre evenimente n-a beneficiat decât de o 
scurtă menţiune. De ce? Răspunsul poate fi foarte simplu. Atunci 
când a fost scrisă Evanghelia după Marcu, povestea învierii încă 
trebuia să fie dezvoltată, aşa că textul se încheie fără să se 
pomenească faptul că discipolii au crezut în ridicarea lui lisus din 
morţi. În loc de asta, ni se spune că discipolii au fugit. Numai 
femei apar în versiunea lui Marcu despre ceea ce s-a întâmplat, 
iar ele nu iau în seamă porunca de a le spune discipolilor să 
meargă în Galileea, astfel încât Hristos cel înviat să-i poată 
întâlni acolo. Femeile sunt, la rândul lor, derutate şi o rup la fugă, 
fără să-i spună cuiva despre ceea ce au văzut. Nu există îngeri, 
doar un tânăr îmbrăcat în alb care anunţă, cu calm, că: „Ela 
înviat”. Nu tu paznici, nu tu straie de înmormântare, nu tu Domn 
înviat. 

Mark ştia că tot ceea ce spusese Thorvaldsen era adevărat. 
Studiase această Evanghelie în cele mai mici amănunte. 


329 


— Mărturia lui Matei a venit cu un deceniu mai târziu. Între 
timp, romanii jefuiseră lerusalimul şi distruseseră Templul. Mulţi 
dintre evrei fugiseră în zonele în care se vorbea limba greacă. 
Evreii ortodocşi care rămăseseră în Ţara Sfântă îi considerau pe 
noii creştini evrei ca fiind o problemă, una tot la fel de mare ca şi 
romanii. Exista o anumită ostilitate între evreii ortodocşi şi nou- 
apăruţii creştini evrei. Evanghelia după Matei a fost, probabil, 
scrisă de unul dintre aceşti scribi creştini evrei. Evanghelia după 
Marcu lăsase multe întrebări fără răspuns, aşa că Matei a 
schimbat povestea, astfel încât să fie potrivită cu vremurile 
acelea tulburi. Acum, mesagerul care anunţă învierea devine un 
înger. El coboară din cer în timpul unui cutremur, cu o înfăţişare 
de fulger. Cei care păzeau mormântul cad ca morţi. Lespedea 
este dată la o parte de pe mormânt şi un înger se apleacă asupra 
acestuia. Femeile tot mai sunt cuprinse de frică, dar sentimentul 
e înlocuit iute cu unul de bucurie. Spre deosebire de femeile din 
povestirea lui Marcu, femeile de-aici dau fuga să le povestească 
discipolilor despre ceea ce s-a întâmplat şi, până la urmă, ajung 
să stea faţă-n faţă cu Hristos cel înviat. Aici, Domnul cel înviat 
este descris pentru prima dată. Şi ce fac femeile? 

— li îmbrăţişează picioarele şi | se închină, zise Mark încet. Mai 
târziu, lisus apare în faţa discipolilor Lui şi proclamă faptul că: 
„Datu-Mi-s-a toată puterea, atât în cer, cât şi pe pământ”. Şi le 
mai spune că va fi întotdeauna cu ei. 

— Ce schimbare! comentă Thorvaldsen. Mesia al evreilor 
numit lisus devine acum Hristos pentru toată lumea. La Matei, 
totul are mai multă viaţă. E şi mai miraculos, de asemenea. Şi 
iată că apare Luca, undeva prin preajma anului 90. Intre timp, 
creştinii evrei se îndepărtaseră şi mai mult de iudaism, aşa că 
Luca modifică radical povestea învierii, ca să se potrivească mai 
bine cu această schimbare. Femeile sunt iarăşi lângă mormânt, 
dar de data aceasta îl găsesc gol şi se duc să-i vestească pe 
discipoli. Petru se întoarce şi vede aruncat deoparte giulgiul în 
care-l înmormântaseră. Apoi, Luca spune o poveste care nu mai 
apare nicăieri altundeva în Biblie. Este vorba despre lisus, 
călătorind deghizat, întâlnindu-se cu anumiţi discipoli, împărțind 
mâncarea cu ei, apoi, în clipa în care e recunoscut, dispare. Mai 
există, de asemenea, o întâlnire ulterioară cu toţii discipolii, unde 
ei se îndoiesc de faptul că li s-a arătat în carne şi oase, aşa că El 
mănâncă împreună cu ei, apoi dispare. Şi numai la Luca găsim 
povestea cu înălţarea lui lisus la Ceruri. Ce s-a-ntâmplat? Acum, 


330 


povestea învierii lui lisus este îmbogăţită cu episodul înălţării. 

Mark mai citise analize similare ale Scripturilor în arhivele 
templierilor. Fraţi învăţaţi studiaseră de veacuri Cuvântul, 
observând erorile, evaluând contradicţiile şi emițând ipoteze în 
legătură cu numeroase incongruenţe privitoare la nume, date, 
locuri şi evenimente. 

— Pe urmă, iată-l şi pe loan, continuă Thorvaldsen. Evanghelia 
sa a fost scrisă în cea mai îndepărtată perioadă faţă de viaţa lui 
lisus, în jurul anului 100. Sunt atâtea schimbări în Evanghelia 
aceasta, încât pare că loan ar vorbi despre un cu totul alt Hristos. 
Nu mai e vorba despre vreo naştere la Bethlehem, Nazaret este 
locul natal al lui lisus, în cazul acesta. Ceilalţi trei vorbesc despre 
trei ani de propovăduire. loan aminteşte doar despre unul. Cina 
cea de Taină, la loan, se petrece în ajunul Paştilor, iar răstignirea, 
în ziua în care se sacrifică mielul de Paşti. E total diferit faţă de 
celelalte Evanghelii. De asemenea, loan a mutat izgonirea 
negustorilor din Templu din ziua de după Duminica Floriilor mult 
mai devreme, în vremea propovăduirii lui Hristos. La loan, Maria 
Magdalena se duce singură la mormânt şi-l găseşte gol. Ea nu se 
gândeşte nici o clipă la înviere, ci că trupul Lui ar fi fost furat. 
Numai atunci când se întoarce împreună cu Petru şi cu „celălalt 
ucenic” ea vede doi îngeri. Apoi, îngerii se transformă în însuşi 
lisus. Priviţi cum acest amănunt, legat de cine se afla lângă 
mormânt, se schimbă. Tânărul îmbrăcat în alb al lui Marcu 
devine îngerul plin de lumină al lui Matei, pe care Luca îl extinde 
la doi îngeri, iar loan îl modifică în doi îngeri care se transformă 
în Hristos. Şi a fost Domnul cel înviat văzut în grădină în cea 
dintâi zi a săptămânii, aşa cum li s-a spus întotdeauna 
creştinilor? Marcu şi Luca spun că nu. Matei, da. loan spune că 
nu, la început, dar Maria Magdalena îl zăreşte mai târziu. E foarte 
clar ceea ce s-a întâmplat. Cu timpul, învierea a fost făcută astfel 
încât să pară din ce în ce mai miraculoasă, ca să se potrivească 
mai bine unei lumi aflate în schimbare. 

— Presupun, îl întrerupse Stephanie, că nu aderi la principiul 
autorităţii infailibile a Bibliei, nu-i aşa? 

— Nu există nimic cât de cât precis în cadrul Bibliei. E o 
poveste presărată cu inconsecvenţe, iar singurul mod prin care 
acestea pot fi explicate este prin intermediul invocării credinţei. 
Asta putea să dea rezultate acum o mie sau chiar cinci sute de 
ani, dar acum o asemenea explicaţie nu mai e acceptabilă. 
Astăzi, oamenii pun întrebări. Soţul dumitale punea întrebări. 


331 


— Prin urmare, ce-avea Lars de gând să facă? 

— imposibilul, murmură Mark. 

Mama lui îi aruncă o privire ciudat de înţelegătoare. 

— Dar asta nu l-a oprit niciodată. 

Vocea îi era joasă şi melodioasă, ca şi cum tocmai şi-ar fi dat 
seama de un adevăr care stătuse ascuns multă vreme. 

— Dacă e să-l descriu cumva, pot spune că a fost un visător 
minunat. 

— Numai că visurile lui aveau un fundament, insistă Mark. 
Templierii au ştiut odată ceea ce voia tata să afle. Chiar şi astăzi, 
ei citesc şi studiază Scripturile care nu fac parte din Noul 
Testament. Evanghelia după Filip, Scrisoarea lui Barnaba, 
Faptele lui Petru, Epistolele Apostolilor, Cartea Secretă a lui loan, 
Evanghelia după Maria, Didahiile. Şi Evanghelia după Toma, care 
e, pentru ei, poate cea mai apropiată din câte avem de ceea ce 
ar fi putut să spună cu adevărat lisus, din moment ce ea n-a mai 
fost supusă la nenumărate traduceri. Multe dintre aceste aşa-zise 
texte eretice îţi pot deschide ochii. Şi asta-i ceea ce i-a făcut pe 
templieri să fie deosebiți. Adevăratul izvor al puterii lor. Nu 
averea, nici forţa, ci cunoaşterea. 

x 

Malone stătea la umbra plopilor înalţi care mărgineau 
promontoriul. Se simţea o briză răcoroasă, îmblânzind razele 
soarelui şi amintindu-i de o după-amiază de toamnă, pe plajă. O 
aştepta pe Cassiopeia, să-i spună ceea ce nimeni altcineva nu 
ştia. 

— De ce l-ai lăsat pe de Roquefort să pună mâna pe jurnalul 
lui Lars Nelle? A 

— Pentru că-i inutil. In ochii ei negri se strecură o undă de 
veselie. 

— Credeam că e vorba despre gândurile personale ale lui Lars. 
Despre informaţii pe care nu le-a publicat niciodată. Cheia 
întregii probleme. 

— Parţial e adevărat, numai că nu e o cheie pentru nimic. Lars 
l-a creat special pentru templieri. 

— Claridon ar putea să ştie asta? 

— Probabil că nu. Lars era un tip secretos. Nu-i spunea totul 
nimănui. O dată a zis că numai paranoicii scăpau cu viaţă în 
domeniul în care lucra el. 

— Şi dumneata de unde ştii? 

— Henrik era la curent. Lars n-a intrat niciodată în amănunte, 


332 


dar i-a povestit lui Henrik despre ciocnirile lui cu templierii. 
Ocazional, chiar credea c-a stat de vorbă şi cu maestrul 
ordinului. Au discutat de câteva ori, dar până la urmă a intrat în 
scenă şi de Roquefort. lar el era cu totul altfel. Mult mai agresiv, 
mult mai puţin tolerant. Prin urmare, Lars a conceput jurnalul 
astfel încât de Roquefort să se concentreze asupra lui; o 
stratagemă nu foarte deosebită de îndrumările greşite de care se 
folosea Sauniere însuşi. 

— Maestrul templierilor ar fi putut să ştie asta? Atunci când 
Mark a fost adus la abație, avea jurnalul cu el. Maestrul l-a ţinut 
ascuns până acum o lună, când i l-a trimis lui Stephanie. 

— Greu de spus. Dar, dacă i-a trimis jurnalul lui Stephanie, e 
posibil ca maestrul să fi anticipat că de Roquefort va porni iarăşi 
la vânătoare după el. Se pare că-şi dorea ca Stephanie să fie 
implicată, aşa că nu putea alege o cale mai bună decât să-i 
arunce o momeală la care n-ar fi putut să reziste. 

Inteligent, trebuia să recunoască. Şi izbutise. 

— Mai mult ca sigur, maestrul s-a gândit că Stephanie se va 
folosi de importantele resurse pe care le are la dispoziţie, în 
sprijinul căutării, continuă ea. 

— N-o cunoştea pe Stephanie. Prea încăpăţânată. Mai întâi de 
toate, vrea să încerce pe cont propriu. 

— Dar dumneata ai venit s-o ajuţi. 

— Norocul meu. 

— A, nu e chiar atât de rău. Altfel, nu ne-am fi cunoscut 
niciodată. 

— După cum spuneam, norocul meu. 

— O să iau asta ca pe un compliment. Altfel, sensibilitatea 
mea s-ar putea simţi lezată. 

— Mă îndoiesc c-ai fi atât de uşor de rănit. 

— Te-ai descurcat bine în Copenhaga, zise ea. Apoi, din nou, în 
Roskilde. 

— Erai în catedrală? 

— La un moment dat, dar am plecat atunci când au început 
împuşcăturile. Mi-ar fi fost imposibil să sar în ajutor fără să-mi 
dezvălui prezenţa, iar Henrik dorea ca totul să rămână secret. 

— Şi dacă n-aş fi fost în stare să-i opresc pe ăia dinăuntru? 

— Ei, haide acum... Dumneata? îi aruncă un zâmbet. Spune-mi 
un lucru: cât de şocat ai fost atunci când călugărul acela a sărit 
de pe Round Tower? 

— N-a fost un lucru pe care să-l vezi în fiecare zi. 


333 


— Şi-a respectat jurământul. Prins în capcană, a ales mai 
degrabă moartea decât să rişte implicarea ordinului. 

— Presupun că te aflai acolo fiindcă i-am pomenit lui Henrik 
despre faptul că venea Stephanie în vizită. 

— Parţial. Atunci când am auzit despre decesul subit al lui 
Ernst Scoville, am aflat, de la câţiva dintre vârstnicii din Rennes, 
că vorbise cu Stephanie şi că ea urma să vină în Franţa. Sunt cu 
toţii entuziaşti ai poveştilor despre Rennes, care-şi petrec zilele 
jucând şah şi lăsându-şi fantezia să zburde pe tema lui Sauniere. 
Cu toţii trăiesc într-un vis al conspiraţiilor. Scoville s-a lăudat faţă 
de ei că are de gând să pună mâna pe jurnalul lui Lars. Nu-i păsa 
de Stephanie, cu toate că o lăsase să creadă altceva. In mod 
evident, nici el nu ştia că jurnalul era întru totul lipsit de conţinut. 
Moartea lui mi-a trezit bănuielile, aşa c-am luat legătura cu 
Henrik şi am aflat despre iminenta vizită a lui Stephanie în 
Danemarca. Atunci ne-am hotărât să vin şi eu în Danemarca. 

— Şi la Avignon? 

— Aveam un informator la azil. Nimeni nu credea despre 
Claridon c-ar fi nebun. Mincinos, nedemn de încredere, 
oportunist, cu siguranţă. Dar nu nebun. Aşa că v-am urmărit 
până când v-aţi întors să-l căutaţi pe Claridon. Eu şi Henrik ştiam 
c-ar fi ceva în arhivele palatului, doar că nu şi ce anume. Aşa 
cum a spus Henrik la prânz, Mark nu l-a cunoscut niciodată pe 
Henrik. Cu Mark era mult mai greu de discutat decât cu tatăl lui. 
El căuta numai ocazional. Poate că era ceva prin care dorea să 
păstreze vie amintirea tatălui său. Orice ar fi găsit, ar fi păstrat 
numai pentru el. El şi Claridon au ţinut legătura o vreme, dar nu 
era o asociere prea strânsă. Apoi, atunci când Mark a dispărut în 
avalanşă şi Claridon s-a retras la azil, eu şi Henrik am renunţat. 

— Până acum. 

— Căutarea a reînceput, iar de data asta am putea chiar să 
găsim ceva. 

Aşteptă ca ea să-i explice. 

— Avem cartea cu piatra funerară şi mai avem şi Citind 
Regulile din Caridad. lmpreună, am putea cu adevărat să aflăm 
ce a descoperit Sauniere, din moment ce suntem primii care 
deţinem atât de multe piese din puzzle. 

— Şi ce-o să facem dacă găsim ceva? 

___— In calitate de musulmană? Mi-ar plăcea să fac totul public. 
In calitate de persoană realistă? Aroganţa istorică a creştinătăţii 
îmi face greață. Pentru ea, oricare altă religie e o imitație. Cu 


334 


adevărat uimitor. Întreaga istorie a Occidentului e modelată 
după preceptele ei înguste. Arta, arhitectura, muzica, literatura, 
până şi societatea însăşi, toate s-au pus în slujba creştinătăţii. 
Această mişcare simplă a alcătuit până la urmă plămada din care 
a fost modelată civilizaţia occidentală şi totul ar putea să se 
întemeieze pe o minciună. N-ai vrea să ştii? 

— Nu sunt un practicant al religiei. 

Buzele ei subţiri se încreţiră într-un alt zâmbet. 

— Dar eşti o persoană caracterizată prin curiozitate. Henrik 
vorbeşte despre curajul şi despre intelectul dumitale în termeni 
reverenţioşi.  Bibliofil, cu o memorie  eidetică. Grozavă 
combinaţie. 

— Şi mai ştiu şi să gătesc. 

Ea chicoti. 

— Nu mă păcăleşti. Descoperirea Chivotului Legii ar însemna 
ceva pentru dumneata. 

— Hai să zicem doar c-ar fi o descoperire extrem de 
neobişnuită. 

— Destul de corect. S-o lăsăm aşa. Dar, dacă izbutim, abia 
aştept să-ţi văd reacţia. 

— Eşti atât de încrezătoare în faptul că există ceva de 
descoperit? 

Ea îşi întinse braţele spre orizontul îndepărtat al Pirineilor. 

— E acolo, fără îndoială. Sauniere l-a găsit. Şi noi putem s-o 
facem. 

x 

Stephanie cântări în minte încă o dată ceea ce spusese 
Thorvaldsen despre Noul Testament şi declară: 

— Biblia nu e un document riguros. 

Thorvaldsen clătină din cap. 

— Foarte mulţi credincioşi te-ar condamna pentru o astfel de 
declaraţie. Pentru ei, Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. 

Ea îşi întoarse privirea spre Mark. 

— Tatăl tău nu credea despre Biblie c-ar fi Cuvântul lui 
Dumnezeu? 

— Ne-am certat pe tema asta de multe ori. La început, eu 
credeam şi l-am tot contrazis. Dar am ajuns să gândesc la fel ca 
el. E o carte cu poveşti. Poveşti minunate, menite să-i îndrepte 
pe oameni spre o viaţă curată. Există până şi măreție în poveştile 
acestea, pentru cine le pune în practică morala. Nu cred că e 
neapărat necesar să fie Cuvântul lui Dumnezeu. E suficient că 


335 


sunt adevăruri eterne. 

— Ridicarea lui Hristos la statutul de zeitate a fost, pur şi 
simplu, o modalitate de a mări importanţa mesajului, spuse 
Thorvaldsen. După ce religia organizată a preluat controlul, în 
secolele al Ill-lea şi al IV-lea, atât de multe i-au fost adăugate 
acestei poveşti încât a devenit imposibil să-i mai cunoşti esenţa. 
Lars voia să schimbe toate astea. Voia să afle ce-au avut 
odinioară în posesie templierii. Atunci când a aflat pentru prima 
dată despre Rennes-le-Château, acum ani buni, a crezut imediat 
că, de fapt, Chivotul Legii al templierilor era acolo unde-l 
descoperise Sauniere. În consecinţă şi-a dedicat întreaga viaţă 
rezolvării enigmei din Rennes. 

Stephanie încă nu era convinsă. 

— Ce te face să crezi că templierii ar fi ascuns ceva? N-au fost 
arestaţi la repezeală? Cum ar fi avut timp să ascundă ceva? 

— Erau pregătiţi, îi spuse Mark. Cronicile afirmă clar asta. Ce-a 
întreprins Filip al IV-lea nu era un fapt fără precedent. Cu un 
secol mai devreme, fusese un incident cu Frederic al II-lea, 
regele Germaniei şi al Siciliei. În anul 1228, a ajuns în Ţara 
Sfântă ca excomunicat, ceea ce însemna că nu poate să conducă 
o cruciadă. Templierii şi ospitalierii i-au rămas credincioşi papei 
şi au refuzat să-l urmeze. Numai cavalerii teutoni germani au 
rămas de partea lui. Până la urmă, a negociat un tratat de pace 
cu sarazinii, prin care s-a creat un lerusalim divizat. Muntele 
Templului, acolo unde-şi aveau cartierul general templierii, era 
dat prin acest tratat în stăpânirea musulmanilor. Aşa că vă puteţi 
imagina ce părere aveau templierii despre el. Era tot atât de 
imoral ca şi Nero şi urât de toată lumea. A încercat până şi să-l 
răpească pe maestrul ordinului. Până la urmă, a plecat din Ţara 
Sfântă în 1229 şi şi-a continuat drumul până-n portul Acra, unde 
localnicii au azvârlit cu excremente în el. li ura pe templieri 
pentru lipsa lor de loialitate şi, atunci când s-a întors în Sicilia, a 
confiscat proprietăţile cavalerilor şi a recurs la arestări. Toate 
astea sunt consemnate în Cronici. 

— Aşadar, ordinul era pregătit? îl întrebă Thorvaldsen. 

— Ordinul deja văzuse, pe viu, ce putea să-i facă un 
conducător ostil. Filip al IV-lea era la fel. In tinereţe, ceruse să 
intre în rândurile templierilor şi fusese refuzat, aşa că a nutrit un 
resentiment veşnic faţă de frăţie. In prima parte a domniei lui, 
templierii chiar l-au salvat pe Filip, atunci când încercase să 
devalorizeze moneda Franţei şi poporul se revoltase. Fugise să 


336 


se refugieze la Paris, în Templul ordinului. După aceea, s-a simţit 
îndatorat faţă de templieri. lar monarhii nu vor niciodată să fie 
datori faţă de cineva. Aşa că, da, în octombrie 1307, ordinul era 
pregătit. Din nefericire, nu există consemnări cu detalii despre ce 
s-a întreprins. 

Privirea lui Mark se aţinti asupra lui Stephanie. 

— Tata şi-a dat viaţa încercând să rezolve misterul ăsta. 

— Chiar îi plăcea să caute, nu-i aşa? întrebă Thorvaldsen. 

Cu toate că-i răspundea danezului, Mark privea în continuare 
spre ea. 

— A fost unul dintre puţinele lucruri care-i aduceau, cu 
adevărat, bucurie. Işi dorea să-i fie pe plac nevestei şi lui însuşi, 
dar, din nefericire, n-a izbutit nici una, nici alta. In consecinţă, a 
ales. S-a hotărât să ne părăsească pe noi toţi. 

— N-am vrut niciodată să cred că şi-a luat singur viaţa, îi 
replică Stephanie. 

— Dar n-o să ştim niciodată, nu-i aşa? 

— Poate că da, interveni Geoffrey, ridicându-şi pentru prima 
dată privirea de pe masă. Maestrul a spus că aţi putea să aflaţi 
adevărul despre moartea lui. 

— Ce ştii? îl întrebă ea. 

— Ştiu numai ceea ce mi-a dezvăluit maestrul meu. 

— Ce ţi-a spus despre tatăl meu? 

Furia îi schimonosise chipul lui Mark. Stephanie nu-şi amintea 
să-l fi văzut vreodată afişând un asemenea resentiment faţă de 
altcineva în afara ei. 

— Asta va trebui s-o aflaţi dumneavoastră. Eu nu ştiu. 

Vocea lui Geoffrey răsuna parcă înfundat, era stranie şi 
conciliantă. 

— Maestrul mi-a spus să fiu tolerant faţă de emoţiile 
dumneavoastră. Mi-a pus clar în vedere faptul că sunteţi seniorul 
meu şi că nu trebuie să vă arăt altceva decât respect. 

— Dar îmi dai impresia c-ai fi singurul aflat în posesia 
răspunsurilor, interveni Stephanie. 

— Nu, madame. Eu nu cunosc decât punctele de reper. 
Răspunsurile, a spus maestrul, trebuie să vină din partea 
dumneavoastră, a tuturor. 


337 


48 


Malone o urmă pe Cassiopeia într-o cameră de la mansardă, 
cu un tavan din căpriori şi pereţi cu lambriuri, de care atârnau 
tapiserii înfăţişând cuirase, spade, lănci, căşti şi scuturi. Un 
şemineu din marmură neagră domina întreaga încăpere, 
luminată de un candelabru scânteietor. Ceilalţi li se alăturară, 
venind dinspre sufragerie, iar el observă preocuparea întipărită 
pe chipurile tuturor. O masă din lemn de mahon era aşezată 
dedesubtul unui şir de ferestre oblonite, iar pe ea erau întinse 
cărţi, hârtii şi fotografii. 

— E timpul să vedem dacă putem să ajungem la vreo 
concluzie, zise Cassiopeia. Pe masa asta e tot ceea ce am 
referitor la subiectul nostru. 

Malone le povesti celorlalţi despre jurnalul lui Lars şi despre 
faptul că unele dintre informaţiile cuprinse în el erau false. 

— Asta se referă şi la ceea ce scria despre el însuşi? se 
interesă Stephanie. Tânărul de colo - arătă spre Geoffrey - mi-a 
trimis unele pagini din jurnal, pagini pe care maestrul lui le-a 
rupt din jurnal. In ele era vorba despre mine. 

— Numai dumneata poţi să ştii dacă erau adevărate sau false, 
îi răspunse Cassiopeia. 

— Are dreptate, o susţinu Thorvaldsen. Jurnalul este, una 
peste alta, o făcătură. Lars l-a creat ca momeală pentru 
templieri. 

— E un alt punct pe care ţi-a convenit să uiţi să-l menţionezi 
când eram în Copenhaga! 

Tonul lui Stephanie arăta că era, din nou, nervoasă. 

Thorvaldsen nu se lăsă intimidat. 

— Cel mai important lucru este că de Roquefort a considerat 
jurnalul ca fiind autentic. 

Stephanie îşi încordă spinarea. 

— Ticălos nenorocit, puteam să fim ucişi în timp ce încercam 
să-l recuperăm. 

— Dar n-aţi fost. Cassiopeia a stat cu ochii pe voi amândoi. 

— Şi asta înseamnă c-ai procedat corect? 

— Stephanie, dumneata n-ai ascuns niciodată informaţii faţă 
de vreunul dintre propriii agenţi? o întrebă Thorvaldsen. 

Stephanie tăcu. 

338 


— Are dreptate, se amestecă Malone. 

Ea se răsuci pe călcâie, ajungând cu faţa la el. 

— De câte ori mi-ai spus numai anumite părţi din poveste? Şi 
de câte ori nu m-am plâns, mai târziu, că puteam să fiu ucis din 
cauza asta? Şi tu ce mi-ai zis? „Obişnuieşte-te cu asta!” E la fel 
şi-aici, Stephanie. Imi displace asta la fel de mult ca şi ţie, numai 
că eu m-am obişnuit. 

— Ce-ar fi să terminăm cu cearta şi să vedem dacă putem 
ajunge la vreun consens în legătură cu ceea ce-ar fi putut să 
găsească Sauniere? interveni Cassiopeia. 

— Şi de unde propui să începem? o întrebă Mark. 

— AŞ zice că piatra funerară a lui Marie d'Hautpoul de 
Blanchefort ar fi un loc bun, din moment ce avem cartea lui 
Stublein, pe care Henrik şi-a adjudecat-o la licitaţie. Făcu un 
semn spre masă. Deschisă la pagina cu desenul. 

Se apropiară cu toţii şi priviră schiţa. 

— Claridon ne-a explicat despre asta în Avignon, zise Malone, 
după care le povesti despre data incorectă a morţii - anul era 
trecut 1681, în loc de 1781 - despre cifrele romane - MDCOLXXXI 
- care conţineau un zero, precum şi despre celălalt grup de cifre 
romane - LIXLIXL - gravate în colţul din dreapta jos. 

Mark înşfăcă un creion de pe masă şi scrise 1681 şi 59, 59, 50 
pe o foaie. 

— Asta-i conversia numerelor. L-am ignorat pe acel zero din 
1681. Claridon are dreptate, nu există zero la cifrele romane. 

Malone arătă către literele greceşti de pe piatra din stânga. 

— Claridon spune că sunt cuvinte latineşti scrise în alfabetul 
grecesc. A transformat literele şi a obţinut Et în Arcadia ego. „Şi 
eu am fost în Arcadia.” El s-a gândit c-ar putea să fie o 
anagramă, din moment ce propoziţia nu înseamnă mare lucru. 

Mark examină cuvintele cu interes, apoi îi ceru lui Geoffrey să- 
i dea rucsacul, din care scoase un prosop bine împăturit. Desfăcu 
apoi cu delicateţe pachetul şi scoase la iveală un mic codice. 
Foile acestuia fuseseră îndoite, apoi cusute laolaltă şi legate. Un 
vellum, dacă Malone nu se înşela cumva. Nu văzuse niciodată 
vreunul pe care să poată să-l şi atingă. 

— E din arhivele templierilor. L-am descoperit acum câţiva ani, 
imediat după ce am fost numit seneşal. A fost scris în anul 1542, 
de unul dintre scribii abatelui. E o excelentă reproducere a unui 
manuscris din secolul al XIV-lea, povestind cum s-au regrupat 


25 Pergament foarte fin din piele de vițel (n.tr.). 


339 


templierii după Epurare. De asemenea, se ocupă de perioada 
dintre decembrie 1306 şi mai 1307, când Jacques de Molay se 
afla în Franţa şi se ştiau prea puţine despre locul în care stătea. 

Mark deschise cu grijă străvechiul volum şi-l răsfoi până când 
găsi ceea ce căuta. Malone observă că scrierea latinească era 
alcătuită dintr-o serie de bucle şi de înflorituri, literele fiind unite 
de peniţa care nu fusese ridicată de pe pagină pentru a marca 
sfârşitul cuvintelor. 

— Ascultaţi aici. 


Maestrul nostru, prea respectatul şi credinciosul Jacques de 
Molay, l-a primit pe trimisul papei pe data de 6 iunie 1306 cu 
fastul şi curtoazia rezervate celor cu rang înalt. Mesajul afirma că 
Sanctitatea Sa, Papa Clement al V-lea, l-a convocat pe maestrul 
de Molay în Franţa. Maestrul nostru intenţionează să se supună 
acestui ordin, făcând toate pregătirile, dar înainte de a părăsi 
insula Cipru, acolo unde ordinul şi-a stabilit cartierul general, 
maestrul nostru a aflat că şi conducătorul ospitalierilor a fost, de 
asemenea, convocat, dar a refuzat să se supună, invocând nevoia 
de a rămâne alături de ordinul său, în vreme de conflict. Acest 
fapt i-a stârnit mari bănuieli maestrului nostru, aşa că s-a 
consultat cu ofiţerii săi. Sanctitatea Sa l-a sfătuit, de asemenea, 
pe maestrul nostru să călătorească fără să fie recunoscut şi cu o 
suită mică. Aceasta a ridicat şi mai multe întrebări, anume de ce 
s-ar preocupa Sanctitatea Sa de modul în care se deplasează 
maestrul nostru. Apoi, un document ciudat i-a fost adus 
maestrului nostru, intitulat De Recuperatione Terrae Sanctae. 
Despre recuperarea Ţării Sfinte. Manuscrisul fusese scris de unul 
dintre legiuitorii lui Filip al IV-lea şi sublinia faptul că o nouă şi 
mare cruciadă avea să fie condusă de un rege războinic, având ca 
scop recuperarea Ţării Sfinte de sub stăpânirea necredincioşilor. 
Propunerea aceasta însemna un afront deschis faţă de planurile 
ordinului nostru şi l-a făcut pe maestrul nostru să pună la îndoială 
convocarea sa la curtea regelui. Maestrul nostru a făcut cunoscut 
faptul că e profund neîncrezător în privinţa monarhului francez, 
dar că ar fi atât nebunesc, cât şi nepotrivit din partea lui să dea 
glas acestei neîncrederi în afara zidurilor Templului nostru. Ca o 
măsură de precauţie, nefiind un om neglijent şi amintindu-şi de 
trădarea din vechime a lui Frederic al II-lea, maestrul nostru a 
întocmit planuri pentru punerea la loc sigur a averii şi a 
cunoaşterii noastre. S-a rugat să se fi înşelat, dar n-a văzut nici un 
motiv pentru care să rămână nepregătit. Fratele Gilbert de 
Blanchefort a fost convocat şi a primit ordin să scoată dinainte 
comoara din Templu. Apoi, maestrul nostru i-a spus lui de 


340 


Blanchefort: „Noi, cei din conducerea ordinului, am putea să fim 
în primejdie. Prin urmare, nici unul dintre noi nu va trebui să ştie 
ceea ce ştii, iar tu trebuie să te asiguri că tot ceea ce ştii le este 
transmis altora într-un mod potrivit”. Fratele de Blanchefort, fiind 
un om învăţat, s-a pregătit să-şi îndeplinească misiunea şi, în cea 
mai mare grabă, a ascuns tot ceea ce dobândise ordinul. Patru 
dintre fraţi i-au fost ajutoare şi au folosit patru cuvinte, câte unul 
pentru fiecare dintre ei, ca semnal de recunoaştere. ET IN 
ARCADIA EGO. Numai că literele nu sunt altceva decât o 
amestecătură a celor din mesajul adevărat. O altă aranjare a lor 
spune precis ce impunea sarcina lor. | TEGO ARCANA DEI. 


— „Ascund secretele lui Dumnezeu”, rosti Mark, traducând 
ultima propoziţie. Şi anagramele erau ceva obişnuit în secolul al 
XIV-lea. 

— Aşadar, de Molay era pregătit? întrebă Malone. 

Mark încuviinţă. 

— A venit în Franţa însoţit de şaizeci de cavaleri, cu o sută 
cincizeci de mii de florini din aur şi cu doisprezece cai de povară, 
transportând lingouri din argint. Ştia că aveau să urmeze 
necazuri. Aurul şi argintul urmau să fie folosite pentru 
cumpărarea unei căi de salvare. Dar mai este şi altceva, legat de 
această trădare, care n-a prea fost cunoscut. Comandantul 
contingentului templierilor din Languedoc era seniorul de Goth. 
Papa Clement al V-lea, omul care l-a convocat pe de Molay, se 
numea Bertrand de Goth. Mama papei era Ida de Blanchefort, 
care era înrudită cu Gilbert de Blanchefort. Prin urmare, de Molay 
era în posesia unor informaţii bune din interior. 

— Asta ajută întotdeauna, aprecie Malone. A 

— De Molay mai ştia ceva despre Clement al V-lea. Inainte de 
alegerea sa ca papă, Clement se întâlnise cu Filip al IV-lea. 
Regele avea puterea de a-i acorda scaunul papal oricui ar fi dorit. 
Şi, înainte să i-l acorde lui Clement, i-a impus şase condiţii. Cele 
mai multe priveau libertatea lui Filip de a face orice-i era pe plac, 
dar cea de-a şasea îi privea pe templieri. Filip voia ca ordinul să 
fie dizolvat, iar Clement a fost de acord. 

— Interesantă treabă, zise Stephanie, dar ceea ce mi se pare 
şi mai important în momentul de faţă este ceea ce ştia abatele 
Bigou. El a fost cel care a comandat, în realitate, piatra funerară 
pentru Marie. Se cunoaşte vreo legătură între secretul familiei de 
Blanchefort şi templieri? 

— Fără îndoială, îi răspunse Thorvaldsen. Lui Bigou i-a fost 


341 


destăinuit secretul familiei de însăşi Marie d'Hautpoul de 
Blanchefort. Soţul ei era descendent direct din Gilbert de 
Blanchefort. Odată ordinul suprimat şi arderea pe rug a 
templierilor începută, Gilbert de Blanchefort nu mai avea să 
dezvăluie nimănui locul în care fusese ascuns Chivotul Legii. Prin 
urmare, acest secret de familie trebuie să aibă legătură cu 
templierii. Ce altceva ar putea să mai fie? 

Mark îl aprobă. 

— Cronicile vorbesc despre care încărcate cu fân călătorind pe 
drumuri de ţară, prin Franţa, îndreptându-se toate spre sud, 
către Pirinei, escortate de bărbaţi înarmaţi deghizați în ţărani. 
Toate, în afară de trei şi-au desfăşurat călătoria în deplină 
siguranţă. Din nefericire, nu se pomeneşte nimic despre 
destinaţia lor finală. Există doar un indiciu în toate Cronici/e: 
„Unde e mai bine să ascunzi o piatră?” 

— În mijlocul unei grămezi de bolovani, îşi dădu cu părerea 
Malone. 

— Asta-i şi ceea ce zicea maestrul, confirmă Mark. Pentru o 
minte din secolul al XIV-lea, cea mai evidentă amplasare ar fi 
fost şi cea mai sigură. 

Malone privi din nou desenul care înfăţişa piatra funerară. 

— Prin urmare, Bigou a pus să fie cioplită piatra funerară care, 
printr-un cod, afirmă că ascunde secretele lui Dumnezeu, după 
care-şi asumă riscul de a o plasa într-un loc public. Care era 
scopul? Ce ne-a scăpat? 

Mark căută prin rucsac şi scoase de-acolo un alt volum. Acesta 
e un raport al mareşalului ordinului, scris în 1897. Omul investiga 
cazul lui Sauniere şi a dat peste un alt preot, abatele Gelis, dintr- 
un sat din apropiere, care a descoperit în biserica sa o 
criptogramă. 

— La fel ca şi Sauniere, observă Stephanie. 

— Întocmai. Gelis a descifrat criptograma şi a vrut ca 
episcopul să afle ceea ce descoperise el. Mareşalul s-a dat drept 
reprezentantul episcopului şi a transcris ghicitoarea, dar a 
păstrat rezolvarea pentru el. 

Mark le arătă criptograma şi Malone examină şirurile de litere 
şi de simboluri. 

— Există vreun tip de cheie numerică prin care să se descurce 
astea? 

Mark încuviinţă. 

— E imposibil de rezolvat dacă nu deţii cheia. Sunt miliarde de 


342 


combinaţii posibile. 

— Era una asemănătoare şi în jurnalul tatălui tău, mai zise 
Malone. 

— Ştiu. Tata a găsit-o în manuscrisul nepublicat al lui Nöel 
Corbu. 

— Claridon ne-a povestit despre asta. 

— Ceea ce înseamnă că e la de Roquefort, zise Stephanie. Dar 
asta face parte din ficţiunile cuprinse în jurnalul lui Lars? 

— Tot ce a fost atins de Corbu trebuie să fie suspect, afirmă 
Thorvaldsen. El a înflorit povestea lui Sauniere astfel încât să-şi 
facă reclamă pentru blestematul ăla de han. 

— Dar despre manuscrisul lui, interveni Mark, tata a crezut 
întotdeauna c-ar fi conţinut ceva adevăr. Corbu a fost apropiat 
de amanta lui Sauniere până la moartea ei, în 1953. Multă lume 
este de părere că ea i-a spus anumite lucruri. lată de ce Corbu 
nu şi-a publicat niciodată manuscrisul. Acesta contrazicea 
versiunea lui născocită a poveștii. 

— Dar putem să fim siguri că şi criptograma din jurnal e falsă? 
întrebă Thorvaldsen. Ar putea să fie tocmai acel lucru pentru 
care-şi dorea de Roquefort jurnalul. 

— Putem doar să sperăm, zise Malone, în timp ce observa o 
reproducere după Citind Regulile din Caridad pe masă. 

Ridică reproducerea de mărimea unei scrisori şi examină 
scrisul de sub omuleţul îmbrăcat în rasă de călugăr, cocoţat pe 
un taburet şi stând cu un deget lipit de buze, ca să ceară tăcere. 


ACABOCE A”. 
DE 1681. 


Ceva nu era în regulă, aşa că imediat compară imaginea cu 
litografia. 

Datele difereau. 

— Mi-am petrecut dimineaţa citind despre tabloul acesta, 
spuse Cassiopeia. Am găsit imaginea asta pe internet. Tabloul a 
fost distrus de un incendiu cu puţin înainte de anul 1960, dar 
înainte de asta, pânza a fost curățată şi pregătită pentru 
expunere. In timpul procesului de restaurare, s-a descoperit că 
1687 era, de fapt, 1681. Dar, fireşte, litografia fusese realizată 
într-o vreme în care data era acoperită. 

Stephanie clătină din cap. 

— Asta-i un puzzle fără nici o soluţie. Toate datele se schimbă 


343 


de la o clipă la alta. 

— Faceţi exact ceea ce a dorit maestrul, se auzi vocea lui 
Geoffrey. 

Cu toţii îşi întoarseră privirile spre el. 

— El a spus că, dacă vă combinaţii eforturile, totul va fi 
dezvăluit. 

Malone se simţea derutat. 

— Numai că maestrul vostru ne-a avertizat în mod special să 
ne „ferim de Inginer”. 

Geoffrey făcu un gest spre Cassiopeia. 

— Poate c-ar trebui să vă feriţi de ea. 

— Asta ce mai înseamnă? vru să ştie Thorvaldsen. 

— Neamul ei a luptat împotriva templierilor timp de două 
secole. 

— De fapt, musulmanii i-au bătut măr pe cavaleri şi i-au trimis 
să-şi facă bagajele şi să se care din Ţara Sfântă, declară 
Cassiopeia. lar musulmanii din Spania au ţinut ordinul la respect 
aici, în Languedoc, atunci când templierii au încercat să-şi 
extindă sfera de influenţă spre sud, dincolo de Pirinei. Aşa că 
maestrul vostru a avut dreptate. Feriţi-vă de Inginer. 

— Ce-ai face dac-am găsi Chivotul Legii? o întrebă Geoffrey. 

— Depinde de ceea ce e de găsit. 

— Ce importanţă are? Chivotul nu vă aparţine, oricum ar fi. 

— Eşti cam îndrăzneţ pentru un simplu frate al ordinului. 

— Sunt foarte multe în joc aici, cel puţin în ceea ce priveşte 
ambiția dumneavoastră de a dovedi că de fapt creştinismul e o 
minciună. 

— Nu-mi amintesc să fi spus că e ambiția mea. 

— Maestrul ştia asta. 

Chipul femeii se înăspri: era pentru prima dată când Malone 
observa agitaţie în atitudinea ei. 

— Maestrul tău nu ştia nimic despre ţelurile mele. 

— Şi, ţinându-le ascunse în continuare, insistă Geoffrey, nu 
faceţi altceva decât să-i confirmaţi bănuielile. 

Cassiopeia se întoarse cu faţa spre Henrik. 

— Tânărul ăsta ar putea să fie o problemă. 

— A fost trimis de maestru, zise Thorvaldsen. N-ar trebui să ne 
îndoim de el. 

— Prevăd necazuri, declară Cassiopeia. 

— Poate că da, îi replică Mark. Dar e părtaş la toate astea, aşa 
că obişnuieşte-te cu el. 


344 


Ea îşi păstră calmul şi nu se mai zburli. 

Ai încredere în el? N-are importanţă, replică Mark. Henrik are 
dreptate. Maestrul a avut încredere în el şi asta-i ceea ce 
contează. Chiar dacă bunul frate poate să fie şi enervant. 

Cassiopeia nu împinse lucrurile mai departe, dar în privirea ei 
se întipăreau umbrele revoltei. lar Malone nu era neapărat în 
dezacord cu pornirile ei. 

Işi întoarse atenţia din nou spre masă şi privi fix spre 
fotografiile color făcute la Biserica Mariei Magdalena. Observă 
grădina cu statuia Fecioarei şi cuvintele MISIUNE 1891 şi 
PENITENŢA, PENITENŢA cioplite pe faţada pilastrului vizigot 
aşezat cu susul în jos. Răsfoi instantaneele luate de aproape cu 
imaginile răstignirii, oprindu-se la cea cu numărul 10, în care un 
soldat roman juca zaruri pentru mantia lui Hristos, numerele trei, 
patru şi cinci fiind vizibile pe feţele cuburilor. Apoi se opri la 
imaginea cu numărul paisprezece, care înfăţişa trupul lui Hristos 
cărat la adăpostul întunericului de doi bărbaţi. 

Işi aminti de ceea ce spusese Mark în biserică şi nu se putu 
opri să se întrebe: drumul lor era „spre” sau „dinspre” mormânt? 

Clătină din cap. 

Ce Dumnezeu se întâmpla? 


345 


49 


ORA 5.30 DUPĂ-AMIAZA. 


