Michael Byrnes — Secretul lui Iosif

Americanul Michael Byrnes nu părea să fie destinat unei 
cariere literare. După ce a obţinut o diplomă în ştiinţe la 
Montclair State University şi un MBA la Rutgers, a înfiinţat o 
mare companie de asigurări pe care o conduce şi acum, apoi s-a 
instalat în liniştitul New Jersey împreună cu soţia şi cele două 
fiice. Dar, cum el însuşi mărturiseşte, o triplă pasiune pentru 
teologie, ştiinţe şi condiţia umană l-a împins în cele din urmă să 
apuce condeiul. Cu rezultate nu tocmai rele: primul său roman, 
bestsellerul Secretul lui /osif (The Sacred Bones, 2007), va fi 
publicat în peste douăzeci şi cinci de tări. 


MICHAEL BYRNES 


Secretul lui losif E 
traducere din engleză de DELIA RAZDOLESCU 


Pentru Caroline, Vivian şi Camille 


PROLOG 
LIMASSOL, CIPRU 
Aprilie 1292 


De pe parapetul de răsărit al turnului pătrat al Cetăţii 
Kolossi, Jacques de Molay privea în zare peste întinderea apelor 
Mediteranei, cu mantia albă şi bar- ba-i cafenie fluturând în briza 
călduţă. Pentru un cavaler de aproape cincizeci de ani, 
trăsăturile sale regeşti - nas lung, ochi cenuşii pătrunzători, 
frunte netedă şi pomeţi adânc sculptați - erau surprinzător de 
tinereşti. 

Cu toate că nu putea vedea cu adevărat malurile Ţării 
Sfinte, ar fi jurat că simte aroma aiborilor de eucalipt. 

Trecuse aproape un an de când Acra, ultima fortăreață 
importantă a cruciaților din Regatul răsăritean al lerusalimului, 
căzuse în mâinile mamelucilor egipteni. Asediul durase şase 
săptămâni sângeroase, până când Marele Maestru, Guillaume de 
Beaujeu, îşi aruncase sabia şi coborâse de pe metereze pentru a 
înfrunta batjocura oamenilor săi. De Beaujeu le-a răspuns: „Je ne 
m'enfuis pas... Je suis mort"!. Ridicându-şi braţul însângerat, le-a 
arătat săgeata împlântată adânc în trupul său. Apoi a căzut 
pentru a nu se mai ridica niciodată. 

Acum, De Molay se întreba dacă nu cumva moartea lui De 
Beaujeu prevestise soarta Ordinului însuşi. 

- Monsieur, îi strigă cineva în franţuzeşte. 

Se întoarse către tânărul scrib care stătea lângă scară. 

- Oui? 

- Este gata să vă primească. 

De Molay dădu din cap şi îl urmă jos, în pântecul 
castelului. Cămaşa de zale pe care o purta sub mantie zornăia la 
fiecare pas pe treptele din piatră. A fost condus într-o încăpere 
cu pereţi din piatră şi tavan boltit, unde noul Mare Maestru, 
Thibaud de Gaudin, zăcea pe un pat aşezat chiar în mijloc. Aerul 
greu duhnea a mizerie trupească. 

De Molay încerca să nu se uite la mâinile osoase ale lui De 
Gaudin, acoperite de pustule supurânde. Şi la chip era 
înfricoşător - palid ca moartea, cu ochii galbeni ieşindu-i din 
orbitele înfundate. 


E Nu fug... sunt mort. @ (N. tr.) 


- Cum te simţi? 

Încercarea de a părea prietenos sunase făţarnic. 

- Tot atât de bine precum arăt. 

S-a uitat la crucea templierilor care împodobea mantia lui 
De Molay, chiar deasupra inimii. 

- De ce mă aflu aici ? 

In ciuda sănătăţii sale şubrede, Marele Maestru era înainte 
de toate rivalul lui De Molay. 

- Ca să discutăm ce se va întâmpla când eu nu voi mai fi. 
Glasul lui De Gaudin îi zgâria urechile. Sunt lucruri pe care 
trebuie să le ştii. 

- Ştiu doar că refuzi să aduni o nouă armată pentru a 
redobândi ceea ce am pierdut, i-a răspuns De Molay sfidător. 

- Hai, Jacques, fii serios. lar începi ? Papa a murit şi a luat 
cu el în mormânt orice speranţă pentru altă cruciadă. Chiar şi tu 
trebuie să recunoşti că, fără sprijinul Romei, nu avem nici o 
şansă de supravieţuire. 

- Nu voi accepta aşa ceva. 

Papa Nicolae IV, primul papă franciscan al catolicilor şi 
susţinător al Ordinului Cavalerilor Templieri, încercase în zadar 
să adune sprijin pentru o nouă cruciadă. Convocase nenumărate 
sinoduri în încercarea de a-i uni pe templieri cu Cavalerii 
Sfântului loan. Strânsese bani pentru a echipa douăzeci de 
corăbii şi trimisese chiar emisari până hăt departe, în China, 
pentru a încuraja formarea unor alianţe militare. Doar cu zece 
zile în urmă, murise pe neaşteptate la Roma, la şaizeci şi patru 
de ani, din cauze naturale. 

- La Roma mulţi spun că moartea lui Nicolae nu a fost 
întâmplătoare, spuse De Gaudin pe un ton conspirativ. 

- Cum? 

Chipul lui De Molay se încordă. 

- Devotamentul Papei faţă de Biserică nu poate fi 
tăgăduit, continuă el. Dar şi-a făcut o mulţime de duşmani, mai 
ales în Franţa. Marele Maestru ridică o mână tremurătoare. După 
cum ştii, regele Filip cel Frumos a luat măsuri neînchipuit de 
aspre pentru a-şi finanța campaniile militare. l-a arestat pe jidovi 
pentru a pune mâna pe averile lor. A luat o taxă de jumătate din 
câştigurile clerului francez. Papa n-a încetat nici o clipă să se 
împotrivească. 

- Doar nu vrei să spui că Filip a pus pe cineva să-l omoare. 


Marele Maestru şi-a înăbuşit tuşea cu mâneca mantiei. 
Când a dat-o la o parte, țesătura era pătată cu stropi de sânge. 

- Află că ambiția lui Filip cel Frumos este să stăpânească 
Roma. Biserica are de înfruntat necazuri mult mai grele. 
lerusalimul mai poate aştepta. 

Pentru o clipă destul de lungă, De Molay nu scoase un 
cuvânt. Privirea îi alunecă înapoi către De Gaudin. 

- Ştii ce se află sub Templul lui Solomon? Cum poţi să 
rămâi nepăsător în faţa unei asemenea taine? 

- Suntem nişte bieţi oameni, Jacques. Doar Dumnezeu 
apără ce zace acolo. 

- Ce te face să fii atât de sigur? 

De Gaudin reuşi să schiţeze un zâmbet. 

- E nevoie să-ţi mai reamintesc că veacuri de-a rândul, 
înainte de a veni noi la lerusalim, mulţi alţii s-au luptat pentru a 
apăra acele taine? Noi am jucat doar un rol neînsemnat în 
această moştenire, dar sunt sigur că nu vom fi ultimii. Făcu o 
pauză. Ştiu ce ai de gând. Ai o voinţă dârză. Oamenii te ascultă. 
Şi, când nu voi mai fi, vei încerca, desigur, să faci ce pofteşti. 

- Nu este asta datoria noastră? Nu din pricina asta am 
făcut legământ de credinţă Domnului nostru Dumnezeu? 

- Poate. Dar poate că ceea ce am ascuns în toţi aceşti ani 
trebuie dezvăluit. 

De Molay se trase mai aproape de faţa suptă a Marelui 
Maestru. 

- Astfel de dezvăluiri ar distruge tot ce ştim! 

- Dar poate apărea ceva mai bun în loc. Glasul lui De 
Gaudin se stinse într-o şoaptă: Nu-ţi pierde credinţa, prietene. 
Lasă sabia jos. 

- Niciodată. 


1 

IERUSALIM ÎN ZILELE NOASTRE 

Salvatore Conte nu se întreba niciodată care erau raţiunile 
clienţilor săi. Nenumăratele sale misiuni îl învăţaseră cum să-şi 
păstreze calmul şi să-şi concentreze gândurile. Dar în noaptea 
aceasta era altfel. In noaptea aceasta era neliniştit. 

Cei opt bărbaţi înaintau pe străzile străvechi. Îmbrăcaţi în 
negru din cap până-n picioare, fiecare era înarmat cu un pistol- 
mitralieră uşor Heckler & Koch XM8, cu încărcător de 100 de 


cartuşe şi aruncător de grenade. Călcând uşor pe străzile 
pietruite în ghetele lor cu talpă moale, cercetau cu grijă 
împrejurimile prin ochelarii cu infraroşii pentru vedere pe timp 
de noapte. Istoria se contura peste tot în jurul lor. 

Cu un gest tăios, Conte le semnaliză să stea pe loc şi 
înaintă singur. 

Ştia că membrii echipei sale erau tot atât de neliniştiţi. Cu 
toate că lerusalim înseamnă „Cetatea Păcii", locul acesta era 
sinonim cu furtuna. Fiecare stradă tăcută îi ducea mai aproape 
de inima sfâşiată a oraşului. 

Bărbaţii veniseră separat din câteva ţări europene şi se 
întâlniseră cu două zile în urmă într-un apartament dintr-o zonă 
liniştită a Cartierului Evreiesc, cu vedere spre Piaţa Battei 
Makhase, închiriat pe unul dintre numeroasele nume false ale lui 
Conte, Daniel Marrone. 


La sosire, Conte o făcuse o vreme pe turistul pentru a se 
familiariza cu păienjenişul de ganguri şi străduţe întortocheate 
ce înconjurau monumentul dreptunghiular de paisprezece 
hectare din centrul Vechii Cetăți - un complex masiv de 
bastioane şi ziduri de apărare, pe alocuri înalte de peste treizeci 
de metri, care semăna cu un colosal monolit plantat pe coama 
abruptă a Muntelui Moriah. Cea mai contestată proprietate 
imobiliară din lume - islamicul Haram ash-Sharif sau Sanctuarul 
Nobil - era mai bine cunoscută sub numele de Muntele 
Templului. 

După ce au trecut de clădirile care le ofereau adăpost şi 
au ajuns la uriaşul Zid de Apus, Conte a trimis doi oameni 
înainte. Reflectoarele de pe zid aruncau umbre prelungi. 
Oamenii din echipa lui puteau foarte uşor să se ascundă în 
colţurile întunecate, dar la fel puteau face şi soldaţii Forţelor de 
Apărare Israeliene. 

Disputa nesfârşită dintre evrei şi palestinieni transformase 
oraşul în cel mai bine apărat obiectiv din lume. Cu toate 
acestea, Conte ştia că armata israeliană era plină de recruți, 
adolescenţi al căror unic scop era să-şi îndeplinească obligaţia 
serviciului militar de trei ani. Nu erau în nici un caz pe măsura 
oamenilor căliţi din echipa lui, trecuţi prin multe. 

Studie atent terenul din faţă, ochelarii de vedere pe timp 
de noapte transformând umbrele în pete de un veixie sinistru. 


Zona era liberă, cu excepţia a doi soldaţi care patrulau cam la 
50 de metri depărtare. Erau înarmaţi cu carabine M-16, aveau 
uniforme kaki, veste antiglonţ şi berete negre. Amândoi fumau 
Time Lite, ţigările cele mai populare din Israel şi, din punctul de 
vedere al lui Conte, cele mai groaznice. 

Aruncând o privire către locul prin care intenționau să 
intre - Poarta Maurilor, un punct de acces pe platforma Zidului 
de Apus, Conte îşi dădu seama imediat că nu aveau cum să 
ajungă la Muntele Templului fără să fie reperaţi. 


Trecându-şi degetele de-a lungul ţevii, schimbă pe foc cu 
foc sistemul de tragere al carabinei XM8 şi fşi fixă patul pe 
umărul stâng. Urmări cu laserul prima fantomă verde şi, 
ghidându-se după punctul incandescent al ţigării care atârna în 
gura soldatului, ţinti capul. Deşi gloanţele de titan ale carabinei 
XM8 puteau pătrunde prin vesta antiglonţ din Kevlar a 
israelianului, Conte considera că loviturile în corp «;rau prea 
uşoare şi, oricum, nu avea încredere în tifectul lor. 

Un foc. Un mort. Arătătorul lui se îndoi uşor. Auzi un zgomot 
înăbuşit, simţi un uşor recul şi văzu genunchii omului îndoindu- 
se. 

Îşi concentră atenţia asupra soldatului rămas, înainte ca al 
doilea om al Forţelor de Apărare Israeliene să înceapă măcar să 
priceapă ce se întâmpla, Conte trase din nou: proiectilul perforă 
oasele feţei şi intră înfigându-se în creier. 

' Conte îl urmări cum se prăbuşeşte şi rămase nemişcat. 
Linişte. 

Era de fiecare dată uimit să constate ce mult se 
depreciase termenul „apărare", care acum avea cam tot atâta 
valoare cât un cuvânt oarecare. 

Cum ţara lui de origine avea o competenţă militară 
ridicolă, simţea, în felul lui, că putea să contribuie la egalarea 
scorului. 

Un alt semn brusc îi făcu pe oamenii lui să înainteze rapid 
pe aleea ce cobora de la Poarta Maurilor. La stânga zări Piaţa 
Zidului de Apus cuibărită de-a lungul bazei taluzului. leri se 
minunase văzându-i pe evreii ortodocşi - bărbaţii despărțiți de 
femei printr-o cortină - adunaţi acolo pentru a jeli străvechiul 
templu care, credeau ei, luminase cândva cu prezenţa lui acel 
loc sacru. În dreapta era o vale mică brăzdată de şanţuri 


arheologice care dezveliseră fundaţiile celor mai vechi clădiri din 
lerusalim. 


O poartă de fier solidă, închisă cu lacăt, oprea accesul pe 
platformă. In mai puţin de cincisprezece secunde, lacătul a fost 
spart şi echipa s-a strecurat prin galeria de la intrare, 
răspândindu-se apoi pe esplanada largă care se deschidea de 
partea cealaltă. 

Furişându-se pe lângă trainica moschee El-Agsa de lângă 
zidul sudic al Muntelui Templului, Conte îşi întoarse privirea 
către centrul esplanadei unde, exact deasupra unui pâlc de 
chiparoşi înalţi, se vedea o moschee mult mai somptuoasă, 
construită pe o platformă înălţată. Cupola ei aurită părea să 
plutească, aidoma unui halou luminos, pe fundalul cerului 
întunecat. Era Domul Stâncii, întruparea pretențiilor Islamului 
asupra Ţării Sfinte. 

Conte îşi conduse echipa către colţul de sud-est al 
esplanadei, unde o deschidere largă adăpostea o scară modernă 
care se pierdea în jos. Işi răsfiră degetele mâinii drepte 
înmănuşate şi patru oameni dispărură dedesubt. Apoi le făcu 
semn celor doi rămaşi să se ascundă la adăpostul copacilor din 
apropiere pentru a apăra perimetrul. 

Aerul din pasaj era din ce mai umed pe măsură ce oamenii 
coborau, dar apoi se răci brusc şi începu să miroasă a mucegai. 
Imediat ce s-au regrupat la baza treptelor, au aprins lămpile cu 
halogen fixate pe arme. Razele reci au străpuns întunericul, 
dezvăluind un spaţiu boltit, vast, cu arcade şi coloane de 
susţinere şi aliniate în şiruri perfecte. 

Conte şi-a amintit ce citise undeva: în secolul al XII-lea 
cruciații folosiseră această sală subterană ca grajd pentru cai; 
musulmanii, ultimii ocupanţi, o transformaseră în moschee, însă 
decorul islamic nu reuşea prea bine să ascundă asemănarea ei 
stranie cu o staţie de metrou. 

Măturând cu raza lanternei peretele de est al încăperii, a 
văzut cu satisfacţie două genţi din pânză maronie. Omul său de 
legătură îşi respectase promisiunea. 

- Gretner, i se adresă el expertului în explozivi, un vienez 
în vârstă de treizeci şi cinci de ani. Astea sunt pentru tine. 

Austriacul le luă. 


Trecându-şi carabina peste umăr, Conte scoase din 
buzunar o hârtie împăturită şi aprinse o lanternă miniaturală. 
Harta arăta locul exact în care se afla obiectul pe care fuseseră 
însărcinaţi să-l procure - nu-i plăcea să folosească termenul „a 
fura", era de nărere că ar minimaliza profesionalismul lui 
perfect, îndreptă raza lanternei de-a lungul zidului. 

- Trebuie să fie chiar în faţă. 

Engleza lui Conte era surprinzător de bună. Pentru a 
menţine coerenţa comunicării şi pentru a nu fi suspectaţi de 
israelieni, insistase ca echipa să vorbească doar în engleză. 

Strângând lanterna între dinţi, desprinse de la centură cu 
mâna stângă un aparat electronic de măsură Stanley Tru-laser şi 
apăsă un buton. Se aprinse un mic afişaj cu cristale lichide şi o 
rază laser subţire, de culoare roşie, pătrunse adânc în întuneric. 
Conte începu să înainteze, cu echipa pe urmele lui. Îşi continuă 
drumul în diagonală prin sală, făcând slalom printre coloane. In 
cele din urmă se opri brusc, verifică datele de pe afişaj şi 
îndreptă raza laser către peretele sudic al moscheii. Apoi se 
întoarse cu faţa spre zidul de nord, spre măruntaiele Muntelui 
Templului. 

- Ceea ce căutăm trebuie să fie chiar acolo, în spate. 

Salvatore Conte bătu uşor cu mâna înmănuşată în zidul 
din blocuri de calcar. 

- Ce crezi? 

Lăsând jos gentile de pânză, Klaus Gretner desfăcu de la 
centură un aparat cu ultrasunete portabil şi îl ţinu lângă zid 
pentru a-i măsura densitatea. Câteva secunde mai târziu 
rezultatul apăru pe ecranul aparatului. 

- Cam o jumătate de metru. 

Conte scoase din prima sacoşă o bormaşină Flex BHI822 
VR, modelul specificat de el - cu un sfredel de 82 mm cu 
diamant, gata fixat în mandrină. Strălucind sub raza lanternei, 
părea abia scoasă din cutie. l-o trecu lui Gretner. 

- Nu cred că o să ai probleme dacă lucrezi cu scula asta 
pe uscat. Sunt destule prize pe peretele de-acolo, zise el, 
arătând cu degetul. Prelungitorul şi adaptorul sunt în sacoşă. De 
câte încărcături ai nevoie? 

- Piatra nu e tare. Şase ajung. 

Conte scoase din cealaltă sacoşă un calup de C-4 şi începu 
să modeleze din pasta cenuşie cilindri de aceeaşi grosime, în 


vreme ce austriacul se apucase să dea găuri în interstiţiile de 
mortar dintre blocurile de piatră. 

Zece minute mai târziu, şase încărcături de exploziv erau 
plasate în zid, toate echipate cu detonatoare electronice. 

Gretner şterse burghiul şi lăsă bormaşina pe jos, lângă zid. 
Apoi, împreună cu Conte, se alătură celorlalţi la adăpostul 
coloanelor şi îşi acoperiră cu toţii feţele cu măşti de protecţie. 
Folosind o telecomandă de mici dimensiuni, Gretner declanşă 
detonarea coordonată. 

Explozia asurzitoare a fost urmată imediat de o ploaie de 
moloz şi de un nor uriaş de praf. 


După ce a dat la o parte câteva blocuri de piatră slăbite 
pentru a mări gaura produsă de explozie, Conte s-a căţărat prin 
deschizătura care se căsca în zid. A dispărut prin ea, şi ceilalţi l- 
au urmat. 

S-au pomenit într-o altă încăpere, ale cărei detalii itrau 
estompate de praful gros care încă nu se aşezase. Se distingeau 
totuşi stâlpi solizi din piatră, care sprijineau tavanul scund. Cu 
toate că purtau măştile, .ierul era aproape irespirabil, sărac în 
oxigen şi impregnat cu vapori de ciclotrimetilenă care miroseau 
ca uleiul de motor. 

Locul a fost în mod evident închis ermetic cu mult, Ibarte 
mult timp în urmă, se gândi Conte, şi o clipă se întrebă cum 
reuşise clientul să afle de existenţa lui. Se întoarse brusc către 
omul de lângă el şi-i ordonă: 

- Luminează-mi aici. 

Străpungând întunericul şi praful, razele de lumină au 
alunecat peste un şir de zece forme dreptunghiulare aşezate pe 
podea şi sprijinite de un perete lateral. Fiecare obiect, un fel de 
cutie cu înălţimea de aproximativ 60 de centimetri, era de un 
galben palid şi se îngusta uşor spre partea inferioară. 

Conte le studie o vreme, apoi se opri în dreptul celei de la 
un capăt al şirului şi îngenunche pentru a o vedea mai bine. 
Constată că o găsise pe cea pe care o căuta mai uşor decât se 
aşteptase. Spre deosebire de celelalte, era bogat împodobită cu 
modele gravate. Se aplecă într-o parte pentru a vedea latura 
stângă a cutiei şi compară simbolul inconfundabil gravat acolo 
cu imaginea de pe fotografia pe care o scosese din buzunar. Se 
potriveau perfect. 


- Asta e, îi anunţă el pe ceilalţi, vârând hârtia în buzunar. 
Hai să ne mişcăm mai repede. 

Deşi se aflau adânc sub Muntele Templului, Conte ştia că 
zgomotul exploziei se auzise dincolo pereţii exteriori. 

Gretner făcu un pas înainte. 


- Pare grea. 

- Trebuie să aibă peste treizeci de kilograme. 

Cum-necum, clientul său ştiuse şi asta. Se ridică 

şi se dădu la o parte. 

Lăsând jos arma, Gretner întinse pe jos o plasă de nailon 
cu chingi. Ajutat de alt om, ridică cutia şi o puse cu grijă pe 
plasa rezistentă. 

- S-o ştergem de-aici. 

Conte le făcu semn să pornească. 

Se strecurară iar prin gaura din zid şi ajunseră în 
moschee. Inainte de a urca la suprafaţă, Conte adună mâăştile şi 
le îndesă în geanta lui. 

Au ieşit unul după altul pe esplanadă şi Conte s-a oprit 
câteva clipe ca să verifice atent zona şi să se asigure că oamenii 
de pază se aflau la post, în porţiunea întunecoasă dintre copaci. 
Le făcu semn şi amândoi porniră în fugă înainte. Restul echipei 
se regrupă pe esplanadă. 

Câteva clipe mai târziu, exact când siluetele celor doi 
treceau prin dreptul Porții Maurilor, ceilalţi se retraseră instinctiv 
din cauza rafalelor de armă automată ce se auziseră din piaţa 
de dedesubt. 

Linişte. 

Ţipete, apoi alte rafale. 

Făcându-le semn celorlalţi să stea pe loc, Conte alergă 
către poartă, se trânti pe burtă şi înaintă spre deschidere, 
târându-se pe coate şi genunchi. Se uită precaut afară şi văzu 
soldaţi şi poliţişti israelieni mişunând în apropiere şi blocând 
toate aleile care coborau spre Piaţa Zidului de Apus. Fie găsiseră 
trupurile celor doi soldaţi morţi, fie auziseră explozia. 

Israelienii erau în poziţie de tragere, aşteptându-i să facă 
o mişcare. Mai existau şi alte căi de acces la Muntele Templului 
şi Conte se gândi o clipă la altă strategie de ieşire, dar era sigur 
că israelienii trimiseseră întăriri şi la celelalte porţi. Nu va trece 
mult timp şi vor escalada platforma. 


Ştia că nu mai putea fi vorba să folosească dubita 
închiriată pe care o parcaseră în Valea Kindron. Retrăgându-se 
de la poartă, le făcu semn celor doi să-l urmeze până la echipa 
care îi aştepta. 

În timp ce alerga pe lângă moscheea El-Aqsa, Conte 
desprinse de la centură emițătorul radio codat. 

- Alo, Alfa Unu. Terminat. Nimic. Doar interferenţe. Se 
depărtă de zidul moscheii. 

- Alfa Unu? 

O voce întretăiată care se auzea ca vai de lume. Conte 
tinu apăsat butonul de transmisie: 

- Dacă mă auziţi, am schimbat planul. Suntem tir. 
Ridicând glasul, articulă cu grijă următoarea comandă: Luaţi-ne 
de la colţul de sud-est al esplanadei Muntelui Templului - de 
lângă moscheea Al-Aqsa. Terminat. Pauză. interferenţe. 

- OK. Vin, pârâi o voce. Terminat. 

Conte îşi ascunse uşurarea. Peste culmea zimţată «i 
muntelui, către sud, zări o umbră proiectându-se pe cerul nopţii. 

Elicopterul se apropia rapid. Puse arma pe automat, activă 
lansatorul de grenade şi ceilalţi îi urmară exemplul. Ştia că 
israelienii, temându-se ca nu cumva să provoace daune oricât 
de mici acestui loc sacru, vor ezita să-şi folosească toată 
puterea de foc. Însă echipa lui nu avea de ce să fie atât de 
precaută. 

Va trebui să-i scoatem din luptă pe băieţii ăia ca să 
curăţăm zona, comandă Conte. 

La semnalul său, mercenarii s-au îndreptat în grabă către 
poartă, în formaţie ordonată, cu armele pregătite. 


sub 

Zgomotul elicopterului atrăsese atenţia israelienilor şi 
mulţi dintre ei urmăreau acum cu privirea umbra neagră care 
aluneca repede în jos, către Muntele Templului. 

Din poziţia lor dominantă de pe zidul de susţinere, Conte 
şi oamenii lui au deschis focul fără să ezite. Opt israelieni au 
căzut în primele câteva secunde. Ceilalţi au luat-o la fugă, 
căutându-şi adăpost în piaţa de jos, în timp ce zona era 
împânzită de întăriri ce se scurgeau din reţeaua de străduţe 


strâmte care veneau dinspre Cartierul Evreiesc şi Cartierul 
Musulman. 

Elicopterul Black Hawk al Forţelor Aeriene Isra- eliene se 
ridică brusc peste colţul de sud-vest al zidului şi silueta lui 
vopsită în culori de camuflaj i-a indus în eroare câteva momente 
cu însemnele sale cunoscute de soldaţii Forţelor de Apărare 
Israeliene. Conte vedea însă şi un grup de militari încercând să- 
şi găsească poziţii mai bune în colţul de sud-vest al taluzului. 
Chiar lângă el, Doug Wilkinson, asasinul din Manchester, se 
trase brusc înapoi, scăpă pistolul-mitralieră XM8 şi şi îşi apucă 
strâns partea de sus a braţului drept. 

Strecurându-şi degetul în garda celui de-al doilea trăgaci, 
Conte fixă cătarea asupra grupului de soldaţi de dedesubt şi 
trase. Grenada ţâşni din dispozitivul ataşat la armă, lăsând în 
urmă o dâră de fum şi de scântei portocalii, apoi explodă, 
azvârlind în aer aşchii de piatră. Au urmat alte grenade, un baraj 
incandescent de pietre şi schije de metal care i-a obligat pe 
israelieni să se retragă în dezordine. 

Palele uriaşe ale elicei se învârteau acum chiar în spatele 
echipei, stârnind vârtejuri înecăcioase de praf. Aparatul Black 
Hawk se lăsă în sfârşit pe platformă şi se opri lângă moscheea 
Al-Aqsa. 

- Hai! urlă el, făcând semn cu mâna echipei să se ducă la 
elicopter. Urcaţi încărcătura la bord! 

Retrăgându-se de lângă poartă, Conte zări totuşi câțiva 
soldaţi israelieni printre chiparoşii de vizavi de Muntele 
Templului. Se apropiau repede de platforma pe care se afla 
Domul Stâncii. 

O să plecăm de-aici la țanc, se gândi el. 

Cutia a fost încărcată imediat în elicopter şi după ea s-au 
căţărat repede şi oamenii lui. Conte s-a aplecat, înfruntând 
curentul stârnit de palele elicei, şi a sărit şi el înăuntru. 

Sub un foc intens, elicopterul Black Hawk decolă de pe 
platformă şi se îndepărtă de Muntele Templului. Zbură aproape 
de fundul Văii Ha-Ela, străbătu întinderea stearpă a deşertului 
Negev şi se îndreptă spre sud-vest. Zborul la mică înălţime era 
sub raza de acţiune a radarului, dar şi la atitudini mai mari, 
tehnologia lui de acoperire de ultimă oră îl făcea practic de 
nedetectat. 


După câteva minute  văzură luminile  aşezărilor 
palestiniene presărate de-a lungul Fâşiei Gaza. Plajele Gâzei 
dispărură repede, înlocuite de întinderea nesfârşită şi întunecată 
a Mediteranei. 

La optzeci de kilometri de coasta israeliană, un iaht 
Hinckley cu motor, de douăzeci de metri, comandă specială, 
fusese ancorat pe coordonate programate precise în calculatorul 
elicopterului. Pilotul poziţionă aparatul deasupra punţii de la 
pupa şi reduse treptat altitudinea până ajunse în poziţia de 
descărcare. 

Cutia a fost coborâtă cu grijă până la echipajul iahtului, 
apoi membrii echipei au alunecat unul câte unul pe o coardă. In 
timp ce îi fixa carabiniera pe coardă, Conte observă că Wilkinson 
îşi ţinea braţul rănit lipit de corp. Una peste alta, rana era relativ 
uşoara. In clipa când picioarele lui Wilkinson atinseră puntea, 
Conte se lăsă să alunece în jos. 

Punând aparatul pe pilot automat, omul lui Conte ieşi din 
carlinga frontală, păşind peste cei doi piloţi israelieni morţi, care 
ceva mai devreme, în aceeaşi seară, decolaseră de la baza 
aeriană Sde Dov într-o misiune de supraveghere de rutină de-a 
lungul graniţei egiptene, fără să aibă habar că în spate erau 
ascunşi înlocuitorii lor înarmaţi până-n dinţi. 

Odată încărcătura şi pasagerii în siguranţă, motoarele au 
fost puse în funcţiune şi iahtul a pornit, accelerând constant. 
Conte încărcă altă grenadă şi văzu că elicopterul era cam la 
cincizeci de metri depărtare. O fracțiune de secundă mai târziu, 
ultimul răcnet al tehnologiei militare americane se făcu fărâme, 
luminând cerul nopţii cu o minge de flăcări. 

lahtul acceleră până la viteza de croazieră de 22 de noduri 
şi se îndreptă spre nord-vest pe apele agitate ale Mediteranei. 

In noaptea aceea nu aveau să mai fie lupte. Aşa cum 
preconizase Conte, israelienii fuseseră total nepregătiţi pentru 
un atac bine orchestrat. Dar confruntarea violentă şi numărul 
mare de victime nu însemnau decât un singur lucru: că onorariul 
său crescuse. 


LUNI 
TREI ZILE MAI TÂRZIU 
TEL AVIV 


În timp ce căpitanul zborului El Al anunţa aterizarea 
avionului pe Aeroportul Internaţional Ben Gurion, Razak bin 
Ahmed bin al-Tahini se uită pe hublou şi văzu în locul apelor 
Mediteranei un peisaj deşertic care se desfăşura sub cerul 
azuriu. 

leri primise un telefon tulburător. Nu i se dăduseră detalii, 
fusese doar o solicitare urgentă din partea Waqf - consiliul 
musulman care asigura supravegherea Muntelui Templului: i se 
ceruse să vină imediat la lerusalim pentru a da o mână de ajutor 
într-o problemă delicată. 

- Domnule, i se adresă o voce plăcută. 

Se întoarse şi văzu o tânără însoţitoare de zbor îmbrăcată 
într-un costum bleumarin şi o bluză albă. Privirea lui Razak a fost 
imediat atrasă de insigna El Al de pe rever - o Stea a lui David 
înaripată. „El Al" înseamnă în ebraică „spre cer". Un alt 
memento că aici Israelul nu controla doar pământul. 

- Vă rog să vă îndreptaţi scaunul îi spuse ea politicos. 
Aterizăm în câteva minute. 

Originar din capitala Siriei, Damasc, Razak era cel mai 
mare dintre opt fraţi. Crescuse într-o familie strâns unită, Razak 
îşi ajutase mereu mama să se descurce cu gospodăria, pentru 
că tatăl lui era diplomat şi era mereu plecat în străinătate. Cu 
ajutorul lui îşi începuse Razak cariera politică ca om de legătură 

Între facțiunile rivale - sunnită şi şiită - din Siria, apoi în întreaga 
regiune arabă. După ce studiase ştiinţele politice la Londra, se întorsese în 
Orientul Mijlociu, unde aria obligaţiilor sale se lărgise pentru a include misiuni 
diplomatice la Naţiunile Unite şi oficii de intermediere între partenerii de 
afaceri arabi şi europeni. 

De aproape zece ani, Razak era implicat îndeaproape în 
chestiunile cele mai problematice ale Islamului şi devenise, 
oarecum împotriva voinţei sale, personalitate politică din ce în 
ce mai influentă. Dar caracterul sacru al Islamului era din ce în 
ce mai greu de apărat în lumea modernă, confruntat fiind cu 
asocierea dăunătoare şi inevitabilă cu actele de fanatism radical 
şi de terorism şi cu atacul violent al globalizării. Şi, cu toate că 
sperase din tot sufletul, atunci când acceptase rolul acesta, să 
se concentreze asupra aspectelor religioase, Razak descoperise 
că politica era inseparabilă de teologie. 

Acum, la patruzeci şi cinci de ani, responsabilităţile sale îşi 
spuneau cuvântul. Firele cărunte care îi răsăriseră prematur la 


tâmple erau acum tot mai numeroase în părul lui des, iar în ochii 
negri şi gravi se citea permanent o tristeţe stăpânită. De 
înălţime mijlocie şi constituţie obişnuită, Razak nu era un bărbat 
după care să întorci capul, cu toate că, în multe cercuri, talentul 
său diplomatic lăsa fără îndoială o impresie puternică. 

Sacrificiile personale substanțiale îi transformaseră 
idealismul tinereţii într-un cinism temperat. Işi reamintea 
neîncetat cuvintele pline de duh pe care le spusese tatăl său 
când era copil: „Lumea este ceva foarte complicat, Razak, ceva 
care nu poate fi înţeles prea uşor. Dar dacă vrei să 
supravieţuieşti acolo" - şi arătase cu mâna către un loc foarte 
îndepărtat, „trebuie să nu-ţi periclitezi niciodată spiritul, pentru 
că nici un om nu ţi-l poate lua. Este darul cel mai de preţ pe care 
ţi l-a făcut Allah... şi ceea ce faci tu cu el este darul tău către 
Allah". 

În timp ce avionul Boeing 767 atingea pista de aterizare, 
gândurile lui Razak se întoarseră la misteriosul incident care se 
petrecuse în Oraşul Vechi al lerusalimului cu trei zile în urmă. 
Mass media din întreaga lume publicase ştiri despre schimbul 
violent de focuri ce avusese loc vineri la Muntele Templului. Deşi 
natura evenimentului era încă subiect de speculație, toate 
relatările confirmau că treisprezece soldaţi din Forţele Israeliene 
de Apărare fuseseră 

ucişi de un inamic rămas încă necunoscut. 

Razak ştia bine că solicitarea serviciilor sale aici nu era 
nici pe departe o coincidenţă. 

Exact când îşi ridica valiza de pe caruselul de bagaje din 
aeroport, auzi alarma ceasului de mână. O programase să sune 
de cinci ori pe zi şi în cinci tonuri diferite. 

Două şi jumătate. 

După ce se opri la toaleta bărbaţilor pentru a se spăla, 
conform tradiţiei, pe faţă, pe mâini şi pe ceafă, găsi un loc curat 
în sala principală şi îşi aşeză geanta pe jos. Uitându-se din nou 
la ceas, activă cu un buton dispozitivul GPS miniatural şi o 
săgeată de pe un mic afişaj digital îi arătă direcţia către Mecca. 

Ridicându-şi braţele, rosti de două ori A//ah Akbar, apoi îşi 
încrucişă braţele pe piept şi începu una din cele cinci rugăciuni 
obligatorii în credinţa islamică. „Stau mărturie că nu există alt 
Dumnezeu decât Allah", murmură el încet, lăsându-se în 
genunchi şi plecându-se supus. In rugăciune găsea acea 


solitudine care înăbuşea orice zgomot din jur şi îl ajuta să 
accepte compromisurile pe care trebuia să le facă în numele 
Islamului. 

Adâncit în meditaţie, Razak făcu abstracţie de turiştii 
occidentali care îl urmăreau plini de curiozitate. Pentru mulţi 
oameni din lumea modernă, legătura strânsă cu rugăciunea era 
ceva străin. Nu era deloc surprins că imaginea unui arab în 
costum de afaceri îngenunchind supus în faţa unei prezenţe 
invizibile atrăgea atât de repede curiozitatea majorităţii 
nemusulmanilor. Razak acceptase însă demult faptul că evlavia 
nu este întotdeauna comodă sau confortabilă. 

Când termină, se ridică în picioare şi îşi încheie nasturele 
de sus al sacoului cafeniu. 

Doi soldaţi israelieni îl urmăriră dispreţuitori în timp ce se 
îndrepta către ieşire, uitându-se la valiza lui pe role de parcă ar 
fi fost plină de plutoniu. Pentru Razak era un simplu indiciu al 
tensiunii permanente care caracteriza acest loc, aşa că nu le 
dădu nici o atenţie. 

In faţa aeroportului a fost întâmpinat de reprezentantul 
Waqf, un tânăr înalt, oacheş, care îl conduse la un Mercedes 500 
alb. 

- Assalaamu 'alaykum. 

- Wa alaykum assalaam, răspunse Razak. Ce-ţi face familia, 
Akil, e bine? 

- Mulţumesc, da. E o onoare să vă avem iar printre noi. 

Akil îi luă geanta şi deschise portiera din spate. Razak se 
cufundă recunoscător în interiorul maşinii cu aer condiţionat, iar 
tânărul arab se aşeză la volan. 

- Vom ajunge la lerusalim în mai puţin de-o oră. 

Apropiindu-se de vechiul şi impozantul zid din calcar care 
înconjura vechiul lerusalim, şoferul întoarse într-o parcare şi opri 
maşina pe locul rezervat. Erau nevoiţi să facă restul drumului pe 
jos, pentru că Vechiul Oraş, cu străzile sale îngrozitor de 
strâmte, nu permitea aproape deloc circulaţia vehiculelor. 

In faţa Porții Jaffa, Razak şi şoferul lui au fost obligaţi de 
soldaţii israelieni să se aşeze la o coadă lungă. Când s-au 
apropiat de intrare, au fost supuşi 


unei percheziţii corporale temeinice, iar geanta lui Razak a 
fost scotocită şi trecută printr-un detector portabil. A urmat apoi 


epuizanta verificare a actelor, în cele din urmă, au trecut unul 
după altul printr-un detector de metale, în timp ce erau 
monitorizaţi de camere video de supraveghere montate foarte 
sus pe un stâlp din apropiere. 

- Mai rău ca oricând, îi spuse Akil lui Razak, luându-i 
bagajul din mână. Parcă văd că în curând nu vom mai fi lăsaţi să 
intrăm. 

Au trecut printr-un tunel strâmt în formă de L - un model 
proiectat cu secole în urmă pentru a încetini înaintarea 
atacatorilor - şi au ieşit în aglomeratul Cartier Creştin. Urcând 
aleile pietruite care duceau în Cartierul Musulman, Razak inspiră 
adânc aromele amestecate ale unui souk din apropiere - pâine 
proaspătă, carne condimentată, tamarind, cărbuni încinşi şi 
mentă. Au avut nevoie de un sfert de oră ca să ajungă la scările 
de pe Via Dolorosa care urcă spre poarta de nord a Muntelui 
Templului. Acolo îi aştepta un al doilea control de securitate 
impus de armata israeliană, deşi nu la fel de minuţios ca primul. 

In timp ce Akil îl conducea pe larga esplanadă a Muntelui 
Templului, Razak a auzit strigătele răguşite ale protestatarilor de 
jos, care se adunaseră în apropierea Pieței Zidului de Apus. Nu 
avea nevoie să-i vadă pentru a şti că poliţia din lerusalim şi 
întăriri din armată erau acolo în număr mare pentru a ţine 
mulţimea la distanţă. Concentrându-se asupra spectaculoasei 
panorame montane oferite de poziţia dominantă a Muntelui 
Templului, Razak a încercat să facă abstracţie de zgomotul care 
nu-i trezea amintiri plăcute. 

- Unde ne întâlnim? întrebă el. 

- În Domul învăţăturii, la etaj. 

Luându-şi geanta, Razak îi mulţimii lui Akil, care rămase la 
intrarea într-o galerie acoperită, şi se 


îndreptă către clădirea solidă, cu etaj, situată între 
moscheea Al-Aqsa şi Domul Stâncii. 

Intră prin uşa dinspre nord, urcă scara şi străbătu cu paşi 
mari un coridor strâmt care ducea la o cameră discretă, de unde 
se auzeau deja vocile oficialităților Waqf, care îl aşteptau. 

lnăuntru, nouă arabi de vârstă mijlocie sau mai bătrâni 
erau adunaţi în jurul unui mese solide din lemn de tek. Unii 
purtau pe cap tradiţionalele kaffjeh şi erau îmbrăcaţi în costume 


de afaceri; alţii optaseră pentru turbane şi tunici colorate. Când 
intră Razah, în cameră se făcu tăcere. 

În capul mesei, un arab înalt, cu barbă şi cu un kaffiyeh alb 
pe cap, se ridică în picioare şi îl salută cu mâna ridicată. 

Îndieptându-se către el, Razak ridică la rândul său mâna: 

- Assalaamu 'alaykum. 

- WI8 Za/aykum assalaam, îi răspunse bărbatul, zâmbind. 

Farouq bin Alim Abd al-Rahmaan al-Jamir era o prezenţă 
impunătoare. Cu toate că nimeni nu-i ştia vârsta reală, cei mai 
mulţi îi dădeau, pe bună dreptate, aproximativ 65 de ani. Ochii 
săi cenuşii şi strălucitori purtau povara multor secrete, dar 
trădau foarte puţin despre gândurile lui. 

Obrazul stâng îi era brăzdat de o cicatrice lată pe care o 
purta cu mândrie, o amintire a zilelor petrecute pe câmpul de 
luptă. Dinţii săi erau mult prea simetrici şi albi pentru a fi 
naturali. 

Waqf administra acest loc sfânt încă de când musulmanii 
redobândiseră controlul asupra Muntelui Templului, în secolul al 
XIII-lea, şi desemna, în calitate de supraveghetor un aşa-numit 
„Păstrător", întreaga responsabilitate, inclusiv toate problemele 
ridicate de păstrarea caracterului sacru al locului, îi revenea 
acum lui Farouqg. 


După ce se aşeză la locul lui, Farouq îi prezentă din nou pe 
toţi cei din jurul mesei şi trecu rapid la problema care îi interesa. 

- Nu îmi cer scuze pentru convocarea voastră aici de peo 
zi pe alta. Farouqg îi cuprinse pe toţi cu privirea, bătând cu pixul 
în tăblia lustruită. Toţi aţi aflat de incidentul care a avut loc 
vineri. 

Un servitor se aplecă pentru a-i turna lui Razak o ceaşcă 
de cafea aromată - gahwa. ) 

- Un incident extraordinar de neplăcut, continuă Farouq. In 
timpul nopţii, un grup de bărbaţi a pătruns în moscheea 
Marwani. Au folosit explozivi pentru a intra într-o cameră 
ascunsă în spatele zidului din nord. 

Faptul că această nelegiuire se întâmplase într-o vineri, 
când musulmanii din întreg lerusalimul se adunau la Muntele 
Templului pentru rugăciune, era cu atât mai supărător pentru 
Razak. Poate că făptaşii fhcercaseră în mod deliberat să 
înspăimânte comunitatea musulmană. Se aşeză mai bine pe 


scaun, fncercând să-şi dea seama câtă îndrăzneală trebuia NI 
aibă cineva ca să pângărească un loc sfânt. 

- De ce? întrebă el, sorbind încet din cafea şi lăsând 
aroma de cardamă să-i umple nările. 

- Se pare că au furat un obiect vechi. 

- Ce fel de obiect? 

Razak prefera răspunsurile clare. 

- Vom ajunge la asta mai târziu, spuse Faroug, evitând să-i 
răspundă. 

Nu era prima oară când Razak ar fi vrut ca Farouq şă nu-şi 
ţină cărţile atât de aproape de piept. 

- Profesionişti, nu? 

- Aşa se pare. 

- Explozia a afectat moscheea? 

- Din fericire, nu. Am luat imediat legătura cu inginerul 
specialist în structuri. Se pare că pagubele m> limitează la 
perete. 


- Aveţi idee cine ar fi putut să facă aşa ceva? întrebă 
Razak încruntându-se. 

Farouq clătină din cap. 

- Israelienii au fost, vă spun eu! izbucni unul dintre 
bătrâni, tremurând de furie şi încretindu-si 

r æ Z / 

dramatic buza de jos. 

Toate capetele se întoarseră către el. Bătrânul îşi feri 
privirea şi se foi pe scaun. 

- Nu e deloc sigur, interveni Faroug cu hotărâre. E 
adevărat că martorii oculari au declarat că hoţii au folosit pentru 
transport un elicopter Black Hawk israelian. 

- Poftim? zise Razak consternat. 

Farouqg dădu din cap. 

- A aterizat pe esplanadă, lângă moscheea Al-Aqsa şi i-a 
luat. 

- Bine, dar este spaţiu aerian interzis. 

- Evident. 

Deşi n-ar fi recunoscut, Razak era impresionat că 
necunoscuţii, oricine erau ei, îndrăzniseră să întreprindă o 
asemenea operaţiune, mai ales la Ierusalim. 

- Cum? 


- Nu avem detalii, îi răspunse Farouqg, care reîncepu să 
bată cu pixul în masă. Ştim doar că la câteva minute după furt, 
deasupra Fâşiei Gaza a fost reperat un elicopter. Aşteptăm un 
raport complet de la Forţele de Apărare Israeliene. Să nu uităm 
însă că în timpul atacului au fost ucişi treisprezece israelieni şi 
mulţi alţii sunt răniţi, le reaminti Farouq celor de faţă. Poliţişti şi 
soldaţi. Presupunerea că israelienii sunt vinovaţi... deocamdată 
nu pare să aibă vreo logică. 

Un alt bătrân îşi spuse părerea: 

- Situaţia este foarte complicată. E limpede că furtul a 
avut loc în jurisdicţia noastră. Pe de altă parte, numărul mare de 
soldaţi evrei morţi atârnă foarte greu în balanţă. Işi întinse 
mâinile şi făcu o pauză. Evreii au fost de acord să treacă totul 
sub tăcere, dar 


ne cer să colaborăm cu ei şi să le dăm toate informaţiile 
pe care le obţinem în ancheta noastră internă. 

Razak atinse ceaşca cu degetele şi îşi ridică 

privirea. 

- Presupun că poliţia a început o anchetă preliminară. 

- Bineînţeles, răspunse Faroug. Au ajuns acolo la câteva 
minute după incident. Problema este că nici până acum nu au 
prezentat vreo dovadă. Bănuim că frec sub tăcere fapte 
importante. lată de ce te-am convocat. Confruntarea pare 
inevitabilă. 

- Doar dacă... Începu Razak. 

- Nu avem prea mult timp, îl întrerupse un alt membru al 
Waqf, cu o coamă deasă de păr cărunt. Ambele părţi sunt 
îngrijorate că nu mai durează mult şi presa va începe să tragă 
concluzii. Ştim cu toţii tinde va duce asta. Privirea lui gravă se 
plimbă de jur împrejurul mesei, în căutare de sprijin. Razak, ştii 
ijat de şubredă este poziţia noastră aici în lerusalim. Vezi ce se 
întâmplă pe străzi. Ai noştri se bizuie pe hoi să apărăm acest 
loc. Îndoi degetul arătător şi bătu cu el de două ori în masă. Nu 
ştim cum vor reacţiona. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre 
noi, şi se uită la primul bătrân care vorbise, încă roşu la faţă de 
furie, vor presupune că evreii sunt de vină. 

- Îţi imaginezi că Hamas şi Hezbollah de-abia aşteaptă să 
sară cu gura pe evrei, interveni Farouq din nou. 


Situaţia era mult mai serioasă decât îşi imaginase Razak. 
Tensiunile se agravaseră deja prea mult între israelieni şi 
palestinieni. Atât Hamas, cât şi Hezbollah câştigaseră un sprijin 
substanţial în ultimii ani în eforturile lor de a se opune deschis 
ocupaţiei israe- liene şi incidentul avea să întărească fără 
îndoială agenda lor politică. Razak încercă să nu se gândească 
la consecinţele şi mai drastice care se profilau la orizont. Waqf 
se găsea acum într-o situaţie politică 


foarte precară, care i se părea lui Razak pe muchie de 
cuţit. 

- Bine, şi ce vreţi de la mine? întrebă el, uitân- du-se de 
jur-împrejurul mesei. 

- Încearcă să afli cine sunt autorii furtului, îi răspunse 
bătrânul cu glasul plăcut. Trebuie să ştim cine a comis acest act, 
pentru că altfel nu se poate face dreptate. Ai noştri merită o 
explicaţie pentru pân- gărirea inadmisibilă a unui loc sfânt. 

In tăcerea care a urmat, Razak a auzit scandările înăbuşite 
ale protestatarilor, ca nişte glasuri venite din mormânt. 

- Voi face tot ce va fi necesar, îi asigură el. Mai întâi 
trebuie să văd unde s-a petrecut totul. 

- Te conduc acolo chiar acum, spuse Farouqg, ridicând u-se. 

4 

CETATEA VATICANULUI 

Charlotte Herinesey se lupta cu diferenţa de fus orar de 
opt ore, iar cele trei espresso pe care le băuse de dimineaţă nu 
o ajutaseră să-şi revină. 

Aşa cum primise instrucţiuni, aştepta în apartamentul 
pentru oaspeţi să fie chemată. Spre deosebire de limuzina şi de 
confortul de la clasa business de care se bucurase pe drumul de 
la Phoenix la Roma, Domus Sanctae Marthae din Cetatea 
Vaticanului, unde fusese cazată, era o reşedinţă austeră. Pereţi 
albi, mobilă simplă din stejar, două paturi alăturate şi noptiere, 
dar măcar avea baie separată şi un mic frigider. 

Aşezată la fereastra însorită, îşi lăsă privirea să alunece 
peste acoperişurile de ţiglă ale vestului Romei. Pentru că 
terminase romanul în avion - Saint 


Maybe de Anne Tyler - trebuia să se mulţumească iicum cu 
ediţia engleză a ziarului L'Osservatore Romano, pe care se 


străduia să o citească rând cu rând. Oftând, lăsă ziarul şi se uită 
la ceasul digital de pe noptieră: 3.18. 

Era nerăbdătoare să înceapă să lucreze, dar se întrebase 
de multe ori la ce putea fi bun aici un genetician. In calitate de 
şef al Departamentului de cercetări şi dezvoltare de la 
BioMapping Solutions, Charlotte făcea în mod regulat vizite pe 
teren la companii farmaceutice şi de biotehnologie, încercând 
aplice în practică ultimele descoperiri în domeniul gnomului 
uman. 

Şeful ei, fondatorul BMS, Evan Aldrich, primise ii i două 
săptămâni în urmă un telefon de la un prelat ikx la Vatican, 
părintele Patrick Donovan. După ce auzise propunerea foarte 
convingătoare, Aldrich îi oferise preotului - fără s-o mai întrebe - 
serviciile ei pentru rin proiect secret. Puţine lucruri puteau să-l 
deturneze pe. Aldrich de la muncă, mai ales când era solicitat 
renunţe temporar la cel mai bun cercetător al lui. Fără discuţie, 
acesta era imul dintre ele. La treizeci şi doi de ani, Charlotte era 
o femeie Suplă, cu ochi verzi ca smaraldul şi un ten smead, 
catifelat, încadrat de păr castaniu, ondulat, care îi ajungea [îAnă 
la umeri. Datorită echilibrului perfect - şi foarte mr - între farmec 
şi inteligenţă, devenise purtătorul dev cuvânt al companiei într- 
un domeniu care era populat aproape în exclusivitate de oameni 
de ştiinţă uXrunţi. Genetica umană era adesea prost înţeleasă 
întotdeauna controversată. In cazul BMS, care îşi promova 
agresiv ultimele tehnologii în domeniul Cartografierii genetice, o 
imagine publică corectă era Extrem de importantă. 

De curând, adăugase la arsenalul talentelor ei şi apariţiile 
mediatice - talk show-uri şi programe de şliri. Aldrich îi spusese 
că preotul de la Vatican 

văzuse unul din cele mai recente interviuri ale ei cu privire 
la reconstituirea descendenţei materne prin cartografierea ADN- 
ului mitocondrial, ceea ce l-a determinat să apeleze la serviciile 
ei. 

Acum, când îşi împărțea timpul între cercetare şi relaţii 
publice, trebuia să se întrebe foarte serios ce rol era solicitată să 
joace aici. La urma urmelor, papalitatea conservatoare nu putea 
fi, mai mult ca sigur, unul din marii ei suporteri. 

Gândurile îi zburară înapoi la Evan Aldrich. 

Aldrich îşi schimbase brusc cursul carierei cu zece ani în 
urmă, când abandonase funcţia sigură de profesor de ştiinţe 


genetice la Harvard pentru a intra în lumea mult mai puţin 
sigură a afacerilor. Şi gestionase strălucit această schimbare. Nu 
era prima dată când Charlotte se întreba ce îl motiva pe Evan. 
Nu banii, cu toate că atunci când BMS fusese cotată la bursă nu 
se poate spune că nu făcuse o afacere excelentă. Nu, ceea ce ÎI 
motiva cu adevărat era scopul stabilit, credinţa că munca şi 
opţiunile lor erau realmente importante. Pasiunea şi carisma lui 
autentică au fost cele care au atras-o iniţial. Faptul că arăta - cel 
puţin după părerea ei - ca un star de cinema nu era nici el 
neglijabil. 

Aproape cu un an în urmă, Charlotte şi Evan începuseră să 
iasă împreună, dar fuseseră amândoi foarte precauţi în privinţa 
conflictelor de muncă pe care o astfel de relaţie le-ar fi putut 
provoca. Dar, dacă exista o potrivire firească între doi oameni, 
Charlotte o găsise cu certitudine, precum inevitabilele legi ale 
fizicii care o atrăseseră spre el fără speranţă. Acum patru luni 
lucrurile mergeau perfect între ei. 

Apoi soarta se hotărâse să-i arunce o minge cu efect. 

O analiză de rutină făcută cu ocazia controalelor medicale 
anuale detectase un nivel anormal de proteine în sângele ei. 
Urmaseră alte analize, printre 

care şi o dureroasă biopsie osoasă. În cele din urmă venise 
şi diagnosticul şocant: mielom multiplu. 

Cancer al măduvei osoase. . 

La început fusese furioasă. In fond, era vegeta- riană, bea 
foarte rar şi făcea mişcare ca o nebună. Nu avea nici un sens, 
mai ales că atunci se simţea perfect. 

Nu mai era cazul acum. Exact cu o săptămână în urmă 
începuse să ia Melphalan, prima etapă dintr-un tratament de 
chimioterapie slabă. Acum era obligată să se lupte cu o stare 
care semăna cu o mahmureală permanentă, la care se adăugau 
valuri intermitente de greață. 

Nu avusese tăria să-i spună lui Evan. Nu încă, cel puţin. El 
vorbea deja despre un viitor în doi, chiar şi despre copii. Nimic 
nu mai părea posibil acum, şi lealitatea aceasta o copleşea. De 
câteva săptămâni era şi mai deprimată. Dacă voia să fie 
complet cinstită v.u el, înainte de a face un pas mai serios 
trebuia să fie absolut sigură că se va număra printre cei zece la 
sută care înving boala. 

O bătaie discretă o smulse pe Charlotte din gânduri. 


Ajunse la uşă din patru paşi mari, o deschise şi văzu un 
bărbat chel, cu ochelari, cam de înălţimea ftî, îmbrăcat într-un 
costum negru şi o cămaşă tot neagră. Avea un ten neted şi 
palid. Probabil 50 de ani T.'iu puţin mai mult, presupuse ea. 
Privirea i-a fost .if rasă imediat de gulerul alb de preot care 
contrasta puternic cu hainele. 

- Bună ziua, dr. Hennesey. Sunt părintele 

tftfttrick Donovan. 

Efi» 

Engleza lui era condimentată cu un accent irlan- iOz. 
Zâmbind plăcut, îi întinse o mână fină. Admiratorul meu de la 
Vatican, îşi spuse ea. 

- Simt încântată să vă cunosc, părinte. 

- Apreciez la adevărata ei valoare răbdarea 
dumneavoastră. Îmi cer scuze pentru întârziere. Mergem? 

- Desigur. 


MUNTELE TEMPLULUI 

Adânc sub Muntele Templului, Razak şi Farouq se opriseră 
pe pardoseala plină de moloz a moscheii Marwani. Aşa cum 
spusese Păstrătorul, pagubele erau considerabile, dar limitate la 
un spaţiu restrâns. Intre timp fuseseră montate reflectoare pe 
stâlpi pentru a lumina gaura cu diametrul de aproximativ un 
metru şi jumătate, care se căsca în peretele din spate. Razak 
simţi cum i se strânge stomacul. 

Văzuse prima dată acest loc la sfârşitul anilor '90. Atunci 
molozul şi dărâmăturile umpleau complet spaţiul, de la podea 
până la tavan, dar asta se întâmpla înainte ca guvernul israelian 
să fi autorizat Waqf să înceapă săpăturile şi lucrările de 
restaurare. În contrapartidă, arheologilor israelieni li se dăduse 
voie să facă săpături în tunelul Zidului de Apus - un pasaj 
subteran care trece adânc pe sub casele din Cartierul Musulman 
şi leagă partea de sud a Pieței Zidului de Apus cu Via Dolorosa 
din colţul de nord-vest al taluzului. Ca de obicei, compromisul nu 
intrase în vigoare fără vărsare de sânge. Izbucniseră revolte, iar 
ciocnirile între palestinienii şi israelienii care se opuneau 
lucrărilor se soldaseră cu moartea a peste şaptezeci de soldaţi şi 
civili - printre care se număra şi prietenul cel mai apropiat al lui 
Razak, Ghalib, care protestase vehement faţă de săpăturile 


făcute de evrei în spatele casei lui, lipită de zidul vestic de 
susţinere al Muntelui Templului. 

Unii musulmani se agăţaseră cu încăpățânare de ideea că 
un demon, un jinn, umpluse sala subterană cu moloz şi 
dărâmături special pentru a împiedica pătrunderea în ea. lar 
acum, când restaurarea se apropia de sfârşit, Razak nu se putea 
împiedica să nu simtă o prezenţă ostilă care mai bântuia în 
beznă. 


Apropiindu-se de gaură, îşi trecu degetele peste marginea 
neregulată şi simţi un reziduu văscos. Aruncă o privire în camera 
secretă prin partea în care mormanul de dărâmături era mai 
puţin înalt. 

Farouq apăru brusc lângă el, ţinând în mână o bucată de 
piatră. l-o întinse lui Razak. 

- Vezi asta? îl întrebă, arătându-i un arc de cerc neted de 
pe marginea bucății de calcar. Israelienii au găsit o maşină de 
găurit pe care hoţii au uitat-o aici. A fost folosită pentru a face 
găurile în care a fost 

f'asat explozivul. Razak examină piatra. 

- Cum au reuşit să aducă exploziv în inima leruri tl imului? 
Cum au trecut prin toate punctele de control? 

- Exploziv şi arme. Avem de-a face cu oameni Inteligenţi. 
Farouq se aplecă prin deschizătură şi studie atent încăperea. Nu 
am vrut să-ţi spun faţă de < _;ei lalţi, dar asta pare să indice că 
au fost ajutaţi de <;incva din interior. Poate că evreii sunt 
amestecați 

ntr-un fel sau altul în afacerea asta. Razak nu era deloc 
sigur. 

- Spuneai că poliția a văzut deja totul? 

- Poliţia şi Direcţia de Informaţii a armatei. Au ivut la 
dispoziţie două zile pline după atac. 

Meticulozitatea lor nu era în nici un caz un motiv fie, 
surprindere pentru Razak. 

- Am aşteptat raportul lor complet, adăugă Tiliroug. Nu l- 
am primit nici până azi. 

S-au strecurat pe rând prin spărtură şi au intrat în camera 
secretă. 

mmâmL - 


Alte  reflectoare instalate pe  postamente  luminau 
încăperea săpată direct în calcarul Muntelui Moriah, iţii tavanul 
din piatră susţinut de stâlpi groşi şi neregulaţi. Pereţii nu aveau 
nici un fel de ornamentaţie. Aerul stătut încă mirosea a 
explozivi. 

- Ştiai de existenţa ei? îl întrebă Razak pe Faroug, 
întorcându-se către el. 

f 


- Habar n-am avut. Lucrările noastre s-au limitat doar la 
interiorul moscheii. Stii bine că orice 

r 

săpătură neautorizată ar fi. fost strict interzisă. 

Privirea lui Faroug nu trăda nimic, însă Razak ştia la fel de 
bine că în trecut, atunci când mai fusese vorba de săpături, 
Waqf îşi luase câteva libertăţi. 

Lângă peretele de est, Razak a văzut un şir de nouă cutii 
din piatră, fiecare inscripționată într-o limbă care părea a fi 
ebraica. Se apropie de ele. La un capăt al şirului, o adâncitură 
dreptunghiulară în pământ sugera existenţa unei a zecea cutii, 
care fusese luată de acolo, aşa că se apropie şi mai mult. 

Pe neaşteptate, auzi o voce care venea din direcţia 
spărturii în zid. 

- Domnilor, îmi acordaţi o clipă? 

Razak şi Farouq se întoarseră în acelaşi timp şi, uitându-se 
prin deschizătură, văzură un bărbat de vârstă mijlocie, destul de 
puţin prezentabil. Era palid, dar pielea obrajilor i se cojea din 
cauza soarelui puternic şi avea o claie de păr castaniu cam 
nepieptănat. 

- Mă scuzati, vorbiţi englezeşte? 

Străinul avea un accent englezesc cultivat. 

- Da, spuse Razak, apropiindu-se repede de spărtură. 

- Minunat, spuse străinul zâmbind. Asta va 

uşura lucrurile, pentru că araba mea e cam primitivă. 

Farouq îl împunse cu cotul pe Razak. 

- Cine sunteţi? 

- Mă numesc Barton. Înaintă prin deschizătură. Graham 
Barton. Eu... 

- Cum îndrăzniţi să intraţi aici? Acesta este un loc sfânt! 
strigă Faroug, ridicându-şi mâinile mari deasupra capului. 


Barton se opri brusc, de parcă ar fi călcat pe o mină. 
- Imi cer scuze. Dar dacă mi-aţi permite... 
- Cine v-a lăsat să intrati? 


Razak se apropie de el, trecând pe lângă Farouqg pentru a 
masca mai bine încăperea. 

- M-a trimis comandantul poliţiei israeliene pentru a vă da 
o mână de ajutor. 

Scoase din buzunar o scrisoare cu antetul poliţiei. 

- Un englez! Farouq gesticula ca un apucat. Au trimis un 
englez să ne ajute. Ştim unde ne-a dus asta în trecut! 

După ce lucrase ani de zile la diverse proiecte în Israel, 
Barton ştia dureros de bine că englezii erau cunoscuţi aici 
pentru eforturile lor jalnice de colonizare de la începutul 
secolului XX - un dezastru care nu avusese alt rezultat decât 
intensificarea resentimentelor palestiniene faţă de Occident. 
Zâmbi slab. 

- Mai trebuie să vă reamintesc, îl avertiză Faroug, că 
intrarea nemusulmanilor este interzisă? 

- Afinităţile mele religioase nu sunt prea uşor de definit, 
răspunse uşor enervat Barton. 

Cândva participa cu regularitate la slujbele anglicane de la 
Biserica Sfintei Treimi din Londra, la doi paşi de casa lui din 
Kensington. Dar asta se fntâmpla cu mult timp în urmă. Acum se 
considera un credincios oarecum laic, care ocolea biserica 
oficială, dar încă mai încerca să înţeleagă mecanismul i'c 
învingerii sale că în acest univers miraculos exista fe,va mai 
mare decât el. In căutările lui nu renunţase lotuşi la anumite 
elemente din marile credinţe, prin- „(iv care şi Islamul, pentru 
care avea un respect deosebit. 

- Aşadar care este scopul prezenţei dumitale aici? 

- Lucrez la Autoritatea Israeliană pentru Anti- diităţi, zise 
Barton. Simţea deja că făcuse o mare greşeală acceptând 
această misiune, dar intrase în joc şi fvvbuia să joace. De fapt, 
specialitatea mea sunt .vnfichităţile Pământului Sfânt. Mai 
degrabă cele ljiblice, se gândi el, dar nu părea o idee inteligentă 

le spună asta celor doi. Am o bună reputaţie în ij o meniul 
meu. 


Sunt renumit, de fapt, îşi spuse. Studii la Oxford, curator- 
şef pentru antichităţi la Muzeul Londrei şi un curriculum vitae ca o 
telenovelă - ca să nu mai pomenească de nenumăratele 
săpături arheologice pe care le făcuse în şi în jurul Ierusalimului, 
precum şi articolele publicate regulat în Bibiica/ Archeology 
Review, Chiar înaintea furtului, Autoritatea pentru Antichităţi îl 
însărcinase pe Graham Barton - promiţându-i un stipendiu 
generos - să supervizeze o campanie masivă de digitalizare 
pentru catalogarea nepreţuitelor ei colecţii aflate în toate 
muzeele din Israel. In clipa de faţă, Barton hotărî că era mai 
înţelept să nu insiste asupra acestor amănunte. 

- Acreditările nu mă impresionează, îl repezi Farouqg. 

- Aveţi dreptate, dar vă pot ajuta să economisiţi timp, 
insistă Barton, aparent imun la ostilitatea evidentă a 
Păstrătorului. În plus, atât armata, cât şi poliţia israeliană 
folosesc serviciile mele. Mi s-a spus că aţi acceptat să colaboraţi 
pentru a afla ce s-a întâmplat aici. Am o scrisoare de 
recomandare. 

Tonul său devenise mai hotărât. 

Farouqg căută privirea lui Razak şi văzu în ea aceeaşi 
aversiune faţă de tactica necinstită a israe- lienilor. 

- Am fost informat că este posibil ca incidentul să aibă 
legătură cu un obiect istoric, spuse Barton, încercând să se uite 
peste umărul lui Razak. 

Cei doi musulmani încă se străduiau să accepte ceea ce se 
întâmpla. 

- E limpede că hoţii au avut informaţii foarte precise, 
continuă Barton, altfel nu aveau cum să cunoască amplasarea 
exactă a unei camere atât de bine ascunse sub Muntele 
Templului. Nu sunteţi de acord? 

- O clipă, vă rog, spuse Farouqg, ridicând un deget şi 
făcându-i semn arheologului să se retragă de lângă spărtură. 


Oftând, Barton se întoarse în moschee. Politica alambicată 
de aici îl exaspera. 

Razak îl urmări cu privirea. 

- Ciudat. Mă întreb dacă ei... 

- E scandalos! spuse Faroug, dar faţa lui era inexpresivă. 

- Ţi-au spus ceva israelienii despre asta? întrebă Razak, 
coborând glasul. 


- Absolut nimic. Si nu voi tolera asa ceva. 

/ , Razak inspiră adânc. Nu-l încânta ideea de a-i permite 
acestui Barton - în aparenţă un delegat al autorităţilor evreieşti - 
să intervină într-o investigaţie atât de delicată. In fond, poliţia şi 
armata evreilor pierduseră deja două zile ca să inspecteze locul 
crimei fără rezultate vizibile. Şi acum trimiteau un om din afară? 
Poate că Barton nu va repeta pur şi simplu investigația. Nu 
puteau şti care erau adevăratele lor motive. Cu toate acestea, 
timpul nu era de partea lui Razak şi cunoştinţele sale de 
arheologie şi de istorie iirau în cel mai bun caz limitate. 

Farouq se aplecă spre el. 

- Dat fiind că Barton pare a fi un expert... 

- Da... 

- Ei bine, e clar că israelienii ştiu deja ce s-a întâmplat 
aici. Ar putea să ne dea vreo informaţie, r.('va de la care să 
pornim. Este în interesul tuturor «iii se rezolve cât mai repede. 

- Razak, spuse Farouq cu privirea îndreptată în fta, 
încrederea se clădeşte pe merite. Fiecare om trejii ie să-şi arate 
caracterul. Tu eşti virtuos, dar nu toţi ffint ca tine. Tu şi cu mine 
avem încredere unul în flitul, dar cu acest Barton trebuie să fim 
foarte atenti. 

Îşi sublime cuvintele ridicând degetul arătător. 

- Sigur, dar avem într-adevăr de ales? întrebă T'tizak, 
ridicând o sprânceană. 

Farouq îi întoarse privirea. În cele din urmă fi untea i se 
descreţi. 


- S-ar putea să ai dreptate, cedă el, oftând dramatic. Dar 
tare mi-aş fi dorit să nu fie englez. Păstrătorul schiţă un zâmbet 
forţat. la scrisoarea şi controlează la poliţie acreditarea lui. 
Procedează cum crezi de cuviinţă. Eu plec. 

Razak se duse în moschee, luă scrisoarea şi îi spuse 
englezului să-l aştepte până se întoarce, apoi îl conduse pe 
Farouq la scară. 

- Nu-l scăpa din ochi, îi reaminti Farouq, uitân- du-se urât 
la Barton. 

Scoţându-şi sacoul, Razak îl întrebă pe Farouq dacă era 
atât de bun să-l ducă la birou. Rămase acolo şi îl urmări pe 
Păstrător cum dispare în lumina soarelui. 


După ce îşi suflecă mânecile, Razak îşi scoase celularul şi 
formă numărul comisarului de poliţie care semnase scrisoarea. 
După două transferuri, a fost lăsat să aştepte pe fundalul unei 
banale melodii pop israeliene. Urmărindu-l pe Barton, care se 
plimba în cercuri mici prin moscheea Marwani, se mută de pe un 
picior pe celălalt, ţinând telefonul departe de ureche şi 
încercând din răsputeri să ignore ritmul sacadat care îi dădea 
dureri de cap. Un minut mai târziu, se auziră două clinchete 
distincte, urmate de un ţârâăit. 

- Maiorul Topol, spuse un glas puternic, nazal. 

Razak se strădui să elimine complet accentul arab 

din engleza lui aproape perfectă. 

- Numele meu este Razak bin Ahmed bin al-Tahini. Am fost 
angajat de Waqf să supraveghez investigația de la Muntele 
Templului. 

- Aşteptam telefonul dumneavoastră, spuse Topol, care 
sorbea cafea fierbinte dintr-un pahar de carton şi, evident, nu 
era deloc impresionat. Presupun că l-aţi cunoscut pe domnul 
Barton? 

- Da, ne-am cunoscut, răspunse Razak, uimit de modul 
direct în care polițistul abordase problema. 

- E bun... l-am mai folosit. E foarte obiectiv. 


Razak se abţinu de la orice comentariu. - Trebuie să vă 
informez că prezenţa lui nu a fost bine primită. Inţelegem 
necesitatea intervenţiei departamentului dumneavoastră, dar 
domnul Barton a intrat în moschee fără autorizaţie. 

- Scuze că nu v-am anunţat mai devreme, răspunse Topol, 
înăbuşindu-şi un căscat. Dar Graham Barton fusese autorizat să 
acţioneze în numele nostru. Totul este prezentat în scrisoarea pe 
care o are la el. Înţelegeţi, sunt convins, că natura acestei 
infracţiuni impune să avem un rol egal în anchetă. 

- Domnul Barton este arheolog, nu anchetator, protestă 
Razak. Poliţia israeliană a cercetat deja locul crimei. 

- Sigur, oamenii noştri au fost acolo, recunoscu Topol, dar 
scopul acestei crime pare să fie furtul unui vestigiu istoric. Noi 
suntem poliţişti. Maşini furate, spargeri, omucideri - la astea ne 
pricepem. Nu ne pricepem însă la obiecte istorice. Am 
considerat, deci, că ancheta ar avea numai de câştigat dacă 
folosim cunoştinţele de specialitate ale lui Barton. 


Razak nu spuse nimic. Era un lucru de rutină la ol să 
prefere tăcerea confruntării. În timpul negocierilor, când partea 
opusă încerca să umple tăcerea, îi scăpau adesea informaţii 
importante. Pauza i-a iermis să se gândească la argumentele lui 
Topol. În mare parte păreau logice. 

Polițistul cobori glasul şi continuă pe un ton Conspirativ: 

- Dacă vrem să se facă dreptate, cred că trebuie fcă lăsăm 
de-o parte diferendele noastre. 

- Colegii mei şi cu mine  împărtăşim punctul 
dumneavoastră de vedere. Putem avea încredere că oate 
informaţiile vor rămâne confidenţiale până când (vrminăm 
ancheta? 

Er 

- Aveţi cuvântul meu. Şi noi dorim o rezolvare rapidă şi 
paşnică. Zvonurile se răspândesc cu iuţeala 


gândului. S-ar putea să ne trezim cu o problemă mult mai 
serioasă. 

- Inţeleg. 

- Succes. 

Convorbirea luă sfârşit. 

Razak se întoarse la englez, care stătea nu departe de 
spărtura din zid, cu mâinile la spate, fluierând şi admirând 
interiorul impresionant al moscheii Marwani. Barton se întoarse 
spre el. 

- Totul e în regulă? 

Arabul dădu din cap şi îi întinse mâna. 

- Bine ai venit printre noi, domnule Barton. Numele meu 
este Razak. 

6 

CETATEA VATICANULUI 

La capătul coridorului slab luminat, Charlotte Hennesey şi 
părintele Donovan coborâră două etaje pe o scară întortocheată 
şi intrară în holul modern al domului. Străbătură repede 
coridorul placat cu marmură albă, trecură pe lângă un bust din 
bronz al Papei loan Paul II şi ieşiră din clădire în soarele 
strălucitor al după-amiezii. 

Charlotte era obişnuită cu căldura uscată de la Phoenix. 
Canicula Romei era umedă, înăbuşitoare. La această neplăcere 
se adăuga şi ţinuta obligatorie impusă de Vatican - braţele, 


picioarele şi umerii trebuiau să fie tot timpul acoperite. 
Pantalonii scurţi şi bluzele fără mâneci erau interzise. Era ca la 
liceu, fără topuri sau bluze cu bretele. In următoarele câteva zile 
va purta doar pantaloni kaki, bluze cu mânecă lungă şi sacouri 
incomode încheiate până la gât. Acasă, de obicei îşi termina ziua 
întinsă pe marginea 


piscinei, în curtea din spate a fermei, purtând doar un 
bikini. Mă rog, când avea chef. Era clar că aici nu se va întâmpla 
aşa ceva. 

- Sunt sigur că eşti curioasă să afli de ce ai fost Chemată, 
spuse părintele Donovan. 

- Da, m-am întrebat şi eu, răspunse ea politicoasă. 

- Vaticanul se pricepe la teologie şi credinţă, îi Explică el. 
Cu toate acestea, nu vei fi uimită să afli 

i/că în materie de ştiinţe naturale avem unele defi- ;ienţe, 
spuse el, arborând un zâmbet autocritic. 

- Este de înţeles. 

Preotul are un suflet blând, se gândi ea. Accentul său 
irlandez era liniştitor şi gesticula adesea, probabil o consecinţă a 
multor ani de piedici la amvon. 

Au trecut fără să se grăbească pe lângă Piazza Santa 
Marta, apoi au ocolit absida bazilicii pe aleile din spate. 
Charlotte se minună de frumuseţea exteriorului din marmură şi 
a vitraliilor. 

- Uite, eu, de pildă, spuse Donovan, sunt Prefetto h'lla 
Biblioteca Apostolica Vaticana... Un mod preţios de a spune 
„curator-şef al Bibliotecii Vaticanului". Cel mai bine mă pricep la 
cărţi şi la istoria Bisericii. Trebuie să mărturisesc că ştiu foarte 
puţine lucruri despre domeniul tău. Dar, când te-am văzut le 
tele- 

izor, m-am convins că m-ai putea ajuta la un proiect pe 
care mi s-a cerut să-l duc la bun sfârşit. 

- Dacă nu vă supăraţi că vă spun, mă surprinde 0 
domeniul meu de activitate stârneşte interesul cuiva de la 
Vatican. 

- Da, sunt mulţi între aceste ziduri care ar avea rezerve în 
privinţa geneticii. Mie însă îmi place să-mi păstrez mintea cât 
mai deschisă. 


- Bine că ştiu, spuse ea zâmbind. Şi ce va trebui să fac, 
mai exact? 


4 


Preotul nu-i răspunse imediat. Aşteptă ca doi clerici care 
se plimbau prin apropiere să se 


Îndepărteze de ei, apoi spuse calm, dar aproape în şoaptă: 

- O relicvă. Ar fi vrut să-i spună mai multe, dar se 
răzgândi. Cel mai bine e să vezi cu ochii tăi. 

Indreptându-se spre nord, pe Viale del Giardine Quadrato, 
au străbătut vegetaţia luxuriantă din Grădinile Vaticanului şi au 
trecut de Casina lui Pius IV, extravaganta casă papală de vară 
construită în stilul neoclasic al secolului al XVI-lea. 

Aleea trecea prin spatele Muzeului Vaticanului. 

Charlotte citise că uriaşa colecţie de artă a Vaticanului 

x x 

era adăpostită acolo, în fostul palat al papilor din epoca 
renascentistă. Era şi locul în care nenumărați vizitatori din 
întreaga lume veneau în fiecare an pentru a se extazia în faţa 
celui mai renumit exponat al cetăţii - Capela Sixtină cu pereţii 
acoperiţi de fresce uluitoare şi cu tavanul pictat de însuşi 
Michelangelo. 

Charlotte îşi dădea seama că părintele Donovan nu avea 
încă de gând să divulge mai mult. Deşi dorea să afle de ce se 
ocupa un bibliotecar de studiul unei relicve, schimbă subiectul: 

- Locul acesta e încântător, spuse ea, uitându-se la flori, la 
fântânile bogat ornamentate, la fantastica arhitectură 
renascentistă. E ca în basme. Chiar locuiţi aici? 

* 

- O, da, spuse el. 

- Şi cum e? 

Preotul se uită la ea, zâmbind amuzat. 

- Vaticanul este o lume în altă lume. Am tot ce-mi trebuie 
între aceste ziduri. E ca un fel de campus universitar, presupun. 


- Oare? 


- Fără viaţa de noapte, bineînţeles, răspunse râzând 
părintele, şi îşi ridică braţele. Totuşi trebuie să recunosc că avem 
propriile noastre echivalente ale frăţiilor. 

Se apropiau de intrarea de serviciu a muzeului. Chiar şi în 
pas de promenadă, străbătuseră în zece minute cam şase sute 
de metri - aproape întreaga lăţime a Cetăţii Vaticanului. 

MUNTELE TEMPLULUI 

Razak îl conduse pe englez la spărtura din zid şi îi făcu 
semn să treacă prin ea. 

Barton se strecură dincolo şi privirea lui analitică începu 
imediat să studieze încăperea. Intrând imediat după el, Razak 
rămase în picioare lângă spărtură, deranjat de atmosfera 
oarecum lugubră, care îi amintea de o peşteră. 

În schimb, englezul, plin de energie, nu ezită deloc să-şi 
exprime cu glas tare gândurile: 

- La sfârşitul secolului | î.Chr., regele lrod cel Mare a adus 
meşteri arhitecţi de la Roma şi din Egipt pentru a clădi Muntele 
Templului. A fost o lucrare uriaşă, care a necesitat construirea 
unei platforme imense, ce îngloba şi fundaţia de stâncă de la 
capătul nord-estic, spuse el arătând peste umăr, şi se extindea 
către sud, folosind marile ziduri de sprijin naturale - adică 
versanţii stâncoşi ai Muntelui Moriah. Se întoarse pe călcâie, 
întinzând braţul în direcţia opusă. lată de ce capătul sudic al 
platformei poate ascunac foarte uşor încăperi subterane, exact 
ca spaţiul în care se află acum moscheea Marwani. Arheologii 
bănuiesc de mult că sub munte s-ar afla şi alte excavații 
similare. 


- Vrei să spui că evreii cunoşteau existenţa acestei 
camere? 

Barton era conştient că Razak căuta suspecți şi, ca atare, 
trebuia să fie foarte precaut. Deşi ştia că arheologii israelieni 
efectuaseră scanări termale care arătaseră unele anomalii 
subterane discutabile, era absolut sigur că această încăpere nu 
fusese detectată. 

- Habar n-au avut. Sunt convins că, dacă ar fi ştiut, Waqf 
ar fi fost informat. 

Îşi dădea seama că Razak nu credea nici o iotă. 


Barton îşi concentră atenţia asupra cutiilor din piatră, 
ghemuindu-se lângă ele ca să le vadă mai bine şi trecând de la 
una la alta. Emoţia lui creştea cu fiecare nouă descoperire. 

Între timp, privirea sumbră a lui Razak se plimba pe pereţii 
din piatră. 

- Ce este de fapt acest spaţiu? 

Barton, care între timp se ridicase şi acum stătea 
nemişcat, lăsă să-i scape un oftat prelung. 

- Ne aflăm în ceea ce pare a fi o veche criptă evreiască. 

Razak îşi încrucişă strâns braţele la piept. Ideea de a sta 
acolo, printre morţi şi suflete neîmpăcate, era demoralizantă şi-i 
întărea presimţirea de rău-augur. 

criptă. Mai era şi evreiască, pe deasupra. Spaţiul 

se păru brusc mai mic. Şi sufocant. 

- Se pare că hoţii voştri au plecat cu unul dintre ocupanţii 
ei permanenţi. 

Barton îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul şi îi 
arătă adâncitura dreptunghiulară din pământ de la capătul 
şirului. 

- Dar nu simt prea mici pentru a fi sicrie? 

- Lasă-mă să-ţi explic. Arheologul făcu o pauză pentru a-şi 
aduna gândurile. In cadrul ritualului funerar evreiesc din 
Antichitate - tahara -, trupul mortului era spălat, uns cu uleiuri şi 
apoi acoperit cu flori, ierburi, mirodenii. li erau legate gleznele, 
en 


Încheieturile mâinilor şi fălcile şi i se puneau monede pe 
ochi. Işi făcu mâinile căuş peste ochi. La urmă, trupul era învelit 
în pânză şi acoperit cu un giulgiu. 

Barton ştia că în această etapă cadavrul astfel pregătit era 
plasat într-o nişă lungă, numită /ocuius. Acolo nu existau astfel 
de nişe, dar variațiile în planul unui mormânt nu erau 
neobişnuite şi nu voia să complice lucrurile mai mult decât era 
necesar. 

Încercând să vadă cu ochii mintii dimensiunile interioare 
ale cutiei, Razak tot nu reuşi să-şi dea seama cum putea să 
încapă un trup omenesc într-un spaţiu atât de mic. 

- Nu văd cum... Baton ridică o mână. 

- Te rog, dă-mi voie, interveni el delicat. Ei credeau că 
trupul trebuia să-şi ispăşească păcatele, de care se lepăda prin 


putrezirea cărnii. Familia defunctului lăsa cadavrul timp de un an 
să putrezească, apoi se întorcea pentru a pune oasele într-o 
cutie sacră din piatră - numeşte-l cum vrei, un sicriu sau un 
sarcofag miniatural, de fapt un osuar. 

Razak se uită fix la Barton. Practica funerară islamică - 
înhumarea în decurs de douăzeci de patru de ore, într-un 
mormânt modest, cu faţa la Mecca, de preferat fără sicriu - se 
deosebea total de complicatele ritualuri antice evreieşti. 

- Înţeleg, spuse Razak, frecându-şi bărbia. 

- Acest tip de înmormântare era comun în regiune, 
continuă Barton, dar a fost practicat o perioadă foarte scurtă, 
cam de la 200 î.Chr. până la 70 d.Chr. Asta ne permite să datăm 
cu multă acuratețe osuarele, chiar şi fără analize elaborate. 
După cum vezi, îi spuse Barton arătând către cutii, sunt destul 
de mari ca să aibă loc în fiecare dintre ele câte un schelet 
dezmembrat. 

- De ce păstrau oasele? Razak ştia răspunsul, dar voia să 
fie sigur. 


- Vechii evrei credeau cu tărie în reînviere - anunţată de 
venirea adevăratului Mesia. 

Razak dădu din cap. Trupurile musulmanilor aşteptau şi 
ele în mormânt Judecata de Apoi. Îşi reaminti astfel că iudaismul 
şi Islamul aveau multe rădăcini comune. 

- Acelaşi Mesia, adăugă Barton, despre care evreii cred că 
va reconstrui cel de-al treilea şi ultim templu acolo, spuse el 
ridicând o mână deasupra capului, către Muntele Templului. 

- Asta nu se va întâmpla niciodată, declară Razak destul 
de sfidător. 

Era exact reacţia la care Barton se aştepta din partea 
musulmanului. 

- Da, mă rog, era considerată o pregătire pentru ziua cea 
mare. Fără oseminte n-ar fi avut nici o şansă de reînviere. 

- Osuarele sunt valoroase? 

- Depinde. Piatra trebuie să fie într-o stare perfectă. 
Barton cuprinse cu privirea cele nouă relicve rămase. Astea par 
într-o stare excelentă - nu au crăpături viabile şi, în plus, nu 
lipseşte nici un capac. Ornamentaţiile pot fi şi ele importante. 
Adesea, meşterul marca pe suprafaţa osuarului identitatea 


defunctului. Uneori aveau modele geometrice şi scene 
decorative. Dacă gravurile sunt impecabile, preţul creşte. 

Barton văzuse sute de asemenea osuare recuperate din 
întreaga regiune, unele chiar mai impresionante decât de aici. 

- Astea par destul de comune, adăugă el. 

- În concluzie, cam cât ar valora una dintre ele? 

- Depinde, spuse englezul, ţuguindu-şi buzele. Poate şase 
mii de lire sterline, cam zece mii de dolari, presupunând că ar 
putea fi vândute pe piaţa de antichităţi. Problema cea mai mare 
a hoţilor este că relicva asta este relativ obişnuită. Dacă vor să 
obţină un preţ 

cât mai mare, trebuie să găsească una într-o stare 
perfectă, iar cumpărătorul trebuie să fie un colecţionar avid sau 
un muzeu de antichităţi pus pe achiziţii. Dar astăzi muzeele se 
cam feresc de piesele care apar pe piaţa liberă. 

Razak începuse să se obişnuiască cu engleza britanică a 
arheologului. 

- De ce? 

- Piesele cele mai căutate sunt cele a căror provenienţă 
este sigură. Un cumpărător serios are nevoie de o dovadă solidă 
că obiectul a fost scos dintr-un sit anume, pentru că aşa i se 
validează autenticitatea. Pământul şi vestigiile amestecate din 
jurul săpăturilor arheologice furnizează o mulţime de informaţii 
în legătură cu vârsta obiectului. Scoate-l din pământ şi... spuse 
el, ridicând din umeri. 

Razak se lăsă pe vine. Trebuia să ţină minte o 

mulţime de lucruri. 

/ 

- Cu alte cuvinte, spui că... dat fiind că valoarea depinde 
de dovedirea originii, osuarul furat ar putea să nu valoreze mare 
lucru pe piaţă? 

Barton încuviinţă. 

Pierderile mari din rândul israelienilor nu se potriveau 
deloc cu presupusa lipsă de valoare a relicvei. 

- De ce şi-ar asuma cineva atâtea riscuri şi ar acţiona atât 
de violent ca să fure doar unul singur? continuă el. De ce nu pe 
toate? 

- Bună observaţie, zise Barton. Asta va trebui să aflăm noi 
doi. Trebuie să analizez gravurile de pe cutiile astea. Trebuie, de 
asemenea, să studiez cripta şi să găsesc nişte indicii despre cei 


care au fost înhumați aici. Părerea mea este că hoţii au ştiut 
precis ce osuar să ia şi puţin le-a păsat de stabilirea 
provenienţei. Asta exclude arheologii de meserie, care nu prea 
aruncă în aer ziduri. 

Razak îşi permise să zâmbească. 

- Cam cât cântăreşte una dintre cutiile astea? 


- Probabil vreo douăzeci, douăzeci şi cinci de kilograme, 
plus oasele... maximum treizeci şi cinci în total. 

- Şi cum ar proceda cineva să o transporte? 

- Presupun că într-o ladă obişnuită din lemn. Trebuie 
înfăşurată bine în mai multe straturi de material de protecţie. 
Dacă au încercai să o scoată printr-un port, trebuia să treacă 
prin formalităţile vamale. Mi s-a spus că de vineri toate 
încărcăturile care aşteaptă să plece din ţară sunt verifica Iv 
piesă cu piesă. Nu putea trece neobservată. 

- Mai mult ca sigur că armata a blocat toate şoselele 
imediat după atac, adăugă Razak. Asta exclude scoaterea 
osuarului din Israel pe cale terestră. 

Barton se uită plin de curiozitate la musulman. 

- Da, dar nu a spus poliţia că în timpul incidentului a fost 
folosit un elicopter? 

Razak dădu din cap. 

- Asta au declarat martorii oculari. 

- Nu vreau să-ţi arăt ceea ce sare în ochi, dar nu crezi că 
au dus-o imediat peste graniţă? 

Expresia lui Razak era grăitoare. Şi el se gândise la acelaşi 
lucru, dar nu voia nici măcar să ia în considerare această 
posibilitate. 

- Orice este posibil. 

Ideea că relicva era deja departe şi intangibilă îl dezarma 
complet. Povestea asta depăşea cu mult rolul său obişnuit şi 
blestemă în minte Waqf, care îl implicase în ea. 

- Da, se pare că martorii oculari au raportat zborul unui 
elicopter deasupra Fâşiei Gaza imediat după jaf. 

- O, Doamne, asta nu e bine, spuse Barton. 

- Nu, nu e, răspunse Razak posomorât. Cu atât mai puţin 
când elicopterul trebuie încă să apară. 

- Mai există o şansă minimă ca osuarul să se afle încă în 
Israel, zise englezul. 


Qvl 


Razak se ridică şi îşi scutură praful de pe pantaloni. 

- Foarte mică, după părerea mea. Observând că delegatul 
musulman părea copleşit, Barton se gândi că ar fi mai înţelept 
să schimbe macazul. 

- Nu sunt criminalist, continuă Barton, dar cred că osuarul 
conţinea mai mult decât oase. Pun pariu că hoţii ştiau exact ce 
se află în el. Puse o mână 

9 x 

prietenească pe umărul lui Razak. Vom afla adevărul. Voi 
face tot ce pot pentru a descifra inscripţiile. Văzând că pe 
musulman îl stânjenea gestul lui, Îsi retrase mâna. 

* 


- De cât timp ai nevoie, domnule Barton? 

- Cred că o oră Îmi ajunge. 

- Hai să ne întâlnim din nou mâine dimineaţă. O să-l pun 
pe unul din oamenii noştri de la Waqf, Akbar, să te aştepte lângă 
scară. Te va conduce până jos, ca să poţi începe. 

- Să mă urmărească, vrei să spui. Razak nu-i dădu atenţie. 

- Ascultă, nu-ţi port pică, spuse Barton în tinzând mâinile 
într-un gest împăciuitor. Ştiu că locul acesta este sacru şi eu nu 
sunt musulman. 

Tăcere, nu confruntare, îşi reaminti Razak. 

- Să zicem, ora nouă? 

- E bine. 

Razak îi dădu o carte de vizită. 

- Dacă ai nevoie să-mi transmiţi ceva. Barton se uită la ea. 
Doar un nume şi un număr 

de telefon mobil. 

