Paul Sussman — Secretul templului

Paul Sussman 


SECRETUL 
TEMPLULUI 


Traducere din limba engleza 
MONICA ŞERBAN 


(S 
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României 
SUSSMAN, PAUL 
Secretul templului / Paul Sussman; trad.: Gina Monica 


Şerban. Bucureşti: RAO International Publishing Company, 
2006 


ISBN (10) 973-576-658-2 ISBN (13) 978-973-576-658-0 
I. Şerban, Gina Monica (trad.) 


821.111-312.4=135.1 


RAO International Publishing Company 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, România 
www.raobooks.com 
WWW.rao.ro 


PAUL SUSSMAN 
The Last Secret of the Temple 
© Paul Sussman 2005 
Toate drepturile rezervate 


© RAO International Publishing Company, 2006 
pentru versiunea în limba româna 


2006 


ISBN (10) 973-576-658-2 
ISBN (13) 9786-973-576-658-0 


Pentru Alicky, 
a cărei lumină străluceşte 


3 


mai presus de orice 


AR 


DUV 


N Pi 
e, SIRIA 
Haifa] 4 MAREA 
e, y AGATE 
EA a 4 Terava [e ael ; 
Viv 
Erus ig Ram; all: iu 


ali 
Y, MAREA 


K TER S (2e Eia daz a EA S zA a lu MORII 
e) 
E em sal a į IORDANIA 


\ ioeearr, 
y NEGEY 


i{ Saci 
ARABIA 
ZA X | SAUDITA 


Cairo 


DE. V:ESI 


EA el- Sheikh 


Hurghada | N L 


OP 


IERUSALIM, 
ORAȘUL VECHI 


ip 
ALB 
we aa Sultan sues 
\ 5 CA S] g? 


Poarta Irod 


aiy Wl 


MUNTELE 
TEMPLULUI | 


) Biserica | 
| Sf. Mormint 4. 
N \{ 


y 
N surada David n (Al-Haram 


\ Ar Al-Sharif) 
i Secţia de ʻi CARTIERUL 
x EVREIESC 


A Domul Stincii 
B Zidul Plingerii 
C Moscheea Al-Aqsa 


Prolog 


TEMPLUL SFÂNT, IERUSALIM, 
AUGUST, ANUL 70 D.Hr. 


Zeci de capete zburau şuierând peste zidul templului ca 
un stol de păsări diforme, cu ochii deschişi şi gurile 
căscate. Fâşiile de carne fluturau sinistru în locurile unde 
fuseseră retezate gâturile. O parte dintre ele se opriră în 
Locul Femeilor, izbindu-se de lespezile înnegrite de piatră, 
răpăind într-un ritm haotic, ce îi făcu pe bătrâni şi pe copii 
să fugă îngroziţi care încotro. Altele nimeriră mai departe, 
trecând tocmai peste Poarta Nicanor, până în Locul lui 
Israel, unde se revărsară asupra marelui Altar al 
Holocaustului cu puterea unei grindine nimicitoare. Câteva 
căzură şi mai încolo, lovindu-se de pereţii şi de acoperişul 
Mishkanului, sanctuarul sfânt din inima templului, care 
începu să geamă şi să se vaite sub forţa atacului, ca şi cum 
prinsese viaţă şi durerea era mult prea neîndurătoare. 

— Nenorociţii, şopti gâtuit băiatul, ai cărui ochi albaştri 
ca safirul se umplură de lacrimi usturătoare de disperare. 
Nenorociţii ăştia de romani împuţiţi! 

Din punctul cel mai înalt al meterezelor templului, 
băiatul privea în jos spre furnicarul de soldaţi care alergau 
de colo-colo. Armele şi scuturile scânteiau în lumina 
flăcărilor furioase.  Urletele lor umpleau noaptea, 
amestecându-se cu huruitul catapultelor, cu duduitul 
tobelor, cu ţipetele muribunzilor şi, peste toate acestea, cu 
bubuiturile  asurzitoare, grave ale berbecilor uriaşi. 
Intreaga lume părea că se va prăbuşi dintr-o clipă în alta. 

— Ai milă de mine, Doamne, rosti băiatul începutul unui 
verset dintr-un psalm. Căci sunt în suferinţă; ochii-mi sunt 
chinuiţi de durere, aşijderea cu inima şi trupul meu. 


7 


În ultimele şase luni asediul strânsese tot mai tare 
oraşul în laţul său, înăbuşind orice urmă de viaţă. Din 
poziţiile lor iniţiale pe Muntele Scopus şi pe Muntele 
Măslinilor, legiunile romane, sprijinite şi de trupele de 
mercenari, înaintaseră fără oprelişte, doborând una câte 
una liniile de apărare, împingându-i pe evrei tot mai în 
spate, înghesuindu-i spre centru pentru lovitura finală. 
Şirul morţilor era nesfârşit. Mulţi îşi pierduseră viaţa 
încercând să respingă atacurile vrăjmaşilor, iar alţii 
fuseseră crucificaţi de-a lungul zidurilor oraşului şi prin 
toată Valea Kidron, unde cârdurile de vulturi erau acum 
atât de numeroase, încât acopereau cerul cu aripile lor 
negre. Mirosul morţii stăruia pretutindeni - o duhoare iute 
care-ţi pişca nările ca un tăiş ascuţit. 

Cu nouă zile în urmă, fortăreaţa Antonia nu mai 
rezistase; şase zile mai târziu, curţile exterioare şi 
colonadele templului deveniseră o masă compactă. Acum 
nu mai rămăsese în picioare decât Templul Interior, unde 
ultimii supraviețuitori se îngrămădeau ca peştii într-un coş 
de răchită. Erau murdari, flămânzi şi nevoiţi să mănânce 
şobolani. Pentru că setea îi scosese din minţi, ajunseseră 
să-şi bea propria urină. Şi totuşi, nu încetau să se lupte cu 
îndârjire, fără speranţă, aruncând peste atacatorii lor 
pietre şi bârne de lemn ce ardeau, reuşind din când în 
când să-i facă pe romani să bată în retragere. Aceştia 
reveneau însă şi mai necruţători. Cei doi fraţi mai mari ai 
băiatului muriseră într-o astfel de misiune, doborâţi în 
timp ce încercau să răstoarne un berbec roman. Din câte 
ştia el, capetele lor mutilate se găseau printre cele 
catapultate acum peste ziduri în grădina interioară a 
templului. 

— Vivat Titus! Vincet Roma! Vivat Titus!! 

Glasurile soldaţilor se transformaseră într-un muget 
înfiorător, ce scanda numele generalului lor, Titus, fiul 
împăratului Vespasian. De-a lungul parapetelor, evreii se 
străduiră sa strige şi ei din răsputeri numele 


1“ 


1 Trăiască Titus! Roma a învins! Trăiască Titus 


8 


conducătorilor lor: loan din Gischala şi Şimon Bar-lohai?. 
Totuşi, urletul lor era fragil, căci aveau gurile uscate şi 
plămânii slăbiţi. Pe de altă parte, nimeni nu se aştepta la 
un entuziasm înflăcărat, de vreme ce se zvonea că unii 
bărbaţi făcuseră deja un pact cu romanii în schimbul vieţii 
lor. După numai o jumătate de minut, vocile lor se stinseră. 

Băiatul scoase din buzunarul de la tunică o piatră mică 
şi începu s-o sugă, încercând să uite de setea care-l 
chinuia. Îl chema David şi era fiul lui Iuda, negustorul de 
vinuri. Înainte de marea revoltă, familia sa lucrase într-o 
vie de pe dealurile terasate de la marginea Bethlehemului. 
Din strugurii ei rubinii se obținea unul dintre cele mai 
uşoare şi mai dulci vinuri care existau. Gustul lui semăna 
cu lumina soarelui într-o dimineaţă de primăvară, cu 
adierea blândă ce mângâie crângurile umbroase de 
tamarin. Vara, băiatul obişnuia să ajute la culesul şi la 
zdrobitul strugurilor, râzând cu gura până la urechi ori de 
câte ori simţea fructele terciuite sub picioarele sale şi 
amuzându-se de pielea lui cu pete roşii ca sângele. Acum, 
teascurile erau distruse, viile arse, iar cei din familia lui 
muriseră cu toţii. Rămăsese singur pe lume. Avea 
doisprezece ani, dar purta în suflet necazurile unui bărbat 
de cinci ori mai bătrân. 

— Se apropie iară! Pregătiţi-vă! Pregătiţi-vă! 

Îndemnul lui pluti peste metereze, în timp ce un nou val 
de trupe romane se revărsă spre zidurile templului. 
Soldaţii cărau deasupra capetelor scări de asalt care, în 
strălucirea infernală a focurilor, îi făceau să arate ca nişte 
insecte imense ce invadaseră pământul. O ploaie disperata 
de pietre se prăvăli asupra lor, micşorând pe moment forţa 
atacului. Mercenarii se avântară însă încă o dată, 
sprijinind scările de ziduri. Fiecare dintre ele era ţinută 
zdravăn de doi bărbaţi, în vreme ce alţi zece se foloseau de 
prăjini lungi pentru a înainta spre parapet. Sute de romani 
se năpustiră înainte, acoperind laturile templului ca într-o 
mantie gigantică, neagră ca smoala. 


2 Şimon Bar lohai - adversar înverşunat al ocupaţiei romane, este 
considerat întemeietorul tradiţiei mistice evreieşti. (n. tr.) 


9 


Băiatul scuipă din gură pietricica şi apucă un bolovan 
dintr-un morman aflat chiar lângă el, îl aşeză cu grijă în 
praştia sa de piele, după care privi peste metereze, în 
căutarea unei ţinte potrivite, nebăgând de seamă furtuna 
de săgeți ce zvâcneau prin aer. În spatele său, o femeie 
care dădea o mână de ajutor, la fel ca multe altele, la 
apărarea zidurilor, icni şi căzu cu beregata străpunsă de 
un pilum cu vârf de harpon. Sângele îi ţâşni printre 
degetele lipite de gât. Flăcăul o ignoră şi continuă să 
supravegheze rândurile dușmanului până când ochi un 
purtător de flamură romană, care avea în piept steaua lui 
Apollinaris, semn că făcea parte din Legiunea XV. Rânji şi 
porni a-şi învârti praştia deasupra capului, privind fix 
înainte. Un rotocol, doua, trei. 

Pe neaşteptate, cineva îl apucă strâns de mână. Se 
răsuci, apărându-se cu pumnii şi cu picioarele. 

— David! Sunt eu! Eleazar. Eleazar Aurarul! 

Un bărbat voinic şi bărbos stătea chiar în spatele lui. La 
cingătoare avea prins un topor greu din fier, iar capul îi 
era înfăşurat în bandaje pline de sânge. Băiatul se potoli 
brusc. 

— Eleazar! Credeam că eşti... 

— Un roman? 

Omul râse cu veselie, eliberându-i braţul. 

— Eu zic că nu put aşa de rău, nu? 

— L-aş fi nimerit tocmai pe purtătorul lor de flamură, îl 
certă băiatul. Era o ţintă uşoară. l-aş fi smuls ţeasta 
nenorocitului ăluia! 

Bărbatul izbucni din nou în râs, de data asta cu şi mai 
multă căldură. 

— Pun rămăşag că aşa s-ar fi întâmplat! Toată lumea ştie 
că David Bar-luda este cel mai bun ochitor de pe la noi. 
Insă avem lucruri mai însemnate de făcut acum. Se uită în 
jur, apoi îşi cobori vocea: Matthias te cheamă la el. 


— Matthias! rosti uimit David, căscând ochii uimit. 
Marele... 
Eleazar îi acoperi gura cu palma, după care privi iarăşi 


10 


de jur împrejur. 

— Tăcere! şuieră el. Astea sunt lucruri de mare taină! 
Şimon şi loan nu s-ar bucura prea tare dacă ar afla că nu li 
s-a cerut sfatul. 

În ochii băiatului se putea citi o mare nedumerire. Habar 
n-avea despre ce naiba vorbea bărbatul. Aurarul nu făcu 
nici cel mai mic efort să-i dea şi alte lămuriri. Se mulţumi 
doar sa se asigure încă o dată că nu fusese auzit de 
nimeni, după care, luându-l de braţ, îl conduse cu grijă 
spre o scăriţă îngustă ce ducea în Locul Femeilor. 
Pământul se cutremura sub tălpile lor din cauza romanilor 
care loveau viguros în porţile templului cu ajutorul 
berbecilor. 

— Iute, îl îmboldi Eleazar. Zidurile n-o să mai reziste 
mult. 

Se grăbiră să traverseze curtea, strecurându-se printre 
capetele tăiate risipite pe lespezile de piatră şi ferindu-se 
de săgețile care şuierau pretutindeni. Când ajunseră în 
capătul îndepărtat, suiră cele cincisprezece trepte până la 
Poarta Nicanor şi intrară într-un nou spaţiu deschis, unde 
o mulţime de kohenim făceau sacrificii pe marele Altar al 
Holocaustului. Aveau robele murdare de funingine, iar 
glasurile lor pline de jale se ridicau deasupra vuietului 
bătăliei. 


Oh, Doamne, tu care ne-ai respins, nimicindu-ne 
apărarea, 

Şi-ai aruncat mânia ta asupra noastră; 

Oh, mântuieşte-ne! 

Tu, care ai făcut pământul să se zguduie şi i-ai deschis 
măruntaiele, 

Închide-l la loc, căci se cutremură! 


Străbătură şi curtea aceasta, apoi urcară alte 
douăsprezece trepte până în tinda Mishkanului, a cărui 
faţadă uriaşă se boltea deasupra lor ca o faleză. Înaltă de 
cincizeci de metri, era brodată cu smicele magnifice din 
aur pur. Aici Eleazar se opri, se întoarse şi se aşeză pe 
vine, ca să-l poată privi pe băiat direct în ochi. 


11 


— Eu până aici pot să merg. Numai kohenim şi Marele 
Preot au voie să intre în sanctuar. 

— Şi eu? întrebă David şovăielnic. 

— Tu ai voie. În vremurile astea de restrişte, da. Aşa a 
spus Matthias. Dumnezeu va înţelege. 

Îşi aşeză mâinile pe umerii băiatului şi îl strânse cu 
putere. 

— Să n-ai teamă, David. Inima ta e curată. Nu vei păţi 
nimic. 

Se mai uită o dată la el, apoi îl împinse spre uşa imensă, 
flancată de cei doi piloni gemeni de argint şi acoperită cu o 
perdea brodată din mătase roşie, albastră şi violetă. 

— Du-te acum. Dumnezeu să te aibă în pază. 

Băiatul arunca o ultimă privire spre silueta uriaşa ce se 
profila pe cerul întunecat, după care se răsuci, trase într-o 
parte perdeaua şi păşi într-o sală lungă cu podeaua din 
marmură lustruită şi tavanul atât de înalt, că se pierdea în 
negură. Era răcoare şi tăcere înăuntru, iar în aer plutea o 
mireasmă dulce, ameţitoare. Zgomotul înfruntărilor de 
afară se topi brusc, de parcă lupta se petrecea într-o altă 
lume. 

— Shema Yisrael, adonai elohenu, adonai ehud, şopti el. 
Ascultă, oh, Israel, Domnul Dumnezeul nostru, este 
singurul Domn. 

Ezită un moment, înfricoşat, apoi, încet, porni spre 
capătul celalalt al încăperii. Paşii săi nu răsunau pe 
podeaua albă. În faţa lui se zăreau obiectele sacre ale 
templului - masa pentru pască, altarul auriu cu tămâie, 
marea Menora cu şapte braţe, - iar dincolo de ele, un val 
diafan, scânteietor, din mătase, intrarea în debir, Sfânta 
Sfintelor, unde niciun om nu se cuvenea să stea fără să fie 
însoţit de Marele Preot, şi asta se întâmpla o dată pe an, 
de Ziua Ispăşirii?. 

— Bine ai venit, David, sparse tăcerea o voce. Te 
aşteptam. 

Matthias, Marele Preot, ieşi din umbră chiar în stânga 


3 Ziua Ispăşirii, sau Marea Iertare, este o perioadă de post foarte strict 
care durează 25 de ore şi este dedicată suferinţei şi rugăciunii. (n.tr.) 


12 


băiatului. Purta o robă albastră precum cerul cu un şorţ 
roşu şi auriu, o diademă subţire pe cap, iar pe piept se 
vedea efodul, pieptarul sacru, cu cele douăsprezece pietre 
preţioase, fiecare dintre ele reprezentând triburile lui 
Israel. 

Pielea îi era ridată puternic şi barba complet albă. 

— În sfârşit ne întâlnim, fiu al lui Iuda, spuse el blând, 
apropiindu-se şi iscodindu-l cu privirea. 

Mişcările lui erau însoţite de un clinchet uşor scos de 
zecile de clopoței cusuţi pe tivul robei sale. 

— Eleazar Aurarul mi-a povestit multe despre tine. 
Dintre toţi cei care apără locurile sfinte, se pare că tu eşti 
cel mai neînfricat. Şi cel mai de încredere. La fel ca David 
cel din bătrâni. Aşa zice el. 

Se uită din nou spre băiat şi îl luă de mână, conducându- 
l chiar în capătul sălii, unde se opriră în faţa Menorei din 
aur, cu braţele sale curbate şi cu piciorul frumos decorat. 
Obiectul fusese meşterit dintr-un singur bloc de aur pur în 
forme transmise chiar de Atotputernicul însuși. David își 
aţinti privirea asupra lumânărilor ce pâlpâiau şi ochii săi 
luciră ca apele încălzite de soare. 

— Dumnezeiesc, nu-i aşa? rosti bătrânul, observând 
uimirea de pe chipul băiatului. Niciun alt obiect de pe 
pământ nu este mai sacru pentru noi, nimic nu este mai 
preţios pentru poporul nostru, căci lumina Sfintei Menora 
este chiar lumina Domnului. Dacă s-ar pierde vreodată... 

Oftă şi, ridicând o mână, îşi atinse pieptarul. 

— Eleazar e un om bun, adăugă el îngândurat. Un al 
doilea Bezalel. 

Timp de câteva minute bune rămaseră amândoi tăcuţi, 
contemplând uriaşul candelabru, a cărui strălucire îi 
înconjura şi îi copleşea totodată. Într-un târziu, clătinând 
din cap, Marele Preot se întoarse şi se aşeză în faţa 
băiatului. 

— Domnul a hotărât astăzi ca Templul Sfânt să se 
prăbuşească, rosti el încet, aşa cum s-a mai întâmplat o 
dată, în ziua blestemată, Tişa Be-av, cu mai bine de şase 
sute de ani în urmă, când Casa lui Solomon a căzut în 


13 


mâinile babilonienilor. Pietrele sfinte vor fi nimicite, 
bârnele acoperişului fărâmate, iar poporul nostru va fi 
prigonit şi împrăştiat în cele patru colţuri ale lumii. 

Se dădu uşor în spate şi îl privi fix pe băiat. 

— Mai avem o speranţă, David. Una singură. Un secret, 
un mare secret, cunoscut de puţini dintre noi. Acum, în 
ceasul de pe urmă, îl vei afla şi tu. 

Se aplecă spre băiat, coborându-şi glasul şi vorbindu-i 
repede, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit de urechi 
străine, chiar dacă erau doar ei doi acolo. Pe măsură ce 
asculta, ochii lui David se deschideau tot mai mult, băiatul 
mutându-şi privirea când spre podea, când spre Menora şi 
tremurând din toate încheieturile. După ce preotul 
termină, se îndreptă de mijloc şi făcu un pas înapoi. 

— Vezi, spuse el, cu un zâmbet abia schiţat în colţul 
buzelor sale palide, în tot răul e şi un bine. Până şi în 
întuneric va fi lumină. 

Băiatul nu scoase un cuvânt, şi pe chipul lui răvăşit se 
amestecau uimirea şi neîncrederea. Matthias întinse mâna 
şi-i mângâie părul. 

— A fost deja scos din oraş, dincolo de palisadat romană. 
Acum va trebui dus în afara acestui ţinut, căci ruina 
noastră se apropie neîndoielnic şi nu-l mai putem proteja 
aşa cum se cuvine. Totul e aranjat. Un singur lucru ne-a 
mai rămas, şi anume, să alegem un păzitor. Cineva care să- 
| transporte până în locul de taină, unde va aştepta 
vremuri mai bune. Asta-i misiunea ta, David, fiul lui Iuda. 
Numai dacă o primeşti. Ce zici, te încumeţi? 

Băiatul simţi cum, împotriva voinţei sale, privirea i se 
îndreaptă spre cea a preotului. Puteri nebănuite şi 
nevăzute îl atrăgeau fără să poată opune rezistenţa. Ochii 
bătrânului deveniră cenuşii, de culoarea norilor care 
plutesc pe un cer senin de vară, iradiind o strălucire 
ciudata, aproape hipnotică. Sufletul îi era greu, şi totuşi 


4 Element de fortificaţie, folosit în amenajările defensive mai vechi, 
alcătuit din pari groşi şi lungi bătuţi în pământ, legaţi între ei cu 
scânduri, frânghii şi având între spaţii împletituri de nuiele, mărăcini. 
(n.tr.) 


14 


avea senzaţia că zboară. 

— Ce trebuie să fac? întrebă el răguşit. 

Bărbatul îi cercetă cu atenţie trăsăturile, de parcă ar fi 
fost cuvintele dintr-o carte. Apoi, mulţumit de ceea ce 
citise, scoase de sub robă un mic sul de pergament şi i-l 
întinse băiatului. 

— El te va călăuzi, îl asigură Marele Preot. Respectă 
întocmai cele scrise şi totul va fi bine. 

Cuprinse faţa băiatului cu ambele mâini. 

— Tu eşti singura noastră speranţă acum, David, fiu al 
lui Iuda. Numai prin tine flacăra va arde în continuare. Nu 
dezvălui nimănui taina încredinţată. Păzeşte-o cu propria 
viaţă. Dă-o mai departe fiilor tăi, iar aceştia să o treacă 
mai departe fiilor lor, şi tot aşa până când va sosi clipa 
revelaţiei. 

David se uită la el întrebător. 

— Dar când, învățătorul meu? şopti el. Cum voi şti că a 
venit clipa? 

Preotul îi susţinu privirea câteva secunde, apoi se 
întoarse spre Menora şi, pătruns de vraja flăcărilor ce 
pâlpâiau jucăuşe, căzu într-un fel de transă tot mai 
profunda. Liniştea din jurul lor se adânci şi ea; pietrele 
preţioase ţesute în pieptar păreau să ardă dinăuntru. 

— Trei semne se vor arăta, spuse el încet, cu glas 
pierdut, ca şi când i-ar fi vorbit de la mare înălţime. 
Primul: cel mai tânăr dintre cei doisprezece va veni şi va 
ţine în mână un şoim; al doilea: un fiu al lui Ismael şi un fiu 
al lui Isaac vor sta împreună ca prieteni în Casa Domnului; 
al treilea: leul şi păstorul vor fi o singură fiinţă, iar gâtul ei 
va fi o lampă. Când toate aceste lucruri vor apărea 
înseamnă că s-a împlinit vremea. 

Deasupra lor, vălul care acoperea Sfânta Sfintelor păru 
că se umflă şi o adiere răcoroasă trecu peste chipul 
băiatului. În urechi îi răsunau voci ciudate şi pielea i se 
strânse; nările surprinseră un miros curios, bogat şi 
învechit, ca al Timpului, dacă Timpul ar fi avut miros. După 
numai un moment, din senin, de afară pătrunse un zgomot 
asurzitor şi strigătele îngrozite şi disperate ale sutelor de 


15 


oameni căzură peste ei ca lovitura unui topor. Preotul 
deschise ochii brusc. 

— Acesta-i sfârşitul, zise el. Repetă semnele după mine! 

Băiatul îl ascultă şi încercă să le redea întocmai, dar 
limba i se împletici. Bătrânul îl puse să o ia de la capăto 
dată şi încă o dată, până când David le învăţă pe de rost. 
Murmurul bătăliei se revărsa în sanctuar cu forţa 
potopului - urlete de durere, zăngănit de arme, ziduri 
prăbuşite. Matthias traversă în fugă sala, privi dincolo de 
uşă, apoi veni iute înapoi. 

— Au trecut de Poarta Nicanor! ţipă el. Nu te mai poţi 
întoarce. Haide, ajută-mă! 

Făcând un pas înainte, bătrânul apucă strâns piciorul 
Menorei şi începu să tragă de el, săltând-o de pe podea. 
Băiatul i se alătură şi reuşiră să mute obiectul un metru 
mai la stânga, scoțând la iveală o dală pătrată de marmură 
cu două locaşuri mici săpate în ea. Preotul o înlătură şi 
dedesubt se deschise o galerie întunecată cu o scară 
îngustă de piatră ce cobora în spirală spre inima 
întunericului. 

— Templul are multe galerii secrete, spuse el, apucându- 
l pe băiat de braţ, iar acesta e cel mai tainic dintre toate. 
Coboară treptele şi urmează calea tunelului. Nu te abate 
nici la stânga, nici la dreapta. Ieşirea e undeva în afara 
oraşului, la sud, departe de palisada romană. 

— Dar cum rămâne cu... 

— Nu mai avem timp! Pleacă! Tu eşti singura speranţă a 
poporului nostru acum. Te numesc Şomer” Ha-Or. 
Foloseşte numele acesta. Păstrează-l. Fii mândru de el. Dă- 
l mai departe. Dumnezeu va veghea asupra ta. Şi te va 
judeca. 

Se aplecă, îl sărută pe amândoi obrajii, după care, 
punându-i mâna pe cap, îl împinse în beznă. Aşeză dala de 
marmura deasupra găurii şi se agăţă de Menora cu putere, 
căznindu-se s-o târască la loc. Nici nu apucase bine s-o 
readucă în poziţia iniţială, că la capătul celălalt al sălii se 
şi auziră strigăte şi scrâşnetul metalului. Eleazar Aurarul 


5 Protectorul (n.tr.) 
16 


tocmai intra în sală, cu un ciot sângerându-i acolo unde 
odată fusese una din mâniile lui, în timp ce cu cealaltă 
învârtea nebuneşte un topor, secerând, unul câte unul, 
romanii care veneau să-l atace. Pentru o clipă izbuti să-i 
ţină pe loc. Imediat însă, cu un răget neomenesc, aceştia 
se năpustiră asupra lui. Copleşit, bărbatul se împiedică şi 
căzu pe podea. Soldaţii îi retezară şi cel de-al doilea braţ, 
lăsându-i trupul sa se zvârcolească în agonie. 

— Dumnezeule! urlă el. Dumnezeule! 

Marele Preot urmări întreaga scenă cu chipul împietrit, 
apoi se întoarse şi luă o mână de tămâie pe care o aruncă 
în cărbunii încinşi ai altarului auriu. Un nor parfumat se 
ridică în aer, făcând mici spirale. Îi auzea pe romani 
apropiindu-se. Cizmele lor îmbrăcate în fier zornăiau cu 
putere, în timp ce zângănitul armurilor răsuna 
pretutindeni în jur. 

— Domnul e acum vrăjmaşul nostru, şopti el, repetând 
cuvintele profetului leremia. El a distrus Israelul; el a 
distrus palatele lui şi a ruinat fortărețele sale. 

Romanii erau la un pas de el. Marele Preot închise ochii. 
Un hohot de râs îi răni urechile şi aşteptă supus şuieratul 
sabiei săltate deasupra capului său. Timpul părea să fi 
rămas pe loc; apoi sabia cobori, străpungându-i umerii. 
Bătrânul se clatină, după care se prăbuşi în genunchi. 

— În Babilon să se odihnească! icni el, înecându-se în 
sângele ce începu să-i şiroiască pe la colţurile gurii. În 
Babilon, în casa lui Abnerf. 

Lipsit de viaţa, trupul se izbi cu faţa de podea chiar 
lângă tija măreţei Menora. Soldaţii îl împinseră cu 
picioarele într-un colţ, înhăţară comorile templului şi le 
purtară pe umeri afară din sanctuar. 

— Vicerunt Romani! Victi ludaei! Vivat Titus! strigau ei 
fericiţi. Roma e victorioasă! Evreii au fost învinşi! Trăiască 
Titus! 


S Fiu al lui Ner, mare conducător de pe vremea regelui David (n.tr.) 
17 


SUDUL GERMANIEI 
DECEMBRIE 1944 


Itac Edelstein îşi strânse în jurul lui salopeta vărgată de 
lucru şi suflă în palmele învineţite din cauza frigului. 
Aplecându-se puţin în faţă, încercă să zărească ceva prin 
spatele camionului, dar pe sub prelata grea nu văzu decât 
asfaltul umed, nişte buşteni şi bara de protecţie a maşinii. 
Se întoarse şi-şi apropie ochii de o gaură făcută în prelată, 
surprinzând imaginile fugare ale unor coline acoperite de 
copaci îmbrăcaţi în omăt. Imediat patul unei arme îl lovi în 
gleznă. 

— Faţa la mine. Şi nu te mişca. 

Se îndreptă şi-şi aţinti privirea spre picioarele fără 
şosete, chinuite într-o pereche de bocanci scâlciaţi, care 
nu-l protejau deloc împotriva gerului muşcător al iernii. 
Lângă el, rabinul începuse să tuşească din nou şi trupul lui 
fragil tremura din toate încheieturile, de parcă l-ar fi 
zgâlţâit cineva cu putere. Iţac îi luă mâinile într-ale sale şi i 
le frecă, încercând să-i ofere puţină căldură. 

— Termină, se răsti gardianul. 

— Dare... 

— Eşti surd cumva? Am zis să termini. 

Ţeava puştii se îndreptă spre lţac. Bătrânul îşi retrase 
mâinile. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, tinere prieten. Noi, 
rabinii, suntem mult mai rezistenți decât crezi. 


Zâmbi uşor şi se cufundară amândoi în tăcere, uitându- 
se spre podea, tremurând şi lovindu-se unul de altul pe 
măsură ce camionul cotea când la stânga, când la dreapta. 

Erau şase cu toţii, cu excepţia celor doi gardieni: patru 
evrei, un homosexual şi un comunist. Fuseseră ridicaţi din 
lagăr şi urcați în camion cu noaptea-n cap, şi de atunci 
mergeau întruna, când spre sud, când spre est, după cum 
îşi închipuia lţac, deşi n-ar fi putut băga mâna-n foc. La 
început, drumul fusese drept şi umed. În ultima ora însă, 
camionul şerpuise şi urcase prin pășuni şi păduri acoperite 


18 


de zăpadă. În urma lor mai venea un camion, în a cărui 
cabină erau şoferul şi încă un bărbat. Din câte băgase de 
seamă lac, acesta nu căra prizonieri. 

Işi mângâie capul ras - nici acum, după patru ani, nu se 
obişnuise cu senzaţia de goliciune, - îşi strecură mâinile 
între picioare şi, aducându-şi umerii în faţă, se lăsă în voia 
gândurilor şi încercă să lupte împotriva frigului şi a foamei 
cu ajutorul amintirilor unor vremuri mai calde şi mai bune. 
Cinele în familie din casa lor de la Dresda; studiile Mişna 
la vechile ieşiva; bucuria în zilele de sărbătoare, mai ales 
de Hanuca, sărbătoarea luminilor şi totodată preferata lui. 
Şi, bineînţeles, Rivka, frumoasa Rivka, sora lui mai mică. 

— Iţi, şmiţi, iţi biţi! obişnuia ea să îngâne, jucându-se cu 
pe'ot-urile lui şi smucindu-i viguros franjurii micului tallit. 
Iti, viti, miţi, diţi! 

Cât de nostimă era cu ciuful de păr negru ca pana 
corbului şi cu ochii mari şi strălucitori! Cât de sălbatică şi 
de neastâmpărată! 

— Porcilor! strigase ea când îl târâseră pe tatăl ei afară 
în stradă şi îi tăiaseră şuviţele cârlionţate ce-i atârnau pe 
lângă obraji. Sunteţi nişte porci nemernici şi împuţiţi! 

Şi pentru asta îi ciuntiseră părul, o împinseseră lângă un 
zid, după care o împuşcaseră. 

Avea doar treisprezece ani şi era incredibil de frumoasă. 
Biata Rivka. 

Camionul trecu peste un hârtop şi se smuci violent, 
trezindu-l din reverie. Uitându-se în spate, văzu că tocmai 
traversau un sat mare. Îşi lungi gâtul cât putu şi zări prin 
despicătura prelatei chiar lângă marginea drumului o 
bornă pe care scria: „Berchtesgaden“. Numele îi suna 
familiar, deşi nu-şi dădea seama de ce. 

— Faţa la mine, mormăi soldatul. E ultimul avertisment. 

Mai merseră alte treizeci de minute, şoseaua devenind 
tot mai abruptă şi curbele tot mai strânse. În cele din 
urmă, camionul care venea după ei claxonă strident, iar ei 
traseră pe dreapta. 

— Afară! porunciră soldaţii, înghiontindu-i cu armele. 

Se dădură jos cu greutate, în timp ce scoteau aburi pe 


19 


gură din cauza frigului. Se aflau chiar în mijlocul unei 
păduri dese de pini. Maşina parcase în faţa unei vechi 
clădiri de piatră, fără ferestre şi cu un acoperiş scund. In 
jos, la distanţă mare, încă mai erau vizibile loturi de 
pășune verde, pe care erau risipite ici şi colo câteva 
căsuțe, mici ca nişte jucării şi din ale căror hornuri se 
ridicau rotocoale de fum alb. In sus, pantele bine 
împădurite dispăreau într-un nor de ceaţă ce se îngroşa tot 
mai tare acolo unde probabil începeau munţii. Peste tot 
domnea o tăcere desăvârșită şi un ger cumplit. Itac bătu 
din picioare ca să nu degere de-a binelea. 

Cel de-al doilea camion se opri şi el numaidecât. 
Aplecându-se peste fereastră, bărbatul de pe locul din 
dreapta, care purta o haină de piele cu guler înalt şi se 
vădea a fi cel responsabil pentru întreaga acţiune, spuse 
ceva unuia dintre gardieni, gesticulând în acelaşi timp. 

— La dreapta, urlă soldatul, veniţi aici. 

Fura împinşi până în spatele celui de-al doilea camion. 
Prelata era ridicata şi înăuntru se zărea o ladă imensă din 
lemn. 

— Daţi-o jos! Haide! Mişcaţi-vă! 

Itac şi comunistul, un bărbat pirpiriu între două vârste 
cu un triunghi roşu cusut pe unul din cracii pantalonilor - 
Itac purta şi el un astfel de triunghi, numai că de culoare 
galbenă, semnul evreilor - se cățărară în camion şi 
apucară de laturile lăzii. Era grea şi trebuiră să depună 
amândoi eforturi uriaşe doar ca s-o târască de-a lungul 
podelei metalice până lângă peretele rabatabil. Ceilalţi o 
prinseră bine şi, cu grijă, reuşiră s-o aşeze pe drumul 
îngheţat. 

— Nu, nu, nu! ţipă bărbatul în haină de piele, scoţându- 
şi capul pe fereastră. Pune-i s-o care. Acolo. 

Le arătă cu mâna un loc din apropierea clădirii ruinate, 
de unde pornea o cărare acoperită cu zăpadă proaspătă - 
cel mai probabil un drum forestier - şi care urca spre 
copacii de deasupra. 

— Şi vezi să n-o scape! 

Prizonierii se uitară unul la altul, împărtășindu-și în 


20 


tăcere frica şi epuizarea, apoi se aplecară şi, gemând, 
săltară din nou lada, câte unul la fiecare colţ şi doi la 
mijloc. 

— Nu-mi miroase a bine, murmură comunistul. Se 
împute treaba rău de tot. 

Porniră prin pădure cu picioarele afundate până la 
genunchi în stratul de omăt. Erau urmaţi îndeaproape de 
cei doi soldaţi şi de bărbatul în haină de piele. lţac nu 
îndrăzni să privească în jur de frică să nu-şi piardă 
echilibrul. În faţa lui, rabinul începu să tuşească violent. 

— Lasă-mă pe mine să duc greul, şopti lţac. Sunt 
puternic. E mai uşor pentru mine. 

— Eşti un mincinos, lţac, horcăi bătrânul. Şi încă unul 
prost. 

— Gura! strigă unul dintre gardieni. Fără pălăvrăgeală. 

Înaintară şi mai mult, sleiţi de atâta efort şi rebegiţi de 
frig. Cărarea, care iniţial mergea de-a lungul unei brazde 
de pământ, puţin înclinată, devenea acum tot mai abruptă, 
şerpuind printre copaci. Drumul avea tot mai multe 
hârtoape, iar zăpada era tot mai groasă. La un moment 
dat, homosexualul alunecă şi se împiedică. Lada se zgudui 
şi se lovi de un trunchi, iar unul dintre colţurile de sus se 
sparse şi aşchiile săriră în toate părţile. 

— Idiotule! urlă bărbatul în haină de piele. Ridicaţi-l! 

Gardienii se repeziră şi-l săltară pe bărbat în picioare, 
forțându-l să-şi pună din nou lada pe umeri. 

— Pantoful meu, imploră el, arătând spre gheata stângă 
care îi ieşise cumva din picior şi zăcea pe jumătate 
îngropată în zăpadă. 

Soldaţii izbucniră în râs şi dădură un şut ghetei cât colo, 
ordonându-le să pornească mai departe. 

— Dumnezeu să-l ajute, şopti rabinul. Dumnezeu să-l 
ajute pe bietul băiat. 

Continuară să urce şi mai sus, gâfâind şi gemând. 
Fiecare pas părea că le va stoarce şi ultimul strop de vlagă 
şi, când lac simţi că, dacă mai face un pas, o să se 
prăbuşească mort, poteca deveni brusc lină şi în faţa lor se 
deschise ceva ce părea a fi o carieră de piatră abandonată, 


21 


săpată adânc în peretele muntelui. În acelaşi moment norii 
se risipiră, dezvăluind un munte uriaş, iar undeva în 
dreapta lor, la depărtare, o căsuţă cocoţată pe marginea 
unei coaste. Imaginea ei dispăru după numai câteva 
secunde, ascunzându-se în faldurile vălului gros de ceaţă. 
Totul se întâmplă atât de repede, încât Itac se întrebă dacă 
nu cumva disperarea şi epuizarea îi jucaseră vreo festă. 

— Acolo! zbieră bărbatul în haină de piele. Inăuntru, în 
mină! 

In spatele carierei se ridica o stânca de piatră verticală, 
în centrul căreia se căsca un intrând, lat şi negru, ca o 
gură imensă. Porniră spre ea şi trecură pe lângă nişte 
mormane înzăpezite de pietriş, apoi pe lângă o macara 
stricată şi un cărucior răsturnat ce nu mai avea decât o 
roată ruginită. Păşeau cu grijă din cauza drumului 
denivelat. Când ajunseră la intrare, lţac observă cuvintele: 
„GLUCK AUF“ scrijelite în piatra de deasupra pragului de 
sus, iar dedesubt, în vopsea albă, cu litere cât degetul mic: 
„SW16“. g 

— Intraţi! Inăuntru! Duceţi-o acolo! 

Se  supuseră ordinului,  îndoindu-şi genunchii şi 
aplecându-se cât putură de tare ca să nu lovească lada de 
tavanul jos. Unul dintre gardieni aprinse o torţă ce lumină 
întunericul, scoțând la iveală o galerie care se întindea 
mult spre inima muntelui, sprijinită la intervale regulate de 
bârne din lemn. Şinele de fier acopereau podeaua din 
piatră; pereţii erau aspri şi neuniformi, tăiaţi direct în 
stânca brută şi dură. Din loc în loc, filoanele groase de 
cristal roz-portocaliu străpungeau piatra ca fulgerele 
strălucitoare ce traversează un cer întunecat. Pe jos 
zăceau împrăştiate o mulţime de unelte - o lampă cu gaz 
ruginită, un târnâcop, o găleată veche din tablă - ce creau 
o senzaţie stranie de abandon. 

Mai parcurseră vreo cincizeci de metri până când 
ajunseră într-un punct în care şinele se ramificau, una 
mergând drept înainte, alta şerpuind spre dreapta printr- 
un alt tunel perpendicular pe galeria principala şi unde, 
de-a lungul zidurilor, se zăreau stive de cutii şi lăzi. Chiar 


22 


la intrarea în pasajul lateral se găsea un cărucior în care 
aşezară lada pe care o căraseră. 

— Gata, se auzi o voce din spatele lor. Afară. Scoateţi-i 
afară! 

Se întoarseră şi porniră înapoi pe drumul pe care 
veniseră, răsuflând din greu, dar uşuraţi la gândul că, în 
cele din urmă, chinurile lor păreau că luaseră sfârşit. Unul 
dintre ceilalţi evrei îl sprijinea pe homosexualul, al cărui 
picior se înnegrise deja. Auziră nişte murmure în urma lor, 
apoi gardienii ieşiră şi ei afară. Bărbatul în haină de piele 
rămăsese în interiorul minei. 

— Acolo, spuse unul dintre soldaţi când aerul rece şi 
curat îl izbi cu putere. Acolo, lângă mormanul ăla de 
pietriş. 

Făcură întocmai şi, când ajunseră la locul cu pricina, se 
răsuciră. Puştile nemților erau îndreptate spre pieptul lor. 

— Oy vey, şopti lţac, realizând dintr-odată ce avea să 
urmeze. Oh, Doamne. 

Soldaţii izbucniră în râs şi liniştea iernii se cutremură 
sub rafala violentă de gloanţe. 


23 


Partea întâi 


PREZENIUL 


24 


VALEA REGILOR, LUXOR, EGIPT 


— Nu plecăm acasă mai repede, tati? începe Alim al- 
Simsim la televizor. 

Inspectorul Yusuf Ezz el-Din Khalifa îşi stinse ţigara şi 
oftă, privind în jos spre fiul său, Ali, care stătea cuminte 
lângă el, scobindu-se în nas. Zvelt, cu o figură prelungă şi 
pomeţi înalţi, cu părul bogat frumos pieptănat şi cu ochi 
strălucitori, bărbatul emana un aer gânditor, dar totodată 
şugubăţ. Khalifa, de altfel, era un bărbat serios căruia îi 
plăcea să râdă. 

— N-ai ocazia în fiecare zi sa faci un tur privat al celui 
mai mare şantier arheologic din Egipt, Ali, zise el cu 
reproş. 

— Dar am mai fost aici cu şcoala, mormăi fiul său. De 
două ori. Doamna Wadood ne-a arătat totul. 

— Pun pariu ca nu te-a dus la mormântul lui Ramses al 
II-lea, pe care l-am văzut azi, spuse Khalifa. Şi nici la Yuya 
şi la Tjuyu. 

— Oricum nu era nimic acolo, se plânse Ali. Doar nişte 
lilieci şi o grămadă de bandaje vechi. 

— Da, dar am avut noroc că ne-au dat voie să intrăm, 
insistă tatăl lui. Din 1905, când a fost descoperit, n-a mai 
fost deschis pentru public. Şi să ştii că bandajele alea vechi 
erau chiar feşele originale în care a fost înfăşurata mumia, 
exact aşa cum le-au lăsat pe vremuri jefuitorii de 
morminte, după ce le-au smuls de pe trupuri. 

Băiatul îşi ridică privirea, cu degetul înfipt în continuare 
într-o nară, devenind brusc oarecum interesat. 

— Dar de ce au făcut asta? 

— Păi, începu Khalifa să-i explice, când preoţii înveleau 
mumiile, puneau printre bucăţile de ţesături bijuterii şi 
amulete preţioase, iar jefuitorii încercau să dea de ele. 

Chipul băiatului se lumină. 

— Şi le scoteau şi ochii? 


25 


— Nu, din câte ştiu eu nu, răspunse Khalifa zâmbind. 
Deşi, uneori, mai smulgeau câte un deget sau câte o mână. 
Şi exact asta am să-ţi fac şi eu dacă nu termini odată cu 
scobitul în nas! 

Il apucă pe băiat de încheietură, apoi îi prinse degetele 
ca şi cum ar fi vrut să i le rupă. Ali se zvârcoli şi se luptă 
din răsputeri să scape, hohotind cât îl ţinea gura. 

— Sunt mai puternic decât tine, tati! strigă el. 

— Ai vrea tu, spuse Khalifa înșfăcându-l de talie şi 
întorcându-l cu capul în jos. Nu prea cred că poţi să te pui 
cu mine. 

Se aflau în inima Văii Regilor, aproape de intrarea în 
mormântul lui Ramses al VI-lea. Era după-amiază târziu şi 
mulțimile de turişti care asaltaseră valea în cea mai mare 
parte din zi se mai împrăștiaseră, lăsând locul învăluit într- 
o nefirească senzaţie de pustietate. La mică distanţă, un 
grup de muncitori curăța urmele de pietriş dintr-un şanţ 
excavat, fredonând o melodie în timp ce strângeau bucăţile 
de calcar spart în nişte bene de cauciuc; mai jos, în vale, 
mai mulţi aşteptau înşiraţi să intre în mormântul lui 
Ramses al IX-lea. In rest, nu mai era nimeni, cu excepţia 
câtorva poliţişti, a lui Ahmed gunoierul şi, undeva sus, 
ghemuiţi la umbră, a ciudatului vânzător de cărţi poştale şi 
a negustorului de răcoritoare, care supravegheau cu ochi 
de vultur zona în speranţa apariţiei unor cumpărători 
întârziaţi. 

— Uite ce zic eu, spuse Khalifa, aşezându-şi băiatul pe 
pământ şi ciufulindu-i părul. Mai aruncăm o privire în 
mormântul lui Amenhotep al II-lea şi-apoi mergem, da? Ar 
fi nepoliticos din partea noastră să plecăm acum după ce 
Said s-a străduit atâta să găsească cheia. 

Chiar când  rostea aceste cuvinte, din biroul 
inspectorului, situat la cincizeci de metri depărtare, se auzi 
un strigăt şi o silueta înaltă şi greoaie porni cu paşi mari 
spre ei. 

— Am dat de ea! adăugă bărbatul în gura mare, 
fluturând o cheie. Cineva o agăţase în alt cârlig. 

Said  ibn-Bassat, căruia toată lumea îi spunea 


26 


Roşcovanul, datorită părului său de culoarea aramei, era 
un vechi prieten de-al lui Khalifa. Se cunoscuseră cu mulţi 
ani în urmă, la Universitatea din Cairo, unde urmaseră 
împreună cursurile de istorie antică. Problemele financiare 
îl obligaseră pe Khalifa să-şi abandoneze studiile şi să se 
angajeze la poliţie. Said, pe de altă parte, terminase 
facultatea cu brio şi se alăturase Departamentului de 
antichităţi, unde avansase până la funcţia de director 
adjunct al complexului din Valea Regilor. Khalifa nu 
recunoscuse niciodată că aceasta era viaţa pe care şi-ar fi 
dorit-o dacă împrejurările nu l-ar fi împins în altă direcţie. 
lubea trecutul antic şi ar fi făcut orice ca să-şi poată 
dedica timpul lucrului printre ruinele vechi. Insă nu-i purta 
pică prietenului său. Roşcovanul nu avea o familie ca a lui 
şi la care el nu ar fi renunţat nici pentru toate 
monumentele din Egipt. 

Porniră toţi trei prin vale, trecând pe lângă mormintele 
lui Ramses al Ill-lea şi Horemheb, înainte de a coti la 
dreapta, pe aleea ce ducea la mormântul lui Amenhotep al 
II-lea, aflat la capătul unor trepte şi străjuit de o poarta 
grea din fier. Roşcovanul începu să umble la încuietoare. 

— Cât o să mai rămână închis? întreba Khalifa. 

— Aproximativ o luna. Procesul de restaurare e aproape 
finalizat. 

Ali se strecură printre cei doi bărbaţi şi, ridicându-se pe 
vârfuri, scrută întunericul de dincolo de grilaj. 

— O să găsim o comoară? 

— Tare mi-e teamă că nu, spuse Roşcovanul, dându-l la o 
parte pe băiat din calea lui şi împingând poarta. Toate 
obiectele preţioase au fost furate în vremuri străvechi. 

Răsuci un întrerupător şi becurile se aprinseră, scăldând 
în lumină un coridor tăiat în stâncă, ce cobora destul de 
abrupt. Pereţii şi tavanul încă mai păstrau urmele albe 
lăsate de dălţile antice. Ali fu primul care înaintă. 

— Ştiţi ce aş fi făcut dacă aş fi fost regele Egiptului? le 
strigă el peste umăr, vocea lui răsunând puternic în 
ungherele strâmte ale mormântului. Aş fi construit o 
cameră secretă în care să-mi ascund comorile şi încă una 


27 


în care să aşez câteva obiecte doar ca să-i păcălesc pe hoţi. 
La fel ca tipul ăla despre care mi-ai povestit tu, tati. 
Inkyman cel Groaznic. 

— Hor-ankh-amun, îl corecta Khalifa zâmbind. 

— Da. Apoi aş fi aranjat şi nişte capcane în care să pice 
hoţii dacă intrau cumva acolo. Şi după aia i-aş fi aruncat în 
închisoare. 

— Păi, înseamnă că ar fi fost nişte norocoşi, zise 
Roşcovanul râzând. Pedeapsa obişnuită pentru jefuitorii de 
morminte în Egiptul antic era tăierea nasului şi trimiterea 
în minele de sare din Libia. Asta sau tragerea în ţeapă. 

Îi făcu şmechereşte cu ochiul lui Khalifa şi, chicotind, cei 
doi prieteni se luară după Ali. Nu parcurseseră decât 
câţiva metri, când sunetul unor paşi grăbiţi se auzi în 
spatele lor. Un bărbat în djellaba apăru în uşa 
mormântului, respirând din greu. Silueta lui se profila 
perfect pe bucata de cer albastru. 

— E un anume inspector Khalifa pe aici? strigă el, 
gâfâind. 

Detectivul îi aruncă o privire lui Said, apoi făcu un pas 
spre ieşire. 

— Eu sunt. 

— Trebuie să veniţi repede, în partea cealaltă. Au găsit... 

Bărbatul se opri, străduindu-se să-şi recapete răsuflarea. 

— Ce? spuse Khalifa. Ce au găsit? 

Bărbatul se uită la el cu ochii mari. 

— Un cadavru! 

Din capătul opus al tunelului vocea lui Ali pluti până în 
dreptul lor: 

— Ce mişto! Pot să vin şi eu, tati? 

Trupul fusese descoperit la Malqata, un şantier 
arheologic plasat la sud de masivul Teban, fostul palat al 
faraonului Amenhotep al III-lea, din care nu mai rămăsese 
în prezent decât o adunătură de ruine dezolante acoperite 
de nisip şi care nu mai era vizitat decât de cei mai 
pasionaţi egiptologi. O maşină de poliţie prăfuită, marca 
Daewoo, îl aştepta pe Khalifa în faţa biroului principal al 
şantierului. Inspectorul îşi lăsă fiul în grija Roşcovanului, 


28 


care îi promise ca îl va duce acasă în siguranţă, apoi se 
urcă pe locul de lângă şofer, şi maşina demară în trombă, 
acoperind strigatele de protest ale lui Ali. 

— Nu vreau să merg acasă, tati! Vreau să vad şi eu 
cadavrul! 

După douăzeci de minute, ajunseră în locul cu pricina. 
Şoferul maşinii de poliţie, un tânăr ursuz cu obraji 
pistruiaţi şi dinţi stricati, ţinuse apăsată până la maximum 
pedala accelerației pe tot parcursul drumului, şerpuind 
mai întâi printre dealurile câmpiei Nilului, apoi cotind la 
stânga de-a lungul masivului muntos. Khalifa privea pe 
fereastră câmpurile de trestie de zahăr şi molochia, 
fumând o ţigară Cleopatra şi ascultând într-o doară 
buletinul de ştiri la radioul paradit al maşinii. Crainicul 
bălmăjea ceva despre confruntările din ce în ce mai 


violente dintre israelieni şi palestinieni - un atentat 
sinucigaş cu bombă, noi represalii ale israelienilor, moarte 
şi mister. 


— O să fie război, spuse şoferul. 

— Războiul a început deja, oftă Khalifa, trăgând un ultim 
fum şi aruncând chiştocul pe geam. De cincizeci de ani. 

Tânărul de la volan se întinse după pachetul de guma de 
mestecat de pe bord, scoase două pernuţe pe care şi le 
aruncă în gură, apoi începu sa le mestece cu putere. 

— Credeţi c-o să fie pace vreodată? 

— După cum evoluează lucrurile în prezent, slabe 
speranţe. Ai grijă la căruţa aia. 

Şoferul viră brusc pentru a ocoli o căruţă trasa de un 
măgar şi încărcată până la refuz cu trestie de zahăr, apoi 
trase din nou de volan spre dreapta fix în faţa ei, evitând la 
mustaţa o coliziune frontală cu un autocar plin de turişti. 

— Allah să mă aibă în pază, murmură detectivul, 
apucându-se de bord. Ai mila de mine, Allah. 

Trecură pe lângă Deir el-Bahri, apoi de Ramesseum şi de 
ruinele  împrăştiate ale templului mortuar al lui 
Merenptah, pentru ca în cele din urmă să atingă punctul în 
care şoseaua se bifurca - spre est ce ducea la Nil, iar la 
vest, către satul lucrătorilor antici de la Deir el-Medina şi 


29 


Valea Reginelor. Dar ei continuară să ruleze drept înainte, 
părăsind asfaltul lin şi intrând pe o potecă plină de 
hârtoape. Lăsară în spate marele templu de la Medinet 
Habu şi se cufundară printre dunele unduitoare de pietriş 
din deşert, acoperite cu gunoaie şi pâlcuri dese de cactuşi. 
Mai merseră aşa cam un kilometru, cu maşina hurducăind 
din toate încheieturile, întâlnind pe alocuri rămăşiţele 
tocite de vreme ale zidurilor antice de cărămidă, maronii şi 
făra formă, asemenea ciocolatei topite. Într-un târziu, în 
faţa lor se iviră patru maşini de poliţie şi o ambulanţă, 
parcate lângă un stâlp de telefonie ruginit, iar dincolo de 
ele, puţin izolată, se zărea şi o a cincea maşină, un 
Mercedes albastru prăfuit. Se opriră, şi Khalifa cobori. 

— Nu pot să pricep şi pace de ce naiba nu vă cumpăraţi 
un mobil, mormăi Mohammed Sariya, subalternul lui 
Khalifa, care se desprinse de grupul paramedicilor şi se 
grăbi să-i întâmpine. Ne-a luat o oră până v-am găsit. 

— Timp în care am avut deosebita plăcere să vizitez 
două dintre cele mai interesante morminte din Wadi Biban 
el-Muluk, răspunse Khalifa. Ce motiv mai bun vrei ca să 
nu-mi cumpăr un astfel de aparat? Ca să nu mai spunem că 
telefoanele mobile te îmbolnăvesc de cancer. Işi scoase 
pachetul de ţigări şi aprinse una. Ia zi, ce avem aici? 

Saryia clătină exasperat din cap. 

— Un cadavru, rosti el agitat. Bărbat. Caucazian. Jansen 
îl chema. Piet Jansen. 

Scotoci în buzunarul de la sacou şi îi înmână colegului 
său o punguţă de plastic în care se găsea un portofel ros 
din piele. 

— Era egiptean de-al nostru, adăugă el, deşi n-ai zice 
după nume. Avea un hotel în Gezira. Menna-Ra. 

— Cel de lângă lac? Da, îl ştiu. 

Khalifa luă portofelul din pungă şi îi cercetă conţinutul, 
oprindu-se mai întâi asupra cărţii de identitate. 

— Născut în 1925. Eşti sigur că n-a murit pur şi simplu 
de bătrâneţe? 

— Nu şi dacă iei în consideraţie starea cadavrului, spuse 
Sariya. 


30 


Detectivul mai scoase şi o carte de credit emisă de 
Banca MISR şi un teanc de bancnote de douăzeci de lire 
egiptene. Într-un buzunar lateral găsi o legitimaţie de 
membru al Societăţii Horticole Egiptene, şi sub ea - 
fotografia alb-negru mototolită a unui câine alsacian uriaş 
cu aspect fioros. Pe spatele ei scria cu o cerneală 
decolorată de vreme: „Arminius, 1930“. O privi fix câteva 
momente, trăind o senzaţie de familiaritate, dar pentru că 
nu reuşi să descopere şi motivul unui astfel de sentiment, 
băgă portofelul la loc în pungă şi i-o dădu subalternului 
său. 

— Aţi anunţat familia? 

— Nu are nicio rudă în viaţă, spuse Sariya. Am contactat 
hotelul. 

— Şi Mercedes-ul? E al lui? 

Bărbatul încuviinţă din cap. 

— l-am găsit cheile în buzunar. 

Îi arată o altă pungă de plastic în care se vedea un set 
de chei. 

— Am căutat şi în el. Nimic neobişnuit. j 

Porniră spre Mercedes şi se uitară pe geam. Înăuntru - 
tapițerie din piele crăpată, bord din lemn de nuc lăcuit, un 
brăduleţ parfumat atârnat de oglinda retrovizoare - nu era 
nimic altceva cu excepţia unui exemplar din al/-Ahram 
vechi de două zile, aşezat pe locul din dreapta şoferului şi 
a unei camere video Nikon ce părea extrem de scumpă, pe 
podeaua din spate. 

— Cine l-a găsit? întreba Khalifa. 

— O franţuzoaică. Făcea fotografii printre ruine şi a dat 
peste cadavru absolut întâmplător. 

Sariya îşi desfăcu agenda şi căută ceva în ea. 

— Claudia Champollion, citi el, chinuindu-se să pronunţe 
corect vocalele cuvântului. Douăzeci şi nouă de ani. 
Arheolog. Locuieşte acolo. 

Arătă spre un pâlc de copaci, înconjurat de un zid înalt 
de cărămida. Este locuinţa Misiunii Arheologice Franceze 
din Teba. 

— Să înţeleg că nu are nimic de-a face cu acel 


31 


Champollion, nu? întrebă Khalifa. 

— Poftim? 

— Jean François Champollion. 

Saryia îi aruncă o privire încurcată. 

— Bărbatul care a descifrat hieroglifele, ofta Khalifa 
exasperat. Doamne Dumnezeule, Mohammed, tu chiar nu 
ştii nimic despre istoria ţării noastre? 

Subalternul lui ridică din umeri. 

— Fata arăta bine. Asta ştiu cu siguranţă. Are nişte... 
mari... înţelegeţi, nu? 

Gesticulă larg din mâini. 

— Şi fermi. 

Khalifa clătină din cap şi trase adânc din ţigară. 

— Dacă munca de poliţist ar însemna să faci ochi dulci 
femeilor, Mohammed, atunci ai fi comisar-şef. I-ai luat o 
declaraţie? 

Sariya îşi ridică agenda ca să-i arate că da. 

— Şi? 

— Nimic. N-a văzut nimic, n-a auzit nimic. A găsit 
cadavrul, s-a întors în tabără şi a sunat la 122. 

Khalifa îşi termina Cleopatra şi strivi chiştocul cu tocul 
pătrat al pantofului. 

— Presupun că ar trebui să aruncam şi noi o privire, nu? 
L-ai anunţat pe Anwar? 

— Mai are nişte acte de completat şi vine şi el încoa'. 
Mi-a zis să ne asiguram că trupul n-o să plece la plimbare. 

Detectivul se strâmbă, obişnuit cu glumele de prost gust 
ale lui Anwar, medicul legist. Traversară amândoi 
şantierul, zdrobind sub picioare cioburile de vase din lut 
care erau răspândite prin deşert ca nişte biscuiţi de 
diverse forme şi mărimi. În dreapta lor, un grup de copii 
stăteau în vârful unei movile de pietriş; unul dintre ei ţinea 
o minge de fotbal în mână şi îi urmarea cu atenţie pe 
poliţiştii care mişunau de colo-colo după indicii; în zare, 
soarele apunea încet în spatele domurilor în formă de ou 
ale mânăstirii Deir el-Muharab. Galbenul palid al razelor 
căpăta nuanţe tot mai portocalii. Pe alocuri, ziduri 
cocoşate de cărămidă se iţeau din nisip, roase de timp şi 


32 


de vânt, ca nişte creaturi primordiale, năpustindu-se din 
adâncurile pământului. Aproape nimic nu sugera că 
treceau printr-un loc unde altădată existaseră probabil 
cele mai minunate clădiri din Egiptul antic. 

— Greu de crezut că aici a fost cândva un palat, aşa-i? 
oftă Khalifa, culegând de pe jos o bucată spartă de vas 
care mai purta încă urme de vopsea albastră. În timpul 
domniei lui, Amenhotep al III-lea stăpânea jumătate din 
lumea cunoscuta. lar acum... 

Intoarse ciobul între degete, frecându-i uşor pigmentul 
cu degetul mare. Sariya nu comentă, ci făcu doar un gest 
brusc cu mâna, indicându-i că trebuie s-o ia la dreapta. 

— Acolo, spuse el, dincolo de zidul ăla. 

Străbătură o fâşie de caldarâm din cărămizi, crăpat şi 
spart, după care trecură prin ceea ce fusese odată o poarta 
solidă, din care nu mai rămăseseră decât două povârnişuri 
de pietriş cu o treaptă din calcar tocit plasată între ele. Pe 
partea cealaltă un poliţist se ghemuise la umbră lângă un 
perete. La câţiva metri depărtare se contura forma unui 
trup învelit cu o prelată grea. Sariya se apropie, apucă un 
colţ al cearşafului gros şi îl trase într-o parte. 

— Allah-u akbar! exclamă Khalifa. Doamne Dumnezeule! 

În faţa lui zăcea un bărbat foarte bătrân, slab şi uscat, a 
cărui piele ridată era plină de pete. Căzuse pe burtă, cu o 
mână sub el şi cu cealaltă întinsa în lateral. Purta un 
costum kaki de safari şi capul său chel pe care se vedeau 
doar câteva şuviţe de păr blond-deschis era tras înapoi şi 
uşor răsucit, ca al unui înotător ce inspiră o gură de aer 
înainte de a plonja din nou în apă - o poziţie neobişnuită 
cauzată de un cârlig ruginit din fier ce îi ieşea prin orbita 
ochiului stâng. Obrajii, buzele şi bărbia erau înroşite de o 
crustă groasă de sânge uscat; chiar deasupra urechii 
drepte o gaură îngustă se adâncea hidos în pielea capului. 

Khalifa nu se clinti, studiind atent cadavrul. Observă 
mâinile şi hainele prăfuite, apoi o despicătură mică în zona 
genunchilor şi felul în care rana de la cap se înecase în 
nisip şi murdărie. Se lăsă pe vine şi pipai cu grijă capătul 
cârligului de fier, acolo unde ieşea din nisip. Era bine înfipt 


33 


în pământ. 

— O fi de la vreun cort? întrebă nesigur Sariya. 

Khalifa scutură din cap. 

— Cred că e o bucată din grilajul de supraveghere. 
Rămas de la cine ştie ce lucrare de excavaţie. După aspect, 
e vechi de ani buni. 

Se îndreptă de spate, înlăturând cu mâna muştele care 
se năpustiseră deja bâzâind în jurul cadavrului, după care 
merse câţiva metri până într-un loc unde nisipul părea 
răscolit. Sesiză cel puţin trei perechi de urme de paşi, care 
puteau aparţine foarte bine poliţiştilor care cercetau zona. 
Sau nu. Se ghemui din nou, îşi scoase batista din buzunar 
şi ridică o bucată ascuţită de silex pătată cu stropi de 
sânge. 

— Se pare că l-a lovit cineva în cap, spuse Sariya. Apoi a 
căzut pe burta şi s-a înfipt în cârligul ala. Sau a fost 
împins. 

Khalifa se uită la piatra din mâna sa, analizând stropii 
negri de sânge uscat. 

— Ciudat e că atacatorul a lăsat un portofel plin de bani 
în buzunarul victimei, zise el. Ca să nu mai vorbim de 
cheile de la maşină. 

— Poate că s-a speriat, sugeră Sariya. Sau poate că nu 
jaful a fost motivul. 

Inainte ca detectivul să-şi exprime punctul de vedere, 
dinspre câmpul de ruine se auzi un strigăt. La două sute de 
metri depărtare, un poliţist stătea în vârful unei movile de 
nisip, gesticulând cu însufleţire. 

— Cred că a descoperit ceva, îşi dădu cu părerea Sariya. 

Khalifa aşeză piatra acolo unde o găsise şi porniră 
amândoi spre bărbatul în uniformă. Când ajunseră în 
dreptul lui, acesta coborâse de pe movilă şi se mutase 
lângă un zid dărâmat, pe a cărui bază decorată cu un şir 
de ornamente din ipsos crăpate încă mai era vizibilă o 
ghirlandă pictată cu flori de lotus albastre. În centrul ei se 
zărea o gaură de unde fusese smulsă o bucată de zidărie. 
Jos, pe pământ, se aflau un rucsac din pânză groasă, un 
ciocan şi o daltă şi un baston negru cu măciulie din argint. 


34 


Sariya se aşeză pe vine şi desfăcu rucsacul. 

— la te uită, ia te uită, rosti el, scoțând o cărămidă 
pictata. Cineva s-a ţinut de prostioare. 

Îi întinse cărămida lui Khalifa. Detectivul însă nu se uită 
la el, ci se aplecă şi ridică bastonul. În jurul măciuliei lui 
era gravat un model de rozete în miniatură presărate cu 
simboluri ankh. 

— Domnule? 

Khalifa nu răspunse. 

— Domnule? repeta Sariya mai tare. 

— Scuze, Mohammed. 

Detectivul puse deoparte bastonul şi se întoarse spre 
subalternul său. 

— Ce-ai acolo? 

Sariya îi dădu cărămida, şi Khalifa îi studie 
decoraţiunile. Din când în când mai privea în jos spre 
baston, încruntat, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească 
totuşi ceva. 

— Ce? întreba Sariya. 

— Oh, nimic. Nimic. Doar o coincidenţă bizară. 

Scutură din cap, alungându-şi neliniştea, şi zâmbi. 
Totuşi, îngrijorarea din ochii lui nu dispăru. 

Mult în dreapta lor un corb uriaş se opri pe un zid şi îi 
aţinti cu privirea, fluturându-şi aripile şi croncănind cu 
putere. 


TEL AVIV, ISRAEL 


După ce se schimbă în uniforma de poliţist, bărbatul 
porni alene prin Parcul Independenţei, îndreptându-se 
spre clădirea de beton a hotelului Hilton. Pretutindeni 
familiile şi tinerele cupluri se plimbau respirând cu nesaţ 
aerul răcoros al serii, palavragind şi râzând, dar el nu-i 
băga în seamă, nescăpând din ochi construcția 
rectangulară din faţa lui. Fruntea îi strălucea de sudoare şi 
buzele îi fremătau în timp ce murmura câteva rugăciuni. 

Ajunse la intrarea hotelului şi trecu prin holul cel mare. 


35 


Doi gardieni îi aruncară o privire pătrunzătoare, însă după 
ce-i văzură uniforma îşi întoarseră capetele. Ridică o mână 
tremurândă şi-şi şterse transpiraţia ce i se adunase 
deasupra sprâncenelor, apoi cu o prelungire a aceleiaşi 
mişcări, o vâri sub jachetă şi trase de primul şnur, pentru a 
arma explozibilul. Teroare, ură, greață, entuziasm - toate 
aceste sentimente îl copleşiră brusc. Peste ele, învăluindu- 
le ca într-un cocon, stăruia o senzaţie de euforie şi extaz, o 
strălucire orbitoare ce clipea la marginea conştiinţei ca o 
flacără albă. Răzbunarea, gloria, paradisul şi eternitatea 
din braţele minunatelor hurii. 

„Mulţumesc că m-ai ales pe mine, Allah. Mulţumesc ca 
mi-ai dat voie să fiu braţul dreptăţii tale.“ 

Traversă foaierul şi trecu printr-un set de uşi duble într- 
o încăpere puternic luminată unde se desfăşura petrecerea 
de nuntă. Muzica şi râsetele îl izbiră din plin; o fetiţă se 
apropie în goană de el şi-l întrebă dacă vrea să danseze. O 
împinse cât colo şi-şi făcu loc printre oaspeţi. Lumea din 
jurul lui părea să se topească şi să se evapore ca un abur 
colorat. Cineva îl întrebă ce caută acolo, dacă apăruse vreo 
problemă, dar el îşi văzu de drum, murmurând printre 
buze, gândindu-se la bătrânul său bunic, la vărul său ucis 
de un glonţ israelian, deşi era doar un copil, dar cel mai 
mult la propria viaţă, goală, fără speranţă, înecată în 
ruşine şi în mânie neputincioasă. Atunci ajunse chiar lângă 
mire şi mireasă. Cu un urlet în care se amestecau furia şi 
bucuria, se aplecă puţin şi trase cel de-al doilea şnur, 
dezlănţuind un vârtej de căldură, lumină şi schije metalice, 
care îi transformă pe proaspeţii însurăţei şi pe toţi ceilalţi 
aflaţi pe o raza de trei metri într-o mare de vapori sângerii. 

Exact în aceeaşi clipă se primiră trei faxuri succesive, 
unul la biroul din Ierusalim al Congresului Internaţional 
Evreiesc, unul la biroul de ştiri al ziarului Ha'aretz şi un 
altul la poliţia din Tel Aviv. Toate fuseseră trimise prin 
intermediul unei reţele de telefonie mobilă, făcând 
imposibilă depistarea numărului original, şi toate 
transmiteau un mesaj similar: bomba era revendicată de 
al-Mulatham şi de Frăția Palestiniană; atacul reprezenta 


36 


un răspuns la ocupaţia sionistă în ţinutul palestinian; atâta 
vreme cât această situaţie continua, toţi israelienii, 
indiferent de vârstă sau sex, vor fi consideraţi responsabili 
pentru atrocitățile suferite de poporul palestinian. 


LUXOR 


Rămaseră la Malgata aproape până la ora şapte seara, şi 
Anwar, medicul legist, tot nu sosise. Ca să nu mai piardă 
vremea în zadar, Khalifa aranjă ca un grup de soldaţi să 
supravegheze locul şi, însoţit de Sariya, plecă să verifice şi 
camera de hotel a defunctului. 

— Din câte îl ştiu eu pe Anwar, ne putem întoarce aici 
după miezul nopţii, mormăi el. În timpul ăsta mai bine 
facem ceva folositor. 

Menna-Ra ocupa o poziţie privilegiată chiar în inima 
satului Gezira, o aşezare mare şi aglomerată, plină de 
magazine şi case dărăpănate, situată pe malul de vest al 
fluviului Nil, în faţa templului Luxor. Menna-Ra era o 
clădire văruită cu două etaje la care aveai acces pe un 
drumeag îngust şi murdar. De-o parte şi de alta era 
sufocată de case din chirpici înghesuite, ce păreau nişte 
ciuperci parazite crescute haotic din corpul ei. Khalifa şi 
Sariya ajunseră mult după lăsarea serii şi fură întâmpinați 
de o englezoaică zveltă între două vârste, care, într-o 
arabă fluentă, însă marcată de un accent puternic, se 
prezentă ca fiind Carla Shaw, managerul hotelului. 
Comandă ceai pentru ei, apoi îi conduse pe o terasă cu 
pietriş în spatele clădirii, unde se aşezară pe nişte scaune 
din răchită la umbra unui hibiscus înflorit care mirosea 
ameţitor. În faţa lor se întindea un lac micuţ, cu ape 
întunecate şi plin de smârcuri. Suprafaţa lui se încreţea 
sub jocul bancurilor de bibani de Nil, iar ţărmul cu 
palmieri gemea sub stivele de sticle goale de apă Baraka. 
Pe malul celalalt se zărea printre copaci o reclamă la 
Zborurile cu Balonul Hod-Hod Suliman, pictată direct pe 
zidul unei case. Aerul răsuna de lătratul câinilor, de 


37 


claxoanele taxiurilor şi, undeva, în depărtare, de zumzăitul 
ritmic al unei pompe de irigaţii. 

— Nu a fost chiar un şoc pentru noi, spuse femeia 
îmbrăcată în blugi, punând picior peste picior şi 
aprinzându-şi o ţigară Merit. Nu se simţea bine deloc. Mai 
mult ca sigur că avea cancer, deşi nu discuta niciodată 
despre asta. 

Khalifa îşi aprinse şi el o ţigară şi îi aruncă o privire lui 
Sariya. 

— O să aflăm mai multe după ce i se va face autopsia, 
zise el, dar există şanse mari ca domnul Jansen să fi fost... 
Se opri şi trase din ţigară, gândindu-se cum să se exprime 
mai bine. Sunt anumite inadvertenţe în ceea ce priveşte 
moartea lui, rosti el în cele din urmă. 

Femeia îl privi din ce în ce mai nedumerită. Ochii 
conturaţi cu dermatograf negru accentuau şi mai tare 
expresia de surpriză de pe chipul ei. 

— Cum adică inadvertenţe? Vreţi să spuneţi că a fost... 

— Nu mă pronunt încă, o întrerupse Khalifa blând. 
Cadavrul trebuie examinat cum se cuvine. În orice caz, 
sunt câteva aspecte neobişnuite legate de moartea 
domnului Jansen, şi trebuie să punem o serie de întrebări. 
Chestii de rutină. 

Femeia trase adânc din ţigară, îşi duse mâna cealaltă la 
urechea stângă şi începu sa se joace cu cercelul în formă 
de semilună. Părul ei avea o culoare nefirească, neagră- 
albăstruie, de parcă ar fi fost vopsit. Una peste alta, era o 
femeie atrăgătoare. 

— Întrebaţi-mă atunci, spuse ea. Deşi, sinceră să fiu, nu 
ştiu dacă vă pot fi de folos. Piet era un singuratic prin 
excelenţă. 

Khalifa clătină din cap spre Sariya, care îşi scoase 
agenda şi pixul. 

— De cât timp lucraţi pentru domnul Jansen? întrebă el. 

— De aproape trei ani. 

Işi înclină uşor capul, jucându-se în continuare cu 
cercelul. 

— Povestea e destul de lungă, dar, pe scurt, am venit 


38 


aici în concediu, m-am împrietenit cu nişte localnici, iar ei 
mi-au zis că Piet căuta pe cineva să conducă hotelul - 
îmbătrânise prea tare ca să se ocupe de toate treburile şi 
atunci m-am gândit că de ce nu!? Tocmai divorţasem, aşa 
că... În fine, nu mă aştepta nimic în Anglia. 

— Nu avea niciun fel de rude apropiate? 

— Nu, din câte ştiu eu, nu. 

— N-a fost niciodată căsătorit? 

Femeia trase din nou din ţigară. 

— Părerea mea e că Piet nu prea era interesat de femei 
în mod special. 

Khalifa şi Sariya făcură un schimb de priviri. 

— [i plăceau bărbaţii? continuă detectivul. 

Femeia dădu din mână într-un gest neutru. 

— Am auzit că îi plăcea să meargă pe Insula Bananelor. 
Nu mi-a povestit niciodată nimic despre asta şi nici eu nu l- 
am întrebat vreodată. Era strict problema lui. 

Pietrişul scârţâi sub greutatea unor paşi şi un tânăr 
apăru, aducând o tavă cu trei pahare de ceai şi un sfeşnic 
cu o lumânare. Aşeză tava pe masa de lângă ei şi dispăru 
imediat. Khalifa se întinse să ia un pahar. 

— Jansen nu este un nume egiptean, spuse el, sorbind 
din lichidul fierbinte. 

— Cred că era de fel din Olanda, dacă nu mă înşel. A 
venit în Egipt cam acum cincizeci, şaizeci de ani. Nu sunt 
foarte sigură. Oricum, demult. 

— A locuit dintotdeauna în Luxor? 

— A cumpărat hotelul prin anii 1970, din câte am aflat 
eu. După ce s-a pensionat. Înainte de asta cred că a trăit în 
Alexandria. Nu vorbea niciodată despre trecutul lui. 

Trase un ultim fum din ţigară, după care o stinse într-o 
scrumieră din alamă în formă de cărăbuș. Deasupra lor 
începeau să răsară primele stele, rotunde şi albastre, ca 
nişte licurici. 

— În orice caz nu locuia aici, adăugă ea, întinzându-se 
pe spate şi prinzându-şi mâinile pe după ceafă, astfel încât 
sânii ei să împungă obraznic materialul strâns al cămășii. 
În hotel, mă refer. Îşi cumpărase o casă undeva pe malul 


39 


de est al Nilului. Sus de tot, chiar lângă Kamak. Obişnuia 
să treacă pe la noi în fiecare dimineaţă. Venea cu maşina. 

Khalifa îşi arcui sprâncenele aproape insesizabil, apoi îi 
făcu un semn ajutorului său să noteze adresa. 

— Prin urmare, când l-aţi văzut ultima oară în viaţă pe 
domnul Jansen? întrebă Sariya imediat ce termină de scris, 
pironindu-şi privirea spre pieptul femeii, în punctul în care 
cămașa se deschisese puţin, lăsând să se vadă breteaua 
roz a sutienului. 

— Pe la nouă azi-dimineaţă. A sosit la şapte, ca de 
obicei, a lucrat la nişte acte în biroul lui, apoi a plecat doua 
ore mai târziu. Zicea că are nişte afaceri de încheiat. 

— A specificat cumva ce fel de afaceri? interveni Khalifa. 

— Mai deloc; bănuiesc însă ca urma sa verifice nişte 
monumente. Cam aşa îşi petrecea el cea mai mare parte a 
timpului. Mereu se ducea să le viziteze. Se pare că ştia mai 
multe despre ele decât oricare dintre experţi. 

O pisică cenuşie se apropie alene pe marginea terasei. 
Se opri un moment ca să le arunce o privire, apoi sări în 
poala femeii. Aceasta îi mângâie blana de pe spate şi o 
scărpină după urechi. 

— Am găsit o serie de obiecte lângă cadavru, spuse 
Khalifa. Un baston şi o geanta din pânză. 

— Da, erau ale lui. Întotdeauna le lua cu el când pleca să 
exploreze locurile. Bastonul îl ajuta, pentru că avea o rană 
mai veche la picior căpătată în urma unui accident de 
maşina, cred. 

Din partea îndepărtată a lacului se auzi un clipocit 
puternic şi zăriră o barcă mica alunecând pe apă. Un 
bărbat vâslea, în timp ce un al doilea stătea la prora, 
ţinând în mâini o plasă de pescuit. Siluetele lor întunecate 
se profilau pe cerul tot mai negru. Khalifa trase şi el un 
ultim fum din ţigară şi o stinse în scrumieră. 

— Domnul Jansen avea duşmani? întrebă el. Cineva care 
să-i dorească răul? 

Femeia ridică din umeri. 

— Habar n-am. Aşa cum v-am mai zis, nu prea mi s-a 
confesat. 


40 


— Dar prieteni? întreba Khalifa. Avea pe cineva mai 
apropiat? 

— Din câte am aflat eu, nu în Luxor. Exista un cuplu pe 
care el obişnuia să-l viziteze în Cairo. Tocmai s-a întors de 
acolo săptămâna trecuta. Pe soţ cred că îl cheamă Anton. 
Anton, Anders, ceva de genul ăsta. Elveţian. Sau german. 
Ori poate olandez. 

Îşi întinse mâinile în semn de scuze. 

— Îmi pare rău. Nu vă sunt de mare ajutor. 

— Nu-i adevărat, o contrazise Khalifa. Ne-aţi oferit 
informaţii extrem de folositoare. 

— Adevărul e că Piet ducea o viaţă de pustnic. [inea 
foarte mult la intimitatea lui. În trei ani nu mi-a oferit 
prilejul să intru la el în casă, înţelegeţi? Era cam... 
secretos, dacă pot să mă exprim astfel. Eu mă îngrijeam de 
afacerile hotelului şi atâta tot. Nu prea aveam de-a face 
unul cu altul în rest. 

Tânărul care le adusese ceaiul se întoarse şi se aplecă, 
şoptind ceva la urechea femeii. 

— În regulă, Taib. Vin într-un minut. 

Se răsuci către Khalifa. 

— Mii de scuze, inspectore. Avem o petrecere privată în 
seara asta şi trebuie să mă apuc imediat de organizarea 
cinei festive. 

— Desigur, spuse Khalifa. Cred că am abordat toate 
aspectele care ne interesau. 

Cei trei se ridicară şi porniră înapoi spre holul principal 
al hotelului, o încăpere spațioasă, zugrăvită în alb, cu o 
recepţie la un capăt şi în colţ cu o scară îngustă ce ducea 
spre etajele superioare. Un bărbat în vârstă, îmbrăcat într- 
o djellaba murdară, spăla gresia de pe jos, îngânând 
încetişor un cântec. 

— În portofelul domnului Jansen am găsit o fotografie, 
spuse Khalifa când se opriră ca să admire un şir de 
tablouri Gaddi atârnate pe un perete. Un câine. 

— Arminius, rosti femeia zâmbind. Un animal din 
copilărie. Piet nu înceta niciodată cu poveştile despre el. 
Ne zicea că e singurul prieten adevărat pe care l-a avut. 


41 


Singura fiinţă în care avusese încredere oarbă. Vorbea 
despre el de parcă ar fi fost un om. Tăcu o vreme, apoi 
adăugă: Era un bărbat singuratic. Nefericit. Probabil îl 
bântuiau mulţi demoni. 

Mai priviră tablourile câteva secunde - doi bărbaţi care 
manevrau un shaduf lângă Nil; un grup de femei care 
vindeau zarzavaturi în piaţa Bab Zuwela din cartierul 
islamic al oraşului Cairo; un adolescent cu fes, privind 
direct spre obiectivul camerei şi râzând cu poftă, - apoi se 
îndreptară spre uşa principala şi ieşiră în stradă. Doi copii 
trecură în goană pe lângă ei, învârtind o anvelopă. 

— Ar mai fi ceva, spuse ea, chiar când erau pe punctul 
de a-şi lua rămas-bun. Nu-mi dau seama ce relevanţă are 
pentru dumneavoastră, dar Piet era un antisemit convins. 

Rostise ultimele cuvinte în engleză. Khalifa se încruntă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu cum se zice în araba. El era... ma habbish el- 
yehudi-een. Nu putea suferi evreii. 

Umerii detectivului se  tensionară uşor. De-abia 
perceptibil, de parcă ar fi primit un scurt şoc electric, nu 
suficient de puternic ca să-l rânească, dar îndeajuns ca să-i 
provoace o stare de nelinişte. 

— Continuati. 

— Nu sunt prea multe de povestit, serios. Niciodată nu a 
recunoscut în faţa mea. L-am surprins întâmplător 
discutând cu alte persoane - oaspeți, localnici. Lucruri 
îngrozitoare. Cum că singura problemă cu Holocaustul a 
fost că n-au dus treaba la bun sfârşit. Şi cum ar trebui ca 
Israelul să fie ras de pe faţa pământului cu bomba 
nucleară. Ştiţi, nici mie nu-mi convine ce se petrece acolo, 
dar chestiile spuse de el erau de-a dreptul bolnave. Oribile. 

Se cutremură, jucându-se în continuare cu cercelul. 

— Poate că ar fi trebuit să-l iau deoparte şi să-i zic să se 
mai potolească, dar m-am gândit apoi că e bătrân şi că 
oamenii care ajung la vârsta a treia au obiceiul să-şi 
exprime fără oprelişte opiniile cele mai ciudate. În plus, nu 
voiam sa intru în vizorul lui şi să-mi pierd slujba. La urma 
urmei, ce importanţă poate avea un astfel de lucru? 


42 


Khalifa îşi scoase ţigările şi-şi aprinse una, trăgând 
adânc fumul în piept. 

— Probabil că nu una mare, zise el. Dar vă mulţumesc că 
mi-aţi povestit. Dacă mai apare ceva, ţinem legătură. 

Salută din cap şi, întorcându-se, porni în jos pe stradă, 
cu mâinile vârâte în buzunare, gândindu-se la cele auzite. 
Sariya îl ajunse din urmă. 

— Nu pot spune ca nu sunt de acord cu asta, şopti el în 
timp ce mergeau umăr la umăr. Adică în privinţa evreilor. 

Khalifa se uită la el pieziş. 

— Tu consideri că Holocaustul a fost un lucru bun? 

— Mă îndoiesc chiar că s-a întâmplat, se răsti Sariya. 
Propagandă israelită. Tocmai am citit săptămâna asta un 
articol despre o astfel de posibilitate în a/-Akhbar. 

— Şi tu ai crezut? 

Sariya ridică din umeri. 

— Cu cât Israelul dispare mai repede de pe harta lumii, 
cu atât mai bine, spuse el, evitând să răspundă la 
întrebare. Ceea ce le fac ei palestinienilor este... de 
neiertat. Să măcelăreşti femei şi copii. 

Pe moment, Khalifa păru că vrea să se certe cu el. 
Hotări totuşi să se abţină, aşa că amândoi îşi continuară 
drumul, îndreptându-se tăcuţi spre Nil. Din spatele lor 
răsuna strigătul muezinului care-şi chema credincioşii la 
rugăciunea de seară. 


ISRAEL - DEŞERTUL DE LA MAREA MOARTĂ, 
DINCOLO DE ENCLAVA JERICHO 


Bărbatul mărşăluia în sus şi-n jos pe lângă elicopter, 
trăgând dintr-un trabuc gros, mutându-şi privirile când 
spre drumul noroios şi pustiu, când spre ceasul de la 
mână. Era întuneric şi singura lumină venea de la discul 
incomplet al lunii ce învăluia deşertul într-o strălucire 
untoasă, gălbuie. Era şi linişte deplină, şi de aceea paşii 
bărbatului răsunau nefiresc de tare, tulburând aerul 
neclintit al nopţii. Bezna era prea adâncă pentru a i se 


43 


distinge silueta. De înălţime medie şi foarte subţire, 
bărbatul cu nas acvilin şi o yarmulka alba pe cap avea 
obrazul drept brăzdat de o cicatrice lividă, în formă de 
seceră. 

— Aveţi idee cât mai durează? se auzi o voce din 
carlinga elicopterului. 

— Nu foarte mult, răspunse bărbatul. O să vină curând. 

Işi reluă mersul agitat, lovindu-se nervos cu palma peste 
coapsă, oprindu-se uneori să-şi ciulească urechile. Trecură 
cinci minute, zece, apoi zgomotul slab al unui motor se 
insinuă în noapte, însoţit ceva mai târziu de scrâşnetul 
cauciucurilor pe pietriş. Bărbatul se aşeză în mijlocul 
drumului, privind cum o maşină prinde tot mai clar contur 
printre umbrele negre şi se îndreaptă încet spre ei cu 
farurile stinse. 

Parcă la zece metri depărtare, şi şoferul cobori. Bărbatul 
se apropie de el şi ocoliră amândoi maşina până în spate, 
unde deschiseră portbagajul. Gemând şi zvârcolindu-se, 
cineva se dădu jos, apucându-se de braţul şoferului pentru 
a se sprijini. Bezna era prea adâncă pentru a desluşi mare 
lucru, dar se putea observa că persoana era mai tânără 
decât fumătorul de trabuc, avea o claie de par negru 
ciufulit şi în jurul gâtului îşi înfășurase un keffiyeh. 

— Ai întârziat, spuse bătrânul. Mi-am făcut tot felul de 
griji. Nou-venitul gâfâia, trăgând lacom aer în piept şi 
ridicându-şi braţele deasupra capului pentru a-şi dezmorţi 
oasele. 

— Trebuie să fiu atent. Dacă vreunul dintre oamenii mei 
descoperă ceva din toate astea... 

Făcu un gest cu degetul de-a lungul gâtului, însoţindu-şi 
mişcarea cu un sunet ascuţit, ca al unui cuţit ce sfâşie o 
bucată de carne. Fumătorul de trabuc încuviinţă din cap şi, 
cuprinzându-l cu o mână pe după umeri, îl conduse spre 
elicopter. 

— Ştiu, zise el încet. Mergem pe un strat subţire de 
gheaţă. 

— Eu sper să ajungem în cealaltă parte. 

— Trebuie. Pentru binele nostru, al tuturor. Altminteri... 


44 


Flutură trabucul prin aer într-un gest de neajutorare şi 
cei doi dispărură în interiorul aparatului de zbor. Ecoul 
motoarelor şi imediat al elicelor ce începură să se 
învârtească răsună deasupra suprafeţei întunecate a 
deşertului. 


LUXOR 


Cei doi poliţişti traversară Nilul cu un feribot, o hărăbaie 
ruginită ce tăia apele învăluită în fum de motorină şi în 
sunetele infernale ale sirenei. Sariya se chinuia să desfacă 
o pungă cu boabe galbene de termous; Khalifa privea 
liniştit luminile ce inundau Templul Luxor, pierdut în 
gânduri şi cu geaca lui din imitație de piele încheiată până 
la gât din cauza frigului ce se lăsase. Pe ţărmul estic 
urcară un şir de trepte până la Corniche, unde Khalifa îi 
ceru subalternului său cheile de la casa victimei. 

— Vă duceţi acolo în noaptea asta? întrebă surprins 
Sariya. 

— Aş vrea să arunc o privire. Poate dau peste ceva... 
neobişnuit. 

Sariya îşi miji ochii. 

— Adică? 

— Păi... neobişnuit. Haide, da-mi cheile alea odată! 

Ridicând din umeri, Sariya îşi vâri mâna-n buzunar şi îi 
dădu punguţa de plastic în care erau cheile lui Jansen. 
Scoase şi agenda, rupse foaia pe care notase adresa 
bărbatului şi i-o înmână şi pe aceasta. 

— Vreţi să vin şi eu? 

— Nu, tu du-te acasă, răspunse Khalifa, uitându-se pe 
bileţel cu atenţie şi băgându-l în buzunar, după ce-l 
împături frumos. 

— N-o sa stau mult. Vreau să verific unele lucruri. Ne 
vedem mâine la secţie. 

Îşi bătu prieteneşte colegul pe spate şi, împingându-l 
spre Corniche, se răsuci şi fluieră după un taxi. Sari de pe 
bordură, şi şoferul, un bărbat grăsuț cu o imma înfăşurată 


45 


în jurul capului şi o ţigara atârnându-i în colţul gurii, se 
întinse şi îi deschise uşa din spate. 

— Încotro, inspectore? întreba el. 

La fel ca marea majoritate a taximetriştilor din Luxor, îl 
cunoştea personal pe Khalifa, fiindcă acesta îl arestase 
odată pentru conducere fără documente în regulă. 

— La Kamak, spuse Khalifa. Ia-o drept înainte prin 
Corniche. O să-ţi zic eu când să opreşti. 

Demarară în tromba, îndreptându-se spre nord, trecură 
de hotelul Mercur, de Muzeul Luxor, de vechiul spital şi de 
Casa Chicago, strecurându-se printre maşinile din trafic. 
Clădirile impunătoare ale oraşului făcură loc treptat unui 
şir de case dărăpănate înconjurate de munţi de gunoaie. 
La cinci sute de metri depărtare de periferia din nordul 
oraşului, Khalifa îi făcu semn şoferului să tragă pe dreapta, 
la capătul unui bulevard lat străjuit de eucalipţi şi dafini ce 
ducea spre primul pilon luminat al Templului Karnak. 

— Vreţi să vă aştept? întreba şoferul în timp ce Khalifa 
cobora. 

— Nu e nevoie, o să mă întorc pe jos. 

Îşi duse mâna la buzunar să scoată portofelul, dar 
bărbatul îl opri. 

— Va rog, inspectore. Eu sunt cel care vă datorează 
ceva. 

— Cum vine asta, Mahmoud? Ultima oară când ne-am 
întâlnit, te-am arestat pentru ca nu aveai asigurare. 

— Adevărat, recunoscu şoferul. Dar, pe de alta parte, 
nu-mi plătisem nici taxa de drum, aşa ca am scăpat destul 
de ieftin, zic eu. 

Rânji, dezvelindu-şi cele doua şiruri de dinţi strâmbi şi, 
claxonând vesel, întoarse maşina şi dispăru pe drumul pe 
care veniseră. 

Khalifa ramase un moment cu ochii aţintiţi asupra 
Nilului. Suprafaţa lui strălucea în razele lunii ca un voal 
din mătase cenuşie. După un timp, se răsuci pe călcâie şi 
porni spre intrarea în templu. 

De-abia după zece minute găsi casa victimei, care era 
plasată într-un loc izolat, la două sute de metri depărtare 


46 


de partea de nord-vest a complexului, la capătul unei 
cărări noroioase. Era o vilă cu un singur etaj, înconjurată 
de un gard viu înalt desfrunzit, şi părea pe jumătate 
ascunsă din cauza palmierilor şi a tufişurilor de mimoze. [i 
amintea de zilele din trecut, când Luxorul nu devenise un 
centru turistic şi singurii vizitatori erau arheologii sau 
bogătaşii europeni care veneau să-şi petreacă iarna în 
clima binefăcătoare a Egiptului de Sus. Ceaţa deasă 
provocată de un canal de irigaţii din apropiere învăluia 
parterul casei, dându-i un aspect fantomatic, de locuinţă 
bântuită. 

Khalifa privi prin gard la straturile de flori atent 
îngrijite, la ferestrele cu obloanele trase, la semnele 
Khaas! Mamnu' el-Dukhuul! — „Proprietate particulară! 
Nu intraţi!“ aşezate din loc în loc de-a lungul gardului, 
apoi se îndreptă spre poarta principală şi apăsă clanţa. 
Poarta era închisă. Scoase cheile din buzunar şi, la lumina 
palidă a lunii, le încercă una câte una până când o nimeri 
pe cea care se potrivi, împinse poarta şi păşi pe aleea cu 
pietriş. Când urcă pe veranda clădirii, un animal, probabil 
o pisică sau o vulpe, se furişă iute prin umbrele nopţii, 
undeva în dreapta lui, dărâmând o greblă şi făcându-se 
apoi nevăzut în tufişurile de lângă casă. 

— La naiba! rosti el, speriat. 

Işi aprinse o ţigară, după care deschise cele trei lacăte 
grele ale uşii şi se afundă în bezna dinăuntru. Bâjbâi după 
întrerupător şi aprinse toate luminile. 

Se afla într-o cameră de zi spațioasă, cu podea de lemn, 
foarte curată, cu patru fotolii aranjate în jurul unei măsuţe 
rotunde de cafea, cu un bufet pe care erau un televizor şi 
un telefon, precum şi cu un şezlong voluminos sprijinit de 
perete. În partea opusă, un coridor întunecat ducea spre 
spatele casei. 

Se uită în jur câteva momente, familiarizându-se cu 
locul, apoi se apropie de peretele din stânga lui, unde un 
tablou imens în ulei, reprezentând un vârf de munte 
acoperit cu zăpadă, atârna deasupra unui raft plin cu ziare 
şi reviste. Se trezi admirând pictura - nu văzuse niciodată 


47 


în viaţa lui zăpadă. Se aplecă şi se concentră asupra 
raftului. Erau două numere din al-Ahram, o revistă a 
Societăţii Horticole Egiptene şi un buletin al Muzeului 
Egiptean din Berlin. Mai găsi şi un exemplar al revistei 
Time, pe a cărei copertă era fotografia a doi bărbaţi, unul 
bondoc, îndesat şi cu barbă, celălalt, subţire, cu un nas 
coroiat şi o cicatrice alburie ce-i brăzda obrazul până 
aproape de bărbie. Khalifa o scoase din teanc şi citi titlul: 
„Har-zion şi Milan - ce drum va alege Israelul?“ de Layla 
al-Madani. Recunoscu numele autoarei imediat. 
Deschizând revista, o răsfoi până la articolul respectiv, 
unde sus pe pagină dădu cu ochii de fotografia unei tinere 
femei frumoase cu păr scurt, negru şi cu ochi mari, verzi. 
O privi câteva secunde captivat, apoi se scutură brusc, 
închise revista, o puse la loc şi continuă să exploreze şi 
restul casei. 

Mai erau cinci camere: două dormitoare, o baie, un 
birou şi, în spatele clădirii, o bucătărie. Toate străluceau 
de o curăţenie aproape nefirească, de parcă nu locuia 
nimeni acolo, scoțând şi mai mult în evidenţă obloanele 
groase bine trase şi dotate cu încuietori grele din alamă. 
Khalifa le cercetă pe rând, băgându-şi nasul peste tot, dar 
fără să caute ceva anume, ci pur şi simplu încercând să-l 
înţeleagă pe omul care locuise acolo. 

Intră în birou mai întâi, o încăpere vastă cu o pereche de 
dulapuri metalice într-un colţ, rafturi de bibliotecă imense 
ce ajungeau până în tavan, lipite pe doi dintre pereţi, şi o 
masă mare de scris împinsă chiar sub geam. Ambele fişete 
erau încuiate, dar găsi cheile pe inelul mare luat de la 
proprietarul mort, aşa că până la urmă le deschise pe 
amândouă. Într-unul găsi mape de plastic ce conţineau 
diverse documente de afaceri şi acte legalizate. Cel de-al 
doilea conţinea sute de diapozitive, frumos etichetate şi 
aranjate în folii de plastic, ce prezentau, din câte îşi dădu 
el seama, aproape toate siturile istorice importante din 
Egipt, începând cu el-Fara'in din deltă şi terminând cu 
Wadi Halfa din nordul Sudanului. 

Extrase câteva imagini la întâmplare şi le ridică în 


48 


lumină. Îşi miji ochii şi recunoscu Templul lui Seti I de la 
Abydos, mormintele din piatră de la Beni Hassan şi 
Cetatea Khonsu de la Karnak. Privi ultimul diapozitiv mai 
bine de un minut, apropiindu-l şi îndepărtându-l de lumină, 
pentru a obţine cea mai bună focalizare. Cuta de pe frunte 
i se adâncea tot mai tare, dar, într-un târziu, aşeză 
diapozitivul la loc, închise ambele dulapuri şi se mută 
lângă una dintre biblioteci. 

Volumele erau aranjate în ordine alfabetică după numele 
autorului şi, cu excepţia a două dicţionare şi a unei mici 
secţiuni cu lucrări despre plante şi grădinărit, toate cărţile 
erau de istorie, fie de popularizare, fie ştiinţifice. Ochii 
detectivului rătăciră fugar peste ele şi descoperi titluri în 
latină, franceză, engleză, germană, arabă şi - surprinzător, 
având în vedere ce spusese femeia de la hotel în legătură 
cu atitudinea lui Jansen faţă de evrei - ebraică. Oricum, un 
lucru era clar ca lumina zilei: Jansen fusese extrem de citit 
şi de educat. 

— Cum naiba a ajuns cineva ca tine să fie patronul unui 
hotel ieftin din Luxor? murmură Khalifa. Hei, domnule 
Jansen, care e povestea ta? Şi de ce atâtea măsuri de 
securitate? De ce anume îţi era frică? Ce încercai să 
ascunzi? 

Mai rămase o vreme în birou, examinând cărţile şi 
scotocind prin sertare, apoi intră în baie şi în cele două 
dormitoare. În primul din ele, dintr-o mică noptieră de 
lângă pat, scoase două reviste nemţeşti pornografice, cu 
băieţi tineri ce pozau nud. Îi privi fascinat şi scârbit în 
acelaşi timp, apoi aruncă revistele înapoi şi trânti sertarul 
cu putere. 

Ajunse în sfârşit şi la bucătărie, care avea două uşi. Una, 
prevăzută cu două locaşuri pentru încuietori şi un zăvor 
masiv din oţel, ducea pe o veranda de lemn în spatele vilei. 
Cealaltă, care se deschise tot cu ajutorul uneia dintre 
cheile de pe inelul greu, dădea spre o scară ce se adâncea 
undeva în întuneric. Începu să coboare treptele din lemn 
cu multă precauţie, pentru că la fiecare pas îi dădeau 
senzaţia că se vor crăpa. Bezna îl învălui încetul cu încetul, 


49 


dezorientându-l aşa de tare, că se văzu nevoit să se sprijine 
cu mâna dreapta de zidul rece de piatră pentru a-şi păstra 
echilibrul. La capătul lor degetele lui nimeriră un 
întrerupător mic, de care se folosi imediat. 

După o secundă, realiză ce avea în faţa ochilor săi şi 
rămase mut de uimire. 

— Dumnezeule! 

Antichităţi. Peste tot numai antichităţi. Pe mesele 
pliante plasate chiar în centrul încăperii, pe rafturile de 
lângă pereţi, în cutiile şi în lăzile stivuite prin colţuri. Sute 
de obiecte, fiecare sigilat într-o pungă de plastic, cu 
propria etichetă scrisă frumos de mână, cuprinzând detalii 
despre ce, unde şi când fusese descoperit obiectul 
respectiv. 

— E ca la muzeu, şopti copleşit Khalifa. Avea un muzeu 
particular. 

Reuşind să se smulgă din locul în care încremenise, se 
apropie de prima masă şi ridică o pungă în care se vedea o 
mică figurină din lemn. 

— „Shabti, KV39, coridorul de est, citi el pe etichetă. 
Lemn. Fără text sau ornamente. Dinastia 18, probabil din 
vremea lui Amenhotep I (1525-1504 î.Hr). Găsita pe 3 
martie 1982.“ 

KV39 era un mormânt mare, plin cu pietriş, situat pe 
unul dintre dealurile de deasupra Văii Regilor şi considerat 
de mulţi ca fiind locul de odihna al faraonului Amenhotep | 
din Dinastia 18. Nu fusese studiat niciodată aşa cum ar fi 
trebuit. Din câte se părea însă, Jansen se apucase de unul 
singur să facă excavații prin zonă. 

Khalifa puse la loc figurina şi ridică un alt obiect. 

— „Fragment de gresie din podea, Amarna (Akhetaten), 
Palatul de Nord. Desen cu spice de papirus, în verde, 
galben şi albastru. Dinastia 18, regatul lui Akhenaten 
(circa 1353-1335 î.Hr.). Găsită la 12 noiembrie 1963.“ 

Era o piesă frumoasă, chiar dacă spartă, bogat colorată, 
iar spicele de papirus se înclinau uşor de parcă vântul ar fi 
adiat peste ele. Din nou, existau toate şansele ca şi aceasta 
să fi fost descoperită în urma unor săpături făcute de 


50 


Jansen. Khalifa o răsuci pe toate părţile, clătinând din cap, 
apoi o aşeză la loc şi porni să cerceteze şi restul pivniţei. 

Colecţia se dovedi extraordinară şi incitantă, şi judecând 
după etichete, era rezultatul a peste cinci decenii de 
excavații clandestine, deci ilegale. Unele obiecte - un 
hipopotam mic din faianţă, un ostracon frumos decorat cu 
triada tebană a lui Amun, Mut şi Khonsu - aveau o valoare 
inestimabila. Marea majoritate însă fie erau deteriorate, fie 
nu ieşeau cu nimic din comun. Principiul de bază al 
colecţiei nu părea să fie dorinţa de a strânge obiecte rare 
sau excepţionale, ci mai degrabă simpla bucurie de a săpa, 
de a recupera şi de-a eticheta mici vestigii ale trecutului. 
Khalifa realiză că era genul de avere pe care şi-ar fi dorit-o 
din toată inima. Colecţia unui iubitor de istorie. A unui 
arheolog. : 

Într-un colţ găsi un mic seif din fier. Încercă să-l 
deschidă, dar uşa nu se clinti, şi, după ce se mai chinui un 
minut renunţă şi îi continuă să cerceteze camera. 

La un moment dat se uită la ceas. 

— Pe toţi dracii! 

Îi promisese soţiei sale Zenab că va ajunge acasă până la 
nouă seara ca să le citească o poveste copiilor, dar deja 
era trecut de zece. Bombănind, aruncă o ultimă privire în 
jur, apoi se îndreptă spre scări şi ridică mâna spre 
întrerupător ca să stingă lumina. Chiar atunci observă ca 
uşa de deasupra se închisese pe jumătate, astfel încât 
putea să-i vadă spatele. Acolo, într-un cârlig, atârna o 
pălărie verde cu boruri largi, din care ieşeau în afară o 
mulţime de pene lungi. Se opri câteva clipe şi pe urmă 
urcă treptele încet, ca şi cum n-ar fi vrut să facă asta, şi o 
desprinse din cârlig. 

— Zici că avea o pasăre pe cap, mormăi el cu voce 
răguşită, de parcă i s-ar fi oprit ceva în gât. O mică pasăre 
caraghioasă. 

Se tot uita la pălărie, neputându-şi lua ochii de la ea, 
când, brusc, furios, lovi cu pumnul în uşă, trântind-o cu 
putere. 

— La naiba! şopti el. Trebuie să fie o coincidenţă! 


51 


Trebuie! 


IERUSALIM 


Oraşul Vechi din Ierusalim, labirintul acela uimitor de 
străduţe şi pieţe, de altare şi locuri sfinte, de tarabe cu 
mirodenii şi magazine cu suvenire, este în timpul nopţii la 
fel de pustiu şi de tăcut ca un oraş-fantomă. Mulţimile de 
oameni care se înghesuie ziua prin scuarurile şi pasajele 
lui - mai ales în cartierul musulman, unde cu greu îţi poţi 
face loc printre cumpărători, vânzători de fructe şi copii 
care se joacă - încep să se topească odată cu lăsarea 
amurgului, părăsind trotuarele tocite din faţa prăvăliilor. 
Cei câţiva oameni care mai zăbovesc par neliniştiţi, 
aruncând priviri suspicioase de jur împrejur, şi zoresc 
pasul, parcă ameninţaţi de liniştea stranie a locului şi de 
strălucirea portocalie a felinarelor de pe stradă. 

Era aproape trei dimineaţa când Baruch Har-Zion şi cei 
doi însoțitori ai săi intrară prin Poarta Jaffa şi se afundară 
în lumea aceasta stranie, învăluită în lumină crepusculară, 
într-un moment în care totul părea părăsit, când până şi 
pisicile vagaboande se aciuaseră care pe unde apucaseră, 
iar dangătele ascuţite ale clopotelor bisericii amuţeau sub 
greutatea giulgiului tăcerii. Un bărbat scund, îndesat, cu 
părul cărunt şi o barbă ce-i acoperea obrajii lătăreţi ducea 
o mitralieră Uzi într-o mână înmănușată, în timp ce în 
cealaltă mână avea o geantă de piele. Cei care mergeau 
alături de el erau la rândul lor înarmaţi cu mitraliere Uzi. 
Unul dintre ei era slab şi alb ca varul la faţă, iar pe sub 
jachetă îi atârnau ciucurii talit-ului; celălalt era înalt şi 
bronzat, aproape ras în cap şi cu braţe zdravene şi un gât 
gros sub care zvâcneau muşchii puternici. Toţi trei purtau 
yarmulka în vârful creştetului. 

— Şi camerele? sparse tăcerea bărbatul cel palid în timp 
ce se deplasau, salutând din cap ori de câte ori treceau 
prin dreptul monitoarelor de supraveghere plasate de-a 
lungul străzii la intervale egale. 


52 


— Ignoră-le, spuse Har-Zion, dând din mână că nu e 
nicio problema. 

Mişcările sale erau cumva ţepene, de parcă puloverul pe 
gât, care-i ajungea până la nivelul maxilarelor, îi era puţin 
prea strâmt. 

— Am prieteni la Centrul de Control David. O să închidă 
ochii. 

— Dar dacă... 

— Nu-ţi mai face atâtea probleme, insistă Har-Zion, mai 
ferm de data asta. M-am îngrijit de toate. 

Îi aruncă bărbatului o privire scurtă, mijindu-şi uşor 
ochii săi de granit, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Mai 
bine te cari dacă îţi este frică“, apoi se uită din nou înainte. 

Cei trei îşi continuară drumul, urmând panta abrupta a 
străzii David, ce ducea în cartierul evreiesc, după care 
cotiră la stânga într-unul dintre souk-urile situate chiar în 
inima zonei musulmane a oraşului. Pereţii magazinelor 
pipernicite se întindeau de o parte şi de alta, uniformi şi 
cenuşii. În faţa vitrinelor atârna câte o plăcuţă metalică 
scrijelită cu litere arabe, ici şi colo presărate cu fraze sau 
cuvinte în alfabet latin: „Fatah“, „Hamas“, „Moarte 
evreilor“. Trecură pe lângă un preot copt ce se grăbea spre 
locul de rugăciune de la Sfântul Mormânt şi pe lângă o 
pereche de turişti, doi bărbaţi beţi, care se chinuiau să-şi 
găsească hotelul prin labirintul de străduţe înguste. In 
rest, linişte şi pace. 

Un clopot bătu de fix, ecoul lui răsunând înăbuşit peste 
acoperişurile caselor. 

— La dracu”, sper că suntem văzuţi, mormăi bărbatul ras 
în cap, mângâindu-şi arma. E oraşul nostru. Să le-o trag 
arabilor. 

Har-Zion abia schiţă un zâmbet, dar nu zise nimic şi se 
mulţumi să le arate cu mâna o alee îngustă flancată de 
ziduri înalte din piatră. Trecură pe lângă o curte plină de 
gunoaie, apoi pe lângă o uşă de lemn din spatele căreia se 
auzea bâzâitul slab al unui televizor, după care dădură 
peste poarta unei mici moschei. Imediat intrară pe o stradă 


7 Bazar, piaţă (n.tr.) 
53 


pietruită pustie ce pornea perpendicular pe cea pe care 
veniseră. În dreapta, se continua cu o serie de arce din 
piatră joase, ducând spre Zidul de Vest; în stânga, se 
înclina semeaţă spre Via Dolorosa şi Poarta Damasc. Chiar 
în faţa lor, pe un indicator, se putea citi: Şoseaua Al-Wad. 

Har-Zion iscodi în ambele direcţii, apoi se lăsă pe vine - 
din nou cu aceleaşi mişcări ţepene, ca şi cum ceva l-ar fi 
strâns foarte tare - şi desfăcu fermoarul de la geantă. 
Scoase două răngi, pe care le întinse însoţitorilor săi, şi o 
canistră cu vopsea, pe care o păstră pentru el. 

— Să începem! 

Îi conduse lângă o clădire înaltă şi dărăpănată - o casă 
veche, cu o faţadă de piatră masivă, cu praguri de lemn şi 
ferestre arcuite, cu grilaje şi obloane. 

— Eşti sigur că nu e nimeni în ea? întreba surescitat 
bărbatul cel palid. 

Har-Zion îi aruncă din nou o privire pătrunzătoare. 

— Ăsta nu e un loc pentru un nebbish, Schmuely. 

Bărbatul cel scund clipi nervos şi-şi lăsă capul în jos, 
ruşinat. 

— Să trecem la treabă, spuse Har-Zion. 

Scutură canistra, şi zângănitul rulmenţilor răsună pe 
toată strada. Începu să deseneze pe ziduri cu spray-ul câte 
o menoră cu şapte braţe, de o parte şi de alta a uşii. 
Vopseaua se prelinse pe alocuri, astfel încât în lumina 
difuză desenul semăna mai degrabă cu zgârieturile făcute 
de o gheară imensă. Ceilalţi doi se apucară să forţeze uşa 
cu răngile. Iniţial reuşiră să mişte balamalele doar foarte 
puţin, dar, pe măsură ce apăsară tot mai tare, zăvorul cedă 
şi uşa se deschise cu o bufnitură. Cercetară strada încă o 
dată, ca să se asigure că nu i-a dibuit nimeni, apoi păşiră 
în bezna dinăuntru. Har-Zion termină de desenat şi cea de- 
a doua menoră, îşi ridică geanta de piele şi îi urmă, 
închizând uşa în spatele lui. 

Aflaseră despre casă de la un prieten din poliţie. 
Proprietarii săi arabi erau plecaţi în umra şi nu lăsaseră pe 
nimeni aici, clădirea devenind astfel o ţinta perfectă. Har- 
Zion ar fi preferat un loc ceva mai aproape de Muntele 


54 


Templului, unde confruntarea ar fi fost directă şi mult mai 
dureroasă şi mai jignitoare pentru musulmani, dar pentru 
moment era suficient. 

Scotoci prin geantă şi scoase o lanterna grea din metal. 
O aprinse şi lumină încăperea de jur împrejur. Camera era 
mare, sărac mobilată, cu o scară de piatră în colţul 
îndepărtat. In aer plutea un miros de lac şi de tutun. 
Deasupra unei canapele, pe perete, se zărea un afiş verde 
pe care erau caligrafiate frumos nouă rânduri în arabă, 
reprezentând câteva versete din Coran. Timp de câteva 
clipe, Har-Zion aţinti raza lanternei în direcţia lor, după 
care făcu un pas înainte şi rupse afişul. 

— Avi, verifică spatele. Eu mă ocup de etaje. Schmuely, 
tu vii cu mine. 

Îi dădu o a doua lanterna bărbatului ras în cap şi porni 
să urce treptele, luând geanta cu el. Cercetă fiecare 
cameră pe care o întâlni, urmat îndeaproape de bărbatul 
cu pielea palidă. La ultimul etaj, descuie o uşă metalică şi 
ieşi pe acoperişul plat al clădirii, unde dădură peste sârme 
pentru uscat rufe, antene satelit de forma unor farfurii 
uriaşe, precum şi peste o mulţime de panouri solare. În 
faţa lui se ridicau mândre domurile Sfântului Mormânt şi 
turla ascuţită a Bisericii St Saviour. În spate, se întindea 
marele scuar pavat al Muntelui Templului, în centrul 
căruia, scăldată în lumină, străjuia coroana aurie a 
Domului Stâncii. 

— Pentru că voi vă veţi răspândi în toate zările, 
murmură  Har-Zion, iar urmaşii voştri vor supune 
popoarele şi vor umple oraşele pustiite. 

De câte ori nu-şi imaginase acest moment: de-a lungul 
zilelor întunecate de persecuție din Ucraina sa natală; în 
spitalul militar, unde arsurile de pe corp fuseseră atât de 
cumplite, încât trăise senzaţia ca i se sfâşie sufletul. În 
ultimii ani câştigaseră pământuri în multe locuri - în afara 
Nazarethului, lângă Hebron, în Fâşia Gaza -, dar asta nu 
însemna nimic, atâta vreme cât Ierusalimul nu putea fi al 
lor. Muntele Moria, Even Shetiyah' unde Avraam venise să- 
şi sacrifice singurul fiu, pe Isaac; unde Iacob visase scara 


55 


ce ducea în cer; unde Solomon construise primul Templu 
Sfânt... faptul că dintre toate locurile de pe lume, tocmai 
acesta se afla în mâinile musulmanilor, îl durea la fel de 
tare ca o rană deschisă. 

Iar acum, în sfârşit, îl luau înapoi. Cereau ceea ce li se 
cuvenea. Ierusalim, oraşul de aur, capitala lui Ereţ Israel 
Ha-Shlema, căminul poporului evreu. Nu-şi doreau nimic 
mai mult. Un cămin. Însă arabii şi antisemiţii le refuzau 
acest drept. Nişte scursori. Cu toţii. Nişte gândaci împuţiţi. 
Ei ar fi trebuit gazaţi. 

Se răsuci încet, admirând panorama, apoi îşi vâri mâna 
în geantă şi scoase un sul mare de pânză cu două bucăţi de 
sfoară prinse de el. 

— Fă-o, spuse el, întinzându-i sulul însoţitorului său. 

Bărbatul se apropie de marginea acoperişului, 
îngenunche şi legă cele două capete de sfoară cu două 
noduri trainice de două bare metalice care ieşeau din 
beton. Har-Zion scoase din buzunar un telefon mobil şi 
tastă repede un număr. 

— Am intrat, zise el când i se răspunse de la celălalt 
capăt al firului. Trimite-i şi pe ceilalţi. 

Inchise şi-şi băgă aparatul la loc în buzunar. Tovarăşul 
său termină de prins sforile, după care azvârli sulul pe 
partea exterioară a clădirii. Acesta se desfăcu fâşâind şi 
dezvălui un steag lung alb cu albastru ce acoperi zidul ca o 
cascadă în mijlocul căreia zvâcnea îndrăzneață Steaua lui 
David. 

— Lăudat fie Domnul, zâmbi el. 

— Aleluia, spuse Har-Zion. 


TABĂRA DE REFUGIAŢI KALANDIA, 
INTRE IERUSALIM ŞI RAMALLAH 


Layla al-Madani îşi trecu o mână prin părul negru şi îl 
privi lung pe tânărul care stătea în faţa ei, îmbrăcat cu o 
pereche de pantaloni frumos călcaţi şi cu un tricou cu 
Domul Stâncii. 


56 


— Ideea de a ucide femei şi copii nu te apasă? 

— Da' ce, jidanilor le pasă când femeile şi copiii noştri 
sunt omorâţi? Deir Yassin? Sabra şi Chatila? Rafah? Ăsta e 
război, domnişoară Madani, şi în război se întâmplă şi 
lucruri urâte. 

— Aşadar, dacă al-Mulatham te-ar aborda... 

— Aş fi onorat. Să devin un şahid, să fiu un martir pentru 
poporul meu, Dumnezeule! Atunci chiar m-aş considera 
norocos. 

Era un bărbat arătos, cu ochi mari căprui şi cu mâini de 
pianist, cu degete lungi şi fine. Femeia îi lua un interviu 
pentru un articol despre jefuitorii de antichități - tineri 
palestinieni care, din cauza embargoului israelian impus 
teritoriilor palestiniene, nu mai aveau altă opţiune decât să 
fure şi să vândă artefacte vechi pentru a supravieţui. 
Conversaţia, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul unor 
astfel de interviuri, se îndreptase firesc spre subiectul 
opresiunii militare israeliene şi inevitabil spre atentatele 
sinucigaşe cu bombă. 

— Uitaţi-vă la mine, spuse el, clătinând din cap. Uitaţi-vă 
la asta. 

Făcu un semn cu mâna de jur împrejur, arătându-i 
interiorul ieftin al apartamentului său cu trei camere, plin 
de canapele extensibile şi cu câte o mică soba de gătit într- 
un colţ. 

— Familia noastră avea o vie lângă Bethlehem, două 
sute de dunum. Apoi au venit sioniştii şi ne-au alungat de 
acolo. Asta e tot ce ne-a mai rămas. Eu sunt licenţiat în 
inginerie, dar nu-mi pot găsi de lucru, pentru că israelienii 
mi-au anulat permisul de muncă, aşa că vând antichităţi 
furate ca să nu murim de foame. Credeţi că asta mă face 
să mă simt bine în pielea mea? Credeţi că mai am vreo 
speranţă pentru viitor? Ascultaţi la mine, dacă mi s-ar oferi 
şansa să devin un martir, n-aş ezita nicio secundă. Cu cât 
aş omori mai mulţi, cu atât mai bine. Femei, copii, n-are 
importanţă. Toţi sunt vinovaţi. Îi urăsc. Din toată inima. 

Zâmbi şi expresia amară care îi schimonosi chipul 
scoase la iveala o furie şi o disperare fără margini. Se lăsă 


57 


o tăcere adâncă, tulburată doar de zgomotul copiilor care 
se jucau pe aleea de afară. După o vreme, Layla îşi închise 
agenda şi o strecură la loc în geantă. 

— Mulţumesc, Yunis. 

Bărbatul ridică din umeri, dar nu mai adăugă nimic. 

Se aşeză lângă Kamel, şoferul ei, şi porniră amândoi 
peste hârtoapele din tabără. Maşina începu sa facă un 
slalom complicat de-a lungul unui drum plin de gropi, după 
care ieşiră pe autostrada principala Ramallah-lerusalim, 
unde se alăturară lungului şir de maşini care aşteptau să 
treacă prin punctul de control Kalandia. La stânga lor, 
clădirile cenuşii ale taberei se iţeau risipite peste o coastă 
de deal, mohorâte şi dărăpănate, ca un atol de corali în 
putrefacție; în dreapta lor se zărea şoseaua spre 
aeroportul Atarot, plată şi pustie, de parcă ar fi trasat 
cineva o dungă de vopsea galbenă exact prin mijlocul 
peisajului. În faţă, patru benzi de circulaţie se întindeau ca 
nişte panglici prăfuite. Două sute de metri mai departe, 
maşinile se chinuiau să formeze un singur rând, acolo unde 
israelienii  verificau documentele şi  percheziţionau 
vehiculele. Era o activitate fără sens - oricine nu poseda 
acte în regulă se putea furişa pe lângă punctul de control 
pe jos, însă israelienii insistau să procedeze astfel, nu 
neapărat din motive de securitate, ci mai degrabă ca să-i 
umilească pe palestinieni, să le arate cine este şeful. 
„Nimeni nu se pune cu noi“ cam ăsta era mesajul. „Noi 
deţinem puterea.“ 

— Kasominumhum kul il-Israelieen, murmură printre 
dinţi Layla, lăsându-și capul pe spate şi fixând nervoasă 
plafonul maşinii. Jidani împuţiţi. 

Trecură douăzeci de minute şi coada de maşini rămase 
nemişcată, aşa că, în cele din urmă, deschise portiera şi se 
dădu jos din maşină. Se plimbă de colo-colo, deznodându-şi 
picioarele, apoi se aplecă peste geam şi îşi scoase aparatul 
de fotografiat, un Nikkon D1X digital. li înlătură 
învelitoarea de protecţie, îl aprinse şi începu să-i 
potrivească lentilele. 

— Ai grijă, spuse Kamel, care stătea cu capul lipit de 


58 


volan, anticipând parcă lungile momente de aşteptare. Ştii 
foarte bine ce s-a întâmplat data trecuta când ai făcut 
fotografii la un punct de control. 

Cum ar fi putut să uite? Israelienii îi confiscaseră 
camera, puricaseră maşina lui Kamel mai bine de o oră şi, 
ca o măsură suplimentară, îi aplicaseră şi o percheziţie 
corporală. 

— O să am grijă, zise ea. Ai încredere în mine. 

Şoferul îi aruncă o privire ironică. 

— Domnişoară Madani, sunteţi persoana cea mai puţin 
demnă de încredere de pe lumea asta. Una ziceti, şi alta... 

— Da, da, întotdeauna fac altceva. 

Se uită enervată spre el şi, agăţându-şi aparatul pe după 
gât, se răsuci şi porni printre şirurile de maşini către 
punctul de control. 

Plecaseră din Ierusalim la Ramallah ieri după-amiază 
devreme, ca să se ocupe de cazul unui militant palestinian 
al cărui corp mutilat fusese descoperit plutind în fântâna 
din centrul oraşului, o ocazie perfectă pentru un articol 
amplu pentru The Guardian. Două ore de cercetări se 
dovediseră suficiente. Din păcate, în timp ce se aflau acolo, 
avusese loc un nou atac sinucigaş cu bombă al grupării 
conduse de al-Mulatham la o nuntă din Tel Aviv, prin 
urmare, israelienii închiseseră întregul mal de vest, 
obligând-o astfel să rămână la o veche prietenă de la 
universitate. Toată noaptea elicopterele americane Apache 
AH-64 împânziseră cerul şi-şi lansaseră gloanţele asupra 
clădirilor Autorităţii Palestiniene, pe jumătate dărâmate de 
la ultimul lor atac. 

Totuşi, nu-şi pierduse timpul degeaba. Făcuse şi 
reportajul despre jefuitorii de antichităţi şi reuşise să-i ia 
un interviu lui Sa'eb Marsoudi, unul dintre liderii Primei 
Intifade şi un star în devenire al politicii palestiniene. Era 
un bărbat charismatic - tânăr, pasionat, arătos, cu o claie 
de păr negru ca pana corbului şi un keffiyeh strâns în jurul 
gâtului - şi, ca de fiecare dată, îi oferise nişte răspunsuri 
pe cinste. Acum însă era nerăbdătoare să ajungă în 
Ierusalim. Se pare că Chayalei David, Războinicii lui David, 


59 


ocupaseră o clădire din Oraşul Vechi, iar ăsta era un 
subiect extrem de bun; ca să nu mai vorbim că deja 
întârziase o săptămână cu articolul pentru al-Ahram 
despre subnutriţia în rândul copiilor palestinieni. Dar cel 
mai mult îşi dorea să fie în apartamentul ei şi să facă duş - 
IDF întrerupsese furnizarea apei în Ramallah, iar ea nu se 
mai spălase cum trebuie de aproape două zile. Un iz uşor 
acru se insinua de sub cămașa ei. 

Se apropie cam la douăzeci de metri de punctul de 
control şi se opri. Un camion cu remorcă plin cu pepeni 
primise ordin să întoarcă, şi şoferul striga şi gesticula spre 
unul dintre soldaţi, care îl privea dinapoia ochelarilor de 
soare, total indiferent, murmurând doar ocazional cuvântul 
Ijmia’ - „înapoi“. Maşinile stăteau la coadă şi din direcţia 
opusă, dinspre Ierusalim, deşi nu atât de multe ca număr. 
In stânga ei, o ambulanţă a Crucii Roşii rămăsese 
înţepenită în faţa barierei, girofarul ei orbitor învârtindu-se 
neajutorat. 

Scria despre astfel de scene de mai bine de un deceniu, 
publicându-şi articolele atât în arabă, cât şi în engleză, în 
diverse ziare şi reviste, de la The Guardian până la al- 
Ahram, de la Palestinian Times până la New 
Internationalist. După tot ce i se întâmplase tatălui ei, nu-i 
fusese foarte uşor să revină, mai ales în primele zile după 
ce se întorsese din Anglia, când fusese nevoita să se 
confrunte cu diverse porcării. Muncise din greu să câştige 
încrederea oamenilor, să le arate că este o adevărată 
reprezentantă a poporului palestinian. Şi deşi era 
conştientă că mereu vor exista oameni precum Kamel care 
nu vor fi pe de-a-ntregul convinşi, marea majoritate o 
acceptaseră într-un final, încântați de febrilitatea cu care 
susţinea cauza palestiniană. Assadiqa, aşa o strigau acum - 
„Cea care Spune Adevărul“. Israelienii o simpatizau însă 
mai puţin. „Mincinoasă“, „antisemită“, „teroristă“ şi „târfă 
băgăreaţă“ erau doar câteva dintre calificativele pe care le 
primise din partea lor de-a lungul anilor. lar acestea erau 
dintre cele mai drăguţe. 

Scoase o lamă de gumă de mestecat din buzunar şi o 


60 


băgă în gură, întrebându-se dacă n-ar trebui să meargă 
până la punctul de control şi să le arate legitimaţia ei de 
presă, ca să încerce să grăbească puţin lucrurile. Ar fi fost 
doar o pierdere de vreme însă - cu legitimaţie sau fără, ea 
tot palestiniană rămânea. Privi întreaga scenă câteva 
momente bune, după care se întoarse şi porni pe drumul 
pe care venise, clătinând din cap obosită. Pământul de sub 
picioarele ei începu să se cutremure când două tancuri 
Merkava trecură alene pe partea cealaltă a drumului. Pe 
turelele lor flutura mândru steagul alb cu albastru al 
Israelului. 
— Kasominumhum kul il-Israelieen, murmură ea. 


LUXOR 


Doctorul Ibrahim Anwar, medicul legist-şef al Spitalului 
Municipal din Luxor, avea multe obiceiuri enervante, 
printre care se număra şi acela că refuza să muncească 
atunci când se afla în timpul unei partide de domino. 
Pasiunea lui Anwar pentru ceea ce el numea „jocul de 
table al zeilor“ întârziase multe anchete de-a lungul anilor 
şi la fel se întâmplă şi în cazul Jansen. Făcuse o examinare 
iniţială a cadavrului de la Malgata, după care îl trimisese 
peste fluviu la morga Spitalului Municipal din Luxor. In loc 
să se apuce de treaba chiar în aceeaşi seară, aşa cum 
sperase Khalifa, medicul legist amânase autopsia pentru a 
putea participa la unul dintre concursurile 
interdepartamentale de domino. De-abia a doua zi pe la 
prânz sună la secţia de poliţie să-l informeze pe Khalifa că 
raportul post-mortem era gata. 

— În sfârşit, răbufni detectivul, stingând nervos ce-a de- 
a cincisprezecea ţigară din ziua aceea într-o scrumieră 
care dădea deja pe-afara. Speram să le primesc noaptea 
trecută. 

— Lucrurile bune sunt numai pentru cei care aşteaptă, 
spuse Anwar cu un chicotit vesel. Apropo, un caz 
interesant. Foarte... incitant, ca să zic aşa. Oricum, 


61 


secretara mea tocmai termină de dactilografiat raportul. 
Pot să ţi-l trimit acolo sau poţi veni la mine să-l iei singur. 
Alegerea îţi aparţine. 

— Vin eu acolo, spuse Khalifa, ştiind că, dacă se lasă pe 
mâna lui Anwar, raportul ar fi putut ajunge şi peste câteva 
zile. Zi-mi doar dacă a fost un accident sau o înscenare. 

— Oh, fii convins că e vorba de o înscenare, replică 
medicul. Şi ce înscenare... deşi cel mai probabil nu e ceea 
ce îţi imaginezi tu. 

— Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— Să zicem că este o poveste complicata, cu un final 
interesant. Treci pe la mine, şi misterul îţi va fi dezvăluit. 
Te asigur că o să fii nevoit să admiţi că m-am întrecut pe 
mine însumi de data asta, Khalifa. Serios vorbesc. 

Detectivul scoase un oftat exasperat şi, după ce îi 
comunică lui Anwar că va ajunge la spital în maxim 
douăzeci de minute, puse receptorul în furcă. 

Mohammed Sariya intră în birou. 

— Al naibii legist, mormăi îmbufnat Khalifa. E o 
adevărată pacoste. 

— A terminat autopsia? 

— Puțin mai înainte. Nici dacă ar fi fost o amărâtă de 
broască testoasa nu s-ar fi putut mişca mai încet. Mă duc 
sa iau raportul acum. Ceva progrese? 

În timp ce Khalifa rămăsese la birou ca să aştepte 
telefonul lui Anwar, Sariya îşi petrecuse dimineaţa 
urmărind indiciile pe care şeful său le găsise în casa 
victimei noaptea trecută. 

— Nu prea, răspunse el, îndreptându-se spre biroul său 
şi aşezându-se pe scaun. Banca MISR îmi trimite prin fax 
copii după extrasele de cont din ultimele patru trimestre şi 
am vorbit şi la compania de telefoane să-mi facă un raport 
despre convorbirile lui pentru aceeaşi perioada. Aaaa, şi 
am reuşit să dau şi de menajeră. 

— Şi? 

— Da, am aflat care este cea mai bună metodă de 
preparare a molochia! Despre Jansen însă, aproape nimic. 
Femeia venea pentru câteva ore de două ori pe săptămână, 


62 


făcea curat şi cumpărături. Jansen îşi gătea singur. Se pare 
că n-a coborât niciodată în pivniţă. Nu avea voie. 

— Despre testamentul lui, vreo noutate? întrebă Khalifa. 
Ai vorbit cu avocatul său? 

Sariya încuviinţă din cap. 

— Cu siguranţă avea un testament, pentru că avocatul a 
fost martor la întocmirea lui. Dar el nu deţine nicio copie. 
Mi-a zis că Jansen păstra unul la el acasă şi o copie la un 
prieten din Cairo. 

Khalifa oftă şi, ridicându-se, îşi luă geaca de pe spătarul 
scaunului. 

— Bine, apucă-te şi verifică trecutul lui Jansen, da? De 
când trăiește în Egipt, de unde e de fel, cu ce se ocupa cât 
a locuit în Alexandria. Tot ce poţi să scoţi la iveală. E ceva 
în neregulă cu tipul ăsta. Sau, mă rog, ceva nu-mi miroase 
a bine. Simt eu. 

Îşi trase geaca pe el şi porni spre ieşire. Când ajunse la 
uşă, se întoarse. 

— Apropo, n-ai aflat cumva din întâmplare de unde vine 
numele de Arminius? 

— Ba da. Spuse Sariya, umflându-se în pene. Am căutat 
pe internet. 

— Şi? 

— Se pare ca a fost un german din Antichitate. Un soi de 
erou naţional, sau cam aşa ceva. 

Khalifa pocni din degete mulţumit. 

— Ştiam eu că am mai auzit numele înainte. Bine lucrat, 
Mohammed. Ai făcut o treabă excelentă. 

Păşi peste prag şi porni de-a lungul coridorului cu 
mâinile vârâte în buzunare, întrebându-se de ce Dumnezeu 
o persoană din Olanda ar vrea să-şi boteze câinele cu 
numele unui erou naţional german. 


Ca să nu se dezmintă, Anwar nu era în biroul său când 
Khalifa sosi cincisprezece minute mai târziu. O asistentă în 
uniformă verde plecă să-l caute, iar detectivul rămase la 
fereastră privind în jos spre curtea spitalului, unde un grup 
de muncitori săpau un şanţ, şi ascultând în bufhniturile 


63 


ritmice ale târnăcoapelor ce răsunau înfundat. Plămânii 
inspectorului tânjeau după o ţigară, însă el rezistă 
tentaţiei. Anwar era un antifumător înrăit şi dorinţa lui 
arzătoare şi dureroasă de a trage un fum în piept era de 
preferat uneia dintre predicile enervante ale medicului de 
genul: „Dacă vrei să te otrăveşti, n-ai decât, dar nu în 
prezenţa mea, te rog“. Se mulţumi să-şi roadă unghiile şi, 
după ce deschise fereastra, se aplecă, sprijinindu-se cu 
coatele de pervaz, şi urmări un copil care alerga după un 
fluture prin parcarea spitalului. _ 

Ceva nu era în regulă în toată povestea asta. Incercase 
să se convingă că doar imaginaţia lui era de vină, că se 
implica prea mult, dar fără niciun rezultat. Fiecare 
element, oricât de mic, fiecare fragment al imaginii de 
ansamblu - bastonul mortului, ura faţă de evrei, casa de 
lângă Templul Karnak, ciudata pălărie cu pene, - toate 
astea nu făcuseră decât să-i sporească starea de nelinişte, 
astfel încât sentimentul vag de nesiguranţă de la început 
se transformase acum într-un atac de panică îngrozitor 
care-l măcina pe dinăuntru. 

E adevărat, de fiecare dată când avea un caz nou, îl 
cuprindea o stare de febrilitate până ce reuşea să 
stăpânească toate elementele problemei şi să le aranjeze 
în modele coerente. Totuşi, de data asta, ceva era diferit, 
pentru că acum ceea ce îl preocupa nu se reducea 
neapărat la ancheta curenta, ci mai degrabă îi amintea de 
nişte investigaţii anterioare, făcute cu mulţi ani în urmă, 
chiar la începutul carierei de poliţist. O crimă - prima la 
care lucrase. O afacere oribilă, brutală. Schlegel. Aşa o 
chema. Hannah Schlegel. Israeliană. Evreică. Un caz 
îngrozitor. lar acum, brusc, de nicăieri... ecouri. Nimic 
concret. Nimic de care să se agaţe cu certitudine. Doar 
coincidenţe, amintiri fugare care se iveau din negura 
trecutului. Baston, antisemit, Karnak, pene - cuvintele 
continuau să-i sune în urechi ca o mantra, lovindu-i 
timpanele cu puterea unui baros. 

— Ce nebunie, murmură el, muşcându-şi unghia de la 
degetul mare. S-a întâmplat acum cincisprezece ani, 


64 


pentru Dumnezeu. S-a terminat! 

Dar chiar în clipa aceea simţi că nu se terminase deloc. 
Dimpotrivă, avea un sentiment ciudat că de-abia acum 
începea ceva. 

— Să te ia dracu’, Jansen, gemu el. Să te ia dracu’ 
pentru că ai murit în felul ăsta. 

— Sunt perfect de acord cu tine, se auzi o voce din 
spatele lui. Deşi, bineînţeles, dacă n-ar fi murit, n-aş mai fi 
avut satisfacția de a-ţi rezolva cazul. 

Khalifa se răsuci, enervat că îi întrerupsese cineva 
gândurile. Anwar stătea în prag, ţinând în mână un pahar 
din care ieşeau aburi. 

— Nu te-am auzit. 

— Nici nu mă miră, spuse medicul. Erai cu mintea în altă 
parte. 

Sorbi puţin din băutura sa, apoi ridică paharul, privind 
lichidul gălbui dinăuntru. 

— Yansoon, rosti el zâmbind. Cea mai bună din Luxor. 
Una dintre secretare o face special pentru mine. O băutură 
minunată. Te calmează incredibil. Ar trebui s-o încerci şi 
tu. 

li făcu şmechereşte cu ochiul lui Khalifa, după care se 
apropie de biroul lui şi se aşeză, punând cu grijă paharul 
pe un colţ în timp ce se apucă să scotocească printre 
teancurile de hârtii şi dosare ce umpleau masa. 

— Of, unde naiba l-am ascuns. Că doar aici... aha, uite-l! 

Se sprijini de spătarul scaunului, mângâind un dosar 
subţire, proaspăt dactilografiat. 

— Raportul autopsiei răposatului domn Piet Jansen, zise 
el citind numele de pe prima pagină. Un alt triumf marca 
Anwar! 

Işi ridică privirea spre Khalifa, rânjind. Detectivul dădu 
să-şi vâre mâna în buzunar după ţigări, dar renunţă 
involuntar să continue mişcarea, aşezându-şi în schimb 
degetele pe pervaz. 

— Dă-i drumul atunci, spuse el. Luminează-mă! 

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse Anwar, foindu-se 
fericit pe scaun. Pentru început, trebuie să afli că omul 


65 


nostru a fost omorât. 

Khalifa se aplecă uşor înainte. 

— De asemenea, pot să-ţi spun că sunt absolut convins 
că ştiu identitatea vinovaţilor. Bănuiesc ca se aflau în 
legitimă apărare, deşi asta nu reduce gravitatea actului 
criminal şi nici faptul că Jansen a avut parte de o moarte 
extrem de neplăcută şi de dureroasă. 

Se opri pentru a spori suspansul. „Cu siguranţa, Anwar a 
repetat partea asta“, cugetă Khalifa. 

— Înainte de a-ţi dezvălui numele asasinului, cred că ar 
merita să ne reamintim mai întâi împrejurările în care a 
fost descoperit cadavrul lui Jansen. 

Khalifa deschise gura să spună că îşi aminteşte perfect 
împrejurările, dar se abţinu, ştiind din experienţă că 
Anwar oricum îi va relata totul şi niciun protest nu-i putea 
schimba obiceiul. 

— Cum zici tu, şopti el, dând din mână resemnat. 

— Mulţumesc. N-o să te dezamăgesc. 

Medicul mai luă o sorbitură lungă din băutura sa, apoi 
aşeză la loc paharul. 

— Aşadar, reluă el, scena. Cadavrul bărbatului, după 
cum îţi aminteşti, a fost găsit zăcând cu faţa în jos în noroi, 
în timp ce un piron din fier oribil îi străpunsese orbita 
ochiului stâng. Pe lângă leziunile masive în zona oaselor 
zigomatice, sfenoide şi lacrimale, precum şi în zona stângă 
a creierului - cerebelul lui, sincer să fiu, arăta ca un 
castron cu salată de vinete, - victima a mai suferit şi o 
fractură deschisa în partea dreaptă a craniului, chiar 
deasupra urechii, care a fost cauzată în mod evident de un 
alt obiect decât pironul respectiv. În plus, genunchiul 
stâng şi palma stângă prezentau câteva răni uşoare - 
medicul îşi ridică mâna pentru a ilustra mai exact punctul 
cu pricina, - precum şi o uşoară decolorare şi o umflătură 
chiar la baza degetului mare, exact sub prima încheietură 
sinovială. Probabil că nu ai observat acest aspect pentru că 
mâna era prinsă sub cadavru. În acelaşi timp am mai 
depistat şi urme de noroi uscat sub unghiile aceleiaşi 
mâini. 


66 


Dădu pe gât ultimele picături de yansoon şi, după ce 
râgâi uşor, puse deoparte paharul. 

— La trei metri de cadavru, continuă el, s-au observat 
câteva semne de disturbare a suprafeţei deşertului, ca şi 
cum acolo ar fi avut loc o lupta, dar şi o bucată de bolovan 
cu urme de sânge pe marginea lui. La două sute de metri 
mai încolo, s-au descoperit bastonul şi geanta lângă un zid 
de cărămidă pictat şi pe care, e clar, defunctul voia să-l 
demoleze. Pentru a reuşi aşa ceva, se pare că desprindea 
uşor cărămizile cu ajutorul unui ciocan şi a unei dălţi, după 
care le scotea cu mâna, de unde şi urmele de pământ de 
sub unghii. 

Îşi sui coatele pe masă şi-şi încrucişa mâinile în faţa lui. 

— Cam atâta despre decorul crimei. Întrebarea e cum 
reuşesc toate aceste părţi diferite ale tabloului să 
interacţioneze una cu alta. 

Degetele lui Khalifa se îndreptară din nou involuntar 
după ţigări. Se abţinu totuşi în ultima clipă şi-şi vâri mâna 
în buzunarul de la pantaloni. 

— Tu să-mi spui. 

— Fără îndoială, replică Anwar. Păi să luăm separat 
fiecare bucăţică a puzzle-ului, nu? Mai întâi pironul de fier. 
Rănile provocate de el au fost, desigur, fatale. Însă nu asta 
a reprezentat cauza morţii. Sau, mai bine zis, Jansen ar fi 
murit oricum, indiferent dacă ar fi căzut sau nu peste el. 

Khalifa îşi miji ochii. Deveni brusc interesat. 

— Continua. 

— Rana deschisă de la cap poate păcăli pe oricine. A fost 
provocată fără dubii de bucata de bolovan pătată de sânge. 
Dar nici ea nu i-a ameninţat viaţa, cu toate că Jansen era 
bătrân şi fragil. Interiorul craniului era intact şi nu am 
descoperit nicio leziune adâncă serioasă. Pe scurt, aveam 
de-a face cu o rană urâtă, atâta tot. 

— Păi, dacă n-a murit din cauza loviturii la cap şi nici 
pentru că o rangă i-a străpuns creierul, cum dracu' şi-a dat 
duhul? 

Anwar se lovi cu mâna peste piept. 

— Infarct miocardic. 


67 


— Ce? 

— Atac de cord. Omul nostru a suferit o tromboză 
coronară masivă, urmată de un stop cardiac. Există şanse 
mari să fi murit chiar înainte de a se fi lovit de piron. 

Khalifa făcu un pas înainte. 

— Ce vrei să spui? Cineva i-a zdrobit ţeasta cu o piatră şi 
inima lui a cedat? 

Medicul legist rânji, încântat de joc. 

— Nimeni nu i-a zdrobit ţeasta cu o piatră. Rana aia a 
fost un accident. 

— Dar mai înainte ai zis că a fost omorât! 

— Aşa şi e. 

— Atunci cum? 

— Otrăvit. 

Khalifa lovi peretele cu palma, înnebunit de frustrare. 

— Pe toţi dracii, Anwar, ce tot îndrugi? 

— N-auzi? Asasinul lui Piet Jansen l-a otrăvit, iar otrava 
respectivă, fie direct, fie indirect, a grăbit atacul de inimă, 
care l-a ucis în final pe bietul amărât. Mai clar de atât nu 
se poate. Ce anume din toate astea nu înţelegi? 

Khalifa scrâşni din dinţi, hotărât să nu se lase provocat 
de tonul batjocoritor al medicului legist. 

— Şi cine anume este misteriosul asasin? întrebă el, 
încercând să-şi păstreze calmul. Ai spus că ştii cine e. 

— Oh, da, chicoti Anwar. N-am cum să neg. 

Făcu iarăşi o pauză pentru sporirea suspansului, apoi, 
aplecându-se în faţă, îi arătă mâna cu palma-n sus. Strânse 
degetele sub formă de pumn, întinse arătătorul spre el şi 
cu o mişcare iute îl aduse în poziţia iniţială. 

— Numele tâlharului, anunţă el pompos, este domnul 
Akarab. 

Repetă mişcarea aceea ciudată, ascunzându-şi indexul în 
interiorul palmei. 

— Akarab, murmura Khalifa uimit. Vrei să zici... 

Legistul surâse. 

— Exact. Prietenul nostru Jansen a fost înţepat de un 
akarab. Un scorpion. 

Îşi curbă degetul din nou, imitând mişcarea făcută de 


68 


coada unui scorpion, apoi se lăsă pe spătarul scaunului, 
pufăind de plăcere. 

— Ţi-am zis eu că e o poveste pe cinste! jubilă el. Oh, şi 
stai să vezi când le-oi istorisi băieţilor despre asta. 
Povestea prizonierului din Malqata! Sau şi mai bine, Coada 
care l-a dat gata pe prizonierul din Malgata? Ha, ha, ha! 

— Foarte amuzant, gemu Khalifa, zâmbind forţat. 

Presupun că umflătură de la degetul mare era... 
_ — Locul unde a fost înţepat, se precipită Anwar. 
Intocmai. Judecând după culoarea şi întinderea vânătăii, a 
fost o înţepătură urâtă. Un scorpion adult mai degrabă. 
Incredibil de dureros. 

Sări în picioare, şi încă amuzându-se pe seama poveștii, 
se duse la chiuveta din colţul camerei, învârti robinetul de 
apă rece şi-şi umplu o ceaşcă. 

— Uite cum bănuiesc eu că s-au petrecut lucrurile în 
mare. Jansen se duce la Malgata să şterpelească nişte 
cărămizi pictate. Desprinde una dintre ele cu ajutorul dălţii 
şi a ciocanului, îşi bagă mâna în crăpătură ca s-o scoată de 
tot şi bang! Se alege cu o pişcătură din partea Domnului 
Scorpion. Mult prea înnebunit de durere ca să-i mai pese 
de geantă şi de baston, se împleticeşte până la maşină, cu 
intenţia de a pleca după ajutor. După câteva zeci de metri, 
şocul îi provoacă un atac de cord monumental, aşa că se 
prăbuşeşte, julindu-şi mâna şi genunchiul şi tăindu-se la 
cap de marginea bolovanului. Este posibilă şi varianta în 
care să fi suferit infarctul abia după ce a căzut. Indiferent 
de varianta aleasă, e clar că se zbate pe pământ o vreme, 
reuşeşte cumva să se ridice în picioare, mai merge din nou 
câţiva metri, după care cade secerat, de data asta cu 
ochiul în piron. La revedere, domnule Jansen. 

Khalifa rumega în sinea sa evenimentele relatate de 
doctor. Nu se simţea deloc în largul său că Anwar părea să 
fi rezolvat cazul. În acelaşi timp era însă uşurat. Dacă nu 
avusese loc o crimă, atunci nici ancheta nu va mai 
continua şi, cu toate că antichităţile din pivniţa lui Jansen 
cereau o verificare atentă, ieşea din discuţie orice 
investigaţie mai amănunţită a trecutului victimei. Ceea ce 


69 


era de bine, căci altminteri Khalifa ar fi fost îngrozit de ce 
ar fi putut descoperi, dacă era să recunoască sincer. 

— În cazul ăsta, spuse el, oftând din toţi rărunchii, 
măcar s-au limpezit apele. 

— Normal, accentuă Anwar, golind ceaşca. 

Medicul se apropie de biroul său, ridică raportul 
autopsiei şi i-l înmână detectivului. 

— Totul e trecut aici împreună cu alte observaţii pe care 
le-aş numi interesante. 

Khalifa răsfoi paginile. 

— Ce fel de observaţii? ă 

— Oh, simple chestii generale de sănătate. In primul 
rând bărbatul suferea de un cancer la prostată în fază 
avansată. Nu cred că ar mai fi trăit mai mult de câteva 
luni. Plus o mulţime de cicatrice în jurul genunchiului 
stâng, ceea ce justifică oarecum prezenţa bastonului. Ah, şi 
tipul a minţit în privinţa vârstei. Sau cel puţin pentru actul 
de identitate. 

Khalifa îl privi întrebător. 

— Reţine că nu sunt un expert în astfel de lucruri, spuse 
Anwar, dar, dacă e să mă iau după buletinul lui, atunci s-a 
născut în 1925, ceea ce înseamnă că avea optzeci de ani. 
Însă dacă aş lua în consideraţie numai starea dinţilor şi a 
gingiilor, aş pune pariu că era cu zece ani mai bătrân. Asta 
nu schimbă situaţia de fapt, dar m-am gândit că e bine să 
scot în evidenţă şi acest aspect. 

Khalifa medită câteva momente, apoi, clătinând din cap, 
strecură raportul în buzunarul de la geacă şi porni spre 
uşă. 

— Ai făcut o treaba bună, Anwar, zise el peste umăr. Mi- 
e ciudă că trebuie să o mărturisesc, dar sunt impresionat. 

Tocmai se pregătea să iasă pe hol, când Anwar îl strigă 
din urmă: 

— Şi încă un lucru amuzant. 

Khalifa se răsuci pe călcâie. 

— Nu m-am obosit să-l trec şi în raport, pentru că nu mi 
s-a părut deloc relevant. Prietenul nostru suferea de o 
formă de sindactilie a picioarelor. 


70 


Detectivul făcu un pas înapoi, nedumerit. 

— Ce înseamnă asta? 

— Pe scurt, este o malformaţie congenitală a falangelor, 
a degetelor. Foarte rară. În termeni populari, bărbatul 
avea degetele unite. Era ca o... 

— Broască. 

Khalifa se făcu alb ca varul la faţă. 

— Te simţi bine? întrebă Anwar. Araţi de parcă ai fi 
văzut o fantoma. 

— Aşa e, şopti detectivul. Numele ei este Hannah 
Schlegel, iar eu am comis o greşeală teribilă. Îngrozitoare. 


IERUSALIM 


Trecuse bine de amiază când Layla ajunse în sfârşit la 
Ierusalim. Kamel o lăsase în capătul străzii Nablus, după 
care, salutând-o scurt din cap, demară în trombă, 
dispărând după colţ pe strada Sultan Suleiman. Incepuse 
să picure, iar ploaia rece şi deasă se scurgea din văzduh ca 
un val înfuriat, udându-i părul şi jacheta, acoperind tăcută 
acoperişurile şi trotuarele. Petice de cer albastru erau încă 
vizibile deasupra Muntelui Scopus în partea de est, dar 
deasupra ei pluteau nori groşi şi cenuşii, apăsători. 

