Hakan Yel — Atingerea sultanului

Hakan Yel 
Atingerea sultanului 


Hakan Yel s-a născut la Istanbul în 1968. A 
absolvit Facultatea de Arheologie şi Istoria Artei la 
Universitatea din Ankara. În timp ce publica articole în 
revista Cosmopolitan, lucra ca copywriter la agenţia de 
publicitate Frog Advertisement Agency. În 2005 publică 
romanul „Atingerea Sultanului“, urmat în 2006 de 
„Restaurant“. Momentan lucrează la un nou roman 
intitulat „Wind Sowers“. 


1 
IZMIT, Împrejurimile Gebzelui 
Aprilie 


Bărbatul brunet şi viguros, ud de transpiraţie din 
cap până în picioare, azvârli din mână lopata militară cu 
mâner scurt, scăpând totodată şi o înjurătură cumplită. 
Terminase mare parte din treabă. Abia când îşi puse 
mâinile în şold şi se uită la cer îşi dădu seama că 
obosise. Nu fusese uşor să care la deal, pentru 
aproximativ trei - patru sute de metri, un om care 
cântărea optzeci de kilograme, să sape o groapă adâncă 
de doi metri în care să-l coboare, după care să-l acopere 
cu pământ până la gât. Inspirând adânc, îşi scoase din 
buzunarul pantalo-nilor plini de ţărână pachetul de ţigări 


şi bricheta. În astfel de momente se fumează otrava 
asta, gândi el în timp ce ducea ţigara la gură. După 
primul fum tras şi expirat foarte scurt, inhală mai adânc. 
De data asta, în timp ce expira, buna dispoziţie îi reveni. 
Pe când se uita la voalul care se împrăştia în aer, încercă 
să afle cât de departe putea sufla. Distanţa la care 
ajungea îi putea da o idee în legătură cu starea 
plămânilor. Mai trase o dată adânc, apoi risipi în aer tot 
fumul care se afla în el. 

Deodată, îi reveni în minte omul îngropat până la 
gât. Se întoarse şi se uită. Capul bărbatului statea într-o 
parte, iar bărbia i se spijinise în pământ. Faptul că era 
încă leşinat îi produse o scurtă nelinişte. Oare îi 
dăduseră prea mult eter? O astfel de greşeală nu era 
posibilă. Investigatorii îşi ştiau bine munca. Adormeau 
persoana pe care o interogau atât cât voiau s-o ţină 
adormită. 

Se uită la ceas: imamul trebuia să se trezească 
peste puţin timp. Îşi întoarse capul şi se lăsă preocupat 
din nou de fumul care ieşea din ţigară. Sub influenţa 
nicotinei, simţi un gust amar în gură. Îşi ridică puţin 
capul şi scuipă cu viteză în aer, după care urmări 
traiectoria flegmei gălbui care i se strânsese în gâtlej. 
Căzu la câţiva paşi, ca un glonţ. 

A fuma era pentru el asemenea unui joc. Însă 
stăpânul său nu prea agrea această dependenţă. Ba 
chiar îi atrăsese subtil atenţia odată, spunându-i că, da 
că avea să îl mai vadă fumând, urma să îi frângă inima. 
Gândindu-se că stăpânul îl preţuieşte, povaţa asta îi 


mângâiase orgoliul, dar, pe de altă parte, îl şi speriase. 
Se lăsase de fumat pentru o perioadă. Dar era imposibil 
să facă faţă de unul singur emoţiilor pe care le trăia când 
ducea la îndeplinire execuțiile. Simţea o nevoie nebună 
de nicotină. Astfel, începuse să fumeze din nou, dar pe 
ascuns, fără să fi e observat de nimeni. Dacă ar fi fost 
văzut de vreunul dintre cei din ordin, ar fi fost inevitabil 
ca şi stăpânul să afle. Ştia foarte bine ce voise să spună 
prin frângerea inimii. Se înfioră. 

Când auzi un suspin adânc, întoarse capul şi se 
uită. Imamul începuse să se trezească. Un zâmbet care îi 
scotea în evidenţă dinţii lipsă, murdari şi maronii se 
aşternu pe faţa lui Davut. 

Deschizându-şi puţin ochii şi văzându-se îngropat 
până la gât, imamul se sperie. Cu un strigăt panicat, se 
strădui să-şi mişte capul la dreapta şi la stânga, 
încercând astfel să-şi dezlege mâinile. 

În timp ce sforţarea victimei continua, Davut îi 
urmărea în linişte zbaterea. Se obosea în zadar. Era 
imposibil să desfacă acele cabluri cu care îi fuseseră 
legate mâinile. 

Într-un sfârşit, imamul puse capăt zvârcolirilor 
sale. Îşi cobori capul, lăsând ca bărbia să atingă 
pământul. Acea scurtă zbatere pentru salvare, şi, 
imediat după aceea, resemnarea inevitabilă, îl 
binedispuseră pe Davut. Se gândi că omul îşi dăduse 
seama de situaţia în care se afla. 

Nu îi era permis să vorbească cu victima. Dar cine 
putea oare să afle că a vorbit cu un om care urma să 


moară peste puţin timp? În afară de ei doi, nu se mai 
afla nimeni pe vârful acela de munte. Prinzând curaj, 
întrebă: 

- Ce e, domnule spion? Te-ai speriat cumva? 

Imamul, care auzi vocea groasă a călăului, ridică 
încet capul. Se uită la bărbatul care stătea în picioare, cu 
o expresie plină de milă şi repulsie. Omul din faţa sa 
părea un uriaş. Cu o voce greu de auzit şi încercând să 
nu-şi arate emoția, vorbi: 

- Ce mi-ai făcut? De ce m-ai îngropat aici? 

Davut se enervă la întrebarea pusă de imam. 

- Aici eu pun întrebările! Lasă pedanteriile şi nu mă 
scoate din sărite! Tu ##do a rr ăspun zi! spuse el cu o 
voce mânioasă. Trase un ultim f um, de parcă ar fi supt 
ţigara, după care aruncă mucul jos. Te-ai speriat? 

Într-o stare de disperare, imamul răspunse: 

- Da, m-am speriat. Dar nu de tine, ci de diavolul 
care te stăpâneşte! 

- Nemernicule, ai intrat în căcat până-n gât şi încă 
îmi dai sfaturi! Încornoratule! spuse Davut cu mânie. 

Imamul continuă, parcă delirând: 

- Eşti pe calea greşită... Calea ta nu este cea 
dreaptă... Acestea nu su nt lucruri pe care să le facă un 
musulman... Nu sunt... Sfârşitul tău este destinat 
întunericului... Allah să te ierte... 

Davut era pe cale să-şi iasă din fi re. 

- la te uită, eu spun să tacă şi el încă vorbeşte... 
Atât îţi spun, domnule imam: acesta este sfârşitul 
spionilor! adăugă scrâşnind din dinţi. Apoi se întoarse cu 


spatele, scuipând o cantitate considerabilă de fl egmă. 
Merse în jos spre camioneta pe care o lăsase la capătul 
drumului. 

Imamul, care îl urmări pe Davut cu privirea, 
încercă să evalueze starea în care se afl a. Vru să-şi 
mişte capul pentru a examina împreju-rimile. Trebuie să 
fi fost o vale îngustă afl ată între două dealuri. Pentru că 
privea de la nivelul solului, dar şi din cauza copacilor, îi 
era impo-sibil să-şi dea seama unde se afl a. În direcţia 
în care plecase bărbatul 

se vedea, nu prea clar, un drum de pământ. 
Buruienile înalte îi împie-dicau vederea şi nu putea zări 
în josul drumului. 

Trebuiesăfi hot ărât să îl omoa re,deace 
ea Îl a du se se ră într-un astfel de loc şi îl îngropaseră în 
pământ până la gât . P roba bi Ic ă e rau sig u r i că, în 
cazul în care avea să tipe, nimeni nu avea să îl audă, şi 
de aceea nu consideraseră necesar să-i astupe gura. Să 
aştepte ca cineva de pe acolo să vină să îl ajute însemna 
să-şi facă iluzii. În acea situaţie deprimantă n useput 
u a b ţine să nu se gândească la moarte. Obişnuia tot 
timpul să se gândească la moarte, maialespedu 
ratar u găciunii. Încerca întotdeauna să-şi imagineze 
ce fel de moarte îl aştepta. Ce fel de moarte... Un acci- 
dent rutier, o boală incurabilă... Un e or i, c â nd m e rge 
alaKilyossă înoate cu prietenii săi, îi venea în minte 
şi posibilitatea înecării. Întotdeauna îşi dorise ca Allah să- 
i rezerve o moarte uşoară. Pentru el, modul ideal de a 
muri era să se stingă în tihnă, împreună cu soţia sa, în 


timp ce dormeau ţinându-se de mâini în patul lor cald. În 
acest fel, niciunul dintre ei nu avea să sufere şi să-i ducă 
dorul celuilalt. Cu voia lui Allah, ar rămâne împreună p e 
ntrutotdeauna.Dintr-unmotivsaualtul, 
c â nd se gândea la toate astea, nu-i trecea prin minte 
posibilitatea morţii copiilor lor. Era convins că pentru ei 
era încă prea devreme. 

To t u şi nu avea de gând să rămână prizonier în 
astfel de gânduri. Era evident ce fel de moarte îl aştepta. 
Când se gândi la asta îl duru sufl etul. Nu putea accepta 
să piară în acel mod. Ştia că nu comisese niciun păcat ca 
să merite aşa ceva. De-a lungul vieţii nu produsese, în 
mod voit sau neintenţionat, suferinţă şi durere nimănui. 
încerca să înţeleagă de ce îi fusese rezervată o astfel de 
moarte înjositoare, dar nu putea înţelege. Poate s-ar fi 
putut salva din acea groapă, cine ştia? Un trecător îl 
putea găsi şi scoate de acolo. Această picătură de 
speranţă îi fu sufi cientă ca să revină din nou la viaţă. 
încercă săseuiteîmprejur.Seforţă, pentru că 
pământul umed i se strânsese în jurul gâtului precum o 
capcană din aluat. Dar îi era imposibil să o facă. Renunţă 
să se mai mişte şi încercă să-şi amintească din nou ce se 
întâmplase. 

Câte zile trecuseră oare de când Ali instalatorul îl 
invitase, după rugăciunea de la amiază, în atelierul de 
tapiţat al vărului său? Două-zeci, poate treizeci. Pentru 
că pierduse noţiunea timpului, nu putea să estimeze cu 
exactitate. Gustul cafelei care îi fusese servită în 
atelierul de tapiţat i se păruse cam ciudat şi întrebase de 


ce. | se spusese că acea cafea provenea de pe 
tărâmurile sfi nte, că acela era motivul pentru care 
gustul era diferit şi că, în cazul în care nu o bea, avea să 
comită un păcat. De aceea, o terminase cu chiu cu vai. 
După o scurtă perioadă de timp începuse să ameţească 
şi văzuse negru în faţa ochilor. Nu-şi mai amintea ce se 
întâmplase după aceea. Când îşi revenise, se afl a într-o 
ladă, având mâinile şi picioarele strâns legate. Gura îi 
era acoperită cu bandă adezivă. Pentru un moment, se 
gândise chiar că asta ar fi putut să fi e o glumă. La 
început crezuse că fusese pus într-un sicriu în pământ, 
dar când văzuse raza de lumină care se scurgea înăuntru 
de undeva de deasupra capului, îşi dăduse seama că nu 
era decât o ladă şi 

6 

7 

cănuseafla sub pământ. Găurile prin care intra 
lu mina fuseseră f ăcute deasupra şi în ambele părţi ale 
zonei unde îi venea capul, precum şi la nivelul şoldurilor, 
ca să nu se sufoce. Câteva ore mai târziu, când fusese 
scos şi i se dezlegase eşarfa de la ochi, observase că 
ceea ce el crezuse a fi o ladă era, de fapt, o canapea 
extensibilă. Se afl a într-o cămăruţă ca un cufăr. Pentru 
că nu existau ferestre şi becul din tavan funcţiona fără 
întrerupere, pierduse noţiunea timpului. 

În duşumeaua camerei se afl a o gaură care era 
evident că fusese făcută mai târziu şi era folosită drept 
toaletă. Lângă ea fusese instalat şi un mic robinet. În 
afara canapelei în care fusese adus, în cameră nu se mai 


afl a vreo altă piesă de mobilier. Orifi ciul de ventilaţie, 
situat imediat deasupra uşii, asigura circulaţia aerului 
dinăuntru. În partea de jos a uşii grele de oţel era un 
capac lat, folosit pentru a introduce mâncarea 
prizonierului în celulă. Prin acest capac îi dădeau, o dată 
pe zi, pâine uscată cu nişte iaurt. Pe perioada în care 
stătuse în cameră - nu avea nicio idee despre cât fusese 
asta - nu auzise niciun zgomot din împreju-rimi. Nicio 
discuţie, niciun țipăt, niciun sunet de radio, nici de 
televizor, nimic. Probabil că oamenii care stăteau acolo 
nu erau prea numeroşi. Se gândise că celula în care era 
ţinut se afl a la unu-două etaje sub nivelul solului. Umfl 
ăturile stratului de var de pe pereţii ei, mirosul apăsător 
de mucegai şi umezeala hainelor sale demonstrau că 
avea dreptate. 

În afară de investigatorii care veniseră de opt ori în 
cameră, nu mai văzuse pe nimeni altcineva. Erau doi 
bărbaţi cu cagule, care veneau de fi ecare dată cu o 
cameră digitală de mici dimensiuni; când unul dintre ei îl 
interoga, celălalt înregistra fi ecare detaliu. La fi ecare 
interogatoriu îi lipiseră pe cămaşă o etichetă scrisă cu 
carioca. Probabil că a şa plănuiseră să urmărească mai 
simplu din înregistrări al câtelea interogatoriu era. Era 
învinuit de lucruri atât de ridicole, încât nu ştia ce să 
răspundă. Era consternat şi nu-şi credea urechilor. 
Chipurile, lucra pe ascuns pentru MIT! sau JITEM? şi ei 
observaseră asta. Susţineau că scotea din minţi 
comunitatea de credincioşi care venea la moschee, că pr 
e dicilepecarele ţinea erau împotriva religiei şi 


lăudau statul, că îndrumările greşite erau făcute voit, că 
încerca să împartă idei care să devină motivul pentru 
care credincioşii să-şi conteste convingerile. Mai mult 
decât atât, mai urmă-riseră un spion: Muhsin, 
depanatorul radio! Chipurile, el era partenerul său. Erau 
membrii aceleiaşi echipe. Dar nu trecuseră decât trei ani 
de când îl cunoscuse pe Muhsin. Bărbatul pe care îl 
acuzau de spionaj era un veteran al războiului din 
Coreea. În plus, oamenii care îl cunoşteau îndeaproape îi 
spuneau „Muhsin Senilul”. Era atât de uituc, încât odată, 
ataşând câteva piese, transformase televizorul vechi pe 
care un client i-l adusese pentru reparaţii într-un radio. 
Acei oameni care credeau că Muhsin era spion îi 
distruseseră orice speranţă. 

De fi ecare dată, investigatorii se purtaseră mai 
dur şi mai batjo-coritor. Îi interziseseră cu desăvârşire să 
rostească altceva în afară de 

1 Milli Istihbarat Teskilati - Agenţia Naţională Turcă 
de Spionaj. (n.r.) 

2 Jandarma lIstihbarat Teskilati - Agenţia Turcă de 
Spionaj şi Luptă Antitero. (n.r.) 

răspunsurile la întrebările lor. Presupunea că 
aceste interogatorii erau făcute spre dimineaţă, pentru 
că de fi ecare dată îl trezeau din somn. Cei care îl 
interogau trebuie că alegeau timpul când rezistenţa era 
la cel mai mic nivel din punct de vedere psihologic. Însă 
nu luaseră în considerare un lucru: credinţa sa 
necondiționată în Allah. De fi ecare dată le spusese că se 
afl au pe calea greşită, încercase să le explice că se 


înşelau, dar fusese făcut să tacă. Fusese insultat. De 
altfel, la ulti-mele două interogatorii, după ce auzise şi 
cele mai recente afi rmaţii în legătură cu Muhsin, se 
convinsese că erau obsedaţi şi îşi dăduse seama că 
încercarea de a se apăra fusese inutilă încă din prima zi. 
Luaseră deciziile în legătură cu el încă înainte de a-l 
reţine. Interogatoriile făcute nu aveau decât scop de 
propagandă şi reprezentaţie. Cine ştia cui aveau să arate 
acele interogatorii şi pe cine urmau să amenințe? Astfel, 
s-a hotărât ca la ultimele două să nu vorbească. Apoi, la 
cel din urmă, alături de ei mai venise şi o a treia 
persoană. Fuseseră formulate din nou acuzaţii pline de 
insulte, dar în acel timp, noul venit îi răsese părul, barba 
şi sprâncenele, nelăsîndu-i pe cap niciun fi r de păr. 
Pentru că briciul nu era bine ascuţit, scalpul îi fusese 
tăiat în multe locuri. În timp ce asculta în tăcere 
acuzaţiile investigatorului din faţa sa, văzuse în mâna 
celui care îl răsese o bucată mare de vată. Asta fusese 
ultima scenă pe care o văzuse. Bărbatul îi apăsase 
bucata de vată pe faţă. Trebuie să fi fost eter. lar acum, 
când deschisese ochii, se trezise în acest loc izolat, 
îngropat în pământ până la gât. 

Se gândi la familia sa: draga lui Selma şi copiii i se 
perindară prin faţa ochilor. Trebuie să fi fost foarte 
îngrijoraţi. Simţi în toată fi inţa sa greutatea apăsătoare 
a posibilităţii de a nu-i mai vedea nicio-dată. Se 
descurajă de-a binelea, iar respiraţia era gata să i se 
taie. Nu-şi mai putu reţine lacrimile care îi invadaseră 
ochii. Plânse o perioadă, gemând cu intermitente. 


Imaginea soţiei şi a copiilor rămase atâr-nată în faţa 
ochilor săi precum o fotografi e. Pentru un moment, avu 
impresia că înnebuneşte. Cuprins de panică, începu să 
se roage. Acesta era singurul mod prin care să nu-şi 
pierdă minţile. 

Ani de-a rândul le predicase oamenilor despre 
viaţă, încercând să-i convingă că lumea în care trăiau 
era un loc trecător, al încercărilor. Potrivit Coranului, 
toate cele trăite erau numai nişte iluzii. Adevărata viaţă 
era dincolo, în Raiul unde se afl au frumuseți nesfârşite 
şi unde Allah îi răsplătea pe supuşii săi. Fiecare trebuia 
să se pregătească pentru locul unde se trăia fericirea 
veşnică. Nimeni în afară de Allah nu putea şti cum şi 
când avea să se sfârşească încercarea ce se desf ăşura 
pe scena falsă a lumii. Modul în care aveau să îşi facă 
apariţia îngerul care urma să declare sfârşitul încercării, 
cât şi Azrail?, era necunoscut... Gândind în acest mod, se 
simţi mai uşurat. Poate că această suferinţă era ultima 
lui încercare. Trebuia să treacă de ea fără să piardă nici 
măcar un strop din discernământul său şi din credinţa sa 
şi, odată ajuns în Rai, s-o aştepte pe draga lui soţie. 

3 Zeu al morţii. (n.r.) 

8 

9 

Deodată, simţi o presiune extraordinară în 
intestine. De frică, îi veni să urineze. Nu putuse 
împiedica dispariţia liniştii interioare şi înlocuirea ei cu 
panica. Nu se putu abţine să nu se întrebe cum avea să 
se uşureze. Acest gând mări presiunea din intestine. Nu 


avea altă soluţie decât să facă pe el. Oscilând între 
ruşine şi mândrie, încercă să-şi controleze trăirile. În cele 
din urmă, renunţă să se mai abţină şi se supuse fără 
nicio rezervă. Sub infl uenţa lichidului care se scurgea, 
simţi cum i se încălzeşte pântecele. Nu avea ce face, 
trebuia să accepte situaţia. Era îngropat în pământ până 
la gât într-un loc necunoscut, făcea pe el şi îşi aştepta 
moartea. Avea să moară în acel loc izolat, total 
neajutorat, şi nimeni nu avea să ştie ce se întâmplase. 

Pesimismul îl învălui precum noroiul. Era clar ca 
lumina zilei că nimeni nu avea să dea peste cadavrul 
său. Nu urma să aibă nici măcar un mormânt, unde cei 
care îl iubiseră să meargă să-l pomenească şi să se 
roage pentru sufl etul său. Nu se gândise niciodată cât 
de important era să ai un mormânt. Nici măcar nu-i 
trecuse prin minte. Dar acum, în aceste ultime minute, 
noţiunea de mormânt, la care nu se mai gândise 
vreodată, devenise pentru el la fel de importantă 
precum viaţa însăşi. Mormintele erau un fel de canale 
prin care treceau rugăciunile şi care făceau legătura cu 
sufl etele plecate în cealaltă parte. Ideea de a fi un sufl 
et rătăcitor îl deznădăjdui şi mai mult. Ce făcuse pentru 
a merita un astfel de sfârşit? Nu-şi amintea, dar se 
gândea că nu merita asta. Frica de a înnebuni îl cuprinse 
din nou cu toată forţa. Trebuia să se roage numaidecât, 
altfel şi-ar fi ieşit de sub control. Nebăgând de seamă că 
le încurcă între ele, începu să murmure toate rugăciunile 
pe care le ştia. 

Tăieturile de pe scalp îl dureau îngrozitor. Din 


cauza frigului, pielea de pe cap se întinsese şi tăieturile 
se deschiseseră. Probabil că sângerau. Nu-şi putea 
explica însă de ce fusese ras. Oare pentru a îngreuna 
recunoaşterea cadavrului? Ideea i se păru absurdă. 
Poate îl răseseră numai pentru a-l înjosi, cine putea şti? 
Îşi dădu seama că încurcase rugăciunile. O suspiciune 
absurdă, care-i spunea că rugă-ciunile nu aveau să îl 
salveze din acea situaţie, i se strecură în minte, 
invadându-i toate gândurile. Într-o panică nebunească, 
încercă să-şi amintească ceva. Pe când avea opt sau 
nouă ani, în timpul vacanţelor de vară, obişnuia să 
meargă la cursurile de Coran. Pe atunci, cărtice-lele cu 
benzi desenate cu aventurile cowbovy-ilor erau foarte în 
vogă. Într-una din aventurile acelor cărţi, care erau citite 
pe ascuns sub bancă, cowboy-ii care erau prinşi de 
duşmani erau îngropaţi până la gât în mijlocul deşertului. 
La fel ca el... Apoi veneau vulturii şi aşteptau ore în şir ca 
ei să moară. Dar, de fi ecare dată, cowboy-i reuşeau să 
se salveze din acele capcane... Însă acum? 

Când pământul de la colţul gurii începu să-l 
deranjeze, scuipă de câteva ori. Cu toate că se afl au la 
mijlocul lui aprilie, vremea era rece ca gheaţa. Cu cât 
capul îi îngheţa, corpul său, afl at sub pământ, devenea 
inexplicabil de cald. Pentru o clipă, îşi dori ca şi capul 
său să se afl e sub pământ. Voia ca această tortură să ia 
sfârşit. Îndurarea 

10 

acestei situaţii devenea mai difi cilă cu fi ecare 
minut. Când îşi dădu seama că e nerăbdător să moară, 


suferi din nou un atac de panică. Era posibil să fi 
înnebunit? Se îndreptă din nou spre rugăciuni, pe care le 
văzu ca fi ind singura cale de salvare. Începu să se roage 
rapid. Se ruga pentru o moarte fulgerătoare şi fără 
dureri. Când era pe cale să lase lacrimile care măreau 
presiunea din ochii săi să curgă, văzu cum călăul venea 
din vale. Abia după un timp îşi dădu seama că bărbatul 
avea în mână o găleată de gunoi mare, din plastic de 
culoare bej. 

Când ajunse lângă el, gâfâind şi pufăind, o lăsă jos. 
Îndreptându-se şi punându-şi mâinile în şold, aşteptă ca 
respiraţia să-i revină la normal. Apoi scoase o ţigară din 
pachetul afl at în buzunar şi o aprinse. Trase de câteva 
ori din ea şi | ăsă apoi fumul să se împrăştie în aer. Cu 
ţigara în colţul gurii, se aplecă asupra găleţii şi începu să 
scoată pe rând ce se afla în ea. 

Mintea imamului care se uita la el uluit deveni şi 
mai confuză. Bărbatul scoase şi puse jos mai întâi o 
butelie mică de picnic. Apoi o tavă mică şi adâncă; un 
cuţit cu lama lată, cu mâner de lemn; o bucată de 
caşcaval; o pereche de ochelari de înotător; o spatulă de 
lemn; o lingură de lemn şi, în cele din urmă, o cameră 
digitală. 

Fără să scoată vreun cuvânt, Davut aprinse butelia 
de picnic. După ce deschise focul la maximum, puse 
tava pe ochi. Întorcând găleata de gunoi invers, o puse 
jos. Apoi, împreunându-şi pumnii, stabili o măsură imagi- 
nară şi făcu o gaură în fundul găleţii. În acest timp, tava 
afl ată pe foc se încălzifoartetare,iarînaerse 


răspâ ndi un mi ros a mărui de ars. Cu mişcări rapide, 
luă caşcavalul de jos şi îl desfăcu, rupându-i ambalajul 
într-un mod grosolan. Apoi, tăindu-l în felii subţiri, începu 
să îl aşeze pe tavă. 

Curând, mirosul de caşcaval topit se combină cu 
cel de ars din aer, formând o aromă ciudată, de ceva 
afumat, dar totodată plăcută. După ce termină de tăiat, 
luă lingura de lemn şi începu să amestece. Pentru a-i 
testa consistenţa, cufunda din când în când lingura în 
tavă, o ridica şi apoi urmărea caşcavalul care se scurgea 
înapoi. În cele din urmă, când consideră că e sufi cient 
de moale, închise butelia. Pentru că făcuse toate acestea 
ghemuit, genunchii îi amorţiseră. Luă ţigara - care arsese 
până la fi ltru - şi o aruncă. Îşi frecă genunchii şi se 
ridică. Luă ochelarii de înotător, care se afl au puţin mai 
încolo, şi îi puse imamului la ochi. 

Acesta, cuprins de frică şi urmărind mişcările 
călăului său parcă hipnotizat, întrebă: 

- Ce faci? Pentru ce sunt toate astea? 

Răspunsul lui Davut fu net: 

- Taci! Nu scoate nici măcar un cuvânt! 

Luând tava care scotea fum şi spatula de lemn, se 
apropie de imam. Cu o voce rece îi spuse: 

- Să nu ţipi prea mult, domnule spion. Se poate? 

Imamul îşi dădu seama de intenţia bărbatului: 
avea să îi acopere capul cu caşcaval topit. Simţi cum, 
deodată, tot sângele i se trage din obraji. 

Davut, care scufundă spatula din mână în tavă, 
lăsă pe capul imamului cantitatea pe care o luase. După 


aceea, precum un sculptor 

11 

meticulos, începu să îl acopere de tot cu caşcaval 
cald. După un țipăt lung, imamul leşină de la durerea pe 
care i-o provoca pasta aceea topită şi caldă vărsată pe 
cap. 

Când Davut îşi termină treaba, capul imamului 
fusese acoperit în întregime, şi numai acolo unde 
fuseseră ochelarii rămăsese curat. Din cauză că vremea 
era rece, stratul prinsese deja pojghiţă. După ce se făcu 
una cu caşcavalul, sângele care se prelingea din 
tăieturile de pe scalp dădu naştere unui cap statuie în 
culorile galben şi roşu. Davut privi cu mare plăcere la 
propria operă. Se considera talentat. Singurul amănunt 
care strica această privelişte impresionantă erau 
ochelarii de înotător. Asta i se păru foarte comic. Rânji. 
După aceea, luă camera de jos şi îl fi lmă pe imam din 
toate unghiurile. Când se convinse că înregistrase sufi 
ciente imagini, o închise şi o lăsă deoparte. Începu să 
meargă spre camioneta din partea de jos a drumului. 

Imamul îşi reveni cu o durere de cap 
extraordinară. Când îşi deschise ochii, văzu vag 
împrejurimile. Lentilele ochelarilor se aburi-seră de la 
pasta cald ă. Cu toate că durerile pe care le simţea erau 
groaz-nice, era curios să ştie ce căuta călăul său să facă. 
Inima îi bătea nebu-neşte. Se gândi că, dacă nu se 
linişteşte, o să facă o criză cardiacă. De frică, îi veni iar 
să urineze.Dedataastaînsă, îşi dădu d r u mul f 
ără nicio ezitare. Făcea pe el şi, sub infl uenţa panicii şi a 


fricii, plângea. Îl văzu ca prin ceaţă pe călău venind. 
Mergea încovoiat, de parcă ar fi cărat ceva greu în 
spinare. Când ajunse lângă el şi aruncă ceea ce cărase, 
imamul îşi dădu seama că era un sac. Ce nu înţelegea 
era mişcarea sacului. Ceea ce era înăuntru parcă voia să 
iasă afară. Încremeni. Nu mai putea raţiona. Urmărea ca 
un robot ceea ce se întâmpla. 

Când observă că ochelarii imamului se aburiseră, 
Davut râse cinic. 

- Ce se întâmplă, domnule spion? Plângi cumva? 
întrebă el. 

Pentru că imamul nu scoase niciun sunet, se 
aplecă şi îi luă oche-larii. După ce îi şterse lentilele cu 
marginea puloverului, îi puse la loc şi, cu o voce 
binevoitoare, îi spuse: 

- Trebuie să vezi, domnule spion, trebuie să vezi! 

Luă găleata de gunoi, pe care o puse invers pe 
capul imamului. Luă camera de fi Imat şi o introduse prin 
gaura făcută în fundul găleţii. Înregistră. După ce lăsă c 
amerajos, luăsaculcarecontinuasăse 
mişte, îl aşeză exact pe gaură şi desfăcu şnurul care îi 
lega gura. Ceea ce se aflaînelserev ărsă în 
găleată. A r u ncând rapid sacul gol, prinse camera şi 
începu să fi Imeze înăuntrul găleţii. 

Imamul părea că îşi mai revenise odată ce ţeasta îi 
fusese acope-rită cu găleata. Însă, după ce simţi masele 
grele, dar moi, care îi căzură în cap, închise strâns ochii. 
O tăcere scurtă se aşternu. Deodată, simţi în jurul frunţii 
şi la baza nasului nişte respiraţii plăpânde. Nereuşind să- 


şi înfrângă curiozitatea, îşi deschise încet ochii. Pentru o 
clipă, cuprins de spaimă, amuţi în faţa celor văzute. 
Chiar dacă deschise gura, nu reuşi să tipe. Înaintea 
ochilor săi, patru şobolani de mărimea unor pisici se 
uitau la el... 

2 

NORDUL IRAKULUI, Zakho Aprilie 

Seara nu se lăsase încă peste Zakho, oraşul de 
provincie neîngrijit situat în nordul Irakului, la graniţa cu 
Turcia. Într-unul din cartierele mărginaşe necontrolate, 
situat pe drumul spre Silopi, o Toyota Land-cruiser de 
culoare albă înainta cu încăpățânare pe străzile 
neasfaltate, fără să ţină cont de d r u mu r ile proaste. 
Veh icu lu |, care, datorită zgomo-tului său înfundat, 
venea parcă de pe altă lume, intră pe strada nr. 978. Se 
opri apoi în faţa porţii casei de culoarea pământului, cu 
două etaje şi acoperiş plat, cu o grădină cu câţiva pomi 
şi împrejmuită de un gard zidit. Bărbatul brunet şi solid 
care stătea lângă şofer cobori geamul şi, cu mâna 
dreaptă, făcu un semn ciudat spre orifi ciul de urmărire 
de pe uşă. Poarta mare de fi er se deschise cu o viteză 
care îi contesta parcă rugina, lăsând autovehiculul să 
intre în grădină. 

Se închise apoi cu rapiditate în urma maşinii. Cu 
excepţia şoferului, cei patru pasageri coborâră din jeep. 
Dintre aceştia, cei doi bărbaţi mai în vârstă erau străini. 
Mişcările le erau timide, iar hainele parcă nu le 
aparţineau. Inspectau cu atenţie împrejurimile. Când 
văzură că supra-veghetorii din grădină erau înarmaţi, îşi 


dădură seama că veniseră unde trebuia. Pe tocul 
armelor aveau emblema cu sabia şi semiluna verde. 

Comerciantul de arme - Hassan Tarîk - putea să se 
descurce foarte bine în regiunea din nordul Irakului 
datorită prietenilor săi kurzi şi a clienţilor cu legături 
puternice. Animaţia pieţei de armament din regiune şi 
concurenţa pe care o stârnise aceasta îl făcuseră să-şi 
părăsească vila din Cairo şi să se mute acolo. lubea ceea 
ce făcea, iar faptul că oamenii se omorau între ei nu era 
problema lui. Ar fi murit oricum, dar, pentru a grăbi 
acest proces, plăteau bani în plus. El le aducea în 
permanenţă clienţilor săi armament nou. Era specialist în 
arme de ultimă oră de producţie americană. Datorită 
canalelor de achiziţie foarte bune pe care le avea, se 
spunea că, atunci când voia, putea să găsească până şi 
bomba atomică. Petrecea şase luni din an acolo, „în 
inima pieţei”, după cum îi plăcea să spună. Avusese 
întotdeauna tranzacţii şi cu agenţii Serviciului de 
Informaţii. Putea furniza informaţii tuturor. Cel mai 
important motiv al supravieţuirii pe un teren atât de fl 
uctuant era echilibrul intereselor în relaţiile stabilite. 
Întotdeauna fusese prudent şi păstrase distanţa cuve- 
nită între el şi organizaţii sau persoane. Membrii 
Serviciului de  Infor-maţii nu scoteau niciun cuvânt 
despre activităţile acestui comerciant de arme, pe care 
credeau că îl au sub control. 

Era un bărbat în jur de cincizeci de ani, înalt, suplu, 
cu umeri laţi. Pentru că faţa lui aducea cu imaginile de 
pe frescele antice egiptene, 


12 

13 

ori de câte ori avea ocazia, se lăuda cu aceasta. 
Nu făcea afaceri cu teroriştii care lucrau pe cont propriu 
şi întotdeauna le cerea clienţilor săi referinţe. Banii nu 
erau sufi cienţi pentru achiziţionarea de arme de la el. 
Motivul pentru care cerea acele referinţe era că voia să 
ştie încotro pleacă şi din ce motiv sunt cerute armele. 
Această informaţie era singurul mijloc de protecţie care-i 
permitea să rămână în viaţă. De aceea, pentru el, 
cunoştinţele erau mai valoroase decât banii. Bani putea 
câştiga în orice fel, dar obţinerea de informaţii nu era 
întot-deauna posibilă. 

Atunci când clienţii care veneau din Turcia intrară 
în curte, el se afl a la biroul din mica sa cameră de lucru, 
verifi cându-şi mesajele pe laptop. Ciocănitul în uşă fu 
reţinut. 

-Intră! spuse el cu o voce aspră. Ura să fi e 
deranjat. Nu era tot timpul posibil să se concentreze atât 
de bine. 

Uşa se deschise încet şi un servitor îl informă, 
vorbind în şoaptă, de venirea musafi rilor din Turcia, 
după care se retrase. Încruntat, Hassan Tarik dădu 
nemulţumit din cap. Trebuia să se pregătească. În timp 
ce îşi închidea corespondenţa electronică, se întrebă cu 
ce seamănau nou-veniţii. Probabil că erau dintre 
potenţialii idioţi care soseau tot timpul. Dintre proştii 
care se dedicau orbeşte grupurilor la care aderau, după 
ce îşi dădeau seama că, în credinţa lor de a schimba 


lumea, nu mai exista cale de întoarcere. Dar sursa din 
Germania care dăduse referinţa îi ceruse ca persoanelor 
care aveau să vină în vizită să li se acorde o atenţie 
deosebită. 

Tarik îi întâmpină pe musafi ri în uşa salonului 
mare pe care îl folosea ca birou. Când văzu că oamenii 
din faţa sa erau doi bătrâni cu barbă albă, fu surprins, 
dar nu o arătă. Abia atunci înţelese de ce sursa sa din 
Germania ceruse o atenţie specială. Pentru o primire 
căldu-roasă, îşi imagină că se afl a pe platourile de fi 
Imare. Cu o mare dar falsă bucurie, îşi deschise braţele 
şi spuse, pe un ton răsunător: 

- Bine aţi venit! Bine aţi venit! Bine aţi venit voi, 
fraţi... 

Bărbaţii în vârstă se mai liniştiră când văzură că 
negustorul de arme vorbea turceşte. Intermediarul cu 
care se întâlniseră în Mardin ştia turceşte, dar ideea de a 
face afaceri periculoase cu cineva străin care nu le 
înţelegea limba îi deranjase. Cunoaşterea limbii turce de 
către comerciantul de arme le uşura cu mult treaba. Cel 
care părea mai în putere răspunse, în timp ce întindea 
mâna: 

- Selamun aleykum, domnule Tarik. Bine v-am 
găsit. Deci vorbiţi turceşte. 

Strângându-le mâinile,  Tarik răspunse cu 
entuziasm: 

- Nu chiar. Am locuit o vreme în Istanbul. Ştiu aşa 
şi aşa. Poftiţi, vă rog, poftiţi. Aţi venit de pe drum, 
trebuie să vă fi e foame. 


Salonul mare era precum un cort în stil beduin afl 
at în mijlocul deşertului. Pernele mari şi colorate îi 
invitau pe musafi ri să se rela-xeze. Era evident că atât 
covoarele, cât şi carpetele, erau aduse din Turcia. La 
televizorul digital de ultimă generaţie care se afl a în colţ 

vorbea prezentatorul de ştiri al CNN-ului, care 
dădea cele mai recente ştiri din toată lumea. 

Siropul de struguri cale le fu servit imediat după ce 
se făcură confortabili pe perne îi făcu pe musafi ri să se 
mai destindă puţin. În timpul conversaţiei depre Istanbul, 
doi tineri aduseră o tavă mare de cupru şi le întinseră o 
masă foarte copioasă. După toate pregătirile, odată cu 
apariţia în salon a coroanei de coaste de miel umplute, 
cu aspectul ei care aţâţa pofta de mâncare, comerciantul 
de arme îi invită la masă. 

La început, coroana de coaste de miel proapăt 
gătită şi /ç pilav-ul foarte condimentat fură imediat 
servite ca fel principal de mâncare. Apoi fasolea păstăi 
cu multă carne şi supa rece de iaurt cu castraveți şi 
usturoi completară meniul. În timpul mesei, în afara 
câtorva cuvinte de laudă la adresa măiestriei bucătarilor, 
nu se prea vorbi. 

La sfârşitul, atmosfera devenise mai destinsă. 
Pentru a-şi servi cafe-lele, trecură în colţul oriental. Când 
se aşezară pe divanul tare, făcut pentru a nu-i cuprinde 
moleşeala de după masă, le fu servită şi cafeaua. 
Tânărul şchiop care aduse ceştile încheie cu o mare 
pricepere servirea lor, fără să le clatine deloc de pe tavă. 

Arătând cu capul spre uşă, Hassan Tarîk spuse: 


- Husseyn, închide după ce ieşi! 

În timp ce musafi rii - chiar dacă nu le plăcu gustul 
- începură să soarbă din cafeaua amară numită „mirra”, 
slujitorul şchiop închise uşa salonului cu supunere şi îşi 
lăsă stăpânul singur cu oaspeţii săi. 

Hassan Tarik îşi îndreptă atenţia către musafi ri. Se 
întreba ce tip de arme ar putea dori aceşti bătrâni. 
Probabil că erau membrii unei organi-zaţii religioase. 
Decât comuniştii nu ar fi folosit bătrâniînastfeld 
e a cţiuni. Încercând un ton amabil, întrebă: 

- Da, vă ascult. Cu ce vă pot ajuta? 

Bătrânii se uitară unullacelălalt; era evident 
că deciseseră dinainte care dintre ei avea să vorbească. 
Bătrânul care avea un carbuncul pe nas scoase din 
buzunar o bucată de hârtie împăturită cu atenţie. Când o 
despături, comerciantul de arme observă că era scrisă 
cu lit ere arabe. Se gândi că trebuia să fi e limba 
otomană veche. 

Bătrânul începu să vorbească: 

- După cum ştiţi şi dumneavoastră, am venit aici 
prin intermediul recomandării unor prieteni comuni. Aţi 
înţeles că nu avem prea multă experienţă în acest 
domeniu, ca să nu mai lungim vorba. Aici sunt lista de 
arme, adresa de contact, precum şi data şi adresa 
livrării. Cred că veţi putea găsi răspunsuri la toate 
întrebările dumneavoastră. Vă rog... 

Din bucata de hârtie împachetată scoase şi îi 
întinse o altă hârtie şi o fi lă de cec. 

Când comerciantul de arme luă şi examină hârtiile 


care îi fuseseră întinse, fu surprins încă o dată. Lista 
indica faptul că armele trebuiau să fi e pregătite în două 
loturi. Unul dintre loturi era format din arme mai uşoare 
şi mai puţin importante. În schimb, celălalt lot includea o 
mare cantitate de for me pentru T NT, arme Kanas 
folosite în atentate şi 

14 

15 

lunetele cu vedere nocturnă corespunzătoare 
acestora, şi puşti Kalaş-nikov. De asemenea, pe listă se 
mai afl a şi o baionetă Kalaşnikov. Era o comandă 
interesantă. Însemna că deţineau arme nefolosite, din 
moment ce ceruseră atât de multe gloanţe. Dar cel mai 
important lucru erau pistoalele marca Sig Sauer, pentru 
că, de obicei, acestea erau folo-site de t r upele speciale. 
Ce treabă ar putea avea nişte bătrâni cu oameni care 
erau în stare să folosească armele trupelor speciale? 

O parte din arme erau cerute în Mardin, restul în 
Istanbul. Livrarea lor urma să fi e făcută la adresele 
stabilite, la începutul lunii iunie. Pe fi la de cec, care 
aparţinea unei celebre bănci elveţiene, era scrisă suma 
de două sute cincizeci de mii de dolari. Bătrânul, care 
văzu că Hassan Tarîkexamin eaz ă cecul, spuse: 

- Acesta este avansul. Veţi trimite un mesaj la 
adresa de pe hârtia pe care v-am dat-o şi veţi primi 
celălalt cec la livrare. 

În acel moment, comerciantului de arme nu prea îi 
păsa de bani. De fapt, ceea ce îl interesa era să ştie de 
cine erau cerute acele arme. Faptul că ştia unde aveau 


să fi e trimise nu însemna decât că vânzarea lor nu urma 
să îi facă neplăceri. Pentru a schimba condiţiile, se hotări 
să forţeze puţin nota: 

- Am nevoie de mai mult timp. Lista include 
pistoale marca Sig Sauer. Obţinerea lor nu este atât de 
uşoară. Trebuie să-mi contactez prietenii din Elveţia, 
spuse el încruntându-se. 

Bătrânul îi răspunse pe un ton dur: 

- Domnule Hassan, ni s-a spus că poţi procura 
imediat orice fel de arme. Timp nu mai este! 

Gesticulând în semn că totul avea să fi e bine, 
Tarik spuse: 

- În regulă, în regulă atunci... Vom face tot 
posibilul pentru a pregăti toate armele şi muniţia. Apoi, 
afi şând o naivitate totală, întrebă din nou: Ştiţi să 
folosiţi aceste arme? 

Însă zâmbetul îi îngheţă în faţa privirii dure a 
bătrânului. Între-barea sa îi deranjase. 

- Ni s-a spus, deasemenea, cănupuneţipre 
a mult e întrebări clien-ţilor dumneavoastră, dar 
probabil că aşa era în trecut, spuse bătrânul. 

Comerciantul de arme simţi că nu avea să 
reuşească să obţină infor-maţii în acel mod şi, mai mult 
decât atât, purtându-se astfel, urma să piardă 
încrederea clienţilor. În acel stadiu, nu avea sens să 
insiste prea mult. Hotărî să închidă subiectul. În timpul 
care se scurse de la deschi-derea uşii şi intrarea 
slujitorului şchiop până la strângerea ceştilor de cafea 
goale şi închiderea din nou a uşii, în salon se aşternu 


tăcerea. 

3 

NORDUL IRAKULUI, Zakho Aprilie 

Când cineva bătu la poarta casei din chirpici cu un 
singur nivel, care mirosea a sărăcie extremă, sit uată la 
colțul străzii cu număr ul 982, în apropierea casei lui 
Hassan Tarîk, se începuse rugăciunea de după lăsarea 
serii. Vocea subțire a muezinului putea fi auzită cu 
uşurinţă de peste tot, în ciuda acusticii foarte proaste. 

Pentru cei care locuiau în acea zonă, nu era un 
lucru înţelept să rămână pe stradă după rugăciunea de 
seară. Când îl văzu pe cel venit, omul de înălţime medie 
care deschisese poarta exclamă „Husseyn!”', apoi, 
îmbrăţişându-l cu căldură pe oaspete, îl pofti înăuntru. 

În camera de pe ai cărei pereţi stătea să cadă 
varul, două femei alegeau orez în două tăvi mari. În 
leagănul de lângă ele dormea un copil. Când îl văzu pe 
musafi r, femeia mai tânără trecu în camera alăturată. 
Husseyn o urmă, închizând uşa în urma lui. 

În afara unui vechi divan, în încăpere nu se mai afl 
a nimic. Fereastra din perete fusese acoperită cu 
chirpici. Un bec mic lumina slab interiorul. Femeia ridică 
o cărămidă din podeaua de pământ şi scoase o cutiuţă 
pe care o puse pe divan. 

În momentul în care capacul ei fu ridicat, în mijloc 
apăru un clopot de sticlă. După aceea, un alt capac fu 
deschis. Femeia băgă mâna în clopotul de sticlă şi, în 
timp ce lua telefonul mobil negru, îi făcu semn 
bărbatului să-şi scoată vesta. Apoi conectă cablul scurt 


din partea superioară a telefonului în spatele nasturelui 
de la mijloc al vestei. Formă numărul din memorie şi 
puse aparatul la loc în clopotul de sticlă. În acest mod, 
imaginile luate de camera minusculă de pe nasture erau 
transmise direct prin satelit la receptor, fără ca locul 
transmiterii semnalelor să poată fi depistat. Regiunea 
era urmărită de toţi sateliții spioni care ar fi putut 
detecta un semnal atât de puternic douăzeci şi patru de 
ore din douăzeci şi patru. Dar sursa de transmitere era 
imposibil de găsit. Pentru a fi depistată, ar fi trebuit ca o 
suprafaţă de o sută de kilometri pătraţi să fi e explorată 
bucată cu bucată. De fapt, chiar dacă dispozitivul de 
scanare s-ar fi afl at în cameră, nu ar fi sesizat 
funcţionarea telefonului celular. Specialiştii Serviciului 
Electronic de Inteligență israelian nu se lăudau degeaba. 

După scurt timp, beculeţul de pe cablul conectat la 
nasture îşi schimbă culoarea. Operaţiunea fusese 
încheiată... 

16 

17 

4 

TEL AVIV, 

Mossad, Unitatea Biroul Turcia 

Aprilie 

Fastuosul port situat pe coasta de vest a oraşului - 
şi care îmbră-ţişa Marea Mediterană - sclipea emanând 
strălucire în ciuda întuneri-cului nopţii. Ambarcaţiuni de 
ultimă generaţie se legănau în armonie cu valurile 
graţioase ale mării. Râsetele vesele care se înălţau din 


micile cafenele turistice şi restaurantele înşirate de-a 
lungul țărmului se împrăştiau în compania muzicii 
gălăgioase. În ciuda atacurilor cu bombe împotriva 
civililor, comise de grupurile teroriste palestiniene, dar şi 
a atacurilor feroce ale armatei israeliene împotriva 
femeilor şi copiilor, viaţa continua acolo. La fel ca mai 
toţi tinerii localnici, care se distrau la petreceri de noapte 
nebuneşti precum semenii lor din Europa şi America, un 
număr mic de turişti, care în ciuda amenințărilor veneau 
să viziteze Israelul, se lăsau şi ei atraşi în mijlocul acestei 
vieţi de noapte tumultoase. Israelul de aici nu era una cu 
Israelul arătat la televizor, unde oamenii se rugau în 
permanenţă şi ale cărui străzi erau pline de soldaţi. De 
altfel, acel adevăr era redat şi de un proverb folosit 
frecvent: „În Israel, lerusalimul se roagă, Tel Avivul se 
distrează.” 

Unitatea Biroul Turcia din cadrul Serviciului de 
Informaţii Isra-elian îşi continua munca în biroul afl at la 
patru etaje sub pamânt, în clădirea cu numărul 28, 
situată la intersecţia Ja bot u n sk y cu Bu leva rd ul 
Marele Ben Yehuda, paralelă cu strada portului. 

Moshe, specialistul de serviciu al Departamentului 
de Analiză, îşi savura cafeaua în timp ce mai scăpa câte 
o privire pe site-urile turceşti de ştiri de pe Internet. 
Datoria lui era să strângă în permanenţă infor-maţii în 
legătură cu viaţa socială zilnică din Turcia, valorifi când 
datele obţinute ca să pregătească sistematic rapoarte de 
analiză şi predicţie. Îşi iubea foarte mult munca. În 
special urmărirea vieţii mondene turceşti era foarte 


distractivă. Ştia toţi artiştii faimoşi şi toate mane-chinele. 
În timp ce se uita la fotografi ile cu femei frumoase, 
elabora de asemenea şi rapoarte despre viaţa privată a 
unor renumiţi oameni de afaceri. Dacă într-o zi ar fi 
trebuit să se stabilească un contact cu acele persoane, fi 
şa de informaţii private din dosarele lor de informaţii 
personale trebuia să fi e completă. 

Era una dintre nopţile obişnuite pentru Moshe. 
Naviga pe site-urile turceşti şi lua notițe în legătură cu 
ceea ce considera important. Deodată, sunetul ascuţit pe 
care aparatul îl scoase odată cu apariţia pe ecranul de 
comunicare privată a unei casete care anunţa venirea 
unui mesaj nou îl făcu să verse cafeaua pe el. Aruncă o 
înjurătură potrivită şi, în timp 

ce-şi ştergea cu un şerveţel de pe pantalonii bej 
pata care devenea din ce în ce mai întunecată, îşi trase 
scaunul în faţa ecranului de comunicare privată. Fără să 
înceteze să bolboroseacă, apăsă pe pictograma cu plic 
de pe ecran şi deodată începură să apară fotografi i una 
după alta. Moshe, care uită de pata de cafea, începu să 
salveze în mare grabă fotografi ile de pe ecran. Acestea 
erau pozele ultimilor vizitatori ai comerciantului de arme 
şi erau trimise de agentul lor special din Zakho. 

- Cât de bătrâni sunt! spuse el aproape instinctiv şi 
cu voce tare. Deodată îşi aminti că trebuie să-şi 
informeze şeful, pentru că acesta îi spusese să-l sune de 
îndată ce soseau fotografi ile. Într-o stare de panică, 
începu să formeze numărul telefonului celular al şefului. 

Aceasta era o seară specială pentru Nissim Keren, 


care îşi serba alături de soţie aniversarea căsătorieip 
emargineapiscineidepeterasa Holetului 
Isrotel. Era a douăzecea aniversare şi erau atât de 
fericiţi, încât toţi i-ar fi putut invidia. De fi ecare dată 
când îşi privea nevasta, se gândea cât de frumoasă este. 
Încă d in z iua în ca re se cunoscuser ă, în anii de 
studenţie, fuseseră un cuplu armonios. Cu excepţia unor 
motive prea neînsemnate, nu avuseseră cu adevărat 
confl icte. 

Lena era una dintre rarele femei care ştiu 
întotdeauna unde trebuie să se oprească. Încercarea ei 
de a rezolva mai degrabă problemele în loc să le creeze 
permisese căsătoriei lor să dureze douăzeci de ani fără 
probleme. Ştia despre soţul său că avea o funcţie de 
conducere în cadrul unei companii de import-export şi că 
munca sa era foarte grea. Îl sprijinea să reziste în faţa 
acelei presiuni. 

Săracul Nissim, încă din primele zile de căsătorie 
lucrase zi şi noapte. În perioada logodnei, făcuseră o 
înţelegere: când aveau să fi e împreună s ă nu 
vorbească niciodată despre muncă. În acest mod, greu- 
tăţile şi păcatele de la locul de muncă nu aveau să 
păteze viaţa lor de familie, pe care o considerau sacră, şi 
nici viaţa lor socială. Era o înţe-legere bună, care 
funcţionase. Nissim era un tată disciplinat. Făcuse tot 
ceea ce-i stătuse în putinţă astfel încât cei doi fi i ai săi 
să primească o bună educaţie, dar, în acelaşi timp, voise 
ca ei să fi e conştienţi şi de responsabilităţile lor 
religioase. Copiii fuseseră tot timpul respectuoşi. Numai 


o singură dată nu putuseră împiedica apariţia unei mici 
crize a lui Yael, fi ul lor mai mic, legată de intrarea la 
facultate, dar acum erau cu toţii fericiţi. 

După ce un chelner cu şorţ lung alb le servi 
şampania, Nissim ridică paharul: 

- Eşti atât de frumoasă, încât nu m-am săturat să 
te tot privesc de douăzeci de ani încoace şi vreau să ştii 
că nu mă voi sătura tot restul vieţii. În cinstea frumuseţii 
tale şi a fericirii noastre! spuse el. 

Lena îi răspunse, privindu-l cu calm: 

- Nu ştiam că poţi face un compliment atât de 
frumos, iubitule. Mulţumesc. În cinstea fericirii noastre! 

Sunetul delicat al ciocnirii paharelor de cristal se 
împleti cu sunetul muzicii violoniştilor, afl aţi de cealaltă 
parte a piscinei. Nissim scoase 

18 

19 

din buzunarul interior al hainei sale o cutie mică de 
catifea, pe care i-o întinse soţiei sale, spunându-i: 

- Te rog să accepţi asta în amintirea acestei seri. 
Lena, întot-deauna m-ai făcut fericit. 

Observând emoția soţiei sale, fu cuprins de linişte. 
De când se ştia, îi plăcea să ofere cadouri. Dar cel mai 
mult îl bucura vederea expresiilornaturaledepefe 
tele oamenilor, indicând că le plăceau cadourile primite. 
Se uită cum soţia sa, cu degetele delicate şi tremurânde 
şi puţin uimită, deschise cutia, după care urmări 
expresia de profundă admiraţie care i se aşternu pe faţă 
şi ochii negrii precum cărbunii, care se măriră. 


- Dar, iubitule, trebuie să fi plătit o avere pentru 
asta, spuse Lena. 

Nissim se bucură şi mai mult şi, fără să încerce să- 
şi ascundă admiraţia, răspunse cu toată sinceritatea: 

- Nu există în viaţa mea nimic mai important decât 
să te văd feri-cită, iubita mea. 

Prinzându-l de mână, Lena răspunse acestor 
cuvinte dulci: 

- Mă faci atât de fericită... Cu toate astea, nu era 
nevoie, iubitule. 

Această scenă magică fu brusc întreruptă de 
soneria stridentă şi ener-vantă a telefonului mobil. 
Înainte de a răspunde, Nissim se uită la ceas. 

- Trebuie să fi e ceva important, altfel nu ar fi 
sunat. Îmi pare rău, iubito, dar trebuie să răspund, spuse 
şi, fără să mai aştepte aprobarea Lenei, apăsă tasta 
telefonului: Da? 

- Domnule, vântul sufl ă din nord. Vă aşteptăm să 
închideţi geamurile. 

Pentru o clipă se aşternu liniştea. Nissim înţelese 
entuziasmul asistentului său. Era nerăbdător să vadă 
fotografi ile. Apoi, cu o voce hotărâtă, spuse: 

- Voi fi acolo în douăzeci de minute. 

Odată cu terminarea convorbirii, privirea lui o 
întâlni pe a Lenei. Citi în ea dezamăgirea. Nu voia să 
abandoneze un moment atât de important şi să plece, 
dar situaţia din seara asta era diferită. Se gândi la cât de 
prost organizase programul. El calculase că fotografi ile 
aveau să vină după miezul nopţii. Asta era viaţa lor şi nu 


avea ce face. Adău-gând vocii sale regretul copilului 
prins în delict, spuse: 

- lubito, îmi pare forte rău, dar în port a apărut o 
problemă la încărcare şi au nevoie de mine. Trebuie să 
plecăm. Mai întâi te voi lăsa pe tine acasă şi apoi voi 
merge la birou. 

Încercând să-şi ascundă dezamăgirea, Lena îl 
întrebă cu o voce tremurândă: 

- Vei întârzia mult? 

- Nu, draga mea, voi ajunge înainte să adormi şi 
vom putea continua să ne bem şampania. 

- Bine, îi spuse Lena, fără să mai încerce de data 
asta să pară neafectată. 

21:50. Atât a r ăta ceasul atunci când Nissim luă 
liftul care cobora în sediul unităţii. Era teribil de curios să 
ştie cine erau vizitatorii 

comerciantului de arme. Doi turci. Ce interese 
puteau avea? Trebuia neapărat să afl e în numele cui 
încercau să cumpere armele. Bineîn-ţeles că era necesar 
să obţină şi o copie a comenzii. Trebuia oare să 
avertizeze Serviciul turc de Informaţii? Se gândi că era 
totuşi prea devreme. De îndată ce uşile liftului se 
deschiseră, gândurile i se risi-piră. În birou, activitatea 
era în toi. 

Moshe îl întâmpină în picioare. 

- Aţi venit tocmai la timp, domnule! spuse el. 
Fotografi ile au venit mai clare decât ne aşteptam. A 
trecut o jumătate de oră. Serviciul tehnic a făcut 
retuşurile necesare. Doriţi să aşteptaţi fotografi ile tipă- 


rite sau să vi le arăt direct de pe ecran? 

Nissim răspunse cu nerăbdare şi enervat: 

- Moshe, am lăsat sărbătorirea aniversării a 
douăzeci de ani de căsătorie numai pentru a vedea 
aceste fotografi i! Le pot vedea imediat, te rog? 

Specialistul de analiză, care simţi iritarea din 
vocea şefului său, indică spre ecranul din colţul camerei: 

- Poftiţi domnule, vă pot arăta pe acest ecran. 

Moshe se aşeză la masă în faţa calculatorului şi 
începu să-şi mişte degetele pe tastatură cu un talent de 
virtuoz. După câteva bătăi siste-matice în taste, apărură 
şi fotografi ile pe ecran: coborârea musafi rilor din 
vehicul, ceremonia de întâmpinare, poze făcute de 
aproape, când îşi luau cafeaua... 

- Ce treabă au bătrânii ăştia cu Tarik? întrebă 
Nissim. 

- Eu nu mi-am putut forma o părere, domnule, dar 
probabil că îndeplinesc funcţia de acoperitori. 

- Aţi găsit vreo informaţie despre identatea lor? 

- Până acum ştim că au venit din Turcia şi că sunt 
cetăţeni turci. Nu deţinem informaţii ofi ciale în legătură 
cu aceste persoane, domnule. 

Nissim se uită cu scepticism la fotografi a 
bătrânului. Comerci-antul de arme avea din când în când 
musafi ri din Turcia, însă aceştia erau persoane 
cunoscute. Persoane din sud-estul ţării, care încercau să 
câştige comisioane din vânzăr ile pe care le f ăceau în 
stânga şi în d reapta, reprezentanţi ai grupărilor kurde şi 
câţiva terorişti profesionişti. Ori, de această dată, erau 


amatori, cum era lesne de înţeles şi din imagini. Ura 
amatorii, pentru că niciodată nu se ştia când aveau să 
acţioneze, ce aveau să facă şi nici ce se ascundea în 
spatele lor. Poate că reprezentau grupări mai mari. 
Poate că voiau să cumpere ar mele pent ru a le folosi în 
Cecenia sau poate în numele grupurilor 
antiguvernamentale din Germania. Sau poate pentru o 
organizaţie care activa în Turcia. Cel care îi trimisese pe 
aceşti oameni făcuse un lucru genial. Pentru moment, nu 
era nimic de făcut. Trebuia să-i urmărească pe 
cumpărători şi să obţină lista armelor comandate. 
Trebuia să ia decizii rapide şi corecte. Se nelinişti. Se 
simţi precum un orb. Nu vedea nimic şi intrase într-un 
labirint în care era obligat să înainteze. Trebuia să 
continue pentru a găsi ieşirea, dar nu ştia în ce direcţie o 
poate lua. Se gândi că e nevoie să facă ceva. Întorcându- 
se spre specialistul în analiză, îi spuse: 

20 

21 

- Moshe, informează-l pe omul nostru din Silopi. 
Să-i urmă-rească pe bătrânii ăştia. Să vedem unde se 
duc. Să le afl e şi numerele paşapoartelor. Spune-i să 
verifi ce şi evidenţele poliţiei. Includeţi-l în această 
operaţiune şi pe omul nostru din Zakho. Să încerce să afl 
e mai multe informaţii. Cu siguranţă bătrânii aveau la ei 
telefoane mobile. Să încercăm să găsim prin satelit cu 
cine au vorbit şi ce numere din Turcia au format din 
regiune în acel timp. Dacă nu poţi obţine date sufi ciente 
de la satelitul nostru, încercaţi-l pe Unchiul Sam... 


Precizând că înţelesese, tânărul specialist îşi luă 
notițe în carneţelul său galben. Apoi, ca şi cum şi-ar fi 
amintit ceva, se lovi cu pixul în cap. 

- Şefule, ştiu că nu are nicio legătură, dar m-am 
uitat în programul Filarmonicii şi am găsit bilete abia în 
luna iunie. Am luat două bilete la lojă, spuse el. 

De fapt, aceasta era o veste bună pentru Nissim. 
În acest mod putea să se scuze faţă de Lena, pe care o 
nedreptăţise în acea seară. Concertul orchestrei 
Filarmonicii era un cadou frumos pentru draga lui soţie. 
Întors recent dintr-un lung turneu mondial, grupul - care 
performa cu virtuozi străini - avea un succes deosebit în 
Israel. În timp ce îşi turna în pahar cafeaua neagră din 
termosul afl at pe masă, răspunse: 

- Din contră... bine că mi-ai amintit. Va fi un mod 
bun de a-mi cere scuze. Ai putut afl a programul? 

Moshe zâmbi şmechereşte. 

- Pianistul turc de renume mondial, Fazil Say, 
domnule! 

Mai bine de atât nici că se putea. O îmbinare între 
muncă şi plăcere. Nu mai rămăsese nicio urmă din 
neliniştea de dinainte. Răspunse încântat: 

- Bine. Atunci, ataşatul militar turc va fi cu 
siguranţă acolo. În acest mod voi avea posibilitatea de a 
vorbi cu el. După ce se opri pentru un moment, 
continuă: Moshe, eu acum plec. Restul îţi aparţine. Ne 
vedem dimineață. Dacă intervine vreo schimbare, 
informează-mă neapărat, bine? 

Apoi părăsi biroul, fără să mai aştepte răspunsul 


specialistului în analiză. 

Trecând la calculator, Moshe trimise imediat 
agentului afl at în Silopi fotografi ile cumpărătorilor, 
precum şi instrucţiunile. Se gândi că începeau zile pline 
pentru agentul care hiberna de multă vreme. Nu uită să 
adauge că acei cumpărători de arme urmau să intre în 
ţară în acea noapte. Apoi trimise şi un mesaj agentului 
din Zakho, prin care i se ordona să obţină mai multe 
informaţii. După ce avea să termine această treabă, 
urma să continue să lucreze la fotografi ile bătrânilor. Îl 
aştepta o noapte lungă şi grea. 

Când Nissim deschise uşa apartamentului, o văz u 
pelLenadormind în fotoliul din sufragerie. Purta o 
cămaşă de noapte din satin albastru, cumpărată special 
pentru acea seară. Adormise în fotoliu, aplecată într-o 
parte, cu genunchii traşi la piept. Pe măsură ce se 
apropia de soţia sa, pata neagră care se i vedea între 
şoldurile rotunde devenea 

din ce în ce mai clară. Era o imagine splendidă. 
Privi cu admiraţie. Puțin după aceea, se apropie de ea cu 
tandreţe şi, încercând să nu o bruscheze, o luă în braţe 
şi o duse în dormitor. 

Lena îl îmbrăţişă cu un murmur dulce. Înainte să fi 
e pusă în pat, îi spuse deschis: 

- Nissim, vino lângă mine, iubitule. 

La această invitaţie somnoroasă, răspunsul lui 
Nissim fu un sărut moale. 

- Dormi, iubito, mă întorc imediat. 

După ce se schimbă în pijamale, trecu în camera 


sa de lucru. Îşi turnă whisky într-un pahar şi se cufundă 
în fotoliul din piele. Acela era locul lui preferat. Parcă aici 
gândurile îi deveneau mai clare. Luă o înghiţitură din 
whisky. Nu-şi putea scoate din minte acei bătrâni. Cu 
siguranţă, nu era un caz obişnuit. Trebuia neapărat să 
obţină lista armelor. Oare când s-ar fi cuvenit să-i 
avertizeze pe cei de la MIT? Cel mai bine era să afl e mai 
întâi identitatea acelor persoane, după care putea să 
decidă cum avea să procedeze. Termină whisky-ul dintr- 
o înghiţitură şi se îndreptă spre dormitor. Se strecură în 
patul cald şi îşi îmbrăţişă soţia, şoptindu-i la ureche: 

- Sunt al tău... 

Drept răspuns, Lena luă mâna soţului său fără să 
deschidă ochii, şi şi-o puse între picioare. 

Simţind umezeala, Nissim zâmbi şi începu să-şi 
sărute soţia. 

- Lena, iubirea mea... 

Când auzi sunetul insistent şi deranjant al 
telefonului, ceasul arăta 4:20. Nissim, care dormise 
adânc după o lungă noapte de dragoste, săltă repede 
receptorul care se afl a lângă el şi răspunse: 

- Alo? 

La capătul fi rului se auzi vocea tensionată a lui 
Moshe: 

- Îmi pare rău că vă deranjez, domnule, dar au 
căzut două stele şi m-am gândit că aţi dori să ştiţi. 

Nissim se dezmetici. Când văzu că soţia sa 
doarme, apăsă pe butonul roşu de lângă telefon şi vorbi 
Cu o voce mai vioaie: 


- Sunt pe linia de siguranţă. Poţi vorbi liniştit! 

Cu toate astea, tensiunea din vocea specialistului 
în analiză nu se diminuă. 

- Domnule, acum am fost infor maţi: cumpărătorii 
au fost găsiţi ucişi în toaleta unei benzinării din apropiere 
de Gaziantep. 

Nissim împietri. Coşmarul începea. 

22 

23 

5 

ANKARA, Kavaklidere Aprilie 

Cei doi bărbaţi care stăteau pe bancheta din spate 
a automobilului alb ce înainta de pe strada Tunali Hilmi 
spre Kavaklidere urmăreau în linişte drumul pe care îl 
străbăteau. Şoferul cu tunsoare militărească se străduia 
să conducă fără să bruscheze prea tare maşina pe 
asfaltul care devenise alunecos din cauza că afară ploua 
cu găleata. Ştergătoa-rele, care încercau să înlăture 
picăturile de ploaie ce loveau în geamul vehiculului, 
funcționau nebuneşte, fugind parcă dintr-o parte în alta. 
Vânzătorii de simit, care îşi deschiseseră tarabele pe 
trotuare, refugi-indu-se sub streşinile blocurilor, se 
pregăteau pentru o nouă zi, fără să ia în seamă ploaia. 

Când ajunseră în zona în care se afl au misiunile 
diplomatice de pe strada Paris, colonelul Sahir fu cel 
care rupse tăcerea: 

- Necip, cât este ceasul? Sper că nu am întârziat. 

Căpitanul Necip Akman, care stătea lângă el, se 
uită la ceasul electronic de la mână cu o mişcare bruscă 


şi răspunse: 

- Nu, domnule colonel, este opt fără cinci. Vom fi 
la birou la timp. 

Căpitanul nu vorbea prea mult. De fi ecare dată 
răspundea strict la întrebări şi nu îşi pierdea timpul cu 
detalii. Ura prelungirea conversa-ţiilor. Poate că aceasta 
era una dintre cele mai importante caracteris-tici ale 
sale, care îl ajutaseră să înainteze foarte repede în 
meseria sa. Gândea cu o logică de calculator: a răspunde 
corect şi clar la întrebări. Şi în viaţa privată funcţiona 
aceeaşi fi lozofi e. De aceea, după două încercări, 
hotărâse că fl irturile cu femeile nu erau tipurile de relaţii 
sociale potrivite lui şi, în consecinţă, îşi cunoscuse soţia 
prin peţitori. Claritatea şi discreţia erau atributele care îi 
uşurau viaţa. 

Preşedintele Grupului de Investigare a 
Organizaţiilor Teroriste, colonelul Sahir Balanci, pornise 
la drum în acea dimineaţă pentru şedinţa de grup, care 
avea să se desfăşoare în biroul situat pe strada Paris. 
Şedinţele de grup aveau loc în biroul central în fi ecare 
vineri, la ora opt. Condiţiile meteorologice, zilele de 
sărbătoare sau orice altă situaţie nu putea schimba ziua 
şi ora. Însă, cu toate că era miercuri, din cauza 
evoluţiilor neobişnuite, fusese luată hotărârea de a se 
convoca această şedinţă. 

Grupul de investigaţie, alcătuit din patru colonei şi 
doi reprezentanţi ai Serviciului Civil de Informaţii, era o 
formaţiune cu atribuţii largi, a cărei existenţă nu era 
cunoscută de multe instituţii ale statului sau de 


4 Covrigi cu susan. (n.tr.) 

conducători de înalt nivel. Îndreptăţit să se 
amestece în treburile grupului era numai şeful statului 
major. Motivul creării sale fusese realizarea coor-donării 
secrete între toate unităţile de informaţii, evaluarea 
tuturor datelor strânse, urmărirea evoluţiei organizaţiilor 
teroriste religioase, realizarea planurilor pentru grăbirea 
procesului de distrugere a acestora şi, nu în cele din 
urmă, oprirea activităţilor pe care le desfăşurau. 

Automobilul intră în curte şi se opri în faţa vilei cu 
două etaje. Două gărzi de corp, care ieşiseră din clădirea 
impunătoare alergând spre maşină cu umbrelele în 
mâini, deschiseră portierele. După ce salutară gărzile de 
corp, preşedintele şi adjunctul său intrară. Când 
căpitanul deschise uşa sălii de şedinţă, cele patru 
persoane care se afl au acolo dădură deoparte paharele 
cu ceai şi se ridicară în picioare. 

Plimbându-şi ochii asupra celor care se afl au în 
sală, colonelul îi salută. 

- Bună dimineaţa, prieteni. Dacă doriţi, să trecem 
imediat la masă. 

Informatorii afl aţi în sală îşi luară genţile şi, în 
timp ce treceau la locu-rile lor, un servitor intră şi aşeză 
ceaiurile preşedintelui şi adjunctului. După ce uşa 
automată se închise în urma lui, colonelul luă una dintre 
cele trei telecomenzi care se afl au pe masă şi apăsă pe 
două butoane. Astfel, sala fusese izolată electronic de 
toate urmăririle şi ascultările nedorite din afară. În 
acelaşi timp, acest sistem împiedica urmărirea prin 


intermediul sateliților a celor care se afl au în clădire prin 
depis-tarea temperaturii corpurilor lor. Aceasta era o 
tehnologie dezvoltată de tinerii ingineri de electronică ce 
lucrau în cadrul Serviciului Naţional de Informaţii şi 
fusese camufl ată drept o conexiune TV prin satelit. 
Unitatea de informaţii reuşise să ascundă tuturor 
serviciilor de infor-maţii ale celorlalte ţări experimentele 
pe care le făcuse în domeniul tehnologiei de spionaj în 
ultimii zece ani. 

Preşedintele, care luase o înghiţitură bună de ceai 
înainte de a începe să vorbească, îi făcu semn cu capul 
căpitanului să împartă dosa-rele de informaţii în legătură 
cu subiectul şedinţei. După ce dorinţa îi fu îndeplinită, 
începu să vorbească pe tonul său puternic: 

- Prieteni, vă rog să deschideţi dosarele. 

La câteva secunde după ce toţi cei din jurul mesei 
deschiseră dosa-rele şi începură să se uite la fotografi i, 
dădu drumul explicaţiilor: 

- Aceste fotografi i au fost făcute luni dimineaţa de 
către sursa noastră, care se găseşte în Zakho. Cei doi 
bătrâni din fotografi a cu numărul unu sunt cetăţeni 
turci. Se crede că locuiesc în Istanbul. Persoana pe care 
o vedeţi în a doua este cunoscutul comerciant de arme. 
Bătrânii ăştia l-au vizitat în vila sa. După ce au stat 
aproximativ două ore acolo, şi-au făcut din nou intrarea 
prin vamă. Au fost luaţi în urmărire în conformitate cu 
alarma dată de Serviciul de Informaţii din regiune. Însă, 
în jur de ora 03:00, au fost găsiţi morţi în toaleta unei 
benzinării din apropiere de Gaziantep. În a treia fotografi 


e... Se opri pentru o clipă şi privi fotografi ile cadavrelor, 
apoi continuă, fără a manifesta vreun fel de reacţie: 
Bineînţeles că paşapoartele nu au fost găsite asupra lor. 
Pentru a le îngreuna identifi carea, ucigaşul - sau 

24 

25 

ucigaşii - au turnat şi acid pe ei după ce i-au împu 
şcat în faţă. De altfel, şi vârfurile degetelor le-au fost 
trecute prin acid. 

Ca de fi ecare dată, Derya Bozoglu - specialistul în 
analiză strate-gică - era nerăbdător şi puse prima 
întrebare: 

- Domnule, nu era nimeni prin preajmă în timp ce 
toate astea se întâmplau? Nu au fost cel puţin ai noştri 
curioşi să se ducă după ei? 

La semnul preşedintelui, cel care răspunse fu 
căpitanul: 

- Reprezentantul din zonă a ordonat urmărirea de 
la distanţă. Oamenii ăştia călătoreau cu autobuzul. Când 
s-a făcut popas la benzi-nărie, ai noştri, pentruanu 
atrageatenţia, s-au aşezat la masă. Bătrânii s-au 
ridicat să meargă la toaletă, iar ai noştri au simţit nevoia 
de a controla abia când cei urmăriţi nu s-au întors într-un 
timp rezonabil. Priveliştea întâlnită este cunoscută... În 
timp ce fapta a avut loc, în toaletă nu s-a afl at aparent 
nimeni. 

Fără să se lase aşteptat, specialistul în analiză 
puse şi a doua problemă: 

- Pare a fi o treabă lungă. De aceea mi se pare 


ciudat că nu a atras atenţia nimănui, dar... 

Vorbele îi fură întrerupte de căpitanul Huseyin 
Yillar, responsa-bilul Operaţiunilor: 

- După mine, nu este o crimă care să fi luat mult 
timp. Probabil e vorba de un singur ucigaş, dar sigur a 
avut un supraveghetor. După cum se vede şi în fotografi 
e, bătrânii au intrat în toalete de tip vechi, de o singură 
persoană, afl ate una lângă alta. Ucigaşul a forţat uşa şi 
a tras două focuri direct în faţa victimei, cu o armă de 
calibru mare cu amortizor. După aceea, pentru a 
împiedica ieşirea din toaletă a celei-lalte persoane, a 
intrat lângă ea şi a împuşcat-o în acelaşi mod. Apoi, 
foarte repede, a picurat acid pe vârfurile degetelor şi pe 
feţele celor doi bătrâni. În tot acest timp, dacă robinetele 
au fost lăsate deschise, zgomotul apei a acoperit 
zgomotul amortizorului. Pentru un profesio-nist, aceasta 
este o operaţiune de aproximativ cinci-şase minute, 
spuse el. După un scurt răgaz, completă: Bineînţeles că 
este posibilă şi vari-anta celei de-a doua persoane. Poate 
că s-a luat în gură cu omul de la toaletă pe seama 
preţului, sau poate că a făcut pe beţivul ori a stârnit un 
tărăboi, lamentându-se că şi-a pierdut copilul sau ceva 
asemănător... Probabil au lucrat un bărbat şi o femeie, 
plus cineva care s-a ocupat de transport... După mine, 
au fost trei, încheie el. 

Fără să simtă nevoia de a-şi ascunde încântarea 
pe care i-o dădu furtuna intelectuală ce se formase dintr- 
o dată în sală, preşedintele spuse: 

- Domnilor, sunt mişcat de modul în care aţi 


abordat subiectul. Însă problema nu este modul în care 
au fost ucişi, ci locul de unde au venit şi vizita pe care au 
făcut-o. Au urcat în autobuz din Mardin, au cumpărat 
bilete pentru Istanbul, însoţitorului i-au dat numai două 
genţi şi, precizând că vor cobori la Esenler, au întrebat 
care microbuz merge cel mai aproape de Kadirga. 

Când văzu că specialistul Serviciului Civil de 
Informaţii ridicase mâna pentru a pune o întrebare, îşi 
întrerupse discursul şi îi dădu aces-tuia cuvântul: 

26 

- Poftiţi. 

Mehmet Bolulu, specialistul în informaţii însărcinat 
cu urmărirea mişcărilor în masă, întrebă: 

- Comandante, vă gândiţi cumva că acest caz are 
legătură cu asasinările imamilor? 

După ce luă o gură de ceai, preşedintele îl întrebă 
şi pe celălalt specialist civil în analiză: 

- Domnule Batur, după părerea dumneavoastră, a 
şa trebuie să gândim? 

Unul dintre numele importante ale Serviciului 
Naţional de Infor-maţii, maiorul Batur Uzmez scoase 
capacul stiloului din faţa sa, aşa cum făcea de obicei 
înainte de a începe să vorbească. Începu să dese-neze fi 
guri neclare pe foaie. Încerca în acest fel să-şi adune 
gându-rile. La astfel de şedinţe, era necesar să nu se 
vorbească folosindu-se gradele militare. Cu toate 
acestea, adresarea cu „Domnule” i se părea ciudată. lată 
că iar îl obseda acest subiect. Pentru a se concentra, îşi 
drese glasul. Începu să vorbească pe un ton serios, dar 


cald: 

- Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Dacă doriţi, 
înainte de toate să trecem în revistă uciderile imamilor. 
Prima crimă a fost comisă cu trei luni în urmă. Victima a 
fost imamul unei moschei din cartierul Mesir, care 
aparţine de suburbia Fatih din Istanbul. A fost împuşcat 
în cap şi în inimă cu câte două gloanţe, de la o distanţă 
foarte mică. Era un imam al unei moschei de cartier cu 
un caracter moale - o persoană modestă, care nu 
stârnea invidia nimănui... Aproape două-zeci de zile mai 
târziu, a doua victimă a fost, de această dată, imamul 
unei moschei care aparţine de cartierul Küçük 
Bakkalköy, din partea asiatică. Adept al durității, era un 
individ care lua în permanenţă parte la certuri. S-a luat 
la cunoştinţă că cei care nu-l iubeau erau mulţi la număr. 
A fost ucis în toaletă, trăgându-i-se un singur glonţ în 
ceafă. Nu s-a dat de urma asasinului sau a asasinilor... În 
cele din urmă, la începutul acestei luni, în împrejurimile 
Gebzelui, a fost găsit îngropat până la gât în pământ, cu 
capul acoperit de caşcaval şi lăsat să fi e mâncat de 
şobolani, imamul unei moschei care aparţine de cartierul 
Kadiîrga. Dosarele au fost reunite pe motiv că victimele 
sunt oameni de cult, iar modul în care au fost asasinate 
nu pare deloc amatoricesc. Prin urmare, atenţia a fost 
îndreptată spre două posibilităţi: o nouă organizaţie 
teroristă religioasă, care doreşte să-şi exercite dominaţia 
în zonă, sau un criminal în serie, cu o atracţie specială 
pent r u imami. Din această cauză, dosarul a intrat şi pe 
ordinea noastră de zi. 


Întrerupându-şi discursul, trase o linie pe toată 
lăţimea foii de hârtie pe care o avea în faţă. Încă de pe 
acum, jumătate din ea se umpluse cu desene bizare. 
Apoi inspiră adânc, după care expiră cu putere pe nas. În 
timp ce făcu asta, îşi mişcă involuntar buza de jos peste 
cea de sus. Acesta era ticul cel mai semnifi cativ, care 
scotea în evidenţă caracterul dur al renumitului agent de 
informaţii. 

Îşi continuă discursul: 

- Din acest dosar care ne-a venit astăzi afl ăm că 
doi bătrâni care locuiau în cartierul ultimului imam ucis 
au vizitat un renumit 

27 

comerciant de arme din nordul Irakului, după care 
au fost ucişi într-un mod care nu pare a fi deloc de 
amatori. Părerea mea este să facilităm unifi carea celor 
două dosare. Poliţia să-i identifi ce pe bătrâni şi, în acest 
fel, să vedem dacă aveau sau nu legătură cu imamul 
ucis, îşi încheie el discursul cu o ultimă replică. 

După ce sorbi şi ultima înghiţitură de ceai, 
preşedintele îşi puse cu zgomot paharul la loc şi se 
cufundă în fotografi i, vrând parcă să prelungească 
liniştea din sală. Ici şi colo erau pete de sânge în zona de 
mijloc a pijamalei şi a izmenelor de lână pe care unul din 
bătrâni le îmbrăcase pe sub pantaloni. 

- Săracii oameni... Cine ştie ce urmăreau... mormăi 
preşedintele instinctiv. Îşi reveni odată cu vocea 
căpitanului, care se afl a în dreapta sa. 

- Ce-aţi spus, domnule preşedinte? 