- Mulţumesc. Şi încă ceva... Vreau să fie clar, Razak: nu 
mă interesează politica. Sunt arheolog. Adu-ţi aminte că mă aflu 
aici ca să vă ajut. Treisprezece oameni au murit vineri şi sunt 
convins că indiciile ne vor ajuta să aflăm de ce. 


Razak dădu binevoitor din cap şi cei doi se îndreptară spre 
ieşirea din criptă. 

8 

CETATEA VATICANULUI 


Părintele Donovan şi Charlotte au coborât la subsolul 
muzeului cu un lift de marfă zgomotos şi lent. 

Când s-au deschis uşile, preotul o conduse de-a lungul 
unui coridor lat, luminat cu neon, pe care Charlotte s-ar fi 
aşteptat să-l vadă într-un spital. Paşii lor răsunau pe linoleum şi 
stârneau ecouri între pereţii simpli şi albi. Era un fel de galerie 
cu uşi. Probabil spaţii de depozitare, presupuse Charlotte. 

- Aproape am ajuns, spuse părintele Donovan, arătându-i 
o uşă lată de metal de la capătul coridorului. 

Părintele strecură o cartelă într-un dispozitiv fixat pe 
pervazul uşii şi broasca solidă se deblocă. Deschise uşa şi îi făcu 
semn să intre. 

- Poţi păstra asta, spuse părintele, dându-i cartela. 
Deschide şi uşa de serviciu din spate, după orele de program. Te 
rog să n-o pierzi. 

Charlotte dădu din cap şi puse cartela în buzunar. 

Dincolo se afla un laborator spaţios. Pereţii erau acoperiţi 
cu dulapuri înalte cu pereţi de sticlă în care era o mare varietate 
de recipiente cu chimicale, sticluţe şi cutii de mici dimensiuni. 
Pe dulapurile de dedesubt era expusă o întreagă colecţie de 
aparatură ştiinţifică de ultimă generaţie. Lumină crudă a 
lămpilor cu halogen scotea în evidenţă fiecare suprafaţă. Restul 
spaţiului era ocupat de staţii de lucru masive, din oţel inoxidabil. 
Sistemul de aer condiţionat şi de filtrare zumzăia încetişor în 
fundal, eliminând praful şi impurităţile microscopice şi reglând în 
acelaşi timp umiditatea şi temperatura din laborator. 

Presupusa lipsă de interes a Vaticanului pentru ştiinţă nu 
se vedea în nici un caz aici. Era unul dintre laboratoarele cele 
mai impresionante în care intrase vreodată. 

- Este noua noastră anexă la muzeu, îi explică Donovan. 
N-a fost încă deschisă nici pentru rezidenții 

noştri. 

/ 

- Impresionant. 

- Colecţia de artă are nevoie de întreţinere permanentă, 
continuă el, ca şi cum s-ar fi justificat. O mulţime de sculpturi în 
marmură, picturi, tapiserii, îşi mişca mâinile de parcă tocmai 
ţinea o predică. Aici vor fi îngrijite comorile noastre cele mai 
preţioase, pentru că numai aşa generaţiile viitoare se vor bucura 
de ele. 


Un bărbat apăru pe uşa care dădea într-o cameră din 
spatele laboratorului. Văzându-1, părintele surâse. 

- Giovanni, come sta? 

- Fantastico, padre. E lei? 

- Bene, grazie. 

Uşurinţa cu care preotul irlandez trecuse de la o limbă la 
alta o impresionă pe Charlotte. Se uită curioasă la bărbatul de 
vârstă mijlocie, îmbrăcat într-un halat alb imaculat de laborator, 
care se apropie şi strânse mâna preotului. Ochi căprui, păr des 
în care se amestecau şuviţe negre şi cărunte, un chip plăcut, 
brăzdat de riduri doar în locurile în care zâmbetul său larg îşi 
pusese amprenta. 

- Domnule doctor Giovanni Bersei, v-o prezint pe doamna 
doctor Charlotte Hennesey, o geneticiană renumită din Phoenix, 
Statele Unite. 

Donovan puse o mână pe umărul ei. 

- Îmi face plăcere să vă cunosc, doamnă doctor Hennesey, 
răspunse amabil Bersei, cu un puternic 

accent italian, strângându-i mâna. Ca mulţi alţii, fusese 
imediat captivat de ochii ei verzi extraordinari. 

- Şi mie îmi face plăcere, zise ea, strângându-i mâna 
fermă şi zâmbindu-i cu căldură. 

Ar fi vrut să adauge ceva amabil în italiană, dar era 
conştientă că, precum majoritatea compatrioţilor pe care îi 
cunoştea, avea mari deficienţe în materie de cunoştinţe 
lingvistice, cu toate că la Phoenix învățase ceva spaniolă, atât 
cât să se poată descurca. 

- Doctorul Bersei ne-a ajutat de multe ori până acum, o 
informă părintele Donovan. Este antropolog, specializat în 
civilizaţia romană. 

- Minunat. 

Charlotte se întrebă imediat cum se puteau completa 
reciproc disciplinele lor atât de diferite. Era acum cu atât mai 
nerăbdătoare să vadă misterioasa relicvă la care făcuse aluzie 
Donovan ceva mai devreme. 

Părintele întinse mâinile de parcă i s-ar fi pus în faţă un 
potir invizibil de împărtăşanie. 

- Trebuie să lipsesc o oră pentru a lua coletul de la 
Termini. M-am gândit că voi doi aţi avea timp să vă cunoaşteţi 
mai bine cât sunt plecat. 


- Perfect, spuse Charlotte, uitându-se cu coada ochiului la 
Bersei, care părea şi el bucuros de recomandarea lui Donovan. 

Inainte de a ieşi pe uşă, părintele adăugă: 

- Ne vedem toti trei în curând. 

Charlotte se întoarse către Bersei fără să-şi mai ascundă 
nedumerirea: 

- Ai idee despre ce e vorba? 

- Habar n-am, spuse italianul ridicând din umeri. Trebuie 
să recunosc, sunt destul de curios. Am lucrat mult pentru 
Vatican, dar niciodată nu a trebuit să semnez un acord de 
confidenţialitate. Cred că nici tu. 

- Da, mi se pare ciudat. 


Trei pagini de renunțare completă la orice drepturi, 
autentificate cu sigiliul papal şi legalizate în faţa unui notar al 
Vaticanului. Evident, secretul proiectului depăşea o simplă 
solicitare tacită. Fusese tentată să întrebe despre onorariu, dar i 
se păruse că ar fi fost nepotrivit. Aldrich nu-i spusese exact câţi 
bani fuseseră transferați în contul BMS, dar presupunea că suma 
nu era deloc mică. 

- Nu am lucrat niciodată cu un genetician, spuse el 
nedumerit. Nu că m-aş plânge, desigur, adăugă imediat. 

- Locuieşti la Roma? 

- La câţiva kilometri de oraş. Când lucrez aici vin cu 
scuterul, preciză el, ridicând caraghios din sprâncene. 

- Sper că eşti atent, spuse Charlotte râzând. Toţi par să fie 
foarte grăbiţi pe aici. 

- Simt cei mai nebuni şoferi din Europa. 

- Spune-mi, la ce ai lucrat aici până acum? 

- O, la câteva proiecte diferite, spuse el. Presupun că 
porţia mea de celebritate se rezumă la articolele despre 
catacombele din Roma. O comisie a Vaticanului supraveghează 
siturile, aşa că lucrez cu ei destul de des. E drept, sunt rareori 
chemat chiar aici. Cam intimidant, nu-i aşa? 

- Ai dreptate. O mulţime de gărzi. 

- Deci eşti genetician? Pare foarte interesant. Foarte 
modern. 

- Fac în special cercetări în domeniul genomului uman, 
analizând structura celulelor şi ADN-ul pentru a determina 
defectele genetice ce pot cauza boli. 


- Nemaipomenit, spuse Bersei mângâindu-şi bărbia. Un 
mecanism remarcabil organismul uman. 

- M-a fascinat întotdeauna, încă din copilărie. 

- Ei bine, doctorul Hennesey, nu ştiu de ce soarta ne-a 
adus împreună, dar pot să-ţi spun că de-abia aştept să lucrez cu 
tine. 


- Mulţumesc. Şi, te rog, spune-mi Charlotte. 

- Vino. Bersei se întoarse şi îi făcu semn să-l urmeze în 
camera din spate. Hai să-ţi facem rost de un halat de laborator. 
Sunt sigur că părintele Donovan va dori să începem imediat ce 
se întoarce. 

9 

IERUSALIM 

Întorcându-se de la întâlnirea cu arheologul, Razak îl găsi 
pe Farouq în aceeaşi cameră în care se adunase consiliul Waqf 
mai devreme. Păstrătorul tocmai termina o convorbire telefonică 
şi puse receptorul în furcă. 

- Ce crezi despre Barton? întrebă Farouqg, aşe- zându-se 
mai comod pe scaun. 

- Pare să ştie despre ce vorbeşte. 

- Topol a fost, spuse Farouqg, făcând semn către telefon. Şi- 
a cerut scuze că nu ne-a contactat mai devreme. S-a oferit să-l 
retragă pe Barton dacă ne deranjează, l-am spus că mai întâi voi 
discuta cu tine. 

Razak ştia că Farouq îl întreba indirect dacă vrea să-şi 
asume răspunderea pentru acţiunile lui Barton. 

- Cred că putem avea încredere în el. Mi-a dat deja 
informaţii preţioase. 

- Să-i spun lui Topol că vom colabora? 

- Ar dovedi buna noastră credinţă, observă Razak. La 
urma urmei, ambele părţi au fost afectate. Dacă îi menţinem 
implicaţi pe israelieni, s-ar domoli suspiciunile - ar amâna orice 
protest violent. 

Uneori politica, la fel ca pacea interioară, depindeau în 
mare măsură de limitarea daunelor. 

- Ai grijă doar să nu-l pierzi din ochi, repetă Farouqg. Ştie ce 
s-a furat? 

en 


- Da. Un osuar. 

- O cutie funerară? De ce atâta tevatură pentru aşa ceva? 

- Încă nu e clar, spuse Razak, clătinând din cap. Barton 
are nevoie de timp ca să afle exact ce a fost în osuar. Va 
examina mâine dimineaţă cripta pentru 

a-si da seama. 

, - înţeleg. 

- Ai mai auzit ceva despre elicopter? Farouq clătină din 
cap. 

- Până stabilim ce s-a întâmplat, spuse Razak, va trebui să 
cerem copii după documentele vamale ale navelor care au 
plecat în ultimele trei zile, începând cu Tel Aviv. Acelaşi lucru la 
aeroporturi. Potrivit 

lui Barton, obiectul cântăreşte cam treizeci şi cinci de 

*, „kilograme. E aproape sigur că osuarul ar avea cam un 
metru lungime şi şaptezeci de centimetri lăţime şi adâncime. 

- Voi cere copii după actele vamale pentru avioane, 
trenuri şi nave, spuse Faroug, fără pic de entuziasm. Punându-şi 
ochelarii pe nas, notă ceva într-o agendă. 

- Putem presupune că toate punctele de control rutiere au 
fost întărite? 

- Fii serios, Razak, spuse Faroug, strâmbându-se. Când a 
putut fi verificată o asemenea presupunere? Mă rog, toate 
vehiculele simt controlate amănunţit, dar mă îndoiesc că ar 
risca să scoată aşa ceva din Israel cu maşina. 

- Crezi că au folosit elicopterul? 

Faptul că Barton însuşi lansase ideea îl făcuse pe Razak să 
se gândească mai serios la această posibilitate. 

- Nu s-a întors până acum, aşa că e foarte probabil să fi 
ieşit din ţară. Că veni vorba, continuă Farouq fără să facă vreo 
pauză, poliţia verifică un apel de la o proprietăreasă din 
Cartierul Evreiesc. 

CA 


Le-a spus că un străin a închiriat o cameră la ea. A stat 
acolo împreună cu câţiva bărbaţi, iar ea a crezut că fac parte 
dintr-un grup de turişti. Toţi au dispărut vineri, destul de târziu, 
puţin înainte de a se însera. Femeia de serviciu a fost de acord 
să se întâlnească mâine dimineaţă la prima oră cu un expert al 
poliţiei în portrete robot. 


- Crezi că avem ceva aici? 

- Poate. Dar femeii i-au trebuit trei zile să apară. Pare 
ciudat. Farouq se uită la însemnările lui. Numele sub care a fost 
închiriată camera e Daniel Marrone - acelaşi folosit la închirierea 
dubiţei abandonate. N-ar m-ar mira deloc să fie fals. Israelienii 
au făcut şi teste balistice, continuă el. Hoţii au fost înarmaţi cu 
carabine de asalt XM8, nişte arme foarte sofisticate, după cât se 
pare. Sunt fabricate de Heckler & Koch pentru armata Statelor 
Unite. 

- Interesant. 

Laboratoarele de medicină judiciară israeliene nu 
încetaseră niciodată să-l impresioneze pe Razak. Sub presiunea 
unei probleme permanente de securitate naţională, evreii 
investiseră foarte mult în tehnologie antiteroristă, care includea 
şi o bază de date foarte sofisticată, în care adunaseră 
caracteristicile tuturor armelor cunoscute. 

- Dar nu pare să aibă sens, continuă Razak încruntându- 
se. 

- Ce vrei să spui? 

- Barton spune că osuarul nu valorează probabil mai mult 
de câteva mii de dolari. 

- Hm. Farouq medită la această ultimă informaţie. Să 
aşteptăm şi să vedem ce descoperă arheologul. Farouq se uită 
la ceas. Înainte ca obiectul să ne scape din mâini definitiv. 


ROMA 

Pe aleea lată de beton, paralelă cu linia de încărcare de la 
Stazione Termini, un tânăr hamal urca o ladă voluminoasă de 
lemn într-un cărucior de bagaje. 

- Tananăi, se auzi un glas strident de italian, umblă cu grijă 
cu lada aia. 

Mijindu-şi ochii în lumina puternică a soarelui, hamalul se 
uită în sus să vadă cine îi spusese „nătă- răule". Lângă clădirea 
modernă din oţel şi sticlă a gării stătea nemişcat un bărbat înalt, 
solid, îmbrăcat în pantaloni reiaţi şi o cămaşă albă. Străinul 
atletic nu părea genul care să reacționeze bine la un răspuns 
prompt şi spiritual. 

- Sz, sigttore. 

În clipa următoare, dinspre aglomerata Via Giovanni 
Giolitti apăru o furgonetă albă care parcă lângă bordură. 


Părintele Patrick Donovan sări din ea şi porni grăbit pe alee, 
nerăbdător să vorbească cu Conte. 

- Totul e în regulă? 

- Ar fi, dacă hamalii şi-ar face treaba cum trebuie. 

Tânărul hamal îşi dădu ochii peste cap, dar cu 

precauţie, ca să nu-l vadă italianul nervos. 

Conte se uită dezaprobator la preot. 

- Trebuia să te îmbraci chiar atât de bătător la ochi? Ce 
nevoie ai să atragi atenţia? 

Se uită la numărul de înmatriculare al maşinii. Nu erau 
plăcuţele Cetăţii Vaticanului. Donovan făcuse cum trebuie măcar 
atâta lucru. 

Părintele Donovan ridică din umeri şi scăpă un oftat 
prelung. Conte se uită o clipă la chelia preotului, care strălucea 
în soare. 

- Mai bine ti-ai da cu nişte lotiune. N-am chef 

9/1 

să orbesc. 


Hamalul pufni în râs. Preotul nu părea deloc amuzat- 

- Fă ceva util şi deschide uşile, îi ordonă Conte 

a si 

lui Donovan. 

Fără să scoată un cuvânt, Donovan se îndreptă către 
spatele furgonetei. Ce individ obraznic, gândi el. Nici nu s-ar fi 
aşteptat la altceva de la un mercenar al Vaticanului. Nu-i plăcea 
deloc să lucreze cu Conte - un hoţ şi probabil un ucigaş. Il făcea 
să se simtă prihănit. Dar îşi aminti, ca de obicei, cât de 
importantă era această treabă. Cât de mare era miza. lar dacă 
pentru asta trebuia să se certe la cuțite cu toţi Conte din lume, o 
făcea bucuros. 

- O iau eu de aici, se răsti italianul, alungându-l pe hamal 
cu un gest tăios. Mercenarul se duse în spatele căruciorului de 
bagaje şi ridică lada, încor- dându-şi muşchii puternici şi perfect 
reliefaţi. 

Conte era încă iritat după călătoria de întoarcere. Dacă 
scoaterea încărcăturii secrete din lerusalim fusese o experienţă 
chinuitoare, nici cele două zile pe marea agitată nu se 
dovediseră mai bune. Răul 

de mare şi o confruntare neaşteptată cu un membru 


al echipei, Doug Wilkinson, fuseseră cele mai neplăcute 
experienţe. După ce băuse zdravăn, ticălosul ăla mic îl târâse pe 
Conte pe puntea din spate pentru o discuţie „prietenească" 
despre glonţul cu care se alesese în braţul drept. „E braţul meu 
bun, pentru numele lui Dumnezeu", protestase Wilkinson. 
„Acum o să se infecteze dracului. Trebuie să mă plăteşti de trei 
ori mai mult pentru asta. Aşa e drept", a insistat el, mârâind 
nedesluşit. Poate că era drept, dar numai înainte să-i aplice lui 
Wilkinson o directă şi să-l facă KO, aruncându-l apoi peste 
parapet direct în Adriatica. Momeală pentru rechini. 

Da, după toată aiureala asta, Conte nu avea chef ca vreun 
hamal bubos să scape din mâini încărcătura. 


Trăgând lada de lângă bordură până la spatele Râtului, 
Conte îi făcu semn lui Donovan să-l ajute să o urce în furgonetă. 
Odată pusă în siguranţă în maşină, Conte trânti portierele şi 
împinse căruciorul către hamal. Fără bacşiş. 

Între timp, Donovan se aşezase la volan şi pornise 
motorul, dar Conte nu înghiţi această imprudenţă. Oftând, se 
opri lângă portiera din partea şoferului şi îi făcu semn lui 
Donovan să coboare, încurcat, părintele sări jos. - Când sunt eu 
aici, tu stai acolo, îi spuse italianul pe un ton ţâfnos, arătându-i 
scaunul pasagerului. Hai. 

Şerpuind pe străzile Romei şi îndreptându-se spre sud pe 
Lungot Marzio, furgonetă înainta acum de-a lungul unui Tibru 
scânteietor. Donovan se uită pe geam pentru a-şi potoli 
gândurile chinuite din cauza încărcăturii din spate, sperând şi 
rugându-se ca ea să fie autentică. Doar oamenii de ştiinţă - pe 
care îi adusese după ce reuşise în cele din urmă să convingă 
Sfântul Scaun să-i angajeze - puteau să determine în mod precis 
autenticitatea conţinutului. 

In ultimele trei zile, preotul urmărise foarte atent 
rapoartele care veneau unul după altul de la lerusalim. De câte 
ori auzea numărul de morţi, îl copleşea un val de greață şi înălța 
o rugă fierbinte pentru iertarea acestor păcate. Deşi făcuse 
nenumărate intervenţii pentru găsirea unei modalităţi mai 
diplomatice de obţinere a relicvei, fusese din nou dat la o parte. 
Manevrele politice la care asistase în timpul mandatului său de 
doisprezece ani în Cetatea Vaticanului l-ar fi făcut şi pe 
Machiavelli să rămână cu gura căscată. 


Trecuse un sfert de oră de când plecaseră de la Termini şi 
Conte tot mai avea ceva de obiectat. Nu era, desigur, omul 
căruia să-i pese de primele impresii, se gândi Donovan, uitându- 
se la mercenarul 

posomorât. Îşi concentră din nou atenţia asupra peisajului 
citadin. Îşi ridică privirea către cupola albă strălucitoare a 
Bazilicii Sf. Petru - inima Cetăţii Vaticanului - care se înălța ca un 
munte pe malul vestic al Tibrului, un far călăuzitor ce putea fi 
văzut din întreaga Romă. În 1929, guvernul Vaticanului, Sfântul 
Scaun, primise drepturi depline de proprietate şi suveranitate 
exclusivă de la dictatorul Benito Mussolini, şi aşa apăruse aici 
cel mai mic stat independent - o ţară în interiorul unei ţări. 
Uimitor, îşi spuse Donovan. De aici, Papa - monarhul catolic 
absolut - şi consilierii săi de nădejde reuşeau să vegheze asupra 
intereselor a peste un miliard de catolici din întreaga lume şi 
întreţineau relaţii diplomatice cu aproape două sute de ţări. 
După ce traversară podul Umberto |, Conte coti şi înconjurară 
meterezele masive ale cetăţii de pe malul râului, Castel Sant' 
Angelo. 

Coborând pe Borgo Pio, Fiatul se apropie de Poarta Sant' 
Anna - una din cele două intrări pentru vehicule prin zidul 
neîntrerupt, înalt de cincisprezece metri, care forma un 
perimetru solid de trei kilometri în jurul complexului de 44 de 
hectare al Vaticanului. Maşina se opri la capătul unei cozi scurte 
de automobile care aşteptau autorizaţia de intrare de la Garda 
Elvețiană. 

- Uite-te la băieţii ăştia, pufni Conte. Sunt îmbrăcaţi ca 
nişte clovni, ce naiba! 

Cu toate că uniforma obişnuită a batalionului de 

, gărzi elveţiene a Cetăţii Vaticanului era formată din 
pantaloni şi veston albastre şi beretă neagră, uniforma lor de 
ceremonie - cane le adusese porecla de „cea mai colorată 
armată din lume" - se distingea prin tunica cu dungi purpurii şi 
galbene, parcă desprinsă dintr-o pictură din secolul al XVI-lea, 
pantalonii asortaţi, manşetele şi mănuşile roşii, totul încununat 
cu o beretă roşie de fetru. 


A-i explica lui Conte că tradiţia avea un sens bine definit 
ar fi. fost inutil, aşa că Donovan preferă să tacă. Se uită în faţă, 
unde gărzile intrau şi ieşeau din cazarma lor aflată imediat 


dincolo de poartă. Nu avea nici un motiv să se teamă, dar când 
furgonetă se apropie de intrare, inima începu să-i bată irațional 
de repede. 

Conte acceleră uşor pentru a trece pragul în Cetatea 
Vaticanului. Una dintre gărzi îi făcu semn să oprească, controlă 
numărul de înmatriculare, apoi înconjură maşina până la 
fereastra deschisă a lui Conte. 

- Cu ce treabă aici? se interesă el rigid în italiană. 

- Chiar vrei să ştii? îi răspunse Conte, zâmbind. De ce nu-l 
întrebi pe el? 

Se lăsă pe spate şi-i făcu semn către preot. 

Soldatul îl văzu imediat pe părintele Donovan. 

- E în regulă, e cu mine, spuse Donovan, dând din cap. 

- Desigur, părinte, răspunse tânărul, aruncându-i totuşi 
încă o privire suspicioasă lui Conte. Vă urez o zi bună. 

Indepărtându-se de furgonetă, le făcu semn să treacă. 

- Ce adunătură de bufoni, spuse Conte oftând. Copilului 
ăstuia nu i-au dat încă tuleiele. Sunt mai jalnici decât israelienii. 

Donovan se făcu mic văzând asprimea lui Conte şi regretă 
iar că secretarul de stat al Vaticanului, Antonio Carlo Santelli, îl 
angajase pe mercenarul acesta nemilos pentru o sarcină atât de 
importantă. Se şoptea pe acolo că Santelli era omul din spatele 
multor scandaluri de la Vatican. Dar nimeni din Curia, aparatul 
administrativ al Sfântului Scaun, inclusiv Santelli, nu părea să 
ştie mare lucru despre Salvatore Conte, nici măcar dacă acesta 
era numele lui adevărat. Unii spuneau că ar fi un fost agent al 
Serviciului Secret italian. 


Potrivit lui Santelli, singurele informaţii sigure despre 
Salvatore Conte păreau să fie că era demn de încredere şi că 
avea un cont într-o bancă din Insulele Cayman - un număr 
format din douăzeci şi patru de cifre - în care i se vărsau banii 
pentru misiuni. Doar Dumnezeu ştie câte conturi de acest fel are 
un om ca Salvatore Conte, se gândi Donovan. Văzând 
recompensele financiare generoase care asigurau serviciile 
oamenilor de ştiinţă, era evident că Santelli nu făcuse deloc 
economie la cheltuieli - în bani sau în vieţi - pentru a asigura 
succesul acestui proiect. 

Furgoneta se clătină pe drumul pavat care trecea prin 
spatele Palatului Apostolic, pe lângă mai multe clădiri scunde, 


printre care un oficiu poştal, un serviciu de mesagerie şi un 
studio de televiziune. Urmând instrucţiunile lui Donovan, Conte 
continuă printr-un gang, până la o alee secundară îngustă şi 
sinuoasă care înconjura edificiul impunător al Muzeului 
Vaticanului. 

Conte parcă furgoneta lângă intrarea de serviciu, apoi 
dădu jos încărcătura pe un şasiu rulant. Preotul îl însoţi în 
ascensorul cu care coborâră la subsol. 

Intrând în laborator, Conte parcă şasiul lângă un perete. 
Părintele Donovan se grăbi să-l urmeze, în timp ce Bersei şi 
Charlotte se apropiau repede. 

- Vă mulţumesc că m-aţi aşteptat, spuse părintele 
Donovan în engleză. Dr. Giovanni Bersei, dr. Charlotte 
Hennessey, dumnealui este Salvatore Conte, li se adresă el, 
arătând către ei, apoi către mercenar. 

În afară de nume, orice altă precizare pentru acest ucigaş 
ar fi fost prea mult, aşa că preotul preferă să se rezume la 
strictul necesar. 

Păstrând distanţa, Conte se îndreptă, cu mâinile sprijinite 
pe coapse. Privirea i se opri imediat la Charlotte. O măsură de 
sus până jos, încercând să-şi dea seama ce se ascundea sub 
halatul de laborator cam larg care atârna pe ea. 


- Dacă doctorul meu ar arăta ca dumneavoastră, aş fi 
bolnav în fiecare săptămână, spuse el zâmbind. 

Charlotte  surâse uşor şi se întoarse către lada 
voluminoasă de lemn. 

- Deci asta e? îl întrebă ea pe Donovan. 

Jenat din cauza grosolăniei lui Conte, părintele spuse: 

- Da. Cred că cel mai bine ar fi bine să deschidem lada 
acum. 

Se întoarse către Conte, sperând că se va ocupa de asta 
fără să comenteze. 

- Eşti omul lui Dumnezeu, nu un ciung, mârâi Conte. Fă 
bine şi ajută-mă. Se aplecă şi luă o rangă de pe şasiu. 

11 

Lada din lemn, un model standard, era un cub solid cu 
latura de aproximativ un metru douăzeci şi avea lipită pe capac 
o etichetă a companiei feroviare Eurostar Italia. Conte începu să 
desfacă dintr-o parte capacul, smucind ranga în sus şi în jos, în 


timp ce Donovan încerca să-l ţină pe loc ca nu cumva să zboare, 
să se facă ţăndări şi să strice echipamentul de laborator. 

Charlotte observă că părintelui Donovan îi tremurau 
mâinile. Dacă n-ar fi ştiut care era situaţia, ar fi putut jura că 
lada era goală. Dar poate că individul acela neplăcut, Conte, îl 
enervase pe drum. 

În mai puţin de treizeci de secunde, Conte desfăcu 
capacul. Părintele Donovan îl aşeză cu grijă pe podea. 

Aruncând o privire la eticheta de transport, Giovanni 
Bersei citi fără să vrea numele portului de expediţie, scris cu 
litere mari şi groase: STAZIONE 


BARI. Bari era un oraş de pe coasta de est, care 
reprezenta o dublă atracţie pentru turişti: presupusele moaşte 
ale Sfântului Nicolae şi portul spectaculos, unde italienii bogaţi 
îşi ancorau iahturile uriaşe. 

Bersei se uită apoi la cutie: interiorul era căptuşit cu mai 
multe straturi de folie groasă din plastic cu băşici. 

- Trebuie să desprindem mai întâi aceste două laturi, 
spuse Conte, alegând una şi arătându-i-o pe cealaltă lui Bersei. 

ltalianul făcu un pas înainte, trase de panou şi îl glisă fără 
efort pe şinele în care era fixat, dezvăluind astfel privirii 
conţinutul lăzii. 

Charlotte se apropie şi mai mult. 

- Nu vă faceţi griji, rupeţi-le, spuse Conte arătând 
straturile groase de folie protectoare. 

În timp ce scotea ultimul strat de folie, degetele Charlottei 
simţiră o suprafaţă dură, rece şi netedă. Se aplecă şi văzu că era 
o altă folie de plastic, de data aceasta albastră şi mult mai 
groasă. 

Câteva secunde mai târziu, apăru şi suprafața 
dreptunghiulară care fusese acoperită de ultimul strat de 
protecţie. 

Frecându-şi palmele, Donovan se uită la ei. 

- O s-o urcăm pe masa de lucru, îi spuse el lui Bersei. 
Doctorul Hennesey, vrei să fii amabilă să pui cauciucul acela pe 
masă? îi spuse el lui Charlotte, ară- tându-i un covoraş gros de 
cauciuc, rulat şi sprijinit de perete într-im colţ al laboratorului. 

- Imediat. 


Observă că Donovan era vizibil uşurat. Puse cauciucul pe 
cea mai apropiată masă de lucru, în timp ce Conte trase şasiul 
mai aproape. 

Urmând instrucţiunile lui Conte, Bersei se ghemui şi apucă 
strâns două colţuri ale osuarului. Nu părea prea uşor. 

- Cât de grea e? 


- Treizeci şi ceva de kilograme, răspunse Conte, 
întâlnindu-i privirea cu ochii săi duri. Ridicaţi când ajung la trei. 

Mercenarul numără „unu-doi-trei" şi ridicară amândoi 
cutia din piatră. 

La jumătatea drumului, degetele lui Bersei alunecară 
brusc pe folia de plastic şi cutia se înclină într-o parte. Charlotte 
se repezi pentru a-i ajuta, dar Conte reuşi să întindă braţul la 
timp şi s-o echilibreze. 

- Nu-i bine, doctore, îl mustră Conte pe Bersei în italiană, 
uitându-se urât la el. Hai s-o ţinem bine. Îi făcu semn omului de 
ştiinţă să continue şi mutară lada pe covoraşul de cauciuc. 

- Dacă nu mai aveţi nevoie de serviciile mele, mormăi 
Conte, eu aş bea ceva. 

- Asta e tot, îi răspunse Donovan, străduind-se din 
răsputeri să fie prietenos. Mulţumesc. 

Înainte de a pleca, Conte se întoarse pentru a-i arunca o 
ultimă privire preotului, având grijă să stea cu spatele la ceilalţi. 
Făcu semn cu arătătorul către ochiul lui stâng, apoi către 
părintele Donovan. Mesajul era clar: „Nu uita, sunt cu ochii pe 
tine". Apoi plecă. 

Stând şi el cu spatele la cei doi, Donovan îşi şterse discret 
broboanele de sudoare de pe frunte. 

- Partea cea mai grea a trecut. Hai să dăm la o parte 
plasticul. 

- O clipă, spuse Bersei. Cred că trebuie să scăpăm mai 
întâi de toate astea înainte de a despacheta ce-i aici, spuse el 
arătând către lada goală de pe şasiu şi grămada de folii 
zdrenţuite aruncate pe jos. 

- Sigur, zise Donovan, nu prea încântat. 

Aştepta momentul acesta de prea mult timp şi 

fiecare secundă în plus era un chin. 

Zece minute mai târziu, în laborator domnea din nou 
ordinea, iar şasiul, lada de lemn şi foliile fuseseră scoase pe 


coridor; podeaua fusese curățată cu aspiratorul şi ştearsă cu un 
mop. 


Bersei dispăru în camera din spate. Reapăru peste câteva 
clipe cu un halat de laborator proaspăt călcat. l-I întinse lui 
Donovan. 

- Trebuie să-l purtaţi. 

Preotul îl puse imediat. Halatul atârna pe el ca haina de pe 
o sperietoare. 

- Şi astea, spuse Charlotte, întinzându-i o cutie cu mănuși 
din cauciuc. Nici mie nu-mi plac, dar nu e cazul să contaminăm 
specimenul. 

Fiecare luă câte o pereche, le traseră pe mâini şi îşi puseră 
măşti şi bonete sterile. 

Charlotte îi dădu lui Donovan un cuţit X-Acto pe care îl 
scosese dintr-un sertar al mesei de lucru. 

- Nu vreţi să faceţi onorurile? 

Inspirând adânc, ca şi cum se pregătea să sară în apă, 
bibliotecarul Vaticanului dădu din cap, luă cuțitul şi începu să 
taie folia albastră. Desprinse în cele din urmă şi ultima bucată 
de pe osuar, şi ochii lui străluciră de uimire când văzu ce era 
înăuntru. 

12 

Părintele Donovan se uita lacom la ceea ce se afla în 
sfârşit în faţa lui. Doar cu câteva săptămâni în urmă 
achiziţionase un manuscris uluitor, pe ale cărui file din 
pergament era dezvăluită originea acestei relicve minunate, cu 
schiţe detaliate şi hărţi pentru localizarea locului în care fusese 
ascunsă. Încercase încă de-atunci să-şi imagineze cum arată 
osuarul, dar nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru ceea ce vedea 
în realitate. Uimitor. 

Giovanni Bersei se învârtea în jurul cutiei, mijindu-şi ochii. 

- Este o urnă funerară, un osuar, spuse el cu glasul 
înăbuşit din cauza măştii. 


Charlottei i se făcuse pielea de găină pe braţe. 

- Sper că înăuntru nu e Moş Crăciun, spuse Bersei, 
murmurând de-abia auzit. 

Charlotte se uită la el, nedumerită. 

- Poftim? 


- Nimic, zise el. 

Scăldate în lumina strălucitoare a becurilor cu halogen, 
laturile bogat ornamentate ale osuarului păreau să se trezească 
la viaţă. Pe partea din faţă şi pe cea din spate fuseseră gravate 
cu multă migală rozete şi modele haşurate, dar nu în adâncime, 
ci prin dăltuiiea în relief pozitiv a pietrei nu prea dure. Capacul 
era arcuit şi avea marginile înclinate. Feţele mici erau scurte, 
perfect plate, una nedecorată şi cealaltă având doar un delfin în 
relief încolăcit în jurul unui trident. 

- Părinte Donovan, ce înseamnă acest simbol? întrebă 
Henessey, care încremenise câteva clipe văzând imaginea. 

Încercând în continuare să se liniştească, Donovan studie 
puţin simbolul, apoi clătină din cap. 

- Nu sunt sigur. 

Nu minţea sută la sută. Dar, fapt deosebit de important, 
simbolul era identic cu cel din descrierea detaliată a osuarului 
pe care o citise în manuscris. 

Doctorul Bersei se aplecase atât de mult, încât avea faţa 
aproape lipită de cutie. 

- E frumoasă. 

- Bineînţeles că e frumoasă, zise Donovan. 

Măiestria cu care era realizat osuarul era impresionantă, 
depăşind cu mult nivelul oricărei alte relicve din Ţara Sfântă pe 
care o văzuse preotul până atunci. Folosind doar dalta pentru 
fasonarea calcarului - o rocă poroasă şi nu prea dură -, 
cioplitorul dovedise că avea o tehnică măiastră. Nici o 
crăpătură, nici o imperfecţiune. Fineţea lucrării decorative 
rivaliza în mod limepede cu cea a sculptorilor romani, şi această 
caracteristică era suficientă pentru a putea considera osuarul o 
descoperire extraordinară. 

Bersei îşi trecu un deget înmănuşat peste spaţiul gol, 
foarte subţire, dintre capac şi cutia propriu-zisă. 

- Aici e un sigiliu. Apăsă cu grijă. Ceară, cel mai probabil. 

- Da, se vede, confirmă Donovan. 

- E un indiciu important că orice ar fi înăuntru s-a păstrat 
în condiţii bune, adăugă Bersei. 

- Aş vrea să-l deschidem acum, spuse Donovan, apoi vom 
discuta în detaliu ce analize urmează să faceţi. 

Hennesey şi Bersei se uitară unul la altul, perfect 
conştienţi că disciplinele lor aparent atât de diferite îşi găsiseră 


într-adevăr un teren comun. Deschiderea unui osuar sigilat 
însemna un singur lucru. 

Un schelet. 

Privind fiecare prin ochelari Qrascoptic - ochelari de 
protecţie echipați cu lupe miniaturale rabatabile -, Charlotte şi 
Bersei au început să lucreze cu grijă la marginile capacului cu 
cuţitele X-Acto, îndepărtând sigiliul de ceară. Era limpede că, în 
ciuda vârstei lui venerabile, acesta reuşise să-şi păstreze 
etanşeitatea. 

- Nu puteţi topi ceara? se interesă Donovan. 

- Nu putem risca să încălzim piatra, îi explică Bersei, 
clătinând din cap. Ar putea crăpa sau, în cel mai bun caz, s-ar 
decolora. În plus, ceara ar picura înăuntru şi ar contamina 
conţinutul. 

Minutele treceau şi singurul zgomot în afară de susurul 
instalaţiei de aer condiţionat era cel al lamelor de cuţit care 
râcâiau cu grijă sigiliul. 

Preotul se uita la cei doi de la o distanţă discretă. 
Gândurile îi oscilau violent între secretele uluitoare promise de 
manuscris şi schimbul de focuri de la lerusalim, care făcuse 
atâtea victime. Până nu vedea cu propriii săi ochi ce era 
înăuntru, nu-şi putea găsi liniştea. 


Bersei inspiră adânc şi făcu ultimele tăieturi. 

- Aproape am terminat. 

ltalianul era practic întins pe masă, într-o poziţie 
incomodă, ocupându-se de lipitura din spate. 

Charlotte terminase partea ei şi îşi scoase ochelarii. 
Câteva secunde mai târziu, Giovanni Bersei puse jos cuțitul şi 
făcu acelaşi lucru. 

- Gata? îi întrebă Bersei pe amândoi. 

Donovan dădu din cap şi se apropie de capătul 

mesei. 

ltalianul şi Charlotte s-au plasat de-o parte şi de cealaltă a 
cutiei. Şi-au strecurat degetele sub marginea capacului, l-au 
apucat cât mai bine şi l-au tras încetişor în sus, mişcându-l cu 
grijă de la stânga la dreapta pentru a slăbi ceara rămasă. Când 
sigiliul străvechi cedă, se auzi un pocnet înfundat, urmat de 
şuieratul gazului care ţâşnea afară. Cu toate că purtau măşti de 
protecţie, toţi au simţit o miasmă înţepătoare. 


- Probabil efluviu, observă Bersei. Produsul secundar al 
oaselor în stare de putrefacție. 

Cei trei s-au uitat unii la alţii. S-au mai scurs câteva clipe, 
într-o tăcere deplină. 

Donovan înghiţi un nod din gât şi le făcu semn să 
continue. 

Au ridicat împreună capacul şi l-au pus pe covoraşul de 
cauciuc. 

13 

Charlotte trase ceva care semăna cu o lampă de birou de 
mari dimensiuni, fixată pe o grindă deasupra mesei de lucru, şi 
întoarse în aşa fel braţul reglabil, încât lumina să cadă direct în 
interiorul osuarului. 


Sub masca chirurgicală, părintele Patrick Donovan zâmbea 
cu gura până la urechi. O grămăjoară de rămăşiţe umane 
aşezate ordonat parcă se uita la el din cutia de piatră. Fiecare os 
avea o suprafaţă oarecum granulată şi era închis la culoare, de 
parcă fusese sculptat în lemn de arțar. 

Charlotte a fost prima care şi-a adunat curajul şi a întins 
mâna, trecându-şi degetele cu delicateţe peste un femur. 

- Sunt într-o stare extraordinară. 

Constată surprinsă că îşi dorea ca oasele ei să arate tot 
atât de bine cândva, după ce îi va suna ceasul. Faptul că fusese 
chemată să străbată o jumătate din lume ca să vadă acest 
spectacol i se părea o glumă aproape macabră. La urma urmei, 
munca era singurul refugiu care o făcea să uite sentinţa oribilă. 
Şi cu asta, basta. 

- Ale cui sunt oare? întrebă Bersei curios, întor- cându-se 
brusc către Donovan. 

- Nu suntem siguri, răspunse bibliotecarul, ferin- du-se să-l 
privească în ochi. Şi exact acesta este motivul pentru care aţi 
fost aleşi amândoi: vrem să ne ajutaţi să determinăm 
identitatea scheletului. Aşa cum am spus mai devreme, 
Vaticanul nu are resursele profesionale pentru analizarea unui 
asemenea vestigiu unic. lată de ce aţi fost angajaţi. Atinse, sau 
mai degrabă mângâie marginea  osuarului cu mâinile 
înmănuşate, uitându-se din nou la oasele lustruite. Avem motive 
să credem că această relicvă uimitoare ne va ajuta să înţelegem 
mai bine contextul istoric al Bibliei. 


- În ce fel, mai precis? întrebă Charlotte. 

Prefera ca oamenii să-i spună limpede ce credeau. 

Donovan era incapabil să-şi desprindă privirea de 

la osuar. 

- Nu vom şti până nu le vom data precis, până nu vom 
stabili cauza morţii cu ajutorul medicinei 


legale şi până nu vom reconstrui profilul fizic al 
defunctului. 

Bersei ezită, gândindu-se la acelaşi lucru ca şi Charlotte. 
Avea impresia că preotul le ascunde ceva. 

- Înțelegerea vestigiilor istorice se bazează în mare 
măsură pe cunoaşterea datelor referitoare la originea lor. Nu ştii 
cum a fost procurat acest osuar? Poate ne spui de unde provine. 
Dintr-un şantier arheologic? 

Donovan clătină din cap şi în cele din urmă se uită la ei, 
îndreptându-şi spatele. 

- Ni s-au dat foarte puţine informaţii în legătură cu 
proveniența lui. V«ă puteţi imagina că o astfel de achiziţie 
trebuie abordată cu multă precauţie. Preţul este substanţial. 

Pe faţa Charlottei se citea limpede nedumerirea. Doi 
oameni de ştiinţă remarcabili fuseseră aduşi acolo pentru a 
examina nişte oase, după ce amândoi fuseseră obligaţi să 
semneze contracte de confidenţialitate. Vaticanul credea 
desigur că osuarul şi conţinutul lui erau extrem de valoroase. 
Altfel de ce ar fi făcut atâtea eforturi şi ar fi cheltuit atâţia bani? 

- Vom face un studiu complet, îl asigură Bersei. Un raport 
patologic, reconstrucţie fizică, mă rog, absolut tot. Se uită la 
Charlotte. 

- Aş vrea să fac o datare pe bază de carbon şi un profil 
genetic complet, adăugă ea. Este un specimen fantastic. Din ce 
văd aici, deocamdată se pare că aţi făcut o achiziţie 
excepţională. Simt sigură că rezultatele vor fi impresionante. 

- Excelent, spuse Donovan, evident încântat. Anunţaţi-mă 
când sunteţi gata să-mi comunicaţi primele concluzii. Dacă este 
posibil, aş vrea să prezint un raport preliminar în cel mult câteva 
zile. 

Cei doi au schimbat o privire. 

- E în regulă, spuse Bersei. 


Donovan îşi scoase mânuşile, masca şi halatul de 
laborator. 

- Vă rog să luaţi legătura numai cu mine pentru orice 
problemă. Pot fi contactat prin intercom, spuse el arătând către 
un mic panou de control de lângă intrare, sau formaţi la telefon 
interiorul doi-unu-unu- patru. Donovan se uită la ceas: 6.12. Ei, 
s-a făcut târziu. De ce să nu încheiem pe ziua de azi? O să 
începeţi odihniţi mâine dimineaţă. Să zicem la opt? 

Charlotte şi Bersei nu aveau nimic împotrivă. 

- Doctore Hennesey, ai avut ocazia să vizitezi bazilica de 
când ai venit aici? se interesă preotul. 

- Nu. 

- Nu poţi sta în Cetatea Vaticanului fără să-i vezi cu ochii 
tăi inima şi sufletul, insistă el. Nu se compară cu nimic de pe 
lumea asta. Mulţi spun că e ca şi cum ai intra în paradis. 

- Are dreptate, interveni Bersei. 

- Ai vrea s-o vezi acum? 

- Dacă aveţi timp, spuse ea şi ochii îi străluciră. Mi-ar 
plăcea. 

- Programul de vizită e pe sfârşite, aşa că nu va fi prea 
multă lume. Giovanni, ai vrea să ne însoţeşti? 

- Îmi cer scuze, dar soţia mă aşteaptă acasă, refuză el 
politicos. Face osso bucco? pentru cină. Bersei se aplecă mai 
aproape de Charlotte şi îi şopti la ureche destul de tare încât sii 
audă şi Donovan: Eşti pe mâini bune. E cel mai renumit ghid 
turistic de la Vatican. Nimeni nu cunoaşte locul ăsta mai bine ca 
el. 


Afară, soarele coborâse peste vestul Romei. Chiparoşii se 
legănau în briza blândă. Mergând agale lângă părintele 
Donovan, Charlotte inspiră miresmele grădinii, care parcă 
strânsese în ea parfumul unui buchet uriaş de flori. 

Spune-mi, doctore Hennesey, zise Donovan, acum, după 
ce ai văzut relicva, eşti mai liniştită în privinţa acestui proiect? 


21 Din 1926, această vilă (construită în 1553-1562) a devenit sediul Academiei 
Pontificale de Ştiinţe. (N. tr.) 
în italiană ossobuco (osso bucco este forma alterată adoptată de anglo- 
saxoni), fel specific milanez, came de vită cu sos de vin, servită de obicei cu risotto 
alia muanese. (N. tr) 


- Trebuie să recunosc că nu e deloc ceea ce m-am 
aşteptat. 

Şi acesta era un adevăr spus doar pe jumătate. 
Osemintele umane nu păreau să fie o achiziţie tipică pentru 
Muzeul Vaticanului. lar un bibliotecar nu era chiar persoana de 
la care te-ai fi aşteptat să se ocupe de procurarea lor. 

Sunt totuşi plăcut surprinsă, adăugă ea. Va fi foarte 
captivant. 

Va fi captivant pentru noi toţi, îi promise Donovan. 

Când se apropiară de spatele bazilicii, preotul se uită în 
sus, cu un respect sincer. 

- İn secolul I, în locul în care se află acum Cetatea 
Vaticanului se găseau Circus Vaticanus, adică Arenele 
Vaticanului, denumite mai târziu Circus Neronianus - Arenele lui 
Nero. Aici împăratul organiza cursele de care. O ironie a sorții, 
dat fiind că Nero a rămas în istorie mai ales pentru persecutarea 
primilor creştini. 

l-a acuzat de incendierea Romei în anul 64 d.Chr. şi în 67 l- 
a răstignit pe Sfântul Petru doar pentru plăcerea mulţimii. 

- Eşti creştină, deci, spuse Donovan plăcut impresionat. 
Sau poate doar o bună cunoscătoare a istoriei. 

A fost o vreme când eram amândouă. 

Inţeleg. Preotul îşi dădu seama că religia era un subiect 
delicat pentru ea, dar se aventură să spună: Ştii, în Irlanda 
avem o zicală: „Cred în soare chiar când nu străluceşte, cred în 
dragoste chiar când n-o simt, cred în Dumnezeu chiar atunci 
când este tăcut/' Se uită cu coada ochiului la Charlotte şi văzu 
că ea zâmbea. Slavă Domnului, se părea că nu o jignise. Uneori, 
trebuie să ne reamintim lucrurile la care ţinem cu adevărat, 
continuă el. 

Urcând câteva trepte late de marmură din spatele bazilicii, 
Donovan o conduse la una dintre cele mai mari uşi de bronz pe 
care Charlotte le văzuse vreodată. Părintele scoase o cartelă şi o 
trecu prin dispozitivul de pe pervazul uşii. Se auzi zgomotul 
metalic produs de deblocarea închizătorii electromecanice. 
Aproape fără efort, părintele deschise uşa imensă şi îi făcu semn 
să intre. 

Intrăm pe aici? 

Bineînţeles. Este unul dintre avantajele de a fi invitatul 
papalității. 


Datorită numeroaselor ei apariţii la televiziune, Charlotte 
se obişnuise oarecum cu tratamentul de care au parte VEP-urile. 
Dar nimic nu se compara cu cel de care avea parte aici. Trecu 
prin intrarea boltită şi i se păru că fusese transportată 
instantaneu în altă lume. 

leşind de sub arcadă, rămase înmărmurită în faţa cavernei 
uriaşe de marmură a bazilicii. Îşi aminti ce citise în ghidul Fodor, 
deasupra Atlanticului, că în acest spaţiu ar fi încăput cu uşurinţă 
până şi Catedrala Notre Dame din Paris. Dar acolo, înăuntru, 
simţul ei de orientare era total deformat. 

Privirea i-a fost atrasă imediat în sus, către marea cupolă 
casetată a lui Michelangelo. Acoperită cu plăci de mozaic, se 
avânta la aproape 140 de metri deasupra naosului, în timp ce 
razele soarelui care 

on 

pătrundeau prin ferestrele orientate spre vest îi dădeau o 
strălucire diafană. 

Încetul cu încetul, privirea îi cobori către celebrul 
baldacchino de bronz aflat deasupra altarului papal, direct sub 
cupolă. Operă a gigantului Renaşterii, * Giovanni Lorenzo 
Bemini, cele patru coloane spiralate din metal se înălţau la 
peste 20 de metri pentru a sprijini baldachinul baroc aurit, care 
se ridica la alţi şase metri deasupra lor. 

Până şi pardoseala era toată încrustată cu marmură şi 
mozaicuri. 

O, şopti ea, cu răsuflarea tăiată. 

Da, este magnific, zise Donovan, încrucişân- du-şi braţele 
în faţă şi cuprinzând totul cu privirea. As sta bucuros aici cel 
puţin câteva ore ca să-ţi prezint totul. Cred totuşi că bazilica 
înseamnă mai curând o călătorie spirituală şi cel mai bine este 
s-o vezi singură. Luă o hartă şi un ghid dintr-o casetă de lemn de 
lângă perete şi i le dădu Charlottei. Dacă observi ceva care te 
interesează în mod special, uită-te în ghid pentru o descriere 
amănunţită. Eu trebuie să plec. Petrecere frumoasă. 

După ce i-a mulţumit părintelui Donovan, Charlotte a 
înaintat încet pe culoarul lateral, de-a lungul peretelui nordic. 

Ca majoritatea pelerinilor care veniseră aici, se opri în faţa 
statuii de bronz din secolul al XIII-lea, plasată pe un piedestal 
din marmură şi cunoscută ca Sfântul Petru cu barbă. Aşezat pe 
tronul papal, sfântul era încununat de o aură solară şi ţinea în 


mâna stângă o cheie papală. Mâna dreaptă îi era ridicată, în 
semn de binecuvântare. Câţiva vizitatori stăteau la coadă, 
aşteptând să poată atinge piciorul statuii. Uitându-se în ghid, 
Charlotte citi că, potrivit credinţei, acest ritual era aducător de 
noroc. În mod tipic, nu era genul care să creadă în superstiții, 
dar 

Işi spuse că, în situaţia ei disperată, până şi un dram de 
noroc ar ajuta-o. 

După mai puţin de cinci minute, a înaintat şi, privind în 
sus către faţa solemnă a statuii, a întins mâna stângă pentru a 
atinge picioarele reci de metal. Apoi s-a uimit pe ea însăşi 
făcând ceva ce nu mai făcuse de peste zece ani. S-a rugat, 
cerându-i Domnului putere şi povaţă. Aşa cum spusese 
Donovan, poate că avea nevoie să-şi aducă aminte că fusese 
cândva credincioasă. 

Renunţase la credinţă cu unsprezece ani în urmă, după ce 
o văzuse pe mama ei, o catolică pioasă, roasă încet de un 
cancer la stomac. Mila Domnului, observase imediat Charlotte, 
nu era garantată celor evla- vioşi, indiferent câte novene 
spuneau, câte duminici petreceau umili în strană, ascultând 
predicile. După moartea mamei, Charlotte nu s-a mai dus la 
biserică pentru a găsi răspunsuri; s-a aplecat asupra unui 
microscop, convinsă că defectul mamei ei nu era credinţa, ci pur 
şi simplu o imperfecţiune genetică, o codificare viciată. 

Chiar după pierderea iubitei sale soţii într-un mod atât de 
nemilos, tatăl ei reuşise cumva să participe la liturghie în fiecare 
duminică, să rostească rugăciunea de mulţumire înaintea 
fiecărei mese, să-şi arate recunoştinţa pentru fiecare nouă zi. 
„Cum?" se mira Charlotte. Cândva îi pusese această întrebare. 
Răspunsul fusese prompt şi sincer. „Charlie" - era singura 
persoană, în afară de Evan Aldrich, care i se adresa cu acest 
nume de alint -, „am ales să nu-l învinovăţesc pe Dumnezeu 
pentru nenorocirea mea. Viaţa este plină de tragedii, dar şi plină 
de frumuseţe." Când spusese asta, îşi aminti ea, zâmbise cu 
multă dragoste şi o mângâiase cu duioşie pe obraz. „Cine sunt 
eu să pun la îndoială foiţa din spatele unei astfel de minuni? 


Mala (din lat. mens - „al nouălea"), rugăciune rostită nouă zile la rând; este 


specific catolică, dar a fost adoptată şi de ortodocşi, anglicani şi luterani. (N. tr.) 


Aminteşte-ţi, draga mea, religia înseamnă să crezi că viaţa are 
un sens, indiferent cât de grea ţi se pare uneori." 

Poate că acum dorea cu adevărat să creadă că propria ei 
nenorocire avea o rațiune divină. Dar, indiferent de decizia 
spirituală a tatălui ei, tot nu se îndurase să-i spună că era 
bolnavă, ştiind că acum nu mai erau pe lume decât ei doi. 

Lipsită de scheletul de sprijin al religiei, se simţea golită 
spiritual, mai ales în ultimul timp. Oare Charlotte Hennesey 
credea în Dumnezeu? Nu exista nici un alt loc pe pământ care să 
te îndemne să-ţi pui această întrebare aşa cum o făcea acesta. 
Poate că va găsi răspunsul chiar aici. Poate că venirea ei la 
Roma era rezultatul voinţei divine. 

După ce s-a aplecat în nenumărate nişe pentru a admira 
alte şi alte morminte sfinte, s-a apropiat de partea din faţă a 
bazilicii, unde se afla celebra sculptură a lui Michelangelo, Pietă, 
în propria ei capelă îmbrăcată în marmură şi protejată de un 
ecran de sticlă. Scena era dramatică şi ciudat de plină de viaţă - 
madona ţinând pe genunchi trupul fiului ei mort, cu o expresie 
de resemnare în faţa morţii încremenită veşnic pe faţă. Timp de 
un minut foarte lung, Charlotte a stat acolo, într-un vârtej de 
sentimente pe care o asemenea imagine le stârnea inevitabil: 
suferinţă, pierdere, iubire, speranţă. 

Aproape patruzeci de minute mai târziu, a ajuns din nou 
lângă baldacchino, unde a descoperit o sculptură incredibilă, 
care a făcut-o să se oprească brusc. Ascuns într-un alcov din 
marmură  multicoloră şi flancat de  colonade masive, 
monumentul funerar al Papei Alexandru VII, realizat de Bemini, 
se înălța impunător deasupra ei. Urcat pe un piedestal, 
regretatul papă imortalizat în marmură albă era îngenuncheat în 
rugă. Sub el se aflau câteva statui reprezentând Adevărul, 
Dreptatea, Dragostea şi Cumpătarea, toate cu figuri umane. 

Însă privirea Charlottei, acum înspăimântată, a alunecat 
repede dincolo de ele şi s-a aţintit asupra figurii centrale a 
sanctuarului - un uriaş schelet uman înaripat, turnat în bronz, 
ţinând o clepsidră în mâna dreaptă. Un văl roşu din marmură 
umbrea chipul cadaveric care privea în sus, către papă, 
avertizându-l că sfârşitul lui era iminent. 

Îngerul Morţii. 

Bazilica se cufundase într-o tăcere totală, iar silueta 
neclintită parcă prinsese viaţă, un chip demonic năpustindu-se 


asupra ei pentru a-i injecta în trup şi mai mult cancer. Ar fi jurat 
că vede nisipul din clepsidră numărând clipele. | se tăie 
răsuflarea şi simţi lacrimi fierbinţi înţepându-i ochii. Cum putea 
această reprezentare funestă să fie tolerată aici? Aproape că se 
simţea violată, parcă fusese făcută intenţionat pentru ea. 

Îţi dă fiori, nu-i aşa? 

Glasul o luase pe nepregătite şi fără să vrea tresări de 
spaimă. Se întoarse brusc şi văzu o faţă care în prima clipă i se 
păru la fel de amenințătoare. De unde naiba apăruse? 

Bernini avea optzeci de ani când a făcut-o, spuse 
Salvatore Conte, cu emfază. Cred că îşi plângea anii de glorie. 

Charlotte se sili să-i zâmbească, dar nu reuşi. 

Ştiai că tot ce vezi aici a fost construit cu bani obţinuţi din 
vânzarea indulgențelor? întrebă italianul, aruncând o privire 
dezaprobatoare către cupola centrală. In secolul al XVI-lea, Papa 
Leon X a rămas fără bani ca să isprăvească proiectul, aşa că a 
strâns restul vânzând catolicilor un soi de permise de salvare din 
iad. Bogaţii au început să plătească avansuri pentru a obţine 
iertarea Domnului. Aveau chiar şi o zicală în acest sens: „îndată 
ce moneda-n coşciug zâăngăneşte, sufletul din Purgatoriu-afară 
ţâşneşte." 

Charlotte ar fi vrut să-i spună: De câte indulgenţe ai avea 
tu nevoie pentru a-ţi cumpăra mântuirea sufletului? Conte era 
fără îndoială genul pentru care o simplă iertare nu era 
suficientă. Se întrebă ce căuta el în Cetatea Vaticanului şi ce 
legătură avea cu osuarul. Mai devreme, în prezenţa lui, părintele 
Donovan arăta mai curând a ostatic decât a colaborator. 

Înţeleg că nu te duci la biserică în fiecare duminică, îi 
răspunse ea sarcastic. 

După tot ce-am văzut, spuse Conte aplecân- du-se către 
ea şi coborându-şi glasul, mai ales între aceste ziduri, sunt 
dispus să-mi asum riscul. 

Charlotte încercă să înţeleagă ce voia Conte să spună, dar 
nu citi nimic în ochii lui şi oricum nu avea de gând să-l roage să-i 
explice. 

Vizitezi, sau doar stai la pândă? 

Remarca ei l-a luat pe nepregătite. 

Admir, răspunse el, uitându-se în altă parte. 

Trebuie să plec. Îmi pare bine că ne-am văzut, minţi ea. 


Întorcându-se, Charlotte îi simţi mâna atingându-i uşor 
umărul. Încremeni o clipă, apoi se întoarse şi îi aruncă o privire 
de gheaţă. 

Dându-şi seama că greşise, Conte îşi ridică mâinile într-un 
gest împăciuitor. 

Îmi cer scuze. Ştiu că americancele sunt sensibile când 
vine vorba de spaţiul lor privat. 

Ce vrei? întrebă ea răspicat. 

Voiam să ştiu dacă ai fi de acord să fii însoţită la cină. Mi- 
am închipuit... Eşti singură aici. Nu văd nici o verighetă, adăugă 
el, uitându-se la mâinile ei. Poate că simţi nevoia să vorbeşti cu 
cineva. Asta-i tot. 

O clipă foarte lungă, se uită pur şi simplu la el, incapabilă 
să conştientizeze propunerea pe care i-o făcea în Bazilica Sf. 
Petru. Brusc, i se făcu ruşine în numele tuturor femeilor care 
fuseseră cândva seduse de acest individ. Frumos, e drept, dar în 
rest avea numai carenţe grave. 

Am un prieten şi mi-am făcut deja planuri de viitor, dar îţi 
mulţumesc. 

Nefiind sigură cât de mult va fi obligată să colaboreze cu 
Conte în zilele următoare, se străduia să fie cât mai politicoasă. 

Atunci, altădată, răspunse el încrezător. 

Noapte bună. 

Charlotte se întoarse şi se îndreptă către ieşire. 

Buotiasera. O seară plăcută, doctore Hennesey. 

MARŢI 

15 

MUNTELE TEMPLULUI 

În timp ce Razak mergea pe esplanada Muntelui Templului 
către cupola aurie a Domului Stâncii, cu semiluna din vârf 
îndreptată delicat către Mecca, lumina răsăritului arunca peste 
Muntele Măslinilor o strălucire discretă în nuanţe de albastru 
închis şi purpuriu. 

Ori de câte ori vizita acest loc, se simţea profund mişcat. 
Aici, istoria şi emoția păreau să picure ca rouă. 

În secolul al VH-lea, Muntele Templului fusese practic 
uitat, iar pe esplanada pustie nu se mai înălța nici un mare 
monument. Toate elementele sale arhitectonice anterioare 
fuseseră distruse de câteva ori. Dar, în 687 d. Chr. - la doar 
câteva zeci de ani după ce oastea musulmană condusă de 


califul Omar a cucerit Ierusalimul în 638 -, cel de-al nouălea 
calif, Abd al-Malik, a început construcţia sanctuarului ca un 
tribut închinat renaşterii  locului-şi un semn limpede al 
revendicării de către Islam a Pământului Sfânt. 

În secolele care au urmat, Islamul a pierdut periodic 
controlul asupra Muntelui, mai ales în faţa cruciaților creştini a 
căror ocupaţie a rezistat în secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Dar 
acum era din nou sub control islamic, iar legitimarea şi aplicarea 
acestui control fusese încredinţată consiliului Waqf. Nu era o 
misiune uşoară, mai ales din cauza instabilității politice în 
continuă creştere care ameninţa permanent exclusivitatea 
islamică - un privilegiu care de altfel fusese aproape pierdut 
după Războiul de Şase Zile din 1967. 

Razak a încercat să-şi imagineze cum s-ar simţi dacă 
situaţia politică s-ar inversa: musulmanii să fie limitați la 
venerarea unui zid de sprijin, iar evreii să aibă un sanctuar în cel 
mai sfânt loc; evreii să fie înghesuiți în teritoriile ocupate şi 
palestinienii să deţină controlul deplin. 

A urcat cele câteva trepte către platforma înălţată a 
moscheii. În faţa uşii şi-a scos mocasinii Sutor Mantellassi, apoi 
a intrat în sanctuar. Cu mâinile încrucişate la spate, a ocolit 
covorul roşu ca sângele din încăperea octogonală şi s-a uitat în 
sus, la cupola bogat ornamentată, susţinută de coloane de 
marmură lucioasă. Chiar sub cupolă, împrejmuită cu o barieră, 
era vârful Muntelui Moriah, cunoscut drept Sakhrah sau 
„Stânca". 

Stânca marca locul sacru unde, în vremurile biblice, 
Avraam l-a jertfit pe fiul său Isac (Itzac, Israel) lui Dumnezeu şi 
unde lacob a văzut în vis îngerii urcând şi coborând pe o scară 
între Cer şi Pământ („Scara către Ceruri"). Evreii proclamau că 
un măreț templu evreiesc - construit de regele Solomon şi 
refăcut de regele Irod 1 în secolul | î.Hr. - se înălța cândva acolo. 
lar creştinii pretindeau că Isus intrase în acelaşi templu de multe 
ori pentru a se ruga. 

Dar acest loc era atât de important pentru Razak şi ai lui 
din alt motiv 

În 621, îngerul Gabriel i-a apărut profetului Mahomed la 
Mecca, dându-i în dar o creatură înaripată cu chip de om, pe 
nume Buraq. Plecând în călătoria sa nocturnă, /sra, Mahomed a 
fost dus de Buraq la Muntele Templului, de unde s-a înălţat la 


ceruri într-o lumină divină pentru a-l vedea pe Allah şi a se sfătui 
cu Moise şi cu marii profeţi. Acolo, Allah i-a dat lui Mahomed 
cele cinci rugăciuni zilnice, un eveniment major în această etapă 
a călătoriei Profetului, cunoscut ca Mi'raj. 

Mi'raj făcuse din Domul Stâncii al treilea loc ca importanţă 
pentru Islam, întrecut doar de Mecca - locul de naştere al lui 
Mahomed - şi Medina - Oraşul Profetului - unde, prin lupte 
crâncene şi sacrificiu personal, înființase primul stat islamic. 

Razak a mai privit o vreme superba lucrătură poleită în 
aur a cupolei şi inscripţiile în arabă care se scurgeau de sus, de 
jur împrejurul bazei. 

Afară, chemarea  muezinului răsuna din megafoane, 
invitându-i pe musulmani la rugăciune. In faţa mihrab-ului 
moscheii - o nişă aurită şi decorată care arăta direcţia spre 
Mecca -, Razak se lăsă în genunchi, cu palmele pe coapse, şi se 
aplecă apoi în rugă. 

După câteva minute, se ridică, înconjură iar Stânca şi se 
opri în faţa unei scări care ducea la încăperea numită Bir el- 
Arweh, „Fântâna Sufletelor", unde, se spune, spiritele morţilor se 
adunau pentru rugăciune. Acolo îi văzu în minte pe părinţii lui 
strălucind în lumina divină a lui Allah, în aşteptarea Judecăţii de 
Apoi pentru a fi trimişi în Jannah - eterna grădină a Paradisului 
lui Allah. 

La 23 septembrie 1996, părinţii lui Razak fuseseră ucişi de 
doi terorişti mascaţi în timpul unui scurt concediu pe malul 
iordanian al Mării Galileei. Mulţi îi suspectaseră pe agenţii evrei - 
Shin Bet - că l-ar fi vizat din greşeală pe tatăl său pentru 
presupuse legături cu grupările militante palestiniene. Mai 
târziu, aceste zvonuri se dovediseră neîntemeiate, însă ucigaşii 
n-au fost găsiţi niciodată. Moartea lor tragică fusese o pierdere 
imensă, care îl împinsese şi A împingea în continuare pe Razak şi 
mai adânc în credinţă, în căutarea adevărului. Din fericire, 
educaţia de acasă şi cea din străinătate îl ajutaseră să evite 
fanatismul politic şi religios - capcana în care cădeau atât de 
uşor cei afectaţi de politica criminală a Israelului. 

Îndepărtându-se de Fântână, gândurile i s-au întors la 
cripta ascunsă adânc sub picioarele sale şi la misteriosul jaf care 
provocase o nouă vărsare de sânge în acest loc. Când venise 
aici ieri după-amiază, nici nu-i trecea prin minte că o situaţie de 


o asemenea gravitate l-ar fi putut obliga să se alieze cu un om 
ca Graham Barton. 

Ajuris la uşă, Razak se încălţă şi ieşi din moschee. 

Mai avea câteva ore până la întâlnirea cu englezul, aşa că 
se plimbă tacticos prin Cartierul Musulman, bău o cafea şi luă 
micul dejun într-un local mic de pe Via Dolorosa. Acolo se întâlni 
cu câteva vechi cunoştinţe şi află tot ce se întâmplase de la 
ultima lui vizită. Bineînţeles, conversaţia alunecă inevitabil către 
incident, însă Razak se grăbi să sublinieze că nu putea face nici 
un comentariu cu privire la anchetă. 

Era deja nouă şi nu se simţea nici cea mai mică adiere de 
vânt când traversă esplanada sub un soare arzător şi cobori în 
moscheea Marwani. Când intră în criptă prin gaura din zid, 
Akbar - uriaşul paznic musulman instruit să stea cu ochii pe 
Barton - îi semnală că totul era în regulă. Razak dădu din cap şi 
îi făcu semn cu mâna să se întoarcă în moschee. 

Graham Barton era ghemuit într-un colţ şi copia o 
inscripţie de pe unul din osuare. 

Bună dimineaţa, domnule Barton, îi spuse Razak în 
engleză. 

Arheologul sări în picioare. 

Se pare că n-ai pierdut vremea, spuse Razak văzând 
teancurile de desene copiate cu grafit, pe care Barton le lăsase 
din loc în loc pe jos. 

Cam aşa, răspunse voios Barton. Am venit devreme şi 
Akbar a avut amabilitatea să-mi permită să mă apuc de treabă. 

Ce-ai descoperit până acum? 

Ceva extraordinar. Cripta este a unui evreu bogat, un 
anume Yosef. Barton îi arătă o cutie de la un capăt, la fel de 
simplă ca restul. Observi că pe fiecare osuar e înscris în ebraică 
numele unui membru al familiei. 

Încă prea puţin impresionat, Razak încercă să obţină o 
informaţie semnificativă: 

Yosef şi mai cum? 

Asta e problema cu evreii din vechime, spuse Barton 
ridicând din umeri. Nu erau prea expliciţi când era vorba de 
nume. Foloseau rareori nume de familie, cel puţin în scopuri 
funerare, iar numele iudeu Yosef era foarte comun pe vremea 
aceea. Oricum, vezi că fiecare osuar are un marcaj foarte 
simplu. 


Razak se uită la inscripţiile gravate pe laturile celor nouă 
cutii. 

Fiecare spune cam acelaşi lucru: rămăşiţele cui se află în 
osuar. Acestea sunt cele patru fiice ale lui Yosef, continuă el, 
arătându-i cutiile de la începutul rândului. Trei fii... Englezul 
trecu pe lângă următoarele trei. Plus iubita lui soţie, Sarah. Se 
opri la cea de lângă osuarul lui Yosef şi inspiră adânc. Dar pe 
peretele din spate al criptei este gravat ceva care ne oferă mai 
multe amănunte. Luând o lanternă, îi făcu semn lui Razak să-l 
urmeze şi înaintă în beznă, oprin- du-se la peretele din spate al 
încăperii. Uită-te aici. Barton lumină o plachetă fixată pe perete, 
care avea un cadru din piatră frumos împodobit. Este inventarul 
osuarelor din criptă. 

Musulmanul veni mai aproape. 

- Adică osuarul lipsă ar trebui să fie menţionat aici. 

Razak numără zece rânduri de text, apoi privirea lui se 
opri la o scobitură adâncă făcută cu dalta în piatra şlefuită de 
sub ultimul rând. Nedumerit, o privi îndelung. 

Nu văd decât nouă nume. 

Aşa e. Sunt numele care corespund osuarelor rămase. Dar 
aici, continuă Barton luminând adâncitura din plachetă, era 
probabil menţionat al zecelea osuar. 

Englezul lovi uşor piatra cu degetul. Razak exa- mină locul 
încă o dată. 

Nu ne ajută prea mult. 

De acord. Alt impas. 

Razak făcu câţiva paşi prin criptă, dar se opri brusc şi 
ridică mâinile. 

De ce aici? 

Ce vrei să spui? 

Din atâtea locuri, de ce a fost săpată cripta tocmai aici? 

Bună observaţie, îşi spuse Barton. 

În mod normal, ne-am aştepta ca aceste cripte să fie în 
afara zidurilor cetăţii. Dar este posibil ca locul să fi fost ales din 
motive de securitate. De fapt - se opri pentru a-şi formula mai 
bine ideea -, în secolul I, fortăreaţa Antonia, cu alte cuvinte 
garnizoana romană, era situată în apropierea zidului de nord al 
Muntelui Templului. Platforma de deasupra noastră, spuse el 
arătând în sus, trebuie să fi fost un spaţiu public prin excelenţă, 
unde se desfăşurau tot felul de activităţi. In perimetrul 


platformei şi împrejurul garnizoanei erau galerii exterioare, 
mărginite de colonade cu arcade. Soldaţii romani umblau în sus 
şi în jos pentru a supraveghea mulţimea, gata să înăbuşe orice 
dezordine. 

Barton se abţinu să-i explice că, în secolul |, motivul 
principal al popularității Muntelui Templului era templul evreiesc 
care se înălța pe locul Domului Stâncii, fapt negat sistematic de 
Waqf timp de secole pentru a-şi asigura controlul asupra locului 
sfânt. Dat fiind că nu existau încă dovezi arheologice care să 
sprijine referinţele biblice la templu, poziţia lor rămăsese solidă. 

Şi ce legătură au soldaţii romani cu criptele? 

Una foarte importantă. Adu-ţi aminte că pe atunci nu 
existau seifuri sau case de fier. De aceea, jaful era cel mai uşor 
mijloc de îmbogăţire. Bunurile erau vulnerabile. 

Singurul mijloc de protejare a comorilor sau lucrurilor de 
preţ era armata? întrebă Razak, uitân- du-se foarte atent la 
Barton. 

Da. 

Atunci poate că al zecelea osuar nu conţinea rămăşiţe 
umane. Să fi fost ascunsă în el o comoară? 

E plauzibil. 

În orice caz, mai verosimil decât rămăşiţe umane, 
continuă Razak. Nu văd de ce şi-ar asuma cineva asemenea 
riscuri doar ca să fure nişte oase. 

Barton simţi că Razak era încântat de propriul său 
raţionament şi, în absenţa altor dovezi, nu avea de gând să 
pună sub semnul întrebării această ipoteză. 

După cât văd, continuă englezul, e imposibil să tragem 
concluzii cu privire la conţinutul osuarului furat. Dar în aceste 
nouă cutii rămase, spuse el arătând către osuare, s-ar putea să 
găsim unele indicii, îi dădu lui Razak o pereche de mănuşi de 
cauciuc. O să ai nevoie de astea. 

Musulmanul se încruntă, oripilat. 

16 

CETATEA VATICANULUI 

Cei doi oameni de ştiinţă s-au întâlnit în laborator la 8 
dimineaţa şi amândoi s-au dus direct în camera din spate, un 
birou unde Giovanni Bersei a învăţat-o pe Charlotte Hennesey 
cum să folosească ceea ce el considera că este cea mai 
importantă piesă din echipamentul laboratorului: o maşină 


automată Gaggia care pompa în ceşti cafea fierbinte la simpla 
atingere a unui buton. 

Spune-mi, cum a fost vizita ta la bazilică? 

Dându-şi ochii peste cap, Charlotte îi făcu un 

rezumat rapid, care se încheie cu relatarea întâlnirii 
întâmplătoare şi neplăcute cu Salvatore Conte. Bersei află că 
deranjat-o atât de mult, încât se hotărâse să plece şi ieşise 
imediat din bazilică. După ce mâncase un sendviş cu ton la 
bufetul domului, se întorsese acasă devreme. 

- Nu a fost o noapte nemaipomenită, recunoscu ea, dar 
măcar am reuşit să recupereze somnul pierdut. Acum spune tu, 
cum a fost ossobucco? 

Nu prea grozav, răaspunse el cu o mutră acră. Carmela 
face perfect o mulţime de lucruri, dar nu şi mâncare. De fapt, s- 
ar putea să fie cea mai proastă bucătăreasă din toată Italia. 

- Eşti groaznic, Giovanni, îi spuse ea atingându-l uşor pe 
umăr. Sper că nu i-ai spus şi ei asta. 

Crezi că sunt nebun? Ţin la viaţa mea. 

Amândoi izbucniră în râs. 

Eşti gata să începem? întrebă el uitându-se la ceas. 

Hai. 

După ce şi-au umplut iar ceştile, s-au întors în laborator şi 
s-au oprit la masa de lucru, îmbrăcaţi amândoi în halate. 
Osuarul cu misteriosul lui schelet era aşa cum îl lăsaseră ieri. 
Bersei îi dădu o mască şi mănuşi noi. Privind iar oasele, 
Charlotte se aştepta parcă să sară în sus din cutie o mână cuo 
clepsidră. 

După ce îşi puse şi el masca şi mănuşile, Bersei scoase 
dintr-un dulap un aparat digital Canon EOS, făcu câteva 
fotografii, apoi îl lăsă pe masă. 

Stând fiecare la câte un capăt, începură să scoată oasele, 
imul câte unul, aşezându-le cu grijă pe covoraşul de cauciuc. 
Încet, scheletul a fost recompus: oasele mai lungi ale braţelor şi 
picioarelor, pelvisul şi mănunchiul de coaste, segmentele 
vertebrelor şi, în cele din urmă, oasele complexe ale mâinilor şi 
labelor picioarelor. 

Cu o grijă infinită, Charlotte ridică craniul din osuar. Ţinând 
mandibula cu o mână şi calota cu cealaltă, plasă craniul la 
capătul scheletului acum reîntregit. 

Bersei făcu o inspecţie vizuală rapidă. 


Se pare că toate cele două sute şase oase sunt aici. Luă 
aparatul şi făcu o serie de fotografii ale scheletului complet. 

OK. Hai să aflăm cum a murit bărbatul ăsta, zise Charlotte. 

Strict vorbind, nu ştim încă dacă avem de-a face cu un 
bărbat, doctore Hennesey, o contrazise el politicos. S-ar putea la 
fel de bine să fie o femeie. 

Sigur, spuse ea dând din cap, dar mă îndoiesc că o femeie 
ar fi avut parte de o cutie atât de extravagantă. 

Bersei ridică din sprâncene: nu-şi dădea seama dacă ea 
glumea sau vorbea serios. 

Nu intra în panică, n-am de gând să fac pe feminista în 
clipa asta. Mai bine mai târziu. 

Căzură de acord să înceapă cu o analiză de anato- 
mopatologie, prin care să determine, dacă era posibil, cauza 
morţii, apoi să treacă la reconstrucţia profilului fizic al mortului. 
Charlotte activă sistemul de înregistrare al mesei de lucru, o 
măsură obligatorie pentru a avea o evidenţă documentară a 
analizei. Mai târziu, observaţiile lor orale aveau să fie transcrise. 
Scoase din sertarul mesei de lucru două perechi de ochelari 
Orascoptic cu sursă proprie de lumină. Îi dădu o pereche lui 
Bersei şi ea şi-o puse pe cealaltă, apoi le potrivi lentilele 
telescopice. 

Incepură cu craniul şi amândoi se aplecară mai mult 
pentru a-l studia în detaliu. 

Arată perfect, spuse Bersei, privindu-l tot prin lentilele 
ochelarilor. 

Charlotte stabili rapid dimensiunile aproximative şi evaluă 
contururile. 

Bărbie pătrată, torus supraorbital şi puncte de fixare 
musculară pronunţate. Se pare că avem de a face cu un bărbat. 

S-ar putea să ai dreptate, recunoscu Bersei. Înclină craniul 
spre spate şi îl răsturnă cu grijă, apoi examină cavitatea 
interioară. Suturile sunt vizibile, dar au fuzionat. Uită-te aici, zise 
el, arătându-i o zonă unde plăcile osoase ale craniului se 
întâlneau: sutura semăna cu un fermoar care fusese netezit. 

Verificând cu ochii ei, Charlotte îi dădu dreptate. Cu cât 
era mai tânăr specimenul, cu atât liniile de joncțiune apăreau 
mai pronunţate, ca două pânze de ferăstrău cu zimţii îmbinaţi. 
Cu cât era mai bătrân, cu atât fuziunea era mai avansată, iar 
liniile de sutură se estompau. 


- Asta înseamnă că avea între douăzeci şi treizeci de ani, 
poate ceva mai mult? 

Aş zice că da, spuse Bersei, întorcând de câteva ori craniul 
pe o parte şi pe cealaltă pentru a studia fiecare suprafaţă. Nu 
văd nici un indiciu de traumă craniană. Tu? 

Nimic. 

Amândoi îşi concentrară atenţia asupra mandibulei. 

Dinţii sunt într-o stare excepţională, spuse Charlotte. Sper 
că şi ai mei vor rezista la fel de bine. Îi avea încă pe toţi. Nu văd 
nici o urmă de para- dontoză. Timp de o secundă, se ocupă de 
un buton rotativ de pe montura ochelarilor pentru a mări gro- 
sismentul. Smalţul este intact. Nici o carie, nici măcar o 
asperitate sau o rosătură. 

Ciudat. 

Poate că nu-i plăceau dulciurile. 

Trecură la regiunea cervicală şi o examinară cu mare 
atenţie, căutând anomalii la ceafă. 

Nu văd nici o cută, remarcă Charlotte, nici o creastă sau 
osificare. 

Nici fuziune, adăugă Bersei. De fapt, discurile par să nu fie 
deloc degenerate. Roti cu delicateţe ultima secţiune mică a 
vertebrelor cervicale. Nimic izbitor. Se mută în dreptul cutiei 
toracice. Să mergem mai departe. 

Aproape imediat, Charlotte ridică din sprâncene. 

Aşteaptă. E ceva interesant aici. 

Urmărindu-i degetul care arăta un punct din 

centrul cutiei toracice, Bersei se concentră asupra oaselor 
plate ale sternului şi văzu în sfârşit despre ce era vorba. 

Aici e o mare problemă. 

Sigur că e. Charlotte studie punctele în care cartilajul - 
acum uscat şi sfărâmicios - care unea coastele cu sternul fusese 
secţionat. Crezi că s-a întâmplat când au detaşat toracele ca să-l 
pună în osuar? 

S-ar putea, spuse Bersei pe un ton precaut. Studie câteva 
clipe un umăr. Uite-te aici. 

Charlotte se aplecă să vadă mai bine. 

Ai ochi buni. Humerusul şi clavicula au fost separate de 
centura scapulară? 

Da. Dar nu pare să se fi întâmplat postmortem. Rupturile 
sunt fibroase. Punctul în care țesutul s-a detaşat indică faptul că 


ruptura s-a produs înainte de uscarea lui. Se întoarse la stern. 
Uită-te şi aici. Pare să fie aceeaşi poveste. Observi locul în care 
cartilajul a fost întins, răsucit într-o parte şi-n alta şi rupt? Când 
oasele au fost pregătite pentru înmormântare, au folosit un 
instrument ascuţit pentru a secţiona țesutul. 

Hennesey văzuse şi ea. O tăietură clară secţionase 
capetele probabil zdrenţuite ale cartilajului rupt. 

Au, arată urât. Ce crezi... o dislocare? 

O dislocare foarte violentă, spuse Bersei pe un ton 
îngrijorat. 

A durut cumplit. 

Sunt sigur că l-a durut îngrozitor, dar nu l-a omorât, la 
coastele astea, spuse el arătând către oasele mai apropiate de 
ea. Eu le iau pe celelalte. 

Timpul parcă se oprise în loc. S-au ocupat de coaste, 
analizând cu meticulozitate fiecare suprafaţă. Charlotte începea 
să se obişnuiască cu ideea de a lucra cu oasele şi încerca să se 
concentreze asupra sarcinii imediate şi să uite imaginile 
mentale neplăcute ale haosului genetic care îi răvăşea chiar în 
clipa aceea trupul. 

Vezi ce văd şi eu? 

- Şanţurile astea adânci? întrebă Bersei, cu capul plecat. 
Sigur. 

Unele coaste erau intacte, dar cele mai multe parcă 
fuseseră zgâriate de gheare puternice care lăsaseră urme lungi, 
ondulate. Fisurile jalnice apăreau din loc în loc, grupate 
neordonat. 

- Ce ar fi putut provoca asta? întrebă ea în şoaptă. 

Cred că ştiu. Vezi depuneri de oxizi de metal? 

Da. S-a întâmplat oare postmortem? Arată de parcă au 
fost roase de un animal. 

Mi-e teamă că nu sunt de acord, spuse Bersei. Observi că 
semnele apar doar pe partea din faţă. Dinţii ar fi lăsat urme pe 
ambele părţi, ca să nu mai vorbim că multe animale de pradă ar 
fi fugit cu osul înainte de a-l roade şi ne-ar fi lăsat un schelet 
incomplet. 

Atunci care e cauza? întrebă Charlotte îndrep- tându-şi 
spatele. 

Hai s-o luăm aşa, spuse el privind peste lentilele 
telescopice. Dacă oasele arată atât de rău, muşchii şi pielea 


care le acopereau trebuie să fi arătat înspăimântător... Probabil 
faşii-fâşii. Susţinându-i privirea, trase adânc aer în piept şi 
continuă: Arată de parcă ar fi fost flagelat. 

Vrei să spui biciuit? 

Dădu încet din cap. 

Da. Semnele astea simt lăsate de un bici cu plumbi. 

Bietul om. 

Imaginea unei asemenea violenţe o lovi ca un pumn în 
stomac. 

Hai să continuăm. 

Bersei se aplecă şi începu să studieze segmentele 
superioare ale vertebrelor lombare. Charlotte se aplecă şi ea şi 
începu să rotească vertebrele inferioare, examinând cu atenţie 
fiecare os şi fiecare disc în parte. 

Totul arată bine aici. 

De acord. Bersei privi structura compactă a oaselor 
pelviene care ofereau indicii definitive cu privire la sexul 
mortului. Ai avut dreptate. Este în mod sigur un bărbat. Urmări 
cu degetele conturul osului unde trebuiau să fi fost organele 
genitale. Inci- zura sciatică este strâmtă, zona preauriculară nu 
prezintă indentaţii şi aplatizări. 

N-au ieşit copii pe-aici. Cel puţin n-au rămas orfani. 

Până acum Giovanni Bersei era încântat. Determinarea 
sexului prin examinarea scheletului nu era niciodată uşoară, dat 
fiind că trăsăturile specifice genului apăreau nu atât în oase, cât 
în țesuturile moi. In funcţie de o mare varietate de factori, de la 
alimentaţie şi mod de viaţă până la presiunea fizică exercitată 
de ocupaţia subiectului, scheletul feminin se putea adapta uşor 
la masa țesutului moale în aşa fel, încât structura osoasă să 
apară aproape identică cu cea a omologului său masculin. O 
masă musculară mai mare era un factor de egalizare evident, 
impunând oase mai groase pentru a o susţine, mai ales în 
punctele de ataşare a ligamentelor. Însă canalul de naştere al 
pelvisului este foarte vizibil la majoritatea scheletelor feminine. 

Deci... braţele sau picioarele? întrebă el. 

Braţele mai întâi. 

S-au mutat de-a lungul scheletului, reluând analiza 
minuțioasă a oaselor lungi, începând cu hume- rusul şi 
continuând în jos, cu perechea de oase a jumătăţii inferioare a 
fiecărui braţ - cubitus şi radius. 


Ceva i-a atras atenţia. Charlotte s-a apropiat mai mult şi a 
mărit grosismentul lupelor. Existau leziuni semnificative pe 
suprafeţele interioare ale oaselor care se întâlneau la articulaţia 
mâinii. 

Ce-i asta? Parcă au trecut printr-o râşniţă. 

Apare şi pe partea asta. Leziunile se limitează la o 
porţiune de deasupra încheieturii, confirmă Bersei. Cred că vezi 
urmele de oxidare. Ca nişte dâre lungi de altă culoare. 

Da, ar putea fi reziduuri metalice, poate hema- tită. 
Charlotte mai văzu ceva. Aşteaptă... Îşi repoziţionă lentilele. În 
os au pătruns fibre. Ce-i pe partea ta? 

Da. la o mostră de aici. Pare lemn. 

Charlotte se duse la cutia cu instrumente, scoase 

o pensetă şi o sticluţă de plastic şi începu să adune fibrele 
din os. 

Între timp, Bersei continuă examinarea mai jos, aproape 
de picioarele scheletului. Se aplecă pentru a vedea mai bine un 
detaliu de acolo. 

- Ce-ai găsit? întrebă ea, ridicându-se şi punând pe masă 
sticluţa şi penseta. 

Vino să vezi, îi spuse el, făcându-i semn cu mâna să vină 
mai aproape. 

Charlotte îşi concentra atenţia asupra zonei de sub 
genunchi: tibia şi peroneul, oasele împerecheate care formează 
gamba, păreau sănătoase. Insă în V-ul format de ele deasupra 
gleznei se vedeau nişte mase granulare în adâncituri 
neregulate. Două oase ale piciorului stâng fuseseră fracturate. 

Uită-te la leziunea dintre cel de-al doilea şi cel de-al treilea 
metatarsian, observă Bersei. La fel ca la braţe. 

Aceleaşi urme de culoarea ruginii, adăugă Hennesey. 
Precis un obiect de metal înfipt acolo. 

judecând după fracturile celui de-al doilea metatarsian al 
piciorului stâng, a fost un cui. Vezi locul în care vârful a lovit osul 
şi l-a crăpat? 

Hennesey văzu într-adevăr o indentare în formă de 
diamant la mijlocul fisurii şi mai multe aşchii care păreau a fi de 
lemn. 

De necrezut. Arată ca şi cum cuiul n-a intrat la prima 
încercare. 


Gândul că un om putea tortura astfel un alt om îi făcu 
greață. 

Mai mult ca sigur, pentru că picioarele au fost bătute în 
cuie unul peste altul, declară categoric Bersei. 

Observă alt aspect ciudat în zona genunchilor şi se aşeză 
în aşa fel încât să vadă mai bine. 

Ce-ai mai găsit? 

Uite. 

Când Charlotte studie articulațiile genunchilor, observă 
imediat leziunea. Tocmai când se gândea că nu putea fi mai rău. 

O, Doamne! 

Complet dislocat, spuse Bersei cu răsuflarea tăiată. Uite-te 
la rupturile de cartilaj şi la fracturile foarte subţiri de sub 
genunchi. 

l-au fost sparţi genunchii? 

Da, evident. 

Ce vrei să spui? 

Bersei se îndreptă şi ridică lentilele. Era palid. 

E clar ce s-a întâmplat aici. Omul acesta a fost răstignit. 

MUNTELE TEMPLULUI 

Doar nu te aştepţi să profanez rămăşiţele pământeşti ale 
morţilor. Insultat la culme, Razak îşi încrucişă braţele pe piept şi 
se uită încruntat la Barton. Nu ai nici urmă de conştiinţă? 

E important, Razak, îi spuse el, întinzându-i din nou 
mănuşile. 

Razak îi dădu mâna la o parte. 

Nu pot să accept aşa ceva! Vocea lui puternică stârni 
ecouri între pereţii criptei. Va trebui să obţii autorizaţie de la 
Waqf. 

Alarmat, Akbar aruncă o privire prin gaura produsă de 
explozie. 

Fără să bage în seamă privirea aspră a omului de pază, 
Barton continuă liniştit: 

Ştim amândoi că aşa nu vom obţine nici un rezultat. Dacă 
vrem să câştigăm timp, va trebui să luăm iniţiativa pentru a găsi 
răspunsuri. De aceea suntem aici. 

Fierbând de mânie în continuare, Razak se întoarse către 
englez. 


i E în regulă, spuse el făcându-i semn paznicului să plece. 
Işi frecă tâmplele, apoi îi întoarse spatele arheologului. Ce crezi 
că vom descoperi? Nu sunt decât oase în cutiile acelea. 

Nu e deloc sigur. 

Dacă ai dreptate, spuse el desfăcându-şi larg braţele, de 
ce nu au luat hoţii şi celelalte cutii? Făcu semn către osuare. 

Trebuie să ne asigurăm, rămase Barton pe poziţii. Trebuie 
să verificăm orice posibilitate. După cum stau lucrurile, 
singurele indicii pe care putem spera să le găsim se află în 
această încăpere. Ar fi o imensă neglijenţă din partea noastră 
dacă am renunţa să studiem osuarele. 

Preţ de câteva secunde, în criptă se aşternu o tăcere 
mormântală. 

Foarte bine, cedă în cele din urmă Razak. Câte o cutie, pe 
rând. Dar o să lucrezi singur. 

Am înţeles. 

Allah să ne mântuiască, bombăni Razak. Dă-i drumul. Fă 
ce trebuie. 

intoarse faţa ca să nu vadă nimic. Uşurat, Barton 
îngenunche în faţa primului osuar, pe care era gravat cu 
caractere ebraice un singur cuvânt: „Rebecca". 

S-ar putea să-mi ia ceva timp, zise el. 

Nu-i nimic, aştept. 

Barton apucă bine părţile laterale ale capacului plat din 
piatră. Se uită la Razak. Musulmanul stătea tot cu spatele la el. 
Inspirând adânc, Barton ridică capacul şi îl puse deoparte. 