Îşi cumpără vreo şase lipii de la o taraba de pe marginea 
drumului şi porni să urce dealul, trecu de intrarea în 
Grădina Mormântului, de hotelul Ierusalim, iar apoi depăși 
un şir de palestinieni obosiţi care stăteau la coadă să-şi 
reînnoiască permisele în faţa grilajului metalic al 
Ministerului de Interne israelian. În cele din urmă, intră 
într-un gang strâmt, mărginit de-o parte şi de alta deo 
băcănie şi de o brutărie. Vizavi se înălța clădirea 
impunătoare a Şcolii Biblice. Inăuntrul pasajului stătea un 
bătrân îmbrăcat într-un costum gri, ponosit. Se sprijinea 
într-un baston şi privea liniştit ploaia. 

— Salaam alekum, Fathi, spuse ea. 

Bătrânul îşi ridică privirea, mijindu-şi ochii, apoi o 
salută, făcându-i semn cu mâna lui artritică. 

71 


— Am fost îngrijoraţi, rosti el răgușit şi începând să 
tuşească. Am crezut ca te-au arestat. 

Layla izbucni în râs. 

— N-ar îndrăzni israelienii una ca asta. Ce mai face 
Ataf? 

Bărbatul ridică din umeri, bătând cu degetele în 
măciulia bastonului. 

— Aşa şi-aşa. O doare spatele azi şi a rămas în pat. Vrei 
nişte ceai? 

Layla scutură din cap că nu. 

— Am nevoie de un duş şi după aia trebuie să mă apuc 
de treabă. Poate mai târziu. Spune-i lui Ataf să mă anunţe 
dacă vrea să-i cumpăr ceva. 

Îl ocoli pe bătrân şi, traversând holul de la intrare, urcă 
treptele de piatră până la apartamentul ei, care ocupa 
etajul superior al casei. Era o locuinţă simplă, cu tavan 
înalt, şi răcoroasă. Avea două dormitoare - unul din ele 
fusese transformat în birou, - un living spaţios şi în spate o 
chicinetă şi o baie. De acolo pornea o scăriţă îngustă din 
beton care ducea pe acoperiş, de unde puteai admira 
Poarta Damasc şi cartierele înghesuite ale Oraşului Vechi. 
Locuia aici de aproape cinci ani. O închiriase de la un om 
de afaceri local ai cărui părinţi, Fathi şi Ataf, locuiau la 
parter şi administrau şi imobilul. Cu banii pe care-i câştiga 
din colaborările ei şi-ar fi putut permite foarte uşor ceva 
mult mai select - în districtul Şeic Jarrah bunăoară, cu 
blocuri moderne şi case cu ziduri impunătoare. Totuşi, 
luase perfect conştientă decizia de a rămâne în inima 
Ierusalimului de Est, printre fundături, zgomot şi gunoaie. 
Voia să trimită un mesaj tuturor: „Eu nu sunt unul dintre 
jurnaliştii ăia care obţin tot ce vor de la tine şi apoi se 
retrag în siguranţa oferită de Hilton sau de Colonia 
Americană. Eu sunt una dintre voi. O palestiniană“. Era un 
gest mic, dar necesar. Trebuia să aducă în permanenţă 
dovezi în acest sens, să păstreze aparențele. 

Îşi aruncă lucrurile pe canapea - care alături de o 
măsuţă, un televizor şi două fotolii vechi alcătuiau 
mobilierul livingului - şi, apucând o sticlă de Evian din 


72 


frigider, se îndreptă spre birou. Ledul mesageriei vocale 
clipea pe robotul ei telefonic, aşa că, după ce înghiţi o gură 
zdravănă de apă, traversă camera şi se aşeză la masa de 
scris, uitându-se ca întotdeauna spre fotografia înrămată a 
tatălui său, agăţată pe peretele din faţă, îmbrăcat în 
halatul lui de doctor şi cu stetoscopul la gât. Era poza pe 
care ea o iubea cel mai mult, singura pe care o păstrase 
după moartea lui. Simţi o strângere de inimă şi un nod în 
gât, aşa că îşi cobori privirea şi apăsă pe butonul de 
redare. 

Avea unsprezece mesaje. Unul de la ziarul The 
Guardian, care-i cerea să se grăbească să termine articolul 
despre militanţii palestinieni; unul de la Tom Roberts, un 
tip de la Consulatul Britanic, care încercase, fără succes, 
să o vrăjească în ultimele şase luni; unul de la prietena ei 
Nuha, care o întreba dacă vrea să iasă mai târziu la o cafea 
în barul de la hotelul Ierusalim; şi unul de la Sam 
Rogerson, o persoană de contact de la Reuters, care o 
alerta cu privire la ultimul atac al Războinicilor lui David în 
Oraşul Vechi şi despre care auzise deja în Ramallah. Restul 
mesajelor erau fie insulte, fie ameninţări cu moartea. „Mă 
scârbeşti, târfă jegoasă, împuţită şi mincinoasă.“ „Bucură- 
te de ziua de astăzi, Layla, căci va fi şi ultima.” „Te 
urmărim şi, într-o zi, o să venim după tine şi o să-ţi tragem 
un glonţ în cap. După ce te violam, desigur.“ „O să-ți 
înfigem un cuţit în p... a aia a ta jegoasă şi iubitoare de 
arabi şi apoi o să te despicam în două, curvă mincinoasă!“ 
„Moarte arabilor! Israel! Israel!“ 

Judecând după accentul lor, marea majoritate a celor 
care o sunaseră erau fie evrei, fie americani. Îşi schimba 
periodic numărul de telefon, dar se părea că aflau mai 
mereu noul număr în mai puţin de o zi, şi astfel de apeluri 
continuau să curgă. Cu ani în urmă, când se afla la început 
de drum, o supăraseră teribil. Dar cu timpul se obişnuise şi 
acum nu o mai afectau; era mult mai stresată de 
redactorii-şefi care o presau să-şi dea la termen articolele. 
De-abia în cursul nopţii, în singurătate, începea să 
realizeze oroarea lucrurilor în care se implicase şi teama i 


73 


se strecura în sânge ca o otravă letală. Nopțile puteau fi 
îngrozitoare. De-a dreptul oribile. 

Şterse mesajele, îşi băgă mobilul la încărcat şi dădu 
repede două telefoane, unul la Nuha, să stabilească ora la 
care sa se întâlnească seara, şi altul ca să afle detalii 
despre ocuparea casei de către evrei în Oraşul Vechi. 
Scrisese mult în ultimii ani despre Chayalei David şi, de 
curând, New York Review îi solicitase un articol mai amplu 
despre liderul grupării, militantul născut în fosta URSS, 
Baruch Har-Zion. Incidentul recent putea constitui un bun 
început şi se întrebă dacă n-ar fi mai nimerit să dea o fugă 
până acolo. Hotări că două ore în plus sau în minus nu mai 
contează şi, după ce-şi termină de băut apa, intră în 
dormitor şi se dezbrăcă. 

Făcu un duş lung şi fierbinte, săpunindu-și bine trupul 
subţire, lăsându-și capul pe spate pentru ca apa s-o 
lovească direct în faţă, mormăind de plăcere în timp ce 
jeturile calde o curăţau de murdărie şi de transpiraţie. La 
sfârşit, timp de treizeci de secunde, răsuci robinetul cu apă 
rece, apoi, punându-şi un halat de baie pe ea, se întoarse 
în birou şi îşi deschise laptopul Apple. 

Lucră două ore neîntrerupt. Termină articolul despre 
subnutriţia în rândurile copiilor palestinieni şi se apucă şi 
de cel pentru The Guardian, studiindu-şi din când în când 
notițele. Scria însă mai mult din amintiri, degetele dansând 
peste tastatură, imaginile şi sunetele din mintea ei 
transformându-se fără efort în cuvinte pe ecran. 

În mod curios, dată fiind uşurinţa cu care scria, 
jurnalismul nu fusese prima şi nici măcar a doua alegere în 
privinţa carierei. În adolescenţă, înainte ca tatăl său să fie 
omorât, îşi imagina că va deveni doctor, la fel ca el, şi că 
va lucra în taberele de refugiaţi din Gaza sau de pe Malul 
de Vest. Mai târziu, la Universitatea Beir Zeit, unde 
studiase Istoria arabă contemporană, cochetase cu ideea 
de a intra în politică. In cele din urmă însă, hotărâse că 
jurnalismul îi va oferi cea mai bună şansă de-a duce la bun 
sfârşit ceea ce credea a fi misiunea vieţii ei. 

După absolvire, se angajase la cotidianul palestinian al- 


74 


Ayyam, unde redactorul-şef, un bărbat cocoşat care fuma 
țigară de la ţigară, pe nume Nizar Suleiman, o luase sub 
aripa lui protectoare, mai ales că istoria familiei ei era 
bine-cunoscută. Primul său articol, un reportaj despre 
taberele palestiniene de îndoctrinare, unde chiar şi copii 
de şase ani erau învăţaţi cântece antiisraeliene, dar şi arta 
preparării cocktailului Molotov (o cantitate substanţială de 
vaselină pe gura sticlei, ăsta era secretul ca benzina în 
flăcări să se lipească mai bine de ţintă), suferise 
şaisprezece rescrieri înainte ca Suleiman să consimtă 
posac publicarea lui. Fusese atât de dezamăgită, încât pe 
moment se gândise să renunţe la această carieră. El 
respinsese însă o astfel de idee. 

— Dacă te dai bătută de-acum, o să te boscorodesc toată 
viaţa! 

Cel de-al doilea articol, despre strămutarea triburilor de 
beduini din Nagev de către israelieni, nu suferise decât 
cinci rescrieri. Cel de-al treilea articol, despre palestinienii 
care, împinşi de sărăcie, erau obligaţi să accepte să 
lucreze în construcţii, ajutând astfel la ridicarea coloniilor 
evreieşti din Teritoriile Ocupate, fusese preluat de trei 
ziare diferite şi îi adusese şi primul premiu ca jurnalist. 

După aceea, renumele ei spori constant. Genele ei 
hibride - englezoaică după mamă, palestiniană după tată, - 
precum şi o cunoaştere profundă a lumii palestiniene, ca 
să nu mai vorbim de faptul că vorbea araba, ebraica, 
engleza şi franceza, i-au oferit extraordinara şansa de a 
colabora cu multe alte publicaţii, iar The Guardian şi New 
York Times au ademenit-o cu un post stabil în echipa lor, 
însă ea îi refuzase. A lucrat pentru al-Ayyam timp de patru 
ani, apoi a ales să pornească pe cont propriu, scriind 
despre absolut orice, de la folosirea torturii de către 
serviciile de securitate israeliene până la proiectele de 
creştere a spanacului în Galilea, câştigându-şi reputaţia - 
în funcţie de punctul de vedere reprezentat - că făcea 
jurnalism militant sau că are tendinţa de a aborda o 
atitudine antiisraeliană. 

Partea cu atitudinea antiisraeliană îi adusese şi cele mai 


75 


multe critici, principala fiind aceea că nu prezintă decât o 
faţetă a poveştii, apoi că dă viaţă doar suferințelor 
palestinienilor, ignorându-le pe cele ale civililor israelieni 
sau că descrie oroarea taberelor de refugiaţi, uitând de 
oamenii nevinovaţi reduşi la simplă carne de tun în cazul 
atentatelor sinucigaşe cu bombă. 

Nu era corect faţă de ea însă. De-a lungul anilor scrisese 
o mulţime de articole despre victimele înregistrate în 
rândul civililor israelieni, ca să nu mai vorbim de corupţia 
înfloritoare şi de încălcarea drepturilor omului de către 
Autoritatea Palestiniană. Adevărul era că în abordarea 
unui astfel de conflict nu puteai fi obiectiv. Oricât te-ai fi 
străduit să păstrezi un echilibru, deveneai partizanul uneia 
dintre cauze. Şi, oricum, dată fiind originea ei, chiar nu-şi 
permitea să menajeze sensibilitatea evreilor. 

Termină articolul despre militanti, îl trimise prin e-mail 
pe cel despre copiii subnutriţi şi închise laptopul. Nu 
dormise suficient în ultimele zile şi îşi simţea pleoapele 
grele. Meseria de jurnalist, cu situaţiile imprevizibile de 
criză care apăreau şi cu termenele limită înnebunitoare, o 
învățase să învingă oboseala, dar tot voia să ajungă în 
Oraşul Vechi să verifice povestea cu ocupaţia. Se îmbrăcă 
iute, mâncă pe fugă un măr şi, înhăţându-şi agenda şi 
aparatul de fotografiat, traversă apartamentul şi deschise 
uşa de la intrare. 

Fathi, administratorul, tocmai ajunsese în capul scărilor, 
gâfâind din greu, cu o mână ţinând strâns bastonul, iar în 
cealaltă ducând un plic. 

— Asta a venit dimineaţă pentru tine, spuse el. Am uitat 
să-ţi zic mai devreme. Scuze. 

li dădu plicul. Nu avea nici timbru, nici adresă, doar 
numele ei scris cu cerneală roşie. Literele erau puternice 
şi drepte, ca un şir de soldaţi ce salută. 

— Cine l-a adus? întrebă ea. 

— Un puşti, răspunse bătrânul, întorcându-se şi 
începând să coboare scările. Nu l-am mai văzut înainte. A 
apărut din senin, a întrebat dacă locuieşti aici, mi-a dat 
plicul şi dus a fost. 


76 


— Palestinian? 

— Normal că palestinian. De când vin copii de evrei pe- 
aici prin zona? 

Gesticula de parcă ar fi vrut să-i spună: „Ce întrebare 
ridicolă!“ şi dispăru după colţ. 

Layla răsuci plicul pe toate părţile, verificându-l cu 
atenţie sa nu aibă fire sau orice alt conţinut periculos. 
Mulțumită de rezultat, se întoarse în apartament şi, 
aşezându-l pe masa de scris, îl deschise cu grijă, extrăgând 
din interior doua coli de hârtie capsate. Una era o 
scrisoare redactata cu aceleaşi litere gotice folosite pe 
plic, iar cealaltă - o fotocopie A4 a ceea ce părea un 
document vechi. Îşi aruncă repede privirea peste ea, apoi 
îşi îndreptă atenţia spre nota explicativa în limba engleză. 


Domnişoară al-Madani, 

Sunt un admirator fidel al dumneavoastră şi aş vrea să 
vă fac o propunere. Cu ceva timp în urmă i-aţi luat un 
interviu liderului cunoscut sub numele de al-Mulatham. Mă 
aflu în posesia unor informaţii care s-ar putea dovedi 
inestimabile pentru lupta acestui bărbat împotriva 
opresorului sionist; prin urmare, îmi doresc foarte mult să-l 
contactez. Cred că dumneavoastră mă puteţi ajuta în acest 
sens. Drept răsplată, vă pot oferi ceea ce eu cred a fi cea 
mai mare lovitură jurnalistică din cariera dumneavoastră 
de excepţie. 

Dată fiind delicateţea situaţiei de faţa, sper că veţi 
aprecia dorinţa mea de a proceda cu precauţie. In stadiul 
actual nu vă voi dezvălui nimic în plus. Vă rog să vă gândiţi 
la propunerea mea şi, dacă este posibil, să o transmiteţi 
mai departe prietenului nostru comun. Vă voi contacta cât 
de curând. 

P.S.: Un mic indiciu, cât să vă stârnească interesul. 
Informaţiile menţionate de mine au strânsă legătură cu 
documentul ataşat. Dacă sunteţi jurnalista pe care o 
cunosc eu, nu o să treacă prea mult până veţi descoperi 
semnificaţia ofertei mele. 


Nu exista nicio semnătură. 
Citi şi reciti scrisoarea de mai multe ori, apoi se uită din 


77 


nou la fotocopie. Părea să fie un fragment de scrisoare 
veche judecind după stilul scrisului, chiar foarte veche. 
Folosea alfabetul latin, dar Layla nu reuşi să-i dea de cap, 
pentru că, în loc de cuvinte şi propoziţii, era alcătuită 
dintr-o singura secvenţa neîntrerupta de litere şi, oricât de 
tare se chinui, nu recunoscu deloc limba în care fusese 
întocmită. 


Liban Fgmha un ztpr zovimindoy $z7zrikd mong 
pata hxpapnzpoge uz) dzqohidpepângbu ubmmzdzi 
kon ugd mnonumnho dgyd mohonuu myh hu hp XOL 
nednzyocdmzkzmziacmh pguinu fFragunzaznhdz. 
q chgezhpexlgu pila hhzuonzznhondhdnimofdv 

uminzufz emyguuÊxxzgufdpfdguhdqmbhbzloupu 
goygzodlioeph daxeprmi tmz z coxdp UOJ huuonz 
napeofododozuapeeðnuepzhzormnruidzkdmp 
oumân loipb 24 2N 24 uyhqapnzz nhogiezmz ro În 

udolpnddnugxuik zeohnaădnugq un baundădnu 

Şhuzodazhughhddnznpfugz zdaim pprapof ua ee 

PAY PLOII K Li 

pp? Pa 


La sfârşit, uşor depărtate şi cu un scris mai mare, se 
găseau inițialele GR, ceea ce nu o lămuri mai mult decât 
restul textului. 

Le privi încruntată şi confuză multă vreme, după care se 
întoarse la scrisoare. Publicase interviul la care se făcea 
referire cu un an în urmă. Stârnise mare interes la vremea 
respectivă, pentru că fusese singura dată când 
protagonistul lui, teroristul palestinian  al-Mulatham, 
îndepărtase vălul de mister cu care se înconjura şi 
consimţise să vorbească publicului larg. Serviciile secrete 
israeliene nu stătuseră cu mâinile-n sân şi îi cercetaseră 
agenda şi laptopul, aducând-o şi la sediul lor pentru 
nenumărate interogatorii. Reuşise să nu dezvăluie decât 
lucruri neînsemnate - aşa cum explicase şi în articol, 
interviul se petrecuse într-un loc secret şi fusese legată la 


78 


ochi tot timpul - şi bănuia acum că scrisoarea și fotocopia 
nu reprezentau altceva decât o încercare măsluită de a 
vedea dacă ştie cumva mai multe despre liderul terorist 
decât fusese dispusă ca să arate. N-ar fi fost pentru prima 
dată când cineva se străduia să o determine să pice în 
capcană sau să o discrediteze. Cu câţiva ani în urmă o 
abordase un bărbat care susţinea că era un activist 
palestinian şi o întrebase dacă se putea folosi de permisul 
ei de jurnalist ca să scoată arme prin punctul de control 
Erez din Gaza - un caz de provocare atât de cusut cu aţă 
albă, încât ea izbucnise în râs şi îi răspunsese în ebraică, 
transmiţându-i că ar fi încântată, dar numai dacă Ami 
Ayalon o invită la cină după aceea. 

Se gândi că scrisoarea era cu siguranţă un giumbuşluc 
al serviciilor secrete. Sau o farsă mai elaborată. Indiferent 
de variantă, nu merita sa-şi piardă vremea. Aruncă o 
ultimă privire documentului fotocopiat, după care îl azvârli 
împreună cu scrisoarea în coşul de gunoi şi parasi 
apartamentul. 


LUXOR 


— Eşti un visător, Khalifa! Întotdeauna ai fost şi-aşa o sa 
rămâi! Un visător nenorocit! 

Inspectorul-şef Abdul ibn-Hassani lovi cu pumnul său 
uriaş în birou, sări în picioare şi se apropie de fereastra 
încăperii, uitându-se furios la primul stâlp al Templului 
Luxor, unde un număr mare de turişti se strânseseră în 
jurul obeliscului lui Ramses al II-lea, ascultând explicaţiile 
ghidului. 

Bărbatul supraponderal, cu umerii laţi, sprâncene 
stufoase şi cu un nas turtit ca de boxer era renumit ca fiind 
iute din fire şi vanitos. De fiecare dată când se enerva, 
ridica vocea, se făcea roşu ca focul la faţă şi îi zvâcnea o 
vinişoară sub ochiul drept. Din pedanterie, ca să-şi acopere 
chelia, purta o perucă dichisită care-i şedea în vârful 
capului ca un smoc de alge de Nil încâlcite. Când lovise cu 


79 


pumnul în birou, i se mişcase puţin şi, prefăcându-se că se 
scarpină pe frunte, şi-o aranjă cu grija la loc, aplecându-se 
puţin spre stânga, pentru a-şi verifica aspectul într-o 
oglindă agăţată pe perete. 

— E de-a dreptul ridicol! mormăi el. Pentru Dumnezeu, 
omule, s-a întâmplat acum douăzeci de ani. 

— Cincisprezece. 

— Cincisprezece, douăzeci... ce mai contează? A trecut 
prea multă vreme ca să ne mai preocupe, asta-i ideea. 
Pierzi prea mult timp cu trecutul. Ar trebui să-ţi vii în fire 
din când în când. 

Se întoarse către Khalifa cu o expresie care, din cauza 
moţului, nu prea convingea pe nimeni, căci nu poţi să pari 
prea serios cu o pleaşcă pe cap. În orice altă situaţie, 
Khalifa de-abia s-ar fi abținut să nu izbucnească în râs. 
Astăzi, aproape că nici nu băgase în seamă peruca, într- 
atât era de ocupat de ceea ce avea de zis. 

— Dar domnule... 

— Prezentul! urlă Hassani, făcând un pas înainte şi 
încrucişându-şi braţele chiar sub fotografia preşedintelui 
Hosni Mubarak, o postură pe care o aborda întotdeauna 
când urma să ţină un discurs. Aici se desfăşoară activitatea 
noastră, Khalifa. Aici şi acum. În fiecare zi se comit crime, 
în fiecare oră, la ele trebuie să ne gândim, şi nu la cazuri 
de acum un deceniu. Cazuri care au fost rezolvate atunci, 
dacă-mi permiţi să adaug! 

Ridică dintr-o sprânceană, ca şi cum nu ar fi fost pe 
deplin convins că ultima afirmaţie era corectă. Işi reveni 
însă imediat şi, umflându-şi pieptul, întinse un deget 
ameninţător spre Khalifa, care stătea pe un scaun în faţa 
biroului. 

— Întotdeauna ai avut problema asta. Am spus-o şi o 
repet pentru a mia oară - eşti complet incapabil să te 
concentrezi asupra prezentului. Prea mult timp pierdut pe 
coridoarele muzeelor, iată cauza. Tutankhamon în sus, 
Antenaben în jos... 

— Akhenaten, îl corectă Khalifa. 

— Poftim! Iar începi! Cui dracu’ îi pasă ce nume are? 


80 


Trecutul e trecut, s-a terminat, e irelevant. Ziua de astăzi 
este importantă. 

Fascinaţia lui Khalifa pentru trecutul antic constituise 
mereu un motiv de harţă între cei doi bărbaţi; asta şi faptul 
că el era singurul dintre cei câţiva poliţişti ai secţiei care 
refuza să se lase intimidat de Hassani. De ce avea şeful lui 
un astfel de dispreţ faţă de istorie, chiar aversiune s-ar 
putea spune, Khalifa nu ştia, dar bănuia că Hassani era un 
ignorant şi se considera probabil dezavantajat ori de câte 
ori conversaţia aluneca pe acest teren. Indiferent de 
situaţie, Hassani aducea în discuţie nefericitul subiect ori 
de câte ori voia să-l muştruluiască pe Khalifa, de parcă 
munca detectivului şi pasiunea faţă de moştenirea ţării 
sale erau incompatibile. 

— Numai gândeşte-te ce încântați ar fi! 

Hassani zbiera, înfierbântându-se din ce în ce mai tare. 

— Peştii, şi hoţii, şi pungaşii. S-ar simţi în al nouălea cer 
dacă noi ne-am petrece timpul bâjbâind în jurul unor 
cazuri încheiate acum cincisprezece ani, iar ei ar continua 
liniştiţi cu hoţiile, curvăsăriile şi... Se opri o clipă, căutând 
cuvântul corect. Şi pungăşiile lor! strigă el într-un final. 
Oh, da, ce-ar mai jubila! Am ajunge de râsul lumii! 

Vinişoara de sub ochi îi zvâcnea mai violent ca niciodată, 
de parcă un vierme gras şi verde i s-ar fi insinuat sub piele. 
Khalifa îşi scoase ţigările şi, aplecându-se, aprinse una, 
privind fix podeaua. 

— Sunt şanse mari ca atunci să fi avut loc o gravă eroare 
judiciară, rosti el încet, trăgând din ţigară, inhalând lacom 
nicotina care-i limpezea minţile. Nu am nimic concret, dar 
e posibil. Chiar dacă totul s-a întâmplat acum 
cincisprezece sau treizeci de ani, avem datoria să 
investigăm. 

— Dar ce dovezi ai? urla Hassani. Ce dovezi, omule? Ştiu 
că nu eşti genul care să permită faptelor să stea în calea 
unei bune teorii conspiraţioniste, dar totuşi... am nevoie de 
ceva mai mult decât un biet „posibil“. 

— După cum am zis, nu am nimic concret... 

— Carevasăzică nu ai nimic! 


81 


— Există nişte similitudini. 

— Similitudini există şi între soţia mea şi un nenorocit 
de bivol de apă, dar asta nu înseamnă că ea stă toată ziua 
într-o băltoacă şi mănâncă frunze de palmier! 

— Prea multe similitudini ca să fie doar o simplă 
coincidenţă, continuă Khalifa, ignorându-şi şeful şi 
refuzând să se dea bătut. Piet Jansen a fost implicat în 
moartea lui Hannah Schlegel. Ştiu asta! Ştiu eu! 

Simţea cum propria voce căpăta note tot mai înalte şi, 
prinzându-şi genunchiul cu o mână, trase adânc în piept un 
fum de ţigară, ca să se liniştească. 

— Uite cum sta treaba, zise el, încercând să păstreze un 
ton calm şi stăpânit. Hannah Schlegel a fost asasinata la 
Karnak. Jansen locuia lângă Karnak. 

— Pe lângă alţi o mie de oameni, răbufni Hassani. Şi 
încă cinci mii care vizitează locul în fiecare zi. Ce vrei sa 
spui cu asta? Că sunt toţi implicaţi? 

Khalifa ignoră întrebarea şi continuă: 

— Rozeta şi ankh-ul de pe măciulia bastonului lui Jansen 
se potrivesc cu urmele găsite pe faţa şi craniul victimei. 
Urmele alea n-au fost niciodată luate în calcul aşa cum ar 
fi trebuit. 

Hassani dădu din mână indiferent. 

— Există mii de obiecte cu acelaşi design. Zeci de mii. E 
insuficient, Khalifa. Insuficient. 

Detectivul îşi ignoră din nou şeful şi insistă: 

— Schlegel era evreică din Israel. Iar Jansen ura evreii. 

— Pe toţi sfinţii, Khalifa! După tot ce le-au făcut 
palestinienilor, oricine din Egipt îi urăşte pe nenorociţii ăia 
de evrei. Ce-o să facem acum? O să chestionăm întreaga 
populaţie? 

Khalifa tot refuza să se dea bătut. 

— Paznicul de la Karnak a spus că a văzut pe cineva 
furişându-se în grabă de la locul crimei, şi persoana 
respectivă purta ceva ciudat pe cap. „Ca o mică pasăre 
caraghioasă“ - aşa l-a descris el. Când am fost în casa lui 
Jansen, am descoperit o pălărie agăţată de uşa de la 
pivniţă şi care se potriveşte exact descrierii. O pălărie din 


82 


care ieşeau nişte pene. 

Hassani izbucni într-un hohot de râs batjocoritor. 

— Devii din ce în ce mai ridicol. Gardianul, dacă-mi aduc 
eu bine aminte, era pe jumătate chior. Abia dacă-şi 
desluşea mâna aşezată în faţa ochilor la câţiva centimetri, 
darămite să mai şi zărească pe cineva la cincizeci de metri 
depărtare. Umbli după cai verzi pe pereţi, Khalifa! Sau, 
mai bine zis, după nişte pene. O mică pasăre caraghioasă? 
Cred că ai început s-o iei pe arătură, omule! 

Khalifa trase un ultim fum, se aplecă şi stinse ţigara în 
scrumiera de pe marginea biroului. 

— Şi mai e ceva. 

— Oh, chiar te rog, uimeşte-mă, strigă Hassani, lovindu- 
şi palmele. N-am mai râs aşa de ani de zile. 

Khalifa se lăsă pe spate. 

— Înainte de a muri, Schlegel a reuşit să rostească două 
cuvinte: Thoth, care este numele zeului egiptean al 
scrisului şi al înţelepciunii... 

— Da, da, cunosc! pufni Hassani. 

— Şi tzfardeah, ceea ce se pare că în ebraică înseamnă 
broască. 

Hassani îşi miji ochii. 

— Şi? 

— Jansen s-a născut cu o malformaţie genetică. Avea 
degetele de la picioare unite printr-o membrană. Ca ale 
unei broaşte. 

Vorbise repede, încercând să rostească vorbele înainte 
să se declanşeze valul de batjocură. Spre surprinderea lui, 
Hassani rămase tăcut. Se întoarse din nou la fereastră şi 
începu să privească afară, cu spatele la Khalifa şi cu 
mâinile atârnându-i pe lângă corp, de parcă ar fi ţinut în 
ele două valize invizibile. 

— Ştiu că niciunul dintre lucrurile astea luate în parte 
nu înseamnă nimic, continua Khalifa, încercând să 
transforme tăcerea şefului său într-un avantaj, dar, dacă le 
pui cap la cap, îţi dau de gândit. E prea mare coincidenţa. 
Şi oricum nu trebuie să uităm de antichităţile din subsolul 
bărbatului. Jansen era murdar. Simt eu asta. Şi trebuie 


83 


investigat mai departe. 

Hassani îşi strângea pumnii atât de tare, încât degetele i 
se albiseră. Păstră mult timp tăcerea, apoi se întoarse cu 
faţa spre Khalifa. 

— Nu o să mai pierdem vremea cu acest caz, spuse el pe 
un ton voit calm, furia controlată din vocea lui fiind mult 
mai amenințătoare decât orice urlet. Ai înţeles? Bărbatul a 
murit şi, indiferent de ce a făcut sau în ce a fost implicat, 
acum s-a terminat. Nu se mai poate repara nimic. 

Khalifa îl privi neîncrezător. 

— Şi Mohammed Gemal? E posibil ca un om nevinovat 
să fi fost condamnat pe nedrept. 

— Gemal e mort. Nu mai avem ce face pentru el. 

— Familia lui încă trăieşte. Ii datorăm... 

— Gemal a fost găsit vinovat de către un complet de 
judecată, la dracu’. El cu gura lui a recunoscut ca a jefuit-o 
pe bătrână. N 

— Dar nu şi că a ucis-o. Intotdeauna a susţinut asta. 

— S-a sinucis, pentru numele lui Dumnezeu. Ce rahat de 
recunoaştere mai vrei? 

Hassani făcu un pas înainte. 

— Bărbatul era vinovat, Khalifa! Al dracu’ de vinovat! O 
ştia şi el, o ştiam şi noi. Noi toţi! 

Ochii lui scăpărau de mânie. Dar în ei se mai vedea ceva. 
Un soi de disperare, de teama chiar. Era ceva ce Khalifa 
nu mai observase înainte. Îşi aprinse încă o ţigară. 

— Eu nu. 

— Ce? Ce-ai spus? 

— Eu n-am crezut în vinovăția lui Gemal. Am avut 
îndoieli atunci, care nu au dispărut de-a lungul timpului, 
iar acum sunt mai puternice ca niciodată. Tot ce se poate 
că a jefuit-o, dar Mohammed Gemal nu a omorât-o pe 
Hannah Schlegel. Am ştiut imediat, dar, spre ruşinea mea, 
nu am avut suficient curaj să-mi exprim răspicat părerea. 
Şi mai cred că, în adâncul sufletului nostru, am ştiut cu 
toţii - tu, eu, şeful Mafhouz... 

Hassani păşi iarăşi în faţă şi lovi cu pumnul în marginea 
biroului, împrăştiind în toate direcţiile un teanc de hârtii. 


84 


— Ajunge, Khalifa! Ajunge, m-auzi? 

Tremura din tot corpul. La colţurile gurii îi apăruseră 
mici bobiţe de spumă albă. 

— Problemele tale psihologice îţi aparţin pe de-a- 
ntregul, dar eu am o secţie de poliţie de condus şi nu 
intenţionez să redeschid un caz vechi de cincisprezece ani 
doar pentru că un idiot fără coloană vertebrală are procese 
de conştiinţă. Nu ai nicio dovadă, nimic care să sugereze 
ca Mohammed Gemal nu a omorât-o pe Hannah Schlegel, 
cu excepţia ideilor tale creţe, şi nu exagerez când le spun 
aşa, dacă e să ne gândim la porcăriile de broaşte şi pene 
pe care mi le-ai servit pe tavă. Am fost convins 
dintotdeauna că nu ai stofă, Khalifa, iar purtarea ta îmi 
confirma suspiciunile. Dacă nu suporţi căldura, ieşi 
dracului afară din bucătărie. Ia-ţi tălpăşiţa şi fă-te arheolog 
sau ceea ce ai vrut tu întotdeauna sa fii şi lasă-mă pe mine 
să-i prind pe criminali. Pe aia adevăraţi, nu pe ăia 
imaginari. 

Uitând că poartă perucă, îşi ridică mâna şi se scărpina 
viguros în creştetul capului, mişcând bucata artificială de 
păr, care îi alunecă până la jumătatea frunţii. Gemând 
înfuriat, o smulse de tot şi o arunca într-un colt, după care 
se trânti pe scaunul sau, răsuflând din greu. 

— Las-o balta, Khalifa, spuse el, cu o voce brusc obosită, 
de om învins. Mă înţelegi? Pentru binele tuturor. 
Mohammed Gemal a omorât-o pe Hannah Schlegel, Jansen 
a murit într-un accident stupid şi nu există nicio legătură 
între cei doi. N-o să redeschid cazul. 

Ochii lui clipiră des şi refuzară să susţină privirea 
subordonatului sau. 

— Acuma... e o hawagaya la Palatul de Iarnă care crede 
ca i s-au furat bijuteriile şi vreau să te duci sa verifici tu 
cum stă situaţia. Uită de Jansen şi fă şi tu măcar o dată în 
viaţa ta muncă adevărată de poliţist. 

Incepu să răsfoiască nişte hârtii de pe masă, ţinându-şi 
fălcile încleştate. Khalifa realiză ca ar fi fost inutil să mai 
continue cearta. Se ridică şi se îndrepta spre uşă. 

— Cheile, mormăi Hassani. N-am de gând să-ţi permit 


85 


să-ţi bagi nasul printre lucrurile lui Jansen fără ştirea mea. 

Khalifa se întoarse, scoase cheile din buzunar şi i le 
aruncă lui Hassani, care le prinse cu o mişcare agilă. 

— Şi să nu treci peste ordinul meu, Khalifa. Ai înţeles? 
Nu de data asta. 

Detectivul se opri, apoi deschise uşa şi ieşi pe coridor. 


IERUSALIM 


Layla nu putea trece niciodată prin Poarta Damasc a 
Oraşului Vechi, cu turnurile sale gemene unite de o boltă 
arcuită, lespezile de piatră negre de funingine şi mulţimea 
de cerşetori şi vânzători de fructe, fără să-şi amintească de 
ziua în care venise aici pentru prima dată împreuna cu 
părinţii ei, la vârsta de cinci ani. 

— Uite, Layla, îi spusese tatăl ei mândru, aşezându-se pe 
vine lângă ea şi mângâindu-i părul negru, lung până la 
brâu. Al-Quds! Cel mai frumos oraş din lume! Oraşul 
nostru. Vezi cât de strălucitoare sunt pietrele în lumina 
soarelui de dimineaţă? Bucură-te de aroma za'atarului şi 
de pâinea proaspăt coapta, asculta chemarea muezinului şi 
strigatele vânzătorilor tamar hindi. Aminteşte-ţi lucrurile 
acestea, Layla, păstrează-le în inima ta. Pentru că, dacă 
israelienii vor reuşi, atunci noi vom fi alungaţi şi al-Quds 
nu va rămâne altceva decât un loc despre care vom citi în 
cărţile noastre de istorie. 

Layla îşi aruncase braţele în jurul tatălui ei de parcă ar fi 
vrut să-l protejeze. 

— N-o să-i las, tati! strigase ea. O să mă bat cu ei. Nu 
mi-e frică. 

Tatăl ei izbucnise în râs şi, ridicând-o în braţe, o 
strânsese drăgăstos la pieptul lui. 

— Micuța mea războinică! Invincibila Layla! Of, ce mai 
fată am! 

Făcuseră toţi trei turul oraşului, mergând pe lângă 
zidurile lui, care la vremea aceea i se păruseră copilei 
imense şi amenințătoare, ca un val uriaş de piatră ce stă să 


86 


se răstoarne peste ei, apoi trecuseră prin Poarta Damasc, 
intrând în labirintul ameţitor de străzi de dincolo de ea. 
Băuseră Cola într-o cafenea micuță de pe marginea 
drumului, iar tatăl ei fumase o pipă shisha şi purtase o 
discuţie animata cu un grup de bătrâni. Se plimbaseră pe 
şoseaua al-Wad spre Haram al-Sharif, oprindu-se ici şi colo 
ca să-i arate câte o patiserie unde mâncase el prăjituri 
când era mic, o piaţă unde juca fotbal sau vreun smochin 
bătrân ce creştea direct din zid şi ale cărui fructe şi le 
însuşise. 

— Dar nu ca să le mănânc, îi explicase el. Erau prea tari 
şi prea amare. Le foloseam ca sa ne lovim cu ele. Odată am 
primit una direct în nas. Dacă ai fi auzit cum a pocnit! Era 
sânge peste tot! 

Izbucnise în râs când îşi adusese aminte întâmplarea, iar 
Layla se molipsise de la el şi îi spusese cât de amuzantă i 
se părea povestea, deşi ideea că tatăl ei fusese rănit o 
îngrozise iniţial. Îl iubise atât de mult, îşi dorise atât de 
tare să-i facă pe plac, să-i arate că nu se teme de nimic şi 
nu e slabă, ci puternică, aşa ca el - un palestinian curajos, 
adevărat. 

Din dreptul smochinului se afundară într-un labirint de 
străduţe înguste şi în cele din urmă ajunseră într-un loc 
unde clădirile de pe fiecare latură se arcuiau deasupra 
capetelor lor, formând un tunel straniu. Un grup de soldaţi 
israelieni care stăteau chiar la intrarea în el îi priviră 
suspicios când trecură pe-acolo. 

— Vezi cum ne privesc? oftase tatăl ei. Ne fac să ne 
simţim ca nişte hoţi în propria casă. 

O luase de mâna şi o condusese spre o uşă de lemn al 
cărei prag era sculptat cu un motiv cu struguri şi viţă-de- 
vie. O plăcuţă de alamă anunţa ca acolo este Şcoala 
Memorială Alder Cohen; în dreapta ei, pe tocul de piatră al 
uşii, era fixată o mezuza. 

— Casa noastră, rostise el trist, întinzând mâna şi 
atingând uşa. Frumoasa noastră casă. 

Familia lui - familia ei - fugise în timpul luptelor din 
iunie 1967, părăsind oraşul şi refugiindu-se în tabăra 


87 


Aqabat Jabr, puţin mai departe de Jericho, la patruzeci de 
kilometri depărtare. Crezuseră că e doar o măsură 
temporară şi că se vor întoarce imediat ce se va sfârşi 
războiul. Din păcate, casa lor fusese deja rechiziţionată de 
israelieni şi nicio plângere depusă la noile autorităţi ale 
oraşului nu avusese succes. De atunci, trăiseră ca nişte 
refugiaţi. 

— Aici m-am născut, îi spusese tatăl ei, mângâind 
drăgăstos plăcile noduroase de lemn şi pragul uşii. La fel şi 
tatăl meu. Şi tatăl tatălui meu. Şi tatăl tatălui tatălui meu. 
Paisprezece generaţii. Trei sute de ani. Totul s-a dus, pur 
şi simplu. 

Îşi pocni degetele în aer. Ea îşi ridicase privirea atunci şi 
văzuse cum ochii lui mari căprui se umpluseră de lacrimi. 

— Nu-i nimic tati, zisese ea şi îi îmbrăţişase trupul 
subţire, încercând să-i transmită din puterea şi din 
dragostea ei. O s-o iei înapoi într-o zi. Cu toţii vom trăi aici. 
Totul o să fie bine. 

El se aplecase şi-şi afundase capul în părul ei negru şi 
lung. 

— Ce bine-ar fi să fie adevărat, draga mea Layla, şoptise 
el. Dar nu toate poveştile au un final fericit. Mai ales 
pentru poporul nostru. Asta o să înveţi când o să mai 
creşti. 


Amintirile o copleşiră în timp ce trecea prin poarta 
întunecată şi după ce păşi pe panta asfaltată a şoselei al- 
Wad. 

De obicei partea aceasta de oraş era un adevărat 
furnicar, în care sute de oameni agitaţi mişunau printre 
tarabele unde se vindeau flori, fructe şi condimente, 
lovindu-se de  băieţandrii care alergau care-ncotro, 
împingând cărucioarele cu mărfuri. Astăzi însă, era o 
linişte neobişnuită - fără îndoială din cauza atacului lansat 
de Războinicii lui David. Doi bătrâni stăteau sub marchiza 
din tablă ruginită a unei cafenele părăsite; la stânga ei, o 
ţărancă se ghemuise pe pragul unei uşi zăvorite, cu o 
grămadă de lămâi verzi în faţa ei. Îşi ţinea faţa îngropata 


88 


în mâinile pline de zbârcituri. În rest, nu mai erau prezenţi 
decât soldaţi israelieni, trei tineri recruți din brigada 
Giv'ati ghemuiţi în spatele unor cazemate din saci de nisip; 
un soldat al poliţiei de frontieră cu beretă verde lungit pe 
treptele din faţa cafenelei şi un grup de poliţişti care 
patrulau. 

Layla îi prezentă legitimaţia de jurnalist unuia dintre ei, 
o fată drăguță pe care ai fi putut-o lua drept fotomodel 
dacă n-ar fi fost îmbrăcată în uniformă, şi întrebă dacă 
poate merge până la casa ocupată. 

— Drumul e blocat ceva mai jos, spuse fata, uitându-se 
dezaprobator spre permisul de trecere. Întrebaţi acolo. 

Layla încuviinţă din cap şi îşi continuă drumul prin oraş, 
trecând pe lângă Azilul Austriac şi apoi prin Via Dolorosa, 
aleea unde se afla smochinul pe care i-l arătase tatăl ei cu 
ani în urmă şi care părea să nu mai fi crescut deloc de 
atunci. În timp ce mergea, din faţă răzbăteau nişte strigate 
şi numărul poliţiştilor şi al soldaţilor crescu simţitor. 
Începu să întâlnească grupuri răzlețe de shebab, tineri 
palestinieni, unii purtând bandanele Fatah, alb cu negru, 
alţii fluturând steagul palestinian, roşu, verde, negru şi 
alb. La un moment dat, grupurile se întâlniră, iar străduţa 
îngustă răsună de glasurile lor amenințătoare. Străzile 
laterale erau înţesate de trupe israeliene, care împiedicau 
trecerea protestatarilor în celelalte părţi ale oraşului. 
Chipurile soldaţilor erau lipsite de orice expresie, în vreme 
ce ale manifestanţilor erau schimonosite de furie şi 
sfidătoare. Straturile groase de cenuşă şi urmele de 
cartoane arse marcau locurile unde aprinseseră focuri; 
camerele de supraveghere israeliene se bălăngăneau 
atârnate de suporţii lor, cu lentilele sparte, ca nişte leşuri 
de animale. 

Layla îşi făcu loc prin mulţimea din ce în ce mai 
numeroasă. Avu senzaţia că nu o să mai răzbească dincolo, 
când fu recunoscută de un tânăr căruia îi luase un interviu 
cu două luni mai devreme pentru un articol despre 
Mişcarea Tineretului Fatah. O salută şi, asumându-şi brusc 
rolul de însoțitor, forţă masa de trupuri până când atinseră 


89 


barierele ridicate de israelieni. Tot aici, printre 
palestinieni, erau strânşi şi câţiva protestatari din 
gruparea Israeli Peace Now şi o femeie în vârstă cu un fes 
tricotat o strigă: 

— Sper ca o să scrii despre nenorociţii ăştia, Layla! O sa 
pornească un război! 

— Exact asta şi intenţionează, o susţinu un bărbat de 
lângă ea. O să ne omoare pe toţi! Coloniştii afară! Noi 
vrem pace! Pace acum! 

Se aplecă înainte şi-şi flutură pumnul spre şirul de 
poliţişti de frontieră care stăteau aliniaţi de-a lungul 
barierei. Dincolo de ei, în faţa casei ocupate, se adunaseră 
la un loc ziarişti şi reporteri de televiziune, purtând cu toţii 
căşti de protecţie şi veste antiglonţ. In josul străzii se 
ridicase o a doua barieră, care ţinea pe loc o mulţime de 
evrei Haredi şi israelieni de dreapta, veniţi să-şi exprime 
solidaritatea cu atacatorii. Unul dintre ei ţinea în mână o 
pancartă pe care scria: „Kahane a avut dreptate!“, iar altul 
avea un banner pe care se putea citi: „Criminalii arabi 
afară de pe pământul evreiesc.“ 

Layla îi arătă legitimaţia unuia dintre soldaţii de la 
barieră şi, după ce acesta se consultă cu superiorul lui, i se 
permise să treacă. Se strecură printre ceilalţi jurnalişti 
până când nimeri lângă un bărbat cu barbă şi burtă care 
purta ochelari cu rame metalice şi cască de protecţie din 
plastic. 

— Marea Layla al-Madani ne onorează în sfârşit cu 
prezenţa ei, pufni el peste strigatele mulţimii. Chiar mă 
întrebam când o să-ţi faci apariţia. 

Onz Schenker era corespondent pe probleme politice 
pentru The Jerusalem Post. Prima dată când se întâlniseră, 
ea îi aruncase un pahar de apă în faţă pentru o remarcă 
înjositoare la adresa femeilor palestiniene, şi din acel 
moment relaţia lor fusese destul de spinoasă. Păstrau 
totuşi o cordialitate rece, dar nimic mai mult. 

— Plimbă ursul, Schenker, mormăi ea. 

— O să vedem ce plimbi tu când prietenii tăi arabi o să 
înceapă să azvârle cu sticle şi pietre, replică el. 


90 


Şi chiar atunci, parcă pentru a-i da dreptate, dinspre 
protestatarii palestinieni zbură o sticlă care se sparse de 
dalele de piatră la doar câţiva metri în dreapta lui. 

— Ţi-am zis doar, strigă el. Dar bănuiesc că n-o să 
arunce niciodată cu nimic în tine, nenorocită de Assadiqa, 
nu-i aşa? Ei vor să-i rănească numai pe jurnaliştii 
adevăraţi! 

Layla dădu sa-i răspundă, dar se gândi că nu merită să 
se deranjeze, aşa că făcu un gest de lehamite şi plecă mai 
departe, încercând să se strecoare printre ceilalţi ziarişti. 
Jerold Kessel de la CNN se chinuia să transmită în direct 
din toată această nebunie; în stânga ei, poliţia de frontieră 
israeliană ridicase barierele şi îi forţa pe manifestanţii 
palestinieni să dea înapoi, împingându-i în sus pe stradă. 
Urletele se înteţiră. De undeva se aprinse o bombă cu gaz 
lacrimogen. Mai multe sticle zbârnâiră prin aer. 

Pentru o clipă, Layla rămase nemişcată, privind scena, 
apoi îşi luă de pe umăr aparatul de fotografiat şi începu să 
fotografieze menorele pictate pe zidurile din stânga şi din 
dreapta uşii - cartea de vizită a Războinicilor lui David -, 
steagul israelian întins pe faţada clădirii, trupele plasate 
pe acoperiş, probabil pentru a împiedica invadarea casei 
de către localnici prin partea aceea. Tocmai se răsucise 
puţin spre dreapta pentru a-i fotografia şi pe susţinătorii 
evreilor, când simţi cum mulţimea se strânge pe 
neaşteptate în jurul ei şi este împinsă înainte. 

Uşa casei ocupate se deschisese. Se lăsă tăcerea şi, 
după câteva secunde, Baruch-Zion, cu silueta sa îndesată, 
pătrăţoasă, făcu un pas pe stradă, însoţit de bodyguardul 
său ras în cap, Avi Steiner. Evreii izbucniră în urale şi 
începură să cânte Hatikva, imnul naţional israelian. 
Palestinienii şi susţinătorii păcii, care fuseseră împinşi deja 
cam la o sută de metri depărtare şi care nu puteau vedea 
bine ce se întâmplă, se lipiră practic de barieră şi intonară 
şi ei propriul cântec, Patria mea, patria mea. Steiner îi 
îmbrâncea furios pe jurnalişti, încercând să-i ţină pe loc. 
Aparatele de fotografiat sclipeau ca luminile de 
stroboscop. 


91 


Ochii lui Har-Zion îi întâlniră pentru o clipă pe ai Laylei, 
după care bărbatul îşi mută privirea în altă parte. 
Întrebările îl asaltară din toate direcţiile, dar el le ignoră, 
afişând un zâmbet uşor ce-i încreţea colţurile buzelor. 
După o vreme, îşi ridică încet mâna dreaptă, în semn că 
vrea linişte. Murmurul încetă imediat şi ziariştii se 
apropiară şi mai tare, întinzându-şi reportofoanele către el. 
Layla îşi agăţă aparatul la loc pe umăr şi-şi scoase agenda. 

— Există o veche zicală iudaică, vorbi în engleză Har- 
Zion, rostind cuvintele cu un puternic accent, cu o voce 
seacă şi gravă ca zgomotul unor bolovani ce se 
rostogolesc. Hamechadesh betuvo bechol yam  tamid 
ma'aseh bereishit. „Dumnezeu înnoieşte lumea în fiecare 
zi.“ Ieri ţinutul acesta se afla în mâinile duşmanilor noştri. 
Astăzi a fost returnat proprietarului său de drept, poporul 
evreu. Este o zi mare. O zi istorică. O zi ce nu va fi 
niciodată uitată. Şi, credeţi-mă, doamnelor şi domnilor, zile 
ca acestea vor mai veni nenumărate. 


LUXOR 


Chiar şi după cincisprezece ani, Khalifa îşi amintea cazul 
Schlegel de parcă s-ar fi întâmplat cu o zi în urmă. 

Cadavrul ei fusese descoperit de un localnic, Mohammed 
Ibrahim  Gemal, în periferia Khonsu, într-o clădire 
întunecată lugubră, rareori vizitată, aşezată la sud-vest de 
Templul Karnak. În vârstă de şaizeci de ani, evreică, 
singură, femeia suferise, conform autopsiei, multiple 
lovituri violente la cap, iar faţa îi fusese zdrobită cu un 
obiect bont, neidentificat. Pe lângă maxilarul spart şi trei 
fracturi ale craniului, arma crimei imprimase pe pielea 
victimei nişte urme ce alcătuiau un model curios - semne 
ankh amestecate cu rozete miniaturale, cel mai probabil de 
la desenul decorativ ce orna suprafaţa ei. 

În ciuda leziunilor masive, Gemal susţinuse sus şi tare că 
Schlegel încă mai trăia când a găsit-o. Acoperită de sânge 
şi incoerentă, ea îi şoptise două cuvinte, „Thoth“ şi 


92 


„tzfardeah“, repetându-le pe amândouă de câteva ori 
înainte de a intra în coma din care nu se mai trezise. Nu 
mai existaseră alţi martori la crimă sau care să-i confirme 
declaraţia, cu excepţia unui paznic bătrân al templului 
care pretindea că auzise nişte strigăte înăbuşite din 
interiorul lăcaşului şi că zărise pe cineva furişându-se în 
grabă afară, o persoană care şchiopăta şi care avea „ceva 
pe cap, ca o pasăre mică şi caraghioasă“. Pentru că era 
bătrân şi pe jumătate orb şi avea şi reputaţia că 
obişnuieşte să mai bea în timpul serviciului, nimeni nu-i 
luase în serios vorbele. 

Şeful de atunci al Poliţiei din Luxor, inspectorul Ehab Ali 
Mahfouz, se ocupase personal de acest caz, fiind ajutat 
îndeaproape de subordonatul său direct, inspectorul Abdul 
ibn-Hassani. Khalifa, care de-abia se transferase din Giseh 
în Luxor, fusese şi el numit în echipa de investigaţii. Avea 
douăzeci şi patru de ani pe vremea aceea şi era primul caz 
de asasinat pe care-l investiga. 

Rezultatele preliminare ale anchetei se concentraseră 
asupra a două posibile mobiluri ale crimei. Cel mai 
evident, preferat şi de Mahfouz, era jaful, de vreme ce 
portofelul şi ceasul femeii dispăruseră. Cel de-al doilea, 
dar mai puţin probabil, nu însă de neglijat, era că victima 
reprezentase ţinta unui atac fundamentalist. Cu o lună 
înainte, nouă israelieni fuseseră împuşcaţi într-un autocar 
ce se deplasa pe autostrada dintre Cairo şi Ismailiya. 

Khalifa, cel mai puţin experimentat şi cel mai proaspăt 
membru al echipei, avusese încă de la început dubii 
serioase în legătură cu aceste scenarii. Dacă jaful fusese 
motivul, de ce nu sustrăsese atacatorul Steaua lui David 
din aur ce atârna pe lanţul de la gâtul femeii? Iar dacă lua 
în calcul varianta fundamentalismului, de ce nu-şi 
revendicaseră atacul, aşa cum procedau după fiecare 
acţiune similară? 

Ulterior a descoperit şi alte aspecte ciudate. Schlegel 
sosise în Egipt cu o zi înainte de la Tel Aviv, călătorind 
singură, şi zburase direct la Luxor unde se cazase la 
Palatul Mina, un hotel obişnuit de pe Corniche el-Nil. Din 


93 


spusele recepţionerului, rămăsese în cameră din clipa în 
care sosise până a doua zi după-amiază pe la 15.30, când, 
la solicitarea ei, el îi făcuse rost de un taxi care s-o ducă la 
Karnak. Nu avea cu ea decât o valijoară, iar biletul de 
întoarcere în Israel indica aceeaşi noapte. Era clar ca bună 
ziua că nu venise să-şi petreacă vacanţa la Luxor. 

În seara sosirii dăduse cel puţin un telefon - camerista 
hotelului o auzise vorbind când îi adusese prosoape şi 
săpun. Pe deasupra, în geanta de mână găsită lângă trupul 
ei descoperiseră şi un cuţit mare de bucătărie, bine 
ascuţit, de parcă s-ar fi pregătit să atace pe cineva sau, 
dimpotrivă, să se apere. 

Cu cât Khalifa se gândea mai mult la caz, cu atât mai 
convins devenea că nu avea nimic de-a face cu jaful sau cu 
extremismul. Putea să jure că apelul telefonic era cheia 
întregului mister. Cu cine discutase Schlegel? Despre ce 
vorbiseră? Ceruse o copie detaliată a convorbirilor, dar 
tocmai în seara respectiva aparatul telefonic de 
înregistrare al hotelului se stricase şi, până să apuce să 
solicite acelaşi lucru din partea companiei Telecom Egipt, 
ancheta luase o turnură neaşteptată: ceasul lui Schlegel 
fusese dibuit în casa lui Mohammed Gemal. 

Genial era un amic mai vechi de-al poliţiştilor. 
Delincvent înrăit, se putea lăuda cu o listă lungă de 
condamnări, de la bătăi şi tâlhărie - pentru care făcuse trei 
ani de închisoare în al-Wadi al-Gadid -, până la furturi de 
maşini şi deţinere de canabis (şase luni în Abu Zaabal). 
Când se petrecuse crima, lucra ca ghid turistic fără licenţă 
şi pretindea că de câţiva ani nu mai încălcase legea, însă 
inspectorul-şef Mahfouz nu îl crezuse. 

— Un infractor tot infractor rămâne, spusese el. Lupul 
îşi schimbă părul, dar năravul ba, iar un rahat ca Gemal nu 
s-a transformat în înger peste noapte. 

Khalifa participase şi el la interogatoriul lui Gemal. 
Fusese o scenă cât se poate de neplăcută, brutală, atât 
Mahfouz, cât şi Hassani agresându-l pe suspect fără milă. 
La început negase orice legătură cu ceasul respectiv. După 
douăzeci de minute de palme şi pumni, cedase şi 


94 


recunoscuse că da, el îl luase, într-o nebunie de moment. 
Se justificase zicând că are datorii, că familia lui era pe 
punctul de a fi evacuată, că fiica lui e bolnavă. Dar 
refuzase vehement să admită că o omorâse pe Schlegel sau 
că-i sustrăsese portofelul, şi continuase cu versiunea 
aceasta şi în următoarele două zile de tratament din ce în 
ce mai violent. La sfârşitul interogatoriului urina deja 
sânge, iar ochii îi erau atât de umflaţi, încât de-abia mai 
putea vedea. Şi, cu toate acestea, continua să susţină că 
este nevinovat. 

Khalifa suportase destul de greu toată povestea, 
dezgustat până în adâncul sufletului, dar nu îndrăznise să 
protesteze, de teamă să nu-şi pericliteze proaspăta carieră 
de poliţist. Dar cel mai rău fusese că încă de la început 
detectivul ar fi putut să bage mâna în foc că Gemal spunea 
adevărul. Exista ceva în furia disperată cu care urla că nu 
el o omorâse pe femeie, în refuzul lui de a ceda chiar şi sub 
loviturile ca de ciocan ale pumnilor lui Hassani, ceva care 
îl convinsese pe Khalifa că acuzatul o găsise într-adevăr pe 
Schlegel după ce aceasta fusese atacată. O fi fost el un hoţ 
ordinar, dar, cu siguranţă, nu era un criminal. 

Din păcate, Mahfouz era de neclintit. Iar Khalifa tăcuse. 
Şi în timpul interogatoriului, şi pe tot parcursul procesului 
lui Gemal, şi când judecătorul anunţase pedeapsa de 
douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică în cariera de 
piatră din Tura, şi chiar şi atunci când, patru luni după 
condamnarea sa, Gemal îşi luase viaţa, spânzurându-se de 
gratiile celulei cu o bucată de furtun. 

De-a lungul anilor care urmară, încercase să-şi justifice 
tăcerea, străduindu-se să se convingă că oricum Gemal era 
un ratat, un răufăcător şi că îşi meritase din plin pedeapsa. 
Adevărul era însă că laşitatea lui contribuise la 
condamnarea unui om nevinovat, iar o femeie murise 
asasinată, fără ca adevăratul făptaş să fie adus în faţa 
justiţiei. lar acum această laşitate reînviase ca să-l bântuie. 
Undeva în sufletul lui ştiuse că aşa se va întâmpla. 


95 


IERUSALIM 


Pentru susţinătorii lui - iar numărul lor creştea tot mai 
mult - Baruch Har-Zion era noul David, războinicul ales de 
Dumnezeu să lupte împotriva tuturor pentru a oferi 
poporului lui Pământul Promis. Aspru, neînfricat, plin de 
cicatrice, devotat, era reprezentantul perfect al schtarker 
ului - eroul evreu dur care are grijă de el, de poporul său 
şi de Dumnezeul său şi pe care nu-l opresc niciun fel de 
prejudecăţi legate de mijloacele folosite pentru a-şi împlini 
datoria. 

Pe numele său adevărat Boris Zegowsky, născut într-un 
sătuc din sudul Ucrainei, venise în Israel în 1970, la vârsta 
de şaisprezece ani, după ce el şi fratele său trecuseră 
ilegal graniţa Uniunii Sovietice, traversaseră jumătate din 
Europa pe jos şi se prezentaseră la Ambasada Israelului 
din Viena, unde cerură, în baza statutului lor de evrei, 
dreptul la aliyah. Călătoria fusese pentru Har-Zion atât un 
pelerinaj, cât şi o eliberare, un drum spre un ţinut mitic 
care-i oferea nu numai un simplu adăpost pentru a uita 
antisemitismul din ţara sa natală, dar şi o manifestare 
fizică a Legământului lui Dumnezeu faţă de poporul ales. 

Işi dedicase viaţa apărării şi extinderii acestui ţinut; mai 
întâi ca soldat în rândul IDF, unde servise cu distincţie în 
regimentul de elită Sayeret Matkal; apoi, după ce 
supravieţuise oribilelor arsuri provocate de o mină peste 
care trecuse cu tancul său undeva în sudul Libanului, în 
cadrul serviciilor secrete militare, unde condusese o 
unitate care se ocupa de recrutarea şi supravegherea 
informatorilor palestinieni. Dăruirea sa absolută şi de 
neclintit faţă de cauza israeliană era ceea ce îl definea şi 
totodată îl mistuia, o dăruire care se concretiza atât prin 
acte de eroism - fusese decorat de două ori cu Medalia de 
Onoare, echivalentul israelian al Crucii Victoria -, cât şi 
printr-o brutalitate extremă. În 1982 primise o mustrare 
oficială pentru că stropise o tânără libaneză cu benzină şi 
le ordonase oamenilor lui să-i dea foc dacă nu le divulgă 
locul în care erau ascunse armele organizaţiei Hezbollah. 


96 


Fata nu a avut încotro şi le-a spus. În perioada când 
lucrase pentru serviciile secrete militare fusese trimis la 
curtea marţială, acuzat că autorizase violul în grup ca 
mijloc de convingere a femeilor palestiniene să devină 
colaboratoarele lor (toate acuzaţiile au fost retrase după ce 
principalul martor al acuzării murise într-un accident de 
maşină misterios). 

lar ăsta era doar vârful aisbergului. Poveştile despre 
violenţa, brutalitatea şi mijloacele lui de intimidare îl 
urmăreau peste tot - ceea ce, departe de a-i stârni 
îngrijorarea, părea să reprezinte un adevărat motiv de 
mândrie. 

„E bine să fii admirat, se pare că spusese el odată, însă e 
de preferat mai degrabă să fii temut.“ 

Oponent convins al Acordului de Pace de la Oslo - de 
fapt al oricărui tip de acord care presupunea cedarea fie şi 
a câtorva centimetri din ţinutul biblic al Israelului - 
părăsise serviciile secrete militare pe la mijlocul anilor 
1990 şi intrase în politică, devenind mai întâi aliatul 
organizaţiei militante Gush Emunim, pentru ca după aceea 
să fondeze chiar el mult mai extremista grupare Chayalei 
David. Ultima lui campanie de ocupare a pământurilor 
arabilor fusese iniţial calificată drept oferta unui ţăcănit 
lunatic. Totuşi, odată cu apariţia lui al-Mulatham şi a 
Frăției Palestiniene, mesajul lui dur - şi anume că 
atentatele sinucigaşe cu bombă nu vor înceta până când 
întregul pământ al lui Ereţ Israel nu va fi recuperat şi toţi 
palestinienii vor fi trecuţi peste graniţă în Iordania - a 
început să câştige tot mai multă popularitate. Discursurile 
lui atrăgeau mulţimi numeroase de oameni, iar seratele 
pentru strângerea de fonduri - oaspeţi din ce în ce mai 
proeminenţi. La alegerile din 2000, câştigase un loc în 
Knesset şi în unele cercuri era considerat viitorul lider al 
Israelului. 

— Dacă Baruch Har-Zion ajunge vreodată prim-ministru, 
va fi sfârşitul acestei ţări, comentase la un moment dat 
politicianul moderat Yehuda Milan. 

— Dacă Baruch Har-Zion ajunge vreodată prim-ministru, 


97 


va fi sfârşitul unor yutzim ca Yehuda Milan, venise 
răspunsul lui Har-Zion. 


Toate astea îi trecură prin minte Laylei în timp ce-l 
privea fix pe bărbatul din faţa ei cu mănuşi în mâini, cu 
părul înspicat şi cu faţa pătrăţoasă, palid şi bărbos, ca un 
cub de granit acoperit de muşchi. În jurul ei ziariştii 
începură din nou să-şi strige întrebările, fluturându-şi 
reportofoanele. 

— Domnule Har-Zion, sunteţi de acord că aţi încălcat 
legea când aţi ocupat casa? 

— Credeţi că este posibilă vreo înţelegere între 
israelieni şi palestinieni? 

— Aveţi vreun comentariu de făcut la faptul că se 
pretinde că acţiunile dumneavoastră sunt sprijinite tacit de 
prim-ministrul Sharon? 

— Este adevărat că vreţi să demolaţi Domul Stâncii şi să 
reconstruiţi Templul antic pe locul lui? 

Har-Zion răspunse întrebărilor rând pe rând, cu braţele 
ţepene pe lângă el, repetând la nesfârşit pe o voce joasă şi 
aspră că nu e vorba nici de o ocupaţie, nici de un atac, ci 
mai degrabă de o eliberare, de recuperarea unui pământ 
care aparţinea prin drept divin poporului evreu, perorând 
astfel timp de douăzeci de minute, înainte să le facă un 
semn scurt cu mâna că nu mai are nimic de zis şi a se 
pregăti să intre înapoi în casă. Exact atunci, Layla făcu un 
pas în faţă şi strigă după el: 

— În ultimii trei ani membrii Chayalei David au otrăvit 
fântânile palestiniene, au distrus echipamentele de irigaţii 
palestiniene, au distrus livezile palestiniene. Trei membri 
ai organizaţiei dumneavoastră au fost închişi pentru 
asasinarea unor civili palestinieni, printre care se număra 
şi un băiat de numai unsprezece ani, care a fost bătut cu 
coada unui topor până când a murit. Chiar dumneavoastră 
v-aţi exprimat aprobarea faţă de acţiunile lui Baruch 
Goldstein şi Yigal Amir. Nu cumva sunteţi doar un al- 
Mulatham israelian, domnule Har-Zion? 

Har-Zion îngheţă, apoi se întoarse încet spre masa de 


98 


jurnalişti, căutând chipul Laylei, găsindu-i ochii şi uitându- 
se fix la ea. Privirea lui era rece, furioasă, deşi oarecum 
amuzată, ca şi cum jucau un fel de joc ştiut numai de ei 
doi. 

— Explicaţi-mi, domnişoară al-Madani, îi scuipă el 
numele de ziceai că tocmai gustase ceva amar, de ce 
atunci când un arab ucide douăzeci de civili el este 
considerat o victimă, dar când un evreu se apară pe el şi 
îşi apară familia este văzut ca un criminal? 

Layla îi susţinu privirea, refuzând să se lase intimidată. 

— Aşadar, sprijiniți asasinarea civililor palestinieni? 

— Sprijin dreptul poporului meu de a trăi în pace şi în 
siguranţă pe un pământ care le-a fost dăruit de Dumnezeu. 

— Chiar dacă asta implică acte sistematice de terorism? 

Chipul lui Har-Zion se schimonosi de enervare. Restul 
ziariştilor urmăreau cu sufletul la gură duelul dintre cei 
doi. 

— Există un singur grup de terorişti în aceasta regiune, 
spuse el, şi acesta nu aparţine evreilor. Deşi n-ai spune 
asta dacă ar fi să ne luăm după reportajele dumitale. 

— Adică uciderea unui copil nu înseamnă terorism? 

— Eu o numesc o tragedie de război, domnişoara al- 
Madani. Şi nu noi am început războiul. Se opri o clipă, 
sfredelind-o cu privirea. Dar noi vom fi cei care îi vom 
pune capăt. 

Se mai uită câteva clipe la ea, se răsuci pe călcâie şi 
intră în casă. 

— Târfa, şuieră unul dintre oamenii lui. Asta are nevoie 
de un glonţ în cap. 

Har-Zion zâmbi. 

— Poate. Dar n-a venit încă momentul. Deocamdată ne 
este utilă. 


LUXOR 


Khalifa iubea ruinele Templului Karnak, mai ales la 
sfârşitul zilei, când oamenii se mai risipeau, iar soarele la 


99 


asfinţit învăluia întregul complex într-o strălucire aurie. 
Iput-Isut îi spuneau anticii, „locul cel mai apreciat“, şi 
înţelegea şi de ce, pentru că avea ceva magic în el, era un 
oraş ruinat suspendat între cer şi pământ. Când venea aici, 
îl cuprindea o pace adâncă, o stare de bine şi de calm, de 
parcă ar fi fost transportat într-o alta dimensiune a 
spaţiului şi a timpului, unde necazurile dispăreau complet. 

Astăzi însă nu se întâmplă aşa. Astăzi statuile imense şi 
zidurile acoperite de hieroglife îl lăsară rece. De-abia le 
băgă în seamă, atât de pierdut în gânduri era, trecând 
printre pilonii principali şi secundari şi prin pădurea de 
coloane a marii săli hipostile fără să admire împrejurimile. 

Se făcuse deja cinci după-amiază. Îşi petrecuse cea mai 
mare parte din timp, conform ordinelor lui Hassani, la 
Palatul de Iarna, ocupându-se de o turistă englezoaică în 
vârstă care anunţase că i se furaseră bijuteriile. El şi 
Saryia discutaseră vreme de trei ore cu toate cameristele 
până când, într-un târziu, femeia îşi amintise că nu-şi 
adusese cu ea bijuteriile. 

— Fiica mea mi-a spus să le las acasă, explicase ea, 
pentru că, în caz că sunt jefuită... Ştiţi şi dumneavoastră, 
în ţările arabe... 

Rezolvând aceasta chestiune, detectivul se întorsese la 
secţie, unde se aşezase singur la biroul său, fumase ţigară 
de la ţigară şi mâzgălise pe agendă întruna, gândindu-se la 
Piet Jansen, la Hannah Schlegel şi la conflictul cu şeful 
său, Hassani, răsucind problema pe toate părţile. După o 
oră, se ridicase în picioare şi se îndreptase spre arhiva de 
la subsol pentru a scoate notițele despre cazul Schlegel, 
perfect conştient că ar fi fost cel mai bine să le lase în 
plata Domnului, dar neputându-se totuşi abţine. Aici avu 
însă parte de un alt mister, pentru că dosarul dispăruse cu 
desăvârșire. Domnişoara Zafouli, o fată bătrână, care, din 
câte îşi aducea aminte Khalifa, era cerberul tuturor 
cazurilor din trecut ale secţiei, îl căutase prin toate 
ungherele, dar fără succes. Dosarul parcă intrase în 
pământ. 

— Nu pot să-mi explic, murmurase ea. Pur şi simplu nu- 


100 


mi explic. 

Părăsise arhiva mai neliniştit ca niciodată şi, fără să mai 
stea pe gânduri, sări într-un taxi şi plecă spre Karnak, nu 
neapărat ca să-şi limpezească mintea, ci pentru că acela 
era locul în care Hannah Schlegel fusese omorâtă şi, prin 
urmare, punctul central al îndoielilor şi al grijilor sale. 

Trecea acum prin marea sala hipostilă, ale cărei coloane 
în formă de papirus îl dominau ca nişte trunchiuri de 
sequoia, apoi ieşi pe uşa din peretele de sud. Se apropia 
ora de închidere şi paznicii începeau sa-i îndrume pe 
vizitatori către poarta principală. Unul dintre angajaţi îi 
făcu lui Khalifa semn cu mâna să se întoarcă, dar 
detectivul îi arătă legitimatia şi îşi văzu de drum. 

De ce fusese Hassani atât de ferm în hotărârea lui de a 
nu redeschide cazul Schlegel? Intrebarea îl chinuia fără 
încetare. De ce se arătase şeful lui atât de nervos? Ceva 
era putred la mijloc. Puțin spus putred. Iar faptul că el 
încerca să afle motivul avea să-i aducă numai necazuri. 
Dar tot nu putea renunţa. 

— Pe toţi dracii, şopti el, strivind mucul de ţigară cu 
tocul pantofului şi aprinzându-şi imediat alta. Ce porcărie! 

Se îndreptă spre partea de sud-est a templului, urmând 
o alee ce se întindea printre şirurile de blocuri din piatră 
acoperite cu hieroglife, ca nişte piese dintr-un imens joc de 
puzzle. La un moment dat, ajunse lângă o clădire lungă, 
dreptunghiulară, construită separat de restul complexului 
Khonsu.  Încetini ritmul puţin, admirând zidurile 
monumentale de calcar tocit, apoi, cu inima bătându-i 
nebuneşte, se strecură pe o uşă laterală în interior. 

Era umbră şi răcoare înăuntru, iar atmosfera - liniştită şi 
calmă. Doar o rază de soare solitară împungea podeaua 
pavată, ca o fâşie de aur topit. In stânga lui se deschidea o 
curte împrejmuită de stâlpi înalţi; la dreapta se găsea o 
altă curte şi dincolo de ea se zărea o uşă care ducea la 
sanctuarul principal al templului. Khalifa stătea într-o sală 
îngustă ce constituia chiar centrul clădirii, cu opt coloane 
în formă de papirus în faţa lui, câte patru pe fiecare latură. 
Sub cea de-a treia coloană din stânga fusese descoperit 


101 


cadavrul lui Hannah Schlegel. 

Se obişnui treptat cu penumbra, apoi se deplasă înainte. 
Deşi vizitase Karnakul de nenumărate ori de-a lungul 
anilor, întotdeauna evitase această porţiune şi, în timp ce 
traversă încăperea, se aştepta să găsească pete de sânge 
roşu lipicios pe dalele de piatră şi conturul unui cadavru 
trasat cu cretă pe jos. Nimic nu amintea însă de actul de 
violenţă petrecut aici; nu exista nicio picătură de sânge, 
nicio urmă de cretă, nimic altceva decât memoria 
pietrelor, care păreau înzestrate cu o conştiinţă 
elementară, dar şi cu o indiferenţă studiată. „Am fost 
martorele multor lucruri, păreau ele că spun, atât bune, 
cât şi rele. Nu vom vorbi însa despre nici unele.“ 

Ajunse lângă coloana unde se petrecuse crima şi se 
aşeză pe vine, amintindu-şi clipa în care văzuse prima dată 
leşul femeii. Dintr-un motiv sau altul, starea generală a 
trupului îl impresionase mai puţin decât detaliile în sine: 
lenjeria verde a victimei, vizibilă acolo unde fusta femeii se 
ridicase deasupra taliei; un şir de furnici mărşăluind 
nestingherite peste piciorul ei drept rămas fără pantof; o 
cicatrice tremurata ce-i străbătea abdomenul ca o linie 
trasată cu creionul de un beţiv; şi, peste toate, ciudatul 
tatuaj de pe antebraţul stâng, un triunghi urmat de cinci 
numere, în cerneala albastru-închis, ca nişte vene ce-şi fac 
loc printr-o bucata de brânză. „O chestie evreiască, îi 
explicase Mahfouz. Un semn religios, sau cam aşa ceva. Ca 
ştampilele care se pun pe carne ca să ştii de unde 
provine.“ Analogia îl şocase pe Khalifa, de parca victima 
era doar un leş anonim care zăcea pe masa de tranşat a 
unui măcelar. Ca ştampilele de pe carne. Oribil. 

Îşi trecu mâna peste podea, dalele de calcar prăfuite 
sunând uşor sub atingerea palmei sale, apoi se îndreptă de 
spate, ridicându-şi ochii spre zidul din dosul coloanei, pe 
care era încastrat un basorelief antic ce-l prezenta pe 
Ramses al XI-lea în timpul unei ceremonii de purificare 
efectuate de către zeii Horus şi Thoth, ultimul având corp 
omenesc şi cap de ibis. 

Thoth şi tzfardeah, cuvintele rostite de Schlegel înainte 


102 


să moară. Khalifa era convins că tzfardeah se referea la 
picioarele deformate ale lui Jansen. Dar de ce Thoth? In 
delirul dinaintea morţii, femeia descrisese pur şi simplu ce 
văzuse deasupra ei? Zeul Thoth, ultima imagine întâlnită 
de ochii ei. Sau avea oare un înţeles mai profund, o 
semnificaţie aparte? 

Trase din ţigara şi-şi frecă tâmplele, căutând printre 
amintiri, încercând să aducă la suprafaţă tot ce ştia el 
despre acest zeu. Înţelepciunea, scrisul, cifrele şi medicina 
- cele patru lucruri al căror protector era. De asemenea, şi 
magia, căci el era, după mitologia egipteană, cel care 
făcuse vrăjile cu ajutorul cărora zeiţa Isis îl înviase pe 
fratele şi totodată soţul ei, Osiris. Şi mai ce? El era 
mesagerul şi scribul zeilor, creatorul hieroglifelor, autorul 
legilor sfinte ale Egiptului, cel care dădea verdictul etern 
pentru sufletul unei persoane decedate. Adesea era asociat 
cu astrul nopţii, apărând în picturi cu un disc lunar 
deasupra capului, şi avea propriul cult cu centrul la 
Hermopolis, în Egiptul de Mijloc, unde i se spunea, printre 
altele, Inima lui Ra, Măsurătorul Timpului şi Stăpânul 
Lumilor Zeului. Barca lui argintie transporta sufletele 
morţilor peste cerul nopţii. Era căsătorit cu Seshat, 
Doamna Cărţilor, bibliotecara zeilor. 

Existau o multitudine de conexiuni posibile între toate 
acestea, nenumărate mijloace prin care Khalifa să asocieze 
menţionarea lui Thoth de către Schlegel cu o acuzaţie 
codată împotriva lui Piet Jansen. Jansen era inteligent şi 
citit, la urma urmei; vorbea multe limbi, avea o biblioteca 
plină cu cărţi. Dacă egiptenii antici ar fi fost cât de cât 
interesaţi de arheologie, atunci Thoth ar fi devenit cu 
certitudine zeul ei patron. 

Şi totuşi, în ciuda tuturor similarităţilor, Khalifa intuia că 
lipseşte ceva; că încă nu găsise semnificaţia mesajului pe 
care Schlegel încercase să-l transmită. Femeia 
intenționase să transmită ceva anume, iar el nu înţelegea 
ce. Pur şi simplu nu înţelegea. 

Îşi termina ţigara Cleopatra şi călcă pe ea cu talpa 
pantofului. „Poate că Hassani avea dreptate, cugetă el. 


103 


Poate că doar îmi imaginez tot felul de lucruri, încercând 
să caut acul în carul cu fân. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, ce pot 
să fac eu? Sa continui ancheta pe la spatele şefului, 
riscându-mi întreaga cariera? Pentru ce? În fond, Schlegel 
nu era decât o bătrână...“ 

Sunetul unor paşi răsună spre capătul îndepărtat al 
templului. Iniţial crezu ca e vorba de un paznic. Pe măsură 
ce paşii se apropiară, realiză că erau prea delicaţi ca să-i 
aparţină unui bărbat. Trecură cinci secunde, zece, apoi o 
femeie în djellaba suda intră în sală prin partea de sud, cu 
un buchet de flori sălbatice în mână şi un şal negru 
înfăşurat în jurul capului ca să-i ascundă faţa. Soarele 
apusese deja şi în amurgul tot mai întunecat ea nu-l 
observă pe Khalifa, care se retrăsese în umbra unei 
coloane. Femeia veni până în locul unde murise Hannah 
Schlegel şi, îndepărtându-şi şalul de pe chip, îngenunche şi 
aşeză florile pe podea. Khalifa făcu un pas înainte. 

— Bună, Nur. 

Femeia se răsuci, tresărind. 

— Te rog, nu te teme, zise el, ridicându-şi mâna ca s-o 
liniştească. N-am vrut să te sperii. 

Atunci ea se ridică în picioare, dându-se înapoi, 
privindu-l suspicioasă. Incet, încet pe chipul ei apăru o 
grimasă în semn că-l recunoscuse. 

— Khalifa, şopti ea. Apoi, după o pauză scurta, continuă: 
Cel care mi-a ucis bărbatul. Unul dintre ei. 

Se schimbase de când detectivul o văzuse ultima oară în 
sala de tribunal, în ziua condamnării lui Mohammed 
Gemal. Pe vremea aceea era tânără şi drăguță. Acum i se 
păru o persoană diferită, obosită, epuizată, cu faţa zbârcită 
ca scoarţa unui copac măcinat de timp. 

— De ce mă urmăreai? întreba ea. 

— Nu te urmăream. Eu... 

Se opri, incapabil să-i explice femeii ce căuta la templu. 
Aceasta îl privi fix, apoi îşi plecă ochii şi îngenunche la loc, 
aranjând florile la baza coloanei. O egretă albă apăru din 
curtea interioara, scormonind praful cu ciocul. 

— Vin aici din când în când, sparse ea tăcerea la un 


104 


moment dat, vorbind mai mult cu ea decât cu Khalifa, 
rupând tijele florilor cu degetele ei ridate. Mohammed nu 
are un mormânt cum se cuvine. L-au aruncat într-un puț 
din afara închisorii. Pentru mine e mult prea departe să mă 
duc până la Cairo. Aşa că vin aici. Nu ştiu de ce, dar 
bănuiesc că... în fine, pentru că ăsta e locul în care a 
murit, într-un fel. 

Tonul ei era resemnat, fără nuanţe de acuzare, ceea ce îi 
sporea lui Khalifa senzaţia de disconfort. Se foi agitat, 
jucându-se cu o monedă din buzunar. 

— Le las şi pentru bătrâna care a murit, continua ea. N-a 
fost vina ei, nu? Ea nu l-a acuzat pe Mohammed. 

Termină de aranjat florile şi se ridică în picioare din nou, 
pregătindu-se să plece. Khalifa se apropie de ea. 

— Copiii? întrebă el, dorindu-şi dintr-o data ca discuţia 
lor să nu se sfârşească. 

Femeia ridica din umeri. 

— Mansour s-a angajat ca mecanic. Abdul tocmai 
termină şcoala. Fatma s-a măritat şi e însărcinată. 
Locuieşte în Armant acum. Soţul ei lucrează la fabrica de 
conserve. 

— Şi tu. Te-ai... 

— Dacă m-am recăsătorit? 

Îl privi cu ochi goi. 

— Mohammed e soţul meu. Poate că n-a fost cel mai bun 
bărbat, dar tot soţul meu rămâne. 

Egreta albă înaintase până în pragul uşii şi acum intra 
mândră în încăpere, scuturându-şi capul într-o parte şi-n 
alta, picioarele ei ca doua andrele mişcându-se grațios ca o 
balerină. Când mai avea doar un metru până în dreptul 
femeii, se îndepărtă brusc în direcţie opusă. 

— N-a făcut-o el, rosti ea încet. A luat ceasul, şi ăsta a 
fost un lucru rău. Dar n-a omorât-o pe femeie. Şi n-a luat 
nici portofelul. Nu, portofelul nu. 

Khalifa privea ţintă în jos. 

— Ştiu, murmură el. Îmi... îmi pare rău. 

Nur urmărea din ochi egreta, care-şi continua în zigzag 
drumul printre coloane. 


105 


— Tu ai fost singurul om bun, şopti ea. Singurul despre 
care am crezut că l-ar putea ajuta. Dar apoi tu... 

Oftă şi se răsuci ca să plece, făcând câţiva paşi. Se opri 
şi întoarse capul. 

— Banii m-au ajutat. Nu-l pot aduce înapoi, dar îmi sunt 
de folos. Aşa că îţi mulţumesc pentru asta. 

Khalifa se uită la ea nedumerit. 

— Eu nu... ce bani? 

— Banii pe care mi-i trimiţi. Ştiu că tu eşti. Tu ai fost 
singurul cumsecade. 

— Eu n-am... ce bani? Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

Femeia privea peste umăr pânzele de umbre ce 
deveneau tot mai dese şi mai întunecate, cu ochi uscați şi 
pustiiţi - ochii unui om care-şi pierduse orice speranţă. 

— În fiecare an. Exact înainte de Eid al-Adha. Vin cu 
poşta. Niciun bilet, niciun nume, nimic. Doar trei mii de 
lire egiptene, în bancnote de câte o suta. Întotdeauna în 
bancnote de o sută. Totul a început în săptămâna de după 
ce Mohammed s-a sinucis, şi de atunci se întâmplă mereu 
la fel. În fiecare an. Aşa am putut să-mi dau copiii la 
şcoală, aşa am reuşit să supraviețuiesc. Ştiu ca tu eşti. Ai 
un suflet bun, în ciuda celor petrecute. 

Îl mai privi o data, apoi ieşi grăbită din templu. 


IERUSALIM 


După ce plecă din Oraşul Vechi, Layla se opri în drum 
spre casă la hotelul Ierusalim ca sa ia masa împreuna cu 
prietena ei Nuha. 

O clădire arătoasa, în stil otoman, construită spre 
capătul şoselei Nablus, deţinută şi condusă de palestinieni. 
Cu un interior din dale de piatră şi o terasă acoperită de 
viţă în faţă, hotelul făcea parte din viaţa ei de când se ştia 
ea. Aici îl cunoscuse pe Nizar Suleiman, redactorul-şef al 
ziarului al-Ayyam, care-i oferise prima slujbă ca jurnalist; 
aici descoperise unele dintre cele mai bune ponturi pentru 
articolele ei; aici îşi pierduse virginitatea (la vârsta de 


106 


nouăsprezece ani, cu un ziarist francez, fumător înrăit) 
într-o aventură ciudată care îi lăsase un gust amar. Şi, 
desigur, la hotelul Ierusalim se cunoscuseră şi părinţii ei, 
iar dacă era să-i dea crezare mamei ei, tot aici fusese 
concepută. 

— În noaptea aia a fost o furtună teribilă, îi povestise 
mama ei. Tunete, fulgere şi o ploaie de nu se vedea om cu 
om. Lumea întreagă părea că se sfâşie în două. Uneori mă 
gândesc că tocmai de aceea eşti cum eşti. 

— Cum adică, mamă? 

Mama ei zâmbise, dar nu mai adăugase nimic. 

Părinţii ei fuseseră un cuplu neobişnuit: mama, o tânără 
englezoaică pusă pe distracţii, provenind dintr-o familie 
burgheză din Cambridgeshire, şi tatăl, un doctor 
introvertit, serios, cu zece ani mai mare decât ea, care îşi 
dedica aproape tot timpul îngrijirii şi bunăstării 
conaţionalilor săi palestinieni. 

Se întâlniseră în 1972, la nunta unui prieten comun. 


Alexandra Bale, aşa o chema pe mama ei înainte de 
căsătorie, tocmai terminase facultatea şi lucra ca profesor 
voluntar într-o şcoala de fete din Ierusalimul de Est, 
nefiind prea sigură ce vrea să facă în viaţa. Mohammed 
Faisal al-Madani locuia în Fâşia Gaza, unde conducea o 
clinică medicală în tabăra de refugiaţi Jabalyia, lucrând 
paisprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână. 

— Ochii lui mi-au furat inima, îşi amintea mama Laylei. 
Erau atât de întunecaţi, atât de trişti. De parcă m-aş fi 
uitat într-o fântână cu apă neagră. 

În ciuda mediilor diferite din care proveneau, sau tocmai 
de aceea, a fost dragoste la prima vedere. Pe tatăl Laylei l- 
a fermecat frumuseţea şi isteţimea tinerei femei, iar mama 
ei a fost cucerită de profunzimea, de liniştea şi de puterea 
pe care-o emana bărbatul. Au început să iasă împreună 
aproape imediat şi, spre oroarea părinţilor Alexandrei, s-au 
căsătorit şase luni mai târziu, bucurându-se de noaptea 
nunţii într-una dintre camerele de la hotelul Ierusalim, 
înainte de a porni spre văgăuna dărăpănată din Gaza care 


107 


urma să fie căminul lor. Layla se născuse pe 6 octombrie 
1973, ziua în care izbucnise războiul de Ramadan. 

— Într-o zi, copilul ăsta va face lucruri măreţe, prezisese 
doctorul Mohammed Faisal, legănându-și mândru fetiţa pe 
care el cu mâna lui o adusese pe lume. Viitorul ei şi al 
poporului nostru vor fi strâns legate. Într-o zi fiecare 
palestinian va cunoaşte numele de Layla al-Madani. 

Din prima clipă îşi iubise tatăl. Il iubise cu un 
devotament aproape dureros prin intensitatea lui. In timp 
ce amintirile din frageda pruncie erau fragmentare şi 
confuze, imagini disparate de oameni, locuri şi sunete, 
sentimentele pentru tatăl ei păstrau o claritate 
strălucitoare şi intactă. Şi pe mama ei o iubise, desigur - 
coama ei de păr roşu vâlvoi, ochii veseli, felul în care 
începea să cânte sau să danseze din senin, făcând-o pe 
mica Layla să izbucnească în hohote de râs. Dar pentru ea 
nutrea o dragoste potolită, calmă, simplă ca soarele de 
primăvară, ca o mângâiere subtilă. În schimb, faţă de tatăl 
ei simţea ceva mult mai brutal, o afecţiune care o mistuia 
ca o flacără. Era sentimentul care-i definea existenţa şi, 
prin comparaţie cu el, toate celelalte păreau lipsite de 
sens. 

Fusese un bărbat atât de bun, frumos, răbdător, deştept 
şi puternic, întotdeauna o sprijinise, întotdeauna o făcuse 
să se simtă calmă şi în siguranţă. Când tancurile israeliene 
patrulau pe străzi noaptea, ea alerga la el şi el o îmbrăţişa, 
mângâindu-i valurile de păr mătăsos, îngânându-i un vechi 
cântec arab cu vocea lui gravă. Când colegii de şcoală o 
necăjeau din cauza tenului ei alb şi a ochilor verzi, 
spunându-i corcitură sau metisă, el o sălta pe un genunchi 
şi, ştergându-i lacrimile, îi zicea că restul copiilor erau 
geloşi pe inteligenţa şi frumuseţea ei. 

— Eşti cea mai frumoasă fată din lume, draga mea Layla. 
Să nu uiţi asta niciodată. Iar eu sunt cel mai fericit bărbat 
din lume, pentru că tu eşti fiica mea. 

Pe măsură ce se maturiza, sentimentele deveneau tot 
mai intense. La început îl iubise pur şi simplu pentru că 
era tatăl ei, o figură omniprezenta care îi cânta, îi citea 


108 


poveşti şi îi făcea jucării minunate din bucăţi de pânză şi 
lemn. Mai târziu, când perspectiva ei asupra vieţii se 
lărgise, începuse să-l aprecieze la un nivel mult mai 
profund, nu doar ca părinte, ci şi ca om; un bărbat darnic, 
altruist, curajos, care-şi dedicase viaţa celorlalţi. Îl vizita la 
clinică - o singură cameră cu pereţi zugrăviți în alb şi cu o 
podea goala din beton - şi-l aştepta în curte, unde îi 
urmărea pe pacienţii care intrau să-l vadă pe e/-doktor. Se 
gândea atunci cât de deosebit era, cât de deştept şi ce 
lucru uluitor înfăptuia însănătoșindu-i pe toţi oamenii ăia. 

„Este cel mai bun om din lume, scrisese ea în jurnal, 
pentru că întotdeauna îi ajută pe ceilalţi, şi nu-i este frică, 
şi face totul bine. In plus, i-a dat doamnei Falouji 
medicamente pe gratis pentru că n-a avut bani, ceea ce 
este iarăşi un gest frumos.“ 

Dacă dragostea faţă de tatăl ei devenise de-a lungul 
anilor tot mai puternică, fiecare zi oferindu-i un nou motiv 
de admiraţie, tot astfel se adâncise şi dorinţa de a-l 
proteja. Datorită radarului emoţional intuitiv al copilăriei, 
simţise din timp că, în ciuda zâmbetului larg şi a glumelor 
sale, el era un bărbat nefericit, doborât nu numai de 
stresul de la serviciu, care îl epuizase şi îl albise înainte de 
vreme, dar şi de ocupaţia străină în privinţa căreia nu se 
întrezărea nicio speranţă, de neputinţa ruşinoasa de a privi 
cum pământul natal este furat bucată cu bucata de sub 
picioarele lui, fără ca el să poată face totuşi ceva. 

— Tatăl tău este un om mândru, îi spusese mama. Îl 
doare foarte tare să-şi vadă poporul în suferinţă. Îl 
întristează peste măsură. 

Din clipa în care devenise conştientă de durerea lui, îşi 
luase angajamentul să-l ajute. În copilărie juca scenete 
pentru el, îi făcea desene, scria poveşti în care doctori 
arătoşi salvau prințese frumoase din mâinile soldaţilor 
israelieni răi cu puşti M16 în mâini (asta era soarta 
copiilor palestinieni - să ştie ce arme folosesc israelienii 
înainte să fie în stare să indice pe harta lumii unde se 
situează ţara lor). Mai târziu, în adolescenţa, începuse să-i 
dea o mână de ajutor în timpul consultaţiilor, preparând 


109 


ceai, primind şi conducând pacienţii, făcând tot felul de 
comisioane şi uneori oferind chiar asistenţă medicală 
primară. 

— De ce te-ai făcut doctor? îl întrebase ea într-o bună zi, 
când lua cina împreuna cu părinţii ei. 

El se gândi îndelung. 

— Pentru că era cea mai bună modalitate de a-mi sluji 
poporul, îi răspunsese în cele din urmă. 

— Dar n-ai vrut niciodată să te lupţi cu israelienii? Să-i 
omori? 

El o prinsese de mână. 

— Dacă israelienii i-ar ameninţa vreodată pe cei pe care- 
i iubesc, atunci da, aş lupta. Aş lupta din toate puterile şi 
mi-aş da sângele pentru ei. Dar eu nu cred că violenţa este 
o soluţie, Layla, oricât de tare aş uri ce fac israelienii. Eu 
îmi doresc să salvez vieţi, nu să le distrug. 

Era după-amiaza în care ea împlinea cincisprezece ani. 
Seara târziu privise cum fiinţa pe care o iubea cel mai mult 
pe lumea asta era scoasă din maşină şi lovită cu o bâtă de 
baseball până îşi dăduse ultima suflare. 

Prânzul din ziua aceea îl luaseră tot la hotelul Ierusalim. 


Prietena ei Nuha se afla deja la hotel când sosi Layla. 
Stătea la o masă pe terasă, adâncită în lectura ziarului 
Herald Tribune. Era o femeie plinuţă cu părul dat cu mult 
fixativ, puţin mai mare decât Layla. Purta o pereche de 
ochelari cu rame metalice şi un tricou mult prea strâmt pe 
care scria: „Dreptul palestinienilor de a se întoarce: 
întoarcerea înseamnă pace.“ Layla veni prin spatele ei, se 
aplecă şi o sărută pe obraz. Nuha se răsuci, o apucă de 
braţ, aşezând-o pe un scaun, şi îi dădu ziarul. 

— Ai citit porcăria asta? 

Îi arătă un articol intitulat „Statele Unite condamnă 
transportul de armament palestinian.“ Pe pagina cealaltă 
un alt articol: „Congresul a aprobat vânzarea către Israel a 
unor arme în valoare de un miliard de dolari.“ 

— Ipocrizia jegoșilor ăstora de oameni! Parcă-i o gluma 
proastă. Vrei o bere? 


110 


Layla încuviinţă din cap, şi Nuha îi făcu un semn lui 
Sami, barmanul. 

— Aşadar, cum e atmosfera pe-acolo? întrebă ea, 
referindu-se la Oraşul Vechi. 

Layla ridică din umeri. 

— Tensionată, după cum era de aşteptat. Har-Zion a 
ţinut o conferinţă de presă, aceleaşi prostii despre 
Dumnezeu şi Avraam, şi, desigur, oricine critică Israelul 
este un antisemit extremist. Are un discurs bun, trebuie să 
recunosc. 

— La fel avea şi Hitler, pufni Nuha, aprinzându-şi un 
Marlboro. O să-i evacueze? 

— Da, da, imediat, gemu Layla. Şi Sharon o să danseze 
ca prim-balerin la Teatrul Balşoi. Normal că n-o să-i 
evacueze. 

De la masa de alături izbucniră hohote de râs. Un grup 
de bărbaţi şi femei, probabil scandinavi - angajaţi la vreun 
ONG sau mici funcţionari la vreo ambasadă - luau masa. 
De afară răzbătea huruitul motorului unui jeep militar 
israelian marca Isuzu, care trecu încet prin faţa lor ca o 
imensă reptila în armură. Sami sosi cu două pahare de 
Taybeh şi o farfurie cu măsline. 

— Aţi auzit de bombă? întrebă el, aşezând cu grijă 
paharele şi farfuria, apoi aprinzând lumânarea din mijlocul 
mesei. 

— Oh, Doamne, oftă Nuha. Nu încă una! Unde? 

— Haifa. Au dat la ştiri. 

— Al-Mulatham? 

— Aşa se pare. Doi morţi. 

Layla clătină din cap. 

— De la ăsta şi de la Har-Zion o să pornească cel de-al 
treilea război mondial. 

Nuha apucă berea şi luă o înghiţitură zdravănă. 

— Ştii ce părere am eu, zise ea, punând paharul la loc pe 
masă şi trăgând din ţigară. Pun pariu că ăştia lucrează 
mână-n mână. Uită-te şi tu: cu cât omoară al-Mulatham 
mai mulţi oameni, cu atât Har-Zion primeşte mai mult 
sprijin. Cu cât primeşte Har-Zion mai mult sprijin, cu atât 


111 


mai uşor îi vine lui al-Mulatham să-şi justifice crimele. Se 
ajută unul pe altul. 

— Adevărul e că teoria ta are şanse să fie credibilă, 
spuse Layla râzând. Poate-am să scriu un articol despre 
asta. 

— Atunci, fetiţo, să nu uiţi de unde ţi-a venit pontul. Vă 
ştiu eu pe voi, jurnaliştii. Daţi lovitura vieţii voastre de 
ziarist şi vă asumaţi toate meritele. 

Din nou Layla izbucni în râs. Deşi zâmbetul îi lumina 
faţa, ochii ei păreau să reflecte gândurile ce o frământau. 
„Lovitura vieţii voastre de ziarist.“ Unde mai auzise ea 
fraza asta recent? Avu nevoie de câteva momente înainte 
de a-şi aminti că era vorba de scrisoarea pe care o primise 
mai devreme. Cum se exprimase respectivul? „Mă aflu în 
posesia unor informaţii care s-ar putea dovedi inestimabile 
pentru lupta acestui bărbat împotriva opresorului sionist; 
prin urmare, îmi doresc foarte mult să-l contactez. Cred că 
dumneavoastră mă puteţi ajuta în acest sens. Drept 
răsplată, vă pot oferi ceea ce eu cred a fi cea mai mare 
lovitură jurnalistică din cariera dumneavoastră deosebită.“ 
Sau cam aşa ceva. Uitase de ea, considerând-o o capcană 
sau o glumă proastă a celor de la Shin Bet, şi chiar şi-acum 
se gândea, aşa trebuie să stea lucrurile. Totuşi, după cele 
petrecute în ultimele ore... 

— Iniţialele GR înseamnă ceva pentru tine? o întrebă 
brusc Layla. 

— Pardon? 

— GR. Iniţialele astea îţi spun ceva? 

Prietena ei căzu pe gânduri câteva clipe. 

— Greg Rickman? Tipul de la Salvaţi Copiii, ăla de are 
fantezii cu tine? 

Layla scutura din cap. 

— N-are fantezii cu mine. E vorba de cineva în vârstă, de 
cineva din trecut. 

Nuha o privi nedumerită. 

— Las-o balta, zise Layla după un moment, ridicându-şi 
berea şi sorbind din ea. Nu e nimic important. Ce-ai făcut 
azi? 


112 


Prietena ei lucra pentru o organizaţie care monitoriza 
confiscările de pământ făcute de israelieni în jurul 
Ierusalimului şi nu trebuia să fie prea mult rugată ca să se 
lanseze într-o poveste lungă despre cine ştie ce fermier 
bătrân a cărui livadă de măslini fusese rasă de pe faţa 
pământului din cauza celor de la IDF. Layla încercă să 
asculte, dar mintea îi era în altă parte. Scrisoarea, al- 
Mulatham, tatăl ei, ultimul prânz pe care-l luaseră 
împreună la hotelul Ierusalim. Fusese o după-amiază aşa 
de fericită, doar ea şi părinţii ei, râzând, vorbind, 
depănând amintiri. Câteva ore mai târziu el era mort. 

— Oh, Doamne, tată! urlase ea, afundându-şi părul în 
sângele lui. Oh, Doamne, bietul meu tătic! 

Din clipa aceea totul se schimbase. 


IERUSALIM 


În casă mai era şi un rabin cu ei, un bărbat tânăr, 
subţire, născut şi crescut în America, la fel ca mulţi alţi 
protestatari militanţi. Sub bărbie îi atârnau câteva fire 
lungi de păr şi ochelarii groşi îi făceau ochii să pară mari 
cât jumătate de faţă. După ce se lăsă noaptea, îi adună pe 
toţi în livingul de la parter şi începu să le ţină o predică, 
alegându-şi ca parasha, sau porţiune de text, Facerea, 
capitolul 17, versetul 8: „Şi-ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi 
pământul pe care-l pribegeşti acum ca străin, tot pământul 
Canaanului, ca moştenire veşnică, şi vă voi fi Dumnezeu“. 

Har-Zion ascultă alături de ceilalţi, clătinând din cap şi 
zâmbind când rabinul îi asigură că aceasta este adevărata 
lucrare a Domnului şi că acţiunile lor reprezintă un demers 
sfânt pe care generaţia viitoare o va privi cu aceeaşi 
mândrie şi cu recunoştinţa pe care o simțeau ei faţă de 
marii eroi evrei ai timpurilor de demult. Îi plăcea la 
nebunie să audă Tora comentată în acest fel, să ştie că el 
reprezintă o parte a tapiseriei bogate ce constituia istoria 
poporului evreu. Când era copil, după ce mama sa murise 


113 


şi tatăl lui înnebunise, el şi fratele său Benjamin 
petrecuseră mult timp în orfelinatele guvernamentale, 
amintindu-şi poveştile din vechime, visând cum într-o bună 
zi vor vizita pământul Patriarhilor, cum îl vor apăra de 
duşmanii Israelului, la fel ca Iosif, David şi luda Macabeul. 
Povestirile fuseseră pentru ei un adăpost, o realitate 
paralelă în interiorul căreia se afundau ca să scape de frig, 
de foame şi de batjocura la care erau supuşi zilnic. 

— Tora, şi Mişna, şi Talmudul, acestea sunt lucrurile 
reale, le spusese tatăl lor odată. Restul nu e decât o iluzie. 

Fusese un om cucernic, tatăl lor. Prea cucernic, într-un 
fel, prea obsedat de cărţile lui cu legi, când ar fi trebuit de 
fapt să se îngrijească de familie. Mama lor trebuia să se 
ocupe de toate treburile casei, cosând până noaptea târziu 
ca să câştige suficienţi bani pentru a-i hrăni, a-i îmbrăca şi 
a cumpăra lemne de foc. Apoi însă, cea care le dăduse 
viaţa murise şi, în loc să-şi asume responsabilitatea, tatăl 
lor se retrăsese şi mai mult în studiile sale, citind şi 
murmurând pentru sine în camera lui. Uneori izbucnea în 
crize sălbatice, extatice de bucurie, spunându-le că a văzut 
pe cer o menoră uriaşă şi că ziua izbăvirii se apropie. În 
cele din urmă îl luaseră de acasă, iar ei doi fuseseră 
încredinţaţi unui adăpost guvernamental, unde simpla 
menționare a originii lor evreieşti le aducea cele mai 
brutale tratamente. 

Da, cugetă Har-Zion, omul poate fi prea cucernic. Nu 
avea nimic împotriva celor care îşi dedicau viaţa halahei - 
rabinii, matmidim sau talmid hahami. Într-un fel îi invidia, 
îşi dorea sa posede abilitatea lor de a se retrage din lumea 
fizică pentru a-şi duce existenţa solitară pe un târâm al 
spiritului şi al credinţei. Dar o astfel de viaţă nu i se 
potrivea. Chiar dacă era un frumm, era şi un om al 
acţiunii. De aceea el şi fratele său fugiseră din orfelinat şi 
veniseră în Israel; de aceea se înrolase în armată şi luptase 
împotriva arabilor; de aceea se afla aici acum. Deoarece 
experienţele sale timpurii îl învăţaseră că simpla credinţă 
nu este suficientă. Trebuia să faci ceva; să te ridici şi să te 
aperi de lumea reală. Ține-te bine de învăţăturile Torei. 


114 


Dar întotdeauna asigură-te că în cealaltă mână ţii un Uzi. 

Rabinul îşi termina slujba şi grupul se risipi, femeile în 
bucătărie să pregătească mâncarea, bărbaţii să vegheze 
casa ori să se ocupe cu studiul Talmudului. Har-Zion urcă 
pe acoperiş, unde răspunse la două apeluri primite pe 
mobilul său, unul de la un simpatizant din Statele Unite ale 
Americii care-l felicită pentru actul curajos, altul de la un 
angajat al cabinetului care-l mustră destul de tare, dar 
care, pe de altă parte, îl informa ca, dată fiind lipsa 
oricăror acte de violenţă, guvernul nu intenţiona să-i 
evacueze. 

— În vremuri ca acestea trebuie sa fim uniţi, Baruch, îi 
zise bărbatul. O să apară nenumărate presiuni la nivel 
internaţional, mai ales din Europa și din partea Naţiunilor 
Unite. 

— Să-i ia dracu’, veni replica lui Har-Zion. N-o să facă 
nimic. Niciodată nu fac nimic. Sunt doar nişte viermi. 

Termină convorbirea şi rămase o vreme privind spre 
Muntele Scopus şi Universitatea ludaică, urmărind un 
autobuz arab care urca cu greutate pe panta abruptă a 
şoselei Ben Adaya, lăsând în urmă o dâră groasă de fum. 
Intră din nou în casă, cobori scările şi se duse într-una 
dintre camerele de la primul etaj, aprinse lumina şi închise 
uşa în spatele lui. 

El şi Avi aveau să plece mai târziu în noaptea aceea, de 
îndată ce se vor mai linişti puţin apele, iar ei se vor putea 
strecura fără să fie observați. Aşa se întâmpla de fiecare 
dată: el se ocupa de organizarea lucrurilor şi îşi asigura 
cât mai multă publicitate; după aceea, când faptul că 
ocupaseră locul respectiv nu mai ridica probleme, lăsa 
chestiunea în seama altcuiva. Clădirea trebuia să piardă 
orice semn distinctiv arab şi să primească noua identitate 
evreiască. El avea afaceri mult mai presante - interviuri, 
întâlniri, Knessetul, al-Mulatham. 

Răsuci cheia în broască, traversă camera să verifice 
dacă obloanele ferestrelor erau bine trase, apoi încet, cu 
mişcări ţepene, începu să-şi dea hainele jos. Pe peretele 
opus era prinsă o oglindă, crăpată şi murdară, şi, după ce 


115 


se dezbrăcă până rămase gol-goluţ, făcu doi paşi spre ea şi 
se uită la propria reflexie. De la gât în jos, pielea lui lipsită 
de păr şi întinsă ca sticla era un amestec de pete roşii, 
maronii şi roz ce-i dădea un aspect artificial. Îşi cobori şi-şi 
ridică privirea, puţin surprins, ca şi cum chiar şi după 
treisprezece ani şi o sută de transplanturi de piele lui tot 
nu-i venea să-şi creadă ochilor că arată aşa. 

Mine de teren, în sudul Libanului. lată ce-i cauzase o 
astfel de suferinţă. Un lucru crud, o ironie a sorții. De 
multe ori ele nici nu se declanşau. Tancul lor Humvee 
trecuse peste una, şi aceasta explodase, învăluindu-i pe 
toţi cei dinăuntru într-o flacără imensă şi dureroasă. Ar fi 
murit pe loc dacă Avi, care se afla într-un vehicul în urma 
lui, nu ar fi alergat ca un nebun să-l scoată iute din foc. 

— N-are şanse, spuseseră medicii militari când fusese 
dus la spital. E mort. 

Dar el nu murise. Supravieţuise, agăţându-se de viaţă cu 
o încrâncenare feroce, ca un om care atârna deasupra unei 
prăpăstii, ţinându-se cu vârfurile degetelor de marginea ei. 
Săptămâni, luni de-a rândul durerea atinsese culmi de 
neînchipuit; prin comparaţie cu ea, orice altă durere părea 
o plăcere deosebita. Îl sfâşiase celulă cu celulă, până când 
devenise una cu ea, o creatură alcătuită din cea mai pură 
şi mai profundă agonie primordiala. Şi totuşi rezistase, 
susţinut de convingerea fermă că Dumnezeu are nevoie de 
el viu. Şi de furie. Nu pentru ceea ce i se întâmplase lui - 
deşi fusese destul de rău -, ci pentru fratele lui mai mic, 
dragul de Benjamin, care fusese în Humvee cu el şi murise 
incinerat în explozie. Dragul, curajosul de Benjamin. 

Se uită în oglindă, scârbit şi fascinat de diferenţa de 
textură dintre chipul său, care scăpase printr-un miracol 
de ravagiile focului, şi caleidoscopul livid şi neted de 
dedesubt. Apoi, cu un geamăt, ridică o sticlă de unguent 
aşezată pe masa de lângă el, îşi turnă o cantitate 
generoasă în palmă şi începu să se frece pe braţe şi pe 
piept. 

Era nevoit să împlinească acest ritual de cinci ori pe zi. 
Trebuia să-şi menţină pielea suplă, îi spuseseră doctorii. 


116 


Hidratată, moale. Altfel risca să se strângă în jurul lui ca o 
cămaşă de forţă şi să plesnească la orice mişcare mai 
bruscă sau mai amplă. De aceea fusese obligat să renunţe 
la serviciul său activ şi să-şi ia o muncă de birou în cadrul 
serviciilor secrete militare. Pentru că nu trebuia să sară 
peste niciun astfel de ritual; o singură sesiune de cremuire 
pierdută şi s-ar fi făcut bucățele, fără exagerare. 

Işi întinse lichidul alb vâscos peste umeri, piept şi 
stomac, coborând apoi spre testicule şi penis, o mică masă 
de carne ce atârna dintr-o bucată de ţesut lucioasă şi 
cicatrizată, acolo unde cândva fuseseră vintrele sale. 

— Aveţi copii? îl întrebaseră doctorii. 

Când le răspunsese că nu, ei clătinaseră cu tristeţe din 
cap. Nu mai avea nicio şansă acum. Totul în el se 
distrusese. Era gol. Incapabil să mai dea viaţa. Nu numai 
fratele lui murise, ci şi copiii lui. Viitorul lui. Viitorul la 
care el şi soţia lui Miriam visaseră atât de des. 

Benjamin, copiii săi, carnea lui, Miriam, răpusă de 
cancer cu trei ani în urma, toţi îi fuseseră răpiți, lăsându-l 
ca pe un copac fără scoarță, nemairămânându-i altceva 
decât credinţa, mânia şi ţara lui. Israel. Asta era familia lui 
acum. Şi răzbunarea lui. Strigătul său de luptă împotriva 
arabilor, a goyim şi a antisemiţilor din întreaga lume. Şi el 
avea să facă tot posibilul pentru a-i asigura supraviețuirea. 

Isprăvi masajul şi, punând deoparte flaconul cu cremă, 
se privi din nou în oglindă. „Oi fi tu plin de cicatrice se 
gândi el, dar eşti încă puternic.“  Va'avarecha 
me'varakhecha umekalelecha. „O să-i binecuvântez pe cei 
care te binecuvântează, dar o să-i blestem pe cei care te 
blestemă.“ 

Dădu uşor din cap şi, răsucindu-se, începu să se 
îmbrace. 


IERUSALIM 


Tatăl său ar fi putut trăi dacă nu ar fi plecat cu maşina 
până la Ierusalim pentru a-i sărbători împlinirea celor 


117 


cincisprezece ani; dacă s-ar fi întors mai devreme; dacă nu 
s-ar fi abătut din drum; dacă soldatul israelian ar fi fost 
lăsat în altă parte. Şi, peste toate, dacă tatăl ei nu ar fi fost 
un om atât de bun. Una peste alta, această calitate îl 
omorâse - la fel de precis ca loviturile bâtei de baseball - 
fiindcă îi păsa de ceilalţi, fiindcă era o fiinţă umană care nu 
se putea abţine să nu ajute la nevoie. O persoană mai 
superficială ar fi întors capul şi ar fi supravieţuit. Dar tatăl 
ei nu era superficial, şi de aceea fusese măcelărit. 

Îl găsiseră pe soldat pe marginea unui drum de la 
periferia taberei de refugiaţi Jabalyia, noaptea târziu. Se 
întorceau acasă după ce mâncaseră la hotelul Ierusalim în 
cinstea zilei ei de naştere şi se abătuseră de la drumul 
principal ce lega Punctul de Control Erez de şoseaua Gaza 
City ca să ridice ceva de la cabinetul medical din centrul 
taberei. Farurile maşinii luminaseră prin întuneric o formă 
ciudata şi încet-încet descoperiseră că e vorba de un tânăr 
pe jumătate dezbrăcat şi inconştient, cu faţa atât de lovită, 
încât cu greu mai ziceai ca e vorba de o făptură umană. 
Tatăl ei se oprise, se dăduse jos din maşină şi se aplecase 
deasupra lui. 

— Mai trăieşte? întrebase mama ei. 

Tatăl ei încuviinţase din cap. 

— Israelian? 

O altă încuviinţare tăcută. 

— Hristoase! 

Prima Intifadă se afla în plină glorie pe vremea aceea şi 
sentimentele antiisraeliene erau extrem de puternice, mai 
ales din cauza situaţiei încordate din Fâşia Gaza, unde 
revoltele izbucniseră prima dată în luna decembrie a 
anului anterior. Cum şi când fusese aruncat soldatul pe 
marginea drumului nu se putea spune cu certitudine. 
Foarte clar era însă faptul că, dacă l-ar fi ajutat în acel 
moment, în acel loc, îşi punea viaţa în pericol. Palestinienii 
care îi ajutau pe israelieni erau urâţi la fel de tare ca 
israelienii înşişi. Poate chiar mai mult. 

— Lasă-l, spusese Layla. Evreilor nu le pasă de noi. De 
ce am face noi ceva pentru ei? 


118 


Tatăl ei scuturase din cap. 

— Sunt doctor, Layla. Nu pot să las pe cineva să moară 
în noroi ca un câine. Indiferent cine ar fi el. 

Aşa că urcaseră soldatul în maşina lor şi plecaseră la 
clinică, unde tatăl ei îşi dădu toată silinţa să curețe rănile 
bărbatului cât mai bine şi să-l bandajeze cu grijă. Acesta îşi 
recapătă cunoştinţa în timpul tratamentului şi începu să 
geamă şi să plângă de durere. 

— Te rog, ţine-l de mână, Layla, îi poruncise tatăl ei. 
Încearcă să-l linişteşti. 

Se supuse fără crâcnire. Era pentru prima dată când 
atingea un israelian. 

Ulterior, după ce îl bandajaseră cât putură de bine, îl 
înveliră într-o pătură, îl băgară în maşină şi porniră spre 
ieşirea din tabără, cu intenţia de a-l lăsa la unul dintre 
punctele de control israeliene care împânzeau autostrada. 
Nici nu apucaseră să meargă o sută de metri, când, din 
senin, apărură două maşini ce-i încadrară, forţându-i să 
tragă pe marginea drumului. 

— Oh, Doamne, şopti mama Laylei. Oh, Dumnezeule, 
ajută-ne. 

Cine erau bărbaţii, din ce facțiune făceau parte, cum de 
aflaseră despre fapta bună a tatălui ei, şi atât de repede, 
Layla nu avea să descopere niciodată. Nu-şi mai amintea 
decât maşina înconjurată de un grup numeros de oameni, 
cu feţele ascunse sub keffiyeh, pocnetul unui pistol când îl 
împuşcară pe israelian prin fereastra deschisă şi apoi pe 
tatăl ei târât afară din maşină, înconjurat de ţipete şi de 
urlete: 

— Radar! A'mee! Trădătorule! Colaboraţionistule! 

Mama ei încercase să-l urmeze, dar atacatorii îi 
trântiseră uşa în cap, lăsând-o inconştientă. Il bătuseră pe 
tatăl ei cu furie şi fără pauză. În jurul lor începuseră să se 
strângă o mulţime de gură-cască, mulţi dintre ei pacienţi 
de-ai tatălui său, dar niciunul nu încercase să-l ajute, 
niciunul nu catadicsise să protesteze. După aceea îi 
prinseseră la spate mâinile în cătuşe şi-l târâseră pe 
terenul viran, plin de nisip, ce înconjura tabăra. Fugise 


119 


după ei, plângând şi strigând, implorându-i să-i cruţe viaţa, 
dar în zadar. Îl împinseseră într-o groapă, o bâtă de 
baseball apăru de niciunde şi, cu o pocnitură îngrozitoare, 
îl loviră peste ceafă, aruncându-l cu faţa în jos. Urmară 
alte trei lovituri care-i crăpară capul ca pe un pepene. 
Apoi, brusc, bărbaţii dispărură aşa cum veniseră, iar ea se 
apropiase încetişor de corpul tatălui ei, îl îmbrăţişase şi 
începuse să-l legene, mângâindu-i părul îmbibat de sânge. 
In depărtare urletele câinilor răsunau a jale. 

— Oh, Doamne, tăticul meu! Oh, Doamne, bietul meu 
tată! 

Despre întâmplarea din noaptea aceea Layla nu vorbise 
cu nimeni, nici măcar cu mama ei. În ziua următoare, după 
înmormântarea tatălui ei, apucase o foarfecă şi se tunsese, 
pentru că nu mai suporta senzaţia că sângele tatălui încă îi 
mai stăruie în păr, oricât de mult s-ar fi spălat. Două zile 
mai târziu, ea şi mama ei îşi făcuseră bagajele şi părăsiră 
Palestina pentru totdeauna, întorcându-se în Anglia la 
bunicii Laylei, care aveau o vilă spațioasă la marginea 
oraşului Cambridge. Rămăsese acolo patru ani, după care, 
spre groaza mamei sale, îi anunţase ca se duce înapoi. 

— Dar de ce? strigase mama ei. Pentru Dumnezeu, 
Layla! După tot ce s-a întâmplat? După tot ce au făcut? 
Cum poţi să vrei aşa ceva? 

Nu se simţise în stare să-i explice, ştia doar ca trebuia sa 
pună lucrurile în ordine. Ceea ce, într-un fel, şi făcuse 
până în clipa de faţă. 


LUXOR 


De-abia când ajunse acasă în seara aceea, Khalifa îşi 
aminti că aveau musafiri la cină. 

— O s-apară într-un minut! îl muştrului soţia lui, Zenab, 
când intră pe uşa din faţă, trecând în goană pe lângă el cu 
o tava de torshi şi babaghanoush şi dispărând în livingul 
apartamentului lor mic şi înghesuit. Pe unde-ai umblat 
până acum? 


120 


— Am fost la Karnak, răspunse Khalifa, aprinzându-şi o 
țigară. Cu treburi. 

Se auzi un zăngănit de farfurii şi Zenab apăru din nou, îi 
smulse ţigara din gură, îl sărută uşor pe buze, apoi îi puse 
ţigara la loc. Purta un caftan brodat din bumbac. Cei trei 
nasturi desfăcuţi din partea de sus lăsau să i se vadă puţin 
sânii. Îşi prinsese părul negru ca abanosul într-o coadă 
simplă care-i atârna până la nivelul taliei. 

— Arăţi minunat, îi spuse el. 

— Iar tu, îi răspunse ea zâmbind, mângâindu-şi lobul 
urechii, arăţi oribil. De ce nu te duci să te bărbiereşti până 
când termin eu cu Batah? Şi încearcă să nu trezeşti 
copilul. De-abia l-am adormit. 

Îl sărută din nou, de data asta pe obraz, şi dispăru înapoi 
în bucătărie. 

— Unde-i Ali? strigă el în urma ei. 

— A rămas la un prieten. Şi să-ţi pui şi o cămaşă curată, 
da? Gulerul ăsteia de pe tine e negru! 

Intră în baie, se descheie la nasturi şi se opri în faţa 
oglinzii de deasupra chiuvetei, studiindu-şi chipul. Zenab 
avea dreptate - arăta oribil. Sub ochi i se formaseră două 
cearcăne adânci şi negre, pomeţii îi ieşeau în afară ca nişte 
coaste de măgar flămând, iar tenul căpătase o nuanţă 
nesănătoasă de cenuşiu ca suprafaţa apei stătute din 
canal. Aruncă ţigara pe fereastră, învârti robinetul de apă 
rece şi, aplecându-se, îşi stropi faţa cu apa rece ca gheaţa, 
se îndreptă de spate şi se uită din nou în oglindă. 

— Aşadar, ce-ai de gând să faci? se întrebă el cu glas 
tare. Ce-o să faci? 

Îşi mai privi o vreme chipul în oglindă, clătinând din cap 
de parcă ar fi văzut ceva ce nu-i convenea, apoi se bărbieri 
repede şi intră în dormitor, unde se dădu cu puţin 
aftershave şi îşi schimbă cămaşa. Tocmai îşi încheia ultimii 
nasturi şi se pregătea să-l sărute pe Yusuf, care dormea 
dus, când se auzi zbârnâitul soneriei. 

— Am venit! 

Vocea cumnatului său Hosni răzbătu până la el prin uşa 
de la intrare. Khalifa oftă. 


121 


— Orice ai face cu viaţa ta, îi şopti el bebeluşului, 
frecându-şi nasul înainte şi-napoi de fruntea lui moale şi 
fină, promite-mi că nu vei ajunge ca unchiul tău. 

— Hei, voi ăștia doi! explodă din nou vocea. Ce faceţi 
acolo? Sau poate n-ar trebui să întreb! 

Se auzi un chicotit răguşit când Sama, Hosni şi doi 
prieteni de-ai lui Zenab izbucniră în râs la gluma 
bărbatului. Era o regulă ca Hosni să procedeze astfel ori 
de câte ori nu-i răspundeau într-o secundă după ce apăsa 
pe sonerie. 

— Dumnezeu să ne ajute, murmură Khalifa, îndreptându- 
se spre holul de la intrare ca să-şi întâmpine oaspeţii. 

Erau şase cu toţii: Khalifa, Zenab, Sama, Hosni, şi doi 
prieteni de-ai lui Zenab din Cairo - Nawal, o femeie 
micuță, aprigă, care preda araba clasică la Universitatea 
din Cairo, şi Tawfiq, un negustor de mashrabiya pe care 
toată lumea îl striga Bulbucatul din cauza ochilor săi 
neobişnuit de mari şi rotunzi. Se aşezară în jurul unei 
măsuțe mici din living, iar Batah, fiica lui Khalifa le servi 
mâncarea, deoarece avea senzaţia că astfel pare mai mare. 
La fel ca mama ei, purta un caftan şi-şi prinsese părul 
negru şi lung într-o coadă împletită. 

— Trebuie să recunosc, Batah, că te faci tot mai 
frumoasă, zise Sama când fata începu să le împartă 
castroanele cu supă de pui. lar caftanul e pur şi simplu 
minunat. Am cumpărat şi eu unul exact ca ăsta pentru 
Ama. Trei sute de lire am dat pe el, vă vine să credeţi? 

Spre deosebire de Batah, fiica lui Hosni şi a Samei era 
scundă, plinuţă şi extrem de indolentă, aspecte pe care 
mama ei se străduia din răsputeri să le ascundă informând 
pe toată lumea că fata poartă haine mult mai scumpe decât 
ale verişoarei ei. 

— Seamănă leit cu tine când erai de vârsta ei, spuse 
Nawal, zâmbindu-i lui Zenab. Pun pariu că toţi băieţii 
aleargă după tine, nu-i aşa, Batah? 

— Dacă aş fi puţin mai tânăr şi eu aş alerga după tine, 
adăugă Tawfiq, râzând. Aş avea aripi la picioare! 

Batah chicoti timid şi plecă din cameră. 


122 


— A venit vremea să vă gândiţi la un soţ pentru ea, 
mormăi Hosni, sorbind din supă. 

— Pentru Dumnezeu! strigă Zenab. N-are decât 
paisprezece ani! 

— Niciodată nu e prea devreme să iei în calcul astfel de 
lucruri. Planificarea din timp - asta-i cheia. Întotdeauna 
trebuie să priveşti în viitor. la exemplul uleiului comestibil. 

Hosni lucra în comerţul cu ulei şi nu pierdea nicio ocazie 
să aducă vorba despre asta. 

— Când am relansat anul trecut gama noastră de ulei de 
floarea soarelui, se împlineau optsprezece luni de pregătiri 
atente. Rezultatul? O creştere a vânzărilor cu opt procente 
şi premiul Cel mai Bun Ulei de Gătit. Nu obţii un astfel de 
succes fără să gândeşti în perspectivă. 

Sorbi iar zgomotos din supă. 

— Am primit elogii şi pentru uleiul nostru din nucă. Pur 
şi simplu dispare din magazine ca pâinea caldă! 

Toata lumea încercă să pară impresionată de succesul 
uleiului de gătit, apoi îşi terminară supa şi trecură la felul 
doi: miel torly asezonat cu mazăre, bame, orez şi cartofi. 
Schimbă subiectul şi sporovăiră despre nişte prieteni 
comuni, apoi despre recentul derby din campionatul 
naţional dintre Zamelak şi al-Ahli, pentru ca, în cele din 
urmă, să ajungă şi la politică. Hosni şi Nawal se lansară 
într-o discuţie aprinsă despre războiul dus de americani 
împotriva terorismului. 

— Şi ce vrei să spui? ţipă Hosni. Că n-ar fi trebuit să facă 
nimic după evenimentele de la 11 septembrie? Să fi stat cu 
mâinile în sân? 

— Spun că înainte de a începe să bombardeze alte ţări 
ar trebui să-şi rezolve problemele lor interne. Adică de ce, 
atunci când altă ţară sprijină terorismul, este invadată, dar 
când America procedează la fel, se numeşte „politică 
externă“? 

Khalifa păstra tăcerea tot timpul, concentrându-se 
asupra mâncării,  mormăind ocazional la auzul 
comentariilor ciudate, dar de cele mai multe ori rămânând 
pierdut în gânduri. Cadavrul de la Malqata, colecţia de 


123 


antichităţi a lui Jansen, cearta cu Hassani, bizara întâlnire 
de la Karnak - toate-i jucau în minte ca reflexiile dintr-o 
sală cu oglinzi. Iar cireaşa de pe tort, tatuajul ciudat de pe 
braţul femeii moarte, un triunghi şi cinci numere, îi 
revenea în faţa ochilor cu îndărătnicie. Ca ştampila care se 
pune pe carne ca să ştii proveniența ei. 

— Mai vrei miel? 

Vocea lui Zenab îi răsună în urechi. Soţia lui îi întinsese 
castronul cu torly. 

— Ce? Ah, nu, mulţumesc. 

— Şi tu ce părere ai, Yusuf? 

Tawfiq îl privea aşteptând un răspuns. 

— Pardon? spuse Khalifa. 

— Era cu gândul departe, observă Nawal râzând. Cine 
ştie ce morminte sau hieroglife îl bântuiau. 

— Ori poate nişte poponeţe de femei! chicoti Hosni. 

Gluma îl costă o palmă iute peste mână din partea soţiei 
sale. 

— Despre Al-Mulatham, spuse Tawfiq. Ce părere ai 
despre atentatele sinucigaşe cu bombă? 

Khalifa bău o gură de cola - fiind un musulman 
practicant, renunţase la alcool - şi, împingându-şi scaunul 
în spate, îşi aprinse o ţigară. 

— Cred că oricine omoară civili nevinovaţi cu sânge rece 
este vrednic de dispreţ. 

— Israelienii omoară palestinieni cu sânge rece şi se 
pare că nimeni nu se plânge în privinţa asta, spuse Nawal. 
Uită-te şi tu ce s-a întâmplat zilele trecute. Doi copii 
omorâţi de un elicopter israelian. 

— Tot nu se justifică, răspunse Khalifa. Ce sens are să te 
răzbuni omorând şi mai mulţi copii? 

— Dar ce altă modalitate au ca să se apere? contraatacă 
Tawfiq. Se confruntă cu cea mai puternică armată din 
Orientul Mijlociu, a patra ca putere în lume. Cum naiba să 
se facă auziţi? Sunt de acord că e oribil, dar asta fac 
oamenii de obicei când sunt brutalizaţi sistematic timp de 
cincizeci de ani. 

— Eeee, de parcă Autoritatea Palestiniană se poate 


124 


lăuda că e vreo mare apărătoare a drepturilor omului, 
mormăi Zenab. De parcă noi ne-am putea lauda cu aşa 
ceva. 

— Nu asta-i ideea, zise Tawfiq. Oamenii nu îşi leagă la 
brâu explozibil şi îl detonează doar ca să se amuze. O fac 
pentru că sunt disperaţi. 

— Eu nu iau apărarea israelienilor, interveni Khalifa, 
ridicând un chibrit pentru a-i aprinde ţigara lui Nawal. 
Cred că... în fine, aşa cum zice şi Zenab, nu prea se rezolvă 
mare lucru astfel. 

— Adică tu susţii că nu simţi nici măcar o urmă de 
plăcere când auzi că a mai explodat o bombă? întrebă 
Tawfiq. Acolo, în adâncul sufletului tău, nu simţi acel „ce 
bine le-a mai tras-o nenorociţilor“? 

Khalifa se uită în jos spre faţa de masă, învăluit în fumul 
albăstrui al ţigării. Înainte să apuce să răspundă, Sama se 
băgă în vorba: 

— Vă spun eu ce simt, zise ea, nişte miros de budincă! 
Zenab, aroma aia de la bucătărie vine cumva de la umm 
ali? Ce-ar fi s-o ajut şi eu pe Batah să servească? De mult 
n-am mai mâncat aşa de bine! 

Trecuse mult de miezul nopţii când se băgară în sfârşit 
şi ei în pat. Zenab adormi imediat. Khalifa se foi şi se 
răsuci pe toate părţile, ascultând răsuflarea lui Yusuf, care 
visa liniştit în pătuţul lui, privind cum razele de lumină de 
la farurile maşinilor de pe stradă desenau diverse forme pe 
tavan, numărându-și bătăile inimii. 

După douăzeci de minute se ridică şi ieşi în holul 
principal, unde apăsă întrerupătorul de pe perete. O 
fântână arteziană în miniatură aşezată în centrul încăperii 
începu să clipocească. Apăsă un alt întrerupător şi un şir 
de luminiţe colorate prinseră viaţă în jurul bazinului de 
plastic din mijlocul căruia se înălța fântâna. Se aşeză pe 
podea, lipindu-şi spatele de zid, şi se frecă la ochi. O 
construise cu mâna lui, în încercarea de a mai înveseli 
puţin atmosfera întunecată a apartamentului lor. Nu era 
cea mai reuşită operă de artă de pe pământ - apa nu era 
pompată cum trebuie, iar plăcile de gresie nu se 


125 


îmbinaseră perfect dar pe el îl calma incredibil de mult, 
doar ascultându-i susurul ritmic şi privindu-i strălucirile 
reflectate de lumină. 

Ramase aşa în linişte multă vreme, după care se aplecă 
puţin şi dădu drumul unui casetofon mic aşezat pe un 
taburet de lemn. Vocea bogată şi tânguitoare a lui Umm 
Kulthoum îl învălui. Era un cântec de dragoste şi 
despărţire. 


Ochii tăi îmi amintesc de zilele pierdute, 

Ei mă-nvaţă să regret a trecutului durere, 
Înainte ca ochii mei să te-ntâlnească pe tine, 
Duceam o viaţă pustie. Şi cum să nu fie, 

Când tu eşti viaţa şi-a sufletului meu lumină? 
Înainte de tine, inima mea n-a ştiut ce-i fericirea, 
Nu simţea altceva decât suferinţa şi durerea. 


Din spate se auzi o mişcare şi Zenab intră în hol, cu 
ochii cârpiţi de somn şi cu picioarele ei subţiri ieşind de 
sub marginile cămăşii pe care o purta când dormea. Se 
aplecă şi-l sărută pe frunte, iar Khalifa îi zări vag umbra 
triunghiului magic dintre coapse. Se aşeză lângă el pe 
podea, sprijinindu-şi capul de umărul lui. Părul ei lung se 
răsfiră pe pieptul lui ca o cascadă neagră. 

— Nu ţi-a plăcut seara asta, nu-i aşa? îl întrebă ea 
somnoroasă. 

— Ba da, protestă el. A fost... 

— Plictisitor, îi luă vorba din gură Zenab. Se vedea în 
ochii tăi. Te cunosc prea bine, Yusuf. 

El o mângâie pe păr. 

— Îmi pare rău. Mă preocupă nişte probleme. 

— De serviciu? 

Khalifa încuviinţă, bucurându-se de senzaţia sânului ei 
lipit de braţul său. 

— Vrei să discutăm despre asta? 

El ridică din umeri, dar nu zise nimic. Unduirile 
mătăsoase ale vocii lui Umm Kulthoum se roteau în jurul 
lor. 


126 


Tu însemni pentru mine mai mult decât zilele mele, 
Tu însemni pentru mine mai mult decât visele mele, 
Dăruiește-mi bunătatea ta. 

Departe de lumea asta, 

Departe, departe, doar tu şi eu, 

Departe, departe, doar noi doi. 


— Ştii de ce îmi aminteşte? spuse Zenab, mângâindu-l pe 
mână, frecându-şi degetul înainte şi înapoi de-a lungul unei 
cicatrice pe care o căpătase în copilărie, când îl muşcase 
un câine. De ziua în care am mers la Gebel el-Silsilla. Când 
ai prins peşte ca să mâncăm la prânz şi am înotat în Nil. Îţi 
mai aduci aminte? 

Khalifa zâmbi. 

— Cum aş putea să uit? Ţi-ai prins piciorul într-o plantă 
şi ai crezut că te-a atacat un crocodil. 

— Iar tu ai alunecat în noroi şi ţi-ai stricat pantalonii cei 
noi. În viaţa mea n-am auzit atâtea înjurături! 

Khalifa râse şi o sărută pe obraz. Ea îl trase mai 
aproape, înconjurându-i mijlocul cu braţele. 

— Care-i problema, Yusuf? Ai fost atât de rece în seara 
asta. Şi noaptea trecută la fel. Ce te frământă? 

Bărbatul oftă şi o mângâie din nou pe păr. 

— Nimic. Chestii de la birou. 

— Povesteşte-mi. Poate te ajut cu ceva... 

El rămase tăcut vreme îndelungată, privind picăturile 
colorate ale fântânii, apoi îşi lipi capul de perete şi începu 
să studieze o crăpătură din tavan. 

— Am făcut ceva îngrozitor, Zenab, rosti el încet. Şi nu 
ştiu cum să îndrept lucrurile. Adică ştiu, dar mi-e frică. 

— Nimic din ce faci tu nu e rău, Yusuf, şopti ea, 
desfăcându-se din îmbrăţişare şi ridicându-şi o mână ca să- 
l] mângâie pe obraz. Tu eşti un om bun. Eu ştiu asta, copiii 
noştri ştiu asta şi Dumnezeu ştie şi el. 

— Nu-i adevărat, Zenab. Sunt slab, speriat şi te-am 
dezamăgit. M-am dezamăgit pe mine însumi. 

Începu să-şi frece tâmplele. Urmă din nou un moment de 
tăcere, întrerupt doar de muzică şi de susurul apei din 


127 


fântână. Începu să vorbească rar mai întâi, apoi din ce în 
ce mai repede, dezvăluindu-i întreaga poveste: Piet Jansen, 
Hannah Schlegel, Mohammed Gemal, întâlnirea de la 
Karnak, totul. Zenab ascultă, fără să scoată un cuvânt, 
continuând să-l dezmierde cu blândeţe pe gât şi pe obraz, 
alungându-i nervozitatea cu răsuflarea ei calmă. 

— Mi-a fost prea frică să spun ceva atunci, înţelegi? 
adăugă el după ce termină. Eram tânăr, de-abia venisem 
aici la secţie şi nu voiam să fac valuri. Le-am dat voie să 
condamne un om nevinovat doar pentru ca n-am avut 
curajul să deschid gura. Iar acum... tot mi-e teamă. Teama 
de tot ce s-ar putea întâmpla dacă voi continua să 
cercetez, dacă voi dezgropa morţii. E ceva necurat la 
mijloc, Zenab, simt eu asta. Şi nu ştiu dacă merită să-mi 
risc slujba pentru un... 

Se opri brusc, clătinând din cap. 

— Pentru ce? Pentru un om ca Mohammed Gemal? 

— Da, pentru asta şi... în fine, aşa cum zice şi Hassani, 
Jansen e mort. Indiferent de ce am descoperi, oricum n-ar 
mai conta. 

Ea îl privi adânc în ochi. 

— Mai e ceva, Yusuf. Văd asta în sufletul tău. La ce te 
gândeşti? 

— La nimic, Zenab. La nimic. Doar că... 

Îşi strânse genunchii la piept şi-şi sprijini capul pe ei. 

— Femeia era israeliană, şopti el. O evreică. Uită-te şi tu 
ce fac ei, Zenab. Şi-atunci mă întreb dacă merită. Se 
cuvine oare să mă zbat atâta pentru o astfel de persoană? 

Cuvintele îi ieşiră de pe buze fără să se gândească prea 
mult la semnificaţia lor. De îndată ce le rosti însă, realiză 
că, în fond, asta era cauza care-i provocase atâtea 
frământări; nu numai acum, dar şi cu cincisprezece ani în 
urmă, când privise fără să facă un gest cum Mohammed 
Gemal era făcut bucăţi de Hassani şi de Mahfouz. Să 
vorbească nu însemna doar să-şi pună cariera în joc pentru 
un infractor ordinar, dar şi - iar ăsta era motivul care-l 
determinase să mai mediteze şi atunci şi acum - pentru 
cineva dintr-o ţară pe care fusese educat să o 


128 


dispreţuiască. Nu era deloc mândru de bigotismul lui, 
pentru că se străduia din răsputeri să fie un om tolerant, 
să judece persoanele pentru ceea ce erau, nu pentru 
mediul din care proveneau, pentru naţionalitate sau 
religie. Şi totuşi era dificil. Incă din copilărie învățase că 
Israelul era pământul Diavolului, că evreii încercau să 
cucerească lumea, că erau aroganţi, cruzi, lacomi şi că 
atrocitățile pe care le comiteau împotriva fraţilor 
musulmani erau oribile. 

— Sunt haini, obişnuia să-i spună tatăl lui când era mic, 
toţi sunt aşa. li alungă pe oameni de pe pământul lor şi le 
fură bunurile cu neruşinare. Omoară femei şi copii. Vor să 
distrugă Umma. Ai mare grija cu ei, Yusuf. Să te fereşti 
întotdeauna de evrei. 

Pe măsură ce crescuse şi căpătase experienţă, înţelesese 
că lucrurile nu sunt doar albe sau negre. Nu toţi evreii 
încuviinţau opresiunea palestinienilor; simplul statut de 
israelian nu te transforma automat într-un monstru; evreii 
înşişi suferiseră teribil ca popor. Şi totuşi, în ciuda 
îndulcirii perspectivei sale, tot nu reuşise să scape complet 
de ideile care i se insuflaseră încă din copilărie. 

În discuţiile purtate cu prietenii sau colegii, ori de câte 
ori atingeau un astfel de subiect, făcea tot posibilul să 
păstreze o atitudine moderată, aşa cum procedase şi în 
seara asta. În adâncul sufletului însă, acolo unde numai el 
ajungea,  bigotismul îşi arăta în continuare colții, 
tulburându-i liniştea. Nu era deloc mândru de asemenea 
sentimente. Ştia că îi scădeau valoarea sa ca om, dar nu 
putea să scape de ele. li influenţaseră acţiunile acum 
cincisprezece ani şi în prezent părea ca se va întâmpla 
aşijderea. 

— Când Tawfiq m-a întrebat dacă simt vreo plăcere când 
explodează câte o bomba în Israel, zise el încet, dacă o 
parte din mine se bucură că „le-am tras-o nenorociţilor“, ei 
bine, răspunsul este unul pozitiv, Zenab. N-aş fi recunoscut 
nici în ruptul capului, dar aşa e. Oricât m-aş împotrivi. 

Clătină din cap, stânjenit că admite astfel de lucruri, că 
îşi dezvăluie secrete atât de bine păstrate. 


129 


— Mă simt de parcă în mine ar fi doi oameni. Unul 
realizează că s-a făcut o eroare judiciară îngrozitoare, că o 
femeie a fost ucisă şi că un bărbat a fost condamnat pe 
nedrept pentru moartea ei şi, prin urmare, că trebuie să 
încerc să aflu adevărul. Dar mai există şi cel de-al doilea 
om care zice: „La dracu' cu ei!“ Cui îi pasă că o evreică 
bătrână a fost bătută până a crăpat? De ce să mă leg la cap 
dacă nu mă doare? Mă urăsc pentru că gândesc în felul 
acesta, dar n-am încotro. 

Zenab se lăsă uşor pe spate, uitându-se la el cu ochii 
mijiţi, cu faţa umbrită, de parcă ar fi avut chipul acoperit 
cu un văl gros. 

— Cu toţii avem gânduri rele, zise ea încet. Dar numai 
modul în care acţionam contează. 

— Păi, asta-i şi problema, Zenab. Nu ştiu dacă pot 
acţiona. Gândurile mele... mă ţin pe loc. E mult mai uşor 
pentru tine. Tu vii dintr-o familie educată, cultă. Părinţii tăi 
au călătorit prin toată lumea şi au văzut cum stau 
lucrurile. N-ai crescut înconjurată de astfel de prejudecăţi. 
Dar când ţi se spune încă din scutece ca israelienii şi evreii 
sunt răi, că este datoria noastră ca musulmani să-i urâm, 
că dacă nu-i omorâm noi primii, atunci ne vor veni ei de 
hac, e greu să îţi schimbi părerea. Aici sus - îşi ridica mâna 
şi se lovi peste cap - ştiu că asemenea opinii sunt greşite. 
Şi aici la fel - îşi atinsese inima. Dar aici, adăugă el, 
punând mâna în dreptul stomacului, înăuntru, nu mă pot 
abţine să nu-i urăsc. E ca şi cum nu aş fi în stare să-mi 
controlez emoţiile. Mă sperie. 

Zenab se întinse şi îl mângâie pe păr, coborându-şi mâna 
spre ceafă. Khalifa simţi cum soţia lui se lipeşte de el. Se 
lăsă tăcerea. 

— Ți-o aduci aminte pe bunica mea? întrebă ea într-un 
târziu, masându-i gâtul şi umerii. Buna Jamila. 

Khalifa zâmbi. De la început fusese evidentă prăpastia 
socială dintre familia lui Zenab, oameni de afaceri înstăriți 
din partea cosmopolită a oraşului Cairo, şi familia lui de 
ţărani muncitori din satul Giza. Buna Jamila fusese singura 
care se dăduse peste cap ca să-l facă să se simtă bine- 


130 


venit, aşezându-l întotdeauna lângă ea când se ducea în 
vizită şi punându-i tot felul de întrebări despre istoria 
Egiptului, un subiect despre care ea citise enorm. Când 
murise, cu câţiva ani în urmă, Khalifa suferise la fel de tare 
ca atunci când îşi pierduse mama. 

— Sigur că mi-o amintesc. 

— Cu foarte mulţi ani în urmă, când eram copil, nu mai 
ştiu exact în ce împrejurări, mi-a spus ceva care m-a 
impresionat teribil: „Întotdeauna să mergi spre lucrurile 
de care te temi, Zenab. Întotdeauna caută să descoperi 
lucrurile pe care nu le înţelegi. Pentru că numai aşa 
evoluezi şi devii o persoană mai bună“. Nu ţi-am dat 
niciodată sfaturi legate de munca ta, Yusuf, dar eu aşa 
cred că ar trebui să procedezi acum. 

— Dar cum? oftă el. Nu pot să continui ancheta pe la 
spatele lui Hassani. 

Zenab îi luă mâna, o duse la buze şi i-o sărută. 

— Nu ştiu cum, Yusuf. Tot ce ştiu este că, dacă acest caz 
ţi-a fost trimis anume ca să te testeze, atunci nu trebuie să 
fugi de el. 

— Dar aş putea avea atâtea probleme. 

— O să trecem peste ele împreună. Aşa cum am făcut 
mereu. 

Khalifa îi aruncă o privire pătrunzătoare. Era atât de 
frumoasă, atât de puternică. 

— Niciun bărbat nu şi-ar putea dori o soţie mai buna, 
zise el. 

— Şi nicio femeie nu şi-ar putea dori un bărbat mai bun. 
Te iubesc, Yusuf. 

Ochii lor se întâlniră şi, brusc, se aplecară unul spre 
altul şi se sărutară, la început delicat, apoi cu tot mai 
multă pasiune. Zenab îşi lipi sânii de pieptul lui şi-l 
înconjură cu picioarele. 

— Îţi aminteşti ce am făcut în ziua aia la Gebel el-Silsilla, 
îi şopti ea la ureche, după ce ai căzut în noroi şi a trebuit 
să-ţi scoţi pantalonii ca să ţi-i speli? 

El nu-i răspunse, sări iute în picioare şi, luându-şi soţia 
în braţe, se întoarse în dormitor, lăsând-o pe Umm 


131 


Kulthoum să-şi plângă iubirile mai departe. 


IERUSALIM 


Sunt doi sau cel puţin aşa cred eu. Vin din spate şi-mi 
apucă braţele, unul din ei ţinându-mi capul ca să nu mă 
întorc să le văd chipurile. Nu mă rănesc, sunt calmi şi 
vorbesc frumos. Îmi devine foarte clar totuşi, atunci când 
mă împing în maşină şi-mi aruncă o pătură peste cap, că 
nu vor tolera niciun fel de rezistenţă din partea mea. 

Mergem cam două ore - după câteva minute am pierdut 
deja noţiunea timpului şi orice sens al direcţiei. La un 
moment dat urcăm o pantă abruptă, apoi coborâm, ceea ce 
îmi sugerează că am ieşit din Ierusalim şi ne îndreptăm 
spre sud-est, spre Jericho şi câmpia Mării Moarte, deşi este 
posibil - chiar foarte probabil - să se învârtă pur şi simplu 
în cerc doar ca să mă dezorienteze şi să se asigure că nu 
suntem urmăriţi. 

După o jumătate de oră tragem pe dreapta şi o a treia 
persoană ocupă locul de lângă şofer. Simt miros de ţigară. 
Farid, cred, deşi nu sunt sigură. 

Straniu, dar nu mi-e teamă. După o viaţă petrecută în 
zonă, am trecut prin multe situaţii în care instinctul mi-a 
spus că o să păţesc ceva, dar nu şi de data asta. Indiferent 
de scopul răpirii mele, acesta nu este în niciun caz 
violenţa. Atâta timp cât fac ce mi se spune. 

Timp de alte douăzeci de minute urmăm un drum plin de 
hârtoape, apoi intrăm într-un sat sau o aşezare - o tabără 
de refugiaţi? - căci aud voci, din când în când nişte 
acorduri muzicale, iar maşina virează când la stânga, când 
la dreapta, de parcă ar străbate o serie de străduţe 
înguste. 

În cele din urmă ne oprim. Cu pătura încă pe cap, ne 
grăbim să intrăm într-o clădire. Urc pe o scară şi sunt dusă 
într-o cameră unde sunt aşezată pe un scaun de lemn. Pe 
sub marginea păturii întrezăresc o bucăţică de podea cu 
plăci de gresie albe şi albastre. Peste cap îmi sunt trecuţi 
nişte ochelari de scafandru, ale căror lentile sunt lipite cu 
scoci, astfel încât să nu pot vedea nimic. În spatele meu stă 
cineva, probabil o femeie, judecând după sunetul 


132 


respirației ei, şi, de undeva din interiorul casei, răzbat alte 
voci înăbuşite. Am senzaţia că surprind două cuvinte în 
araba egipteană, care este uşor diferită de dialectul 
palestinian, deşi, la cât sunt de dezorientată, se poate să 
mă înşel. 

Nu-l aud când intră şi se aşază. Singurul lucru care îmi 
anunţă prezenţa lui este o aromă uşoară de aftershave - 
Manio (am un prieten care îl foloseşte). Cu toate că nu-l 
pot zări, simt că este un bărbat înalt, subţire şi foarte sigur 
pe sine. Femeia din spatele meu se apropie şi-mi pune în 
mână o agendă şi-un pix. Urmează o tăcere lungă, în 
timpul căreia îi desluşesc respiraţia uşoară şi simt privirea 
lui aţintită asupra mea. 

— Puteţi începe interviul, spune el într-un târziu, cu 
voce calmă şi măsurată, educată, o voce din care nu-i poţi 
deduce originea şi nici vârsta. Aveţi treizeci de minute. 

— Şi pe cine mai exact intervievez? 

— Prefer să nu-mi dezvălui numele real. Oricum nu v-ar 
folosi la nimic. Numele sub care sunt cunoscut este mult 
mai potrivit. 

— Şi anume? 

Bărbatul expiră uşor amuzat, ca şi cum ar zâmbi. 

— Îmi puteţi spune al-Mulatham. Din acest moment 
aveţi douăzeci şi nouă de minute. 


Layla căscă şi, lăsând la o parte revista, se ridică în 
picioare şi porni spre chicineta ei. Era 2.30 dimineaţa şi, în 
afara sforăiturilor lui Fathi, administratorul, care se 
ridicau înfundate din măruntaiele casei, nu se auzea nimic. 
Puse ibricul pe foc, îşi făcu o cafea tare şi se întoarse în 
living, sorbind din lichidul amar şi fierbinte. 