- Nimic, Necip... Am gândit cu voce tare, răspunse 
preşedintele. Apoi îşi îndreptă privirile spre Batur Uzmez 
şi continuă: 

- Domnule Batur, vă mulţumesc. Da, şi mie mi se 
pare logică interpretarea asta. Însă dacă vreţi să vorbim 
şi despre posibilităţi... Să presupunem că, într-adevăr, 
aceşti oameni făceau parte din comuni-tatea imamului. 
Unde ne poate duce această posibilitate? 

Maiorul răspunse rapid: 

- Dacă o comunitate se înarmează, ba chiar mai 
mult, dacă a reuşit să ajungă până la oameni care 
furnizează putere mare de foc în adevă-ratul sens al 
cuvântului, înseamnă că există un real pericol, domnule. 

Preşedintele era curios să ştie ce gândea 
specialistul civil în analiză, care, dus pe gânduri, studia 
dosarul din faţa sa. Înmuindu-şi vizibil vocea, întrebă: 

- Tu ai ceva de spus, Bariş? 

În anul în care terminase facultatea, Bariş Akdiller 
răspunsese anunţului de traducător pe care Biroul de 
Informaţii îl dăduse la ziar. Absolvise limba şi literatura 
arabă. La interviu, după terminarea probei scrise, îi 
atrăsese atenţia şefului comisiei de examen prin 
răspunsu-rile ieşite din comun pe care le dăduse la 
întrebările puse şi, în locul postului de traducător, fusese 
repartizat la Biroul de Analiză din cadrul 
Departamentului de Cercetare Strategică. Realizările 
deosebite pe care le avusese pe durata perioadei de 
specializare şi mai târziu în cadrul Unităţii îl făcuseră să 
câştige admiraţia superiorilor săi. Cu inteligenţa lui 


extraordinară, avea câteodată o stare de spirit care 
ducea spre limita nebuniei. Când se observase pentr u 
prima dată c ă stătea minute în şir fără să se mişte, 
fusese trimis la psihologul unităţii, însă, după ce îl 
zăpăcise şi pe acesta, îl convinsese că era o poziţie yoga 
şi obținuse permisiunea de a continua în funcţie. Pentru 
că făcea rapoarte atât de exacte încât şeful său nu îşi 
permitea luxul de a renunţa la o astfel de inteligenţă, 
acele stări de meditaţie devenite obişnuinţă fuseseră, cu 
timpul, trecute cu vederea. Povestea  reuşitele 
rapoartelor şi teoriile despre conspirații unui număr 
restrâns de câţiva prieteni, prin metoda folosirii 
simultane a diverselor puncte de vedere. Spunea că 
minţile obişnuite vedeau cazu-28 

rile precum o linie dreaptă, cei puţin mai deştepţi 
înțelegeau lucrurile sub forma unor fi guri geometrice 
bidimensionale, ca triunghiul sau cercul, iar cei 
asemenea lui, adică minţile speciale, înțelegeau lucrurile 
tridimensional, sub forma unui cub şi puteau vedea mii 
de posibilităţi. Pentru a reuşi, trebuia să aleagă varianta 
corectă, dar nu întotdeauna se făcea alegerea corectă. 
Acesta era şi defectul care, după cum se exprima el, îl 
împiedica să fi e „fenomena!”. 

După ce Derya Bozoglu, care stătea lângă el, îl lovi 
cu piciorul pentru a-l atenţiona, tânărul specialist în 
analiză îşi ridică privirea din dosar şi observă că toţi cei 
din jurul mesei îl urmăreau. Pentru a salva situaţia, puse 
o întrebare pe care aproape toţi ar fi putut să o 
considere ca fi indu-le adresată: 


- Mă scuzaţi, domnule, mă gândeam... Vă rog, 
puteţi repeta întrebarea? 

Preşedintele întrebă din nou: 

- Ce crezi tu despre acest subiect? 

- Domnule, dacă stau să mă gândesc, este ceva ce 
mă deranjează aici. 

- Ce anume? 

Oscilând între confuzie şi timiditate şi roşind uşor, 
Bariş continuă: 

- Faptul că facem legăturile cu atâta uşurinţă mă 
face să am bănu-ieli. O persoană - sau mai multe - 
omoară trei imami. Când ne uităm la modul în care au 
fost ucişi, vedem că în special ultima crimă nu este 
opera unei minţi normale; bineînţeles că nu voi lăuda 
sângele rece. Şi, după toate acestea, doi bătrâni la care 
se poate ajunge cu uşurinţă sunt trimişi la un comerciant 
de arme cunoscut de toată lumea şi urmărit de toate 
serviciile de informaţii. Mai târziu, aceşti batrâni sunt 
ucişi chiar sub nasul urmăritorilor, într-un mod 
profesionist. Mă gândesc că modurile neobişnuite în care 
au fost ucişi - şi aici ultimul caz ne arată mult mai clar că 
erau organizaţi - nu vor permite o legătură atât de 
simplă, spuse el. Pentru a măsura reacţia celorlalţi, tăcu. 

Preşedintele se gândi un moment la cele spuse de 
specialistul în analiză. Ar fi putut avea dreptate. Fu 
curios să ştie ce gândeau şi ceilalţi specialişti. 

- Este cineva care vrea să adauge ceva la cele 
spuse de Bariş? 

Răspunsul veni din partea maiorului Uzmez. 


- Şi mie mi s-a părut logic. Raționamentul trebuie 
luat cel puţin ca o posibilitate. 

Fapt ul că maiorul susţinea problema pusă în 
discuţie fu de ajuns pentru preşedinte. 

- Bine, Bariş, continuă. Unde vrei să ajungi? 

- Nu, nu, nu e vorba că vreau să ajung undeva. 
Numai că între toate posibilităţile, aceasta este cea care 
mi-a atras cel mai mult atenţia. Nu am vrut decât să vă 
împărtăşesc asta. 

De data aceasta, întrebarea veni din partea 
maiorului: 

- Domnule Bariş, dacă o să fi m pe urma acestei 
teze, trebuie să dezvoltăm şi antiteza. Nu aveţi vreo 
propunere? 

Interesul maiorului îl satisfăcu pe specialistul în 
analiză. 

29 

- Cred că trebuie să urmăm procedura normală, 
mergând pe urma celorlalte idei. Dacă înt r-adevăr vor 
să ne orientăm astfel, at u nci să d ăm impresia că 
unităţile noastre de securitate acţionează în acest mod. 
De altfel, pentru a putea vedea care este următoarea 
etapă, trebuie să acţionăm în acest fel. Pe de altă parte, 
pentru o evoluţie diferită, să continuăm cercetările. 
Poate că este într-adevăr pe atât de simplu pe cât pare, 
cine ştie? 

Pentru a trage concluziile, preşedintele interveni. 

- Bine. Este cineva care are alte întrebări sau opinii 
diferite? Când văzu că nimeni nu comentează, continuă: 


Şi mie mi se pare logic. Să avem în vedere această 
posibilitate. Poliţia din Istanbul să-şi continue ancheta, să 
ia dosarul de la Poliţia din Gaziantep şi să se folosească 
şi de informaţiile de acolo. Să-i cerceteze şi pe aceşti 
bătrâni. Serviciul Naţional de Informaţii să-şi continue 
cercetările din zona suspecţilor. lar noi să continuăm să 
urmărim evoluţia cercetărilor pe ambele fron-turi, spuse 
el, după care se întoarse spre Huseyin Yillar şi îl întrebă: 
Huseyin, aveţi în zonă vreun agent special pe care să-l 
putem folosi? 

- Avem, domnule preşedinte. Avem două „urechi” 
independente, care sunt active în regiunea Sultanahmet. 
Putem să le mutăm în zonă şi să le aducem în poziţia de 
legătură permanentă. 

- Bine, spuse şeful, uitându-se la calendarul din 
faţa sa. Până la următoarea noastră reuniune, să 
stabilim poziţiile noastre în zonă. Să aducem „urechile” 
în stare activă şi să începem să le ascultăm. În acest 
timp, analizaţi cu mare atenţie toate informaţiile care vin 
la unităţile ce se află în responsabilitatea voastră. Vreau 
să ştiu fi ecare detaliu. Ne vom păstra tăcerea şi vom 
continua să rămânem în umbră. Ce va urma, vom vedea. 
Domnule Derya, dumneavoastră încercaţi să afl aţi mai 
multe despre lista armelor cerute. De asemenea, să 
încercăm să afl ăm câte informaţii deţin şi cât de 
interesate sunt de această opera-ţiune celelalte servicii 
de informaţii. Să afl ăm, în special, cât de multe 
informaţii deţin prietenii noştri israelieni. Dacă, după ce 
vă studiaţi dosarele, ajungeţi la puncte de vedere 


diferite, vă rog să mă ţineţi la curent. Vă mulţumesc 
tuturor. Asta-i tot pentru azi, domnilor! 

După plecarea din salon a preşedintelui, experţii 
Serviciului de Infor-maţii afl aţi în jurul mesei discutară 
încă o vreme pe seama dosarului. 

Numai Bariş Akdiller nu participă la discuţii. În timp 
ce se uita la fotografi ile în care se vedeau feţele arse de 
acid ale celor doi bătrâni, un gând nu îi dădea pace: nu 
putea fi atât de simplu... 

6 

ISTANBUL, Maslak Mai 

- Domnule Nedim, se poate aşa ceva? Noi nu am 
vorbit cu tine de un termen de o sută optzeci de zile, am 
vorbit de nouăzeci de zile. Atunci, asta ce e? 

- Haide, domnule, nu aşa se fac afacerile! Cum am 
să le explic asta celor de la departamentul de 
Contabilitate? 

- Eu nu bag pe nimeni în necaz, domnule. Eu nu ți- 
am vândut cu forţa marfa, ca acum să o iau înapoi. 

- Ce vrei să insinuezi când spui că marfa care îţi 
intră în prăvălie nu se returnează? Doar ne cunoaştem 
de atâţia ani, avem regulile noastre... De ce mă superi 
făcând asta? 

- Bine, domnule. N-am să uit asta! Haide, noroc... 

Trântind receptorul la loc, Selim Tekin bombăni cu 


voce tare: 

- Câine nemernic! 

Pentru a se calma, se lăsă pe spate în scaunul său 
şi, închizând ochii, respiră adânc de câteva ori. Simţea 
adrenalina clocotindu-i prin vene. Îşi imagină o luncă 
verde nemărginită, apoi creă o briză care îi electriza 
trupul şi iarba care îi venea până la brâu. Îşi închipui cum 
lanul de iarbă era unduit de vânt, în vreme ce el mergea 
prin luncă. Se concentră puternicpeaceastă 
imagine şi simţi că este parte a ei. După un timp, începu 
să respire mai profund. Observă cum îi încetineşte ritmul 
inimii. Era de ajuns. Ştia că era capabil să î şi oprească 
inima, dar, în acel moment, ar fi fost cu totul de prisos. 
Îşi deschise încet ochii. 

Selim era directorul de vânzări al unei companii 
care producea piese auto de schimb. Avea douăzeci şi 
nouă de ani şi era un tip obiş-nuit, de statură medie. 
Avea părul castaniu şi un nas mare. Ochii parcă 
aparţineau altei persoane, fi ind foarte viu colorați: deşi 
nu erau siguri, unii spuneau că sunt albaştri, alţii că sunt 
verzi, însă un lucru era sigur - ochii săi erau cei care 
ieşeau în evidenţă. Putea să deranjeze pe cineva sau să-i 
dea un sentiment incredibil de linişte numai dintr-o 
privire. Încă nu-şi dădea seama de această capacitate. 
Simţea numai că se întâmplă ceva ciudat, ceva pe care 
nu-l putea defi ni. 

În facultate studiase istoria artei, dar situaţia 
economică a ţării îl obligase să lucreze într-un domeniu 
pe care îl ura. Era specialist în vânzări, şi spunea asta 


întotdeauna cu o mândrie de prisos. Indiferent 


30 

31 

care ar fi fost produsul - un simit sau un satelit de 
telecomunicaţii - îl putea vinde cu uşurinţă. Patru 


săptămâni îi erau sufi ciente pentru a-l cunoaşte. După 
aceea, cu o putere de imaginaţie incredibilă, îi găsea 
punctele de valoare, pe care le scotea în evidenţă. În 
vreme ce vorbea cu clientul, îşi putea da seama de ceea 
ce gândea acesta. De aceea, pentru el, cei cu care 
vorbea faţă în faţă nu erau nişte persoane impre-vizibile. 
O privire, mimica feţei, tonul vocii, o întrebare, mişcarea 
piciorului, modul de a mânca, modul de a fuma, hainele, 
inelele sau ceasul îi dezvăluiau foarte multe lucruri. De 
exemplu, numai uitân-du-se la pielea unei persoane, 
putea să-şi facă o idee despre deprinde-rile culinare ale 
acesteia sau să-şi dea seama dacă era sau nu bolnavă. 
Nu ştia ce înţeles aveau toate acestea, dar aşa făcea de 
fi ecare dată. 

Avusese o copilărie grea. Nu reuşise să stea prea 
mult timp împreună cu părinţii săi. După ce îi pierduse în 
urma unui accident petrecut în străinătate, rămăsese o 
perioadă alături de unchiul său, însă, după ce acesta se 
însurase, fusese trimis la o şcoală cu pensiune. În anii în 
care începuse gimnaziul, lipsa iubirii familiale îl lovise cu 
toată puterea în orgoliu. 

Într-ozi,pecândstătea singur pe o bancă pe 
malul mării, în Emirgan, şi se uita la vapoarele care 
treceau, se convinsese, cu un calm greu de imaginat, că 


niciodată nu avea să îi mai poată vedea. Din acea zi, nu 
se mai gândise niciodată la ideea de familie. 

Fusese un elev inteligent. În ciclul primar, fusese 
premiant la matema-tică. Îşi dăduse seama abia în 
gimnaziu că infl uenţa învățătorului avusese o mare 
importanţă. La orele în care nu se înţelegea cu profesorii 
sau nu îi agrea, devenea irascibil, nu asculta şi nu 
învăţa. Gimnaziul trecuse cu nereuşite şi neplăceri 
mărunte pe fondul acestor sentimente. Însă, în peri-oada 
liceului, odată cu trezirea bărbatului din el, devenise din 
ce în ce mai violent. Îl terminase după ce se perindase 
pe la patru şcoli diferite. După toate aceste hopuri, 
atunci când intrase la facultate, unchiul său îi cumpă- 
rase o locuinţă, atât pentru a-şi uşura conştiinţa, cât şi 
pentru a-l răsplăti. În acest mod, viaţa de pensiune plină 
de amintiri sfâşietoare care durase şapte ani luase 
sfârşit. 

Sentimentul de independenţă pe care i-l dăduse 
proprietatea apar-tamentului făcuse ca, în timp, locul 
irascibilităţii să fi e luat de calm. În timp ce în trecut 
încercase să stea cât mai mult cu prietenii săi, acum se 
străduia să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului 
acasă. Citea cărţi, învăţa să gătească, asculta muzică, 
devenise maestru în treburile casnice. În acea perioadă 
nu îi fusese difi cil să-şi găsească o prietenă, iar în ceea 
ce privea sexualitatea, mediul care-i permitea să 
acţioneze fără limite se formase de la sine. 

După primele iubiri şi primele deziluzii şi frustrări, 
caracterul său prinsese contururi clare. Femeile fuseseră 


cele care îl ajutaseră să se cunoască din ce în ce mai 
bine. Când conştientizase acest lucru, devenise fericit. 
După fi ecare relaţie, numărul ferestrelor cu ajutorul 
cărora privea viaţa din sufl etul său se înmulţise. lubea 
femeile. Cu 

32 

fi ecare relaţie, simţise cum sentimentele sale se 
transformaseră şi cres-cuseră. Însă îşi dăduse prea târziu 
seama că această situaţie avea să fi e o piedică în calea 
unei relaţii de lungă durată. Dorinţa constantă de a 
cunoaşte mereu o nouă femeie îi cuprinsese toată fi inta. 

Probleme fi nanciare nu avusese, dar dorinţa de a 
avea o viaţă de lux îl obligase să muncească. Lucrase în 
diverse locuri încă de pe vremea când era în liceu. 
Încercase aproape douăzeci de profesii. De fapt, căuta o 
profesie care să i se potrivească şi de aceea intra să 
lucreze la fi rmele prietenilor săi, învăţa meseria şi, după 
ce înregistra o evoluţie foarte rapidă pentru u n 
începător, ajungea la concluzia că nu era ceea ce i se 
potrivea şi părăsea locul de muncă. În general, durata 
era între trei şi şase luni. 

În cele din urmă, observase că lucrul pe care îl 
făcea cel mai bine era vânzarea diverselor obiecte. 
Calitatea sa principală era crearea cu uşurinţă a relaţiilor 
cu oamenii, însă, asemenea celelalte calităţi, nici de 
aceasta nu era conştient şi nu o putea defi ni cu 
claritate. În fi nal, se hotărâse să rămână în acel post, iar 
acum era în al şaptelea an de când lucra în domeniul 
pieselor de schimb. Cu fi ecare an care trecea, ura din ce 


în ce mai mult activitatea de vânzare. Vânzarea 
lucrurilor produse de alţii devenise un supliciu pentru el. 
Era conştient că este nefericit la lo cu | de mu n că, însă 
nu avea cale de scăpare.Onouă ocupaţie nuarrfi 
fost posibilă. Se gândea că era deja prea târziu. Trecuse 
mult timp de când nu mai luase bani de la unchiul său. 
Cu toate că avea un câştig bun, nu economisise nimic. 
Din acest motiv, ideea propriei afaceri rămânea la 
stadiul de vis. O nouă fi lă se deschidea în viaţa sa: făcea 
cunoştinţă cu teama de viitor. 

Cu trecerea an ilor îşi schimbase criter iile în ceea 
ce pr ivea alegerea prietenilor. În vreme ce în trecut se 
apropiase de toţi cei pe care îi cunoscuse, după 
terminarea serviciului militar devenise de-a dreptul atent 
şi meticulos. Numărul prietenilor apropiaţi nu-l întrecea 
pe cel al degetelor de la o mână. Poate în loc de prieteni 
apropiaţi, mai indicat ar fi fost să-i numească oameni 
care îl puteau suporta. Nu lăsa pe nimeni să pătrundă în 
lumea sa interioară. Avea secrete, dar nu le împărtăşea 
nimănui. Era precum o cutie închisă. Oamenii erau lăsaţi 
să se apropie până în punctul stabilit de el. Toţi cei care 
îl cunoşteau aveau fi ecare în parte permisiunea 
invizibilă să treacă prin cercurile de apărare create în 
jurul său. Simţea că îl înconjoară douăzeci de cercuri 
concen-trice. Patronul, rudele, fostele iubite, prietenii, 
colegii de serviciu, toţi aceştia aveau permisiunea să 
treacă numai printr-un singur cerc. Una din puţinele 
persoane care fusese în stare să se apropie mai mult de 
el era o fostă iubită, iar, după spusele lui, ea reuşise să 


ajungă la al doisprezecelea cerc. 

Biroul situat la etajul douăzeci şi trei al unui zgârie- 
nori din Maslak avea un aspect modern. Cu aerisire cu fi 
ltru de polen, serviciu perma-nent de băuturi şi 
calculatoare de ultimă tehnologie, acesta era de fapt un 
loc de muncă la care multe persoane ar fi visat. Biroul lui 
Selim era 

33 

puţin mai mare decât celelalte. Mobilierul stadard 
era de calitate medie, dar scaunul mare de oaspeţi din 
piele neagră era obiectul de lux cel mai impor tant, care 
îl distingea de ceilalţi. Bineînţeles că fi rma nu avea obiş- 
nuinţa de a le cumpăra angajaţilor săi astfel de obiecte 
de lux, dar Selim luase scaunul din piele din biroul unui 
proaspăt îmbogăţit, în schimbul datoriei pe care acesta 
nu reuşise să o plătească, şi îl instalase în biroul său. De 
fi ecare dată când se u it a la scaun, vedea luxul pe care 
Dum nezeu îl dăduse unei clase mici de oameni, iar asta 
îi dădea o mare satisfacţie. 

Pentru că nu avea complexe în legătură cu statutul 
său social, nu aspira nici să treacă la o clasă superioară. 
Spre deosebire de alţii, el nu credea că oamenii fuseseră 
creaţi egali. Pentru el, noţiunea de clasă era direct 
proporţională cu inteligenţa. Dacă Dumnezeu nu-i 
înzestrase pe toţi cu acelaşi coefi cient de inteligenţă, 
asta însemna că oamenii nu fuseseră creaţi egali. 
Drepturile puteau fi egale, dar condiţiile cu siguranţă nu. 

În timp ce se uita la scaunul de piele, soneria 
telefonului îl făcu să tresară. Răspunse fără niciun chef: 


- Da? 

- Hei, băiete! Nu aşa se răspunde la telefon! Ce s-a 
întâmplat? 

Era Erol, prietenul lui din şcoală. Se întâlneau când 
şi când la unul-două pahare şi vorbeau despre afaceri şi 
femei. Erol era repre-zentantul regional al unei fi rme 
care distribuia produse alimentare pentru sugari. Şi el 
era necăsătorit şi căuta femeia vieţii. Avea o înăl-ţime 
medie şi era slab, arăta mai în vârstă decât era şi părea 
că va cheli foarte curând. 

- Sunt cu totul deprimat, Erol. Azi iar mi-a tras-o un 
ticălos cu data scadenţei. 

- la-o mai uşor, băiete! Tu spune-mi la cât ne 
întâlnim diseară. 

- Ce vrei să spui? Ce am stabilit să facem? întrebă 
Selim, care pentru un moment nu-şi putu aminti. 

- Omule, dar tu chiar eşti decuplat azi! Nu-ţi 
aminteşti c-am zis să ne întâlnim cu Ayşe şi să mergem 
acasă la fata aia cu probleme? 

- A, ai dreptate! Am uitat complet. Bine, pot să ies 
la şapte. Am maşină, unde ne întâlnim? 

- Eu vin după ce o iau şi pe Ayşe. Dacă vrei, facem 
aşa: casa fetei este undeva pe dealul Emirgan. Să ne 
întâlnim în faţa bufetului din staţia cap de linie Emirgan, 
la opt fără un sfert. Nici eu nu ştiu adresa ei exactă. 
Mergem împreună. Apropo, e foarte frumoasă, băftosole! 
spuse Erol râzând. 

- Omule, dacă eu o s-o plac, n-o să mă placă ea, 
iar dacă ea o să mă placă, n-o s-o plac eu. În ceea ce mă 


priveşte, n-o să fac niciun rahat! 

- Haide, omule, nu te mai plânge! Nu uita: opt fără 
un sfert, staţia cap de linie Emirgan. Ne vedem atunci. 

- Salut, spuse şi Selim, după care închise telefonul. 
Uitase complet de treaba cu fata. 

Lui Erol îi plăcea să exagereze. Când iubita sa îi 
povestise că una dintre prietenele ei avea ceva 
probleme psihice, el îi spusese că Selim ar fi putut să o 
ajute. Biata fată trăia singură şi susţinea că noaptea, 

când se întindea în pat, simţea o greutate 
apăsându-i pieptul. Era cu nervii la pământ. Prietenii se 
gândeau că avea să înnebunească în curând. Erol era de 
părere că Selim ar fi putut rezolva problema. Era în stare 
să jure că Selim poseda puteri supranaturale. 

- Dacă aş crede şi eu că posed asemenea puteri, 
n-ar mai fi nicio problemă, gândi Selim. 

Se uită la ceas. Mai era o jumătate de oră până la 
sfârşitul progra-mului. Intră pe Internet. 

Când părăsi biroul şi porni la drum, văzu că trafi 
cul haotic din Istanbul se desfăşura cu toată intensitatea. 
După ce cobori dinspre Istinye pe drumul afl at de-a 
lungul Bosforului, se simţi mai uşurat la vederea 
priveliştii care i se desfăşura înaintea ochilor. 
Dintotdeauna visase să locuiască pe malul Bosforului. Se 
gândea că oamenii care se trezeau în fi ecare dimineaţă 
în faţa acelei privelişti nu se simțeau niciodată obosiţi. 
Era o imagine care-i făcea pe oameni să fi e recunos- 
cători că trăiau şi care semăna cu un tablou mereu în 
mişcare, ieşit din mâna unui maestru al picturii. 


Când ajunse la capul de linie Emirgan, văzu 
maşina lui Erol la marginea drumului, cu toate farurile 
aprinse. Claxonă pentru a-i atrage atenţia. După ce se 
salutară, aşteptă ca Erol să pornească şi s-o ia înainte. 
După ce urcară panta Reşitpaşa, parcară maşinile lângă 
un bloc mare cu patru etaje situat în apropierea unei 
pădurici. 

Apoi coborâră din maşini, se îmbrăţişară şi se 
pupară. Imediat după aceea, luară liftul până la ultimul 
etaj. 

La vederea lui Lale, fata care deschise uşa, Selim 
fu pur şi simplu fermecat de frumuseţea ei. Un chip 
splendid, încadrat de un păr blond ca spicul, t u ns scu 
rt, bu ze per fecte şi dinţi impecabili. Un gât încântător, 
pe care orice bărbat ar fi vrut să-l sărute, şi ochi negrii 
prietenoşi. 

Încercând să-şi ascundă uimirea, dădu mâna cu 
ea. Când intrară în sufragerie încercă - aşa cum făcea de 
obicei - să ghicească personalitatea gazdei după cum 
era decorată casa. În toate părţile erau maimuțe, ursu- 
leţi şi alte animale din pluş viu colorate, care 
demonstrau că sentimentele copilăriei erau încă vii; 
mobilierul indica starea fi nanciară bună; perdele, feţe 
de mese şi mileuri probabil luate de mama ei; fotografi i 
de familie făcute în timpul unei cine elegante; papuci de 
culoare roz, care indicau optimismul unei fetişcane; 
cărţile de tarot - semne ale disperării, dar şi ale 
speranţei - stăteau pe măsuţa din mijlocul camerei... 

Cei doi îşi puseră întrebările tipice pe care oamenii 


care tocmai s-au cunoscut şi le pun de obicei: ce şcoală 
ai absolvit, cu ce te ocupi, unde locu-ieşti, îl cunoşti pe 
cutare? Familia, anturajul, priveliştea şi a şa mai 
departe. De fapt, aceste întrebări erau exerciţii de 
respiraţie făcute înainte de a se scufunda în adâncurile 
unei noi prietenii. Pentru că era preocupat mai mult de 
Ayşe, Erol nu participă decât din când în când la 
conversaţia lor. Astfel, Selim avu posibilitatea să 
vorbească cu Lale despre tot ce dori. 

Selim se gândea că întrebarea „Înțelegi?” - pe care 
Lale o punea la fi ecare două fraze - se datora faptului că 
trăise multă vreme în străină- 

34 

35 

tate. Conversaţia era lipsită de importanţă - o 
pierdere de timp. Exista un singur adevăr: Lale era 
frumoasă. Chiar foarte frumoasă. Selim se afl a în 
situaţia unui erou care încerca să-şi ascundă interesul pe 
care îl nutrea faţă de fată, şi făcea asta spunând bancuri 
şi prostindu-se. 

Ceaiurile fură băute şi, pentru că discuţia continua, 
fură servite şi cafelele. Lale îi ceru lui Selim să întoarcă 
ceaşca de cafea. Avea de gând să-i ghicească. Cine ştie, 
poate că şi ea încerca să-l impresioneze pe el. Apoi, 
pentru un timp, vorbiră despre insomnia ei. Lale îi spuse 
că noaptea, imediat după ce aţipea, simţea două mâini 
apăsându-i pieptul. 

Selim îşi explică asta ca fi ind ceva legat de lumea 
ei imaginară, dar nu lăsă să se înţeleagă, ci ascultă cu 


seriozitate. Ba chiar la un moment dat exgeră şi merse 
în dormitorul ei, iar, după ce inspectă, îi spuse că trebuia 
să dea jos posterul care se afl a pe perete. Doar se 
pricepea la astfel de lucr uri... 

Când se întoarseră în sufragerie şi se aşezară, 
Ayşe şi Erol se duseră în bucătărie pentru a spăla vasele. 
În casă, distanţa dintre bucă-tărie şi sufragerie era atât 
de mare încât nu se auzea ceea ce se discuta. Se 
apropia de miezul nopţii. Lale, plină de bunăvoință, 
începu să-i ghicească în cafea: 

- Tu, spuse ea strângând din buze, eşti un tip 
foarte complex. Caracterul tău are şi părţi foarte clare, 
dar şi părţi care rămân în ceaţă... 

Selim spera ca fata să găsească un semn original 
în legătură cu el. O însuşire care să o intereseze, care să 
o impresioneze cel puţin atât cât îl impresionase ea pe 
el. 

- Ai dreptate, confi rmă el. 

Fat a continuă: 

- Uneori eşti liniştit precum marea, alteori eşti 
zbuciumat ca o furtună... Ai mulţi duşmani... Dar şi mulţi 
prieteni... Văd două femei care varsă lacrimi... Stai în 
pragul unei uşi ciudate... O uşă mare... O uşă bizară... Pa 
rcă urmează s ă treci pri n ea... Văd un delfi n 
extraordinar. Este foarte frumos... Cam atât, adăugă ea 
după câteva secunde de tăcere. 

- Mulţumesc. Să fi e! răspunse Selim, neputându- 
se abţine. Vorbi precum toate casnicele bârfi toare care 
îşi ghicesc în cafea toată ziua. Apoi îi păru rău, pentru că 


sunase cu totul banal. 

- ŞI... şi încă ceva... spuse Lale, după care se opri. 
O ciudată expresie se aşternu pe faţa ei. Selim observă 
imediat că văzuse ceva ieşit din comun. 

- Da? întrebă el cu speranţă, dând frâu liber 
imaginaţiei. Poate că a văzut înfi riparea unei relații între 
noi, gândi el. 

Ridicând din umeri, Lale puse ceaşca de cafea pe 
masă. 

- Asta e tot. 

- Ce ai văzut la sfârşit? 

- Nimic... Un lucru de-a dreptul prostesc, fără 
rost... Poate că nici nu am văzut bine... 

Selim continuă să insiste: 

- Te rog, La le, uit ă-te din nou şi, or icât de 
prostesc ar fi, spune-mi... Terog! 

Îşi trăsese pe faţă masca unui copil insistent. Cu 
siguranţă fata văzuse un semn în legătură cu ei doi. 
Numai că se jena să admită ăsta. 

Ea nu rezistă şi, luând ceaşca de cafea, se lăsă în 
fotoliul ei şi spuse: 

- Ăsta... ăsta este un lucru cu adevărat stupid, dar, 
pentru că insişti să-ţi spun... 

Selim simţi că se apropie de tint ă. Î n sfârşit, 
legătura la care sperase începea să prindă contur. Se 
abţinu cu greu să nu râdă de bucurie. 

Cu o voce neaşteptat de mecanică, Lale începu să 
spună ce vedea: 

- Există o rocă imensă undeva în vârful unui deal... 


Văd un bărbat... el stă pe roca aceea şi se uită în jos... Îşi 
ţine una din mâini sub bărbie... 

- Bine, dar ce este atât de ciudat în asta? întrebă 
Selim. 

Lale îşi ridică privirea spre el: 

- Lucrul ciudat este că acest bărbat are un corn. 

Pentru o clipă, Selim simţi cum tot sângele din trup 
i invadează faţa. Fără să vrea, se încordă. Adrenalina 
ncepuse încă o dată să-i curgă nebuneşte prin vene. 
Inainte să fi e capabil să-şi recâştige calmul, un simplu 
„Am înțeles.” îi ieşi din gură. Apoi se aşternu o linişte 
care măcina nervii. 

Farmecul se pierdu de îndată ce Erol şi Ayşe 
intrară gălăgioşi în sufragerie. Începură din nou să 
discute. În timp ce fetele vorbeau cu ver vă despre un 
nou salon de coaf ură care se deschisese recent în Etiler, 
bărbaţii se cufundară într-o discuţie aprinsă despre 
fotbal. Atmosfera se mai linişti. Prinseră o stare care 
anulă toată tensiunea. 

Puțin mai târziu, Lale îi puse lui Selim întrebarea 
mult aşteptată: 

- Selim, chiar poţi cu adevărat să mă ajuţi? 

În loc să-i răspundă, Selim se uită la Ayşe. Cei doi 
stăteau pe canapea, în partea opusă. Ayşe se afl a chiar 
între el şi Lale. Îşi plecă privirea într-un mod nostim, de 
parcă ar fi divulgat un secret care nu trebuia spus. Arăta 
puţin ruşinată şi plină de regrete. 

Selim se uită la Lale şi îi răspunse cu o voce calmă 
şi clară: 


A 
A 


- Nu ştiu. Poate... De fapt, este evident faptul că 
nu cunoaştem întru totul problema ta, iar, în ceea ce mă 
priveşte, nu-mi pot da seama dacă am sau nu vreo 
putere... 

Se opri brusc. Propria voce începu să-i sune ciudat. 
Pentru un moment tăcu. Poate că nu fusese decât un 
sentiment de o secundă. Apoi continuă: 

- Ştii, dacă m-aş uita la feţele oamenilor şi m-aş 
concentra sufi -cient, aş putea să văd ce refl ectă cu 
adevărat sufl etele lor. Adică aş putea să văd imaginea 
unui om sau a unui animal. 

De data asta simţi mai clar cum vocea continua să 
i se schimbe, dar nu îşi putu întrerupe vorba. 

- Poate că sufl etul tău va scoate la lumină un 
bărbat, poate o femeie, poate un tigru sau poate o 
gazelă... Vrei să ştii? întrebă el. 

Simţind o dulce beţie, îşi închise ochii pentru 
câteva secunde. În acest răstimp foarte scurt, simţi în 
adâncul fi inţei sale fi ecare lucru din Un ivers.Cuov 
it e z ă uluitoare se perindară: v iaţa, moar tea, modul în 
care 

36 

37 

aveau loc, motivul lor, Raiul, infernul, chinul sufl 
etului, modul în care hohotele de râs gonesc toate 
gândurile rele, prăjirea chiftelelor, modul în care este 
afectat sufletulfemeiidecontracţiilevagi 
nuluiîntimpulorgas-mului, ritmul simfonic cu 
care se aseamănă bătăile inimii, modul în care stă pe 


buze gustul dragostei, de ce suferinţa duce la rarefi erea 
oaselor, de unde vine noblețea leilor, culoarea 
întunericului, farmecul sângelui, transformarea salivei în 
fi inţă umană, modul în care au fost organizate diferitele 
destine ale miliardelor de oameni, ce este moartea, 
culoarea ochilor îngerilor, răceala pietrei, sunetele 
asemănătoare din diferitele limbi de pe Pământ, armonia 
atomilor, formarea celulelor, lupta dintre Bine şi Rău, 
care nu s-a sfârşit şi nu se va sfârşi niciodată şi care 
există încă dinaintea Genezei. Simţi că-i vine să vomite, 
dar se calmă. Se uită la Lale şi observă că îl urmărea 
îngrijorată. 

- Selim, te simţi bine? întrebă fata. 

- Sunt bine. Nu-i nicio problemă, spuse Selim. 
Pentru o clipă m-a apucat ameţeala, dar nu-i nimic... Da, 
ce zici? Vrei? 

Vocea i se schimbă din nou. 

Lale îi răspunse cu voioşie: 

- Da, vreau. Hai s-o facem. 

Selim se uită cu coada ochiului la Erol. Nici măcar 
nu asculta ceea ce vorbeau. Îşi aţintise ochii la 
televizorul al cărui sonor era dat încet, în timp ce sorbea 
din bere şi se uita la rezumatele ligilor europene de 
fotbal. Selim se bucură că Erol nu-l urmărea. În acest fel 
putea să-şi concentreze toată atenţia asupra lui Lale. 

- Bine, hai să începem, spuse el. Pentru un timp, 
ne vom uita unul la altul. Adică tu te vei uita în ochii mei, 
iar eu în ai tăi. Apoi se întoarse spre Ayşe şi îi spuse: 
Ayşe, indiferent de ceea ce se întâmplă, tu nu te vei uita 


în ochii mei, bine? 

Ay şe dădu din cap, aprobând într-un mod docil, şi 
îşi fi xă cu privirea genunchii. 

Atunci când Selim îşi aţinti ochii spre Lale, singurul 
lucru pe care-l avea de fapt în minte era să o 
impresioneze pe fată şi să creeze ocazia de a se întâlni a 
doua zi cu ea. La un minut după ce începură să se 
privească, Selim îşi dădu brusc seama că în afară de 
ochii ei nu mai vedea nimic altceva. Imediat după aceea, 
văzu cum între ochii lui şi ai ei se deschide un culoar ai 
cărui pereţi neclari se unduiau. În acel moment, faţa lui 
Lale începu să se schimbe cu adevărat. La început se 
transformă într-o femeie urâtă, apoi într-un animal 
ciudat, după care într-un bărbat spân cu cearcăne în 
jurul ochilor obosiţi şi într-o veveriţă, iar în cele din urmă 
într-o tânără cu trăsături delicate. 

Exact în acel moment, Selim simţi că îl cuprinde un 
sentiment ciudat. Se văzu în timp ce urmărea, de 
undeva de la o distanţă de douăz eci de metri, ceeac 
e se î ntâmpla în s uf r ager ie. St ătea încă în fotoliu şi 
afară ploua. Picăturile de ploaie erau precum gloanţele, 
însă, cu toate acestea, cădeau cu o încetineală 
incredibilă. Se întoarse din nou şi o privi pe Lale. 

Deodată, o siluetă neagră apăru pe coridorul creat 
între ochii lor, apoi urmă un strigăt: 

- Selim, nu face asta! 

Când Lale îşi întoarse privirea de la Selim odată cu 
strigătul lui Ay şe, coridorul dispăru. Singurul lucru pe 
care Selim îl observă în urma acestei întâmplări fu că 


zâmbea în timp ce îşi pleca încet bărbia în piept. Faptul 
că zâmbea în timp ce Ayşe plângea în hohote i se părut 
ciudat. Parcă cel care râdea nu era el. Nu se putea 
controla. 

În vreme ce fetele intrară îngrijorate în baie, Selim 
încercă să-i explice lui Erol că nu are nicio legătură cu 
ţipătul şi plânsul în hohote al prietenei sale. Imediat ce 
fetele se întoarseră, atmosfera tensionată din sufragerie 
începu să se înmoaie. 

Ay şe se liniştise, dar refuza să răspundă la 
întrebări. Selim se simţi stânjenit când observă că, după 
ce revenise în sufragerie, fata evita să îl privească. 

În faţa insistențelor lui Erol, Ayşe nu mai rezistă şi 
începu să explice de ce ţipase. 

- Mai întâi, mi-am concentrat privirea înainte... 
După un timp însă, m-a cuprins curiozitatea. N-am mai 
rezistat şi mi-am ridicat capul şi l-am privit pe Selim... 

Fata începu din nou să plângă. Asemenea 
celorlalţi, Selim era şi el curios să ştie ce se întâmplase. 

Ayşe continuă plângând: 

- El era tot verde, inclusiv fața... iar ochii... ochii 
erau de un roşu aprins... După o scurtă pauză, ridică 
privirea şi, uitându-se la Erol, continuă: Avea coarne, 
Erol... Avea coarne! 

De data asta, Selim avu senzaţia că va leşina. Îi 
venea să vomite. Erol şi Ayşe se îmbrăţişară, dar fata 
continua să plângă. Chiar în acel moment, Selim fu 
foarte deranjat de privirea pe care o văzuse în ochii lui 
Erol. Se uita la el de parcă s-ar fi uitat la un cobai. În 


acest timp, Lale mărunţea în linişte şerveţelul din mână, 
cu capul plecat, încercând să ascundă şocul pe care-l 
avusese. 

Selim se ridică şi merse la baie să se spele pe faţă. 
încercă să nu se uite în oglindă. Nu avea curajul să vadă 
lucrul despre care povestise fata. Când se întoarse în 
salon, toţi aveau o stare mai bună. 

În scurt timp, lucrurile reveniră la normal. Vorbiră 
şi jucară cărţi toată noaptea. Nimeni nu avea de gând să 
doarmă atâta timp cât afară era întuneric. 

Când în cele din urmă se făcu dimineaţă şi apoi se 
lumină de zi, Selim merse afară şi cumpără de la băcănie 
pâine caldă şi un ziar. Apoi pregătiră şi luară împreună 
micul dejun. 

O oră mai târziu, Erol şi Selim o lăsară pe Ayşe cu 
Lale şi plecară spre apartamentul lui Selim, situat în 
Macka. Pe drum recapitulară minut cu minut ceea ce se 
întâmplase cu o seară înainte, îşi puseră între-bări şi 
făcură diverse constatări. Când intrară în apartament, 
vorbeau încă despre acel subiect. Selim se hotărî să ţină 
pentru el sentimentele 

38 

39 

trăite. Nu avea niciun rost să-l facă pe Erol să se 
simtă prost într-un asemenea moment. 

Lăfăiţi pe fotoliile din salon, discutau aprins când 
sunetul strident al telefonului îi făcu să tresară. 

Selim se uită la ceas. Nu era încă ora nouă. Ridică 
receptorul şi răspunse într-un mod ezitant: 


- Alo? 

- Selim? 

EraYeliz.Yeliz şi Selim fuseseră împreună cu 
patr u luni în urmă, dar, după cincisprezece zile care 
trecuseră foartetumultuos, se d es p ăr-ţiseră, 
nefi ind în stare să treacă peste nişte mici probleme. De 
fapt, Yeliz era o fată bine intenționată, dar motivul 
pentru care îl suna după atâta timp nu putea fi numai 
pentru că îşi adusese subit aminte de el. 

- Ce s-a întâmplat atât de repede? 

- Nu... Nimic. Am v rut doar s ă-ţi aud vocea, spuse 
ea. Azi-noapte am avut un vis îngrozitor. Era ceva în 
legătură cu tine. M-am îngrijorat şi, nemairezistând, te- 
am sunat. 

Cu toate că observase încordarea din vocea ei, 
Selim se gândi că aceasta era o mişcare făcută numai 
pentru a vorbi cu el. Probabil că iar avusese una din 
crizele acelea de după despărţire şi de aceea îl visase. 
Zicea că avusese un coşmar şi că nu se putuse abţine să 
nu se îngrijo-reze... Deodată se opri şi, sperând ca ideea 
care-i venise să rămână la stadiul de paranoia, întrebă: 

- Yeliz, ce-ai văzut în vis? 

- Oh, Selim, nici nu vreau să-mi aduc aminte. A 
fost îngrozitor. N-am avut în viaţa mea un vis care să mă 
îngrijoreze atât de tare. 

Selim insistă: 

- Uite, frumoaso, asta-i foarte important pentru 
mine. Te rog spune-mi ce ai visat. 

Ezitând, Yeliz tăcu pentru o clipă, apoi începu să 


povestească, făcând pauze enorme între fraze: 

- Eram singură. Mă afl am în faţa unei case 
dărăpănate. Nu mai era nimic altceva împrejur. Era 
întuneric... Un întuneric înfricoşător... Nici nu pot să-l 
descriu... Of, mi se întoarce stomacul pe dos... 

- Yeliz, te rog continuă, spuse Selim cu o voce 
tremurândă, simțind cum, deodată, îl trec toate sudorile. 

Voceaîncordatăa fetei începu să răsune în 
receptor: 

- Apoi, fără să mă tem, m-am strecurat în casă. 
Înăuntru era beznă, dar lumina Lunii se strecura pe 
alocuri prin fereastră. Nu era mobilă... Doar uşi de jur 
împrejur... Fără să mă tem, te-am strigat. Pentru a şti 
unde te afl ai. Apoi am constatat că una din camere nu 
avea uşă. M-am apropiat şi mi-am băgat capul înăuntru. 
Te-am văzut. Stăteai pe un fotoliu. Erai verde în 
întregime şi aveai ochii roşii! Nu m-am putut uita prea 
mult... lar expresia de pe faţa ta zâmbitoare era una 
incredibil de respingătoare... Un zâmbet diavolesc, pe 
care nu cred că aş mai vrea să îl văd vreodată... 

Selim îşi simţi trupul încordându-i-se precum un 
arc, se cutremură şi scăpă receptorul din mână... 

7 

ISTANBUL, Fatih Mai 

Strada Seferci era acel tip de stradă văzută des în 
fotografi ile vechi şi care, pentru cele mai multe cartiere, 
aducea în memorie o amintire dulce. O stradă înfundată, 
de pe care pietrele de pavaj nu fuseseră scoase, departe 
de arterele principale şi neobservată nici măcar de 


oamenii care locuiau la două minute distanţă. În acelaşi 
timp, era o stradă pe care stiluri de viaţă vechi de o sută 
de ani fuse-seră păstrate sub forma unui adevărat 
muzeu în aer liber, şi unde liniştea şi buna înţelegere 
făceau casă bună. Între semenele lor din beton armat, 
clădirile vechi din lemn cu două etaje ale Istanbulului, 
care începuseră să putrezească pe ici pe colo, stăteau de 
parcă ar fi fost supărate, asemenea unor femei frumoase 
populare odată şi uitate mai târziu. Chiar dacă părea că 
scurgerea timpului dusese la urâţirea lor, motivul real 
fusese, fără îndoială, pierderea interesului faţă de ele. 
Strada fusese omisă din proiectele de dezvoltare 
urbanistică. Era lăsată în voia ei, uitată chiar şi de 
funcţionarii primăriei, care nici nu mai treceau să facă 
controalele regulate. 

Şi locuitorii ei împărtăşeau acelaşi destin. Mai mult 
decât o trândă-veală şi o amorţeală, ei trăiau cu o 
imagine fatalistă, resemnaţi în faţa destinului. Nici 
schimbarea condiţiilor de viaţă, nici evoluţia economică, 
nici politica, nici fotbalul, nici anotimpurile nu reuşeau să 
aducă puţină însufl eţire în monotonia de acolo. Toată 
lumea îşi trăia destinul. Nu era loc de veniri şi plecări şi 
nici de bârfele povestite în faţa porţii. 

Nedim Hogea stătea pe divanul din faţa ferestrei 
din camera de zi de la etajul al doilea şi, în timp ce se 
uita prin perdeaua groasă la motanul care mergea agale 
pe trotuar, rotea mărgelele tesbihuluř. Mersul nepăsător 
al pisicii, mişcarea umerilor ei în timp ce mergea, coada 
ridicată drept în sus şi sincronizarea picioarelor la fi 


ecare pas făcut îi captivaseră atenţia. 

- Dumnezeul meu! spuse el oftând adânc. Din 
armonia acestei creaturi înţeleg infi nitatea supremaţiei 
Tale. la te uită la legănatul ăsta. Zici că-i sectoristul 
cartierului! 

Pisica se opri şi începu să examineze ceva ce 
văzuse pe jos. Mai întâi mirosi, apoi dădu ceva la o parte 
cu botul, după care continuă să meargă fără să-i pese. 

Câ nd muez inul a nu nt ă r ugăciu nea de seară, 
Hogea se uit ă la cea su | pe care şi-l scosese din 
buzunarul vestei. Era aproape ora şase. Tonul 

5 Şirag de mărgele (în general treizeci şi trei sau 
nouăzeci şi nouă), pe care se numără rugăciunile rostite. 
Este corespondentul mătăniilor. (n.tr.) 

40 

41 

sacru al chemării la rugăciune îi umplu sufl etul de 
linişte. Închise ochii şi îşi împărtăşi credinţa murmurând. 
Apoi, inspirând adânc, ascultă chemarea până la sfârşit. 
Când se termină, deschise ochii, ridică palmele la nivelul 
umerilor şi spuse cu voce tare: 

- Îţi mulţumesc Tie, Allah... M-ai făcut să aud încă 
o chemare la rugăciune. Mii de mulţumiri Ţie! 

Ca şi cum i-ar fi fost frică să nu împrăştie 
mănunchiul imaginar de lumină pe care îl strânsese în 
palmele sale, îl aduse spre faţă, trecându-l de la frunte 
până la bărbie, şi termină mângâindu-şi barba albă şi 
lungă. 

De fi ecare dată când auzea chemarea la 


rugăciune, arătarea mulţu-mirii faţ ă de A | lah deven ise 
un obicei de necl int it. De fi ecare dată simţea trăirea, 
liniştea  sufl etească, lumina, calea, miracolul «ei. 
Chemarea era martorul tuturor acestora. După el, acesta 
era un memento. Era unul dintre semnele puternice ale 
existenţei căii în care credea. 

După ce termină de învârtit mărgelele tesbihului, îl 
lăsă deoparte şi, sufl ecându-şi mânecile cămăşii până la 
coate, strigă: 

- Seyit! 

După nici două secunde, uşa de lemn a salonului 
se deschise şi în cadrul ei se ivi un tânăr cu capul uşor 
aplecat în faţă. 

- Spuneţi, Hogea Efendi, zise el. 

- Fiule, adu-mi un prosop să-mi fac din nou 
abluţiunea. 

- Imediat, Hogea, răspunse tânărul. Apoi ieşi cu 
spatele din cameră şi închise uşa. Nu trecu niciun minut 
când, după o ciocăni-tură, uşa se deschise din nou. 
Tânărul intră cu un prosop de Bursa, alb imaculat, şi 
aşteptă cu capul plecat până când Hogea se ridică. 

Nedim Hogea, care se sculă cu mişcări lente, 
ignorând durerile reumatice, se aplecă şi îşi sufl ecă 
pantalonii până la genunchi. Apoi trecu spre uşa unei 
mici băi care se afla în partea cealaltă a salonului. 

Ca să nu-i fi e greu să iasă din salonul său şi să 
meargă la baia afl ată jos, discipolii săi îi făcuseră în 
urmă cu opt ani acel loc pentru execu-tarea abluţiunii şi 
toaleta alăturată. Un meşter al comunităţii venise şi, fără 


să lase nici măcar un fi r de praf, terminase în trei zile şi 
trei nopţi toaleta şi locul pentru abluţiune în colţul de 
salon rezervat. 

Pentru că numărul discipolilor comunităţii sale se 
exprima deja în sute, ajutorul său, Turan Hogea, îi 
sugerase - ba chiar mai mult, insistase - să se mute în 
casa mare situată în Beylikduzu, în care aveau loc discu- 
tiile cu membrii comunităţii. Dar pe măsură ce i se 
dusese vestea, Hogea Efendi câştigase tot mai mulţi 
adepţi şi ştiuse să-şi înfrâneze dorinţele, refuzând să 
părăsească reşedinţa părintească şi, în special, strada pe 
care nu o ştiau membrii comunităţii. Pentru a-şi justifi ca 
refuzul, el spusese că ideile sale se născuseră acolo, iar 
creşterea spirituală nu necesita în mod special şi o 
creştere materială, ba din contră, creşterea materială 
provoca diminuarea spirituală. Din acele cuvinte, Turan 
Hogea îşi dăduse seama de hotărârea lui Hogea Efendi 
şi, acceptând situaţia, se străduise să facă acea casă cât 
mai plăcută. După ce fusese avertizat de Efendi, nu se 
atin-sese însă de exteriorul ei, reparaţiile fi ind făcute 
numai în interior. 

Parterul casei cu trei etaje era ocupat de un cuplu 
care îşi asumase îngrijirea lui Hogea Efendi. Camera 
mică ce se afl a chiar în faţa salo-nului de la etajul al 
doilea aparţinea gărzii sale. Hogea Efendi stătea la 
ultimul etaj. În fi ecare dimineaţă la ora şapte veneau 
două servitoare care ajutau la treburile casnice. Pentru 
că Efendi nu voia ca poziţia acelei case să fi e cunoscută, 
în afară de câţiva discipoli apropiaţi, nimeni nu ştia de ea 


şi nu venea acolo. Musafi rii erau primiţi la casa mare din 
Beylikduzu. În afară de vineri şi sâmbătă, Hogea Efendi 
mergea la casa mare în fi ecare zi de dimineaţă şi stătea 
acolo până la rugăciunea de seară, ţinând predici, dând 
sfaturi şi arătând calea cea dreaptă. 

Hogea Efendi îşi făcu abluţiunea folosind un ibric 
din cupru şi se întoarse în salon murmurând rugăciuni. 
Culese apoi prosopul din mâinile tânărului şi îşi şterse 
faţa şi mâinile. Chiar în acel moment, unul din cele două 
telefoane fără fi r afl ate pe măsuţa de lângă divan 
începu să sune. Îi dădu înapoi tânărului prosopul 
strâmbând din nas, îi făcu semn să r ăspundă şi începu 
să-şi desfacă covorul de rugăciune. În timp ce se 
pregătea, auzi ceea ce se vorbea la telefon. 

- Pacea fi e şi cu tine... La dispoziţia 
dumneavoastră, Hogea. Sunt Seyit! 

- Stăpânul şi-a început rugăciunea. Îi voi spune că 
l-aţi căutat. Aveţi ceva să-i transmiteţi? 

- Bine, Hogea, am să-i spun. Cu plăcere. Reveniţi 
mai târziu? 

- Cu plăcere, Hogea. Cu tot respectul. 

După ce închise, tânărul părăsi încăperea şi se 
aşeză turceşte pe podea, lângă uşă, unde continuă să 
citească din culegerea sa de hadith*. Când Hogea Efendi 
îşi termină rugăciunea, intră în cameră şi îi transmise 
mesajul: 


- Stăpâne, a sunat Turan Hogea. A vrut să vă 
întrebe dacă aţi luat vreo decizie în legătură cu 
reuniunea din Germania. Are nevoie de un răspuns 
pentru biletele de avion. Mâine, când se întorc de la 
Gazi-antep, vor veni direct aici pentru a vă lua 
consimţământul, spuse el, după care se retrase din 
cameră cu spatele şi cu capul aplecat. 

În timp ce îl urmărea pe tânăr cu un zâmbet plin 
de blândeţe, Hogea Efendi se gândi la ziua în care se 
întâlniseră pentru prima dată: într-o noapte, în urma 
unui vis pe care-l avusese şi după ce îi trezise şi pe cei 
ce se afl au în casă, plecase pe la patru dimineaţa 
împreună cu câţiva discipoli la Mevlevihane’, care se afl 
a în cartierul Galatasaray, iar acolo citiseră versete din 
Coran şi se rugaseră pentru sufl etele 

6 Ansamblu de tradiții privind faptele şi 
învăţăturile profetului Mahomed, profetul Isl-amului. 
Colecţiile de hadith sunt considerate importante 
instrumente pentru modul de viaţă musulman. (n.tr.) 

7 Mănăstire a ordinului Mevlevi, afl ată undeva în 
apropierea Turnului Galata din lIs-tanbul, unde se 
desfăşoară dansul dervişilor rotitori (în turcă sema), 
inspirat din preceptele poetului şi fi lozofului anatolian 
Mevlana. (n.tr.) 

42 

43 

sfi nţilor. La întoarcere, discipolii care îi asigurau 
protecţia se îngri-joraseră atunci când Hogea Efendi îşi 
exprimase dorinţa de a merge prin Beyoglu şi, cu toate 


că se gândiseră că aveau să atragă prea mult atenţia, nu 
obiectaseră nimic. 

- Trebuie să credem în minunea care ne-a adus 
aici la această oră şi să ne lăsăm în voia sorții. Vocea 
mea interioară mă îndeamnă să merg pe drumul ăsta, 
aşa că hai să mergem şi să ne confruntăm destinele, 
spusese Hogea Efendi, insistând în dorinţa sa. 

Deşi mai era o oră până la rugăciunea de 
dimineaţă, strada lIsti-klal era plină de beţivi, travestiţi, 
copii ai străzii, vagabonzi şi tineri cu aspect bizar, iar ei, 
sub privirea uimită a acelor oameni, se topiseră în 
structura cosmopolită a cartierului Beyoglu, alunecând 
spre propriile destine. La câţiva metri de Consulatul 
Francez, un tânăr care ţâşnise de pe o străduţă 
lăturalnică se apropiase de Hogea plângând şi, 
spunându-i că îi este foame, îi cer use ajutorul. În acel 
moment, Hogea Efendi fusese convins că motivul stării 
sale sufl eteşti neplăcute din acea seară se afl a în faţa 
sa şi, de aceea, îl luase pe tânăr şi îl adusese acasă. 
Înainte ca băiatul să intre în noul său cămin, două dintre 
gărzile de corp îl duseseră la un restaurant şi îi dăduseră 
să mănânce. Apoi, după o spălare zdra-vănă într-o baie t 
u rcească din cartier, când consideraseră că era sufi 
cient de curat, îl duseseră acasă şi îl îmbrăcaseră cum se 
cuvine. 

Din acea zi, Seyit nu se mai despărţise niciodată 
de Hogea. Stătea pe o pernă turcească pe care o pusese 
într-un colţ lângă uşa camerei de zi şi aşteapta poruncile 
lui Hogea Efendi, citindu-şi cartea. La început, ceilalţi 


discipoli fuseseră deranjaţi de acel străin ciudat, dar mai 
târziu, când Hogea Efendi spusese că în tot ceea ce se 
întâmpla exista o bine-cuvântare, acceptaseră situaţia. 

Efendi privi din nou în stradă. Nu era nimeni. Luă 
tesbihul şi începu să învârtă mărgelele. Se gândea dacă 
ar trebui să participe la întrunirea din Germania. Era 
convins că strângerea banilor de la discipolii afl aţi în 
pribegie îi ieşise de sub control. Când o pornise pe acea 
cale, singura sa dorinţă fusese să înfi inţeze pe teritoriul 
patriei sale fundaţii care să-i ajute pe săraci şi pe cei 
singuri şi să convingă cât mai mulţi oameni de 
bunăstarea pe care o dădea Islamul. Dar, cu trecerea 
anilor, comunitatea luase proporţii şi se transformase 
într-o putere care atrăgea atenţia oamenilor implicaţi în 
diverse activităţi comerciale. Însă creşterea sectei ieşise 
de sub controlul său genial şi devenise o putere 
economică şi o sursă mare de voturi, care ar fi aţâţat 
apetitul oricărui politician. 

Discipolii şi simpatizanţii sectei făceau afaceri între 
ei, provocând rotirea capitalului într-un circuit închis în 
interiorul comunității. Un discipol  nou-intrat în 
comunitate nevoit să cheltuiască nişte bani găsea 
întotdeauna un alt discipol la care să meargă, i nd i fe 
rent de proble m a p e care o avea. Erau dulgheri, 
vânzători de bunuri casnice, antreprenori, constructori, 
vânzători de maşini, brutari, băcani, doctori, lucrători din 
domeniul sănătăţii, şoferi de taxiuri, negustori de 
legume şi fructe, 

agenţi de publicitate, patroni de fi rme de 


autobuze şi, nu în ultimul rând, politicieni, militari şi 
poliţişti. 

Oamenii se întreceau între ei pentru a-i da bani. 
“lată unde am ajuns”, se gândea el uneori. De fapt, nu 
dorise decât să le predice oamenilor despre sentimentul 
de bunăvoință pe care i-l dădea credinţa. Cei care îl 
ascultau se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie. Mai 
întâi, membrilor comunităţii moscheii li se alăturaseră 
proprietarii micilor afaceri din zonă, după care şi 
membrii comunităţilor celorlalte moschei. Uneori, Hogea 
Efendi se întreba dacă se afl a sau nu pe calea cea 
dreaptă. Ori de câte ori nu putea răspunde întrebărilor 
pe care şi le punea, se refugia, ca de obicei, în iertarea 
Creatorului. 

Până la rugăciunea de după lăsarea serii, Efendi îşi 
petrecu timpul citind Coranul şi mai apoi îşi încheie acea 
zi de vineri relativ liniştită intrând în pat mai devreme. 
Înainte să adoarmă, se gândi la soţia lui. Cinci ani 
trecuseră de când murise, iar acum, mersul la culcare de 
unul singur după ce trăiseră patruzeci şi şase de ani 
împreună nu era deloc uşor. Îi era foarte dor de ea, dar, 
datorită credinţei sale reale, ştia că despărţirea nu era 
decât una trecătoare şi că draga lui Hatice îl aştepta în 
adevărata lume. N-a mai rămas mult, gândi el când 
somnul îl cuprinse. 

A doua zi după rugăciunea din zori, Hogea Efendi 
servi un mic dejun uşor, după care se instală din nou în 
camera de zi. Îşi puse oche-larii de citit, iar Seyit îi aduse 
ziarele. Mai întâi se uită la titluri, după care începu să 


citească editorialele ziariştilor care-i plăceau. Trecuse o 
jumătate de oră când cineva ciocăni la uşă. Seyit ştia 
foarte bine că atunci când citea ziarele nu-i plăcea să fi e 
deranjat. 

- Ar fi bine să fi e important! Intră! spuse el 
ridicând vocea. 

Turan Hogea apăru la uşă cu ochii lui negri. 

- Pacea să fi e cu tine, Hogea. Îmi permiteţi? 

- Vino Turan. Hai, intră. Bine ai venit! răspunse 
Efendi. 

Turan Hogea - care era veteran al războiului 
coreean - îl cunoscuse pe Hogea Efendi în urmă cu 
doisprezece ani, în cadrul unei reuniuni. Turan era un 
bărbat slab, de înălţime medie şi cu o privire pătrun- 
zătoare. Era cunoscut ca având nişte idei foarte stricte în 
chestiunile religioase. Pentru el nu era decât alb sau 
negru. Culoarea gri nu exista. Era un adept al violenţei. 
Nu-i făcea plăcere să vorbescă prea mult şi aştepta o 
supunere absolută din partea celor care îi erau în 
preajmă. Era conducătorul şi polițistul sectei. Nu-i 
suporta pe cei care trăiau Islamismul în alt mod decât îl 
înţelegea el. Uneori avea nişte idei care îl deranjau până 
şi pe Hogea Efendi. Era din Gumuşhane. Nu fusese 
căsătorit niciodată. Avea datoria de a îndruma 
comunitatea în chestiu-nile lumeşti şi de a gestiona 
afacerile fi nanciare. În ceea ce privea acea împărţire a 
muncii, între el şi Efendi existase o înţelegere tacită. 
Turan proteja interesele de pe acestă lume ale 
comunităţii, în timp ce Hogea Efendi îi pregătea pe 


oameni pentru lumea de dincolo şi viaţa de apoi, 
făcându-i să comită din ce în ce mai puţine păcate. 

De fapt, de multe ori existaseră divergente privind 
modul în care trebuia condusă comunitatea, însă, când 
Turan Hogea considerase că 

44 

45 

era mai bine să rămână tăcut în cadrul acelor 
dispute, ruperea nu se mai produsese. Turan îşi dorise 
dintotdeauna o dezvoltare şi mai mare. Cea mai mare 
aspirație a sa era transformarea comunităţii într-un grup 
extrem de puternic. În acest mod, puteau să anexeze 
organizaţiei lor şi celelalte secte mai mici. El visa la o 
comunitate formată din o sută de mii de oameni, pe 
când Efendi gândea cu totul diferit. Calea cea dreaptă 
trebuia să-i fi e arătată omului cel puţin o dată în viaţă. 
Trebuia să-i fi e explicată în amănunt. Dacă acest lucru 
nu ajuta, ceea ce urma era o problemă între Creator şi 
persoana însăşi. Fiecare persoană în sine trebuia să 
rămână singură în propria luptă. Imamii trebuiau să fi e 
cei care le arătau oamenilor calea cea dreaptă şi 
nicidecum cei care îi condu-ceau. Aceasta era opinia 
care-l deranja cel mai mult pe Turan Hogea. După ce 
depusese atâta efort, după ce crease o organizaţie atât 
de puter-nică, ideea de a nu o putea conduce era mai 
mult decât tulburătoare. 

După ce primi permisiunea lui Efendi, intră în 
cameră şi îi sărută mâna. Se aşeză lângă el pe divan. Se 
observa din ochii lui cât de obosit era. 


Hogea Efendi îşi spuse rugăciunea şi mâinile sale 
atinseră capul lui Turan.Apoiinspiră adânc, 
după care se lăsă pe spate. 

- Bineaivenit.lapoveste şte-mi, cuma 
fost călătoria? Comunitatea din Gaziantep ce face? Care 
mai e situaţia? Ne-am făcut griji aici. 

Turan răspunse fără nicio ezitare: 

- Rugăciunile mele sunt pentru sănătatea 
dumneavoastră. Slavă Domnului, ne-am întors întregi. 
Când eram în aer, avionul ne-a zdrun-cinat îngrozitor. 
Cei din Gaziantep sunt bine. Vă sărută mâinile sfi nte cu 
recunoştinţă, stăpâne. Am rămas cu toţii la Tahsin. Ne- 
au tratat foarte bine, binecuvântaţi să fi e. 

Se opri pentru un moment, încercând să măsoare 
interesul lui Efendi, după care continuă: 

- Am fost pe şantierul fabricii. E apoape terminată. 
Cu voia lui Dumnezeu, luna viitoare vor aduce utilajele 
de la graniţa cu Irakul. Muncitorii au fost deja instruiți. 
Cumpărarea materiei prime va începe luna următoare. 
Dacă Dumnezeu ne permite, începem exportul în 
septembrie, spun ei. 

Hogea Efendi clătină uşor din cap pentru a-şi arăta 
încântarea faţă de cele auzite, după care îşi dădu 
binecuvântarea: 

- Sper ca Dumnezeu să permită şi să fi e, în acest 
fel, pretextul unui lucru bun. 

După ce Efendi termină ceea ce avea de spus, 
Turan continuă: 

- Am fost şi am vizitat viile. Au îmbunătăţit cu 


adevărat domeniile. Se pare că sunt şi mulţi săteni care 
s-au alăturat. Pe partea dreaptă a drumului spre 
aeroport au ajuns la aproape douăzeci de mii de hectare. 
Asigură pâine atâtor săraci... Ne-am rugat împreună şi 
am vorbit mult. Totul a fost foarte frumos. 

Când văzu că Turan terminase ceea ce avea de 
spus, Efendi îl mângâie pe spate şi îi zise: 

- Te obose şti prea mult, Turan.Trebuiesăte 
mai şi  odihneşti! Dacă vrei, amână-ţi pentru o 
săptămână sau două călătoria în Germania. 

Ideea de a amâna călătoria îl deranjă pe Turan. 

- Mă simt bine, iar dacă nu voi merge în Germania, 
oamenii de acolo vor fi neliniştiţi. Şi aşa s-a scurs mult 
timp de când nu am mai fost. Zilele trecute, Cemal mi-a 
reproşat la telefon că îi cam neglijăm. Dacă-mi permiteti, 
fac şi această vizită, stăpâne, şi, după ce mă întorc, am 
să mă odihnesc, spuse el, încercând să-şi ascundă 
tulburarea. 

- Fie. Tu ştii mai bine. 

- Dumneavoastră nu vă gândiţi să veniţi cu noi? 

- Nu. Sunt obosit, chiar foarte obosit. Aglomeraţia, 
gălăgia, privirile curioase de pe parcursul călătoriei, 
teama de a mă întâlni cu ziariştii, toate mă tulbură foarte 
tare. Mergi împreună cu Nihat. Să le faci pe plac şi celor 
de acolo. Încearcă să înţelegi cum le merge. Dă-le 
sfaturi. În curând vine vara, şi mulţi dintre ei vor veni în 
concediu. Ne vom vedea cu toţii aici. 

La rugămintea redactorului-şefalunuiziarpr 
oamericancuuntiraj foarte mare fusese 


publicat un reportaj al lui Efendi. Asta constituise o 
situaţie neobişnuită, cu atât mai mult cu cât lui nu-i 
făcea plăcere să se afl e în lumina refl ectoarelor. 
Comentariile ostile care se făcuseră după publicarea 
interviului în suplimentul de duminică al ziarului îl supă- 
raseră pe Efendi şi îi provocaseră creşterea tensiunii. Nu 
se mai putuse ridica din pat pentru două zile, şi, de 
aceea, hotărâse să nu mai accepte niciodată asemenea 
rugăminţi. Fusese acuzat că spunea opusul a ceea ce 
credea. Se susţinuse că, pentru a atinge o anumită 
putere econo-mică, exploata sentimentele oamenilor. 
Fusese ironizat şi criticat pe nedrept, în special de către 
un general în rezervă. 

Când se gândi la toate astea, Turan privi cu 
înţelegere dorinţa lui Efendi de a nu se arăta. De fapt, 
situaţia îi convenea mai mult aşa, pentru că, în vizitele la 
care Efendi nu participa, se bucura de un respect şi un 
interes mult mai mari. În coaja seminţei în care zăcea 
dorinţa otrăvitoare de a conduce începuseră să apară 
unele crăpături, iar ambiția îi împânzi în întregime 
creierul. Să fi e conducător de unul singur era un 
sentiment care trebuia trăit. 

Plecă uşor capul, arătând o umilă credinţă. 

- Porunca dumneavoastră e lege pentru noi. Cum 
credeţi de cuviinţă... 

Apoi se ridică şi sărută cu respect mâna lui Efendi. 

- Cu permisiunea dumneavoastră, dacă nu mai 
aveţi vreo poruncă, aş dori să mă odihnesc. 

- La cât e mâine avionul? 


- La unsprezece dimineaţa, stăpâne. 

- Atunci, să auzim de bine! Să dea Domnul să 
mergeţi şi să vă întoarceţi cu bine, răspunse Efendi. 

46 

47 

8 

ISTANBUL, Aeroportul Ataturk Mai 

Însoţit de două gărzi de corp, Turan Hogea trecu 
prin punctul de control de la intrarea în salonul de 
aşteptare pentru cursele externe al Aeroportului Ataturk 
Şi, fără să se sinchisească de privirile care erau aţintite 
asupra lui, se îndreptă spre o bancă de unde feţele lor 
nu ar fi fost văzute în unghi drept de camerele de 
supraveghere tip ochi-de-şarpe fi xate în tavanul 
salonului. Odată aşezaţi, îşi scoaseră ziarele din genţi şi 
începură să citească. Pentru că acestea le acopereau 
feţele în totalitate, puteau să se detaşeze cu uşurinţă de 
tot ceea ce îi înconjura. Când se afl au în aeroporturi nu 
vorbeau niciodată între ei, din cauza camerelor de 
supraveghere. Ştiau că serviciile de informaţii care îi 
urmăreau le puteau citi pe buze de pe înregistrările 
video. 

După un timp, Turan Hogea vru să mergă la 
toaletă. Îşi împături ziarul şi, în timp ce îl punea pe 
bancă, spuse: 

- Eu merg la toaletă. Nu este nevoie să veniţi şi voi 
decât dacă vedeţi că nu mă întorc în cinci minute. 

Gărzile schiţară o mişcare prin care îşi semnalau 
aprobarea. 


Cu barba sa lungă, cu tichia pe care o purta, cu 
ochelarii de soare cu lentile mari de prin anii ‘70, cu 
costumul larg în tonuri pământii şi cămaşa albă fără 
guler, Turan Hogea era un tip care atrăgea atenţia. 
Deodată, privirile i se opriră asupra tinerei femei din faţa 
sa. Cu cizmele din piele neagră cu toc foarte înalt şi cu 
picioarele lungi, speci-fi ce manechinelor, părea destul 
de atractivă. Pantalonii de piele i se lipi-seră de trup ca o 
a doua piele şi îi făceau fundul să pară mai ferm şi mai 
bombat. Părul blond şi ondulat, lung până în talie, se 
unduia la fi ecare pas, scoţându-i în evidenţă vitalitatea. 
Hogea se simţi înfrânt de diavol. În timp ce se uita la 
fundul femeii, se înfurie pe sine şi pe slăbiciunea sa. 
Înjură diavolul. Se îndreptă spre toaletă, încă urmărind-o 
pe femeia care continua să meagă, şi spuse cu ură: 

- Curvă! Foarte curând... Foarte curând o să primiţi 
ceea ce meritaţi! 

La trei ore după ce avionul îşi luă zborul, fură 
întâmpinați de doi discipoli pe aeroportul din Köln şi duşi 
la casa unde urmau să fi e găzduiţi. În cazul călătoriilor 
pe care le făceau în Germania sau în oricare altă ţară 
străină, pentru a nu atrage atenţia poliţiei sau a servi- 
ciilor secrete, maximum două persoane aveau 
permisiunea să-i întâm-pine. Persoana care îi aştepta era 
neapărat un tânăr cu o ţinută obiş-nuită. De cele mai 
multe ori, Hogea călătorea singur. În ţările în care 
mergea intra cu viză de muncă şi, în timp ce se ocupa de 
afacerile lui 

48 


reale, vizita de asemenea câteva dintre companiile 
locale care aveau legături de afaceri cu discipoli de-ai săi 
şi aduna informaţii. 

Când Turan cobori din automobilul care se opri în 
faţa unei case cu trei etaje situată pe Heimerstrasse - o 
zonă populată cu precădere de turci - trase adânc aer în 
piept şi zise: 

- Îţi mulţumesc Tie, Doamne! 

După obişnuitele primiri sincere şi masa de prânz 
care le urmă, Hogea şi însoţitorul său se despărţiră de 
gărzile de corp şi plecară spre moscheea centrală, 
situată la două străzi depărtare. Primirea plină de 
bucurie pe care i-o făcu acea comunitate şi conversațiile 
continuară până la rugăciunea de după-amiază şi chiar 
mai târziu. În timpul acelor discuţii, Hogea luă notițe 
folosind alfabetul otoman într-un carneţel pe care-l purta 
întotdeauna în buzunar. Mai mult, cu unii discipoli vorbi 
şi între patru ochi. 

Când se întoarseră pentru cină la casa unde urmau 
să fi e  găzduiţi, fură întâmpinați de o masă 
nemaipomenită. Fusese pregătit un meniu special pentru 
el, fi indcă era cunoscut ca un amator de mâncăruri 
gustoase. Datorită fi rii sale nervoase, oricât ar fi 
mâncat, nu lua în greu-tate. Metabolismul său lucra 
rapid şi această situaţie îi dădea posibilitatea să 
mănânce cât pofteşte. 

După masă fu servită cafeaua turcească şi, mai 
apoi, se făcu rugă-ciunea de seară, după care li se 
permise gărzilor de corp să meargă să se odihnească. La 


o oră după ce se retrăsese în camera sa, Hogea ieşi din 
nou, în linişte. Însoţitorul era acolo, aşteptându-l. Fără să 
întrebe nimic, îi deschise încet uşa de la intrare şi îl lăsă 
să treacă. 

Fără să se grăbească, Hogea merse un timp pe 
străzi la întâmplare. Când fu sigur că nu e urmărit, se 
îndreptă spre o staţie de taxiuri. 

Şoferii celor două maşini care aşteptau erau acolo. 
Hogea era norocos, pentru că cei doi arătau a germani. 
Fără să ezite şi cu o engleză stricată, întrebă al cui era 
rândul. Apoi se urcă în maşina indicată şi îi spuse 
şoferului să-l ducă la Hotelul Corint. 

În călătoriile din Europa şi în special în cele din 
Germania, Turan evita să folosească taxiuri conduse de 
şoferi turci. Ştia că cea mai mare parte a lor erau 
informatori, iar lui nu-i plăcea să rişte. 

După ce maşina opri în faţa hotelului, Hogea plăti, 
lăsându-i şofe-rului un mic bacşiş, după care intră în hol. 
Fără să se uite împrejur, se îndreptă spre lift cu paşi 
siguri. Când uşa metalică se închise, apăsă pe rând 
butoanele care indicau etajele cinci, opt, doisprezece şi 
optspre-zece. În acest mod, dacă cineva ar fi urmărit de 
jos la ce etaje se oprea liftul, nu ar fi înţeles la care 
dintre ele coborâse el. 

Liftul se opri mai întâi la etajul cinci. Fu norocos. 
Uşa se deschise şi nimeni nu fu acolo. Apoi la etajul opt. 
Când ajunse la al doispreze-celea, ieşi din lift, merse 
spre scara de incendiu şi cobori la etajul doi. 

Ajuns în faţa camerei cu numărul 218, gâfâia de 


emoție. După ce spuse o rugăciune de mulţumire, 
ciocăni uşor. Două bătăi scurte şi una lungă. 

49 

Uşa se deschise încet. În cadrul ei se ivi un bărbat 
înalt, slab şi bătrân, a cărui faţă nu era vizibilă din cauza 
luminii din spatele lui. Era îmbrăcat cu o jachetă. Cu o 
voce profundă, bărbatul spuse: 

- Hai, Turan, intră. Bine ai venit! 

Apoi intră înapoi în cameră. 

Când Turan păşi înăuntru şi închise uşa, bărbatul 
înalt cu faţa obosită se aşezase deja pe unul din cele 
două fotolii puse faţă în faţă. Stătea picior peste picior şi 
îl urmărea cu o expresie de mândrie. 

Pentru o clipă, Hogea avu impresia că o să vomite 
din cauza emoţiei. Mişcându-se rapid, îngenunche în faţa 
bărbatului care stătea pe fotoliu, sărutându-i uşor 
pantalonii. Cu o admiraţie neexagerată şi o voce 
tremurândă, rosti un singur cuvânt: 

- Stăpâne! 

9 

ISTANBUL, Macka Mai 

Sunetul strident al ceasului deşteptător umplu 
camera. Selim Tekin se trezi din somnul adânc. Fără să- 
şi deschidă ochii, găsi butonul ceasului şi îl opri. Apoi vru 
să se întoarcă din nou la visul său, dar îi fu imposibil. 
Creierul său începuse să funcţioneze, iar el cunoştea 
senti-m entulacela.Nueracuputinţăsă 
adoarmă din nou. Străduindu-se să nu deschidă ochii, 
încercă cu disperare să-şi imagineze că se afl a undeva 


pe mare, dar nu reuşi. Se scufundă în apă. Începu să îşi 
dea seama că se străduia în zadar. De ce naiba insista 
dacă tot nu putea adormi? 

Deodată, simţi mângâierea mirosului puternic al 
unei fl ori al cărei nume nu-l ştia, precum o iubită care 
vine dimineaţa şi încearcă să-l trezească, sărutându-l pe 
nas. Îşi aminti: cumpărase fl orile în ziua precedentă, din 
Beşiktaş, în timp ce aştepta la semafor, de la o tânără 
care încerca să le vândă şoferilor. Dacă ar fi ştiut că 
miroseau atât de bine, ar mai fi cumpărat câteva. Oare 
le stropeau cu ceva? Ideea asta îl deranjă oarecum. Un 
prieten îi povestise că, pentru a face bananele galbene, 
se folosea motorină, dar nu auzise nimic până astăzi în 
legă-tură cu posibilitatea stropirii fl orilor cu parfum. O 
asemenea afacere nu ar avea niciun profi t, se gândi el. 
Ce fraier ar cumpăra parfum din magazin şi ar stropi fl 
orile, pentr u ca apoi să meargă în mijlocul străzii 
încercând să le vândă, stând ore în şir în picioare şi 
respirând gaze de eşapament otrăvitoare? În primul 
rând, profi tul nu ar fi acoperit chel-tuielile. Dar dacă 
jefuiseră un magazin de parfumuri şi aveau acum la 
dispoziţie un depozit plin? Şi această idee i se păru 
stupidă. Cine ar fi jefuit un depozit plin cu parfumuri de 
prost gust? Pe de altă parte, viaţa de afaceri era plină de 
fraieri, însă nimeni nu ar fi dorit să înfunde puşcăria 
pentru un câştig atât de nesemnifi cativ. Miros de prost 
gust... 

În timp ce aceste cuvinte i se repetau în minte, 
compară ideea cu mirosul răspândit în cameră. Erau 


complet diferite. Deci mirosul din cameră eraunulna 
tural.Această confirmare îl făcu să se simtă mai 
bine. Deschise ochii şi privi fl orile galbene şi violete din 
vaza afl ată pe măsuţa de lângă pat. Dacă le-ar fi ştiut 
numele... Fără să încerce să se ridice, închise din nou 
ochii. 

Întotdeauna îi invidiase pe oamenii care își 
petrecuseră copilăria sau viaţa la ţară. Ei cunoşteau toţi 
copacii şi ştiau toate fl orile şi anima-lele de fermă. Era 
adevărat că acei copii de la sate reuşeau să crească şi să 
se dezvolte în armonie cu natura în comparaţie cu el, 
care crescuse în grădinile de beton. Însă şi el avea 
calităţi pe care nu le puteai găsi la copiii de la sate. 

50 

51 

De exemplu, nu se rătăcea niciodată. Indiferent în 
care oraş din lume ar fi mers, ar fi găsit orice loc fără să 
folosească harta sau busola. În afară de asta, era şi un 
foarte bun şofer. Conducerea maşinii într-un oraş ca 
Istanbul - mai ales fără să spargă ouăle din bolul de pe 
scaunul din dreapta - nu era o treabă pe care să o poată 
face oricine. Într-un trafi c plin de şoferi începători, 
conducerea automobilului fără să facă accidente era o 
calitate care merita toate laudele. Bineînţeles că nu era 
de ajuns să conducă foarte bine. Când se afl a în maşină, 
omul putea să cădă pradă atacurilor psihopaţilor sau 
hoţilor de buzunare. Pentru a împiedica acest lucru, 
bloca toate uşile de cum se urca în vehicul. Îi era frică? 
Nu. Dar nu dorea ca din cauza unei provocări stupide să 


piardă controlul violenţei care zăcea în el. Nu se merita 
să intre la închisoare din cauza uciderii unui hoţ de 
buzunare. Libertatea era o bogăţie importantă, iar el 
trebuia să o protejeze, nu s-o rişte. 

Poate că în astfel de situaţii vitale care i-ar fi putut 
limita liber-tatea, crupierul care făcea cărţile se numea 
destin. Îl provoca pe om pentru a-l îndepărta de calea 
cea dreaptă şi a-i lua din mână bogăţia libertăţii. Dacă, 
răspunzând provocării, libertatea era jucată la masă 
deschisă, atunci erai sortit pierderii. Oare era posibil să 
joci şi să câştigi mai mult decât casa? Nimeni nu ar 
trebui să-şi pună niciodată în joc libertatea, se gândi el. 