La două ore după ce deschisese primul osuar, Graham 
Barton punea la loc rămăşiţele pământeşti pe care le scosese 
din cel de-al şaptelea. La fel ca oasele pe care le găsise în 
celelalte şase, şi acestea erau remarcabil de bine păstrate. 

Cu toate că antropologia judiciară nu era specialitatea lui, 
studiase suficiente oseminte pentru a învăţa cel puţin 
elementele de bază. Desigur, numele de pe fiecare osuar 
elimina o mare parte din speculaţiile privind sexul, dar indiciile 
oferite de suturile craniului, de articulaţii şi de oasele pelviene îl 
conduseseră la anumite concluzii privind vârsta scheletelor. Cele 
patru femei tinere - fiicele, presupunea el - muriseră la vârste 
cuprinse între sfârşitul adolescenţei şi douăzeci şi ceva de ani. 
Cei trei bărbaţi mai tineri - potrivit aceleiaşi logici, fiii - păreau să 
fi avut cam aceeaşi vârstă ca fetele. Tipic pentru familiile din 


secolul |: copiii erau numeroşi şi se năşteau în succesiune 
rapidă, pentru a asigura supraviețuirea familiei. 

După cât îşi putea da seama deocamdată Barton, 
scheletele nu prezentau anomalii evidente. Nu se vedeau indicii 
clare de leziuni. 

Presupunând că toţi aceşti copii erau născuţi din acelaşi 
tată şi aceeaşi mamă - părinţii erau înhumați în osuarele opt şi 
nouă -, părea nefiresc să fi murit toţi la o vârstă atât de fragedă. 
Chiar şi în secolul |, când durata de viaţă a celor ce reuşeau să 
depăşească vicisitudinile copilăriei putea să fie de numai treizeci 
şi cinci de ani, era statistic improbabil. De fapt, parcă muriseră 
toţi în acelaşi timp. 

Ciudat. 

Barton se ridică în picioare şi făcu câţiva paşi ca să se 
dezmorţească un pic. 

E totul în regulă acolo? 

Se uită în partea cealaltă a încăperii, unde musulmanul 
stătea într-o poziţie meditativă, cu faţa la perete. La un moment 
dat îl auzise şoptind rugăciuni. 

Da. De cât timp mai ai nevoie? 

Mai sunt două. Să zicem... o jumătate de oră? 

Razak dădu din cap. 

Arheologul îşi răsuci de câteva ori gâtul, apoi se lăsă în 
genunchi în faţa celui de-al optulea osuar, care conţinea 
rămăşiţele soţiei lui Yosef, Sarah. Pentru că stabilise deja un 
sistem eficient de deschidere, trase cu dexteritate capacul la o 
parte, îl dădu peste cap şi îl aşeză pe jos, în aşa fel încât să-l 
poată folosi pe post de suport pe care să pună unul câte unul 
oasele scoase din urnă. 

Orbitele unui craniu neted şi lucios, perfect ca un mulaj 
din ghips lăcuit, se holbau la el din osuar. 

Pentru că nu ştia precis ce căuta, Barton începuse să-şi 
piardă orice speranţă că aceste ultime urne ar fi putut să 
conţină ceva extraordinar. Să fi ştiut hoţii într-adevăr acest lucru 
şi să le fi lăsat intenţionat acolo, aşa cum sugerase Razak? Era 
limpede că ceea ce se afla în al zecelea osuar nu putea să fie la 
fel de lipsit de interes. Habar n-avea ce ar fi putut să ştie hoţii 
despre relicva furată şi se întreba cum reuşiseră să obţină 
informaţii atât de precise înainte de atac. 


Luă craniul între palme, îl roti, apoi îndreptă fasciculul 
lanternei spre interiorul lui. Acum părea un dovleac scobit de 
Halloween, dar macabru. Suturile închise sugerau că Sarah 
trebuie să fi avut cam patruzeci de ani. Puse craniul cu grijă pe 
capac, apoi scoase unul câte unul oasele mai mari şi le aşeză 
lângă craniu. Adună oasele mici care căzuseră la fundul cutiei. 
Nu lipsea nici unul şi toate erau aparent normale. Luminând cu 
lanterna interiorul osuarului gol, exa- mină cu atenţie fiecare 
suprafaţă ca să vadă dacă nu existau inscripţii, asigurându-se 
încă o dată că nu-i scăpase nimic din vedere. 

După ce puse înapoi cu mare grijă oasele lui Sarah şi 
acoperi osuarul cu capacul, Barton se lăsă pe vine fără prea 
mare entuziasm în fata celui de-al nouălea. 

Hai, Yosef, vorbeşte-mi despre tine. Întinse mâinile şi îşi 
frecă între ele vârfurile degetelor ca să aibă noroc, apoi apucă 
hotărât capacul. De data aceasta constată surprins că nu se 
clintea. Încercă din nou. Nimic. 

Hm. Ciudat. 

Ce s-a întâmplat? strigă Razak. 

Ultimul osuar a fost sigilat cu ceva, îi răspunse Barton, 
luminând linia de îmbinare. 

Da, era ceva acolo, arăta ca un chit cenușiu. 

- Atunci poate că ar trebui să-l lăsăm aşa cum este. 

Individul ăsta era nebun? Nu ajunsese atât de departe 
doar ca să renunţe acum. Fără să-i mai dea atenţie lui Razak, 
Barton scoase un briceag din buzunar, desfăcu lama mijlocie şi 
răzui puţin din materialul lipicios în palma lui înmănuşată. 
Examină fragmentele la lumina lanternei şi hotărî că era un fel 
de ceară care nu se uscase complet. În mai puţin de cinci 
minute curăţase suficient de mult din sigiliu pentru a elibera 
capacul. Închise briceagul şi îl puse înapoi în buzunar. 

Aşa, mormăi el, ştergându-şi broboanele de transpiraţie de 
pe frunte. Apucând capacul de extremităţi, îl smulse, îl întoarse 
pe dos şi îl aşeză pe jos. Un miros neplăcut se răspândi în aer, 
tăindu-i respiraţia. 

Luă lanterna şi lumină interiorul cutiei de piatră. Oasele 
mari erau deasupra şi începu imediat să le scoată. 

Când ajunse la craniu, îl întoarse şi îl lumină. Judecând 
după fuziunea suturilor şi uzura serioasă a dinţilor rămaşi în 
alveolele din maxilarul superior, Yosef avea aproape şaptezeci 


de ani când murise. Când ultimele oase au fost puse pe capac, 
Barton inspiră adânc şi îşi vâri capul în cutie, luminând iar 
interiorul. Uimit, văzu pe fundul cutiei o plăcuţă metalică. 
Scoase din nou briceagul din buzunar, introduse lama sub 
plăcuţă, o desfăcu şi descoperi o nişă de mici dimensiuni care 
fusese scobită în piatră. In ea se afla un cilindru din metal, nu 
mai lung de cincisprezece centimetri. Barton zâmbi. 

Bravo! 

Il apucă delicat cu două degete şi îl ridică. 

Ai găsit ceva? glasul lui Razak reverberă în criptă. 

Da. Vino să vezi. 

instinctiv, Razak se întoarse şi aruncă o privire scurtă 
către cilindru, dar apoi văzu fără să vrea şi grămada de oase. şi 
întoarse capul din nou către perete. 

Suflet nefericit. Odihnească-se în pace, spuse Razak. 

Scuză-mă, ar fi trebui să te avertizez, zise Barton. 

Razak ridică mâna şi dădu din cap. 

Nu-i nimic. Ce ai acolo? 

Un indiciu. Barton sări în picioare şi se îndreptă către cea 
mai apropiată lampă. Vino să vezi. 

Privindu-l de aproape, Razak observă imediat că cilindrul - 
cel mai probabil din bronz - avea căpă- cele la ambele capete. 

Ai de gând să-l deschizi? 

Bineînţeles. 

Fără să ezite, scoase un căpăcel, înclină capătul desfăcut 
către lumină şi se uită înăuntru. Văzu ceva răsucit, ca un sul. 

Aha. Cred că avem un pergament. 

Razak îşi mângâia nervos bărbia, întrebându-se dacă nu 
exista vreun mijloc mai potrivit pentru a se ocupa de această 
descoperire, dar se resemnă la gândul că Barton era expertul. 

intorcându-l în palmă, Barton bătu cilindrul de câteva ori 
până când pergamentul alunecă afară. verifică dacă nu mai era 
şi altceva în tubul metalic, apoi îl puse în buzunarul cămăşii. 

Da, pergament. Excelent păstrat. 

II desfăşură cu multă delicateţe. Era acoperit cu un text 
destul de şters - în greacă, dacă nu greşea. Arheologul se uită la 
Razak. 

Bingo! 

18 

CETATEA VATICANULUI 


După ce îşi petrecuseră ultimele două ore completând un 
raport cuprinzător al examenului judiciar - fotografii digitale, 
descrieri detaliate, note de caz -, cei doi oameni de ştiinţă îşi 
sorbeau acum cafelele espresso făcute la aparatul din biroul 
cu pereţi albi din spatele laboratorului. Amândoi erau cufundaţi 
în gânduri. 

Am văzut rămăşiţe umane de toate felurile şi în toate 
formele, spuse Bersei strâmbându-se. Unele mumificate, altele 
aproape pulbere. Unele arse, chiar topite. Făcu o pauză. Dar 
asta chiar a fost o premieră absolută. Deşi nu mi se pare 
surprinzător. 

De ce? 

Se crede că grecii au inventat crucificarea, dar a fost 
practicată mai ales de romani. Era metoda lor tipică de 
executare a criminalilor, până când împăratul Constantin a 
interzis-o în secolul al IV-lea. 

Eşti absolut sigur că ceea ce vedem aici este rezultatul 
unei crucificări şi că nu e vorba de altă formă de tortură? 

- Sunt sigur, şi o să-ţi spun şi de ce. Bersei îşi goli ceaşca 
cu cafea. Hai să începem cu aspectele de bază. Mai întâi şi mai 
întâi, trebuie să înţelegi de ce îi răstigneau romanii pe criminali. 
Evident, era o metodă extremă de pedeapsă, dar în acelaşi timp 
trebuia să trimită un mesaj tuturor cetăţenilor că Roma deţinea 
controlul şi nu avea de gând să-l scape din mâini. Era o formă de 
execuţie publică, în văzul tuturor, pentru că victimele erau 
dezbrăcate şi spânzurate de-a lungul drumurilor principale şi în 
locurile importante. Era considerat un mod dezonorant de a 
muri... şi foarte umilitor. Ca atare, de obicei îl rezervau 
criminalilor din straturile de jos ale societăţii şi duşmanilor 
statului. Cu alte cuvinte, era meto- da-cheie a romanilor de a 
stăpâni prin frică. 

Adică s-ar putea să avem de-a face cu un criminal? întrebă 
Charlotte, şi ochii ei verzi străluciră. 

Poate, răspunse Bersei, ridicând din umeri. 

Ai mai văzut aşa ceva? întrebă ea privindu-l cu curiozitate. 

Îmi dau seama că pare ciudat, dar acum câţiva ani am 
publicat un studiu oficial despre crucificare finanţat de Comisia 
Pontificală. Am verificat toate teoriile în circulaţie despre 
această metodă de execuţie. 


Trebuie să te întreb: de ce? spuse Charlotte, care nu ştia 
prea bine cum să reacționeze. 

Ascultă, ştiu că sună morbid, dar crucificarea a fost 
practicată veacuri în şir şi este extraordinar de relevantă pentru 
înţelegerea sistemului de guvernare roman în primele lui etape. 
Prefer să consider că lucrarea mea nu este de o importanţă 
crucială, spuse el zâmbind, dar s-a bucurat de o mare 
popularitate. 

Sunt sigură că aşa a fost. 

Urmă un hohot de râs. 

Vrei să-ţi povestesc mai departe? 

Te rog. 

Inainte de a fi crucificaţi, criminalii erau „pre- gătiţi” cu o 
bâtă sau un bici, pentru a-i linişti în vederea transportului la 
locul de execuţie. In cazul subiectului nostru, se pare că 
tratamentul a fost aplicat cu un flagrutn - un mănunchi de bice 
care aveau în vârf bucăţi de lemn, de os sau chiar de metal. 

Asta explică de ce coastele sunt zgâriate atât de rău. 

Si. Şi, judecând după adâncimea urmelor, țesuturile au 
fost afectate grav. Bărbatul trebuie să fi suferit îngrozitor şi să fi 
sângerat foarte mult. 

Atâta cruzime... 

Charlotte încerca din răsputeri să nu vadă în minte biciul 
cu vârfuri de metal tăioase şuierând în aer şi sfâşiind carnea. 

Mă tem că acesta era doar începutul. Crucificarea însăşi 
era de departe mai rea. Existau câteva variaţiuni ale acestui tip 
de execuţie, în esenţă toate cu acelaşi deznodământ fatal. 
Criminalul era urcat pe un suport în formă de cruce şi i se 
băteau cuie lungi prin încheieturile mâinilor şi ale picioarelor, în 
jurul fiecărui braţ era legată o funie care să susţină greutatea 
trupului atunci când crucea era ridicată la verticală. Şi chiar 
crucea putea fi de diferite tipuri: un simplu trunchi de copac sau 
par gros, două scânduri îmbinate sub formă de X sau o structură 
solidă construită ca un T - crux commissa. Cred că în cazul 
victimei noastre a fost de tipul crux composita, constând dintr- 
un stâlp vertical sau un trunchi de copac şi o grindă transversală 
numită patibulum. Ştiu că în tablourile cu răstigniţi cuiele sunt 
bătute prin palme, dar... 

Charlotte ştia unde duceau toate acestea. 


Dar oasele delicate şi muşchii subţiri ai mâinilor nu puteau 
susţine greutatea corpului... Dacă ar fi fost fixat doar cu piroane 
bătute prin mâini, trupul ar fi căzut de pe cruce, spuse ea, 
strângând în mâini ceaşca. 

Exact. Aşa că, pentru a-i susţine greutatea, prin 
încheietura mâinii erau înfipte cuie lungi - de fapt piroane, nişte 
chestii imense de aproape douăzeci de centimetri -, chiar 
deasupra radiusului şi cubitusului, împreună cu o şaibă de lemn 
care împiedica alunecarea. Chiar aici, spuse Bersei arătând un 
punct de deasupra articulației mâinii lui. Pironul zdrobea sau 
afecta grav nervul median şi trimitea valuri de durere cumplită 
în braţ, până la umăr. Mâinile paralizau imediat. Apoi patibulum- 
vl care susţinea întreaga greutate a corpului era ridicat pe stâlp 
dintr-o singură mişcare. Îţi poţi imagina ce simţea victima în acel 
moment. De necrezut. 

Asta explică dislocarea umărului, spuse Charlotte în timp 
ce vedea în minte o succesiune de imagini hidoase, în care cuie 
lungi din fier străpungeau carnea şi oasele. 

Explică şi scobiturile, şi urmele de reziduuri de hematită 
pe care le vedem la articulaţii - o dovadă a presiunii extreme 
aplicate asupra oaselor. Frecare şi sfărâmare. Ca şi cum întreaga 
greutate a trupului a fost susţinută de cuie. 

Nu mai pot bea, spuse Charlotte, vărsând cafeaua în 
chiuvetă. 

- Ţi-e rău? întrebă Bersei, punându-i mâna pe braţ. 

Nu, continuă. Mă simt bine, spuse ea, frecând u-şi ochii. 

La urma urmei, cancerul poate că nu era sentinţa cea mai 
crudă. 

Imediat după ce trupul era ridicat în poziţie verticală, 
continuă italianul, picioarele erau aşezate imul peste altul şi 
bătute în cuie pe stâlpul vertical. Presupun că nu era prea uşor, 
dat fiind că victima se zbătea. 

Probabil că aşa se explică fractura de la picior. S-a 
împotrivit. 

Da. Bersei continuă cu glas scăzut: Uneori, pentru a evita 
aceste probleme, între picioare era introdusă o pană de sprijin, 
numită sedile. Se bătea un cui prin... Făcu o pauză, întrebându- 
se dacă era cazul să continue, dar i se păru mai nimerit să 
explice totul până la capăt. ...Prin penis şi prin pană pentru a 
fixa victimele pe cruce. 


O clipă, Charlotte ameţi. Ori de câte ori Bersei adăuga noi 
amănunte, parcă se scufunda mai adânc, parcă oasele îi erau 
scoase din trup unul câte unul. 

E incredibil de brutal, spuse ea în şoaptă. 

Această poveste înfiorătoare nu se potrivea deloc 

cu blândeţea lui Giovanni. Trase adânc aer în piept. 

incrucişându-şi braţele la piept, italianul făcu o pauză 
pentru a-şi pune gândurile în ordine. 

Problema e că răstignirea propriu-zisă nu ucide victima. 
Traumele cumulate reuşesc să facă asta în cele din urmă. 
Biciuirea, perforarea mâinilor şi picioarelor, expunerea la 
intemperii... toate contribuie la deces, în funcţie de starea 
victimei înainte de execuţie, moartea poate surveni în câteva 
zile sau mai puţin. 

Charlottei îi era imposibil să-şi imagineze fiinţe umane 
supuse unor astfel de pedepse extreme. Tot atât de enigmatic 
pentru ea era interesul cu care Bersei trata subiectul. Işi spuse 
fără să vrea că bărbaţii aveau o curiozitate morbidă şi înnăscută 
pentru asemenea orori. 

Şi ştim că omul nostru a fost perfect sănătos. 

Urmele pe care le-am văzut pe coaste, spuse Bersei dând 
din cap, sugerează că a murit din cauza biciuirii, care a fost 
extrem de violentă. Pielea şi muşchii au fost sfâşiaţi, poate că au 
fost expuse şi organele interne. E incredibil cum a putut să 
reziste atât de mult... Trebuie că a suferit îngrozitor. Ceea ce mă 
aduce la ultimul argument. 

Charlotte s-a înfiorat. Ştia că urma să audă lucruri şi mai 
oribile. 

Dacă victima nu parcurgea suficient de repede etapele 
acestui proces, continuă Bersei, moartea era grăbită: îi spărgeau 
genunchii cu un drug de fier. 

Charlotte văzu scena în minte şi simţi că ameţeşte 

iar. 

Exact ce avem noi aici, spuse ea. Străduindu-se să 
rămână obiectivă, analiză consecinţele stadiului final al 
pedepsei. Fără sprijinul picioarelor şi cu mâinile fixate pe cruce, 
greutatea corpului deformează cutia toracică. Oare din cauza 
asta s-au rupt cartilajele de la piept? 


Bineînţeles. Plămânii sunt comprimaţi şi victima încearcă 
disperată să respire. Între timp, puţinul sânge rămas se scurge 
tot mai jos, în picioare. 

Atunci a murit prin asfixiere sau în urma unui atac de cord. 
Am dreptate? 

Da. Deshidratarea şi traumele grăbeau procesul. Făcu o 
pauză şi oftă. Victima era ţinută pe cruce câteva zile, până 
survenea moartea. Era indescriptibil de chinuitor. 

Şi apoi? 

Cu buzele încordate, Bersei dădu o explicaţie: 

- Cadavrele erau azvârlite pe jos, iar corbii, câinii şi alte 
animale se ocupau de ele. Ce mai rămânea era ars. Asta era 
ultima etapă a pedepsei, refuzul ca victima să aibă parte de 
înmormântarea cuvenită - o lovitură grea din punctul de vedere 
al tuturor religiilor existente pe vremea aceea. Prin arderea 
trupurilor, romanii le răpeau victimelor orice speranţă de 
reîncarnare sau reînviere, le răpeau viaţa de apoi. 

- Pedeapsa supremă, spuse ea, plecându-şi capul. 

Exact. Trupul era complet anihilat. 

Probabil că oamenii erau terorizaţi când vedeau aşa ceva. 
Ce spectacol trebuie să fi fost, să mergi pe un drum şi să vezi 
numai trupuri răstignite! Şi mai vorbim de reclamă agresivă. 

Punctul forte al Romei. Lăsa o amintire de neşters... Aşa i- 
au ţinut în frâu pe contribuabili, încercă el să glumească. 

În birou se lăsă tăcerea. 

- Cine crezi că a fost? întrebă ea în cele din urmă. 

E mult prea devreme pentru asta, răspunse Bersei 
ridicând din umeri şi clătinând din cap. Poate fi oricare dintre 
miile de oameni pe care romanii i-au executat prin crucificare. 
Înainte să apară el, singura rămăşiţă a unui răstignit descoperită 
vreodată este un biet calcaneu cu un cui bătut în el într-o parte. 
Ceea ce avem noi aici este primul schelet complet al unui 
crucificat, iar asta face din el o relicvă extraordinar de 
valoroasă. 

Aşa se explică de ce Vaticanul s-a dat peste cap să ne 
aducă aici, spuse Charlotte încruntându-se. 

u 

Bineînţeles. E logic. O asemenea descoperire este 
monumentală. 


Dar noi am deschis osuarul azi. Dacă a fost sigilat, cum 
Dumnezeu au ştiut că înăuntru este scheletul unui răstignit? 
Cum au ştiut că vor avea nevoie 

de tine? 

AUOTECA JUDEȚE: 
SMIN. ROMA NT 

- Nu e nici o surpriză că m-au chemat aici, răspunse 
Bersei după o clipă de gândire. Am lucrat în catacombe atâţia 
ani, am văzut nenumărate schelete şi relicve asociate cu 
ritualurile funerare. In ceea ce te priveşte... ei bine, nu e cazul 
să-ţi mai spun că analiza ADN este un instrument extraordinar. 
Dar să lăsăm teoria şi să studiem mai departe osuarul. În fond, 
rămăşiţele fizice spun doar o parte a poveştii. 

19 

MUZEUL VATICANULUI 

Pe coridorul care pornea de la laborator, într-un spaţiu 
modest, folosit în mod normal ca magazie, se revărsa o reţea de 
cabluri care duceau la hardul computerului şi alimentau 
transmisiunile video şi audio din laborator şi din biroul alăturat. 
Purtând căşti conectate la echipamentele de supraveghere, 
Salvatore Conte înregistra meticulos toată activitatea oamenilor 
de ştiinţă, aşa cum îi ceruse secretarul de stat al Vaticanului, 
cardinalul Santelli. 

Două linii separate monitorizau toate apelurile telefonice 
date sau primite din şi în dormitorul Charlottei Hennesey (cu 
ajutorul unui simplu contact în serverul telefonic principal al 
Vaticanului), precum şi din şi în locuinţa lui Giovanni Bersei. 
Conte îi făcuse o vizită specială lui Bersei noaptea trecută, în 
timp ce antropologul era ocupat să mănânce friptura de vițel 
cam arsă, pregătită de nevastă-sa, Conte se dusese afară şi 
instalase un emiţător în cutia de racord telefonic de pe unul din 
pereţii casei. Cunoştinţele de electronică, învăţate pe vremea 
când lucra la alţi patroni, se dovedeau folositoare. 

Deşi discuţia ştiinţifică i se părea destul de interesantă, îşi 
concentrase atenţia asupra atrăgătoarei geneticiene americane. 
Era bună. In mod normal, cei ca el nu aveau parte de femei ca 
ea. Dar încercarea moarte n-are, şi nimeni nu încerca mai tare 
decât Salvatore Conte. Perseverenţa era totul. 


e) 


Studiind-o din nou pe Hennesey - faţă, buze, păr, trup =, 
decise că, într-un fel sau altul, va avea parte de ea. Nu trebuia 
decât să mai aştepte puţin, până când îşi termina treaba aici. 

Pe alt monitor deschise browserul Web şi intră în site-ul 
băncii din Insulele Cayman, unde avea un cont nou sub unul 
dintre pseudonimele sale. introduse numele şi parola şi studie o 
vreme ecranul pentru a se asigura că Santelli se achitase corect 
de partea lui din tranzacţie. 

Mai devreme, în aceeaşi dimineaţă, avusese o discuţie 
foarte sinceră cu cardinalul în legătură cu un bonus pentru 
livrarea urgentă a relicvei, precum şi o compensație specială 
pentru riscurile pe care el şi colegii săi şi le asumaseră. (Doug 
Wilkinson era exclus.) îi spusese prelatului clar şi răspicat că s-ar 
simţi „stânjenit" dacă ar pleca din Cetatea Vaticanului fără să 
vadă că plata a fost efectuată. Surprinzător, cardinal nu 
protestase, exprimându-şi prompt acordul că o acţiune atât de 
eficientă merita cu prisosinţă o cheltuială suplimentară. 

Conte era sigur că banii fuseseră expediaţi prin 
intermediul uneia dintre filialele din afara Vaticanului, care nu 
puteau fi supuse nici unui control. Banca nici măcar nu-l 
contactase în privinţa sumei, iar fondurile deveniseră disponibile 
imediat. 

În adolescenţă, Salvatore Conte obținuse rezultate 
remarcabile la Şcoala Militară Nunziatille din Napoli şi, după 
absolvire, îşi îndeplinise stagiul militar obligatoriu de opt luni. Nu 
trecuse mult timp şi abilităţile sale unice - fizice şi intelectuale - 
atrăseseră atenţia ofiţerilor comandanţi, cu ale căror 
recomandări elogioase obținuse apoi un post la Servizio per le 
Informazioni e la Sicurezza Democratica - SISDE sau Serviciul de 
Informaţii italian. Acolo învățase tehnicile de bază care îl ajutau 
acum să lucreze pe cont propriu. Asasinate, eliberări de ostatici, 
infiltrări în celule teroriste -, Conte acceptase orice misiune îi 
ieşea în cale şi excelase în toate. Mai mult, fusese împrumutat 
să dea o mână de ajutor la operaţiuni în alte ţări europene şi în 
Statele Unite. 

Decizia de a părăsi Serviciul de Informaţii cu aproape cinci 
ani în urmă se dovedise o idee bună. In anii în care lucrase acolo 
îşi făcuse o mulţime de relaţii şi nu ducea niciodată lipsă de 
clienţi care voiau să se răzbune pe un duşman sau care încercau 


să „procure" tot felul de valori. Întotdeauna plăteau cash şi la 
timp. 

Cu toate acestea, se concentrase asupra unui mic grup de 
clienţi pe care îi considera cei mai profitabili. Printre aceştia se 
număra şi Vaticanul - o ţară minusculă, care se considera practic 
de neatins în spatele zidurilor ei înalte, apărată de un sistem 
formidabil de securitate şi de o mică armată de mercenari. 
Conte îşi îngăduise libertatea de a-i face o vizită omului de pe 
treapta cea mai înaltă pentru a-i reaminti că nici un sistem de 
securitate nu era infailibil. Nu Papa, desigur - n-ar fi fost înţelept. 
Nu, Conte îl alesese pe cardinalul Santelli - cel despre care ştia 
că era adevăratul creier al operaţiunii. 

Îşi amintea şi acum expresia lui Santelli, când ticălosul 
bătrân intrase tacticos în dimineaţa aceea, fluierând vesel, şi îl 
văzuse pe Conte instalat în biroul lui impecabil organizat şi 
jucând Solitaire la computer - pe care îl deschisese folosind un 
decodor portabil. Conte era îmbrăcat în negru din cap până-n 
picioare, ţinuta obişnuită pentru o incursiune de noapte. 

- Cine naiba eşti? strigase înspăimântat cardinalul. 

- Consultantul dumneavoastră local de securitate, îi 
răspunse rapid Conte pe acelaşi ton, ridicân- du-se şi ocolind 
biroul pentru a-i oferi o carte de vizită cu numele său de 
împrumut şi un număr de telefon mobil. Am avut drum prin 
apropiere şi am vrut să mă prezint personal pentru a vă aduce la 
cunoştinţă unele deficienţe evidente din sistemul de securitate 
al ţărişoarei dumneavoastră. 

Adevărul era că pătrunderea discretă în Cetatea 
Vaticanului nu fusese deloc uşoară. Ingrămădită într-un rucsac 
de lângă biroul lui Santelli era o întreagă colecţie de 
echipamente: cablu cu gheare pentru escaladare, corzi de 
coborâre în rapel, diamant pentru tăiat geamuri, ochelari pentru 
vedere pe timp de noapte, instrumentarul complet pentru 
intrarea prin efracţie. Fusese obligat să escaladeze meterezele 
de la nordul cetăţii, să arunce un cablu peste acoperişul 
Muzeului Vaticanului, să treacă dincolo, să traverseze acoperişul 
către Palatul Apostolic, să scoată din funcţiune sistemul de 
securitate (folosind un dispozitiv cu impulsuri electromagnetice 
pe care îl umflase de la SISDE), să coboare în rapel până la 
biroul lui Santelli, să taie geamul şi să descuie fereastra. Odată 
intrat, mâncase partinicii morta- della, prosciuto şi mozzarela şi 


băuse un San Pellegrino Chinotto, apoi aşteptase răsăritul 
soarelui. 

Lui Santelli i-au trebuit vreo două minute să se liniştească, 
apoi să încerce să-şi explice logic cum reuşise cineva să 
păcălească sistemul de securitate multistratificat şi impenetrabil 
al Vaticanului. Între timp, se uitase îndelung la interfonul de pe 
birou. Apoi, după ce îi explicase nenumăratele servicii pe care 
le-ar putea oferi unui „om puternic ca dumneavoastră", Conte îi 
enumerase tot felul de alte scheme ilegale disponibile, deşi 
cardinalul încercase să facă pe ofensatul. Dar Conte ştia el ce 
ştia. Pe vremea când lucra la SISDE văzuse dosarul acestui 
individ - mai ales rapoartele despre scandalul murdar cu privire 
la Banco Ambrosiano. Era sigur că prelatul nu era străin de 
anumite fapte deloc onorabile. 

Ce te face să crezi că nu ordon să te aresteze chiar acum? 
îl ameninţă Santelli. 

Explozibilul C-4 ascuns în clădire, care ar sări în aer 
înainte ca gărzile dumneavoastră să intre pe uşă. 

Blufezi, spuse cardinalul făcând ochii mari. 

Conte scoase o telecomandă. 

Papa este sus chiar în clipa asta, nu-i aşa? Chiar vreţi să 
vă încercaţi norocul? 

Bine, domnule Conte, ai reuşit să mă convingi. 

Păstraţi cartea mea de vizită. Credeţi-mă... va veni ziua 
când veţi avea nevoie de ajutorul meu. Traversă camera şi îşi 
luă rucsacul voluminos. V-aş rămâne îndatorat dacă m-aţi însoţi 
până afară. Sunt o mulţime de chestii aici care ar putea 
declanşa detectoarele dumneavoastră de metale, spuse el, 
bătând rucsacul cu palma. Când voi fi în siguranţă, veţi afla 
unde găsiţi explozibilul. De acord? 

Cât despre părinţii lui Conte, aceştia erau convinşi că 
investiţiile în proprietăţi imobiliare erau cheia succesului său 
financiar, însă Maria, sora lui de treizeci şi cinci de ani, nu era 
atât de uşor de păcălit, iar discuţiile lor aprinse dădeau 
întotdeauna o notă de interes adunărilor de familie. 

Munca nu-i permitea să aibă relaţii de lungă durată cu 
femeile. Asta nu înseamnă că Salvatore Conte era capabil de 
asemenea relaţii. Oricum, în următorii câţiva ani nici nu putea fi 
vorba de aşa ceva. Nici de soţie sau copii. O atare alegere 
neînţeleaptă ar fi distrus însăşi noţiunea de anonimat şi i-ar fi 


adus prea multe complicaţii potenţiale. Deocamdată, o mulţime 
de femei erau dornice să satisfacă nevoile imediate ale lui 
Conte. Pe bani. Şi, ţinând cont de recompensa primită pentru 
recenta lui misiune, nu avea să ducă lipsă de femei în viitorul 
apropiat. Riscul antreprenorial dădea rezultate excelente. 

Conte făcu ochii mari şi zâmbi când citi extrasul de cont: 6 
500 000 de euro. După ce scădea cheltuielile indirecte şi îi 
plătea pe cei şase membri rămaşi ai echipei, îi rămâneau patru 
milioane. Nu era rău pentru câteva zile de muncă. 

Şi nu încasase nici un glonţ. Alt bonus. 

20 

CHINON, FRANŢA 3 martie 1314 

Într-o celulă strâmtă de sub Fort du Coudray, Jacques de 
Molay şedea rezemat fără vlagă de zidul rece de piatră, 
urmărind trei şobolani enormi care se luptau pentru bucăţica de 
pâine pe care le-o aruncase. 

Umezeala rece îi intrase în oase şi nu mai putea scăpa de 
ea. In aer plutea un miros greu de excremente. Acest loc era 
mai mult decât o închisoare. Era ladul. La şaptezeci de ani, 
trupul plin de cicatrice al lui De Molay - cândva robust - ajunsese 
o epavă. Barba lungă, de culoarea fildeşului, îi acoperea obrajii 
scofâlciţi şi îi cădea pe piept, încâlcită şi unsuroasă, mişunând 
de păduchi. 

Timp de douăzeci de ani se aflase în fruntea Ordinului, pe 
cea mai înaltă treaptă - cea de Mare Maestru. Singura lui 
răsplată era acum umilinţa. De şase ani putrezea în această 
temniţă uitată de Dumnezeu, victimă a şiretlicurilor politice ale 
ambiţiosului rege al Franţei, Filip cel Frumos, şi al complicelui 
său întru conspirații, Sfântul Papă Roman Clement V. 

Nu trecea nici o zi fără să-şi amintească discuţia cu 
Thibaud de Gaudin din Castelul Kolossi. Poate că trebuia să fi 
ţinut seama de sfatul fricosului. 

Deodată auzi zgomot afară: o uşă grea ce se deschidea 
gemând din ţâţâni, zornăit de chei, apoi paşi apropiindu-se. 
Câteva secunde mai târziu, un bărbat înveşmântat într-o mantie 
se ivi de partea cealaltă a gratiilor. Mirosul greu de colonie nu 
mai lăsa nici o îndoială: Papa Clement V îşi făcuse în cele din 
urmă apariţia, încadrat de doi temniceri zdraveni. 

O voce nazală, franţuzească, se făcu auzită: 

Arăţi înspăimântător, Jacques. Chiar mai rău ca de obicei. 


De Molay îi aruncă o căutătură cruntă corpolentului pontif, 
care îşi acoperea nasul coroiat cu o batistă brodată. Inele cu 
pietre preţioase, inclusiv Pescatorio, cel cu sigiliul papal, îi 
împodobeau degetele catifelate, cu unghii îngrijite. Sub mantia 
grea şi neagră cu glugă purta veşminte largi, iar crucea de aur 
ce i se legăna pe piept licărea la lumina unei torţe din apropiere. 
De Molay îi răspunse, forţându-şi dureros de greu buzele crăpate 
să se mişte: 

Tu arăţi... drăguţ. 

Ei, gata, Mare Maestru. Hai să nu facem din asta o 
chestiune personală. 

Prea târziu. N-a fost niciodată altfel decât personală, i-a 
amintit De Molay. 

Clement lăsă batista şi zâmbi. 

Despre ce vrei să-mi vorbeşti? Te-ai hotărât în sfârşit să 
mărturiseşti? 

Privirea de gheaţă a lui De Molay îl sfredeli pe papă - un 
om cu douăzeci de ani mai tânăr decât el. 

Ştii că nu-mi voi trăda fraţii şi nu-mi voi pierde onoarea 
supunându-mă uneltirilor tale. 

Cu patru ani înainte, lui De Molay îi fuseseră prezentate nu 
mai puţin de o sută douăzeci şi şapte de acuzaţii împotriva 
Ordinului, învinuiri bizare, printre care se numărau venerarea 
diavolului, fapte trupeşti împotriva firii şi nenumărate blasfemii 
împotriva lui Christos şi a Creştinătăţii. Şi, cu doi ani în urmă, la 
22 martie 1312, Clement însuşi a emis o bulă papală intitulată 
Vox în excelso, prin care Ordinul era desfiinţat în mod oficial. 

Ne-ai luat deja banii şi pământurile, spuse De Molay pe un 
ton care exprima dezgustul faţă de cel din faţa lui. Mi-ai torturat 
sute de oameni pentru a le smulge mărturisiri false, ai ars devii 
alţi cincizeci şi patru - toţi bărbaţi cinstiţi care şi-au oferit viaţa 
pentru a apăra Sfântul Scaun al Bisericii. 

Ştii că dacă nu renunti la încăpățânare, spuse Clement 
insensibil la contraacuzaţiile lui De Molay, vei ajunge pe mâna 
inchizitorilor. ..şi nu va fi plăcut. Ţine minte, Jacques, că tu şi 
oamenii tăi sunteţi nişte amintiri, cu onoare sau fără onoare. 
Dacă nu mă înşel, au trecut peste douăzeci de ani de când 
legiunile voastre au pierdut Pământul Sfânt şi au şters mai mult 
de două veacuri de progres. 


Progres? Pentru o clipă, lui De Molay îi trecu prin minte să 
se repeadă înainte şi să-şi vâre mâinile printre gratii pentru a-l 
strânge de gât pe pontif. Dar cei doi temniceri din spatele lui 
supravegheau atent această întâlnire secretă. 

Ştim amândoi că Roma nu a vrut să ne sprijine în 
strădania noastră. Aveam nevoie de mai mulţi oameni şi nu ne- 
au fost trimişi. Am fost întrecuţi numericeşte în proporţie de 
zece la unu. Atunci a fost vorba de bani, acum este vorba tot de 
bani. 

Timpuri apuse, spuse Papa alungând ideea cu un gest. Nu 
mi-ar plăcea să ştiu că am făcut atâta amar de drum doar ca să 
dezgrop vechi îndoieli. De ce mă aflu aici? 

Să încheiem un târg. 

Nu eşti în situaţia de a negocia, spuse Clement râzând. 

Vreau să porunceşti reînfiinţarea Ordinului. Nu pentru 
binele meu, ci pentru al tău. 

Haide, Jacques, doar nu vorbeşti serios. 

După căderea Acrei, zise De Molay cu o privire în care 
strălucea hotărârea, n-a mai fost timp să ne întoarcem la 
lerusalim. Am lăsat acolo multe comori. Comori preţioase, care 
puteau lesne cădea în mâinile necredincioşilor. 

În zilele acelea, dacă pe Clement îl interesa cu adevărat 
ceva, era orice sfat care ar fi putut ajuta papalitatea să evite 
prăbuşirea economică iminentă. 

La ce comori te gândeşti oare? spuse Papa, lipindu-şi faţa 
batjocoritoare de gratii. Capul Sfântului loan Botezătorul? 
Crucea lui Christos? Poate Chivotul Făgăduinţei? 

De Molay scrâşni din dinţi. Înclinaţia spre secret a 
Ordinului îi făcuse pe mulţi să se întrebe cum reuşiseră 
templierii să agonisească averea colosală şi acesta era motivul 
pentru care le fusese atât de uşor papei şi regelui să-i 
demonizeze şi să născocească atâtea neadevăruri ticăloase. Dar 
să audă aceste minciuni ieşind din gura ca de femeie a lui 
Clement era de-a dreptul chinuitor. 

Vreau să mă asculţi cu atenţie, pentru că viitorul măreţei 
tale Biserici ar putea fi în primejdie. 

Papa se uită la el cu o oarecare curiozitate, depăr- tându- 
se uşor de gratii. Îl cântări din priviri pe bătrân - un om pe care, 
în ciuda tuturor acuzațiilor din ultimul timp, nu îl crezuse 
niciodată mincinos. 


Te ascult. 

De Molay simţi că i se strânge inima. Nu-i venea să creadă 
că se hotărâse să facă asta. Dar după ce aşteptase şase ani, 
ajunsese la concluzia sumbră că templierii nu vor supravieţui 
încă un an dacă nu se va întâmpla o minune. Plin de remuşcări, 
se resemnase totuşi să divulge cel mai râvnit secret al Ordinului 
- acel lucru pe care frăţia monastică jurase să-l apere în veci. 

Există o carte veche care a rămas sub paza Ordinului mai 
mult de două secole. Se numeşte Ephemeris Conlusio. 

- furnalul secretelor? întrebă Papa pe un ton care-i trăda 
nerăbdarea. Ce secrete? 

In următorul sfert de ceas, Marele Maestru al Templierilor 
îi spuse o poveste extraordinară despre o descoperire atât de 
uimitoare, încât, dacă era adevărată, istoria însăşi ar fi fost în 
cumpănă. lar amănuntele erau mult prea precise ca să nu fie 
adevărate. Papa asculta cu cea mai mare atenţie, întrucât de 
veacuri întregi, pe treptele de sus ale ierarhiei catolice, 
circulaseră tot feluri de zvonuri cu privire la o astfel de 
ameninţare. 

Marele Maestru îşi încheie istorisirea şi tăcu, aşteptând 
reacţia pontifului. 

După aproape un minut de cugetare, Clement vorbi în 
sfârşit, de data aceasta pe un ton mai puţin sigur. Părea aproape 
înfricoşat. 

Şi ai lăsat această carte la lerusalim? 

N-am avut de ales. Cetatea fusese cucerită. Adevărul este 
că nu am vrut niciodată să luăm moaştele de acolo. Templierii n- 
au făcut altceva decât să le ascundă mai bine. A fost voinţa 
Domnului. 

- Este o poveste extraordinară, recunoscu Clement. De ce 
mi-o spui acum? 

Pentru că astfel poţi îndrepta nenorocirea care a lovit 
Ordinul. Trebuie să strângem o nouă armată şi să redobândim 
ceea ce am pierdut. Dacă nu, cred că îţi dai seama ce va urma. 

De Molay văzu după privirea lui Clement că acesta 
înţelegea prea bine. 

Chiar dacă i-aş absolvi pe templieri de orice vină, gândi el 
cu glas tare, tot aş fi nevoit să-l conving pe Filip să facă acelaşi 
lucru. Plin de îndoială, clătină din cap. După tot ce s-a întâmplat, 
nu cred că va consimţi. 


Trebuie să încerci, îi ceru De Molay. 

Ştia că găsise punctul slab al lui Clement. Ştia că Papa 
cântărea foarte serios propunerea lui. 

Dă-ţi cuvântul că vei încerca. 

Clement se aşteptase să înfrângă o dată pentru totdeauna 
rezistenţa lui De Molay şi să pună astfel capăt întregii farse. 
Brusc, înţelese că avea nevoie de acest bătrân mai mult ca 
niciodată. 

Cum vrei, capitulă el. Ai cuvântul meu. 

Înainte să pleci, vreau să-mi dai în scris. Am nevoie de 
această siguranţă. 

Nu pot să fac aşa ceva. 

Fără sprijinul meu, nu vei găsi niciodată cartea... şi ceea 
ce înseamnă ea, insistă De Molay. Sunt singura ta nădejde. 

Fie, spuse pontiful, după o lungă tăcere. li porunci unuia 
dintre temniceri să-l cheme pe scrib. Şi dacă Filip nu este de 
acord? 

Atunci nu mai are nici o însemnătate care va fi soarta mea 
şi a oamenilor mei... Pentru că tu, regele Filip şi toată 
creştinătatea veţi fi osândiţi. 

21 

CETATEA VATICANULUI 

În Palatul Apostolic, părintele Patrick Donovan stătea la un 
birou masiv din stejar, într-o bibliotecă uriaşă în care se putea 
intra doar printr-un punct de control dotat cu un sistem de 
verificare biometrică a retinei şi o serie de uşi cu dispozitive de 
codificare şi păzite de Garda Elvețiană. 

Archwum Secretum Apostolicum Vaticanum - Arhivele 
Secrete ale Vaticanului. 

De-a lungul anilor, Vaticanul îmbunătăţise permanent 
sistemul de securitate, recunoscând astfel tacit că nu avea 
comori mai preţioase decât secretele sale. 

Pereţii erau acoperiţi cu dulapuri masive din oţel, ignifuge, 
care ajungeau până la tavanul frumos ornamentat al sălii 
principale. In ele erau adăpostite peste 35 000 de pergamente şi 
manuscrise, în casete de sticlă închise ermetic. De la scripturi 
interzise în care se împleteau filozofia, mitologia păgână şi 
poveştile despre Christos până la ereticii Renaşterii, precum 
Galielo, în Arhivele Vaticanului erau adunate secole de lucrări 


eretice puse la index de foştii pontifi, acte de proprietate 
funciară, certificate de depozit şi documente oficiale. 

In pofida credinţei populare, Vaticanul făcea în continuare 
noi achiziţii pentru fondurile sale şi aşa uriaşe. Erezia era 
considerată încă foarte activă chiar şi în secolul XXI; atacurile 
împotriva Creştinătăţii erau din ce în ce mai sofisticate, 
prăpastia laică se adâncea din ce în ce mai mult. Şi rămânea o 
certitudine faptul că multe dintre scripturile pre-biblice, pline de 
pasaje controversate care subminau integritatea Sfintei 
Scripturi, încă nu se aflau între zidurile Vaticanului. 

În istoria catolicismului, păstrarea acestei arhive 
înfricoşătoare fusese încredinţată unui număr foarte redus de 
aleşi. Donovan nu înceta să se întrebe prin ce minune devenise 
cel mai de încredere custode al ei. 

Drumul de la Belfast la Roma fusese foarte lung. 

Imediat ce terminase seminarul, Donovan fusese numit 
preot rezident la Catedrala Sfintei Treimi din Dublin. Dar 
pasiunea lui pentru istorie şi cărţi îi aduseseră repede 
recunoaşterea sa ca istoric al Bibliei. Doi ani mai târziu, 
începuse să ţină un curs foarte reuşit la University College din 
Dublin. Legendarele sale prelegeri şi comunicări cu privire la 
scripturile creştine timpurii atrăseseră în cele din urmă atenţia 
distinsului cardinal al Irlandei, Daniel Michael Shaunessey. 
Acesta nu ezitase nici o clipă să-l ia pe Donovan cu el într-o 
vizită la Cetatea Vaticanului, unde îl prezentase cardinalului care 
supraveghea Biblioteca Vaticanului. Au urmat proiecte în 
colaborare şi, în mai puţin de patru luni, Donovan a primit o 
ofertă atrăgătoare pentru un post în Cetatea Vaticanului, mai 
exact cel de administrare a arhivelor. Cu toate că nu-i fusese 
uşor să-şi părăsească în Irlanda părinţii în vârstă - nu mai avea 
alte rude -, acceptase plin de recunoştinţă. 

Toate acestea se întâmplaseră cu doisprezece ani în urmă 
şi nu se aşteptase niciodată că într-o bună zi va fi atât de 
puternic implicat în cel mai mare scandal din istoria Bisericii. Din 
cauza unei cărţi. 

Acum Donovan întorcea cu grijă filele de pergament 
îngălbenite ale ultimei achiziţii a Arhivelor, vechiul codex legat 
în piele, intitulat Ephemeris Conlusio - Jurnalul secretelor. Măcar 
din respect pentru sângele vărsat în timpul procurării relicvei 
care acum era studiată la Muzeul Vaticanului, Donovan voia să 


se asigure că osuarul corespundea perfect descrierii din text. 
Făcând o pauză pentru a studia o reprezentare uluitor de 
amănunţită a osuarului, Donovan răsuflă uşurat când văzu în 
sfârşit copia exactă a simbolului inconfundabil gravat pe una 
dintre laturile cutiei. 

Bibliotecarului îi era aproape imposibil să-şi imagineze 
cum ajunsese într-o asemenea situaţie - o serie de evenimente 
şocante fuseseră puse în mişcare de un singur apel telefonic 
primit într-o după-amiază ploioasă, doar cu două săptămâni în 
urmă... 

Insensibil la ploaia inoportună care răpăia în fereastra 
biroului său, Donovan era adâncit în lectura unui studiu din 
secolul al XVHl-lea despre natura ereziei. Tresări când sună 
telefonul. Ridicân- du-se cu greu din fotoliu, răspunse la al 
patrulea ţâărâit. 

Sunteţi părintele Patrick Donovan, custodele Arhivelor 
Secrete ale Vaticanului? 

Glasul avea un accent pe care Donovan nu reuşi să-l 
identifice precis. 

Dumneavoastră cine sunteţi? 

Nu vă interesează. 

Aşa e. 

Nu era prima dată când un reporter sau un profesor 
universitar frustrat îi telefona sub pretextul că ar fi un potenţial 
vânzător, doar pentru a ajunge la vreuna dintre cărţile cele mai 
râvnite din lume. 

Am ceva care vă interesează. 

Nu am timp de ambiguităţi, răspunse Donovan. Spuneţi 
limpede ce aveţi de spus. 

Era pe cale să-l expedieze ca pe un maniac oarecare, când 
auzi în receptor doar două cuvinte: 

Ephemeris Conlusio. 

Poftim? 

Cred că m-aţi auzit. Am Ephemeris Conlusio. 

Cartea asta este o legendă, spuse Donovan cu alt glas, 
acum mai spart. E un mit. 

Cum putea cineva din afara Arhivei sau din afara temniţei 
lui Jacques de Molay din castelul Chinon să-i fi descoperit 
existenţa? începu să se plimbe nervos prin cameră, în 
aşteptarea răspunsului. 


Legenda dumneavoastră se află acum în mâna mea. 

Donovan se luptă cu un acces de panică. Doar cu doi ani 
în urmă primise un telefon asemănător de la individ care îi 
oferise Evanghelia după luda - vechi scrieri copte care răsturnau 
imaginea infamului discipol, susţinând că acesta acţionase la 
porunca lui Isus pentru a-i facilita răstignirea. Vaticanul 
considerase însă că proveniența documentului era mult prea 
suspectă şi scăpase ocazia. Se dovedise curând că fusese un 
calcul greşit, scrierile fiind publicate în lumea întreagă de 
National Geographic. Donovan era sigur că Vaticanul nu avea 
intenţia să repete o asemenea greşeală. 

Dacă aveţi într-adevăr Ephemeris Conlusio, spuneţi-mi în 
ce limbă este scrisă. 

Greacă, bineînţeles. Vreţi să fiu mai explicit? 

Donovan auzi la celălalt capăt al firului uşoare bătăi 
ritmice. 

Cine este autorul? 

Interlocutorul îi spuse, ceea ce îl uimi pe Donovan. 

Inamicul numărul 1 al catolicismului, nu-i aşa? După o 
pauză, continuă: Aveam impresia că sunteţi în stare de mai 
mult. 

Donovan observă că între timp cerul se întunecase şi 
ploaia se înteţise. Hotări pe loc că putea să considere credibile 
afirmaţiile omului dacă acesta putea să-i dezvăluie ceva din 
conţinutul cărţii. 

Potrivit legendei, în Ephemeris Conlusio este o hartă. Ştiţi 
ce anume localizează ea? întrebă, cu inima bubuindu-i în piept. 

Vă rog să nu mă trataţi de sus. 

Lui Donovan îi tremurau buzele în timp ce persoana de la 
celălalt capăt al firului îi dădea amănunte şi îi descria precis 
relicva legendară. 

Vrei să vinzi cartea? întrebă Donovan cu gura uscată. Din 
acest motiv mi-ai telefonat? 

Nu e chiar atât de simplu. 

Donovan se temea acum de ceea ce putea fi mai rău şi 
era dureros de conştient că străinul putea, cel puţin teoretic, să 
dea Bisericii o lovitură grea, poate chiar fatală. Inainte de a 
continua, era crucial să-şi dea seama de motivaţia lui. 

Încerci să şantajezi Vaticanul? 

Omul râse pe înfundate. 


Nu e vorba de bani, şuieră el. Gândiţi-vă la posibilitatea că 
încerc să vă ajut, pe dumneavoastră şi pe şefii dumneavoastră. 

Nici atitudinea, nici motivele dumitale nu mi se par 
filantropice. Ce urmăreşti, de fapt? 

Când veţi vedea ce vă ofer, spuse el criptic, veţi şti ceea 
ce caut. Şi ce va trebui să faceţi... Sau veţi dori să faceţi. 
Aceasta va fi răsplata mea. 

Vaticanul va avea nevoie de autentificarea cărţii înainte de 
a discuta orice înţelegere. 

Atunci voi face aranjamentele necesare pentru livrare, 
răspunse străinul. 

Înainte de toate, aş avea nevoie să văd o mostră. O 
pagină din carte. 

Tăcere. 

- Trimite-mi prin fax o pagină, insistă Donovan. 

Da ţi-mi numărul, spuse străinul, parcă nehotărât. 

Donovan îi repetă de două ori numărul particular 

al faxului din biroul său. 

Trecu mai bine de un minut până când aparatul începu să 
ţârâie. Porni la al doilea semnal şi se alimentă cu hârtie din 
tăviţă. Mesajul apăru după câteva secunde care lui Donovan i s- 
au părut o veşnicie. Îl smulse şi îl apropie de lumină. După ce 
termină de citit textul în greacă, rămase nemişcat câteva clipe. 
Tremurând, duse receptorul la ureche. 

Unde ai găsit asta? 

Nu are importanţă. 

De ce ai vrut să vorbeşti tocmai cu mine? 

Sunteţi probabil singurul om de la Vatican care înţelege 
implicaţiile profunde ale acestei cărţi. Ştiţi că istoria a încercat 
să-i nege existenţa. V-am ales pe dumneavoastră să fiţi 
purtătorul meu de cuvânt pe lângă Sfântul Scaun. 

Urmă o altă pauză lungă. 

Vreţi cartea sau nu? 

Pauză. 

Da, spuse Donovan în sfârşit. 

Donovan făcuse toate aranjamentele necesare pentru a se 
întâlni cu mesagerul străinului anonim la Caffe Greco de pe Via 
Condotti, lângă Treptele Spaniole. Două gărzi elveţiene 
înarmate, în civil, stăteau la o masă învecinată. Mesagerul a 
sosit la ora stabilită şi s-a prezentat doar cu numele mic, dându-i 


o carte de vizită pentru orice contacte ulterioare. Nici un indiciu 
cu privire la identitatea celui care îl trimisese acolo. 

li înmânase discret o servietă din piele. 

Deşi nu i se dăduseră nici un fel de explicaţii, Donovan 
intuise că mesagerul habar n-avea ce era în servietă. Întâlnirea 
se desfăşurase fără nici un incident dramatic care să necesite 
intervenţia gărzilor - fusese doar o tranzacţie simplă, 
impersonală, şi cei doi bărbaţi îşi văzuseră fiecare de drum. 

Deschizând servieta în biroul său, Donovan găsise un bilet 
scris de mână pe hârtie obişnuită şi o tăietură dintr-un ziar. Pe 
bileţel citise: Fo/osiri harta pentru a găsi relicva. Actionati rapid 
pentru a o recupera înaintea evreilor. Dacă aveţi nevoie de 
ajutor, chemaţți-mă. Sub mesaj era adăugat un număr de 
telefon. Salvatore Conte îi spusese mai târziu că era un număr 
de mobil de unică folosinţă şi că orice comunicaţii ulterioare cu 
posesorul lui erau dirijate către alte numere sau către site-uri 
web de unică folosinţă - toate imposibil de detectat. Se pare că, 
folosind aceleaşi canale sigure, posesorul telefonului vorbise cu 
Salvatore Conte în legătură cu procurarea explozibililor şi a 
echipamentului necesar pentru scoaterea osuarului din Israel. 

Evreii? Perplex, preotul citise tăietura din ziarul Jerusalem 
Post şi îşi dăduse seama exact care era motivul acelei întâlniri. 
Scotocind mai adânc în servietă, atinsese copertele din piele 
netedă ale contestatei Ephemeris Conlusio. 

IERUSALIM 

După ce ieşi pe poarta de nord a Templului Muntelui, 
Barton evită haosul din Piaţa Zidului de Vest, strecurându-se pe 
străzile pietruite care coborau pe panta lină a Muntelui Monah. 

Reuşise, oricât ar părea de ciudat, să-l convingă pe Razak 
să-i permită să ia pergamentul la birou pentru a încerca să 
traducă textul. După toate aparențele, musulmanul era 
nerăbdător să obţină câteva răspunsuri. 

Trecu prin aglomeratele cartiere musulman şi creştin, intră 
în Cartierul Evreiesc pe lângă sinagoga Tiferet israel şi o luă la 
stânga spre marea Piaţă Hurva, sub soarele strălucitor de la 
miezul zilei, mai fierbinte ca niciodată în lipsa oricărei adieri. 

Hura - adică „distrugere“ - avea un nume potrivit, îşi 
spuse Barton. Asemenea lerusalimului însuşi, sinagoga fusese 
distrusă şi reconstruită de multe ori, rezultatul disputelor 
neîncetate dintre musulmani şi evrei. În ajunul înfiinţării statului 


Israel, în 1948, sinagoga fusese ocupată şi dinamitată de 
iordanieni - lovitura de graţie. 

Aproape şase decenii mai târziu, aceeaşi luptă pentru 
deținerea controlului continua mult dincolo de zidurile sinagogii - 
o confruntare şi mai dură între evrei şi palestinieni pentru 
stăpânirea Pământului Sfânt. Şi, într-un fel sau altul, Barton se 
pomenise prins la mijloc. 

Deşi birourile centrale ale Autorităţii Israeliene pentru 
Antichităţi se aflau la Tel Aviv, cu trei săptămâni în urmă fusese 
instalat temporar un releu prin satelit în Muzeul Arheologic 
Wohl, foarte aproape de apartamentul închiriat de suspecţii 
implicaţi în furtul de la Muntele Templului. 

in faţa clădirii era parcat un BMW auriu, cu însemnele 
poliţiei. Barton mârâi în sinea lui în timp ce se grăbea să ajungă 
la uşa din faţă, unde îl aştepta asistenta lui de la Autoritate, 
Rachel Leibowitz - o fată atrăgătoare, de douăzeci şi ceva de 
ani, brunetă, cu ten măsliniu şi ochi albaştri fascinanţi. 

Graham, îi spuse ea nerăbdătoare, sunt doi tipi în 
uniformă care te aşteaptă jos. Le-am spus să stea afară, dar au 
insistat... 

E în regulă, Rachel. Barton ridică o mână. Îi aşteptam. 

Englezul se surprinse privindu-i insistent buzele. Dacă 
evreii încercaseră să-i facă o favoare trimiţân- du-i o asistentă 
atât de atrăgătoare, nu-l ajutaseră cu nimic la rezolvarea 
chestiunii. La cincizeci şi cinci de ani, Graham Barton nu mai era 
tânărul impetuos de altădată. Pe de altă parte, în cercul său 
restrâns era o legendă şi aceasta părea să pice bine unei faţade 
pe cale de îmbătrânire. lar studenţii înflăcăraţi ca Rachel ar face 
orice ca să se apropie de el. 

Te rog, nu-mi face nici o legătură deocamdată, indiferent 
cine mă sună. 

Zâmbind, trecu pe lângă fată, încercând să nu bage în 
seamă chemarea îmbătătoare a parfumului ei. Nu se anunţase 
nimeni în mod oficial azi, însă Barton ştia că prezenţa lui la locul 
crimei îi va aduce pe cap poliţia şi armata. Voiau să afle, 
desigur, fiecare detaliu din descoperirile lui. 

Coborând în galeria subterană a Muzeului Wohl, trecu pe 
lângă mozaicurile băii restaurate a unei vile somptuoase din 
epoca herodiană. 


Autoritatea începuse de curând o formidabilă campanie 
pentru catalogarea digitalizată a enormei sale colecţii - de la 
pergamente la ceramică, de la artă statuară la osuare -, o bază 
de date în care urma să fie înregistrat profilul istoric al fiecărui 
vestigiu, inclusiv imagini tridimensionale. Aveau de gând să 
dezvolte şi o platformă internet care le-ar fi permis arheologilor 
din teren să descifreze mai repede inscripţiile antice. Fiindcă 
lucrase la programe similare în Marea Britanie, Barton era 
candidatul ideal pentru supervizarea unui asemenea proiect. 
Aici începuse să piloteze programul de digitalizare pentru 
stabilirea unei proceduri fluente de lucru, apoi continuase cu 
reţeaua muzeelor şi ajunsese în sfârşit la cea mai renumită 
instituţie muzeală a Israelului. 

Ajungând la capătul galeriei, întră într-o cameră pătrată şi 
anostă, vopsită într-un alb satinat, biroul său temporar. Acolo îi 
găsi pe cei doi bărbaţi care îl vizitaseră doar cu o zi înainte 
pentru a-i cere ajutorul în cadrul anchetei - şeful poliţiei din 
lerusalim, generalul-maior Jakob Topol şi şeful securităţii interne 
din Forţele de Apărare Israeliene, generalul-maior Ari Teleksen. 
Fiecare stătea pe un scaun pliant, în partea rezervată 
vizitatorilor. 

Domnilor, spuse Barton, lăsându-şi jos servieta şi 
aşezându-se în faţa lor. 

Teleksen se apropia de şaizeci de ani, era voinic şi îndesat, 
cu o faţă ca de pitbull - fălci mari şi pleoape umflate. Stătea cu 
braţele încrucişate, fără să încerce să-şi ascundă mâna stângă 
mutilată, cu două degete lipsă. In calitatea lui de agent 
antiterorist renumit, arbora răceala potrivită unuia care văzuse 
mult prea multe. Pe uniforma kaki şi pe bereta neagră purta 
insigna Forţelor de Apărare Israeliene - o Stea a lui David aurie, 
bisectată de o sabie înlănţuită de o ramură de măslin - şi pe 
umeri epoleţi cu însemnele gradului. 

Am dori să auzim rezultatele analizei dumneavoastră 
preliminare. 

Glasul lui stârni ecori între pereţii goi. Barton îşi mângâie 
bărbia şi îşi adună gândurile. 

- Explozia a făcut o spărtură în peretele din spate al 
moscheii Marwani. A fost foarte bine calculată, foarte curată. 
Absolut profesionistă. 


Ştim asta, răspunse Teleksen iritat, ridicându-şi mâna 
mutilată. Dar în ce scop? 

Pentru a intra într-o criptă funerară ascunsă. 

Criptă? întrebă Topol, holbându-se la englez. 

Era cel mai tânăr dintre ei şi uniforma lui s-ar fi 

potrivit mai bine unui pilot comercial - cămaşă albas- tru- 
deschis cu epoleţi şi pantaloni bleumarin. Pe caschetă avea 
insigna poliţiei israeliene - două frunze de măslin înfăşurate în 
jurul Stelei lui David. De vârstă mijlocie şi solid, avea o faţă 
colţuroasă cu ochii adânciţi în orbite. 

O criptă, repetă Barton, în timp ce scotea unul dintre 
desenele copiate. Uitaţi-vă aici. Pe perete este o tăbliță pe care 
sunt scrise toate numele lor. 

Privirile celor doi s-au aţintit asupra desenelor. 

Ce au furat? întrebă Topol pe un ton iritat. 

Sunt încă speculaţii, dar se pare că a fost o urnă funerară. 
Un osuar. 

Urnă funerară? întrebă Teleksen, ridicându-şi iar mâna 
mutilată. 

O cutie de piatră cam atât de mare, spuse Barton, 
schiţând în aer dimensiunile osuarului. Conţinea probabil un 
schelet uman dezmembrat. 

Ştiu cum arată aşa ceva, zise Teleksen. Ce mă interesează 
sunt motivele. Vrei să spui că am pierdut treisprezece oameni 
pentru o cutie cu oase? 

Barton dădu din cap. 

Feh, spuse Teleksen scârbit, în idiş, făcând un gest ca şi 
cum alunga un gând neplăcut. 

Topol, impasibil, se uită din nou la desen şi puse degetul 
pe numele scrise în ebraică. 

Pe care au luat-o? 

Barton îi arătă porţiunea deteriorată de la baza plăcuței. 

După cum vedeţi, este ilizibilă. 

- Văd, spuse Topol, încercând să-şi ascundă perplexitatea 
fără să reuşească prea bine. 

În noaptea furtului, când vizitase personal locul împreună 
cu oamenii lui, văzuse limpede imaginea ciudată care fusese 
gravată acolo - un delfin încolăcit pe un trident. Un asemenea 
simbol ciudat nu se uita uşor. Cu toate acestea, pe copia lui 


Barton simbolul dispăruse. Dacă nu hoţii făcuseră asta, atunci 
cine? 

Care crezi că poate fi motivul? 

Incă nu sunt sigur. Barton trase aer în piept. Operaţiunea 
pare să fi fost coordonată de cineva care ştia precis ce se află în 
osuar. 

Aiurea. La ce e bună o cutie cu oase? interveni Teleksen, 
care, spre deosebire de Topol, nu încercă să-şi ascundă 
disprețul. 

Trase din buzunarul de la piept al vestonului un pachet de 
Time Lite. Scoase o ţigară şi, trecând peste formalitatea de a-i 
cere lui Barton permisiunea să fumeze acolo, o aprinse cu o 
brichetă Zippo argintie. 

Greu de spus, replică Barton. Vom fi obligaţi să facem 
speculaţii despre conţinutul ei. 

Urmă o tăcere foarte lungă. Cei doi israelieni schimbară o 
privire. 

Vreo teorie? 

Teleksen rostise cuvintele rar şi apăsat. Ţinând ţigara în 
mâna mutilată, trase fumul adânc în piept şi îl suflă înapoi, în 
şuviţe lungi şi gemene, pe nas. 

Nu încă. 

Topol era mult mai echilibrat. 

Există vreo posibilitate să nu fi fost o urnă funerară? Mai 
putea fi şi altceva în criptă? 

Nu, răspunse Barton hotărât. Nu era în tradiţia locului să 
lase obiecte de valoare în cripte. Nu este vorba de Egiptul antic, 
domnule general-maior. 

Ai găsit vreun indiciu care ne-ar putea duce la vinovaţi? 
Orice care ar dovedi implicarea palestinienilor? insistă Teleksen. 

Nu vor înţelege niciodată că, spre deosebire de ei, el nu 
era motivat de nici o convingere religioasă sau politică, îşi spuse 
Barton. 

Până acum, nimic evident. 

Avem cum să dăm de urma acestui osuar? întrebă 
Teleksen, pierzându-şi răbdarea. 

Poate. 

Barton îi trata pe amândoi la fel de politicos, cu toate că 
atitudinea deloc binevoitoare şi fumul ţigării lui Teleksen îl 
aduseseră la capătul răbdării. 


Voi urmări toate pieţele de antichităţi. Este cel mai 
probabil loc unde va apărea. Scoase din servietă altă hârtie şi i-o 
întinse lui Topol. Aici este o schiţă reprezentând imaginea 
posibilă a  osuarului, plus dimensiunile şi greutatea 
aproximativă. Vă sugerez s-o distribuiţi oamenilor 
dumneavoastră, mai ales celor de la punctele de control. lar aici 
sunt fotografiile celorlalte osuare găsite în criptă. 

Topol le luă pe toate. 

Cred că aţi trecut cu vederea un aspect foarte important 
al acestei probleme, adăugă liniştit Barton. 

Amândoi comandanții îşi ridicară privirile. 

O criptă sub Muntele Templului ar consolida concepţia 
sionistă că deasupra s-a aflat cândva un templu evreiesc. Poate 
că ar trebui să transmiteţi această informaţie prim-ministrului. 

Barton le sugera că fiecare evreu din Israel - ortodox sau 
laic, nu avea importanţă - se agăța de speranţa că într-o bună zi 
va fi descoperită o dovadă arheologică solidă care să valideze 
pretenţiile lor la Muntele Templului. 

Teleksen se trase mai aproape şi picioarele de metal ale 
scaunului scârţâiră pe podea. 

In concluzie, să nu fiţi prea surprinşi dacă această anchetă 
va conduce la o descoperire mult mai importantă, adăugă 
Barton. 

Altceva? întrebă Topol. 

O fracțiune de secundă, englezul era gata-gata să divulge 
descoperirea pergamentului, care acum se afla în cilindrul său, 
pus în siguranţă în buzunarul hainei. 

Deocamdată nimic. 

Cred că nu trebuie să-ţi reamintesc care este miza jocului, 
spuse hotărât Teleksen. Ne aflăm pe marginea unei confruntări 
foarte neplăcute cu Hamas şi cu Autoritatea Palestiniană. O 
mulţime de oameni de-ai lor sunt gata să recurgă la orice 
pretext pentru a ne acuza de un act terorist împotriva Islamului. 

Voi face tot ce pot pentru a găsi osuarul, spuse Barton 
privindu-i pe amândoi. 

Teleksen trase un ultim fum din ţigara care arsese aproape 
până la filtru. 

Dacă găseşti cutia, anunţă-ne imediat pe amândoi. Vei 
avea acces total la orice resurse. Aruncă mucul pe jos şi îl stinse 
cu piciorul drept. Dar te rog să nu uiţi că data viitoare când ne 


vom întâlni vom cere mai mult decât o simplă lecţie de 
arheologie. 

Amândoi se ridicară şi plecară fără să mai spună un 
cuvânt. 

Imediat după ce o sună pe Rachel pentru a-i confirma că 
israelienii ieşiseră din clădire, Barton închise repede uşa şi 
scoase cu înfrigurare cilindrul, îi desprinse capacul şi îl bătu uşor 
cu palma pentru a scoate pergamentul pe birou. Din cutiile de 
pe o etajeră alăturată, scoase o pereche de mănuşi din latex şi o 
pungă de plastic etanşă. Le puse şi pe ele pe birou, trase mai 
aproape o lampă cu braţ mobil, apoi îşi puse mănuşile. 

După ce desfăşură cu infinită delicateţe pergamentul, îl 
strecură cu faţa în sus în punga de plastic, apoi îl netezi cu 
mâna. Era scris îngrijit, cu litere mari şi regulate, şi Barton nu a 
avut nevoie de o lupă ca să citească textul. Cu toate acestea, se 
convinse încă o dată că avea nevoie de un traducător, pentru că 
greaca veche nu era punctul său forte. 

În lerusalim era un singur om pe care îl considera expert. 

23 

CETATEA VATICANULUI 

Charlotte Hennesey încă mai încerca să accepte ideea că 
rămăşiţele pământeşti - mai bine zis scheletul complet din osuar 
- demonstrau că subiectul, un bărbat de aproximativ treizeci de 
ani, altfel în perfectă stare de sănătate, suferise traume multiple 
rezultate în urma răstignirii. 

Ea şi Bersei se pregăteau să găsească şi alte dovezi care 
să confirme identitatea subiectului şi să-i ajute să estimeze data 
decesului. Era necesară o datare cu carbon a oaselor, iar osuarul 
însuşi trebuia examinat cu cea mai mare atenţie pentru găsirea 
unor indicii relevante. 

Acum, stând în laborator, examinau exteriorul osuarului. 

- Am găsit nişte informaţii despre un osuar similar, care a 
fost descoperit în Israel în 2002, spuse Bersei. Strict pe baza 
inscripţiilor s-a crezut iniţial că ar conţine rămăşiţele lui lacob, 
fratele lui Isus. Cu toate că osuarul propriu-zis a fost considerat 
autentic, s-a constatat că inscripţiile erau contrafăcute. Am 
revăzut analiza medico-legală şi am înţeles foarte bine ce 
trebuie să căutăm noi aici. 

De unde au ştiut că erau contrafăcute? Care este diferenţa 
dintre inscripţiile autentice şi cele false? 


ă Uneori e vorba de intuiţie şi experienţă, răspunse Bersei. 
Insă integritatea stratului de oxizi este cea care legitimează 
până la urmă inscripţiile. 

Asta? întrebă ea, arătând stratul subţire de sediment 
verde-cenuşiu opac care acoperea uniform piatra. 

Da, ceva asemănător cu oxidul verzui care apare pe 
suprafeţele de cupru. In cazul pietrei, umezeala, infiltraţiile de 
apă şi particulele din aer se acumulează natural în timp şi 
formează un reziduu. 

lar compoziţia organică a acestui reziduu indică tipul de 
mediu în care s-a aflat la origine osuarul? 

Exact. Bersei şi-a pus ochelarii de citit, a luat un blocnotes 
şi a început să citească nişte însemnări. Noaptea trecută am 
răsfoit nişte lucrări despre osuare şi se pare că erau folosite mai 
ales la lerusalim, în secolul | î. Chr. Practica n-a durat prea mult, 
doar un secol sau două. Se uită la ea. lată de ce mă aştept ca 
acest calcar, la fel ca în cazul osuarului lui lacob, să provină din 
epoca respectivă, de undeva din Israel. 

Ai dreptate. Compoziţia mineralogică a stratului exterior 
ar trebui să concorde în cazul acesta cu elementele geologice 
din regiune, spuse ea. Dar stai o clipă, Giovanni. Presupunând 
că acest osuar face partei din aceeaşi categorie, înseamnă că 
are în jur de două mii de ani. 

Corect. Cum ştim că răstignirea era o practică obişnuită 
pe-atunci, se pare că suntem pe calea cea bună. 

Hennesey se aplecă şi se uită mai atent la una dintre 
laturile osuarului. 

In cazul acesta, dacă cineva ar încerca să modifice 
exteriorul, nu ar afecta şi stratul superficial? 

Corect din nou, spuse Bersei zâmbind. 

Există vreo posibilitate de datare a pietrei? 

Da, zise Bersei după câteva clipe, dar nu e prea utilă. 

De ce nu? 

Nu ne interesează când s-a format calcarul. Roca însăşi 
poate să aibă milioane de ani. Ne interesează în schimb când a 
fost scoasă din carieră. Qxizii şi inscripţiile sunt probabil cele 
mai bune repere pentru datare. 

Aha. Charlotte întinse mâna către simbolul cu delfinul şi 
tridentul. Crezi că vom fi în stare să aflăm ce înseamnă? 


Sunt cât se poate de sigur că e un simbol păgân, zise 
Bersei. Ciudat, am impresia că l-am mai văzut undeva. Mai întâi 
să aflăm dacă stratul de oxizi e autentic. 

Până termini tu analiza osuarului, eu pregătesc o mostră 
de os pentru datarea cu carbon. 

Mi se pare în regulă. Apropo, spuse Bersei întinzându-se 
după blocnotes şi scriind repede ceva. Ai aici numele şi numărul 
de telefon ale omului meu de la laboratorul AMS din Roma. 
Rupse foaia. Spune-i că eu te-am trimis, că lucrăm pentru 
Vatican şi că ne trebuie urgent rezultatele. Asta o să-i 
stârnească interesul. Şi mai roagă-l să ne dea un telefon imediat 
cum are rezultatele. Certificatul de datare poate fi trimis mai 
târziu. 

Antonio Ciardini? întrebă Hennesey. 

Se pronunţă cum se scrie. E un vechi prieten de-al meu şi, 
în plus, mi-e dator vândut. 

În regulă. 

Şi nu-ţi face griji, vorbeşte bine englezeşte. Bersei se uită 
la ceas: unu şi un sfert. Inainte de a începe, ce-ar fi să luăm o 
pauză de prânz? 

Bună idee. Mor de foame. 

Sendvişul cu ton nu ţi-a plăcut? 

Nu aşa mi-am închipuit bucătăria italiană. 

IERUSALIM 

Graham Barton trecu pe lângă Souk El-Dabbagha pentru a 
intra în Cartierul Creştin şi se opri puţin ca să admire faţada 
minunată construită de cruciați în secolul al XII-lea, care masca 
edificiul iniţial, ruinat, al Bisericii Sfântului Mormânt. 

Pelerinii creştini veneau în număr mare la lerusalim pentru 
a călca pe urmele lui Christos de-a lungul celor paisprezece 
„opriri, de la flagelare la răstignire - Via Dolorosa, cunoscută 
mai bine ca „Opririle Crucii". Pelerinajul porneşte de la o 
mănăstire franciscană de pe Via Dolorosa, chiar sub zidul de 
vest al Muntelui Templului - locul în care, după cum au susţinut 
mulţi creştini de-a lungul secolelor, Christos a ridicat crucea 
după ce a fost flagelat şi a primit coroana de spini. Opririle a 
zecea până la a paisprezecea - unde a fost despuiat de veşminte 
şi bătut în cuie pe cruce, unde a murit şi a fost dat jos de pe 
cruce - erau comemorate în această biserică. 


După tot ce se întâmplase la lerusalim în ultimele câteva 
zile, Barton nu era surprins că nu vedea prea mulţi turişti acolo. 
Se îndreptă spre intrarea principală. Sub rotonda masivă a 
bisericii, deasupra a două rânduri de coloane circulare romane, 
Barton ocoli un mic mausoleu împodobit cu ornamente aurite 
lucrate cu fineţe. În interiorul acestei mici construcţii se afla 
locul cel mai sfânt al bisericii - o lespede de marmură care 
acoperea piatra pe care fusese aşezat Christos pentru 
înmormântare. 

- Graham? se auzi un glas cald. Tu eşti? 

Englezul se întoarse şi văzu un preot bătrân, corpolent, cu 
barbă albă şi lungă, îmbrăcat în veşmintele Bisericii Ortodoxe: o 
sutană neagră şi potcap negru. 

- Părinte Demetrios, exclamă arheologul zâmbind. 

Preotul îl înşfăcă pe Barton cu mâinile lui durdulii, cu 
degete ca nişte cârnăciori, şi îl strânse la piept. 

Arăţi bine, prietene. Ce vânt te aduce înapoi la lerusalim? 
îl întrebă el cu un puternic accent grecesc. 

Trecuse aproape un an şi jumătate de când Barton îl 
cunoscuse pe preot, pentru a face aranjamentele necesare în 
vederea unei expoziţii organizate la Muzeul Londrei: crucifixe şi 
obiecte de cult de pe vremea cruciadelor, toate aparţinând 
Bisericii Sfântului Mormânt. Părintele Demetrios împrumutase cu 
multă bunăvoință muzeului obiectele solicitate, pentru trei luni, 
în schimbul unei donaţii generoase. 

De fapt, speram că mă poţi ajuta să traduc un document 
vechi. 

Sigur, răspunse preotul, cu dragă inimă. Orice pentru tine. 
Vino, fă câţiva paşi cu mine. 

Plimbându-se alături de părintele Demetrios, englezul 
văzu o mulţime de preoţi, dar nu numai greci. Clerul grec era 
obligat printr-un decret otoman emis cu multă vreme în urmă să 
împartă acest spaţiu cu alte confesiuni - romano-catolici, 
etiopieni, sirieni, armeni şi copţi - şi pe întreg teritoriul mănăstirii 
fiecare îşi ridicase propria sa capelă, una mai frumoasă ca alta. 
Era un aranjament făcut la întâmplare, atât din punct de vedere 
fizic, cât şi spiritual, considera Barton. De undeva din biserică se 
auzi un recviem. 


Umblă vorba că israelienii te-au convocat să-i ajuţi la 
investigaţiile de pe Muntele Templului, şopti preotul. Există 
vreun dram de adevăr în aceste zvonuri? 

Aş prefera să nu-ţi spun. 

Nu mă supăr. Dar, dacă e adevărat, te rog să ai mare grijă, 
Graham. 

Preotul îl conduse în capela ortodoxă, cunoscută sub 
numele de „Centrul Lumii", după un bazin din piatră care marca 
locul pe care cartografii din antichitate îl desemnaseră ca punct 
de demarcaţie între Apus şi Răsărit. De la ultima lui vizită, 
Barton ştia că părintele Demetrios se simţea cel mai bine aici, 
pe propriul său teritoriu. 

Pe un perete lateral se afla un altar bizantin, cu decoraţii 
din aur şi dominat de un crucifix masiv cu un Isus Christos în 
mărime naturală, aureolat de un nimb şi flancat de cele două 
Marii care priveau în sus, mâhnite. La baza altarului era o casetă 
de sticlă în care se afla o stâncă de pe dâmbul pe care, se 
credea, fusese răstignit Christos. 

Golgota. A douăsprezecea oprire a Crucii. 

In faţa altarului, preotul îşi făcu semnul crucii, apoi se 
întoarse către Barton. 

Arată-mi ce ai, Graham. 

Vâri mâna sub sutană şi scoase o pereche de ochelari de 
citit. 

Barton extrase din buzunarul de la piept pergamentul 
închis ermetic în punga de plastic şi i-l înmână. Preotul pipăi 
uşor punga. 

Mă bucur să constat că ai folosit cea mai nouă tehnologie, 
glumi el. Hai să vedem ce avem aici. 

Punându-şi ochelarii pe nas, ţinu pergamentul mai sus în 
lumina unui candelabru bogat împodobit şi îl studie cu mare 
atenţie. Câteva secunde mai târziu, se făcu alb ca varul şi buza 
de jos începu să-i tremure. 

Doamne, Dumnezeule! 

Ce s-a întâmplat? 

Preotul părea neliniştit. Ba nu, înspăimântat. 

Se uită la Barton peste rama ochelarilor. 

Unde ai găsit asta? întrebă el, acum mai calm. 

Barton se gândi o clipă dacă era cazul să-i dezvăluie totul. 

Nu pot să-ţi spun. Imi cer scuze. 


Înţeleg. 

După expresia lui, era clar că părintele Demetrios 
cunoştea deja răspunsul. 

Dar tu îmi poţi spune despre ce e vorba? 

Părintele Demetrios se uită în jur. Trei preoţi de 

altă confesiune, îmbrăcaţi în sutane franciscane, treceau 
prin apropiere. 

Hai să mergem jos, spuse el, făcându-i semn cu mâna lui 
Barton să-l urmeze. 

II conduse jos pe o scară largă care se încolăcea în spatele 
naosului. 

Barton se tot întreba de ce îl speriaseră atât de tare pe 
bătrânul preot cuvintele acelea vechi. Au coborât o vreme, până 
când zidurile de cărămidă au fost înlocuite de stâncă rece. 

Ajunşi în ceea ce părea a fi o peşteră, preotul se opri în 
sfârşit. 

Cunoşti locul acesta? 

Bineînţeles, spuse Barton, uitându-se la tavanul scund de 
piatră, care purta urmele evidente ale activităţii miniere. E 
vechea carieră. Privirea îi rătăci câteva clipe la peretele din 
spatele preotului, unde erau săpate în stâncă sute de cruci 
echilaterale ale templierilor - graffiti din secolul al XTI-lea. 

Mormântul, îl corectă preotul, arătându-i lungile nişe 
funerare săpate în peretele de vizavi. Da, ştiu că ai rezerve în 
privinţa acestei idei. 

Barton fusese gata să-i răspundă: „Acolo unde Elena a 
avut şi ea norocul de a dezgropa Crucea lui Christos", dar se 
răzgândise. Faptul că mama deja bătrână a lui Constantin 
alesese personal acest loc - un fost templu roman unde păgânii 
o venerau pe Venus - era un argument suficient de serios că 
autenticitatea lui era discutabilă. Cu toate că nu-i erau străine 
opiniile divergente ale istoricilor şi teologilor, nu avea de gând 
să-l ofenseze cu o blasfemie. 

Mai este un mormânt sacru chiar deasupra noastră, îi 
reaminti părintele Demetrios, cu o expresie gravă. 

De ce m-ai adus aici? Are vreo legătură cu pergamentul? 

Totul are legătură cu el, spuse preotul cu un glas solemn. 
Nu ştiu unde l-ai găsit. Dar dacă nu a fost aici - şi sunt sigur că 
nu a fost -, te avertizez: ai foarte, foarte multă grijă. Ştii mai 


bine decât mulţi alţii cum pot fi răstălmăcite cuvintele. Dacă îmi 
pro- miţi că îţi vei aminti ce ţi-am spus, îţi voi scrie traducerea. 

Părintele Demetrios dădu din cap şi oftă adânc. 

Dă-mi stiloul tău şi hârtie. 

25 

CETATEA VATICANULUI 

Ori de câte ori cobora marele coridor al Palatului Apostolic, 
părintele Patrick Donovan se simţea intimidat. Aceasta era 
poarta de intrare către regalitatea Vaticanului - către vârful 
ierarhiei creştinătăţii, învecinat cu o extremitate a Muzeului 
Vaticanului, acest spaţiu găzduia biroul papei şi pe cel al 
secretarului de stat, iar la etaj se afla elegantul apartament 
Borgia al Sfântului Părinte. Întregul complex, mare cât clădirea 
unui aeroport, părea o prelungire a Muzeului, cu frescele sale 
care acopereau complet pereţii, cu pardoseala de marmură şi 
ornamentele baroce. 

Aici măsurile de pază era mai vizibile: gărzile elveţiene 
erau postate la intervale regulate, iar prezenţa lor permanentă 
avea darul să-l irite şi mai mult. 

Pe o latură a coridorului se aflau porticuri înalte care 
dădeau spre Piazza San Pietro - uriaşa curte eliptică a lui Bernini, 
terminată în 1667. Spaţiul era delimitat de şiruri de colonade şi 
avea în centru obeliscul lui Caligula, adus din Delta Nilului în 
anul 38. Acest vestigiu îi reaminti pe neaşteptate lui Donovan de 
jaful comis la lerusalim cu doar patru zile în urmă. 

Ferestrele mari dreptunghiulare de pe latura cealaltă a 
coridorului erau protejate cu zăbrele din oţel, ca pentru a aduce 
la cunoştinţa vizitatorului că această clădire fusese proiectată 
iniţial ca fortăreață. 

Uşa dublă care se contura la capătul coridorului era 
flancată de două santinele în uniformă oficială completă - tunici 
largi cu dungi aurii şi albastre, pantaloni bufanţi, berete roşii şi 
mănuşi albe. Bufonii lui Conte. Fiecare ţinea o halebardă de doi 
metri şi jumătate - o armă din secolul al XVI-lea care avea vârf 
de suliță, tăiş de topor şi un cârlig. Donovan observă că 
amândoi soldaţii purtau la centură câte un pistol Beretta. 

Se opri la doi metri în faţa uşii. 

Buona sera, Padre. Si chiama? îl întrebă tânărul înalt din 
dreapta. 


Părintele Patrick Donovan, îi răspunse el în italiană. Am 
fost convocat de Eminenţa Sa, cardinalul Santelli. 

Omul dispăru imediat în spatele uşii. Se scurseră câteva 
clipe stânjenitoare, în timp ce Donovan se uita în gol, iar celălalt 
soldat din Garda Elvețiană stătea în poziţie de drepţi, într-o 
tăcere perfectă. Primul soldat se întoarse. 

Este gata să vă primească. 

Bibliotecarul a fost condus într-o anticameră mare, placată 
cu marmură, în care asistentul personal al lui Santelli, tânărul 
părinte James Martin, trona la un birou izolat, inexpresiv şi 
aparent inabordabil. Donovan îi zâmbi cu căldură şi schimbă 
câteva glume cu el, încercând să-şi imagineze cât de chinuitor 
trebuie să fi fost pentru el din punct de vedere intelectual să 
stea permanent la dispoziţia unui om ca Santelli. 

Puteţi intra chiar acum, spuse părintele Martin, arătând 
către o uşă uriaşă de stejar. 

Donovan o deschise şi intră. În partea cealaltă a încăperii 
somptuoase văzu o bonetă purpurie şi cunoscuta claie de păr de 
argintiu revărsându-se peste spătarul înalt al unui scaun 
îmbrăcat în piele. 

Secretarul de stat al Vaticanului stătea cu faţa la o 
fereastră care încadra perfect Bazilica Sf. Petru, cu un telefon la 
urechea dreaptă, gesticulând cu mâinile lui plăpânde. Se 
întoarse cu faţa spre uşă şi Donovan văzu ochii injectaţi, 
sprâncenele stufoase şi fălcile late ale cardinalului. Santelli îi 
făcu semn să ia loc pe un fotoliu din faţa biroului solid, din lemn 
de mahon. 

Donovan se trânti în fotoliu, iar arcurile gemură când îşi 
schimbă poziţia. 

In calitate de cardinal şi având rangul cel mai înalt la 
Vatican, Santelli era însărcinat cu supravegherea activităţii 
politice şi diplomatice a Sfântului Scaun, jucând efectiv rolul de 
prim-ministru al Curiei Romane şi raportând doar Papei. Sfântul 
Părinte însuşi accepta uneori pretenţiile lui Santelli. 

Abilitatea lui politică era legendară. În calitate de proaspăt 
numit cardinal, la începutul anilor '80, pilotase Vaticanul printre 
stâncile ascuţite ale scandalului Banco Ambrosiano şi ale 
asasinării lui Roberto Calvi, aşa-numitul „Bancher al Domnului", 
care fusese găsit spânzurat sub podul Blackfriars din Londra. 


În timp ce cardinalul îşi încheia convorbirea telefonică, 
Donovan aruncă o privire în acest sanctuar al maşinăriei 
pontificale. Pe biroul uriaş al lui Santelli nu se afla nimic, cu 
excepţia un teanc subţire de rapoarte recente, dispuse perfect 
perpendicular pe latura lungă, şi un monitor cu plasmă 
supradimensionat montat pe un suport reglabil. Pe desktop se 
vedea screensaverul - un teren verde de golf, un steag fluturând 
într-o briză virtuală şi inscripţia „Nu avem nevoie decât de 
credinţă". Un mare entuziast al informaticii, Santelli fusese 
principalul susţinător al instalării sofisticatei reţele de fibră 
optică de la Vatican. 

Intr-un colţ, pe un bufet cu tăblie de marmură se afla o 
copie a celebrei Pietă a lui Michelangelo. Spaţiul de la dreapta 
lui Donovan era dominat de o tapiserie imensă, reprezentând 
victoria lui Constantin de la Ponte Milvio?. La stânga, pe peretele 
de culoarea vinului atârnau, cam la întâmplare, trei pânze de 
Rafael. 

Privirea lui Donovan se întoarse la Santelli. 

Informează-l că decizia finală va fi luată de Sfântul Părinte, 
spuse cardinalul răguşit. Santelli era întotdeauna foarte direct. 
Sună-mă când s-a rezolvat. Puse receptorul în furcă. Prompt ca 
întotdeauna, Patrick, continuă el. 

Donovan se mulţumi să zâmbească. 

După încurcătura groaznică de la lerusalim, sper că îmi 
aduci veşti bune. Spune-mi că toate eforturile noastre au 
meritat un astfel de sacrificiu. 

Sunt suficiente dovezi care mă fac să cred că osuarul este 
autentic, spuse Donovan, forţându-se să se uite în ochii lui 
Santelli. 

Dar nu eşti sigur? întrebă cardinalul strâm- bându-se. 

Mai avem de lucrat. Mai multe analize, zise Donovan, 
conştient că glasul îi tremura. Până acum dovezile sunt 
convingătoare. 

Urmă o scurtă tăcere. 


3 Bătălia de la Ponte Milvio (octombrie 312, pe atunci la intrarea în Roma) între 
împărații romani Constantin | şi Maxentius a fost câştigată de cel dintâi, care a devenit 
astfel unicul conducător al Imperiului Roman; victoria lui a fost atribuită credinței în 
Dumnezeu. (N. tr.) 


Dar există vreun schelet? i-o reteză scurt cardinalul pentru 
a-l aduce la obiect. 

Aşa cum scrie în manuscris, spuse Donovan dând din cap. 

Splendid. 

| se va spune Sfântului Părinte? 

Mă voi ocupa de asta la timpul potrivit. Cu coatele 
sprijinite pe braţele fotoliului, Santelli îşi încru- cişă degetele, ca 
pentru rugă. Când vor fi savanții tăi gata să facă o prezentare 
oficială? 

Le-am cerut să pregătească un raport preliminar pentru 
vineri. 

Bine. 

Cardinalul observă că Donovan era preocupat. 

Curaj, părinte Donovan, spuse el, întinzându-şi mâinile. 
Tocmai ai ajutat această măreaţă instituţie să capete o nouă 
viaţă. 

26 

După o masă bună, amândoi se simțeau reconfortaţi. Ziua 
se dovedea blândă şi soarele era înviorător. Bersei o dusese pe 
Charlotte la cafeneaua San Luigi de pe Via Mocenigo, la câţiva 
paşi de intrarea în Muzeul Vaticanului. Muzica liniştită şi decorul 
primitor, de secol XIX, fuseseră completate în mod fericit de un 
ravioli cu homar recomandat de Bersei -la o distanţă ca de la cer 
la pământ faţă de sendvişul cu ton din seara trecută. 