Sosise acasă cu o jumătate de oră mai devreme, beată, 
după ce golise două sticle de vin şi nenumărate păhărele 
de coniac împreună cu Nuha. Făcuse un duş rece ca 
gheaţa ca să-şi limpezească gândurile, băuse mai multe 
pahare de apă, apoi intrase în birou şi recuperase din coşul 
de gunoi misterioasa scrisoare, cea pe care o primise mai 
devreme, cu scrisul ei greoi în cerneală roşie ca sângele şi 
cu fotocopia ataşată. 


133 


Domnişoară al-Madani, 

Sunt un admirator fidel al dumneavoastră şi aş vrea să 
vă ofer o propunere. Cu ceva timp în urmă i-aţi luat un 
interviu liderului cunoscut sub numele de al-Mulatham... 


Studiase din nou fotocopia, apoi se dusese la dulapul ei 
cu dosare şi căută interviul la care făcea referire 
scrisoarea. Apăruse în Observer Magazine sub titlul 
„Dezvăluirile celui ascuns - un interviu în exclusivitate cu 
cel mai temut bărbat din Orientul Mijlociu.“ Îl scosese din 
mapa de plastic în care se găsea şi începuse să-l citească. 


A fost descris ca noul Saladin, reîncarnarea Diavolului 
însuşi, bărbatul care face ca Hamasul şi Jihadul Islamic să 
pară cei mai buni prieteni ai Israelului. De când al-Ilkhwan 
al-Filistinioun - Frăția Palestiniana - a lansat primul său 
atentat sinucigaş cu bomba acum trei ani, ucigând cinci 
oameni într-un hotel din Netanya, el a devenit responsabil 
pentru moartea a peste 400 de persoane, marea majoritate 
civili. 

În timp ce alte grupări extremiste palestiniene şi-au 
exprimat disponibilitatea pentru încetarea atacurilor şi 
pentru negocieri, al-Mulatham - numele înseamnă „cel 
învăluit“ sau „cel ascuns“ - şi-a continuat campania 
nestingherit. 

Este o campanie care polarizează politica unei regiuni 
deja polarizate, spulberând orice urmă de speranţă în 
privinţa unui proces de restabilire a păcii şi conducându-i 
inexorabil pe israelieni şi pe palestinieni către un război 
nimicitor. 

Sondajele de opinie arată că, după fiecare atac, opinia 
publică israeliană, şi aşa destul de iritată din cauza 
activităţilor altor grupări extremiste palestiniene, este 
împinsă tot mai mult spre susţinerea politicienilor de 
extremă dreapta, cum ar fi Baruch Har-Zion. În acelaşi 
timp, severitatea şi autoritarismul măsurilor de retaliere 
israeliene au dus la o intensificare a susţinerii pe care îl 
primesc organizațiile militante de genul Frăției 
Palestiniene. Politicianul moderat Sa'eb Marsoudi, un om 
care a fost implicat toată viaţa în activismul palestinian - 
fără a uita de cei cinci ani de închisoare executaţi pentru 


134 


contrabandă cu arme în Gaza - afirma în legătură cu al- 
Mulatham: „Este un cerc vicios. Extremiştii se hrănesc şi 
se încurajează unul pe altul. Când al Mulatham omoară 
cinci israelieni, israelienii ucid zece palestinieni, aşa ca al- 
Mulatham se vede nevoit să ucidă alţi cincisprezece 
israelieni şi tot aşa. Ne scufundăm tot mai tare într-un lac 
de sânge“. 

Ceea ce a atras atenţia asupra Frăției Palestiniene nu 
este doar periodicitatea şi ferocitatea atacurilor ei, dar şi 
faptul că, în ciuda eforturilor deosebite depuse de 
serviciile de securitate ale Israelului şi ale altor 
douăsprezece țări, incluzând chiar şi Autoritatea 
Palestiniană, nu s-a aflat practic nimic despre organizaţie 
în sine şi despre bărbatul care o conduce. Unde îşi are 
baza, cine sunt membrii ei, cum sunt „recrutaţi“ martirii şi 
cum sunt finanţate operaţiunile ei - totul rămâne un mister 
de nepătruns. Niciun informator de încredere n-a apărut, 
niciunul dintre membrii grupului nu a fost vreodată 
arestat. Nivelul de organizare şi de păstrare a secretului 
este unul fără precedent în istoria activismului palestinian 
şi unul care i-a făcut pe mulţi experţi să susţină teoria 
conform căreia în spatele acestor atacuri se află în fond 
operaţiunile secrete ale unui stat. Iranul, Libia şi Siria au 
fost bănuite ca fiind posibilii sponsori, la fel cum făcuseră 
pentru reţeaua al-Qaeda a lui Osama ben Laden. 

„Palestinienii nu sunt atât de buni, comentase un expert 
israelian în securitate. Întotdeauna găseşti un informator 
sau o portiţă pe unde poţi pătrunde. Modul în care 
operează Frăția Palestiniană este mult prea sofisticat 
pentru o celulă rebelă palestiniană. Stimulentul trebuie să 
fie extern.“ 

În ciuda unor astfel de speculaţii, nimeni nu a reuşit să 
descopere adevărul despre al-Mulatham. Acum stau chiar 
în faţa lui. Noul Saladin. Reîncarnarea Diavolului. Cel mai 
periculos bărbat din Orientul Mijlociu. Mă întreabă dacă 
vreau nişte ceai şi biscuiţi. 


De afară se auzi zăngănitul unui capac de gunoi. Layla 
se frecă la ochi, se ridică în picioare şi se apropie de 
fereastră, o deschise şi se aplecă peste pervaz, ca să se 
uite în stradă. Doi bărbaţi încărcau pâine proaspăt coaptă 


135 


în spatele unei dubiţe; mai jos, la poalele dealului, un mic 
grup de oameni formaseră deja o coadă în faţa sediului 
Ministerului de Interne israelian, în speranţa că vor obţine 
permise de rezidența reînnoite. Dincolo de ei, pe partea 
cealaltă a străzii, un BMW alb, lovit, era parcat în faţa 
intrării în Grădina Mormântului. Avea numere galbene de 
Israel şi pe locul şoferului abia de se zărea o siluetă 
complet nemişcată. Mai văzuse aceeaşi maşina de câteva 
ori înainte şi, cu toate că singura explicaţie rezonabila era 
că vehiculul Shin Betului îi supraveghea pe palestinienii de 
peste drum, nu-şi putea alunga bănuiala că şoferul se uita 
direct spre ferestrele apartamentului ei. Mai privi o dată în 
jos, mai degrabă intrigată decât deranjată, apoi scutură 
din cap, se întoarse pe canapea şi ridică articolul din nou. 
Citi în diagonală restul - în principiu nu mai urmau 
decât o serie de citate prin care al-Mulatham îşi justifica 
acţiunile violente şi jura că va continua să procedeze astfel 
„până când ţinutul Palestinei va fi îmbibat de sângele roşu 
al copiilor evrei“ - după care se opri asupra paragrafelor 
din final, care îi dăduseră întotdeauna fiori pe şira spinării. 


La fel de brusc precum a început, interviul ia sfârşit. 
Sunt ridicată în picioare şi condusă pe scări, purtând în 
continuare ochelarii. Când ajung la parter, de deasupra se 
aude vocea lui. 

„Sunt mulţi care se vor întreba dacă acest interviu chiar 
a avut loc, domnişoară al-Madani. Pentru a pune capăt 
îndoielilor, vă rog să informaţi serviciile de securitate 
israeliene că în seara asta, la ora 9 fix, unul dintre oamenii 
mei va deveni martir în numele unei Palestine libere. Vă 
doresc o călătorie cât mai sigură.“ 

Două ore mai târziu sunt abandonată pe o margine de 
drum la sud de Bethlehem. Informez autorităţile israeliene 
despre tot ce s-a întâmplat. În aceeaşi noapte, la ora 
indicată, o bombă explodează în piaţa Hagar în vestul 
Ierusalimului, omorând opt oameni şi rănind alţi nouăzeci 
şi trei. Acest fapt spune mai mult decât orice interviu 
despre nihilismul bărbatului cunoscut sub numele de al- 
Mulatham. Inutil să mai adaug că toţi cei ucişi şi răniţi 
participau la un miting Gush Shalom pentru pace. 


136 


„A provocat la fel de mult rău poporului meu precum 
crearea statului Israel, spunea cândva Sa'eb Marsoudi. 
Poate chiar mai mult, pentru că, dacă atunci eram văzuţi 
ca victime, acum, din cauza lui, suntem consideraţi nişte 
criminali.“ 

Am bănuiala că al-Mulatham va interpreta această 
remarcă drept un compliment. 


Lăsă articolul deoparte şi ridică din nou scrisoarea 
ciudată, citind-o încruntată pentru ultima oară. Avea 
ceva... ceva incitant. Era însă prea obosită ca sa mai 
cerceteze, aşa ca lăsă hârtiile pe biroul ei şi se băgă în pat, 
adormind în clipa în care-şi puse capul pe pernă. Iniţialele 
GR stăruiau undeva la limita conştiinţei exact ca tunetele 
îndepărtate dintr-o noapte friguroasă de iarnă. 


EGIPT, PENINSULA SINAI, 
APROAPE DE GRANIŢA CU ISRAELUL 


Un mister. Asta era tot ce putea spune bătrânul despre 
întreaga situaţie. La fel ca multe alte lucruri din deşert. 
Luminile apăreau acolo unde nu aveau cum sa apară, 
siluete întunecate veneau şi plecau odată cu întunericul, o 
cameră frumos mobilată în mijlocul sălbăticiei. In cei 
şaptezeci de ani de viaţă nu mai văzuse aşa ceva. Un mare 
mister. 

Totul începuse cu un an în urmă, în timp ce-şi căuta una 
dintre capre prin văile secate şi înguste ce şerpuiau de-a 
lungul graniţei cu Israelul. Se lăsase noaptea şi tocmai era 
pe punctul de a renunţa, când, ajungând în vârful unei 
movile acoperite cu pietriş, observase o lumină vagă 
strălucind în interiorul unui post militar abandonat. Prin 
partea asta de deşert nu mai păşise de ani întregi picior de 
soldat şi nici alţi oameni nu se aventurau în regiune, cu 
excepţia câte unui beduin ca el, dar şi atunci doar din 
întâmplare, pentru că locul era pustiu şi neprimitor chiar şi 
pentru cei obişnuiţi cu asprimea deşertului. Şi totuşi, acum 


137 


se vedea o lumina acolo unde înainte nu domnea decât 
întunericul, iar înăuntrul clădirii de piatră se zăreau chiar 
siluetele unor oameni. 

Se târâse până jos, uitând de capra rătăcită, se 
apropiase şi, ridicându-se pe vârfuri, se uitase pe una 
dintre ferestre. În încăpere, luminaţi de strălucirea unei 
lămpi cu petrol, se aflau doi bărbaţi, unul cu o ţigară 
înfiptă în colţul gurii, cu o cicatrice lungă ce-i brăzda 
obrazul drept şi cu o tichiuţă albă pe cap, aşa cum purta 
yehudi-een; celălalt era mai tânăr, arătos, cu un păr negru 
şi des şi o keffiyeh aruncată peste umeri. Amândoi stăteau 
aplecaţi peste o masă plianta de tabără, privind o hartă şi 
discutând într-o limba pe care bătrânul nu o înţelegea, 
trasând cu degetele nişte linii peste hârtia mototolită. În 
dreapta lor, două fotolii confortabile erau aşezate unul 
lângă altul, lipite de perete; pe o altă masă se zăreau un 
termos şi o farfurie cu sandviciuri. 

Păstorul privise totul preţ de câteva minute, apoi, 
temându-se să nu fie remarcat, plecă repede, strângându- 
şi şalul pe lângă el din cauza frigului, şi se ascunse în 
spatele unei stânci, unde aşteptă să vadă ce se mai 
petrece. La un moment dat auzise strigate furioase; puţin 
mai târziu tânărul ieşise afară şi urinase lângă un perete. 

Rămăsese toată noaptea acolo, privind, ascultând, până 
când, chiar înainte de răsăritul zorilor, lumina se stinse şi 
cei doi bărbaţi ieşiră, ocolind clădirea. Numărase până la 
cincizeci, după care plecase în urmărirea lor, strecurându- 
se printre crestele bolovănoase, păstrând o distanţă 
suficientă, până când, într-un târziu, se trezi în faţa unui 
elicopter ce se învârtea în aer. Se înecă din cauza nisipului 
ridicat de elicele maşinăriei. Elicopterul mai pluti un 
moment pe deasupra lui, apoi se îndepărtă spre est. 

După aceea mai văzuse cele două personaje misterioase 
de multe ori. Uneori apăreau o dată sau chiar de două ori 
pe săptămână; uneori treceau şi mai bine de două luni 
între vizite. Însă întotdeauna veneau în toiul nopţii şi 
plecau odată cu ivirea zorilor, de parcă le-ar fi fost frică de 
lumina soarelui. Le povestise şi altor beduini, dar aceştia 


138 


râseseră, spunându-i că-l bătuse soarele-n cap, aşa că 
renunţase să mai aducă vorba despre asta. La urma urmei, 
nici nu-l deranja prea tare, pentru că îi plăcea ideea unui 
secret ştiut numai de el. 

— Într-o zi vei fi implicat în mari evenimente, îi spusese 
odată bunica lui, când era copil, înainte să vină yehudi-een 
şi să înceapă războiul. Evenimente care vor schimba 
lumea. 

Aşezat pe vine în spatele stâncii, privind lumina ce 
pâlpâia fantomatic în noapte şi ascultând vocile bărbaţilor, 
era sigur că la asta se referise ea. Şi se simţea fericit, 
deoarece undeva, în adâncul sufletului său, ştiuse 
dintotdeauna că viaţa lui va însemna şi altceva decât să 
mâne prin deşert o turmă de capre. 


139 


Partea a doua 


O SĂPTĂMÂNĂ MAI TÂRZIU 


140 


IERUSALIM 


Ce doi merg în fruntea procesiunii, braţ la braţ, cântând 
cu ceilalţi, fiecare dintre ei ţinând în mână câte o 
lumânare, astfel încât noaptea sclipeşte de sute de 
lumânări pâlpâitoare. Femeia are părul lung şi castaniu 
prins într-un coc neglijent în vârful capului şi poartă o 
rochie subţire de primăvară din bumbac galben. Formele 
trupului ei zvelt se întrezăresc apetisante prin materialul 
croit simplu. Bărbatul este mai înalt şi mult mai solid decât 
ea, ca un urs lângă o gazelă, cu un chip rotund şi aspru, ca 
o bucată de lemn sculptată, dar nefinisată, arătos şi urât în 
acelaşi timp. El o priveşte întruna, clătinând din cap de 
parcă nu-i venea să creadă că îl însoţeşte o femeie atât de 
frumoasă, atât de fragilă şi de delicată. Ea îi citeşte 
gândurile şi izbucneşte în râs. 

— Eu sunt cea norocoasă, Ari-yari, zise ea. O să fiu cea 
mai fericită soţie din întreaga lume. 

Ajung într-un spaţiu deschis şi mulţimea se risipeşte, 
rearanjându-se într-o masă compactă în faţa unei scene 
improvizate, unde se ţin discursuri sub un banner pe care 
scrie cuvântul PACE. Se prind de mâini şi ascultă, 
aplaudând, ovaţionând, sorbindu-se din ochi, îmbătaţi de 
dragoste şi speranţă. 

După o vreme, bărbatul pleacă de lângă ea, spunându-i 
că se duce să ia ceva de băut. Chicotind în sinea lui, se 
strecoară într-una dintre florăriile deschise până târziu şi-i 
cumpără un sigur crin alb, floarea ei preferată. Pe drumul 
de întoarcere, pe faţă i se aşterne un zâmbet, gândindu-se 
cât de încântată va fi când va vedea surpriza. Pe 
neaşteptate, aude o explozie. La început nu realizează din 
ce direcţie vine sunetul. Apoi zăreşte vălătucii de fum şi 
porneşte într-o goană nebună, cu stomacul chinuit de un 
presentiment oribil. 

În piaţă, trupuri şi membre umane zac împrăştiate peste 
tot. Oamenii urlă. li strigă numele, alunecând pe dârele de 


141 


sânge. Sunetul telefonului mobil îi răsună nebuneşte în 
urechi şi în cele din urmă o găseşte sub un chiparos vechi, 
cu rochia arsă, aproape goală. Picioarele îi sunt retezate şi 
aruncate de suflu chiar lângă ea. 

— Oh, draga mea. 

Se îneacă în propriile cuvinte, legănând-o în braţe, 
acoperit de sângele ei cald care-i pătează cămaşa şi blugii. 

— Oh, frumoasa mea Galia. 

Ea reuşeşte cumva să-şi ridice mâna şi, apucându-l de 
ceafă, îl trage în jos spre ea. Il sărută cu gura rănită şi 
plină de sânge, şoptindu-i la ureche cuvinte pe care numai 
el le poate auzi, cuvinte care-i vor rămâne în suflet pentru 
totdeauna. Imediat după aceea, capul îi cade pe spate şi ea 
îşi dă ultima suflare. 

Împietrit, pustiit, copleşit de o singurătate uluitoare, 
priveşte trupul ei sfâşiat. Ţine crinul în continuare în mână 
şi petalele s-au colorat în roşu. În jurul lui noaptea se 
umple de vaietul lugubru al sirenelor, de parcă aerul însuşi 
zbiară de disperare. 


— Arieh! 

Sirene pretutindeni. 

— Arieh! 

Lumini, ţipete, oameni care aleargă. 

— Ben-Roi, idiotule, ce dracu' faci? 

Arieh Ben-Roi tresare brusc, lovindu-se cu capul de 
geamul maşinii. Butelcuţa din argint îi alunecase din 
mână, restul de votcă vărsându-i-se în poală şi udându-i 
blugii. Sirenele urlau. Din casca lui se revărsa un infern. 

— Du-te, omule! Pentru Dumnezeu, du-te! 

Un moment rămase perplex, suspendat între trecut şi 
prezent; apoi, realizând ce se petrece, deschise torpedoul, 
înşfăcă pistolul Jericho şi se năpusti afară din taxi. In faţa 
lui o şosea asfaltată abruptă urca spre Poarta Leilor, unde 
un Mercedes negru încerca frenetic să dea cu spatele, 
roţile lui scârţâind îngrozitor. În spate, un grup de maşini 
de poliţie blocaseră ieşirea din Oraşul Vechi, girofarurile 
lor învăluind într-o lumina psihedelică vechile cimitire 


142 


musulmane, plasate de-o parte şi de alta a drumului. 
Incepu să alerge, smulgându-şi keffiyeh-ul şi aruncându-l 
pe jos. 

Plănuiau flagrantul de peste o lună. Un informator le 
vânduse un pont despre livrarea unui mare transport de 
droguri către dealerii din Oraşul Vechi. Nu se ştia data 
exactă, doar locul şi ora - miezul nopţii, Poarta Leilor. 
Stătuseră la pândă în fiecare zi, lucrând sub acoperire ca 
vagabonzi, gunoieri, turişti, îndrăgostiţi. In ultimele trei 
nopţi Ben-Roi parcase pe un deal ce ducea spre poartă 
deghizat într-un şofer de taxi arab, aşteptând, urmărind şi 
sorbind din sticluţa lui cu alcool. Iar acum, când în sfârşit 
balonul explodase, el dormea dus. 

— La dracu’, murmură el, urcând dealul. 

Maşina derapa şi gemea ca un animal încolţit. 

— Băga-mi-aş picioarele să-mi bag! 

În dreapta lui, lunetiştii înaintau printre pietrele 
funerare din cimitirul Yusefiya; dincolo de Poarta Leilor, 
trei bărbaţi erau culcaţi la pământ cu faţa în jos, cu 
picioarele desfăcute, înconjurați de poliţişti. 

— Ţintiţi cauciucurile! zbiera cineva în cască. Trageţi în 
jos! 

Ben-Roi căzu în genunchi şi îşi ridică pistolul. Mâna îi 
tremura din cauza alcoolului şi nici nu apucă bine să-şi 
recapete echilibrul, când răsunară trei împuşcături, două 
dinspre cimitir şi una de pe zidul de deasupra porții. 
Cauciucurile Mercedesului explodară instantaneu, 
aruncând maşina într-un perete. După câteva clipe, uşile 
se deschiseră şi apărură trei palestinieni cu mâinile 
ridicate deasupra capului. 

— Udrubu aal ard! Sakro ayunuk! se auzi o voce 
amplificată. Culcaţi-vă la pământ şi închideţi ochii! 

Bărbaţii se supuseră ordinului, îngenunchind mai întâi şi 
apoi aşezându-se cu faţa în jos. Din întuneric răsăriră 
nenumărați poliţişti care se aruncară asupra lor, 
răsucindu-le mâinile la spate şi punându-le cătuşe, apoi 
începură să-i percheziţioneze. 

— Gata, băieţi, sunt ai noştri. Aţi făcut treabă bună cu 


143 


toţii! 

Ben-Roi rămase în genunchi, gâfâind; apoi, cu un oftat, 
trase siguranţa pistolului, se ridică în picioare şi porni spre 
Mercedes-ul buşit. Degetele lui se jucau cu mica menoră 
argintie care-i atârna de lanţul de la gât. 

— Ce drăguţ din partea ta să ni te alături, spuse un 
bărbat deşirat care stătea pe vine lângă prizonieri, 
ţinându-l strâns de ceafă pe unul dintre ei. 

— Nenorocitul ăla de transmiţător, murmură Ben-Roi, 
lovindu-şi uşor casca. N-am auzit nimic. 

— Da, da... 

Bărbatul îi aruncă o privire sceptică, îl săltă pe prizonier 
şi-l duse lângă o dubiţă de poliţie. Ben-Roi se gândi să-l 
urmărească pentru a-şi susţine punctul de vedere, dar se 
lăsă păgubaş. Ce rost avea? Ce rost mai avea ceva în ziua 
de azi? Nu era decât o pierdere de vreme. Feldman putea 
să creadă ce voia. Nu-i mai păsa. 

Rămase privindu-i pe ofiţerii de criminalistică îmbrăcaţi 
în salopete albe şi cu mănuşi de cauciuc cum se adună în 
jurul Mercedesului, apoi se întoarse, îşi scoase casca de la 
ureche şi se îndreptă spre maşina lui, singur, inutil, 
incapabil să  împărtăşească sentimentul general de 
satisfacţie care-i încerca pe toţi. Işi aminti o întâmplare din 
copilărie, când fusese dat afară din clasă pentru că se 
scăpase pe el şi trăise aceeaşi senzaţie de izolare, 
stânjeneală, stângăcie şi ruşine. Întotdeauna se simţea 
ruşinat. Că se comportă astfel. Că ajunsese atât de rău. Că 
plecase să cumpere crinul. Că supravieţuise. 

În dreptul maşinii mai aruncă o privire tristă peste 
umăr, apoi se urcă, porni motorul şi plecă spre şoseaua 
Ophel. În stânga lui, profilul umbrit, plin de copaci al Văii 
Kidronului, se pierdea în depărtare; în dreapta lui, se 
întindea zidul înalt de trei metri - dincolo de care se afla 
cimitirul musulman - până la marginea Oraşului Vechi. 
Apăsă acceleraţia şi schimbă în viteza a treia, parcurse 
aproape o sută de metri, după care încetini din nou, ţinând 
volanul cu o singură mână şi aplecându-se să-şi recupereze 
sticluţa cu votcă. Mare parte din conţinutul ei se vărsase, 


144 


dar pe fund mai rămase puţin, aşa că duse sticla la buze, 
îşi lăsă capul pe spate şi bău până la ultima picătură, 
strâmbându-se din cauza tăriei ce-i ardea gâtul şi a 
sentimentului de dezgust care-l copleşise. 

— Mă scârbeşti, bălmăji el. Eşti jalnic. Jalnic. 

Aruncă sticla pe bancheta din spate şi apăsă cu sete 
acceleraţia, smucind volanul în stânga şi-n dreapta pentru 
a redresa maşina, care începuse să intre pe contrasens, 
făcând pe şoferul unui camion care venea spre el să 
claxoneze furios. 

— Să te ia dracu”, strigă, claxonând şi el. Să vă ia dracu’ 
pe toţi! 

Camionul trecu razant prin stânga lui. Chiar în acel 
moment, ceva căzu peste zidul din dreapta drumului. Totul 
se întâmplă într-o secundă şi, ameţit cum era din cauza 
băuturii şi a oboselii, avu impresia că era un animal mai 
mare care se strecurase afară din cimitir. Încetini din nou 
şi privi în oglinda retrovizoare. Mai parcurse încă vreo 
cincizeci de metri înainte să-şi dea seama că trecuse pe 
lângă un bărbat, care stătea acum îngenunchiat, probabil 
rănit la unul dintre picioare în urma săriturii. Ben-Roi se 
chinui să proceseze coerent informaţiile primite de creier 
şi, după alţi cincizeci de metri, înţelese că bărbatul trebuie 
să fie unul dintre traficanţii care scăpase cumva de filtrul 
poliţiei. Întoarse maşina dintr-o singură mişcare şi apucă 
radiotransmiţătorul. 

— Mai e unul aici! strigă el. Mă aude cineva? Mai e unul 
aici. Pe şoseaua Ophel, în capătul aleii Kidron. Am nevoie 
de întăriri. Repet. Am nevoie de întăriri. 

Se auzi un pârâit, după care cineva îi confirmă cererea. 
Băgă aparatul în buzunar şi se repezi afară din maşină. 
Palestinianul, dându-şi seama că a fost dibuit, părăsi 
șontâcăind locul unde se afla şi fugi pe cărarea abruptă ce 
ducea spre Valea Kidronului. Ben-Roi porni greoi în 
urmărire, strecurându-se în timp ce traversa şoseaua 
printre două taxiuri care veneau dintr-o direcţie şi un 
camion cu vinete din cealaltă. Cu un an în urmă, 
adrenalina i-ar fi pulsat prin corp. Acum se îngrăşase, nu 


145 


era deloc în formă şi singurul lucru la care se putea gândi 
era cât de al dracu' de fără rost era tot acest deranj. „Hai! 
se îndemnă singur simțind că-i iau foc plămânii. Hai odată, 
grăsan împuţit.“ Ajunse la capătul cărării şi-şi zări prada 
șchiopătând. Işi ridică pistolul, dar bărbatul era prea 
departe ca să-l ţintească, aşa că se mulţumi să alerge, cu 
toate că efortul îi provoca o durere ascuţită în zona splinei 
şi de-abia mai putea respira. Palestinianul se pare că avea 
probleme serioase cu genunchiul şi, dacă Ben Roi ar fi avut 
o condiţie fizică mai bună, cu siguranţă ar fi redus distanţa 
dintre ei. Aşa însă, încă îi mai rămăseseră vreo patruzeci 
de metri, când colegii săi apărură în vale, acolo unde 
drumul devenea neted şi se întindea de-a lungul unui şir de 
morminte antice tăiate chiar la baza Muntelui Măslinilor. 

O ploaie de lumini albastre invadă noaptea, forțându-l pe 
bărbat să se caţere pe un zid de susţinere de lângă şosea şi 
să se retragă spre fundul văii. Se afla acum ceva mai jos 
decât Ben-Roi, la dreapta lui, şi detectivul cobora în salturi 
panta alunecoasă şi abruptă. Bărbatul coti la stânga, 
trecând pe sub o costişă de lângă Mormântul lui Zacaria. 
Ben-Roi se luă după el. Picioarele i se afundau în solul 
nisipos şi mâinile lui rupeau frenetic smocuri de buruieni 
aspre, tuşind şi gâfâind. Se apropia rapid de momentul 
epuizării rezervelor sale fizice, şi pe la jumătatea drumului 
acestea îl părăsiră de tot, ca o maşină căreia i se 
isprăveşte brusc benzina. Înţepeni sleit, privind neajutorat 
cum palestinianul îşi continua urcuşul şi dispare. 

— La dracu', gemu el. La dracu”, la dracu', la dracu’! 

Se mai odihni o secundă, trăgând furios aer în plămânii 
secătuiţi, apoi, încet, se apucă din nou să urce panta în 
patru labe, până când căzu lat lângă rădăcinile unui 
salcâm. Se auzi un râs exploziv. 

— Doamne, Doamne, Ben-Roi, şi bunica mea ar fi alergat 
mai repede de atât! 

Feldman, detectivul deşirat cu care vorbise mai 
devreme, stătea deasupra lui, însoţit de alţi patru poliţişti 
în uniformă, doi dintre ei ţinându-l strâns pe palestinianul 
fugar. li întinse o mână, dar Ben-Roi i-o îndepărtă. 


146 


— Lech zayen et ima shelcha. Du-te-n mă-ta, Feldman. 

Se chinui să se ridice şi făcu un pas înainte ca să-l poată 
privi bine pe palestinian. Bărbatul era mult mai tânăr 
decât se aşteptase. Ochiul lui stâng începuse să se umfle şi 
să se învineţească şi avea buza tăiată. Feldman clătină din 
cap spre poliţiştii care-l ţineau, şi aceştia îl strânseră şi 
mai tare. 

— Haide, spuse el, făcându-i cu ochiul lui Ben-Roi. Ştim 
că vrei. Noi n-am văzut nimic. 

Ben-Roi îl privi pe Feldman, apoi se uită spre 
palestinian. Dumnezeule, ce i-ar mai fi plăcut s-o facă. Să-i 
pocească mutra nenorocitului. Să-i arate ce crede despre 
el. Despre tot neamul lui. Mai făcu un pas cu pumnii 
încleştaţi. Chiar atunci însă o voce blândă îi răsună în 
minte, apropiată şi depărtată în acelaşi timp, şi prin faţa 
ochilor îi trecu imaginea diafana a chipului unei femei cu 
ochii verzi, nespus de frumoasă. Viziunea nu dură decât o 
secundă şi pieri odată cu vocea. Răsuflă din greu şi, 
atingându-şi mica menoră de la gât, se răsuci pe călcâie şi 
începu să coboare panta. 

În spatele lui, Feldman dădu din cap. 

— Bietul Arieh, murmură el. Bietul şi idiotul de Arieh. 


EGIPT - ÎNTRE LUXOR ŞI EDFU 


Khalifa ieşi din spatele camionului, îl depăși, după care 
viră din nou pe banda lui, claxonând tot timpul manevrei. 
Departe, în stânga, un şir de dealuri galbene se ondulau ca 
nişte castele de nisip gata să se prăbuşească; la dreapta, 
dar mai aproape, dincolo de câmpurile de banane şi trestie 
de zahăr, Nilul şerpuia blând spre nord, suprafaţa lui 
neagră şi fină strălucind ca o placă metalică bine finisată. 
Îşi aprinse o ţigară, apăsă la maximum pedala accelerației 
şi porni radioul. Shaaban Abdel-Rehim începu să urle 
ultimul lui şlagăr Ana Bakrah Israel - Urăsc Israelul. 
Khalifa ascultă un moment, apoi schimbă postul. Un 
indicator de pe marginea drumului îi arătă că mai are 


147 


şaizeci de kilometri până la Edfu. 

Se scursese o săptămână de la găsirea cadavrului din 
Malqata, şi în tot acest timp nu reuşise să dea peste nicio 
informaţie nouă despre misteriosul Piet Jansen. E adevărat 
că se văzuse nevoit să-şi conducă ancheta pe furiş, fără ca 
Hassani să ştie, venind la birou cu noaptea-n cap, 
rămânând întotdeauna până târziu, dând telefoane la ora 
prânzului, când nu era nimeni, sustrăgându-se pe cât 
posibil de la celelalte îndatoriri de poliţist. Dar, chiar şi 
fără aceste neajunsuri, se îndoia că ar fi descoperit mare 
lucru în plus. Tot ce ţinea de viaţa lui Jansen, de la 
măsurile de securitate din interiorul vilei până la lipsa 
completă de informaţii legate de trecutul lui, sugerau că 
bărbatul fusese un tip foarte atent cu intimitatea sa. Chiar 
secretos. Inabordabil. 

Ceruse şi obținuse cetăţenia egipteană în octombrie 
1945. Măcar atât aflase şi Khalifa prin intermediul unui 
cunoscut de-al său de la Ministerul de Interne. După aceea 
trăise în Alexandria, unde avusese o legatorie de cărţi 
destul de prosperă. Locuise într-o casă din Sharia Amin 
Fikhry, înainte să se mute la Luxor în martie 1972, unde îşi 
cumpărase mai întâi vila, iar după şapte luni, hotelul 
(schimbându-i numele în Menna-Ra din mult mai prozaicul 
Hotelul Bunei Ospitalităţi). Extrasele bancare dădură la 
iveală faptul că, deşi nu se putea spune că era bogat, îşi 
asigurase un confort financiar frumuşel. Din fişa lui 
medicală reieşea că suferea de hemoroizi, artrită, bătături 
şi angină, precum şi de un cancer avansat la prostată, 
diagnosticat în ianuarie 2005. Problemele de la picior erau 
urmarea unui accident de maşină din 1982. 

Mai găsise şi alte informaţii disparate - Jansen era 
abonat al Bibliotecii de Egiptologie de la Casa Chicago, un 
grădinar împătimit, nu avea dosar penal -, dar cam atât. 
Când, de ce şi de unde venise prima dată în Egipt şi care 
era, dacă exista vreuna, legătura lui cu Hannah Schlegel 
rămăseseră învăluite în mister. Se părea că mulţi oameni îl 
cunoşteau, dar, când erau luaţi la bani mărunți, reieşea că 
practic nu ştiau nimic despre el. Era ca şi cum n-ar fi avut 


148 


trecut, iar viaţa lui n-ar fi fost decât o spoială. Până şi 
sugestia Carlei Shaw că era de origine din Olanda se 
dovedi o pistă moartă, pentru că ambasada îl informă că 
Piet Jansen este unul dintre cele mai obişnuite nume din 
ţara lor şi că fără data lui de naştere le-ar fi imposibil să-i 
dea de urmă. 

Prinsese un singur fir potenţial interesant, din factura de 
telefon a decedatului. Jansen nu vorbea foarte mult şi 
marea majoritate a apelurilor erau către Menna-Ra. Un 
singur număr spre Cairo mai apărea cu o frecvenţă relativ 
ridicată - de nouă ori în ultimele trei luni. Khalifa îl 
verificase deja prin intermediul companiei Telecom Egipt, 
gândindu-se că s-ar putea să-i aparţină vreunuia dintre 
prietenii pe care Caria Shaw îi menţionase când discutase 
cu ea acum o săptămână. Dar nici aici nu avusese prea 
mult noroc, pentru că numărul nu aparţinea unei adrese 
private, ci unui telefon public, din cartierul El-Maadi. 

Pe scurt, nu înaintase mai deloc. Şi de aceea se afla în 
maşină acum. 

Mări viteza, trecând prin sate mici, sărăcăcioase, printre 
dealuri şi râuri care uneori se lipeau de şosea, pentru a se 
distanţa brusc la un moment dat parcă înspăimântate de 
traficul rapid. Soarele se înălța în stânga lui, plutind pe cer 
ca un gălbenuş de ou ce se ridică la suprafaţa apei care 
fierbe, căldura lui făcând pământul moale şi umed sa 
strălucească şi să răspândească aburi ca un cozonac 
proaspăt scos din cuptor. 

Intră în Edfu treizeci de minute mai târziu, traversând 
Nilul pe autostrada suspendată cu patru benzi şi 
strecurându-se pe străzile înguste şi prăfuite ale oraşului. 
După o vreme se îndreptă spre sud, de data asta pe malul 
de vest al râului. După şase kilometri trase pe dreapta 
lângă o tarabă pentru a cere indicaţii. Mai merse doi 
kilometri şi coti la stânga, părăsind şoseaua principală şi 
apucând-o pe un drum nisipos ce şerpuia printre câmpuri 
de ceapă şi varză, afundându-se ocazional în crânguri dese 
de falak, pentru a ajunge în sfârşit în faţa unei clădiri 
zugrăvite în alb, frumos decorată şi construită chiar lângă 


149 


râu. Era casa lui Ehab Ali Mahfouz, fostul şef al lui Khalifa, 
bărbatul care condusese ancheta în cazul Schlegel. Parcă 
şi opri motorul. 

Venind aici, Khalifa îşi asumase un mare risc. Deşi se 
pensionase cu trei ani în urmă, Mahfouz încă se mai 
bucura de o influenţă considerabilă. Dacă se va simţi 
ofensat de vizita lui, era suficient să arunce o vorba 
chestorului, şi Khalifa ar fi fost trimis cât ai clipi din ochi în 
cine ştie ce secţie uitată de lume din mijlocul deşertului. 
Sau, mai râu, l-ar fi putut costa chiar serviciul. Totuşi, dacă 
voia să redeschidă oficial cazul - iar el se afla într-un punct 
în care nu-şi mai permitea să continue investigaţiile pe 
ascuns - atunci riscul asumat se justifica. Hassani nu 
intenţiona să-l ajute. Dacă trecea peste autoritatea lui - şi 
să presupunem că se ducea direct la comisarul-şef al 
districtului - s-ar fi încurcat într-un hăţiş birocratic ce i-ar 
fi cerut luni de zile ca să-l descâlcească. Mahfouz avea 
puterea de a pune lucrurile în mişcare imediat. Întrebarea 
era dacă şi dorea acest lucru. Ar fi însemnat să fie dispus 
să-şi recunoască greşeala. 

Bătu nervos cu degetele volanul, apoi apucă raportul 
dactilografiat al descoperirilor sale, se dădu jos din maşină 
şi, după ce traversă curtea, apăsă pe sonerie. Urmă o 
pauză, după care se auzi sunetul unor paşi. Uşa se 
deschise şi se trezi în faţa unei femei oacheşe, de vârstă 
mijlocie, îmbrăcată în haine negre şi tarha. Menajera, 
bănui Khalifa. 

— Sabah el-khayr, zise el. Buna dimineaţa. Am venit să-l 
văd pe domnul inspector. 

— Comandantul Mahfouz nu primeşte pe nimeni astăzi, 
spuse femeia, accentuând cuvântul „comandant“, gradul la 
care ajunsese Mahfouz când se pensionase. 

— Nu îl rețin decât câteva minute. Vin tocmai de la 
Luxor. Este important. 

— Aveţi întâlnire? 

Khalifa recunoscu atunci că nu. 

— În cazul asta nu vă primeşte. 

Se pregăti să închidă uşa, dar Khalifa puse repede 


150 


piciorul pe prag. 

— Vă rog să-i transmiteţi că inspectorul Yusuf este aici, 
spuse el ferm. E urgent. 

Femeia îl privi furioasă, după care, poruncindu-i să 
rămână acolo unde e, dispăru în interiorul casei. 

Khalifa se sprijini de tocul uşii, îşi aprinse o ţigară şi 
trase un fum adânc în plămâni. În ciuda confruntărilor sale 
ritualice cu Hassani, el nu era o persoană arţăgoasă, şi 
situaţii ca acestea îl stânjeneau. Gândurile sale rătăciră 
spre perioada când era student la universitate şi se 
apucase să-şi contrazică un profesor în faţa clasei. Işi 
aminti senzaţia de leşin din stomac atunci când ridicase 
mâna şi-i spusese că a greşit nişte date. Aceeaşi frică o 
simţea şi acum - ca un om care se caţără pe o scară şi 
rămâne paralizat la mijlocul ei, fără să mai îndrăznească să 
facă vreo mişcare, de teamă să nu cadă. 

Mai trase un fum şi, întorcându-se, privi spre câmpurile 
pe unde trecuse, urmărind silueta pe jumătate goală a unui 
ţăran care săpa pământul cu ajutorul unei touria, trupul lui 
mişcându-se cu precizia ritmică a unui robot de jucărie. 

„Ce fac? se întrebă. Ce naiba fac?“ 

Menajera se întoarse după câteva minute. Aproape că se 
aştepta ca aceasta să-i spună că Mahfouz nu vrea să-l 
vadă. Dar femeia îl puse să-şi stingă ţigara şi, aruncându-i 
o privire dezaprobatoare, îl pofti înăuntru. 

— Comandantul nu se simte bine, îi explică sec pe 
măsură ce traversară o serie de camere, îndreptându-se 
spre fundul clădirii. De-abia acum două săptămâni a ieşit 
din spital. Doctorul a cerut să nu fie deranjat. 

Intrară într-un salon însorit, cu gresie pe jos şi cu un 
candelabru ce atârna din tavan. În partea cealaltă o 
pereche de uşi glisante de sticlă dădeau într-o grădină 
plină cu flori. 

— Îl găsiţi acolo, îi arătă ea. O s-aduc nişte ceai. Şi vă 
rog să nu fumaţi. 

Îl sfredeli pe Khalifa cu privirea, încercând să se 
încredinţeze că acesta a priceput mesajul, apoi se răsuci 
pe călcâie şi dispăru. 


151 


Detectivul ramase o clipă cu ochii fixaţi pe o fotografie 
mare înrămată, în care Mahfouz îi strângea mâna 
preşedintelui Mubarak, apoi ieşi în grădină. În faţă, la 
capătul unei peluze impecabil aranjate, mărginită de 
straturi de trandafiri galbeni şi roz, era construit pe malul 
râului un mic ponton de lemn. Pe acesta, cu spatele la el, 
se zărea un şezlong protejat de soare cu o umbrela mare 
cu dungi albe şi verzi. Murmură în gând o rugăciune şi 
porni într-acolo. 

— Chiar mă întrebam când ai să vii, spuse o voce 
răguşită. Te aştept de mai bine de o săptămână. 

Mahfouz stătea întins, sprijinit de perne, cu o mână 
odihnindu-se pe braţul şezlongului, în timp ce cu cealaltă 
ţinea o mască de oxigen din plastic, din care ieşea un tub 
gros şi lung care ducea până la un cilindru metalic aşezat 
chiar sub el. Khalifa rămase şocat când realiză cât de tare 
se schimbase Mahfouz. Ultima oară când îl văzuse, cu cinci 
ani în urmă, era un bărbat uriaş, cu umeri laţi, musculos şi 
impozant, ca un luptător de categorie grea (Edfu Bivolul 
era porecla lui). Acum abia dacă-l recunoscu. Trupul lui se 
subţiase şi se împuţinase, semănând mai degrabă cu o 
bucată de piele tocită. Avea faţa suptă şi nu mai erau decât 
oasele de el. Mare parte din păr şi dinţi îi căzuseră, iar 
ochii lui căprui, altădată strălucitori şi aprigi, căpătaseră 
culoarea unei ape tulburi. Pe sub djellaba albă se umfla o 
protuberantă: punga pentru drenaj. 

— Nu prea a rămas mare lucru din mine. 

Chicoti trist, observând expresia de pe chipul lui Khalifa. 

— Vezica, intestinele, un plămân - toate s-au dus. Mă 
simt ca o valiză goală. 

Începu să tuşească şi, ridicându-şi masca de oxigen spre 
faţă, apăsă pe un buton şi inspiră. 

— Îmi pare rău, îngăimă Khalifa. N-am ştiut. 

Mahfouz ridică uşor din umeri, hrănindu-se lacom cu 
oxigen, în timp ce privea o plută care aluneca încet pe râu. 
Dură aproape un minut până când îşi stabiliză respiraţia şi 
putu să-şi dea jos masca. li făcu un semn lui Khalifa să ia 
loc pe scaunul de lângă el. 


152 


— Mai am o lună, hârâi el. Două cel mult. Morfina le 
face mai uşor de îndurat. 

Khalifa nu ştia ce să zică. 

— Îmi pare rău, repetă el. 

Mahfouz zâmbi amar. 

— Pedeapsa, gâfâi bărbatul. Cum îţi aşterni, aşa dormi. 

Înainte ca detectivul să întrebe la ce se referea, apăru 
menajera cărând o tavă cu două pahare de ceai pe ea. O 
aşeză pe o masă joasă de lemn, umflă pernele stăpânului 
său şi, după ce-i aruncă o privire acră lui Khalifa, plecă din 
nou. 

— Omm Mohammed, gemu Mahfouz. O căţea mizerabilă, 
nu-i aşa? Nu o lua personal. Aşa se poartă cu toata lumea. 

Se aplecă într-o parte şi întinse o mână tremurândă spre 
ceai. Pentru că nu reuşi să ajungă la el, Khalifa trebui să 
ridice paharul şi să i-l dea. 

— Doamna Mahfouz? întrebă el, încercând să întreţină 
conversaţia. 

— A murit. Anul trecut. 

Khalifa îşi lăsă capul în jos. Nu se aşteptase la nimic din 
toate astea. Mahfouz sorbi din ceai, privindu-l pe detectiv 
pe deasupra paharului. 

— Acum îţi zici în sinea ta ca n-ar fi trebuit să vii, nu-i 
aşa? gâjâi el, citindu-i gândurile. Că şi-aşa bătrânul suferă 
destul. De ce să-l mai deranjez şi eu cu problemele mele? 

Khalifa ridică din umeri, uitându-se printre şipcile 
pontonului la apa noroioasă ce clipocea dedesubt. 

— Aţi spus că mă aşteptaţi, murmură el după o vreme. 

— Hassani m-a sunat. Mi-a povestit ce se petrece. Că ți- 
ai băgat nasul din nou în cazul Schlegel. Dacă nu te-ai 
schimbat, atunci era clar că aveai să vii. 

Zâmbi cu o expresie mai mult dureroasă decât veselă şi 
izbucni într-un nou acces de tuse. Paharul începu să 
tremure vizibil şi-şi varsă ceai pe djellaba. li făcu un semn 
lui Khalifa să-i ia paharul şi, punându-şi masca, inspiră 
lacom din oxigen. Detectivul îşi întoarse privirea şi se uită 
peste râu. Era o privelişte izbitoare - apa de un negru- 
albăstrui, trestiile roşii unduindu-se ca nişte cadâne, o 


153 


felucă singuratică alunecând pe lângă malul opus, cu 
catargul înălțat mândru spre cer. Mahfouz observă direcţia 
privirii lui şi lăsă masca deoparte. 

— Singura mea consolare, hârâi el. Măcar o să mor 
uitându-mă la ceva frumos. 

Îşi puse masca la loc şi se trânti pe perne, inhalând 
oxigenul ca un peşte aruncat la mal. Khalifa sorbi o 
înghiţitură de ceai şi-şi caută ţigările, dar îşi aminti 
porunca menajerei în privinţa fumatului şi-şi încrucişă 
mâinile în poală. În gradină deasupra straturilor de 
trandafiri  zumzăia un bondar, adulmecând mirosul 
îmbătător al florilor. 

În cele din urmă, Mahfouz îşi recăpătă suflul, suficient 
cât să-şi îndepărteze masca. Khalifa se aplecă şi-i înmână 
raportul dactilografiat. 

— M-am gândit că ar trebui sa vedeţi asta, domnule. 

Mahfouz luă dosarul şi, strâmbându-se până îşi găsi o 
poziţie comodă, începu să-l răsfoiască. Când ajunse la 
ultima filă, îi dădu drumul lângă el şi se sprijini epuizat pe 
perne. 

— Am bănuit întotdeauna. 

Vorbise atât de încet, încât lui Khalifa i se păru că nu 
auzise foarte bine. 

— Domnule? A 

— Ca Jansen a omorât-o pe bătrână. Întotdeauna am 
bănuit ca aşa e. 

Khalifa îl privi bulversat. 

— Nu te aşteptai, nu-i aşa? spuse Mahfouz cu un chicotit 
slab. 

Îşi întoarse capul încet, uitându-se spre malul opus al 
râului, unde o mulţime de hipopotami intraseră ca să bea 
apă, mişcându-şi maiestuos gâturile în sus şi-n jos. Khalifa 
se apucă să-şi frece tâmplele, încercând să-şi adune 
gândurile. Se simţea de parcă ar fi fost izbit de un val 
imens, care îl îneca şi-l dezorienta. 

— Ştiaţi? reuşi el să îndruge. 

— Nu eram sigur, spuse Mahfouz. Dar dovezile păreau 
să-l indice pe el ca fiind făptaşul. Pălăria, bastonul de 


154 


mers, casa de lângă Karnak. Chestia cu picioarele a fost 
interesantă. Nu ştiam despre asta. 

La colţul gurii i se strânsese nişte salivă ca o spuma alba 
pe care şi-o şterse cu mâneca. 

— Vezi tu, îl cunoşteam. Nu bine, dar suficient. Amândoi 
iubeam grădinile. Eram membri ai Societăţii Horticole. 
Obişnuiam să mergem la aceleaşi întruniri. Un bărbat 
nesuferit. Rece. Totuşi, se pricepea la trandafiri. 

Incă mai încerca să-şi şteargă saliva. 

— Când am văzut urmele de pe trupul lui Schlegel şi am 
auzit povestea paznicului despre nu ştiu ce pasăre, mi s-a 
părut o coincidenţă stranie. Mai ales că eram la curent cu 
atitudinea lui Jansen faţă de evrei şi ştiam că locuieşte 
foarte aproape de scena crimei. Normal că erau doar nişte 
presupuneri, dar sunt sigur că, dacă am fi urmat firul ăsta, 
l-am fi prins. 

Işi lăsă braţul în jos, gâfâind tot mai tare. Se auzi un 
pleoscăit puternic când o pereche de gâşte zbură spre ei 
cu aripile desfăcute. Lui Khalifa începură să-i tremure 
mâinile. 

— Dar de ce? întrebă el, cu vocea răguşită, aproape mut 
de uimire. Dacă bănuiaţi ca Jansen era vinovat, de ce l-am 
condamnat pe Gemal? 

Mahfouz privea intens gâştele. 

— Pentru că aşa mi s-a spus să fac. După o scurtă pauză, 
adăugă: Al-Hakim mi-a dat ordin. 

Khalifa avu din nou senzaţia că este lovit de un talaz 
greu, care-l rostogoleşte în toate direcţiile, făcându-l să-şi 
piardă controlul, distrugându-i orice punct de referinţă. 
Până la moartea lui, cu un an în urmă, Farouk al-Hakim 
fusese şeful organizaţiei Jihaz Amn al Daoula, serviciul 
secret al statului Egipt. 

— Întotdeauna am ştiut că până la urmă o să iasă la 
iveală, rosti Mahfouz cu dificultate. Aşa se întâmplă cu 
astfel de lucruri. Intr-un fel, mă simt uşurat. Păstram 
secretul ăsta de prea multă vreme. Mai bine să-l pronunt 
cu voce tare. Să mă confrunt cu el. 

În dreapta lor vui puternic o sirenă şi de după un cot al 


155 


fluviului se iţi masivă şi înceată o barjă imensă de Nil, 
încărcată cu un container de piatră de calcar din carieră. 
Prora tăia adânc suprafaţa apei, ca o daltă ce străpunge 
carnea moale a unui lemn negru şi fin. De-abia după ce se 
îndepărtă, Mahfouz vorbi din nou. 

— Am înţeles încă de la început că o să fie un caz dificil, 
oftă el, cu un glas abia şoptit. Mereu se întâmplă aşa când 
este implicată şi scena politică. Schlegel a fost asasinată la 
nicio lună de la masacrul de la Ismailiya. Îţi aminteşti? 
Noua turişti israelieni măcelăriți într-un autobuz. Iar acum 
un alt cetăţean israelian. Nu dădea bine. Mai ales în faţa 
americanilor. Tocmai erau pe punctul de a ne anula un 
mare împrumut. Erau milioane de dolari în joc. Ştii cât 
sunt de sensibili când vine vorba de Israel. Chestia cu 
Schlegel putea arunca totul în aer. Crede-mă, erau o 
grămadă de persoane îngrijorate în Cairo. Al-Hakim a luat 
personal problema în mâini. S-au făcut presiuni enorme 
pentru o condamnare rapidă. 

Se opri, trăgându-şi răsuflarea. Khalifa bătea darabana 
cu degetele pe genunchi, încercând să înţeleagă cele 
auzite. Până atunci se gândise că dăduse peste o gravă 
eroare judiciară. Acum însă problema părea mult mai 
complexă şi mai perfidă. 

— Dar dacă ştiaţi că e vorba de Jansen, de ce v-a spus al- 
Hakim să condamnaţi pe altcineva? 

Mahfouz gesticula descurajat. 

— Habar n-am. N-am ştiut atunci şi nici acum nu ştiu. I- 
am zis lui al-Hakim despre Jansen, dar mi-a comunicat că 
personajul e de neatins. Că, dacă l-am fi implicat, am fi 
înrăutățit şi mai tare lucrurile. Că i-am fi enervat şi mai 
tare pe evrei. Astea au fost cuvintele lui: „Dacă îl 
investigăm pe Jansen, îi enervăm şi mai tare pe evrei“. Mi- 
a sugerat să găsesc repede un alt ţap ispăşitor. Aşa l-am 
acuzat pe Gemal. 

Hârâiala din piept deveni şi mai puternică, aşa că îşi 
puse masca de oxigen pe faţă şi inspiră de câteva ori 
adânc, mâinile lui tremurând incontrolabil. Scuturându-se 
uşor dezgustat, Khalifa observă cum balonul de sub 


156 


djellaba se umflă treptat, pe măsură ce urina se scurgea 
prin valva deschisă din abdomen. Barja dispăru undeva la 
nord, învăluită în sunetul sirenei. 

— M-a aranjat pe viaţă cazul ăsta, se înecă Mahfouz, 
dându-şi masca jos. Am fost promovat, numele mi-a apărut 
în ziare, am primit o telegramă de la Mubarak. Dar în 
comparaţie cu sentimentul de vină, astea au fost doar nişte 
fleacuri. Nu pentru Gemal. Omul era un nenorocit. A 
meritat-o cu vârf şi îndesat. Dar soţia şi copiii lui... 

Se întrerupse, ducându-şi o mână scheletică la ochi. 
Întâlnirea ciudată cu soţia lui Gemal îi trecu prin minte lui 
Khalifa. „Vin cu poşta. Fără scrisoare, fără nume, nimic. 
Doar trei mii de lire egiptene, în bancnote de câte o sută.“ 

— Aşadar, dumneavoastră îi trimiteaţi banii, rosti el 
încet. 

Mahfouz se uită în sus spre el, surprins, apoi îşi plecă 
din nou privirea. 

— Măcar atâta puteam face şi eu. Să-i ajut să 
supravieţuiască. Copiii să se ducă la şcoală. Un gest 
neînsemnat, având în vedere împrejurările. 

Khalifa clătină din cap, se ridică în picioare şi se apropie 
de marginea pontonului, privind un banc de peşti 
cufundându-se în adâncuri. 

— Hassani ştia? 

Mahfouz dădu din cap că nu. 

— Atunci nu. I-am spus mai târziu, după ce s-a spânzurat 
Gemal. El încerca să mă protejeze pe mine. Nu-l judeca 
prea aspru. 

— Şi dosarul? Lipseşte din arhivă. 

— Hassani l-a ars. Aşa am considerat că ar fi cel mai 
bine. Să dăm totul uitării. Să terminăm cu trecutul. Râse 
amar. Dar asta-i problema cu trecutul, nu? Că nu dispare 
niciodată. Întotdeauna e acolo. Agăţat. Ca o lipitoare. Care 
îţi suge sângele. Orice ai face, orice ai spune, nu poţi 
scăpa niciodată de el cu adevărat. Am încercat. Crede-mă. 
Ca o lipitoare nenorocită. Care te sleieşte. 

Făcu un gest uşor spre ceai, în semn că i s-a uscat gâtul, 
că are nevoie de lichid. Khalifa se apropie şi îi dădu 


157 


paharul. Bărbatul nu reuşi să-l ţină fără să tremure, aşa că 
detectivul se văzu nevoit să i-l ducă la gură. După ce sorbi 
câteva înghiţituri, căzu pe spate, la fel de moale şi de 
neajutorat ca o păpuşă de cârpă. 

— Am fost un poliţist bun, şopti el. Indiferent de ce ai 
crede tu. Patruzeci de ani m-am dedicat serviciului. Am 
pierdut numărul cazurilor rezolvate de mine. Jaful din 
expresul de Aswan. Crimele de la Gezira. Girgis Wahdi. Ţi-l 
aduci aminte? Girgis al-Gazzar, Măcelarul din Butneya. 
Atâtea cazuri. Dar ăsta a trăit cu mine. Am lăsat un 
criminal să scape basma curată. 

Oboseala i se accentua şi gâfâia tot mai tare, tremurând 
din toate încheieturile. Înhaţă disperat masca şi inspiră de 
câteva ori, schimonosindu-se de durere. 

— Să redeschizi cazul, murmură el după ce se mai linişti. 
Asta vrei, nu-i aşa? O să vorbesc cu Hassani şi cu cine mai 
e nevoie. N-o să mai aibă practic niciun efect. Al-Hakim e 
mort. Jansen e mort. Gemal e mort. Dar măcar tu poţi 
descoperi adevărul. E vremea. 

Se auziră paşii menajerei care traversa peluza cu o mica 
tăviţă chirurgicala. 

— Şi dumneavoastră? întreba Khalifa. 

Mahfouz tuşi. 

— Eu ce? O să fiu mort în câteva săptămâni. Măcar ştiu 
că mor împăcat ca am procedat cum trebuia, într-un final. 

Ridică masca de oxigen, inspiră din nou adânc şi apoi, cu 
puterea care îi mai rămăsese, întinse o mână şi-l apuca de 
braţ pe Khalifa. 

— Află adevărul, şopti el. Pentru mine, pentru soţia lui 
Gemal, pentru Allah dacă vrei. Dar ai grijă. Era un om 
periculos, Jansen. Avea prieteni sus-puşi. Secrete urâte. Eu 
o să încerc să te protejez. Dar fii cu băgare de seamă. 

Se uită cu ochi tulburi spre Khalifa, dar nu mai adăugă 
nimic. Detectivul îl privi un moment, apoi, eliberându-şi 
braţul, trecu pe lângă menajeră şi traversa peluza. Cu o 
jumătate de ora în urmă se rugase fierbinte ca Mahfouz să- 
i îngăduie să redeschidă cazul. După tot ce auzise, acum şi- 
ar fi dorit să nu fi făcut asta. 


158 


IERUSALIM 


Layla nu-şi amintea cum devenise membră a Clubului 
Coloniei Americane, dar întâlnirile ei de vinerea dimineaţa 
deveniseră de mai mulţi ani o obişnuinţa în agenda 
săptămânală. Nu era un club în adevăratul sens al 
cuvântului, ci mai degrabă o adunare neoficială la hotelul 
Colonia Americană din Ierusalimul de Est, unde, 
bucurându-se de cafea şi de cornuri calde, un grup de 
jurnalişti, voluntari şi mici diplomaţi - oricine se întâmpla 
să fie în oraş la ora aia - discutau evenimentele majore ale 
momentului. Micul dejun se transforma adesea în prânz, 
prânzul în ceai şi, de câteva ori pe an, ceaiul într-o cină 
scăldată în băutură în cadrul căreia izbucneau şi certurile. 
Într-una dintre aceste ocazii memorabile, redactorul-şef de 
la Washington Post spărsese o sticla de vin în capul unui 
ataşat cultural danez. 

Layla sosi puţin după zece şi se opri în drum să lase o 
scrisoare la cutia poştală a hotelului, apoi traversă 
recepţia răcoroasă cu podea din piatră şi ieşi în curtea 
interioară însorită, cu fântânile ei arteziene, ghivecele cu 
flori şi mesele metalice aşezate cochet sub umbrele crem. 
Mai mulţi obişnuiţi ai „clubului“ se aflau deja acolo - 
prietena ei Nuha, Onz Schenker de la Jerusalem Post, Sam 
Rogerson de la Reuters, Tom Roberts, tipul de la 
Consulatul Britanic, care încerca întotdeauna s-o 
vrăjească, precum şi alte câteva chipuri noi pe care nu le 
recunoscu, stând cu toţii sub un portocal cioturos. Erau 
prinşi într-o discuţie animată. 

Trăgându-şi un scaun, Layla îşi turnă o ceaşcă de cafea 
dintr-un ibric mare de pe masa de lângă ei. Roberts o privi, 
zâmbi nervos, apoi se uită în altă parte. 

— Întreaga chestie e o glumă, spunea Rogerson, 
trecându-şi mâna peste capul chel. Este ca o harta rutieră 
care duce la dracu'n praznic. Până când Israelul nu va 
înţelege ideea de bază, şi anume că s-au căcat în capul 


159 


palestinienilor şi că trebuie să facă nişte concesii 
semnificative ca să repare asta, sângele o să curgă în 
continuare. 

— Îţi spun eu care e nenorocita aia de idee de bază, 
grohăi Schenker,  pufăind dintr-un Noblesse şi 
încruntându-se furios. Arabii nu sunt interesaţi să discute 
condiţiile de pace. Nu dau doi bani pe nenorocitele alea de 
concesii de vreme ce ei nu vor altceva decât să şteargă de 
pe hartă Israelul. 

— Asta-i o tâmpenie, spuse Nuha. 

— Serios? Vrei să zici că lui al-Mulatham i-a venit brusc 
gustul de negocieri şi eu nu ştiu? Că Hamas are de gând să 
accepte dreptul Israelului la existenţă? 

— Haide, Onz, ei nu sunt reprezentanţii poporului 
palestinian, interveni o femeie bondoacă, solidă, pe nume 
Deborah Zelon şi care era reporter la Associated Press. 

— Şi-atunci cine sunt reprezentanţii? Abbas? Qurei? 
Oameni în care marea majoritate a populaţiei nici măcar 
nu are încredere? lar Arafat, bărbatul care şi-a torturat 
propriul popor, le-a tocat banii veniţi din ajutoare, când i s- 
a oferit pacea pe tavă la Camp David... 

— Ah, nu mi-o băga p-asta din nou! strigă Nuha. 

— Barak i-a oferit nouăzeci şi şapte de procente din 
Malul de Vest! urlă Schenker, ţintuind-o cu ţigara. Din 
propriul stat. lar el a refuzat ca un bou! 

— Ceea ce i s-a oferit, după cum bine ştii, rosti Nuha 
mânioasă, era o colecţie de cantoane înconjurate de 
aşezări israeliene ilegale şi fără graniţe internaţionale. 
Asta şi un pic de deşert jalnic pe care voi l-aţi folosit ca să 
aruncaţi deşeuri toxice în ultimii douăzeci de ani. Nici n- 
avea cum să accepte aşa ceva. Ar fi fost linşat. 

Schenker pufni, stingându-şi nervos ţigara în scrumieră. 
Un ospătar aduse şi mai multă cafea şi o tavă mare plină 
cu cornuri. Peste puţin timp sosi un bărbat mai în vârstă, 
îmbrăcat cu un sacou de tweed şi purtând ochelari în 
formă de semilună, care-şi trase un scaun şi se alătură 
grupului. Nuha îl prezentă ca fiind profesorul Faisal Bekal 
de la Universitatea Al-Quds. Acesta ridică o mână artritică 


160 


în semn de salut. 

— Oricât mi-ar displăcea s-o spun, interveni Rogerson, 
continuând conversaţia, sunt de acord cu Schenker în ceea 
ce priveşte ultimul aspect. Arafat a dat-o în bară. Abbas şi 
Qurei sunt bine intenţionaţi, dar nu au suficientă putere 
pentru a încheia o înţelegere realistă pe care oamenii să o 
respecte. Palestinienii au nevoie de un nou lider. 

— Iar israelienii nu? i-o tăie acru Nuha. 

— Desigur că şi ei, spuse Rogerson, luând un măr din 
castronul aşezat în centrul mesei şi începând să-l curețe de 
coajă cu un briceag. Sharon este un dezastru. Dar asta nu 
schimbă faptul că tipii pe care-i aveţi în acest moment nu 
sunt în stare să pună lucrurile în ordine. Nu permanent, în 
orice caz. 

— Şi-atunci cine? insistă Deborah Zelon. Dahlan şi 
Rajoub încă nu şi-au format o bază solidă. Erekat nici nu 
merită luat în seamă. Barghouti e la închisoare. Nu mai e 
nimeni altcineva. 

Profesorul Bekal se întinse calm după un croissant, îl 
rupse în două şi, lăsând o jumătate pe marginea mesei, se 
apucă să ronţăie cealaltă jumătate. 

— Mai e şi Sa'eb Marsoudi, zise el încet, cu vocea 
subţire şi uşor sfioasă, ştergându-şi firmiturile de pe buze. 

— Credeţi? întrebă Rogerson. 

Bătrânul îşi înclină capul într-o parte. 

— De ce nu? E tânăr, inteligent, oamenii îl iubesc. Ca să 
nu mai vorbim de referinţele pe care le are. Fiu de activist, 
nepot de activist, liderul Primei Intifade şi totuşi suficient 
de pragmatic încât să realizeze că Palestina nu va fi 
niciodată o ţară liberă fără negocieri şi compromisuri. 

— Da, dar are şi mâinile pătate cu sânge evreiesc, mârâi 
Schenker. 

— În bucata asta de lume toată lumea are sângele cuiva 
pe mâini, domnule Schenker, oftă Bekal. Ideea e ce fac ei 
acum, nu ce au făcut în trecut. Da, Marsoudi face 
contrabandă cu arme în Gaza. Şi, da, aceste arme au fost 
folosite, fără îndoială, pentru a ucide israelieni. Probabil că 
pe aceiaşi israelieni care i-au evacuat familia de pe 


161 


pământul lor, care i-au aruncat tatăl în închisoare şi i-au 
omorât fratele. Şi-a plătit datoria cu vârf şi-ndesat. Acum 
este unul dintre puţinii palestinieni care au curajul sa 
respingă pe faţă rezistenţa prin violenţă. Eu cred ca ar 
putea face unele lucruri bune. 

— Dacă va trăi suficient, gemu Nuha. Hamas vrea să-i 
taie gâtul. 

— la te uită, Onz, spuse Rogerson, care reuşise să 
îndepărteze coaja mărului într-o singură spirală perfectă. 
Din punctul ăsta de vedere ar trebui să fie cel mai bun 
amic al tău. 

Schenker sorbi din cafea şi-şi mai aprinse o ţigară 
Noblesse. 

— Sunt cu toţii la fel de răi, mormăi el. Nu poţi să te 
bizui pe niciunul dintre nenorociţii ăștia. 

— Se auzi vocea raţiunii şi a speranţei! râse Deborah 
Zelon. 

Conversaţia se mută spre alte subiecte, părerile zburând 
prin aer ca mingile de ping-pong, murmurul vocilor 
crescând şi scăzând în intensitate, păstrând un ritm 
constant, întrerupt din când în când de câte un hohot de 
râs sau de o explozie de strigăte, acestea din urmă de 
obicei din partea lui Onz Schenker, al cărui spectru 
conversaţional părea să conţină două atitudini - furioasă şi 
foarte furioasă. Apărură şi alţi oameni care se alăturară 
grupului, până când se strânseră vreo douăzeci de 
persoane şi ceea ce începuse ca o dezbatere unică se 
fragmentă într-o serie de discuţii între grupuri mai mici. 

Tom Roberts se apropie şi se aşeza lângă Layla. 

— Bună, Layla, spuse el, limba lui accentuând consoana 
„l“ - o reminiscență din copilărie, îi explicase el odată, de 
pe vremea când vorbea bâlbâit. Ce mai faci? 

— Bine, răspunse ea. Îmi cer scuze că nu te-am sunat. 
Am fost puţin... 

El dădu din mână că oricum nu mai contează. Era mai în 
vârstă decât ea (peste patruzeci de ani), înalt şi slab, 
pedant timid şi extrem de critic cu sine însuşi şi purta 
ochelari rotunzi. Nu era nici neatrăgător, dar nici nu 


162 


excela prin frumuseţe. Fără haz. Din motive inexplicabile îi 
amintea Laylei de o girafă. 

— Eşti foarte tăcută astăzi, continuă el, buzele lui 
repetând uşor litera „f” de data asta. De obicei nu-l laşi pe 
Schenker să scape atât de uşor. 

Layla zâmbi. 

— M-am gândit să-i dau şi lui o zi liberă. 

— Te preocupă ceva? 

— Se poate spune şi aşa. 

Avusese o săptămână plină. În ziua imediat următoare 
celei în care luase prânzul cu Nuha, scrisese două articole 
şi jumătate, o adevărată realizare după standardele ei, 
inclusiv un profil de două mii de cuvinte al lui Baruch Har- 
Zion pentru New York Review (se publicase chiar în 
aceeaşi zi). După aceea plecase la Gaza să facă nişte 
fotografii pentru un reportaj despre violenţa domestică - o 
problemă tot mai gravă, dar puţin conştientizată de 
societatea palestiniană - de-abia având timp să-l termine 
înainte ca The Guardian să o trimită la Limassol, unde 
participase la o conferinţă despre programele de ajutor 
umanitar pentru Palestina. Se întorsese târziu, cu o seară 
în urmă, şi petrecuse aproape toată noaptea transcriind 
casetele. De-abia pe la patru dimineaţa se băgase în pat 
pentru câteva ore de somn agitat. 

Acum însă nu oboseala o chinuia, ci nenorocita aia de 
scrisoare. Nu şi-o putea scoate din minte. Toată săptămână 
îi invadase gândurile, intrigând-o, aţâţând-o. 


„Mă aflu în posesia unor informaţii care s-ar putea 
dovedi inestimabile pentru lupta acestui bărbat împotriva 
opresorului sionist... Drept răsplată, vă pot oferi ceea ce 
eu cred a fi cea mai mare lovitură jurnalistică din cariera 
dumneavoastră deosebită... Informaţiile menţionate de 
mine au strânsă legătură cu documentul ataşat.“ 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât se convingea 
mai tare că presupunerile ei iniţiale fuseseră eronate; că 
scrisoarea nu era nicio farsă şi nicio încercare de 
păcăleală, ci mai degrabă o propunere reală. Nu avea nicio 


163 


dovadă concretă în acest sens, doar un presentiment, 
acelaşi instinct care-i spunea când un pont merita urmărit 
şi când persoana intervievată era demnă de încredere. 

În puţinul timp care-i rămăsese între scrierea articolelor 
şi orele de călătorie făcuse câteva tentative de a afla 
identitatea băiatului care adusese scrisoarea, dar nu 
descoperise nimic. Formularea curioasă a paragrafului 
introductiv „aş vrea să vă ofer o propunere“ îi sugeră că 
autorul scrisorii nu este un vorbitor nativ de limbă engleza, 
dar, în afară de asta, nu mai existau şi alte indicii despre el 
(era aproape sigură că e vorba de un bărbat). Indiferent 
cine ar fi fost, acesta îi spusese că va lua legătura cu ea în 
viitorul apropiat, dar până acum nu primise nicio veste. 

Nu-i mai rămânea decât să se lămurească rapid ce era 
cu documentul acela straniu. Trecuse pe la un cunoscut 
de-al ei de la Universitatea ludaică, care îi sugerase că s-ar 
putea să aibă de-a face cu un cod, dar habar n-avea cum 
să-l descifreze. Căutase inițialele GR şi pe internet, dar, 
după cum se aşteptase, motorul de căutare îi afişase un 
număr enorm de pagini - mai bine de un milion, pentru 
Dumnezeu - şi, după ce le accesase pe primele treizeci, 
ajunsese la concluzia că-şi pierdea vremea. Se afla într-un 
punct mort. 

— Pot să te ajut? Tom Roberts o privea, nerăbdător să-i 
audă răspunsul. Ai zis că te preocupa ceva, adăugă el 
repede, observând nedumerirea de pe chipul ei. Mă 
întrebam dacă n-aş putea să te ajut cumva. 

— Mă îndoiesc, zise ea, terminându-şi cafeaua. Cu 
condiţia să nu fii din întâmplare un maestru în spargerea 
codurilor. 

— Adevărul e că mă descurc chiar binişor. E un hobby 
de-al meu. Care-i contextul? 

Layla îşi ridică sprâncenele mirată. 

— Este o scrisoare, un document oficial? 

— O scrisoare, cred, replică tânăra. Veche. Din Evul 
Mediu probabil. Sau din Antichitate. Nu prea-i dau de cap. 
Este doar o lungă secvenţă de litere cu o semnătură la 
sfârşit. GR. 


164 


Bărbatul îşi ţuguie buzele, căzând pe gânduri, apoi 
scutură din cap în semn ca inițialele nu însemnau nimic 
pentru el. 

— Eu sunt liber azi, spuse el după o scurtă pauză. Aş 
putea să arunc o privire dacă vrei. 

Layla ezită, ştiind că el o place şi nedorind să complice 
lucrurile. 

Până să apuce să-i refuze oferta, Tom Roberts continua: 

— Fără niciun fel de obligaţii. Pe cuvânt de onoare. Cred 
că după şase luni de tatonări am priceput mesajul. 

Se uită la el o secundă, apoi zâmbi şi îşi aşeză mâna 
peste a lui. 

— Ilartă-mă, Tom. Probabil îţi zici că sunt o nemernică. 

— De-aia mă şi atragi, ca să fiu sincer, rosti el cu un 
zâmbet melancolic. 

Layla îl strânse de mână. y 

— Ar fi extraordinar dacă te-ai putea uita peste el. Insă 
cu o singură condiție. Să mă laşi să fac eu cinste cu 
prânzul. 

— Ce bine-ar fi să ai câte un cod din ăsta în fiecare zi, o 
tachină el. Când ţi-ar conveni să ne vedem? 

— Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi, spuse Layla, 
împingând scaunul în spate şi ridicându-se în picioare. 
Cred că mi-am luat porţia de Schenker pe săptămâna asta. 

Roberts îşi înhaţă sacoul şi amândoi îşi luară rămas-bun 
de la ceilalţi. Nuha o privi întrebător pe Layla, dar aceasta 
clătină uşor din cap, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Nu e 
ceea ce crezi“. După ce traversară curtea, când se 
pregăteau să intre în hotel, vocea lui Onz Schenker 
explodă în urma lor. 

— Yehuda Milan este ultimul nenorocit care poate salva 
ţara asta! Erou de război sau nu, tipul nu e responsabil. 

— Şi de ce mă rog, Onz? ţipă enervat Sam Rogerson. 
Pentru că el chiar ar putea să încheie o înţelegere realistă 
cu palestinienii? Oamenii ca voi strică totul! 

— Eşti un antisemit, Rogerson! 

— Nevastă-mea e evreică, pe toţi dracii! Cum să fiu 
antisemit? 


165 


— Du-te dracu’, Rogerson! 

— Nu, du-te tu la dracu’, Schenker! Să te ia toţi dracii cu 
tot cu fundul ăla gras de fascist împuţit! 

Se auzi cum e trântit un scaun şi spartă o farfurie, apoi 
ceilalţi începură să strige încercând să-i potolească pe cei 
doi, spunându-le că se comportă ca nişte idioţi. Layla şi 
Tom Roberts trecuseră deja prin recepţie şi ieşiră în faţa 
hotelului chiar sub frontonul lui arcuit şi acoperit de 
iederă. Vocile colegilor lor din club se stingeau încetul cu 
încetul. 


TEL AVIV, HOTELUL SHERATON 


— Când oamenii mă întreabă de ce sunt împotriva aşa- 
zisului proces de pace, de ce cred într-un Israel puternic 
guvernat de evrei, pentru evrei şi fără arabi în mijlocul 
nostru, îmi place să le spun povestea bunicii mele. 

Har-Zion se îndepărtă uşor de microfon şi sorbi puţină 
apă, privindu-i pe oaspeţii care stăteau în faţa lui. Era un 
grup select, alcătuit în mare parte din oameni de afaceri 
americani. O sută de invitaţi, două sute de dolari accesul - 
o grămadă de bani pentru Chayalei David. Şi asta înainte 
de anunţarea donațiilor particulare, care vor dubla suma. 
Cincizeci de mii de dolari cu aproximaţie. O grămadă de 
bani. 

În ciuda acestui fapt, Har-Zion nu simţea nicio bucurie 
să participe la o astfel de sindrofie. Costumele, conversaţia 
politicoasă, strânsul mâinilor - nu erau pentru el. Ar fi 
schimbat oricând decorul cu un câmp de lupta sau cu o 
mulţime de arabi agitaţi care protestează împotriva unui 
alt atac al Războinicilor lui David. El avea nevoie de 
acţiune. 

Fără voia lui, privirea îi alunecă spre scaunul din 
dreapta, unde obişnuia să stea soţia sa, Miriam, înainte să 
fie doborâtă de cancer. În locul siluetei ei fragile, în haine 
frumoase, dădu cu ochii de un rabin în vârstă, care purta 
un ştreimel larg cu boruri de blană. Se uită la el un 


166 


moment, de parcă prezenţa lui l-ar fi nedumerit, apoi, 
scuturând din cap, se aplecă spre microfon şi îşi continuă 
discursul. 

— Bunica mea, mama mamei mele, a murit când eu nu 
aveam decât zece ani, aşa că nu am ajuns s-o cunosc bine. 
Dar chiar şi în puţinii ani petrecuţi alături de ea, mi-am dat 
seama ce femeie remarcabilă era. Gătea o mâncare de te 
lingeai pe degete - borscht, gefilte, kneidl. Bunica evreică 
perfectă! 

Un hohot de râs umplu încăperea. 

— În orice caz se pricepea şi la alte lucruri. Ştia Tora 
mai bine decât orice rabin pe care l-am întâlnit vreodată - 
fără supărare. 

Se întoarse spre rabinul de lângă el, care zâmbi generos. 
Alte hohote de râs. 

— Şi cânta aşa cum n-a reuşit niciodată vreun hazzan. 
Chiar şi astăzi, dacă închid ochii, o aud intonând kerovabh, 
atât de dulce, ca o privighetoare. Dacă ar fi aici acum, 
sigur v-ar încânta. Cu siguranţă mai mult decât o fac eu! 

Hohotele de râs umplură din nou sala şi ici-colo se auzi 
şi câte un „Nu-i adevărat.“ Har-Zion îşi ridică paharul şi 
luă o altă gură de apă. 

— În acelaşi timp era şi o femeie puternică. Plină de 
curaj. Nici nu se putea altfel, având în vedere că a 
supravieţuit doi ani în Gross-Rosen. 

De data asta nu mai râse nimeni. Toate privirile erau 
concentrate asupra lui. 

— Am iubit-o pe bunica mea foarte mult, continuă el, 
aşezând paharul pe masă. Mă învăţa aşa de multe lucruri, 
îmi spunea nişte poveşti atât de minunate, inventa nişte 
jocuri aşa de amuzante. Un singur lucru mă întrista când 
mă gândeam la ea - niciodată nu m-a strâns la piept aşa 
cum fac bunicile. Mai ales cele evreice. 

Oamenii păstrau tăcerea, întrebându-se care va fi 
morala povestirii. Har-Zion simţea cum pielea începe să-l 
strângă şi să-l mănânce pe sub haine, de parcă ar fi fost 
înfăşurat într-o cămaşă de forţa îmbibată în piper. Işi trecu 
degetul pe sub guler, încercând să-l slăbească puţin. 


167 


— La început nu prea am băgat de seamă. Dar, pe 
măsură ce creşteam, mă afecta tot mai tare. „Poate că 
bubeh nu mă iubeşte, mă gândeam eu. Poate am greşit cu 
ceva.“ Am vrut s-o întreb de ce nu mă lua niciodată în 
braţe, dar am simţit că nu doreşte să vorbească despre 
asta, aşa că m-am abținut. Eram însă trist şi confuz. 

În spatele lui, bodyguardul său Avi tuşi. Sunetul scos de 
el răsună neobişnuit de tare în liniştea profundă ce 
învăluia camera. 

— De-abia după ce bunica a murit, mi-a explicat mama 
secretul comportamentului ei misterios. Când era tânără, 
bunica a locuit într-un șteti în sudul Rusiei. În fiecare 
sâmbătă noapte, după ce se îmbătau, veneau cazacii. 
Evreii se încuiau în casele lor, dar cazacii dărâmau uşile şi 
scoteau oamenii pe stradă, unde îi băteau şi uneori chiar îi 
omorau. Pentru ei era ceva distractiv, un sport. La urma 
urmei nu erau decât nişte evrei împuţiţi. 

O suta de perechi de ochi nu se dezlipeau de chipul lui 
Har-Zion. Rabinul îşi ţinea privirea plecată în poală, 
clătinându-și capul de la stânga la dreapta. 

— Într-o seară, cazacii au prins-o şi pe bunica mea. Avea 
cincisprezece ani pe vremea aceea şi era o fată frumoasă, 
cu păr lung şi ochi strălucitori. Nu cred că e cazul să vă 
povestesc ce i-au făcut. Erau cinci. Beţi. Pe stradă, în văzul 
tuturor. După ce au terminat, au vrut un suvenir al 
petrecerii lor. Ştiţi ce au ales? 

Intrebarea pluti în aer fără răspuns câteva momente. 

— Unul din sânii bunicii mele. I l-au tăiat cu un cuţit şi l- 
au luat cu ei pe post de trofeu ce urma să fie agăţat pe 
perete. 

Murmure de groază străbătură încăperea. La o masă din 
faţă o femeie îşi duse batista la gură. Rabinul şopti: 

— Doamne, Dumnezeule. 

— De aceea nu mă îmbrăţişa niciodată bunica mea, 
spuse Har-Zion încet. Pentru că ştia că o să observ ce este 
în neregulă cu ea şi îi era ruşine. Nu voia ca eu să ştiu de 
durerea ei. Nu voia ca eu să mă întristez. 

Se opri lăsând cuvintele să-şi facă efectul. Mai putea 


168 


spune o mulţime de astfel de poveşti în acelaşi registru. 
Atât de multe poveşti. Despre propriile experienţe - 
chinurile, bătăile, timpul petrecut în orfelinat, unde îi 
băgaseră o coadă de mătură în fund în timp ce în jurul lui 
se striga: „Să i-o tragem evreului! Să i-o tragem evreului!“ 

Fiecare zi a copilăriei lui părea să fie umbrită de frică şi 
de umilinţe. Dar prefera să nu vorbească despre asta. 
Niciodată nu vorbise nimănui. Nici măcar lui Miriam, soţia 
lui. Era prea crud, prea dureros şi îl chinuia mai tare decât 
arsurile ce-i deformaseră trupul şi îl făcuseră să arate ca o 
păpuşă de ceară care se topeşte. Aşa că le spunea 
povestea bunicii lui, care era dură, dar care nu-l făcea să 
se prăbuşească însă, care nu deschidea baierele furtunii. 
În el durerea urla. O groază fără limite. Uneori avea 
senzaţia că se afundă în beznă. 

Mai bău puţină apă şi, tuşind ca să-şi dreagă vocea, se 
apropie de finalul discursului, jurând că tot ceea ce i se 
întâmplase cândva bunicii lui nu se va mai repeta niciodată 
cu niciun evreu, că el va face tot ce va fi nevoie ca să-şi 
apere poporul, ca să păstreze forţa Israelului. 

După ce termină, invitaţii se ridicară în picioare, 
aplaudându-l şi felicitându-l. Mulţumi pentru ovaţii şi se 
aşeză, chinuit de o mâncărime incontrolabilă. Avi făcu un 
pas înainte şi-l ajută să-şi aranjeze scaunul. 

— Eşti un om bun, Baruch. 

Har-Zion zâmbi, dar nu răspunse. „Oare?“ se întrebă el. 
Bine şi rău, corect şi greşit - concepte care păreau să nu 
mai aibă vreun înţeles. Nu mai rămăsese decât credinţa în 
Dumnezeu şi lupta pentru supravieţuire. Asta făcuse toată 
viaţa lui. Asta făcuse mereu poporul lui. Se răsuci uşor, 
țeapăn, privind menora cu şapte braţe, aşezată pe un 
piedestal în spatele mesei sale, gândindu-se la Layla al- 
Madani şi la al-Mulatham, după care privi din nou în sală, 
zâmbind unui reporter care se apropia să-l fotografieze. 


IERUSALIM 


169 


Era după-amiază devreme când Arieh Ben-Roi îşi 
conducea rabla de BMW alb prin Poarta Jaffa către Oraşul 
Vechi. Se opri lângă bariera electronică de fier din faţa 
Secţiei de Poliţie David, o clădire impozantă cu două etaje 
din piatră albă-gălbuie de Ierusalim, cu steagurile 
Israelului şi ale poliţiei israeliene fluturând pe faţadă şi cu 
o antenă radio înaltă pe acoperiş, amintind de un copac 
desfrunzit. Gardianul de serviciu îl recunoscu şi, activând 
bariera, îi făcu semn să treacă prin tunelul arcuit ce tăia în 
două clădirea până în curtea interioară din spate, unde 
parcă lângă un camion alb de poliţie, marca Kawasaki 
Mule. În spatele lui, doi ofiţeri genişti meştereau pe lângă 
una dintre maşinăriile lor, ajustând braţul retractabil al 
acesteia; la dreapta, un cal era antrenat în mijlocul unui 
ţarc delimitat de tufişuri înflorite de oleandru. 

Se simţea oribil, la fel ca în aproape toate zilele, şi îşi 
spuse că ar trebui să o lase mai moale cu băutura. La fel ca 
în aproape toate zilele. Ştia că nu se va întâmpla aşa ceva. 
Era singurul lucru care îi mai alina durerea, care îl ajuta să 
uite. Fără alcool, viaţa ar fi devenit... de nesuportat. 

Rămase pe loc un moment, dorindu-şi să fie în 
apartamentul lui, izolat de lume, singur cu gândurile sale, 
apoi se dădu jos din maşină şi porni încet înapoi spre tunel. 
Împinse o uşă mică din perete şi urcă treptele până la 
etajul unu. Biroul său se afla la jumătatea coridorului 
zugrăvit în alb - o cameră mică, încărcată cu mobilă din 
furnir, un calculator aşezat pe o masă cu rotile într-un colţ 
şi deasupra lui fotografia înrămată a unui Ben-Roi mai 
tânăr, mai puternic, din ziua când fusese decorat cu 
Ordinul pentru Eroism. Câştigase această onoare cu trei 
ani în urmă, când salvase o fetiţă palestiniană dintr-o casă 
în flăcări de lângă Mauristan, riscându-şi viaţa. Dărâmase 
uşa de la intrare cu piciorul, urcase prin flăcări la etaj şi o 
purtase în braţe până pe acoperiş. Fusese foarte mândru 
de fapta lui atunci; acum credea că se comportase ca un 
idiot. Ar fi trebuit s-o lase să ardă. Păcat că nu fuseseră 
mai mulţi ca ea înăuntru! 

În birou nu era nimeni şi, trântind uşa în urma lui, se 


170 


aşeză pe scaun, îşi scoase sticluţa plată argintie şi trase o 
duşcă zdravănă. Lichidul îi alunecă pe gât, încălzindu-i 
pieptul şi stomacul. Mai trase o duşcă, şi gândurile 
începură să i se limpezească, starea de spirit să i se 
îmbunătăţească. După cea de-a treia gură de alcool, se 
simţi pregătit să înfrunte ziua de muncă. 

Uşa se deschise larg. 

— Tu nu baţi dracului niciodată la uşă, Feldman? se răsti 
el, ascunzând repede sticluţa sub masa de scris şi 
chinuindu-se să-i răsucească la loc dopul. 

Feldman observă ce făcea şi clătină din cap. 

— Pentru Dumnezeu, nici măcar n-a venit ora prânzului. 

Ben-Roi îl ignoră, strecurându-şi sticluţa în buzunarul de 
la blugi. 

— Ce vrei? 

— Începem interogatoriile preliminare ale tipilor pe care 
i-am prins azi-noapte. M-am gândit că poate vrei să-l iei la 
întrebări pe cel pe care l-ai înhăţat. 

Feldman rânji uşor când pronunţă cuvintele „pe cel pe 
care l-ai înhăţat“, amintindu-i lui Ben-Roi de vânătoarea sa 
eşuată din Valea Kidron. Ce pămpălău! 

— Unde e? 

— În sala trei. Crezi ca te descurci de unul singur? 

Ben-Roi îi ignoră sarcasmul, se ridică în picioare, înşfăcă 
un dosar de pe birou şi traversă încăperea. După ce trecu 
de Feldman, simţi o mână pe braţ. 

— Revino-ţi, omule. Nu te poţi duce în halul ăsta. 

Se lăsă tăcerea, şi Feldman îşi retrase mâna. 

— Uite, Arieh. Ştiu prin ce ai... 

— Ştii pe dracu', Feldman. Pricepi? Nu ştii nimic. 

Ben-Roi îşi privi furios colegul, după care ieşi din 
cameră, luptându-se cu nevoia de a mai trage o porţie 
mare de votcă. În ultima vreme se părea că nu primeşte 
decât milă şi reproşuri. Milă pentru ceea ce i se întâmplase 
şi reproşuri pentru modul în care se descurcase. Pe 
ultimele le accepta. Dar nu mila. Nu asta. Îl deprima. 
Dumnezeule, cât şi-ar fi dorit să fi rămas cu ea în piaţă în 
seara aceea. 


171 


Cobori scara ce ducea în tunel. Sălile de interogatoriu se 
găseau pe partea cealaltă, dar, în loc să se îndrepte într- 
acolo, o luă la stânga, spre curtea interioară, apoi la 
dreapta, şi intră într-o anexă cu uşi de sticlă. Traversă 
holul răcoros, învăluit într-o lumină blândă, după care 
ajunse într-o cameră de control dotată cu două şiruri de 
ecrane TV color pe peretele îndepărtat. Fiecare ecran afişa 
imagini diferite din Oraşul Vechi - Zidul de Vest, Poarta 
Damasc, Haram al-Sharif, Cardo - transmise prin 
intermediul reţelei de camere video, în număr de trei sute, 
prinse la fiecare colţ de stradă. Imaginile se schimbau 
frecvent, pe măsură ce sistemul prelua informaţiile de la o 
cameră la alta, şi din când în când unul dintre ecrane 
devenea portocaliu şi apărea textul: EMISIE 
ÎNTRERUPTĂ. 

Două birouri de control semicirculare, plasate unul în 
interiorul altuia, ca două virgule, erau aşezate în faţa 
ecranelor, fiind supravegheate de ofiţeri în uniformă. Ben- 
Roi se apropie şi bătu cu degetul pe umăr o fată solidă cu 
părul blond. 

— Am nevoie de nişte imagini de azi-noapte, spuse el. 
Dincolo de Poarta Leilor. Începând cu ora unsprezece şi 
patruzeci şi cinci. 

Fata încuviinţă din cap şi, după ce îi strigă unuia dintre 
colegi că-şi părăseşte postul câteva minute, îl conduse pe 
Ben-Roi într-o cameră alăturată, unde îl aşeză în faţa unui 
calculator şi, aplecându-se peste umărul lui, dădu click cu 
mouse-ul până când localiză imaginile dorite de el, cele din 
timpul flagrantului. 

Ben-Roi privi o vreme desfăşurarea întregii operaţiuni, 
rugând-o uneori pe fată să dea înapoi, să mărească o 
anumită clădire sau să acceseze imaginile altei camere, 
urmărindu-l pe tânărul palestinian pe care-l alergase din 
momentul în care sosise la poartă cu cei trei colegi ai săi 
până în momentul intervenţiei poliţiei, când, în confuzia 
generală, bărbatul se cățărase pe o poartă, intrase în 
Haram al-Sharif şi apoi din nou peste zidurile Oraşului 
Vechi în cimitirul musulman de dedesubt, furişându-se 


172 


printre morminte spre şoseaua Ophel. 

— OK, e suficient, rosti el într-un târziu. Poţi să-mi faci şi 
mie o copie? 

Blonda dispăru, întorcându-se două minute mai târziu cu 
un CD. Ben-Roi îl băgă într-o folie de plastic şi părăsi 
centrul de control, îndreptându-se din nou spre clădirea 
principală. 

Sala de interogatorii cu numărul 3 se găsea la subsol - o 
cameră goală, zugrăvită în alb, cu o podea de piatră şi un 
singur bec agăţat de tavan. Palestinianul stătea la o masă 
şubredă din furnir. Avea cătuşe la mâini, iar ochiul stâng îi 
era umflat şi vânăt. Ben-Roi îşi trase un scaun şi se aşeză 
în faţa lui. 

— Vreau un avocat, murmură bărbatul, privind fix în jos. 

— Păi, pe toţi dracii dacă n-o să ai nevoie, gemu 
detectivul, deschizând dosarul, aşezând CD-ul într-o parte 
şi scoțând o coală de hârtie - raportul de arestare pe care-l 
completase noaptea trecută. Hani al-Hajjar Hani-Jamal, 
spuse el, citind detaliile personale de la începutul 
raportului. Ce porcărie de nume. Lăsă foaia pe masă. Uită- 
te la mine! 

Tânărul îşi ridică privirea, muşcându-şi buza, cu ochii 
strălucind de frică. Părea un ţâr pe lângă Ben-Roi, un elev 
în faţa profesorului. 

— O să-mi spui numai adevărul, nu-i aşa, Hani? Orice te- 
aş întreba. Adevărul. j 

Tânărul clătină din cap. Îşi ţinea coapsele apropiate şi 
încordate, de parcă s-ar fi aşteptat să fie atacat dintr-o 
clipă în alta. Ben-Roi îl urmări, bucurându-se de teama lui, 
mustăcind satisfăcut. Apoi, fără să-şi ia ochii de la el, se 
întinse şi împinse spre deţinut CD-ul. 

— Asta e pentru tine. 

Bărbatul se uită la el nedumerit, înspăimântat. 

— Totul e acolo, spuse Ben-Roi. Tot ce s-a întâmplat 
noaptea trecuta. Toate înregistrările care se pot constitui 
în dovezi în timpul procesului. Aşa că fără minciuni 
prosteşti, ai înţeles? Fără rahaturi din astea cum că tocmai 
te plimbai pe-acolo şi n-ai făcut trafic cu droguri niciodată 


173 


în viaţa ta. Pentru că, dacă încerci să mă prosteşti, o să-ţi 
sparg moaca. Să fiu al dracu' dacă nu-ţi sparg moaca. 

Îl apucă iute de încheietură, strângându-l cu putere, 
înfigându-şi adânc degetele în carnea lui, apoi îl eliberă şi 
se sprijini de spătar relaxat. 

— Acuma, hai, dă-i drumul, căcat cu ochi ce eşti. 


LUXOR 


Când Khalifa se întoarse de la Edfu, Mahfouz vorbise 
deja cu Hassani şi îl informase asupra situaţiei. 

Reacţionă surprinzător de bine. Mult mai bine decât se 
aşteptase Khalifa. Când intră în birou, fu întâmpinat cu 
obişnuitele murmure printre dinţi şi cu aceeaşi uitătură 
urâtă, dar tipetele şi loviturile de pumn în masă pentru 
care detectivul se pregătise tot drumul nu se 
materializaseră. Dimpotrivă, şeful lui acceptă uluitor de 
repede redeschiderea cazului, rostind doar câteva proteste 
slabe, de parcă n-ar mai fi avut nici energia, nici dorinţa să 
se opună. Lui Khalifa i se păru chiar că surprinde o 
expresie de uşurare în ochii lui, ca ai unui om care în 
sfârşit se leapădă de o povară grea pe care nu dorise 
niciodată s-o poarte. 

— Un singur lucru să ne fie clar, spuse Hassani, privind 
pe fereastră, cu peruca agăţată în vârful capului ca o vată 
pe băț. Eşti pe cont propriu. Şi-aşa nu dispun de suficienţi 
oameni. Nu-mi permit să-ţi dau pe nimeni. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Sariya o să se ocupe de alt caz. Până când lămureşti 
treaba asta, o să lucreze sub comanda altcuiva. 

— Da, domnule. 

— Şi nu vreau să aud ca încep să circule bârfe pe-aici 
prin secţie. Fii discret. Dacă te întreabă careva, spune-i 
pur şi simplu că au apărut noi dovezi şi că tu le verifici. Nu 
intra în detalii. 

— Da, domnule. 

De pe stradă pătrunse zgomotul unei caleche trase de 


174 


cal şi al cărei vizitiu fluiera după turişti, invitându-i la o 
plimbare. Hassani privi scena un moment, apoi se întoarse 
şi se aşeză la masa de scris. 

— Aşadar, ce ai de gând să faci? întrebă el. 

Khalifa ridică din umeri, trăgând încet din ţigara 
Cleopatra pe care o răsucea între degete. 

— O să încerc să aflu mai multe despre trecutul lui 
Jansen, bănuiesc. Să văd dacă reuşesc să dau peste ceva 
care să-l lege de Schlegel. Vreun motiv pentru care s-o 
omoare. Toate probele pe care le avem acum sunt 
circumstanţiale. 

Hassani încuviinţă din cap, deschise un sertar, scoase 
cheile de la casa lui Jansen şi le aruncă spre el. 

— O să ai nevoie de astea. 

Khalifa prinse cheile şi le băgă imediat în buzunarul de 
la geacă. 

— La un moment dat va trebui să-i contactez şi pe 
israelieni, spuse el. Să văd dacă ştiu ceva despre femeie. 

Hassani se strâmbă, dar nu adăugă nimic. li susţinu 
privirea lui Khalifa timp de două, trei secunde, apoi, încet, 
îşi împinse scaunul în spate, se ridică în picioare din nou, 
se apropie de un dulap aşezat într-un colţ, îngenunche şi 
descuie sertarul cel mai de jos, de unde scoase un dosar 
subţire şi roşu. Se întoarse la birou şi i-l dădu lui Khalifa. 
Pe copertă scria: „2345/1 - Schlegel, Hannah. 10 martie 
1990“. 

— Presupun că toate pistele sunt înfundate în prezent, 
dar nu se ştie niciodată. 

Khalifa privi fix dosarul. 

— Mahfouz a zis că l-aţi ars. 

Hassani pufni: 

— Să ştii că nu eşti singurul de pe aici care are 
conştiinţă. 

Îi susţinu din nou privirea detectivului, după care, cu un 
gest plictisit din mână, îl îndemnă să plece. 

— Şi vreau rapoarte periodice! strigă el în urma lui. Asta 
înseamnă rapoarte periodice. 


175 


IERUSALIM 


După ce prânzul organizat pentru strângere de fonduri 
se termină şi îl conduse pe Har-Zion în biroul lui din 
clădirea Knessetului din Derekh Ruppin, Avi Steiner se 
urcă într-un autobuz spre Romema să verifice căsuţa 
poştală, cercetându-i suspicios pe ceilalţi călători, mai 
puţin din cauza unui potenţial atacator sinucigaş cu bombă 
- Dumnezeule, ce ironie a sorții ar fi să sfârşească într-un 
autobuz împreună cu unul dintre oamenii lui al-Mulatham! 
- cât mai degrabă pentru a se asigura că nu este urmărit. 
Era o şansă de una la mie, minusculă - întreaga operaţiune 
reprezenta un secret atât de bine păstrat încât cei 
implicaţi nici măcar nu ştiau că sunt implicaţi - şi nu strica 
niciodată să fii cât se poate de precaut. De aceea Har-Zion 
avea încredere în el, de aceea îl poreclise Ha-Nesher, 
Vulturul - pentru că era atât de grijuliu, pentru că vedea 
totul. Ha-Nesher, dar şi Ha-Neeman - Credinciosul. Ar fi 
făcut orice pentru Har-Zion. Orice. Îi era ca un tată. 

Cobori din autobuz la capătul străzii Jaffa şi, privind din 
nou bănuitor în jur, urcă dealul până în centrul cartierului 
Romema, o suburbie rezidenţială lipsită de strălucire, cu 
blocuri din piatră albă-gălbuie şi cu pâlcuri de pini şi 
chiparoşi pe ici-colo. Din când în când se întorcea brusc, 
ca să fie sigur că nu-l urmărea nimeni, pentru ca într-un 
târziu să se strecoare într-un magazin pe a cărui firmă 
agăţată la intrare scria: BĂCĂNIE, PAPETĂRIE, CĂSUȚE 
POŞTALE PRIVATE. 

Nu verifica regulat căsuţa poştală - periodicitatea 
însemna rutină, şi rutina dădea de bănuit. Uneori venea 
după două zile de la ultima vizită; alteori după o 
săptămână, după două săptămâni şi chiar o lună. Niciodată 
nu strica să fii prea precaut. 

Căsuţele poştale erau aranjate pe un perete în spate, în 
afara razei vizuale a patroanei magazinului, o femeie 
sefardă în vârstă care în cei trei ani de când venea aici 
părea că nu se mişcase vreodată din fotoliul ei aşezat în 


176 


spatele tejghelei joase de furnir. Se mai uită o dată de jur 
împrejur, apoi, scoțând cheia, se îndreptă spre căsuţa cu 
numărul 13 şi scoase un singur plic pe care-l strecură în 
buzunarul de la geacă. Apoi încuie cutia şi ieşi. Nu stătuse 
înăuntru mai mult de un minut. 

Pe stradă merse o vreme în zigzag, apoi deschise plicul 
în care nu se afla decât o coală de hârtie pe care erau note, 
cu litere mari, pentru ca autorul biletului să nu poată fi 
identificat, un nume şi o adresă. Le memoră, rupse hârtia 
în bucățele mici, pe care le amestecă şi le aruncă în patru 
tomberoane diferite. Se întoarse pe strada Jaffa şi luă un 
autobuz care ducea în centrul oraşului, mulţumit că făcea 
asta în numele binelui poporului şi al ţării sale. 


IERUSALIM 


Pe la cinci după-amiază, Tom Roberts încă mai stătea 
aplecat peste biroul din camera de lucru a Laylei, 
înconjurat de fiţuici mâzgălite. Nu părea că e cu mult mai 
aproape de momentul descifrării documentului criptic 
decât fusese cu şase ore mai devreme, când se apucase de 
muncă. 

Se întorseseră amândoi de la hotelul Colonia Americană 
şi, după ce îi făcuse o cană de cafea, Layla îi arătase 
fotocopia, pe care o detaşase de scrisoare (la fel ca marea 
majoritate a jurnaliştilor, aplica regula de a nu oferi mai 
multe informaţii decât era necesar). 

— Şi n-ai nici cea mai mică idee de unde provine? 
întrebase el, privind documentul şi jucându-se distrat cu 
cravata. 

— Deloc. Cineva mi-a trimis-o prin poştă. Nu ştiu nimic 
în plus. 

Bărbatul întorsese foaia pe dos, cercetând-o cu atenţie, 
apoi o răsucise la loc, mijindu-şi ochii în spatele 
ochelarilor. Cu mâna liberă îşi scărpină o mică eczemă de 
pe ceafă, chiar la marginea gulerului. 

— Ei bine, e greu să mă pronunţ fără să am originalul, 


177 


dar bănuielile mele înclină spre epoca medievală - Evul 
Mediu timpuriu, dacă paleografia? constituie un criteriu. 

Surprinse expresia sceptică de pe chipul Laylei. 

— Am studiat perioada pentru teza mea de doctorat, 
explică el. Ajungi să simţi lucrurile astea. 

Layla zâmbi. 

— Nu mi-am imaginat nicio clipa că eşti doctor Roberts. 

— Nu este ceva cu care mă laud. Jurisprudenta latina a 
Evului Mediu timpuriu are tendinţa să omoare din faşă 
orice dorinţă de conversaţie. 

Tânăra izbucni în râs şi pentru o clipă ochii lor se 
întâlniră, însă bărbatul îşi mută iute privirea într-o parte, 
stânjenit. 

— În orice caz, continuă el, presupunând că este din 
epoca medievala timpurie, n-ar trebui să fie prea greu să 
aflam ce vrea să spună. Criptarea era relativ rudimentară 
pe vremea aceea. Fără maşini Enigma” sau mai ştiu eu ce. 
Hai să vedem cum stă treaba. 

Layla îl instalase la biroul ei, iar Tom se dezbrăcase de 
sacou, îşi lărgise cravata şi se apucase de lucru, începând 
cu transcrierea secvenţei de litere pe o coală separată de 
hârtie, ca s-o poată citi mai uşor. 

— Nu ştim ce limbă a fost criptată, specificase el, deşi, 
dacă e medievală, atunci e foarte probabil să avem de-a 
face cu latina sau chiar greaca. Pentru moment, o să lăsăm 
acest aspect deoparte şi o să ne concentrăm asupra 
algoritmului. 

Ea îşi ridică sprâncenele întrebător. 

— Adică? 

— În principiu, este vorba despre metoda folosită pentru 
a codifica mesajul. După cum spuneam, criptarea 
medievală timpurie era o ştiinţă puţin sofisticată. Sau cel 
puţin aşa era în Europa. Arabii erau cu mult înainte, la fel 
ca în marea majoritate a domeniilor în perioada aia. În 
fine, avem şanse mari să ne confruntam cu un algoritm 


Ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea corectă a 
documentelor vechi. (n.tr.) 
? Maşină electromecanică portabilă pentru criptarea informaţiei (n.tr.) 


178 


simplu, fie un cifru de substituție, fie o posibilă 
transpunere. 

Din nou Layla ridică nedumerită din sprâncene. 

— Vorbeşte pe limba mea, Tom. 

— Scuze, zâmbi el. Unul dintre multele mele defecte - 
întotdeauna presupun că oamenii sunt interesaţi de 
aceleaşi lucruri ca mine. Un cifru de substituție apare 
atunci când generezi un nou alfabet prin substituirea 
literelor actuale ale alfabetului cu alte litere sau simboluri. 

Scrise literele alfabetului pe o bucată de hârtie şi 
dedesubt un al doilea alfabet în care toate literele fuseseră 
mutate cu un spaţiu la dreapta, astfel încât A era plasat 
sub Z, B sub A, C sub B etc. 

— Apoi rescrii mesajul original, înlocuind fiecare literă 
cu litera echivalenta din noul alfabet. De exemplu, „pisică“ 
devine „ohrhba“. Sau Layla se transformă în KYXKY. 
Transpunerea, pe de altă parte, înseamnă rearanjarea 
literelor existente în textul respectiv în conformitate cu un 
sistem stabilit în prealabil, generând în final o anagramă 
gigantică. Acum e mai clar? 

— Puțin, izbucnise în râs Layla. Dar nu îndeajuns. 

— Puțin e suficient pentru moment, rostise el, aranjând 
mesajul în fața lui. 

Incepuse să-l studieze, lovindu-şi ochelarii cu capătul 
pixului. 

— Ceea ce trebuie să facem acum este sa găsim 
algoritmul şi apoi să încercăm să dăm de urma cheii sau a 
formulei exacte care a fost folosită pentru a cifra textul. S- 
ar putea să fie o simplă chestiune de mutare vizibilă, dar 
există şi posibilitatea unei transpuneri mai dificile, situaţie 
în care va trebui să apelăm la analiza frecvenţei. 

De data asta Layla nu se mai deranjase să întrebe 
despre ce naiba vorbea. În schimb, clătinând amuzată din 
cap, îl bătuse prieteneşte pe umăr şi plecase la bucătărie 
să prepare un prânz frugal, alcătuit din ardei umpluţi, 
brânză şi salată. Mâncaseră o oră mai târziu, însă el nu 
înregistrase niciun progres până atunci. 

— Sunt aproape sigur că e mai degrabă un cifru de 


179 


substituție monoalfabetic decât o transpunere, spusese el, 
dându-şi jos ochelarii şi frecându-se la ochi. Din păcate, 
cheia se află încă departe. Pare mult mai complex decât 
am crezut. 

Discutaseră despre munca sa la consulat, despre 
articolele ei, despre situaţia actuală din Orientul Mijlociu - 
nimic prea serios, doar pălăvrăgeala amicală. La un 
moment dat o întrebase despre fotografia înrămată a 
tatălui ei, agăţată deasupra biroului, dar ea schimbase 
repede subiectul, pentru că nu avea chef să îi dezvăluie 
nimic cu privire la viaţa ei personală. După patruzeci de 
minute, el se apucă din nou să descifreze misteriosul cod. 

Acum, patru ore mai târziu, ceasurile Oraşului Vechi 
tocmai bătuseră de ora cinci, iar el tot nu izbutise. Scoase 
un oftat adânc şi se sprijini de spătarul scaunului, 
ducându-şi mâinile la ceafă. Biroul devenise neîncăpător 
din cauza nenumăratelor foi de hârtie mâzgălite. 

— Pentru Dumnezeu! murmură el, clătinând din cap. 

Layla, care îşi petrecuse mare parte din timp ghemuită 
pe canapea, lucrând la articolul despre conferinţa cu 
privire la ajutoarele umanitare pentru Palestina la care 
participase în Limassol, se ridică şi se apropie de el. 

— Lasă-l, Tom, spuse ea. N-are importanţă. 

— Pur şi simplu nu înţeleg, se lamentă bărbatul, 
scoţându-şi ochelarii şi ştergându-le lentilele cu colţul de 
la cravată. Cifrurile din această perioada sunt întotdeauna 
floare la ureche. 

— Poate că nu e vorba deloc despre o substituție 
monoalfabetică, glumi ea, fără să înţeleagă mare lucru din 
termenii folosiţi, dar încercând să-l binedispună. 

El nu răspunse şi continuă să-şi şteargă ochelarii. Apoi 
ridică foaia de hârtie cu codul transcris şi o aşeză în 
dreptul ochilor, privind-o fix. Îşi legăna nervos genunchiul 
stâng, pe sub masă. 

— E ceva simplu, îngăimă el. Sunt convins că e ceva 
simplu. Numai că nu văd eu. Nu văd, fir-ar al dracu”. 

Aruncă foaia înapoi pe birou, luă un alt teanc de coli, 
răsfoindu-le agitat, lovind creionul cu gumă de marginea 


180 


fotoliului. Una dintre hârtii îi atrase atenţia în mod special 
şi timp de un minut privirea lui cercetă înainte şi-napoi 
rândurile de litere scrise aparent aleatoriu. Mişcarea 
creionului încetini, apoi se opri de tot, la fel ca şi bâţâitul 
genunchiului. Ţinu coala nemişcată, muşcându-şi buza de 
jos cu dinţii, după care o aşeză la loc pe masă şi, luând o 
foaie goală de pe podea, începu să scrie pe ea din ce în ce 
mai repede, cu ochii mişcându-i-se nebuneşte de la una la 
alta. După treizeci de secunde chicoti satisfăcut. 

— Ce e? întrebă ea. 

— Layla al-Madani eşti un geniu! 

Tânăra se aplecă peste umărul lui, încercând sa citească 
ce scria el. 

— I-ai dat de cap? 

— Nu, Layla, tu i-ai dat de cap. Ai avut dreptate. Nu era 
un cifru de substituție. Sau, mai bine zis, nu era numai un 
cifru de substituție. Cine a făcut criptarea a folosit ambele 
procedee, atât transpunerea, cât şi substituţia. Fiecare 
sistem este simplu de descifrat. Impreună însă creează o 
mare confuzie. Mai ales că mesajul original este în latina 
medievală, după cum am bănuit. 

Continuă să mâzgălească în timp ce vorbea. La sfârşit se 
lăsă pe spate şi-i arătă rezultatul. 


G. Esclarmondae suae sorori sd 
temporis tam paucum est ut mea inventio huius magnae 
rei post maris transitum sit narranda. nunc satis est dicere 
per fortunam solam eam esse inventam; nec umquam 
inventa esset nisi nostri labores latebram caecam 
illuminavissent. quam ad te mitto ut în C. tuta restet. hic 
autem tanta est stultitia et fatuitas ut necessario peritura 
sit; quod grave damnum esset, nam res est antiquissima ac 
potentissima ac gratissima. ante finem anni ierusalem 

exibo. cura ut ualeas. Frater tuus. 
GR 


— Ceea ce au făcut, explică el, a fost să cripteze mai 
întâi mesajul folosind un simplu cifru de tip Cezar.!0 


10 Cifru de tip Cezar — cel mai vechi cifru cunoscut; cifru de 
181 


Smulse o altă foaie de hârtie goală din teanc şi scrise 
alfabetul, aşa cum procedase mai devreme, mai puţin 
literele ] şi W (care nu erau folosite la începutul Evului 
Mediu, după cum îi explicase el). Dedesubt notă al doilea 
alfabet cu toate literele mutate cu cinci spaţii mai la 
dreapta. 

— Asta i-a oferit lui - eu presupun că e vorba de un el - 
nivelul primar de criptare. Astfel, primele doua cuvinte se 
transformă din G. esclarmondae în b ynxfumgihyuz. Era 
entuziasmat, încântat de el, ca un om de ştiinţă care 
prezintă o nouă descoperire. După aceea însă, lucru care 
m-a şi încurcat de altfel, a transpus prima şi a doua literă a 
mesajului codat, apoi a treia şi a patra, a cincea şi a şasea 
şi tot aşa până la sfârşit. Adică bcu o, n cu x, fcu u etc. 
Avem de-a face cu o transpunere în cea mai rudimentară 
formă, dar, dacă pleci de la principiul că s-a folosit numai 
substituţia, gata confuzia. De-abia când ai zis tu că poate 
nu e vorba de substituție, mi-a trecut prin cap că mi-a 
scăpat ceva. 

Îşi ridică privirea spre ea, zâmbind. Entuziasmul lui era 
atât de contagios, încât Layla se aplecă spre el şi-l sărută 
pe obraz. 

— Oh, bucuriile decriptării! chicoti el. 

— Aşadar, ce înseamnă toate astea? întrebă ea, luând 
foaia cu textul descifrat. Sau traducerea nu face parte din 
înţelegere? 

Tom îşi încruntă sprâncenele, prefăcându-se serios. 

— Pai, în mod normal, aplic o taxă suplimentară pentru 
astfel de servicii. Dar având în vedere că e vorba de tine... 

Ea izbucni în râs şi îi dădu coala înapoi. 

— Haide, doctor Roberts. Fă-ţi treaba! 

— Ar trebui să menţionez în primul rând că latina mea 
medievală e puţin cam ruginită. A trecut ceva vreme de 
când n-am mai folosit-o. 

— Te asigur că te vei descurca de o mie de ori mai bine 
decât mine, zise ea. Dă-i drumul. 


substituție în care fiecare literă, sau grup de litere, este înlocuit cu 
altă literă sau cu alt grup de litere. (n.tr.) 


182 


El se aşeză la loc, îşi aranjă ochelarii şi începu să 
traducă încet, oprindu-se din când în când asupra câte 
unui cuvânt pe care nu-l cunoştea, făcând diverse 
comentarii de genul: „Cred ca asta înseamnă“, sau „O să 
parafrazez niţel aici“, ori „S-ar putea să mă înşel“. Layla îşi 
luă agenda şi notă tot ce-i spunea el. 

— „G, către sora lui, Esclarmonde, salutari,“ începu el. 
S.D. vine de la salutem dicit, adică „spune salut“. „Timpul 
este scurt, aşa că povestea felului în care un astfel de lucru 
măreț a ajuns la mine va trebui sa aştepte până la 
întoarcerea mea de pe mare. Nu trebuie să mai adaug că a 
fost găsit din întâmplare şi era foarte posibil să nu-l fi găsit 
deloc dacă munca noastră nu ne-ar fi revelat 
ascunzătoarea lui secretă. [i-l trimit ţie, având 
convingerea că va fi în siguranţă la C. Aici, cu atâta 
ignoranță şi nebunie în jur, cu siguranţă ar fi distrus, ceea 
ce ar însemna o pierdere dureroasa, dat fiind că este un 
obiect antic, de mare putere şi frumuseţe. O să părăsesc 
Ierusalimul înainte de sfârşitul anului. Sunt sigur şi mă rog 
pentru buna ta sănătate. Fratele tău, G.R.“ 

Layla termină de copiat traducerea şi, aşezându-se pe 
marginea biroului, o citi din nou. In niciun caz nu se 
aşteptase la aşa ceva. Era un fel de ghicitoare. 

— Ai vreo idee la ce se referă? întrebă ea. 

Roberts luă foaia şi o privi atent la rândul lui. Se lăsă 
tăcerea. 

— Oricum, e destul de neobişnuit, spuse el în cele din 
urmă. Judecând după referinţele „Ierusalim“ şi „călătoria 
pe mare“, aş zice că a fost scrisă în timpul perioadei 
cruciadelor, deşi e doar o bănuială pe care nu trebuie să 
pui prea multă bază. 

— Şi asta când s-a întâmplat mai exact? Istoria 
cruciadelor nu este tocmai punctul meu forte. 

— Nici al meu, replică el, scărpinându-şi eczema de la 
gât. Să vedem. Prima Cruciadă a cucerit Ierusalimul de la 
sarazini în 1099. După aceea Ținutul Sfânt a fost stat 
cruciat timp de două sute de ani până la sfârşitul secolului 
al treisprezecelea, deşi Ierusalimul fusese redobândit de 


Lă 


183 


Saladin în - se opri un moment, gândindu-se - 1187, cred. 
Da, 1187. După înfruntarea de la Hattin. Prin urmare, 
chestia asta a fost scrisă înainte. Undeva între 1099 şi 
1187, bănuiesc eu. Deşi, după cum ţi-am mai zis, se poate 
să îndrug numai prostii. 

Aşeză traducerea pe masă, îşi scoase ochelarii şi se 
apuca să-i şteargă din nou. 

— Regatul cruciat era cunoscut sub numele de 
Outremer, adăugă el, adică „peste mare“. 

Layla privi mesajul criptat. 

— Părerea ta e că acela care a scris asta era un cruciat? 

— Da, dar în niciun caz nu unul obişnuit. Marea lor 
majoritate erau analfabeți. Faptul că acest GR cunoştea 
latina şi era îndeajuns de educat ca să o şi cripteze 
sugerează că era fie un nobil, fie un învăţat, fie un membru 
al clerului. 

Ridică ochelarii, îi examină, apoi şi-i puse din nou la 
ochi. 

— Esclarmonde este un nume franțuzesc medieval, din 
câte ştiu eu folosit doar în regiunea Languedoc, aşa că 
putem presupune că şi el provenea din aceeaşi ţară. Cine 
era mai exact şi ce obiect antic găsise, habar n-am. In 
orice caz, este foarte interesant. Incitant aş spune. 

— Şi „C“? se interesă Layla, arătând litera din text. 

— Probabil e o abreviere pentru numele unui loc, dar... 

Ridică din umeri ca şi cum ar fi zis „Cine ştie?“ 

— O fi real? mai întrebă ea. Adică nu e un fals? 

Din nou bărbatul îşi ridică umerii neputincios. 

— Chiar n-am de unde să ştiu, Layla. Nu fără să dispun 
de original. Şi chiar şi-atunci nu e deloc domeniul meu. 
Trebuie să discuţi cu un expert. Un specialist în 
paleografie sau ceva de genul ăsta. 

Zâmbi parcă cerându-şi scuze. 

— Cred că serviciile mele au devenit tot mai limitate. 

— Deloc, rosti ea, întinzându-se şi strângându-l de umăr. 
Ai fost fantastic. 

Curăţară masa de hârtii, le aruncară la coşul de gunoi, 
apoi se îndreptară spre living. Layla se gândi să-i ofere 


184 


ceva de băut, dar se lăsă păgubaşă. El păru să sesizeze 
reticenţa ei, deoarece se grăbi să plece. 

— Nu-ţi pot mulțumi suficient, Tom, zise ea, 
deschizându-i uşa de la intrare. Mi-ai fost de mare ajutor. 

— Plăcerea e de partea mea. Zâmbi. Serios. A fost o 
provocare pentru mine. lar prânzul s-a dovedit delicios. 
leşi pe palier. Uite, Layla, ştiu că am spus fără obligaţii, şi 
chiar aşa am şi intenţionat să fie, dar mă întrebam... Nu 
doresc să te presez, dar n-ai vrea să... 

Deveni nervos, nemaigăsindu-şi cuvintele potrivite. Ea 
făcu un pas spre el şi-l sărută pe obraz. 

— Mi-ar plăcea să luăm cina împreună, rosti ea zâmbind. 
Pot să te sun? 

Tom se înroşi până în vârful urechilor. 

— Sigur ca da. Minunat. Atunci aştept veşti de la tine. 

Porni în jos pe scări, sărind bucuros câte două trepte 
odată, iar Layla închise uşa, după care se sprijini de ea cu 
spatele. Sigur că minţise. N-avea nici cea mai mica intenţie 
să-l sune. Nu pentru o vreme cel puţin. Acum nu-şi dorea 
decât să afle cât mai multe despre misterioasa scrisoare. 

— Cine eşti tu, GR? murmură ea, uitându-se peste 
traducerea din mâna ei. Pe Tom Roberts îl uitase deja. 
Cine dracu' eşti? Ce ai găsit? Şi cine te-a trimis la mine? 


IERUSALIM 


La sfârșitul zilei, Ben-Roy se îndrepta cu maşina spre 
garsoniera lui mohorâtă din Romema, unde îşi făcu un duş, 
îşi dădu cu nişte colonie, apoi plecă pe jos spre 
apartamentul surorii lui, Chava, ca să ia cina de Sabat. 

Era o seară răcoroasă, senină, cu un cer albastru 
transparent şi o briză uşoară ce adia dinspre nord, 
neobişnuit de blândă şi de liniştită. Străzile păreau pustii. 
Trecu pe lângă un grup de evrei Haredi, care se grăbeau 
acasă de la sinagogă, perciunii creţi atârnându-le de-o 
parte şi de alta a chipului ca nişte frânghii împletite. Un şir 
de tinere îmbrăcate în uniforme militare stăteau într-un 


185 


adăpost de lângă staţia principală de autobuz din Egged, 
râzând şi fumând, legănându-și M16-urile pe picioarele lor 
zvelte, îmbrăcate în pantaloni kaki. Aveai senzaţia că era 
un oraş părăsit. Îi plăcea aşa - când era curat, gol şi tăcut. 
Avea ceva pur în el, nepătat, ca şi cum orice murdărie 
fusese spălată, lăsând în schimb un oraş nou, un început 
proaspăt. Îşi dori ca atmosfera să fie aceeaşi tot timpul. 

Apartamentul lui Chava era situat lângă Oraşul Vechi, 
pe Ha-Ma'alot, un bulevard somptuos, străjuit de copaci, 
chiar în inima Ierusalimului de Vest. Ajungând în dreptul 
clădirii de piatră galbenă, dădu pe gât o înghiţitură de 
votcă şi apăsă butonul de lângă uşa de sticla. După câteva 
secunde, se auzi vocea nepotului său Chaim. 

— Unchiule Arieh? 

— Nu, replica el, luându-şi accent american, e Omul 
Păianjen. 

Urmă o pauză, apoi băiatul izbucni în hohote de râs. 

— Nu e Omul Păianjen, strigă el. E unchiul Arieh! Vino 
repede! 

Uşa bâzâi şi apoi se deschise cu un declic. Ben-Roi intră 
în hol, zâmbind în sinea lui, şi luă liftul până la etajul 
patru. Scoase o bomboană de mentă şi o aruncă în gură 
pentru a masca mirosul de alcool. 

Îi plăceau serile de Sabat la sora lui. Era una dintre 
puţinele ocazii sociale cărora reuşea să le facă faţa - doar 
el, Chava, soţul ei, Şimon, şi cei doi copii, Chaim şi Ezer. 
Elementul religios nu mai conta aşa mult pentru el acum. 
De la moartea Galiei, credinţa sa, altădată o parte centrala 
a existenţei sale, părea să se fi stins, astfel încât trecuse 
aproape un an de când nu mai pusese piciorul într-o shul, 
lipsind chiar şi de la sfintele sărbători de Paşte, de Roş 
Haşana sau de Iom Kipur, pentru prima dată în viaţa lui. 

Nu, nu religia era cea care făcea aceste seri atât de 
speciale pentru el şi nici faptul că se afla împreuna cu 
familia lui, cu cei de-un sânge. Pentru el reprezenta mai 
degrabă o plăcere simplă de a se găsi în prezenţa unor 
oameni fericiţi, care puteau să râdă, care vedeau lumea ca 
pe ceva plin de lumină şi de speranţă şi nu ca pe un vârtej 


186 


de durere şi de confuzie cum devenise pentru el. Alcătuiau 
cu toţii o familie atât de mulţumită, atât de caldă, atât de 
sudată. Când stătea cu ei, îl ajutau, dacă nu să uite, măcar 
să-şi amintească mai puţin. 

Uşa de la lift se deschise şi păşi pe palier. Chaim, care 
avea patru ani, şi fratele său mai mare, Ezer, se repeziră şi 
îi săriră în braţe. 

— Ai prins vreun criminal azi, unchiule Arieh? 

— Ai pistol la tine? 

— Ne duci la înot săptămâna viitoare? 

— Ba nu! La grădina zoologică! 

li ridică pe amândoi băieţii în braţe şi îi duse în 
apartament, închizând uşa cu piciorul. Şimon, cumnatul 
lui, un bărbat plinuţ cu păr cârlionţat ca al unui african - 
îţi venea greu să crezi că era un paraşutist decorat - ieşi 
din bucătărie cu un şorţ prins în jurul taliei, aducând cu el 
miros de pui prăjit. 

— Eşti bine, frate? spuse el, bătându-l pe Ben-Roi pe 
umăr. 

Ben-Roi încuviinţă din cap şi-i lăsă pe cei doi băieţi jos. 
Aceştia alergară în dormitorul lor, râzând şi ţipând. 

— Vrei ceva de băut? întrebă Şimon. 

— Mănânci calule ovăz? gemu Ben-Roi. Unde-i Chava? 

— Pregăteşte lumânările. Cu Sarah. 

Detectivul se încruntă. Nu se aşteptase să mai fie 
altcineva acolo. 

— O prietena de-a ei, explică Şimon. N-avea niciun 
program în seara asta, aşa că am invitat-o pe la noi. 

Privi spre coridor, apoi îşi cobori vocea. 

— Arată foarte bine. Şi e singură! 

li făcu şmechereşte cu ochiul şi dispăru în bucătărie, să 
aducă băuturile. Ben-Roi porni pe coridor spre camera de 
zi, aruncând o privire în sufragerie când trecu pe lângă ea. 
Sora lui, o femeie înaltă cu şolduri late şi păr ondulat, 
stătea aplecată peste masă, binecuvântând lumânările de 
Sabat. In stânga ei zări o altă femeie, mai mică şi mai 
subţire, cu un par roşcat ce-i ajungea aproape până la 
brâu, îmbrăcată în pantaloni kaki, sandale şi o cămașă 


187 


alba. Îşi ridică ochii şi, întâlnindu-i privirea, zâmbi. Ben-Roi 
se uită la ea o secundă, două, apoi, fără să-i răspundă cu 
acelaşi gest, îşi continuă drumul spre living. Vocea surorii 
lui răsună în spate, recitând tradiționala binecuvântare de 
Sabat. 

— Baruch ata Adonai, eloheinu melech ha'olam, asher 
kid'shanu  b'mitzvotav  v'tzivanu  lhadlich ner shel 
Shabbat. 

Un minut mai târziu apăru şi Şimon, care îi dădu un 
pahar mare cu whisky. Cele două femei li se alăturară 
curând după aceea. Chava se apropie şi-l îmbrăţișă. 

— Sunt înnebunită după aftershave-ul tău, spuse ea, 
sărutându-l pe obraz. Ea e Sarah. 

Se trase într-o parte şi i-o arătă pe prietena ei, care 
zâmbi şi-i întinse mâna. 

— Chava mi-a povestit o mulţime de lucruri despre tine, 
zise ea. 

Ben-Roi îi scutură mâna şi murmură un salut, fără să se 
chinuiască să fie cât de cât politicos. Considera prezenţa 
femeii neliniştitoare. Lui îi plăcea când erau doar ei cinci, 
familia, fără străini. Numai aşa putea fi el însuşi, numai 
aşa nu era obligat să depună eforturi. Acum, intimitatea 
serii era pângărită, stricată chiar înainte de a începe. Deja 
îşi dorea să nu fi venit. 

— Nu-l băga în seamă, glumi sora lui, făcând un gest din 
cap spre Ben-Roi. El este un super sabra. Aşteaptă să 
ajungă la desert şi o să devină sufletul petrecerii. 

Tânăra zâmbi, dar nu zise nimic. Ben-Roi dădu peste cap 
băutura din două înghiţituri lacome. 

Schimbară amabilităţi timp de câteva minute, apoi 
Chava se scuză şi plecă spre bucătărie, să verifice cât mai 
durează până e gata mâncarea. Ben-Roi se luă după ea, 
pretextând că mai vrea o porţie de whisky. 

— Aşadar, ce părere ai? întrebă Chava când rămaseră 
singuri. 

— Cum adică ce părere am? 

— Despre Sarah, prostule. E frumoasă, nu-i aşa? 

Ben-Roi ridică din umeri, turnându-şi încă un pahar din 


188 


sticla de pe bufet. 

— N-am observat. 

— Da, da, râse sora lui, deschizând cuptorul şi încercând 
puiul care se perpelea înăuntru. 

Ben-Roi se apropie şi, ridicând un capac, adulmecă 
aburii apetisanţi ce ieşeau dintr-o oală de pe aragaz. Supă 
de pui kneidlach. Preferata lui. 

— E o persoana bună, spuse Chava, stropind puiul cu 
puţină untură. Amuzantă. Inteligentă. Drăguţă. Şi singură. 

— Aşa zice şi Şimon, încuviinţă el, luând o lingură de 
supă şi sorbind zgomotos. 

Chava îl plesni peste mână şi puse la loc capacul. 

— Ştiu la ce te gândeşti, Arieh. Eu nu încerc să te 
combin... 

— Pe toţi dracii! Şi eu care credeam contrariul. 

— Zedakah! Ştii foarte bine că în casa asta nu se înjură. 

Ben-Roi bălmăji o scuză, scotoci prin buzunar şi scoase o 
moneda de cinci şekeli, pe care o băgă în cutia milei prinsă 
de pervazul ferestrei. 

— Nu încerc să te combin, repetă Chava. Pur şi simplu 
cred... 

— Ce? Că a venit timpul să i-o trag altcuiva? 

Îşi muşcă buza, scoase alta monedă, de zece şekeli de 
data asta, şi îi dădu drumul în cutie. 

— Iartă-mă. 

Chava zâmbi şi îşi înconjură fratele cu braţele pe după 
gât. 

— Haide, Ari. Te rog. Înveseleşte-te puţin. Nu suport să 
te văd aşa. Niciunul dintre noi nu poate. Atât de nefericit. 
Atât de... chinuit. Galia nu şi-ar fi dorit să te ştie aşa. Cu 
siguranţă ar fi vrut să-ţi trăieşti viaţa. Să fii fericit. 

Ben-Roi rămase nemişcat câteva secunde, apoi o împinse 
într-o parte, dând pe gât o gură mare de whisky. 

— Lasă-mă să-mi rezolv singur problemele, surioară. Am 
nevoie de timp, atâta tot. 

— Nu poţi s-o jeleşti la nesfârşit, Arieh. Trebuie să mergi 
mai departe. Şi eşti conştient de asta, în adâncul sufletului 
tău. 


189 


Bărbatul scurse şi ultima picătură de alcool, simțind cum 
se răceşte pe dinăuntru. 

— O jelesc atâta timp cât o să vreau, fir-ar a dracu' de 
treabă, Chava. Nu permit nimănui să se bage în sufletul 
meu. 

De data asta nici nu-şi mai ceru scuze şi nici nu mai plăti 
pentru cuvintele urâte. Îşi umplu la loc paharul şi se 
îndreptă spre uşa de la bucătărie. Sora lui îl apucă de braţ. 

— Măcar străduiește-te să fii şi tu politicos, Arieh. Te 
rog. Încearcă să fii amabil. 

Se uită în ochii ei umezi care implorau, apoi încuviinţă 
din cap şi ieşi pe hol. 

Douăzeci de minute mai târziu, se strânseră în 
sufragerie. Bărbaţii şi băieţii îşi puseră yarmulk, iar Şimon 
recită kiduș-ul peste o cupă de vin, fiecare dintre ei 
sorbind câte o înghiţitură înainte de a se aşeza la masă. 
Ezer şi Chaim insistară să stea la stânga şi la dreapta lui 
Ben-Roi. 

— Eşti arestat, unchiule Arieh, explică Ezer. Iar noi 
suntem gardienii tăi. 

Date fiind cele câteva pahare de alcool ingurgitate, 
dispoziţia lui Ben-Roi se îmbunătăţise uşor. 

— Bine, spuse el. Dar să nu uitaţi că, dacă sunteţi nişte 
gardieni adevăraţi, atunci va trebui să mă supravegheați 
tot timpul. Tot timpul. Ceea ce înseamnă că veţi fi nevoiţi 
să renunţaţi la cină, pentru că altfel vă va distrage atenţia. 

Băieţii primiră provocarea şi, răsucindu-se pe scaunele 
lor, se apucară să se holbeze la el. Reuşiră să facă acest 
lucru până ajunse supa în farfurii, când ei îşi pierdură 
subit interesul faţă de misiunea lor. Şimon dădu din cap 
spre Ben-Roi, care se ridică în picioare şi se apropie de 
bufet, unde deschise o sticlă de vin. 

— Halal gardieni v-aţi dovedit a fi, spuse Sarah, 
zâmbind. Ia uite, unchiul vostru tocmai a scăpat. Şi voi nici 
măcar n-aţi observat. 

— N-a scăpat, o contrazise Ezer, sorbind din supă. Mai 
sunt şi alţi gardieni, dar invizibili. 

Toată lumea începu să râdă. Ochii lui Ben-Roi 


190 


surprinseră o secundă privirea lui Sarah, dar lunecară iute 
în altă parte. Se întoarse la masă cu sticla deschisă. 

— Aşadar, cu ce te ocupi? întrebă el, turnând vin. 

— E profesoară, spuse Chava. 

— Dar de când e mută? pufni Şimon. Las-o să răspundă 
şi singură. 

— Scuze. Haide, Sarah, spune-i ce faci. 

Femeia ridică din umeri. 

— Sunt profesoară. 

Ben-Roi zâmbi fără să vrea. 

— Unde? 

— În Silwan. 

— Silwan? 

— Este un proiect special. Experimental. 

Ben-Roi îşi ridică sprâncenele întrebător. 

— Copiii israelieni şi palestinieni învaţă împreună în 
aceeaşi şcoală, explică ea. Încercăm să-i integrăm. Să 
doborâm barierele. 

Ben-Roi o privi fix câteva secunde, apoi îşi plecă ochii şi 
zâmbetul îi păli. Şimon luă o bucată de hala şi şterse cu ea 
castronul gol de supă. 

— Ai reuşit să obţii fondurile alea? întrebă el. 

Sarah scutură din cap că nu. 

— Ăştia reuşesc întotdeauna să găsească bani pentru 
colonişti, dar pentru învățământ... în felul în care stau 
lucrurile în prezent - nu ne permitem să cumpărăm nici 
măcar cărţi de colorat şi creioane. 

Ben-Roi se juca îngândurat cu o kneid] din farfurie. 

— Nu văd sensul, murmură el. 

— Te referi la cărţile de colorat? 

— Să încerci să integrezi copiii arabi cu cei israelieni. 

Ea îl privi cu ochi sclipitori. 

— Nu crezi ca merita să încercăm? 

Ben-Roi dădu din mână aproape plictisit. 

— Lumi diferite, valori diferite. Inutil să credem că 
există punți de legătură. O naivitate. 

— Adevărul e că am avut un succes teribil, îl contrazise 
ea. Copiii se joacă împreună, îşi împărtăşesc experienţele, 


191 


leagă prietenii. Este uimitor cât de deschişi la minte pot fi. 

— În câţiva ani o să-şi taie beregata unii altora, spuse 
Ben-Roi. Aşa stau lucrurile. E o prostie să încerci sa susţii 
altceva. 

Pentru un scurt moment, tânăra păru că o să se ia la 
harţă cu el. Dar se mulţumi să zâmbească şi ridică uşor din 
umeri. 

— Noi ne facem datoria. Nu se ştie niciodată, poate iese 
ceva bun de aici. Oricum e mult mai sănătos aşa decât să-i 
încurajezi să se urască unii pe alţii, nu? 

Se lăsă o tăcere profundă, enervantă, spartă de Chaim, 
care începu să povestească despre şobolanul găsit în 
toaleta piscinei şi despre cum îl omorâse instructorul de 
înot cu o mătură. 

— Bine i-a făcut, spuse Ben-Roi, terminându-şi supa şi 
aruncând o privire spre Sarah. Aşa trebuie să te comporţi 
cu paraziţii. Să-i nimiceşti ca pe nişte viermi. 

Nu mai vorbi decât foarte puţin, mâncând tăcut în timp 
ce toţi ceilalţi pălăvrăgiră în principal despre ha-matzav, 
situaţia politică actuală. După masă cântară două zemirot, 
Ben-Roi murmurând şi el fals melodiile, apoi se mutară în 
living, pentru cafea. Pe la zece, le spuse ca trebuie să 
plece. 

— Şi eu, adăugă Sarah, ridicându-se în picioare. A fost o 
seară minunată, Chava. Îţi mulţumesc din inimă. 

Işi luară amândoi rămas-bun, iar Ben-Roi se simţi agasat 
de faptul că nu putea să plece singur, apoi coborâră 
împreună cu liftul într-o tăcere stânjenitoare. Când ieşiră 
în stradă, o întrebă pe Sarah încotro merge. 

— O iau la dreapta, zise ea. Tu? 

Şi el trebuia s-o ia tot la dreapta. 

— La stânga, murmură el. 

Urmă o pauză nefirească. 

— În regulă, zise ea într-un târziu. Mi-a făcut plăcere să 
te cunosc. 

Tânăra zâmbi şi îi întinse mâna. El se uită în jos spre ea, 
o salută din cap, apoi se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă. 
După ce parcurse câţiva metri, Sarah îl strigă. 


192 


— Îmi pare râu pentru ce s-a întâmplat, Arieh. Chava mi- 
a povestit, îmi pare atât de râu. Trebuie să fie îngrozitor 
pentru tine. 

El încetini. 

„Îţi pare pe dracu’ rău, vru el să-i zbiere în faţă. Eşti o 
nenorocită împuţită iubitoare de arabi. Jegoşii ăştia au 
ucis-o pe singura femeie pe care am iubit-o vreodată, iar tu 
te joci cu copiii lor. Eşti o ignorantă proastă de zonah. 
Târfo.“ 

Nu rosti însă nimic cu glas tare, doar ridică pe jumătate 
mâna în semn de rămas-bun şi, mărind ritmul, dispăru 
după colţ şi intră pe Ha-Melekh George. 


Mai târziu, mult mai târziu, după ce petrecuse trei ore 
bând de unul singur în barul Champs de pe strada Jaffa, 
Ben-Roi porni pe două cărări spre apartamentul său, unde 
îşi puse un CD cu Schlomo Artzi şi se prăbuşi pe canapea, 
cu mintea vâjâindu-i. 

În bar dăduse peste o prostituată rusoaică tânără, 
blondă, cu ochii exagerat rimelaţi şi cu braţe pline de 
înţepături de la drogurile pe care şi le injecta. La un 
moment dat se gândise să o aducă acasă ca să-şi mai aline 
furia şi singurătatea, apoi se hotărâse sa renunţe. Era prea 
enervat ca sa i se mai scoale şi nu ar fi făcut altceva decât 
să se dispreţuiască şi mai mult, dacă aşa ceva era posibil. 
Femeia se dăduse la el, dar el îi spusese să-şi ia tălpăşiţa şi 
continuase să bea de unul singur, privindu-se în oglinzile 
din spatele barului - faţa lui rotundă şi fălcoasă secţionată 
de armătura verticală dintre două panouri de sticla, de 
parcă avea craniul crăpat, iar cele două jumătăţi se 
îndepărtau uşor, lăsând o dungă neagră ce trecea fix prin 
mijlocul lui. 

Se sprijini de spătarul canapelei şi închise ochii, dar îl 
copleşi un val de greață, aşa că îi deschise aproape 
instantaneu, rătăcind cu privirea în jurul camerei pentru a 
găsi ceva asupra căruia să se concentreze. Se uită la CD- 
player-ul lui, la o crăpătură în tavan, la un roman poliţist 
de-al lui Batya Gur, pentru ca în cele din urmă să se fixeze 


193 


asupra unui şir de fotografii înrămate aşezate pe un raft de 
pe peretele opus. Inspirând adânc, trecu de la una la alta, 
folosind imaginile pentru a-şi găsi echilibrul, ca şi cum 
ochii lui s-ar fi transformat în mâini, iar pozele, într-o bară 
solidă de fier - el şi sora lui atârnaţi de creanga unui cais 
de la ferma familiei; stră-străbunicul lui, bătrânul Ezekiel 
Ben-Roi, un rus ursuz, cu o barbă mare, care emigrase în 
Palestina ocupată de otomani în 1882 şi pusese bazele 
uneia dintre cele mai vechi familii evreieşti din regiune; el 
în ziua absolvirii şcolii de poliţie; el şi Al Pacino, al cărui 
film Serpico îl inspirase să devină poliţist; şi, bineînţeles, 
ultima, cea de la capătul şirului, cea mai mare dintre toate, 
el şi Galia, râzând spre aparatul de fotografiat, încadraţi de 
suprafaţa ca de mătase a Mării Galileei, în noaptea în care 
el împlinise treizeci de ani, iar ea îi dăruise sticluţa plată 
de argint şi pandantivul în formă de menoră pe care-l 
purta pe lanţul de la gât. 

Privi intens fotografia, cu degetele de la mâna stângă 
tremurând neajutorate când atinse bijuteria, după care se 
ridică în picioare şi se târi în dormitor. Pe peretele de 
lângă pat era lipit un articol de ziar fotocopiat, mărit de 
trei ori faţă de dimensiunile originalului. Anumite fraze şi 
cuvinte erau marcate cu cercuri groase de cerneală roşie - 
Jericho şi Câmpia Mării Moarte; Manio; un bărbat înalt şi 
slab; mult prea sofisticat pentru o celulă palestiniană 
renegată; intervenţia trebuie să fi venit din afară. Se 
sprijini de perete, ţinându-şi mâna pe laterala articolului şi 
citind pentru a mia oară textul, după care se aruncă pe 
pat, unde privirea îi alunecă pe sticla de aftershave de pe 
noptieră. 

— Durere de stomac, mormăi el ameţit. Mi-ai dat un 
rahat de durere de stomac. 

Apoi închise ochii şi adormi pe loc, sforăind asurzitor, cu 
degetele de la mâna dreaptă strânse pumn, de parcă ar fi 
ţinut în palmă maneta de deschidere a unei paraşute. 


IERUSALIM 
194 


Era acelaşi vis pe care îl visa noapte de noapte, fără 
întrerupere. Se găsea în întuneric beznă, într-o celulă sub 
pământ, mică şi înghesuită, cu o podea alunecoasa 
acoperită cu mizerie şi pereţi de beton plini de igrasie. Şi 
mai simţea ceva alături de ea; nu putea spune ce anume - 
un şarpe, poate, sau un şobolan ori un scorpion uriaş. Ceva 
periculos, rău. Ea îşi lipea trupul cu desăvârșire gol şi 
fragil de unul dintre colţurile celulei, încercând să se 
ferească din calea lui, îngrozită de un posibil contact fizic, 
temându-se să nu fie muşcată sau înţepată. De la distanţă 
răzbătea huruitul unei maşinării, ca al unor roţi imense de 
fier ce se rotesc încet pe loc, iar pereţii începeau să se 
strângă tot mai tare, apropiind-o de creatura nevăzută. Ea 
tipa, strigându-şi tatăl, spunându-i că nu e o trădătoare, ci 
o bună palestiniană. Pereţii se apropiau şi mai mult, 
împingându-i cumva picioarele în sus, astfel încât părţile ei 
intime să fie expuse. Simţea apoi cum creatura se mişcă de 
jur împrejurul coapselor, târându-se pe pielea ei, 
explorând-o, urcând treptat tot mai sus. Încerca să rămână 
nemişcată, să nu respire, dar senzaţia era atât de 
scârboasă, încât nu se putea abţine să nu se zvârcolească 
în timp ce aceasta îi sfâşia vintrele, muşcând-o, tăind-o şi 
înţepând-o, desfăcând-o larg ca să se poată împinge mai 
adânc în ea. 

— Nu! urlă ea, tresărind brusc şi dând haotic din mâini 
şi din picioare. Te rog, Dumnezeule, nu! 

Continuă să aibă convulsii câteva secunde bune, apoi se 
prăbuşi pe pat, tremurând, un ţârâit îndepărtat răsunându- 
i în urechi. Încet, încet răsuflarea i se calmă şi corpul i se 
relaxă, dar ţârâitul stăruia şi, când se dezmetici de-a 
binelea, realiză brusc că suna telefonul. Privi cadranul 
luminos al ceasului său - 1.30 dimineaţa apoi îşi trecu 
picioarele peste marginea patului şi, frecându-se la ochi, 
intră în birou, unde ridică receptorul. 

— Layla? 

Era 'Tom Roberts. 

— E unu jumate noaptea, spuse ea cu voce răguşită. 


195 


— Ce? Oh, Doamne, Layla! Îmi pare rău! Habar n-aveam 
că s-a făcut atât de târziu. Voiam doar să-ţi spun... Lasă, 
lasă. Te sun mâine. 

Tonul lui trăda un entuziasm nedisimulat. 

— Voiai să-mi spui ce? 

— Nu contează. Te sun mâine. 

— Sunt trează acum, Tom. Ce vrei? 

Încă o copleşeau senzațiile coşmarului şi vocea ei era 
ascuţită, bănuitoare. Avea un presentiment că o să-i spună 
vreo vorbă stânjenitoare, că e îndrăgostit de ea sau ceva 
de genul ăsta. 

— De când am plecat de la tine, am răsucit problema pe 
toate părţile... 

„Oh, Doamne“, se gândi ea. 

— Şi cred că s-ar putea să am o idee despre ce 
reprezintă inițialele GR. 

Layla avu nevoie de câteva momente pentru a înţelege 
ce vrea să spună, după care, brusc, se trezi pe de-a- 
ntregul. Se aplecă şi aprinse o veioză, căutând un pix şi o 
foaie. 

— Zi. 

— Nu-mi dau seama cum de nu mi-a trecut prin cap 
atunci, spuse el, când am discutat partea cu Ierusalimul şi 
locurile secrete. Oricum, surprinzătoare coincidenţă. Cred 
ca este vorba despre un bărbat pe care-l chema William de 
Relincourt. 

Ea se încruntă, cu vârful pixului lipit de hârtie. 

— Dar inițialele sunt GR, Tom, nu WR. 

— Ştiu, spuse el. De-aia nici nu mi-au sărit în ochi 
imediat. Ideea e că în latina medievala numele de William 
era scris ca Guillelmus, cu un „G“. 

Layla scrise numele, subliniindu-l. 

— Cine e? 

— Ei bine, asta-i partea fascinantă, spuse Roberts. Din 
câte îmi amintesc eu - şi, aşa cum am menţionat şi azi 
după-amiază, nu sunt un specialist în Evul Mediu timpuriu 
- el a fost tipul care a construit Biserica Sfântului 
Mormânt. Sau, mai bine zis, a reconstruit-o. Biserica 


196 


originală era bizantină, cred. Sau romană? Nu-mi 
amintesc. Oricum, n-are importanţă. Ideea e că în epoca 
cruciadelor biserica a fost complet refăcută şi se spune că, 
în timp ce săpau la fundaţie, William de Relincourt a scos 
la suprafaţă o comoară uimitoare. 

Layla simţi cum i se face pielea ca de găină. 

— Ce comoară? 

— Nu ştiu. Nu cred că ştie cineva. Povestea apare într- 
una dintre cronicile cruciadelor. Probabil că în cea scrisă 
de William de Tyre, deşi tot ce se poate să mă înşel. Mi se 
pare o coincidenţă extraordinară. Doi oameni cu aceleaşi 
iniţiale, aflaţi în Ierusalim în aproximativ aceeaşi perioadă, 
care găsesc un obiect misterios bine ascuns. Senzaţional, 
nu? 

Tânăra îşi făcu nişte însemnări, apoi ridică traducerea şi 
o citi repede. 

— Layla? 

— Da, sunt aici. Mă uitam din nou pe scrisoare. 

Termină de citit şi puse hârtia pe masă, trecându-şi 
mâna prin părul ciufulit. 

— Tom, sunt depăşită de situaţie. În agenda mea se 
găsesc numerele de telefon a sute de politicieni, dar istoria 
medievală... Chiar n-am habar de ea. Nu m-a interesat 
niciodată. 

Se lăsă tăcerea. 

— Dacă ai vrea, am putea... 

Intuia ce avea de gând să spună, dar i-o reteză imediat. 

— Prefer să cercetez singură, Tom. Imi pare rău, dar eu 
aşa lucrez. Nu e nimic personal. 

Tonul ei era aspru, rece. În alte împrejurări şi-ar fi cerut 
scuze - la urma urmei, el îi făcuse o mare favoare -, dar în 
seara asta chiar nu avea dispoziţia necesară. 

— Sigur, sigur, bălmăji el, surprins de duritatea ei. 
Înţeleg perfect. Şi eu sunt la fel. 

— N-am nevoie decât de un indiciu, Tom. De cineva care 
cunoaşte lucrurile astea. Mă poţi ajuta? 

Layla îi auzea răsuflarea la capătul celalalt al firului. 

— Te rog? adaugă ea. 


197 


Un alt moment de tăcere. 

— E un tip de la Mormântul Sfânt, zise el intr-un final, 
cu un glas în care se desluşea supărarea. Unul dintre 
preoţii ortodocşi greci. Părintele Sergius, parcă aşa îl 
cheamă. Un bărbat mare şi gras. Ştie tot ce se poate şti 
despre istoria bisericii. A scris şi cărţi pe tema asta. S-ar 
putea să fie un punct bun de plecare. 

Ea îşi notă numele. 

— Mulţumesc, Tom. Îţi rămân datoare. 

Sesiză că el aşteaptă mai multe de la ea. Că aşteaptă un 
cuvânt cald, de recunoştinţă. Numai că ea nu avea chef. 
William de Relincourt - numai la asta se gândea. 

— Mulţumesc, repetă ea. Te sun. 

Închise telefonul, privi o clipă numele din faţa ei, 
deschise laptopul, se conectă la internet şi accesă motorul 
de căutare Google. 