Deschise brusc ochii. Se întrebă ce naiba încearca 
să găsească în gândurile acelea stupide. Îşi aminti de 
Lale. Se simţi oarecum rău. Şi ea îi alunecase printre 
degete. De fapt, exista o posibilitate ca ea să aibă un 
prieten. Neşansa era să afl e acest lucru. Se ridică din 
pat şi, înainte de a merge la baie, dădu drumul CD 
player-ului. În seara asta trebuie să mă dezlănțui, 
spunea interpretul în cântecul său. Îi plăcea omul ăla. Se 
gândi că trebuia să fi e un tip optimist. Probabil că nu se 
uita deloc la televizor dacă putea rămâne atât de 
optimist. 

Intră în baie şi, pentru un timp, îşi privi imaginea 
din oglindă. Ochii obosiţi, dar ageri, şi, deasupra lor, 
sprâncenele care formau o arcadă. Îşi asemănă profi lul 
cu capul unui vultur. Vultur neîngrijit, îi spuse cu ironie o 
voce inter ioară. Oare Beşiktaş ar fi putut fi campioană în 
acel an? Poate ar fi trebuit să se facă fotbalist. 


Bineînţeles că acum era prea târziu. Poate într-o altă 
viaţă... Fotbaliştii câştigau bine, iar cei inteligenţi 
deveneau eroi în ochii societăţii. Mai ales dacă înscriau 
într-un meci al naţionalei. Atunci deveneau automat eroi 
naţionali... Oare ce sentiment îţi dădea faptul de a fi 
erou? 

Când faţa îi intră în contact cu apa rece, se trezi 
din gândurile sale. Se uită încă o dată la imaginea din 
oglindă şi urmări picăturile care i se scurgeau pe bărbie. 
Nu oboseala era cea care îi acoperea faţa. Semăna mai 
mult cu o grenadă, cu o bombă care urma să schimbe 
totul la tragerea cuiului. El spera să nu fi e tras. Era 
sâmbătă şi nu trebuia să se bărbierească. Îi plăcea la 
nebunie această situaţie. Să nu se bărbierească 
reprezenta libertatea însăşi. 

Când intră sub duş, potrivi apa atât de caldă cât 
să-i înroşească pielea. Stătu zece minute sub jet, fără să 
se mişte. Apoi o făcu rece ca 

gheaţa şi nu rezistă decât două minute. Şocul cu 
apă rece pe care şi-l făcea după duşul cu apă caldă în fi 
ecare dimineaţă era singurul lucru care-l trezea. Alte 
deprinderi nu avea şi nici nu lua micul dejun. Doar acest 
duş şi apa călduţă pe care o bea după. După ce închise 
robinetul, aşteptă ca apa să i se scurgă de pe trup. Se 
şterse şi ieşi din baie cu un prosop înfăşurat în jurul 
taliei. 

Ca de obicei, îşi pregăti apa călduţă în bucătărie. 
Dădu pe gât două pahare mari, închise ochii şi îi simţi 
scurgerea în trup. Apoi se întoarse în dormitor şi începu 


să se îmbrace. O pereche de blugi şi un tricou oare-care 
erau sufi ciente pentru acea zi. Înainte de a ieşi din casă, 
deschise fereastra camerei şi privi îndelung la frumosul 
peisaj. Palatul Topkapi trona în partea opusă, în toată 
splendoarea lui. Se uită la vapoarele care porneau din 
Karakoy şi Eminonu şi traversau strâmtoarea. Văzu şi 
câteva bărci care încercau să se strecoare printre ele. Cu 
toate că era ora opt dimineaţa, trafi cul de pe mare era 
deja aglomerat. 

În timp ce privea la Turnul Fecioarei, îşi aminti 
legenda lui: tatăl construise acel turn pentru a-şi proteja 
fi ica de un şarpe. Cum a putut omul să-şi închidă fi ica 
într-un asemenea loc, se întrebă el. Oare ce fel de tată 
fusese? Sau, şi mai important, în ce stare fusese săraca 
fată? Ce gândise ea? Probabil că cineva se afl ase cu ea. 
Sau poate că întreaga poveste era o invenţie. 

Zămbiîntimpcesegândeacă în ffi 
ecare dimineaţă se uitalaacela şi peisaj şi era 
cuprins de aceleaşi gânduri. Poate că asta era obsesia 
lui. Cine putea şti cum era să fi i sultan? Oare îşi dorea 
să fi e sultan? O lua iar razna. Prietenii săi aveau 
dreptate: poate că într-adevăr exagera. De ce nu se 
putea purta ca oamenii normali şi se afunda în astfel de 
gânduri stupide? Acel tip de obsesii şi idei sinistre 
trebuie să fi fost consecinţa traiului de unul singur. 

Când ieşi din casă se gândi să nu-şi mai ia maşina. 
Se hotărî să meargă până la debarcaderul din Beşiktaş. 
Era o dimineaţă splendidă în Istanbul. Cerul era albastru, 
iar aerul neobişnuit de curat... Copacii începuseră să 


înverzească. De peste tot ţâşnea prospeţime, iar el se 
bucura de ceea ce simţea. 

Trafi cul nu se aglomerase încă. Îi făcea plăcere să 
meargă pe jos. În fi ecare dimineaţă de sâmbătă făcea 
aceleaşi lucruri. Mergea în Kadikoy cu vaporul sau 
maşina, apoi se bucura de rătăcirile sale pe străzile 
lăturalnice. 

Cumpăra fructe şi legume proaspete de la 
zarzavagii. Ştia că nu putea găsi cele mai bune fructe ale 
anotimpului decât la micii negustori din bazarul din 
Kadikoy. Nici legume mai bune ca ale zarzavagiilor de 
acolo nu se găseau. Apoi lua marţipan de la vestitul 
cofetar din zonă. După aceea mergea la librăria al cărui 
membru era şi îşi petrecea cam două ore alegând cărţi. 
În acest timp citea rezumatul cărţii ori comen-tariile de 
pe coperţi, sau pur şi simplu deschidea la întâmplare şi 
încerca să-şi dea seama de stilul scriitorului. Dacă era 
unul care-i stârnea inte-resul, o cumpăra neapărat. Cu 
toată această selecţie, uneori lăsa cartea 

52 

53 

când ajungea abia la a zecea pagină. Chiar şi aşa, 
nu era obligatoriu să-i placă fi ecare scriitor. Unii dintre 
ei îl purtau în lumea lor interioară, în vreme ce alţii nu 
reuşeau. El alegea acele cărţi cu uşurinţa omului care 
ştie ce vrea. 

Ura să-şi cumpere cărţi în rate. | se părea absurd, 
dar şi incomod să plătească pe o perioadă de şase luni la 
o carte pe care ar fi terminat-o de citit în şase ore. 


Apoi ieşea şi se amesteca iar în mulţime, îi studia 
pe oameni, se plimba fără noimă, iar când i se făcea 
foame, mânca kokore¢ şi midii. Această plimbare dura 
până la orele prânzului, când se întorcea acasă. 

Aşa cum obişnuia în fi ecare sâmbătă, se urcă pe 
vapor. Merse imediat pe punte la pupa, unde găsi cel 
mai bun loc. Dorea să privească perechile care le 
aruncau bucăţi de simit pescăruşilor. De fapt, nu asta Îl 
interesa pe el. Era curios să vadă cum reuşeau 
pescăruşii să zboare atât de aproape fără să se lovească 
unii de alţii. Îşi alegea cu privirea un pescăruş şi îi 
urmărea fi ecare mişcare. 

Fără să treacă mult timp, odată cu punerea în 
mişcare a vaporului, pasagerii începură să hrănească 
păsările. Se întreba cum de accep-taseră ele această 
târguială. În scurt timp, un grup de douăzeci-trei-zeci de 
pescăruşi se formă în urma vaporului. Observă cât de 
orga-nizat zbura stolul: o formaţiune de şapte-opt 
pescăruşi zbura aproape de omul care arunca mâncarea 
şi, după cel mult patru încercări de a o prinde, se 
retrăgea ordonat, desenând parcă pe cer o formă care 
semăna cu cifra opt. În acest fel, fi ecare formaţiune din 
stol avea şansa să ajungă în faţă. Cei cu calităţi mai 
abile prindeau bucata de simit printr-o mişcare iute a 
capului, urmată de un picaj prin care treceau în spatele 
grupului. Urmărirea acestui ritual de la o distanţă de doi 
metri îi dădea o satisfacţie deosebită şi şi-ar fi petrecut 
ore în şir privind acel spectacol. De asemenea, încerca 
să prindă şi sunetele scoase de pescăruşi. Urmărirea fără 


nicio grijă a acelui concert special pe care-l oferea 
natura era o nemaipomenită plăcere. 

Odată cu apropierea vaporului de debarcader, 
asemenea musafi -rilor care se ridică de la masa la care 
s-au ospătat, grupul de pescă-ruşi se îndepărtă şi el fără 
nicio ezitare. Când cobori de pe debarcader împreună cu 
mulţimea, era aproape ora zece. Se hotări ca mai întâi 
să hoinărească puţin pe străzi. Se uită la veneticii din 
Anatolia care, în faţa vechilor case ale Istanbulului, 
încercau să vândă ilegal fi Ime pornografi ce. Trecu tăcut 
printre ei, fără să bage în seamă expresiile ostile şi ag 
resive de pe feţele lor, pe care ei le credeau necesa re în 
câşti-garea luptei pentru pâine. Îi privi şi pe cei care 
încercau să-şi câştige traiul din vânzarea legumelor, pe 
care le ţineau în patru-cinci lădiţe în faţa uşilor de la 
intrarea în clădiri. Oare câte legume vindeau pe zi? Cine 
ştia ce fel de viaţă îşi puteau asigura făcând o asemenea 
muncă? 

Aruncă o privire şi prin magazinele de mobilă la 
mâna a doua. Cumpărarea unui astfel de obiect 
reprezenta o bucurie sau o durere? 

8 Amestec de intestine de miel, preparate pe 
grătar. (n.tr.) 

54 

Oare ce fel de sentiment îţi dădea luarea şi 
ducerea acasă a unui dulap sau a unei măsuţe care 
ascundea amintirile altor oameni? De fapt, cu mult timp 
în urmă, şi el fusese interesat de obiectele vechi, dar mai 
târziu, gândul că acele obiecte erau martori care 


făcuseră parte din viaţa personală a oamenilor i se 
vârâse în sufl et, şi interesul său murise. Nimeni nu ştia 
ce văzuseră, la ce evenimente fuseseră ele martore, însă 
asta nu schimba adevărul că fuseseră folosite de alţi 
oameni. 

Când îi văzură privirile interesate, vânzătorii 
crezură că au de-a face cu un cumpărător şi îl invitară în 
magazinele lor pentru a putea privi mai de aproape. EIl 
refuză toate aceste invitaţii cu un zâmbet timid şi amabil 
în acelaşi timp. Treptat, străzile începură să se 
aglomereze. Împrejur erau atât de multe tarabe cu 
produse muzicale şi cărţi contra-făcute... Bineînţeles, nu 
trebuiau uitate nici librăriile sau magazinele de telefoane 
mobile. Tot ceea ce stârnea interesul tinerilor şi în 
special al studenţilor putea fi găsit la preţuri rezonabile 
în bazarul din Kadikoy. Ştia că acesta era un loc în care 
studenţii îşi petreceau multe ore, mai ales la sfârşitul 
săptămânii. Încet-încet începuse să i se facă foame. Se 
hotări să meargă jos şi să şi-o potolească la magazinul 
de midii din colţ. 

Midiile tăvălite prin făină şi aruncate apoi în uleiul 
încins din tigaie se îngălbeneau în numai un minut sau 
două. Întimpceleurmăreacu atenţie prăjirea, se 
simţi ca în vacanţă. Acest sentiment îi încălzi sufl etul. 
Trecuseră mulţi ani de când nu mai fusese într-o 
vacanţă. Ori, în fi ecare vară îşi dorea să meargă în sud, 
unde se afl au staţiuni de vacanţă f ără pereche, dar 
până atunci nu fusese să fi e. Pentru că munca lui se 
aglomera pe timpul verii, îşi amâna vacanţa pentru 


iarnă, iar iarna, pentru că era foarte frig, îi venea greu să 
mai meargă. 

Când vânzătorul îi întinse sandvişul cu midii, se 
rupse din gându-rile în care se scufundase. Plăti, 
mulţumindu-i vânzătorului. Apoi se sprijini de peretele 
bisericii din marea piaţă şi începu să mănânce. În timp 
ce privea la trecători, muşca din sandviş atât de natural 
de parcă nu s-ar fi afl at pe stradă, ci în propriul balcon. 
Ştia că arăta vulgar, dar aşa avea el chef. În timp ce 
mesteca îmbucătura, închise ochii şi îşi ridică faţa în sus. 
Acum simţea mai bine căldura Soarelui. 

Deodată, simţi ceva precum o scânteie. Fu 
deranjat, şi, când deschise încet ochii, văzu chiar în faţa 
sa o femeie care făcea foto-grafi i. Pentru că aparatul 
continua să-i umbrească faţa, nu îşi dădu seama dacă 
era cineva cunoscut sau nu. 

În vreme ce femeia continua să apese pe 
declanşor, Selim o studie. Blugii pe care îi îmbrăcase şi 
tenişii albi îi scoteau în evidenţă picioarele lungi şi 
şoldurile înguste. Mânecile sufl ecate ale cămăşii de 
asemenea albe scoteau la iveală nişte braţe bine 
bronzate. Însă era prea devreme pentru plajă. Trebuie să 
se fi bronzat în saloanele de frumu-seţe, cele care vând 
efectele unui soare artifi cial, se gândi el. 

Părul ondulat şi negru precum cărbunele i se 
revărsa peste umeri până la piept. Când, într-un sfârşit, 
îndepărtă aparatul de la ochi, fruntea lui Selim începu să 
se descreţească. Observă gura înconjurată 

55 


de buze groase şi dinţii albi scoşi la iveală de un 
zâmbet veritabil. Tânăra îl privea timidă, cu nişte ochi de 
tăciune, umbriţi de sprânce-nele perfect arcuite. 

Selim se gândi că undeva prin apropiere trebuia să 
se fi Imeze vreun serial de televiziune. Unul din serialele 
în care jucau acele manechine la modă... Era o femeie 
foarte frumoasă. Zâmbitoare, ea se îndreptă spre el. 

- Vă rog să mă scuzaţi. Am făcut câteva 
instantanee cu  dumnea-voastră fără să vă cer 
permisiunea, spuse ea. 

- Nu-i nimic. De ce le-aţi făcut? întrebă el 
ridicându-se în picioare. 

- Lucrez pentru revista Hayat Istanbul. Pregătesc 
un proiect intitulat /maginile Oamenilor din Oraş. Când v- 
am văzut cufundat în propria lume, mâncând şi 
bucurându-vă de Soare, nu m-am putut abţine. E vreo 
problemă? 

- Dacă-mi promiteţi că nu veţi publica fotografi ile 
în care am ochii deschişi, nu-i nicio problemă. 

- Bine, promit. Nu vreau să vă deranjez. Bună ziua. 

Numai Bună ziua putu zice şi Selim în timp ce 
privea în urma femeii care se îndepărta. Apoi se înjură că 
nu mersese la facultatea de jurnalistică. Ce bine dacă a ş 
fi fost ziarist, se gândi el. Atunci, ar fi avut posibilitatea 
să lucreze cu astfel de femei frumoase. După ce dama se 
pierdu în mulţime, înfulecă şi ultima bucată din sandviş 
şi se îndreptă spre librărie. 

Ca de obicei, înăuntru se afl au numai câţiva clienţi 
care se uitau leneş printre rafturi, în timp ce angajaţii 


erau ochi şi urechi, încercând să prevină orice furt. Însă 
ei ar fi trebuit să ştie că acel tip de privire îi deranja pe 
clienţii obişnuiţi. Când venise acolo pentru prima dată, 
observase şi el că era urmărit, dar pentru că atunci 
cumpărase două-sprezece cărţi deodată, următoarea 
săptămână fusese lăsat în voie. Bineînţeles că vânzătorii 
nu aveau în faţa lor tot timpul un client care să cumpere 
douăsprezece cărţi deodată, cu atât mai puţin cu cât 
situ-aţia economică a ţării era într-o stare nefavorabilă. 
Din acest motiv, îşi luase locul pe lista clienţilor 
importanţi încă din prima săptămână. 

Se plimbă printre rafturi aproape o oră. Se uită la 
noile apariţii. Cără la casă ceea ce alesese, după care 
reveni printre rafturi. Întoarse cu susul în jos toată 
secţiunea de biografi i, unde de altfel şi găsi câteva 
memorii interesante. După ce luă şi o carte care îi dădea 
posibilitatea să înveţe de unul singur limba turcă 
otomană, merse la casă, unde le plăti pe toate. Se 
întrebă pe câte dintre acele cărţi avea să le citească şi 
pe câte dintre ele - pentru că nu urmau să-i fi e pe plac - 
avea să le dea cadou apropiaților. Nu era nimic de făcut. 
Nu putea să-şi schimbe acel obicei. De fapt, era un 
obicei cam costisitor, dar care se preta la celelalte 
obiceiuri ciudate ale sale. 

După ce ieşi din librărie, merse la cofetarul istoric, 
situat la două prăvălii mai încolo. Dintotdeauna îşi dorise 
să afl e secretul acelor oameni care, de patru sute de 
ani, din generaţie în generaţie, făceau 

56 


dulciuri atât de bune. Oare câte fi rme din Istanbul 
sau din Turcia aveau o activitate care să depăşească 
secolul? Îşi cumpără acadele cu alune şi nişte marţipan. 
În timp ce ieşea din dughenă, se gândi că nu avea să 
poată rezista până acasă şi, desfăcând punga de hârtie, 
îşi aruncă două bucăţi de marţipan în gură. Erau 
delicioase. Oamenii ăştia, îşi spuse el, îşi vor duce cu 
siguranță mai departe activitatea pentru încă două-trei 
secole. 

Fructele care vesteau venirea verii se afl au deja 
pe tarabe, dar ideea de a le cumpăra şi mai ales de a le 
căra până acasă îl obosi. Ridicând din umeri, se gândi că 
putea veni dimineaţa următoare să rezolve acea treabă. 
Dacă nu, avea să facă şi el cum făceau ceilalţi oameni: 
urma să cumpăre fructele şi legumele dintr-o piaţă din 
apropierea casei. Chiar se gândi la piaţa de peşte din 
Beşiktaş. 

Când ajunse la chei, cumpără un simit, lucru pe 
care de obicei nu-l făcea. De data asta, vru să fi e el cel 
care arunca simit pescăruşilor. Fapt ul că nu aveau 
creierele destul de dezvoltate era un mare avantaj 
pentru ei, altfel ar fi putut să-şi piardă dorinţa de viaţă 
din cauza depri-mării pe care le-ar fi produs-o nevoia de 
a se hrăni într-un mod atât de înjositor. Îşi imagină că 
încerca şi el să mănânce în acel mod. Era un sentiment 
oribil. Dar se bucură pentru pescăruşi. Se pierduse din 
nou în nişte gânduri stupide? Nu, pentru că în fi Imul 
Planeta maimuţelor exista o secvenţă asemănătoare. 
Asta însemna că şi în cealaltă parte a Pământului trăiau 


oameni care gândeau tâmpenii ca el. Cu o dife-renţă, 
bineînţeles... Ei se îmbogăţeau de pe urma ideilor ăstora 
stupide. Gânditor, se urcă în vapor şi merse pe punte la 
pupa. Înainte de a se sprijini de balustradă, îşi puse între 
picioare plasele cu cărţi şi dulciuri şi, după aceea, cu 
simitul în mână, începu să privească marea. 

Vaporulsepuseînmi şcare şi, odată cu 
trecerea lui pe lângă Haydarpaşa, stolul de pescăruşi se 
ivi din nou şi începu să zboare în apropiere. În timp ce 
arunca primele bucățele de simit spre pasărea cea mai 
curajoasă, se întrebă cum de nu se loveau între ele. Oare 
ce fel de comunicare exista între ele? Trebuie să fi e ca 
la noi, se gândi el. Existau lideri, lucrători, răi, buni, 
leneşi. Cu toate astea, modul în care fi ecare îşi aştepta 
rândul în ordine şi disciplină era admirabil. 

Când ajunseră în faţa Turnului Fecioarei, se simţi 
urmărit. Se întoarse în stânga să se uite şi văzu 
obiectivul unui aparat de fotogra-fi at care semăna cu 
ochiul unui gândac uriaş. Femeia brunetă îi făcea din nou 
poze. Se bucură, dar, în acelaşi timp se şi supără. Asta 
nu mai putea fi o coincidenţă. Deschise mâinile ca şi 
cum ar fi dorit ca femeia să-i dea o explicaţie. În timp ce 
îşi aşeza cu grijă aparatul în geantă, ea se apropie de el. 
Cu acelaşi zâmbet splendid, începu să-i explice pe un ton 
sincer: 

- Vă rog să nu înţelegeţi greşit, dar este o 
coincidenţă fantastică. Arătaţi foarte bine şi nu m-am 
putut abţine. Nu v-aţi supărat, nu? 

Pentru o clipă simţi electricitatea care venea 


dinspre ea. Nu minţea. Când îşi dădu seama că situaţia 
era într-adevăr o coincidenţă, se destinse. 

57 

- Începusem să cred că mă urmăriţi. 

Drept răspuns, femeia întinse mâna: 

- Îmi cer din nou scuze. Chiar a fost o coincidenţă. 
Numele meu este Helin. 

Fără să strângă prea tare, Selim îi cuprinse palma 
şi îi zâmbi. 

- Al meu Selim. A fost o coincidenţă frumoasă. Mi-a 
părut bine de cunoştinţă. 

Apoi, arătând spre pescăruşi, adăugă: 

- Vreţi să încercaţi şi dumneavoastră? 

Helin se bucură ca un copil: 

- Uraaa! Aţi citit ce-mi trecea prin minte. 

Afl aţi unul lângă celălalt, el rupse o bucată mare 
de simit şi i-o dădu tinerei femei. Pentru că se afl a în 
direcţia vântului, îi simţi mirosul. Era unul foarte plăcut, 
de piersici nici prea coapte, dar nici prea crude. Pentru o 
clipă, închise ochii şi îl fi xă în memorie. 

Pescăruşii se plictisiseră parcă de acel scurt dialog 
şi începură să se învârtească în jurul lor, ţipând scurt şi 
sacadat pentru a-i face să le arunce din nou bucăţi de 
simit. Când se conformară, păsările încetară să mai 
croncăne, intrând din nou în rutină. 

Selim simţi dintr-o dată că se  liniştise. 
Electricitatea care venea dinspre ea îl făcu să se 
calmeze. Închise din nou ochii pentru a simţi şi mai bine 
sentimentul acela de linişte. Mirosul ei minunat, mângâ- 


ierea caldă a vântului, infl uenta fi zică şi mentală pe 
care o avusese electricitatea pozitivă, toate îl făcură să 
ameţească. Îşi reveni la auzul vocii ei moi: 

- Sunteţi bine? 

- Bineînţeles că sunt. Numai că aerul Bosforului şi 
cerul acesta albastru reprezintă o mare desfătare şi am 
vrut să o simt în toată splen-doarea ei. După o iarnă 
aspră, este ca o trezire care îl recreează pe om... 

Helin îl întrebă curioasă: 

- Cu ce vă ocupați? 

- Lucrez la o fi rmă care se ocupă cu 
comercializarea pieselor auto, la departamentul de 
vânzări. 

- Ce frumos! Şi tatăl meu era mecanic, spuse 
Helin. Apoi se întoarse din nou către pescăruşi. 

Această atmosferă liniştită se destrămă odată cu 
apropierea vapo-rului de debarcader. Pentru o vreme, 
urmăriră întoarcerea păsărilor, după care merseră 
împreună până la ieşirea de pe ponton. Acolo se opriră 
pentru a-şi lua rămas bun. 

- Am fost foarte încântată şi îmi cer încă o dată 
scuze dacă v-am deranjat, spuse Helin, întinzându-i 
mâna. 

În timp ce îi ţinea palma într-a lui, Selim îi 
răspunse: 

- De fapt, eu îmi cer scuze dacă am fost 
nepoliticos. Şi mie mi-a părut bine de cunoştinţă. 

După un moment de pauză, adăugă: 

- Dacă nu întrec măsura, aş dori să vă invit odată 


la masă. 

În timp ce spunea asta, simţi cum se roşea. 

Răspunsul nu fu cel de care se temea: 

- Dacă doriţi, daţi-mi dumneavoastră numărul de 
telefon şi vă sun eu când voi fi disponibilă. Zilele astea 
sunt cam ocupată... spuse Helin. 

- Nu am nici pix, nici hârtie. Vă dau cartea mea de 
vizită, dacă nu vă deranjează. Aştept să mă sunaţi în cel 
mai scurt timp, spuse el, întinzându-i cartea. 

Pe drumul spre casă se gândi la ea. Oare fusese 
nepoliticos dându-i cartea de vizită? Dar nu avusese la el 
nici pix, nici hârtie. Ce ar fi putut face? Brusc, se lovi cu 
palma peste frunte. Fata ar fi putut scrie numărul pe 
telefonul mobil. Se înjură gândindu-se la cum fusese în 
stare să săvârşească o prostie atât de mare. Oare avea 
să îl sune? Sau luase cartea de vizită din politeţe? Oare 
ar fi dorit să ia masa cu el? De ce nu fusese ea cea care 
să-şi dea numărul de telefon? Dacă pierdea cartea de 
vizită, cum avea să o găsească? Hayat Istanbul era una 
dintre cele mai importante două reviste de ştiri din ţară, 
dar ce ar fi putut spune mergând acolo? Nu ar fi fost o 
prostie şi mai mare să forţeze în cazul în care fata nu 
voia să îl întâlnească? Dacă suna unde trebuiau să 
meargă? Nu-i veni în minte un loc unde ar fi putut 
merge. Să o fi dus la un restaurant cu specifi c 
pescăresc? Sau la unul chinezesc? Oare ce bucătărie îi 
plăcea? Dacă nu-i plăcea carnea? Dacă prefera numai 
legumele? Intră în panică în momentul în care nu îşi 
aminti niciun loc potrivit. Cel mai bine era să-l sune pe 


Erol când ajungea acasă. Fluşturaticul ăla ştia numele şi 
adresa fi ecărui restaurant din Istanbul, găsea cu 
uşurinţă localurile unde se serveau cele mai bune 
mâncăruri şi tocmai de aceea îl putea ajuta. Asta îl făcu 
să se relaxeze. 

58 

59 

10 

ISTANBUL, Ortakoy Mai 

Deşi se scurseseră cinci zile, Helin nu sunase. 
Aproape la fi ecare minut, Selim se uita la telefon. La fi 
ecare apel cu număr ascuns se emoţiona şi, după ce îşi 
dregea vocea, răspundea plin de speranţă, însă totul era 
în zadar. 

Era vineri, pe la orele prânzului. În Istanbul, vineri 
e ziua în care se fac încasările. Vânzătorii sunt pe urmele 
clienţilor, încercând să strângă banii, în timp ce clienţii 
îşi găsesc tot felul de motive pentru a se face invizibili. 
Drept urmare, toată lumea se afl a în trafi c, iar trafi cul 
atingea cote care pur şi simplu îi înnebuneau pe oameni. 

Deşi toate ferestrele biroului fuseseră deschise, 
aerul din interior era foarte apăsător, reamintind 
apropierea căldurilor verii care bătea la uşă. În timp ce 
Selim examina lista platnicilor, îşi şterse cu un şerveţel 
fruntea plină de transpiraţie. Ce zi! După ce că era 
vineri, mai era şi foarte cald. Era ziua în care stresul 
acumulat toată săptămâna ajungea la apogeu, iar 
neplăcerile şi speranţele atingeau şi ele punctul 
culminant... 


Îi sări inima din piept când auzi soneria telefonului 
mobil, care dădea de veste că recepţionase un mesaj. 
Putea fi Helin? Încercând să-şi stăpânească emoția, 
ridică telefonul şi începu să citească mesajul. Era de la 
ea. Se bucură ca un copil. Însemna că şi ea fusese 
afectată. În mesaj scria că fusese bolnavă şi de aceea nu 
îl sunase, iar dacă era disponibil, se puteau întâlni 
sâmbătă la micul dejun. Scrise repede răspunsul, 
întrebând-o la ce oră şi unde. În numai două minute veni 
răspunsul ei. Urmau să se întâlnească la ora unsprezece 
şi jumătate, la cafeneaua Bahce din cartierul Moda. 
Precizând că era de acord, îi înregistră numărul. Apoi, 
gândindu-se că dacă ar fi pierdut telefonul ar fi pierdut şi 
numărul, îl scrise şi în agendă, ca măsură de precauţie. 
Imediat după aceea îl sună pe Erol. 

- N-o să mă crezi, omule, dar m-a sunat! Uite că 
m-a sunat! 

Erol distinse bucuria din vocea prietenului său. 

- Stai, frumosule, stai. la-o mai uşor. Cine te-a 
sunat? Spune-mi pe rând ca să înţeleg. 

- Helin, omule, Helin... Tipa de pe vapor. Aia care 
sea mănă cu o amerindiană. 

- Foarte bine. Felicitări. Calmează-te! Pentru ce 
atâta entuziasm? Noi când ne întâlnim? 

- Mâine luăm micul dejun împreună. 

- Am înţeles. Mă bucur pentru tine. Vezi, nu vorbi 
prostii ca să o sperii, bine? Oricum, discutăm detaliile 
diseară. Asta dacă îţi rezistă 

inima până diseară. Nu ne abandonezi, nu-i aşa? 


Nu uita! La ora două-zeci şi trei la VIVI. Ayşe vine cu o 
prietenă pentru tine. Cu toate că Helin ţi-a luat minţile, e 
bine să faci cunoştinţă şi cu fata asta, pentru orice 
eventualitate. Poate că indianca ta nu-ţi va propune 
decât să pozezi pentru ea. Poate că, aşa cum faci 
întotdeauna, vezi lucrurile nu cum sunt, ci cum ţi-ai dori 
să fi e. 

Selim nu mai rezistă. 

- Erol, nu exagera. Tocmai am primit o veste bună 
şi mi-am zis să ţi-o împărtăşesc, dar m-ai dezumfl at. 

- Bine, măi irascibilule, nu te ofi li. Adevărul doare. 
Tu păstrea-ză-ţi speranţa vie, dar fi pregătit şi pentru 
altă eventualitate, ne-am înţeles? 

- Bine, ne-am înţeles. 

- Hai, ne vedem diseară. Ne întâlnim chiar la 
intrare. Nu ne face să aşteptăm. 

- Bine. 

În timp ce închise telefonul, Selim căzu pe gânduri. 
Era oare posibil ca Erol să fi avut dreptate? Poate că fata 
nu îl plăcuse. Poate că era aşa cum spusese Erol - dorea 
să-i vorbească despre afaceri. Ridică din umeri. Până să 
o vadă şi să stea de vorbă cu ea, avea de gând să profi 
te la maximum de valul acela de entuziasm. În funcţie de 
situ-aţie, avea să decidă cum să se comporte, dar, 
pentru moment, nimic nu putea să-i strice buna 
dispoziţie. 

Cândseîntoarsedelaserviciuacas 
ă, făcu un duş lung şi se retrase să se odihnească. La ora 
unsprezece fără un sfer t, când su nă ceasul, se trezi şi 


făcu din nou duş. Se îmbrăcă şi ieşi. Când ajunse în 
Ortakoy, trafi cul se aglomeră. Erau sute de maşini pline 
de oameni care se aruncau pur şi simplu în locarurile de 
noapte de pe malul Bosforului pentru a înde-părta 
stresul şi oboseala unei săptămâni întregi de muncă. 
Poliţiştii de la circulaţie urmăreau fără să se amestece 
haosul care se scurgea greoi în jurul lor şi nu coborau din 
maşină dacă nu era absolut necesar. 

VIVI, unul dintre cele mai populare cluburi de 
noapte de iarnă, se afl a chiar sub Podul Bosfor. Era unul 
dintre cluburile de distracţie cu renume internaţional, 
care, după Paris şi Londra, îşi deschisese o fi lială şi în 
Istanbul. Muzica ascultată la un volum foarte ridicat şi 
decorul impresionant îi făceau pe clienţi să se simtă de 
parcă ar fi luat parte la scene din fi Ime. Aici nu era nici 
urmă din sărăcia care domnea în cartierele de barăci afl 
ate nu foarte departe, la o distanţă de mai puţin de un 
kilometru. Clienţii foarte eleganţi care coborau din 
maşini foarte moderne şi scumpe nu erau diferiţi de 
semenii lor din Europa. Reprezentau mulţimea de elită, 
din care cea mai mare parte se îmbo-găţise după 1980... 

Selim reuşi în cele din urmă să ajungă în faţa 
clubului. Îşi lăsă maşina în parcarea alăturată. În cazul în 
care urma să consume alcool, avea să se ducă acasă cu 
taxiul, iar a doua zi să vină să o ia din parcare. În faţa 
clubului se afl au vreo cincizeci de persoane care nu 
erau admise 

60 

61 


înăuntru fi e pentru că nu făcuseră rezervare, fi e 
pentru că nu aveau ţinuta corespunzătoare, şi care 
aşteptau cu speranţa că aveau să fi e lăsate să intre la 
ore mai târzii din noapte. 

Nu după mult timp, Selim îi văzu pe Erol şi pe fete 
aşteptând separat de restul mulţimii. Prietena lui Ayşe 
arăta cu adevărat bine, dar mintea lui tot la Helin era. Îl 
luă cu călduri numai când se gândi la indiancă. Îi plăcea 
să fi e afectat de cineva în acel mod. Când îl văzu şi Erol, 
se puseră în mişcare. 

- Pe unde umbli? Am prins rădăcini aici. 

- Îmi pare rău, trafi cul e sub orice critică. Bună, 


Ayşe! 

După ce se pupă cu Ayşe şi Erol, îi fu prezentată şi 
prietena lor. 

- Selim, ea este Pelin. E prietena mea cea mai 
bună. 


Selim dădu mâna cu ea şi repetă minciuna că ar fi 
încântat să o cunoască. Apoi intrară în clubul de noapte. 
Pentru că şeful echipei de bodyguarzi era un prieten de- 
al lui Erol din cartier, nu întâmpinară nicio problemă la 
intrare. Înaintând cu mare greutate prin mulţime, 
căutară un loc liber unde să poată stea. După ce găsiră 
unul pe placul lor chiar în colţul barului afl at pe malul 
mării, comandară băuturile. Lui Selim nu-i plăcea să bea 
alcool. Cu toate astea, simţea că într-o oră ar fi putut 
termina singur o sticlă de whisky, deşi trupul şi sufl etul 
nu ar fi fost deloc mulţumite de o astfel de situaţie. Până 
la urmă îşi comandă un cocteil de fructe fără alcool şi cu 


multă gheaţă. 

De fapt nu-i plăcea acel gen de distracţie din 
asemenea cluburi, care nu avea n imic de-a face cu viaţa 
reală, dar se gândi că nu trebuia să refuze invitaţiile lui 
Erol. Până la urmă, şi lui Erol şi lui Ayşe le plăcea acel 
loc. Un cot din partea lui Erol îl readuse la realitate. Pelin 
se plictisea, iar ei doreau ca el să-i acorde puţină atenţie. 
Nu-şi refuză prietenul şi începu o lungă conversaţie cu 
fata. Fu o discuţie foarte complexă, care debută cu locul 
de muncă şi se sfârşi cu adresa fi ecăruia. În cele din 
urmă, făcură şi ei cum făceau toate perechile care 
tocmai se cunoşteau: tăcură şi înce-pură să se uite la ce 
se întâmpla în jurul lor. 

Locul în care se afl au era situat în aşa fel încât 
puteau vedea cu uşurinţă marele ring de dans din mijloc. 
Pentru Selim, asta era partea cea mai plăcută. Începu 
să-i analizeze pe cei care se afl au pe ring şi pe cei care 
stăteau la mesele din jurul lui, dându-şi importanţă. Se 
legăna şi el în ritmul muzicii date la maximum, la fel ca 
toţi cei din jurul său. În astfel de clubu r i de noapte nu 
era la îndemâna oricui să obţină locuri la mesele de pe 
platforma înaltă de lângă ring. De fapt, în alte oraşe din 
lume, a rămâne aşezat la o masă pe o asemenea muzică 
putea fi considerat un lucru stupid, dar nu şi în Istanbul. 
Dacă într-un club atât de scump rezervai o masă, stăteai 
acolo şi comandai ca băuturile să fi e aduse cu sticlele - 
asta însemnând că aveai al dracului de mulţi bani, pe 
care îi puteai irosi aiurea. 

Selim începu să-i studieze pe oamenii care stăteau 


la mese. Cei mai mulţi dintre ei erau bărbaţi care, în 
timp ce îşi savurau băuturile, se uitau pur şi simplu la cei 
care se distrau dansând pe ring. Femeile 

62 

care îi însoțeau se purtau şi ele foarte molcom, de 
parcă ar fi vrut să fi e în armonie cu partenerii lor. Era 
sufi cient să te uiţi la feţele lor ca să înţelegi că nu erau 
deloc mulţumite de acea situaţie. Probabil că cele mai 
multe dintre ele şi-ar fi dorit foarte mult să se arunce pe 
ringul de dans şi, între atâtea rivale, să arate de ce erau 
în stare, însă nu aveau libertatea de a face asta. Clienţii 
de acest gen nu veneau să se distreze, ci să se etaleze. 
Bineînţeles, nu vedeai aceeaşi situaţie la toate mesele. 
De altfel, grupul de patru persoane format din două fete 
şi doi bărbaţi care se afl a la una dintre mesele din faţă 
era mult mai activ decât cele de la alte mese. 

Dintre bărbaţi, cel scund şi cu chelie purta o 
cămaşă gri sub un sacou negru puţin cam larg. Nu 
simţise nevoia să-şi radă barba de două-trei zile. Celălalt 
era înalt. O parte din păr îi căzuse, şi voia parcă să 
compenseze acest lucru cu mustaţa stufoasă. Purta 
cămaşă albă, iar ceasul de aur de la mână strălucea în 
lumina refl  ectoarelor. Amândoi bărbaţii aveau 
aproximativ patruzeci de ani. 

Selim se uită la fetele de lângă ei. Se gândi că 
aveau cel mult două-zeci de ani. Trebuiau să fi e în 
ultima clasă de liceu. Amândouă aveau părul blond 
vopsit. În acest fel, reuşeau să arate cu cinci-şase ani 
mai mari. Erau aprope de aceeaşi înălţime. Una dintre 


ele purta un colier mare şi o rochie mini în bretele de 
culoare albastră. Sfârcurile sânilor mari îi ieşeau în 
evidenţă prin materialul subţire, vrând parcă să demon- 
streze că nu fusese loc de lenjerie intimă. Era atât de 
frumoasă încât atrăgea atenţia tuturor. Cealaltă purta o 
fustă mini neagră şi ceva cu multe paiete, care îi 
acoperea numai sânii şi care semăna mai degrabă cu un 
sutien sau cu piesa unui costum de baie. Pantofi i cu 
tocuri foarte înalte căraţi de picioarele lor subţiri erau 
exageraţi pentru vârsta lor. 

G r upul b ea înt r-u n r it m foa r te r apid. În ti mp 
ce bărbații continuară să stea la masă, fetele se ridicară 
şi începură să danseze. Sub infl uenţa alcoolului şi a 
muzicii date foarte tare, dansul lor se transformă treptat 
într-un spectacol erotic. 

Cei care se mişcau în jurul lor urmăreau pe de-o 
parte acel spec-tacol, iar pe de alta continuau să se 
distreze. Însoţitorii lor, care nu se ridicaserădelamas 
ă, ciocneau pahare în hohote exagerate şi le priveau 
mulţumiţi că atrăgeau atenţia tuturor. 

Breteaua rochiei uneia dintre fete nu mai rezistă 
acelor mişcări unduitoare şi îi căzu de pe umăr, lăsând la 
vedere un sân ferm de o formă frumoasă, care se mişca 
în voie, ca o sălbăticiune căreia i se redase libertatea. 
Această situaţie - care în mod normal ar fi trebuit să o 
facă să roşească - nu o deranjă nicidecum. ŞI-l acoperi 
ridicându-şi breteaua cu o mişcare foarte lentă şi fi 
rească. Cei doi bărbaţi de la masă râseră în hohote în 
faţa acestei situaţii. Nici în cazul celor care dansau în 


jurul fetelor lucrurile nu erau diferite. Selim observă cum 
câţiva dintre bărbaţii din apropierea ei înghiţiră în sec cu 
emoție. Se întoarse şi aruncă o privire spre Erol şi fete. 
Nu erau conştienţi de ceea ce se întâmpla, fi ind 
absorbiți într-o discuţie înfl ăcărată. 

63 

În timp ce Selim încerca să măsoare efectul pe 
care-l produsese sânul dezgolit al fetei, un alt grup îi 
atrase atenţia. O femeie şi doi bărbaţi stăteau împreună, 
legănându-se uşor pe rit mu | muzicii şi uitân-du-se 
parcă hipnotizaţi la fata care îşi expusese sânul. Erau 
ciudaţi. Când îi priveai, aveau ceva care deranja. 
judecând după privirea lor ca de gheaţă, Selim se gândi 
că erau drogaţi. Deşi era foarte cald, purtau blugi şi 
ghete. Bărbaţii aveau tricouri decolorate, pe care scria 
Pace, iar femeia o bluză foarte largă cu fermoar. Sânii îi 
atârnau până la burtă. Când încercă să şi-o închipuie 
goală, Selim se indispuse. Ceva nu era în regulă cu sânii 
ei. 

DJ-ul făcuse ca atmosfera să se încingă la 
maximum. Pusese una dintre cele mai populare melodii 
din ultimele zile. Luminile străluceau vioaie în timp ce pe 
cer începuse spectacolul cu lasere. 

Di nt r-u n mo t iv p e ca r e nu-l pute a înţelege, 
Sel i m se si mţea deranjat. ÎI chinuia un disconfort 
nedefi nit. Voia să plece din club. Nu-şi putea explica ce 
îi provocase acea stare. Se uită la pahar: îi puseseră 
oare ceva în băutură? Se îmbătase? Era imposibil. Nu te 
puteai îmbăta de la un cocktail de fructe fără alcool. 


Dădu din umeri şi respiră adânc. Continuă să 
urmărească fetele care făceau acele fi guri erotice de 
dans şi grupul celor trei ciudaţi de pe ring. 

Chiar în acel moment, observă cum cei doi bărbaţi 
din grupul ciudat se întoarseră dintr-o dată spre prietena 
lor. Când văzu că desfă-cură fermoarul de la bluza fetei 
şi puseră mâna pe pieptul ei, încremeni de uimire. 
Încercau să scoată ceva de acolo. 

În acel moment, cu o mişcare bruscă, Selim îl 
apucă pe Erol de braţ şi, strângându-l cu toată puterea, 
ţipă la el: 

- la repede fetele şi ieşiţi afară! Nu pune întrebări! 
Mişcă-te! Plecaţi imediat! 

Erol îşi cunoştea prietenul şi îşi dădu seama că era 
o situaţie neobişnuită. Fără să pună vreo întrebare, le luă 
pe fete şi se îndreptă spre ieşire. 

Până ca ochii lui Selim să se întoarcă asupra 
ringului, bărbaţii luaseră deja ceea ce căutau şi, cu 
braţele în aer, înaintau spre fetele care continuau să 
danseze pierdute parcă în lumea lor. Fiecare avea în 
mână câte o secure. Buchetul de lumini de deasupra 
scenei străluci pe lamele lor. 

Selim simţi cum îi îngheaţă sângele în vene. 
Independent de voinţa lui, începu să înainteze spre acel 
loc. 

Când prima secure cobori în capul fetei al cărui sân 
ieşise afară cu puţin timp în urmă, Selim se afl a la 
şapte-opt metri de grup. Cu toată gălăgia, îi auzi foarte 
clar pe bărbaţi strigându-i: 


- Allahuekber! 

Se simţi ca într-un fi Im de acţiune. Totul în jurul lui 
se desfăşura cu încetinitorul. 

Securea împărţi în două partea de sus a craniului 
fetei, coborând până la pometele stâng. Când bărbatul o 
retrase, ţâşni foarte mult 

64 

sânge. Toţi cei afl aţi în jurul victimei începură să 
înţeleagă ce era lichidul cu care fuseseră împroşcaţi. A 
doua lovitură îi împărţi în două umărul stâng. Acum 
mâna stângă îi atingea genunchiul. Semăna cu o păpuşă 
ciudată scăldată în sânge. Sânul îi ieşi din nou afară, dar 
de data asta semăna cu un ochi însângerat. 

În timp ce fata cealaltă - care văzuse cum capul 
prietenei ei fusese crăpat în două - tipa cât o ţineau 
plămânii, securea celuilalt bărbat se înfi pse direct în 
faţa ei. 

Mulțimea începuse să se agite nebuneşte, în stare 
de şoc. Oamenii care fuseseră împroşcaţi cu sânge 
luaseră cu asalt uşile. Mesele erau răsturnate, iar clienţii 
fugeau ţipând şi călcându-se în picioare. Pentru a 
înţelege ce se întâmpla pe ringul de dans, bodyguarzii 
încercau să înainteze, însă nu reuşeau din cauza panicii 
care se iscase. 

Selim se apropie de atacatori cu o expresie rece pe 
fi gură. Mai rămăseseră doar trei-patru metri între ei. 
Dintre cei doi bărbaţi care asistaseră la măcelul 
prietenelor lor, cel chel ieşi de sub infl uenta şocului în 
care intrase şi reuşi să pună mâna pe pistolul de la 


mijloc, însă nu izbuti să scoată arma la timp, şi securea îi 
reteză braţul de la cot. În locul strigătului care pregătise 
parcă atacul, acum se auzea un urlet de durere. Încercă 
să rămână în picioare. Braţul rupt, care rămă-sese 
agăţat de arma de la mijloc, i se legăna în faţă. Primi a 
doua lovi-tură în gât. Prin spintecarea jugularei, sângele 
pe care inima încerca să-l pompeze cu un ultim efort 
ţâşni la cinci-şase metri în aer. 

Bărbatul cu mustaţa stufoasă îşi pierdu controlul şi 
începu să plângă în hohote. Îngenunche şi, cu mâinile 
deschise spre cei doi oameni cu securile, îi imploră să se 
oprească. 

Partea aceea a ringului se golise. În afară de cele 
trei cadavre al căror sânge forma deja câte o mică 
băltoacă, cei doi bărbaţi cu securi, femeia cu sânii 
atârnaţi, care urmărea tot ceea ce se întâmpla în jurul ei 
cu privirea îngheţată, bărbatul cu mustaţa stufoasă care 
îngenun-chease în faţa lor şi Selim, care se apropiase la 
doi metri în spatele lor, nimeni nu se mai afl a pe scenă. 

Îngrămădeala de la uşile clubului şi strigătele după 
ajutor ale celor care erau striviţi în picioare continuau. 

Când ambele securi se ridicară în aer în acelaşi 
timp şi coborâră apoi pe umerii bărbatului cu mustaţa 
stufoasă, se auzi un țipăt ascuţit, care le suprimă pe 
toate celelalte. Bărbatul ale cărui clavicule fură 
sfărâmate se prăvăli în faţă ca un copac bătrân. Dintre 
cei doi ucigaşi, cel cu tricoul violet ridică din nou securea 
însângerată şi lovi cu ea în capul celui căruia îi tăiaseră 
umerii. 


Numai un metru mai rămăsese între Selim şi 
atacatorii cu securi. Bucăţile de oase, creier şi sânge 
care se împrăştiaseră la acea ultimă lovitură i se lipiră de 
faţă ca nişte muci roşii. 

Când omul cu tricou violet îşi ridică ochii de la 
ultima sa victimă, între el şi Selim nu mai rămăsese 
decât un metru. Prietenii lui erau în spate şi aşteptau 
tăcuţi ca securea să mai lovească o dată. 

65 

De pe faţa de un roşu aprins de la bucăţile de 
carne care o lovi-seră, ochii lui Selim, transformați în 
două smaralde verzi strălucitoare, intraseră deja în 
contact cu cei ai bărbatului. În afara voinţei lui, avu loc 
un fenomen prin care îşi părăsi parcă trupul şi urmări 
totul ca prin obiectivul camerei de fi Imat. 

Cu un strigăt înfi orător, atacatorul ridică securea 
în aer, dar, dintr-un motiv necunoscut, nu găsi în el 
puterea de a lovi, iar braţele începură să-i tremure. 

Selim se uita la el fără să clipească. Bărbatul 
încerca din răsputeri să-şi mişte braţul pentru a lovi, dar 
mâinile, picioarele, tot trupul îi tremura şi nu-i dădea 
voie să coboare tăişul. Dacă cineva l-ar fi văzut, ar fi 
crezut că încearca să ridice o halteră de o greutatea de 
trei ori mai mare decât a lui. 

Celălalt atacator îl prinse de braţ şi, cu o voce ca 
de gheaţă, îi spuse: 

- Ajunge! Lasă-l! Hai să mergem! 

Luând şi femeia cu ei, cei doi alergară spre ponton 
şi se aruncară în mare, iar foarte curând se pierdură în 


apele întunecate ale Bosforului. În timp ce urmărea 
împietrit ceea ce se întâmpla, unul dintre bodygu-arzii 
clubului se apropie grăbit de Selim şi îl întrebă neliniştit: 

- Dumnezeule mare, sunteţi bine? 

Filmul luase sfârşit. După ce îşi reveni, se scutură 
şi răspunse: 

- Nu am nimic. Sunt bine... 

Bodyguardul insistă: 

- Sunteţi rănit? 

Dând dezaprobator din cap, Selim răspunse: 

- Nu, nu. Vreau doar să mă spăl pe faţă şi să plec 
dracului de aici. 

Până ce bodyguardul - care văzuse că Selim stătea 
să-şi piardă echilibrul - îl luă de braţ, poliţia începuse 
deja să forfotească prin zonă. 

Cu ajutorul lui, Selim merse la baie şi se spălă pe 
faţă. Apoi îi dădu o declaraţie poliţistului însărcinat cu 
acea treabă şi, când se stabili că nu era decât un client 
obişnuit, părăsi locul pentru a merge acasă, urcându-se 
într-un taxi. 

Pe drum îi sună celularul. Era Erol, care îi explica 
panicat că în ultima jumătate de oră tot încercase să dea 
de el. Era curios să ştie cum se simţea. Selim îi spuse că 
e bine, că nu fusese rănit şi că aveau să vorbească mai 
detaliat a doua zi. În momentul în care se iscase panica, 
Erol era lângă uşă şi scăpaseră de la a fi stâlciţi, dar 
pentru că Ay şe şi Pelin se speriaseră de moarte, fusese 
nevoit să le ducă acasă. Şi ele erau curioase să ştie ce se 
întâmplase. Înainte de a închide, Selim îi spuse 


prietenului său că ziarele de a doua zi aveau să scrie 
totul în amănunt. 

Ajuns acasă, îşi făcu o cană de cafea şi stătu un 
timp pe balcon. Era o noapte minunată, care contrazicea 
tot ce se petrecuse. Nu voia să se gândească la nimic. 
Blestemându-şi soarta pentru că a doua zi urma să 
apară cu o asemenea mutră şi dispoziţie în faţa lui Helin, 
plecă la culcare, sperând să se poată odihni. 

11 

ISTANBUL, Moda Mai 

Când se trezi, Selim cugetă la visul pe care îi 
avusese în acea noapte. Un leu incredibil de mare îl 
fugărise pe străzi. Fusese atât de plin de viaţă încât 
putea jura că fusese adevărat. În fuga lui, intrase într-o 
cameră şi, în timp ce încercase să închidă uşa, leul se 
opusese din partea cealaltă. Uşa refuzase să se închidă. 
Apoi, fără să înţeleagă de unde, mama sa apăruse în 
scenă, îmblânzise leul, spusese cuvinte care să-l 
convingă că nu avea să îi facă niciun rău, îi luase mâna 
şi i-o plimbase prin coama animalului, îl mângâiase, 
după care i-o băgase în gură şi-i apucase dinţii. În timp 
ce toate acestea se  întâmplaseră, uriaşul leu, 
micşorându-şi ochii precum o pisică mică, scosese nişte 
sunete seci, care arătaseră că mângâierea îi fusese pe 
plac. 

Intrând sub duş, Selim încercă să-şi şteargă din 
minte cele trăite cu o noapte înainte şi gândurile sumbre 
în legătură cu visul. Din cauza situaţiei create, prietena 
Ayşei nu se bucurase de atenţia pe care o aşteptase. 


Asta nu însemna, până la urmă, decât a spera la ceva 
impo-sibil, dar oamenii bine intenţionaţi tot încercau să-i 
găsească pe cineva. Cum ar fi putut să-i placă altcineva 
după ce o cunoscuse pe Helin? 

Când ajunse în Moda, emoția care-l stăpânea 
atinse apogeul. Locul în care urmau să se întâlnească 
era o grădină de vară plăcută şi liniştită, afl ată pe 
stâncile cu privire spre cheiul Moda. După ce parcă 
maşina, intră în grădină şi cercetă toate mesele. Helin îi 
făcea cu mâna de la una din ele. Se îndreptă spre ea 
zâmbind. 

- Bună! spuse el întinzând mâna. 

Strângând palma care îi fusese întinsă, Helin 
răspunse şi ea: 

- Bună! 

Selim fu cuprins de o stare de linişte. Femeia pe 
care o plăcea se afl a în faţa sa. Vremea era caldă şi 
cerul de un albastru intens. Ceaiul era prospăt şi fusese 
adus în pahare tradiţionale, cu mijlocul subţire. Plăcinta 
era exact cum îi plăcea. Totul era foarte frumos. 

Vo r b i r ă îndelung. Îşi povestiră unul altuia 
despre munca pe care o făceau. Vorbiră despre viața lor 
privată, despre locurile preferate. Îşi împărtăşiră opiniile 
şi punctele de vedere. Descoperiră preocupări comune. 
Cu fi ecare minut care trecea erau şi mai impresionați 
unul de celălalt. 

Selim simţi aceeaşi energie pozitivă. Sentimentul îi 
împresură corpul, mintea, sufl etul. Din nou, aceeaşi 
teamă. Acel miros de pier-sici, acel miros vital, care 


încerca să-i scoată din percepţie toate miro-surile 
neplăcute... Interiorul îi fu cuprins din nou de energie. 

66 

67 

Plăti şi propuse să facă o plimbare împreună. ŞI lui 
Helin îi făcea plăcere să se plimbe. Merseră până în 
Kalamiş. Discutară din nou despre trecut, prezent şi 
viitor. Era puţin trecut de ora două. Selim simţi că i se 
face foame. De fapt, problema nu era mâncarea, ci 
faptul că voia să petrecă tot mai mult timp cu Helin. 

- Cred că mi s-a făcut foame, spuse el. 

Apoi se întoarse şi adăugă: 

- Îți place mâncarea chinezească? 

- Îmi place la nebunie. Dar să mergem numai dacă 
ştii un loc unde se găteşte bine. Vreau să spun că nu 
tuturor le reuşeşte. 

- Şi eu gândesc la fel. Ai încredere în gusturile 
mele, n-o să-ţi pară rău. 

- Bine, hai să mergem atunci, spuse Helin. 

Luară maşina lui Selim din parcare. Când ajunseră 
pe Bulevardul Bagdat, ceasul arăta ora trei. Timpul 
zbura. 

Lăsară maşina pe una dintre străzile liniştite din 
preajma resta-urantului. Pe drum, Helin cumpără de la 
băcănie trei dintre ziarele cotidiene. Lui Selim îi 
zburaseră din minte cele întâmplate cu o seară înainte 
până să vadă editorialele. Intrară în restaurant şi se 
aşezară la masă. După ce comandară, începură să se 
uite printre titluri. Selim fu cuprins de un sentiment 


neplăcut când văzu fotografi ile, dar observă că şi Helin 
se schimbase. 

- Ar fi fost mai bine dacă nu ne-am fi uitat pe ziare 
înainte de a mânca, spuse el văicărindu-se, pe de altă 
parte studiind la rându-i fotografi ile. 

Din nou, ţinând cont de regulile morale, presa 
tipărise imaginile acoperind porțiunile sângeroase. Toate 
cele trei ziare aveau editoriale care refl ectau şocul 
produs de eveniment. 

Helin răspunse oarecum tulburată: 

- De fapt, nu sângele sau cadavrele sunt cele care 
mă impresio-nează, spuse ea. Ceea ce mă îngrijorează 
este ura care inundă creierele oamenilor care au făcut 
asta... Fii sigur că ei văd în operaţiunea asta un adevărat 
succes, iar acum râd la vederea acestor fotografi i. 

Selim înmărmuri. 

- Operaţiune? întrebă el. Tu vorbeşti despre asta 
ca fi ind o opera-ţiune? 

Helin încercă să îndrepte situaţia: 

- Nu. Vreau să spun că în ochii lor ăsta este un 
eveniment. O operațiune. 

Selim îşi aminti de ochii bărbatului cu secure şi de 
sânii femeii, care semănau cu nişte saci grei atârnaţi. 

- Oricine ar fi fost şi oricare ar fi fost scopul pentru 
care a fost făcut, acesta este un adevărat masacru, 
spuse el cu vocea schimbată. A fost un moment de 
demenţă, o dovadă a nebuniei! După mine, nimeni nu 
poate susţine că acei bărbaţi şi femeia au făcut toate 
astea în numele unui ideal. Şi unde mai pui că arătau de 


parcă erau drogaţi. 

Este imposibil să fi făcut asta cu mintea limpede! 
Trebuie să fi avut ceva din instinctul sălbatic al omului 
din era primitivă. Din câte ştiu eu, cu ajutorul progresului 
din domeniul ştiinţei şi tehnologiei din ultimele câteva 
secole şi prin apariţia culturii civice, aceste instincte au 
fost împinse în străfundurile genelor. Cu excepţia 
câtorva psiho-paţi, genele umane nu permit ieşirea 
acestor sentimente la suprafaţă. În opinia mea, peste 
cinci-şase sute de ani, acest instinct sălbatic va dispărea 
complet. 

Helin îl privi curioasă. 

- Tu! spuse ea în timp ce îşi fl utura degetul ca şi 
cum ar fi mustrat un copil. De unde ştii tu că erau 
drogaţi? 

- Am fost acolo aseară... zise Selim. Ţi-am spus 
despre prietenul meu, Erol. A insistat aseară să mergem 
la VIVI şi nu l-am putut refuza... 

Helin fu cu totul uimită. 

- O, Dumnezeule! Nu pot să cred că ai fost acolo. l- 
ai putut vedea pe acei oameni? Cât de aproape ai fost? 
Ai putut urmări de la început până la sfârşit? Vreau să 
Zic, ai fost martor ocular? 

Selim inspiră adânc, apoi o privi. Părea sinceră. 
Oricine ar fi fost în locul ei ar fi dorit să vorbească cu 
cineva care fusese martorul unui masacru despre care 
scriseseră toate ziarele. Fără să mai punem la soco-teală 
că era jurnalistă. Îi povesti pe scurt şi fără nicio grabă 
acţiunea pe care o văzuse. Când chelnerul aduse 


comanda se opri. Acesta era locul în care se făceau cele 
mai bune mâncăruri chinezeşti din Istanbul şi cu 
siguranţă îşi merita pe deplin preţurile. Fără să mai 
aştepte, luă prima îmbucătură şi, odată cu ea, simţi o 
satisfacţie deosebită. 

Helin nu mai rezistă: 

- Te rog, vrei să continui? 

Femeile, gândi Selim, sunt toate la fel. Apoi 
continuă: 

- Părerea mea e că a fost o acţiune teroristă cu 
tentă religioasă. 

- Am impresia că vezi prea multe fi Ime, spuse 
Helin zâmbind. Luând o înghiţitură mare din porţia sa de 
tăiţei cu legume, adăugă: De unde ai mai scos-o şi pe- 
asta? 

Selim răspunse dând din umeri: 

- Înainte de a coborî securea, strigau Allahuekber. 

- Cum ai putut auzi asta în mijlocul unei gălăgii 
atât de mari? Nu îmbrobodeşti, nu? îl întrebă Helin 
suspicioasă. 

- Da, cu siguranţă era o gălăgie foarte mare, dar 
pentru că îmi captaseră atenţia, începusem să-i 
urmăresc cu câteva minute înainte. Cred că îmi pot da 
seama de ceea ce spune o persoană care strigă la zece 
metri de mine numai citindu-i buzele. 

Helin afi şă un zâmbet diabolic. 

- Nu mi-ai spus nimic despre cunoştinţele tale 
vaste despre buze! 

Deodată, Selim simţi că roşeşte. Se uită în ochii ei 


pentru scurt timp. Şi ea ezită. Se priviră. Selim simţi 
parcă fi ecare mişcare a fl utu-9 Allah este cel mai mare. 
(n.tr.) 

68 

69 

rilor colorați din stomac. Pentru moment, vru să se 
apropie şi să o sărute. Se opri când îşi aduse aminte că 
se afl a într-un restaurant. 

- Pot înţelege atunci când privesc din direcţia 
corespunzătoare şi când se vorbeşte rar. 

Şi Helin se eliberă din capcana emoţională în care 
intrase: 

- Bine! Apoi ce s-a întâmplat? Ţi-a fost frică? 

- Ceea ce simt eu în astfel de momente de şoc nu 
e frică, ci un sentiment diferit. Mă retrag din trupul meu. 
Corpul devine asemenea unui robot. Eu sunt în camera 
de control, situată în interiorul ochilor, şi urmăresc ce 
face acest robot uriaş. Şi la cutremurul din Golcuk a fost 
tot aşa: imediat ce s-a terminat, l-am sunat pe Erol. 
Vreau să zic că nu intru în stare de şoc sau ceva de 
genul ăsta... 

- Revino la noaptea de ieri. Ce s-a întâmplat după 
aceea? 

- Eu mă afl am oarecum departe. Nu m-au 
observat. Toată lumea a fugit, iar eu am rămas prins la 
mijloc. Dacă m-ar fi văzut, cu sigu-ranţă m-ar fi ciopârţit 
şi pe mine. După ce şi-au terminat treaba, s-au aruncat 
în mare. Probabil că undeva prin apropiere îi aştepta 
vreo ambarcaţiune... 


- Le-ai povestit toate astea şi poliţiştilor? 

- Ce, sunt nebun? Nu vreau să am treabă cu 
poliţia. În plus, nu cred că povestea mea le-ar fi de ajutor 
poliţiştilor. 

- De ce? 

Selim tăcu pentru câteva clipe. Se uită în jurul său 
în tăcere. Apoi continuă: 

- Sper că nu eşti atât de naivă încât să crezi că cei 
care îndeplinesc o astfel de acţiune nu sunt ajutaţi de 
poliţie. 

Helin zâmbi. 

- Crezi că există vreo legătură între aceste crime şi 
cele ale imamilor? 

Selim simţi o furnicătură în stomac. 

- Nici nu mi-a trecut prin minte, spuse el. De unde- 
ai mai scos-o şi pe-asta? 

Fata deveni brusc serioasă. Se aplecă peste masă, 
de parcă urma să transmită o informaţie importantă şi 
strict secretă. 

- Sper că nu vei spune nimănui, spuse ea. Revista 
mi-a cerut să scriu o serie de articole despre crimele 
imamilor. De mâine încep cercetările în zonele unde au 
fost înfăptuite crimele. 

Selim simţi cum crampele sale la stomac se 
înteţesc. Îşi pierduse şi apetitul... 

12 

ISTANBUL, Sultanbeyli Mai 

Sultanbeyli era unul din cartierele unde jefuirea 
terenurilor care se înmulţiseră după lovitura militară d i n 


198 O c a ciup ercile după ploaie era un lucru frecvent 
întâlnit. Pe când era numai un simplu sătuc apar-ţinând 
Istanbulului, prinsese viaţă odată cu construirea la 
marginea lui a noii şosele. Mii de săraci care, 
impulsionaţi fi ind de cunoştinţe şi rude, migraseră din 
casele lor din Anatolia spre Istanbul - oraşul din al cărui 
pământ ieşea aur - veniseră pentru a-şi putea împlini 
visele. Era locul comun unde se întâlneau vieţile 
neînsemnate pline de insuccese. Distribuirile ilegale de 
terenuri deveniseră legitime prin împărțirile de mită în 
stânga şi în dreapta făcute de politicieni în preajma 
alegerilor, dând naştere astfel unui nou paradis al 
câştigurilor nemeritate. 

Cei cărora şansa le surâsese ori cei care se 
adaptaseră noţiunii de justiţie plină de contraste a 
Istanbulului fuseseră în stare să se mute în alte cartiere 
şi să se salveze din ghearele mizeriei. Alţii acaparaseră 
şi mai multe terenuri după ce văzuseră că valoarea celor 
cu care se pricopsiseră creştea în faţa cererii tot mai 
mari, devenind în acest fel patronii cartierelor 
sărăcăcioase. 

În ciuda numeroşilor ani care trecuseră de la 
venirea lor, o mare parte dintre aceştia nu reuşiseră să 
renunţe la obiceiurile lor de la ţară. Victime ale 
neadaptării la regulile care dominau viaţa din Istanbul 
din cauza concepţiilor lor morale bine înrădăcinate, viaţa 
lor continuase să fi e împovărată de datorii şi să se 
desfăşoare sub semnul sărăciei. Chiar dacă pentru o 
perioadă, datorită structurii sociale izolate, fusese stâr- 


nită pofta celor care doreau să-şi creeze acolo imperii ale 
fricii, infrac-ţiunea fusese pusă sub control în momentul 
în care forţele de securitate arătaseră clar că nu aveau 
să permită nicio formă de segregaţie socială. Era o zonă 
în care cei cărora le mergea mintea la drăcovenii 
încercau să creeze o situaţie de dominație, terorizându-i 
pe ceilalţi. Chiar dacă vestimentația şi religiile erau 
diferite, cartierele de acest gen stăteau ca nişte 
monumente ale mustrării de conştiinţă la periferia celor 
mai dezvoltate metropole din lume. 

Pe una din străzile care seamăna cu un drum de 
tară, unde asfaltul nu ajunsese, câţiva copii care purtau 
tricouri decolorate, pantaloni rupţi şi încălţăminte veche, 
şi care nu cunoscuseră încă mizeriile vieţii, loveau de zor 
o minge din plastic, încercând să-i imite pe fotba-liştii 
văzuţi la televizor. Pentru ei, calea cea mai ieftină de 
salvare din acea situaţie era fotbalul. Nu merita să 
meargă la scoală şi să-şi frângă mintea. Tot ce trebuiau 
să facă era să se lupte conform regulilor acelui 

70 

71 

joc, într-o arenă de douăzeci şi două de persoane. 
Fiecare driblare avea să îi umilească mai mult, fi ecare 
cădere în noroi după ce fuseseră loviți cu cr uzi me de 
adversar ur ma să îi facă să se ridice mai rezistenți şi 
mai abili. Specifi c celor care fuseseră nedreptăţiţi, 
primul care îşi observa şi reuşea să îşi folosească 
măiestria avea să se strecoare spre lumea spectaculoasă 
a unei străluciri deşarte şi a bogăției. Inconştienţi de 


tragediile trăite nu foarte departe de ei, în vecinătatea 
vieților triste şi pline de nenorociri, încercau să ducă 
mingea spre poarta adversă, pasând-o de la unul la altul. 

Aproape de capătul celălalt al străzii se înălța o 
baracă cu două etaje. Cu ajutorul grădinii împrejmuite de 
pereţi de cărămidă şi mulţi pomi fructiferi, construcţia 
ridicată la baza unei pante ascundea de privirile 
oamenilor paşii făcuţi în interiorul unui act de sălbăticie. 

Turan Hogea îi privea prin perdea pe copii care 
jucau fotbal pe stradă. Fără să se întoarcă spre Cafer, 
care se afl a în spatele său, îl întrebă cu o voce rece ca 
gheaţa: 

- Şi după aceea ce s-a întâmplat? 

În afara unui set de canapele ieftine, a unei 
măsuţe vechi pentru servit cafeaua şi a unei rable de 
televizor, în încăperea mică nu mai era nicio altă piesă 
de mobilier. Covorul roşu cu desene aruncat pe podea la 
întâmplare scotea şi mai mult în evidenţă vopseaua 
lavabilă verde de pe pereţi. Davut, carestătea 
lângă u şă, urmărea în linişte modul în care era interogat 
Cafer, cel care fusese trimis ca martor la operaţiune. 

Acesta se alăturase grupului în urmă cu doi ani, iar 
misiunea sa era ca, folosindu-se de salonul de 
prezentare auto pe care-l deţinea, să-şi creeze relaţii cu 
femeile cu moralitate scăzută care doreau să ajungă în 
înalta societate şi să strângă informaţii cu privire la viaţa 
de noapte a Istanbulului. În acest fel, el urmărea zilnic - 
în locurile unde camerele de luat vederi nu pătrundeau - 
păcatele comise de cei care frecventau viaţa de noapte 


a oraşului şi modul în care aduceau daune moralității 
societăţii prin căile greşite pe care o apucaseră. Cafer 
era Martorul ale cărui cheltuieli erau acoperite de sectă 
şi a cărui datorie era să cheltuiască bani cu generozitate 
la toate distracţiile, pentru a cunoaşte personal fi ecare 
chelner care i-ar fi putut furniza detaliile necesare. Era, 
de asemenea, însărcinat şi cu descoperirea infamiilor 
oamenilor de afaceri bogaţi sau a îmbogăţiţilor de peste 
noapte, de la care secta pretindea donaţii. Uneori apărea 
la rândul său în paginile publicaţiilor de scandal drept 
bogatul proprietar al salonului auto sau ca proprietar de 
parc auto. El încerca mai întâi să descopere slăbiciunile 
persoanei pe care o urmărea, apoi devenea prieten cu 
ea, îi identifi ca infamiile şi păcatele, pentru ca, după 
aceea, să dea aceste informaţii oamenilor din sectă care 
se ocupau cu intimidarea. Când era întrebat, Cafer 
răspundea: Mai întâi de Allah şi apoi de Turan Hogea îmi 
e frică. 

Acum vorbi înainte ca Turan Hogea să repete 
întrebarea: 

- Nezir a căzut. Atunci, Salih l-a lovit în cap. În 
momentul acela, din întuneric a apărut un om. Salih a 
ezitat pentru o clipă, apoi a ridicat 

72 

securea în aer cu o mişcare bruscă, dar pur şi 
simplu a încremenit. Nu sunt sigur, dar parcă începuse 
să tremure. Nu a putut sub nicio formă să coboare 
securea. 

- Ce au făcut ceilalţi în tot acest timp? întrebă 


Turan Hogea. 

- Şi ei au încremenit. De altfel, au rămas cu 
bărbatul între ei. Momentul a părut unul foarte lung, deşi 
Salih şi bărbatul s-au privit numai câteva secunde. După 
aceea, Mehmet s-a urnit şi l-a tras şi pe Salih de braţ. 
Apoi toţi trei au fugit şi s-au aruncat în mare. 

- Bărbatul... Bărbatul ce a făcut? întrebă Turan H 
ogea.Curiozi-tatea începuse să-i aţâţe mânia. 

Când îşi dădu seama că Hogea începuse să se 
enerveze, vocea lui Cafer deveni inevitabil din ce în ce 
mai subţire. Ura această situaţie, în care nu putea să-şi 
controleze tonul, dar nu o putea preveni. De câte ori îi 
era frică, timbrul său se subţia şi, în cele din urmă, 
dispărea de tot. Transpirat, continuă inspirând adânc: 

- Eu mă afl am pe terasă, Hogea. Nu am putut 
vedea foarte clar, dar la un moment dat a întors încet 
capul. Cred că s-a uitat după ei. Doar a privit. Nu s-a 
mişcat deloc până când unul dintre cei de la pază nua 
venit lângă el. 

- l-ai putut vedea faţa, Cafer? 

lată că iar începuse să i se subţieze vocea. 

- Nu, Hogea. Faţa îi fusese împroşcată cu sânge. 
Nu am putut-o vedea foarte clar. 

- Crezi că-l poţi găsi? 

În acel moment, chiar şi el îşi auzi cu greu vorbele: 

- Am încercat, Hogea... 

Tonul nervos al lui Turan Hogea mai că îl făcu pe 
Cafer să aibă o criză cardiacă: 

- Nu te aud, Cafer! Vorbeşte tare! 


Bărbatul respiră adânc de două ori şi apoi, dându- 
şi toată silinţa, căută să explice din nou: 

- Am încercat, Hogea, dar bodyguarzii nu-l 
cunoşteau, iar celor de la parcare nu le-a fost 
încredinţată maşina lui. Probabil a venit şi a plecat cu 
taxiul. Nimeni nu-l cunoaşte... 

- Ai reuşit să ajungi la fi şierele poliţiei? Trebuie să- 
| fi interogat. 

- L-am întrebat pe Mustafa de la Investigaţii 
Criminale. A veri-fi cat dosarele. Nimeni nu este 
înregistrat în fi şiere ca martor la eveni-ment, stăpâne... 

Când Turan Hogea se întoarse, Davut şi Cafer îşi 
plecară capetele. Cel din urmă începu să spună în tăcere 
toate rugăciunile pe care le ştia. Transpirase ca naiba. 

Turan Hogea se uită în scârbă şi spuse: 

- Ştii ce se întâmplă când mă ener vez, nu, Cafer? 
De aceea, d ă-mi toate informaţiile pe care le vreau 
înainte să mă enervez! Închide ochii şi gândeşte-te! 
Avea vreo trăsătură distinctivă? Era şchiop, înalt, scund, 
chel, cu părul lung? Încearcă să-ţi aminteşti şi spune 
odată! 

73 

Frica bărbatului ajunsese la limită. Închizându-şi 
ochii strâns, încercă să-şi amintească. Ceea ce-i 
rămăsese în minte începu să i se perinde pe dinapoia 
pleoapelor. Feţele lui Nezir şi Beşir, curvuli-ţele care erau 
cu ei, sânul ieşit afară al uneia dintre fete, apoi sângele, 
sunetul oaselor crăpate, imaginea cărnii spintecate, 
panica, oameni care fugeau, luminile sclipitoare, 


strigătele, ţipetele, braţele lui Nezir care îi atingeau 
gleznele, prăbuşirea sa, strivirea capului său ca un 
pepene cu ultima lovitură de secure şi împrăştierea 
împrejur a creierului, ţâşnirea sângelui şi bărbatul 
acela... Încercă să-i vadă faţa, dar tot ceea ce vedea era 
sânge. Căută să se concentreze pe profi lul lui. Nu putea 
vedea decât ceva foarte neclar. Nu avea nimic 
caracteristic. Era un om obişnuit de statură mijlocie, dar 
distanţa era atât de mare încât nu putea fi sigur. Se 
strădui să-şi amintească ceva special... Se forţă... Şi 
găsi! 

Cu vocea tremurândă şi fără să se gândească, 
spuse cuvântul cu entuziasm: 

- Vulturul! Da, când îl priveai din profi | semăna cu 
un vultur. Avea o faţă ascuţită. Vulturul... Cu siguranţă 
semăna cu un vultur! 

Turan Hogea se uită la omul din faţa sa de parcă ar 
fi vrut să-l omoare. 

- Boule! spuse el. Şi tu semeni cu un bou, Cafer! A 
observat careva asta mai înainte? Poate că la 
Sărbătoarea Sacrifi ciului pe tine ar trebui să te sacrifi 
căm, idiotule. De asta ce spui? 

Cafer simţi cum i se înmuiau genunchii. Se prăbuşi, 
după care nu mai reuşi să spună decât: 

- lertare, Hogea, sunt robul dumneavostră! 

- Piei din faţa mea, ticălosule! 

După ce Cafer ieşi cu spatele făcând o plecăciune, 
Davut închise uşa şi aşteptă poruncile pe care avea săi 
le dea stăpânul său. Hogea se întoarse la fereastră şi 


privi la copiii de pe stradă. Se gândi un timp. În mod 
normal, el nu planifi case să se descotorosească de 
activişti. Avea nevoie de tinerii aceia idealişti şi atât de 
hotărâți, dar faptul că străinul rămăsese faţă în faţă cu ei 
şi, din câte înţelesese, se priviseră atât de mult încât nu 
s-ar fi putut uita, îi dăduse toate planurile peste cap. 
Folosirea lor în operaţiunea „Răpirea Fetei din Serai” era 
prea riscantă. Păcat de copii, dar ştiau că pe această 
cale puteau fi martiri. Trebuia să ia această decizie 
pentru siguranţa celor rămaşi. Şi, în plus, dacă proştii l- 
ar fi curăţat pe tip, şi-ar fi salvat propriile vieţi. Era vina 
lor că fuseseră descoperiţi. 

Oare cum aveau să îl găsească pe vultur? Ce voise 
să spună când îl asemănase cu un vultur? Oare cum îi 
venise lui Cafer în minte să încerce să defi nească un om 
asemănându-l cu o pasăre? Netrebnicul! Trebuia 
neapărat să-l găsească pe om. Nu suporta ideea de a 
pune în pericol scopul lor înainte de operaţiunea din 
Etiler. Se hotărî. Când se întoarse, îl văzu pe Davut, 
ajutorul lui de încredere, aşteptându-l respectuos. 

- Davut, fă aşa cum ţi-am spus! Nu lăsa urme şi nu 
cumva să fumezi lângă ei! Peste două ore să fi i în 
Beylikduzu! spuse el şi părăsi 

camera, după care ieşi pe uşa din bucătărie şi se 
îndreptă spre cărarea care se continua în spatele 
dealului. Simulă că îi scăpă pixul, iar când se aplecă se 
uită în spate. Acolo nu mai era nimeni. 

După ce Turan Hogea ieşi, Davut îşi scoase 
pistolul, iar când trase piedica, dând drumul glontelui pe 


țeavă, inima începu să-i bată nebuneşte din cauza 
emoţiei. Îşi dorea enorm să fumeze o ţigară. Avea nevoie 
de efectul nicotinei când omora pe cineva. Până şi un 
singur fum care să-i umple plămânii în întregime era sufi 
cient. Dar stăpânul îi ordonase foarte categoric. Dacă ar 
fi făcut treaba asta aşa cum voia el? Se gândi la Salih, 
Mehmet şi Fatma, care stăteau în cămăruţa din capătul 
holului. De fapt, se gândea să-i omoare mai întâi pe 
băieţi şi apoi să i-o tragă Fatmei. Ideea îl făcu să se 
încălzească. Nu era nimic mai minunat decât să-şi aşeze 
capul între sânii ei. Întotdeauna fusese interesat de 
femeia aceea cu sâni imenşi. Sau ar fi trebuit să o facă 
după ce o omoara? Ridică din umeri. Atunci nu ar fi avut 
niciun farmec. Vo i a s ă-i vadă zbaterea, plânsul, 
implorarea. Numai să se gândească la aşa ceva fusese 
sufi cient să-i încălzească vintrele. Strânse şi mai tare 
pistolul în mână şi observă că uitase amortizorul. Cu un 
zâmbet isteric ce-i scotea în evidenţă dinţii galbeni îl 
scoase din buzunar şi îl montă. Numai să-şi imagineze 
sânii Fatmei era sufi cient pentru a-i lua minţile. Se opri. 
Îşi aminti ce-i spusese Hogea. Puse arma la mijloc şi 
deschise uşa cămăruţei. 

Militanţii stăteau pe cele două divane, aşteptând 
ca Hogea să-i cheme. Cei doi bărbaţi care şedeau unul 
lângă altul se ridicară în picioare. Ceea ce simțeau era 
un amestec de emoție şi frică. Conduse-seră operaţiunea 
cum li se spusese, dar omul care apăruse în ultimul 
moment nu fusese luat în calcul. Pe de altă parte, nu 
aveau să ştie nici-odată cum afl ase Hogea de existenţa 


lui. 

Davut aruncă o privire aspră spre Mehmet şi Salih, 
care stăteau împreună pe divan. Apoi ordonă: 

- Mehmet, treci în camera de zi şi aşteaptă! Hogea 
va vorbi mai întâi cu tine! 

Bărbatul se ridică dând din cap. Davut se uită în 
urma lui. După ce văzu că intrase în camera de la 
capătul holului, se întoarse în cămă-ruţă şi închise uşa. O 
privi pe femeia care stătea nemişcată pe divan. Încercă 
să nu se gândească la ceea ce se ascundea sub 
pardesiul ei. Foarte sigur pe el, îi spuse: 

- Fatma, ridică-te! Scoate-ţi haina! 

Uimită, ea se uită pentru o clipă la Salih, dar 
acesta avea privirea în pământ. Se învinovăţea pentru 
cele întâmplate. Îi era ruşine. În timp ce-i pedepsea pe 
păcătoşi, nu fusese în stare să coboare securea. Dove- 
dise slăbiciune. În afară de asta, lăsând în urmă un om 
care i-ar fi putut recunoaşte, pusese în pericol siguranţa 
tuturor. 

Fatma nu consideră că ar fi trebuit să se opună. 
Ridicându-se în picioare, îşi scoase încet parsesiul 
subţire şi îl lăsă pe divan. Aştepta pur şi simplu în 
mijlocul camerei. Era tulbu rată. De ce îi cereau să facă 
aşa ceva? Când auzi cel de-al doilea ordin, uimirea ei 
atinse apogeul. 

74 

75 

- Scoate-ţi şi cămaşa şi fusta! 

Uimit, Salih ridică privirea şi se uită mai întâi la 


Fatma, apoi la Davut. 

Femeia protestă: 

- Dar, frate Davut? În numele lui Dumnezeu, ce 
spui? 