Ştiind că Charlotte dădea telefon la laboratorul AMS 
recomandat de el, Bersei era din nou în largul lui atunci când a 
început examinarea osuarului. Micşorând intensitatea luminii de 
deasupra mesei de lucru, a baleiat fiecare suprafaţă a osuarului 
cu o lampă cu ultraviolete. A studiat atent prin lentilele 
ochelarilor Orascoptic, la un grosisment potrivit, zone- le-cheie - 
mai ales liniile gravate care formau desene complicate. 

Primul lucru pe care l-a observat a fost că patina fusese 
răzuită în multe locuri, mai ales în părţile laterale. Strălucind sub 
razele ultraviolete, semnele abrazive erau lungi şi late, amintind 
pe alocuri de modelul unei ţesături. Chingi, bănui el, deşi nu se 
vedeau urme de fibre. Probabil chingi din nailon. Având 
confirmarea că deasupra abraziunilor nu exista nici o acumulare 
ulterioară, ajunse la concluzia că urmele erau proaspete. 

Nu era prea mirat. Văzuse adesea obiecte istorice care 
fuseseră mânuite neglijent în timpul săpăturilor şi transportului, 


dar această lipsă de consideraţie faţă de trecut îl irita 
întotdeauna. Citise că osuarul lui lacob crăpase în timpul 
tansportului. Prin comparaţie, în cazul de faţă daunele erau 
neglijabile şi probabil că nu aveau să scadă valoarea osuarului. 

După ce a montat aparatul foto digital pe un trepied fixat 
pe tăblia mesei, l-a pornit, i-a dezactivat bliţul şi a făcut câteva 
fotografii. Apoi a stins lampa cu ultraviolete şi a mărit din nou 
intensitatea luminii de deasupra mesei de lucru. 

Inspectând cu migală fiecare margine şi suprafaţă, Bersei 
a căutat cea mai mică dovadă că stratul de oxizi fusese 
transferat acolo în mod artificial. Dacă cutia fusese 
inscripționată după găsirea ei, reziduurile geologice ar fi trebuit 
să prezinte inconsecvenţe evidente. l-a luat o mulţime de timp 
dar, după o examinare îndelungată, nu a găsit nici un fel de 
zgârieturi sau scobituri suspecte. Stratul superficial era uniform 
şi continuu pe toate suprafeţele de calcar ale osuarului, inclusiv 
pe inscripţia de pe o latură. 

S-a ridicat să-şi dezmorţească umerii încordaţi, a ridicat cu 
un bobârnac lentilele şi a profitat o clipă pentru a admira 
motivele decorative. Se apropia repede cea de-a douăzeci şi 
cincea aniversare a căsătoriei sale şi rozeta complicată ar fi 
arătat frumos pe o bijuterie. 

După atâţia ani împreună cu Carmela, îi era din ce în ce 
mai greu să găsească un cadou original. 

Aplecându-se din nou asupra osuarului, a folosit o paletă 
mică pentru a răzui mostre din anumite zone şi a pus materialul 
pe lamele de sticlă, notând precis pe fiecare punctul de 
provenienţă. După ce a colectat cincisprezece mostre, a pus 
lamelele în ordine pe o tavă, s-a mutat la altă masă de lucru 
echipată cu un microscop electronic şi a introdus prima mostră. 

Mult mărite şi proiectate pe un monitor din apropiere, 
mineralele şi depunerile uscate care formau stratul exterior 
arătau ca o conopidă bej-cenuşie. A salvat un profil detaliat al 
mostrei în baza de date, a scos prima lamelă şi a continuat cu 
celelalte în ordinea în care le pusese pe tavă. După ce a fost 
înregistrată şi ultima imagine, întregul grup a fost etalat pe 
monitor. 

Selectă dintr-un meniu o comandă pentru a căuta 
inconsecvenţe. După câteva secunde de calcule prin intermediul 
cărora era comparat conţinutul biologic, programul l-a anunţat 


că nu detectează diferenţe semnificative între mostre. Dacă 
orice parte a stratului superficial ar fi fost pregătită artificial - 
metoda cea mai comună era folosirea calcarului sau a dioxi- 
dului de siliciu diluat în apă fierbinte -, programul ar fi reperat 
proporţii izotopice necorespunzătoare sau chiar urme străine 
microscopice de fosile marine care puteau apărea în calcarul 
domestic. 

Aşa cum prevăzuse, toate mostrele aveau un conţinut 
ridicat de carbonat de calciu, cu niveluri nominale de stronţiu, 
fier şi magneziu. Potrivit cercetărilor făcute de Bersei online, 
aceste rezultate se potriveau cu cele obţinute în cazul altor 
obiecte găsite în şantierele arheologice din Israel. 

ltalianul scoase ultima lamelă din microscop. 

După toate aparențele, rezultatele confirmau că gravurile 
de pe osuar fuseseră făcute înainte de formarea stratului 
exterior de oxizi. 

Era mai mult decât rezonabil să tragă concluzia că 
misteriosul simbol păgân de pe osuar era într-adevăr 
contemporan cu conţinutul. Dacă putea să-şi dea seama ce 
semnificaţie avea, exista o şansă rezonabilă să-l identifice pe 
bărbatul răstignit. 

27 

Urmărindu-l pe Bersei la lucru în partea cealaltă a 
laboratorului, Charlotte luă telefonul şi formă numărul pe care i-l 
dăduse. Târâitul - atât de tipic european - se auzea neîntrerupt. 
Tocmai când se gândi că trebuia să formeze din nou numărul, 
cineva îi răspunse. 

Salve. 

O clipă nu ştiu ce să răspundă. Se aşteptase la o centrală 
automată sau un operator - poate chiar la invitaţia de a lăsa un 
mesaj pe robot - şi se întrebă dacă nu cumva formase din 
greşeală numărul de la o casă particulară. 

t- Salve. 

Glasul era mai insistent. Se uită repede la biletul pe care 
îşi notase în transcriere fonetică ce să spună. 

Signore Antonio Ciardini? 

Si. 

Sunt dr. Charlotte Hennesey. Giovanni Bersei mi-a sugerat 
să vă contactez. Imi cer scuze, nu ştiam că vă deranjez acasă. 


Aţi sunat pe mobil. E în regulă. Urmă o mică pauză. 
Sunteţi americancă? 

Engleza lui era impresionantă. 

Da. 

- Ce pot face pentru bunul meu prieten Giovanni? 

Toată lumea părea să-l placă pe Bersei. 


- El şi cu mine lucrăm la un proiect special, aici, la Roma. 
De fapt, la Vatican... 

- Cetatea Vaticanului? interveni Ciardini. 

- Da. Ni s-a cerut să examinăm o mostră de os. Şi, 
bineînţeles, pentru a face o analiză completă, am dori să datăm 
specimenul. 

- Oase la Vatican? întrebă bărbatul, ridicând puţin tonul. 
Ciudată combinaţie. Deşi există mormintele acelea sub San 
Pietro, unde îşi îngroapă papii, încercă el să argumenteze ideea. 

- Da... Nu avea nici un rost să dezvolte subiectul. Îmi pare 
rău că vă deranjez, dar dr. Bersei se întreba dacă aţi putea să 
urgentaţi analiza. 

- Pentru Giovanni, bineînţeles. Osul este în stare bună? 
Curat? 

- Este extrem de bine conservat. 

- Bine. În cazul acesta vă sugerez să-mi trimiteţi o mostră 
de cel puţin un gram. 

- O am. Şi... Va fi în regulă? Mai avem şi o aşchie de lemn, 
am vrea să o datăm şi pe ea. 

- Pentru lemn ar fi preferabil să avem zece mili- grame, 
deşi la limită putem cobori până la un miligram. 

- Nici o problemă, avem zece miligrame. Există vreun 
formular pe care trebuie să-l completez? 

-  Adresaţi-mi pachetul direct şi scrieți numele 
dumneavoastră... asta e tot. Mă voi ocupa eu de hârțogărie. 
Spuneţi-mi doar unde doriţi să fie trimis certificatul de datare. 

- E foarte amabil din partea dumneavoastră. Ştiu că v-am 
cerut deja prea mult, dar dr. Bersei se întreba dacă ne-aţi putea 
suna imediat ce rezultatele sunt disponibile. 

- Poftim? Am înţeles de ce v-a pus pe dumneavoastră să 
mă sunaţi, dr. Hennesey, spuse Ciardini râzând. Voi procesa 
mostrele imediat cum sosesc. În mod normal, durează câteva 


săptămâni pentru a obţine rezultatele complete, dar mă voi 
strădui să facem totul în câteva ore. Vă rog notaţi adresa. 

Ciardini spuse numele străzii rar şi precis, iar Hennesey 
notă adresa. 

- Mulţumesc. Voi trimite mostrele prin curierul Vaticanului. 
Cred că vor ajunge la dumneavoastră în cel mult două ore. Ciao. 

Puse telefonul în furca montată pe perete şi se întoarse la 
masa de lucru. 

După ce studie o vreme scheletul, alese în cele din urmă 
un fragment desprins din osul metatarsian fracturat al piciorului 
stâng. Cu ajutorul unei pensete, Charlotte rupse cu mare grijă o 
bucăţică şi o puse într-o cutiuţă din plastic care se închidea 
ermetic. 

Pentru a determina vârsta fragmentului, şi implicit vârsta 
scheletului, mostra trebuia să fie incinerată, în acest fel, gazele 
puteau fi colectate, curățate de impurități şi comprimate, pentru 
a se cuantifica orice urmă de carbon 14 - izotopul radioactiv 
care există în toate organismele şi care, după moarte, se 
înjumătăţeşte la fiecare 5 730 de ani. Deşi procesul părea 
simplu, Charlotte ştia că echipamentul complex necesar pentru 
acest test - cunoscut sub numele de „spectro- metru de masă cu 
accelerator" - impunea investiţii şi cheltuieli de întreţinere 
substanţiale. Cele mai multe muzee şi grupuri arheologice 
preferau să facă aceste teste în laboratoare specializate precum 
cel al lui Ciardini. 

Scoase dintr-un sertar aşchia de lemn pe care o colectase 
în timpul analizei patologice iniţiale. 

Puse cele două mostre într-un plic căptuşit, apoi pregăti 
un al doilea plic cu o etichetă a Vaticanului. Văzând blazonul 
papal imprimat pe etichetă, zâmbi în sinea ei, simțindu-se ca o 
figurantă - sau poate o actriţă de mâna a doua într-un film 
poliţist. Când analiza mostre la BMS, ştia cel puţin vârsta lor şi 
de unde proveneau. 

Pentru a reconstitui profilul fizic complet al scheletului, 
Charlotte trebuia să recolteze şi probe de ADN. Prezent în toate 
celulele, acidul ribonucleic deţine codul care determină 
atributele fizice ale fiecărei fiinţe umane. Citise studii care 
sugerau că, în absenţa unor condiţii de mediu extreme şi a 
contaminării, ADN-ul putea să rămână viabil în material organic 
foarte vechi. Oamenii de ştiinţă l-au studiat la mumii egiptene 


vechi de aproape 5 000 de ani. judecând după starea 
remarcabilă a scheletului, Charlotte era încredinţată că ADN-ul 
lui nu se degradase atât de mult, încât să nu poată fi studiat. 

Ca şi analizele pe bază de carbon, examinările genetice 
impuneau un echipament sofisticat. Şi, fără îndoială, Charlotte 
ştia că cel mai rapid şi cel mai sigur instrumentar pentru astfel 
de teste se afla la BioMapping Solutions, sub ochiul vigilent al lui 
Evan Aldrich. BMS patentase noi sisteme şi software specializat 
pentru analizarea eficientă a genomului uman folosind tehnici 
de scanare laser, iar ea contribuise substanţial la dezvoltarea 
tehnologică a sistemului. 

Uitându-se la ceas, ridică receptorul şi formă numărul de 
la Phoenix. Era cinci fără un sfert. În pofida diferenţei de opt ore, 
ştia că Evan avea obiceiul de a veni foarte devreme la serviciu. 

După trei ţârâituri, receptorul a fost smuls din furcă. 

- Aldrich. 

Aşa răspundea întotdeauna: la obiect. Alt lucru care îi 
plăcea la el. 

- Alo, la telefon sucursala de la Roma. 

Auzindu-i vocea, Aldrich deveni imediat prietenos. 

- Cum merg operaţiunile la Centrala Creştinătăţii? 

- Bine. Ce mai e pe-acasă? întrebă ea şi îşi atinse un 
cercel, amintindu-şi că-i primise de la el de ziua 

ei - smarald, piatra ei norocoasă. li spusese că se 
potriveau cu ochii ei. 

- Nimic nou. Ce probleme are Vaticanul? Cum să-l facă pe 
Papa să trăiască veşnic? 

- E interesant. Am analizat nişte oase foarte vechi. Până 
acum chestii obişnuite de medicină legală, dar fascinante. Mi-ar 
plăcea să vezi şi tu. 

- Înapoi în tranşee. Sper că merită timpul. 

- E prea devreme să-ţi spun, dar povestea este 
extraordinară. Oricum, cât de des primeşti un telefon de la 
Vatican? 

- Ai dreptate. Făcu o pauză. Presupun că nu m-ai sunat 
doar ca să stăm la taclale. 

După plecarea ei bruscă - mai bine spus glacială - de 
duminică, ştia că el se referea la relaţia lor. Evan dormise la ea 
acasă cu o seară înainte. O noapte de pasiune care se încheiase 
cu o discuţie în zorii zilei despre „trecerea la nivelul următor". 


Nu-i spusese nimic despre cancerul ei şi se grăbise să schimbe 
subiectul, spre marea lui dezamăgire. Limuzina care trebuia s-o 
ducă la aeroport venise exact când discutau mai aprins, aşa că 
nu se despărţiseră în cei mai buni termeni. Rezolvarea 
problemelor personale era importantă, dar acum nu era 
momentul potrivit. Din fericire, Evan se pricepea foarte bine să 
tragă o linie între muncă şi plăcere. 

- Oasele sunt în stare foarte bună şi speram să-i pot 
impresiona pe cei de-aici cu vreo cartografiere ADN, îi explică 
ea. Vreau să reconstitui profilul fizic. Crezi că BMS ar fi 
interesat? 

Urmă o scurtă pauză, iar Charlotte ştia că el era 
dezamăgit. 

- O să ne facă bine la PR, spuse el în cele din urmă. 

- Noul analizor de gene e gata? 

- Am ajuns la teste beta. Din cauza asta am venit atât de 
devreme... Studiam datele. 

- Şi? 

- Sunt foarte promițătoare. Trimite-mi mostra şi o voi 
analiza. Va fi un test bun. 

- Am un schelet întreg aici. Cât vrei? 

- Stai cuminte... Ceva mic, de exemplu un tarsian. Când îl 
primesc? 

- O să văd dacă mă lasă să-l trimit imediat. Sper să-l 
primeşti mâine. 

- Va fi lucrat imediat. De fapt, mă voi ocupa personal de 
asta. 

- Mulţumesc, Evan. 

- Salută-l pe papă din partea mea. Şi, Charlotte... 

Hait, n-am scăpat, gândi ea. 

- Da? 

- Vreau doar să-ţi spun că nu-mi lipseşte aici doar cel mai 
bun om de ştiinţă. 

- Şi mie mi-e dor de tine, spuse ea zâmbind. Pa. 

Charlotte se întoarse la masa de lucru, încercând 

cu disperare să oprească valul de regrete care se revărsa 
în sufletul ei. Ar fi trebuit să-i spună de ce nu rămăsese cu el 
atunci, aşa cum dorea. Inspirând adânc ca să se calmeze, se 
resemnă la gândul că atunci când se va reîntoarce la Phoenix îi 


va spune totul. Apoi vor trebui să stabilească ce vor face mai 
departe. Dumnezeu îi era martor că nu voia să-l îndepărteze. 

Inapoi la treabă. 

După ce puse un metatarsian într-o pungă, împachetă 
totul într-o cutie DHL. În timp ce scria adresa BMS pe etichetă, 
încercă să-şi reprime un acces de dor de casă, realizând abia 
atunci cât de departe era de Evan. 

In timp ce completa formularul, Bersei se apropie de ea. 
Se opri şi îşi puse mâinile în şolduri. 

- Atât pot să-ţi spun, osuarul nu a fost atins. E autentic. 
Tu? 

- Am avut o conversaţie plăcută cu signore Ciardini, spuse 
ea, reuşind să zâmbească. Un om încântător. Ne va trimite 
rezultatele mâine. 

- La ce lucrezi? 

- La altă mostră care sper să ne dea profilul genetic al 
omului nostru. Ridică pachetul. Îl trimit la Phoenix pentru 
analize. 

- ADN? 

- Da. 

Besrei se uită la ceas: tocmai trecuse de cinci. 

- Am făcut o mulţime azi. Gata, trebuie să mă duc acasă. 
Fiica mea cea mare trece pe la noi diseară. 

- Ce pregăteşte Carmela? 

- Pui saltimbocca. 

Ridică ochii şi începu să-şi scoată masca, apoi halatul de 
laborator. 

- Succes, spuse ea râzând, şi se simţi deodată mai bine. 

- Ai grijă, altfel îţi aduc ce rămâne de la masă, o ameninţă 
el. Oricum, mâine poate aruncăm o privire în cutie, vreau să văd 
dacă pot descifra simbolul. O să-ti arăt şi un instrument care o 
să fie un 

,/ 
supliment frumos la analiza ta ADN. Ne vedem mâine 
dimineaţă, dar sper că fiică-mea n-o să mă tenteze să deschid a 
doua sticlă de vin. 

- O seară bună, Giovanni. Mulţumesc încă o dată pentru 
masa de prânz. 

- Cu plăcere. Şi încearcă să dormi la noapte, da? Nu vreau 
să te îmbolnăveşti din cauza mea. 


Prea târziu, îşi spuse ea. Zâmbi şi îi făcu semn cu mâna. - 
Ciao. 

După ce uşa se închise în urma lui, Charlotte Hennesey se 
pomeni că îl invidia. 

Când termină de pregătit pachetele, îl sună la interfon pe 
părintele Donovan. Acesta răspunse aproape imediat, ca şi cum 
ar fi ştiut că ea nu plecase. 

- Bună seara, dr. Hennesey, cu ce îţi pot fi de folos? 

Îi spuse despre colete, iar el o asigură că trebuia doar să 
le lase în laborator, curierul se va ocupa de ele. Primi din partea 
lui confirmarea că aveau să fie trimise prin DHL noaptea, în 
ciuda tarifului pipărat al livrării peste ocean. 

Îndată ce problemele de serviciu au fost rezolvate, 
Donovan o întrebă: 

- lesi în oras în seara asta? 

19 

- Eo seară frumoasă, cred că o să fac o plimbare şi o să 
mănânc undeva. 

- Dacă nu te deranjează să cheltuieşti ceva mai mult, ţi-aş 
recomanda un restaurant superb. 

- Sigur, minunat. Ştiţi cum se spune: când eşti la Roma... 

28 

Când Charlotte ieşi din Muzeul Vaticanului prin uşa de 
serviciu de la etaj, soarele aproape de asfinţit era încă fierbinte. 
Se hotărâse că pantalonii kaki şi bluza pe care le purta erau 
suficient de bune ca să nu mai bată drumul până la camera ei să 
se schimbe. În plus, trebuia să respecte normele stricte ale 
Vaticanului referitoare la îmbrăcăminte, pentru că altfel nu i s-ar 
fi permis să intre. Oricum nu avea alte opţiuni în privinţa 
garderobei. 

Merse agale pe aleea dintre zidul înalt din nord şi edificiul 
sever al Muzeului Vaticanului, apoi se îndreptă către Poarta Sânt' 
Anna, unde gărzile îi per- miseră să iasă. 

Părintele Donovan îi spusese că restaurantul nu se 
deschidea înainte de şapte şi jumătate. Spre deosebire de 
Statele Unite, italienii preferau să mănânce târziu, îi reamintise 
el. Având o oră în faţă, Charlotte râmase în împrejurimi. Se 
plimbă cu plăcere pe străzi lăturalnice, dar apoi se aventură 
până spre Tibru, admirând bogăţia peisagistică a Romei. 


Puțin mai târziu, urmând indicaţiile lui Donovan, se 
întoarse pe alte străduţe până când zări impunătoarea faţadă a 
hotelului Atlante Star, cu cele şase etaje ale sale. Văzu şi firma 
restaurantului, Les Etoiles. Deodată i se păru că era îmbrăcată 
prea modest. Intră în foaier şi luă liftul până la ultimul etaj. 

Când uşile se deschiseră, fu întâmpinată de maitre 
d'hotei, un tânăr elegant, de vreo treizeci şi cinci de ani, smead, 
cu păr des, negru. 

- Signora Hennesey... Buona Sera! Come sta? Continuă în 
engleză: Părintele Donovan a sunat înainte de sosirea 
dumneavoastră. Vă aşteptam. 

- Buona sera, spuse ea, uitându-se în restaurant. 

- Numele meu este Alfonso, se prezentă el, înclinând u-se 
discret. Vă rog să mă urmaţi, signora. Aveţi o masă rezervată pe 
terasă. 

A fost condusă prin sala de mese şi pe scările care duceau 
sus, la o terasă împodobită cu o mare de flori multicolore. 
Alfonso se opri în dreptul unei mese mici de lângă balustradă. 

Conturul clădirilor profilate pe cer a lăsat-o o clipă fără 
suflare. Uriaşa cupolă a Bazilicii Sf. Petru era foarte aproape, în 
spatele zidului de est al Muzeului Vaticanului. In partea opusă 
văzu Castelul Sant'Angelo. Dincolo de Tibru se desfăşura oraşul 
vechi, marcat de Panteon, cu imensa lui cupolă. 

După ce i s-a ţinut scaunul până s-a aşezat, Alfonso i-a 
pus pe genunchi un şervet alb de olandă, luat de pe farfurie. 

- Dacă aveţi nevoie de ceva, Signora Hennesey, vă rog să 
nu ezitaţi să cereţi. 

- Grazie. 

Un sommelier a apărut în linişte şi i-a prezentat o listă 
impresionantă de vinuri, legată în piele. 

Prinsă în vârtejul activităţii, acaparată de suspansul zilei, 
Charlotte îşi dădu seama că nu avusese aproape nici o clipă în 
care să răsufle. Brusc, se simţi aproape singură. Ce voia, de 
fapt? Acum nu era totul perfect? Se uită o vreme la râu. N-ar fi 
putut pretinde un decor mai idilic. 

Dar ea ştia că nu totul era perfect. 

Chelnerul care servea vinurile se întoarse, şi ea comandă 
o jumătate de sticlă de Brunello din Montalcino. Alcoolul nu era 
recomandat, dar în seara asta nu avea de gând să-şi refuze 
plăcerea. 


Din stradă răsuna pârâitul scuterelor. 

Când s-a întors, chelnerul a continuat prezentarea vinului, 
arătându-i eticheta, destupând sticla şi ofe- rindu-i-l Charlottei 
pentru a-i simţi buchetul. În cele din urmă, turnă puţin vin într- 
un pahar şi o rugă să-l guste. ÎI roti în pahar, mai mult pentru 
spectacol, ştiind că din cauza medicamentelor îi va rămâne 
oricum un uşor gust metalic în gură, oricât de rafinat ar fi fost 
vinul sau cât de bună ar fi fost recolta. 

După ce chelnerul plecă, gândurile ei reveniră pe făgaşul 
normal şi se opriră la Evan Aldrich. Îşi reaminti că ar fi fost 
iresponsabil din partea ei să-şi ia un angajament ferm faţă de el. 
Totuşi, medicii îi spuseseră că cercetările progresau permanent. 
În curând puteau găsi răspunsuri. Dar cât de curând? 

Şi cu copiii cum rămâne? La treizeci şi doi de ani, se 
temea deja că s-ar putea să nu aibă niciodată copii. Se 
informase în legătură cu cei se putea întâmpla mai târziu - 
tratamente mai agresive care ar fi inclus injecții cu bortezomib - 
cunoscut că provoca malformații la naştere -, dar asta nu făcuse 
decât să-i alimenteze temerile. Copiii puteau fi un alt vis 
neîmplinit. 

Se uită fără să vrea la mesele învecinate. Perechi care 
păreau fericite, o familie veselă undeva în dreapta ei. Poate că 
nu erau fericiţi. Aparenţele spuneau rareori întregul adevăr, ştia 
asta mai bine decât oricine. Ciudat, dar apoi se gândi la 
Salvatore Conte şi la părintele Donovan. Care era povestea lor? 
Cum reuşise o cutie cu oase să alcătuiască o pereche atât de 
nepotrivită? 

Se gândi şi la mostra pe care i-o trimisese lui Ciardini - 
cum avea să fie incinerată pentru datarea cu carbon. 

Un os care va fi distrus. 

- V-aţi hotărât, signora? 

Era Alfonso. 

- Îmi pare bine că ai venit. Am nevoie de ajutorul tău. 

În ciuda faptului că restaurantul avea un nume franțuzesc, 
meniul prezenta numai bucătărie italiană. După câteva întrebări 
rapide despre ce-i place şi ce nu, Alfredo îi recomandă un 
sorrento sciatielli - „paste de casă minunate cu un sos de fructe 
de mare plin de homar şi crabi, absolut delicios". 

De la prima înghiţitură îşi dădu seama că nimerise perfect. 
O mare admiratoare a canalului Food Network, Charlotte 


urmărea cu conştiinciozitate programul Pregătiţi o masă în 30 de 
minute al lui Rachel Ray. Şi-ar fi dorit ca gazda plină de viaţă a 
acestei emisiuni să fie de faţă şi să savureze împreună cu ea 
mâncarea - era pur şi simplu delicioasă. Găsise în sfârşit ceva 
care să-i readucă la viaţă papilele gustative amorţite din cauza 
medicamentelor. 

Pastele, vinul, florile înmiresmate şi priveliştea oraşului 
care modelase cultura occidentală, toate la un loc reuşiseră să-i 
abată gândurile. După ce a terminat de mâncat, a mai zăbovit 
acolo încă o oră. Mul- 

tumită. Fericită. 

„ Când i se aduse nota - în nici un caz mică - nu ezită să o 
achite cu cârdul ei American Express, ca o compensație pentru 
sendvişul cu ton din seara trecută. 

După ce ieşi din hotel, porni agale pe Via Vitel- lesci către 
masivul Sant' Angelo. Continuându-şi drumul în jurul castelului, 
văzu din nou panorama Tibrului. Traversă aglomeratul Lungo 
Castello şi grăbi pasul pe Ponte Sant' Angelo, care îşi arunca 
peste râu cele patru arcade elegante. 

Roma se putea lăuda cu atât de multă istorie şi cultură, se 
gândi ea. Chiar şi acest pod era o sublimă operă de artă şi, în 
felul lui, Vaticanul contribuise la realizarea ei. Admirând îngerii 
lui Berlini înşiraţi de-a lungul podului, privirea i-a fost imediat 
atrasă de unul dintre ei, care ţinea în braţe un crucifix imens. 
leri nu s-ar fi gândit de două ori la el. Acum nu va mai fi 
niciodată în stare să privească vreodată o cruce la fel. Un obiect 
cât se poate de normal, aproape prozaic - dar îi îngheţa sângele 
în vine. Şi faptul că se aflau peste tot, dacă te uitai suficient de 
atent, nu-i făcea viaţa mai uşoară. 

Singurul lucru pe care nu l-a observat era că, la o distanţă 
confortabilă în spatele ei, Salvatore Conte o urmărea din umbra 
zidurilor castelului. 

MIERCURI 

29 

IERUSALIM 

Razak îşi sorbea qahzua pe veranda apartamentului său 
din Cartierul Musulman, care avea vedere spre Muntele 
Templului şi Piaţa Zidului de Apus. Grupuri de protestatari se 
adunaseră începând de la răsăritul soarelui şi Razak vedea 


acum alţii, din întreaga lume, stând la coadă să treacă de 
cordoanele poliţiei. 

Televizorul era fixat pe canalul Al-Jazeera, cu volumul 
redus la minimum, şi Razak auzea doar un 

9 , zumzet slab. In lerusalim starea de spirit era tensionată 
şi chiar mai rea în aşezările palestiniene din Gaza, unde tinerii 
se lansau în intifaâe mărunte, provocând poliţia cu pietre. La 
toate punctele de control israeliene erau postate vehicule 
blindate, la fel şi la principalele porţi către Vechiul lerusalim. 
Armata israeliană îşi dublase patrulele la graniţă. 

Oamenii cereau răspunsuri, aveau nevoie de un ţap 
ispăşitor. Israelul îşi pregătea poziţiile de apărare şi era gata 
pentru o nouă confruntare. Hamas transmitea declaraţii 
usturătoare la adresa autorităţilor israeliene. 

Razak încerca să se concentreze asupra unui plan de 
detensionare a situației, cel puţin temporar. Limitarea 
pagubelor. Uneori problemele din locul acesta păreau insolubile 
şi erau parte integrantă din istoria emoţională care îmbiba 
sanctuarul de 142 000 m2 al lerusalimului. 

Telefonul mobil îi întrerupse gândurile. 

- Imi cer scuze că te deranjez. Sunt Graham Barton. 

A avut nevoie de o clipă ca să-şi aducă aminte că îi 
dăduse arheologului o carte de vizită. 

- Cu ce îţi pot fi de folos? 

- Am primit transcrierea pergamentului. 

- Ce spune? 

- Ceva uluitor, dar în nici un caz nu poate fi discutat la 
telefon. Ne putem întâlni undeva să examinăm problema? 

- Desigur. Lui Razak îi venea greu să-şi stăpânească 
entuziasmul contagios pe care i-l transmisese arheologul. Când? 

- Ce zici de ora douăsprezece, la Abu Shkri pe El-Wad? Ştii 
unde e? 

- Da. Am fost de multe ori acolo, răspunse el 

după ce se uită la ceas. Ne vedem la prânz. 

Poate, îşi spuse Razak, asta e descoperirea pe care o 
aşteptam. 

30 

CETATEA VATICANULUI 

Charlotte Hennesey se întoarse şi văzu pe afişajul ceasului 
digital un 7:00 scris cu linii groase, de un roşu neplăcut. Razele 


soarelui intrau prin perdelele subţiri şi îşi lăsă capul să cadă 
înapoi pe pernă. Deşi patul mic era destul de confortabil, îşi 
imagina că ocupantul lui anterior fusese probabil un cardinal. 

Pe perete, exact deasupra capului ei, era o cruce. Nu-şi 
mai putea lua privirea de la ea. Fără să vrea, văzu în minte 
imaginea unor ciocane care băteau cuie groase prin piele, 
muşchi şi oase. Obişnuieşte-te cu asta, îşi spuse. 

Extrăgându-se cu greu din pat, se împletici până la sacoşa 
de voiaj şi scoase capacul de la o sticluţă cu Motrin, un 
antiinflamator. Vinul îi făcuse într-adevăr figura. Scoase din 
frigiderul mic şi un flacon de Melphalan, îl destupă cu zgomot şi 
luă o tabletă albă, pe care o înghiţi cu puţină apă. Urmă un 
pumn de vitamine şi de suplimente alimentare care ar fi trebuit 
să neutralizeze prăpădul provocat de medicamente în sistemul 
ei imuni tar. 

a După ce se spălă pe dinţi, făcu un duş şi se îmbrăcă, îşi 
strânse la brâu cureaua gentuţei în care ţinea banii şi 
paşaportul, pe care o purta pe sub bluză (agentul de voiaj o 
sfătuise în acest sens „pentru că, se ştie, Roma e plină de hoţi 
de buzunare"). Punându-şi celularul în buzunar, ieşi din cameră. 

Când ajunse în laborator, îl văzu pe Giovanni lucrând 
concentrat, aplecat peste un dulăpior metalic şi încercând să 
descurce nişte cabluri de computer. 

- A, văd că arăţi odihnită azi, îi spuse el, ridicând capul şi 
zâmbindu-i. 

- Încerc să mă adaptez la diferenţa de fus orar, dar într- 
adevăr mă simt mai bine. Se uită la aparat. Ce-i asta? 

Bersei îi făcu semn să se apropie. 

- O să-ţi placă. E un scanner laser pentru imagini 
tridimensionale. 

Aparatul paralelipipedic era masiv, cam de un metru 
înălţime, cu o cameră interioară şi o uşă de sticlă. Comenzile 
erau montate pe o latură. 

- Seamănă cu un minibar, spuse Charlotte, cu o privire 
destul de critică. 

- Nu m-am gândit la aşa ceva. Oricum, nu sunt pungi cu 
alune înăuntru. Ce-ar fi să te linişteşti şi să bei o cafea? O să-ți 
arăt apoi cum se lucrează cu el, spuse el râzând, şi conectă un 
cablu USB la un laptop. 


Trecură mai puţin de cinci minute şi Charlotte reveni, 
îmbrăcată cu halatul de laborator, gata de lucru. 

- Vom scana fiecare os şi vom reasambla scheletul în 
computer, cu un software special pentru editarea imaginilor, îi 
explică Bersei. În etapa următoare programul CAD le analizează 
complet, inclusiv punctele de prindere ale ligamentelor, 
calculează masa musculară totală susţinută de fiecare os şi 
încearcă să-l reconstituie fizic pe omul nostru aşa cum era în 
carne şi oase. Eu îl fac pe primul, tu poţi face restul. 

Bersei se întinse după craniu, îi susţinu cu o mână 
mandibula cu dinţi, masa globulară cu cealaltă, apoi îl introduse 
în camera de scanare. 

- Pune-l în minibar... 

Charlotte râse cu poftă. 

Zâmbind, Bersei se mută la laptopul său. 

- Apoi apasă pe butonul Cominciare scansione... 

- Tot programul e în italiană? 

Bersei se uită la ea şi se amuză văzându-i expresia de 
uşoară dezamăgire. 

- Hait, am uitat. Îl trec pe engleză. Lucrând cu 

mouse-ul, resetă în câteva secunde programul. Îmi 

cer scuze. După cum îţi spuneam, apasă pe butonul Start 
Scan... Aşa... 

Scannerul bâzâi în timp ce laserele formau o matrice în 
jurul craniului, înregistrând în detaliu fiecare caracteristică. În 
mai puţin de un minut, o replică perfectă a craniului apăru pe 
ecranul lapto- pului, în alb şi cenuşiu. 

- lată. O imagine tridimensională. Acum poate fi 
manevrată cum vrei. Îşi plimbă degetul pe touchpad, iar craniul 
se roti şi se înclină. Salvează imaginea şi programul îţi va cere 
să etichetezi osul folosind un meniu special. Bersei deschise 
meniul şi cobori până găsi comanda „Craniu - cu mandibulă" şi 
dădu un clic pe ea. Apoi apeşi pe Next Scan. De ce nu încerci şi 
tu? Deschise uşa aparatului şi scoase craniul. Pune-ţi mânuşile şi 
o mască şi ia un os. 

Charlotte aruncă paharul de cafea în coş, apoi îşi puse o 
pereche de mănuşi de cauciuc şi o mască de hârtie. 

Luă o vertebră şi o închise în scanner. Apăsă pe butonul 
de scanare şi văzu razele laserului plimbân- du-se metodic peste 
os. Se gândi fără să vrea la tomografie şi radioterapie. 


- Spune-mi, cum s-a descurcat Carmela cu saltimbocca de 
pui? 

- De fapt, n-a fost chiar rea, spuse el surprins. Fiică-mea a 
reuşit totuşi să mă convingă să deschidem a doua sticlă de vin. 
Mamma mia, spuse el, lăsându-şi capul în mâini. 

După un minut, imaginea era completă. In timp ce Bersei 
privea peste umărul ei, Charlotte folosi touchpad-ul pentru a 
manevra imaginea. O salvă, etichetând-o „Vertebră - lombară", 
apoi apăsă pe Next Scan. 

- Perfetto. Spune-mi când ai terminat, îţi voi arăta cum să 
le asamblezi pe toate. 

Bersei traversă laboratorul şi intră în birou. 

Charlotte scană următorul os. Un minut mai târziu, Bersei 
apăru cu două cafele. 

- Carburant pentru avioanele cu reacţie. 

- Îmi salvezi viaţa. 

- Anunţă-mă dacă ai probleme, spuse el. 

Revenit la masa de lucru, se aplecă deasupra 

osuarului pentru a examina stratul de praf gros de peste 
un centimetru care acoperea fundul cavităţii. Trebuia să-l scoată 
şi să-i analizeze compoziţia la microscop, apoi să-l treacă prin 
spectrometrul din laborator pentru a identifica fiecare element 
chimic. Folosind o cupă de laborator, începu să golească 
conţinutul osuarului pe o farfurie pătrată de sticlă, acoperită cu 
o sită, pentru a separa fragmentele de os. Ştia că va găsi 
particule de ţesut deshidratat şi praf de calcar, poate şi alte 
urme de materie organică, de exemplu rămăşiţele florilor şi 
mirodeniilor folosite în mod traditional în ritualul evreiesc de 
înmormântare. 

Ceea ce nu s-a aşteptat să găsească a fost un obiect mic, 
circular, chiar în a doua cupă cu material. Luân- du-l cu degetele 
înmănuşate şi curăţând praful de pe suprafaţa lui cu o pensulă 
fină, Bersei observă că texturile de pe cele două suprafeţe 
oxidate erau artificiale. Metal marcat. 

O monedă. 

Luând o perie mai tare din tava cu instrumente, îi făcu 
semn Charlottei să se apropie. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Uite. 


Bersei îi arătă moneda pe care o ţinea în palmă. Charlotte 
îşi miji ochii verzi, surprinsă, apoi se uită cu atenţie la ea. 

- O monedă? Frumoasă descoperire, Giovanni. 

- Da. Ne va uşura mult treaba. Ştii că monedele pot fi 
extrem de folositoare în datarea obiectelor găsite împreună de 
ele. 

Bersei îi dădu moneda şi se întoarse la computer, unde 
tastă criteriile de căutare: „Monede romane LIZ". 

Pentru Charlotte bănuţul era o noutate. Nu era mult mai 
mare decât o monedă de 10 cenți. Pe avers avea un simbol care 
arăta ca un semn de întrebare inversat, înconjurat de un text. Pe 
revers erau trei litere mari - LIZ - în centrul unei imagini florale 
care semăna cu o ramură arcuită, cu frunze. 

- Gata, am găsit, murmură Bersei. 

Primele informaţii apăruseră aproape instantaneu. Pentru 
că aparţinea unei generaţii care bătuse la maşină comunicările 
şi tezele, eficienţa noilor teh- nolgii şi a internetului, mai ales 
pentru cercetare, pur şi simplu îl uimea. Alese linkul cel mai 
relevant, al unui magazin ordine care se numea sugestiv 
„Monede antice din Forum". 

- Ce ai găsit? 

Coborând de-a lungul unei lungi liste cu monede antice de 
vânzare, găsi imaginea exactă a bănuţului pe care Charlotte îl 
ţinea între două degete. 

- Deşi a noastră arată mai bine, aş spune că sunt 
asemănătoare. 

Mări imaginea şi văzu că fotografiile aversului şi reversului 
erau replici aproape perfecte ale monedei lor. Interesant, spune 
aici că a fost emisă de Pilat din Pont, zise Bersei. 

Luată prin surprindere, Charlotte se apropie şi se aplecă 
spre monitor. 

- Pilat din Pont... adică Pilat din Biblie? 

- Chiar el. Ştii, sunt sigur că a fost un personaj real. Bersei 
citi textul explicativ destul de lung care însoțea fotografiile. 
Spune că Pilat a emis trei monede în timp ce era guvernator al 
ludeii, în 26-36. Toate au fost din bronz, aşa-numitele prutah, 
bătute în Cesarea în anii 29,30, şi 31 d.Chr. 

- Deci aceste numerale romane, LIZ, ne indică o dată 
precisă? 

Îşi aminti că L însemna 50 şi | - 1, dar Z nu-i spunea nimic. 


- Tehnic vorbind, erau numerale greceşti. Pe vreme a 
aceea, cultura elenistică era încă foarte influentă în viaţa 
cotidiană din Cesarea. Şi da, ele indică data emiterii, îi explică 
Bersei. Cu toate acestea, moneda noastră a fost bătută cu o 
sută de ani înainte de apariţia calendarului gregorian. In secolul 
I, romanii calculau anii după domniile împăraţilor. Vezi aceste 
cuvinte greceşti de pe marginea monedei? 

Charlotte le citi: TIBEPIOY KAICAPOC. 

- Hm. 

- Adică Tiberiu împărat. 

Observă că Bersei nu citise de pe monitor. 

- De unde stii? 

/ 

- Întâmplător, citesc binişor în greaca veche. Era o limbă 
vorbită pe scară largă în Imperiul Roman. 

- Impresionant. 

- Oricum, spuse el zâmbind mânzeşte, domnia lui Hberiu a 
început în anul 14 d.Chr. L este doar o abreviere pentru cuvântul 
„an". | este egal cu zece, Z este şapte - pune-le unul lângă altul 
şi obţii şaptesprezece. Deci această monedă a fost bătută în 
anul al şaptesprezecelea al domniei lui Tiberiu. 

Mai puţin rapidă, Charlotte numără anii pe degete. 

- Este din anul 31? 

- De fapt, grecii au renunţat la zero. Anul 14 d.Chr. este 
„unu". Ca să nu mai stai să numeri, îţi spun eu data corectă: 30 
d.Chr. 

- Şi celălalt simbol, semnul de întrebare inversat? 

- Da... Spune că aici îituus este o cârjă, simbolul autorităţii 
augurului. 

- Augur? 

- Un fel de preot. Dacă vrei, un oracol împuternicit de 
Roma. Augurul ridica cârja pentru a invoca zeii atunci când 
făcea profeţii despre războaie sau acţiuni politice. 

Când venea vorba de profeţii, Charlotte era mai înclinată 
să vadă medici încordaţi în costume albe încercând să 
interpreteze rezultatele analizelor. Exa- mină moneda din nou. 

- In afară de ce scrie în Biblie, ce mai ştii despre Pilat din 
Pont? 

- Destul de multe, spuse el uitându-se la ea şi zâmbind 
larg. A fost un tip foarte rău. 


- Cum aşa? ` 

li povesti ce ştia. Impăratul Tiberiu se opunea ideii ca 
ludeea să fie condusă de un rege evreu, dat fiind că trupele 
romane aveau nevoie să înainteze către Egipt fără nici un 
obstacol. În plus, ludeea era o importantă rută comercială. 
Tiberiu l-a detronat pe unul dintre fiii regelui Irod şi l-a înlocuit 
cu Pilat, stârnind furia evreilor. Pilat i-a masacrat liniştit pe 

evreii răsculați. Potrivit unei relatări bine documen- 

/ 

ta te, când mulţimea neînarmată s-a adunat în faţa 
reşedinţei sale de la lerusalim pentru a protesta împotriva 
construirii unui apeduct cu banii templului, furaţi de el chiar 
pentru finanţarea proiectului, a trimis acolo soldaţi în haine 
civile. La comanda lui Pilat, romanii au scos săbiile ascunse sub 
veşminte şi au măcelărit sute de evrei. 

- Şi acesta e doar un singur incident, continuă Bersei. 

- Urât. 

- Pilat prefera să locuiască într-un palat somptuos din 
nordul oraşului Cesareea, cu vedere la Medi- terana... Cam cum 
aţi spune voi „casă de vacanţă la mare". Am fost acolo. E un loc 
cu adevărat frumos. Tot acolo au fost bătute aceste monede, 
sub supravegherea lui. 

Uitându-se din nou la monitor, Charlotte observă preţul 
scăzut de la care începea licitaţia pentru moneda lui Pilat. 

- Douăzeci şi doi de dolari? Cum e posibil ca o monedă de 
aproape două mii de ani să valoreze doar atât? 

- Legea cererii şi a ofertei, bănuiesc, îi explică Bersei. Se 
găsesc o mulţime la fel, cam peste tot. Pe vremuri, moneda asta 
ar fi fost echivalentul unui penny american. 

- Un penny? întrebă ea, ridicând din sprâncene. De ce 
crezi că era în osuar? 

- Simplu. Monedele puse pe ochii mortului erau o parte a 
ritualului funerar al evreilor. Mai precis, ţineau pleoapele închise 
pentru a proteja sufletul până când carnea putrezea. După ce 
tesutul a dispărut, au căzut în craniu. 

- Hm. 

Băgă mâna în osuar, scotoci câteva secunde, apoi culese 
ceva din praf. Ridică mâna: a doua monedă. 

- Doi ochi, două monede. Bersei examină ambele feţe. Se 
potriveşte perfect. 


Charlotte se gândi o clipă la noua informaţie. 

- Deci oasele au fost îngropate în acelaşi an, nu-i aşa? 

- Nu neapărat. Dar cel mai probabil, da. Adâncită în 
gânduri, se uită din nou la schelet, apoi la monedă. 

- Pilat din Pont şi un răstignit. Nu crezi... Bersei ridică 
imediat mâna, ştiind ce avea 

Charlotte de gând să spună. 

- Hai să nu mergem până acolo, o rugă el. Ţi-am mai spus, 
romanii au executat mii de oameni prin răstignire. Şi sunt un 
bun catolic, adăugă el zâmbind. 

Charlotte nu văzu nici o rezervă în privirea lui intensă şi îşi 
dădu seama că Bersei voia să rămână obiectiv. 

- Ai terminat de scanat? 

- Tot. 

- Perfect. Smulse din imprimantă copia paginii web. Să-ţi 
arăt cum să pui totul la un loc. Făcu semn către scheletul întins 
pe masa de lucru. Apoi vom vedea cum arăta cu adevărat. 

MUNTELE TEMPLULUI 

La ora 12 fix, Razak se apropie cu paşi mari de o cafenea 
minusculă în aer liber, unde Graham Barton stătea la o masă din 
lemn pătrată, bea cafea neagră şi citea ferusalem Post. 
Văzându-l pe Razak, englezul împături ziarul şi se ridică pentru 
a-l saluta. 

- Bună dimineaţa, Graham, spuse Razak, arborând un 
zâmbet politicos. 

Barton îi întinse mâna şi Razak i-o strânse. 

- Assalaamu 'alaykum, îi spuse englezul într-o arabă 
respectabilă. 

- W'a 'alaykum assalaam, îi răspunse Razak impresionat. 
Ar trebui să mai lucrăm la asta, dar nu e rău pentru un 
necredincios, spuse el, zâmbind. 

- Mulţumesc pentru compliment. Stai jos, te rog. 
Arheologul îi arătă scaunul de pe latura cealaltă a mesei. 

- Ai ales bine locul. 

- Mi-am închipuit că îţi va plăcea. 

Da, Barton alesese în mod special această cafenea 

micuță din Cartierul Musulman, dat fiind că în ulti- 

[* 

mul timp se zvonea că patronii evrei nu-i primeau deloc 
amabil pe clienții musulmani. Altă consecință a furtului. 


Razak se aşeză şi în clipa următoare apăru ca din pământ 
un chelner palestinian, foarte tânăr, dureros de slab, cu o barbă 
rară. 

- Vrei să mănânci, Graham? 

- Da, dacă ai timp. 

- Vreo preferinţă? 

- Orice îmi recomanzi. 

Razak se întoarse către băiat şi comandă rapid câteva 
feluri - faimosul humus al restaurantului, cu fasole neagră şi cu 
nuci prăjite, pita „fierbinte, te rog", fala/el, două porţii de 
şaorma şi o cană mare cu ceai de izmă - shai, totul spus în 
engleză, pentru a nu-l face pe Barton să se simtă stânjenit. 

După ce a scris toată comanda în carneţel şi a citit-o 
pentru confirmare, chelnerul a dispărut imediat în bucătăria din 
spate. 

- Acum spune-mi, ce-ai găsit? 

Barton se lumină la faţă, ca un copil. 

- Ceva extraordinar. Scotoci în buzunarul cămăşii şi scoase 
cu gesturi febrile o foaie de hârtie împăturită. Uite-te aici. 
Despături repede hârtia şi i-o întinse lui Razak. Sus este 
fotocopia textului original, sub el e traducerea în engleză. Ce-ar 
fi s-o citeşti chiar acum? 

Razak admiră câteva clipe frumoasa caligrafie a textului 
antic, apoi începu să citească traducerea. 

„îndeplinind voinţa Domnului, eu, losif din Arima- teea, 
însoţit de familia mea iubită, aştep aici ziua minunată când 
Mesia se va întoarce pentru a redobândi mărturia lui Dumnezeu 
de sub altarul lui Abraham, pentru a reface Sfântul Tabemacul." 

Pe faţa arabului se citea limpede nedumerirea. 

- losif? 

Chelnerul se întoarse cu o cană aburindă cu ceai şi Razak 
acoperi hârtia cu mâna în timp ce tânărul turna în ceşti. Barton 
aşteptă până rămaseră singuri. 

- In cel de-al nouălea osuar este chiar scheletul lui losif. 
Ştii, numele ebraic ,„Yosef" se traduce cu „losif'". Tăcu câteva 
clipe pentru a-i lăsa timp lui Razak să asimileze informaţia, apoi 
continuă: Ai auzit vreodată de losif din Arimateea? 

-Vag. 

- Nu mă surprinde. E un personaj biblic obscur din secolul 
|, care apare doar episodic în Noul Testament. 


Razak sorbi din ceai. Se aşternu nerăbdarea. 

- Şi ce spune Cartea despre el? Englezul îşi puse mâinile 
pe masă. 

- Să-ţi spun de la bun început: majoritatea lucrurilor pe 
care le ştim despre losif din Arimateea sunt pură legendă. lată 
de ce această descoperire este foarte interesantă. Barton 
vorbea repede, dar în şoaptă. Mulţi spun că a fost un negustor 
bogat care 

făcea afaceri şi cu aristocrația evreiască, şi cu romanii. 
Atât unii, cât şi ceilalţi aveau mereu nevoie de bronz, cositor şi 
cupru pentru arme şi pentru a bate monede. 

- Era un om important. 

- Da. Barton continuă, acum mai prudent: De fapt, 
Evanghelia după Marcu şi Evanghelia după Luca spun că losif a 
fost un membru marcant al sine- driului - conciliul celor 
şaptezeci şi unu de înţelepţi iudei, care era un fel de tribunal 
suprem în vechea ludee. Scripturile sugerează de asemenea că 
losif fusese confidentul unui iudeu foarte renumit, un personaj 
carismatic pe nume Joshua. 

Numele nu-i spunea nimic lui Razak, însă Barton se uita la 
el ca şi cum arabul ar fi ştiut. 

- Se presupune că ar trebui să-l cunosc pe acest Joshua? 

- O, îl ştii, îl asigură Barton. Unele traduceri ebraice se 
referă la el ca Yeshua. Evangheliile greceşti îi spun lesous. 
Barton îşi dădu seama că Razak începuse să-şi piardă răbdarea 
şi jocul cu numele nu i se părea amuzant. Dar sigur ai auzit 
numele lui arab... Isa. 

- Isus? întrebă Razak, cu ochii mari. 

- Deşi Joshua - sau lsus - era al doilea nume ca 
popularitate aici în secolul |, nu cred că trebuie să-ţi mai explic 
cine este Isus la care mă refer. 

Razak îşi trase scaunul mai aproape de englez. 

- După moartea lui Isus, se spune că losif s-ar fi dus în 
Galia - Franţa de azi. Insoţit de discipoli - Lazăr, Maria 
Magdalena, Filip a propovăduit învăţăturile lui Isus. Se 
presupune că în 63 d.Chr. chiar a stat o vreme la Glastonbury, 
unde primit pământ şi a construit prima mănăstire din Anglia. 

- Continuă, spuse Razak, sorbind din ceai şi ridicând o 
sprânceană. 


- Să trecem repede la Evul Mediu. losif a devenit un erou 
şi monarhii şi-au fabricat o ascendență 

directă la el pentru a-i folosi celebritatea. Tot atunci apare 
şi altă istorie, care pretinde că losif avea coroana de spini şi 
potirul din care a băut Isus la Cina cea de taină. Barton făcu o 
pauză pentru a-i permite lui Razak să priceapă semnificaţia 
detaliilor. Unii credeau că losif a strâns în potir sânge din trupul 
răstignit al lui Isus. Observă că Razak se încruntase la auzul 
cuvintelor „trupul răstignit". Este mai bine cunoscut sub numele 
de „Sfântul Graal", cupa despre care se crede că are puteri 
tămăduitoare şi că i-ar dărui posesorului ei nemurirea. 

- Astea sunt poveşti fantastice, declară Razak. Doar nu 
crezi că hoţii şi-au închipuit că în osuar e Sfântul Graal? 

Barton clătină din cap. 

- Sunt destui fanatici aici, recunoscu el, dar nu, în nici un 
caz nu susţin o asemenea idee. Am hotărât să mai aflu câte 
ceva despre losif din Arimateea folosind cea mai accesibilă şi 
mai relevantă sursă. 

r 

Ridică o carte. Razak văzu în mâna lui Barton un exemplar 
din Noul Testament. 

- Alte legende, remarcă el sec. 

Conştient că Noul Testament va fi o problemă delicată, 
Barton se pregătise pentru această reacţie. Orice discuţie 
despre Isus trebuia să ţină cont de faptul că musulmanii îl 
venerau ca pe unul dintr-un lung şir de profeţi, printre care se 
numărau Abraham, Moise şi slujitorul lui Allah - Mahomed. 
Islamul nu ar accepta niciodată că un muritor sau un profet ar 
putea fi egalul lui Dumnezeu. Din cauza acestui punct crucial al 
credinţei islamice, pentru musulmani conceptul creştin al Sfintei 
Treimi era o blasfemie absolută şi aici era ruptura cea mai mare 
între cele două religii. Noul Testament era considerat o 
răstălmăcire grosolană a vieţii lui Isus. 

Fără să ţină seama de atitudinea lui Razak, Barton 
continuă: 

- Din cele 27 de cărţi din Noul Testament, patru conţin 
relatări detaliate despre profetul Isus: Matei, Marcu, Luca şi loan. 
Fiecare îl menţionează în mod specific pe losif din Arimateea. 

Barton deschise cartea la o pagină marcată cu o hârtie, 
făcând tot posibilul să-şi stăpânească tremurul degetelor. Ceea 


ce avea de gând să spună era uimitor. Se aplecă mai mult peste 
masă. 

- Toate cele patru relatări susţin în esenţă acelaşi lucru, 
aşa că voi citi doar acest prim fragment din Evanghelia după 
Matei, 27:57. 

„lar făcându-se seară, a venit un om bogat din Arimateea, 
cu numele losif, care şi el era un ucenic al lui Isus. Acesta, 
ducându-se la Pilat, a cerut trupul lui Isus. Atunci Pilat a poruncit 
să i se dea. Şi losif, luând trupul, l-a înfăşurat în giulgiu curat de 
în şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, 
şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus." 

Barton se întrerupse şi se uită la Razak. 

- Voi citi din nou o frază. „Şi losif, luând trupul, l-a 
înfăşurat în giulgiu curat de în şi l-a pus în mormântul nou al 
său, pe care-l săpase în stâncă." 

Razak se uita la el, uluit. 

- Spune-mi că nu crezi... 

Chelnerul apăru brusc şi Razak se opri la mijlocul 
propoziției, aşteptând ca tânărul să pună farfuriile pe masă şi să 
plece. Apoi arabul trase adânc aer în piept. 

- Văd unde vrei să ajungi, Graham. E o teorie foarte 
periculoasă. 

Luă puţină pâine şi îşi puse o lingură de humus pe farfurie. 
Mirosea minunat. 

- Te rog, ascultă-mă cu atenţie, continuă Barton încet. 
Trebuie măcar să reținem o ipoteză, şi anume că hoţii au crezut 
într-adevăr că osuarul conţine rămăşiţele lui Isus. Pergamentul 
pe care l-am găsit în cel de-al nouălea osuar se referă clar la 
Mesia. Este un detaliu mult prea precis pentru a fi ignorat. 

In timp ce-i explica toate acestea lui Razak, Barton începu 
să înţeleagă întreaga greutate a avertismentului subtil al 
părintelui Demetrios. Textul de pe pergament putea, potenţial 
vorbind, să submineze comemorarea tradiţională a misteriosului 
binefăcător al lui Cristos, credinţa că grota săpată adânc sub 
Biserica Sfântului Mormânt ar fi aparţinut lui losif. 

- Mănâncă pâinea cât e caldă, îi spuse Razak, privindu-l 
lung. 

- Ascultă, nu spun că şi eu cred. Barton rupse o bucăţică 
de pâine şi îşi puse o lingură de humus pe farfurie. Îţi sugerez un 
motiv. Dacă avem de-a face cu un fanatic care crede că toate 


astea sunt adevărate, înseamnă că pentru el osuarul este 
relicva supremă. 

Razak termină de mestecat, înghiţi şi spuse: 

- înţelegi, sper, de ce nu pot accepta ideea că osuarul 
lipsă conţinea rămăşiţele lui Isus. Nu uita domnule Barton, că 
spre deosebire de această carte, Coranul redă întocmai 
cuvintele lui Allah, prin marele profet Mahomed - fie el 
binecuvântat. Nouă, musulmanilor, ni s-a spus adevărul. Isus a 
fost cruțat de supliciul crucii. Allah l-a apărat de cei care 
încercau să-i facă rău. Nu a murit cum moare un muritor, ci a 
fost luat de Allah şi s-a înălţat la ceruri. Ridică ochii către cer. Şi 
nu uita, oamenii faţă de care simt răspunzător vor reacţiona 
mult mai rău decât mine. Ei nu vor sta să asculte asemenea 
idei. Îşi muie pâinea în humus. În plus, nu pretind creştinii că 
Isus s-a sculat din morţi şi s-a înălţat la ceruri? Nu asta 
înseamnă sărbătoarea Paştilor? 

- Absolut. 

Mestecând, Razak se uită întrebător la Barton. Englezul 
zâmbi. 

- Biblia spune o mulţime de lucruri, recunoscu el, însă 
Evangheliile au fost scrise la câteva decenii de la moartea 
Mântuitorului, după o lungă perioadă de tradiţie orală. Nu 
trebuie să-ţi mai spun că asta a afectat integritatea textelor pe 
care le citim astăzi. Pentru că erau ei înşişi evrei, ucenicii lui Isus 
au folosit un stil narativ midrashic care, cu alte cuvinte, se 
concentrează mai mult asupra înţelesului, adesea în dauna 
acurateţei istorice. Aş sublinia de asemenea că interpretările 
vechi ale învierii au de-a face mai curând cu o transformare 
spirituală decât cu una fizică. 

Razak dădu din cap. 

- Nu înţeleg cum poate cineva să creadă aceste poveşti. 

- Ei bine, continuă prudent Barton, trebuie să ţii seama că 
auditoriul  Evangheliilor era format din păgâni convertiți. 
Oamenii aceia credeau în divinităţi care sfârşiseră tragic şi 
înviaseră glorios. Ciclul via- ţă-moarte-renaştere era o temă 
comună multor zeități păgâne, printre care Osiris, Adonis şi 
Mithras. Primii conducători ai creştinilor, în special Paul din Tars - 
un evreu filozof şi elenist -, ştiau că Isus trebuia să îndeplinească 
aceste criterii. Au vândut noua religie într-un mediu foarte 
concurenţial. Nu putem să nu ţinem cont de ideea că au 


înfrumusețat povestea. Din cele douăzeci şi şapte de cărţi ale 
Noului Testament, se crede că paisprezece au fost scrise de 
Paul. Un personaj important, cred că recunoşti. lată de ce este 
prudent să plasăm aceste relatări în contextul lor istoric şi uman 
cuvenit. 

Razak se uită la el gânditor. 

- Eşti un om complex, Graham. Soţia ta nu se plictiseşte 
deloc cu tine, spuse el, poate uşor sarcastic. Arătă către 
verigheta de aur de la mâna dreaptă a arheologului. 

- Dacă crezi că eu vorbesc mult, ar trebui s-o auzi pe ea: 
Jenny e avocată. 

- Avocată? se miră Razak, ridicând o sprânceană. O 
participantă la dezbateri profesioniste. Nu mi-ar plăcea să asist 
la certurile voastre. 

- Din fericire se întâmplă rar. 

Adevărul era altul: în afara tribunalului era oricum, numai 
certăreaţă nu. În ultimul timp se îndepărtaseră unul de altul şi 
între ei se instalase o tăcere din ce în ce mai apăsătoare. 

- Ai copii? 

- Un băiat, John, de douăzeci şi unu de ani. Arată bine şi 
are mai multă minte decât părinţii lui la un loc. E student la la 
Cambridge, unde am fost şi eu. Avem şi o fiică, Josephine. Are 
douăzeci şi cinci de ani, stă la Boston. E avocată, ca maică-sa. ŞI 
tu? Nevastă şi copii? 

- Din păcate, Allah nu mi-a dat până acum o nevastă, 
răspunse Razak, zâmbind jenat şi clătinând din cap. 

Lui Barton i se păru că descoperă ceva în privirea 
musulmanului. Durere? 

- Poate că nu e vorba de voia lui Allah, poate că eşti tu 
încăpățânat. 

Razak se prefăcu jignit, apoi râse. 

- Da, poate. 

După ce au terminat de mâncat, Razak s-a întors la 
traducerea textului. 

- Şi restul acestui... ce vrea să însemne? Gti a doua parte 
a traducerii: „Pentru a redobândi mărturia Domnului de sub 
altarul lui Abraham, pentru a reface Sfântul Tabernacul." 

Barton spera să evite această parte a discuţiei. 

- A... Făcu o pauză. Altarul lui Abraham se referă cel mai 
probabil la Muntele Moriah. 


- Acolo unde i s-a spus profetului Abraham să-l sacrifice pe 
Ismael, fiul lui Hagar, spuse categoric musulmanul. 

- OK. 

Barton nu comentă interpretarea musulmanului. Desi Tora 
afirma clar că Abraham trebuia să-l sacrifice pe Isaac, fiul soţiei 
sale Sarah, musulmanii îşi trasau ascendenta până la Ismael fiul 
lui Hagar, roaba lui Sarah. Era încă un exemplu că amândouă 
religiile încercau cu disperare să-l revendice pe cel mai venerat 
patriarh al Vechiului Testament - cel creditat în premieră cu o 
credinţă monoteistă, cu supunerea totală faţă de un singur 
Dumnezeu. La urma urmei, asta înseamnă literalmente Islamul, 
se gândi Barton: supunere faţă de voinţa lui Allah. 

- „Mărturia Domnului", adăugă Razak. Sună de parcă ar fi 
un obiect „sub altarul lui Abraham". Nu înţeleg. 

Barton se înfioră. 

- Încerc să aflu ce înseamnă, minţi el. Trebuie să mai 
studiez problema. 

- Sper că mă vei ţine la curent cu descoperirile tale, spuse 
Razak sceptic. 

- Sigur. 

- Şi unde ajungem de aici? 

Barton reflectă câteva clipe. Ciudat, gândurile lui se 
încăpăţânau să se întoarcă la părintele Demetrios şi la cripta 
Sfântului Mormânt care se presupunea că aparţine lui losif din 
Arimateea. Văzu din nou în minte încăperea secretă de sub 
Muntele Templului, lipsită de anumite caracteristici ale criptelor 
din secolul L 

- De fapt, mă gândesc că ar trebui să mă duc iar la criptă. 
Poate mi-a scăpat ceva. Când crezi că ne putem întoarce acolo? 

- Hai să amânăm asta până mâine dimineaţă, zise Razak. 
Am primit un telefon foarte interesant azi-dimineaţă de la un 
bun prieten din Gaza, care a auzit că sunt implicat în anchetă. 
Mi-a spus că are nişte informaţii care ne-ar putea fi de folos. 

- Ce fel de informaţii? 

- N-am idee, zise Razak. Nu a vrut să-mi spună la telefon. 

- Ceea ce înseamnă că sunt probabil informaţii utile. 

- Sper. Oricum, aveam de gând să mă duc acolo cu 
maşina, după-amiază. Dacă nu eşti prea ocupat, poate vii cu 
mine. 

- Mi-ar face plăcere. La ce oră? 


- Am ceva de rezolvat înainte, dar nu durează mult. Razak 
se uită la ceas. Putem să ne întâlnim în parcarea din faţa Porții 
Jaffa, la două. 

- Voi fi acolo. 

Razak îşi scoase portofelul. 

- Te rog, insistă Barton, dându-i mâna la o parte. Lasă-mă 
să plătesc eu. Tu nu mai pierde vremea aici, ne vedem la două. 

- Mulţumesc, Graham. E foarte generos din partea ta. 

Vizavi de cafeneaua El Wad, stătea pe o bancă un tânăr cu 
trăsături şterse, care citea un ziar şi sorbea dintr-o cafea, 
bucurându-se de ziua frumoasă. Din când în când, se uita 
discret la arheolog şi la delegatul musulman. Căştile mici, 
conectate se pare la un iPod, transmiteau uimitoarea discuţie la 
un post din lerusalim al armatei israeliene. 

32 

CETATEA VATICANULUI 

Deschizând simultan pe ecran toate scanările, Giovanni 
Bersei trecu în revistă mozaicul de imagini miniaturale, oprindu- 
se din când în când pentru a mări câte una şi a studia osul 
respectiv în detaliu. 

- E perfect, Charlotte. Ai reuşit să prinzi şi coastele, ceea 
ce nu-i deloc uşor. Tot ce mai trebuie să facem acum este să-i 
cerem computerului să asambleze scheletul, spuse el şi 
deschise un meniu. 

Charlotte Hennesey văzu peste umărul lui o mică 
fereastră: E , 

VA RUGAM AŞTEPTAŢI PROCESAREA COMPLETA 

A MOSTREI 

25%... 43%... 

71%... 

Bersei se întoarse către ea. , - Nici o eroare până acum. 
Nu e rău pentru prima încercare. 

98%... 

100%... complet 

Douăzeci de secunde mai târziu, pe ecran a apărut 
imaginea tridimensională a scheletului. Programul examinase 
cel mai mic detaliu al fiecărui os pentru a reconstitui starea 
articulaţiilor şi a ligamentelor, oferindu-le astfel o reprezentare 
precisă a scheletului în conexiune anatomică. Redase chiar şi 
consecinţele îngrozitoare ale răstignirii - zgârieturile de pe 


coaste şi leziunile de la articulațiile mâinilor, picioarelor şi 
genunchilor. 

- Extraordinar, spuse Bersei, privind imaginea de înaltă 
rezoluţie de pe ecran - versiunea asamblată a ceea ce se afla pe 
masa de lucru din spatele lor. Câteva clipe a rămas mut de 
admiraţie în faţa capacităţilor uimitoare ale informaticii. Aşa 
arăta probabil omul nostru înainte de a fi înhumat. 

- Cum rămâne cu țesuturile? 

Bersei întinse mâinile, ca şi cum încerca să oprească o 
maşină care se năpustea spre el. 

- S-o luăm pas cu pas. 

- Scuză-mă. Prea multă cafea. 

- Nouă, italienilor, ne place să facem lucrurile cu 
încetinitorul, glumi el. E secretul tinereţii veşnice. 

Charlotte se înfioră. Bersei folosi din nou mouse-ul. 

- Îi vom cere acum computerului să repartizeze masa 
musculară pe schelet. Programul va măsura fiecare os pentru a-i 
estima densitatea şi a reconstitui suprafeţele de fixare a 
ligamentelor. 

Charlotte cunoştea noţiunile de bază. 

-  Muşchii mai mari solicită mai mult oasele, deci 
ligamentele vor fi mai puternice. 

- Exact. E un proces inversat. Desigur, programul nu poate 
reconstitui fiecare anormalie a țesutului moale, dar poate 
detecta anomaliile structurale. Dacă găseşte aşa ceva, va 
încerca să o reconstituie sau vom primi un mesaj de eroare. 
Acestea fiind spuse, să punem nişte muşchi pe schelet. 

Se concentră asupra monitorului, pe care apăru din nou 
fereastra de mai devreme: , 

VĂ RUGĂM AŞTEPTAŢI PROCESAREA COMPLETĂ 

A MOSTREI 

77%... 

200%... complet 

Pe ecran apăru un refresh. De data aceasta programul 
îmbrăcase scheletul cu ţesut muscular. Imaginea îţi dădea fiori, 
dar era corectă din punct de vedere anatomic: neacoperiţi cu 
piele, muşchii apăreau în diverse nuanţe de roşu, iar 
ligamentele erau de un albăstrui tulburător. Bărbatul fusese 
solid şi perfect proporţional. 

Charlotte se aplecă mai mult spre ecran. 


- Pare în formă, spuse ea. 

- Nu exista nici un McDonald's pe-atunci, spuse Bersei în 
timp ce mişca mouse-ul. 

- Sau osso buco, dacă tot a venit vorba. 

Amândoi izbucniră în râs. Liniştindu-se, Giovanni 

se uită din nou la monitor. 

- OK, hai să adăugăm pielea. 

Dădu o comandă. Aproape instantaneu, pe ecran apăru 
altă imagine tridimensională, care semăna cu una dintre 
sculpturile în marmură ale lui Bernini, netedă şi albă. De pe 
imagine lipsea orice fir de păr, inclusiv sprâncenele. Ochii erau 
inexpresivi, simple orbite goale. 

Charlotte încremeni. Studiul intrase acum într-o nouă 
etapă, în care un subiect fără nume şi fără chip părea să 
dobândească o calitate misterioasă, calitatea vieţii. Treziseră din 
morţi oasele străvechi. 

1/9 

- Aici analiza ta ADN va contribui la umplerea golurilor, 
continuă Bersei. Programul acceptă informaţii genetice şi reface 
totul, de la culoarea ochilor şi a pielii până la desimea părului, 
forma unghiilor şi aşa mai departe. Putem estima conţinutul în 
grăsimi cu destul de multă precizie. Până acum, cred că cea mai 
impresionantă trăsătură a lui este asta. 

Îi arătă colţul din dreapta jos, unde apăreau datele de 
bază, inclusiv următorul rând: 

ÎNĂLŢIME (IN/CM): 73.850/185,579 

- Foarte înalt pentru epoca lui, observă Bersei. Ciudat. 
Dacă a trăit la începutul secolului |, ieşea în evidenţă, nu glumă. 

- Înălţimea medie era mult mai mică atunci. 

- Teoria cea mai răspândită este că alimentaţia n-ar fi fost 
corespunzătoare. Mie nu prea îmi vine să cred. Mulţi ar spune că 
era chiar mai sănătoasă decât a noastră. Dar chiar şi pentru 
standardele moderne, omul nostru i-ar fi făcut pe mulţi să 
întoarcă capul. Datele tale genetice ar putea aduce puţină 
lumină în acest mister. 

- Hai să începem cu faţa. 

Ţinu apăsat butonul mouse-ului pentru a încadra 
imaginea, apoi dădu un clic pe zoom. 

O siluetă spectrală umplu ecranul, cu trăsături bine 
definite şi totuşi blânde, cu nas lung şi drept, buze cărnoase şi 


bărbie voluntară. Linia maxilarelor era fermă, fruntea înaltă, 
ochii mari. 

Bersei părea mulţumit. 

- Până acum, e cea mai bună reconstituire pe care am 
făcut-o. Era un bărbat frumos. 

Charlotte era pur şi simplu fascinată de trăsăturile 

lui. 

- Mă întreb cât de precisă e reconstituirea. 

- Am folosit acelaşi program pentru schelete 
asemănătoare în câteva anchete criminalistice, spuse Bersei pe 
un ton sigur. S-a dovedit foarte precis de fiecare dată când am 
avut ocazia să confrunt rezultatul cu o fotografie a victimei. 

Interfonul îi făcu să tresară. Părintele Donovan îşi ceru 
scuze pentru întrerupere, dar trebuia să le facă legătura fiindcă 
îi căuta un oarecare domn Ciardini. 

- Probabil rezultatele noastre de la datarea cu carbon, 
spuse Bersei. De ce nu vorbeşti tu cu el în timp ce eu îmi văd de 
treabă aici? 

- Mi se pare o idee bună, spuse ea, în timp ce se ducea la 
telefon. 

Bersei se întoarse la masa de lucru. După ce scoase cu 
grijă praful de pe fundul osuarului, ceva îi atrase atenţia. Un 
contur fin, abia vizibil. 

Luă o pensulă mică, se aplecă mai mult şi curăţă bine 
liniile estompate. O formă dreptunghiulară apăru treptat. 

Schimbă pensula cu o lamelă, o potrivi pe o latură a 
dreptunghiului şi o împinse cu grijă sub ceea ce părea a fi o 
plăcută din metal. După ce dădu la o parte placa, văzu o 
adâncitură scobită în piatră. În ea erau nişte forme de culoare 
închisă, mai bine zis trei obiecte lungi, cu vârf ascuţit. 

Crezând că ochii îi joacă feste, Giovanni potrivi mai bine 
lampa de deasupra mesei, apoi băgă mâna în osuar şi pipăi cu 
degetele compartimentul secret. Simţi metalul rece prin mânuşa 
de latex în timp ce scotea unul dintre obiecte. Era surprinzător 
de greu, avea cel puţin optsprezece centimetri şi era negru ca 
tăciunele, cu un capăt noduros şi bont şi cu muchii neregulate. 

Fier forjat. Un piron. 

Il puse pe o tavă şi se uită lung la el. Tot nu-i venea să 
creadă. 


Scoase celelalte două cuie de la fundul osuarului şi le 
alinie pe tavă alături de primul. Trei elemente în plus care vor 
confirma identitatea scheletului. Erau multe momente în cariera 
lui Bersei care dovedeau cu prisosinţă pasiunea lui pentru 
cercetare, dar revelaţiile din ultimul timp depăşiseră orice nivel 
raţional. 

- O, Doamne, şopti, prăbuşindu-se pe scaun. 

În partea cealaltă a laboratorului, Charlotte tocmai agăța 
receptorul în furcă. 

- Trebuie să vezi ce am găsit, îi strigă el. 

Nu era în stare să-şi ia ochii de la tavă. Charlotte se 
apropie de masă şi, după privirea lui Bersei, îşi dădu seama 
imediat că osuarul le dezvăluise încă unul din secretele lui. 

Giovanni îi arătă cu mâna, fără să spună un cuvânt. 
Charlotte văzu cele trei obiecte de metal aliniate pe suprafaţa 
lucioasă a tăvii de oţel. 

- Crampoane feroviare? încercă ea să glumească. 

Dar vârfurile zimţate ale cuielor stăteau mărturie 

că înfiorătorul chin al răstignirii era cât se poate de real. 

Bersei reuşi în sfârşit să vorbească: 

- Cred că putem presupune fără să greşim prea mult că 
acestea sunt cuiele folosite pentru a-l ţintui pe cruce... oricine ar 
fi el. 

- Unde le-ai găsit? 

- Ui te-te, îi răspunse, făcându-i semn cu bărbia. 

Charlotte se aplecă şi studie o vreme cavitatea de 

pe fundul osuarului, o simplă adâncitură rectangulară 
scobită în calcar. 

- O ascundea praful. 

În clipa următoare distinse conturul slab al unui secret 
ascuns şi mai adânc. Părea o a doua adâncitură, mai mică, 
scobită în prima. 

- Aşteaptă, spuse ea. 

Trase lampa într-o poziţie mai bună şi lumina puternică 
inundă interiorul. 3 

- Se pare că ţi-a scăpat ceva. Acolo. Pare... In lumina 
orbitoare, văzu în sfârşit ce era. Un cilindru? 

33 

IERUSALIM 


Razak îl găsi pe Farouq în cămăruţa de sus a şcolii de 
gramatică pe care Waqf o transformase în birou de campanie. 
Păstrătorul tocmai punea receptorul în furcă. 

Farouq vorbi înainte ca Razak să apuce să-l salute: 

- Topol spune că în ultimele zile nu a ieşit din ţară nici un 
obiect care să se potrivească cu semnalmentele osuarului. Bătu 
darabana pe birou. Nu-i deloc bine. 

Razak se aşeză pe un scaun. Farouq arăta de parcă nu 
dormise de zile întregi. Când îşi întoarse capul spre el, profilul lui 
se suprapuse perfect pe cupola Domului Stâncii încadrată de 
fereastră. 

- Hamas şi Autoritatea Palestiniană, continuă Farouqg, au 
confirmat amândouă că elicopterul în care s-au urcat hoţii la 
Haram esh-Sharif era categoric al evreilor. Când l-am înghesuit 
cu această informaţie, Teleksen a pretins că a fost furat de la 
baza aeriană Sde Dov de lângă Tel Aviv. Un UH-60 Black Hawk. 

Dacă pe Razak îl ajuta memoria, Israelul cumpărase 
elicopterele de asalt de la americani, la sfârşitul anilor '90. 

- Se pare că aviația militară a evreilor împarte pistele de 
la Sde Dov cu aviația comercială. 

- Atunci nu e de mirare că le-a fost atât de uşor să se 
strecoare în bază. 

- Să nu tragem concluzii pripite, spuse Farouqg tăios. Există 
încă posibilitatea ca elicopterul să nu fi fost furat. 

Nemulțumit că obiectivitatea lui Farouq începea să 
dispară, Razak schimbă macazul. 

- Cel puţin au recunoscut în sfârşit. Destul de neplăcut 
pentru ei. 

- Presupunând că a fost un accident, bineînţeles. 

- L-ai întrebat pe Teleksen de ce nu am fost informaţi mai 
devreme? 

- Bineînţeles că l-am întrebat. 

- Şi ce-a zis? 

- Era îngrijorat ca nu cumva informaţia să ajungă în presă, 
spuse Faroug, încrucişându-şi braţele la piept. 

Razak era obligat să recunoască ceva: dacă situaţia s-ar fi 
inversat, palestinienii ar fi făcut şi ei orice ca să ascundă o 
informaţie care ar fi putut provoca represalii. Părea să fie un joc 
fără sfârşit. 

- Doar nu crezi că israelienii au înscenat furtul, nu-i aşa? 


- E prea devreme să ne pronunţăm. Dar, evident, îi 
bănuiesc. 

- Şi cum rămâne cu toţi evreii ucişi? Clătină din cap. Nu se 
potriveşte cu ce a descoperit Barton. De ce ar fi evreii interesaţi 
de presupusele moaşte ale unui fals mesia sau de legenda 
ridicolă despre Sfântul Potir? Ce motiv ar avea? 

- Ce motive au avut dintotdeauna evreii? Oamenii ăştia nu 
caută decât să submineze pacea. 

Razak s-ar fi aşteptat la un asemenea răspuns de la 
militanţii Hamas. 

- Şi cum ai de gând să procedezi? 

- Nu sunt sigur. Deocamdată vom aştepta mai multe 
informaţii. Farouq îşi sprijini bărbia în mâini. Spune-mi, ce se 
întâmplă cu arheologul englez... Cum îi spune? A, da, Barton. 

Nu era momentul să alimenteze frustrările bătrânului cu 
păreri contrarii. Oricum, teoriile aiurite ale arheologului tot aşa 
rămâneau - fanteziste. 

- Vrea să vadă cripta încă o dată. Crede că i-a scăpat 
ceva. 

Păstrătorul părea imperturbabil, dar încerca să-şi ascundă 
îngrijorarea. 

- De exemplu? 

- Îţi spun după ce aflu. Razak se ridică să plece. Să nu uit, 
împrumută-mi te rog maşina ta. Mă întâlnesc cu cineva care s-ar 
putea să ne dea nişte informaţii utile. 

- Bine. Farouq deschise sertarul biroului şi îi întinse lui 
Razak cheile automobilului său Mercedes S500. De-abia am 
spălat-o. Unde te duci? 

- În Gaza, răspunse Razak. 

- Înţeleg. Farouq tăcu câteva clipe, în timp ce se gândea 
să-i ceară înapoi cheile. Ştii cum stau lucrurile acolo. 

- Voi fi atent, îl asigură Razak. Îl iau şi pe Barton cu mine. 
Nici o grijă. 

Evident sceptic, Farouq dădu din cap. 

- Nu uita că încercăm să rezolvăm o crimă, Razak. Un act 
de terorism. Nu facem un documentar. Asigură-te că Barton se 
poartă cum se cuvine. 

- Da, da. 

După plecarea lui Razak, Farouqg rămase o vreme 
nemişcat, uitându-se pe geam la cupola aurită a Domului Stâncii 


- edificiul care definea atât de bine pretenţia Islamului asupra 
Palestinei. Chiar şi numele locului era un motiv de dispută între 
cele două tabere. Pentru evrei, era Muntele Templului. Pentru 
musulmani, Haram esh-Sharif. 

Totul în lerusalim purta cel puţin două nume, chiar şi 
oraşul - Al Quds. 

Cum reusise o tară atât de mică să redefinească 

/I 

Orientul Mijlociu şi să producă scânteia unei con- 
tracruciade - Jihadul? Veacuri întregi de conflicte. Atâtea 
războaie. Pentru Faroug, religia nu mai era o cauză pentru care 
milita. Acum era mult mai mult. 

Se gândi la zilele petrecute pe linia frontului. Fusese un 
simplu soldat în timpul Războiului de Şase Zile din 1967, când 
naţiunile arabe - Egiptul, Siria şi lordania - formaseră un front 
unit pentru a-i arunca pe evrei în mare o dată pentru totdeauna. 
Insă puternica aviaţie militară israeliană - avioane cumpărate de 
la Statele Unite - fusese subestimată şi lovise fulgerător 
aeroporturile egiptene înainte chiar de începerea ofensivei. 
Conflictul s-a încheiat cu consecinţe teribile pentru palestinieni. 
Israelul a reuşit să smulgă controlul asupra înălțimilor Golan, 
Malului de Vest şi peninsulei Sinai. Chiar şi după acest război 
dezastruos, Muntele Templului a rămas sub control islamic. Până 
şi evreii puternic înarmaţi ştiau că un atac asupra locului sfânt 
ar provoca o escaladare a conflictului la cote inimaginabile. 

In 1973, Farouqg luptase din nou pentru poporul său, atunci 
când Egiptul şi Siria şi-au unit forţele pentru a redobândi 
teritoriile ocupate, lansând un atac-surpriză în timpul celei mai 
sfinte sărbători evreieşti, Yom Kippur - Ziua lIspăşirii. Timp de 
două săptămâni, forţele arabe înaintaseră din ce în ce mai 

adânc, aproape  smulgând victoria din mâinile 
evreilor. „Dar sorții se schimbaseră repede, pentru că Naţiunile 
Unite decretaseră o încetare a focului. 

Farouq şi-a dus mâna la piept şi şi-a masat cicatricea 
ascunsă sub tunică - un glonţ al unui infanterist evreu, care 
aproape că-i curmase viaţa. 

Cu toate că în ultimii treizeci de ani nu mai izbucnise nici 
un conflict important, indifadele palestiniene erau frecvente şi 
lungi, iar evreii îşi consolidaseră controlul asupra ţării, 
monopolizând armamentul. Israelul avea arme nucleare - era un 


secret de notorietate publică -, în timp ce palestinienii care 
protestau pe străzi erau obligaţi să arunce cu pietre. 

Însă apariţia unor grupări militante extremiste - precum 
Hamas şi Jihadul Islamic - transformase conflictul într-o ofensivă 
psihologică al cărei scop era să le răpească evreilor liniştea şi 
sentimentul de securitate. Atentatele sinucigaşe atât de 
mediatizate deveniseră noul glas al libertăţii palestiniene. 
Indiferent dacă erau numiţi terorişti sau martiri, mesajul era 
clar: evreii sunt doar musafiri aici. 

Nu va fi niciodată pace în Israel şi oamenii înţelepţi ca 
Faroug, care luptaseră pe front pentru independenţă, ştiau bine 
de ce. A renunţa la Palestina însemna a capitula în faţa 
ideologiei Occidentului. La fel ca Saladin, care îi alungase pe 
cruciați din Ţara Sfântă în secolul al XII-lea, palestinienii se vor 
ridica din nou pentru a-şi redobândi pământurile. 

Şi nici un conflict nu se sfârşea cu o mai mare vărsare de 
sânge decât cele declanşate de revendicările evreilor asupra 
Muntelui Templului, Săpăturile arheologice începute de ei şi de 
palestinieni în 1996 se soldaseră cu zeci de morţi. In 2000, Ariei 
Sharon a încercat să impună din nou controlul asupra locului 
sfânt, trimițând în marş pe esplanadă sute de soldaţi, încă o 
dată, palestinienii au interpretat aceste acţiuni drept un atac 
religios şi a urmat o baie de sânge. 

Cu toate că nu mai purta armă, Farouq se considera tot un 
soldat pe noul câmp de luptă. Muntele Templului - bunul cel mai 
de preţ al regiunii - era o comoară arheologică, o capsulă a 
timpului plină cu credinţă şi politică. Si indiferent cât de 
sofisticat devenea armamentul evreilor, ei nu vor redobândi 
locul atâta timp cât cei ca el vor trăi şi vor respira. După cât 
luptase în trecut, Farouq ar fi murit mai curând decât să vadă 
aşa ceva. 

Ridicând receptorul, telefonă la departamentul de ştiri al 
postului de televiziune palestinian din Gaza. Deţinut şi 
administrat de Autoritatea Palestiniană, postul de televiziune 
exprima nemulţumirea crescândă faţă de ocupaţia israeliană. 
Mesajul lui atinsese o coardă sensibilă în cercurile israeliene de 
dreapta într-o măsură atât de mare, încât directorul fusese 
asasinat, împuşcat fără somaţie în piept şi în cap. Toţi suspectau 
Mossadul. 


Apelul a fost transferat la contactul lui din interior - un 
tânăr ambițios, Afar. Farouq îi furniză informaţii detaliate despre 
elicopter - o muniţie pentru ceea ce avea să se dovedească cea 
mai puternică bombă mediatică din istorie. 

Farouq închise telefonul. 

Din reţeaua de difuzoare montate pe esplanada Haram 
esh-Sharif se auzi chemarea muezinului. Era vremea rugăciunii 
de la prânz. 

Păstrătorul se lăsă în genunchi, cu faţa către Mecca, şi 
începu să rostească rugăciunile. 

CETATEA VATICANULUI 

Ridicându-se în picioare pentru a vedea mai bine ce găsise 
Charlotte, Bersei observă că în a doua nişă de pe fundul 
osuarului se vedea ceva care semăna cu o eprubetă, dar nu din 
sticlă, ci din metal. 

Cei doi schimbară o privire pe deasupra măştilor albe. 

- Imi ajunge câte am găsit până acum, spuse Giovanni, 
făcând semn către cilindru. Fă tu onorurile. 

Charlotte băgă mâna în osuar ca într-o gaură neagră. 
Degetele ei apucară un obiect neted şi rece. Încet, cu o grijă 
nemaipomenită, îl scoase la lumină, întorcând mâna, învârti 
obiectul tubular şi mat în palma acoperită cu mănuşa din 
cauciuc - un contrast extrem între vechi şi nou. Ambele capete 
ale tubului erau închise cu capace rotunde, tot din metal. Nu se 
vedeau semne sau inscripţii. 

- Un fel de miniconta iner? Examină pe rând ambele 
capete. Se întoarse spre Bersei, aşteptând o explicaţie, dar el nu 
putea vorbi. Giovarini, cred că trebuie să deschizi tu asta. 

ltalianul clătină din cap. 

Charlotte roti tubul. Metalul părea să fie similar cu cel din 
care erau făcute monedele. Poate bronz? 

- OK, încep. 

Ţinu cilindrul în mâna stângă deasupra unei tăvi. 
Strângând din dinţi, cu dreapta apucă un capac şi trase cu 
putere, răsucindu-l în acelaşi timp. La început nu reuşi să-l 
clintească, dar după două-trei încercări se auzi un pârâit surd şi 
sigiliul de ceară cedă. 

Capacul se desprinse. 

Se uitară imul la altul ca nişte conspiratori. Aplecând 
cilindrul către lumină, Charlotte văzu ceva înăuntru. 


- Ce-ai găsit? întrebă Bersei, răguşit din cauza emoţiei. 

- Arată ca un pergament, cel puţin aşa cred. 

ltalianul îşi sprijini bărbia pe pumnul strâns. 

- Umblă cu foarte mare grijă cu el, o sfătui, vorbind mai 
tare decât trebuia. Probabil că e foarte fragil. _ 

Mai întâi monedele, acum asta, se gândi el. Incepea să 
devină copleşitor. 

Bătând uşor cu palma capătul închis al cilindrului, 
Charlotte scoase pergamentul din tub. Mai greu la început, după 
alte câteva bătăi alunecă brusc şi ate- riză pe tavă cu un zgomot 
slab. Amândoi îngheţară. 

- La naiba! Nu credeam că va ieşi atât de uşor. 

Bersei întinse mâna şi îl rostogoli înainte şi înapoi 

cu multă delicateţe, cu arătătorul, pentru a evalua 
eventualele stricăciuni. 

- N-a păţit nimic. Oftă, uşurat. Pare să fie într-o stare 
excelentă. 

- E pergament? 

Bersei îl studie câteva clipe. 

- Mai mult ca sigur piele de vițel. 

- Ai umblat vreodată cu documente vechi? 

- Personal, nu, recunoscu el. 

- Nu putem să-l desfăşurăm, nu-i aşa? 

- Va trebui să ne documentăm. Pare într-o stare excelentă, 
dar în mod sigur e fragil. Există proceduri stricte, nu putem risca 
să-l distrugem. Încercă o clipă să-şi imagineze ce le putea 
dezvălui. Nu ai impresia că sunt prea multe dovezi aici? întrebă 
el şi se încruntă. 

- Poate. Dar am noutăţi şi mai interesante, spuse 
Charlotte, captându-i atenţia. 

- Rezultatele de la datarea cu carbon? 

- Mostra de os pe care i-am dat-o lui Ciardini, spuse ea 
dând din cap. 

- Ce-a găsit? întrebă Bersei, uitându-se nerăbdător la ea. 

- Eşti pregătit? Mostra a fost într-o stare atât de bună, 
încât avem o certitudine de 98,7% că oasele datează din 
perioada 5-71 d.Chr. 

Nesiguranţa apăru din nou în ochii italianului. Perioada de 
timp atât de limitată era aproape incredibilă. Cu mâna stângă îşi 
masă încet ceafa amorţită. 


- O informaţie fascinantă. 

- Şi aşchia de lemn... Pentru că tot a venit vorba, provine 
de la o specie indigenă de nuc. Avem un grad de certitudine de 
89,6% că datează din intervalul 18-34 d.Chr. 

Bersei se uită neliniştit la schelet, ca şi cum oasele ar fi 
revenit brusc la viată. 

- Când crezi că vei primi rezultatele analizei ADN? 

- Poate mâine. 

Aruncă o privire la pergamentul rulat. 

- Bine. Să continuăm şi să înregistrăm toate astea, zise el. 

Charlotte luă aparatul foto digital şi începu prin a 
fotografia interiorul osuarului. 

Adâncit în gânduri, Bersei îşi spuse că în această poveste 
complicată ceva nu părea să fie în regulă. Nu era de mirare că 
părintele Donovan apelase la cavaleria grea a ştiinţei. In orice 
caz, preotul ştia mai multe decât lăsa să se înţeleagă. 

După ce Charlotte fotografie şi pergamentul, Bersei îl 
împinse cu grijă în tubul de metal şi închise capacul. 

35 

PUNCTUL DE TRECERE EREZ, ISRAEL 

La sud-vest de lerusalim, la o oră de mers cu maşina, 
fermele prospere şi pline de verdeață din 

deşertul transformat al Israelului începuseră să dispară 
treptat, lăsând locul unui peisaj arid pe măsură ce se apropiau, 
pe Autostrada 4, de graniţa cu Fâşia Gaza. 

- Ai fost vreodată de partea cealaltă a gardului? întrebă 
Barton, făcând semn către stâlpii înalţi şi plasa de oţel a 
gardului de demarcaţie, construit de-a lungul frontierei de 51 de 
kilometri, care despărţea mica fâşie de pământ de coasta de 
sud a Israelului. 

- O singură dată, răspunse Razak posomorât, fără să intre 
în amănunte. 

Barton nu se simţea prea bine. Pentru că era unul dintre 
foarte puţinii europeni care se aventuraseră vreodată în acest 
teritoriu locuit de aproape 1300 000 de palestinieni, ar fi 
preferat un răspuns mai liniştitor din partea lui Razak, dat fiind 
că occidentalii erau ţintele preferate în materie de răpiri ale 
militanţilor islamici, de exemplu Brigada Martirilor El-Aqsa. 