LUXOR 


Câmpurile de banane erau încă învăluite în ceața 
dimineţii când Khalifa sosi la vila lui Jansen de la Karnak. 
Descuie poarta principală şi luând-o pe aleea cu pietriş, se 
îndreptă spre clădirea cu etaj, verandă de lemn şi obloane 
trase. 

Petrecuse după-amiaza şi seara anterioară studiind 
cazul Schlegel, făcându-și sute de notițe, familiarizându-se 
din nou cu detaliile lui. Aşa cum bănuise şi Hassani, 
acestea nu prea se dovediseră de mare ajutor. Totuşi, 
descoperise câteva lucruri pe care le uitase - fotografii ale 
cadavrului, declaraţiile martorilor care o văzuseră înainte 
să moară, copii ale corespondenţei cu Ambasada Israelului 
prin intermediul căreia se aranjase transportul trupului 
înapoi în ţara ei -, dar nimic care să poată fi considerat 
informaţie complet nouă. lIncercase să restabilească 
legătura cu doi dintre martorii-cheie - menajera care o 
auzise pe Schlegel vorbind la telefon în camera ei de hotel 
şi gardianul de la Karnak care văzuse pe cineva furişându- 


198 


se grăbit dinspre scena crimei - dar, după o scurtă 
investigaţie, descoperise ca gardianul era mort, iar 
menajera se căsătorise şi se mutase din zonă, fără sa lase 
vreo adresă de contact. Se afla practic la început de drum. 

Ajunse la uşa de la intrare şi, după ce bâjbâi puţin cu 
cheile, o deschise şi păşi în holul răcoros şi întunecat, 
răsucind întrerupătorul de lumină. Totul arăta ca la ultima 
lui vizită - fotoliile, teancurile de hârtii, pictura imensă în 
ulei a vârfului cocoşat de munte, acelaşi aer steril de 
curăţenie, de securitate obsesivă. Vreo şase scrisori 
zăceau împrăştiate pe podea la picioarele lui, aşa că se 
aplecă, le ridică şi începu să le răsfoiască. Primele cinci 
erau facturi sau notificări; cea de-a şasea era un plic cu un 
scris de mână şi timbru de Luxor. Il desfăcu şi scoase un 
fluturaş  fotocopiat, ieftin, care făcea reclamă unei 
conferinţe ce urma să se desfăşoare a doua zi: 
„Nelegiuirile evreilor“. Vorbitorul era un oarecare şeic 
Omar Abd-el Karim, un cleric local, renumit pentru 
predicile sale virulente, antioccidentale. Khalifa studie 
fluturaşul, nedumerit că un astfel de lucru i se trimite unui 
om ca Jansen, apoi îl strecură în buzunarul de la geacă şi, 
închizând uşa de la casă cu piciorul, se apucă să cerceteze 
încăperile. 

Începu cu livingul, convins că aici existau indicii legate 
de povestea lui Jansen. De exemplu, tabloul mare în ulei. 
Acesta spunea ceva concret despre proprietarul lui, despre 
viaţa lui intimă. Dar ce? Că îi plăceau munţii? Sau era un 
mesaj mai precis? Reprezenta poate un peisaj din ţara lui 
natală... (dar oare Olanda nu era alcătuită mai mult din 
câmpii?) Khalifa avea senzaţia că toate informaţiile 
necesare se găseau chiar în faţa lui, dar cifrate, iar el nu 
ştia codul care le dezleagă. 

Petrecu o jumătate de oră străbătând camera de la un 
capăt la altul, după care trecu prin dormitoare şi prin 
birou, unde controlă cărţile de pe rafturi, răsfoindu-le 
paginile: Die Sudlichen Raume des Temples von Luxor” de 


11 Încăperile sudice ale Templului Luxor 
199 


H. Brunner; The Complete Works of Josephus”, traduse de 
William Whiston; Cathares et Templiers!* de Raimonde 
Reznikov; From Solon to Socrates! de Victor Ehmberg; 
The Basilica of the Holy Sepulchre? de G.S.P. Freeman- 
Grenville. La fel ca şi în timpul primei lui vizite fu uimit de 
diversitatea lecturilor lui Jansen, de inteligenţa şi erudiţia 
lui evidentă. Existau acolo lucrări despre aproape orice 
subiect, de la Egiptul predinastic până la Inchiziția 
spaniola, de la Cruciade până la obiceiurile de 
înmormântare ale aztecilor, de la Ierusalimul Bizantin 
până la arta creşterii trandafirilor. Volumele alcătuiau o 
colecţie eclectică de valoare, şi Khalifa se simţi din nou 
neputincios în faţa misterului ce învăluia viaţa bărbatului. 

— Cine erai tu, Piet Jansen? murmură el încet. Cine erai 
tu şi ce căutai aici? 

Îşi îndreptă atenţia spre masa de scris şi spre cele două 
dulapuri. Primul, care conţinea dosare de plastic pline cu 
documente de afaceri, extrase de cont, poliţe de asigurări 
şi alte acte juridice, nu se dovedi cu mult mai relevant 
decât la prima vizită. Cel de-al doilea, de tip album 
fotografic, era mai interesant, măcar şi pentru faptul că 
diapozitivele prezentau locuri pe care Khalifa fie le 
cunoştea şi le iubea, fie întotdeauna tânjise să le viziteze. 
Giseh, Saqqara, Luxor, Abu Simbel - toate monumentele 
importante se aflau acolo, fotografiate cu o mână expertă 
şi frumos etichetate, precum şi câteva situri arheologice 
mai mici unde turiştii nu se prea înghesuiau să meargă - 
marile ziduri din cărămizi de lut de la el-Kab; stela lui 
Akhenaten de la Tuna  el-Gebel; mormântul lui 
Djehutihotep de la Deir el-Bersha. Unele dintre situri - 
Gebel Dosha, Kor, Qasr Dush - erau atât de obscure, încât 
nici măcar Khalifa nu auzise vreodată de ele. 

Una dintre poze îi atrase în mod deosebit atenţia, 
deoarece în ea apărea Jansen însuşi. Era ceva mai tânăr, 


12 Operele Complete ale lui Josephus 
3 Catarii şi templierii 

14 De la Solon la Socrate 

15 Bazilica Sfântului Mormânt 


200 


cu părul frumos pieptănat şi o ţinută dreaptă, impozantă, 
stând în picioare lângă mormântul lui Seti I din Valea 
Regilor, în faţa unei reprezentări a regelui, însoţit de zeii 
Horus şi Osiris. Imaginea degaja un aer ameninţător prin 
felul în care personajul din ea se uita direct spre obiectivul 
aparatului de fotografiat, cu o privire dură şi atotştiutoare, 
arogantă, cu o expresie pe chip care pendula între zâmbet 
şi rânjet. 

— Ce ticălos ai fost, şopti Khalifa. Se vede pe faţa ta, în 
ochii tăi. Ai făcut lucruri rele, crude. 

Mai privi imaginea o vreme, apoi o aşeză la loc şi 
continuă să studieze şi restul colecţiei, fără să mai ia 
aminte la toate diapozitivele, ridicând pur şi simplu fiecare 
bandă în lumină, focalizându-se asupra a şase sau chiar 
şapte poze odată, pentru ca apoi sa treacă la următoarea. 

Probabil că n-ar fi observat intrarea în mormânt, dacă 
poza respectivă s-ar fi aflat într-un cadru normal de plastic 
ca toate celelalte diapozitive, pentru că, atunci când 
dăduse peste ea, se apropia de sfârşitul colecţiei şi deja nu 
le mai acorda prea mare atenţie. Aşa însă, fotografia ieşi în 
evidenţă datorită suportului maro de carton pe care era 
prinsă. Khalifa o scoase şi o studie cu mai mare grijă. 

Făcea parte dintr-o serie de poze ale intrărilor în 
morminte din Regatul de Mijloc şi Regatul Nou de la Deir 
el-Bahri, din partea de est a necropolei tebane. Deşi era o 
poză alb-negru, spre deosebire de celelalte, şi uşor 
defocalizată, Khalifa a presupus iniţial că subiectul era 
acelaşi. De-abia când o ridică în lumină, începu să aibă 
îndoieli, nu numai pentru că nu recunoştea intrarea - în cei 
cincisprezece ani petrecuţi în Luxor explorase aproape 
toate mormintele din vecinătate -, dar şi pentru că zidul 
întunecat, respingător al stâncii perfect plate la baza 
căreia se deschidea intrarea diferea de orice formaţiune 
geologică întâlnită de el vreodată în această zonă. 

O întoarse pe dos, intrigat, sperând să descopere vreo 
etichetă explicativă. Nu găsi nimic şi se simţi frustrat, 
pentru că, în mod inexplicabil, bănuia că fotografia trebuie 
să fi avut o importanţă deosebită. 


201 


— Ce încerci să-mi transmiţi? murmură el. Al cui 
mormânt eşti tu? 

O strecură în buzunar împreună cu fluturaşul şi continuă 
percheziţia casei. 

Veni în sfârşit şi rândul subsolului. Cobori scările 
învăluite în beznă şi care scârţâiau la fiecare pas, aprinse 
lumina şi se uită la mesele şi rafturile ce gemeau de 
antichităţi furate. Se afla în casă de aproximativ trei ore şi 
mai petrecu alte nouăzeci de minute răscolind conţinutul 
pivniţei, minunându-se încă o dată de dimensiunile şi 
diversitatea colecției, găsind o mulţime de obiecte 
interesante, dar nimic totuşi care să arunce o lumină nouă 
asupra bărbatului care le aranjase atât de meticulos. Într- 
un târziu, ajunse şi lângă un seif din fier de formă cubică, 
cu un cadran numeric şi o clanţă masivă din alamă. Se 
aşeză pe vine în faţa lui şi învârti cadranul în stânga şi-n 
dreapta, ascultând clinchetul fin al mecanismului pe 
măsură ce acesta era rotit. N-avea cum să forţeze uşa şi, 
deşi, de-a lungul nenumăratelor lui contacte cu tot felul de 
delincvenţi, învățase cum sa deschidă o încuietoare simplă, 
aceasta depăşea cu mult abilităţile lui de spărgător. Avea 
nevoie de combinaţia corectă, dar cel mai probabil ea 
intrase în pământ odată cu proprietarul său... 

Rămase nemişcat câteva secunde, după care, pufnind de 
parcă ar fi zis: „La dracu’, de ce nu?“, se întoarse în living, 
ridică telefonul şi formă un număr. După şase apeluri, 
răspunse o voce răguşită. 

— Aziz? Inspectorul Khalifa la telefon. Nu, nu, n-are 
nicio legătură cu asta. Am nevoie să-mi faci un serviciu. 


— Dacă asta-i un soi de capcană... 


— E doar... _ 
— Pentru că acum sunt un om corect. Inţelegeţi? 
Complet reabilitat. Toate lucrurile alea... aparţin 


trecutului. Eram o alta persoană atunci. 

Aziz Ibrahim Abd-el Shakir, cunoscut şi sub numele de 
Fantoma, din cauza capacităţii sale de a trece şi de cea 
mai securizată uşă, îşi deschise geanta cu scule, scoase o 


202 


carpetă mică de cauciuc, o aşeză pe podea în faţa seifului 
şi îngenunche pe ea, aranjând-o până când se simţi 
confortabil. Era un bărbat grăsuţ, mic de înălţime, cu un 
nas borcănat de forma unui nap, şi veşnic leoarcă de 
sudoare la subsuori. Inspiră adânc şi rar de câteva ori, ca 
şi cum s-ar fi pregătit să mediteze, apoi întinse mâna şi 
atinse delicat vârful şi părţile laterale ale seifului, de parcă 
ar fi mângâiat un animal nervos, calmându-l, câştigându-i 
încrederea. 

— Rămâne între noi, îl asigură Khalifa. Nimeni nu va afla 
vreodată. 

— Aşa ar fi bine, murmură Aziz, aplecându-se şi lipindu- 
şi urechea de uşa seifului, răsucind cadranul înainte şi 
înapoi, ascultând. 

— Ai cuvântul meu... 

— $s$sş! 

Continuă să manipuleze cadranul timp de un minut, cu 
chipul transfigurat de concentrare şi transpirând tot mai 
tare. Brusc, se îndreptă de spate. 

— Poţi să-l deschizi? întrebă Khalifa. 

Aziz îl ignoră, scotocind prin geantă. 

— Înveliş solid, sistemul de cadrane Mauser, murmură 
el, scoțând un stetoscop, un pix-lanternă şi un piolet. 
Mecanisme de inversare fragile, trei, poate patru; pârghii 
duble. Oh, eşti aşa o bombonică dulce! 

— Poţi să... 

— Normal că pot să-l deschid! se răsti Aziz. Eu pot să 
deschid orice. Cu excepţia picioarelor nevestei mele. 

Zâmbi acru de gluma făcută şi începu să lovească în 
jurul cadranului cu pioletul, închizând ochii concentrat. 

Aziz Abd-el Shakir era considerat cel mai bun spărgător 
de seifuri din Egiptul de Sus. Bărbatul care reuşise să 
spargă de două ori seiful principal al Băncii Naţionale a 
Egiptului din Luxor şi învinsese aparent de neclintitul seif 
American Express din Aswan devenise o legendă printre 
tâlhari şi printre cei care aveau datoria să-l defere justiţiei. 
Khalifa îl întâlnise prima dată în 1992 după ce curăţase 
casa de bani a hotelului Sheraton din Luxor, apoi 


203 


drumurile lor se mai intersectaseră în diverse ocazii şi cel 
mai recent în urma cu doi ani, când detectivul îl arestase 
pentru jefuirea unui magazin de bijuterii. Khalifa întocmise 
atunci o scrisoare către judecătorii care se ocupau de 
proces, sugerându-le o condamnare mai blândă, cerând 
compasiune, având în vedere că fiul cel mai mic al lui Aziz 
tocmai fusese diagnosticat cu leucemie. Aziz auzise despre 
asta şi, potrivit acelui cod curios de moralitate care-i 
permite unui om care trăieşte din furturi să-şi onoreze în 
acelaşi timp datoriile, îl contactase pe Khalifa şi îi spusese 
că, dacă va avea nevoie vreodată de o favoare, să nu ezite 
să i-o ceară. Ceea ce detectivul şi făcuse acum. 

Bărbatul lăsă ciocanul într-o parte şi, punându-şi 
stetoscopul, îi lipi discul plat de uşa seifului, în timp ce cu 
cealaltă mână învârtea uşurel cadranul. Cu lanterna între 
dinţi, ţinea ochii închişi, ascultând atent mişcările 
mecanismelor din interior. Khalifa ştia prea bine că Aziz 
minţise când îi spusese că se cuminţise. În realitate, era 
mai activ ca niciodată. În acest moment însă, avea nevoie 
de talentul lui, şi nu intenţiona să se certe cu el. 

— Haide, fii fată bună, şopti Aziz, cu un zâmbet uşor. Nu 
face fiţe. Oh, da, eşti o micuță doamna dulce. Cu adevărat 
o lady. 

După numai douăzeci de minute, găsi combinaţia 
corectă şi, satisfăcut până în măduva oaselor când ultimul 
mecanism cedă, surâse cu toată gura şi chipul i se lumină. 
Aplecându-se, sărută zgomotos seiful, buzele lui lăsând o 
urmă umedă pe metalul verde-gri. 

— Fantoma loveşte din nou! chicoti el, deschizând uşa 
câţiva centimetri şi strângându-şi echipamentul. 

Urcară scările şi Khalifa îl conduse afară. 

— Sa fii cuminte, îi spuse el după ce Aziz începu să 
coboare treptele de la intrare. 

Spărgătorul de seifuri gemu şi porni de-a lungul aleii cu 
pietriş ce ducea spre poartă. Când ajunse acolo, se 
întoarse. 

— Eşti un tip de treabă, Khalifa, strigă el. Se opri, apoi 
adăugă: Pentru un curcan, eşti de treabă. 


204 


Apoi, făcându-i cu ochiul, dispăru printre pâlcurile de 
palmieri şi mimoze. 

Khalifa se uită după el, apoi se întoarse în pivniţă, unde 
se aşeză pe vine în faţa seifului şi deschise larg uşa. 
Inăuntru găsi numai trei lucruri: un plic maroniu cu aspect 
oficial care, după o scurtă inspecţie, se dovedi a conţine 
testamentul decedatului; un model de pistol pe care 
Khalifa nu-l mai văzuse niciodată în viaţa lui, cu un butoiaş 
subţire ce ieşea dintr-un corp grosolan în formă de L; şi 
chiar în fundul seifului - un obiect dreptunghiular 
înfăşurat într-o cârpă neagră. Acesta era extrem de greu 
şi, după ce-l dezveli, Khalifa se trezi în faţa unui lingou 
imens de aur. Pe suprafaţa lui strălucitoare era gravat un 
vultur cu aripile desfăcute, ţinând în gheare braţele 
încrucişate ale svasticii naziste. Khalifa fluieră uimit. 

— Ce dracu' puneai la cale, domnule Jansen? Hai, zi-mi, 
ce dracu' puneai la cale? 


TABĂRA DE REFUGIAŢI KALANDIA 


Clipa chemării la martiraj, atunci când veni, nu fu deloc 
cum îşi imaginase Yunis Abu Jish că avea să fie. 

De luni de zile se ruga să fie abordat şi să i se ceară să 
se dăruiască lui Dumnezeu şi poporului său, închipuindu-şi 
etapele dure ale procesului de selecţie, de-a lungul cărora 
curajul şi credinţa îi vor fi testate, pentru ca, la sfârşit, să 
se dovedească a fi cel mai bun. În loc de toate acestea, el 
primise un singur telefon scurt şi fusese informat că al- 
Mulatham îl alesese un potenţial şahid. Totodată, îl 
atenţionaseră să se gândească bine dacă se simte pregătit 
pentru o astfel de onoare. În cazul unui răspuns negativ, 
nu trebuia sa facă nimic; pur şi simplu nu va mai fi 
contactat. În schimb, dacă era gata să se jertfească, atunci 
trebuia să-şi pună tricoul lui cu Qubbat al-Sakhra - de 
unde naiba ştiau că are un tricou cu imaginea Domului 
Stâncii pe piept? - şi să meargă în jurul prânzului a doua zi 
la punctul de control Kalandia de pe şoseaua Ierusalim- 


205 


Rammalah, unde urma să stea fix treizeci de minute sub 
reclama la antenele prin satelit Master. După aceea, se va 
pregăti prin rugăciuni şi studierea Coranului Sfânt, fără să 
informeze pe nimeni asupra situaţiei, nici măcar pe cei din 
familie. Instrucţiuni detaliate avea să primească ulterior. 

Şi asta a fost tot. Nicio explicaţie despre cum, sau de ce, 
sau de cine fusese ales; niciun indiciu despre misiunea sa 
viitoare. Precizia rece a telefonului, maniera profesionistă 
a bărbatului de la capătul celălalt al firului îl speriaseră şi, 
după ce acesta închisese, Yunis rămase pe loc, tremurând, 
alb ca varul la faţă, cu receptorul lipit de ureche. „Pot să 
fac asta? se întrebă el. Sunt suficient de puternic? Sunt 
demn de o asemenea onoare? Să-ţi închipui este una, să o 
faci cu adevărat era altă mâncare de peşte.“ Frica şi 
îndoiala aproape că îl copleşiră. 

Treptat, îndoielile i se risipiră, lăsând loc acceptării, apoi 
hotărârii şi în final unei senzaţii incredibile de euforie şi 
mândrie. Fusese ales! El, Yunis Abu Jish Sabah, eroul 
poporului său, unealta răzbunării lui Dumnezeu. Işi 
imagină onoarea pe care o va simţi familia lui, bucuria 
fiecărui palestinian. Gloria. 

Cu un plescăit de plăcere, trânti receptorul şi se repezi 
afară, unde mama sa curăța nişte cartofi. Se lăsă în 
genunchi în faţa ei şi o înconjură cu braţele pe după mijloc. 

— Totul o să fie bine, spuse el râzând. Totul o să fie bine. 
Dumnezeu e cu noi. Allah-u-akbar. 


IERUSALIM 


Se apropia miezul zilei când Ben-Roi îşi reveni din 
mahmureală şi se dădu jos din pat, tuşind şi înjurând. Făcu 
un duş rece, bău o bere Goldstar ca să-i mai aline durerea 
de cap, se îmbrăcă, se dădu cu aftershave şi se urcă într- 
un autobuz ce ducea la cimitirul evreiesc de pe Muntele 
Măslinilor, oprindu-se pe drum să cumpere un fir de crin 
alb. 

O vizita cel puţin o dată pe zi. Uneori de mai multe ori, 


206 


dacă sentimentul de singurătate se acutiza. Când era copil, 
îşi aminti el, credea că numai bătrânii se duc la cimitir. Că 
e un fel de a-ţi pierde vremea când nu ai nimic mai bun de 
făcut cu viaţa ta, când toată speranţa şi bucuria erau 
legate de trecut. Şi totuşi, pentru el, acum, la cei treizeci şi 
patru de ani ai săi, vizita reprezenta punctul cel mai 
important din zi. Din întreaga sa existenţă. 

Cobori din autobuz pe Jericho Road şi intră în cimitir 
printr-o poartă situată pe partea stângă, croindu-şi drum 
printre şirurile de pietre funerare plate care acopereau 
costişa terasată ca o scară imensă fragmentată. Mult în 
stânga lui, cele şapte cupole aurii ale Bisericii Sfânta 
Maria Magdalena străluceau în razele soarelui; în faţă şi 
deasupra, fațada arcuită şi urâtă a hotelului 
Intercontinental domina vârful dealului, ca un şir de semne 
graffiti pe cerul albastru şi senin. In spate, dincolo de 
Valea Kidron, se ridica Domul Stâncii, în jurul căruia 
clădirile Oraşului Vechi se înghesuiau ca piesele dintr-un 
joc pentru copii. 

Mormântul ei se afla pe la jumătatea pantei, la limita de 
sud a cimitirului, o piatră simplă pe care erau gravate 
numele ei şi datele - născută la 21 decembrie 1976, 
decedată la 12 martie 2004 -, iar la sfârşit un citat din 
Cântecul lui Solomon: „Sunt un trandafir de Sharon, o 
lăcrămioară“. 

Rămase nemişcat privindu-l, trăgându-şi răsuflarea după 
urcuşul rapid, apoi se ghemui şi aşeză floarea deasupra 
citatului împreună cu o piatră mică, pe care o culesese de 
pe alee, după cum era obiceiul evreiesc. Se aplecă şi 
sărută mormântul, trecându-şi mâna peste suprafaţa lui 
galbenă, lipindu-şi buzele câteva secunde în plus pe 
literele adânc săpate ale numelui ei. Apoi, cu un oftat, se 
ridică din nou în picioare. 

Ciudat, dar nu fusese niciodată în stare să plângă după 
ea. Oricât de intensă ar fi fost durerea, oricât de 
copleşitoare, lacrimile nu voiau pur şi simplu să curgă. 
Plângea uitându-se la televizor la emisiuni de doi bani, 
ascultând cântece siropoase, citind romane proaste de 


207 


dragoste -, dar după ea nu putea, nu simţea decât un 
pustiu fără margini. Însă lacrimile se adunau în el, iar 
uneori îi venea greu chiar să respire şi se sufoca asemenea 
unui om care se îneacă în apă. 

Îşi împreună mâinile, simțind că ar trebui să recite un 
kiduş sau măcar să spună o rugăciune. Alungă repede 
ideea. Ce sens avea să te rogi la un Dumnezeu care 
permitea să se întâmple astfel de nenorociri? Care stătea 
în raiul lui şi privea în jos cu indiferenţă la oroarea şi 
mizeria de pe pământ? „Nu, cugetă el, credinţa nu-ţi oferă 
nicio alinare; este un lucru vid, gol, pustiu, dezacordat, ca 
un clopot spart.“ Îşi îndesă mâinile în buzunare şi, 
întorcându-se cu spatele la mormânt, privi peste Oraşul 
Vechi, îngânând un vechi cântec popular evreiesc învăţat 
de la bunicul lui, despre un băiat sărman care se 
îndrăgosteşte de fata bogată a rabinului. 

El o arestase. Aşa se cunoscuseră. Aproape incredibil, ca 
într-un roman de dragoste ieftin, dar aşa se întâmplase. 
Galia făcea parte dintr-un grup care protesta împotriva 
construirii unei noi colonii israeliene la periferia oraşului; 
el se aflase în cordonul de poliţişti care-i împingea pe 
manifestanți înapoi. La un moment dat, avusese loc o 
încăierare, ea îl lovise în fluierul piciorului, iar el îi pusese 
o pereche de cătușe la mâini şi o aruncase pe bancheta din 
spate a unei maşini de poliţie. Totul se petrecuse atât de 
repede, încât nici nu apucase să vadă cât e de frumoasă. 
De-abia mai târziu, la secţie, în timp ce-şi nota datele ei 
personale, iar tânăra continua să peroreze la adresa 
inechităţilor provocate de ocupaţia israeliană din 
Cisiordania, se trezi că nu-şi mai poate lua privirea de la 
părul ei castaniu, de la braţele ei subţiri şi bronzate, de la 
ochii ei cenuşii, strălucitori, profunzi, dar şi jucăuşi. Işi 
dădu seama că stătea în faţa unei persoane bune, decente 
şi că tonul ridicat nu era decât o manieră războinică de 
apărare. 

Ar fi putut s-o acuze - ar fi trebuit s-o acuze -, dar în 
cele din urmă o eliberă, dându-i un simplu avertisment. 
Faptul că ea nu-i arătă niciun fel de recunoştinţă pentru 


208 


favoarea pe care i-o făcuse - dimpotrivă, păru chiar 
enervată, ca şi cum gestul lui binevoitor ar fi diminuat 
impactul protestului ei - îl incită mai tare decât aspectul 
fizic. 

Nu se simţise niciodată prea sigur pe sine în preajma 
femeilor, din cauza înfăţişării lui de urs, cu nas mare şi 
borcănat, şi de-abia după trei zile îşi luă inima-n dinţi şi o 
sună. Iniţial ea îl confundă cu un prieten care îi face o 
glumă; când înţelese că el chiar era cine spunea, îl trimise 
la plimbare şi-i trânti telefonul în nas. O sună din nou a 
doua zi, şi apoi în ziua următoare, şi iarăşi în ziua 
următoare, interesul lui (şi umilinţa) sporind direct 
proporţional cu numărul de refuzuri pe care-l primi până 
când, într-un final, exasperată, fata acceptă să bea ceva cu 
el într-un bar „doar ca să scape naibii de mutra lui“. 

Chiar şi-atunci nimic nu prevestea posibilitatea unei 
legături între ei, dacă nu ar fi fost spaghetele. Până în acel 
moment nu prea reuşiseră sa comunice, conversaţia 
lâncezise, întreruptă pe alocuri de invectivele ei la adresa 
atitudinii guvernului faţă de palestinieni, la care el 
răspundea că palestinienii meritau totul cu vârf şi îndesat. 
Tocmai se pregăteau să părăsească barul, conştienţi că nu 
au nimic în comun, că seara era ratată, când un ospătar 
intră în el, turnându-i pe cămașa albă ca laptele o farfurie 
mare de spaghete cu sos. Ea izbucni în râs; el se răsti la 
ea, dar apoi începu să chicotească la rândul lui, realizând 
absurdul situaţiei; în clipa aceea, în sfârşit, ceva străluci 
între ei, ca un chibrit al cărui vârf luminează în întuneric, 
alungând umbrele negre. Ospătarul îi împrumută un 
tricou, care le spori şi mai mult buna dispoziţie, pentru că 
îi era mult prea strâmt şi, în plus, avea imprimat pe piept 
un logo de-a dreptul jenant: „Sunt gay şi mă mândresc cu 
asta“. Acceptând băuturile gratis oferite în compensatie, 
se întoarseră la masa lor şi o luară de la capăt, renunțând 
de data asta la politică şi vorbind mai mult despre ei, 
despre pasiunile lor, despre copilărie şi despre familiile 
lor, cunoscându-se. 

Ea lucra ca redactor la o mică editură specializată în 


209 


poezie şi cărți pentru copii şi trei seri pe săptămână presta 
muncă de voluntariat pentru B'Iselem, organizaţia 
israeliană de apărare a drepturilor omului. Fiica unuia 
dintre cei mai decoraţi eroi de război ai ţării, crescuse într- 
un chibuţ din nordul Galileei, fiind cea mai tânără dintre 
cele trei fete ale familiei. Surorile mai mari erau căsătorite 
şi aveau şi copii. 

— Mamele evreice perfecte, spuse ea. Eu sunt oaia 
neagră. 

— Şi eu la fel, recunoscu Ben-Roi. Toţi bărbaţii din 
familia mea sunt fermieri. Tata a fost îngrozit când i-am 
spus ca vreau să mă fac poliţist. Deşi nu cred ca la fel de 
îngrozit pe cât ar fi dacă m-ar vedea acum. 

Îşi plecă privirea şi se uită la tricoul lui de împrumut. Ea 
izbucni în râs. 

— Aşadar, ce te-a determinat să devii o unealtă a 
regimului fascist? întrebă ea. 

— Al Pacino, dacă-ţi vine să crezi. 

— Al Pacino? 

— Mă rog, un film în care a jucat el. 

Ea ridică o mână. 

— Lasă-mă să ghicesc. Urmă o pauză, apoi adăugă: 
Serpico. 

El făcu ochii mari. 

— Cum ai ghicit? 

— Este unul dintre filmele mele preferate. 

— Eşti singura persoană din viaţa mea care a văzut 
filmul ăsta! Îmi place la nebunie. Mi-aduc aminte când l-am 
văzut prima dată la televizor, aveam paisprezece ani. Şi 
mi-am zis atunci: „Aşa vreau să fiu şi eu“. Exact ca Al 
Pacino. Să fac lucruri bune. Să schimb lumea. Ştii că l-am 
întâlnit la un moment dat? După ce am absolvit şcoala de 
poliţie. Ne-am fotografiat împreună. E mic de înălţime. 

El luă o înghiţitură de vin şi privirile li se întâlniră preţ 
de numai o secundă, dar îndeajuns pentru ca fiecare dintre 
ei să-şi dea seama că se mişcă totuşi ceva în sufletul lor. 
Mai târziu, când rememorară acea primă privire, acea 
senzaţie vagă de conştientizare a sentimentelor reciproce, 


210 


aveau s-o considere ca fiind aproape cel mai frumos 
moment din viaţa lor. 

Mai rămaseră în bar vreo trei ore, sporovăind, 
cunoscându-se tot mai bine, îndepărtându-şi unul altuia 
temerile şi reticenţele, după care, la sugestia ei, se mutară 
într-un mic restaurant pe care-l ştia ea în cartierul 
armenesc din Oraşul Vechi unde mâncară sugiuc şi 
Khaghoghi dever şi băură o sticla de vin roşu parfumat, 
uşor amărui. După aceea, pe jumătate ameţiţi, se plimbară 
pe străzile pustii, schimbând priviri stânjenite, dar fără să 
vorbească, intrară în cartierul evreiesc, trecură prin 
Mauristan, pentru ca în sfârşit să ajungă la Poarta Nouă, 
unde mai băură o cafea într-o cafenea cu program 
prelungit şi unde el îi dărui un crin alb cules dintr-o vază 
de pe tejgheaua localului. 

— Mulţumesc, zise ea, prinzându-şi floarea la piept. E 
frumoasă. 

leşiră afară şi-şi luară rămas-bun. O lună uriaşă atârna 
deasupra lor ca o portocala într-un bazin de apă adâncă şi 
neagră. Ar fi vrut să se aplece şi s-o sărute, dar se abţinu 
pentru că nu voia să strice momentul. 

Ea însă nu avu astfel de scrupule şi, dându-i într-o parte 
mâna pe care el i-o întinsese, îl apuca de umeri, se ridică 
pe vârfuri şi-l sărută pătimaş pe buze. 

— Îmi pare rău, se scuzase ea, retrăgându-se cu o 
strălucire vie în ochi. N-am putut rezista. Probabil că e din 
cauza aftershave-ului. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap că motivul ar putea fi 
înfăţişarea mea. 

Ea îl sărută din nou, mai blând de data asta, mai încet, 
lipindu-se de el. 

— Mie mi se pare că arăţi foarte bine. 

— Atunci poate ar trebui să faci un control la ochi. 

Ea zâmbi şi, ridicându-şi mâna, îi atinse bărbia uriaşă, 
nasul, obrazul. Rămaseră astfel o lungă perioadă, 
sorbindu-se din ochi. Apoi, cu o ultimă îmbrăţişare, se 
despărţiră, stabilind să se întâlnească din nou peste două 
zile. După ce plecă, ea strigă după el. 


211 


— Deschide ochii, Arieh. Priveşte ce se întâmplă în ţara 
noastră. Trebuie să faci asta. Pentru că ne otrăveşte pe noi 
toţi. Şi, dacă nu schimbăm ceva, atunci nu va mai exista 
niciun viitor. Nici pentru Israel, nici pentru noi, nici pentru 
nimeni. Deschide-ţi ochii, te rog. 

De-a lungul săptămânilor şi lunilor următoare, pe 
măsură ce relaţia lor avansa şi câştiga în profunzime, când 
dragostea îi umpluse sufletul, el făcuse aşa cum îi ceruse 
ea, observând lucrurile pe care refuzase întotdeauna să le 
vadă, punând întrebări pe care altădată nu ar fi îndrăznit 
să le rostească. Această trezire îi provocase o mare durere, 
aruncându-l în confuzie şi nesiguranţă. Totuşi, îi urmase 
sfatul necontenit, pentru că o iubea şi avea încredere în ea 
şi pentru că în adâncul sufletului său ştia că ea îl ajuta să 
devină o persoană mai bună. 

Şi apoi, după toate astea, în ciuda tuturor lucrurilor 
bune făcute de ea, o omorâseră. Aceiaşi oameni pentru 
care ea lupta cu tot sufletul să-i apere, a căror cauză o 
susţinea atât de fervent. li retezaseră picioarele şi îi 
zdrobiseră faţa; faţa ei zâmbitoare, frumoasă şi blândă. 
Acum, stând singur lângă mormântul ei, Ben-Roi avu 
senzaţia că viitorul la care visaseră amândoi, un viitor al 
păcii, al înţelegerii, al speranţei şi al luminii, nu mai 
reprezenta decât un miraj. Şi asemenea călătorului însetat 
din deşert care îndură agonia oazelor ce se evaporă chiar 
sub ochii lui, îşi dori să-şi fi păstrat ochii închişi şi să nu fi 
căzut în capcana iluziei. 

Termină cântecul pe care-l murmurase, jucându-se în 
continuare cu mica menoră de argint ce-i atârna pe piept, 
o mică părticică din fiinţa ei de care nu se despărţea 
niciodată, apoi, după ce sărută încă o dată piatra funerară, 
plecă de acolo. 

Chiar la capătul cimitirului întâlni o siluetă solitară cu o 
yarmulka pe cap şi un talit pe deasupra ce medita în linişte 
lângă două morminte separate uşor de celelalte. Bărbatul 
stătea cu spatele la el şi de-abia când trecu pe lângă el îşi 
dădu seama că era Baruch Har-Zion. Se întoarse puţin şi 
pentru o clipă privirile li se întâlniră, fiecare salutând din 


212 


cap. Ben-Roi îşi continuă drumul spre poartă, unde îl găsi 
pe bodyguardul lui Har-Zion, Avi Steiner, sprijinit de un 
zid. Un nou schimb scurt de priviri, o uşoară clătinare din 
cap în semn de recunoaştere, şi Ben-Roi ieşi pe şosea. Se 
îndreptă spre Oraşul Vechi, întrebându-se unde ar putea 
bea ceva înainte să se ducă la secţie. 


IERUSALIM 


Layla traversă curtea pavată din faţa Bisericii Sfântului 
Mormânt, oprindu-se cât să cuprindă cu privirea intrarea 
arcuită, flancată de doi stâlpi din marmură, drepţi şi zvelţi 
ca nişte arbori tineri, după care se afundă în sala imensă şi 
întunecată. Trei femei în vârstă stăteau îngenuncheate în 
faţa Altarului Ungerii cu Mir, închinându-se şi sărutând 
suprafaţa uşor rozalie a pietrei; la dreapta ei, un şir de 
trepte duceau spre o capelă aurită, uşor luminată, 
considerată prin tradiţie drept locul în care a fost 
crucificat Hristos. De undeva din inima clădirii răsuna 
ecoul unor rugăciuni care se amestecau cu un imn religios 
cântat în altă parte a bisericii astfel încât tot interiorul 
părea că zvâcneşte învăluit într-o cacofonie de sunete. Un 
grup de clerici armeni trecură grăbiţi pe lângă ea, conduşi 
de un preot într-o sutană lungă şi o glugă ţuguiată. 

Pentru un moment rămase la intrare, obişnuindu-şi ochii 
cu penumbra adâncă şi inhalând aroma tare de tămâie, 
apoi o luă la stânga şi intră în imensul dom Rotunda ce 
domina capătul vestic al bisericii. Un tânăr preot grec 
ortodox mătura podeaua. Layla se apropie de el şi-l întrebă 
unde l-ar putea găsi pe părintele Sergius, persoana de 
contact pe care i-o indicase Tom Roberts noaptea trecută. 

— El mâncare, spuse preotul într-o engleză stâlcită, 
făcând un gest semnificativ în dreptul stomacului. Vine 
zece ora. 

— In seara asta? 

Preotul se încruntă, nedumerit, apoi brusc zâmbi. 

— Nu zece ora. Zece... 


213 


— Minute? 

— Da, da. Minut. Zece minut. 

Layla îi mulţumi şi, lăsându-l să măture în continuare, 
rătăci printre coloanele masive de granit ale domului 
Rotunda, apoi se aşeză pe o bancă. În faţa ei se ridica 
ediculul, altarul încărcat cu icoane ce marca locul în care 
fusese îngropat Isus. În spatele lui, Katholiconul, spaţiul 
corului ortodox grec ce domina partea centrală a clădirii, 
se întindea mult spre est, împresurat pe ambele părţi de o 
reţea întunecată de coridoare şi galerii, de portaluri şi 
altare, a căror zidărie era înnegrită de fumul lumânărilor şi 
tocită de atingerile credincioşilor. 

Privi o vreme în jur, cercetând arhitectura greoaie, 
grupurile de turişti şi pelerini, apoi îşi deschise geanta şi 
îşi scoase blocnotesul, răsfoindu-l repede până când ajunse 
la notițele mâzgălite cu o seară în urmă. 

Descoperise pe internet multe pagini care conţineau 
numele de William de Relincourt, dar mare parte dintre ele 
nu aveau nicio legătură cu bărbatul care o interesa. După 
ce accesase vreo sută de site-uri, trăsese concluzia că, pe 
lângă faptul că era subiectul unor speculaţii pure, faptele 
concrete se numărau pe degete. Puţinul care se ştia părea 
că provine din două pasaje scurte aparţinând unor cronici 
medievale, ambele traduse şi reproduse pe majoritatea 
paginilor web. 

Pe scurt, din Historia Rerum in Partibus Transmarinis 
Gestarum!f a lui William de Tyre, scrisă undeva în jurul 
anului 1170, reieşea cum „după ce cuceriseră oraşul, 
cruciaților li s-a părut că biserica (Sfântului Mormânt) ar fi 
prea mică, aşa că i-au adăugat o clădire solidă, înaltă. La 
început William de Relincourt se ocupase de lucrări, până 
când s-a certat cu regele Baldwin şi a suferit o soartă 
cruntă. A fost construită şi o clopotniţă“. Cel de-al doilea 
pasaj, mai lung şi mai detaliat decât primul, apărea într-o 
lucrare numită Massaoth Schel Rabbi Benjamin", al cărei 
autor era un evreu din oraşul spaniol Tudela şi care 


16 Istoria faptelor petrecute dincolo de mare (n.tr.) 
17 Călătoria rabinului Benjamin (n.tr.) 


214 


vizitase Ţara Sfântă în 1169 în cursul unei calatorii de zece 
ani în jurul Mediteranei şi al Orientului Apropiat: 


Se mai istoriseşte că francezul Gillom de Relincar a 
construit biserica aceea cunoscută creştinilor drept Sfântul 
Mormânt. În timpul acestei lucrări minunate, se spune, 
chiar când se săpau şanţurile unde se puneau pietrele 
fundaţiei, cum se obişnuieşte în astfel de lucrări, acest 
Gillom a găsit o tainiţă secretă în care era ascunsă o 
comoară de mare însemnătate şi frumuseţe, diferită de 
orice altă comoară cunoscută înainte. Fiind un om înţelept 
care nu era de acord defel cu tratamentul evreilor, nu 
scoase un cuvânt despre asta, ci o tăinui pe loc, căci, dată 
fiind natura ei, ar fi dat naştere lăcomiei şi invidiei printre 
creştini. Veştile au ajuns însă neîndoielnic şi la urechile 
regelui Badouin, care i-a poruncit să i-o dăruiască pe dată. 
Şi când Gillom s-a împotrivit, i-au scos ochii şi l-au aruncat 
într-un puț adânc, unde a murit de-abia după patru zile, 
pentru că el era un om sănătos atât la trup, cât şi la minte. 
Puţini au cunoaştere de această întâmplare, care mi-a fost 
povestită de Şimon Evreul, care o ştia de la bunicul lui. 


Pe baza acestor doua pasaje existau o mulţime de teorii 
şi supoziţii, unele relativ inofensive, altele de-a dreptul 
absurde. Pe un site, de exemplu, care se deschidea cu o 
suită de cântece gregoriene, se susţinea ca William 
descoperise trupul mumificat al lui Hristos, subminând 
astfel întreaga doctrină creştină a Reînvierii. Un altul, 
decorat cu simboluri astrologice misterioase şi intitulat 
Gardienii Sacri ai Portalului Cosmic, afirma cu toată 
seriozitatea că Relincourt dăduse peste un fel de poarta 
intergalactică care-i permite accesul la alte dimensiuni ale 
spaţiului şi ale timpului, alăturându-se astfel unui club 
select al iniţiaţilor în călătoriile în timp care îi includea pe 
Moise, Tutankhamon, Confucius şi Regele Arthur. Mai erau 
şi alte piste, care-l legau pe Relincourt de francmasonerie, 
Sfântul Graal, Cavalerii Templieri sau Triunghiul 
Bermudelor. Din câte îşi dădea seama Layla, nici o 
explicație realistă nu fusese dată cu privire la înțelesul 
exact al celor doua pasaje şi nici nu exista vreo dovadă 


215 


concretă care să aducă puţină lumină fie în ce priveşte 
autenticitatea poveştii, fie în ce priveşte confirmarea 
existenţei unei persoane cu numele de William Relincourt. 

Toată treaba asta lăsa impresia de amatorism dus la 
extrem. Şi totuşi, în ciuda lipsei evidente de dovezi, în 
ciuda îndoielilor care îi sugerau că este victima unei farse 
elaborate, cu cât citea mai multe, cu atât i se trezea mai 
mult interesul. Chiar şi cu puţinele ei cunoştinţe despre 
Evul Mediu, realiză că, dacă fotocopia primită era o 
scrisoare reală - şi rămânea în continuare acel mare 
„dacă“ -, atunci originalul reprezenta un document istoric 
de o valoare şi o importanţă majore, dovedind nu numai că 
Relincourt existase în realitate, dar şi că găsise o comoară 
sub biserică. 

Ceea ce îi aţâţa însă în continuare curiozitatea nu era 
atât perspectiva de a descifra unul dintre misterele vechi 
de nouă sute de ani, cât mai degrabă legătura dintre 
mister şi evenimentele contemporane. „Mă aflu în posesia 
unor informaţii care s-ar putea dovedi inestimabile pentru 
lupta acestui bărbat împotriva opresorului sionist... 
Informaţiile menţionate de mine au strânsă legătură cu 
documentul ataşat.“ Cum ar putea istoria lui William de 
Relincourt să-l ajute pe un om ca al-Mulatham? De ce ar fi 
o legendă medievală relevantă pentru Palestina zilelor 
noastre? Ce legătură exista între trecut şi prezent? Toate 
întrebările astea i se învârteau în minte ca roţile unui 
carusel. Era ceva important. Simţea. Ceva mare. Dar avea 
nevoie de mai multe informaţii. De mai multe fapte. De mai 
multe piese din puzzle. 

— El aici acum. 

Îşi ridică privirea. Tânărul preot grec ortodox stătea în 
faţa ei cu mătura în mână. 

— Părintele Sergius, spuse el. El venit. 

li arătă peste umăr spre Katholicon, unde un bărbat 
extrem de gras, îmbrăcat în haine negre, cu părul cărunt 
prins într-o coadă de cal, aranja o scară între un perete şi 
un stâlp. Layla îi mulţumi preotului şi, ridicându-se în 
picioare, porni spre bărbat, trecând pe sub un candelabru 


216 


de alamă de mărimea unei roţi de căruţă, şi se apropie de 
el chiar când acesta puse piciorul pe prima treaptă. 

— Părintele Sergius? 

El se uită în jos la ea. 

— Numele meu este Layla al-Madani. Sunt jurnalistă. Un 
prieten de-al meu mi-a sugerat că m-aţi putea ajuta în 
privinţa unui subiect pe care-l cercetez. 

Preotul o fixă un moment cu ochi strălucitori, apoi 
cobori din nou pe podeaua pavată. Avea o faţă jovială, 
rotundă ca un dovleac, puternic ridată şi acoperită pe 
jumătate de o barbă deasă. Pe sub hainele lungi, observă 
ea, purta şosete, sandale şi nişte pantaloni mov largi. 

— Aparent ştiţi tot ce se poate şti despre istoria acestei 
biserici, adăugă ea. 

El zâmbi. 

— Prietenul dumneavoastră îmi acordă mai multe merite 
decât am. Nimeni nu ştie tot ce se poate şti despre 
Biserica Sfântului Mormânt. Sunt aici de treizeci de ani şi 
de-abia dacă am zgâriat puţin suprafaţa. Poate fi un loc 
extrem de... provocator. 

Avea o voce adâncă şi rezonantă şi vorbea o engleză 
fluentă. Mirosea uşor dulceag, fie de la aftershave, fie de la 
tămâia impregnată în veşmintele sale. 

— Ce-aţi dori mai exact să aflaţi? întrebă el. 

— Încerc sa descopăr câte ceva despre un bărbat pe 
nume William de Relincourt. 

Zâmbetul lui se lărgi şi, ridicându-şi mâna, îşi mângâie 
barba gânditor, trecându-şi degetele prin smocurile 
sârmoase de păr sur. 

— William de Relincourt ziceţi? Şi de ce v-ar interesa 
persoana lui, mă rog? 

Layla dădu din umeri. 

— Pentru un articol la care lucrez acum. Misterele 
Ierusalimului. O pată de culoare. 

— Nu prea e genul dumneavoastră de subiect. 

El observă expresia nedumerită de pe faţa ei şi începu să 
chicotească. 

— Oh, ştiu bine cine sunteţi, domnişoară al-Madani. Nu 


217 


suntem chiar aşa rupţi de lume aici. V-am citit multe 
articole de-a lungul anilor. Foarte... incisivă. Nu-i lăsaţi pe 
israelieni să doarmă deloc liniştiţi. Totuşi, din câte îmi 
amintesc, nu mi s-a părut niciodată că aţi fi interesata de 
istoria medievală. 

— E o excepţie, spuse ea nedorind să ofere prea multe 
informaţii. O sa mă întorc la israelieni de îndată ce termin 
cu ăsta. 

Preotul chicoti şi mai tare şi ochii îi străluciră amuzaţi, 
perfect conştient că ea nu vrea să-i dea toate detaliile, dar 
fără să pară deranjat de acest aspect. 

— Atunci, zise el, lăsându-și mâna pe pântecul 
proeminent, trebuie să vă ajutăm să isprăviţi articolul cât 
mai repede. Nu ne putem permite ca israelienii să trăiască 
prea liniştiţi, nu? Dacă nu vă deranjează, o să vă cer ceva 
în schimb. 

— Şi anume? 

— Să-mi ţineţi scara cât încerc eu să scap de păsările 
astea nenorocite. 

Clătină din cap spre o pereche de turturele albe care 
zburau de colo-colo, lovindu-se întruna de ferestrele zidite 
sus de tot în pereţii bisericii. 

— Trebuie să deschid geamul, explică el. Să poată ieşi. 
Altfel o să se găinăţeze pe turişti. 

Parcă pentru a-i confirma cuvintele, o picătură mare şi 
albicioasă căzu de sus şi se întinse pe candelabrul de 
alamă. Părintele Sergius ţâţâi din buze şi, întorcându-se, 
porni spre scara lui. 

— Ţineţi-o bine, spuse el. Mai alunecă uneori. 

Ea făcu un pas înainte şi sprijini scara cu piciorul în timp 
ce el începu să se caţere, mişcându-se cu o agilitate 
surprinzătoare pentru un bărbat de greutatea şi 
dimensiunile lui. Când ajunse la a cincea treaptă, luă cu o 
mână o prăjină lungă de lemn ce stătea lipită de perete şi 
îşi continuă mersul. Hainele lui largi se umflară şi Layla îi 
putu vedea clar pantalonii şi fundul. Un grup de turişti 
intrară în încăpere, formând un cer în jurul omphalos-ului, 
bazinul din marmură sculptată din mijlocul încăperii, care, 


218 


conform tradiţiei greceşti, marca axa lumii. 

— Ştii, atrage tot felul de oameni ciudaţi, strigă 
părintele Sergius când ajunse în vârful scării. William de 
Relincourt, la el mă refer. Anul trecut a venit un savant 
italian care voia să treacă prin toată biserica cu un... cum 
se numesc lucrurile alea care măsoară radiaţiile? 

— Dispozitiv Geiger? 

— Da, exact. Era convins că William scosese la suprafaţă 
rămăşiţele unei nave spaţiale extraterestre şi că aceasta ar 
fi în continuare îngropată undeva sub podea. Era complet 
sărit de pe fix. 

Saltă prăjina şi, sprijinindu-se de o proeminenţă din 
perete, îşi întinse mâna stângă cât putu spre cea mai 
apropiată fereastră, care se afla la trei metri deasupra lui. 

— Apoi mai e şi grupul ăla de americani care cred că au 
găsit nu ştiu ce poartă spre altă lume. 

— Gardienii Sacri ai Portalului Cosmic, spuse Layla 
zâmbind. 

— Aţi auzit de ei? 

— Le-am văzut pagina de web. 

— Nebuni. Nebuni de legat. Avem chiar şi un bătrân 
evreu care vine în fiecare zi pentru că el îşi închipuie că 
Relincourt a găsit Cele Zece Porunci, sau cam aşa ceva. 
Singurul evreu pe care l-am văzut vreodată aici. Stă în faţa 
ediculului şi se roagă ca la Zidul Plângerii, bietul bătrân 
ţăcănit. În fiecare zi. 

Se întinsese cât putea, legănându-se periculos pe cea 
de-a doua treaptă de sus, bâjbâind cu prăjina la ivărul 
ferestrei, în încercarea de a o deschide. Prăjina alunecă de 
trei ori până când nimeri exact sub ivăr, forțând fereastra 
în afară. Preotul se aplecase atât de tare, încât Layla avu 
senzaţia neplăcută că o să cadă peste ea. El reuşi totuşi să 
se echilibreze şi aşteptă ca turturelele să simtă aerul 
proaspăt şi să zboare afară. Imediat ce dispărură, ridică 
prăjina şi, folosindu-se de cârligul ataşat la unul din 
capete, închise fereastra şi cobori, respirând din greu. 

— Trebuie să ne luăm neapărat o scară mai mare, gâfâi 
el, lăsând prăjina pe podea şi ştergându-şi hainele de praf. 


219 


Mereu le spun. Dar catolicii zic că n-avem nevoie, sirienii - 
că nu ne putem permite, iar armenii şi copţii nu se pot 
hotări dacă să fie o scară din metal ori una din lemn, aşa 
că nu se face nimic. Credeţi-mă, în comparaţie cu unii 
oameni de pe aici, fanaticii lui Relincourt sunt modele de 
rațiune şi bun-simţ. Doriţi un ceai? 

Layla refuză şi se întoarseră amândoi în Rotunda. Două 
femei, una mai în vârstă, cealaltă tânără, îmbrăcate în 
negru, stăteau îngenuncheate în edicul, ţinând lumânări în 
mână şi rugându-se. Tânărul preot grec dispăruse. 

— Aşadar, spuse părintele Sergius, conducând-o spre 
banca pe care se aşezase mai devreme şi trântindu-se 
greoi lângă ea, v-aţi împlinit partea de datorie. Acum o să 
vreţi să ştiţi despre William de Relincourt. Nu sunt sigur 
ca ar fi prea multe de spus, dar întrebaţi-mă. O să încerc 
să vă ajut pe cât posibil. 

Layla îşi scoase carnetul şi pixul şi, încrucişându-şi 
picioarele, se pregăti să-şi noteze tot ce avea să afle. 

— Primul lucru pe care aş dori să îl aflu este legat de 
surse, zise ea. Am căutat pe internet şi, din câte mi-am dat 
eu seama, Relincourt este menţionat doar de doi scriitori 
medievali: William de Tyre şi... 

Răsfoi paginile micii ei agende, încercând să găsească 
numele călătorului evreu. 

— Benjamin de Tudela, interveni părintele Sergius. 

— Da, aşa e. Cunoaşteţi pasajele? 

— Nu pe de rost, dar da, le-am citit. Cu ceva vreme în 
urmă, dacă nu vă supăraţi. 

Layla se aplecă şi scoase din geantă o foaie de hârtie 
mototolită. 

— Astea le-am scos la imprimantă noaptea trecută. 

Îi dădu foaia, şi preotul începu să citească după ce o 
ridică uşor ca să cadă lumina pe ea. Când termină, i-o 
înapoie. 

— Din ce am înţeles eu până acum, spuse ea, Baldwin 
sau Badouin, aşa cum îi zice Benjamin, a fost regele 
Ierusalimului între 1100 şi 1118. 

Părintele Sergius încuviinţă din cap. 


220 


— Asta înseamnă că atât Benjamin, cât şi William de 
Tyre au scris după şaizeci, şaptezeci de ani de la 
evenimentele prezentate. 

El se gândi un moment, apoi clătină din cap că da. 

— Corect. 

— Mai există şi altceva? întrebă ea. Vreo altă cronică în 
care să fie menţionat numele lui Relincourt, în care să 
găsim mai multe informaţii? Orice care să aibă legătură cu 
subiectul? 

Preotul îşi împreună mâinile peste pântec, acestea 
arătând acum ca nişte crabi mari şi roz ce se-ncălzeau la 
soare pe un bolovan. 

— Nu, din ce am auzit eu nu. Cu siguranţa niciunul 
dintre cronicarii cruciadelor nu-l menţionează. Ekkehard 
de Aura, Albert de Aachen şi... ah, care e numele celălalt? 
... Fulcher de Chartres, da - toţi au tăcut mâlc. William de 
Tyre şi Benjamin de Tudela e tot ce avem. 

— Şi numai Benjamin aminteşte ceva despre o comoară 
ascunsă, adăugă Layla. William de Tyre menţionează doar 
că Relincourt şi regele Baldwin au avut un fel de dispută. 

— Bănuiesc că ei au auzit versiuni diferite ale poveştii. 
Se întâmplă adesea în cazul cronicarilor medievali. Mai 
ales când scriu după ani de zile de la un anumit eveniment, 
descriind lucrurile practic la mâna a doua, a treia. Au 
surse diferite, aleg detalii diferite. Este doar o chestiune 
de emfază. 

— Aşadar, care din cele două versiuni socotiți că e mai 
apropiată de adevăr? 

El îşi ridică sprâncenele. 

— Greu de spus, deşi eu aş înclina spre relatarea lui 
Benjamin Tudela mai degrabă. Admiţând că se afla în 
trecere prin Ţara Sfântă, spre deosebire de William de 
Tyre, care locuia chiar acolo. Însă detaliile suplimentare 
sugerează că a auzit o versiune mai completă a poveştii. 
Descrierea lui William îţi da senzaţia că repetă nişte bârfe. 

Layla mâzgăli în agenda ei. 

— Şi dumneavoastră credeţi că povestea e reală? 

Părintele Sergius ridică din umeri. 


221 


— Cine ştie? Nu există dovezi fizice care să-i susţină 
veridicitatea, dar, pe de altă parte, nici nu găsesc vreun 
motiv pentru care să n-o cred. Benjamin era un cronicar 
extrem de scrupulos. Nu se ocupa de legende sau de 
basme spuse la gura sobei. Întotdeauna îşi verifica sursele. 
Eu am încredere în el. 

Pe neaşteptate, încăperea răsună de zgomotul unor 
bliţuri şi observară cum un grup de turişti japonezi intrară 
în Rotunda şi se apucară să fotografieze domul şi ediculul. 
Layla îşi puse picior peste picior, sprijinindu-şi agenda de 
genunchi. 

— Atunci mă văd nevoită să pun o întrebare evidentă, 
zise ea. Dacă istorisirea lui Benjamin este reală, ce a găsit 
William de fapt? Ce era această... Privi în jos spre foaia 
tipărită. Această „comoară de mare frumuseţe şi 
însemnătate, diferită de orice altă comoară cunoscută 
înainte“? 

Părintele Sergius zâmbi şi, ducându-şi mâna la spate, 
începu să se joace cu elasticul de la coadă. 

— Mda, cam asta ar fi întrebarea. Din păcate, tare mi-e 
teamă că nu am niciun răspuns pentru ea. Deşi presupun 
că nu era o navă spaţială. i 

Chicoti în sinea lui, continuând să-şi netezească părul. In 
faţa lor, cele două femei ieşiră din edicul, după ce-şi 
terminară rugăciunile, iar turiştii japonezi începură sa se 
strângă înăuntru, unde spaţiul strâmt al altarului nu 
permitea decât prezenţa a cel mult patru persoane. 
Cântecele şi psalmodierile pe care Layla le auzise când 
intrase în biserică se opriseră, şi acum nu mai percepea 
decât ecoul vocilor, de parcă pietrele bisericii şopteau 
între ele. 

— Nu, repetă părintele Sergius, lăsându-și mâinile în jos 
pe burtă după ce-şi aranjă elasticul. N-am nici cea mai 
mică idee despre obiectul găsit de William de Relincourt. 
Poate să fie vorba de o relicvă antică, sau de moaştele 
vreunui sfânt, o comoară a bazilicii bizantine originale... 
cine ştie? Nimeni n-are habar. 

Layla se bătea cu vârful pixului peste coapsă. 


222 


— Şi spuneţi că nu există niciun fel de dovadă fizică. 
Nimic în interiorul bisericii? 

Preotul negă din cap. 

— Dacă William de Relincourt a fost vreodată pe aici, cu 
siguranţă n-a lăsat nicio urmă. 

Tânăra îşi scărpină o sprânceană cu pixul. 

— Ce se găsește sub noi? întrebă ea. Ce era aici pe 
vremea când Relincourt lucra la restaurarea bisericii? 

Bătrânul privi tavanul pentru un moment, bătând 
darabana cu degetele pe pântec, după care se ridică în 
picioare, făcându-i un semn Laylei să-l urmeze. Se apropie 
de intrarea în sala Rotunda, de unde se vedeau bine atât 
ediculul, cât şi principala intrare în biserică. 

— Un tur scurt, spuse el. Asta doar ca să vă faceţi o 
idee. 

Işi întinse braţele în lateral, arătându-i întregul interior. 

— La momentul crucificării, din câte se pare, toată zona 
se găsea în afara zidurilor oraşului, cam la o sută de metri 
depărtare de partea sudică. 

Clătină din cap, indicându-i direcţia. 

— Conform Bibliei şi primilor autori creştini, Golgota, 
dealul unde a avut loc răstignirea pe cruce, se situa cam 
pe-acolo. Arătă cu degetul spre capela înaltă pe lângă care 
trecuse şi Layla. Tocmai acolo - şi mâna se îndreptă spre 
edicul - era o carieră de piatră abandonată în care evreii 
mai înstăriți îşi săpaseră locurile de veci. Într-unul dintre 
aceste morminte, mai exact în cel al lui Iosif din 
Arimateea, a fost aşezat pentru odihna veşnică trupul 
Domnului nostru. 

Ultimii dintre turiştii japonezi se ițiră din edicul şi 
tropăiră fericiți spre Katholicon, unde îşi puseră din nou în 
funcţiune aparatele de fotografiat. 

— Vreme de o sută de ani după momentul răstignirii 
zona s-a transformat în loc de pelerinaj şi rugăciune pentru 
primii creştini, continuă el. În anul 135 d.Hr, împăratul 
Adrian a nivelat regiunea şi a construit un templu în 
cinstea zeilor Junona, Jupiter şi Minerva. Acesta a rămas în 
picioare încă două sute de ani până când Constantin cel 


223 


Mare, primul împărat creştin, a dărâmat templul lui Adrian 
şi a clădit în locul lui o biserică superbă care încorpora 
toate locurile sfinte. Din nou făcu un gest spre capela 
înaltă şi spre edicul. Biserica lui Constantin a fost la rândul 
ei distrusă în timpul invaziei persane din 614. A fost 
reconstruită doi ani mai târziu, apoi s-a dărâmat din cauza 
unui cutremur, reconstruită iarăşi, apoi rasă de pe faţa 
pământului de califul fatimid Al-Hakim, reconstruită şi 
distrusă de alte câteva ori până când, într-un târziu, au 
sosit cruciații, care au ridicat structura vizibilă şi astăzi şi 
care a fost completată în 1149. Oricum, şi aceasta a suferit 
nenumărate modificări în anii care au urmat. Domul din 
Rotunda, de exemplu, precum şi ediculul datează din 
secolul al nouăsprezecelea. 

Layla îşi nota înfrigurată datele, încercând să ţină pasul 
cu el. 

— Ce vreau eu să subliniez, zise el, bătând cu piciorul în 
podea, este că sub noi zac rămăşiţele a o mie de ani de 
construcţie şi reconstrucţie. Cine poate şti ce a găsit 
Relincourt când a început să sape? Evreii, romanii, primii 
creştini, bizantinii, perşii, musulmanii - oricare dintre ei ar 
fi putut îngropa ceva aici. Şi să nu uitam că înainte de asta 
au mai fost cananeenii, egiptenii, asirienii, babilonienii şi 
grecii. Cu toţii au trăit în lerusalim la un moment dat. 
Dacă şi cine a pus ceva dedesubt habar n-am. Şi, ca să fiu 
sincer, nici nu cred că vom afla vreodată. Ceea ce, desigur, 
nu face decât să sporească farmecul poveștii. 

Tăcu brusc, jucându-se cu nasturii de la haine. Doi 
călugări copţi trecură grăbiţi pe lângă ei, purtând glugile 
lor negre şi crucile sculptate în lemn. Layla termină de 
scris şi-şi privi notele, intrigată şi fascinată în egală 
măsură. 

— E ca şi cum ai încerca să faci un puzzle din care 
lipsesc peste jumătate de piese şi fără a şti măcar cum 
trebuie să arate imaginea finală, murmura ea. Şi mai eşti şi 
legat la ochi. 

Părintele Sergius zâmbi. 

— Aşa e istoria. Un puzzle gigant. 


224 


De undeva din spatele lor se auzi zgomotul ritmic al unui 
baston de mers, bocănitul lui devenind din ce în ce mai 
puternic, până când un bărbat în vârstă intră în Rotunda şi 
se îndreptă spre edicule. Era adus de spate, iar pielea de 
pe faţa plină de pete îi atârna. Se opri înaintea altarului, 
scoase o yarmulka şi o carte mică neagră. Începu să se 
roage, aplecându-se ţeapăn înainte şi înapoi, murmurând 
şi sprijinindu-se greoi în baston. 

— El este cel despre care ţi-am pomenit, rosti încet 
părintele Sergius. În fiecare zi vine, fix la aceeaşi oră. E 
convins că Relincourt a găsit tăbliţa cu Cele Zece Porunci, 
sau Chivotul Legământului, sau sabia regelui David - am 
uitat ce anume. O chestie evreiască. În fond cam asta fac 
poveştile de genul ăsta - îţi satisfac o nevoie interioară, o 
speranţă care nu poate fi împlinită în lumea reală. 

Îl priviră o vreme pe bătrân, apoi Layla îşi îndreptă 
atenţia spre notițe. 

— Benjamin de Tudela spune că Relincourt „nu era de 
acord defel cu tratamentul evreilor“. La ce se referea? 

Părintele Sergius zâmbi trist, uitându-se spre domul de 
deasupra. 

— Cruciații s-au comportat îngrozitor cu evreii, oftă el. I- 
au măcelărit cu miile în drumul lor prin Europa. Zeci de 
mii. Când au cucerit lerusalimul, au dus întreaga populaţie 
evreiască în sinagoga principală şi i-au ars de vii. Bărbaţi, 
femei, copii. 

Clătină din cap. 

— La fel au procedat şi cu musulmanii. Se zice că 
moscheile musteau de sânge. Ai crede că o asemenea 
oroare împacă două religii. Dar când te uiţi la ce se 
întâmplă astăzi... 

Îşi ridică mâinile şi-şi masă tâmplele. 

— Ţara Sfântă a lui Dumnezeu şi atâta durere. 
Întotdeauna atâta durere. 

Îşi mai frecă tâmplele o vreme, după care se întoarse 
spre Layla. 

— A venit timpul să mă pregătesc pentru slujba de după- 
amiază. 


225 


— Sigur, sigur, spuse Layla. Vă mulţumesc pentru 
timpul acordat. 

— Nu cred ca v-am fost de prea mare ajutor. 

— Oh, ba da, protestă ea. Chiar foarte mult. 

Băgă agenda în geanta pe care o aruncă peste umăr. 

— Sa nu renunţaţi la scris, spuse el. Contează foarte 
mult. 

Ea zâmbi şi, ridicând o mână în semn de rămas-bun, 
dădu să plece. 

— Un fapt interesant pentru articolul dumneavoastră 
totuşi, o strigă preotul. Se pare că Hitler era obsedat de el. 
De William de Relincourt. Avea o echipă întreaga de 
savanţi care cercetau istoria, încercând să afle ce 
descoperise Relincourt şi ce s-a întâmplat după aceea. Era 
convins că e vorba de un soi de armă secretă pe care o 
putea folosi împotriva evreilor. Sau, cel puţin, aşa se 
povesteşte. După cum spuneam, Relincourt atrage tot felul 
de oameni ciudaţi. Va doresc numai bine, domnişoara al- 
Madani. 

O salută cu o uşoară înclinare a capului şi, prinzându-şi 
mâinile la spate, plecă spre Katholicon. 


LUXOR 


— Alo? Alo? Da, numele meu este Yusuf Khalifa şi sunt 
inspector la Poliţia egipteană. Cred că am vorbit cu 
dumneavoastră... Khalifa. Nu, Khalifa. Kha-li-fa. Exact. 
Încerc să găsesc pe cineva care m-ar putea ajuta la un caz 
la care lucrez acum şi care are legătură cu un conaţional 
de-al dumneavoastră, israelian. Poftim? Nu, un caz la care 
lucrez...  Vorbiţi engleză?  Ce?... Aha, da, aştept, 
mulţumesc, mulţumesc. 

Khalifa ţinea receptorul între ureche şi umăr şi, 
întinzându-se, îşi scoase o ţigară din pachet, muşcându-şi 
buzele frustrat. Pierduse aproape o ora încercând să dea 


226 


peste un poliţist israelian care să-l ajute cu nişte informaţii 
despre trecutul lui Hannah Schlegel. Fusese plimbat de la 
un departament la altul, de la un birou la altul, discutase 
cu o mulţime de persoane, pentru ca, într-un final, să se 
întoarcă de unde plecase, şi anume la sediul Poliţiei 
Naţionale din Ierusalim, unde nimerise peste o femeie care 
de-abia bâiguia câteva cuvinte în engleză, ca să nu mai 
vorbim de arabă. Avea senzaţia că nu-l luau în serios 
pentru că era egiptean şi că alta ar fi fost situaţia dacă era 
american sau european. Îşi aprinse ţigara, trase adânc din 
ea şi scoase un nor de fum, ascultând tăcerea de la capătul 
celălalt al firului. 

— Alo? strigă el, crezând că i s-a închis telefonul în nas. 
Alo? 

Telefonul reveni la viaţă. 

— Am rugat la tine să aştepţi, se auzi vocea ascuţită a 
femeii, de parca s-ar fi adresat unui copil obraznic. Te rog 
să faci aşa. 

Linia muri din nou. 

— Pe toţi dracii, murmură Khalifa, mestecând filtrul 
țigării, cu maxilarele încordate din cauza enervării. Încerc 
să vă ajut pe voi, fir-ar a naibii de treabă. Incerc să vă ajut, 
femeie! 

Mai trase un fum şi se trânti pe scaun, uitându-se spre 
un poster îngălbenit cu piramida în trepte a lui Djoser de 
pe peretele opus, apoi din nou spre birou, unde obiectele 
luate din casa lui Jansen erau înşiruite frumos în faţa lui - 
diapozitivul, fluturaşul, testamentul şi pistolul. Singurul 
lucru care lipsea era lingoul de aur, care fusese încredinţat 
unui anume domn Mohammed Hasoon, expert la Banca 
MISR şi care îi promisese că va încerca să afle mai multe 
despre vulturul şi svastica gravate pe suprafaţa acestuia. 

Dintre obiectele rămase, testamentul lui Jansen se 
dovedi pe loc sursa cea mai bună de informaţii. Includea 
instrucţiuni detaliate cu privire la vânzarea proprietăţilor 
şi a posesiunilor sale, urmând ca sumele rezultate să fie 
împărţite între diverse persoane şi organizaţii, printre care 
se numărau angajaţii de la Menna-Ra, menajera sa, 


227 


Societatea Horticolă Egipteană, Muzeul Luxor şi, cumva 
neaşteptat, Spitalul Veterinar Brooke pentru Cai şi Măgari. 

De departe însă, cel mai mare procent - reprezentând, 
din câte îşi dădea seama Khalifa, aproape toata averea 
decedatului - le revenea lui Anton şi Ingăi Gratz „pentru 
sprijinirea acelor cauze la care ei ţineau atât de mult“. 
Carla Shaw, managerul de la Menna-Ra, menţionase că pe 
unul dintre prietenii lui Jansen îl cheamă Anton, şi Khalifa 
bănui că e vorba de aceeaşi persoană. Şi mai interesant, 
strada Orabi, numărul 16, adresa din testament a familiei 
Gratz, se găsea în cartierul El-Maadi din Cairo. Telefonul 
public al cărui număr figura atât de des pe desfăşurătorul 
lui Jansen era în acelaşi cartier şi, după ce verificase prin 
intermediul Egipt Telecomului, Khalifa aflase că acesta era 
situat vizavi de blocul în care locuiau domnul şi doamna 
Gratz, ceea ce sugera că ei erau oamenii cu care vorbea 
Jansen în mod regulat. După alte câteva verificări, 
descoperi ca familia Gratz nu avea telefon acasă - aşa se şi 
explica folosirea unuia public -, şi Khalifa contactase nişte 
vecini de bloc, rugându-i sa le lase un bilet în care li se 
cerea să ia legătură urgent cu Poliţia din Luxor. Până 
astăzi însă nu primise nicio veste. 

Pistolul fusese identificat de domnul Salah, expertul în 
balistică al secţiei, drept un Walter P38 de 9 mm 
semiautomat - aparent o piesă rară, deşi, conform spuselor 
lui Salah, foarte solicitat printre colecţionarii de arme de 
foc mai ales pentru că Walter P38 reprezentase arma de 
şold oficială a ofiţerilor germani în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial. Pistolul fusese curăţat şi uns, iar 
acum se găsea în stare perfectă, cu încărcătorul plin cu 
opt gloanţe. La fel ca toate celelalte aspecte din cazul 
Jansen, arma ridicase şi ea multe întrebări. 

Nu-i mai rămăsese timp să caute informaţii despre 
celelalte două obiecte, fluturaşul şi diapozitivul, şi Khalifa, 
aplecându-se, luă diapozitivul şi-l aşeză în lumină, pufăind 
din ţigară şi păstrând receptorul lipit de ureche. Imaginea 
intrării întunecate şi înguste a mormântului de la baza 
peretelui vertical de stâncă nu însemna nimic pentru el şi, 


228 


după ce se holbă la ea câteva minute, întrebându-se dacă 
are vreo relevanţă, îl puse la loc pe masă şi ridică 
fluturaşul. Îl citi încet, mirându-se ca şi prima dată de 
faptul că un om ca Jansen să aibă de-a face cu gaşca 
fundamentalistă a şeicului Omar Abd-el Karim. Tocmai îşi 
nota pe ceva să nu uite ora şi data întâlnirii, când telefonul 
se însufleţi din nou. 

— Aţi vorbit cu Ambasada Israelului din Cairo? 

— Păi, Ambasada Israelului din Cairo mi-a dat numărul 
dumneavoastră, răspunse Khalifa, stingându-şi ţigara în 
scrumieră şi încercând să nu-şi piardă cumpătul. 

Femeia îl lăsă sa aştepte alte cincisprezece secunde, 
apoi se întoarse pe fir şi-l întrebă dacă ştie cumva ultima 
adresa a victimei sau, în engleza ei de baltă, „locul de trăit 
înaintea morţii“. Khalifa se întinse peste birou ca să ia 
dosarul Schlegel şi-l răsfoi repede. 

— O-hor Har Chime, numărul 46, citi el, chinuindu-se să 
pronunţe cât mai bine cuvintele nefamiliare. Apartamentul 
patru. 

Trebui să repete de două ori ca femeia să priceapă. 

— Ohr Ha-Chaim, spuse ea. Asta este Oraşul Vechi. 
Trebuie vorbit la secţia de poliţie David. 

li oferi un număr de telefon de acolo. 

— Aveţi şi o persoana de contact? 

— Dumneata vorbeşte cu Departamentul investigaţii. Ei 
ajută la tine. 

— Dacă este posibil, aş dori un nume, insistă el, 
conştient că fără aşa ceva nu era exclus sa fie trimis la 
plimbare de cine ştie ce secretară. Cineva cu care să pot 
discuta direct. Oricine, vă rog. 

Femeia scoase un oftat plictisit, fără nici cel mai mic 
efort de a-şi ascunde iritarea, şi îl puse să aştepte pentru a 
treia oară, apoi reveni şi pronunţa un nume pe care Khalifa 
şi-l notă repede. 

— E detectiv? întreba el. 

— Da, detectiv, i-o reteză ea, închizându-i telefonul în 
nas. 

Trânti şi el receptorul şi-şi aprinse altă ţigara, înjurând 


229 


printre dinţi, iritat că i se confirmaseră bănuielile despre 
israelieni. Trase adânc două, trei fumuri, după care ridică 
din nou receptorul şi formă numărul pe care i-l dăduse 
femeia. Telefonul sună de şapte ori înainte să răspundă 
cineva. 

— Bună ziua, spuse el. Numele meu este Yusuf Khalifa şi 
sunt inspector în cadrul Poliţiei egiptene. Aş putea vorbi vă 
rog Cu... 

Buchisi literele notate pe agenda. 

— Detectivul Ar-ee-ay Ben-Ro-eye. 


IERUSALIM 


Telefonul suna când Ben-Roi intră în biroul lui, dar n- 
avea niciun chef să-l audă, ameţit cum era de cele două 
beri date pe gât în drum spre secţie, ca să nu mai vorbim 
şi de sentimentul insuportabil de melancolie care-l 
năpădea ori de câte ori vizita mormântul Galiei. Aproape 
că smulse receptorul din furcă, blestemându-l în gând pe 
cel care-l deranja. 

— Ken. 

— Detectivul Ben-Ro-eye? 

— Ben-Roi, îl corecta acru israelianul. 

„Cine era maniak-ul ăsta?“ 

— Iertaţi-mă. Sunt inspectorul Yusuf Khalifa de la poliţia 
egipteana. Mi-aţi fost recomandat de cineva care lucrează 
la Sediul Central al Poliţiei. 

Ben-Roi nu spuse nimic. 

— Alo? 

— Ken. 

— Vorbiţi engleza, domnule Ben-Roi? 

— A ta medaber Ivrit? 

— Pardon? 

— Vorbiti ebraica? 

— Mi-e teamă că nu. 

— Atunci se pare că voi fi nevoit sa vorbesc în engleza. 
Ce vreți? 


230 


Khalifa trase din ţigară. Discuta cu bărbatul ăsta de mai 
puţin de cincisprezece secunde şi deja îi era nesuferit. 

— Investighez în prezent un caz în care este implicat şi 
un conaţional de-al dumneavoastră, spuse el, încercând să 
păstreze un ton civilizat. Un caz de omucidere. 

Ben-Roi trecu receptorul în mâna stângă, iar cu dreapta 
deşurubă capacul sticluţei plate din buzunar. 

— Aşa, şi? 

— Victima a fost o femeie pe nume Hannah Schlegel. A 
fost ucisă în 1990. 

Ben-Roi pufni. 

— Şi de-abia acum faceţi cercetări? 

— Nu, nu, m-aţi înţeles greşit. Cazul a fost anchetat la 
vremea respectivă. Un bărbat a fost condamnat. Însă, între 
timp, au apărut noi dovezi şi am redeschis cazul. 

Ben-Roi trase o duşcă. 

— Aţi condamnat greşit o persoană? 

Era mai mult o acuzaţie decât o întrebare. Un apropo 
direct la incompetenta lor. Khalifa rânji. 

— Asta încerc să aflu acum. 

— Şi ce vreţi de la mine? 

— Încerc să obţin... cum se spune?... câteva detalii 
despre trecutul victimei. Serviciu, familie, prieteni, 
pasiuni. Orice ne-ar putea ajuta la stabilirea unui mobil 
pentru crimă. 

— Şi? 

— Pardon? 

— De ce m-aţi sunat? 

— Oh, da. Pai victima locuia pe - Khalifa aruncă o privire 
spre dosarul din faţa lui - strada Ohr Ha-Chaim. La 
numărul 46, apartamentul 4. Mi s-a spus că adresa asta se 
află... ăăăă... Cum se spune?... pe raza secţiei 
dumneavoastră. 

Ben-Roi se sprijini de spătar şi, ridicându-şi mâna liberă, 
începu să-şi frece tâmplele. Pe toţi dracii! Ăsta chiar era 
ultimul lucru pe care şi-l dorea: să-şi piardă vremea cu o 
investigaţie tâmpită împreuna cu un nătărău. Nişte 
amatori. Nişte rahaţi de amatori, asta erau. N-ar fi trebuit 


231 


să răspundă la telefon. 

— Sunt ocupat momentan, rosti el pe un ton aspru. 
Puteţi să reveniţi cu un telefon? 

— Astăzi? 

— Săptămâna viitoare. 

— Îmi pare rău, dar nu cred că putem să aşteptăm atât, 
zise Khalifa, simțind că i se face vânt, dar refuzând să se 
dea bătut. Poate unul dintre colegii dumneavoastră are 
cum să mă ajute. 

„Cineva cu o atitudine de profesionist, cugetă Khalifa în 
sinea lui. Care e mândru de meseria lui.“ 

— Sau poate că ar fi mai bine să discut cu superiorul 
dumneavoastră, nu credeţi? adăugă el. 

Ben-Roi se încruntă şi mai tare. „Ce arab alunecos şi 
împuţit!“ Se uită la receptor cu o privire plină de mânie, 
tentat să-l trântească de toţi pereţii. Avea senzaţia că n-o 
să scape cu una, cu două. De ce naiba nu l-a lăsat să sune 
pur şi simplu? 

— Inspectore Ben-Roi? răsună vocea lui Khalifa de la 
capătul celălalt al firului. 

— Da, da, bălmăji Ben-Roi, înghițind o gură de votcă şi 
punând capacul la loc. OK, daţi-mi numele şi adresa din 
nou. 

Luă un pix şi mâzgăli informaţiile despre Schlegel 
furnizate de Khalifa. 

— Şi când anume a fost omorâtă? 

— Pe 10 martie 1990. Vă pot trimite dosarul cazului, 
dacă asta v-ar fi de folos. 

— Nu-i nevoie, refuză Ben-Roi, conştient că mai multe 
informaţii îi aduceau şi mai multe obligaţii. 

Câteva telefoane, poate o vizită scurtă la fosta adresă a 
femeii - cam atât avea de gând să facă. Şi, dacă nu era 
suficient, atunci arabul putea să se duca la dracu’. Că doar 
el greşise, nu? 

— Ar trebui sa ştiţi un lucru, continua Khalifa. 
Principalul nostru suspect în acest caz este un anume Piet 
Jansen. Orice legătură între acest bărbat şi Hannah 
Schlegel ne-ar fi utilă. Adică... 


232 


— Da, da, am înţeles, spuse Ben-Roi. Piet Hansen. 

— Jansen, repetă Khalifa, fără să-şi mai ascundă iritarea 
din voce. J... A... N... S... E... N. Aţi notat? 

Ben-Roi strânse pumnul. 

— Sigur că am notat, mormăi el. 

Supărat, Khalifa supse din ţigară până la filtru, după 
care aruncă chiştocul în scrumiera de pe birou. 

— O sa aveţi nevoie de datele mele de contact. 

— Păi, aşa cred, răspunse acru Ben-Roi. 

Khalifa i le dădu repede. 

— Şi-ale dumneavoastră? întreba el. 

Ben-Roi îi dictă adresa de e-mail. 

— Mobilul? 

— N-am, spuse israelianul, privindu-şi telefonul Nokia. 

Khalifa îşi dădu seama că minţea cu neruşinare, dar nu 
vedea ce sens ar fi avut să insiste, aşa că se mulţumi să-i 
transmită lui Ben-Roi că ar aprecia dacă s-ar ocupa de 
problema cât mai curând. 

— Sigur, îndrugă israelianul. 

Se lăsă tăcerea, şi firul telefonic păru că explodează de- 
atâta antipatie. Ben-Roi îi spuse că, dacă nu mai are nimic 
să-i comunice, el s-ar întoarce la treburile sale. Khalifa îi 
mulţumi rece, şi ambii bărbaţi dădură sa închidă 
telefoanele. 

— Încă o întrebare! 

Vocea lui Khalifa îi răsună în urechi ca un bâzâit 
enervant de ţânţar. „Rahat!“ se gândi Ben-Roi. 

— Ce e? 

Khalifa răsfoi dosarul de pe masă. 

— Este ceva ce nu înţeleg. Ceva de pe braţul victimei. 
Avea un... cum se spune... un tatu? 

— Tatuaj? 

— Exact. 

Khalifa ajunse la o fotografie alb-negru a braţului femeii, 
o scoase şi o ridică în lumină. 

— Un număr. Patru-şase-nouă-şase-şase. Cu un triunghi 
în faţa lui. Asta face parte din vreun soi de ritual evreiesc? 

Ben-Roi se sprijini de spătar, clătinând din cap. 


233 


„Ignorantu' dracu' de arab antisemit.“ 

— Este un număr specific lagărelor de concentrare. 
Naziştii le tatuau pe mâinile prizonierilor evrei în timpul 
Holocaustului. Dar, având în vedere că mulţi dintre voi nu 
credeţi în existenţa Holocaustului, probabil că nu vă ajută 
foarte tare. Altceva? 

Khalifa se holba la fotografia din faţa lui. 

— Altceva? repeta Ben-Roi, mai tare. 

— Nu, spuse Khalifa. Nimic. 

— Atunci ţinem legătura. 

Convorbirea se încheie. Khalifa continuă să privească 
lung fotografia, cercetând cele cinci cifre care se târau pe 
pielea moartă a femeii ca un şir de insecte ce ies prin gura 
unui muşuroi, apoi ridică pistolul lui Jansen. Se uită la el 
încruntat, îl aşeză la loc şi scrise cu pixul pe foaie două 
cuvinte pe care le sublinie: „nazist“ şi „Holocaust“. 


IERUSALIM 


Războiul dintre israelieni şi palestinieni - şi nu greşesc 
când spun război - se poartă la niveluri diferite şi cu arme 
diferite. Cea mai evidentă este, desigur, confruntarea 
fizică: pietre împotriva puştilor Galil, cocktailurile Molotov 
împotriva tancurilor Merkava, bombele din maşini şi 
atacurile sinucigaşe împotriva elicopterelor Apache şi a 
avioanelor F-16. 

Totuşi, există şi alte elemente ale conflictului, care, deşi 
mai puţin vizibile, sunt la fel de semnificative. Diplomaţia, 
religia, propaganda, economia, inteligenţa, cultura - toate 
se transformă în nişte arene unde permanenta confruntare 
dintre poporul meu şi opresorii noştri israelieni se 
desfăşoară zilnic. În acest articol mă voi concentra asupra 
uneia dintre cele mai puţin probabile scene ale bătăliei, 
dar, în acelaşi timp, cruciale, una care se situează chiar în 
inima unui asemenea conflict pustiitor: arheologia. 


Layla se opri, dar degetele îi rămaseră peste tastatură. 


234 


Citi cuvintele cu voce tare, ca să vadă dacă textul curge 
fluent şi are sens. Mai adăugă o propoziţie: „Pentru 
israelieni, arheologia, mai exact scoaterea la suprafaţă a 
unor dovezi care să sprijine existenţa statului Israel pe 
pământurile ocupate de ei acum, a fost încă de la început 
un element-cheie în războiul dus de ei împotriva 
palestinienilor“. 

Cu un oftat, împinse scaunul departe de birou, se ridică 
în picioare şi se îndreptă spre bucătărie, ca să-şi facă o 
cafea. 

Articolul, ce urma să fie publicat în Palestine-/srael 
Journal, fusese întors pe toate părţile în ultima săptămână, 
imediat după ce se întâlnise cu tânărul Yunis Abu Jish din 
tabăra de refugiaţi Kalandia. Era un subiect bun şi, având 
în vedere viteza ei obişnuită de scris şi faptul că-şi făcuse 
planul în minte, ar fi trebuit să-l termine în două ore sau 
chiar mai puţin. 

Din nefericire, lucra la el de peste patru ore, de când se 
întorsese de la părintele Sergius, şi ea nu scrisese decât un 
sfert din cele două mii de cuvinte obligatorii. Dacă ar fi 
fost vorba de orice altceva, poate că s-ar fi concentrat mai 
bine. Dar referinţele la arheologie şi la istorie nu reuşeau 
decât să-i amintească în mod constant de întreaga 
chestiune cu William de Relincourt: era suficient să scrie 
câteva cuvinte pentru ca gândurile ei să înceapă să 
alunece imediat în altă parte, uitând de sarcina ei actuală 
şi lăsându-se vrăjită de Relincourt şi de misterioasa lui 
comoara pe care o găsise îngropată sub Mormântul Sfânt. 
„Ce-o fi fost? se întreba ea întruna. Care e legătura cu al- 
Mulatham? Cine e necunoscutul care mi-a trimis povestea? 
Ce? Cum? Cine?“ Întrebările îi răsunau în minte ca 
dangătele unui clopot, distrăgându-i atenţia. 

Îşi prepară o cafea, după care se urcă pe acoperiş şi 
privi spre cerul întunecat al apusului, în încercarea de a-şi 
limpezi mintea. În vârful muntelui Scopus se aprinseră 
luminile Universităţii Ebraice, reci şi tăioase, învăluind 
piscul într-o strălucire de gheaţă; la dreapta, pe Muntele 
Măslinilor, Biserica Înălţării de-abia se  întrezărea, 


235 


aureolată de o coroană de lumini calde, ca un nimb sfânt. 
Zâmbi uşor, amintindu-şi de ziua în care se luau la 
întrecere, cu tatăl ei coborând în fugă dealul de la biserică 
până la Basilica Gethsimani, după ce pariase pe un dolar 
că ea nu e în stare să ajungă prima. Chiar dacă ştiuse că el 
avea s-o lase să câştige, să fie prima, bucuria victoriei nu 
se diminuase cu nimic când trecuse „linia de sosire“ 
ridicându-şi braţele subţirele în sus şi dansând de 
încântare înainte să-i ceară printre gâfâieli premiul cel 
mare. 

Amintirea era, la fel ca multe altele, o imagine cu 
valenţe duble, de fericire, dar şi de melancolie. La urma 
urmei, încă se mai găsea în toiul acelei curse. De la 
moartea tatălui ei, acesta se aflase în permanenţă lângă 
ea, bântuind-o, împingând-o, neslăbind-o nicio clipă, oricât 
de tare ar fi alergat. Numai că, spre deosebire de copilărie, 
când exista o distanţă anume pe care trebuia s-o parcurgă, 
un punct final clar, o recompensă pentru eforturile ei, 
acum... acum ce avea? Nimic. Nicio vorbă de triumf sau de 
încântare, niciun moment de bucurie. Alerga la nesfârşit, 
sprintând disperată, trecând de la un pustiu la altul. Şi 
întotdeauna urmărită de amintirea tatălui ei, cu craniul 
zdrobit, cu mâinile prinse în cătuşe la spate, ca un animal 
care trebuia să fie tranşat în abator. Întotdeauna acolo. 
Intotdeauna prezent. Întotdeauna îndrumând-o. 

Işi duse mâna la ochi, ştergându-şi lacrimile ce i se 
adunaseră la colţuri, şi privi cum noaptea înghiţea ultima 
rază de lumină. Vântul începu să adie, mângâindu-i faţa, şi 
ea închise ochii, bucurându-se de răcoarea proaspătă a 
aerului. Rămase aşa vreme îndelungată, dorindu-şi să 
plutească şi să zboare departe, să scape de cercul vicios în 
care se învârtea; apoi, cu un oftat, sorbi şi ultima gura de 
cafea şi cobori în camera ei de lucru, unde se aşeză în faţa 
laptopului şi reciti ce scrisese. Mai însăilă câteva 
propoziţii, mai mult în silă, după care, realizând că-şi 
pierde vremea, că e mult prea preocupată de altceva, 
închise documentul, împinse notițele într-o parte şi se 
conectă la internet, accesă motorul de căutare Google şi 


236 


tastă: „William de Relincourt“. 

Îşi petrecu următoarele cinci ore verificând aproape 
toate site-urile listate, încercând să descopere un nou fir 
relevant pe care poate că îl trecuse cu vederea cu o seara 
înainte. William de Relincourt şi Sfântul Graal, William de 
Relincourt şi Cavalerii Rozei, William de Relincourt şi 
pergamentele pierdute ale Atlantidei, William de 
Relincourt şi conspirația Vaticanului de a cuceri lumea - le 
parcurse pe toate, fiecare alăturare de acest gen devenind 
şi mai bizară decât cea anterioară. Dacă ar fi lucrat la un 
articol despre aiurelile curentului New Age sau despre 
Noul Misticism, ar fi fost o zi reuşită. Aşa însă nu găsi 
nimic nou pe lângă faptele pe care le ştia deja. 

După ce epuiză toate paginile care conţineau numele de 
William de Relincourt, începu să tasteze diverse variante 
ale acestuia, mărind astfel aria de căutare: Guillelmus de 
Relincourt; Gillom de Relincar; Esclarmonde de Relincourt; 
evreii De Relincourt; Franţa De Relincourt; De Relincourt 
Languedoc; De Relincourt C. Tot nimic. Uneori nu apărea 
nimic sau, dacă apărea, nu era relevant. 

O singură combinaţie se dovedi, chiar dacă nu neapărat 
utilă, dar măcar interesantă, şi anume „Guillelmus 
Relincourt Hitler“, pe care o alesese pe baza spuselor 
părintelui Sergius. Aici se confruntă cu alte câteva teorii 
ţicnite, inclusiv una care sugera că Relincourt descoperise 
un fel de armă magică secretă capabilă să radă de pe faţa 
pământului întreaga populaţie evreiasca, o armă pe care, 
din motive evidente, Hitler voia sa pună mâna (şi autorul 
teoriei la fel, judecând după tonul antisemit al articolului). 
Printre astfel de aberaţii, se nimeriră totuşi şi câteva 
informaţii plauzibile care îl desemnau pe Relincourt drept 
una dintre obsesiile cele mai bine documentate ale 
Fuhrerului în ceea ce priveşte arheologia şi ocultismul. 
Mare parte dintre referinţe erau scurte şi lipsite de detalii 
suplimentare, însă una dintre ele, inclusă într-un articol 
semnat de un francez pe nume Jean-Michel Dupont, era 
însoţită de o notă de subsol ce reprezenta un citat preluat 
din jurnalul unui anume Dietrich Eckart, un ideolog nazist 


237 


căruia, după toate aparențele, Hitler îi dedicase Mein 
Kampf: 


13 noiembrie 1938 

Cina la Societatea Thule, Wewelsburg. Mare entuziasm 
după evenimentele din 9-10, WvS a făcut chiar glume 
despre „zbuciumarea speranţelor evreilor“. DH a spus că 
aceştia ar fi şi mai zdruncinaţi dacă chestiunea Relincourt 
ar ieşi la suprafaţă, după care a urmat o lungă discuţie 
despre catari etc. Fazan, şampanie, coniac. Scuze din 
partea lui FK şi WJ. 


Câteva căutări suplimentare au revelat faptul că 
Wewelsburg era un castel din nord-vestul Germaniei, 
cartierul general al SS-ului lui Himmler; Societatea Thule 
era un ordin cvasiezoteric dedicat promovării mitologiei 
ariene; „evenimentele din 9-10“ se refereau la distrugerea 
în masă a proprietăţilor evreieşti, cunoscută şi sub numele 
de Kristallnacht; iar catarii, o denumire peste care dăduse 
deja în numeroase articole şi care desemna un soi de sectă 
creştină eretică ce înflorise în secolele al XII-lea şi al XIII- 
lea (interesant că secta fusese activa mai ales în regiunea 
Languedoc din Franţa). Iniţialele WvS, FK şi WJ, din câte 
descoperise ea, aparţineau lui Wolfram von Sievers, 
Friedrich Krohn şi Walter Jankuhn, academicieni nazişti şi 
membri devotați ai Societăţii Thule. 

Toate astea erau de-a dreptul interesante. Din păcate, 
singura parte a extrasului pentru care ar fi avut nevoie de 
sursă, şi anume persoana desemnata prin inițialele DH şi 
semnificaţia frazei „dacă chestiunea Relincourt ar ieşi la 
suprafaţă“, era cea despre care nu găsise nimic. Nu exista 
niciun număr de contact sau adresă de-a lui Jean-Michel 
Dupont şi, după ce navigă pe internet vreo jumătate de oră 
în zadar, încercând să clarifice aspectele care-i treziseră 
curiozitatea, trase concluzia că e doar o altă pistă falsă şi 
se lăsă păgubaşă. 

— Rahat! înjură ea furioasă, dând un şut în piciorul 
biroului. După ce dracu' ar trebui să mă uit? 

Se făcuse deja miezul nopţii. Privi spre monitor cu ochi 


238 


obosiţi, după care se întinse să oprească laptopul, 
acceptând că nu mai are ce să descopere în noaptea aceea. 
Mai mult din epuizare decât cu speranţa vreunui rezultat, 
mai introduse o ultimă combinaţie de cuvinte, prima care-i 
trecu prin cap, tastând automat, de parcă degetele ei ar fi 
preluat iniţiativa, nu creierul: „Relincourt Franţa comoară 
nazişti secret evrei“. Se opri o fracțiune de secundă, 
holbându-se la cele scrise, după care, din instinct mai 
degrabă decât din cine ştie ce rațiune evidentă, înlocui 
„Relincourt“ cu „William“ şi dădu click pe butonul de 
căutare. Programul afişă un singur link. 


Societatea Istorică a Colegiului St John... Profesor 
Magnus Topping, cu titlul uluitor „Micul William şi 
Secretul de la Castelombres: o poveste despre nazişti, 
comoară...“ 

www,joh.cam.ac.uk/historysoc/lent.html 


Site-ul, după cum sugera şi titlul lui, aparţinea societăţii 
istorice a Colegiului St John, Cambridge, şi era alcătuit în 
principiu dintr-un raport despre evenimentele şi 
activităţile semestrului trecut, din care mare parte, 
judecând după imaginile în format jpg ale studenţilor 
ameţiţi îmbrăcaţi în togă şi purtând peruci portocalii, 
aveau prea puţine în comun cu studiul istoriei. Penultimul 
paragraf al raportului spunea: 


Ultimul discurs din acest semestru luuung plin de 
prelegeri - ba, ce zic eu, un corn al abundentei în materie 
de prelegeri! - a fost susţinut de bravul nostru profesor 
Magnus Topping, cu titlul uluitor „Micul William şi 
Secretul de la Castelombres: O poveste despre nazişti, 
comoară, catari şi lInchiziţie“. In această expunere 
edificatoare şi extrem de colorată, profesorul Topping ne-a 
explicat cum cercetările lui asupra Inchiziției din secolul al 
treisprezecelea au scos la iveală o legătură neaşteptată 
între comoara imaginară a catarilor şi aşa-zisul „Secret de 
la Castelombres“, ultimul fiind un castel din regiunea 
Languedoc din Franţa, unde, conform unei legende 
medievale, se ascunde o comoară nepreţuită. Din acest 


239 


punct am fost purtaţi printr-o fascinantă călătorie prin 
lumea misterioasei culturi iudaice, a arheologilor nazişti şi 
a ororilor viscerale înfăptuite de Inchiziţie (Micul William a 
fost de fapt un anchetator cunoscut pentru brutalitatea 
lui), efectul general nefiind cel al unui seminar obişnuit de 
istorie, ci mai degrabă al unei poveşti polițiste la limita 
istoricului. O seară cu adevărat memorabilă, completată de 
onoarea pe care ne-a făcut-o vorbitorul nostru de a înghiţi 
o sticlă întreagă de Lagavulin! Oh, cât vor mai plânge cei 
absenţi! 


Reacţia imediată a Laylei după citirea rândurilor a fost 
să se amuze de pompozitatea juvenilă a stilului, dar s-a 
simţit şi dezamăgită că, în ciuda speranţelor iniţiale, acel 
William menţionat nu avea nicio legătură cu bărbatul care 
o interesa pe ea. Cu toate că era perseverentă, obosise şi 
începuse să devină sceptică, după o seară petrecuta în 
mijlocul unor legende istorice care de care mai uimitoare. 
De-abia după ce citi textul a doua oară începu să facă 
legături între raport şi propriile cercetări. Şi de-abia la a 
treia lectură, ca o pasăre ce ţâşneşte dintr-un tufiş, 
cuvântul „Castelombres“ îi atrase brusc atenţia. 

Castelombres. Languedoc. C. 

Pentru o clipa rămase nemişcată, holbându-se la ecran, 
copleşită de un val de adrenalină care o făcu să 
scotocească cu înfrigurare printre notițele împrăştiate pe 
masă. Scoase traducerea scrisorii cifrate şi, ţinând-o sub 
veioză, o citi repede. „i-o trimit ţie acum, ştiind că va fi în 
siguranţa la C.“ 

— Oh, Dumnezeule, şopti ea. 

Se reîntoarse la pagina afişată pe ecran, îşi făcu nişte 
însemnări, apoi salvă website-ul în directorul ei de 
„Preferate“ şi accesă din nou pagina Google, de data asta 
tastând cuvântul „Castelombres“ în căsuţa de căutare. 
Găsi şase link-uri. Dădu click pe primul, „O genealogie a 
conților de Castelombres“. Câteva secunde bune ecranul 
ramase gol, apoi, ca o ceaţă care se ridică înainte de o 
rafală puternică de vânt, se materializă un arbore 
genealogic cu ramurile goale. Putea spune că arăta mai 


240 


degrabă a copăcel genealogic, pentru că pe ramurile lui 
erau suspendate mai puţin de douăsprezece nume. Cel 
care îi atrase atenţia era plasat chiar în centru. 


GENEALOGIA 
CONȚILOR DE CASTELOMBRES 


Raymond Í „Picioare Lungi” 


Raymond H (decedat 1072) 


| | i i 


Geraida Raymond III Raoul Joan 
(decedat 1101) Casătorita cu 
casatorit cu William de 
Esclarmonde de Trencevul 
Rolincoeur „Înteleapia” (decegdulă 1116) 


[ | 
Raymond-Peter Roger „Cel Drept“ 


Se mai uita un moment, verificând iar şi iar, apoi, cu un 
chiot ascuţit, de uşurare, dar şi de mulţumire, bătu cu 
pumnul în masă. 

— Te-am prins! strigă ea. 


SATUL QUEYERAM, ÎNTRE LUXOR ŞI QUS 


— Palestinienii sunt fraţii noştri întru Allah. Să nu uitaţi 
asta. Suferinţa lor nu este nici departe, nici abstractă. Este 
şi suferinţa noastră. Când casele lor sunt dărâmate cu 
buldozerul, atunci casele noastre sunt dărâmate cu 
buldozerul. Când femeile lor sunt violate, atunci femeile 
noastre sunt violate. Când copiii lor sunt măcelăriți, atunci 
propriii copii mor. 

Vocea şeicului Omar Abd-el Karim, stridentă şi febrilă, 
răsuna în interiorul moscheii din sat, o clădire cu o singură 
cameră, simplă, cu pereţi văruiţi şi cu un tavan în formă de 
dom în care fusese prins un cerc de plăci colorate de 


241 


sticlă, care filtrau şi îndulceau lumina crudă a soarelui de 
dimineaţă, astfel încât încăperea era învăluită într-o 
strălucire difuză, subacvatică, alcătuită din tonuri 
albăstrui, verzi şi gri. Vreo şaptezeci de bărbaţi, marea 
majoritate tineri, fellaheen, îmbrăcaţi în djellaba şi 
immam, îngenuncheaseră pe podeaua acoperită cu covoare 
privind în sus spre vorbitorul din amvon, cu mâinile 
împreunate în poală şi cu ochi scăpărând de furie şi de 
indignare. Khalifa se strecurase înăuntru prin spate şi 
rămăsese în prag, jucându-se cu un pix din buzunarul de la 
geacă. 

— Este datoria noastră de musulmani să ne împotrivim 
evreilor din răsputeri, continuă şeicul, cu vocea din ce în 
ce mai ascuţită şi împungând aerul cu un deget artritic. 
Căci aceştia sunt o rasă ignorantă; un neam mincinos, 
lacom şi criminal, duşmanii Islamului. Nu oare evreii au 
fost cei care l-au respins pe Sfântul Profet Mohammed 
când a venit la Yathrib? Oare Sfântul Coran nu-i blestemă 
pentru slăbiciune şi necredinţă? Nu e clar că oamenii 
Sionului îşi afişează dorinţa de a domina lumea ca să ne 
transforme pe toţi în nişte sclavi? 

Era un bărbat în vârstă, adus pe spate şi cu o barbă 
deasă, îmbrăcat într-un caftan negru şi o scufie simplă 
împletită pe cap, cu nişte ochelari ieftini din plastic ce-i 
apăsau şaua nasului adânc în carne. I se interzisese de 
multa vreme să mai predice în Luxor - mai puţin din cauza 
antisemitismului sau, bănuia Khalifa, cât mai degrabă din 
cauza atacurilor sale directe la adresa corupţiei 
guvernamentale aşa că îşi desfăşura activitatea în 
aşezările de la periferii, călătorind din sat în sat ca să-şi 
propovăduiască propriul model de fundamentalism islamic. 

— Nu putem încheia niciun fel de înţelegere cu sioniştii, 
urla el, lovind cu pumnul lui scheletic în amvon. Cine stă la 
palavre cu o cobră care scuipă venin? Cine se 
împrieteneşte cu un taur care atacă? Mai bine să fie 
blestemaţi, alungaţi, şterşi de pe faţa pământului ca nişte 
boli pestilenţiale ce sunt. Aceasta este datoria noastră de 
musulmani. Cum spune şi Coranul Sfânt: „Am pregătit 


242 


pentru necredincioşi o pedeapsă de neînchipuit“; „Iadul va 
fi închisoarea celor care nu cred.“ 

Se auziră murmure de aprobare de la cei care stăteau în 
rândurile din faţă. Unul dintre ei, un băiat cu nişte tuleie 
răsărite în barbă şi deasupra buzei de sus - paisprezece 
sau cincisprezece ani, nu mai mult -, ridică pumnul în aer 
şi strigă: 

— Al-Maoot li yehudi-een! Moarte evreilor! 

Strigătul lui trezi întreaga congregaţie şi în curând 
încăperea vuia de urlete: 

— Moarte! Moarte! Moarte! 

Khalifa stătea în picioare şi îi privea cu fălcile încleştate, 
apoi, clătinând din cap, se întoarse pe veranda acoperită a 
moscheii, îşi încălţă pantofii, pe care îi lăsase acolo alături 
de alte câteva zeci de perechi, înşiruite ca maşinile prinse 
într-un trafic infernal. Mai zăbovi un moment, ascultându-l 
pe bătrân cum îndemna la Jihad, Războiul Sfânt împotriva 
israelienilor şi a celor care îi sprijineau, după care păşi în 
soarele fierbinte al dimineţii. 

Se simţea profund dezgustat de ceea ce auzise. Cum 
altfel ar fi putut să se simtă? Să te foloseşti de învăţăturile 
Profetului Sfânt ca să inciţi la violenţă şi ură, sa citezi din 
Coran pentru a-ţi justifica bigotismul, prejudecățile şi 
intoleranţa - acestea erau nişte lucruri pe care fiecare 
celulă a corpului său le respingea. 

Şi totuşi... Şi totuşi... 

O mică parte din el nu era cumva de acord cu ele? Acea 
parte din el care, atunci când afla despre un alt palestinian 
ucis de israelieni, despre o altă familie rămasă pe drumuri, 
despre o altă livadă distrusă de buldozere, îl făcea şi pe el 
să-şi dorească să ridice pumnul în aer, să ceară răzbunare 
şi distrugere şi să strige: „Moarte, moarte, moarte!“ 
împreună cu fraţii lui musulmani? 

Oftă şi-şi aprinse o ţigară, lăsându-se pe vine în umbra 
aruncată de intrarea în moschee. Niciodată nu se simţise 
mai confuz, nu se întâmplase să nu mai ştie care îi este 
locul, în ce să creadă sau, mai bine zis, în ce ar trebui să 
creadă. Până şi în momentele lui cele mai disperate - 


243 


sărăcia lucie din tinereţe, moartea părinţilor lui şi a 
fratelui mai mare, abandonul forţat al studiilor de la 
Universitatea din Cairo - în sufletul lui existase o sămânță 
de siguranţă, un grăunte de certitudine. Dar acum, fiecare 
cotitură a investigaţiei sale, fiecare cale pe care o apuca - 
evrei, israelieni, fundamentalişti - părea că deschide o 
prăpastie şi mai adâncă în interiorul lui. „Apropie-te de 
ceea ce ţi-e teamă.“ Aşa îi spusese Zenab. „Caută ceea ce 
nu înţelegi. Pentru că numai aşa evoluezi şi devii o 
persoană mai bună.“ El însă nu avea senzaţia că evoluează. 
Dimpotrivă, impresia generală era că totul se prăbușea în 
el, fragmentându-se ca o oglindă crăpată într-o mulţime de 
cioburi disparate despre care, chiar şi-atunci când cazul se 
închidea în sfârşit, avea dubii mari că va mai fi în stare 
vreodată să le pună la loc ca să creeze un întreg. 

Trase din ţigară şi îşi ridică privirea spre strada prăfuită 
din faţa moscheii. Satul se afla la numai douăzeci de 
kilometri de nordul Luxorului, dar putea foarte bine să 
aparţină unei lumi diferite. Era o aşezare sărăcăcioasă, în 
care casele din chirpici stăteau să cadă, clădirea din 
spatele lui fiind singura construcţie care-ţi dădea impresia 
de soliditate sau permanenţă. Cu hainele lui de orășean şi 
trăsăturile de egiptean din sud - ten palid, păr drept -, se 
deosebea vizibil de localnicii Saidee cu pielea neagră şi 
îmbrăcaţi tradiţional, un aspect care nu făcea altceva 
decât să-i accentueze sentimentul de alienare şi de 
nelinişte. 

— Pe toţi dracii, murmură el abătut. Fir-ar al dracu' să 
fie! 

Alte douăzeci de minute trecură înainte ca predica să se 
apropie de sfârşit. Credincioşii recitară shahada, cântară 
Al-salamu alekum wa rahmat Allah, după care începură sa 
iasă pe verandă, împingându-se şi înghiontindu-se care să 
se încalţe mai repede. Khalifa se ridică în picioare şi, 
scoţându-şi din nou pantofii, le dădu drumul pe verandă şi 
începu să-şi croiască drum prin mulţime, ignorând privirile 
suspicioase îndreptate spre el. 

Şeicul coborâse din amvonul său şi stătea în capătul 


244 


îndepărtat al camerei, sprijinindu-se într-un baston şi 
vorbind animat cu un mic grup de adepţi. Khalifa ştia 
foarte bine că întindea coarda prea tare, alegând să se 
confrunte cu el în felul ăsta. Cu câţiva ani în urmă, 
susţinătorii lui bătuseră rău doi poliţişti sub acoperire care 
încercaseră să se infiltreze la una dintre întâlnirile lui de 
lângă Qift. O alternativă ar fi fost să apară cu un camion 
încărcat cu soldaţi şi să-l salte pe bătrân, un act 
provocator de altfel, care, dată fiind popularitatea lui şi 
natura independentă a locurilor de adunare, ar fi putut 
foarte bine stârni o revoltă spontană. Khalifa preferase 
opţiunea mai puţin spectaculoasă, chiar dacă aceasta 
presupunea un mare risc personal. 

Se opri în prag un moment, apoi traversă camera, 
covoarele atenuând sunetul paşilor săi. De-abia când 
ajunse lângă grup îi fu remarcată prezenţa. Bărbaţii tăcură 
şi se întoarseră spre el. 

— Şeic Omar? 

Bătrânul se uită în sus, mijindu-şi ochii pe sub ochelari. 

— Sunt inspectorul Yusuf Khalifa. De la poliţia din 
Luxor. 

Grupul de adepţi îşi schimbă uşor poziţia, imperceptibil, 
strângând rândurile în jurul liderului lor. Suspiciunea 
licărea în privirile lor ca jarul unor cărbuni încinşi. Omar 
se zgâi la el, cu trupul înclinat, ca un copac frânt. 

— Aţi venit aici ca să mă arestaţi? întrebă el, mai mult 
amuzat decât îngrijorat. 

— Am venit ca să stau de vorbă cu dumneavoastră, 
spuse Khalifa. Despre un bărbat pe nume Piet Jansen. 

Unul dintre bărbaţi scoase un şuierat ascuţit. Era înalt, 
avea o faţă lată, de buldog, cu ochi apropiaţi şi cu pistrui 
pe obraji. 

— Ya kalb! scuipă el. Câine ce eşti! Acesta este un om 
sfânt! Cum îndrăzneşti să-l insulţi aşa? 

Namila de om făcu o jumătate de pas înainte, umflându- 
şi pieptul. Deşi Khalifa ştia foarte bine că n-are sens să 
răspundă provocării, nici nu putea da înapoi, pentru că 
astfel şi-ar fi recunoscut slăbiciunea. Rămase pe loc, dar îşi 


245 


ridică mâinile, cu palmele la vedere, în semn că nu vrea 
necazuri. Se lăsă o tăcere tensionată; apoi, încet, îşi băgă 
mâna în buzunar, scoase plicul în care se afla fluturaşul şi 
i-l întinse lui Omar, de parcă ar fi oferit un os unui câine 
care mârâie. 

— l-aţi trimis asta domnului Jansen, zise el. 

Urmă din nou o pauză jenantă, după care, încuviinţând 
din cap, bătrânul îi făcu semn pistruiatului să ia plicul şi să 
i-l dea. Îl răsuci pe partea cealaltă, chinuindu-se să 
citească adresa. 

— Ăsta nu este scrisul meu, spuse el, ridicându-şi 
privirea. 

Se juca de-a şoarecele şi pisica, zgândărindu-l să intre în 
joc. 

— Nu mă interesează cine a scris efectiv adresa, 
contracară detectivul. Ci motivul pentru care acest plic a 
fost trimis. 

Un alt bărbat din grup, mic, gras, cu un şal alb trecut 
peste cap, luă plicul din mâna bătrânului şi i-l dădu înapoi. 

— N-auziţi? Nu este scrisul lui! De unde să ştie de cea 
fost trimis? 

— Pentru că un fluturaş ce anunţă una dintre întâlnirile 
lui nu ar fi fost trimis unui kufr ca Jansen fără aprobarea 
sa, spuse Khalifa, băgând plicul la loc în buzunar. După 
cum bine ştie şi el. 

Tonul lui sună mai aspru decât intenţionase, mai 
îndrăzneţ, iar adepților nu le prea plăcu lucrul acesta. 
Murmurară dezaprobator, rumoarea aprinzându-se de data 
asta ca un stufăriş uscat, transformându-se într-un strigăt 
la unison. Bărbaţii se apropiară tot mai tare de Khalifa, 
ţipând la el, înghiontindu-l, privindu-l cu ochi mânioşi. 
Omar bătu ferm cu bastonul în marginea amvonului, 
păcănitul lemnului pe lemn răsunând în încăpere ca o 
împuşcătură. 

— Halas! se răsti el. Destul! 

La fel de brusc precum începuse, vânzoleala se potoli şi 
oamenii se traseră într-o parte, lăsându-i pe şeic şi pe 
Khalifa faţă-n faţă. Se aşternu o tăcere lungă, întreruptă 


246 


doar de răgetul unui măgar, apoi bătrânul făcu un semn cu 
mâna către adepţii lui. 

— Lăsaţi-ne singuri. 

Pistruiatul începu să protesteze, dar Omar repetă 
porunca şi, mormăind, bărbaţii ieşiră din moschee. De 
îndată ce ultimul părăsi încăperea, bătrânul îşi luă Coranul 
din amvon şi șchiopătă până la zidul opus, unde se aşeză 
pe o pernă. 

— Eşti ori foarte prost, ori foarte curajos să apari aici 
aşa pur şi simplu, spuse el, lăsând cartea şi bastonul pe 
podea lângă el şi încrucişându-şi greoi picioarele. Probabil 
că puţin din amândouă. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, 
eşti mai degrabă prost decât curajos. Şi arogant pe 
deasupra. Ca toţi poliţiştii. 

Luă Coranul din nou şi se apucă să-i răsfoiască paginile. 
Khalifa veni lângă el şi se aşeză pe vine în faţa lui, 
urmărind o muscă bâzâind bezmetică deasupra capului 
bătrânului. Măgarul continua să ragă afară. 

— Nu eşti de acord cu mine, aşa e? întrebă şeicul, 
răsfoind în continuare paginile Coranului. 

Khalifa ridică indiferent din umeri. 

— Te rog, răspunde la întrebare. 

— Nu, zise detectivul cu o voce mai puţin fermă decât i- 
ar fi plăcut. Părerea mea e că a fost... ghir Islami. 
Neislamică. 

Şeicul zâmbi. 

— Îţi plac evreii? 

— N-am venit aici ca să... 

Bătrânul ridică mâna, oprindu-l. Khalifa avu neplăcuta 
senzaţie că, deşi ochii celuilalt erau fixaţi spre cartea din 
poală, reuşeau în acelaşi timp să îl privească şi pe el, 
pătrunzându-i până în adâncul sufletului. Îşi schimbă 
uşurel poziţia. 

— Eşti musulman? 

Khalifa rosti un da nerăbdător. 

— Şi totuşi îţi plac evreii. 

— Nu credeam că aceste două lucruri sunt 
incompatibile. 


247 


— Aşadar, chiar îţi plac evreii? 

— Eu nu... asta nu e... 

Detectivul se uită din nou la musca neobosită care 
zbura, confuz, nemulţumit că se lăsase atras într-o astfel 
de conversaţie în ciuda hotărârii sale de a se împotrivi. 
Omar continua să întoarcă pagină după pagină, hârtia 
gălbuie fâşâind uscat sub degetele sale. Dădu în sfârşit 
peste sura pe care părea că o căutase până atunci. Îşi lipi 
arătătorul de marginea unui text cu litere buclate şi, 
răsucind cartea, o îndreptă spre Khalifa. 

— Citeşte-mi, te rog. 

— Dar nu de asta... 

— Este o singură aya. Te rog, citeşte. 

Fără tragere de inimă, Khalifa luă cartea, conştient că, 
dacă voia să obţină vreo informaţie de la bătrân, nu va 
avea încotro şi va trebui să joace după cum îi cânta acesta. 
Pasajul se afla undeva pe la jumătatea paginii, din cea de-a 
cincea sura - Al-Ma'ida, „Masa“. Detectivul se uită la ea, 
muşcându-şi buza. 

„Oh, voi, ce credeţi“, citi el, vorbind repede şi fără 
niciun fel de intonaţie, de parcă încerca să scape cât mai 
iute de el, să se distanţeze de mesajul evident. „Nu vi-i 
luaţi oblăduitori pe evrei, ori pe nazareeni, căci ei unii 
altora sunt oblăduitori. Cel, dintre voi, care îi ia oblăduitori 
este de-al lor. Dumnezeu nu călăuzeşte poporul nedrept.“18 

Şeicul clătină din cap, aprobând. 

— Ai auzit? Acestea sunt cuvintele Sfântului Profet 
Mohammed. Sunt clare şi deloc ambigue. Să fii prieten cu 
evreii, cu cei de altă credinţa decât a noastră, să ai 
înţelegere pentru ei, să simţi orice altceva în afară de ură, 
dezgust şi dispreţ - toate astea înseamnă să te împotriveşti 
voinţei Atotputernicului Allah, preaslăvit fie numele Lui. 

Intinse o mână tremurândă şi îşi recuperă cartea. 
Detectivul fu tentat să se ia la harţă cu el, să-i spună că nu 
ăsta este islamul pe care el îl ştie şi îl iubeşte, să-i citeze 
alte pasaje care vorbeau frumos despre ahl el-kitab, care îi 


18 Coranul, Sura V, versetul 5, trad. George Grigore, Editura Kriterion, 
Bucureşti, 2000. 


248 


preţuiau. Dar mintea i se goli brusc şi nu se simţi capabil 
să-şi găsească vorbele potrivite. Sau poate că nici nu voia 
să le găsească. Omar observă expresia chinuită de pe 
chipul lui şi zâmbi, deloc amabil. 

— Să fii musulman înseamnă să te supui voinţei celui 
Atotputernic, mai spuse el, închizând Coranul şi 
mângâindu-i delicat coperta. Aceasta este semnificaţia 
islamului. Dacă nu te supui, atunci nu eşti musulman. Ori 
una, ori alta. Alb sau negru, lumină sau întuneric. Nu 
exista cale de mijloc. Atinse cartea cu buzele şi o aşeză în 
poală. În fine, ai zis că doreşti să discutăm despre sais 
Jansen. 

Khalifa îşi şterse fruntea asudată cu mâneca, 
străduindu-se să-şi adune gândurile. După toate cele 
rostite până atunci, investigaţiile lui i se păreau curios de 
îndepărtate, un element al unei realităţi separate. 

— Domnul Jansen a decedat acum două săptămâni, 
îngăimă el, enervat de musca bâzâitoare care se învârtea 
deasupra lui. Investigăm anumite... nereguli în stilul său 
de viaţă. Am găsit fluturaşul în casa lui. Mi s-a părut un 
lucru neobişnuit ca un astfel de om să primească o 
invitaţie de la dumneavoastră. Un kufr. Nu prea intră în 
categoria oamenilor care vă urmează peste tot. 

Omar nu spuse nimic, ci doar se aplecă puţin în faţă şi 
începu să-şi maseze glezna, uitându-se în sus, spre domul 
cu cupola din plăcuţe de sticlă colorată. 

— Deci? insistă Khalifa. De ce i-aţi trimis invitaţia? 

Bătrânul continuă să-şi frece piciorul, degetele lui 
afundându-se în pielea crăpată, aproape pergamentoasă. 

— Din curtoazie. 

— Curtoazie? 

— Sais Jansen a fost extrem de... generos. Am crezut că 
aşa e politicos, să ştie ca nu l-am uitat. 

Gândurile lui Khalifa începeau să se limpezească; se 
putea concentra din nou asupra cazului. Parcă împinsă de 
puterea minţii lui, musca viră brusc şi se izbi de o mică 
fereastră de la capătul îndepărtat al camerei. 

— Generos în ce fel? 


249 


— Ne-a făcut o donaţie. Pentru unul dintre proiectele 
noastre. 

— Ce proiect? 

Şeicul îşi lăsă glezna în pace şi-şi împreună mâinile, 
plecându-şi privirea până când întâlni ochii lui Khalifa. 

— Îi ajutăm pe oamenii care suferă din cauza asupririi 
sioniştilor, spuse el cu un uşor ton acuzator, de parcă 
pentru faptul că detectivul nu-şi asumase făţiş o ură 
evidentă faţă de evrei s-ar fi aliat cu însăşi duşmanii de 
moarte ai Islamului. 

— Să-i ajutaţi în ce fel? 

Omar se holbă la el. 

— Strângem bani. Şi îi trimitem în Palestina. Pentru 
haine, alimente, manuale. Acte caritabile. Nimic ilegal. 

— Şi Jansen contribuia adesea? 

— El ne-a contactat. Acum şase săptămâni. Ne-a făcut o 
singură donaţie. 

— Aşa, din senin? 

Şeicul ridică din umeri. 

— Şi noi am rămas surprinşi. Un kufr să vină la noi în 
felul ăsta... L-a abordat pe unul dintre oamenii mei din 
Luxor şi i-a spus că i-ar plăcea să ne ajute. A întrebat dacă 
poate discuta cu mine. În mod normal nu mă amestec eu 
cu astfel de persoane. Totuşi, suma oferită de el era una 
considerabilă. Cincizeci de mii de lire egiptene. 

Khalifa fluieră uşor. Ce naiba avea Jansen în cap când 
dăduse atâţia bani unui om ca Omar? 

— V-aţi întâlnit cu el? întrebă. 

Bătrânul clătină din cap că da, scărpinându-şi barba cu 
mâna lui ridată. 

— Şi? 

— Şi nimic. Am vorbit. Mi-a spus că a auzit de munca 
noastră în slujba palestinienilor, că ne admiră şi că ar vrea 
să ne ajute. Mi-a dat banii pe loc. Bani gheaţă. Cine eram 
eu să refuz? 

Pe Khalifa începură să-l doară picioarele din cauza 
poziţiei, aşa că se îndreptă de spate şi se întinse ca să se 
dezmorţească. 


250 


— Dar de ce a venit la dumneavoastră? Există zeci de 
organizaţii care strâng bani pentru palestinieni. Fundaţii. 
Societăţi caritabile legale. De ce să abordeze... 

Şeicul zâmbi. 

— Un om cu reputaţia mea? 

— Exact. Jansen trebuie să fi ştiut ce riscuri puteau 
apărea dacă era văzut în compania dumneavoastră. Şi 
totuşi, pe neaşteptate, vă dă toţi banii ăştia fără să vă 
ceară nimic în schimb. Khalifa continuă să se întindă şi să- 
şi destindă genunchii, apoi, parcă lovit de trăsnet, se opri. 
Sau v-a cerut ceva în schimb? 

Şeicul nu răspunse şi se mulţumi să-l privească, cu un 
zâmbet uşor în colţul buzelor. Khalifa se lăsă din nou pe 
vine în faţa lui. 

— A vrut ceva? repetă el. 

Din nou, nicio replică. Pulsul detectivului se înteţi abia 
perceptibil. 

— Sunt sigur că a vrut ceva, nu-i aşa? Ce anume? Cea 
vrut? 

Omar îşi înclină capul mai întâi într-o parte, apoi în 
cealaltă, vertebrele de la gât pocnind ca o cheie răsucită în 
broască, fără să-l scape nicio clipă din ochi pe detectiv. 

— Să-l ajut sa-l contacteze pe al-Mulatham. 

Khalifa se holbă la el peste poate de uimit. 

— Vorbiti serios? 

— De ce aş minți? Asta mi-a cerut. 

Khalifa se sprijini pe călcâie, scuturând din cap. De 
fiecare dată când se apropia de Jansen, se iveau informații 
noi care îl îndepărtau şi mai mult de el, exact cum pățeşte 
un vânător care, după ce-şi urmăreşte prada cu atenţie şi 
ajunge în punctul de unde o poate ochi la fix, animalul se 
face nevăzut. 

— De ce? întrebă el. De ce voia să-l contacteze? 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Zicea că are ceva ce l-ar putea ajuta. O armă pe care 
puteau s-o folosească împotriva evreilor. Ceva care le-ar 
produce mult rău. 

De afară pătrunse un zăngănit ascuţit, ca şi cum cineva 


251 


se apucase să lovească o bucată de metal cu ciocanul. 
Khalifa de-abia dacă sesiză sunetul. 

— Ce fel de armă? 

Şeicul îşi desfăcu larg mâinile. 

— Asta nu mi-a mai spus. A zis că e pe moarte, că nu i-a 
mai rămas mult de trăit, că voia ca lucrul ăsta să ajungă la 
cineva care să-l folosească aşa cum trebuie. Adică să-i 
rănească pe evrei. Exact aşa a zis. Cineva care s-o 
folosească pentru a-i răni pe evrei. 

Zângănitul se opri un moment, apoi se auzi. 

— Şi l-aţi ajutat? 

Bătrânul pufni dispreţuitor. 

— Ce, ai senzaţia că în agenda mea e trecuta adresa lui 
al-Mulatham? Că am numărul lui de telefon? Că pot să-l 
sun când am eu chef? Îl admir pe bărbatul ăsta, 
inspectore; mi se umple inima de bucurie ori de câte ori ia 
viaţa vreunui israelian; dacă l-aş întâlni, l-aş îmbrăţişa şi i- 
aş spune frate. Dar cine e şi unde se află habar n-am. 

Îşi scoase ochelarii şi începu să-i şteargă cu marginea 
caftanului, trecând materialul cu grijă peste lentilele din 
sticla. Afară, loviturile de ciocan încetară din nou, iar 
moscheea fu învăluită de o tăcere grea. 

— l-am dat numele unor persoane din Gaza pe care le 
cunosc, rosti bătrânul în cele din urmă, după ce-şi termină 
de lustruit ochelarii şi-i puse la loc pe nas. Măcar atât am 
putut face şi eu pentru el. 

— Şi? I-a contactat? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Şi nici nu-mi doresc sa 
ştiu. N-am mai avut de-a face cu el după întâlnirea aia. Şi, 
în caz că plănuiești să mă întrebi, să ştii că n-am de gând 
să trădez încrederea prietenilor mei palestinieni, oferindu- 
ti numele lor. 

Îl privi fix pe Khalifa şi, depărtându-şi picioarele, îşi luă 
într-o mână bastonul, Coranul în cealaltă şi dădu să se 
ridice. Pe la jumătatea mişcării se opri chinuit de durere. 
Khalifa îl apucă de cot şi îl ajută, respectul pentru vârsta 
bătrânului fiind mai puternic decât dezgustul faţă de 
opiniile acestuia. Şeicul îşi netezi cutele caftanului şi porni 


252 


şontâc-şontâc spre partea opusă a încăperii. În prag se 
întoarse. 

— Adu-ţi aminte, inspectore: există lumină şi există 
întuneric, islamul şi vidul. Nu există cale de mijloc. Nu ne 
permitem compromisuri. A venit vremea să alegi. 

li susţinu privirea lui Khalifa preţ de câteva secunde, 
apoi părăsi moscheea. Întrevederea se încheiase. 


PUNCTUL DE CONTROL KALANDIA, ÎNTRE 
IERUSALIM ŞI RAMALLAH 


După cum fusese instruit, Yunis Abu Jish merse la 
punctul de control Kalandia, purtând tricoul cu Domul 
Stâncii, aşezându-se sub uriaşul panou publicitar ce făcea 
reclamă la antenele satelit Master. 

În ultimele douăzeci şi patru de ore, de când primise 
telefonul din partea reprezentantului lui al-Mulatham, 
starea lui de spirit se schimbase dramatic, pendulând între 
teroare abjectă şi euforie ameţitoare. Când tremura din 
toate încheieturile, uluit de enormitatea gestului pe care 
fusese invitat să-l facă, când îl copleşea o senzaţie 
contagioasă de bucurie, ca pe vremea când văzuse marea 
prima dată şi se rostogolise nebuneşte în valurile calde şi 
înspumate, bălăcindu-se şi râzând, convins că acesta este 
sentimentul cel mai plăcut de pe lume. 

Acum, când se uita la şirurile de maşini prinse în trafic 
la intrarea în Israel, nu simţea nici frică, nici extaz - doar o 
convingere goală, lipsită de emoţii; o resemnare de oţel că 
asta trebuia să facă; că asta era soarta lui. În fond, ce lăsa 
în urma? O viaţa de supunere şi de amărăciune; o viaţă de 
neputinţă în care ar fi privit neajutorat cum israelienii mai 
taie o bucata din pământul poporului său şi îi mai jupoaie 
de un strat de respect de sine. Un ciclu nesfârşit de 
umilinţe, ruşine şi regrete. 

Nu, nu mai putea suporta aşa ceva. De mult nu mai 
putea să rabde. Era singura cale. Singura modalitate care-i 
oferea putere şi demnitate, care îi permitea sa influenţeze 


253 


evenimentele, în loc să fie strivit de ele. lar dacă asta 
cerea moartea... ei bine, viaţa lui nu devenise oricum un 
fel de existenţă într-un mormânt? 

Rămase sub panoul publicitar fix treizeci de minute, aşa 
cum i se comunicase, controlându-şi întruna ceasul pentru 
a se asigura că nu depăşeşte ora stabilită. Apoi, clătinând 
din cap, de parcă ar fi vrut să spună: „lată răspunsul meu“, 
se răsuci pe călcâie şi porni înapoi spre tabăra de refugiaţi 
unde locuia şi ale cărei clădiri se întindeau ca nişte 
ciuperci urâte şi cenușii. 


LUXOR 


Când Khalifa se întoarse de la întâlnirea sa cu Omar, îl 
găsi pe Mohammed Hasoon, reprezentantul Băncii MISR, 
căruia îi încredinţase lingoul de aur al lui Jansen, 
aşteptându-l în birou. Bărbatul plinuţ, îmbrăcat într-un 
costum perfect, cu părul gelat, ochelari cu rame metalice 
subţiri şi pantofi proaspăt lustruiţi scoase un strigăt 
înăbuşit când detectivul deschise brusc uşa de la birou şi 
strânse şi mai tare la piept o geantă Samsonite, de parcă s- 
ar fi aşteptat să i-o smulgă cineva. Se relaxă când văzu că 
n-o să-l atace nimeni, deşi ticul nervos de la ochiul stâng 
sugera că nu se liniştise pe de-a-ntregul. 

— M-aţi speriat, îl admonestă el, încercând să-şi 
stăpânească tresărirea nefireasca a ochiului. V-am adus... 
ştiţi dumneavoastră... 

Lovi cu degetele geanta. 

Khalifa îşi ceru scuze pentru intrarea năvalnică. 

— Cu toate că nu cred că ar îndrăzni cineva să vă 
jefuiască în mijlocul unei secţii de poliţie, adăugă el. 

Bancherul îi aruncă o privire dezaprobatoare. 

— Am fost jefuit în multe locuri la care nu va gândiţi şi 
de oameni pe care nu i-ar bănui nimeni, inspectore, 
inclusiv, odată, sunt trist că trebuie să recunosc, chiar de 
socrul meu. Când e vorba de aur, niciodată nu poţi fi prea 


254 


grijuliu. Niciodată. 

li susţinu privirea lui Khalifa pentru câteva secunde 
pentru a sublinia gravitatea afirmațiilor sale, apoi se ridică 
din scaun, se apropie de masa detectivului şi puse geanta 
pe ea. 

— In fine. Am verificat pentru dumneata. Interesant. 
Foarte interesant. Aveţi puţin timp? 

— Sigur că da. 

— Atunci, dacă nu vă deranjează... 

Făcu un semn din cap spre uşă. Khalifa se conformă şi o 
închise. 

— AĂăăă... Şi... 

Bancherul tuşi nervos, uitându-se spre broasca uşii. 

— Cât să fim siguri. 

Khalifa se întoarse din nou şi răsuci de două ori cheia. 

— Vreţi să trag şi jaluzelele? 

Intenţionase să fie o glumă. Hasoon însă nu sesiză ironia 
şi răspunse că, într-adevăr, având în vedere împrejurările, 
ar fi o idee excelentă. Clătinând exasperat din cap, Khalifa 
se îndreptă spre fereastră şi cobori jaluzelele metalice, 
cufundând camera în semiobscuritate. 

— E bine aşa? 

— Mult mai bine, spuse Hasoon. Niciodată nu poţi fi 
suficient de grijuliu. 

Se aplecă şi aprinse veioza de pe birou, aruncând priviri 
suspicioase în jur, de parcă, chiar dacă nu era nimeni care 
să îi deranjeze, el încă mai avea îndoieli. Desfăcu geanta şi 
scoase lingoul înfăşurat în aceeaşi cârpă neagră în care îl 
găsise Khalifa şi-l aşeză pe masă chiar sub lumină. 
Detectivul veni lângă el şi îşi aprinse o ţigară, expirând un 
nor des de fum gri-albăstrui. 

— Carevasăzică, ce anume aţi aflat? 

— O mulţime de lucruri, spuse bancherul, dezvelind 
lingoul. 

Lentilele de la ochelari îi străluciră în lumina reflectată 
de suprafaţa netedă a bucății de aur. 

— Da, da, a fost chiar educativ. Chiar şi după treizeci de 
ani de experienţă, aurul îşi păstrează capacitatea de a te 


255 


surprinde. Este un lucru extraordinar. Cu adevărat 
extraordinar. 

Se întinse şi atinse reverenţios lingoul, apoi se îndreptă 
de spate, scotoci prin geantă şi scoase dintr-unul dintre 
buzunarele interioare un raport dactilografiat. 

— Detaliile de bază sunt relativ evidente, începu el. 
Lingou standard de formă trapezoidală, douăzeci şi şase de 
centimetri lungime, nouă lăţime şi cinci grosime, 
douăsprezece kilograme şi un sfert, douăzeci şi patru de 
carate, poate chiar mai mult. 

— Valoarea? 

— Aceasta fluctuează în funcţie de piaţă, dar la preţurile 
actuale aş spune în jur de cinci sute douăzeci de mii de lire 
egiptene. O sută patruzeci de mii de dolari americani. 

Khalifa se înecă şi fumul ce plutea în faţa lui se 
învălătuci în rotocoale nebune ca fâşiile unei perdele tăiate 
ce flutură în vânt. 

— Abadan! Imposibil! 

Hasoon ridică din umeri. 

— E aur. Aur veritabil. Şi mai ales de o calitate aparte. 

Intinse mâna din nou şi mângâie satisfăcut lingoul, de 
parcă ar fi răsplătit un animal care executase perfect o 
comandă dată de stăpân. Khalifa se aplecă şi privi şi el 
aurul, ţinându-se cu mâinile de marginea mesei. 

— Dar ştampila? 

Clătina din cap spre vulturul şi svastica gravate pe 
suprafaţa lingoului. 

— Aţi găsit ceva despre ea? 

— Desigur, spuse Hasoon. De-abia de aici lucrurile devin 
cu adevărat interesante. 

Îşi întinse mâinile, îşi încrucişă degetele şi le pocni ca un 
pianist înainte de recital. 

— Niciodată n-am mai întâlnit o ştampilă atât de 
elaborată, adăugă el. Aşa că am fost nevoit să fac unele 
săpături. N-o să va plictisesc acum cu amănunte. 

Rosti ultima frază cu preţiozitate, de parcă tocmai asta 
aştepta: ca detectivul să-i ceară amănunte şi el să se poată 
desfăşura. Khalifa sesiză însă intenţia lui şi nu insistă, 


256 


pentru că era nerăbdător ca bancherul sa treacă la 
subiect. 

— În fine, continuă bărbatul după o pauză scurtă, 
realizând că speranţele unei expuneri substanţiale se 
spulberaseră, se pare că vulturul şi svastica reprezentau 
simbolul Monetăriei Statului Prusac care a fost, până la 
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, monetăria 
naţională a Germaniei. Avea sediul la Berlin. 

Khalifa nu-şi lua ochii de la lingou, învăluit în fuioarele 
de fum ce-i ieşeau pe la colţurile buzelor. 

— Asta n-a fost prea greu de descoperit. Am răsfoit rapid 
nişte cărţi de referinţă, am dat câteva telefoane. Povestea 
a devenit mai complexă - luă aurul în mâini şi îl întoarse cu 
dificultate pe partea cealaltă - odată cu astea. 

li arătă un şir de cifre micuţe, de-abia vizibile, gravate 
pe metal chiar în colţul din stânga de pe fundul lingoului. 
Khalifa rămase cu gura căscată. Când îl examinase el, nu 
observase nimic. 

— O serie? întrebă nesigur. 

— Exact. Unele lingouri au, altele nu. Când au, atunci 
este relativ simplu să afli povestea lui - când a fost topit, 
turnat, unde, chestii de genul ăsta. 

— Şi de unde provine? 

— Oh, s-a dovedit foarte preţios. Plin de informaţii. Dar 
n-a fost uşor. Numerele nu fac parte dintr-un sistem 
universal utilizat. Ele indică pur şi simplu un număr de 
înregistrare dat de instituţia care a făurit lingoul. Toată 
după-amiaza de ieri şi toată dimineaţa de astăzi mi le-am 
petrecut la telefon cu Germania, încercând să dau de urma 
lui. Arhivele Monetăriei Statului Prusac au fost fie distruse, 
fie împrăştiate te miri pe unde după 1945. Bundesbank!? 
nu avea niciun fel de înregistrare. Ca să fiu sincer, eram pe 
punctul de a mă lăsa păgubaş, dar cineva de la muzeul 
Bundesbank mi-a sugerat să contactez... 

Se opri un moment, răsfoind repede raportul. 

— Corporaţia Degussa. Din Dusseldorf. Pe vremuri era 
una dintre principalele fabrici de bani ale Germaniei. În 


19 Bundesbank - Banca Centrală a Germaniei 
257 


orice caz, au muncit din greu pentru nazişti. Acum sunt 
perfect curaţi, desigur. Au diverse operaţiuni... 

— Bine, bine, i-o reteza Khalifa nerăbdător. Şi ce aţi 
aflat? 

— Păi, arhivarul de la Degussa, un domn amabil, foarte 
politicos - accentuă ultimul cuvânt, pentru a-i sugera lui 
Khalifa că respectivul n-ar fi îndrăznit niciodată să-şi 
întrerupă interlocutorul în mijlocul frazei a verificat prin 
dosarele lor şi în mod surprinzător a reuşit să găsească 
înregistrarea originală. Sunt atât de eficienţi germanii! 

— Şi? 

Khalifa îşi ţinea faţa aproape de lingoul de aur, un 
cilindru lung de scrum atârnând precar în capătul ţigării 
chiar deasupra lui. 

— Ei bine, se pare că lingoul a făcut parte dintr-un lot de 
cincizeci de bucăţi fabricate la Degussa în 1944. În mai 
1944, mai precis. Au fost predate Monetăriei de Stat în 
ziua de şaptesprezece aceleiaşi luni şi de acolo au trecut la 
Reichsbank, strămoașa Bundesbankului. 

— Şi după aceea? 

— Se pare majoritatea au fost topite şi remodelate la 
sfârşitul războiului. 

— Cele mai multe? 

— Păi, este evident că acesta a supravieţuit. Şi, din ce 
mi-a spus tipul de la Degussa, la fel s-a întâmplat cu încă 
două. 

Se opri ca un actor care se pregăteşte să înceapă o 
tirada. A 

— Ele au fost descoperite în Buenos Aires. În 1966. De 
agenţi secreţi ai Israelului. În casa unui bărbat pe nume... 

Işi consulta raportul din nou. 

— Julius Schechtmann. Un fost ofiţer nazist care fugise 
în Argentina la sfârşitul războiului şi trăise acolo sub un 
nume fals. Israelienii i-au dat de urmă şi l-au aruncat după 
gratii în Israel. Lingourile se află acum la Banca Centrală 
din Ierusalim. 

— Şi Schechtmann? 

Din nou o pauză cu efect dramatic şi umeri traşi pe 


258 


spate. 

— Israelienii l-au spânzurat. 

De afară răzbea sunetul unui zgomot ritmic. Un vânzător 
de benzină, care trecea pe sub fereastră în căruţa lui trasă 
de măgar, lovea canistrele metalice cu o rangă pentru a-şi 
anunţa prezenţa potenţialilor clienţi. Ţigara lui Khalifa 
arsese până la filtru, şi bărbatul aruncă chiştocul în coşul 
de gunoi, îşi aprinse una noua şi se frecă la ochi. Se simţea 
de parcă înota pe sub apă, încercând frenetic să-şi croiască 
drum spre suprafaţă, dar afundându-se şi mai tare după 
fiecare mişcare a braţelor. 

Se lăsă o tăcere adâncă. 

— Altceva? întrebă el într-un târziu, cu o voce sleită, ca 
şi cum se întreba câte răsturnări de situaţie va mai întâlni 
de-a lungul anchetei. 

Hasoon ridică din umeri. 

— Nu prea. Doar câteva detalii tehnice despre 
compoziţia aurului, dar probabil că nu vă sunt de ajutor. 

Işi trecu mâna peste lingou din nou, înlăturând câteva 
urme de scrum de pe suprafaţa lui lucioasă, apoi îl înveli la 
loc în cârpa lui neagră. 

— Vreţi să-l ţineţi aici? 

Khalifa pufăi din ţigară. 

— Aţi putea să-l păstraţi la bancă pentru mine? 

— Cu cea mai mare plăcere. 

Hasoon încuie lingoul în geantă, se apropie de ferestre 
şi deschise jaluzele, clipind des din cauza soarelui orbitor 
de amiază. De undeva de jos urca un murmur neînțeles de 
voci şi bocănitul asurzitor al vânzătorului ambulant de 
benzină. 

— De fapt, ar mai fi ceva, spuse Hasoon, abătut şi 
îngândurat.  Straniu. Supărător. Care îi diminuează 
frumuseţea. 

Işi frecă vârful pantofului drept de glezna de la piciorul 
stâng. 

— După cum v-am zis, seria aceea numerică ne permite 
să identificăm data şi locul fabricării lingoului. Uneori sunt 
înregistrate şi informaţii suplimentare: numele meşterului 


259 


care s-a ocupat de modelarea lui, persoana de la monetărie 
care l-a preluat, chestii de genul ăsta. Detalii minore. 

Schimbă poziţia picioarelor, ştergându-şi de data asta 
vârful pantofului sting. 

— Dosarele Degussa nu conţineau nimic similar. 
Precizau în schimb de unde provenea aurul topit. 

Îşi termină de lustruit pantofii şi se întoarse spre 
Khalifa, încet, atingând nervos cu degetele pervazul 
ferestrei. Detectivul îşi ridică sprâncenele întrebător. 

— După toate aparențele, de la Auschwitz. Inspectore 
dragă, e foarte posibil ca lingoul dumitale să fie făcut din 
aurul smuls din gura evreilor morţi. 

După ce plecă bancherul, Khalifa rămase cu ochii aţintiţi 
în tavan şi cu picioarele încrucişate pe colţul biroului. 
Rotocoalele de fum se încolăceau în jurul capului său ca un 
turban. Avea o grămadă de lucruri de făcut: Hassani îl 
zorea să-i dea un raport cu tot ce strânsese până acum; 
prietenul lui Jansen din Cairo nu-l contactase încă şi se 
vedea nevoit să-l dea în urmărire; şi probabil că n-ar fi 
stricat să-l mai sune pe nenorocitul ăla de israelian să vadă 
dacă şi-a mişcat fundul ca să afle câte ceva despre trecutul 
lui Schlegel. Atâtea de rezolvat. Atâtea piste de verificat. 
Iar el continua să privească tavanul gândindu-se numai la 
plombe de aur, la dinţi scoşi şi la procesul de tatuare a 
numerelor colorate de pe braţul lui Hannah Schlegel. 

Normal că ştia despre Holocaust, despre Auschwitz. 
Lucruri generale, poveşti, dar nu detalii exacte - nu 
simţise niciodată nevoia de a aprofunda aceste aspecte. 
Accepta că totul se întâmplase, şi detectivul israelian se 
înşela când îl acuzase că nu crede. În acelaşi timp însă, i se 
părea un lucru atât de îndepărtat, de abstract, care nu 
avea vreo legătură cu el sau cu lumea lui. Până acum. 
Pentru că dintr-odată devenise al naibii de relevant. 

Îşi lăsă capul pe spate şi scoase câteva rotocoale 
succesive de fum, în formă de gogoşi cu gaură, ce alergau 
până în tavan, unde se risipeau, integrându-se într-o ceaţă 
deasă şi groasă. Trecură cinci minute, apoi zece. Pe 
perete, ceasul înregistra secundele ce băteau în ritmul 


260 


unei inimi mecanice. Apoi, brusc, ca şi cum ar fi luat o 
hotărâre, se ridică de la birou, îşi smulse geaca şi ieşi 
afară. 

Când ajunse în stradă, coti la dreapta, apoi la stânga, 
croindu-şi drum printre mulțimile de oameni care se 
înghesuiau în centrul oraşului, trecu pe lângă cafenele, 
magazine de suvenire, tarabe cu mirodenii pline cu 
hibiscus şi munţi de şofran roşu, pentru ca în final să intre 
într-un  internet-cafe luminat puternic, unde şase 
calculatoare stăteau aranjate frumos pe tot peretele din 
spate. Îl salută pe patron, un tânăr cu părul gelat şi o 
cataramă de curea în formă de motocicletă, care îi arătă 
ultimul calculator din stânga, chiar lângă o fată cu umerii 
arşi de soare. Se aşeză după un moment de şovăială, apoi 
accesă site-ul Yahoo.com şi tastă „Holocaust“ în căsuţa de 
căutare, clipind nervos ca un copil care îşi apropie mâna 
de o flacără - temător, dar şi nerăbdător să vadă ce 
senzaţie îţi poate oferi focul. 


IERUSALIM - ORAŞUL VECHI 


— Ce le-am făcut noi ca să vină ei şi să ne spună cum să 
ne conducem ţara? Acum nu ne mai permitem nici măcar 
să ne apărăm? Meshugina! Cu toţii! Meshugina! 

Bătrânul continuă să-şi zbiere nervos Yediot Ahronot-ul, 
gura lui smochinită, cu buze subţiri, strâmbându-se într-un 
rictus de indignare. 

Ben-Roi luă o gură zdravănă de bere şi privi obiectul 
mâniei bărbatului - un articol de prima pagină despre un 
grup de pacifişti europeni care veniseră în Israel să 
protesteze împotriva zidului de securitate lung de trei sute 
de kilometri pe care guvernul îl ridica între Israel şi 
Cisiordania. Fotografia ce însoțea articolul înfăţişa un 
actor englez de comedie, de care Ben-Roi nu auzise 
niciodată, ţinându-se de mână cu nişte palestinieni în faţa 
unui buldozer IDF şi purta titlul: „Celebrităţile condamnă 
bariera apartheid“. 


261 


— Nazişti! strigă bătrânul, mototolind furios ziarul. Aşa 
ne numesc. Vedeţi, uite aici! Fratele meu a murit în 
Buchenwald, şi ei îmi spun mie nazist! Să le fie ruşine! Să 
le fie ruşine nemernicilor de goyim!/ 

Aruncă ziarul într-o parte şi se trânti pe spătarul 
scaunului, clătinând din cap. Pentru o secundă, Ben-Roi se 
gândi să zică totuşi ceva, să-i confirme bătrânului cât de 
tare îi dispreţuia pe samaritenii ăştia străini, cu obiceiul 
lor de a veni aici ca să bombăne şi să condamne. Să-i 
demonstreze cât de tare îi ura pentru că, după ce-şi făceau 
numărul, se întorceau frumuşel la ei acasă, în ţările lor 
liniştite şi sigure, felicitându-se unii pe alţii că sunt nişte 
fiinţe atât de minunate, atât de altruiste, în timp ce în 
urma lor femeile şi copiii israelieni se transformau în 
bucăţi de carne din cauza bieţilor şi a nenorociţilor de 
palestinieni asupriţi. 

Nu scoase niciun cuvânt însă, ştiind că, dacă se lasă 
provocat, îl va cuprinde mânia şi se va trezi că urlă şi 
loveşte cu pumnii în masă, dându-se în spectacol. Nu, 
cugetă el, era mai bine să se abţină. Era mai sigur. 

Îşi ridica mâna şi apucă menora atârnată de lanţul de la 
gât, strângând-o cu putere, ca şi cum ar fi încercat să-şi 
închidă sufletul, apoi, sorbind restul de bere, sări în 
picioare, trânti o bancnotă de douăzeci de şekeli pe masă 
şi plecă să vadă ce poate să afle despre femeia omorâtă în 
Egipt. 


Mai prăpădită şi mai puţin selectă decât restul 
împrejurimilor, Ohr Ha-Chaim era o stradă îngustă, 
întunecată, situată chiar la capătul cartierului evreiesc 
lângă sectorul american, cu un asfalt denivelat şi tocit, 
unde casele înalte se înghesuiau una într-alta. Numărul 46 
se afla cam pe la jumătatea ei, o clădire din piatră, al cărei 
nivel superior era împărţit în apartamente - sârmele goale 
de întins rufe atârnau ca nişte acolade la ferestre -, în timp 
ce subsolul era ocupat de o ieşiva, care avea intrare 
separată. Când ajunse în dreptul ei, Ben-Roi îşi consultă 
bucăţica de hârtie  mototolită pe care  mâzgălise 


262 


informaţiile primite de la egiptean cu o după-amiază în 
urmă, apoi se apropie de uşa principală şi apăsă interfonul 
apartamentului 4. 