Vocea lui Davut se înăspri: 

- Faci ce spun eu,târfă deagent!Salih,rid 
i c ă-te! Fă-o să-şi scoată cămaşa şi uită-te în sutien şi în 
chiloţi. Are vreun emiţător? 

Salih era stupefi at. 

- Frate Davut, de unde-ai mai scos-o şi pe-asta? 

Davut îl măsură plin de furie. 

- Ce se întâmplă, Erou Salih? De când pui la 
îndoială ordinele lui Hogea? Sau trebuia să te suspectăm 
şi pe tine? 

După o noapte atât de grea, Salih nu mai putea 
rezista unei asemenea presiuni. Ideea că s-ar fi putut 
îndoi de el îl înspăimântă şi mai tare. O iubea pe Fatma, 
o considera până la sfârşitul lumii sora lui, dar, cu toate 
acestea, lucrul ăsta nu avea nicio valoare pe lângă faptul 
că în cadrul orga-nizaţiei ar fi putut fi considerat 
trădător. Se ridică asemenea unui mieluşel, fără să 
tăgăduiască, şi se puse în faţa ei. O aştepta să-şi scoată 
cămaşa. 

Tânăra era uimită de ceea ce i se întâmpla. Era un 
mare şoc să se vadă ţinta suspiciunilor, după tot ceea ce 
făcuse în numele lui Allah. Era distrusă şi neputincioasă. 
Fără să-şi şteargă lacrimile care i se scur-geau pe obraji, 
făcu ce i se spusese. Mai întâi îşi scoase cămaşa, apoi 
fusta. Acum stătea în faţa celor doi bărbaţi numai în 


sutienul care îi ţinea cu greu sânii mari, şi în chiloţii negri 
de bumbac. Din punctul ei de vedere, era o situaţie care 
întrecea orice limite ale răbdării. Nu înţelegea de unde 
veneau acele suspiciuni la adresa ei. Unde greşise? 
Uciderea oamenilor era în răspunderea lui Salih şi a lui 
Mehmet. Ce legătură avea ea cu faptul că ei nu-l 
omorâseră şi pe omul acela şi îl lăsaseră acolo ca 
martor? Se hotări să nu se opună. Având în vedere că nu 
ea era trădătoarea, Allah avea să o ajute. 

Salih se uita surprins la ea. Pentru o clipă, 
mărimea sânilor ei îl făcu să uite de frică. Davut îi spuse: 

- Uită-te bine în sutien, să ştim dacă are sau nu 
emiţător! 

El întinse mâna tremurătoare spre sânii femeii. 
Când o băgă în sutien, simţi o lovitură puternică în spate 
şi căzu împreună cu Fatma pe divan. Ea rămase sub el. 
Încercă să-şi scoată mâna care îi rămăsese în sutienul 
femeii, dar nu putu. 

- Ce-i asta? reuşi el să mai întrebe curios. Acestea 
fură ultimele sale cuvinte. 

Scoţându-şi pistolul, Davut trase mai întâi în capul 
bărbatului. Glonţul intră, făcând o gaură mică în craniu, 
şi ieşi prin faţă, explodând şi distru-gându-i porţiunea 
dintre frunte şi gură. Odată cu explozia fi gurii lui Salih şi 
cu efectul pe care îl avusese lipirea pe faţa şi pe gura ei 
a bucăţelelor de carne, Fatma nu putu tipa. Brusc, 
începu să se agite nebuneşte pentru a îndepărta trupul 
bărbatului de deasupra ei. Ultimul lucru pe care îl văzu 
fu ţeava pistolului pe care Davut îl îndreptă spre fruntea 


ei. 

Apăsând a doua oară pe trăgaci, Davut îşi întoarse 
faţa într-o parte. Sunetul pe care îl auzi îi aminti de cel 
pe care îl scotea pepenele când cădea jos. Când se 
întoarse, văzu bucăţi din capul Fatmei prelin-gându-se 
pe perete. Se retrase câţiva paşi şi privi din nou: arătau 
bine, exact cum spusese Hogea. Se controlă: nu era 
împroşcat cu sânge. Mai stătu câteva clipe şi ascultă 
dacă venea zgomot de pe hol. Nimic. Cu paşi lenți, se 
îndreptă spre camera în care aştepta Mehmet. 

Când deschise uşa, îl văzu pe acesta aşteptând. 

- Ce s-a întâmplat, frate? Hogea Efendi nu vrea să 
vorbească cu mine? întrebă el. 

- Convorbirea telefonică durează mai mult. Tu 
întoarce-te la Salih. Te voi chema din nou, răspunse 
Davut. 

Fără a avea o altă opţiune, Mehmet ieşi pe hol 
pentru a merge în cămăruţa din capătul lui. Scoţându-şi 
din nou arma şi ascunzându-se în spatele lui, Davut îl 
urmă în linişte. 

La vederea a ceea ce îl aştepta în cameră, 
bărbatul înmărmuri. În acel moment, nici măcar nu simţi 
arma care i se sprijinise de tâmplă. Brusc, totul se 
întunecă. 

După ce îi scoase amortizorul, Davut puse pistolul 
în mâna lui Mehmet, care zăcea întins pe podea. Apoi se 
îndreptă spre Fatma. Imaginea cadavrelor îl tulbură. 
Stăteau de parcă ar fi dormit. Era mai bine dacă o 
pipăiam puțin înainte de a o ucide, gândi el. Se duse 


lângă femeie şi se uită la ea pentru o clipă, căutând 
dorinţa de la început, dar nu mai mergea. Ceea ce Îl 
făcuse să-şi piardă cheful era că ochii cada-vrului 
rămăseseră deschişi. Cel mai bine era să uite şi să plece. 
leşi pe hol şi, folosind poarta de la grădina din spate, 
ajunse pe cărare. 

76 

77 

13 

ISTANBUL, Maslak Mai 

Era de-abia şapte dimineaţa când Selim Tekin 
ajunse la locul de muncă. După ce îl salută pe paznic, 
intră în birou. Îşi puse servieta şi ziarul pe masă. Apoi 
merse în bucătărie. Turnă apă clocotită peste cafeaua 
din cană şi inspiră adânc mirosul proaspăt şi minunat 
care se formă. Luându-şi cana, trecu apoi la masa de 
lucru şi, după cum făcea de fi ecare dată, deschise 
calculatorul şi intră pe Internet. Aruncă repede o privire 
la două site-uri de ştiri şi vizită paginile unor fabrici de 
automobile, urmărind cele mai recente evoluţii din 
străinătate. Negăsind nimic interesant, luă ziarul şi 
începu să citească. 

Pe prima pagină erau ştiri din viaţa politică. lar se 
iscase o ceartă în timpul unei şedinţe parlamentare. În 
timp ce se dezbătea un proiect de lege care avea ca 
scop obţinerea unei amnistii fi scale pentru susţinătorii 
parti-dului la putere, unii dintre membrii parlamentului 
se agresaseră verbal şi fi zic. Era una dintre ştirile care 
rămăseseră neschimbate de douăzeci de ani. Întrebarea 


referitoare la ce avea să se întâmple cu Fenerbahce-ul 
era din nou la ordinea zilei. Ca de obicei, criticii judecau 
fără nicio reţinere în editorialele lor, tăiând şi 
spânzurând cu trufi e, neavând nici cel mai mic 
sentiment de responsabilitate faţă de cineva. 

Pentru Selim, a fi editorialist era cea mai uşoară 
muncă din lume. Cu excepţia câtorva editorialişti cu 
adevărat valoroşi - ale căror critici îndreptăţite erau 
foarte importante pentru el - se gândea că cea mai mare 
parte a lor era formată din nişte caractere iresponsabile, 
care nu erau bune de nimic şi care nu vedeau nimic 
greşit în a fi imperti-nente. Pentru el, manechinele şi 
editorialiştii erau din acelaşi aluat. Se gândea că în 
amândouă meseriile, unele valori erau desconsiderate 
de dragul banilor. 

În toată acea amestecătură de gânduri, când 
deschise ziarul la a treia pagină, avu un sentiment de 
parcă ar fi fost lovit cu pumnul în faţă. Cei care 
săvârşiseră măcelul de la clubul de noapte îi stăteau 
acum în faţă. Peste o fotografi e mare care înfăţişa trei 
cadavre căzute pe podeaua unei camere erau ataşate 
pozele de buletin ale celor morţi. Mesajul acelui colaj 
voia parcă să fi e Ce au fost şi ce-au ajuns. 

Citi articolul şi legenda fotografi ei dintr-o privire. 
Titlul era Crimă din gelozie în Cartierul Sordid. Un bărbat 
care venise pe neaşteptate acasă îşi pierduse minţile 
când îşi găsise soţia în pat cu prietenul lui şi, după ce îi 
omorâse pe cei doi îndrăgostiţi pe jumătate dezbrăcaţi, 
se sinucisese. Pentru că se mutaseră recent în acel 


cartier, nimeni nu 

îi cunoştea. Vecinii lor spuneau că erau un cuplu 
proaspăt căsătorit şi, pentru că amândoi lucrau, veneau 
acasă numai seara. 

Selim se uită la fotografi a femeii, apoi la ale 
celorlalţi. Simti o durere în sufl et. Cine ştie cât suferă 
acum familiile lor, se gândi el. În timp ce săvârşiseră acel 
masacru, trebuiau să fi bănuit că, într-o bună zi, chiar ei 
urmau să fi e victimele unei acţiuni cu un sfârşit la fel de 
violent. Când se gândi la Ziua Judecăţii care-i aştepta, fu 
cuprins de o teamă adâncă. Poate că lucrul cel mai 
groaznic pentru cineva era să nu-şi dea seama că e 
captiv în mrejele diavolului. 

Se uită la bărbatul care ridicase securea la el. 
Omul acela cu o înfăţişare atât de paşnică putea fi un 
călău plin de mânie? E imposibil de crezut, gândi el. Cât 
de tare şi în ce anume crezuseră acei oameni atât de 
orbeşte? 

De ce nu te-a putut lovi securea, Selim? 

Gândul acesta îl chinuia de-a binelea. Probabil că 
omului i se făcuse milă de el sau poate că, negăsind un 
motiv pentru a-l omori, avusese mustrări de conştiinţă. 
Oricum, Dumnezeu îl protejase... 

De ce nu te-au putut lovi securile, Selim? 

Se simţea şi mai deranjat. Crima asta i se părea 
stupidă. Era mult prea simplă. De fapt, numai el ştia că 
grupul acela înfăptuise măcelul cu securile. Poliţia nici nu 
ajunsese încă la acea informaţie. Se părea că nici nu 
avea să ajungă vreodată. Crima aceea nu era de fapt 


una deloc deosebită, ci o simplă crimă de cartier sordid. 
Era un lucru obişnuit să vezi crime asemănătoare pe 
pagina a treia a ziarelor în fi ecare săptă-mână sau în fi 
ecare lună. 

De ce nu te-a lovit securea în faţă, Selim? 

De ce nu aveau nimic în comun crimele din gelozie 
cu clasele care reprezentau crema societăţii, şi puteau fi 
văzute cu precădere în grupurile sociale ca re er au st 
rivite de c ond iţiile econom ice foa r te crude? În î nch 
isor i nu era niciun bogătaş criminal care să-şi fi prins 
soția cu prietenul sau cu asociatul său. Oare omul îşi 
pierdea instinctul natural sau sentimentul de gelozie 
când devenea bogat sau când primea o educație 
superioară? Efec-tele devastatoare pe care le producea 
împărţirea femeii cu un alt bărbat - care veneau tocmai 
din era primitivă - şi sentimentul de neputinţă care le 
însoțea dispăreau oare când se primea o educaţie 
solidă? 

Sau motivul real... 

De ce nu a putut lovi securea, Selim? 

Motivul real era de fapt dorinţa de a nu-şi pierde 
independenţa? Poate că era vorba de dobândirea unei 
încrederi în sine mai mari, prin-tr-o educaţie mai bună. 
Sau poate era vorba de principiul Nu-mi schimb cursul 
vieții sacrifi cându-mi libertatea, care se ascundea cu 
măiestrie în spatele afi rmaţiei Nu mă cobor la nivelul 
lor? Cine ştia? Cu siguranţă, fi ecare avea propriile 
convingeri în acest sens, însă nicio ipoteză nu putea 
schimba adevărul. Soții geloşi şi ucigaşii nu ieşeau din 


rândul bogaţilor. 

Se opri pentru moment. În loc să-şi astupe urechile 
la vocea care venea din interior, preferă să se 
gândească la ea, dar încă din primele 

78 

79 

secunde bătu în retragere dintr-o teamă pe care 
nu o înţelese. Cel mai bine era să nu dea un nume acelei 
temeri. Undeva în trupul său, în sufl etul său, seîntă 
m pla ceva ciud at. Ştia asta. Dar nu era atât de stăpân 
pe sine încât să se confrunte cu acel lucru. Încercă să se 
gândească la alte treburi. Mai rău de atât nici că putea 
începe o nouă zi. 

Oare Helin ce făcuse? Vorbiseră de câteva ori la 
telefon. Fiecare convorbire durase în jur de o oră. Faptul 
că vorbea atât de mult la telefon fără să se plictisească 
era ciudat. Cu atât mai mult cu cât discucţiile lungi 
ocupau numărul unu în lista cu lucrurile pe care le ura 
cel mai mult în viaţă. Selim nu-i suporta pe oamenii care 
sporovăiau la telefon. Nu putea înţelege de ce făceau 
asta. Pentru el, telefonul nu era un mijloc de comunicare. 
Dacă voia să stea cu cineva de vorbă, atunci trebuia să-i 
vadă faţa. Altfel ar fi fost artifi cial. Discuţia s-ar fi purtat 
orbeşte. Până şi închiderea telefonului era o adevărată 
ceremonie. Mai întâi îi spuneai celeilalte persoane că 
trebuia să închizi, apoi îi aduceai la cunoştinţă dorinţa ta 
de a vorbi cu ea din nou în cel mai scurt timp, după care 
veneau saluturile de politeţe care se schimbau între voi 
ca mingile de tenis şi, în cele din urmă, încheiai prin a-i 


ura să aibă grijă de ea, ca şi cum pentru a face acest 
lucru ar fi fost nevoie de un asemenea îndemn. Şi unde 
mai puneai curtoazia orientală inutilă şi ezitările în 
legătură cu cine avea să închidă telefonul mai întâi, care 
prelungeau şi mai mult convorbirile telefonice din cauza 
cărora ajun-geai să ţi se învineţească până şi urechile. 
Însă cu Helin era altfel. Putea vorbi ore-n şir cu ea. Parcă 
erau doi prieteni apropiaţi care nu se mai văzuseră din 
copilărie. 

Selim simţea o electricitate minunată, care îl 
cuprinsese cu totul. Era tot timpul cu ochii pe telefon. La 
fi ecare apel răspundea după ce mai întâi se ruga două 
secunde ca persoana care-l suna să fi e Helin. 

Faptul că ambele părţi simțeau totul la fel era un 
sentiment de satisfacţie şi întregire. Ar fi fost o relaţie 
minunată, dacă nu ar fi fost acele senzaţii periculoase. 
Sentimente periculoase, gândi el. De fi ecare dată când 
reuşea să fi e şi el fericit, se întâmpla întotdeauna ceva 
şi totul se ducea pe apa sâmbetei. De parcă fericirea îl 
scotea de pe calea care îi fusese sortită. Tot felul de 
coincidenţe nefavorabile se adunau laolaltă, aducând 
totul la vechea situaţie şi forțându-l să se întoarcă la 
destinul său. 

Îşi dorea să meargă cu Helin până la capăt, să se 
însoare şi să aibă copii cu ea. Chiar dacă un simţământ 
lăuntric îi spunea că această dorinţă nu avea să i se 
împlinească niciodată, se făcea că nu-l aude, pentru că 
voia să se simtă ca o persoană normală. 

De ce nu te-a lovit securea în faţă, Selim? 


Îşi încheie ziua cu greu şi cu sentimente confuze. 
Odată cu lăsarea serii, după o oră enervantă pe care o 
petrecu în zăpăceala din trafi c, reuşi să ajungă acasă. 
După ce făcu un duş, luă un pahar cu apă şi gheaţă şi se 
întinse pe şezlongul din balcon. Se uită la Turnul 
Fecioarei. Oraşul era stălucitor. 

Fără să vrea, se gândi din nou la tinerii care 
muriseră şi la modul în care îşi găsiseră sfârşitul. Apoi, 
seara aceea i se perindă iar prin faţa ochilor. Pentru o 
clipă, se întrebă de ce nu îl lovise securea în faţă. Se 
temu din nou de răspunsurile pe care le-ar fi putut găsi. 
Parcă erau uşi pe care nu trebuia încă să le deschidă, în 
spatele cărora nu ştia ce se afl ă. Renunţă să se mai 
gândească. Respiră adânc. Pentru un timp, îşi ascultă 
bătăile inimii. În cele din urmă, se hotărî să se culce şi se 
aruncă în pat. 

Se trezi plin de transpiraţie. Luă telefonul celular 
care se afl a pe măsuţă. Era trei fără cinci. Se trezise din 
cauza unui vis îngrozitor. Văzuse sute de blocuri înalte 
înşirate de-a lungul unei şosele de câţiva kilometri, 
paralelă cu marea. Clădirile erau lipite una de alta. Între 
ele nu era niciun spaţiu. Semăna cu... El stătea pe malul 
mării. Singur. Era o linişte desăvârşită. Apoi fusese o 
mişcare. Ferestrele începuseră să se deschidă una câte 
una. Sute de oameni se aruncau tăcuţi de la ele. Zeci şi 
sute căzând în tăcere de la înălţime precum boabele de 
struguri. Marea era calmă. El stătea undeva pe margine 
şi urmărea fără să se clintească. Încercă să-şi 
amintească şi alte amănunte, dar nu reuşi din cauza fricii 


care îi creştea în piept. 

Unde se afl a locul pe care-l văzuse? Căută să-şi 
aducă aminte, dar reîntoarcerea la vis era difi cilă, mai 
ales după ce trăise acea teamă. Putea fi acesta un 
semn? Se gândi că iar abera. În vis urmărea totul fără să 
facă nimic. Nu simţea nici frică, nici milă, nici tristeţe, 
nici bucurie. Era un simplu spectator. Un martor la 
sfârşitul lumii... Unde putea fi acel loc? 

Se ridică din pat şi merse în bucătărie. Luă un 
pahar din raft şi începu să-l umple cu apă din sticlă. 
Pentru că era în picioarele goale, putea simţi răceala 
plăcilor de gresie, care i se răspândea în tot corpul. Când 
începu să bea, răceala îi ajunse până la genunchi şi, 
pentru o clipă, fu cât pe ce să se înece. Se uită în pahar 
în timp ce-l ridică, de parcă ar fi privit marea calmă de 
pe ţărmul ei. Se simţi ciudat. | se făcu pielea de găină. 
Frica se strecură înăuntrul său. Ştia ce oraş era. 

Câteva cuvinte spuse cu voce tare, însă ca pentru 
el, îi ieşiră din gură: 

- Izmir! Marele cutremur va avea loc în Izmir! 

80 

81 

14 

ISTANBUL, Etiler Mai 

Istanbul - într-un fel capitala secretă a ţării - era un 
interesant oraş al lumii prin structura sa cosmopolită. 
Secole de-a rândul, frumu-seţea fără pereche a 
Bosforului, precum şi importanţa sa geopolitică, 
stârniseră apetitul ţărilor învecinate. Datorită unei 


populaţii de zece milioane de locuitori şi găzduirii unei 
mari părţi din comerţul ţării, dinamismul lui era nesfârşit. 
Se întindea pe o suprafaţă atât de mare încât, în timp ce 
într-o parte a oraşului ningea, în cealaltă era posibil să 
vezi oameni făcând plajă. Şi aici era ca în celelalte oraşe 
mari - existau cartiere care îi strângeau laolaltă numai 
pe cei bogaţi. 

Cartierul Etiler devenise - prin clădirile splendide, 
prin vilele de lux, prin magazinele asemănătoare celor 
din metropolele occidentale, prin rezidenții cu venituri 
medii anuale de cinci sute de mii de dolari, prin 
autoturismele de ultimă generaţie care se plimbau pe 
străzile sale - unul din cartierele preferate ale 
Istanbulului. Doamnele bogate - care, după ce îşi 
trimiteau soţii la serviciu şi copii la şcoală, încercând din 
greu să-şi umple golurile spirituale prin frenezia tristă a 
cumpără-turilor - permiteau magazinelor din cartierul lor 
să supravieţuiască tuturor crizelor economice. 
Bineînţeles că acest dinamism atrăgea şi atenţia 
celorlalte cariere. De fapt, era foarte uşor să-i deosebeşti 
pe rezidenţi de tinerii clasei mijlocii, al căror suprem 
scop în viaţă era depăşirea situaţiei sociale şi care 
cutreierau pe bulevarde cu o mască prefăcută, care le 
ascundea cu grijă situaţia mizeră. 

Sentimentul acela apăsător al zilei de luni îşi f ăcea 
simțită prezenţa. Bariş Akdiller aştepta să coboare din 
maşină pentru a-l înjura nestin-gherit pe şoferul de taxi 
care-i întorsese stomacul pe dos. Ca în cazul multor 
caracteristici distinctive, Istanbulul era renumit şi pentru 


şoferii de taxi. Acest grup socio-profesional îşi făcea 
simțită prezenţa în struc-tura haotică a oraşului. Aşa 
cum existau adevăraţi domni care practi-caseră profesia 
timp de patruzeci de ani, existau şi şoferi pentru care 
condusul era totuna cu păscutul oilor. Aceşti oameni, 
care nu cădeau la pace cu societatea din care făceau, de 
altfel, parte, erau incapabili să conducă din naştere, aşa 
cum erau nepricepuţi şi în alte munci. În general, 
sufereau de boala bărbaţilor mediteraneeni, care asociau 
maşi-nile cu penisul, iar şofatul cu un spectacol de 
potenţă. Viaţa lor sexuală şi stilul lor de a conduce erau 
atât de asemănătoare, încât durata de două-trei minute 
necesară pentru a ejacula şi perioada de două-trei luni 
dintre accidentele făcute aducea la punctul maxim 
această similitudine. Niciodată nu le plăcea să se spele şi 
să se bărbierească. Ghizii turistici 

82 

avertizau întotdeauna grupurile de vizitatori să nu 
se urce în taxiuri conduse de şoferi care nu purtau 
cravată. 

Când maşina opri în faţa mall-ului care se înălța pe 
o suprafaţă mare cât patru terenuri de fotbal în centrul 
cartierului Etiler, precum un cal sălbatic care dorea să-l 
arunce pe călăreț din spate, Bariş se gândi că ar fi putut 
să verse pe ceafa şoferului. De fapt, era o idee care-l 
destindea, dar nu avea prea mult t imp la dispoziţie. 
Fiind sigur că omul l-ar fi înjurat, plăti preţul cursei fără 
să lase bacşiş şi cobori. Pentru moment, simţi că-l ia 
ameţeala. 


Pentru a-şi putea exprima mânia faţă de clientul 
care nu lăsase bacşiş, şoferul se întoarse la datoria lui - 
să producă anarhie pe şosele - printr-un demaraj 
asurzitor. Această pornire era, într-un fel, prescur-tarea 
într-o limbă locală a unei lungi înjurăturiadresatei 
ntregiifamiliiaclientului. Bariş - care se uita în 
urma taxiului plecat în trombă - dădu din cap încercând 
să se calmeze. Apoi ridică privirea şi se uită la zgârie- 
norii care se înălţau deasupra mall-ului. 

Motivul trăirii acelui întreg haos era, de fapt, 
Unitatea de Colec-tare. Celor opt membrii ai Unităţii de 
Colectare le era interzis să-şi cumpere casă sau maşină. 
Astfel de nevoi erau acoperite din bugetul nelimitat 
pentru cheltuieli. Membrii unităţii puteau să-şi închirieze 
o casă în orice cartier doreau. Singura condiţie era 
obligativitatea schim-bării domiciliului la fi ecare şase 
luni. În acelaşi mod, şi tot din condiţii de siguranţă, nu 
puteau fi posesori de maşini. Erau obligaţi să folo-sească 
taxiurile. Bineînţeles că şi folosirea taxiului avea regulile 
sale. Nu era permisă sub nicio formă conversaţia cu 
şoferul. Prin mimarea bolii, a durerii de dinţi sau a 
suferinţei, îşi duceau călătoria la capăt în tăcere. În ciuda 
acestui buget nelimitat, era o practică plictisitoare. În 
special în călătoriile lungi din oraş, situaţia devenea şi 
mai difi cilă. 

În timp ce intră pe poarta numărul unu a mall-ului, 
Bariş îşi scoase legitimaţia din buzunarul cămăşii şi i-o 
arătă celui de la securitate, fără a trece prin detectorul 
de metale. Prin înţelegerea care fusese încheiată cu fi 


rma de securitate care asigura paza clădirii, angajaţii de 
la TEK Import-Export nu treceau prin detectorul de 
metale. Această practică era necesară pentru ca ei să nu 
fi e obligaţi să-şi arate cu una, cu două armele pe care le 
purtau şi pentru funcţionarea fără probleme a micilor 
emiţători montați sub piele, care trimiteau douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru semnale despre 
poziţia lor. Cei opt agenţi însărci-naţi cu promovarea şi 
funcţionarea unităţii erau de maximă importanţă pentru 
tară. Din acest motiv, erau urmăriţi în permanenţă de la 
centru. 

Unitatea de Colectare fusese înfi inţată în urma 
problemelor apărute în 1960 în Cipru, pentru a linişti 
populaţia civilă din insulă. Îndatorirea ei era să se 
răzbune pe liderii extremişti greci care îi ucise-seră pe 
turci. La înce put, f useseră numai t rei membr ii. După 
un timp, a fost însă necesară strângerea datoriilor de 
sânge legate de crimele mili-tanţilor ASALA, care aveau 
o mare a rie de desf ăşurare în Europa. Prin urmare, 
colectorii fuseseră trimişi în Europa, iar acţiunile de acolo 
se de sf ăşu r a se r ă cu succes. 

83 

După anii optzeci, când terorismul din cadrul 
acțiunilor din sud-estul Turciei se îndreptase împotriva 
oamenilor nevinovaţi, colec-torii fuseseră chemaţi încă o 
dată la treabă. Desfăşuraseră o campanie de strângere a 
datoriei de sânge plină de succes, fără ca poliţia şi 
jandar-meria din regiu ne să fi e informate. Pent ru că în 
afara preşedintelui Servi-ciului Secret, ceilalţi ofi ciali nu 


aveau nicio informaţie despre existenţa acestei unităţi, 
incidentele soldate cu morţi fuseseră interpretate drept 
rezultatul răfuielilor dintre grupările teroriste. De cele 
mai multe ori, ştirile cu astfel de crime nu fuseseră 
investigate mai amănunţit. 

Datoria lui Bariş era să pregătească scenarii de 
colectare în legă-tură cu obiectivele alese. 
Responsabilitatea sa era să dezvolte strategii, prezicând 
cum avea să se comporte obiectivul, să planifi ce 
colectarea, să estimeze toate pericolele posibile şi să ia 
toate măsurile necesare. Indiferent de îndatorirea pe 
care o avea, fi ecare membru al Unităţii de Colectare 
fusese instruit ca, în caz de nevoie, să poată face treaba 
de unul singur. Cu bugetele lor nelimitate şi caracterele 
alese cu atenţie, nu erau diferiţi de agenţii secreţi ai 
ţărilor care aveau un cuvânt de spus în lumea 
clandestină. Mai mult decât atât, când era necesar, se 
dove-deau fără egal în refl exele lor de a se autodistruge 
pentru a nu fi prinşi. Erau membrii uneia dintre puţinele 
unităţi de informaţii a cărei exis-tenţă nu le era 
cunoscută serviciilor secrete ale celorlalte ţări. Fuse-seră 
protejaţi în special de serviciile ţărilor neutre sau ostile, 
şi numele lor nu fuseseră menţionate niciodată în 
rapoarte; fusese unitatea care funcţionase având la bază 
grija de a nu păstra niciun fel de înregistrări şi a nu lăsa 
niciun fel de urme. 

Ţinând cont de dinamica vremurilor, primul loc în 
care îşi desfă-şurase activitatea fusese Ankara, într-un 
bloc cu birouri care avea vederea spre Piaţa Kizilay. Însă, 


odată cu schimbările din anii nouă-zeci şi cu necesitatea 
de a intra în noul mileniu cu o perspectivă adec-vată, 
fusese ales un oraş mai modern şi mai dinamic. Datorită 
caracte-rului său secret, Unitatea de Colectare se 
mutase în unul din cele mai moderne mall-uri din ţară, 
unde metrul pătrat se închiria cu sute de dolari. În cazul 
unei cercetări, rezulta funcţionarea legală a unei fi rme 
de import. Importa armament din străinătate, pe care 
apoi îl vindea statului turc sau ţărilor înfrăţite cu Turcia. 
Prin clienţii şi angajaţii săi, părea o fi rmă oarecare. Îşi 
desfăşura activitatea în stricta cunoştinţă de cauză a 
preşedintelui şi a şefului statului major. Bugetul ei era 
acoperit din fonduri secrete. Unii dintre agenţi 
îndeplineau diferite funcţii la diverse niveluri în cadrul 
unităţilor secrete cunoscute. 

Când uşa metalică a liftului se închise cu un 
şuierat, Bariş apăsă pe butonul de la etajul opt. Senzor ul 
plasat în i nter ior ul butonu lui în re -gistra în numai o 
secundă amprenta oaspetelui care u r ma să coboare la 
respectivul etaj, o compara cu informaţiile din memorie, 
iar rezultatele găsite îi erau transmise secretarei de la 
intrarea la etaj. 

La coborârea din lift, Bariş îi zâmbi femeii care îi 
deschise uşa de sticlă antiglont şi o salută: 

84 

- Bună dimineaţa, doamnă Zuhal. Ce mai faceţi? 

Secretara, de vârstă medie, îi răspunse ca 
întotdeauna cu o energie incredibilă: 

- Bine aţi venit, domnule Bariş. Slavă Domnului, 


totul este minunat! 

Fără să piardă prea mult timp cu ea, Bariş Akdiller 
trecu prin-tr-o a doua uşă în zona paravan a unităţii de 
lucru. Cei şapte angajaţi ai fi rmei îşi făceau munca de 
rutină. Telefoanele sunau şi se auzeau bătăile în taste 
ale degetelor care se mişcau pe claviatură. Acestea erau 
semnalele puternice ale unei zile de muncă foarte 
active. Nu era un loc diferit de celelalte birouri normale. 
Era un birou obişnuit, în care se pregătea corespondenţa 
pentru străinătate, care se conforma sărbă-torilor şi 
calendarului de afaceri european şi unde lucrau doamne 
şi domni eleganţi. Angajaţii care lucrau în afara uşilor 
închise ştiau că cele opt persoane care intrau şi ieşeau 
de acolo aveau atribuţii diferite, dar, pentru că stabilirea 
unor relaţii cu ele era interzisă, se obişnuiseră cu timpul 
numai cu venirea şi plecarea lor. 

Bariş Akdiller trecu cu paşi repezi printre mese şi 
se îndreptă spre uşa pe care scria Arhivă. Îşi apropie faţa 
de orifi ciul de observaţie în care se afl a cititorul de 
retină, permițându-i acestuia să-i identifi ce ochiul. După 
ce identitatea îi fu confi rmată, uşa se deschise automat. 

Aria în care intră fusese proiectată sub forma unui 
salon în care r a zele Soa relu i nu pătrundeau şi la care 
aveau acces două camere. Încă-perea era tapisată cu un 
material special, care nu permitea exploatarea niciunui 
scanner. Nici pentru sunete, nici pentru căldura corpului, 
nici pentru celelalte elemente active... Era o încăpere 
izolată complet. 

Numai opt astfel de excelente unităţi de 


ascunzătoare existau în întreaga ţară. În una dintre 
acestea, într-un mediu de înaltă securitate, îşi scrisese 
Bariş scenariile despre pericolele care ar fi putut 
ameninţa patria. Scenariile de început, scenariile de 
cuprins, scenariile de fi nal şi, cel mai important, 
scenariile de colectare. Munca lui nu presupunea numai 
crearea de scenarii. Când primea aprobarea necesară, îşi 
asuma pe deplin toată responsabilitatea operaţiunii 
scenariului creat de el şi ocupa un loc activ în munca de 
pe teren. În timpul acestor activităţi, pentru a ajunge la 
rezultatele dorite, era împuternicit să folosească oricare 
dintre facilităţile puse la dispoziţie de stat. Între toate 
acestea, avea împuternicirea chiar şi să ucidă. 

Când auzise pentru prima oară de aceasta, Bariş 
fusese foarte confuz. Era o permisiune acordată numai 
renumitului erou englez James Bond în acţiunile sale. Mai 
corect spus, Bariş văzuse acest tip de împuternicire 
numai la agenţii secreţi din fi Ime. Ori el chiar o avea în 
realitate, iar statul acordase această permisiune unui 
grup de opt agenţi după ce fuseseră supuşi unei serii de 
teste psihologice. În timpul perioadei de instrucţie, se 
insistase pe decizia de a ucide un om şi etapele ei de 
realizare. Era o hotărâre foarte importantă şi trebuia 
luată numai în cazurile în care independenţa ţării se afl a 
în pericol. În plus, împuternicirea de a ucide putea fi 
folosită şi în cazul oricărui 

85 

atac sau oricărei ameninţări îndreptate împotriva 
membrilor Unității de Colectare. După ce îşi fi nalizaseră 


prima treabă, făcuseră împreună cu psihologii Serviciului 
de Informaţii evaluările cazurilor legate de oamenii pe 
care-i uciseseră, în acest fel împiedicând ca împuterni- 
cirea de a ucide să devină o obişnuinţă şi analizând 
daunele cauzate de uciderea cuiva asupra propriilor 
persoane. 

Odată cu intrarea în camera izolată, Can, care 
încărca o simulare specială pe monitorul calculatorului 
său, ridică privirea şi-i spuse zâmbind: 

- Bine ai venit, frate Bariş! 

Acesta, apropiindu-se de Can, îl lovi uşor pe umăr. 

- Fiule, sunt foarte supărat pe tine! 

- Ce se întâmplă, frate? 

- Ştii, fata aia de la bancă cu care urma să-mi faci 
cunoştinţă... Ce s-a mai întâmplat? Mă păcăleşti întruna. 

- Zău aşa! Asta-i vorbă ce-mi spui tu acum? La 
vârsta asta te aştepţi să te iau de mână şi să te duc la 
fată? Se poate? Este împotriva obişnuinţei! 

- Lasă prostiile, frate! Bineînţeles că e uşor să 
găseşti scuze... Cu prietenia cum rămâne? Merit eu asta, 
omule? 

Can încercă să schimbe subiectul: 

- Am luat de la poliţie înregistrările camerelor de 
supraveghere. Vrei să arunci o privire? 

Bariş îl privi suspect. 

- Spune-mi că aparţin masacrului cu securile şi am 
să leşin aici. 

Lăsându-se uşor pe spate, Can îşi puse mâinile la 
ceafă. 


- Aparţin masacrului cu securile şi sunt cu totul 
întâmplătoare. 

- Ce vrei să spui? întrebă Bariş cu suspiciune. 

Pe Can îl amuza întotdeauna să găsească 
informaţii care să-i atragă atenţia lui Bariş. Continuă: 

- Dintr-un oarecare motiv, în ziua incidentului, la 
ora nouăspre-zece, s-a observat că, din cauza unei 
defecţiuni tehnice, camerele de supraveghere nu mai 
înregistrau. Pentru că la acea oră nu ar fi fost posibil să fi 
e contactat serviciul de depanare, rezolvarea problemei 
a fost amânată pentru a doua zi. Ghici ce s-a întâmplat 
mai târziu? 

Tăcu şi-l privi cu ochi întrebători pentru câteva 
clipe, apoi, hotă-rându-se să nu o mai lungească, povesti 
mai departe: 

- Camera a început să înregistreze de la sine. 
Nimeni nu ştie nimic despre modul în care s-a întâmplat. 
De fapt, depanatorii care au venit a doua zi au observat 
că au fost făcute înregistrările, după care au informat 
administratorul clubului şi poliţia. De dimineaţă mi-a fost 
dată şi mie, în mod secret, o copie. Ai să vezi, în această 
cutie neagră sunt scene incredibile, care îţi vor atrage 
atenţia. 

Bariş nu-şi putea ascunde entuziasmul. Îşi trase în 
grabă un scaun în faţa televizorului digital de pe perete 
Şi se aşeză. 

- Sper ca asta să nu fi e iar una dintre glumele tale 
proaste, Can. 

Dacă-i aşa, te burduşesc! Să nu zici că nu te-am 


avertizat. Hai, dă-i drumul! 

Foarte voios, Can scoase CD-ul din carcasă şi îl 
puse în player. 

- Te avertizez, datoriile îţi cresc, spuse el. În 
curând n-o să mai poţi face faţă la atâtea datorii. O să-ţi 
fi e greu. Asta ca să ştii. 

Cu o voce care punea capăt glumei, Bariş încheie 
conversaţia: 

- Can, dă-i drumul, te rog! 

Urmări înregistrarea de aproximativ treizeci de ori. 
Camera se afl a într-un unghi interesant. Ceea ce făceau 
oamenii la masa lor se vedea foarte clar. Dansul erotic al 
fetelor, sânul nemaipomenit al blondei, doi bărbaţi cu 
securi care apăreau brusc din mijlocul mulţimii, mişcarea 
tăişurilor, sângele de un roşu închis care la început 
țâşnea în dife-rite direcţii, pentru ca mai apoi să formeze 
mici băltoace în centrul ringului, mişcarea haotică a 
oamenilor, strălucirea securilor în timp ce erau mişcate 
prin aer, căderea umerilor bărbatului care îngenun- 
chease... şi scena fi nală. Aproape că memorase 
înregistrarea, dar încă mai voia să urmărească scena în 
care martorul misterios şi criminalii se priveau îndelung. 

Nu fu capabil să-şi ia ochii de la ecran decât după 
aproape două ore, când i se aduse ceaiul. În tot acest 
timp, Can îi ţinuse companie cu seriozitate, cercetase, 
mărise, micşorase toate detaliile pe care Bariş i le 
ceruse, colorase ori făcuse alb-negru toate scenele 
necesare. Secvenţele pline de violenţă erau destul de 
dezg ustătoare pentru Bariş, însă nu asta era ceea ce îi 


trezise interesul. Ceea ce-i stârnise curiozi-tatea era acel 
om a cărui faţă nu putuse fi fi Imată sub nicio formă, acel 
om care stătuse neclintit în faţa criminalilor. La vederea 
acelei scene, poliţia ar fi putut gândi că omul acela era 
un erou, iar mass-media l-ar fi putut declara trimisul lui 
Dumnezeu. Gândindu-se la confuzia pe care ar fi putut 
să o işte, se rugă să nu fi e găsit de mass-media. 

Însă pentru Bariş, cazul nu se încheia acolo. O 
singură întrebare îi frământase mintea în ultimele două 
ore petrecute în faţa ecranului: care fusese motivul 
pentru care omul se postase în faţa criminalilor? Nu era 
o etalare a curajului. Nimeni nu ar fi îndrăznit să 
provoace în acel mod pe cineva, numai pentru a sta 
neclintit. Nu existase nicio agresivitate din partea 
niciunuia. Putea fi vorba de sentimentul de milă? În acea 
scenă, cui i-ar fi fost milă de cine? Omului de criminali 
sau criminalilor de om? Îşi dădu seama că era o idee 
stupidă. Un alt sentiment era între ei... Un alt 
sentiment... Putea fi un instinct? Poate... Poate că acesta 
era motivul cel mai bun care i-ar fi putut veni în minte 
până atunci. Un instinct îl târâse pe acel om până acolo. 
Bine, dar pe criminali ce îi pietrifi case? Poate că tot un 
instinct. Nu era posibil? 

Gândurile îi fură r isipit e at u nci câ nd Ca n, ca re 
u r mărea pe ecranul digital din colţ unul din canalele 
naţionale de ştiri, aruncă pixul pe jos înjurând cu spor. 

- La dracu! Bariş! Vino, vino! Trebuie să vezi asta! 

Bariş se ridică de la locul lui, merse lângă Can şi se 
uită la monitor. Un crainic emoţionat era în transmisiune 


directă de pe malul Bosforului. 

86 

87 

În timp ce se uita la şoseaua largă din spatele lui, 
Bariş se gândi că putea fi pe undeva prin zona Kanlica. 

Pentru a mări şi mai mult efectul celor spuse de 
prezentator, în partea de jos a ecranului era postat 
înscrisul Ultima Oră, care clipea. 

- O ştire bombă! Fiica pictoriţă a lui Hasan Conker, 
al doilea cel mai bogat om din ţară, a fost răpită în plină 
zi, fi ind urcată cu forţa într-o maşină. 

Martorii oculari afi rmau că fata fusese răpită de 
femei acoperite cu cearşafuri negre. Cele două gărzi 
personale de corp fuseseră imobi-lizate, fi ind împuşcate 
în picioare. În acest timp, lângă reporter apăru brusc un 
poliţist bătrân, pe care nu se ştia de unde-l găsise şi 
adusese, şi căruia începu să-i pună întrebări în legătură 
cu răpirea. Vechiul şef de echipă al Unităţii de Luptă 
împotriva Terorismului - care era evident că fusese adus 
pe nepregătite, aşa cum se deducea din cravata strâmbă 
- afi rma că era foarte probabil ca acel grav incident să fi 
fost opera unei organizaţii religioase teroriste. Faptul că 
răpitorii erau femei învăluite în cearşafuri negre 
consolida supoziţia. 

- Idiotule! spuse Bariş cu voce tare. Idiotul idioţilor! 

Şi, fără să ia în considerare privirea lui Can aţintită 
asupra lui, continuă: 

- Cum poate cineva să fi e atât de prost? Când l-au 
angajat pe ăsta, prostia a fost cea care i-a impresionat? 


Tâmpitul! 

Ura tipul acela de poliţişti în retragere, care se 
duceau încolo şi încoace, luând mintea tuturor cu opiniile 
lor fără noimă aruncate la voia întâmplării, şi care 
ciripeau într-un mod iresponsabil după ce tăcuseră atâţia 
ani. El nu avea de gând să fi e niciodată aşa. Cei care 
lucrau pentru stat trebuiau să fi e tăcuţi până ajungeau 
în mormânt. Informaţiile secrete - la care se ajungea 
datorită privilegiilor pe care le prezenta acel gen de 
muncă - nu trebuiau divulgate. Toate declaraţiile care se 
făceau în presa scrisă şi nescrisă erau urmărite şi de 
agenţii secreţi ai potenţialelor ţări duşmane, care-şi 
desfăşurau activitatea în Turcia. Ofi cialii de securitate în 
retragere care făceau previziunile cele mai apropiate de 
politica ţării şi ale căror evaluări erau paralele cu 
reacţiile statului lucrau ca specia-lişti cu salarii foarte 
mari în canale de televiziune cu o cifră foarte mare de 
telespectatori. Pentru Bariş, această situaţie reprezenta 
răzvrătirea neputincioasă a pensionarilor din sfera de 
securitate, care nu se puteau obişnui cu ideea de a fi 
uitaţi. Între aceşti oameni erau şi unii chiar foarte buni. 
În cazul oricărui eveniment, ei apăreau la televizor şi 
puteau explica pe înţelesul tuturor toate metodele 
folosite de stat. Astfel, aşa cum viaţa tuturor agenţilor 
care luau parte la operaţiunile respective era pusă în 
pericol, şi fi nalizarea cu succes a operaţiunii era 
compromisă. 

Pe ecran se putea vedea cu uşurinţă că reporterul 
era foarte emoţi-onat. Apăr use un material nou, pe care 


oamenii de ştiri îl puteau exploata încă cel puţin o lună 
de zile. De acum, aveau să fi e făcute publice toate 
informaţiile personale şi amintirile private în legătură cu 
fata răpită. În plus, urma să îi fi e dezvăluită viaţa 
privată, aducându-i în faţa camerelor 

pe toţi foştii iubiţi. De asemenea, aveau să fi e 
făcute ştiri şi reportaje înce-pând cu proprietarii 
dughenelor de pe strada de unde fusese răpită, cu 
gărzile de corp rănite, cu coaforul fetei, cu angajaţii 
buticurilor din care obişnuise să-şi cumpere lucrurile, cu 
profesorii de la facultate şi ajun-gând până la chelnerii 
restaurantelor pe care le frecventase. Bineînţeles, în tot 
acest timp, unul dintre săracii oameni avea să facă o 
presupunere corectă, determinându-i pe răpitori să intre 
în panică şi, împotriva planu-rilor iniţiale, să o ucidă. 

Ori, în astfel de cazuri, cel mai bine era ca prima 
declaraţie să fi e făcută de ofi cialităţi. În acest gen de 
situaţii, oamenii o puteau lua pe căi greşite, iar la sfârşit 
puteau cădea în situaţii neplăcute. Şi ceilalţi agenţi din 
birou se strânseseră în jurul televizorului şi făceau 
comentarii cu voce tare. Bariş fu scos din gândurile lui 
de întrebarea lui Can: 

- Ce crezi că este? Poate fi cu adevărat treaba 
fanaticilor? 

Dădu din umeri. Apoi, pe un ton serios, adăugă: 

- Să ne rugăm să fi e atât de simplu pe cât pare! 

88 

89 

15 


ISTANBUL, Levent Mai 

Selim Tekin ura serile de luni. Dar această zi de 
luni era diferită pentru el faţă de celelalte. Nu-şi mai 
încăpea în piele de bucurie. În seara aceea urma să se 
întâlnească cu Helin. După ce ieşi de la muncă, se duse 
acasă şi intră să facă un duş. Apoi se îmbrăcă şi ieşi. Era 
aproape opt. După ce s e | u p t ă cu trafi cul 
Istanbulului, reuşi să ajungă la Helin, care aştepta la 
gura de metrou din Levent. Purta o rochie neagră fără 
mâneci. La urcarea în maşină, mirosul ei - care invadă 
interiorul - îl îmbătă pe Selim. 

Tânăra îi aşternu un pupic prelung pe obraz. 

- Bună... Ce faci? 

Selim vr u să spună totul aşa cum îi trecea pr in 
minte. Voia să-i spună cum îi ţiuiseră urechile atunci 
când o văzuse, cum aşteptase cu mare nerăbdare ora 
întâlnirii, că dorea să-i fi e alături în fi ecare minut, cum îl 
speria trăirea unor sentimente atât de profunde, că 
dorea să se trezească alături de ea, că n ăzuia să o 
sărute ore-n şir şi să-şi petreacă viaţa alături de ea, că o 
voia nebuneşte. Se gândi însă că era prea devreme 
pentru asemenea sentimentalisme. Îi răspunse cu un 
zâmbet larg: 

- Super! Într-un singur cuvânt: super! 

Când ajunseră în Sariyer, se întunecase de-a 
binelea. După ce parcară maşina lângă moschee, 
merseră spre faleză. Selim descope-rise restaurantul cu 
specifi c pescăresc cu două etaje vara trecută. Avea 
aperitive nemaipomenite. Când vremea se încălzea, 


localul îşi primea clienţii şi pe acoperişul terasă. Să 
mănânci delicatese din peşte privind la peisajul 
Bosforului de pe terasa împodobită cu ghivece cu fl ori 
colo-rate era la fel de plăcut ca transformarea unei zile 
obişnuite într-una specială. Proprietarii fraţi ai 
restaurantului scoteau în evidenţă dăru-irea pe care o 
aveau faţă de ceea ce făceau nu numai întâmpinându-i 
pe clienţi la uşă, ci şi adresându-li-se celor fi deli cu 
numele lor. Ca întot-deauna, Selim fu întâmpinat de ei la 
uşă. Pentru că făcuse rezervare, masa lor era pregătită 
în partea cu vederea cea mai bună. După ce fură aduse 
minunatele aperitive, începură să mănânce şi să 
vorbească. 

Helin povestea cu mare entuziasm despre ultimele 
schimbări în legătură cu munca ei. Începuse să 
investigheze crimele imamilor. Cercetările ei se intensifi 
caseră în cartierul Fatih. Vorbea cu oamenii. Spunea că 
unii dintre ei se sfi au, în timp ce alţii participau la 
reportaje cu mare uşurinţă. Credea că avea să fie o 
anchetă grozavă. 

În timp ce o asculta cu mare atenţie, Selim începu 
să se gândească. Ce sens avea ca o femeie atât de 
frumoasă să fi e pe urma unor lucruri 

atât de periculoase? De ce nu avea o muncă 
normală? Îşi dădu seama că prezenţa ei pe stradă toată 
ziua îi provoca o stare de nelinişte. Dacă urmau să aibă o 
relaţie şi avea să se lege de ea atât de mult, trebuia să-i 
suporte munca toată viaţa? Oare nu ar fi fost foarte 
obositor? Pentru a fi împreună cu o femeie care se 


plimba în fi ecare zi pe străzi şi vorbea cu tot felul de 
oameni avea nevoie de o inimă foarte mare. Ar fi fost o 
relaţie difi cilă. Dacă ar fi avut o muncă normală de 
birou, nepri-mejdioasă şi mai liniştită, dacă nu ar fi 
trebuit să-şi facă griji pentru ea în fi ecare minut, cel 
puţin dacă ar fi ştiut unde o putea găsi când o cauta, 
relaţia nu ar fi mers mult mai uşor? Cu siguranţă... Bine, 
dar ar fi fost la fel de captivantă atunci? De ce n-ar fi 
fost? Nu ar fi semănat cu femeile obişnuite de la birou? 
Cele care cu fi ecare zi se îngrăşau, care aveau dureri de 
spate, care ardeau din dorinţa de a avansa, care se 
gândeau în fi ecare zi cu ce să se mai îmbrace, care erau 
prinse în relaţii de birou... Nu, nu, tot ar fi iubit-o. Dintr-o 
dată, se gândi la cât de comică era situaţia în care se afl 
a. Era foarte amuzant că găsise dreptul de a lua decizii 
în legătură cu viaţa tinerei fete... Ce ochi frumoşi avea. 
Dinţii - care i se vedeau printre buze atunci când vorbea 
- erau minunaţi. Voia să-i sărute. Când îşi dădu seama 
că devenise nerăbdător să-şi îngrope nasul în părul ei, o 
întrebare îi veni brusc în minte: oare ce simţea ea în 
legătură cu el? Fără îndoială, trebuia să-l fi plăcut. Dacă 
nu l-ar fi plăcut, ar fi stat atât de aproape de el? Cu 
siguranţă exista un magnetism. ÎI putea simţi. lar visa 
prea mult? lar se păcălea de unul singur, clădind castele 
de nisip în care o vedea pe ea mireasă? Mireasă... 
Rochia de nuntă i-ar fi căzut minunat pe tenul şi pe 
frumuseţea ei pură. Era corect să gândească atât de 
departe? Dacă şi această relaţie avea să fi e sortită 
eşecului? Dacă aşa îi era scris? Simţirea unor sentimente 


atât de intense trebuia să aibă un preţ. Era pregătit să-l 
plătească. 

- Tu nu mă asculţi! 

Dintr-o dată, Selim se scutură. Într-adevăr, se 
cufundase în propriile vise şi pierduse ceea ce îi spusese 
Helin. Era inutil să se contrazică. 

- Îmi pare rău, pentru moment m-am pierdut în 
propriile gânduri, spuse el brusc. 

- La ce te gândeai? 

Selim zâmbi: 

- Mă întrebam ce m-a afectat ultima dată atât de 
tare atunci când l-am privit. 

- Şi? 

- Nimic... Ai călătorit spre orăşelul Yatagan din 
Aydin? 

Helin îi răspunse puţin surprinsă, dar şi puţin 
furioasă: 

- Ce treabă are Aydin cu asta? Eu te-am întrebat la 
ce te gândeşti atât de profund! Te rog, nu schimba 
subiectul şi răspunde-mi! 

Selim întrebă din nou: 

- Ai călătorit vreodată de la Aydin la Yatagan? 

90 

91 

Helin răspunse nerăbdătoare la întrebarea care îi 
era pusă cu atâta insistenţă: 

- Nu! Dar de ce? 

Selim îi explică: 

- Eu m-am afl at pe drumul ăla de aproximativ 


douăzeci de ori. Este acolo o porţiune pe care o vezi 
când mergi de la Cine la Yatagan; drumul se unduieşte 
printre dealuri. Nu ştiu numele exact al regiunii, dar cred 
că i se spune ceva de genul Împrejurimile Râului Cine. 
Oricum, nu asta-i important. Cel mai important lucru e 
că, de fi ecare dată când trec pe acolo, mă uit la pantele 
stâncoase. Mă afectează în aşa fel încât simt diverse 
lucruri: locul meu în lume, puterea lui Dumnezeu, echi- 
librul vieţii, grandoarea impresionantă a naturii. Uneori, 
ochii mi se înlăcrimează şi le privesc cu admiraţie. 

- Adică? 

- Ceea ce vreau să spun este că tu mă faci să simt 
ceea ce simt în momentele în care privesc acele stânci. 
Să te privesc este atât de minunat încât mă face să cred 
că trăiesc, că sunt puternic, că nu sunt singur. Mă 
surprind lucrurile astea... Uite, la asta mă gândeam. Îmi 
pare rău. 

Helin se uită la el cu un zâmbet inocent şi iertător, 
care arăta că nu mai era supărată. Întinse mâna după 
mâna lui şi o strânse cu putere. 

- Totul este atât de frumos încât îmi doresc să nu 
se destrame. Se poate? întrebă ea. 

Lui Selim începură să-i ţiuie cu putere urechile. 
Simţind cum îi pulsează sângele prin vene, dădu 
aprobator din cap. 

- Bine, am să mă rog pentru asta. Apoi adăugă: 
Chiar, tu despre ce vorbeai? 

- Dar de data asta să mă asculţi, da? 

- Promit! 


Helin se întinse spre geanta ei, de unde scoase o 
revistă de modă, iar după ce răsfoi printre pagini, o 
deschise la locul căutat şi i-o puse în faţă. 

- Uite, fata asta a fost răpită azi de femei învăluite 
în cearşafuri negre. 

Pagina la care deschisese avea fotografi i mari de 
la evenimentele înaltei societăţi, specifi ce acelui gen de 
reviste. Selim se uită cu atenţie la fotografi e. Din ea 
zâmbea o tânără brunetă, relativ inocentă, vag feminină, 
dar, cu toate astea, paşnică. Spre deosebire de celelalte 
femei din înalta societate afi şate pe pagină, avea un stil 
foarte simplu: purta o toaletă neagră şi nişte pantofi cu 
toc care arătau foarte clar că ieşise din nişte mâini 
pricepute. Era de o frumuseţe impresionantă. Selim se 
gândi că acea frumuseţe era alimentată din cea a sufl 
etului ei. Trebuia să fi primit o educaţie deosebită. Nu 
semăna deloc cu copiii lipsiţi de valoare ai familiilor nou 
îmbogăţite. Avea un aer nobil. Semăna cu o prinţesă. 
Probabil că în vieţile anterioare fusese una; una dintre 
cele modeste, ale ţărilor iubitoare de pace. Numele ei 
era scris în legenda fotografi ilor: Cigdem Conker. 

- lar te-ai rătăcit! 

Selim răspunse cu calm: 

- Mă uitam cu atenţie. Are o urmă de cusătură în 
formă de semi-lună chiar sub genunchiul drept. Mi-a 
atras atenţia. 

Helin se încruntă şi luă revista, o ţinu la lumina 
lumânării de pe masă şi se uită mai de aproape. 

- Nici nu observasem. Cum ai văzut pe întunericul 


ăsta? 

- M-am uitat cu atenție, răspunse Selim. 

Femeia îi întinse din nou revista şi continuă: 

- Cigdem Conker este fata binecunoscutului patron 
de holding Hasan Conker. A studiat artele frumoase în 
Italia. Necăsătorită. Are douăzeci şi opt de ani. A 
participat la importante evenimente cu caracter social. 
Ştii de care... Asociaţia copiilor care au nevoie de între- 
tinere, Asociaţia pentru educaţia celor nevoiaşi şi altele 
de acest fel... În realitate, exceptând faptul că provine 
dintr-o familie bogată, nu ar mai exista mot ive pentru 
răpire. Însă, aşa cum vei vedea în ziarele de mâine, anul 
trecut, tatăl ei a ajuns în faţa tribunalului din cauza unei 
dispute pentru un teren, pe care a avut-o cu o moschee. 
Pe terenul care apar-ţinea uneia dintre fi rmele din 
cadrul  holding-ului, oamenii din zonă au vrut să 
construiască o moschee, ba chiar mai mult, fără să ceară 
permi-siunea nimănui, au turnat şi fundaţia. Bineînţeles 
că problema a ajuns în instanţă şi nu s-a permis 
construirea niciunei moschei pe acel teren. Cu toate că 
nu a vea o legătură directă cu problema, Hasan Conker 
a fost învinuit pentru toate astea şi arătat drept ţintă de 
către presa pro-isla-mică. Tu chiar nu ştii nimic despre 
asta? 

- Cred că ar trebui să citesc mai des ziarele, spuse 
Selim în barbă. 

- Şi eu cred la fel... Să continuăm... Apoi, săracul 
om a apărut la unele posturi de televiziune şi a spus că a 
fost informat târziu de această situaţie, că problema s-a 


transformat într-o cauză penală, că, dacă ar fi fost 
contactat personal încă de la început, ar fi dat din toată 
inima un alt teren pentru construirea moscheii şi că 
terenul cu pricina a fost achiziţionat împreună cu 
parteneri străini pentru un proiect special şi de aceea nu 
poate lua hotărârile de unul singur. Ţinându-i deoparte 
pe oamenii cu responsabilitate, situaţia a atras foarte 
mult mânia  fanaticilor. Însă, ca toate celelalte 
evenimente, a fost uitat odată cu apariţia unei ştiri mult 
mai de senzaţie. Sau cel puţin pentru noi aşa a fost. Se 
pare că unii nu au uitat. 

Selim întrebă curios: 

- De ce îmi spui toate astea? Ăsta nu e un caz 
independent? Uneori, oamenii răi îi răpesc pe copiii 
bogătaşilor, pentru ca mai apoi să ceară răscumpărare. 
Tipul ăsta de infracţiune există în orice colţ al lumii. 

Helin zâmbi cu răutate. 

- Ai dreptate, dar situaţia asta e una diferită... Eu 
cred că această răpire are legătură cu crimele imamilor. 

Selim simţi că neliniştea îl loveşte ca un pumn în 
stomac. 

92 

93 

- Haide, zău, prea laşi să te infl uenţeze această 
cercetare, spuse el. 

- Tu spune ce vrei, dar eu chiar simt asta. Uite, ai 
să vezi că am dreptate. O să se întâmple cum am zis eu! 

Aducerea peştelui de către chelner puse punct 
subiectului. Conti-nuară cu o altă conversaţie, de la cât 


de delicioase erau mâncărurile până la enumerarea celor 
mai bune restaurante din Istanbul. Vinul alb băut 
împreună cu peştele începuse să-şi arate efectul. Intrară 
într-o stare plăcută. Plăcerea lor atinse cote maxime 
odată cu sufl eul de ciocolată servit la sfârşitul cinei. În 
acest timp, vorbiră despre rolul benefi c al ciocolatei şi 
despre cei mai buni producători de dulciuri. 

Când se urcară în maşină şi porniră ladrumdup 
ă cină, amândoi se învăluiră în tăcere. Undeva prin 
Levent, f ără s ă-şi dezlipească privirea de la drum, Selim 
întrebă: 

- Rămâi cu mine în noaptea asta? 

După o scurtă perioadă de linişte, Helin răspunse 
luându-l de mână: 

- Şi eu vreau să fi u cu tine, Selim, dar există un 
lucru important pe care trebuie să-l ştii. 

Selim simţi în acelaşi timp şi bucuria şi 
îngrijorarea. 

- Ce e? 

- Eu sunt evreică! 

- Să-ţi dea Dumnezeu sănătate! spuse Selim 
râzând. Şi eu care mă speriasem. Nu-i nicio problemă. 
Nici eu nu-l iubesc pe Hitler! 

- Glumeşti, nu? spuse ea cu o falsă supărare. 

De data asta, Selim răspunse cu mai multă 
seriozitate: 

- Uite ce e, Helin: eu cred în Dumnezeu şi sunt 
mândru de asta. Şi tu crezi în Dumnezeu, numai că-l 
numeşti altfel. Sau, pentru tine, eu folosesc alte nume. 


Ori scopul nostru este acelaşi: întoarcerea la Creator... 
Cred că atâta timp cât ambele părţi vor respecta 
credinţa celuilalt, diferenţele se vor transforma din 
piedici în culorile vieţii. Fiecare credinţă are binele şi răul 
ei. Pentru mine, important este ca oamenii buni sa aibă 
de-a face cu cei buni, iar cei răi cu cei răi. A, şi să nu uiți 
un lucru: străbunii mei făceau parte dintr-o nație cum 
puţine sunt în lume şi care i-a tratat pe străbunii tăi cu 
prietenie şi cu bună-voinţă. Cultura otomană s-a bazat 
pe multinaţionalism şi pe respectul faţă de celelalte 
religii. De aceea a existat atâtea secole pe o arie atât de 
răspândită. Însă... 

- Bine, bine, nu am nevoie de o lecţie de istorie! 
Nu mă face să-mi pară rău că ţi-am spus! Am vrut numai 
să fi u deschisă cu tine. Atât. Bineînţeles că şi eu mă 
simt norocoasă cu credinţa mea. 

Apoi, o frumoasă melodie de jazz de la radio 
împânzi maşina. Străzile se goliseră. 

La puţin timp după aceea, se afl au mână-n mână 
în liftul care-i ducea la apar tamenul lui. În timp ce 
urcau, buzele li se împreunară uşor. Acestea erau 
săruturi cu care se descopereau şi care făceau, într-un 
fel, ca senti-mentele lor să-şi găsească făgaşul. 

După ce intrară în apartament şi încuie uşa, Selim 
se întoarse către ea şi începu din nou să o sărute. 
Rămaseră în mijlocul holului, în picioare. Săruturile care 
fuseseră blânde la început se transformară în timp ce 
limbile lor începură să se împletească într-un dans 
grațios şi armonios. Mişcarea lor era precum dansul a doi 


şerpi. Intrau în întregime în cealaltă gură, se frecau de 
cerul gurii, apoi se găseau, se ciocneau, se rătăceau şi, 
în fi nal, lovindu-se de dinţi, se retrăgeau. Îşi înghiţeau 
unul celuilalt saliva, iar, cu timpul, valul de pasiune care 
creştea îi lua şi îi purta prin aer. 

Împingând-o în perete, Selim începu să-i sărute 
gâtul. Mirosul şi gustul pielii ei îi dădea o stare de 
plăcere irezistibilă. Era ca un animal sălbatic înfometat. 
Era un leu, dar nu sfâşia carnea care se spijinea în gur 
alui,cioatingeanu mai, deparcăarfivrutsăo 
descopere. Trăgând în jos una dintre bretelele rochiei, 
lăsă să iasă afară sânul ferm, pe care îl luă apoi în gură. 
Nu-l muşcă, nu-l sărută, nu-l supse, ci îl încălzi numai cu 
respiraţia. Pentru o clipă, îl atinse uşor cu limba. În timp 
ce trupul lui Helin tremura din ce în ce mai mult, Selim 
ştia că trebuia să-şi păstreze controlul. Îi ridică poalele 
rochiei până la mijloc şi, la atingerea şoldurilor dezvelite, 
simţi mica lenjerie intimă cu margini fi ne. Se chinuiau 
cu greu să rămână în picioare, însă, cu toate acestea, 
niciunuia nu-i venea în minte să aştepte să ajungă în pat. 

Când Selim dădu drumul sânului, luă uşor între 
dinţi sfârcul de mărimea unui bob de strugure negru şi 
începu să-şi mişte bărbia într-o parte şi în alta. 
Îngenunche în faţa ei şi privi un timp la locul nemai- 
pomenit dintre picioarele ei, de unde emana un parfum 
foarte plăcut. Fagurele de miere se ascundea în spatele 
unei mici lenjerii de culoare violet. În timp ce cu o mână 
încerca să impiedice căderea fustei, cu cealaltă îi trase 
lenjeria până la glezne şi i-o scoase. Îşi strecură mâinile 


între picioarele ei şi o sprijini de perete. În timp ce îi 
săruta cu atingeri foarte uşoare pântecele, începu să se 
ridice cu palmele prop-tite în perete. După ce se ridicase 
în picioare, Helin, care stătea pe braţele lui, se afla la o 
înălţime de doi metri. El continuă să o sărute în această 
poziţie. Deşi ea încercă să-şi ţină nemişcat trupul lovit de 
valurile puternice ale plăcerii, sângele care clocotea în 
ea o împiedică. Sunetele pe care le scotea - şi care 
semănau cu torsul pisicii - erau pentru Selim ca o muzică 
încântătoare. 

După căutările prelungite ale limbii lui în ea, o 
cobori uşor şi, îmbrăţişând-o, o duse în dormitor. 
Rătăcirea lor în pura pasiune care este unul din puţinele 
sentimente naturale nealterate continuă până la miezul 
nopţii. Apoi, o oboseală dulce aduse peste trupurile lor 
liniştea şi adormiră îmbrăţişaţi. 

94 

95 

16 

ISTANBUL, Eyup Mai 

În timp ce cobori din taxi, Helin simţi cum încă îi 
tremurau picioarele. De fapt, nu se aşteptase să 
petreacă o noapte atât de frumoasă. Trăise cele mai 
frumoase zile din viaţa ei. Nu se putu abţine să nu 
zâmbească. Era o zi nemaipomenită, care îi dădea viaţă 
omului, care-l făcea să se simtă nemipomenit, o zi 
neobişnuită, în care vântul călduţ al speranţei şi bucuriei 
adia, una atât de frumoasă încât era demnă de a rămâne 
în memorie. Poate că era ziua ce reprezenta începutul 


unui nou capitol din viaţa ei. În timp ce mergea 
legănându-şi geanta în mână, se gândea la cât de 
norocoasă era. 

Când se trezise după acea noapte ca un vis, Selim 
plecase deja la serviciu. Îi lăsase pe pernă versurile 
minunate ale unui poet pe care nu-l ştia. Era o strofă în 
care se regăseau toate sentimentele. Îi plăcuse foarte 
mult: 

Bine ai venit la ziua mea, suf] etul meu, Bine ai 
venit la ziua în care am salutat viața, La o nouă zi, în 
urma căreia au rămas disperările, Bine ai venit, iubirea 
mea, cu liniştea ta... 

Fusese impresionată. Şi le scrisese într-o caligrafi e 
atât de frumoasă... Poate că dincolo de versuri, scrisul 
era cel care i se păruse romantic. De mult timp, viaţa nu 
i se mai arătase atât de frumoasă. 

Odată cu sunetul telefonului din geantă, gândurile 
bune rămaseră în urmă. Numărul afişatpeecraniid 
ădea informaţiile necesare în legătură cu cel care suna. 
Într-o singură clipă, toate lucrurile minunate, visele, 
speranţele dispărură. Dintr-o dată, totul fu ridicat de pe 
rafturi, albastrul cerului se tulbură şi simţi u n miros greu 
înaer.Ză mbet u I îi î ng heţă, căzu şi se sparse în mii 
de bucăţi. Duse telefonul la ureche. Când rosti A/o?, 
răceala din vocea ei arăta clar că toate măştile îşi 
luaseră locurile. 

La capătul celălalt vorbea o voce de femeie, de a 
cărei prefăcătorie numai ea ar fi putut să-şi dea seama. 

- Shalom, Helin. În seara asta ne întâlnim la Yoshi. 


Neapărat să vii, dulceaţă! Bine? 

- Bine, Tina, răspunse ea scurt. 

- Dragă, sunt aşteptată, trebuie să închid. Punem 
de-o bârfă în seara asta. Paa! 

Asta însemna întâlnirea care avea loc, ca de 
obicei, la ora două-zeci, într-o casă siguratică şi în care 
se făcea evaluarea situaţiei. Aşa 

96 

cum proceda în cazul tuturor operaţiunilor 
delicate, MOSSAD-ul dorea un raport al situaţiei de la 
agentul de pe teren. 

Vo i a u s ă ştie care grup se afla în spatele 
crimelor imamilor şi care erau motivele lor. Punctul 
crucial al acestei operaţiuni era scoaterea la suprafaţă a 
legăturii dintre acel grup şi armele achiziţionate din 
nordul Irakului. Pentru această cercetare, cel mai bun 
agent era Helin. Fusese plasată în Istanbul cu ani în 
urmă. Ce putea fi mai normal decât întrebările puse în 
zona cu pricina de reporterul isteţ al unei binecunoscute 
reviste? 

După ce venise pentru prima dată de la Tel Aviv la 
Istanbul, Helin stătuse în casa mătuşii ei, iar mai târziu 
îşi închiriase una. Asemănă-rile multiple dintre cele două 
oraşe o făcuseră să nu se simtă străină în acele locuri 
pentru mult timp. Se obişnuise repede cu viaţa în zonă. 
Rugămintea unui bogat om de afaceri evreu nu fusese 
refuzată şi astfel începuse să lucreze la o revistă mică, 
de tiraj scăzut. Motivele pentru care fusese aleasă să-i fi 
e încredinţată acea sarcină - pentru ca mai apoi să fi e 


lăsată să aştepte pentru o perioadă destul de lungă (ei 
numeau această poziţie Agentul Adormit) - erau că unii 
din membrii familiei ei trăiau încă în Istanbul şi că 
stăpânea foarte bine limba turcă. 

După urmărirea şi eliminarea unui grup de patru 
terorişti arabi în Europa, această misiune i se păruse ca 
o vacanţă care durase trei ani. Dacă nu ar mai fi fost şi 
întâlnirile de evaluare a situaţiei, ar fi uitat că era agent 
special. Într-un fel, trăia o nouă viaţă. Se obişnuise de-a 
binelea cu munca ei de reporter. Reportajele şi 
cercetările pe care le făcuse atrăseseră atenţia uneia 
dintre cele mai mari reviste, careotransferaseîns 
chimbulunuisumedestuldemari, deşieanu 
avea nevoie de aşa ceva. Bineînţeles că singurul motiv al 
succesului cercetărilor şi al abordării diferite nu fusese 
numai înzestrarea ei. Datorită studierii psihologiei de 
război şi a tehnicilor de interogatoriu mulţi ani de zile, nu 
îi fusese greu să se remarce între ceilalţi reporteri. 
Partea cea mai bună în a fi Agentul Adormit era că, 
pentru o lungă perioadă de timp, nu era obligată să 
omoare pe nimeni. Însă nu era nevoie să fi e medium 
pentru a-şi da seama că situaţia avea să se schimbe în 
curând. 

În fi nal, la ultima însărcinare ajunsese la 
descoperiri interesante în urma cercetărilor făcute. Se afl 
ase în situaţia de a putea scoate la suprafaţă legătura 
existentă între crimele imamilor. Cu câteva zile în urmă, 
în reportajul pe care-l făcuse în Fatih cu pantofarul, 
acesta îi relatase despre existenţa unei mişcări foarte 


puternice în zonă. Auzise că, deşi nu aveau discursuri 
care să promoveze violenţa, în cadrul reuniunilor închise, 
liderii conduceau pe un ton foarte dur discuţiile pe care 
le purtau cu discipolii obişnuiţi. Într-una dintre aceste 
discuţii se adusese o acuzaţie la adresa imamilor. Faptul 
că societatea îşi schim-base direcţia şi o luase pe căi 
greşite era numai vina indiscreţiei şi a neglijenţei unor 
imami. Se afi rmase că, pentru a-i pedepsi, nu se putea 
aştepta ziua Judecăţii de Apoi. Când omul îi spusese - 
după ce Helin îi dăduse o sută de dolari - că îi putea face 
cunoştinţă cu un prieten care 

97 

participa la astfel de reuniuni închise, f usese 
nevoită s ă-şi muşte limba pentru a nu-şi arăta 
entuziasmul. 

Acest lucru putea fi u n ma re pa s în ce rceta rea 
ei. Scoat erea la iveală a legăturii dintre crimele 
imamilor ar fi adus, după sine, şi rezolvarea cazului. Era 
evident că un grup religios restrâns mergea pe urmele 
trecutului. Încercarea lor de a se înarma putea fi 
considerată normală privind din acest punct de vedere. 
Dacă s-ar fi putut strecura în interior, ar fi putut stabili 
cine trebuia eliminat pentru a duce la destrămarea 
grupului şi i-ar fi putut da Poştaşului adresa. Într-o 
operaţiune care ar fi mers atât de bine, nu ar fi fost 
nevoie să-şi murdărească mâinile. 

De îndată ce intră în cimitir, se uită de jur împrejur. 
Scoase din geantă un batic marca Vakko de culoare tu 
rcoaz şi îşi acoperi părul. În spatele ochelarilor de soare, 


ochii erau într-o continuă mişcare. Pentru a controla 
dacă era sau nu urmărită, se întorcea mereu la dreapta 
şi la stânga, simulând că ar fi căutat un mormânt. Apoi, 
înaintând, se întoarse de trei ori la dreapta. În acest fel 
ajunse din nou la poartă. Nu o urmărea nimeni. O luă pe 
o cărare din apropierea drumului, care ducea la locul 
unde erau spălate trupurile celor care urmau să fi e 
îngro-paţi. În depărtare, câţiva oameni se rugau lângă 
morminte sau curăţau buruienile. Când fu sigură că 
nimeni nu era interesat de ea, se îndreptă către râu, 
unde se afl a stâlpul mare de electricitate. Puțin mai 
încolo, distinse marele platan. 

Când trecu în spatele lui, văzu doi bărbaţi care se 
rugau. Unul dintre ei era pantofarul, iar celălalt un tip 
scund, cu ochi deschişi la culoare, blond şi cu tenul alb. 
Spre deosebire de pantofar, purta o mantie lungă şi 
verde. Avea o barbă de-abia vizibilă şi subţire, care îi 
învăluia perfect bărbia. Pe creştet purta o tichie neagră, 
care avea în centru un cuvânt scris cu roşu în arabă. 

Aşteptă ca ei să-şi termine rugăciunile. Cărâiturile 
păsărilor care se aşezaseră pe ramurile platanului erau 
incredibile. Începu să anali-zeze platanul. Era un copac 
uriaş de vreo două-trei sute de ani. Avea un aer care îi 
dădea încredere omului. Nu era greu de înţeles de ce 
oamenii care trăiseră în epoca primitivă se adăpostiseră 
în scorburi. Crăpă-tura mare din trunchi părea că poate 
acomoda cu uşurinţă trei-patru persoane. Chiar dacă 
interiorul părea întunecat, cu siguranţă ar fi fost de folos 
pe timp de ploaie. La o privire mai atentă, observă nişte 


sticle care luceau pe jos. Se părea că scorbura bătrânului 
platan fusese, pe tot timpul iernii, cuibul beţivanilor 
mizeri. Oare în ce stare psihică ar fi trebuit să fi e un om 
ca să consume băuturi alcoolice în cimitir? Cu minţile 
pierdute pesemne. Îi ura pe cei care nu-i respectau pe 
morţi. 

Pentru că era în timpul săptămânii, în cimitir era 
linişte. De fapt, locul avea un aer care inspira linişte. 
începuse să devină nerăbdătoare. Îşi dorea ca bărbaţii 
să-şi termine mai repede rugăciunile. Stăteau pe banca 
din faţa platanului. Întorcând faţa spre ei, se gândi că ar 
fi fost mai bine să mai aştepte. Să te rogi putea dura o 
veşnicie. Voia ca după-amiază să meargă acasă şi să se 
adune pentru întrunirea din acea 

seară. Tocmai când se cufundă în propriile gânduri, 
sesiză că bărbaţii îşi duceau mâinile la faţă. 
Terminaseră. Se ridicară şi se apropiară de ea. 

- Bună ziua, doamnă Helin, spuse pantofarul. 

Pentru un moment, i se păru că bărbatul avea un 
aer schimbat, dar se gândi că fusese obligat să se 
comporte aşa din cauza prietenului său. Nu? Până la 
urmă, ea era în ochii lor o biată femeie. 

- Bună, răspunse pe un ton rece. 

- Uite, el este Suleyman Efendi, prietenul de care 
ţi-am povestit. Întreabă-l acum ce voiai să-l întrebi, 
spuse pantofarul. 

Suleyman Efendi dădu din cap, încercând să nu o 
privească în ochi. 

Helin simţi o nesiguranţă extraordinară. Pentru un 


scurt timp, se gândi că ar fi vrut să-i omoare pe cei doi şi 
apoi să plece din cimitir. Ucigaşul din ea îşi dorea asta 
foarte mult. Încercă să gândească logic. Dacă ar fi simţit 
intenţii rele din partea bărbaţilor, era pregătită să acţi- 
oneze. Bărbatul blond nu o neliniştea. În schimb, 
ipocrizia pantofa-rului o surprinsese. 

- Bine, domnule Suleyman, ştiţi că sunt ziaristă. 
Pregătesc un foileton despre crimele imamilor. Nu se va 
dezvălui niciodată că ceea ce o să vorbim noi aici a fost 
spus de dumneavoastră, însă, dacă vreţi să fi e făcut un 
reportaj însoţit de fotografi e, asta e altceva, spuse ea, 
încer-când să pară foarte serioasă. 

Suleyman Efendi îi răspunse, continuând să 
privească în pământ: 

- Sunt aici pentru că m-a rugat prietenul meu. Nu 
vreau sub nicio formă să fi u făcut cunoscut. Trebuie să- 
mi daţi garanţii în acest sens. 

Helin nu se îndoi de sinceritatea omului. Probabil 
că avea să dea o informaţie scurtă, iar apoi, pentru mai 
multe informaţii, urma să ceară mai mulţi bani. Scoase 
din buzunar reportofonul şi, când era cu degetul pe 
butonul de pornire, Suleyman Efendi ridică mâna. 

- Fără înregistrări! 

Chiar dacă fu uimită pentru o clipă, Helin ştia că nu 
i-ar fi folosit să riposteze. Fără să spună nimic, puse 
aparatul înapoi în geantă. Cineva care i-ar fi văzut de 
departe ar fi crezut că o femeie bogată care venise la 
cimitir vorbea cu nişte cunoscători ai Coranului pentru a- 
i convinge să se roage la mormântul la care venise ea. 


încercă din nou să se concentreze. Era obligată să 
câştige încrederea bărbatului. Trebuia să înceapă şi să 
termine cât mai repede. Imediat puse prima întrebare: 

- Faceţi parte dintr-un grup religios care joacă un 
rol important în zona unde trăiţi, nu-i aşa? 

- Da, răspunse bărbatul blond. Este o comunitate 
foarte nouă... Povestescaltfeldelucruri.Că 
ndascultaţi, simţiţicăvă umpleţi de lumină. Eu am 
intrat prin propria voinţă. Sunt norocos că m-au 
acceptat. 

- Care este scopul acestui grup? 

- Care este scopul? Bineînţeles că afl area căii 
drepte şi neînde-părtarea de la ea. Toţi fraţii se ajută unii 
pe alţii. Toţi avem nevoie de ajutor pentru a împiedica 
ieşirea de pe calea cea dreaptă, acţiune spre care ne infl 
uenţează diavolul. Obţinem acest ajutor strângându-ne 
laolaltă, discutând, rugându-ne, dezvăluindu-ne sufl 
etele. 

98 

99 

- Bun. Pentru voi cine este duşmanul şi cine 
prietenul? 

- Toţi cei care sunt invitaţi şi refuză să vină pe 
calea cea dreaptă sunt duşmani, iar cei care acceptă şi 
ne sunt alături sunt prieteni. Bine-înţeles că nu este 
nevoie să enumăr aici organizaţiile creştine, desfrânata 
Americă şi sioniştii. Ei sunt duşmanii noştri până la Viaţa 
de Apoi. 

Helin nu vru să arate că se enervase. Când venise 


să facă acest reportaj, se aşteptase să întâlnescă pe 
cineva care fusese tras pe sfoară pentru a fi băgat în 
acea sectă, cineva plin de regrete, speriat, fricos, care 
cauta o cale de a ieşi, cineva total nesigur pe el. Însă 
omul pe care-l avea în faţă nu avea nimic de-a face cu 
cel la care se gândise. Înţele-sese că vorbea cu un 
adevărat fanatic. Bărbatul avea o încredere foarte mare 
în propria persoană. Cu fi ecare cuvânt rostit începuse să 
fi e mai agresiv. Nu avea ca scop crearea unei discuţii 
nepotrivite. Scopul lui era evident: încerca să facă 
reclamă acelei secte. Venise numai pentru a face 
propagandă. Helin se simţi dezamăgită. Tocmai când se 
gândea că avea să facă un mare pas, se întorsese de 
unde plecase. Nu avea niciun sens să mai prelungească 
discuţia. Cel mai bine era să termine cât mai repede şi 
să plece. 

Tocmai când deschidea gura să-l întrebe cine se afl 
a în fruntea sectei, simţi o durere groaznică în partea 
stângă, imediat sub coaste. Încercă să ţipe, dar nu ieşi 
niciun sunet. Înainte de a intra în stare de şoc, îşi dădu 
seama că îi fusese împlântat un cuţit în splină. Când 
conştientiză că o mână puternică o apucă de gât şi o 
trage către scor-bura platanului, simţi o nouă lovitură de 
cuţit, tot în partea stângă, dar de data aceasta printre 
coaste, direct în inimă. Când capul îi căzu, distinse 
numai ramurile şi frunzele verzi ale uriaşului copac, 
printre ele porţiuni din cerul albastru - care păreau nişte 
petice - şi apoi ochii lui Selim. După aceea, totul se 
întunecă. 