În faţă, pe o lungime de trei kilometri, şoseaua vibra sub 
roţile vehiculelor care înaintau cu viteza unui melc - taxiuri, 


automobile particulare, furgonete şi camioane care aşteptau să 
primească autorizaţia de trecere prin punctul Erez. Trase pe 
dreapta, multe din ele aveau deja motoarele supraîncălzite. In 
lipsa oricărui adăpost, soarele dogoritor îi lovea fără milă pe 
motociclişti. 

Chiar şi cu geamurile închise, scâncetele copiilor şi mirosul 
gazelor de eşapament pătrundeau în interiorul Mercedesului 
echipat cu aer condiţionat. 

- Cine este, mai exact, omul cu care ne întâlnim? întrebă 
Barton. 

- Un vechi coleg de şcoală şi un bun prieten. Un om care 
împărtăşeşte multe dintre convingerile mele în legătură cu 
viitorul Orientului Mijlociu, îi explică Razak. Dacă nu te superi, 
te-aş ruga să mă laşi pe mine să vorbesc. 

- N-am nimic împotrivă. 

Au trecut aproape două ore până când au ajuns lao 
construcţie din metal asemănătoare cu un hangar fără uşi, care 
îi apăra de soare pe grăniceri. Drumul era blocat de baricade din 
beton şi sârmă ghimpată. Tancuri şi vehicule blindate erau 
staționate de ambele părţi ale porţii. 

Razak se întoarse către Barton. 

- Mai ai la tine scrisoarea pe care ţi-a dat-o poliţia? 

- Bineînţeles. 

- Bine. Am impresia că s-ar putea să avem nevoie de ea. 

Razak făcu tot posibilul să nu ia în seamă un taxi- metrist 
arab interogat de un grup de soldaţi pe banda de ieşire de pe 
autostradă. Doi câini lupi adulmecară automobilul în căutare de 
explozivi. Îşi aminti că evreii erau foarte de suspicioşi mai ales în 
privinţa şoferilor care ieşeau neînsoţiţi din Fâşia Gaza, ştiind că 
mulţi dintre ei fuseseră atentatori sinucigaşi. 

În sfârşit, soldaţii în echipament complet de luptă i-au 
făcut semn lui Razak să înainteze, fără să lase nici o clipă în jos 
ţevile armelor. Pe grinzile de oţel care susțineau acoperişul erau 
montate camere de supraveghere care priveau totul ca nişte 
ochi atenţi. Un soldat israelian tânăr şi zvelt făcu un pas înainte. 

- Deschideţi portbagajul şi daţi-mi actele, spuse el într-o 
arabă greoaie, întârziind o clipă în plus ca să admire liniile 
rafinate ale Mercedesului. 

Razak apăsă butonul de deschidere a portbagajului şi îi 
întinse soldatului paşapoartele. 


Doi soldaţi trecură de-a lungul automobilului, folosind 
oglinzi ca să vadă şasiul, inspectară interiorul şi se duseră spate 
să verifice portbagajul. 

Grănicerul se aplecă puţin pentru a-l vedea mai bine pe 
Barton. Dădu din cap. 

- Văd că nu sunteţi de-aici. Strâmbându-se, se întoarse 
din nou spre Razak şi-i spuse: Trebuie să fii 

nebun să intri acolo, mai ales acum. Cu maşina asta... şi 
cu el. Se uită de sus la Barton. Ce treabă aveţi acolo? 

Portbagajul se închise cu zgomot, făcând u-l pe englez să 
tresară. 

Arătându-i împuternicirea lui Barton, Razak îi explică 
militarului că poliţia îi cooptase în ancheta privind atacul de la 
Muntele Templului. Grănicerul părea în sfârşit mulţumit. 

- Intraţi cu grijă acolo. După poarta asta sunteţi pe cont 
propriu. 

Razak dădu din cap, apoi demară. Oftă prelung, de 
uşurare, şi manevră Mercedesul printre alte baricade de beton 
plasate sub un turn de control. 

Un sfert de oră mai târziu, mergeau spre sud pe şoseaua 
principală, iar la orizont se profila, deloc impresionant, oraşul 
Gaza. Clădirile erau din ce în ce mai înghesuite pe măsură ce 
Razak înainta cu grijă pe străzile ticsite de lume din centru, 
unde se mai vedeau încă ruinele unor case bombardate. Amintiri 
de durată ale atacurilor cu rachete lansate frecvent de 
israelieni. 

O vreme au tăcut amândoi, coleşiţi de tristeţea locului. 

- E îngrozitor, spuse în cele din urmă Barton. 

- Peste un milion de oameni înghesuiți pe un petic de 
pământ. Tonul lui Razak era sumbru. Condiţii sanitare oribile, 
instabilitate politică, economia la pământ... 

- Reţeta perfectă pentru revoltă. 

Parcând lângă bordură, Razak îi plăti unui băiat cu faţa ca 
o lună plină patruzeci de şekeli israelieni pentru a păzi maşina. 
Străzile erau pline de oameni. Aerul fierbinte, parcă mort, 
mirosea a canalizare. 

leşind din maşină, Barton încercă să evite privirile 
curioase ale palestinienilor care treceau pe lângă ei. 

- Ne întâlnim cu el acolo, spuse Razak, făcând un semn 
discret către o cafenea mică, plasată la un colţ de stradă 


aglomerat, la umbra unei moschei impunătoare, al cărei minaret 
străpungea sfidător cerul albastru. Să mergem. 

Contactul lui - un palestinian solid cu faţa lipsită de riduri 
şi cu barbă deasă - stătea deja la o masă şi sorbea ceai de 
mentă dintr-un pahar de sticlă. 

Zâmbind, Razak îl salută cu o binecuvântare şi o strângere 
de mână, apoi i-l prezentă lui Barton pe numele mic - Taheem. 

Englezul zâmbi şi-i întinse mâna. Remarcă fără să vrea că 
omul de vreo patruzeci de ani era îmbrăcat destul de elegant, 
într-un costum de bumbac bine călcat - spre deosebire de 
majoritatea palestinienilor din jur, care nu renunţaseră la ţinuta 
islamică tradiţională. Multe femei purtau chiar burka, veşmântul 
care le acoperea din cap până-n picioare. 

Zâmbetul lui Taheen dispăru când se uită de jur-împrejur 
înainte de a-i răspunde la salut. 

- Luaţi loc/ vă rog. 

- Putem să vorbim în engleză? întrebă Razak. 

Luându-şi brusc privirea de la Barton, Taheem 

ezită o clipă. 

- Sigur. 

- Atunci, prietene, spune-mi: cum stau lucrurile pe aici? 

Palestinianul îşi dădu ochii peste cap. 

- Unii s-au aşteptat ca retragerea evreilor să rezolve 
problema. Nici gând. Parlamentul este  năpădit de 
fundamentalişti care încearcă să declare război Israelului. 
Ajutoarele de la ONU şi din Occident au dispărut. Şi acum, cu 
povestea de la lerusalim... 

Tăcu şi privirea i se pierdu în gol. 

- Ştiu că e greu. 

- Sunt fericit că nu am pe nimeni aici, adăugă Taheem. ŞI 
tu? Ce mai faci, tot atât de bine ca maşina pe care-o conduci? 
Făcu semn către stradă: cam la 

treizeci de metri de ei, băieţelul le cerea insistent 

Ş x 

trecătorilor să se îndepărteze de Mercedes. 

- Da, spuse Razak zâmbind larg. 

- Mă bucur să aud asta. 

Chemă chelnerul şi-i ceru încă două ceaiuri. 

- După cum îţi închipui, spuse Razak pe un ton 
confidenţial, sunt nerăbdător să aflu ce-ai auzit despre furt. 


Palestinianul îi aruncă o privire lui Barton. 

- Nici o grijă, îl asigură Razak, Graham nu este evreu. 
Încearcă să ne ajute. 

Taheem nu mai spuse nimic până când chelnerul, care 
pusese pe masă încă două pahare, dispăru pe o uşă. 

- Presupun că ştii despre elicopter? îl întrebă el pe Razak. 

- Da. Israelienii încă îl caută. 

Palestinianul părea surprins. 

- Deci nu stii. 

Derutat, Razak se încruntă. 

- L-au găsit. 

- Eşti sigur? 

Sorbindu-şi ceaiul, Barton asculta uimit, încercând să nu ia 
în seamă găurile de gloanţe care se înşirau în linie dreaptă pe 
faţada din cărămidă a cafenelei. 

- Am auzit că un pescar a prins în năvoade câteva lucruri 
ciudate, acum trei zile, la câţiva kilometri de țărm. Erau piese 
dintr-un elicopter - perne de la scaune, veste de salvare... şi 
capul unui pilot, cu o cască evreiască. 

Şocat, Razak tăcu câteva clipe. 

- Cum e posibil să nu fi aflat nimeni? 

În cel mai bun caz, era sigur că Al-Jazeera şi-ar fi încercat 
norocul să difuzeze povestea, cu sau fără dovezi sigure. 

Taheem se uită iar în jur înainte să-i răspundă. 

- Se zvoneşte că Shin Bet l-a lichidat pe sărmanul om 
înainte să scape ceva ziariştilor. Dar nu înainte 

să-i fi spus fratelui său, prieten bun cu mine, care vrea să 
rămână anonim din motive uşor de înţeles, - Ce s-a întâmplat cu 
elicopterul? 

- In noaptea furtului mulţi l-au auzit zburând la mică 
altitudine, chiar deasupra caselor, şi l-au văzut îndreptându-se 
spre mare. Câteva minute mai târziu, unii au avut chiar norocul 
să vadă ceva asemănător cu o explozie, departe, la orizont. 

Simţindu-se brusc dezarmat, Razak şi-a dat seama că 
povestea lui Taheem îi confirma temerile că atât osuarul, cât şi 
elicopterul dispăruseră de mult. Schimbă o privire neliniştită cu 
Barton. 

- Asta nu-i tot, spuse Taheem. După cum ştiţi, când 
israelienii au ieşit din Gaza, au predat Autorităţii Palestiniene 
controlul asupra graniţei de sud cu Egiptul, De atunci au intrat în 


Gaza o mulţime de arme şi explozivi. Unele dintre ele au ajuns 
dincolo de gard, - Credeam că gardurile, spuse Razak perplex, 
sunt echipate cu senzori şi încărcături electrice care puteau 
detona explozivi. 

Erau elemente de intimidare eficiente, care opriseră 
tentativele teroriştilor sinucigaşi de a pătrunde în Israel. 

- Îţi explic imediat. 

Barton observă că palestinianul începuse să transpire 
abundent. 

- Cu puţin timp înainte de povestea de la Ierusalim, un 
elicopter a zburat de-a lungul gardului. Arătând spre vest, 
palestinianul trasă prin aer cu degetul ruta elicopterului înspre 
oraş. Nimic neobişnuit, continuă el. Cu toate acestea, unii spun 
că s-a oprit câteva minute chiar deasupra gardului,,, pe partea 
dinspre Gaza, O acţiune îndrăzneață pentru un elicopter al 
evreilor, ar zice unii, dat fiind că o ţintă atât de uşoară poate 
atrage oricând o rachetă. Sorbi o gură de ceai, îşi drese glasul şi 
continuă: Oricum, mi s-a spus că o anumită marfă a fost ridicată 
şi încărcată în elicopter. 

În ochii lui Razak se citea acum neliniştea. Evident. Era 
singurul mod de a păcăli punctele de control: evitarea lor totală. 

Taheem se aplecă şi continuă în şoaptă: 

- Mi s-a spus că totul a fost coordonat din Ierusalim. 

- Dar... 

Înainte ca Razak să rostească următorul cuvânt, capul lui 
Taheem explodă brusc. Un nor de sânge şi fragmente de ţesut 
împroşcă peretele cafenelei, urmat imediat de altceva, care 
ricoşă. Instinctiv, Razak se aruncă de pe scaun şi se întinse pe 
jos, trăgându-l şi pe Barton, în timp ce corpul fără viaţă al lui 
Taheem se aplecă în faţă şi căzu greu peste masă. 

Câţiva trecători ţipară şi o luară la fugă. 

- Dumnezeule! strigă Barton, tremurând de frică. Ce naiba 
a fost asta? 

Lovitura fusese atât de precisă, încât Razak îşi dădu 
seama imediat. 

- Un lunetist. 

Al doilea glonţ pătrunse în tăblia groasă de lemn şi trecu 
la câţiva milimetri de capul lui Razak. Şi el, şi Barton tresăriră 
violent. Al treilea ricoşă din trotuar în faţa lor, cât pe ce să 
atingă braţul lui Barton. 


- Trebuie să plecăm de-aici chiar acum, spuse Razak, 
întorcând precaut capul spre stradă. Va trebui să alergăm până 
la maşină. 

Barton respira întretăiat şi sudoarea îi picura de pe bărbie. 
Dădu din cap. 

- OK. 

- Ne despărţim şi ne întâlnim la maşină, spuse Razak, 
căutând în buzunar cheia de contact. Ai grijă să alergi aplecat şi 
neapărat spre mulţime. Întinse mâna în direcţia maşinii, acolo 
unde cei mai mulţi trecători încă nu ştiau că fuseseră trase 
focuri de 


armă- Eu mă duc pe partea cealaltă. E singura noastră 
şansă. Fugi! 

Amândoi săriră de sub masă şi o luară la fugă. Razak era 
gata-gata să fie călcat de un Ford break rablagit în timp ce 
traversa strada ca o săgeată. 

Barton se străduia să nu se lovească de trecători şi, în 
ciuda remuşcărilor, avea grijă pentru că îi plasa strategic între el 
şi trăgător. Se aştepta să fie doborât de lunetist dintr-o clipă în 
alta, dar când se apropie de Mercedes constată surprins că era 
teafăr şi nu mai auzise altă împuşcătură. Cu coada ochiului îl 
văzu pe Razak, care venea spre el prin mulţime. 

Luminile  Mercedesului  clipiră când arabul deblocă 
portierele cu telecomanda. 

Barton se chinui să deschidă o portieră. Se aruncă în 
Mercedes şi o trânti după el, apoi se uită prudent în partea 
cealaltă şi îl văzu pe băieţelul palestinian care ţinea deschisă 
portiera din partea şoferului de parcă era un valet în livrea în 
faţa unui hotel. O clipă mai târziu, îl văzu şi pe Razak care se 
apropia făcând slalom prin trafic. Arabul sări şi el în maşină şi 
introduse cheia în contact, în timp ce băiatul închidea portiera. 
Razak îi făcu semn puştiului să plece exact când un glonţ îi 
perforă tâmpla şi îl dobori pe trotuar. 

Acum trecătorii pricepuseră ce se întâmpla şi brusc se 
dezlănţui haosul. Oamenii se risipiră în toate direcţiile. 

Razak apăsă acceleraţia până la podea şi maşina ţâşni. 

Nimeni nu mai trăgea în ei. 

Cu respiraţia tăiată şi şocaţi, cei doi schimbară o privire. 


- Ce-a fost asta? întrebă Barton, căruia îi tremurau 
mâinile. 

Razak se uită la englez, dar nu era în stare să-i răspundă. 
Timp de câteva minute merseră în tăcere pe străduţele înguste 
către şoseaua principală. 

Fără nici un avertisment, spatele Mercedesului sări către 
stânga cu un zgomot asurzitor de metal strivit şi sticlă 
sfărâmată, în timp ce Razak şi Barton erau aruncaţi într-o parte 
şi în cealaltă cât pe ce să fie aruncaţi de pe scaune. 

Razak reuşi, fără să ştie cum, să recapete controlul 
maşinii, dar numai după ce se urcă pe o bordură şi reveni pe 
stradă. Întoarse puţin capul şi văzu un Fiat vechi cu botul 
şifonat, care ieşise din intersecţie şi accelera pe urmele lor. 
Razak observă că şoferul avea un însoțitor şi amândoi purtau 
cagule. Când văzu că pasagerul ieşise pe jumătate pe fereastră 
şi îndrepta spre ei un AK-47, urlă la Barton: 

- Jos! 

Arheologul se ghemui sub bord exact când un roi de 
gloanţe făcu ţăndări ce mai rămăsese din lunetă şi parbrizul, 
stropind u-i cu o ploaie de cioburi. Două gloanţe se înfipseră 
adânc în consola stereo, provocând o jerbă de scântei. 

Aplecându-se cât putea de mult, Razak traversă în viteză 
încă două intersecţii, apoi făcu un viraj larg pentru a intra pe 
şosea şi acceleră spre nord. Alte împuşcături în succesiune 
rapidă pe partea şoferului, şi Razak simţi un glonţ înfigându-se 
în scaunul lui, cât pe ce să-l rănească la subsuoară. 

Drumul se deschidea liber în faţă. Cu adrenalina pulsând, 
Razak apăsă pedala de acceleraţie până la fund. Motorul 
Mercedesului urlă şi arabul simţi că se lipeşte de spătarul 
fotoliului. Ca prin minune, maşina suportase bine coliziunea, 
deşi volanul trăgea tare spre stânga şi vibra nebuneşte. Se uită 
la Barton care, bineînţeles, era complet şocat. 

- Ţi-e rău? 

- Ne mai urmăresc? 

Razak se uită în oglinda retrovizoare. 

- Da, dar nu cred că vor fi în stare s-o ţină aşa. 

Alte gloanţe şuierară pe lângă maşină. 

În timp ce treceau în viteză pe lângă baricadele din beton 
ale punctelor de control abandonate, Razak nu-i scăpă din ochi 


pe urmăritori. După cum prevăzuse, Fiatul - scuipând acum fum 
cenuşiu - pierdea repede teren. 

Oftând de uşurare, Razak încercă să se calmeze. Se gândi 
o clipă la Farouqg, care evident că nu va fi încântat când va 
vedea în ce hal ajunsese dragul lui Mercedes. 

La cinci sute de metri de punctul de trecere a frontierei, 
Razak văzu în oglindă că Fiatul se opreşte brusc. In faţă, coada 
de maşini care aşteptau să treacă în Israel nu era prea lungă - 
ceea ce şi speraseră urmăritorii, se gândi Razak, o ultimă ocazie 
să tragă mai precis. 

- Poţi să te ridici, îi spuse el lui Barton. 

- inţeleg de ce nu te-ai mai întors aici, zise englezul, 
aşezându-se din nou pe scaun şi scuturându-şi cu grijă cioburile 
din păr. 

Razak frână şi trecu printre baricadele de sub turnul de 
pază. Oprindu-se în faţa adăpostului grănicerilor, aşteptă până 
când soldaţii îi făcură semn să înainteze. Alarmaţi la vederea 
Mercedesului pe jumătate distrus, înconjurară imediat maşina, 
cu armele în poziţie de tragere, şi le strigară să nu se mişte. 

Apoi, acelaşi militar care le dăduse voie să intre în Gaza 
făcu un pas înainte. Strâimbându-se, îşi azvârli arma pe umăr şi 
îşi puse mâinile în şolduri, apoi se uită atent la exteriorul jalnic 
al Mercedesului. Se aplecă la fereastra lui Razak, rămasă fără 
geam, şi spuse batjocoritor: 

- V-aţi întors repede. Sper că v-a plăcut. 

Imediat după ora cinci, părintele Donovan intră în 
laborator. 

- Văd că iar lucraţi târziu, spuse el, zâmbindu-le prietenos. 

- Vrem să ne asigurăm că Vaticanul primeşte cât merită 
pentru banii pe care îi cheltuieşte, îi răspunse Bersei. 

- Aveţi nevoie de ceva? Orice. 

Cei doi schimbară o privire. 

- Nu, zise Charlotte. Laboratorul este utilat perfect. 

- Foarte bine. 

Privirea plină de curiozitate a lui Donovan alunecă de la 
schelet la osuarul deschis. Bersei îşi desfăcu larg braţele şi zise: 

- Sunteţi de acord să trecem repede în revistă tot ce-am 
găsit până acum? 

- Da, sigur, spuse preotul, vizibil încântat. 

Timp de cincisprezece minute, Giovanni şi Charlotte 


i-au prezentat un rezumat al studiului anatomo-pa- tologic 
şi rezultatele datării cu carbon şi i-au arătat obiectele ascunse în 
compartimentul secret al osuarului. Bersei a păstrat tot timpul o 
atitudine obiectivă, aproape clinică, iar Charlotte i-a urmat 
exemplul. 

judecând după reacţiile preotului la rezultatele preliminare 
- care acoperiseră o gamă largă, de la surprindere şi curiozitate 
sinceră până la îngrijorare stăpânită cu privire la indiciile 
evidente de crucificare - Charlotte îşi dădu seama că era posibil 
ca Donovan să nu fi ştiut ce conţine osuarul. Observă că cilindrul 
de bronz părea să-i stârnească interesul mai mult decât orice 
altceva: de câte ori se uita la el, era în acelaşi timp neliniştit şi 
uimit. Incercă să vadă dacă şi Bersei observase asta şi privirea 
lui îi spuse că aşa era. 

- Ascultaţi-mă, părinte, adăugă italianul, este una dintre 
cele mai remarcabile descoperiri arheologice pe care le-am 
văzut vreodată. Nu ştiu ce sumă a plătit Vaticanul pentru osuar, 
dar aş spune că aveţi aici o relicvă nepreţuită. 

Uitându-se cu atenţie la preot, Charlotte observă că 
Donovan era mulţumit, ba chiar mai mult decât atât, uşurat. 

- Sunt sigur că superiorii mei vor fi încântați, spuse el, 
ochii săi rătăcind din nou către schelet. Nu vreau să vă împing 
de la spate, dar credeţi că aţi putea să prezentaţi vineri un 
raport oficial despre descoperirile voastre? 

Bersei se întoarse spre Charlotte, să vadă dacă era de 
acord. Ea dădu în cap. ltalianul i se adresă din nou lui Donovan: 

- Vor fi necesare anumite pregătiri, dar nu văd nici o 
problemă. 

- Foarte bine, spuse preotul. 

- Dacă nu mai este altceva, părinte, eu ar trebui să plec. 
Nu vreau să o las pe soţia mea să mă aştepte prea mult. 

- Te rog, nici eu nu vreau să te rețin, spuse părintele. V-aş 
fi recunoscător dacă amândoi veţi găsi timp să mă ţineţi la 
curent. 

Bersei dispăru în birou pentru a-şi lăsa acolo halatul. 

- E un mare familist, îi şopti Charlotte lui Donovan. Soţia 
lui e foarte norocoasă. 

- O, da, zise Donovan. Dr. Bersei are un suflet de aur... Ne- 
a fost de mare folos de-a lungul anilor. După o pauză, părintele 
adăugă: Spune-mi, dr. Hennesey, ai mai fost la Roma înainte? 


- Nu. ŞI, cinstit vorbind, n-am avut timp să mă aventurez 
peste râu. 

- Pot să-ţi sugerez un traseu? 

- Mi-ar face plăcere. 

Şi chiar aprecia sincer bunăvoința lui Donovan. Deşi ducea 
o viaţă retrasă, nu ezita să dea sfaturi laice unui călător 
singuratic. 

- Dacă nu ai planuri pentru astă seară, ţi-aş recomanda 
călduros un tur de noapte pe jos, spuse el. Incepe la şase şi 
jumătate în Piazza Navona, exact vizavi de Podul Sant' Angelo. 
Ţine cam trei ore. Ghizii sunt extraordinari şi vei avea ocazia să- 
ţi faci o idee generală despre oraşul vechi. Se uită la ceas. Dacă 
pleci direct de-aici, ajungi la timp. 

- Sună grozav. 

- În mod normal se fac rezervări cu două zile înainte, 
observă el, mai ales în timpul sezonului. Dar, dacă te 
interesează, permite-mi să dau un telefon şi să-ţi rezerv un bilet. 

- Sunteţi foarte amabil, răspunse ea. 

Bersei tocmai ieşea din birou. 

- Dr. Hennesey, părinte Donovan, vă urez o seară bună, 
zise el, uitându-se pe rând pe amândoi şi înclinând u-se uşor. 
Apoi se întoarse către Charlotte şi adăugă: Ne vedem mâine 
dimineaţă la aceeaşi oră. Vezi să nu stai până târziu în oraş. 

37 

ROMA 

După ce trecu Podul Sant'Angelo, Charlotte se plimbă 
tacticos pe Via Zanardelli, până la capăt, şi mai merse pe două 
străduţe înainte de a intra în vasta Piazza Navona, ovală ca un 
hipodrom. Se grăbi să ajungă la imensa fântână în stil baroc 
care trona în mijlocul pieţei - Fontana dei Quattro Fiumi, fântâna 
celor patru fluvii - şi zări grupul pentru,turul de la sase şi 
jumătate adunat în jurul âveih 

'j j X *E.N. ROMAN»'* 

215 

pe piept un ecuson din plastic - probabil ghidul. Charlotte 
se opri lângă ei şi aşteptă răbdătoare pe margine, admirând 
uriaşul obelisc al fântânii şi cele patru statui de marmură, opera 
lui Berniniz patru uriaşi care întruchipează Gangele, Dunărea, 
Nilul şi Rio de la Plata. 


Câteva clipe mai târziu, ghidul înalt se apropie de ea, 
verificând lista cu participanţii confirmaţi. Ridică privirea, zâmbi 
vesel, apoi încremeni o clipă când văzu ochii uimitori ai 
Charlottei. 

- Trebuie să fiţi Charlotte Hennesey, spuse el amabil, într-o 
engleză aproape perfectă, punând degetul în dreptul unui rând 
scris de mână la capătul de jos al listei. 

- Aşa e, răspunse ea. 

Ghidul avea un surâs perfect şi ochi blânzi, trăsături 
plăcute şi o claie de păr lung şi des, dar îngrijit. 

- Mă numesc Marco. Părintele Donovan mi-a telefonat mai 
devreme şi mi-a spus că veniţi. Este o plăcere să vă avem 
printre noi în seara asta. 

- Vă mulţumesc că aţi acceptat, deşi aţi fost anunţat atât 
de târziu. 

Un glas puternic, cu accent pronunţat, se auzi brusc lângă 
Marco, peste umărul ei stâng. 

- Poate mai aveţi loc pentru cineva? 

Charlotte şi ghidul se întoarseră în acelaşi timp. 

Zâmbetul i se şterse imediat când îl văzu pe Salvatore 
Conte stând în spatele ei şi rânjind. 

Marco părea iritat din cauza întreruperii. 

- Numele dumneavoastră? 

- Nu contează, zise Conte. Cât costă biletul? 

- Imi pare rău, spuse tăios ghidul, măsurându-l din cap 
până-n picioare şi arătându-i lista, nu mai avem locuri. Dacă 
vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră, poate găsesc un 
bilet pentru turul de sâmbătă. 

Conte îşi desfăcu larg braţele şi se uită teatral de jur- 
împrejur, apoi la ecusonul ghidului. 

- Hai... Marco, nu cred că nu mai poţi lua încă un client. E 
loc berechet aici, nu-i aşa, Charlotte? Ridică o sprânceană şi se 
uită la ea, aşteptând un răspuns. 

Uluită de grosolănia lui, Charlotte îi evită privirea şi nu 
spuse nimic. 

- Cât? întrebă Conte, ducând mâna la buzunar. 

Clătinând din cap, Marco strânse mai tare planşeta cu 
lista. Işi dădea seama perfect că individul o deranja pe invitata 
Vaticanului. Femeia nici măcar nu se uita în ochii lui. 


- Nu eu fac regulile, signore, spuse calm ghidul, în italiană. 
Vă rog să fiţi atât de amabil şi să contactaţi biroul nostru central 
dacă vreţi să faceţi vreo reclama ţie. Aici nu e locul potrivit. 

Incruntându-se şi făcând o mutră acră, Conte îl împunse în 
piept cu arătătorul şi-i răspunse tot în italiană: 

- Ar trebui să ai mai mult respect pentru concetăţenii tăi, 
ghidule. Nu e de mirare că-ţi câştigi pâinea plimbându-te pe 
străzi şi spunând poveşti turiştilor. Ei bine, am şi eu o poveste 
pentru tine. Se aplecă spre el. Ai grijă, străzile Romei pot fi 
periculoase noaptea. Nu ştii niciodată cu cine te întâlneşti într- 
un colţ întunecat. E vorba de un simplu bilet, nu de un lingou de 
aur, adăugă el, savurând jena ghidului.. 

Charlotte nu pricepuse mai nimic din schimbul de cuvinte, 
dar în ochii lui Marco se citea o nelinişte din ce în ce mai mare. 

Conte se întoarse spre ea. 

- M-am gândit că ţi-ar plăcea să te însoţească cineva, 
spuse el, cu un aer de martir. Noapte bună, dr. Hennesey. 

Mercenarul făcu doi paşi înapoi, se răsuci pe călcâie şi 
traversă cu paşi mari piaţa. 

- Imi cer scuze, îi spuse ea ghidului. 

Marco înghiţi în sec de două-trei ori pentru a-şi recăpăta 
glasul. 

- E un prieten de-al dumneavoastră? 

- Nici gând. Şi mulţumesc că nu ai cedat. Mi-ar fi stricat 
toată seara. 

- Bine, atunci, spuse Marco şi îşi trecu mâna prin păr în 
timp ce încerca să se liniştească. Cred că putem porni. 

In timp ce ghidul se prezenta şi descria pe scurt itinerarul, 
Charlotte îl căută cu privirea pe Conte, oftând de uşurare când 
constată că dispăruse. Cine era oare acest personaj? Cum era 
posibil ca un individ atât de înfiorător să aibă vreo legătură cu 
Vaticanul? 

l-a trebuit aproape o oră să uite întâlnirea ciudată din 
Piazza Navona. Dar încet-încet a uitat-o, captivată de 
extraordinara istorie a Romei, povestită fără efort de Marco. 
Ghidul a condus grupul într-o călătorie uimitoare prin renumitul 
templu circular al oraşului, Panteonul, terminat în anul 125 
d.Chr. de împăratul Hadrian. Acolo Charlotte s-a minunat privind 
uriaşa cupolă interioară care părea să sfideze legile fizicii, 


plutind pe lumina care se scurgea prin deschiderea circulară din 
centrul ei. 

Apoi au ajuns la răscrucea celor trei drumuri - tre vie 
uriaşa Fontana di Trevi construită de Nicola Salvi în stil baroc, cu 
tritonii ei care trăgeau carul lui Neptun, o scoică uriaşă. Au 
trecut de Piazza di Spagna chiar pe sub cele 138 de trepte care 
urcă spre clopotniţele gemene ale bisericii Trinită dei Monti. 

Câteva străzi mai departe era II Vittoriano, un monument 
din marmură de Brescia care atrage privirile (majoritatea 
romanilor nu ar fi fost atât de poli- ticoşi) şi pe care cei mai mulţi 
îl compară cu un uriaş tort de nuntă trântit în centrul vechii 
Rome, inaugurat în 1925 în onoarea lui Vittorio Emanuele Il, 
primul rege al Italiei unificate. 

Când grupul de turişti a urcat pe Colina Capi- tolină - 
singura rămasă la vedere dintre celebrele şapte coline ale Romei 
antice - şi a trecut printre arca» dele şi coloanele ruinate ale 
Forumului, soarele se stingea la orizont, iar pe cerul limpede al 
nopţii se aprindea luna nouă. Charlotte Hennesey se pierduse 
complet în umbrele trecutului imperial al Romei. 

Când grupul s-a apropiat de Colosseum, oraşul căpătase o 
altă identitate şi era scăldat în lumini strălucitoare- Plimbându- 
se în jurul amfiteatrului circular înalt de patruzeci şi opt de 
metri, cu cele trei etaje de porticuri din travertin, Charlotte 
putea să jure că auzea ciocnirea săbiilor şi urletele leilor. 

Apoi s-a întors brusc la realitate când a zărit o fracțiune de 
secundă silueta unui gladiator modem dispărând în beznă. Deşi 
voia să creadă că se înşelase, nu exista nici o îndoială: era 
Salvatore Conte. 

JOI 

38 

MUNTELE TEMPLULUI 

La câteva minute după ora nouă, Barton trecu pe lângă 
Akbar, apoi prin spărtura din zid. Razak era deja în criptă, în 
picioare, cu braţele încrucişate la piept, îmbrăcat cu pantaloni 
de bumbac călcaţi perfect şi o cămaşă de un alb imaculat. Dacă 
Barton n-ar fi ştiut adevărul, ar fi putut jura că musulmanul 
încerca să se împace cu locul acesta. 

- Afară e din ce în ce mai rău. 

- Da. 

Barton îşi scutură praful de pe pantaloni. 


- Spune-mi, cum a reacţionat Farouqg când a văzut 
maşina? 

- Nu prea bine, răspunse Razak. 

Era de la sine înţeles. Seara trecută, Faroug ţipase la el 
când văzuse că preţiosul lui Mercedes devenise o epavă. „Nu 
trebuia să te las să te duci! Eşti total iresponsabil! Trebuia să-ţi 
dai seama că nu e bine, Razak. Şi pentru ce? Ce-ai câştigat 
ducându-se acolo?" Parcă era iar un adolescent neascultător. 

- Noroc că are asigurare, şi crede-mă, un palestinian n-o 
obţine prea uşor. 

- l-ai spus ce am aflat? 

Razak clătină din cap şi duse un deget la buze, făcând 
semn către Akbar. Il apucă de braţ pe englez şi îl trase la 
peretele din spate. 

- Nu cred că e pregătit pentru aşa ceva, şopti el. 

Razak nu prea dormise, încercând să-şi dea seama cine 
trimisese asasinii pe urmele lor. Bănuia că Shin Bet încerca să 
facă curăţenie. Acum el şi Barton riscau să împărtăşească soarta 
lui Taheem dacă nu găseau cât mai repede răspunsuri. 

- Aminteşte-ţi ce am discutat, adăugă el, nu trebuie să 
spui nimănui ce am auzit sau ce s-a întâmplat ieri. Nu ştim care 
pot fi consecinţele. 

Barton dădu din cap. 

- Bine, acum spune-mi, ce ne aduce înapoi aici? întrebă 
Razak. 

Arheologul îşi adună gândurile. 

- Aşa cum ţi-am spus ieri, m-am gândit mult la cripta asta. 
Sunt unele detalii care pur şi simplu nu se potrivesc. Barton se 
duse în mijlocul camerei şi se uită de jur-împrejur. M-am gândit 
la losif din Arimateea, la statutul, puterea şi banii lui. Mă 
nelinişteşte că în această criptă lipsesc multe elemente pe care 
m-am aşteptat să le văd în mormântul unei familii înstărite. 

- Adică? 

- Rafinament, de pildă. Nu văd nimic aici care să sugereze 
poziţia socială sau bogăţia. Este doar o încăpere obişnuită 
săpată în piatră - fără ornamentaţii, fără pilaştri, fresce sau 
mozaicuri. Nimic. 

Razak dădu din cap, încercând să-şi păstreze răbdarea. 
Pentru un musulman simplitatea mormântului nu era ceva 
neobişnuit. 


- Poate că losif a fost un om de o modestie exemplară. 

- Poate. Dar îţi aminteşti ce ţi-am spus, că trupul a fost 
lăsat să se descompună un an înainte de a fi pus în osuar? 

- Greu de uitat, spuse Razak sec. Sper că acest detaliu are 
importanţa lui. 

- Crede-mă, în vechile cripte evreieşti vezi cel puţin o nişă 
numită loculus - un mic tunel de vreo doi metri. Se gândi la 
mormântul pe care părintele Demetrios i-l arătase în Biserica 
Sfântului Mormânt. Acolo ar fi fost depus trupul. 

- Nu văd aşa ceva, spuse Razak uitându-se ostentativ la 
pereţi. 

- Exact, întări Barton, ridicând o mână. Ceea ce m-a şi 
făcut să mă gândesc mai bine la planul criptei. Erau zece 
osuare, deci în mod normal s-a intrat şi s-a ieşit de multe ori din 
criptă. A fost necesar cel puţin un drum până aici după fiecare 
deces al unui membru al familiei, altul pentru ritualurile sacre 
Tahara şi ultimul pentru a transfera în osuar osemintele curățate 
de păcate. Asta înseamnă minimum trei vizite pentru fiecare 
mort. 

- Am înţeles. 

- Când am studiat aceste vestigii zilele trecute, spuse 
Barton arătându-i osuarele, am avut senzaţia că membrii acestei 
familii au murit în acelaşi timp. 

- De ce? întrebă Razak, surprins. 

- Recunosc, nu sunt expert în medicină legală, dar 
scheletele parcă ar fi descins dintr-o fotografie de familie. Se 
uită la cele nouă osuare. Diferenţele de vârstă arată o progresie 
normală, fără vreo suprapunere aparentă - un tată bătrân, o 
mamă mai tânără şi nici unul dintre copii mai mare de douăzeci, 
maximum treizeci de ani. M-aş fi aşteptat ca membrii unei 
familii numeroase să moară într-un mod aleatoriu, adică cel 
puţin unii dintre copii să ajungă la o vârstă mai înaintată. 

- Ciudat. 

- Mai mult decât atât, continuă Barton, vezi vreun semn 
că ar fi existat o intrare? 

Razak se uită în jur, deşi nu avea de ce. 

- Se pare că singura cale de intrare şi de ieşire este acolo, 
spuse el în tinzând braţul spre spărtura provocată de explozie. 

- Exact, zise Barton, dând din cap. Şi uită-te aici. Se 
apropie de spărtură şi îi făcu semn lui Razak să-l urmeze. Vezi? 


Barton desfăcu mâinile, arătând-i grosimea zidului. Are cam o 
jumătate de metru, preciză el. Acum uită-te aici. Vezi cărămizile 
astea? Ciocăni uşor în partea dinspre ei. Sunt la fel. Ciocăni pe 
partea dinspre moschee, apoi se întoarse iar către criptă, 
urmărit cu atenţie de Razak. Este acelaşi tip de cărămidă folosit 
peste tot. Coincidenţă? Poate că nu. 

Razak începea să priceapă. 

- Stai o clipă. Se apropie mai mult şi se aplecă, urmărind 
circumferința  spărturii. Era evident că zidurile fuseseră 
construite după un plan precis. Vrei să spui că ambele părţi ale 
zidului au fost ridicate în acelaşi timp? 

- Absolut. Cripta a fost izolată de acea sală, spuse el, re 
ferind u-se la moscheea Marwani, chiar în timpul construcţiei. 
Uită-te la singura cale de acces aici înainte de ridicarea zidului. 
Barton făcu câţiva paşi înapoi şi desfăcu mâinile, pentru a 
scoate în evidenţă lăţimea porțiunii în care stânca cioplită 
fusese înlocuită cu cărămidă. 

Razak se dădu înapoi pentru a vedea mai bine ce voia 
englezul să-i arate. Intorcându-se din nou la spărtură, examină 
spaţiul pe care îl acoperise zidul din cărămidă. Era lat, desigur, 
dar nu mai lat decât dublul unei uşi de dimensiuni normale. 

- Ce crezi că înseamnă asta? 

- E un indiciu solid că hoţii noştri nu au fost primii oaspeţi 
nepoftiţi aici. Mi se pare limpede că această încăpere nu a fost 
proiectată drept criptă. 

Musulmanul se uită la el, uimit. 

- Da, ce vezi aici este un fel de cameră de valori, 
construită pentru depozitare şi securitate, îi explică Barton. Are 
o legătură evidentă cu Grajdurile lui Solomon. Şi cred că ştiu 
cine e autorul proiectului. Văzu în minte crucile cioplite pe 
stâncă, deasupra siluetei masive a părintelui Demetrios - 
imaginea care îl ajutase să pună la punct această nouă teorie. 

Razak reflectă o vreme, încercând să-şi amintească istoria 
acestui loc aşa cum o cunoştea el. Ştia bine că sala 
transformată acum în moscheea Marwani fusese, cu secole în 
urmă, un simplu grajd. Un grajd folosit de... Dintr-odată, se 
destinse. 

- Cavalerii Templieri? 

Barton zâmbi şi dădu din cap. 


- Exact. S-a întâmplat demult, dar mulţi arheologi sunt de 
părere că ei au construit Grajdurile lui Solomon. Ce ştii despre 
istoria templierilor? 

Fără să fie impresionat de faptul că arheologul se aventura 
din nou în istorie, Razak i-a povestit ce aflase din lecturile sale 
surprinzător de bogate cu privire la acest subiect. La urma 
urmelor, îşi spunea el, pentru a înţelege lupta modernă între 
Răsărit şi Apus trebuie să deschizi măcar o carte de istorie. 

Cavalerii Săraci ai lui Christos şi Templul lui Solomon 
fuseseră întemeiate în 1118 d.Chr., adică după prima Cruciadă. 
Cavalerii Templieri erau un ordin de monahi-mercenari militanţi, 
angajaţi de papalitate să apere regatul redobândit al 
lerusalimului de triburile musulmane din jur, asigurând libera 
trecere a pelerinilor europeni. Îşi câştigaseră notorietatea şi 
deveniseră temuţi din cauza tacticii lor eficiente şi a 
jurământului fanatic de a lupta până la ultima suflare în numele 
lui Isus Christos. Templierii păstraseră controlul asupra Muntelui 
Templului până când fuseseră măcelăriți de o armată condusă 
de Saladin, în bătălia de la Hattin, în secolul al XII-lea. Folosiseră 
exact Domul Stâncii ca centru de comandă, sub numele latin 
Templum Domini sau Templul Domnului. 

Barton a fost impresionat şi i-a spus-o. Nu erau mulţi evrei 
sau chiar creştini care puteau etala prompt asemenea 
cunoştinţe despre cele mai delicate momente din istorie. 

- Osuarele au fost transferate aici din alt loc, unde se 
desfăşuraseră iniţial ritualurile cuvenite. Dacă susţinem teoria 
că aceasta este o criptă, continuă Barton, înseamnă că a fost 
construită de Cavalerii Templieri pentru a proteja osuarele. 

- Sau o comoară, zise repede Razak. Să nu uităm această 
posibilitate. Nu prea îi plăcea hotărârea arheologului de a asocia 
furtul cu rămăşiţele pământeşti ale unui profet venerat. La urma 
urmelor, nu au fost foarte bogaţi? Au jefuit moscheile şi casele 
musulmanilor, au mituit oficialităţile... 

- Ai dreptate, templierii au adunat o avere, în general 
jefuită de la inamicii învinşi. Papa le-a permis chiar să perceapă 
dări, să ia zeciuială. In cele din urmă au devenit bancheri. 
Templierii au fost echivalentul medieval al... ce exemplu să-ţi 
dau... American Express. Ştii, înainte de a porni în călătoria către 
Pământul Sfânt, pelerinii europeni depuneau bani la o lojă locală 
a templierilor unde li se dădea un bilet de depunere codificat. 


Când ajungeau la lerusalim, schimbau biletul de depozit pe banii 
aflaţi în circulaţie acolo. 

- Şi atunci cum poţi fi atât de sigur că în cripta asta nu era 
comoara lor? 

- Nu vom şti sigur niciodată, recunoscu Barton. Totuşi, 
pare prea puţin probabil să-şi fi ascuns aici pe vecie banii 
necesari pentru tranzacţiile zilnice. 

- Nu era bună pentru... hai să le spunem lichidităţi, 
consimţi Razak, dar ar fi fost perfectă pentru valori de care nu 
aveau nevoie pe termen scurt. 

- Punct lovit, zise Barton. Pe de altă parte, inscripţia de pe 
peretele din spate nu se referă la aşa ceva. Sunt doar numele 
morţilor. Se apropie din nou de osuare şi se uită la ele un timp, 
încercând să găsească o explicaţie. Dacă au fost aduse aici 
pentru a fi ascunse, unde le-au găsit? şopti el. 

- Sunt încă nelămurit, spuse Razak. Cum putea fi săpată o 
criptă secretă sub un loc atât de public? 

- M-am gândit mult la asta şi acum povestea devine foarte 
interesantă. Barton se apropie de el. In secolul l, Casa 
Sanhedrinului - locul în care autorităţile evreieşti se adunau şi 
ţineau procese - era plasată exact deasupra Grajdurilor lui 
Solomon. Se spune că pe vremea aceea esplanada era ciuruită 
de pasaje secrete. Multe dintre el duceau la sanctuarul interior 
al templului, adăugă el în gând. Ca membru al Conciliului, losif 
ar fi avut acces la ele şi la scara ce ducea direct la încăperile 
subterane, adică ar fi putut să construiască cripta fără să afle 
cineva. 

- lar acest Iosif din Arimateea. Chiar de acolo era originar, 
presupun. 

- Aşa spune Scriptura, zise Barton, dând din cap. 

- Atunci, poate că mormântul iniţial se afla pe pământul 
lui losif, acolo unde locuia familia lui. 

- Poate, răspunse Barton fără prea mare convingere. Dar 
Razak îl obligase să se gândească: era oare posibil ca prima 
criptă să fi fost sub Biserica Sfântului Mormânt? Nu prea, dat 
fiind că bazilica fusese acolo cu mult înainte de sosirea 
cruciaților. Problema e că nimeni nu ştie ce înseamnă în realitate 
Arimateea, adăugă el. Unii cred că a fost un oraş iudeu. Toată 
problema asta ţine de conjunctură. 


- Presupunând că te afli pe o pistă corectă, cum presupui 
că au găsit hoţii locul acesta? 

Razak văzu iar fata lui Taheem transformată de glonţ într-o 
masă informă şi însângerată şi îşi dori din tot sufletul să 
găsească ceva util pentru autorităţi, ceva care să încheie cu 
bine ancheta. 

Barton oftă adânc şi îşi trecu degetele prin păr. Erau 
atâtea aspecte pe care trebuia să le ia în considerare. 

- Singurul lucru care îmi vine în minte este că hoţul a pus 
mâna pe un document oarecare. Locul de înhumare trebuie să fi 
fost descris într-un text antic. Au făcut spărtura mult prea precis, 
probabil că au măsurat distanţele. 

- Cine ar putea să aibă aşa ceva? 

- Nu ştiu. Uneori pergamentele sau cărţile au rămas zeci 
de ani la vedere, în muzee, uitate şi netraduse. Poate vreun 
angajat bigot al unui muzeu, spuse el cu jumătate de gură, dar 
apoi se gândi că, la urma urmei, nu era o ipoteză chiar atât de 
exagerată. 

Razak părea sceptic. 

- N-a apărut nimic pe piaţa de antichităţi? 

- Am controlat din nou azi-dimineaţă toate anunţurile noi, 
zise englezul clătinând din cap. Nimic. 

Fără nici o avertizare, podeaua se clătină sub picioarele lor 
şi auziră imediat un uruit îndepărtat, ca un ecou. Alarmaţi, 
Barton şi Razak întinseră instinctiv braţele să se sprijine de 
perete. 

Totul se termină la fel de repede cum începuse. Deşi 
evenimentul putea fi confundat foarte uşor cu un cutremur de 
mică magnitudine, amândoi şi-au dat seama imediat că fusese 
cu totul altceva. 

39 

CETATEA VATICANULUI 

Puțin după ora 9 dimineaţa, părintele Donovan sună la 
interfonul din laborator şi-l anunţă pe Bersei că Charlotte 
primise un telefon din Statele Unite. 

- Du-te să vorbeşti, o îndemnă italianul. Charlotte se grăbi 
să ajungă la telefon, scoţându-i 

pe drum masca de protecţie. Înainte să răspundă, apăsă 
pe butonul de deschidere a difuzorului. 

- Charlotte Hennesey. 


- Eu sunt. Evan. 

Auzindu-i glasul, chiar şi în receptorul minuscul, se înfioră. 

- Bună, Evan. Cât e ceasul la voi? 

- Foarte devreme sau foarte târziu, depinde cum vrei s-o 
iei. Oricum, tocmai am terminat cu mostra ta. _ 

O notă din vocea lui o avertiză că se întâmplase ceva. Il 
auzi răsfoind nişte hârtii. 

- Aşteaptă puţin. Îşi scoase repede mănuşile şi ridică 
receptorul. OK, spuse ea. 

Aldrich continuă imediat: 

- Am început cu o simplă analiză spectrală a cariotipului 
pentru a-mi face o idee preliminară asupra calităţii ADN-ului. Ştii 
ce căutam... perechile de cromozomi. Atunci am observat ceva 
foarte ciudat. 

- Ce? S-a întâmplat ceva? 

- Da, Charlotte. Rezultatul a fost 48 XY. 

Intr-o analiză spectrală a cariotipului, cromozomii 

sunt marcați cu vopsea fluorescentă şi sortaţi după culori 
în perechi, pentru a detecta aberaţiile genetice. Pentru că 
fiecare individ moşteneşte 22 de cromozomi de la fiecare 
părinte, un cromozom X de la mamă şi un cromozom 
suplimentar de la tată, rezultatul tipic ar fi fost 46 XX pentru 
femei şi 46 XY pentru bărbaţi. 

Dar 48 XY? Hennesey îşi răsuci un cercel între degetul 
mare şi arătător, încercând să asimileze mai bine ideea. Vestea 
bună: sexul era categoric masculin. Acest lucru corespundea 
perfect cu dovezile oferite de instrumentele medicinei legale. 
Aldrich spunea însă că în structura moleculară a mostrei 
apăruse o pereche suplimentară de cromozomi, unii care nu 
determină sexul, numiţi autozomi. Astfel de anomalii sunt în 
mod tipic legate de boli grave, de exemplu sindromul Down, în 
care este prezent un cromozom suplimentar 21. 

- Deci este aneuploidie ? murmură Charlotte. 

- Aşa e. Avem de-a face cu o mutație. 

- Ce fel de mutație? 

Nu vorbea tare, ca să nu atragă atenţia lui Bersei. 
Uitându-se la el, observă că studia concentrat scanările 
scheletului. 

- Nu sunt sigur. Trebuie să reglez scannerul pentru gene şi 
să mă ocup de mostrele suplimentare. Nu mă aşteptam la aşa 


ceva la o primă analiză, dar nu va mai dura mult. Am reuşit să 
codez bazele pentru profilul genetic. Ţi-am trimis rezultatele pe 
adresa ta de e-mail. 

- Perfect. Mă va ajuta să pornesc cu dreptul. 

- Cât crezi că mai rămâi la Roma? 

- Nu ştiu, sper că partea cea mai importantă a fost 
rezolvată. Mai trebuie să fac un raport, bineînţeles. Poate câteva 
zile. Aş vrea să mai stau două zile în plus şi să explorez oraşul. E 
minunat aici. 

- Vaticanul ţi-a spus tot ce trebuia să-ţi spună? 

- Da, dar ni s-a atras atenţia că este strict confidenţial. Am 
fost obligată să semnez un contract în sensul ăsta, aşa că 
oricum nu-ţi pot spune mare lucru. 

- E în regulă, Charlie, nu vreau să ştiu. Presupun că dacă 
trebuie să avem încredere într-o instituţie, în mod sigur e 
Vaticanul. Totuşi nu vreau ca BMS să fie implicat în ceva neclar. 

De ce era atât de nervos? Ce descoperise oare? se întrebă 
ea. 

- Încă ceva. Ai comparat profilul genetic cu baza noastră 
de date pentru a-i determina etnicitatea? 

- Da, zise Evan după o scurtă pauză. 

- O, exclamă ea, surprinsă că încă nu-i spusese asta. Şi? 

- Altă ciudăţenie: n-am găsit nimic. 

- Cum adică? 

Ceea ce afirma el era aproape ridicol. Cu toate că 95% 
dintre oameni au acelaşi cod genetic, mai puţin de 5% din 
genom explică diferenţele de sex şi de rasă. Nu era greu să 
reperezi variațiile. 

- Nu se potriveşte cu nimic. 

- E imposibil. Nici cu profilurile din Orientul Mijlociu? 

- Nici. 

Osuarul făcea parte din ritualul de înmormântare iudaic. 
Poate că trebuia să se exprime mai precis, - Nici cu cele 
evreieşti? 

- Le-am controlat. Nimic. 

Cum era posibil? Era o informaţie care distona cu celelalte 
descoperiri. 

- Ar putea avea vreo legătură cu anomalia pe care ai 
găsit-o? 

- AŞ spune că da. Te ţin la curent. Altceva? 


Charlotte ezită şi se sprijini mai bine de perete, - Mi-e dor 
de tine, şopti ea în cele din urmă. Îmi pare rău că nu ne-am 
despărţit mai,.. Dar... Aş vrea să stăm de vorbă când mă întorc. 
Trebuie să-ţi spun ceva. 

La început Evan nu-i răspunse. 

- Mi-ar face plăcere. 

- Ne vedem curând. Nu mă uita. 

- Imposibil, spuse el. 

- Pa. 

Bersei apăru lângă ea când punea receptorul în furcă. 

- Totul e în regulă? 

- Aşa se pare, spuse Charlotte, schiţând un zâmbet. Am 
primit profilul ADN de la laborator. 

- Şi? 

- Avem informaţia care ne lipsea. 

Bersei se uită peste umărul ei în timp ce ea îşi accesa e- 
mailul. În câteva secunde, apăru şi fişierul de la Aldrich şi îl 
deschise pentru a-l lăsa pe Bersei să-l studieze. Era un tabel plin 
de cifre. 

- OK. Uite-1. 

Schimbă locul cu Bersei. 

ltalianul parcurse tabelul. Pe trei coloane erau enumerate 
codul universal pentru secvenţa genetică 


respectivă, traducerea pentru profani - de exemplu 
„Culoarea părului" şi o valoarea numerică specifică atributului 
respectiv. In cazul culorii părului, valoarea din coloana a treia 
corespundea cu o nuanţă specifică din tabelul universal de 
culori. 


- Cum arată? 
- Incredibil de precis. Cred că pot introduce datele direct 
în program. 


Charlotte zâmbi în sinea ei. Miumezâa 

Bersei deschise programul pentru imagine şi loca- liză 
folderul în care erau salvate scanările scheletului şi 
reconstrucţia țesutului - statuia de marmură spectrală aşteptând 
retuşurile finale cu „vopseaua" genetică. 

- Deocamdată pornesc cu elementele de bază. 
Computerul va adăuga culoarea părului, dar nu şi pieptănătura, 


desigur, îi explică el în timp ce formata datele pe care trebuia să 
le importe. 

Descoperirea unei mutații îi dăduse Charlottei ideea să 
facă o listă cât mai completă a bolilor posibile. Dat fiind că 
majoritatea atacau țesuturile moi şi nu afectau oasele - spre 
deosebire de boala ei, care avea să lase urme - nu putea nici 
măcar bănuiască ce ar fi putut detecta Evan. Dorinţa ei febrilă de 
a vedea imaginea complet reconstituită a fost înlocuită brusc de 
o presimţire rea. 

Bersei importă datele genetice şi, cu un simplu clic, 
actualiză profilul. 

Timp de câteva secunde interminabile nu se întâmplă 
nimic. 

Apoi, pe monitor apăru noua imagine. 

Nici unul dintre ei nu se aştepta la aşa ceva. 

40 

IERUSALIM 

Când sună telefonul mobil, Ari Teleksen ştia deja scopul 
apelului. Se afla la comandamentul Forţelor de Apărare din 
centrul lerusalimului şi stătea în picioare lângă fereastra 
panoramică a biroului său de la etajul opt. Ochii lui cenuşii nu se 
puteau dezlipi de la trâmba de fum negru şi gros care se înălța 
spre cer. Parcă era răsuflarea Satanei. 

- Voi fi acolo în cinci minute, spuse el pe un ton sumbru. 

Noaptea trecută auzise primul val de ştiri care anunțau că 
hoţii de la Muntele Templului furaseră un elicopter israelian. Din 
ce în ce mai neliniştit, Teleksen îşi dădea seama că reacţia 
palestinienilor era doar un început. 

Fără măcar să pună piciorul în zonă, avea o abilitate 
supraomenească de a ghici consecinţele unei explozii şi, după 
vibrația pe care o simţise în piept cu câteva minute în urmă, ştia 
că vor fi multe victime. 

Se grăbi să ajungă la garaj şi sări la volanului BMW-ului 
auriu. După ce pomi motorul, luă de podea girofarul albastru şi îl 
puse pe capotă. Strivi pedala de acceleraţie, ţâşni afară din 
garaj şi pomi în trombă pe strada Hillel. 

Când se apropie de Marea Sinagogă, văzu pe strada King 
George scena haotică de-acum atât de familiară - mulţimea în 
panică ţinută sub control de soldaţi şi de poliţişti, zona deja 
împrejmuită cu baricade din lemn. Sosise o întreagă armadă de 


ambulante, iar echipele de salvare alergau să dea primul ajutor 
supravieţuitorilor. 

Un soldat îi făcu semn să înainteze şi Teleksen îşi croi 
drum cu greu prin mulţime, apoi parcă la o distanţă sigură. Când 
deschise portiera, simţi şi mirosul de carne arsă. 

Chiar şi de la cincizeci de metri distanţă vedea zdrenţele 
însângerate şi aşchiile de oase lipite de zidurile caselor 
învecinate, ca nişte confetti umede. Explozia smulsese crengile 
copacilor şi împrăştiase schije peste tot, lăsând în urma ei numai 
cicatrici. Aproape toate ferestrele fuseseră făcute ţăndări. _ 

La o primă privire, pagubele structurale păreau minime. In 
comparaţie cu multe alte scene similare pe care le văzuse, 
aceasta era la un nivel inferior. Dar ştia bine că vor urma şi 
altele dacă nemulţumirea în creştere provocată de incidentul de 
la Muntele Templului nu va fi cât mai curând dezamorsată. 

Unul dintre anchetatori îl recunoscu şi se prezentă. Avea 
peste cincizeci de ani şi un smoc de păr argintiu. 

- Sunt detectivul Aaron Schomberg. 

Se uită fără să vrea la mâna stângă a lui Teleksen, cea cu 
două degete lipsă. 

- Ce-ai găsit? întrebă Teleksen, aprinzându-şi o ţigară. 

- Martorii oculari spun că o tânără arabă îmbrăcată în 
haine obişnuite a intrat în fugă în mulţimea care pleca de la 
sinagogă şi a declanşat explozia. 

însoţit de Schomberg, Teleksen se îndreptă către 
epicentru. Aruncă o privire la echipele medicale care puneau în 
sacoşe membre şi bucăţi prea mici pentru a fi cărate cu targa - 
mai mult ca sigur rămăşiţele sfârtecate ale teroristei sinucigaşe. 

- Câţi morţi? întrebă Teleksen, suflând fumul pe nări. 

- Unsprezece până acum, aproximativ cincizeci 

de răniţi. 

§ 

Generalul trase fumul adânc în piept. 

- N-a observat nimeni? 

- Explozibilul era ascuns sub haine. S-a întâmplat prea 
repede. 

Regretând vremurile când teroriştii erau mai uşor de 
depistat, Teleksen se întoarse către Schomberg: 

- Ce-a spus? 


- Poftim? întrebă detectivul, luat prin surprindere, - 
Sacrificiul suprem are de fiecare dată un preambul, Apucând 
ţigara între două dintre degetele rămase la mâna stângă, 
îndreptă capătul aprins către detectiv pentru a-şi sublinia ideea. 
Martirii nu-şi dau viata în tăcere. A auzit cineva ce-a spus înainte 
de a se arunca în aer? 

Schombeig îşi răsfoi însemnările, - Ceva care aduce cu 
„Allah îi va pedepsi pe toţi cei care îl ameninţă". 

- În arabă sau în engleză? 

- În engleză. 

Ajunseră în locul unde martorii îi spuseseră lui Schomberg 
că se oprise terorista sinucigaşă. Era la doar câţiva metri de 
sinagogă. La început, generalului i s-a părut o alegere ciudată, 
dat fiind că bombele erau mult mai eficiente în spaţii închise, de 
exemplu în autobuze sau în cafenele. Studiind mai atent zona 
din apropierea fațadei distruse a moscheii - care arăta mai 
curând ca o bancă decât ca un lăcaş de rugăciune Teleksen îşi 
dădu imediat seama că se înşelase. Văzu că victimele de pe 
trepte erau înghesuite unele în altele, iar zidul de ciment din 
spatele lor amplificase forţa exploziei. Prin urmare, dacă nu 
fuseseră ucise de schije, suflul zdrobitor făcuse treaba, 
pulverizân- du-le organele interne şi oasele. 

Telefonul lui Teleksen sună şi generalul văzu că era Topol. 
Aruncă mucul de ţigară pe trotuar. 

- Da? 

- Cât de rău e? întrebă polițistul fără altă introducere. 

- Am văzut şi mai rău. Dar este un motiv în plus să 
rezolvăm problema rapid. Când poţi ajunge aici? 

- Sunt la doi paşi. 

- Vino repede. 

Închizând telefonul, Teleksen se întrebă câte asemenea 
atentate vor mai avea loc înainte ca ei să găsească răspunsuri 
valabile la toate întrebările. 

Maşinile presei îi distraseră momentan atenţia. Postul de 
televiziune palestinian era cel mai enervant. Ura şi 
nemulţumirea nu aveau nevoie de stimulenţi prea puternici. 
Tensiunea era cu adevărat îngrijorătoare. 

Treisprezece soldaţi şi doi piloţi de elicopter omorâţi. lar 
acum civili nevinovaţi. 


Şi pentru ce? se întrebă el. Arheologul englez, presupus a 
fi cel mai bun în domeniul lui, insista că era vorba de o relicvă. 
Ştia că obiectele antice aduceau uneori sume uriaşe, mai ales 
cele din Ţara Sfântă. Unii erau în stare de orice pentru bani. Dar 
să furi elicoptere? Să omori soldaţi? Cum era posibil ca un osuar 
să valoreze atât de mult? Le văzuse cu zecile în sălile muzeelor 
şi nu erau cine ştie ce păzite. De ce era acesta atât de special? 
Nu avea nici un sens. 

Cei mai buni agenţi ai lui insistau în continuare că doar un 
om din interior era capabil să organizeze un atac atât de bine 
pus la punct. Teleksen ştia ce voiau să spună. Să strecori arme 
în lerusalim era ca şi cum ai încerca să mergi pe apă. Trebuia să 
treci prin punctele de control, să păcăleşti detectoarele şi să 
rezolvi nenumărate probleme logistice. Puţini erau în stare de 
asa ceva. 

9 

Elicopterul se  dovedise, desigur, o armă tactică 
formidabilă. Să fi fost furtul menit să ridiculizeze sistemul de 
securitate al Israelului? Din fericire, agenţii săi reuşiseră 
blocheze accesul palestinienilor şi al presei la informaţiile despre 
adevărata soartă a elicopterului Black Hawk. Dar ştia că dincolo 
de graniţe erau mulţi care nu doreau să coopereze cu serviciile 
de informaţii israeliene şi era profund îngrijorat de faptul că hoţii 
ajunseseră atât de repede în ape internaţionale. Dacă relicva a 
fost transportată pe apă... 

Simţi ceva elastic sub piciorul drept. Se smulse din 
gânduri şi se uită în jos. Ridicând pantoful, văzu că strivise o 
ureche. Se încruntă şi făcu un pas într-o parte. 

Exista oare o ieşire din situaţia asta? Barton trebuia să le 
dea răspunsuri, dar părea interesat doar să susţină teorii 
fanteziste despre istoria antică. Arheologul se dovedea a fi o 
adevărată problemă. 

Apoi, lui Teleksen îi veni brusc o idee şi era sigur că şi 
Topol va fi de acord cu ea. Departe de a constitui un risc, Barton 
putea fi chiar soluţia. 

41 

CETATEA VATICANULUI 

Amândoi se uitau uluiţi la ecran. 

Osatura scanată fusese analizată pentru reconstituirea 
masei musculare peste care era aplicat acum şi un strat de piele 


incoloră. Aceste noi date transformaseră statuia într-o fiinţă 
umană, tridimensională. 

Uimit de rezultatul final, Bersei îşi acoperi gura cu mâna. 

- Care crezi că este originea lui etnică? 

Charlotte ridică din umeri. Până la urmă Aldrich 

avea dreptate. 

- Nu cred că putem vorbi despre aşa ceva. 

Propriile ei cuvinte i se păreau incredibile. 

O mixtură de nuanţe de cenuşiu mai închise sau mai 
deschise, pigmentarea pielii adăuga o calitate misterios de vie, 
definind muşchii şi scoțând în evidenţă anumite trăsături. 

Giovanni mări faţa. 

Deşi indubitabil masculină, imaginea emana o androginie 
subtilă. Cu irisi hipnotici, albaştri-verzui, ochii erau mari, 
ascuţindu-se uşor în sus, spre colţuri, sub sprâncenele subţiri. 
Nasul lung se lăţea puţin deasupra buzelor cafenii. Părul 
castaniu închis spre negru era des şi forma nişte triunghiuri bine 
definite la tâmple. Părul facial avea aceeaşi culoare şi era la fel 
de bogat, mai pronunţat în dreptul maxilarului solid. 

- Un exemplar foarte frumos, spuse Bersei pe un ton 
reţinut. 

- Aş spune că e perfect, adăugă Charlotte. Nu în genul 
unei vedete de cinema... dar este altfel decât toţi bărbaţii pe 
care i-am văzut vreodată. 

Căută o anomalie, dar nimic nu sugera un defect genetic, 
doar dacă nu considera însăşi perfecțiunea un defect. Se întrebă 
ce detectase de fapt analiza lui Aldrich. Să fi funcţionat greşit 
scannerul-prototip? Să fi interpretat greşit datele programul de 
reconstituire? 

- Dacă ai lua toate caracteristicile etnice ale umanităţii şi 
le-ai pune într-un mixer, spuse Bersei, probabil că acesta ar fi 
rezultatul. Uşor încruntat, ţinea mâna întinsă către monitor, 
copleşit de ceea ce vedea. Este absolut fascinant să constaţi că 
o fiinţă umană poate să etaleze o asemenea complexitate. 

- Şi acum ce facem? 

Bersei părea neliniştit, ca şi cum imaginea îl tortura. 

- Nu prea ştiu. Luându-şi cu greu privirea de la monitor, se 
uită la ea cu ochi obosiţi. Examinare ana- tomo-patologică 
completă, începu el să numere pe degete, datare cu carbon, 


profil genetic complet. Singurul element important care ne-a 
rămas este simbolul de pe osuar. 

- Bine, dacă vrei să-l studiezi, eu încep să pregătesc 
raportul preliminar pentru părintele Donovan. Adună toate 
datele şi fotografiile şi încep să-l redactez. Poate reuşim să-i 
spunem mâine ce am găsit până acum. Să vedem ce ne 
recomandă. 

- Mi se pare un plan bun. Cine ştie, poate că simbolul ne 
va spune ceva despre omul nostru misterios. 

Bersei se întoarse la masa de lucru şi luă aparatul foto 
digital. Fredonând încetişor o melodie, făcu mai multe prim- 
planuri ale singurului element în relief pozitiv al osuarului şi 
descărcă imaginile în computer. 

Uimit de calitatea muncii sculptorului, îşi trecu degetul 
foarte încet peste simbol. 

4 


Imaginea îl intrigase de la bun început. Osuarul era în mod 
limpede folosit aproape exclusiv de evrei în ludeea antică. Işi 


amintea totuşi că atât delfinul, cât şi tridentul fuseseră iniţial 
simboluri păgâne, adoptate de multe culte din Imperiul Roman. 
Această informaţie era în contradicţie flagrantă cu presupusa 
origine a osuarului. A 

Revenind la computer, deschise browserul web. Incepu cu 
un singur cuvânt-cheie: „trident'". Aproape instantaneu apărură 
o mulţime de rezultate. Oftând, începu să le aleagă pe cele mai 
relevante. 

Tridentul însusi avea multe sensuri. Hinduşii îl 

„ „ numeau trishul, adică „cele trei elemente sacre" 
simbolizând creaţia, conservarea şi distrugerea. În Orientul 
Apropiat era asociat cu fulgerul. Un alter ego al său, furca, îşi 
găsise locul în arta creştină pentru a simboliza diavolul - o 
încercare timpurie de discreditare a imagisticii păgâne. 

Delfinul era tot atât de misterios. In vechime, acest 
mamifer inteligent erau adorat pentru devotamentul cu care 
salva vieţile marinarilor naufragiaţi. Romanii foloseau simbolul 
delfinului pentru a desemna călătoria pe care o vor face 
sufletele către capătul mărilor, pentru a-şi găsi locul de veşnică 
odihnă pe Insulele Binecuvântate. Delfinul era strâns asociat cu 
Eros, Afrodita şi Apolo. 

Era evident că îngemănarea tridentului şi delfinului în 
simbolul sculptat pe osuar avea o semnificaţie şi mai complexă. 
Dar care? 

Bersei încercă să găsească surse mai precise care puteau 
explica ce înseamnă un delfin încolăcit pe un trident. 

Se pare că delfinul şi tridentul apăruseră prima dată 
împreună în mitologia greacă, ambele simbolizând forţa lui 
Poseidon, zeul mării, cunoscut în mitologia romană sub numele 
de Neptun. Tridentul era un dar de la uriaşii cu un singur ochi, 
ciclopii. Când zeul era supărat, lovea fundul mării cu tridentul 
pentru a stârni apele, provocând furtuni cumplite. Capabil să se 
transforme în alte creaturi, Neptun sau Poseidon apărea adesea 
sub forma unui delfin. 

Bersei era sigur că îi scăpa ceva. 

Găsi altă menţiune referitoare la monedele antice bătute 
de Pompei, un general roman de la mijlocul secolului I î.Chr. Pe 
aversul monedei de argint era efigia capului încununat cu lauri 
al generalului, flancat de un delfin şi un trident - e drept, 
separați, dar prezentaţi unul lângă altul. Bersei îşi aminti 


deodată că, la începuturile carierei sale militare, Pompei 
cucerise lerusalimul. 

Se aplecă mai mult către monitor. 

După asediul lerusalimului în anul 64 î.Hr., ordonase 
răstignirea într-o singură zi a câtorva mii de evrei habotnici. Se 
spunea că numărul crucilor fusese atât de mare, încât generalul 
poruncise să se taie toţi copacii de pe munţii din jurul oraşului. 

Crucificare. lerusalim 

Asta să fii fost explicaţia? Avea osuarul vreo legătură cu 
celebrul general roman? Bersei cântări o vreme această 
posibilitate, dar nu era mulţumit. Îşi aminti vag că văzuse exact 
aceeaşi imagine în altă parte. Şi era aproape convins că era 
asociată cu Roma. 

Vânătoarea continua. 

Folosind diverse asocieri de cuvinte, de exemplu „delfin în 
jurul tridentului”!', găsi în cele din urmă o menţiune mai precisă. 
După ce deschise linkul, văzu uluit exact imaginea de pe osuar. 

Un zâmbet larg îi lumină faţa. 

- Acum ajungem undeva, mormăi el. 

Se uită mai jos şi citi textul care însoțea imaginea. 

Cuvintele îl loviră ca un pumn în stomac. Citi din nou, 
consternat şi total absorbit, de parcă întreaga lume s-ar fi strâns 
în dreptunghiul ecranului. 

- Charlotte, strigă el în cele din urmă, trebuie să vezi ce- 
am găsit. Se lăsă pe spate şi îşi acoperi gura cu palma, pentru 
că nu voia să creadă ce vedea. 

. Câteva secunde mai târziu, Charlotte se opri în spatele lui. 
Incă emoționat, italianul întinse mâna spre ecran. 

- Ce-i asta? 

- Semnificaţia reliefului de pe osuar, spuse Bersei în 
şoaptă şi făcu din nou semn către monitor. 

Văzându-i expresia de totală stupefacţie, Charlotte se 
strâmbă şi spuse: 

- Se pare că până la urmă are ceva de spus. 

- Aşa e, murmură el, frecându-şi ochii. 

Aplecându-se mai aproape de ecran, Charlotte citi 

textul cu glas tare: 

- Adoptat de primii creştini, delfinul încolăcit pe trident 
este portretizarea... spuse ea şi se opri. 


Băâzâitul slab al sistemului de ventilaţie deveni dintr-odată 
asurzitor. 

- „„răstignirii lui Christos. 

Vocea îi tremură când rosti cuvintele, care con- tinuară să 
plutească în aer ca un abur. Abia după câteva momente simţi 
impactul lor deplin. 

- Doamne, Dumnezeule! Simţi că pieptul îi era strivit într-o 
menghină şi făcu un efort să îşi smulgă privirea de la ecran. 

- Trebuia să fi ştiut. Glasul încordat al lui Bersei era slab. 
Delfinul poartă spiritele spre viaţa de apoi. Tridentul, cele trei 
elemente sacre, Sfânta Treime. 

- In nici un caz. Ceva e greşit, zise ea. 

- Știu că osuarul este autentic, protestă Bersei. Fiecare 
părticică este adevărată. E veritabil de sus până jos, inclusiv 
stratul care acoperă sculptura. În plus, am stabilit că şi 
conţinutul mineral nu putea proveni decât dintr-un singur loc - 
Israel. lar urmele pe care le-am văzut pe oase confirmă tot. 
Biciuire. Răstignire. Avem chiar şi cuiele, până şi aşchiile de 
lemn, sublinie el, ridicându-şi mâinile într-un gest de capitulare. 
Ce poate fi mai limpede decât atât? 

Mintea i se goli brusc, ca şi cum firul care îi alimenta 
raţiunea fusese scos din priză. 

- Dacă acesta este cu adevărat trupul lui... Isus Cristos - 
aproape o durea să spună cuvintele - gân- deşte-te la implicaţii. 
Charlotte se gândi la crucifixul care atârna deasupra patului ei. 
Dar nu poate fi. Toată lumea cunoaşte povestea răstignirii. Biblia 
o descrie în amănunt şi nu se potriveşte cu ce avem aici. Sunt 
prea multe inadvertente. 

Se repezi la masa de lucru. 

- Ce faci? o întrebă Bersei ridicându-se. 

- Uite. Uiă-te cu ochii tăi. Indreptă către craniu un deget 
care tremura. Vezi vreo urmă de spini? 

ltalianul se uită la Charlotte, apoi la craniu. Ştia ce voia ea 
să spună. Il examină foarte atent, dar nu reuşi să distingă nici 
cea mai fină zgârietură. 

- Mi-e greu să cred că spinii lasă urme pe os. 

Ocolind masa, Charlotte se opri în dreptul picioarelor 
scheletului. 

- Ce zici de asta? Genunchii sparţi- Nu ţin minte să fi citit 
în Biblie despre aşa ceva. Nu a fost oare ucis cu o suliță? 


încerca să-şi regăsească credinţa pierdută în clipa când 
avea o nevoie disperată să creadă în ceva mai mare decât ea, 
iar Bersei - tocmai el - încerca s-o tragă înapoi pe pământ. Şi, 
mai rău, folosea ştiinţa în acest scop. 

ltalianul întinse mâinile într-un gest conciliator. 

- Ascultă, înţeleg unde vrei să ajungi. Sunt tot atât de 
şocat ca şi tine. 

Se uită în ochii lui. 

- Giovanni, doar nu crezi cu adevărat că astea sunt 
rămăşiţele pământeşti ale lui Isus Christos, nu-i aşa? 

El îşi trecu degetele prin păr şi oftă. 

- Nu exclud posibilitatea ca acest simbol doar să-l 
reprezinte pe Christos, sugeră el. Bărbatul acesta, spuse el 
arătând spre schelet, poate fi un creştin oarecare, un martir. 
Simbolul poate fi un omagiu adus lui Christos. Ridică din umeri. 
Pe osuar nu apare nici un nume. Dar ai văzut profilul genetic, n- 
am mai întâlnit vreodată aşa ceva, la nici un bărbat. Da, aş 
spune că sunt destul de sigur. 

- Dar nu e decât un simbol, protestă ea. Cum poţi fi sigur? 

Bersei era uluit de vehemenţa negării ei. Şi-ar fi dorit să 
se simtă tot atât de puternic. 

- Vino cu mine. zise el şi îi făcu semn să-l urmeze. 

m 

- Unde mergem? 

Fără să se oprească, Bersei îi aruncă o privire peste umăr. 

- Îți explic într-o clipă. Atunci ai să vezi. 

42 

PHOENIX 

Evan Aldrich se strecura cu greu printre mesele încărcate 
cu echipament ştiinţific, îndreptându-se către camera cu pereţi 
de sticlă din fundul laboratorului principal al BMS. 

După ce a intrat, a închis uşa şi a scos din buzunarul 
halatului de laborator o eprubetă închisă ermetic, pe care a 
aşezat-o lângă un microscop puternic. Scannerul-prototip se afla 
pe masa alăturată. Arăta ca un fotocopia tor modificat. 

Işi puse mănuşi de cauciuc, apoi auzi două bătăi şi uşa se 
deschise pe jumătate. 

- Bună dimineaţa, Evan. Ce faci aici? 


Aruncând o privire în spate, o văzu pe Lydia Campbell, 
tehniciana-şefă pentru cercetări genetice, vârând capul în 
cameră. Aldrich acoperi instinctiv eprubetă cu mâna. 

- Am nişte mostre. 

- Cele la care lucrai ieri? Văzu im capăt al epru- betei sub 
mâna lui. Credeam că ai terminat. 

- Da, dar vreau să revăd ceva. 

- Bine, ştii unde sunt dacă ai nevoie de ceva. Cafea? 

Aldrich clătină din cap şi zâmbi, iar uşa se închise încet. 

O oră mai târziu, strecură fiola - plină acum cu un ser 
limpede - înapoi în buzunar. Simţea că trebuie să-i spună 
imediat Charlottei ce descoperise. Se întinse să ia telefonul, dar 
se răzgândiseră un lucru care nu putea fi rezolvat decât faţă în 
faţă. Era mult prea delicat - mult prea șocant - pentru a fi 
transmis printr-o linie telefonică publică sau prin e-mail. Îşi 
aminti ce-i spusese ea, că şi-ar putea prelungi şederea la Roma. 
Nu mai era în stare să aştepte atât. 

Plecă de la laborator, se duse direct la biroul lui şi se trânti 
pe scaun în faţa computerului. Accesă pagina pasagerilor din 
site-ul companiei Continental Airlines şi îşi rezervă un loc la 
clasa | pentru următoarea cursă spre Roma. 

43 

IERUSALIM 

Farouq tocmai închisese telefonul. Nu-i venea să creadă şi 
observă că mâinile îi tremurau. Nu era o simplă coincidenţă 
faptul că apelul venise la doar câteva ore după explozia din zorii 
zilei de la Marea Sinagogă. 

Vocea de la celălalt capăt al firului era a unei persoane din 
trecutul îndepărtat - un trecut întunecat care îi mai bântuia şi 
acum nopţile fără somn. Ultima oară când auzise 
inconfundabilul glas de bariton era 

puţin trecut de ora şase, în seara zilei de 11 noiembrie 
1995, Ziua când agenţi de la Shin Bet - cea mai secretă şi cea 
mai periculoasă aripă a serviciilor de informaţii ale Israelului - îl 
răpiseră pe o stradă lăturalnică din Gaza, trăgându-l pur şi 
simplu în spatele unei dube, îi legaseră mâinile şi picioarele şi îi 
puseseră pe cap o cagulă neagră. 

In timp ce maşina gonea, începuse interogatoriul, condus 
de un om care acum deţinea poziţia a doua în ierarhia structurii 
de putere a armatei israeliene. Pe vremea aceea, la mijlocul 


anilor '90, ambiţiosului evreu i se dăduse sarcina imposibilă de 
a-l vâna pe Inginer - Yahya Ayyash, un rebel palestinian care, 
sprijinit de grupările militante, recruta martiri care să atace ţinte 
civile din Israel. Evreii se apropiau din 

ce în ce mai mult de el, datorită mărturisitor obtinute 

W 

/ 

cu forţa de la informatori importanţi. Unul dintre principalii 
suspecți era Farouqg, care avea, după cum bănuiau ei, legături cu 
principalul sprijinitor al inginerului - organizaţia Hamas. 

Când a fost aruncat din maşină într-un loc pustiu, nu 
departe de graniţa cu Israelul, Farouq avea trei coaste rupte, 
patru degete fracturate, arsuri de ţigară pe piept şi şapte dinţi 
lipsă. 

Dar zâmbea, chiar dacă sângele i se prelingea din gura 
rănită, ştiind că nu suflase un cuvânt despre locul în care se afla 
Inginerul. Nici un evreu nu va fi vreodată în stare să-l învingă. 

Era cu atât mai fericit, cu cât sângele care picura în ţărână 
nu era numai al lui. Chiar şi cu cagula pe cap şi legat cum era, 
reuşise să-l muşte de mână pe Teleksen, să-şi înfigă dinţii în 
scârboasa carne evreiască, mai tare, mai adânc, scuturând din 
cap într-o parte şi-n alta până când nervii se rupseseră şi oasele 
pocniseră. Evreul scheuna ca un câine. 

Nu mult după aceea, Inginerul a fost asasinat în casa 
conspirativă din Gaza cu un telefon mobil „aranjat". Ari Teleksen 
a fost promovat la gradul de aluf - general-maior. Farouq îl mai 
văzuse de câteva ori de-atunci, mai ales la televizor - era uşor 
de recunoscut după mâna pe care i-o mutilase Păstrătorul în 
noaptea aceea, demult, în Gaza. 

Acum, Teleksen avea tupeul să-l sune, cerându-i ceea ce 
la prima vedere părea o favoare. Dar, după o lungă explicaţie, 
devenise limpede că solicitarea lui avea să aducă un câştig şi 
cauzei lui Farouqg. 

- Akbar, strigă el pe coridor, străduindu-se să se 
linistească. 

O clipă mai târziu, mătăhălosul bodyguard apăru în cadrul 
uşii. 

- Eşti un băiat puternic, spuse Faroug, măsurân- du-l scurt 
din cap până-n picioare. Am nevoie să faci ceva pentru mine. 

44 

CETATEA VATICANULUI 


Giovanni şi Charlotte au urcat un etaj cu liftul, iar uşile s- 
au deschis către galeria Pio Cristiano a Muzeului Vaticanului, cea 
de artă funerară. Când au ieşit din ascensor, Bersei i-a explicat 
Charlottei aproape în şoaptă: 

- Ştii, cam trei sute de ani după moartea lui Isus, creştini 
nu l-au portretizat. Foloseau în schimb alte imagini foarte bine 
cunoscute pentru a-l reprezenta pe Isus. 

- De unde stii? 

- Avem dovezi arheologice. Şi o mare parte din ele se află 
aici, spuse el, făcând semn către colecţia de artă etalată în faţa 
lor. Hai să-ţi arăt ceva. 

In timp ce se străduia să ţină pasul cu el, Charlotte zări 
reliefurile din marmură, toate cu tematică creştină, fixate pe 
pereţi ca nişte tablouri masive din piatră. 

- Ştii ceva despre această colecţie? o întrebă Bersei 
făcând semn cu mâna către ele. 

Ea clătină din cap. 

- Sunt vestigii de la începutul secolului IV, când împăratul 
Dioclețian a început campania de persecutare, dând foc 
bisericilor şi omorând creştinii care nu se lepădau de credinţa 
lor. Tot atunci, creştinii se adunau în secret în catacombele din 
afara Romei pentru a se ruga printre martirii morţi şi printre 
sfinţii depuşi acolo pentru veşnica odihnă - unii dintre ei în sicrie 
din piatră, bogat ornamentate. 

li arătă unul, aşezat pe un postament masiv. 

- Un sarcofag, observă Charlotte, admirând măiestria 
lucrăturii. 

- Da, un văr al osuarului evreiesc pe care îl studiem. Mulţi 
creştini de atunci erau evrei convertiți care au dezvoltat, fără 
doar şi poate, ceea ce avea să devină ritualul funerar creştin. 

Se opriseră în faţa unei statui de marmură de aproximativ 
un metru înălţime. 

- Am ajuns, spuse Bersei întorcându-se spre ea. Ştii ce 
reprezintă asta? 

Charlotte văzu că era un tânăr cu păr lung şi ondulat, 
îmbrăcat într-o tunică. Un miel, pe care îl ţinea de picioare, era 
aruncat peste umerii lui. Intr-o parte atârna o traistă în care era 
o liră. 

- Arată ca un păstor. 


- Nu-i rău. De fapt, era numit „Păstorul cel bun". A fost 
găsit în catacombe. Aşa îl reprezentau primii creştini pe Isus. 

Charlotte măsură din nou statuia din cap până-n picioare. 

- Iţi baţi joc de mine. 

Păstorul arăta ca un băietandru cu trăsături foarte 
plăcute, un model mai degrabă greco-roman, nu biblic. 

- Nu, deloc. Ce ironie, nu-i aşa? Dar tine minte că această 
reprezentare combina mitologia cu povestea lui Isus. Nu trebuia 
să-i semene. A fost o încercare de întruchipare a idealului 
reprezentat de Isus protectorul, păstorul. Orfeu, zeul păgân grec 
al artei şi al muzicii a fost şi el introdus în această reprezentare. 
Aşa cum muzica divină a lui Orfeu putea îmblânzi şi linişti cele 
mai sălbatice fiare - îi arătă lira -, cuvintele lui Isus îmblânzeau 
sufletele păcătoşilor. 

- Aşa cum delfinul şi tridentul reprezintă mântuirea şi 
divinitatea. Acum ştia de ce o adusese acolo. 

- Exact. 

- Totuşi, de ce? De ce nu se închinau la icoane sau la 
cruci? Sunt peste tot, se gândi ea. Mai ales aici. Era greu să-ţi 
închipui catolicismul fără crucea lui omniprezentă. 

- În primul rând, ar fi trimis un mesaj clar romanilor că 
erau într-adevăr creştini. N-ar fi fost deloc înţelept într-o epocă 
de persecuții sistematice. In al doilea rând, primii creştini nu 
adoptaseră noţiunea de iconografie. De fapt, Petru şi Pavel o 
interziceau. Din acest motiv nu existau imagini ale crucifixului 
pe vremea aceea. Au apărut abia în epoca lui Constantin. 

- lar el. 

- Bineînţeles. El este precursorul credinţei modeme. 
Constantin a schimbat toate regulile. Crucile şi chiar 
catacombele au fost abandonate atunci când a venit el la putere 
în secolul IV. Tot atunci Christos a fost transformat într-un 
adevărat erou de cult, o fiinţă divină. Crucile au răsărit peste 
tot, au fost construite biserici şi a fost compilată versiunea 
oficială a Bibliei. Credinţa creştină a ieşit literalmente din 
ilegalitate şi a atins stadiul de religie de stat. 

- E uimitor, n-am învăţat mare lucru despre Constantin la 
orele de istorie - şi am fost la un liceu catolic! Nu ştiu mai nimic 
despre el. 

Bersei inspiră adânc şi încercă să se relaxeze. 


- În anul 312 d. Chr., Imperiul Roman a fost împărţit între 
două facţiuni: Constantin în Apus şi aliatul său Licinius în 
Răsărit, împotriva lui Maximinus şi Maxentius. Constantin 
hotărâse că zeul Soarelui, Sol Invictus, îl sortise să fie unicul 
conducător al imperiului. Aşa că, împreună cu o armată formată 
din membrii unui grup obscur cunoscut sub numele de creştini, 
a străbătut în luptă tot drumul prin ltalia de nord până la 
marginea Romei, mai precis până la singurul pod care trecea 
peste Tibru... Podul Milvian. Când s-a răspândit zvonul că armata 
lui Maxentius o depăşea numeric cu zece la unu pe cea alui 
Constantin, creştinii şi-au pierdut imediat curajul. In zorii zilei 
atacului final asupra Romei, Constantin îi aducea o jertfă lui Sol 
când a văzut pe cer un semn miraculos în formă de cruce - 
literele X şi P suprapuse, adică literele greceşti khi şi rho, primele 
două ale numelui Christos. Şi-a însufleţit imediat trupele şi a 
proclamat că mântuitorul lor, Isus Christos, i-a spus aceste 
cuvinte: /n hoc signo vinces - „Prin acest semn vei birui”. 
Constantin a ordonat tuturor fierarilor să pună noul blazon pe 
scuturi, iar oamenii şi-au recăpătat curajul. Mai târziu în aceeaşi 
zi, armatele s-au ciocnit într-o luptă sângeroasă şi, împotriva 
tuturor sorţilor, Constantin a fost cel care a învins. 

- Şi a atribuit victoria intervenţiei lui Christos. 

- Da, spuse Bersei dând din cap. Cum avea o datorie faţă 
de soldaţii lui şi inspirat, poate, de forţa ameţitoare şi de 
puterea de convingere a credinţei lor înflăcărate, Constantin 
avea să ridice mai târziu creştinismul la rang de religie de stat. 
Sigur, trebuie să spunem şi că învăţătura „Dumnezeu este unul" 
propovăduită de creştini se potrivea de minune cu 

visul lui Constantin de a fi unicul împărat roman. Cu toate 
acestea, pentru a-l slăvi pe Sol şi a potoli masele păgâne din 
imperiu care nu acceptaseră încă noua religie, Constantin a 
împletit foarte inteligent numeroase elemente păgâne cu cele 
ale creştinismului timpuriu. 

- Adică? 

- Să începem cu lucrurile simple, spuse Bersei aruncând o 
privire în lungul galeriei. Haloul solar, de exemplu. Ca şi bănuţii 
noştri de la Pilat din Pont, Constantin a bătut monedă în anul 
315, în timp ce alianţa cu Licinius se destrăma cu zece ani 
înainte să cucerească imperiul. Dar monedele lui Constantin îl 
reprezentau pe Sol - un Sol cu un halo solar, într-o robă 


fluturând, care seamănă remarcabil de bine cu viitoarea 
iconografie a lui Isus. 

- Interesant. 

- Constantin a făcut şi altă mişcare inteligentă/ a contopit 
sărbătoarea naşterii lui Christos cu sărbătoarea păgână a lui Sol 
din decembrie, la echinocțiul de iarnă. Cred că nu vei fi 
surprinsă să auzi că ziua creştină de închinare, sărbătorită 
cândva sâmbăta, de sabatul evreiesc a fost şi ea mutată într-o zi 
mai specială a săptămânii. 

- Duminica. 

- Cunoscută pe vremea lui Constantin drept dies Solis. 
Giovanni se încruntă. Apoi apare ceva şi mai interesant 
evidenţierea reînvierii fizice a lui Christos în dauna celei 
spirituale. 

- Ce vrei să spui? 

- Scripturile greceşti timpurii foloseau o formulare cane 
sugera că trupul lui Christos nu a fost neapărat reanimat/ ci 
transformat. 

- Dar în Biblie Isus iese din mormânt şi se arată după 
moarte discipolilor săi, nu-i aşa? 

Toţi anii de catehism şi de şcoală catolică îi împlântaseră 
această idee în minte. 

- Sigur. Isus a dispărut din mormânt, se grăbi el să 
consimtă, apoi arboră un zâmbet plin de semnificaţie. Dar nici 
una dintre evanghelii nu spune cum. In toate relatările care 
urmează episodului cu mormântul gol, Isus are darul de a trece 
prin pereţi şi a se materializa din neant. Şi, dacă îţi aminteşti ce 
ai citit în Biblie, mulţi nici nu l-au recunoscut. Astea nu sunt 
atribute asociate resuscitării fizice. 

- Atunci de ce Biserica subliniază moartea si 

§ 

Învierea lui fizică? 

- Presupun că e cam aşa, spuse el zâmbind din nou. 
Egiptul, în special Alexandria, era un centru cultural foarte 
puternic în Imperiul Roman. Acolo era venerat Osiris, judecător 
al lumii de apoi, care a fost ucis mişeleşte de un zeu rival, Seth - 
de fapt a fost tăiat în bucăţi. Soţia lui Osiris, zeiţa vieţii, Isis, a 
strâns bucăţile şi l-a dus în templu, a îndeplinit ritualurile şi trei 
zile mai târziu zeul a reînviat. 


- Sună foarte asemănător cu Pastele creştin, interveni ea. 
Vrei să spui că Scripturile au fost modificate? 

O pereche mai în vârstă trecu prin apropierea lor, intrigată 
de halatele lor albe. 