De Roquefort găsi şantierul arheologic Givors, care era clar 
marcat pe harta Michelin, apropiindu-se cu o anumită precauţie. 
Nu dorea să-şi facă prezenţa cunoscută. Chiar şi dacă Malone şi 
compania n-ar fi fost acolo, Cassiopeia Vitt îl cunoştea. În 
consecinţă, în clipa în care ajunse, îi ordonă şoferului să ruleze 
încetişor pe o pajişte care servea drept parcare, până când zări 
autoturismul Peugeot - de al cărui model şi a cărui culoare îşi 
amintea bine - purtând un autocolant de închiriere pe parbriz. 

— Am ajuns, anunţă el. Parchează. 

Şoferul făcu întocmai cum i se ceruse. 

— Eu plec în recunoaştere, le spuse apoi celorlalţi doi fraţi şi 
lui Claridon. Aşteptaţi aici şi nu vă lăsaţi văzuţi. 

Cobori din maşină în după-amiaza târzie, soarele de vară ca o 
minge însângerată deja estompându-se deasupra zidurilor 
înconjurătoare din calcar. Inspiră adânc şi savură aerul răcoros, 
rarefiat, care-i amintea de cel de la abație. Era clar că se aflau la 
o altitudine mai mare. 

După o examinare vizuală rapidă, descoperi o alee mărginită 
de copaci care o împresurau cu umbre lungi, aşa că se hotări 
asupra direcţiei care i se părea cea mai bună, numai că se 
menţinu în afara potecii marcate, croindu-şi drum printre copacii 
înalţi, covoare de flori şi de buruieni învelind pământul violaceu. 
Terenurile înconjurătoare fuseseră, odinioară, în întregime 
domenii ale templierilor. Una dintre cele mai mari comanderii din 
Pirinei încununase un promontoriu din apropiere. Fusese o 
fabrică, unul dintre cele câteva locuri în care fraţii trudeau zi şi 
noapte să făurească armele ordinului. Ştia că îndemânarea lor se 
manifestase în prelucrarea lemnului, a pielii şi a metalului, toate 
transformate în scuturi care nu puteau fi sfărâmate cu uşurinţă. 
Dar spada fusese adevăratul prieten al fraţilor cavaleri. Baronii 
adesea îşi iubeau spadele mai mult decât pe propriile soţii şi 
încercau să şi le păstreze pentru toată viaţa. Fraţii cavaleri 
împărtăşeau o pasiune similară, pe care Regulamentul o 
încuraja. Dacă un bărbat trebuia să-şi dăruiască viaţa, măcar 
atât se putea face, să i se permită alegerea armei dorite. Totuşi, 

346 


spadele templierilor nu semănau cu cele ale baronilor. Nu aveau 
mânere împodobite cu aur sau bătute cu perle. Nu aveau 
măciulii îmbrăcate în cristaluri care să conţină relicve. Fraţii 
cavaleri nu aveau nevoie de astfel de talismane, fiindcă puterea 
le venea din credinţa în Dumnezeu şi din ascultarea faţă de 
Regulament. Însoţitor le era calul, întotdeauna unul caracterizat 
prin iuţeală şi inteligenţă. Fiecăruia dintre cavaleri îi erau alocate 
trei animale, care erau hrănite, ţesălate şi echipate în fiecare zi. 
Caii reprezentau unul dintre mijloacele prin care ordinul înflorea, 
iar gonacii, buiestraşii şi în mod special caii de luptă răspundeau 
la afecțiunea fraţilor cavaleri cu o inegalabilă loialitate. Citise 
despre unul dintre fraţi, care se întorsese acasă din cruciade şi 
nu fusese îmbrăţişat de tatăl său, dar fusese imediat recunoscut 
de credinciosul său armăsar. 

Şi întotdeauna era vorba despre armăsari. 

Să călăreşti o iapă era ceva de neconceput. Cum spusese 
odată un cavaler? „Femelele, pentru femei.” 

Işi continuă mersul. Mirosul umed al ramurilor şi-al crengilor îi 
stârnea imaginaţia, făcându-l aproape să audă zgomotul 
copitelor grele care odinioară zdrobeau mușchiul moale şi florile. 
Incercă să asculte vreun sunet, dar ţârâitul lăcustelor acoperea 
totul. Era atent la sistemul de supraveghere electronică, dar, 
până acum, nu simţise nimic. Continuă să-şi croiască drum 
printre pinii înalţi, îndepărtându-se tot mai mult de alee, 
pătrunzând din ce în ce mai adânc în pădure. Pielea îi era încinsă 
şi sudoarea îi brobonea fruntea. Sus, deasupra lui, fisurile din 
stânci gemeau în bătaia vântului. 

Călugări războinici, iată ce deveniseră fraţii. 

li plăcea denumirea aceasta. 

Insuşi sfântul Bernard de Clairvaux justifica întreaga existenţă 
a templierilor glorificând uciderea necreştinilor. 


Nici împărţirea morţii, nici moartea, atunci când sunt pentru 
slava lui Hristos, nu au în ele nimic criminal, ci mai degrabă 
merită o frumoasă răsplată. Soldatul lui Hristos ucide cu siguranţă 
şi moare cu cea mai mare siguranţă. Nu fără un ţel îşi poartă el 
spada. El este unealta lui Dumnezeu pentru pedepsirea 
răufăcătorilor şi pentru apărarea celor drepţi. Atunci când îi ucide 
pe răufăcători nu se numeşte omucidere, ci răucidere, el fiind 
considerat executorul legal al lui Hristos. 


Cunoştea bine cuvintele acestea. Fiecare dintre recruți trebuia 
347 


să le înveţe. Şi le repetase în minte în timp ce-i vedea pe Lars 
Nelle, pe Ernst Scoville şi pe Peter Hansen murind. Cu toţii erau 
eretici. Oameni care stătuseră în calea ordinului. Cei care făceau 
rău. Acum, mai erau câteva nume de adăugat pe această listă. 
Acei bărbaţi şi acele femei care ocupau castelul din faţa ochilor 
săi, de dincolo de copaci, într-o depresiune adăpostită printr-un 
şir de culmi stâncoase. 

Aflase câte ceva despre castel din informarea pe care o 
comandase mai devreme, înainte să plece de la abație. 
Odinioară reşedinţă regală din secolul al XVI-lea, una dintre 
numeroasele case ale Catherinei de Medici, scăpase de 
distrugere în vremea Revoluţiei datorită izolării sale. Astfel, 
rămăsese un monument al Renaşterii: o îngrămădire pitorească 
de turnulețe, fleşe şi acoperişuri perpendiculare. Cassiopeia Vitt 
era, evident, o femeie care dispunea de mijloace materiale 
însemnate. Locuinţe ca aceasta necesitau mari sume de bani, nu 
numai pentru cumpărare, ci şi pentru întreţinere, iar el se îndoia 
de faptul că ea organiza excursii doar ca o modalitate de a-şi 
suplimenta veniturile. Nu, aici era reşedinţa particulară a unui 
suflet izolat, unul care se amestecase de trei ori în treburile lui. 
Unul de care trebuia să se îngrijească. 

Dar, de asemenea, avea nevoie şi de cele două cărţi aflate în 
posesia lui Mark Nelle. 

Prin urmare, nici nu se punea problema unor acţiuni 
impetuoase. 

Ziua se scurgea repede, umbrele adânci începând deja să 
înghită castelul. In mintea lui, se învârtejeau diferitele variante. 

Trebuia să se asigure că erau cu toţii înăuntru. Poziţia lui 
actuală era prea apropiată. Dar observase un pâlc des de fagi, la 
două sute de metri distanţă, care puteau să-i ofere o vedere 
bună asupra intrării din faţă. 

Trebuia să presupună că se aşteptau ca el să apară. După 
ceea ce se întâmplase în casa lui Lars Nelle, îşi dăduseră mai 
mult ca sigur seama de faptul că Royce Claridon lucra pentru el. 
Dar poate că nu-l aşteptau atât de curând. Ceea ce-ar fi fost 
minunat. Trebuia să se întoarcă la abație. Se convocase un 
consiliu care-i impunea prezenţa. 

Se hotărî să-i lase pe cei doi fraţi în maşină, să urmărească 
totul. Era suficient, deocamdată. 

Dar se va întoarce. 


348 


50 


ORA 8.00 DUPĂ-AMIAZA. 


Stephanie nu-şi mai amintea de ultima dată când ea şi Mark 
stătuseră jos şi discutaseră. Poate că nu se mai întâmplase de 
când băiatul era adolescent. Atât de mult se adâncise prăpastia 
dintre ei doi. 

Acum, se retrăseseră într-o încăpere din vârful unuia dintre 
turnurile castelului. Inainte să se aşeze, Mark deschisese cele 
patru ferestre, lăsând să pătrundă în cameră aerul aspru al serii. 

— Poţi să crezi sau nu, dar mă gândesc la tine şi la tatăl tău în 
fiecare zi. L-am iubit pe tatăl tău. Dar, de când a dat peste 
povestea asta cu Rennes şi-a schimbat obiectivul. Toată chestia 
l-a copleşit. Şi, în vremea aia, n-am putut să suport asta. 

— Lucru pe care-l pot înţelege. Chiar pot. Ceea ce nu înţeleg 
este de ce l-ai pus să aleagă între tine şi ceea ce credea elcă e 
important. 

Tonul lui tăios îi dădu fiori şi fu nevoită să se străduiască să-şi 
păstreze calmul. 

— In ziua în care l-am înmormântat, am înţeles cât de mult 
greşisem. Dar nu mai puteam să-l aduc înapoi. 

— Te-am urât în ziua aia. 

— Ştiu. 

— Şi, cu toate astea, pur şi simplu ai zburat spre casă şi m-ai 
lăsat în Franţa. 

— Am crezut că asta-ţi doreai. 

— Aşa era. Dar în ultimii cinci ani am avut timp destul să 
reflectez. Maestrul ţi-a luat apărarea, deşi abia acum înţeleg ce 
voia să spună cu multe dintre comentariile lui. In Evanghelia 
după Toma, lisus spune: „Oricine nu-şi urăşte tatăl şi mama aşa 
cum îi urăsc eu nu-mi poate fi discipol”. Apoi, El mai zice: 
„Oricine nu-şi iubeşte tatăl şi mama aşa cum îi iubesc eu nu-mi 
poate fi discipol”. Incep să înţeleg afirmaţiile astea contradictorii. 
Te-am urât, mamă. 

— Dar mă şi iubeşti? 

Tăcerea se lăsă între ei, sfâşiindu-i inima. 

Până la urmă, el îi răspunse: 

— Eşti mama mea. 

349 


— Asta nu-i un răspuns. 

— E tot ce-o să primeşti. 

Chipul lui, atât de asemănător cu cel al lui Lars, reflecta 
sentimente contradictorii. Nu-l presă. Pierduse de mult şansa de 
a mai cere ceva. 

— Mai eşti la conducerea lui Magellan Billet? o întrebă el. 

li fu recunoscătoare pentru faptul că schimbase subiectul. 

— Din câte ştiu, da, numai că probabil mi-am cam forţat 
norocul în ultimele câteva zile. Eu şi Cotton n-am prea trecut 
neobservaţi. 

— Pare să fie un om bun. 

— Cel mai bun. N-am vrut să-l implic, dar a insistat. A lucrat 
multă vreme pentru mine. 

— E bine să ai astfel de prieteni. 

— Şi tu ai unul. . 

— Pe Geoffrey? Imi e mai degrabă un oracol decât un prieten. 
Maestrul l-a făcut să-mi jure ascultare. De ce? Habar n-am. 

— Te-ar apăra şi cu preţul vieţii. Cel puţin asta e sigur. 

— Nu sunt obişnuit să-şi pună oamenii viaţa în joc pentru 
mine. 

Ea îşi aminti de ceea ce scrisese maestrul în bileţelul pe care i- 
| trimisese, despre Mark, care nu ar fi avut hotărârea necesară 
pentru a-şi duce la sfârşit bătăliile. li spuse exact ceea ce-i 
transmisese maestrul. El o ascultă în tăcere. 

— Ce-ai fi făcut dac-ai fi fost ales maestru? 

— O parte din mine s-a bucurat că am pierdut. 

Rămase uimită. 

— De ce? 

— Eu sunt un profesor de facultate, nu un conducător. 

— Te afli în miezul unui conflict important. Unul pe care ceilalţi 
aşteaptă să-l vadă rezolvat. 

— Maestrul avea dreptate în privinţa mea. 

Ea îl privi cu un dispreţ nedisimulat. 

— Tatălui tău i-ar fi fost ruşine să te audă vorbind astfel. 

Aşteptă să-l vadă mâniindu-se, dar Mark rămase tăcut şi 
singurul lucru pe care-l mai auzi Stephanie fu foşnetul insectelor 
de afară. 

— Probabil am ucis un om azi, rosti Mark în şoaptă. Ce-ar 
crede tata despre asta? 

Stephanie aşteptă să audă şi amănunte. El nu spusese o vorbă 
despre ceea ce se întâmplase de când plecaseră din Rennes. 


350 


— Mi-a povestit Cotton. Omul ăla avea de ales şi a preferat să 
te înfrunte. 

— Am privit cum i se rostogolea trupul. Ciudat sentiment - 
care ţi se răspândeşte prin întreaga fiinţă - acela de a şti că 
tocmai ai luat o viaţă. 

Il aşteptă să se explice. 

— M-am bucurat c-am apăsat pe trăgaci, fiindcă eu am rămas 
în viaţă. Dar o altă parte din mine a murit, fiindcă bărbatul ăla n- 
a supravieţuit. 

— Viaţa înseamnă o alegere după alta. El a ales greşit. 

— Tu faci asta tot timpul, nu-i aşa? lei decizii de genul ăsta? 

— Mi se-ntâmplă în fiecare zi. 

— Inima mea nu e suficient de tare pentru aşa ceva. 

— Şi a mea crezi că e? 

Se simţise vizată. 

— Tu să-mi spui. 

— Imi fac meseria, Mark. Omul ăla şi-a ales soarta, nu tu. 

— Nu. De Roquefort i-a ales-o. El l-a trimis spre prăpastia aia, 
ştiind că va fi o înfruntare. El a făcut alegerea. 

— Şi asta-i problema cu ordinul tău, Mark. Loialitatea 
necondiționată nu e ceva bun. Nici o ţară, nici o armată, nici un 
conducător n-a supravieţuit vreodată dacă a insistat pe 
asemenea nebunii. Agenţii mei au dreptul la propriile alegeri. 

Urmară câteva clipe de tăcere stânjenitoare. 

— Ai dreptate, murmură el într-un târziu. Tatei i-ar fi fost 
ruşine cu mine. 

Se hotărî să rişte. 

— Mark, tatăl tău nu mai e. A murit de multă vreme. Pentru 
mine şi tu ai fost mort timp de cinci ani. Dar acum eşti aici. Nu 
există loc în sufletul tău pentru iertare? 

In pledoaria ei se simţea o undă de speranţă. 

Mark se ridică de pe scaun. 

— Nu, mamă. Nu există. 

Şi ieşi din încăpere. 

x 

Malone îşi găsise refugiu în afara castelului, sub o pergolă 
umbroasă, îmbrăcată în verdeață. Numai insectele mai tulburau 
liniştea. El privi cum liliecii îşi fluturau aripile, pe cerul din ce în 
ce mai întunecat. Cu puţin timp înainte, Stephanie îl luase 
deoparte şi-i spusese că sunase în Atlanta, cerând o informare 
completă despre gazda lor. Rezultatul fusese acela că numele de 


351 


Cassiopeia Vitt nu apărea în nici una dintre bazele de date 
despre terorişti ale guvernului Statelor Unite. Biografia ei 
personală nu avea nimic remarcabil, cu toate că era pe jumătate 
musulmană şi că, în zilele noastre, acest fapt făcea să se ridice 
măcar un semn de întrebare. Era proprietara unui conglomerat 
financiar întins pe mai multe continente, cu sediul la Paris, 
implicat într-un spectru larg de afaceri, a căror cifră se situa în 
zona miliardelor de euro. Tatăl ei înființase compania, iar ea 
moştenise controlul asupra ei, cu toate că se implica foarte puţin 
în operaţiunile de zi cu zi. De asemenea, era preşedinta unei 
fundaţii olandeze care colabora îndeaproape cu Organizaţia 
Naţiunilor Unite, în privinţa ajutorării bolnavilor de SIDA şi a celor 
afectaţi de foamete, în mod special din Africa. Nici unul dintre 
guvernele străine n-o considera ca fiind o ameninţare. 

Numai că Malone nu era convins. 

Noi şi noi ameninţări apăreau în fiecare zi şi din cele mai 
neaşteptate locuri. 

— Atât de adâncit în gânduri... 

Işi ridică privirea şi-o zări pe Cassiopeia, stând în picioare 
dincolo de pergolă. Purta un costum pentru călărie mulat, negru, 
care i se potrivea de minune. 

— De fapt, mă gândeam la dumneata. 

— Mă simt măgulită. 

— N-ar trebui. Făcu un semn spre costumaţia ei. Mă întrebam 
unde-ai dispărut. 

— Incerc să călăresc în fiecare seară. Asta mă ajută să 
gândesc. 

Păşi sub umbrar. 

— Am construit chestia asta acum câţiva ani, ca omagiu 
pentru mama. li plăceau la nebunie spaţiile amenajate în aer 
liber. 

Cassiopeia se aşeză pe o bancă în faţa lui. Era convins că 
venirea ei acolo avea un scop. 

— Te-am văzut mai devreme că ai îndoieli cu privire la toate 
astea. Asta-i din cauză că refuzi să pui la îndoială Biblia dumitale 
creştină? 

Malone nu prea avea chef să vorbească despre aşa ceva, dar 
ea părea nerăbdătoare. 

— Nicidecum. Asta a fost pentru că dumneata ai ales să 
conteşti Biblia. Se pare că toată lumea care s-a implicat în 
căutarea asta are câte un interes personal. Dumneata, de 


352 


Roquefort, Mark, Sauniere, Lars, Stephanie. Până şi Geoffrey, 
care e un pic diferit, ca să nu spunem altfel, are un plan al lui. 

— Dă-mi voie să-ţi povestesc câteva lucruri şi-o să vezi că nu e 
vorba despre nimic personal. Cel puţin, nu în cazul meu. 

Se îndoia de acest lucru, dar voia să audă ceea ce avea ea de 
spus. 

— Ştiai că în întreaga istorie scrisă n-a fost găsit în Ţara Sfântă 
decât un singur schelet de om răstignit? 

Nu ştia. 

— Răstignirea le era străină evreilor. Ei îi pedepseau pe 
vinovaţi prin lapidare, ardere, decapitare sau strangulare, atunci 
când era vorba despre pedepse capitale. Legea mozaică 
permitea doar ca un criminal care deja fusese executat să fie 
atârnat pe lemn ca pedeapsă suplimentară. 

— „Căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe 
lemn”, rosti el, citând din Deuteronom. 

— Ai studiat Vechiul Testament, nu glumă. 

— Avem şi noi ceva cultură acolo, în Georgia. 

Ea zâmbi. 

— Dar răstignirea era o modalitate obişnuită de execuţie la 
romani. Varrus, în anul 4 î.Hr., a răstignit mai mult de două mii 
de persoane. Florus, în anul 66, a omorât aproape patru mii. 
Titus, în anul 70, a executat cinci sute pe zi. Cu toate astea, 
numai un schelet crucificat a fost descoperit vreodată. Asta s-a 
întâmplat în 1968, chiar la nord de lerusalim. Osemintele 
datează din secolul |, ceea ce i-a făcut pe mulţi să se 
emoţioneze. Numai că executatul nu era lisus. Numele lui fusese 
Yehohanan, avusese cam un metru şi şaizeci şi opt înălţime, iar 
vârsta, între douăzeci şi patru şi douăzeci şi opt. Ştim asta 
datorită informaţiilor înscrise pe osuarul lui. Fusese de asemenea 
legat de cruce, nu bătut în cuie şi nici unul dintre picioare nu-i 
fusese zdrobit. Inţelegi semnificaţia acestui amănunt? 

O înţelegea. 

— Răstignitul pe cruce murea de sufocare. Până la urmă, 
capul cădea în faţă, aşa că se instala lipsa de oxigen. 

— Răstignirea însemna o umilire publică. Victimele nu trebuiau 
să moară prea curând. Astfel, ca să întârzie moartea, i se prindea 
o bucată de lemn la spate, să se poată sta pe ea, sau o alta, la 
picioare, pe care să se rezeme. Astfel, acuzatul se putea sprijini 
şi era capabil să respire. După câteva zile, dacă victima nu-şi 
epuiza întru totul energia, soldaţii îi zdrobeau picioarele. Aşa, nu 


353 


se mai putea sprijini. Moartea survenea foarte repede după asta. 

El îşi aminti de Evanghelii. 

— O persoană răstignită nu putea să pângărească Sabatul. 
Evreii doreau ca trupurile lui lisus şi ale celor doi tâlhari răstigniţi 
împreună cu El să fie coborâte de pe cruci înainte de lăsarea 
serii. In consecinţă, Pilat a poruncit să fie zdrobite picioarele 
celor doi tâlhari. 

Ea încuviinţă. 

— „Dar, venind la lisus, dacă au văzut că deja murise, nu l-au 
zdrobit picioarele.” Asta-i din loan. Te-ai întrebat vreodată de ce- 
a murit lisus atât de repede? Fusese răstignit doar de câteva ore. 
De obicei, asta dura câteva zile. Şi de ce nu l-au zdrobit soldaţii 
romani picioarele oricum, doar ca să se asigure c-a murit? In loc 
de asta, loan spune că l-au străpuns coasta cu lancea şi sângele 
şi apa au început să ţâşnească. 

Numai că Matei, Marcu şi Luca nu pomenesc deloc despre 
întâmplarea asta. 

— Unde vrei s-ajungi? 

— Din atâtea zeci de mii de răstigniţi, un singur schelet a fost 
găsit vreodată. lar motivul e simplu. În vremea lui lisus, 
înmormântarea era considerată o onoare. Nu exista oroare mai 
mare decât cea ca trupul să-ţi fie lăsat pradă animalelor. Toate 
pedepsele capitale ale romanilor - arderea de viu, aruncarea 
pradă fiarelor sau răstignirea - aveau un singur lucru în comun: 
nu exista un trup care să fie înmormântat. Victimele răstignirii 
erau lăsate să atârne pe cruci până când le ciuguleau păsările 
toată carnea de pe oase, după care ceea ce rămânea era azvânlit 
într-o groapă comună. Şi totuşi, toate cele patru Evanghelii 
susţin că lisus a murit în cea de-a noua oră, la trei după-amiaza, 
după care a fost coborât şi îngropat. 

incepea să înţeleagă. 

— Romanii n-ar fi putut să facă una ca asta. 

— Tocmai aici începe să se complice povestea. lisus a fost 
condamnat la moarte atunci când mai erau doar câteva ore până 
la Sabat. Cu toate acestea, s-a poruncit ca El să moară răstignit, 
una dintre modalităţile cele mai lente prin care era ucis cineva. 
Cum ar fi putut să se creadă că El ar fi ajuns să moară înainte de 
căderea serii? Evanghelia după Marcu spune chiar că Pilat a fost 
uimit de o asemenea moarte rapidă, cerându-i unui centurion să 
vadă dacă totul era în ordine. 

— Dar n-a fost lisus maltratat înainte să fie bătut în cuie pe 


354 


cruce? 

— lisus era un bărbat puternic, în floarea vârstei. Era obişnuit 
să parcurgă pe jos distanţe mari, în arşiţă. Da, a îndurat 
biciuirea. Conform legii, trebuia să primească treizeci şi nouă de 
lovituri. Dar nu ni se spune nicăieri în Evanghelii dacă i-au fost 
administrate atâtea. Şi, după acest chin, se pare că era încă 
suficient de puternic încât să li se adreseze acuzatorilor Lui cu 
tărie. Prin urmare, nu prea există dovezi despre o eventuală 
stare de slăbiciune. Şi totuşi, lisus a murit după doar trei ore, 
fără ca picioarele să-i fie zdrobite şi doar, se spune, cu coasta 
străpunsă de o lance. 

— Profeţia din leşirea. loan vorbeşte despre ea în Evanghelia 
lui. Spune că toate lucrurile s-au petrecut astfel încât ceea ce 
stătea scris în Scripturi să se împlinească. 

— leşirea vorbeşte despre restricţiile de Paşti şi despre faptul 
că nici o bucăţică de carne nu trebuia să fie scoasă din casă. 
Trebuia să fie mâncată într-o singură casă „fără să se zdrobească 
oasele”. Asta n-are nimic de-a face cu lisus. Referirea lui loan la 
asta era o slabă încercare de continuare a Vechiului Testament. 
Desigur, aşa cum am spus, celelalte trei Evanghelii nu pomenesc 
nimic despre lance. 

— Presupun că vrei să demonstrezi, în cazul ăsta, că 
Evangheliile nu spun adevărul. 

— Nici una dintre informaţiile pe care le cuprind nu are sens. 
Nu se contrazic doar pe ele însele, ci contrazic istoria, logica şi 
raţiunea. Ne-a fost lăsat să credem că un bărbat răstignit, fără ca 
picioarele să-i fie frânte, a murit în doar trei ore, după care i s-a 
acordat onoarea de a fi înmormântat. Bineînţeles, dintr-un punct 
de vedere religios, e foarte de înţeles. Teologii de la începuturi 
încercau să-şi atragă adepţii. Aveau nevoie să-l ridice pe lisus de 
la nivelul unui bărbat obişnuit la cel al divinului Hristos. 
Evangheliştii au scris cu toţii în greacă şi trebuiau să cunoască 
istoria elenistică. Osiris, soţul zeiţei Isis, a murit de mâna răului 
într-o vineri, după care a fost înviat trei zile mai târziu. De ce nu 
şi Hristos? Fireşte, ca să se ridice Hristos din morţi, din punct de 
vedere fizic, trebuia să avem de-a face cu un trup identificabil. 
Nu erau de ajuns oase ciugulite de păsări şi aruncate în groapa 
comună. Prin urmare, era nevoie să fie înmormântat. 

— Asta-i ceea ce încerca să dovedească Lars Nelle? Că lisus n- 
a înviat din morţi? 

Ea clătină din cap. 


355 


— Habar n-am. Tot ceea ce ştiu este că templierii ştiau 
anumite lucruri. Lucruri importante. Suficient cât să transforme o 
adunătură de nouă cavaleri oarecare într-o forţă internaţională. 
Cunoaşterea a fost cea care a alimentat această expansiune. 
Cunoaşterea pe care a redescoperit-o Sauniere. Eu vreau să 
posed cunoaşterea asta. 

— Cum ar putea să existe vreo dovadă despre orice ar fi? 

— Trebuie să existe. Ai văzut biserica lui Sauniere. A lăsat o 
grămadă de indicii şi toate indică o singură direcţie. Trebuie să 
fie ceva pe-acolo, ceva suficient de important încât să-l convingă 
că trebuie să-i facă pe templieri să caute. 

— Astea-s visuri. 

— Aşa să fie? 

Malone observă că seara se topise până la urmă în întuneric, 
transformând dealurile şi pădurea înconjurătoare într-o masă 
compactă de umbre. 

— Avem oaspeţi, îi şopti ea. 

Aşteptă explicaţia. 

— În timp ce călăream, mi-am făcut drum pe unul dintre 
promontorii. Am văzut doi bărbaţi. Unul spre nord, altul spre sus. 
Supravegheau. De Roquefort v-a găsit repede. 

— Nici n-am crezut că trucul cu emițătorul o să-l întârzie prea 
mult. Presupunea c-o să venim aici. Şi Claridon putea să-i arate 
drumul. Te-au observat? 

— Mă îndoiesc. Am avut grijă. 

— Putea să fie primejdios. 

— De Roquefort e un om grăbit. E nerăbdător, mai ales dacă 
se simte tras pe sfoară. 

— Vrei să spui, cu jurnalul? 

Ea încuviinţă. 

— Claridon o să-şi dea seama că e presărat cu greşeli. 

— Dar de Roquefort ne-a găsit. Suntem în bătaia puştii lui. 

— Probabil că ştie mult prea puţin. Altfel, de ce s-ar mai 
osteni? Pur şi simplu şi-ar folosi propriile resurse şi-ar căuta pe 
cont propriu. Nu, el are nevoie de noi. 

Afirmațiile ei păreau logice, ca de altfel tot ceea ce spunea. 

— Ai plecat călare fiindcă-i aşteptai, nu-i aşa? 

— Mă gândeam c-o să fim supravegheați. 

— Eşti mereu atât de bănuitoare? 

Ea se întoarse cu faţa spre el. 

— Numai atunci când oamenii vor să-mi facă rău. 


356 


— Presupun că te-ai gândit la un plan de acţiune, nu? 
— A, da. Am un plan. 


357 


51 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
LUNI, 26 IUNIE. 
ORA 12.40 NOAPTEA. 


De Roquefort stătea în fața altarului, în capela principală, încă 
o dată înveşmântat în sutana lui albă rituală. Fraţii umpluseră 
stranele din faţa lui, intonând cântece ale căror cuvinte datau 
încă de la Inceputuri. Claridon era în arhivă, scotocind printre 
documente. De Roquefort îi dăduse instrucţiuni fratelui care se 
ocupa cu arhivele să-i permită nebunului aceluia neastâmpărat 
să umble la orice ar fi dorit, dar, în acelaşi timp, să-l 
supravegheze îndeaproape. Raportul primit din Givors spunea că 
în castelul stăpânit de Cassiopeia Vitt totul părea să se fi liniştit 
odată cu căderea nopţii. Unul dintre fraţi supraveghea ieşirea din 
faţă, iar celălalt, spatele castelului. Prin urmare, nu era prea 
mare lucru de făcut, astfel încât se hotărâse să-şi vadă de 
îndatoririle lui. Un nou suflet urma să fie primit în rândurile 
ordinului. Cu şapte sute de ani în urmă, oricare nou recrut 
trebuia să provină dintr-o căsătorie legitimă, să nu aibă datorii şi 
să fie apt din punct de vedere fizic pentru purtarea războaielor. 
Cei mai mulţi erau celibatari, dar şi bărbaţii căsătoriţi erau 
primiţi, având un statut onorific. Nu era nici o problemă cu 
criminalii, nici cu cei excomunicați. Atât unora, cât şi celorlalţi li 
se permitea să-şi răscumpere păcatele. Datoria oricărui maestru 
era să se asigure de sporirea frăţiei. Regulamentul grăia 
limpede: „Dacă oricare cavaler laic, sau alt bărbat, doreşte să 
părăsească gloata pierzaniei şi să-şi abandoneze centuria, să nu i 
se refuze primirea”. Dar cuvintele Sfântului Pavel erau cele care 
alcătuiseră standardul modern pentru primirea de membri: 
„Puneţi sufletul la încercare, ca să vedeţi dacă vine de la 
Dumnezeu”. lar candidatul care îngenunchease în faţa lui 
reprezenta prima încercare de a introduce acest precept. Pe de 
Roquefort îl dezgusta faptul că o asemenea ceremonie măreaţă 
trebuia să se desfăşoare în toiul nopţii, în spatele porţilor 
încuiate. Dar aşa se proceda în cadrul ordinului. Moştenirea lui - 
ceea ce-şi dorea să fie consemnat în Cronici multă vreme după 
ce avea să moară - urma să fie întoarcerea la lumină. 

358 


Psalmodierea încetă. 

Se ridică de pe scaunul din lemn de stejar, pe care se aşeza 
maestrul încă de la Inceputuri. 

— Bunule frate, îi zise el candidatului care îngenunchease în 
faţa lui, cu o Biblie în mâini. Ne ceri un lucru important. Din 
ordinul nostru, tu vezi numai exteriorul. Trăim în această 
splendidă abație, mâncăm şi bem bine. Avem parte de veşminte, 
medicamente, educaţie şi împlinire spirituală. Numai că trăim 
sub oblăduirea unor legi aspre. Nu e uşor să te transformi în 
slujitorul altuia. Dacă vrei să dormi, poţi să fii trezit. Dacă eşti 
treaz, ţi se poate porunci să te culci. Poţi să nu vrei să mergi 
acolo unde eşti îndrumat, dar trebuie. Cu greu vei ajunge să faci 
ceea ce-ţi doreşti. Poţi să înduri cu bine toate aceste greutăţi? 

Bărbatul - care avea spre treizeci de ani - cu părul deja tuns 
scurt şi faţa lividă proaspăt bărbierită, îşi ridică privirea şi rosti: 

— Voi îndura tot ceea ce-i va fi pe plac lui Dumnezeu. 

De Roquefort ştia că era vorba despre un candidat tipic. 
Fusese descoperit la universitate cu câţiva ani înainte şi unul 
dintre instructorii ordinului îi urmărise progresele, în timp ce-i 
examina arborele genealogic şi evoluţia personală. Cu cât avea 
mai puţine legături, cu atât era mai bine şi, slavă Domnului, în 
lume, sufletele rătăcitoare se găseau din abundență. Până la 
urmă, avea loc un contact direct şi, dacă era receptiv, recrutul 
era iniţiat încetul cu încetul în privinţa Regulamentului, punându- 
i-se întrebările care li se puneau de secole candidaţilor. Era 
căsătorit? Logodit? Depusese vreodată jurământ sau îşi luase 
vreun angajament faţă de vreo altă societate religioasă? Avea 
datorii pe care nu putea să le plătească? Vreo boală ascunsă? 

Era îndatorat, dintr-un motiv sau altul, faţă de vreun bărbat 
sau de vreo femeie? 

— Bunule frate, i se adresă el candidatului, în tovărăşia 
noastră, nu trebuie să cauţi bogății, nici onoruri, nici plăceri 
trupeşti. Dimpotrivă, trebuie să cauţi trei lucruri. Primul: să 
renunţi la păcatele lumeşti şi să le respingi. Al doilea, să-l slujeşti 
pe Domnul nostru. Şi cel de-al treilea, să fii sărac şi să te 
pocăieşti. li vei jura Domnului nostru şi Sfintei Fecioare că tot 
restul vieţii tale vei asculta de maestrul acestui Templu? Că vei 
trăi în castitate, fără averi personale? Că vei respecta obiceiurile 
acestei case? Că nu vei părăsi niciodată ordinul, nici constrâns 
prin forţă, nici din slăbiciune, nici în vremuri rele, nici în vremuri 
bune? 


359 


Formulele acestea erau folosite încă de la Începuturi şi de 
Roquefort îşi aminti de ziua în care-i fuseseră adresate, cu 
treizeci de ani în urmă. Incă simţea flacăra care se aprinsese în 
el, o flacără care acum ardea cu o intensitate turbată. Era 
important să fii templier. Insemna ceva. lar el era hotărât să se 
asigure că toţi candidaţii care îmbrăcau sutana în timpul 
mandatului său înțelegeau importanţa acestei devoţiuni. 

Îl privi în ochi pe bărbatul îngenuncheat. 

— Ce spui, frate? 

— De par Dieu. Pentru numele lui Dumnezeu, aşa voi face. 

— Înţelegi faptul că ţi se va putea cere să-ţi dai viaţa? 

Şi, după ceea ce se întâmplase în ultimele câteva zile, această 
întrebare părea să fi devenit şi mai importantă. 

— Fără îndoială. 

— Şi de ce ţi-ai dărui viaţa pentru noi? 

— Pentru că aşa mi-ar porunci maestrul meu. 

Era răspunsul corect. 

— Şi vei face asta fără să cârteşti? 

— Să cârtesc ar însemna să încalc Regulamentul. Sarcina mea 
e să mă supun. 

De Roquefort făcu un semn către postăvar, care scoase la 
iveală, dintr-un cufăr din lemn, un veşmânt lung. 

— Ridică-te, îi zise el candidatului. 

Tânărul se ridică în picioare, îmbrăcat într-o rasă din lână 
neagră care-i înfăşura trupul subţirel de la umeri până la 
picioarele goale. 

— Leapădă-ţi veşmântul, îi porunci şi tânărul îşi trase rasa 
peste cap. Pe dedesubt, purta o cămaşă albă şi pantaloni negri. 

Postăvarul se apropie cu veşmântul şi se opri de-o parte a lui. 

— Ţi-ai lepădat giulgiul lumii materiale, preciză de Roquefort. 
Acum, te vom îmbrăţişa cu straiul de membru şi-ţi vom sărbători 
renaşterea, ca frate al ordinului nostru. 

Făcu un gest şi postăvarul înaintă, apoi petrecu veşmântul în 
jurul recrutului. De Roquefort văzuse mulţi oameni în toată firea 
plângând în astfel de clipe. El însuşi se luptase să-şi stăpânească 
emoţiile, atunci când acelaşi gen de veşmânt îi fusese înfăşurat 
în jurul trupului. Nimeni nu ştia cât de vechi era acest giulgiu, 
însă fusese păstrat cu sfinţenie în cufărul iniţierii încă de la 
Inceputuri. Cunoştea bine povestea unuia dintre aceste 
veşminte. Cu acela fusese învelit Jacques de Molay, timp de două 
zile, pe când era prea slăbit ca să se mai poată ridica, nefiind în 


360 


stare să se mişte din cauza rănilor. În timp ce stătuse astfel 
înfăşurat, bacteriile şi substanţele chimice din trupul său 
coloraseră fibrele veşmântului şi făcuseră să se nască o imagine 
care, cincizeci de ani mai târziu, avea să înceapă să fie venerată 
de creştinii creduli ca fiind cea a trupului lui Hristos. 

Intotdeauna i se păruse că se potriveşte. 

Maestrul cavalerilor templieri - căpetenia unui ordin despre 
care se presupunea c-ar fi eretic - devenise plămada din care toţi 
artiştii de după aceea zămisliseră chipul lui Hristos. 

Işi întoarse privirea spre adunare. 

— İl vedeţi în faţa voastră pe cel mai nou dintre fraţii noştri. El 
poartă acest giulgiu care simbolizează renaşterea. E o clipă prin 
care am trecut cu toţii, una care ne leagă pe unii de ceilalţi. 
Atunci când am fost ales maestru al vostru, v-am promis o nouă 
zi, un nou ordin, o nouă direcţie. V-am spus că nu se va mai 
întâmpla ca vreo câţiva să ştie mai multe decât ceilalţi, cei mulţi. 
V-am spus c-o să găsesc Chivotul Legii, care ne aparţine de 
drept. 

Făcu un pas în faţă. 

— In arhiva noastră, chiar în clipa asta, se află un bărbat care 
posedă cunoştinţele trebuincioase nouă. Din nefericire, în timp 
ce fostul nostru maestru n-a făcut nimic, alţii, care nu fac parte 
din ordin, au tot căutat. Le-am urmărit personal strădaniile, le- 
am privit şi le-am studiat mişcările, aşteptând clipa în care ne 
vom alătura acestei căutări. 

Se opri pentru câteva clipe. 

— Ei bine, această clipă a sosit. Fraţi de dincolo de ziduri caută 
chiar în momentul acesta şi mulţi dintre voi îi vor urma. 

In timp ce vorbea, îşi plimbă privirea de-a lungul bisericii, până 
când se opri asupra capelanului. Acesta era un italian cu o figură 
solemnă, şeful prelaţilor, cel mai înalt în rang dintre clericii 
ordinului. Capelanul îi conducea pe preoţi - cam o treime din 
numărul fraţilor - oameni care-şi aleseseră o viaţă închinată 
numai şi numai lui Hristos. Cuvintele capelanului aveau foarte 
mare greutate, cu atât mai mult în cazul de faţă, fiind vorba 
despre un om care vorbea cu multă cumpătare. Mai devreme, 
atunci când se stabilise că se va ţine consiliul, capelanul dăduse 
glas îngrijorărilor provocate de recentele morţi. 

— Vă cam grăbiţi, declarase capelanul. 

— Fac numai ceea ce doreşte ordinul. 

— Faceţi numai ceea ce doriţi! 


361 


— E vreo diferenţă? 

— Vorbiţi ca maestrul de dinainte. 

— Aici, avea dreptate. Şi, cu toate că n-am fost de acord cu el 
în foarte multe privinţe, m-am supus. 

Îi displăcea francheţea capelanului, mai ales fiind în faţa 
consiliului, dar ştia că mulţi îl respectau pe acesta. 

— Ce-ai vrea să fac? 

— Să păziţi vieţile fraţilor. 

— Fraţii ştiu că li s-ar putea cere să-şi dea viaţa. 

— Nu mai suntem în Evul Mediu. Nu purtăm o cruciadă. 
Oamenii aceştia îi sunt devotați lui Dumnezeu şi v-au jurat 
supunere domniei voastre, ca dovadă a devoţiunii lor. N-aveţi 
nici un drept să le luaţi viaţa. 

— Vreau să recuperez Chivotul Legii. 

— In ce scop? Ne-am descurcat şi fără el timp de şapte sute 
de ani. Nu are importanţă. 

De Roquefort rămăsese şocat. 

— Cum poţi să spui una ca asta? E moştenirea noastră. 

— Ce-ar mai putea să însemne în ziua de azi? 

— Mântuirea noastră. 

— Suntem deja mântuiţi. Toţi oamenii de-aici au sufletele 
curate. 

— Ordinul acesta nu merită să trăiască în surghiun. 

— Surghiunul nostru e autoimpus. Şi suntem împăcaţi cu el. 

— Eu nu. 

— Atunci războiul e al domniei voastre, nu al nostru. 

Furia îi sporise. 

— N-am chef să fiu contrazis. 

— Maestre, n-a trecut nici o săptămână şi aţi uitat deja de 
unde aţi venit. 

Privindu-l ţintă pe capelan, încercă să descifreze expresia 
trăsăturilor acestui chip încremenit. Vorbise serios mai devreme. 
N-avea chef să fie contrazis. Chivotul Legii trebuia să fie găsit. lar 
răspunsurile se aflau la Royce Claridon şi la cei aflaţi la 
Cassiopeia Vitt în castel. 

Aşadar, se făcu că nu observă privirea indiferentă a 
capelanului şi se concentră asupra mulţimii aşezate în faţa lui. 

— Fraţi ai mei, haideţi să ne rugăm pentru izbândă. 


362 


52 


ORA 1.00 NOAPTEA. 


Malone era în Rennes, plimbându-se alene prin Biserica Mariei 
Magdalena şi aceleaşi ornamente de prost gust îl făceau să 
treacă prin aceleaşi senzaţii neplăcute. Naosul bisericii era 
pustiu, cu excepţia unui singur bărbat, care stătea în picioare în 
faţa altarului, îmbrăcat într-o sutană neagră, preoțească. În clipa 
în care bărbatul se întoarse, chipul lui i se păru cunoscut. 

Berenger Sauniere. 

— Ce cauţi aici? îl întrebă Sauniere, cu o voce ascuţită. Asta-i 
biserica mea. Opera mea. A nimănui altcuiva. 

— Şi cum de e a ta? 

— Am profitat de ocazie. Nimeni altcineva. 

— Ocazie pentru ce? 

— Cei care provoacă lumea întotdeauna întâmpină şi riscuri. 

Atunci, Malone observă o deschizătură căscată în podea, chiar 
în faţa altarului şi treptele care duceau spre întunericul deplin. 

— Ce e acolo jos? întrebă el. 

— Primul pas pe calea spre adevăr. Domnul să-i 
binecuvânteze pe toţi cei care au păzit acest adevăr. Dumnezeu 
să le binecuvânteze generozitatea. 

Biserica în care se afla închis se risipi deodată şi se pomeni 
înconjurat de o piaţetă plină de copaci, care se întindea în faţa 
ambasadei americane din Mexico City. Oamenii goneau în toate 
direcţiile, iar sunetele claxoanelor urlând, ale cauciucurilor 
scrâşnind şi ale motoarelor diesel se auzeau din ce în ce mai 
tare. 

Apoi, împuşcături. 

Venite dintr-un automobil care tocmai se oprise. Bărbaţi 
ţâşnind din el. Trăgând într-o femeie între două vârste şi într-un 
tânăr diplomat danez, care-şi savurau prânzul la umbră. 
Infanteriştii marini care păzeau ambasada ripostară, dar erau 
prea departe. 