La kilometri distanţă, Selim plecă la drum pentru 
a-şi vizita unul din clienţii din Bostanci. Şoselele erau 
pline. Asculta dialogurile în engleză de la casetofon şi 
apoi le repeta. După părerea lui, aceasta era cea mai 
bună cale de a-şi îmbunătăţi engleza. 

Petrecuse o noapte nemaipomenită. Cu toate 
astea, astăzi se simţea oarecum ciudat. De fapt, trebuia 
să fi e foarte fericit, dar ceea ce simţea el era o răceală. 
Mai întâi încercă să ignore acest sentiment straniu, se 
strădui să se concentreze la ceea ce spunea omul cu 
voce groasă de la casetofon, dar, pe măsură ce minutele 
se scurgeau, neli-niştea lui creştea. 

Când coti de pe şoseaua E-5 şi se îndreptă spre 
Bostanci, neliniştea i se răspândi în tot corpul ca o 
furnicătură. Se gândi că nu trebuia să scape de acel 
sentiment, ci să vadă ce i-l provoca. Se întinse şi închise 
casetofonul. Încercă să se asculte. 

Când ajunse lângă parcul de distracţii din Bostanci, 
la semafor era culoarea roşie, aşa că opri. Auzi un vuiet. 
Se uită în jur. Trebuia să fi e unul dintre acei copii care, 
profi tând de oprirea maşinilor la culoarea 

100 

roşie, ştergeau parbrizele, dar nu era nimeni. Îşi 
dădu seama că sema-forul se schimbase în verde atunci 
când, ca de obicei, unul din şoferii din spate începu să 
claxoneze. Porni şi coti la dreapta. După ce trecu de 
primele semafoare de pe pantă, îl prinse pe roşu pe cel 
care urmă. lar auzi acel vuiet, dar de data asta mai 
puternic. Brusc, se întoarse şi se uită în ambele părţi. Nu 


era nimeni. Observă că panica interioară creştea. Să-l fi 
năucit aerul condiţionat? Îl închise şi deschise geamurile. 
După ce fu atenţionat printr-un claxon lung de către 
maşina din spate, văzu că era deja verde şi porni. După 
semafoarele din vârful pantei coti la stânga şi, în timp ce 
cobora, văzu moscheea de lângă capul de linie. Vuietul şi 
neliniştea atinseseră cote insuportabile. Se gândi că ar fi 
fost o idee bună să lase maşina şi să intre în moschee. 
Ar fi putut să se spele pe mâini şi pe faţă şi să spună 
cuiva despre acea nelinişte ciudată. 

Cobori din maşină şi făcu câţiva paşi. O durere 
groaznică de cap îl apucă în clipa când intră în curtea 
moscheii.livenisă verse şi deschise gura. Căzu în 
genunchi. Scoase un strigăt puternic şi închise ochii. În 
scorbura întunecată a unui platan era o pereche de ochi 
roşii. Când strigătul se sfârşi, rămase în genunchi 
nemişcat. Braţele îi căzuseră, iar ochii îi erau aţintiţi pe 
peretele galben din faţa lui. Privea la un om pe care nu-l 
distingea. Era o imagine neclară... 

Când cei ce auziseră strigătul care rupsese tăcerea 
se îndrep-tară spre locul de unde venise, văzură un om 
îngenuncheat în curtea moscheii. Omul arăta mai mult 
ca un epileptic în stare de şoc şi nici-decum ca o 
persoană rănită. Pe lângă faptul că nu aveau curajul să-l 
atingă, cei din mulţimea care se apropia îşi dădeau cu 
părerea cu voce tare. În vreme ce unul spunea că era un 
epileptic, altcineva afi rma că văzuse în viaţa lui mulţi 
oameni bolnavi de epilepsie şi că aceia tremurau, pe 
când acest om nu numai că nu tremura, dar stătea de 


parcă ar fi îngheţat şi, tocmai de aceea, posibilitatea să 
fi suferit un atac de cord era mult mai mare. 

Selim nu auzi nimic din toate acestea. În mintea lui 
era numai un vuiet, a cărui intensitate scădea treptat, şi, 
în ciuda prezenţei oame-nilor din preajma lui, nu putea 
vedea decât imaginea omului de pe peretele din faţa sa. 

După puţin timp, un tânăr din mulţime avu curajul 
să-l atingă. Când simţi greutatea de pe umărul drept, îl 
trase printr-un refl ex brusc şi, cu mâna stângă pe 
încheietura băiatului şi cu cealaltă pe gâtul lui, îl trânti la 
pământ. Strigătul de ajutor al tânărului care se trezi pe 
jos îl făcu să-şi revină. Vuietul se sfârşise, iar imaginea 
dispăruse. Auzea foarte clar discuţiile din jurul său. 

- Aaa! E nebun! Cum a dat de pământ cu săracul 
băiat! 

- Frate, eu am văzut tipi ca ăsta când eram în 
armată. Ăsta se numeşte Sindromul de Sud-Est. Cu 
siguranţă a terminat armata recent. 

- Ai văzut? Fiule, ăsta s-a ţicnit! 

- Ce faci, omule? Băiatul încerca să te ajute. Care-i 
treaba? 

Selim inspiră adânc şi, ridicându-se, se duse lângă 
tânărul pe care-l aruncase, ajutându-l să se scoale în 
picioare. Cerându-şi scuze, îi spuse 

101 

că simţise o durere în piept şi că îşi ieşise de sub 
control. Când văzu că tânărul îl privea surprins, îl 
întrebă: 

- Mi-am cerut scuze, dar dumneavoastră continuaţi 


să vă uitaţi ciudat la mine. 

Răspunsul tânărului făcu să-i îngheţe sângele în 
vene. 

- Aveţi sânge în ochi... Vi se scurge sânge din ochi! 

Selim îşi şterse ochii cu un şerveţel pe care i-l 
dăduse cineva din mulţime şi se urcă grăbit în maşină. 
Conducând mai întâi încet şi apoi cu viteză, se îndepărtă 
de moschee. Câteva străzi mai încolo, trase din nou pe 
dreapta. Scoase telefonul celular şi o sună pe Helin. 
Telefonul suna, dar nimeni nu răspundea. 

- Te rog, Helin! Te rog, răspunde odată, spuse el 
cu voce tare. 

Sună de mai multe ori, dar nimeni nu-i răspunse. 
Aruncă telefonul pe banchetă şi se aplecă peste volan. 
Începu să plângă în hohote. 

Toată ziua avu o apăsare de necrezut pe umeri. 
Simţea că purta în propriul sufl et un altul. Nu voia să 
meargă acasă. Se plimbă fără noimă pe străzi. Telefonul 
sună de câteva ori. Nu răspunse, iar după un anumit 
timp îl închise de tot. Helin nu avea să-l mai sune 
niciodată, ştia asta. De patru ori se duse şi se întoarse 
pe jos pe faleza dintre Bostanci şi Kartal. Când se urcă 
din nou în maşină, tălpile îi zvâcneau de durere. Nu mai 
era nimic de făcut pentru el. Trebuia să accepte situaţia 
şi să înţeleagă ce se întâmplase. Voia să meargă acasă 
cât mai repede. 

Când intră pe strada pe care se afl a casa lui, găsi 
un loc liber şi îşi parcă maşina. În vreme ce cobora, 
observă că în vehiculul parcat în spatele lui stăteau doi 


bărbaţi. Când îşi dădu seama că îl urmăreau, se încruntă. 
Nu era în stare să suporte pe cineva în acel moment, mai 
ales pe nişte tipi pe care nu îi cunoştea... 

Când se îndreptă spre casă, auzi sunetul scos de 
portiere şi înţelese că şi oamenii aceia coborâseră din 
maşină. Conştientiză însă că numai u nul dint re su nete 
f use se de î nch idere a portierei. Nu simţi nevoia să se 
uite în spate. Probabil că unul venea după el, în timp ce 
celălalt aştepta în picioare, cu portiera deschisă. La 
câţiva metri de uşa blocului, auzi înapoia sa o voce de 
bărbat cu un ton prietenos: 

- Domnule Selim? 

Se întoarse şi văzu un tip la vreo cincizeci de ani, 
de înălţime medie, cu păr grizonat lipit de cap şi 
pieptănat pe spate, cu tenul închis şi cu câteva 
kilograme în plus. Intuiţia nu îl înşelase: celălalt bărbat 
deschisese portiera şi îi urmărea, aşteptând în picioare. 
Era mai tânăr şi mai atletic. Ochelarii de soare îi 
acopereau în întregime partea supe-rioară a feţei. 
Trebuia să fi fost garda de corp a celui care se apropia. 

- Spuneţi, zise Selim, încercând să fi e politicos. 

Pe faţa bărbatului se aşternuse o expresie tristă. 
Cu toate acestea, un zâmbet se ivi pentru câteva clipe. 

- Mă numesc Ishak Benur... Sunt unchiul lui Helin! 

Fu o surpriză extraordinară pentru Selim să vadă 
pe cineva care o cunoştea pe Helin. Nu consideră că era 
necesar să-şi ascundă emoția. Strânse plin de bucurie 
mâna pe care bărbatul i-o întinsese. 

- Da? Nu puteţi şti cât de încântat sunt. Cu ce vă 


pot ajuta? 

Ishak Benur îi spuse pe un ton tulburat: 

- Aş vrea să vorbesc câteva minute cu 
dumneavoastră, dacă nu deranjez... 

- Vă rog, domnule. Nu mă deranjaţi. Poftiţi. Dacă 
doriţi, mergem în apartamentul meu. Sus o să vorbim 
mai confortabil, spuse Selim, în timp ce arăta spre uşa 
de la intrarea în bloc. 

După ce intrară în apartament, îi indică musafi 
rului un loc pentru a se aşeza şi apoi îl întrebă ce i-ar fi 
plăcut să servească. 

Ishak Benur nu crezu că era nevoie să-şi ascundă 
durerea. Îi dădu vestea dureroasă lui Selim, care stătea 
pe fotoliul din faţa lui şi îl privea cu ochii plini de 
curiozitate. 

- Fiule, te rog să fi i puternic... Astăzi am pierdut-o 
pe draga noastră Helin. Sunt extraordinar de îndurerat. 

Un val de durere profundă îl lovi pe Selim şi se 
răspândi în aer. Ochii îi rămaseră închişi pentru un timp. 
Ştia că avea să primească această veste, însă, cu toate 
astea, o mică speranţă se ascunsese în el. Ultimele 
cuvinte rostite de bărbatul care stătea în faţa lui îi 
spulberară şi acea ultimă speranţă, aruncând-o fără nicio 
milă într-un loc neştiut. Nu demult, în acea dimineaţă, 
lumea lui fusese atât de strălucitoare, iar acum se 
învăluia într-un întuneric mat, aşa cum fusese şi în 
trecut. Decise că nu era loc de sentimentalisme 
neesenţiale. Oricum, avea să î şi trăiască durerea la 
intensitatea maximă ceva mai târziu. 


- Cum s-a întâmplat? întrebă cu o voce 
tremurândă. 

- În dimineaţa asta, poate spre amiază, s-a dus în 
cimitirul din Eyup să facă un reportaj cu cineva. În drum 
a sunat la revistă şi le-a spus programul, însă după- 
amiază, unul dintre lucrătorii de la cimitir i-a găsit 
cadavrul. 

- Cine a făcut-o? puse Selim a doua întrebare. 
Răceala din vocea lui era atât de evidentă încât îl 
deranjă până şi pe el, însă nu era în starea în care să se 
gândească la asta. 

- Sunt suspectaţi aurolacii şi beţivii care bântuie 
cimitirul, dar, până acum, nimic nu este sigur. 

- Unde au găsit-o mai exact? 

- A fost găsită în scorbura unui platan secular. 


Înjunghiată. 
În timp ce scrâşnea din dinţi fără să se poată 
controla Selim plecă privirea. Îi veni în faţa ochilor 


imaginea cuţituluicareseîn fi gea în pielea iubitei 
lui, pe care cu o seară înainte nu se săturase să o sărute. 
Undeva în mintea lui, copacii se prăbuşeau cu mare 
zgomot. Platan, scorbură, cuțit erau cuvintele puse cu 
grijă în dosarul Helin, pe care îl deschisese în arhiva 
creierului său. Tresări la auzirea vocii lui Ishak Benur. 

- AŞ dori să vorbesc deschis cu dumneavoastră. Ea 
ne-a spus despre voi. Era foarte sinceră. De multă vreme 
nu o văzuserăm atât de fericită. Aş vrea să vă 
mulţumesc pentru acest lucru... lar dacă e să revenim la 
motivul  deranjului meu: ştim că aseară aţi fost 


împreună. Noi o invitaserăm la cină la casa noastră din 
Şişli, însă ne-a spus că 

102 

103 

avea să fi e cu dumneavoastră şi a amânat masa 
pentru o altă zi. Am vrea să ştim dacă v-a spus cu cine 
urma să se întâlnească? 

- De fapt, noi nu ne cunoşteam de multă vreme. 
Adică... Adevărul este - nu ştiu de ce - dar acum, când 
stau şi mă gândesc, îmi dau seama că nu ştiu aproape 
nimic în legătură cu Helin. Cred că ea ştia totul în 
legătură cu mine. Faptul că v-a vorbit despre mine eo 
mare surpriză, pentru că era o relaţie încă nouă, 
materializată numai datorită avansu-rilor şi eforturilor 
mele. 

Ridică privirea cu tristeţe şi îl fi xă pe bărbatul din 
faţa sa, după care adăugă: 

- Mi-am dorit atât de mult să fi u cu ea! Poate că a 
fost un senti-ment neaşteptat, dar mi-am dorit să fi u cu 
ea până la sfârşitul vieţii. 

- Înţeleg... Cred că ne-a povestit după prima 
voastră întâlnire. În acest timp, când s-au înmulţit 
convorbirile telefonice, soţia mea a între-bat-o plină de 
curiozitate. Oricum, astea nu mai contează acum. Ştiţi 
ceva în legătură cureportajulpecare-lfăcea? 
întrebă b ărbatul, dar de data asta cu o privire ciudată. 

Selim nu putu da niciun înţeles acelei priviri, dar 
nici nu-l prea interesă. 

- Pregătea un material în legătură cu crimele 


imamilor comise în Istanbul. Cred că revista îi ceruse... 

Se opri. Se uită scurt în ochii bărbatului şi, fără să 
clipească, adăugă: 

- Noi nu eram în situaţia de a vorbi despre munca 
noastră. Eram fericiţi precum nişte copii şi nu am 
abordat deloc subiecte atât de plic-tisitoare. 

Ishak Benur se ridică dintr-o dată în picioare şi îi 
întinse mâna. Expresia aceea ciudată de pe faţa lui fu 
înlocuită din nou de durere. 

- Bine. Nu vreau să vă mai răpesc din timp. Vă 
mulţumesc, spuse el şi-i strânse mâna. 

leşi din apartament şi, ch iar câ nd se î nd re pta 
spre scări, se întoarse şi spuse: 

- În caz că doriţi să luaţi parte, ceremonia de 
înmormântare va avea loc mâine, la ora paisprezece, la 
sinagoga din Şişli. Rămâneţi cu bine. 

După ce închise uşa, Selim rămase cu singurătatea 
sa. Se aşeză în fotoliu şi lăsă liberă durerea care îl rodea, 
plângând timp îndelungat. Se simţea rănit. O avea pe 
Helin în faţa ochilor. Zâmbetul ei, modul în care îşi dădea 
părul pe spate, ochii negri precum cărbunele, dinţii, 
buzele, tenul, căldura ei... Simţi un gol extraordinar, 
mare şi adânc. Nu ştia ce să facă. Aceste fl uctuaţii 
sentimentale trăite în ultimele două-zeci şi patru de ore 
îl măcinau foarte tare. Închise ochii cu putere. Putea 
simţi cum lacrimile îi curgeau pe obraji. Începu să se 
plimbe în lumea sa interioară. O furie extraordinară îi ieşi 
în faţă. Văzu un leu care îşi pierduse partenera într-un 
atac şi observă teroarea din ochii lui. Un singur gând 


creştea treptat în mintea sa: răzbunare! 

Deschise din nou ochii şi privi prin cameră. Căuta 
un obiect de culoare galbenă. Văzu pe masă un dosar. 
Se ridică şi, după ceîlluă, 

începu să se uite. Câteva minute mai târziu, pe 
suprafaţa dosarului se mişcă ceva. Deodată, zeci de feţe 
începură să apară şi să dispară ca nişte imagini pe un 
ecran. De fapt, niciuna din feţele pe care le vedea nu era 
reală. În timp ce încerca să-şi amintească faţa de pe 
peretele moscheii, toate celelalte erau ca o momeală. Nu 
ştia exact cât timp se scursese. În cele din urmă, o 
imagine se fi xă pe coperta dosarului. Era bărbatul 
blond, cu barbă, pe care îl văzuse pe peretele moscheii 
în timp ce avusese criza din ziua în care fusese în 
Bostanci. Memoră faţa aceea astfel încât să nu o mai 
uite niciodată. 

104 

105 

17 

ISTANBUL, Şişli Mai 

Nu cu mai mult de cincizeci de ani în urmă, în 
conformitate cu moştenirea mozaicului cultural lăsată de 
Imperiul Otoman, Istanbulul găzduia un număr semnifi 
cativ de persoane nemusulmane. Această populaţie - 
care punea regulile culturii urbane - reprezenta de fapt o 
mare şansă pentru clasa ţărănească în ceea ce privea 
urmarea  exemplelor civilizației occidentale. Însă 
provincialii, în loc să ia ca exemplu nivelul de civilizație 
al acestor oameni, le purtaseră majoritar pică. Regula 


prin care fi ecare asuprit se revolta atacând clasa 
dominantă funcţiona de această dată şi în Istanbul. După 
acel incident trist, viaţa din Istanbul nu mai fu niciodată 
la fel de elegantă şi echilibrată ca înainte. 

Selim - care privea din spatele ochelarilor la 
Soarele ce strălucea pe cer - nu putea înţelege cum de 
viaţa continua de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, în 
ciuda durerii care se instalase în el. Soarele îşi făcu 
simțită prezenţa în toată splendoarea lui, începând să 
dea de veste despre venirea verii. Câţiva pescăruşi 
zburau jucăuşi, de parcă ar fi încălecat pe un vânt 
favorabil. Selim privi la mulţimea pe care o forma 
comunitatea evreiască. 

Doamne şi domni eleganţi care păreau îndureraţi 
vorbeau în şoaptă. După un timp, nou-veniţii se uitau la 
Selim, care stătea de unul singur lângă peretele grădinii, 
şi se întrebau unii pe alţii cine era. Nu îl văzuseră la 
ceremoniile care avuseseră loc înainte. În general, 
membrii comunităţii se cunoşteau bine între ei. Sinagoga 
- înghesuită pe o străduţă îngustă între cartierele 
Kurtuluş şi Şişli - trăia o zi destul de activă. Aşa cum se 
întâmpla şi la alte ceremonii de înmormântare, poliţia 
luase măsuri suplimentare de securitate. 

Convoiul de trei maşini care intră pe la capătul 
străzii dădea informaţii despre statutul social al celui 
care venea. Când opriră în faţa intrării în sinagogă, avu 
loc o scurtă îmbulzeală provocată de mai mulţi bărbaţi în 
costume. Fu deschisă portiera maşinii din mijloc şi din ea 
cobori un bărbat durduliu, de statură medie, despre care 


Selim gândi că ar fi trebuit să fi e consulul. Înseamnă că 
Helin a fost fi ica unei familii cunoscute, gândi el. Ochii 
săi îl căutară pe unchiul lui Helin, dar nu-l găsiră. 

De fapt, participarea sa la această ceremonie nu 
avea niciun sens. Helin plecase complet din viaţa lui şi 
luase cu ea toate visele şi speran-ţele sale. Această 
aglomeratie îl deranja. Se îndreptă spre poartă. Când se 
văzu afară, îşi desfăcu nodul de la cravată şi o scoase. Îşi 
descheie nasturii de sus ai cămăşii şi simţi atingerea 
vântului care sufl a uşor. 

Făcuse un lucru înţelept că nu-şi luase maşina. 
Începu să meargă din Şişli spre Nişantaşi. Se uita cu o 
privire goală la vitrine şi îi analiza pe trecători. Viaţa 
continua; toţi alergau după un scop, toţi îşi umpleau într- 
un fel timpul. 

Când ajunse pe strada Velikonagi, aşteptă să se 
facă verde la semafor pentru a traversa. În partea 
dreaptă erau standuri de fl ori. Pentru o clipă, avu 
senzaţia că Helin îl aştepta acasă. Cât de mult şi-ar fi 
dorit să ducă fl ori acasă. Se mâhni. Simţi cum 
tulburarea lui se dubla. La aprinderea luminii verzi, se 
mişcă împreună cu mulţimea, însă la al patrulea pas, cu 
o hotărâre bruscă, se întoarse. Avea de gând să 
cumpere fl ori. 

Pentru că se mişca în direcţiagrupuluicare 
traversadinsensulopus, nu se ciocni cu 
nimeni. Dar după doi paşi, veni pentru o clipă faţă în faţă 
cu un bărbat din grupul care mergea în cealaltă direcţie. 
Era de înălţime medie, proaspăt bărbierit, cu faţa 


rotundă şi tenul închis. Din expresia lui întrebătoare, nu 
era greu de înţeles că nu era un om obişnuit. Privirea lui 
era deranjantă, dar Selim nu insistă asupra acestui lucru. 

Cumpără de la una din fl orărese un buchet mare 
de margarete. Dacă Helin ar fi fost acasă, s-ar fi bucurat 
foarte mult. Continuă să meargă spre Teşvikiye. La 
aproximativ o sută de metri în faţă, pe celă-lalt trotuar, îl 
văzu pe bărbatul cu care se privise ochi în ochi şi care se 
uita acum la o tarabă de CD-uri piratate. Nu era o 
situaţie anormală în asta, dar îl fi lase deja pe tip. Pentru 
că acea privire nu era o privire obişnuită. Se uita ca un 
vechi duşman, de parcă-l ştia bine pe Selim. Deodată, îi 
veni o idee: era oare posibil să fi e urmărit? Pentru a-şi 
da seama, se hotări să facă un experiment după ce avea 
să treacă de parcarea situată pe acea stradă. Parcarea 
avea două porţi care dădeau în drum: una de intrare şi 
una de ieşire. La cinci-şase metri după ce trecu de 
poarta de intrare, se întoarse brusc, de parcă ar fi uitat 
ceva. Pentru câteva secunde, se uită în ochii celor care 
se afl au în spatele său. Unii nici nu se uitară la el, dar 
alţii, din refl ex, începură să privească în gol. Undeva, în 
urmă, o femeie îi aruncă o privire fugitivă. Era o privire 
puţin deranjată, puţin surprinsă, puţin curioasă, de parcă 
ar fi încercat să înţeleagă ce voia să facă. Acea femeie 
era funcţionarul public tipic. Nu semăna cu o casnică, 
dar nici cu o doamnă care făcea cumpărături în zonă cu 
cartea de credit. Era urmărit. 

Intră în parcare şi, în timp ce mergea spre poarta 
pe care ieşeau maşinile, se gândi. Având în vedere că cei 


care îl urmăreau erau mai mulţi, situaţia nu putea fi o 
curiozitate oarecare sau o duşmănie nesem-nifi cativă. 
Probabil e poliția, gândi el. Dacă nu se înşela, era 
urmărit din cauza uciderii lui Helin. Poate credeau că 
avea vreo legătură cu crima. Chiar dacă această idee i 
se păru neplăcută, era o posibilitate. Nu putea 
condamna poliţia pentru că se gândise la ea. Poate că 
toate acestea erau numai nişte temeri. Poate devenise 
paranoic. Şi asta ar fi o eventualitate, gândi. Moartea lui 
Helin îi măcina nervii. Dacă acei oameni erau poliţişti şi îl 
urmăreau cu adevărat, atunci probabil 

106 

107 

că ştiau şi unde locuia. În faţa acestei situaţii, nu 
era o problemă să meargă acasă. De cum ar fi intrat, ar 
fi început să-l aştepte undeva pe stradă. De aceea, ieşi 
din parcare şi începu să meargă de parcă totul ar fi fost 
normal. 

Când coti pe strada pe care locuia, se opri. Numără 
până la cinci-zeci, întoarse capul şi se uită după colţ. 
Bărbatul de pe trecerea de pietoni venea în grabă. Se 
întoarse şi se îndreptă către casă; cel puţin se adeverise 
că nu era numai o fantezie de-a lui. Dacă era adevărat 
că era urmărit, atunci trebuia să fi e şi o maşină care îl 
aştepta pe stradă. Nu se vedea nimic deosebit în 
parcarea de acolo, dar o dubă fără geamuri îi întări 
suspiciunile. Cu toate că pe ea era numele unei fi rme de 
distribu-iţie a bidoanelor de apă, îi atraseră atenţia cele 
două antene groase de pe capotă. Încercă să nu acorde 


prea mare atenţie şi intră în casă. 

În loc să aştepte liftul, urcă grăbit pe scări, 
deschise uşa aparta-mentului şi se duse direct la 
fereastră. Începu să privească din spatele perdelei. Tipul 
de pe trecerea de pietoni urca în dubă. Jocul acesta 
începu să-l deranjeze. Casa şi telefonul îi erau pesemne 
ascultate. Oare unde voiau să ajungă? Nu se putu gândi 
la niciun răspuns. Cel mai bine era să-i surprindă. 

Ridică receptorul şi, pe un ton calm, spuse: 

- Vreţi să terminaţi cu prostia asta şi să coborâţi 
din dubă? Sunt conştient de ceea ce faceţi. Vă aştept! 

Închise şi trecu în bucătărie. Voia să bea o cafea. 
Oamenii aveau nevoie de timp pentr u a vorbi cu 
superiorii lor şi a lua o hotărâre. Într-un sfârşit, când 
aproape că terminase cafeaua, se auzi soneria de la uşă. 

Deschise şi ochii i se opriră pe legitimaţia de 
poliţist pe care o ţinea în mână un tip înalt, cu cămaşă 
albastră. Imediat în spatele lui mai stăteau doi bărbaţi. 
Polițistul i se adresă pe un ton nervos: 

- Domnule Selim, trebuie să ne însoţiţi până la 
inspectorat. 

Selim se gândi că ar fi fost inutil să se opună. 

- Bineînţeles. Înaintea de a ieşi, pot să dau un 
telefon? 

Polițistul în civil cu cămaşă albastră răspunse fără 
nicio recţie: 

- Vă rog să nu dureze mult! 

Selim se întoarse în camera de zi şi luă telefonul 
celular de pe măsuţă, formă numărul lui Erol şi aşteptă. 


După ce sună de şapte ori, i se răspunse: 

- Alo? 

- Erol, sunt eu, Selim. Ascultă-mă fără să-mi pui 
nicio întrebare. Vo i fi dus pentru interogatoriu la 
inspectoratul de poliţie. Dacă nu te sun în trei ore, caută- 
| pe domnul Tuncer, avocatul meu, şi încercaţi să daţi de 
mine. Bine? 

Erol înţelese că se întâmpla ceva ieşit din comun. 

- Bine, îi spuse el fără să lungească vorba. 

Trecuse o jumătate de oră de când Selim fusese 
adus în sediul inspectoratului de poliţie din Gayrettepe şi 
lăsat să aştepte în camera de interogatoriu afl ată la 
etajul cinci. Era aceeaşi cameră mică pe care 

108 

o văzuse în fi Ime. În mijlocul încăperii care avea o 
singură uşă se afl a o masă de şase persoane, iar în jurul 
ei şase scaune. Suprafaţa mesei era atât de uzată încât 
dădea o idee despre perioada îndelungată în care se afl 
ase acolo. Avea un număr nesfârşit de zgârieturi. Cele 
mai multe erau nume sau, mai bine zis, iniţiale făcute de 
către cei care aşteptau să le fi e luate declaraţiile. Cei 
care erau interogaţi nu trebuiau să aibă asupra lor 
obiecte ascuţite. Atunci cum fuseseră făcute? Selim 
dădu di n u meri. Se uită la oglinda mare care acoperea 
aproape în între-gime unul din pereţi. Ştia că acela era, 
de fapt, un geam de observaţie unidirecţional. Era ciudat 
că vedea în partea cealaltă a lui trei oameni. Probabil că 
era făcut aşa pentru a-l induce în eroare pe cel interogat. 
Sau era din nou o ciudăţenie de-a lui? Era oare posibil ca 


numai el să poată vedea dincolo? Decise să nu dea de 
gol acel aspect. 

Lustra fusese suspendată în aşa fel încât să ajungă 
până la umărul celor care luau interogatoriul, prin 
aceasta urmărindu-se ca persoana care punea 
întrebările şi cea care era interogată să nu aibă un 
contact vi z u al prea î ndelu ngat. În momentulîn 
care se plictisise de atâta aştep-tare, Selim observă că 
cei care se afl au în camera din spatele geamului 
începuseră să se frământe. Încerca să urmărească cu 
coada ochiului. 

Bariş Akdiller nu fu foarte surprins să afl e că 
ziarista care fusese ucisă în cimitirul din Eyup era de fapt 
agent al MOSSAD-ului. Nu fusese o surpriză pentru el nici 
că asociaţii lui din Israel erau curioşi să afl e cine se afla 
în spatele afacerii cu arme care avusese loc în nordul 
Irakului. Această situaţie - care, din punct de vedere 
diplo-matic, depăşea limitele amabilităţii - avea să fi e, 
ca de obicei, folosită ca atu în cazul tranzacţiilor. Ceea 
ce era foarte surprinzător pentru el era că acel bărbat 
care se postase în faţa militanţilor care săvârşiseră 
masacrul cu securea era prietenul agentului israelian 
ucis. Îl găsise pe tipul pe care-l căuta când se aşteptase 
cel mai puţin. Oricât l-ar fi deranjat uşurinţa cu care se 
întâmplase acest lucru, hotărî să o consi-dere o şansă. 
Se simţi stingherit de privirea aţintită direct asupra sa de 
dincolo de geam, dar şi de felul în care bărbatul din 
camera de intero-gatoriu îi analiza pe ceilalţi doi colegi ai 
săi. Fără să-şi ia ochii de la Selim, îl întrebă pe comisarul 


în civil care stătea la doi paşi de el: 

- Sunteţi sigur că acest om nu ne vede? 

Comisarul se opri din răsfoitul dosarului pe care îl 
avea în mână şi, uitându-se la Selim, care stătea calm în 
cealaltă cameră, răspunse: 

- Dacă nu este Superman, e imposibil, domnule! 

Bariş se întoarse şi se uită la comisar ca la un 
peşte împuţit. Obser-vându-i privirea, acesta îşi dădu 
seama că făcuse o glumă nepotrivită. Specialistului în 
securitate nu-i plăcuse. 

- Îmi cer scuze, domnule. Verifi c imediat, spuse în 
timp ce punea pe masă dosarul din mână. Se îndreptă 
apoi spre uşă şi o deschise. 

Ridicându-şi capul, Selim încercă să ghicească 
identitatea celui ce intrase în cameră. Bărbatul veni 
lângă el şi se întoarse cu faţa spre 

109 

panoul de sticlă. Era una dintre cele trei persoane 
pe care le văzuse în spatele geamului. 

- Peste puţin timp vom începe interogatoriul. Doriţi 
ca până atunci să fumaţi o ţigară? întrebă el. 

- Mulţumesc, dar nu fumez. Ce învinuiri îmi sunt 
aduse? 

Străduindu-se să-şi păstreze politeţea, bărbatul 
răspunse: 

- Veţi afl a în curând. 

Apoi ieşi din cameră. 

Când comisarul veni lângă el, Bariş continua să-l 
analizeze pe Selim din spatele oglinzii. După ce li se 


întâlniră din nou privirile, neliniştea lui se accentuă. 

- Am controlat, domnule. Este împosibil ca el să ne 
vadă, zise comisarul, dar cele spuse de el nu fură sufi 
ciente pentru a-l linişti. 

- Tipul ăsta ne vede cu siguranţă, îşi spuse el în 
barbă. Bine, înce-peţi interogatoriul. Mai întâi să afl ăm 
când şi cum a cunoscut-o pe fată, apoi dacă ştia că era 
agent secret. Asta ca să clarifi căm subiectul ăsta. A 
venit raportul de la procuratură în legătură cu acest om? 

De data aceasta răspunse celălalt detectiv în civil: 

- O să fi e aici într-o jumătate de oră, domnule. 

Bariş nu avea timp de aşteptat. În timp ce oamenii 
treceau în camera de interogatoriu, sună la birou de pe 
telefonul celular. Îi răspunse secretara de la intrare, 
căreia îi spuse: 

- Bună ziua, am un mesaj pentr u domnul Kadir. P 
uteţi să i-l transmi-teţi? Aştept un fax de la el. Sunt 
Namik... Vă mulţumesc. 

Când se afl au în afara bi roulu i foloseau por 
ecle. Pa rola era cuvântul fax. În acest mod, agenţii de 
pe teren îi informau pe ceilalţi că aveau nevoie de date. 
După un timp, Can îl sună de pe linia sigură. Înainte de a 
răspunde, Bariş apăsă de trei ori pe tasta 1 a telefonului 
celular. Astfel, convorbirea se efectua în siguranţă 
pentru ambele părţi. 

Can răspunse de la celălt capăt al fi rului cu o voce 
pozitivă, ca de obicei: 

- Spune, prietene, ce-ţi trebuie? 

- Can, ascultă, băiete! N-o să-ţi vină să crezi, dar l- 


am găsit pe martorul misterios din măcelul cu securi. 

- Ce spui? Vorbeşti serios? întrebă Can uimit. 

- Fiule, se poate să glumesc cu aşa ceva? Ştii de 
agenta israeliană care a fost ucisă? S-a făcut o listă cu 
numerele care au apelat telefonul ei şi, urmărindu-le, s-a 
ajuns la tipul ăsta. Când unitatea noastră a fost 
înştiinţată că tipul va fi interogat, am vrut să vin să-l văd. 
Bineînţeles că atunci când l-am văzut pe omul nostru în 
faţă am fost şocat. Deci l-am găsit pe tipul pe care-l 
căutam când mă aşteptam mai puţin. 

Nemairezistând, Can îl întrerupse: 

- Ce ai de gând să faci? 

- Ar fi inutil să-l trezim... Mai întâi trebuie să 
urmăresc interoga-toriul ăsta ca să-mi dau seama ce fel 
de om este. După aceea, îl voi pune sub urmărire. ÎI 
supraveghem vreo cincisprezece-douăzeci de zile. Să 

vedem cu cine se întâlneşte, ce fel de obiceiuri 
are, apoi îl aducem şi la centru. Dar tu spune-mi acum, 
numele lui se afl ă în dosarele de la Informaţii? Selim 
Tekin. Numele tatălui - Osman. Este înregistrat în oraşul 
Mardin... 

În acest timp, comisarul civil şi asistentul său 
intraseră în camera în care se afl a Selim şi începuseră 
interogatoriul. În timp ce vorbea la telefon, Bariş îşi 
schimbă locul în faţa oglinzii, se mută aproape un metru 
în dreapta, apoi se aplecă astfel încât numai ochii să i se 
poată vedea. În timp ce anchetatorii vorbeau, Selim 
întoarse capul şi privi din nou la Bariş, numai pentru o 
secundă. Ceea ce făcea nu era decât un refl ex prin care 


voia să înţeleagă ce încerca bărbatul să facă. Acest ultim 
contact vizual îl nelinişti în şi mai mare măsură pe Bariş. 
Acum era sigur că Selim îl vedea. 

Când se ridică în picioare, vocea încordată a lui 
Can îi răsună în urechi: 

- Acum este rândul meu să te uimesc. 

- Ce-ai găsit? 

- Omul nostru Selim se afl ă pe lista Serviciului 
Naţional de Infor-maţii în legătură cu persoanele care vor 
fi monitorizate toată viaţa. El este numărul 888! 

Bariş nu reuşi decât să înghită în sec. Ştia ce 
însemna asta. După lovitura militară din 1980, Serviciul 
Naţional de Informaţii concepuse un nou sistem şi 
începuse monitorizarea pe viaţă a tuturor persoanelor 
care ar fi putut reprezenta o ameninţare pentru 
securitatea naţională. De fapt, aceste persoane erau 
puse sub urmărire datorită diferitelor caracteristici pe 
care le posedau. Persoane cu tendinţe spre violenţă, 
psihopaţi, indivizi care nu puteau sta fără să comită 
infracţiuni sau care le comiteau din plăcere, oameni cu 
personalităţi carismatice, care puteau să infl uenţeze 
masele mari de oameni, intelectuali care aveau legături 
foarte strânse cu străinii, militari susţinători ai violenţei, 
oameni de afaceri care călătoreau foarte mult în 
străinătate şi mulţi alţii... Monitorizarea lor se făcea 
printr-o metodă de urmărire nouă şi fl exibilă. Agenţii de 
urmărire - numiţi căpuşe - erau introduşi în viaţa celor 
care urmau să fi e urmăriţi. Unii puteau fi asociatul, 
vecinul, prietenul, patronul, angajatul, băcanul, pe când 


alţii erau doctorul, clientul, amanta, iubita, soţia. 

Oare de ce fusese Selim Tekin pus sub urmărire? 
La celălalt capăt al fi rului, Can întrebă cu o voce 
îngrijorată: 

- Omule, trăieşti? Ce s-a întâmplat? 

- Nu-i nimic. Numai că, într-adevăr, am fost uimit. 
De ce este monitorizat? 

- Omul nostru este un caz interesant. A fost 
înregistrat ca având uneleputeriparanormale. 
Pe | â ng ă asta, ar trebui să-ţi spun că este ţinut în dosar 
verde. Aha! Ascultă şi asta! Chiar că o să ţi se pară 
interesant! A av ut primu li ncide nt când me rgea lau 
niversit ate. D upă o dispută în care s-a enervat, l-a făcut 
pe adversar să îngenuncheze şi să se tăvălească pe 

110 

111 

jos în dureri groaznice numai prin puterea privirii. 
Bineînţeles că cei din preajmă nu şi-au putut da seama 
de ceea ce se întâmpla, dar când agentul de informare 
din cadrul şcolii a raportat incidentul celor de la centru, a 
fost pus sub urmărire. Aici este notat „Putere mare de a 
inf! uența cu privirea!” Poate fi numit şi un fel de 
hipnotism. Nu a fost implicat în niciun incident violent 
până în ziua de azi. Culoarea politică nedefi nită; este 
înregistrat ca fi ind patriot. Al doilea incident a avut loc 
în 1998. Fără să ştie că este monitorizat, a scris o teză 
propunând ca şi comunităţile turceşti din străinătate să fi 
e organizate din punct de vedere al cultur ii naţionale, 
transformându-le în acest mod în adevărate puteri. 


Această teză a fost trimisă Serviciului Naţional de 
Informaţii. Este aici o notă în care se specifi că: 
excelentă capacitate de organi-zare şi tehnică de 
observare. Este caracterizat ca având calitatea de a se 
împrieteni cu oameni din clase diferite în numai zece 
minute. În 1999 a spart toate geamurile unui vecin care 
făcea gălăgie fără s ă se folosească de mâini, ci numai 
cu puterea creierului. Căpuşa lui a declarat că omul nu 
este conştient de puterile sale, din acest punct de 
vedere fi ind curat, dar că trebuie monitorizat 
încontinuu. 

Bariş obținuse informaţia de care avusese nevoie. 

- Bine, Can, îţi mulţumesc. Vreau toate rapoartele 
Căpuşei acestui tip, adăugă el. 

- Ai înnebunit? Omul ăsta este monitorizat de opt 
ani. Trebuie să fi e aproape cinci sute de rapoarte în 
legătură cu el. Citeşti, citeşti şi nu se mai termină. 

- Bine, atunci fă tu o triere şi găseşte-le pe cele 
mai lungi douăzeci de dosare. Vreau să ştiu totul în 
legătură cu el, ai înţeles? 

- Am înţeles. Mâine le ai pe masă. 

După ce închise telefonul, se uită cu atenţie la 
Selim. Pentru a asculta ce se vorbea în cameră, crescu 
volumul transmiţătorului. 

Vocea lui Selim era calmă: 

- Uitaţi, eu respect ceea ce faceţi, dar nu înţeleg 
unde vreţi să ajungeţi. 

Comisarul civil îşi apropie faţa de el, după care 
spuse: 


- Ceea ce vreau să ştiu este cât de bine o 
cunoşteai pe această femeie. 

- Vă repet, ne cunoşteam de puţin timp. Am vorbit 
foarte mult la telefon, dar, de fapt, când a murit, mi-am 
dat seama că nu o cunoşteam prea bine. Am iubit-o. 
Pentru mine era specială. 

- Ştiai la ce lucra? 

Pentru a nu atrage atenţia asupra lui, Selim nu vru 
să împartă tot ceea ce ştia. Împrăştiind pozitivism, 
încercă să fi e convingător: 

- Ştiu că era reporteră la o mare revistă. În fi ecare 
săptămână aborda câte un caz sau lua interviuri unor 
celebrităţi. Ceva de genul ăsta... Am cunoscut o femeie 
cu care am fost împreună pentru scurt timp. Cât de bine 
o puteam şti? Doar mă gândeam că ar putea fi o legă- 
tură de lungă durată. Dar n-a fost să fi e. Asta-i tot. 

Bariş era sigur că Selim îl vedea. Pentru o clipă, se 
gândi cât de stupid ar fi fost să rămână în spatele oglinzii 
şi să se creadă de nevăzut. De vreme ce bărbatul îl 
vedea, trebuia să-i arate că era conştient de asta. Astfel, 
tipul şi-ar fi dat seama că nu deţinea controlul. În plus, 
uneori, strategii bazate pe situaţia de a fi deschis 
dăduseră rezultate bune. Aceasta era calea prin care îi 
putea câştiga încrederea. Ar fi fost un început bun 
pentru ridicarea perdelei de mister în cazul masacrului 
cu securea. Brusc, i se aprinse un beculeţ. Înţelese de ce 
criminalii cu securi nu-l atacaseră: îi oprise cu puterea 
privirii! Se hotări să fi e atent. 

Când uşa camerei de interogatoriu se deschise, 


comisarul civil fu surprins să-l vadă pe Bariş. Agenţii 
secreţi rămâneau întotdeauna în spatele oglinzii. Nu se 
arătau niciodată celor interogaţi. Numai în cazuri 
speciale participau la interogatoriu, iar în acele situaţii 
purtau cagule şi ochelari de soare. 

Bariş hotărî să nu o lungească. 

- Vă rog, aţi putea să ne lăsaţi singuri? 

Anchetatorii se uitară unul la altul uimiţi şi ieşiră 
apoi în tăcere din cameră, închizând uşa în urma lor. 
Bariş trase un scaun şi se aşeză lângă Selim. Apoi îi 
întinse mâna cu prietenie. 

- Bună, domnule Selim. Eu sunt Bariş Akdiller, de 
la Serviciul Naţional de Informaţii. 

Deşi era curios să ştie de ce era interesat Serviciul 
Naţional de Informaţii de acest caz, Selim se linişti când 
simţi energia pozitivă pe care o emana Bariş. Întinse şi el 
mâna. 

- Vă rog, spuneţi-mi doar Selim. 

Bariş se simţi încântat că prima lor întâlnire fu 
călduroasă. Nu voia să mai lungească vorba. 

- Uite, Selim... Vrei să-ţi câştig încrederea 
spunându-ţi că ştiu că m-ai văzut în partea cealaltă a 
oglinzii? întrebă el. 

Se priviră reciproc. Selim se gândi că se întâmpla 
lucrul de care îi era frică cel mai mult. Deci putea vedea 
în partea cealaltă a oglinzii. Dar de ce astăzi şi nu mai 
înainte? Când simţi că se înroşea, nu vru ca bărbatul din 
faţa lui să creadă c ă se simţea vinovat. Era evident că 
tipul era deştept. Dacă tot observase, nu avea niciun 


sens să se ascundă. Râse forţat, de parcă ar fi cărat o 
mare greutate în spate. 

- Deci aţi observat... Şi eu care mă întrebam de ce 
au acoperit peretele cu sticlă! 

- Cum adică? Nu erai conştient că poţi vedea de 
cealaltă parte a oglinzii? 

- Domnule Bariş, sunt unele cadouri cu care ne 
înzestrează mama natură. Uneori ne dăm seama de ele 
după mulţi ani, alteori nu putem înţelege niciodată ce se 
întâmplă. Cred că, fără să vreau, mi-am stimulat o 
calitate rămânând singur, închis în această cameră. 

- Dar întâmpini foarte calm această situaţie. 
Pentru un om care îşi descoperă ast fel o a semenea ca 
ra cteristică, reacţia ta este una foarte obişnuită, nu 
credeţi? 

112 

113 

- Aveţi dreptate, dar încercaţi să priviţi din 
perspectiva mea. Gândiţi-vă că şi creierul uman este 
precum o cutie. O cutie magică, în care nu se ştie ce se 
ascunde, dar de fi ecare dată când este deschisă oferă 
un nou cadou. Eu, până azi, nu am fost mulţumit de cele 
ce au ieşit din cutia mea. De aceea, deschiderea şi 
închiderea cutiei mele mă înspăimântă şi ştiu că nu 
întotdeauna va apărea un cadou bun. Nu se poate ca 
şansa să ne surâdă mereu! 

Bariş protestă: 

- De ce spui asta? Sunt mii de oameni care arvrea 
să posede această capacitate. 


Selim zâmbi de parcă ar fi avut o mie de ani. 

- Fiecare putere are preţul ei, iar uneori, preţurile 
pot fi înfrico-şătoare, spuse el. 

Observând că discuţia îl deranja pe Selim, Bariş 
schimbă subiectul. 

- Cred că moartea prietenei tale te-a afectat. Cât 
de bine o cunoşteai? 

Selim se gândi o clipă, apoi începu să povestească 
sincer: 

- Nu pot să înţeleg... Până acum două zile eram 
atât de fericit... Credeam că am găsit persoana pe care o 
căutam. Cât de bucuros eram. Simţeam că nu voi mai fi 
niciodată singur... Şi azi, viaţa mea a fost dată peste 
cap... O cunoşteam foarte puţin, dar o iubeam foarte 
mult... 

Bariş simţea că Selim spunea adevărul. Nu avea 
nicio idee despre ce se întâmplase. Nu credea că ar fi 
fost vreo problemă dacă i-ar fi spus omului adevărul. 

- Uite ce este, Selim: fără s ă-ţi dai seama, ai intrat 
într-o problemă care te-a depăşit. lubita ta era agent 
MOSSAD. Un agent pasiv care trăia în Istanbul de mulţi 
ani şi fusese lăsat să hiberneze. Cred că de curând, 
dintr-un motiv pe care nu-l cunoaştem, a fost activată. 
Dar, orice ar fi ceea ce urmărea, a fost observată şi 
pedepsită. 

Acum era rândul lui Selim să fi e şocat. 
Posibilitatea ca Helin să fi fost agent era atât de departe 
de realitate încât protestă. 

- Ce tot spuneţi? Ce agent? Era o femeie foarte 


normală! 

- Selim, toţi agenţii sunt selectaţi dintre oamenii 
cu un aspect cât se poate de normal. Faptul că nu ţi-a 
împărtăşit un astfel de secret este fi resc. 

Uimirea putea fi citită pe faţa lui. Fusese devastat. 
Nu avea niciun sens ca interogatoriul să fi e prelungit. 
Bariş hotărî să-i dea drumul şi să-l urmărească. 

- De acum încolo nu mai avem t reabă cu tine, îi 
spuse el. Îţi voi da numărul meu de telefon. Dacă se 
întâmplă ceva deosebit sau îţi amin-teşti ceva, poţi să 
mă suni, da? 

Selim încă nu îşi revenise. Întrebă gânditor: 

- Unchiul lui Helin ştia că ea era agent? 

- Care unchi? Conform datelor pe care le deţinem, 
Helin nu avea unchi! 

În acea clipă, Selim se simţi ca un prost. 

114 

- Cred că am fost interogat de MOSSAD, mai putu 
el să spună. 

Această informaţie fu una nesperată pentru Bariş. 
Plin de emoție, întrebă: 

- Cu cine, unde şi când ai vorbit? 

Încă stupefi at, Selim mişca întruna din cap. 

- Nu pot să cred! Prima oară de la el am afl at că 
Helin a murit. A venit până la uşa mea şi a aşteptat. 
Acolo l-am întâlnit şi l-am invitat la mine în casă. 

- Şi? Ce te-a întrebat? 

Selim ridică privirea. 

- M-a întrebat dacă ştiu cu cine urma să se 


întâlnească Helin. 

- Ce i-ai spus? 

- Bineînţeles că i-am spus că nu ştiu. Chiar nu 
ştiam. 

Bariş simţea că Selim spunea adevărul.Deacu 
mîncolo, totulaveasă se rezolve numai trăind. 
Puse mâna prieteneşte pe umărul lui şi spuse: 

- Haide, ajunge pentru azi. Dacă eşti obligat să 
pleci din oraş, te rog să mă anunţi. 

Selim nu auzea nimic în gălăgia infernală a trafi 
cului din Mecidi-yekoy. Merse mai întâi în Şişli şi de acolo 
trecu spre Nişantaşi. Îl sună pe Erol şi îi spuse că nu mai 
era nicio problemă. Chiar dacă prietenul lui insistă şi 
puse o grămadă de întrebări, îi tăie vorba, spunându-i că 
a doua zi urmau să vorbească pe îndelete despre toate. 
Probabil că tele-fonul îi era ascultat. Oare israelienii îi 
ascultau şi ei convorbirile? Se rugă ca ei să nu deţină o 
astfel de tehnologie. Cu toate acestea, hotări să fi e 
precaut. Informatorul nu părea un tip rău, dar cu 
siguranţă avea să îl pună sub urmărire. Citise de multe 
ori prin ziare despre asemenea urmăriri. După ce era 
interogat, suspectul era lăsat liber, pentru ca mai apoi să 
fi e pus sub urmărire pentru a fi înregistraţi oamenii cu 
care vorbea sau lua legătura. Decise să fi e atent. 

Nu-şi putea continua munca într-o astfel de 
situaţie. Era timpul potrivit pentru folosirea concediului 
anual. Se gândi unde să meargă. La Izmir? Era frumos 
acolo în acest sezon. S-ar fi putut plimba în voie înainte 
să înceapă căldurile dogoritoare. Atmosfera pozitivă, 


specifi că lzmirului, i-ar fi făcut foarte bine. 

Mergea pe trotuar privind feţele oamenilor şi 
încerca să pună ordine în cele ce se întâmplaseră. Ideea 
că Helin ar fi fost agent nu-şi găsea locul în capul lui. 
Deci nu exista niciun Ishak Benur. Nu voiseră decât să 
afl e ce ştia. În romanele pe care le citea scria că în 
Istanbul mişunau agenţi secreţi de toate naţionalităţile, 
dar nu se gândise că în asta exista un grad atât de mare 
de adevăr. Deci erau atât de prezenţi în viaţa de zi cu zi. 
Bine, dar cum îi permisese Serviciul Naţional de 
Informaţii unui agent secret israelian să-şi facă treaba 
atât de uşor? Devenise şi mai confuz. 

Se uita în continuare la feţele oamenilor. Nu 
moartea lui Helin îl umpluse de ură, ci faptul că murise fi 
ind înjunghiată pe la spate după ce i se întinsese o 
cursă. Se simţi ca un leu care îşi pierduse perechea. 

115 

O furie înspăimântătoare creştea în interiorul lui 
precum bulgărele de zăpadă care se rostogolea. 

Respirația i se îngreună şi, dintr-o dată, chipurile 
oamenilor înce-pură să se schimbe. Feţele unora erau 
precum imaginile distorsionate ale televizorului. Se 
schimbau permanent. Îl văzu pe bărbatul cu barba 
blondă pe fi gurile trecătorilor. Mai întâi pe cea a unui 
bărbat, apoi pe cea a unei femei, a unui poliţist, a unui 
vânzător de simit, a unei fl orărese, a unui copil care 
căra nişte rochii... Putea vedea foarte clar faţa bărbatului 
cu barba blondă. 

Îl cuprinse o durere groaznică de cap. Se rugă în 


tăcere să poată rezista până acasă. Simţea că ceva în 
interiorul lui era pe cale să-i scape de sub control. 
Sentimentul că l-ar putea găsi pe criminalul lui Helin veni 
şi se instală în mintea lui ca o trăire normală. De parcă, 
după ce avea să iasă din apartament, avea să meargă 
direct în locul unde acesta se găsea. Această idee i se 
păru la fel de normală ca urmărirea unui obiect cu 
ajutorul radarului sau ca un leu pe urmele prăzii sale. 
Sentimente ciudate începură să-l încerce. Un singur 
lucru rămânea neschimbat în mintea sa: răzbunarea. 

Brusc, se hotărî: urma să plece la vânătoare când 
totul avea să se liniştească... 

18 

ISTANBUL, Macka lunie 

Trecuse o săptămână de la interogatoriu. Aşa cum 
se şi aştep-tase, fusese pus sub urmărire; mai mult 
decât atât, poliţia nu crezuse că era necesar să ascundă 
acest lucru. O maşină a echipei civile îl urmărea de la 
serviciu acasă şi de acasă la serviciu. Foarte probabil că 
şi israelienii se afl au pe urmele lui, pentru a vedea ce 
face, numai că nu ieşeau atât de mult în evidenţă 
precum poliţiştii. Deşi în general prefera să stea mai 
mult acasă, la insistenţele lui Erol, ieşiră de două ori să 
mănânce bucate pescăreşti, mergând la restaurantul lui 
Hristo din Tarabya. Discutaseră pe seama 
evenimentelor, îşi bătuseră minţile vorbind despre 
posibilităţi şi consecinţe. Niciunul nu fusese în stare să 
găsească vreun înţeles celor întâmplate. Hotărâseră că 
nu puteau face altceva decât să se roage ca harababura 


să ia sfârşit. Prinderea crimi-nalului sau a criminalilor era 
treaba poliţiei. 

De fapt, Selim hotărâse să nu-i împărtăşească totul 
lui Erol. Se gândea că această decizie era necesară 
pentru siguranţa prietenului său. El avea să fi e cel care 
urma să îl găsească şi pedepsească pe criminal. De 
altfel, îşi petrecu vinerea la birou, refl ectând. O voce 
interioară îi spunea să treacă la acţiune în acea seară. 

De când venise acasă, privea în gol, fără să se 
ridice nici măcar o clipă din fotoliu. Se întunecase foarte 
tare. Vedea umbre care se perindau prin cameră, însă nu 
avea nici cea mai vagă idee despre ce ar fi putut 
însemna. Privirea îi rămase aţintită pe peretele din faţă 
şi simţi cum trupul i se uşură din ce în ce mai mult. De 
fapt, nu îşi dădea seama de ceea ce i se întâmpla. Se 
lăsase în întregime pradă instinctelor sale. Cu tot 
întunericul din cameră, vedea mii de forme. Respirația îi 
înce-tinise de-a binelea, iar inima îi bătea la jumătatea 
ritmului normal. Parcă ar fi fost într-un loc îndepărtat şi 
s-ar fi folosit de acest trup. Un sentiment ciudat. 

Când răsunetul bătăilor inimii îi încetini de-a 
binelea, Selim pătrunse în interiorul peretelui din faţa sa. 
Simţi cum se contopea cu duritatea lui. Nu mai putea 
percepe gustul. Nu mai avea nici simţul. Îi dispăruseră şi 
alte atribute: frecarea cu aerul şi obiectele din jur, 
contactul cu realitatea materială, capacitatea de a sesiza 
diferenţa dintre cald şi rece, greutatea. Putea numai să 
audă şi să vadă. 

Dintr-o dată, totul în jurul lui începu să se schimbe. 


Acum privea cu adevărat din interiorul unui perete. Nu 
ştia unde se afl a, dar aici era o stradă lungă şi îng ustă. 
Din cauza blocurilor de t rei-pat ru etaje const ruite la 
voia întâmplării, fi rele electrice şi cablurile telefonice 
atârnau de pe 

116 

117 

stâlpi până la pământ. Strada era un amestec de 
pământ şi beton plin de gropi şi denivelări. Numai două 
blocuri erau vopsite în exterior. Celor-lalte li se vedea 
tencuiala. Se uită la numerele de înmatriculare ale maşi- 
nilor parcate: începeau cu 34. Deci se afl a încă în 
Istanbul. 

Văz u luminile care licăreau din spatele ferestrelor 
cu perdele dezor-donate. Nu era nimeni pe stradă. Brusc, 
se simţi privit. Când se întoarse şi privi, văzu în faţa 
blocului de peste drum o pisică ce stătea şi se holba la 
el. Animalul îi simţise prezenţa. Când se uită în ochii ei, 
îşi dădu seama că se afl a în locul nepotrivit. După un 
mieunat prelung, felina fugi fără săsemaiuiteînur 
m ă. Selim se gândi că acesta era un semn. leşi din 
perete şi se îndreptă spre scările blocului de peste drum. 

După ce trecu de uşa mare de fi er vopsită în 
albastru, un bărbat îi apăru în faţă. Omul stătea pe un 
scaun în capul scărilor şi încerca să citească un ziar la 
lumina lumânării. De spătarul scaunului era atâr-nată o 
puşcă automată. Pentru o clipă, bărbatul simţi o 
nelinişte, ridică ochii din ziar şi se uitat în jur. Când văzu 
că nu era nimeni, se întoarse la ziarul lui, dând din cap. 


Selim se strecură pe lângă el şi urcă la etaj. Acolo se afl 
au două uşi. Ambele erau deschise. Doi bărbaţi stăteau 
în faţa lor şi beau ceai în linişte. Amândoi erau înarmaţi. 
După ce intră pe uşa din dreapta, văzu patru 
camere afl ate de o parte şi de alta a unui coridor lung, a 
cărui podea era acoperită cu linoleum albastru. În 
primele trei camere nu se afl au nici oameni, nici mobilă. 
Când intră în a patra cameră, văzu o femeie chircită într- 
unul din colţuri. Avea mâinile şi picioarele legate. Dacă 
nu s-ar fi pus în calcul covorul de pe jos, şi această 
încăpere s-ar fi putut considera goală. Nu găsise ceea ce 
căuta. Se întoarse şi trecu iar prin faţa celor doi bărbaţi. 
Rupseseră tăcerea. Discutau despre cele mai bune 
moduri de preparare a ceaiului. Când intră în celălalt 
apartament, observă că în camera de pe partea dreaptă 
a coridorului ardea lumina. Înăuntru erau patru bărbaţi. 
Vorbeau. Spre deosebire de celelalte încăperi, acolo erau 
un set de canapele şi o măsuţă de cafea în mijloc. Se 
uită la cei patru. Pe primii trei nu-i cunoştea, dar ultimul 
era cel pe care-l căuta. Cu barba lui blondă, arăta ca un 
şacal. Îl analiză cu atenţie. Urechile începură să-i vuiască 
de furie. Trebuia să se întoarcă şi să îşi dea seama de 
pozi-ţionarea blocului. leşi din apartament şi apoi din 
bloc, scurgându-se pe stradă. În colţ era o băcănie, iar în 
faţa ei începea un bulevard. Observă staţia de autobuz 
situată imediat lângă micul magazin de obiecte casnice. 
Când se apropie, putu citi Karanfi lli. Sub numele staţiei 
erau scrise şi numerele autobuzelor care treceau pe 
acolo: 95, 97B. Selim găsise ceea ce căuta. Acum putea 


să se întoarcă şi să se pregătească. 

Îşi reveni printr-o mică smucitură. Încercă să se 
adune. Turnă apă într-un pahar din carafa de pe măsuţa 
de cafea şi o termină dintr-o înghiţi-tură. Acest tip de 
experienţe îl deshidratau. 

Prima dată când îşi dăduse seama că putea face 
asta era în liceu. Într-o seară în care era singur acasă şi 
învăţa, devenise curios să afl e unde era prietena lui. 
Ascultându-şi vocea interioară, închisese lumina 

118 

şi începuse să se uite la perete. Chiar dacă i se 
păruse de necrezut - pentru că îşi văzuse prietena la 
spital, în timp ce veghea la capul unui bolnav împreună 
cu tatăl ei - a doua zi afl ase că toate acele lucruri se 
întâmplaseră cu adevărat. Din acea zi, de fi ecare dată 
când avea nevoie, recurgea la această metodă. Era 
capabil să călătorească între diverse locuri fără să îşi 
poată explica exact cum. Se gândea că nu era un lucru 
normal şi că avea să plătească un preţ, şi de aceea îi era 
şi teamă. De fi ecare dată, simţea că se usucă. Acum îşi 
folosise iar această putere pentru că, oricare ar fi fost 
acel preţ, voia să-l găsească pe ucigaşul lui Helin. 

Nu voia să se întrebe sau să se gândească la ce se 
întâmplase. Singurul sentiment pe care dorea să-l simtă 
era liniştea instalată după îndeplinirea nevoii de 
răzbunare. Era conştient de violenţa care creştea în 
interiorul său, dar îi era imposibil să o mai controleze. 
Era prea târziu pentru a da înapoi. 

Se ridică şi se uită de după perdea în stradă, la 


maşina poliţiei. Înăuntru erau două persoane. Fumau. 
Avea să iasă pe acoperişul blocului, să treacă în scara cu 
intrarea în spate, apoi să-şi ia maşina de pe strada 
lăturalnică. Odată programat, comutatorul electric urma 
să intre în funcţiune la aproximativ o oră şi să stingă 
lumina din camera de zi, pentru ca, mai târziu, după 
aproape douăzeci de minute, să o aprindă din nou. 
Astfel, poliţiştii aveau să creadă mai întâi că Selim 
adormise, iar apoi, odată cu reaprinderea luminii, că 
avea probleme şi nu putea dormi. Îi trebuiau două ore. 

Se duse în dormitor. Scoase ce avea pe el şi 
îmbrăcă un pulover negru şi blugi negri. Rămase două 
minute nemişcat şi | se rugă Domnului pentru iertare. 

Nu era niciun nor pe cer. Luna plină stătea parcă 
atârnată ca o tavă de aur mat lucrată cu diverse motive. 
Fu uşor să treacă de pe un acoperiş pe altul şi deloc difi 
cil să desfacă lacătul care ţinea uşa celei-lalte scări. 
Strecurându-se în linişte pe stradă, ajunse la maşină. 
Până nu coti, nu aprinse farurile. 

Se simţea ca un pilot automat în timp ce-şi 
conducea maşina pe străzi. După ce se apropie de staţia 
de autobuz din faţa universităţii, trase pe dreapta, lăsă 
automobilul acolo şi începu să meargă pe jos. Pe harta 
din staţie a oraşului, traseul autobuzelor cu numerele 95 
şi 97B era indicat printr-o linie roşie. De altfel, traseele 
tuturor autobuzelor care treceau în partea asiatică erau 
arătate cu linie roşie, iar cele din partea europeană cu 
linie albastră. Urmări cu degetul linia, citind numele 
staţi-ilor. Localiză şi staţia Karanfi Ili. Stătu câteva 


momente şi analiză linia, căutând o rută potrivită pentru 
el, după care se întoarse la maşină. 

Tot drumul se gândi la Helin. Dacă nu ar fi fost 
această despărţire neaşteptată, ar fi trăit o relaţie foarte 
specială. Nu-i păsa cine fusese sau ce meserie avusese. 
Îi era dor de liniştea pe care o trăise alături de ea, de 
valurile de emoție care îi reînnoiseră trupul. Când îşi 
aminti de ochii ei, se simţi cu totul singur în întreaga 
lume. Să se gândească 

119 

la Helin îi făcea bine. De fapt, era un mod dea nu 
se gândi la cele ce urmau să se petreacă peste puţin 
timp. Era imposibil să înţeleagă ce era mai dureros. În 
timp ce încerca să-şi pună viaţa pe un făgaş normal, iar 
se năr u ise tot u |. Nu pute a f ugi de dest i n. Se simţi 
obligat să reziste. Era obligat să facă față până la capăt 
şi să vadă ce se întâmpla. Simţi cum un balon uriaş se 
înălța în interiorul său. Nu avea niciun rost să se mai 
împotrivească. Le permise lacrimilor să curgă. 

După ce t recu de st aţia de autobuz Karanfi lli cu 
vreo sută de metri, intră pe o stradă întunecată, stinse 
farurile şi parcă maşina. Cobori şi rămase câteva 
secunde uitându-se în jurul lui. Ascultă. Nu, nu-l urmă- 
rise nimeni. 

Intră de pe stradă pe bulevard şi traversă pe 
trotuarul opus, iar când ajunse în dreptul băcăniei, coti 
pe cealaltă stradă. Acolo nu era nimic deosebit faţă de 
ceea ce văzuse cu o oră în urmă. Pentru că trecuse de 
miezul nopţii, luminile multor case erau stinse şi, de 


aceea, atmosfera era mult mai sumbră. 

Când ajunse la uşa blocului, aproape că îşi pierdu 
controlul. Urcă scările în linişte. U It i mu I lucr u pe ca re 
-l văz u garda ca re a ştepta la int rare când ridică 
privirea fură doi ochi strălucitori, de culoarea sângelui. 

Selim văz ucumomulsearuncă brusc 
asupra lui. Cu mâna dreaptă, apucă de barba bărbatului, 
împingându-i capul pe spate, şi îşi înfi pse dinţii în 
beregat a lui. Când se d ădu înapoi, o bucată din traheea 
omului se legăna în gura lui. Scuipă şi îl lăsă să cadă. 
Ochii bărbatului erau larg deschişi şi, pentru că muşchii 
gâtului îi fuseseră distruşi, nu-şi putea deschide gura 
pentru a striga. Îşi dădu sufl etul zbătându-se. 

Când ajunse la etaj, Selim văzu că supraveghetorul 
din capul scărilor moţăia. Îl apucă de cap şi dădu cu 
putere cu el de perete, după care îi dădu drumul. 
Zgomotul care se auzi semănă cu pocnitura pepe-nelui 
căzut pe jos. Văzu că pe perete rămăsese o urmă de 
sânge de mărimea unei palme. 

Pe când porni spre apartamentul de pe partea 
dreaptă, privirea îi fu atrasă de propria umbră d e pe z 
id. În d re pt u I c apu lu i se ve de au n i şte coarne. 
Observarea acestui lucru în acel moment nu reprezenta 
nimic pentru el. Era ceva precum vizionarea unui fi Im de 
groază obişnuit. Conştiinţa se afl a în planul secund. El 
era acum ca un spectator care urmărea mişcările pe 
care trupul său le făcea. Urmărea un fi Im de groază, de 
unul singur, într-o imensă sală de cinema. Totul era atât 
de simplu. 


Găsi un alt supraveghetor la intrarea în 
apartament. Bărbatul - ai cărui ochi ieşiseră din orbite de 
frică - tocmai deschisese gura să ţipe când puşca 
automată pe care o ţinea în mână se răsucise în aer, iar 
teava îl străpunsese, spărgându-i dinţii şi ieşindu-i apoi 
prin ceafă. Supraveghetorul căzu în genunchi şi rămase 
nemişcat. Chiar în acel moment, una din uşi se deschise. 
Bărbatul cu barbă blondă auzise zgomotul. Se uită 
suspect pe coridor şi când văzu ţeava puştii care îi ieşise 
omului asemenea unui robinet prin ceafă şi pata roşie 
care îi 

120 

acoperea spatele, îşi dădu seama că fuseseră 
atacați. În plină panică, se întoarse în cameră să-şi ia 
arma. Când se aplecă pentru a sălta puşca automată de 
lângă perete, observă umbra care cădea pe el. Până să- 
şi poată da seama de ceea ce se întâmpla, creatura se 
lăsă cu toată greu-tatea asupra lui şi îşi înfi pse colții în 
gâtul său. Câteva clipe mai târziu, când Selim se ridică 
de pe el, bărbatul încă se mai zbătea în agonie. Încerca 
să-şi ţină gâtul cu ambele mâini, pentru a împiedica 
scurgerea sângelui, dar palma sa atingea esofagul în 
locul în care ar fi trebuit să fi e o parte a gâtului. În 
acelaşi timp, picioarele sale loveau aerul. După o 
răsucire bruscă - în urma căreia bărbatul îşi văzu călăul - 
încetă să-şi mai ţină gâtul. 

După ce omul îşi dădu ultima sufl are, Selim simţi 
cum focul din interiorul lui începea treptat să se stingă. 
Se linişti. Se elibera din ghea-rele cruzimii. O oboseală 


extraordinară îl cuprinse. Clocotul sângelui din vene îi 
consumase toată energia. Pentru că se simţea ametit, 
trebui să se sprijine de perete pentru a-şi reveni. Era 
nevoit să părăsească acel loc înainte ca alţii să vină. Îşi 
şterse gura cu dosul palmei. Sângele pe care-l văzu îi 
produse o şi mai mare scârbă. Se gândi că ar fi putut să 
se infecteze: brusc, îşi dădu seama cât de proastă fusese 
acea idee. Scutură din cap. Avea nevoie de aer cu rat. 
Ţinându-se de perete, ieşi pe casa scărilor. După ce 
începu să le coboare, simţi aerul proaspăt care intra de 
pe uşa de la stradă, care rămăsese deschisă. Inspiră 
profund, lăsând oxigenul să-i umple plămânii. Îşi aminti 
de femeia cu mâinile şi picioarele legate ţinută ostatică 
în cealaltă cameră. Avu un mic moment de ezitare dacă 
să o salveze sau nu. Se întoarse şi se îndreptă spre 
celălalt apartament. Când intră în camera în care era 
ţinută, fu deranjat de posibilitatea de a-i fi văzută faţa, 
dar, cu toate acestea, făcu ceea ce trebuia făcut. 

Văzând sângele care i se scursese de pe faţă până 
pe piept, femeia încercă din răsputeri să se retragă spre 
perete. 

Selim ridică mâna în semn de Stai! şi se apropie. 
Când îi dădu pe spate părul care îi acoperea faţa, o putu 
vedea. Tremura ca o vrabie. Era brunetă, în jur de vreo 
douăzeci şi cinci de ani. Faţa i se părea cunoscută. 
Pentru un moment, îşi controlă toate imaginile din 
memorie. Compară faţa ei cu imaginea pe care şi-o 
amintise. Tresări brusc. Pentru a fi mai sigur, se uită la 
genunchiul ei drept. Era acolo: cicatricea în formă de 


semilună. Era fi ica răpită a faimosului om de afaceri. 
Preferă să nu vorbească. Nu intenţiona să devină un 
erou. Voia să-şi termime cât mai repede treaba şi să se 
retragă în propria cetate. După ce îi dezlegă mâinile, se 
uită în ochii ei pentru scurt timp. Apoi, arătându-i uşa, 
spuse pe un ton rece: 

- Ai cinci secunde pentru a te hotărî. Ori vii cu 
mine şi te las într-un loc sigur, ori rămâi aici. 

Dând uşor din cap, tânăra îi dădu de înţeles că era 
de acord, dar, pentru că nu se mişcase de multă vreme, 
avea difi cultăţi în a se ridica în picioare. 

121 

Când ajunseră în capul scărilor, femeia văzu 
cadavrele pline de sânge ale  supraveghetorilor. 
Evenimentele trăite în ultimele zile o făcu-seră şi mai 
sensibilă decât era înainte dar, cu toate acestea, nu se 
întristă foarte tare pentru cei care o răpiseră. 

leşiră. Încă nu era nimeni pe stradă. În timp ce 
mergeau spre maşină, Selim avu din nou o scurtă ezitare 
dacă să vorbească sau nu cu ea, însă ideea i se păru iar 
lipsită de sens. Când trecură podul Bosfor şi ajunseră în 
Zincirlikuyu, găsi un loc potrivit şi trase pe dreapta. Se 
întoarse către ea şi îi spuse: 

- Te las aici. Nu vreau să ştiu cine eşti şi nici de ce 
aceşti oameni te-au luat ostatică. De asemenea, nu 
vreau să fi i curioasă şi să vrei să ştii cine sunt eu şi ce 
căutam acolo. Nu vreau să pomeneşti nimănui despre 
mine. Pentru că nu va fi deloc bine pentru tine! Ne-am 
înţeles? 


Apoi, fără să mai aştepte răspunsul, scoase trei 
hârtii de douăzeci, pe care i le îngrămădi în mână, 
pentru a găsi un taxi şi a putea merge acasă. În fi nal, se 
întinse şi îi deschise portiera. 

Tinerei încă nu-i venea să creadă că scăpase. Nu 
era în stare să-i mulţumească salvatorului ei. Cobori ca 
un robot din maşină şi se pierdu în întunericul nopţii. 

Fără să se uite înapoi, Selim porni spre casă. Voia 
să facă un duş şi să se culce... 

19 

ISTANBUL, Ciragan lunie 

În timp ce primele raze ale Soarelui se revărsau 
deasupra oraşului, Bariş Akdiller era cufundat într-un 
somn adânc. Se trezi din cauza vibraţiilor telefonului 
mobil, care se afl a pe măsuţa de lângă pat. Un timp, se 
uită cu ochi somnoroşi la ecranul aparatului, a cărui 
lumină pâlpâia. Credea că visează, însă telefonul vibra 
cu insistenţă. 

Adormise în jurul orei patru dimineaţa. Îşi 
petrecuse noaptea citind rapoartele agentului care-l 
urmărea pe Selim Tekin. Nu bănuise că aveau să îl infl 
uenţeze atât de tare. Curiozitatea îi crescuse pe măsură 
ce citise şi, în cele din urmă, le terminase pe toate. 
Acum deţinea o mulţime de informaţii despre Selim; era 
ca un prieten sau ca un vecin pe care-l cunoştea de ani 
de zile. Avea un sentiment ciudat de apropiere faţă de 
el. 

Telefonulcontinuasăvibreze şi luminile 
lui să sclipească. Îşi dădu seama că nu visa. Luă aparatul 


şi apăsă pe buton. 

- Alo? 

La capătul celălalt se auzi vocea tensionată a lui 
Can: 

- Bariş, îmi pare rău că te-am trezit, dar trebuie să 
te scoli imediat! 

Numai dacă exista o situaţie foarte gravă, Can îi 
spunea pe numele său real, uitând de toate protocoalele 
de siguranţă. Din acest motiv, în mintea lui începură să 
sune clopotele de alarmă. În timp ce se îndrepta de 
spate, întrebă cu curiozitate: 

- Ce s-a întâmplat? 

- leri noapte a avut loc un masacru într-o casă din 
cartierul Karanfi lli. Au sunat de la centru. Vor să 
mergem să aruncăm un ochi la locul faptei. 

Încercând să-şi dreagă vocea răguşită, Bariş 
întrebă curios: 

- De ce? 

- Victimele s-au dovedit a fi membrii sectei 
suspectate de crimele imamilor. 

Bariş îşi reveni şi observă şi el tonul serios care îi 
domina vocea. 

- Bine. Unde ne întâlnim? 

- În cincisprezece minute te iau. Te rog doar să fii 
gata! spuse Can. 

- Bine. Salut, adăugă Bariş şi închise telefonul. În 
timp ce se îmbrăca, nu putu împiedica gândurile care-i 
împânzeau creierul să se lovească între ele şi să se 
învârtă cu viteza atomilor: Cine făcuse asta? Care era 


legătura? Unde naiba era Karanfi lli? De ce trebuia să se 
uite la locul faptei şi nu la fotografi i? 

După ceseurcăîn maşinacucare ven ise C 
an, î nt rebări similare i se perindară prin cap tot 
drumul. Când ajunseră la locul faptei, poliţia luase 

122 

123 

deja măsuri serioase de securitate. Nu lăsa pe 
nimeni să intre. Vecinii plini de curiozitate stăteau 
îngrămădiţi la ferestre, încercând să înţeleagă ce se 
întâmplase.  Ambulanţele aşteptau pentru a lua 
cadavrele. 

Îşi arătară legitimaţiile de serviciu şi intrară în bloc, 
însă fură şocaţi de cele văzute. Cadavrul cu gâtul 
sfârtecat de la intrare era o imagine care îi provoca 
repulsie oricărui om. În uniformele lor albe, echipele care 
cercetau locul faptei încercau să strângă toate indiciile 
din jurul trupurilor neînsufl eţite. 

Fură îngroziţi la vederea cadavrului care împietrise 
în genunchi la intrarea de la etajul al doilea şi care, cu 
țeava de puşcă intrată prin gură şi ieşită prin ceafă, 
făcea ca oricărui om să-i îngheţe sângele în vene. 
Atenţia lor fu distrasă de un om de înălţime medie cu 
ochelari cu rama groasă, care venea spre ei. 

- Bună ziua. Sunt comisarul Cavit Kahraman. 
Dumneavoastră trebuie să fi ţi de la Serviciul local de 
Informaţii, nu-i aşa? întrebă bărbatul în timp ce întindea 
mâna spre ei. 

Mai întâi Can întinse palma pentru o scurtă 


strângere de salut. 

- Bună ziua. Eu sunt Can, iar prietenul meu se 
numeşte Bariş. Ce s-a întâmplat aici? 

Şi Bariş strânse în linişte mâna comisarului. 

Crezându-l pe Can cu grad mai înalt, bărbatul se 
întoarse spre el şi începu să explice: 

- În jurul orei unu noaptea a fost auzit un țipăt. Din 
acest motiv, vecinii au sărit cu toţii la ferestre. A fost un 
sunet care a semănat mai mult cu un răget decât cu un 
țipăt, însă, imediat după aceea, cei care se afl au la 
geamuri au văzut un bărbat care a ieşit din bloc fugind, 
urlând şi lovindu-se cu mâinile în cap. După ce câţiva 
dintre curioşi au intrat în bloc pentru a înţelege ce s-a 
întâmplat şi au văzut peisajul, au anunţat imediat 
poliţia... 

Nerăbdător, Bariş îl întrerupse pe comisar: 

- Câţi morţi sunt? Cum au fost ucişi? 

Comisarul răspunse cu o voce care trăda 
nemulţumirea de a fi întrerupt: 

- Am să ajung şi acolo... Sunt patru morţi. Doi au 
gâtul sfâşiat. Unul are capul făcut praf, după ce a fost 
dat de perete. lar cel mai rău este cel de la intrarea la 
etajul al doilea: ţeava unei puşti i-a străpuns capul, 
intrându-i pe gură şi ieşindu-i prin ceafă. Unul dintre ai 
avea şapte condamnări pentru vătămare corporală. Am 
investigat la poliţia locală. În ultima perioadă, întreținea 
legături strânse cu o sectă: se dedicase de-a binelea 
religiei. Cred că poate avea şi legătură cu crimele 
imamilor. Cercetăm. Nu am ajuns la nicio informaţie în 


ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. Din punct de vedere al 
felului în care au fost săvâr-şite crimele, ne gândim că 
este treaba mai multor persoane. Se pare că toate au 
avut loc în acelaşi timp. Pe trupuri nu există semne de 
luptă! 

Can aduse în discuţie un alt punct de vedere: 

- Poate că toate au fost comise de una şi aceeaşi 
persoană. 

124 

Comisarul obiectă imediat: 

- Este imposibil, domnule. Este imposibil ca toate 
crimele să fi fost săvârşite de una şi aceeaşi persoană! 
Vreau să spun că este împo-triva legilor naturii... 

Can se întoarse şi îl privi pe Bariş. Încerca să-şi dea 
seama ce gândea acesta. 

- Comisarul are dreptate, spuse Bariş. Pentru a 
putea face toate astea, trebuia să se deplaseze fără să 
atingă pământul, să aibă puterea de a ridica la un metru 
în aer şi cu un singur braţ două maşini deodată şi, 
dincolo de toate, să aibă un motiv foarte bun... Apoi 
adăugă privind cu subiînţeles: Vreau să spun că, pentru a 
putea face toate astea, o persoană are nevoie de puteri 
supranaturale! 

Amândoi erau de aceeaşi părere. Îi mulţumiră în 
grabă comisa-rului şi se îndreptară spre stradă. 

Nemaiputând rezista, Can întrebă: 

- Se poate să o fi făcut Selim? 

În timp ce încerca să formeze un număr de pe 
telefonul mobil, Bariş îi răspunse: 


- Foarte probabil... Şi el este unul dintre suspecți... 
Chiar dacă nu el a făcut treaba asta, să fi i sigur că ştie 
cine a făcut-o. Vom afl a în curând... 

După o scurtă tăcere, începu să vorbească la 
celular: 

- Salut, sunt Bariş. Omul nostru şi-a părăsit aseară 
domiciliul? Am înţeles... Bine. Musafi ri a avut? Da... 
Bine... Bine, serviciu uşor. 

În timp ce închidea telefonul, se întoarse spre Can. 

- A fost acasă toată noaptea, deci ne întoarcem de 
unde am început. 

- Bine, dar îl vom interoga? întrebă Can. 

Bariş răspunse în timp ce îi făcea cu mâna taxiului 
care se apropia: 

- Trebuie să acceptăm că, dacă tipul vrea, poate 
înşela chiar şi detectorul de minciuni. De aceea, dacă el 
nu vrea, nu ne va ajuta. 

- Şi... concluzia? 

- Concluzia este asta: dacă Selim este cel care a 
făcut rahatul ăsta, trebuie să aibă un motiv bine 
întemeiat. Probabil că cei ucişi sunt criminalii iubitei sale. 
Trebuie întrebat de ce a ales să facă o astfel de treabă în 
loc să vină la noi. Dacă cel care a săvârşit masacrul ăsta 
este altcineva... atunci înseamnă că avem cu adevărat o 
problemă. 

Săriră în taxi şi merseră direct acasă la Selim. Cei 
din echipa care aştepta afară le spuseră că bărbatul era 
acasă de seara trecută, că nu ieşise deloc şi că la un 
moment dat stinsese luminile, însă după apro-ximativ o 


jumătate de oră le aprinsese din nou. Într-un cuvânt, 
toată noaptea fusese acasă. Întrebările puse când 
subiectul era cald aduceau întotdeauna rezultate. Dacă 
avea vreo legătură cu toată afacerea, sigur avea să se 
dea de gol... Cel puţin asta sperau. 