Ar fi putut veni mai devreme aici - nu prea avusese mare 
lucru de făcut în ultimele douăzeci şi patru de ore dar nu-i 
plăcuse deloc tonul egipteanului şi nu avea de gând să se 
zbată prea tare. Se gândise chiar să amâne vizita, mai ales 
după seara trecută, când, în ciuda faptului că Ben-Roi îi 
comunicase destul de clar că nu le vrea, prăpăditul ăla îi 
trimisese prin fax o tonă de amănunte legate de caz. Când 
le văzuse, dăduse un şut faxului, care începuse imediat să 
bipăie şi să scârţâie ca un copil smiorcăit, iar el, într-un 
acces de furie şi frustrare, îl smulsese din priză şi-l 
aruncase în partea cealaltă a camerei. 

Nu, nu simţea nici cea mai mică dorinţa de a-i fi de 
ajutor. Într-un final însă, se hotări că ar fi mai bine să 
isprăvească odată cu el, înainte ca Khediva ăsta ori cum l-o 
chema să se pună iar pe dat telefoane şi să-l bârâie la cap. 
Putea să bage mâna-n foc că aşa va face, prostovanul 
naibii. Aşa că iată-l aici. 

Apăsă pe interfon din nou, privind în jos pe fereastra de 
la subsol şi urmărind şirurile de tineri Haredi ce stăteau 
aplecaţi asupra Talmudului, cu peoturile atârnându-le pe 
lângă faţă precum urechile cockerilor, cu chipurile lor 
palide şi  bolnăvicioase din spatele ochelarilor. 
(lerusalimul, auzise el mai demult, avea cel mai mare 
număr de opticieni din lume.) Se strâmbă uşor - Galia le 
spunea „pinguini“ - şi, ridicându-şi privirea, sună pentru a 
treia oară şi primi şi răspuns. 

— Şalom! 

O tânără se îţi la o fereastră de la etaj. Faţa ei rotundă 
era încadrată de peruca tradițională sheitel, purtată de 
nevestele evreilor ortodocşi. Îi explică rapid cine e şi de ce 
a venit. 

— Noi de-abia ne-am mutat, spuse femeia. lar cei 
dinaintea noastră au stat aici doar doi ani. 

— Şi înaintea lor? 

Femeia ridică din umeri, întorcându-se să-i spună ceva 


263 


unei persoane dinăuntru. 

— Trebuie să vorbiţi cu doamna Weinberg, zise ea, 
uitându-se din nou în jos. La numărul 2. Stă aici de treizeci 
de ani. Cunoaşte pe toată lumea. Şi ştie tot ce mişcă. 

Din tonul ei se înţelegea că o consideră pe doamna 
Weinberg o adevărată pacoste. Ben-Roi îi mulţumi şi, 
trecându-şi ochii peste panoul cu butoane, apăsă pe cel de 
la apartamentul 2. Nici nu-şi luase bine degetul, că uşa de 
la intrare se întredeschise şi în prag apăru o bătrânică 
subţirică, zbârcită, cu puţin mai înaltă decât un copil, 
purtând un halat de casă din jerseu şi papuci ieftini. Avea 
mâini pătate şi noduroase din cauza artritei. 

— Doamna Weinberg? 

Îşi scoase legitimaţia. 

— Sunt inspectorul Ben-Roi de la... 

Femeia căscă gura gâfâind şi-şi duse mâna la gât. 

— Oh, Doamne! Ce s-a întâmplat? E vorba de Samuel, 
nu-i aşa? Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu el! 

El o asigură că Samuel nu păţise nimic, cine-o fi fost ăla; 
şi că nu vrea altceva decât să-i pună nişte întrebări. 
Despre o femeie care locuise în apartamentul de deasupra. 
Pentru o clipă, ea păru să nu-l creadă. Respira greu şi ochii 
îi înotau în lacrimi. Treptat, se calmă şi, făcându-i un semn 
cu mâna, îl invită în apartamentul ei, situat la parter, în 
dreapta holului de la intrare. 

— Samuel este nepotul meu, îi explică ea. Cel mai bun 
băiat din lume. L-au luat în armată şi l-au trimis tocmai în 
Gaza. De fiecare dată când mă uit la ştiri, ori de câte ori 
sună telefonul... Nici nu pot să dorm de grijă. E doar un 
copil. Cu toţii sunt doar nişte copii. 

Îl conduse într-un mic living, înghesuit şi întunecat, cu 
un şifonier mare din lemn pe un perete şi două fotolii 
aranjate în faţa unui televizor alb-negru vechi, pe care se 
găsea o colivie cu un papagal galben. Peste tot erau 
împrăştiate fotografii şi un miros pătrunzător, dulce şi 
aproape neplăcut, plutea în încăpere - Ben-Roi nu-şi dădea 
seama de unde venea. Rahat de pasăre, poate, sau grăsime 
pentru gătit. Încercă să nu inspire. Dintr-un alt colţ al 


264 


apartamentului se auzea vocea înăbuşită a crainicului de la 
postul de radio Armata Israelului. 

Bătrâna îl pofti să ia loc pe unul dintre fotolii şi dispăru 
un moment. Opri radioul şi se întoarse cu un pahar cu suc 
de portocale, pe care i-l oferi amabilă. El nu-i ceruse aşa 
ceva, dar se văzuse nevoit să-l accepte, sorbind politicos 
din el, după care îl puse pe o măsuţă aflată chiar alături. 
Femeia se aşeză şi ea, ridică de pe podea un ghem de lână 
cu fire albastre şi albe şi începu să tricoteze. [inea 
andrelele foarte aproape de faţă, dar mâinile i se mişcau 
cu o dexteritate absolut surprinzătoare pentru cineva care 
suferea evident de artrită. Din câte se vedea, lucra la o 
yarmulka, căreia îi terminase deja calota, şi Ben-Roi zâmbi 
uşor în sinea lui, amintindu-şi o veche poveste de familie 
despre bunica lui, mama tatălui său, care în timpul 
războiului din 1967 tricotase căciuliţe roşii identice pentru 
toţi bărbaţii din compania de artilerie a fiului său, peste 
cincizeci la număr. Drept rezultat, compania fusese 
poreclită Yarmulka înflăcărată, un nume pe care, din câte 
ştia el, îl purta şi astăzi. 

— Aşadar, care sunt întrebările dumitale? 

— Poftim? 

— Aţi zis că vreţi să-mi puneţi nişte întrebări. Despre 
apartamentul 4. 

— Da, desigur. 

Privi în jos spre foaia de hârtie pe care o ţinea în mână, 
încercând să-şi adune gândurile. 

— E vorba de doamna Goldstein? Pentru ca, aşa cum am 
mai spus de o mie de ori, femeia asta o să sfârşească urât. 
Trei ani a stat aici, şi când a plecat, tot blocul a sărit în sus 
de bucurie. Mi-aduc aminte că odată, era într-o vineri, de 
Sabat, pentru Dumnezeu... 

— E vorba de o persoană pe nume Hannah Schlegel, 
interveni Ben-Roi. 

Clincănitul andrelelor încetini şi se opri. 

— Ah. 

— Doamna de deasupra mi-a zis că s-ar putea s-o 
cunoaşteţi. 


265 


Bătrâna se uită o secundă la ce lucrase până atunci, 
după care îşi aşeză andrelele în poală şi se lăsă pe spate. 

— O poveste îngrozitoare, oftă ea. Îngrozitoare. Ştiţi, a 
fost omorâtă. De arabi. La piramide. Cu sânge rece. 
Îngrozitor. Îşi încrucişă palmele, şi încheieturile noduroase 
ale degetelor umflate îţi dădeau senzaţia că priveşti o 
bucată de trunchi de copac diform. O doamnă liniştită. 
Foarte retrasă. Dar întotdeauna îţi dădea bineţe. Avea... 

Îşi desfăcu palmele şi îşi lovi cu degetele interiorul 
braţului stâng. 

— Ştiţi la ce mă refer... numere. De la Auschwitz. 

Papagalul izbucni într-un şir de triluri ascuţite, apoi tăcu 
şi se apucă să-şi ciugulească ghearele, mişcându-şi zănatic 
capul în sus şi-n jos. Ben-Roi mai luă o gură de suc. 

— Poliţia egipteană a redeschis cazul, explică el. Ne-au 
cerut să aflam câteva detalii personale despre doamna 
Schlegel. Serviciu, familie, lucruri de genul acesta. 
Elemente de bază. 

Bătrâna îşi arcui sprâncenele ei subţiri şi decolorate, 
reluându-şi tricotatul. Andrelele se mişcau mai lent acum, 
cercul de lână mărindu-se imperceptibil sub degetele ei ca 
o algă ciudată ce se umflă. 

— N-am cunoscut-o prea bine, spuse ea. Nu se poate 
spune că eram prietene. Ne salutam din când în când. De 
cele mai multe ori nici nu-ţi dădeai seama că locuia acolo. 
Nu era ca doamna Goldstein. Ea îşi făcea simțită prezenţa. 
Ce zgomote se auzeau de la ea! Oy vey! 

Se strâmbă dezgustată. Ben-Roi se pipăi în dreptul 
buzunarelor, căutând un pix, dar îşi dădu imediat seama că 
uitase să-şi ia unul de la birou. Pe şifonier se afla un stilou 
într-o vază de sticla, dar n-avea niciun chef să i-l ceară, 
îngrijorat că imaginea lui de profesionist ar avea de 
suferit. „La dracu’, se gândi el. O să-mi notez câte ceva 
când o să mă întorc la secţie.“ 

— Când am sosit eu, ea deja locuia aici, povesti bătrâna. 
Asta se întâmpla în 1969. Am venit de la Tel Aviv, eu şi 
Teddy, în luna august. El şi-a dorit dintotdeauna să trăim 
aici. Eu nu eram prea sigură. Când am văzut locul prima 


266 


dată, mi-am zis în gând: „Klog iz mir!” Ce naiba o să facem 
într-o fundătură ca asta? Peste tot zăcea gunoiul arabilor, 
iar clădirile mai-mai că se prăbuşeau. Acum, desigur, n-aş 
mai pleca de aici pentru toţi banii din lume. Uite, acolo, el 
e. 
Îi arătă cu andrelele o fotografie aşezată pe raftul din 
mijloc al şifonierului - un bărbat scund, plinuţ, cu o pălărie 
moale de fetru şi un talit, stând în faţa Zidului de Vest. 

— Patruzeci de ani am fost căsătoriţi. Nu ca tinerii de 
astăzi. Patruzeci de ani. Îmi e aşa dor de el! 

Îşi şterse ochii cu încheietura mâinii. Ben-Roi îşi pironi 
privirea în podea, stânjenit. 

— În fine, deci ea era deja aici. Când am sosit. Se pare 
că se mutase în bloc imediat după eliberare. 

Ben-Roi se foi. 

— Şi înainte de asta? 

Femeia ridică din umeri, mijindu-şi ochii spre ultimele 
rânduri lucrate. 

— Parcă mi-aduc aminte că zicea că a locuit în nord, 
lângă Mea Sharim, dar nu bag mâna-n foc. Era din Franţa 
de fel. A stat acolo înainte de război. Folosea cuvinte 
franţuzeşti atunci când cobora pe scări şi vorbea singură. 

— Şi spuneţi că a fost la Auschwitz. 

— Mmmm, aşa mi-a zis şi mie bătrânul doctor Tauber. 
Ştiţi, doctorul Tauber, de la numărul 16. 

Ben-Roi habar n-avea de niciun doctor, dar nu o 
contrazise. 

— I-am văzut tatuajul de câteva ori, aşa că sunt sigură 
că a fost în lagăr. Ea nu mi-a povestit niciodată. Era foarte 
retrasă. Dar într-o zi, când vorbeam cu doctorul Tauber - 
ce bărbat drăguţ, a decedat acum patru sau cinci ani, 
Dumnezeu să-l odihnească -, mi-a spus: „O ştiţi pe doamna 
aceea care locuieşte deasupra dumneavoastră, doamna 
Schlegel?“ Şi eu i-am zis că da, şi el a continuat: „la 
ghiciţi?“ - aşa era el, un bun povestitor. „Vă vine să credeţi 
ca am călătorit pe acelaşi vas? În 1946. Dinspre Europa.“ 
Se pare că britanicii au încercat să-i întoarcă la Haifa, dar 
ei au sărit în mare şi au înotat până la țărm. Mai mult de 


267 


un kilometru şi jumătate. Noaptea. Şi douăzeci de ani mai 
târziu să nimerească sub acelaşi acoperiş! Ce coincidenţă! 

Din apartamentul de deasupra răsună un duduit 
puternic, de parcă alerga cineva prin cameră. Bătrâna se 
uită în sus spre tavan. 

— Şi doctorul Tauber v-a spus că ea a fost la Auschwitz? 

— Poftim? 

— Hannah Schlegel. 

Pentru o clipă femeia păru confuză, apoi realiză despre 
ce vorbea el. 

— Ah, da, da. Mi-a zis că au discutat pe vas. V-am 
povestit că au venit pe acelaşi vas, nu? Două săptămâni au 
călătorit. Şase sute de oameni. Înghesuiţi ca sardelele. Vă 
puteţi imagina? Să supravieţuieşti vieţii din lagăr şi după 
aia să fii nevoit să treci prin aşa ceva! Era foarte drăguță, 
spunea el. Foarte tânără şi foarte drăguță. Dură. Inrăită. 
Fratele ei n-a scos o vorbă tot drumul. Stătea şi se holba la 
mare. Traumatizat. 

Ben-Roi nu-şi amintea ca detectivul egiptean să fi 
menţionat existenţa vreunui frate. Îşi muşcă buza, apoi, 
renunțând la mândrie, se ridică în picioare, se apropie de 
şifonier şi luă stiloul din vază, întrebând-o din ochi pe 
doamna Weinberg dacă-i permite să-l folosească. Aceasta 
era însă mult prea cufundată în propriile gânduri şi nici 
măcar nu observase că el nu se mai afla în fotoliu. 

— Bieţii oameni, continuă ea. Nu cred că aveau mai mult 
de cincisprezece sau şaisprezece ani pe vremea aia. Ce s-a 
ales de lumea asta vă întreb eu? De ce trebuie ca un copil 
să treacă prin aşa ceva? 

Ben-Roi se aşeză la loc şi plimbă vârful stiloului pe 
hârtie până când acesta începu să scrie. 

— Mai trăieşte? întrebă el. Fratele? 

Femeia ridică din umeri. 

— Doctorul Tauber zicea că el e... ştiţi dumneavoastră... 

Făcu un gest în dreptul capului care sugera nebunia, 
ţăcăneala. 

— La ce te puteai aştepta? Să fii tăiat în felul ăla şi 
injectat ca un animal. 


268 


Ben-Roi se uita în ochii ei. 

— Adică? 

— Păi, ei erau gemeni. Nu v-am zis? Sunt sigură că v-am 
zis. Doamna Schlegel şi fratele ei. Şi doar ştiţi ce făceau cu 
gemenii în lagăre. Experimente. Probabil că aţi auzit. 

Ben-Roi îşi încleştă maxilarele. Sigur că auzise: cum 
doctorii nazişti folosiseră gemenii pe post de cobai, 
supunându-i celor mai oribile şi de neimaginat 
experimente genetice, tăindu-i, sterilizându-i, sfâşiind 
bucăţi din ei. Un adevărat măcel. 

— Doamne Dumnezeule! reuşi el să îngaime. 

— Şi-atunci e de mirare că sărmanul băiat era puţin... 
Din nou gestul ce indica un om sărit de pe fix. Dar fata nu. 
Ea a fost dură. Puternică. Aşa zicea doctorul Tauber. 
Subţire ca un băț de chibrit, dar tare ca fierul în interior. 
Avea grijă de fratele ei. Il proteja. Nu-l scăpa din ochi. Îşi 
ridică privirea spre Ben-Roi. Şi ştiţi ce repeta ea întruna 
când se aflau pe vas? „O să-i găsesc.“ Aşa mi-a spus 
doctorul Tauber. Nu vărsa lacrimi, nu se văicărea. Doar 
repeta mereu: „De-ar fi să-mi ia toată viaţa şi tot o să-i 
găsesc pe oamenii care ne-au făcut asta. Şi când o să dau 
de ei, o să-i omor“. Şaisprezece ani, pentru Dumnezeu. 
Niciun copil n-ar trebui să simtă astfel de lucruri. Isaac. 
Aşa îl chema pe fratele ei. Isaac Schlegel. 

Se opri din tricotat şi, cu un oftat, lăsă deoparte ghemul 
şi andrelele, se ridică în picioare, se apropie de colivie şi 
bătu în gratii cu unghia. Papagalul ţopăi pe crenguţa lui 
până lângă ea, întinzându-şi aripile şi ciripind. 

— Cine e frumosul meu? îl răsfăţă ea. Cine e băiatul cel 
mai frumos? 

Ben-Roi îşi sprijinise coala de hârtie pe genunchi şi îşi 
lua de zor notițe în toate spaţiile goale. 

— Ştiţi cumva dacă fratele ei mai trăieşte? repetă el 
întrebarea. 

— N-aş putea să vă spun, zise ea, trecându-şi degetele 
de-a lungul coliviei. Nici măcar nu l-am cunoscut. 

— Locuia cu ea? 

— Oh, nu. Era mult prea bolnav. Ultima oară auzisem că 


269 


s-ar afla la Kfar Shaul. Aşa spunea doctorul Tauber. 

Kfar Shaul era o clinică psihiatrică situată în periferia de 
nord-vest a oraşului. Ben-Roi îşi notă informaţia repede. 

— Obişnuia sa-l viziteze în fiecare zi. Totuşi, nu vorbea 
despre el. Cel puţin nu cu mine. Habar n-am dacă mai e în 
viaţă. Nimeni nu întinereşte, aşa-i? 

Papagalul se căţărase acum într-un leagăn din colţul 
coliviei şi se hâţâna înainte şi înapoi. Femeia începu să 
fluiere uşor. 

— Şi spuneţi că veneau din Franţa. 

— Da, aşa mi-a zis. O singură dată am stat de vorbă cu 
adevărat. În douăzeci de ani, o singură dată. Vă vine să 
credeţi? Făcuse o grămadă de cumpărături - cred că era 
vremea sărbătorii Pesah, căci avea o geantă plină de mața 
- şi ne-am luat cu vorba. Chiar afară pe hol. Nu-mi 
amintesc de unde şi până unde, dar sigur mi-a zis că se 
născuse în Franţa. Şi mai pomenea ceva de o fermă şi de 
un castel ruinat. Sau doar îmi imaginez? Nu prea îmi mai 
aduc aminte detaliile. Dar cutiile alea cu mața mi s-au 
întipărit în memorie. Ce ciudat, nu? 

Fluieră din nou spre papagal, strecurându-şi o mână în 
buzunarul de la halat. 

— Ştiţi cumva dacă mai avea şi alte rude? întrebă Ben- 
Roi. Soţ, copii, părinţi? 

— Nu, din câte mi-am dat seama. Degetele scormoneau 
în continuare în buzunar după ceva. Trăia singură, biata 
femeie. Fără familie, fără prieteni. Complet singură. Eu cel 
puţin îl aveam pe Teddy, Dumnezeu să-i odihnească 
sufletul. Patruzeci şi patru de ani am fost împreună şi 
niciodată nu mi-a vorbit urât. Când mă trezesc, tot am 
senzaţia că o să-l găsesc lângă mine. 

Îşi îndoi gâtul, uitându-se în buzunar, unde mâna ei tot 
scotocea. 

— Şi locul de muncă? întrebă Ben-Roi. Se ducea la 
serviciu doamna Schlegel? 

— Cred că lucra la Yad Vashem. Îndosaria, sau ceva de 
genul ăsta. Pleca dimineaţa devreme şi se întorcea seara 
târziu cu mâinile pline de hârtii şi dosare. Odată le-a 


270 


scăpat pe jos, şi eu am ajutat-o să le strângă. Era ceva 
despre Dachau şi aveau ştampila de la Yad Vashem pe ele. 
Dumnezeu ştie de ce voia să aducă la ea în casă aşa ceva 
după tot ce suferise. Aha! 

Scoase mâna din buzunar, ţinând între degete o sămânță 
sau o bucăţică mică de nucă. O flutură prin faţa coliviei de 
parcă ar fi spus: „Ia uite ce am eu aici!“ Apoi, prinzându-şi 
încheietura cu cealaltă mână pentru a-şi echilibra braţul, 
împinse sămânţa printre gratii. Papagalul scoase un ciripit 
încântat şi sări din leagăn. 

Ben-Roi verifică notițele, gândindu-se dacă ar mai fi 
cazul să întrebe şi altceva. Observă atunci numele pe care 
i-l dăduse detectivul egiptean. 

— Vă spune ceva numele de Piet Jansen? se interesă el. 

Bătrâna reflectă un moment. 

— Am cunoscut o Renee Jansen demult, zise ea. Locuia 
pe o stradă vecină cu a noastră, în Tel Aviv. Avea o proteză 
de şold şi un fiu la marină. 

— Nu, acesta e Piet Jansen. 

— Pe-ăsta nu-l cunosc. _ 

Ben-Roi clătină din cap şi-şi privi ceasul. li mai adresă 
câteva întrebări - Avea doamna Schlegel duşmani? Vreun 
hobby mai deosebit? Ceilalţi vecini o cunoşteau? -, dar 
femeia nu mai putu să-i dea şi alte informaţii, aşa ca, într- 
un târziu, când consideră că făcuse tot posibilul, împături 
hârtia cu notițe, aşeză la loc stiloul în vaza de pe şifonier şi 
îi spuse că nu avea s-o mai deranjeze în viitor. Ea îl obligă 
să-şi termine sucul de portocale. 

— Dacă nu-l beţi, o sa vă deshidrataţi! 

Îl conduse până în holul principal al clădirii. 

— Ştiţi, nici măcar n-am idee unde au îngropat-o, spuse 
ea, deschizându-i uşa. Am fost vecine douăzeci şi unu de 
ani, iar eu habar n-am unde îi este mormântul. Dacă aflaţi, 
mă anunţaţi şi pe mine? Mi-ar plăcea sa spun un kiduș 
pentru ea de yahrzeit. Biata femeie. 

Ben-Roi mormăi o scuză şi, mulţumindu-i, ieşi în stradă. 
Merse câţiva paşi, apoi se întoarse. 

— Încă puţin, vă rog. Nu cumva ştiţi ce s-a întâmplat cu 


271 


lucrurile doamnei Schlegel? 

Femeia se uită la el, ridicându-şi sprâncenele surprinsă. 

— Au luat foc, fireşte. 

— Adică au ars? 

— La incendiu. Probabil ca aţi auzit de incendiu. 

Ben-Roi se holbă la ea. 

— La o zi după ce a murit. Sau două zile mai târziu? 
Nişte puşti arabi s-au căţărat pe conducta din spate, au 
stropit cu benzină şi au dat foc. Au distrus totul. Dacă 
bătrânul domn Stern nu ar fi dat alarma, întregul bloc ar fi 
ars.  Scutură din cap necăjită. Biata femeie. Să 
supravieţuiască lagărelor şi să sfârşească astfel, omorâtă 
şi cu casa distrusă. Ce se întâmplă cu lumea în care trăim? 
Oamenii sunt ucişi, copiii - trimişi în armată. Ce-i cu lumea 
asta? 

Oftă din rărunchi şi, făcându-i un semn de rămas-bun, 
închise uşa. Ben-Roi rămase nemişcat şi pe chipul lui aspru 
nedumerirea îi crestă o cută adâncă. 


IERUSALIM 


Blestematul ăsta de Castelombres. Cu o noapte în urmă, 
Layla sărise în sus de bucurie, datorita descoperirilor sale, 
convinsă că aceasta era pista care o va ajuta la rezolvarea 
enigmei lui William de Relincourt. Însă după o zi de căutări 
şi săpături, se simţea la fel de confuză ca atunci când nici 
măcar nu aflase despre existenţa locului cu pricina. 

Sunase la Cambridge iniţial, sperând să poată sta de 
vorbă cu profesorul Magnus Topping, dar portarul 
colegiului o informase sec şi foarte oficial că profesorul nu 
avea nici telefon („Ţârâitul lui îl deranjează, doamnă”), şi 
nici adresă de e-mail („Preferă maşina de scris, doamnă“). 

— Şi-atunci cum naiba pot să iau legătura cu el? 
întrebase ea, imaginându-şi un academician scorţos, 
fumător de pipă, izolat în camera lui de lucru plină de 
cărţi, complet indiferent la lumea exterioară. 

— În cazul acesta, doamnă, replicase portarul - la 


272 


fiecare propoziţie îi servea câte un „doamnă“ politicos, dar 
dispreţuitor aţi putea să-i scrieţi, deşi, între noi fie vorba, 
nu prea s-a omorât niciodată să răspundă la scrisori. Sau 
aţi putea pur şi simplu să vă duceţi la dumnealui acasă, 
deoarece cam asta ar fi singura posibilitate să-l prindeţi. 

— Dar sun din Ierusalim. 

— Ah. Pai, atunci aveţi o problema, nu-i aşa, doamnă? 

Debusolată, revenise la internet. Spre deosebire de 
William de Relincourt, Castelombres de-abia dacă apărea 
pe web şi, după o jumătate de zi de căutări atente şi de 
eliminări succesive, rămăsese tot cu cele şase rezultate 
obţinute noaptea trecuta (dintre care ultimul se dovedise a 
fi compania Castelombres Sanitary Porcelain din Antwerp). 
Din celelalte cinci, unul reprezenta genealogia trunchiată 
pe baza căreia făcuse legătura cu Esclarmonde de 
Rolincoeur; o altă pagină era o traducere relativ proastă a 
unui articol academic francez despre tradiţia trubadurilor 
din Languedoc, în secolul al XII-lea; unul era un site 
dedicat istoriei cabalei şi misticismului iudaic; altul, nota 
de subsol a unui articol despre un savant evreu din Evul 
Mediu pe nume Rashi; iar ultimul era o referinţa în 
secţiunea „Ruine Bântuite“ a unui site intitulat „Franţa 
ascunsă“. 

Din toate acestea strânsese bucăţi disparate de 
informaţii, sclipiri aleatorii ale unui mister mult mai 
profund. Dar nici pomeneală despre revelaţia la care se 
aştepta. Dimpotrivă, în loc să o ajute să clarifice povestea 
lui William de  Relincourt, Castelombres părea că 
întunecase şi mai mult lucrurile, adăugind perspective noi 
şi derutante unui tablou care semăna deja cu una dintre 
compoziţiile obscure şi ciudate ale lui Braque - un talmeş- 
balmeş de elemente împrăştiate ce ţintesc separat către o 
anumită semnificaţie, dar care nu reuşesc să se închege 
într-o formă recognoscibilă. 

Se aplecă şi privi blocnotesul cu însemnări din faţa ei, 
întrebându-se ce să facă şi încotro să se îndrepte. 


Castelombres 


273 


„Castelul Umbrelor.“ Căminul conților de Castelombres. 

Castelul distrus în timpul Cruciadei catare 1243 - au 
rămas doar câteva ruine (fantome!) Arriege Dept. 
Castelombres la 3 kilometri de sat. 
__ Esclarmonde de Rolincoeur (Relincourt). „Esclarmonde 
Înţeleapta.“ „Doamna în alb de la Castelombres.“ 
Căsătorită cu Raymond al II-lea de Castelombres, circa 
1097. Nu există alte detalii biografice. Faimoasă pentru 
inteligenţă, frumuseţe, acte de milostenie etc. Figură 
populară în tradiţia trubadurilor. 

Bonna Donna Esclamionda, 

Comtessa Castelombres, 

Era bella e entendia 

Esclarmonda la blanca 

(Buna doamnă Esclarmonde / Contesă de Castelombres / 
Era frumoasă şi înţeleaptă / Esclarmonde cea albă). Jaufre 
Rudel (1125-48) limba occitană. 

C. important centru de educaţie. Renumit pentru 
toleranța religioasă. Mulţi savanţi evrei. Cabala. 

„Lo Privat de  Castelombres“ - Secretul de la 
Castelombres. Referințe la trubaduri.  Esclarmonde 
„protectoarea“. Nimeni nu cunoaşte exact despre ce secret 
era vorba. 


Lucrul cel mai frustrant era că ştia că făcuse un pas 
înainte semnificativ. Relațiile erau prea strânse, 
asemănările prea evidente ca să fie doar simple 
coincidente. Aproape că nu mai avea dubii că Esclarmonde 
cea Albă era de fapt una şi aceeaşi persoana cu femeia 
căreia William de Relincourt îi adresase scrisoarea 
codificată şi că „C“ era prescurtarea pentru Castelombres. 
Iar dacă bucățile acestea se potriveau, devenea destul de 
clar că obiectul vechi al lui William... „de mare frumusețe 
şi însemnătate“ se lega într-un fel sau altul de misteriosul 
Secret de la Castelombres. 

Dar dincolo de toate acestea nu progresase în niciun fel. 
Contactase câţiva experţi de la Universitatea ludaică, 
inclusiv pe Gershom Scholem, profesorul de Cabala, care îi 
mai oferise câteva elemente încuietoare: Castelombres nu 
numai că îi atrăsese pe savanții evrei, o informase el, dar, 


274 


de pe la jumătatea secolului al XII-lea, devenise un loc de 
pelerinaj pentru evrei. De ce şi care era legătura cu 
William de  Relincourt sau cu aşa-zisa „comoara a 
catarilor“ asta rămânea în continuare o necunoscută. Layla 
avea senzaţia că tocmai sărise peste o prăpastie numai ca 
să se lovească de peretele unei stânci. 

Îşi citi notițele de nenumărate ori, apoi ridică foaia cu 
textul Societăţii de istorie din cadrul Colegiului St John şi o 
parcurse şi pe aceasta. „In această expunere edificatoare 
şi extrem de colorată, profesorul Topping ne-a explicat 
cum cercetările lui asupra Inchiziției din secolul al XIII-lea 
au scos la iveala o legătură neaşteptată între comoara 
imaginară a  catarilor şi  aşa-zisul Secret de la 
Castelombres.“ Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai 
convinsă era că Topping deţinea cheia întregului puzzle; 
putea ea să navigheze pe internet zile în şir, să-i sune pe 
toţi experţii din lume, dar dacă nu discuta direct cu el, nu 
avea să înainteze în vecii vecilor. Şi, din ce aflase de la 
portar, singura modalitate de a vorbi cu el era să se urce 
într-un avion şi să zboare până în Anglia. 

„În niciun caz, murmură ea. Că doar nu ţi-ai pierdut 
minţile!?“ 

Dar chiar în clipa în care rosti cuvintele, lăsă deoparte 
documentele şi începu să-şi răsfoiască agenda, căutând 
numărul de telefon al prietenului ei Salim, care lucra la o 
agenţie de voiaj. 


IERUSALIM 


Întors în biroul său, Ben-Roi trase o duşcă din sticluţa 
plată de buzunar şi privi cele trei sferturi de pagină ale 
raportului afişat pe ecranul monitorului. Făcuse tot ce îi 
stătuse în puteri. Vorbise cu bătrâna din Ohr Ha-Chaim; 
sunase la Kfar Shaul să afle ce-i cu fratele geamăn al lui 
Schlegel (era încă în viaţă, deşi într-o stare mintală „foarte 
precară“); îi contactase până şi pe cei de la Yad Vashem 
pentru a-i confirma că Hannah Schlegel fusese angajata lor 


275 


(lucrase cu jumătate de normă, în Departamentul de 
arhivare). Sigur, mai erau şi alte piste pe care le-ar fi putut 
urmări; dar de ce s-ar mai fi obosit?! „Câteva informaţii de 
bază“, asta îi ceruse Khediva. Şi asta îi dăduse. Mai tastă 
câteva rânduri ca să-l facă mai mare de o pagină, şi cu asta 
basta. O să-l trimită prin e-mail şi se va spăla pe mâini de 
toată treaba asta împuţită. 

Numai că... numai că... 

Nu-i ieşea din cap nenorocitul ăla de incendiu. Ultimul 
lucru pe care i-l spusese doamna Weinberg fusese că 
apartamentul lui Hannah Schlegel arsese din cauza unui 
incendiu provocat. „De ce naiba, se întreba el întruna - şi 
asta în ciuda eforturilor de a nu se mai gândi -, nişte puşti 
arabi ar risca să intre în cartierul evreiesc şi sa se caţere 
pe o conductă doar ca să dea foc casei unei bătrâne 
amărâte?“ Era lipsit de noimă. Avusese de-a face şi înainte 
cu hoţi şi cu răufăcători arabi, dar puştii aceştia nu intrau 
în niciuna din cele două categorii. 

Golurile din stomac. Aşa le spunea mentorul lui, 
bătrânul comandant Levi. „Golurile din stomac, Arieh, fac 
diferenţa între un detectiv bun şi un detectiv de excepţie. 
Un detectiv bun va căuta dovezile şi va folosi logica pentru 
a descoperi adevărul. Insă un detectiv excepţional va simți 
că e ceva în neregulă înainte să vadă dovezile. E vorba de 
fler. De golurile din stomac.“ 

Pe vremuri, aproape mai tot timpul avea goluri în 
stomac - un tremur inexplicabil în capul pieptului, un al 
şaselea simţ care-i spunea că lucrurile nu sunt aşa cum 
par. Le resimţise şi în cazul de fraudă Rehevot, când toată 
lumea îl acuzase că se uită după cai verzi pe pereţi până 
când expertul în calculatoare recuperase fişierele acelea 
şterse şi bănuielile lui se adeveriseră într-un final. Le 
simţise şi în cazul criminalului Shapiro, când toate dovezile 
îl indicau pe tânărul ăla arab chiar dacă Arieh era convins 
de nevinovăția lui. Primise destule castane în perioada 
aceea, dar el continuase să cerceteze şi descoperise 
toporul în pivniţa rabinului, şi astfel adevărul ieşise la 
iveală. „Sunt mândru de tine, Arieh, îi spusese 


276 


comandantul Levi când îi înmânase diploma pentru 
rezultate deosebite. Eşti un detectiv excepţional. Şi o să fii 
din ce în ce mai bun, atâta timp cât îţi asculţi golurile din 
stomac.“ 

Anul trecut încetase să le mai asculte. Nici măcar nu mai 
apăreau, decât atunci când se menţiona numele lui al- 
Mulatham. Îşi făcea treaba, dar focul, pasiunea, dorinţa de 
a fi ca Al Pacino slăbise şi, în cele din urmă, murise. Nu-i 
mai păsa. Bine, rău, adevăr, minciună, justiţie, nedreptate 
- toate astea nu mai contau. Nu se mai interesa de ele nici 
cât negru sub unghie. 

Până azi. Pentru că acum avea unele dintre cele mai 
intense goluri în stomac pe care le experimentase vreodată 
şi nu voiau cu niciun chip să-i dea pace. Il înfuriase 
apariţia lor, însă ele îl ignorau şi îi chinuiau măruntaiele. 
Copii, incendiu, o femeie asasinată, cartierul evreiesc. 
Ceva nu-i mirosea a bine. Dar deloc. 

— Să te ia naiba’, Khediva, murmură el. Pe toţi dracii! 

Mai zăbovi o vreme îngândurat, disperat sa scape de 
povestea asta, dorindu-şi din toata inima sa nu se lase 
implicat şi mai mult. Apoi, fără să se poată stăpâni, smulse 
telefonul şi formă un număr. 

— Feldman? zise el când i se răspunse. Trebuie să 
găsesc dosarul unui caz de incendiere de acum 
cincisprezece ani... Nu e treaba ta. Tu spune-mi unde să 
caut. 

Îi luă aproape două ore să dea de urma dosarului, care, 
din nu se ştie ce motiv, ajunsese în arhiva de la Moriah, o 
altă secţie de poliţie. Îl primise prin curier şi acum stătea 
cu picioarele proptite de marginea biroului şi-l citea, 
sorbind din când în când din sticluţa metalică. 

Lucrul care-i sări imediat în ochi şi îl îngrijoră şi mai 
tare era data şi ora incendiului. Doamna Weinberg îi 
spusese că incidentul se petrecuse cu o zi sau două după 
moartea lui Hannah Schlegel; însă conform raportului se 
întâmplase la doar câteva ore după crimă. Era o 
coincidenţă extraordinară pe care până şi cel mai obtuz 
dintre anchetatori ar fi considerat-o cel puţin suspectă. 


277 


Din nefericire şi spre marea lui frustrare, nimic altceva 
nu explica bizara sincronizare. Dosarul conţinea declaraţii 
ale vecinilor, inclusiv ale doamnei Weinberg, fotografii ale 
apartamentului ars şi formele de arest pentru cei trei copii 
arabi care fuseseră acuzaţi - doi dintre ei nu respinseseră 
acuzaţiile şi primiseră optsprezece luni de închisoare 
fiecare, în timp ce al treilea, şi cel mai mic, identificat cu 
numele de „Ani“, fusese eliberat fără niciun fel de 
condamnare dată fiind vârsta - şapte ani -, precum şi lipsa 
de dovezi împotriva lui. 

De ce aleseseră acel apartament ca să-i dea foc chiar în 
ziua respectivă şi la acea oră şi ce legătură avea atacul cu 
asasinarea lui Hannah Schlegel - rămâneau nişte întrebări 
fără răspuns. 

„Am făcut-o pentru că aşa am vrut“, susţinuseră băieţii, 
şi anchetatorul de la poliţie, satisfăcut în mod evident că ei 
îşi recunoscuseră vina, nu se mai chinuise să insiste. 

Ben-Roi citi notele de două ori, apoi îşi lăsă capul pe 
spate şi bău toată votca din sticlă. Undeva se strecurase o 
greşeală. O greşeală atât de mare, încât simţea cum îl ia 
cu leşin. Întrebarea era ce putea face el în această 
privinţă. Incendiul avusese loc cu cincisprezece ani în 
urmă, pistele posibile dispăruseră, atacatorii cel mai 
probabil se mutaseră sau îşi schimbaseră numele. Puteau 
trece luni bune până sa-i găsească. Şi pentru ce? Pentru un 
dobitoc pisălog care mai şi urăşte evreii. 

— Zoobi! murmură el. La dracu'. Ce sens are? Cu goluri 
sau fără goluri în stomac. 

Inchise dosarul, îl aruncă pe birou şi, ridicând 
receptorul, formă numărul arhivelor Moriah, cu intenţia de 
a le spune că-şi terminase treaba. Pe neaşteptate, 
surprinse cu coada ochiului un rând mâzgălit pe spatele 
dosarului. Nu-l observase înainte, pentru ca era aproape 
şters. De-abia se vedea, şi fu nevoit să ridice dosarul în 
dreptul ochilor pentru a-l putea desluşi: „Ani - Hani al- 
Hajjar Hani-Jamal. Născut 11/2/83. Tabăra Al-Amari“. 

Privi încruntat notiţa, apoi, aplecându-se spre stânga - 
încet, aproape cu frică - scotoci printr-un teanc de hârtii şi 


278 


scoase dosarul palestinianului pe care îl urmărise în 
flagrantul cu droguri din Oraşul Vechi, îl deschise şi privi 
formele de arest ale bărbatului. 


Nume: Hani al-Hajjar Hani-Jamal 

Vârsta: 22 

Data naşterii: 11 februarie 1983 

Adresa: Calea Ginna, 14, tabăra Al-Amari, Ramallah 


— Şalom, aici arhiva. 

Ochii lui se mutau dintr-o parte în alta, parcă nevenindu- 
i să creadă ce vede. 

— Arhiva, repetă vocea. 

— Da, spuse el. Ben-Roi la telefon. De la David. 

— Salut. Ai terminat cu dosarul? 

Ben-Roi îşi muşcă buza. 

— Nu, rosti el după o pauză. Cred că o să mai am nevoie 
de el pentru o vreme. 


LUXOR 


Se întunecase deja când Khalifa ieşi din internet-cafe. 
Avea ochii tulburi şi gura amară de la atâta fumat. Se 
îndreptă înapoi spre centru - printre lumini strălucitoare, 
muzică asurzitoare şi oameni care se înghionteau -, apoi 
porni în jos spre Corniche el-Nil, oprindu-se pe drum ca sa- 
şi cumpere o cutie de Sprite, înainte să coboare nişte 
trepte de piatră tocite ce duceau chiar pe cheiul Nilului. 
Apa neagră clipocea şi susura sub picioarele lui. 

În mod straniu, după tot ce citise şi văzuse - statistici, 
imagini, mărturii, descrieri singurul lucru la care se 
gândea era familia lui. Zenab, Batah, Ali, micul Yusuf - 
cele patru puncte cardinale ale lumii sale, lumina lui, viaţa 
lui. „Ce-aş simţi eu dacă ei ar fi trecut prin toate astea, se 
întrebă Khalifa: Zenab scheletică şi cu ochii duşi în fundul 
capului, privind spre aparatul de fotografiat ca o fantomă 
dementă; Batah şi Ali aruncaţi într-un puț alături de alte o 


279 


mie de cadavre, ca nişte buşteni putrezi? Ce efect ar avea 
asupra mea? Cum aş mai putea să trăiesc cu o asemenea 
grozăvie în suflet?“ Pierduse persoane dragi şi înainte - 
mama lui, tatăl lui, fratele lui Ali, în amintirea căruia îşi 
botezase fiul cu acelaşi nume. Dar să rămâi fără cineva 
iubit doar din pricina unui măcel oribil, fără sens; să-i vezi 
înfometați, bătuţi, zdrobiţi şi sfârtecaţi - aşa ceva nu 
experimentase niciodată. Nici măcar nu-şi putea imagina 
cum ar fi. Era prea oribil, prea dureros, ca sunetul scos de 
unghiile ce zgârie o tablă. 

Oftă şi bău ultimele picături de Sprite. Rememoră 
amintirile plăcute din trecut, momente pline de bucurie şi 
de pace. Ziua în care Batah împlinise treisprezece ani şi 
navigaseră cu o felucă, oprindu-se să mănânce cu toţii pe o 
insulă părăsită. Se întorseseră apoi la Luxor la apusul 
soarelui şi n-avea să uite niciodată imaginea lui Batah care 
stătea la prora cu părul fluturându-i în vânt. Ziua în care 
vizitaseră Piaţa Bil'esh Camei din Cairo, înainte ca Yusuf 
să se nască, şi când Batah plânsese pentru că toate 
cămilele păreau triste, şi când Ali făcuse o glumă, licitând 
pentru una dintre cămile, provocând astfel un întreg 
scandal. Tocmai îşi sărbătorise şi el cea de-a treizeci şi 
noua zi de naştere, când soţia şi copiii lui îi pregătiseră o 
petrecere surpriză, îmbrăcându-se ca egiptenii antici. 
Când intrase pe uşă, săriseră în sus chiuind şi veselindu- 
se. 

Izbucni în râs la amintirea întregii scene - micul Yusuf 
gângurind cu un nemes pe cap făcut din şerveţele de 
hârtie; Zenab pe post de Nefertiti. Ecoul râsului său se 
răspândi printre zecile de feluci trase pe chei. Brusc, din 
piept i se ridică un suspin care mai-mai că-l înecă, iar ochii 
i se umplură de lacrimi. „Făpturile acestea sunt atât de 
preţioase, se gândi el, iar eu petrec aşa de puţin timp cu 
ele, le ofer atât de puţin din salariul meu nenorocit de 
poliţist, care n-a mai crescut de cinci ani şi pe care 
Hassani îl câştigă într-o singură zi. Şi dacă ar fi să-i pierd 
pe toţi din senin - cum aş putea să fac faţă? Cum aş putea 
să îndur ştiind că le-am dat aşa de puţin, când aş mai fi 


280 


avut atâtea de dăruit. O să mă străduiesc mai tare. O să 
petrec mai mult timp acasă, o să muncesc mai puţin. O să 
fiu un soţ şi un tată mai bun.“ 

„In orice caz, după ce voi finaliza cazul, rosti o altă voce. 
Numai după ce voi afla adevărul despre Piet Jansen şi 
Hannah Schlegel. Numai când o să am toate răspunsurile.“ 

Privi peste fluviu, admirând luminile verzi ale 
minaretelor celor două moschei. Luceau în noapte ca ochii 
unui şarpe. Strivi cutia goală şi o zvârli cu piciorul direct în 
apă, apoi se întoarse şi urcă din nou spre Corniche. 


IERUSALIM 


Hani al-Hajjar Hani-Jamal fusese transferat cu o zi în 
urmă într-o celulă de detenţie de la Zion, cea mai mare 
secţie regională de poliţie din Ierusalim, şi acolo trebui să 
plece Ben-Roi ca să-l interogheze, după ce sunase înainte 
pentru a obţine autorizaţiile necesare. 

Un complex mohorât de clădiri la marginea oraşului, 
secţia avea ferestre murdare cu gratii, faţada învelită într- 
o iederă ruginie ce semăna cu o eczemă, iar zidurile îi erau 
dublate de garduri din sârmă ghimpată. Vreme 
îndelungată servise drept cel mai mare centru de 
anchetare a criminalilor periculoşi, dar şi pentru 
palestinienii bănuiţi de militantism. Îşi câştigase o 
reputaţie sumbră din cauza brutalităţii şi a tratamentului 
dur la care erau supuşi deţinuţii. Al-Moscobiyyeh îi 
spuneau palestinienii, după cuvântul arab pentru Moscova, 
rostindu-i numele cu un amestec de teamă şi furie. 

Lui Ben-Roi nu-i plăcuse niciodată - cu doi ani înainte 
refuzase o promovare pentru că asta ar fi însemnat să fie 
mutat aici - şi, când intră acum printr-una dintre uşile din 
fund, trecând pe lângă un grup de femei arabe triste care 
cereau veşti despre cei dragi închişi aici, simţi cum i se 
strânge involuntar stomacul, ca un animal înspăimântat 
care se ghemuieşte la simţirea pericolului. 

Se prezentă în faţa unuia dintre ofiţerii de serviciu, 


281 


semnă câteva formulare şi fu escortat printr-un labirint de 
coridoare sinistre, slab luminate, până la subsol, unde 
intră într-o mică sală de anchetă înzestrată cu o masă, 
două scaune şi, cu totul neaşteptat, un poster mare lipit pe 
peretele opus şi care înfățișa o imensa lalea violetă. Sunete 
înăbuşite pătrundeau din celelalte cotloane ale secţiei - un 
telefon care suna, tipetele cuiva, un vaier ritmic ce putea fi 
ori plâns, ori suspin -, dându-i senzaţia neplăcută că nu 
percepe zgomote exterioare, ci ascultă ecoul fantomatic al 
fiecărei persoane care avusese ghinionul să calce pe aici. 
Aşteptă până când sergentul plecă, apoi se aşeză, îşi 
scoase sticluţa şi trase o duşcă zdravănă, care-l mai linişti. 

Trecură cinci minute, după care uşa camerei se deschise 
din nou şi intră un alt poliţist, însoţit de bărbatul pe care 
Ben-Roi îl arestase cu câteva nopţi în urmă. Dintr-un motiv 
sau altul purta doar un tricou şi nişte boxeri imenşi. Nu 
avea pantaloni. Polițistul îl conduse lângă masă şi-l aşeză 
pe scaun, încătușându-i încheietura de la mâna stângă de 
unul dintre picioarele scaunului şi obligându-l astfel să 
stea intr-o poziţie absolut nefirească, aplecat înainte şi 
spre stânga. 

— Strigă după ce termini, spuse el. O sa fiu pe coridor, a 
treia cameră pe dreapta. 

leşi din încăpere, trântind uşa şi lăsându-i singuri. 

Pe lângă ochiul vânăt cu care se alesese din noaptea 
arestării, bărbatul mai avea şi o rana urâtă chiar pe 
obrazul stâng. Era nebărbierit şi degaja un iz acru, de 
sudoare şi de fecale, care, treptat, invadă spaţiul din jurul 
lor. Se uită la Ben-Roi, apoi îşi fixă privirea în podea, 
foindu-se pe scaun, pentru a-şi găsi o poziţie cât de cât 
confortabilă. Ben-Roi scoase o lamă de guma de mestecat 
şi şi-o strecură în gură. 

— Ce s-a întâmplat cu pantalonii tai? 

Palestinianul dădu din umeri, dar nu zise nimic. 

— Ți i-a furat cineva? 

Palestinianul tot nu răspunse. Ben-Roi repetă 
întrebarea. 

— Nu mi i-a furat dracului nimenea, se răsti bărbatul, 


282 


aruncându-i o privire furioasă. 

— Păi atunci unde sunt? 

Bărbatul îşi răsuci mâna în cătuşă. 

— Sunt bolnav, mormăi el după o scurtă pauză, 
înroşindu-se. Trebuia să mă uşurez. l-am spus gardianului, 
dar nu m-a lăsat, aşa că m-am căcat în pantaloni. Alt 
bărbat din celula mi-a dat ăştia, dar nimeni n-are pantaloni 
noi. OK? Eşti fericit acum? 

Îşi ridică din nou ochii plini de umilinţă şi de ură. Ben- 
Roi se uită la el, cercetându-i obrazul vineţiu, chiloţii cu 
trei numere mai mari şi mâna încătuşată. Plescăitul gumei 
lui de mestecat răsună în încăpere ca târâitul picioarelor 
printr-o mocirlă noroioasă. Trecură treizeci de secunde, 
după care, gemând enervat, sări de pe scaun şi, 
avertizându-l pe bărbat că, dacă face vreo prostie, o să-i 
înnegrească şi celălalt ochi, ieşi pe hol. Se întoarse o clipă 
mai târziu cu un set de chei şi, aplecându-se, îi scoase 
cătuşele. Palestinianul se îndreptă de spate, frecându-şi 
încheietura. Ben-Roi se aşeză din nou şi deschise dosarul 
pe care-l adusese cu el. 

— Am câteva întrebări pentru tine, mormăi el. Aceleaşi 
reguli ca înainte: încerci să mă fentezi, te plesnesc. Clar? 

Palestinianul continua să-şi maseze mâna. Ben-Roi îl 
privi în ochi. 

— Clar? 

Palestinianul încuviinţă din cap. 

— Bine atunci. Pe 10 martie 1990 tu şi alţi doi tipi v-aţi 
dus în cartierul evreiesc şi aţi incendiat un apartament. Îi 
aminteşti? 

Hani-Jamal murmură un da cam anemic. Ben-Roi se 
apropie de el. 

— De ce? 


Una peste alta, nu scoase foarte multe de la el. 
Palestinianul fusese agitat şi evaziv, convins că Ben-Roi 
încearcă să-l păcălească, făcându-l să-şi asume cine ştie ce 
vină. Problema mai mare era că nu cunoştea mai nimic 
despre toată povestea. Vărul lui, Majdi, unul din cei doi 


283 


băieţi care fuseseră condamnaţi pentru incendierea 
premeditată, îl atrăsese în joc, promiţându-i douăzeci de 
dolari dacă vine cu ei şi ţine de şase. El nu urcase în 
apartament, ci aşteptase pe aleea de dedesubt, pe când 
ceilalţi dădeau foc lucrurilor bătrânei. De ce făcuseră asta 
şi cu ce îi supărase femeia habar n-avea. Ben-Roi îl presă, 
insistă, îl luă prin învăluire, dar degeaba. Într-un târziu, 
realiză că nu ajunge nicăieri, aşa că puse capăt anchetei. 

— Majdi ăsta... 

Răsfoi repede dosarul din faţa lui. 

— Mai locuieşte în tabăra Al-Amari? La numărul 2, pe 
strada Al-Din? 

Palestinianul îşi păstră privirea în podea, tăcut. 

— Haide, lasă vrăjeala. 

Bărbatul se încruntă. 

— Eu nu-s informator. 

— Iar eu nu-ţi cer să mă informezi, idiotule. Am adresa 
chiar aici sub ochii mei. Vreau doar să-mi confirmi. 

Palestinianul se uită la el cu neîncredere şi cu 
nesiguranţă, apoi clătină uşor din cap. Ben-Roi îşi notă 
ceva, închise dosarul şi, ridicându-se, se îndreptă spre uşă 
şi strigă din prag că a terminat. Când se întoarse în 
cameră, palestinianul se răsucise şi se holba la el. 

— De ce mi le-ai dat jos? 

Îi arătă cătuşele desfăcute pe masă. Ben-Roi nu-i 
răspunse, doar se apropie şi-şi luă dosarul. 

— De ce ai făcut asta? insistă Hani-Jamal. 

Afară, ecoul paşilor răsuna pe coridor. 

— Ţi-e milă de mine? 

— Să fiu al dracu' dacă simt vreun pic de milă pentru 
tine, mormăi Ben-Roi deranjat de întrebare. 

— Atunci de ce? 

Ben-Roi îl privi fix, strângând cu putere coperta de 
plastic a dosarului. De ce îi dăduse jos cătuşele? N-avea 
nicio explicaţie. Undeva în mintea lui se înfiripase o voce - 
a ei, dar şi a lui, a unui alt Arieh, uitat de multa vreme. Un 
Arieh despre care credea că dispăruse definitiv. 

— Pentru că, dacă te-ar fi trecut nevoile, n-aş fi vrut să 


284 


te uşurezi aici, în faţa mea. N-am bătut atâta drum ca să-ţi 
miros rahatul tău de arab jegos. 

Traversă camera, îl salută pe polițistul care tocmai 
sosise şi porni pe hol, tulburat mai mult de întrebarea 
palestinianului decât de faptul ca-şi pierduse vremea în 
zadar. 


EGIPT, PENINSULA SINAI, 
APROAPE DE GRANIŢA CU ISRAELUL 


Bărbatul privea stelele, răsucind pe deget un ciucure de 
la keffiyeh. 

— Ştii ce-mi spunea tata? Că [ara Sfântă este oglinda 
întregii lumi. Atunci când acest pământ suferă, lumea 
toată suferă. Şi dacă şi numai dacă va fi pace aici, 
pretutindeni va înflori speranţa. 

Lângă el, o a doua persoană, mai în vârstă, se uita de 
asemenea la cer. Ţinea un trabuc între dinţi şi vârful lui 
strălucea când roşu cărămiziu, când portocaliu-aprins, 
după cum trăgea sau nu din el. 

— Tatăl tău mai trăieşte? 

Bărbatul mai tânăr scutură din cap că nu. 

— A murit în optzeci şi patru. În Ketziot. Şi-al tău? 

Fumătorul negă la rândul lui. 

— În şaizeci şi şapte. Pe înălțimile Golan. A primit un 
glonţ direct în burtă. 

Se cufundară amândoi în gânduri, înconjurați de 
atmosfera neclintită a deşertului. Balamalele ruginite ale 
unui oblon scârţâiau undeva în spatele lor ca ţârâitul unei 
imense insecte nocturne. Deasupra lor licări o stea 
căzătoare, fulgerând doar pentru o secundă; formaţiuni 
stâncoase bizare aruncau umbre ca nişte gheare ce se 
pregăteau să-şi înhaţe prada, stând ascunse într-o mlaştină 
adâncă şi neagră. În depărtare, o pasăre speriată începu să 
zboare, ţipând ascuţit. 

— Chiar crezi că o să meargă? întrebă în cele din urmă 
bărbatul mai tânăr, frecându-se la ochi. Chiar crezi că o să- 


285 


i putem convinge? 

Însoţitorul său dădu din umeri, dar nu rosti nicio vorbă. 

— Uneori mi-e teamă că e prea târziu pentru noi. Acum 
zece ani, sau cinci, poate că ar fi fost posibil. Acum însă, 
după tot ce s-a întâmplat... 

Oftă, lăsându-şi abătut capul în piept. Bărbatul cu trabuc 
îl privi un moment, apoi făcu un pas înainte şi îi puse o 
mână pe umăr. 

— Vânzarea a reprezentat întotdeauna cea mai dificilă 
parte. Ăsta - şi făcu un semn din cap spre clădirea din 
spatele lor - n-a fost decât primul pas. Acum trebuie să 
mergem mai departe. Pentru fiica mea. Pentru popoarele 
noastre. 

Tânărul îşi ridică privirea. Avea o expresie chinuită pe 
Chip; dar, pe neaşteptate şi de-a dreptul surprinzător, 
zâmbi. 

— Cine-ar fi crezut, nu? Noi doi, să ne întâlnim aici ca 
îndrăgostiţii! 

Fumătorul de trabuc zâmbi şi el. 

— Dacă noi putem s-o facem, atunci oricine poate. Ce-ai 
zice să mai mergem o dată la Ierusalim doar ca să ne 
asigurăm? 

Celalalt bărbat încuviinţă din cap şi, întorcându-se, 
intrară amândoi în clădire, ţinându-se pe după umeri. 


IERUSALIM 


— Vreţi să vă duc unde? 

Şoferul de taxi îl privi suspicios pe Ben-Roi. 

— Tabăra Al-Amari. Strada Al-Din. 

Şoferul clătină din cap, bătând nervos cu degetele în 
volanul maşinii sale Peugeot. 

— Asta dincolo de barieră. Dumneata israelian. 
Periculos. 

— Am nevoie de o maşină, nu de un rahat de predică, 
mormăi Ben-Roi, nefiind dispus să stea la taclale. Sau mă 
duci acolo, sau găsesc pe altcineva. Tu alegi. Şi repede. 


286 


Şoferul îşi muşcă buza, pe de o parte dorindu-şi cursa, 
pe de altă parte temându-se să ducă acolo un israelian cu 
taxiul. În cele din urmă, perspectiva unui câştig frumuşel 
învinse şi, iritat, se aplecă pentru a-i deschide portiera. 

— Vrei să mergi la Al-Amari, te duc la Al-Amari, 
murmură el. O să fie înmormântarea ta. 

Ben-Roi se urcă în maşină şi cei doi porniră la drum 
tăcuţi, merseră până la capătul străzii Derekh Ha-Shalom, 
după care se îndreptară spre autostrada principală 
lerusalim-Ramallah, rulând cu viteză spre nordul oraşului. 
În dreapta lor se întindea noua suburbie evreiască Pisgat 
Ze'ev, în care şirurile uniforme de case din piatră galbenă 
umpleau peisajul ca soldaţii unei armate uriaşe. Ben-Roi le 
privea prin fereastra deschisă cu o expresie goală pe chip 
ce contrasta puternic cu neliniştea care-l măcina în 
interior. 

Şoferul avea dreptate. Fra periculos pentru cineva ca el 
să treacă dincolo de barieră. Un poliţist israelian, singur, 
într-o zonă aflată sub controlul Autorităţii Palestiniene, în 
climatul politic actual - al dracu' de periculos. Alternativa 
era fie să implice în mod oficial autorităţile palestiniene, 
fie să pună la cale o operaţiune militară cu maşini blindate 
şi Dumnezeu mai ştie ce, dar oricare dintre variante ar fi 
presupus amânarea interogatoriului cu câteva zile bune. 
Iar golurile din capul pieptului erau mult prea puternice. 
Voia să ştie imediat ce fusese cu incendiul ăla. Trebuia să 
afle. Cu puţin noroc, putea intra şi ieşi fără a fi remarcat 
de cineva. lar dacă nu... Îşi pipai buzunarul interior de la 
geacă, simțind metalul rece al pistolului său Jericho. 

Ajunseră la punctul de control Kalandia şi se aşezară la 
coada. Timp de douăzeci de minute se târâră aproape ca 
melcul, după care intrară în partea palestiniană, cu 
şoseaua ei plină de gropi şi străjuită de case ieftine şi 
dărăpănate. Nici nu ziceai că trecuseră de o barieră între 
două zone ale aceleiaşi ţări, ci graniţa spre un ţinut 
complet diferit, unde sărăcia lucie domnea pretutindeni. 
Trei kilometri mai încolo întâlniră un al doilea punct de 
control, palestinian de astă dată - câteva butoaie de petrol 


287 


aranjate alandala de-a latul şoselei, păzite de un singur 
poliţist cu beretă roşie, plictisit de moarte -, şi apoi cotiră 
spre stânga, pe un drumeag lăturalnic, ce cobora spre 
nişte clădiri din beton. 

Şoferul încetini şi opri maşina. 

— Bine-ai venit la Al-Amari, gemu el. 

Mai zăboviră un moment, impresionați de privelişte, apoi 
îşi continuară drumul, oprindu-se pentru câteva secunde 
ca să ceară indicaţii unui băiat cu parul plin de praf. In 
sfârşit pătrunseră şi în interiorul taberei, unde clădirile 
cenuşii se strângeau în jurul lor ca o menghină, iar 
locuitorii - bătrâni cu capete înfăşurate în keffiyeh vărgate, 
grupuri de shebab adunaţi pe la colţurile străzii - aruncau 
priviri suspicioase spre maşina care se zgâlţâia din toate 
încheieturile când trecea peste hârtoape. De sus atârnau 
reţele de cabluri electrice; fiecare centimetru de zid era 
acoperit cu semne arabe - Hamas, al-Mulatham, Moarte 
Israelului, Victoria Intifadei -, iar ici-colo fuseseră lipite 
postere cu chipurile martirilor care-şi dăduseră viaţa în 
atentate sinucigaşe. 

„Ce dracu' caut eu în haznaua asta? se întrebă în sinea 
lui Ben-Roi, luptându-se cu dorinţa de a-i spune şoferului 
să întoarcă şi să-l scoată naibii de acolo. Probabil că sunt 
nebun de legat.“ 

Pe măsură ce înaintau, străzile deveneau şi mai înguste 
şi mai greu de străbătut, iar Ben-Roi avea senzaţia că va 
leşina cât de curând. Într-un târziu, după câteva minute 
care i se părură secole, maşina parcă în faţa unei alei 
îngropate în gunoaie şi materiale de construcţie. 

— Al-Din, spuse şoferul. Ce număr? 

— 2. 

Bărbatul se aplecă peste fereastră şi privi în jos pe alee. 

— Acolo. 

Îi arată o uşă solidă din oţel, prima de pe partea stângă, 
deasupra căreia era zugrăvită cu alb o cifră arabă. 

— Vrei să aştept? 

— Fir-ar al dracu’, normal că da, rosti printre dinţi Ben- 
Roi, dându-se jos din maşină. 


288 


Privi nervos în jur, imaginându-şi ochi nevăzuţi care îl 
studiau, voci care şuşoteau. Apoi, mângâindu-şi din nou 
pistolul şi verificând dacă are mobilul deschis, porni pe 
alee, croindu-şi drum printre grămezile de cutii de vopsea 
goale şi saci de ciment. Uşa indicată de şofer era uşor 
întredeschisă, iar din interior răzbătea sunetul unui 
televizor aprins. Se apropie şi ciocăni. 

— Aiwa, idchol, al-bab maftouh.” 

Era vocea unui femei bătrâne care striga dinăuntru. 
Ezită, pentru că nu înţelesese ce îi spusese. 

— Idchol! 

Încă şovăia, deşi bănuia că fusese invitat să intre, dar nu 
era sigur. Urma o pauză, apoi se auzi din nou o voce, de 
data asta mai tânără. 

— La, la, istanee hinnaak, ya omi. Anna rai'h.?! 

Sesiză un scârţâit slab, ca de bicicletă ce merge pe o 
podea de beton, şi uşa se deschise. Un bărbat tânăr - 
aproape de treizeci de ani, slab ca un ţâr, îmbrăcat în blugi 
şi un tricou roşu cu Manchaster United - stătea în faţa lui 
țintuit într-un scaun cu rotile. Peste umărul lui, Ben-Roi 
zări o cameră mare, goală, cu gresie pe jos, câteva 
fotografii înrămate pe perete - poze diverse, citate din 
Coran - şi, printr-o uşă din spate, interiorul unei bucătarii 
amărâte. Bătrâna nu se vedea. 

— Mi-in hinaak?7 strigă ea. 

— Yehudi, răspunse tânărul, uitându-se la Ben-Roi. 

— Yehudi! Shoo bidoo?2* 

— Ma-ba'rif*, răspunse el. Ce vreţi? se adresă el apoi lui 
Ben-Roi. 

Detectivul îşi scoase legitimatia şi i-o arăta. 

— De la Poliţia din Ierusalim. Caut pe cineva pe nume 
Majdi. 

Bărbatul se încruntă. 


2020 Da, intră, uşa e deschisă, (n.tr.) 

21 Nu, nu, stai acolo. Mă duc eu. (nitr.) 
22 Cine e acolo? (n.tr.) 

23 Evreu! Ce vrea? (n.tr.) 

24 Nu ştiu. (n.tr.) 


289 


— Eu sunt Majdi. 

— Majdi al-Sufi, vărul lui Hani Hani-Jamal? 

— Shoo bidoo? se auzi vocea femeii din nou, îngrijorată, 
insistentă. 

Tânărul făcu un gest de nerăbdare, reducând-o la 
tăcere. 

— Da, eu sunt. 

Ben-Roi nu-şi putea desprinde privirea de la scaunul cu 
rotile. 

— De cât timp...? 

Ochii tânărului aruncară flăcări. 

— De doi ani. De când un glonţ de cauciuc mi-a rupt 
spinarea. Un glonţ de cauciuc israelian. In fine, şi ce 
anume doriţi? 

Ben-Roi îşi mută greutatea de pe un picior pe altul. 

— Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări. 

Tânărul pufni. 

— Asta-i o zonă palestiniană. Nu aveţi nicio autoritate 
aici. 

— Atunci vin cu armata şi te aduc la Ierusalim. Asta 
vrei? M-am gândit că ar fi mult mai simplu aşa. Pentru 
amândoi. Neoficial. Tu îmi spui ce vreau să aflu, eu plec şi 
nu mai auzi niciodată de mine. Alegerea ta. 

Tânărul îi susţinu privirea, cu o expresie plină de 
antipatie şi de neîncredere, apoi, cu un oftat resemnat, îşi 
împinse căruciorul înapoi. Ben Roi îl urmă, închizând uşa 
după el şi răsuflând uşurat că nu mai stă în stradă. 

— Shoo bidoo, Majdi? Shoo aam bi-mil? 

Femeia era aşezata pe o canapea în dreapta lui, 
îmbrăcată într-un mendil şi o thobe brodată şi îşi frângea 
agitată mâinile în poala. Majdi se apropie de ea şi îi atinse 
braţul, vorbindu-i repede în arabă, explicându-i ce se 
petrecea, liniştind-o. 

— A avut nişte experienţe urâte cu israelienii, spuse el, 
răsucindu-și căruciorul spre Ben-Roi. Noi toţi am avut 
experienţe urâte cu israelienii. 

Cei trei se uitau unii la alţii şi singurul sunet era cel al 
vocilor din televizor. Îmbufnat, tânărul îi arătă un pat de 


290 


campanie lipit de peretele de lângă uşă, invitându-l pe 
Ben-Roi să ia loc. Se conformă şi, pentru că nu mai suporta 
ochii femeii, îşi ridică privirea deasupra ei, unde atârnau 
două documente arabe vechi. Acte de proprietate, bănui el. 
Le mai văzuse şi înainte, în alte case palestiniene - o 
amintire dureroasă a pământurilor pe care le deţinuseră la 
un moment dat şi pe care sperau să le recupereze în viitor. 

— E vorba de Hani? întrebă tânărul, scoțând un pachet 
de Marlboro dintr-o sacoşă agăţată de scaunul lui. Despre 
acuzaţia cu drogurile? 

Ben-Roi dădu din cap că nu. 

— Atunci ce? 

— Este vorba de ceva ce ai făcut demult, în 1990. Un 
apartament pe care l-ai incendiat. In Oraşul Vechi. 

Tânărul scoase o exclamaţie de surpriză. 

— Dar asta s-a întâmplat acum cincisprezece ani. Mi-am 
ispăşit pedeapsa. 

— Ştiu. 

— Şi-atunci? 

— Vreau să-mi spui de ce ai făcut-o, zise Ben-Roi. De ce 
ai dat foc casei. 

Bărbatul pufni din nou şi, aprinzându-şi o ţigară, 
traversă camera şi-şi luă o scrumieră de pe televizor, o 
puse pe genunchi şi se întoarse lângă bătrână. 

— Ai bătut drumul degeaba, omule. Am spus tot la 
vremea respectivă. 

— Zi-mi şi mie. 

— Eram doar un puşti. Am vrut să ne distram. Nimic 
serios. 

— Dacă voiai să dai foc unei proprietăţi israeliene, 
găseai ţinte mult mai uşoare decât una care se situa chiar 
în inima cartierului evreiesc. 

Majdi gesticulă din mâini plictisit. 

— Era o provocare. Atâta tot. Îţi pierzi vremea, omule. 

— De ce apartamentul acela? 

Niciun răspuns. 

— De ce tocmai acel apartament? repeta Ben-Roi 
insistent. 


291 


— Habar n-am! Pe ăla l-am ales. Fără un motiv anume. 
Şi lor le-am spus la fel. 

— Ştii că femeia care era proprietara apartamentului 
fusese omorâtă în aceeaşi zi? 

Bărbatul mormăi ceva. 

— Poftim? 

— Am aflat mai târziu. La secţie. Dar atunci nu ştiam. 

Se uită la televizor, apoi, parcă lovit brusc de un gând, 
tresări şi se aplecă spre Ben-Roi. 

— Hei! Dacă încerci sa mă acuzi... 

— Nu te acuz de nimic. 

— Pentru că vă ştiu eu pe voi ăştia... 

— Nu te acuz de nimic! Femeia a fost asasinată în Egipt. 
N-aveaţi cum să fiţi implicaţi. 

Tânărul mai mormăi ceva şi trase furios din ţigară, 
scuturând-o în scrumiera de pe genunchi. 

— Totuşi, mă minţi în ceea ce priveşte incendiul, adăugă 
Ben-Roi după o scurtă pauză. Ştim la fel de bine amândoi. 
O femeie este omorâtă, şi două ore mai târziu cineva îi dă 
foc la casă. E prea mult ca să fie o simplă coincidenţă, 
Majdi. Mai există şi altceva la mijloc. Un alt motiv. Aşa că 
spune-mi de ce ai făcut-o. 

Bătrâna bâigui ceva, întrebând ce se petrece. Tânărul îi 
dădu o replică scurtă, apoi se uită spre detectiv. 

— Aşa cum le-am spus şi atunci, aşa îţi spun şi ţie: am 
făcut-o din ambiţie. Înţelegi? Asta-i tot. lar dacă nu mă 
crezi, arestează-mă dracului odată. 

Îl privi sfidător pe Ben-Roi, apoi îşi întoarse capul spre 
televizor, unde doi bărbaţi se luptau, rostogolindu-se 
printr-o băltoacă neagră de petrol. Detectivul îşi verifică 
notițele, apoi se uită la bătrână şi la actele de proprietate 
de deasupra capului ei. Ştia că e dus de nas, simţea asta în 
tensiunea din umerii tânărului, în fumurile rapide pe care 
le trăgea adânc în piept. Din păcate, n-avea nicio dovadă 
concretă că era minţit. Ar fi putut să-l salte, să-l 
interogheze aşa cum trebuie; dar n-ar fi rezolvat nimic. Işi 
menţinuse versiunea în 1990 şi aşa ar fi procedat şi acum. 
Nu avea să scoată nimic de la el. Numai dacă... 


292 


Ben-Roi se ridică încet în picioare, se apropie de 
televizor şi îl opri, fără să fie mândru de ceea ce urma să 
facă, dar negăsind altă cale de ieşire din impas. 

— l-aş putea face viaţa amară vărului tău, zise el. 

Invalidul păru să-şi ţină răsuflarea. 

— Deja o să ia doi ani numai pentru complicitate. Dar, 
dacă este acuzat şi de trafic de droguri, perspectivele urca 
la cinci, şase ani. Poate chiar mai mult. Crezi că ar rezista? 

— Împuţit nenorocit ce eşti! 

Ben-Roi rânji. Nu îl încântau prea tare astfel de jocuri cu 
mintea omului, niciodată nu-l încântaseră, nici măcar după 
moartea Galiei, când suferinţa palestinienilor părea să fi 
devenit un element esenţial al existenţei sale. Dar acum, 
că începuse, se vedea nevoit sa meargă până la capăt. 

— Şase ani în Ashkelon, continuă el mai relaxat. Şase ani 
împreună cu violatori, criminali şi poponari. lar ăştia sunt 
nişte fetiţe cuminţi în comparaţie cu gardienii. Trăim 
vremuri grele, Majdi. Nu sunt sigur că Hani va rezista. 
Aşadar, ce-ar fi să-mi spui tu mie de ce aţi dat foc la 
apartament? 

Bătrâna sesiză expresia chinuită de pe chipul fiului ei şi 
îl apucă de braţ, neliniştită, dorind să ştie ce i-a zis. 
Tânărul îi povesti pe scurt, scrutându-l cu privirea pe Ben- 
Roi şi foindu-se agitat pe scaun. 

— Israelian împuţit ce eşti, repetă el. 

Detectivul nu-i dădu nicio replică. 

— Un rahat împuţit, asta eşti. 

Ţigara arsese până la filtru şi cu o mână tremurândă 
arabul o strivi furios în scrumieră, muşchii antebraţului 
umflându-i-se tot mai tare. Privi chiştocul zdrobit şi clătină 
cu amărăciune din cap, de parcă şi-ar fi văzut propria 
reflexie; apoi, prinzându-se de roţile căruciorului, se 
deplasă prin cameră, puse la loc scrumiera pe televizor şi 
se întoarse lângă femeie. Se lăsă tăcerea. 

— Neoficial? murmură el într-un târziu. 

Ben-Roi încuviinţă din cap. 

— Şi Hani? Îl laşi în pace? N-o să-i faci rău? 

— Pe cuvântul meu de onoare. 


293 


Tânărul rânji batjocoritor. Se uită la Ben-Roi, apoi îşi 
cobori privirea spre podea. 

— Am fost plătit, rosti el încet. 

Ben-Roi făcu un pas înainte. 

— De cine? 

— De unchiul meu. Avea nu ştiu ce afaceri cu un om din 
Cairo. Exporta fructe - portocale, lămâi, chestii de-astea. 
Într-o zi, bărbatul l-a sunat şi i-a spus că are nevoie de o 
favoare. Că vrea ca apartamentul ăsta să fie incendiat. Că 
ne dă bani buni pentru asta. Cinci sute de dolari. Dar 
treaba trebuia făcută repede. Fără întrebări. Aşa că 
unchiul m-a sunat pe mine. 

— Ştii cine era omul ăsta? 

Majdi scutură din cap că nu. 

— N-am vorbit niciodată cu el. Unchiul meu a aranjat 
totul. 

Se frecă la ochi cu degetele. 

— Gad, Getz, cam aşa ceva. Nu era un nume egiptean. 

Ben-Roi îşi notă în carneţel. 

— Şi unchiul tău? Unde e? 

— A murit. Acum patru ani. 

Afară se auzi un zăngănit metalic, ca şi cum cineva 
tocmai ar fi lovit cu piciorul o canistră de vopsea. Ben-Roi 
era mult prea concentrat ca să bage de seamă. 

— Aşadar, Gad, Getz ăsta sună din Cairo, vă oferă cinci 
sute de dolari să daţi foc apartamentului bătrânei... 

— Nu ştiam a cui e casa. Ne-a zis doar adresa. 

— Fără să vă spună motivul? Fără nicio explicaţie? 

Tânărul negă. 

— Şi nu te-ai gândit şi tu că e ciudat? 

— Normal că ne-a trecut şi nouă prin cap că e ciudat. 
Dar ce-ar fi trebuit să facem? Să refuzăm? Aveam nevoie 
de bani. 

Ben-Roi îl mai privi o clipă, apoi se duse şi se aşeză din 
nou pe patul de campanie. 

— Bine, deci v-a spus să daţi foc. Şi dup-aia? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Aşa cum am spus şi atunci, ne-am dus în cartierul 


294 


evreiesc. Era o alee în spatele blocului; Hani a rămas jos să 
ţină de şase, noi ne-am căţărat pe o ţeavă, am spart o 
fereastră, am intrat, am stropit totul cu benzină şi i-am dat 
foc. Cineva ne-a văzut exact când coboram, ne-au alergat 
şi ne-au prins. Aşa s-a întâmplat. 

— Ce era înăuntru? 

— Cum adică? 

— În apartament. Ce era în apartament? 

— De unde dracu' să-mi aduc aminte? A fost acum 
cincisprezece ani! 

— Trebuie să fi reţinut ceva. 

— Nu ştiu! Mobilă, o masă, un televizor... lucruri 
obişnuite. Ce are toată lumea. 

Îşi scoase o altă ţigară, o puse între buze şi o aprinse. 
Zăngănitul metalic se auzi din nou afară, urmat de şoapte. 

— Mai erau multe hârtii. 

— Hârtii? 

— De-aia a ars locul atât de repede. Erau hârtii peste 
tot. 

— Ziare? 

— Nu, nu. Dosare, copii xerox. Peste tot, numai teancuri 
de hârtii. De parcă erai într-o... 

Se opri, încercând sa găsească expresia corecta. Ben-Roi 
îşi aminti de doamna Weinberg, care o văzuse pe Schlegel 
venind cu un braţ plin de hârtii aduse de la Yad Vashem. 

— Arhivă? 

— Da, un fel de arhivă. De-abia te puteai mişca printre 
ele. Iar pe unul dintre pereţi, în sufragerie, mai era şi o 
fotografie imensă, aşa de mare, îi arata el cu ajutorul 
mâinilor. Un bărbat. Într-un fel de uniformă. Era o poză 
alb-negru. Ştii şi tu, de parcă ar fi fost făcută cu mulţi ani 
în urmă. Era singurul tablou de pe acolo. 

De afară se auziră mai multe voci şi un tropăit de 
picioare. Ai fi zis ca pe străduţă trecea o grămadă de lume. 

— Şi nu l-ai recunoscut pe bărbatul din fotografie? 
întrebă Ben-Roi, ignorând zgomotele, 

— Nu-l mai văzusem niciodată în viaţa mea. Cum am 
spus, era veche poza. Alb-negru. Dar nu cred că făcea 


295 


parte din familie. 

Detectivul îşi arcui sprâncenele întrebător. 

— De ce crezi asta? 

— Păi, nu ştiu, dar... pur şi simplu nu mi se părea că e 
vreo rudă. Adică pozat aşa direct din faţă şi lipit apoi pe 
perete... Semăna mai degrabă cu pozele care se fac la 
poliţie. Ştii tu, pentru cei care sunt daţi în urmărire. Da, 
aşa era, ca la poliţie... Ceva ciudat. 

Se deplasă din nou lângă televizor, de unde luă 
scrumiera, o aşeză pe genunchi şi plecă în bucătărie. Nişte 
ţevi prinseră a şuiera şi apa de la chiuvetă începu să 
curgă. Reapăru un moment mai târziu cu un pahar de apă 
strâns între coapse. 

— Asta-i tot ce ştiu, spuse el. Nu mai e nimic altceva. 

Se târi încet lângă bătrână. Ben-Roi îi mai puse câteva 
întrebări, dar era clar că bărbatul spunea adevărul şi, 
câteva minute după aceea, admițând că scosese tot ce se 
putea de la el, îşi închise agenda şi se ridică în picioare. 

— Bine, murmură el. 

N-avea niciun sens să-şi ia rămas-bun - nu fusese tocmai 
o vizită de curtoazie - şi, strecurându-şi agenda în 
buzunar, clătină uşor din cap în semn de salut şi porni spre 
uşă. Femeia bălmăji ceva în urma lui. 

— Ehna mish kilab.% 

Se întoarse. 

— Ce-a fost asta? 

Majdi îl privi, trăgând din ţigară. 

— Ce-a zis? repetă Ben-Roi. 

Tânărul scoase un rotocol de fum. 

Bătrâna se uita fix la detectiv, cu o expresie nici 
temătoare, nici sfidătoare, ci doar obosită şi foarte, foarte 
tristă. Dădu să răspundă ceva, sa-i povestească despre 
Galia, despre felul în care o măcelăriseră oamenii ăia ale 
căror feţe tronau acum pe toate zidurile clădirilor ca şi 
cum ar fi fost cine ştie ce eroi. Dar nu-i veni în minte 
niciun cuvânt care să exprime exact dimensiunile 
singurătăţii şi ale urii ce-i chinuiau sufletul, aşa că se 


25 Noi nu suntem câini. (n.tr.) 


296 


mulţumi să dea doar din cap, după care deschise uşa. 

— Al-Maoot li yehudi! Al-Maoot li yehudi! Moarte 
evreilor! 

O explozie de zgomote îl copleşi brusc. Aleea, care 
fusese goală când venise, era acum înţesată de bărbaţi 
care urlau, îşi fluturau pumnii strânşi şi îl priveau cu ochi 
strălucitori, ca ai unor vânători care îşi înghesuiseră prada 
într-un colţ. Pentru o fractiune de secundă se lăsă tăcerea, 
pentru ca imediat furtuna să izbucnească, şi mulţimea se 
repezi spre el, strigând. 

— Itkelo! Itkelo! Uktul il-yehudi! Haide, omoară-l! 
Omoară-l! 

Ben-Roi nici nu avu timp să reacționeze. Un mănunchi 
de mâini hulpave îl apucară de haină, de cămașă, de păr, şi 
se trezi târât în mijlocul drumului. Cineva îi smulse pistolul 
din toc şi trase un foc în aer chiar lângă urechea lui, 
asurzindu-l; undeva în spatele mulţimii surprinse chipul 
băiatului palestinian căruia şoferul îi ceruse indicaţii, 
râzând şi bătând din palme. Cineva îi arunca o frânghie în 
jurul gâtului, pe care o strânse tare apoi; ceva îl lovi în 
stomac - o bâtă de baseball sau o scândura de lemn -, 
ameţindu-l şi tăindu-i răsuflarea. 

„Sunt mort, îşi spuse el, înecându-se de groază, dar în 
acelaşi timp învăluit de o ciudata senzaţie de detaşare, ca 
şi cum ar fi privit un film al atacului şi nu el ar fi fost 
personajul principal. Doamne Dumnezeul meu, sunt mort.“ 

Incercă să-şi apere capul cu mâinile, să se protejeze 
împotriva valului de pumni care se revărsa asupra lui, dar 
cineva i le răsuci brutal la spate. Oamenii îl scuipau din 
toate părţile şi curând un strat gros de flegma începu să-i 
alunece pe bărbie şi pe obraji, ca nişte bale abundente. 
Trupul îi era împins şi rostogolit de colo-colo. 

Pe neaşteptate, atacul încetă. În mod inexplicabil, 
pumnii şi loviturile dispărură, iar mulţimea de oameni se 
desparţi în două, lipindu-se de zidurile ce străjuiau aleea, 
lăsându-l cocoşat de durere chiar în mijlocul lor. În urechi 
îi răsuna un țipăt lung şi ascuţit; iniţial crezu că-i ţiuie 
urechile din cauza bătăii, dar, pe măsurile ce simţurile i se 


297 


limpeziră, realiză că era vocea unei femei. Rămase pe loc, 
nemişcat, tuşind, îngrozit că, dacă se mişca fie şi numai un 
centimetru, va declanşa o nouă răbufnire de violenţă. Apoi, 
încet, se îndreptă de spate, cu frânghia atârnându-i în 
continuare de gât, ca un fel de cravată umilitoare. 

Majdi stătea în pragul uşii casei sale, alb la faţă ca varul 
şi cu mâinile încleştate de roţile căruciorului. Mama lui, 
cocârjată, fragilă, era în picioare chiar lângă el, 
gesticulând puternic din mâini şi răstindu-se la bărbaţii de 
pe stradă. Deşi părea cât o insectă printre toţi ceilalţi, 
bărbaţii dădeau senzaţia că sunt copleşiţi de prezenţa ei, 
incapabili să-i susţină privirea furioasă. Continuă să mai 
tipe încă un minut, gesticulând, cu vocea din ce în ce mai 
răguşită, după care făcu un pas în faţă spre Ben-Roi. 

— Keefak? Ce faci? 

El privi sălbatic în jur, cu tâmplele bubuindu-i de durere 
şi tremurând din toate încheieturile, simțindu-se 
neputincios, pentru că nu înțelegea ce i se spune. 

— Eşti rănit? strigă Majdi. 

Spre uimirea lui, dată fiind ferocitatea atacului, nu era. 
Câteva vânătăi, o buză tăiată, o arsură în zona gâtului 
provocată de materialul aspru al frânghiei - răni 
superficiale, nimic serios. Incercă să vorbească, dar 
cuvintele i se opriră în gât, aşa că în cele din urmă doar 
clătină ţeapăn din cap, ca o păpuşă cu gâtul frânt. Femeia 
se aplecă şi îi ridică pistolul, care căzuse undeva pe jos în 
timpul încăierării, şi, șchiopătând uşor, i-l dădu înapoi, 
ştergându-i în acelaşi timp cu marginea rochiei barba plină 
de sânge. 

— Ehna mish kilab, rosti ea încet. Mish kilab. 

Se uită la ea câteva secunde, apoi se întoarse şi porni pe 
alee în jos, aruncând frânghia şi punându-şi la loc pistolul 
în toc, urmărit de şuşotelile oamenilor. 

In capătul străzii, şoferul îl aştepta, tremurând. 

— Am zis că periculos venit aici, se repezi el. Am zis la 
tine... 

— Nu-mi pasă ce rahat mi-ai spus! şuieră Ben-Roi, 
trăgând de portieră. 


298 


Se trânti pe locul din dreapta şi-şi desfăcu sticluţa plată 
cu votcă. 

— Tu scoate-mă dracului din haznaua asta. Scoate-mă de 
aici imediat! 


ISRAEL - AEROPORTUL BEN-GURION 


Salim, prietenul Laylei, îi rezervase pentru amiază un 
loc la zborul companiei British Airways cu destinaţia 
Londra-Heathrow. Fusese o cursă şi mai devreme, la EL-AIL, 
dar mai scumpă şi, oricum, ea îşi promisese să nu mai 
folosească niciodată compania naţională a Israelului, aşa 
că optase pentru varianta mai târzie, şi mai ieftină. Kamel, 
şoferul ei, o lăsă la Ben-Gurion pe la 8.30 dimineaţa, în 
parcarea principală a aeroportului, chiar în faţa giganticei 
menore sculptate de Salvador Dali. Era şi mai prost dispus 
decât de obicei şi, după ce se asigură că Layla s-a dat jos 
cu tot cu bagaj, trânti uşa cu putere şi demară în tromba, 
fără să-şi ia la revedere. 

— Pai, atunci să te ia dracu’ şi pe tine, rosti ea printre 
dinţi, după ce şoferul dispăru. 

Işi verifică paşaportul şi biletele şi, aşa cum făcea de 
fiecare dată când venea la aeroport, rămase o clipă pe loc, 
studiind menora suprarealistă, cu braţele ei buclate şi 
suprafaţa de alamă vălurită care parcă se topea. Pentru că 
era şi însemnul pe care-l lăsau Războinicii lui David de 
fiecare dată când acaparau o nouă bucăţică de pământ 
arab, simbolul avea conotaţii profund negative pentru ea. 
In acelaşi timp însă, aproape împotriva voinţei ei, se trezea 
mereu hipnotizată de simetria curbelor, de felul în care se 
ridicau braţele sfeşnicului, ca şi cum s-ar fi întins să 
îmbrăţişeze cerul. De-abia anul trecut citise un articol 
despre importanţa pe care o avea pentru poporul evreu, 
cum în perioada antică, înainte să fie luată de romani, în 
anul 70 d.Hr., Menora reprezentase cel mai prețuit dintre 
obiectele sacre ale Templului. Uitându-se acum la 
sculptura lui Dali, pe care era scrisă dedicaţia autorului: 


299 


„Poporului israelian, poporul ales“, simţi dezgust, dar şi un 
sentiment nedefinit de apropiere. La fel ca atitudinea ei 
faţă de Har-Zion. Mai zăbovi o vreme, apoi, ridicându-şi 
bagajele, o luă spre terminalul de plecări. 

leşirea din Israel se dovedise întotdeauna o afacere 
complicată. Pierduse numărul ocaziilor când de-abia dacă 
apucase să se urce în avion - şi de câteva ori chiar 
pierduse zborurile respective - pentru că angajaţii 
securităţii israeliene insistau să-i scotocească cu de- 
amănuntul fiecare geantă, verificându-i şi cea mai 
neînsemnată perie de păr, supunând-o unui şir 
interminabil de întrebări despre locul în care călătorea, 
motivul plecării, despre persoanele pe care avea să le 
întâlnească, despre ziua întoarcerii - în principiu, întreaga 
rută dacă era posibil, şi uneori o mulţime de amănunte 
despre familie, prieteni, colegi, despre viaţa ei particulară 
şi profesională. 

— Să dea naiba dacă nu puteţi să-mi scrieţi biografia, se 
răstise ea în timpul unui astfel de interogatoriu, o 
izbucnire care, în loc să grăbească lucrurile, provocase un 
alt şir lung de întrebări. 

La fel păţea orice palestinian care folosea aeroportul - 
suspiciune, bătaie de joc, beţe-n roate. Ea bănuia că suferă 
ceva mai mult din cauza statutului ei de jurnalistă. 

— Au datele tale înregistrate, îi spusese odată Nuha, pe 
jumătate în glumă, şi când te duci să-ţi verifice bagajele, 
apare pe ecran un semnal care zice: „Urgent: faceţi-i 
căţelei zile negre“. 

Făcea tot ce-i stătea în putinţă, sosind întotdeauna cu 
cel puţin o jumătate de oră mai devreme de ora de 
îmbarcare şi cu un bagaj format din strictul necesar - fără 
agende de telefon, fără literatură antiisraeliană şi 
obligatoriu fără dispozitive electronice (singura excepţie 
fiind telefonul mobil). În zadar. Ca de obicei, nici astăzi 
eforturile nu-i fură apreciate. Sosise prima, dar se 
îmbarcase ultima, după ce un expert în explozibili îi 
examinase  celularul şi accidental îi ştersese toate 
numerele din memorie. („Ce sens are? a vrut ea să urle. 


300 


Singurii oameni care plantează bombe în telefoanele 
mobile sunt nenorociţii de israelieni!“) 

Când se aşeză în sfârşit pe locul ei din avion - ceruse 
unul la fereastră sau la margine, dar primise, cum altfel, 
unul în mijloc - şi începu să răsfoiască volumul pe care îl 
cumpărase cu o zi înainte despre istoria catarilor, se simţi 
totuşi satisfăcută că reuşise să nu piardă zborul. Pentru că, 
dacă întâmpinai greutate la ieşirea din Israel, intrarea era 
aproape un calvar. 


LUXOR 


Khalifa stinse a nu ştiu câta ţigară pe ziua respectivă, 
dădu pe gât paharul cu ceai şi se trânti pe scaun, extenuat. 
Era în birou de la cinci dimineaţa, iar acum bătea de doua. 
Nouă ore în care se lovise cu capul de un zid de cărămidă. 

În primul rând, trimisese prin fax fotografia lui Jansen la 
Interpol şi la Poliţia olandeză cu speranţa deşartă că poate 
există ceva despre el în dosarele lor - fără rezultat, evident 
-, după care rătăcise prin Luxor vreo două ore, trecând pe 
la cei mai cunoscuţi dealeri de antichităţi, încercând să 
stabilească o legătură între Jansen şi comerţul cu artefacte 
furate. Un lucru era clar: omul nu intenţionase să-şi vândă 
colecţia de obiecte pe care o strânsese la subsol. Se 
întorsese apoi la birou şi-şi petrecuse toată dimineaţa 
trecând în revistă descoperirile din ultimele două 
săptămâni şi notându-şi pe nişte cartonaşe ceea ce, în 
opinia sa, păreau a fi elementele-cheie ale cazului - Thoth, 
al-Mulatham, nazişti, Farouk al-Hakim, totul -, şi apoi, ca 
un epigrafist, încercă să aranjeze piesele disparate astfel 
încât povestea să capete sens. În ciuda eforturilor sale, nu 
găsea nicio logică şi nici nu întrezărea o cale de ieşire din 
impas. 

Îşi mai aprinse o ţigară şi, oftând de disperare, ieşi din 
birou şi cobori scările, părăsind secţia prin strada El- 
Matouf ca să ia aer curat. La colţul cu Templul Karnak se 


301 


găsea un stand cu răcoritoare. Se îndreptă într-acolo şi-şi 
cumpără un pahar de karkaday. Se aşeză apoi pe vine 
lângă peretele clădirii, la umbră, şi sorbi din lichidul 
rubiniu şi rece. Un ucenic de la o brutărie din apropiere 
trecu pe lângă el cu bicicleta, ducând pe cap o tavă imensă 
cu aish baladi. 

Adevărul era că nu mai avea alte opţiuni. Farouk al- 
Hakim murise, aşa că nu mai putea discuta cu el, şi, deşi îi 
mai rămâneau câteva piste minore de urmărit, ancheta 
depindea în acest moment de două lucruri: o întâlnire cu 
prietenii lui Jansen din Cairo şi nişte informaţii utile din 
partea detectivului aceluia israelian îngrozitor. Familia 
Gratz continua să nu dea niciun semn de viaţă. Se aflau cu 
siguranţă acasă, de vreme ce vecinii i-au spus că le-au 
auzit vocile în apartament. Din motive numai de ei ştiute, 
nu voiau să ia legătura cu el, şi Khalifa nu vedea altă 
soluţie decât să se prezinte personal la uşa lor. 

Mai rămânea Ben-Roi. Un obraznic, incompetent şi leneş 
pe deasupra. Khalifa sunase la el la birou de patru ori în 
dimineaţa asta şi de fiecare dată îi răspunsese robotul, iar 
el îi lăsase câte un mesaj din ce în ce mai insistent, 
întrebându-l dacă reuşise să afle ceva despre Hannah 
Schlegel. Nu primise niciun semn de la el până acum, ceea 
ce îi întărea şi mai mult bănuiala că e dus de nas şi că nu 
fusese luat în serios. 

Scoase un oftat de frustrare şi bău şi ultimele picături de 
karkaday, închizându-şi ochii şi bucurându-se de razele de 
soare. Era cald şi plăcut. Vara încă nu venise cu arşiţa ei 
înnebunitoare. 

— Să te ia dracu’, Ben-Roi, murmură el, trăgând din 
țigară. Toţi dracii să te ia! 

— Vasăzică, toate merg bine! 

Îşi deschise ochii. Subalternul său, Mohammed Sariya, 
stătea aplecat peste el. 

— Ştiţi, cred că e prima dată când vă aud înjurând, 
spuse Sariya, impresionat. 

— E prima dată când sunt nevoit să colaborez cu 
israelieni incapabili, gemu Khalifa, aruncând chiştocul într- 


302 


un canal şi ridicându-se în picioare. 

Îi înapoie paharul vânzătorului, îl luă pe Sariya de braţ şi 
plecară împreună spre secţie. 

— Am auzit că lucrezi cu Ibrahim Fathi acum, spuse 
Khalifa. 

Fathi era un alt detectiv al secţiei, cunoscut sub numele 
de el-homaar - catârul - din cauza modului său de a lucra 
sec, complet lipsit de imaginaţie. Nici nu era de mirare că 
se număra printre favoriţii lui Hassani. 

— Ceva interesant? 

— Vreo doi negustori de banane care au măsluit 
greutăţile în el-Bayadiya, replică Sariya, şi un caz absolut 
incitant cu un hoţ de găini în Bayarram. Când lucram cu 
dumneavoastră n-am fost niciodată atât de entuziasmat. 

Khalifa zâmbi. Deşi nu voia să recunoască, îl îngrijorase 
într-un fel gândul că lui Sariya chiar i-ar plăcea să lucreze 
cu el-homaar, să facă lucrurile aşa cum scrie la carte. 
Faptul ca Mohammed nu era deloc mulţumit reprezenta o 
uşurare, făcându-l să se simtă mai puţin izolat. li lipsise 
mult colegul lui zilele astea. 

Trecură printre cele două posturi de control aşezate de- 
o parte şi de alta a intrării în clădire şi se îndreptară spre 
scara principală. 

— Serios vorbind, cum merge treaba? întrebă Sariya în 
timp ce urcau treptele. Nu aşa de bine, bănuiesc. 

Khalifa ridică din umeri, dar nu spuse nimic. 

— Pot să vă ajut cu ceva? Sa dau telefoane, ştiţi 
dumneavoastră. 

Khalifa zâmbi şi-l bătu prieteneşte pe braţ. 

— Mulţumesc, Mohammed, dar cel mai indicat ar fi să 
mă descurc eu singur. Nu sunt suprasolicitat. Doar confuz. 
Ca de obicei. 

Ajunseră în capul scărilor. Biroul lui e/-homaar, unde 
lucra Sariya, se afla pe partea dreaptă a holului; al lui 
Khalifa - pe stânga. 

— Să nu cumva să uiţi să mă informezi şi pe mine ce se 
mai întâmplă cu negustorii aia de banane, zise el, făcându-i 
cu ochiul şi întorcându-se. Mai merse câţiva paşi, apoi se 


303 


opri. 

— Hei, Mohammed! Ar fi ceva. 

Sariya veni lângă el şi se îndreptară amândoi spre biroul 
lui Khalifa. Când intrară pe uşă, telefonul suna. 

— Vreţi să răspund eu? întreba Sariya. 

Khalifa dădu din mână plictisit. 

— Probabil ca e Hassani, ca să mă verifice. Lasă-l să 
aştepte. 

Se apropie de masa lui de lucru, ignorând ţârâitul 
insistent al telefonului, şi începu să scotocească într-un 
teanc imens de hârtii, până când găsi diapozitivul pe care-l 
luase din casa lui Jansen. 

— Nu cred că e ceva important, dar mă gândeam ca 
poate afli unde se găseşte mormântul ăsta. Ca să fiu 
sincer, e o chestiune mai degrabă personală, aşa că nu-ţi 
pierde prea mult vremea - doar atunci când ai puţin timp 
liber. 

Sariya ridică diapozitivul în lumina. Telefonul continua 
să sune enervant. 

— Şi cel mai bine ar fi să nu-i spui nimic lui Fathi despre 
asta, adăugă Khalifa, aruncând o privire iritată spre 
telefon. N-ar fi prea încântat să audă că umbli după cai 
verzi pe pereţi. 


IERUSALIM 


— Haide odată, arab tâmpit ce eşti, unde dracu' umbli? 

Ben-Roi stătea la biroul său, încruntându-se şi bătând 
darabana cu degetele pe suprafaţa mesei, cu receptorul 
lipit de ureche. Oricum venise prost dispus după tot ce 
păţise în tabăra de refugiaţi, dar acum se enervase şi mai 
tare după ce ascultase cele patru mesaje lăsate de 
egiptean pe robotul lui telefonic. 

— Inspectore Ben-Roi, vrei, te rog, să mă suni? 

— Inspectore Ben-Roi, speram să am nişte veşti de la 
tine până acum. 

— Inspectore Ben-Roi, fii amabil, ai putea să-mi spui 


304 


cum decurge investigația? 

— Inspector Ben-Roi, ai început măcar să te ocupi de 
problema discutată? 

Tocmai îşi riscase viaţa pentru nenorocitul ăsta şi, în loc 
să-i mulţumească, primea astfel de mesaje! Nici măcar n- 
ar fi trebuit să se mai deranjeze să-l sune înapoi; 
dimpotrivă, ar fi trebuit să-l mai lase să fiarbă în suc 
propriu alte câteva zile. Ca să-l înveţe bunele maniere. În 
fond, asta şi avea de gând să facă. O să închidă şi o să-l 
lase pe arogantul ăsta mic şi negru să mai aştepte. 

În sfârşit, ridică receptorul. 

— Sabah el-khair. 

— Khediva? 

O pauză scurtă. 

— Khalifa. Kha-li-fa. Presupun că eşti tu, inspectore Ben- 
Roi. 

— Da, eu sunt, spuse israelianul, rezistând eroic să nu 
mai adauge „musulman catâr şi ignorant ce eşti“ cu 
ajutorul unei guri de votcă din sticluța sa prețioasă. 

La celalalt capăt al firului, Khalifa îşi aprinse o ţigara şi 
muşcă tare din filtru, antipatizându-l pe bărbat şi mai mult 
ca prima dată când vorbiseră, pentru că, în starea în care 
îl prinsese acum, îl făcea să se simtă dezorganizat şi 
incompetent. 

— Speram sa te aud ceva mai devreme, spuse el, 
încercând să se adune. 

— Ei bine, mă auzi acum, mormăi acru Ben-Roi. Şi asta 
înseamnă cât de repede am putut. 

Se lăsă tăcerea, fiecare crezând ca acela care va face 
prima mişcare va da dovadă de slăbiciune. „Nu trebuie să 
aibă impresia că nu mai pot fără el“, se gândi Khalifa, 
pufăind din ţigară. 

„Nu trebuie să par prea interesat“, cugetă Ben-Roi, dând 
pe gât nişte votcă. 

Egipteanul ceda primul. 

— Aşadar? întrebă el cu o nonşalanţă prefăcută. Ai 
descoperit ceva? 

Ben-Roi clatină satisfăcut din cap, convins că prima 


305 


runda era câştigată. 

— Da, am descoperit ceva. De fapt, chiar mai multe 
lucruri. 

Tăcu şi-şi încrucişă picioarele pe colţul biroului, 
mustăcind de plăcere la gândul că detectivul de la capătul 
celalalt îşi roade unghiile de nerăbdare, apoi dădu drumul 
noutăţilor. 

Începu cu detaliile personale despre Hannah Schlegel: 
Franţa, Auschwitz, faptul că lucrase la Yad Vashem, fratele 
geamăn, tot ceea ce îi relatase doamna Weinberg cu o zi în 
urmă. Khalifa îşi nota de zor şi îl întrerupea constant cu 
diverse întrebări - „Unde mai exact în Franţa? Ce fel de 
documente arhiva? Ai vorbit cu fratele lui?“ -, care îi 
smulgeau lui Ben-Roi numai răspunsuri acre, monosilabice, 
în parte pentru că nu suporta să fie întrerupt, dar şi pentru 
că, undeva în adâncul sufletului său, ştia că nu acoperise 
toate aspectele aşa cum ar fi trebuit, iar faptul că nu putea 
să-i dea nişte răspunsuri pe măsură îl făcea sa se simtă 
neglijent. 

— Uite care-i treaba, să mor dacă ştiu! se răsti el după 
ce fusese nevoit încă o data să admită că nu urmărise un 
fir până la capăt. N-am avut la dispoziţie decât doua zile 
amărâte. 

Khalifa rânji, copleşit de bucuria perversă că are pe cine 
să critice şi că fiecare întrebare fără răspuns înclina 
balanţa puterii din ce în ce mai mult spre el. 

— Oh, te înţeleg, spuse el, compătimitor şi batjocoritor 
în acelaşi timp. Două zile nu reprezintă o perioadă lungă. 
Mai ales când ai şi alte lucruri de făcut. 

„Dobitocule“, gândi Ben-Roi, îndepărtând receptorul de 
ureche şi arătându-i degetul mijlociu. 

Trecu după aceea la momentul incendiului, unde se afla 
pe teren solid, pentru că se comportase chiar la înălţime. 
Povesti pe îndelete, începând cu ceea ce îi spusese doamna 
Weinberg şi apoi, rând pe rând, urmară Hani Hani-Jamal, 
călătoria la Al-Amari, mărturisirea lui Majdi că fusese 
plătit ca să dea foc apartamentului, descrierea interiorului 
- construind astfel întregul puzzle, bucată cu bucată. 


306 


Khalifa interveni din nou cu o serie de întrebări, numai că 
de data asta Ben-Roi avea şi răspunsurile şi, oricât de tare 
s-ar fi împotrivit, egipteanul se văzu nevoit să admită că 
israelianul făcuse o treabă excelentă de care şi el ar fi 
mândru. 

„Poate că nu-i aşa prost cum am crezut, recunoscu 
inspectorul Khalifa în sinea lui. Obraznic, arogant, 
indolent. Dar în niciun caz nu prost.“ 

Ben-Roi îşi gândise prezentarea, astfel încât la sfârşitul 
ei să-i ofere şi numele celui care ordonase incendiul. 
Khalifa era atât de absorbit de ceea ce auzea, încât nu mai 
punea întrebări; asculta şi lua notițe. Când israelianul 
menţionă numele pe care tânărul palestinian i-l dăduse - 
Gad, Getz - scoase un fluierat de uimire. 

— İl cunoşti? întrebă Ben-Roi, fără să mai reuşească să- 
şi ascundă interesul. 

— Poate da, poate nu, replică Khalifa. Piet Jansen avea 
un prieten apropiat pe nume Anton Gratz, care locuieşte în 
Cairo. Cu siguranţă, e o coincidenţă ciudată. 

Rămase pe gânduri un moment, întrebându-se de ce 
oare ar fi vrut Gratz să dea foc apartamentului lui Hannah 
Schlegel, apoi, clătinând din cap, se lăsă pe spate şi 
cercetă în fugă notițele de până atunci. 

— M-ar interesa incidentul ăla de pe vas, spuse el după o 
pauză lungă. Când doamna Schlegel a venit prima dată în 
Israel. Când a zis că... 

Verifica rapid hârtiuţele, căutând citatul relevant. 

— „O să-i găsesc“, îl ajuta Ben-Roi. „Dac-ar fi să-mi 
petrec tot restul vieţii căutându-i, tot am să-i găsesc pe 
oamenii ăştia. Şi, când o să-i găsesc, o să-i omor.“ 

— Exact. La cine se referea? 

— La cei care au făcut-o să îndure atâtea la Auschwitz, 
bănuiesc, rosti printre dinţi israelianul. Doctorii, savanții. 
Din câte mi-a povestit doamna Weinberg, a suferit nişte 
experienţe nasoale acolo. 

Khalifa trase adânc din ţigară. Înainte să caute pe 
internet cu o zi în urmă, nu ştia mai nimic despre 
Auschwitz, cu excepţia numelui. Chiar şi-acum îi venea 


307 


greu să creadă că un astfel de loc a putut exista. Camere 
de gazare, crematorii, experimente medicale... Mai trase 
un fum, gândindu-se la cicatricea pe care o văzuse pe 
abdomenul lui Hannah Schlegel, groasă, în formă de 
zigzag, ca o reptilă ce se târăște. „Să fi fost o amintire din 
lagăr? se întrebă el. Oare o tăiaseră şi îi umblaseră 
înăuntru, sfâşiindu-i măruntaiele?“ Îi trecu prin minte 
imaginea fugară a unei fete, legată de o targă de spital, 
goală, rasă în cap, plânsă, îngrozită, strigându-şi mama. Se 
strâmbă şi scutură din cap, încercând să alunge viziunea. 

— Crezi ca Jansen s-a numărat printre doctorii ăştia? 
întreba el. Ca a fost implicat în vreun fel sau altul în aceste 
experimente? 

Ştia că e o presupunere cu bătaie lungă, care ar fi putut 
explica anumite aspecte ale cazului, lăsându-le însă pe 
marea majoritate nerezolvate. Ben-Roi elimină ipoteza într- 
o secundă. 

— Toţi doctorii de la Auschwitz au fost fie executaţi, fie 
închişi la sfârşitul războiului. Mengele a fugit în America 
de Sud, dar a murit acum treizeci de ani. Jansen ăsta o fi 
fost el implicat în multe, dar nu cred că în experimente 
medicale. 

Khalifa acceptă argumentele dezamăgit, dar nu surprins 
şi se sprijini de spătarul scaunului, expirând un nor gros 
de fum, şi-şi mai verifică însemnările încă o dată. Erau 
câteva elemente bune aici. În niciun caz nu era vreo 
răsturnare spectaculoasă de situaţie, dar piese importante 
pentru imaginea de ansamblu. Experiențele din timpul 
războiului, „arhiva“ din apartament, fratele geamăn, 
incendiul premeditat - însumate cu cele aflate de el - 
alcătuiau câteva piste semnificative. Pentru prima dată de 
la începutul anchetei simţea o uşoară rază de speranţă că, 
în ciuda incertitudinii ce învăluia totul, cel puţin făcuse un 
pas înainte, apropiindu-se de esenţa problemei. 

Îi mai rămăsese totuşi un drum lung de străbătut, şi 
pentru asta avea nevoie de mai multe - mai multe detalii, 
mai multe fapte, mai multe informaţii, mai multe 
perspective. Pe unele le-ar fi putut obţine singur; hotărâse 


308 


deja ca mişcarea următoare să fie o călătorie în nord, la 
Cairo, unde avea să se confrunte cu misteriosul domn 
Anton Gratz. Din păcate, existau şi alte piste pe care nu le 
putea rezolva fără ajutorul cuiva. Fie că-i convenea sau nu, 
tot mai trebuia să apeleze la Ben-Roi. Ceea ce era 
frustrant, pentru că, deşi fusese relativ impresionat de 
munca israelianului, nu însemna şi că începuse să-i fie mai 
simpatic. 

La rândul său, Ben-Roi era chinuit de aceeaşi dilemă - 
cum să facă să rămână implicat în caz fără a părea prea 
nerăbdător. În fine, poate că egipteanul nu era chiar atât 
de incompetent pe cât crezuse; unele dintre întrebările şi 
comentariile lui se dovediseră perfect rezonabile. Dar tot 
un papagal plictisitor cu prosop în cap rămânea, şi îl 
scotea din minţi numai gândul că i-ar putea cerşi cine ştie 
ce favoruri. 

Se lăsă iarăşi o tăcere lungă, tensionată, niciunul 
nedorind să spună ce-i trecea prin cap, de teama pierderii 
unui avantaj inexistent în realitate. De data asta însă, Ben- 
Roi vorbi primul. 

— O să văd ce pot să mai aflu, zise el încet şi scârbit, de 
parcă ar fi înghiţit o pastila amară. 

— Bine, răspunse Khalifa, uşurat şi oarecum surprins. 

Se aşeză din nou în spatele biroului şi stinse ţigara în 
scrumieră. 

— O să-ţi trimit prin fax o poză de-a lui Jansen. Şi un 
raport despre ce am descoperit până acum. 

— Aşa să faci. Şi mai bine ai nota şi numărul meu de 
mobil. 

Khalifa îşi amintea perfect că israelianul îi spusese că nu 
are mobil. Dar, pentru că îi fusese nesperat de util, nu-şi 
asumă riscul de a-l provoca şi apucă repede un pix şi-şi 
notă numărul. Din nou se aşternu tăcerea, pentru că habar 
n-avea cum ar putea încheia o astfel de conversaţie. 

— 'Ţinem legătura atunci, rosti Ben-Roi într-un târziu. 

— Sigur că da, îl aprobă Khalifa. Aştept veşti de la tine. 

işi dezlipi receptorul de la ureche, dar îl apropie din 
nou. 


309 


— Ben-Roi? 

— Ce? 

— Mai e ceva... S-ar putea să fie sau să nu fie 
semnificativ. 

— Da? 

Khalifa se opri o clipă. 

— Piet Jansen... se pare că încerca să-l contacteze pe al- 
Mulatham. Cică susţinea că deţine ceva ce i-ar putea folosi 
acestuia în lupta lui împotriva Israelului. M-am gândit că 
ar trebui să ştii. 

După ce puse receptorul în furcă, Ben-Roi rămase 
nemişcat câteva minute bune, privind în gol şi jucându-se 
cu menora de la gât. Apoi se ridică în picioare şi se apropie 
de un dulap metalic din colţul biroului. Scoase un set de 
chei din buzunar, îl descuie şi, lăsându-se pe vine, trase 
afară un biblioraft gros burduşit cu hârtii. Trânti uşa 
dulapului cu piciorul, se înapoie la birou, se aşeză şi 
deschise dosarul. Chiar la început se afla fotografia unei 
tinere cu părul negru şi scurt. Pe un post-it lipit dedesubtul 
pozei era scris numele Layla al-Madani. 


CAMBRIDGE, ANGLIA 


Trecuse de ora cinci după-amiază când Layla sosi în 
Cambridge. Era o seară deosebit de caldă, cu un cer senin 
şi albastru, iar aerul mirosea a cireşi în floare şi a iarbă 
proaspăt cosită. Venise de la Londra cu trenul şi, în alte 
împrejurări, probabil că ar fi mers pe jos de la gară până în 
centrul oraşului - trecuseră ani buni de când nu mai fusese 
în partea aceasta de lume şi i-ar fi plăcut să facă nişte 
fotografii ale locurilor în care trăise împreună cu bunicii, 
după ce ea şi mama ei fugiseră din Palestina. Dar pentru 
că timpul o presa şi era nerăbdătoare să dea ochii cu 
profesorul Topping, când ieşi din clădirea gării, făcu semn 
unui taxi şi zece minute mai târziu trecea pe sub poarta 
arcuită a Colegiului St John. Portarul din hol o informă că 
apartamentul profesorului Topping se află în Curtea a 


310 


Doua, la prima scară, şi, după ce-i mulţumi, traversă 
curtea imensă şi tăcută a colegiului - pajişti frumos 
îngrijite, construcţii din cărămidă în stil Tudor, o capela cu 
ferestre arcuite - şi intră într-o a doua curte. 

Prima scară se găsea în colţul din stânga şi pe zidul 
clădirii, chiar la intrare, se zărea o plăcuţă pe care erau 
trecute numele tuturor celor care aveau camere acolo. In 
dreptul numelui profesorului Topping, întrerupătorul 
indica poziţia „Plecat“ şi pentru o clipă Layla se panică. 
„Doamne Dumnezeule, am bătut atâta drum degeaba?“ 
Chiar atunci însă, un student voinic, îmbrăcat într-un 
tricou de rugby roşu cu alb, cu umeri falşi, cobori în goană 
treptele şi, când îl întrebă dacă ştie cumva unde era 
profesorul, acesta o asigură că se afla în camera lui. 

— L-am auzit urlând, îi explică el. Nu vă luaţi după 
semnul de la intrare. Locuiesc sub el de doi ani şi niciodată 
în dreptul numelui lui n-a apărut „Acasă“. 

Uşurată, dar la fel de neliniştită - profesorul nu părea 
deloc genul de persoană care să se bucure de musafiri 
neaşteptaţi -, începu să urce scările. Treptele de lemn 
scârţâiau şi gemeau sub paşii ei. La etaj, în capătul holului, 
pe partea dreapta, găsi o uşă în dreptul căreia pe perete 
scria cu vopsea: „Profesorul M. Topping“. 

Ezită, imaginându-şi un academician scorţos cu ochelari, 
sacou de tweed şi perciuni lungi, după care făcu un pas 
înainte şi ciocăni. Niciun răspuns. Ciocăni din nou. 

— Nu acum! 

— Profesor Topping? 

— Nu acum! 

Tonul lui era furios, agasat. Se întrebă dacă n-ar fi mai 
bine să plece, să bea o cafea şi să se întoarcă mai târziu, 
când era în toane mai bune. Dar nu bătuse atâta drum ca 
să admire priveliştile, aşa că strânse din dinţi şi bătu a 
treia oară în uşă, de data asta mult mai insistent. 

— V-aş rămâne recunoscătoare dacă mi-aţi acorda 
câteva minute din timpul dumneavoastră, domnule 
profesor Topping, strigă ea. 

Urmă o pauză scurtă, amenințătoare - liniştea dinaintea 


311 


furtunii -, apoi sunetul unor paşi ce se apropiau. Mai întâi 
auzi uşa interioară şi, în sfârşit, uşa din faţa ei se deschise 
brusc. 

— Dumneata nu înţelegi engleza? Am spus nu acum! Ce 
naiba aveţi? 

Preţ de o clipă Layla fu prea surprinsă ca să vorbească, 
pentru că în locul savantului scorţos pe care se aştepta să-l 
vadă se trezi înaintea unui bărbat înalt, arătos, cu părul 
negru, cu puţin peste patruzeci de ani, îmbrăcat într-o 
pereche de bermude şi o cămaşă de blugi şi cu un smoc de 
păr negru rebel ce-i ieşea dintre nasturii desfăcuţi de la 
piept. Îşi reveni însă iute şi se repezi asupra lui. 

— Să te ia dracu’, fanfaron cretin! Vin tocmai de la 
Ierusalim doar pentru că n-ai şi tu un nenorocit de telefon 
ca orice fiinţă normală, aşa că arată-mi naibii puţin 
respect! 

Crezu că o să-i închidă uşa-n nas. Profesorul însă abia îi 
aruncă o privire, oarecum impresionat ce-i drept, după 
care, încruntându-se, se răsuci pe călcâie şi intră în 
camera lui. Ea rămase în prag, neştiind ce să facă. 

— Haide, intră, îi strigă el peste umăr. Oi fi eu un 
fanfaron cretin, dar cel puţin ştiu când să dau înapoi cu 
graţie. Şi închide uşa după tine. Ambele uşi. Nu vreau să 
creez un precedent. 

Prea uimită ca să mai dezbată chestiunea, se conformă 
şi-l urmă în biroul lui. 

Aici domnea o adevărată harababură, fiecare centimetru 
disponibil - de pe podea, de pe şemineu, de pe pervaz, de 
pe masă - gemând sub greutatea teancurilor de hârtii şi de 
cărţi împrăştiate, ca şi cum camera ar fi fost lovită de o 
furtună extrem de violentă. Haosul era atât de generalizat, 
încât de-abia observa ca movilele în formă de scaun de 
lângă fereastră erau de fapt chiar două fotolii încărcate cu 
grămezi de haine şi volume groase din Istoria medievală a 
oraşului Cambridge. Topping îşi croi drum până la ele şi 
încercă să le aranjeze puţin pentru a-i face loc unde să se 
aşeze. 

— Nu cred că ţi-am reţinut numele. 


312 


— Layla, replică ea. Layla al-Madani. 

— Şi eşti...? 

— Jurnalista. 

— Nici nu mă gândeam că ai fi vreo academiciană, spuse 
el, dându-se un pas înapoi şi arătându-i scaunul, de pe care 
luase rufele murdare şi mormanul de cărţi. Eşti mult prea 
frumoasă. 

Tonul său era perfect normal şi remarca lui nu sunase ca 
o replică bună de agăţat. 

— Cafea? întrebă el, clătinând din cap spre o mică uşă 
din colţul camerei dincolo de care Layla zări o bucătărie 
înghesuită. 

Refuză oferta. 

— Ceva de băut? 

— Puțin cam devreme pentru mine. 

Păru uşor surprins de răspunsul ei, de parcă ideea de a 
stabili o legătură între alcool şi o anumită perioadă din zi 
nu-i trecuse niciodată prin cap. Nu insistă însă, goli şi 
celalalt fotoliu, apoi se duse în bucătărie şi-şi luă o sticla 
de Budwar din frigider, desfăcându-i capacul de marginea 
bufetului. 

— Şi ai venit tocmai de la Ierusalim? strigă el. Sau doar 
încercai să mă faci să mă simt prost? 

Tânăra îl asigură că spusese adevărul. 

— Să înţeleg că ar trebui să fiu măgulit, nu? zise el, 
întorcându-se în cameră şi aşezându-se în faţa ei. Jumătate 
dintre studenţii mei nici măcar nu sunt în stare să se 
deplaseze până aici din capătul celalalt al colegiului. 

Înghiţi o gură de bere şi-şi întinse picioarele, aţintind-o 
cu privirea. 

— Deci? 

Ochii li se întâlniră pentru un moment - el arata foarte 
bine -, apoi ea se aplecă şi începu să scotocească prin 
geantă. 

— Voiam să vă întreb despre un curs pe care l-aţi ţinut 
acum câteva săptămâni. „Micul William şi Secretul de la 
Castelombres“. 

Îşi luă agenda, pixul şi foaia tipărită cu pagina web a 


313 


Societăţii de Istorie din cadrul Colegiului St John. 

— Am încercat să mă lămuresc şi eu ce este cu toată 
povestea asta a castelului Castelombres pentru un articol 
la care lucrez, dar nu prea am reuşit mare lucru. Am 
strâns câteva informaţii vagi de pe internet, dar... în fine, 
din descrierea cursului dumneavoastră reieşea că aţi putea 
să mă ajutaţi cumva. 

Profesorul îşi ridică sprâncenele, surprins. 

— Şi ai bătut atâta drum doar pentru asta? 

— Evident, ar fi fost mult mai simplu dacă aţi fi avut un 
telefon sau o adresă de e-mail... 

Bărbatul zâmbi, acceptând remarca ei ironică, şi mai 
bău o gură de bere. 

— Aş vrea să subliniez că prelegerea mea a fost mai 
degrabă frivolă, decât academică, spuse el. Identitatea 
culturală în Languedoc-ul medieval reprezintă aria mea de 
interes, cu o specializare în Inchiziția secolului al XIII-lea, 
aşa că toate chestiile astea despre secrete, comori 
îngropate şi mistere de-ale arheologilor nazişti mă cam 
lasă rece. Işi cobori privirea spre sticlă. Cu toate astea, 
Castelombres a fost interesant. Foarte interesant. 
Important chiar. Urmă o pauză scurtă, şi profesorul căzu 
pe gânduri. Scutură din cap şi se uită spre Layla. Ce-ai 
descoperit până acum? 

Ea îi dădu pagina cu notițele pe care le făcuse în ziua 
anterioară. 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu câte informaţii în plus îţi mai 
pot oferi. După cum ţi-am zis, nu este domeniul meu. Şi, 
chiar dac-ar fi... Ridică din umeri şi-i înapoie notițele, dar, 
văzând dezamăgirea de pe chipul ei adăugă repede: Totuşi, 
m-aş hazarda puţin, aşa că îţi pot povesti câte ceva despre 
contextul întregii situaţii. Măcar atât să fac şi eu pentru 
tine, dacă tot ai venit până aici. Dac-o să-ţi fie de folos sau 
nu tu eşti singura care poţi hotărî. 

Sări în picioare şi se apropie de birou, unde începu să 
caute într-un morman imens de hârtii. 

— Ai fost vreodată acolo? întrebă el. La Castelombres? 

Fata negă. 


314 


— Merită vizitat. Chiar dacă nu sunt prea multe de 
văzut. O fereastră de piatră, câteva ziduri dărâmate. Toate 
acoperite de buruieni. Atmosfera are însă ceva romantic în 
ea. Castelul Umbrelor. Asta înseamnă. I se potriveşte. Aha! 
Scoase un teanc de foi. Notiţele pentru prelegerea pe care- 
am tinut-o, o lămuri el. 

Le răsfoi, sprijinindu-le de marginea biroului. Grămezile 
de hârtii din spatele lui, oricum dezechilibrate din cauza 
volumului mare, se clătinară şi căzură alandala pe podea. 
El nici nu le băgă în seamă. 

— Bine, spuse el, haide să începem cu începutul. Din 
sursele contemporane, care sunt aproape nule - câteva 
genealogii incomplete, câteva hărţi ale ținutului, 
testamente, lucruri de genul acesta -, reiese, cel puţin 
până la sfârşitul secolului al XI-lea, că nu s-a întâmplat 
nimic neobişnuit în regiunea Castelombres. Era doar un 
domeniu feudal nu prea întins, tipic pentru Languedoc. 
Lorzii care dețineau pământurile şi proprietatea se 
căsătoreau cu alţi membrii ai nobilimii locale, respectau 
instituțiile religioase şi juraseră supunere Conţilor de Foix. 
Lucruri absolut normale. Apoi, undeva în jurul anului 1100, 
ceva s-a schimbat. Aproape dramatic. 

Layla se aşeză pe marginea fotoliului, entuziasmată 
brusc de cele auzite. Dacă toate cercetările ei erau corecte 
- şi n-avea niciun motiv să se îndoiască de asta -, cam tot 
pe-atunci descoperise William de Relincourt comoara 
misterioasă sub Biserica Sfântului Mormânt şi o trimisese 
surorii sale la Castelombres. 

— Din nou, izvoarele sunt sărace, continuă Topping. 
Doar unele poeme ale trubadurilor, câteva referinţe 
nesemnificative în cronicile contemporane şi, cel mai 
important, două fragmente de scrisori ale savantului evreu 
Rashi. Toată lumea e de acord că, de la începutul secolului 
al XII-lea, Castelombres a început să stârnească un 
oarecare interes. Motivul? Zvonurile susțineau că acolo se 
ascunde o comoară extraordinară, de o frumuseţe şi o 
însemnătate inegalabile. _ 

Layla simţi cum i se face pielea de găină. „Insemnătate 


315 


şi frumuseţe“ erau exact cuvintele folosite de Relincourt în 
scrisoarea lui. 

— Se ştie despre ce este vorba? întrebă ea, încercând să 
pară calmă. 

— Nu. Nici măcar sursele nu par a fi sută la sută sigure. 
Unele o numesc „Lo Tresor“ - comoara -, iar altele îi spun 
simplu un secret sau un mister, ceea ce implică automat şi 
un fel de semnificaţie simbolică sau alegorică. Sorbi şi 
ultimul strop de bere şi aruncă sticla într-un coş de gunoi 
aşezat într-un colţ. Chiar dacă nu cunoaştem prea multe 
amănunte, două lucruri sunt clare. În primul rând, 
misteriosul obiect sau secret era asociat cu Esclarmonde 
de Castelombres, soţia contelui Ryamond al III-lea, care 
era privită ca un fel de gardian sau figură protectoare. În 
al doilea rând, se pare că avea o semnificaţie profundă 
pentru credinţa ebraică. Prin 1104, conform lui Rashi, 
liderii principalelor comunităţi evreieşti din Languedoc - 
Toulouse, Beziers, Narbonne şi Carcassonne - vizitează 
castelul. Până în 1120, în zonă s-au perindat evrei care 
veneau chiar de la Cordoba sau din Sicilia. În 1150, locul 
se pare că devenise un centru al pelerinajului ebraic şi al 
studiilor cabalei. Din nou trebuie să subliniez sărăcia 
surselor. Dar, chiar şi-aşa, este evident că totuşi ceva 
neobişnuit se petrecea la Castelombres în perioada aceea. 

Layla rămase nemişcată. 

— Continuati. 

— Din păcate, de pe la jumătatea secolului al XII-lea s-a 
lăsat tăcerea. Ultimul lucru care s-a mai auzit legat de 
Castelombres provine din Cronica lui Guillaume Pelhisson, 
care descrie cum, în 1234, în timpul Cruciadei catare, 
castelul a fost dărâmat de forțele Bisericii Catolice, 
pământurile lui redistribuite, iar Casa de Castelombres 
distrusă. Despre secretul, sau misterioasa comoară, ori ce 
naiba o fi fost, niciun cuvințel n-a mai fost rostit vreodată. 
Se opri un moment şi o privi pe deasupra paginilor. Până 
când am dat peste o referinţă curioasă, acum câteva luni, 
într-un dosar al Inchiziției pe care-l studiam la Biblioteca 
Naţională din Paris. Cam de aici a pornit şi ideea prelegerii 


316 


mele. 

De afară pătrunse dangătul sec al unui ceas care anunţa 
jumătatea de oră. 

— Ştii ceva despre catari? întreba el. 

Layla răsfoise în timpul călătoriei o carte despre ei, 
împreună cu alte materiale luate de pe internet, şi era cât 
de cât familiarizată. 

— Puțin, zise ea. Ştiu că alcătuiau o sectă creştină 
eretică. Credinţa lor a înflorit în secolele al XII-lea şi al 
XIII-lea. Ei erau convinşi că - verifică cele câteva rânduri 
scrise în avion - universul este condus de un Dumnezeu al 
Luminii şi de un Dumnezeu al Întunericului şi că tot ce 
există în lumea materială este lucrarea Dumnezeului celui 
rău. Apoi Biserica Catolica a lansat o adevărată cruciadă 
împotriva lor. S-au retras în castelul Montsegur şi, chiar 
înainte să fie învinşi, se presupune că au reuşit să ascundă 
o comoară fabuloasă. Mi-e teamă că asta e cam tot ce ştiu. 

El clatină din cap impresionat. 

— Peste aşteptări, te asigur. 

Se lăsă tăcerea, şi cei doi se priviră stăruitor o vreme, 
după care profesorul Topping intră din nou în bucătărie ca 
să-şi mai ia o bere. 

— Sigur nu vrei şi tu una? strigă el. 

— Ba da. 

Bărbatul desfăcu două sticle şi, după ce se întoarse, îi 
dădu una musafirei şi se aşeză la loc, întinzându-şi 
picioarele lui lungi şi albe până aproape de scaunul ei. 

— Comoara catarilor a fost mult timp un motiv de 
speculaţii, spuse el, reluându-şi povestirea, unele relativ 
bine argumentate ştiinţific, dar mare parte simple fantezii. 
S-au vehiculat tot felul de idei, de la saci de aur, texte 
religioase, până la Sfântul Graal. Realitatea e că, la fel ca 
în cazul Secretului de la Castelombres, sursele nu sunt 
prea clare. 

Luă o gură de bere. 

— Avem cunoştinţă despre comoară dintr-o serie de 
mărturii obţinute de Inchiziţie de la supraviețuitorii 
asediului de la Montsegur. Când castelul a cedat în faţa 


317 


cruciaților catolici, în martie 1244, în jur de două sute de 
prizonieri au refuzat să-şi renege credinţa şi au fost 
condamnaţi la moarte prin ardere pe rug. Restul au fost 
eliberaţi, cu condiţia să facă mărturisiri complete în faţa 
inchizitorilor. Douăzeci şi două dintre aceste confesiuni au 
ajuns până la noi - peste patru sute de pagini -, iar patru 
dintre ele menţionează misterioasa comoară ascunsă. 

Layla îşi duse sticla la buze să bea, dar renunţă şi-şi notă 
repede câteva cuvinte. 

— În decembrie anul trecut, am dat peste ceea ce parea 
fi o parte din cea de-a douăzeci şi treia mărturie a unui 
supravieţuitor de la Montsegur. Una care menţionează de 
asemenea comoara catarilor, dar care conţine şi nişte 
detalii suplimentare interesante. 

Bărbatul părea extrem de relaxat când rosti cuvintele, 
întins lejer pe scaun cu sticla atârnându-i între degete. 
Totuşi, Layla vedea din strălucirea ochilor lui că era la fel 
de entuziasmat ca ea. 

— Mărturia fusese legată, aparent din greşeală, într-un 
registru aparţinând unei perioade mai târzii, continuă el. 
Conţine interogatoriul luat unui supravieţuitor de la 
Montsegur pe nume Berenger d'Ussat de către Guillaume 
Lepetit - William cel Mic, sau Micul Willy, cum îmi place 
mie să-i zic. Berenger descrie cum, undeva în preajma 
Crăciunului din 1243, cu trei luni înainte ca Montsegur să 
fie cucerit de catolici, patru lideri catari - Amiel Aicart, 
Petari Laurent, Pierre Sabatier şi un bărbat pe nume 
Hugon - au reuşit să scape din castel la adăpostul nopţii, 
ducând cu ei o comoară importantă. Această informaţie nu 
e una capitală - toate celelalte patru mărturii susţin exact 
acelaşi lucru. Numai că, într-adevăr, ceea ce urmează este 
fascinant, pentru că William, inchizitorul, îi cere lui 
Berenger mai multe informaţii despre comoara 
misterioasă, iar el zice: Credo id Castelombrium unde 
venerit relatum esse et ibi sepultum esse ne quis invenire 
posset. Ceea ce ar însemna: „Cred ca a fost dusă înapoi la 
Castelombres, de unde a venit, şi a fost îngropată într-un 
loc unde nimeni n-o poate găsi.“ 


318 


Layla rămase cu gura căscată. 

— E acelaşi lucru! Comoara de la Montsegur şi Secretul 
de la Castelombres! 

Topping se ridică din scaun cu sticla de bere în mână. 

— Se poate spune şi-aşa, admițând că ne bazăm pe o 
sigură mărturie. E foarte posibil ca Berenger să fi încercat 
să-şi încurce inchizitorii, dându-le piste false. Dar, una 
peste alta, avem de-a face cu un lucru care intrigă. Şi 
poate că nu atât de neaşteptat. La urma urmei, 
Castelombres e situat la mai puţin de zece kilometri de 
Montsegur, aşa ca ne permitem să presupunem că exista o 
oarecare interacţiune între cele doua castele. De 
asemenea, catarii erau renumiţi pentru prietenia lor cu 
evreii, astfel încât putem accepta şi ideea că, la momentul 
respectiv, cei din Montsegur s-au oferit să păstreze 
comoara sau secretul locuitorilor castelului din 
Castelombres care se confruntaseră cu forța violentă a 
catolicilor antisemiţi. Ori poate lordul de la Castelombres a 
adoptat credința catară... 

Ridică din umeri. 

— Mă îndoiesc însă că vom afla vreodată, deşi, având în 
vedere implicarea evreilor şi faptul că li s-a distrus castelul 
de către cruciați, e o presupunere îndreptăţită. Oricum, se 
pare că există suficiente motive pentru a specula că aceste 
două mistere separate sunt în fond unul şi acelaşi lucru. 

Layla nu se atinsese de bere. Ridică sticla şi bău o gură, 
chinuindu-se să „proceseze“ tot ce auzise, să lege noile 
informaţii de ceea ce ştia deja: William de Relincourt 
găseşte un obiect sub Biserica Sfântului Mormânt; îl 
trimite surorii lui, Esclarmonde, la  Castelombres; 
Castelombres devine centrul unui cult ebraic misterios; 
obiectul este transferat la Montsegur pentru a fi protejat 
împotriva nenorocirilor aduse de Cruciada catară; când 
Montsegur este cucerit la rândul lui, obiectul este dus 
înapoi la Castelombres şi îngropat. Toate păreau să se 
potrivească. Dar, oricât de fascinantă era povestea, tot nu 
înaintase deloc. Mai rămâneau atâtea necunoscute, atâtea 
întrebări fără răspuns. Ce era obiectul misterios? De ce 


319 


evreii îi acordau atâta importanţă? Ce relevanţă avea 
pentru al-Mulatham? Şi ce se întâmplase cu el? 

— Raportul despre prelegerea dumneavoastră menţiona 
şi ceva legat de arheologii nazişti, zise, sorbind din lichidul 
amărui şi aşezându-şi piciorul stâng sub cel drept. Ce 
legătură au cu povestea noastră? 

Topping zâmbi. 

— Chiar mă întrebam când o să ajungi şi la asta. E 
partea cea mai curioasă. 

Se ridică în picioare şi se apropie de fereastră, uitându- 
se în curte. Cu excepţia sunetelor înăbuşite ale unei 
combine muzicale dintr-o cameră alăturată, pretutindeni 
domnea liniştea. 

— Transcrierea proceselor Inchiziției reprezintă un 
subiect de studiu relativ obscur, spuse el după o scurtă 
pauză. Puţini oameni sunt interesaţi de aşa ceva. Unele 
documente de la Biblioteca Naţională n-au mai fost 
studiate de ani de zile, de decenii chiar. Am dat odată 
peste unul care nu mai fusese deschis de pe la jumătatea 
secolului al XIX-lea. 

Layla se juca cu pixul pe genunchi, întrebându-se unde 
vrea să ajungă profesorul. 

— Dacă e să ne luăm după scriptele bibliotecii, continuă 
el, întorcându-se cu faţa spre ea, ultima oară când cineva 
s-a uitat în dosarul în care am găsit mărturia lui Berenger 
d'Ussat a fost în luna septembrie a anului 1943, în timpul 
ocupaţiei germane, când a fost examinat de un savant 
nazist pe nume Dieter Hoth. 

La auzul numelui, în mintea fetei se aprinse o scânteie 
slabă. Era însă prea copleşită de cantitatea informaţiilor ca 
să-şi dea seama imediat de ce. 

— Continuati. 

— Ei bine, inițial, am crezut că acest Hoth - de care nu 
auzisem niciodată, ceea ce mi s-a părut foarte straniu dat 
fiind numărul restrâns al celor preocupaţi de un astfel de 
subiect - n-a remarcat mărturia lui Berenger, deoarece nu 
a publicat nimic în acest sens. În orice caz, aşa, de amorul 
artei, am verificat acest aspect cu o cunoştinţă de-a mea 


320 


din Toulouse, specialist în perioada nazistă, şi ghici ce?! În 
mai puţin de o săptămână de la data la care studiase 
dosarul, acelaşi Dieter Hoth plecase spre Languedoc, unde 
se cazase în satul modern Castelombres, însoţit de trupe 
SS. Şi ce crezi ca au făcut cu toţii acolo? 

Layla scutură din cap nerăbdătoare. Topping mai bău o 
gură de bere şi se sprijini cu spatele de pervazul ferestrei, 
zâmbind misterios. 

— Excavaţii. 

Fata ramase mută de uimire. 

— Vorbiti serios? 

— Aşa mi s-a spus. 

— Şi? Au găsit ceva? 

Din nou zâmbetul lui enervant. 

— Se pare că da, deşi ce anume n-aş putea să-ţi zic. Cu 
riscul de a mă repeta, trebuie să-ţi amintesc că arheologii 
nazişti nu fac parte din aria mea de expertiză. 

O privi o vreme, apoi plecă în bucătărie şi începu să 
caute ceva prin dulap. Layla se lăsă pe spate şi sorbi din 
bere, cufundată în gânduri. Erau atâtea fire de urmărit, 
atâtea zone de explorat... 

— Şi cine e prietenul ăsta al dumitale? întrebă ea după 
un moment. Cel din Toulouse. 

— Nu l-aş numi chiar prieten, replică Topping, ci mai 
degrabă o cunoştinţă. L-am întâlnit cu vreo doi ani în 
urmă, la Universitatea din Toulouse. Conduce un magazin 
de antichităţi lângă St Sernin. Un bărbat ciudat. Excentric. 
Ştie tot ce se poate şti despre nazişti. Îl cheamă Jean- 
Michel Dupont. 

La fel ca şi în cazul lui Dieter Hoth, în capul Laylei sună 
un clopoțel. Închise ochii, încercând să-l asocieze cu ceva 
anume. Dieter Hoth, Jean-Michel Dupont; Dieter Hoth, 
Jean-Michel Dupont. De unde îi cunoştea ea pe oamenii 
ăștia? 

Şi brusc realiză de unde. Sigur că da! De pe internet. 
Articolul despre arheologii nazişti cu nota la subsol ce 
conţinea inițialele neidentificate DH. Făcu ochii mari şi 
răsfoi repede prin notițele sale, din care extrase o foaie 


321 


scoasă la imprimantă în noaptea precedentă: 


13 noiembrie 1938 

Cina la Societatea Thule, Wewelsburg. Mare entuziasm 
după evenimentele din 9-10, WvS a făcut chiar glume 
despre „zdruncinarea speranţelor evreilor“. DH a spus că 
aceştia ar fi şi mai zdruncinaţi dacă chestiunea Relincourt 
ar ieşi la suprafaţă, după care a urmat o lungă discuţie 
despre catari etc. Fazan, şampanie, coniac. Scuze din 
partea lui FK şi WJ. 


— Dumnezeule, şopti Layla. Ştia. De Relincourt, de 
Castelombres, de Montsegur. Şi a făcut legătura. 

— Ai zis ceva? întrebă Topping. 

Ea îi ignoră întrebarea. 

— Dieter Hoth. Ce s-a întâmplat cu el? 

Topping reveni în cameră, muşcând dintr-un măr. 

— Se pare că a murit la sfârşitul războiului. O rafală a 
artileriei ruseşti i-a zburat creierii. Şi-a meritat-o din plin, 
după câte se pare. Mai luă o muşcătură de măr şi se lipi cu 
spatele de uşa de la bucătărie. N-ai vrea să mănânci ceva? 
Ştiu o tavernă mică, grecească, foarte drăguță pe 
Trumpington Street. 

Ea îl privi aiurită. 

— Te dai cumva la mine, profesore? 

— Evident, răspunse el zâmbind. 


IERUSALIM 


Har-Zion înfăşură curelele de piele ale unui tefillah în 
sensul opus acelor de ceasornic în jurul bicepsului său 
stâng, apoi în jos, în jurul degetelor sale înmănușate, 
asigurându-se că micuța cutie cu textele sfinte este 
poziționată exact lângă inimă. Conform tradiţiei, bicepsul 
şi mâna ar fi trebuit să fie goale - aşa scria în Tora. Totuşi, 
din cauza cărnii sale distruse, nu se simţea confortabil 
când îşi expunea trupul şi reuşise să obţină o dispensă 


322 


rabinică prin care i se permitea să-şi ţină anumite părţi din 
corp acoperite. 

Termină cele şapte bucle obligatorii şi îşi ataşă cel de-al 
doilea tefillah lângă frunte, centrând cutia cu scripturile 
chiar între ochi; apoi, făcându-i un semn din cap lui Avi să-l 
aştepte, îşi aruncă peste umeri un şal de rugăciune şi porni 
înainte pe esplanada luminată puternic spre HakKotel Ha- 
Ma'aravi, Zidul de Vest, ultimul vestigiu al Templului antic, 
cel mai sfânt loc din lumea ebraică. 

Trecuse ceva vreme de când nu mai fusese aici, mai mult 
de o săptămână. l-ar fi plăcut sa vină mai des, în fiecare zi 
chiar, dar, cu diversele angajamente pe care le avea, pur şi 
simplu nu reuşea. În seara asta însă îşi făcuse timp. 
Existau câteva lucruri pe care numai el le putea face. 

Se apropie de zid şi se aşeză în capătul din stânga, 
privind în sus spre blocul imens de piatră, înalt de 
douăzeci de metri. În partea inferioară, zidul semăna cu o 
tablă imensă de joc, pe care se zăreau sute de hârtii 
îndoite, cu rugăciuni şi dorinţe ale vizitatorilor anteriori. 
Ziua, locul gemea de lume: turişti cu  yarmulka 
improvizate, evrei Haredi cu hainele şi pălăriile lor negre, 
băieţi care-şi îndeplineau ceremonialul de mitzva. Acum, 
cu excepţia lui şi a unui credincios evlavios aflat la dreapta 
şi care se apleca în faţă şi în spate, rugându-se, ca un corb 
ce ciuguleşte de pe jos, zona era pustie. Aruncă o privire 
iute în jur, apoi îşi lipi palma de o piatră plină de găuri, îşi 
lăsă capul în jos şi începu să recite o şema. 

„Ca o poveste care prinde viaţă.“ Aşa îi descrisese Zidul 
de Vest fratele lui, Benjamin, când sosiseră aici prima dată 
cu mulţi ani în urmă. „Ca un rând dintr-o carte sau un vers 
dintr-un cântec.“ Imaginea aceasta îi rămăsese în suflet lui 
Har-Zion de-a lungul anilor. Aşa cum stătea sub matricea 
imensă de piatră gălbuie, nu simţea că se află în prezenţa 
unui obiect mort şi nemişcat - o relicvă osificată a unei 
lumi pierdute -, ci mai degrabă lângă ceva viu, 
semnificativ, care vibra de energie. O voce. Aşa se gândea 
la el. Ca la o voce sonoră, adâncă, ce se naşte din vid: din 
lucrurile care existaseră cândva - regi şi profeţi, Chivotul 


323 


şi Menora, Moise şi David, Solomon şi Ezra -, dar, şi mai 
important, din lucrurile ce aveau să vină: poporul lui 
Dumnezeu strâns la un loc din nou, Templul reconstruit, 
Sfeşnicul Sfânt reaprins şi mai luminos ca niciodată. Zidul 
Plângerii îl numeau unii: aceia care veneau aici să se 
jeluiască, să-şi smulgă părul şi să plângă secolele de exil şi 
de pierdere. Dar nu şi Har-Zion. Pentru el era Zidul 
Cântului, nu un loc al durerii şi al amintirilor, ci al 
speranţei şi al bucuriei - un semn palpabil că Dumnezeu se 
afla alături de ei, că nu îi abandonase, că ei erau poporul 
ales, poporul superior celorlalte. Şi că vor îndura, aşa cum 
şi zidul îndurase, tot ce omul sau natura va prăvăli peste 
ei. 

Continuă să recite, cuvintele rugăciunii împletindu-se 
armonios cu timbrul plăcut al vocii sale. Când termină şi 
tăcu, o siluetă înaltă, cu umeri laţi, veni lângă el, 
aşezându-se în umbra adâncă aruncată de extremitatea 
stânga a zidului astfel încât chipul să-i fie ascuns în 
întuneric. Celalalt credincios plecase de mult, aşa că ei doi 
erau complet singuri. 

— Ai întârziat, şopti încet Har-Zion. 

Bărbatul se adânci şi mai mult în întuneric, murmurând 
nişte scuze. 

Har-Zion băgă mâna în buzunar şi scoase o bucată mică 
de hârtie împăturită pe care o strecură în despărţitura 
dintre două blocuri negre de piatră. 

— Toate detaliile sunt aici. Numele băiatului, adresa de 
contact. Urmează instrucţiunile. Va fi... 

Se auzi zgomotul unor paşi şi un soldat tânăr apăru din 
noapte, oprindu-se la câţiva metri în dreapta lor. Har-Zion 
îşi duse degetul la buze pentru a-i arăta interlocutorului că 
discuţia lor se încheiase. Se aplecă şi sărută zidul, apoi se 
întoarse şi fără să arunce vreo privire în urmă, traversă din 
nou esplanada spre bodyguardul său Avi. 

Cinci minute mai târziu, după ce soldatul îşi termină 
rugăciunea şi plecă, bărbatul scoase foaia împăturită din 
crăpătură şi o strecură într-unul dintre buzunarele de la 
pantaloni. 


324 


CAMBRIDGE 


Layla se trezi la cinci dimineaţa, lăsându-l adormit pe 
Topping, îşi strânse lucrurile în linişte şi ieşi în vârful 
picioarelor din dormitor, după care părăsi casa. 

Nu era prea sigură de ce se culcase cu el. Se dovedise o 
companie încântătoare - inteligent, şarmant, atent -, iar 
sexul fusese grozav, poate cea mai bună partidă amoroasă 
din viaţa ei. Şi totuşi, în niciun moment nu se simţise 
implicată, nu se lăsase purtată în vârtejul pasiunii. Chiar şi 
atunci când stătea deasupra lui, strângându-i coapsele cu 
ale ei şi cu sudoarea scurgându-i-se încet peste sânii fermi, 
o parte din ea, poate cea mai adevărată, rămăsese 
detaşată, pierdută în propriile gânduri, meditând la tot ce 
auzise mai înainte, la tot ce se întâmpla acasă, în Orientul 
Mijlociu, ca şi cum trupul ei nu era decât un vehicul fără 
viaţă ce fusese programat pe pilot automat, în timp ce 
interiorul se concentra asupra unor lucruri complet 
diferite. 

Închise uşa de la intrare şi păşi pe strada pustie. Casele 
frumoase în stil victorian se înşiruiau la stânga şi la 
dreapta, iar lumea din jurul ei era cenuşie şi neclintită. 
Nici lumină, nici întuneric, doar penumbra ce desparte 
noaptea de zi. 

Seara trecută îl sunase pe Jean-Michel Dupont, 
cunoştinţa lui Topping de la Toulouse, explicându-i că e 
interesată de Dieter Hoth şi de excavaţiile de la 
Castelombres. Căzuseră de acord să-i facă o vizita pe la 
ora unu şi jumătate după-amiază la magazinul lui de 
antichităţi, aşa că îşi făcuse rezervare pentru cursa BA de 
ora zece, care pleca de la Heathrow. Li trecu prin cap că, 
având la dispoziţie atâta timp, ar putea trage o fugă până 
la Grantchester, să vadă casa în care trăise după moartea 
tatălui său. Deşi amândoi bunicii decedaseră de mult, 
mama ei, din câte ştia, mai locuia încă acolo, cu cel de-al 
doilea soţ al ei. Un avocat. Sau bancher? Layla nu era 


325 


sigură. Nu mai vorbise cu ea de când se recăsătorise, 
acum şase ani, incapabilă s-o ierte pentru ceea ce ea 
considera o trădare grotescă a memoriei tatălui ei. 

„Da, se gândi ea, ar fi frumos să vad casa din nou, cu 
acoperişul ei presărat cu muşchi şi cu grădina plină de 
pruni şi de meri, departe de praful şi de ororile Palestinei.“ 
Porni chiar să traverseze strada pentru a o lua pe aleea 
care, dacă memoria nu o înşela, ducea chiar spre luncile 
de la marginea oraşului. După numai câţiva metri se opri 
şi, scuturând din cap de parcă ar fi vrut să spună: „La ce 
bun?“, se răsuci şi se îndreptă în direcţia opusă, spre gară. 
Ochii i se umpluseră de lacrimi când realiză cât de singură 
este pe lume. 


EGIPT - ÎNTRE LUXOR ŞI CAIRO 


În dimineaţa asta însă, era preocupat de alte lucruri şi, 
după ce aruncă o privire scurtă pe geam, îşi îndreptă din 
nou atenţia spre cafea şi spre problemele sale curente. 

Intenţionase să plece la Cairo ieri după-amiază, imediat 
după conversaţia lui cu Ben-Roi. Din păcate, ştia că nu-şi 
poate face apariţia într-o altă jurisdicție fără niciun fel de 
notificare oficială şi, până să treacă de ultimele hăţişuri 
birocratice, pierduse ultimul zbor spre capitală. Un fapt 
care se dovedise a fi până la urma de bun augur, pentru că 
întârzierea îi dăduse posibilitatea să facă nişte verificări 
despre misterioasa familie Gratz, iar rezultatele fuseseră 
extrem de interesante. 

Reieşea ca Anton Gratz avea o afacere profitabila cu 
importul de fructe şi legume. Din spusele lui Ben-Roi, 
respectivul Gad sau Getz care ordonase distrugerea 
apartamentului lui Hannah Schlegel din Ierusalim era, de 
asemenea, implicat în afacerile cu fructe. Khalifa făcuse 
deja legătura că Getz şi Gratz erau aceeaşi persoană, dar 
această nouă informaţie părea sa îi ofere o confirmare 
absolută. 