Işi căută arma şi trase. 

Trupurile se prăbuşiră pe pavaj. Capul lui Cai Thorvaldsen se 
sfărâmă, în clipa în care-l nimeriră gloanţele care o căutau pe 
femeie. li împuşcă pe doi dintre cei care porniseră învălmăşeala, 

363 


apoi simţi durerea din umăr în clipa-n care fu străpuns de un 
glonţ. 

Durerea îi stârni toate simţurile. 

Sângele curgea gâlgâind din rană. 

Se împletici, dar îşi împuşcă atacatorul. Glonţul străpunse 
chipul întunecat, care încă o dată se transformă în cel al lui 
Berenger Sauniere. 

— De ce m-ai împuşcat? îl întrebă acesta, calm. 

Zidurile bisericii se conturară din nou şi-n faţă-i apărură 
imaginile cu răstignirea. Malone zări o vioară zăcând pe una 
dintre strane. Un taler metalic se odihnea pe corzile ei. Sauniere 
pluti într-acolo şi împrăştie nisip pe taler. Apoi, trase cu arcuşul 
peste corzi şi, în timp ce se auzeau notele ascuţite, nisipul se 
aşeza după un anumit model. 

Sauniere zâmbi. 

— Acolo unde talerul nu vibrează, nisipul rămâne nemişcat. 
Schimbă vibrația şi un alt model se va crea. Un altul, de fiecare 
dată. 

Statuia lui Asmodeu strâmbându-se căpătă viaţă, iar silueta 
diavolească lăsă potirul cu apă sfinţită la uşa din faţă şi se repezi 
spre el. 

— Cumplit e locul acesta, rosti demonul. 

— Tu n-ai ce căuta aici! ţipă Sauniere. 

— Şi-atunci, de ce m-ai pus şi pe mine? 

Sauniere nu-i răspunse. O altă siluetă se materializă dintre 
umbre. Era omuleţul în rasa cafenie de călugăr, din Citind 
Regulile din Caridad. Şi acum îşi ţinea degetul la buze, cerând 
tăcere şi purta cu el taburetul pe care scria ACABOCE A* 1681. 

Degetul se dădu la o parte şi omuleţul rosti: 

— Eu sunt alfa şi omega, eu sunt începutul şi sfârşitul. 

Apoi, omuleţul dispăru. 

Apăru o femeie, cu chipul învăluit de întuneric, îmbrăcată în 
haine negre fără vreun semn distinctiv. 

— Imi ştii mormântul, zise ea. 

Era Marie d'Hautpoul de Blanchefort. 

— Ţi-e frică de păianjeni? îl întrebă. Nu-ţi vor face nici un rău. 

Pe pieptul ei, apărură cifre romane, strălucitoare precum 
soarele. LIXLIXL. Un păianjen se ivi pe sub simboluri, având 
aceeaşi înfăţişare cu cel de pe piatra de mormânt. Printre 
tentaculele lui, erau şapte punctuleţe. Numai cele două spaţii din 
apropierea capului erau goale. Marie trasă cu degetul o linie 


364 


pornind de la gâtul ei, în jos pe piept, dincolo de literele 
strălucitoare, până la imaginea păianjenului. O săgeată apăru 
acolo unde-i fusese degetul. 

Aceeaşi săgeată cu două vârfuri de pe piatra de mormânt. 

Acum, plutea. Departe de biserică. Trecând prin ziduri, afară în 
curte şi-apoi în grădina cu flori, în care statuia Fecioarei stătea 
deasupra pilastrului vizigot. Piatra nu mai era cenuşie şi roasă de 
vreme şi de ani. În schimb, cuvintele PENITENŢĂ, PENITENŢĂ şi 
MISIUNE 1891 sclipeau. 

Asmodeu reapăru. Demonul spuse: 

— Prin semnul acesta, tu îl vei învinge. 

In faţa pilastrului vizigot zăcea Cai Thorvaldsen. Un petic de 
asfalt uleios se întindea sub el, stacojiu de sânge, iar membrele 
tânărului erau întinse în diverse unghiuri şi contorsionate, ca ale 
lui Geacă Roşie, după ce sărise de pe Round Tower. Ochii îi erau 
deschişi, fără viaţă, luminaţi de groază. 

Auzi o voce. Ascuţită, rece, mecanică. Şi văzu un televizor la 
care un bărbat mustăcios anunţa ştirile, vorbind despre moartea 
unei avocate mexicane şi a unui diplomat danez, mobilul 
crimelor rămânând necunoscut. 

Şi bilanţul. 

„Şapte morţi, nouă răniţi.” 

Malone se trezi. 

Mai visase despre moartea lui Cai Thorvaldsen şi altădată - de 
multe ori, mai bine zis - dar niciodată în legătură cu Rennes-le- 
Château. 

Se pare că mintea îi era plină de gândurile pe care-i fusese 
greu să le evite cu două ore înainte atunci când încercase să 
adoarmă. Până la urmă, izbutise să aţipească, instalat confortabil 
într-una dintre numeroasele încăperi ale castelului stăpânit de 
Cassiopeia Vitt. Ea îl asigurase de faptul că musafirii nepoftiţi de 
afară vor fi supravegheați şi că, dacă de Roquefort se va hotărî 
să acţioneze pe timpul nopţii, nu-i va găsi nepregătiţi. lar el 
fusese de acord cu aprecierile ei asupra situaţiei. Erau în 
siguranţă, cel puţin până a doua zi. 

Aşa că adormise. 

Dar în mintea lui continuase să încerce rezolvarea acelui 
puzzle. 

Cea mai mare parte a visului i se şterse din minte, dar îşi 
aminti ultima parte: reportajul de televiziune despre atacul din 
Mexico City. Aflase ulterior că între Cai Thorvaldsen şi avocata 


365 


mexicană exista o relaţie. Ea era o femeie curajoasă, puternică, 
încercând să investigheze un misterios cartel. Poliţia locală aflase 
că primise ameninţări, dar nu le luase în seamă. Poliţiştii erau în 
zonă, dar, lucru curios, nici unul dintre ei nu se găsea prin 
preajmă în clipa în care asasinii ţâşniseră din automobil. Ea şi 
tânărul Thorvaldsen stăteau pe o bancă, mâncând de prânz. 
Malone tocmai se întorcea la ambasadă, fiind în oraş într-o 
misiune. Işi folosise pistolul automat ca să-i doboare pe doi 
dintre atacatori înainte să-şi dea seama ceilalţi doi de faptul că el 
era acolo. Nu-i zărise niciodată pe cel de-al treilea şi pe cel de-al 
patrulea asasin, unul din ei expediindu-i un glonţ în umărul 
stâng. Inainte să-şi piardă cunoştinţa, izbutise să-l împuşte pe cel 
care trăsese asupra lui, iar atacatorul rămas fusese doborât de 
unul dintre puşcaşii din paza ambasadei. 

Dar nu înainte ca o mulţime de gloanţe să atingă o mulţime de 
oameni. 

Şapte morţi, nouă răniţi. 

Se ridică în capul oaselor pe pat. 

Tocmai rezolvase enigma din Rennes. 


366 


53 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 1.30 NOAPTEA. 


De Roquefort trecu rapid cartela magnetică prin dispozitivul cu 
senzori şi zăvorul electronic se deschise. Intră în arhivele bine 
luminate şi-şi croi drum printre rafturile pline de cărți cu acces 
restricționat până în locul în care stătea Royce Claridon. Pe masa 
din fața lui Claridon zăceau teancuri de scrieri. Fratele 
răspunzător pentru arhive stătea deoparte, urmărindu-l răbdător, 
aşa cum i se ceruse. li făcu semn să se retragă. 

— Ce-ai aflat? îl întrebă pe Claridon. 

— Materialele spre care m-aţi îndrumat sunt interesante. 
Niciodată nu mi-am dat seama de cât s-a extins ordinul după 
Epurarea din 1307. 

— Sunt multe în istoria noastră. 

— Am găsit o relatare despre cum a fost ars pe rug Jacques de 
Molay. Se pare că mulţi dintre fraţi au urmărit spectacolul, în 
Paris. 

— A păşit spre rug pe data de 13 martie 1314, ţinându-şi 
fruntea sus şi spunând mulţimii: „Este doar un act de dreptate 
ca, într-un moment atât de solemn, când viaţa mea se apropie 
de sfârşit, să dezvălui înşelăciunea care s-a săvârşit şi să rostesc 
adevărul”. 

— l-aţi memorat cuvintele? 

— E un om ale cărui cuvinte merită să fie cunoscute. 

— Mulţi istorici îl blamează pe Jacques de Molay pentru 
căderea ordinului. Se spune c-ar fi fost slab şi prea mulţumit de 
sine. 

— Şi ce spun despre el relatările pe care le-ai citit? 

— Că părea puternic şi hotărât şi că-şi făcuse planuri dinainte 
să plece din Cipru spre Franţa, în vara lui 1307. De fapt, 
anticipase ceea ce plănuise Filip al IV-lea. 

— Averea şi cunoaşterea ne-au fost puse la loc sigur. De Molay 
s-a asigurat de asta. 

— Chivotul Legii. 

Claridon scutură din cap. 

— Fraţii s-au asigurat de păstrarea lui. De Molay s-a asigurat. 

367 


În ochii lui Claridon apăru o expresie de oboseală. Cu toate că 
ora era târzie, organismul lui de Roquefort funcţiona mai bine 
noaptea. 

— Ai citit ultimele cuvinte ale lui de Molay? 

Claridon făcu un semn de încuviinţare. 

— „Dumnezeu ne va răzbuna moartea. Nenorocirea va cădea 
curând asupra celor care ne-au condamnat.” 

— Se referea la Filip al IV-lea şi la Clement al V-lea, care au 
conspirat împotriva lui şi a ordinului. Papa a murit la mai puţin de 
o lună după aceea, iar Filip a sucombat după şapte luni. Nici unul 
dintre moştenitorii lui Filip n-a avut băieţi, aşa că ramura regală 
a Capeţienilor s-a stins. La patru sute cincizeci de ani după 
aceea, în timpul Revoluţiei, familia regală a Franţei a fost închisă, 
la fel ca de Molay, în închisoarea Temple. Atunci când ghilotina i- 
a retezat, în cele din urmă, capul lui Ludovic al XVI-lea, un bărbat 
şi-a cufundat mâna în sângele regelui mort şi apoi a împroşcat 
mulţimea, strigând: „Jacques de Molay, eşti răzbunat!” 

— Unul dintre ai voştri? 

De Roquefort încuviinţă. 

— Unul dintre fraţi, pătruns de importanţa momentului. Era 
acolo ca să fie martor la căderea monarhiei franceze. 

— Asta înseamnă mult pentru dumneavoastră, nu-i aşa? 

De Roquefort nu era prea interesat să-şi împărtăşească 
emoţiile cu străinul acela, dar vru să clarifice lucrurile: 

— Eu sunt maestrul. 

— Nu. E vorba despre mai mult. Mai mult, în privinţa asta. 

— Psihologia face şi ea parte din specialitatea dumitale? 

— Aţi stat drept în faţa unui automobil în viteză, provocându-l 
pe Malone să vă calce. Pe urmă, mi-aţi fi fript carnea de pe tălpi 
fără vreo remuşcare. 

— Monsieur Claridon, mii de fraţi de-ai mei au fost arestaţi; cu 
toţii, din cauza lăcomiei unui rege. Câteva sute dintre ei au fost 
arşi pe rug. Ca o ironie a sorții, numai minciunile le-ar fi redat 
libertatea. Adevărul însemna condamnarea lor la moarte, din 
moment ce ordinul nu era vinovat de nici una dintre acuzaţiile 
aduse împotriva lui. Da. E o problemă extrem de personală. 

Claridon se întinse după jurnalul lui Lars Nelle. 

— Am ceva veşti proaste. Am citit o bună parte din 
însemnările lui Lars şi ceva nu e în regulă. 

Lui de Roquefort nu-i plăcu deloc cum suna această afirmaţie. 

— Sunt greşeli. Datele sunt eronate. Locurile diferă. Sursele 


368 


sunt consemnate incorect. Schimbări subtile, dar pentru o privire 
încercată sunt evidente. 

Din nefericire, de Roquefort nu era suficient de cunoscător 
încât să sesizeze diferenţa. in realitate, spera că jurnalul îi va 
spori cunoştinţele. 

— E vorba doar despre greşeli de consemnare? 

— La început, aşa am crezut. Apoi, pe măsură ce observam tot 
mai multe, am ajuns să mă îndoiesc de asta. Lars era un tip 
grijuliu. Eu însumi l-am ajutat să culeagă multe dintre 
informaţiile din jurnal. Greşelile sunt intenţionate. 

De Roquefort luă jurnalul şi-l răsfoi atent până când ajunse la 
criptogramă. 

— Cu asta ce-i? E corectă? 

— N-aş putea să ştiu. Lars nu mi-a spus niciodată dacă a 
descoperit secvenţa matematică prin care se descifrează. 

De Roquefort deveni îngrijorat. 

— Vrei să spui că jurnalul e inutil? 

— Ceea ce spun este că sunt greşeli. Până şi unele dintre 
însemnările preluate din jurnalul personal al lui Sauniere sunt 
incorecte. Pe unele le-am citit eu însumi, acum multă vreme. 

De Roquefort se simţi dezorientat. Ce se-ntâmpla acolo? Se 
duse înapoi cu gândul la ultima zi din viaţa lui Lars Nelle, la ceea 
ce-i spusese atunci americanul. 

* 

„N-ai fi în stare să găseşti nimic, nici dacă s-ar afla chiar sub 
nasul tău.” 

Cum stătea printre copaci, îi displăcuse atitudinea lui Nelle, dar 
îi admirase curajul, mai ales ţinând seama de faptul că bătrânul 
avea o funie înfăşurată de gât. Doar cu câteva minute mai 
devreme, îl privise pe american cum lega funia de unul dintre 
parapetele podului, apoi înnoda laţul. Apoi, Nelle sărise pe zidul 
din piatră şi se apucase să privească fix spre apele întunecate ale 
râului de dedesubt. 

II urmărise pe Nelle întreaga zi, întrebându-se ce-o căuta prin 
înalții Pirinei. Satul din apropiere nu avea nici o legătură nici cu 
Rennes-le-Château, nici cu vreuna dintre cercetările lui Lars Nelle 
de care avea cunoştinţă. Se făcuse aproape miezul nopţii şi 
întunericul învăluia totul în jurul lor. Doar clipocitul apei care 
curgea pe sub pod mai tulbura liniştea munţilor. 

leşise din frunziş şi se apropiase de pod. 

— Chiar mă întrebam dac-o să te-arăţi, zisese Nelle, cu spatele 
la el. Am presupus că o insultă o să te scoată din ascunziş. 

— Ştiai că sunt aici? 


369 


— M-am obişnuit să fiu urmărit de fraţi. 

În sfârşit, Nelle se întorsese spre el şi-i arăta spre funia din 
jurul gâtului. 

— Dacă nu te superi, tocmai aveam de gând să mă sinucid. 

— Am impresia că moartea nu te înspăimântă. 

— Am murit de multă vreme. 

— Nu ţi-e teamă de Dumnezeul tău? El nu permite sinuciderea. 

— Care Dumnezeu? Din ţărână ne-am născut, în ţărână ne 
întoarcem, asta-i soarta noastră. 

— Şi dacă te înşeli? 

— Nu mă înşel. 

— Şi cum rămâne cu căutarea ta? 

— Nu mi-a adus nimic altceva decât nenorocire. Şi de ce te-ar 
preocupa sufletul meu? 

— Nu mă preocupă. Dar căutarea ta e cu totul altceva. 

— M-aţi urmărit multă vreme. Însuşi maestrul vostru a vorbit 
cu mine. Mare păcat că ordinul va trebui să ducă mai departe 
căutarea. Fără ca eu să-i deschid drumul. 

— Ştiai că te urmărim? 

— Bineînţeles. Fraţii au încercat timp de luni de zile să pună 
mâna pe jurnalul meu. 

— Mi s-a spus că eşti un om ciudat. 

— Sunt un nenorocit care pur şi simplu nu mai vrea să trăiască. 
O parte din mine regretă asta. Pentru fiul meu, pe care-l iubesc. Şi 
pentru soţia mea, care mă iubeşte în felul ei. Dar nu mai am nici o 
dorinţă să trăiesc. 

— Nu există şi feluri mai rapide de a muri? 

Nelle ridicase din umeri. 

— Detest armele de foc, iar în ceea ce priveşte otrava, e ceva 
care-mi displace. Să sângerez până mor nu mă tentează, aşa că 
am optat pentru spânzurare. 

Ridicase şi el din umeri. 

— Mi se pare un gest egoist. 

— Egoist? Să-ţi spun eu ce înseamnă să fii egoist. Ceea ce mi- 
au făcut mie oamenii. Ei cred că Rennes ascunde totul, de la 
monarhia franceză reîncarnată, până la extratereştri. Câţi 
cercetători au venit în vizită, cu echipament cu tot, să 
pângărească pământul? Zidurile au fost răsturnate, s-au săpat 
puțuri, s-au excavat tuneluri. Până şi mormintele au fost deschise 
şi cadavrele exhumate. Scriitorii au formulat toate teoremele 
nebuneşti imaginabile, menite să le aducă bani. 

Pe de Roquefort îl mirase acest discurs, ciudat pentru un 
sinucigaş. 

— Am urmărit cum şi-au ţinut spiritiştii şedinţele şi cum au 
purtat clarvăzătorii conversații cu morţii. Atât de multe au fost 


370 


inventate, încât adevărul a ajuns acum plictisitor. M-au obligat să 
scriu toate porcăriile astea. Am fost nevoit să le îmbrăţişez 
fanatismul, ca să-mi vând cărţile. Oamenii vor să citească 
baliverne. Ridicol. Îmi vine să râd până şi de mine. Egoist? Toţi 
idioţii ăştia sunt cei cărora ar trebui să le pui o asemenea 
etichetă. 

— Şi care-i adevărul despre Rennes? îl întrebase, calm. 

— Sun convins că mori de curiozitate. 

Se hotărâse atunci să încerce o altă abordare. 

— Îţi dai seama de faptul că eşti unica persoană care ar putea 
să rezolve ghicitoarea lui Sauniere? 

— Ar putea? Am şi rezolvat-o. 

De Roquefort îşi adusese aminte de criptograma pe care o 
văzuse în raportul mareşalului, clasat în arhivele abației, cea pe 
care abaţii Gelis şi Sauniere o descoperiseră în bisericile lor, cea 
pe care Gelis poate c-o rezolvase cu preţul vieţii. 

— Poţi să-mi spui? 

Era aproape un ton de implorare în întrebarea lui, unul care nu- 
i plăcea. 

— Eşti ca toţi ceilalţi: cauţi răspunsuri uşoare. Unde-i 
provocarea aici? Mi-a luat ani de zile să descifrez combinaţia asta. 

— Şi presupun că n-ai scris mai nimic, aşa-i? 

— Asta rămâne să descoperi singur. 

— Eşti un tip arogant. 

— Nu, sunt un ţăcănit. E o diferenţă. Vezi, toţi oportuniştii 
ăştia, care au venit doar pentru interesul propriu şi au plecat cu 
nimic, m-au învăţat ceva. 

De Roquefort rămăsese să aştepte o explicaţie. 

— Nu e absolut nimic de găsit. 

— Minţi! 

Nelle ridicase din umeri. 

— Poate că da? Poate că nu. 

Se hotărâse atunci să-l lase pe Lars Nelle să-şi ducă la sfârşit 
îndeletnicirea. 

— Fie să-ţi găseşti pacea. 

Se întorsese şi plecase. 

— Templierule! îl strigase Nelle. 

Se oprise şi se întorsese. 

— O să-ţi fac o favoare. N-o meriţi, fiindcă tot ceea ce mi-au 
făcut fraţii tăi doar mi-a agravat situaţia. Dar nici ordinul tău nu 
merita ceea ce i s-a întâmplat. Aşa c-o să-ţi dau un indiciu. Ceva 
care să te ajute să te descurci. Nu e scris nicăieri. Nici măcar în 
jurnal. Numai tu îl vei avea şi, dacă eşti deştept, poţi chiar să 
rezolvi ghicitoarea. Ai cumva hârtie şi creion? 


371 


De Roquefort se apropiase de zid, scotocise prin buzunar şi 
scosese un carneţel micuţ şi un stilou, pe care i le întinsese lui 
Nelle. Bărbatul mâăzgălise ceva, apoi îi aruncase înapoi stiloul şi 
carneţelul. 

— Noroc, zisese Nelle. 

Apoi, americanul sărise peste margine. Auzise cum se încorda 
funia şi un pocnet scurt, în clipa în care se frângea gâtul. Îşi 
dusese carneţelul aproape de ochi şi, în lumina slabă a lunii, citise 
ceea ce scrisese Lars Nelle. 


GOODBYE STEPHANIE. 


Soţia lui Nelle se numea Stephanie. Clătinase din cap. Nici un 
indiciu. Doar un ultim salut, de la soţ către soţie. 

Acum, nu mai era atât de sigur. 

Ajunsese la concluzia că, lăsând bileţelul asupra cadavrului, se 
asigura că va fi considerată o sinucidere. Aşa că apucase funia, 
trăsese cadavrul în sus şi îndesase bucata de hârtie în buzunarul 
cămăşii lui Nelle. 

Dar să fi fost cuvintele acelea cu adevărat un indiciu? 

— In noaptea în care-a murit Nelle, mi-a spus c-ar fi rezolvat 
criptograma şi mi-a dat asta. 

Inşfăcă un creion de pe masă şi scrise GOODBYE STEPHANIE 
pe o foaie. 

— Cum ar putea să fie asta o soluţie? îl întrebă Claridon. 

— Nu ştiu. Niciodată nu m-am gândit c-ar fi, până-n clipa asta. 
Dacă tot ceea ce spui e adevărat şi anume că jurnalul cuprinde 
erori intenţionate, atunci noi trebuia să-l găsim. Am tot căutat 
jurnalul ăsta în timpul vieţii lui Lars Nelle, apoi la fiul lui. Numai 
că Mark Nelle l-a ţinut încuiat undeva. Pe urmă, atunci când fiul a 
ajuns aici, la abație, am aflat că avea jurnalul la el atunci când a 
fost prins de avalanşă. Maestrul l-a luat în stăpânire şi l-a ţinut 
sub cheie până acum câteva săptămâni. 

Işi aminti de pretinsul pas greşit făcut de Cassiopeia Vitt în 
Avignon. Acum, ştia că nu fusese vorba despre o greşeală. 

— Ai dreptate. Jurnalul n-are nici o valoare. Trebuia să 
ajungem în posesia lui. 

Arătă spre foaia de hârtie. 

— Dar poate cuvintele astea două or avea un înţeles. 

— Sau, poate, sunt o altă indicație greşită? 

Ceea ce era posibil. 

Claridon examină cele două cuvinte cu un evident interes. 


372 


— Ce-a spus, exact, Lars, atunci când v-a dat asta? 

li relată totul cu rigurozitate, sfârşind cu: „Un indiciu care să te 
ajute să te descurci. Dacă eşti deştept, poţi chiar să rezolvi 
ghicitoarea”. 

— Imi amintesc de ceva despre care mi-a pomenit Lars, odată. 

Claridon scotoci pe masă până când găsi câteva foi de hârtie 
împăturite. 

— Astea sunt notițele pe care le-am făcut în Avignon, după 
cartea lui Stublein, despre piatra funerară a lui Marie d'Hautpoul. 
Priviţi aici. 

Claridon îi arătă o serie de cifre romane. MDCOLXXXI. 

— Astea au fost gravate pe piatră şi se presupunea c-ar fi anul 
morţii ei. 1681. Şi asta, fără să-l punem la socoteală pe O, din 
moment ce nu există o asemenea cifră romană. Dar Marie a 
murit în 1781, nu în 1681. Şi la vârsta ei e o greşeală. Avusese 
şaizeci şi opt de ani, nu şaizeci şi şapte, aşa cum era scris, atunci 
când a murit. 

Claridon puse mâna pe creion şi scrise 1681, 67 şi GOODBYE 
STEPHANIE pe foaie. 

— Observaţi ceva? 

De Roquefort se holbă la foaie. Nu-i venea nimic în minte, dar 
niciodată nu fusese bun la ghicitori. 

— Trebuie să gândiţi ca un om din secolul al XVIII-lea. Bigou a 
fost cel care a creat piatra funerară. Soluţia ar putea să fie 
simplă dintr-un anumit punct de vedere, dar grea dintr-un altul, 
din cauza numărului nesfârşit de variante. Să fragmentăm anul 
1681 în două numere: 16 şi 81. Unu plus şase egal şapte. Opt 
plus unu egal nouă. Şapte, nouă. Apoi, să ne uităm la şaizeci şi 
şapte. Şapte nu se poate inversa, dar şase devine nouă atunci 
când e întors cu susu-n jos. Aşadar, din nou, şapte, nouă. Să 
numărăm literele din ceea ce v-a scris Lars. Şapte, în GOODBYE. 
Nouă, în STEPHANIE. Am impresia că totuşi v-a lăsat un indiciu. 

— Deschide jurnalul la pagina cu criptograma şi încearcă. 

Royce Claridon frunzări paginile şi găsi desenul. 


373 


SIZIN |i|miețe|eȚy[ = a! 
ojri+|riele!rinle|a|+|2| 
(PIHIRIPIA|tIDIYIS |T| LIR] 
elxlelelilsieialvialelelei 
RIMIAJAINI RIISI >S] |m] B|D] 
vizioloțrivlo |riz|elslo |e|al| E 
ir» (slejelri role o frțaulat win 
ejviLiAle |P|e|ni+|-lolzirikirizle| 
+ |N|gle|klo|-|rix|Alziv|a|+s|1iz! 
SINI SIZ IClEITIBHIXIGIAICISIEI PIX] VY]A] 
VILKI B|. [IIN BIW VK TIPI 16] -+| TITIY] 
Olu PIEJ OlMmiSJYJLIZIR|V| 2 |7|RS|B|+|c E] 


PIAITISIXIEI . [FIX]? [HINIMİZIHİ *|YITIBlC 

— Sunt câteva posibilităţi. Şapte, nouă. Nouă, şapte. 
Şaisprezece. Unu, şase. Şase, unu. O să încep cu cea mai 
evidentă. Şapte, nouă. 

ÎI urmări pe Claridon cum număra de-a lungul şirurilor de litere 
şi de simboluri, oprindu-se la cea de-a şaptea, apoi la cea de-a 
noua, însemnând de fiecare dată caracterul respectiv. În clipa în 
care termină, pe foaie apăru ITEGOARCANADEI. 

— E în latină, zise el, desluşind cuvintele. / tego arcana Dei. 
Traduse: „Ascund secretele lui Dumnezeu”. 

Pe dracu! 

— Jurnalul ăsta e inutil, răcni el. Nelle şi-a plasat propria 
ghicitoare. 

Dar un alt gând i se ivi în minte. Raportul mareşalului. Şi 
acesta conţinea, la rândul lui, o criptogramă, una pe care-o 
obținuse de la abatele Gelis. Una despre care se presupunea că 
abatele ar fi rezolvat-o. Una care era identică, după cum notase 
mareşalul, cu cea descoperită de Sauniere. 

Trebuie s-o aibă. 

— Mai există un desen într-una dintre cărţile de la Mark Nelle. 

Ochii lui Claridon păreau cuprinşi de flăcări. 

— Presupun c-o să puneţi mâna pe ea. 

— La răsăritul soarelui. 


374 


54 


GIVORS, FRANŢA. 
ORA 1.30 NOAPTEA. 


Malone stătea în picioare în salon, ceilalţi fiind înghesuiți în 
jurul mesei. li trezise de câteva minute. 

— Cunosc răspunsul, le spuse el. 

— La criptogramă? se miră Stephanie. 

El încuviinţă. N 

— Mark mi-a povestit despre caracterul lui Sauniere. Indrăzneţ 
şi impertinent. Şi sunt de acord cu ceea ce ai spus zilele trecute, 
Stephanie. Biserica din Rennes nu e un indicator spre o comoară. 
Sauniere n-ar fi transmis mai departe niciodată o asemenea 
informaţie, dar pur şi simplu n-a putut rezista să nu dea o mică 
indicație. Problema e că ai nevoie de o grămadă de piese dacă 
vrei să asamblezi întregul puzzle. Spre norocul nostru, le avem 
pe majoritatea. 

Se întinse după cartea Pierres Gravees du Languedoc, încă 
deschisă la reproducerea pietrelor de pe mormântul lui Marie 
d'Hautpoul. 

— Bigou e tipul care ne-a lăsat adevăratele indicii. Fugea din 
Franţa, n-avea să se mai întoarcă vreodată, aşa c-a ascuns 
criptogramele în ambele biserici şi a lăsat două pietre gravate pe 
un mormânt gol. Avem o dată a morţii greşită, 1681, o vârstă 
greşită, şaizeci şi şapte, după care uitaţi-vă la cifrele romane de 
jos: LIXLIXL. Cincizeci, nouă, cincizeci, nouă, cincizeci. Dacă le 
adunăm pe toate, avem o sută şaizeci şi opt. De asemenea, a 
făcut o referire la tabloul Citind Regulile din Caridad în registrul 
parohiei. Amintiţi-vă, în vremea lui Bigou, data nu era acoperită. 
Prin urmare, s-ar fi văzut 1681, nu 1687. Există un şablon aici. 

Arătă spre reproducerea pietrelor funerare. 


t 


CT GIT NOBLe 
ARIE DE NEGR-* 
DARLES DAME 
PHAUPOUL D= 
BLANCHEFORT 


AGEE DE SOIX 
ANTE SEF ANS 
DPEGEDEE LE 
XVII JANVIER 
MPCOLX XXI 
RERUIES CATIN 
PACE 


375 


— Priviţi păianjenul din partea de jos. Şapte punctuleţe au fost 
plasate în mod intenţionat între picioarele lui, iar două spaţii au 
fost lăsate goale. De ce n-am include, pur şi simplu, câte un 
punct între toate astea? Apoi, priviţi ceea ce-a făcut Sauniere în 
grădina de lângă biserică. A luat pilastrul vizigot, l-a întors cu 
susu-n jos, apoi a gravat „Misiune 1891” şi „Penitenţă, 
Penitenţă” pe faţa lui. Ştiu că o să vi se pară o nebunie, dar 
tocmai am visat legătura dintre toate astea. 

Zâmbiră cu toţii, dar nimeni nu-l întrerupse. 

— Anul trecut, Henrik, atunci când Cai şi toţi ceilalţi au fost 
ucişi în Mexico City. Am tot visat asta, din când în când. E greu al 
naibii să-ţi scoţi nişte imagini ca astea din minte. Au fost o 
mulţime de morţi şi de răniţi în ziua aia. 

— Şapte morţi. Nouă răniţi, murmură Stephanie. 

Acelaşi gând păru să dea năvală, spontan, în minţile tuturor, 
iar el zări semnele înţelegerii, mai ales pe chipul lui Mark. 

— Cotton, s-ar putea să ai dreptate. Mark se aşeză la masă. 
1681. Adunăm primele două şi ultimele două cifre. Şapte, nouă. 
Gravura de pe pilastru. Sauniere a întors-o cu susu-n jos ca să 
trimită un mesaj. L-a ridicat în 1891, dar inversează data şi-o să 
ai 1681. Pilastrul e cu susu-n jos ca să ne conducă în direcţia cea 
bună. Şapte, nouă, iarăşi. 

— Apoi, să numărăm literele, continuă Malone. Şapte în 
Misiune. Nouă în Penitenţă. E mai mult decât o coincidenţă. Şi o 
sută şaizeci şi opt, din cifrele romane de pe piatra de mormânt. 
Totalul ăsta e acolo pentru un anumit motiv. Să adunăm unu cu 
şase şi cu opt şi obţinem şapte şi nouă. Şablonul e peste tot. 

Căută fotografia color după cea de-a zecea imagine din 
Drumul Crucii înfăţişat în Biserica Mariei Magdalena. 

— Priviţi aici. Atunci când soldatul roman aruncă zarurile 
pentru mantia lui Hristos. Uitaţi-vă pe feţele zarurilor. Un trei, un 
patru şi un cinci. Atunci când am fost cu Mark în biserică, m-am 
întrebat de ce-au fost alese tocmai numerele astea. Mark, tu ai 
spus că Sauniere a supravegheat personal fiecare detaliu din 
ceea ce s-a făcut în biserică. Prin urmare, înseamnă că a ales 
numerele astea dintr-un anumit motiv. Cred că succesiunea este 
cel mai important element. Trei e primul, apoi patru, apoi cinci. 
Trei plus patru fac şapte, patru plus cinci fac nouă. 

— Şi-atunci, şapte, nouă rezolvă criptograma? întrebă 
Cassiopeia. 

— Există o singură cale de a afla. Mark făcu un semn şi 


376 


Geoffrey îi întinse rucsacul. Mark deschise cu grijă raportul 
mareşalului şi găsi desenul. 


Yle|n|sizinirim[e|e |nly!v|aja |e|F|vu[€e! 
zmei [ie lețe TIME EREA A BEE 


vlo|ule n|ale|i |+iplulsiriLlejea >|? |F] 
L|P|O|RIX|F|olnisIRIT|v|Hiv|G|+|c|R|K|R. 
RIP |ejuimlA|E|TIR|+|R|o|A|u| - |[s|m[e[A[a| 
RII |o|+lAloj1|ivi7|n|R|zikiMAlo|x|e|mi 
TINIAIFIOIGIRIN]EJ oY] +M PI FIILE > [+ 
KNO ET KNL STET 
Nvle|+|vie|Aln|elele|s|Li€|+|u|P|s|alm 
SINIL IINE |L O HPIAIR PLX PIV] P] 
Y|viel|kic|-|rlulB|s(>|n|s|m[s|c |. [LY] 3] 
o|ujP|r|8|m|+|8|.ivio|vi+inlAlx|w[x su 


(PIAITISIOJEIS FIXI" [CITII |wiBl. ITIYI+[9] 

Apoi, începu să aplice secvenţa şapte, nouă, deplasându-se pe 
cele treisprezece şiruri de litere şi de simboluri. Pe măsură ce 
făcea acest lucru, nota fiecare caracter selectat. 

— E în franceză, constată Cassiopeia. In limba lui Bigou. 

Mark încuviinţă. 

— Înţeleg. 

Adăugă spaţiile necesare, astfel încât mesajul să aibă sens. 


TEMPLIER TRESOR EN FOUI AU LAGUSTOUS. 


— Comoara templierilor poate fi găsită la Lagustous, traduse 
Malone. 

— Ce-i aia Lagustous? întrebă Henrik. 

— Habar n-am, răspunse Mark. Şi nu-mi amintesc să se fi 
pomenit despre un asemenea loc prin arhivele templierilor. 

— Am trăit toată viaţa în regiunea asta, adăugă Cassiopeia şi 
n-am auzit de o asemenea localitate. 

Mark părea frustrat. 

— Cronicile au menţionat în mod special faptul că toate carele 
în care se afla şi Chivotul s-au îndreptat spre sud, către Pirinei. 

— De ce-ar fi făcut abatele ca lucrurile să fie atât de simple? 
întrebă, calm, Geoffrey. 

— Are dreptate, zise Malone. Bigou putea să-şi fi luat o măsură 
de precauţie, astfel încât simpla rezolvare a secvenţei să nu fie 
suficientă. 

Stephanie era nedumerită. 


377 


— Eu n-aş spune că a fost simplu. 

— Asta numai din cauză că piesele acestui puzzle au fost 
împrăştiate, iar câteva s-au pierdut pentru totdeauna, replică 
Malone. Dar, în vremea lui Bigou, existau toate, iar el a înălţat 
piatra funerară astfel încât s-o vadă toată lumea. 

— Numai că Bigou şi-a dublat miza, observă Mark. Raportul 
mareşalului remarcă în mod special faptul că Gelis a descoperit 
în biserica lui o criptogramă identică, cu cea a lui Sauniere. În 
secolul al XVIII-lea, Bigou a slujit şi în biserica aia, ca şi la 
Rennes, aşa că şi-a ascuns câte un reper în fiecare dintre ele. 

— Sperând că o persoană mai curioasă va găsi măcar una 
dintre ele, completă Henrik. Şi exact asta s-a şi întâmplat. 

— Gelis, în realitate, a găsit rezolvarea pentru ghicitoare, zise 
Mark. Ştim asta. l-a spus mareşalului. De asemenea, a spus că 
avea bănuieli în legătură cu Sauniere. Apoi, după câteva zile, a 
fost asasinat. 

— De Sauniere? întrebă Stephanie. 

Mark ridică din umeri. 

— Nimeni nu ştie. Intotdeauna am fost de părere că mareşalul 
ar putea fi suspect. A dispărut de la abație la câteva săptămâni 
după asasinarea lui Gelis şi în mod intenţionat n-a transcris în 
raportul lui soluţia criptogramei. 

Malone arătă spre foaie. 

— Acum, o avem. Dar trebuie să aflăm ce înseamnă /agustous. 

— E o anagramă, fu de părere Cassiopeia. 

Mark o aprobă. 

— Exact la fel ca pe piatra funerară, pe care Bigou a folosit Et 
în Arcadia ego ca o anagramă pentru / tego arcana Dei. Putea să 
facă exact acelaşi lucru şi aici. 

Cassiopeia examină foaia şi, deodată, ochii îi străluciră. 

— Ştii, nu-i aşa? o întrebă Malone. 

— Cred că da. 

Aşteptară cu toţii. 

— In secolul al X-lea, un baron bogat pe numele lui Hildemar a 
ajuns să-l cunoască pe un anume Agulous. Rudelor lui Hildemar 
le displăcea influenţa pe care Agulous o exercita asupra lui şi, ca 
o opoziţie manifestă faţă de familia lui, Hildemar şi-a trecut toate 
pământurile pe numele lui Agulous, care a transformat castelul 
într-o abație, în care s-a călugărit şi însuşi Hildemar. In timp ce 
stăteau îngenuncheaţi pentru rugăciune, în capela abației, 
Agulous şi Hildemar au fost omorâţi de sarazini. Până la urmă, 


378 


amândoi au fost sanctificaţi de catolici. Există încă un oraş acolo. 
La aproximativ o sută patruzeci şi cinci de kilometri de-aici. St. 
Agulous. 

Luă stiloul şi transformă /agustous în St. Agulous. 

— Existau aşezări ale templierilor acolo, spuse Mark. O mare 
comanderie, dar acum nu mai e. 

— Castelul acela, care a devenit abație, e încă acolo, preciză 
Cassiopeia. 

— Trebuie să mergem, zise Henrik. 

— Ar putea să fie o problemă, interveni Malone, aruncând o 
privire fugară spre Cassiopeia. 

Nu le spuseseră celorlalţi despre oamenii de-afară, aşa că o 
făcu acum. 

— De Roquefort o să acţioneze, declară Mark. Gazda noastră, 
aici de faţă, i-a permis să intre în posesia jurnalului tatei. Imediat 
cum va afla că e inutil, atitudinea lui se va schimba. 

— Trebuie să plecăm de-aici neobservaţi, propuse Malone. 

— Suntem cam mulţi, observă Henrik. O asemenea ieşire ar 
însemna o provocare. 

Cassiopeia zâmbi. 

— Mie-mi plac provocările. 


379 


55 


ORA 7.30 DIMINEAŢA. 


De Roquefort îşi croi drum prin pădurea de pini înalţi, 
pământul de sub el fiind argintat de buruienile albicioase. Un 
parfum dulceag plutea în aerul dimineţii. Stâncile roşiatice din 
calcar din preajma lui erau învăluite de o ceaţă subţire. Un vultur 
plana, trecând încoace şi-ncolo printre aburi, în căutarea unui 
vânat pentru micul dejun. De Roquefort luase masa de dimineaţă 
împreună cu fraţii, în tăcere, aşa cum cerea tradiţia, în timp ce li 
se citea din Scripturi. 

Era nevoit să-i recunoască meritele lui Claridon. Acesta 
descifrase  criptograma folosind combinația şapte, nouă, 
dezlegând misterul. Din nefericire, mesajul era inutil. Claridon îi 
povestise că Lars Nelle găsise o criptogramă în manuscrisul 
nepublicat al lui Nöel Corbu, omul care răspândise cea mai mare 
parte din ficţiunile despre Rennes, pe la mijlocul secolului al XX- 
lea. Dar Nelle fusese cel care schimbase ghicitoarea, sau fusese 
Sauniere? Soluţia aceea frustrantă să fi fost cea care l-a împins 
pe Lars Nelle spre sinucidere? Toate acele eforturi şi, atunci 
când, în sfârşit, descifrase ceea ce lăsase Sauniere, nu i se 
spunea nimic. Să fi fost asta ceea ce voia să spună Lars Nelle, 
atunci când declarase: „Nu e absolut nimic de găsit?” 

Greu de ştiut. 

Dar, la naiba, o să afle el. 

O goarnă trâmbiţă în depărtare, dinspre castel. Ziua de lucru 
era, probabil, pe cale să înceapă. Undeva, în faţă, îşi descoperi 
una dintre santinele. Luase legătura prin intermediul telefonului 
celular cu oamenii săi, în timp ce se îndrepta spre nord dinspre 
abație, aflând că totul era liniştit. Printre copaci, zări castelul, la 
vreo câteva sute de metri distanţă, scăldat în strălucirea filtrată 
a dimineţii. 

Se apropie de fratele care-i raportă că, în urmă cu o oră, un 
grup alcătuit din unsprezece bărbaţi şi femei venise pe jos 
dinspre şantierul de construcţii. Cu toţii purtau haine de epocă. 
De atunci nu se mişcaseră de acolo. Cea de-a doua santinelă 
raportase că partea din spate a clădirii rămăsese tăcută. Nimeni 
nu intrase, nici nu plecase. Cu două ore mai devreme fusese 

380 


mare agitaţie în interior: lumini în camere, forfota slujitorilor. 
Însăşi Cassiopeia Vitt ieşise la un moment dat şi se dusese până 
la grajduri, după care se întorsese. 

— De asemenea, a mai fost activitate şi pe la vreo unu 
noaptea, îi raportă fratele. S-au aprins luminile în dormitoare, 
apoi într-o încăpere de la parter. Cam la o oră mai târziu, luminile 
s-au stins. Se pare că s-au trezit cu toţii pentru o vreme, apoi s- 
au dus înapoi la culcare. 

Poate că noaptea lor fusese la fel de plină de revelații ca şi a 
lui. 

— Dar n-a plecat nimeni din casă? 

Fratele scutură din cap în semn de negaţie. 

De Roquefort îşi căută staţia radio în buzunar şi intră în 
legătură cu şeful echipei de zece cavaleri pe care-o adusese cu 
el. Işi parcaseră vehiculele la aproape un kilometru distanţă şi 
veneau pe jos prin pădure, spre castel. Le dăduse ordin să 
încercuiască în tăcere clădirea, după care să-i aştepte 
instrucţiunile. Acum fu informat că toţi zece erau la posturi. 
Adăugându-i pe cei doi care erau deja acolo şi pe el însuşi, erau 
treisprezece bărbaţi înarmaţi: mai mult decât suficienţi pentru 
îndeplinirea misiunii. 

„Ce ironie”, îşi zise în gând. Fraţii erau din nou în război cu 
sarazinii. Mai precis, cu o sarazină. Cu şapte secole în urmă, 
musulmanii îi învinseseră pe creştini şi recuceriseră Ţara Sfântă. 
Acum, o altă musulmană, Cassiopeia Vitt, se amestecase în 
afacerile ordinului. 

— Maestre. 