Sunetul soneriei de la uşă îl trezi pe Selim. În timp 
ce se ridica din pat, crezu că, din cauza unui zgomot 
asemănător celui produs de un roi 

125 

de albine, capul urma să îi explodeze. 
Evenimentele care avuseseră loc cu o seară înainte îl 
obosiseră. Trebuia să se odihnească, dar, în acest 
moment, odihna părea atât de îndepărtată încât îşi d 
ădu seama câtă nefe-ricire putea provoca situaţia de a fi 
atât de popular. Dacă până acum câteva săptămâni în 
viaţa lui nu existaseră decât clienţii, acum, agenţii de la 
Informaţii, poliţia, israelienii, toată lumea era pe urmele 
lui. Bine-înţeles, nu trebuia uitată nici femeia de aseară. 
În curând, şi ea avea să îi facă o droaie de probleme. 
Poate că salvarea ei fusese o greşeală. 

Se uită la el când trecu prin faţa oglinzii de la 
intrare. Arăta groaznic: părul îi era răvăşit iar sub ochi 
avea cearcăne vinete. După ce soneria sună pentru a 
doua oară, deschise uşa înjurând de mama focului. 

- Bună dimineaţa. Voiam să ne serveşti cu o cafea, 
dar se pare că nu eşti pregătit să primeşti musafi ri, 
spuse Bariş. 

Selim fu surprins când îi văzu pe cei doi agenţi. Nu 
se aşteptase să vină atât de repede. Încercă să rămână 


calm. Nu trebuia să-şi arate mânia. Dându-se la o parte, 
făcu un gest cu mâna şi le spuse: 

- Poftiţi, vă rog, poftiţi. Nu am putut dormi azi- 
noapte şi de aceea m-am uitat până târziu la televizor. 
Mă iertaţi! 

După ce îi primi pe musafi ri în camera de zi, se 
scuză pentru a se schimba. Ştia că în acest răstimp 
aveau să  răscolească pe acolo, dar pentru că 
presupusese că vizita urma să aibă loc mai devreme sau 
mai târziu, nimic special nu fusese lăsat la voia 
întâmplării. 

Se spălă pe mâini şi pe faţă şi îmbrăcă o pereche 
de pantaloni şi un tricou. Când se întoarse, îi găsi pe cei 
doi agenţi stând pe canapea. Păreau calmi. Bătu din 
palme şi, încercând să scoată o voce mai ener-gică, 
întrebă: 

- Da! Încă o dată, bine aţi venit! Cu ce vă pot 
servi? Cafea, ceai sau un suc de fructe? Dacă doriţi, pot 
comanda de la cofetărie şi nişte plăcintă. Servim micul 
dejun împreună. 

Can răspunse cu nerăbdare: 

- Ştii, ar fi grozav. Dau şi eu o mână de ajutor. 

- Dacă nu deranjez, eu aş bea ceai, spuse Bariş. 

Apoi nu crezu necesar să ascundă mulţumirea că 
Selim se purtase atât de deschis: 

- Sincer să fi u, aveam impresia că te vom deranja, 
dar ne-ai uimit. 

În timp ce forma numărul de telefon, Selim 
răspunse pe un ton jucăuş: 


- Dacă e s-o recunosc, ştiu că zilele astea sunt 
foarte popular la centru. De aceea, nu am fost surprins. 
Când te afl i în mijlocul atenţiei celor de la poliţie şi de la 
Informaţii, nu te aştepţi la ceva diferit. 

- Asta e una din necesităţile acestui tip de 
apropiere - nu se duce lipsă de vizite. 

Selim zâmbi în loc de răspuns. Apoi, după ce 
comandă plăcinta, trecu în bucătărie pentru a face 
ceaiul. După o jumătate de oră, termi-naseră de mâncat 
şi discutau, savurându-şi fi ecare ceaiul de o calitate 
deosebită, pe care Selim îl primise de la clientul său din 
Rize. 

Bariş se gândi că era cazul să abordeze subiectul. 
După ce luă încă o gură, se sprijini de canapea şi spuse 
pe un ton serios: 

- Motivul vizitei noastre... 

Selim îl întrerupse cu o întrebare: 

- Nu cred că v-a fost dor de mine, nu? 

Baris îi răspunse deschis: 

- Pentru Dumnezeu, lasă prostiile... leri noapte au 
avut nişte crime. 

Pentru un scurt moment, se opri să poată observa 
reacţiile lui Selim. Pentru că nu sesiză nimic deosebit în 
comportamentul lui, continuă: 

- Credem că una din victime este implicată în 
crimele imamilor. De fapt, ceea ce ne-a stârnit 
curiozitatea a fost modul în care au fost ucişi oamenii... 
lar eu m-am gindit că poate vrei să ne ajuţi. 

Selim era conştient că cei din faţa lui îi analizau 


toate mişcările. Se aşteptau să se dea de gol. Cu starea 
de calm cea mai obişnuită, spuse: 

- Sincer să fi u, nu ştiu cum v-aş putea ajuta în 
rezolvarea unei crime. 

Bariş decise să se poarte mai deschis. 

- Uite, Selim, voi fi sincer cu tine. Vreau să-ţi spun 
că toţi cei patru oameni omorâţi nu au fost victimele 
unei persoane normale. 

- Persoană normală? întrebă el ridicându-şi 
sprâncenele. 

Bariş îşi pierdea răbdarea. ÎI călca pe nervi faptul 
că tipul din faţa lui putea fi atât de calm. 

- Selim, unde ai fost ieri noapte? se descărcă el 
brusc. 

Selim îşi împreună mâinile cu zgomot după ce 
desenă un cerc imaginar în aer. 

- Aha! spuse el. Deci aţi venit la micul dejun! 

De această dată, Can fu cel care se băgă în vorbă: 

- Ne facem doar datoria! 

Selim se gândi o clipă. De fapt, nu ajungea 
nicicăieri purtându-se în acest fel. Cel mai bine era să fi 
e sincer şi controlat. Astfel ar fi dat o impresie mai 
normală. 

- Ei bine, atunci... Ce fel de ajutor vreţi? întrebă el 
calm, dar pe un ton serios. 

Bariş încercă mai întâi să înţeleagă dacă Selim era 
sincer sau nu, apoi, pentru a se convinge, îl întrebă: 

- De ce crezi tu că unui om îi este sfâşiat gâtul în 
timp ce este ucis? 


- Simplu... răspunse Selim. Dacă vă uitaţi la istoria 
apropiată - şi când spun asta mă refer la ultimii o mie de 
ani - daţi peste înregis-trări cu astfel de crime. Uneori, 
sângele este supt din artera principală printr-o simplă 
muşcătură. De fapt nu este supt, pentru că atunci când 
muşti artera, sângele pompat de inimă ţâşneşte direct în 
cerul gurii prin locul gol pe care îl găseşte; există o 
plăcere a puterii pe care o dau toate astea, atâta tot... A, 
bineînţeles, aşa cum astăzi sângele le este dat bolnavilor 
prin vene, în trecut era băut. Dacă ar fi să nu ţinem cont 
de partea estetică, asta poate fi considerată o formă 
sănătoasă de tratament. leşirea dintr-un organism şi 
intrarea în altul... Într-un fi nal, unii oameni care au avut 
mare nevoie de sânge şi nu l-au putut găsi au 

126 

127 

devenit violenţi şi au luat cu forţa sângele altora. 
Fireşte că nevoia de a crea legende populare a fost cea 
care a inspirat fenomenul vampirilor. lar dacă vă gândiţi 
la modul simplu, este ca şi cum ai fura unităţi de sânge 
dintr-un spital. Asemănător şi facil... 

Se opri şi analiză chipurile musafi rilor săi. Se simţi 
tensionat, dar bine. 

Înghiţind în sec, Bariş spuse: 

- Cred că glumeşti! 

- Nu, sunt foarte serios. Celălalt motiv are o 
susţinere de apro-ximativ zece mii de ani: precum 
animalele, primii oameni muşcau şi sfâşiau cu dinţii 
pentru a vâna sau a se apăra. Au învăţat toate astea de 


la celelalte carnivore. Bineînţeles că prin acest principiu 
al acţiunii-reacţi-unii a fost descoperită zona cea mai 
mortală, cea mai importantă, dar şi cea mai vulnerabilă 
a corpului uman: zona gâtului. În acest fel, în certu-rile 
dintre ei, gâtul a devenit primul loc atacat. Au încercat 
să-şi înfi ngă dinţii în gâtul celuilalt ca în luptele de astăzi 
dintre câini. Amintiţi-vă, în Anatolia, câinii din rasa 
Kanga/ poartă zgardă cu ţepi. Motivul acestui lucru este 
încercarea de a le proteja zona cea mai vulnerabilă. 
Fireşte că acest instinct al omului a fost purtat până în 
ziua de astăzi prin gene. Asemenea senzaţiei de cădere 
pe care o trăieşte atunci când doarme. Acest sentiment 
ne-a rămas moştenire de la strămoşii noştri din vremuri 
îndepărtate, care au încercat să trăiască în copaci înalţi, 
precum maimuţele, pentru a se apăra de animalele 
sălbatice. Ca în aceste două exemple, este vorba de 
tendinţe ale comportamentului periculos ascunse în 
străfundurile creierului uman încă din cele mai vechi 
timpuri. Vă întrebaţi dacă fi ecare fi inţă are acest 
comportament. Răspunsul meu este nu. În timp ce la unii 
este foar te puter nic, la alţii este ascuns în adâncuri. 
Pentru a-l scoate la iveală, e necesar ca persoana să 
petreacă douăzeci sau treizeci de ani de unul singură, în 
sălbăticie. Îmi pare rău, a sunat ca o lecţie, dar aşa stau 
lucrurile... 

În camera de zi se aşternu liniştea. Can îşi miji 
ochii iscoditor şi întrebă: 

- De unde ştii toate astea? 

Selim continuă cu naturaleţe: 


- Există şi canale de televiziune care nu arată 
numai fundurile manechinelor şi mizeria paparazzilor. De 
câte ori am ocazia, le urmă-resc. Vă recomand şi vouă... 

Bariş se pierdu în propriile gânduri. Cele spuse de 
Selim îl afecta-seră. Oare omul se putea transforma într- 
o creatură atât de sălbatică? De fapt, în ultimii ani, 
paginile ziarelor fuseseră pline de asemenea ştiri şi, cu 
toate astea, îl deranjase abordarea atât de simplistă a 
subiec-tului. Hotări să-l zorească: 

- Bine. Ce alt sentiment pune în mişcare această 
cruzime? 

Selim înţelese care era intenţia lui. În faţa sa 
fusese montată o capcană mică şi simplă. Cu un zâmbet 
pe buze, începu să o demonteze: 

10 Specie de câine ciobănesc de talie mare, 
considerată patrimoniu naţional în Turcia. (n.tr.) 

128 

- O furie uriaşă, o ură extraordinară, o dorinţă 
profundă de răzbunare, un sentiment intens de 
neputinţă pot reprima pentru o clipă logica umană, 
împingând-o în profunzimi. Acest gen de lovituri închid în 
mod sistematic memoria şi împiedică, pe o perioadă de 
timp, înregistrarea evenimentelor de către creier. Când 
cruzimea se retrage, presiunea asupra creierului dispare, 
însă există un gol în înregistrări. Persoana nu-şi 
aminteşte ce a făcut, dar nu observă nici golul. Din acest 
motiv, chiar dacă prindeţi suspectul, nu-l veţi putea face 
nici-odată să mărturisească. Nici detectorul de minciuni 
Şi nici serurile de dezlegare a memoriei nu vor folosi la 


nimic. Pentru că nu există nicio înregistrare, bătăile 
inimii nu au niciun motiv să crească. Vino-vatul rămâne 
cu crima, mortul cu moartea. Dacă aveţi nevoie de un 
exemplu, puteţi să vă uitaţi la cazurile zilnice de 
demenţă. 

Tăcerea se aşternu din nou. În timp ce se ridică 
pentru a merge în bucătărie să ducă paharul de ceai 
care se golise, Selim întrebă: 

- Mai vrea cineva ceai? 

Bariş nu permise schimbarea subiectului: 

- Tu ai fi făcut ceva de genul ăsta? Vreau să spun, 
dacă i-ai fi urât pe acei oameni, ai fi făcut aşa ceva? 

Selim puse paharul de ceai pe măsuţă şi se aşeză 
din nou. Îi privi pe cei doi agenţi pentru câteva secunde. 
Apoi spuse: 

- Uitaţi, domnilor, dacă mă suspectaţi pe mine, eo 
mare prostie. Aveţi doi oameni în faţa uşii iar ei ştiu că 
eu am fost aici toată noaptea. Dacă mă întrebaţi sincer 
şi eu am să vă răspund sincer: dacă aş fi ştiut că acei 
indivizi sunt cei care mi-au ucis iubita... i-aş fi omorât 
fără să clipesc! Pentru că am un motiv întemeiat! 

Can protestă: 

- Dar în ţara asta există legi... 

- Cunosc legile ţării. Dacă aş fi ştiut că acei oameni 
sunt răspun-zători pentru treaba asta, nu i-aş fi lăsat pe 
mâna legii! Pentru că nu există nicio lege atât de rece 
încât să reuşească să stingă focul care mă arde! Ca să 
nu mai vorbesc de faptul că, datorită puterii politice şi 
materiale care se afl ă în spatele lor, acei oameni nu ar fi 


rămas multă vreme după gratii. În timpul în care ar fi 
fost înăuntru ar fi fost trataţi regeşte. Din acest motiv, 
dacă aş fi ştiut că ei sunt responsabili, aş fi vrut să-i 
omor, dar, cu toate astea, nu m-aş fi atins de sângele şi 
de carnea lor împuţită. Un Magnum ar fi fost sufi cient 
pentru răzbunare. O astfel de prostie nu este genul meu! 

Bariş nu era sig u r de ceea ce simţea. Voia să 
rămână singur şi să se gândească. Se ridică rapid de pe 
canapea. 

- Îţi mulţumesc pentru răspunsurile sincere. Ne 
cerem permisiunea... 

- A fost o ridicare cam bruscă. Şi ce frumos 
vorbeam... 

- lar vorbeşti aiurea! Renunţă la prostiile astea! 
spuse Bariş, apoi se îndreptă spre uşă. 

După ce închise în urma lor, Selim se uită de după 
perdea la cei doi agenţi care mergeau pe trotuar unul 
lângă altul. Îşi fac treaba, gândi el. 

129 

Bărbaţii merseră până în capul străzii fără să 
vorbească. Când ajunseră pe bulevard, Can rupse 
tăcerea: 

- El a făcut-o, nu-i aşa? 

Bariş răspunse cu un zâmbet forţat: 

- Se poate... Însă cea mai mare parte a celor spuse 
de el sunt corecte. Chiar dacă el a făcut-o, nu o putem 
dovedi. Cu toate astea, e mai bine decât găsirea unui 
nou suspect. Cel puţin ştim pe cine trebuie să urmărim. 

Can avea îndoieli în acea privinţă. 


- Sigur a lăsat o urmă care va apărea în curând, 
spuse el. 

Bariş se opri, îşi privi prietenul şi spuse: 

- Can, în ziua în care vei prinde o fantomă, o să-l 
poţi prinde şi pe tipul ăsta. Dosarul acesta va fi clasat. 
Las-o baltă! 

20 

TEL AVIV, Palatul Cultural Schindler 

lunie 

Fazil Say, unul din puţinii pianişti virtuozi ai lumii, 
interpreta Concertul numărul 1 pentru Pian al lui 
Ceaikovski împreună cu Orchestra Filarmonicii din Israel. 
Imensul Salon al Operei din Tel Aviv afl at în capătul 
străzii Shavel se transformase - sub infl uenţa muzicii 
care se răspândea de pe scenă - într-o poartă deschisă 
spre o altă lume. Mulțimea de invitaţi care umplea 
salonul - formată din trei mii de persoane - urmărea cu 
admiraţie dansul degetelor magnifi cului turc pe clapele 
pianului. 

Uneori, degetele sale loveau, băteau, insultau, 
răneau, incitau clapele, făcându-le să ţipe de durere. 
Alteori le iubeau, le mângâiau, le sărutau, le prindeau, le 
îmbrăţişau, dansau pe ele. 

În timp ce toată lumea asculta fascinată, Nissim, 
care se afl a în una din lojele de la etajul al doilea, privea 
cu dragoste şi interes la soţia sa, care îl urmărea 
entuziasmată pe celebrul pianist. Pentru el, această 
muzică şi această femeie reprezentau un întreg. Se simţi 
foarte norocos şi, închizând ochii, îi mulţumi lui 


Dumnezeu pentru ceea ce îi dăduse. 

După ce deschise ochii, se uită cu discreţie la 
consulul turc, la ataşatul militar şi la soțiile acestora, 
care se afl au în loja de vizavi. Şi ei îl ascultau cu mare 
admiraţie pe pianist. Peste puţin timp, ataşatul, 
simțindu-se privit, îşi îndreptă pentru o clipă ochii spre 
el. Când privi-rile li se întâlniră, Nissim schiţă un salut 
abia vizibil. După ce ataşatul răspunse salutului, ochii săi 
se îndreptară din nou spre scenă. În acest fel, îşi confi 
rmaseră unul altuia prezenţa la întâlnirea de după 
concert. 

La fi nalul concertului, ropotele de aplauze care 
izbucniră după ce toţi artiştii salutară publicul încheiară 
spectacolul. 

Nissim încercă să rămână în urma mulţimii care se 
îndrepta spre ieşire. Pentru că îşi ţinea soţia de mână, 
Lena înţelese că trebuia să meargă mai încet şi îi cedă 
lui tot controlul. Într-un fi nal, la uşa de la capătul 
coridorului se întâlniră cu Hamit Tahir Celene, ataşatul 
militar. 

După ce îşi dădură mâinile şi se întrebară unul de 
starea celui-lalt în limitele amabilităţii diplomatice, 
începură să meargă încet, dar lăsându-le pe cele două 
doamne în urmă. 

Lena era obişnuită cu astfel de situaţii. Privea cu 
înţelegere faptul că soţu leiuitadeeacânderape 
ca le s ă stabilească importante legături de afaceri, 
jucându-şi rolul cât mai bine posibil. De această dată, ea 
începu o discuţie despre concert cu eleganta soţie a 


ataşatului. 

130 

131 

Fără să lungească vorba, Nissim trecu direct la 
subiect: 

- Transportul de arme despre care v-am informat 
luna trecută se va face zilele astea. Ar fi foarte benefi c 
dacă ne-am putea întâlni în cursul acestei săptămâni să 
ne ocupăm de lucrurile preliminare în ceea ce priveşte 
monitorizarea operaţiunii în comun, domnule ataşat. 
Dumneavoastră ce credeţi? 

Hamit Tahir răspunse cu obişnuitul său zâmbet 
sincer: 

- Desigur, ar fi foarte util. De fapt, şi noi v-am fi 
propus să ne întâlnimzileleastea.Ankarafaceo 
pr esiu ne s er ioasă asupra noastră în legătură cu cine 
se afl ă la destinaţia acestui transport critic. 

- Sunt sigur că aţi făcut cercetările necesare în 
ceea ce priveşte această problemă, spuse Nissim, 
privindu-l cu subînţeles. 

Răspunsul lui Hamit Tahir fu atât de rece încât 
reuşi să îngheţe zâmbetul de pe faţa lui Nissim: 

- Bineînţeles că le-am făcut. Însă, pe parcursul 
cercetărilor, faptul că unul din prietenii noştri şi-a pierdut 
viaţa în timp ce se ocupa de problemă ne-a întristat 
profund. 

Chiar dacă vru să pară neafectat, Nissim arătă într- 
o manieră controlată că remarca îl deranjase. Ştia că 
Serviciul de Informații turcesc poseda sisteme de 


informare de o superioritate de netăgăduit. Erau oamenii 
aceloraşi meleaguri, frământaţi din acelaşi aluat. Când 
agenţii de informații israelieni făceau  evaluările, 
întotdeauna îi ţineau deoparte pe colegii lor turci; după 
ei, al doilea serviciu de informaţii pe care-l apreciau şi 
respectau era MIT. 

- Aceea a fost o treabă pe care noi nu am aprobat- 
o. O adevărată surpriză... spuse Nissim, considerând că 
nu era o problemă să recu-noască asta. 

Locul zâmbetului de pe faţa lui Hamit Tahir fu luat 
de o expresie serioasă, dar prietenoasă în acelaşi timp. 
Tăcu şi îl privi pe colegul său israelian, după care spuse: 

- Nissim, v-am mai avertizat şi înainte că nu 
trebuie să încălcaţi regulile atunci când jucaţi în Istanbul. 
Prietenii noştri americani sunt cei care se implică de 
obicei în acest tip de jocuri. Noi credem că avem cu voi o 
relaţie de interese mai corectă şi mai echilibrată. După 
un moment de ezitare, continuă: Noi deja cooperăm în 
toate tipurile de ameninţări potenţiale care pun în 
pericol vieţile cetăţenilor nevinovaţi ale ambelor ţări. De 
aceea, vă rog ca pe teritoriul ţării mele să nu desfăşuraţi 
nicio operaţiune care să mă pună într-o situaţie difi cilă 
faţă de Ankara. Pentru că atât eu, cât şi superiorii mei 
vrem să păstrăm în cele mai bune condiţii respectul 
reciproc şi prietenia deja existente între noi. 

Nissim nu avea o altă cale decât să fi e sincer. | se 
adresă ataşatului pe nume: 

- Dragă Hamit Tahir... şi eu sunt obligat să-mi fac 
treaba, dar uneori este imposibil să ţii toate lucrurile sub 


control. Însă poţi fi sigur că voi încerca pe cât posibil să 
nu dau niciun ordin care să vă pună în situaţii difi cile, 
spuse el. 

Hamit Tahir zâmbi din nou cu afecţiune. 

- Vreau să ştii că mi-a părut rău de agentul tău, 
Nissim. 

- Mulţumesc, prietene... Era unul din cei mai buni 
agenţi ai noştri, dar a făcut o greşeală pe care a plătit-o 
cu preţul vieţii. Singura mea consolare este să ştiu că îl 
veţi prinde în scurt timp pe criminal. Acest lucru este 
foarte important pentru mine şi prietenii mei, spuse 
Nissim privindu-l pe ataşat în ochi. 

Hamit Tahir puse cu prietenie mâna pe umărul lui 
Nissim. 

- Nu vă faceţi griji. Ştim ce simţiţi. Această 
problemă poartă şi pentru noi o importanţă vitală. Acest 
dosar a atras deja atenţia celor din Ankara. Din acest 
motiv, cred că pentru prinderea criminalilor nu va fi 
nevoie de prea mult timp. 

- Bine atunci... Să nu le facem pe doamne să mai 
aştepte. Mai vorbim luni la telefon. Hotărâm şi data şi 
locul întâlnirii, adăugă Nissim pe un ton liniştit, punând 
punct în acest fel conversaţiei. 

După ce îşi petrecu sfârşitul de săptămână în stil 
tipic - vizitându-şi prietenii şi familia - Nissim merse luni 
dimineaţă foarte devreme la birou - ca de obicei, de 
altfel - şi citi rapoartele ultimelor douăzeci şi patru de 
ore. Nu venise nicio informaţie de la agenţii de pe teren 
care să merite interes. Plictisit, aruncă dosarul peste 


celelalte rapoarte pe care le citise în ultimele zile. Se 
uită timp îndelungat la soarele desenat pe cana de cafea 
de pe biroul lui. În mintea lui, gândurile veneau şi plecau 
precum valurile: trebuia să-l găsească pe ucigaşul 
agentului său, trebuia ca armele din Zakho să nu ajungă 
la destinaţie. Mai mult decât atât, transportul care urma 
să fi e făcut trebuia bine urmărit şi nu trebuiau scăpate 
din vedere camioanele. Cel mai important lucru era 
numirea unui nou agent pentru operaţiunea din Istanbul. 
Era atât de multă treabă... În plus, toate acestea 
trebuiau făcute fără să-i ofenseze pe colegii lor turci. 

Exact în acel moment se auzi o bătaie în uşă. 
Secretara lui, Gina, intră în birou cu un dosar în mână. 
Era format din ştiri tăiate din cotidi-enele turceşti. În 
acest fel, problemele de pe ordinea de zi a ţării-ţintă, 
reacţiile poporului şi ale celor de la conducere, refl exele 
sociale, schimbarea nevoilor sociale erau urmărite 
îndeaproape, iar acest dosar era pus la arhivă împreună 
cu un raport de evaluare care urma să fi e folosit în ziua 
potrivită. 

Cu părul ei foarte scurt şi buzele foarte subţiri în 
centrul feţei foarte osoase, Gina arăta mai mult ca un 
bărbat decât ca o femeie. Ave a pieptul pl at şi şoldurile 
înguste. Munca şi caracterul ei se afl au într-o armonie 
perfectă, însă îşi plătise preţul vieţii clădite pe o totală 
discreţie trăind în singurătate. Era una din acele femei 
care nu reuşise niciodată să atragă atenţia bărbaţilor. 

Nissim se simţea obligat să o protejeze 
întotdeauna. Poate pentru că o asemăna pe această fată 


bătrână cu sora lui mai mare, pe care o pierduse în 
copilărie. Cine ştia... Ca întotdeauna, o întâmpină pe un 
ton autoritar: 

132 

133 

- Da? 

Gina nu consideră că era cazul să-şi ascundă 
expresia tensionată a feţei. 

- Domnule, cred că în Istanbul sunt unele 
probleme! 

- Cum adică? întrebă Nissim desfăcându-şi braţele. 

Gina răspunse rapid: 

- leri noapte, cineva a condus o operaţiune de 
curăţare într-unul din cartierele estice ale oraşulu i. Un g 
r up de terorişti a fost exterminat. Toate informaţiile se 
afl ă în dosar... Poftiţi. 

Apoi părăsi camera, lăsându-l pe Nissim singur să 
lucreze. 

Când luă dosarul şi începu să citească pagină cu 
pagină, simţi cum începe să se înfi erbânte. Ziarele 
prezentau masacrul pe prima pagină. Poliţia nu dăduse 
prea multe declaraţii, dar surse de încredere - aşa cum 
erau numiţi reporterii plătiţi din cadrul poliţiei - vorbeau 
despre o posi-bilă legătură între cei ucişi şi crimele 
imamilor. În lumina informaţiilor obţinute de la aceste 
surse secrete, era pentru prima oară menţionată o 
legătură cu crimele imamilor. O sectă religioasă era 
asociată cu ele. 

În legendele fotografi ilor celor ucişi erau date 


scurte cu privire la trecutul lor. Într-una dintre fotografi i, 
un bărbat cu barbă blondă avea o privire foarte 
deranjantă. Presa găsise foarte interesant faptul că 
fusese implicat în nenumărate cazuri de atacuri violente 
soldate cu răniri, furturi şi violuri. Acceptarea într-o sectă 
a unei persoane care fusese condamnată pentru viol 
stârnise multe controverse în legătură cu aspectul moral. 

Presa turcă secomportatottimpuldepar 
că ar fi trăit în Turcia, dar ar fi lucrat în America. Fiecare 
ştire care nu stârnea interesul oame-nilor de pe stradă f 
ăcea ca mass-media să o abordeze cu pof tă şi să ţină 
ocupată ordinea de zi poate săptămâni întregi. Această 
ştire era foarte importantă pentru Nissim. Acum avea şi 
legătura: secta Sadiki. 

După un timp, lăsă dosarul pe masă şi îşi încrucişă 
mâinile pe piept. Ca întotdeauna, începu să se legene 
încet. lar după o scurtă vreme, gândurile începură să-i 
invadeze mintea: posibilitatea existenţei unei legături cu 
crimele imamilor se mărise foarte tare, nu mai încăpea 
loc de discuţii. În timp ce se accentua ideea că erau 
conduşi de un anumit centru, nu era sigur în privinţa 
numelui. Din câte îşi amintea, acea sectă era unul din 
grupurile caracterizate de o linie ponderată, care nu se 
amesteca în politică şi ai cărui membrii se remarcaseră 
prin-tr-un comportament tolerant. Liderul lor - cel pe 
care-l numeau Hogea Efendi - nu avea nicio legătură cu 
violenţa sau cu islamismul radical. Dimpotrivă, precum 
Gandhi - liderul mişcării de independenţă a Indiei - 
adoptaseră şi ei principiul Dacă cineva iţi loveşte un 


obraz, întoarce-l şi pe celălalt. Nissim trebuia să treacă 
în revistă toată arhiva în legătură cu acel subiect. În timp 
ce se întindea să ia receptorul, se simţi fericit pentru că 
prima idee prinsese contur. Când auzi vocea lui Moshe la 
celălalt capăt, spuse: 

- Moshe, vreau să pregăteşti toate dosarele care 
sunt în arhivă în legătură cu secta Sadiki. Ai o jumătate 
de oră. 

134 

Apoi închise telefonul. 

Îşi încrucişă din nou mâinile pe piept şi începu să 
se legene, când auzi răsunând în birou sunetul care 
anunţa sosirea unui nou mesaj elec-tronic în cutia 
poştală. Când îl deschise, văzu că erau dosarele despre 
secta Sadiki. Nu se putu abţine să nu zâmbească. Moshe 
îşi făcea bine treaba. Ridică din nou receptorul. Moshe 
răspunse prompt: 

- Domnule? 

- Întotdeauna ţi-am admirat viteza, dar de data 
asta cred că ai doborât recordul. 

Moshe răspunse cu o bucurie copilărească: 

- Pot face chiar şi mai bine, domnule. Gândindu- 
mă că o să vă stârnească atenţia, am făcut şi o mică 
analiză. Am strâns şi artico-lele apărute în presa 
proislamistă în legătură cu liderul sectei, Hogea Efendi. 
Mai mult de atât, am afl at că în acest sfârşit de 
săptămână u r me a ză să meargălalzmirsă îşi 
întâlnească d iscipol i i. P ute m fi mândri de sursele 
noastre de informații din Istanbul. Desigur, să ştii care 


informaţie va fi cerută este, de asemenea, o abilitate... 

Nissim observă lăudăroşenia din ultima frază. 
Trebuia totuşi să accepte că Moshe era mult prea 
priceput pentr u un f u ncţionar de birou. Se simţise 
întotdeauna norocos că avea astfel de colegi. De aceea, 
nu crezu că ar fi o problemă dacă îl lăuda şi el. 

- Moshe, vreau să ştii că am fost cu adevărat 
impresionat. Faptul că eşti atât de priceput îmi dă un 
motiv de bucurie. Cred că în curând te voi trimite şi pe 
tine în junglă! 

Expresia a merge în junglă însemna, în rândul 
agenţilor secreţi isra-elieni, participarea la operaţiuni, iar 
pentru un funcţionar de birou, acest lucru reprezenta din 
punct de vedere profesional apogeul carierei. 

- Vă mulţumesc, domnule...A, pelângă 
asta, mai este un lucru inte-resant: fi ica bogatului om 
de afaceri care fusese răpită s-a întors acasă ieri n oapt 
e. Cre d că datorită in fl uenţeitatăluisău,încele m 
ai mu lte zi a re acest lucru a fost menţionat ca o ştire 
nesemnifi cativă de pagina a treia. S-a relatat că fata a 
fost eliberată de răpitorii ei, ieri noapte, într-un mod de 
neînțeles. 

Era o ştire importantă pentru Nissim. 

- Nu mai spune! Asta-i interesant! Bine, Moshe, îţi 
mulţumesc din nou, spuse el şi, după ce închise 
telefonul, îşi încrucişă din nou braţele şi începu să se 
legene. 

Această legănare o enerva foarte tare pe Lena, 
însă pentru el era o adevărată metodă de a găsi soluţii. 


Faptul că eliberarea fi icei omului de afaceri avusese loc 
în aceeaşi noapte cu masacrul merita luat în consi- 
deraţie. Oare omul de afaceri încredinţase găsirea 
răpitorilor fi icei sale unei grupări teroriste? Pentru că în 
trecut, când se afl ase în Turcia, fusese martorul unor 
astfel de lucruri, această idee era departe de a-l 
surprinde. De fapt, oamenii de afaceri care doreau să 
aplice tipul lor de justiţie în loc să cadă la o înţelegere cu 
grupările teroriste găseau întotdeauna mai indicat să 
încredinţeze aceste probleme unuia din 

135 

grupurile organizaţiei mafi ote cu orientare de 
dreapta. Dacă răpitorii erau cu adevărat membrii unei 
grupări religioase radicale, mafi a cu orientare de 
dreapta nu ar fi dorit să se implice însă într-o acţiune 
atât de sângeroasă, pentru că ei aveau o atitudine 
pozitivă faţă de aceste grupări religioase. Numai mafi a 
turcească îşi respecta convingerile religioase. Din acest 
punct de vedere, aveau principii de lucru admira-bile. 
Întotdeauna se purtau cu indulgență faţă de religie, 
familie, femei şi copii. Aceasta era o moştenire socială 
care venea din cultura Impe-riului Otoman. Îşi arătau 
cruzimea numai faţă de bărbaţi. Deodată, simţi un 
sentiment de admiraţie ciudată; pentru moment fu 
contrariat, însă apoi dădu nepăsător din umeri. Cel puţin 
erau mai respectuoşi decât mafi a rusească. 

încercă să-şi concentreze din nou gândurile pe 
dosarul pe care îl avea în faţă. Dacă într-adevăr fusese 
încheiată o astfel de afacere, uciderea militanţilor 


religioşi în noaptea în care fata fusese eliberată ar fi fost 
o mare prostie. Poate că se purtau aşa voit. Apoi se 
gândi că un om de afaceri atât de cunoscut nu s-ar fi 
putut purta atât de ires-ponsabil. Bine. Atunci cum se 
întâmplase? Să li se fi făcut răpitorilor brusc milă de ea şi 
s-o fi lăsat să plece? Poate că, pentru a atrage atenţia 
opiniei publice, omul de afaceri înscenase el însuşi 
acţiunea... N-ar fi fost posibil? Nu, nu ar fi fost: un om nu 
şi-ar fi folosit propria fi ică pentru a provoca o reacţie. O 
astfel de acţiune nu corespundea valorilor tradiţionale 
turceşti în ceea ce privea familia. Poate că era o acţiune 
stupidă cu efect contrar pusă în aplicare de unul din 
grupurile kema-liste care doreau creşterea tensiunii în 
ţară. Poate aleseseră această cale pentru a creşte 
tensiunile dintre diversele grupări. Şi asta i se păru o 
idee proastă. 

Luă dosarul de pe masă şi se uită din nou la 
fotografi i. Apoi se uită la fotografi ile lui Hogea Efendi de 
pe monitor. Se gândi mult timp. Deci Hogea Efendi urma 
să meargă la Izmir. Oare ce simţea când ştia că din acea 
zi avea să fi e urmărit de Serviciul de Informaţii turcesc? 
În ochii poliţiei devenise suspectul numărul unu. Din 
acest motiv, n-ar fi putut planifi ca această treabă. Se 
hotări să-l urmărească mai îndea-proape pe acest om. 
Trebuia să-i avertizeze pe agenţii săi din Istanbul şi 
Izmir. Voia să ştie totul despre el. 

Deodată se simţi neplăcut. Pierderea agentului de 
teren, inclu-derea răzbunării pe ordinea de zi, faptul că 
agentul avea un iubit despre care nu-i informase - bine 


că tipul era un prost oarecare - apoi armele care 
fuseseră comandate în nordul Irakului, crimele imamilor, 
masacrul cu securi din clubul de noapte, răpirea acestei 
fete şi acum Hogea Efendi... 

Ultimele zile fuseseră pline de probleme. Avea 
nevoie de Lena. Era oare posibil să existe un sentiment 
mai frumos decât să se afl e în braţele dragii lui soţii? 
Dacă într-o bună zi avea să o piardă? Ce avea să facă 
atunci? Se simţi rău. Un sentiment de singurătate îl 
cuprinse şi începu să îl preseze. Se rugă la Dumnezeu să 
moară înaintea ei. Apoi 

136 

opri într-un mod controlat această stare de isterie, 
după care încercă să se concentreze asupra muncii sale. 

În acel moment, cineva ciocăni la uşă, după care 
intră. Era Moshe. 

- Domnule, tocmai acum a sosit lista transportului 
din nordul Irakului. M-am gândit că aţi dori să o vedeţi, 
spuse el îngrijorat. 

Nissim fu surprins. 

- Moshe, te rog să-mi spui dacă am uitat... Azi e 
cumva sărbă-toarea inteligenţei sau ce? 

- Nu putem fi tot timpul atât de efi cienţi, dar nici 
rău n-o ducem, răspunse Moshe cu o expresie timidă. 

Examinând cu atenţie documentul care îi fusese 
înmânat, Nissim simţea cum se încorda cu citirea fi 
ecărui rând de pe listă. Privind la tipurile de armament, 
se înţelegea clar că lista nu era una pregătită la 
întâmplare. Erau acolo enumerate atât arme pentru 


atac, cât şi pentru apărare. Nu îi scăpară din ochi nici 
vreo două completări în care erau menţionate piese de 
schimb. Se cufundă iar în propriile gânduri. Fără să-şi 
dea seama, începu să se legene, însă, odată cu 
întrebarea asisten-tului său, îşi reveni. 

- Ce vom face? 

Da, era într-adevăr o întrebare bună: Ce aveau să 
facă? 

După o tăcere de câteva secunde, Nissim 
răspunse: 

- Ce vom face? Vom afl a când va avea loc 
transportul şi îl vom urmări. Bineînţeles că trebuie să-i 
punem la curent şi pe colegii noştri turci. Dacă lista asta 
ne-a venit nouă, sigur le-a fost trimisă şi lor, dar tot 
trebuie să le arătăm cât de bine intenţionaţi suntem, 
făcându-ne datoria de a-i informa. Desigur, se vor face 
că nu ştiu nimic... Pun pariu că ştiu că avem această listă 
şi acum aşteaptă să-i sunăm. 

- Oare ei ce au de gând să facă? 

- Dragă Moshe, principala noastră datorie este să 
apărăm lIsra-elul de toate tipurile de ameninţări externe, 
iar problema asupra căreia ne concentrăm amândoi este 
să prevenim orice ameninţare sau atac care ar veni 
asupra Israelului din partea Turciei. Facem tot ce e 
nevoie pentru a realiza asta. În acelaşi fel, colegii noştri 
turci sunt obligaţi să-şi protejeze ţara, şi pentru asta 
lucrează şi ei. Însă acolo, situaţia este diferită... Ei luptă 
pentru a elimina atât amenințările interne, cât şi pe cele 
externe. Mi-am petrecut ultimii cincisprezece ani 


urmărindu-i pe aceşti oameni. Oricât de indiferenți şi de 
liniştiţi ar părea, cu sigu-ranţă urmăresc fi ecare 
problemă. Dacă există vreun punct pe care-l trec cu 
vederea... Ei bine, atunci ne arătăm noi priceperea. 
Acum, te rog să le trimiţi lista asta să vedem ce vor face. 

După ce Moshe o luă şi ieşi din birou, Nissim se 
uită la soarele desenat pe cana de pe masă. Avea 
încredere în instinctele lui. Când se uita vreme 
îndelungată la motivul soarelui iar desenul se transforma 
într-o grămadă de şerpi, însemna că avea să fie o 
situaţie neplăcută şi obositoare. Astăzi, motivul soarelui 
de pe cană se transformase într-o grămadă de şerpi. 

137 

21 

IZMIR, Drumul dinspre Manisa lunie 

Căldura verii se aşternuse de-a binelea peste toată 
regiunea egeeană. Televiziunile şi posturile de radio 
anunțau o temperatură la umbră de treizeci şi şapte de 
grade şi o umiditate care atingea valoarea de şaizeci la 
sută şi, din acest motiv, îi atenţionau în special pe cei 
care sufereau de boli cardiace şi pe bătrâni să nu iasă la 
orele prânzului pe stradă decât în cazuri extreme. 

Afl ându-se pe drumul de la Manisa la Izmir, Selim 
îşi dădu o dată în plus seama cât de important era faptul 
că maşinile erau dotate cu aer condiţionat. Opri în Afyon 
să mănânce chiftele şi, de cum cobori din maşină, limba 
de foc a vântului îi arse faţa, iar acest lucru îl zăpăci 
puţin. Pentru un moment, avu senzaţia că se afl a într-un 
cuptor şi înţe-lese mai bine de ce interiorul pepenilor 


galbeni se topea. 

Zâmbi când văzu noua şi imensa statuie a lui 
Ataturk înălţată la ieşirea din Manisa. Speră ca şi noile 
generaţii să simtă la fel de puternic acea bucurie. Ei nu 
puteau decât să-şi închipuie - nu şi să înţeleagă cu 
adevărat - ce simţiseră şi durerile prin care trecuseră 
oamenii în trecut, în perioada războiului de 
independenţă. Focul durerii îi mistuise numai pe ei. 
Legenda independenţei din cărţile de istorie - citită ca şi 
cum ar fi fost un basm plin de acţiune sau explicată 
numai prin câteva fraze - fusese plătită cu viaţa unei 
întregi generaţii. O viaţă petrecută între războaie şi 
sărăcie. Cea mai mare fericire a celor care o trăiseră 
fuseseră clipele salvării ţării de inamici şi a fondării 
Republicii... 

De atunci până în prezent, noţiunile de 
naționalism, patriotism şi popor se schimbaseră. În anul 
2002, când echipa naţională de fotbal reuşise să câştige 
locul al treilea la Campionatul Mondial, şi în special la 
revenirea ei în ţară, toţi oameni ştiuseră să lase 
deoparte orice discriminare şi ieşiseră pe străzi, radiind 
de bucurie. Chiar dacă p entru u nti mp foar te scurt, 
at u nci ştiuseră să fi e uniţi. Selim se gândea că cea mai 
mare parte a oamenilor care trăiau pe acele meleaguri 
aveau o abordare mai modernă a noțiunii de patriotism. 
Altfel cum s-ar fi putut explica faptul că nu numai 
cetățenii care trăiau în acea ţară, dar şi cei din afara 
graniţelor, îşi luau steagurile şi ieşeau pe stradă pentru a 
sărbători? Era foarte clar că toţi oamenii care locuiau în 


acel areal aveau aceleaşi sentimente. 

Când observă maşina poliţiştilor de la circulaţie 
ascunsă în spatele tabelei care indica intrarea în Izmir, 
Selim se gândi că atâta gândire profundă era sufi cientă 
pentru o zi. Încetini. După ce trecu şi de urmă-torul viraj 
- unde se afl a o altă maşină a poliţiei care oprea 
vehiculele 

138 

conform anunţurilor făcute prin staţie de echipajul 
pe care-l văzuse ascuns în spatele tabelei - acceleră din 
nou. Urcând rampa, privi cu admiraţie pădurile. Totul 
părea atât de plin de viaţă încât orice om simţea 
recunoştinţă în faţa acelei bogății. După ce trecu şi de 
ultimul viraj, oraşul Izmir îl salută, învăluit într-un abur 
tremurător şi subţire datorat căldurii arzătoare. 

Când se opri la al doilea semafor, în Bornova, şi 
văzu pustietatea care domnea pe stradă, se gândi că toţi 
oamenii fugiseră în locuri umbrite şi răcoroase, 
ascunzându-se de Soare. Într-adevăr, nu era un lucru 
prea inteligent să te plimbi pe o asemenea zăpuşeală. În 
zilele atât de călduroase îşi aducea tot timpul aminte de 
Ayhan Işik, unul din cele mai importante nume ale 
cinematografi ei turceşti. Selim avea în jur de nouă ani 
când Regele Neiîncoronat - aşa cum fusese numit - 
murise într-o zi foarte călduroasă din cauza unui 
accident vascular pe când făcea plajă în balcon. Plânsul 
femeilor şi întristarea profundă a bărbaţilor care auziseră 
de trecerea lui în nefi inţă îl afectaseră vreme 
îndelungată pe băiat. Nu uitase niciodată dispariţia 


acelui om care fusese eroul mândru al copilăriei sale, cu 
atât mai mult cu cât moartea îi fusese cauzată de 
căldură şi Soare. De aceea ura Soarele. Niciodată nu 
aducea în discuţie faptul că nu suporta căldura, însă pe t 
imp de vară stătea cu încăpățânare departe de plaje. 

Merse direct la hotelul de pe şoseaua de coastă 
din cartierul Guze-lyali. Voia să se răcorească sub un duş 
rece cât mai repede cu putinţă. Când intră în hotel, 
frumoasa tânără de la recepţie îl întâmpină cu un 
zâmbet minunat. Cu siguranţă, fetele din Izmir puteau fi 
personaje de poveste datorită frumuseţii lor. În timp ce o 
urmărea pe tânăra care îi completa formularele de 
înregistrare, se gândi la o posibilă mutare a sa în Izmir 
într-o bună zi. 

Se duse în cameră, se dezbrăcă şi se băgă repede 
sub duş. Cu tot aerul condiţionat din cameră, parcă se 
afl a într-un cuptor. Duşul rece îi mai luă din oboseală, 
chiar dacă pentru scurt timp. După aceea se îmbrăcă şi 
ieşi din hotel pentru a-şi vizita clienţii din Izmir. Se 
plimbă toată ziua prin Kemeralti, Karşiyaka, Alsancak şi 
Cigli, unde se şi întâlni cu ei. Hoinări pe străzi. Se uită la 
vitrinele magazinelor şi la frumoasele fete din oraş. În 
sfârşit, când începu să se întunece se întoarse la hotel. 
Pentru cină comandă o salată de sezon cu multă 
verdeață şi două porţii de pepene galben. Urmări ştirile 
de seară de la televizor. Nu se putu împotrivi prea mult 
stării de moleşeală care îl cuprinse după masă, şi, cu 
toate că era încă devreme, închise televi-zorul şi se 
aruncă în profunzimile somnului. 


După o bună bucată de timp, simțind că patul se 
leagănă, sări din el. Pentru a înţelege ce se întâmpla, 
rămase câteva secunde nemişcat, concentrându-se la 
podea. Nimic nu se mişca însă. Probabil fusese un vis. Cu 
toate astea, simţi o ciudată nelinişte. Era ca presiunea 
perce-pută în cazul înecului. Mergând spre baie pentru a 
se spăla pe faţă, se opri şi se uită la ceasul lăsat lângă 
televizor: era zece şi cinci minute. 

139 

Nu t recu se mult timp de când se culca se, darel 
se si mţea de parcă ar fi dormit ore întregi. Pe când se 
afl a în baie, stropindu-se cu apă rece pe faţă, auzi un 
lătrat isteric venind de afară. Îl făcu să rămână nemişcat. 
Fără să-şi mai şteargă faţa, se duse la fereastră. Lătratul 
devenea din ce în ce mai dement. Când dădu perdeaua 
la o parte, ochii i se înceţoşară în faţa imaginii care i se 
aşternu în faţă. 

- O, Doamne! mai putu spune cu voce tare. 

Nici măcar o lumină nu ardea în clădirile din faţă, 
iar pe străzi nu era nici ţipenie de om. Imaginea pe care 
o văzuse cu săptămâni în urmă în visul cu cutremurul 
era acum reală şi stătea în faţa ochilor lui. Ceea ce simţi 
în inimă fu mai mult decât frică, fu panica aceea neîn- 
frânată ca a unui copil care şi-a pierdut tatăl. Câinele 
continua să latre fără să respire, gata să-şi rupă gâtlejul. 

- Dumnezeule! Dumnezeule! spuse el şi începu să 
se îmbrace în grabă. Îşi luă telefonul mobil, ceasul şi 
portofelul şi o şterse din cameră. Era pe cale să intre în 
stare de şoc. Pe coridor nu se afl a nimeni. Fără ca 


măcar să se uite la lift, o luă la fugă pe scări. La recepţie 
nu era nimeni, ori acolo trebuia să se afl e cel puţin un 
angajat. Nu-şi putea stăpâni lacrimile şi ieşi din hotel 
plângând. Trecu pe trotuarul de vizavi în fugă. Câinele îşi 
rupea gâtlejul. Sunetele scoase de el nu mai aveau nimic 
comun cu lătratul, devenind schelălăituri. Când ajunse 
pe malul mării, se opri şi privi în urmă. Exact ca în vis, 
stătea în faţa sutelor de blocuri sprijinite unele în altele 
de pe strada paralelă cu faleza. Privea spre 
apartamentele în care nu ardea nici măcar o lumină. Se 
tăiase curentul. Brusc, totul îngheţă.  Schelălăitul 
câinelui, sunetul mării, torsul becu-rilor de pe stradă şi 
toate celelalte sunete încetară. Se opri şi el din plâns şi 
apoi fu cuprins de o stare de linişte şi inocenţă. Parcă era 
în mijlocul unui fi Im mut sau scufundat până la genunchi 
în betonul proaspăt turnat pe trotuar. Nu mai simţea 
absolut nimic. 

Deodată, simţi sub el un val uşor de zguduituri. 
Geamurile blocu-rilor din faţa sa începură s ă se zgâlţă i 
e.Untremururia ş rupse pământul şi cuprinse 
clădirile. 

(În numele lui Dumnezeu cel Milostiv şi Îndurător... 
Când se cutremură Pământul întru cutremurul său) 

Braţele nevăzute ale cutremului zguduiau blocurile 
precum un uriaş care ieşise din pământ. Selim nu mai 
auzea niciun zgomot. Fără să-şi dea seama, sufl etul său 
se retrăsese, urmărind puterea apocaliptică din spatele 
unui geam divin şi fi ind martorul semnului. Din mijlocul 
şoselei, o imensă bucată de asfalt se rupse şi fu azvârnlită 


la aproximativ zece metri în aer. 

(Şi Pământul scoate afară greutățile sale) 

Oamenii fugeau câte doi-trei în balcoane. Pentru 
că aproape toţi se afl au în stare de şoc, nu ştiau ce să 
facă, dar se ţineau de câte ceva, încercând să rămână în 
picioare. 

(Şi când omul zice: Ce se întâmplă?) 

Selim observă că din cauza căldurii cei mai mulţi 
dintre ei erau fără pijamale. 

(În ziua aceea, Pământul va povesti toată istoria 
sa) Unii dintre ei îşi ridicaseră fără speranţă mâinile spre 
cer. Mai întâi coloanele începură să se rupă una câte 
una, ca ramifi caţiile fulge-relor, iar apoi căzură bucăţi de 
acoperişuri. (Pentru că Domnul tău i-a arătat-o) 

Bucăţile rupte din acoperişuri îi făcură pe oameni 
să treacă la acţiune. Fără să se gândească, unii dintre ei 
se aruncau din balcoane. Conductele de gaze din dreptul 
intrărilor în clădiri explodau şi limbi uriaşe de foc se 
îndreptau spre cer. 

(În acea zi, oamenii vor ieşi cu cetele să le fi e 
arătat ceea ce au făcut) Când clădirile începură să se 
prăbuşească de parcă ar fi fost zdro-bite de piciorul unui 
uriaş nevăzut, aruncările în gol de la ferestre şi balcoane 
se înmulţiră şi ele. Sutele de oameni care cădeau de la 
înăl-ţimi pe beton semănau cu măslinele care cădeau din 
copaci. Parcă se supuneau unei voci care le şoptea la 
ureche să se arunce. (Cel ce a făcut bine cât un fi r de 
colb, bine va vedea) Selim privea tăcut şi nemişcat la 
toată această tragedie. Unii dintre oameni se aruncau în 


focul mistuitor din faţa clădirilor care începu-seră să se 
dărâme. 

(Şi cel ce a făcut rău cât un fi r de colb, rău va 
vedea) Când trupurile oamenilor începură să ardă în fl 
ăcări, un fum gălbui şi înecăcios se ridică spre cer şi un 
miros izbitor de carne şi grăsime arsă se împrăştie peste 
tot... 

140 

141 

22 

ANKARA, Kavaklidere lunie 

Şeful Grupului de Investigare a Organizaţiilor 
Teroriste - colonelul Sahir Balanci - studie cu atenţie 
fotografi ile incluse în dosarul din faţa lui. Nu putea 
înţelege cum de era posibilă atâta vărsare de sânge fără 
utilizarea unei arme. Oare ce fel de reglare de conturi 
era asta? Şi cel mai important - ce se întâmplase de 
atâţia oameni nu fuseseră capabili să-şi folosească 
armele pentru a se proteja? Ridică din sprâncene şi îl 
privi pe căpitanul Yillar, responsabilul Operaţiunilor. 

- Huseyin, pot să aud părerea ta? 

Din cauza crimelor din Karanfi Ili şi a listei cu 
comanda de arme din nordul Irakului care le fusese 
trimisă din Tel Aviv, GIOT avea cea de-a doua reuniune 
extraordinară de la începutul anului. Spre deose-bire de 
celelalte dăţi, pentru că preşedintele fusese pe drum - 
întor-cându-se de la Ist a nbul - şi avionul său aterizase 
pe Aeroportul Militar Murtet la ora 20:00, reuniunea 
începuse la 21:00. În prima jumătate de oră fură făcute 


prezentările maiorului Batur Uzmez şi ale specialis-tului 
în analiză Bariş Akdiller. Mai întâi, maiorului Uzmez îşi 
susţinu prezentarea fără nicio interpretare. Apoi Bariş 
prezentă informaţiile în legătură cu uciderea agentului 
israelian şi cu Selim, care apărea drept iubitul ei. 
Deoarece considerase că nu era cazul să spună despre 
sentimentele pozitive pe care le avea faţă de Selim, se 
limită numai să precizeze că era ţinut pe listă ca suspect 
obişnuit. Pe lângă astea, faptul că se afl a pe lista celor 
care erau monitorizaţi pe viaţă la numărul 888 făcu ca 
dosarul să devină unul interesant. 

Căpitanul Huseyin Yuzbasi nu dori să vorbească 
numai de dragul de a vorbi. Nu ar fi putut spune prea 
multe. 

- Domnule preşedinte, noi de obicei folosim arme 
în operaţiu-nile de comando. Dar dacă suntem obligaţi 
să ne batem corp la corp, la inamicii noştri sunt 
observate în general cazuri de fracturări de oase şi mici 
hemoragii interne. Când mă uit însă la consecinţe - aşa 
cum apar în aceste fotografi i - pot spune că sunt cam 
confuz. Adică gâturi rupte şi sfâşiate, ţevi de puşti care 
intră pe gură şi ies prin ceafă - sunt imagini pe care nu 
suntem tocmai obişnuiţi să le vedem. Fireşte, faptul că 
nu s-a opus niciun fel de rezistenţă este foarte ciudat. 
Poate că înainte de operaţiune au fost folosite gaze 
paralizante, utilizate în general de ruşi... 

Preşedintele îşi întoarse privirile spre specialistul în 
analiză stra-tegică. 

- Tu ce spui, Derya? 


Derya Bozoglu nu ascunse faptul că era afectat de 
violenţa pe care o întâlnise în fotografi i. 

- Şi eu sunt de aceeaşi părere cu căpitanul, 
domnule. Este foarte ciudat că nu există nicio urmă de 
luptă. Nu vreau să fac presupuneri în ceea ce priveşte 
uciderea oamenilor prin sfâşiere. Căpitanul Yillar poate 
face constatările cele mai corecte în acest sens. Însă 
gazul folosit de ruşi împotriva cecenilor în operaţiunea 
de la teatru ar trebui să poată fi obţinut cu mare 
uşurinţă. Cel puţin sper că un astfel de gaz nu a ajuns pe 
mâini greşite. Pentru că, dacă a intrat în ţară şi poate fi 
folosit în acest mod, el va constitui o ameninţare pentru 
securitatea noastră. 

Cele spuse de Derya provocară o tăcere 
îndelungată în cameră. În afara discuţiilor de rutină în 
legătură cu siguranţa internă sau a urmăririi evoluţiilor 
din lume, ameninţarea cu gaze nu fusese adusă în 
discuţie într-un mod atât de serios. Singura persoană 
care nu arăta deloc tulburată era Bariş. 

El bănuia cine şi în ce fel înfăptuise atacul, dar nu 
i-ar fi căzut tocmai bine să atragă din senin atenţia 
asupra lui Selim. Puterile lui supranaturale erau 
impresionante. Consolidarea prieteniei dintre ei ar fi 
putut deveni în viitor importantă în ceea ce privea 
interesele ţării. Uciderea câtorva terorişti era o nimica 
toată pe lângă securitatea naţio-nală. Dacă într-adevăr 
Selim fusese cel care făcuse curăţenia aceea, nu-l putea 
învinovăţi. lubita îi fusese ucisă, iar acest lucru îi dăduse 
dreptul de a se răzbuna. Dacă era posibilă, răzbunarea 


era dreptul fi ecăruia. Ce bărbat l-ar fi putut ignora pe 
cel care îi omorâse cu bună ştiinţă femeia? Dacă cineva 
lua viaţa cuiva într-un mod conştient, atunci însemna că 
se îndatora, iar când venea ziua scadenţei, nu era nimic 
mai normal decât plata datoriei. De altfel, nu pe baza 
acestui principiu se constituise şi grupul lor? Cei care se 
înarmau şi foloseau aceste arme împotriva statului 
trebuiau într-o bună zi să plătească preţul. 

Nimeni nu avea dreptul să ia vieţile oamenilor 
nevinovaţi numai pentru că nu îi plăcea felul în care 
funcţiona statul. Toată lumea urma calea pe care înainta 
majoritatea, iar cei care nu agreau această cale 
reprezentau minoritatea, care încerca să-şi impună ideile 
în faţa majo-rităţii pe cale democratică sau care părăsea 
această corabie şi se urca pe alta. Bariş credea că 
impunerea şi ţinerea în viaţă a unor ideologii cu forţa 
armelor era un indicator tipic de inteligenţă scăzută. Cea 
mai mare parte a teroriştilor era formată din oameni nu 
tocmai deştepţi. Dar cei cu adevărat inteligenţi erau cei 
care lucrau singuri; de exemplu Carlos Şacalul. Colabora 
cu proştii numai pentru a-şi umple buzuna-rele. lar el nu 
era atât de fraier încât să-şi pună viaţa în pericol de 
dragul unui ideal. Era acceptabil să mori pentru propria 
patrie, dar să te arunci în gherele morţii pentru idealurile 
altcuiva sau să aperi cu forţa fi zică un ideal pe care nu-l 
puteai apăra prin forţa vorbelor pentru că nu erai destul 
de înzestrat intelectual era foarte primitiv. În cele din 
urmă, istoria scrisă era plină de exemplifi cări care îi 
dădeau dreptate. Ideile care nu reuşiseră să ajungă la 


masele mari de oameni nu-şi găsi-seră locul în istorie 
nici prin forţa armelor. 

142 

143 

Bariş fu cel care sparse tăcerea: 

- Dacă-mi permiteţi, aş vrea să-mi spun şi eu 
părerea, domnule, zise el şi toţi din cameră îşi ridicară 
capul din fotografi i şi îl priviră. 

Preşedintele îi dădu cuvântul: 

- Te rog, Bariş, te ascultăm. 

Bariş luă o gură de apă din paharul din faţă pentru 
a-şi uda gâtul şi începu să vorbească pe un ton calm: 

- Eu nu cred că în această operaţiune a fost folosit 
vreun gaz. De asemenea, nici nu cred că au fost i 
ntroduse î n ţară gaze care pot fi folo-site în diverse 
atacuri. Intuiţia mea îmi spune că, într-un mod foarte 
evident, acest caz a fost unul de reglări de conturi şi a 
avut la bază un motiv foarte simplu. Părerea mea este 
următoarea: faptul că unul dintre cei omorâţi acolo este 
membru al sectei Sadiki ne arată, de fapt, care este 
ameninţarea. Indiciile din casă şi armele găsite asupra 
celor ucişi arată că acea clădire nu era folosită numai 
pentru locuit, ci şi pentru interogatorii, ascunderi şi 
reţineri... Eu sugerez să începem un proces de arestări în 
legătură cu această sectă şi să-i luăm la interoga-torii pe 
capii ei. Aţi văzut lista comenzii de arme din nordul 
Irakului. Eu mă gândesc că aceste arme aparţin sectei. 
Mai mult deât atât, până şi crimele imamilor ne duc la 
aceşti oameni. Toate aceste cazuri care par să nu aibă 


nicio legătură apar în zone în care oamenii împărtăşesc 
aceleaşi ideologii numite sa/vate. 

Aţintindu-şi privirea asupra maiorului Uzmez, 
căpitanul Necip Akman întrebă: 

- Domnule, nu aţi făcut dumneavoastră un studiu 
despre aceşti oameni în urmă cu doi ani? 

După o scurtă ezitare, maiorul răspunse: 

- Ba da, Necip. Acum doi ani am auzit unele 
zvonuri şi am început urmărirea acestui grup. Dar din 
cauza unor presiuni din partea cercu-rilor politice şi 
birocratice nu am avut şansa să ne fi nalizăm studiul. 
Pentru că în afara acelor zvonuri nu mai posedam nimic 
concret, nu am putut face presiuni prea mari. În schimb 
am infi ltrat o căpuşă printre ei. Dacă până în momentul 
de faţă nu a venit nimic pe ordinea de zi înseamnă că nu 
a fost primit niciun raport negativ de informare din 
partea căpuşei. Totuşi am luat notă. Mâine voi cere din 
nou dosarul de la direcţie. 

Când maiorul termină ceea ce avea de spus, 
preşedintele se întoarse spre Bariş. 

- Poţi continua, Bariş. 

După ce îşi aruncă ochii pe notițele din faţa sa, 
Bariş continuă de unde rămăsese: 

- Se pare că nu va fi uşor să ne concentrăm pe 
acest grup. În timp ce noi vom face presiuni asupra 
unităţilor de informaţii şi de poliţie, partea adversă îşi va 
juca şi mai mult cartea politică. Totuşi, sugerez să 
începem această urmărire. Armele achiziţionate în 
nordul Irakului 


144 

arată că grupul planifi că o luptă serioasă. În 
special numărul mare al armelor pentru atentate indică 
faptul că cei care au făcut această comandă pun la cale 
atacuri îndreptate împotriva unor persoane cu funcţii 
importante. Nu putem şti în detaliu ce urmăresc, dar, 
când privim întregul, pot spune că e vorba despre 
începutul unei acţiuni foarte periculoase. 

Ceea ce mai rămăsese era decizia preşedintelui în 
legătură cu situ-aţia. Acesta îl întrebă gânditor pe 
maiorul Uzmez: 

- Cred că-i vom da monitorizarea dosarului în 
totalitate domnului Bariş. Ce spui, Batur? Vreau să am 
părere ta fi nală despre urmărirea acestor oameni. 

Maiorul începuse deja să mâzgălească fi guri 
neclare cu stiloul său. Felul în care îşi mişca în ambele 
părţi capul arăta că nu avea o decizie clară. 

- Chiar nu ştiu, domnule preşedinte. Pentru 
moment, nu văd o sugestie mai bună decât cea făcută 
de Bariş, dar, cu toate astea, cred că ar fi bine să nu 
omitem că ne putem întâlni şi cu alte situaţii. Tot ce ştim 
până în prezent este că din toţi cei care au fost ucişi, 
unul avea legături cu această sectă. Ăsta e singurul 
indiciu. Eu sunt de părere că la următoarea noastră 
întâlnire trebuie să fi m foarte bine pregătiţi în ceea ce 
priveşte secta Sadiki. Atunci îi vom putea analiza mai 
bine pe aceşti oameni şi ne vom putea întări supoziţiile 
cu ajutorul unor date mai sigure. Pentru moment, 
concentrarea noastră asupra lor ne poate duce în 


situaţia de a ne îndepărta de adevărații vinovaţi. Trebuie 
să aşteptăm ca Serviciul Naţional de Informaţii să facă 
pregătiri în acest sens pentru a da forma fi nală a 
deciziei. 

Discursul maiorului fu întrerupt de aprinderea 
becului pentru situaţii de urgenţă care se afl a deasupra 
uşii de la intrarea în birou. Privirile celor şase persoane 
afl ate la masă se aţintiră asupra becului care clipea. O 
singură şedinţă fusese întreruptă de aprinderea becului 
roşu de când Sahir Albay fusese preşedintele grupului de 
lucru până în acea zi. În perioada de criză cu Grecia din 
cauza insulei Kardak, se întâmplase pentru că, înaintea 
operaţiunii militare, şeful statului major dorise să ceară 
punctul de vedere al preşedintelui grupului. 

Primul care reacţionă fu preşedintele: 

- Ce s-o fi întâmplat? Întreruperea şedinţei nu este 
un semn bun, dar staţi să vedem... 

Apăsă pe una din telecomenzile pe care le avea în 
faţă. După un şuierat scurt, uşa automată vizată se 
deschise. 

După un salut iute, subofi ţerul care intră în 
cameră îi înmână preşedintelui faxul pe care-l ţinea. 
Salută din nou şi părăsi încăperea. 

În timp ce preşedintele desfăcea hârtia îndoită, cei 
din jurul mesei aşteptau într-o stare de încordare. Pe 
măsură ce citea faxul, faţa i se făcea tot mai galbenă, iar 
nervozitatea şi curiozitatea celor prezenţi ajunseră la 
cote maxime. 

145 


După ce termină de citit hârtia, buzele 
preşedintelui se transfor-mară într-o linie subţire. Ridică 
încet capul şi îi privi pe cei din jurul mesei, după care 
spuse pe un ton trist: 

- Domnilor, la ora 22:10 a avut loc în Izmir un 
cutremur cu magnitudinea de aproximativ şapte grade. 
Vă rog ca fi ecare să meargă imediat la atribuţiile lui. 
Armata trece în starea de alertă... 

23 

ISTANBUL, Fatih lunie 

Turan Hogea stătea turceştepejosînmijlocu 
| ca me re i s al e şi rotea mărgelele tesbihului său de 
chihlimbar, muşcânduşi buzele de nervi. Deşi trecuse 
aproape o jumătate de oră, picăturile de sânge de pe 
covor nu se uscaseră în totalitate. Îl bătuse fără milă pe 
Suphi, care-i adusese veste că patru dintre oamenii săi 
fuseseră omorâţi, şi, cu toate că îi umpluse faţa de 
sânge, furia sa nu scăzuse. După ce auzise gălăgia din 
cameră, Davut intrase, îl înşfăcase pe Suphi şi-l scosese 
afară, şi de atunci stătea pe jos şi încerca să se calmeze. 
Îi pierduse pe cei mai buni patru oameni ai săi. Mai ales 
pe Suleyman... Îl iubise pe băiatul acela în alt fel; poate 
pentru că vorbiseră aceeaşi limbă, poate pentru că îi 
fusese consătean... Nu putea accepta moartea lui. Cu cât 
trecea timpul, zgărieturile de pe mâini începeau să-l 
doară. Îl lovise şi el pe Suphi exact în dinţii lui spurcaţi. 

încerca să-şi aducă aminte cât mai multe din 
trecut. Voia să afl e unde greşise. Nu putea accepta 
imposibilitatea descifrării scopurilor sale. Eşecul era 


chiar mai rău decât moartea. Ideea că ar fi putut fi prins 
fără să vadă dus la capăt idealul pentru care îşi pusese 
bucuros viaţa în joc îl îngrijora. Ştia că multe vieţi aveau 
să se piardă pe acea cale, dar nu se aşteptase să-l 
piardă atât de repede pe Suleyman. 

Treburile mergeau prost de la masacrul cu 
securile. Problemele care veneau una peste alta, când, 
după atâţia ani de zile, se apropiase atât de mult de 
scopul său, nu erau un semn de bun augur. Oare lăsa- 
seră în urmă vreun martor când o uciseseră pe curva aia 
de ziaristă? Sau era vreun trădător printre ei? Bănuia că 
agenţi informatori ai unită-ţilor statului se afl au în 
interiorul comunităţii, dar era imposibil ca acei oameni 
să se infi ltreze în grupul lui. Pentru că pregătise o 
infrastruc-tură foarte detaliată de zece ani. Posibilitatea 
de infi ltrare era egală cu zero. Poate că cineva fusese 
indiscret şi vorbise, cine ştia pe unde, vrute şi nevrute. 
Dar nici acest lucru nu ar fi fost posibil. Nu numai că nu 
avea încredere în oamenii săi, dar, în acelaşi timp, 
ţinând cont de posibilitatea oricărei forme de trădare, 
era cu ochii pe ei şi îi punea să se spioneze unii pe alţii. 
Nu era nicio infi ltrare, era sigur. Atunci ce se întâmplase 
în locul acela atât de sigur, în care atâţia oameni 
înarmaţi fuseseră nimiciţi? 

Statul nu putea fi cel care făcuse treaba aceea. În 
general, forţele de securitate transformau astfel de 
operaţiuni în adevărate spectacole. La acţiuni de acest 
gen mergeau neapărat cu camere de luat vederi şi 
aveau scopul să intimideze celelalte organizaţii teroriste 


care urmăreau 

146 

147 

materialele fi Imate astfel încât să renunţe la 
ţelurile lor sau, din cauza panicii, să făcă greşeli. În plus, 
în cazul acestor intervenţii, echipele speciale 
transformau toată treaba într-o mare nebunie, folosind 
mii de gloanţe. Cei care îşi făcuseră treaba într-o linişte 
atât de profundă trebuiau să fi fost alţii. Poate că 
unităţile serviciilor secrete ale vreunei ţări vecine, cine 
ştia? 

Oare era posibil să fi fost una dintre organizaţiile 
rivale? Cine avea aptitudini operaţionale atât de 
profesioniste? De zece ani de zile, organizaţiile de 
stânga acționau în general în străinătate. Cu excepţia 
câtorva asasinate mari din trecut, şi ele erau acum 
inactive. 

Fratele mai mic al lui Suleyman - care se dusese la 
institutul medico-legal să identifi ce cadavrul - îi spuse 
lui Davut că fratele său avea gâtul sfâşiat. În jurul rănii 
nu existau urme de Împuşcături şi nici arsuri de praf de 
puşcă. Oare ce fel de armă folosiseră? 

Se putea ca tatăl fetei să se fi înţeles cu cineva? 
Cine ar fi vrut să aibă probleme cu cei care înfăptuiau 
Jihadul în numele lui Allah? Poate că tatăl fetei făcuse o 
înţelegere cu mafi a; dar nici ei nu ar fi condus 
operaţiuni de salvare de acest gen. Singurele lor griji 
erau să câştige nişte bani şi să poată deveni puteri în 
politică. Poate că erau mercenari străini... Dar nici ei nu 


s-ar fi comportat atât de ciudat. Asta era treaba cuiva cu 
mintea complet bolnavă. Cineva cu mintea mai bolnavă 
ca a lui Davut şi al naibii de priceput... Dar de unde 
scosese treaba asta cu un singur om? Un singur om nu 
putea să dea gata atât de uşor patru oameni. Cu 
siguranţă fuseseră mai mulţi. Poate că operaţiunea 
fusese planifi cată în mod deliberat să fi e atât de bruscă 
şi de complexă, pentru ca elsăfieadusînstareaîn 
ca re se a fl a deja. Această idee i s e p ăru mai 
aproape de adevăr. Trebuia să fi e calm şi să nu facă 
nicio greşeală. 

Pentru a putea face o evaluare de la capăt a 
situaţiei, respiră profund pentru a se linişti. Era un 
avantaj că nu-i fusese transmis niciun mesaj în legătură 
cu cazul. Salvaseră fata, dar era imposibil să fi ştiut cine 
era responsabil de răpirea ei. Era bine dacă ar fi putut 
găsi o posibilitate de a vorbi cu ea. Dar din acel moment 
ar fi fost imposibil nu doar să se apropie de ea, ci şi să o 
privească numai în faţă. Cu siguranţă avea să fi e 
protejată cu o şi mai mare atenţie. De fapt, el avea de 
gând să-i ceară tatălui ei o răscumpărare de cinci 
milioane de dolari, iar după ce ar fi încasat-o, ar fi 
omorât-o într-un mod care ar fi fost discutat zile întregi. 
În acest fel, ceilalţi oameni de afaceri ar fi devenit foarte 
vulnerabili şi, cu mici ameninţări, ar fi semănat frică într- 
un mod serios şi şi-ar fi creat o nouă sursă de venituri. 

De fapt, stăpânul său făcea totul ca să nu ducă 
lipsă de nimic. Tot u şi, o mică avere care să se strângă 
pe numele lui în băncile din Elveţia avea să constituie o 


garanţie pentru viitorul său. Trebuia să uite de acel caz. 
Să se gândească la fată nu mai era nimic altceva decât o 
supărare inutilă. Putea găsi o altă victimă în locul ei. 
Oricum, progra-mele cu bârfe de televiziune erau pline 
de celebrităţi ieftine admirate de oameni ieftini, care ar 
fi stârnit senzaţii de acest gen. 

148 

Se gândi că, într-o săptămână, armele aveau să fi 
e în depozit. Cu acele arme urmau să devină şi mai 
puternici. De fapt, situaţia nu era chiar aşa de rea. Îi 
păruse cu adevărat rău de Suleyman, dar nu era nimic 
de făcut. Însemna că atât îi fusese scris să trăiască. 
Fusese norocos pentru că devenise martir pe acea cale 
sfântă, dar era imposibil să nu te întristezi gândindu-te 
că murise fără să vadă acea zi fericită. Putea găsi pe 
altcineva în locul lui; tinerii era atât de dornici să ucidă. 
A doua zi trebuia să ţină un discurs foarte impresionant 
la înmormântarea lui. Acea cuvântare era foarte 
importantă şi pentru ca persoanele care ocupau funcţii 
de conducere în gruparea lui să nu-şi piardă curajul. 

Se cutremură brusc. Trebuia să se fi afl at că 
Suleyman fusese unul din discipolii săi. Deci aveau să fi 
e urmăriţi şi mai atent. Poate că poliţia avea să îi 
interogheze în secret pe unii dintre ei, încercând să-i 
facă să vorbească. Nu ar fi putut ajunge însă la cei cu 
funcţii de conducere. Discipolii din cadrul poliţiei nu ar fi 
permis una ca asta. Cel puţin i-ar fi anunţat dinainte. Era 
bine ca în acele zile să-şi urmărească ceva mai atent 
sursele de informaţii din cadrul Ministerului de Interne. 


Canalele de informaţii trebuiau curățate de la un capăt la 
altul şi era nevoit să-şi extindă şi reţeaua de ştiri. Dacă 
următorul pas ar fi fost făcut cu şi mai mare atenţie, 
pământul nu le-ar fi alunecat de sub picioare. 

Trebu i a s ă-l trimită pe Mehmet în Ucraina cât 
mai repede cu putinţă. Pentru a nu at rage atenţia, ar 
fi trebuit să iasă din ţară ca şi c u m s-ar fi dus mai întâi 
într-o vizită în Germania împreună cu familia, apoi de 
acolo în România, la fratele său. În timp ce soţia şi copiii 
ar fi rămas câteva nopţi la fratele lui, el ar fi mers pe 
mare în Ucraina, de unde ar fi cumpărat marfa. De acolo 
s-ar fi întors înapoi în ţară prin Kapikule. Nimeni nu ar fi 
fost deranjat în vamă de un om care călătorea cu familia 
sa.Chiardacăs-arfifăcutuncontrol, n-ar fi int rat 
în panică, nu s-a r fi dat de gol. Era un plan simplu şi, din 
acest motiv, aveau să îl pună în aplicare cu uşurinţă. 
Doar să nu mai fi apărut o altă problemă... 

Planifi carea acestei operaţiuni îl făcu să se simtă 
mai uşurat. În acel moment se auzi o bătaie în uşă. 

- Intră! spuse el. 

Temându-se, Davut băgă capul înăuntru. Se uita 
precum un câine nevinovat. 

- Hogea, aveţi vreo poruncă? întrebă el sfi indu-se. 

Supărat, dar cu o privire blândă, Turan Hogea îi 
făcu semn să înainteze. 

Davut intră şi, având grijă să lase doi paşi distanţă, 
îngenunche la picioarele lui Turan. Cu capul plecat, 
aşteptă ordinul care urma să-i fi e dat. 

Turan Hogea întrebă pe un ton dur: 


- Hogea Efendi urma să plece azi la drum. Ce s-a 
întâmplat? 

Davut răspunse abia sesizabil: 

- Au plecat dimineaţa devreme, domnule. Nuri şi 
Ismet au mers cu el. Călătoresc cu microbuzul lui Musa. 

149 

- Când se vor întoarce? 

- Musa a spus că vor porni la drum luni în jurul 
prânzului. Trebuie să ajungă în Istanbul înainte să se 
întunece. Au sunat puţin mai devreme. Au auzit de cei 
morţi. Hogea Efendi vrea să fi e prezent la rugăciunea de 
înmormântare. Vor veni şi fraţii noştri din Izmir. Vor porni 
la drum mâine dimineaţă şi vor încerca să ajungă la 
rugăciunea de după-amiază. Probabil vor fi în jur de o 
sută de persoane. Mi-au cerut să aranjez locurile de 
dormit şi casele de oaspeţi. 

O durere îi străpunse capul lui Turan Hogea. 
Aglomeraţia de la ceremonia de înmormântare ar fi atras 
atenţia multora asupra lor, şi în special a presei. Ar fi fost 
cea mai proastă mişcare făcută după un asemenea 
incident. Mai mult decât atât, întotdeauna era difi cil să 
menţii controlul în cazul unei aglomeraţii atât de mari. În 
special tinerii începători din rândurile inferioare ale 
sectei ar fi făcut lucruri de neînchipuit pentru a intra în 
ochii şeicilor. La ieşirea de la ultima rugăciune de vineri, 
în timpul marşului din Beyazit, strigaseră sloga-nuri fără 
noimă şi desfăşuraseră steagurile califatului. Din fericire, 
prietenii lor din poliţie şi birocraţii simpatizanți din 
Ankara făcuseră ca acea situaţie să trecă neobservată. 


Nu se aplicase nicio sancţiune. 

- Vor fi extrem de obosiţi! De ce se întorc? întrebă 
Turan Hogea. Noi am fi făcut ceremonia de 
înmormântare în linişte. 

Durerea de cap îi creştea. Nu mai rezistă. 

- Davut, adu-mi medicamentele! Doamne... M-a 
apucat migrena dintr-un nimic. 

Davut ţâşni imediat şi îi îndeplini dorinţa. 

După ce înghiţi pastila şi bău un pahar de apă, 
Turan Hogea vorbi pe un ton aspru: 

- Davut, trage draperiile! Durerea de cap a început 
să-mi afecteze ochii! Mă voi întinde puţin în întuneric. Să 
nu mă deranjeze nimeni decât dacă e o situaţie 
importantă! S-a înţeles? 

- Cum doriţi, domnule, spuse Davut şi trase repede 
draperiile. După ce camera fu cuprinsă de întuneric, ieşi 
trăgând uşor uşa după el. 

Turan Hogea suferea de ani de zile de migrene. 
Când începea durerea de cap nu mai suporta nimic şi pe 
nimeni. Devenea extrem de nervos şi foarte sensibil şi îi 
jignea pe cei din jurul său. Medicamen-tele luate nu 
făceau doi bani. Când văzuse că medicii la care fusese 
nu găsiseră nicio soluţie, renunţase la tratament. Găsise 
singur un remediu pentru boala sa. Când începeau 
durerile, se retrăgea într-o cameră întunecată şi dormea 
ore în şir. Cu timpul, îşi dăduse seama de un lucru: cu 
cât durerea era observată mai târziu, cu atât tratarea ei 
era mai difi cilă. Se forţase prea mult când îl băt use pe 
Suphi. De câte or i se enerva aşa, creierul se revolta şi 


reacţiona cu acele dureri. 

Se culcă pe canapea cu faţa în sus. Tinu ochii 
închişi şi încercă să nu se mai gândească la durere. Dacă 
ar fi putut să se concentreze pe un alt subiect ar fi 
adormit mai repede. În cazul în care nu reuşea să se 
controleze şi se gândea la durere, aceasta se agrava şi 
ajungea în 

situaţia de a geme. Parcă ar fi avut o vale mare şi 
adâncă în ca p. Fi e ca r e bătaie a inimii producea un 
ecou extraordinar în acea vale. Un clopot uriaş îi suna în 
craniu. 

Căzu într-un somn adânc în timp ce se gândea la 
detaliile opera-ţiunii Ucraina. În visul său, văzu cum o 
pereche de ochi învăluiţi în întuneric îl urmăreau. 
Culoarea ochilor se schimba întruna. Când erau albaştri 
ca marea, când verzi precum pădurea; uneori oscilau 
între galben şi portocaliu ca ochii unui leu. În cele din 
urmă, transformarea se încheie cu două pupile roşii care 
ardeau. 

Cu toate că visa, Turan Hogea simţi frica în tot 
corpul. Când Davut îl scutură, se trezi plin de 
transpiraţie. Se ridică. 

În câteva secunde după ce îşi reveni din starea de 
buimăcire, îşi dădu seama că îl deranjase faptul că Davut 
îl atinsese. 

- De ce m-ai trezit? întrebă el supărat. 

Se uită cu coada ochiului la ceas. Era aproape zece 
şi jumătate seara. Se încruntă şi se întoarse spre Davut. 
Văzu o frică vădită pe faţa lui. 


- Ce s-a întâmplat, fi ule? Hai, vorbeşte! 

Bărbatul era îngrozit. Tremura. 

- Hogea, gemu el, a fost un cutremur groaznic! Am 
fost sunaţi mai devreme! Toate canalele de televiziune 
sunt în transmisiune directă. 

Pentru o clipă, Turan Hogea ezită, dar apoi întrebă 
curios: 

- Unde s-a întâmplat? Unde a fost cutremur, fi ule? 
Spune odată! 

Davut nu-şi mai putea stăpâni lacrimile. 

- În Izmir, Hogea... Izmirul este complet distrus! 