La fel de interesante fuseseră şi asemănările dintre 


326 


trecutul soţilor Gratz şi cel al lui Piet Jansen. Ca şi Jansen, 
amândoi erau străini. Ca şi Jansen, amândoi ceruseră şi 
primiseră cetăţenie egipteana în 1945. Şi, la fel ca Jansen, 
niciunul nu părea să aibă o istorie palpabilă înainte de 
această dată. De unde veniseră, când şi de ce, ori dacă 
Gratz era numele lor real - întrebări la care Khalifa nu 
reuşise să găsească răspunsuri. Cu cât sapa mai mult, cu 
atât mai mult avea senzaţia că soţii Gratz, la fel ca Jansen, 
aveau ceva de ascuns sau, mai bine zis, toţi trei încercau 
să ascundă acelaşi lucru. 

De departe cea mai semnificativă informaţie pe care o 
descoperise - o adevărată revelaţie - se referea la cererile 
originale de obţinere a cetăţeniei depuse de domnul şi 
doamna Gratz. Documentele din vremea respectivă se 
pierduseră sau fuseseră distruse. Ceea ce rămăsese, 
conform persoanei de contact din cadrul Ministerului de 
Interne pe care Khalifa o abordase, era doar o înregistrare 
administrativă, precum şi aprobarea finală a cererilor lor. 
Şi cine era ofiţerul de securitate responsabil pentru 
această aprobare? Nici mai mult, nici mai puţin decât 
Farouk al-Hakim, bărbatul care, patru decenii şi jumătate 
mai târziu, intervenise pentru Jansen, împiedicându-i pe 
poliţişti să-l ancheteze în cazul Hannah Schlegel. După alte 
verificări, aflase că al-Hakim se ocupase şi de cererea de 
obţinere a cetăţeniei lui Jansen, stabilind astfel o legătura 
clară între cei doi bărbaţi. Şi mai important, sugera că, 
indiferent ce încercau să ascundă cu atâta disperare sau 
indiferent de ce făcuseră Jansen şi familia Gratz înainte de 
luna octombrie a anului 1945, al-Hakim îi cunoştea şi ştia 
despre ce este vorba. Nu se explica de ce continuase totuşi 
să-l protejeze pe Jansen chiar şi în 1990, dar Khalifa era 
tot mai convins că elementul-cheie în rezolvarea asasinării 
lui Hannah Schlegel şi răspunsul tuturor frământărilor sale 
din ultimele două săptămâni se găsea undeva în perioada 
de dinaintea sosirii lui Jansen în Egipt. 

Şi singurii oameni care se pare că puteau aduce 
oarecare lumină în această situaţie erau cei spre care se 
îndrepta acum. 


327 


Când avionul începu să coboare spre aeroportul din 
Cairo, trecând pe deasupra ruinelor Saggarei, Khalifa 
închise ochii şi se rugă ca drumul său până aici să nu fie 
inutil şi ca la întoarcerea la Luxor să aibă o idee clară 
despre ce naiba se petrece. 

EIl-Maadi, suburbia din Cairo unde locuia familia Gratz, 
se situa în partea de sud a oraşului. Cartierul liniştit, cu 
multă verdeață, preferat de diplomaţi şi oameni de afaceri 
înstăriți, era înţesat de vile scumpe şi de bulevarde lungi, 
umbrite de copaci bogaţi, alcătuind o lume aparte, 
separată de sărăcia şi de nebunia care domneau în cea mai 
mare parte a capitalei Egiptului. 

Khalifa sosi puţin după prânz, după ce luase metroul din 
centrul oraşului. Află unde era strada Orabi de la un 
vânzător de alune şi, zece minute mai târziu, ajunse în faţa 
blocului unde locuia familia Gratz, o clădire mare şi roz. Pe 
zidurile exterioare se zăreau aparatele de aer condiţionat. 
În partea opusă a parcării subterane se afla telefonul 
public al cărui număr apărea de atâtea ori pe factura de 
telefon a lui Jansen. 

Mai zăbovi câteva secunde pe treptele de la intrare, 
chinuit de gândul că, oricât de mult ar munci şi oricât de 
tare s-ar strădui, el n-avea să-şi permită niciodată să 
locuiască într-un astfel de loc. Aruncându-şi ţigara încă 
neterminată, trecu de uşa din sticlă, păşi în holul blocului 
şi luă liftul până la etajul trei. Apartamentul soţilor Gratz 
se găsea cam la jumătatea coridorului puternic luminat şi 
avea o uşă de lemn lăcuit, în mijlocul căreia trona un inel 
de alamă frumos decorat, ce se asorta cu uşiţa de alamă de 
dedesubt, pe unde se introducea corespondenţa. 

Detectivul se opri un moment, simțind că tot ce urmează 
fie va rezolva, fie va încurca şi mai tare ancheta, după care 
inspiră adânc şi se întinse spre inel ca să bată. Chiar 
înainte ca degetele lui să-l atingă, se răzgândi şi, lăsându- 
se pe vine, împinse uşor spre interior uşiţa batantă. Prin 
deschiderea dreptunghiulară văzu un hol întunecat şi 
mochetat în galben, foarte curat şi dichisit, cu două 
camere de-o parte şi de alta. Dintr-una - bucătăria, 


328 


judecând după spălătorul de vase şi colţul de-abia vizibil al 
unui frigider - se auzeau o melodie la radio sau casetofon 
şi, mai slab, zgomotul paşilor unei persoane care se mişca 
de colo-colo. Îşi lipi urechea de marginea fantei pentru a 
se asigura că imaginaţia nu-i joacă feste, apoi se îndreptă 
de spate, apucă inelul şi bătu tare de trei ori. 

Numără până la zece şi, pentru că nu primi niciun 
răspuns, ciocăni din nou, de patru ori de data asta. Tot 
niciun răspuns. Se aplecă din nou şi împinse uşiţa de tot, 
gândindu-se că persoana care se găsea în bucătărie era ori 
prea bătrână, ori era infirmă şi de aceea îi lua atâta timp 
ca să ajungă la intrare. Însă holul era gol. 

— Bună ziua! strigă el. E cineva acasă? Bună ziua! 

Nimic. 

— Domnule Gratz! Sunt inspectorul Yusuf Khalifa de la 
Poliţia din Luxor. Încerc să iau legătura cu dumneavoastră 
de trei zile. Ştiu că sunteţi acasă. Vă rog să deschideţi uşa. 
Aşteptă câteva secunde, după care adăugă: Dacă nu 
deschideţi, voi considera că obstrucţionaţi deliberat o 
anchetă a poliţiei şi va trebui să vă arestez. 

Minţea cu neruşinare, dar manevra lui păru să aibă 
efectul dorit. Dinspre bucătărie se auzi un suspin, după 
care, încet, şovăitor, o femeie în vârstă, scundă, plinuţă, 
probabil doamna Gratz, se târi până în hol, sprijinindu-se 
într-un baston metalic, privind îngrozită spre uşiţa pentru 
corespondenţă. 

— Ce vreţi de la noi? spuse ea, cu o voce slabă şi 
nesigură. Ce-am făcut? 

Era clar că nu se simţea bine - avea gambele bandajate 
şi faţa crăpată şi cenuşie, ca o mască uscată. Khalifa avea 
remușcări că o necăjise atât de tare. 

— N-aveţi de ce să vă temeti, spuse el, vorbind cât se 
poate de blând. N-o să vă fac rău. Vreau doar sa vă pun 
dumneavoastră şi soţului câteva întrebări. 

Femeia clătină din cap şi o şuviţa de par i se desprinse 
din coc, căzându-i peste faţă şi dându-i un aspect neglijent. 

— Soţul meu nu e aici. El... a plecat. 

— Atunci aş dori să vorbesc cu dumneavoastră, doamna 


329 


Gratz. Despre prietenul dumneavoastră, Piet... 

— Nu! 

Făcu un pas înapoi şi-şi ridică bastonul de parcă s-ar fi 
pregătit să atace pe cineva. 

— Noi n-am făcut nimic! V-am spus doar! Respectăm 
legea. Ne plătim taxele. Ce vreţi de la noi? 

— După cum v-am mai zis, doamnă Gratz, trebuie să vă 
pun câteva întrebări. Despre Piet Jansen, Farouk al- 
Hakim... 

Când auzi cel de-al doilea nume, teama ei păru că se 
dublează şi începu să tremure din toate încheieturile, de 
parcă ar fi apucat-o cineva de umeri şi ar fi scuturat-o 
viguros. 

— Nu cunoaştem pe nimeni cu numele de al-Hakim! se 
văicări ea. N-am avut niciodată de-a face cu el. De ce nu ne 
lăsaţi în pace? De ce ne faceţi una ca asta? 

— Dacă aţi putea doar să... N 

— Nu! Nu vă las să intrați când soțul meu nu e acasă! In 
niciun caz! Nu! 

Porni înapoi pe hol, cu o mână ţinându-se de baston şi cu 
cealaltă sprijinindu-se de perete. 

— Vă rog, doamnă Gratz, insistă Khalifa, aşezându-se în 
genunchi, conştient de poziția ridicolă din care încerca să 
conducă discuţia lor, dar negăsind altă soluţie la 
îndemână. Nu doresc să vă fac rău sau să vă înspăimânt. 
Dar cred totuşi că dumneavoastră şi soţul dumneavoastră 
deţineţi informații importante despre moartea unei 
cetăţene israeliene pe nume Hannah Schlegel. 

Menţionarea numelui al-Hakim îi provocase o reacţie 
puternică, dar care nici nu se compara cu expresia de 
teroare ce apăru acum pe chipul ei. Se dădu în spate până 
la perete, apucându-se cu o mână de gât, ca şi cum ar fi 
încercat să-şi recapete răsuflarea, şi cu cealaltă strângând 
spasmodic măciulia bastonului. 

— Nu ştim nimic, se înecă ea. Vă rog, noi nu ştim nimic. 

— Doamnă Gratz... 

— Nu stau de vorba cu dumneata! Nu fără soţul meu 
aici. Nu mă poţi obliga! Nu poţi! 


330 


Începu să plângă în hohote şi să tremure îngrozitor. 
Khalifa ramase nemişcat, apoi, cu un oftat, dădu drumul 
uşiţei să revină în poziţia inițiala şi se ridică, încercând să 
scape de amorţeala din picioare. 

Degeaba ar mai fi insistat. Femeia era prea răvăşită. 
Indiferent de ceea ce ştia despre Hannah Schlegel - şi cu 
siguranţă ştia ceva - n-avea de gând să-i zică în starea în 
care era. Unii ar fi dărâmat pur şi simplu uşa şi ar fi luat-o 
pe sus, dar Khalifa nu proceda aşa. Îşi aprinse o ţigară, 
trase câteva fumuri, după care se lăsă din nou pe vine, 
împingând uşiţa. Bătrâna se afla în acelaşi loc. 

— Doamnă Gratz, la ce oră se întoarce soțul 
dumneavoastră? 

Nu primi niciun răspuns. 

— Doamnă Gratz? 

Femeia mormăi ceva neinteligibil. 

— Poftim? 

— La cinci. 

Khalifa se uită la ceas. Peste patru ore şi jumătate. 

— Sigur va fi acasă la ora aia? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Bine, zise el după o scurtă pauză. Mă întorc. Vă rog 
să-i transmiteţi soţului să mă aştepte. 

Se gândi să adauge „Şi fără şmecherii“, dar nu-şi putu 
închipui la ce şmecherii ar fi recurs doi bătrâni, aşa că se 
abţinu, se ridică în picioare şi porni spre lift. Pe la 
jumătatea drumului o auzi cum strigă după el cu o voce 
fragilă, disperată. 

— De ce ne hărţuiţi aşa? Ei sunt şi duşmanii voştri, nu? 
De ce îi ajutaţi? De ce? De ce? 

Încetini, gândindu-se să se întoarcă şi s-o întrebe ce voia 
să spună cu asta, dar hotări că era mai bine să-şi continue 
drumul până la lift. Când apăsă butonul pentru parter, 
realiză că lucrurile nu ieşiseră aşa cum sperase el. 


După ce plecă detectivul, femeia rămase nemişcată 
vreme îndelungată, apoi se târi de-a lungul holului cu 
greutate, intrând în sufrageria aflată în capătul 


331 


apartamentului. Un bărbat micuţ de înălţime, cu mustaţa 
dreaptă, faţa ciupită de vărsat şi ridat ca o smochină 
aştepta în spatele uşii, ţinându-şi mâinile ţepene pe lângă 
corp, de parcă tocmai se pregătea să bată pas de defilare 
la o paradă militară. Bătrâna se apropie, şi bărbatul îşi 
desfăcu braţele ca s-o îmbrăţişeze tandru. 

— Gata, gata, draga mea, zise el blând, vorbind în 
germană. Ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă. Gata, gata. 

Ea îşi lipi obrazul de pieptul lui, tremurând ca un copil 
înspăimântat. 

— Au aflat, se văicări ea. Au aflat totul. 

— Da, zise el. Aşa se pare. 

O strânse în braţe şi mai tare, mângâindu-i spatele şi 
gâtul, încercând s-o liniştească. O îndepărtă uşurel, îi luă 
şuviţa de păr căzută şi i-o aranjă delicat înapoi în coc. 

— Am ştiut dintotdeauna că se va ajunge şi aici, rosti el 
încet. Ar fi fost o prostie să credem că va dura la nesfârşit. 
Am dus o viaţă bună. Asta-i cel mai important. N-am avut 
noi o viaţă bună? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Aşa, fetiţa mea. Frumoasa mea Inga. 

Işi vâri mâna în buzunar, scoase o batistă şi îi şterse 
lacrimile de la ochi şi de pe obraji. 

— Acuma, ce-ar fi să te duci tu să te îmbraci în timp ce 
eu aranjez lucrurile pe aici? N-are niciun rost să mai 
pierdem vremea, nu? Ar trebui să fim pregătiţi când se vor 
întoarce. 


TOULOUSE, FRANŢA 


Magazinul de antichităţi al lui Jean-Michel Dupont era 
situat pe o strada liniştită ce şerpuia chiar prin centrul 
oraşului, la doar două sute de metri de spectaculoasa 
clădire din cărămida roşie a Bazilicii St Sernin. Vârful 
clopotniţei de-abia se vedea peste acoperişurile cu ţiglă, 
ridicându-se ca un far deasupra unei mări cu valuri 
unduioase şi portocalii. 


332 


Aşa cum conveniseră, Layla sosi pe la 1.30 după-amiază. 
După ce se opri puţin în faţa magazinului, cu vitrina lui 
plină de obiecte, şi privi firma decolorată pe care scria: „La 
Petite Maison des Curiosites“?, tânăra deschise uşa de 
sticla şi păşi înăuntru, însoţită de clinchetul clopoţelului de 
deasupra. 

Interiorul mirosea a lac de mobilă şi a fum de ţigară. 
Spaţiul gemea de tot felul de lucruri, de la mobilă la cărti, 
de la tablouri la veselă, de la porţelanuri la ornamente din 
alamă, toate având însă ca element comun motivele 
militare. Manechinele de plastic erau îmbrăcate în 
uniforme cu brocart, rafturile erau înţesate cu şepci şi 
coifuri; şi, lipită de un perete, între un urs împăiat şi un 
panou cu sticlă colorată, se găsea o vitrină lungă plină cu 
baionete şi pistoale. 

— Vous desirez quelque chose? 

Un bărbat supraponderal îşi făcuse apariția din spatele 
încăperii, îmbrăcat în pantaloni de catifea şi cu un şorţ de 
ţăran breton. Avea părul lung până la umeri, iar barbişonul 
îi era presărat cu fire albe. La gât îi atârna de un lanţ o 
pereche de ochelari cu lentilă în formă de semilună, iar 
între degetele îngălbenite de nicotină de la mâna dreaptă 
ţinea o ţigară de foi pe jumătate fumată. Cu fălcile lui 
groase şi expresia lugubră de pe chip arăta ca un buldog 
imens. 

— Monsieur Dupont? 

— Oui. 

Layla se prezentă, vorbind în franceză. El o salută din 
cap în semn de recunoaştere şi, punându-şi ţigara în colțul 
gurii, veni lângă ea şi îi scutura mâna, conducând-o pe un 
şir de trepte înguste până la primul etaj. Aici se opri un 
moment, îşi strecură capul printr-o perdea din şiruri de 
mărgele şi purtă o scurtă conversaţie cu cineva din camera 
respectiva. 

— Mama mea, îi explică el, o sa supravegheze magazinul 
cât discutam noi. 


26 Mic magazin de curiozităţi 
27 Doriţi ceva? 


333 


Continuară sa urce la etajul doi, unde deschise o uşă 
masivă din lemn şi o pofti să intre într-o cameră de zi, 
transformată în birou, şi care ocupa întregul nivel superior 
al clădirii. Rafturile de cărţi ocupau doi pereţi. De un al 
treilea era lipită o masă de lucru lungă, acoperită cu 
echipamente electronice - harduri, monitoare, tastaturi, 
grămezi întregi de dischete şi CD-uri. Lângă cel de-al 
patrulea perete, cel din faţa ei, se zărea o vitrină similară 
cu cea de jos. 

El o întrebă dacă vrea cafea şi, pentru că Layla răspunse 
afirmativ, se apropie de unul dintre colţurile mesei şi 
începu să-şi facă de lucru cu un fierbător electric. Tânăra 
rămase o vreme în pragul uşii; apoi, curioasă, începu să se 
plimbe prin cameră, cercetând rafturile cu cărţi - un 
amestec de manuale pentru anticari şi istorii ale celui de-al 
Treilea Reich - şi apoi vitrina din capătul celalalt al 
încăperii. La prima vedere, şi aceasta conţinea tot obiecte 
militare, dar de-abia după câteva secunde Layla realiză că 
e vorba de o colecţie de obiecte militare naziste - medalii, 
baionete, fotografii, uniforme. Pe una dintre poliţe era 
expus un şir de cruci de fier cu funde roşii, albe şi negre; 
pe alta, un rând de pumnale, fiecare dintre ele având 
încrustat pe mâner semnul fulgerului, marca SS-ului, iar 
pe lamă gravate cuvintele: MEIN EHRE HEISST TREUE. 

— Pumnalele SS, îi explică Dupont venind din spate şi 
oferindu-i o ceaşcă de cafea fierbinte. „Onoarea mea este 
loialitatea.“ 

— Vindeţi şi obiecte din astea? întreba ea, sorbind din 
ceaşcă. 

— Nu, nu. În Franţa este ilegal. E doar un hobby mai 
deosebit. Vi se pare ciudat? 

Ea ridica din umeri. 

— Nu reprezintă genul de lucruri pe care aş vrea să le 
am acasă. Date fiind conotaţiile morale. 

Bărbatul zâmbi. 

— Interesul meu, vă asigur, este unul pur estetic. Nu 
simpatizez activităţile celui de-al Treilea Reich, aşa cum un 
colecţionar de artefacte romane nu simpatizează 


334 


predilecţia unei civilizaţii pentru sclavie şi răstigniri. Arta 
meşteşugului mă atrage, nu ideologia. Asta şi contextul 
istoric. La urma urmei, sunt şi ele nişte artefacte 
importante. Dacă aţi şti mai multe despre împrejurările de 
atunci, şi dumneavoastră vi s-ar părea interesante. 

Layla îi aruncă o privire neîncrezătoare, dar nu spuse 
nimic. 

— Nu mă credeţi? Veniţi cu mine să vă arat ceva. 

O conduse spre capătul celălalt al vitrinei, unde avea un 
seif construit în perete. Invârtind cadranul cu cifre, îl 
deschise şi scoase o casetă cubică micuță, legată în piele 
neagră, îi saltă capacul şi o întinse spre Layla. Înăuntru, pe 
un strat de catifea, se afla o cruce din metal negru montată 
pe un suport de argint minunat lucrat sub forma unor 
frunze de stejar şi două săbii încrucişate, pe care erau 
încrustate mici pietricele prețioase ce semănau cu 
diamantele. 

— Crucea Cavalerului cu Frunze de Stejar, Săbii şi 
Diamante, explică el. Cea mai înaltă decorație din 
Germania nazistă. Una dintre cele douăzeci şi şapte oferite 
vreodată şi singura dăruită pentru acţiuni nonmilitare. 
Valorează mai mult decât toată colecţia mea la un loc. Mai 
mult decât tot ce se află în clădirea asta. Şi probabil chiar 
mai mult decât clădirea în sine. Se opri o secundă, apoi 
adăugă: Medaliatul, cred, este şi motivul care v-a adus 
astăzi aici. 

Ea îl privi cu ochi mari, uimiţi. 

— Nu cumva... Dieter Hoth? 

El încuviinţă din cap. 

— Cum naiba aţi pus mâna pe ea? întrebă Layla, făcând 
un pas în faţă şi privind medalia. 

— O poveste lungă şi plictisitoare, replică el. Şi n-are 
sens să vă pierdeţi vremea cu ea. Am vrut doar să subliniez 
faptul că acum, când cunoaşteţi contextul, sunteţi atrasă 
de ea, chiar dacă împotriva voinţei dumneavoastră. Faptul 
că Hoth a fost un om extrem de nesuferit nu contează. Vă 
interesează povestea lui şi inevitabil sunteţi atrasă şi de 
detaliile materiale ale acestei poveşti. Consideraţiile 


335 


morale nu au ce căuta în ecuaţie. 

Mai admiră caseta câteva secunde, apoi o puse la loc în 
seif şi o invită să ia loc pe un fotoliu a cărei piele crăpase. 
El traversă camera până la unul dintre rafturile de cărţi şi- 
şi trecu degetele alene peste copertele lor. 

— Aşadar, ce anume mai exact doriţi să aflaţi despre 
prietenul nostru comun, doctor Hoth? întrebă el, 
aplecându-şi capul într-o parte ca să citească titlurile. 

— In principiu cam tot ce-mi puteţi spune despre motivul 
prezenţei sale la Castelombres, replică Layla, aşezând 
ceaşca pe masă şi scotocind prin geantă. Din câte mi-a 
povestit profesorul Topping, aţi făcut cercetări amănunțite 
pe această temă. Işi scoase agenda şi pixul, după care se 
lăsă pe spate. Aş vrea, de asemenea, să vă mai întreb şi 
despre nota de subsol a unui articol pe care l-aţi scris pe 
internet şi care face legătura între Hoth şi un bărbat pe 
nume William de Relincourt. 

Dupont se mulţumi să dea din cap şi continuă să-şi 
plimbe degetele peste volumele groase până când, într-un 
târziu, extrase unul şi suflă praful de pe el. Il răsfoi, apoi 
se apropie de Layla şi-i arătă cartea deschisă cam pe la 
jumătate. 

— Dieter Hoth, spuse el cu degetul pe o fotografie alb- 
negru. Una dintre puţinele lui poze. 

Un bărbat înalt, arătos privea direct în obiectiv. Avea 
obrajii supţi, ochii negri şi un nas lung, acvilin. Era 
îmbrăcat în uniformă de ofiţer nazist, cu semnele 
fulgerului dublu pe gulerele tunicii. 

— Hoth făcea parte din SS? întrebă ea surprinsă. 

— Ahnenerbe, răspunse Dupont. Sau i-am putea spune 
ramura cerebrală a SS-ului. El era arheolog de meserie. 
Unul excepţional se pare. Conducea Departamentul 
egiptean din cadrul Ahnenerbeului. 

Tânăra părea şi mai uimită. 

— Era egiptolog? 

— Un arheolog specializat în civilizaţia egipteană mi se 
pare o descriere mai corecta. In concluzie, da, Egiptul era 
domeniul în care excela. 


336 


— Atunci de ce naiba s-a dus să facă excavații tocmai în 
sudul Franţei? 

Dupont chicoti, scoțând un sunet răguşit, amintind de 
motorul unei maşini care demarează. 

— O întrebare interesantă. Şi una la care, din câte ştiu 
eu, nu a reuşit nimeni să dea un răspuns cât de cât 
satisfăcător. 

Mai trase un ultim fum din ţigară şi, deplasându-se până 
la masa de lucru, îi strivi chiştocul într-o scrumieră, după 
care se urcă pe un taburet destul de şubred. De undeva de 
deasupra se auzi cântecul unor guguştiuci şi scârţâitul 
gheruţelor lor pe ţigla acoperişului. Se lăsă tăcerea. 

— Ca să înţelegi cariera lui Hoth trebuie să poţi aprecia 
obsesia naziştilor pentru istorie, spuse francezul într-un 
târziu. Pentru Hitler şi acoliţii săi nu era suficient ca al 
Treilea Reich să fie puternic doar din punct de vedere 
militar. Ca în cazul tuturor regimurilor despotice ei doreau 
să-şi justifice şi să-şi valideze puterea, învăluindu-se într-o 
aură de legitimitate istorică. 

Scoase din buzunarul de la şorţ o cutie subţire şi plată, 
luă o nouă ţigară de foi din ea şi o aprinse. 

— Încă de la început arheologia şi arheologii au jucat un 
rol crucial. Himmler, mai ales şi-a dat seama de 
importanţa lor. În 1935 el a înfiinţat Das Ahnenerbe, 
Societatea Moştenirii Ancestrale, un departament special 
din cadrul SS-ului însărcinat cu descoperirea a cât mai 
multe dovezi materiale care să susţină idealul unei 
supremaţii istorice a Germaniei. O serie de expediţii au 
fost puse la cale în toată lumea - în Iran, Grecia, Egipt şi 
chiar în Tibet. 

— Ca să sape? 

— În parte, da. Himmler era hotărât să scoată la 
suprafaţă dovezi care să ateste existenţa culturii 
germanice ariene nu doar în nordul Europei. Voia să le 
arate tuturor că ea a fost dintotdeauna forţa primordială 
ce a stat la baza lumii moderne. Ahnenerbe s-a ocupat şi 
cu furturile, evident. Au jefuit fără milă. După aceea au 
expediat mii, zeci de mii de artefacte spre Berlin pentru 


337 


gloria celui de-al Treilea Reich. Nu numai că erau obsedaţi 
de istorie, dar înnebuneau definitiv când venea vorba 
despre vestigiile trecutului. Pentru că, dacă aveai control 
asupra acestor vestigii, atunci puteai controla şi istoria. 

— Şi Hoth? întrebă ea. El ce rol a avut în toata povestea 

asta? 
_ — Aşa cum v-am mai spus, era un arheolog excepţional. 
În acelaşi timp era şi un susţinător devotat şi entuziast al 
Partidului Nazist; tatăl lui, industriaşul Ludwig Hoth, era 
un prieten apropiat al lui Goebbels. Aşa că n-a trecut mult 
timp până când Hoth junior a fost rugat - ori şi-a oferit 
chiar el serviciile, nu se ştie precis - să-şi demonstreze 
talentele în slujba maşinăriei naziste. Avea numai douăzeci 
şi trei de ani când s-a înfiinţat Ahnenerbe, dar Himmler 
personal l-a numit şeful unităţii egiptene şi i-a dat sarcina 
de a săpa şi a jefui oricât de multe artefacte egiptene. 

Dupont trase din ţigară, mişcându-şi iute mâna de la 
dreapta la stânga, pentru a înlătura valurile de fum 
albăstrui ce pluteau în faţa lui. 

— Timp de trei ani, Hoth a călătorit prin tot Egiptul, 
conducând nenumărate proiecte legitime de excavații sub 
supravegherea organizaţiei Deutsche Orient-Gesellschaft, 
dar în realitate furând tot ce se putea fura şi trimițând 
totul prin contrabanda în Germania. Vorbim de mii de 
obiecte. Există o scrisoare de la Himmler către Hans 
Reinerth, un alt arheolog nazist, în care se plânge în glumă 
că, mulţumită lui Hoth, castelul de Wewelsburg - sediul 
central al SS - începea sa arate mai degrabă ca o clădire 
din filmele cu mumii ale lui Boris Karloff. 

— Dar ce legătură au toate astea cu Castelombres? 
interveni Layla. Pentru că eu, sincer vorbind, nu văd 
niciuna. 

— Asta-i toată şmecheria, spuse Dupont. La prima 
vedere nu există nicio legătură. De aceea povestea devine 
de-a dreptul incitantă. Până în 1938, cariera lui Hoth s-a 
concentrat exclusiv pe arheologia Egiptului antic. Nu-şi 
manifestase niciun fel de interes faţă de alte ramuri ale 
istoriei şi câtuşi de puţin faţă de prostiile mistice care-i 


338 


înnebuneau pe oamenii ca Himmler - Sfântul Graal, 
Atlantida etc. O fi fost el un hoţ şi un nemernic, dar, spre 
deosebire de mulţi arheologi nazişti, Hoth n-a alergat 
niciodată după cai verzi pe pereţi. Se opri ca să-şi tragă 
sufletul, apoi continuă: Şi totuşi, în 1938 acest bărbat 
pentru care ţinutul faraonilor reprezentase totul şi care 
este considerat în general ca fiind cel mai bun săpător al 
generaţiei sale şi care nu arătase anterior niciun fel de 
înclinaţie spre alt subiect, abandonează brusc Egiptul şi se 
dedică în schimb unor investigaţii ce aveau ca obiect un şir 
de legende medievale pe jumătate fantasmagorice despre 
nu ştiu ce comoară îngropată. Este extraordinar - nu atât 
ca schimbare a direcţiei, cât şi datorită prefacerii totale a 
caracterului său. Mă miră foarte mult că acest lucru nu a 
sărit în ochi. 

Layla se încruntă, jucându-se nervoasă cu pixul. 

— Şi ce s-a întâmplat în 1938? Ce a determinat o astfel 
de schimbare majoră? 

Dupont ridică din umeri. 

— Nimeni nu ştie. Acum Hoth şi echipa sa excavau în 
Egipt, pe un şantier din afara Alexandriei, pentru ca în 
clipa următoare să se repeadă până la Berlin pentru o 
întâlnire ultrasecretă cu Himmler - o întâlnire atât de 
importantă, încât Himmler anulează chiar o cină cu 
Fuhrerul pentru a putea lua parte la ea. După numai două 
zile, Hoth apare la Ierusalim, unde se apucă să facă 
măsurători în Biserica Sfântului Mormânt şi pune întrebări 
în stânga-n şi-n dreapta despre o legendă veche de opt 
sute de ani. 

— William de Relincourt, spuse Layla. 

Francezul dădu aprobator din cap. 

— Aşa a început totul. În următorii cinci ani, Hoth 
traversează Europa şi Levantul de colo-colo, cercetând 
aproape orice istorie legată de comori. Vizitează biblioteci, 
studiază colecţii private de manuscrise, sapă gropi din 
Turcia până în Insulele Canare, pentru ca, într-un final, să 
ajungă şi la Castelombres, în luna septembrie a anului 
1943, ceea ce reprezintă întru câtva punctul culminant al 


339 


acestui episod atât de bizar. 

— Şi nu există niciun fel de indiciu care să ne 
lămurească în privinţa asta? insista ea. Ce căuta? 

Dupont clătină din cap că nu. 

— Este foarte posibil să fi acţionat astfel în urma unor 
ordine primite. Să împlinească cine ştie ce fantezii 
aberante de-ale lui Himmler. Era un nazist devotat. Ar fi 
făcut tot ce i-ar fi poruncit superiorii lui. Ori pur şi simplu 
s-a lăsat îmbătat de mister. N-ar fi fost primul savant care 
să se ţăcănească din cauza muncii sale. 

— Dar dumneavoastră nu credeţi asta. 

— Nu, replică Dupont. Nu cred. Sunt convins că se afla 
în căutarea unui lucru real. Un lucru atât de important şi 
atât de semnificativ pentru întregul aparat nazist, încât 
Hoth era pregătit să-şi dea viaţa peste cap ca să-l 
găsească. Îşi studie ţigara ce arsese aproape până la filtru, 
apoi îşi ridică privirea spre ea. Şi mai sunt convins şi că a 
găsit la Castelombres ceea ce căuta. 

Se uită câteva clipe în ochii ei, apoi, cu un zâmbet 
obosit, se dădu jos de pe taburet şi se apropie de fierbător, 
punându-l în funcţiune din nou. 

— Din păcate, n-am cum să dovedesc. Încă de la început 
săpăturile de la Castelombres s-au desfăşurat în cel mai 
mare secret, care depășea chiar şi standardele naziştilor. 
Tot ce ştim e că Hoth a ajuns acolo pe la jumătatea lunii 
septembrie, în 1943, şi a adus cu el echipamente solide de 
săpat, precum şi o unitate de comando Jankuhn, o divizie 
din SS specializata în excavații şi jafuri. A plecat trei 
săptămâni mai târziu, cărând după el o ladă sau un cufăr 
misterios. 

Layla se aplecă înainte, aproape gâfâind din cauza 
emoţiilor. 

— S-a aflat ce era în ea? 

— Din nefericire, nu. Însă ştim unde a fost dusă, pentru 
că, trei zile mai târziu, Hoth a apărut la castelul 
Wewelsburg din nord-vestul Germaniei, unde a fost 
întâmpinat cu bucurie de Himmler şi de Fuhrerul însuşi. 

— Nu se poate! 


340 


— O întâmplare neobişnuită, într-adevăr, o aprobă 
Dupont, trăgând din ţigară. Există o însemnare în jurnalul 
unuia dintre aghiotanţii lui Himmler care descrie cum 
Hoth a fost decorat cu Crucea de Fier, iar după aceea 
Hitler a susţinut un discurs în care a declarat că tot ce se 
găsea în ladă reprezenta un semn clar că Fuhrerul era 
destinat să ducă la bun sfârşit iniţiativele lui Titus. 

Layla îşi miji privirea. 

— Adică? 

— Însemnarea e destul de săracă în detalii, dar cred că 
se referă la Holocaust. Titus a fost bărbatul care în anul 70 
d.Hr. a cucerit Ierusalimul şi i-a alungat pe evrei din [ara 
Sfântă, prin urmare lagărele de concentrare şi camerele de 
gazare nu reprezentau altceva decât o extensie firească a 
acelui act. Cât de relevantă era descoperirea lui Hoth 
pentru Soluţia Finală... 

Îşi desfăcu mâinile de parcă ar fi vrut să zică: „Habar n- 

am“. 
— Unul dintre cele mai fascinante elemente ale 
călătoriei de cinci ani a lui Hoth în lumea legendelor 
medievale este interesul brusc pe care începe să-l 
manifeste faţă de iudaism şi istoria evreilor. A învăţat chiar 
şi să citească în ebraică. Şi gândiţi-vă că era un om 
recunoscut pentru antisemitismul său virulent. 

În spatele lui se auzi un declic, semn că apa din fierbător 
era gata. 

— Mai doriţi cafea? 

Layla îl refuză şi, în timp ce bărbatul îşi mai prepară 
repede încă una, ea răsuci pe toate părţile cele auzite, 
încercând să potrivească noile elemente cu ceea ce 
descoperise ea în ultimele zile. Discursul lui Hitler de la 
Wewelsburg i se părea cu adevărat semnificativ. Dacă 
obiectul în jurul căruia se ţesuse întregul mister era într- 
un mod obscur legat de alungarea evreilor din Ţara Sfântă 
şi de persecutarea ulterioară de către nazişti, atunci se 
explica şi de ce l-ar fi interesat pe al-Mulatham aşa ceva. 
Dar ea tot nu ştia ce naiba reprezenta obiectul respectiv. 

— Şi după aceea ce s-a mai întâmplat? întreba ea. După 


341 


ce a sosit Hoth la Wewelsburg? 

Dupont tocmai îşi turna apa fiartă în ceaşca, ţinând 
strâns între dinţi ţigara de foi. 

— Din câte ştim noi, mai nimic. Lada misterioasă dispare 
în adâncurile castelului; Hoth se întoarce la Berlin, unde 
îşi ia o muncă de birou la Ahnenerbe; se pare că întreaga 
afacere se termină brusc. Amestecă lichidul cu linguriţa şi 
sorbi din ceaşcă. Mai există totuşi o întâmplare curioasă, 
care poate să aibă sau nu relevanţă. Totul s-a petrecut la 
numai un an de la sosirea lui Hoth la Wewelsburg, spre 
sfârşitul anului 1944. Cursul războiului se întorsese 
definitiv împotriva naziştilor. Americanii şi britanicii îi 
împinseseră pe nemți din vest, iar ruşii, din est. Deşi 
Fuhrerul insista că încă se mai poate rezolva situaţia, în 
adâncul sufletului înaltul comandant al naziştilor intuia că 
zilele celui de-al Treilea Reich erau numărate. Au început 
să mute aurul şi comorile furate din calea armatelor aliate, 
fie expediindu-le peste graniţă, fie ascunzându-le în locuri 
secrete din Germania, de obicei în mine abandonate. 

Mai luă o gură de cafea şi se răsuci cu scaunul, ţinând 
într-o mână ceaşca şi în alta ţigara. 

— In luna decembrie a anului 1944, Dieter Hoth apare 
pe neaşteptate în lagărul de concentrare de la Dachau, în 
sudul Germaniei, aducând cu el, conform mărturiei 
comandantului lagărului, Heinz Detmers, două camioane, 
unul conţinând un fel de ladă mare din lemn. 

Layla făcu ochii mari. 

— Era... 

— Poate că da, poate că nu, spuse Dupont, anticipând 
întrebarea. In orice caz, trebuie să fi fost ceva important 
dacă Hoth bătuse personal atâta drum, dar nu se ştie dacă 
ducea cu el aceeaşi ladă de la Castelombres... În fine, a 
ordonat să i se dea şase prizonieri apți de muncă şi a 
plecat din nou. Este posibil să fi ascuns lada undeva în 
apropiere sau să o fi trimis în străinătate. Pe de altă parte, 
s-ar putea să fi urmărit un scop cu totul şi cu totul diferit. 
Nimeni n-are nici cea mai vagă idee. În ziua următoare s-a 
întors la Berlin. Despre ladă nu s-a mai auzit nimic. 


342 


— lar el a fost omorât la sfârşitul războiului? E 
adevărat? 

— Da, el şi un grup de alţi ofiţeri SS au încercat să iasă 
din Berlin înainte ca oraşul să fie cucerit de ruşi. A fost 
lovit de o rachetă Katiușa în timp ce încercau să se 
strecoare de-a lungul podului Weidendammer. N-a mai 
rămas mare lucru din el - capul şi picioarele au fost făcute 
fărâme. Au reuşit să-l identifice pentru că purta Crucea de 
Fier şi ducea cu el o serie de artefacte furate de pe un 
şantier din Egipt unde lucrase. Mai trase un ultim fum şi 
strivi mucul în scrumieră. Presupun că a primit ce merita. 
Un bărbat fascinant, un savant excepţional, dar execrabil. 
Tragic, dacă stai să te gândeşti - o minte atât de înzestrată 
să sfârşească atât de urât. 

Oftă şi, prinzându-şi ceafa cu mâinile, privi spre lucarna 
de deasupra. Layla se frecă la ochi, copleşită brusc de 
oboseală. Indiferent ce descoperise William de Relincourt 
în Ierusalim, indiferent ce îi trimisese surorii lui la 
Castelombres, indiferent ce duseseră la Montsegur pentru 
a fi protejat, indiferent ce scosese la suprafaţă Dieter Hoth 
şi cărase apoi în Germania, totul părea pierdut acum. Atât 
de aproape şi totuşi atât de departe. 

— Dacă aveţi timp, vă recomand din inimă să vizitaţi St 
Sernin, îi spuse Dupont. Anumite părţi datează încă din 
timpul Primei Cruciade. 

Layla îngână un „da“ lipsit de convingere, dar fără să 
asculte atentă ceea ce i se spunea. Nu se gândea decât la 
următorul pas pe care trebuia să-l facă. 


CAIRO 


După ce plecă din blocul unde locuia familia Gratz, 
Khalifa rătăci o vreme prin El-Maadi, privind casele 
somptuoase, oprindu-se lângă o tarabă de unde cumpără o 
statuetă din lemn a zeului-şoim Horus, gândindu-se că va fi 
un cadou frumos pentru soţia sa, Zenab. După aceea, 
având încă patru ore la dispoziţie, se întoarse la staţia de 


343 


metrou şi se îndreptă spre centrul oraşului. 

Ori de câte ori se afla în Cairo şi timpul îi permitea, paşii 
îl purtau întotdeauna spre Muzeul Egiptean al 
Antichităţilor de pe Midan Tahrir şi tot aici se ducea şi 
acum, sperând că minunata colecţie de artefacte antice îi 
va mai alunga, fie şi pentru o vreme, gândurile negre. 
Vechiul sau prieten şi mentor, profesorul al-Habibi, 
curatorul-şef al muzeului, era plecat în Europa la o 
conferinţă. Khalifa regreta nespus, pentru că unul dintre 
puţinele lucruri de pe lumea asta care îi producea o 
bucurie imensă era să se plimbe împreună cu el prin 
galeriile muzeului. Dar chiar şi în lipsa lui, locul îşi păstra 
magia aparte şi, când garnitura de tren porni huruind spre 
nord, trecând prin suburbiile prăfuite, simţi un fior de 
nerăbdare la gândul plăcerii care-l aştepta. 

Sadat, staţia cea mai apropiată de muzeu, era la a opta 
oprire. De aceea nu înţelegea cum de pe la jumătatea 
drumului cobori. Stătea în vagonul aglomerat, holbându-se 
la imaginile rapide ce se i derulau de-a valma prin faţa 
ochilor, când, fără să-şi dea seama, se trezi pe o stradă 
pustie din faţa staţiei Mar Girgus, strângând statueta în 
mână şi privind pe partea cealaltă un zid de piatră bine 
tencuit în spatele căruia se amestecau asimetric un grup 
de case, biserici şi mănăstiri - Masr al-Qadimah, Oraşul 
Vechi din Cairo. 

Deşi cunoştea capitala aproape ca pe propriile buzunare, 
acesta era un cartier pe care nu-l mai vizitase înainte - o 
scăpare curioasă pentru un om ca el, fascinat de istorie. 
După cum sugera şi numele lui, cartierul reprezenta cea 
mai veche zonă a metropolei, în care existau clădiri sau 
părţi de clădiri ce datau încă din perioada romană (pe 
vremea Egiptului antic nu fusese niciun oraş aici, pentru 
că atunci, capitala se găsea mai spre sud, la Memphis). 

Aproape un minut Khalifa rămase nemişcat, clipind 
dezorientat, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adânc, 
într-un alt loc decât cel în care adormise. Apoi, împins de o 
forţă pe care nici nu şi-o putea explica şi căreia nici nu-i 
putea rezista, traversă strada şi cobori un şir de trepte 


344 


tocite din piatră ce duceau chiar în mijlocul clădirilor, 
dincolo de zid. 

Stăruia o linişte nefirească, iar atmosfera era umedă şi 
grea, de parcă legile fizice ce guvernau restul oraşului 
dispăruseră în această bucăţică, lăsând totul într-un soi de 
vid încremenit, ciudat. Se opri, neştiind ce naiba căuta el 
aici, dar şi lovit brusc de senzaţia că poate prezenţa lui nu 
era rodul hazardului şi că totul se întâmplase cu un scop 
anume. Porni din nou încet, urmând o străduţă îngustă şi 
asfaltată ce se întindea în faţa lui ca o fantă adâncă ce tăia 
măruntaiele oraşului. Clădiri din piatră şi cărămidă se 
ridicau ca nişte ziduri în jurul lui, marcate ici şi colo cu uşi 
groase de lemn, ca nişte guri imense. Mare parte din ele 
erau închise, dar cele câteva întredeschise îi oferiră 
imagini trecătoare ale lumilor secrete din spatele lor - o 
curte cu gradină bine îngrijită; o cameră înaltă cu grinzi 
groase de lemn; o capelă coptă umbrită, cu stâlpi de 
susţinere învăluiţi în lumina blândă a lumânărilor. 

Pe alocuri, în stânga şi în dreapta, se zăreau alte 
străduţe, tăcute, pustii, invitându-l parcă să descopere şi 
alte părţi ale cartierului. Păstră direcţia până când ajunse 
în cele din urmă într-un spaţiu mare plin de praf în centrul 
căruia se găsea o clădire pătrată din piatră galbenă cu 
două etaje, ferestre arcuite şi un crenel sculptat chiar la 
marginea acoperişului său plat. Pe un indicator de afară se 
putea citi: „Sinagoga Ben Ezra - Proprietate a comunităţii 
evreieşti din Cairo“. 

Nu mai văzuse niciodată o sinagogă, darămite să mai 
ştie şi cum arată interiorul ei, şi pentru o clipă şovăi, o 
parte din el îmboldindu-l să se întoarcă de unde venise. 
Dar sentimentul că îi era sortit să ajungă aici, că fusese 
chemat devenise atât de puternic, încât îi alungă orice 
îndoiala. Se apropie şi trecu prin portalul arcuit. 

Inăuntru era răcoare şi o lumină slabă. Liniştea 
stăpânea peste podeaua de marmură, peste şirul de lămpi 
de alamă suspendate de tavan şi peste galeria joasă de 
lemn susţinută de mai mulţi stâlpi. Pereţii erau pictaţi cu 
modele geometrice colorate în verde, auriu, roşu şi alb, iar 


345 


în capătul opus al încăperii, dincolo de un amvon octogonal 
tot din marmură, cinci trepte duceau spre un altar din 
lemn excepţional ornat, a cărui suprafaţă era din fildeş şi 
sidef, iar uşile erau inscripţionate cu rânduri de litere 
ebraice. 

Ezită din nou; apoi, încet, făcu primii paşi, deplasându- 
se de-a lungul sinagogii până când ajunse în dreptul 
treptelor. O pereche de lămpi cu forme ciudate, înalte cât 
el, stăteau de-o parte şi de alta, fiecare având o tijă 
verticală lungă din care se deschideau şase ramuri grațios 
curbate, trei la stânga şi trei la dreapta, în vârful cărora se 
vedeau becuri pară. În ciuda frumuseţii celorlalte 
ornamente ale clădirii, fără vreun motiv anume, acesta îi 
atrase cel mai mult atenţia. Întinse mâna, cuprinzând cu 
degetele tija metalică şi fină. 

— Şi vei face o lampă din aur pur, şi din ea vor ieşi şase 
braţe, iar cupele lor vor alcătui o singură floare. 

Khalifa se răsuci, speriat. Crezuse că este singur, de fapt 
fusese convins de asta. Acum însă, mult în dreapta lui, pe 
jumătate ascuns de întuneric, zări un bărbat care stătea pe 
una dintre băncile de lemn lipite de pereţii sinagogii. Purta 
o robă albastru-închis şi o tichie ce de-abia se deosebea de 
negura ce-l înconjura din toate părţile - probabil că de 
aceea nu-l observase mai devreme. Avea o barbă lunga şi 
alba ce-i ajungea până la piept şi cei mai frumoşi ochi, 
albaştri şi strălucitori, ce păreau să scânteieze în întuneric 
ca stelele pe cerul nopţii. 

— Se numeşte menora, spuse străinul, cu o voce blândă, 
muzicală. 

— Poftim? 

— Lampa pe care o ţineţi. Se numeşte menora. 

Khalifa realiză că strânge în continuare tija spiralată şi 
luminoasă. Îşi retrase mâna stânjenit de parcă cineva l-ar fi 
surprins atingând ceva ce nu se cuvenea. 

— Îmi pare rău, se scuză el. N-ar fi trebuit să... 

Străinul făcu un semn din mână, zâmbind. 

— E bine că sunteţi interesat. Marea majoritate a 
oamenilor trec pe lângă ea fără să o observe. Dacă vreţi s- 


346 


o atingeţi, vă rog, chiar vă invit... 

Ramase acolo unde stătea pentru încă o secundă, 
privind spre Khalifa - detectivul nu mai văzuse astfel de 
ochi albaştri -, apoi se ridică în picioare şi porni spre el. 
Mişcările lui erau curios de fluide şi de uşoare, de parca ar 
fi plutit. Deşi părul şi barba îi erau albe ca neaua, acum, 
când veni la lumină, detectivul observă că are pielea fină şi 
întinsă, fără riduri, trupul drept, astfel încât îi fu imposibil 
să-i ghicească vârsta. Îi inducea o stare de nelinişte 
stranie. Nu amenințătoare, dar... ciudată. De pe altă lume, 
ca şi cum s-ar fi trezit brusc în mijlocul unui vis. 

— Dumneavoastră sunteţi... ăăă... imamul de aici? 
întrebă detectivul, cu o voce nefirească, de parcă ar fi 
vorbit sub apă. 

— Rabinul? 

Din nou bărbatul zâmbi, uitându-se spre statueta pe care 
Khalifa o strângea în pumnul stâng. 

— Nu, nu. Sinagoga n-a mai avut un rabin stabil de peste 
treizeci de ani. Eu sunt doar un simplu... îngrijitor. La fel 
cum a fost şi tatăl meu înainte, şi tatăl lui la fel, şi 
străbunicul tot aşa. Noi... avem grijă de lucruri. 

Tonul lui era jovial. Dar felul în care îşi alegea cuvintele, 
felul în care îl privea pe Khalifa, pătrunzându-i până în 
suflet, îi sugera o semnificaţie mai profundă, un nivel de 
înţelegere dincolo de exprimarea de suprafaţă. Deşi îi 
dispreţuise dintotdeauna pe cei care credeau în 
paranormal, detectivul nu putea scăpa de senzaţia 
covârşitoare că bărbatul nu numai că ştia exact cine e, dar 
şi că el era responsabil pentru prezenţa sa aici. Scutură 
din cap bulversat şi făcu un pas înapoi. Se lăsă o tăcere 
lungă. 

— Înseamnă ceva cuvântul „menora“? întrebă el într-un 
târziu, încercând să reia conversaţia, ca să mai reducă din 
tensiunea din jurul lor. 

Străinul se uită în jos spre el - era aproape cu un cap 
mai înalt decât Khalifa -, apoi, cu un zâmbet de-abia 
schiţat în colţul buzelor, se întoarse spre lampă, ochii lui 
de safir lucind în lumina puternică a becurilor. 


347 


— Este cuvântul ebraic pentru sfeşnic, spuse el încet. 
Lampa lui Dumnezeu. Un simbol de mare putere pentru 
poporul meu. Acel simbol. Semnul semnelor. 

În loc să detensioneze atmosfera, Khalifa îşi dădu seama 
că întrebarea sa nu făcu altceva decât să mai pună nişte 
paie pe foc. Şi totuşi, împotriva voinţei sale, se simţi 
îmbătat de cuvintele bărbatului, de parcă asculta cine ştie 
ce incantaţie. 

— E... frumoasă, murmură el, admirându-i ramurile 
frumos curbate şi delicate. 

— În felul ei da, spuse bărbatul. Deşi, la fel ca toate 
reproducerile, nu e decât o umbră în comparaţie cu 
originalul - prima lampă, cea adevărată, lampa făcută de 
marele aurar Bezalel, cu mult timp în urmă, pe vremea lui 
Moise şi a Exodului din Egipt. Atinse cu vârful degetelor 
unul dintre braţele exterioare. Aceea era foarte frumoasă, 
mai zise el, cu ochii sclipind ca doi fluturi albaştri ce 
poposiseră pe chipul lui. Şapte ramuri, cu vârfurile în 
formă de floare, cupe ca nişte căpăcele de ghindă, totul 
făcut dintr-un singur bloc de aur solid - cel mai frumos 
lucru din lume. A stat în lăcaşul de închinăciune din 
deşert, apoi în primul templu construit de Solomon, apoi în 
al doilea templu până când au venit romanii şi s-a pierdut 
în lume. Acum două mii de ani. Dacă va mai fi găsită 
vreodată... Ridică din umeri. Cine ştie. Poate într-o zi. Tăcu 
o clipă, uitându-se spre lampă cu o privire stranie, 
distantă, de parcă şi-ar fi adus aminte vremurile de 
demult. Îşi lăsă mâna pe lângă corp şi se întoarse spre 
Khalifa. În Babilon, adăugă el, aşa ne spun profeţiile. În 
Babilon va fi găsită Menora adevărată, în casa lui Abner. 
La momentul potrivit. 

Din nou, fără un motiv anume, detectivul surprinse şi o 
semnificaţie ascunsă în cuvintele bărbatului şi, cu toate că 
nu înţelegea care ar fi fost aceea, ştia că era vorba de ceva 
important. Îi susţinu privirea un timp, apoi se uită în altă 
parte, ochii lui rătăcind în jurul sinagogii până când se 
opriră pe ceasul de deasupra intrării. 

— Pe toţi dracii! 


348 


Ar fi jurat că nu petrecuse aici mai mult de 
cincisprezece, douăzeci de minute. Şi totuşi, dacă era să se 
ia după acele ceasului, se făcuse aproape de cinci, şi asta 
însemna că intrase în sinagogă cu mai bine de trei ore în 
urmă. Îşi verifică propriul ceas, care-i confirmă ora reală, 
şi, clătinând nedumerit din cap, spuse că trebuia să plece. 

— Nici nu mi-am dat seama când a trecut vremea. 

Bărbatul zâmbi. 

— Menora poate avea uneori acest efect. Este o forţă 
foarte misterioasă. 

Cei doi se priviră - Khalifa experimentând o senzaţie 
trecătoare, înfricoşătoare, de cădere, ca şi cum ar fi 
plonjat de la mare înălţime într-un bazin cu apă limpede şi 
albastră -, apoi, salutând, detectivul trecu pe lângă lampă 
şi porni spre ieşire. 

— Aş putea să vă întreb cum vă numiţi? strigă bărbatul 
în urma lui. 

Khalifa se întoarse. 

— Yusuf, răspunse el. 

Apoi, mai mult din politeţe decât dintr-un interes real, îi 
puse aceeaşi întrebare: 

— Dar dumneavoastră? 

Bărbatul zâmbi. 

— Şomer Ha-Or. La fel ca tatăl şi ca bunicul meu. Sper 
să ne revedem într-o bună zi, Yusuf. De fapt, sunt convins 
că aşa va fi. 

Înainte ca detectivul să întrebe ce vrea să spună cu asta, 
bărbatul îi făcu semn cu mâna şi porni din nou cu aceeaşi 
mişcare curioasă spre umbrele din laterala sinagogii, 
dispărând din raza lui vizuală, de parcă ar fi trecut într-o 
altă lume. 


IERUSALIM 


Centrul de Sănătate pentru Boli Mintale Kfar Shaul, un 
grup de clădiri din piatră galbenă şi albă, umbrite de 
copaci şi împrejmuite de gard viu, era situat pe o coastă 


349 


abruptă de la marginea de nord-vest a Ierusalimului, în 
locul unde periferia oraşului începea să se fragmenteze din 
cauza pantelor acoperite cu pini ale Dealurilor Iudeii. Ben- 
Roi sosi după-amiază târziu şi, după ce parcă lângă poarta 
principală, merse pe jos până la ghereta portarului şi îl 
informă pe gardianul dinăuntru că are aranjată o întâlnire 
cu unul dintre pacienţi. Gardianul ridică un receptor şi 
formă un număr de interior şi, după trei minute, o femeie 
între doua vârste, grăsuţă şi îmbrăcată cu un halat veni şi 
se prezentă drept doctor Gilda Nissim. Îl însoţi afară din 
gheretă şi porniră împreună prin curtea sanatoriului. 

Pentru Ben-Roi venirea aici însemnase dacă nu un act 
disperat, cel puţin ultimul fir pe care îl putea urmări dată 
fiind conjunctura. Deşi lucrase toată noaptea şi toată ziua, 
nu reuşise să stabilească nici cea mai mică legătură între 
Piet Jansen şi Hannah Schlegel. Sigur, scosese la suprafaţa 
câteva detalii suplimentare despre trecutul lui Schlegel: 
datele exacte ale prizonieratului său la Auschwitz; faptul 
că ea şi fratele ei fuseseră transportaţi în lagăr de la 
Reccebedou, un centru de tranzit din sudul Franţei. Însă 
informaţiile erau prea fragmentate ca să stabilească o 
imagine clară a vieţii victimei sau ca să explice de ce Piet 
Jansen sau oricine altcineva ar fi vrut s-o omoare. 

Câteva raze de speranţă apăruseră după ce făcuse o 
vizită la Monumentul Holocaustului de la Yad Vashem, 
unde Schlegel fusese angajată cu jumătate de normă ca 
arhivar. După spusele unui fost coleg, munca ei implica 
simple îndosarieri, indexare şi asistenţă în realizarea unor 
rapoarte simple - lucruri generale, nimic neobişnuit. În 
acelaşi timp însă - şi asta îl intrigase pe Ben-Roi - se 
angajase şi într-un fel de cercetare privată. În ce scop 
anume fostul ei coleg nu-i putuse specifica. Dar credea 
totuşi că avea legătură cu Dachau, pentru că în diverse 
ocazii dăduse peste Schlegel citind înregistrări şi mărturii 
ale supravieţuitorilor din acel lagăr de concentrare. 
Doamna Weinberg, vecina ei, menţionase şi ea că o văzuse 
cu dosare de la Dachau, iar Majdi, tipul care dăduse foc 
apartamentului ei, spusese că acesta era plin de hârtii şi 


350 


Su 


de documente, „ca un fel de arhivă“. Acesta era aspectul 
cel mai semnificativ dintre toate şi care, probabil, 
constituia şi legătura dintre „cercetarea privată“ a lui 
Schlegel, asasinarea ei şi Piet Jansen. Nu reuşise să 
clarifice conexiunea şi, în cele din urmă, se văzuse nevoit 
să se dea bătut. 

Nu-i mai rămăsese decât Isaac Schlegel, fratele geamăn 
al defunctei. Şi, din câte auzise Ben-Roi, omul era o 
legumă. 

— Mi s-a povestit ca domnul Schlegel e de-a dreptul 
ţăcănit, spuse el, în timp ce urca împreună cu doctoriţa 
Nissim o alee asfaltată abruptă ce şerpuia printre clădiri. 

De jur împrejur se zăreau straturi de flori, pini şi 
chiparoşi. 

Ea îi aruncă o privire dezaprobatoare. 

— Este extrem de tulburat, dacă la asta vă referiti, 
replică femeia. Suferea deja de un şoc posttraumatic acut 
provocat de experienţele din timpul războiului, şi după ce 
a murit sora dânsului... în fine, a fost ceva mai mult decât 
puteau să suporte nervii lui fragili. Erau foarte apropiaţi. 
În locul dumitale, nu mi-aş face prea multe iluzii. Pe aici, 
vă rog. 

Cotiră la stânga pe lângă un gărduleţ dincolo de care doi 
bărbaţi supraponderali, îmbrăcaţi în pijama, jucau tenis de 
masă, apoi ajunseră la o clădire albă modernă, cu un 
singur etaj. Deasupra intrării scria: „Aripa de nord a 
Centrului Psihogeriatric“. După ce trecură de uşa din 
sticlă, femeia îl conduse de-a lungul unui coridor slab 
luminat. În aer plutea un miros vag de dezinfectant şi de 
legume fierte şi nu se auzea nimic, cu excepţia bâzâitului 
scos de aparatele de aer condiţionat. Dintr-o cameră de 
deasupra răzbătu până la ei vocea înăbuşită a unui bărbat 
care se văicărea, strigând ceva despre Saul şi Zedekiah şi 
Ziua Judecaţii de Apoi. 

Ben-Roi se uită spre doctoriţă. 

— Sper ca nu e... 

— Domnul Schlegel? 

Mormăi ceva amuzată. 


351 


— Nu vă faceţi griji. Isaac are multe probleme, dar în 
niciun caz nu are fantezii legate de unul dintre profeţii 
Vechiului Testament. În plus, de-abia dacă a rostit câteva 
cuvinte în ultimii cincisprezece ani. 

Se opriră în faţa unei uşi de la capătul coridorului. 
Nissim ciocăni uşor, o împinse spre interior şi-şi strecură 
capul prin deschizătură. 

— Bună, Isaac, zise ea pe un ton blând, delicat. Ţi-am 
adus un musafir. N-are de ce să-ţi fie frică. O să-ţi pună 
doar câteva întrebări. E în regulă? 

Ben-Roi n-auzi niciun răspuns. 

— Puteţi să rămâneţi douăzeci de minute, spuse ea, 
retrăgându-se pe coridor. Vin să vă iau atunci. Şi să nu 
uitaţi că aici nu e secţie de poliţie, aşa că aveţi grijă cum îi 
vorbiţi. Da? 

Se uită fix în ochii detectivului, îl salută din cap şi se 
retrase pe drumul pe care venise, picioarele ei în pantofi 
sport cu talpă din cauciuc scârţâind pe podeaua lucioasă 
de gresie. Ben-Roi ezită, nefiind prea sigur la ce să se 
aştepte. Intotdeauna urâse locurile de acest fel, cu 
atmosfera rece şi aseptică. Păşi în cameră şi închise uşa în 
urma lui. 

Încăperea era luminoasă, inundată de razele soarelui, 
foarte sărac mobilată, cu un pat şi o masă. Pe toţi pereţii, 
din podea până-n tavan, ca într-un tapet prost lipit, se 
vedeau zeci şi zeci de schiţe în creion, destul de simpliste, 
ca desenele făcute de copii la grădiniţă. Schlegel stătea în 
partea opusă, într-un fotoliu chiar lângă fereastră. Era un 
bărbat firav, cu ochii adânciţi în orbite, îmbrăcat în nişte 
pijamale verzi şi încălţat cu o pereche de papuci din pânză. 
Se uita pe geam spre grădină, ţinând strâns în mâinile sale 
osoase o carte cu coperte verzi şi colţurile îndoite. 

— Domnule Schlegel? 

Bătrânul nu răspunse. Ben-Roi se foi neliniştit un 
moment, apoi, ridicând un scaun de lemn, traversă camera 
şi se aşeză în faţa lui. 

— Domnule Schlegel, repetă el, încercând să păstreze 
un ton liniştit. Numele meu este Arieh Ben-Roi. Sunt de la 


352 


Poliţia din Ierusalim. Aş vrea să vă pun câteva întrebări. 
Despre sora dumneavoastră, Hannah. 

Bărbatul părea că nu-i sesizase prezenţa, continuând să 
privească fix pe fereastră, cu ochi lipsiţi de orice expresie. 

— Ştiu că vă este greu, insistă detectivul, dar am nevoie 
de ajutorul dumneavoastră. Încerc să-l prind pe bărbatul 
care v-a omorât sora. Mă ajutaţi, domnule Schlegel? O să- 
mi răspundeţi la întrebări? Vă rog! 

Nimic. Nicio tresărire, nicio reacţie, niciun răspuns, 
doar o privire goală, aproape catatonică, exact cum au 
peştii pe tarabele din piaţa. 

— Vă rog, domnule Schlegel? 

Tot nimic. 

— Mă auziţi, domnule Schlegel? 

Tăcere. 

— Domnule Schlegel? 

Tăcere. 

— Pentru Dumnezeu! 

Ben-Roi îşi ridică mâinile şi le aşeză după ceafa, 
pocnindu-şi degetele. Dacă ar fi interogat un suspect de 
crimă, s-ar fi grăbit, ar fi ameninţat, ar fi scos untul din el; 
dar aici, după cum spusese şi doctoriţa, nu se afla la secţie 
şi nu-şi putea pune în aplicare metodele obişnuite. 

Trecură câteva minute, cei doi bărbaţi stând unul lângă 
altul tăcuţi ca doi jucători de şah; apoi, acceptând că orice 
încercare de conversaţie era zadarnică, Ben-Roi se ridică 
în picioare şi începu să se plimbe prin cameră, studiind 
desenele în creion ce umpleau pereţii. Erau cam o sută în 
total şi iniţial nu observă ce reprezenta fiecare, trecându-şi 
privirea peste ele de colo-colo, fără să fie prea interesat, 
presupunând că sunt doar aberaţii ale unui om cu 
probleme psihice. Treptat însă, îl izbi faptul că, aşa 
copilăreşti cum arătau - nişte mâzgăleli simple pe care le- 
ar fi putut face orice copil de cinci ani -, desenele nu erau 
atât de aberante pe cât crezuse. Dimpotrivă, privite din 
ansamblu, ele păreau să formeze un fel de naraţiune 
murală. 

Ben-Roi se concentră asupra unui desen de lângă uşă. 


353 


Acesta reprezenta o barcă ce plutea pe nişte linii albastre 
care erau valurile, iar la proră se găseau două figuri subţiri 
ce se ţineau de mână. În alte două desene regăsi aceeaşi 
scenă, dar apoi dădu peste unul în care cele două figuri 
scheletice, încă ţinându-se de mână, păreau suspendate în 
aer în faţa prorei ca şi cum ar sări în apă. Îşi aminti că 
doamna Weinberg îi povestise despre cei doi fraţi care 
fuseseră nevoiţi să înoate până la țărm după ce vasul cu 
care călătoriseră spre Palestina se înapoiase la Haifa la 
cererea britanicilor. Tresări brusc, realizând că era vorba 
de aceeaşi scena pe care o vedea în desene. 

— E viaţa lui, şopti el. Se răsuci. E viaţa dumneavoastră, 
nu-i aşa? Este povestea vieţii dumneavoastră. 

Se întoarse din nou şi urmări cu atenţie desen după 
desen, de sus în jos, punând cap la cap toate întâmplările. 

Multe dintre imagini se potriveau cu lucrurile pe care le 
descoperise până acum despre viaţa lui Hannah Schlegel. 
Pe peretele de deasupra patului, de exemplu, printre 
ultimele desene ale colecţiei, pe un fundal galben, se 
contura o silueta mică lovită în cap de o silueta mai mare - 
probabil o referinţă la asasinarea ei în Egipt. De 
asemenea, mai bine de douăzeci de desene ce se 
îngrămădeau în zona uşii constituiau fără îndoială 
reprezentări ale ororilor de la Auschwitz - un coş care 
fumega, colaci de sârmă ghimpată, şase trupuri care 
atârnau spânzurate şi, oribile în simplitatea lor, două 
siluete, la fel de scheletice, legate de pat cu nişte curele. 
În dreptul pântecului erau câteva linii în zigzag făcute cu 
un creion roşu, iar din gură le ieşeau fuioare negre, ce 
semnificau probabil vaietele lor agonizante. 

Alte desene erau mai greu de interpretat. Primul era cel 
al unei case roz cu un soare strălucitor deasupra ei şi 
patru chipuri zâmbitoare ce se iţeau la ferestre. „Să fie 
oare vorba de viaţa de dinainte de război? se întrebă Ben- 
Roi. Fratele şi sora acasă, împreuna cu părinţii lor?“ Sau 
avea un înţeles cu totul şi cu totul diferit? 

In mod similar, la intervale regulate, ca un motiv 
recurent, ca refrenul unui cântec, apărea o serie de 


354 


imagini ale unei menore cu şapte braţe colorate în galben- 
aprins. O aluzie la credinţa artistului, poate? Sau, pur şi 
simplu, ceva care, dintr-un motiv sau altul, îi aducea 
alinare bătrânului? 

Un grup de desene îi atrase atenţia în mod special lui 
Ben-Roi, mai ales că păreau să indice un fel de tranziţie 
între optimismul copilăresc al schițelor timpurii - în culori 
vesele, strălucitoare - şi mult mai întunecatele şi 
melancolicele umbre ale ultimelor. Erau patru în total şi 
fiecare conţinea aceeaşi uşă sau poartă arcuită, foarte 
înaltă şi îngustă, ale cărei laturi gemeau sub tentaculele 
groase ale unei iedere verzi. Prima din grup prezenta cele 
două siluete, posibil Schlegel şi sora lui, stând în centrul 
acestei uşi, ţinându-se de mâini şi zâmbind. Următoarea 
conţinea exact aceeaşi scenă, numai că acum cei doi se 
ascundeau în spatele unui tufiş, în timp ce un alt grup de 
siluete săpau pământul din faţa porţii cu un soi de 
târnăcoape. Firul poveştii era întrerupt apoi de prima 
dintre menorele colecţiei, continuând cu fraţii Schlegel 
care încercau să scape fugind de oamenii cu târnăcoapele. 
Ultimul desen al seriei prezenta o creatură uriaşă, rea, cu 
ochii roşii fioroşi ce strângea în mâini cele două siluete 
micuţe. Zâmbetele lor dispăruseră, fiind înlocuite de 
acolade negre ale groazei şi disperării. 

Pe măsură ce Ben-Roi le studia tot mai atent, ceva 
dinlăuntrul său - flerul, golul din stomac - îi spunea că 
dintre toate desenele acestea erau cele mai semnificative, 
marcând momentul în care situaţia se înrăutăţise pentru 
Isaac şi Hannah Schlegel, dar şi cheia morţii bătrânei. Le 
mai privi o vreme, cercetând înfrigurat fiecare nuanţă şi 
fiecare linie; după aceea se întoarse, se apropie de scaunul 
lui şi se aşeza din nou. 

— Domnule Schlegel, spuse el, puteţi să-mi povestiţi 
despre desenele alea de deasupra mesei? Desenele cu 
poarta arcuită. 

Mai puse o dată întrebarea, mai mult din obişnuinţă 
decât din speranţa că va primi un răspuns. Spre uimirea 
lui, privirea lui Schlegel se mută dinspre fereastră, se opri 


355 


asupra lui Ben-Roi, apoi spre cartea din poală şi iarăşi spre 
Ben-Roi. Detectivul îşi târî scaunul câţiva centimetri mai 
aproape, astfel încât genunchii lui aproape că-i atingeau 
pe cei ai bătrânului. 

— Sunt importante, nu-i aşa? insistă el, încercând să 
rămână calm, aşa cum face o persoană care se apropie în 
vârful picioarelor de o pasăre rănită, străduindu-se să nu o 
sperie. Atunci au început nenorocirile pentru 
dumneavoastră şi pentru sora dumneavoastră. Oamenii 
aceia reprezintă motivul care a dus la moartea ei. 

Ultima propoziţie o aruncase la plezneală, dar era 
evident că atinsese o coardă sensibilă, pentru că bărbatul 
clipi şi din ochiul stâng i se prelinse o lacrimă, ca într-o 
scenă filmată cu încetinitorul. 

— Ce s-a întâmplat acolo? întrebă Ben Roi abia şoptit. 
Cine sunt oamenii cu târnăcoape? 

Schlegel se uită pentru a doua oară spre cartea din 
poală şi o ridică, având ochii umezi şi privirea pierdută şi 
înceţoşată, de parcă nu s-ar fi aflat în cameră, ci într-un alt 
loc şi într-un alt moment. 

— Te rog, Isaac. Ce s-a întâmplat acolo? Cine este 
uriaşul cu ochii roşii? 

Bătrânul nu răspunse, ci continuă să privească în gol, 
îngânând un cântecel şi mângâind cartea. Ben-Roi se 
chinui să-l readucă în prezent, dar fără niciun rezultat; 
după scurtul moment de luciditate, bărbatul se cufundase 
în lumea lui, îndepărtându-se uşor ca o piatră ce se afundă 
în adâncurile unui lac întunecat. Detectivul îl mai iscodi o 
vreme, după care, realizând că nu mai are niciun rost să 
insiste, oftă, se îndreptă de spate şi-şi privi ceasul. Cele 
douăzeci de minute se scurseseră deja. Pe coridor se auzi 
scârţâitul unor tălpi de cauciuc. 

— Fir-ar a dracu’ de treabă! 

Se recunoscu învins, băgă mâna în buzunar şi-şi scoase 
sticluţa lui plata cu votcă, agățând accidental şi o bucată 
de hârtie mototolită - o copie a pozei lui Piet Jansen pe 
care Khalifa i-o trimisese prin fax cu o zi în urmă. O 
adusese cu el în speranţa că Schlegel ar putea să-i spună 


356 


ceva despre ea, dar acum se dovedea inutilă. Aplecându- 
se, o aruncă în coşul de gunoi de lângă scaunul bătrânului, 
apoi luă o înghiţitură zdravănă din alcoolul tare. 

Ben-Roi era atât de concentrat să dea pe gât o cantitate 
cât mai mare înainte ca doctoriţa Nissim să intre în 
cameră, încât nu-l observă pe Isaac cum ridică hârtia şi 
priveşte imaginea alb-negru. De-abia după ce bău şi ultima 
picătură şi începu să înşurubeze capacul la loc, văzu ce 
face bătrânul. 

— Sună vreun clopoțel? mormăi el, vârând sticluţa în 
buzunar şi vorbind mai mult pentru sine decât cu Schlegel. 
Dar, dacă mă gândesc mai bine, în capul tău nu mai sună 
nimic. 

Bătrânul nu păru să guste sarcasmul lui. În schimb, 
ridică fotografia cu mâini tremurânde spre Ben-Roi, 
dezlănțuindu-se în cel mai feroce şi mai asurzitor urlet pe 
care-l auzise detectivul vreodată în viaţa lui. 

Poate că nu primise toate răspunsurile dorite, dar un 
lucru era clar: Isaac Schlegel ştia exact cine este Piet 
Jansen. Şi îi era o groază teribilă de el. 


CAIRO 


Din clipa în care Khalifa părăsi labirintul încurcat al 
Oraşului Vechi, trecând din nou în lumea de afară, 
întâlnirea din sinagogă păru să-şi mai piardă din 
intensitate, asemenea ceţii ce se risipeşte în căldura 
razelor de soare. Când ajunse la staţia de metrou, nu-şi 
mai amintea foarte bine detaliile din interiorul lăcaşului, 
ca să nu mai vorbim de înfăţişarea bărbatului pe care-l 
întâlnise acolo; iar când sosi în El-Maadi şi o luă de-a 
lungul bulevardelor pline de copaci spre apartamentul 
soţilor Gratz, începu să se întrebe serios dacă nu cumva 
visase cu ochii deschişi toată întâmplarea. Numai ochii 
pătrunzători, albaştri precum cleştarul şi lampa ciudată cu 
şapte braţe îi mai stăruiau în minte cu oarecare limpezime, 
dar rapid totul se afunda în adâncurile conştiinţei sale. 


357 


Când trecu de colţul străzii, zări un grup de maşini ale 
poliţiei şi vreo două ambulanţe adunate chiar în faţa 
blocului către care mergea el. Deşi acolo mai locuiau cel 
puţin zece persoane, simţi instinctiv ca prietenii lui Piet 
Jansen sunt cauza acestei agitaţii. Mări pasul. 

— Ce se întâmplă? întrebă el, apropiindu-se de cordonul 
de poliţişti şi arătându-i legitimaţia unuia dintre oamenii în 
uniformă. 

— Nişte împuşcături, răspunse bărbatul. Două victime. 

— Oh, Doamne! Când? 

— Acum două ore se pare. Nu sunt sigur. Eu de-abia am 
ajuns. 

Blestemându-se pentru că nu prevăzuse aşa ceva, 
Khalifa se strecură pe sub panglica galbenă şi, continuând 
să ţină strâns în mână statueta lui Horus, se grăbi să urce 
la etajul al treilea al clădirii. 

In apartamentul familiei Gratz roia o mulţime de oameni 
- ofiţeri de poliţie, fotografi, medici legişti cu halate şi 
mănuşi albe -, aerul răsunând de pălăvrăgeala specifică 
unor astfel de scene, în parte provocată de entuziasm, în 
parte de nervozitate. Întrebă cine era şeful întregii 
operaţiuni şi i se arata o uşă pe la jumătatea holului, de 
unde se întrezăreau bliţurile unor aparate de fotografiat. 
Işi croi drum până acolo şi după o scurtă ezitare - „Numai 
eu sunt de vină, eu am provocat toate astea“, gândea el - 
intră. 

Dincolo de uşă se găsea un dormitor, cu un pat mare 
dublu în colţul îndepărtat, iar pe peretele din spatele lui 
picăturile de sânge deja începuseră să se închege. Patul 
era acoperit cu ceva ce Khalifa crezu iniţial că este un 
cearşaf sau o cuvertură, dar, după un moment, realiză că 
era un steag mare şi roşu cu o svastică în centru. Şi acesta 
se îmbibase de sânge, fiind presărat cu fâşii de carne şi 
piele. Suprafaţa lui se mototolise ca şi cum cineva ar fi 
zăcut pe el. În aer se mai simţea un uşor iz de chimicale - 
acru, coroziv - şi un alt miros pe care nu-l putu identifica, 
asemănător cu aroma de alune prăjite. Pe podea se afla un 
singur sac de plastic negru, fin şi strălucitor, ca un cocon 


358 


uriaş. 

— Tu cine eşti? 

Un bărbat gras şi cu barbă, şeful operaţiunii judecând 
după comportamentul lui, se uita la el din partea cealaltă a 
camerei. Khalifa se apropie şi, arătându-i legitimatia, îi 
explică motivul prezenţei sale aici. 

— Ce s-a întâmplat? 

Omul mormăi ceva, scoțând un baton de Mars din 
buzunar şi rupându-i ambalajul. 

— O sinucidere la prima vedere. Tipul şi-a zburat 
creierii, zise el, atingând cu vârful pantofului sacul de 
plastic. lar femeia a băut o jumătate de sticlă de acid 
cianhidric. Vecinii au auzit împuşcătura şi ne-au anunţat. 
Din câte ne-am dat seama nu mai e nimeni implicat. 

Mugşcă lacom din baton, aparent fără să fie deranjat de 
pereţii şi de aşternuturile pline de sânge. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, murmură el, 
molfăind cu poftă ciocolata. l-am găsit pe amândoi în pat, 
ţinându-se de mână. Locul arăta ca un abator. El era 
îmbrăcat într-un fel de uniformă militară, iar ea într-o 
rochie de mireasa, pentru Dumnezeu. O adevărata 
ciudăţenie. 

Îşi îndesă şi restul de baton în gură şi, îndepărtându-se, 
gesticulă spre fotograf, arătându-i că vrea mai multe poze 
cu steagul. Khalifa îşi scoase ţigările, dar pentru că unul 
dintre legiştii care se târa pe covor în căutare de probe îi 
aruncă o uitătură urâtă, le vâri la loc în buzunar. 

„E blestemat, se gândi el. Tot cazul ăsta e blestemat. 
Orice-aş face, oriunde m-aș duce, nu găsesc nimic altceva 
decât moarte şi grozăvii. Îl urăsc. Îl urăsc.“ 

— Unde e cadavrul femeii? întrebă el după o clipă. 

— Ce? Ah, au dus-o la As-Salam International. I-au făcut 
spălaturi sau ce rahat se face în cazuri de-astea. 

De-abia după câteva secunde Khalifa realiză semnificaţia 
cuvintelor. 

— Am crezut... 

Îl trecu un fior pe şira spinării. 

— Mi s-a spus că au murit amândoi. 


359 


— Ce? Nu, nu, bătrâna a supravieţuit cu chiu, cu vai. 
Douăzeci de minute dacă mai întârziam era acum alături 
de bărbatu-său. 

Împinse din nou cu pantoful sacul de plastic. 

— Băftoasă. Sau ghinionistă, depinde ce punct de vedere 
alegi. Auzi şi tu, să poarte rochie de mireasă. Să dea dracii 
dacă nu e cea mai mare ciudăţenie... 

Nu mai apucă să termine propoziţia, pentru că Yusuf 
Khalifa ieşise deja valvârtej din cameră. 


LANGUEDOC, FRANŢA 


Layla parcă maşina închiriată, un Renault Clio de 
culoare mov, pe partea dreaptă a şoselei, lăsând motorul 
să meargă, şi se aplecă înainte ca să vadă mai bine prin 
parbriz meterezele Castelului Montsegur. Rămase astfel 
câteva secunde, cercetându-i zidurile cenuşii, vârful de 
piatră în formă de dom, care-i dădea aspectul unei nave ce 
se ridică deasupra valurilor; apoi, aşezându-se la loc şi 
verificând încă o dată harta turistică de pe locul din 
dreapta, îşi continuă drumul. 

După douăzeci de minute ajunse la Castelombres. 
Cumpărase câteva ghiduri din Toulouse, ceea ce se 
dovedise o mişcare înţeleaptă, pentru că fără ele nu ar fi 
reuşit să dea de urma satului - un şir de case şi ferme 
risipite care nici măcar nu apăreau pe hartă - şi, în 
consecinţă, nici nu ar fi putut localiza ruinele castelului, 
care se găsea la trei kilometri de cătun şi departe de 
şoseaua principală. Chiar şi-aşa, ruinele erau greu de 
dibuit, pentru că presupuneau parcurgerea unui drum 
povârnit şi plin de hârtoape printre dealuri. După aceea 
trebui să traverseze pe jos două câmpuri mlăştinoase până 
la un crâng de gherghine şi merişori uriaşi, urmând o 
cărare abruptă care probabil că la un moment dat fusese 
relativ bine întreţinută, dar care acum de-abia se mai 
zărea din cauza buruienilor. Castelul părea atât de 
departe, atât de bine ascuns, încât Layla aproape că vru sa 


360 


se întoarcă, gândindu-se că a greşit drumul, dar, pe 
neaşteptate, nimeri pe un fel de terasă plină de iarbă 
tăiată chiar în inima dealurilor, de unde se deschidea o 
privelişte uluitoare a văii de dedesubt. Un indicator şubred 
din lemn anunţa cu litere de-abia vizibile: Castelul de 
Castelombres. 

Cine dărâmase castelul făcuse o treabă a naibii de bună, 
căci nu mai rămăseseră decât nişte blocuri izolate de 
piatră, vreo două ziduri prăbuşite - cel mai înalt nu 
depăşea înălţimea genunchiului - şi un stâlp găurit de vânt 
şi de ploaie ce se iţea dintr-un pâlc de vegetaţie ca un 
picior putred. Un singur lucru demonstra că aici existase 
cândva o clădire în adevăratul sens al cuvântului, şi acesta 
era o boltă magnifică la capătul îndepărtat al terasei, 
foarte înaltă, foarte îngustă, a cărei piatră era înfăşurată în 
vitele mlădioase ale unei iedere negre. Vârful ei se ridica 
ascuţit şi părea că zgârie cerul ca o peniță ce trasează linii 
pe o bucată de pergament gri. 

Layla se apropie de ea, presupunând că aceasta trebuie 
să fi fost un fel de poartă sau de uşă, dar, când ajunse 
acolo, îşi dădu seama că de fapt reprezenta un rest de 
fereastră, minunat construită, cu un model delicat de bucle 
şi spirale încrustat pe suprafaţa exterioară, iar ici şi colo, 
printre frunzele de un verde-închis, răsăreau mici flori 
sculptate în piatră. Emana un aer insuportabil de 
melancolie, aşa cum stătea acolo, un ochi solitar ce privea 
spre orizont, şi după ce o admiră câteva minute, Layla se 
întoarse, îşi strânse geaca pe lângă ea, protejându-se 
împotriva răcorii care se lăsase, şi porni să cerceteze şi 
restul ruinelor. 

Indiferent ce căutaseră aici, nemţii nu lăsaseră niciun 
semn al prezenţei lor şi, după douăzeci de minute, tânăra 
se plictisi şi se îndreptă spre cărarea ce ducea la crângul 
de gherghine. Din spate însă auzi brusc un foşnet de 
frunze, însoţit de târşâitul unor picioare. Sunetul crescu 
tot mai mult în intensitate până când dintre tufişuri se ivi o 
femeie cu faţa roşie. Purta nişte ghete Wellington şi un 
palton maro şi greu, iar în mână căra un coş pe trei 


361 


sferturi plin cu ciuperci. 

— Bonjour, spuse ea cu un puternic accent de 
Languedoc, când o văzu pe Layla. 

Layla răspunse la salut, adăugând din politeţe câteva 
remarci pozitive la adresa frumuseţii ciupercilor pe care le 
culesese. 

— Oh, şi încă n-aţi văzut nimic, spuse femeia zâmbind. A 
cam trecut vremea lor, dar încă le mai poţi găsi dacă ştii 
unde să cauţi. Sunteţi din Spania? 

— Nu. Din Palestina. 

Necunoscuta îşi arcui sprâncenele, cu o expresie uşor 
surprinsă pe chip. 

— Sunteţi în vacanţă? 

— Sunt jurnalistă. 

— Ah. 

Se deplasă până la primul bloc de piatră şi aşeză coşul 
pe el, după care începu să-i verifice conţinutul, studiind 
ciupercile pe toate părţile. 

— Bănuiesc ca aţi venit aici ca să faceţi un articol despre 
germani, rosti ea după o scurtă pauză. 

Layla ridică din umeri, vârându-şi mâinile în buzunarele 
de la geacă. 

— Va mai amintiţi de ei? întrebă ea. 

Femeia scutură din cap. 

— Nu prea. Aveam doar cinci ani pe vremea aia. Îmi 
aduc aminte că au stat într-o casă de la capătul satului, şi 
tata ne zicea că n-avem voie să vorbim cu ei şi nici să ne 
ducem la castel, dar în rest... 

Ridică în aer o ciupercă galbenă, îi mirosi pălăria puţin 
zdrobită şi, dând satisfăcută din cap, i-o întinse Laylei. 

— Girolle“, îi explică ea. 

Layla se aplecă şi adulmecă aroma ciupercii, nările ei 
umplându-se de un miros bogat, de pământ. 

— O adevărată frumuseţe, spuse ea. 

Apoi, fără să stea prea mult pe gânduri, îi aruncă marea 
întrebare: 

— Ce credeţi că au găsit aici? 


28 Bureţi galbeni (n.tr) 
362 


Femeia mormăi ceva, dând drumul ciupercii înapoi în 
COŞ. 

— Nu cred ca au găsit ceva. Povestea a prins, dar 
adevărul e că oamenii sapă gropi în zonă de secole întregi 
în căutarea unei comori. Dacă era să se descopere ceva, 
atunci s-ar fi găsit cu mult timp înainte de sosirea nemților. 
Eu aşa zic. Alţii însă pot avea păreri diferite. 

Din depărtare răzbătu sunetul unui tunet. 

— Ştiţi ceva de lada pe care au luat-o cu ei? o iscodi 
Layla în continuare. 

Femeia dădu din mână plictisită. 

— Am auzit de ea. Dar n-am văzut-o. Şi chiar dacă au 
plecat de aici cu vreo ladă, asta nu înseamnă că duceau şi 
vreo comoară în ea. Putea să fie plină cu pietre. Sau goală. 
Nu, eu cred că toată năzbâtia asta e doar o poveste de 
adormit copiii. Nişte prostii. 

Mai ridică o ciupercă, o examină şi, ţuguindu-şi buzele 
nemulțumită, o aruncă între buruieni. 

— Dacă vreţi să faceţi o poveste despre Castelombres, ar 
trebui să scrieţi despre copii. 

Layla se încruntă. 

— Copii? 

— Copiii evrei. Gemeni. Uneori cred că ăsta e motivul 
pentru care toată lumea din sat duce mai departe povestea 
asta cu lada şi comoara îngropată. Ca să uite ce s-a 
întâmplat cu ei. Ca să distragă atenţia tuturor de la 
adevăratul subiect. 

Layla se încruntă şi mai tare, nedumerită. 

— Ce gemeni? 

Femeia se opri o clipă, apoi, trăgând coşul într-o parte, 
se aşeză şi ea pe blocul de piatră. Din nou se auzi duduitul 
tunetului şi copacii începură să foşnească şi mai tare sub 
adierea vântului. 

— Părinţii lor i-au trimis de la Paris aici, spuse ea, 
uitându-se peste dealuri. După invazia germană. L-au plătit 
pe un fermier de prin partea locului să aibă grijă de ei. Au 
crezut că sunt mai în siguranţă aici, în sud, în afara zonei 
ocupate, mai ales că erau evrei. După cum v-am mai spus, 


363 


aveam doar cinci ani, dar mi-i amintesc destul de clar, mai 
ales pe fetiţă. Obişnuiam să ne jucăm împreună, chiar dacă 
ea era mai mare. Avea zece sau unsprezece ani. Hannah, 
aşa o chema. Şi pe fratele ei, Isaac. Oftă şi scutură din cap. 
Un lucru îngrozitor. Îngrozitor. Nemţii i-au găsit. Aici sus, 
la castel. Jucându-se. Ei nu voiau să facă nimic rău, erau 
doar niște copii, dar asta n-a contat. Nimeni nu trebuia să 
se apropie de ruine. Bărbatul care se ocupa de toată 
tevatura asta - un om rău, oribil - i-a adus înapoi în sat şi i- 
a aruncat în mijlocul străzii. N-o să uit câte zile voi avea 
cum stăteau cei doi copii acolo, unul lângă altul, 
înspăimântați, atât de mici, şi cum a început bărbatul să 
urle că, dacă avea cineva sa-i mai încalce ordinele, vor păţi 
exact ca viermii ăștia de evrei. Aşa le-a zis. Viermii de 
evrei. Apoi i-a bătut, chiar acolo, în faţa noastră, cu 
propriile mâini. Nişte copii mici. I-a bătut până au căzut 
laţi. Şi nimeni din sat, nici măcar o singură persoană, nu a 
făcut ceva ca să-i ajute. Nicio voce nu s-a auzit, nici măcar 
atunci când i-a aruncat într-un camion şi i-a luat de acolo. 
Clătină tristă din cap. Isaac şi Hannah, aşa îi chema. De 
multe ori m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu ei. Bănuiesc 
ca au murit în camera de gazare. Despre ei ar trebui să 
scrieţi, ei sunt adevăratul secret de la Castelombres, nu 
prostia aia cu nu ştiu ce comoară îngropată. Pe de altă 
parte, având în vedere că sunteţi palestiniană, nu cred ca 
vă interesează. Oftând adânc, se ridică în picioare, îşi săltă 
coşul şi, aruncând o privire spre cerul înnourat, spuse că 
trebuie să-şi vadă de drum. Mi-a făcut plăcere să va 
cunosc. Vă doresc şedere plăcută în continuare. 

Zâmbi, îşi luă rămas-bun şi traversă terasa, dispărând 
într-un pâlc de brazi ce acopereau o pantă, legănându-și 
uşor coşul cu ciuperci. Tunetele se auziră şi mai aproape 
de data asta şi începu să plouă cu picături mari şi dese, de 
parcă tot cerul plângea. 


CAIRO 


364 


— Oh, bietul meu Anton. Iubitul meu Anton. De ce nu ne- 
au lăsat să murim împreună? Aşa cum trebuia? De ce mă 
torturați aşa? 

Mâna Ingâi Gratz se târî pe cearşaf şi-l apucă pe Khalifa 
de încheietură, strângându-l surprinzător de ferm cu 
palma ei rece şi umedă. Detectivul se strâmbă, scârbit de 
atingere, ca şi cum un păianjen veninos şi-ar fi încolăcit 
picioarele în jurul braţului său. Totuşi, nu făcu nici cea mai 
mică mişcare să se îndepărteze. Simţea că întreaga 
anchetă se redusese cumva la această întâlnire crucială şi 
că, dacă o încuraja pe bătrână să fie mai deschisă, 
permițându-i să se agaţe de el, să-i spună ce avea nevoie 
să afle, atunci era pregătit să suporte, cu toate că îi venea 
să vomite. 

Trecuse de ora unsprezece noaptea. Timp de cinci ore 
mărșăluise de-a lungul coridorului din spitalul unde era 
internată doamna Gratz, fumând ţigară după ţigară, 
analizând şi iar analizând scena din apartament, aşteptând 
ca femeia să-şi recapete cunoştinţa. Când bătrâna se 
trezise, doctorii nu-i permiseseră să intre în salon, pe 
motiv că pacienta era prea slăbită ca să vorbească şi 
spuseseră că ar trebui să aştepte până a doua zi de 
dimineaţă. Cu o încăpățânare ce nu-l caracteriza, 
detectivul insistase să o vadă, îi ameninţase că situaţia va 
ajunge la forurile superioare, aşa că în final îi acordaseră 
un sfert de oră, dar numai cu condiţia ca de faţă să fie şi o 
asistentă medicală. 

— Viermii, murmură ea, înfigându-şi degetele în carnea 
lui, cu o voce tremurată şi neclară, probabil din cauza 
medicamentelor pe care i le administraseră. Trebuie să 
înţelegeţi. Viermi. Cu toţii. Nişte lipitori. Noi am făcut 
lumii o favoare. Ar trebui să ne mulţumiţi. 

Se holbă la Khalifa, chipul ei palid precum ceara 
strălucind uşor în lumina veiozei de pe noptieră. Din nări îi 
ieşeau două tuburi de plastic ca nişte râme subţiri ce 
şerpuiau în jos. Femeia se întoarse şi izbucni în plâns. Într- 
unul din braţe mai avea o perfuzie şi cu cealaltă mână se 
apucă să tragă furioasă de tub, dar asistenta se apropie cu 


365 


paşi iuți şi o opri delicat, învelind-o la loc cu cearşaful. Se 
lăsă o tăcere lungă, întreruptă din când în când doar de 
respiraţia greoaie a femeii şi de susurul unei instalaţii de 
irigaţii din curtea spitalului. 

— Dieter, spuse ea după o vreme, cu spatele la el şi cu 
vocea mai mult o şoaptă. 

— Poftim? 

— Acesta era numele real al lui Piet. Dieter. Dieter Hoth. 

Detectivul avu nevoie de câteva secunde până să 
priceapă. Îşi lăsă capul în jos şi oftă cu un zâmbet de-abia 
schiţat în colţul buzelor, deşi nu se întrezărea niciun pic de 
umor în expresia de pe faţa lui, ci doar o umbră de 
autocritică. Pentru Dumnezeu! Hoth - asta îi şoptise 
Hannah Schlegel lui Gemal cu cincisprezece ani în urma, 
înainte să-şi dea ultima suflare pe podeaua templului de la 
Karnak. Hoth, nu Thoth. În toată perioada asta alergase 
după un nume greşit. Oare câte alte lucruri erau eronate, 
câte piste false urmărise? 

— A fost... nazist? întrebă detectivul. 

Bătrâna încuviinţă din cap. 

— Cu toţii am fost. Şi eram mândri de asta. Să ne servim 
ţara, Fuhrerul. Nimeni nu mai înţelege acum, dar el a fost 
un om bun. Un om mare. Ar fi făcut din lumea asta un loc 
mai bun. 

Se întoarse din nou spre el cu aceeaşi privire 
neajutorată, rugătoare, deşi acum se mai citea şi altceva în 
ochii ei, ceva mult mai profund, ceva ce nu mai observase 
înainte: o cruzime, o duritate aparte, de parcă trupul ei 
fragil se transformase subit într-o carcasă ce ascundea o 
fiinţă complet diferită, malefică. Strânse din dinţi, copleşit 
de scârbă. 

— Şi Hannah Schlegel? întrebă Khalifa. El a omorât-o? 
Piet Jansen - Dieter Hoth. 

Ea dădu aprobator din cap. 

— Ea ştia cine e el, înţelegeţi. A venit să-l găsească. 
Viermii. Nu s-au oprit nicio clipă din căutat. 

Îşi ţuguie buzele şi-şi ridică privirea spre tavan, 
tremurând din toate încheieturile, de parcă ar fi fost 


366 


electrocutată. Urmă din nou o pauză lungă, ticăitul unui 
ceas de perete răsunând nefiresc în tăcerea ce-i învăluise; 
apoi, încet, înecându-se, începu să vorbească, scuipând 
bucăţică cu bucăţică, povestea vieţii ei - o chema Elsa 
Fauch şi era soţia lui Wolfgang Fauch şi fuseseră amândoi 
gardieni în lagărul de concentrare de la Ravensbruck - şi 
povestea prietenului lor Dieter Hoth: cine era, de unde 
venea, munca lui în SS. Khalifa o lăsă să se desfăşoare în 
voie, intervenind doar atunci când părea să piardă şirul, 
dar ascultând liniştit în cea mai mare parte a timpului. 
Toate elementele diferite ale cazului, toate lucrurile care îl 
nedumeriseră în ultimele două săptămâni se limpeziră, 
căpătând contururi tot mai clare. 

— Am fugit împreună, murmură ea, privind în tavan cu 
ochii pe jumătate închişi. La sfârşitul războiului. În aprilie, 
1945. Eu, Wolfgang, Dieter şi un alt bărbat pe nume Julius 
Schechtmann. Julius s-a dus în America de Sud, noi am 
venit în Egipt. Dieter avea contacte, oameni care ne 
puteau ajuta. 

În mintea lui Khalifa puzzle-ul se mai întregi cu un 
fragment. 

— Farouk al-Hakim. 

— Dieter îi cunoştea familia. Era un tinerel pe-atunci, un 
simplu funcționar. Dar deştept, ambițios. Am adus bani cu 
noi, lingouri de aur, orice am putut lua. L-am plătit pe 
Farouk, iar el ne-a ajutat să dispărem. Mai târziu, au venit 
şi alţii; Farouk a organizat totul şi pentru ei. Îi plăteam 
anual o rentă; ca să se asigure că nimeni nu punea 
întrebări. Era o afacere bună pentru el. 

Lui Khalifa îi veni în minte întâlnirea cu Mahfouz. „l-am 
zis lui al-Hakim despre Jansen, dar mi-a comunicat ca 
personajul e de neatins. Că, dacă l-am fi implicat, am fi 
înrăutățit şi mai mult lucrurile. Că i-am fi enervat şi mai 
tare pe evrei.“ Normal că i-ar fi enervat. Anchetarea lui 
Jansen ar fi scos la suprafaţă toată porcăria aia nazistă; ar 
fi transformat Egiptul într-un rai pentru asasini şi criminali 
de război; iar al-Hakim ar fi pierdut o sursă frumuşică de 
venit suplimentar. Mai bine să-l lase pe Jansen în pace şi 


367 


să condamne pe altcineva pentru moartea lui Schlegel. 
Chiar dacă acel cineva era complet nevinovat. 

— Am avut o viaţă bună, spuse femeia. Am început o 
afacere, ne-am făcut prieteni noi. Alcătuiseră chiar un mic 
grup. Dar s-au dus cu toţii - eu, Dieter şi Wolfgang, noi am 
fost ultimii. lar acum am rămas doar eu. Oftă şi îşi mişcă 
uşor trupul pe sub cearşafuri, cu mâna încă pe braţul lui 
Khalifa. Totuşi, trebuia să ne păzim singuri. Mai ales după 
ce s-a întâmplat cu Julius. Ştiţi, l-au spânzurat animalele 
alea împuţite. În general însă ne-am văzut de treaba 
noastră. Am crezut că o să ne trăim restul zilelor în linişte 
şi pace. 

— Până când a sosit Hannah Schlegel, rosti Khalifa 
încet. 

Femeia rânji la auzul numelui, întinzându-şi buzele 
palide şi subţiri peste dinţii ascuţiţi, şi detectivul avu 
impresia stranie că nu se uită la o fiinţa umană, ci la un 
animal sălbatic care mârâie, la un câine sau la un lup. 

— Dumnezeu ştie cum l-a găsit pe Dieter, mormăi ea. 
Fusese atât de atent, făcuse totul ca să-şi şteargă urmele. 
Şi-a înscenat propria moarte când a părăsit Berlinul, 
lăsându-și câteva dintre lucrurile personale asupra unui 
cadavru, astfel încât să pară că a fost omorât în timpul 
bombardamentului rusesc. Dar ce să te faci cu evreii ăştia 
care sunt ca nişte vampiri, nu? Întotdeauna vânează, 
întotdeauna în căutare de sânge. Întotdeauna, întotdeauna, 
întotdeauna. 

Devenise agitată, răsucindu-se pe toate părţile, gâfâind 
din ce în ce mai tare. Asistenta se apropie şi îşi aşeză o 
mână pe fruntea ei cenuşie şi asudată, încercând s-o 
liniştească. Khalifa profită ca să-şi elibereze braţul, 
nemaiputând să suporte atingerea pielii ei, de parcă un 
astfel de contact l-ar fi infestat cu otravă. Îşi dădu scaunul 
mai în spate, cât mai departe, îşi puse picior peste picior şi 
aşteptă ca femeia să-şi revină. 

— Nu ne-a povestit niciodată întreaga întâmplare, reluă 
ea într-un final. Ceva despre Franţa, nişte excavații... 
niciodată n-a fost prea clar. Tot ce ştiu este că o trimisese 


368 


în lagăr prin 1943 şi apoi, patruzeci şi cinci de ani mai 
târziu, ea apare într-un hotel din Luxor şi îi cere să se 
întâlnească amândoi. Iniţial. Dieter a crezut că vrea să-l 
şantajeze. Lăcomia tipic evreiască. Dar când s-au văzut, 
târfa proastă a început să strige la el ceva despre dreptate 
şi răzbunare şi ne-a mai spus că ea adusese un cuţit cu 
care voia să-l omoare. Avea şaptezeci de ani pe vremea 
aia, dar era încă în putere. A bătut-o zdravăn, şi după aia i- 
a pus capac cu bastonul. Sau cel puţin aşa a crezut el. Mai 
târziu am aflat de la Faoruk că nenorocita încă mai trăia 
când a plecat el de acolo. Mormăi iritată. Ca gândacii sunt 
ăştia. E atât de greu să-i omori fără să faci mizerie. 

Khalifa  clătină din cap, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor ce aude, mai ales din partea unei bătrâne micuţe 
şi bolnave. „Eu nu pot să pricep aşa ceva, se gândi el. Tot 
ce este legat de cazul ăsta mă duce... mă face să mă simt 
că vin de pe alta lume. Zici că mă învârt printr-o cameră în 
care e întuneric beznă, unde instinctele mele, simţurile 
mele, tot ceea ce ştiu şi apreciez nu mai valorează nimic. 
Nu pricep şi pace. Nu înţeleg o iotă.“ 

— Şi cu apartamentul lui Hannah Schlegel cum a fost? 
reuşi el să întrebe. Jansen a dat ordin să fie incendiat? 

— Da, ne-a sunat, ne-a explicat ce s-a întâmplat şi ne-a 
avertizat că e posibil ca ea să fi lăsat acasă documente, 
note ale felului în care a dat de el. li luase portofelul, şi 
acolo i-a găsit adresa. Wolfgang a contactat nişte parteneri 
de-ai lui de afaceri din Ierusalim. lar aceştia au avut grija 
să dispară orice urmă. 

Inchise ochii şi începu să frământe cu degetele ei urâte, 
umflate marginea aşternuturilor. 

— Bietul Dieter. Nu şi-a mai venit în fire după aceea. 
Niciunul dintre noi de fapt, dar el a suferit cel mai tare. 
Era îngrozit. Convins că alţii se pregăteau să vină după el, 
că urmau să-l ducă în Israel să-l judece. A încetat să se mai 
vadă cu lumea, şi-a pus încuietori la toate ferestrele şi 
dormea cu un pistol sub pernă. Apoi, când Farouk a murit, 
anul trecut, era şi mai speriat, pentru că nu mai exista 
nimeni care să ne protejeze. Aşa s-a îmbolnăvit de cancer. 


369 


Eu aşa cred. Grija asta permanentă, teama. O fi omorât-o 
el la Karnak, dar jidanca aia bătrână tot i-a făcut de 
petrecanie după cum se vede. Nouă tuturor. Aşa fac ei. 
Nişte scursuri, asta sunt. Viermi. 

Se apropia de capătul puţinelor puteri pe care le mai 
avea, şi asistenta, care rămăsese lângă pat, tuşi uşor şi-şi 
bătu ceasul, arătându-“i lui Khalifa că a venit momentul să 
încheie interogatoriul. Inspectorul clatină din cap, se ridică 
în picioare, porni spre uşă, dar după câţiva paşi se 
întoarse. 

— Înainte de a muri, se pare că domnul Jansen a 
încercat să-l contacteze pe teroristul palestinian al- 
Mulatham. Zicea că se află în posesia unei arme ce ar 
putea fi folosită împotriva evreilor. Ştiţi ceva despre asta? 

Spre surprinderea lui, bătrâna chicoti, scoțând din gât 
un sunet vâscos, oribil, ca bolborositul noroiului într-o 
mlaştină. 

— Ghicitoarea lui Dieter, spuse ea cu ceva mai multa 
forţă în voce. Aşa îi spuneam eu şi cu Wolfgang. 
Intotdeauna ne împuia capul cu ea, mai ales după două, 
trei pahare de băutură. Cum găsise el ceva care ar putea 
ajuta la distrugerea evreilor. „Încă îi mai pot răni, Inga, 
aşa zicea. Încă îi mai pot face să sufere pe câinii ăștia.“ 

Chicoti din nou, apoi se lăsă pe spate, afundându-se în 
perne şi închizând ochii obosită. 

— V-a spus vreodată ce reprezenta obiectul acesta? 
întrebă Khalifa. 

— Nu, răspunse ea. 

— Unde se află? 

— A pomenit la un moment dat de nu ştiu ce cutie de 
depozitare. Dar altă dată ne-a povestit că lăsase detaliile 
unui prieten vechi, aşa că... Dieter era uneori foarte 
secretos. Oftă, privind fix spre tavan. O nouă generaţie, 
asta spera el. Cineva căruia să-i transmită taina, care să 
ajute Germania să devină din nou cea mai mare putere. 
Dar anii au trecut şi nimeni nu s-a evidenţiat, iar când a 
descoperit că are cancer, s-a hotărât să le-o ofere 
palestinienilor pe tavă. „Dă-o poporului care are nevoie de 


370 


ea.“ Aşa ne-a zis. Am trimis o scrisoare pentru el. 

— O scrisoare? 

— Unei palestiniene. Din Ierusalim. Dieter credea că l-ar 
putea ajuta. Al-Madani, ăsta era numele ei. Layla al- 
Madani. Habar n-am dacă i-a răspuns. Sper că da. Trebuie 
să luptăm în continuare. Să le arătam evreilor că n-au 
scăpare. Nişte viermi, asta sunt. O ciumă. Noi am făcut 
lumii o mare favoare. Înţelegi? Trebuie să înţelegi. Noi 
suntem prietenii voştri, la urma urmei. Intotdeauna am 
fost prietenii voştri. 

Femeia deja nu-şi mai putea ţine ochii deschişi, iar 
vocea îi devenea din ce în ce mai slabă. Khalifa se uită la 
ea, străduindu-se din răsputeri să simtă măcar o umbră de 
milă pentru ea, apoi porni spre uşă. Tocmai când puse 
mâna pe clanţă, bătrâna reuşi cumva să se ridice din nou şi 
strigă după el. 

— N-o să se întâmple nimic cu mine, nu-i aşa? N-o să le 
spui israelienilor? O să ai grijă de mine? În fond, ei sunt şi 
duşmanii voştri, nu? 

Detectivul zăbovi o clipă, după care, fără să răspundă, 
ieşi pe coridor şi închise uşa în urma lui. 


TABĂRA DE REFUGIAŢI KALANDIA, 
INTRE IERUSALIM ŞI RAMALLAH 


Yunis Abu Jish se dădu jos din pat cu puţin înainte de 
ivirea zorilor, după doar câteva ore de somn agitat şi, după 
ce se spălă la cişmeaua din faţa casei lor dărăpănate, se 
întoarse în dormitor şi începu să-şi facă rugăciunile, 
încercând să le murmure cât mai încet, ca să nu-şi 
trezească cei patru fraţi mai mici care dormeau în aceeaşi 
cameră cu el. 

Trecuseră trei zile de când primise telefonul de la al- 
Mulatham, timp în care cei apropiaţi observară o 
schimbare dramatică în aspectul tânărului. Chipul lui, supt 
şi sfrijit oricum, părea că se subţiase şi mai tare, iar ochii 
lui căpătaseră sub pleoapele grele o căutătură întunecată. 


371 


Şi comportamentul lui se modificase complet. De unde 
până mai ieri era vorbăreţ şi expansiv, brusc se retrăsese 
în el, refuzând compania altor persoane, petrecându-şi mai 
tot timpul singur, pierdut în rugăciune şi meditaţie 
solitară. 

— Ce s-a întâmplat, Yunis? îl întrebase mama lui de 
nenumărate ori, alarmată de această schimbare 
neaşteptată. Eşti bolnav? Să chem doctorul? 

Ar fi vrut să-i explice, să-i împărtăşească puţin din 
povara grea de pe umerii lui. Dar i se interzisese în mod 
expres să discute cu oricine despre misiunea sa, aşa că se 
mulţumise să-şi liniştească mama, spunându-i că n-are 
nimic şi că e doar preocupat de o mulţime de lucruri, aşa 
că nu are de ce să se îngrijoreze. Că mai târziu vor 
înţelege. 

Îşi termină rugăciunile, spunând o rek'ah şi o şahada de 
final, şi rămase un moment uitându-se la fratele lui cel mai 
mic, Mohammed, de şase ani, care dormea pe salteaua 
pusă direct pe podea. Respira regulat şi părea atât de 
neajutorat cu trupul lui micuţ şi cu braţul subţirel întins 
într-o parte, de parcă ar fi vrut să se agaţe de ceva. Nu era 
pentru prima dată când o senzaţie de groază îi sfâşia 
sufletul la gândul a ceea ce i se ceruse să facă şi la ideea 
că va fi despărţit pentru totdeauna de cei pe care îi iubea 
şi îi îndrăgea. Ezitarea stăruia însă doar câteva secunde, 
pentru că după aceea realiza că tocmai pentru că îi iubea 
şi îi îndrăgea pe oamenii ăştia va duce la bun sfârşit 
sarcina pe care o primise. 

Se aplecă şi îl mângâie pe cap, şoptindu-i vorbe de 
dragoste, spunându-i cât de mult ţinea la el, că îi pare rău 
pentru durerea pe care avea să i-o provoace, după care se 
îndreptă de spate şi, luându-şi Coranul de pe raftul de 
lângă pat, ieşi afară în aerul răcoros al dimineţii ca să-şi 
continue pregătirea solitară. 


IERUSALIM 


372 


Trecuse de ora unsprezece când Layla se întoarse în 
apartamentul ei din Ierusalim într-o dimineaţă insuportabil 
de călduroasă - neobişnuită pentru acea perioadă din an. 
O atmosferă irespirabilă învăluia oraşul ca un giulgiu 
lipicios. Îşi aruncă mobilul şi geanta pe canapea, îşi ascultă 
mesajele lăsate pe robot - acelaşi şir de insulte, ameninţări 
cu moartea şi întrebări despre ultimele articole -, apoi îşi 
scoase hainele şi intră în baie ca să facă un duş. 

„Ce fac acum, se întrebă ea, în timp ce apa o biciuia pe 
faţă şi pe gât. Incotro mă îndrept?“ 

Indiferent ce găsise Hoth la Castelombres - şi în ciuda 
scepticismului franţuzoaicei bătrâne cu coşul ei de răchită 
plin de ciuperci, Layla era convinsă că Hoth găsise ceva -, 
acesta dispăruse cumva pe la sfârşitul celui de-al Doilea 
Război Mondial. Dacă mai rămăseseră pe undeva 
documente, atunci încă nu fuseseră publicate; şi, după 
spusele lui Jean-Michel Dupont, mai erau mii de pagini de 
dosare şi documente naziste care aşteptau să fie 
examinate corespunzător - zeci de mii chiar. l-ar fi luat 
luni, ani ca să le parcurgă. Asta dacă informaţiile pe care 
le căuta existau în realitate. 

Ce altceva îi mai rămânea? Puştiul palestinian, cel care 
îi adusese scrisoarea misterioasă. Ar putea întreprinde o 
cercetare mai amănunţită pentru a-i afla identitatea, l-ar 
putea găsi pentru a ajunge la expeditorul scrisorii. Sau s-ar 
putea întoarce la Biserica Sfântului Mormânt sa stea de 
vorba din nou cu părintele Sergius, să vadă dacă nu cumva 
a uitat vreun detaliu în timpul primei lor întâlniri, vreun fir 
care să-i indice ce anume descoperise William de 
Relincourt sub podeaua lăcaşului. 

Insă ambele opţiuni păreau inutile. Părintele Sergius 
fusese ferm când îi spusese că nu exista nicio dovadă 
concretă a celor găsite de Relincourt, iar depistarea 
băiatului palestinian ar fi însemnat căutarea unui ac în 
carul cu fân. În carele cu fân! Ajunsese într-un punct mort. 

Oftând din toţi rărunchii, închise robinetul cu apă 
fierbinte şi dădu drumul unui jet de apă rece, care o 
învioră brusc. Exact în clipa aceea în mintea ei se iţi o 


373 


amintire fugară, ceva ce părea relevant pentru întreaga 
poveste. Din păcate, dispăru cu aceeaşi iuţeală, ca o stea 
căzătoare, lăsând-o cu senzaţia că-i scăpase ceva 
important. Răsuci robinetul şi închise ochii, încercând să 
recapituleze ordinea lucrurilor la care se gândise: puştiul 
palestinian, părintele Sergius, biserica, podeaua cu 
lespezile ei de piatră. Podeaua, asta era. Lespezile de 
piatră ale bisericii. Dar de ce erau importante? Ce încerca 
să-şi amintească? 

— Yalla, murmură ea. Haide odată. De ce? 

Pentru un moment nu se mai gândi la nimic, apoi auzi un 
sunet slab, straniu. Pac-pac. Ecoul unui păcănit ciudat, ca 
şi cum cineva ar fi lovit într-o piatră. Pac, pac, pac. Ce 
naiba era? Un ciocan? O daltă? Nu reuşea să-şi dea seama. 
Deschise ochii, îi închise din nou şi se strădui să se 
gândească la altceva, după care se concentră, furişându-se 
prin spatele sunetului, chinuindu-se să-l apuce înainte să-i 
scape iarăşi. Trucul tinu. Sigur că da! Zgomotul scos de 
bastonul bătrânului evreu, „În fiecare zi vine, fix la aceeaşi 
oră. E convins că Relincourt a găsit tăbliţa cu Cele Zece 
Porunci, sau Chivotul Legământului, sau sabia Regelui 
David - am uitat ce anume. O chestie evreiască.“ Aşa 
spusese părintele Sergius. 

În acel moment îl ignorase complet pe bărbat, 
considerându-l doar un ţăcănit atras de legenda lui 
Relincourt. Probabil că aşa şi stăteau lucrurile în realitate. 
Totuşi, având în vedere lucrurile pe care el le descoperise 
despre Secretul de la Castelombres şi care erau strâns 
legate de iudaism sau de istoria evreilor, nu se putea 
abţine să nu se întrebe dacă nu cumva bătrânul ştia ceva 
care i-ar fi de folos. Se agăța de un fir de pai. Dar, având în 
vedere că toate celelalte opţiuni se cam epuizaseră, nu-i 
mai rămânea decât asta. Merita să încerce, chiar dacă 
până la urmă se dovedea a fi doar o pierdere de timp. 

leşind de la duş, înşfacă un prosop, se şterse şi intră în 
dormitor. Tocmai îşi pusese pe ea o pereche de chiloti, 
sutienul şi un tricou, când la uşă ciocăni cineva. 

— Imediat, strigă ea. 


374 


Persoana de afară părea că nu a auzit-o sau nu era 
dispusă să aştepte, pentru că ciocănitul nu încetă, 
devenind din ce în mai insistent, iar tot apartamentul 
reverbera din cauza loviturilor. lIritată şi, brusc, 
suspicioasă - ciocăniturile erau mult prea puternice ca să 
fie administratorul -, îşi trase o pereche de blugi, se 
încălţă cu nişte tenişi, luă un prosop mai mic, ca să-şi 
şteargă puţin părul încă umed, se apropie de uşă încetişor 
şi se uită pe vizor. 

Dincolo de uşă, în penumbra de pe palier, se afla un 
bărbat solid, cu umeri laţi, israelian după trăsături, cu un 
nas mare, borcănat şi cu un pistol Jericho prins 
ameninţător la cureaua pantalonilor. 

Fără să-şi explice de ce, Layla avu un presentiment de 
rău augur. 

— Da? 

Barbutul încremeni cu mâna în aer, după care se aplecă 
şi-şi lipi ochiul de vizor. 

— Poliţia, mormăi el. Deschideţi. 


Ben-Roi venise imediat ce încheiase convorbirea cu 
Khalifa, parcurgând distanţa dintre secţia de poliţie şi 
şoseaua Nablus în mai puţin de trei minute, ignorând de 
două ori culoarea roşie a semaforului şi evitând la mustață 
o coliziune cu un bărbat Haredi în vârstă care coborâse de 
pe trotuar fără să se asigure. 

Hoth, Gratz, Schlegel, comunitatea de nazişti fugari - 
fusese o istorie extraordinară, fascinantă. Pe de altă parte 
însă, îl încerca şi o senzaţie acută de dezamăgire datorată 
faptului că egipteanul reuşise să descurce iţele de unul 
singur; cele câteva detalii oferite de el însuşi nu se 
dovediseră fundamentale pentru soluţia finală. Dar nici 
dezamăgirea, nici fascinația nu se comparau cu 
intensitatea sentimentului pe care i-l trezise Khalifa când îi 
relatase sfârşitul convorbirii, pomenind numele Laylei al- 
Madani şi scrisoarea pe care Hoth i-o trimisese, cerându-i 
să-l ajute să ia legătura cu al-Mulatham. Prin vene îi 
curgea adrenalina pură, sălbatică, a luptătorului care după 


375 


luni de zile de antrenamente se află pe punctul de a paşi în 
arenă pentru a-şi întâlni adversarul cel mai de temut. 

Intotdeauna ştiuse că se va confrunta cu el până la 
urmă. Sau cel puţin de un an de zile de când citise articolul 
scris de ea. Nu găsea nicio explicaţie logică pentru obsesia 
care o făcuse pentru această jurnalistă, niciun motiv 
raţional care să-i arate de ce îi provoca asemenea goluri în 
stomac. Desigur, dacă priveai cu atenţie, cu foarte mare 
atenţie - iar el nu făcuse altceva în ultimele douăsprezece 
luni -, aproape că reuşeai să intuieşti indicii, detalii vagi 
ale vieţii şi ale muncii ei. Era suficient numai să te 
gândeşti la interviurile pe care le luase (aproape fiecărui 
atacator cu bombă, pentru Dumnezeul). Nimic la vedere, 
totuşi. Nimic concret. Nimic care să justifice bănuielile şi 
ura ce prindea rădăcini în el. Nu ştia decât că prin 
articolul respectiv ea se fixase cumva în mintea lui ca fiind 
singura legătură tangibila cu bărbatul care o măcelărise pe 
frumoasa Galia, aşa că nu se mai îndoise că, la un moment 
dat în viitor, drumurile lor se vor încrucişa. Faptul că totul 
se întâmplase datorită acestui caz era ceva neaşteptat. Sau 
poate că nu. Poate că de aceea se simţise încă din primele 
minute atras de investigaţie - probabil ca subconştientul îl 
avertizase că numai aşa lucrurile vor evolua conform 
dorinţei lui. Nu ştia exact cum se întâmplase totul, dar nici 
nu-i păsa. Ceea ce conta acum era că, după un an de 
supraveghere şi aşteptare, de cercetări, verificări şi, goluri 
în stomac, venise momentul să stea faţă-n faţă cu ea, să se 
uite în ochii femeii ca să vadă ce se află dincolo de ei. 

— Haide, repetă el, dând cu pumnul în uşă. Deschideţi. 

— Mai întâi arătaţi-mi legitimaţia. 

Scrâşnind din dinţi, Ben-Roi îşi vâri mâna în buzunar şi 
înfipse legitimaţia în dreptul vizorului. Urmă o pauză 
lungă, mult mai lungă decât era necesar ca tânăra să 
citească detaliile de pe ea, de parcă ar fi vrut să-l facă să 
aştepte în mod deliberat, arătându-i că nu se simte 
intimidată de el. După aceea se auzi un declic şi uşa se 
deschise. 

— Întotdeauna e o plăcere să urezi bun-venit cuiva din 


376 


Poliţia Naţională Israeliană, spuse Layla, ştergându-şi 
părul cu un prosop. 

Era mai scundă decât îşi închipuise, mai subţire, 
aproape ca o adolescentă cu sâni micuţii şi fermi, cu coapse 
înguste, detalii pe care nu le puteai găsi în fotografiile pe 
care Ben-Roi i le făcuse când o pândise de pe partea 
cealaltă a străzii, noapte de noapte, privindu-i ferestrele, 
urmărind-o cum intră şi cum iese din bloc. În ochii ei verzi 
ca smaraldul descoperi o duritate şi o asprime care-l 
surprinse. Il ţintuia fără să clipească, neimpresionată de 
statura lui, ignorând că el ar fi putut-o lua pe sus doar cu o 
singură mână. 

— Aşadar? întrebă ea. 

El era atât de preocupat s-o studieze, încât nu auzi 
întrebarea. 

— Aşadar? repetă tânăra. 

— Trebuie să-ţi pun nişte întrebări, răspunse el, făcând 
un pas înainte. 

Layla întinse mâna în lateral şi se sprijini de tocul uşii, 
blocându-i intrarea. 

— Nu fără un mandat. Ai aşa ceva? 

N-avea. 

— Pot să obţin unul dacă vreau, mârâi el. Dar, când o să 
mă întorc, n-o să mai fiu la fel de prietenos. 

Fata pufni. 

— Sa ştii că mor de frică. Aşa că fie îmi araţi mandatul, 
fie mă întrebi ce ai de întrebat de-acolo de pe hol. Şi 
repede. Trebuie să ajung undeva şi deja am întârziat. 

Atitudinea ei era calmă, sigură, dispreţuitoare şi, pentru 
o clipă, îi aminti de prima lui întâlnire cu Galia, când o 
arestase în timpul acelei demonstraţii, iar ea îl tratase cu 
aceeaşi superioritate. Rânji, şocat de analogia pe care o 
făcuse, şi mai înaintă un pas, astfel încât trupul lui umplea 
spaţiul din uşă. 

— Ţi s-a trimis recent o scrisoare. O scrisoare în care ţi 
se cerea ajutorul în contactarea lui al-Mulatham. 

Ea nu zise nimic. 

— Ştii despre ce vorbesc? 


377 


Pentru o fracțiune de secundă, expresia de pe chipul ei îi 
arătă că nu se poate hotărî ce răspuns era mai bine să dea; 
apoi, aruncându-şi prosopul peste umeri, spuse că da, 
primise o astfel de scrisoare. 

— Şi? 

O altă pauză, o noua cântărire a opţiunilor. 

— Şi nimic. Am citit-o, am rupt-o şi am aruncat-o la coşul 
de gunoi. Aşa cum fac cu toate prostiile pe care le primesc 
prin poştă. 

Ben-Roi îi cercetă trăsăturile, căutând acele semne 
ascunse care sa-i confirme faptul că minţea cu neruşinare 
- strânsul buzelor, dilatarea pupilelor, picături de sudoare. 
Nimic. Fie spunea adevărul, fie era mai şireată, mult mai 
abilă decât toţi cei pe care îi interogase vreodată. 

— Nu te cred, insistă el, testând-o. 

Layla izbucni în râs, continuând să-l privească fix. 

— Mi se rupe de ce crezi tu. Am primit o scrisoare, am 
citit-o şi am aruncat-o. Şi ca să te scutesc de încă o 
întrebare, te asigur că nu mai e în coş. Dar, dacă te 
grăbeşti spre groapa de gunoi a oraşului, poate ai şanse s- 
o mai găsești. 

Bărbatul îşi încleştă pumnii, străduindu-se din răsputeri 
să nu o plesnească. 

— Şi despre ce se vorbea în scrisoare? 

— Păi, din câte constat eu, deja ştii, replică ea. 

— Ce zicea mai exact? 

Layla îşi încrucişă braţele şi oftă, ca o profesoară care 
are de-a face cu un copil retardat. 

— Mai exact n-aş putea să-şi spun, având în vedere ca 
nu m-am deranjat să ţin minte. „Încerc să iau legătura cu 
al-Mulatham, cred că m-aţi putea ajuta, vă plătesc oricât“ - 
ceva de genul ăsta. În principiu, nişte prostii. De-abia mi- 
am aruncat ochii peste rânduri. Dacă vrei versiunea 
întreagă, va trebui să-ţi întrebi amicii de la Shin Bet. S-ar 
putea ca ei să fie autorii. 

Din nou, deşi o aţintea în continuare cu privirea şi-şi 
ciulise urechile, nu reuşi să surprindă nici cel mai vag 
indiciu că l-ar minţi, nici cea mai mică tensiune în expresia 


378 


sau în vocea ei. Şi asta îl scotea din minţi, pentru că flerul 
îi spunea că era minţit, că femeia disimula, aşa că fie 
instinctele îl înşelau, iar radarul lui interior se stricase de 
tot, fie ea poseda un nivel de stăpânire aproape 
supraomenesc. Doar în ochii ei se zărea o urmă firavă a 
unui lucru pe care nu-l exprima. O umbră ce-i tulbura uşor 
privirea. Ori poate lumina era de vină. 

— În scrisoare se menţiona vreo armă? Ceva care să fie 
folosit împotriva statului Israel? 

— Nu, nu îmi amintesc, replică fata. Dacă ar fi existat, 
probabil că mi-ar fi atras atenţia. 

— Numele de Dieter Hoth înseamnă ceva pentru tine? 

— Nu. 

— Piet Jansen? 

Acelaşi răspuns. 

— Dar am auzit de David Beckham, dacă asta te-ajută. 

Discuţia se desfăşură astfel mult timp cu Ben-Roi 
revărsând asupra ei tot felul de întrebări şi cu Layla 
răspunzându-i tot mai dispreţuitoare şi mai ironică. În cele 
din urmă se lăsă tăcerea. 

— Asta-i tot? întrebă ea, punându-şi mâinile în şolduri şi 
uitându-se scrutător la el. Pentru că, oricât de mult mi-ar 
plăcea să stau la taclale cu tine, mai am şi alte treburi de 
făcut. 

In spatele ei, telefonul începu să sune. 

— Asta-i tot? repetă ea. 

Detectivul îi aruncă o privire furioasă, strângând din 
dinţi, conştient că speranţele pe care şi le făcuse fuseseră 
zadarnice. Nu scosese niciun cuvânt de la ea. Femeia 
câştigase. Cel puţin runda aceasta. 

— Pentru moment da, replică el. 

— Atunci ştiţi unde mă găsiţi. După cum am mai zis e o 
plăcere să discut cu Poliţia Naţională Israeliană. 

Clătină din cap, indicându-i să se dea un pas înapoi, şi se 
pregăti să închidă uşa. Când mai rămase doar foarte puţin 
spaţiu, Layla se aplecă, şi se uită spre el prin deschizătură, 
ignorând ţârâitul telefonului. 

— Doar aşa, de amorul artei, ţine minte că să dea dracii 


379 


dacă ştiu cine e al-Mulatham, unde se află sau cum poţi să 
dai de el. Sunt convinsă că asta nu te va împiedica să-ţi 
mai faci apariţia pe aici şi să mă hărțuiești, dar m-am 
gândit totuşi să-mi încerc norocul. 

În birou, robotul telefonic intră în funcţiune şi vocea ei 
subţire înregistrată răsună în tot apartamentul: „Nu vă pot 
răspunde acum. Lăsaţi-mi un mesaj şi vă sun cât de curând 
posibil“. 

— Şi, sinceră să fiu, adăugă ea, habar n-am ce 
aftershave foloseşti, dar pute într-un hal fără de hal. Poate 
ar fi mai bine să-ţi cumperi altul mai de calitate. 

Ben-Roi se încruntă. Se auzi un bip prelung urmat 
imediat de o voce gravă, adâncă. 

— „Layla! Magnus Topping. M-am gândit să te sun să 
văd dacă ai ajuns bine şi să-ţi spun că... ăăă... ca mi-a făcut 
plăcere să te cunosc. În plus, cât ai fost aici, am uitat să-ţi 
menţionez un fapt interesant pentru articolul la care 
lucrezi. Se pare că arheologul german, cel care săpa la 
Castelombres, Dieter Hoth -, avea degetele lipite ca la 
broaşte. Am presupus că poate ti-ar plăcea un astfel de 
amănunt, mai colorează povestea. Sună-mă dacă vrei. 
Toate cele bune.“ 

Un alt bip, apoi tăcere. 

Cei doi se holbară unul la altul. Şi într-o clipă, gemând, 
israelianul întinse mâna ca să intre în apartament. Layla 
însă se dovedi mai iute decât el şi îi trânti uşa în nas; iar 
Ben-Roi auzi cum răsuceşte yala şi sunetul înfundat al 
paşilor ei grăbiţi. 

— Căţea mincinoasă! strigă el. 

Îşi smulse pistolul de la curea şi, făcând un pas înapoi, 
trase un glonţ. Uşa rezistă. Mai încercă o dată, împingând- 
o acum şi cu umărul, dar uşa tot nu cedă. 

— Căţea arăboaică şi mincinoasă! 

Trase o rafală lungă, urlând ca un taur rănit. De data 
asta lemnul crăpă definitiv. Se năpusti ca turbat înăuntru 
şi, după ce-şi recăpătă echilibrul, privi sălbatic în jur. 
Geanta şi mobilul ei zăceau aruncate pe canapea. Nici 
urma de femeie. Alergă în birou, apoi în dormitor - goale. 


380 


În baie găsi treptele de beton care duceau spre acoperiş. 
Sări câte trei, năvălind pe terasa de unde se zărea 
panorama oraşului. Nimic. Se răsuci ca să verifice dacă nu 
cumva jurnalista se ascunsese undeva prin apartament; 
apoi, auzind un claxon dedesubt, se repezi la marginea 
acoperişului, apucându-se de bara ruginită din fier ce se 
întindea de-a lungul parapetului şi privi în jos pe stradă. O 
depistă imediat, strecurându-se printre maşinile ce treceau 
pe şosea, dar prea departe ca s-o mai prindă din urmă. 

— Târfă nenorocită! ţipă el neputincios. Târfă nenorocită 
şi mincinoasă! 

Femeia nu-l auzi şi traversă strada Sultan Suleiman, 
dispărând într-o mulţime de oameni ce se înghesuiau în 
dreptul Porții Damasc. Se uită după ea, înjurând, după 
care, scoţându-şi telefonul din buzunar, tastă frenetic un 
număr şi duse aparatul la ureche. 

— Sunt eu, Ben-Roi. Am nevoie să o daţi imediat în 
urmărire pe Layla al-Madani. Da, Layla al-Madani. Da, 
jurnalista. Urgent. E undeva în Oraşul Vechi. Repet - 
urgenţă maximă. 


LUXOR 


— Pe la şapte şi jumătate, opt cel târziu. Imediat ce 
termin aici. Şi eu te iubesc. Mai mult decât orice pe lume. 

Khalifa atinse receptorul cu buzele şi trimise un sărut 
spre capătul celălalt al firului, cu ochii pe jumătate închişi, 
de parcă acolo se afla gura lui Zenab, dar nu simţi decât 
plasticul rece al aparatului. Mai zăbovi astfel un moment, 
după care mai rosti un „Te iubesc“ drăgăstos, închise şi se 
aşeză la loc pe scaun, uitându-se la statueta din lemn pe 
care o cumpărase de la Cairo. Işi freca ochii roşii şi umflaţi 
de oboseală. 

Slavă Domnului, aproape că se terminase. Deja îi 
povestise totul lui Ben-Roi. Nu-i mai rămânea decât să 
scrie raportul pentru Hassani, să mai pună la punct câteva 
chestiuni birocratice - să aranjeze ca artefactele din 


381 


subsolul lui Jansen să fie transferate la Muzeul Luxor, să 
completeze o cerere de reabilitare post-mortem pentru 
Mohammed Gemal -, iar apoi putea să se spele pe mâini de 
toată povestea asta nenorocită şi să se întoarcă la o viaţă 
normală. 

O vacanţă, de asta avea nevoie. Un răgaz în care să fie 
singur numai cu familia sa, departe de moarte, crime şi 
ură. Poate o să plece cu toţii la Aswan, în vizita la prietenul 
lui, Shaaban, care lucra acolo la hotelul Old Cataract; sau 
mai bine să se ducă pentru câteva zile la Hurghada, 
călătorie pe care o plănuiau de ani de zile. Da, aşa va face; 
îşi va duce familia la mare. Nu-şi permiteau, dar la naiba! 
Vor strânge ei cumva banii necesari. Zâmbi când îşi 
imagină ce feţe o să aibă cu toţii când vor auzi de asta; 
apoi, cu un oftat, îşi aprinse o Cleopatra şi se aplecă peste 
birou. 

Inainte de a se apuca să-şi aranjeze concediul, să 
închidă cazul odată pentru totdeauna şi să-l trimită în 
lumea întunecată a arhivei, mai rămânea un singur aspect 
de rezolvat: identificarea „armei“ misterioase pe care Piet 
Jansen încercase s-o plaseze teroristului palestinian al- 
Mulatham. 

Era un aspect colateral pe care, ca să fie sincer, îl 
ignorase complet. La urma urmei el făcuse ceea ce îşi 
propusese: dovedise că Jansen o omorâse pe Hannah 
Schlegel, descoperise motivul crimei şi de ce al-Hakim îl 
protejase. Considerase că arma era o chestiune secundară, 
fiind importantă doar pentru israelieni şi fără niciun fel de 
relevanţă pentru investigațiile sale. Dar, în ciuda 
tremurului din stomac care-l avertiza că alte dezvăluiri i-ar 
putea aduce numai necazuri, confuzie şi dureri de cap, o 
parte din el - „aia de încăpățânat şi de catâr“ cum se 
exprimase atât de plastic Hassani - nu-l lăsa în pace. 

Trase din ţigară şi ridică foile pline de însemnări pe care 
le mâzgălise după ce o interogase pe Inga Gratz. O cutie 
de depozitare. Asta îi spusese femeia când o întrebase 
despre armă. „A pomenit la un moment dat de nu ştiu ce 
cutie de depozitare. Dar altă dată ne-a povestit că lăsase 


382 


detaliile unui prieten vechi, aşa că, cine ştie?“ 

În ceea ce priveşte cutiile de depozitare, aflase deja din 
cercetările sale anterioare că niciuna dintre marile bănci 
egiptene nu deţinea aşa ceva sub numele de Piet Jansen. O 
altă verificare rapidă după ce terminase de vorbit cu Ben- 
Roi fusese suficientă pentru a-i confirma că nici numele de 
Dieter Hoth nu se găsea în dosarele lor. Mai putea să 
încerce la băncile mai mici, la cele private, la cele 
internaţionale, înainte de a se îndrepta spre băncile din 
străinătate. Dar chiar dacă suna la toate băncile din Egipt 
sau din lumea întreagă, simţea că n-o să rezolve nimic. Tot 
ceea ce ştia despre Piet Jansen, tot ceea ce descoperise în 
ultimele două săptămâni îi demonstrase că bărbatul fusese 
prea viclean şi prea isteţ ca să nu-şi acopere urmele în 
mod corespunzător, mai ales când era vorba de ceva atât 
de important. Dacă avea o cutie pe undeva, atunci aceasta 
era bine ascunsă. Mult prea bine ascunsă pentru ca el s-o 
găsească fără un efort prea mare. 

Şi-atunci nu se mai putea agăța decât de comentariul 
femeii, cum că Jansen lăsase toate detaliile unui prieten. 
Dar ce prieten? 

Pe drumul de întoarcere la Cairo întoarse problema pe 
toate părţile, reluând fiecare etapă a anchetei, încercând 
să intuiască persoana la care ar fi putut apela Jansen şi în 
care ar fi avut atâta încredere pentru a-i oferi o asemenea 
informaţie valoroasă. Soții Gratz nu ştiau nimic. Al-Hakim 
ar fi fost o posibilitate, dar el decedase, la fel ca toţi ceilalţi 
membri ai cercului de fugari. Poate că era cineva care nu 
apăruse în investigaţiile sale. Cineva din perioada în care 
Jansen activase în rândurile SS-ului sau de când lucrase ca 
arheolog. Sau poate o cunoştinţă şi mai veche. Cineva 
îngropat adânc în nisipurile timpului. Cineva care ar fi 
chiar mai greu de dibuit decât o cutie de depozitare. 
Speranţele păreau nule. 

Parcurse notele de două ori, de trei ori, după care, 
oftând epuizat, îşi împinse scaunul departe de birou, se 
ridică în picioare şi se apropie de fereastră. 

Îşi termină ţigara şi se sprijini cu coatele de pervaz, 


383 


privind în jos: un turist care se tocmea cu un vânzător; doi 
bătrâni stând pe marginea trotuarului şi jucând siga în 
praful de pe drum; un băiat care mângâia un câine 
alsacian sfrijit, care dădea din coadă, bucurându-se de 
atenţia neaşteptată. Ultima imagine îi aminti pentru o clipă 
de o altă scenă la care fusese martor, deşi nu putea 
preciza contextul. După ce se mai gândi o vreme, se lăsă 
păgubaş, se retrase de la fereastră şi se întoarse la masa 
de lucru, unde începu să-şi pună în ordine foile 
împrăştiate. 

Sub un teanc de coli găsi punga de plastic cu pistolul lui 
Jansen, sub o altă pungă în care se aflau cheile şi 
portofelul bărbatului. O ridică pe cea din urmă, o privi cu 
atenţie, apoi îşi văzu în continuare de treabă. După câteva 
momente însă, scoase portofelul şi pe fruntea lui apăru o 
cută adâncă. Îl învârti şi pe-o parte, şi pe alta, se uită spre 
fereastră şi îl deschise, strecurându-şi degetele în 
buzunarul interior al acestuia, de unde extrase fotografia 
alb-negru ce-l reprezenta pe Jansen în copilărie, stând pe 
vine lângă un câine alsacian. Atunci cuvintele Carlei Shaw 
din noaptea în care o interogase la Menna-Ra îi răsunară 
cu putere în minte. 


Arminius. Un animal din copilărie. Piet nu înceta 
niciodată cu poveştile despre el. Ne zicea că e singurul 
prieten adevărat pe care l-a avut. Singura fiinţă în care 
avusese încredere oarbă. Vorbea despre el de parcă ar fi 
fost o făptură umană. 


Cutie de depozitare, prieten vechi. 

— Pe toţi dracii, şopti el. 

Pe chipul său se aşternu o expresie curioasă, confuză, în 
care se amestecau surescitarea, dar şi teama. 

Şovăi. Apoi, aplecându-se, ridică receptorul. 

Doar două telefoane se dovediră suficiente. Banca 
Alexandria, filiala Luxor, cutia de depozitare a domnului 
Arminius. 

— Fir-ar a dracu’ de treabă. 


384 


IERUSALIM 


— Yalla, yalla. Haide, haide. Unde naiba eşti? 

Layla îşi privi ceasul, conştientă că fiecare minut pierdut 
îi aducea pe israelieni şi mai aproape de ea, apoi se retrase 
din nou în negura ce împrejmuia Biserica Sfântului 
Mormânt. Inima îi bătea atât de tare, încât avea senzaţia 
că loviturile ei reverberau în întreaga clădire. 

N-avea nici cea mai vagă idee cum de aflase detectivul 
despre scrisoare, despre cererea de a-l pune pe autorul ei 
în legătură cu al-Mulatham, despre Dieter Hoth... În acest 
moment oricum nu era relevant. Ştia însă - şi ştiuse din 
clipa în care dăduse cu ochii de el - că bărbatul e 
periculos, mult mai periculos decât orice israelian întâlnit 
de ea vreodată, cu excepţia lui Har-Zion. De aceea îl 
minţise. De aceea fugise (ieşind afară observase imediat cu 
coada ochiului BMW-ul alb parcat în faţă, acelaşi BMW pe 
care-l zărise de nenumărate ori de la fereastra 
apartamentului ei). Şi de aceea venise aici ca să-l găsească 
pe bătrânul evreu, în încercarea disperată de a aduce 
lumină în istoria lui William de Relincourt. Bătrânul era cu 
siguranţă ori nebun, ori senil. Poate amândouă. Şi totuşi, 
nu vedea altă opţiune. Trebuia să afle ce se întâmplă. Să-şi 
ofere această ultimă şansă... 

— Haide, şuieră ea, bătând cu pumnul prin întuneric în 
stâlpul de lângă ea. Te rog! Unde dracu” eşti? 

Mai trecură alte douăzeci de minute - minute 
agonizante, o tortură infernală a nervilor - şi aproape că se 
dăduse bătută, convinsă că bătrânul nu mai vine, când, din 
capătul celălalt al bisericii, auzi sunetul pe care-l aştepta 
cu atâta nerăbdare - păcănitul îndepărtat, ritmic al 
bastonului său. 

Bărbatul intră şontâc-şontâc în Rotunda şi, aşa cum îl 
văzuse şi înainte, se apropie de cubul acoperit al 


385 


ediculului. Îşi scoase yarmulka de pe cap şi o Tora mică 
din geacă, după care începu să se roage, aplecându-şi 
trupul înainte şi înapoi, vocea lui aspră plutind spre vârful 
domului ca sunetul frunzelor ce foşnesc în adierea 
vântului. Rămase nemişcată până când el termină, 
privindu-l, aşteptând; apoi, când bătrânul îşi puse la loc 
tichiuţa şi îşi băgă Tora în buzunar, Layla ieşi din umbră şi, 
aruncând o privire nervoasă spre intrarea în biserică, se 
duse lângă el şi-l atinse blând pe mână. 

— Nu vă suparăţi. 

Bătrânul se întoarse, nesigur pe picioare, ca un ceas de 
jucărie al cărui mecanism este stricat. 

— Mă întrebam dacă n-aţi vrea să staţi de vorbă cu mine 
despre un bărbat pe nume William de Relincourt. Unul 
dintre preoţi mi-a spus că s-ar putea să ştiţi câte ceva 
despre el. 

Văzut de aproape, era chiar mai bătrân decât bănuia. 
Avea trupul diform şi faţa atât de ridată încât dintr-o clipă 
în alta părea că se va dezintegra. Îl învăluia un miros 
neplăcut de haine nespălate amestecat cu un iz mult mai 
elementar - de sărăcie, eşec, ruină. Numai ochii lui 
transmiteau o poveste diferită, pentru că, deşi urduroşi şi 
plini de  vinişoare sparte, sclipeau de inteligenţă, 
asigurând-o că mintea lui rămăsese vie. 

— N-o să vă rețin foarte mult, adaugă ea, privind din nou 
agitată spre intrare. Doar câteva minute. 

El nu rosti nicio vorbă, doar se holbă la ea cu gura pe 
jumătate deschisă, ca o tăietură într-o bucată de piele 
uzată. Se lăsă un moment de tăcere stânjenitoare, tulburat 
doar de fâlfâitul aripilor unui porumbel care zbura în 
interiorul aurit al domului. Brusc, bărbatul mormăi ceva şi, 
clătinând din cap, se întoarse şi plecă, târându-şi 
picioarele. Layla presupuse că bătrânul refuză să discute 
cu ea şi o cuprinse deznădejdea. Spre uimirea şi uşurarea 
ei, acesta se îndreptă spre băncuţa unde stătuse alături de 
părintele Sergius cu patru zile mai devreme şi îi făcu semn 
să i se alăture. Mai verifică încă o dată intrarea şi se grăbi 
să se aşeze la rândul ei. 


386 


— Dumneata eşti femeia aia arabă, aşa-i? întrebă el 
sprijinindu-se în baston, cu o voce gâjâită. Jurnalista. 

— Da, aşa e. 

— Îţi cunosc munca. Mizerii. Minciuni,  bigotism, 
antisemitism. Mă dezgustă. Tu mă dezguşti. Işi întoarse 
capul spre ea, după care îşi îndreptă privirea spre podea 
din nou. Dar, ca să fiu sincer, nu atât de tare pe cât mă 
dezgustă persoana mea. Eterna mea pedeapsă - să trăiesc 
într-o lume în care singurii oameni care doresc să audă 
ceea ce am eu de spus sunt oamenii cărora nu aş dori să le 
împărtășesc nimic. 

Zâmbi abia schiţat, deşi expresia de pe chipul lui arăta 
exact opusul unui surâs. Se aplecă şi începu să bată cu 
bastonul într-un şir de furnici care se deplasau de-a lungul 
crăpăturii dintre două lespezi de piatră. 

— De şaizeci de ani încerc să le tot spun. Trimit scrisori, 
stabilesc întâlniri. Dar nu mă ascultă. Şi de ce m-ar asculta 
după tot ce am făcut? Poate că dacă aş avea ceva să le 
arăt... dar n-am. Nu există decât cuvântul meu. Iar ei nu 
vor să-l audă. Nu după tot ce am făcut. Aşa că poate ar 
trebui să-ţi fiu recunoscător. Deşi mă îndoiesc sincer că mă 
vei crede. Nu fără dovezi. lar dovezi nu există. Nici 
fotografii, nici urme, nimic. Hoth a păstrat totul. 

Tocmai se pregătea sa-i întrerupă monologul nebunesc, 
grăbită să aducă discuţia înapoi la William de Relincourt, 
îngrozită că în orice moment o trupă de poliţişti israelieni 
se va năpusti în biserică şi o va aresta. Ultimul lui 
comentariu însă o amuţi. Se răsuci pe dată, concentrându- 
se asupra vorbelor bătrânului. 

— L-aţi cunoscut pe Dieter Hoth? 

— Ce? Ah, da, încuviinţă el, lovind în continuare 
furnicile. Am lucrat pentru el. În Egipt. La Alexandria. Mă 
ocupam de inscripţii. 

„Acum Hoth şi echipa sa excavau în Egipt, pe un şantier 
din afara Alexandriei, pentru ca în clipa următoare să se 
repeadă până la Berlin pentru o întâlnire ultrasecretă cu 
Himmler.“ I se strânse stomacul când îşi aminti cuvintele 
lui Jean-Michel Dupont. „Bătrânul chiar ştie ceva, gândi 


387 


ea. Doamne, Dumnezeule, ştie ceva. Numai dacă...“ 

— Dar eu ştiam că Hoth era antisemit. De ce ar... 

— Angaja pe cineva ca mine? 

Gura bătrânului se schimonosi iarăşi în surâsul acela 
amar. Mâna lui strânse tot mai tare măciulia bastonului. 

— Pentru că nu ştia că sunt evreu, desigur. Niciunul 
dintre ei n-a ştiut - Jankuhn, von Sievers, Reinerth. 
Niciunul. N-au bănuit niciodată. Cum să le dea prin cap 
una ca asta, când eu eram cel mai fervent antisemit dintre 
toţi? 

Scoase un oftat adânc, un sunet subţire, şuierător ca 
aerul ce iese dintr-un balon înţepat, şi se sprijini cu spatele 
de stâlp, privind spre domul de deasupra. 

— l-am păcălit pe toţi. Am fost deştept. M-am dus la 
întâlniri, am cântat imnuri, am dat foc la cărţi. Micul nazist 
perfect. Şi ştii de ce? Se strâmbă. Pentru că iubeam 
istoria. Voiam să fiu arheolog. Îţi poţi imagina aşa ceva? 
Să-mi sfâşii propria inimă doar pentru că voiam să sap 
nişte gropi. Ca evreu nu puteam obţine aprobările 
necesare, nu pe vremea aceea. Aşa că am încetat să mai 
fiu evreu şi am devenit unul de-al lor. Mi-am schimbat 
numele, mi-am făcut rost de documente false şi am intrat 
în Partidul Nazist. Am trădat totul. Pentru că voiam să sap 
nişte gropi. Şi-atunci te mai nedumereşte că nu-mi dau 
ascultare? Un evreu care a întors spatele poporului său. 
Un moser. De ce să ne mai mirăm? 

Se uită spre ea cu ochi umezi, după care îşi întoarse 
privirea. Layla vedea că e supărat, de aceea trebuia să fie 
atentă. Dar nu dispunea de suficient timp, din păcate. 

— Ce s-a întâmplat în Alexandria? întrebă ea, nereuşind 
să-şi ascundă graba din voce. La ce v-aţi referit când aţi 
spus că nu mai există fotografii şi nici urme? 

El nu răspunse şi se mulţumi să se holbeze la raza de 
soare ce pătrundea prin lucarna din vârful domului, ca o 
frânghie groasă şi aurie. 

Layla se opri o secundă, apoi, mai mult din instinct, 
adăugă: N 

— Ştiu cum e. Să minţi. Singurătatea. Înţeleg. Suntem la 


388 


fel. Vă rog, ajutaţi-mă. Vă rog. 

De undeva din spate se auzi un strigăt urmat de sunetul 
unor paşi repezi şi tânăra o luă la goană. Dar nu erau 
decât doi preoţi sirieni iacobini care se îndreptau grăbiţi 
spre locul de rugăciune. Robele lor negre fluturau ca nişte 
aripi. Layla se întoarse aproape imediat. Bătrânul îi aruncă 
o privire sfredelitoare. Ochii li se întâlniră şi femeia 
observă cum buza lui de jos tremura uşor. Urmă din nouo 
pauză insuportabilă. 

— Pe 4 noiembrie, şopti el. 

— Poftim? 

— Atunci am găsit-o. Pe 4 noiembrie. Inscripţia. 

Vorbea atât de încet, încât Layla se aplecă în faţă pentru 
a desluşi ce spune. 

— Fix la şaisprezece ani după ce Carter a dat peste 
mormântul lui Tutankhamon. Ce ironie, nu? Cele mai mari 
descoperiri din istoria arheologiei să fie făcute în aceeaşi 
zi... Deşi a noastră era cea mai importantă din cele două. 
Cu mult mai importantă. Aproape că a meritat toate 
minciunile şi trădarea. 

În spatele lor se produse iarăşi agitaţie - voci, ecoul 
unor paşi pe podea - şi mai mulţi turişti intrară în Rotunda, 
îmbrăcaţi cu toţii în tricouri galbene. Layla abia dacă-i 
băgă în seamă. 

— Da, mormăi bătrânul, aproape că a meritat tot chinul. 
Aproape. 

Gemu şi, ridicându-şi o mână tremurătoare, îşi şterse 
saliva strânsă la colţul gurii. 

— Un bloc de calcar. Lung, atât de mare. Din perioada 
de început a Bizanțului, mai precis din anul 336 d.Hr., de 
pe timpul lui Constantin I. În el era săpat un text în greacă, 
latină şi coptă. O proclamaţie imperială către cetăţenii 
Alexandriei. Fusese refolosit la fundaţia unei clădiri 
islamice şi de aceea supravieţuise în condiţii atât de bune. 