Atenţia îi fu atrasă spre castel şi spre intrarea lui din faţă, pe 
unde ieşeau oameni, cu toţii înveşmântaţi în straie ţărăneşti 
pline de culoare din Evul Mediu. Bărbaţii, în tartane scoțiene 
maronii, cu şnururi legate la mijloc, în pantaloni negri strânşi pe 
picior şi încălţaţi în cipici. Câteva jambiere erau legate mai sus 
de glezne. Femeile purtau rochii lungi, cenuşii, cu şorţuri legate 
în jurul şoldurilor cu sfori. Pălării din paie, bonete cu boruri late, 
berete şi glugi le acopereau capetele. In ziua precedentă, 
observase cât de autentice erau veşmintele tuturor lucrătorilor 
de la Givors, făcând parte din atmosfera anacronică pe care 
trebuia s-o evoce locul. Vreo doi muncitori se apucară să-l 
înghiontească pe un al treilea, plini de voioşie, în timp ce grupul 
se întorcea şi se îndrepta încetişor spre aleea care ducea spre 
şantierul castelului. 


381 


— Poate c-a fost un fel de întâlnire, îşi dădu cu părerea fratele 
aflat lângă el. Au venit de la şantier încoace şi acum se întorc. 

Fu de acord. Cassiopeia Vitt supraveghea personal proiectul 
Givors, aşa că era o presupunere rezonabilă. 

— Câţi au intrat? 

— Unsprezece. 

li numără. Tot atâţia ieşiseră. Perfect. Venise vremea să 
acţioneze. Işi ridică staţia radio spre buze şi rosti: 

— Intraţi. 

— Care vă sunt ordinele? întrebă vocea interlocutorului. 

Era sătul de joaca asta cu adversarul. 

— Faceţi tot ceea ce este necesar ca să-i reţineţi până când 
ajung eu înăuntru. 

x 

Pătrunse în castel prin bucătărie, o încăpere imensă încărcată 
cu vase din oțel inoxidabil. Trecuseră cincisprezece minute de 
când dăduse ordin să fie ocupată casa, iar asediul se desfăşurase 
fără să se tragă vreun foc de armă. De fapt, ocupanţii se aflau la 
micul dejun în clipa în care fraţii găsiră drumul spre parter. 
Postase oameni la toate intrările şi ferestrele sufrageriei, astfel 
încât să alunge orice speranţă de scăpare. 

Era încântat. Nu voia să atragă atenţia de nici un fel. 

În timp ce se deplasa prin numeroasele încăperi, admiră 
pereţii acoperiţi cu brocarturi multicolore, tavanele pictate, 
pilaştrii sculptați, candelabrele din sticlă şi mobilierul învelit în 
diverse nuanţe de damasc. Cassiopeia Vitt avea gusturi rafinate. 

Găsi sufrageria şi se pregăti să-l înfrunte pe Mark Nelle. 
Ceilalţi aveau să fie ucişi şi trupurile lor îngropate în pădure, dar 
Mark Nelle şi Geoffrey trebuiau duşi înapoi, să suporte rigorile 
disciplinei. Avea nevoie să facă din ei un exemplu. Moartea 
fratelui din Rennes trebuia să fie răzbunată. 

Trecu printr-un foaier spaţios şi pătrunse în sufragerie. 

Fraţii încercuiră încăperea, cu armele pregătite. Privirea lui 
mătură masa cea lungă şi înregistră şase chipuri. 

Pe nici unul dintre ele nu-l recunoştea. 

In loc să-i vadă pe Cotton Malone, pe Stephanie şi pe Mark 
Nelle, pe Geoffrey şi pe Cassiopeia Vitt, bărbaţii şi femeile din 
jurul mesei erau cu toţii străini, toţi şase îmbrăcaţi în jeanşi şi 
cămăşi. 

Lucrători de pe şantierul de construcţie. 

Dracu’ să-i ia! 


382 


Scăpaseră chiar de sub nasul lui. 

Işi stăpâni furia clocotitoare. 

— Ţineţi-i aici până când mă întorc, îi porunci el unuia dintre 
cavaleri. 

Părăsi casa şi, cu calm, porni agale pe aleea mărginită de 
copaci, către parcare. Doar câteva vehicule erau prezente la ora 
aceea matinală. Dar automobilul închiriat al lui Cotton Malone, 
care era parcat acolo atunci când ajunsese el, dispăruse. 

Clătină din cap. 

Acum, nu ştia ce să facă şi habar n-avea încotro se 
îndreptaseră. 

Unul dintre fraţii pe care-i lăsase în castel veni în goană din 
spate. Se întrebă ce-l făcuse să-şi părăsească postul. 

— Maestre, îi zise fratele, unul dintre oamenii din castel mi-a 
spus că azi-dimineaţă Cassiopeia Vitt le-a cerut să vină la castel 
devreme, îmbrăcaţi în straiele lor pentru lucru. Şase dintre ei au 
făcut schimb de haine şi Cassiopeia Vitt le-a spus să se bucure 
de micul dejun. 

Măcar atât presupusese şi el. Ce altceva mai era? 

Omul îi întinse un celular. 

— Acelaşi angajat mi-a spus c-a fost lăsat un bileţel care 
indica faptul că veţi sosi. Atunci când avea să se întâmple asta, 
el trebuia să vă dea telefonul acesta, împreună cu un mesaj. 

De Roquefort despături peticul de hârtie şi citi: 


Răspunsul a fost găsit. Voi suna înainte ca soarele să apună, cu 
informaţii. 


Simţi nevoia să afle: 

— Cine a scris asta? 

— Angajatul a spus că i-a fost lăsat în hainele de schimb, 
împreună cu instrucţiuni cum că să vă fie înmânate direct 
dumneavoastră. 

— Şi cum de le ai tu? 

— Atunci când v-a pomenit numele, pur şi simplu i-am spus că 
eu sunt acela, dându-mă drept dumneavoastră, aşa că mi le-a 
dat. 

Ce se-ntâmpla? Să fi fost vreun trădător în rândurile 
duşmanului? Aşa se părea. Din moment ce nu avea nici o idee 
despre direcţia în care plecaseră, nu prea avea de-ales. 

— Spune-le fraţilor să se retragă şi să se întoarcă la abație. 


383 


56 


ORA 10.00 DIMINEAŢA. 


Malone se minuna de frumuseţea Pirineilor, care semănau atât 
de mult cu Alpii ca înfăţişare şi ca măreție. Despărţind Franţa de 
Spania, culmile păreau să se întindă la nesfârşit, fiecare dintre 
piscurile zimţate fiind încoronat cu zăpadă strălucitoare, iar 
ridicăturile mai mici fiind învelite cu un amestec de pante 
înverzite şi de stânci purpurii. Printre vârfuri, se întindeau văi 
pârjolite de soare, adânci şi prevestind apariţia duhurilor lui Carol 
cel Mare, ale francilor, ale vizigoților şi-ale maurilor. 

Plecaseră cu două maşini: cu cea închiriată de Malone şi cu un 
Land Rover pe care Cassiopeia Vitt îl ţinea parcat lângă şantier. 
leşirea lor din castel fusese gândită cu inteligenţă - şiretlicul se 
pare că funcţionase, din moment ce nu aveau nici o „coadă” - şi, 
odată plecaţi, trecuseră la o cercetare minuțioasă a eventualelor 
dispozitive de urmărire. Malone fu nevoit să recunoască faptul 
că, de data asta, Cassiopeia îl întrecuse la capitolul imaginaţie. 

In urmă cu o oră, înainte să pornească în sus prin munţi, se 
opriseră şi-şi cumpăraseră haine de la un complex comercial de 
lângă Ax-les-Thermes, o înfloritoare staţiune climaterică din care 
se aprovizionau excursioniştii şi schiorii. Tunicile lor colorate şi 
rochiile lungi le atrăseseră câteva priviri curioase, dar acum erau 
îmbrăcaţi în jeanşi, cămăşi şi haine din lână şi încălţaţi cu ghete, 
pregătiţi pentru ceea ce se afla în faţa lor. 

St. Agulous era cocoţat pe marginea unei prăpăstii, înconjurat 
de coline terasate, la capătul unei şosele înguste, de unde 
pornea o cărare în spirală, ce urca printr-o trecătoare camuflată 
de nori. Orăşelul, nu cu mult mai mare decât Rennes-le-Château, 
era o îngrămădire de clădiri din calcar ros de vreme, care păreau 
că se îngemănează cu stânca de dincolo de ele. 

Malone se opri înainte de intrarea în oraş, abătându-se printre 
copaci, pe o potecă strâmtă şi noroioasă. Cassiopeia îl urmă. 
Coborâră cu toţii din maşini, respirând aerul aspru de munte. 

— Nu cred c-ar fi o idee bună să intrăm cu toţii în oraş, zise el. 
Nu prea arată ca un loc în care să sosească mulţi turişti. 

— Are dreptate, îl susţinu Mark. Tata întotdeauna se apropia 
cu mare grijă de orăşele dintr-astea. Lăsaţi-mă pe mine şi pe 

384 


Geoffrey să mergem. Doi tipi plecaţi în drumeţie. Nu e ceva 
neobişnuit vara. 

— Credeţi că eu n-aş face o impresie bună? întrebă 
Cassiopeia. 

— Să faci impresie nu cred că e o problemă pentru dumneata, 
replică Malone, rânjind. Să-i faci pe oameni să uite impresia asta 
ar fi o problemă. 

— Şi pe dumneata cine te-a pus la comandă? ripostă 
Cassiopeia. 

— Eu, declară Henrik. Mark cunoaşte munţii ăştia. Vorbeşte 
limba de aici. Lăsaţi-l să meargă împreună cu Geoffrey. 

— Atunci, chiar vă rog, acceptă ea, duceţi-vă! 

x 


Mark şi Geoffrey trecură fără grabă prin poarta principală, 
ajungând într-o piaţetă strâmtă, umbrită de copaci. Geoffrey 
ducea cu el în continuare rucsacul în care se aflau cele două 
cărţi, astfel că păreau doi excursionişti ieşiţi la o plimbare de 
după-amiaza. Porumbeii zburau în cercuri pe deasupra 
îngrămădirii de acoperişuri din gresie neagră, luptându-se cu 
rafalele de vânt care şuierau printre crăpăturile stâncilor, 
împingând norii spre nord, peste munţi. O fântână din mijlocul 
piaţetei picura apă înverzită de vreme. Nu se vedea nimeni în 
apropiere. 

O stradă pietruită, pornind din piaţetă, ducea drept înainte, 
mângâiată de razele răzlețe de soare. Zgomotul de copite le 
anunţă apariţia unui ţap lăţos, care dispăru de îndată pe o altă 
străduţă lăturalnică. Mark zâmbi. Ca atâtea altele în acea 
regiune, acesta nu era un loc în care viaţa să se desfăşoare 
contra cronometru. 

O mărturie a fostei măreţii era biserica ridicată la capătul 
piaţetei. Un şir de trepte largi şi înguste urcau spre o poartă în 
stil romanic. Totuşi, clădirea în sine era mai degrabă în stil gotic, 
cu turnul clopotniţei de o formă ciudată, octogonală, care-i 
atrase imediat atenţia lui Mark. Nu-şi putea aminti să fi văzut alta 
asemenea prin regiune. Mărimea şi grandoarea bisericii vorbeau 
despre prosperitatea şi puterea pierdute. 

— Interesant lucru, ca un oraş mic ca ăsta să aibă o biserică 
atât de mare, observă Geoffrey. 

— Am mai văzut aşa ceva. Acum cinci sute de ani, aici era un 
centru comercial prosper. Aşa că o biserică era absolut necesară. 

Apăru o tânără. Pistruii de pe faţă îi dădeau aerul unei fete de 


385 


la ţară. Le zâmbi, apoi intră într-un mic magazin universal. 
Alături, părea să fie un oficiu poştal. Mark se miră de ciudatul 
capriciu al sorții, care se pare că apărase orăşelul St. Agulous de 
sarazini, de spanioli, de francezi şi de cruciații albigenzi. 

— Hai să începem de-aici, zise el, arătând către biserică. 
Preotul local ne-ar putea fi de ajutor. 

Pătrunseră într-un naos înghesuit, deasupra căruia se întindea 
un tavan de un albastru strălucitor, presărat cu stele. Nici un fel 
de statui nu decorau pereţii din piatră obişnuită. O cruce din 
lemn atârna deasupra unui altar simplu. Scânduri tocite, fiecare 
dintre ele lată de cel puţin o jumătate de metru, cioplite probabil 
cu secole în urmă din pădurea primitivă de alături, alcătuiau 
podeaua care scârţâia la fiecare pas. In timp ce biserica din 
Rennes era prea animată, în acest naos domnea o tăcere 
nefirească. 

Mark observă interesul cu care privea Geoffrey tavanul. Ştia la 
ce se gândea. Maestrul purtase un halat albastru cu stele aurii în 
ultimele lui zile de viaţă. 

— Coincidenţă? îl întrebă Geoffrey. 

— Mă îndoiesc. 

Dintre umbrele din apropierea altarului, se ivi un bătrân. 
Umerii lui încovoiaţi erau subliniaţi de o rasă largă, cafenie. 
Mergea gârbovit, zdruncinându-se la fiecare pas, amintindu-i lui 
Mark de o marionetă pe sfori. 

— Dumneavoastră sunteţi abatele? îl întrebă el în franceză. 

— Oui, monsieur. 

— Cum se numeşte biserica? 

— Capela Sfântului Agulous. 

Mark îl urmări cu privirea pe Geoffrey, care pornise agale pe 
lângă ei, spre prima strană din faţa altarului. 

— E un loc liniştit. 

— Cei care locuiesc aici îşi aparţin doar lor înşişi. E, într- 
adevăr, un loc paşnic. 

— De când sunteţi abate? 

— O, de mulţi ani. Se pare că nimeni altcineva nu vrea să 
slujească aici. Dar mie-mi place. 

Mark îşi aminti de ceea ce ştia. 

— Regiunea asta a fost odată ascunzătoare pentru briganzii 
spanioli, aşa-i? Se strecurau în Spania, îi terorizau pe localnici, 
jefuiau fermele, după care se strecurau înapoi prin munţi, 
ajungând la loc sigur aici în Franţa, la adăpost de spanioli. 


386 


Preotul încuviinţă. 

— Ca să jefuiască Spania, erau nevoiţi să trăiască în Franţa. ŞI 
niciodată nu s-au atins de vreun francez. Dar asta a fost acum 
mulţi ani. 

Continuă să examineze interiorul auster al bisericii. Nimic nu 
dădea de înţeles că în clădire s-ar fi putut adăposti vreun mare 
secret. 

— Părinte, zise el. Aţi auzit vreodată de numele Berenger 
Sauniere? 

Bătrânul se gândi preţ de câteva clipe, apoi clătină din cap. 

— Aţi auzit vreodată pe cineva pronunţându-l prin orăşel? 

— Nu obişnuiesc să supraveghez conversațiile enoriaşilor mei. 

— Nici n-am vrut să spun c-aţi face asta. Dar e un nume 
despre care să vă amintiţi că l-ar fi rostit cineva? 

Din nou, scutură din cap. 

— Când a fost construită biserica? 

— În anul 1732. Dar cea dintâi clădire a fost înălţată aici în 
secolul al XIII-lea. Multe au mai fost ridicate după aceea. Totuşi, 
din nefericire, n-a rămas nimic din construcţiile de atunci. 

Atenţia bătrânului fu distrasă spre Geoffrey, care tot mai 
rătăcea prin apropierea altarului. 

— Vă deranjează? îl întrebă Mark. 

— Ce caută? 

„Bună întrebare”, îşi zise Mark în gând. 

— Poate că se roagă şi vrea să fie aproape de altar. Abatele se 
întoarse cu faţa spre el. 

— Nu ştii să minţi. 

Mark îşi dădu seama de faptul că bătrânul din faţa lui era cu 
mult mai inteligent decât voia să lase impresia. 

— Ce-ar fi să-mi spuneţi ce vreau să aflu? 

— Arăţi exact ca el. 

Se strădui să-şi stăpânească surprinderea. 

— L-aţi cunoscut pe tata? 

— A venit prin regiunea asta de multe ori. Noi doi am stat de 
multe ori de vorbă. 

— V-a spus ceva? Preotul scutură din cap. 

— Ştii mai bine. 

— Ştiţi ce-ar trebui să fac? 

— Tatăl tău mi-a spus că, dacă vreodată ai s-ajungi aici, 
înseamnă că ştii deja ce trebuie să faci. 

— Ştiţi că a murit? 


387 


— Fireşte. Mi s-a spus. Şi-a luat singur viaţa. 

— Nu neapărat. 

— Asta-i un mod fantezist de gândire. Tatăl tău era un om 
nefericit. A venit aici să caute, dar, tristă întâmplare, n-a găsit 
nimic. Asta l-a făcut să se simtă înfrânt. Atunci când am auzit că 
şi-a luat singur viaţa, n-am fost surprins. Pentru el, nu exista 
pace pe pământul ăsta. 

— Aţi discutat despre lucrurile alea? 

— De multe ori. 

— Şi-atunci, de ce m-aţi minţit spunând că n-aţi auzit niciodată 
de numele de Berenger Sauniere? 

— N-am minţit. N-am auzit niciodată numele ăsta. 

— Tata nu l-a pomenit niciodată? 

— Nici măcar o dată. 

Mark se confrunta cu încă o şaradă, la fel de frustrantă şi de 
enervantă ca şi Geoffrey, care venea acum înapoi spre ei. Era 
clar că Biserica din jurul lui nu conţinea nici un răspuns, aşa că 
întrebă: 

— Ce-mi puteţi spune despre abația lui Hildemar, castelul pe 
care i l-a dăruit lui Agulous în secolul al X-lea? A mai rămas ceva 
în picioare? 

— O, da. Ruinele mai există încă. Sus, în munţi. Nu departe. 

— Nu mai e abație? 

— Dumnezeule, nu. N-a mai fost locuită de trei sute de ani. 

— A pomenit vreodată tatăl meu despre locul acela? 

— A fost în vizită pe-acolo de multe ori, dar n-a găsit nimic. 
Ceea ce n-a făcut decât să-i sporească dezamăgirea. 

Era timpul să plece. Totuşi, mai vru să ştie: 

— Cine e proprietarul ruinelor abației? 

— Au fost cumpărate acum mulţi ani. De un danez. Henrik 
Thorvaldsen. 


388 


PARTEA A CINCEA. 


57 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
ORA 11.40 DIMINEAȚA. 


De Roquefort privi ţintă peste masă spre capelan. Preotul îl 
aşteptase să se întoarcă la abație de la Givors. Ceea ce era 
foarte bine. După confruntarea din ziua precedentă şi el avea 
nevoie să stea de vorbă cu italianul. 

— Niciodată n-o să-mi mai pui autoritatea sub semnul 
întrebării, îi puse în vedere. 

Avea autoritatea necesară pentru înlăturarea capelanului 
dacă, aşa cum prevedea Regulamentul, „provoca tulburări sau 
însemna mai mult o piedică decât un ajutor”. 

— Datoria mea e să vă servesc drept conştiinţă. Capelanii i-au 
slujit astfel pe maeştri încă de la începuturi. 

Ceea ce rămăsese nespus era faptul că o decizie de înlăturare 
a capelanului trebuia să fie aprobată de frăţie. Lucru care se 
putea dovedi dificil, din moment ce individul era destul de 
popular. În consecinţă, îşi înmuie puţin glasul. 

— Nu mă vei contesta în faţa fraţilor. 

— Nu vă contest. Doar observ că moartea a doi oameni 
cântăreşte greu în minţile noastre. 

— Şi într-a mea nu? 

— Trebuie să fiţi mai cu grijă. 

Stăteau în spatele uşii închise a camerei sale, cu fereastra 
deschisă, auzind murmurul cascadei îndepărtate. 

— Abordarea asta nu ne-a dus nicăieri. 

— Fie că vă daţi seama, fie că nu, moartea acestor oameni v-a 
zdruncinat autoritatea. Deja au apărut vorbe şi sunteţi maestru 
doar de câteva zile. 

— N-o să tolerez disensiunile. 

Un zâmbet trist, dar liniştit apăru pe buzele capelanului. 

389 


— Vorbiţi exact ca omul faţă de care v-aţi împotrivit atât. Ce s- 
a schimbat? Seneşalul v-a afectat într-o asemenea măsură? 

— Nu mai e seneşal. 

— Din nefericire, e singurul nume pe care i-l cunosc. Se pare 
că dumneavoastră ştiţi mai multe. 

incepu să se întrebe dacă prevăzătorul venețian din faţa lui 
era sincer. Auzise şi el vorbe, spionii lui raportându-i despre 
interesul deosebit pe care-l manifesta capelanul faţă de ceea ce 
făcea el. Cu mult mai mare faţă de cât ar fi trebuit să arate un 
sfătuitor spiritual. Se întrebă dacă omul acesta, care susţinea că- 
i este prieten, avea mai multe în minte. La urma urmei, el însuşi 
făcuse acelaşi lucru cu mulţi ani în urmă. 

De fapt, el chiar voia să discute despre dilema prin care 
trecea, să-i explice ceea ce se-ntâmpla, ceea ce ştia, să caute o 
îndrumare, dar să-i împărtăşească altcuiva toate astea ar fi fost o 
nesăbuinţă. Era destul de rău că trebuia să-l facă părtaş pe 
Claridon, dar măcar el nu făcea parte din ordin. Omul acesta era 
cu totul şi cu totul diferit. Avea potenţialul necesar pentru a-i 
deveni inamic. Aşa că dădu glas numai lucrurilor evidente: 

— Caut Chivotul Legii, care ne aparţine şi de a cărui găsire 
sunt foarte aproape. 

— Dar cu preţul a două vieţi. 

— Mulţi au murit pentru ceea ce credem, replică el, ridicând 
vocea. In primele două secole ale existenţei noastre, douăzeci de 
mii de fraţi şi-au dat vieţile. Incă două sacrificii sunt 
nesemnificative. 

— Viaţa unui om are acum o valoare mult mai mare decât 
atunci. 

Observă faptul că vocea capelanului scăzuse până la 
intensitatea unei şoapte. 

— Nu, valoarea e aceeaşi. Ceea ce s-a schimbat e dăruirea 
noastră. 

— Aici nu e vorba despre un război. Nu avem de-a face cu 
necredincioşi care stăpânesc Ţara Sfântă. Discutăm despre 
găsirea unui lucru care, după toate probabilitățile, nu există. 

— Rosteşti blasfemii. 

— Rostesc adevărul. Şi ştiţi asta. Credeţi că descoperirea 
Chivotului Legii va schimba totul. Nu va schimba nimic. Tot va 
trebui să dobândiţi respectul tuturor celor care vă slujesc. 

— Implinirea promisiunii mele va duce la naşterea acestui 
respect. 


390 


— V-aţi gândit la căutarea asta până la capăt? Nu e chiar atât 
de simplu pe cât credeţi. Implicaţiile sunt cu mult mai mari decât 
erau la începuturi. Oamenii nu mai sunt analfabeți şi ignoranţi. 
Aveţi mult mai multe de înfruntat decât aveau fraţii pe-atunci. 
Din nefericire pentru dumneavoastră, nu există nici o menţiune 
despre lisus Hristos în vreo relatare laică grecească, romană sau 
evreiască. Nu există nici o referire în nici o lucrare de literatură 
din câte au supravieţuit. In afară de Noul Testament. Aceasta-i 
întreaga esenţă a existenţei Lui. Şi de ce e aşa? Ştiţi care e 
răspunsul. Dacă lisus ar fi trăit cu adevărat şi-ar fi predicat 
învăţăturile în întunericul ludeii. Nimeni nu i-ar fi acordat nici o 
atenţie. Romanilor nu le-ar fi păsat câtuşi de puţin, din moment 
ce El nu incita la rebeliune. lar evreii nu prea făceau altceva 
decât să se certe între ei, ceea ce le convenea romanilor. lisus a 
venit şi s-a dus. Era irelevant. Şi, cu toate acestea, El acaparează 
acum atenţia a miliarde de oameni. Creştinismul e cea mai 
răspândită religie din lume. lar El este, din toate punctele de 
vedere, Mesia al lor. Domnul care s-a ridicat din morţi. Şi nimic 
din ceea ce-aţi putea să găsiţi nu va schimba asta. 

— Şi dac-ar fi acolo şi osemintele Lui? 

— Cum aţi putea să ştiţi că sunt osemintele Lui? 

— Cum au putut să ştie cei nouă cavaleri de la începuturi? Şi 
iată ce-au realizat. Regii şi reginele se plecau în faţa voinţei lor. 
Cum altfel s-ar putea explica asta, decât prin ceea ce ştiau? 

— Şi credeţi că le-au împărtăşit şi altora ceea ce ştiau? Ce-au 
făcut, le-au arătat osemintele lui Hristos fiecărui rege, fiecărui 
finanţator, fiecărui credincios? 

— Habar n-am ce-or fi făcut. Dar oricare ar fi fost metoda lor, 
ea s-a dovedit eficientă. Oamenii au venit în gloată către ordin, 
dorindu-şi să facă parte din el. Autorităţile laice i-au cerşit 
favorurile. De ce n-ar fi iarăşi aşa? 

— Ar putea să fie. Numai că nu în modul în care credeţi. 

— Chestia asta mă scârbeşte. După tot ceea ce am făcut noi 
pentru Biserică? Douăzeci de mii de fraţi, şase maeştri, cu toţii 
au murit apărându-l pe lisus Hristos. Sacrificiul cavalerilor 
ospitalieri nu se poate compara. Cu toate astea, nu există nici un 
sfânt templier, în timp ce mulţi ospitalieri au fost canonizaţi. 
Vreau să repar această nedreptate. 

— Cum ar fi posibil? Capelanul nu-l mai aşteptă să răspundă. 
Ceea ce este nu se va schimba. | 

işi aminti iarăşi de bileţel. RĂSPUNSUL A FOST GĂSIT. Şi 


391 


celularul, care se odihnea în buzunarul lui. VOI SUNA ÎNAINTE CA 
SOARELE SĂ APUNĂ, CU INFORMAŢII. Degetele lui mângâiară 
uşor telefonul din buzunarul pantalonilor. Capelanul tot mai 
vorbea, bombănind întruna despre „căutarea nimicului”. Royce 
Claridon era în continuare în arhivă, căutând. 

Dar un singur gând îi bântuia prin minte. 

„De ce n-ar suna telefonul?” 

x 

— Henrik, răcni Malone, nu mai suport chestiile astea! 

Tocmai ascultase povestea lui Mark şi aflase că ruinele abației 
din apropiere erau proprietatea lui Thorvaldsen. Stăteau printre 
copaci, la aproape un kilometru de St. Agulous, unde-şi 
parcaseră maşinile şi aşteptaseră. 

— Cotton, habar n-aveam de faptul că proprietatea aia îmi 
aparţine. 

— Şi noi ar trebui să credem asta? întrebă Stephanie. 

— Mă doare-n cot dacă mă credeţi sau nu. Nu ştiam nimic 
despre asta până acum câteva clipe. 

— Atunci, cum poţi să explici totul? îl provocă Malone. 

— Nu pot. Singurul lucru pe care pot să-l spun e că Lars mi-a 
cerut împrumut o sută patruzeci de mii de dolari, cu trei luni 
înainte să moară. Nu mi-a spus niciodată pentru ce-i trebuiau 
banii şi nici eu nu l-am întrebat. 

— Aşa, pur şi simplu, i-ai dat atâţia bani fără să pui vreo 
întrebare? Se miră Stephanie. 

— Avea nevoie de ei, aşa că i-am dat. Aveam încredere în el. 

— Abatele din oraş a spus că proprietatea a fost cumpărată de 
la consiliul regional. Voiau să se debaraseze de ruine şi au avut 
puţine oferte, fiindcă sunt în munţi şi într-o stare proastă. Au fost 
vândute la licitaţie, aici, în St. Agulous. Mark se întoarse spre 
Thorvaldsen. Dumneata ai licitat cel mai mult. Preotul îl cunoştea 
pe tata şi mi-a spus că nu el a fost cel care a licitat în realitate. 

— Atunci, înseamnă că Lars a angajat pe cineva care să 
liciteze în locul lui, fiindcă eu n-am fost. Apoi, a trecut titlul de 
proprietate pe numele meu, ca să-şi asigure o acoperire. Lars era 
cam paranoic. Dac-aş fi avut în stăpânire proprietatea asta şi-aş 
mai fi şi ştiut-o, aş fi zis ceva azi-noapte. 

— Nu neapărat, bombăni Stephanie. 

— Ascultă, Stephanie. Nu mă tem de dumneata şi nici de 
oricare dintre voi. N-am de ce să dau explicaţii. Dar vă consider 
pe toţi prietenii mei şi, dacă eu aş fi fost proprietarul şi aş fi ştiut- 


392 


o, v-aş fi zis. 

— Ce-ar fi să presupunem că Henrik spune adevărul? interveni 
Cassiopeia. Rămăsese neobişnuit de tăcută pe parcursul întregii 
discuţii. Şi haideţi să mergem într-acolo. Se întunecă devreme, 
aici în munţi. Eu, una, vreau să văd ce e acolo. 

Malone o susţinu. 

— Are dreptate. Haideţi să mergem. Avem tot timpul mai 
târziu să ne certăm pe tema asta. 

x 

Drumul cu maşina spre vârf le luă cincisprezece minute, dar şi 
nervi tari şi frâne bune. Urmaseră indicaţiile abatelui şi, până la 
urmă, ajunseră să zărească mănăstirea dărâmată, înălțându-se 
pe o stâncă, precum un cuib de vulturi, cu turnul ei pătrat 
sfărâmat flancat de un neîndurător abis. Drumul se termina la 
mai puţin de un kilometru distanţă faţă de ruine şi urcuşul pe jos, 
de-a lungul unei poteci din pietre tocite şi presărate cu flori de 
lămâiţă, pe sub un umbrar de pini înalţi, le mai luă zece minute. 

Pătrunseră printre ruine. 

Semnele abandonării se vedeau la tot pasul. Zidurile groase 
erau goale, iar Malone îşi lăsă degetele să alunece de-a lungul 
unui şist din granit gri-verzui, pietrele fiind mai mult ca sigur 
scoase din munţi şi şlefuite cu migală şi credinţă de mâini 
străvechi. O galerie odinioară măreaţă se deschidea spre cer, cu 
coloane şi capiteluri pe care secolele de vânturi, de ploi şi de 
raze solare le făcuseră să devină de nerecunoscut. Muşchii, 
lichenii portocalii şi iarba ţepoasă, cenuşie acopereau pământul, 
în timp ce fosta podea din piatră se transformase de multă 
vreme în nisip. Lăcustele îşi intonau cântecul ce se auzea ca un 
cor de castaniete. 

Incăperile erau greu de delimitat, fiindcă acoperişul şi cele mai 
multe dintre ziduri se prăbuşiseră, dar chiliile călugărilor erau 
uşor de recunoscut, ca şi vastul salon şi o altă încăpere 
spațioasă, care ar fi putut să fie o bibliotecă sau un scriptoriu. 
Malone ştia că traiul aici trebuie să fi fost cumpătat şi auster. 

— Halal proprietate, îi zise el lui Henrik. 

— Tocmai admiram ceea ce puteai să cumperi acum 
doisprezece ani cu o sută patruzeci de mii de dolari. 

Cassiopeia părea subjugată. 

— Poţi să ţi-i şi închipui pe călugări, strângându-şi recolta 
sărăcăcioasă de pe peticul de pământ fertil. Verile sunt scurte 
aici, ziua, la fel. Aproape că-i poţi auzi psalmodiind. 


393 


— Locul acesta a fost cam uitat de lume, aprecie Thorvaldsen. 
Uitarea era în folosul lor. 

— Lars a trecut proprietatea pe numele dumitale cu un anumit 
motiv. A venit aici cu un anumit motiv. Ceva trebuie să fie aici, 
remarcă Stephanie. 

— Poate, interveni Cassiopeia. Numai că abatele din oraş i-a 
spus lui Mark că Lars n-a găsit nimic. Ar putea fi o alta dintre 
eternele căutări în care se-arunca. 

Mark clătină din cap. 

— Criptograma ne-a condus încoace. Tata a fost aici. N-a găsit 
nimic, dar a considerat locul suficient de important încât să-l 
cumpere. Asta trebuie să fie. 

Malone se aşeză pe vârful unei grămezi de pietre şi-şi ridică 
privirea spre cer. 

— Mai avem, poate, cinci sau şase ore de lumină. Propun să 
profităm la maximum de ele. Sunt convins că noaptea se face 
destul de frig şi că hainele astea din lână n-o să ne fie de ajuns. 

— Am luat ceva echipament şi haine în Rover, îl linişti 
Cassiopeia. Am bănuit c-o să avem de lucru sub pământ, aşa c- 
am adus lanterne, proiectoare şi un mic generator. 

— Ei, da' eşti chiar de milioane, o lăudă Malone. 

— Veniti, îi strigă Geoffrey. 

Malone îşi îndreptă privirea mai departe, printre ruinele 
mănăstirii. Nici nu observase că Geoffrey plecase de lângă ei. 

Se grăbiră să se afunde printre ruine şi-l găsiră pe Geoffrey 
lângă ceea ce odată fusese pragul unei uşi în stil romanic. Din 
ornamentele ei nu mai rămăsese cine ştie ce, în afara unei 
imagini şterse cu tauri cu capete de oameni, cu lei înaripaţi şi a 
unui motiv cu frunze de palmier. 

— Biserica, explică Geoffrey, a fost cioplită în stâncă. 

Malone observă că, într-adevăr, pereţii de dincolo nu erau 
făcuţi de mână omenească, ci făceau parte din marginea abisului 
care se înălța deasupra fostei abaţii. 

— O să avem nevoie de proiectoarele alea, zise el către 
Cassiopeia. 

— Nu, n-o să aveţi, îl contrazise Geoffrey. E lumină înăuntru. 

Malone porni în fruntea grupului. Albinele zumzăiau în 
penumbră. Raze prăfuite de lumină se strecurau prin 
deschizăturile din stâncă, tăiate în diferite unghiuri, părând 
proiectate special încât să se profite la maximum de soarele 
trecător. Ceva îi atrase privirea. Se apropie de unul dintre pereţii 


394 


stâncoşi, şlefuit, dar acum dezgolit de orice ornament, cu 
excepţia unei sculpturi aflate cam la trei metri deasupra lui. 
Podoaba consta într-un coif cu o fâşie de lână atârnată de-o 
parte şi de cealaltă a unui chip bărbătesc. Trăsăturile se 
şterseseră, nasul era ros, ochii erau goi şi fără viaţă. In vârf, era 
postat un sfinx, iar dedesubt, un scut din piatră, cu trei ciocane. 

— E de-a templierilor, zise Mark. Am mai văzut ceva 
asemănător la abație. 

— Ce-o căuta aici? întrebă Malone. 

— Catalanii care au trăit în regiunea asta în secolul al XIV-lea 
nu-l iubeau pe regele francez. Templierii erau trataţi cu bunătate 
aici, chiar şi după Epurare. Este unul dintre motivele pentru care 
regiunea a fost aleasă ca refugiu. 

Zidurile uriaşe se înălţau spre un tavan boltit. Cu siguranţă că 
odinioară frescele împodobeau totul, dar acum nu mai rămăsese 
nimic din ele. Apa care se infiltra prin roca poroasă ştersese de 
mult orice vestigiu artistic. 

— E ca o peşteră, constată Stephanie. 

— Mai degrabă, ca o fortăreață, zise şi Cassiopeia. Putea 
foarte bine să fie şi ultima linie de apărare a abației. 

Malone se gândise la acelaşi lucru. 

— Dar e şi o problemă. Făcu un semn către împrejurimile slab 
luminate. Nu mai există altă ieşire. 

Altceva îi atrase apoi atenţia. Se apropie şi-şi concentră 
privirea asupra peretelui, care în cea mai mare parte se afla în 
umbră. 

Se strădui cât putu să vadă. 

— Ce bine ar fi fost să avem un proiector din ăla... 

Se apropiară şi ceilalţi. 

La trei metri deasupra lor, se vedeau rămăşiţele şterse ale 
unor litere, grosolan dăltuite pe piatra cenuşie. 

—P,R,N,V,I,R,citiel. 

— Nu, se împotrivi Cassiopeia. Mai sunt şi altele. incă un I, 
poate un E şi încă un R. 

Işi încordă privirea, încercând să descifreze inscripţia. 


PRIER EN VENIR. 


Mintea lui Malone începu să lucreze. Îşi aminti de cuvintele din 
centrul pietrei funerare a lui Marie d'Hautpoul de Blanchefort: 
REDDIS REGIS CELLIS ARCIS. Şi de ceea ce le spusese despre ele 


395 


Claridon, când erau în Avignon. 

„Reddis înseamnă «să dai înapoi, să înapoiezi ceva care a fost 
luat mai înainte». Regis derivă din rex, ceea ce înseamnă «rege». 
Cella se referă la un depozit. Arcis se trage din arx: cetate, 
fortăreață, citadelă.” 

Cuvintele acestea i se păruseră lipsite de înţeles atunci. Dar 
poate că trebuiau, pur şi simplu, să fie altfel aranjate. 

Depozit, fortăreață, să înapoiezi ceva care a fost luat mai 
înainte, rege. 

Adăugând câteva prepoziţii, mesajul putea să sune astfel: într- 
un depozit dintr-o cetate fortificată, să înapoiezi ceva care a fost 
luat mai înainte de la rege. 

Şi săgeata, care se întindea în jos, pe centrul pietrei funerare, 
între cuvinte, pornind din partea de sus cu literele P-S şi 
terminându-se la PRAE-CUM. 

Prae-cum. Latinescul pentru „rugăminte să vii”. 

Privi din nou cu atenţie literele cioplite în stâncă. 


PRIER EN VENIR. 


Franţuzescul pentru „rugăminte să vii”. 

Zâmbi şi le spuse celorlalţi ce credea. 

— Abatele Bigou a fost un tip inteligent, trebuie să recunosc 
asta. 

— Săgeata aia de pe piatra funerară, adăugă Mark, trebuie să 
aibă o semnificaţie. E chiar în centru, într-un loc important. 

Simţurile lui Malone erau acum în alertă, cu mintea gonindu-i 
printre informaţii şi începu să observe podeaua. Multe dintre 
lespezi se duseseră, cele rămase erau crăpate şi deformate, 
numai că se putea observa un şablon. O serie de pătrate, 
încadrate de o linie îngustă din piatră, se întindeau dinspre 
partea din faţă spre cea din spate şi din stânga spre dreapta. 

Incepu să numere. 

Într-unul dintre patrulaterele încadrate, înregistră şapte pietre 
aşezate pe lăţime, nouă pe lungime. Numără şi în altă secţiune. 
Acelaşi lucru. Apoi, în alta. 

— Podeaua e aranjată tot după modelul şapte-nouă, îi anunţă 
el. 

Mark şi Henrik porniră spre altar, numărând la rândul lor. 

— Şi sunt exact nouă secţiuni pornind din spate către altar, 
constată Mark. 


396 


— Şi şapte de la stânga la dreapta, adăugă Stephanie, în timp 
ce izbutea să descopere o ultimă secţiune a podelei, în 
apropierea unui perete exterior. 

— Bun, se pare că suntem în locul potrivit, declară Malone. 

Se gândi iarăşi la piatra de mormânt. „Rugăminte să vii.” îşi 
ridică privirea spre cuvintele franţuzeşti cioplite în piatră, apoi 
din nou spre podea. Albinele continuau să bâzâie în apropierea 
altarului. 

— Haideţi s-aducem proiectoarele şi generatorul încoace. 
Trebuie să vedem ce facem. 

— Cred că trebuie să rămânem şi peste noapte, completă 
Cassiopeia. Cel mai apropiat han este în Elne, la cincizeci de 
kilometri distanţă. Ar trebui să ne facem tabăra aici. 

— Avem provizii? se interesă Malone. 

— Putem să facem rost, zise ea. Elne e un oraş destul de 
mărişor. Putem să cumpărăm tot ceea ce ne trebuie, fără să 
atragem atenţia în vreun fel. Dar eu n-aş vrea să plec. 

Malone putea să vadă limpede că nici unul dintre ceilalţi n-ar fi 
vrut să se ducă. Emoţia îi făcea pe toţi să se agite. O simţea şi el. 
Acel puzzle nu mai era un concept abstract, imposibil de desluşit. 
Dimpotrivă, răspunsul zăcea pe undeva, prin preajma lor. Şi, 
contrazicând ceea ce afirmase în ziua precedentă faţă de 
Cassiopeia, îşi dorea să-l afle. 

— Mă duc eu, se oferi Geoffrey. Fiecare dintre dumneavoastră 
trebuie să rămână şi să decidă ce urmează să facem în 
continuare. E treaba dumneavoastră, nu a mea. 

— Iţi suntem recunoscători, zise Thorvaldsen. 

Cassiopeia se căută prin buzunar şi scoase la iveală un teanc 
de euro. 

— Ai nevoie de bani. 

Geoffrey luă bancnotele şi zâmbi. 

— Daţi-mi doar o listă şi-o să mă-ntorc până la căderea nopţii. 


397 


58 


Malone mătură cu raza lanternei interiorul bisericii, cercetând 
pereţii stâncoşi în căutare de noi indicii. Descărcaseră tot 
echipamentul adus de Cassiopeia şi-l transportaseră în abație. 
Stephanie şi Cassiopeia erau afară, pregătind tabăra. Henrik se 
oferise voluntar să caute lemne pentru foc. Malone şi Mark se 
întorseseră înăuntru, să vadă dacă nu cumva le scăpase ceva. 

— Biserica asta a fost pustie multă vreme, spuse Mark. Trei 
sute de ani, după cum a zis preotul din oraş. 

— Trebuie să fi fost deosebită, în vremea ei. 

— Un asemenea gen de construcţie nu e ceva neobişnuit. 
Există biserici subterane peste tot în Languedoc. La Vals, în 
apropiere de Carcassonne, e una dintre cele mai faimoase. S-a 
păstrat bine. Incă mai are frescele. Toate bisericile din regiune 
au fost pictate. Asta era stilul. Din nefericire, foarte puţin din arta 
asta a mai supravieţuit pe undeva, din cauza Revoluţiei. 

— Trebuie să fi fost o viaţă grea, aici, sus. 

— Monahii sunt o specie rară. N-au ziare, radio, televizor, 
muzică, teatru. Doar câteva cărţi şi frescele din biserică, pe post 
de medicamente. 

Malone continuă să scruteze bezna care-l înconjura, tulburată 
numai de o lumină estompată, cretoasă, care colora cele câteva 
detalii, ca şi cum înăuntru s-ar fi aşternut un strat gros de 
zăpadă. 

— Suntem nevoiţi să presupunem că şi criptograma din 
raportul mareşalului e autentică, zise Mark. N-avem nici un motiv 
pentru care să credem că n-ar fi. 

— In afara faptului că mareşalul a dispărut la scurt timp după 
ce a clasat raportul. 

— Intotdeauna am fost de părere că mareşalul ăla era mânat 
de aceleaşi intenţii ca de Roquefort. Cred c-a venit după 
comoară. În mod sigur, cunoştea povestea secretului familiei de 
Blanchefort. Informaţia asta, precum şi faptul că abatele Bigou 
putea să fi cunoscut secretul, a făcut parte din Cronicile noastre 
timp de secole. Putea să presupună că Bigou a lăsat ambele 
criptograme şi că ele duc spre Chivotul Legii. Fiind un tip 
ambițios, a venit să le caute el însuşi. 

— Şi-atunci, de ce-a mai consemnat şi criptograma? 

398 


— Ce mai conta? El avea soluţia, pe care i-o dăduse abatele 
Gelis. Nimeni altcineva nu bănuia măcar ce putea să însemne. Şi 
atunci, de ce să nu redactezi raportul şi să nu-i arăţi maestrului 
că ai făcut treabă? 

— Dacă mergem pe linia asta de deducție, mareşalul putea să- 
| fi omorât pe Gelis şi să se fi întors, pur şi simplu, consemnând 
ceea ce s-a întâmplat după aia, astfel încât să-şi şteargă urmele. 