- Sunt neatinse în mare parte, dar poate reinter- pretate în 
părţile lor esenţiale, preciză el. Presupun că unele schimbări 
sunt simple accidente, spuse el, ridicând din umeri. Oricum, nu 
trebuie să uităm că în secolul IV creştinismul era practicat în 
mod neomogen pe teritoriul imperiului. Circulau sute de 
Scripturi, unele legitime, altele teribil de fanteziste. 

- Rezultatul a fost interzicerea anumitor Scripturi, 
interveni ea. 

- Aşa e. Nu-l poţi acuza, încerca să unifice imperiul. 
Luptele intestine din Biserică i-au subminat viziunea. 

- Nu e greu de înţeles, recunoscu Charlotte şi îşi spuse că 
Giovanni îl admira sincer pe Constantin. 

- Oricum, atunci a început totul. Biserica a devenit tot mai 
strâns legată de imperiu, un fel de simbioză. Crucile au dispărut 
de pe marginea drumurilor, dar o singură cruce enormă a fost 
ridicată deasupra fiecărui altar, iar Roma nu mai stăpânea prin 
ameninţarea armelor, ci prin teama de osânda veşnică. Şi toate 
astea simt în mare măsură opera unui împărat roman strălucit, 
care a remodelat faţa civilizaţiei occidentale. 

Charlotte oftă şi clătină din cap. 

- Parcă spuneai că eşti un bun catolic. 

- Sunt, o asigură el. 

- Chiar dacă ştii ce ştii? 

- Tocmai pentru că ştiu. Trebuie să înţelegi im lucru: dacă 
ceea ce studiem noi acolo jos este chiar trupul fizic al lui 
Christos, nu contrazicem deloc Scripturile. Sigur, ar fi o mare 
problemă pentru Biserica noastră, care şi-a permis unele 
libertăţi în interpretarea Scripturilor. 

- Exact, recunoscu ea repede. Ce crezi că ar gândi bunii 
creştinii dacă descoperirile noastre ar ajunge în ziare? 

- Ar gândi ceea ce vor să gândească. Ca tine şi ca mine. 
Dovada este remarcabilă, dar neconcludentă. Credincioşii vor 
rămâne credincioşi, aşa cum au rămas de-a lungul tuturor 
controverselor din istorie. Nu mă înţelege greşit, ar fi o dilemă 
enormă pentru Creştinătate şi un coşmar în materie de relaţii 
publice imediat ce presa ar pune mâna pe informaţii. 


- Vezi vreo posibilitate să fie un fals? 

- Ar trebui să fie o păcăleală a dracului de mare, dar nu se 
ştie niciodată. 

IERUSALIM 

În momentul în care Graham Barton se întoarse în 
apartamentul închiriat la etajul doi al unui bloc luxos de pe 
strada Jabotinsky, în lerusalimul Nou: se făcuse deja opt şi 
jumătate seara. După tot ce se întâmplase astăzi, abia aştepta 
să bea un pahar de cabemet sauvignon, să o sune pe soţia lui şi 
să-i spună era sănătos, apoi să-i ureze noapte bună. 

Explozia de la Marea Sinagogă îi dăduse peste cap 
planurile pe întreaga zi. După ce primise confirmarea ei, Razak 
plecase imediat la Waqf să stabilească o strategie de abordare a 
incidentului. 

Aproape toţi din lerusalim, în afară de el, petrecuseră ziua 
în faţa unui televizor, aşteptând noutăţi cu privire la atentat. 
Barton îşi omorâse restul după-amiezii la Wohl, cuf undându-se 
în lucrările pe care le neglijase. A fost obligat să mobilizeze tot 
ce avea în arsenalul său etic pentru a refuza o invitaţie la ora 6 
din partea lui Rachel, care îl rugase s-o însoţească pe ea şi pe o 
prietenă la un păhărel. Adevărul era că i-ar fi plăcut o mică 
diversiune. 

Toată ziua, crucile templierilor îi zburdaseră prin minte ca 
nişte furii batjocoritoare, încercând să-i transmită un mesaj şi să 
reconstituie o poveste miraculoasă pe care trebuia s-o 
descifreze. Atinsese oasele binefăcătorului lui Christos, iar acum 
se chinuia cumplit gândindu-se la toate variantele privind 
conţinutul osuarului furat şi întrebându-se cine i-ar putea spune 
cum să-l găsească. 

Acum, văzând violențele care sfâşia u oraşul, se simţea 
obligat să dea răspunsuri reale care să rezolve într-adevăr 
situaţia. Dar, după experienţa neplăcută trăită de el şi de Razak 
în Gaza, se întreba dacă nu cumva israelienii ştiau mai multe 
decât 

credea el. Era, de asemenea, îngrijorat că asasinii doreau 
să-l găsească pe el şi pe Razak. Pentru cine lucrează ei? 

Adevărul era că până acum nu produsese nimic important 
pentru anchetă, cel puţin din punctul de vedere al autorităţilor 
israeliene. Aşa cum promisese, îşi folosise relaţiile personale 


pentru a verifica pieţele de antichităţi din întreaga lume. Încă nu 
apăruse nimic suspect. 

Mai mult ca sigur că Topol şi Teleksen vor face presiuni şi 
mai mari asupra lui. 

Când introduse cheia în broască, observă trei persoane 
care urcau scara. Se lăsă puţin pe spate pentru a le vedea mai 
bine. Câteva clipe mai târziu, Topol şi doi poliţişti solizi, în 
uniformă au dat colţul şi s-au apropiat cu paşi mari. 

- Bună seara, domnule Bar ton, zise Topol. 

Englezul a avut iar o presimţire. Mai curând decât 

se aşteptase, o vizită din partea poliţiei... Seara şi acasă. 
Nu poate ieşi nimic bun din asta, îşi spuse el. Văzu pistoalele pe 
care le purtau toţi trei. Cum el venea din Anglia, spectacolul 
permanent al armelor plimbate la vedere era deprimant. 

- Bună seara, domnule comandant. 

- Imi pare bine că eşti aici. Ochii negri ai lui Topol erau 
reci. Vizita noastră va fi mai semnificativă. 

Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, Barton răspunse: 

- De ce? 

- Te rog, hai să vorbim înăuntru. 

Generalul-maior făcu un pas spre uşă. Barton 

ezită o clipă, apoi intră şi aprinse lumina. Poliţiştii intrară 
imediat după el. 

Apartamentul pe care Autoritatea pentru Antichităţi îl 
închiriase pentru el, o parte dintr-un avans generos, avea o 
sufragerie încăpătoare, unde îi invită să ia loc. 

Doar Topol îi acceptă invitaţia. Ceilalţi doi au rămas în 
picioare, de-o parte şi de alta a uşii, ca nişte dulapuri. 

Topol trecu direct la subiect. 

- Mi s-a ordonat să-ţi perchiziţionez locuinţa şi aş vrea să 
cooperezi. 

Stupefiat, Barton nu ştia cum să reacționeze. 

- Cum? De ce? 

- Aş prefera să nu discutăm despre asta deocamdată. Am 
un mandat în regulă. Scoase un document care părea oficial şi i-l 
înmână lui Barton. Îl poţi citi în timp ce noi trecem la treabă. 

Era în ebraică, bineînţeles. Topol făcu un semn şi 
dulapurile dispărură în camera următoare. 

- Aş putea vedea, te rog, tot ce ai în buzunare? 


- Ce-i asta? Sunt arestat? Barton nu se aşteptase ca 
telefonul pe care voia să i-l dea soţiei să fie o cerere de 
reprezentare legală. Habar n-avea despre drepturile sale civile 
din această ţară. Să protesteze? 

- Deocamdată doar stăm de vorbă, îi explică Topol. Dacă 
te simţi mai bine la secţie, putem merge acolo chiar acum. 

Barton clătină din cap. 

- Am primit un telefon neplăcut de la Waqf. 

- Poftim? 

- Buzunarele, te rog, insistă Topol. 

Într-un fel sau altul, maiorul avea să obţină ce dorea, îşi 
dădu seama Barton. Încercând să nu pară alarmat, începu să-şi 
golească buzunarele pe masă: un portofel, paşaportul, cheile de 
la Wohl, bilete de autobuz. 

- Se pare că unele lucruri lipsesc, continuă Topol. 

Zgomotele care se auzeau din spatele apartamentului nu 
erau deloc discrete: sertare deschise, mobilă mutată din loc. O 
dovadă că nimic nu era la adăpost de percheziţia riguroasă a lui 
Topol. 

Cu un efort uriaş, Barton vâri mâna în buzunarul de la 
piept şi scoase cilindrul de bronz, sigur că va stârni curiozitatea 
poliţistului. Apoi apărură pergamentul învelit în plastic şi hârtia 
cu traducerea, împăturită. Aşezându-le pe masă, încercă să 
descifreze expresia lui Topol. 

Când văzu pergamentul, maiorul îşi lăsă uşor capul într-o 
parte, ca un câine curios, dar nu zise nimic. 

- Chiar de la începutul acestei anchete am bănuit că un 
om din interior a dat o mână de ajutor la organizarea furtului. 
Şeful Waqf şi-a exprimat aceeaşi îngrijorare. După ce l-am 
ascultat azi, trebuie să recunosc că înclin să-i dau dreptate. 

Topol îşi aminti discuţia cu Teleksen de noaptea trecută. 
Era necesară o soluţie rapidă pentru a evita altă vărsare de 
sânge. 

- Nu sunt sigur că înţeleg ce vrei să insinuezi, spuse 
Barton, dar umerii îi căzuseră. 

- Furtul a necesitat manevre sofisticate cu arme şi 
explozivi. Polițistul rânji batjocoritor. Ca să nu mai pomenesc de 
mâna de lucru calificată. Doar cineva cu o autorizaţie la nivel 
înalt putea să reuşească asemenea tranzacţii. Cineva care are 
acces la transport pe mare. Cineva care cunoaşte foarte bine 


istoria locală. Şi cineva care ştia precis ce comori erau ascunse 
în criptă. Waqf sugerează că acel cineva ai fi tu. 

Barton simţea că se sufocă. 

- Cred că glumeşti. Ştiu că atentatul a mărit presiunea, 
ştiu că vreţi să acţionaţi rapid şi la obiect, dar asta e... 

Mâna lui Topol tăie aerul. 

- Un elicopter israelian a dispărut. Cu tot cu piloţi. 

Barton văzu că maiorul lăsase ochii în jos când rostise 
ultimele cuvinte. Să fi ştiut de întâlnirea din Gaza? Să fi aflat de 
pescar şi de rămăşiţele elicopterului? 

- Ştim din anumite surse că e posibil ca piloţii elicopterului 
să fi fost implicaţi, dezvoltă Topol ideea. Poate că un om din 
interior i-a contactat. Poate că le-a oferit un stimulent. 

Barton încercă să rămână ferm pe poziţii. 

- Ştii că nu pot fi implicat în aşa ceva. 

Faţa maiorului părea de piatră. 

- Mi s-a spus că ţi-ai câştigat reputaţia procurând piese 
rare pentru clienţi europeni. 

- Pentru muzee, preciză arheologul. 

- Profitabile servicii mai oferi. N-am dreptate? 

Barton nu avea chef să se angajeze în această 

discuţie, în orice caz, nu în lipsa unui avocat. 

- Dată fiind natura misiunii tale la Autoritatea pentru 
Antichităţi, ai primit o autorizaţie specială de intrare în Oraşul 
Vechi. Ai mutat echipament şi materiale după bunul tău plac... 
de multe ori fără să fii controlat. 

- Cum puteam să introduc explozivi în oraş? întrebă 
Barton, acum mai vehement. Sunt detectoare peste tot. 

- Se pare că destul de uşor. Chimiştii noştri au analizat 
reziduurile. Lipsea trasorul chimic care permite detectarea - 
dimetil dinitrobutan. Ştii, domnule Barton, explozivii erau de tip 
militar. Poate că ţi-au fost furnizaţi de către piloţii noştri 
dispăruţi. 

Unul dintre ofiţeri a intrat ca o furtună, dezamorsând o 
clipă tensiunea. Căra ceva învelit într-o folie de plastic. 

Barton se uită perplex la pachet. Ce naiba era acolo? 
Părea ceva foarte voluminos. 

Fără să se scoale de pe scaun, Topol dădu la o parte 
plasticul şi citi cu glas tare: 


- Flex BHI822 VR. Producător european, din câte văd. Îşi 
trecu un deget peste foreza din mandrină. Vârful circular era 
ascuţit ca o lamă. Burghiu pentru carotare. E din trusa ta de 
scule? 

Curând după furt, când cercetase zona exploziei, echipa 
lui Topol găsise maşina de găurit aruncată pe jos. Fără 
amprente. In acea dimineaţă, Topol se asigurase că orice 
menţiune despre ea fusese eliminată din rapoarte. 

Barton se făcu cenuşiu. 

- Nu am văzut chestia asta în viaţa mea, spuse el încet. 

Vocile începură să se îndepărteze şi cuvintele erau tot mai 
rare, ca şi cum lumea se mişca cu încetinitorul. Oare visa? 

- Şi aici ce avem? Topol se aplecă şi înhăţă pergamentul 
de pe masă, privindu-l curios. Pare să fie un document antic. 
Despături hârtia care conţinea fotocopia şi traducerea. Nu sunt 
istoric, domnule Barton, dar mi se pare că aici se vorbesşte 
despre o criptă ascunsă sub Muntele Moriah. Dacă nu greşesc, 
losif din Arimateea a avut anumite legături cu Isus Christos. Nu 
este el subiectul legendelor despre Sfântul Potir, o relicvă 
nepreţuită pentru credincioşi? 

Topol avea un ton sarcastic care nu făcea decât să 
confirme bănuiala englezului că ştia deja de pergament. Pe 
fruntea lui Barton apărură stropi de sudoare. Pereţii parcă se 
strângeau în jurul lui. 

- Ţi s-a acordat acces la locul crimei şi tu ai măsluit 
dovezile-cheie - ai răzuit inscripţiile de pe perete, ai mutat 
osuarele rămase. 

- Ce? întrebă Barton înspăimântat. Ţi-ai ieşit complet din 
minţi? 

- Waqf insistă că cele nouă osuare rămase au dispărut în 
mod misterios. Se pare că hoţul se mai află printre noi. 

Faptul că osuarele dispăruseră era tulburător, dar ceva din 
prima acuzaţie a maiorului îl zguduise şi mai tare. 

- Am răzulit inscripţiile de pe pereţi? Ce înseamnă asta? 

Topol era pregătit pentru întrebare. Scoase din haină o 
fotografie şi i-o întinse lui Barton. 

- Uită-te. A fost făcută de echipa mea cu o zi înainte de 
sosirea ta. 

Impietrit, Barton văzu că imaginea încadrată precis era 
tableta de piatră fixată pe peretele criptei. Nouă nume... şi un 


relief reprezentând un delfin încolăcit în jurul unui trident. 
Văzuse acest simbol şi înainte, îi cunoştea bine originea. 
Implicaţiile lui l-au zguduit până în măduva oaselor. Dar 
deocamdată nu se putea ocupa de asta, trebuia mai întâi să se 
salveze. 

- Când am semnat pentru proiect, nu credeam că voi fi 
victima unei înscenări. 

Topol se prefăcu că nu auzise comentariul. Se întoarse şi 
celălalt polițist și generalul le făcu semn să-l ia pe Barton. 

46 

PARIS, FRANŢA 18 MARTIE 1314 

Cu mâinile legate la spate şi escortat de gărzi, Jacques de 
Molay urca treptele spânzurătorii ridicate în faţa Catedralei 
Notre Dame. Privind în sus la ceea i se păruse cândva o măreaţă 
lucrare de arhitectură, De Molay văzu doar scheletul unui demon 
uriaş - arcele erau nişte coaste gigantice, turlele gemene erau 
coarne, fereastra cu rozetă era un enorm ochi rău. Auzi susurul 
Senei ce înconjura LTle de la Cite, separând micuța insulă de 
restul oraşului de parcă ar fi fost un şancru. 

Se uită în jos, la treptele din faţă ale catedralei, şi studie 
clerul papal aşezat acolo, încercând să zărească chipul urât al lui 
Clement. După eşecul jalnic 

al apelului său către Regele Filip de a reinstaura Ordinul, 
blestematul trădător nu găsise curajul sau decenţa de a-şi face 
apariţia. Trei cardinali şedeau în centru pentru a oficia şi a juca 
rolul gâzilor. 

O mare mulţime se adunase să vadă procesul improvizat, 
dornică să-şi desfete ochii cu un erou căzut în dizgrație, pe cale 
să-şi afle sfârşitul tragic. De Molay se simţea ca un actor, singur 
pe o scenă sumbră, până când, câteva clipe mai târziu, trei alţi 
templieri au fost împinși în sus pe treptele de lemn şi mânaţi 
lângă el. 

Jacques de Molay se uită la ei cu mândrie: Geoffroy 
DeCharnay, Hughes DePairaud şi Geofrroy DeGon- neville - toţi 
bărbaţi cinstiţi, care slujiseră cu mare zel Ordinul. Din nefericire, 
şi ei fuseseră în Franţa cu aproape şapte ani în urmă, când 
regele Filip ordonase armatelor sale să-i aresteze pe templieri. 

Câtva minute mai târziu, farsa începu cu mărturii 
înflăcărate rostite de preoţi cu limba ascuţită, care înfierbântau 
gloata cu un şuvoi de acuzaţii şi false învinuiri împotriva 


Cavalerilor Templieri. S-au subliniat în mod special mărturii 
sinistre de fapte trupeşti împotriva firii şi de venerare a 
Diavolului, dat fiind că astfel de născociri stârneau emoția 
mulţimii. Apoi, în timp ce De Molay asculta uimit, preotul citi un 
document care înşira pe puncte mărturisirea semnată de el cu 
privire la învinuiri - un document pe care nu-l văzuse niciodată. 

Minciunile ardeau urechile lui De Molay ca nişte tăciuni 
aprinşi, dar el stătea neclintit, sfidător, privind din când în când 
în sus, la monștrii de piatră care se uitau chiorâş de pe faţada 
catedralei. 

Se lăsă brusc tăcerea, când unul dintre cardinali se ridică 
în picioare, arătă cu degetul către Marele Maestru şi zbieră: 

- Şi tu, Jacques de Molay, ce ai de spus în despre 
învinuirile care ţi s-au adus aici? îţi declari vina deschis, o dată 
pentru totdeauna, şi recunoşti că aceste confesiuni sunt 
adevăratul tău testament, astfel încât să-ţi poţi recâştiga 
demnitatea în faţa lui Dumnezeu? 

De Molay se uită la cardinal cu o curiozitate nepre- făcută, 
uimit că putuse sluji cândva cu loialitate oameni ca el. Atât de 
mulţi templieri îşi dăduseră viaţa în numele lui Christos în Ţara 
Sfântă. li venea să demaşte în gura mare minciunile pe care 
aceste lepădături făţarnice le propovăduiseră de-a lungul 
veacurilor pentru a submina sacrificiul templierilor. Dar nimeni 
n-ar crede vreodată tainele uluitoare pe care le aflase şi tot atât 
de uluitoarele moaşte ascunse încă sub Templul lui Solomon, 
care stăteau mărturie pentru aceste adevăruri. Fără dovezi, n-ar 
face altceva decât să-şi păteze şi mai mult reputaţia şi să dea 
apă la moară călăilor săi. De Molay îşi aflase mângâierea în 
credinţa că într-o bună zi adevărul va ieşi la lumină... Şi 
blestemaţi săfie acei care încercau să4 nege. Ştia că aceşti oameni 
erau hotărâți să-l distrugă. Dacă se întâmpla azi sau după alţi 
ani în care avea să putrezească în vreo temniţă scârboasă, asta 
îi era soarta, să fie ţinta intrigilor regelui. 

Marele Maestru se uită adânc în ochii celor trei prieteni şi 
văzu aceeaşi hotărâre în spatele unui văl subţire de teamă. 
Frăția va dăinui până la sfârşit. 

Dregându-şi glasul, De Molay se întoarse din nou spre 
cardinal: 

- Este cât se poate de drept ca atunci când viaţa îmi este 
luată de cei pe care i-am slujit cu atâta credinţă, să fac 


cunoscute minciunile prezentate aici şi să rostesc singurul 
adevăr chiar cu buzele mele. În faţa lui Dumnezeu şi a tuturor 
celor care sunt martori ai acestei nedreptăţi - privirea lui 
alunecă peste întreaga mulţime - recunosc că sunt vinovat de o 
mare nelegiuire. Dar nu e una născocită de acuzatorii mei. Se 
uită iar la cardinal. Sunt vinovat doar de ruşinea şi dezonoarea 
pe care le-am îndurat sub cazne şi sub ameninţarea cu moartea. 
Declar în faţa voastră că oamenii nobili care au slujit această 
Biserică pentru a apăra creştinătatea au fost pe nedrept 
demonizaţi. De aceea, refuz cu dispreţ să-mi fac de ruşine fraţii 
prin adăugarea altei minciuni. 

Uimit de neobrăzata dezminţire a prizonierului, cardinalul 
rămase mut câteva clipe, apoi strigă: 

- Refuzând confesiunea legată prin jurământ, nu-mi laşi de 
ales decât să invoc decretul regelui Filip: vei pieri prin foc. 

De Molay zâmbi. În cele din urmă, sfârşitul venise. 

Apoi cardinalul se adresă celorlalţi trei templieri, 
osândindu-i pe toţi la închisoare pe viaţă. De Molay a fost 
zguduit când i-a auzit pe Hughes DePairaud şi Geoffroy de 
Gonneville recunoscându-şi vina. 

Apoi cardinalul îl întrebă acelaşi lucru pe Geoffroy de 
Charnay. 

Orbit de furie, DeCharnay îşi dezveli dinţii şi urlă: 

- Şi eu repudiez toate învinuirile care mi se aduc! 
Dumnezeu îmi e martor/ aceste minciuni slujesc doar unui papă 
demn de dispreţ şi unui rege tot atât de ticălos. Singurul om 
drept care stă azi aici este Jacques de Molay. L-am urmat în 
luptă şi îl voi urma în ceruri. 

- Ţi se va împlini dorinţa, spuse cardinalul clocotind de 
mânie. 

Jacques de Molay şi Geoffroy de Charnay au fost conduşi 
la o barcă pentru scurta călătorie spre Ile des Javiaux, locul în 
care zeci de templieri fuseseră deja arşi de vii. 

In timp ce prizonierii erau escortaţi spre ruguri, amândouă 
deja înnegrite de camea pe care o mistuiseră, De Molay se 
întoarse către fratele său templier. Anii de chinuri şi de temniţă 
îl slăbiseră pe De Chamay, acum o umbră a războinicului 
puternic ca un urs pe care îl cunoscuse în Ţara Sfântă. Privirea 
lui era totuşi surprinzător de hotărâtă. 


- Aminteşte-ţi ce-am lăsat în lerusalim, îi spuse De Molay. 
Credinţa şi sacrificiul tău vor fi răsplătite de El. Şi ziua judecății 
Lui va veni în curând, Geoffroy. Ai făcut cea mai nobilă faptă pe 
care o poate face un om. L-ai slujit pe Dumnezeu. Lasă acest 
trup frânt în urmă şi nu te uita înapoi. La noapte, sufletul tău va 
fi liber. 

- Fii binecuvântat, Jacques, spuse De Chamay. A fost o 
mare cinste pentru mine să te slujesc. 

În timp ce soldaţii îl legau de stâlp, De Molay se întoarse 
către ei. 

- Nu mai sunt un pericol pentru voi acum, insistă eL 
Dezlegaţi-mi mâinile pentru a mă putea ruga în ultimele mele 
clipe. 

Fără tragere de inimă, gărzile îi tăiară frânghiile de la 
încheieturile mâinilor, dar îl legară cu lanţuri de rug. Lemnul 
îngrămădit în jurul lui De Molay era încă verde. Din porunca 
regelui Filip, moartea lui urma să fie cumplită, într-un foc 
molcom. 

Privind peste umăr, De Molay îi mulţumi pentru ultima 
oară lui De Charnay, încătuşat de alt stâlp în spatele lui. În timp 
ce rugul era aprins, clopotele de la Notre Dame începură să 
bată. 

Arşiţa se târa în sus pe picioarele bătrânului. Limbile 
flăcărilor au început să se înalțe. Când focul s-a întețit, carnea i 
s-a acoperit cu băşici roşii, apoi s-a înnegrit. De Molay tipa din 
cauza suferinţei, iar flăcările îşi croiau drumul tot mai sus pe 
picioarele lui. De-abia mai auzea strigătele lui De Charnay. 
Împreunând u-şi mâinile, le ridică spre ceruri şi urlă: 

- Fie afurisiţi cei care ne-au osândit pe nedrept! Fie ca 
Dumnezeu să ne răzbune şi să-i arunce pe toţi în iad! 

Pe măsură ce trupul i se mistuia, Jacques de Molay îşi 
simţea spiritul înălțându-se. 

Marele Maestru Templier a fost înghiţit de foc, iar 
rămăşiţele sale pământeşti au mai ars o vreme pe cerul nopţii, 
ca o torţă strălucitoare. 

VINERI 

47 

ROMA 

Giovanni Bersei, în halat şi cu picioarele goale, deschise 
uşa bătrânei sale case cu vedere către parcul îngrijit de lângă 


Villa Borghese şi ridică de pe treptele din faţă ziarul // 
Messaggero. Soarele abia începuse să lumineze în albastru închis 
acoperişurile caselor învecinate, iar felinarele aliniate pe 
marginea străzii pustii mai aveau halouri de lumină caldă. 
Aceasta era ora lui preferată. 

Întorcând u-se pentru a intra în casă, se opri puţin să se 
uite la balustrada de fier desfăcută din montura de pe faţadă. 
Carmela îl bătea la cap de trei săptămâni s-o repare. Astăzi o va 
face, îşi spuse el. Închise uşa şi se duse direct la bucătărie. 

Cafetiera era plină. Işi turnă o ceaşcă şi se aşeză la masă 
pentru a se bucura de câteva clipe de linişte. Ţinând ceaşca de 
porțelan gros cu ambele mâini, sorbi încet din cafeaua neagră, 
savurând aroma bogată. Oare ce avea atât de uimitor cafeaua? 
Era gata oricând să jure că nu există un elixir mai bun. 

Noaptea trecută nu dormise bine, sucise în minte pe toate 
părţile  osuarul, scheletul şi simbolul ciudat care însoțea 
relicvele. Ideea că exista o şansă, oricât de mică, să fi atins 
rămăşiţele pământeşti ale lui Isus Christos îl făcuse să se 
ruşineze, să se simtă vulnerabil, să caute cu orice preţ o 
explicaţie. Bersei era catolic practicant, credea în cea mai 
puternică poveste spusă vreodată. Mergea la biserică în fiecare 
duminică şi se ruga adesea. lar în dimineaţa asta, mai târziu, 
Vaticanul îi va cere să-şi explice descoperirile. Cum ar fi putut 
cineva - oricine - să explice tot ce văzuse el în ultimele zile? 

Îşi scărpină barba cenuşie, îşi puse ochelarii şi luă ziarul. 
Un titlu de pe pagina întâi spunea: MUSULMANII ȘI EVREII 
ÎNFURIAŢI DE  PRESUPUSUL FURT DE LA MUNTELE 
TEMPLULUI. Nu luă în seamă şi trecu direct la pagina de umor. 
Apoi, cu un fel de reflex întârziat, se întoarse la prima pagină. 

Deşi articolele care îmbrăcau în senzaţional problemele 
politice din Ţara Sfântă erau furajul obişnuit al presei, în ultimele 
zile Bersei observase că subiectul domina ziarele chiar mai mult 
decât în mod obişnuit. Poate că toate discuţiile din laborator 
despre ludeea, Pilat din Pont şi răstignire îl sensibilizaseră şi 
acum vedea ce nu văzuse înainte. Fotografia care însoțea textul 
arăta soldaţi şi poliţişti israelieni încercând să ţină în frâu 
protestatarii chiar lângă Zidul Plângerii - zidul de vest al 
Muntelui Templului. Citi articolul. 

După violențele de vineri de la Muntele Templului din 
lerusalim, oficialităţile palestiniene fac presiuni asupra 


guvernului israelian cerându-i să autorizeze publicarea detaliilor 
cu privire la misterioasa explozie care a provocat pagube 
serioase. Evreii rezidenţi cer insistent să li se spună de ce au 
murit treisprezece soldaţi în schimbul de focuri izbucnit după 
explozie. Până acum, autorităţile s-au mulţumit să confirme că 
presupuşii atacatori au folosit pentru transport un elicopter 
militar israelian. 

- Asta nu e bine, mormăi el. 

. „Mulți au criticat autorităţile israeliene pentru faptul că 
nu au luat în seamă zvonurile potrivit cărora 

motivul acestui incident ar fi un obiect de cult furat 

de la faţa locului. 

- Obiect de cult? 

- Ce s-a întâmplat, iubitule? Carmela apăru în cadrul uşii, 
cu un halat albastru azuriu peste pijamaua de mătase. Se 
aplecă să-l sărute pe cap înainte de a-şi lua o ceaşcă din dulap, 
lipăind cu papucii roz pe pardoseala de gresie. 

- Probabil nimic. Citeam despre toată harababura din 
Israel. 

- Nu se vor înţelege niciodată, spuse ea, turnându-şi cafea 
în ceaşca ei preferată, în formă de elefant, având drept toartă 
chiar trompa arcuită. Nu vor decât să se omoare unii pe alţii. 

- Aşa se pare. 

Văzând-o nefardată şi ciufulită, zâmbi în sinea lui. Atâţia 
ani împreună. Se întoarse la ziar. Articolul continua afirmând că 
se făceau noi eforturi pentru un acord oficial de pace între Israel 
şi Palestina. 

- Vii mai devreme diseară? 

- Aşa ar trebui, spuse el, preocupat. 

Carmela împinse ziarul în jos pentru a-i atrage 

atenţia. 

- Speram că mă scoţi în oraş, la bistroul despre care 
vorbeau aseară Claudio şi Anna-Maria. 

- Sigur, iubito. Ar fi minunat. Vrei să fac o rezervare pentru 
ora opt? 

- Poate găseşti timp să fixezi şi balustrada înainte să pleci. 

- O să văd, spuse el zâmbind larg. 

- Mă duc să fac un duş. Sorbi din cafea şi plecă târşâindu- 
şi picioarele. 


Bersei deschise ziarul la pagina în care era continuarea 
articolului. În clipa următoare i se tăie răsuflarea de parcă 
primise un pumn în stomac. Din ziar se uita la el un chip care îi 
era foarte cunoscut. 

Când ajunse la legenda fotografiei, citi cu glas tare: „Se 
spune că suspectul ar fi un european de aproximativ 1,80 m şi 
88 kg. Politia a declarat că acesta călătoreşte sub o identitate 
falsă, Daniel Marrone, şi că aşteaptă orice informaţii cu privire la 
locul în care se află suspectul". 

Deodată, totul începu să se mişte cu încetinitorul. Se lăsă 
greoi pe spătarul scaunului. 

Singura explicaţie logică era că, într-un fel sau altul, 
Vaticanul jucase un rol în incidentul din Israel. Imposibil. Sau nu? 

încercă să facă ordine în cronologia evenimentelor din 
ultimele câteva zile. Potrivit reportajului, furtul avusese loc 
vineri. Cu o săptămână în urmă. Atât el cât şi Charlotte sosiseră 
la Vatican curând după aceea: ea duminică după-amiaza, cu 
avionul; el luni dimineaţa, cu puţin înainte ca părintele Donovan 
şi Salvatore Conte să aducă misterioasa ladă. 

Bineînţeles. Amintindu-şi de urmele găsite pe osuar, îşi 
dădu seama că nu era vorba de neglijenţă. Era vorba de grabă. 
Un furt? 

Îşi aminti şi de expresia părintelui Donovan când 
deschisese lada: îngrijorare... şi altceva. Şi de eticheta Eurostar. 
Bari, ultimul loc de odihnă al Sfântului Nicolae. Un oraş turistic 
plin de viaţă de pe coasta de esta Italiei, port la Adriatica, legat 
prin rute directe cu toate ţările din jurul Mediteranei... şi cu 
Israel. Bari era la 500 de kilometri de Roma, probabil la mai 
puţin de cinci ore cu trenul, dar îl despărţeau de Israel cel puţin 
2000 de kilometri. 

Era necesară o ambarcaţiune foarte rapidă pentru un 
asemenea drum, dar navigând cu douăzeci de noduri - adică 
treizeci şi şapte de kilometri pe oră - distanţa putea fi parcursă 
cam în două zile. La o estimare acoperitoare, socotind două zile 
şi jumătate pe mare şi o jumătate de zi cu trenul prin Italia, 
transportul se încadra perfect în orar. 

Se întoarse la articol. Treisprezece soldaţi israelieni ucişi. 
Hoţii au fost profesionişti şi nu a fost găsit nici un indiciu 
semnificativ. 


Era oare Vaticanul capabil să pună la punct o astfel de 
operaţiune? Un elicopter israelian folosit pentru transport? Nu 
avea nici un sens. Sigur că părintele Donovan - un preot, pentru 
numele lui Dumnezeu! - nu era capabil de aşa ceva. 

Dar Salvatore Conte... Se uită din nou la portretul robot şi 
se înfioră. 

Bersei luă în calcul altă teorie. Poate că Vaticanul 
cumpărase osuarul de la hoţi, indiferent cine erau ei, şi astfel se 
implicase fără să vrea în incident. Chiar aşa fiind, situaţia 
devenea problematică pentru Sfântul Scaun. Putea fi acuzat de 
complicitate. Un lucru era sigur osuarul aflat în subsolul 
Vaticanului fusese procurat într-un mod foarte dubios. 

Se strădui să găsească o cale de abordare a acestei 
situatii. Să se sfătuiască cu Charlotte sau să se adreseze 
autorităţilor? 

Nu poţi face asemenea afirmaţii fără să ai dovezi solide. 

Lăsând ziarul pe masă, Giovanni se duse la telefon şi ceru 
legătura cu secţia locală de Carabinieri - poliţiştii militari care 
patrulau pe străzile Romei înarmaţi cu pistoale-mitralieră, ca şi 
când oraşul se afla permanent sub imperiul legii marţiale. Un 
tânăr preluă apelul şi Giovanni îi spuse că voia să vorbească cu 
agentul de serviciu. După câteva întrebări scurte, tânărul îl 
informă că va trebui să discute cu detectivul Armando Perardi, 
care era aşteptat să vină la birou după ora nouă şi jumătate. 

- Vă rog, îmi puteţi face legătura cu telefonul lui ca să-i las 
un mesaj? 

Un clic, apoi câteva secunde de tăcere, şi salutul sec al 
agentului Perardi. Giovanni aşteptă să audă tonul, apoi lăsă un 
mesaj scurt, solicitându-i poliţistului o întâlnire mai târziu, în 
aceeaşi dimineaţă, pentru a discuta despre o posibilă implicare 
italiană în furtul de la lerusalim, li lăsă numărul de mobil, dar se 
feri să pomenească ceva despre Vatican. Această informaţie n- 
ar fi făcut altceva decât să complice lucrurile, dat fiind că 
Vaticanul era un stat suveran. Bersei închise, apoi urcă repede 
în dormitor pentru a se îmbrăca. Trebuia să acţioneze rapid. 

După ce lăsă scuterul în parcarea personalului de lângă 
Muzeului Vaticanului, Giovanni se grăbi să ajungă la intrarea de 
serviciu a galeriei Pio Cristiano. 


Când uşile ascensorului se deschiseră pe coridorul de la 
subsol, îl cuprinse un val de panică. Spera că nu se hotărâse 
nimeni să vină atât de devreme. Se uită la ceas: 7.32. 

Trebuia să facă singur ce avea de făcut. Nu putea s-o 
amestece pe Charlotte Hennesey în povestea asta. In fond, dacă 
se înşela? 

Când ieşi din ascensor coridorul păru să capete viaţă, ca şi 
cum el ar fi fost lona înghiţit de balenă. Ajunse la laborator şi 
folosi cârdul pentru a descuia uşa. Aruncă o privire peste umăr 
pentru a verifica dacă era în continuare singur, apoi intră repede 
şi se duse direct la masa de lucru. 

Cuiele şi monedele erau tot pe tavă. Lângă ele se afla 
ultimul mister al osuarului - cilindrul cu sulul de pergament. 
Dintr-un motiv sau altul, pergamentul îl tulbura. Dacă bănuielile 
lui erau corecte, acum avea ultima ocazie să-l citească. Şi ceva 
îi spunea că acolo erau indicii hotărâtoare cu privire la 
proveniența relicvei. 

După ce examinase minuţios osuarul şi celelalte obiecte, 
mai avea prea puţine dubii că proveneau din Israel. Calcarul şi 
compoziţia stratului exterior erau amândouă specifice regiunii. 
Se uită la scheletul întins pe masă: oasele confirmau şi ele 
originea relicvei. Crucifixele erau comune în ludeea secolului |. 

Studiind osuarul pentru ultima dată, îşi trecu degetele 
peste simbolul lui Christos - elementul care îi alungase şi ultima 
îndoială. 

Toate erau fapte incriminatorii şi toate conduceau la 
Vatican. Bersei se blestemă în sinea lui că nu făcuse mai repede 
legătura între ele. E drept, totul părea atât de fantastic. 

Luă cilindrul de pe tavă şi-i desprinse capacul, apoi îl 
scutură pentru a scoate pergamentul. Inima îi bubuia în piept în 
timp ce desfăşura cu grijă pielea de vițel. Se uită repede de jur- 
împrejur. Putea să jure că îl sfredeleau privirile unor ochi 
invizibili. 

Multe întrebări rămase fără răspuns nu-i dădeau pace. 
Cum era posibil ca o descoperire atât de importantă să rămână 
secretă atâta timp? Dacă oasele erau într-adevăr ale lui Christos 
- sau chiar ale unuia dintre contemporanii săi -, de ce nu 
fuseseră până acum studiate şi de ce nu fuseseră publicate 
rezultatele? Şi, indiferent cine era bărbatul, cum se face că 
Vaticanul descoperise secretul abia după două mii de ani? 


Se întoarse la problema cu care se confrunta acum. 

Netezind cu delicateţe pergamentul, Bersei încercă să 
stăpânească emoţiile contradictorii care îl asaltau. Era convins 
că acest document antic putea să-i ofere un indiciu final, poate 
chiar să confirme - sau să infirme - identitatea mortului. 

La fel ca oasele şi celelalte vestigii, pergamentul din piele 
de vițel era excepţional de bine păstrat. Cât despre conţinutul 
lui, existau nenumărate posibilităţi. Testamentul mortului? O 
ultimă rugăciune ascunsă acolo de cei care l-au înmormântat? 
Poate chiar un act oficial care explica de ce fusese crucificat? 
Degetele îi tremurau necontrolat când îl ridică la lumină. 

Examinând cu grijă textul, văzu că era scris în greaca 
koine, dialectul numit uneori „greaca Noului 

Testament" şi /ingua franca în Imperiul Roman până în 
secolul IV< 

Prima concluzie era că autorul lui fusese un om educat, 
poate un roman. 

Sub text era un desen detaliat care i se păru foarte 
cunoscut. 

În timp ce citea mesajul - scurt şi precis -, tensiunea 
maximă de până atunci slăbi puţin şi, câteva clipe, rămase 
nemişcat. 

Concentrând  u-se apoi asupra desenului însoțitor, 
Giovanni îşi spuse din nou că mai văzuse imaginea. Se încruntă 
în timp ce studia cu atenţie documentul. Gândeşte. Gândeşte. 

În clipa următoare îşi aminti, apoi se făcu alb ca varul. 
Desigur! 

Da, mai văzuse imaginea, iar locul pe care îl descria se 
afla doar la câţiva kilometri distanţă, la periferia Romei, adânc 
sub străzile oraşului. Îşi dădu seama că va trebui să se ducă 
acolo imediat ce va termina ce avea de făcut aici. 

Se repezi la xeroxul care se afla în colţul laboratorului, 
netezi sulul pe sticlă, închise capacul şi făcu o copie. Puse 
pergamentul înapoi în cilindru şi îl aşeză alături de celelalte 
relicve, apoi împături copia şi o băgă în buzunar. 

În timp ce aduna dovezile care să-i susţină declaraţia 
împotriva Vaticanului, îl copleşiră din nou gândurile negre în 
legătură cu propria lui siguranţă. Dar avea nevoie de informaţii 
care puteau fi folosite de carabinieri în anchetă. 


Cu nervii încordaţi la limită, Bersei îşi conecta laptopul la 
computerul principal şi începu să copieze fişierele - profilul 
complet al scheletului, fotografiile osuarului şi ale celorlalte 
obiecte, rezultatele datării cu carbon, tot. 

Se uită la ceas: 7.46. Nu mai avea timp. 

După ce copie şi ultimul fişier, închise laptopul şi îl puse în 
geantă. Dacă ar fi luat orice altceva, ar fi trezit imediat 
suspiciuni. 

- Hei, Giovanni, îl strigă un glas cunoscut. 

Se întoarse pe călcâie. Charlotte. Nici măcar nu o auzise 
intrând. Trecând pe lângă Bersei, geneticiana observă că arăta 
într-un hal fără hal. 

- S-a întâmplat ceva? 

- Ai venit devreme, răspunse el, fără să ştie ce să-i spună. 

- N-am dormit bine. Te duci undeva? 

Arată îngrozitor de nervos, se gândi ea. 

- Am o întâlnire pe care nu pot s-o anulez. 

- A, bine. Se uită la ceas. Te întorci la şedinţă, da? 

Bersei se ridică şi îşi atârnă sacoşa pe umăr. 

- De fapt, nu sunt sigur. A apărut ceva important. 

- Mai important decât raportul nostru? 

ltalianul îi evită privirea. 

- Ceva nu-i în regulă, Giovanni. Spune-mi despre ce e 
vorba. 

Bersei se uită repede în spate, ca şi când ar fi auzit voci. 

- Nu aici, spuse el. Vino afară şi îţi explic. 

Deschise uşa, scoase capul şi controlă coridorul. 

Era pustiu, îi făcu semn să-l urmeze. 

Charlotte ieşi şi închise uşa după ea. 

În camera de supraveghere improvizată, Salvatore Conte 
rămase absolut nemişcat până când zgomotul paşilor se stinse 
la capătul coridorului. Apoi smulse receptorul din furcă. 

Santelli răspunse la al doilea ţârâit, iar Conte îşi dădu 
seama după vocea lui nesigură că îl trezise din somn. 

- Avem o problemă serioasă aici. 

Cardinalul ştia ce va urma. Işi drese glasul. 

- Au aflat? 

- Doar Bersei. Şi acum iese pe uşă cu toate documentele 
şi e în drum spre politie. 


- Ce ghinion! Santelli tăcu cîteva clipe, apoi oftă. Ştii ce 
trebuie să faci. 

48 

Bersei nu scoase un cuvânt până când nu ajunseră în 
siguranţă pe aleea din spatele muzeului. Se duse direct la locul 
unde parcase scuterul, iar Charlotte se văzu obligată să alerge 
pentru a ţine pasul cu el. 

- Cred că Vaticanul e implicat într-o poveste urâtă, îi spuse 
el pe un ton conspirativ. Şi are legătură cu osuarul. 

- Ce vrei să spui? 

- Ar trebui să-ţi explic prea multe şi nici nu ştiu dacă am 
dreptate. 

Strecură laptopul în compartimentul din spate şi îşi puse 
casca pe cap. 

- Să ai dreptate despre ce? începuse să o sperie. 

- Cel mai bine ar fi să nu-ţi spun. Trebuie să ai încredere în 
mine. Eşti în siguranţă aici, nu fi îngrijorată. 

- Giovanni, te rog. 

Incălecă pe scuter, introduse cheia în contact şi pomi 
motorul. 

Charlotte îl apucă strâns de braţ. 

- Nu te duci nicăieri până nu-mi spui despre ce e vorba, 
strigă ea, încercând să acopere uruitul motorului. 

Oftând adânc, Bersei se uită la ea plin de nelinişte. 

- Cred că osuarul a fost furat. E posibil să aibă o legătură 
cu un atac de la lerusalim care a făcut 

multe victime. Trebuie să vorbesc cu o anumită persoană 
despre tot ce am descoperit. 

Câteva clipe, ea nu spuse nimic. 

- Eşti sigur? Pare cam exagerat, nu crezi? 

- Nu, nu sunt sigur, de aceea încerc să nu te implic. Ştiu 
că am semnat acorduri de confidenţialitate. Dacă greşesc, s-ar 
putea să iasă urât pentru mine. Nu vreau să te amestec şi pe 
tine. 

- Cum pot să te ajut? 

Bersei tresări. | se păruse că vede o siluetă în spatele 
geamului întunecat al porţii muzeului. 

- Uită că am avut această discuţie. Să sperăm că m-am 
înşelat. Se uită în jos la mâna ei. Lasă-mă să plec, te rog. 

- Fii atent, spuse ea. 


- Voi fi. 

Charlotte nu-l pierdu din ochi până când dădu coltul 
clădirii. 

Z 

Când uşile ascensorului se deschiseră, Charlotte ezită 
înainte să iasă pe coridor. Apoi, încrucişându-şi braţele la piept, 
făcu câţiva paşi, încercând să scape de un fior brusc. 

Nu, Vaticanul nu putea fi implicat în furt, încercă ea să se 
convingă singură. Apoi se întrebă din nou de ce folosea Sfântul 
Scaun serviciile unui individ de teapa lui Salvatore Conte. Era 
limpede ca lumina zilei că e/ era capabil de violenţă şi de orice 
altceva. Şi dacă Giovanni ar avea dreptate? Ce s-ar întâmpla 
atunci? 

Ajunsă la jumătatea coridorului, observă că una dintre 
uşile solide de metal era întredeschisă. Mai devreme nu o 
văzuse aşa, era sigură. Până acum toate uşile fuseseră închise, 
probabil încuiate. Mai era cineva aici? 

Curioasă, se apropie de uşă şi bătu de câteva ori. 

- Alo, e cineva? 

Nici un răspuns. 

încercă din nou. Nimic. 

Împinse şi uşa se deschise lin pe balamalele bine unse. 

Ceea ce văzu înăuntru era uimitor. 

Intrând în mica încăpere tapetată cu rafturi goale, se opri 
în faţa unui punct de lucru foarte ciudat- mai multe monitoare, 
un computer, căşti. Urmări cu privirea un mănunchi de cabluri 
care pornea din computer, urca pe perete şi dispărea într-o 
gaură întunecată din tavanul fals, de unde fusese scoasă o 
placă. 

Sistemul era în stand-by Pe screensaver se vedea un 
montaj de fotografii cu o femeie goală într-o diversitate de 
poziţii obscene. Încântător, 

Se aşeză pe scaunul din faţa calculatorului şi încercă să-şi 
imagineze la ce folosea echipamentul. Era clar că totul fusese 
instalat în grabă, dat fiind că încăperea arăta mai degrabă ca o 
debara, nu ca un birou. 

În cele din urmă nu se mai putu abţine şi apăsă pe o tastă. 

Monitoarele pâlpâiră, screensaverul dispăru şi computerul 
se trezi la viaţă. 


Câteva secunde mai târziu, softul activă ceea ce era 
probabil ultimul program folosit. Charlotte avu nevoie de câteva 
clipe pentru a înţelege ce reprezenta colajul de imagini care 
apăruse în faţa ei. Pe una dintre ferestrele de pe monitor se 
vedea o femeie de serviciu care făcea curăţenie într-o cameră. 
Stomacul i se întoarse pe dos când îşi văzu bagajele lăsate 
lângă pat - valijoara dreptunghiulară pe rotile şi valiza mare 
asortată pentru haine. Femeia intră în baie, care se vedea tot în 
timp real în a doua fereastră. Pe poliţa de deasupra chiuvetei 
erau câteva obiecte de toaletă bine cunoscute, inclusiv o 
sticluţă cu vitamine. 

- Conte, spuse ea cu glas tare, oripilată de ceea ce vedea. 
Pervers nenorocit. 

Examină apoi şi imaginile transmise de alte câteva 
camere video ascunse în laborator şi în birou - imagini /ive, 
judecând după ora şi data înscrise la baza fiecărei ferestre. 
Conte privise şi ascultase tot timpul. 

In momentul acela înţelese că Giovanni avea dreptate. 

49 

În Arhivele Secrete, părintele Donovan puse Ephemeris 
Conlusio alături de un documentul sigilat în plastic, care purta 
numărul de referinţă Archivum Arc/s, Arm. D 217 - „Pergamentul 
Chinon" -, şi închise uşa. Se auzi un şuierat uşor, când o pompă 
de vid aspiră aerul din compartiment. 

Secrete. Lui Donovan nu îi erau deloc străine. Poate de 
aceea se simţea atât de legat de cărţi şi îi plăcea singurătatea. 
Şi poate că aceste arhive îi oglindeau cumva sufletul. Dar 
Donovan se îndreptase spre Biserică pentru un motiv mai serios 
- supraviețuirea. 

Crescuse la Belfast în tumultuoşii ani '60 şi '70, când în 
Irlanda de Nord conflictul dintre catolicii naţionalişti care voiau 
să scape de controlul britanic şi protestanții unionişti loiali 
Coroanei ajunsese la apogeu. In 1969 văzuse cum casa lui şi 
alte zeci din jurul ei se făcuseră scrum, incendiate de loialiştii 
răsculați. Işi amintea perfect atentatele cu bombă executate de 
Armata Republicană Irlandeză drept represalii - ceva obişnuit, o 
mie trei sute doar în 1972 - care curmaseră vieţile a sute de 
civili. 

La cincisprezece ani, el şi prietenii săi au fost atraşi într-o 
bandă de stradă care făcea uneori comisioane pentru IRA. Erau 


„ochii şi urechile'" mişcării. Cu ocazia unei misiuni memorabile, i 
se ceruse să lase un colet în faţa unui magazin al cărui 
proprietar era protestant. Habar n-avea că în sacoşă era de fapt 
o bombă. Din fericire, nimeni nu murise în explozia care culcase 
clădirea la pământ, iar el reuşise ca prin minune să scape de 
arestare. 

Ziua când a împlinit şaptesprezece ani s-a dovedit 
hotărâtoare, atunci viaţa lui Donovan s-a schimbat pentru 
totdeauna. Se dusese să bea un pahar într-o cârciumă din 
cartier, cu doi buni prieteni, Sean şi Michael. La un moment dat 
s-au lăsat atraşi într-un schimb de cuvinte cu un grup de 
protestanți beţi. Ceata lui Donovan a plecat o oră mai târziu, 
însă protestanții - cinci la număr - i-au urmărit afară şi au 
continuat să-i înjure. N-a trecut mult şi pumnii au început să 
zboare. Deşi nu era străin de bătăile de stradă şi avea reflexe 
bune, constituţia lui destul de firavă s-a dovedit un handicap în 
faţa celor doi bărbaţi care îşi uniseră forţele împotriva lui. în 
timp ce unul dintre protestanți îl ţinea pironit la pământ, celălalt 
îi căra pumni, hotărât parcă să-l omoare în bătaie. 

Işi amintea perfect ce furie cumplită îl cuprinsese văzând 
în minte mormanul de moloz fumegând în care îi transformaseră 
casa. Reacţionase instinctiv. Reuşise să se ridice, pusese mâna 
pe cuţit şi îl împlântase în burta protestantului care-l ţintuise pe 
jos. Bărbatul a căzut pe caldarâm, încercând disperat să 
oprească şuvoiul de sânge care îi ţâşnea din abdomen. Văzând 
furia din ochii injectaţi ai lui Donovan, celălalt a bătut în 
retragere. 

Uluit, Donovan s-a întors şi l-a văzut pe Sean, plin de 
sânge şi rânjind. Doborâse şi el un bărbat, tot cu cuțitul. Ceilalţi 
protestanți încremeniseră, nevenin- du-le să creadă, iar ei 
fugiseră. 

Işi amintea cât de îngrozit fusese a doua zi, când ziarele şi 
televiziunea relataseră că un protestant din cartier fusese 
înjunghiat şi murise. Deşi nu ştia sigur care dintre cei doi 
protestanți primise lovitura fatală, Donovan se împăcase repede 
cu gândul că trebuia să fugă din Belfast înainte să devină 
următoarea victimă. 

Seminarul i-a oferit un adăpost sigur, departe de străzi, şi 
i-a dat speranţa că Dumnezeu îl va ierta pentru fapta lui 


înfiorătoare. Cu toate acestea, nu trecea o zi în care să nu vadă 
petele de sânge de pe mâinile sale. 

În ciuda trecutului său, a fost un elev bun, iar izolarea i-a 
reaprins pasiunea pentru lectură. Şi-a găsit liniştea în istorie şi 
în Biblie. Şi-a găsit un drum. Văzând setea lui remarcabilă de 
învăţătură, Dioceza din Dublin i-a sponsorizat studiile 
universitare. Poate, îşi spunea Donovan uneori, chiar obsesia lui 
pentru cărţi îl salvase. 

lar acum o carte părea să amenințe tot ceea ce avea mai 
sfânt. Însăşi instituţia care îl protejase era atacată. 

Se uită îndelung în spatele panoului de sticlă, unde se afla 
Ephemas Conkso scriptura pierdută care pusese în mişcare lanţul 
evenimentelor, culminând cu furtul de la lerusalim. Era greu de 
crezut că trecuseră doar două săptămâni de când prezentase 
incredibila descoperire secretarului de stat al Vaticanului. Işi 
amintea perfect întâlnirea cu Santelli, ca un film proiectat în 
memorie. 

- Nu primesc prea des de la Biblioteca Vaticanului cereri 
urgente de audienţă, spuse cardinalul Santelli, cu mâinile 
încrucişate şi sprijinite pe birou. 

Aşezat în faţa lui, părintele Donovan ridică geanta de 
piele. 

- Îmi cer scuze, Eminenţa Voastră, pentru cererea mea 
atât de bruscă. Cred totuşi că motivul pentru care mă aflu aici 
necesită atenţia dumneavoastră imediată... şi justifică hotărârea 
mea de a nu-l implica pe cardinalul Giancome. 

Vincenzo Giancome, cardinale Archivista e Bibliotecario, era 
superiorul lui Donovan şi avea un cuvânt greu în calitate de 
supraveghetor suprem al Arhivelor Secrete ale Vaticanului. El 
era cel care respinsese cererea insistentă a lui Donovan de 
achiziţionare a Evangheliei după luda. Astfel, după o lungă 
deliberare, Donovan luase hotărârea neorto- doxă de a nu-l 
include pe Giancome în această chestiune - o măsură curajoasă 
care putea să aibă un efect de ricoşeu şi să-l coste cariera. Dar 
era sigur că ceea ce urma să divulge era o problemă de 
securitate națională. In plus, bărbatul misterios care îi 
telefonase îl alesese în mod special pe Donovan pentru această 
misiune şi nu mai era timp pentru discuţii sau conflicte interne 
birocratice. 

- Despre ce e vorba? întrebă Santelli, destul de neliniştit. 


Donovan nu ştia prea bine de unde să înceapă. 

- Vă aduceţi aminte de cele întâmplate de acum câţiva 
ani, când a fost descoperit Pergamentul Chinon în Arhivele 
Secrete? 

- Actul secret în care Clement respinge acuzaţiile aduse 
Cavalerilor Templieri? 

- Exact. Am venit la dumneavoastră cu alte documente 
care prezintă în detaliu întâlnirea secretă dintre Clement V şi 
Jacques de Molay, Marele Maestru. Donovan înghiţi un nod din 
gât. Relatarea papei menţionează în mod clar un manuscris 
intitulat Ephemens Conlusio, care ar conţine informaţii despre 
secretele ascunse ale Templierilor. 

- O încercare de a reinstaura Ordinul, interveni Santelli. Şi 
destul de nereuşită, pe deasupra. 

- Sunteţi de acord, cred, că argumentele lui de Molay 
trebuie să fi fost destul de convingătoare, altfel Clement nu i-ar 
fi exonerat pe Templieri după ce ordonase desfiinţarea Ordinului. 

- O manevră. Jacques de Molay nu i-a dat nici o carte. 

- De acord. Donovan scotoci în sacoşă şi scoase ceva. 
Pentru că nu o avea. 

Santelli se aplecă în faţă. 

- Ce ai acolo? 

- Aceasta este Ephemeris Conlusio. 

Cardinalul era uluit. Eohemeris Conlusio era o 

legendă, nimic altceva decât pură fantezie. Nici un secret 
al Vaticanului, nici măcar cele mai întunecate, nu se putea 
compara cu acesta. Incă se agăța de speranţa că bibliotecarul 
greşea, dar privirea hotărâtă a lui Donovan îi confirma cele mai 
sumbre presimţiri. 

- Doar nu vrei să spui că... 

- Ba da, răspunse Donovan ferm. Lăsaţi-mă să vă explic. 

Donovan îi relată istoria întemniţării lui Jacques de Molay, 
întrevederea secretă cu Clement, judecarea lui la Paris, în faţa 
Catedralei Notre Dame, şi execuţia pe île des Javiaux. 

- După cât se pare, blestemul a funcţionat, zise Donovan. 
Potrivit mai multor martori, Papa Clement V a murit o lună mai 
târziu de dizenterie severă, un sfârşit oribil. Şapte luni mai 
târziu, Regele Filip a murit şi el în condiţii ciudate, în timpul unei 
partide de vânătoare. Martorii oculari au spus că ar fi fost vorba 
de o boală netratată care i-a provocat o hemoragie severă. Mulţi 


alţii au fost convinşi că templierii şi-au plătit datoria şi s-au 
răzbunat. 

- Otrăvit? întrebă Santelli. 

- Poate, spuse Donovan ridicând din umeri. Intre timp, 
Pământul Sfânt a ajuns iar în mâinile musulmanilor. Ţările 
europene şi Biserica n-au mai reuşit să organizeze alte cruciade 
pentru a-l recâştiga. Documentele lui Clement şi pergamentul 
Chinon s-au umplut de praf în Arhivele Secrete, în timp ce 
conclavul a irosit doi ani în controverse, încercând să restaureze 
papalitatea falimentară. Ephemeris Conlusio - chiar această carte 
- s-a pierdut în istorie. Până când am primit un telefon, 
săptămâna asta. 

Donovan îi povesti pe scurt convorbirea cu interlocutorul 
lui misterios, apoi tranzacţia de la Gafe Greco. Santelli asculta 
cu multă atenţie, acoperindu-şi din când în când gura cu mâna. 
Părintele termină relatarea şi aşteptă răspunsul cardinalului. 

- Ai citit-o? 

Donovan dădu din cap. în calitatea lui de curator-şef, era 
poliglot, expert în aramaica veche şi fluent în greacă şi latină. 

- Ce spune? 

- Multe lucruri tulburătoare. După cât se pare, această 
carte nu este un document Templier per se. Este un fel de jurnal 
scris de losif din Arimateea. 

- Nu înţeleg, Patrick. 

- In aceste pagini sunt povestite multe evenimente din 
viaţa lui Christos. Relatări ale martorilor oculari despre miracole, 
de exemplu vindecarea ologilor şi a leproşilor. Învățăturile sale, 
călătoriile cu discipolii, toate sunt prezentate aici. De fapt, după 
ce am studiat fiecare detaliu al limbii şi stilului, sunt convins că 
aceasta este scriptura pierdută. 

Istoricii Bibliei au dezbătut îndelung faptul că Evangheliile 
după Matei, Marcu şi Luca au fost influențate de o sursă 
comună, dat fiind că toate trei vorbesc despre Isus folosind 
aceeaşi cronologie şi acelaşi stil. Evangheliile sinoptice, cum mai 
sunt numite ele, despre care se crede că au fost scrise între anii 
60 şi 100 d. Chr., poartă fiecare numele discipolului care a 
inspirat-o, deşi autorii reali sunt de fapt necunoscuţi. 

Santelli se simţi oarecum încurajat de aceste precizări, 
însă vedea bine că Donovan continua să fie tulburat. 


- Dar asta nu e tot, îi atrase atenţia irlandezul. Cartea 
descrie evenimentele care au culminat cu prinderea şi 
răstignirea lui Isus. Din nou, relatările lui losif sunt în cea mai 
mare parte concordante cu Evangheliile sinoptice. Discrepanţele 
sunt minore. Potrivit lui losif, el însuşi a negociat cu Pilat din 
Pont coborârea de pe cruce a lui Christos în schimbul unei sume 
substanţiale. 

- Mită? 

- Da. Probabil un supliment la salariul prea mic primit de 
la Roma. Donovan inspiră adânc şi încercă să se calmeze. Din 
Noul Testament reiese că trupul lui Isus a fost depus în cripta 
familiei lui losif. 

- Înainte de a continua, trebuie să-ţi pun o întrebare. 
Această relicvă a Templierilor... cartea... este autentică? 

- Am datat pergamentul, pielea şi cerneala. Toate sunt, 
fără discuţie, din secolul I. Dar cartea nu este de fapt relicva la 
care făcea aluzie Jacques de Molay. Este doar harta care duce la 
adevărata comoară la care făcea aluzie Marele Maestru. 

Santelli îl privea fix. 

- losif din Arimateea descrie în detalii pline de culoare 
ritualul înmormântării lui Isus. Trupul a fost spălat, acoperit cu 
mirodenii, înfăşurat într-un giulgiu şi apoi legat. Pe ochi i-au pus 
monede. Glasul lui Donovan cobori la o şoaptă: Pretinde că 
trupul a fost depus în mormântul lui, al lui Iosif... pentru un an. 

- Un an? întrebă Santelli, înspăimântat. Patrick, nu cumva 
e altă scriptură gnostică? 

in trecut, Donovan îl informa periodic despre numeroasele 
texte prebiblice care îl prezentau pe bus în altă lumină - o 
încercare de a-i ademeni pe păgâni să adopte credinţa creştină. 
Multe dintre acele poveşti erau exagerate, pline de interpretări 
filozofice ale 

Învăţăturilor lui Isus. 

9) 

- Potrivit lui losif-să nu uităm, el a fost omul însărcinat cu 
înmormântarea lui Isus - nu a existat o înviere fizică. Vedeţi... 

Donovan ezită, pentru că nu exista nici o modalitate mai 
blândă de a-i spune ceea ce avea de spus. Se uită în ochii 
cardinalului. 

- Christos a avut parte de moartea unui muritor. 

Nu era prima dată când lui Santelli i se spunea 


acest lucru. 

- Am mai auzit asta, cum că primii creştinii vedeau 
învierea drept spirituală, nu fizică. Gesticulă către carte în semn 
de respingere. Eohemes @nluso este în mod evident în contradicţie 
cu Biblia. Sunt încântat că ai găsit-o. Va trebui să facem în aşa 
fel încât să nu cadă în mâinile greşite. Nu ne putem permite ca 
duşmanii Bisericii să anunţe presa. 

- Mă tem că mai e ceva. 

Santelli îl urmări în tăcere pe Donovan, care scoase din 
geantă un sul galben. Il puse pe birou. 

- Ce-i asta? întrebă cardinalul aplecându-se. 

rttpM,i*h 

m 

[T | 


- Un desen. Un fel de hartă, de fapt. 
- Nu arată deloc ca o hartă, spuse Santelli strâmbând u- 
se. Şi un copil ar putea desena aşa ceva. 


Schița lipsită de perspectivă era simplistă. Donovan ar fi 
fost de acord cu el dacă n-ar fi ştiut că reprezentările 
tridimensionale apăruseră abia în Renaştere, dar nu avea de 
gând să se certe cu Santelli. 

- In ciuda absenței detaliilor, aici putem vedea câteva 
elemente cruciale, îi explică Donovan. Îi arătă baza 
dreptunghiulară alungită: Acesta este Muntele Templului din 
lerusalim. Apoi îi arătă structura de deasupra: lar acesta este 
templul evreiesc construit de Irod cel Mare, distrus de romani în 
anul 70 d. Chr. După cum ştiţi, acolo se află acum Domul Stâncii. 

- Muntele Templului? întrebă Santelli ridicând brusc 
privirea. 

- Da. Potrivit lui losif din Arimateea, aşa arăta locul în anul 
30, pe vremea lui Christos. 

Donovan îi spuse apoi că scrierile lui losif descriau în 
detaliu templul - curţile dreptunghiulare şi Sfântul Tabemacul, 
magaziile pentru ulei şi lemn, bazinele de apă folosite pentru 
sfinţirea ofrandelor şi rugurile pentru arderea animalelor sacre 
de sărbătoarea Paştelui evreiesc. li spuse că losif marcase chiar 
şi pragul sacru peste care gentililor le era interzis să păşească. 
Urma prezentarea garnizoanei romane învecinată cu Muntele 
Templului - locul unde Isus fusese adus în faţa lui Pilat din Pont. 

Părintele îi arătă apoi un pătrăţel întunecat pe care losif îl 
desenase în interiorul platformei. 

- Dar punctul acesta este cel mai important. El indică 
poziţia criptei lui Isus. Iosif a inclus în text măsurători precise, 
adică distanţele faţă de zidurile exterioare ale Muntelui 
Templului. 

Santelli îşi acoperi din nou gura cu mâna. O vreme, în 
cameră se astemu tăcerea. Dincolo de ferestre, norii negri 
începuseră să-şi aducă la îndeplinire ameninţarea. 

- După ce am obţinut Ephemeris Cottlusio, continuă 
Donovan, am studiat situl în amănunt. Sunt absolut sigur că 
această criptă secretă se află încă acolo. Cred că cruciații - 
cavalerii templieri, de fapt - au descoperit-o şi au mascat-o. 

- De ce eşti atât de sigur? 

Donovan se întinse peste birou şi întoarse cu grijă paginile 
vechi, oprindu-se la un grup de schiţe. 

- lată de ce. 


Cardinalul se chinuia să înţeleagă semnificaţia şirului de 
desene simple, ca un catalog de colecţie primitiv. 

- Aceste obiecte, continuă Donovan, sunt relicvele pe care 
losif din Arimateea le-a îngropat în criptă. Rămăşiţele 
pământeşti, monedele şi cuiele. Şi osuarul, bineînţeles. La ele se 
referea Jacques de Molay. 

Santelli era înmărmurit. În cele din urmă privirea lui se 
opri asupra delfinului încolăcit pe un trident. 

- Şi simbolul? 

- Este motivul pentru care sunt sigur că aceste obiecte se 
află în siguranţă. 

Îi explică semnificaţia simbolului. 

Santelli îşi făcu cruce. 

- Dacă aceste relicve ar fi fost descoperite până acum, 
fără îndoială că ar fi fost menţionate undeva. De fapt, dacă ar fi 
fost descoperite, probabil că n-am fi aici şi n-am purta această 
discuţie. Donovan se aplecă şi scoase un alt document din 
geantă. Şi iată acest articol recent din Jerusalem Post, pe care 
misteriosul nostru binefăcător ni l-a dat împreună cu cartea. 

Santelli i-l smulse şi citi cu glas tare titlul. 

- „Arheologii evrei şi musulmani primesc autorizaţia să 
facă săpături sub Muntele Templului”. 

Donovan îi lăsă lui Santelli timp să citească restul 
articolului, apoi continuă: 

- Cum acordurile de pace interzic lucrările în acest sit, 
templierii sunt ultimii care au săpat sub Muntele Templului. Dar 
în 1996, consiliul musulman care administrează locul a primit 
permisiunea de a scoate dărâmăturile dintr-o sală mare de sub 
platformă - un spaţiu folosit cândva de templieri drept grajd şi 
complet blocat după secolul al XIl-lea. Omul care mi-a dat 
această carte era arab. De aceea, sunt ferm convins că 
Ephemeris Conlusio a fost descoperită de musulmani în timpul 
lucrărilor. 

- Dar de ce au aşteptat până acum? _ 

- La început am avut şi eu dubii, mărturisi Donovan. Intre 
timp însă, am găsit o explicaţie mai mult decât plauzibilă în 
privinţa motivului. Puse pe birou un plan modern - desenat chiar 
de mâna lui. Era ultima probă materială a prezentării. După ce 
au curăţat-o, continuă el, musulmanii au transformat sala 
subterană în ceea ce ei numesc moscheea Marwani. lată o 


vedere aeriană a Templului Muntelui aşa cum arată azi. Folosind 
măsurătorile lui losif, am calculat poziţia precisă a criptei. 

Donovan transformase unităţile de măsură romane, grad, 
în metri. Un gradus avea şaptezeci şi patru de centimetri. 

- Am marcat cu roşu suprafaţa ocupată de moscheea 
Marwani care e situată cam la unsprezece metri sub nivelul zero 
al esplanadei. 

Santelli înţelese în sfârşit la ce făcea aluzie Donovan. 

- Dumnezeule, este chiar lângă încăperea secretă. 

- Este lipită de peretele din spate al moscheii. Arheologii 
musulmani şi evrei bănuiesc deja că sub Muntele templului 
există alte încăperi secrete şi fac explorări de suprafaţă pentru a 
le detecta. 

- Atunci vor găsi cripta, spuse Santelli, pălind uşor. 

- Le-ar fi imposibil să n-o găsească, confirmă Donovan 
posomorât. Dacă relicvele descrise în 

Ephemeris Conlusio sunt reale, există riscul ca rămăşiţele 
pământeşti ale lui Christos să fie dezgropate în câteva 
săptămâni. De aceea am venit astăzi aici. Vă întreb... ce putem 
face? 

- Cred că totul este cât se poate de clar, Patrick, spuse 
Santelli pe un ton aspru. Trebuie să recuperăm aceste relicve de 
sub Muntele Templului. Peste două miliarde de creştini cred în 
Evangheliile lui Isus Christos. Distrugerea credinţei lor înseamnă 
distrugerea ordinii sociale. Avem o mare responsabilitate. Nu 
este o simplă problemă de teologie. 

- Dar nu există nici o cale diplomatică de a le obţine, îi 
reaminti Donovan cardinalului. Situatia politică din Israel e mult 
prea complicată. 

- Cine a spus ceva despre diplomaţie? Santelli se întinse 
către interfonul montat pe biroul său. Părinte Martin, vei găsi în 
agenda mea numărul lui Salvatore Conte. Te rog cheamă-l 
imediat. 

50 

leşind de pe congestionata Via Nomentana şi luând-o prin 
parcul vilei Torlonia, Giovanni Bersei încetini când ajunse pe 
aleea îngustă pentru biciclete. Motorul scuterului torcea încet. 

Aici, lângă grădina amenajată în stil englezesc unde o 
armată de alergători şi de ciclişti îşi făcea exerciţiile zilnice, se 
întindea pe mai bine de nouă kilometri un labirint subteran de 


cripte evreieşti. Se dovedise recent că erau cele mai vechi 
catacombe ale Romei - locuri de înhumare pe care vechea 
capitală le voia cât mai departe de zidurile oraşului. lar Bersei 
era sigur că undeva, în acest tărâm subteran, se afla <i parte a 
secretului străvechi despre Isus Christos. 

Aruncând o privire la vila în stil neoclasic, acum bătută de 
vreme, care era celebră pentru că în ea locuise cândva Benito 
Mussolini, se îndreptă către un grup de clădiri joase de lângă 
curtea din spate. Aici fuseseră grajdurile unde, în timpul 
lucrărilor din 1918, muncitorii descoperiseră întâmplător primele 
camere mortuare. 

Când ajunse la intrarea în catacombe, Bersei opri motorul, 
se dădu jos şi ridică scuterul pe cric. Deschise cutia din spate, 
scoase laptopul şi o lanternă mare, apoi puse în locul lor casca. 

Deşi pierduse patruzeci de minute în traficul 
supraaglomerat, era abia nouă fără zece. Mai mult ca sigur, 
locul era încă închis. 

Bersei încercă uşa. Era descuiată: 

In camera simplă era numai un bătrân, ghidul care şedea 
în spatele unui birou, citind un roman de Clive Cussler. Pe 
coperta cărţii se vedea un vapor prins într-un vârtej puternic. 
Bătrânul îşi ridică ochii înceţoşaţi şi umezi şi se uită la Bersei 
peste ochelarii bifocali cu lentile groase. Faţa i se lumină într-un 
zâmbet larg. Intr-un fel, părea la fel de bătrân ca şi vila lui 
Mussolini. 

- Ah, signore Bersei, spuse el lăsând cartea pe masă şi în 
tinzând mâna. Come sta? 

- Bene grazie, Mărio. E lei? 

- Din ce în ce mai bine în fiecare zi, se lăudă ghidul într-o 
italiană rustică. A trecut mult timp de când nu te-am văzut. 

- Da, a trecut. Mă bucur că te scoli devreme. Credeam că 
o să aştept afară cine ştie cât timp. 

- Acum mă obligă să vin la opt, asta dacă cineva are chef 
să lucreze dimineaţa. Vor să termine cât mai repede 
restaurarea. 

Sopraintendenza Archeologica di Roma nu permitea încă 
accesul turiştilor la catacombele evreieşti din cauza eforturilor 
intense de conservare care erau în plină desfăşurare - un proiect 
care dura deja de zece ani. Gazele toxice încă prezente în 


adâncul labirintului subteran contribuiseră şi ele la amânarea 
deschiderii pentru public. 

Bersei făcu semn către carte. 

- Văd că nu te plictiseşti. 

- Recuperez restanţele la lectură, spuse bătrânul ridicând 
din umeri. Nu cred că vor deschide prea curând, aşa că încerc să 
găsesc puţină acţiune în altă parte. 

Bersei râse. 

- Ce te aduce iar aici? 

Bătrânul se ridică, înfundându-şi mâinile plăpânde în 
buzunare. Trupul lui părea alcătuit numai din oase şi vârsta îl 
gârbovise într-un mod aproape spectaculos. 

Trecuse multă vreme de la ultima vizită a lui Bersei. Doi 
ani, de fapt. Acesta era doar unul dintre cele peste şaizeci de 
situri funerare romane pe care le studiase de-a lungul timpului 
pentru Comisia Pontificală. 

- Ultimele rezultate ale datării cu carbon m-au făcut să 
verific din nou unele din presupunerile mele iniţiale. Vreau să 
mă mai uit o dată la ceva. 

Povestea era plauzibilă. Doar cu câteva luni în urmă, o 
echipă de arheologi datase cu carbon fragmentele de lemn şi 
cărbune prinse în tencuiala criptelor. Potrivit rezultatelor, într- 
adevăr remarcabile, mormintele datau din anul 50 î. Chr. - cu un 
secol înaintea celor mai noi catacombe creştine ale oraşului. 
Implicaţiile descoperirii erau profunde, sprijinind foarte serios 
teoriile anterioare cu privire la influenţa evreiască asupra 
ritualurilor funerare creştine. Şi mai fascinant era însă faptul că 
printre motivele iudaice erau simboluri specifice creştinismului 
timpuriu. Aceste 

amintiri vagi îl aduseseră din nou pe Bersei aici. 

- Văd că ai lanterna ta. 

7Q0. 

Antropologul o ridică mândru. 

- Totdeauna pregătit. Ai nevoie de permisul meu? Bersei 
scoase din portofel o cartelă plastifiată care îi permitea accesul 
în majoritatea siturilor istorice ale oraşului. Puţini universitari se 
bucurau de aşa ceva. 

Mărio o respinse cu un gest. 

- Te notez că ai intrat, spuse el, arătându-i un registru de 
pe masă. 


- Nu mai e nimeni acolo jos? 

- Eşti stăpânul locului. 

Bersei constată că asta nu-i prea plăcea. Zâmbi puţin 
stânjenit. 

Ghidul îi dădu o foaie de hârtie. 

- Ai aici o hartă adusă la zi. 

Bersei se uită la planul revizuit al tunelelor şi galeriilor. Era 
acum şi mai evident că de-a lungul veacurilor galeriile apăruseră 
şi se înmulţiseră haotic. Schita complicată semăna mai degrabă 
cu o reţea de crăpături pe un vas de ceramică. Sau cu o pânză 
de păianjen. 

- Nu stau mult. Te superi dacă las asta aici? 

Ridică geanta laptopului. 

- Nici o problemă. O pun în spatele biroului. 

Îi dădu bătrânului geanta, străbătu camera şi 

aprinse lanterna, luminând treptele de piatră care 
dispăreau în beznă. 

La baza scării, Bersei îşi stăpâni un fior şi făcu o pauză 
pentru a-şi regla respiraţia şi a se adapta la aerul rece şi umed - 
condiţii care puneau sub semnul întrebării eforturile de 
restaurare. Faptul că atât de multe fresce şi gravuri se 
păstraseră aici, într-un mediu neiertător care distrusese complet 
cadavrele din miile de nişe, era absolut remarcabil. Foarte 
puţine oase fuseseră descoperite în timpul lucrărilor, 
majoritatea fiind furate cu secole în urmă de către şarlatani 
lipsiţi de scrupule care le vindeau drept relicve ale martirilor şi 
sfinţilor. Ce ironie, îşi spuse el, gândindu-se că locul fusese 
construit ca un labirint, exact pentru a descuraja hoţii. lată ce se 
alesese de pregătirea morţilor pentru reînviere. La Judecata de 
Apoi vor fi multe suflete dezamăgite. 

Lumină coridorul strâmt - dacă avea un metru lăţime şi doi 
metri înălţime - care se pierdea complet în beznă la trei metri în 
faţă. Cu aproape două mii de ani în urmă, fassores, o breaslă de 
săpători, scobiseră labirintul de morminte în roca vulcanică 
moale, sau tufa, care forma temelia Romei. Nişele funerare 
numite /oculi erau dispuse în straturi în pereţii de pe ambele 
laturi ale galeriei. În Antichitate, trupurile erau învelite în 
giulgiuri şi depuse pe aceste rafturi pentru a se descompune - 
putrezirea rituală a cărnii care curăța păcatele lumeşti. Acum 
toate erau goale. 


Galeriile subterane ciuntiseră pământul la adâncimi tot 
mai mari, iar sub primul nivel se mai aflau alte trei. Din fericire, 
cripta care îl interesa pe el era la etajul superior al 
catacombelor. 

Necropola, se gândi el. „Cetatea morţilor”. Îşi acoperi 
nasul ca să scape de mirosul greu şi se rugă să nu fie nimeni 
acasă. Oftând, Giovanni Bersei porni înainte. 

- Desidera qualcosa? 

Mărio lăsă pentru a doua oară cartea jos şi-l studie pe 
bărbatul masiv care stătea în faţa biroului. Părea nervos. Ghidul 
încercă în engleză: 

- Vă pot ajuta cu ceva? 

ă lritat şi mai mult de acest formalism, Conte nu-i răspunse. 
Il urmărise pe Bersei până aici şi se întrebase de ce naiba 
antropolgul intrase în parc. Acum, citind plăcuţa care atârna în 
spatele biroului, începu să înţeleagă. Catacombe evreieşti? Se 
uită la cealaltă uşă, care se deschidea către o scară întunecată. 

Probabil că era în acelaşi timp intrare şi ieşire. Asta îi 
plăcea. 

- Nu e luminată? se interesă Conte în italiană. 

- Aveţi nevoie de o lanternă acolo jos, îi răspunse 
bătrânul. 

Conte era de-a dreptul încântat. 

- Dar accesul publicului e interzis, continuă ghidul, 
zâmbind rece. Dacă nu aveţi un permis valabil, voi fi nevoit să 
vă rog să plecaţi. 

Neputincioşii încearcă să exercite puterea. Fără să-l ia în 
seamă pe bătrân, Conte se uită drăgăstos la registrul de pe 
birou. Registrul vizitatorilor. Un singur nume era scris acolo, 
singurul important. In afară de prada lui nu mai era nimeni în 
catacombe. Se pare că era chiar mai uşor decât îşi închipuise. Îşi 
strecură mâna stângă în buzunar şi scoase calm o seringă mică. 

Când personajul, acum ameninţător, înconjură biroul din 
trei paşi mari şi rapizi, Mărio Beneditti începu să-şi dea seama 
de pericol. Încolţit, bătrânul încremeni. 

- Jalnic, mormăi Conte. 

Il apucă pe ghid de ceafă cu mâna dreaptă, iar cu stânga 
trasă fulgerător un arc de cerc prin aer, înfipse acul adânc în 
muşchii cefei şi apăsă până la capăt pistonaşul, injectând un 


concentrat de Tubarine - medicament folosit în chirugia cardiacă 
pentru a paraliza țesutul inimii. Conte avea întotdeauna la el 
doză letală, pentru orice eventualitate. 

Când bătrânul se prăbuşi fără un sunet, Conte se trase 
înapoi cu o mişcare agilă. 

Toxinele invadară imediat sistemul circulator al lui Mărio 
Benedetti, care îşi încleştă mâinile, acum cu degete de plumb, 
pe pieptul deja contractat. Faţa 

se schimonosi cumplit, iar inima i se opri ca un motor 
gripat. Trupul mai tresări o dată şi rămase nemişcat. 

Eficienţa acestei metode îl uimea de fiecare dată pe 
Salvatore Conte. Oricine îl va găsi pe bătrân va presupune că a 
fost victima unui atac de cord. Orice autopsie va ajunge la 
aceeaşi concluzie. 

Curat. Foarte curat. 

După ce puse în buzunar seringa goală şi încuie uşa, 
Conte scotoci prin sertarul biroului până găsi lanterna ghidului. 
Observă că geanta cu laptopul lui Bersei fusese pusă lângă birou 
şi îşi notă în memorie să o ia cu el la plecare. Apoi se aplecă şi 
smulse legătura de chei din buzunarul mortului. 

Scoase de sub haină un Glock de 9 mm şi îl verifică. Voia 
să evite pe cât posibil să-l împuşte pe Bersei. N-ar fi fost curat şi 
nu căuta cu lumânarea alte complicaţii. 

Conte aprinse lanterna. Înainte să coboare în beznă, trase 
uşa după el şi încuie broasca solidă. 

51 

Giovanni Bersei mergea de un sfert de oră prin 
catacombele de lângă Villa Torlonia, oprindu-se din când în când 
pentru a-şi verifica poziţia pe hartă. Frigul îi intrase în oase şi 
liniştea absolută îi strivea urechile. La fiecare schimbare de 
direcţie, istoria străveche a morţii îi dădea târcoale ca o 
fantomă. Nu erau chiar condiţiile ideale de lucru. 

Fără hartă i-ar fi fost imposibil să se descurce în galeriile 
şerpuitoare. Prea multe tuneluri - majoritatea erau fundături - 
semănau unele cu altele şi întunericul îi afecta simţul de 
orientare. Nu era nici pe departe claustrofob şi intrase în multe 
subterane mai înfricoşătoare decât acesta, dar niciodată nu 
fusese singur... Într-un mormânt gigantic. 

judecând după scara hărţii, estimă că mersese aproape 
cinci sute de metri. Destinația lui era foarte aproape acum. 


În faţă, pe peretele din stânga, se vedea o arcadă - o 
intrare într-o încăpere numită cubiculum. Ajuns acolo, Bersei se 
opri şi se uită din nou la hartă pentru a se asigura că găsise ce 
căuta. Puse harta în buzunar, trase aer în piept şi intră. 

Lumină pereţii pe rând şi studie încăperea pătrată, 
spațioasă, săpată în roca moale şi poroasă. Nu văzu nici un 
loculi, deci fusese un simplu spaţiu unde trupurile erau depuse 
în vederea pregătirii pentru înmormântare, Intr-un colţ erau 
două amfore, probabil cu uleiuri parfumate şi mirodenii. 

Pardoseala era acoperită cu dale, iar pereţii erau tencuiți 
şi decoraţi cu motive iudaice şi chiar cu reprezentări detaliate 
ale celui de-al Doilea Templu şi ale Chivotului Mărturiei. 

Când ajunse în centrul încăperii, Bersei îşi lăsă capul pe 
spate şi ridică lanterna spre tavan. Dacă îşi amintea bine, ceea 
ce dorea el să vadă trebuia să fie acolo. In clipa când ochii i se 
obişnuiră cu lumina şi văzu fresca uluitoare care acoperea bolta, 
i se tăie răsuflarea. 

Salvatore Conte stinse lanterna şi ascultă concentrat 
zgomotele care stârneau ecouri slabe în labirintul de piatră. Se 
simţea în largul lui pe întuneric, iar faptul că se afla într-un 
mormânt a doua oară în aceeaşi săptămână nu avea nici un 
efect asupra stării lui de spirit. 

Cum nu ştia că este urmărit, antropologul nu făcea nici un 
efort să atenueze scrâşnetul paşilor pe podeaua acoperită de 
sfărâmături a tunelului. Opririle sale regulate pentru a se uita la 
hartă nu făceau decât să-i complice situaţia. 

Conte era aproape. Foarte aproape. 

Se uită prudent după colţ. Cam la vreo patruzeci de metri 
în faţă văzu un licăr slab dincolo de o deschidere arcuită. 

Îşi puse pistolul la spate, sub centură, apoi, fără să mai 
aprindă lanterna, îşi scoase în linişte haina şi pantofii şi le aşeză 
pe jos, lângă perete. Minotaurul se mişca din nou. 

Giovanni Bersei încremenise privind imaginile care pluteau 
deasupra lui. 


cercuri concentrice ca o explozie solară, care acopereau parţial 
braţele unei cruci uriaşe, înconjurată la rândul ei de cârcei de 
viţă de vie. 

La capetele crucii erau spaţii circulare care conţineau alte 
simboluri - un shofar, cornul ceremonial folosit la vestirea Anului 
Nou evreiesc; un etrog, fructul ca o lămâie folosit de evrei în 
timpul sărbătorii Sukkot, sărbătoarea Tabernaculului. Toată 
imagistica era un omagiu adus templului pierdut. 


Între braţele egale ale crucii erau patru semicercuri şi 
putea să jure că fuseseră plasate în aşa fel încât să corespundă 
punctelor cardinale. Fiecare conţinea simbolul sculptat pe osuar 
- un delfin încolăcit pe un trident. Simbolul creştin de la 
începuturi pentru Isus Christos Mântuitorul, delfinul care 
conducea spiritele către viaţa de apoi, suprapus pe încarnarea 
fizică a Sfintei Treimi. 

Tremurând, Bersei îşi puse lanterna la subsuoară şi scoase 
din buzunarul de la piept fotocopia pergamentului. 

- Dumnezeule, murmură el. 

Exact aceeaşi imagine - o posibilă reproducere a frescei de 
pe tavan - era desenată sub textul în limba greacă scris cu 
aproape două milenii în urmă de mâna lui losif din Arimateea. 
Aceasta era imaginea care îl adusese aici. În măsura în care 
putea să-şi dea seama, fresca era unică în lume. 

Imposibil. 

Amestecul de simboluri evreieşti şi creştine era copleşitor, 
dar faptul că losif avea o legătură cu acest loc era de-a dreptul 
înnebunitor. Bersei cobori fasciculul de lumină de-a lungul 
peretelui, către o reprezentare a Chivotului Mărturiei. Imaginile 
erau în mod sigur asociate. losif lăsase acolo un mesaj precis. 
Dar ce aveau el şi Isus în comun cu Tabemaculul şi cu Chivotul 
Mărturiei? lpotezele erau fascinante. 

Se duse la deschiderea săpată într-un perete din 
cubiculum şi trecu în altă încăpere. Dacă spaţiul acesta respecta 
planul obişnuit al unei cripte, camera de pregătire funerară era 
legată de o cameră de înmormântare, cella. De aceea era 
rezonabil să presupună că trupurile care se aflaseră în 
cubiculum, cele ale proprietarilor criptei, fuseseră mutate în 
cella. 

Aproape că nu mai putea să-şi controleze emoția. Găsise 
oare cripta lui losif din Arimateea? 

Intră în camera din spate. Aşa cum bănuise, în pereți se 
vedeau loculi. 

Uimitor. 

Fasciculul lanternei alunecă încet pe pereţi în timp ce 
Bersei număra nişele. 

Zece. 

Nouă erau cât se poate de simple, cu excepţia unor 
reliefuri ornamentale. Pe peretele din spate însă, un /oculus 


ieşea clar în evidenţă. Antropologii, sau cei mai mulţi dintre ei, 
ar fi spus imediat că acolo era înmormântat patriarhul familiei. 
Dar el, pentru că studiase osuarul acela unic, observă imediat 
rozetele complicate şi motivele haşurate care încadrau exact 
această nişă. Fără îndoială, era opera aceluiaşi meşter, cel care 
decorase şi osuarul. 

Uimit, făcu câţiva paşi înainte, cu gura căscată. Cum 
imaginaţia lui o luase razna, lumină adâncitura destul de mare 
să încapă în ea un trup întins. Goală, desigur. Dar raza lanternei 
dezvălui un simbol gravat în partea de sus. Un delfin încolăcit pe 
un trident. Extraordinar: 

Reuşise oare losif din Arimateea să aducă trupul lui 
Christos la Roma după răstignire? Şi dacă da, de ce? Bersei 
încercă să cuprindă cu raţiunea această idee uluitoare. Ca să-l 
protejeze? Dar nu avea deja un mormânt lângă Golgota, la 
lerusalim? Poate că aşa se explica de ce scripturile spuneau că a 
fost găsit gol. 

Se pare că misterul începea să aibă un oarecare înţeles. 
Dacă familia lui losif locuia în cartierul evreiesc al Romei, era 
într-adevăr mai bine să ascundă trupul lui Christos aici, departe 
de ochiul vigilent al evreilor şi al lui Pilat din Pont. Mai ales dacă 
voiau să îndeplinească ritualul tradiţional de înmormântare, care 
cerea păstrarea cadavrului timp de un an. 

- Doctore Bersei, bubui un glas aspru în liniştea 
mormântală. 

Luat prin surprindere, Giovanni tresări şi se întoarse brusc, 
luminând bezna din spatele lui. Se aşteptase să vadă o apariţie 
înfiorătoare care venea să-l pedepsească pentru profanarea 
mormântului, dar a fost şi mai îngrozit când fasciculul de lumină 
a dezvăluit trăsăturile aspre ale lui Salvatore Conte. Apăruse 
fără cel mai mic zgomot, ca şi cum s-ar fi materializat din 
peretele criptei, şi era îmbrăcat de sus până jos în negru. 

- Eşti amabil? zise Conte cu o strâmbătură, făcând semn 
către lanternă. 

Cu inima bubuindu-i în piept, Bersei îndreptă raza de 
lumină în jos. Observă că Salvatore Conte nu purta pantofi. La 
prima vedere, nu părea să fie înarmat. 

- Cum ai ajuns aici? întrebă Bersei, dar se temea că ştie 
deja. 

Conte nu-i răspunse. 


- Ce cauţi aici, doctore? 

Nici Bersei nu-i răspunse. 

Mercenarul se apropie cu paşi mari de antropolog şi îi 
smulse hârtia din mână. 

- O simplă plimbare ştiinţifică, nimic mai mult. 

Blestemând faptul că era un mincinos jalnic, Bersei se 
retrase un pas, sprijinindu-se de peretele criptei. 

- Mă crezi idiot? Ştiu că ai luat fişierele de la laborator. 
Aveai de gând să i le dai lui Perardi? 

Bersei amuţi. De unde ştia Conte despre Perardi? îi 
telefonase de acasă. Simţi că leşină. Putea oare Vaticanul să fie 
atât de lipsit de scrupule încât să-i intercepteze telefonul? 

- Să furi e una. Să furi de la Vatican... E o faptă 
necreştinească. Mă surprinzi, Bersei. Dar eşti un om inteligent, 
recunosc. 

Conte se întoarse şi se îndreptă spre centrul camerei, 
special pentru a i se vedea pistolul înfipt la centură. 

- Vino aici şi luminează-mi. 

Mercenarul se opri în centrul criptei. Fără nici o tragere de 
inimă, Giovanni Bersei se duse încet până acolo şi îndreptă 
fasciculul lanternei spre boltă. Raza oscila în mâna lui 
tremurătoare. 

Conte examină câteva secunde fresca uimitoare de pe 
tavan, apoi o compară cu imaginea de pe hârtie. 