150 

151 

24 

IZMIR, Balcova lunie 

Când cutremurul cu o magnitudine de şapte grade 
care durase aproape cincizeci de secunde se sfârşi, în 
Izmir se prăbuşiseră treizeci de mii de clădiri şi douăzeci 
şi trei de mii de oameni muriseră fi e sub dărâ-mături, fi 
e aruncându-se de la etaj. 

În timp ce Selim privea la frumosul oraş acum 
mistuit de fl ăcări, fu cuprins de sentimentul de déjà-vu. 
Putea auzi trosniturile fl ăcărilor şi strigătele oamenilor 
răniţi. Asta însemna că se reîntorcea în propriul trup, 
preluând controlul. Îngenunche. Acoperindu-şi cu mâinile 
faţa, începu să-i plângă pe cei care îşi pierduseră vieţile. 
Parcă fusese plănuit dinainte să vadă scena aceasta. 
Asistase ca un martor la dezlănţuirea furiei naturii. După 
ce plânse câtva timp, se gândi să-i ajute pe răniţi. leşi cu 


repeziciune din starea de şoc. Ridică privirea şi se uită 
către golf. De ruşine, oraşul se învăluise în întuneric, 
vrând parcă să se ascundă, dar fl ăcările din unele 
cartiere cuprinseseră cerul, înroşindu-l. 

Drumul de coastă care fusese construit în zona în 
care marea se umpluse cu piatră alunecase cu totul în 
apă, dar locul în care se afl a Selim rămăsese neatins, 
asemenea unui pod rezistent. Mergând pe fâşia îngustă 
de beton, ajunse în locul unde erau clădirile. Cadavrele 
erau peste tot, iar mirosul de carne arsă îi înţepa nările. 

Forţele militare fură primele care se reuniră. 
Cutremurul fusese resimţit şi în provinciile învecinate, 
dar valul puternic lovise numai Izmirul. După ce sistemul 
militar de comunicaţii reintră în funcţiune, toate unităţile 
din Manisa, Aydin, Mugla, Denizli, Canakkale, Uşak şi 
Kutahya trecură în două ore la acţiune: porniră la drum 
cu ambulanţe, echipe de pompieri şi trupe de genişti. 
Lucrând în mod disciplinat la scenariile unui posibil 
cutremur în Istanbul, armata fusese, ca întot-deauna, 
instituţia care se organizase prima. Militarii din brigada 
din Manisa - care sosiseră primii în Izmir - nu îşi putuseră 
stăpâni  lacri-mile la vederea dărâmăturilor şi a 
victimelor. 

Flotele navale militare din Antalya, Marmaris, 
Mersin, Canakkale şi Istanbul fuseseră puse în mişcare şi 
porniseră deja spre Izmir. 

Sute de bărci cu motor şi ambarcaţiuni pescăreşti 
din localităţile învecinate, care nu fuseseră atât de 
afectate, porniseră şi ele spre Izmir pentru a da o mână 


de ajutor. leşiseră la drum şi echipele de salvare ale 
cartierelor înfrăţite din cadrul proiectului ESSU dezvoltat 
de guvern. Proiectul Echipe de Sprijin pentru Situaţii de 
Urgenţă - pentru care se cheltuiseră mulţi bani - avea ca 
scop organizarea civilă în cazul cala-mităţilor cum ar fi 
cutremurele şi războaiele. Conform regulii, fi ecare 

152 

trei oraşe for mau un gr up, câte t rei cartiere ale 
acelor oraşe constituiau subgrupuri, în care se creau 
apoi echipe de salvare civilă de câte o sută de persoane. 
De exemplu, cartierul afectat într-un cutremur avea să 
primească ajutoare de la echipele de salvare civilă ale 
celorlalte două cartiere înfrăţite. 

Când primele raze ale Soarelui începură să 
lumineze lzmirul, fl ăcările continuau să mistuie oraşul. 
Selim alergase până dimineaţă de la o dărâmătură la 
alta, încercând să-i ajute pe răniţi. Văicărelile şi 
strigătele de ajutor ale oamenilor ai căror apropiaţi se afl 
au sub ruine erau insuportabile. La acele ore, disperarea 
şi neputinţa erau reginele oraşului, dominându-l. Până la 
prânz, aproapetoate e chip ele de s alva re sosiseră 
în Izmir şi începuseră să lucreze. 

Pentru a preveni jafurile şi dezordinea, armata 
puse gărzi la fi ecare colţ de stradă, păstrând în acest fel 
ordinea publică. Canalele de televiziune încercau să se 
deplaseze cu maşinile lor de emisie în direct pe 
drumurile pe care le mai găseau în oraş şi trimiteau în 
întreaga lume instantanee ale dezastrului. Zeci de ţări îşi 
ofereau ajutorul, iar echipele de salvare erau trimise 


spre locurile afectate. Trecând prin strâmtoarea 
Gibraltar, portavionul american /ndependent se îndrepta 
cu viteză spre coastele turceşti pentru a preveni o 
acţiune necontrolată care ar fi putut avea loc în Marea 
Egee. 

După ce primi permisiune specială din partea 
guvernului Turciei, Grecia trimise spre Izmir trei spitale 
plutitoare şi patru vapoare încărcate cu alimente. 
Umanitatea era testată în Marea Egee. În jur de patru 
sute de ambarcaţiuni de toate dimensiunile porniseră din 
Cipru şi înaintau de-a lungul coastei sudice, încercând să 
ajungă în golful oraşului. 

Selim, care fugise toată ziua ca nebunul dintr-un 
loc în altul, rămăsese fără putere. Se prăbuşi pe banca 
din faţa unei ruine. Începu din nou să plângă. Îi putea 
simţi pe oamenii rămaşi sub dărâmături, dar nu-i putea 
ajuta. | se rugă lui Dumnezeu să-i dea putere. Apoi se 
ridică şi merse spre echipa de salvare din Mugla, care îşi 
continua căutările în ruinele de la capătul străzii. 

Unul din membrii echipei se plimba prin 
dărâmăturile clădirii de şase etaje care se prăbuşise, 
ţinând în mână un aparat foarte sensibil pentru 
depistarea sunetelor şi încercând să afl e dacă dedesubt 
mai era sau nu cineva în viaţă. Oamenii care se 
strânseseră împrejur se rugau ca apropiații lor să fi e 
găsiţi vii. Câteva femei stăteau turceşte bocind şi 
legănându-se întruna. Când cineva din echipa de salvare 
le rugă să facă linişte, încetară cu ţipetele, dar 
continuară să se lovească cu mâinile în cap. 


Şi Selim stătea precum un copil mic şi aştepta ca 
omul din echipă să dea un semn. Cu toate că se 
scursese o jumătate de oră, nu se auzise niciun sunet. 

Când echipa decise că nu mai exista niciun 
supravieţuitor şi începu să-şi strângă lucrurile, ţipetele 
femeilor se înălţară până la cer. De această dată şi 
bărbaţii din preajmă se aruncară pe jos şi începură să se 
vaite. 

153 

Cu durere în sufl et, Selim se întoarse cu spatele şi, 
înainte să se înde-părteze prea mult, se opri brusc în loc. 
Ceva în interiorul lui îi spunea că trebuia să rămână 
acolo. Ştia ce avea să urmeze după acel sentiment, dar 
era atât de extenuat din punct de vedere psihic încât îi 
venea impo-sibil să se opună. Când începu din nou să 
meargă, o durere groaznică îi străpunse adâncul 
creierului. Se întoarse şi privi spre dărâmături, iar 
durerea dispăru subit. Acum era sigur: acolo se afl a 
cineva în viaţă. Cu paşi siguri, se duse până în dreptul 
ruinei, unde se opri. Apoi strigă cu toată puterea spre 
echipa de salvare care se îndepărta: 

- Hei! Prietene! 

Doi bărbaţi care rămăseseră mai în spate se 
întoarseră şi se uitară în direcţia din care fuseseră 
strigaţi. 

Selim continuă: 

- Aici este cineva în viaţă! Îl aud! 

Cuvintele lui atraseră şi atenţia mulţimii care 
forfotea pe acolo. Deodată, toţi bărbaţii alergară spre el. 


Membrii echipei de salvare se uitară unii la alţii şi apoi îşi 
îndreptară din nou privirile spre ruine. 

Tânărul plin de praf şi cu fr untea bandajată care 
se apropie bucuros de Selim îl întrebă plin de emoție: 

- Eşti sigur? 

Fără să ştie de ce, Selim răspunse: 

- Dumnezeu mi-e martor. Este cineva acolo. 

Foarte bucuros, tânărul se întoarse spre ceilalţi şi 
începu să-L proslăvească pe Dumnezeu. Când mulţimea 
se strânse în jurul lui Selim, unii dintre băbaţi se duseră 
după cei din echipa de salvare şi, trăgându-i de mâini, îi 
aduseră înapoi. 

Când se apropie de Selim, şeful echipei îi spuse pe 
un ton în care se simţea şi plictiseala, dar şi răbdarea: 

- Timp de o oră am ascultat printre dărâmături cu 
un aparat sensibil la sunete. Acest aparat poate auzi 
până şi bătăile inimii, chiar dacă sunt la o adâncime de 
zece metri. Nu este niciun supravieţuitor. De ce le dai 
speranţe deşarte acestor oameni? 

Selim îl privi în ochi şi-i spuse: 

- Dă-mi trei minute să-ţi arăt unde este... 

Mulțimea îl privea cu sufl etul la gură pe şeful 
echipei, aşteptând curioasă răspunsul lui. Nereuşind să-i 
convingă nici pe Selim, nici pe oameni, acesta spuse: 

- Ne împiedici să mergem să-i ajutăm pe ceilalţi 
care au nevoie de noi. Responsabilitatea morală a 
acestui lucru îţi aparţine... 

Se uită încruntat pentru câteva clipe, apoi, arătând 
spre ceasul de la mână, adăugă: 


- Ai numai trei minute! 

Făcând semn mulţimii să rămână tăcută, Selim 
înaintă. Nimeni nu se mai afl a printre dărâmături. Îşi 
îndreptă privirea spre grămada de beton din faţa sa. 
După aproape un minut, îşi părăsi trupul şi intră în ruine. 
Începu să se deplaseze în cercuri din ce în ce mai mici. 
Apoi 

mai cobori un nivel, şi se mişcă din nou în cercuri. 
După aceea cobori încă două, ajungând la parterul fostei 
clădiri. În timp ce bântuia în al patrulea apartament, 
dădu peste un bătrân. Era inconştient, imobilizat între o 
maşină de spălat şi un bloc de beton. 

Scuturându-se, Selim îşi reveni. | se uscase gâtul. 
Se întoarse către mulţimea care îl privea curioasă şi 
spuse: 

- La două etaje mai jos, aproape de parter, în 
partea dinspre mare, este cineva în viaţă! 

Chiar dacă nu-l crezu, şeful echipei îi făcu semn 
celui care purta aparatul să meargă s ă controleze locul 
care fusese menţionat. Ajungând acolo, Urechea începu 
să asculte. Toţi îşi ţinură respiraţia. Aşteptau. 

După aproape zece minute, Vrechea echipei ridică 
privirea şi se uită spre mulţime. 

- E cineva în viaţă aici! ţipă el din toate puterile. 

Oamenii ţipară şi se rugară de bucu r ie. E ch ipa 
de salva re î nce pu să îndepărteze repede blocurile de 
beton din locul indicat. După aproape două ore, ajunseră 
la supravieţuitor. Aproape de apusul Soarelui, după încă 
o oră de muncă, reuşiră să-l scoată pe bătrân de acolo. 


Cu ajutorul apei, bătrânul îşi reveni, după care 
privi în jur cu dragoste şi recunoştinţă. Atmosfera era 
una de sărbătoare. 

Pe când rănitul era pus pe targă, şeful echipei - 
arătându-l pe Selim, care stătea lângă el - spuse cu voce 
tare: 

- Uite, tataie, omul ăsta ţi-a salvat viaţa. 

Întinzând mâna, bătrânul aşteptă să i se răspundă 
la gest. Strânse cu putere palma îndreptată spre el şi-l 
întrebă pe Selim, care se aple-case să audă ce spunea: 

- Cum te numeşti, eroule? 

- Selim... Mă numesc Selim Tekin, bunicule. 

Zâmbind, bătrânul spuse: 

- Dumnezeu să te binecuvânteze, dragul meu 
Selim, dragul meu Yavuz, dragul meu Yavuz Selim. 
Numele meu este Nedim... Nedim Hogea... 

154 

155 

25 

ISTANBUL, Beşiktaş lulie 

Nici nu trecuseră două săptămâni de la 
întoarcerea lui Selim din Izmir la Istanbul. Pentru a scăpa 
de efectele cutremurului şi ale celor văzute acolo, îşi 
luase un scurt concediu. Îşi petrecea zilele făcând lungi 
plimbări pe jos în Emirgan, Kuruceşme şi Arnavutkoy şi 
uitân-du-se la strâmtoarea Bosfor în timp ce stătea ore 
întregi pe băncile de pe țărm. Era foarte confuz. Nu-şi 
amintea nici măcar un moment în care limitele 
autocontrolului să-i fi fost forţate atât de tare. De-a 


lungul vieţii, trăise de multe ori astfel de ciudăţenii, dar 
niciodată nu-şi bătuse prea mult capul cu ele. Sau poate 
că îi era teamă să le interpreteze. De fapt, nu avea 
curajul să se implice în ele şi să se confrunte cu adevărul 
care se ascundea în spatele lor. Ceea ce trăise în 
ultimele luni fusese totuşi prea mult pentru el. Era 
obligat să afl e ce se întâmplase. 

Rămăsese foarte surprins când afl ase că bătrânul 
pe care-l salvase în Izmir era liderul sectei Sadiki. Ceea 
ce îl uimise nu fusese neapărat asta, ci ceea ce simţise şi 
trăise în timp ce-l căutase sub ruine. Până să ajungă la 
el, salvase de sub dărâmături aproape treizeci de 
oameni, dar în niciunul din cazuri semnalele primite nu 
fuseseră atât de puter-nice. Pentru a-l găsi pe bătrân, 
spiritul său fusese obligat să se plimbe pe sub ruine. 
Pentru el, primii oameni salvaţi parcă nici nu se afl aseră 
sub blocurile de beton. În cazul bătrânul însă, simţea că 
se deplasase printr-un labirint cu pereţii negri. Fusese 
ciudat. Mai întâi faptul că nu-l putuse vedea de la bun 
început şi, mai apoi, toate acele semnale ciudate care 
schimbaseră situaţia. Credea că însuşirile sale stranii 
erau acţionate numai prin proprie voinţă, dar de data 
aceea nu fusese aşa. Se părea că puteau fi activate şi de 
altcineva. Cu alte cuvinte, nu era singur. 

Acest gând îl deranjă. Nu-şi imaginase că altcineva 
ar fi putut să pătrundă în mintea lui. El putea pătrunde în 
intimitatea oamenilor, dar nu se gândise că altcineva 
putea ajunge să o invadeze pe a lui. Crezuse că acele 
ciudăţenii se limitau la viaţa sa. Brusc, îi veni în minte o 


posi-bilitate şi mai gravă: dacă acea întâlnire fusese 
programată de o a treia putere? Trebuia să fi fost în înt 
regimedarulluiDumnezeu.Bătrânuleraun 
om cu totul credincios, iar salvarea sa fusese un dar. În 
toată treaba asta, Selim fusese numai un instrument. 
Dar oare de ce se simţea atât de contrariat? Puterile sale 
ciudate îl ajutaseră să salveze o viaţă. 

Era într-o vineri, iar Nedim Hogea îl sunase cu o zi 
înainte şi îi spusese că voia să-l aibă alături la rugăciune. 
De fapt, bătrânul nu era recuperat complet, dar părea să 
se simtă în putere pentru ritual. Selim nu fusese în stare 
să-l refuze. Se înţeleseseră să se întâlnească la 

156 

moscheea Sinan Paşa din Beşiktaş. Pe de o parte 
se simţise neliniştit dintr-un motiv necunoscut, dar voise 
să-l întâlnească pe bătrân pentru a defi ni legătura care 
se formase între ei. 

Selim ieşi din casă cu o jumătate de oră înaintea 
rugăciunii de prânz, pentru a merge la moschee să 
asculte şi citirea Coranului. Maşina poliţiei aştepta în 
locul obişnuit. Deoarece hotărâse că era mai bine pentru 
ambele părţi să nu se bage în seamă, plecă ştergând 
vehi-culul din câmpul său vizual. 

În timp ce mergea în jos pe strada Akaretler, se 
uită spre clădirea care ascunsese în trecut un club 
sportiv. Când avea numai şaisprezece ani, venise la 
salonul mic din clădirea clubului şi-i urmărise pe băieţii 
mai mari care făceau box acolo. Fusese atât de 
impresionat de ei şi de atmosfera clubului încât anul 


următor se înscrisese la box şi înce-puse antrenamentele 
în salonul afl at sub Stadionul Inonu. Un prieten 
descurcăreţ pe nume Koray îl ajutase să se înscrie. 
Antrenorul care îi descoperise calităţile îi spusese că 
aveau să-l pregătească pentru Campionatul Istanbulului 
şi îl încurajase să-şi ia cât mai repede licenţa, însă, 
pentru că nu era încă major, trebuia să aibă permisiunea 
familiei, şi, din păcate, unchiul său nu acceptase. Cu 
toate acestea, erau nişte amintiri frumoase. Într-un fi 
nal, după ce se scursese atâta timp, şi clubul ţinuse 
pasul cu noua eră, mutându-şi legendele pentru noul 
secol într-o clădire nouă. Deşi fu cuprins de nostalgie, 
Selim se consolă cu gândul că se făcuse un lucru bun. 

Mersul pe strada Akaretler spre mare era o 
activitate relaxantă pentru el. Aceste plimbări îl duceau 
undeva în copilărie şi îl făceau să se simtă fericit. Pe 
atunci, el şi prietenii săi veneau să se uite la fetele 
frumoase care frecventau cursurile Gimnaziului 
Anafartalar, care se afl a pe acea stradă. Era o şcoală 
veche şi dărăpănată, renumită pentru că era plină de 
şoareci. Acum, în locul ei se afl au birouri moderne. Oare 
în trecut - cu secole în urmă - clădirile existente fuseseră 
schim-bate la fel de repede, sau timpul care se scurgea îi 
făcea pe oameni să fi e mai impertinenţi şi mai greu de 
mulţumit? Sau poate că cele ce duseseră la aceste 
schimbări fuseseră de fapt nevoile care se modifi ca-seră 
şi evoluaseră cu timpul. 

Când trecu prin faţa Berăriei Kazan, nu se putu 
abţine să nu arunce o privire înăuntru. Zâmbi puţin 


jenat. Pe când era în liceu, venea acolo împreună cu 
prietenii pe la orele unsprezece, aproape de prânz. Apoi, 
după ce dădeau pe gât câteva beri şi după conversațiile 
intime care aveau loc, se întorceau la şcoală ameţiţi. Ce 
curaj! Probabil că omul se purta mai prosteşte atunci 
când era tânăr. Poate că ceea ce-i făcuse să se comporte 
astfel fusese curajul dat de voinţa de a descoperi viaţa. 
Astăzi, chiar dacă i s-ar fi dat bani pentu asta, tot nu ar fi 
făcut asemenea lucruri ridicole, ba, mai mult decât atât, 
i-ar fi blamat pe cei care le făceau. Ce nebunii fără sens! 
Bineînţeles că principalul motiv fusese nevoia tipic 
adolescentină de a atrage atenţia. Pe atunci, se gândeau 
că prin actele de rebeliune care săreau în ochii tuturor 
erau şi mai simpatizaţi de fetele de 

157 

seama lor. De altfel, nu toţi bărbaţii încercau de-a 
lungul vieţii să atragă atenţia femeilor? 

După ce trecu de părculeţul în care porumbeii 
băteau din aripi înălţân-du-se şi coborând întruna şi 
ajunse în faţa cimitirului, îşi deschise braţele şi se rugă 
pentru cei care dormeau somnul veşnic. Apoi, păşind cu 
piciorul drept, intră pe poarta care dădea în curtea 
moscheii. Să intre călcând cu dreptul era oare cu 
adevărat un lucru bun? Sau împărţirea trupului în partea 
stângă şi partea dreaptă era o nerecunoştinţă faţă de 
bunurile cu care fusese î n zestrat? Când era mic, bu 
nica îl aver tizase tot timpul: pâinea trebuia ţinută cu 
mâna dreaptă, în locurile sfi nte sau în casă trebuia să 
intre păşind mai întâi cu dreptul, până şi ciorapii 


trebuiau puşi mai întâi la piciorul drept. Poate că piciorul 
drept era un cod pentru lumea eternă, cine ştia? 

Selim privi o clipă la cei care îşi făceau în linişte 
abluţiunea în curtea moscheii. Se simţi de parcă s-ar fi 
întors în timp cu un secol. Pentru a percepe în toată fi 
inţa sa pacea care îl cuprinsese, închise ochii timp de 
câteva secunde. Moscheile erau singurele locuri care le 
dădeau linişte oamenilor ce veneau din această cultură, 
iar el se simţea norocos că era unul dintre ei. Îşi puse pe 
cap tichia pe care o scosese din buzunar şi care era un 
cadou de la bunica sa. Întotdeauna avusese impresia că 
arăta comic cu acea tichie albă, dar credinţa îl obliga să 
o poarte. Îşi scoase pantofi i şi-i puse într-o sacoşă pe 
care o adusese cu el. Atmosfera paşnică a moscheilor 
era foarte frumosă, dar asta nu era o piedică pentru 
nenorociţii care, căzuţi în braţele diavolului, furau. Mai 
întâi de toate, trebuia să fi e precaut. Sunetul rugăciunii 
spuse de muezin începuse să curgă, ajungându-i la 
urechi. Când intră în moschee, se gândi la cât de 
neputincios era omul ca fi inţă. 

Deşi era încă devreme, comunitatea umpluse 
moscheea. Selim nu mai venise de mult timp la 
rugăciunea de vineri. Obişnuia să parti-cipe la astfel de 
rugăciuni rar - o dată pe lună sau chiar o dată la şase 
luni - dar îşi dădu seama că moscheea era mai 
aglomerată decât de obicei. Când hotărî să rămână pe 
loc, văzând că nu mai poate înainta, se întâmplă un lucru 
ciudat. Oamenii care stăteau cu spatele la el înce-pură 
să se întoarcă pe rând şi să-l privească. Parcă trecând 


printre ei, cineva nevăzut îi atingea pe umeri, iar ei se 
întorceau şi se uitau pentru a înţelege ce se întâmpla. Se 
asemănau cu nişte valuri provocate de o barcă ce 
înainta spintecând apa. Cei care îl vedeau se dădeau la o 
parte pentru a-i face loc. 

După câteva secunde de ezitare, Selim începu să 
înainteze. Cu fi ecare pas pe care îl făcea, situaţia i se 
părea mai normală şi mai acceptabilă. Era ca un 
sentiment obişnuit. Când se apropie de rându-rile din 
faţă, îl văzu pe Hogea Efendi stând înaintea tuturor. Cu 
toată aglomeraţia de acolo, fusese lăsat un loc liber, 
pentru o persoană. 

Bătrânul nu se întoarse ca ceilalţi pentru a-l saluta 
pe Selim, ci rămase nemişcat. După ce Selim veni şi 
îngenunche lângă el, Hogea îşi puse palma pe mâna lui 
fără să ridice privirea, o strânse uşor şi apoi îi dădu 
drumul. 

Pentru a nu tulbura sentimentul minunat de linişte 
pe care-l simţise în el însuşi, închise ochii şi, rugându-se, 
îşi deschise sufl etul frumoasei voci a hafi zului. Acum 
înţelegea mai bine cum, cu secole în urmă, strămoşii săi 
îi vindecau pe oamenii care înnebuniseră - sau, cu alte 
cuvinte, care îşi pierduseră sufl etul - prin sunetul fl 
uierului sau al imnurilor religioase. De fapt, această 
împreunare şi această linişte spirituală era scopul comun 
al religiilor din toată lumea. Fiecare soci-etate căuta 
căile pentru a ajunge prin propria cultură la acea fericire. 
Şi cât de aproape erau. 

După ritualulderu g ăciune şi predica 


imamului ieşiră în linişte din moschee. În timp ce se 
încălţa, Selim observă că mulţimea strânsă în jurul lor îi 
privea cu afecţiune. 

Nedim Hogea, care observase uimirea lui Selim, se 
aplecă şi îi şopti la ureche: 

- Ei ştiu că mi-ai salvat viaţa. De aceea sunt atât 
de interesaţi de tine. 

Mintea lui Selim fusese acaparată însă de altceva. 
Ştia că nu era nicio legătură între această recunoştinţă şi 
ceea ce se întâmplase când intrase în moschee şi când 
toată lumea se întorsese într-un mod sincro-nizat pentru 
a se uita, după care se retrăsese pentru a-i deschide 
calea. Acel sentiment fusese unul cu totul diferit, dar, 
considerând că nu avea rost să insiste, nu mai spuse 
nimic. Membrii comunităţii îi sărutau pe rând mâna lui 
Hogea Efendi şi apoi îl îmbrăţişau cu respect pe el. 

Selim se simţi de parcă ar fi fost unul din liderii 
partidelor, care, în plină campanie electorală, se afl a în 
vizită în regiunea anatoliană. Dar spre deosebire de ei, el 
nu avea niciun fel de aşteptare şi nici nu avea de gând 
să uite acele îmbrăţişări prietenoase. 

După ce mulţimea de aproape trei sute de oameni 
începu să se împrăştie în urma atenţionărilor făcute de 
cei din jurul lui Nedim Hogea, el şi Selim plecară 
împreună. 

În timp ce mergeau, Nedim îl luă de braţ şi-l 
întrebă: 

- Selim, fi ule, bine ai venit. Cum te simţi? 

Selim răspunse zâmbind puţin timid: 


- Mulţumesc, Hogea. Sunt foarte bine. Şi pe 
dumneavoastră vă văd bine, Doamne ajută! V-aţi 
recuperat repede. 

- Ce vrei să fac? Preamilostivul nostru mi-a arătat 
că timpul meu nu a venit. De fapt, cele trăite de noi au 
fost ca o povaţă importantă. O lecţie costisitoare, din 
care trebuie să învăţăm. Slavă Domnului, doctorii pe 
care-i cunosc băieţii noştri s-au dovedit a fi foarte price- 
puţi. Cu voia lui Dumnezeu, aproape că m-am făcut bine. 
Ştii, un bun prieten de-al meu are un restaurant cu 
specifi c pescăresc în Arnautkoy. Ne-a invitat la masă, iar 
noi trebuie să-i răspundem invitaţiei. Ce spui, mergem să 
mâncăm împreună? 

De fapt, Selim voia să rămână singur cât mai 
repede. De aceea încercă să refuze: 

- Dar, Hogea, eu nu aş vrea să vă deranjez. Şi 
poate că prietenul dumneavoastră vrea să discutaţi 
singuri. Eu nici nu ştiu ce să spun şi să fac în tot acest 
timp, spuse el. 

158 

159 

- Se poate aşa ceva? Fiule, dar tu eşti de acum sufi 
etul, inima noastră. Mâncarea noastră este şi a ta, iar 
straiele noastre sunt şi ale tale. Mergem împreună, 
mâncăm un peşte bun şi purtăm o conversaţie plăcută. 
Haide, nu mă refuza... 

- Bine, Hogea, spuse Selim, nemaiavând altă 
şansă. 

După ce se u rca ră în maşina luxoasăcareiia 


ştepta la capătul străzii ce dădea înspre bulevard, cei 
care îl însoțeau pe Hogea Efendi se suiră şi ei în celelalte 
două automobile. După o scurtă călătorie, ajunseră şi 
intrară în singurul restaurant cu specifi c pescăresc în 
care nu se serveau băuturi alcoolice din Arnautkoy. 
Proprietarul localului îi întâmpină încă de la uşă. Ştia că 
aveau să vină. Toţi angajaţii se aliniară la uşă pentru a-l 
putea vedea pe Hogea Efendi şi, unul câte unul, îi 
sărutară mâna. 

Selim încercă să înţeleagă ce simţea bătrânul când 
întindea mâna să-i fi e sărutată. Hogea îl privea pe fi 
ecare cu drag, iar Selim simţi că nici măcar bătrânul nu 
înţelegea mare lucru din acea ceremonie. Poate că 
oamenii simțeau un sentiment de siguranţă sau de 
spovedanie în clipa în care îi sărutau mâna. 

Când ceremonia luă sfârşit, Selim şi Hogea se 
aşezară la o masă chiar lângă geam. Ceilalţi însoțitori 
fură poftiţi altundeva. 

După ce comandară, Nedim Hogea încercă să afl e 
trecutul lui Selim punând întrebări scurte. Îl întrebă 
despre munca lui, despre prieteni, despre aşteptările lui 
de la viaţă, iar Selim îi răspunse cu sinceritate. 

Când veniră delicatesele din peşte, fură ocupați o 
vreme cu savu-rarea lor. Ceruseră peşte de sezon: 
sardine şi şalău, care arătau nemaipo-menit împreună cu 
salata proaspătă de rucolă. 

După câteva îmbucături, Selim nu se mai putu 
abtine şi, cu toate că ştia ce lucru prostesc face, întrebă: 

- Hogea, ştiu că nu are niciun sens, dar o întrebare 


îmi răscoleşte mintea: voi sunteţi o sectă religioasă, aşa 
cum se spune? 

Nedim Hogea ezită pentru un moment. Faţa i se 
întunecă. Apoi aşeză uşor furculita şi cuțitul lângă 
farfurie, şi se lăsă pe spate în scaunul său. Răspunse 
zâmbind, dar pe un ton foarte serios: 

- La început, scopul meu a fost să fi u un 
îndrumător, să îi ajut pe oamenii din jurul meu. Le 
dădeam sfaturi. Găseam soluţii atât cât o puteam face. 
Bineînţeles că punctul meu de referinţă a fost preaslă- 
vita noastră religie. Am vrut în special să-i împiedic pe 
tineri să devină nişte desfrânaţi şi să se îndepărteze de 
cultura noastră atât de profundă prin imitarea 
Occidentul. Îi strângeam laolaltă pe cei fl ămânzi şi pe 
cei sătui, pe cei cu probleme şi pe cei puternici. Ceea ce 
făceam eu avea un scop bun. Credeam că prin aceste 
acte simple voi crea mari energii şi încă mai cred în asta. 
Pe cei care voiau să-mi răsplătească ajutorul dat, îi 
sfătuiam să ajute pe altcineva care avea nevoie. Răceala 
pe care o aveam pentru bani şi faptul că nu apreciam 
cadourile scumpe şi averile au făcut ca prietenii şi fraţii 
din jurul meu să se înmulțească. Oamenii aveau nevoie 
să vorbească cu cineva, să ceară sfatul cuiva. Cineva pe 

care să-l respecte, care să le fi e exemplu prin 
modul său de viaţă, care să-i ajute să găsească pacea 
interioară pe care o căutau... În acest fel, ne-am înmulţit 
precum ciupercile după ploaie. Această creştere nu a 
fost ceva dinainte stabilit, însă cei care veneau - oamenii 
care îşi doreau să mă asculte - aveau diferite meserii şi 


funcţii. Unii erau mici proprietari, lucrători, pensionari, 
alţii erau militari, poliţişti sau funcţionari publici. Între 
aceştia erau chiar şi funcţionari cu poziţii mai înalte. 
Filozofi a şi moralitatea noastră sunt demne de tot 
respectul, iar ei vor să le urmeze şi să se exprime pe 
această cale. În acest fel, sprijinindu-ne unii pe alţii, a m 
formatungrupiîncontinuă creştere. După 
aceea, această creştere s-a dovedit a fi una a cărei 
control l-am pierdut... 

Nedim Hogea se opri puţin pentru a lua o gură de 
apă. Oboseala care îl cupr i n sese în timp ce povestise 
devenise vizibilă. Întoarse capul şi se uită pe fereastră 
spre Bosfor: u n petrolier mare t recea pri n d reptul lor. 
Apoi reveni la Selim şi continuă: 

- Se spune că omul mare are şi probleme mari, dar 
eu nu credeam. Calea mea - şi aici trebuie să-ţi explic 
care este această cale: eu cred că omul merge pe un 
drum lung de la naştere până la moarte - este plină de 
capcanele şi trucurile diavolului, dar şi de grădinile 
paşnice care simbolizează Raiul. Sensul vieţii este 
întemeiat pe simplitate. Această lume este un examen, 
iar în timp ce diavolul ne forţează întruna să facem 
greşeli, noi ne continuăm mersul pe acest drum, primind 
recompense pentru bunătatea noastră. Eu am vrut să le 
împărtăşesc şi celorlalţi această credinţă şi liniştea pe 
care o afl u în drumul meu către Creator. Practic, viaţa 
este atât de simplă. Dacă accepţi că este simplă şi te 
concentrezi asupra capătului drumului, atunci vei 
parcurge această cale mult mai uşor şi mai liniştit. Cei 


care şi-au însuşit calea sunt cei din jurul meu, însă în 
ziua de astăzi nu pot înţelege şi nu pot şti ce fac cei care 
vor să-mi urmeze poveţele. De cele mai multe ori, nu 
sunt informat sau mi se dă de ştire foarte târziu. Dar ştiu 
şi cred că fi ecare rob al lui Dumnezeu va da în Ziua de 
Apoi socoteală pentru faptele sale. Însă, pe de altă parte, 
conştiinţa mea mă împiedică să rămân indiferent când ei 
trec spre rău. Pentru că orice ar face, o fac întotdeauna 
în numele meu. De fapt, noi suntem mai mult o mişcare 
decât o sectă, însă, din păcate, această mişcare nu se 
mai manifestă conform dorințelor mele... 

Nedim Hogea tăcu din nou. Apoi luă o bucată de 
peşte pe care o duse la gură. Se uită cu atenţie la faţa lui 
Selim, încercând să-şi dea seama dacă înţelesese sau nu 
ceea ce-i spusese, după care îl întrebă: 

- A fost sufi cient de clar răspunsul meu? 

- Da, Hogea, cred că am înţeles, zise Selim. 

De această dată, Nedim Hogea îi puse aceeaşi 
întrebare lui Selim, schimbând-o puţin: 

- Bine, dar tu? Tu ce crezi despre acest subiect? 

Selim ridică din umeri. 

- Dacă e să fi u sincer, eu nu sunt unul dintre cei 
care arată calea dreaptă, Hogea. Firea mea nu permite 
să primească ordine de la cineva 

160 

161 

sau să meargă pe urmele cuiva. Eu merg pe 
acelaşi drum, dar folo-sind potecile pe care nu se află 
nimeni. Aşa cum îmi impune credinţa mea, nu las pe 


nimeni să stea între mine şi Dumnezeu. Îmi caut singur 
lumina şi merg tot singur. Ştiu despre lupta dintre Bine şi 
Rău încă de la apariţia omului. Pentru mine, căile Răului 
sunt întunecate şi pline de perfi die şi josnicie. Nu Răul 
este cel care mă sperie, Hogea. Mă tem numai de 
specimenele umane care înaintează pe calea lui. 

Nedim ripostă pe un ton puţin încordat: 

- Numirea fi inţei umane drept specimen este 
proprie demonilor! 

- Darei su ntc ălăt or ii exper i ment aţi, st răjer i 
i a ce ste i căi, completă Selim. 

- Bine, dar de unde ştii că această cale a t a este 
cea ca re t e va duce spre un fi nal fericit? 

- Hogea, eu îmi urmez inima, conştiinţa şi creierul. 
Şi mai ştiu că fi nalul meu îmi aparţine numai mie. Nu 
sunt atât de curajos încât să preiau şi responsabilitatea 
altora. Cred că dacă oamenii care merg pe calea pe care 
le-aţi arătat-o fac o greşeală, atunci şi dumneavoastră 
purtaţi o parte din vină. O parte din păcatele acelor 
oameni vi se vor pune în cârcă. Această responsabilitate 
vă împovărează, vă face să luaţi decizii pripite, pe când 
eu, împovărat numai cu propria responsabili-tate, ştiu că 
voi arde de unul singur dacă greşesc atunci când iau 
unele decizii. Din acest motiv, hotărârile mele vor fi mai 
rapide şi mai clare. În vreme ce dumneavoastră sunteţi 
obligat să vă gândiţi şi în locul celor care vă urmează, 
dar şi să luaţi cea mai bună decizie. Cu o astfel de 
responsabilitate morală, vă pierdeţi agilitatea şi vă 
fâstăciţi. Eu îmi ghidez viaţa să meargă pe urmele 


bunătăţii. Ghidul meu este credinţa mea. De aceea, 
destinaţia va fi fi nalul pe care îl simt în inima mea, 
adăugă Selim. 

Nedim Hogea nu avusese de mult timp o discuţie 
atât de contra-dictorie cu cineva. Pentru o clipă, îl invidie 
pe Selim pentru hotărârea cu privire la credinţa sa, dar şi 
pentru solitudinea lui. Ţinu să-l felicite din toată inima. 

- Bravo, fi ule. Să dea Domnul să reuşeşti! îi ură el. 

Selim îi răspunse în acelaşi fel: 

- Dumnezeu să vă facă şi dumneavoastră treaba 
mai uşoară, Hogea. Aveţi o muncă grea. 

- Slavă Lui, până acum nu am avut probleme. Să 
dea Domnul ca şi de acum înainte să nu ne rătăcim de la 
calea cea dreaptă... Şi acum ajunge. Ni s-au răcit 
mâncărurile! Să nu le facem să ne mai aştepte! răspunse 
Nedim. 

Chiar când începură să se înfrupte din delicatesele 
de peşte, unul din însoțitorii lui Hogea veni lângă ei cu 
un telefon mobil în mână. 

- Stăpâne, iertaţi-mă, dar este o situaţie urgentă. E 
Gokdeniz, spuse el în timp ce întindea telefonul. 

- Să dea Domnul să fi e de bine, zise Nedim în timp 
ce luă celu-larul. Apoi, ducându-l la ureche, spuse: 
Poftiţi? 

- Da... 

- Ce zici, fi ule? 

- Pe cine au luat? 

- Bine, venim imediat... 


După ce îi dădu înapoi telefonul tânărului care îl 
adusese, Nedim Hogea se uită la peştele din farfuria sa 
cu o expresie preocupată. Era încruntat şi faţa începuse 
să i se înroşească. 

Selim nu se mai putu abţine şi întrebă: 

- Hogea, ce este? 

Mai întâi se lăsă o scurtă t ăcere. Hogea făcu o 
apreciere a situaţiei, apoi răspunse întrebării lui Selim: 

- După rugăciunea de la amiază, comunitatea care 
a ieşit din Moscheea Albastră a strigat sloganuri cum că 
acel cutremur din Izmir este un semn de la Dumnezeu. 
Apoi oamenii s-au bătut cu poliţia. Mulţi dintre fraţii 
noştri, dar şi asistentul meu - Turan Hogea - au fost 
arestaţi. Acum au nevoie de ajutor. 

Complet derutat, Selim ripostă: 

- Dar nu pot fi arestaţi numai pentru atât... 

Lui Nedim Hogea îi pierise cheful de tot. Se ridică 
din scaunul lui şi-i răspunse pe un ton rece ca gheaţa: 

- Au desfăşurat steagul califatului şi au scandat 
lozinca Vrem sultan! 

162 

163 

26 

ISTANBUL, Kirecburnu lulie 

- Un ceai tare, vă rog, îi ceru Selim chel ner ulu i 
care venise lângă el şi-l întrebase politicos ce dorea să 
comande. 

Era duminică şi, în ciuda protestelor lui Erol, pe 
care îl abando-nase fără să-l jignească, se dusese în 


Kirecburnu, pe malul Bosforului, pentru a găsi puţină 
linişte. Nu îi scăpase faptul că, în ultima perioadă, şi Erol 
se comportase ciudat. Începuse să pună din ce în ce mai 
multe întrebări. Poate că a fi urmărit în permanenţă de 
poliţie era o situaţie care îl enerva şi pe el. Ţinea la Erol. 
Era în continuare cel mai bun prieten al lui. 

După ce ajunse pe faleză, merse agale, privind 
cerul albastru. Se opri şi, pentru o lungă perioadă de 
timp, se uită cum două berze îi comandau vântului pe 
care încălecaseră să le poarte uşor, fără a da din aripi. 
Nobleţea şi mândria lor le îndepărtau de limitele drăgălă- 
şeniei. Cu toate astea, trebuia să recunoască faptul că le 
invidia nebu-neşte. Chiar observase că şi celelalte păsări 
urmăreau cu o invidie curioasă berzele care îşi afi şau în 
aer toate talentele de zbor. Stârneau cu adevărat 
admiraţie. Chiar dacă nişte cormorani şi nişte pescăruşi 
încercaseră să le strice aura, nu reuşiseră şi se 
retrăseseră. Selim nu ştia dacă era locul şi timpul 
potrivit, dar important era că avusese şansa să 
urmărească acel spectacol extraordinar. Minunile simple 
ale naturii nu se arătau întotdeauna. 

Mai târziu se plimbă pe poteca lăsată special în 
faţa restaurantelor cu specifi c pescăresc. Privi pentru o 
perioadă mai îndelungată spre locul în care Marea 
Neagră îşi deschidea porţile Bosforului. Văzu pe ambele 
maluri stâlpii înalţi pentru sistemele de radar, care 
urmau să fi e instalate pentru a oferi o mai mare 
siguranţă vapoarelor ce treceau prin strâmtoare. Acest 
sistem prelua navele de la intrarea lor în Bosfor şi le 


ducea într-un mod controlat până la Marea Marmara. 
Pentru constru-irea lui se chelt uiseră sume uriaşe, dar 
urma să pună capăt tuturor acci-dentelor. De acum 
încolo, numai un căpitan nebun şi rău intenţionat ar fi 
putut să-şi arunce nava pe uscat. 

Se uită apoi pe malul celălalt la porţiunea care 
aparţinea armatei: un teren verde, care se întindea cât 
vedeai cu ochii. Br usc, î şi aminti că în Istanbul, dintre 
toate terenurile statului, numai cele care aparţineau 
armatei nu fuseseră jefuite şi distruse. Asta era una din 
laturile bune ale existenţei armatei. Nu degeaba era 
aleasă în fi ecare an ca fi ind cea mai de încredere 
instituţie a statului. 

164 

Apoi se gândi ce sentiment îţi dădea tăierea unui 
copac. Nu îi învinovăţea pe cei care făceau asta. Pentru 
el, acest lucru era legat de nivelul de inteligenţă, şi ştia 
că nu toţi oamenii veneau pe lume cu acelaşi coefi cient. 
Să discute sau să se gândească la relaţia dintre cauză şi 
efect ar fi fost o încercare zadarnică şi prostească. 
Bineînţeles că tăierea copacilor nu era un act nobil, dar 
şi aşa erau o groază de lucruri pe care oamenii nu le 
făceau deloc cu demnitate... 

După aceea îşi îndreptă atenţia către entuziasmul 
mării. Vântul care sufl a cu o viteză medie dinspre Marea 
Neagră - şi, dacă n u s e În şela, era vântul boreal - 
făcea ca apa să fi e agitată ca un copil neastâmpărat. 
Înspiră adânc, ducând până în străfundul plămânilor 
mirosul adus de curent. Se gândi apoi la cât de bine era 


să fi e sănătos. Într-adevăr, sănă-tatea era cea mai de 
preţ comoară a omului. După aceea îi atraseră atenţia 
murdăria care trona în parcul şi în jurul băncilor din 
apropierea țărmului. Fu dezamăgit. De ce nu puteau ţine 
acele locuri curate? Oare motivul era că nu erau bunurile 
personale ale oamenilor sau că ei erau o grămadă lipsită 
de valorile culturii urbane? De unde apăruse compa- 
rarea populaţiei umane cu o grămadă oarecare? Să fi 
fost o pedanterie ieftină? Grămadă... Era o prostie! 

Încercă s ă se gândească la ceva mai simplu şi 
privi din nou îndelung la colinele acoperite de verdeață. 
Unduirea copacilor în bătaia vântului era atât de plăcută 
încât te puteai uita ore întregi la acel dans natural. Câţi 
ani avea să mai trăiască? Oare era important să trăieşti 
mult? Dacă în cealaltă lume era o viaţă mult mai 
frumoasă? Atunci moartea nu reprezenta pentru el decât 
o salvare, o regăsire... Cu siguranţă... Dintr-odată, în 
timp ce privea la dealurile din Buyukdere, îşi dori să se 
îndrăgostească. Şi-o aminti pe Helin şi lunga noapte de 
dragoste. Nu-i uitase gustul transpiraţiei. Parcă îl avea 
pe buze. Nu era timpul pentru plâns. Împinse amintirea 
iubitei undeva în străfunduri. 

Voia un copil, da r nu ştia când şi cu cine avea să 
dea roade sămânţa iubirii. lar se plictisi. Escalada pe căi 
fără rost din colţurile minţii lui. Ajunsese pe stradă. 
Întoarse capul şi se uită la brutăria istorică. Îşi întrebă 
stomacul dacă îi era foame, dar el, în loc să strige, 
preferă să tacă. Deci nu fl ămânzise. De ce era asociat 
cuvântul istoric cu cali-tatea? Explica importanţa 


locurilor sau autenticitatea lor? 

Când decise că îşi răvăşise îndeajuns gândurile, se 
duse şi se aşeză pe terasa ceainăriei de lângă postul de 
poliţie. Uitându-se la copacul din faţa sa, fu curios să ştie 
când avea să coboare pacea interioară şi peste el. Oare 
ce altceva urma să mai trăiască? Poate că totul era trăit 
aşa cum trebuia. Cu siguranţă exista un motiv pentru 
toate. 

- Poftiţi, spuse vocea care-l readuse înapoi. 

Chelnerul puse uşor ceaiul pe masă. După ce lăsă 
un cub de zahăr să-i cadă în cană, începu să amestece şi 
i se păru că aude o melodie venind din depărtare. 
Probabil că undeva era pornit un radio. Când observă că 
ritmul se repeta, îşi aminti: ceea ce auzea era melodia 
tele-fonului său mobil. Se uită. Numărul care îl apela nu 
era cunoscut. 

165 

- Alo? spuse după ce deschise mobilul. 

La celălalt capăt se auzi vocea agentului Bariş 
Akdiller: 

- Salut, Selim. Sunt Bariş. Pot să te acompaniez? 

Selim uitase complet că era urmărit. 

- A, bineînţeles! Poftiţi, vă rog. Vă aştept. 

- În zece minute sunt lângă tine. La revedere, 
spuse Bariş şi închise. 

Selim puse celularul pe masă şi, în timp ce luă 
paharul de ceai, spuse cu voce tare: 

- Nu s-au săturat şi ăştia? 

Cum de fusese posibil să uite de poliţişti? Oare ce 


mai voiau? 

Până să se cazeze la hotelul din Izmir îi văzuse pe 
cei care îl urmăreau, însă de la cutremur până la 
întoarcerea sa acasă era sigur că nu fusese urmărit. lar 
se indispuse când îşi aminti de catastrofă. Îi reveniră în 
minte scenele trăite. Văzu fi ecare moment ca pe nişte 
instantanee. Fusese martorul vulnerabilităţii omului. 
încercă să nu se mai gândească la trupurile care 
fuseseră scoase de sub dărâmături. Le dorea multă 
răbdare tuturor celor care pierduseră pe cineva drag în 
timpul cutremurului. Privirea lui se aţinti asupra mării, a 
cărei culoare turcoaz se vedea printre trunchiurile 
copacilor de pe trotuarul de vizavi. Fu surprins de faptul 
că se putea gândi la moarte într-un loc atât de plin de 
viaţă. Acea privelişte şi acea atmosferă trebuiau să-i 
inocu-leze - aşa cum se întâmpla în cazul tuturor - 
gânduri pozitive. Gânduri pozitive? Ce noţiune comică 
pentru cineva care stătea pe terasa unei ceainării şi 
discuta cu agenţii de la Infor maţii! Într-un fi nal sigur 
aveau să renunţe, dar nu ştia exact când. 

- Salut, îmi permiţi? întrebă Bariş, după care, fără 
să mai aştepte răspunsul, îşi trase un scaun şi se aşeză. 

- Bună ziua. Bine aţi venit! Ce mai faceţi? întrebă 
Selim, întâm-pinându-şi călduros oaspetele. 

Bariş îl privi vrând parcă să-şi dea seama dacă 
sinceritatea lui era prefăcută. 

- Nu te deranjează faptul că mă vezi? întrebă el. 

- De ce? Există vreun motiv pentru care să fi u 
deranjat? Ca fi ecare cetăţean nevinovat şi cinstit din 


această ţară, nici eu nu mă simt deloc deranjat când văd 
un poliţist. Ce poate fi mai natural decât asta? răspunse 
Selim cu o voce calmă. 

- Ştiu şi eu? Drept să spun, mă gândeam că te voi 
indispune. Sunt surprins. Dar n-are importanţă. Ce mai 
faci? 

- Binişor. Încerc să-mi revin. 

Bariş făcu un gest de parcă îşi amintise ceva. 

- Chiar aşa... Revenire grabnică! În noaptea aceea, 
când băieţii noştri te-au pierdut la hotel şi când nu te-au 
găsit nici printre dărâmă-turi, s-au îngrijorat foarte tare. 
Bineînţeles că motivul îngrijorării lor nu a fost simplul 
fapt că ţi-ai fi pierdut viaţa, ci mai degrabă posibili-tatea 
că ţi s-ar fi întâmplat asta pe durata supravegherii lor. 
Dacă i-ai fi văzut cum m-au sunat, blânzi ca nişte 
mieluşei. Săracii... Uitaseră până şi de traumele cauzate 
de cutremur. 

166 

Selim nu simţi nevoia să-şi ascundă supărarea. 

- Deci este atât de simplu, nu? ripostă el. 

Apoi le dădu dreptate oamenilor: 

- De fapt, au şi ei dreptate. Încearcă doar să-şi 
facă treaba. Au fost norocoşi că au dormit în maşină. 
Dacă ai fi ştiut ce zăpăceală a fost după aceea, ai fi fost 
de aceeaşi părere cu ei. 

- Dar nu le-am spus nimic băieţilor. După 
cutremurul de la Izmit am făcut nenumărate instruiri cu 
privire la Acţiunile de Urgenţă în Cazul Traumatismelor. 
De data asta, dezmeticirea a durat puţin. Desigur că 


sosirea în oraş a unui număr atât de mare de străini 
veniţi pentru a ajuta şi monitorizarea lor într-un aşa haos 
a fost un lucru difi cil pentru noi. Însă eram pregătiţi 
pentru orice situaţie. În cele din urmă am reuşit. 

- Aţi monitorizat toate echipele venite în ajutor? 
întrebă Selim surprins. 

- Desigur. Ăsta este şi lucrul care ne diferenţiază 
de celelalte servicii de informaţii... Ne-a luat numai două 
ore să luăm situaţia sub control şi să ne trimitem agenţii 
de la departamentele regionale din oraşele învecinate. 

Selim ripostă: 

- Dar asta nu se încadrează în paranoia? Vreau să 
spun că singurul scop al acestor oameni a fost să ne 
ajute. 

Afi şând un zâmbet deranjant, Bariş răspunse într- 
un mod arogant: 

- Prietene, ăsta este lucrul care îi separă pe agenţii 
informatori de oamenii normali. Noi suntem potenţialii 
paranoici legali. Tu eşti de părere că ei au venit aici să 
ajute, eu cred însă că au fost infi Itrări printre oamenii 
cumsecade din echipe. Crede-mă, e un lucru foarte 
normal. În astfel de situaţii, fi ecare ţară infi ltrează unul 
sau doi agenţi informatori în cadrul echipei de ajutor. 
Dacă cei din partea cealaltă îşi fac treaba corespunzător, 
se infi ltrează îndată şi agenţi informatori care lucrează 
sub acoperire ca translatori sau şoferi. Bineînţeles că le 
suntem recunoscători tuturor pentru ajutorul dat, însă 
apărarea patriei continuă în orice împrejurări. 

- Bine, aveţi o explicaţie, dar cum daţi prioritate 


acestor lucruri într-o învălmăşeală în care sunt răniţi şi 
mor atâţia oameni? Sunt uimit. În cele din urmă, a fost 
un dezastru în care naționalitatea nu a mai avut nicio 
valabilitate şi în care timpul şi evoluţia s-au întors la 
zero. Atât cât am putut să afl u din presă, în Izmir, viaţa 
se reîn-toarce la normal. De altfel, peste o lună, pentru 
cea mai mare parte din oameni, catastrofa va ieşi de pe 
ordinea de zi. Aşa cum a fost şi în cazul cutremurului de 
la Golcuk... Focul arde numai locul în care a căzut... În fi 
ne, nu mai are importanţă... Măcar şi-au revenit? 

- Îşi revin. Data trecută a fost o adevărată lecţie 
pentru noi. De altfel, cutremurul era o ameninţare 
prioritară şi pentru Consiliul Naţi-onal de Securitate şi, în 
general, se făcuseră planuri la toate depar-tamentele. 
Strategiile erau pentru probabilitatea producerii unui 

167 

cutremur în Istanbul, dar, drept să spun, am reuşit 
să-l adaptăm cu bine în Izmir. 

Selim spuse dând din nou din cap: 

- Cu toate astea, mă aşteptam la o abordare mai 
sensibilă din partea voastră. 

Deodată, faţa lui Bariş se încordă. Apoi începu să 
vorbească, accentuând fi ecare cuvânt: 

- Tu ai impresia că pe mine sau pe noi nu ne-a 
afectat? Tu ştii câtora dintre noi ne-au murit în 
cutremurul din Izmir mamele, taţii, copiii, soţii, soțiile, 
prietenii sau rudele? Câţi dintre colegii noştri crezi că au 
murit în complexul de locuinţe de serviciu? Uiţi şi tu, ca 
şi ceilalţi, că şi noi suntem fi ii acestei ţări, venim din 


mijlocul poporului... Dar interesele naţionale sunt mai 
presus de orice, iar noi suntem respon-sabili ca 
supraviețuitorii să-şi continue viaţa în siguranţă. Chiar 
dacă mor un milion de oameni, suntem obligaţi ca, 
pentru binele celor care au rămas în viaţă, să muncim de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Sunt mândru că fac 
parte din una din puţinele instituţii care este capabilă să 
pună în practică acest principiu. 

Selim nu voia ca atmosfera să se tensioneze. 
Hotări să schimbe subiectul: 

- Lasă... Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei 
care au murit şi să le dea răbdare celor care au 
supravieţuit. Şi acum, cărui lucru îi datorez această 
vizită? 

Cu un zâmbet candid, Bariş îi răspunse: 

- Sincer să fi u, mă forţez încă din prima zi să nu 
mă joc cu tine. Cred că un comportament cinstit va da 
rezultate mai bune pentru amândoi. De aceea, am să 
trec direct la subiect... 

Chiar în acel moment, venind lângă ei, chelnerul 
interveni: 

- Bine aţi venit, domnule. Ce aţi dori? 

- O cafea turcească, vă rog. Să fi e fără zahăr. M- 
aş bucura dacă nu aţi uita să aduceţi odată cu ea şi un 
pahar cu apă, spuse Bariş. 

După ce băiatul dădu aprobator din cap şi se 
îndepărtă, continuă: 

- Da, ce spuneam... A, motivul vizitei mele... Drept 
vorbind, trebuie să-ţi spun că mă surprinzi din ce în ce 


mai mult. Amice, ce fel de relaţie există între tine şi 
capul sectei Sadiki, Nedim Hogea, dacă luaţi masa 
împreună? 

Brusc, Selim îşi dădu seama ce omisese. Sigur că 
da... Faptul că se întâlnise şi stătuse alături de un om afl 
at în centrul atenţiei nu putea să le scape celor care îl 
urmăreau, şi cu atât mai puţin agenţilor informa-tori. Se 
comportă deschis şi spuse: 

- Bineînţeles că voi nu ştiţi ce mi s-a întâmplat în 
Izmir, nu-i aşa? 

- Nu, nu ştiu, dar crede-mă că de-abia aştept să afl 
u, răspunse Bariş. 

- L-am cunoscut pe când le dădeam o mână de 
ajutor echipelor de salvare. L-am scos dintr-o clădire 
care se prăbuşise. Apoi ne-am revăzut în Istanbul, când 
mi-a făcut cinste cu o masă de mulţumire. Asta-i tot... 

- Asta-i tot? Deci este atât de simplu! 

- Ce e aşa greu de crezut? Simplitatea motivului? 

- Selim, ceea ce mă surprinde este faptul că e atât 
de simplu. Mai întâi ai o relaţie de dragoste cu un agent 
israelian, apoi cei care sunt suspectaţi de uciderea ei 
sunt găsiţi morţi. Apoi iei masa cu lider ul sectei cu care 
suspecţii au legătură. Crezi că astea sunt pure 
coincidenţe? 

Selim nu ştiuse până în acel moment că oamenii 
pe care-i omorâse aparținuseră sectei Sadiki. Nu îşi putu 
ascunde uimirea la afl area veştii: 

- Vorbiţi serios? Oamenii ăia erau din secta lui 
Nedim Hogea? întrebă el cu naivitate. 


Nu se gândise nicio clipă că bătrânul ar fi putut 
avea vreo legătură cu uciderea lui Helin. 

Bariş îl privi iscoditor. Încerca să înţeleagă ce 
gândea. 

- Sper că spui adevărul. Nu vreau să te sperii, dar 
dacă gândeşti cu totul altceva s-ar putea să ai cu 
adevărat mari probleme. Această situaţie ar putea fi 
motivul pentru care tu să-ţi petreci restul vieţii fi ind 
tratat în permanenţă ca un suspect, spuse el. 

- Ştiu că nu mă credeţi, dar situaţia nu este aşa 
cum v-o închipuiţi. Şi de ce nu îl luaţi la interogatoriu pe 
Nedim Hogea? întrebă Selim. 

Când chelnerul veni lângă ei fură nevoiţi să-şi 
întrerupă  conver-saţia. Mirosul minunat al cafelei 
împânzi atmosfera. După ce o lăsă, băiatul se îndepărtă 
în linişte. 

Bariş îi răspunse lui Selim în timp ce se uita după 
chelner: 

- Motivul este simplu: mai întâi, în acest stadiu nu-l 
putem lua la interogatoriu pentru că nu există dovezi şi 
pentru că puterea politică din spatele lui ne-ar spulbera 
cât ai zice peşte. Pentru o astfel de proce-dură avem 
nevoie de dovezi foarte sănătoase. Momentan lucrăm 
doar la ele. Totuşi, pot să-ţi spun că unul dintre suspecţii 
crimelor înfăp-tuite în ultimele trei luni stă azi chiar în 
faţa mea. Această situaţie ne uşurează treaba, dar face 
cazul imposibil de rezolvat. 

Selim ripostă: 

- Cum adică? Mă suspectezi în continuare? 


- Selim, pentru noi, tu te afl i încă într-un punct 
întunecat. Trebuie să adaug că personal te simpatizez, 
ba mai mult decât atât, sper să nu fi i găsit vinovat, dar 
momentan, eşti unul dintre eroii principali şi te-ai afl at 
alături şi de celelalte caractere. De acum încolo vei 
considera această situaţie o simplă înşelătorie a 
destinului tău sau un coşmar groaznic. Eu nu pot şti. Dar 
situaţia ta nu pare deloc roz, spuse Bariş încheindu-şi 
discursul. 

Apoi, luând o gură de cafea, închise ochii pentru o 
clipă. Părea că încerca să se bucure pe deplin de gustul 
ei. 

Selim se cufundă înpropriilegânduri.Si 
m tea că d ăduse într-adevăr de belea. Nimic nu avea să 
mai fi e ca înainte în viaţa sa particulară din acel 
moment încolo... 

168 

169 

27 

ISTANBUL, Hotelul Swiss lulie 

Era pr ima zi a Conferinţei MarilorNegustori 
cuAmănuntu |. Aceasta era una din puţinele 
manifestări care doborau recordul de specialitate prin 
participarea a aproape două mii de oameni reprezen- 
tând companiile naţionale şi internaţionale care îşi 
desfăşurau activi-tatea în întreaga ţară. 

Cei care lucrau în departamentele de resurse 
umane, marketing, administrarea mărcii, vânzări, 
cumpărări, reclamă şi publicitate, dar şi î n cele de inst r 


uire ale diferitelor companii manifestau un mare i nteres 
faţă de această conferinţă. Purtătorii de cuvânt - care 
aveau lucruriimportantedespusînviaţa 
comercială a ţării - vorbeau despre subiecte care mai de 
care mai însemnate pentru negustorii cu amănuntul şi îşi 
spuneau părerile despre problemele dinainte stabilite. 

Hotelul Swiss, care era aşezat într-unul dintre cele 
mai frumoase puncte ale Istanbulului, îşi asumase 
găzduirea acestei manifestări furnizând un serviciu fără 
egal şi o privelişte nemaipomenită a Bosfo-rului. Merita 
notat şi interesul arătat de presa scrisă şi cea audio-vi- 
zuală. În special vorbitorii din străinătate aveau un mare 
succes, iar venirea lor le fusese anunţată lumii afacerilor 
prin diverse reclame. După discursul unui american care 
reprezenta un nume important printre negustorii cu 
amănuntul, fu luată şi prima pauză a sesiunii de 
dimineaţă. Participanţii - care ieşeau din marea sală 
trecând în foaier prin cele opt uşi - îi atacară pur şi 
simplu pe chelnerii care serveau cafeaua şi ceaiul şi 
începură să se înfrupte cu poftă din farfuriile pline cu 
prăjituri şi pişcoturi. 

Într-un colţ relativ mai liniştit al foaierului, Cigdem 
Conker îşi savura cafeaua în timp ce analiza mulţimea. 
Cea mai mare parte a fetelor frumoase care făceau parte 
din participanţii de clasă mijlocie încercau din greu să 
iasă în evidenţă în mijlocul mulţimii gălăgioase şi 
mişcătoare. Desigur că scopul lor comun era să 
găsească un posibil viitor soţ care să preia toate difi 
cultăţile economice ale vieţii. Doar aici era lumea 


afacerilor... 

Bărbaţii din mulţime aveau şi ei speranţe 
asemănătoare şi îşi aţintiseră deja privirile asupra 
tinerelor. Întâlnise şi ea câteva astfel de priviri fugare 
îndreptate spre ea, ba mai mult, unele dintre ele îi 
făcuseră practic declaraţii de admiraţie, dar cu toate 
astea niciuna nu reuşise să-i stârnească interesul. Şi 
chiar dacă s-ar fi întâmplat contra-riul, nimeni nu ar fi 
avut curajul să treacă de gărzile de corp şi să se apropie 
de ea. 

170 

Cu toată împotrivirea ei, cele patru gărzi care se 
împrăştiaseră în diferite colţuri ale salonului o urmăreau 
cu privirea. Acest lucru era făcut foarte făţiş. Ca aspect, 
bărbaţii erau nişte tipi obişnuiţi, dar părul tuns 
milităreşte şi sistemele de comunicaţii fără cablu, de 
culoare albă, pe care le purtau în urechi îi dădeau de gol. 
De altfel, scopul lor principal era intimidarea. După 
tragedia suferită cu puţin timp în urmă, tatăl ei insistase 
ca acei patru bărbaţi - care activaseră în cadrul unităţilor 
speciale - să o urmărească la tot pasul. Erau tipul de om 
care ar fi ucis pentru bani. Nu încăpea nicio îndoială: 
erau cei mai buni din domeniul lor. 

Cigdem continuă să studieze mulţimea. Văzu 
ocheadele pe care şi le aruncau oamenii între ei. De fapt, 
cei mai mulţi nici nu-i ascultau pe cei de lângă ei. 
Privirile le fugeau nebuneşte, explorând împrejurimile. 
Fără nicio excepţie, atât femeile, cât şi bărbaţii erau 
interesaţi mai mult de ceea ce era în jurul lor. Totuşi, nu 


ar fi trebuit să-i dispreţuiască pe acei oameni. Până la 
urmă, încercau să joace acel joc conform regulilor din 
lumea afacerilor. 

Se cutremură la vederea bărbat ulu i cu pr ivi re de 
d rogat care pu r ta un costum bleumarin cu dunguliţe. 
Cât de bine semăna cu unul dintre răpitori. Mintea i se 
duse la acel eveniment neplăcut. Se gândi la şocul pe 
care-l trăise după ce fusese răpită de teroriştii învăluiţi în 
cearşa-furi negre. 

De fapt, ea nu simţise nicio clipă frica faţă de 
moarte. Dacă ar fi murit, ar fi ajuns lângă mama ei. Ceea 
ce simţise putea fi defi nit drept coborârea de pe scena 
vieţii înainte de a fi trăit toate experienţele ei. Nu se 
îndrăgostise niciodată. leşise cu vreo doi proşti, dar 
relaţiile fuseseră departe de orice trăire emoţională, 
banale, lipsite de pasiune şi consumate mai mult de 
dragul cercului de prieteni. Îşi dorea să aibă copii, o 
duzină de copii, cât de mulţi putea să facă... Îşi dorea 
înteme-ierea unei familii cât mai mari. Fără îndoială, 
copiii ei urmau să aibă fraţi, nu să cunoască singurătatea 
ei... De ce nu avusese şi ea un frate sau o soră? Poate că 
părinţii ei nu av u seseră timp sau poate că planurile lor 
fuseseră date peste cap de moartea subită a mamei ei. 

După atâtea ore de frică şi presiune, apariţia acelui 
om... Salva-torul sau eroul ei... Cine era, ce era, de ce se 
afl ase acolo? Nu ştia. De când se întorsese acasă, nu 
voise să vorbească cu nimeni despre răpirea ei. Datorită 
infl uenţei tatălui său, ofi ţerii de poliţie nu o putu-seră 
interoga aşa cum ar fi vrut să o facă. Nu le spusese 


decât că fusese urcată dintr-o dată într-o maşină şi apoi 
lăsată în Zincirlikuyu. Atât. Nici măcar tatălui său nu-i 
spusese ce se întâmplase. Şi oricum nu era necesar. Ce 
s-ar fi schimbat dacă toţi ar fi ştiut? În plus, îi dăduse 
salva-torului ei cuvântul de onoare. 

Chipul bărbatului nu-i dispărea din faţa ochilor. Ce 
legătură avea el cu cei care o răpiseră? Cel puţin era 
evident că nu venise pentru a o salva pe ea. Îşi reveni 
din gândurile în care se cufundase atunci când bărbatul 
în costum bleumarin îi făcu cu ochiul. Probabil că 

171 

idiotul crezuse că o impresionase. Îşi întoarse 
capul şi se îndreptă spre cealaltă parte a foaierului. 
Gărzile se puseră şi ele în mişcare în acelaşi timp. 
Încercând să-şi facă loc prin mulţime, se strădui să nu-şi 
răstoarne ceaşca de cafea. Deodată, ajunse lângă un 
bărbat de înăl-ţime medie care purta un costum gri 
închis şi stătea cu spatele la ea, ascultându-l atent pe 
interlocutorul său. Îl atinse uşor pe umăr pentru a-i cere 
permisiunea să treacă, dar el nici nu băgă de seamă. 
Poate că nu îi dăduse importanţă pentru că, într-o 
aglomeraţie atât de mare, oamenii se mai atingeau, în 
mod inevitabil, unii de ceilalţi. Cigdem îl atinse din nou 
pe umăr, de data asta mai cu putere. În sfârşit, bărbatul 
simţi şi se întoarse. La vederea lui, Cigdem încremeni. 
Cel din faţa ei era salvatorul. Oare se înşela? Când se 
uită la ochii lui îşi dădu seama că nu. Avea aceeaşi 
privire pătrunzătoare. 

- Da? spuse bărbatul privind-o curios şi aşteptând 


să primescă un răspuns. 

Pentru o clipă, Cigdem crezu că inima avea să îi 
străpungă pieptul şi să iasă afară. Neputându-şi stăpâni 
emoția, scăpă ceaşca de cafea din mână. 

- Eu... Eu nu am vrut decât să vă cer permisiunea 
să trec... fu tot ce putu spune. 

Selim privi neclintit cum cafeaua care i se vărsase 
pe picior îi pătrunse în pantof, împrăştiindu-i-se pe 
ciorap. Fusese tare norocos. Nu era fi erbinte. Apoi o 
analiză din cap până în picioare pe tânăra care stătea în 
faţa lui. 

Pantofi ultima modă, scumpi, din piele verde, cu 
tocuri înalte şi vârfuri ascuţite; picioare frumoase şi 
bronzate; imediat sub genun-chiul drept - o cicatrice în 
formă de semilună; o superbă rochie din material de 
culoarea pantofi lor, care pornea de deasupra 
genunchilor; un colier verde cu smaralde, care îi scotea î 
n evidenţă eleganța gâtului; trăsături perfecte ale feţei, 
completate de ochii negri precum cărbunele şi părul lung 
şi ondulat... Era tânăra pe care o salvase. Încercă să-şi 
păstreze calmul. În acel moment i se păru că o astfel de 
coincidenţă nu avea nicio noimă. 

Tânăra intră în panică atunci când îşi dădu seama 
că îi vărsase cafeaua pe picior. 

- Îmi pare foarte rău. Doamne, cât de 
neîndemânatică sunt! Vă rog să mă scuzaţi. 

Selim ridică mâna în aer, de parcă ar fi vrut să-i 
oprească îngri-jorarea. 

- Vă rog... Nu-i mare pagubă. Nu exageraţi... 


Poftiţi, puteţi trece, spuse el cu calm, dar pe un ton 
convingător. 

Când văzu că una dintre gărzile de corp trecea prin 
mulţime şi se apropia de ei, Cigdem îl întrebă în grabă: 

- Vă cunosc de undeva? 

- Nu, nu cred, răspunse Selim pe un ton rece. 

Apoi, privind-o pe tânără drept în ochi, completă: 

- Dacă aş fi avut şansa să cunosc o doamnă atât 
de frumoasă, nu aş fi uitat-o niciodată. 

Garda de corp se apropiase destul de mult şi se 
uita în ochii lui Cigdem, încercând să înţeleagă cât de 
periculoasă era situaţia. Igno-rându-i privirea bănuitoare, 
femeia insistă: 

- Sunteţi sigur? Poate că ne-am întâlnit undeva, 
într-o noapte? 

Afi şând o expresie de neplăcere vădită creată de 
insistenţele fetei, Selim îi răspunse: 

- Dar v-am spus... Dacă v-aş fi văzut, nu v-aş fi 
uitat niciodată. Oamenii se aseamănă. lar acum, dacă 
îmi permiteţi, trebuie să-mi curăţ cafeaua de pe pantof. 
Scuzaţi-mă... 

Se întoarse şi se îndreptă spre zona în ca re se afl 
au toaletele. Pielea pantofului se înmuiase din cauza 
cafelei şi scotea sunete ciudate la fi ecare pas. 

Ajuns la toaletă, îşi scoase ciorapul de pe picior ul 
d rept şi-l aruncă la gunoi. Folosindu-se de multă hârtie, 
încercă să şteargă cafeaua care i se împrăştiase în 
pantof, apoi îl curăţă sub jetul de apă, după care îl ţinu 
sub uscător. În timp ce privea la aburii care ieşeau din el, 


se cufundă iar în gânduri. Prezenţa fetei aici nu avea 
nicio logică. Acum regreta foarte mult că venise la 
conferinţă. Ar fi fost mai bine dacă nu şi-ar fi ascultat 
patronul. Aveau de gând să promoveze pe marile pieţe 
un accesoriu auto nou-importat, iar pentru a-şi uşura 
treaba, credeau că participarea la o activitate de 
asemenea anvergură, unde toată lumea era prezentă, 
avea să fi e binevenită. 

Pantoful uscat îşi schimbase uşor culoarea, dar nu- 
i mai putea face nimic. Îl încălţă aşa cum era în piciorul 
fără şosetă. Se spălă pe faţă şi urmări apa care curgea 
înapoi în chiuvetă. Acelaşi gând îl cuprinse din nou: dacă 
nu ar fi venit aici nu ar fi avut probleme. Oare fata avea 
să continue să se comporte insistent? Se gândi că îşi 
crease singur acele probleme. Poate că tânăra fusese 
cuprinsă de panică şi chemase deja poliţia, cine putea 
şti? 

Se indispusese de-a binelea. Apoi se mai privi o 
dată în oglindă. | se păru amuzant că aspectul acela 
serios îi aparţinea cuiva fără un ciorap, dar nu era 
vremea râsului. Afară îl aştepta o mare problemă. 
Deodată, văzu o umbră roşie în oglindă. Parcă îi trecuse 
peste faţă. Imediat simţi un regret: mai bine o omora şi 
pe fată... Când îşi aminti însă ochii ei, îşi dădu seama că 
nu ar fi fost în stare să o facă. Ridicând din umeri, ieşi 
din toaletă. 

Spunându-i gărzii care se apropiase că nu era 
nimic anormal, Cigdem o făcu să revină la vechea 
poziţie. Privirea îi era aţintită spre coridorul îngust care 


ducea către toalete. Sigur era el. Salvatorul ei. Putea 
jura. Dar de ce insista să nege că se cunoşteau? Trebuia 
să vorbească neapărat cu el. Nu avea de gând să 
renunţe aşa uşor când se apropiase atât de mult de el. 

Selim reveni lângă cei doi clienţi cu care vorbea 
înaintea inciden-tului. După ce dădu o scurtă explicaţie 
în legătură cu neîndemânarea 

172 

173 

tinerei, schimbă subtil subiectul. Încerca să se 
comporte cât mai controlat şi mai normal posibil. Tocmai 
când le explica despre riscu-rile de a lucra cu negustorii 
cu amănuntul din punct de vedere al plăţii, observă că 
cei doi interlocutori nu îl ascultau, ci se uitau undeva 
peste umărullui.Cândseîntoarseşiseuită,o 
văzu pe tânără stând în spatele său şi privindu-l cu 
interes. Venise vremea să o pună la punct. Cu o mânie 
prefăcută, deschise gura şi începu să mormăie: 

- Uitaţi, eu chiar nu înţeleg ce încercaţi să faceţi, 
dar sunt sigur că mă confundați cu alt... 

Tânăra îl întrerupse însă, ripostând cu voce tare: 

- Eu nu am dezvăluit nimănui secretul nostru! Pot 
jura! 

Situaţia nu atrăsese numai atenţia celor doi 
interlocutori ai lui Selim, ci şi a celor câteva persoane afl 
ate în apropiere, spectatoare ale acestei răzvrătiri. 
Gândindu-se că era o ceartă tipică între îndrăgostiţi, 
aşteptau răspunsul pe care Selim urma să-l dea. 

Ultimele cuvinte ale tinerei îl impresionară. Simti în 


acea răzvră-tire o sinceritate, o legătură a destinelor. Se 
întoarse şi le ceru permi-siunea clienţilor săi, după care, 
apucând-o pe fată de braţ, o trase uşor pe coridorul care 
ducea spre toalete. 

- Vii puţin, te rog? Trebuie să vorbim! 

În acel moment, trei din cele patru gărzi de corp se 
aruncară înainte, apropiindu-se cu repeziciune de ei. 
Cealaltă urmărea totul de la distanţă. Când erau pe cale 
să se năpustească asupra lui Selim, Cigdem ridică mâna, 
făcându-le semn să se oprească. 

- Nu-i nicio problemă! Este fostul meu iubit. Vom 
vorbi puţin. 

Bărbaţii se opriră, dar nu dădură înapoi. De 
această dată, Cigdem îi avertiză pe un ton mai hotărât: 

- Este o chestiune personală... Personală! 

Cei trei se uitară unul la celălalt şi, chiar dacă nu 
voiau, se retra-seră la poziţiile lor iniţiale. Când în cele 
din urmă găsiră un loc mai izolat pe coridorul îngust, 
Selim şi tânăra începură să vorbească. 

- Ce încerci să faci? Eşti conştientă de ceea ce ai 
spus? o întrebă Selim furios. 

Cigdem se bucura de liniştea pe care i-o dăduse 
sentimentul de a-şi fi găsit salvatorul, dar voia totuşi să 
fi e sigură. 

- Tu eşti bărbatul din acea noapte, nu-i aşa? 
întrebă ea cu emoție. 

O scurtă linişte se aşternu. Selim simţi că ochii 
aceia negri precum cărbunii aţintiţi asupra lui semănau 
linişte undeva în interiorul său. Din acel moment, fu 


inutil să se mai opună. 

- Da, eu sunt... spuse el. Eşti mulţumită? 

Un zâmbet de copil nevinovat apăru pe faţa 
tinerei. 

- Cât de mulţumită sunt, nici nu-ţi poţi da seama... 
Eu sunt Cigdem... Pot afl a la rându-mi numele 
salvatorului meu? 

Selim nu se simţi în măsură sărămânăindifer 
entlaenergiapozitivă răspândită de acel 
zâmbet magnifi c, dar trebuia totuşi să fi e prudent. 
Gărzile de corp îl văzuseră şi putea paria pe orice că, 
după conferinţă, 

174 

unul dintre bărbaţi l-ar fi urmărit toată ziua pentru 
a afl a unde stătea. Se gândi o clipă la cât de dinamică 
devenise viaţa sa. În ultimul timp, popularitatea lui 
crescuse văzând cu ochii. Mai întâi agenţii israelieni, apoi 
poliţia, iar acum gărzile de corp ale acelei frumuseți cu 
ochii negri. Poate că în zilele următoare câţiva tipi din 
secta Sadiki urmau să vrea şi ei să fi e membri ai 
Clubului fanilor lui Selim. 

Cigdem nu mai rezistă: 

- Te-am întrebat doar cum te numeşti. Sper că nu 
e o întrebare atât de difi cilă. 

Selim se forţă să zâmbească. 

- Eşti comică... spuse el, după care, devenind 
serios, îi întinse mâna. 

- Selim Tekin. 

Cigdem o strânse puternic, dar şi cu feminitate în 


acelaşi timp. 

- Crede-mă că sunt foarte bucuroasă. Trebuia să 
vorbesc cu cineva despre cele trăite acolo. Dacă nu, 
simţeam că înnebunesc. Ce treabă aveai acolo în acea 
noapte? Venisei pentru mine? Nu ai făcut singur 
masacrul ăla, nu-i aşa? 

- Stai puţin... Uite ce e, nu vreau să vorbesc 
despre noaptea aia şi nici despre vreun lucru legat de 
ea. Fă-ne amândurora o favoare: uită de ea şi în special 
de episodul cu mine! Sau vei avea mari necazuri! 

Zâmbetul lui Cigdem îi îngheţă pe faţă, dar imediat 
după aceea, o mână invizibilă parcă schimbă frecvenţa şi 
o aduse la starea ei de dinainte. 

- Nu mă poţi speria! Tu m-ai salvat! Numai noi 
ştim acest lucru! Nu vreau să uit asta! Vreau să vorbesc! 
Am acest drept! 

Selim crezu că dacă ar fi vorbit mai deschis şi mai 
simplu ar fi uşurat situaţia pentru amândoi. 

- Bine, atunci îţi mai spun un secret: o droaie de 
poliţişti şi agenţi secreţi mă urmăresc. Dacă mă atingi, te 
vei arde! zise şi, după câteva secunde, adăugă: Sunt 
sigur că poliţia este încă pe urmele tale. De aceea va 
trebui să aştepţi până când totul se va mai linişti. Adică 
trebuie să stai departe de mine. Ne-am înţeles? 

Cigdem era însă hotărâtă. 

- Dar de ce? întrebă ea. Vreau doar să vorbesc... Şi 
poate te pot ajuta. Tata este foarte putenic. E un om de 
afaceri cu relaţii. În plus, tu eşti salvatorul meu! Mi-ai 
salvat viaţa. De aceea, nu-mi poţi întoarce spatele! 


- Ascultă, Cigdem... parcă aşa te numeşti, nu? 
Uite, nu eu ţi-am salvat viaţa! Erai doar în locul 
nepotrivit la momentul nepotrivit. Asta-i tot! 

Dând din cap dezaprobator, tânăra îi arătă că nu îl 
crede. 

- Mi-ai salvat viaţa! 

Selim simţea că-şi pierde cumpătul. 

- Bine atunci. Salvează-mi-o şi tu mie: fă-te că nu 
mă cunoşti! Uită că m-ai cunoscut! 

Cigdem îl privi cu o expresie stăruitoare. 

175 

- Te rog, încearcă să mă înţelegi... Am nevoie să 
vorbesc cu tine! 

Selim simţi că era pe cale să intre în bucluc dar, cu 
toate astea, se dădu bătut. 

- Bine! Ai câştigat! Dă-mi numărul tău de telefon! 
Vom vorbi în locul şi la momentul care mi se vor părea 
mie potrivite. 

Fat a se bucu ră ca un copil. Răspândea iar energie 
pozitivă. 

- Ura! Hai, scrie, te rog... spuse ea bătând fericită 
din palme. 

După ce Selim îi înregistră numărul în telefonul 
mobil, se despăr-ţiră. Pentru că nu voia să intre în foaier 
în acelaşi timp cu ea, se îndreptă spre toaleta bărbaţilor. 
Găsind o cabină goală, intră şi încercă să facă o evaluare 
a situaţiei. Când se întoarse în foaier, toată lumea 
intrase deja în salon. Conferinţa continua. Aruncând o 
înjurătură, se grăbi să se alăture mulţimii. Atunci îl văzu 


pe unul din bărbaţii care o supravegheau pe Cigdem 
urmărindu-l dintr-un colţ. Începea un nou act al piesei... 