— E foarte posibil. 

Malone se apropie de literele - PRIER EN VENIR - cioplite pe 
perete. 

— Nimic altceva n-a mai rămas pe-aici, bombăni el. 

— Asta-i adevărat. Şi e păcat. Sunt o mulţime de firide, în care 
probabil că se găseau statui. In combinaţie cu frescele, ar fi 
putut să fie, într-o vreme, un interior foarte frumos împodobit. 

— Şi cuvintele astea trei, cum de-or fi supravieţuit? 

— De-abia se mai citesc. 

— Suficient de bine, replică el, gândindu-se că poate Bigou se 
asigurase de acest lucru. 

Gândul i se întoarse din nou la piatra de pe mormântul lui 
Marie de Blanchefort. Săgeata cu două vârfuri şi PRAE-CUM. 
„Rugăminte să vii.” Privi cu atenţie podeaua şi aranjamentul 
şapte - nouă. 

— Aici ar fi trebuit să se găsească odată stranele, corect? 

— Sigur. Din lemn. S-au dus de mult. 

— Dacă Sauniere ar fi aflat soluţia criptogramei de la Gelis sau 
ar fi rezolvat-o el însuşi. 

— Mareşalul susţinea în raportul lui că Gelis n-avea încredere 
în Sauniere. 

Malone clătină din cap. 

— Ar putea fi o altă îndrumare greşită din partea mareşalului. 
E clar că Sauniere a dedus ceva neştiut de mareşal. Prin urmare, 
hai să presupunem c-a descoperit Chivotul Legii. Din tot ceea ce 
cunoaştem, Sauniere s-a întors aici de multe ori. Când eram în 
Rennes îmi spuneai despre cum plecau din oraş, el şi amanta lui, 
după care se întorceau cu pietre pentru grota pe care o 
construia. Putea să fi venit aici şi ca să mai retragă câte ceva din 
banca lui personală. 

— In vremea lui Sauniere, o asemenea călătorie se putea face 
uşor pe calea ferată. 

— Astfel, trebuia să aibă posibilitatea de a-şi vizita 
ascunzătoarea şi în acelaşi timp să păstreze locul secret. 


399 


Privi din nou în sus la literele dăltuite. PRIER EN VENIR. 
„Rugăminte să vii.” 

Apoi îngenunche. N 

— Pare logic, dar ce vezi de-acolo şi eu nu văd de-aici? Il 
întrebă Mark. 

Privirea lui scruta biserica. Nu mai rămăsese nimic înăuntru, în 
afara altarului, aflat la vreo şase metri mai încolo. Partea de sus, 
din piatră, avea vreo opt centimetri grosime, fiind sprijinită de un 
suport dreptunghiular, modelat din blocuri de granit. Numără 
blocurile de pe un rând orizontal. Nouă. Apoi, numără pe 
verticală. Şapte. Lumină cu lanterna pietrele acoperite de licheni. 
Se zăreau încă linii groase, unduite, de mortar. Urmării câteva cu 
raza lanternei, după care înălţă fasciculul luminos spre partea 
inferioară a coronamentului din granit. 

Şi văzu. 

Acum ştia. 

Zâmbi. 

„Rugăminte să vii.” 

Inteligent. 

x 

De Roquefort nu asculta vorbele susurate de trezorier. Era 
vorba despre ceva în legătură cu bugetul şi cu surplusul monetar 
al abației. Abația se bucura de o înzestrare care totaliza câteva 
milioane de euro, fonduri dobândite de multă vreme şi păstrate 
cu religiozitate, astfel încât să dea siguranţa faptului că ordinul 
nu va avea niciodată de suferit din punct de vedere financiar. 
Abatia era aproape în întregime autonomă. Câmpurile ei, fermele 
şi brutăriile produceau cea mai mare parte a alimentelor 
necesare. Vinăria şi lăptăria asigurau o mare parte din băutură. 
lar apa se găsea într-o asemenea abundență, încât era 
canalizată spre vale, unde era îmbuteliată şi vândută în toată 
Franţa. Desigur, multe din cele necesare pentru suplimentarea 
alimentelor şi pentru întreţinere trebuiau cumpărate. Dar 
veniturile obţinute din vânzarea vinului şi-a apei, împreună cu 
taxele plătite de vizitatori, erau mai mult decât suficiente pentru 
acoperirea acestor nevoi. Şi-atunci, ce mai era cu toată povestea 
asta despre surplus? 

— Avem nevoie de bani? îl întrebă el, întrerupându-l. 

— Nicidecum, Maestre. 

— Atunci, de ce mă mai cicăleşti? 

— Maestrul trebuie să fie informat în legătură cu toate 


400 


deciziile financiare. 

Idiotul avea dreptate. Dar el n-avea chef să fie cicălit. Cu toate 
acestea, trezorierul putea să-i fie de folos. 

— Ai studiat istoria noastră financiară? 

Intrebarea păru să-l prindă pe celălalt cu garda coborâtă. 

— Desigur, maestre. Este obligatorie pentru toţi cei care devin 
trezorieri. Chiar acum îi învăţ şi pe subordonații mei. 

— In vremea Epurării, care era averea noastră? 

— Incalculabilă. Ordinul deţinea peste nouă mii de proprietăţi 
funciare şi e imposibil de evaluat o asemenea suprafaţă. 

— Şi averea în bani lichizi? 

— larăşi, greu de spus. Erau dinari din aur, monede bizantine, 
florini din aur, drahme, mărci, laolaltă cu argint şi aur în lingouri. 
De Molay a venit în Franţa în 1306 cu doisprezece cai de povară 
încărcaţi cu argint în lingouri, care n-au fost niciodată 
contabilizate. Apoi, mai este şi problema articolelor pe care le 
tineam în păstrare. 

Ştia la ce se referea trezorierul. Ordinul fusese pionier al 
conceptului de depozitare în siguranţă, păstrând testamente şi 
documente preţioase ale oamenilor cu stare, împreună cu 
giuvaere şi alte articole personale. Reputația de care se bucura 
în materie de încredere era impecabilă, ceea ce-i permisese 
acestui serviciu să devină înfloritor în întreaga creştinătate; totul, 
fireşte, contra unor comisioane. 

— Articolele avute în păstrare, continuă trezorierul, au fost 
pierdute când a avut loc Epurarea. Inventarele erau în arhivele 
noastre, care şi ele au dispărut. Prin urmare, nu există nici o 
posibilitate să estimăm ce deţineam. Dar nu greşim dacă 
spunem că averea totală ar fi însemnat astăzi mai multe miliarde 
de euro. 

Auzise despre carele cu fân transportate spre sud de patru 
fraţi aleşi şi de conducătorul lor, Gilbert de Blanchefort, care 
primise instrucţiuni ca, întâi de toate, să nu dezvăluie nimănui 
ascunzătoarea şi, pe urmă, să se asigure că tot ceea ce ştia le 
este „transmis altora într-un mod potrivit”. De Blanchefort îşi 
îndeplinise bine misiunea. Trecuseră şapte sute de ani, iar 
ascunzătoarea rămăsese încă secretă. 

Ce putea să fie atât de preţios, încât Jacques de Molay ţinuse 
să poruncească păstrarea tainei, folosind măsuri de precauţie 
atât de complicate? 

Căutase răspunsul timp de treizeci de ani. 


401 


Telefonul din sutana lui vibră, ceea ce-l făcu a tresară. 

„În sfârşit.” 

— Ce s-a-ntâmplat, maestre? îl întrebă trezorierul. 

Izbuti să-şi recapete stăpânirea de sine. 

— Lasă-mă, acum. 

Omul se ridică de la masă, se înclină, apoi se retrase. De 
Roquefort deschise telefonul şi zise: 

— Sper că nu e vorba despre o pierdere de timp. 

— Cum ar putea să fie adevărul o pierdere de timp? 

Recunoscu vocea instantaneu. 

Geoffrey. 

— Şi de ce-aş crede eu ceea ce-mi spui? îl întrebă. 

— Fiindcă sunteţi maestrul meu. 

— Loialitatea ta îi era închinată predecesorului meu. 

— Atât timp cât a avut suflare, e adevărat. Dar după moartea 
lui, jurământul meu faţă de frăţie îmi cere să-i fiu loial oricui 
poartă sutana albă. 

— Chiar dacă-ţi displace omul respectiv. 

— Cred c-aţi făcut la fel timp de mulţi ani. 

— Şi să-ţi ataci maestrul face parte din loialitatea ta? 

Nu uitase de lovitura la tâmplă cu patul armei, înainte ca 
Geoffrey şi Mark Nelle să evadeze din abație. 

— A fost o demonstraţie necesară, pentru ochii seneşalului. 

— De unde ai făcut rost de telefonul ăsta? 

— Fostul maestru mi l-a dat. Trebuia să-l folosesc în timpul 
călătoriilor noastre dincolo de ziduri. Dar m-am hotărât să-i dau o 
altă utilizare. 

— Tu şi maestrul tău aţi plănuit bine. 

— Pentru el era important să reuşim. Acesta e motivul pentru 
care i-a trimis jurnalul lui Stephanie Nelle. Ca s-o implice şi pe ea. 

— Jurnalul ăla n-are nici o valoare. 

— Aşa mi s-a spus şi mie. Dar asta a fost o informaţie nouă 
pentru mine. Am aflat-o abia ieri. 

II întrebă ceea ce dorea să ştie: 

— Au rezolvat criptograma? Cea din raportul mareşalului? 

— Da, într-adevăr, au rezolvat-o. 

— Atunci, spune-mi, frate. Unde sunteţi? 

— În St. Agulous. La abația aflată în ruină, chiar la nord de 
orăşel. Nu departe de unde vă aflaţi. 

— Şi Chivotul Legii e acolo? g 

— Toate indiciile duc încoace. In clipa asta, se străduiesc să 


402 


caute ascunzătoarea. Eu am fost trimis la Elne, pentru provizii. 
incepea să-l creadă pe interlocutorul său. Dar se întreba dacă 
e din cauza disperării sau datorită unei judecăţi sănătoase. 

— Frate, o să te ucid dacă mă minţi. 

— Nu pun la îndoială această declaraţie. Aţi mai ucis şi înainte. 

Ştia că n-ar trebui s-o facă, dar se simţi nevoit să-l întrebe: 

— Şi pe cine am ucis? 

— Cu siguranţă, aţi fost răspunzător pentru moartea lui Ernst 
Scoville. Lars Nelle? Aici e mai greu de determinat, cel puţin din 
ceea ce mi-a spus fostul maestru. 

Ar fi vrut să-l iscodească mai departe, dar îşi dădea seama de 
faptul că orice interes ar fi arătat nu însemna altceva decât o 
recunoaştere tacită, aşa că zise, pur şi simplu: 

— Eşti un visător, frate. 

— Am avut parte şi de epitete mai rele. 

— Ce urmăreşti? 

— Vreau să devin cavaler. Dumneavoastră sunteţi cel care 
stabileşte asta. In capelă, acum câteva seri, atunci când l-aţi 
arestat pe seneşal, mi-aţi spus clar că asta nu se poate întâmpla. 
Atunci, m-am hotărât să urmez un alt curs: unul care nu i-ar fi 
plăcut fostului maestru. Aşa c-am mers mai departe. Am aflat tot 
ce-am putut. Şi-am aşteptat până când v-am putut oferi ceea ce 
vă doriţi cu adevărat. In schimb, urmăresc să obţin doar iertarea. 

— Dacă tot ceea ce spui e adevărat, o vei avea. 

— Mă voi întoarce la ruine în scurt timp. Au de gând să-şi facă 
tabără acolo pe timpul nopţii. Aţi observat deja cât sunt de 
descurcăreţi, atât individual, cât şi ca grup. Cu toate că nu-mi 
propun să vă substitui judecata cu a mea, v-aş recomanda o 
acţiune decisivă. 

— Te asigur, frate, riposta mea va fi cât se poate de decisivă. 


403 


59 


Malone se ridică şi se îndreptă spre altar. În lumina lanternei, 
observase că sub lespedea de sus nu era mortar. Aranjamentul 
şapte-nouă al pietrelor de sprijin îi atrăsese atenţia, iar faptul că 
îngenunchease îi permisese să observe crăpătura. 

Ajuns lângă altar, se aplecă şi apropie fasciculul luminos. 

— Partea de sus nu e lipită. 

— Nici nu m-aş fi aşteptat să fie, replică Mark. Forţa 
gravitaţională o ţine pe loc. Uită-te la ea. Cât o avea chestia 
asta? Vreo opt centimetri grosime şi un metru optzeci lungime? 

— Bigou şi-a ascuns criptograma în coloana care susţinea 
altarul din Rennes. M-am întrebat de ce şi-a ales tocmai această 
ascunzătoare. Ceva unic, n-ai zice? Ca să ajungă la ea, trebuia să 
ridice lespedea suficient de mult încât să elibereze mecanismul 
de închidere, apoi să strecoare flaconul de sticlă în nişă. Mută 
lespedea înapoi şi ai o ascunzătoare pe cinste. Dar mai e şi 
altceva. Bigou trimitea un mesaj alegând locul acela. 

Işi lăsă în jos lanterna. 

— Trebuie să mutăm chestia asta. 

Mark se duse spre unul dintre capete şi Malone se postă la 
celălalt. Prinzând de-o parte şi de cealaltă cu mâinile, încercă să 
vadă dacă piatra se mişcă. 

Se mişcă, deşi foarte puţin. 

— Ai dreptate, zise el. Nu e prinsă. Nu văd nici un motiv să ne 
purtăm cu mănuşi. Trage-o la o parte. 

Unindu-şi eforturile, făcură să se legene piatra în stânga şi-n 
dreapta, apoi o împinseră suficient de tare încât forţa 
gravitaţională s-o facă să se prăbuşească la pământ. 

Malone privi cu atenţie prin deschizătura dreptunghiulară pe 
care o scoseseră la iveală şi zări mai multe pietre stivuite în 
neorânduială. 

— Chestia asta e plină de pietre, constată Mark. 

Malone zâmbi. 

— Sigur că e. Hai să le scoatem. 

— Pentru ce? 

— Dac-ai fi Sauniere şi n-ai vrea să-ţi descopere cineva 
urmele, lespedea din piatră ar fi un mijloc bun pentru intimidare. 
Dar pietrele astea ar fi unul chiar mai bun. Exact cum mi-ai spus 

404 


ieri. Trebuie să gândim ca oamenii de acum o sută de ani. 
Priveşte în jurul tău. Nimeni n-ar fi venit aici să caute o comoară. 
Aici nu-i altceva decât o ruină. Şi cine s-ar fi gândit să demonteze 
altarul? Chestia asta stă aici de secole nederanjată. Dar, dacă i- 
ar fi venit cuiva ideea, de ce să nu mai fie prevăzut un alt mijloc 
de apărare? 

Suportul dreptunghiular era la aproape un metru înălţime faţă 
de podea, aşa că azvârliră repede pietrele deoparte. Zece 
minute mai târziu, suportul era gol. Pe fundul lui nu zăriră decât 
ţărână. 

Malone sări înăuntru şi avu impresia că sesizează o uşoară 
vibraţie. Se aplecă şi pipăi cu degetele. Pământul uscat avea 
consistenţa nisipului din deşert. Mark îndreptă raza lanternei într- 
acolo şi el începu să scoată pământul cu mâna făcută căuş. La 
vreo cincisprezece centimetri adâncime, se izbi de ceva. Cu 
ambele mâini, curăţă un crater cu lăţimea de treizeci de 
centimetri şi zări câteva scânduri. 

Işi ridică privirea şi rânji. 

— Nu-i aşa că-i frumos să ai dreptate? 

x 


De Roquefort intră ca o furtună în încăpere şi ajunse în faţa 
sfetnicilor săi. Ordonase în mare grabă adunarea ofiţerilor 
ordinului după ce încheiase convorbirea cu Geoffrey. 

— Chivotul Legii a fost găsit, îi anunţă el. 

Uimirea se întipărise pe chipurile celor adunaţi. 

— Fostul seneşal şi aliaţii săi au localizat ascunzătoarea. Unul 
dintre fraţi s-a infiltrat în grupul lor ca spion. Mi-a raportat despre 
reuşită. E timpul să ne cerem moştenirea. 

— Şi ce propuneţi? îl întrebă unul dintre ei. 

— Să luăm un contingent de cavaleri şi să-i capturăm. 

— Altă vărsare de sânge? interveni capelanul. 

— Nu şi dacă acţiunea e desfăşurată cu grijă. 

Capelanul nu păru impresionat. 

— Fostul seneşal şi Geoffrey, care pare să vă fie aliatul, din 
moment ce nu cunoaştem să fie un alt frate în grup cu ei, i-au 
împuşcat deja pe doi dintre fraţi. Nu există nici un motiv să 
presupunem că nu-i vor mai împuşca şi pe alţii. 

De Roquefort ascultase destul. 

— Capelane, aici nu e vorba despre o chestiune de credinţă. 
Sfaturile dumitale nu ne sunt necesare. 

— Siguranţa membrilor acestui ordin e, de asemenea, 


405 


responsabilitatea noastră. 

— Şi îndrăzneşti să spui că eu nu am în minte siguranţa 
acestui ordin? Întrebă ridicând tonul. Pui la îndoială autoritatea 
mea? Imi conteşti hotărârea? Spune-mi, capelane. Vreau să ştiu. 

Indiferent dacă veneţianul fusese intimidat sau nu, din 
expresia chipului său nimic nu trăda frica. In loc de asta, omul 
rosti simplu: 

— Sunteţi maestrul meu. Vă datorez supunere. Orice-ar fi. 

Nu-i plăcu deloc tonul insolent. 

— Dar, maestre, continuă capelanul, nu dumneavoastră aţi 
fost cel care a spus că noi toţi ar trebui să fim părtaşi la 
hotărârile de o asemenea importanţă? 

Câţiva dintre ceilalţi ofiţeri făcură semne de încuviinţare. 

— N-aţi spus în faţa întregii frăţii, în conclav, că veţi trasa o 
nouă cale? 

— Capelane, suntem pe punctul de a ne lansa în cea mai 
importantă misiune pe care a întreprins-o acest ordin de secole 
încoace. Şi eu n-am timp să mă contrazic cu dumneata. 

— Am crezut că să-l slăvim pe Domnul şi Dumnezeul nostru ar 
fi misiunea noastră cea mai importantă. lar asta e o chestiune de 
credinţă, în care am tot dreptul să vorbesc. 

Răbdase destul. 

— Eşti liber să pleci. 

Capelanul nu se mişcă. Nici unul dintre ceilalţi nu rosti o 
vorbă. 

— Dacă nu pleci în clipa asta, o să pun să fii arestat şi adus în 
faţa mea mai târziu, pentru pedeapsă. Se opri pentru o clipă. 
Care nu va fi deloc plăcută. 

Capelanul se ridică şi-şi înclină capul. 

— O să plec. Aşa cum porunciţi. 

— Şi-o să stăm de vorbă mai târziu, de asta te asigur. 

Aşteptă până când capelanul părăsi sala, apoi le spuse 
celorlalţi: 

— Am căutat Chivotul Legii multă vreme. Acum, e la îndemâna 
noastră. Ceea ce conţine acea ascunzătoare nu-i aparţine 
nimănui altcuiva decât nouă. Moştenirea noastră e acolo. Eu, 
unul, am de gând să cer ceea ce ne aparţine. Doisprezece 
cavaleri mă vor ajuta. Las în seama voastră să-i alegeţi pe acei 
oameni. Cei pe care-i alegeţi să fie complet înarmaţi şi adunaţi în 
sala de sport într-o oră. 

x 


406 


Malone le strigă pe Stephanie şi pe Cassiopeia, cerându-le să 
aducă lopăţica pe care o luaseră din Rover. Se întoarseră 
împreună cu Henrik şi, atunci când intrară în biserică, Malone le 
povesti despre ceea ce găsiseră el şi Mark. 

— Foarte inteligent, îl lăudă Cassiopeia. 

— Am şi eu momentele mele. 

— Trebuie să scoatem de acolo restul pământului, trase 
concluzia Stephanie. 

— Dă-mi lopăţica. 

Reuşi să scoată afară pământul rămas. Câteva minute mai 
târziu, ieşiră la iveală patru scânduri înnegrite. Jumătate din ele 
erau prinse împreună cu nişte benzi metalice. Cealaltă jumătate 
alcătuia o uşă prevăzută cu balamale, care se deschidea în sus. 

Se aplecă şi mângâie uşor metalul. 

— Fierul e ruginit. Balamalele nu mai sunt bune. Un secol de 
expunere la umezeală le-a terminat. 

Se ridică în picioare şi se folosi de lopăţică, fărâmând ceea ce 
mai rămăsese din ele. 

— Ce vrei să spui cu „un secol”? îl întrebă Stephanie. 

— Sauniere a construit uşa asta, zise Cassiopeia. Lemnul este 
într-o stare destul de bună, cu siguranţă nu e vechi de mai multe 
secole. Şi se pare că a fost şlefuit, ceea ce nu prea poţi să vezi la 
cheresteaua medievală. Sauniere avea nevoie de o intrare şi de 
o ieşire lesnicioasă. Aşa că, atunci când a găsit intrarea asta, a 
reconstruit uşa. 

— Sunt de acord, o susţinu Malone. Şi asta explică modul în 
care a mânuit lespedea din piatră de sus. Doar a împins-o pe 
jumătate, a scos afară pietrele de deasupra uşii, a coborât 
înăuntru, apoi a pus totul la loc după ce a terminat. Din tot ceea 
ce am auzit despre el, se pare că se ţinea bine. Al naibii de istet, 
de asemenea. 

Strecură lopăţica în spaţiul gol de la marginea uşii şi-o apăsă 
ca pe o pârghie, ridicând uşa. Mark se întinse şi-i apucă 
marginea. Malone aruncă deoparte unealta şi, împreună, 
eliberară trapa din rama ei, în faţa lor căscându-se golul. 

Thorvaldsen privi cu atenţie înainte. 

— Uimitor. Asta chiar ar putea să fie locul căutat. 

Stephanie aprinse o lanternă şi-i dirijă fasciculul de lumină 
spre deschizătură. De unul dintre pereţii din piatră era sprijinită o 
scară. 

— Ce credeţi? O să ţină? 


407 


— Există un singur mod prin care putem afla. 

Malone îşi întinse un picior şi-şi lăsă uşurel greutatea pe prima 
treaptă. Scara era confecţionată din lemn gros, iar el spera că 
încă se ţinea în cuie. Zări câteva capete ruginite. Se lăsă mai 
tare, ţinându-se de partea de sus a suportului pentru altar, 
pentru eventualitatea în care ar ceda ceva. Numai că treapta 
tinu. Işi plasă celălalt picior pe scară şi încercă mai departe. 

— Cred c-o să ţină. 

— Eu sunt mai uşoară, se oferi Cassiopeia. M-aş bucura să mă 
duc prima. 

Malone zâmbi. 

— Dacă nu te superi, prefer să am eu onoarea asta. 

— Vezi, am avut dreptate, ripostă ea. Chiar vrei s-o faci. 

Da, chiar voia. Era ispitit de ce ar fi putut descoperi dedesubt, 
întocmai ca de scotocirea după cărţi rare prin rafturi 
necunoscute. Niciodată nu ştii peste ce poţi să dai. 

Încă ţinându-se de marginea suportului pentru altar, se lăsă 
pe cea de-a doua treaptă. Erau la o distanţă de aproape o 
jumătate de metru una faţă de cealaltă. Işi mută repede mâinile 
pe partea de sus a scării şi mai cobori o treaptă. 

— Pare să fie bine, anunţă el. 

Continuă să coboare, având grijă să încerce fiecare treaptă. 
Deasupra lui, Stephanie şi Cassiopeia căutau prin întuneric cu 
lanternele. In aureola formată de fasciculele lor, observă că 
ajunsese la capătul scării. Următorul pas era pe pământ. Totul 
era acoperit cu un pietriş fin şi cu pietre de mărimea unor pumni 
sau a unor cranii. 

— Azvârliţi-mi o lanternă, le ceru el. 

Thorvaldsen lăsă să cadă o lanternă spre el. O prinse şi-i 
plimbă fasciculul luminos prin jurul lui. Scara avea cam patru 
metri şi jumătate. Observă că intrarea se afla în mijlocul unui 
tunel pe care milioanele de ani de ploi şi de zăpezi topite îl 
săpaseră prin calcar. Ştia că Pirineii erau străbătuţi de 
numeroase peşteri şi tuneluri. 

— De ce nu sari de-acolo? îl întrebă Cassiopeia. 

— E prea uşor. 

Fusese alertat de o răcoare care se instalase în golul din 
spatele său, una care nu provenea numai de la aerul rece. 

— O să mă mişc în partea din spate a scării. Voi aruncaţi o 
piatră direct încoace. 

Se mută de pe traiectoria ei. 


408 


— Eşti gata? îl întrebă Stephanie. 

— Dă-i drumu’! 

Piatra trecu prin deschizătură. Malone îi urmări traiectoria şi o 
privi cum se loveşte de pământ, apoi trece de el. 

— Ai avut dreptate, recunoscu Cassiopeia. Gaura asta era 
chiar sub pojghiţa de la suprafaţă, pregătită pentru cine ar fi sărit 
de pe scară. 

— Mai aruncaţi şi alte pietre în jurul ei, până daţi de pământ 
stabil. 

Alte patru pietre căzură în ploaie şi bubuiră pe pământul solid. 
Acum ştia unde trebuia să sară, aşa că lăsă scara şi se folosi de 
lumina lanternei ca să examineze capcana. Cavitatea era un 
pătrat cu latura de un metru şi avea cel puţin un metru 
adâncime. Se lăsă înăuntrul ei şi regăsi o parte din lemnul cu 
care fusese acoperită. Marginile erau îmbinate între ele prin 
presare, scândurile fiind suficient de subţiri încât să se sfărâme 
sub greutatea unui bărbat, dar destul de groase cât să susţină un 
strat de ţărână şi de pietriş. Pe fundul găurii, erau piramide 
metalice, ascuţite la vârf şi largi la bază, aşteptând să-l prindă în 
capcană pe intrusul prea încrezător. Timpul le îndepărtase 
strălucirea, dar nu şi eficienţa. 

— Sauniere nu glumea cu astea, declară el. 

— Astea ar putea să fie capcane de-ale templierilor, observă 
Mark. Ce-i aia, alamă? 

— Bronz. 

— Membrii ordinului sunt experţi în metalurgie. Alamă, bronz, 
cupru, toate se foloseau. Biserica interzicea experimentele 
ştiinţifice, aşa c-au învăţat chestiile de genul ăsta de la arabi. 

— Lemnul de deasupra nu putea să fie vechi de şapte sute de 
ani, zise Cassiopeia. Probabil că Sauniere a reparat capcanele 
templierilor. 

Nu era ceea ce şi-ar fi dorit Malone să audă. 

— Ceea ce înseamnă că asta a fost, probabil, doar prima 
dintre numeroasele capcane. 


409 


60 


Malone privea cum Stephanie, Mark şi Cassiopeia coborau 
scara. Thorvaldsen rămăsese la suprafaţă, aşteptându-l pe 
Geoffrey să se întoarcă, pregătit să le arunce unelte, dacă era 
nevoie. 

— Chiar am vorbit serios adineauri, vru să clarifice lucrurile 
Mark. Templierii au fost pionieri în domeniul capcanelor. Am citit 
relatări în Cronici despre tehnicile pe care le-au dezvoltat. 

— Staţi cu ochii-n patru, îi sfătui Malone. Dacă vrem să găsim 
ce-o fi de găsit, trebuie să fim atenţi. 

— E trecut de trei, anunţă Cassiopeia. Soarele o să apună 
peste două ore. E destul de frig şi-aşa aici jos. După ce se 
înserează, o să fie chiar ger. 

Geaca îi ţinea cald la piept, dar mănuşile şi ciorapii groşi ar fi 
fost bine-veniţi, fiind trecuţi pe lista de mărfuri pe care urma să 
le cumpere Geoffrey. Doar lumina care se revărsa de sus ilumina 
tunelul care se întindea în ambele direcţii. Fără lanterne, Malone 
se îndoia c-ar fi fost capabili să zărească un deget atingându-le 
nasurile. 

— Lumina zilei n-o să aibă nici o importanţă. Aici jos e numai 
lumină artificială. Avem doar nevoie să se întoarcă Geoffrey cu 
mâncare şi cu haine mai călduroase. Henrik, strigă el. Anunţă-ne 
când se-ntoarce bunul frate. 

— Spor la vânătoare, Cotton. 

Prin minte i se învolburau tot felul de ipoteze. 

— Ce credeţi c-o fi asta? li întrebă el pe ceilalţi. 

— Ar putea să fie o parte dintr-un horreum, îşi dădu cu 
părerea Cassiopeia. Atunci când romanii stăpâneau regiunea 
asta şi-au organizat depozite subterane, pentru păstrarea 
bunurilor perisabile. O variantă timpurie a camerelor frigorifice. 
Unele s-au păstrat. Asta ar putea să fie unul dintre ele. 

— Şi templierii îi cunoşteau existenţa? întrebă Stephanie. 

— Şi ei au avut aşa ceva, explică Mark. Au învăţat de la 
romani. Ce spune ea pare să aibă sens. Atunci când de Molay i-a 
cerut lui Gilbert de Blanchefort „să scoată dinainte comoara din 
Templu”, putea foarte uşor să aleagă un loc ca ăsta. Dedesubtul 
unei biserici necunoscute, dintr-o abație neînsemnată, fără nici o 
legătură cu ordinul. 

410 


Malone îşi îndreptă lanterna în faţă, apoi se întoarse şi lumină 
în cealaltă direcţie. 

— Încotro? 

— Bună întrebare, zise Stephanie. 

— Tu şi Mark luaţi-o încolo, le propuse el. Eu şi Cassiopeia o să 
mergem în partea cealaltă. 

Observă imediat că nici lui Mark, nici lui Stephanie nu le 
convenea această decizie. 

— N-avem timp pentru certurile dintre voi doi. Lăsaţi-le 
deoparte. Faceţi-vă treaba. Asta-i ceea ce-mi tot repetai, 
Stephanie. 

Ea nu-l contrazise. 

— Are dreptate. Să mergem, îl îndemnă ea pe Mark. 

Malone îi privi cum dispar în întuneric. 

— Isteaţă treabă, Malone, îi şopti Cassiopeia. Dar crezi că e un 
lucru înţelept să-i trimiţi pe ăştia doi împreună? Sunt o grămadă 
de probleme de rezolvat. 

— Nu-i nimic mai bun decât puţină încordare, ca să-i faci să se 
aprecieze unul pe celălalt. 

— Asta e valabilă şi pentru noi doi, nu? 

Malone îndreptă lumina lanternei spre faţa ei. 

— la-o înainte şi-o să aflăm. 

x 

De Roquefort şi cei doisprezece fraţi se apropiară de 
străvechea abație în ruină dinspre sud. Evitaseră orăşelul St. 
Agulous şi-şi parcaseră vehiculele la un kilometru mai în spate, în 
pădurea deasă. Apoi, merseseră pe jos printr-un peisaj presărat 
cu tufişuri şi cu stânci roşiatice înălțându-se cu semeţie. Ştia că 
întreaga regiune era ca un magnet pentru entuziaştii plimbărilor 
prin natură. Pantele înverzite şi stâncile se închideau în jurul lor, 
dar cărarea era bine marcată, fiind probabil folosită de păstorii 
locali care-şi mânau turmele, ducându-i până la un kilometru 
distanţă de zidurile dărâmate şi de maldărele de moloz care 
fuseseră odată un lăcaş al credinţei. 

Işi opri însoțitorii şi-şi privi ceasul. Era aproape ora patru după- 
amiaza. Fratele Geoffrey îi spusese că se va întoarce în locul 
acela pe la patru. Privi în jurul său. Ruinele erau căţărate pe un 
promontoriu stâncos, la o sută de metri mai sus. Automobilul 
închiriat de Malone era parcat mai departe, în josul pantei. 

— Printre copaci, la adăpost, le ordonă celorlalţi. Şi toată 
lumea să stea la cutie. 


411 


Câteva clipe mai târziu, un Land Rover apăru ca un vârtej pe 
cărarea în pantă, acoperită cu pietriş, apoi se opri lângă maşina 
închiriată. Il zări pe Geoffrey coborând de pe scaunul şoferului şi 
observă că tânărul examinează împrejurimile; totuşi, de 
Roquefort nu se arătă, nefiind încă sigur dacă nu cumva era o 
cursă. 

Geoffrey şovăi lângă Land Rover, apoi deschise trapa din 
spate şi scoase de-acolo două cutii. Inşfăcându-le pe amândouă, 
începu să urce panta care ducea spre abație. De Roquefort îl 
aşteptă până când trecu pe lângă el, apoi ieşi cu îndrăzneală pe 
cărare şi zise: 

— Te-am aşteptat, frate. 

Geoffrey se opri şi se întoarse. 

Chipul şi-aşa palid al tânărului căpătă o paloare cadaverică. 
Fratele nu spuse nimic, ci pur şi simplu lăsă jos cutiile, vâriî mâna 
în geacă şi scoase la iveală un pistol automat de calibrul 9 mm. 
De Roquefort recunoscu arma. Era de fabricaţie austriacă şi 
făcea parte dintre mărcile stocate în arsenalul abației. 

Geoffrey îşi încărcă arma. 

— Atunci, aduceţi-vă oamenii şi să terminăm cu asta. 

x 

O tensiune insuportabilă făcea să zboare toate gândurile din 
mintea lui Malone. O urma pe Cassiopeia, înaintând centimetru 
cu centimetru prin pasajul subteran. Coridorul avea cam un 
metru şi optzeci lăţime şi era înalt de aproape doi metri şi 
jumătate, pereţii fiind uscați şi colţuroşi. Intre ei şi suprafaţă se 
aşterneau vreo patru metri şi jumătate de pământ solid. 
Incăperile înghesuite nu erau locurile lui preferate. Totuşi, 
Cassiopeia părea să fie mai puternică în aceste momente. Mai 
văzuse genul ei de curaj la agenţi care se descurcau mai bine 
sub presiune extremă. 

Păşea prevăzător, ca nu cumva să cadă într-o capcană, 
acordând o deosebită atenţie pietrişului din faţa lor. Intotdeauna 
i se păruse amuzant atunci când văzuse, în filmele cu aventuri, 
mecanisme mobile din piatră şi din metal, despre care se 
presupunea c-ar fi vechi de sute sau de mii de ani şi care 
funcționau încă de parcă ar fi fost unse doar cu o zi în urmă. 
Fierul şi piatra erau supuse acţiunii aerului şi a apei, eficienţa lor 
fiind limitată. Dar cu bronzul era o altă treabă. Metalul era 
rezistent, ceea ce constituia exact motivul pentru care fusese 
creat. Aşadar, alte piramide ascuţite pe fundul unor gropi adânci 


412 


ar fi putut constitui o problemă. 
Cassiopeia se opri, cu raza lanternei îndreptată undeva la trei 
metri în faţa ei. 
— Ce e? o întrebă. 
— Uită-te. 
Lumină şi el la rândul lui şi văzu. 
x 


Stephanie detesta spaţiile închise, dar nu avea de gând să-şi 
rostească îngrijorarea, mai ales faţă de fiul ei, căruia îi păsa prea 
puţin de ea. Aşa că, vrând să-şi alunge senzaţia dezagreabilă, îl 
întrebă: 

— Cum ar fi putut cavalerii să-şi depoziteze comoara aici jos? 

— Cărând-o bucată cu bucată. Nimic nu i-ar fi putut opri, în 
afară de moarte sau de cazul în care ar fi fost capturați. 

— Cred c-a fost nevoie de ceva efort. 

— Timp aveau berechet. 

Se concentrau amândoi asupra pământului din faţa lor, Mark 
încercând uşor cu piciorul suprafaţa, înainte de fiecare pas. 

— Poate că măsurile lor de precauţie nu erau prea sofisticate, 
îi explică Mark, dar erau eficiente. Ordinul avea vistierii în toată 
Europa. Cele mai multe erau păzite şi de oameni, pe lângă 
trapele cu mecanisme ascunse. Aici, numai ascunzătoarea şi 
câteva capcane puteau să fie suficiente, fără să mai fie nevoie 
de paznici. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să atragă 
atenţia asupra locului acestuia, prin faptul că postau cavaleri în 
jurul lui. 

— Tatălui tău i-ar fi plăcut asta. 

Trebuia s-o spună. 

— Ştiu. j 

Raza lanternei ei prinse ceva pe zidul coridorului. Il apucă pe 
Mark de umăr şi-l făcu să se oprească. 

— Priveşte. 

In stâncă, erau gravate litere. 


NON NOBIS DOMINE. 
NON NOBIS SED NOMINE TUA DA GLORIUM. 
PAUPERS COMMILITONES CHRISTI TEMPLIQUE SALAMONIS. 


— Ce spune? îl întrebă ea. 
— „Nu nouă, o, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău să-i fie dată 
slava. Cavalerii Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon.” 


413 


E deviza templierilor. 

— Aşadar, e adevărat. Aici e. 

Mark nu răspunse nimic. 

— Dumnezeu să mă ierte, şopti ea. 

— Dumnezeu are prea puţin de-a face cu asta. Omul a creat 
toată harababura şi omul trebuie s-o rezolve. 

Făcu un semn cu lanterna spre un punct mai îndepărtat din 
pasaj. 

— Uită-te acolo! 

Ea privi în cercul de lumină şi zări un grilaj metalic - o poartă - 
care se deschidea spre un alt pasaj. 

— Aici să fie locul în care sunt depozitate toate? întrebă ea. 

Şi, fără să mai aştepte răspuns, îl ocoli şi porni într-acolo, dar 
făcuse abia câţiva paşi atunci când îl auzi pe Mark strigând: Nu! 

Apoi, pământul îi alunecă de sub picioare. 

x 


Malone se holbă la imaginea luminată de cele două lanterne 
ale lor. Era un schelet. Zăcând la pământ pe fundul cavernei, cu 
umerii, gâtul şi craniul proptite de zid. 

— Hai să ne apropiem, propuse el. 

Păşiră înainte, centimetru cu centimetru, iar el observă o 
uşoară adâncitură în pământ. O apucă de umăr pe Cassiopeia. 

— O văd, zise ea, oprindu-se. E destul de lungă. Se întinde pe 
câţiva metri. 

— Puţurile astea blestemate or fi fost invizibile la vremea lor, 
dar lemnul de dedesubt a slăbit destul încât să le scoată la 
iveală. 

Ocoliră adâncitura, rămânând cu picioarele pe pământul solid 
şi se apropiară de schelet. 

— N-au mai rămas decât oasele, constată ea. 

— Priveşte-i pieptul. Coastele. Şi faţa. Zdrobite pe alocuri. A 
căzut în capcană. Găurile astea sunt de la ţepi. 

— Cine-o fi? 

Ceva îi atrase privirea. 

Se aplecă şi descoperi un lanţ din argint înnegrit printre 
oseminte. Il ridică. Un medalion atârna de el. Concentră 
fasciculul luminos asupra lui. 

— Pecetea templierilor. Doi bărbaţi pe un singur cal. Asta 
reprezenta sărăcia individuală. Am văzut un desen asemănător 
într-o carte, acum câteva seri. Pariez că e vorba despre 
mareşalul care a scris raportul folosit şi de noi. A dispărut de la 


414 


abație imediat cum a aflat soluţia criptogramei de la preotul 
Gelis. A venit, a descifrat soluţia, dar n-a fost atent. Probabil că 
Sauniere a găsit cadavrul şi l-a lăsat, pur şi simplu, aici. 

— Dar cum ar fi putut să-şi dea seama Sauniere? Cum să fi 
rezolvat el criptograma? Mark m-a lăsat să citesc raportul. 
Conform celor susţinute de Gelis, Sauniere nu rezolvase acel 
puzzle pe care-l descoperise în biserica lui, iar Gelis îl privea cu 
suspiciune, aşa că nu-i spusese nimic. 

— Asta, dacă presupunem că tot ceea ce a scris mareşalul a 
fost adevărat. Fie Sauniere, fie mareşalul l-a ucis pe Gelis, ca să-l 
împiedice pe preot să dezvăluie cuiva ceea ce descifrase. Dac-a 
fost mareşalul, ceea ce mi se pare mai probabil, atunci el a 
întocmit raportul pur şi simplu ca un mod de a-şi camufla urmele. 
Un mod prin care nimănui nu i-ar fi trecut prin gând că el ar fi 
părăsit abația ca să vină aici şi să descopere Chivotul Legii care-i 
aparţinea ordinului. Ce importanţă mai avea faptul că a 
consemnat criptograma? N-ai cum să rezolvi chestia aia fără 
secvenţa matematică. 

Işi mută atenţia de la cadavru şi lumină pasajul, mai departe. 

— Uită-te la asta. 

Cassiopeia se ridică şi împreună văzură o cruce cu patru braţe 
egale, mai late la capete, cioplită în stâncă. 

— E crucea patee, spuse ea. Numai templierii puteau s-o 
poarte, mulţumită unui decret papal. 

Malone îşi aminti de mai multe lucruri pe care le citise în 
cartea despre templieri. 

— Crucile erau roşii, pe  mantiile albe, simbolizând 
consimţământul de a suferi martiriul în lupta cu necredincioşii. 

Cu lanterna, urmări scrisul de deasupra crucii. 


PAR CE SIGNE TU LE VAINCRAS. 


— Prin semnul acesta tu îl vei învinge, rosti el, traducând. 
Exact aceleaşi cuvinte sunt şi în biserica din Rennes, deasupra 
potirului cu apă sfinţită de la uşă. Sauniere le-a pus acolo. 

— Replica lui Constantin, atunci când s-a războit pentru prima 
dată cu Maxenţiu. Se zice că înainte de bătălie ar fi zărit o cruce 
pe cer, cu cuvintele acestea înscrise dedesubt. 

— Cu o singură diferenţă. Mark spune că nu exista nici un „îl” 
în formularea originală. Numai „Prin semnul acesta tu vei 
învinge”. 


415 


— Are dreptate. 

— Sauniere a pus „îl” după „tu”. Pe cea de-a treisprezecea şi a 
paisprezecea poziţie din fraza în franceză. 1314. 

— Anul în care a fost executat Jacques de Molay. 

— Se pare că lui Sauniere îi plăcea să strecoare o tuşă de 
ironie în simbolismul lui şi a luat ideea chiar de-aici. 

Căută mai departe prin întuneric şi văzu că pasajul se termină 
la vreo şase metri în faţa lor. Dar, înainte de asta, un grilaj 
metalic încuiat cu un lanţ şi un lacăt bloca un drum care ducea în 
altă direcţie. 

Cassiopeia îl zări, la rândul ei. 

— Se pare c-am găsit-o. 

Un bubuit se auzi din spatele lor şi cineva strigă: „Nu!” 

Se întoarseră amândoi. 


416 


61 


De Roquefort se opri la intrarea spre ruine şi le făcu semn 
oamenilor săi să se aşeze pe ambele flancuri. Locul era 
stingheritor de liniştit. Nici o mişcare. Nici o voce. Nimic. Fratele 
Geoffrey stătea lângă el. Tot mai era îngrijorat la gândul că putea 
să fi fost atras într-o capcană. Tocmai de aceea venise cu arme 
de foc. Era mulţumit de cavalerii aleşi de sfetnicii săi: oamenii 
aceştia erau printre cei mai buni din rândurile frăţiei, luptători 
experimentați, ale căror curaj şi tărie de caracter nu puteau să 
fie puse la îndoială, calităţi de care se putea să aibă nevoie. 

Işi plimbă privirea peste nişte dărâmături acoperite de licheni, 
apoi tot mai adânc, în clădirea părăginită, dincolo de marea de 
ierburi nemişcate. Bolta strălucitoare a cerului de deasupra 
capului său se întuneca treptat, pe măsură ce soarele bătea în 
retragere în spatele munţilor. Întunericul avea să se instaleze în 
scurt timp. Îşi făcu griji în legătură cu vremea. Grindina şi ploile 
se porneau fără veste în vara din Pirinei. 