- Deci asta ai găsit? spuse el impresionat. Bună treabă. 
Cine s-ar fi gândit că faimoasa cutie provenea de aici? Presupun 
că losif din Arimateea era un om cu picioarele pe pământ, la 
urma urmei. 

Bersei se încruntă. 

- Bănuiesc la ce concluzie ai ajuns, continuă Conte, că mai 
întâi a adus trupul lui Isus aici, apoi a pus oasele în cutie şi le-a 
trimis la lerusalim, unde au fost îngropate. Nu cred că pe 
bibliotecar sau pe amicii papei i-a dus mintea atât de departe. 

Bersei era stupefiat de intuiţia şi mai ales de nepăsarea lui 
Conte faţă de semnificaţia acestei descoperiri. Mai mult decât 
atât, îl înspăimânta faptul că  mercenarul îi confirmase 
suspiciunile privind implicarea Vaticanului în furtul osuarului. 
Acum era sigur că Vaticanul jucase un rol direct şi, într-un fel sau 
altul, Salvatore Conte se aflase în centrul acţiunii. Hoţul şef. 
Supraveghetorul tăcut. Treisprezece. Numărul morţilor i se tot 


învârtea în minte. Ce însemna o viaţă în plus pentru un om ca 
el? Mai ales după ce recunoscuse pe faţă jocul murdar. Se gândi 
imediat la soţia lui şi la cele trei fiice ale lor. Gura i se uscase. 

Foarte liniştit, Conte împături hârtia şi o băgă în buzunarul 
pantalonilor. La fel de calm, duse mâna la spate şi scoase 
pistolul. 

Anticipând ce va urma, Bersei reactionă din pur instinct de 
conservare şi aruncă lanterna în peretele din faţa lui. Se auzi un 
zgomot puternic de metal şi de sticlă spartă şi încăperea se 
cufundă într-o beznă totală. 

În clipa următoare, Conte apăsă pe trăgaci. Fulgerul de la 
capătul ţevii sfâşie întunericul o fracțiune de secundă, suficient 
cât să vadă că Bersei se îndepărta, aplecat. Conte făcu o scurtă 
pauză pentru a evalua după zgomote direcţia în care înainta 
antropologul, apoi trase din nou. Altă străfulgerare, urmată de 
un ricoşeu periculos, pentru că glonţul aproape atinse urechea 
lui Conte. Intenţionase doar să-l sperie pe omul de ştiinţă, nu să- 
| împuşte, aşa că trebuia să ţintească cu mai multă grijă. 

- Fir-ar sa fie! ţipă Conte. Nu-mi place jocul ăsta nenorocit. 

Jocul era, bineînţeles, încercarea zadarnică a vânatului de 
a supravieţui când era hăituit de un vânător experimentat ca 
Salvatore Conte. Ascultă din nou, sperând că Bersei va schimba 
direcţia către intrarea în catacombe. Dar, spre surprinderea lui, 
zgomotul unei căderi, apoi al unor paşi grăbiţi îi confirmară 
faptul că antropologul mergea în direcţia contrară - mai adânc în 
labirint. 

Înainte să înceapă urmărirea, Conte se întoarse pentru a-şi 
recupera lanterna şi pantofii. Se încălţă, aprinse lanterna şi porni 
în fugă prin tunelul strâmt. Raza de culoarea chihlimbarului 
oscila ritmic, la fiecare mişcare a braţelor sale. 

Giovanni Bersei avea un avans bun, dar îl înspăimânta 
complexitatea catacombelor, pline de galerii lungi care se 
închideau după câteva sute de metri. Trebuia să-şi păstreze 
mintea limpede, şi mai ales să-şi amintească harta. Altfel... 
încercă să alunge gândul. 

Fugea prin coridoarele neregulate săpate în piatră, dar 
fiecare stârnea ecouri puternice în spatele lui, o pistă acustică 
pentru Conte. 

Era ceva ca de pe altă lume în goana lui atât de rapidă 
prin bezna perfectă. Pentru că nu vedea absolut nimic, Bersei 


ţinea un braţ întins în faţă, ca un jucător care se pregătea să 
marcheze un eseu într-un meci de fotbal american, rugându-se 
tot timpul să nu se strivească de vreun perete. Ca să complice şi 
mai mult lucrurile, pe măsură ce înainta aerul era din ce în ce 
mai viciat, duhnind a pământ umed şi chimicale pe care nu le 
putea identifica - probabil gazele toxice care erau pericolul cel 
mai mare al catacombelor. 

Se izbi cu umărul drept de un perete şi se învârti uşor pe 
loc. Încetini o clipă pentru a-şi regăsi echilibrul, apoi porni din 
nou, dar se lovi iar de un perete, acum cu faţa. Răsuflând greu, 
îşi întinse braţele la dreapta, căutând pe pipăite o deschidere şi 
rugându-se să nu fi ajuns într-o fundătură. Nimic, cu excepţia 
unor loculi. O clipă se gândi să se ascundă într-o nişă, dar ştia 
că respiraţia şuierătoare l-ar trăda. Se întoarse şi atinse celălalt 
perete. Numai piatră. 

Doamne, nu-mi face asta. 

Înaintă pe pipăite de-a lungul peretelui şi, luân- d-o la 
dreapta, mâinile lui întâlniră în sfârşit un gol. Galeria nu se 
termina acolo, doar cotise brusc la stânga. 

Chiar când dădu colţul, i se păru că zăreşte o luminiţă 
îndepărtată, ca o stea pe cerul nopţii. Apoi auzi zgomotul ritmic 
al paşilor lui Conte, din ce în ce mai puternic. 

Bersei sprintă prin beznă, mânat pur şi simplu de speranţa 
că nu se va mai poticni din nou. Câteva secunde mai târziu, se 
împiedică de ceva. Picioarele i se încurcară între ele şi se izbi 
violent de podeaua de piatră. Aterizase pe nişte obiecte care 
păreau să 

fie cutii cu vopsea, iar capul i se sprijinea de un fel de ladă 
din tablă. 

O lumină orbitoare îi arse ochii, la fel de intensă ca 
durerea de la tâmplă. Înjură, gândindu-se că strălucirea era un 
efect secundar al loviturii de la cap. Dar, deschizând ochii, 
constată că se uita direct la becul puternic al unei lămpi tehnice. 
Clipind des, văzu că nimerise într-o secţiune a galeriei în care 
lucrările de restaurare erau în plină desfăşurare. Unelte, perii şi 
cutii erau aruncate peste tot. O frânghie groasă i se încolăcise în 
jurul gleznei ca un lasou şi doborâse şi lampa, care căzuse pe 
întrerupător. Aruncă frânghia cât colo şi se ridică, fără să bage în 
seamă magnificele fresce care erau în curs de restaurare. 

Paşii din urma lui erau mai repezi acum şi foarte aproape. 


Lada cu unelte de care se lovise era deschisă, iar pe tava 
de sus văzu un ciocan cu capul sferic. Îl luă şi fugi. 

Conte dădu colţul acolo unde o lumină misterioasă 
pătrundea în tunel. Incepea să se simtă uşor ameţit, nu din 
cauza efortului, ci din cauza aerului înţepător pe care îl respira 
acum. Incetini pentru a ocoli uneltele şi cutiile care aproape 
blocau galeria, şi în trecere lovi cu piciorul lampa, care se stinse. 

În faţă, galeria pornea în trei direcţii diferite. Alergând la 
intersecţie, unde făcu o pauză, străduindu-se să-şi liniştească 
respiraţia. Ascultă câteva secunde, apoi îndreptă lanterna direct 
în faţă. Părea să fie o fundătură. Se întoarse la dreapta şi lumină 
o galerie care cotea uşor şi dispărea în beznă. Cea din stânga 
era şi ea curbă. 

Ascultă din nou. Nimic. Trebuia totuşi să se hotărască. 

IERUSALIM 

Intr-o celulă mică din postul de poliţie Zion, Graham 
Barton se uita fără speranţă la uşa solidă din oţel. Îl acuzaseră 
că era creierul din spatele furtului de la Muntele Templului. Ştia 
bine că puterile se aliaseră împotriva lui dintr-un anumit motiv - 
unul avantajos din punct de vedere politic. 

Dimineaţa devreme, poliţiştii îl lăsaseră în sfârşit să-şi 
sune soţia. Dată fiind diferenţa de fus orar de şapte ore, se 
supărase că o trezise dintr-un somn adânc, dar după ce el îi 
explicase situaţia neplăcută în care se afla, se îmblânzise 
imediat. 

In vocea lui Jenny Barton simţise ceva despre care credea 
că dispăruse demult - îngrijorare. Ea îl crezu pe loc când insistă 
că era nevinovat. 

- Hai, Graham, ştiu că n-ai face niciodată aşa ceva. După 
ce îl asigurase că va întocmi imediat un plan de acţiune, Jenny 
terminase spunându-i: Te iubesc, dragule, sunt alături de tine. 
Cuvintele ei aproape că îl făcuseră să plângă, pentru că în clipa 
aceea, când totul părea întunecat şi nesigur, Barton recâştigase 
ceva mai preţios decât libertatea. 

Uşa se deschise şi englezul văzu o figură cunoscută. 

Razak. 

Vizibil supărat, musulmanul se aşeză pe scaunul liber, în 
timp ce uşa se închidea în spatele lui şi era încuiată pe dinafară. 

- Eşti într-o situaţie foarte dificilă, Graham, spuse el pe un 
ton care îi trăda dezamăgirea. 


Razak era dintotdeauna un bun judecător al caracterului 
uman. Cu toate acestea, poliţia prezentase dovezi atât de 
convingătoare împotriva arheologului, încât nu se putea abtine 
să nu creadă că fusese păcălit. 

- E o înscenare, zise Barton. Nu am nimic de a face cu 
această crimă. Dintre toţi, tu ar trebui să ştii asta. 

- Îmi eşti simpatic. Par să fii un om bun, dar nu ştiu ce să 
mai cred. Mi-au spus că au găsit în apartamentul tău dovezi 
solide, obiecte pe care doar hoţii le-ar fi putut avea. 

- Cineva a pus acolo bormaşina, protestă Barton. Şi ştii la 
fel de bine ca mine că pergamentul a fost în osuar. Văzu 
expresia sceptică a musulmanului şi se grăbi să adauge: Pentru 
numele lui Dumnezeu, Razak, trebuie să le spui că pergamentul 
a fost în osuar. 

Arabul îşi desfăcu larg braţele. 

- Eram cu spatele, îi aduse el aminte. 

Nu putea respinge posibilitatea ca Barton să fi regizat în 
mod deliberat deschiderea tuturor osuarele pentru a justifica 
faptul că avea pergamentul. Dar de ce? Pentru notorietate? 
Pentru a discredita orice pretenţie musulmană la Muntele 
Templului prin transformarea anchetei într-un pretext pentru o 
dispută teritorială? Poate pentru a arunca vina asupra unui 
creştin fanatic? 

Dezamăgirea întunecase privirea arheologului. 

- Ai dreptate, zise el. Înţeleg. Şi tu faci parte din 
conspirația asta. 

- Ce s-a întâmplat cu celelalte osuare? 

Barton era exasperat. 

- Cum putea unul ca mine să mute nouă osuare, când 
fiecare cântăreşte treizeci şi cinci de kilograme, şi asta sub 
nasul cerberilor de la Waqf şi al poliţiei? Nu sunt nişte pietricele 
pe care le poţi strecura în buzunar, spuse el sarcastic. N-ai văzut 
oraşul în ultimele zile? Au pus camere video peste tot. Nu 
trebuie decât să deruleze câteva benzi video şi vor 

“AA 


vedea că n-am fost acolo niciodată fără să fii şi tu prezent. 

Razak tăcea şi nu se uita la el. 

- Şi chiar dacă aş fi fost în stare să le iau, unde le-aş fi 
putut ascunde? In apartamentul meu? Au scotocit deja acolo. 


Mai rămâne să-mi spui că am distrus tăbliţa de pe peretele 
criptei pentru că am văzut-o înaintea ta. 

Musulmanul îşi ridică brusc capul. 

- Ce vrei să spui? _ 

- Cel de-al zecelea nume de pe tăbliță. iți aminteşti că a 
fost sters? 

x x 

- Da, răspunse Razak, ştiind acum la ce se referea 
englezul. 

- Ei bine, Topol mi-a arătat, în mod convenabil, o 
fotografie făcută înainte să fi fost eu cooptat în anchetă, în ea se 
vede simbolul care a fost inițial acolo. 

- Şi ce era? întrebă Razak, căruia nu-i plăcea ce auzise. 

Barton nu avea chef de altă disertaţie istorică. 

- Un simbol creştin al lui Isus, reprezentând răstignirea şi 
învierea. 

Razak nu ştia ce să mai spună. Dacă era adevărat, era un 
argument în sprijinul ipotezei lui Barton în legătură cu 
deţinătorul criptei şi se potrivea cu obiectele din osuarul furat. 
Clătină dezaprobator din cap. 

- Nu ştiu ce să cred. 

- Trebuie să mă ajuţi, Razak. Eşti singurul care ştie 
adevărul. 

- Adevărul este o marfă rară în acest colţ de lume. Razak 
îşi feri privirea. Chiar dacă a existat, nu ştiu dacă l-aş 
recunoaşte. 

începuse să simtă o responsabilitate pentru englez. 
Intuiţia lui Barton în legătură cu furtul fusese practic perfectă şi 
observase detalii pe care nimeni altul nu le sesizase. Dariată că 
fusese acuzat. Razak văzuse această tactică folosită de 
nenumărate ori de 

către autorităţile evreieşti. Dar să fi fost Barton într-adevăr 
doar ţapul ispăşitor al evreilor? Această ipoteză era o cu totul 
altă provocare. 

- Există vreo speranţă? 

- Întotdeauna există speranţă, spuse Razak, dar ştia bine 
că din aşa ceva nu scăpai prea uşor. 

- Vrei să continui ancheta, nu-i aşa? 

- Trebuie să înţelegi poziţia noastră, răspunse Razak, deşi 
începea să se întrebe dacă o înţelegea el însuşi. 


- Ce poziţie? 

- Pace. Stabilitate. Ai aflat ce s-a întâmplat ieri, spuse el, 
referindu-se la atentatul cu bombă. Dacă nu se schimbă ceva, 
acesta va fi doar începutul. Ştirea despre arestarea ta a început 
deja să detensioneze situaţia. Discuţiile au fost reluate. Oamenii 
au pe cine să dea vina, şi vinovatul nu este nici evreu, nici 
musulman. 

- Foarte convenabil pentru toată lumea, zise Barton 
descurajat, conştient că nu putea face mai mult. 

- Adevărata problemă cu care ne confruntăm este de 
natură politică, spuse Razak aplecându-se înainte. Ştiu că e 
îngrozitor, dar, dacă nu există acuzaţie, nu există nici soluţie. 
Acuză un om şi cade un om. Acuză o ţară şi problema e cu totul 
alta. 

- Şi eşti mulţumit cu acest sfârşit? 

: - Nu se va sfârşi niciodată. Razak se ridică şi bătu în uşă. 
Inainte de a pleca, se întoarse spre Barton. Trebuie să mă 
gândesc la toate astea, Graham. Voi face tot posibilul să te ajut, 
dar nu pot depune mărturie pentru ceva de care nu sunt sigur. 
Ştiu că mă înţelegi. 

Cu inima grea, ieşi din celulă. 

Când Razak intrase în postul de poliţie cu câteva minute în 
urmă, strada era pustie. Când ieşi în bătaia 

neîndurătoare a soarelui, văzu surprins o scenă total 
diferită. 

Zece-cincisprezece reporteri apăruseră ca din pământ. 
judecând după reacţiile lor frenetice când l-au văzut, Razak şi-a 
dat seama că el era motivul pentru care veniseră acolo. 
Camerele video purtate pe umeri s-au întors imediat şi jurnaliştii 
s-au apropiat ca un roi de albine, înţepînd aerul cu microfoanele 
de parcă erau nişte spade. 

- Domnule Al-Tahini! strigă un ziarist care reuşise să obţină 
un loc în faţă. 

Razak îngheţă. Confruntarea era inevitabilă şi, într-un fel 
sau altul, necesară. 

- Da. 

- Este adevărat că poliţia l-a arestat pe vinovatul pentru 
furtul de la Muntele Templului? 

Parcă în virtutea unui acord tacit, întreaga adunare media 
s-a liniştit brusc, aşteptând nerăbdătoare răspunsul. 


Razak îşi drese glasul. 

- Situaţia este încă neclară. Din câte ştiu, poliţia mai 
analizează faptele şi indiciile. 

- Dar nu aţi lucrat cu el? strigă alt reporter. Nu este un 
arheolog englez, Graham Barton? 

- Da, e adevărat că am fost chemat să particip la această 
anchetă, la fel ca domnul Barton, ale cărui recomandări 
impresionante au fost considerate vitale pentru înţelegerea 
motivului hoţilor. 

Primul reporter interveni: 

- Şi cum vă simţiţi acum, când a fost acuzat că ar fi 
organizat lovitura? 

Ai grijă. Nu complica şi mai mult situaţia lui Graham. ŞI 
nici nu îngreuna situaţia musulmanilor şi palestinienilor. 

- Deşi sunt nerăbdător să ajung la o soluţie, cred că sunt 
multe alte întrebări la care trebuie să găsim un răspuns înainte 
ca acest om să fie pus sub acuzare. 

Se uită urât la reporter. Acum vă rog să mă scuzaţi, spuse 
el, făcându-şi loc prin mulţime. 

53 

ROMA 

Cuibărit într-un /oculus aproape de tavanul 

galeriei, Giovanni Bersei inspira cât mai puțin aer. icerca 
disperat să se liniştească puţin, sperând că Salvatore Conte va 
alege alt tunel şi se va rătăci prin catacombe. Dacă era cu 
adevărat norocos, asasinul avea să leşine din cauza aerului 
sărac în oxigen şi, cine ştie, chiar să moară. Bersei spera să nu i 
se întâmple lui mai întâi. Strânse şi mai tare coada ciocanului. 

Ca şi cum ar fi bun de ceva în faţa unui pistol. 

Minutele treceau. Se lăsase din nou o tăcere adâncă. 

Încă puţin şi putea să coboare în galerie. Dar speranţa i se 
stinse imediat, pentru că văzu pe peretele de vizavi un licăr de 
lumină. Venea Salvatore Conte. 

După ce scotocise fără succes prin două galerii, Conte 
pornise către zona în care Bersei se împiedicase şi căzuse. Era 
sigur că prada lui nu se întorsese acolo. Bersei nu şi-ar fi putut 
găsi drumul prin harababura de unelte şi materiale fără să facă 
zgomot. 


Intrând în cea de-a treia galerie, simţi o uşoară adiere. 
Aerul de aici era mai puţin viciat. Poate că în apropiere era un 
puț de ventilaţie. 

Începuse să se gândească la şansa, foarte puţin probabilă, 
ca Bersei să-l fi păcălit. Ar fi fost oricum doar o amânare, pentru 
că singura ieşire din catacombe era încuiată. 

Înaintând încet prin tunel, zări o lumină slabă în depărtare. 
Lumina zilei? 

Nu reuşi să-şi stăpânească panica. Poate era gura de 
ventilaţie, şi părea suficient de mare pentru a permite accesul 
unui om. Conte începu să alerge. 

in clipa următoare, o formă întunecată ţâşni din perete, 
prea rapidă chiar şi pentru reflexele mercenarului. O lovitură 
puternică în tâmpla dreaptă îl dobori şi capul i se izbi de pământ 
cu o bufnitură puternică. 

Lanterna zbură pe jos, dar nu scăpă pistolul din mână. 
Pentru el era un instinct. 

Ameţit, Conte abia reuşi să vadă o siluetă care ieşea din 
perete, ca un mort înviat. Bersei sări pe podeaua galeriei şi se 
repezi la lanternă. 

Deşi vedea ca prin ceaţă, Conte observă ceva care se 
rostogolea repede prin aer. Forma îl lovi puternic în piept. Un 
ciocan? Ridicând pistolul, trase orbeşte un foc, gâdindu-se că 
Bersei va încerca să-l lovească din nou. 

Lanterna dispăru în galerie, în timp ce mercenarul încerca 
să-şi revină. 

Fugind către lumina de la capătul galeriei, Bersei 
mulțumea cerului că gloanţele lui Conte nu-l nimeriseră. Torturat 
de ideea că era posibil ca tunelul să se înfunde, se concentră 
asupra conului de lumină, care îi oferea singura speranţă de 
salvare. Curentul de aer era mai puternic. Poate - doar atât, 
poate - va ieşi viu din acest loc înspăimântător. 

Dar la câţiva metri de lumină Bersei se opri brusc, 
alunecând pe pământul umed, chiar înainte de o gaură căscată 
larg în podea. Lumina soarelui se scurgea în adâncul unui put 
neregulat. Se uită peste buza puţului şi văzu, patru sau cinci 
etaje mai jos, un fund stâncos. 

Galeriile inferioare. Jos erau alte trei niveluri, îşi aminti el. 
Restauratorii deschiseseră probabil puţul de ventilaţie pentru a 
permite degajarea gazelor subterane. 


Doamne, ajută-mă. 

Se uită în sus, căutând sursa luminii. Puţul era prea larg 
pentru a se putea căţăra. Chiar mai rău, sus era închis cu un 
grătar greu din metal. Disperarea îi strângea pieptul ca o 
menghină. 

Deodată, auzi în spate un zgomot slab. 

Bersei se întoarse la timp pentru a-l vedea pe Conte 
plutind la orizontală, lansat ca un proiectil. Picioarele desculţe 
ale asasinului îl loviră în piept, aruncându-l cu putere peste gura 
puţului, până la peretele de dincolo. 

Lanterna dispăru rostogolindu-se în adânc şi se lovi de 
bolovanii din adânc. 

O fracțiune de secundă, Bersei rămase lipit de perete, cu 
picioarele pe o cornişă mică. Dar forţa impactului îl aruncă 
înapoi. Din instinct, împinse cu picioarele în perete, aruncându- 
se către marginea opusă a puţului, cu adrenalina bubuindu-i în 
trup. Degetele lui atinseră ceva şi se strânseră. Dar acolo nu era 
nimic de care să se ţină. 

Bolovanii colţuroşi se năpustiră către el cu o viteză 
ameţitoare în timp ce cădea cu capul în jos. 

Conte se uită în fundul puţului. Giovanni Bersei zăcea pe 
pietre, contorsionat într-o poziţie nefirească, cu sângele curgând 
din craniul sfărâmat, cu oasele ieşindu-i prin piele. 

Vânătorul zâmbi. Un asasinat curat care va părea un 
accident nefericit. Vor trece zile, poate săptămâni până când 
cadavrul va fi găsit. Mirosul de descompunere era ceva obişnuit 
aici. 

intorcându-se prin galerii, Conte îşi luă pistolul, pantofii şi 
haina. Reuşi chiar să găsească gloanţele 

şi tuburile cartuşelor trase. Erti.y”i”d băvnuj'aşi 

Sf" 1 

nimic în urmă pentru probele balistice. De aceea, folosise 
acele XM8-uri pentru treaba de la lerusalim. Acum, fraierii se 
învârteau în cerc, încercând să afle cum naiba o armă-prototip 
care trebuia să fie bine ascunsă undeva, într-un buncăr din 
Statele Unite, ajunsese în posesia unor mercenari anonimi. 

Descuie uşa din capul scării. Puse cheile în buzunarul 
bătrânului, luă geanta cu laptopul, descuie şi uşa de la intrare şi 
ieşi afară. Rămase pe loc câteva clipe pentru a se obişnui cu 
lumina strălucitoare a soarelui, apoi luă Vespa lui Bersei şi o 


împinse până la duba Fiat închiriată. Deschise uşile din spate, 
urcă scuterul în maşină, închise uşile şi sări la volan. Se uită o 
clipă în oglinda retrovizoare. Un cucui roşu de mărimea unei 
alune îi apăruse pe tâmpla dreaptă. Spre norocul lui, mişcarea 
lui Bersei nu fusese bine calculată, altfel l-ar fi scos din 
circulaţie. 

Una peste alta, făcuse totuşi o treabă bună. 

54 

CETATEA VATICANULUI 

La zece fără zece, părintele Patrick Donovan intră în 
laborator arătând de parcă n-ar fi dormit de câteva zile. Avea pe 
umăr o geantă din piele. 

- Bună dimineaţa, dr. Hennesey. 

Aşezată pe un scaun lângă osuar, Charlotte îşi dezlipi cu 
greu privirea de la relicvă. 

Donovan se uită prin laborator, căutându-l pe antropolog. 

- Dr. Bersei este aici? 

- Chiar am vrut să vă sun mai devreme, spuse ea. Nu a 
venit încă. 

Minciuna nu era nici pe departe cel mai mare talent al ei, 
dar acum, de dragul lui Giovanni, se pomeni că încearcă să fie 
cât mai convingătoare. 

- Ciudat. 

Donovan se gândi imediat că Salvatore Conte pusese la 
cale ceva rău, pentru că, înainte să intre, observase uşa 
deschisă a postului de supraveghere improvizat şi văzuse că nu 
era nimeni înăuntru. După cât se pare, Conte plecase în grabă. 

- Sper că totul este în regulă, adăugă el. 

- Ştiu ce vreţi să spuneţi. Nu e omul care să întârzie. 

- Mai ales când este vorba de ceva atât de important, zise 
Donovan. Ei bine, chiar speram că va fi aici pentru prezentare. 
Crezi că te poţi descurca fără el? 

- Sigur, răspunse ea, simțind că îi vâjâie capul. Dar cum 
putea oare să treacă prin asta singură? 

Dacă Bersei avea dreptate? Şi dacă ea nu era în siguranţă 
la Vatican? Singura consolare în clipa de faţă era convingerea că 
preotul o va apăra. Rareori se înşelase în privinţa caracterului 
cuiva. Donovan se uită la ceas. 

- Ar trebui să mergem. Nu vreau să întârziem. Chinuindu- 
se să zâmbească, Charlotte îşi atârnă 


pe umăr geanta cu laptopul, luă mapa voluminoasă cu 
raportul şi îl urmă pe Donovan pe coridor. 

- Şi unde mergem, mai exact? Preotul se uită la ea. 

- In biroul secretarului de stat, cardinalul Carlo Santelli. 

55 

In timp ce traversau marele coridor al Palatului Apostolic, 
Donovan se uită pe furiş la Charlotte şi 

văzu în ochii ei aceeaşi admiraţie fără rezerve care ÎI 
copleşise şi pe el când intrase prima oară aici. 

- Spectaculos, nu-i aşa? 

- Da. Charlotte încercă să se calmeze când zări santinelele 
înarmate din Garda Elvețiană postate de-a lungul coridorului. 
De-a dreptul grandios, adăugă ea. 

- Papa locuieşte la etajul de deasupra, spuse Donovan 
ridicând mâna spre tavanul înalt. 

La uşa păzită a biroului cardinalului Santelli, Donovan şi 
Charlotte au fost lăsaţi să treacă fără nici un control şi au fost 
escortaţi de un soldat în anticameră, unde părintele Martin se 
ridică de la birou pentru a-i saluta. 

Donovan nu era prea încântat de ideea cardinalului de a-i 
chema acolo. Ce motiv să fi avut Santelli? Voia să-i sugereze ce 
era în joc dacă ea suspecta într-adevăr ceva? 

- Imi pare bine să te văd din nou, James. Donovan strânse 
mâna tânărului preot, încercând să nu se uite la cercurile vinete 
de sub ochii lui. O prezentă pe Charlotte, apoi îl rugă pe Martin 
să sune la laborator şi să vadă dacă sosise şi Giovanni Bersei. 

Martin  înconjură biroul şi ridică receptorul. După 
cincisprezece secunde, secretarul clătină din cap. 

- Îmi pare rău, nu răspunde nimeni. 

Donovan se întoarse spre Charlotte. 

- Cred că ai rămas singură, spuse el pe un ton de scuză. 

In clipa următoare sună interfonul de pe biroul lui Marin. 

- James, se auzi o voce aspră din micul difuzor, ţi-am cerut 
raportul acum zece minute. Ce naiba aştepţi? 

Preotul îşi dădu ochii peste cap şi zâmbi cu buzele strânse. 

- Scuzaţi-mă o clipă. Se aplecă şi apăsă pe butonul 
interfonului. Îl am aici, Eminenţă. Îmi cer scuze pentru întârziere. 
Părintele Donovan şi dr. Hennesey tocmai au venit. 

- Şi ce mai aştepţi? Trimite-i înăuntru! 

Smulgând furios un dosar de pe birou, părintele 


Martin îi conduse la Santelli. 

Cardinalul şedea la un birou şi era pe punctul să încheie o 
convorbire telefonică. Işi salută oaspeţii cu o uşoară înclinare din 
cap şi ceru dosarul. După ce preotul i-l dădu, Santelli îi făcu un 
semn scurt să plece, ca şi cum ar fi fost un simplu servitor. 

- E al vostru, îi şopti Martin lui Donovan în timp ce se 
retrăgea în anticameră. 

Văzând silueta impunătoare din spatele biroului, Charlotte 
îsi dădu seama brusc că fusese atât de 

„ preocupată de ipotezele lui Bersei şi de camera de 
spionaj a lui Conte, încât uitase să discute cu Donovan 
problemele de etichetă. Terminând convorbirea, cardinalul se 
ridică în picioare, înalt şi rigid, cu o faţă plăcută, dar fermă. În 
timp ce el ocolea biroul masiv, Charlotte ar fi jurat că Santelli 
tocmai terminase de băut un pahar, dar ţinuta lui inspira într- 
adevăr respect. 

- Bună dimineaţa, părinte Donovan. Cardinalul întinse 
mâna dreaptă de parcă ar fi vrut să apuce un baston invizibil. 

- Eminenţă. Donovan făcu un pas înainte şi se aplecă uşor 
pentru a săruta inelul sacru al lui Santelli, ascunzându-şi 
disprețul pentru gestul preţios al cardinalului. Eminenţă Antonio 
Carlo Santelli, îmi permiteţi să v-o prezint pe dr. Charlotte 
Hennesey, o geneticiană renumită din Phoenix, Arizona. 

A, da, spuse Santelli zâmbind larg. Am auzit multe 
despre dumneavoastră, dr. Hennesey. 

O uşoară panică se aşternu pe faţa Charlottei în timp ce el 
se apropia. Intuind poate stânjeneala ei, cardinalul optă pentru 
un Salut laic. Uşurată, strânse mâna uriaşă a lui Santelli. Simţi 
mirosul de santal al coloniei lui. 

- E o onoare pentru mine să vă cunosc, Eminenţă. 

- Mulţumesc, drăguță. Eşti foarte amabilă. Uimit pe 
moment de frumuseţea ei, îi reţinu mâna mai mult decât 
permitea eticheta, dar îşi reveni şi îi dădu 

drumul. Hai să stăm jos. 

Cu o mână pe umărul ei, cardinalul îi făcu semn cu 
cealaltă spre o masă uriaşă din mahon. Părintele Donovan 
venea în urma lor. 

Irlandezul se întrebă uimit cum putea Santelli să fie atât 
de fermecător când voia... im lup în blană de oaie. 


- De-abia aştept să aflu tot despre acest proiect 
extraordinar la care aţi lucrat, declară Santelli exuberant. 
Părintele Donovan mi-a spus o mulţime de lucruri captivante 
despre descoperirile voastre. 

După ce se instalară în fotoliile din piele, Donovan făcu o 
scurtă prezentare a fondului problemei pentru a-l aduce la zi pe 
Santelli cu privire la relicvele care fuseseră studiate de cei doi 
oameni de ştiinţă. Apoi îşi ceru scuze în numele lui Giovanni 
Bersei, care nu reuşise să participe la şedinţă din cauza unei 
probleme personale. 

Cardinalul păru alarmat. 

- Nimic serios, sper? 

Bibliotecarul spera acelaşi lucru. 

- Sunt sigur că s-a rezolvat cu bine. 

- Asta înseamnă că aveţi cuvântul, dr. Hennesey. 

Charlotte îi înmână un raport într-un dosar 

elegant şi îi dădu lui Donovan o copie. Deschise lap- topul 
şi aşteptă să apară desktopul, - Prima noastră misiune în 
succesiunea de etape a acestei lucrări a fost analiza patologică 
a scheletului... Începu ea, regăsindu-şi cadenţa profesională. 

Îi conduse pas cu pas pe cei doi prelați printr-o prezentare 
PowerPoint cu fotografii color mărite ale leziunilor scheletului: 
zgârieturile de pe coaste, picioarele fracturate, articulațiile 
străpunse. 

- Pe baza celor văzute aici, dr. Bersei şi cu mine am 
conchis că acest bărbat - care altfel era perfect sănătos - a 
decedat în vârstă de treizeci şi ceva de ani în urma 
unei ...execuţii. 

Santelli reuşi să pară surprins. 

- Execuţie? 

Charlotte se uită la Donovan, care părea tot atât de 
surprins. Părintele îi făcu semn să continue, întorcându-se către 
cardinal, renunţă la orice delicateţe. 

- A fost răstignit. 

Cuvintele au atârnat în aer câteva clipe. 

Santelli se aplecă în faţă, îşi puse coatele pe masă şi se 
uită în ochii geneticienei. 

- Înţeleg. 


- Rezultatele analizei anatomo-patologice confirmă fără 
echivoc această concluzie, continuă ea. Mai mult decât atât, am 
găsit aceste obiecte într-un compartiment secret din osuar. 

Incercând să-şi stăpânească tremurai mâinilor, Charlotte 
scoase din geantă trei pungi de plastic sigilate. Puse jos prima 
pungă, în care erau cuiele, reuşind să nu lovească prea tare 
tăblia lucioasă a mesei. Urmă punga cu cele două monede. În a 
treia era cilindrul metalic. 

Santelli şi Donovan examinară gânditori fiecare obiect. 

Cuiele le-au captat imediat atenţia, dar necesitau puţine 
explicaţii. Cei doi trebuie să se fi gândit la acelaşi lucru ca şi ea 
când le văzuse prima dată: ce simte un om când este străpuns 
cu ele. 

Apoi Charlotte intră în detalii privind semnificaţia 
monedelor. În mod surprinzător, nici Santelli, nici Donovan nu îi 
puseră vreo întrebare. Ştiau oare deja despre aceste 
descoperiri?  Ticălosul de Conte îi ţinuse la curent cu 
descoperirile lor? încercă să alunge suspiciunile şi îi informă că 
cilindrul conţinea un pergament al cărui studiu nu se încheiase. 
Această relicvă specială reuşi să capteze câtva timp atenţia 
părintelui Donovan. 

- Am trimis o mostră de os şi alta de lemn pentru datare 
cu radiocarbon. Puse pe masă copii ale certificatelor de datare 
pe care le primise de la Ciardini. După cum vedeţi, ambele 
mostre sunt de la începutul secolului |. Lemnul s-a dovedit a fi o 
specie rară de nuc indigen din ludeea antică. Am găsit în osuar 
şi material organic de la florile folosite în timpul ritualului 
funerar şi fibre de in. Şi acestea sunt specifice pentru ludea. 

Deschise pe ecran alte fotografii. 

- De ce in, dr. Hennesey? întrebă Donovan. 

- Provine aproape sigur de la fâşiile de pânză şi de la 
giulgiul folosit pentru a înveli trupul în timpul ritualului de 
înmormântare. Făcu o pauză. Dr. Bersei a efectuat o analiză 
microscopică a stratului exterior al osuarului. 

Trecu la imaginile care arătau suprafaţa pietrei la diferite 
grosismente. 

- Compoziţia biologică a fost uniformă pentru întregul set 
de mostre, m plus, compoziţia mineralogică a stratului 
superficial este compatibilă cu vestigiile istorice găsite în 


criptele din aceeaşi regiune. Dar ceea ce este mai important 
este faptul că nu am găsit indicii de intervenţie mecanică. 

- Imi cer scuze, dar ce înseamnă această ultimă 
observaţie? se interesă cardinalul. 

- Pur şi simplu că nu este un fals, fiindcă stratul exterior 
nu a fost creat în mod artificial prin metode 

moderne. Ceea ce înseamnă că osuarul şi marcajele lui 
sunt autentice. 

Dar probabil că ştiţi acest lucru. 

Deschise imaginea tridimensională a scheletului şi 
întoarse laptopul către ei. 

- Am scanat scheletul şi am calibrat masa musculară a 
specimenului. i 

După un clic, apăru musculatura digitalizată, sângerie. li 
lăsă pe amândoi să privească imaginea, apoi dădu altă comandă 
pentru a preciza „pielea" monocromă. 

- Cu ajutorul profilului genetic obţinut din ADN-ul 
subiectului, am reconstituit înfăţişarea acestui bărbat în 
momentul morții. lat-o. 

Apăsă pe butonul mouse-ului şi ecranul se însufleţi - piele 
pigmentată, ochi vii, păr des. 

Cei doi au rămas înmărmuriţi. 

- Este absolut... extraordinar, murmură Santelli. 

Până acum, nici cardinalul, nici preotul nu se 

dăduseră de gol că ar fi avut vreo informaţie prealabilă 
despre identitatea scheletului sau originea osuarului. In timp ce 
studiau imaginea, Charlotte se uită cu atenţie la amândoi. Erau 
oare implicaţi într-un furt care provocase moartea atâtor 
oameni? 

- In cele din urmă, dr. Bersei a reuşit să descifreze 
semnificația acestui simbol cioplit pe o latură a osuarului. 

Era sigură că următorul exponat va stârni o reacție 
puternică. Ridică o fotografie mărită care arăta clar delfinul 
încolăcit pe trident şi le explică semnificaţia fiecărui simbol în 
parte. 

- Prin alăturarea acestor două simboluri păgâne creştinii 
din secolul 1 îl reprezentau pe... Isus Christos. 

Santelli şi Donovan schimbară priviri neliniştite. 

Misiune îndeplinită. 

In cameră se aşternu tăcerea. 


Cardinalul Santelli a fost primul care a luat cuvântul. 

- Vrei să spui, dr. Hennesey, că aceste rămăşiţe 
pământeşti sunt ale lui Isus Christos? 

Deşi în general îi plăcea când oamenii puneau punctul pe 
„i", întrebarea o luase prin surprindere. Charlotte înghiţi în sec, 
dar apoi simţi un curent de energie. Luptă sau fugi. De fapt, 
trebuia să-şi stăpânească dorinţa irezistibilă de a se uita mereu 
la uşa deschisă. 

Acum era bucuroasă că, înainte de a pleca din Domus, îşi 
rezervase o oră să citească dintr-o carte care era întotdeauna la 
îndemână. În sertarul noptierei, de fapt. Dacă raportul lor 
sugera, chiar de departe, că osemintele ar putea fi ale lui Isus 
Christos, un mic studiu al textelor din Noul Testament referitoare 
la acest subiect nu era decât o dovadă de prudenţă. 

- La prima vedere, începu ea, dovezile simt 
convingătoare. Dar există discrepanțe în raportul patologic şi 
contradicții faţă de relatările din Biblie. De pildă, nu găsim nici o 
dovadă că a fost rănit cu o suliță, aşa cum spune Biblia. lar 
picioarele acestui om au fost fracturate. 

Continuă explicându-le metoda romanilor de a grăbi 
moartea  condamnatului prin fracturarea genunchilor şi a 
gambelor cu un drug de metal. 

Părintele Donovan se gândi câteva clipe la această 
inconsecvenţă previzibilă. Ştia că Charlotte se referea la 
Evanghelia după loan, capitolul 19, care spune că un centurion 
roman l-a străpuns pe Isus cu o suliță pentru a-i grăbi moartea: 

Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi 
ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar 

venind la lisus, dacă au văzut că deja murise, nu l-au 
zdrobit fluierele. 

Dar Donovan fusese întotdeauna de părere că rândurile 36 
şi 37 explicau de fapt neconcordanţa: 

Căci s-au făcut acestea ca să se împlinească Scriptura: 

„Nu I se va zdrobi nici un os". 

Şi iarăşi altă Scriptură zice: „Vor privi la Acela pe care 

L-au împuns". 

Interesant, însă nici una dintre evangheliile sinoptice - 
Matei, Marcu, sau Luca - nu menţionează acest eveniment. 
Donovan credea că Evanghelia după loan prezenta această 
versiune înfrumuseţată pentru a-i convinge pe evrei că Isus a 


fost adevăratul Mesia prevestit de profeţii Vechiului Testament - 
„ca să se împlinească Scriptura". Era sigur că scheletul din 
Muzeul Vaticanului spunea de fapt adevărul: Pliat din Pont şi 
romanii îl trataseră pe Isus ca pe orice alt criminal care 
ameninţa ordinea socială a imperiului. Îl răstigniseră fără milă şi, 
cum nu murise suficient de repede, îi zdrobiseră picioarele 
pentru a-i da lovitura de graţie. 

Charlotte continuă. 

- Sunt sigură că ştiţi mult mai bine decât mine ce spune 
Biblia despre Isus înainte de a fi propovăduitor. 

Donovan a preluat imediat ştafeta. 

- A fost dulgher, încă din copilărie. De fapt, Biblia nu 
spune explicit care a fost meseria lui Isus. Se credea că a fost 
dulgher pur şi simplu pentru că Evanghelia după Matei îl 
numeşte „fiul dulgherului". S-a presupus că a muncit în atelierul 
familiei, deşi cuvântul grecesc folosit de Matei - tekton, tradus 
liber ca „dulgher'" - putea fi folosit pentru oricine lucra cu 
mâinile: zidari, hamali sau ţărani. 

Israelului, eliberând astfel Ţara Făgăduinţei de tiranie şi 
oprimare. Donovan vorbea repede şi gesticula abundent. Se 
presupunea că Mesia va reconstrui Sfântul Templu. Se 
presupunea că Mesia va cuceri Roma. Timp de secole, evreii 
fuseseră învinşi şi subjugaţi de toate marile imperii - perșii, 
grecii şi romanii. In primii o mie de ani ai existenţei sale, 
lerusalimul n-a cunoscut altceva decât vărsare de sânge. 
Donovan ezită o clipă, amintindu-şi cât de puţin se schimbase 
situaţia. Totuşi, continuă el, citind Biblia, constatăm că Isus 
pledează în favoarea păcii. lată un om care le spune evreilor să- 
şi plătească birurile şi să-şi accepte soarta şi care le promite în 
schimb veşnicia alături de Dumnezeu. Care crede că folosirea 
răului pentru înfrângerea răului nu face decât să perpetueze un 
ciclu al distrugerii. 

Charlotte şi-a dat seama că Donovan avea nevoie să 
spună această poveste şi că ea trebuia să-l încurajeze. 

- Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri? 

- Exact. Isus ştia că Roma nu putea fi învinsă, încerca să 
preîntâmpine o rebeliune generală care s-ar 

fi soldat cu masacrarea evreilor. Dar mulţi au 

„ preferat să nu-l asculte. Glasul lui Donovan deveni 
solemn: La mai puţin de treizeci de ani de la moartea lui Isus, 


evreii s-au revoltat în cele din urmă. Reacţia romanilor a fost 
rapidă şi brutală. Au asediat lerusalimul şi, după ce l-au cucerit, 
au măcelărit fiecare bărbat, fiecare femeie şi fiecare copil. Mii de 
evrei au fost răstigniţi, arşi sau pur şi simplu ciopârţiţi. 
lerusalimul şi cel de-al doilea templu au fost şterse de pe faţa 
pământului. Aşa cum prezisese Isus. Făcu o pauză. Dr. 
Hennesey, ştii că majoritatea teologilor estimează că opera de 
propovăduitor a lui Isus a durat doar un an? 

Charlotte ştia doar că Christos avea puţin peste treizeci de 
ani când murise. 

- Nu, n-am ştiut. 

Donovan se aplecă şi mai mult spre ea. 

- Dar eşti de acord, sper, că indiferent de confesiune şi 
chiar de puterea credinţei cuiva, Isus a fost o fiinţă remarcabilă - 
un filozof şi un învăţător - cineva care s-a ridicat dintr-o relativă 
obscuritate pentru a răspândi un mesaj durabil de speranţă, 
bunătate şi credinţă, ale cărui ecouri încă mai răsună după două 
mii de ani. Nici o altă personalitate din istorie nu a avut un 
asemenea impact. Fără să-şi ia ochii de la ea, Donovan întinse 
mâinile către  Ephemenis Coniusio şi le puse pe coperta 
manuscrisului, ca pentru a-l apăra. 

- Şi ce legătură are cartea cu toate acestea? 

Charlotte observă că irlandezul trebuia să se uite 

din când în când la Santelli, ceea ce dovedea limpede că 
această parte a discuţiei fusese regizată. 

Donovan îi răspunse cu o întrebare: 

- Cunoşti povestea învierii şi a mormântului gol? 

- Bineînţeles. 

După orele de catehism de la şcoala elementară şi liceul 
catolic, ştia destule despre Biblie, mai multe chiar decât ar fi 
vrut să ştie. l-a dat lui Donovan răspunsul direct şi sincer pe 
care acesta îl aştepta - un răspuns care ştergea inconsecvenţele 
dintre Evanghelii: 

- Isus a fost răstingnit şi îngropat. Trei zile mai târziu, s-a 
sculat din morţi şi a apărut în faţa discipolilor - sub ce formă, 
Dumnezeu ştie - înainte de a se ridica la ceruri. 

Asta rezumă povestea foarte frumos. 

- Aşa este, zise Donovan încântat. Ceea ce ne conduce la 
altă poveste remarcabilă. Lovi uşor cu palma coperta cărţii. 


Acesta este jurnalul lui losif din Arimateea, un personaj biblic 
strâns legat de moartea şi învierea lui Christos. 

Uimitor, altă comoară secretă găsită de Vatican. Oare şi 
această carte fusese furată? 

- Acel losif din Arimateea? 

- Da. Omul care l-a îngropat pe Christos. Părintele 
Donovan deschise volumul, dezvăluind paginile scrise în greaca 
veche, apoi se uită la ea. Timp de secole, Vaticanul s-a temut că 
netemeinicia rolului de Mesia al lui Isus ar putea fi dovedită într- 
un fel sau altul, iar manuscrisul pe care-l vezi aici oferă multe 
dovezi în sprijinul acestei idei. 

Uitându-se repede la Santelli, Donovan îşi adună puterile 
şi încercă să nu se bâlbâie sau să-şi trădeze încordarea. Până 
acum, cardinalul părea mulţumit de felul în care îşi interpretase 
rolul. 

- Deşi în Noul Testament este prezentat drept adept al lui 
Christos, în realitate losif din Arimateea a acţionat în secret 
pentru a submina opera lui Christos. Vezi, Isus reprezenta un 
risc major pentru elita evreiască. Cu toate că a evitat cu 
abilitate să se confrunte cu problemele ocupaţiei romane, el a 
criticat aspru autoritatea evreiască, mai ales pe acei preoţi care 
transformaseră casa lui Dumnezeu într-o caricatură. In schimbul 
unor donaţii, preoţii evrei le permiteau păgânilor să facă 
sacrificii pe sfintele altare ale templului. Transformaseră curţile 
sacre ale templului într-o piaţă. Templul întruchipa credinţa 
evreiască, de aceea, pentru evreii credincioşi precum Isus, 
declinul lui constant marca moartea lentă a tradiţiei religioase. 

Charlotte îşi aminti ce povestea Matei despre intrarea lui 
Isus în templu, când răsturnase mesele negustorilor şi ale 
zarafilor. Era uşor de înţeles de ce Isus nu era de acord cu 
folosirea locului sfânt drept piaţă. 

- Isus avea multe de reproşat conducătorilor evrei, 
continuă Donovan, şi nu i-a fost teamă să vorbească pe faţă. Nu 
este surpriză tor că preoţii au trimis soldaţii să-l aresteze. După 
moartea lui Isus, losif din Arimateea a fost trimis de Sanhedrin la 
Pilat din Pont pentru a negocia predarea trupului. Convins de 
losif că aşa îi va împiedica pe adepţii fanatici ai lui Isus să 
încerce să fure trupul de pe cruce, Pilat i-a acceptat cererea. 

Charlotte cunoştea limbajul corporal. Cu toate că Donovan 
îşi spunea povestea foarte hotărât, privirea lui rătăcea în toate 


direcţiile. Îşi aminti ce-i spusese Giovanni: coborârea unui 
osândit de pe cruce ar fi fost un lucru fără precedent. Nici un 
răstignit nu fusese vreodată recuperat. Dar, dat fiind pericolul 
pe care Isus îl prezenta pentru aristocrația evreiască - care avea 
totul de pierdut dacă sistemul era contestat - explicaţia lui 
Donovan părea plauzibilă. 

- Şi de ce ar fi vrut adepţii lui Isus să fure trupul? 

- Pentru a declara că înviase şi că era divin. 

- Deci losif din Arimateea a luat trupul pentru a-l ascunde? 

- Aşa e. Donovan făcu un efort să se uite la ea. 

Acum Charlotte se afla într-o situaţie neplăcută. 

Era obligată să pună o întrebare logică, inevitabilă în acest 
punct al discuţiei. Se întoarse spre ecranul laptopului, de unde 
răstignitul reconstituit părea să urmărească foarte atent 
desfăşurarea discuţiei. 

- Şi învierea? înghiţi în sec. S-a întâmplat cu adevărat? 

Donovan zâmbi larg. 

- Desigur, răspunse el. Trupul a fost depus în secret în 
mormântul lui losif, pentru că adepţii lui Isus nu ştiau unde se 
afla acesta. Dar trei zile mai târziu a dispărut. 

- A fost furat? 

Donovan simţi privirea sfredelitoare a lui Santelli. 

- Aici Biblia este corectă, dr. Hennesey. Patru evanghelii 
din Noul Testament ne povestesc că, trei zile mai târziu, Isus s-a 
ridicat din mormânt. Apoi s-a arătat discipolilor şi s-a ridicat la 
ceruri. 

Charlotte nu ştia ce să mai creadă. Bineînţeles, nu luase 
niciodată drept bun tot ce citise în Biblie, iar lectura ei din zori îi 
reaminti de ce. Mai ales pasajul ales care descria moartea fizică 
a lui Isus pe cruce era concludent în acest sens. Începea în 
Evanghelia după Matei, 27:50: 

lar lisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi 
iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, 
şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat. Mormintele 
s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. ŞI 
ieşind din morminte, dupa învierea Lui, au intrat în cetatea 
sfântă şi s-au arătat multora. 

Reflectând asupra lui, văzu o contradicţie tulburătoare 
faţă de povestea Paştilor. Aici era menţionată prima dată 
învierea - fără vreo întrerupere de trei zile sau vreo 


înmormântare. De unde următoarea întrebare: dacă spiritul lui 
Isus se înălţase deja la cer în momentul morţii pe cruce, atunci 
ce parte a lui putea să se fi ridicat din mormânt trei zile mai 
târziu? O carapace lipsită de viaţă, de spirit? Dacă oasele ar fi 
rămas totuşi acolo, ar fi fost cineva surprins? Şi toţi sfinţii care 
înviaseră şi ei? De ce nici o altă relatare nu se referea la atâtea 
trupuri resuscitate? Credea că ştie răspunsul. Pentru că nu a fost 
o învierefzică. Evangheliile fuseseră interpretate greşit. Uitându- 
se acum la al doilea om din ierarhia Vaticanului, văzu un birocrat 
experimentat care nu voia să audă de nici o interpretare. Deşi 
trebuia să continue cu multă prudenţă, nu putea să nu 
sublinieze evidenţa: 

- Dar osuarul, răstignirea... şi simbolul lui Christos? Cartea 
spune ce înseamnă ele cu adevărat? 

Revenindu-şi, Donovan frunzări Ephemeris Conlusio până 
către sfârşit, apoi împinse cu grijă cartea în faţa ei. 

Charlotte văzu desene detaliate ale osuarului şi ale 
conţinutului său. 

- După înţelegerea secretă a lui losif cu Filat, îi explică 
Donovan ferm, discipolii au provocat o mare agitaţie la lerusalim 
când au descoperit că trupul lui Isus dispăruse. Dispariţia 
trupului le-a oferit argumentul să pretindă că avusese loc o 
înviere. Fireşte, Filat s-a năpustit asupra lui losif din Arimateea, 
cerându-i să rezolve problema. Donovan arătă către osuar. Şi 
atunci losif a avut această idee. 

Charlotte încercă să înţeleagă ce voia să spună. 

- Dacă oasele nu sunt ale lui Isus... 

Zâmbind, Donovan îşi ridică mâinile, încura- 

jând-o să reexamineze problema. 

- „înseamnă că losif din Arimathea a înlocuit trupul? 

- Exact. 

| se păru că îl aude pe Santelli răsuflând uşurat. 

- Potrivit jurnalului, losif a făcu rost de alt cadavru de 
răstignit, unul dintre cele două care rămăseseră pe cruci în 
vârful Golgotei - un tâlhar care fusese omorât în aceeaşi zi cu 
Isus. Trupul a fost supus ritualului evreiesc obişnuit şi a fost lăsat 
să putrezească timp de un an. 

- Ştergând astfel identitatea lui. 

Dacă Donovan inventa, făcea o treabă a naibii de bună. 


- Da. Un fals strălucit menit să dovedească faptul că 
Christos nu a ieşit niciodată din mormânt. O încercare disperată 
de a discredita paleocreştină- tatea pentru a păstra în drepturi 
aristocrația evreiască. 

Charlotte a încercat să asimileze ideea. Argumentul 
părintelui Donovan era foarte bun, şi pe deasupra era sprijinit de 
ceea ce el susţinea că ar fi un document autentic. In plus, 
explica şi inconsecvenţele pe care ea le prezentase mai 
devreme, în special profilul genetic ciudat şi oasele fracturate 
ale picioarelor. 

Scheletul putea să fi fost al unui tâlhar din cine ştie ce 
provincie romană izolată. Dar rămânea în picioare faptul că 
acest manuscris vechi era scris în greacă, din care ea nu 
pricepea o iotă. Versiunea preotului era singura pe care o avea. 
Poate că exact acesta era planul. Dar de ce? Se uită în ochii lui. 

- Este limpede că losif n-a reuşit. Atunci cum se face că 
nimeni nu a descoperit acest lucru? 

Imediat după ce a pus întrebarea, a cuprins-o neliniştea. 
Oare forţa prea mult nota? 

Donovan ridică din umeri. 

- Cred că losif din Arimateea a murit sau a fost ucis în 
acele prime douăsprezece luni, înainte ca trupul să fie gata 
pentru înmormântare. Poate că a fost ucis de Sanhendrin sau de 
romani. Nu vom şti niciodată adevărul. Să fim însă mulţumiţi că 
planul lui a dat greş. Pentru că, spre deosebire de epoca 
noastră, când oamenii de ştiinţă ca tine pot demasca un fals, în 
Antichitate o dovadă fizică putea fi extrem de problematică. 

- lar osuarul a fost descoperit recent? întrebă ea şi îşi 
adună toate puterile pentru răspuns. 

- Ephemeris Conlusio a fost obţinut de Vatican la începutul 
secolului al XIV-lea, dar nu a fost luat în serios până când un 
arheolog inspirat a descoperit un mormânt la nord de lerusalim, 
acum o lună. Din fericire, a fost destul de inteligent să-şi dea 
seama că îl vom plăti frumuşel dacă ne abordează discret. 

Derutată pe moment, Charlotte învârti explicaţia în minte 
de mai multe ori. Dacă Donovan spunea adevărul, acest 
arheolog anonim era capabil de crimă pentru a obţine osuarul, 
iar Vaticanul nu ştia cum fusese procurată relicva. Deci era 
posibil ca Bersei să fi ajuns la o concluzie greşită. Dar 
antropologul era un om inteligent, foarte inteligent. Văzuse cu 


ochii ei că nu era dispus să facă presupuneri pripite. Oare ce 
descoperise ca să fie atât de sigur de afirmaţiile lui? 

- O relicvă din secolul I a unui răstignit purtând simbolul 
lui Christos, murmură ea. O comoară istorică nepreţuită... In 
ciuda motivelor complet greşite. 

- Exact. Este o descoperire aparent autentică, dar care, 
fără explicaţia potrivită, ar fi putut provoca mari probleme 
credinţei creştine. Înainte de a finaliza orice tranzacţie, trebuia 
să fim siguri că totul se potriveşte cu faptele relatate în jurnalul 
lui losif. Şi, datorită muncii voastre neobosite, sunt sigur că am 
închis cazul. 

Privirea Charlottei alunecă iar la manuscrisul deschis, în 
care desenele lui losif inventariau osuarul şi conţinutul lui; apoi 
observă ceva. Cilindrul cu pergamentul nu era acolo. Se încruntă 
şi luă de pe masă punga cu cilindrul de metal. 

- S-a întâmplat ceva? întrebă Donovan. 

- De ce nu apare aici? întrebă ea arătându-i desenele. 

Donovan deveni brusc nervos. 

- Nu sunt sigur, spuse el clătinând din cap. Privi într-o 
doară către Santelli. Încercase să evite această situaţie, pentru 
că nu ştia de fapt ce spune pergamentul. 

- De ce nu-l deschizi? îi propuse foarte îndrăzneţ Santelli. 

- Nu am lucrat niciodată cu documente vechi, zise 
Charlotte, înmărmurită. Mă aşteptam să... 

- Nu trebuie să te temi, dr. Hennesey, interveni Santelli. 
Părintele Donovan este expert în manuscrise vechi. În plus, mă 
îndoiesc că vom expune ceva din toate astea în Muzeul 
Vaticanului. 

- OK, zise ea şi întinse cilindrul bibliotecarului, care era 
cam palid. 

- Dă-i drumul, Patrick, îi ceru cardinalul. Des- chide-1. 

lritat că Santelli putea fi atât de nepoliticos, Donovan se 
apucă să deschidă punga. Scoase cilindrul, apoi capacul, şi lăsă 
sulul să cadă pe masă. Schimbă o privire nerăbdătoare cu 
Santelli şi cu Hennesey, - Acum e acum. 

Cu cea mai mare grijă, desfăşură sulul pe punga de plastic 
şi îl tinu întins cu ambele mâini. Văzând ce era acolo, se linişti 
imediat şi îl împinse spre mijlocul mesei, ca să-l poată vedea şi 
ceilalţi. 


Toate privirile erau aţintite la liniile trasate cu cerneală pe 
pergamentul antic. Era un desen neobişnuit, care combina mai 
multe imagini. Punctul focal îl constituia o menora suprapusă pe 
o cruce înconjurată de ramuri. Simbolul de pe osuar era repetat 
aici de patru ori, la capătul fiecărui braţ al crucii. 

- Ce înseamnă asta? îl întrebă Santelli pe Donovan. 

- Nu prea ştiu, recunoscu el. 

încercă în schimb să ascundă că observase ceva 
interesant: marginea sulului mai apropiată de el părea să fi fost 
tăiată de curând. Tăiase cineva intenţionat o parte din 
pergament? îşi mută degetele mari pe margine, pentru a 
ascunde urma. 

- Orice ar însemna, e frumos, zise Charlotte. 

- Da, este, îi răspunse Donovan, zâmbind. 

- Ei bine, dr. Hennesey, interveni Santelli, ai făcut o treabă 
minunată. Nu avem destule cuvinte să-ti 

W 

mulţumim şi Sfântul Părinte îţi transmite şi el recunoştinţa 
sa. Te rog să fii tot atât de atentă să respecţi cererea noastră de 
a nu discuta cu nimeni despre asta, nici măcar cu cei apropiaţi, 
cu atât mai puţin cu presa. 

- Aveţi cuvântul meu, promise ea. 

- Excelent. Dacă nu te superi, îl voi ruga pe părintele 
Martin să te însoţească afară. Eu mai am de discutat câteva 
lucruri cu părintele Donovan. Şi, cu toate că munca dumitale aici 
s-a încheiat, te rog să rămâi la Vatican cât timp doreşti. 

După ce ieşi din Palatul Apostolic, Charlotte se duse direct 
la laborator să vadă dacă se întorsese Bersei. 

În timp ce mergea pe coridorul de la subsol, privirea i-a 
fost atrasă de uşa camerei de supraveghere. Era tot 
întredeschisă. Fără să se gândească prea mult, a bătut de 
câteva ori. 

- Domnule Conte, putem sta puţin de vorbă, vă rog? 

Nici un răspuns. 

Împinse uşa şi îşi vâri capul înăuntru. Camera era goală. 
Nu mai rămăsese absolut nimic, doar rafturile care acopereau 
pereţii. Până şi panoul de pe tavan fusese pus la loc. 

- Ce naiba... 

închizând uşa, Charlotte înaintă cu prudenţă pe coridorul 
cufundat într-o tăcere stranie. Introduse cârdul în cititorul de 


cartele de lângă uşa laboratorului, aşteptându-se să nu 
funcţioneze. Broasca electromecanică se deschise totuşi cu un 
zgomot înăbuşit şi Charlotte intră în laborator. 

Pentru prima oară de când venea aici, luminile erau stinse 
şi aerul condiţionat nu funcţiona. Merse pe bâjbâite de-a lungul 
peretelui, găsi întrerupătoarele şi apăsă pe câteva. 

Când se aprinseră lămpile, i se păru că visează: 
laboratorul era gol. Osuarul, oasele, relicvele... totul dispăruse. 
Chiar şi computerele se volatilizaseră. 

Temându-se de ce putea fi mai rău, stinse luminile şi se 
grăbi să ajungă la uşă. Prea târziu. Auzi zgomot de paşi pe 
coridor, din ce în ce mai puternic. Părintele Donovan? Bersei? 
Ascultă mai atent. Străbătuse în sus şi jos coridorul cu amândoi, 
dar nu-şi amintea de acest ritm foarte regulat pe care îl auzea 
acum. 

Şi dacă era Conte? 

Acum, după ce văzuse camera de supraveghere şi 
laboratorul golite, laptopul ei era singura dovadă a proiectului 
secret al Vaticanului. Se simţea ca o pradă vie în bârlogul unui 
leu. Era incapabilă să se mişte, nu putea decât să se roage să 
audă deschizân- du-se altă uşă sau ca paşii să se retragă pe 
coridor. 

Dar paşii se opriră şi văzu o umbră mişcându-se în raza de 
lumină care pătrundea pe sub uşă. 

Se repezi înapoi în laboratorul întunecat, înaintă pe pipăite 
pe lângă prima masă de lucru şi se ghemui în spatele ei chiar în 
momentul în care auzi zgomotul broaştei. 

O străbătu un fior rece când uşa se deschise şi lumina de 
pe coridor inundă laboratorul, deşi era sigură că, oricine ar fi 
fost, nu putea să o vadă în spatele mesei. Intrusul făcu o pauză. 
Asculta? 

Charlotte îşi ţinu respiraţia şi încercă să ţină nemişcată 
geanta laptopului cu ambele mâini. Trecură câteva clipe 
interminabile, apoi auzi zgomotul întrerupătoarelor şi o lumină 
crudă înlocui instantaneu întunericul. 

Nici o mişcare. 

Începu să simtă crampe la picioare. 

închizând uşa, intrusul înaintă încet printre punctele de 
lucru, către biroul din spate. 


Deşi nu vedea ce se întâmplă, în clipa când auzi că 
necunoscutul intrase în birou, sări în picioare şi se repezi la uşă. 
Chiar când se pregătea să apese pe clanţă, îl zări pe Conte care 
se întorcea în laborator. Rânjea. 

59 

Charlotte o luă la fugă pe coridor, tălpile de cauciuc ale 
pantofilor scârţâind când atingeau plăcile de 

13R 

vinii lustruite. Nu trebuia se uite înapoi, pentru că îl auzea 
pe Conte în urma ei. 

Uşile ascensorului erau închise. Ştiind că nu putea să rişte 
nici o întârziere, se îndreptă direct către ieşirea de incendiu şi 
trânti uşa după ea. Se năpusti în sus pe scară, câte trei trepte 
deodată, ţinând strâns laptopul sub braţ. La jumătatea celui de- 
al doilea palier, auzi zgomotul uşii de la subsol pe care o 
deschisese Conte. Continuă să urce şi îi văzu silueta mai jos, pe 
scara în spirală. 

Aproape de capătul scării, Charlotte îşi dădu seama că 
avea două posibilităţi: uşa de serviciu care dădea afară sau 
intrarea personalului în galeria muzeului. Când ajunse acolo, 
împinse uşa de serviciu, care se deschise larg. In loc să iasă 
afară, se întoarse şi intră în muzeu, încercând să nu facă nici un 
zgomot. Închise uşa cu mare grijă în urma ei. 

Sărind peste ultimele trepte, Conte auzi uşa de serviciu 
care se trântise. Se grăbi să ajungă acolo, o deschise brusc şi 
fugi afară. 

Femeia nu se vedea nicăieri, nici pe aleile grădinii, nici 
alergând către colţul clădirii. În apropiere nu era nici un loc unde 
s-ar fi putut ascunde. Se întoarse imediat şi intră în clădire. 

Charlotte mergea repede prin galeria Pio Cris- tiano, 
hotărâtă să iasă din Cetatea Vaticanului. Asta însemna că 
trebuia să meargă direct la Poarta Sant' Anna. Cu borseta în 
care avea banii lichizi, cârdurile de credit şi paşaportul, strânsă 
în jurul taliei, tot ceea ce rămăsese în camera de dormit putea 
să se ducă pe pustii. 

Era ameţită - nu din cauza efortului fizic, ci din cauza 
Melphalanului care stârnea vârtejuri în organismul ei. Inspiră 
adânc de câteva ori pentru a-şi 

limpezi mintea. Rezistă unui acces de greață, care dispăru 
la fel de repede cum venise. 


Ştiind că Salvatore Conte va fi păcălit doar temporar, se 
strădui să îşi facă un plan. Să se piardă în sălile muzeului? Era 
un spațiu vast, fără îndoială, dar erau camere video de 
supraveghere montate în toate colţurile şi nu voia să rişte ca el 
să cheme paza. În plus, pe coridoarele lungi din imensa clădire 
putea fi reperată foarte uşor - turista cu păr castaniu ondulat, 
bluză roz şi o geantă de laptop, care nu se oprea la nici un 
exponat. 

Din fericire, galeria Pio Cristiano se afla în apropierea 
intrării principale. După ce se asigură că totul părea să fie în 
regulă, se strecură afară. 

Îşi croi drum prin mulţimea care hoinărea prin curte, dădu 
colţul şi înaintă repede pe aleea paralelă cu zidul de est al 
muzeului. Conte nu apăruse încă, dar asta nu o liniştea. Nu era 
omul care să renunţe aşa de repede. 

Trecu printr-un tunel scurt de sub vechile metereze ale 
cetăţii şi ieşi lângă grupul de clădiri înghesuite la umbra aripii 
din spate a Palatului Apostolic. O clipă se întrebă dacă părintele 
Donovan mai era acolo împreună cu maestrul păpuşar, Santelli. 
Cum putea un om atât de bun să fie implicat într-o asemenea 
poveste oribilă? 

Cotind spre Borgo Pio, zări în sfârşit poarta deschisă şi 
soldaţii din Garda Elvețiană care o păzeau. Se întrebă dacă 
Salvatore Conte îi anunţase de posibila ei apariţie. Vor încerca 
să o reţină? îşi continuă drumul, perfect conştientă că trebuia să 
rişte. 

Apoi, la doar douăzeci de metri de poartă, îl văzu. Deşi nu 
o observase mai devreme, putea să jure că avea un fel de rană 
la tâmplă. 

Cu mâinile în şolduri şi răsuflând greu, Conte se postă 
între ea şi poartă, parcă îndemnând-o să mai facă un pas. 

^ AÑ 

lar ea făcu exact asta. Convinsă că nu avea o cale de 
înapoiere, singura ei speranță era să rămână în cursă şi să 
înainteze. Se afla într-un loc public. Santinelele erau aproape. În 
mod sigur nu vor tolera o altercaţie aici, chiar dacă erau de 
partea lui. 

Apoi începu să alerge, fără să scape din ochi poarta. 

Conte reacţionă imediat, ţâşnind pe stradă şi evitând la 
milimetru o furgonetă care se îndrepta spre oraş. Se auzi un 


claxon furios, dar el nu îi dădu nici o atenţie, pentru că se uita la 
prada lui. 

Reuşi să mai facă zece metri înainte ca Salvatore Conte să 
se fi apropiat periculos de mult. Nu avea cum să-l ocolească. 
ltalianul se năpusti în faţa ei, blocându-i drumul. 

- Nu te duci nicăieri cu asta, mârâi el, uitându-se la laptop. 

Dintr-un motiv sau altul, americanca nu părea speriată. 
Conte observă că ea se uită la umflătura purpurie de pe tâmpla 
lui, apoi peste umărul lui, către poartă. 

Făcu ceva surprinzător. Ţipă. 

O clipă, Conte rămase paralizat. 

- Ajutor! ţipă Charlotte din nou, acum şi mai tare. 

Soldaţii de la poartă o auziră. Doi dintre ei, cu vestoane 
albastre şi berete negre, fugeau deja către ea, scoţându-şi din 
mers pistoalele Beretta şi făcân- du-şi drum fără menajamente 
prin mulţimea de turişti speriaţi. 

Conte se gândi să-i smulgă laptopul. Dar unde să se ducă? 
Se blestemă în sinea lui că nu-şi luase arma. 

-  Aminteşte-ţi de acordul de  confidenţialitate, dr. 
Hennesey, zise el calm. Altfel voi fi obligat să vin după tine. 

Văzu că el era distras momentan de gărzile care se 
apropiau, şi profită de ocazie să facă ceva la care se gândise din 
clipa în care îl văzuse pe ticălos. Îşi 

Îndoi uşor picioarele şi îl lovi din toate puterile cu 
genunchiul stâng în vintre. O lovitură perfectă. 

Conte se încovoie. Dezechilibrat, se sprijini cu mâinile de 
caldarâm pentru a nu cădea cu capul înainte. 

- Curvă nenorocită! 

Era roşu la faţă şi vinele i se umflaseră. Se uită la 
Charlotte turbat de furie. 

Cei doi soldaţi sosiră în sfârşit şi se postară de-o parte şi 
de alta a mercenarului, cu armele ridicate la nivelul capului său. 

- Nu mişca! strigă unul dintre ei, mai întâi în engleză, apoi 
în italiană. 

Icnind, Conte îl recunoscu imediat pe acel cacasenno, 
caraghiosul care era la poartă în ziua când ajunsese acolo cu 
Donovan. Soldatul îşi aminti şi el, şi pe faţă i se întinse un 
zâmbet de satisfacţie. 

- Ce se întâmplă aici? o întrebă celălalt pe Charlotte în 
engleză. 


- Individul ăsta m-a ameninţat şi a încercat să-mi ia 
geanta, spuse ea pe un ton vehement. 

Primul soldat îi ceru lui Conte actele. 

- Nu le... am la mine. 

Ştia că Santelli n-ar fi fost de acord să divulge nume într-o 
asemenea situaţie. Mai târziu, va insista să i se dea un telefon 
secretarului. Se hotărî de asemenea să nu le spună gărzilor că 
laptopul conţinea informaţii cruciale, pentru că aşa n-ar fi făcut 
altceva decât să complice lucrurile dacă oamenii ar fi insistat să 
le dea detalii. Pentru moment trebuia intre în joc. 

Al doilea soldat îi ceruse şi Charlottei un act de 

„ identitate, pe care ea i-l dăduse imediat. Blazonul papal 
de pe legitimaţia pentru invitaţi dovedea că era un oaspete al 
Sfântului Scaun. 

- Sunteţi liberă să plecaţi, dr. Hennesey. 

Se întoarse către Conte. 

- lar dumneavoastră veţi veni cu noi, sigrtore. 

Conte nu avea de ales. 

Soldaţii l-au ajutat să se ridice şi au rămas lângă el, cu 
pistoalele pregătite. 

Lăsând să-i scape un oftat de uşurare, Charlotte ieşi pe 
poartă. Odată aflată în siguranţă, ajunse repede pe Via Della 
Conciliazione, făcu semn unui taxi şi-i spuse şoferului să o ducă 
direct la aeroportul Fiumicino. Rapidamente! Maşina ţâşni ca o 
rachetă când taximetristul apăsă acceleraţia până la podea, dar 
de data aceasta Charlotte nu avea de gând să se plângă de 
nebunia şoferilor din Roma. | se părea că nu se îndepărtează 
suficient de repede. 

Doar acum îşi dădu seama că tremura din cap până-n 
picioare. 

Se uită înapoi prin lunetă şi văzu domul Bazilicii Sf. Petru 
micşorându-se treptat. Mâinile îi erau încleştate pe geanta 
laptopului. 

Şoferul intră pe autostradă şi Charlotte văzu acul 
vitezometrului urcând la 160 de kilometri pe oră. Se lăsă pe 
spate şi îşi puse centura. Când Roma rămase la o distanţă sigură 
în spatele ei, îşi scoase telefonul mobil şi îl sună pe Aldrich. Ce 
importanţă avea că la Phoenix era încă miezul nopţii? EI 
răspunse la primul apel. 

- Evan? 


- Hei, Charlie. Tocmai mă gândeam la tine. 

Auzindu-i vocea, se linişti imediat. 

- Bună. 

- Totul e în regulă? 

- Nu. Deloc. Cobori glasul şi se întoarse cu spatele la 
şofer, apoi îi povesti pe scurt tot ce se întâmplase. Acum mă duc 
la aeroport, încheie ea. 

- Voiam să-ţi fac o surpriză, dar... De fapt, sunt în drum 
spre tine. Mai bine zis, avionul meu tocmai a aterizat acum 
câteva minute la Fiumicino. 

- Ce? Glumeşti! 

- Îmi iau bagajele chiar acum. Să-ţi spun unde ne 
întâlnim... 

60 

ABRUZZO, ITALIA 

La nord-est de Roma, o Alfa Romeo neagră închiriată de 
Salvatore Conte mergea pe autostrada SS5 de-a lungul lanţului 
Apeninilor, spre Monte Scuncole. Cerul după-amiezii era de un 
cenuşiu sumbru care înăbuşea soarele, transformându-l într-o 
pată de lumină palidă. O burniţă uşoară stropea parbrizul. 

Încercând să-şi limpezească gândurile, Patrick Donovan se 
uita afară la peticele verzi ale viilor din valea de dedesubt. 

După plecarea neaşteptată a Charlottei Hennesey din 
acea dimineaţă şi eliberarea pe cauţiune a lui Conte din 
cazarma Gărzii Elveţiene, un cardinal Santelli profund îngrijorat, 
îi dăduse instrucţiuni precise în legătură cu ce urma: „Va trebui 
să ai grijă ca acest capitol din istoria Bisericii să dispară fără 
urme. Prin orice mijloace necesare, Patrick. Ţi-l dau pe Conte să 
te ajute să distrugeţi osuarul şi conţinutul lui... manuscrisul de 
asemenea. Fără dovezi fizice, singurul lucru care va rămâne va fi 
o legendă. Ai înţeles?" 

Relicvele şi cartea puteau fi distruse foarte uşor în 
laboratorul Vaticanului, prin urmare bănuia că această călătorie 
cu maşina însemna mult mai mult decât simpla dispariţie a 
osuarului. Uitându-se la mercenar, ştia prea bine că absenţa 
misterioasă a lui Bersei coincidea perfect cu rana de la tâmplă 
pentru care Conte nu-i dăduse nici o explicaţie. 

Mercenarul a încetinit şi a luat-o la dreapta, pe un drum 
neasfaltat. larba deasă şi tufişurile scunde zgâriau maşina pe 
dedesubt. Au mers în tăcere până când drumul s-a lărgit lângă 


un crâng de fagi. Conte a frânat şi a oprit motorul, lăsând cheia 
în contact, apoi a apăsat pe butonul de deschidere a 
portbagajului. 

Au ieşit din maşină şi s-au dus amândoi în spate. In 
portbagaj, lângă osuar puseseră în diagonală lopeţi şi 
târnăcoape. Conte le scoase şi îi puse lui Donovan în mână o 
lopată. 

- Trebuie să săpăm o groapă adâncă. 

- Acum că am terminat treaba asta, spuse Conte 
ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu dosul mâinii murdare de 
noroi, vreau să-ţi pun câtea întrebări. 

Înfipse lopata în pământ şi se sprijini de ea. Mirosul de 
pământ reavăn umplea aerul umed. Incepuse din nou să plouă 
mărunt. 

Donovan se uită la Conte prin lentilele aburite ale 
ochelarilor. 

- N-ai văzut destul cât să-ţi răspunzi singur la întrebări? 

Mercenarul clătină din cap. 

- Ale cui oase crezi că se află în cutia asta de piatră? 

Salvatore Conte nu-şi punea sub semnul întrebării 
credinţa. Era un lucru la care renunţase de mult. Dar furtul 
osuarului şi analiza ştiinţifică, la care se adăugau descoperirile 
lui Bersei în catacombele de la Villa Torlonia, îi stârniseră 
curiozitatea. 

- Ai văzut aceleaşi dovezi ca şi mine. Donovan îşi desfăcu 
larg braţele. Ce crezi? 

- Treaba mea nu e să gândesc, spuse Conte zâmbind. 

- Sincer? Nu ştiu. 

- Şi atunci de ce atâta agitaţie? 

Donovan se gândi la această ultimă întrebare. 

- Dovezile sunt solide. Din câte ştim, aceste oase sunt ale 
lui Isus Christos. Datoria noastră este să apărăm Biserica. Sunt 
sigur că înţelegi. 

- Ei bine, dacă Isus este acolo, spuse mercenarul arătând 
către portbagajul maşinii, aş spune că apăraţi o imensă 
minciună. 

Donovan nu se aşteptase ca un om ca Salvatore Conte să 
înţeleagă implicaţiile profunde ale descoperirii. Două milenii de 
istorie umană ar fi fost iremediabil afectate de acest osuar şi de 
conţinutul lui. Omenirea avea nevoie de adevăruri care să 


unească, nu de controverse care să dezbine. Învăţase asta pe 
pielea lui, pe străzile din Belfast. Patrick Donovan era versat în 
istoria catolică, dar ceea ce apăra nu prea avea de-a face cu 
vechile scrieri. Exista un imperativ moral care trebuia păstrat, 
pentru că numai aşa credinţa spirituală putea să rămână 
puternică în această lume materialistă şi haotică. 

- Sunt surprins. Am crezut că n-ai da o para chioară pe 
toate astea. 

Surprins de limbajul preotului, Conte se uită atent la el. 
Brusc, misiunea pe care o avea i s-a părut mai uşoară. 

- Nici nu dau, dacă vrei adevărul. În plus, dacă ar exista 
un Dumnezeu, spuse el sarcastic, oameni ca tine nici nu s-ar 
naşte. 

Tăcu şi continuă să sape. 

Donovan era dezgustat de ideea că el şi Conte 
împărtăşeau ceva, dar ştia că probabil mercenarul avea 
dreptate. Sunt implicat în treaba asta. La urma urmelor, Conte nu 
opera independent - era un simplu soldat. Şi nu Conte îl rugase 
stăruitor pe Santelli să acţioneze pentru a scăpa de osuar, ci el, 
Donovan. E drept, nu anticipase măsurile extreme pe care le 
luase Santelli şi nici nu intervenise pentru a-l opri. 

- Ce s-a întâmplat cu dr. Bersei? 

Tonul lui Donovan fusese hotărât. Ştia că propria lui soartă 
era legată de răspunsul lui Conte. 

- Nu-ţi mai bate capul cu el. Faţa aspră a mercenarului se 
schimonosi. A primit ce merita şi te-am scutit de o treabă 
murdară. Asta-i tot ce trebuie să ştii. 

- De ce s-a dus la catacombe? întrebă Donovan, simțind 
că se înfurie. 

Conte se gândi să ignore întrebarea, dar ştia că în 
momentul acesta Donovan nu constituia o ameninţare. 

- Pergamentul pe care l-a găsit în osuar avea o imagine 
desenată pe el şi a priceput că se potrivea cu o frescă din 
catacombe. Se pare că acest tip, losif din Arimateea, avea o 
criptă la Roma şi Bersei s-a gândit că acolo a fost pus la uscat 
Isus. Cine s-ar fi gândit? 

Donovan încremeni. Aşa să fi fost? Găsise mormântul 
adevărat? 

- Lasă-mă să-ţi dau un sfat, adăugă Conte. Nu te ataşa 
prea mult de fată. Îi făcea plăcere că cu fiecare revelaţie a sa 


hotărârea preotului slăbea. Ea este doar într-o fază de amânare 
a pedepsei. 

- Ce înseamnă asta? 

- Santelli mi-a spus toate prostiile pe care i le-ai vârât în 
cap despre manuscris. Frumoasă poveste. Dar nu ţi-ai dat 
seama că i-ai dat prea multe informaţii. Ţi-a spus cardinalul că a 
şters-o cu laptopul... Incărcat cu toate datele? 

- Nuz nu mi-a spus. 

Nu era de mirare că Santelli devenise un ghem de nervi 
din cauza întregii poveşti - totul era pe cale să explodeze. Conte 
fusese neglijent: rapoartele venite de la Ierusalim includeau un 
portret-robot care semăna ciudat de bine cu el. Giovanni Bersei 
era mort. Acum, Hennesey reuşise să plece cu toate dovezile de 
care avea nevoie pentru a implica Vaticanul. 

- Nu e bine. Trebuie să rezolv şi asta, iar sângele va curge 
pe mâinile tale. 

In ochii preotului se citea ura. 

- Nu te uita la mine aşa, Donovan. Eşti singurul care a 
insistat să fie aduşi oameni din afară. 

- N-aveam de ales. 

- Exact. 

- Ce ai de gând să-i faci? 

Zâmbind fals, Conte făcu o pauză înainte de a-i răspunde. 

- Nu ţi-ar plăcea să ştii. Parcă ai fi un îndrăgostit scos din 
minţi, pentru numele lui Dumnezeu. Santelli crede că două 
dispariţii atât de strâns legate de Vatican ar trezi prea multe 
suspiciuni. Dar dacă frumoasei geneticiene i s-ar întâmpla un 
accident ciudat pe drumul de întoarcere în State, poliţia n-ar 
avea nici un indiciu în plus. Bineînţeles, o să am grijă s-o distrez 
bine de tot înainte să plece. Apoi vedem noi cine râde la urmă. 
Conte oftă, ca şi cum ar fi fost plictisit. Sapă, nu mai sta. 

Fălcile lui Donovan se încordară când înfipse lopata în 
pământ. Furia care îi mocnea în piept era pe punctul să se 
transforme într-o văpaie. 

Au avut nevoie de aproape trei ore ca să sape groapa 
dreptunghiulară adâncă de un metru şi jumătate. 

Ar încăpea uşor aici osuarul şi un cadavru, îşi spuse 
Donovan. 

În cele din urmă, Conte aruncă lopata. Amândoi erau plini 
de pământ şi leoarcă de sudoare. 


- Arată bine. Hai să luăm osuarul. 

Se întoarseră la maşină. 

- De ce îngropăm osuarul? întrebă Donovan întorcându-se 
către Conte. N-am putea să-l distrugem la suprafaţă? 

Fără să-i răspundă, Conte se aplecă în portbagaj şi ridică 
capacul osuarului. Deasupra oaselor se aflau 

Ephemeris Conlusio şi două calupuri dintr-o substanţă 
cenuşie care semănau cu nişte bucăţi de argilă. 

Donovan făcu semn către explozibilul C-4. 

- Asta este... 

- O, cred că un om cu educaţia ta ar trebui să ştie. Sau IRA 
nu folosea chestia asta să arunce în aer protestanții din Belfast? 
Bum! 

ltalianul se uită la el batjocoritor, prefăcându-se mirat. 

De unde naiba ştie aşa ceva?Asta se întâmplase cu mulţi 
ani în urmă - în altă viaţă. 

- Aşa că mai bine ar fi să-l detonăm sub pământ, nu eşti 
de acord? 

Donovan se întrebă dacă Salvatore Conte îl va pocni în 
cap cu o lopată şi îl va arunca în groapă înainte să detoneze 
explozibilul. Sau avea vreo armă? Poate că mercenarul se 
hotărâse să-l omoare cu mâinile goale. 

Conte stătea cu faţa la el. 

- Apucă de partea asta. 

Se plasă la un capăt şi apucă baza osuarului, în timp ce 
Donovan făcu un pas înainte pentru a-l ridica de la capătul 
celălalt. 

Scoaseră osuarul din portbagaj şi îl târâră până la 
marginea gropii. 

- Lasă-l când ajung la trei. 

Conte numără. 

Părintele Donovan se înfioră brusc atunci când osuarul lovi 
pământul cu un zgomot surd. Capacul se ridică, apoi căzu la loc, 
crăpându-se de-a lungul gravurilor. Se gândi la Santelli care 
stătea în biroul lui, lucrând cu zel pentru perpetuarea instituţiei 
uriaşe create de omul căruia s-ar fi putut să-i aparţină aceste 
oase nevinovate. Se gândi la întâlnirea de acum câteva 
săptămâni cu Santelli, când făcuseră planul iniţial de acţiune. 
Din nou, Vaticanul părea să fie victorios. 


Conte se întoarse să-şi ia lopata. O apucă de coadă şi 
studie muchiile ascuţite ale lamei. O singură lovitură puternică 
în capul lui Donovan va rezolva treaba. Va arunca trupul în 
groapă odată cu cutia. Le va acoperi cu pământ, iar C-4 va face 
restul. Cu coada ochiului observă că preotul se aplecase, ca şi 
cum îşi lega şiretul. 

Când Donovan se ridică, în faţa lui Conte stătea un om 
complet schimbat. Preotul avea în mâna dreaptă un pistol 
argintiu. Privindu-l cu dispreţ, ca şi cum spectacolul unui 
bibliotecar care ţinea o armă era aproape comic, Conte studie 
pistolul - un Beretta de serie, mai mult ca sigur furat din 
cazarma Gărzii Elveţiene. 

Donovan era hotărât să supravieţuiască, nu doar pentru 
el, ci mai curând pentru nevinovata Charlotte Hennesey şi 
pentru toţi cei pe care îi implicase fără să vrea în acest fiasco. 

- Aruncă lopata, îi ceru el. 

Clătinând din cap ameninţător, Conte se aplecă pentru a 
culca lopata pe iarba udă şi cu aceeaşi mână apucă repede 
pistolul prins cu o chingă în jurul gleznei drepte, sub pantaloni. 
Primul foc a fost neaşteptat de zgomotos şi glonţul l-a lovit pe 
Conte în mâna dreaptă cu o putere înfricoşătoare. A pătruns 
instantaneu prin carne şi os, şi-a schimbat direcţia şi la ieşire i-a 
zgâriat glezna. Conte a tresărit de durere, dar n-a tipat. Sângele 
îi bolborosea din gaură şi mâna rănită părea o gheară. S-a uitat 
în sus la Donovan. 

- jigodie, o să plăteşti pentru asta. 

- Ridică-te, îi zise Donovan. 

Îndrăzni să se apropie de el, cu arma ţintind capul lui 
Conte. Să-l omoare pe fiul ăsta de căţea nu era chiar atât de 
greu pe cât îşi închipuise. Doamne, dă-mi putere. Ajută-mă să fac 
asta. 

La început a crezut că mercenarul îl va asculta. Ceea ce s- 
a întâmplat în clipa următoare a fost prea rapid pentru el. Conte 
a sărit şi a izbit cu umărul pieptul lui Donovan, forțându-l pe 
preot să dea înapoi şi în cele din urmă să cadă. 

Uluitor, Donovan reuşi totuşi să nu scape Beretta. Conte 
întinse mâna stângă după pistol, dar calculase greşit şi îl apucă 
de gura ţevii. O a doua bubuitură, şi de data aceasta italianul 
ţipă, învins. 


Rănit destul de grav, reuşi totuşi să împingă la pământ 
mâna în care Donovan ţinea arma. Îşi trase cotul înapoi şi lovi 
braţul preotului chiar sub încheietura mâinii, făcându-l să scape 
Beretta. Apoi izbi puternic cu acelaşi cot faţa lui Donovan, stri- 
vindu-i oasele şi cartilajele. Din nasul preotului ţâşni sângele. 

Zvârcolindu-se sălbatic, Donovan încercă să scape de 
mercenar, fără nici un rezultat. Conte eliberă braţul preotului şi 
îşi pregăti următoarea lovitură cu cotul. Atunci, o fracțiune de 
secundă, irlandezul avu răgazul să atace singurul punct 
vulnerabil pe care îl vedea prin ochelarii bifocali stropiţi cu 
sânge. Lovi cu pumnul umflătura purpurie de pe tâmpla lui 
Conte. 

Reuşise. Ameţit pe moment, Conte se rostogoli într-o 
parte, iar Donovan se ridică greoi. Văzând că nu are nici o şansă 
să ajungă la pistol, preotul o luă la fugă. 

După câteva secunde, când durerea înnebunitoare se mai 
potoli, Conte constată că vedea în continuare stele strălucitoare 
prin ceața roşie care îi acoperea ochiul drept. Sângele îi curgea 
şiroaie pe faţă acolo unde inelul lui Donovan îi deschisese rana 
de la tâmplă. Scuturând din cap, îl văzu pe preot alergând pe 
drumul care ducea la autostradă. ` 

Beretta se afla sub umărul lui Conte. Incercă să o apuce, 
dar mâna rănită nu voia să-l asculte. Dacă nu era în stare să 
ridice chestia asta nenorocită, în ruci un caz nu putea să tragă 
cu ea. Affanculol Sicchiu! 

blestemă el. Renunţând la armă, sări în picioare şi porni în 
urmărirea lui Donovan. 

Preotul ajunsese la jumătatea drumului către autostradă şi 
fugea ca un nebun, uitându-se din când în când peste umăr. Nu 
numai că Salvatore Conte se ridicase, dar alerga foarte repede 
şi recupera distanţa. Nu era decât o problemă de timp. 
Neînarmat, Donovan ştia că nu-i putea face faţă ucigaşului 
antrenat, rănit sau nu. Te rog, Doamne, ajută-mă să trec prin asta. 
Auzi gâfâitul răguşit al lui Conte. Era la câţiva paşi în spate, gata 
să se năpustească asupra lui. Adunându-şi ultimele picături de 
energie, Donovan îşi forţă trupul să reziste. 

Cinci metri. 

Doi metri. 

În momentul în care piciorul din faţă al preotului atinse 
asfaltul autostrăzii, văzu cu coada ochiului silueta unei maşini 


care se apropia în mare viteză. Un claxon urlă asurzitor. Faruri, 
periculos de aproape. Cauciuc schelălăind strident. Abia văzu 
linia vopsită în galben care despărţea benzile. Prin- tr-un 
miracol, maşina trecu prin spatele lui... exact în momentul în 
care Conte punea şi el piciorul pe şosea. 

În timp ce se prăbuşea pe asfalt, văzu picioarele lui Conte 
îndoindu-se, dar într-o direcţie greşită, în sensul de mers al 
maşinii, apoi corpul mercenarului sări peste capotă, lovi 
parbrizul şi zbură peste acoperiş. 

Încercând să compenseze manevra bruscă, calculatorul de 
bord al Mercedes ului intră imediat în acţiune, dar maşina nu 
reuşi să învingă combinaţia fatală de viteză excesivă, viraj brusc 
şi pavaj ud. Se înclină într-o parte şi se lovi de un brad înalt. 
Caroseria se înfăşură literalmente în jurul trunchiului, într-o 
cacofonie oribilă de metal contorsionat şi sticlă spartă. Tânăra 
blondă de la volan, care, după cât se pare, nu purta centura de 
siguranţă, a fost aruncată prin parbriz şi a rămas întinsă pe 
rămăşiţele capotei, cu gâtul rupt şi plină de sânge. Zgomotul 
unei roţi din spate, care se învârtea, şi şuieratul radiatorului 
spart se împleteau cu muzica tehno pe care radioul maşinii se 
încăpăţâna să o transmită. 

Donovan nu mai putea face nimic pentru femeie. 

Conte era întins pe jos, dar, în mod remarcabil, mai mişca. 