Layla îşi simţea inima mai-mai să-i sară din piept, ca pe 
vremea copilăriei, când încerca să vadă cât de mult poate 
să-şi ţină respiraţia. „Spune-mi, îl imploră ea în gând. 
Haide, spune-mi.“ 


389 


— Anunţa finalizarea lucrărilor la Biserica Sfântului 
Mormânt, continuă el. Biserica asta. Descria trecerea lui 
Constantin la creştinism, devotamentul său faţă de 
singurul Dumnezeu adevărat, respingerea altor credinţe. 
Chestii standard. Nimic extraordinar. Cu excepţia ultimei 
părţi. Şi cea mai însemnată. 

Turiştii în tricouri galbene se adunaseră în faţa 
ediculului, unde ghidul lor le prezenta istoria bisericii. 
Unul dintre ei, un tânăr cu păr slinos, lung până la umeri, 
făcea poze cu telefonul său mobil, aparatul bipăind la 
fiecare fotografie. 

— La început nu ne-a venit să ne credem ochilor, şopti 
bărbatul, clătinând din cap. Lukhnos megas, candelabrum 
iudaeorum. Iniţial, am presupus cu toţii că se referă la 
altceva. Depăşea închipuirea noastră. Ştii, mai toată lumea 
avea senzaţia că rămăsese la Roma. Vandalii o luaseră cu 
ei în 445, când au jefuit oraşul. 

Layla îşi muşcă buza confuză. 

— Nu înţeleg. Ce să ia? Ce vreţi să spuneţi? 

El părea că nu o auzise. 

— Două sute cincizeci de ani fusese ascunsă acolo, în 
Templum Pacis, Templul Păcii. Încă de când o adusese 
Titus din ruinele Ierusalimului. Titus a scos-o din Ierusalim 
şi, două secole mai târziu, Constantin a recuperat-o. Asta 
spune inscripţia. De aceea era atât de extraordinară. Arăta 
cum fusese luată de la Roma şi ascunsă într-o cameră 
secretă de sub podeaua noii biserici a lui Constantin, drept 
ofrandă adusă Dumnezeului adevărat, ca un simbol al 
luminii eterne a lui Hristos. Întinse mâna. Uite-acolo era. 
Chiar acolo în faţa noastră. Timp de opt sute de ani. 
Ascunsă. Uitată. Până când William de Relincourt a găsit-o. 
Am încercat să le explic. Le-am povestit tot când m-am 
predat la sfârşitul războiului, le-am povestit în timpul 
interogatoriului. Dar nu m-au crezut, nu după ce am făcut, 
nu fără dovezi. Şi nu mai exista nicio dovadă. Hoth a 
păstrat totul. Chiar acolo în faţa noastră era. 

Layla de-abia reuşea să-şi stăpânească exasperarea. 
Vorbele lui enigmatice o scoteau din minţi. 


390 


— Dar ce era? şuieră tânăra. Ce era acolo, chiar în faţa 
noastră? Ce a îngropat Constantin sub biserică? 

Bătrânul deschise ochii şi o privi. Turistul cu părul lung 
mai făcu o poză şi celularul bipăi din nou. 

— Ţi-am zis doar. Candelabrum iudaeorum. Lukhnos 
megas. Lukhnos iudieown. 

— Dar nu înţeleg! 

Vocea ei răsună în toată sala şi câţiva turişti se 
întoarseră spre ea. 

— Ce e? Nu înţeleg! 

Bătrânul părea speriat de nerăbdarea ei. Urmă o pauză 
scurtă, apoi, încet, îi explică. 

— Oh, Doamne, şopti ea când el termină. Oh, Doamne, 
Dumnezeule mare! 

Rămase încremenită, prea şocată ca să se mai mişte. 
Apoi, cu ochii aţintiţi asupra tânărului cu mobil, se ridică 
repede şi alergă spre el. 


LUXOR 


Când Khalifa sosi la Banca Alexandria, cutia de 
depozitare era deja pregătită, aşezată pe o masă, într-o 
cameră de la subsolul clădirii. Asistenta directorului, o 
femeie între două vârste, rujată şi cu o eşarfă de mătase pe 
cap, îl rugase să completeze câteva formulare, apoi îl 
condusese aici, descuiase cutia, după care părăsise 
încăperea, spunându-i că, dacă are nevoie de ceva, ea va fi 
afară pe hol. 

Khalifa aşteptă să se închidă uşa, lovind masa cu 
degetele, sufocat de pereţii fără ferestre. Apoi, inspirând 
adânc, de parcă s-ar fi pregătit să sară într-un bazin cu apă 
rece ca gheaţa, se aplecă şi se uită înăuntrul cutiei. 

Primul lucru pe care-l văzu fu un portofel. Un portofel 
delicat din plastic, aşezat deasupra unui biblioraft gros. Îl 
ridică şi îl deschise, ştiind instinctiv, chiar înainte de a-i 
controla conţinutul, că îi aparținuse lui Hannah Schlegel. 
Găsi câteva bancnote egiptene şi nişte şekeli israelieni; o 


391 


legitimaţie verde; iar într-un buzunar interior, două 
fotografii tip paşaport, alb-negru, cu marginile tocite de 
vreme. Le puse una lângă alta pe masă. Una era o poză de 
familie, un bărbat, o femeie şi doi copii mici - Hannah şi 
Isaac Schlegel împreună cu părinţii lor, bănui el stând toţi 
patru în pragul unei case mari, zâmbind şi făcând cu mâna 
spre obiectiv. Cealaltă îi înfățișa pe copii, când mai 
crescuseră, aşezaţi într-o căruţă, râzând, cu picioarele 
atârnând în afară, ţinându-se pe după umeri. 

Khalifa nu o văzuse pe Schlegel decât bătrână, un 
cadavru acoperit de sânge care zăcea pe podeaua de la 
Karnak. Imaginile ei din copilărie - atât de frumoasă, atât 
de inocentă şi complet neştiutoare în privinţa grozăviilor 
ce o aşteptau în viitor - îl întristară mai mult decât orice. 
Se uită la ea vreme îndelungată, uimit de asemănarea 
izbitoare dintre copila din fotografie şi fiica lui - aceleaşi 
picioare lungi şi subţiri şi acelaşi păr lung. Oftă din 
adâncul sufletului, strecură pozele la loc şi-şi îndreptă 
atenţia spre biblioraft. 

Conţinutul dosarului gros se dovedi dezamăgitor -, iar el 
îşi imaginase în ultimele zile tot felul de scenarii nebuneşti 
legate de misterioasa armă aflată în posesia lui Hoth. 
Lucruri interesante, chiar incitante. Însă, în locul revelaţiei 
uluitoare pentru care se pregătise atâta, găsi fotografii şi 
documente, după ce desfăcuse panglica ce lega dosarul - 
materiale diverse care la o verificare mai atentă se 
dovediră a nu avea nimic de-a face cu armele şi cu 
terorismul, ci mai degrabă cu arheologia şi cu istoria. Erau 
acte, hărţi, fotocopii ale unor cărţi de care nu auzise 
niciodată (Historia Rerum in Partibus  TransmariniS 
Gestarum; Massaoth Schel Rabbi Benjamin), fotografii de 
la siturile unde excavase, ale unor interioare de biserici, 
ale unui basorelief ce prezenta un grup de bărbaţi în togi 
cărând o lampă imensă cu şapte braţe (Arca lui Titus din 
Roma, conform unei note de pe spatele pozei). Dar nimic 
care să sugereze vreo armă, ceva ce ar putea fi utilizat, aşa 
cum spusese Inga Gratz, „la distrugerea evreilor“. 

Răsfoi toată colecţia, nedumerit, sărind peste unele, 


392 


concentrându-se asupra altora; desenul unei inscripţii 
antice în greacă, latină şi coptă; o fotografie mărită a unei 
propoziţii scrise de mână în limba latină (Credo id 
Castelombrium unde venerit relatum esse et ibi sepultum 
esse ne quis invenire posset); o folie de plastic în care se 
găsea un pergament îngălbenit cu şase rânduri de text 
alcătuite aparent dintr-o selecţie aleatorie de litere şi 
semnate la sfârşit cu inițialele GR. 

Ce însemnau toate astea habar n-avea, dar începea să fie 
tot mai convins ca materialele nu erau atât de disparate 
cum crezuse şi că, dimpotrivă, se legau într-un fel, că 
reprezentau părţile componente ale aceluiaşi proiect de 
cercetare. Scopul acestui proiect îi scăpa şi, cu toată 
fascinația lui pentru istorie, nu intenţiona să mai 
dezgroape morţii. Concluzia la care ajunse după ce 
parcurse aproape tot conţinutul biblioraftului îi accentua 
sentimentul că marea armă secretă, a cărei forţă teribilă îi 
putea nimici pe evrei, era de fapt un bluff. Ultima 
încercare a unui bătrân singur, înspăimântat, paranoic de 
a-i convinge pe cei din jurul lui şi poate chiar şi pe el însuşi 
să-l bage în seamă. 

— Mergeai la plezneală, nu-i aşa? murmură Khalifa când 
se apropie de ultimele pagini. N-a existat nicio armă. 
Mergeai la plezneală, bătrân nebun şi criminal. 

Zâmbi, cumva uşurat că temerile sale se dovediseră 
nefondate, şi, aprinzându-şi o ţigară, ridică ultimul obiect 
din colecţie - un plic maro pe care era mâzgălit cuvântul 
„Castelombres“. Inăuntru găsi o serie de fotografii, tot alb- 
negru. Primele erau reprezentări generale ale unei clădiri 
ruinate - o fereastră înaltă şi arcuită era singurul element 
arhitectural identificabil, în timp ce următoarele arătau 
şanţurile săpate chiar în centrul acestor ruine de către un 
grup de bărbaţi care foloseau târnăcoape şi excavatoare 
mecanice. 

Le răsfoi repede, la început ca pe un pachet de cărţi de 
joc, apoi din ce în ce mai încet, atras pe neaşteptate de 
progresele săpăturilor. Cu fiecare instantaneu, şanţul 
devenea mai larg şi mai adânc. Când acesta avea vreo trei 


393 


metri, un fel de cutie începu să apară în cadru - din aur, 
judecând după strălucirea metalică a suprafeţei sale -, 
având într-o parte un braţ curbat. Apoi mai apărură unul şi 
încă unul, o cutiuţă şi mai mică aşezată deasupra celei 
mari. La o privire mai atentă, realiză că acestea erau de 
fapt armăturile unui piedestal elaborat din mijlocul căruia 
ţâşnea o tijă chiar în direcţia braţelor curbate. Centimetru 
cu centimetru, obiectul fu extras, până când, chiar în 
fotografia finală, se înfăţişa complet desprins din pământ şi 
pus pe o prelată în faţa ferestrei de piatră, care îl încadra 
perfect. 

Khalifa privi imaginea timp de un minut, ignorând ţigara 
care ardea între degetele sale şi încruntându-se tot mai 
tare. Apoi, aplecându-se, răsfoi din nou documentele şi 
scoase fotografia arcului triumfal cu basorelieful ce 
înfăţişa lampa cu şapte braţe. Apropie cele două fotografii, 
comparându-le. Erau identice. 

Brusc, îşi reaminti ciudata întâlnire din sinagoga de la 
Cairo. „Se numeşte Menora... Lampa lui Dumnezeu. Un 
simbol de mare putere pentru poporul meu. Acel simbol. 
Semnul semnelor.“ 

Îşi fixă privirea din nou asupra celor doua fotografii, 
după care se ridică şi se apropie de uşă. Asistenta 
directorului îl aştepta pe hol. 

— Totul e în ordine? întreba ea. 

— Sigur, spuse el. Mă întrebam însă... dacă nu e posibil 
să trimit un fax la Ierusalim de la dumneavoastră. 


IERUSALIM 


Layla îşi sprijini capul de zidul celulei de detenţie şi privi 
spre tavan, aducându-şi genunchii la piept şi înconjurându- 
şi gleznele cu mâinile. Simţea nevoia să se uşureze şi se 
uită spre micul closet din aluminiu montat în colţul 
încăperii. Rezistă tentaţiei de a-l folosi. Ştia că era 
supravegheată şi nu avea niciun chef să le ofere satisfacția 
de a o vedea într-o astfel de postură. Până la urmă va 


394 


trebui să se ducă, dar pe moment încă se mai putea abţine. 
Oftă şi-şi strânse coapsele şi mai tare, încercând să ignore 
dreptunghiul inserat în uşa de oţel din partea opusă. 

O săltaseră imediat ce ieşise din Biserica Sfântului 
Mormânt, cu patru ore în urmă. Printre poliţişti se afla şi 
detectivul care o interogase acasă la ea - îi puseseră 
pistolul la tâmplă, o trântiseră la pământ, desfăcându-i 
picioarele, apoi o încătuşaseră. Nu se împotrivise deloc, 
ştiind că astfel ar fi înrăutățit lucrurile. La secţie o lăsaseră 
să fiarbă în suc propriu o vreme, apoi urmase 
interogatoriul - timp de doua ore, numai ea şi detectivul. 
De data asta nu mai ocolise niciun răspuns, povestindu-i 
tot ce ştia: despre William de Relincourt, despre 
Castelombres, Dieter Hoth, Menora - tot ceea ce 
descoperise în ultimele zile. Dar nu pentru că se temea - 
deşi e adevărat că nu se simţise confortabil sub privirea lui 
sfredelitoare, care încerca să-i pătrundă până în cele mai 
ascunse unghere ale sufletului. Cooperase pentru că nu 
mai avea niciun sens să mintă. El oricum părea să ştie 
totul despre Lampă; restul detaliilor le culesese din 
agendele ei, unde erau trecute numele oamenilor cu care 
discutase. Ar fi pierdut vremea în zadar. Singura ei rază de 
speranţă era ca el să realizeze semnificaţia descoperirii 
Menorei, impactul uriaş pe care l-ar fi avut dacă ar fi ajuns 
în mâinile cui nu trebuie şi să accepte propunerea pe care 
i-o făcuse la sfârşitul interogatoriului. 

— Ai nevoie de mine, îi spusese ea, uitându-se direct în 
ochii lui, încercând să-l domine. Nu dau doi bani pe 
Menora voastră. Dar îmi pasă dacă aşa ceva ar ajunge în 
mâinile cuiva ca al-Mulatham. Lasă-mă să vă ajut. Pentru 
că, dacă al-Mulatham pune laba pe ea primul... 

Avea dubii serioase că îl convinsese, dar cel puţin se 
străduise, date fiind împrejurările. Dacă urma să mai joace 
vreun rol în mecanismul ce se pusese în mişcare, asta 
numai Dumnezeu ştia. Nu-i mai rămânea decât să stea şi 
să aştepte. 

Îşi lipi fruntea de genunchi, închise ochii şi brusc avu o 
viziune care o înfioră: menora din aur ale cărei lămpi, 


395 


dintr-un motiv sau altul, nu mai emanau raze de lumină, ci 
dâre vâscoase de sânge roşu şi lipicios. 

De partea cealaltă a uşii, Ben-Roi o studia prin fereastra 
de observaţie, pierdut într-un vălmăşag de gânduri. 
Menora, al-Mulatham, articolul din ziar, Galia, aftershave- 
ul - toate se învârteau în capul lui, iţindu-se brusc, 
dispărând, contopindu-se, dezintegrându-se. Un singur 
gând rămânea clar şi de neclintit în centrul vârtejului: 
„Numai Menora mă mai poate ajuta“. 

Cum, nu ştia exact. Nu încă. N-avea niciun plan concret. 
Intuia însă că asta era ocazia pe care o aştepta de atâta 
vreme: modalitatea prin care, cu toate că nu o mai putea 
aduce înapoi pe Galia, va reuşi totuşi să o răzbune. Lampa 
va fi arma sa. Şi momeala sa. Da, aşa o va folosi. Pe post 
de momeală. Aşa îl va atrage în cursă pe cel care îi ucisese 
iubita. Aşa va ajunge la al-Mulatham. Sau îl va aduce pe al- 
Mulatham la el. 

Trase o duşcă din sticluţa sa metalică şi se îndreptă spre 
biroul lui. Încuie uşa în urma sa, se apropie de masa de 
lucru şi ridică imaginile pe care i le trimisese egipteanul 
prin fax ceva mai devreme. 

— Doamne Dumnezeule, murmură el, la fel ca prima 
dată când le văzuse. Doamne Dumnezeule mare! 

Mâinile îi tremurau când le aşeză la loc pe masă. Apucă 
receptorul şi forma un număr. Cinci apeluri, după care o 
voce răsună la celalalt capăt al firului. 

— Şalom, spuse el în şoapta, jucându-se cu menora de la 
gât. Poţi să vorbeşti? Am dat peste ceva şi m-am gândit că 
ar trebui să afli şi tu despre ce este vorba. 


IERUSALIM 


În inima cartierului evreiesc din Oraşul Vechi, la sud-est 
de Cardo, într-o vitrină publică din plexiglas gros, se zărea 
o menora din aur - şase braţe sinuoase ce se desprindeau 
din tija centrală, trei în stânga, trei în dreapta, obiectul 
semănând cu un pom ce se ridica dintr-o bază hexagonală. 


396 


Inscripţia care o însoțea explica faptul că aceasta 
reprezenta o replica fidelă a Menorei originale, Menora 
adevărată, Menora pe care marele aurar Bezalel o făcuse, 
prima reproducere turnată de la căderea Templului, cu 
două mii de ani în urmă. 

Se lăsa amurgul, şi Baruch Har-Zion stătea în faţa ei, 
când, deodată, aruncându-şi capul pe spate, izbucni în râs 
- hohote lungi de bucurie şi fericire. Noaptea trecută se 
rugase din nou pentru un semn care să-l asigure că tot ce 
făcea el era corect, că sângele şi ororile la care fusese 
părtaş erau necesare. Şi semnul venise. Clar, fără 
ambiguităţi. Adevărata Menora. După atâtea secole. Şi 
tocmai lui i se revelase. Lui, dintre toţi oamenii. Nu se 
putea opri din râs. În spate, Avi, bodyguardul său, se mişcă 
puţin. 

— Şi-acum? 

Har-Zion îşi ridică mâna înmănuşată şi atinse cu un 
deget ecranul de plexiglas, potolindu-şi treptat hohotele. 

— Nimic, replică el. Nu încă. Aşteptăm, urmărim. Ei nu 
trebuie să ştie că am aflat. Nu încă. 

Avi clătină din cap. 

— Tot nu-mi vine să cred. Sincer. 

— Aşa au spus cu toţii, Avi - toţi cei care au fost strigaţi 
de Dumnezeu. Abraham, Moise, Ilie, Jonah - toţi s-au îndoit 
la început. Dar era vocea Lui. El a revelat lucrul acesta 
măreț. Şi El nu ni l-ar fi arătat dacă nu ar fi intenţionat să 
ni-l trimită. Este semnul la care speram. A venit vremea. 
Binecuvântaţi suntem, căci va sosi şi ziua în care Templul 
se va ridica din nou. 

Îşi roti puţin umerii să scape de senzaţia de înţepenire şi 
se apropie şi mai tare de vitrină. Cine ar fi crezut? Cine şi- 
ar fi imaginat? Şi totuşi, el ştiuse dintotdeauna. Era cel 
ales. Salvatorul poporului său. Acum nu trebuia decât să 
aştepte şi să supravegheze. Să-l lase pe Ben-Roi s-o 
descopere. Şi atunci... 

— Îţi mulțumesc, Doamne, şopti el. N-o să te 
dezamăgesc. Ani mavtiach, îţi promit. N-o să te 
dezamăgesc. 


397 


LUXOR 


— Îmi datorezi cincisprezece lire. Mai facem o partidă? 

Drept răspuns, Khalifa termină restul de ceai şi, 
ridicându-se în picioare, închise cu putere cutia de table, 
arătându-i clar că nu mai vrea să joace. 

— Laşule, spuse Ginger cu un rânjet, pufăind din pipa sa 
shisha. 

— Întotdeauna am fost şi aşa voi rămâne, replică 
detectivul, deschizându-şi portofelul şi numărând banii. 
Deşi acum nu mi-e teamă că o să pierd, ci că o să întârzii. 
Zenab găteşte şi i-am promis că o să ajung acasă până la 
opt. 

Prietenul lui scoase un nor de fum cu aromă de măr şi îşi 
direcţionă degetul mare în jos, gestul lui semnificând ce 
părere are el despre Khalifa şi faptul ca e ţinut sub papuc 
de nevastă. Chibiţii din jurul lor începură să chicotească. 
Devotamentul inspectorului faţă de soţia sa era o sursă 
obişnuită de amuzament general. 

— E timpul ca Inspectorul Papuc să plece acasă! strigă 
unul dintre ei. 

— Pămpălăul de Khalifa! urlă un altul. 

— Ziua se dă drept buldog, interveni un al treilea, iar 
noaptea... 

— Bea lăptic! completară toţi în cor, după care izbucniră 
în hohote de râs. 

Khalifa râse şi el. Nu-l deranjase niciodată acest tip de 
tachinare sinceră, iar în seara asta chiar îi făcuse plăcere, 
pentru că însemna că se întorsese la normalitate după 
ultimele două săptămâni chinuitoare. li dădu lui Ginger 
câştigul - nici nu-şi mai amintea dacă-l bătuse vreodată pe 
prietenul său la table - şi, spunându-le tuturor să se 
arunce în Nil, săltă cele doua sacoşe de plastic pe care le 
sprijinise de piciorul scaunului şi ieşi din cafenea, urmărit 
încă vreo douăzeci de metri de chirăielile vesele ale celor 
dinăuntru. 


398 


Se simţea bine. Excelent chiar. Cum nu i se mai 
întâmplase de ani de zile, ca şi cum ar fi scăpat de o 
povară care-i apăsa pe umeri. li înmânase raportul final lui 
Hassani, trimisese toate documentele despre Menora 
israelienilor, care puteau să se spele pe cap cu ele, iar 
acum se îndrepta spre casă, unde-l aşteptau Zenab şi 
copiii, ducând cu el o geantă plină de broşuri despre 
staţiunea Hurghada de la Marea Roşie. Un singur lucru îl 
întrista: când îl rugase pe Hassani să-i trimită o copie a 
raportului şi lui Mahfouz, şeful lui îl informase că bătrânul 
murise cu o noapte în urmă. Vestea îl necăjise, dar nu 
foarte tare. După cum îi spusese şi Mahfouz, cel puţin 
murise ştiind că a procedat corect în final. 

Se opri să-l salute pe Mandour, vânzătorul de tricouri, 
un bărbat grăsuț, miop, al cărui obicei era să alerge după 
trecători în sus şi în jos, lăudând calităţile mărfii sale, încât 
devenise el însuşi o atracţie turistică. Işi continuă apoi 
drumul, legănându-și sacoşele, gândindu-se la plajă, la 
valuri şi cel mai tare la Zenab în costum de baie - Doamne, 
ce imagine! Fără să-şi dea seama, se trezi în faţa blocului 
cenuşiu în care locuia şi care făcea parte dintr-un şir de 
blocuri identice clădite la marginea de nord a oraşului ca 
nişte monoliţi de piatră găuriţi. 

Mai zăbovi o clipă până îşi termină ţigara, după care 
urcă scara simpla din beton până la etajul al patrulea şi, 
uşurel, băgă cheia în yală. Nu deschise uşa imediat. Işi 
dădu jos pantofii, se lăsă pe vine şi, scotocind într-una 
dintre sacoşe, scoase mai întâi o pereche de labe de înot 
ieftine, pe care le trase peste şosete, apoi îşi aranjă pe faţă 
o pereche de ochelari de scafandru, băgându-și în gură 
tubuleţul prin care se respira. De-abia atunci intră în 
apartament, reuşind cu greu să-şi stăpânească râsul 
provocat de gluma pe care avea să le-o servească. 

— Sunt doar iooo... strigă el, cuvintele distorsionându-se 
din cauza bucății de cauciuc pe care o ţinea între buze. Am 
ajuns acasăăăă! 

Niciun răspuns. Lipăi pe hol, întrebându-se unde s-a 
ascuns toată lumea. 


399 


vvv 


— Sunt acasăăăă! repetă el mai tare. Scafandrul a ieşit 

Tot niciun răspuns. Îşi băgă capul pe uşa de la bucătărie 
- nimeni -, după care ocoli fântâna din mijlocul holului şi, 
legănându-se ca o rață, porni spre camera de zi din capătul 
celălalt al apartamentului, trecându-i prin minte ideea că 
poate ei îi pregăteau o farsă! Ha, ce-o să mai râdă! Uşa era 
uşor întredeschisă şi, oprindu-se un moment pentru a-şi 
şterge ochelarii, care se aburiseră, o împinse la perete şi 
păşi înăuntru, făcând un gest care spera el să semene cu 
cel al înotatului pe sub apă. 

— Oau, ce uimitor e aici jos cu toţi peştii şi... 

Cuvintele îi ramaseră în gât. Zenab, Ali şi Batah stăteau 
pe canapea, cu chipurile palide, înspăimântate. În partea 
opusă, văzu doi bărbaţi în costume gri, unul în picioare şi 
altul şezând. Cel care stătea în picioare avea haina uşor 
desfăcută şi sub ea se zărea profilul inconfundabil al unui 
pistol Heckler & Koch. Jihaz Amn al Daoula. Fără îndoială. 
Serviciile secrete ale statului. 

— Tati! 

Ali sări de pe canapea şi veni lângă el, cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Vor să te ia, tati! Ei spun că vrea cineva să vorbească 
urgent cu tine. O să te trimită la închisoare. 

Khalifa îşi scoase ochelarii şi tubul, aruncându-i o privire 
lui Zenab, care părea îngrozită. 

— Despre ce e vorba? întrebă el, încercând să-şi 
păstreze calmul, să fie puternic pentru familia sa. 

Bărbatul care stătea jos - mai în vârstă şi probabil cel 
mai mare în grad - se ridică în picioare. 

— E aşa cum spune băiatul: cineva are nişte întrebări 
pentru dumneavoastră. O să mergeţi cu noi. Acum. Şi fără 
comentarii. Se uită spre însoţitorul său şi amândoi bărbaţii 
zâmbiră. Poate totuşi vă gândiţi să vă scoateţi labele alea 
de cauciuc. Nu cred că o să aveţi nevoie de ele acolo unde 
ne ducem. 

Pe partea cealaltă a străzii, într-un scuar, era parcată o 
limuzină lungă, neagră, cu geamuri fumurii; nu înţelegea 


400 


cum de n-o văzuse mai devreme. Escortat de cei doi 
bărbaţi, fu invitat pe bancheta din spate, în timp ce 
agentul mai tânăr se strecură lângă el, iar cel mai în vârstă 
se aşeză pe locul de lângă şofer. Un al treilea bărbat, 
îmbrăcat într-un costum gri identic şi cu părul tuns 
periuţă, aştepta deja la volan. Chiar înainte ca portierele 
să fie închise corespunzător, acesta porni motorul şi 
demară. Maşina alunecă cu graţie pe asfaltul denivelat. 

Khalifa încercă să afle ce se întâmplă, unde este dus, 
dacă toate astea aveau legătură cu Piet Jansen şi cu 
Farouk al-Hakim, după cum bănuia. Bărbaţii nu scoaseră o 
vorbă şi se mulţumiră să privească drept înainte, cu 
expresia goală şi amenințătoare pe care o afişează asasinii 
profesionişti. După câteva minute renunţă să mai 
comunice cu ei şi, aprinzându-şi o ţigară, se blestemă 
pentru naivitatea sa şi pentru că-şi imaginase că ar putea 
demasca pe cineva atât de puternic ca al-Hakim fără să 
plătească. Jihaz avea întotdeauna grijă de oamenii săi. Şi 
întotdeauna îi pedepsea pe cei care îşi băgau nasul unde 
nu le fierbea oala. Dumnezeule, cum putuse fi atât de 
prost? În întuneric, vârful ţigării lui desena modele 
portocalii pe fereastră din cauza tremurului mâinii. 

Iniţial se îndreptară către centrul Luxorului, probabil 
acolo unde se găsea unul dintre multele birouri 
guvernamentale. Totuşi, după ce trecură de Spitalul 
Municipal - iar asta nu făcu altceva decât să-i sporească 
nervozitatea lui Khalifa -, apucară pe un drum pentru 
camioane, luând-o spre est, în direcţia aeroportului. 
Încercă din nou să-i chestioneze pe bărbaţi, dar ei refuzară 
să-i răspundă. Tăcerea îi apăsa pieptul şi plămânii de 
parcă l-ar fi strâns cineva cu o funie groasă, oprindu-i 
respiraţia. 

La aeroport, bariera principală se ridică fără nicio 
intervenţie şi, depăşind locurile de parcare, intrară printr- 
o poartă laterală direct în zona pistelor, vitezometrul 
maşinii ajungând la 150 de kilometri la oră după ce şoferul 
apăsă până la fund pedala de acceleraţie. Rulară de-a 
lungul asfaltului negru şi fin până în cel mai îndepărtat colţ 


401 


al aeroportului, unde opriră lângă un Learjet, ale cărui 
motoare erau deja puse în funcţiune. Cobori din maşină şi 
întrebă disperat, pentru a treia oară, ce se întâmplă, unde 
îl duceau, ce aveau de gând să-i facă. Agenţii îl ignorară în 
continuare, îl conduseră pe treptele scării avionului şi-l 
trântiră pe un scaun de piele, cerându-i să-şi pună centura. 

Închiseră uşa, strigară câteva instrucţiuni către pilotul 
din carlingă şi avionul porni pe pistă, oprindu-se puţin 
parcă pentru a-şi aduna puterile înainte să accelereze din 
nou şi să se ridice cu eleganţă în aer. Khalifa privi în jos 
cum clădirea luminată a terminalului se micşorează din ce 
în ce mai mult, apoi se sprijini de spătar şi se holbă la 
tavan. În spate, unul dintre agenţi mormăia ceva la un 
telefon mobil. 

Cu totul uimitor, date fiind împrejurările, adormi. Se 
trezi când cineva îl scutură de umăr şi îi spuse să se ridice. 
Aterizaseră. Ameţit, îşi desfăcu rapid centura şi se 
conformă. Pe moment crezu că poate doar visase că 
decolaseră şi că încă se mai aflau în Luxor. Dar când 
cobori pe pistă, îşi dădu seama că nu fusese un vis, 
deoarece aeroportul era mult mai modest decât cel de la 
Luxor, cu o configuraţie aparte, iar în aer se simţea un 
miros neobişnuit de apă sărată. Marea. Unde naiba...? Se 
uită repede la ceas. Nu Hurghada, pentru că zburaseră 
mai bine de cincizeci de minute. Alexandria? Portul Said? 
Totuşi, nu suficient pentru astfel de distanţe. Şi-atunci 
unde? Sharm el-Sheikh? Da, ar putea fi Sharm el-Sheikh. 
Sau Taba. Da, Sharm el-Sheikh sau Taba, deşi nici dacă-l 
picai cu ceară nu-şi putea imagina ce aveau sa facă ei în 
Peninsula Sinai. Oricum, devenea tot mai clar că nu asta 
era destinaţia lor finală, pentru că lângă Learjet îi aştepta 
un elicopter Chinook CH-47 care semăna cu o rădașcă 
uriaşă. Nici nu apucară bine să se suie în pântecul lui lung 
şi îngust, că rotoarele acestuia prinseră viaţă şi se săltă de 
la pământ, afundându-se tot mai tare în noapte. 

— Dumnezeu să mă ajute, şopti Khalifa, amintindu-şi 
toate poveştile alea despre Jihaz în care oamenii sunt 
aruncaţi din elicoptere te miri unde, iar trupurile lor zac 


402 


neştiute printre stânci, acoperite de nisip. Doamne, nu mă 
părăsi, te rog. 

Zburară spre nord, judecând după poziţia lunii, cabina 
vibrând ritmic. Dedesubt, suprafaţa deşertului era 
presărată ici-colo cu marginile ascuţite ale costişelor şi cu 
urmele şerpuitoare ale văilor secate. După douăzeci de 
minute aterizară din nou, roţile groase ale elicopterului 
lipindu-se de pământ. Elicele îşi potoliră  rotaţiile 
înnebunitoare, lăsându-i învăluiţi într-o liniște stranie. 
Unul dintre agenţi se aplecă în faţă şi-l bătu pe Khalifa pe 
braţ. 

— Sus. 

Îşi desfăcu uşor centura de siguranţă, tremurând din 
toate încheieturile, şi merse până aproape de cabină, unde 
îi deschiseră uşa. Afară bezna era desăvârşită şi, în lumina 
stelelor ce umpleau cerul, nu se vedeau decât umbrele 
unor pante. 

— leşi. 

Khalifa ezită. De ce îl aduseseră aici? Ce-l aşteaptă? Sări 
jos pe pietriş. I se făcu pielea de găină din cauza frigului. 
Cei doi agenţi rămaseră în uşa elicopterului. 

— Acolo, spuse unul din ei. Du-te. 

Bărbatul ridică vârful pistolului, arătând în dreapta sa, 
către o clădire joasă din piatră, aflată cam la o sută de 
metri depărtare. Ferestrele ei luminate de o strălucire 
gălbuie păreau ochii unui monstru ce scrutează noaptea. 
Un adăpost de-al beduinilor? Un vechi post de control al 
armatei? Indiferent de variantă, lui Khalifa nu-i plăcea 
deloc. Se întoarse cu faţa spre bărbaţi, dar aceştia îl 
îndemnară cu armele să se mişte, aşa că porni într-acolo. 

După cincizeci de metri se opri şi se uită înapoi, 
observând pentru prima dată alte două elicoptere aşezate 
dincolo de cel cu care venise, apoi continuă să înainteze, 
convins din ce în ce mai tare că o să fie executat, pentru că 
nu exista altă explicaţie a prezenţei lui în locul acesta, în 
toiul nopţii. Poate că ar trebui să fugă, să se ascundă 
printre stânci. Măcar mai avea o şansă, chiar dacă una 
disperată. Nu se putea aduna însă, îi lipsea imboldul care 


403 


să-i dea forţă în picioare, aşa că se târi mai departe până 
când ajunse în faţa unei uşi ruginite din fier. 

Se mai uită o dată spre aparatul Chinook, după care, 
murmurând o rugăciune, sigur că viaţa sa se va sfârşi, 
întinse mâna, împinse uşa şi păşi înăuntru, întrebându-se 
oarecum detaşat dacă va auzi împuşcătura ce-i va pune 
capăt zilelor sau pur şi simplu totul se va termina 
instantaneu şi sufletul lui va ajunge într-o lume complet 
diferita. 

— Mesa el-khir. Buna seara, inspectore. Primiţi scuzele 
mele pentru ca v-am adus aici astfel, dar, având în vedere 
urgenţa situaţiei, n-am avut încotro. Vă rog, serviţi-vă cu 
nişte ceai. 


DEŞERTUL SINAI, 
APROAPE DE GRANIŢA CU ISRAELUL 


Khalifa clipi. Se afla într-o camera joasă, spartană - 
pereţi de piatră, podea din beton neacoperită, tavan de 
tablă ruginit cu două mese pliante aşezate pe laturi, iar pe 
mese două lămpi cu gaz, care aruncau în încăpere o 
lumină portocalie, grea, tremurătoare. În faţa lui trei 
bărbaţi stăteau în nişte fotolii ponosite. Un al patrulea era 
în picioare în capătul opus, sprijinindu-se de perete, cu 
faţa pe jumătate ascunsă în penumbra. În aer plutea un 
miros de gaz lampant şi fum de trabuc. 

Uşurare - aceasta a fost reacţia lui imediată. Un val 
copleşitor de euforie, la gândul că, indiferent de motivul 
prezenţei sale aici, nu va fi omorât. Veni apoi rândul 
senzaţiei de şoc, pentru că persoana care i se adresase, 
unul dintre bărbaţii de pe scaun, inconfundabil cu ochelarii 
lui groşi pătrăţoși şi părul sur, nu era altul decât Ahmed 
Gulami, ministrul de externe al Egiptului. Khalifa deschise 
gura să spună ceva, să întrebe ce naiba se petrece, dar, 
spre surprinderea şi ruşinea sa, nu reuşi să scoată niciun 
cuvânt, aşa că o închise la loc. Se lăsă o tăcere lungă, în 
timpul căreia cei patru bărbaţi nu-şi luară privirea de la 


404 


detectiv. Nu se auzea decât sfârâitul uşor al lămpilor, iar 
de afară pătrundea scârţâitul obloanelor de fier. După o 
vreme, Gulami arătă cu mâna spre un termos aşezat pe 
masa de lângă el. 

— Vă rog, inspectore, serviţi-vă cu nişte ceai, repetă el. 
Sigur aveţi nevoie după o astfel de călătorie. Şi dacă aţi 
putea închide şi uşa... E o noapte rece. 

Parcă hipnotizat, Khalifa împinse uşa cu piciorul şi se 
apropie de masă, unde îşi turnă ceai într-o ceaşcă de 
plastic. Gulami îi urmări mișcările, şi după aceea îl invita 
să ia loc pe un taburet acoperit cu prelată. Bărbatul din 
fundul camerei ramase nemişcat; ceilalţi doi îşi traseră 
fotoliile ca sa fie mai aproape de Khalifa. 

Pe cel mai tânăr dintre ei - un bărbat arătos, în vârstă 
de aproape patruzeci de ani, cu un smoc de păr negru şi o 
keffiyeh albă cu roşu aruncată peste umeri - detectivul îl 
recunoscuse deja: Sa'eb Marsoudi, militantul palestinian 
ajuns de curând om politic, un erou nu numai al poporului 
său, dar, după conducerea Primei Intifade de la sfârşitul 
anilor 1980, şi al întregii lumi arabe. (Khalifa încă îşi mai 
amintea imaginile celebre de la televizor ale lui Marsoudi, 
înfășurat în steagul palestinian, îngenuncheat şi rugându- 
se în faţa unui şir de tancuri israeliene.) Şi pe celălalt 
bărbat, mai în vârstă - de înălţime mijlocie, cu o piele fină 
şi o tichie albă în creştetul capului, cu un trabuc între dinţi 
şi o cicatrice urâtă în formă de seceră care-i străbătea 
obrazul de la ochi şi până la barbă - îl mai văzuse Khalifa, 
deşi nu putea preciza unde anume. De-abia după câteva 
secunde îşi aduse aminte că era personajul de pe coperta 
revistei Time găsite în vila lui Jansen. Masan? Maban? 
Ceva de genul ăsta. Un politician. Sau un soldat? Israelian, 
în orice caz. Cea de-a patra persoana îi era complet 
necunoscută, deşi ceva din statura lui - un trup voinic ca 
de urs, cu o faţă lătăreaţă şi o sticluţă plată argintie 
atârnându-i în mână - îl făcu pe Khalifa să-l antipatizeze pe 
loc. Un bandit, pesemne. Şi beat pe deasupra. Dezgustător. 
Îl mai privi stăruitor un moment, apoi îşi cobori privirea şi 
luă o gură de ceai. 


405 


— Aşadar, spuse Gulami, scoțând nişte mătănii de 
chihlimbar din buzunarul de la haină şi începând să treacă 
fiecare mărgică printre arătător şi degetul mare de la 
mâna stângă, acum că, suntem cu toţii aici, să ne apucăm 
de treabă. Se întoarse spre Khalifa. Mai întâi, inspectore, 
aş vrea să subliniez confidenţialitatea absolută a ceea ce 
vei auzi în seara asta. Confidenţialitate absolută. N-ai fost 
adus aici niciodată. Nu i-ai văzut pe oamenii de faţă. 
Această întâlnire n-a avut loc vreodată. E clar? 

Detectivul ar fi avut un milion de întrebări de pus şi 
câteva comentarii acide despre modul în care fusese 
tratat. Dar n-avea de gând să pară un papă-lapte în faţa 
cuiva atât de puternic cum era ministrul de externe, aşa că 
se mulţumi să mormăie un simplu: „Da, domnule“. Gulami 
se uită fix la el, învârtind mătăniile ce scoteau un clinchet 
uşor, apoi, dând din cap, se aşeză la loc şi-şi încrucişă 
picioarele. 

— Presupun că Sa'eb Marsoudi nu are nevoie de 
introducere. 

Bărbatul cu keffiyeh se înclină uşor spre Khalifa. 
Detectivul observă că îşi strângea mâinile atât de tare, 
încât încheieturile i se albiseră şi păreau să sfâşie pielea în 
orice clipă. 

— Generalul-maior Yehuda Milan, continuă Gulami, 
arătând spre fumătorul de trabuc, a fost unul dintre cei 
mai iubiţi soldaţi ai patriei sale, iar acum este un politician 
foarte respectat. Şi printre cei mai inteligenţi şi curajoşi, 
aş adăuga eu. 

Milan se înclină şi el spre Khalifa, pufăind din trabuc. 

— Pe detectivul-inspector Arieh Ben-Roi, zise Gulami, 
făcând un semn spre silueta din colţ, cred că îl cunoşti 
deja. 

Mai mult din politeţe, Khalifa îşi ridică alene mâna în 
gest de salut, iritat că nu ghicise identitatea bărbatului 
mai devreme. Ben-Roi nu depuse nici cel mai mic efort să-i 
răspundă şi se  mărgini să-i arunce o  uitătură 
neprietenoasă. 

— Dati-mi voie să repet, inspectore, reluă Gulami, ceea 


406 


ce auziţi în noaptea asta nu trebuie să treacă dincolo de 
aceşti patru pereţi şi va rămâne pentru totdeauna un 
secret. Sunt mize mari în joc, mai multe decât vă puteţi 
imagina, şi n-am să permit periclitarea misiunii noastre din 
cauza unor vorbe aruncate în vânt. Ne-am înţeles? 

Khalifa murmură un alt: „Da, domnule“, disperat să afle 
despre ce era vorba, dar simțind că nu era momentul să 
întrebe şi că trebuia să-l lase pe Gulami să-i dezvăluie 
atunci când va crede de cuviinţă. Ministrul de externe îl 
privi prin sticla groasă a ochelarilor, apoi se răsuci spre 
Milan şi Marsoudi, care aprobară discret din cap. 

— Foarte bine. 

Gulami se sprijini de spătar şi-şi admiră mătăniile. Când 
vorbi din nou, vocea sa era joasă, de parcă şi-ar fi făcut 
griji că l-ar putea auzi cineva, chiar dacă se aflau la dracu- 
n praznic. 

— În ultimele paisprezece luni, guvernul Republicii 
Arabe Egipt a pus această clădire la dispoziţia lui sais 
Marsoudi şi a generalului Milan, ca un fel de loc sigur şi 
neutru în care să se întâlnească şi să discute, departe de 
luminile reflectoarelor şi de presiunea situaţiei politice din 
ţara lor. Amândoi şi-au petrecut întreaga viaţă luptându-se 
pentru popoarele lor, amândoi au suferit pierderi mari în 
numele aceloraşi popoare - Milan se foi, uitându-se peste 
umăr la Ben-Roi - şi amândoi au ajuns la concluzia că 
popoarele lor sunt condamnate la pieire, dacă nu se 
găseşte o nouă modalitate de interrelaţionare. Scopul 
prezenţei lor aici este să încerce să descopere această cale 
de colaborare diferită, să găsească soluţii viabile şi, insha- 
allah, să pună capăt conflictului care însângerează ţările 
lor de atâta vreme. A 

Khalifa nu se aştepta la aşa ceva. Işi muşcă buza, 
mutându-şi privirea de la Gulami la Marsoudi, după care la 
Milan şi înapoi la Gulami. Îl trecu un fior de spaimă şi, ca 
un înotător care s-a îndepărtat imprudent de țărm, începu 
să-şi de seama că se băgase în ceva mult mai complex 
decât bănuise iniţial. 

Urmă o pauză scurtă, cuvintele lui Gulami răsunând încă 


407 


în mintea lui, după care ministrul de externe întinse o 
mână spre Marsoudi, poftindu-l să vorbească. Palestinianul 
îşi trase scaunul mai aproape. 

— N-o să pierd vremea cu detalii, inspectore, spuse el, şi 
ochii lui căprui străluciră în lumina portocalie a lămpii cu 
gaz. Tot ceea ce trebuie să ştiţi în momentul de faţă este 
că de-a lungul întâlnirilor noastre din ultimele paisprezece 
luni am pus la cale, şi nu fără să schimbăm câteva replici 
dure, un set de propuneri care susţin ideea de pace, dar 
care presupun nişte riscuri uriaşe, mult mai mari decât ne- 
am imagina oricare dintre noi. Ridică o cană cu apă de pe 
podea şi sorbi câteva înghiţituri scurte. Trebuie să 
înţelegeţi că suntem persoane particulare. Nu 
reprezentăm guvernele noastre, nu posedăm documente 
oficiale pentru a susţine astfel de convorbiri şi nu 
dispunem de niciun fel de autoritate legislativă pentru a 
implementa propunerile noastre. Dar ceea ce avem în 
schimb, mai ales datorită - aşa cum sais Gulami a explicat 
- timpului pe care l-am dedicat cauzelor noastre, este 
credinţa şi încrederea popoarelor în mijlocul cărora am 
crescut. Suficientă credinţă, dar şi încredere pentru ca ei 
să ne asculte şi, te rog, Doamne, să ne sprijine ideile, care, 
dacă ar veni din partea altor conaţionali de-ai noştri, ar fi 
judecate, în cel mai bun caz, drept utopii şi în cel mai rău 
caz, drept trădare. 

Lângă el, Milan scoase un nor de fum şi cicatricea de pe 
obraz părea să lucească şi mai intens în lumina difuză, ca o 
venă subţire de cristal. 

— Nu suntem idealişti, spuse israelianul, continuând 
discursul cu o voce gravă şi răguşită, de parcă ascultai 
notele joase ale unui oboi. Propunerile formulate de noi 
presupun nişte sacrificii imense de ambele părți. 
Implementarea lor se va face cu multă durere, conflicte şi 
suspiciune. De-abia după o generaţie, două, poate chiar 
trei, vor începe să se vindece rănile. Şi chiar şi-atunci vor 
fi destui care vor refuza să treacă de partea noastră. 

— În ciuda acestor perspective întunecate, interveni 
Marsoudi, ne rămâne credinţa că, dacă putem convinge 


408 


marea majoritate a conaţionalilor noştri să le accepte, 
atunci aceste propuneri vor oferi cea mai bună, poate chiar 
singura şansă pentru o soluţie realistă şi durabilă a 
problemelor din ţările noastre. Şi mai credem că, atunci 
când ne vor vedea alături, duşmani înverşunaţi atâta timp, 
uniţi acum pentru cauza păcii, mulţi oameni se vor 
convinge. La drept vorbind, vor trebui convinşi. Pentru că 
aşa cum stau lucrurile în prezent... 

Ridică din umeri şi nu mai adăugă nimic. Milan trase din 
trabuc; Gulami îşi învârti mai departe mătăniile; în colţ, 
Ben-Roi continua să se joace cu sticluţa sa plată, o cută 
adâncă străbătându-i fruntea. Dacă încruntătura se datora 
dezacordului său faţă de cele auzite sau era rodul altor 
gânduri negre ce-i treceau prin capul ăla mare al lui, 
Khalifa nu putea şti. Îşi înmuie buzele în ceaiul care se 
răcise deja, îşi scoase ţigările şi-şi aprinse una. Trecură 
cincisprezece secunde, apoi douăzeci. 

— Nu înţeleg, spuse el. 

Vocea lui suna slab, înăbuşit, ca a unui copil înconjurat 
de adulţi. Ce legătură au toate astea cu al-Hakim? 

Pe moment, Gulami păru nedumerit de comentariu, apoi 
pufni amuzat, dându-şi seama ce este în mintea lui Khalifa. 

— Ai crezut...? Îşi ţuguie buzele şi scutură din cap. 
Farouk al-Hakim a fost o lepădătură. O ruşine pentru 
profesiunea şi pentru ţara lui. Ne-ai făcut tuturor o mare 
favoare demascându-l. Fii sigur că nu te-am adus aici ca să 
te pedepsim pentru că ai scos la suprafaţă micile lui 
secrete sordide. 

Khalifa trase lacom din ţigară, expirând fumul înainte 
să-i ajungă în plămâni. 

— Şi-atunci de ce? De ce îmi spuneţi mie toate astea? 

Gulami îl privi câteva secunde, apoi se întoarse spre 
Milan. Israelianul se sprijini de spătarul fotoliului şi se uită 
fix la Khalifa. Se lăsă o tăcere interminabilă. 

— Ce ştii despre Menora, inspectore? întrebă el într-un 
târziu. 

Din nou detectivul fu luat prin surprindere. Ezită, confuz 
şi uluit de felul în care îl ardeau ochii lui Milan. 


409 


— Nu văd ce legătură are... 

Gulami îi puse o mână pe braţ, blândă, dar fermă, 
comunicându-i astfel că ar trebui mai întâi să răspundă la 
întrebare. Khalifa îşi lăsă umerii în jos, descurajat. 

— Nu ştiu. E... se găsea în Templul din Ierusalim; s-a 
pierdut când oraşul a fost cucerit de romani... 

Îngăimă tot ceea descoperise despre subiectul acesta în 
ultimele zile. Milan ascultă tăcut, fără să-l slăbească din 
priviri. După ce termină, se ridică încet în picioare şi, 
apropiindu-se de termosul metalic, îşi turnă o ceaşcă de 
ceai. Flacăra lămpii şi vârful roşiatic al trabucului îl 
învăluiau într-o lumină ca de jăratic. Milan vorbi după o 
lungă tăcere pe un ton baritonal, din ce în ce mai grav, 
încât trebuia să ciuleşti urechile ca să înţelegi ce spunea. 

— Iar acum, inspectore - se întoarse spre Khalifa şi 
umbra sa se alungi pe peretele din spate - mulţumită 
dumitale, Menora originală, prima Menora, Menora pe 
care a făurit-o Bezalel demult şi despre care se credea că 
s-a pierdut, acum, brusc, după atâtea secole, s-a întors. Şi 
nu pot să exprim suficient de clar semnificaţia unui astfel 
de eveniment. Ca să nu mai vorbim cât e de periculos. 

Vocea lui accentuă intenţionat ultimul cuvânt, silabele 
rezonând şi umplând camera. Khalifa simţi iarăşi acelaşi 
fior de spaimă de mai devreme şi încă o dată îşi dădu 
seama că se băgase într-o treabă tare încurcată, ce 
depăşea puterea lui de înţelegere. 

— Dar asta nu e... 

Din nou Gulami îl strânse de braţ, obligându-l să tacă şi 
să asculte. Milan trase din trabuc, privindu-l fix în ochi. 

— Este o caracteristică ciudată a regiunii în care trăim, 
inspectore, faptul că simbolurile au contat dintotdeauna 
mai mult decât vieţile omeneşti. Moartea unui individ 
poate fi tragică, dar în timp tristeţea se atenuează. Pe de 
altă parte, profanarea a ceva sacru nu este nici uitată, nici 
iertată. Imaginaţi-vă reacţia poporului dumitale dacă, să 
zicem, Sfânta Kaaba ar fi rasă de pe faţa pământului de 
rachetele israeliene. La fel se întâmplă în cazul nostru cu 
Menora. Dacă ea ar cădea în mâinile cui nu trebuie, în 


410 


mâinile cuiva ca al-Mulatham, şi ar fi distrusă de el, 
ascultă-mă bine, rana colectivă provocată de un astfel de 
sacrilegiu ar fi mult mai adâncă decât cea provocată de mii 
de atentate sinucigaşe cu bombă. De zeci de mii. Pierderile 
umane pot fi acceptate. Pierderea a ceva sfânt e o durere 
fără alinare. Nici după o generaţie, doua, trei n-ar 
dispărea. Niciodată. Iar durerea ar fi dublată de furie. 

Scutură scrumul lung al trabucului şi, ridicându-şi o 
mână, se frecă la ochi. Brusc, trăsăturile i se alungiră şi 
umerii i se lăsară ca şi cum asupra lui s-ar fi prăvălit o 
mare povară. 

— Popoarele noastre se află pe marginea prăpastiei, 
inspectore. Eu şi Sa'eb credem că putem să-i tragem 
înapoi, chiar şi-acum, după atâta vărsare de sânge. Dar 
dacă Menora ar fi găsită de al-Mulatham sau, din contră, 
de vreunul dintre fundamentaliştii noştri lunatici - şi te 
asigur că sunt o grămadă care de-abia aşteaptă o astfel de 
pleaşcă la adăpostul căreia să-şi conducă bandele de 
fanatici -, vom fi azvârliţi în haos şi niciun proces de pace 
de pe lumea asta nu ne-ar mai putea salva. 

Intre timp, Ben-Roi începuse să se foiască nervos, 
jucându-se cu pandantivul de la gât. Khalifa uitase să mai 
tragă din ţigară, şi la capătul ei se formase un cilindru 
cenuşiu de scrum. Simţea că urmează să audă ceva 
important şi nu avea niciun chef să asculte. 

— Al-Mulatham nu ştie despre Menora, bălmăji el. Hoth 
a murit înainte să-i poată spune. 

Marsoudi scutura din cap. 

— Nu putem fi siguri de asta. Hoth a făcut tot posibilul 
să-l contacteze pe al-Mulatham. Poate că a dat greş; dar 
poate că nu. Poate ca al-Mulatham a plecat chiar acum în 
căutarea ei. Sau poate alţii o caută. Nu ne putem permite 
un astfel de risc. 

Khalifa avea gâtul uscat şi stomacul i se strânsese de 
atâtea emoţii. Ar fi putut să bage mâna-n foc că era 
manipulat; îl încolţiseră, ca în vremea copilăriei, când vreo 
gaşcă de băieţi mai mari îl alergau pe toate străduţele 
lăturalnice din Giseh şi, după ce-l prindeau, dădeau în el ca 


411 


într-un sac de box. 

— De ce îmi spuneţi mie toate astea? repetă el. 

Din capătul celalalt al camerei Ben-Roi pufni. 

— Da” tu de ce dracu” crezi? Era pentru prima dată când 
detectivul israelian vorbea. Pentru că tu ai început totul. 
Acum trebuie să ne ajuţi să şi terminăm. 

Khalifa privi în jur nedumerit. Pe frunte îi pulsa o venă, 
ca şi cum un animal viu atenta lacom la tâmplele sale. 

— Ce vrea să zică? Cum adică să vă ajut să terminaţi? 
De ce m-aţi adus aici? 

Vocea îi era disperată. Gulami îşi scoase ochelarii, îi 
cercetă, apoi şi-i puse la loc. La fel ca în cazul lui Milan, pe 
chipul lui se citea grija şi oboseala. 

— Menora trebuie găsită, inspectore, spuse el încet. 
Repede. Şi fără să afle ceilalţi de existenţa ei. 

Khalifa rumegă câteva secunde vorbele lui, după care se 
ridică în picioare. 

— Nu. 

Ţipase aproape în gura mare, speriat şi el de vehemenţa 
sa, dar fără să se poată abţine, chiar dacă se găsea în faţa 
unui om atât de puternic ca Gulami. Pur şi simplu nu voia 
să ia parte la aşa ceva. Nu voia să ştie nimic despre Israel, 
iudaism, menore, nimic. Niciodată nu-şi dorise să ştie, nici 
măcar atunci când Zenab îi spusese că a merge în căutarea 
lucrurilor pe care nu le înţelegi înseamnă să te dezvolţi ca 
persoană, să devii un om mai bun. Idealul lui dintotdeauna 
fusese să ducă o viaţă ştearsă, normală, alături de familia 
lui, să-şi vadă de serviciu şi de carieră. Dar asta... era prea 
mult. Mult prea mult pentru el. 

— Nu, repeta el, clătinând din cap. 

— Ce rahat vrei sa zici, cum adică nu? 

Ben-Roi făcuse un pas înainte, privindu-l furios. Khalifa 
îl ignoră, adresându-i-se lui Gulami. 

— Eu sunt poliţist. Chestia asta... n-are legătură cu 
mine! 

— Să fiu al dracu’ dacă n-are, şuieră Ben-Roi. Tu n-ai 
ascultat? 

Khalifa continuă să-l ignore. 


412 


— Nu intră în responsabilităţile mele. Nu vreau să fiu 
părtaş la aşa ceva. Nu vreau să mă implic. 

— Da’ pe cine dracu' îţi închipui că interesează ce vrei 
tu şi ce nu? se răsti Ben-Roi, înroşindu-se tot. Avem treburi 
mult mai importante de făcut. 

— Te rog, Arieh. 

Milan încercă să pună o mână pe umărul lui Ben-Roi, dar 
acesta se feri. 

— Cine dracu' se crede? 

— Arieh! 

— Nu vreau să mă implic! îl imită Ben-Roi, strâmbându- 
se. Cine dracu’ se crede musulmanul ăsta căcăcios? 

Khalifa se răsuci cu pumnii încleştaţi. De două sau poate 
de trei ori în viaţa sa îşi pierduse cumpătul de tot, iar acum 
era una dintre acele ocazii. 

— Cum îndrăzneşti? rosti el printre dinţi, fără să-i mai 
pese de ceilalţi. Cum îndrăzneşti, evreu nenorocit şi 
arogant? 

— Khalifa! 

Atât Gulami, cât şi Marsoudi săriră în picioare. 

— Ben-Zohna! urlă Ben-Roi, dând din mâini. Fiu de căţea 
ce eşti! O să-ţi iau gâtul! 

Milan reuşi să-l apuce de geacă, oprindu-l. Marsoudi se 
postă în faţa lui Khalifa, care deja se pregătea să se 
năpustească, şi-l prinse zdravăn de umeri. 

— Lech tiezdayen, zayin! scuipă Ben-Roi, arătându-i 
degetul mijlociu. Să ţi-o trag, cârnatule! 

— Enta ghebee, koos! răspunse şi Khalifa, imitându-i 
gestul. Să ţi-o trag eu ţie, dobitocule! 

Urmară alte insulte şi mai dure, amândoi bărbaţii 
încercând să-şi înşface adversarul, până când Gulami 
zbieră într-un final: 

— Halas! Ajunge! 

Bărbaţii tăcură, gâfâind din greu. Gulami, Marsoudi şi 
Milan îşi aruncară priviri furioase unii altora, apoi 
ministrul de externe îi ordonă lui Khalifa să iasă din 
cameră, să se calmeze. Uitându-se mânios spre Ben-Roi, 
detectivul traversă încăperea, aproape că smulse uşa din 


413 


ţâţâni şi păşi în noapte, trântind uşa în urma lui. Inspiră 
adânc de câteva ori aerul rece, curat şi proaspăt, după 
care porni spre un şir de stânci negre ce se profilau la vreo 
treizeci de metri mai departe, unde se aşeză şi-şi aprinse o 
țigară. 

Trecură mai multe minute în care se bucură de adierea 
blândă a vântului şi de frumuseţea cerului înstelat. La un 
moment dat sesiză zgomotul unor paşi pe pietriş. Cineva se 
apropie de el. Marsoudi. 

— Ezayek? întreba palestinianul, punându-i o mână pe 
umăr. Te simţi bine? 

Detectivul încuviinţă din cap. 

— Ana asif. murmura el. Îmi pare rău. N-ar fi trebuit... 

Marsoudi îl strânse de umăr ca să-l liniştească. 

— Crede-mă, astea au fost dulcegării în comparaţie cu 
ce a auzit locul ăsta în ultimele paisprezece luni. Trăim 
vremuri vitrege. Cuvintele grele sunt uneori inevitabile. 

Se aşeză jos lângă Khalifa. Se lăsă tăcerea. Lumea din 
jurul lor era neclintită - acea linişte perfectă pe care o 
întâlneşti numai în deşert şi pe crestele munţilor. Marsoudi 
îşi ridică braţul, indicând un punct pe cer. 

— Vezi acolo? întrebă el. Constelaţia aia cu patru stele 
strălucitoare? Nu, nu acolo. Da, exact aia. Noi îi zicem 
„tanc“. Stelele de jos alcătuiesc şinele, apoi mai sus vine 
turela, iar acolo e chiar ţeava tunului. 

Khalifa urmări mişcarea mâinii palestinianului, pe 
măsură ce trasa o formă care aducea tot mai mult cu 
exteriorul unui tanc. 

— Iar acolo, continuă Marsoudi, arătându-i o nouă 
constelație, e Kalaşnikovul. Vezi, uite-i patul, vârful puştii. 
Iar acolo, zise el, luându-l de braţ şi răsucindu-l, iată şi o 
grenadă: corpul, cuiul şi inelul. In orice alt colţ al lumii 
oamenii se uită pe cer şi văd frumuseţea. Numai în 
Palestina ne ridicăm privirea şi zărim arme de război. 

Din depărtare răsună urletul unui şacal. Khalifa mai 
trase un fum şi-şi strânse geaca pe lângă el de frig. 

— Nu pot să fac asta, şopti el. Îmi pare rău, dar pur şi 
simplu nu pot să lucrez cu ei. 


414 


Marsoudi zâmbi trist şi, lăsându-și capul pe spate, se 
uită spre cer. 

— Crezi că eu nu simt la fel? Tatăl meu a murit într-o 
închisoare israeliană. Când aveam nouă ani, mi-am văzut 
fratele murind într-o explozie, chiar în faţa mea. Ai 
senzaţia că după toate astea eu voiam să discut cu ei, să 
vin aici şi să negociez? Înţelege, eu am mai multe motive 
să-i urăsc. Chipul lui pălea tot mai tare în lumina lunii. Şi 
totuşi am venit, rosti el încet. Şi am stat de vorbă cu ei. Şi 
mai ştii ceva? In ultimele paisprezece luni, eu şi Yehuda 
am devenit prieteni. Noi, care ne-am petrecut întreaga 
viaţă luptând unul împotriva celuilalt. Prieteni la cataramă. 

Khalifa îşi termină ţigara şi aruncă chiştocul undeva în 
noapte, vârful ei strălucind încă o vreme, ca un licurici. 

— Din cauza lui Ben-Roi, mormăi el. Dacă ar fi 
altcineva... dar Ben-Roi... el este periculos. Se vede în ochii 
lui. E ceva la el care nu-mi place. Nu pot să lucrez cu el. 

Marsoudi îşi vâri mâinile în buzunarele de la pantaloni. 

— Eşti însurat, inspectare? 

Khalifa dădu aprobator din cap. 

— Se pare că şi Ben-Roi urma să se căsătorească. 

— Şi? 

— Cu o lună înainte de nuntă, logodnica lui a fost 
omorâtă. Într-un atentat sinucigaş cu bombă. Al-Mulatham. 
— Allah-u-akhbar. Khalifa îşi plecă fruntea. N-am ştiut. 

Marsoudi ridică din umeri şi, scoţându-şi mâinile din 
buzunar, îşi duse la buze degetul arătător şi cel mijlociu, 
cerându-i lui Khalifa o ţigară. Egipteanul luă una din 
pachet şi i-o aprinse. Flacăra brichetei lumină pentru scurt 
timp chipul subţire şi frumos al palestinianului. 

— Peste şase zile va fi un miting în centrul Ierusalimului, 
zise el încet. Eu şi Yehuda am ales acest loc pentru a 
dezvălui lumii întregi tot ceea ce am făcut în ultimul an. 
Vom expune propunerile noastre şi vom anunţa formarea 
unui nou partid politic, un partid israeliano-palestinian de 
cooperare şi pace care să lupte pentru aplicarea ideilor 
noastre. Aşa cum a zis şi Yehuda, o să fie nevoie de 
generaţii întregi pentru a îndrepta lucrurile, dar eu am 


415 


credinţa că vom izbândi. Sincer. Cu condiţia ca Menora să 
nu ajungă pe mâna unor nebuni. Dacă se întâmplă aşa 
ceva, atunci toate strădaniile noastre, tot ceea ce am 
sperat, tot ceea ce am visat... Inhală adânc în plămâni 
fumul şi privi spre deşert. Ajută-ne, inspectore. Ca de la un 
musulman la altul, ca de la om la om, ca de la o fiinţă 
umană la alta... te rog, ajută-ne. 

Ce mai putea zice Khalifa? Nimic. Oftă din toţi rărunchii 
şi încuviinţă din cap. Marsoudi îl prinse de umăr din nou, 
apoi îl luă de braţ şi-l conduse înapoi în clădire. 

Întâlnirea continuă timp de o oră, Khalifa şi Ben-Roi 
discutând cel mai mult, dar evitându-şi privirile, folosind 
fraze reci, oficiale, reluând informaţiile pe care le deţineau 
despre Hoth şi Menora, încercând să reducă zona de 
cercetare şi să dezvolte câteva planuri de bătaie. Ceilalţi 
bărbaţi mai interveniră pe parcurs, însă de cele mai mult 
ori se mulţumiră să asculte în tăcere. Trecuse bine de 
miezul nopţii când terminară. 

— Un singur aspect ne-a mai rămas, spuse Milan, 
strivind trabucul. Femeia asta, al-Madani. Ce facem cu ea? 

Gulami dădu pe gât şi ultimele picături de ceai. 

— Nu poate fi ţinută în arest până când se rezolvă totul? 
întrebă el. 

Marsoudi dădu din cap că nu. 

— E foarte cunoscută. Poporul meu o iubeşte mult. Dacă 
o ţinem în arest, atragem şi mai mult atenţia asupra 
noastră. Şi chiar n-avem nevoie de aşa ceva în situaţia 
actuală. 

— Şi-atunci? spuse Gulami, mototolind paharul de 
plastic şi aruncându-l cât colo. 

Nimeni nu răspunse, fiecare pierdut în propriile gânduri. 
În încăpere se făcea tot mai întuneric. Lămpile luminau din 
ce în ce mai slab. Trecu mai bine de un minut. 

— Poate să lucreze cu mine, sparse tăcerea Ben-Roi. 

Toată lumea se uită la el. 

— Ştie la fel de multe ca mine despre Hoth, adăugă el, 
iar despre Menora, poate chiar mai multe. Şi înţelege ce s- 
ar întâmpla dacă al-Mulatham ar pune mâna pe ea. Ne 


416 


poate fi utilă. 

Părea o sugestie rezonabilă, şi Gulami, Marsoudi şi 
Milan fură de acord. Doar Khalifa nu era prea sigur. 
Cercetând chipul lui Ben-Roi, observase felul în care 
acesta îşi umezea în permanenţă buzele cu limba, un tic pe 
care îl văzuse de nenumărate ori în timpul interogatoriilor, 
atunci când cel anchetat devenea nervos pentru că încerca 
să ascundă ceva. „Mai există ceva la mijloc“, cugetă 
Khalifa. Nu o minciuna, doar... alte planuri pe care nu le 
dezvăluia. Sau îl antipatiza atât de tare pe bărbat încât îi 
căuta nod în papură din orice? Inainte să poată lua o 
hotărâre, Gulami se ridică în picioare şi îi anunţa ca 
întâlnirea lor luase sfârşit. 

Afară, în timp ce se îndreptau spre elicoptere, Khalifa se 
trezi că merge chiar în spatele lui Ben-Roi, care era 
aproape cu un cap mai înalt decât el şi de două ori mai lat 
în umeri. După tot ce se întâmplase în noaptea asta nu 
simţea nevoia să i se adreseze şi nici să ţină legătura cu el 
decât atât cât era necesar pentru a finaliza cazul. Totuşi, 
bunul lui simţ învinse şi, apropiindu-se de israelian, îi 
spuse că, în ciuda cuvintelor urâte de mai devreme, îi 
părea rău pentru tot ceea ce se petrecuse cu logodnica lui, 
că el are soţie şi copii şi că nu-şi poate imagina cum ar fi 
să piardă pe cineva drag în felul ăsta. Ben-Roi îl privi şi, 
înjurându-l printre dinţi, se îndepărtă. 

— Ce coincidenţă ciudată, nu? se auzi din faţă vocea lui 
Gulami. Un egiptean, un israelian şi un palestinian au 
pornit întregul proces. lar acum supraviețuirea lui depinde 
tot de un egiptean, un israelian şi un palestinian. Aş vrea 
să cred că este un semn bun. 

— Dă Doamne să fie aşa, spuse Milan. 

— Dă Doamne, încuviinţă Marsoudi. 


TABĂRA DE REFUGIAŢI KALANDIA, 
INTRE IERUSALIM ŞI RAMALLAH 


Când se trezi în zori pe Yunis Abu Jish, un plic îl aştepta. 
417 


Îi fusese strecurat pe sub uşă, deşi n-avea nici cea mai 
vagă idee cum, când şi cine i-l trimisese. Înăuntru găsi un 
bilet scris la maşină care îl informa că martiriul lui va avea 
loc fix peste şase zile. Exact la ora cinci după-amiază 
trebuia să fie în faţa telefonului public de la intersecţia 
străzilor Abu Taleb şi Ibn Khaldoun din Ierusalimul de Est, 
unde va primi instrucţiunile finale. 

Citi biletul de trei ori, apoi, aşa cum fusese instruit, ieşi 
pe aleea murdară şi îngustă de afară şi îl arse. Pe măsură 
ce hârtia se încreţea, se înnegrea şi se transforma în 
cenuşă, simţi un tremur îngrozitor în stomac. Începu să 
vomite incontrolabil. 


418 


Partea a treia 


TREI ZILE MAI TÂRZIU 


419 


LUXOR 


— Ce e? Ce-ai găsit? întrebă Khalifa surescitat şi 
aplecându-se peste balustrada verandei. 

— Un cadru de bicicletă, ya inspector. 

— Pe toţi dracii! Eşti sigur? 

— Eu cred că oamenii mei ştiu să recunoască o bicicletă. 

— Fir-ar a dracu’! 

Detectivul scuipă ţigara pe jumătate fumată şi o strivi cu 
piciorul, scrâşnind din dinţi de frustrare. In faţa lui, 
sprijiniți în cozile hârleţelor, stăteau patruzeci de 
muncitori în djellaba murdare. În grădina lui Dieter Hoth 
nu mai rămăsese niciun strat de trandafiri, iar locul peluzei 
perfect îngrijite fusese luat de un adevărat şantier în care 
se amestecau şanţurile, gropile, grămezile de nisip şi 
noroiul. Gurnawis fellaheen, ţărani de prin satele de pe 
malul vestic al fluviului Nil, cei mai buni săpători din Egipt, 
munciseră trei zile şi trei nopţi fără încetare. Dacă în 
grădina aceea era ceva îngropat, atunci numai ei l-ar fi 
putut scoate la suprafaţa. Şi totuşi nu descoperiseră nimic, 
doar câteva conducte de canalizare, resturile putrezite ale 
unui shaduf din lemn vechi, iar acum, o bucată de 
bicicletă. Dacă Dieter Hoth ascunsese Menora undeva, în 
niciun caz nu aici. lar Khalifa, în adâncul sufletului, ştiuse 
asta. 

Privi mizeria din faţa lui, obosit, fără vlagă; apoi, 
aprinzându-şi o nouă ţigară, îi făcu semn şefului 
muncitorilor să-şi strângă oamenii şi să plece, după care 
intră din nou în vilă. Şi înăuntru scena era una 
dezastruoasă; jumătate dintre şipcile podelei fuseseră 
ridicate, cărţile şi sute de hârtii zăceau împrăştiate peste 
tot, iar pereţii şi tavanul fuseseră găurite ca de 
bombardament - rezultatul celor trei zile de căutări 
frenetice. Trei zile de încercări zadarnice, pentru că nici 
aici nu avusese mai mult noroc - nici urmă de Menora. 

Stând în mijlocul holului, cu ţigara atârnându-i între 


420 


buze, Khalifa realiză că nu mai avea nicio pistă. Biroul lui 
Jansen de la hotelul Menna-Ra - un joc de cuvinte care 
amintea de Menora, după cum îşi dăduse seama într-un 
târziu -, fosta lui casă din Alexandria, până şi Mercedes-ul 
albastru fuseseră minuţios cercetate, dar se dovedi că nu 
duc nicăieri. Singura posibilitate era ca Inga Gratz, 
prietena lui Hoth, să fi păstrat pentru sine anumite 
informaţii în timpul interogatoriului. Din păcate, nu se mai 
putea face nimic în acest sens, pentru că femeia intrase în 
comă, la scurt timp după ce Khalifa plecase de la spital, şi 
nu-şi mai revenise de atunci. Nu mai avea cu cine să 
discute, niciun loc unde să caute, nicio piatră rămasă 
neîntoarsă. Din câte se pare, Lampa lui Hoth nu se afla în 
Egipt. 

Mai rătăci prin vilă, fără ţintă, dintr-o cameră în alta, 
timp de douăzeci de minute, nefiind prea sigur dacă să se 
simtă uşurat că făcuse tot ce îi stătea în putinţă şi putea 
astfel să iasă din joc cu onoarea intactă, ori dezamăgit că 
nu obținuse niciun rezultat. Incuie casa şi porni spre secţie 
ca să-l sune pe Ben-Roi, să-i spună că n-a găsit nimic. 
Israelianul n-avea să fie prea fericit. Din discuţiile pe care 
le purtaseră în ultimele zile - oficiale, înţepate, 
monosilabice - reieşea clar că nici el nu avusese mai mult 
noroc. Atât timpul, cât şi opţiunile se apropiau de sfârşit, 
iar Lampa continua să rămână ascunsă. 


IERUSALIM 


În timp ce traversau curtea Centrului de Sănătate 
Mintală Kfar Shaul, pe lângă terasele lui drăguţe cu flori şi 
aranjamentele din piatră aşezate la distanţe egale, Layla fu 
tentată să-i comunice câteva date despre istoria locului, să- 
l întrebe pe Ben-Roi dacă ştia că vechile clădiri făcuseră pe 
vremuri parte din satul palestinian Deir Yassin, scena unui 
masacru oribil din 1948, provocat de militarii evrei: 
douăzeci de bărbaţi, femei şi copii împuşcaţi cu sânge 
rece. li aruncă o singura privire însoţitorului ei - bărbatul 


421 


avea ochii  înroşiţi din cauza  nesomnului, gura 
schimonosită de un rictus de stres şi dezgust - şi îi fu de 
ajuns să înţeleagă că vorbele ei nu vor fi apreciate, aşa că 
nu spuse nimic şi-şi continuă drumul în tăcere. 

O anchetă israeliano-palestiniană - asta îi propusese el 
pe neaşteptate când intrase în celula ei cu trei dimineţi în 
urmă. Amândoi să formeze o echipă care să încerce să dea 
de urma Menorei, ajutaţi şi de un tip, Khalifa parcă, din 
Egipt. Totul era oficial, strict secret şi spre binele 
popoarelor lor. Se băga în aşa ceva? li va ajuta? 

Propunerea o surprinsese, desigur. Avea însă destule 
motive de suspiciune, chiar dacă ea însăşi fusese cea care 
sugerase ideea unei astfel de investigaţii comune (nicio 
clipă nu-i trecuse prin cap că aceasta se va şi materializa 
până la urmă). Strălucirea bolnavă din ochii lui, încercarea 
jalnică de a părea calm şi rezonabil; toată fiinţa lui striga 
că ascunde şi altceva. Totuşi, erau prea multe lucruri în joc 
ca să refuze propunerea, aşa că încuviinţase imediat, fără 
să mai întrebe în ce condiţii. 

La fel de neaşteptată se dovedise insistența lui ca pe 
perioada anchetei să se mute în apartamentul lui din 
Ierusalimul de Vest. Din nou, sistemul ei interior de alarmă 
se declanşase cu putere, sugerându-i că aranjamentul avea 
mai puţin de-a face cu o modalitate de lucru care să nu işte 
bănuieli, aşa cum pretindea el, cât mai degrabă cu dorinţa 
lui de a-i controla fiecare mişcare. Nici acum nu-şi 
exprimase îngrijorarea şi spusese că da, în împrejurările 
actuale, asta ar fi o idee bună. Dacă voia sa rămână în 
cursa pentru găsirea Menorei, atunci trebuia să accepte 
regulile impuse de ei. Şi oricum, având în vedere miza, şi 
ea voia să-l ţină pe el sub observaţie. 

El îi semnase formele de eliberare, o condusese acasă 
să-şi ia laptopul şi câteva haine de schimb - observase 
imediat că locuinţa îi fusese percheziţionată la sânge în 
lipsa ei -, după care se întorseseră la apartamentul lui din 
Romema, al cărui living se transformă în birou. De trei zile 
îşi împărțeau orele - tensionate, deranjante, 
claustrofobice. Încă din zori se apucau de lucru: dădeau 


422 


telefoane, trimiteau e-mailuri, navigau pe internet, 
verificau fiecare pistă, continuând aşa până noaptea târziu, 
trăind numai cu sendvişuri, cafea şi votcă în cazul lui Ben- 
Roi. Când în sfârşit era doborâtă de oboseală, cădea lată 
pe canapea şi dormea extrem de agitat. Detectivul se 
retrăgea în dormitor, dar se pare că nici el nu avea un 
somn mai liniştit, pentru că de câteva ori se trezise peste 
noapte şi-l auzise plimbându-se de colo-colo, vorbind în 
şoaptă la telefon, iar odată îl văzuse la capătul holului, 
privind-o fix, cu faţa albă ca varul şi cu buzele tremurânde. 
La început, încercase să spargă gheaţa dintre ei, 
întrebându-l despre viaţa lui, despre tânăra din fotografia 
de pe raftul bibliotecii; el se răstise la ea şi îi subliniase 
foarte clar că ea se găseşte acolo ca să-l ajute să dea de 
urma Menorei, nu să-i scrie biografia. Aşa că se mulţumi să 
se concentreze asupra activităţilor obişnuite, telefoane, e- 
mailuri, cercetări. In tot acest timp, atmosfera se tensiona 
tot mai mult, iar antipatia reciprocă creştea şi mai tare. 

Vizita lui Hoth la Dachau constituise încă de la început 
principalul element al investigaţiei. Era destul de clar că 
lada pe care o avea cu el conţinuse Menora. Dar unde o 
dusese după aceea? De ce luase cu el şase prizonieri? 
Acestea erau întrebările la care încă nu găsiseră 
răspunsurile. Experţi în Dachau, experţi ai celui de-al 
Treilea Reich, experţi Ahnenerbe, experţi în descoperirea 
comorilor jefuite de nazişti, până şi experţi în 
infrastructura rutieră germană din timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial - îi contactaseră pe toţi, îi 
chestionaseră, îi iscodiseră pe toate părţile, dar în zadar. 
Mulţi dintre ei nici nu auziseră de Hoth; iar cei care ştiau 
câte ceva despre el habar n-aveau de ce vizitase lagărul 
sau unde plecase după aceea. li telefonase apoi lui Magnus 
Topping - da, i-ar plăcea să ia cina din nou cu el când va 
veni în Anglia - apoi lui Jean-Michel Dupont şi contactase 
şase prieteni şi asociaţi ai acestuia din urmă, dar degeaba. 
Nimeni nu ştia nimic, nimeni nu-i putea ajuta. 

În cele trei zile lungi şi dificile de investigaţii nu mai 
apăruseră decât două informaţii noi: tipul de camioane în 


423 


care călătorise Hoth - Opel-Blitze, de trei tone, un vehicul 
standard pentru transportul armatei germane - şi, din 
arhiva de la Yad Vashem, numele celor şase deţinuţi de la 
Dachau care-l însoţiseră pe Hoth: Janek Liebermann, 
Avram Brichter, lţac Edelstein, lţac Weiss, Eric Blum, 
Marc Wesser, primii patru evrei, iar ultimii doi, un 
comunist şi un homosexual. Niciunul dintre ei nu se mai 
întorsese în lagăr; orice încercare de a-i găsi, de a vedea 
dacă au supravieţuit războiului fusese sortită eşecului. Pe 
scurt, se împotmoliseră. 

De aceea, după trei zile de chin, părăsiseră în sfârşit 
apartamentul lui Ben-Roi şi plecaseră spre Kfar Shaul. 
Pentru că singura speranţă care le mai rămăsese era aceea 
ca Hannah Schlegel să fi dat şi ea de urma Menorei. Şi să-i 
fi comunicat această descoperire şi fratelui ei, Isaac. 

— Ne pierdem vremea, mormăise Ben-Roi pe drum. 
Tipul n-a scos un cuvânt de cincisprezece ani. E o legumă. 

Şi totuşi, era singura posibilitate. 


Aşa cum aranjaseră la telefon, se îndreptară spre aripa 
de nord a Centrului de Psihogeriatrie, unde fură 
întâmpinați de doctoriţa Gilda Nissim, femeia care îl 
însoţise pe Ben-Roi la vizita anterioară. li salută grav, 
aruncând o privire suspicioasă spre Layla, apoi îi conduse 
prin uşile de sticlă de-a lungul coridorului luminat. Pantofii 
scârţâiau pe podeaua lustruită din marmură, în timp ce 
aparatele de aer condiţionat fâşâiau fantomatic. Când 
ajunseră la rezerva lui Schlegel, femeia le tinu un scurt 
instructaj, informându-i ca pacientul ei fusese extrem de 
tulburat din cauza întâlnirii cu Ben-Roi, şi că nu va mai 
tolera ca el să fie supărat în halul acela şi că aveau la 
dispoziţie numai cincisprezece minute. După aceea le 
deschise uşa şi se dădu într-o parte. Ben-Roi intră imediat; 
Layla şovăi, după care îl urmă şi ea, iar detectivul îi închise 
uşa în nas doctoriţei care tocmai se pregătea să le mai 
servească nişte sfaturi. 

— Ce cotoroanţă, mormăi el enervat. 

Camera nu se schimbase cu nimic: patul, masa, desenele 


424 


în creion atârnate pe pereţi şi, într-un fotoliu la fereastră, 
îmbrăcat în pijama şi slab ca o scobitoare, stătea Isaac 
Schlegel, cu privirea aţintită asupra cărţii sale cu filele 
îndoite la colţuri. Layla rămase pe loc, studiind desenele şi 
numărând reprezentările menorelor cu şapte braţe. 

— Îmi pare rău că vă necăjesc din nou, domnule 
Schlegel, începu detectivul fără nicio altă introducere, dar 
trebuie să vă mai pun nişte întrebări. Despre sora 
dumneavoastră, Hannah. 

Făcu tot posibilul să-şi păstreze un ton calm şi liniştit ca 
să nu-l sperie pe bătrân. Fără folos, pentru că, în clipa în 
care auzi vocea detectivului, ochii lui Isaac se umplură de 
teamă şi începu să se legene înainte şi înapoi în scaun, 
frământând nebuneşte cartea în mâini şi văicărindu-se cu o 
voce subţire. Ben-Roi îşi muşcă buza, pentru că nu avea 
niciun chef de scene cu nebuni. 

— N-are de ce să vă fie frică, spuse el, chinuindu-se să 
zâmbească înţelegător. N-o să vă facem niciun rău. Dar 
trebuie să stăm de vorbă cu dumneavoastră. N-o să dureze 
mult. Vă promit. 

Din nou eforturile sale de liniştire avură efectul opus. 
Văicăreala se înteţi şi legănatul bărbatului deveni aproape 
agresiv. 

— Ştiu cât vă este de greu, domnule Schlegel şi îmi pare 
rău că v-am supărat data trecută, dar este foarte... 

Schlegel îşi ridică pumnii de-o parte şi de alta a capului, 
ca un boxer care încearcă să pareze o serie de lovituri, iar 
vaietele lui ascuţite răsunară în întreaga încăpere. Ben-Roi 
se strâmbă iritat şi frustrat. 

— Ascultă, Schlegel. Ştiu că dumneata... 

— Pentru Dumnezeu! 

Layla făcu un pas înainte, aruncându-i detectivului o 
privire dezaprobatoare, apoi se lăsă pe vine lângă bătrân şi 
îi prinse unul din pumni în palmele ei. 

— $şşşş, rosti ea blând, mângâindu-i pielea palidă şi 
transparentă. Gata, totul o să fie bine. Liniştiţi-vă. 

Aproape imediat criza se mai domoli şi bărbatul încetă 
treptat, treptat să se mai legene şi să ţipe, până când, într- 


425 


un final nu mai scoase din gât decât nişte sunete uşoare, 
ca zumzetul unui frigider sau al unui calculator. 

— Aşa, spuse ea, continuând să mângâie mâna 
bătrânului. N-are de ce să vă fie frică. Totul o să fie bine. 
Nu trebuie să vă speriaţi. 

Ben-Roi se uită la ea nedumerit şi oarecum deranjat de 
spectacolul acesta de tandreţe; se dădu puţin în spate şi 
trase o înghiţitură zdravănă de votca. Layla vorbea cu 
bătrânul, liniştindu-l, relaxându-l, îngânându-i un cântec 
de leagăn pe care i-l cânta tatăl ei când era mică, până 
când acesta se calmă de tot şi-şi plecă ochii cenușii în 
poală, spre mâinile lor împreunate. Ea îl mai lăsă aşa o 
jumătate de minut, după care, considerând că-i câştigase 
încrederea, se mişcă puţin şi îngenunche în faţa lui, cu 
spatele la Ben-Roi. 

— Isaac, şopti ea, avem nevoie de ajutorul tău. Vrei să 
ne ajuţi? 

Detectivul  pufni  dispreţuitor. Tânăra îl ignoră, 
concentrându-se asupra bătrânului. 

— Ne povesteşti despre Menora, Isaac? Aţi văzut-o, nu-i 
aşa? Tu şi Hannah. La ruinele castelului. La fel ca în 
desenele tale. Îţi aminteşti? La Castelombres. Când erati 
copii. 

Schlegel continua să privească ţintă spre cartea din 
poală. O rază de soare pătrundea pe fereastră şi îi lumina 
chipul cadaveric. Pe nări scotea acelaşi sunet uşor, ca un 
tors de pisica. 

— Te rog, Isaac. 

Il strânse delicat de mâna, implorându-l să-i vorbească. 

— Încercăm să găsim Menora. Să o protejam. Ştii unde 
se află? Ştii ce s-a întâmplat cu ea? 

Nimic. 

Întrebă din nou şi din nou, încercând să-şi ascundă 
frustrarea, să păstreze un ton calm. Apoi, după ce văzu că 
nu primeşte niciun răspuns şi că nu percepe nicio reacţie 
sau vreun semn de înţelegere, oftă, îşi desprinse mâna din 
mâna lui şi-şi pleca fruntea, admițând că Ben-Roi avusese 
dreptate, îşi pierduseră vremea. 


426 


— Galben. 

O şoaptă ieşise de pe buzele lui Schlegel mai degrabă ca 
o răsuflare. Layla îşi ridică privirea spre el, convinsă că 
totul se petrecuse în imaginaţia ei. Bătrânul nu se clintise 
din loc. 

— Galben. 

De data asta cuvântul fusese mai clar, dar nu foarte 
tare. În spatele ei Ben-Roi se aplecase tensionat înainte. 

Ea îl apucă pe bătrân din nou de mâna. 

— Ce este galben, Isaac? La ce te referi? 

Incet, bărbatul îşi ridică ochii spre ea, şi Layla zări în ei 
o luminiţa strălucitoare. Imediat, Isaac le arătă cu un 
deget tremurător cele patru desene din dreapta care 
surprindeau bolta arcuită de la Castelombres, în mijlocul 
cărora se găsea cel de-al cincilea desen al Menorei cu 
şapte braţe. 

— Galben, şopti el pentru a treia oara, cutremurându-se 
din toate încheieturile, de parcă ar fi depus eforturi uriaşe 
ca să rostească acel cuvânt. 

— Cum adică, galben? 

Ben-Roi se apropiase atât de tare, încât genunchii lui 
atingeau spatele Laylei. 

— Menora era galbenă? 

Bătrânul mai ramase cu degetul întins o vreme, apoi îşi 
îmbrăţișă strâns cartea. 

— Uitaţi-vă la cel galben. 

Layla se răsuci puţin, schimbând o privire uluită cu Ben- 
Roi, apoi se întoarse şi începu să-l mângâie cu şi mai multă 
blândeţe pe bătrân. 

— Asta ţi-a spus Hannah, Isaac? Hannah ţi-a spus asta? 

Schlegel strângea cartea tot mai tare, îndoind-o şi 
răsucind-o. 

— Uitaţi-vă la cel galben, repetă el. 

— Dar ce înseamnă? întrebă Ben-Roi pe un ton aspru. Ce 
e galben? 

Schlegel nu mai zise nimic, îndoind şi mai tare cartea. 

— Desenul galben? insistă detectivul. La asta se referea? 
Să ne uităm la desenul galben? La desenul Menorei? 


427 


Se lăsă tăcerea, dar, după câteva secunde, Ben-Roi îşi 
împinse scaunul în spate, se ridică în picioare şi se apropie 
de perete, unde privi intens desenul cu Menora cea 
galbenă, căutând în ea o semnificaţie ascunsa. Nimic. 
Apucă hârtia şi se uită pe dos. Goală. Aruncă o privire spre 
Layla, după care se apucă să studieze şi celelalte 
reprezentări ale Menorei, rupându-le una câte una, 
devenind tot mai agitat. Tot nimic. Bătrânul continua să se 
uite în poală. 

— Te rog, Isaac! şopti Layla, strângându-i mâinile în ale 
ei. Ce voia să spună Hannah? Ce voia să ne transmită? Te 
rog, ajută-ne, Isaac! Ajută-ne! 

Simţea că îl pierde din nou. li mângâia palmele osoase, 
de parcă gestul ei ar fi putut cumva să-l determine să-i 
ofere informaţia prețioasă. Momentul prielnic trecuse însă 
şi, gemând exasperată, se aşeză pe vine, uitându-se 
disperată spre tavan. 

Ben-Roi lovi cu pumnul în zid. 

— Fir-ar al dracu’! murmura el. 

După aceea, în timp ce amândoi parcurgeau tăcuţi 
curtea spitalului, înconjurați de ciripitul vesel al 
păsărelelor ce se ascundeau în pinii şi chiparoşii de pe 
margine, precum şi de clămpănitul unei mingi de ping- 
pong ce se auzea de undeva din dreapta lor, Ben-Roi se 
chinuia să se concentreze, să hotărască mişcarea 
următoare, să găsească o soluţie pentru toată nebunia 
asta. 

În ultimele şaptezeci şi două de ore de-abia dacă pusese 
geană pe geană şi se simţea mai epuizat ca niciodată. Totul 
se învârtea în capul lui, dându-i o senzaţie neplăcută de 
confuzie. Nu mai ştia nici ce dracu' face şi nici de ce. Cu 
trei zile în urmă lucrurile păreau clare: articolul, 
interviurile, aftershave-ul - toate se potriveau. O va ţine 
aproape de el, o va supraveghea, până când va ceda. Din 
păcate nu se întâmplase aşa - era prea deşteaptă, prea 
stăpână pe ea - şi, în ciuda convingerilor sale, începu să 
aibă îndoieli, să se întrebe dacă nu cumva interpretase 
greşit acţiunile ei (felul în care se purtase cu Schlegel 


428 


acum... ar putea cineva ca ea să...?). Sigur că da, pentru că 
golul din stomac nu dispăruse - şi ce mai gol! -, şi totuşi 
mai putea avea încredere în propriile sentimente? Mai 
putea avea încredere în judecata lui? Nu ştia. Şi nici nu va 
şti dacă nu vor găsi Menora. Şi asta numai când ea ar... 

— Ce facem acum? 

— Poftim? întrebă el cufundat în reverie. 

— Ce facem acum? repetă Layla. 

El scutură din cap, străduindu-se să revină cu picioarele 
pe pământ. 

— Roagă-te ca panarama aia de Khalifa să descopere 
ceva. 

— Şi dacă nu? 

— Atunci ne întoarcem la dat telefoane. Şi nu ne 
dezlipim de ele până când nu găsim ceea ce căutăm. 

Bărbatul încetini pasul şi se uită la ea, cu ochii plini de 
suspiciune şi de antipatie, după care se răsuci şi porni să 
coboare dealul, urmat îndeaproape de Layla. Jos, se urcară 
în BMW-ul lui şi trecură prin porţile albe de metal ale 
spitalului, încadrându-se imediat pe autostrada care ducea 
în centrul Ierusalimului. Chiar în clipa aceea, Layla 
observă cu coada ochiului un Saab albastru parcat în faţa 
unui garaj părăsit din apropiere de intrarea spitalului. 
Şoferul se aplecase mult peste volan, uitându-se direct 
spre ei. Totul dură o fracțiune de secundă, pentru că 
depăşiră maşina şi demarară în viteză înapoi spre oraş. 

În spatele lor, Avi Steiner învârti cheia. 

— OK, au plecat, murmură el în aparatul de emisie- 
recepţie. Kanfei Nesharim, partea de est. Mă ţin după ei. 

Baga în viteza întâi şi se strecură în trafic, făcând slalom 
printre maşini, până când îi prinse din urmă. 


LUXOR 


Întors la biroul său, Khalifa ronţăi un nap murat din 
punguţa cu torshi pe care o cumpărase pe drum şi, oftând 
nefericit, ridică telefonul şi formă numărul de mobil al lui 


429 


Ben-Roi. După patru apeluri, acesta răspunse. Ca de 
obicei, israelianul nu pierdu vremea cu formule de politeţe. 

— Zi. 

— Nimic, replică egipteanul. 

— Futu-i! 

— Şi tu? 

— Cuvântul rahat îţi spune ceva? 

Khalifa clătină din cap, întrebându-se dacă bărbatul de 
la capătul celalalt al firului era în stare să enunţe şi el o 
propoziţie fără să vorbească urât. Probabil că niciodată... 

— L-ai văzut pe fratele ei din nou? întrebă el, încercând 
să păstreze un ton civilizat, care să nu-i trădeze disprețul 
faţă de israelian. 

— Tocmai am terminat cu el. 

— Şi? 

— Să-l ia dracu'! Bărbatul e un zombi. Stă ca o legumă 
în scaunul lui şi tot învârte o carte între mâini, murmurând 
tot felul de sunete. 

Se auzi ecoul unei voci de femeie - Layla al-Madani 
probabil - care-l întreba ce aflase. Israelianul se răsti la ea 
să facă bine şi să aştepte. 

— Prin urmare, n-ai găsit nimic în casa lui Hoth? reveni 
furtunos Ben-Roi. Eşti sigur? 

— Absolut sigur, replică Khalifa. Am cercetat fiecare 
centimetru. 

— Şi grădina? 

— Şi. 

— Dar... 

— Şi maşina. Şi hotelul. lar poliţia din Alexandria i-a 
percheziţionat şi fosta lui casă. N-a mai rămas nimic 
nescormonit, Ben-Roi. Nu aici. Nu în Egipt. 

— Nu se poate, aţi ratat voi ceva. 

— N-am ratat nimic, zise Khalifa, ridicându-şi pumnul în 
aer. Nu e nimic aici, te asigur. 

— Mai caută. 

— Tu nu auzi? Nu mai am unde să caut. Ce-ai vrea să 
fac. Să sap în tot Luxorul? 

— Dacă e nevoie, da! Trebuie s-o găsim. Eu trebuie... 


430 


Israelianul se opri brusc, abţinându-se să mai facă vreo 
remarcă. 

Urmă o pauză scurtă, apoi încercă să-şi păstreze un ton 
normal. 

— Ştii doar ce miză e în joc. Continuă să cauţi. 

Khalifa dădu din mână neajutorat. Parcă vorbea cu 
pereţii! murmură printre dinţi un „Bine, văd eu ce fac“, 
după care se aplecă să pună receptorul în furcă. 

— Apropo, ce carte era aia? mai întrebă el. 

— Poftim? 

— Ziceai că fratele lui Schlegel are o carte. 

Urmă o pauză scurtă, israelianul fiind luat prin 
surprindere de întrebare, apoi îl auzi murmurând ceva 
spre Layla. Imediat scârţâitul asurzitor al roţilor maşinii 
care-şi schimbă direcţia aproape că-i sparse urechea lui 
Khalifa. Din receptor îl năpădi un val de înjurături ce 
puteau face pe oricine să roşească. 

— Ben-Roi? 

— Te sun eu! urlă israelianul. 

Apoi, către Layla: 

— De ce dracu' nu mi-ai... 

Convorbirea se întrerupse brusc. 


IERUSALIM 


Tânărul se îndreptă cu grijă spre complexul de clădiri, 
cu o geantă grea în mâna dreaptă, oprindu-se la răstimpuri 
să verifice dacă nu e urmărit sau privit, o precauţie de 
altfel inutilă, având în vedere că locul fusese abandonat cu 
cinci luni înainte şi oricum se găsea la marginea oraşului, 
dincolo de zonele populate. Trecu pe lângă câteva blocuri 
din piatră, se strecură printre şanţurile ce urmau să 
constituie fundaţia unor construcţii şi din care ieşeau drugi 
de fier ruginiţi şi în sfârşit ajunse la un container mare de 
metal situat chiar în centrul complexului şi a cărui uşă era 
zăvorită cu un lacăt greu. După ce se uită de jur împrejur 
bănuitor, scoase din geantă un bomfaier, tăie lacătul şi 


431 


deschise uşa. Înăuntru aerul era fierbinte şi umed şi 
mirosea a praf şi a smoală. În capătul celălalt se zărea o 
prelată făcută grămadă - singurul conţinut al containerului 
- Şi, apropiindu-se, ascunse cu grija geanta dedesubt, 
aranjând materialul în forma originală, după care ieşi şi 
încuie uşa cu un lacăt nou. Cercetă cu ochi de vultur în 
stânga şi-n dreapta, apoi scoase o cheie din buzunar, se 
aplecă şi o îngropă în nisip în colţul din stânga al 
containerului. Se îndreptă de spate şi se grăbi să lase în 
urmă complexul pustiu. Ciucurii talit katan-ului său îi 
atârnau pe sub cămaşă, fluturând la fiecare mişcare ca 
tentaculele unei anemone bătute de adierea unui vânt 
puternic. 


IERUSALIM 


— De ce dracu' nu ne-aţi spus nimic înainte? 

— Pentru că n-aţi întrebat, se răsti doctoriţa Gilda 
Nissim, mergând în faţa lor pe coridor, îndreptându-se 
spre camera lui Isaac Schlegel. Oi fi eu psihiatru, dar asta 
nu înseamnă că citesc gândurile oamenilor! Şi controlati- 
vă limbajul, vă rog! 

Ben-Roi deschise gura, pregătindu-se să ţipe la ea. Reuşi 
cumva să-şi ţină limba-n frâu şi gemu exasperat. Layla iuți 
paşii, ajungând-o pe doctoriţă din urmă. 

— Şi spuneţi că sora lui i-a dat-o chiar înainte să plece în 
Egipt? Nissim încuviinţă scurt din cap, chinuindu-se din 
răsputeri să-şi stăpânească nervii. 

— Doamna Schlegel s-a oprit în drum spre aeroport. A 
petrecut cincisprezece minute cu el, i-a dat cartea, după 
care a plecat. A fost ultima oară când am văzut-o. De 
atunci el n-a mai lăsat-o din mână. 

— Fir-ar a dracu’ de treabă! înjură Ben-Roi, scrâşnind 
din dinţi, aruncând spre femeie o privire furioasă. 

Ajunseră şi în dreptul camerei lui Schlegel, dar, în loc să 
se oprească, se îndreptă spre uşa de sticlă din capăt, 
explicându-le că la ora asta pacientului ei îi plăcea să stea 


432 


afară la soare. Urcară un şir de trepte până într-o grădină 
alpină plantată cu năprasnice şi tufişuri de lavandă, apoi 
străbătură o alee îngustă cu pietriş alb la capătul căreia se 
găsea un dâmb înconjurat de pini, liniştit, unde aerul 
mustea de aroma dulce-amăruie a acelor de brad. De aici 
se deschidea perspectiva uluitoare a colinelor împădurite. 
Doctoriţa Nissim le arătă silueta singuratică de pe o bancă 
din beton aşezată chiar pe marginea dâmbului şi, după ce 
îi aruncă o uitătură severă lui Ben-Roi pe deasupra 
ochelarilor, se retrase. Cei doi îşi văzură de drum şi, 
ajungând lângă bancă, detectivul se opri în spatele ei, iar 
Layla luă loc lângă bătrân. Cartea se afla ca întotdeauna în 
poala lui. Il atinse uşor pe braţ. 

— Bună ziua din nou, Isaac, spuse ea. Ne laşi şi pe noi să 
vedem cartea? Cea pe care ţi-a dat-o Hannah. Putem să ne 
uităm şi noi la ea? Te superi? 

Fata îşi făcuse griji că el s-ar putea să nu vrea să le-o 
arate şi chiar să intre în panică din cauza cererii lor. Nici 
pomeneală. Oftând încetişor, parcă uşurat că, în sfârşit, 
fusese întrebat, Schlegel îşi ridică încet mâinile de pe ea, 
dându-i voie să ia cartea. Ben-Roi se aplecă în faţă, 
întinzându-şi gâtul ca să vadă mai bine. 

Era un volum subţirel, mototolit, pe a cărui copertă 
verde era desenat trunchiul unui pin. Dedesubt, se zărea 
titlul în engleză: Summer Walks în the Berchtesgaden 
National Park.” Layla îl privi pe Ben-Roi, ridicând din 
sprâncene, apoi deschise cartea pentru a-i cerceta 
conţinutul. 

Erau listate zece rute, fiecare denumită în mod diferit - 
Traseul Konigsee, Traseul Watzmann, Traseul Weiss-Tanne 
- şi având şi un cod de culori corespunzând marcajelor de 
pe fiecare rută. Ultima din carte, Traseul Hother Goll, avea 
marcaj galben. 

— Uitaţi-vă la cel galben, şopti Layla, cu inima bătându-i 
nebuneşte. Ben-Roi nu spuse nimic, ci doar înconjură 
banca şi se aşeză lângă ea. Layla răsfoi repede pagină 
după pagină, căutând capitolul relevant. 


29 Traseu de vară prin Parcul Naţional Berchtesgaden 
433 


— Traseul Hother Goll, anunţă ea după un moment, 
netezind paginile cu mâna. 

La fel ca şi celelalte capitole, acesta începea cu o schiţă 
simplă în negru, în cazul de faţă reprezentând un vârf de 
munte plat şi cocoşat, buza lungă a unei coaste ce şerpuia 
spre dreapta, unde se termina cu un perete abrupt de 
stâncă în faţa căreia fusese construită o căsuţă. Urmau 
câteva elemente de bază ale traseului - lungime: 19 
kilometri; durată: 5-6 ore; nivel de dificultate: 3 (din 5) -, o 
hartă pe care drumul era marcat printr-o linie punctată şi 
după aceea şase pagini de descriere detaliată a traseului, 
completată ici şi colo cu informaţii suplimentare despre 
flora şi fauna locală, puncte de interes istoric etc. La 
sfârşitul uneia dintre pagini era subliniat cu roşu un 
paragraf: 


Traversaţi drumul şi luaţi-o în direcţia opusă, prin 
spatele staţiei de benzină părăsite. După treizeci de minute 
de căţărat - locurile sunt abrupte uneori -, veţi ajunge în 
faţa intrării în mina de sare abandonată Berg-Ulmewerk 
(pentru informaţii suplimentare despre tradiţia mineritului 
în regiune vezi introducerea, pagina 4). Chiar deasupra 
dumneavoastră, dacă vremea e frumoasă, veţi zări vârful 
masivului Hother Goll (2 522 de metri), iar la dreapta, 
acoperişul şi antena radio a Kelsteinhausului sau „Cuibul 
de Vulturi“, fosta ceainărie a lui Hitler (vezi căsuţa). 
Dedesubt veţi descoperi priveliştea minunată a localităţilor 
Obersalzburg, Berchtesgaden şi a râului Berchtesgadener 
Ache. Traseul se continuă la stânga, pe lângă micul 
morman de pietre (vezi detalii în căsuţa din pagina 
următoare). 


Layla şi Ben-Roi schimbară o privire confuză, nefiind 
prea siguri ce legătură are asta cu Dieter Hoth sau 
Menora. Întoarse pagina mai departe. Căsuţa menţionată 
era şi ea subliniată cu roşu. Avea titlul: „Scheletele de la 
Hother Goll“. Se priviră din nou, apoi începură să citească. 


În mai 1961, în locul marcat de mormanul de pietre, 


434 


nişte alpinişti au descoperit şase schelete după o noapte în 
care a plouat cu găleata, îndepărtând astfel solul de 
deasupra mormântului puţin adânc în care fuseseră 
îngropate. Scheletele aparţineau unor bărbaţi, care, după 
cum s-a dovedit, au murit împuşcaţi. Resturile de ţesături 
care au rezistat au sugerat că victimele proveneau dintr-un 
lagăr de concentrare, dar identitatea lor n-a fost niciodată 
stabilită şi nici motivul prezenţei lor tocmai pe versanţii 
masivului Hother Goll. Ei au fost înmormântați cum se 
cuvine în cimitirul de la Berchtesgaden. Se obişnuieşte ca, 
atunci când cineva trece pe aici, să adauge o piatră în 
morman, în semn de respect. 


Urmă un moment de tăcere în care amândoi digerară 
informaţia, apoi se repeziră la unison: 

— Deţinuţii de la Dachau. 

Vocile lor erau tensionate, emoţionate. Layla îi dădu lui 
Ben-Roi cartea, iar ea se apucă să scotocească prin geantă, 
de unde-şi scoase agenda, frunzărind în fugă. 

— Jean-Michel Dupont, murmură ea. Mi-a spus ceva 
despre nazişti, despre felul în care... 

Găsi pagina pe care o căuta şi, plimbându-şi degetul de- 
a lungul ei, începu să citească: 

— „La sfârşitul războiului, naziştii fie îşi trimiteau 
comorile jefuite peste graniţă, fie le ascundeau în locuri 
secrete din Germania, de obicei în interiorul minelor 
abandonate.“ 

Se priviră fix în ochi câteva secunde, tremurând din 
toate încheieturile. Layla îi smulse cartea înapoi, ca să-şi 
noteze detaliile despre mină, dar scria atât de frenetic, 
încât după câteva încercări rupse foaia, o mototoli şi 
începu din nou. Ben-Roi sărise în picioare şi vorbea agitat 
la mobil, mişcându-se de colo-colo şi gesticulând ca şi cum 
ar fi vrut să zorească lucrurile. 

Cinci minute mai târziu, totul era aranjat: două locuri la 
zborul de ora 11.15 de la Aeroportul Ben-Gurion spre 
Viena, unde vor schimba până la Salzburg, cel mai 
apropiat aeroport de Berchtesgaden, şi unde îi va aştepta o 
maşina închiriată. Dacă nu apărea nicio întârziere 


435 


neprevăzută, ajungeau în Germania după-amiază. 

— Hai s-o luam pe scurtătură, spuse Ben-Roi, coborând 
dâmbul. Dacă pierdem avionul, de-abia mâine mai putem 
pleca. 

— Şi Khalifa? 

— Să-l ia dracu'! Ştim unde să-l găsim. Şi oricum nu ne 
mai este de niciun folos. 

Sări peste marginea dâmbului şi dispăru. Layla se 
întoarse spre Schlegel, care rămăsese tăcut şi liniştit, 
privind spre dealurile împădurite. Îi luă mâinile într-ale ei 
şi îi înapoie cartea. 

— Îţi mulţumesc, Isaac, şopti ea. N-o s-o dezamăgim pe 
Hannah. Îţi promit. 

Şovăi puţin, apoi se aplecă şi-l sărută pe obraz. El păru 
să îngâne ceva, dar Layla nu înţelese ce vrea să spună - 
„sora mea“ probabil, dar nu putea fi sigură. Il strânse uşor 
de braţ, se ridică şi plecă după Ben-Roi. Alergară amândoi 
până în curtea spitalului şi ieşiră în stradă. Fata încă mai 
ţinea hârtia mototolită în pumn şi, înainte de a se urca în 
maşină, o aruncă într-un tomberon de gunoi de pe 
marginea drumului. 

De vizavi, Avi Steiner îi urmări cum semnalizează şi se 
înscriu în trafic. Apoi, murmurând ceva în transmițătorul 
său, porni motorul Saab-ului, lăsă garajul părăsit în spate 
şi rulă până în dreptul tomberonului, de unde culese 
cocoloşul de hârtie. 


IERUSALIM 


Când telefonul începu să sune, Har-Zion se afla chiar 
lângă el, privind pe fereastra apartamentului şi masându-şi 
pieptul şi braţele cu cremă hidratantă. Se aplecă şi ridică 
receptorul, strâmbându-se puţin - chiar şi dată cu cremă, 
pielea lui părea să se strângă tot mai tare în ultimele luni. 
Rosti un „Ken“ scurt, după care ascultă în tăcere. Treptat, 
expresia de durere care îi schimonosea faţa dispăru, 


436 


lăsând loc unui zâmbet larg. 

— Pregăteşte-mi Cessna, spuse el în cele din urmă. Şi 
discută cu cei pe care îi avem la aeroport - să le planteze 
un dispozitiv de urmărire, doar ca să fim siguri. Ne 
întâlnim jos în douăzeci de minute. Oh, da, Avi, vin şi eu. 
Normal. 

Puse receptorul în furcă şi turnându-şi în palme o 
cantitate generoasă de loţiune îşi unse în cercuri mari 
zona stomacului, uitându-se spre domurile şi turnurile 
Oraşului Vechi. În depărtare se zărea şi o porţiune din 
Zidul Plângerii. Pentru un moment foarte scurt visă cu 
ochii deschişi: o armată, o armată mare, toţi fiii lui 
Dumnezeu, un Israel unit, mărşăluind de-a lungul Zidului 
cu Menora în faţa lor, trecând pe lângă Muntele Templului 
şi distrugând altarele arabe. Apoi, punând la loc capacul 
tubului cu cremă, intră în baie ca să se pregătească. 


LUXOR 


— Atunci, vă rog să-i transmiteţi să mă sune, da? 
Khalifa. Khalifa! Da, sigur că ştie... Ce? Da, e urgent! 
Foarte urgent. Poftim? OK, OK, mulţumesc, mulţumesc! 

Khalifa trânti receptorul. Rămase o clipă nemişcat, după 
care se ridică în picioare şi se năpusti pe coridor, intră 
într-o altă cameră, de unde înșfăcă un atlas aflat pe un raft 
din perete. Se întoarse în biroul lui, parcurse repede 
indexul şi deschise la pagina căutată, urmărind cu 
degetele latitudinea şi longitudinea până când acestea se 
intersectară în dreptul oraşului Salzburg. Îşi aprinse o 
ţigară, neputându-şi lua ochii de pe atlas. 

Trecuse o oră de când vorbise ultima oară cu Ben-Roi. 
După cum se înţeleseseră, israelianul trebuia să-l sune 
înapoi; apoi, pentru că acesta nu-i mai dăduse niciun semn 
şi nerăbdător să afle ce le spusese fratele lui Hannah 
Schlegel, formase numărul lui de mobil. Ocupat. Il mai lăsă 
cinci minute, după care încercă din nou. Tot ocupat. A 
treia oară, zece minute mai târziu, găsi celularul închis. 


437 


Fără vreun motiv anume îl cuprinse o stare de nelinişte, un 
soi de premoniţie că lucrurile o luaseră razna şi, pe 
măsură ce minutele treceau şi telefonul rămânea tot 
închis, i se întărea convingerea că era ceva în neregulă, 
aşa că se hotări să contacteze secţia de poliţie David. 

La fel ca şi la prima lui experienţa cu birocraţii din 
poliţia israeliană, întâmpină tot felul de piedici, dar, într- 
un târziu, nimeri peste o secretară care, într-o engleză 
precară, îl informase că detectivul Ben-Roi şi un coleg de- 
al sau se aflau în drum spre Austria. La Salzburg. De ce şi 
când anume se vor întoarce habar n-avea şi oricum nu i-ar 
fi comunicat astfel de informaţii, chiar dacă ar fi fost în 
posesia lor. Pe moment, se gândise să insiste, să-i ceară să 
discute cu un superior, dar asta ar fi însemnat să dea 
explicaţii şi, de vreme ce porcăria asta de problemă cu 
Menora trebuia să fie confidențială, n-avu încotro şi se 
văzu nevoit să se lase păgubaş, rugând-o să-i transmită lui 
Ben-Roi să-l sune, în caz că primeşte veşti de la el. 

„Ce naiba face? se întrebă în sinea sa, uitându-se în 
atlas. Ce?“ 

Uşa de la birou se deschise larg şi Mohammed Sariya 
dădu să între. 

— Nu acum, Mohammed. 

— Dar am... 

— Am zis nu acum! Sunt ocupat! 

Tonul lui era mai aspru decât intenţionase, dar 
întâmplarea cu Ben-Roi îl enervase şi nu-i ardea de 
pălăvrăgeală de doi bani. Sariya păru un pic nedumerit de 
comportamentul său dur, dar nu spuse nimic şi-şi ridică 
mâinile împăciuitor, după care se retrase, închizând uşa în 
urma lui. Khalifa se gândi să se ducă după el - nu mai 
tipase niciodată la subalternul său până atunci -, dar era 
prea prins, aşa că trase adânc din ţigară până la filtru, 
aruncă chiştocul pe geam şi-şi îngropă capul în mâini. 

Găsiseră ceva, de asta era sigur. Ceva important. Ceva 
care impusese plecarea lor în Austria. Se întrebă dacă nu 
cumva reacţiona cam exagerat, dacă nu exista totuşi o 
explicaţie rezonabilă pentru tăcerea lui Ben-Roi. Poate că 


438 


fusese atât de surescitat de noua pistă descoperită, încât 
uitase să-l mai sune sau poate pur şi simplu nu avea 
semnal la mobil şi se grăbise atât de tare să prindă 
avionul, încât nu mai avusese timp să-l sune de la un 
telefon public. 

Dar nu. Cu cât se gândea mai bine, derulând în minte tot 
ce se petrecuse în ultimele zile, cu atât mai convins era ca 
Ben-Roi îl ignora deliberat, încercând să-l scoată din 
schemă într-un moment crucial. De ce? Să fie o chestiune 
personală? Pentru că Ben-Roi nu-l plăcea? Voia să-şi asume 
toate meritele pentru descoperirea Menorei? Sau juca oare 
un joc mai perfid, de care el n-avea habar? Un singur lucru 
era cert - israelianul nu putea fi considerat un om de 
încredere. 

Işi mai aprinse o ţigară, lovind suprafaţa biroului cu 
degetele, după care, luând o decizie, ridica receptorul şi 
formă numărul de mobil al lui Gulami, pe care acesta i-l 
dăduse pentru situaţii de urgenţă. Cinci apeluri, apoi 
mesageria vocală. lÎnchise şi formă din nou. Acelaşi 
rezultat. Sună la biroul lui Gulami. Ministrul se afla într-o 
întâlnire cu preşedintele Mubarak şi se va elibera de-abia 
la sfârşitul zilei. Dăduse ordine clare să nu fie deranjat de 
absolut nimeni. Pe toţi dracii! 

Sări în picioare, se apropie de fereastră, se sprijini în 
palme de pervaz, apoi se întoarse la masa de lucru şi 
contactă o cunoştinţă de-a lui de la al-Ahram, pe care o 
întrebă cum l-ar putea găsi pe Sa'eb Marsoudi. Acesta îl 
trimise la cineva din Ramallah, care la rândul lui îi dădu un 
contact din Ierusalim, acesta îi oferi un alt nume din 
Ramallah, care-i dictă un număr de telefon de la un birou 
din Gaza, unde i se comunicase că n-aveau nici cea mai 
vagă idee unde ar putea să-l găsească pe Marsoudi. Fir-ar 
a dracu' de treaba! 

Mai dădu câteva telefoane, apoi, pentru că nu mai avea 
ce face, porni pe coridor cu intenţia să se spele pe faţă cu 
nişte apă rece, în încercarea de a-şi mai limpezi gândurile. 
Când trecu pe lângă ultimul birou dinaintea toaletei, îl 
observă pe Mohammed, care stătea singur în birou, 


439 


mâncându-şi prânzul.  Simţindu-se vinovat pentru 
comportamentul său de mai devreme, încetini şi-şi vâri 
capul pe uşă. 

— Mohammed? 

Sariya îşi ridică privirea. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să mă răstesc la tine aşa. Dar 
sunt puţin... 

Bărbatul făcu un gest cu un fir de ceapă verde în mână, 
în semn că nu e cazul să-şi mai ceară scuze. 

— Am şi uitat. 

— Sper că nu era ceva important, nu? 

Sariya muşcă din ceapă. 

— Nu, era ceva despre intrarea aia. 

Khalifa scutură din cap, neînţelegând la ce se referă. 

— Ştiţi, poza aia pe care mi-aţi dat-o, diapozitivul. Cea 
pe care aţi găsit-o în vilă la Jansen. 

Cu atâtea alte lucruri pe cap, Khalifa uitase complet de 
ea. 

— Ascultă, Mohammed, putem să discutăm altă dată? În 
clipa asta, mormintele nu prea se înscriu pe lista mea cu 
priorităţi. 

— Sigur că da, spuse Sariya. Deşi tocmai de-aia am 
crezut că o să vi se pară interesant. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, nu reprezenta un mormânt. 

— Nu re... şi-atunci ce era? 

— O mină, continuă Sariya. Din Germania. O mină de 
sare mai precis. 

Pentru o clipă, Khalifa zăbovi în pragul uşii; apoi, 
intrigat, păşi înăuntru. 

— Continuă! 

Ajutorul său îşi îndesă în gură restul de ceapă şi, 
aplecându-se, extrase un biblioraft mare de sub birou, din 
care scoase o hârtie A4 plină cu note, trei fotografii mărite 
şi diapozitivul pe care i-l dăduse Khalifa. 

— Am făcut o poză de dimensiuni normale de zece pe 
cincisprezece, începu el, dar nu prea a adus nimic nou faţă 
de ceea ce oricum puteai vedea. De-abia când le-am cerut 


440 


tipilor de la laborator s-o mărească mai mult, am 
descoperit ceva interesant. 

Ridică prima dintre fotografiile mărite. Era aceeaşi 
intrare pe care şi-o amintea Khalifa: întunecată, 
periculoasă, o deschizătură la baza unui perete înalt de 
stâncă cenuşie. Acum, chiar deasupra pragului, se vedeau 
câteva litere zgâriate direct în piatră. Se aplecă, 
chinuindu-se să desluşească ce scrie. 

— Gluck Auf, citi el, luptându-se cu pronunția. 

— Înseamnă „noroc“, explică Sariya. În germană. Am 
vorbit cu ambasada lor. 

— Şi au putut identifica mormântul doar după chestia 
asta? 

— Mina, îl corectă Sariya. Nu, n-au putut. Se pare că 
este o urare tradiţională în minerit. Se foloseşte în toată 
Germania. 

— Şi-atunci cum? 

— Pai, atunci, aşa, de curiozitate, le-am cerut băieţilor 
să-mi mărească doar partea superioară a uşii şi... Ridică 
cea de-a doua fotografie. Observaţi ceva? 

Khalifa cercetă repede poza. Părea sora geamănă a 
primei fotografii, cu excepţia unei mici pete albe în colţul 
din dreapta al intrării, chiar dedesubtul literei „f. 

— Ce-i asta? 

— Foarte bine! rânji satisfăcut Sariya. O să fiți un 
detectiv de primă mână. 

Ridică şi ultima fotografie, uşor înceţoşată, care 
conţinea numai cuvântul AUF şi sub el, tremurate, dar 
perfect lizibile, pictate direct pe stâncă, nu mai mari decât 
o monedă, succesiunea de litere şi cifre SW16. 

— Iniţial am crezut că e vorba de graffiti, spuse el, dar 
am trimis-o oricum la ambasadă, că poate cine ştie... Au 
luat legătura cu un expert în minerit din Germania şi m-au 
sunat azi-dimineaţă. Din câte se pare face parte din... 

— Dintr-un sistem numeric? 

— Exact. Folosit pentru un oraş pe nume - îşi consultă 
notițele scrise pe coala A4 - Berchtesgaden. Ca să 
identifice vechile mine de sare. Mina din poză se numeşte - 


441 


îşi consultă din nou însemnările - Berg-Ulmewerk. A fost 
abandonată la sfârşitul secolului al XIX-lea. Mi-au trimis 
prin fax chiar şi o hartă şi câteva date istorice. Ai naibii 
nemti, cât de eficienţi sunt! 

Scotoci din nou prin biblioraft şi scoase un teanc de coli 
venite prin fax pe care i le înmână lui Khalifa, care se 
aşeză pe marginea biroului. Câteva pagini scrise în 
germană - inutile, pentru că nu ştia o boabă din limba asta 
-, o hartă şi fotografia unui munte. Nu era foarte sigur, dar 
vârful lui plat şi cocoşat semăna mult cu tabloul în ulei ce 
atârna pe peretele din camera de zi a lui Hoth. I se puse un 
nod în gât şi inima începu să-i bată mai tare. 

— Oraşul ăsta, Berder sau cum i-o zice... unde se află 
mai exact? i 

— Berchtesgaden, îl corectă ajutorul lui. În sudul 
Germaniei. Aproape de graniţa cu Austria. 

Se lăsă o tăcere profundă, după care Khalifa ieşi ca o 
furtună pe uşă, repezindu-se spre biroul lui. Atlasul era 
încă deschis şi, înşfăcându-l agitat, îl studie avid. După 
numai cinci secunde, găsi ceea ce căuta. Berchtesgaden. 
La mai puţin de douăzeci de kilometri de Salzburg, unde 
era şi cel mai apropiat aeroport. Aproape că smulse 
telefonul şi formă iute un număr. Trei apeluri, şi de la 
capătul firului răsună vocea lui Hassani. 

— Domnule? Khalifa. Am nevoie de nişte bani pentru o 
călătorie. 

Un zgomot subţire şi ascuţit ca de trompetă. 

— Mi-e teamă că e puţin mai departe, domnule. 

Işi muşcă buzele. 

— Austria. 

Brusc, trompeta se transformă în trombon. 


AEROPORTUL BEN-GURION 


Îşi luară paşapoartele, după care parcurseră cei şaizeci 
de kilometri până la aeroport într-o goană nebună şi 
ajunseră exact când se termina îmbarcarea pentru zborul 


442 


de Viena. Ben-Roi îşi scoase legitimaţia de poliţist pentru a 
putea trece mai repede de primul filtru de securitate de la 
Plecări - pentru prima dată Layla nu era supusă unui 
interogatoriu interminabil. 

Cel de-al doilea filtru de securitate, care le permitea 
accesul în sala de aşteptare, se dovedi mai dificil, unul 
dintre ofiţerii de serviciu insistând să o ducă pe Layla într- 
un birou separat pentru a o percheziţiona, în ciuda 
scandalului pe care-l iscă Ben-Roi. După ce detectivul îi 
asigură că femeia se află în custodia lui şi nu reprezintă 
niciun fel de ameninţare, se auzi ultima chemare pentru 
zborul lor. 

— Ghabee! şuieră Layla când i se înapoie rucsacul ce 
fusese întors pe toate părţile. Idiotule! 

Îşi aruncă rucsacul pe umăr şi se repezi după Ben-Roi, 
care se îndrepta deja spre poarta de îmbarcare. Chiar în 
clipa aceea surprinse o siluetă înaltă, musculoasă, pe 
jumătate ascunsă după un stâlp, care o privea fix. Ochii li 
se întâlniră preţ de o secundă, după care bărbatul făcu un 
pas înapoi şi dispăru. 

Afară, Avi Steiner traversă parcarea şi se strecură pe 
bancheta din spate a unui Volvo. 

— Tocmai s-au îmbarcat. 

Har-Zion dădu din cap şi, aplecându-se puţin în faţă, lovi 
uşurel cu palma umărul şoferului. Maşina porni, trecu de 
bariera de securitate din capătul îndepărtat al 
terminalului, depăși un şir de containere, după care opri 
lângă un hangar. Prin uşile deschise ale acestuia se zărea 
un avion negru cu reacţie Cessna Citation. Alţi patru 
bărbaţi - înalţi, solizi, inexpresivi - îi aşteptau lângă scara 
avionului, fiecare purtând pe cap o yarmulka şi ducând în 
mână câte o geantă mare din pânză. Har-Zion şi Steiner 
coborâră din maşina, se salutară şi toţi şase se făcură 
nevăzuţi în interiorul aparatului de zbor. Uşa avionului se 
închise în urma lor şi motoarele începură să duduie. 


EGIPT 
443 


Khalifa pierduse singurul zbor direct spre Austria, aşa 
că se văzuse nevoit să găsească o rută alternativă pentru 
Salzburg, cu escală într-una dintre capitalele europene. 
După o oră de telefonat în stânga şi-n dreapta, reuşise să- 
şi rezerve un loc pentru zborul de Roma, de unde va pleca 
spre Innsbruck, iar de acolo va ajunge la destinaţia finală 
undeva spre miezul nopţii. Până atunci, probabil că Ben- 
Roi va fi deja în mină şi îşi va fi terminat misiunea. Se 
întrebă dacă nu cumva îşi pierdea vremea, ţinând cont că 
nu avea nici cea mai mică şansă să-l prindă pe israelian din 
urmă. După ce mai dădu un ultim telefon, găsi în sfârşit 
ceea ce îi trebuia: un charter de la Luxor la Munchen, cu 
plecare la 13.15. Munchenul se găsea la 130 de kilometri 
de Berchtesgaden şi, deşi nu era soluţia ideală, date fiind 
împrejurările, reprezenta totuşi o victorie pentru el. 

Apucă s-o sune pe Zenab, să-i spună că pleacă într-o 
scurtă călătorie de afaceri - „Nu trebuie să te îngrijorezi, 
până mâine la ora asta voi fi acasă“ - înainte de a se 
îndrepta spre aeroport. Lucrurile se derulaseră cu o 
asemenea viteză, încât de-abia când se trezi la bord, în 
avionul ce se pregătea să decoleze, îi trecu prin cap că era 
pentru prima data în viaţă când părăsea Egiptul. 


SALZBURG 


Aterizară la Viena la 3.30 şi la Salzburg o oră mai târziu. 
Găsiră maşina ce fusese deja închiriată pe numele lor şi 
demarară în trombă spre sud de-a lungul autostrăzii. Ben- 
Roi conducea, iar Layla studia harta. Alpii Bavarezi se 
strângeau tot mai tare în jurul lor, iar crestele lor pleşuve 
erau acoperite de nea ca de un nimb. Deşi mai jos nu 
văzuseră zăpadă, după ce _ trecură de pădurile de 
mesteceni, ulmi, frasini şi ienuperi, se treziră dintr-odată 
înconjurați de pini şi molizi acoperiţi de o mantie groasă de 
omăt şi amândoi se temură ca destinaţia finală să nu fie 
complet inaccesibilă. Dar, pentru că oricum nu aveau ce 


444 


face, îşi continuară drumul în tăcere, părăsind autostrada 
după zece kilometri şi luând-o pe un drum lateral care 
ducea direct la Berchtesgaden. Panglica de asfalt mergea 
în paralel cu un râu învolburat. 

Layla observă că Ben-Roi privea periodic în oglinda 
retrovizoare, chiar dacă şoseaua era pustie. 


MUNCHEN 


Deşi avionul lui aterizase cu douăzeci de minute mai 
devreme decât era prevăzut, Khalifa pierdu o grămadă de 
timp la controlul paşapoartelor, unde, chiar şi după ce îi 
arătă legitimaţia de poliţist, tot se chinui să-l convingă pe 
ofiţerul de serviciu - o femeie solidă, cu păr creţ şi sâni 
mari - că nu este un emigrant ilegal care încearcă să se 
furişeze în ţara lor pentru a profita de sistemul de servicii 
sociale (faptul că avea un bilet fără dată de întoarcere şi că 
nu vorbea limba germana nu-l ajuta mai deloc). In cele din 
urmă, femeia îl crezuse şi imediat Khalifa cumpără o hartă, 
închirie un Volkswagen Polo, ieşi din aeroport şi se 
înscrise pe autostrada de est, dar deja se lăsa amurgul şi 
lumina se transformă într-o penumbră deasă. 

În alte condiţii, ar fi luat lucrurile mai uşurel, oferindu-şi 
un răgaz pentru a se obişnui cu împrejurimile. Păşunile 
bogate; dealurile frumos curbate, acoperite de păduri; 
satele pitoreşti în care bisericile aveau vârfurile ţuguiate, 
iar casele - acoperişuri cu ţiglă roşie, totul îi era atât de 
străin, atât de diferit de priveliştile pustii ale deşertului 
pârjolit de soare din ţara sa. Dar, pentru că Ben-Roi se afla 
cu mult înaintea lui, nu-şi permitea astfel de plăceri şi, în 
al doilea rând, nici nu prea avea dispoziţie să admire 
peisaje. Se încadră pe banda a treia, cea pe care se circula 
cu mare viteză, apăsă acceleraţia la maximum şi se afundă 
în noaptea care se lăsa iute, ignorând indicatoarele de pe 
marginea drumului ce impuneau o limită de viteză de 130 
km/h. 

O sigură dată în timpul călătoriei sale dădu frâu liber 


445 


gândurilor. Se oprise la o staţie de benzină Dea să facă 
plinul şi să-şi cumpere nişte ţigări şi tocmai se pregătea să 
se urce înapoi în maşină, când, pe o pajişte verde în 
capătul îndepărtat al benzinăriei, observă un petic de 
zăpadă, probabil urmele unui strat mai gros. Nu mai 
văzuse niciodată zăpadă în viaţa lui, darămite să o mai şi 
atingă. Deşi parcă auzea cum se scurg secundele, nu 
rezistă tentaţiei şi se apropie de locul cu pricina, atingând 
suprafaţa albă şi îngheţată, mângâind-o ca pe un animal 
blând. După câteva momente se întoarse grăbit şi plecă la 
drum. 

„Stai să vezi când i-oi spune lui Zenab, îşi zise în sinea 
lui, simțind încă în palmă incredibila senzaţie pe care i-o 
produsese atingerea omătului. Sigur n-o să mă creadă. 
Zăpadă! Allah-u-akhbar! “ 


BERCHTESGADEN 


Se opriră lângă un mic magazin de pe marginea şoselei, 
cu cinci kilometri înainte de Berchtesgaden, ca să cumpere 
nişte lanterne şi haine de iarnă, apoi ieşiră de pe 
autostradă şi începură să urce dealurile. Deşi se lăsase 
întunericul, cerul era senin, înspicat ici-colo cu primele 
stele iar luna învăluia totul în jurul lor într-o lumină rece şi 
argintie. Pe alocuri, se zăreau şi câteva licăriri 
strălucitoare, indicând prezenţa satelor sau a fermelor 
izolate. Nu mai întâlniră nicio maşină şi, de îndată ce 
trecură de satul Oberau, cu căbănuţele lui cu acoperişuri 
verzi şi roşii, luminile de pe marginea drumului dispărură 
cu totul, aruncându-i într-o lume tăcută, goală şi neclintită, 
lipsită de orice urmă a civilizaţiei, cu excepţia şoselei şi a 
unui indicator care apărea la fiecare kilometru şi pe care 
scria: „Rossfeld-Hohen-Ringstrasse“. 

— Eşti sigură că ăsta e drumul bun? întrebă Ben-Roi, 
aprinzând faza lungă. 

Layla dădu din cap, ţinând un deget pe hartă. 

— Face o buclă pe sub Hother Goll, apoi o ia din nou în 


446 


jos spre Berchtesgaden. Dacă ne luăm după ce spune 
cartea lui Schlegel, cărarea către mină începe chiar din 
punctul cel mai înalt. Trebuie să ne uitam după ruinele 
unei clădiri. 

Israelianul gemu şi, aruncând din nou o privire în 
oglinda retrovizoare, apăsă frâna, viră pe o bandă mai 
îngustă şi acceleră din nou. Cauciucurile scârţâiră pe 
pietriş, iar farurile tăiau nişte găuri adânci în bezna 
profundă. 

La un moment dat o pătură îngheţată şi strălucitoare îi 
înconjură cu totul: zăpadă pe jos, zăpadă în copaci, nămeţi 
uriaşi de un metru de-o parte şi de alta. Şoseaua în sine 
rămânea curată şi-şi putură continua drumul fără 
probleme, şerpuind în curbe tot mai strânse şi mai 
abrupte, dominate de vârful tot mai ameninţător al 
masivului Hother Goll. Într-un târziu, încetară să mai urce 
şi şoseaua deveni lină, iar pădurile de pini se răriră. După 
ce merseră astfel cam un kilometru, în faţa lor, chiar 
înainte de o cotitură, zăriră în lumina farurilor o clădire în 
ruine, ale cărei ziduri de piatră erau prinse în straturile 
groase de zăpadă. Încetiniră şi, când ajunseră foarte 
aproape de ea, Layla îi arătă lui Ben-Roi un indicator de 
lemn de pe margine cu o săgeată galbenă, al cărei vârf era 
îndreptat spre copacii de deasupra. 

— Traseul Hother Goll, spuse ea. 

Parcară maşina şi se dădură jos. Rămaseră o clipă 
nemişcaţi, cercetând împrejurimile, învăluiţi de o linişte 
pătrunzătoare. Fără să schimbe nicio vorbă îşi puseră 
bocancii, hainele groase şi mănuşile, luară lanternele şi 
începură să urce prin pădure, urmând ceea ce pe o vreme 
mai caldă trebuie să fie fost un drum forestier sau cărare, 
dar care acum nu mai era decât o fâşie de zăpadă îngustă 
şi strălucitoare şerpuind uşor în sus printre pini. 

Primele câteva sute de metri drumul urca lin, picioarele 
lor afundându-se în omăt doar până la glezne. Treptat însă, 
urcuşul deveni mai anevoios şi zăpada se adânci, mai întâi 
până la glezne, apoi până la genunchi, îngreunându-le 
înaintarea şi epuizându-i. Era un ger de crăpau pietrele şi 


447 


trunchiurile de copaci se îngrămădeau unele într-altele tot 
mai tare, dezorientându-i. Se opreau din când în când 
pentru a verifica dacă se îndreptau în direcţia corectă. De 
multe ori, în loc să meargă în linie dreaptă, coteau brusc, 
pentru ca mai apoi să se întoarcă iarăși. Dacă n-ar fi fost 
săgețile galbene prinse la intervale regulate pe 
trunchiurile pomilor şi dacă n-ar fi ştiut că trebuie să urce 
tot timpul, probabil că de mult s-ar fi pierdut. 

Cartea lui Isaac Schlegel menţiona că drumul dura 
aproximativ treizeci de minute. În condiţiile prezente, de- 
abia după o oră şi jumătate simţiră în sfârşit cum cărarea 
devine lină şi, scăpând parcă dintr-un tunel, se treziră într- 
un luminiş aşezat chiar la baza unui perete de stâncă 
neagră. De la brâu în jos, trupurile lor erau acoperite de o 
crustă subţire de gheaţă, iar din gură le ieşeau rotocoale 
de aburi. 

— Mulţumesc, Doamne, gâfâi Layla, inspirând adânc, 
încercând să-şi recapete răsuflarea. 

Lângă ea, Ben-Roi îşi scoase sticluţa plată şi argintie, 
din care bău câteva înghiţituri zdravene de votcă. 

Se odihniră cam o jumătate de minut, după care, încă 
inspirând lacomi aerul, mai făcură câţiva paşi şi-şi ridicară 
lanternele, plimbând fasciculele de lumină pe suprafaţa 
stâncii, până când găsiră intrarea în mină - o tăietură 
întunecată peste care fuseseră bătute în cuie mai multe 
şipci de lemn pentru a preveni orice încercare de 
pătrundere înăuntru. Schimbară iute o privire, fără să-şi 
desluşească prea bine chipurile învăluite în aburi şi în 
ceaţă, apoi traversară luminişul, croindu-şi drum printre 
povârnişurile de piatră acoperite de un strat gros de nea. 

Trei lovituri de picioare nu foarte puternice fură 
suficiente pentru a dărâma bariera precară. În spatele ei 
se deschidea un tunel afundat în beznă, înfricoşător, ce se 
întindea spre inima muntelui şi al cărui tavan era sprijinit 
din loc în loc de grinzi de susţinere. Pentru o clipă Layla se 
simţi parcă în ghearele coşmarului care-i chinuia nopţile - 
celula de sub pământ, animalul ce pândea ascuns, acelaşi 
întuneric perfid, de nepătruns -, dar zgomotul pe care-l 


448 


făcea Ben-Roi după ce intră în galerie o readuse la 
realitate. Se luă după el, încercând să ignore apăsarea 
pereţilor şi bătăile ca de ciocan ale inimii. După zece metri 
israelianul se opri brusc, silueta lui mătăhăloasă blocându- 
i vederea. 

— Băga-mi-aş picioarele! 

— Ce e? 

— Fir-ar al dracu'! 

Veni lângă el, unind fasciculele celor doua lanterne. La 
patruzeci de metri în faţă, tunelul se termina brusc, din 
cauza bolovanilor masivi care căzuseră când acoperişul 
cedase probabil la un moment dat. 

— Fir-ar a dracu' de treabă! înjură Ben-Roi. 


BERCHTESGADEN 


Khalifa intră în Berchtesgaden dinspre nord, pe drumul 
care venea de la Bad Reichenhall. Un veritabil nor de fum 
de ţigară umpluse toată maşina, iar scrumiera de la bord 
era plină cu chiştoace. Trase în faţa gării oraşului pentru 
a-şi consulta harta, apoi porni din nou, aruncând o privire 
scurtă spre un grup de bărbaţi care mergeau pe partea 
cealaltă a drumului îmbrăcaţi în pantaloni de piele - 
Doamne, pe vremea asta! - înainte de a vira spre râul 
Berchtesgaden Ache pentru a se îndrepta spre munţi. 

Conform hartii trimise de nemti prin fax lui Sariya, la 
mina Berg-Ulmewerk se putea ajunge pe un fel de cărare 
ce se desprindea din Rossfeld-Hohen-Ringstrasse, drumul 
pe care mergea acum. Unde începea cărarea nu se preciza 
pe niciuna dintre hărţile lui şi, cu cât urca mai mult, iar 
stratul de zăpadă se îngroşa şi pădurile de pini deveneau 
tot mai dese, cu atât îi sporea îngrijorarea. Din fericire, 
dădu peste un indicator pe care scria: „Mina în această 
direcţie“. 

Tocmai se întreba dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă şi 


449 


să se ducă în satul cel mai apropiat pentru a cere 
informaţii suplimentare, când, iţindu-se din întuneric, 
farurile sale luminară silueta unei clădiri ruinate din piatră 
ce fusese construită într-o poiană, în dreapta punctului 
celui mai înalt al zonei. Dincolo de ea se zăreau o maşină 
parcată şi câteva urme de paşi ce se pierdeau în pădurea 
de deasupra. Ben-Roi. El trebuia să fie. Opri motorul şi 
cobori. 

Răcoarea din ţinuturile joase prin care trecuse nu se 
compara cu gerul înţepător de aici, aerul rece de munte 
pătrunzându-i prin haine, de parcă ar fi stat gol într-un 
frigider. Pe moment, aproape că i se tăie răsuflarea, ca şi 
cum cineva i-ar fi tras un pumn în stomac şi, chiar şi după 
ce-şi reveni puţin şi-şi aprinse o ţigară, dinţii îi clănţăneau 
atât de tare, încât de-abia putu să tragă un fum. 

Se mişcă în sus şi-n jos, încercând să se încălzească, 
apoi scotoci în maşină, îndesându-şi prin buzunare toate 
hârtiile pe care le găsi - hărţile, documentele de închiriere 
ale autovehiculului şi până şi cartea cu instrucţiuni a 
Volkswagenului -, după care trânti uşa, o încuie şi se 
avântă în pădure, cu pantofii scârţâind pe zăpadă, iar pinii 
strângându-se în jurul lui ca gratiile unei cuşti enorme. 


Reuşiră să îndepărteze câţiva bolovani mai mici din 
vârful mormanului, sperând cu disperare să se poată 
strecura în partea cealaltă prin gaura creată. Nicio şansă. 
În spatele bolovanilor mici se aflau bucăţi imense şi grele 
de stâncă. Poate cu zece oameni la dispoziţie şi un 
echipament corespunzător ar fi reuşit să mişte una dintre 
ele. Aşa însă, cu mâinile goale, era o cauză pierdută. Se 
mai chinuiră astfel vreo treizeci de minute la lumina 
lanternelor, după care renunţară. 

— Ne pierdem vremea, se văicări Layla, cu faţa 
acoperită de sudoare. N-avem cum să trecem mai departe. 

Ben-Roi nu spuse nimic şi se mulţumi doar să se sprijine 
de zid, răsuflând din greu. După câteva secunde, 
mormăind printre dinţi o înjurătură, smulse una dintre 
lanterne şi porni înapoi de-a lungul tunelului spre ieşire. 


450 


Layla mai zăbovi şi ea un moment, apoi se aplecă după 
lanternă. Când o ridică, fasciculul de lumină al acesteia 
surprinse ceea ce părea a fi un canal de ventilaţie în 
podeaua de sub picioare, nu mai mare de câţiva centimetri 
şi de-abia vizibil prin praful şi murdăria de pe jos. Apropie 
lanterna de locul respectiv şi începu să înlăture cu mâna 
stratul de pământ de deasupra. Descoperi tot mai multe 
canale asemănătoare care se întindeau paralel, unele 
direct spre locul unde se prăbuşise tavanul, dar altele 
curbându-se chiar în locul în care stătea ea pe vine şi 
ducând direct spre peretele dintre doua grinzi de lemn. 

— Uită-te la astea, strigă ea, continuând să dea 
pământul la o parte. 

Ben-Roi ajunsese aproape de intrare. Se opri şi se 
întoarse. 

— Aici au fost cândva nişte şine, ţipă ea. Pe podea. Merg 
spre interiorul minei. Dar mai sunt unele care se ramifică 
în lateral. 

Israelianul şovăi, după care se apropie de fată, 
îndreptându-şi lanterna spre canalele ce se desprindeau 
din axa principală a galeriei. Le privi o vreme, după care 
se apucă să cerceteze peretele în dreptul cărora dispăreau 
fostele şine. Layla îl imită. Deşi era acoperit de funingine, 
acum, când se uitară mai de aproape, descoperiră o 
porţiune care prezenta o textura mai subţire, diferită de 
restul zidurilor. Ben-Roi îşi trecu mâna peste suprafaţa 
acesteia, după care lovi cu pumnul. 

— Asta e beton! şuieră el. Aici a fost o deschizătură. 
Cineva a blocat-o, încercând s-o facă să semene cu restul 
tunelului. 

— Crezi că...? 

El nu-i răspunse, lovind din ce în ce mai tare cu pumnul. 
Layla nu era prea sigură, dar i se păru că la un moment 
dat sunase a gol. Pe podea, undeva în apropiere, zăcea un 
târnăcop vechi şi, ridicându-l, izbi cu putere în zid. Din nou 
sună gol, dar mai puternic de data asta. Schimbară o 
privire, şi Ben-Roi îi smulse unealta din mână, îi dădu 
lanterna şi începu să lovească ritmic. La a treia lovitură 


451 


apăru o crăpătură mică. Îşi ajustă poziţia corpului, ca să se 
poată balansa mai bine, şi-şi reluă atacul. Crăpătura se 
lărgi, până când o bucată grea de beton se desprinse şi se 
prăvăli pe podea, scoțând la iveala nişte blocuri de piatră 
chiar în spatele ei. Pe ele, cu vopsea albă, erau scrise 
cuvintele: Meine Ehre... 

— Heisst Treue, şopti Layla, completând propoziţia, care 
se ascundea sub restul de beton. Mottoul SS-ului, adăugă 
ea, privindu-l pe Ben-Roi. 

— Un şarpe nenorocit ai fost, Hoth, murmură el. Un 
nazist împuţit! 

Lovi cu palma blocurile de piatră pentru a vedea cât de 
solide erau, după care, folosindu-se de vârful târnăcopului, 
se apucă să scoată bucăţile de ciment care uneau plăcile. 
Acestea ieşiră foarte repede şi, în mai puţin de un minut, 
desprinsese deja unul dintre blocuri. Ridică din nou 
târnăcopul şi lovi în zid. Acesta tremură, dar rămase în 
picioare. Izbi din nou, cu şi mai multă forţă, şi de data asta 
îl dislocă, zidul căzând în spate şi dispărând cu o bufnitură 
asurzitoare. Îşi recuperă lanterna de la Layla şi, 
aplecându-se prin gaura făcută, lumină spaţiul din partea 
cealaltă. 

— Oy vey! 

— Vezi ceva? 

— Oy vey! 

— Ce e? 

Ben-Roi făcu un pas înapoi, lăsând-o pe Layla în locul lui. 
Fata îşi lipi obrazul de deschizătură şi îndreptă lanterna 
spre interior. Chiar în faţa ei se deschidea un alt tunel, 
mult mai îngust decât cel prin care veniseră. De-a lungul 
pereţilor se înşirau zeci de cutii şi de lăzi, unele din lemn, 
altele din metal, unele mari, altele mici, dar marea 
majoritate purtând pe ele svastica şi fulgerul dublu, 
emblema SS-ului. 

— Doamne Dumnezeule, şopti ea. 

Privi scena timp de treizeci de secunde aproape 
transfigurată, dar o cuprinse brusc neliniştea din cauza lui 
Ben-Roi, care stătea chiar în spatele ei. Se răsuci. Il găsi 


452 


chiar acolo, la câţiva centimetri de ea, ţinând în mână o 
rangă de fier ruginită pe care probabil o culesese de pe jos 
cât ea se uitase înăuntru. O clipă crezu că are de gând s-o 
atace, dar el îi întinse ranga, după care, aplecându-se, luă 
târnăcopul din locul de pe podea unde îl lăsase. 

— Hai să-l dăm jos, spuse el. 

Avură nevoie de cinci minute ca să mărească 
deschizătura suficient cât să se strecoare prin ea. Ben-Roi 
sări primul dincolo, urmat imediat de Layla. Răsuflarea lor 
răsuna aspru în galerie, de parcă s-ar fi găsit în mijlocul 
unui imens plămân de piatră. Luminară cu lanternele în 
stânga şi-n dreapta, încercând zadarnic să vadă cât de 
lung e coridorul, apoi se aplecară în faţa lăzii celei mai 
apropiate. Aceasta era pătrată, din metal şi avea vopsit cu 
negru pe capac un craniu şi două oase încrucişate. Ben-Roi 
o desfăcu. 

— Chara! gemu el. Rahat! 

Inăuntru, înfăşurate în hârtie cerată ca roţile de 
caşcaval, se găseau douăzeci şi patru de pachete cu 
dinamită. Le priviră nervoşi, apoi trecură la următoarea 
ladă dreptunghiulară din lemn. Pe ea se zărea o rangă, şi 
cu ajutorul ei Ben-Roi forţă capacul. Înlătură un strat de 
paie şi dedesubt dădură peste o mulţime de puşti Mauser 
strălucitoare. Intr-un compartiment lateral  găsiră 
nenumărate încărcătoare. 

— Un arsenal, murmură Layla. Un ditamai arsenalul. 

Ridicară una dintre puşti şi o examinară - părea în 
perfectă stare de funcţionare şi nu dădea semne că acei 
şaizeci de ani petrecuţi în întunericul minei ar fi afectat-o 
cumva apoi o aşezară la loc şi porniră mai departe prin 
tunel, oprindu-se din când în când pentru a verifica şi alte 
lăzi şi cutii. Marea majoritate conţineau arme şi 
echipamente de demolare. Dar mai descoperiră şi alte 
lucruri. O cutie gemea de sute de Cruci de Fier, o alta, de 
bancnote frumos aranjate în teancuri, iar în alta odihneau 
câteva sticle de vin prăfuite. Pe eticheta agăţată de o lădiţă 
mică şi plată scria: „1 Vermeer, 1 Breughel (Altere), 2 
Rembrandt“. 


453 


— Doamne Dumnezeule mare, murmura Layla întruna. 
Doamne Dumnezeule. 

Deşi colecţia era absolut spectaculoasă, nu găsiră nici 
urmă de Menora, aşa că nu se opriră din drum, adâncindu- 
se tot mai mult în inima muntelui, până când, după 
cincizeci de metri, observară că în faţa lor galeria părea să 
se lărgească într-un hău înecat într-o beznă ce depăşea 
orice închipuire. Îşi plimbară fasciculele lanternelor în sus 
şi în jos, dar, pentru că nu văzură nimic, se mai deplasară 
încă vreo douăzeci de metri până într-un loc unde pereţii 
dispărură brusc, iar ei se treziră pe marginea unei 
prăpăstii. 

— E o cavernă, spuse Layla în şoaptă. 

Se mişcară de-a lungul marginii spre ceea ce părea a fi 
un fel de lift rudimentar care oferea acces spre fundul 
gropii - o simplă platformă de lemn dreptunghiulară cu o 
balustradă la ambele capete, ce se deplasa pe două şine 
verticale prinse direct în stâncă. O încercară uşor cu 
piciorul, asigurându-se că lemnul nu era putrezit, păşiră pe 
ea şi îşi îndreptară fasciculele spre vid. 

Pentru că totul era învăluit în întuneric, le era imposibil 
să-şi dea seama de dimensiunile cavernei. Bateriile 
lanternelor se consumaseră aproape complet, dar realizară 
totuşi cât era de mare. Foarte mare. Dedesubt - zece, 
cincisprezece metri - se întrezăreau şi mai multe lăzi. 
Foarte multe lăzi. 

— Da’, la naiba, câte de-astea o să mai găsim pe aici? 
murmură Ben-Roi. 

Rămaseră aşa aproape un minut, după care încercară să 
găsească o modalitate de a urni liftul. Pe una dintre 
balustrade era prinsă precar o cutie de control cu o 
manivelă în faţă şi de care atârna un cablu lung electric. 
Ben-Roi trase de manivelă. Degeaba. 

— N-are curent, spuse el. 