Făcu un alt semn şi oamenii săi înaintară, căţărându-se pe 
bolovani şi pe bucăţile de zid prăbuşite. Descoperi o tabără 
pregătită între trei ziduri parţial dărâmate. Fuseseră aranjate 
lemne pentru un foc pe care încă nu-l aprinseseră. Mă duc 
înăuntru, şopti Geoffrey. Mă aşteaptă. 

Pricepu înţelepciunea acestei mişcări şi-o încuviinţă. 

Geoffrey păşi cu calm pe terenul deschis şi se apropie de 
tabără. Încă nu era nimeni prin preajmă. Apoi, tânărul dispăru 
mai adânc printre ruine. O clipă mai târziu, ieşi din nou şi le făcu 
semn să vină. 

De Roquefort le ceru oamenilor lui să aştepte şi doar el păşi în 
spaţiul deschis. Deja îi dăduse instrucţiuni ajutorului său să 
pornească la atac, dacă era necesar. 

— Numai Thorvaldsen e în biserică, îl informă Geoffrey. 

— Care biserică? 

— Una pe care călugării au săpat-o în stâncă. Au descoperit un 
portic în spatele altarului, care duce către subteran. Ceilalţi sunt 
dedesubtul nostru şi explorează. l-am spus lui Thorvaldsen că mă 
duc să iau proviziile. 

li plăcea ceea ce auzea. 

— Chiar voiam să-l cunosc pe Henrik Thorvaldsen. 

417 


Cu arma în mână, îl urmă pe Geoffrey în cavitatea ca o 
temniţă, săpată în stâncă. Thorvaldsen era în picioare, cu spatele 
la ei, privind în jos în ceea ce fusese până atunci suportul 
altarului. 

Bătrânul se întoarse în clipa în care se apropiară. 

De Roquefort îşi ridică arma. 

— Nici un cuvânt. Altfel, ar putea să fie ultimul. 

x 


Pământul de sub Stephanie cedase, iar picioarele ei căzuseră 
într-una dintre capcanele pe care se străduiseră atât de mult să 
le evite. La ce s-o fi gândit? Zărind cuvintele gravate în stâncă, 
apoi poarta metalică aşteptând să fie deschisă, înţelesese că 
soţul ei avusese dreptate. In consecinţă, renunţase la prudenţă şi 
se năpustise înainte. Mark încercase s-o oprească. Il auzise 
strigând, dar fusese deja prea târziu. 

Ea deja se prăbuşea. 

Mâinile i se ridicară, într-o încercare de a-şi recăpăta 
echilibrul, în timp ce se pregătea pentru întâlnirea cu ţepii din 
bronz. Dar tocmai atunci simţi un braţ cuprinzându-i trunchiul 
într-o îmbrăţişare strânsă. Apoi, simţi cum cade pe spate, pe 
pământ, un alt trup atenuând impactul. 

O clipă mai târziu, tăcere. 

Mark zăcea sub ea. 

— Te simţi bine? îl întrebă, rostogolindu-se de deasupra lui. 

Fiul ei se ridică de pe pietriş. 

— Incântătoare senzaţie, cu bolovanii ăştia înghiontindu-mă în 
spinare. 

Zgomote de paşi grei răsunară în întuneric în spatele lor, 
însoţite de două cercuri de lumină tremurătoare. Malone şi 
Cassiopeia îşi făcură apariţia. 

— Ce s-a-ntâmplat? se interesă Malone. 

— Am fost neatentă, îi răspunse ea, ridicându-se şi 
scuturându-se. 

Malone îndreptă raza lanternei spre groapa dreptunghiulară. 

— Ar fi fost o cădere fatală. E plină de ţepi, toţi în bună stare. 

Se apropie şi ea, privi cu atenţie în deschizătură, apoi se 
întoarse şi-i zise lui Mark: 

— Mulţumesc, fiule. 

Mark se freca la ceafă, încercând să-şi alunge durerea din 
muşchi. 

— N-ai pentru ce. 


418 


— Malone, interveni Cassiopeia. la uită-te! 

Stephanie îi urmări pe Malone şi pe Cassiopeia cum examinau 
deviza templierilor descoperită de ea şi de Mark. 

— Tocmai mă îndreptam spre poarta asta când mi-a ieşit 
groapa în drum. 

— Sunt două de-astea, bombăni Malone. La capetele opuse ale 
coridorului. 

— Mai e un alt grilaj? îl întrebă Mark. 

— Cu o altă inscripţie. 

Stephanie ascultă relatarea lui Malone despre ceea ce 
găsiseră. 

— Sunt de acord cu dumneata, zise Mark. Scheletul trebuie să 
fie al demult dispărutului nostru mareşal. 

Scoase la iveală un lanţ de sub cămaşă. 

— Cu toţii purtăm medalionul. Ni se dă la primirea în ordin. 

— Se pare, continuă Malone, că templierii au ridicat miza şi-au 
separat ascunzătoarea. Făcu un semn către trapa de jos. Şi au 
făcut ca găsirea ei să devină o provocare. Mareşalul ar fi trebuit 
să fie mai grijuliu. Se întoarse cu faţa spre Stephanie. Ca noi toţi, 
de altfel. 

— Am înţeles, replică ea. Dar, aşa cum ţii tu să-mi reaminteşti 
destul de frecvent, nu sunt bună de agent de teren. 

Malone răspunse cu un zâmbet sarcasmului ei. 

— Aşadar, haideţi să vedem ce-i în spatele grilajului ăstuia. 

x 


De Roquefort îşi îndreptă ţeava scurtă a armei direct spre 
fruntea ridată a lui Henrik Thorvaldsen. 

— Mi s-a spus că eşti unul dintre cei mai bogaţi oameni din 
Europa. 

— lar mie mi s-a spus că eşti unul dintre cei mai ambiţioşi 
prelați din istoria recentă. 

— N-ar trebui să-l asculţi pe Mark Nelle. 

— Nici n-am făcut-o. Tatăl lui mi-a spus. 

— Tatăl lui nu mă cunoştea. 

— N-aş putea să spun asta. L-ai urmărit destul de multă 
vreme. 

— Ceea ce s-a dovedit a fi o pierdere de timp. 

— Asta a făcut să-ţi fie mai uşor să-l ucizi? 

— Asta-i ceea ce crezi? Că l-am ucis pe Lars Nelle? 

— Pe el şi pe Ernst Scoville. 

— Nu ştii nimic, moşule. 


419 


— Ştiu că reprezinţi o problemă. Thorvaldsen făcu un gest 
spre Geoffrey. Şi ştiu că el e un trădător faţă de prietenul lui. Şi 
faţă de ordinul lui. 

De Roquefort îl privi pe Geoffrey cum încasează insulta, 
disprețul întipărindu-se în ochii de un cenuşiu spălăcit ai 
tânărului, apoi risipindu-se la fel de repede. 

— Sunt credincios faţă de maestrul meu. Acesta-i jurământul 
pe care l-am depus. 

— Aşadar, ne-ai trădat pentru jurământul tău? 

— Nu mă aştept să mă înţelegeţi. 

— Nu te înţeleg şi n-o să te înţeleg vreodată. 

De Roquefort îşi lăsă arma în jos, apoi făcu un gest către 
oamenii săi. Aceştia forfoteau prin biserică, iar el le indicase să 
facă linişte. 

Câteva semne cu mâna şi înţeleseră imediat că şase dintre ei 
trebuiau să se poziţioneze afară, iar ceilalţi şase să încercuiască 
interiorul. 

x 

Malone păşi pe lângă capcana pe care o scosese la iveală 
Stephanie şi se apropie de grilajul metalic. Ceilalţi îl urmară. 
Observă un lacăt în formă de inimă, atârnat de un lanţ. 

— Alamă. 

Pipăi poarta. 

— Dar asta-i din bronz. 

— Lacătul şi lanţul sunt din vremea lui Sauniere, constată 
Mark. Alama era o marfă rară în Evul Mediu. Era nevoie de zinc 
ca s-o produci, ceea ce era cam greu de găsit. 

— Lacătul ăsta e un c<xur-de-brass, zise Cassiopeia. 
Odinioară, erau foarte răspândite în întreaga regiune, fiind 
folosite pentru legarea cu lanţuri a sclavilor. 

Nici unul dintre ei nu făcuse vreo mişcare ca să deschidă 
poarta şi Malone ştia de ce. li putea aştepta o altă capcană. 

Mătură uşurel praful şi pietrişul de sub piciorul lui cu bocancul 
şi încercă pământul. Era solid. Se folosi de lanternă şi examină 
exteriorul porţii. Două balamale din bronz susțineau muchia din 
dreapta. Lumină prin grilaj. Coridorul de dincolo de el făcea un 
unghi ascuţit spre dreapta la doar câţiva paşi în interior şi nu se 
putea vedea nimic dincolo de cotitură. Grozav. Incercă lanţul şi 
lacătul. 

— Alama asta se ţine încă bine. N-o să putem s-o sfărâmăm. 

— Ce-ar fi s-o tăiem? 


420 


— Asta ar merge. Dar cu ce? 

— Cu foarfeca pentru metal pe care am adus-o cu mine. E în 
geanta cu scule, în partea de sus, lângă generator. 

— Mă duc să le aduc, se oferi Mark. 

x 

— E cineva acolo? 

Cuvintele se reverberară din suportul gol al altarului şi-l făcură 
pe de Roquefort să tresară. Apoi, îşi dădu iute seama de faptul 
că vocea îi aparţinea lui Mark Nelle. Thorvaldsen se pregătea să 
răspundă, dar de Roquefort îl înşfăcă pe bătrânul gârbovit şi-şi 
lipi palma de gura lui, înainte să poată scoate un sunet. Pe urmă, 
îi făcu semn unuia dintre fraţi, iar acesta se năpusti spre ei şi-l 
prinse în braţe pe danezul care se zbătea de zor, astupându-i 
gura cu mâna lui. De Roquefort făcu un semn şi prizonierul se 
pomeni târât într-un colţ mai îndepărtat al bisericii. 

— Răspunde.-i, îi ceru el lui Geoffrey, mimând cuvintele. 

Era o încercare interesantă care să testeze loialitatea noului 
său aliat. 

Geoffrey îşi îndesă arma la cingătoare şi păşi spre altar. 

— Sunt aici. 

— Te-ai întors. Bine. Ceva probleme? 

— Nimic. Am adus tot ce era pe listă. Ce se-ntâmplă acolo jos? 

— Am găsit ceva, dar avem nevoie de foarfeca pentru metal. E 
în geanta cu scule, lângă generator. 

II privi pe Geoffrey cum se deplasează spre generator şi 
scoate de acolo o foarfecă solidă, pentru metal. 

Ce-or fi descoperit? 

Geoffrey aruncă unealta în jos. 

— Mulţumesc, îi zise Mark Nelle. Vii şi tu? 

— Rămân aici cu Thorvaldsen şi stau cu ochii-n patru. N-avem 
nevoie de musafiri nepoftiţi. 

— Bună idee. Unde-i Henrik? 

— Despachetează ce-am adus şi pregăteşte tabăra pentru 
noapte. Soarele aproape că s-a dus. Mă duc să-l ajut. 

— Ai putea să pregăteşti generatorul şi să desfaci cablurile 
pentru proiectoare. S-ar putea să avem nevoie de ele în scurt 
timp. 

— O să am grijă de asta. 

Geoffrey mai zăbovi o clipă, apoi se îndepărtă de altar şi şopti: 

— A plecat. 

De Roquefort ştia ce trebuia să facă. 


421 


— E timpul să preiau comanda expediției ăsteia. 
x 


Malone apucă foarfeca şi apăsă tăişul pe lanțul din alamă. 
Apoi strânse cu putere, lăsându-l să muşte din metal. Un pocnet 
îi semnală succesul şi lanţul, cu tot cu lacăt, alunecă la pământ. 

Cassiopeia se aplecă şi le ridică de jos. 

— Există muzee din toată lumea care ar fi bucuroase să aibă 
aşa ceva. Sunt convinsă că n-au rezistat prea multe într-o stare 
atât de bună. 

— Şi noi, care tocmai le-am tăiat, replică Stephanie. 

— N-am avut prea multe opţiuni la dispoziţie, zise Malone. Ne 
cam grăbim. Işi îndreptă fasciculul luminos al lanternei spre 
grilaj. Toată lumea să se dea la o parte. O să deschid chestia 
asta încetişor. Pare să nu fie nici o primejdie, dar nu se ştie 
niciodată. 

Prinse cu foarfeca de grilaj, apoi păşi într-o parte, folosindu-se 
de peretele stâncos ca de un paravan. Balamalele erau 
înţepenite şi fu nevoit să tragă de grilaj înainte şi-napoi. Până la 
urmă, poarta se deschise. 

Tocmai se pregătea să pornească înainte, în clipa în care o 
voce strigă de sus: 

— Domnule Malone! Henrik Thorvaldsen e ostaticul meu. Am 
nevoie ca dumneata şi însoțitorii dumitale să veniţi sus. Acum. 
Vă dau un minut, după care-l împuşc pe boşorog. 


422 


62 


Malone fu ultimul care urcă. În clipa în care păşi afară de pe 
scară, observă că biserica era ocupată de şase bărbaţi înarmaţi, 
împreună cu de Roquefort. Afară, soarele dispăruse. Interiorul 
era acum luminat de licărirea a două mici focuri, fumul năvălind 
în exterior prin deschizăturile ferestrelor. 

— Domnule Malone, în sfârşit ne întâlnim personal, începu 
Raymond de Roquefort. Te-ai descurcat bine în catedrala din 
Roskilde. 

— Mă bucur să aflu că eşti un fan. 

— Cum de ne-ai găsit? îl întrebă Mark. 

— În mod sigur, nu datorită falsului jurnal al tatălui tău, oricât 
de inteligent ar fi fost. Relata numai ceea ce era evident, apoi 
schimba amănuntele suficient de mult încât să le facă 
nefolositoare. Atunci când monsieur Claridon a descifrat 
criptograma din el, mesajul, bineînţeles, n-a fost de nici un 
ajutor. Ne spunea c-a ascuns secretele lui Dumnezeu. Spune-mi, 
dacă tot ai fost acolo jos, chiar a ascuns secretele alea? 

— N-am avut ocazia să aflăm, îi răspunse Malone. 

— Atunci, o să remediem asta. Dar, ca să-ţi răspund la 
întrebare. 

— Geoffrey ne-a trădat, îl întrerupse Thorvaldsen. 

Uimirea îi întunecă chipul lui Mark. Ce? 

Malone deja observase arma în mâna lui Geoffrey. 

— E-adevărat? 

— Sunt unul dintre fraţii Templului, loial faţă de maestrul meu. 
Mi-am făcut datoria. 

— Datoria? răcni Mark. Porc mincinos! 

Mark se clătină, încercând să se repeadă spre Geoffrey, dar 
doi dintre fraţi îi blocară drumul. Geoffrey rămăsese încremenit. 

— M-ai atras în toată povestea asta numai ca de Roquefort să 
câştige? Asta-i ceea ce-a vrut maestrul nostru de la tine? El avea 
încredere în tine. Şi eu aveam încredere în tine. 

— Ştiam eu că tu vei fi o problemă, declară Cassiopeia. Aveam 
un sentiment că nu aduci decât necazuri. 

— Şi ar trebui să ştii, interveni de Roquefort, că asta ai fost tu 
pentru mine. Când mi-ai lăsat jurnalul lui Lars Nelle, în Avignon. 
Ai crezut că asta o să mă ţină ocupat pentru o vreme. Dar vezi, 

423 


mademoiselle, loialitatea din frăţia noastră are întâietate. Prin 
urmare, eforturile tale au fost zadarnice. 

De Roquefort se întoarse cu faţa spre Malone. 

— Am şase oameni aici, şase afară. Care ştiu cum să 
acţioneze. Voi n-aveţi arme, sau cel puţin aşa m-a informat 
fratele Geoffrey. Dar, ca să fim siguri. 

De Roquefort făcu un gest şi unul dintre oamenii lui sări şi-l 
percheziţionă pe Malone, apoi trecu la ceilalţi. 

— Ce-ai făcut, ai dat telefon la abație atunci când ai plecat 
după cumpărături? îl întrebă Mark pe Geoffrey. Chiar mă 
întrebam de ce te-ai oferit voluntar. Nu m-ai scăpat din ochi în 
ultimele două zile. 

Geoffrey continuă să nu se mişte, cu chipul încremenit într-o 
expresie de convingere. 

— Eşti o caricatură dezgustătoare, nu un om, se răsti Mark 
printre dinţi. 

— Sunt de aceeaşi părere, zise de Roquefort, iar Malone privi 
cum pistolul lui de Roquefort se ridică şi scuipă trei focuri în 
pieptul lui Geoffrey. 

Gloanţele îl făcură pe tânăr să se dea înapoi, împleticindu-se, 
după care de Roquefort îşi desăvârşi asasinatul cu un glonţ în 
cap. 

Trupul lui Geoffrey se prăbuşi la pământ. Sângele-i şiroia din 
răni. Malone îşi muşcă buza. Nu mai era nimic de făcut. 

Mark se aruncă spre de Roquefort. 

Pistolul ţintea spre pieptul lui. 

Se opri. 

— M-a atacat atunci, la abație, explică de Roquefort. Atacul 
asupra maestrului se pedepseşte cu moartea. 

— Niciodată în cinci secole, ţipă Mark. 

— A fost un trădător. Şi faţă de tine şi faţă de mine. Nici unuia 
din noi nu-i mai putea fi de vreun folos. Asta-i riscul meseriei de 
spion. Sunt convins că ştia ce riscuri îşi asumă. 

— Dar tu ştii ce riscuri îţi asumi? 

— Ciudată întrebare, din partea cuiva care l-a ucis pe unul 
dintre fraţii ordinului nostru. Şi o asemenea faptă se pedepseşte 
cu moartea. 

Malone îşi dădu seama de faptul că spectacolul se desfăşura 
pentru ceilalţi fraţi care erau prezenţi acolo. De Roquefort avea 
nevoie de duşmanul său, cel puţin pentru moment. 

— Am făcut ceea ce trebuia să fac, ripostă Mark. 


424 


De Roquefort puse la loc piedica pistolului său automat. 

— Aşa o să fac şi eu. 

Stephanie se interpuse între cei doi bărbaţi, apărându-l cu 
trupul său pe Mark. 

— Şi-o să mă omori şi pe mine? 

— Dac-o să fie nevoie. 

— Dar sunt creştină şi nu i-am făcut rău nici unuia dintre fraţi. 

— Cuvinte, dragă doamnă. Doar cuvinte. 

Ea scoase la iveală un lanţ cu medalion, pe care-l purta în jurul 
gâtului. 

— E Fecioara. Merge cu mine oriunde mă duc. 

Malone ştia că de Roquefort nu putea s-o împuşte. Şi ea 
intuise, la rândul ei, teatrul pe care-l juca, aşa că-i demasca farsa 
în faţa oamenilor lui. De Roquefort nu-şi putea permite să fie 
ipocrit. Era impresionat. Trebuia mult curaj ca să înfrunţi o armă 
încărcată. Nu era rău pentru un şoarece de birou. 

De Roquefort îşi cobori arma. 

Malone se năpusti spre cadavrul însângerat al lui Geoffrey. 
Unul dintre fraţi ridică mâna, încercând să-l oprească. 

— Aş lăsa arma asta jos dac-aş fi în locul tău, îl avertiză el. 

— Lasă-l să treacă, ordonă de Roquefort. 

Se apropie de trupul căzut. Henrik rămăsese cu ochii aţintiţi 
asupra cadavrului. O privire îndurerată îi umbrea ochii danezului, 
iar Malone observă un lucru pe care nu-l văzuse în întregul an de 
când îl cunoştea. Lacrimi. 

— Noi doi o să mergem jos, îi zise de Roquefort lui Mark şi-o 
să-mi arăţi ceea ce ai găsit. Ceilalţi o să rămână aici. 

— Du-te-n mă-ta! 

De Roquefort ridică din umeri şi-şi îndreptă arma spre 
Thorvaldsen. 

— Asta-i evreu. E altă treabă. 

— Nu întinde coarda, îl sfătui Malone pe Mark. Fă ce-ţi spune. 
Spera în sinea lui că Mark înţelegea faptul că uneori trebuie să te 
ţii drept, iar alteori să te pleci. 

— Bine. Mergem jos, acceptă Mark. 

— Vreau să vin şi eu, zise Malone. 

— Nu, se împotrivi de Roquefort. Asta-i o problemă a frăţiei. 
Cu toate că nu l-am considerat niciodată pe Nelle ca fiind unul 
dintre ai noştri, a depus şi el jurământul, iar asta înseamnă ceva. 
Pe urmă, experienţa lui ar putea să fie folositoare. Dumneata, pe 
de altă parte, ai putea să devii o problemă. 


425 


— De unde ştii că Mark o să se comporte aşa cum vrei? 
— O să se comporte. Altfel, creştini sau nu, veţi muri cu toţii 
înainte ca el să se poată căţăra afară din gaura asta. 
x 


Mark coborî pe scară, de Roquefort urmându-l îndeaproape. 
Arătă spre stânga, apoi îi povesti lui de Roquefort despre 
încăperea pe care o descoperiseră. 

De Roquefort îşi strecură arma la loc într-un toc pe care-l 
purta în dreptul umărului şi-şi îndreptă lanterna înainte. 

— Mergi în faţă. Şi ştii ce-o să se-ntâmple dacă apar probleme. 
Mark porni înainte, lumina lanternei lui îngemănându-se cu cea a 
lui de Roquefort. Işi făcură drum pe lângă groapa cu ţepi care 
aproape c-o înghiţise pe Stephanie. 

— Ingenios, aprecie de Roquefort, examinând groapa. 

Găsiră grilajul deschis. 

Mark îşi aminti de avertismentul lui Malone în legătură cu 
posibilitatea existenţei altor capcane şi, în consecinţă, înaintă cu 
paşi cât mai mici. Pasajul de dincolo se îngusta, ajungând la o 
lăţime de cam un metru, după care cotea brusc spre dreapta. 
După doar câţiva paşi, un alt colţ, iarăşi spre stânga. Pas cu pas, 
înaintă încetişor. 

Trecu de ultima cotitură şi se opri. 

Lumină cu lanterna şi zări în faţa lui o încăpere, de circa zece 
metri pătraţi, cu un tavan înalt, boltit. Cassiopeia presupusese că 
tainiţele subterane puteau să fie de origine romană şi se părea 
că ghicise corect. Galeria alcătuia un depozit perfect, iar pe 
măsură ce lumina lanternei lui risipea întunericul, o mulţime de 
minuni îi bucurară văzul. 

Mai întâi, văzu statuetele. Micuţe, colorate. Câteva o 
întruchipau pe Fecioara cu Pruncul. Mai multe pieta aurite. Ingeri. 
Busturi. Toate aşezate în rânduri drepte, strânse, ca soldaţii, în 
dreptul peretelui din spate. Apoi, sclipirile aurului pe cuferele 
dreptunghiulare. Câteva dintre ele, acoperite cu plăci din fildeş, 
altele, învelite într-un mozaic de onix şi poleială, unele alămite şi 
ornate cu blazoane şi scene religioase. Fiecare dintre ele era 
prea preţios pentru o simplă depozitare. Mai erau lădiţe pentru 
relicve, menite să adăpostească rămăşiţele sfinţilor, care 
probabil fuseseră luate în grabă, în căutarea a orice putea să 
transporte ceva. 

Il auzi pe de Roquefort scoţându-şi rucsacul şi deodată 
încăperea fu învăluită într-o lumină portocalie, strălucitoare, 


426 


provenită dintr-un proiector cu baterie. De Roquefort îi întinse un 
altul. 

— Astea o să facă treabă mai bună. 

Nu-i plăcea să colaboreze cu un asemenea monstru, dar ştia 
că el avea dreptate. Inşfăcă sursa de lumină şi roti fasciculul în 
jurul lui, ca să vadă ce cuprindea încăperea. 

x 


— Acoperă-l, îi ceru Malone unuia dintre fraţi, făcându-i semn 
spre Geoffrey. 

— Cu ce? veni întrebarea acestuia. 

— Cablurile de alimentare pentru proiectoare sunt înfăşurate 
într-o pătură. M-aş putea folosi de ea. 

li arătă înspre cealaltă parte a bisericii, dincolo de unul dintre 
focurile aprinse. 

Templierul păru să cântărească în minte pentru o clipă 
această cerere, apoi acceptă: 

— Oui. Fă-o! 

Malone porni tropăind pe podeaua neregulată şi găsi pătura, 
între timp căutând să evalueze situația. Se întoarse şi-i înveli 
trupul lui Geoffrey. Trei dintre păzitori se retrăseseră spre celălalt 
foc. Restul de trei erau postați în apropierea ieşirii. 

— N-a fost un trădător, şopti Henrik. 

Îl priviră cu toţii, uimiţi. 

— A intrat singur şi mi-a spus că de Roquefort e aici. L-a 
chemat. Trebuia s-o facă. Fostul maestru l-a pus să jure că, 
atunci când Chivotul va fi găsit, de Roquefort va fi anunţat. N- 
avea de ales. N-ar fi vrut să facă asta, dar a avut încredere în 
bătrân. Mi-a cerut să-mi joc rolul, mi-a implorat iertarea şi a 
promis c-o să aibă grijă de mine. Din nefericire, n-am putut să-i 
întorc serviciul. 

— A fost o prostie din partea lui, fu de părere Cassiopeia. 

— Poate, acceptă Thorvaldsen. Dar, pentru el, cuvântul dat 
avea valoare. 

— A explicat de ce trebuia să-l anunţe? întrebă în şoaptă 
Stephanie. 

— Doar că maestrul prevestise că va fi o confruntare între 
Mark şi de Roquefort. Misiunea lui Geoffrey era s-o facă să se- 
ntâmple. 

— Mark nu e de talia ăluia, zise Malone. O să aibă nevoie de 
ajutor. 

— De acord, adăugă Cassiopeia, vorbind printre dinţi, fără să- 


427 


şi mişte buzele. 

— Şansele nu sunt prea grozave, continuă Malone. 
Doisprezece bărbaţi înarmaţi, în timp ce noi n-avem nimic. 

— Eu n-aş spune asta, şopti Cassiopeia. 

lar lui îi plăcu sclipirea din ochii ei. 

x 

Mark examină comoara care-l înconjura. Niciodată nu văzuse 
atâta bogăţie. Lădiţele pentru relicve conţineau o mare varietate 
de argint şi de aur, fie în monede, fie în metal brut, sub formă de 
lingouri. Erau acolo dinari din aur, drahme din argint, monede 
bizantine, toate aranjate în fişicuri îngrijite. Şi pietre preţioase. 
Trei cufere erau pline ochi cu pietre neşlefuite. Prea multe ca să- 
ţi poţi măcar închipui. Potirele şi vasele pentru relicve îi atraseră 
privirea, majoritatea lor fiind din abanos, din sticlă, din argint sau 
suflate cu aur. Unele erau împodobite cu siluete în relief şi 
incrustate cu pietre preţioase. Se întrebă ale cui or fi rămăşiţele 
pe care puteau să le conţină. Intr-unul dintre cazuri, ştia sigur. 
Citi inscripţia şi şopti „de Molay”, în timp ce privea prin capacul 
din cristal al relicvariului. 

De Roquefort veni mai aproape. 

In interiorul relicvariului erau bucățele de oase înnegrite. Mark 
cunoştea povestea. Jacques de Molay fusese ars de viu pe o 
insulă de pe Sena, la umbra catedralei Notre Dame, ţipându-şi 
nevinovăția şi blestemându-l pe Filip al IV-lea, care privea 
imperturbabil execuţia. Pe timpul nopţii, fraţii trecuseră înot râul 
şi scormoniseră prin cenuşa fierbinte. Se întorseseră înotând cu 
oasele arse ale lui de Molay în gură. Acum, privea tocmai una 
dintre aceste relicve. 

De Roquefort îşi făcu semnul crucii şi murmură o rugăciune. 

— Uită-te ce-au făcut. 

Dar Mark îşi dădu seama că aveau o semnificaţie şi mai 
importantă. 

— Asta înseamnă că a mai vizitat cineva locul ăsta şi după 
martie 1314. Trebuie că s-au tot întors, până când au murit cu 
toţii. Erau cinci cei care ştiau despre existenţa acestui loc. In 
mod sigur, Moartea Neagră i-a luat pe la jumătatea secolului al 
XIV-lea. Dar niciodată n-au suflat o vorbă faţă de nimeni, iar 
tainiţa asta a fost pierdută pentru totdeauna. 

II cuprinse tristeţea la acest gând. 

Se întoarse, iar raza luminoasă dezvălui crucifixe şi statuete 
din lemn de abanos aşezate în dreptul unui alt perete, vreo 


428 


patruzeci, cu stiluri care variau de la romanic la germanic, de la 
bizantin la gotic, cu onduleuri complicat cioplite, atât de 
perfecte, încât aproape că păreau să respire. 

— Spectaculos, aprecie de Roquefort. 

O evaluare era imposibilă, firidele din piatră care ocupau doi 
dintre pereţi fiind pline ochi. Mark studiase în amănunt istoria şi 
operele de sculptură medievală care mai rămăseseră prin 
muzee, numai că aici, în faţa lui, se afla o expoziţie de meşteşug 
medieval extrem de vastă şi de impresionantă. 

In dreapta lui, pe un piedestal din piatră, descoperi o carte 
supradimensionată. Coperta încă sclipea - foiţă de aur, 
presupuse - şi era ornată cu perle. Aparent, cineva mai 
deschisese volumul, din moment ce câteva foi mototolite de 
pergament zăceau mai jos, împrăştiate precum frunzele moarte. 
Se aplecă, aduse lumina mai aproape de cocoloaşe şi văzu 
cuvinte latineşti. Putea să descifreze o parte din scris şi ajunse 
repede la concluzia că acela fusese odată un registru de 
inventar. 

De Roquefort îi observă interesul. 

— Ce e? 

— Contabilitate. Sauniere probabil a încercat să le examineze, 
atunci când a descoperit locul. Dar trebuie să fii atent cu 
pergamentele. 

— Un hoţ, asta era. Nimic mai mult decât un hoţ ordinar. N- 
avea nici un drept să ia ceva din toate astea. 

— Şi noi avem? 

— Sunt ale noastre. Ne-au fost lăsate de însuşi de Molay. A 
fost răstignit pe o uşă, dar tot nu le-a spus nimic. Osemintele lui 
sunt aici. Astea sunt ale noastre. 

Atenţia lui Mark fu distrasă de un cufăr întredeschis. Făcu 
lumină în partea aceea şi zări alte pergamente. Deschise uşor 
capacul, care nu opuse prea multă rezistenţă. Nu îndrăzni să 
atingă foile aşezate în teanc. În schimb, se strădui să descifreze 
ceea ce se afla pe pagina de sus. „Franceza veche”, îşi dădu 
seama repede. Izbuti să citească destul încât să înţeleagă că era 
vorba despre un testament. 

— Hârtii pe care le păstra ordinul. Cufărul ăsta e probabil plin 
cu testamente şi cu acte din secolul al XIII-lea şi al XIV-lea. 
Clătină din cap. Până la urmă, fraţii s-au asigurat că-şi fac 
datoria. 

Evaluă utilitatea a ceea ce se găsea în faţa lui. 


429 


— Câte am putea să aflăm din documentele astea. 

— Astea nu-s toate, afirmă deodată de Roquefort. Nu există 
cărţi. Nici una. Unde-i cunoaşterea? 

— Ceea ce vezi, asta e. 

— Minţi. Mai sunt. Unde? 

Mark se întoarse să-l înfrunte pe de Roquefort. 

— Astea sunt. 

— Nu face pe prostul cu mine. Fraţii noştri şi-au ascuns 
întreaga înţelepciune. Ştii asta. Filip n-a putut să găsească nimic 
niciodată. Aşa că trebuie să fie aici. Pot să văd asta în ochii tăi. 
Mai e ceva. 

De Roquefort îşi scoase arma şi-o ridică până spre fruntea lui 
Mark. 

— Spune-mi! 

— Mai degrabă mor. 

— Dar preferi mai degrabă să-ţi moară mama? Sau prietenii 
de-acolo, de sus? Pentru că pe ei o să-i ucid întâi, în timp cetuo 
să priveşti, până când aflu ceea ce vreau să ştiu. 

Mark examină posibilităţile. Nu era vorba că i-ar fi fost frică de 
celălalt - ciudat lucru, nu-l încerca nici un fel de teamă - ci, pur şi 
simplu, voia şi el să afle. Tatăl lui căutase atâţia ani şi nu găsise 
nimic. Ce spusese maestrul despre el? „Nu are hotărârea 
necesară pentru a-şi duce bătăliile până la capăt.” Tâmpenii. 
Răspunsul pentru căutările tatălui său era la câţiva paşi distanţă. 

— Foarte bine. Vino cu mine. 

x 

— E groaznic de întuneric pe-aici, îi zise Malone fratelui care 
părea să fie la comandă. Te-ar deranja dacă am pune 
generatorul în funcţiune şi-am aprinde luminile astea? 

— Să-l aşteptăm pe maestru să se-ntoarcă. 

— Şi ei o să aibă nevoie de lumini acolo jos, plus că ne ia doar 
câteva minute până punem totul la punct. Maestrul vostru n-o să 
fie prea încântat să aştepte atunci când o să strige după ele. 

Spera că prezicerea lui îi va influenţa decizia individului. 

— Ce rău o să facem? Doar punem în funcţiune câteva lumini. 

— Bine. Dă-i drumul! 

Malone se retrase spre locul în care stăteau ceilalţi. 

— A muşcat momeala. Hai s-o facem! 

Stephanie şi Malone se îndreptară spre un set de proiectoare, 
în timp ce Cassiopeia şi Henrik le înşfăcară pe celelalte. Fiecare 
set consta în două lămpi cu halogen, instalate pe un trepied 


430 


portocaliu. Generatorul era unul mic, alimentat cu benzină. 
Aşezară trepiedele într-o parte şi-n cealaltă a bisericii, după care 
îndreptară becurile în sus. Conectară cablurile de alimentare şi 
dădură fuga înapoi spre locul în care se afla generatorul, în 
apropierea altarului. 

O geantă cu unelte zăcea în spatele acestuia. Cassiopeia 
tocmai scotocea în interiorul ei, când unul dintre paznici o opri. 

— Trebuie să desfac cablurile de alimentare. Nu poţi să 
foloseşti ştecăre la amperajul ăsta. Vreau doar să scot o 
şurubelniţă. 

Bărbatul şovăi, apoi se dădu înapoi, cu arma la şold, părând 
pregătit pentru orice. Cassiopeia vâri mâna în geantă şi scoase 
cu grijă şurubelniţa. La lumina focurilor, legă cablurile de bornele 
generatorului. 

— Hai să verificăm legăturile de la proiectoare, îi zise ea lui 
Malone. 

Porniră nepăsători spre primul trepied. 

— Arma mea cu săgeți e în geanta cu scule, şopti ea. 

— Presupun că e vorba despre drăgălăşeniile alea de care te- 
ai folosit şi în Copenhaga, aşa-i? 

Îşi ţinea buzele nemişcate, ca ventrilocii. 

— Au efect rapid. Am nevoie doar de câteva secunde ca să 
trag. 

Se juca uşor cu trepiedul, fără să facă nimic. 

— Şi câte săgeți mai ai? 

Ea se prefăcu că-şi termină treaba. 

— Patru. 

Se îndreptară spre celălalt trepied. 

— Avem şase musafiri. 

— Ceilalţi doi te privesc. 

Se opriră lângă cel de-al doilea trepied. El răsuflă cu putere. 

— Avem nevoie de o mică diversiune, de o clipă de confuzie 
generală. Am o idee. 

Ea îşi făcu de lucru prin spatele proiectoarelor. 

— Era şi timpul. 


431 


63 


Mark merse înainte prin pasajul subteran, trecând de scară, 
spre locul pe care-l exploraseră mai întâi Malone şi Cassiopeia. 
Nu se întrezărea nici o lumină de sus, din biserică. in clipa în care 
părăseau camera cu comori, regăsi foarfeca pentru metal, care 
avea să-i fie de folos, întrucât presupunea că şi cealaltă poartă 
este încuiată cu lanţ. 

Ajunseră la cuvintele gravate pe perete. 

— Prin semnul acesta tu îl vei învinge, rosti de Roquefort, 
traducând, după care fasciculul luminos descoperi cea de-a doua 
poartă. Asta e? 

Mark făcu un semn de încuviinţare şi-i arătă scheletul proptit 
de perete. 

— A venit să caute de unul singur. 

li povesti despre mareşalul din vremea lui Sauniere şi despre 
medalionul pe care-l găsise Malone, care-i confirma identitatea. 

— Aşa-i trebuia, trase concluzia de Roquefort. 

— Şi ceea ce faci tu e mai bine? 

— Eu am venit pentru fraţi. 

In lumina proiectorului său, Mark observă o uşoară adâncitură 
în pământul din faţa lui. Fără să rostească un cuvânt, o ocoli şi se 
îndreptă spre perete, evitând capcana pe care de Roquefort 
păruse că n-o observă, atenţia lui fiind concentrată asupra 
scheletului. La poartă, folosindu-se de foarfecă, Mark tăie un alt 
lanţ din alamă. Işi aminti de măsurile de precauţie pe care şi le 
luase Malone şi se trase într-o parte, în timp ce încerca să 
deschidă grilajul. 

Dincolo de intrare, erau două cotituri în unghiuri ascuţite, 
similare cu celelalte. Păşi înainte, centimetru după centimetru. În 
lumina aurie a lămpii sale, nu zări altceva decât piatră. 

Trecu de primul colţ, apoi de cel de-al doilea. De Roquefort era 
în spatele lui şi fasciculele lor luminoase, combinate, dezvăluiră o 
altă galerie, aceasta fiind mai spațioasă decât cea dintâi, camera 
comorilor. 

Incăperea era plină cu poliţe din piatră, de diferite forme şi 
dimensiuni. Pe ele se aflau cărţi, toate stivuite cu îngrijire. Sute 
de volume. 

O senzaţie de rău îi cuprinse stomacul lui Mark, în clipa în 

432 


care-şi dădu seama de faptul că manuscrisele ar putea să fie, cel 
mai probabil, deteriorate. Cu toate că aerul din încăpere era 
răcoros şi uscat, timpul trebuia să-şi fi pus pecetea atât asupra 
hârtiei, cât şi a cernelii. Ar fi fost cu mult mai bine să le fi 
depozitat în cufere. Numai că fraţii care le ascunseseră nu-şi 
închipuiseră c-ar putea să treacă şapte sute de ani până să fie 
regăsite. 

Se apropie de unul dintre teancuri şi examină coperta cărţii de 
sus. Ceea ce, în mod sigur, fusese odată o placă din lemn suflată 
cu argint, se înnegrise între timp. Studie gravurile cu chipul lui 
Hristos şi ale celor care păreau să fie Petru şi Pavel, despre care 
ştia că fuseseră modelate din argilă şi ceară, pe sub poleială. 
Meşteşug italienesc.  Ingeniozitate germană. Ridică grijuliu 
coperta şi-şi apropie lumina de carte. Bănuielile i se confirmară. 
Nu putea descifra multe dintre cuvinte. 

— Poţi să citeşti? se interesă de Roquefort. 

Clătină din cap. 

— Trebuie dusă într-un laborator. O să aibă nevoie de 
restaurare profesională. N-ar trebui să le deranjăm. 

— Se pare că a făcut-o deja cineva. 

Privi cu atenţie în locul în care se revărsa fasciculul luminos 
pornit din proiectorul pe care-l ţinea de Roquefort şi zări un teanc 
de cărţi împrăştiate pe jos. Bucăţi şi bucățele de pagini zăceau 
ici-colo, unele transformate în cenuşă. 

larăşi Sauniere, zise el. O să fie nevoie de ani de zile ca să 
adunăm ceva folositor de-aici. Şi asta presupunând c-ar fi într- 
adevăr ceva de adunat. Dincolo de o oarecare valoare istorică, 
probabil că sunt complet nefolositoare. Sunt ale noastre. 

„Şi ce dacă, replică el în gând, ce-ai mai putea face cu ele?” 

Totuşi, prin minte îi zburdau variantele. Sauniere venise în 
locul acela. Fără îndoială. Camera comorilor îi furnizase averea: 
era o treabă cât se poate de simplă, să se întoarcă din când în 
când şi să-şi încarce căruţa cu lingouri din aur şi din argint. 
Monedele ar fi putut naşte bănuieli. Funcţionarii de la bancă sau 
inspectorii financiari ar fi putut să-l întrebe despre proveniența 
acestora. In schimb, metalul neprelucrat ar fi fost o monedă de 
schimb perfectă pentru prima parte a secolului al XX-lea, când 
multe dintre economiile naţionale se bazau fie pe aur, fie pe 
argint. 

Cu toate acestea, abatele mersese chiar mai departe. 

Işi folosise bogăţia construind o biserică presărată cu indicii 


433 


care arătau într-o anumită direcţie, spre ceva în care Sauniere 
credea în mod evident. Ceva în legătură cu care era atât de 
sigur, încât se grozăvise cu cunoştinţele lui. „Prin semnul acesta 
tu îl vei învinge.” Cuvinte gravate nu doar aici, sub pământ, ci şi 
în biserica din Rennes. In faţa ochilor îi apăru inscripţia pictată 
deasupra intrării: „Am avut tot disprețul pentru regatul acestei 
lumi şi pentru toate podoabele trecătoare, datorită iubirii faţă de 
Domnul meu lisus Hristos, pe care L-am văzut, pe care L-am 
iubit, în care am crezut şi căruia m-am închinat”. Cuvinte 
necunoscute dintr-un străvechi antifon? Poate. Cu toate acestea, 
Sauniere le-a ales în mod intenţionat. 

„Pe care L-am văzut.” 

Roti proiectorul de-a lungul încăperii şi examină poliţele. 

Atunci îl văzu. 

„Unde să ascunzi o pietricică?” 

Chiar, unde? 

x 

Malone se întoarse spre generator, unde aşteptau Stephanie şi 
Henrik. Cassiopeia încă mai „lucra” la trepied. Se aplecă şi se 
asigură de faptul că era benzină în aparat. 

— Chestia asta o să facă mult zgomot? întrebă el, cu vocea 
scăzută. 

— Putem doar să sperăm. Dar, din nefericire, au început să 
producă aparate din ce în ce mai silenţioase în zilele noastre. 

Nu se atinse de geanta cu scule, nevrând să le atragă celorlalţi 
atenţia asupra ei în vreun fel. Până atunci, nici unul dintre 
păzitori nu se deranjase să scotocească prin ea. Se pare că 
pregătirea defensivă care se făcea la abație lăsa mult de dorit. 
Dar cât de eficientă putea să fie? Sigur, poţi să înveţi lupta corp 
la corp, cum să tragi cu o armă de foc, cum să mânuieşti un 
cuţit. Numai că alegerea recruţilor trebuia să fie limitată şi doar 
atâtea site din mătase se puteau obţine din coada unui singur 
câine. 

— Totul e gata, anunţă Cassiopeia, suficient de tare încât să 
fie auzită de toată lumea. 

— Trebuie să ajung la Mark, şopti Stephanie. 

— Te-nţeleg, îi răspunse Malone. Dar fiecare lucru la timpul lui. 

— Chiar îţi închipui, măcar pentru o clipă, că de Roquefort o 
să-l lase să mai urce înapoi de-acolo? L-a împuşcat pe Geoffrey 
fără nici o ezitare. 

Observă agitația de care era cuprinsă. 


434 


— Cunoaştem cu toţii situaţia, murmură el. Tu doar păstrează- 
ţi calmul. 