Preotul se apropie clătinându-se de mercenarul grav rănit, 
convins că ameninţarea nu trecuse. Nu putea să rişte, nu putea 
să-i lase lui Salvatore Conte nici cea mai mică şansă de 
supravieţuire. Donovan se uită la autostrada pustie, apoi smulse 
pistolul de la glezna dreaptă a lui Conte. Era încărcat, cu piedica 
trasă. În timp ce lipea gura ţevii de tâmpla dreaptă a 
mercenarului, i se păru că aude dangătul clopotelor din Belfast. 

Doamne iartă-mă. 

Părintele Patrick Donovan apăsă pe trăgaci. 

61 

Donovan trase trupul însângerat al lui Conte în tufişurile 
dese de pe marginea şoselei şi îl ascunse sub un strat subţire de 
frunze şi crengi. Când îi luă portofelul, găsi o seringă şi o fiolă cu 
un lichid limpede, pe care le băgă în buzunar. 

Se întoarse la groapă şi sări în ea. Ridică cele două 
jumătăţi ale capacului şi le lăsă pe pământ, apoi scoase cu grijă 


cele două calupuri de C-4 din osuar şi le puse tot pe fundul 
gropii. 

Proptindu-şi bine picioarele în pământ lângă osuar, se 
aplecă şi îl apucă de dedesubt. Avea prea puţin spaţiu de 
manevră şi îi luă o bucată bună de timp să-l ridice puţin câte 
puţin pe peretele gropii. Nu greutatea era cea mai mare 
problemă, ci mărimea osuarului în raport cu spaţiul redus. Reugşi 
să-l ridice suficient cât să-l sprijine pe marginea gropii. Leoarcă 
de sudoare şi respirând întretăiat, se căţără 

si el afară. 

/ 

Mută maşina mai aproape şi făcu un ultim efort pentru a 
urca osuarul în portbagaj. Aruncă lângă el lopeţile şi 
târnăcoapele. Trânti cu zgomot portbagajul şi se aşeză la volan, 
murdar şi plin de sânge. Îl cuprinsese o oboseală teribilă. ÎI 
dureau muşchii şi nasul zdrobit îi pulsa dureros. Dar, una peste 
alta, se simţea totuşi foarte bine, iar adrenalina îi provoca o 
stare de euforie. In general, era mulţumit de performanţa lui. 
Trecuse mult timp de când nu mai folosise o armă sau se luptase 
cu mâinile goale. Dar, aşa cum obişnuia să spună tatăl lui, 
„Irlandezii îşi iartă personalităţile doar atunci când sunt 
îngropate". 

Dumnezeu îl apărase... şi ştia de ce. Nedreptatea trebuia 
îndreptată. 

Şterse sângele şi amprentele de pe Beretta şi de pe 
pistolul lui Conte, care miroseau puternic a praf de puşcă ars, şi 
le ascunse în torpedo. Trebuia să arunce Glockul în primul râu 
care îi ieşea în cale, dar deocamdată voia să mai păstreze 
Beretta. Porni motorul, întoarse maşina şi plecă. 

Când ajunse pe autostradă, Donovan făcu o pauză, 
surprins că nimeni nu ajunsese încă la locul 

accidentului. Nu se vedea nici o altă maşină. 

, Aruncând o privire la mormântul improvizat, Donovan îşi 
spuse încă o dată că, după ce va fi descoperit, poliţiei îi va fi 
greu, dacă nu imposibil să-l identifice pe mercenar. Amprentele, 
tiparele dentare sau orice alte elemente de identificare folosite 
de medicina legală, oricât de sofisticate, nu vor da nici un 
rezultat. Tot atât de sigur era de faptul că prin 


Salvatore Conte nu se putea ajunge la Vatican. Era o 
fantomă, un individ apărut din beznă, care se întorsese în 
beznă. 

Se întrebă încotro să meargă. 

După câteva clipe de gândire, Patrick Donovan porni la 
dreapta, către sud-vest. Când scena din oglinda retrovizoare 
dispăru, se rugă în tăcere pentru sufletul şoferiţei blonde. 

62 

IERUSALIM 

Aşezat la masa din bucătărie şi sorbind dintr-un ceai de 
mentă, Razak tresări când telefonul mobil începu să sune. Se 
uită la afişaj, dar nu văzu nici un număr. Răspunse destul de 
mirat: 

- As-Salaam ? 

- Te-am văzut la televizor. 

Omul vorbea în engleză şi vocea lui îi era vag cunoscută. 

- Cine sunteţi? 

- Un prieten. 

Razak lăsă paharul pe masă. O fi vreun reporter, îşi spuse. 
Sau cineva care are informaţii. Dar ar fi jurat că mai auzise 
undeva acelaşi accent. 

- Ştiu cine a furat osuarul, spuse categoric vocea. 

Razak se îndreptă în scaun. 

- În schimb, eu nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Interlocutorul lui trebuia să fie mai precis ca să-l 

convingă să-şi arate cărţile. 

- Ba ştii. Ne-am întâlnit acum o lună la Roma. Mi-ai adus 
un pachet la cafeneaua Greco. Mi-ai dat cartea ta de vizită şi mi- 
ai spus să te sun dacă apare vreo problemă. 

Razak îşi aminti de bărbatul chel, cu ochelari, de mâinile 
lui cu degete subţiri care ţineau un pahar cu bere. Era îmbrăcat 
în negru şi avea un guler alb - un preot catolic. Îşi aminti că 
geanta de piele pe care i-o dăduse preotului conţinea un dosar 
confidenţial, dar nu pricepea ce legătură aveau toate astea cu 
osuarul. 

- Ştiu, răspunse el cu titlu de încercare. Ascult. 

- Cartea conţine informaţii foarte detaliate despre osuarul 
îngropat sub Muntele Templului, într-o criptă secretă. 

- Care carte? 

- Erau alte nouă osuare acolo. Am dreptate? 


- Bine. Tonul lui Razak era încurajator, dar nu era chiar o 
recunoaştere. 

- lar eu am cel de-al zecelea osuar. 

Razak făcu o pauză, stupefiat. Şi-ar fi dorit să poată 
înregistra convorbirea. 

- Ai omorât treisprezece oameni. Ai profanat un loc sfânt... 

Se ridică de la masă şi începu să se plimbe prin 
apartament. 

- Nu, îl întrerupse celălalt. Nu eu. 

Razak simţi sinceritatea din glasul omului. 

- Dar ştiu cine a făcut-o, adăugă el. 

- De ce te-aş crede? 

- Pentru că îţi voi da osuarul... Aşa poţi pune punct acestei 
afaceri după cum crezi de cuviinţă. 

La început, Razak nu ştiu ce să-i răspundă. 

- De ce ai face asta? 

- Văd ce se întâmplă acolo, la lerusalim, continuă omul. 
Prea mulţi oameni nevinovaţi care suferă. Ştiu că eşti de acord. 
Eşti un om cinstit. Am ştiut asta din prima clipă. 

Era mai mult decât putea Razak să priceapă. 

- Presupun că nu vei face livrarea personal. 

- Din păcate. Mai am şi alte treburi. Sunt sigur că înţelegi 
de ce nu-mi pot asuma acest risc. 

- Inţeleg. 

O pauză. Razak nu se putu abţine să nu-l întrebe: 

- Ce era în osuar atât de valoros? 

Urmă o pauză mai lungă. 

- Ceva cu o semnificaţie foarte profundă. 

Razak se cutremură când se gândi la ipoteza 

nebunească a lui Barton despre creştinii fanatici. Oare 
chiar să fi fost rămăşiţele lui lisus în osuarul lipsă? Spunea 
această carte misterioasă ceva despre originile relicvei? 

- Conţinutul va fi re turnat împreună cu cutia? 

- Din păcate nu pot face asta. 

Razak îndrăzni să mai pună o întrebare: 

- Erau cu adevărat rămăşiţele /u/? 

Încercă să se pregătească pentru răspuns. 

Omul ezită, ştiind bine la cine se referea arabul. 


- Nu există nici o certitudine aici. Pentru propria ta 
siguranţă, te rog nu mă întreba mai multe. Spune-mi doar unde 
vrei să fie livrat. 

Razak reflectă câteva clipe. ŞI-I închipui pe Barton într-o 
închisoare israeliană, aşteptând procesul. Apoi se gândi cum 
Farouq - cel care pusese totul în mişcare când trimisese cartea - 
îl trăsese pe sfoară, punând în pericol atât pacea, cât şi multe 
vieţi omeneşti. Se hotărî să-i dea un nume şi o adresă. 

- Când să-l aştept? 

- Va fi expediat azi, te asigur. Voi plăti cât e necesar ca să 
ajungă cât mai repede. 

- Si cartea? 

„- Va fi şi ea în colet. 

- O poţi trimite la altă adresă? 

- Bineînţeles. 

Razak îi dădu adresa. 

- Şi mai reţine ceva, adăugă omul. Arheologul acela 
englez arestat de poliţia israeliană nu are nici o legătură cu 
toate astea. 

- Mi-am închipuit, răspunse Razak. Şi adevărații hoţi? Ce 
se va întâmpla cu ei? Altă pauză. 

- Ştii că justiţia are propriile ei metode de pedepsire a 
vinovaţilor. Telefonul amuţi. 

SÂMBĂTĂ 

63 

MUNTELE TEMPLULUI 

După rugăciunea din zori, Razak se duse direct la 
moscheea El-Agsa. Nu dormise deloc noaptea trecută, pentru că 
se gândise la telefonul şocant pe care îl primise de la preotul pe 
care îl cunoscuse la Roma. Poliţia israeliană avea dreptate. Doar 
cineva din interior putea fi complicele hoţilor. Acum era clar că 
Graham Barton nu era omul din interior. 

Intră prin spate şi străbătu un coridor de serviciu care 
ducea la o uşă metalică de incendiu instalată de curând. 
Deasupra ei era o tăbliță pe care scria în arabă: „Deschideţi 
doar în caz de urgenţă". 

Apăsă pe clanţă. 

Dincolo de uşă, o scară în spirală, proaspăt vopsită, 
cobora doisprezece metri direct în moscheea Marwani. Un pasaj 


secret? Putea fi echivalentul modern al celui folosit de losif din 
Arimateea. 

Se întoarse şi lăsă uşa să se închidă în spatele lui. Pe 
ambele laturi ale coridorului se aflau magaziile moscheii. 

Inima începu să-i bată mai tare când se duse la prima uşă 
şi o deschise. lnăuntru erau cutii de carton stivuite de-a lungul 
unui perete şi rafturi, unele cu materiale pentru curăţenie, altele 
ticsite cu exemplare noi din Coran, pregătite să ofere iluminare 
spirituală noilor recruți musulmani. Închise uşa şi trecu la 
camera următoare. 

In ea erau depozitate scaune, un birou vechi şi covoare de 
rezervă ambalate în plastic şi sprijinite de un perete. Lângă 
peretele din spate erau rămăşiţele calcinate ale unui mihrab, 
căruia îi dăduse foc un tânăr evreu australian, Michael Rohan, la 
21 august 1969. Razak îşi amintea că acel fanatic informase 
autorităţile israeliene că fusese trimis de Dumnezeu însuşi să 
grăbească venirea lui Mesia şi reconstruirea celui de-al treilea 
templu evreiesc. 

Inchizând uşa, Razak se gândi că teoria lui era totuşi 
greşită. Dorea să fie greşită. 

Inaintă de-a lungul holului până la uşa ultimului depozit. 
Apăsă pe clanţă şi constată surprins că uşa era încuiată. Încercă 
din nou. Nimic. 

Nedumerit, se întoarse în sala mare de rugăciuni, ieşi 
afară în soarele strălucitor şi traversă esplanada către şcoală. 
Dacă Păstrătorul era acolo, va insista ca uşa să fie descuiată şi 
să i se permită să inspecteze camera. 

Dar biroul lui Farouq era gol. 

Razak rămase câteva clipe nemişcat, întrebân- du-se ce 
putea să facă. Apoi, fără tragere de inimă, ocoli biroul şi căută în 
cele patru sertare. 

Găsi o adunătură ciudată de obiecte, printre care un pistol 
cu aer comprimat şi o sticlă de whisky Wild Turkey. Întrucât 
Coranul interzicea cu stricteţe consumarea alcoolului, Razak 
spera sincer că fusese confiscată de Farouq de la cineva. În 
sertarul din stânga js descoperi o casetă din bronz 
ornamentată, dar era încuiată. In cele din urmă găsi ceea ce 
căuta: o legătură de chei. O luă, cobori şi ieşi din clădire. 

Traversă esplanada, dar nu-şi dădu seama că Păstrătorul îl 
urmărea discret. 


Razak traversă iar sala de rugăciune, scoase cheile şi se 
opri în faţa uşii încuiate de la capătul coridorului. Încercă cheile, 
una câte una. Văzu şi o cheiţă care îşi pierduse luciul şi se 
întrebă dacă nu cumva 


era de la caseta din biroul lui Faroug. Continuă să încerce 
celelalte chei. În cele din urmă, când mai rămaseră două şi 
începuse să-şi piardă speranţa, o cheie argintie intră uşor în 
broască. Rugându-se în gând şi ţinându-şi respiraţia, Razak o 
răsuci. 

Se auzi un declic şi broasca cedă. 

Razak apăsă pe clanţă. Încăperea fără ferestre era 
întunecată. Intră, lăsând uşa deschisă, şi căută întrerupătorul. 
Camera părea goală. 

Tuburile de neon de deasupra trosniră şi se aprinseră cu 
străfulgerări argintii care îl orbiră. 

Acum încăperea era luminată ca ziua. 

Razak încremeni, uluit. 

De-a lungul peretelui din spate, pe podeaua acoperită cu 
linoleum, erau aliniate cele nouă osuare. Pe fiecare dintre ele 
era gravat un scurt text în ebraică - numele lui losif şi ale 
membrilor familiei sale. 

- Allah, salvează-ne, murmură Razak în arabă. 

Cu coada ochiului zări pe cineva în cadrul uşii şi 

se întoarse. 

Farouq. 

- Foarte bine, Razak. Farouqg îşi încrucişă braţele la piept, 
vârându-şi mâinile în mânecile largi ale tunicii negre. Nu trebuie 
să-ţi faci griji din cauza lor. Vor dispărea curând. 

Talentul Păstrătorului de a face să dispară lucrurile 
începea să-l dezguste. 

- Ce-ai făcut? 

- O faptă nobilă în ajutorul oamenilor noştri, declară 
Păstrătorul pe un ton ferm. Repet, nu-ţi face griji din cauza unor 
sacrificii mărunte, dar necesare. 

- Sacrificii mărunte? Razak se uită la osuare. Ai acuzat pe 
nedrept un nevinovat. 

- Barton? Nevinovat? Nici unul dintre e; nu e nevinovat, 
Razak. În nici un caz când scopul lor este să-l ameninte pe Allah. 

- Ceilalţi membri ai consiliului ştiu? 


- Are vreo importanţă? 

- M-ai trimis la Roma să le duc catolicilor un colet - o carte 
care i-a determinat să comită această crimă inimaginabilă. Cred 
că o explicaţie este absolut necesară. Au murit oameni şi un 
nevinovat a fost aruncat într-o celulă a poliţiei. Ce ai reuşit, de 
fapt? 

- Razak... Farouq clătină din cap, dezamăgit. Nu ţi-ai dat 
seama de gravitatea situaţiei noastre aici. Am obţinut în sfârşit 
solidaritatea şi unitatea. Oamenii se bazează pe noi pentru a-i 
apăra - pe ei şi credinţa lor. lar o credinţă ca a noastră trebuie să 
rămână mereu puternică. Aici, la lerusalim, nu apărăm doar o 
bucată de pământ sau un loc sfânt. Islamul este totul. A-i 
submina învăţăturile înseamnă a sacrifica sufletul musulman. Nu 
înţelegi? 

- Nu este un război. 

- Ba da, e un război din prima clipă. De când creştinii şi 
evreii au hotărât să recâştige acest pământ uitat pe care marele 
profet Mahomed, Allah să-l ţină în pace, l-a făcut sacru. Trebuie 
să-ţi reamintesc că mi-am vărsat sângele pentru a apăra 
poporul nostru şi locul acesta? Foarte mulţi şi-au dat viaţa 
pentru ca oameni ca tine să mai poată avea o casă aici. 

Razak alese varianta tăcerii. Indiscutabil, li se datora mult 
unor oameni ca Faroug, oameni care s-au opus vehement 
ocupaţiei israeliene. Dar era obosit de retorică, obosit de ura 
perpetuă care acoperea ca un blestem pământul acesta. Voia 
răspunsuri. lar Razak era sigur că mai întâi trebuia să ştie precis 
cum putea o carte veche trimisă la Roma să dezvăluie locul în 
care se afla o criptă ascunsă sub Muntele Templului. 

- Ce am dus la Roma? 

Farouq se gândi cum să-i răspundă. 

- Dacă îţi spun, o să fii mai liniştit şi o să accepţi ce s-a 
întâmplat? 

- Poate. 

- Vino cu mine, zise Faroug, ieşind din cameră. 

In biroul lui Faroug, Razak aştepta cu nerăbdare 
explicaţiile Păstrătorului, aştepta să afle de ce li se îngăduise 
creştinilor să pângărească Muntele Templului - un act atât de 
abject şi de perfid, încât nici un motiv nu părea să fie suficient 
de bun. 

Bătrânul întinse o mână. 


- Cheile mele, te rog. 

Razak scoase legătura de chei din buzunar şi o lăsă să 
cadă în palma Păstrătorului. 

Întinzând mâna sub birou, Farouq scoase caseta mică şi o 
puse pe genunchi. 

- Când am început săpăturile la moscheea Marwani în 
19%, zise el, au fost cărate tone de moloz în gropile de gunoi din 
Valea Kidron. Fiecare pumn a fost trecut prin sită şi examinat cu 
cea mai mare atenţie. Ultimul lucru de care aveam nevoie era o 
relicvă care să fie interpretată greşit că ar aparţine templului 
evreiesc. 

- Vrei să spui Templul lui Solomon? 

Farouq dădu din cap. 

- Încă n-a apărut nici o dovadă care să susţină această 
pretenţie şi, ca atare, poziţia noastră aici încă este solidă. Glasul 
răguşit al lui Farouq se ridică uşor. Dar, aşa cum ştii, evreii au 
reuşit să convingă guvernul şi pe unii arheologi musulmani să 
studieze integritatea structurală a întregii platfome, sub 
pretextul că în timpul lucrărilor noastre a apărut o umflătură în 
zidul exterior, un semn că fundaţiile s-ar deplasa. Farouq se foi 
pe scaun. Eu şi alţi câţiva membri ai consiliului am încercat să-i 
oprim, dar Autoritatea pentru Antichităţi i-a convins pe mulţi - 
inclusiv pe unii de-ai noştri - că această lucrare este esenţială. 
Studiul urma să înceapă doar peste câteva zile. 

Nimeni nu era străin de această controversă căreia i se 
făcuse multă publicitate. Razak ştia unde voia Farouq să ajungă. 

- Ştiai că cripta ascunsă avea să fie descoperită? 

Farouq dădu din cap. 

- De unde? 

Păstrătorul bătu uşor cu palma în casetă. 

- Această descoperire extraordinară a fost făcută acum 
câţiva ani. Chiar la începutul lucrărilor. 

Razak se uită la caseta din bronz încrustat. Motivele 
păreau islamice, dar la o examinare mai atentă, simbolurile - 
mai ales cele cruciforme - erau fără îndoială creştine. O imagine 
unică împodobea capacul şi înţelese, văzând blasfemia din 
reprezentarea personajelor, că nu era islamică. 

- Doi cavaleri medievali în armură completă, purtând 
scuturi, unul dintre ei călărind în galop, îi simbolizează pe cei 
care au jurat să elibereze acest pământ de sub stăpânirea 


musulmană. Cavalerii creştini ai Templului lui Solomon. 
Templierii. 

Razak se uită brusc la el. 

- Deci Graham Barton a avut dreptate? 

- Da. Acesta era sigiliul 'Templierilor atunci când 
necredincioşii au ocupat prima oară Muntele Templului în 1099. 
Îţi închipui ce surpriză am avut când am găsit-o. Am fost şi mai 
suprins când i-am aflat originea. 

- Unde ai găsit-o, mai exact? 

- îngropată sub podeaua moscheii Marwani. Un buldozer a 
spart o lespede de piatră. O descoperire monstruoasă. 

- Ce era în ea? 

- Printre altele, spuse Farouq bătând uşor capacul, un 
manuscris vechi, intitulat Ephemeris Conlusio. Dar l-ai dus la 
Roma acum aproape o lună. 

Razak îşi aminti că preotul cu care se întâlnise la Cafe 
Greco avea o servietă de piele pe care se afla simbolul a două 
chei încrucişate şi o mitră papală - însemnul Bisericii Catolice. 
Cetatea Vaticanului. Creştin ii fa nației. 

- Aveam nevoie de ajutorul catolicilor. 

Razak îşi încrucişă braţele la piept. 

- Presupun că această carte indică poziţia precisă a 
criptei? 

- Printre altele, conţine o schiţă însoţită de măsurători 
exacte. 

- Şi restul manuscrisului? 

Farouq îi prezentă pe scurt jurnalul lui losif din Arimateea, 
martorul ocular al prinderii, răstignirii şi îngropării lui Isus 
Christos. Revelația tainei osuarului şi a relicvelor sale, care 
adevereau răstignirea lui Christos şi moartea lui de muritor. 
Farouq făcu o pauză, pentru ca povestea lui să-şi facă efectul. 

Razak se gândi iar cât de exactă fusese intuiţia lui Barton. 

- Dacă este adevărat, încalcă învăţăturile Coranului. 

- Absolut. Ştii care este poziţia noastră când vine vorba 
despre Isus. Allah l-a înălţat la Ceruri înainte ca duşmanii lui să-i 
poată face vreun rău - n-a existat nici o arestare, nici o judecată, 
nici o crucificare... şi, desigur, nici n-a fost înmormântat. Inţelegi 
acum necesitatea de a elimina această ameninţare? 

Razak pricepu că Farouq nu apăra doar Muntele Templului. 
Implicaţiile erau mult mai adânci. 


- Nu puteai să te duci acolo şi să distrugi tot fără să-i mai 
amesteci şi pe catolici? Fără să fie omorâţi oameni nevinovaţi? 

- Riscurile ar fi fost mult prea mari, spuse Păstrătorul pe 
un ton care arăta că nu acceptă să fie contrazis. Ştim amândoi 
că Autoritatea pentru Antichităţi foloseşte o mulţime din 
oamenii noştri. Oameni, aş putea adăuga, care îşi fac rugăcinile 
la moscheea Marwani. O tactică necinstită din partea evreilor, 
sunt sigur. Nu ni se permite să facem lucrări fără o autorizaţie 
specială de la evrei. Dacă am fi făcut ce spui tu, numărul 
morţilor din timpul protestelor ar fi fost mult mai mare. 

- Deci i-ai lăsat pe catolici să-ţi facă treaba murdară şi în 
acelaşi timp te-ai asigurat că poţi să negi totul* 

Fiecare nouă dezvăluire sfărâma puţin câte puţin spiritul 
lui Razak, toate adevărurile în care crezuse erau acum 
răsturnate. Incă o dată, religia şi politica deveniseră 
inseparabile. 

- Era singura cale de a ne atinge obiectivele, continuă 
Farouq liniştit. Cum ameninţarea era şi mai serioasă pentru ei, 
ştiam că vor acționa rapid pentru a scoate relicva din criptă. 
Doar aşa îşi puteau apăra biserica. În schimb, noi ne vom 
consolida poziția aici prin eliminarea unei amenințări care 
contrazice învățăturile Profetului. 

- Trebuie să fi existat şi altă cale... spuse Razak, şi glasul i 
se stinse treptat. 

- Te gândeşti la arheolog, nu-i aşa? Farouq părea 
dezamăgit. Razak, toţi ştim că în Israel, indiferent de afinitatea 
religioasă, nu sunt decât două tabere. Şi Barton nu este de 
partea noastră. Adu-ţi aminte de ce parte eşti tu, îl avertiză el. 
Frecându-şi palmele, continuă: Şi, înainte de a da un verdict, 
lasă-mă să-ţi mai arăt ceva. Trase sertarul şi scoase un vraf de 
hârtii. Dând la o parte prima pagină, i le întinse lui Razak. Uită- 
te bine la asta. 

Razak studie schiţa primitivă însoţită de un text care 
părea să fie în greacă. Clătină din cap, fără să priceapă la ce se 
uita. 

- Ce-i asta? 

- Harta Muntelui Templului făcută de losif, aceeaşi hartă 
pe care au folosit-o hoţii ca să determine amplasarea exactă a 
osuarului. Observi, cred, structura de sus. 

Razak o văzuse şi era şocat. 


Glasul lui Farouq slăbi brusc: 

- Este templul evreiesc descris în culori atât de vii de losif 
în aceste pagini. 

Bătu cu palma grămada de hârtii. 

- Deci a existat până la urmă, spuse Razak, simțind că i se 
taie răsuflarea. 

- Poate, răspunse Farouq zâmbind. S-ar putea susţine, aşa 
cum fac evreii, că molozul din Valea Kidron conţine elementele 
sale de construcţie. Poate că acum înţelegi dorinţa mea de a 
evita alte lucrări. După furt, toate discuţiile cu privire la 
săpăturile sub Muntele Templului au fost suspendate. 

- Şi toate dovezile arheologice au fost îndepărtate. 

- Când vom scăpa definitiv şi de cele nouă osuare rămase, 
nu va mai rămâne nimic. 

Razak nu mai ştia ce să spună. Dacă era adevărat că pe 
Zidul de Apus fusese cândva un templu, pretenţiile evreieşti 
erau legitime. Lamentările neîntrerupte ale evreilor nu fuseseră 
zadarnice. Dar acum nu vor mai afla niciodată. Şi, fără să vrea, 
el contribuise la asta. 

Farouq se aplecă şi scoase alt teanc de hârtii. 

- Am tradus în secret Ephemeris Conlusio. Citeş- te-l când 
ai timp, spuse el punându-l în faţa lui Razak, apoi spune-mi ce ai 
făcut. Dar asigură-te că faci scrum aceste pagini când termini. 

Razak nu era sigur că mai poate suporta. 

- Mai e ceva care nu a ajuns la Roma. Ceva despre care 
trebuie să ştii. Farouq scose din balamale capacul casetei. Am 
mai găsit un document în această cutie a templierilor. Un alt 
jurnal, care nu a fost scris de losif din Arimateea. 

Razak începea să priceapă că motivele bătrânului erau 
complexe, că nu era pus în mişcare doar de ură. Era o 
confirmare a faptului că circumstanţele se jucau nemilos cu 
soarta omului. 

- Al cui jurnal? 

Păstrătorul scoase din ladă un pergament care părea 
foarte fragil. 

- Al cavalerului templier care a descoperit pri mul 
osuarele. 

65 

ROMA 


În apartamentul lor din hotelul Fiumicino Hilton, Evan şi 
Charlotte îşi sorbeau cafeaua în timp ce se relaxau în fotoliile 
aşezate cu faţa la fereastra însorită, care dădea spre pistele 
aglomerate ale aeroportului. Nu era chiar o atmosferă italiană 
plină de romantism, tipică pentru o întâlnire surpriză, dar 
Charlotte insistase că nu s-ar simţi în siguranţă dacă s-ar 
întoarce la Roma. 

Se îmbrăcase cu un halat de baie confortabil şi se uita cu 
afecţiune la Evan, căruia briza uşoară îi ciufulea părul, în sfârşit, 
reuşise să doarmă bine. Nu avusese nevoie decit de vreo două 
pahare de vin şi un somnifer. Nu stricase nici partida de 
dragoste neaşteptată şi foarte încântătoare. Îi povestise lui Evan 
totul despre incredibilele evenimente din ultimele câteva zile şi 
îi arătase documentele şi datele uluitoare din laptop. El o 
asigurase că totul se va 

sfârsi cu bine - indiferent de acordul de confiden- 

e 

ţialitate pe care îl semnase. Cu toate acestea, rezervase 
camera pe numele lui, pentru mai multă siguranță. 

Dată fiind implicarea BMS în analize, trebuia să fie foarte 
atenţi, îi reamintise Evan. Îi sugerase să aştepte rezultatele 
acţiunii lui Bersei împotriva Vaticanului, susţinând că era mult 
prea devreme să presupună că i se întâmplase ceva grav. 

- Chiar mi-a fost dor de tine, Evan, spuse ea privindu-l cu 
drag. Imi cer scuze pentru felul în care m-am purtat în ultimul 
timp. 

- Nici eu nu m-am purtat foarte frumos. Zâmbi. Teri nu a 
fost momentul cel mai potrivit pentru asta, dar ardeam de 
nerăbdare să-ţi arăt ceva, Charlie. Nici nu ştii ce. 

Arată îngrozitor de emoţionat, îşi spuse ea. 

Ridicându-se, Evan ocoli masa cu rotile şi se duse să-şi ia 
sacoşa. Trase fermoarul buzunarului lateral şi ea îl văzu scoțând 
o cutiuţă, o legătură de chei şi ceea ce semăna cu o fiolă. Luă 
laptopul de pe noptieră şi se aşeză lângă ea, punând obiectele 
pe masa rotundă din faţa ferestrei. 

- Ce se întâmplă? întrebă Charlotte, privindu-l atent. 

- Voiam să-ţi dau un telefon, spuse el, dar ştiam că trebuia 
să vorbim faţă-n faţă. 

Zâmbind, ridică în palmă cutiuţa. 


Văzând-o, inima ei începu să bubuie. Părea o cutie de 
bijuterii - dimensiunea perfectă pentru... A venit aici să mă 
ceară în căsătorie? O luă de la el şi se îndreptă în scaun. 

- Hai, deschide-o. 

Se uită la el. Nu era o abordare prea romantică. 

- Este mostra de os pe care mi-ai trimis-o. 

- O, spuse ea, în acelaşi timp uşurată şi dezamăgită. Dădu 
capacul la o parte şi se uită la osul vechi care putea fi confundat 
uşor cu o fosilă. Plasat pe o bucată de tifon alb, avea o gaură 
perfectă în centru, acolo unde Evan extrăsese ADN-ul. Îl atinse 
uşor cu degetul arătător. 

- iți aminteşti de anomalia despre care am discutat? 

- Bineînţeles. Se întrebă ce găsise oare ca să-l determine 
să facă jumătate din înconjurul lumii. Ce-i cu ea? 

- Inainte de toate, a mai făcut cineva analiza acestor 
oase? 

- Doar datarea cu carbon, spuse ea clătinând din cap. La 
laboratorul AMS din Roma, dar mostra a fost incinerată. 

- Ce s-a întâmplat cu restul scheletului? 

Işi imagină oasele străvechi adunate pe covoraşul negru 
de cauciuc. leri dimineaţă dispăruseră, împreună cu osuarul şi 
celelalte obiecte. 

- Cred că mai sunt la Vatican. 

Oare? 

- Bine. Era evident uşurat. Pentru că, vezi tu, ce vreau să- 
ţi arăt... spuse Aldrich şi se opri. Desprinse de pe inelul cu chei 
un stick de memorie şi îl introduse în portul USB al laptopului. 
Ridică ecranul, deschise o fereastră şi activă un fişier. Un clip 
video începu să se încarce pentru redare. Am crezut că 
scannerul a luat-o razna când am văzut asta, continuă el. Era 
gata-gata să am un atac de cord. S-a dovedit că funcţiona 
perfect. Mostra putea să nu fie în regulă. 

Clipul se încărcase şi Charlotte se aplecă spre ecran. 

- Aici e. Primul lucru pe care îl vei vedea este cariotipul. 
Voi face o pauză când apare. 

Aldrich îngheţă imaginea. Ochii Charlottei, obişnuiţi cu 
cromozomii, îi ordonară unul lângă altul, după lungime. Trasorii 
fluorescenţi  atribuiseră altă culoare fiecărei perechi 
inscripţionate de la 1 la 23, X şi Y. 

- Chiar şi aici mutaţia este evidentă. 


- Care pereche prezintă anomalia? 

- Uite-te mai bine, îi spuse Aldrich. Spune-mi tu. 

Charlotte studie imaginea. Când ajunse la perechea 23, 
remarcă ceva ciudat. Sub obiectivul unui microscop te-ai fi 
aşteptat ca fiecare cromozom să prezinte benzi vizibile pe toată 
lungimea lui. Perechea 23 nu avea nici o bandă. 

- Ce se întâmplă cu 23? 

- Asta e. Hai să-i dăm înainte şi să sperăm că va avea vreo 
logică. 

Aldrich deschise altă fereastră, în care se vedea un nucleu 
celular mult mărit, aşa cum apărea la microscop. Cromozomii şi 
materialul nucleotid erau prezente în starea lor naturală, 
neordonată. Peretele nuclear al celulei abia se vedea la 
marginea ecranului. 

- Am marcat perechea de cromozomi 23, spuse Aldrich 
arătându-i locul. Vezi? 

Cercuri galben-deschis înconjurau cei doi cromozomi cu 
anomalii. 

- Am înţeles. 

- Uite-te cu atenţie, Charlie. Acum fac extragerea. 

- Ce? 

- Îţi explic într-o secundă. 

Charlotte observă că Evan bâţăia din piciorul stâng. 

Pe ecran, un ac penetră membrana nucleară, vârful lui în 
unghiuri contrastând puternic cu structura celulară naturală. 
Apoi au fost extrase câteva perechi cromozomice, dar nu şi 
perechea 23. 

- Am extras cromozomii pentru cariotip. 

În partea de sus a ferestrei, cromozomii extraşi au apărut 
de-a lungul unei bare negre, în ordinea mărimii, iar Aldrich îi 
indică. 

- Aici sunt perechile extrase. Până acum e bine? 

- Mda. 

Pe ecran, acul se retrase din nucleu şi membrana 

WwW 

$ 

se strânse la loc peste punctul de străpungere. 

- Acum uită-te la asta. 

În clipa următoare ea văzu ceva remarcabil. Cromozomii 
pereche, aflați încă în nucleul celulei, au început să se dividă 
instantaneu, producând noi perechi de cromozomi care au 


înlocuit materialul extras. Regenerarea spontană s-a oprit 
imediat ce 

nucleul a atins echilibrul său ciudat - patruzeci şi opt de 
cromozomi. 

- Ce Dumnezeu am văzut acum? îşi desprinse cu greu 
privirea de la ecran. Evan? 

- O descoperire epocală, asta ai văzut. O mai pun o dată. 

Reluă filmul din punctul în care era extras acul. Banda 
neagră cu cromozomii lipsă apărea din nou în partea de sus a 
ecranului. Şi apoi văzu iar - exact aşa cum spusese Evan - cel 
mai remarcabil proces biologic la care Charlotte asistase 
vreodată: regenerarea genetică spontană. 

Charlotte îşi acoperi gura cu mâna. 

- Este incredibil. 

- Ştiu. 

Nimic nu putea explica ceea ce tocmai văzuse. 

- Este absolut imposibil din punct de vedere ştiinţific ca un 
cromozom uman să dezvolte copii exacte ale altor perechi. 
Există ADN-ul de la mamă, de la tată... un cod genetic complex. 

- Contravine tuturor datelor pe care le cunoaştem în 
calitate de oameni de ştiinţă, spuse el sec. Mi-a fost foarte greu 
să accept asta. 

Tăcere. 

- Vrei să mai auzi ceva? 

Ridică din sprâncene, din nou foarte vesel. 

- E şi mai bine? 

- Mult mai bine. Aldrich îşi adună gândurile. Am efectuat o 
analiză folosind un nou scanner de gene şi am comparat ADN-ul 
cu hărţile genomurilor publicate. Ştii ce căutam? 

- Anomalii în trei miliarde de perechi de baze, răspunse 
ea. 

Diagrama moleculară a genomului semăna cu o scară în 
spirală sau cu un dublu arc spiralat cu „trepte“ formate din 
perechi de adenine şi timine sau guanine şi citozine - cunoscute 
drept cărămizile 

vieţii. Trei miliarde de astfel de trepte erau răspândite 
peste şuviţe strâns răsucite de cromozomi, formând „gene" - 
segmente de ADN unice, specifice organelor şi funcţiilor 
organismului. Cu un scanner laser, secvențele de gene puteau fi 


analizate pentru a fi detectate codificările viciate care 
determinau mutații. 

Aldrich sări în picioare şi începu să se plimbe prin cameră. 

- Ei bine, am descoperit că mostra pe care mi-ai trimis-o 
avea mai puţin de zece /a sută din materialul prezent în 
genomul uman standard. 

Charlotte se aşeză mai bine în fotoliu şi clătină din cap. 
Nu-i venea să creadă. 

- Nu înţeleg. 

- Nici eu, zise Evan. Aşa că am mai făcut o mulţime de 
analize. Folosind noul nostru sistem de 

f 

comparare a genomului cu toate anomaliile cunoscute, am 
ajuns la... eşti pregătită? Nici o potrivire. Nimic! Nici măcar una! 

O clipă, raţiunea ei încetă să funcţioneze. Nu găsea nici o 
explicaţie. 

- Ce înseamnă asta? 

- Această mostră nu are jurtk DNA, „gunoi molecular"! 
strigă el. 

Înainte de încheierea, în 2003, a proiectului „Genomul 
Uman", savanții credeau că superioritatea omului asupra altor 
fiinţe - mai ales în materie de inteligenţă - este rezultatul unui 
cod genetic mai complex, mult mai cuprinzător. Dar genomul 
uman a rămas mult în urma aşteptărilor, având doar o 
douăsprezecime din informaţia genetică a unei simple cepe. 
Geneticienii au atribuit diferenţa aşa-numitului junk DNA - 
„gunoi" format din gene defuncte şi secvenţe ADN scoase din uz 
de procesul evolutiv. 

Suna ca un basm ştiinţific. Dar, ţinând cont de imaginea 
tridimensională perfectă care era rezultatul fizic al mostrei de 
ADN - absenţa oricărei etnicităţi cunoscute, androginia, 
pigmentarea şi caracteristicile unice - totul avea logică. 

- Evan, vorbeşti serios când îmi spui că are un ADN cuo 
structură genetică perfectă? 

- Ştiu că sună prea frumos ca să fie adevărat, spuse el 
dând din cap. 

Un genom perfect implica absenţa unui proces evolutiv. 
Un organism în forma sa cea mai pură, cea mai puţin modificată. 

Perfecţiune, îşi spuse Charlotte. Dar cum putea o fiinţă 
omenească să aibă un asemenea genom? Nu corespundea deloc 


cu ceea ce Darwin sau oamenii de ştiinţă moderni prezentau 
drept rezultatul evoluţiei omului din primate. 

Evan întinse o mână tremurătoare către ecran. 

- Acest ADN ar putea fi un model pentru reperarea 
anomaliilor din mostrele comparative. Şi ar putea fi replicat cu 
ajutorul plasmei bacteriene. 

- Nu crezi că exagerezi puţin? întrebă Charlotte uitându-se 
la el. 

- Ar ridica studiul celulelor stem la un cu totul alt nivel. 
înţelegi, este un ADN perfect în formă virală! Inimaginabil. 
Vorbea aproape în şoaptă. Un miracol, de fapt. M-am gândit la 
consecinţe, m-am întrebat cum ar reacţiona lumea dacă s-ar 
afla. La început mi-am închipuit câte vieţi ar putea fi salvate, ce 
efecte ar avea asupra tratamentului bolilor. Apoi, mi-am 
imaginat companiile de biotehnologie care fac pe dracu-n patru 
să producă medicamente la comandă pentru milionari. Și 
bebeluşi de lux. Şi îngrijire raţionalizată. Elitism biologic. Vor fi 
favorizați doar bogaţii, săracii nu vor avea parte de nici o 
fărâmă din asta. Şi, chiar dacă ar avea, dispariţia bolilor ar fi 
devastatoare. Creşterea globală a longevităţii ar duce la o 
explozie a populaţiei fără precedent, care ar seca repede toate 
resursele omenirii. 

Charlotte era copleşită. 

- Inţeleg ce spui, dar... 

- Lasă-mă să termin, o rugă el. Tot ce ţi-am spus are o 
finalitate. 

întinse mâna dreaptă şi apucă delicat fiola, pe care o 
ridică în faţa ei. 

- Asta. 

66 

CETATEA VATICANULUI 

Cardinalul Antonio Carlo Santelli se uita profund mâhnit pe 
fereastra biroului la Piaţa San Pietro şi la uriaşul obelisc din 
centrul ei, de un alb pur în lumina soarelui de dimineaţă. Işi lăsă 
privirea să alunece către bazilică şi statuile sfinţilor aliniaţi la 
baza acoperişului. Dacă vor fi cunoscute vreodată nobilele sale 
intenţii - de a apăra credinţa ca un adevărat slujitor al Domnului 
-, va fi oare şi el imortalizat acolo şi adorat într-o bună zi? Va 
deveni el un martir al timpurilor moderne? Un sfânt? 


Nu era vorba doar de spectacolul trist din ultimele câteva 
săptămâni. Încă de pe vremea scandalului Banco Ambrosiano, 
revelaţiile la care fusese martor îl făcuseră încetul cu încetul să- 
şi pună sub semnul întrebării devoţiunea faţă de Biserică. Se 
întrebă dacă viaţa lui fusese cu adevărat închinată unui scop 
mai înalt sau dacă începea să devină prea repede tot ceea ce 
detestase cândva, când era un tânăr preot idealist. 

leri dimineaţă, după ce se ocupase personal de eliberarea 
lui Conte dintr-o celulă a Gărzii Elveţiene, îi dăduse mercenarului 
aprobarea de a elimina ultimele complicaţii potenţiale care 
puteau implica Vaticanul în dezastrul din lerusalim: în primul 
rând osuarul şi conţinutul lui, desigur; apoi părintele Donovan; 
după aceea dr. Charlotte Hennesey şi, în cele din urmă, iubitul ei 
american, Evan Aldrich. 

Şi mai mult sânge pe mâinile sale. 

Aseară aşteptase un telefon de la Conte, care trebuia să-i 
confirme că primele două elemente fuseseră eliminate. Nu-l 
primise. Acum se întreba dacă nu cumva mercenarul îl trăsese 
pe sfoară şi începuse să creadă că la următorul telefon va afla 
despre un şantaj şi o sumă foarte mare. 

Încă şi mai rău, cu doar câteva minute în urmă, auzise o 
ştire despre moartea unui profesor în catacombele de la 
Torlonia. Nu exact genul de noutate care şi-ar găsi locul pe 
prima pagină a ziarelor, dar se pare că incidentul lumesc avea 
parte de o anchetă care pornise de la singurul nume înscris în 
registrul găsit în biroul ghidului, mort şi el. lar numele acesta îi 
condusese pe poliţişti la soţia înnebunită de durere a victimei, 
care tocmai telefonase la secţia locală pentru a declara că soţul 
ei nu venise acasă noaptea trecută. Urmase o cercetare în 
catacombe. Autorităţilor 

„ Nu le luase mult timp să găsească trupul strivit al lui 
Giovanni Bersei pe fundul unui puț. 

intr-o lume mai bună incidentul ar fi fost categorisit drept 
accident - o ciudată coincidenţă de nenorociri pentru doi oameni 
care se aflau din întâmplare în acelaşi loc. Cu toate acestea, 
poliţia vorbise cu un martor - o tânără care făcea jogging în 
apropiere şi care declarase că a văzut un străin ieşind din 
clădire şi încărcând scuterul antropologului într-o furgonetă. 
Portretul-robot obţinut astfel semăna ciudat de mult cu altul, 
primit de la lerusalim. 


Presa scrisă şi televiziunea îşi lingeau degetele. 

Dintr-un minut într-altul, Santelli se aştepta să fie căutat 
de poliţie. 

Alt scandal. 

În fiecare mână, Santelli ţinea câte o jumătate a 
pergamentului găsit de oamenii de ştiinţă în osuarul lui Christos. 
În mâna stângă avea schiţa frescei de pe tavanul din cripta lui 
losif, din adâncurile catacombelor Torlonia. În dreapta era textul 
în greaca veche care însoțea schiţa, text pe care îi ordonase lui 
Conte să-l separe de imagine, temându-se că ar putea conţine 
indicaţii precise. Înainte de a-l trimite pe părintele Donovan cu 
mercenarul în călătoria fatală, îi ceruse preotului să-l traducă - 
ultima frântură a amenințării de veacuri la adresa creştinătăţii. 

Traducerea era scrisă pe o foaie de hârtie cu antetul 
Vaticanului. Aplecându-se peste birou, Santelli puse cele două 
jumătăţi ale pergamentului lângă ea. 

Se gândise să distrugă pergamentul, dar acum se ruga să 
găsească acolo ceva care să-l liniştească. Trăgând adânc aer în 
piept, examină încă o dată manuscrisul original, apoi citi 
traducerea părintelui Donovan. 

Fie să ne călăuzească credinţa în jurământul nostru de a 
apăra sfinţenia lui Dumnezeu. Aici a zăcut fiul său în aşteptarea 
învierii sale veşnice, pentru ca mărturia Domnului să fie aflată 
iarăşi şi sufletele tuturor oamenilor să poată fi judecate. Fie ca 
aceste oase să nu-i facă pe cei cu credinţă să-şi lepede credinţa, 
pentru că poveştile sunt doar vorbe scrise de mâna unor oameni 
greşit îndrumați. Spiritul este adevărul veşnic. Dumnezeu să se 
mflostivească de noi toţi. Slujitorul său credincios, losif din 
Arimateea 

Interfonul sună, smulgându-l pe cardinal din gânduri. 

- Eminenţă, vă cer scuze, dar... 

- Ce s-a întâmplat, părinte Martin? Tânărul preot părea 
agitat. 

- Părintele Donovan este aici şi vrea să vă vadă. l-am spus 
că nu sunteţi disponibil, dar refuză să plece. 

Alarmat, cardinalul se prăbuşi în fotoliu, strângând braţele 
din lemn masiv până când i se albiră încheieturile. Donovan? Cu 
neputinţă. Santelli deschise sertarul de sus al biroului, 
asigurându-se că Beretta era acolo. 

- Lasă-l să intre. 


Câteva secunde mai târziu, uşa biroului se deschise. 

În timp ce Donovan intra, Santelli văzu că preotul avea 
ochii învineţiţi. Nasul îi era strâmb şi umflat, de parcă tocmai 
fusese pus la loc. Purta ceea ce părea să fie una dintre vechile 
lui perechi de ochelari cu ramă de plastic, nu preferaţii lui, 
bifocalii cu ramă de metal. Santelli văzu şi geanta voluminoasă 
de piele pe care preotul o ţinea în mâna stângă. 

Cardinalul nu-i oferi nici inelul, nici vreo strângere de 
mână. 

Donovan nu pierdu timpul. 

- Am venit să-ţi arăt ceva. 

Deschise geanta. 

Dacă Santelli nu s-ar fi aflat într-una din cele mai sigure 
camere ale Vaticanului, protejat de detectoare de metal şi de 
explozibili, ar fi putut crede că în geantă era vreo bombă. Dar 
nimic de felul acesta nu putea să ajungă acolo. Se îngrijise 
personal de măsurile de securitate, după prezentarea 
neaşteptată şi şocantă a lui Conte de acum câţiva ani. 

- Mai întâi trebuie totuşi să te întreb de ce ai încercat să 
mă elimini. 

- Este o acuzaţie foarte serioasă, Patrick. 

Santelli se uită la sertarul de sus al biroului. 

- Ai dreptate. 

- Porţi vreun microfon? Ai vreun aparat de înregistrare? 
Despre asta e vorba? 

Donovan clătină din cap. 

- Ştii că ar fi fost detectat înainte să intru. 

Preotul avea dreptate. Biroul era absolut sigur. 

Conversaţiile din spatele acestor uşi erau mult prea 
importante. 

- Vrei să te răzbuni? De aceea ai venit aici? Ai venit aici să 
mă ucizi, părinte Donovan? 

- Să lăsăm asta în seama Domnului, nu-i aşa? 

Faţa lui Donovan era impasibilă. 

Trecură câteva clipe stânjenitoare înainte ca Santelli să 
facă semn către geantă, care arăta de parcă în ea fusese 
îndesată o bilă supradimensionată de bowling. In alte condiţii 
poate că s-ar fi aşteptat să vadă capul lui Salvatore Conte, dar 
ştia că Donovan nu era capabil de violenţă. Cu toate acestea, se 
întrebă de ce asasinul nu îşi îndeplinise misiunea şi de ce 


preotul arăta de parcă tocmai boxase zece reprize. Era oare 
complicele lui Conte? II trimisese Conte aici să-i stoarcă bani? 

- Bun, ce mi-ai adus? 

- Un lucru pe care trebuie să-l vezi cu ochii tăi. 

Donovan puse sacoşa pe biroul neplăcut de 

ordonat al lui Santelli. Din ea se auzi un zgomot, de parcă 
ar fi fost cu cuburi de lemn. Preotul observă că monitorul cu 
plasmă avea acum un alt screensaver, „Credinţa ta este ceea ce 
crezi, nu ceea ce ştii... Mark Twain". Donovan rămase în picioare, 
uitându-se fix la Santelli. 

Urmă o scurtă pauză, în timpul căreia se priviră în ochi. 

In cele din urmă, cardinalul se extrase din fotoliu, pufnind. 

- Bine, Patrick. Dacă mă uit în geanta ta şi asta te 
convinge să pleci... fie. 

lritat, se aplecă peste geantă, ezită, apoi deschise încet 
fermoarul. Se mai auziră câteva zgomote când desfăcu geanta 
ca să vadă ce era în ea. 

Santelli se făcu alb ca varul când văzu craniul şi oasele, 
relicva fundamentală. Când îşi ridică din nou privirea, ochii lui îşi 
pierdură orice strălucire. 

- Ticălos făţarnic! O să arzi în lad pentru asta. 

- Voiam să te împaci cu el înainte să-l înmormântez cum 
se cuvine, spuse Donovan. 

Se simţise îngrozitor ducând osemintele sacre de colo 
până colo într-o geantă care era doar puţin mai mare decât un 
sac de marinar. Dar ieri după-amiază se oprise la DHL pentru a 
aranja transportul imediat al osuarului la lerusalim. Manuscrisul 
îi fusese trimis separat lui Razak, curierul musulman pe care îl 
cunoscuse la Roma. Cuiele şi monedele fuseseră depozitate 
temporar, împreună cu Beretta, în torpedoul maşinii închiriate. 

- Nenorocitule, spuse Santelli, ciudat de calm. 

Următoarele evenimente se petrecură fulgerător. 

Scoţând brusc mâinile din buzunare, Donovan îl 

apucă pe bătrân cu mâna dreaptă. În stânga avea o 
seringă mică de plastic, pe care o înfipse adânc-adânc în braţul 
cardinalului, sub umăr, şi apăsă pistonul până la capăt. 

Uluit, cardinalul se trase înapoi, se prăbuşi pe fotoliu şi 
acoperi cu mâna locul în care intrase acul. Înainte de a-l putea 
striga pe părintele Martin, tuba- rina i se răspândi în sânge. 


Santelli se încovoie de durere şi mâinile lui se încleştară ca nişte 
gheare în dreptul inimii, ca şi cum încerca s-o smulgă din piept. 

Patrick Donovan se uită la trupul care se mai cutremură 
într-un ultim spasm convulsiv. 

- Voia lui Dumnezeu, spuse el încet. 

Nu ştia ce fusese în seringă, dar era foarte sigur că aşa îl 
omorâse Conte pe ghidul de la catacombe. Nu existau prea 
multe posibilităţi de a aduce arme mortale între aceste ziduri. 
Preotul se hotărâse să joace cartea norocoasă a unui ac. 

Fapta oribilă terfelea tot ceea ce considera el sfânt, 
jurământul făcut unui Dumnezeu care înlăturase trecutul său 
cumplit. Dar, dacă Santelli nu era scos din joc, Charlotte 
Hennesey ar fi murit şi ea la fel. Israelienii nu ar fi aflat niciodată 
adevărul şi arheologul inocent ar fi purtat pe umeri o crimă de 
care nu se făcea vinovat. 

Ridicând cu grijă geanta, Donovan ieşi în anticameră, 
anunţându-l pe părintele Martin că Eminenţa Sa nu dorea să fie 
deranjată şi nici să răspundă la telefon. 

Părintele Martin dădu din cap şi îl urmări curios pe 
Donovan, care trecu repede pe lângă santinele şi ieşi pe 
coridorul principal. Imediat ce preotul dispăru, intră repede în 
biroul lui Santelli. Acolo văzu tichia purpurie pe fotoliul din faţa 
ferestrei. Stri- gându-l pe cardinal de două ori, ocoli încet biroul. 

67 

IERUSALIM 

Razak aşteptă ca Farouq să-şi pună ochelarii, uitându-se 
ţintă la pergamentul străvechi. 

Dregându-şi glasul, Păstrătorul începu să citească cu voce 
tare: 

12 decembrie, Anno Domini 1133 

Sfânta Elena a fost cea care a descoperit mai întâi 
adevărata obârşie a lui lisus Hristos. A venit în Ţara Sfântă în 
căutarea unor mărturii vechi care să arate că Mântuitorul nu era 
o plăsmuire a legendelor sau a învățăturilor. In timpul 
pelerinajului a găsit ceea ce ea a luat drept mormântul gol al lui 
Hristos şi a văzut crucea de lemn pe care a suferit şi şi-a dat 
duhul Hristos îngropată adânc sub Sfântul Mormânt. Astăzi 
purtăm 

adevărata cruce în luptă întru apărarea credinţei noastre 
şi a lui Dumnezeu. S-a zvonit că sunt multe relicve la fel ca 


acelea, dar cea pe care am descoperit-o azi este totuşi cea mai 
uimitoare. Dar mai întâi să spun cum s-a întâmplat. La lerusalim 
trăiesc de veacuri întregi creştini ce nu urmează cuvintele 
Sfintei noastre Scripturi. Aceştia sunt oameni paşnici care s-au 
ţinut mulţi ani departe de ceilalţi şi îşi spun Ordinul de la 
Qumran. l-am cunoscut şi am învăţat multe despre credinţa lor. 
La început, credinţele lor m-au uimit pentru că scrierile vechi 
spun multe lucruri care sunt altfel decât cuvântul lui Dumnezeu. 
Ei credeau că Hristos a murit trupeşte şi că doar spiritul său s-a 
înălţat din mormânt pentru a se arăta discipolilor. Ei pretindeau 
chiar că trupul lui Hristos se mai află încă într-un loc ascuns în 
aşteptarea învierii, pentru a vesti Ziua Judecăţii de Apoi, şi că 
osemintele sale vor fi cerute de către spiritul Domnului. 

l-am întrebat care este obârşia acestor scrieri. Mi-au spus 
că învăţăturile şi scriptura au existat mult înaintea Cărţii 
Romanilor. 

Auzind acestea, am vrut să le spun cuvinte tăioase, dar 
curiozitatea m-a îndemnat să aflu mai multe. Cu timpul, aceşti 
oameni buni şi cinstiţi au devenit prietenii noştri. Prin studiu 
atent, am început să înţeleg că toate credinţele lor, deşi sunt 
ciudate, îşi au rădăcinile în adevărata credinţă şi venerație. 
Dumnezeul lor era Dumnezeul nostru. Hristos al lor era Hristos 
al nostru. Interpretarea era tot ceea ce părea să ne despartă, în 
ziua de 11 octombrie din anul 1133, lerusalimul a fost atacat de 
o oaste de războinici păgâni. Cu toate că i-am pus pe fugă, 
aceasta nu s-a întâmplat înainte ca fraţii noştri creştini de la 
Qumran să-şi dea viaţa încercând să-şi apere Cetatea Sfântă. 
Conducătorul lor, un bătrân pe nume Zaharia, a fost greu rănit şi 
era pe moarte când l-am găsit. Avea asupra lui o carte veche. 
Ştiind că nici unul dintre fraţii iui nu mai era în viaţă, mi-a dat-o 
mie. Mi-a şoptit că acea carte spune multe, şi mai cu seamă un 
secret străvechi, apărat de poporul lui, locul unde se află 
mormântul lui Hristos. Apoi Dumnezeu l-a luat la el. 

Am chemat scribi de nădejde pentru a-mi tălmăci cartea, 
care era în greacă. Atunci am aflat că era un 

jurnal scris de un om învăţat, pe nume losif din Arimateea. 
În carte am găsit şi o hartă desenată de losif în care era 
însemnat locul în care se odihneşte trupul lui Hristos. Am înţeles 
că mormântul era chiar sub picioarele noastre şi că deasupra lui 
se înălța Templul lui Solomon. 


Am poruncit oamenilor mei să găsească mormântul lui 
losif. După multe săptămâni de trudă şi după ce am spart trei 
ziduri vechi, am ajuns la stâncă. Aici aş fi putut să-mi pierd 
nădejdea, întrucât nimic nu arăta că mâna omului atinsese acel 
loc. Cu toate acestea, măsurătorile lui losif din Arimateea îmi 
dovedeau că trebuia să săpăm mai departe. Aşa am făcut şi am 
dat la o parte bolovani şi sfărâmături, şi am văzut că ceea ce 
luasem drept faţa muntelui era o lespede grea şi rotundă. A fost 
nevoie de patru oameni zdraveni să o rostogolească. In spatele 
ei se afla o încăpere ascunsă, chiar acolo unde spunea losif că 
va fi. Înăuntru am găsit nouă cutii din piatră pe care erau săpate 
numele lui losif şi ale rudelor sale. Spre uimirea mea, a zecea 
cutie purta semnul tainic al lui lisus Hristos şi în ea erau oase de 
om şi relicve care nu puteau fi decât ale Crucii. 

Pentru a-mi cinsti jurământul sfânt să-l apăr pe Dumnezeu 
şi pe fiul său lisus Hristos, am lăsat în siguranţă aceste relicve 
minunate sub Templul lui Solomon. Dacă bătrânul mi-a spus 
adevărul, aceste oase vor fi într-o bună zi readuse la viaţă, astfel 
ca sufletele tuturor oamenilor să fie mântuite. 

Am numit cartea lui losif din Arimateea Hlambtriin ea se află 
taina mântuirii noastre. Doamne, iartă-mă pentru faptele mele. 

Credinciosul tău slujitor, Hugues de Payen 

Farouq rulă cu grijă pergamentul îngălbenit şi îl puse 
înapoi în casetă. Îşi scoase ochelarii, se sprijini de spătarul 
scaunului şi aşteptă reacţia lui Razak. 

În cele din urmă, Razak spuse deschis ce avea de spus: 

- Conectează-mă dacă greşesc. In secolul al XII-lea, 
templierii s-au împrietenit cu un grup de evrei radicali - sau 
poate creştini - care le-au dat Ephemeris Conlusio, ceea ce i-a 
condus la trupul lui lisus, îngropat într-o încăpere secretă de sub 
picioarele noastre. Cu vreo nouă sute de ani în urmă, templierii 
au zidit cripta şi odată cu ea osuarul împreună cu Ephemeris 
Conlusio. Tu însuţi ai găsit-o în timpul săpăturilor din 1997. 

- Totul e corect. 

Razak încercă să asimileze adevărul. Era tentat să-l 
întrebe pe Farouq de ce ar fi ascuns templierii o asemenea 
relicvă extraordinară, dar ştia că Păstrătorul nu va putea decât 
să teoretizeze. Evident, Cavalerii Templieri protejaseră un secret 
străvechi. Ştiind câte ceva despre relaţia dintre papă şi 
mercenari pe vremea aceea, era foarte posibil ca această 


informaţie să fi fost păstrată ca o asigurare - poate un şantaj - 
împotriva Bisericii. Probabil că ea contribuise la ascensiunea 
rapidă a templierilor. Dar pioşenia din scrisorea lui Hughes de 
Payen sugera altceva. Poate că templierii avuseseră intenţii 
nobile. La urma urmelor, şi ei fuseseră cândva protectorii 
acestui loc. 

- Cum ai reuşit să convingi Vaticanul să treacă la acţiune? 

- Simplu. Am vorbit cu părintele Donovan, curatorul-şef al 
Bibliotecii Vaticanului. E omul despre care ştiam că va tresări 
când va auzi despre Ephemeris Conlusio şi, mult mai important, 
va fi conştient de implicaţiile descoperirii. l-am spus titlul şi l-a 
recunoscut imediat. Câteva zile mai târziu, i-ai dus manuscrisul 
la Roma. Am presupus corect că va lua măsuri imediat. 

- Şi dacă nu-l recunoştea? 

- N-ar fi contat prea mult, răspunse Farouqg batjocoritor. L- 
aş fi convins eu. Mesajul meu nu putea fi ignorat. 

- Ai riscat mult făcând acest lucru. 

Bazându-se pe această reacţie, Farouqg crezu că era 

mai bine să nu-l informeze pe Razak că îi ajutase apoi pe 
hoţi aducând explozibil la lerusalim - furnizat de contactele sale 
în Hezbollahul din Liban, tot atât de dornic să atace statul 
evreiesc. O a doua livrare fusese făcută la cererea hoţilor - o 
foreză pe care Faroug, după cum primise instrucţiuni - o 
cumpărase din străinătate cu bani lichizi. Tot Hezbollahul îi 
dăduse o mână de ajutor. 

- Probabilitate, Razak, prietene. E vorba de riscuri 
asumate pentru un rezultat favorabil. In cazul acesta, sorții au 
fost de partea noastră şi am acţionat cum am considerat de 
cuviinţă. Am spus mai devreme că evitarea prin orice mijloace a 
descoperirii rămăşiţelor pământeşti ale lui Hristos apără atât 
învăţăturile Islamului, cât şi pe cele ale Creştinătăţii. Da, este 
foarte regretabil că au fost sacrificate vieţi omeneşti... cu toate 
că numai ale evreilor. Dar dacă nu am fi făcut nimic, numărul de 
morţi ar fi fost mult mai mare - atât morţi spirituale, cât şi 
trupeşti, musulmani şi creştini laolaltă. Doar evreii ar fi avut de 
câştigat pe seama noastră. Eşti de acord că acest rezultat este 
cel mai bun din câte ne-am fi putut dori. 

Razak era nevoit să admită că în planul lui Farouq exista o 
logică - strâmbă, dar corectă. Fusese un control foarte complex 
al daunelor. 


- Şi cum te simţi după ce ai aflat aceste contradicții faţă 
de învăţăturile noastre? 

Farouq se uită gânditor la tavan. 

- Nimic din toate astea nu pune credinţa noastră sub 
semnul întrebării. Aş spune că trebuie să căutăm şi mai adânc 
semnificaţiile. Chiar dacă osemintele furate sunt rămăşiţele lui 
Isus, nu mă voi lepăda de credinţă. Nu pentru nişte oase vechi. 

Razak îşi aminti ce spunea Barton, că unele texte 
prebiblice considerau învierea o transformare spirituală, nu 
trupească. Deşi cuvântul „înviere" supravie- ţuise sute de ani, 
poate că înţelesul lui evoluase cumva într-o definiţie mai 
precisă. 

- Şi Templul lui Solomon? 

Păstrătorul îşi ţuguie buzele. 

- Istorie. Ca şi cetatea pe care a cucerit-o Regele Da vid şi 
a rebo teza t-o lerusalim cu o mie de ani înaintea vremurilor lui 
Isus. Evreii au vărsat mult sânge nevinovat pentru a revendica 
această aşa-zisă Ţară a Făgăduinţei. Totuşi, când rolurile s-au 
inversat, ei s-au simţit nedreptăţiţi. Nimeni nu stăpâneşte acest 
loc cu adevărat, doar Allah. Acum, evreii au recăpătat controlul 
asupra Israelului, dar însăşi prezenţa noastră aici, pe acest 
pământ, le reaminteşte că fluxul va fi urmat de reflux. În ultimă 
instanţă, Allah este cel care trebuie să hotărască cine va fi 
învingător. 

Farouq ocoli biroul şi puse o mână pe umărul lui Razak. 

- Hai să mergem la moschee şi să ne rugăm. 

68 

ROMA 

Aldrich se mută mai aproape de Charlotte. 

- Charlie, ce-ai zice dacă ţi-aş spune că am putea vindeca 
orice boală cu o singură injecție, că avem un ser atât de 
puternic încât poate recoda ADN-ul deteriorat? 

Ea deschise gura, dar nu reuşi să vorbească. Se uita când 
la fiolă, când la Evan. 

- Când am fost la tine acasă săptămâna trecută, am văzut 
medicamentele din frigider. Melphalan... cu numele tău pe 
etichetă. 

Simţi o greutate în piept şi ochii i se umplură cu lacrimi. 

- Voiam să-ţi spun, dar... 

Se prăbuşi în braţele lui. 


- Nu-i nimic, şopti el blând. 

Acum lacrimile îi şiroiau pe obraji. În clipa următoare sări 
în picioare. 

- Pastilele mele! Mi-am lăsat medicamentele la Vatican. 
Trebuie să le iau în fiecare zi! 

- Fii liniştită, zise Evan. Nu mai ai nevoie de ele. 

Charlotte se uită la el, uluită. 

- Mielomul este una dintre cele mai ucigătoare forme de 
cancer, îi explică el. Ştiu că te distruge lent. Şi mai ştiu că tot 
din acest motiv ai fost distantă în ultimul timp. Săptămâna 
trecută am exagerat. Ai avut atâtea pe cap. Am fost egoist. 

Printre suspine, Charlotte clătină din cap. 

- Nu... n-am spus nimănui. 

- Cred că de aici înainte trebuie să ne asigurăm că începi 
să te deschizi puţin înainte de a face o implozie emoţională, 
spuse el zâmbind. Sunt în stare să suport şi partea neplăcută a 
lucrurilor, Charlie. Trebuie să ai încredere în mine. 

Ea se întinse după cutia cu şerveţele de pe noptieră. 

- Trebuie să-l anunţ şi pe tata. Işi şterse lacrimile. Mi-e 
frică. A înfruntat deja moartea mamei... 

- Nu va trebui să-i spui nimic. 

Comentariile lui Evan începuseră să o deranjeze. 

- Cum adică? 

Aldrich legănă fiola. 

- Am dreptate, crede-mă, nu va fi nevoie să-i spui nimic. 
Nu are nici un rost să te îndopi în 

continuare cu Melphalan. Vreau să fii primul subiect din 
experimentul meu clinic. 

- Fii serios, Evan, spuse ea ştergându-şi ochii. Nu poate fi 
atât de uşor. 

- Aşa am crezut şi eu la început, dar ştiu ce fac când vine 
vorba de genetică. Sunt absolut sigur. 

Charlotte se uită din nou la fiolă, de data asta mai serios. 

- De ce eu? Simt atâţia alţi oameni care merită mai mult... 
sunt mai bo/navi. 

- Sigur că sunt. Şi, dacă avem dreptate, poate ne gândim 
cum să-i ajutăm. Dar pentru a face asta trebuie să mă asigur că 
eşti lângă mine şi mă ajuţi la rândul tău. 

- Bine... Dacă sunt de acord, vrei să spui că nu trebuie 
decât să-mi injectez serul ăsta? 


- Da. 

- E ADN de la un bărbat. Ce vrei, să mă transformi în 
bărbat? 

Amândoi izbucniră în râs şi ceea ce mai rămăsese din 
atmosfera apăsătoare începu să se risipească. 

- Am eliminat deja tot materialul specific masculin, o 
asigură el. Ceea ce avem aici este un ser individualizat care va 
avea drept ţintă în primul rând oasele, apoi celulele sangvine şi 
aşa mai departe. Cu un genom perfect, putem combina acest 
material în cele mai diferite moduri. 

- Incredibil, murmură ea. 

Evan se uită la fiolă, apoi din nou la ea. 

Timpul părea suspendat în timp ce Charlotte se gândea la 
alternativa sumbră de a întrerupe chimio- terapia. Bineînţeles, 
chiar dacă va controla până la urmă boala care îi măcina oasele, 
tratamentele îi vor spulbera orice speranţă de a avea copii. In 
cel mai bun caz va mai trăi zece sau cincisprezece ani. Nu va 
reuşi niciodată să ajungă măcar până la cincizeci. 

- Deci? 

Ea zâmbi, ştiind că poate să aibă încredere în el. Îşi aminti 
de îngerul morţii din Bazilica San Pietro, ameninţând-o cu 
clepsidra. 

- O.K. 

- Perfect. Zâmbea cu gura până la urechi. Dar răspunde- 
mi la o întrebare. Cine naiba a fost tipul ăsta? 

Părintele Donovan încercase să o convingă că scheletul 
era o şarlatanie născocită de losif din Arimateea, care voia să-i 
răpească lui Isus statutul de Mesia. Acum, teoria lui părea de-a 
dreptul ridicolă. Doar o fiinţă divină putea avea un asemenea 
genom remarcabil! 

Se duse la fereastră şi se uită la luminile aeroportului. 
Apoi se întoarse la Aldrich cu ochi trişti şi zâmbi. 

69 

CETATEA VATICANULUI 

Bazilica se închisese la ora şapte fix, iar interiorul ei vast 
era acum pustiu, cu excepţia unui personaj care ducea o geantă 
neagră şi traversa grăbit tran- septul de nord. 

Părintele Donovan se îndreptă către masivul Baldacchino, 
în faţa căruia o balustradă de marmură înconjura o intrare care 
ducea direct sub altarul papal. Făcând o pauză să se închine, 


verifică dacă îl urmărea cineva, apoi deschise o portiţă discretă 
şi se strecură înăuntru. O închise în urma lui şi cobori scara 
semicirculară. 

La un nivel sub planşeul principal al bazilicii, un mormânt 
frumos încrustat din marmură strălucea în lumina caldă a celor 
nouăzeci şi nouă de lămpi cu 

ulei care ardeau neîntrerupt pentru a aduce un omagiu 
celui mai sfânt loc din întreaga Cetate a Vaticanului - Sepulcrum 
Sandi Petri Apostoli. Mormântul Sfântului Petru. Petru era omul 
care, portivit lui losif din Arima- teea, fusese desemnat să 
îndeplinească două misiuni critice şi finale pentru a-l sluji pe 
Mesia: transferarea celor zece osuare de la Roma în noua criptă 
de sub Muntele Templului din lerusalim şi predarea preţiosului 
manuscris - temelia scripturilor creştine - în mâinile evreilor 
fanatici care contribuiseră la executarea ambiţiosului plan al lui 
Isus de restaurare a templului. 

Donovan îşi aminti pasajul final din Ephemeris Conlusio. 

În această noapte, împăratul Nero dă un banchet în 
palatul său. Trebuie să-i fiu oaspete şi, de asemenea, soţia şi 
copiii mei au fost chemaţi să ia loc alături de el. Cu multă 
tristeţe m-am învoit, cu toate că îi cunosc planul, pentru că 
inima sa e plină de venin. Cei care preamăresc învăţăturile lui 
lisus refuză să-i plătească tribut. Pentru aceasta, pe mulţi i-a ars 
de vii. Pentru serviciile mele credincioase aduse Romei, Nero mi- 
a adus la cunoştinţă că moartea mea şi a iubitei mele familii va 
fi blândă. Hrana pe care o mâncăm în noaptea asta va fi 
otrăvită. 

Roma este puternică şi nu există nici un ascunziş în care 
să nu ne găsească. Singura apărare pe care o avem vine de la 
Dumnezeu. Soarta noastră va fi voia lui. Am căzut la învoială ca 
trupurile noastre să fie date fratelui meu, Simon Petru, pentru a 
fi îngropate în cripta mea, alături de lisus. Îndată ce toţi vor fi 
eliberaţi de carne, Petru va călători înapoi la lerusalim. lisus va fi 
îngropat sub Marele Templu, pentru că i-am promis asta înainte 
de osândă. Tot acolo vom împărtăşi fala sa de Ziua împăcării. 
Apoi Templul va fi curăţat. Şi apoi Dumnezeu se va reîntoarce în 
Sfântul Tabernacul. l-am cerut lui Petru să dea aceste scrieri 
fraţilor noştri, esenienii. Ei vor apăra acest cuvânt către 
Dumnezeu 

şi fiul Său şi vor spune tuturor oamenilor că Ziua 


Judecăţii de Apoi va veni curând. 

Îndată ce Petru şi-a îndeplinit îndatoririle faţă de frăţie, s-a 
întors la Roma pentru a continua să predice învăţăturile lui 
Christos. Curând după aceea, a fost întemnițat de Nero şi 
condamnat la moarte prin crucificare cu capul în jos. 

Nu te opri, se îndemnă Donovan. 

Exact sub Baldachin, între coloanele de marmură roşie, 
era o mică nişă închisă cu sticlă care proteja un mozaic auriu 
reprezentând un Christos aureolat, în faţa mozaicului de afla un 
mic sicriu din aur - un osuar. 

În acest osuar odihneau oasele Sfântului Petru însuşi, 
scoase dintr-un mormânt mai adânc, descoperit întâmplător în 
timpul săpăturilor din 1950. Scheletul fusese găsit într-o groapă 
comună, dar stârnise interesul arheologilor pentru că era al unui 
bărbat mai în vârstă căruia îi lipseau picioarele - aşa cum era de 
aşteptat în cazul unui om care fusese dat jos de pe o cruce pe 
care atârna cu capul în jos. Apoi făcuseră o datare cu carbon. 
Bărbatul trăise în secolul |. 

Donovan scoase din buzunar cheia de aur pe care o luase 
dintr-un seif din Arhivele Secrete ale Vaticanului. Lăsă sacoşa pe 
jos şi introduse delicat cheia într-o broască de pe rama nişei. 
Balamalele gemură uşor şi uşa se deschise. 

Se uită la osuarul din aur curat, semănând cu o miniatură 
a Chivotului - fără îndoială că fusese lucrat aşa în mod 
intenţionat. Chiar deasupra lui, cele patru coloane în spirală ale 
Baldachinului erau şi ele inspirate din Templul lui Solomon. 

Ştiind că avea puţin timp la dispoziţie, Donovan întinse 
mâinile şi apucă strâns capacul. Inspiră adânc şi începu să-l 
mişte în sus şi în jos. 

După cum era de aşteptat, osuarul Sfântului Petru era gol. 

După analiza osemintelor sfântului, scheletul fusese dus 
înapoi în umila criptă din epoca lui Constantin unde fusese găsit 
iniţial. Puţini ştiau că această cutie era menită doar să-l 
comemoreze pe primul papă. 

- Miluieşte-mă, Doamne, şopti el respectuos, uitându-se la 
mozaicul lui Christos. 

Recitând Troparul Domnului, începu să transfere oasele 
din geanta de piele în osuar, aşezând deasupra geanta şi 
craniul. Apoi puse la loc capacul. 


În timp ce închidea uşa de sticlă şi o încuia, auzi zgomote 
deasupra, în bazilică. O uşă deschisă. Paşi repezi. Glasuri 
tulburate. 

Chiar deasupra nişei era un grătar masiv care servea 
drept gură de ventilaţie pentru subteranul de sub altar. 
Instinctiv, Donovan strecură cheia printre zăbrele şi îi dădu 
drumul în gol. Auzi un clinchet subţirel de metal lovindu-se de 
piatră. Apoi îşi aminti de seringa goală din buzunar şi scăpă de 
ea în acelaşi fel. 

Luă geanta şi urcă rampa, aplecându-se cât mai mult când 
ieşi. 

Padre Donovan, i se adresă o voce gravă în italiană. 
Sunteţi aici? 

Privind printre zăbrelele balustradei, văzu trei bărbaţi: doi 
cu vestoane albastre şi berete negre, al treilea în straie 
bisericeşti. Garda Elvețiană şi un preot. 

Prins în cursă! 

O clipă, se gândi să se retragă pe scară şi în marea criptă 
papală de lângă mormântul Sfântului Petru. Se putea ascunde 
acolo un timp, printre sutele de sarcofage, apoi putea încerca să 
iasă din Cetatea Vaticanului. 

Se întrebă cum îl găsiseră atât de repede, dar îşi aminti 
imediat că folosise cartela pentru a intra în bazilică. Fiecare 
cartelă putea fi localizată de sistemul de securitate controlat de 
Garda Elvețiană - o măsură care servea, se pare, unui al doilea 
scop, mai sinistru . ÎI izbi realitatea crudă a situaţiei: nu se putea 
ascunde pentru că ei ştiau unde se afla. 

Străduindu-se să rămână calm, urcă ultimele trepte şi 
deschise uşa. 

- Da, sunt aici, strigă el. 

Cei doi soldaţi s-au apropiat repede, cu prelatul pe urmele 
lor. 

- Tocmai îmi terminam rugăciunile, spuse Donovan, 
încercând să pară cât mai firesc. 

- Părinte Donovan, zise soldatul mai scund cu glas tăios, 
trebuie să veniţi cu noi. 

Custodele se uită cu o proaspătă admiraţie la patul lustruit 
al pistolului Beretta şi se gândi la ziua de ieri, când trecuse pe la 
cazarmă împreună cu Santelli să-l elibereze pe Conte. 
Armurierul Gărzii Elveţiene scosese cinci sau şase arme din 


rastel pentru a le curăța. În timpul discuţiei, nimeni nu îl văzuse 
pe Donovan strecurând în buzunar arma şi două încărcătoare. 

Reuşind să zâmbească, Donovan spuse: 

- S-a întâmplat ceva? 

- Da, răspunse preotul, ieşind la vedere. 

Punându-şi ochelarii, Donovan îl văzu pe părintele Martin. 
Oare găsise asistentul lui Santelli cadavrul? Adusese gărzile să-l 
aresteze? 

- Avem o problemă serioasă, declară Martin pe un ton 
sever. Curând după ieşirea dumneavoastră din biroul 
cardinalului Santelli, Eminenţa sa a fost găsită fără viaţă. 

Donovan rămase fără grai şi încercă să interpreteze cât 
mai bine rolul unui om surprins. Inima îi bătea năvalnic, iar 
palmele îi erau umede. 

- îngrozitor. 

Se pregăti pentru ceea ce credea că va urma - acuzaţia. 

- Se pare că a suferit un atac de cord, îi explică părintele 
Martin. 

Uitându-se în ochii lui, Donovan era gata să jure că 
asistentul minţea. Expiră prelung - o reacţie percepută de ceilalţi 
drept şoc deşi era, de fapt, uşurare. 

- Foarte regretabil, spuse părintele Martin pe un ton 
liniştit, lăsându-şi câteva clipe privirea în pământ, ca şi cum 
participa la un priveghi. 

Mai devreme, în aceeaşi seară, ascultase discuţia lui 
Donovan cu Santelli, folosind telefonul cardinalului pe post de 
interfon. Auzise ceva de-a dreptul zguduitor. Era aproape sigur 
că părintele Donovan se răzbunase pe bătrânul sforar, cu toate 
că habar n-avea cum. Oare detectoarele nu depistează toate 
armele? Dar nu contează, se gândi el. Dacă ar fi fost în situaţia 
lui Donovan, ar fi făcut la fel. Oricum, ticălosul de Santelli era 
mort. Nu numai Bisericii îi merge mai bine fără el, îşi spuse 
părintele Martin, ci şi mie. 

- Vom avea nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a 
strânge documentele sale personale din Arhivă. Oftă. Familia 
cardinalului trebuie să fie anunţată imediat. 

Donovan îşi ridică fruntea. Ochii îi străluceau. 

- Sigur... Putem merge acum, dacă doriţi. 

Martin îi zâmbi liniştitor. 

- Fiţi binecuvântat, părinte. 


DUMINICĂ 

70 

IERUSALIM 

Graham Barton nu fusese niciodată atât de fericit să vadă 
străzile prăfuite ale lerusalimului. Trase adânc în piept aerul 
îmbălsămat de mirosul de chiparos şi de eucalipt, şi se simţi 
brusc mai puternic. Era o dimineaţă frumoasă. Zâmbi larg când 
îl văzu pe Razak stând la piciorul scării din secţia de poliţie, iar 
zâmbetul său deveni uriaş când observă că era şi Jenny acolo. 

Jenny alergă la el şi îl îmbrăţişă. ii simţi lacrimile când îl 
săruta. 

- Mi-a fost atât de teamă pentru tine. 

- Şi eu m-am gândit mereu la tine. Mulţumesc că ai venit. 

- Voi fi întotdeauna aproape, spuse ea zâmbind, ştii asta. 

- Am auzit că la lerusalim se întâmplă des să ajungi tap 
ispăşitor. Razak îl îmbrăţişă pe Barton. Dar justiţia are metodele 
ei de a-i găsi pe vinovaţi, nu-i aşa? 

- Bineînţeles că le are. Apropo, spuse Barton perplex, cum 
ai reuşit? Cum i-ai convins pe israelieni că n-am fost eu? 

- Vei afla destul de curând, îi răspunse Razak. Ti-am adus 
un cadou. 

7 

Îi întinse un plic care părea să conţină o carte 
voluminoasă. 

- Ce-i asta? 

- O copie a pledoariei apărării, răspunse Razak criptic. 

Barton ezită o clipă, apoi luă pachetul. 

- Este multă istorie în acest plic, îl asigură Razak. Trebuie 
să o citeşti. Se spun acolo lucruri foarte interesante. 

71 

Farouq stătea pe verandă şi se uita în zare, peste 
acoperişurile din ţiglă roşie şi fațadele bătute de vreme ale 
cartierului musulman din Vechiul Oraş. Era o zi neobişnuit de 
blândă, cu un cer fără pată şi o briză plăcută, plină de parfumul 
palmierilor. 

Se simţea bine. De fapt, nu se mai simţise aşa bine de 
foarte mult timp. Israelul se afla din nou în pragul unor 
confruntări violente, lupta pentru eliberarea Palestinei era vie şi 
mergea într-o direcţie bună, iar credinţa tuturor - focul vital de 
care avea nevoie acest conflict ca să nu se stingă - era 


puternică. Zâmbind, sorbi din ceaiul de mentă. Auzi în depărtare 
rumoarea mulţimii lângă Muntele Templului, deşi azi tonul părea 
să fie altul, parcă... sărbătoresc. 

Mai aproape, în apartament, se auzi telefonul. Farouq se 
ridică şi se duse înăuntru să răspundă. 

- A s-salla m. 

- Domnule, se auzi vocea tremurătoare a lui 

Akbar. Ati văzut ştirile? 

si 

- Nu. Ce s-a întâmplat? 

- Vă rog. Deschideţi televizorul... CNN. Sunaţi-mă şi 
spuneţi-mi ce să fac. 

Se auzi un clic şi legătura se întrerupse. 

Alarmat, Farouq apucă telecomanda şi căută postul CNN. 
Pe ecranul împărţit la jumătate erau doi comentatori - un 
moderator aşezat la pupitrul de ştiri şi o blondă atrăgătoare, în 
picioare, în spatele căreia se vedea Muntele Templului. În josul 
ecranului scria: „În direct de la lerusalim". 

Incrucişându-şi braţele la piept, Farouq rămase nemişcat 
şi ascultă atent. 

- Sunt sigur că asta provoacă o adevărată agitaţie la 
lerusalim, spuse reporterul pe un ton grav. Taylor, cum 
reacţionează oficialităţile la această ştire? 

Urmă o uşoară întârziere din cauza transmiterii prin satelit 
a întrebării de la New York la lerusalim. 

- Ei bine, Ed, după cum stau lucrurile, vom aştepta în 
continuare o declaraţie oficială din partea guvernului israelian. 
Până acum nu am auzit decât ce transmit staţiile locale de ştiri. 

- informatorul anonim a fost identificat? O pauză și mai 
lungă. 

- Nu încă, răspunse ea, acoperind cu mâna casca. Se pare 
că asta provoacă o emotie tot atât de mare ca şi relicvele. 

Chipul lui Farouq se întunecă. Re/icve? Informator? 

- Dacă abia acum aţi deschis televizoarele, vă reamintim 
că transmitem în direct din lerusalim, unde azi-di- mineaţă 
oficialităţile israeliene au obţinut un element care a jucat un rol- 
cheie în incidentul violent de vinerea trecută care s-a desfăşurat 
la Muntele Templului şi în urma căruia au murit treisprezece 
soldaţi israelieni... Până acum avem numeroase întrebări fără 


răspuns. Taylor, această carte care a fost trimisă de un anonim 
poliţiei israeliene... este în mod cert autentică? 

Imposibil, încercă Farouq să se convingă. Genunchii i se 
îndoiră şi se prăbuşi într-un fotoliu. 

- Ni s-a spus că arheologii de la Autoritatea Isracliiirul 
pentru Antichităţi au analizat manuscrisul şi că, în urma datării 
cu carbon, sunt convinşi că este autentic. De altfel, ei au invitat 
oameni de ştinţă din alte litri nA analizeze dovezile, ceea ce i-a 
convins pe mulţi că declaraţia reflectă adevărul. 

- Ţi s-a spus despre ce e vorba în această carte? 
Transmisia se întrerupse o fracțiune de secundă. 

- Încă nu, răspunse ea, clătinând din cap. Dar Autoritatea 
Israeliană pentru Antichităţi va ţine o conferinţă de presă mâine 
după-amiază şi va da publicităţii toate amănuntele. Surse 
apropiate poliţiei sugerează că această carte conţine informaţii 
istorice riguroase despre templul evreiesc din secolul |. Pt atât 
de uluitor, se spune că ar conţine relatări tulburătoare ale unor 
martori contemporani despre viaţa şi moartea lui lisus Hristos. 

Simţind că lumea se prăbuşeşte în jurul lui, Farouq al- 
Jamir se holbă la ecran. Încerca să-şi dea seama cum reuşise 
manuscrisul original să se întoarcă la lerusalim... şi atât de 
brusc. Desigur, Vaticanul nu ar fi renunţat la el, cunoştea foarte 
bine toate consecinţele neplăcute. lar Razak dăduse trimisului 
creştinilor textul original, nu o copie. Sau... Exista oare o a doua 
carte? Şansele păreau extrem de mici. Deodată auzi soneria de 
la uşă. Nu aştepta nici un vizitator în dimineaţa aceea. Furios, 
bătrânul intră în apartament exact când soneria se auzi din nou. 

- Vin imediat! strigă el, iritat. 

Deschizând uşa din faţă, văzu foarte surprins o furgonetă 
DHL parcată în faţă. Şoferul palestinian stătea pe trotuar, în 
uniformă, cu cablurile unui iPod atârnându-i din urechi. Ţinea în 
braţe ceva dreptunghiular şi voluminos. Farouq se încruntă când 
văzu că tânărul purta pantaloni scurţi. 

- Ar trebuie să te îmbraci cum se cuvine, mormăi el. Nu ți- 
e ruşine? 

- Aveţi un colet, spuse omul ridicând din umeri. Pe chipul 
Păstrătorului se citea uimirea. Nu 

aştepta nimic. 

- Şi ce-ar putea fi? 

An? 


- De unde să ştiu? răspunse tânărul. Dacă semnaţi aici, vi- 
| dau. 

Îi întinse modulul de urmărire electronică a pachetelor, îi 
arătă pe afişaj un pătrat pentru semnătură şi îi dădu un creion 
digital. Farouq semnă. 

- E mare şi greu. Unde vreţi să-l pun? 

Şi mai îngrijorat, Farouq începu să-şi mângâie barba - un 
vechi obicei din zilele când era soldat. 

- În garaj. Îi arătă unde era. Mă duc să deschid uşa. 

înăuntru, Farouq apăsă pe butonul de deschidere şi oftă 
când se strecură pe lângă Mercedesul lui făcut praf. Singurul 
atelier de reparaţii mai răsărit din apropiere era al unui evreu 
care, dată fiind situaţia, refuzase să-i repare maşina. Acum 
trebuia să rămână aici până când va găsi un mecanic în stare să 
facă ceva. Cu braţele încrucişate la piept, încercă să-şi 
stăpânească iritarea în timp ce uşa culisa încet pe şinele de 
metal. 

Şoferul aştepta de partea cealaltă cu pachetul. 

Când Farouq văzu lada, faţa lui altfel inexpresivă se 
destinse. leşi din garaj şi se uită într-o parte şi în alta de-a lungul 
străzii înguste. 

Şoferul cobori lada pe planşeul de ciment al garajului, 
împinse căruciorul înapoi la furgonetă, îl încărcă în spate şi 
plecă. 

Farouq citi eticheta de transport. Coletul venise de la 
Roma, iar adresa de retur era o cutie poştală. Numele 
expeditorului era Daniel Marrone. 

Păstrătorul ameţi brusc. 

Abia după zece minute îşi adună curajul şi deschise lada. 
Treaba nu se dovedi prea uşoară. In cele din urmă desprinse 
capacul şi văzu că fusese umplută cu folie de protecţie. Incepu 
s-o dea la o parte şi în cele din urmă degetele lui simţiră răceala 
pietrei. | se păru că se prăbuşeşte de la o înălţime ameţitoare. 
Era copleşit de un sentiment de pierdere, de eşec. Mai întâi 
cartea. Acum asta? Smulse ultima folie şi se uită pierdut la 
frumoasele gravuri de pe capacul spart al osuarului. Recunoscu 
imediat desenul, pentru că îl văzuse în Ephemeris Conlusio. 

Fără nici un semn prevestitor, în uşa garajului apărură 
câteva persoane. 

- Stai pe loc, îi recomandă un glas în arabă. 


Farouq rămase nemişcat şi văzu patru bărbaţi, fiecare cu o 
armă aţintită către pieptul lui. Purtau haine civile şi veste 
antiglonţ, dar înţelese imediat cine îi trimisese. Erau agenţi Shin 
Bet. Fantome din trecut. 

- Ce înseamnă asta? întrebă el. 

Ari Teleksen apăru de după colţ, cu fălcile lui mari şi 
lăsate, ridicate acum într-un zâmbet sardonic. O ţigară îi atârna 
dintre buzele aspre. Expiră o dâră de fum, ştiind că îl va enerva 
pe musulman. 

- Farouqg al-Jamir, spuse Teleksen, şi glasul lui de bariton 
umplu garajul, m-am gândit să aduc şi manualul de utilizare 
pentru coletul tău. Se pare că l-ai lăsat la birou. Între cele trei 
degete ale mâinii mutilate ţinea un top de hârtie învelit în 
plastic. Dacă vrei să vezi originalul, o să pun o vorbă bună pe 
lângă prietenii mei de la Autoritatea pentru Antichităţi. 

Farouqg recunoscu imediat fotocopia după Ephemeris 
Conlusio. 

- Ca în vremurile bune, nu-i aşa? Acum Teleksen rânjea. 
Eşti gata să faci o plimbare? 

Pentru prima dată după mult timp, Farouq era speriat. 
Foarte speriat. 


Mulţumiri 

Cu adâncă recunoştinţă, aş dori să le mulţumesc celor 
care mi-au oferit inspiraţie şi mi-au acordat un nesfârşit sprijin 
emoţional şi tehnic. 

Frumoasei mele soţii Caroline pentru răbdarea şi 
încurajările sale şi fetelor mele iubitoare, Vivian şi Camille, 
pentru a-mi fi reamintit zilnic că familia este cel mai preţios dar 
din lume. 

Tuturor prietenilor şi restului familiei - ştiţi cine sunteţi - 
care au răbdat hoinărelile mele neîncetate şi au acceptat 
dezbateri stimulatoare ce mi-au echilibrat gândurile şi m-au 
ţinut cu picioarele pe pământ. 

Agenţilor mei literari şi prieteni de peste baltă, Charlie 
Viney şi Ivan Mulcahy, care au crezut în mine şi m-au ajutat să- 
mi dau seama de întregul meu potenţial - şi lui Jonathan 
Conwayl 

Unei persoane cu mintea deschisă, Judith Regan - 
mulţumiri pentru că a riscat cu mine! 


Unui editor uimitor, Doug Grad, ale cărui vaste cunoştinţe 
profesionale sunt întrecute doar de inteligenţa lui... şi lui Alison 
Stoltzfus, care a adăugat şi mai mult talent la cel al unei echipe 
de campioni. 

In sfârşit, remarcabilului depozit de informaţii care se află 
pe rafturile bibliotecilor, este înregistrat pe casete şi pe DVD-uri 
şi pluteşte în spaţiul cibernetic pentru a fi consultat de toată 
lumea. Exploraţi!