Aşeză jos ranga pe care încă o mai ţinea în mână şi 
plimbă fasciculul lanternei de jur împrejur pentru a 
descoperi sursa de alimentare a liftului. Pe podeaua 
cavernei mai văzu printre lăzi şi alte cabluri încolăcite, 


454 


dintre care unele se ridicau pe suprafaţa stâncii. Le urmări 
direcţia până ajunse la buza hăului, unde, pe partea 
cealaltă, sub un balcon din piatră, la câţiva metri spre 
stânga, dispăreau printr-o deschizătură mare. Se duseră 
până acolo şi se strecurară într-o cameră săpată direct în 
stâncă, unde descoperiră un generator, al cărui mecanism 
de manevrare zăcea într-o parte, ca o mână ruptă. 

— Crezi că mai merge? întrebă Layla. După atâta timp? 

— Nu putem afla decât într-un singur fel, spuse Ben-Roi, 
întinzându-i lanterna. 

Apucă maneta cu ambele mâini şi trase brusc de ea. 
Nimic. Mai încerca o dată. Tot nimic. Se aşeză pe vine, se 
încordă şi după aceea se lăsă pe spate cu toată greutatea. 
Generatorul tuşi puţin, iar trupul lui tremură uşor de la 
efort. 

— Haide, şuieră Layla. 

Ben-Roi trase întruna de manetă, fiecare rotaţie 
producând un zgomot din ce în ce mai puternic, până când, 
într-un final maşinăria prinse brusc viaţă, inundând 
caverna cu o explozie de lumină. Se repeziră la margine. 

— Oh, la dracu’! 

După cum bănuiseră, se aflau pe un soi de balcon 
natural din piatră aflat la capătul unei peşteri ce semăna 
cu un hangar, de treizeci de metri înălţime, patruzeci de 
metri lăţime şi şaptezeci lungime şi ai cărui pereţi se 
ondulau în straturi de piatră portocalie şi cenuşie. Dar nu 
caverna în sine îi lăsă cu gura căscată, ci conţinutul 
acesteia, pentru că aici - învăluite în strălucirea rece a opt 
lămpi gigantice cu arcuri electrice - se găseau sute de lăzi 
ca acelea din tunel, aşezate una peste alta, rând după 
rând, împărţite în loturi delimitate de spaţii înguste ce 
gemeau de tot felul de obiecte amestecate - statuete, 
mitraliere, tablouri, butoaie cu benzina şi chiar şi doua 
motociclete. Suspendat de tavan, acoperindu-l aproape în 
întregime, atârna un steag uriaş - roşu, alb şi negru, în 
centrul căruia era svastica şi braţele ei ca nişte cârlige. 

— Oh, la dracu”, repetă Layla. 

Se apropiară iute de platforma liftului, lăsând în urmă 


455 


generatorul care duduia acum asurzitor. 

— N-o s-o găsim niciodată, murmură ea. E imposibil. O 
să ne ia zile, săptămâni. 

Ben-Roi nu spuse nimic, mărginindu-se să cerceteze 
toate ungherele. După zece secunde, întinse lanterna în 
faţă, arătând spre ceva. 

— Nu, n-o sa ne ia atâta. 

Chiar sub ei, de-a lungul cavernei, se zărea un fel de 
culoar central, singura parte unde aglomeraţia de obiecte 
era oarecum rezonabilă. La capătul ei, aşezată parcă 
special chiar sub steagul nazist, se vedea o ladă pătrată, 
mare, cam de înălţimea unui om. 

— Aia e, spuse el. 

— Da, şopti Layla. Da. 

O vreme nu-şi luară ochii de la ea, după care, ridicând 
ranga de jos, Ben-Roi împinse înainte manivela de control 
a liftului. Se auzi un declic şi platforma de lemn trepidă şi 
începu să coboare încet, oprindu-se la doar câţiva 
centimetri deasupra solului. Se dădură jos de pe ea şi 
porniră printre stivele de lăzi care se ridicau la stânga şi la 
dreapta lor ca nişte ziduri. Grota părea acum şi mai 
impunătoare privită de jos în sus. Pe la jumătatea 
drumului, generatorul păru că se îneacă, aruncându-i în 
întuneric, dar îşi reveni după câteva secunde şi lumina 
rece îi învălui din nou. Ramaseră pe loc, aşteptând să vadă 
dacă se mai repetă, apoi se deplasară mai departe, 
apropiindu-se de steagul nazist. Când mai aveau doar 
câţiva metri, se opriră în faţa lăzii, gâfâind din cauza lipsei 
de aer şi cu frunţile acoperite de sudoare. Ben-Roi îi 
întinse ranga Laylei. 

— Onoarea aparţine doamnelor. 

Ea șovăi, observându-i pupilele dilatate la maximum, 
simțind că avea să afle foarte curând ce punea bărbatul la 
cale de trei zile încoace. Lăsă lanterna deoparte şi, 
apucând ranga, păşi până lângă ladă. 

— Momentul adevărului, spuse ea, zâmbind nervos. 

— Oh, da, şopti Ben-Roi. 

Colţul din stânga al lăzii era avariat. Lemnul se crăpase 


456 


şi câteva aşchii săriseră. Tânăra înconjură lada şi, 
strecurând ranga prin deschizătură, îi forţă capacul. Era 
bine fixat şi trebui să apese zdravăn ca să-l mişte. Ben-Roi 
o privea neclintit. 

— Galia, rosti el după un moment. 

— Poftim? 

— Numele ei era Galia. 

Ea scoase ranga afară şi o vâri din nou ceva mai încolo, 
apăsând cu toată greutatea. 

— Al cui? 

— În camera mea de zi. Fotografia femeii. Ai întrebat 
cine era. O chema Galia. 

Layla îşi ridică privirea. „Despre ce naiba vorbea?“ 

— Am înţeles, spuse ea. 

— Era logodnica mea. 

— Am înţeles, repetă fata. 

Capacul începea să cedeze, cuiele scârţâind şi gemând 
tot mai tare, pe măsură ce ieşeau din locaşurile lor. Se 
mută de partea cealaltă a lăzii, astfel încât acum stătea cu 
spatele la Ben-Roi. Israelianul arunca lanterna dintr-o 
mână în alta, fixându-i ceafa. 

— Urma să ne căsătorim. 

Mai rămăseseră doar câteva cuie. Sub capac se zăreau 
nişte smocuri galbene de paie. 

— Pe malul Mării Galileei, spuse el. La răsărit. E 
minunat acolo în perioada asta a zilei. 

Layla îi aruncă o privire peste umăr - „De ce dracu' îmi 
povesteşte toate astea?“ - apoi îşi continuă munca. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Ţi-a tras clapa? 

Lanterna îşi încetă zborul, rămânând în mâna dreaptă a 
lui Ben-Roi. 

— A sărit în aer. 

Layla se încordă. i 

— Cu o săptămână înainte de nuntă. În Ierusalim. Piaţa 
Hagar. Al-Mulatham. 

Se auzi un şuierat scurt şi ultimele cuie săriră cât colo, 
iar capacul alunecă şi se lovi cu zgomot de podea. „Of, 
Doamne, îşi spuse ea, aşadar, despre asta este vorba. I-au 


457 


omorât logodnica. Şi acum...“ 

Îl simţi pe Ben-Roi cum face un pas înainte, ridicând 
mâna. Cu o izbucnire furioasă şi disperată de energie se 
răsuci şi se năpusti asupra lui cu ranga, încercând să-l 
îndepărteze, să se protejeze. El însă era pregătit şi îi pară 
lovitura, pocnind-o peste faţă cu lanterna şi trântind-o la 
pământ. 

— Trebuie să mă crezi, se înecă ea, ameţită, confuză, 
genunchii lui împungând-o în spate după ce se aşezase 
peste ea. Eu nu sunt... 

Simţi cum îi desface fermoarul rucsacului şi scotoceşte 
prin el. Imediat palma lui i se strecură pe sub bărbie şi îi 
împinse capul pe spate. Rânjea ca un animal. 

— Eu mă dau cu Manio, târfă arăboaică şi împuţită! 
scuipă el. Înţelegi? Mă dau cu Manio! Zi-mi acum unde 
dracu' e! Spune-mi! Spune-mi sau îţi sucesc gâtul! 


În cele din urmă, urcuşul până la mina de sare nu se 
dovedi atât de greu pe cât se aşteptase Khalifa, deşi 
trecuse prin momente dificile mai ales în ultima parte, 
când îi amorţiseră mâinile şi picioarele de frig. Faptul că 
Ben-Roi şi Layla croiseră deja o cărare prin zăpadă îi 
uşurase mult misiunea. După ce parcurgea câteva sute de 
metri, se oprea şi aprindea nişte hârtie, frecându-şi cu 
putere palmele, încercând să se încălzească puţin ca să nu 
degere de tot. 

În vârf, când ajunse la marginea pădurii, făcu o pauză ca 
să-şi tragă răsuflarea. Liniştea profundă nu era tulburată 
decât de gâfâielile sale şi de clinchetele ţurţurilor. În timp 
ce traversa luminişul mai auzi un sunet îndepărtat, ca nişte 
duduituri, ce crescură în intensitate pe măsură ce se 
apropie de intrare. De-abia când ajunse aici, îşi dădu 
seama că auzea hârâitul inconfundabil al unui generator. 

Intră în galerie şi ascultă atent. Zgomotul venea 
neîndoielnic din interior, deşi nu putea spune cu precizie 
din ce direcţie. Îşi întinse gâtul prin întuneric, dar cu 
excepţia unei mici porţiuni de zid şi de podea uşor 
luminate de razele lunii, nu se mai vedea nimic, doar beznă 


458 


profundă, ca de catifea. Îşi aprinse bricheta şi ţinând-o în 
sus porni, târându-şi picioarele de-a lungul coridorului, cu 
inima bătându-i din ce în ce mai tare. 

După douăzeci de metri se opri. În faţa lui se desluşea 
ceva, o ceaţă deasă, fantomatică, plutind în aer pe peretele 
din dreapta ca o himeră. Se frecă la ochi, crezând ca îşi 
imaginează, şi se mişcă din nou, ceața părând să se 
îngroaşe tot mai mult pe măsura ce se apropia de ea, până- 
și dădu seama că nu vedea o năzărire, ci o rază slabă de 
lumină ce pătrundea printr-o deschizătură din zid. Când 
ajunse lângă ea, îşi vâri capul înăuntru şi privi tunelul din 
spate. 

— Allah-u-akhbar! îngăimă el, când dădu cu ochii de 
şirurile de lăzi şi cutii, precum şi de caverna puternic 
luminată de la capătul celălalt al galeriei. 

După ce sări înăuntru, auzi ţipătul unei femei. Se 
îndreptă de spate, ciuli urechile - da, o femeie ţipa -, apoi 
îşi continuă drumul. După doi metri găsi lada cu puştile 
Mauser, aceleaşi tip cu care învățase şi el să tragă când 
era la şcoala de poliţie. Scoase una, o examină, îi vâri un 
încărcător, mai puse în buzunar şi cartuşe de rezervă, 
după care se îndreptă spre locul de unde provenea lumina 
şi torsul generatorului. Ajuns la marginea hăului, clipi 
orbit şi se urcă pe platforma de piatră unde Ben-Roi şi 
Layla stătuseră cincisprezece minute mai devreme. 

În aceeaşi clipă, generatorul se opri pentru a doua oară, 
luminile pălind încet, astfel încât avu suficient timp să 
observe tavanul înalt şi arcuit, numărul imens de lăzi şi 
cutii, precum şi giganticul steag nazist de pe peretele 
opus. Când întunericul îl învălui din toate părţile, 
încremeni, total dezorientat. I se păru ca trecuse un secol 
până când generatorul tuşi, revenindu-şi la viaţă şi 
aducând cu el şi strălucirea orbitoare a lămpilor cu arc 
electric. Se apropie de marginea platformei, se lăsă într-un 
genunchi şi, ridicându-şi puşca la umăr, o îndreptă dintr-o 
parte în alta peste marea de lăzi şi cutii de dedesubt. 

— Ben-Roi! 

Niciun răspuns. 


459 


— Ben-Roi! Eşti aici? 

Nu primi nici acum răspuns şi tocmai se pregătea să 
strige a treia oară, când, cu un răcnet de lup rănit, 
israelianul se răsti la el de undeva de dedesubt. 

— Khalifa, idiotule! Ce mama dracului cauţi tu aici? 

Sesiză o mişcare cam pe la jumătatea galeriei, şi Ben-Roi 
apăru dintre două stive de cutii, ţinând într-o mână o 
mitralieră Schmeisser, iar cu cealaltă târând-o de gulerul 
gecii pe Layla până în culoarul central, unde o forţă să 
îngenuncheze. Fetei îi curgea sânge din nas, iar pe obrazul 
stâng avea o vânătaie cât toate zilele. 

„Animalule, gândi Khalifa. Animal evreu şi murdar.“ 

Işi potrivi arma mai bine pe umăr şi puse degetul pe 
trăgaci. 

— Lasă arma, Ben-Roi! 

Israelianul se strâmbă, făcând ochii mari. Arăta ca un 
psihopat. 

— Ascultă-mă, Khalifa! 

— Am fost cel mai bun ochitor din clasa mea, iar vârful 
puştii mele ţinteşte acum drept între ochii tăi, strigă 
egipteanul, strângând tot mai tare degetul pe trăgaci. Aşa 
că lasă arma. 

— Ascultă, idiotule! 

— Am zis să laşi arma! 

— E pe drum! înţelegi? Al-Mulatham. Vine aici. Vine 
după Menora! Ea lucrează pentru el! Să fiu al dracu’ dacă 
nu lucrează pentru el. 

In faţa lui, Layla privea spre Khalifa cu ochi în care se 
citea implorarea. Scutură uşor din cap şi rosti fără voce 
cuvântul Ja - nu. Khalifa îşi mută încet centrul de greutate, 
încercând să ţină arma cât mai bine în mâini şi să-şi 
oprească tremurul incontrolabil. 

— Nu-ţi mai spun încă o dată, Ben-Roi. Lasă arma şi dă- 
te la o parte! 

— Pe toți dracii, Khalifa, zbieră israelianul. A 
recunoscut. Lucrează pentru el. Vine! A ucis-o pe Galia şi 
acum vine aici! 

Vocea lui căpătase o tonalitate aproape isterică. „E dus, 


460 


gândi Khalifa. A suferit vreo cădere nervoasă.“ 

— Lasă arma şi apoi putem sta de vorbă, strigă el. 

— N-avem timp, cretinul dracului ce eşti! Vine! Al- 
Mulatham vine. O apucă pe Layla de păr, lipindu-i arma de 
ceafă. Spune-i şi lui! urlă el. Spune-i ce mi-ai zis şi mie! 

— Las-o în pace, Ben-Roi! 

— Spune-i, târfă ce eşti! 

— Ben-Roi! 

— Spune-i cum îi recrutai pe ăia cu bombele! Cum tot 
articolul ăla a fost o minciună! Spune-i, curvă arăboaică şi 
criminală! 

O scutura de parcă ar fi fost o păpușă de cârpă, 
smucindu-i capul înainte şi-napoi. 

— Te rog! ţipă ea. 

Khalifa crescu presiunea pe trăgaci până la limita 
maximă. Îl mai avertiză o dată şi, pentru că israelianul nu 
părea că s-ar retrage, trase, ţintind podeaua chiar în 
stânga lui. Glonţul atinse piatra, apoi peretele din spate şi 
ricoşă într-una dintre stivele cu lăzi de lemn. Ben-Roi 
îngheţă şi începu să gâfâie tot mai tare, sufocându-se şi 
aruncând priviri de om nebun de jur împrejur. Rămase pe 
loc pentru o secundă şi, gemând neputincios din cauza 
furiei, îi dădu drumul Laylei şi făcu un pas înapoi, ţinând 
însă în continuare arma în mână. Khalifa îşi pregăti puşca 
pentru ca, în caz de nevoie, să tragă din nou. Layla căzu 
moale la pământ. 

— Mulţumesc, Doamne, tuşi ea, prinzându-şi capul cu 
ambele mâini. 

Inspiră adânc de câteva ori, apoi se uită spre Khalifa. 

— EI lucrează pentru Har-Zion, grăi ea cu voce răguşită. 
Războinicii lui David. Ei ştiu despre Menora. Ne urmăresc. 

Israelianul izbucni într-un hohot de râs isteric, uitându- 
se când spre Khalifa, când spre Layla. 

— Rahat! scuipă el. Te păcăleşte! 

— E adevărat! I-am văzut. În Ierusalim, la aeroport. Le-a 
oferit informaţii tot timpul. 

— Minte, Khalifa! Minte ca o căţea! 

— Ne-a jucat pe degete pe toţi, mai zise ea, ridicându-se 


461 


cu greu în picioare şi lipindu-se cu spatele de o ladă. Pe 
mine, pe tine, pe toată lumea. E un Chayalei David. O să 
vină după Lampă. Şi o să pornească ditamai războiul. 

— Să n-o crezi! N 

— Trebuie s-o scoatem de aici. Inainte să fie prea târziu. 

— Arăboaică mincinoasă şi... 

Făcu un pas spre ea, ridicându-şi mitraliera. Khalifa mai 
trase un foc, glonţul ricoşând din nou prin toată caverna 
până când se înfipse într-o altă stivă de cutii. 

— Este ultimul avertisment, Ben-Roi! strigă el. Lasă 
arma! 

— Nu ştii ce faci! urlă israelianul, spumegând. Te rog, 
Khalifa, trebuie să mă crezi. O urmăresc de multă vreme. 
Lucrează pentru al-Mulatham! Începuse să se bâlbâie. Cu 
un efort supraomenesc încercă sa se liniştească. Ascultă, 
spuse el, trăgând aer în piept, ea a scris un articol. Acum 
un an. Chiar după ce a murit Galia. Un interviu cu al- 
Mulatham. Ea zicea că el era dat cu un aftershave - Manio. 
Zicea ca l-a recunoscut. Dar eu mă dau cu Manio, Khalifa, 
şi ea nu l-a recunoscut. Eu mă dau cu Manio, şi ea m-a 
întrebat ce aftershave folosesc. Nu ştia. Să fiu al dracu' 
dacă ştia! 

Khalifa aruncă o privire nedumerita spre Layla, care-şi 
arcui sprâncenele de parcă ar fi vrut să-i zică: „Nici eu nu 
înţeleg“. Ben-Roi surprinse schimbul lor de priviri şi 
scutură din cap frustrat. 

— Pentru Dumnezeu, nu mai fi orb! strigă el. Era pură 
ficţiune. A inventat totul. Aftershave-ul, întâlnirea, tot 
rahatul ăla de articol. Ea le-a inventat. Ca să-i păcălească 
pe oameni. Ca să-l protejeze pe adevăratul al-Mulatham. 
Ca să-şi protejeze stăpânul. 

Vocea lui se precipită din nou. Se luptă s-o controleze, 
ridicându-şi mâna spre menora de la gât. 

— Am făcut investigaţii despre ea. Încă de la acel articol. 
Un an întreg. Fiecare atentat cu bomba, Khalifa. La toţi ăia 
de s-au sinucis ea le-a luat interviu, Khalifa. La toţi. Aşa îi 
recrutează. Prin ea. Le ia interviu, se asigură că sunt 
potriviţi, apoi le pasează numele mai departe. Aşa 


462 


funcţionează totul. Ăsta e sistemul. E băgată până la gât! 

— E nebun! 

— Atunci explică-i! urlă el, holbându-se la ea cu nişte 
ochi care păreau să-i iasă din orbite. Explică-i cum de toţi 
cărora le iei tu interviu se transforma în atacatori 
sinucigaşi cu bombă! 

— Nu pot să explic! strigă fata la rândul ei, clătinând din 
cap neajutorată. Coincidenţă, mi s-a întins o capcană, 
habar n-am! Am discutat asta şi cu Shin Bet după ce am 
scris articolul. 

— Avea un dispozitiv de urmărire cu ea, pentru 
Dumnezeu! 

Ben-Roi scotoci în buzunar şi scoase un obiect mic din 
metal de dimensiunea unui pachet de ţigări şi-l ridică 
triumfător în aer. 

— Era în geanta ei, Khalifa! El ne-a luat urma. Al- 
Mulatham. Pe toţi dracii dacă nu ne-a luat urma! 

— Mi-au scotocit prin rucsac la aeroport, ţipă fata. N- 
aveam cum să trec cu aşa ceva prin filtre. 

— Şi-atunci cum? De unde? 

— Nu ştiu! se răsti ea, ducându-şi mâna la frunte, 
simțindu-se brusc dezorientată, confuză. Probabil că mi l-a 
plantat cineva. Nu ştiu! 

— Târfă împuţită şi mincinoasă! urlă israelianul, fără să 
se mai chinuiască să pară calm şi raţional. Să nu crezi o 
iotă din ce spune, Khalifa. E o actriţă înnăscută. Lucrează 
pentru al-Mulatham. Întotdeauna a lucrat pentru el. E o 
criminală! Ea mi-a omorât-o pe Galia! 

— Cu toţii suntem nişte criminali, dacă e s-o luăm aşa! 
ţipă ea. Fiecare palestinian, fiecare arab. Al-Mulatham i-a 
omorât logodnica, şi noi suntem de vină. De-aia s-a vândut 
lui Har-Zion. 

— Mănânci rahat, târfo! 

— Ne urmăresc! 

— Să n-o crezi, Khalifa! Este doar o împuţită... 

Un al treilea foc îi reduse pe amândoi la tăcere, glonţul 
dispărând într-o grămadă de prelate, ecoul împuşcăturii 
umplând taverna. Layla se sprijini cu spatele de o ladă, iar 


463 


Ben-Roi rămase neajutorat cu braţele de-o parte şi de alta 
a corpului. Cei doi priveau neclintiţi în sus spre platforma 
de piatră, ca nişte acuzaţi care-şi aşteaptă verdictul în sala 
de tribunal. Khalifa îşi muşcă buzele, clipi ca să scape de 
broboana de sudoare ce i se prelingea pe pleoapă, 
încercând să-şi limpezească gândurile. Că Layla avea 
dreptate în legătură cu Ben-Roi nu se îndoia. Şi totuşi, 
ceva din ochii israelianului, felul în care îşi pledase 
cauza... 

li amintea de Mohammed Gemal în timpul 
interogatoriilor de acum cincisprezece ani - aceeaşi furie 
disperată, aceleaşi proteste frenetice despre nevinovăția 
lui. Gemal se dovedise că spunea adevărul. Dar Ben-Roi... 
Cuvintele tatălui său îi răsunară în minte: „Ai grijă cu ei, 
Yusuf. Întotdeauna să ai grijă cu evreii“. 

Mai clipi încă o dată pentru a înlătura o noua picătură 
de sudoare, se uită când la Layla, când la Ben-Roi, apoi îşi 
puse din nou degetul pe trăgaci. 

— Lasă arma, Ben-Roi. 

— Nu! 

— Dă-i drumul şi aşază-te în genunchi! 

— Nu ştii ce faci! Nu ştii ce faci, arab tâmpit... 

Cel de-al patrulea foc sfâşie aerul şi glonţul se opri pe 
podea la doar un centimetru de piciorul drept al lui Ben- 
Roi. Israelianul privi în jos cu ochii strălucind ca oţelul 
topit şi cu gura schimonosită de mânie; urlând de 
disperare şi de neputinţă, aruncă Schmeisser-ul într-o 
parte şi se lăsă în genunchi. Layla se repezi, smulse arma 
şi, retrăgându-se, îi făcu semn să se aşeze pe burtă. 

— Tipii ăștia, războinicii lui David, striga Khalifa. Cât 
timp au... 

Se opri, amuţit de ţeava unui pistol care i se lipi de 
ceafă. 

— Cred ca asta răspunde la întrebarea ta. Acum fă bine 
şi lasă puşca jos şi după aia ridică-ţi mâinile. 

Pentru o fracțiune de secunda Khalifa se gândi s-o 
avertizeze pe Layla. Ar fi fost însă un gest sinucigaş, aşa că 
se conformă ordinului, puse arma lângă el şi-şi împreună 


464 


palmele deasupra capului. Pistolul se retrase şi cineva îl 
apucă din spate cu brutalitate, forțându-l să se ridice în 
picioare şi răsucindu-l. 

Erau şase bărbaţi - duri, gravi, fără nicio expresie pe 
chip, purtând geci de schi şi nişte tichii negre pe cap. Cinci 
dintre ei erau înarmaţi cu pistoale-mitralieră uzi. Cel de-al 
şaselea, cel mai în vârstă şi probabil cel care vorbise - un 
bărbat îndesat, solid, cu mănuşi în mâini şi cu o faţă palidă 
ascunsă sub o barbă deasă -, ţinea un pistol Heckle & 
Koch. Cu o limpezime pe care numai teama ţi-o inspiră, 
Khalifa îl recunoscu imediat ca fiind bărbatul de pe coperta 
revistei Time din sufrageria lui Piet Jansen. Baruch Har- 
Zion. 

„Ben-Roi, jigodie de om ce eşti, îşi zise Khalifa în sinea 
lui. Evreu mincinos şi nenorocit.“ 

Bărbaţii  schimbară câteva cuvinte într-o limbă 
necunoscută, ebraică bănui el, şi cel care-l ţinea îl apropie 
din nou de marginea platformei ca să se poată uita peste 
marea de cutii. Layla îşi dădu seama că deasupra se 
întâmplă ceva necurat şi se lipi de o stivă de lăzi, groaznic 
de palidă, dar ţinând în continuare arma îndreptată spre 
Ben-Roi, care stătea cu faţa în jos. Pe moment, Khalifa se 
temu că israelienii vor începe să tragă, dar ei priveau pur 
şi simplu spre fată, cu chipurile împietrite şi cu armele 
pregătite. Un bărbat înalt, tuns periuţă şi care, din câte se 
părea, era mâna dreapta a lui Har-Zion păşi chiar pe 
marginea platformei de piatră, uitându-se la liftul de 
dedesubt. 

Rosti câteva cuvinte, apoi, aruncându-şi arma pe umăr, 
se întoarse, se lăsă în genunchi şi începu să coboare cu 
atenţie, folosindu-se de una din şinele verticale ale liftului 
ca de o scară. Trecură treizeci de secunde, după care, 
învăluit în zăngănitul înfundat al mecanismelor, liftul porni 
să urce, gemând uşor sub greutatea bărbatului care părea 
că pluteşte. Când ajunse la marginea platformei, 
întrerupse curentul şi se urcară cu toţii. Khalifa simţea din 
nou vârful unui uzi lipit de ureche. Clătinând din cap spre 
Har-Zion, locotenentul puse din nou în funcţiune maşinăria 


465 


învechită, coborând spre fundul cavernei. 

Ben-Roi se chinuia să-şi răsucească gâtul în toate 
direcţiile, doar, doar o vedea ce se petrece; Layla se 
mutase în centrul coridorului principal, cu arma pe 
jumătate ridicată, de parcă ar fi vrut să le blocheze 
drumul. 

Când se apropiară de ea, Khalifa se strădui să-i 
surprindă privirea, ca să-i transmită să fie calmă, să nu 
facă cine ştie ce gest prostesc de eroism, dar ea se 
concentra numai asupra lui Har-Zion. Pentru o secundă, 
cei doi se uitară unul la altul cu ochii sfredelitori, ai lui 
cenuşii şi duri ca granitul, ai ei verzi ca smaraldul şi 
mânioşi. După aceea, Layla clătină din cap, dădu arma 
unuia dintre bărbaţi, îşi şterse cu mâneca nasul însângerat 
şi păşi în lateral. 

— Dar ştiu că v-a luat ceva timp ca s-ajungeţi. 


Remarca era atât de neaşteptată, încât iniţial Khalifa nu 
realiză semnificaţia vorbelor ei. După o secundă, pe chipul 
lui se aşternu o expresie şocată. Pe podea, cu capul sucit 
într-un unghi absolut nefiresc, Ben-Roi nu păru să-şi dea 
seama ce se întâmplă, rotindu-şi frenetic ochii, dar într-un 
târziu gura lui se strâmbă într-o grimasă de neîncredere 
îngrozită. 

— Oh, Dumnezeule, şopti el, lipindu-şi fruntea de 
pământul rece. Oh, Doamne, te rog, nu, nu asta. 

Timp de câteva momente atmosfera rămase neclintită, 
ca într-un cadru de film; apoi, încet, Ben-Roi se săltă în 
genunchi, ameţit, ca un boxer lovit care încearcă să revină 
în ring. Layla se retrase până în dreptul israelienilor, 
uitându-se scurt spre Khalifa. Avea obrajii îmbujoraţi - fie 
din pricina ruşinii, fie din cauza altor sentimente pe care 
egipteanul nu le putea ghici. Ben-Roi îşi pierduse interesul 
faţă de prezenţa ei, concentrându-se exclusiv asupra lui 
Har-Zion. 

— Palestinienii nu sunt suficient de buni, murmură el pe 
un ton din care răzbătea furia stăpânită. Felul în care 
operează Frăția este mult prea sofisticat pentru o celulă 


466 


palestiniană renegată. Sprijinul probabil ca vine din afară. 

Khalifa încă se mai străduia să-şi pună ordine în gânduri, 
să înţeleagă ce dracu’ se petrece acolo. 

— Nu pricep, murmură el, privindu-i pe Ben-Roi, pe 
Layla, pe Har-Zion şi din nou pe Ben-Roi. 

Ultimul era livid ca un mort, tenul lui căpătând o 
strălucire stranie. 

— Este exact aşa cum ţi-am spus, Khalifa. Ea lucrează 
pentru al-Mulatham. Îi recrutează pe atacatorii cu bombă, 
scrie articole de doi bani despre ei, exact cum ţi-am spus. 
Un singur lucru mi-a scăpat. 

Ben-Roi îşi încleşta pumnii. 

— Din câte se pare, al-Mulatham îşi măcelăreşte 
propriul popor. 

Egipteanul deveni şi mai nedumerit. 

— Vrei sa zici că...? 

Ben-Roi începu sa tremure ca o piftie. 

— El este al-Mulatham. El controlează totul. Bombele 
arabilor lansate de stăpânul israelienilor.  Care-şi 
măcelăreşte propriul popor. Fir-ar al dracu’, chiar propriul 
popor, urlă el. 

Khalifa se holbă, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 
Brusc simţi că se sufocă. După un moment de tăcere, Ben- 
Roi se repezi înainte, zbierând ca un animal în agonie. Era 
un bărbat puternic, dar în acelaşi timp supraponderal, sleit 
de puteri şi copleşit de nişte luptători profesionişti. Nici 
măcar nu reuşi să se apropie de ţinta sa, că doi oameni de- 
ai lui Har-Zion făcură un pas înainte şi, cu o precizie rece 
şi mişcări perfecte, îl opriră, unul din ei lovindu-l în stomac 
cu patul mitralierei, cel de-al doilea, înconjurându-l şi 
trăgându-l de braţe în spate. Khalifa se încordă şi-şi 
încleştă pumnii, dar apăsarea armei lipite de capul său îl 
avertiză că oricum nu poate face nimic. Layla nu-şi ridică 
privirea din podea, roşeaţa din obrajii ei intensificându-se 
tot mai tare. 

— De ce? se înecă Ben-Roi, horcăind. Pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce? 

Har-Zion îşi roti umerii, încercând să mai domolească 


467 


senzaţia neplăcută a pielii care îl strângea şi îi provoca o 
mâncărime aproape de nesuportat. 

— Ca să-mi salvez poporul, replică el pe un ton rece şi 
calculat. 

— Măcelărindu-l? 

— Dovedindu-i o dată pentru totdeauna că nu se poate 
face pace cu arabii. Că scopul lor este şi a fost mereu să ne 
distrugă şi că singura modalitate de supravieţuire este să 
facem la fel ca ei. 

Ben-Roi se zbătu puţin, după care scuipă. 

— Ai omorât-o! urlă el gâtuit. Ai omorât-o, bestie 
ordinară! 

Din nou Har-Zion îşi roti umerii. Pe chipul lui nu se 
putea citi nimic. 

— Dacă aş fi avut o altă cale, aş fi ales-o bucuros. Dar nu 
există. Poporul nostru trebuie sa vadă cum sunt arabii în 
realitate. 

— Hamasul nu face o treabă suficient de bună? urlă Ben- 
Roi. Jihadul Islamic? 

— Din păcate, nu. 

— Din păcate? 

— Da, din păcate, spuse Har-Zion cu o voce ceva mai 
aspră. În ochii lui se aprinse o scânteie uşoară. Din păcate, 
pentru că, oricât de mulţi dintre noi ar muri, tot încercăm 
să ne convingem că numai dacă negociem, dacă facem 
concesii, totul o să fie bine, iar ei ne vor lăsa să ne creştem 
copiii în pace şi siguranţă. 

— Eşti nebun de legat! 

— Nu, se răsti Har-Zion, tot mai iritat, cei care vorbesc 
de compromisuri şi de retragere sunt nebuni! 
Compromisurile astea au fost combustibilul cuptoarelor de 
la Auschwitz, retragerea e cea care a săpat puţurile morţii 
de la Babi Yar. lar acum intenţionăm să facem aceeaşi 
greşeală pe care am făcut-o dintotdeauna, an după an, 
secol după secol. Este eroarea majoră a poporului nostru: 
să creadă fie şi pentru o secundă că ne-evreii pot fi de 
încredere, că pot fi prietenii noştri, că dorinţa lor cea mai 
mare nu este să ne arunce în camerele de gazare şi să ne 


468 


şteargă de pe faţa pământului! 

Vocea lui atingea tonalități tot mai înalte, cuvintele 
ţâşnind ca gloanţele ce ies pe ţeava unei mitraliere. 

— N-avem nevoie de procese pentru pace, continuă el 
răstit. Sau de tratate, acorduri, infrastructură, conferinţe - 
de nimic din toate astea. Dacă vrem să supravieţuim, avem 
nevoie de un singur lucru, şi acesta este furia. Aceeaşi 
furie care a fost revărsată împotriva noastră de-a lungul 
timpului, de-a lungul istoriei noastre întunecate. Furia este 
cea care ne va proteja şi ne va da putere să rezistăm. Şi 
asta ne-a oferit al-Mulatham. De aceea l-am inventat. De- 
aia există. 

Se opri brusc, scuturat de fiori. Pe fruntea palidă îi 
apăruseră broboane de sudoare, iar pielea îl mânca 
înnebunitor, ca atunci când nu se ungea cu cremă la 
intervale regulate. Ben-Roi se holba la el, fără să se mai 
zvârcolească, deschizând şi închizând gura, de parcă nu ar 
mai fi fost în stare sa găsească alte cuvinte care să-i 
exprime scârba. 

— Moser, şopti el într-un târziu. Rodef. 

Har-Zion îşi ţuguie buzele. Se uită în ochii detectivului, 
apoi făcu un gest cu mâna spre bărbatul tuns periuţă, care 
se opri şi-l lovi pe Ben-Roi în burtă, la doar câţiva 
centimetri deasupra vintrelor. 

— Allah-u-akbar, murmură Khalifa, strâmbându-se şi 
strângându-şi pumnii neputincios. 

Ben-Roi scoase un horcăit adânc şi căzu în genunchi. Cei 
doi bărbaţi îl ridicară, pentru a-l lovi din nou, de data asta 
în piept, chiar la baza gâtului. Îl lăsară să se prăbuşească. 
Pe la colţurile gurii i se scurgea un fir subţire de vomă. 

— Există un singur trădător aici, şi acela eşti tu, spuse 
Har-Zion, apropiindu-se şi aplecându-se deasupra lui şi 
folosind din nou un ton calm şi calculat. Tu şi, din câte am 
auzit, şi logodnica ta. Sunt unele morţi pe care le regret, 
dar a ei în niciun caz. 

Ben-Roi murmură ceva şi încercă să-şi întindă mâna, dar 
loviturile îl secătuiseră. Har-Zion îi semnală din nou 
ajutorului său un alt atac, şi acesta îi strivi capul lui Ben- 


469 


Roi cu călcâiul, sfâşiindu-i urechea şi izbindu-l de o stivă 
cu lăzi. 

— Opreşte-te! ţipă Khalifa, uitând de prezenţa pistolului 
lipit în ceafă. 

Era şocat, şi scena care se desfăşura în faţa lui îi 
provoca repulsie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-te! 

Har-Zion se întoarse încet, cu mişcări ţepene. Îi aruncă 
egipteanului o uitătura fioroasă, apoi rosti ceva în ebraică. 
Khalifa se pomeni că îi înconjoară cineva strâns cu braţul 
gâtul, sufocându-l. Pe podea, Ben-Roi se chinuia să se 
aşeze în fund. Din ureche sângele îi curgea în neştire. 

— Dă-i drumul, Har-Zion, interveni el răguşit. El n-are 
nicio legătură cu asta. 

Har-Zion mârâi dispreţuitor. 

— Auzi ce spui? Mă condamni pe mine că-mi apăr 
poporul, în timp ce tu pledezi pentru prietenul tău arab. 
Crede-mă, indiferent de ce-o face el, te asigur că nu este 
evreu. 

Inclină din nou capul spre bărbatul tuns periuţă, care îl 
lovi pe Ben-Roi direct între picioare, făcându-l pe detectiv 
să se zvârcolească de durere. Apoi se apropie de Khalifa şi, 
fără să mai stea pe gânduri, îşi repezi pumnul greu în 
plexul egipteanului cu o precizie mecanică de chirurg ce 
face o disecţie. Khalifa mai fusese lovit de nenumărate ori 
înainte - jumătate din tinereţea sa şi-o petrecuse pe 
străzile din Giseh luptându-se -, dar nu ca acum. Pumnul 
atacatorului său i se înfipse înăuntrul stomacului, 
zdrobindu-i organele vitale, lăsându-l fără răsuflare. Prin 
minte îi trecură tot felul de imagini amestecate - Zenab, 
bucata de zăpadă de la staţia de benzină, bărbatul cu ochi 
albaştri de la sinagoga din Cairo. Pentru o secundă, 
durerea se evaporă şi se trezi uitându-se în ochii Laylei al- 
Madani. 

— Ley? şopti el. De ce? 

Nu mai auzi răspunsul ei, pentru că momentul de 
luciditate dispăru. Gândurile i se înceţoşară, capul îi căzu 
pe spate şi totul se întunecă în jurul lui. 


470 


Nu putea spune cu siguranţă cât timp rămăsese 
inconştient, dar probabil că o bucată bună de vreme, 
pentru că, atunci când îşi reveni, simţi cum este târât de-a 
lungul coridorului central de către doi israelieni. „Imi 
strică pantofii mei frumoşi“, fu primul gând care-i trecu 
prin minte. Ben-Roi mergea în faţa lui, șchiopătând, cu un 
uzi lipit de ceafă, cu gâtul şi geaca pătate de sângele ce-i 
cursese din ureche; Har-Zion şi Layla se găseau în capătul 
îndepărtat al cavernei, privindu-l pe bărbatul tuns periuţă 
cum desfăcea cu un levier placa principală a lăzii în care 
se afla Menora. Când se apropiară, panoul de lemn se 
rupse în bucăţi, descoperind un strat gros de paie prin 
care se zăreau străluciri aurii. 

Realizând că prizonierul lor îşi recăpătase cunoştinţa, 
israelienii îl săltară pe Khalifa în picioare şi îl împinseră 
brutal lângă o stivă de cutii. Valul de greață din piept 
începea încetul cu încetul să se mai potolească. Ben-Roi 
veni lângă el şi îi aruncă o privire scurtă. Dădură uşor din 
cap unul spre altul în semn că sunt bine, după care se 
întoarseră şi-şi îndreptară atenţia spre ce făceau ceilalţi. 

Atmosfera era încărcată, tensionată, parcă în aşteptarea 
unei explozii; Har-Zion, ajutat de locotenentul său, se 
apucă să îndepărteze firele de paie. Trupurile lor blocau 
scena acţiunii, şi Khalifa nu reuşi să surprindă decât mici 
porţiuni din obiectul care era dezvelit - un braţ curbat, 
colţul unui piedestal, lumini de aur pur - şi de-abia după ce 
obiectul fu scos integral, cei doi bărbaţi se traseră într-o 
parte, ca să-l poată admira în toată splendoarea. 

Khalifa o mai văzuse, desigur, în fotografia din cutia de 
depozitare a lui Dieter Hoth. Însă imaginea ei alb-negru nu 
se putea compara cu măiestria fără seamăn a minunii pe 
care-o privea acum şi care-ţi tăia răsuflarea. Era de 
înălţimea unui om şi avea baza alcătuită din doua 
compartimente hexagonale, din centrul cărora, ca dintr-un 
vas ornat, ţâşnea o tijă verticală. În capătul ei, şase braţe 
se curbau în exterior, trei la stânga, trei la dreapta unul 
deasupra celuilalt, fiecare ramificându-se la rândul său. 
Ramurile erau decorate cu un meşteşug desăvârşit; în jurul 


471 


bazei fuseseră turnate basoreliefuri ce reprezentau fructe, 
frunze, viţe şi flori, atât de vii, încât aproape că le 
adulmecai aroma. Aurul avea o nuanţă roşiatică, iar 
simetria Menorei atingea perfecțiunea, dându-ţi senzaţia 
că te afli în faţa unei fiinţe vii, ce creştea şi respira cu 
fiecare privire. Ameţit, chinuit de durere şi speriat de 
moarte, Khalifa nu-şi revenea din uluire, clătinând din cap, 
copleşit de splendoarea ei. Reacţia israelienilor fu şi mai 
intensă. Ben-Roi murmura întruna: „Oy vey”, iar chipul 
sever al lui Har-Zion se îndulcise într-o expresie de 
încântare copilăroasă. 

— „Şi Dumnezeu a zis că se va face lumină, şopti el, şi s- 
a făcut lumină. Şi Dumnezeu a văzut că lumina este bună.“ 

O singură persoană părea complet indiferentă la 
spectacol, şi anume Layla. Stătea uşor separată de toţi 
ceilalţi, închisă în sine, fără să arate nici cel mai mic semn 
de emoție. Faţa-i era tumefiată, iar pumnii i se încleştau şi 
i se descleştau ritmic. Pentru o clipă, ochii ei se opriră 
asupra lui Khalifa, dar îşi mută iute privirea într-o parte. 

Trecură câteva minute bune şi toată lumea nu făcu 
altceva decât să se holbeze la Menora, a cărei frumuseţe 
sporea, pe măsură ce-şi dezvăluia bogăţia şi rafinamentul 
ornamentelor. În cele din urmă, vraja fu ruptă de bărbatul 
tuns periuţă. 

— Ar trebui s-o scoatem de aici, interveni brutal, cu o 
voce aspră, ca o piatră aruncată într-o apă liniştită. 

Har-Zion nu catadicsi să-i răspundă, continuând să 
privească Menora cu ochi umezi. Apoi încuviinţă din cap şi 
făcu un semn spre trei dintre oamenii săi. Aceştia îşi 
trecură curelele mitralierelor peste gât, se apropiară şi 
apucară bine Lampa, numărând echat, shtayim, shalosh - 
unu, doi, trei - înainte de a începe s-o ridice. Chiar dacă 
erau bine clădiţi şi musculoşi, obiectul se dovedi prea greu 
pentru ei şi de-abia când şi cel de-al patrulea li se alătură 
reuşiră s-o salte pe umeri. Venele de pe frunte li se 
umflaseră şi genunchii le tremurau sub greutatea poverii. 

Steiner îşi îndreptă arma spre Khalifa şi Ben-Roi, iar 
grupul o porni de-a lungul coridorului, oprindu-se la 


472 


fiecare douăzeci de metri ca să-şi mai tragă răsuflarea. 
Într-un târziu, ajunseră în capătul celalalt şi aşezară 
Lampa pe platforma liftului, care scârţâi sub greutatea ei. 
Israelienii se urcară şi ei împreuna cu Layla, lăsându-i jos 
pe cei doi detectivi. După ce liftul parcurse cam trei metri, 
se opri şi toate mitralierele uzi ţintiră spre ei. 

— Aici ne despărţim, domnilor, strigă Har-Zion, zâmbind 
triumfător. Noi, prin voia lui Dumnezeu, vom începe sa 
reconstruim Templul şi vom inaugura o nouă epocă de aur 
pentru poporul nostru. Voi... 

li privi un moment, după care îşi roti umerii pentru a 
scăpa de senzaţia sufocantă de mâncărime. Imediat le făcu 
semn oamenilor săi să tragă. 

— Nu! 

Ţipatul Laylei răsună ascuţit în cavernă. 

— Nu! repetă ea. Nu! 

Bărbaţii se uitară spre liderul lor, dar acesta nu le 
ordonă nici să tragă, nici să lase armele în jos, aşa că 
rămaseră cu degetele pe trăgaci. Sub ei, Ben-Roi şi Khalifa 
schimbară iute o privire. 

— Nu! strigă Layla pentru a patra oară pe un ton 
disperat, aproape isteric. 

Dorise să vorbească şi mai devreme, când cei doi bărbaţi 
fuseseră bătuţi, dar era prea copleşită de ruşine. Acum 
însă nu se mai putuse abţine şi, trecând peste dezgustul 
faţă de sine, vorbise, simțind că întreaga ei existenţă 
depinde de acest moment şi că, în ciuda anilor de minciuni 
şi de trădare, n-avea cum să mai păstreze tăcerea în timp 
ce doi oameni sunt împuşcaţi cu sânge rece. O aberaţie la 
prima vedere, având în vedere câţi fuseseră măcelăriți din 
cauza ei de-a lungul anilor şi că se bălăcea practic în tone 
de sânge. Ceea ce făcuse ea nu mai putea fi iertat. Tot 
ceea ce ştia era că, privindu-i pe cei doi detectivi - livizi, 
resemnaţi auzise în minte vocea puternică a tatălui ei. 
Cuvintele pe care acesta le rostise în noaptea în care 
murise: „Nu pot să las pe cineva să moară în praf ca un 
câine, Layla. Indiferent cine ar fi el“. 

Imediat ce îşi aminti vorbele lui, o cuprinse o dorinţă 


473 


arzătoare să ştie că totuşi ceva din lumina pe care tatăl ei 
o sădise adânc în sufletul ei nu dispăruse definitiv. Că era 
încă fiica lui, oricât de întunecată era lumea pe care ea 
însăşi o construise. 

Îşi făcu loc până la marginea liftului, surprinse privirea 
lui Khalifa pentru o secundă, apoi se întoarse cu faţa spre 
israelieni, aşezându-se în dreptul ţevilor de mitraliere. 

— Ai câştigat, îi strigă ea lui Har-Zion. Nu înţelegi? Ai 
câştigat, pentru Dumnezeu. Lasă-i în pace. Măcar o dată 
opreşte-te din ucis şi lasă-i în pace. 

În încăpere nu se auzea decât huruitul generatorului, iar 
Menora strălucea în lumina lămpilor cu arc electric. Har- 
Zion încuviinţă uşor din cap. 

— Are dreptate. A venit vremea să punem capăt 
asasinatelor. 

Layla se relaxă puţin. Se încordă însă imediat, 
observând zâmbetul rece ce se întindea pe chipul lui Har- 
Zion. 

— Sau, mă rog, a unei părţi din ele. Vieţile ăstora, 
continuă el dispreţuitor spre Khalifa şi Ben-Roi, nu 
înseamnă nimic. Pe de altă parte, al-Mulatham, cred eu, şi- 
a îndeplinit cu prisosinţă misiunea. Aşa cum spune şi 
domnişoara al-Madani, am câştigat. Cu Menora de partea 
noastră, cauza va fi de nebiruit. Odată cu ea, ne putem 
lipsi de Frăția Palestiniană. Şi de întregul aparat care stă 
în spatele ei. De întregul aparat. 

Când rosti ultima propoziţie, se uită spre tovarăşul său 
credincios, făcând în acelaşi timp un semn din cap spre 
Layla. Bărbatul înţelese ordinul şi, cu un calm nefiresc, 
păşi înainte şi o pocni pe fată cu palma în sânul drept, 
aruncând-o de pe platformă în hău. O secundă păru că 
pluteşte, de parcă ar fi fost suspendată de un fir prins în 
tavan; apoi se roti neputincioasă prin aer şi se zdrobi de 
pământ cu o duduitură asurzitoare. 

— Mulţumesc, domnişoară al-Madani, ţipă după ea 
Baruch. Statul Israel îţi va rămâne veşnic recunoscător 
pentru eforturile tale. Arăboaică sau nu, ţi-ai meritat pe 
deplin numele de FEshet Hayil. O femeie de valoare. 


474 


Intui imediat că are coloana ruptă şi probabil că şi alte 
răni, dar pentru că de la gât în jos nu mai simţea nimic, nu 
putea fi sigură. Oricum nu mai conta. In câteva secunde va 
muri. Lucru care n-o deranja deloc. 

Ciudat, dar parcă pentru a compensa faptul că trupul ei 
devenise inert, toate celelalte simţuri i se ascuţiseră. 
Nările ei fremătau, adulmecând izul bogat de răşină al 
plăcilor de pin din care erau făcute lăzile; urechile ei 
surprindeau zgomote pe care astfel nu le-ar fi sesizat. Şi 
cel mai curios era că dintr-odată îşi dezvoltase capacitatea 
de a privi cinci imagini în acelaşi timp, fără să-şi mişte 
capul. Îi vedea pe Har-Zion şi pe acoliţii lui, sus, pe lift, 
râzând cu toată gura; Ben-Roi, puţin mai la stânga ei, cu o 
expresie şocată pe faţă, în pofida sentimentelor lui faţă de 
ea; în genunchi, chiar lângă ea, ţinând-o de mână - cum 
Dumnezeu ajunsese acolo atât de repede? - Khalifa. Işi 
vedea chiar propriul chip, ca şi cum ar fi plutit deasupra, 
surâsul uşor din colţul buzelor, nu de satisfacţie sau 
amuzament, ci, mai degrabă, o singurătate infinită, 
disperată. 

Întotdeauna ştiuse că va sfârşi aşa. Din clipa în care se 
întorsese din Anglia şi începuse să lucreze ca informator 
pentru Har-Zion şi Serviciile Israeliene de Informaţii. 
Împrejurările constituiau totuşi o surpriză - într-o peşteră 
gigantică plină de comori naziste, la dracu’! -, dar nu şi 
violenţa. Aceasta era implicită. La drept vorbind, era 
uimită că totul durase atâta timp. 

Lângă ea, Khalifa îi murmură ceva, dar ea nu-l auzea, 
deşi percepea o mulţime de alte sunete. Desluşea însă ce 
spune după mişcările buzelor lui. Era un singur cuvânt, 
repetat mereu, întrebarea pe care i-o pusese şi mai 
devreme: „Ley? De ce?“ 

Ce i-ar fi putut răspunde? Nimic, deşi ar fi vrut să-i 
explice. Măcar o persoana să afle secretul ei. Confesiunea 
de pe patul morţii. Dar cum să facă asta? Cum ar putea el 
înţelege? Cum ar putea oricine să înţeleagă? Că procedase 
astfel nu din motivele obişnuite ale trădătorilor - bani, 


475 


obligaţie, ideologie. Nu, o făcuse pentru că, în ziua în care 
ea împlinise cincisprezece ani, pe o bucată de teren viran 
de la marginea taberei de refugiaţi Jabaliya, sub un cer 
înstelat ce vuia de urletul câinilor, privise cum persoana pe 
care o iubise cel mai mult pe lumea asta - blândul, 
frumosul, bravul ei tată, cel mai deosebit bărbat din câţi 
existaseră vreodată - fusese omorât în bătaie cu o bâtă de 
baseball. De propriul popor. Sub ochii propriului popor. De 
aceea îl contactase pe Har-Zion şi îi propusese să lucreze 
pentru el. De aceea fusese de acord cu toată povestea aia 
cu al-Mulatham. De aceea, din clipa în care aflase de 
Menora, îl sunase pe Har-Zion din Biserica Sfântului 
Mormânt şi se zbătuse ca Lampa să ajungă în mâinile lui. 
Pentru ca îi omorâseră singurul om pe care-l iubise şi 
pentru că din clipa aceea îi urâse din toata inima şi jurase 
că ei vor plăti şi vor suferi la fel de tare. Acesta era 
motivul. Acesta era răspunsul. Dar cum ar fi putut să-i 
explice? Prin ce mijloace să-l convingă? Cum să-i transmită 
fie şi măcar o bucăţică din durerea şi ura care o 
măcinaseră în toţi aceşti ani? N-avea cum. Era imposibil. 
Mai presus de puterile ei. Rămânea singură pentru 
totdeauna. 

Se uită în ochii lui Khalifa - avea un chip frumos, blând 
şi curajos ca al tatălui ei - şi încercă să-i strângă mâna. În 
acelaşi moment, datorita acelui dar curios pe care îl 
căpătase în urma loviturii, îl zări deasupra ei pe Har-Zion 
cum ţinteşte cu o armă direct spre capul ei. „Haide, gândi 
ea, dă-i drumul. A venit vremea. Măcar am încercat să fac 
şi eu un lucru bun înainte să mor. Un lucru de care tatăl 
meu ar fi fost mândru“. 

Inchise ochii şi se trezi din nou ţinându-i mâna părintelui 
său, părul ei negru mustind de sângele lui. 

— Oh, Doamne, tăticul meu. Oh. Doamne, bietul meu 
tătic. 

Şi-atunci împuşcătură îi curmă suferinţa. 

Capul i se smuci, pocnindu-i, şi, chiar deasupra 
sprâncenei stângi, se căscă o gaură neagră, din care 
începu să şiroiască un fir de sânge, întinzându-se peste 


476 


obraz, spre barbă şi apoi pe podea, unde formă o mică 
baltă vâscoasă. Pe moment, Khalifa rămase neclintit din 
cauza şocului. Trupul ei se rigidiză şi ecoul împuşcăturii 
reverberă tot mai furios în jurul lor; bărbatul clătină din 
cap, lăsă mâna femeii cu mişcări blânde, apoi se ridică în 
picioare şi se retrase lângă Ben-Roi, amândoi privind 
neputincioşi spre mitralierele Uzi îndreptate spre ei. 

Ar fi trebuit să fie speriat. Panicat chiar, având în vedere 
ce-avea să urmeze. Dar fie din cauza bătăii care îl lăsase 
sleit de puteri, fie pentru că moartea părea un lucru 
absolut inevitabil, încerca o senzaţie curioasă de calm. 
Zenab şi copiii reprezentau singura lui preocupare. Şi 
faptul că nu se va putea bucura de o înmormântare 
cuviincioasă, ca pentru un musulman adevărat. Dar Allah 
va înţelege. Allah înţelegea totul. Doar de-aia era... Allah, 
nu? 

Se uită spre Ben-Roi şi îi întâlni privirea. Normal că avea 
şi el anumite preferinţe în legătură cu oamenii alături de 
care ar fi vrut să moară. Dar poate că fusese prea aspru cu 
tipul ăsta. Da, era necioplit. Arogant, războinic. În niciun 
caz nu era o persoană pe care şi-ar fi dorit-o ca prieten. 
Totuşi, se dovedise un poliţist bun şi se descurcase chiar 
binişor. Şi, cine ştie, poate că, dacă soţia lui ar fi fost 
omorâtă în felul acela, măcelărită inutil, atunci şi el ar fi 
ajuns la fel. Mormăi ceva printre dinţi ca să-şi ceară 
iertare, să admită că decizia sa de mai devreme de a se 
încrede în Layla nu fusese influenţată de o gândire 
obiectiva, ci mai degrabă de nişte prejudecăţi oarbe, de 
faptul că nu putea oferi credit evreilor, în defavoarea celor 
de-o seminţie cu el. Cuvintele însă refuzară să prindă glas, 
aşa că tăcu. Se mai uitară o dată unul în ochii celuilalt, 
apoi se întoarseră cu faţa spre lift, încleştându-şi pumnii şi 
aşteptând rafalele de gloanţe. 

Brusc, se lăsă întunericul. 


Timp de o secundă, Khalifa crezu că a murit. Aproape 
imediat, din strigătele oamenilor lui Har-Zion, realiză că 
generatorul se oprise, iar luminile se stinseseră. Totul se 


477 


petrecu atât de neaşteptat, încât, dezorientat, nu reacţionă 
nicicum. Instinctele lui Ben-Roi funcţionară ceva mai rapid 
şi, apucându-l pe egiptean de guler, îl împinse tot înainte. 
O fracțiune de secunda mai târziu ceilalţi începură să 
tragă, gloanţele şuierând pe lângă ei cu o viteză uluitoare. 
Cei doi se împiedicară, căzură în genunchi, dar reuşiră să 
se ridice şi alergară direct spre peretele de stâncă de sub 
platforma liftului. Împușcăturile se terminară la fel de 
brusc. Încremeniră, scrutând întunericul cu frenezie. 

Mai devreme, generatorul îşi revenise aproape 
instantaneu; însă nu şi de data asta. Se auzeau şoapte şi 
două lanterne se aprinseră una după alta. Cineva se căţăra 
pe şina verticală a liftului spre balconul de piatră de 
deasupra, probabil în încercarea de a repune în funcţiune 
generatorul. Una dintre lanterne îi lumina drumul; o alta 
îşi plimba fasciculul peste stivele de lăzi ca să-i găsească 
pe cei doi. Posibilitatea prezenţei lor chiar dedesubt nu 
părea să le fi trecut prin cap oamenilor lui Har-Zion. Nu 
încă. 

— Trebuie s-o luăm din loc, şopti Ben-Roi cu gura lipită 
de urechea lui Khalifa. Trebuie să ajungem printre lăzi. 

Khalifa îl strânse de braţ în semn că a înţeles. Un strigăt 
de deasupra îi avertiză că persoana care se căţărase pe 
şine se îndrepta acum spre camera generatorului. 

— Trebuie să ne mişcăm, şuieră Ben-Roi din nou. N- 
avem timp. 

Trecură douăzeci de secunde, timp în care amândoi 
căutară disperaţi o soluţie convenabilă, încredinţaţi că, în 
clipa în care vor ieşi de sub platformă, fie vor fi auziţi, fie 
vor fi surprinşi de lumina lanternei. În cele din urmă, 
Khalifa îşi vâri mâna în buzunarul de la geacă şi scoase 
încărcătorul cu cinci gloanţe, lipindu-l de braţul lui Ben- 
Roi. Israelianul ghici pe loc la ce se gândea. 

— Aruncă-l în stânga. Noi mergem drept înainte. Şi ne 
ţinem de mâini. 

— Ceee? 

— Ca să nu ne pierdem, idiotule! 

De deasupra răzbătu un zăngănit mecanic provocat de 


478 


oamenii lui Har-Zion care trăgeau de manivela 
generatorului. In acelaşi moment fasciculul lanternei 
începu să se îndrepte în cercuri ample spre zona liftului. 
Zăbovi o clipă asupra cadavrului Laylei şi continuă în 
direcţia lor. In doar câteva secunde urmau să fie 
descoperiţi. Apucându-l de braţ pe Ben-Roi şi lăsându-și pe 
spate cealaltă mână, Khalifa azvârli încărcătorul cât putu 
el de departe în partea opusă a cavernei. Când raza de 
lumina aproape că mângâie vârful pantofilor lui Khalifa, 
încărcătorul se lovi în sfârşit de pământ. 

Instantaneu, raza se îndepărtă şi israelienii se buluciră 
spre stânga liftului, trăgând rafale asurzitoare. Khalifa şi 
Ben-Roi o luară la goană, cufundându-se în inima 
întunericului, în direcţia în care bănuiau că se află culoarul 
central, strângând din ochi şi pregătindu-se parcă să se 
izbească din clipă în clipă de vreo ladă. Izbutiră cumva să 
păstreze drumul drept, adrenalina şi frica îndrumându-i în 
direcţia corectă. Pe la jumătatea culoarului îşi dădură 
drumul la mâini şi se strecurară într-unul dintre pasajele 
înguste, călcând fără milă peste obiectele care umpleau 
spaţiul. In spatele lor, împuşcăturile se potoliră treptat, 
apoi se opriră de tot. Încremeniră, trăgându-și răsuflarea, 
învăluiţi în mantia de catifea a beznei. Singurul sunet care 
se mai auzea era duduitul manivelei pe care israelienii o 
manevrau cu îndărătnicie. Ben-Roi îşi ciuli urechile, 
ascultând. 

— Rahat, şopti el. 

— Ce? 

— Foc. 

— Ce? 

— Gloanţele. Au aprins lăzile de lemn. 

Chiar când rosti cuvintele, nările lor adulmecară un iz 
vag de lemn care arde. 

— Locul ăsta e o adevărată bombă cu ceas, mârâi Ben- 
Roi. O să fie o explozie în toată regula! 

Khalifa nu avu nevoie să i se spună de două ori. Văzuse 
ce se găsea în încăpere cu propriii ochi: butoaie cu 
benzină, cutii cu cartuşe, explozibil, stive de şipci din 


479 


lemn. 

— Pe toţi dracii! şuieră el. Pe toţi dracii! 

Îşi aprinse bricheta şi, acoperind flacăra cu mâna pentru 
a masca lumina, începu să se uite înnebunit în jur, căutând 
ceva, orice i-ar fi putut ajuta să iasă din acest infern. 
Oamenii lui Har-Zion strigau cuprinşi de panică, de parcă 
ar fi văzut că focul se înteţeşte şi se răspândește. Tuşitul 
generatorului deveni tot mai puternic. 

— Haide, fir-ar al dracu’! gemu Ben-Roi. Avem nevoie de 
arme! 

— Dar de unde? 

Khalifa înaintă şi mai mult în interiorul pasajului, fără 
să-i mai pese de zgomotul pe care-l făcea, plimbându-şi 
bricheta de la stânga la dreapta. Găsi tablouri, sculpturi, o 
bucată de candelabru, dar nici pomeneală de arme şi, 
tocmai când era pe punctul de a se lăsa păgubaș, scoase la 
iveală de sub un sac plin cu bancnote o ladă lungă de 
metal ce conţinea douăsprezece mitraliere Schmeisser 
nou-nouţe. 

— Hamdu-lillah, murmură el. 

Înșfăcă una dintre ele şi i-o aruncă lui Ben-Roi împreuna 
cu câteva încărcătoare. Apoi lua una pentru el şi, în timp 
ce o studia iute, pentru că nu era familiarizat cu modelul, o 
rafală năucitoare de gloanţe sfâşie liniştea. Se aruncară la 
pământ închipuindu-şi că se trage spre ei, dar din tipetele 
alarmate ale oamenilor lui Har-Zion îşi dădu seama că, de 
fapt, explodase o cutie cu muniţie. 

— Să mă ia dracu' dacă aici n-o să fie un adevărat 
vulcan, spuse Ben-Roi. 

Se ridicară în picioare şi porniră înapoi prin pasaj, 
învăluiţi într-o strălucire portocalie ce venea de undeva din 
dreapta lor. Când ajunseră la gura culoarului, se auzi o 
nouă duduitură ce zgudui încăperea - un butoi de benzină 
sau chiar mai multe, bănui Khalifa -, urmată de mugetul 
generatorului care prinsese iarăşi viaţă. Lumina de gheaţă 
se împrăştie în toate ungherele. Acoliţii lui Har-Zion 
strigară de bucurie şi liftul îşi porni ascensiunea lentă. 
Ben-Roi îşi aruncă ochii spre coridorul central, după care 


480 


îşi retrase capul. 

— Sunt pe la jumătatea drumului, şopti el. Pe ăla de sus 
îl ochesc eu. O să număr până la trei, da? 

Îşi pregătiră armele. 

— Unu... doi... 

Izbucni altă explozie puternică şi întreaga sală începu să 
se cutremure. 

— Trei. 

Se repeziră chiar în centrul culoarului. 


Incendiul era mai devastator decât anticipase Khalifa. În 
doar câteva minute cuprinsese un rând de cutii din dreapta 
lor. Flăcările se înălţau şi înghiţeau lacome tot ce 
întâlneau în cale, aruncând scântei prin aer. Deasupra, o 
ceaţă groasă şi murdară de fum cenuşiu se încolăcea spre 
tavan. 

Khalifa observă toate acestea într-o fracțiune de 
secundă, apoi se lăsă într-un genunchi şi deschise focul, cu 
mâinile tremurându-i pe armă. Lângă el, Ben-Roi proceda 
la fel, revărsând spre capătul opus al cavernei o rafală 
nesfârşită de gloanţe. 

Atacul păru să-i ia pe Har-Zion şi pe oamenii săi prin 
surprindere. Ben-Roi reuşi să-l doboare pe bărbatul din 
balcon, iar Khalifa - alţi doi din lift. Unul din ei se 
împiedică şi căzu peste manivela de control a liftului. 
Platforma se zgudui şi cu un scârţâit îngrozitor începu să 
coboare. În mijlocul ei, Menora rămăsese impasibilă, 
braţele ei arcuite strălucind tot mai tare în lumina focului. 

Avantajul lor dură puţin, căci, după momentul iniţial de 
confuzie, cei trei rămaşi în viaţă - Har-Zion, Steiner şi un 
alt bărbat - se trântiră pe burtă şi îşi lansară propriile 
rafale, extrem de precise. Khalifa fu nevoit să se retragă în 
pasaj, iar Ben-Roi se năpusti în interiorul celuilalt culoar 
care se deschidea din coridorul central. 

— Nu-i lăsa să atingă manivela de control! urlă el. 

Unul dintre israelieni încerca deja să facă asta, acoperit 
de Har-Zion şi de Steiner, rostogolindu-se de-a lungul 
platformei şi chinuindu-se să îndepărteze cadavrul care 


481 


zăcea peste manivelă. Khalifa îşi îţi puţin capul, trăgând 
câteva gloanţe, dar fu nevoit să dea înapoi după numai o 
secundă. Ben-Roi avu mai mult succes, reuşind din prima 
să-i zboare creierii israelianului din partea stângă, care 
căzu lat la baza Menorei. 

Liftul se apropia cu repeziciune de podea. Cu un ultim 
efort disperat, Steiner îşi goli încărcătorul mitralierei şi îi 
strigă ceva lui Har-Zion. Acesta îl acoperi cu pistolul său 
Heckler & Koch, iar Avi se târi de-a lungul platformei, 
înhaţă cu amândouă mâinile cadavrul prăbuşit şi, 
încordându-se din toate puterile, îl trase într-o parte, 
lăsându-se în acelaşi timp peste manivela de control. Liftul 
se opri un moment, de parcă ar fi vrut să-şi recapete 
suflarea, după care, huruind, porni în direcţie opusă. 

Har-Zion scoase un strigăt triumfător, dar sunetul îi 
pieri repede de pe buze, când pistolul îi rămase fără 
gloanţe. Un bărbat cu libertate de mişcare ar fi putut 
imediat să reîncarce arma. Totuşi, din cauza usturimii 
provocate de pielea extrem de deshidratată, nu reuşi să se 
mişte suficient de iute. Urlă ceva spre Steiner, care îi 
răspunse că se afla în aceeaşi situaţie, iar Ben-Roi profită 
de momentul de confuzie. 

Zbieră spre Khalifa să-l urmeze, sări din ascunzătoarea 
lui şi sprintă în direcţia liftului, împiedicându-se tocmai 
când în spatele lui o explozie masivă zgudui întreaga 
cavernă. Îşi recapătă echilibrul şi îşi continuă drumul cu 
degetul apăsat pe trăgaci. Primele sale rafale zburară 
sălbatic, dispărând undeva în infernul din dreapta lui. 
Următoarele gloanţe se înfipseră neputincioase în peretele 
de stâncă de deasupra platformei. La a treia încercare însă 
îşi nimeri ţinta, micile proiectile străpungându-i gâtul şi 
pieptul lui Steiner, care se izbi de şinele verticale. Timp de 
o secundă bărbatul încremeni cu sângele şiroindu-i din 
gură şi cu o expresie de surpriză pe chip; apoi, încet, 
trupul lui alunecă de-a lungul şinelor, fiind strivit de roţile 
metalice ale mecanismului. Se auzi un scârţâit asurzitor 
scos de motorul liftului care încerca să depăşească 
blocajul, până când, incapabil să mai suporte tensiunea, 


482 


motorul explodă într-o ploaie de scântei, iar liftul se 
zdruncină, rămânând suspendat undeva la un metru şi 
jumătate deasupra pământului. 

Har-Zion se chinuia disperat să vâre un nou cartuş, 
urlând de durere, pe măsură ce carnea sa uscată se sfâşia 
bucată cu bucată pe sub haine. Văzându-l neajutorat, Ben- 
Roi îşi mai domoli goana nebună şi se apropie la pas. Când 
ajunse lângă el, îşi ridică Schmeisser-ul şi îi lipi vârful ţevii 
de capul lui, ignorând flăcările care se învălmăşeau 
pretutindeni tot mai lacome. 

— Asta este pentru Galia, şopti el. 


Apăsă pe trăgaci până când doar un milimetru împiedică 
glonţul să iasă, dar se opri. Visase la clipa asta de atâta 
vreme, în fiecare zi a ultimului an - să ţină un pistol presat 
pe tâmpla bărbatului care îi omorâse logodnica. Visase să-l 
măcelărească aşa cum scumpa lui Galia fusese măcelărită. 
Şi totuşi, ajuns în situaţia de a face acest lucru, realiză că 
nu poate. Nu cu sânge rece. Îşi muşcă buza până la sânge, 
forţându-se să tragă, să-şi elibereze ura strânsă în suflet, 
dar nu se întâmplă nimic; o voce slabă, undeva înlăuntrul 
lui - vocea ei -, îi spunea că nu e bine, că nu e corect, că îşi 
va pricinui singur şi mai mult rău şi că nu aşa i se vor 
vindeca rănile.  Har-Zion  sesiză imediat  ezitarea 
detectivului. 

— Ajută-mă. Horcăi el, ridicându-şi capul pentru a se 
uita în ochii lui Ben-Roi. Te las să-mi faci ce vrei afară, dar, 
pentru Dumnezeu, ajută-mă sa salvez Menora. 

Ben-Roi îl privi cu mâna tremurându-i şi cu chipul 
acoperit de broboane de sudoare de la căldura tot mai 
insuportabilă. Gemând neputincios, îşi cobori arma. Har- 
Zion se strădui să se ridice în picioare, înecându-se din 
cauza durerii. 

— Trebuie s-o împingem până sus, rosti el într-un acces 
de tuse. Avem nevoie de un cablu sau de o frânghie. Unde-i 
arabul? 

Ben-Roi îşi aruncă privirea în jur. Crezuse că egipteanul 
se afla undeva în dreapta lui, că se luase după el când îşi 


483 


lansase prima rafala de gloanţe spre lift. Şi Khalifa chiar 
încercase să procedeze astfel. Dar exact când ieşise din 
ascunzătoare, o explozie uriaşă - aceeaşi care aproape că-l 
doborâse pe Ben-Roi - trântise peste el mai bine de zece 
lăzi şi inspectorul leşinase. Zăcea acum în mijlocul 
coridorului central, cu faţa în jos, iar picioarele îi erau 
prinse sub o cutie imensă. Ben-Roi alergă spre el, 
îndepărtă cutia şi îngenunche. 

La început crezu că murise. Văzu apoi că are puls şi, 
fără să-i pese de posibilele oase rupte, îl aruncă pe 
egiptean peste umăr şi-l cără până aproape de lift, 
înecându-se din cauza fumului gros. Har-Zion găsise o 
bucată de frânghie, pe care o înfăşură în jurul tijei 
Menorei. 

— Ducem Lampa afară şi ne întoarcem după el, spuse 
evreul. Ajută-mă. 

Ben-Roi scutură din cap. 

— Mai întâi îl duc pe el sus. 

— Nu! Trebuie să salvăm Menora! 

— Mai întâi îl duc pe el sus, repetă Ben-Roi, urcându-l pe 
Khalifa pe platforma, căţărându-se la rândul lui şi luându-l 
din nou pe egiptean în spate. 

Brusc, simţi ţeava unui pistol înfiptă în ceafă. 

— L-am reîncărcat, mormăi Har-Zion. Pune-l jos! 

După o fracțiune de secundă, un alt butoi cu benzină 
explodă în capătul îndepărtat al cavernei, flăcările ţâşnind 
până în tavan şi topind cât ai clipi imensul steag nazist. 
Fără să se sinchisească, Ben-Roi paşi spre cea mai 
apropiată şină metalică. Har-Zion trase un glonţ în aer. 

— Lasă-l! urlă el. Nu înţelegi? Trebuie să salvăm Lampa. 
Lasă-l şi ajută-mă! 

— Dacă mă omori, n-o să ieşi niciodată afară, strigă Ben- 
Roi, cercetând şina de sus şi până jos. Il duc pe el şi mă 
întorc. 

— Nu! zbieră Har-Zion, lansând o nouă rafală de 
avertizare. Trebuie s-o salvăm acum! Acum! Pricepi? 

Detectivul îl ignoră, trecu peste cadavrul lui Steiner, se 
apucă de una dintre barele metalice orizontale ce legau 


484 


şinele între ele ca nişte trepte şi începu sa urce. Trupul lui 
Khalifa îi atârna peste umăr ca o mare păpușă de cârpe. În 
spatele lui, Har-Zion se agita, fluturându-şi arma. 

— Trebuie s-o salvăm! Nu înţelegi? E credinţa ta! 
Credinţa ta! 

Ben-Roi continua să se caţere concentrat, trecând de la 
o treaptă la alta cu grijă. Ochii mai-mai că-i ieşiseră din 
orbite din cauza efortului. Aşchiile înroşite ce pluteau în 
jurul lui îi ardeau braţele şi obrajii. Prima parte a urcuşului 
se desfăşură relativ bine, dar când ajunse pe la jumătate, 
oboseala îl copleşi de-a binelea, sfâşiindu-i muşchii şi 
oasele cu dureri ascuţite. Povara din spate îi epuiza 
resursele şi înaintarea sa deveni tot mai greoaie. Încercă 
să se gândească la Galia, la familia sa, la Al Pacino - la 
orice ar fi putut să-l facă să uite agonia din membre, la 
orice i-ar fi putut păcăli trupul. Cu chiu, cu vai parcurse 
trei sferturi din distanţă. Mai avea doar trei metri până la 
marginea balconului de piatră, dar nu se mai simţi în stare 
să se mişte, conştientizând că nu mai avea pic de putere. 

„O să fiu nevoit să-i dau drumul, se gândi el, tremurând 
din toate încheieturile. Dacă nu-i dau drumul, o să cad.“ 

Şi, în acel moment de disperare, se trezi că recită o 
şema. Cum de se petrecuse una ca asta, habar n-avea. 
Realiză că murmurele lui reprezintă o rugăciune de-abia 
după ce rostise deja câteva versuri. Păreau că ţâşnesc de 
undeva din străfundurile lui, ca apa dintr-un gheizer. 
Inainte de moartea Galiei, obişnuia să se roage în fiecare 
zi. În ultimul an însă, cuvintele sfinte nu se mai iviseră pe 
buzele lui. Şi totuşi, acum iată-l îngânând marea rugăciune 
a poporului evreu, legându-l de credinţa în Dumnezeu. 


Asculta, oh, tu, Israel, Domnul este Dumnezeul nostru, 
Domnul este unul singur... 


Vocea-i devenea tot mai puternică, murmurele 
transformându-se într-o incantaţie, incantaţia într-un 
cântec, aşa cum bătrânul rabin Gishman îl învățase la orele 
de ebraică din copilărie. 


485 


Şi tu îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău, 

Din toată inima, din tot sufletul şi cu toate puterile. 

Şi cuvintele pe care le rostesc eu astăzi să rămână veşnic 
în inima ta. 


Încetul cu încetul, simţi cum prinde puteri şi, înainte să- 
şi dea seama, trecu de o treaptă, şi de încă una, şi de încă 
una, şi tot aşa până când sui pe balconul de piatră. De aici 
o luă la goană prin tunelul care ducea afară. Ajunse la 
gaura din zid, se strecură prin ea şi după aceea o luă de-a 
lungul galeriei principale. Khalifa se bălăngănea inert pe 
umărul lui. Din spate răzbătea ecoul îndepărtat al 
exploziilor. După alte câteva secunde trecu şi de intrarea 
în mină şi ieşi în noaptea adâncă. Ghetele lui scârţâiau pe 
zăpada îngheţată. 

După atâta fum, inspiră lacom aerul curat şi rece. Privi 
cerul înstelat, bucurându-se de privelişte, după care îl cără 
pe Khalifa până la marginea luminişului şi-l aşeză pe 
pământ. Khalifa gemu şi mormăi ceva, dar Ben-Roi nu avea 
vreme de pierdut, aşa că îl frecă pe egiptean cu puţină 
zăpadă pe faţă şi se întoarse grăbit în mină. 

Când ajunse din nou în zona balconului de piatră, 
observă că flăcările se  înstăpâniseră pretutindeni. 
Incendiul se întinsese cu repeziciune, devorând cutiile şi 
lăzile. În absenţa lui, Har-Zion reuşise să se caţere cumva 
până sus, pentru că lăsase în urma lui unul din capetele 
frânghiei, după care, dintr-un motiv sau altul, coborâse din 
nou. Stătea acum chiar pe platforma liftului, singurul 
spaţiu până la care focul nu răzbise, privind sălbatic în jur 
la zidul de flăcări ce se apropia ameninţător. Ben-Roi îl 
strigă. 

— Am încercat să o ridic singur, dar era prea grea! urlă 
Har-Zion imediat ce auzi vocea detectivului. Trage de ea! 
Eu am s-o sprijin de dedesubt. 

Ferindu-şi faţa de dogoare, Ben-Roi apucă frânghia, 
dându-se în spate câţiva metri, şi începu să tragă încet 
Menora, centimetru cu centimetru, în timp de Har-Zion 


486 


împingea de jos. Când Lampa se înalţă îndeajuns, Har-Zion 
se vâri chiar sub ea, susţinând-o cu umerii, şi începu sa 
urce pe şina liftului, treaptă cu treaptă, îndurând eroic 
durerile cumplite. Pielea i se sfâşiase deja în multe locuri 
şi sângele îi curgea de-a lungul braţelor şi picioarelor, 
îmbibându-i pantofii şi mănuşile. 

— Oh, Doamne, ţipă el, oh, te rog, Doamne! 

Când Menora se afla la trei metri deasupra pământului, 
o explozie uriaşă îl izbi pe Ben-Roi direct în faţă, 
azvârlindu-l cu putere înapoi. Frânghia îi alunecă printre 
mâini şi Lampa căzu din nou pe platforma liftului. Rămase 
nemişcat un moment, ameţit, apoi se chinui să se ridice în 
picioare şi se târî până la margine. 

— Oy vey, şopti el. 

Dedesubt, Har-Zion zăcea străpuns de tija Menorei, 
privind în sus printre braţele ei arcuite ca printre gratiile 
unei cuşti. Pe la colţul gurii i se prelingea un fir de sânge. 
Era încă viu, pentru că buzele lui se mişcau, iar mâinile i 
se încleştau şi se descleştau ritmic pe unul dintre braţele 
exterioare ale  Lămpii. Flăcările cuprinseseră deja 
platforma, şi Ben-Roi văzu îngrozit cum se învăluie în jurul 
sfeşnicului sfânt, topind aurul cu repeziciune şi dând la 
iveală un material dur, negru, care se dezintegra şi el, 
lichidul rezultat contopindu-se cu trupul în convulsii al lui 
Har-Zion. 

Nu se clinti până când nu mai putu suporta căldura, şi 
atunci se întoarse, intrând în tunel. În spatele lui, se 
declanşară mai multe explozii în serie, ce zguduiră din 
temelii caverna. De-abia reuşi să iasă din mină şi să-l tragă 
pe Khalifa cât mai departe, spre liziera pădurii, când o 
imensă minge de foc se strecură mugind prin galerie până 
afară. Pământul se cutremură parcă o veşnicie sub forţa 
focului, după care trepidaţiile se potoliră treptat-treptat şi 
numai câteva flăcări domoale mai aminteau de infernul ce 
pârjolise mina cu doar câteva minute în urmă. 

Khalifa îşi reveni şi, întinzând mâna, îl strânse de braţ 
pe Ben-Roi. 

— Mulţumesc, murmură el. Mulţumesc. 


487 


Israelianul clătină din cap şi îşi desfăcu mâinile într-un 
gest neputincios. 

— Plumb, şopti el. Era făcută din plumb. Suflată cu aur 
şi din plumb pe dedesubt. 

Pufni supărat şi îşi puse un bulgare de zăpadă pe 
urechea tăiată. 

— Tipic pentru evrei, nu? Nu ratează niciodată ocazia de 
a mai economisi nişte bani. 


Căzură de acord că lucrul cel mai bun pe care-l puteau 
face ar fi să iasă din Germania cât mai repede. Ben-Roi 
dădu câteva telefoane de pe mobilul său, dar nu reuşi să 
prindă un zbor spre Israel, aşa că hotărâră să plece 
amândoi spre Cairo cu un charter de la Salzburg, la ora 
şase dimineaţa. 

— O să prind o legătura spre Ben-Gurion de acolo, spuse 
el. Mai bine decât sa aştept aici. 

Îşi lăsară maşinile în parcare şi, după câteva ore de 
somn, se prezentară la aeroport. Ben-Roi adormi în clipa în 
care avionul decolă. Khalifa încercă să facă şi el la fel, dar, 
în ciuda oboselii, nu reuşi. Se mulţumi să bea cafea şi să 
privească pe geam discul roşu al soarelui care se ridica la 
orizont. 

Însă ceva nu-i dădea pace. La prima vedere, 
evenimentele din seara precedentă încheiaseră definitiv 
cazul Schlegel, şi totuşi avea vaga senzaţie că îi scăpase 
un mic detaliu care să completeze puzzle-ul. Îşi termină 
cafeaua, se luptă cu dorinţa de a se strecura în toaletă 
pentru a fuma pe ascuns o ţigară şi se lăsă în voia 
gândurilor, cu ochii aţintiţi pe cer. Răsuci întâmplările din 
ultimele săptămâni pe toate părţile, trecând în revistă 
oamenii pe care-i întâlnise şi locurile pe unde fusese, 
concentrându-se în final asupra Văii Regilor, acolo unde, la 
urma urmelor, începuse totul. Ginger, Amenhotep al II-lea, 
micul Ali vorbind despre faraoni, comori şi capcanele 
pentru hoţi. Cum îl botezase oare? Inkyman cel Groaznic. 
Zâmbi. Într-adevăr, Inkyman cel Groaznic! Ha, ha, ha. 

— Cafea? 


488 


Stewardesa se aplecă deasupra lui cu un termos. Îşi 
ridică ceşcuţa, se sprijini din nou de spătar şi îşi reluă firul 
gândurilor. 

Inkyman cel Groaznic. Hor-ankh-amun. Marele Vizir al 
lui Tuthmosis al II-lea. Mormântul lui fusese descoperit cu 
puţin timp în urmă, la Saqqara. Camera mortuară era încă 
intactă, plină ochi cu obiecte fabuloase, inclusiv un 
sarcofag magnific din calcar. Reprezenta poate cea mai 
importantă descoperire a ultimilor ani. Elementul de 
unicitate îl constituise camera secundară plasată chiar sub 
camera principală şi care conţinea o serie de artefacte 
extraordinare şi un sarcofag şi mai uimitor, în care fusese 
depus trupul celui mort. După un şir de analize rezultase 
că încăperea superioară nu era decât o copie perfectă 
menită să-i păcălească pe hoţi. Ce chestie ingenioasă! 

Privi pe fereastră şi admiră cerul ca o mare portocalie şi 
roşie. Gândurile îi rătăciră din nou de-a valma şi, într-un 
târziu, îşi aminti de vizita la Sinagoga Ben Ezra din vechiul 
Cairo. Cum se numea tipul ala? Shobu Ha-Or. Shobu? Nu, 
Shomu. Şomer. Aha! Şomer Ha-Or. Un bărbat ciudat, 
neobişnuit. Felul în care părea că-l aşteptase. Şi cum îi 
povestise totul despre menora din sinagogă. „La fel ca 
toate reproducerile, nu e decât o umbră în comparaţie cu 
originalul... Aceea era foarte frumoasă... Şapte ramuri, cu 
vârfurile în formă de floare, cupe ca nişte căpăcele de 
ghindă, totul făcut dintr-un singur bloc de aur solid - cel 
mai frumos lucru din lume.“ 

Acum îi dădea dreptate. Menora era splendidă. O operă 
de artă fabuloasa, chiar dacă din plumb. 

„În Babilon, aşa ne spun profeţiile. În Babilon va fi găsită 
Menora adevărată, în casa lui Abner.“ 

În spatele lui începuse să se servească micul dejun. 
Vocea însoţitoarei de bord răzbătea melodioasă până la el, 
întrebându-i pe pasageri dacă doreau hrană caldă sau 
rece. 

„Babylon. Dintr-un singur bloc de aur solid.“ 

Ceva nu-i dădea pace şi gata. 

„Hor-ankh-amun. Camera falsă. Păcăleală pentru hoţi.“ 


489 


Doamne, ce-l mai chinuia. 

Stewardesa ajunse în dreptul lor. Ben-Roi se trezi cu 
greu şi ceru mâncare caldă. Khalifa alese sendvişurile reci. 

— Şomer Ha-Or. 

— Poftim? 

— Numele Şomer Ha-Or? întrebă Khalifa. Înseamnă 
ceva? În ebraică? 

Ben-Roi desprinse celofanul care înfăşura farfuria de 
plastic şi-şi scoase tacâmurile din punguta transparentă. 

— „Gardianul luminii“, răspunse el. Gardianul, păzitorul, 
ceva de genul ăsta. De ce? 

Egipteanul nu rosti nimic, doar se holba spre tăviţa sa. 
Cu doar câteva secunde înainte stomacul îi chiorăia de 
foame. Acum, brusc, nu mai avea poftă de mâncare. 


CAIRO 


Aterizară puţin după ora unsprezece. Era o dimineaţă 
minunată, cu un cer senin şi albastru, în mijlocul căruia 
plutea un soare imens şi galben. 

Ben-Roi ar fi vrut să plece mai departe. Dar pentru că nu 
exista niciun zbor până seara târziu, se hotări să meargă la 
Ambasada Israelului, să facă un duş, să-şi schimbe hainele 
şi poate să-şi îngrijească şi urechea. Se urcară într-un taxi, 
şi Khalifa îi comunică în arabă şoferului unde să-i ducă. 

Nu schimbară nicio vorbă pe drum, mulţumindu-se să 
privească pe geam. Când ajunseră la Nil, făcură la stânga 
spre Corniche, deplasându-se lejer câţiva kilometri, după 
care se încadrară din nou în traficul infernal, până când 
intrară pe o stradă goală cu o staţie de metrou pe-o parte 
şi un zid pe cealaltă parte, dincolo de care se zăreau mulţi 
copaci şi biserici. Maşina parcă pe dreapta. 

Ben-Roi nu mai fusese niciodată în Cairo, dar putea să 
jure că asta nu era Ambasada Israelului. Enervat, îl întrebă 
pe Khalifa ce se petrece. 

— Trebuie să verific ceva, replică egipteanul, coborând. 
N-o să dureze mult. Cred că ar fi bine să vii şi tu. 


490 


Ben-Roi mormăi nemulţumit, dar Khalifa insistă, aşa că 
israelianul se dădu jos, înjurând printre dinţi. Plătiră 
şoferul, traversară strada şi, după ce coborâră un şir de 
trepte, trecură dincolo de zid, intrând pe o străduţă 
îngustă şi asfaltată, flancată pe stânga şi pe dreapta de 
pereţi din cărămidă galbenă şi roşie. Era linişte şi pace, iar 
aerul era umed şi dens. 

— Unde dracu' m-ai adus? întrebă Ben-Roi, uitându-se în 
jur. 

— Se numeşte Masr al-Qadima, răspunse Khalifa, 
scoţându-şi ţigările şi aprinzându-şi una. Vechiul Cairo. 
Partea cea mai veche a oraşului. Găseşti aici construcţii 
care datează chiar de pe vremea romanilor. Trase un fum. 
Deşi, din câte îmi amintesc eu, pe vremea aia se numea 
altfel. Aruncă o privire spre Ben-Roi. Îi spunea Babilon. 
Babilonul din Egipt. 

Israelianul îşi arcui sprâncenele de parcă ar fi vrut să 
zică: „Şi chestia asta ar trebui să însemne ceva pentru 
mine?“ Khalifa se mulţumi să pufăie din ţigară şi îi arătă cu 
mâna drumul. Din când în când treceau pe lângă un gang 
sau o fereastră cu obloanele lăsate, dar nu întâlniră niciun 
om şi nici nu auziră nimic în afara zgomotului paşilor lor şi 
a unui cântec ce răzbătea uşor până la ei. Strada coti la 
dreapta, apoi la stânga şi din nou la dreapta, până când se 
treziră în faţa unei pieţe micuţe unde se ridica Sinagoga 
Ben Ezra. 

Ben-Roi îl întrebă din nou pe Khalifa ce se întâmplă, dar 
acesta îşi aruncă ţigara şi-l împinse pe israelian înăuntrul 
clădirii. Se opriră un moment chiar la intrare, admirând 
amvonul de marmură, galeriile de lemn, tavanul şi pereţii 
ornamentaţi cu grijă, după care se îndreptară spre marele 
altar de lemn din capătul sinagogii, încadrat de menorele 
din alamă. 

— Bine ai venit, Yusuf. Ştiam că te vei întoarce. 

La fel ca data trecută, Khalifa fusese convins că 
sinagoga era goală. Şi totuşi, bărbatul cel înalt cu barbă 
albă stătea în umbra galeriei. Îşi ridică o mână în semn de 
salut, privindu-i o clipă, înainte de a se apropia de ei. 


491 


Khalifa îşi prezenta însoţitorul. 

— Arieh Ben-Roi, spuse el. De la Poliţia israeliană. 

Bărbatul clătină din cap, de parcă ar fi aşteptat un 
răspuns, cercetând cu privirea menora agăţată la gâtul lui 
Ben-Roi. Khalifa se foi neliniştit. Nu mai ştia cum să dea 
glas gândurilor care îl frământau. Nici măcar nu mai era 
sigur de aceste gânduri. Bărbatul păru să-i înţeleagă 
dilema, pentru că făcu un pas înainte şi îi puse o mână pe 
umăr. 

— A fost adusă aici cu mult timp în urmă, rosti el blând. 
S-au perindat şaptezeci de generaţii de atunci. Matthias, 
Marele Preot, a poruncit aşa. Când a priceput că oraşul 
sfânt va cădea în mâinile romanilor. 

Khalifa clipi surprins. 

— Şi... 

— Cealaltă? 

Din nou bătrânul părea că îi citeşte gândurile. 

— Eleazar Aurarul a turnat-o. Ca să-i inducă în eroare pe 
duşmanii noştri. Originalul a fost trimis în Egipt împreună 
cu strămoşul meu, în aşteptarea unor vremuri mai bune. 
Familia mea a avut grijă de ea de atunci încoace. 

Ben-Roi deschise gura, apoi o închise la loc, uluit. Se 
lăsă tăcerea. 

— N-aţi mai spus nimănui niciodată? întrebă Khalifa într- 
un târziu. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Nu era momentul potrivit. 

— Şi acum e? 

— Oh, da. A sosit clipa cea mult aşteptată. Semnele au 
fost împlinite. 

Ochii lui, spre surprinderea lui Khalifa, se umplură de 
lacrimi -, dar erau lacrimi de bucurie, nu de durere. Privi 
spre detectiv, apoi, încet, se întoarse spre cea mai 
apropiată dintre menore, se întinse spre ea şi îi atinse cu 
degetele unul dintre braţele curbate. 

— „Trei semne se vor arăta, recită el cu o voce 
îndepărtată, ca şi cum ar fi venit de dincolo de spaţiu şi 
timp. Primul, cel mai tânăr dintre cei doisprezece va veni 


492 


şi va ţine în mână un şoim; al doilea, un fiu al lui Ismael şi 
un fiu al lui Isaac vor sta împreună ca prietenii în Casa 
Domnului; al treilea, leul şi păstorul vor fi o singură fiinţă, 
al cărei gât va fi o lampă. Când lucrurile acestea vor 
apărea, înseamnă că s-a împlinit vremea.“ 

Urmă din nou o pauză lungă, cuvintele bătrânului 
plutind în aerul răcoros al sinagogii. Apoi bărbatul se 
răsuci din nou spre ei, cu ochi scânteind. 

— Venirea ta aici a împlinit primul semn, spuse el, 
zâmbind spre Khalifa. Pentru că dintre cei doisprezece fii 
ai lui Iacob, cel mai tânăr a fost Iosif. Yusuf în limba arabă. 
Şi ai adus cu tine un şoim. Cel de-al doilea semn - îşi 
desfăcu braţele, parcă pentru a-i cuprinde pe amândoi - 
este prezenţa voastră aici. Pentru că arabii se trag din 
Ismael, în timp ce evreii se trag din fratele său, Isaac. Un 
arab şi un evreu, împreună în Casa Domnului. Cât despre 
cel de-al treilea semn... 

Îşi înclină capul spre pandantivul de la gâtul lui Ben-Roi. 

— Leu? întrebă Khalifa cu voce groasă. Păstor? 

Bărbatul nu răspunse şi se uită spre Ben-Roi. 

— Numele meu, murmură israelianul. Arieh înseamnă 
„leu“ în ebraică. lar Roi, „păstor“. Ascultă, ce dracu' se 
întâmplă aici? 

Zâmbetul bărbatului se lărgi şi scoase un chicotit vesel. 

— Dă-mi voie să-ţi arăt, prietene. Daţi-mi voie să vă arăt 
amândurora. După şaptezeci de generaţii, a sosit în sfârşit 
timpul să fie dezvăluită. 

Îi luă de braţ şi îi conduse spre capătul sinagogii, de 
unde luă o cheie şi descuie o uşă joasă construită în 
panourile de lemn ce dublau pereţii. 

— Sinagoga noastră a fost construită la sfârşitul 
secolului al IX-lea, pe ruinele unei vechi biserici copte, 
explică el, îndemnându-i să coboare o scară de piatră ce 
ducea la subsol, unde se găseau doar câteva scaune de 
lemn pliante şi un covor mare în mijloc. Aceasta a fost 
ridicată la rândul ei pe ruinele unei clădiri şi mai vechi, 
care data de pe vremea romanilor. Când strămoşii mei au 
ajuns pentru prima dată aici, construcţia era locuinţa 


493 


conducătorului comunităţii evreieşti din Babilon, un bărbat 
sfânt şi înţelept. Abner se numea. Traversă camera până în 
dreptul covorului şi ridică un colţ al acestuia. Nu a mai 
rămas nimic din casa originală, cu excepţia unei mici părţi 
- o pivniţă foarte adâncă, folosită pe vremuri pentru 
depozitarea vinurilor. Aceasta a supravieţuit neatinsă de-a 
lungul secolelor de reconstrucţie continuă a corpurilor 
principale ale clădirii. 

Trase covorul într-o parte, scoțând la iveală o dală de 
piatră cu un belciug în mijlocul ei, mult mai lată decât 
celelalte lespezi, mai fină şi cu un aspect mult, mult mai 
vechi. Cu ajutorul detectivilor, bătrânul săltă dala, 
arătându-le un şir de trepte tocite care coborau şi mai jos. 
Khalifa avu senzaţia că surprinde o rază de lumină, dar nu 
era foarte sigur. 

— Haideţi. Vă aşteaptă. 

Îi conduse de-a lungul scării, apoi se strecurară pe sub 
un pasaj strâmt şi boltit cu un tavan rotund şi pereţi din 
cărămidă prăfuită. Lumina devenea tot mai puternică, 
sclipirea ei caldă venind dinspre capătul îndepărtat al 
galeriei. Se deplasară într-acolo, iar strălucirea sporea cu 
fiecare pas. Nările lor adulmecară o aromă vagă de 
parfum, care îi ameţi de îndată. Ajunseră la capătul 
pasajului, cotiră şi încremeniră de uimire. 

— Oh, Doamne, bălmăji Ben-Roi. 

Înaintea lor se deschidea o pivniţă săpată chiar în 
stâncă, cu tavanul şi pereţii laţi denivelaţi şi cu interiorul 
scăldat în cea mai caldă, mai dulce şi mai fină lumină din 
câte văzuse Khalifa în viaţa lui. Sursa ei provenea de la o 
Menora cu şapte braţe, în cupele cărora pâlpâiau şapte 
flăcărui. Semăna perfect cu Lampa găsită de ei în mină, şi 
totuşi era complet diferită, datorita aurului mai bogat şi 
mai ispititor, formei infinit mai uşoare şi mai graţioase, 
ornamentelor delicate şi vii pe lângă care florile, frunzele 
şi fructele reale nu ar fi părut decât nişte simple imitații. 

Detectivii schimbară o privire, după care îl urmară pe 
bărbatul cu barbă albă până în faţa sfeşnicului sfânt, a 
cărui lumină îi învălui într-o strălucire aurie, pătrunzându- 


494 


le prin pupile, umplându-le trupurile. 

— Dumneavoastră păstraţi lămpile aprinse? întrebă Ben- 
Roi gâtuit. 

— Lămpile n-au mai fost atinse de când Menora a fost 
adusă aici, replică bărbatul. Le-au aprins atunci, şi aşa au 
rămas. Fitilele nu au ars niciodată, iar uleiul nu s-a 
isprăvit. 

Khalifa şi Ben-Roi clătinară din cap uluiţi şi se mai 
apropiară câţiva centimetri, privind direct în mijlocul 
flăcărilor. Acestea nu se comparau cu nimic din ce văzuse 
Khalifa până atunci, fiind alcătuite din toate culorile 
curcubeului şi multe alte culori despre care nici nu ştia că 
exista, culori atât de pure, perfecte, uimitoare, încât 
nuanțele din lumea obişnuită i se părură incredibil de 
şterse şi aproape monocromatice prin contrast. Culorile îl 
atrăgeau în mijlocul lor, mângâindu-i faţa, dându-i senzaţia 
că trece printr-un văl diafan, pentru ca mai apoi să se 
trezească într-un spaţiu imens care izbutea cumva - nu 
reuşise să-şi explice cum - să cuprindă toate persoanele pe 
care le cunoscuse în viaţa lui, fiecare loc pe unde umblase, 
fiecare lucru pe care-l făcuse - întreaga lui viaţă expusă 
desluşit ca într-un film. Îşi regăsi părinţii, pe fratele lui Ali, 
revăzu ziua în care absolvise Academia de Poliţie, ziua în 
care, deşi avea doar cinci ani, fugise de acasă, urcându-se 
până în vârful Marii Piramide a lui Kheops. Şi chiar în 
mijloc, cea mai minunată imagine - cea a lui Zenab şi a 
copiilor săi care râdeau şi-i făceau cu mâna. 

— O vad pe Galia. 

Khalifa se răsuci şi observă îngrozit cum Ben-Roi îşi 
întinsese mâna, ţinând-o chiar deasupra unei flăcări. Dădu 
să-l tragă pe israelian înapoi, dar bătrânul cu barba albă îl 
opri. 

— Lumina lui Dumnezeu nu-i poate răni pe cei cu inima 
curată, zise el încet. Lasă-l. 

Ben-Roi zâmbea tot mai fericit pe măsură ce flacăra 
creştea şi îl învăluia în căldura ei binefăcătoare. 

— Pot să-i ating părul, şopti el, şi chipul. E aici. Galia e 
aici. 


495 


Izbucni în hohote de râs, degetele lui mişcându-se în sus 
şi-n jos de parcă ar fi mângâiat pielea iubitei. Continuă 
astfel câteva momente, după care faţa i se schimonosi sub 
greutatea unui suspin dureros, începu să plângă din ce în 
ce mai violent, până când tot trupul îi fu copleşit de o 
imensă suferinţă. Îşi retrase mâna, se aplecă înainte, îşi 
lăsa capul în jos şi, zguduindu-se de plâns, căzu în 
genunchi, gemând incontrolabil. Lacrimile îi şiroiau pe 
obraji, sleindu-l de puteri. 

— Am iubit-o atât de mult, rostea el întruna. Oh, 
Doamne, am iubit-o atât de mult! 

Khalifa încercă să-l liniştească, dar cuvintele păreau 
inutile, aşa că făcu un pas spre el şi îi puse o mână pe 
umăr. Israelianul nu dădea semne că se va potoli prea 
curând, gâfâind tot mai tare şi urlând în agonie. Într-un 
târziu, fără să realizeze ce face, Khalifa se apropie de el şi 
mai mult, se lăsă pe vine şi-l luă în braţe pe uriaşul 
neputincios. 

— Am iubit-o atât de mult, se înecă el. Mi-e dor de ea, 
oh, Doamne, mi-e aşa dor de ea. 

Egipteanul nu mai spuse nimic, mulţumindu-se să-l 
strângă tare la piept, învăluiţi în mantia aurie a Menorei, 
care-i lega astfel pe vecie. Bătrânul zâmbi, se întoarse şi 
ieşi din pivniţă. 

Când urcară din nou în sinagogă, nu mai era nici urmă 
de bătrân. Îl strigară, dar nu primiră niciun răspuns şi, 
după ce mai zăboviră puţin prin încăperea principală, 
ieşiră afară. 

Când sosiseră, era aproape amiază. Acum, în mod 
inexplicabil, se înserase, ca şi cum Timpul reuşise să 
depăşească ritmul obişnuit al desfășurării unei zile. Se 
uitară spre apus, unde fâşii de roz şi verde pătau cerul de 
deasupra dealurilor Mugattam, apoi se îndreptară spre o 
bancă, unde se aşezară chiar sub bolta unui dafin imens de 
India. Imediat se apropie de ei un băieţel cu ochi albaştri 
ca safirul, îmbrăcat într-o djellaba şi ducând o tavă cu doua 
pahare de ceai pe ea. 

— Bunicul mi-a spus să vă ofer nişte ceai când veniţi 


496 


aici, zise el. Vă aşteaptă în sinagogă când sunteţi gata. 

Luară paharele, după care băiatul se retrase. Khalifa îşi 
aprinse o ţigară şi se uită spre stelele care umpleau cerul 
cu licăritul lor. 

— Aşadar, ce facem cu ea acum? întrebă el după o 
vreme. 

Lângă el, Ben-Roi sufla în ceai. 

— Încearcă să faci lucruri bune, murmură el. Lucruri 
care să conteze. 

— Poftim? 

— Sunt ultimele cuvinte ale Galiei. Înainte de a muri. 
Aşa obişnuiam noi să ne spunem. „Să faci lucruri bune. 
Care să conteze.“ 

Se uită la Khalifa, apoi îşi plecă privirea din nou. 

— N-am mai povestit nimănui despre asta. 

Egipteanul zâmbi şi sorbi din ceai. Era foarte dulce şi 
foarte tare şi avea o culoare roşiatică, aproape rubinie - 
exact cum îi plăcea lui. 

— O să stârnească numai probleme, spuse Ben-Roi după 
o scurtă pauză. Dacă oamenii află că a fost găsită. Mai ales 
în contextul actual. Mai sunt şi alţii ca Har-Zion la pândă. 
Şi alţii ca al-Mulatham. 

Khalifa pufăi din ţigară. Pe deasupra dealurilor nu se 
mai zărea decât o bucată mică din discul portocaliu al 
soarelui. 

— E mult prea... puternică, adăugă Ben-Roi. Prea... 
specială. Dacă ar fi s-o ducem înapoi... Pur şi simplu nu 
cred ca suntem pregătiţi pentru ea. Lucrurile şi-aşa sunt 
destul de complicate. 

işi lăsă paharul deoparte şi-şi încrucişă braţele. O 
pereche de prigori coborâră de pe ramurile copacului şi 
începură să lovească pământul cu ciocurile lor lungi, 
ţopăind de colo-colo. Cei doi bărbaţi se priviră, clătinară 
din cap, convinşi că amândoi se gândesc la acelaşi lucru. 

— De acord? întrebă Ben-Roi. 

— De acord, zise Khalifa, terminându-şi ţigara şi strivind 
chiştocul cu talpa pantofului. 

— O să-l sun pe Milan. Să-i spun ca Menora e în 


497 


siguranţa. N-o să vrea să ştie mai mult. 

— E om de încredere? 

— Yehuda? 

Ben-Roi zâmbi. 

— Da, e de încredere. De aceea l-am şi sunat pe el ca să- 
i povestesc de Menora. Este un om bun. La fel ca fiica lui. 

— Fiica lui? 

— Am crezut că ţi-am spus. Sunt sigur ca ţi-am spus. 

— Să-mi spui ce? 

Israelianul îşi trecu mâna prin păr. 

— Yehuda Milan este tatăl Galiei. 


Îi chinuiau tot felul de griji, crezând că decizia lor îl va 
necăji pe bătrân. Acesta însă se mulţumi să încuviinţeze 
din cap şi să zâmbească enigmatic. 

— Misiunea noastră a fost să protejăm Lampa şi în 
vremuri prielnice să dezvăluim locul în care este ascunsă, 
rosti el încet. Ne-am împlinit datoria. Nu se mai aşteaptă 
nimic în plus, nici de la mine, nici de la voi. 

Se auzi zgomotul unor paşi mărunți şi băieţelul intră 
alergând în sinagogă, oprindu-se lângă bunicul lui. 
Bărbatul îl luă pe după umeri. 

— Şi ce-o să faceţi acum? întreba Khalifa. 

— Acum? Noi suntem păzitorii ei, iar aici e casa noastră. 
Nimic nu se va schimba. 

— Şi Lampa? 

— Lampa va rămâne la locul ei. Până când voia lui 
Dumnezeu o va muta în altă parte. Câtă vreme uleiul din 
cupele ei arde, va fi mereu lumină în lume, oricât de 
întunecate ar părea lucrurile. 

Băieţelul îl trase de poalele hainei şi, ridicându-se pe 
vârfuri, îi şopti ceva la ureche. Bărbatul chicoti şi-l sărută 
părinteşte pe frunte. 

— Mi-a zis să vă spun că, atunci când eu voi muri, el va fi 
păzitorul şi că sunteţi bine-veniţi să vedeţi Lampa oricând 
doriţi. 

Detectivii zâmbiră. 

— Domnul să vă aibă în pază, prieteni. Lumina Menorei 


498 


se află acum în voi. Să n-o lăsaţi să piară. 

Le mai susţinu privirea un moment, şi cei doi bărbaţi 
fură cuprinşi de un sentiment ciudat de imponderabilitate, 
ca şi cum ar fi plutit. Bătrânul îşi luă rămas-bun şi, însoţit 
de băieţel, se întoarse şi se afundă în umbrele galeriei de 
lemn din interiorul sinagogii, dispărând pe neaşteptate. 

Păşind în aerul răcoros al serii, Ben-Roi îşi ridică brusc 
mâna la cap. 

— Urechea mi s-a vindecat, spuse el. 


CAIRO 


— Ultima chemare de îmbarcare pentru Zborul Egyptair 
431 spre Aswan via Luxor. 

Era şase după-amiaza şi în sfârşit Khalifa se afla în drum 
spre casă. Ar fi putut să prindă o cursă mai devreme, dar 
când vorbise cu Zenab, aceasta îi spusese că, dacă tot e în 
Cairo, poate n-ar strica să facă şi câteva vizite de 
curtoazie. Aşa că luă micul dejun împreună cu vechii lor 
prieteni Tawfiq şi Narwal în localul Groppi din Midan 
Talaat Harb, apoi îşi petrecu ziua la Muzeul de Antichităţi 
cu mentorul său, bătrânul şi dragul profesor al-Habibi - 
proaspăt revenit din turneul lui de conferinţe prin Europa. 
După-amiază se întoarse la Groppi, unde se întâlni cu 
prietenul lui din copilărie grăsanul Abdul Wassami, care 
reuşise să dea gata şase ecleruri, trei bucăţi de basbousa 
şi o felie imensă de katif îmbibat în miere („Mă opresc, îl 
anunţă el. Mâncăm în oraş diseară şi nu vreau să-mi stric 
apetitul.“) 

Acum, Khalifa se pregătea să plece spre casă. 

— Ultima chemare pentru Zborul 431. 

De partea cealaltă a barierelor de securitate se vedeau 
pasagerii care se îmbulzeau prin uşile de sticlă ca să se 
urce în autobuzul ce-i ducea la avion. Mai cercetă o dată 
holul de la Plecări, uitându-se după Ben-Roi, a cărui cursă 
pleca la ora opt seara de pe terminalul pentru zboruri 
internaţionale şi pe care trebuia să-l întâlnească aici ca să- 


499 


şi ia rămas-bun. Locul gemea de turişti, printre care şi un 
grup de englezoaice, fiecare cu câte un sombrero pe cap. 
Totuşi, nici urmă de israelian. Mai zăbovi un minut, după 
care porni spre punctul de control. 

— Khalifa! 

Israelianul îşi croia drum printre englezoaice cărând 
după el două sacoşe enorme. Egipteanul se grăbi să-l 
întâmpine. 

— Am crezut că nu mai ajungi. 

— N-am găsit rahatul ăsta de terminal. 

Ben-Roi trânti bagajele, îşi şterse sudoarea de pe frunte 
şi luă iute o înghiţitura din nelipsita lui sticluţă plată. Când 
o vâri la loc, observă privirea uşor dezaprobatoare lui 
Khalifa. 

— Ia nu te mai ambala atâta, mormăi el. E doar chestie 
din aia făcuta din hibiscus. Cum îi spuneţi voi? 

— Karkaday? 

— Aşa, aşa. Te răcoreşte. M-am gândit că a venit vremea 
să mai renunţ şi eu la o parte din obiceiurile mele vechi. 

Khalifa zâmbi înţelegător. Se mai priviră un timp, după 
care îşi plecară ochii stânjeniţi, neştiind ce s-ar cuveni să 
spună în continuare. Khalifa se uită în jos spre sacoşele de 
plastic, observând conţinutul lor. 

— Cărţi de colorat? întrebă el, surprins. 

— Poftim? Ah, da. M-am plimbat puţin prin oraş şi le-am 
găsit la reduceri. Ştii, am întâlnit o profesoară care 
lucrează la o şcoală unde copiii palestinieni şi evrei învaţă 
împreună şi nu prea îşi permit... 

Ben-Roi se opri brusc, simțindu-se încurcat. 

— În fine, m-am gândit că le-ar putea fi de folos, îngăimă 
el. 

— Şi bănuiesc că profesoara asta e frumoasă, nu? 

— Chiar e. Are un păr lung şi... 

Din nou Ben-Roi se opri, încruntându-se, de parcă ar fi 
realizat că este tras de limbă şi că spusese lucruri despre 
care ar fi preferat să nu vorbească. 

— Să te ia dracu’, Khalifa! 

În tonul lui nu exista nici pic de răutate şi în colţul 


500 


buzelor îi apăru un zâmbet fugar. Difuzorul aeroportului 
prinse viaţă din nou. 

— Pasagerii pentru Zborul 431 sunt chemaţi de urgenţă 
la poarta de îmbarcare. 

— Mă cheamă, spuse Khalifa. 

Între ei se lasă o nouă tăcere. Se mişcară neliniştiţi de 
pe un picior pe altul, fără ca vreunul din ei să-şi găsească 
vorbele potrivite, după care Ben-Roi întinse mâna. 

— Ma-salaam, saheb. La revedere, prietene. 

Khalifa izbucni în râs. 

— Parcă ziceai că nu ştii o boabă de arabă. 

— Am întrebat pe cineva de la ambasadă, ridică Ben-Roi 
din umeri. M-am gândit că aşa ar fi politicos. 

Khalifa clătină din cap şi apucă mâna israelianului. 

— Salom, chaver. La revedere, prietene. 

De data asta veni rândul lui Ben-Roi să chicotească. 

— Parcă ziceai că nu ştii boabă de ebraică. 

— M-am uitat într-un ghid de conversaţie. M-am gândit 
că aşa ar fi politicos. 

Îşi mai strânseră mâinile o vreme, uitându-se unul în 
ochii altuia, după care îşi luară bun-rămas şi se despărţiră. 
Khalifa tocmai trecea de bariera de securitate, când se 
auzi strigat din spate. 

— Aşteaptă! Aşteaptă! 

Khalifa se opri. 

— Nu mai ştiu de capul meu zilele astea, murmură Ben- 
Roi, scotocind într-una dintre pungi. 

Scoase un mic pacheţel pe care i-l dărui prietenului său. 

— Pentru soţia ta şi pentru copii. Halva. Prăjitura 
noastră naţională. Am luat-o de la ambasadă. 

Egipteanul protestă, dar Ben-Roi îl opri şi, vârându-şi 
mâna în buzunar, scoase încă un pachet, mai mic, înfăşurat 
în hârtie maron. 

— lar asta e pentru tine. O mică atenţie. 

Din nou Khalifa se împotrivi, dar israelianul îl ignoră şi îi 
băgă cutiuţa în buzunarul de la geacă. Se uitară iarăşi unul 
la altul, ezitând, abţinându-se să facă exact ce îşi doreau, 
nefiind prea siguri că reprezintă un gest tocmai potrivit. 


501 


Apoi, lăsând la o parte îndoielile, se îmbrăţişară, Ben-Roi 
cuprinzând cu totul trupul micuţ al celuilalt. 

— Ne mai vedem, pramatie de musulman ce eşti. 

Khalifa zâmbi, cu faţa lipită de pieptul masiv al 
israelianului. 

— Ne mai vedem, evreu arogant şi ticălos. 

Rămaseră astfel pentru un moment, după care se 
desprinseră din îmbrăţişare şi fiecare plecă pe drumul lui. 
Niciunul din ei nu-şi mai întoarse capul. 

Mai târziu, imediat după ce avionul  decolase, 
îndreptându-se spre sud, acolo unde se găsea casa şi 
familia sa, singurul loc în care îşi dorea să se afle acum, 
Khalifa scoase din buzunar pacheţelul primit de la Ben-Roi. 
Îl privi o vreme, gândindu-se ce ar putea să conţină, după 
care, cu grijă, desfăcu ambalajul şi găsi o cutiuţă mică din 
plastic. Înăuntru, pe o bucata de pânză, stătea menora de 
argint pe care o văzuse la gâtul lui Ben-Roi. O aşeză în 
palmă, zâmbi şi strânse degetele în jurul ei, sprijinindu-şi 
capul de geam şi privind spre panglica subţire a Nilului, o 
venă albastră în miniatură care, în ciuda condiţiilor aspre, 
aducea viaţă şi speranţă în deşertul arid. 


IERUSALIM 


De-a lungul străzii Sultan Suleiman lumea se 
îngrămădea, umăr lângă umăr, ocupând inclusiv treptele 
de piatră ce duceau spre Poarta Damasc - femei şi bărbaţi, 
tineri şi bătrâni, israelieni şi palestinieni, unii cu pancarte 
şi afişe, alţii cu fotografii înrămate ale celor iubiţi, care 
muriseră în timpul conflictelor violente dintre cele două 
popoare. Priveau cu toţii spre scena improvizată din faţa 
porţii, unde două persoane - una purtând yarmulka, iar 
cealaltă - keffiyeh - stăteau alături în dreptul unui 
microfon. Din când în când izbucneau ropote de aplauze, 
dar în general mulţimea asculta tăcută şi atentă la ceea ce 
se spunea. 

Chiar în mijlocul lor, Yunis Abu Jish îşi croia drum, 


502 


conştient de vesta ce gemea de pachete cu explozibil, 
având chipul livid şi fruntea transpirată. Conform 
instrucţiunilor primite, se dusese la telefonul public de la 
intersecţia străzilor Abu Taleb şi Ibn Khaldoun, unde 
oamenii lui al-Mulatham îi dăduseră ultimele ordine: să 
ridice vesta din clădirea abandonată de la marginea 
oraşului, să se îndrepte spre Poarta Damasc, să se apropie 
cât mai mult de scenă şi să declanşeze detonatorul. 

— Allah-u-akhbar, murmură el, înaintând cu mare 
atenţie ca să nu zdruncine explozibilul. Al/lah-u-akhbar, 
Allah-u-akhbar, Allah-u-akhbar. 

În faţa lui cei doi bărbaţi vorbeau pe rând la microfon. 

— ... Să punem capăt violenţei... sacrificiilor în numele 
păcii... ura şi speranţa... Ultima noastră şansă... 

Pierdut în vârtejul propriilor gânduri, de-abia dacă îi 
auzea. Ajunse la capătul scărilor, se deplasă de-a lungul 
esplanadei, se apropie de scenă, se poziţionă chiar la 
mijlocul ei, cu faţa îndreptată spre vorbitori. 

— ... Retragerea necondiționată din Cisiordania şi din 
Fâşia Gaza... recunoaşterea dreptului de existenţă pentru 
poporul israelian... abandonarea Dreptului de întoarcere... 
compensaţii pentru refugiați... Ierusalim. Capitala 
tuturor... respect şi înțelegere. 

— Allah-u-akhbar, Allah-u-akhbar, Allah-u-akhbar. 

Ingreţoşat, bolnav, îngrozit, îşi vâri mâna sub geacă, 
smuci de prima coardă pentru a arma explozibilul, trase de 
ea în jos şi apucă cel de-al doilea şnur. 

— ... O lume nouă... împreună ca prietenii... speranţa să 
se nască din disperare... lumină în loc de întuneric... 

— Allah-u-akhbar, Allah-u-akhbar, Allah-u-akhbar. 

Trase puţin. Se opri. Apoi continuă să tragă. Îngheţă. Şi 
rămase astfel, strângând cu disperare detonatorul, în timp 
ce deasupra lui cei doi bărbaţi se îmbrăţişară şi mulţimea 
începu să cânte... 


503 


GLOSAR 


Abba - Tată (ebraică). 

Abbas, Mahmoud - Succesor al lui Yasser Arafat la 
președinția Autorităţii Palestiniene. Născut în 1935. 
Cunoscut şi sub numele de Abu Mazen. 

Abraham - Patriarh evreu, considerat părintele poporului 
evreu. 

Abu Simbel - Sit arheologic din sudul Egiptului. Locul 
unuia dintre cele mai mari monumente ale Egiptului, 
Templul Soarelui al lui Ramses al II-lea. 

Abu Za'abal - închisoare egipteană de lângă Cairo. 
Abydos - Centru de cult al zeului Osiris şi loc de 
înmormântare pentru o parte dintre primii faraoni. 
Localizat la 90 de kilometri în nordul Luxorului. 

Acordul de Pace de la Oslo - Propuneri de pace între 
israelieni şi palestinieni, negociate în secret la Oslo şi 
semnate la Washington în 1993. 

Ahl el-Kitab - Literal, „oamenii Cărţii“. Termen cu care 
sunt desemnaţi evreii şi creştinii de către musulmani. 

Aish baladi - Pâine în formă de lipie făcută din făină 
integrală. 

Akhenaten - Faraon din Dinastia 18. A domnit între 1353- 
1335 î.H. Tatăl lui Tutantkhamon. 

Al-Ahram - Literal, „Piramidele“, ziar egiptean de mare 
tiraj. 

Al-Akhbar - Ziar egiptean. 

Al-Quds - Nume arab pentru Ierusalim. 

Alim al-Simsim - Versiunea egipteană a spectacolului 
american pentru copii Sesame Street (Strada Sesame.) 


Aliyah - Literal, „Înălţare“. Emigrarea spre ţinutul 
Israelului. 

Al-Wadi al-Gadid - închisoare egipteană din oaza Kharga. 
Amarna - Nume modern pentru Akhetaten, un oraş 


construit de faraonul Akhenaten pe malul estic al Nilului, 
la jumătatea distanţei dintre Cairo şi Luxor. 


504 


Amenhotep I - Faraon din Dinastia 18. A domnit între 
1525-1504 î.Hr. Mormântul lui nu a fost identificat 
niciodată cu precizie. 

Amenhotep II - Faraon din Dinastia 18. A domnit între 
1427— 1401 î.Hr. 

Amenhotep III - Faraon din dinastia 18. A domnit între 
1391-1353 î.Hr. Tatăl lui Akhenaten, bunicul lui 
Tutankhamon. 

Amir Yigal - Extremist evreu. Asasinul prim-ministrului 
israelian, Yitzhak Rabin, în 1995. 

Ankh - Simbol cruciform. Semnul pentru viaţă în Egiptul 
antic. 

Arafat Yasser - Lider politic al poporului palestinian de la 
sfârşitul anilor 1960 până la moartea sa, în noiembrie 
2004. Preşedintele Autorităţii Palestiniene din 1996. 
Născut în 1929. Cunoscut şi sub numele de Abu Ammar. 
Arminius - Războinic faimos al triburilor germanice. A 
trăit între 18 î.H. și 21 d.Hr. Celebru pentru înfrângerea 
armatei romane în bătălia de la Teutoberger Wald (anul 9 
d.Hr.). 

Ashkelon - închisoare israeliană. 

Autoritatea Palestiniană - Organism guvernamental 
palestinian semiautonom a cărui autoritate se întinde 
peste Malul de Vest (Cisiordania) şi Fâşia Gaza. Creat în 
urma Acordului de Pace de la Oslo (1993). 

Aya - Un verset din Coran. 

Ayalon Ami - Fost şef al Shin Bet (1996-2000). 
Babaghanoush - Fel de mâncare egiptean făcut din 
tahina (crema de susan) şi vinete tocate. 

Baby Yar - Un defileu lângă Kiev, locul unui masacru 
oribil din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care 
aproape o sută de mii de oameni, majoritatea evrei, au fost 
împuşcaţi de trupe naziste. 

Bar  Miţva - Ceremonie evreiască prin care se 
sărbătoreşte majoratul unui băiat. 

Barak Ehud - Fost prim-ministru israelian (1999-2001). 
Barghouti Marwan - Activist şi politician palestinian 
foarte popular. Născut în 1958. Închis de israelieni în 


505 


2002. 

Basbousa - Prăjitură egipteana făcută din griş, nuci şi 
miere. 

Batya Gur - Scriitoare israeliană populară. 

Beni Hassan - Necropolă importantă din Regatul de 
Mijloc situată pe malul de est al Nilului, la jumătatea 
distanţei dintre al-Minya şi Mallawi. 

Bezalel - Meşteşugar evreu din vremea Exodului. A creat 
Chivotul Legământului şi prima Menora. 

Borscht - Supă de sfecla. 

Buchenwald - Lagăr de concentrare nazist din Germania. 
Butneya - Zonă a oraşului Cairo renumită pentru 
mulţimea de hoţi şi traficanţi de droguri. 

Cabala - învăţătură mistică a iudaismului. 

Caleche - Trăsura trasă de cai. 

Cardo - Stradă acoperită din cartierul evreiesc al 
Vechiului Ierusalim. Anterior, strada principală a 
Ierusalimului Roman. 

Carter Howard - Arheolog englez care a descoperit în 
1922 mormântul lui Tutankhamon. A trăit între 1874-1939. 
Casa Chicago - Clădirea Universităţii de pe lângă 
Misiunea Arheologică Chicago din Luxor. 

Champollion Jean Francois - Savant francez care a 
descifrat hieroglifele. A trăit între 1790-1832. 

Constantin I - Cunoscut şi sub numele de Constantin cel 
Mare. Primul împărat roman care se converteşte la 
creştinism. A trăit între 274-337 d.Hr. 

Dahlan Mohammed - Politician şi militant palestinian. 
Născut în 1961. 

David - Erou şi rege evreu. A trăit între secolele al XI-lea 
şi al X-lea î.Hr. Fiu al lui Solomon. 

Debir (Sfânta Sfintelor) - Cea mai sacră parte a Templului 
antic. 

Deir el-Bahri - Locul templului mortuar al reginei 
Hatshepsut (a domnit între 1473-1458 î.Hr.). Situat pe 
malul vestic al Nilului, în Luxor. 

Deir el-Bersha - Necropolă din Regatul Mijlociu situată 
pe malul estic al Nilului, dincolo de aşezarea modernă a 


506 


oraşului Mallawi. 

Deir Yassin - Fost sat palestinian de la marginea 
Ierusalimului. Scena unui masacru oribil provocat de 
paramilitarii evrei în 1948. 

Deutsche Orient-Gesellschaft - Societate Germană de 
Ştiinţe Orientale. O instituţie devotată studiului istoriei şi 
arheologiei Orientului Apropiat. 

Dinastia 18 - Istoria Egiptului antic este împărţită în 
Regate (Vechi, Mijlociu şi Nou) care sunt subdivizate la 
rândul lor în dinastii. Dinastia 18 a cunoscut paisprezece 
faraoni şi acoperă perioada cuprinsă între 1550 şi 1307 
î.Hr. Este prima dintre cele trei dinastii ale Noului Regat 
(circa 1550-1070 I.Hr.) 

Djellaba - Haină tradiţională purtată atât de bărbaţii, cât 
şi de femeile egiptene. 

Djellaba suda - Haină neagră purtată de ţărăncile 
egiptene. 

Djoser - Faraon din Dinastia 3. A domnit între 2630-2611 
î.Hr. Piramida lui în trepte de la Saqqara a fost primul 
monument din piatră al lumii. 

Dunum - Unitate de măsură a pământului, echivalentă cu 
un sfert de acru. 

Eid al-Adha - Sărbătoarea Sacrificiului, una dintre cele 
mai importante festivități din calendarul musulman, ocazie 
cu care pelerinii azvârliră cu pietre în stâlpi, care 
simbolizează pe Satana. 

El-Kab - Sit arheologic pe malul estic al Nilului, la 70 de 
kilometri sud de Luxor. Zidul spectacular ce înconjoară 
oraşul datează din Perioada Dinastică Timpurie (2920- 
2975 î.Hr.) 

Frekat Saeb - Politician şi academician palestinian. 
Născut în 1955. 

Eretz Israel Ha-Shlema - Literal, „Inima Marelui Israel“ 
- mai exact, întregul ţinut care, conform Bibliei, i-a 
aparţinut lui Avraam 

Even Shetiyah - Literal, „piatră de fundaţie“. Bucata de 
stâncă din Muntele Moria pe care a fost construit templul. 
Ezra - Judecător evreu antic. 


507 


Faianţă - Material făcut din cuarţ ars acoperit cu un strat 
de lac. Folosit în Egiptul antic pentru bijuterii, vase mici 
etc. 

Farid - Sortiment de ţigări din Orientul Mijlociu. 

Fatah - Facţiune palestiniană fondată de Yasser Arafat la 
sfârşitul anilor 1950. Cuvântul înseamnă în arabă 
„Victorie“, dar este şi un acronim pentru „Mişcarea de 
Eliberare Naţională din Palestina“. 

Fellaha (pl. fellaheen) - Ţăran (arabă). 

Frumm - Cuvânt idiş însemnând „strict în credinţa 
religioasă“. 

Fortăreaţa Antonia - Fortăreaţă adiacentă Templului din 
Ierusalimul Antic. Clădită de Irod cel Mare. 

Gaddis Attaia - Fotograf egiptean celebru. A trăit între 
1887-1972. Gaiseric - Regele vandalilor, 428-477 d.Hr. A 
jefuit Roma în 455 d.Hr. 

Grădina Mormântului - Sit considerat de unii locul 
mormântului lui Isus. 

Gebel Dosha - Sit arheologic din nordul Sudanului. 
Goldstar - Sortiment de bere israeliană. 

Goldstein Baruch - Extremist evreu. A împuşcat mortal 
douăzeci şi nouă de credincioşi musulmani în Hebron în 
1994, după care a fost omorât în bătaie. Văzut ca un erou 
de către coloniştii evrei de extremă dreapta. 

Goy (pl. Goyim) - Termen idiş care-i desemnează pe ne- 
evrei. 

Groppi - Lanţ celebru de cafenele din Cairo. 

Gross-Rosen - Lagăr de concentrare nazist din Polonia. 
Gush Shalom - Literal, „Blocul Pacifist“, grup pacifist 
israelian. 

Ha'aretz - Cotidian israelian. 

Halaha - Drept rabinic, care include toate legile evreieşti, 
atât cele scrise, cât şi cele orale. 

Hala - Pâine împletită mâncată de evrei în ziua sabatului. 
Hamas - Mişcare islamică naționalistă palestiniană, 
fondată în 1987. Hamas înseamnă „râvnă“ în arabă, dar 
este şi un acronim pentru Mişcarea de Rezistenţa Islamica. 
Figura dominantă a mişcării, Şeicul Ahmed Yassin, a fost 


508 


asasinat de israelieni în 2004. 

Hanuca - Sărbătoare evreiască ce comemorează victoria 
lui Iuda Macabeul asupra grecilor, precum şi curăţarea 
Templului. 

Haram al-Sharif - Literal, „sanctuarul nobil“. Zonă 
închisă din Vechiul Ierusalim ce conţine Moscheea al-Aqsa 
şi Domul Stâncii, unul dintre cele mai sfinte locuri din 
lumea islamică. Situată lângă rămăşiţele vechiului templu 
evreiesc. 

Haredi - Evreu ultraortodox. 

Hasidic - Ramură a iudaismului ultraortodox. 

Hawagaya - Termen egiptean pentru străin. 

Hazzan - Dascăl. Persoana care dirijează corul din 
sinagogă. 

Hezbollah - Literal, „partidul lui Dumnezeu“. Grup 
militant islamic şiit din Liban. 

Horemheb - Ultimul faraon din Dinastia 18. A domnit 
între 1319-1307 î.Hr. 

Horus - Zeu egiptean, fiul lui Isis şi al lui Osiris. 
Reprezentat cu corp de om şi cap de şoim. 

Hurii (pl.) - Tinere virgine care se îngrijesc de nevoile 
musulmanilor în viaţa de apoi. 

Humvee - Acronim pentru High Mobility Multi-Purpose 
Wheeled Vehicle (Vehicul pe patru roţi multifuncțional de 
mare mobilitate). 

Iacob - Patriarh evreu. Fiul lui Isaac şi nepotul lui 
Avraam. 

IDF - Israel Defence Force. Fortăreţe de Apărare 
Israeliene sau Armata Israelului. 

Ieremia - Profet evreu din secolul al VI-lea î.Hr. A 
prevestit distrugerea Templului lui Solomon de către 
babilonieni. Se spune că a murit în Egipt. 

Ieşiva - Şcoală evreiască religioasă dedicată studiului 
Talmudului. 

Ilie - Profet evreu. 

Imam - Liderul religios al unei moschei. 

Imma (pl. Immam) - Eşarfă pentru cap (sau turban) 
purtată de bărbaţi în tot Egiptul. 


509 


Inshaallah - Literal, „Cum e voia Domnului“. 

Insula Bananelor - Complex de sănătate de lângă Luxor. 
Renumit pentru prezenţa homosexualilor. 

Intifada - Literal, „cutremur“. Mişcare populară a 
palestinienilor de pe Malul de Vest şi din Fâşia Gaza. 
Prima Intifada a avut loc între 1987 şi 1993. Cea de-a 
doua, sau Intifada al-Aqsa, s-a declanşat în anul 2000 şi 
continuă şi în ziua de astăzi. 

Ioan din Gischala - Unul dintre liderii revoltei evreieşti 
împotriva Romei din anii 66-70 d.Hr. Condamnat la 
închisoare pe viaţă după căderea Ierusalimului, în anul 70 
d.Hr. 

Isaac - Patriarh evreu. Fiul lui Abraham şi frate vitreg cu 
Ismael. Se zice că poporul evreu descinde din familia lui 
Isaac. 

Ismael - Cel mai mare fiu al lui Avraam şi al concubinei 
Hagar. Se spune ca din familia lui Ismael descinde poporul 
arab. 

Isis - Zeiţă egipteană. Soţia lui Osiris şi mama lui Horus. 
Protectoarea morţilor. 

Iuda Macabeul - Lider militar evreu din secolul al II-lea 
î.Hr. A recucerit Ierusalimul din mâinile grecilor. 
Înfruntarea de la Hattin - Bătălie din 1187 în care 
Saladin i-a învins pe cruciați. 

Jihadul Islamic - Grup islamic palestinian, fondat la 
sfârşitul anilor 1970. 

Jonah - Profet evreu. 

Joshua - Fratele lui Moise. Lider al israeliților după 
moartea lui Moise. 

Kaaba - Construcţie în formă cubică din interiorul Marii 
Moschei de la Mecca. Cel mai sfânt loc din Islam. 

Kahane Meir - Extremist evreu născut în Brooklyn. Este 
rabinul care a înfiinţat Liga Apărării Evreieşti, în 1968. A 
susţinut cu îndârjire îndepărtarea arabilor din ţinutul 
biblic al Israelului. Născut în 1932. Asasinat în 1990 la 
New York. 

Karkaday - Infuzie din petale de hibiscus, foarte populară 
în Egipt. 


510 


Katif - Grâu măcinat trecut prin miere. Desert popular 
egiptean. 

Keffiyeh - Acoperământ de cap purtat de bărbaţii arabi. 
Ken - Da (ebraică). 

Kerovach - Rugăciune evreiască ce poate fi rostită sau 
cântată. 


Ketziot - închisoare israeliană din deşertul Negev 
renumită pentru asprimea ei. 
Khaghoghi  derev - Fel de mâncare armenească 


tradiţională, preparată din frunze de viţă umplute. 

Kiduş - Rugăciune evreiască recitată de Şabat şi de alte 
sărbători. 

Klog iz mir - „Vai de mine!“ (idiş) 

Kneidl - Gălușcă. 

Kneidlach - Supă de pui cu găluşte. Fel de mâncare 
evreiesc foarte popular. 

Knesset - Literal, „adunare“. Parlamentul israelian. 
Kohanimi (pl.) - Preoţi ai templului. 

Kor - Sit arheologic din nordul Sudanului. 

Kuf- Nume dat celor care nu urmează islamul. 
Necredincioşi. 

Limba occitană - Dialect franțuzesc, dispărut de mult, 
folosit în regiunea Languedoc din sudul Franţei. Limba 
poeţilor trubaduri din Evul Mediu. 

Molochia - Plantă similară spanacului. 

Mangonel - Maşină de război folosită pentru a transporta 
bolovanii uriaşi. 

Maniak - Cuvânt ebraic pentru „nenorocit, dobitoc, bou“. 
Masa de Pască - Unul dintre obiectele sfinte ale 
templului antic din Ierusalim. Conţine pâinea sfântă 
folosită în serviciile religioase. 

Mashrabiya - Meşteşug în lemn tradiţional din Egipt. 
Masivul Teban - Şiruri de dealuri de pe malul vestic al 
fluviului Nil, lângă Luxor. 

Matmidim  (pl.) -  Savanţi evrei dedicați studiului 
Talmudului. 

Mata - Pâine nedospită mâncată de evrei în timpul 
sărbătorii de Paşte. 


511 


Mauristan - Zonă din cartierul creştin al Vechiului 
Ierusalim. 

Mea Sharim - Suburbie a Ierusalimului, la nord de Oraşul 
Vechi. 

Mendil - Eşarfă de cap purtată de femeile palestiniene. 
Mengele Josef - Doctor nazist la Auschwitz. Poreclit 
îngerul Morții. A fugit în America de Sud după război. A 
murit în Brazilia în 1979. 

Menora - Şfeşnic cu şapte braţe, unul dintre cele mai 
vechi simboluri evreieşti şi emblema statului Israel. 
Merenptah - Faraon din Dinastia 19, a domnit între 1224- 
1214 î.Hr. 

Meshugina - „Persoană ţăcănită“ (idiş). 

Mezuzah - Cutie mică ce conţine versuri din cartea 
Deuteronomul ataşată pe tocul uşii caselor evreilor 
ortodocşi. 

Midan Tahrir - Literal, „Piaţa libertăţii“. Centrul oraşului 
Cairo. 

Mişna - Codificare a legii orale făcută în secolul al II-lea 
d.Hr. 

Moser - „Lrădător“ sau „prefăcut“ (idiș). 

Muntele Moria - Locul unde se presupune că Avraam 
aproape că şi-a sacrificat fiul, pe Isaac. 

Mubarak Hosni - Preşedintele Egiptului din 1981. 
Muezin - Oficial al moscheii care cheamă credincioşii la 
rugăciune de cinci ori pe zi. 

Nebbish - Persoana laşă sau timidă. 

Nemes - Tip de coafură purtată de faraonii din Egiptul 
antic. 

Osiris - Zeu egiptean al Tărâmului de Dincolo. 

Ostracon - Bucată de lut sau de piatră ce poartă o 
imagine sau un text. Echivalentul antic al ciornei moderne. 
Peot - Perciuni lungi purtaţi de evreii ultraortodocşi. 
Peace Now (Pace Acum) - Importantă mişcare israeliană 
pentru pace. Fondată în 1978. 

Pesah - Paşte. Sărbătoare evreiască prin care se 
comemorează ieşirea din Egipt. În ziua de Paşte nu se 
consumă pâine sau produse dospite Pilum - Suliţă sau 


512 


lance folosită de soldaţii romani. 

Protocoalele Sionului - Document fals publicat în Rusia 
în 1905 care susţinea intenţia evreilor de a cuceri lumea. 
Deşi s-a dovedit ulterior că totul a fost inventat, 
documentul a dat naştere unui val puternic de 
antisemitism. 

Pilon - Intrare masivă sau poartă din faţa unui templu. 
Peşte gefilte - Mâncare evreiască tradiţională; perişoare 
din peşte fierte. 

Pipa shisha - Pipă de apă. Se fumează în Orientul 
Mijlociu. 

Punctul de control Erez - Punct de intersecţie principal 
din Israel şi Fâşia Gaza. 

Qasr Dush - Locul unui templu roman din Antichitate, 
lângă oaza Kharga. 

Qubbat al-Sakhra - Termen arab pentru Domul Stâncii, 
principalul altar islamic din Ierusalim. 

Qurei Ahmed - Prim-ministru palestinian din 2003. 
Cunoscut şi ca Abu Ala. Născut în 1937. 

Rafah - Oraş palestinian din Fâşia Gaza, lângă graniţa cu 
Egiptul. Scena unei agresive operaţiuni militare israeliene 
în 2004, în urma căreia au murit mulţi cetăţeni 
palestinieni. 

Rais - Maistru; şef (arabă). 

Rajoub Jibril - Activist şi politician palestinian. Născut în 
1953. 

Ramses al II-lea - Al treilea faraon al dinastiei 19. A 
domnit între 1290-1224 î.H. Unul dintre cei mai mari 
faraoni ai Egiptului antic. Ramses al III-lea - Faraon din 
dinastia 19. A domnit între 1194—1163 î.H. Camera sa 
mortuară de la Medinet Habu este unul dintre cele mai 
frumoase monumente din Egipt. 

Ramses al VI-lea - Faraon din dinastia 20. A domnit între 
1151-1143 î.H. 

Ramses al IX-lea - Faraon din dinastia 20. A domnit între 
1112-1100 î.H. 

Ramesseum - Templu mortuar al lui Ramses al II-lea, de 
pe malul vestic al Nilului, la Luxor. 


513 


Rashi - Savant şi cronicar evreu, a trăit între 1040-1105 
d.Hr. Pe numele lui real, Solomon ben Isaac. 

Războiul de Ramadan - Nume arab pentru războiul de 
Yom Kipur din 1973. 

Rek'ah - Ciclu de rugăciuni. 

Rodef - „Irădător“ în ebraică. 

Romema - Suburbie a Ierusalimului, din nord-vestul 
oraşului. 

Sabra - Porecla pentru israelianul neaoş. Sabra este un 
cactus şi, la fel precum cactuşii, israelienii sunt consideraţi 
nişte persoane dure în exterior, dar cu un suflet bun. 
Sabra şi Chatilla - Tabere de refugiaţi palestiniene din 
Beirutul de Vest, scena unui masacru infam din 1982. Deşi 
atrocitățile au fost provocate de Miliția Creştină Libaneză, 
Israelul a fost considerat complice de vreme ce armata sa 
controla Beirutul în perioada aceea. 

Sală hipostilă - Sală cu acoperiş susţinut de coloane; se 
găsea în temple, dar şi în locuinţe particulare, unde era 
camera de oaspeţi Saladin - Forma latinizată a numelui 
Salah al-Din. Mare lider militar musulman. A trăit între 
1138-1193 d.Hr. 

Saqqara - Necropola capitalei Egiptului antic de la 
Memphis. Un mare templu mortuar în deşert ce se întinde 
pe aproape şapte kilometri pătraţi şi include celebra 
piramidă în trepte a lui Djoser, la 20 de kilometri la sud de 
Cairo. 

Schlomo Artzi - Muzician israelian. 

Sefard - Evreu de origine spaniolă. 

Seti I - Faraon din Dinastia 19, tatăl lui Ramses al II-lea. 
Shaaban Abdel-Rehim - Muzician egiptean. 

Shabti - Statuetă mică sub forma unei mumii, 
confecţionată de obicei din lemn sau faianţă, aşezată într- 
un mormânt pentru a-i ajuta pe decedati în viaţa de apoi. 
Shaduf - Găleată din lemn folosită pentru a lua apă din 
Nil. 

Sahada - Practicarea foarte strictă a preceptelor credinței 
musulmane. 

Sahid - Martir al islamului. 


514 


Sharon Ariel - Soldat şi politician israelian controversat. 
Prim-ministru al Israelului din februarie 2001. Născut în 
1928. 

Shebab - Literal, „tineret“. Palestinienii tineri. 

Shin Bet - Serviciul de securitate internă israeliană. 
Echivalentul organizaţiei americane FBI. 

Siga - Joc de table egiptean, cunoscut şi sub numele de 
tab-es-siga. Similar jocului de dame. 

Solomon - Regele Israelului în secolul 10 î.Hr. Fiul lui 
David. 

Sugiuc - Cârnaţi picanţi tradiţionali armenești. 

Steaua lui David - Stea cu şase colţuri, unul dintre 
simbolurile de bază ale iudaismului. În ebraică numită şi 
Steaua Magen - Scutul lui David. 

Sura - Capitol din Coran, Cartea sfântă a Islamului. 
Fiecare din cele 114 sura este divizată în ayat sau secţiuni. 
Şcoala Biblică - Institut fondat în 1890 pentru studiul 
Bibliei şi al arheologiei din Ţinutul Sfânt. 

Talit - Şal de rugăciune purtat de evrei. 

Talitkatan - Veşmânt asemănător unei cămăși, cu ciucuri 
la colţuri, purtat zilnic de evreii ultraortodocşi pe sub 
hainele obişnuite. 

Talmid hahami (pl.) - Literal, „Discipolii înţeleptului“. 
Talmud - Colecţie de opinii savante şi dezbateri despre 
legea evreiască. 

Tamar hindi - Băutură răcoritoare făcută din curmale. 
Tarboosh - Fes. 

Tarha - Şal purtat peste cap de femeile orientale. 

Taybeh - Bere palestiniană. 

Teffiliah - Cutie mica ce conţine pasaje biblice. Evreii 
ortodocşi şi le leagă de braţ şi de frunte în timpul anumitor 
tipuri de rugăciuni. (Filacterii.) 

Tel el-Fara'in - Literal, „Colina Faraonilor. Sit 
arheologic din nordul Egiptului. 

Termous - Tip de fasole. 

Triada Tebană - Amun, Mun şi Khonsu. Cei trei zei 
egipteni antici pentru care Karnak-ul a fost sacralizat. 
Thobe - Rochie brodată sau caftan purtat de femeile 


515 


palestiniene. 

Tisa Be-av - Literal, „Cel de-al nouălea Av“, data din 
calendarul evreiesc, când ambele temple au fost distruse 
(de babilonieni şi de romani). Perioada de mare doliu 
pentru evrei. 

Titus - Fiul împăratului Vespasian. Comandantul armatei 
romane care a cucerit Ierusalimul în anul 70 d. Hr. A 
domnit ca împărat între 79-91 d. Hr. 

Tora - Textul central al credinţei evreieşti, care cuprinde 
cele cinci cărţi ale Bibliei. 

Torly - Tocana tradiționala egipteană. 

Torshi - Un amestec de legume murate. Gustare 
egipteana foarte populară. 

Touria - Sapă. 

Tuna el-Gebel - Sit arheologic de pe maul vestic al 
Nilului, lângă oraşul Mallawi. 

Şabat - Cuvânt ebraic pentru Sabatul evreiesc. 

Sema - Rugăciunea centrală a credinţei evreieşti, 
alcătuită din trei pasaje biblice: Deuteronom 6:4-9, 
Deuteronom 11:13-21 şi Numeri 15:37-21. 

Simon Bar-Giora - Unul dintre liderii revoltei evreilor 
împotriva Romei din perioada 66-70 d.Hr. Executat după 
căderea Ierusalimului, în anul 70 d. Hr. 

Ștetl - Idiş pentru „oraş mic“. Termen folosit pentru a 
desemna aşezările din Europa de Est în care marea 
majoritate a populației era alcătuită din evrei. 

Streimel - Căciulă mare din blană purtată de evreii 
ultraortodocşi. 

Sui - Cuvânt idiş pentru „sinagogă“. 

Suma - Baston de mers. 

Umm ali - Prăjitură cu lapte, zahăr, stafide şi scorţişoară. 
Umm Kulthoum - Cântăreaţă egipteană foarte iubită. A 
trăit între 1904-1975. 

Umma - Comunitatea musulmana. 

Umura - Pelerinaj la Mecca. Spre deosebire de mult mai 
importantul pelerinaj Hajj, poate fi făcut în orice moment 
al anului. 

Universitatea Beir Zeit - Universitate palestiniană din 


516 


Ramallah. 

Vandali - Trib germanic care a jefuit Roma în anul 455 
d.Hr. 

Vespasian - împărat roman, 69-79 d.Hr. 

Via Dolorosa - Literal, „Calea Durerii“. Drumul din 
vechiul Ierusalim pe care se presupune că l-a parcurs Isus 
spre locul răstignirii. 

Wadi Biban el-Muluk - Literal, „Valea Porţilor Regilor“. 
Nume arab pentru Valea Regilor. 

Wadi Halfa - Oraş din nordul Sudanului. Situl multor 
ruine arheologice importante din perioada faraonilor. 
Ward-i-Nil - Literal, „floare de Nil“. Plantă de apă 
obişnuită din Egipt. 

Zidul de Vest - Ruinele zidului de apărare al vechiului 
templu din Ierusalim, singura parte care a rezistat după ce 
romanii au distrus clădirea, în 70 d.Hr. Cunoscut şi sub 
numele de Zidul Plângerii, în ebraică, Kotel. Cel mai sfânt 
loc al lumii evreieşti. 

Yad Vashem - Memorialul Holocaustului şi muzeu din 
Ierusalim. 

Yahrzeit - Comemorarea morții unei rude sau a unei 
persoane iubite. 

Yansoon - Băutură egipteană populară din anason. 
Yarmulka - Căciuliţă purtată de evrei în timpul 
rugăciunii. Evreii ortodocşi o poartă tot timpul. 

Yathrib - Nume original al oraşului arab Medina. 

Yediot Ahronot ~ Cel mai cunoscut cotidian din Israel. 
Yehudi (pl. Yehudi-een) - Evreu. 

Yuya şi Tjuyu - Cuplu de nobili, care au trăit în secolul 14 
î.H. Stră-străbunicii lui Tutantkhamon. 

Za'atar - Plantă aromatică din Orientul Mijlociu. Face 
parte din familia mentei. 

Zedakah - Cutie a milei. O prezenţă obişnuită în casele 
evreilor. 

Zemirot (pl.) - Literal, „cântece“. Psalmi şi imnuri cântate 
de evrei în timpul slujbelor religioase. 

Zonah - Târfă (ebraică). 


517 


MULŢUMIRI 


Trebuie să mulţumesc multor persoane care m-au ajutat 
în procesul de cercetare şi scriere al acestei cărţi, şi 
cuvintele ce urmează reprezintă doar o mică parte din 
recunoştinţa pe care le-o datorez celor care m-au sprijinit 
şi mi-au oferit asistenţă. 

Mii de mulţumiri agentului meu, Laura Susijn, pentru că 
a stat alături de mine în momentele dificile şi lui Simon 
Taylor de la Transworld, al cărui talent de editor se 
potriveşte atât de bine cu răbdarea fără margini de care a 
dat dovadă aşteptându-mi manuscrisul. 

Rudi Eliott Lockhart, Emma Woolerton şi Tessa Webber 
m-au ajutat cu traducerile din latina medievală; James 
Freeman a făcut la fel cu latina şi cu greaca veche. 

Pentru sfaturile cu privire la nuanțele arabei 
palestiniene, mulţumirile se îndreaptă către Ghassan 
Kharian şi Henrietta McMicking; de asemenea, îi rămân 
recunoscător bunului meu prieten Mohsen Kamel pentru 
corectarea  arabei mele egiptene (precare). Pentru 
transpunerile în ebraică, rabinul Warren Elf, profesor în 
cea mai bună tradiţie a iudaismului, mi-a oferit ajutorul lui 
nepreţuit. 

Fără să păstrez o ordine anume, aş vrea să mulţumesc în 
mod egal profesorului Dieter Lindenlaub, lui Rolf Herget, 
lui Gilad Atzmon, doctorului Nick Reeves, lui Bromley 
Roberts, lui Nigel Topping, Xan Brooks, Andrew Rogerson, 
John Bannon, Charlie Smith, Marie-Louise Weighall şi lui 
Sue şi Stanley Sussman. 

În final, trei mulţumiri speciale. Mai întâi, colectivului şi 
ofiţerilor de la Secţia de Poliţie David din Ierusalim, care 
au fost extrem de amabili şi săritori, oferindu-mi o mulţime 
de informaţii în perioada cercetărilor pe care le-am făcut 
în Israel. 

În al doilea rând, nenumăraţilor palestinieni care şi-au 
găsit timp să se întâlnească şi să discute cu mine despre 


518 


lumea lor. Din cauza situaţiei politice actuale le-am 
respectat decizia de a nu le menţiona numele. Ei se ştiu 
cine sunt, iar eu le voi rămâne veşnic recunoscător. 

Ultimele mele mulţumiri, şi cele mai importante, se 
îndreaptă spre frumoasa mea soţie, fără a cărei dragoste, 
sprijin şi încurajare n-aş fi terminat niciodată această 
carte. 


519