Şi el, la rândul lui, îl voia pe de Roquefort. Pentru Geoffrey. 

— Am nevoie de o secundă ca să umblu în geanta cu scule, 
şopti dintr-o suflare Cassiopeia, în timp ce se ghemuia şi îndesa 
la loc şurubelniţa de care se folosise mai devreme. 

Patru dintre paznici stăteau de cealaltă parte a bisericii, 
dincolo de unul dintre focuri. Alţi doi zăboveau în stânga lor, 
lângă celălalt foc. Nimeni nu părea să le acorde prea multă 
atenţie, încrezători că prada nu putea scăpa din colivia lor sigură. 

Cassiopeia rămase ghemuită lângă geanta cu unelte, cu mâna 
încă vârâtă înăuntru, făcându-i un semn uşor cu capul lui Malone. 
Gata. El se ridică şi anunţă: 

— O să dăm drumul generatorului. 

Cel care era la comandă îi făcu semn să-l pornească. 

Malone se întoarse şi-i şopti lui Stephanie: 

— După ce-l pornesc, sărim pe ăia doi care stau împreună. Eu 
pe unul, tu, pe celălalt. 

— Cu plăcere. 

Era nerăbdătoare, iar el ştia asta. 

— Uşurel, tigroaico. Nu-i chiar atât de simplu pe cât crezi. 

— Stai să vezi. 

x 

Mark se apropie de una dintre poliţele din piatră, aflată printre 
celelalte, vreo douăsprezece sau cam aşa ceva. Observase un 
amănunt. In timp ce toate celelalte erau sprijinite de tot felul de 
stâlpi, unii izolaţi, cei mai mulţi în perechi, acesta era susţinut de 
un suport de formă dreptunghiulară, similar cu altarul de 
deasupra. Şi ceea ce-i atrăsese atenţia fusese aranjamentul 
pietrelor. Nouă blocuri pline pe lat, şapte pe înalt. 

Se aplecă şi lumină partea de dedesubt. Nu se vedea nici o 
lipitură cu mortar deasupra rândului de sus al blocurilor de 
piatră. La fel ca la altar. 

— Trebuie să dăm deoparte cărţile astea, anunţă el. 

— Ai spus să nu le deranjăm. 

— Aici, ceea ce se află înăuntru are importanţă. 

Lăsă jos proiectorul şi înşfăcă un braţ de manuscrise străvechi. 
Mutarea lor stârni o furtună de praf. Le lăsă uşurel pe pământul 
presărat cu pietriş. De Roquefort făcu acelaşi lucru. Trei braţe de 
fiecare şi postamentul se goli. 

— Ar trebui să alunece, zise el. 


435 


Apucară amândoi de câte o parte şi postamentul se mişcă, 
mult mai uşor decât altarul de deasupra, din moment ce poliţa 
era mult mai mică. O aruncară deoparte şi bucata de calcar se 
izbi de pământ, sfărâmându-se în bucățele. Mark zări o altă cutie, 
ascunsă sub poliţă, mai mică, lungă de vreo şaizeci de 
centimetri, lată cam pe jumătate şi înaltă de ceva mai puţin de o 
jumătate de metru. Făurită din piatră gri-bej - calcar, dacă nu se 
înşela - şi într-o stare remarcabil de bună. 

Inşfăcă proiectorul şi-l vâri în suport. Exact aşa cum bănuia, pe 
una dintre laturi apăru o inscripţie. 

— E un osuar, constată de Roquefort. Apare vreun nume? 

Examină inscripţia şi-i făcu plăcere faptul că era în aramaică. 

Aşa trebuia, ca să fie autentică. Obiceiul păstrării morţilor în 
cripte subpământene până când tot ceea ce mai rămânea erau 
oasele uscate, urmat de strângerea acestora şi depozitarea lor 
într-o casetă din piatră era popular la evreii din secolul I. Ştia că 
se păstraseră câteva mii de osuare. Dar numai un sfert dintre ele 
purtau inscripţii care să ajute la identificarea conţinutului; 
explicaţia cea mai plauzibilă era aceea că marea majoritate a 
populaţiei din acea vreme era constituită din analfabeți. 
Apăruseră multe falsuri de-a lungul secolelor, unul în mod 
special, cu câţiva ani în urmă, când se pretinsese că s-ar fi găsit 
o casetă conţinând osemintele lui lacov, fratele vitreg al lui lisus. 
Un alt test de autenticitate ar fi fost tipul de material utilizat - 
calcar cretos, din carierele de lângă lerusalim - alături de stilul 
ciopliturilor, examinarea microscopică a patinei şi testarea cu 
carbon. 

Invăţase aramaica în facultate. O limbă dificilă, complicată şi 
mai mult de ortografie, de jargonul ei şi de numeroasele erori ale 
scribilor antici. Modul în care erau dăltuite literele reprezenta, de 
asemenea, o problemă. De cele mai multe ori, erau prea puţin 
adânci, zgâriate cu un cui. Alteori, erau mâăzgălite alandala pe 
suprafaţa respectivă, ca nişte graffiti. Uneori, ca şi aici, erau 
gravate cu dalta, literele fiind clare. Motiv pentru care aceste 
cuvinte nu erau deloc greu de tradus. De fapt, le mai văzuse şi 
înainte. Citi literele de la dreapta la stânga, aşa cum trebuia, 
apoi şi le inversă în gând. 


YESHUA BAR YEHOSEF. 


— lisus, fiul lui losif, rosti el, traducând. 
436 


— Osemintele Lui? 

— Asta rămâne de văzut. 

Privi cu atenţie partea superioară. 

— Ridic-o! g 

De Roquefort se întinse şi prinse cu mâinile capacul plat. II 
mişcă într-o parte şi-n cealaltă, până când piatra se desprinse. 
Apoi, înlătură capacul şi-l sprijini în poziţie verticală de osuar. 

Mark trase adânc aer în piept. 

Inăuntru se aflau oase. 

Unele dintre ele se prefăcuseră în praf. Multe erau încă 
intacte. Un femur. O tibia. Câteva coaste, un pelvis. Altele păreau 
să fie degetele de la mâini, de la picioare, fragmente din coloana 
vertebrală. 

Şi un craniu. 

Asta să fi fost ceea ce găsise Sauniere? 

Dedesubtul craniului era o cărticică, aflată într-o stare 
remarcabil de bună. Fapt care era de înţeles, din moment ce 
fusese sigilată împreună cu osuarul, acesta la rândul lui fiind 
închis într-un alt container. Coperta era minunată, poleită cu 
foiţă de aur şi incrustată cu pietre şlefuite, aranjate în formă de 
cruce. Hristos era aşezat pe cruce, lucrat de asemenea din aur. 
imprejurul crucii erau alte pietre, cu nuanţe de purpuriu, de jad şi 
de limoniu. 

Luă cartea şi suflă praful şi sfărâmăturile de pe coperta ei, 
apoi o aşeză în echilibru pe colţul suportului. De Roquefort se 
apropie cu proiectorul lui. Deschise coperta şi citi un incipit, 
redactat în latină şi cu o scriere cursivă gotică, fără punctuație, 
cerneala fiind un amestec de albastru şi de stacojiu. 


__ AICI ÎNCEPE O RELATARE DESCOPERITĂ DE FRAŢII 
ÎNTEMEIETORI ÎN TIMP CE EXPLORAU TEMPLUL MUNTELUI 
ÎN IARNA LUI 1121 ORIGINALUL FIIND ÎN ASEMENEA 
STARE DE DEGRADARE A FOST COPIAT EXACT CUM 
APĂREA ÎNTR-O LIMBĂ PE CARE NUMAI UNUL DINTRE NOI 
O POATE ÎNŢELEGE DIN PORUNCA MAESTRULUI WILLIAM 
DE CHARTRES DIN DATA DE 4 IUNIE 1217 TEXTUL A FOST 
TRADUS ÎN CUVINTELE FRAŢILOR ŞI PĂSTRAT PENTRU CA 
TOATĂ LUMEA SĂ ŞTIE. 


De Roquefort, care citise peste umărul lui, zise: 
— Cartea asta a fost lăsată în osuar cu un motiv. 


437 


Mark fu de acord cu el. 

— la vezi, ce urmează? 

— Credeam că eşti aici pentru fraţi. N-ar trebui să fie dusă 
înapoi la abație şi citită de toată lumea? 

— O să iau o hotărâre după ce-o s-o citesc. 

Se întrebă dacă fraţii vor mai afla vreodată. Dar şi el voia să 
ştie, aşa că examină scrisul de pe pagina următoare şi recunoscu 
talmeş-balmeşul de mâzgălituri şi zgârieturi. 

— E în aramaică. Pot să citesc numai câteva cuvinte. Limba 
asta a dispărut de două mii de ani. 

— In incipit se vorbeşte despre o traducere. 

Dădu cu mare grijă paginile şi observă că textul în aramaică 
se întindea pe patru pagini. Apoi, zări cuvinte pe care le putea 
înţelege. CUVINTELE FRAŢILOR. Latină. Hârtia se păstrase în 
condiţii excelente, suprafaţa fiind cea a unui pergament învechit. 
Cerneala colorată, de asemenea, era încă lizibilă. Un titlu trona 
deasupra textului. 


MĂRTURIA LUI SIMON. 


Începu să citească. 


438 


64 


Malone se apropie de unul dintre fraţi, un bărbat îmbrăcat, ca 
toţi ceilalţi, în jeanşi şi într-un sacou din lână, o şapcă 
acoperindu-i părul tuns scurt. Afară mai erau cel puţin alţi şase - 
aşa le spusese de Roquefort - dar avea să-şi facă griji în legătură 
cu ei doar după ce scăpa de cei din interiorul bisericii. 

Cel puţin, atunci va fi înarmat. 

O urmări pe Stephanie cum înşfacă lopăţica şi se apucă să 
înteţească unul dintre focuri, răscolind lemnele şi făcând flăcările 
să se reaprindă. Cassiopeia era şi acum lângă generator, 
împreună cu Henrik, aşteptând ca el şi Stephanie să-şi ocupe 
poziţiile. 

Se întoarse spre Cassiopeia şi făcu un semn din cap. 

Ea smuci de cablul de pornire. 

Generatorul tuşi, apoi muri. Incă două smucituri şi mecanismul 
porni, emițând un huruit încet. Luminile de pe cele două trepiede 
reveniră la viaţă, strălucirea lor intensificându-se odată cu 
creşterea voltajului. Becurile cu halogen se încălzeau repede, iar 
aburii începuseră deja să se ridice de pe sticlă în norişori care, la 
fel de repede, se şi risipiră. 

Malone observă că evenimentul le atrăsese atenţia paznicilor. 
Era o greşeală. Din partea lor. Dar mai era nevoie de puţin timp, 
astfel încât Cassiopeia să-şi poată expedia cele patru săgeți. Se 
întrebă dacă abilitatea ei de ţintaş era la înălţime, după care-şi 
reaminti de reuşitele pe care le avusese în Rennes. 

Generatorul continua să huruiască. 

Cassiopeia rămase ghemuită, cu geanta cu scule la picioarele 
ei, părând să ajusteze funcţionarea motorului. 

Luminile păreau să fi ajuns la intensitatea maximă, iar 
paznicii, să-şi fi pierdut interesul faţă de ei. 

Un set de becuri explodă. 

Apoi, celălalt. 

Un fulger albicios se ridică precum o ciupercă şi, într-o clipă, 
dispăru. Malone se folosi de acea clipă, înfigându-şi pumnul în 
falca fratelui de lângă el. 

Omul se clătină, apoi se prăbuşi la pământ. 

Malone se aplecă şi-l dezarmă. 


439 


x 


Stephanie luă cu lopăţica un tăciune aprins din foc şi se 
întoarse spre paznicul aflat la câţiva paşi de ea, care era atent la 
exploziile becurilor. Hei, îl strigă ea. 

Omul se întoarse. Ea aruncă tăciunele cu boltă spre el. Bucata 
de lemn incandescent pluti prin aer, iar bărbatul încercă să 
devieze proiectilul, numai că tăciunele îl izbi în piept. 

Bărbatul ţipă şi Stephanie îl pocni cu partea netedă a lopăţelei 
drept în faţă. 

x 

Malone o zări pe Stephanie azvârlind un tăciune spre paznic, 
apoi pocnindu-l cu lopăţica. Privirea lui se îndreptă apoi spre 
Cassiopeia care, cu calm, începu să tragă cu arma ei cu aer 
comprimat. Deja expediase o săgeată, fiindcă mai zări doar trei 
oameni în picioare. Unul dintre paznicii rămaşi îşi duse mâna la 
coapsă. Un altul se smuci şi începu să bâjbâie, căutând ceva în 
partea din spate a sacoului. 

Amândoi se prăbuşiră la pământ. 

Ultimul dintre cei tunşi scurt de lângă altar observă ceea ce se 
întâmplase cu camarazii lui şi se răsuci pe călcâie, cu faţa spre 
Cassiopeia, care stătea ghemuită la vreo zece metri distanţă faţă 
de el, arma cu aer comprimat fiind îndreptată chiar asupra lui. 

Omul se aruncă în spatele suportului altarului. 

Cassiopeia nu nimeri ţinta. 

Malone ştia că rămăsese fără săgeți. Mai era doar o clipă şi 
fratele ar fi tras. 

Simţi arma în mâna lui. Detesta s-o folosească. Zgomotul 
împuşcăturii nu l-ar fi alertat numai pe de Roquefort, ci şi pe 
fraţii aflaţi afară. Aşa că porni în goană prin biserică, îşi aşeză 
palmele pe suportul altarului şi, în clipa în care fratele se ridică, 
având arma pregătită, fandă şi-şi transformă elanul într-un şut 
care-l expedie pe adversar la podea. 

— N-a fost rău, comentă Cassiopeia. 

— Credeam c-ai spus că n-o să ratezi. 

— A sărit. 

Cassiopeia şi Stephanie îi dezarmară pe fraţii căzuţi. Henrik se 
apropie de el şi-l întrebă: 

— Te simţi bine? 

— Reflexele mele n-au mai avut de lucru de ceva vreme. 

— E bine de ştiut că mai funcţionează. 

— Cum ai făcut chestia aia cu luminile? vru să ştie Henrik. 


440 


Malone zâmbi. 

— Pur şi simplu, am crescut voltajul. Asta merge de fiecare 
dată. 

Examină interiorul bisericii. Ceva nu era în regulă. De ce nu 
reacţionase nici unul dintre fraţii de-afară la zgomotul becurilor 
care explodau? 

— Ar fi trebuit să avem oaspeţi. 

Cassiopeia şi Stephanie se apropiară, cu armele în mâini. 

— Poate că sunt printre ruine, spre partea din faţă, îşi dădu cu 
părerea Stephanie. 

Malone privi atent spre ieşire. 

— Sau poate că nici nu există. 

— Vă asigur, au existat, se auzi o voce masculină, venind din 
afara bisericii. 

Un bărbat ajunse încet în raza lor vizuală, cu chipul învăluit de 
umbre. 

Malone îşi ridică arma. 

— Cine eşti? 

Bărbatul se opri în apropierea unuia dintre focuri. Privirea lui, 
pornită din ochii solemni adânciţi în orbite, se opri asupra 
trupului acoperit al lui Geoffrey. 

— Maestrul l-a împuşcat? 

— Fără vreo remuşcare. 

Chipul bărbatului se crispă şi buzele lui murmurară ceva. O 
rugăciune? Apoi, zise: 

— Eu sunt capelanul ordinului. Fratele Geoffrey m-a sunat şi 
pe mine, după ce-a vorbit cu maestrul. Am venit aici să împiedic 
violenţa. Dar am ajuns prea târziu. 

Malone îşi cobori arma. 

— Eraţi părtaş la ceea ce-a făcut Geoffrey? 

Capelanul încuviinţă. 

— El nu voia să aibă vreo legătură cu de Roquefort, dar îşi 
dăduse cuvântul faţă de fostul maestru. Tonul vocii lui deveni 
blajin. Acum, se pare că şi-a dat şi viaţa. 

— Ce se-ntâmplă aici? vru să ştie Malone. 

— Vă înţeleg frustrarea. 

— Nu, nu înţelegi, interveni Henrik. Bietul tânăr e mort. 

— Şi eu îl plâng. A slujit ordinul cu mare onoare. 

— Să-l sune pe de Roquefort a fost o mare prostie, fu de 
părere Cassiopeia. A căutat-o cu lumânarea. 

— În ultimele sale luni de viaţă, fostul maestru a pus în 


441 


mişcare un lanţ complex de evenimente. Mi-a povestit despre 
ceea ce plănuia. Mi-a spus cine era seneşalul nostru şi de ce-l 
adusese în rândurile ordinului. Mi-a povestit despre tatăl 
seneşalului şi despre ceea ce ne aştepta. Aşa că am făcut 
legământ de supunere, aşa cum a făcut şi fratele Geoffrey. Ştiam 
ce se-ntâmpla. Numai că seneşalul nu ştia, aşa cum nu cunoştea 
nimic nici despre implicarea noastră. Mi s-a cerut să nu mă implic 
până când nu-mi va solicita ajutorul fratele Geoffrey. 

— Maestrul vostru e aici, sub noi, împreună cu fiul meu, spuse 
Stephanie. Cotton, trebuie să mergem acolo. 

Acesta îi simţi nerăbdarea în voce. 

— Seneşalul şi de Roquefort nu pot să coexiste, continuă 
capelanul. Sunt capetele opuse ale unui vast spectru. Pentru 
binele frăţiei, numai unul dintre aceşti doi bărbaţi trebuie să 
rămână în viaţă. Numai că fostul meu maestru se întreba dacă 
seneşalul se va putea descurca de unul singur. 

Capelanul o privi insistent pe Stephanie. 

— lată de ce sunteţi dumneavoastră aici. El considera că-i veţi 
da putere seneşalului. 

Stephanie nu părea să aibă dispoziţia necesară pentru o lecţie 
de misticism. 

— Fiul meu ar putea să moară din cauza nebuniei ăsteia. 

— De atâtea secole, ordinul a supravieţuit printre războaie şi 
conflicte. Aşa a fost felul nostru. Fostul maestru n-a făcut decât 
să declanşeze o confruntare. Ştia că între de Roquefort şi seneşal 
va fi război. Numai că el şi-a dorit ca războiul acesta să fie pentru 
ceva. Să se ajungă la ceva. Aşa că i-a îndreptat pe amândoi spre 
Chivotul Legii. Ştia că e pe-aici, pe undeva, dar nu ştiu dacă era 
într-adevăr convins că vreunul din ei îl va găsi. Totuşi, ştia că un 
conflict va izbucni şi că, din acesta, va rezulta un învingător. De 
asemenea, ştia că, dacă de Roquefort va învinge, îşi va înstrăina 
repede aliaţii, ceea ce a şi făcut. Moartea a doi dintre fraţi apasă 
greu asupra noastră. Toţi sunt de părere că vor mai fi şi alte 
sacrificii. 

— Cotton, zise Stephanie, eu mă duc. 

Capelanul nu făcu nici o mişcare. 

— Oamenii de afară au fost scoşi din luptă. Faceţi ceea ce 
trebuie. Aici, sus, nu va mai fi vreo vărsare de sânge. 

lar Malone auzi şi cuvintele pe care bărbatul acela întunecat 
nu le rostise cu voce tare. 

„Dedesubtul nostru însă, e cu totul altceva.” 


442 


65 


MĂRTURIA LUI SIMON. 


Am păstrat tăcerea, gândindu-mă că e mai bine ca alţii să 
păstreze o consemnare. Totuşi, nimeni n-a ieşit în faţă. Aşa că 
acestea au fost scrise astfel încât voi să ştiţi ce s-a întâmplat. 

Omul lisus şi-a petrecut mulţi ani propovăduindu-şi învăţăturile 
pe tot cuprinsul ținuturilor ludeea şi Galileea. Am fost cel dintâi 
dintre cei care l-au urmat, dar numărul nostru a crescut, fiindcă 
mulţi considerau că vorbele lui posedă înţelesuri însemnate. Am 
călătorit împreună cu el, urmărindu-l cum alină suferinţele, cum 
aduce speranţa, cum vesteşte mântuirea. Întotdeauna era el 
însuşi, indiferent de ce zi era şi de ce se întâmpla. Dacă mulțimile 
îl slăveau, el le înfrunta. Atunci când era înconjurat de ostilitate, 
nu arăta nici mânie, nici frică. Tot ce credeau alţii despre el, ce 
spuneau sau ce făceau nu-l influenţa niciodată. Odată a spus: „Cu 
toţii purtăm în noi chipul lui Dumnezeu, cu toţii suntem demni de 
a fi iubiţi, cu toţii putem să creştem în spiritul lui Dumnezeu”. L- 
am privit cum îi îmbrăţişa pe leproşi şi pe cei imorali. Femeile şi 
copiii îi erau dragi. Mi-a arătat că toţi sunt demni să fie iubiţi. 
Spunea: „Dumnezeu e tatăl nostru. El ţine la toţi, îi iubeşte şi-i 
iartă pe toţi. Nici o oiţă nu se va pierde vreodată din turma 
acestui păstor. Simţiţi-vă liberi să-i spuneţi totul lui Dumnezeu, 
fiindcă doar cu o asemenea deschidere inima îşi va câştiga 
pacea”. 

Omul lisus m-a învăţat să mă rog. Vorbea despre Dumnezeu, 
despre Judecata de Apoi, despre sfârşitul lumii. Am ajuns să cred 
că putea chiar să stăpânească vântul şi valurile, din moment ce 
stătea atât de departe deasupra noastră. Mai-marii religiei ne 
învățau că durerile, bolile şi tragediile însemnau judecata lui 
Dumnezeu şi că trebuie să primim aceste pedepse cu regretul 
pocăinţei. Omul lisus a spus că nu era adevărat şi le-a oferit celor 
bolnavi curajul de a se însănătoşi, celor slabi, priceperea de a-şi 
clădi un spirit puternic, iar necredincioşilor, şansa de a crede. 
Lumea întreagă părea să se deschidă la apariţia lui. Omul lisus 
avea un ţel, îşi trăia viaţa pentru a-şi îndeplini acest ţel, iar ţinta 
ne era limpede, nouă, celor care-l urmam. 

Numai că în călătoriile lui, omul lisus şi-a făcut duşmani. Mai- 
marii l-au considerat o ameninţare prin faptul că ne propunea alte 
valori, noi reguli, iar lor le ameninţa autoritatea. Îşi făceau griji 
pentru faptul că, dacă omul lisus va fi lăsat să călătorească liber şi 


443 


să predice schimbarea, Roma ar putea să strângă chingile şi toată 
lumea să aibă de suferit, mai ales marii preoţi care slujeau după 
bunul plac al Romei. Aşa s-a întâmplat că omul lisus a fost arestat 
pentru blasfemie şi Pilat a hotărât ca el să fie urcat pe cruce. Am 
fost acolo în ziua aceea şi-am văzut că Pilat n-a avut nici o tragere 
de inimă să dea această hotărâre, dar mai-marii şi-au cerut 
dreptatea şi Pilat n-a putut să se lepede de ei. 

In lerusalim, omul lisus şi alţi şase au fost duşi într-un loc de pe 
un deal şi legaţi cu chingi de cruci. Mai târziu în acea zi, picioarele 
a trei dintre oameni au fost zdrobite şi ei au murit pe la căderea 
serii. Alţi doi au murit în ziua următoare. Omul lisus a fost lăsat în 
viaţă până când a murit şi cel de-al treilea, când în sfârşit i-au fost 
zdrobite şi lui picioarele. Nu m-am dus la el în timp ce suferea. Eu, 
ca şi ceilalţi care-l urmaseră, ne-am ascuns, temându-ne de ceea 
ce ar fi putut să urmeze. După ce-a murit, omul lisus a fost lăsat 
pe crucea lui timp de încă şase zile, timp în care păsările i-au 
ciugulit carnea. Până la urmă, a fost luat de pe cruce şi aruncat 
într-o groapă săpată în pământ. Am privit cum s-a întâmplat asta, 
apoi am fugit din lerusalim pe calea deşertului, oprindu-mă în 
Betania la casa Mariei zisă şi Magdalena şi a surorii ei, Marta. Ele 
îl cunoscuseră pe omul lisus şi se întristaseră pentru moartea lui. 
Erau furioase pe mine pentru că nu l-am apărat, pentru că nu l-am 
mărturisit, pentru că am fugit în timp ce el suferea. Le-am 
întrebat ce-ar fi vrut ele să fac şi răspunsul le-a fost limpede: „Să i 
te alături”. Dar gândul acesta nu mi-a trecut niciodată prin cap. 
Dimpotrivă, în faţa tuturor celor care m-au întrebat, m-am lepădat 
de omul lisus şi de tot ce propovăduia el. Am plecat din casa lor, 
întorcându-mă după câteva zile în Galileea şi la mângâierea celor 
pe care-i cunoşteam. 

Doi dintre cei care au călătorit împreună cu omul lisus, lacov şi 
loan, s-au întors şi ei în Galileea. Împreună, ne-am împărtăşit 
mâhnirea adusă de pierderea omului lisus şi ne-am continuat 
vieţile de pescari. Întunericul pe care-l aveam cu toţii în suflet ne 
măcina şi timpul nu ne alina durerile. În timp ce pescuiam pe 
Marea Galileei, vorbeam despre omul lisus şi despre tot ce a făcut 
şi despre tot ce am văzut cu ochii noştri. Tot pe lac, cu ani în 
urmă, l-am întâlnit pentru prima dată, când ne-a predicat chiar în 
barca noastră. Amintirea lui părea să fie pretutindeni pe apele 
acelea, ceea ce făcea ca mâhnirea noastră să fie şi mai greu de 
îndurat. Intr-o noapte, în timp ce o furtună învolbura lacul, iar noi 
stăteam pe țărm mâncând pâine şi peşte, mi s-a părut că-l văd pe 
omul lisus deasupra ceţurilor. Dar atunci când mi-am revenit în 
fire am ştiut că vedenia aceea era doar în mintea mea. În fiecare 
dimineaţă, frângeam pâinea şi mâncam peşte. Amintindu-ne de 
ceea ce făcea odinioară omul lisus, unul dintre noi binecuvânta 


444 


pâinea şi-o ridica în sus, oferind-o spre slava lui Dumnezeu. Fapta 
aceasta ne făcea pe toţi să ne simţim mai bine. Într-o zi, loan a 
comentat că pâinea frântă era ca trupul frânt al omului lisus. 
După aceea, cu toţii am început să legăm în minte pâinea cu 
trupul. 

Patru luni au trecut şi într-o zi lacov ne-a amintit ceea ce 
propovăduia Tora, precum că acela care e atârnat de un copace 
blestemat. l-am spus că asta nu poate să fie adevărată şi pentru 
omul lisus. Atunci a fost pentru prima dată când vreunul dintre noi 
a pus la îndoială străvechile învățături. Pur şi simplu, ele nu 
puteau să se aplice pentru cineva atât de bun ca omul lisus. Cum 
ar fi putut să ştie un scrib de demult că toţi cei care erau atârnaţi 
de un copac ar fi fost blestemaţi? Nu putea. În bătălia dintre omul 
lisus şi străvechile învățături, omul lisus a fost învingător. 

Mâhnirea noastră continua să ne chinuiască. Omul lisus nu mai 
era. Glasul lui tăcuse. Mai-marii rămăseseră în viaţă şi învăţăturile 
lor trăiau. Nu pentru c-ar fi fost drepte, ci pur şi simplu pentru că 
ei erau vii şi vorbeau. Mai-marii triumfaseră în faţa omului lisus. 
Dar cum ar putea să fie greşit ceva atât de bun? De ce-ar lăsa 
Dumnezeu ca o asemenea bunătate să dispară? 

Vara s-a sfârşit şi a venit sărbătoarea tabernaculului, vremea la 
care se sărbătorea bucuria unei noi recolte. Am gândit că n-am fi 
în pericol dac-am călători spre lerusalim şi-am participa şi noi. 
Ajunşi acolo, în timpul procesiunii spre altar, s-a citit din Psalmi că 
Mesia nu va muri, ci va trăi şi va povesti faptele Domnului. Unul 
dintre mai-mari a declarat că, deşi domnul l-a pedepsit pe Mesia 
atât de amarnic, El nu l-a dat pradă morţii. Ci mai degrabă, piatra 
pe care au aruncat-o ziditorii a devenit piatra de temelie. În 
templu, am ascultat citindu-se din Zaharia, care spunea că într-o 
zi Domnul va veni şi că apă vie va curge dinspre lerusalim şi că 
Domnul va deveni rege peste întregul pământ. Apoi, într-o seară 
am dat peste o altă zicere din Zaharia. Vorbea despre o revărsare 
din Casa lui David şi despre duhul milostivirii şi al rugăciunii. Se 
spunea că atunci când îl vom privi pe el, cel pe care l-au străpuns, 
îl vom jeli aşa cum îşi jeleşte cineva întâiul născut. 

Ascultând acestea, m-am gândit la omul lisus şi la ceea ce s-a 
întâmplat cu el. Cititorul părea să vorbească direct cu mine atunci 
când vorbea despre gândul lui Dumnezeu de a-l lovi pe păstor, 
astfel încât oile să se poată împrăştia. În acea clipă, m-a cuprins o 
dragoste de neşters. In acea seară, am plecat din lerusalim spre 
locul în care romanii l-au îngropat pe omul lisus. Am îngenuncheat 
asupra rămăşiţelor lui muritoare şi m-am întrebat cum de un 
simplu pescar putea să fie izvorul tuturor adevărurilor. Marii preoţi 
şi învățații l-au considerat pe omul lisus un şarlatan. Dar eu ştiam 
că n-au dreptate. Dumnezeu nu cerea supunere faţă de vechile 


445 


legi ca să-ţi găseşti mântuirea. lubirea lui Dumnezeu n-avea 
graniţe. Omul lisus a spus de multe ori asta şi, primindu-şi 
moartea cu mare curaj şi demnitate, omul lisus ne-a mai dat o 
ultimă lecţie tuturor. Sfârşindu-ţi viaţa, găseşti viaţă. lubind, vei fi 
iubit. 

Toate îndoielile m-au părăsit. Mâhnirea a dispărut. Tulburarea 
a devenit limpezime. Omul lisus nu murise. Trăia. În mine, înviase 
Domnul cel ridicat din morţi. l-am simţit prezenţa atât de desluşit, 
ca odinioară, când stătea lângă mine. Mi-am amintit de ceea ce 
mi-a spus de multe ori: „Simon, dacă mă iubeşti, îmi vei găsi 
oiţa”. In sfârşit, am ştiut că, iubind aşa cum iubea el, oricine putea 
să-l cunoască pe Domnul. Făcând ceea ce-a făcut el, cu toţii 
puteam să-l cunoaştem pe Domnul. Trăind aşa cum a trăit el îţi 
deschide calea spre mântuire. Dumnezeu s-a coborât din cer 
sălăşluind în omul lisus şi prin faptele şi cuvintele acestuia 
Domnul a devenit cunoscut. Învățătura era limpede: să-ţi pese de 
cei aflaţi în nevoie, să-i alini pe cei în nenorocire, să te 
împrieteneşti cu cei oropsiţi. Dacă faci toate lucrurile acestea, 
Domnul va fi mulţumit. Dumnezeu i-a luat viaţa omului lisus astfel 
încât să putem vedea. Eu am fost doar cel dintâi care a acceptat 
acest adevăr. Misiunea a devenit limpede. Învățătura trebuie să 
trăiască prin mine şi prin alţii care cred la fel. 

Atunci când le-am povestit lui loan şi lui lacov despre viziunea 
mea, au văzut şi ei, la rândul lor. Înainte să plecăm din lerusalim, 
ne-am întors în locul în care am avut viziunea şi am săpat 
pământul după rămăşiţele omului lisus. Le-am luat cu noi şi le-am 
depus într-o peşteră. Ne-am întors în anul următor şi i-am adunat 
oasele. Apoi, am scris această mărturie pe care am pus-o să stea 
împreună cu omul lisus, fiindcă, împreună, ei sunt Cuvântul. 


446 


66 


Mark era, în acelaşi timp, tulburat şi uimit. Ştia despre Simon. 

Acesta fusese numit la început Cefas, în aramaică, apoi Petros, 
adică „piatră”, în greacă. Până la urmă, devenise Petru, iar 
Evangheliile susțineau că lisus ar fi spus: „Pe piatra asta îmi voi 
clădi biserica”. 

Mărturia aceasta era cea dintâi relatare din vechime pe care o 
citise vreodată şi i se păruse şi logică. Fără evenimente 
supranaturale sau apariţii miraculoase. Fără acţiuni care să 
contrazică istoria sau logica. Fără amănunte inconsecvente care 
să arunce dubii asupra credibilităţii. Doar o mărturie din partea 
unui simplu pescar despre cum ajunsese să-l vadă cu ochii lui pe 
un om mare, pe unul ale cărui lucrări de bine şi vorbe bune 
supravieţuiseră şi după moartea sa, suficient încât să-l inspire 
să-i ducă mai departe cauza. 

Simon, în mod sigur, nu dispunea de intelectul sau de 
abilitatea necesară ca să fabrice acel tip de idei religioase 
complicate care aveau să apară mult mai târziu. Intreaga lui 
capacitate de înţelegere îi era încredinţată omului lisus, pe care-l 
cunoscuse şi pe care Dumnezeu îl luase la El printr-o moarte 
violentă. Ca să-l cunoască pe Dumnezeu, ca să fie parte din El, 
lui Simon îi era clar că trebuie să se comporte ca omul lisus. 
Invăţăturile puteau să supravieţuiască numai dacă el, precum şi 
alţii asemenea lui, le insuflau viaţă. Moartea nu putea să-şi pună 
pecetea asupra omului lisus. Se producea o înviere. Nu una în 
adevăratul sens al cuvântului, ci una spirituală. Şi, în mintea lui 
Simon, omul lisus se ridicase din morţi - trăia în continuare - şi, 
din acest început izolat, din timpul unei nopţi de toamnă, la şase 
luni după ce omul lisus a fost răstignit, s-a născut Biserica 
creştină. 

— Ticăloşii ăştia aroganţi, bombăni de Roquefort. Cu bisericile 
lor imense şi cu teologia. Fiecare cuvânt din asta e greşit. 

— Nu, nu e. 

— Cum poți să spui una ca asta? Nu există nici o răstignire 
povestită în amănunţime, nici un mormânt gol, nici un înger care 
să anunţe învierea lui Hristos. Asta-i o ficţiune, creată de oameni 
pentru propriul interes. Mărturia asta are un înţeles. Totul a 
început cu un om care şi-a dat seama de ceva în mintea lui. 
Ordinul nostru a fost şters de pe suprafaţa pământului, fraţii 


447 


noştri au fost torturați şi asasinați, în numele aşa-zisului Hristos 
înviat. 

— Efectul e acelaşi. Biserica s-a născut. 

— Crezi, măcar pentru o clipă, că Biserica ar fi prosperat dacă 
întreaga ei teologie ar fi fost bazată pe o revelaţie personală a 
unui om simplu? Pe câţi crezi că i-ar mai fi convertit? 

— Dar asta-i exact ceea ce s-a întâmplat. lisus a fost un om 
obişnuit. 

— Care a fost ridicat la statutul de zeitate de oamenii de mai 
târziu. Şi oricine contesta această stare de fapt era considerat 
eretic şi ars pe rug. Catarii au fost şterşi de pe faţa pământului 
chiar aici, în Pirinei, pentru faptul că n-au crezut. 

— Părinţii Bisericii de la început au făcut ceea ce-au făcut. Au 
fost nevoiţi să înfrumuseţeze totul, ca să supravieţuiască. 

— Vrei să spui că le scuzi faptele? 

— Ce-a fost a fost. 

— Şi nu mai poate fi desfăcut. 

Un gând îi trecu prin minte. 

— Sauniere sigur a citit asta. 

— Şi n-a spus nimănui. 

— Exact. Chiar şi-a dat seama de inutilitatea unui asemenea 
lucru. 

— N-a spus nimănui, fiindcă altfel şi-ar fi pierdut comoara 
personală. El n-avea onoare. Era un hoţ. 

— Poate. Dar informaţia, în mod evident, l-a afectat. A lăsat 
atât de multe indicii în biserica lui. Era un om învăţat şi ştia să 
citească în latină. Dac-a găsit asta şi sunt sigur c-a găsit-o, a 
înţeles. Cu toate astea, a pus-o la loc în ascunzătoarea ei şi a 
încuiat uşa după el când a plecat. 

Privi fix spre osuar. Oare privea cu adevărat osemintele 
omului lisus? Un val de tristeţe îl cuprinse, în clipa în care-şi dădu 
seama de faptul că tot ceea ce mai rămăsese din tatăl lui erau, 
de asemenea, oasele. 

Işi aţinti privirea asupra lui de Roquefort şi-l întrebă despre 
ceea ce dorea să ştie cu adevărat: 

— Tu l-ai ucis pe tata? 

x 

Malone o urmări cu privirea pe Stephanie în timp ce se 
repezea spre scară, ţinând o armă luată de la unul dintre paznici. 

— Te duci undeva? 

— Poate că el mă urăşte, dar tot fiul meu e. 


448 


înţelese că trebuia să se ducă, dar n-avea să fie singură. 

— Vin şi eu. 

— Prefer să fac asta singură. 

— Puțin îmi pasă de ce preferi. Vin şi eu. 

— Şi eu, interveni Cassiopeia. 

Henrik o apucă de braţ. 

— Nu. Lasă-i pe ei. Ei trebuie să rezolve asta. 

— Să rezolve ce? întrebă Cassiopeia. 

Capelanul făcu un pas în faţă. 

— Seneşalul şi maestrul trebuie să se provoace unul pe 
celălalt. Mama lui a fost implicată pentru un motiv anume. 
Lăsaţi-o. Destinul ei e acolo, jos, cu ei. 

Stephanie dispăru în jos pe scară şi Malone o privi de sus cum 
sărea într-o parte, evitând groapa. Apoi o urmă în jos, cu 
lanterna într-o mână şi cu arma în cealaltă. 

— Pe unde? şopti Stephanie. 

El îi făcu semn să tacă. Apoi, auzi voci. Din stânga lui, din 
direcţia încăperii pe care o descoperiseră el şi Cassiopeia. 

— Pe aici, îi zise el, mimând cuvintele. 

Ştia că drumul era lipsit de capcane până aproape de intrarea 
în încăpere. Cu toate acestea, înaintară încet, câte un centimetru 
o dată. În clipa în care zări scheletul şi cuvintele gravate în 
perete, ştiu că trebuiau să fie precauţi. 

Vocile se auzeau mai clar acum. 

x 


— Te-am întrebat dacă tu l-ai ucis pe tata, insistă Mark, 
ridicând vocea. 

— Tatăl tău a fost un suflet slab. 

— Asta nu-i un răspuns. 

— Am fost acolo în noaptea în care şi-a pus capăt vieţii. L-am 
urmărit până pe pod. Am stat de vorbă. 

Mark asculta. 

— Era frustrat. Furios. Rezolvase criptograma, cea din jurnalul 
lui, dar nu-i spusese nimic. Tatălui tău îl lipsea, pur şi simplu, 
puterea de a merge mai departe. 

— Tu nu ştii nimic despre tata. 

— Dimpotrivă. L-am urmărit ani de zile. S-a plimbat de la o 
problemă la alta, fără să rezolve vreodată măcar una. Asta i-a 
adus necazuri atât din punct de vedere profesional, cât şi 
personal. 

— Se pare c-a găsit destule încât să ne conducă încoace. 


449 


— Nu. Alţii le-au găsit. 

— N-ai făcut nici o încercare să-l opreşti să se spânzure? 

De Roquefort ridică din umeri. 

— De ce s-o fac? Era hotărât să moară şi n-am găsit c-aş avea 
vreun avantaj dacă l-aş fi oprit. 

— Aşa că, pur şi simplu, ai plecat şi l-ai lăsat să moară? 

— Nu m-am amestecat într-o problemă care nu mă privea. 

— Ticălosule! 

Făcu un pas în faţă. De Roquefort îşi ridică arma. Mark încă 
ţinea în mâini cartea luată din osuar. 

— Dă-i drumul. Impuşcă-mă! 

De Roquefort părea derutat. 

— Ai împuşcat un frate. Ştii care-i pedeapsa. 

— A murit din cauza ta. Tu l-ai trimis. 

— lar o iei de la capăt. Un set de reguli pentru tine, altul 
pentru noi, ceilalţi. Tu ai apăsat pe trăgaci. 

— În legitimă apărare. 

— Lasă jos cartea. 

— Şi ce-o să faci cu ea? N 

— Ceea ce-au făcut maeştrii la Inceputuri. O s-o folosesc 
împotriva Romei. intotdeauna m-am întrebat cum de s-a ridicat 
ordinul atât de repede. Atunci când papii au încercat să ne 
contopească pe toţi cu cavalerii ospitalieri, i-am oprit iarăşi şi 
iarăşi. Şi toate, datorită cărţii ăsteia şi-a osemintelor ăstora. 
Biserica Romano-Catolică n-a putut să rişte ca oricare dintre ele 
să devină publică. Inchipuie-ţi ce-a fost în mintea papilor ăstora 
din Evul Mediu atunci când au aflat că învierea fizică a lui Hristos 
era un mit. Fireşte, n-aveau cum să fie siguri. Mărturia asta ar 
putea să fie la fel de născocită ca şi Evangheliile. Cu toate astea, 
cuvintele sunt fascinante, iar osemintele, greu de ignorat. Pe- 
atunci, existau mii de relicve peste tot. Bucăţi din trupurile 
sfinţilor împodobeau fiecare biserică. Toată lumea credea atât de 
uşor. Nu există nici un motiv pentru care osemintele astea ar fi 
fost ignorate. Şi erau cele mai importante relicve dintre toate. 
Aşa că maeştrii s-au folosit de ceea ce ştiau, iar ameninţarea a 
dat roade. 

— Şi azi? 

— Exact invers. Sunt prea mulţi oameni care nu cred în nimic. 
Mintea omului modern pune multe întrebări, iar în Evanghelii 
sunt prea puţine răspunsuri. Totuşi, mărturia asta e altceva. Ar 
avea un înţeles pentru foarte mulţi oameni. 


450 


— Prin urmare, o să fii un Filip al IV-lea al zilelor noastre. 

De Roquefort scuipă pe pământ. 

— Asta-i ceea ce cred eu despre el. Şi-a dorit să aibă 
cunoaşterea asta ca să poată controla Biserica şi ca şi urmaşii lui 
s-o poată controla, la rândul lor. Dar a plătit pentru lăcomia lui. El 
şi întreaga lui familie. 

— Chiar crezi, măcar pentru o clipă, c-ai putea să controlezi 
ceva? 

— N-am nici o dorinţă să controlez. Dar aş vrea să le văd 
feţele tuturor prelaţilor ăstora îngâmfaţi, atunci când ar da 
explicaţii despre mărturia lui Simon Petru. La urma urmei, 
osemintele lui odihnesc în inima Vaticanului. Au construit o 
catedrală în jurul mormântului lui şi-au dat numele lui unei 
bazilici. El e cel dintâi sfânt al lor, primul lor papă. Cum ar putea 
să-i explice cuvintele? N-ai vrea să-i asculţi atunci când vor 
încerca? 

— Cine ar putea să spună precis că sunt chiar ale lui? 

— Cine ar putea să spună precis că vorbele lui Matei, ale lui 
Marcu, ale lui Luca şi ale lui loan sunt chiar ale lor? 

— Să schimbi totul ar putea să nu fie ceva atât de bun. 

— Eşti la fel de slab ca taică-tău. N-ai sânge-n tine pentru o 
bătălie. Ce-o să faci, o să îngropi cartea asta? N-o să spui 
nimănui? O să laşi ordinul în întuneric, mânjit de calomniile unui 
rege lacom? Oamenii slabi ca tine sunt cauza faptului că ne 
găsim într-o asemenea situaţie. Tu şi maestrul tău vă potriveaţi 
de minune, unul cu celălalt. Şi el era un om slab. 

Auzise destul, aşa că, fără vreun avertisment, îşi ridică mâna 
stângă, în care ţinea proiectorul, orientându-i fasciculul luminos 
astfel încât, pentru o clipă, să-i strălucească drept în ochi lui de 
Roquefort. Lumina supărătoare îl făcu pe de Roquefort să-şi 
mijească ochii, lăsând mâna în care ţinea arma în jos şi ridicând- 
o pe cealaltă, ca să se apere de strălucirea dureroasă. 

Mark lovi cu piciorul arma din mâna lui de Roquefort, apoi se 
năpusti să iasă din încăpere. leşi pe poarta deschisă, se întoarse 
înapoi spre scară, dar apucă să facă doar câţiva paşi. 

La trei metri în faţa lui zări o altă lumină şi-i observă pe mama 
lui şi pe Malone. 

De Roquefort apăru în spatele. 

— Stai! se auzi comanda, iar el se opri. 

De Roquefort se apropie. 

Mark îşi zări mama ridicând o armă. 


451 


— Lasă-te-n jos, Mark, ţipă ea. 
Dar el rămase în picioare. 
De Roquefort era acum exact în spatele lui. Simţi ţeava armei 
în ceafă. 
— Lasă-ţi arma jos, o somă de Roquefort. 
Malone scoase la iveală o altă armă. 
— Nu poţi să ne împuşti pe amândoi. 
— Nu. Dar pot s-o împuşc pe ea. 
x 


Malone cântări în minte posibilităţile. Nu putea să tragă în de 
Roquefort fără să-l nimerească şi pe Mark. Dar de ce se oprise 
Mark? De ce-i dăduse ocazia adversarului să-l încolţească? 

Lasă-ţi arma jos, îi zise Malone, liniştit, lui Stephanie. Nu. 

— Eu aş face aşa cum spune el, îi atrase atenţia de Roquefort. 

Stephanie nu se mişcă. 

— Oricum o să-l împuşte. 

— Poate, insistă Malone. Dar hai să nu provocăm noi chestia 
asta. 

Ştia că ea îşi pierduse odată fiul din cauza unor greşeli. Şi n- 
avea de gând să lase să-i fie luat iarăşi. li examină chipul lui 
Mark. Nu se vedea nici o urmă de frică. Făcu un semn cu 
lanterna spre cartea din mâna tânărului. 

— Asta e rezultatul căutărilor? 

Mark încuviinţă. 

— Chivotul Legii, împreună cu o grămadă de comori şi de 
documente. 

— Merita? 

— Asta nu trebuie s-o spun eu. 

— Merita, declară de Roquefort. 

— Şi-acum, ce? întrebă Malone. Nu mai ai unde să te duci. 
Oamenii tăi au fost doborâţi. 

— Tu ai făcut-o? 

— In parte. Dar capelanul vostru e aici, cu un contingent de 
cavaleri. Se pare că s-a petrecut o revoltă. 

— Asta rămâne de văzut, replică de Roquefort. O s-o mai spun 
doar o singură dată, doamnă Nelle: lasă arma jos. După cum 
foarte corect a observat domnul Malone, ce-aş avea de pierdut 
dacă ţi-aş împuşca fiul? 

Malone continua să evalueze situaţia, examinând în minte 
opţiunile posibile. Apoi, în strălucirea proiectorului lui Mark, o 
descoperi. O uşoară adâncitură în pământ. Greu de observat, în 


452 


afara cazului în care ştiai s-o cauţi. O altă capcană, întinzându-se 
pe toată lăţimea pasajului şi din locul în care se afla el, până la 
Mark. Işi întoarse privirea din nou spre el şi citi în ochii tânărului 
faptul că ştia de existenţa ei. O uşoară înclinare a capului şi 
înţelese de ce se oprise Mark. Voia ca de Roquefort să vină după 
el. Avea nevoie ca el să vină. 

Se pare că venise vremea să termine cu toate astea. 

Aici şi acum. 

Se întinse şi smulse arma din mâna lui Stephanie. 

— Ce faci? îl întrebă ea. 

— Uită-te spre de Roquefort, îi spuse el, numai din mişcarea 
buzelor. Jos. Işi dădu seama de faptul că ea recepţionase ceea 
ce-i zisese. 

Apoi, se întoarse să înfrunte situaţia. 

— Inţeleaptă mişcare, îi zise de Roquefort. 

Stephanie rămăsese tăcută, părând să fi înţeles. Numai că el 
se îndoia de faptul că înţelesese cu adevărat. Işi întoarse atenţia 
spre cei aflaţi de cealaltă parte a capcanei. Cuvintele lui, 
adresate lui Mark, părură să fie îndreptate spre de Roquefort. 

— Bun. Tu eşti la mutare. 

x 

Mark ştia că totul avea să se termine. Maestrul îi scrisese lui 
Stephanie că el nu avea hotărârea necesară pentru a-şi duce 
bătăliile la bun sfârşit. Să le pornească, părea să-i fie uşor, să le 
ducă mai departe, chiar şi mai uşor, dar să le încheie se dovedise 
întotdeauna ceva dificil. Acum, nu mai era aşa. Maestrul lui 
construise scena, iar actorii îşi jucaseră rolurile conform 
scenariului. Era momentul pentru scena finală. Raymond de 
Roquefort însemna o ameninţare. Doi dintre fraţi erau morţi din 
cauza lui şi nimeni nu putea să spună unde se va opri totul. Nu 
era chip ca el şi de Roquefort să trăiască în acelaşi timp în cadrul 
ordinului. Se pare că maestrul lui ştiuse asta. Ceea ce însemna 
că unul din ei trebuia să dispară. 

Ştia că, doar la un pas în faţă, era o groapă adâncă, pe fundul 
căreia spera să fie plasați ţepi din bronz. In furia care-l făcea să 
se arunce înainte orbeşte, fără să se preocupe de nimic altceva 
din jurul lui, de Roquefort n-avea habar de această primejdie. Era 
imaginea vie a modului în care avea să conducă ordinul. 
Sacrificiile pe care le făcuseră atâtea mii de fraţi timp de şapte 
sute de ani ar fi fost irosite din cauza aroganţei lui. 

Citind mărturia lui Simon, căpătase în sfârşit un argument 


453 


istoric pentru propriul scepticism religios. Întotdeauna fusese 
preocupat de contradicţiile biblice şi de firavele explicaţii care li 
se dădeau. Religia, se temea el, era o unealtă folosită de oameni 
ca să-i manipuleze pe alţi oameni. Nevoia minţii omeneşti de a 
primi răspunsuri, chiar şi la întrebări care nu aveau nici un 
răspuns, permisese ca tot ceea ce era de necrezut să devină 
evanghelie. Apărea o oarecare senzaţie de uşurare din credinţa 
că moartea nu însemna un sfârşit. Mai era şi altceva. lisus se 
presupunea c-ar fi dovedit acest fapt înviindu-se pe Sine şi 
dăruindu-le aceeaşi mântuire tuturor celor care credeau. 

Numai că nu exista viaţă după moarte. 

Nu în sensul literal al cuvântului. 

In loc de asta, ceea ce făceau alţii din viaţa ta era modul în 
care trăiai mai departe. Amintindu-şi de ceea ce spusese şi de 
ceea ce făcuse omul lisus, Simon Petru înţelesese că, de fapt, 
crezurile prietenului său mort fuseseră cele care înviaseră în el. 
Şi, propovăduind această învăţătură, făcând ceea ce făcuse lisus, 
Simon îşi găsise mântuirea. Nici unul dintre noi n-ar trebui să-l 
judece pe altul, ci numai pe el însuşi. Viaţa nu e nesfârşită. Un 
anumit interval de timp ne defineşte pe toţi; apoi, după cum 
demonstrau şi moaştele din acel osuar, în ţărână ne întoarcem. 

Putea doar să spere că viaţa lui însemnase ceva şi că alţii îşi 
vor aminti de el prin această semnificaţie. 

Trase adânc aer în piept. 

Şi-i azvârli cartea lui Malone, care o prinse din zbor. 

— De ce-ai făcut asta? îl întrebă de Roquefort. 

Mark observă că Malone înţelesese ceea ce se pregătea el să 
facă. 

Şi, deodată, înţelese şi mama lui. 

Descoperi acest lucru în ochii ei, în care licăreau lacrimile. Ar fi 
vrut să poată să-i spună că-i părea rău, că greşise, că n-ar fi 
trebuit s-o judece. Ea păru să-i citească gândurile şi făcu un pas 
în faţă, dar Malone o opri întinzându-şi braţul. 

— Dă-te la o parte din drum, Cotton, îi ceru ea. 

Mark se folosi de acest moment şi făcu un mic pas înainte, pe 
pământul încă solid. 

— Du-te, îi porunci de Roquefort. la cartea înapoi. 

— Sigur. 

Incă un pas. 

Tot solid. 

Dar, în loc să meargă către Malone, aşa cum îi poruncise de 


454 


Roquefort, se aplecă astfel încât să evite direcţia în care era 
îndreptată arma şi se răsuci pe călcâie, apoi îşi repezi cotul în 
coastele lui de Roquefort. Abdomenul musculos al acestuia era 
tare, iar el ştia bine că nu se putea măsura cu un luptător mai 
experimentat decât el. Numai că avea un avantaj. In timp ce de 
Roquefort se pregătea pentru o luptă corp la corp, el îşi înfăşură 
pur şi simplu mâinile în jurul pieptului acestuia şi se învârti 
împreună cu el, apoi îşi propulsă picioarele într-un salt, astfel 
încât amândoi să cadă pe podeaua care, ştia, n-avea să reziste. 

Işi auzi mama ţipând „nu”, apoi auzi arma lui de Roquefort 
declanşându-se. 

li împinsese într-o parte mâna care ţinea arma, dar nu putea 
să ştie sigur încotro se dusese glonţul. Se prăbuşiră pe falsa 
podea, greutatea lor adunată fiind mai mult decât suficientă 
încât să dezvăluie groapa. De Roquefort se aşteptase cu 
siguranţă să se lovească de pământ tare, fiind gata să riposteze. 
Dar, în clipa în care se prăbuşiră în groapă, Mark îşi desfăcu 
strânsoarea din jurul trupului lui de Roquefort şi-şi eliberă 
braţele, ceea ce le permise ţepilor să se înfigă cu toată forţa în 
spinarea duşmanului său. 

Un geamăt se strecură printre buzele lui de Roquefort, în clipa 
în care-şi deschise gura să spună ceva. Dar numai sângele mai 
ieşi, gâlgâind. 

— i-am spus, în ziua în care l-ai contestat pe maestru, c-o să 
regreţi ceea ce-ai făcut, îi şopti Mark. Mandatul tău s-a încheiat. 

De Roquefort încercă să vorbească, dar răsuflarea îl părăsi, în 
timp ce sângele i se revărsa printre buze. 

Apoi, trupul înţepeni. 

— Te simţi bine? îl întrebă Malone, de deasupra. 

Se ridică. Greutatea lui, care-l apăsa, făcuse ca de Roquefort 
să se înfigă şi mai adânc în ţepi. Hainele-i erau pline de nisip şi 
de pietriş. Se ridică sprijinindu-se în mâini şi ieşi din groapă, apoi 
se scutură. 

— Tocmai am mai omorât un om. 

— Te-ar fi omorât el pe tine, îi zise Stephanie. 

— Nu e o justificare prea bună, dar alta n-am. 

Lacrimile şiroiau pe chipul mamei lui. 

— Credeam că te-ai dus iarăşi. 

— Speram să pot evita ţepii, dar nu eram sigur că de 
Roquefort o să colaboreze. 

— Trebuia să-l omori, interveni Malone. Nu s-ar fi oprit 


455 


niciodată. 

— Ce-a fost cu împuşcătura? se interesă Mark. 

— A trecut pe-aproape, îl informă Malone. Făcu un gest cu 
cartea. Asta-i ceea ce căutai? 

Mark încuviinţă. 

— Şi mai sunt destule. 

— Te-am mai întrebat mai devreme: a meritat? 

Mark îi arătă spre pasaj. 

— Hai să aruncăm o privire şi să-mi spui tu. 


456 


67 


ABAȚIA DES FONTAINES. 
MIERCURI, 28 IUNIE. 
ORA 12.40 DUPA-AMIAZA. 


Mark privi de jur împrejurul salonului circular. Frații se 
împodobiseră încă o dată cu veşmintele lor de sărbătoare şi se 
strânseseră în conclav, pregătindu-se să-şi aleagă maestrul. De 
Roquefort era mort şi fusese depus în Salonul Părinților în seara 
precedentă. La funeralii, capelanul îi contestase posteritatea lui 
de Roquefort şi votul fusese unanim în favoarea renegării 
acestuia. În timp ce asculta discursul capelanului, Mark îşi 
dăduse seama de faptul că tot ceea ce se întâmplase fusese 
absolut necesar. Din nefericire, el omorâse doi oameni, pe unul 
din ei cu regret, pe celălalt fără vreo remuşcare. li implorase 
iertarea lui Dumnezeu pentru primul mort, dar pentru faptul că 
de Roquefort nu mai era simţea doar uşurare. 

Acum, capelanul vorbea din nou, adresându-se conclavului: 

— Vă spun vouă, fraţilor. Destinul a lucrat, dar nu în maniera 
în care a plănuit cel mai recent maestru al nostru. Calea lui a fost 
cea greşită. Chivotul Legii s-a întors la noi datorită seneşalului. El 
a fost succesorul ales de fostul nostru maestru. El a fost cel 
trimis în cercetare. El şi-a înfruntat şi şi-a doborât duşmanul, 
punând binele nostru mai presus de al lui şi ducând la împlinire 
ceea ce maeştrii noştri au visat de atâtea secole. 

Mark văzu sute de capete mişcându-se de sus în jos, în semn 
de aprobare. Niciodată până acum nu-i mai impresionase pe 
oameni într-o asemenea măsură. Existenţa lui în viaţa 
universitară fusese una singuratică, incursiunile de weekend 
împreună cu tatăl său, apoi de unul singur, fiind singurele 
aventuri pe care le cunoscuse vreodată, până la ultimele câteva 
zile. 

Chivotul Legii fusese scos în linişte de sub pământ în ziua 
precedentă şi readus la abație. El şi Malone scoseseră, cu mâinile 
lor, osuarul, împreună cu mărturia care-l însoțea. li arătase 
capelanului ceea ce găsiseră şi se căzuse de acord ca noul 
maestru să decidă cum se va proceda în continuare. 

Acum, această decizie era la îndemână. 

457 


De data aceasta, Mark nu mai stătea printre ofiţerii ordinului. 
Era doar unul dintre fraţi, aşa că-şi ocupase locul în mulţimea 
întunecată de oameni. Nu fusese ales să facă parte din conclav, 
aşa că urmărea, împreună cu ceilalţi, cum îşi îndeplineau 
misiunea cei doisprezece. 

— Nu există nici o îndoială asupra a ceea ce trebuie făcut, 
rosti unul dintre membrii conclavului. Fostul seneşal trebuie să 
ne fie maestru. Aşa să fie. 

Tăcerea cuprinse întreaga încăpere. 

Mark ar fi vrut să vorbească, să protesteze. Dar Regulamentul 
interzicea asta, iar el îl încălcase suficient, cât pentru o viaţă de 
om. 

— Sunt de acord, spuse un alt membru al conclavului. 

Ceilalţi zece făcură semne de încuviinţare. 

— Atunci, aşa să fie, conchise cel care făcuse propunerea. Cel 
care ne-a fost seneşal ne va fi de-acum maestru. 

Aplauzele izbucniră, cei peste patru sute de fraţi arătându-şi 
astfel aprobarea. 

Incepu corul. 

Beauseant. 

Acum nu mai era Mark Nelle. 

Era maestrul. 

Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. leşi din rândurile fraţilor şi 
pătrunse în cercul format de membrii conclavului. li privi cu 
atenţie pe bărbaţii aceia pe care-i admira. Intrase în rândurile 
ordinului numai ca să împlinească visurile tatălui său şi să scape 
de mama lui. Rămăsese pentru că ajunsese să iubească atât 
ordinul, cât şi pe maestrul său. 

În minte îi veniră cuvinte din loan: 


La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi 
Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. 
Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a 
făcut. Intru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina 
luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. În lume era şi 
lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale 
a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care 
cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu. 


Simon Petru L-a cunoscut şi L-a primit, aşa cum au făcut şi toţi 
cei care au urmat după Simon, iar întunericul lor s-a făcut 
lumină. Poate că datorită revelaţiei unice a lui Simon, ei erau 


458 


acum cu toţii fii ai lui Dumnezeu. Strigătele se atenuară. 

Aşteptă până când întreaga sală fu cuprinsă de tăcere. 

— Mă gândisem că poate a venit timpul să părăsesc locul 
acesta, rosti el, încet. Ultimele câteva zile m-au pus în faţa 
multor hotărâri dificile. Din cauza alegerilor pe care le-am făcut, 
am crezut că viaţa mea ca frate al vostru s-a încheiat. L-am 
omorât pe unul dintre ai noştri şi pentru asta regret. Dar n-am 
avut de ales. L-am omorât pe maestru, dar pentru asta nu simt 
nimic. 

Tonul deveni mai ridicat. 

— El a contestat toate lucrurile în care credeam. Lăcomia şi 
neîndurarea lui ar fi însemnat prăbuşirea noastră. Era preocupat 
de nevoile lui, de dorinţele lui, nu de ale noastre. 

Simţi cum forţa îl invadează, pe măsură ce auzea din nou 
cuvintele celui care-i fusese mentor. „Aminteşte-ţi de ceea ce te- 
am învăţat.” 

— In calitate de conducător al vostru, voi trasa o nouă cale. 
Vom ieşi din întuneric, dar nu ca să ne căutăm răzbunare sau 
dreptate, ci ca să ne cerem locul cuvenit în lumea aceasta unor 
Cavaleri Săraci ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon. Asta 
suntem. Asta vom fi. Avem înainte fapte măreţe pe care le 
putem îndeplini. Săracii şi asupriţii au nevoie de cineva care să-i 
apere. Noi putem să fim izbăvitorii lor. 

Ceva din ceea ce scrisese Simon îi reveni în minte. „Cu toţii 
purtăm în noi chipul lui Dumnezeu, cu toţii suntem demni de a fi 
iubiţi, cu toţii putem să creştem în spiritul lui Dumnezeu.” El era 
cel dintâi maestru în şapte sute de ani călăuzit de aceste 
cuvinte. 

Şi avea de gând să le urmeze. 

— Şi-acum, bunii mei fraţi, e vremea să-i spunem adio fratelui 
Geoffrey, al cărui sacrificiu a făcut ca ziua aceasta să fie posibilă. 
x 

Malone era impresionat de mănăstire. El, Stephanie, Henrik şi 
Cassiopeia fuseseră primiţi mai devreme şi beneficiaseră de un 
tur complet prin abație, fiind cei dintâi netemplieri cărora li se 
acordase vreodată această onoare. Ghidul lor, capelanul, le 
arătase toate cotloanele şi le explicase răbdător istoria fiecăruia. 
Apoi plecase, spunându-le că era vremea să înceapă conclavul. 
Se întorsese cu câteva minute în urmă şi-i condusese în capelă. 
Veniseră să participe la funeraliile lui Geoffrey, fiind admişi acolo 
ca mulţumire pentru rolul important pe care-l jucaseră în 


459 


redescoperirea Chivotului Legii. 

Se aşezaseră în primul rând de strane, chiar în faţa altarului. 
Capela însăşi era magnifică, o catedrală în sine, un loc care-i 
adăpostise pe cavalerii templieri de secole. Şi Malone le simţea 
prezenţa. 

Stephanie stătea lângă el, iar Henrik şi Cassiopeia, lângă ea. O 
simţi cum i se taie respiraţia în clipa în care psalmodierea se opri 
şi apăru Mark din spatele altarului. In timp ce toţi ceilalţi fraţi 
purtau sutane cafenii şi aveau capetele acoperite, el era 
înveşmântat în mantia albă a maestrului. Malone întinse mâna şi- 
o apucă pe a ei, tremurătoare. Ea îi aruncă un zâmbet şi-l 
strânse cu putere. 

Mark se apropie de sicriul simplu al lui Geoffrey. 

— Fratele acesta şi-a dat viaţa pentru noi. Şi-a ţinut 
legământul. Pentru aceasta, va avea onoarea de a fi 
înmormântat în Salonul Părinților. Până acum, numai maeştrii 
puteau fi adăpostiţi acolo. Acum, li se va alătura acest erou. 

Nimeni nu rosti o vorbă. 

— De asemenea, contestarea adusă fostului nostru maestru 
de fratele de Roquefort este, în felul acesta, abrogată. Locul său 
de onoare va fi reintrodus în Cronici. Acum, haideţi să-i spunem 
adio fratelui Geoffrey. Prin el am renăscut. 

Serviciul religios dură o oră, după care Malone şi ceilalţi îi 
urmară pe fraţi jos, în Salonul Părinților. Acolo, sicriul fu plasat în 
locolus, lângă cel al fostului maestru. 

După aceea, ieşiră şi se îndreptară spre automobilele lor. 

Malone observase că Mark era plin de calm, iar relaţia cu 
mama lui se îmbunătăţise. 

— Şi-acum, ce-o să faci, Malone? îl întrebă Cassiopeia. 

— Mă-ntorc la vânzarea cărţilor. Şi fiul meu o să vină să-şi 
petreacă o lună cu mine. 

— Un fiu? Câţi ani are? 

— Paisprezece, merge pe treizeci. E o belea. 

Cassiopeia rânji. 

— inseamnă că seamănă mult cu taică-său. 

— Mai mult cu maică-sa. 

Se gândise mult la Gary în ultimele câteva zile. Văzându-i pe 
Stephanie şi pe Mark războindu-se unul cu celălalt, îi reveniseră 
în minte unele dintre propriile eşecuri în calitate de tată. Dar nu 
se întâmpla aşa ceva cu Gary. În timp ce Mark devenise un om 
plin de resentiment, Gary era strălucit la şcoală, un bun atlet şi 


460 


nu obiectase niciodată faţă de mutarea lui Malone la Copenhaga. 
Dimpotrivă, îl încurajase să se ducă, dându-şi seama de faptul că 
tatăl lui avea nevoie să fie fericit, la rândul lui. Malone se simţea 
destul de vinovat din cauza acestei decizii. Dar abia aştepta să-şi 
petreacă timpul împreună cu fiul lui. Cu un an în urmă, îşi 
petrecuseră prima lor vară în Europa. Anul acesta, plănuiseră să 
călătorească în Suedia, în Norvegia şi-n Anglia. Gary adora să 
călătorească: alt lucru pe care-l aveau în comun. 

— O să ne distrăm pe cinste, adăugă el. 

Malone, Stephanie şi Henrik urmau să meargă cu maşina până 
la Toulouse, după care să ia avionul până la Paris. De acolo, 
Stephanie avea să zboare spre casă, în Atlanta. Malone şi Henrik 
îşi continuau călătoria spre Copenhaga. Cassiopeia se îndrepta 
spre castelul ei, în propriul Land Rover. 

Stătea lângă maşină atunci când Malone se apropie de ea. 

Munţii îi înconjurau din toate părţile. In câteva luni, iarna urma 
să învelească totul cu o pătură de zăpadă. Făcea parte dintr-un 
ciclu. 

La fel de limpede în natură, ca şi în viaţă. Bine, apoi rău, pe 
urmă bine, apoi mai mult rău, după care mai mult bine. Işi aminti 
că-i spusese lui Stephanie, atunci când se retrăsese din 
activitate, că era sătul până-n gât de prostii. Ea zâmbise în faţa 
naivităţii lui şi-i spusese că, atât timp cât pământul va fi locuit, n- 
o să găsească un loc liniştit. Jocul era acelaşi peste tot. Numai 
jucătorii erau alţii. 

Asta era în regulă. Experienţa din ultima săptămână îl 
învățase faptul că era un jucător şi-avea să fie totdeauna. Dar, 
dacă-l întreba cineva, avea să-i spună că e librar. 

— Ai grijă de tine, Malone, îi zise ea. N-o să-ţi mai păzesc 
fundul. 

— Am senzaţia că noi doi o să ne mai vedem. 

Ea îi răspunse cu un zâmbet. 

— Nu se ştie niciodată. E posibil. 

Se întoarse la maşina lui. 

— Cum a rămas cu Claridon? îl întrebă pe Mark. 

— A implorat iertare. 

— Şi tu, cu îndurare, i-ai acordat-o. 

Mark zâmbi. 

— Mi-a spus că de Roquefort voia să-i frigă tălpile până la os şi 
vreo câţiva fraţi mi-au confirmat asta. Vrea să ni se alăture. 

Malone chicoti. 


461 


— Voi, băieţi, sunteţi pregătiţi pentru asta? 

— În rândurile noastre au fost odinioară oameni şi mai răi. O 
să supravieţuim. Eu îl privesc ca pe propria ispăşire. 

Stephanie şi Mark stătură preţ de câteva clipe de vorbă cu 
voce scăzută. Deja îşi luaseră rămas-bun în particular. Ea părea 
calmă şi relaxată. După toate aparențele, convorbirea lor fusese 
una civilizată. Malone era bucuros. Intre ei trebuia să se facă 
pace. 

— Ce-o să se-ntâmple cu osuarul şi cu mărturia? îl întrebă 
Malone pe Mark. Nu era prin preajmă nici unul dintre fraţi, aşa că 
se simţea în siguranţă să abordeze un asemenea subiect. 

— Vor rămâne sigilate, deoparte. Lumea e mulţumită cu 
credinţa ei. N-am de gând să mă amestec în asta. 

Malone îl aprobă. 

— Bună idee. 

— Dar ordinul acesta va ieşi din nou la lumină. 

— Aşa e, adăugă Cassiopeia. Deja am discutat cu Mark despre 
implicarea lor în organizaţia caritabilă pe care-o conduc. 
Eforturile mondiale pentru lupta împotriva SIDA şi pentru 
preîntâmpinarea foametei ar avea ce face cu un influx de capital, 
iar ordinul are acum destui bani de cheltuit. 

— Henrik a făcut lobby din greu, de asemenea, ca noi să ne 
implicăm în cauzele lui preferate, zise Mark. Şi am fost de acord 
să ajutăm şi-acolo. In consecinţă, cavalerii templieri vor avea ce 
să facă. Priceperea noastră o să fie întrebuințată din plin. 

Îşi întinse mâna, iar Mark i-o strânse. 

— Sunt convins că templierii se află pe mâini bune. Mult noroc 
îţi doresc. 

— Şi ţie, Cotton. Şi tot mai vreau să aflu ce-i cu numele ăsta. 

— Sună-mă într-o zi şi-o să-ţi povestesc totul despre el. 

Se urcară în automobilul închiriat, cu Malone la volan. În timp 
ce-şi legau centurile de siguranţă, Stephanie îi zise: 

— Îți rămân datoare. 

El o privi mirat. 

— Asta-i ceva nou. 

— Să nu ti-o iei în cap. 

El zâmbi. 

— Poartă-te cu înţelepciune. 

— Am înţeles, doamnă. 

Şi porni maşina. 


462 


Nota autorului. 


În timp ce stăteam la o cafenea în Hojbro Plads, am hotărât că 
protagonistul meu trebuia să locuiască în Copenhaga. E, cu 
adevărat, unul dintre cele mai grozave oraşe din lume. Prin 
urmare, Cotton Malone, librar, a devenit o nouă adăugire la 
această piaţă aglomerată. De asemenea, mi-am petrecut mult 
timp în sudul Franţei, descoperind multe despre istoria sa şi 
despre multe peisaje de-acolo, care au sfârşit prin a ajunge în 
această povestire. Cea mai mare parte a intrigii mi-a venit în 
minte în timp ce călătoream, ceea ce este de înţeles, ţinând 
seama de calităţile inspiratoare de care dispun Danemarca, 
Rennes-le-Château şi provincia Languedoc. Dar e vremea să 
aflăm unde se trage linia de demarcaţie dintre faptele reale şi 
ficţiune. 

Răstignirea lui Jacques de Molay, aşa cum e înfăţişată în 
prolog, precum şi posibilitatea ca imaginea sa să fie cea de pe 
Giulgiul de la Torino (capitolul 46) sunt concluziile lui Christopher 
Knight şi ale lui Robert Lomas. Am fost intrigat atunci când am 
descoperit această idee în lucrarea lor, The Second Messiah (Cel 
de-al doilea Mesia), aşa că am însăilat conceptul lor inovator în 
povestirea mea. Multe dintre cele susţinute de Knight şi Lomas - 
aşa cum sunt relatate de Mark Nelle în cuprinsul capitolului 46 - 
par logice şi sunt, de asemenea, în concordanţă cu toate 
dovezile datărilor ştiinţifice strânse despre giulgiu, în ultimii 
douăzeci de ani. 

Abația des Fontaines este inventată, dar se întemeiază în 
mare măsură pe locuri din multe aşezăminte din Pirinei. Locurile 
din Danemarca există toate. Catedrala din Roskilde şi cripta lui 
Christian al IV-lea (capitolul 5) sunt cu adevărat magnifice, iar 
priveliştea din Round Tower, din Copenhaga, (capitolul 1) te duce 
într-adevăr cu gândul la un alt secol. 

Lars Nelle este un amestec din mai multe persoane, bărbaţi şi 


463 


femei, care şi-au dedicat viaţa scrierilor despre Rennes-le- 
Château. Am citit multe surse, unele aflate la graniţa cu 
bizareria, altele la cea cu ridicolul. Dar, în felul lor propriu, fiecare 
dintre ele oferea o abordare unică a acestui loc cu adevărat 
misterios. Pe această linie, sunt câteva lucruri de punctat: 

Cartea Pierres Gravees du Languedoc (Pietrele gravate din 
Languedoc) de Eugene Stublein (menţionată pentru prima dată 
în capitolul 4) face parte din folclorul din Rennes, cu toate că 
nimeni n-a văzut vreodată un exemplar din ea. Aşa cum se 
relatează în capitolul 14, cartea este catalogată în Biblioteca 
Naţională din Paris, numai că volumul lipseşte. 

Piatra funerară originală a lui Marie d'Hautpoul de Blanchefort 
a dispărut, cel mai probabil, fiind distrusă de însuşi Sauniere. Dar 
se spune c-ar fi fost făcută o schiţă, pe data de 25 iunie 1905, de 
o societate ştiinţifică invitată, desenul fiind până la urmă publicat 
în anul 1906. Numai că există cel puţin două variante ale acestei 
presupuse schiţe, aşa că e greu să ştim cu siguranţă care dintre 
ele este originală. 

Toate faptele legate de familia d'Hautpoul şi de relaţiile 
acesteia cu cavalerii templieri sunt reale. Aşa cum s-a detaliat în 
capitolul 20, abatele Bigou a fost confesorul lui Marie şi chiar i-a 
comandat piatra funerară, la zece ani după moartea ei. De 
asemenea, a fugit din Rennes în anul 1793 şi nu s-a mai întors 
niciodată. Dacă într-adevăr a lăsat în urma lui mesaje secrete, 
aceasta este o ipoteză (de asemenea, făcând parte din atracțiile 
din Rennes), dar această posibilitate se potriveşte de minune cu 
o povestire incitantă. 

Asasinarea abatelui Antoine Gelis s-a petrecut în realitate şi 
întocmai cum a fost înfăţişată în capitolul 26. Gelis a avut într- 
adevăr legătură cu Sauniere şi unii au lansat speculaţia conform 
căreia Sauniere ar fi putut să fie implicat în moartea lui. Cu toate 
acestea, nu există nici o dovadă a acestei implicări, aşa că până- 
n ziua de azi crima a rămas neelucidată. 

Dacă există vreo criptă dedesubtul bisericii din Rennes, asta 
nu se va şti niciodată. După cum s-a menţionat în capitolele 32 şi 
39, oficialităţile locale nu vor permite nici un fel de explorare. 
Numai că seniorii din Rennes trebuiau să fie înmormântați 
undeva şi, până în prezent, cripta lor n-a fost localizată. Referirile 
la această criptă, presupuse că s-ar fi găsit în jurnalul parohiei, 
aşa cum se menţionează în capitolul 32, sunt adevărate. 

Pilastrul vizigot consemnat în capitolul 39 există şi este expus 


464 


în Rennes. Într-adevăr, Sauniere l-a întors invers şi a gravat 
cuvintele pe el. Legătura dintre 1891 (1681, citit răsturnat) şi 
piatra funerară a lui Marie d'Hautpoul de Blanchefort întinde, 
într-adevăr, coincidenţa până la extrem, dar toate acestea 
există. Aşa că e posibil să existe un mesaj pe-acolo, pe undeva. 

Toate clădirile şi toate lucrările lui Sauniere legate de biserică 
şi de Rennes sunt reale. Zeci de mii de vizitatori explorează 
anual domeniul lui Sauniere. Legătura dintre 7 şi 9 este invenţia 
mea, întemeiată pe observaţiile făcute în timp ce studiam 
pilastrul vizigot, imaginile răstignirii şi diferite alte obiecte din 
biserica din Rennes şi din împrejurimile ei. După ştiinţa mea, n-a 
scris nimeni despre această legătură cu 7 şi 9, aşa că, poate, 
aceasta va constitui contribuţia mea personală la saga din 
Rennes. 

Nöel Corbu a trăit în Rennes şi rolul lui în plăsmuirea unei mari 
părţi a ficţiunilor despre acele locuri este real (capitolul 29). O 
excelentă carte, The Treasure of Rennes-le-Château: A Mystery 
Solved (Comoara din Rennes-le-Château: un mister elucidat), de 
Bill Putnam şi John Edwin Wood, se ocupă de născocirile lui 
Corbu. Acesta chiar a cumpărat domeniul lui Sauniere de la fosta 
amantă a preotului. Mulţi sunt de părere că, în cazul în care 
Sauniere ar fi ştiut ceva, ar fi putut foarte bine să-i spună şi 
amantei lui. O parte care ţine de legendă (poate o altă născocire 
de-a lui Corbu) este aceea că amanta i-ar fi spus lui Corbu 
adevărul, înainte să moară, în 1953. Dar nu vom şti niciodată. 
Ceea ce ştim este că acelaşi Corbu a profitat din plin de pe urma 
ficţiunii despre Rennes, el fiind sursa, în anul 1956, a primelor 
articole de ziar în legătură cu presupusa comoară. Aşa cum s-a 
menţionat în capitolul 29, Corbu chiar a redactat un manuscris 
despre Rennes, dar paginile acestuia au dispărut după moartea 
lui, în 1968. 

Până la urmă, legenda despre Rennes a fost imortalizată într-o 
carte din 1967, Le tresor maudit de Rennes-le-Château (Comoara 
blestemata din Rennes-le-Château), de Gerard de Sede, care e 
recunoscută ca fiind cea dintâi pe marginea acestui subiect. 
Cuprinde multă ficţiune, în cea mai mare parte fiind vorba despre 
un fel de „remake” al povestirii originale, din 1956, a lui Corbu. 
In cele din urmă, Henry Lincoln, un cineast britanic, a dat peste 
poveste şi a fost recunoscut ca popularizator al oraşului Rennes. 

Tabloul Citind Regulile din Caridad, de Juan de Valdes Leal, 
este expus în realitate în biserica spaniolă canonică din Santa 


465 


Caridad. Am mutat-o în Franţa, deoarece simbolismul ei era 
irezistibil. Ca urmare, includerea ei în povestea despre Rennes 
este invenţia mea (capitolul 34). Palatul papal din Avignon e 
portretizat cu acuratețe, cu excepţia arhivelor, pe care le-am 
născocit. 

Criptogramele fac parte într-adevăr din povestea despre 
Rennes. Cu toate acestea, cele incluse în povestire provin din 
imaginaţia mea. 

Şantierul de construcţii pentru castelul din Givors se bazează 
pe un proiect actual care se derulează, de fapt, în Guedelon, în 
Franţa, unde meşterii construiesc un castel din secolul al XIII-lea 
folosind unelte şi materii prime din acea vreme. Lucrarea va dura 
într-adevăr câteva decenii, iar şantierul este deschis pentru 
vizitare. 

Templierii, fireşte, au existat, iar istoria lor este reflectată cu 
acuratețe. De asemenea, Regulamentul lor este citat cu 
acuratețe. Poemul din capitolul 10 este real, dar autorul e 
necunoscut. Tot ceea ce a realizat ordinul, aşa cum se detaliază 
pe parcursul întregii cărţi, este adevărat şi rămâne ca un 
testament al unei organizaţii care, în mod evident, a luat-o 
înaintea timpului său. Cât despre averea şi cunoaşterea pierdute 
ale templierilor, nu s-a mai găsit nimic după epurarea din 
octombrie 1307, cu toate că Filip al IV-lea al Franţei le-a căutat, 
într-adevăr, zadarnic. Relatarea despre carele îndreptate spre 
Pirinei (capitolul 48) se bazează pe vechi referiri istorice, cu toate 
că nu se poate şti nimic sigur. 

Din nefericire, nu există cronici ale ordinului. Dar poate că 
aceste documente îl aşteaptă pe vreun aventurier, care va 
descoperi, într-o bună zi, ascunzătoarea pierdută a templierilor. 
Ceremonia de primire din capitolul 51 este reprodusă cu 
exactitate, utilizând cuvintele impuse de Regulament. Dar 
ceremonia de înmormântare, aşa cum este detaliată în capitolul 
19, este inventată, cu toate că evreii din secolul I îşi îngropau 
într-adevăr morţii într-o manieră similară. 

Evanghelia după Simon este creaţia mea. Dar conceptul 
alternativ despre cum ar fi putut „învia” Hristos provine dintr-o 
excelentă carte, Ressurection, Myth or Reality (Invierea, mit sau 
realitate), de John Shelby Spong. 

Contradicţiile existente între cele patru cărţi ale Noului 
Testament în legătură cu învierea (capitolul 46) au reprezentat o 
provocare pentru oamenii de ştiinţă secole de-a rândul. Faptul că 


466 


doar un schelet crucificat a fost descoperit vreodată (capitolul 
50) ridică într-adevăr semne de întrebare, aşa cum au făcut-o 
numeroase comentarii şi declaraţii de-a lungul istoriei. Una în 
mod special, atribuită papei Leon al X-lea (1513-1521) mi-a atras 
atenţia. Leon făcea parte din familia Medici, un om puternic, 
susţinut de aliaţi puternici, conducând o Biserică despre care, în 
vremea aceea, se ştia că deţine autoritatea supremă. Declaraţia 
lui este scurtă, simplă şi ciudată din partea capului Bisericii 
Romano-Catolice. 

Aceasta a fost, cu adevărat, scânteia care a generat acest 
roman. 

„Ne-a servit de minune, mitul acesta al lui Hristos.” 


467 


Cuprins 


394 01 pb n a n 1 soson RDI RIP RO IRI PRI IRI IE a RR RE 6 
PTOLOG setea sia aaa alea 08 0 030009 2 tan it dal 8 
PARTEA INA Ls aa a as e aa ui i cotate 16 
seo seu aaa atat E Casa aaa Aa dă AR noa A altu aci mal tla be 16 
Di 0 i dA Șt da bal i Rl A tai 22 
e A iai n ata dal e a Ba ana ta 4 E 8 ati E sate 28 
71 AT A a ao ai acte Îi aaa ra aaa 31 
5 dt bit Ru ata ad E 00 a dai i atena 36 
Ci ai ll ate TATAEE LE LE aaa dala oalele bed ic Cta, 41 
Pizda a i td E nai al AA Ri a 47 
(op Ra a ca a aa e a 5 tu A 51 
Dif io aa ata a ia el 55 
DO) notele ela pot aaa iu au d iati a Oaza aa paul aa a it Ada add all 62 
fi PE o 300 oa RARA 99 9 RR ORE DRP RN e ON AA o a aa e Ra 69 
În Die oi la i ra CEO Ca ae ata ceai Rp A tata 77 
1 LE E E CERE RI PR EIN AAAI AS 83 
DA EEE SE ia aa alt lo aa aa i 88 
PARTEA A DOUA n uoe au cena a id agale a a d rca 103 
TSn 200 Saba dacie alia datat dle da otite a Motta dle 103 
TO natia sl ice a a oa acd a le eta TTE, 107 
i ÎN SO EDC 118 
ÎLE catia AD e a ca aid la li aa ct Dă 122 
ie PAAA IT A TIIE E 3 ERE RR SOFIA III RPR ASES 128 
PA DIE la a a ani ela Ra aa ai 133 
Dai ce ABE Nada add diana ia Aa a a at aia S a tă 139 
DD ae ESEE E ala a lata n EE lut aa 146 
DI ceea oblica adu a 03 a aia A Rt ai 152 
isp o aaa RD VAI NOR NE SAD e PRR a APOI pasă RICE Ie A e ba 157 
DD oii iale taiati Qi aiasa dul dd Aa e Aaa li SRI ii SO ca 162 


7A Cea 0 a lt a 0 la aa 176 
DE EE 9050044 0 99 a SRR e d lia i OO n ta 181 
Pe ORAR RUA DO A a AR RIN A RE RICO ROCI ARON A IP ERAI SRR 188 
SO cas a lt a ate aaa a a ie aa 195 
PARTEA A TREIA. esiaine îti Boat aa bet dă sea d ac 201 
EI EE aa aa a aul a ea fate ai a ed 201 
E ANE Appia aaaic Dual Ba ao ETT a ea aaa cl ad 206 
EE EEE E aa COCA alla EEE 000 Clue BI 0 ai 214 
5 Bta batea et SAG al ao aaa a ba dada tt pa O OS ee dl 217 
Ala bee let Oa aa d ll a T ASAA EE AAEN 222 
E Oa oa Oa a do a OI ta 233 
E T A ITE aa că a a ea aa i ta el 243 
2) e cei taiat dt il RE Ola da i ll delta ba d 0 ada 252 
EI A A e 259 
CE oda lit Aaaa Aaaa 30 a blue aaa aaa 270 
Pa Bi i ADOR E a dal al a ARI te aa 275 
A Discuta pu pacea la deea 2000 iasa taca 6 EER 285 
A e ont al leg aa A it aa al e al d 293 
ZA CP tote Roua pn a o tac aa dt ia L 300 
PARTEA-A PATRA see eeeaaeana talia ta atat cala Ride at Metal 306 
De pac asi asalt alla racita gap au ali 5 a alo ai a 306 
DA 0 cs 0 a alle aaa a E 040 Aaaa a 0 8 311 
A Tia aa aa ta la d ta Sta 0 dea e dle 324 
A. aul p ap aaaaoitel oaia ba a ia 90 odaie ES 337 
AEO A n 0 a RA 09 a aa tag 0 lu 345 
E) O E S a 348 
Sta tie leton 00 Al aia teal bot tal teal 356 
E Della 07 aa la 0 ic a ata a td a 361 
E) sd enma pd a d aaa ll a a 365 
DA pes e atit fo 0 tatea ia d dea i NU dl cita 373 
DIe ut oa iul AO dl e ag iara aaa e a TAAA AROGO atic 378 
TEETE TEET 382 
PARTEA. A CINCEA ns sont dd nn siia a ia lt 387 
Bi EEEN Aaaa e 0 AAEE AE det tz ut tt al 387 
De E a a ll i la 396 
o i AENEAS II DRP ENAS 402 
OO ao taia 2 30 0 ala ra a a a ladă 408 


PAER AE ot di pi i ST a 0 aa at 8 421 
o E EES EEEE EE EEE A PAE ESSES ea 430 
SY RNN A INI ID IRI AIA E ASTE CR RR NORI E RR II OI RAURI IE 437 
05 AREE ENIE E E A EEE aa 441 
OT ar ala d d 0 e a aan Da alla e 455 
Nota AU LOU D h PAEA EEA 35 aa ta iu iei 461 
(AUDI ITI Si E 00 id d RARI E ie d ad E A ti 466 


470