28 

MARDIN, Baza radar lulie 

Agenţii secreţi afl aţi într-un automobil de teren 
care se deplasa dinspre Kiziltepe priveau încântați spre 
uriaşul colier de lumini care stătea parcă atârnatde 
cer, luminândîntunericulnopţii. Oraşul 
Mardin era atât de fermecător încât îi putea lua oricând 
minţile unui om. Pentru că fusese ridicat pe versantul 
unui deal, părea că stă suspendat în aer deasupra u nei 
câmpii î nt u necate atu nci când se aprindeau lumi-nile 
la lăsarea nopţii. Oamenii cu o gândire mai fantastică - 
precum Bariş Akdiller - puteau asemăna acest mănunchi 
de lumini cu o navă spaţială gigantică. 

Fără să se sinchisească de ceilalţi agenţi secreţi 
care îi stăteau alături, Derya Bozoglu, specialistul în 
analiză strategică din cadrul Grupului de Investigare a 
Organizaţiilor Teroriste, se întinse spre Bariş, care stătea 
pe bancheta din faţă, şi-l întrebă: 

- Ce-i asta? 

Bariş, care fusese absorbit de peisajul oraşului 
iluminat, răspunse peste umăr: 

- Să fi văzut Mardinul acum douăzeci de ani. 
Atunci nu emigra-seră atât de mulţi oameni. Ca urmare, 
casele nu fuseseră construite până la poalele dealului. 
Noaptea, oraşul arăta de parcă ar fi fost cu adevărat 
suspendat în aer. 

Lăsându-se pe spate, Derya ripostă: 


- Mă minunam doar de cum arată, Bariş. Nu ţi-am 
cerut o lecţie de planifi care urbană! 

- Chiar dacă ai plăti, tot nu ai putea obţine 
asemenea informaţii. Eu îţi fac un bine, dar tu nu 
apreciezi. De exemplu, acum douăzeci şi cinci de ani, 
primăria avea numai un vehicul motorizat şi în jur de 
douăzeci de măgari care făceau parte din personalul 
permanent şi... 

Cu o voce dojenitoare, Derya îi reteză vorba: 

- Bariş, tocmai din cauza acestor lucruri tâmpite 
pe care le spui mereu nu vei avea niciodată o prietenă! 

Această avertizare pe un ton glumeţ din partea 
prietenului său fu sufi cientă pentru a-l face să tacă. Într- 
adevăr, chiar nu-şi putea face o prietenă. Punea această 
situaţie pe seama neşansei. Cu toate astea, oare era din 
această cauză? Se putea ca fetele să nu-l placă din 
cauza comportamentului? Se cufundă în gândurile sale. 

Sunetul motorului puternic se auzea parcă mai 
puţin pe şoseaua asfaltată. Continuară să înainteze cu 
viteză spre Mardin. La puţin timp, începură să urce pe 
drumul care ducea spre oraş. Când intrară în 

176 

177 

urbe, bărbaţii care stăteau pe  scăunelele 
împrăştiate în faţa cafenelelor şi leneveau aşa cum 
făceau de obicei în serile călduroase de vară se uitară 
indiferenți, dar cu o curiozitate ascunsă, la cei care se afl 
au în vehiculul ce înainta încet. 

În ultimii douăzeci de ani, oraşul fusese un loc 


frecventat de agenţii secreţi ai ţărilor din întreaga lume. 
Străinii care veneau cu misiuni dintre cele mai dubioase 
se îndreptau direct spre graniţa cu Irakul sau Siria 
folosind Mardinul ca punct de transfer sau logistic. 

Când vehiculul care mai transporta în afară de 
Derya şi Bariş încă trei agenţi secreţi ajunse în cartierele 
mărginaşe, îşi schimbă direcţia, intrând pe drumul care 
ducea către baza radar afl ată pe culmea dealului. După 
ce fură nevoiţi să-şi arate legitimaţiile în două puncte de 
control, ajunseră în sfârşit şi la poarta principală a bazei. 
Acolo li se făcu un control mai amănunţit al legitimaţiilor, 
dar şi al vehiculului, după care, în compania subofi 
țerului care îi întâmpină, fură conduşi în salonul de 
instrucţie în care urma să aibă loc şedinţa. 

Patru ofi ţeri fără grade militare în uniforme de 
camufl aj îi întâm-pinară în picioare. După un scurt salut 
şi servirea ceaiului şi a cafelei, maiorul responsabil cu 
operaţiunea - un bărbat cu părul aproape alb şi faţa 
zâmbitoare - luă cuvântul cu un aer cam stingher: 

- După cum ştiţi, în urmă cu patru zile am primit 
de la agenţii noştri din Zakho o ştire prin care am fost 
informaţi că transportarea armelor care au fost 
comandate cu ceva timp în urmă avea să fi e făcută a 
doua zi cu patru camioane. După două ore, această 
informaţie a fost confi rmată şi de Serviciul de Informaţii 
israelian. Prin urmare, în conformitate cu instrucţiunile 
primite, camioanele au fost puse sub urmărire de la 
plecarea lor până la sosirea în punctul de frontieră, iar 
de acolo, până la intrarea în ţară... 


Derya interveni imediat: 

- Domnule maior, vă rog, puteţi să ne daţi câteva 
detalii cu privire la etapele de urmărire? 

Maiorul se încruntă, încercând să-şi amintească. 

- Sigur că da. Vă rog să mă scuzaţi. Din cauza 
emoţiilor nu m-am gândit că aţi putea dori să ascultați 
din nou detaliile, răspunse el. 

Senzaţia că ei erau răspunzători de situaţia în care 
se afl a maiorul îl făcu pe Bariş să se simtă stânjenit. 
Pentru a risipi puţin tensiunea, luă cuvântul: 

- Comandante, luaţi-o mai uşor, vă rog. Nu am 
venit aici să vă interogăm. Nu vrem decât să vă ajutăm 
să găsiţi toate posibilităţile care ar duce la rezolvarea 
situaţiei. 

După o scurtă ezitare, maiorul le mărturisi, vorbind 
aproape în şoaptă şi aplecându-şi capul în partea 
dreaptă: 

- Domnule Bariş, nici nu vă puteţi imagina în ce 
situaţie jenantă şi supărătoare ne afl ăm. E foarte greu 
pentru mine şi echipa mea. Ne simţim ca nişte fraieri. 

Derya fu cel care vorbi de această dată: 

178 

- Domnule, credeţi-mă că un asemenea rezultat a 
fost luat în considerare în abordarea teoriilor de studiu 
ale operaţiunii. E una din posibilităţi. Ceea ce încercăm 
să facem noi acum este ca, analizând primul gol pe care 
ni l-au înscris, să prevenim marcarea celui de-al doilea! 

Maiorul părea puţin mai uşurat. Vrând să pună 
capăt acelei atmo-sfere emoţionante, începu să explice 


din nou, de această dată pe un ton mai încrezător: 

- Foarte bine. Vă mulţume sc... At unci să 
continuu: unul din agenţii noştri din Zakho a urmărit 
camioanele folosind un vehicul civil. La punctul de 
frontieră, nu am acţionat în niciun fel. Aşa cum am 
bănuit dinainte, au dat o mită destul de generoasă unui 
funcţionar vamal, pe care de altfel noi îl supravegheam 
de ceva timp. Drept urmare, s-a făcut numai un control 
superfi cial, după care au intrat în ţară. De aici, noi am 
fost cei care au preluat urmărirea şi, schimbându-le la 
diferite puncte din traseu, am început supravegherea cu 
diverse vehicule cum ar fi camioane civile, maşini 
obişnuite, microbuze. După vreo zece kilometri însă, s-a 
întâmplat un lucru ciudat. Camioanele au renunţat să 
mai meargă unul după altul şi au lăsat să se mărească 
distanţa dintre ele. Când aceste distanţe au început să 
atingă lungimi de aproape doi kilometri, a devenit 
imposibilă urmărirea cu un vehicul. Atunci am retras 
maşinile şi am trecut la supravegherea de la mare 
altitudine, folosind un elicopter. După aproape treizeci 
de kilometri, camioanele au început să se apropie între 
ele în acelaşi timp. Într-o perioadă foarte scurtă, au 
constituit din nou un convoi, lăsând între ele o distanţă 
de aproximativ zece metri. Folosind Drumul Mătăsii, au 
venit în acest fel până la bifurcația Kiziltepe-Mardin. În 
informaţiile care ne fuseseră furnizate înainte se spunea 
că unul din camioane va merge la Mardin. Ca urmare, 
am luat măsurile de precauţie ca de la intrarea sa în oraş 
să putem urmări, cu un nou echipaj, camionul care urma 


să se desprindă din convoi. 

Maiorul se opri pentru o clipă, încercând să vadă 
reacţiile agen-ţilor, dar când îşi dădu seama că nu putea 
citi nimic pe feţele lor, hotărî să continue: 

- Dar nu a fost ceea ce ne aşteptam... Niciunul din 
camioane nu a intrat în oraş. Atunci ne-am conformat 
situaţiei şi am urmărit din nou cu vehicule camioanele. În 
acest timp s-a realizat o coordonare totală cu grupurile 
specializate din cadrul unităţilor de jandarmerie din Urfa, 
Gaziantep, Adana, Ankara, Bolu, Izmir şi Istanbul. În fi 
ecare provincie urma ca supravegherea să fi e făcută de 
unităţile responsabile, iar fi ecare transfer să fi e urmărit 
numai de mine şi încă doi ofi ţeri. La Urfa şi Gazi-antep 
totul a decurs aşa cum ne aşteptam. Doar au trecut pe 
acolo. La intrarea în Gaziantep şi-au făcut plinul cu 
motorină şi au mâncat. Cu excepţia acesteia, altă oprire 
nu a mai fost... 

Interesul lui Bariş se concentră la distanţa dintre 
camioane, care fusese lăsată mai întâi să crească, apoi 
să scadă. Îl întrerupse pe maior: 

179 

- Comandante, camioanele au mai repetat faza 
asta ciudată cu îndepărtarea şi apropierea unele de 
altele? întrebă el, dar răspunsul nu fu cel aşteptat. 

- Da, au mai făcut-o de trei ori! lar noi am trecut 
de fi ecare dată la supravegherea cu elicopterul. 

Maiorul mai aşteptă câteva secunde şi pentru alte 
întrebări, dar, pentru că agenţii nu scoaseră nicio vorbă, 
continuă calm: 


- Când au ajuns aproape de Adana, ne-am gândit 
că nu vor intra în oraş, ci vor continua să meargă spre 
Ankara. Dar ne-au făcut o surpriză şi, intrând, s-au 
îndreptat spre Mersin. În drum spre Mersin, la ieşirea din 
oraş, au oprit la un depozit de alimente uscate afl at la 
marginea drumului. Când şoferii au coborât din cabine şi 
au purces la deschiderea remorcilor, am trecut şi noi la 
acţiune... Depozitul de alimente uscate era un obiectiv 
cu totul legal. În camioane, în afara cutiilor de curmale 
nu se mai afl a nimic. Spunând că a fost făcut un denunţ 
împotriva lor, i-am luat pe şoferi la interogatoriu, dar nu 
am scos nimic de la ei. După ce i-am reţinut şi interogat 
douăzeci şi patru de ore, le-am dat drumul şi am 
continuat să îi urmărim. Cu toate astea, nu s-a întâmplat 
nimic ieşit din comun... Asta-i tot! 

După ce maiorul termină ceea ce avea de spus, 
camera fu cuprinsă de o linişte profundă. Neputinţa 
militarilor îl impresionase pe Bariş. Încerca să se 
concentreze asupra problemei, dar observă că nu era 
capabil. Se focalizase într-un punct greşit. Cuprins şi el 
de acest senti-mentalism, simţea un regret şi o jenă 
profundă. Dacă voia să ajute, trebuia mai întâi să 
evadeze din acea vâltoare. Deodată, sări ca ars. Exista o 
cale bună pentru a ieşi din negura faptelor. Privindu-l pe 
maior, întrebă pe un ton indiferent: 

- Şoferii se cunoşteau între ei? 

- Nu. S-au cunoscut în depozitul din Zakho, unde 
curmalele au fost încărcate în camioane. Compania de 
transport i-a sunat şi i-a informat de această t re abă, r 


ăs pun se m aior u l, d i n a căr ui voce se vedea clar că 
îşi pierduse speranţele. 

Apoi fu rândul lui Derya să întrebe: 

- l-aţi întrebat de ce au mărit şi au micşorat 
distanţa dintre ei? Ce explicaţii au dat? 

- Bineînţeles că i-am întrebat. Au spus că 
hotărâseră asta când se afl au la punctul vamal. La 
intrarea în oraşe aveau să încetinească şi să se apropie 
unii de alţii, ca să se protejeze astfel reciproc în cazul 
unui accident sau a unei posibile rătăciri, iar în afara 
oraşelor căzuseră de acord să conducă în voie. Acesta a 
fost planul lor. 

Deznădejdea din vocea maiorului creştea. 

Derya continuă cu întrebările: 

- Bine, dar a venit vreo informaţie care să confi 
rme că armele au ajuns la destinaţie? Poate că această 
operaţiune a fost numai o inducere în eroare. 

Maiorul ripostă imediat: 

- Nu, nu. Avem confi rmarea din interior. Armele 
au fost doar livrate. În afară de asta, toate depozitele 
ştiute ale negustorului de arme au fost în permanenţă 
sub supraveghere... Acolo nu este încă nicio mişcare. În 
afara acestui transport, nu a mai fost făcută nicio ieşire. 

Ceilalţi ofi ciali din cameră urmăreau acest dialog 
precum un meci de tenis, notându-şi în acelaşi timp şi 
unele informaţii în carneţelele lor. Pentru o clipă, Derya 
şi Bariş se priviră. Se vedea clar că Derya începuse să 
devină  neliniştit. Nu-i plăceau cei care făceau pe 
deştepţii, iar negustorul de arme asta făcuse. Omul era 


în relaţii bune cu ameri-canii. Dacă le spusese că livrase 
armele, sigur le spusese şi modul în care o făcuse. 
Desigur că le împărtăşise numai lor această informaţie, 
iar responsabilii CIA nu le spuseseră tot ce ştiau, aşa 
cum făceau de obicei. Erau nevoiţi să afl e singuri. Era ca 
rezolvarea unei ghicitori, însă aşa cum aerul de 
atotştiutor pe care îl afi şează cel care spune ghicitoarea 
îi enervează pe cei care încearcă să găsească soluţiile, în 
această situaţie erau urâţi de moarte cei care ştiau deja 
răspunsul. Exact ca în cazul ghicitorilor dinainte 
cunoscute... Poate că asta era soarta bizară a lumii 
serviciilor secrete şi nu se putea schimba. Întot-deauna 
toţi aveau să ţină numai pentru ei o parte din ceea ce 
ştiau. Ca un joc care nu se termina niciodată. 

Bariş se gândi iar la cele spuse de maior. Ce s-ar fi 
putut întâmpla? Încercă să afl e, dar nu-i venea nimic în 
minte. Se agăţă de un mic detaliu şi întrebă: 

- De ce au simţit nevoia să plătească mită pentru 
nişte camioane încărcate cu lăzi de curmale? 

- Simplu... În rezervoarele suplimentare aveau mai 
mult combus-tibil decât este permis, răspunse maiorul. 

Şi Bariş începuse să fi e cuprins de deznădejde. 
Desenă pe hârtia din faţa sa patru camioane. Apoi schiţă 
într-un colţ lăzile cu arme. După care făcu şi drumul de 
la Zakho la Adana, aşa cum şi-l amintea de pe hartă, 
trăgând o linie curbă lungă spre dreapta. Dacă ar fi fost 
în locul lor, cum ar fi încărcat armele în acele camioane? 
încercă să se concentreze asupra desenelor de pe hârtie. 

În cameră liniştea continua. Când Derya se 


întoarse şi se uită, îl văzu pe Bariş pierdut în gândurile 
sale şi cu privirea fi xată pe hârtia din faţa lui. Gândindu- 
se că prietenul său era pe cale să g ăsească un indiciu, 
alese să rămână tăcut. Acum, toţi cei din jurul mesei 
văzuseră compor-tamentul ciudat al lui Bariş şi îi 
aşteptau cu interes interpretarea. 

Câteva minute mai târziu, faţa lui se lumină. Îi 
venise o idee. Ridică privirea şi se uită la maior. Mijindu- 
şi ochii, îl întrebă: 

- Comandante, există vreun tunel pe acest drum? 
De la Zakho la Mardin? 

Maiorul nu-şi dădu seama ce legătură putea avea 
întrebarea cu problema lor, dar îi făcu totuşi semn din 
cap ofi ţerului de lângă el, îndemnându-l să răspundă. Ca 
să arate cât de bine documentat era în legătură cu 
subiectul, tânărul ofi ţer oferi un răspuns detaliat: 

180 

181 

- Da, domnule. La kilometrul 18 de la frontieră 
există un tunel de 125 de metri, îndreptat pe direcţia 
nord-sud. 

- Asta-i! spuse Bariş şi îşi trosni degetele de 
bucurie. Pe faţă avea zâmbetul de ştrengar specifi c 
oamenilor care găseau ceea ce cautaseră. Rezolvase 
ghicitoarea. Apoi îi privi amuzat pe ceilalţi. 

To ţi aşteptau fără să pună nicio întrebare. Derya 
nu mai rezistă şi se răsti: 

- Omule, vrei să ne scoţi din pepeni? Ce-ai găsit? 
Spune-ne! 


De fapt, acest comportament arăta că se dăduse 
bătut. Ghicitoarea fusese rezolvată de Bariş, care în 
acest fel trecuse cu un pas înainte în competiţia lor. 

Bariş se lăsă pe spate în scaunul lui şi, ridicând 
hârtia spre cei din cameră, începu să explice: 

- Am patru camioane. Unul dintre ele trebuie 
încărcat cu arme. Ştiu că serviciile de informaţii sunt pe 
urmele mele. Mă gândesc şi fac un plan... Pe traseu se 
afl ă un tunel. Camionul încărcat cu arme va fi cel care 
va încheia convoiul. Când va intra în tunel, un alt camion 
care se afl ă deja acolo îi va lua locul în convoi. Camionul 
încărcat cu arme va rămâne în tunel. Cam după o 
jumătate de oră va ieşi de acolo şi îşi va continua 
drumul. Chiar dacă aş urmări din satelit sau de la mare 
altitudine, nu mi-aş da seama ce se întâmplă... Atât de 
simplu! îşi încheie el discursul. 

Victoria era a lui. Pentru a-şi da seama ce impact 
avuseseră cele spuse asupra colegilor săi, se uită pe 
rând la feţele lor. Erau complet derutaţi. 

Prima obiecţie fu ridicată de maior: 

- Bine, dar ar fi fost imposibil ca celelalte 
camioane să treacă pe lângă camionul care aştepta în 
tunel fără să-l vadă. Trebuie să te gândeşti că, văzându- 
|, şoferii ar fi povestit! 

Răspunsul veni de la tânărul ofi ţer nerăbdător: 

- Nu, comandante. Eu cred că schimbarea s-ar fi 
putut face. În tunel, pe ambele direcţii de mers există 
spaţii pentru oprire în caz de necesitate. Sunt de lăţimea 
unui camion şi dacă folosiţi un bun camu-fl aj, puteţi 


ascunde cu uşurinţă u nul pe undeva pe la mijlocu It u 
nelului, în locul cel mai întunecat. Şi, dacă vă gândiţi că 
în astfel de tuneluri scurte şoferii de camion nu 
obişnuiesc să-şi aprindă farurile, posibili-tatea să se fi 
întâmplat aşa creşte. 

Datorită privirilor comandantului - în care se citeau 
uimirea şi reproşul laolaltă - tânărul îşi dădu seama că vo 
rbiselamomentulnepo--trivit, aşa că tăcu şi, 
strângând din buze, îşi cobori ochii la notițele din faţa sa. 
Totuşi, de ce nu se gândiseră la asta dinainte? 

Derya găsi de cuviinţă să ia situaţia sub control. 

- Bine... Săzicemcălucruriles-au de sf ăşu 
rat aşa... Asta e cea mai bună posibilitate pe care o 
avem momentan. Dar nu trebuie să uităm că şoferul 
ultimului camion - cel care schimbă vehiculul „murdar” 
cu cel „curat” - urmează să fi e interogat de cei care îi 
urmăresc şi e posibil să ciripească. Nu? întrebă el. 

Scopul său era să scoată la iveală punctele slabe 
ale ipotezei lui Bariş. 

Acesta răspunse fără să ezite: 

- Dacă aş fi eu, după terminatea afacerii l-aş 
elimina pe şofer. De altfel, tipul ăsta nici nu trebuie să 
ştie prea multe. Va conduce un camion, la punctul de 
frontieră va da mită, şi la momentul potrivit, într-untu 
nel, va lua cam ionul care îl aşteaptă şi îl va duce la 
destinaţie. Când jandarmii îl vor interoga, nu va spune 
ceea ce cunoaşte. Un om care ştie că la sfârşitul afacerii 
va încasa două mii de dolari îşi poate asuma atâta risc. 
Unde mai pui că, în zilele noastre, în zona de sud-est 


găseşti pe puţin zece mii de şoferi şomeri. Pun pariu că 
unul dintre ei a fost omorât recent! 

Comandantul şovăi o clipă, apoi îi ordonă unuia 
care se afl a lângă el să verifi ce situaţia şoferilor. După 
ieşirea ofi ţerului din cameră, fură serviţi cu struguri. 

Î n ti mp ce Der ya şi Bariş se bucurau de g u st ul 
m inunat al f r uc t elor specifi ce regiunii Mardin, 
vorbeau cu ofi terii rămaşi despre proble-mele de 
securitate din zonă, înclinațiile politice şi, bineînţeles, 
despre fotbal. Comandantul era un forte bun suporter al 
echipei Beşiktaş şi nu se mai putea opri din a-l lăuda pe 
Suleyman Seba, legendarul preşe-dinte al clubului. 
Pentru el, omul era ultimul reprezentant al unei gene- 
raţii de indivizi legaţi de tradiţie. Odată cu retragerea sa 
se pierduse şi noţiunea de genti/om. 

În timp ce asculta amuzat cuvintele entuziaste ale 
comandan-tului, Bariş se gândea de asemenea şi la 
ipoteza pe care o aruncase în joc. Dacă şoferul nu avea 
să fi e găsit, cele spuse de el urmau să se dovedească 
incerte. De fapt, asta era o informaţie care îşi pierduse 
acum importanţa, pentru că, oricare ar fi fost metoda 
folosită, în ţară fusese introdusă o cantitate mare de 
arme care, din cauza unei greşeli stupide, fusese lăsată 
să le pice teroriştilor în braţe. Acum t rebuiau să-i 
găsească pe proprietari înainte ca armele să poată fi 
folosite. 

În timp ce discuţiile continuau zgomotos în 
cameră, u şa se deschise şi atmosfera se învălui brusc 
într-o tăcere tensionată. Ofi ţerul care intrase se apropie 


de comandant şi îi înmână o notă. 

Fără să mimeze nicio reacţie, comandantul o citi în 
linişte, apoi ridică privirea şi se uită spre Bariş. 

- Felicitări, aţi avut dreptate, spuse el. Unul dintre 
şoferi a fost călcat de un autobuz azi dimineaţă. Martorii 
oculari au declarat că au văzut un tânăr care l-a împins 
în faţa maşinii care se apropia cu viteză... Asta-i tot. 
Tânărul a fugit şi nu a putut fi prins. 

Inspirând profund, Bariş se uită la ciorchinele pe 
care îl ţinea în mână. Boabele de strugure erau legate 
între ele prin mici crenguţe, for mând mici gr upu r i, iar 
acestea, la rândul lor, erau pr i nse de a xul prin-cipal, 
formând marele ciorchine. Aveau în faţă atâtea incidente 
şi atâţia martori, dar nu puteau găsi punctul în care 
toate se reuneau. Oare care urma să fi e următorul mic 
ciorchine pe care aveau să îl descopere? 

182 

183 

În curând plecară de la baza radar şi se îndreptară 
spre aeroport. Uitându-se în oglinda retrovizoare la 
imaginea oraşu lui ca re s e pierde a în urma lor, Bariş 
încercă să ghicească împotriva cui plănuiau tero-riştii să 
folosească atâtea arme. O voce interioară îi spunea că 
lucrurile aveau să se complice rău de tot... 

29 

ISTANBUL, Fatih lulie 

Când Turan Hogea cobori din maşină împreună cu 
Davut în faţa uşii lui Hogea Efendi, încă o zi călduroasă 
era pe cale să se sfârşească în Istanbul. Trafi cul de 


sâmbătă îi adusese în pragul disperării. Cu toate că 
maşina avea aer condiţionat, transpiraseră de-a binelea. 
De la casa lui din Beylikduzu până acolo, Turan Hogea se 
gândise neîncetat. Avea în minte o groază de gânduri. 
Încercând să fi e pregătit pentru orice, recapitulase în 
permanenţă toate planurile, evaluase posibilită-ţile, 
luase în considerare toate incidentele neaşteptate care 
nu fuseseră puse la socoteală. 

Toate armele fuseseră luate în primire în Mardin şi 
o parte din ele fuseseră deja livrate spre Istanbul. 
Negustorul de arme se ţinuse de cuvânt. Îi păcălise pe 
toţi poliţiştii şi pe ceilalţi purtători de uniforme. De acum, 
puteau trece la partea a treia a planului. Victoria se 
apropia pe zi ce trecea. Dacă planurile de a comite 
atentatele de la Istanbul, Ankara şi Izmir în acelaşi timp 
i-ar fi reuşit, ar fi fost o mişcare minunată şi nu i-ar mai fi 
rămas decât un pas pentru realizarea obiectivului. În 
cazul în care s-ar fi întâmplat ceva neaşteptat, tot i-ar fi 
putut ataca pe guvernatorii celor trei provincii. După 
apăsarea butonului, nu mai era cale de ieşire. De ani de 
zile se pregătea pentru asta, făcea calcule, trăia pentru 
acest ideal. Asasinii care urmau să înfăptuiască atacurile 
fuseseră pregătiţi vreme de doisprezece ani. 

Când îi găsise erau numai nişte băieţanarii. În 
cadrul cursului la care participaseră deveniseră nişte 
militanţi feroce gata să-şi rişte viaţa pentru cauza lor. 
Apoi, pas cu pas, fără să se facă simţit, atent să nu 
spună ceva care să-i sperie, îi atrăsese de partea lui. 
Exact ca în cartea sfântă: Și noi îi poruncirăm omului să 


se poarte frumos cu părinții lui; dar dacă ei se luptă cu 
tine ca să-mi dai tovarăş pe cineva pe care nu-l cunoşti, 
atunci nu asculta de ei. La mine este întoarcerea voastră 
şi eu vă voi vesti ce ati făcut.!! 

Părăsiseră şcolile pe care le frecventau, fuseseră 
cazaţi în case de oaspeţi, înfl oriseră, crescuseră, se 
formaseră. Aveau un singur ţel: ziua a opta a lunii a 
opta, la ora opt... 

Turan Hogea îşi reveni din gândurile în care se 
pierduse când Davut începu să lovească brutal în poartă. 
Îl privi. Era tot timpul loial şi nu îi ieşea din vorbă. Dar 
caracterul său pervers, pe care cu greu reuşise să-l 
schimbe, nu putea reieşi într-o bună zi la suprafaţă? Îi 
era 

11 Sura păianjenului (XXIX), versetul 7 (n. tr.) 

184 

185 

îndeajuns de frică de stăpânul său? Poate că într- 
un viitor apropiat trebuia să-l prelucreze din nou. 

Când îl văzu pe Turan Hogea, servitorul care 
deschisese uşa se aruncă asupra mâinii lui. Voia să o 
sărute. Cu răutate în ochi, Hogea privi cum bărbatul îi 
pupa mâna. Se gândi că trebuia să o dezinfecteze cu apă 
de colonie. 

Davut îngenunchease şi îşi ajuta stăpânul să-şi 
scoată încălţările. 

Ridicându-şi piciorul şi sprijinindu-se cu o mână de 
capul lui Davut pentru a nu-şi pierde echilibrul, îl întrebă 
pe servitor cu o voce rece ca gheaţa: 


- Este cineva cu Hogea Efendi? Ştie că am venit? 

Cu capul plecat şi mâinile împreunate, bărbatul 
răspunse pe o voce abia auzită: 

- Este cu persoana care i-a salvat viaţa în Izmir. 
Ascultă împreună o rugăciune. Ştie că aţi venit. A 
ordonat să fi e pusă masa. 

Mare rahat a făcut dacă i-a salvat viața, gândi 
Turan Hogea. Apoi mormăi: 

- lartă-mă, Doamne, iartă-mă... 

Se îndrepta spre scări când auzi vocea servitorului, 
care de data asta vorbi mai tare şi respectuos: 

- Turan, a venit fratele Cafer. Vă aşteaptă sub 
scări. 

Ceeacenumeaueisubscărieradefapt 
cameradeodihnăa gărzilor, a cărei uşă dădea 
acolo. Chiar dacă fusese folosită o perioadă pentru a 
acomoda obiectele inutile, fusese transformată mai 
târziu în camera de odihnă a gărzilor, aducându-se un 
divan şi câteva perne. Unii dintre musafi rii din timpul 
zilei erau poftiţi în această cameră să a ştepte sau să fi e 
ascultați. Din acest motiv, era întotdeauna ordonată şi 
curată. 

Turan Hogea se îndreptă într-acolo. Când deschise 
uşa, Cafer îl văzu, aruncă repede tesbihul pe divan şi, 
ridicîndu-se în picioare, se întinse spre mâna lui pentru a 
o săruta. 

Încruntându-se, Turan îşi trase mâna. 

- Nu-i nevoie, fi ule, nu-i nevoie. Sunt sătul de 
astea. Mai înainte făceţi-vă bine treaba şi după aia 


treceţi la osanale! 

Vocea lui Cafer era supusă: 

- Dar Hogea, iertare vă rog! 

- Nu o mai lungi! Unde-s băieţii? Au ieşit la drum? 

- Da, Hogea. Grupul Izmir a ieşit azi dimineaţă. La 
ora asta trebuie să fi ajuns deja. Grupul Ankara va ieşi la 
drum mâine. Le-am dat de veste şi celor din Hancilar. 
Acum aşteaptă. 

- Foartebine.Spersănuaparăniciop 
roble m ă. Dacă apare, va fi şi ultima ta greşeală! Ai 
înţeles? 

Cafer îngenunche sub greutatea privirii feroce a lui 
Turan Hogea şi începu să-i sărute poalele pantalonilor. 

- Vă rog, Hogea, nu mă lipsiţi de sprijinul 
dumneavoastră! Vă rog! 

Scârbit, Turan îl împinse cu piciorul. Îl privi cum 
cade şi apoi îi ordonă pe o voce dojenitoare: 

- Hai, termină cu comicăriile! Vino cu noi sus şi 
sărută-i poala lui Hogea Efendi, apoi cară-te dracului de 
aici! Verifi că dacă echipele au ajuns la Hancilar, apoi 
informează-l pe Davut! 

Întimpceurcaupescări auziră vocea 
cristalină a hafi zului. Ajunşi la etajul al doilea îl văzură 
pe Seyit aşteptând în genunchi lângă uşa lui Hogea Efe n 
di, cutesbihulînmână. Când Îi zăr i, se ridică şi îi 
s alut ă din cap. Seyit era singurul om care nu-i săruta 
mâna lui Turan Hogea. De aceea, Turan nu-l plăcuse încă 
din prima zi. Ştia că bătrânul îl preţuia pe nenorocit, şi 
din acest motiv nici nu-i spunea nimic. De altfel, nici el 


nu făcuse vreo bădărănie. Întotdeauna se purtase 
respectuos cu Turan, semn că nu-i venise încă ziua 
morţii. 

Pentru a deschide uşa, Seyit aşteptă ca hafi zul să 
termine de citit versetul. Câteva minute mai târziu, 
ciocăni uşor şi deschise. Când Turan Hogea şi cei care 
veniseră cu el intrară în cameră, Hogea Efendi şi Selim 
stăteau turceşte pe pernele de jos şi, cu ochii între- 
deschişi, îl ascultau pe hafi z cu mare admiraţie. Deşi 
observă că uşa fusese deschisă, Selim nu vru să iasă din 
transa acelui sentiment de pace interioară care îl 
cuprinsese, preferând să aştepte într-o stare de 
somnolenţă. Ascultarea Coranului recitat în acel loc de o 
voce atât de cerească şi impresionantă îl purtase către o 
stare de linişte de care avea nevoie şi pe care o căuta de 
multă vreme. 

Fusese foarte uimit când Hogea Efendi îl sunase 
personal cu o seară înainte şi-linvitaselaelacasă 
pentru cină. Crezuse că invitaţia la restaurant fusese 
făcută în semn de recunoştinţă, însă acum înţelesese că 
se înşelase. Se vedea că Hogea Efendi voia cu adevărat 
să rămână prieten cu el. De altfel, după ceea ce auzise 
de la agentul secret, ar fi fost o prostie să refuze o astfel 
de invitaţie din partea şeicului sectei Sadiki. Dacă 
oamenii pe care îi omorâse făceau parte din acea sectă, 
înseamnă că acolo putea ajunge la cei care ordonaseră 
uciderea lui Helin. Se întâlnise cu unul din discipolii lui 
Hogea Efendi pe strada Fatih, într-un loc dinainte stabilit, 
şi merseseră împreună acolo. De altfel, era una din acele 


case care nu puteau fi găsite cu uşurinţă, chiar dacă ştiai 
adresa sau primeai indicaţii. 

Pe măsură ce nou-veniţii se apropiau, simţi o 
energie negativă de necrezut începând să-i invadeze 
spaţiul. Din curiozitate, deschise ochii şi se uită la ei. 
Aşteptau terminarea rugăciunii pentru a saluta. Îi 
recunoscu pe tânărul care îl adusese, dar pe ceilalţi îi 
vedea pentru prima dată. După o analiză rapidă, îşi 
cobori iar privirea. 

Când scurta rugăciune de încheiere se sfârşi, hafi 
zul începu să-şi strângă lucrurile pentru a ieşi din 
cameră. 

După ce îşi terminară toţi rugăciunile şi îşi trecură 
mâinile peste faţă, Hogea Efendi se întoarse spre oaspeţi 
şi spuse, invitându-i să îngenuncheze lângă el: 

- Turan, vino aici. Haide, poftiţi! 

Turan Hogea îi sărută mâna şi se aşeză lângă el, în 
vreme ce Davut şi Cafer părăsiră încăperea împreună cu 
Seyit, mergând cu spatele. 

186 

187 

Selim văzu că unul din cei care ieşiseră se uita 
surprins la el, dar nu zise nimic. Probabil fusese uimit să 
vadă că un om ca el, cu aspect atât de modern, era 
apopiat de Hogea Efendi. Cu toate astea, nu lăsă 
prudenţa deoparte, şi înregistră imaginea ochilor omului 
în dosarul Sadiki din mintea sa. 

După ce uşa fu închisă, Hogea Efendi îl prezentă 
pe Selim: 


- Uite, Turan, acesta este tânărul care mi-a salvat 
viaţa în Izmir: Selim Tekin... Dragă Selim, acesta este 
Turan Hogea, cel mai mare susţi-nător al meu. Dacă nu 
ar fi fost el, noi nu am fi fost azi în locul în care suntem şi 
nu am fi putut ajuta atâţia oameni. 

- Vă rog, Hogea. Eu am fost numai un instrument. 
Se pare că nu vi se împlinise sorocul, spuse Selim în timp 
ce întindea mâna. 

În momentul în care îi atinse palma lui Turan, faţa 
acestuia se transformă în cea a unui şacal. Un şacal 
fricos, pregătit în or ice moment să fugă, dar, cu toate 
astea, gata să atace iute şi pe la spate. Avea ochii negri 
ca mărgelele şi din gură îi curgeau bale pline de sânge. 

Când Selim se retrase brusc, Turan se supără. 

- Suntaţi bine? întrebă el pe un ton deranjat. 

Selim îşi mască reacţia, pretinzând că avea o 
durere. 

- Rinichii... Nici nu vă puteţi închipui ce durere 
mare este... Probabil că elimin o piatră, spuse el. 

Era maestru în a inventa minciuni. 

Turan Hogea aprobă uşor din cap. 

- Înţeleg. Însănătoşire grabnică! Dacă doriţi, avem 
buni prieteni care sunt doctori. Vă putem trata, se oferi 
el. 

- Mulţumesc, dar am deja un doctor. Cred că ar 
trebui să-mi fac o programare pentru mâine, replică 
Selim, de data asta mai convingător şi cu o expresie 
zâmbitoare, mai liniştită. 

Hogea Efendi îl întrerupse: 


- Însănătoşire grabnică, frate Selim! Poate că 
durerile vi s-au întețit pentru că vi s-a făcut foame, 
spuse el şi, întorcându-se spre uşă, strigă: Seyit! Fiule! 

Uşa se deschise imediat. Intrând cu paşi repezi, 
Seyit veni lângă Hogea Efendi şi, privindu-l direct în ochi, 
spuse: 

- Porunciţi, Hogea! 

- Fiule, pregătiţi masa. Uite, oaspeţilor noştri li s-a 
făcut foame. Grăbiţi-vă! 

Seyit se retrase din cameră cu capul plecat. 

Cât timp masa fu pregătită, cei trei începură o 
discuţie despre cutremurul din Izmir şi efectele sale. 
Vorbiră despre ajutorul dat victi-melor, dar şi despre cel 
care urma să fi e dat. Selim avu impresia că Turan 
Hogea era deranjat de subiectul discuţiei. Probabil 
pentru că se aborda o problemă foarte specială în 
prezenţa cuiva care nu făcea parte din comunitatea lor. 
Era pur şi simplu uluit de cifrele pe care le auzea. Nu-şi 
închipuise că acea comunitate putea fi atât de puternică. 
Pe de o parte îl asculta pe Hogea Efendi, pe de alta se 
gândea. Nu putea crede 

că un om atât de bun şi de sincer putea să fi 
ordonat uciderea lui Helin. Era oare posibil ca sub acea 
mascăacredinţei şi a nevinovăție i să se fi ascuns o 
minte atât de diabolică? Cine putea şti? 

Cina pregătită pe o masă de lemn rotundă şi mare 
arăta superb. Selim speră ca şi gustul bucatelor să fi e 
cel puţin la fel de minunat precum aspectul lor. Prima fu 
servită supa călduţă de iaurt, care le pregăti 


stomacurile, înmuindu-le. După o scurtă pauză, farfuriile 
de supă fură strânse şi se servi fasole verde cu ulei de 
măsline şi musaca de vinete. După ce le terminară şi pe 
acestea şi mai fu luată o pauză de discuţii, fură aduse 
pilaful uscat şi compotul de caise. 

Laterminareacinei,ogrupulseretrasepe 
canapea, u nde Îşi continuă discuţiile. Fu o conversaţie 
despre evoluţia lumii, despre războaie şi despre ambițiile 
fi inţei umane. Hogea Efendi explica pe un ton calm, 
dând diverse exemple şi recomandând să fi e luate drept 
pilde. 

Întimpceîlascultat ăcut pe bătrân, Selim 
băgă de seamă că Turan Hogea îl analiza. Se vedea că 
nici el nu-l agrease. Nu trebuia să fi e un înţelept pentru 
a remarca asta. 

Când mirosul de cafea turcească achiziționată din 
piaţa Eminonu invadă camera, Selim se gândi să se uite 
şi la ceas. Se apropia de miezul nopţii. După ce termină 
cafeaua, ceru permisiunea să plece. Când Hogea Efendi 
spuse pe un ton sincer că petrecuseră o seară plăcută şi 
că ar vrea să o repete ori de câte ori aveau ocazia, îi 
răspunse că avea să îi accepte întotdeauna cu plăcere 
invitaţiile. 

În timp ce părăsea împreună cu Seyit clădirea, îl 
văzu pe Hogea Efendi, care se uita după ei de la 
fereastră, salutându-l din cap. Turan nu se înjosise într- 
atât încât să se uite pe geam. Până când ajunse cu Seyit 
pe strada principală, Selim se tot gândi la motivul care îl 
adusese pe Turan Hogea la bătrân. 


După ce Hogea Efendi trase draperiile şi se aşeză 
la locul lui, Turan nu se mai putu stăpâni şi începu să 
vorbească: 

- Hogea, este corect ca un străin pe care abia l-ai 
cunoscut să fi e adus atât de profund şi de repede în 
mijlocul problemelor noastre? 

Zâmbind părinteşte, Hogea Efendi îl întrebă: 

- Tu ce crezi? 

Asta era ceva ce Turan nu putea suferi: să i se 
răspundă la o între-bare cu alta. Reuşi să-şi ascundă 
furia şi vorbi pe un ton pe care căuta să-l menţină calm: 

- Hogea, dumneavoastră ştiţi ce este mai bine, dar 
eu nu cred că e o idee bună... 

- De ce, Turan? De când ne ascundem de ceilalţi 
oameni? De când e o idee proastă să-ţi găseşti prieteni, 
să-ţi faci prieteni, să-ţi petreci timpul cu cei pe care îi 
consideri prieteni? întrebă Hogea Efendi. 

De această dată, Turan nu mai încercă să-şi 
ascundă nemulţumirea: 

- Dar, Hogea, această persoană nu merge nici pe 
calea noastră, nici pe lângă ea. 

- Dar nici împotriva noastră, Turan... Oricine 
ascultă cu sufl etul şi în umilinţă de cuvântul lui 
Dumnezeu şi se lasă în voia Luieste prie- 

188 

189 

tenul nostru, tovarăşul nostru de drum, fratele 
nostru. Calea noastră este calea dedicată Creatorului, 
dreptăţii şi bunătăţii. Acest drum este atît de lung, larg şi 


prosper încât milioane de oameni se pot întâlni aici... 
Toţi cei care simt dragoste în inima lor se află pe el. Nu 
contează cine sunt. Toţi cei ai cărui sufl et vine înaintea 
minţii, cei care, înain-tând pe calea fericirii, pun mai 
presus de orice spiritul, toţi muritorii care uită de 
realitatea materială aparţin căiinoastre.Nunesunt 
s tr ăini. Nici măcar nu trebuie să vorbim aceeaşi limbă 
sau să schimbăm două vorbe. Ai înţeles? 

- Hogea, dar eu nu la asta m-am referit. Ştiţi că de 
câţiva ani încoace poliţia ne urmăreşte. Au fost deranjaţi 
de extinderea noastră. Nu se ştie ce vor face în acest 
sens. Nu vreau să fi m expuşi unei trădări. Eu sper ca 
bună-tatea noastră să nu ne provoace probleme, spuse 
Turan Hogea, încercând să înmoaie atmosfera. 

După cele afi rmate, Hogea Efendi se îndreptă pe 
canapea şi, legă-nând tesbihul în faţa lui Turan, rosti: 

- Turan... Bineînţeles că autorităţile sunt pe urmele 
noastre dacă după terminarea rugăciunii de vineri 
demonstraţi pe stăzi şi desfă-şuraţi steaguri precum 
ienicerii. Data trecută mi-ai spus că au fost provocaţi, iar 
eu am crezut că problema a fost rezolvată odată pentru 
totdeauna. Dar iată că şi ieri s-a întâmplat ceva 
asemănător. Băieţii noştri i-au văzut şi pe câţiva din 
comunitatea noastră. Ce fel de treabă e asta? Încercăm 
să ajungem mai aproape de Creator, nelăsând pe nimeni 
să intre între noi şi El, şi să găsim liniştea eternă, sau ne 
pierdem în afacerile lumeşti şi facem politică? Eu cred că 
am discutat deja această problemă şi am rezolvat-o, nu? 

Apoi, inspirând adânc, îl privi pe Turan Hogea în 


ochi şi continuă: 

- Am comis greşeli pe care trebuie să le 
ascundem? Ce am făcut de este poliţia atât de deranjată 
de noi? Am adus daune ţării şi popo-rului nostru? De 
când sunt rugăciunile şi urmarea credinţei noastre ceva 
de temut? De când sunt forţele de ordine ale acestei ţări 
deranjate de cetăţenii credincioşi? De când? tună el. 

Turan se gândi că nu ar fi fost bine să-l enerveze şi 
mai mult pe bătrân. Fă ce vrei, dementule, îi trecu prin 
minte. Apoi vorbi de parcă ar fi fost lămurit: 

- Bine, Hogea. Dumneavoastră ştiţi cel mai bine. 

Singurele sunete care stricau tăcerea aşternută în 
cameră veneau de la rotirea mărgelelor tesbihului şi din 
murmurul rugăciunii. 

Nu după mult timp, Turan Hogea îşi desfăcu 
mâinile, îşi spuse rugăciunea, după care sărută de trei 
ori tesbihul şi-l puse în buzunar. Ridicându-se, se aplecă 
să-i sărute mâna lui Hogea Efendi şi spuse: 

- Hogea, vă cer permisiunea... Conversaţia cu 
dumneavoastră nu este niciodată prea îndelungată, dar 
trebuie să vă odihniţi. 

Hogea Efendi privi cu afecţiune cum îi săruta mâna 
respectuos. Orice s-ar fi întâmplat, Turan se gândea la 
interesele comunităţii. Nu voia ca membrii ei să sufere. 

- Bine, Turan, spuse el. Noapte bună. 

Când deschise uşa pentru a ieşi din cameră, Turan 
îl văzu Seyit stând turceşte pe jos. Avea tesbihul în 
mână. Tânărul sări imediat în picioare, dar nu spuse 
niciun cuvânt. Fără să-i dea vreo atenţie, Turan începu 


să coboare în grabă scările. Davut îl aştepta sub ele. 
Deschise uşa şi-l lăsă să treacă, după care se aplecă şi-l 
ajută să se încalţe. 

După ce urcară în maşina care îi aştepta în faţa 
casei, îi spuse cu o voce timidă, uitându-se la el în 
oglinda retrovizoare: 

- Stăpâne, a sunat Cafer. Trebuie neapărat să vă 
vorbească. 

- Ce s-o fi întâmplat? 

- Nu ştiu, Hogea. Mie nu a vrut să-mi spună, dar 
trebuie neapărat să vorbească cu dumneavoastră. 

- Oare au păţit ceva băieţii? Oricum, o să a fl ăm 
imediat. Formează numărul şi dă-mi telefonul. 

În timp ce încerca să conducă pe străzile înguste, 
Davut găsi în agendă numărul lui Cafer şi, după ce îl 
apelă, îi dădu telefonul stăpâ-nului său, care stătea pe 
locul din spate. După ce sună de trei ori, se auzi vocea 
tremurândă a lui Cafer: 

- Hogea? 

- Să dea Domnul să-mi comunici o veste bună, 
Cafer, altfel îmi vărs toată mânia pe tine, să ştii! 

Îşi dădu seama că la celălalt capăt Cafer înghiţise 
în sec, dar era curios să afl e ce se întâmplase. 

- Da? întrebă el pe un ton nervos. 

- Hogea, ştiţi... tânărul acela pe care l-am văzut în 
casă, cel care i-a salvat viaţa lui Hogea Efendi în Izmir... 

- Cafer... îmi pierd răbdarea! Spune ce ai de spus! 

- El este cel care s-a postat în faţa lui Salih în 
noaptea în care a murit Nezir. Cel care semăna cu un 


vultur... El este omul acela! 

Turan Hogea simţi că-i îngheaţă sângele în vene. 
Se încruntă şi, cu o voce înnăbuşită, întrebă: 

- Cafer, eşti sigur? Vezi că nu întreb a doua oară! 

- Hogea, pot uita chipul mamei, dar pe al acestui 
om niciodată! Sigur el este! E imposibil să mă înşel! 

Fără să simtă nevoia de a mai spune altceva, 
Turan Hogea închise telefonul şi i-l întinse lui Davut. În 
vreme ce maşina înainta pe strada luminată se auzi 
vocea binedispusă dar duşmănoasă a lui Turan: 

- Davut, s-a ivit o treabă pentru tine. De data asta 
va fi una mai specială! 

Ştirea unei noi prăzi îl făcu pe Davut să se bucure. 
Stăpânul său nu-i mai dăduse vreo responsabilitate de 
multă vreme. Cine putea şti cât de diferită avea să fi e 
cea de acum. Ar fi bine să fi e vorba de o femeie, gândi 
el, dar se temu ca Turan Hogea să nu-şi dea seama. 
Zâmbind şi arătându-se interesat, se uită în oglindă şi 
spuse: 

- Cu toată plăcerea, Hogea, cu toată plăcerea... 

Dinţii lui galbeni ca puroiul străluceau în 
retrovizoare... 

190 

191 

30 

BOLU, Graniţa provinciei August 

Unul din cele mai noi modele de autobuze pentru 
călători al fi rmei Ulusoy se pusese în mişcare la ora 
05:00 din Istanbul şi înainta acum spre An kara cu o 


viteză normală. Pentru că era vineri dimineaţă, era 
aproape plin. Asta era ora preferată a celor care 
mergeau la Ankara cu treburi numai pentru o zi. Cei mai 
mulţi dintre pasageri dormeau. Însoţitorul îi făcea 
şoferului o cafea şi în acelaşi timp îşi curăța mica 
bucătărie, pregătind-o pentru ultima servire. 

Selim îl urmărea cu coada ochiului: avea vreo 
douăzeci de ani, era de înălţime medie, brunet cu părul 
creţ, şi îşi făcea treaba cu mişcări foarte rapide. Când 
auzise că trebuia să-şi viziteze clienţii din Ankara, mai 
întâi se gândise să meargă cu maşina, dar apoi hotărâse 
că nu era chiar distractiv să şofeze patru ore cu poliţiştii 
după el şi îşi cumpărase bilet de autobuz. Oricum, 
poliţiştii care ar fi intrat cu el în biroul fi rmei Ulusoy ar fi 
afl at programul şi ori ar fi călătorit în acelaşi autobuz cu 
el, ori i-ar fi informat pe colegii lor din Ankara, cerându-le 
ajutorul. În acest fel ar fi avut şi ei parte de o zi liberă... 

Lucrul ciudat era că Selim se obişnuise cu ei. Ba 
chiar se simţea în siguranţă. De fapt, cuvântul siguranță 
nu defi nea întru totul ceea ce simţea el. Era mai corect 
să o numească un fel de imunitate. Oare dacă ar fi intrat 
într-o altercaţie cu cineva sau ar fi fost atacat ei cum ar 
fi reacţionat? Probabil că ar fi intervenit imediat. Doar i 
se spusese că era un suspect important. 

În vreme ce însoţitorul de autobuz înainta spre 
şofer cu tăviţa de cafea în mână, Selim începu să se uite 
afară. Călătoriile între oraşe erau întotdeauna foarte 
plăcute. Lunci verzi, păduri de brazi, stânci, râuleţe 
secate ici şi colo, dealuri, munţi văzuţi în depărtare - era 


minunat. După nebunia de maşini şi oameni din Istanbul, 
totul părea atât de calm şi de liniştit. Când mergea iarna 
pe acel drum vedea şoimi care stăteau pe parii 
gardurilor ce împrejmuiau tarlalele şi îi priveau pe 
trecători. Asemenea lor, şi el iubea spaţiile deschise şi 
locurile liniştite. 

Se gândi la Helin. Ce bine ar fi fost dacă nu s-ar fi 
întâmplat toate prostiile acelea. Ar fi avut o relaţie 
frumoasă. S-ar fi putut chiar căsători. Copii, locuri de 
muncă cu program ordonat, ca ale celorlalţi oameni 
normali, o casă mică dar îndeajuns de încăpătoare, vizite 
la prieteni la sfârşit de săptămână, bucuria unei creşteri 
salariale de zece la sută la fi ecare şase luni, 
sărbătorirea zilelor speciale, plata factu-rilor, mici 
neînţelegeri, problemele copiilor... Poate că ar fi putut 
trăi cu adevărat toate astea, cine ştia... 

192 

Încă o relaţie sfârşită neplăcut. Se gândea că era 
incredibil de ghini-onist. Pe de altă parte, se gândea că 
poate aşa îi fusese scris şi încerca să se consoleze cu 
asta. Era confuz. Se zvârcolea într-o foame emoţională. 
Desigur, mai era şi tipa brunetă. Era o fată frumoasă. Ar 
fi fost o surpriză să fi e şi deşteaptă. Îi promisese că 
avea să o căute? Aşa îşi amintea... Apoi se gândi la 
oamenii pe care îi văzuse acasă la Hogea Efendi. Îi 
deranjase ceva la ei. Oare aveau cu adevărat vreo 
legătură cu uciderea lui Helin? Simţi într-un mod ciudat 
că i-ar fi făcut plăcere să-i ucidă. O plăcere natu-rală. O 
plăcere pe care o dădea obţinerea locului întâi într-un 


concurs sau răzbunarea ori demonstrarea unui lucru... 

Se gândi apoi la cât de mult îşi neglijase locul de 
muncă. Şeful său era nemulţumit de situaţie şi chiar i-o 
spusese deschis la ultima lor şedinţă. Susţinea că Selim 
îşi pierduse concentrarea. Ei bine, avea drep-tate. Nici cu 
Erol nu se mai vedea prea des. Să se fi supărat oare? 
Ridică din umeri. Nu-i mai păsa de nimic. Într-o situaţie 
atât de anormală, nimeni nu trebuia să se aştepte de la 
el să se comporte ca un om normal. Asta era tot ce 
putea face. Îşi aţinti privirea asupra dungilor albe care se 
scurgeau pe asfalt. Stătea să adoarmă dintr-o clipă în 
alta. 

Dintr-o dată se auzi mai în faţă un telefon care 
suna. Era telefonul autobuzului. Ce succes au avut 
primele telefoane montate pe auto-buze, gândi el. 
Autobuzele cu astfel de facilităţi aveau scrise foarte 
mare pe geamurile din faţă şi din spate numerele de 
telefon. Se spunea că cei care erau curioşi să ştie ce se 
întâmpla cu apropiații lor care călă-toreau puteau suna 
autobuzul şi, î n ace st fel, puteau afl a locul în care se 
găseau în acel moment. Pe atunci, nimeni nu avea 
telefoane celulare. De altfel, puţini erau oamenii care 
ştiau de existenţa unor asemenea aparate. Ce frumoase 
erau acele zile, gândi Selim. 

Tocmai înaintau pe autostrada largă prin zona 
Kizilcahamam când îl văzu pe însoţitorul de autobuz 
stând lângă el. 

Tânărul îl întrebă cu o voce calmă: 

-  Scuzaţi-mă... dumneavoastră sunteţi domnul 


Selim? 

- Da. Ce s-a întâmplat? întrebă el cu surprindere. 

- Sunteţi aşteptat la telefon. Au spus că eo 
urgenţă. Trebuie să veniţi în faţă. Poftiţi, vă rog! spuse 
însoţitorul în timp ce îi arăta cu mâna partea din faţă a 
autobuzului. 

Selim fu şi mai surprins. Fără să dea niciun 
răspuns, se ridică de la locul lui şi începu să înainteze. 
Când ajunse lângă şofer, bărbatul îl privi îngrijorat şi îi 
întinse receptorul. Selim îl luă şi auzi în el pârâituri care 
semănau cu cele ale unui motor. 

- Da? spuse el încet. 

La capătul celălalt se auzi vocea lui Bariş. Ţipa. 

- Selim, sunt Bariş. Trebuie să te întorci imediat la 
Istanbul! Avem o situaţie de urgenţă! 

Pentru că abia îl auzea şi fi indcă voia să fi e la 
rându-i înţeles, începu şi el să vorbească tare: 

- Cum adică? Am treburi în Ankara pe care trebuie 
să le rezolv! Oricum mă întorc diseară! Nu putem vorbi 
mâine dimineaţă? 

193 

De această dată, vocea tânărului agent fu mai 
tensionată: 

- Am spus că e o urgenţă, nu auzi? 

Selim îşi dădu seama că nu avea rost să se opună. 
Tonul lui era îngrijorat. 

- Bine, bine, am înţeles. Peste o oră am să fi u în 
Ankara. De acolo iau alt autobuz. În cinci-şase ore sunt 
în Istanbul. Te sun cum ajung. 


Sunetele de pe fi r erau atât de înalte încât Selim 
începuse şi el să ţipe. Din cauza gălăgiei, toţi călătorii se 
ridicaseră şi, uitându-se peste scaune, încercau să 
înţeleagă ce se întâmpla. 

Vocea agentului veni mai clară şi mai hotărâtă de 
data asta: 

- Nu se poate! Va fi prea târziu! 

Insistenţele începuseră să-l enerveze pe Selim. 

- Dar sunt în mijlocul pustietăţii! Ce vrei să fac? Nu 
am aripi să zbor! 

- Ba ai să zbori! Cobori imediat din autobuz. Dă- 
mi-l pe şofer! 

Selim se uită mai întâi la receptorul din mână. Cine 
se crede tâmpitul ăsta? se întrebă el. Apoi, dând din cap, 
îi întinse şoferului receptorul. 

Fără să spună nimic, acesta luă receptorul şi 
începu să asculte. Între timp, autobuzul cobora o pantă 
lungă. Şoseaua avea două benzi şi măsura aproape un 
kilometru. 

Selim continua să se uite la drum, dar, în acelaşi 
timp, se gândea că nu ştia ce ar fi trebuit să facă. În 
vreme ce coborau panta, văzu ceva în faţa căruia nu se 
mai putu abţine. 

- Hai sictir! 

Şoferul puse receptorul la loc şi luă microfonul 
pentru a face un anunţ către călători. Autobuzul 
începuse să încetinească. Vocea lui surprinsă dar în 
acelaşi timp profundă se auzi în întreaga maşină: 

- Stimaţi călători, vă rog să nu vă ridicaţi de la 


locurile dumnea-voastră. Pentru siguranţa 
dumneavoastră, vă rog să rămâneţi pe locuri. Suntem 
obligaţi să oprim pentru scurt timp. Vă mulţumesc. 

Acum, toţi călătorii se treziseră şi încercau să 
înţeleagă ce se întâmpla, punându-şi unul altuia 
întrebări. Agitaţia luă sfârşit când autobuzul opri. Toată 
lumea se uita în linişte la elicopterul Sikorsky care stătea 
cu faţa la ei la o depărtare de o sută de metri şi a cărui 
elice se învârtea. Soldatul afl at lângă aparatul de zbor - 
îmbrăcat cu salopetă de aviator, cu cască pe cap şi 
ochelari de soare - începu să alerge spre autobuz. 

Uşa din faţă a maşinii se deschise, iar Selim 
împreună cu însoţi-torul se dădură jos. În timp ce aştepta 
să-i fi e dată geanta, se uita la soldatul care alerga şi la 
elicea uriaşă a elicopterului, care bătea aerul. Fusese 
cuprins de emoție. 

Când ajunse lângă el, soldatul întrebă: 

- Sunteţi domnul Selim? 

Selim îşi luă geanta şi dădu aprobator din cap. 
După acest gest, soldatul spuse arătând spre elicopter: 

- Trebuie să ne grăbim. Poftiţi, vă rog. 

Când ajunseră lângă elicopter, zgomotul se amplifi 
că. Selim se uită înăuntru şi văzu trei bărbaţi. Dintrea 
ce st ia nu î | cu no ştea decât pe Bariş. Toţi erau 
îmbrăcaţi în civil şi purtau ochelari de soare. După ce 
trecu la locul care îi fu arătat, Bariş îi întinse mâna şi 
spuse: 

- Bine ai venit! Îţi spun ce s-a întâmplat când 
ajungem la Istanbul. Acum ar fi bine dacă ţi-ai pune 


centura de siguranţă. 

După ce făcu un semn, elicopterul decolă. 

În vreme ce autostrada se scurgea pe sub ei, Selim 
îşi dădu seama că se simţea deranjat. Situaţia îi scăpase 
de sub control. 

După un zbor care dură aproape o oră, ajunseră la 
Istanbul. Putea vedea sub ei trafi cul care înainta cu greu 
pe străzile oraşului. Pentru ceilalţi oameni era o zi 
obişnuită, care îşi urma cursul normal. Dacă în acel 
moment ar fi putut să-i spună cuiva ce i se întâmpla, cu 
siguranţă nu ar fi fost crezut. 

Când aterizară pe pista afl ată în curtea interioară 
a Academiei Militare din Maslak, văzu că erau aşteptaţi 
de o maşină neagră marca Megane, condusă de un şofer 
militar. În cele din urmă urcară în ea şi porniră spre 
clădirea în care se afl au birourile pentru operaţiuni. 

După ce intrară în Sa/onul Cipru, situatlaetaj 
ulaldoileaaluria şei şi modernei clădiri, Selim 
observă că încă două persoane li se alătu-raseră. 

În cameră nu era niciun fel de fereastră. Pentru 
iluminare fuse-seră folosite aplice reglabile, fi xate la 
îmbinarea  tavanului cu pereţii. Pe masa de 
douăsprezece persoane în formă de elipsă situată în 
mijloc se afl au douăsprezece laptop-uri subţiri ultimul 
răcnet. În timp ce şase dintre ele erau pornite, celelalte 
şase erau închise. Selim se gândi că în afară de ei nimeni 
nu avea să mai participe la acea reuniune. Se aşeză la 
masă în locul pe care i-l indică Bariş. Când şi ceilalţi îşi 
ocupară scaunele, unul dintre ei începu să lucreze la 


calculator. După ce toate celelalte calculatoare scoaseră 
unul după altul sunetul de funcţionare, Selim îşi dădu 
seama că acela era operatorul reuniunii. 

- Suntem gata? îl întrebă Bariş. 

Bărbatul dădu aprobator din cap în timp ce mâinile 
continuau să bată la tastatură. Ochii îi erau aţintiţi la 
ecran. 

Bariş, care stătea la masă în faţa lui Selim, începu 
să vorbească pe un ton rece: 

- Nu ţi-i voi prezenta pe colegii mei din această 
cameră pentru simplul fapt că nu va trebui să-i mai 
întâlneşti şi altă dată. În timp ce vei asculta motivele 
pentru care te afl i aici vei putea urmări imagi-nile pe 
ecranul calculatorului din faţa ta... Cu două zile în urmă, 
un membru al sectei Sadiki urmărit de unul din agenţii 
noştri secreţi a intrat în Ucraina, după ce a trecut mai 
întâi prin Germania. Aici, membrul sectei s-a întâlnit cu 
un important om al mafi ei ruseşti. Punctul interesant al 
acestei întâlniri este că la ea au mai participat şi doi 
oameni cu funcţii foarte importante într-o mare 
companie de gaze naturale. Agentul nostru a putut face 
fotografi i, dar a fost apoi 

194 

195 

observat de gărzile de corp. A încercat să scape. 
Aşa cum s-a hotărât în prealabil, a încercat să ajungă la 
un grup de pescari care pescuiau în apele internaţionale 
cu ajutorul unei şalupe care îl aştepta în port. Doi dintre 
agenţii noştri însărcinaţi cu evacuarea fuseseră infi ltraţi 


printre aceşti pescari. Dintr-un motiv care ne rămâne 
total necu-noscut, Paza de Coastă din Ucraina a vrut să 
oprească aceste ambar-caţiuni pescăreşti. În cele din 
urmă, una dintre ele a fost scufundată şi patru pescari - 
împreună cu cei doi agenţi ai noştri - au murit înecaţi. A 
doua zi am trimis o notă de protest prin intermediul 
Ministerului Afacerilor Externe. Familiile pescarilor au 
demonstrat în Sariyer, protestând astfel împotriva 
incidentului. Guvernul din Ucraina a dat asigurări că va 
elucida incidentul, dar toate astea sunt trucuri diplo- 
matice de pierdere a vremii. Între timp, s-a întâmplat un 
lucru care ne-a făcut să ne mai descreţim frunţile după 
incidentul cu pierderea celor şase cetăţeni ai noştri. 
Celălalt agent a reuşit să ne transmită microfi Imul. În 
acest moment, ceea ce vedeţi pe ecrane sunt imagini de 
pe acest microfi Im... 

Pentru a-i oferi lui Selim sufi cient timp de 
analizare a fotografi ilor, Bariş se întinse după sticla de 
apă. 

Selim studie cu atenţie şi în linişte cele 
paisprezece fotografi i care apărură mai întâi într-un 
format mic, pentru ca mai apoi să se mărească şi să 
acopere tot ecranul, după care să se micşoreze din nou. 
În salonul reuniunii se auzea numai murmurul aparatului 
de aer condiţionat. Lui Selim i se păru că-l recunoaşte pe 
unul din cei care participaseră la acea reuniune din 
Ucraina. Printre cei care veniseră acasă la Hogea Efendi 
în seara în care fusese şi el se afl ase şi acest bărbat. 
încercă să nu se dea de gol. Voia să afl e mai întâi scopul 


reuniunii. Unele dintre ultimele fotografi i fuseseră pr 
imite de la autorit ăţile din Ucraina şi erau în legătură cu 
scufundarea ambarcaţiunii pescăreşti, iar celelalte erau 
de la demonstraţia din Sariyer a familiilor pescarilor 
ucişi. La vederea lor simţi că i se rupe inima. Se supără 
pe el însuşi pentru că nu luase şi nu citise ziarele în 
ultimele zile. Trebuia neapărat să urmărească la 
televizor ştirile principale sau să citească un ziar în fi 
ecare zi. 

După ce puse paharul cu apă pe masă, Bariş 
continuă să explice aruncând un ochi la imaginile de pe 
ecran: 

- La două ore după ce fotografi ile ne-au parvenit, 
am arestat câteva persoane importante din această 
sectă. Între timp, am afl at că un om din grupare - garda 
personală a celui de-al doilea om ca importanţă din 
sectă - a făcut un mare scandal la una din predicile 
ţinute de ultimul imam ucis. De fapt, totul a fost o pură 
coincidenţă. Atunci când i-am arestat pe aceşti oameni, 
scopul nostru a fost să-i interogăm pentru câteva ore 
înainte de a primi obiecţii şi presiuni din partea 
politicienilor. l-am găsit foarte uşor pe Hogea Efendi şi 
pe ceilalţi optsprezece oameni. Cu toate astea, nu am 
putut ajunge sub nicio formă la acest număr doi al sectei 
şi la garda lui personală, care este şi suspect în cazul 
ultimului imam. Le-am dat drumul celorlalţi 

196 

după aproape opt ore. Nu aveam nicio probă solidă 
împotriva lor. Nu am fi putut să-i ţinem mai mult. Ca 


urmare, am acţionat ca şi cum ne-am fi supus 
telefoanelor care ne bombardaseră de la Ankara. În 
acest fel, după ce au fost eliberaţi şi-au recâştigat 
încrederea în ei şi nu le-au dat motive de frică celorlalţi 
doi. Totuşi, nu am reuşit încă să dăm de ei. Întâlnirea 
care a avut loc în Ucraina ne-a derutat complet. Nu 
putem înţelege care este legătura dintre aceşti oameni. 
Situaţia asta nu coincide cu ipotezele strategice şi 
teoriile conspirației pe care le-am dezvoltat până acum... 
Şi, de parcă această încurcătură nu ne-ar fi fost de ajuns, 
azi dimineaţă la ora 08:00, guvernatorul Istanbulului şi 
cele două autoturisme care-l însoțeau au fost supuse 
unui atac armat pe o stradă principală din Findikli. Cu 
toate că vehiculul era blindat, guver-natorul a fost rănit 
grav, iar trei dintre găr z i le sale de cor p au fost ucise. 
Sunt trei răniţi, din care doi în stare foarte gravă. Aşa 
cum veţi vedea şi în imagini, au fost de-a dreptul ciuruiţi. 

Selim se cufundă în studierea cu atenţie a 
imaginilor care se schimbau pe ecran. Terorismul îşi 
descoperise în totalitate faţa urâtă. La vederea stării 
deplorabile în care se afl au maşinile, îşi dădu seama de 
gravitatea situaţiei. Când ridică privirea, tânărul agent 
continuă: 

- Ceea ce noi am numit coşmar s-a dovedit a fi 
ceva şi mai înfi o-rător. La aceeaşi oră, au fost atacați şi 
guver natorii din Ankara şi Izmir. În timp ce guvernatorul 
din Ankara a scăpat din atentat fără nicio rană, două 
dintre gărzile de corp au fost ucise. Din păcate, 
guvernatorul din Izmir nu a fost atât de norocos. El a fost 


ucis împreună cu cinci dintre însoțitorii săi. Este foarte 
clar că aceste trei atentate au fost coordonate şi planifi 
cate. Cu siguranţă nu sunt incidente independente. 

Bariş se opri şi se uită la Selim. Voia să vadă 
efectele celor spuse. Văzu valul de durere de pe faţa lui, 
dar asta fu tot. Inspiră profund şi continuă să dea 
explicaţii: 

- În acest moment, poliţia, jandarmeria şi armata 
au emis cod galben în toată ţara. Au fost anulate toate 
concediile şi permisiile. Cei care erau în vacanțe au fost 
convocați. Aproape toţi agenţii secreţi sunt în stradă, 
încercând să culeagă informaţii în legătură cu aceste 
atentate şi să îi identifi ce pe cei care sunt responsabili 
de ele. Tensi-unea a atins cote maxime. În acelaşi timp, 
luarea la interogatoriu şi a oamenilor nevinovaţi este o 
altă parte stresantă a problemei. De fapt - şi asta e 
teoria mea - ajungem la dorinţa lor. Facem exact ce au 
vrut aceste persoane: statul şi civilii sunt puşi faţă în 
faţă. În mod inevitabil, acţiunile întreprinse vor avea un 
efect negativ. Într-o astfel de stare tensionată, este 
posibilă distingerea oamenilor nevinovaţi de cei vinovaţi 
fără ca nimeni să aibă de suferit? Pe de altă parte, în 
strategia terorismului, aceasta e metoda necesară 
pentru a distruge un sistem deja existent, iar asta e 
exact ce fac ei acum. Cu alte cuvinte, sunt cu un pas 
înaintea noastră. În momentul de faţă, afară este 
sfârşitul lumii. 

Imaginea de pe ecran fu schimbată cu un mozaic 
format din opt ferestre mici ale diferitelor canale de 


televiziune care aveau 

197 

transmisiuni în direct. Ca de obicei, alături de 
reporteri se afl au şi stupizii comentatori ai incidentelor. 

- Presa s-a aruncat asupra acestor atentate 
teroriste de parcă ar fi găsit cine ştie ce comoară şi, în 
mod inconştient, duce la creşterea tensiunii sociale. 
După cum puteţi vedea, lângă reporteri se afl ă o serie 
de pensionari tâmpiţi care dau vina pe autorităţi. Sunt 
sigur că puţin mai târziu, după ce se va termina şi 
rugăciunea de vineri, în unele moschei numite de ei 
fortărețe vor fi făcute instigări la violenţă. De altfel au şi 
început să vină informaţii de acest fel din câteva locuri... 
Deci, ce crezi despre toate astea? întrebă Bariş. 

Odată cu întrebarea, Selim simţi cum toţi ochii din 
cameră se îndreptară spre el. Se gândi la ce fel de 
răspuns trebuia să dea, însă nu îi veni nimic în minte. 
Apoi alese calea cea mai simplă. 

- Ce te aştepţi să spun? 

Nu acesta fusese răspunsul la care se aşteptase 
agentul secret. Brusc, tonul lui deveni nervos: 

- De exemplu, poţi să spui că îţi pare rău sau poţi 
să întrebi ce legătură au toate astea cu tine! Ce zici? 

Acest reproş îl făcu pe Selim să se mai linişteaşcă. 
Răspunse cu o voce calmă: 

- Ca pe toţi oamenii cu conştiinţă, aceste imagini 
m-au întristat. Ba pot chiar spune că m-au distrus şi pe 
mine. Pe de altă parte, credeţi că nu m-am gândit ce 
legătură au toate aceste fapte cu mine? Ei bine, m-am 


gândit, dar mi s-a părut că nu este momentul cel mai 
potrivit să pun întrebarea asta acum. Asta-i tot! 

Bariş hotărî să nu o mai lungească. 

- Bine, atunci îţi propun o colaborare cu noi: 
riscându-mi întreaga carieră, susţin că împreună cu tine 
putem rezolva mult mai repede acest caz. 

- Stai puţin! Când ai ajuns la părerea asta? 

După ce se lăsă pe spate în scaunul său, Bariş 
începu să vorbească: 

- Te monitorizăm de mai mult timp decât crezi tu. 
Ştim că posezi unele particularităţi inexplicabile. Cred că 
cea mai mare greşeală care s-ar putea face în momentul 
de faţă este căutarea acestor oameni prin metodele 
clasice. Americanii şi ruşii se folosesc de multă vreme de 
oameni care au asemenea calităţi parapsihologice. Şi, 
când fac asta, sunt mult mai serioşi decât îţi închipui. 
Bineînţeles că se străduiesc să pună în aplicare aceste 
lucruri în universităţi şi laboratoare avansate şi 
specializate. Şi noi trebuie să luăm cât mai repede cu 
putinţă măsuri pentru a face acelaşi lucru. Eu cred că 
este timpul cel mai potrivit pentru asta, însă persoanele 
care au astfel de calităţi sunt precum diamantele. Sunt 
greu de găsit. Trebuie să precizez că din acest punct de 
vedere suntem foarte norocoşi. Noi posedăm o astfel de 
comoară: Anatolia! Conform rapoartelor Serviciului de 
Informaţii, la ora actuală în Anatolia sunt o sută douăzeci 
şi opt de persoane cu astfel de cali-tăţi psihice. Cele mai 
multe sunt femei şi tot cele mai multe au peste 

198 


cincizeci de ani. Şi tu eşti una dintre aceste o sută 
douăzeci şi opt de persoane! 

- De ce nu încerci să le foloseşte pe celelalte o 
sută douăzeci şi şapte de talente pe care le ai? 

Bariş îl privi încruntat. Începuse să se enerveze. 

- Pentru că tu eşti persoana cea mai potrivită şi 
pentru că nu numai datorită calităţilor, dar şi a implicării 
tale profunde în această treabă, ai ajuns să fi i pe poziţia 
întâi! răspunse el, după care adăugă: Mai mult decât 
atât, ai ajuns în mijlocul lor. Ce să-i faci... soarta! 

Aplaudând într-o manieră teatrală, Selim îl provocă 
şi mai mult. 

- Grozav! Deci eu am tras lozul câştigător! 

- Având în vedere u rgenţa situaţiei, aş vrea să fi 
m puţin mai serioşi! Ştim că eşti un cetăţean de bună 
credinţă. Ţara îţi cere să o serveşti şi să nu iei asta drept 
o rugăminte! Poţi să o vezi ca pe un serviciu militar sau 
ca pe un sacrifi ciu pentru patria ta. 

- Dar nu suntem în război... 

- Aş vrea să pot fi la fel de optimist ca tine. 

- Bine atunci. Poţi să-mi spui exact ce vreţi să fac? 
întrebă Selim pe un ton serios. 

- Găseşte-mi-l pe tipul numit Turan Hogea! 

- Şi apoi? 

- Ajută-ne să-l prindem împreună cu omul lui, şi eu 
declar închis şi clasez dosarul tău. Îţi continui viaţa ca şi 
cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă vei cere protecţie, 
îţi pot oferi chiar şi o nouă viaţă. 

Oare s-ar fi putut comporta de parcă nu s-ar fi 


întâmplat nimic? O văzu pe Helin în faţa ochilor şi asta îl 
duru. 

- Nu crezi că seamănă prea mult cu fi Imele 
americane? întrebă el sarcastic. 

- Filmele seamănă sută la sută cu viaţa. Mai 
devreme sau mai târziu devin realitate, răspunse Bariş 
calm. 

O întrebare persista în mintea lui Selim şi nu se 
putu abţine să nu o pună: 

- Ce aveţi de gând să faceţi când îi voi găsi? 

Bariş nu răspunse imediat. După un scurt moment 
de linişte, vorbi cu o voce mai hotărâtă: 

- Probabil că nu se vor preda, iar asta le va confi 
rma vinovăția. În aceste cazuri se recurge la eliminare. 
Cei care întorc armele împotriva statului plătesc cu 
viaţa! Nu se admit alte interpretări! 

- Atât de net? 

- Continuitatea statului este mult mai importantă 
decât viaţa câtorva nesocotiţi! Persoana care a introdus 
în ţară armele folosite în atentat s-a dovedit a fi şi ea 
membră a acestei secte. Nu am nevoie de mai multe 
dovezi! Dacă nu ar fi organizat atentatele de astăzi, ar fi 
avut dreptul la o judecată, ar fi fost trimişi în faţa 
instanţei. Dar acum şi-au semnat condamnarea la 
moarte! 

- Şi Hogea Efendi? 

199 

- Dacă va fi cu ei atunci când îi vom găsi, nu va 
avea nicio şansă. Dacă el este cel care a creat acest 


haos, va trebui să plătească preţul! 

Selim se gândi la Hogea. Se simţea rău. Trebuia 
să-l găsească pe Turan şi să-l predea acestor tipi, dar 
în acelaşi timp să-l protejeze pe Hogea Efendi. Pentru că 
presiunea era din ce în ce mai apăsătoare, simţi căisef 
ntoarcestomaculpedos.Băuun pahar de apă 
din sticla ce stătea în faţa lui şi îşi mai reveni. Îi privi şi 
pe ceilalţi oameni din jurul mesei. Toţi îi aşteptau 
răspunsul. Cine erau oamenii ăştia? De fapt, asta nu 
avea nicio importanţă acum. În fond, erau oameni care 
lucrau pentru stat. Se simţea prins într-o capcană. 

- Bine... Vă voi ajuta. Trebuie să merg acasă şi să- 
mi fac ordine în minte. Vorbim după aceea, în regulă? 

Bariş răsufl ă uşurat. 

- Bine. Voi trimite pe cineva să te lase acasă, dar... 

- Nu. Chemaţi-mi, vă rog, un taxi. Mai întâi trebuie 
să mă duc la muncă să îndrug o minciună. Nu vreau să 
mă plimb cu o maşină militară. 

- Nicio problemă. Dar nu uita: trebuie să vorbim în 
fi ecare zi şi, te rog, nu acţiona de capul tău! 

- Foarte frumos... răspunse Selim ridicându-se. 

Ceilalţi agenţi rămaseră în salon cât timp Bariş îl 
conduse până la scări. 

După ce se urcă în taxi, Selim începu să se 
gândească la beleaua în care se băgase. Tot ce voia era 
să vomite, după care să se bage în pat, să adoarmă şi să 
uite totul. Dar acum era prea târziu... 

31 

BURSA, Cekirge August 


Când Turan Hogea cobori din liftul clădirii cu 
ferestre mari ce dădeau în strada Uludag la etajul al 
treilea, se opri în faţa uşii mari de oţel a apartamentului 
şi îşi potrivi ţinuta, inspirând adânc. De când se tunsese 
şi îşi răsese barba părea mai tânăr cu zece ani. Mai mult 
decât atât, îşi schimbase şi stilul vestimentar. Îşi luase 
haine sport: brete-lele pe care le purta deasupra 
pantalonilor din pânză de in şi cămaşa cadrilată îi 
dădeau un aer de intelectual. Se reînnoise în întregime 
pentru a corespunde exact noii identități: de acum încolo 
era lector la catedra de limbă arabă a Facultăţii de Limbi 
Străine din cadrul Universităţii Istanbul. Cu ochelari de 
vedere obişnuiţi şi cu pipa pe care o ţinea în colţul gurii 
era un academician respectabil. Conducând un 
Volkswagen Beetle, modelul anului 1978, ce 
corespundea întocmai noii identități, completase şi 
ultimul detaliu al camufl ajului. Cărţile şi cursurile 
aruncate la întâmplare pe bancheta din spate a maşinii îi 
dădeau aerul unui om foarte ocupat şi dezordonat. 
Poliţia nu ar fi căutat teroriştii într-o maşină Volkswagen 
Beetle. Teroriştii preferau  întot-deauna maşini 
aspectuoase şi cu motoare puternice. Ele reprezentau 
răsfăţul banilor câştigaţi prea uşor, dar şi garanţia de a 
fugi repede în cazul unei urmăriri. 

Când uşa de oţel se deschise, un miros ciudat de 
acadele îl lovi pe Turan. D ădu nas în nas cu un om 
scund şi plinuţ, cu o faţă inexpresivă şi un ten care parcă 
nu văzuse niciodată lumina Soarelui. Bărbatul se dădu la 
o parte şi îi făcu semn să poftească în apartament. 


Înainte de a trece pragul, Turan se descălţă, îşi luă 
pantofi i în mână şi îi lăsă apoi pe dulăpiorul mic de 
încălţăminte. Cele două tablouri mari pictate în ulei afl 
ate pe pereţii holului de la intrare scoteau în evidenţă 
gustul gazdei pentru artă. Acordurile slabe ale unei 
muzici clasice turceşti, care veneau dintr-un loc greu de 
defi nit, picurau din plafoanele apartamentului ca o 
ploaie de tonuri nevăzute. 

Atmosfera mistică şi ciudată din apartament îl infi 
uenţă imediat pe noul oaspete. Trecând pe coridorul 
lung şi îngust în urma servito-rului, Turan nu îşi putu lua 
ochii de pe fi rmanele imperiale originale care fuseseră 
înrămate şi puse pe pereţi. De fapt, toate aceste docu- 
mente trebuiau să se afl e în arhivele statului. Servitorii 
şi păzitorii loiali ai sultanului le furaseră numai ei ştiau 
cum şi i le aduseseră înapoi proprietarului original. Toate 
aceste documente fuseseră martore vii ale istoriei: 
documentul prin care se hotărâse cumpărarea de 
subma-rine germane, act care cauzase, de altfel, şi 
intrarea Imperiului Otoman 

200 

201 

în Primul Război Mondial, mandatul de arestare cu 
inscripţia „Strict Secret” eliberat pe numele lui Mustafa 
Kemal Ataturk şi care purta sigiliul sultanului însuşi, 
documentul care recunoştea intrarea forţelor aliate în 
Istanbul şi multe altele... 

Când ajunse în marele salon, bătrânul înalt cu 
umeri largi care se postase în faţa ferestrei cu vederea 


spre stradă le aruncă o privire orgolioasă noilor veniţi. 
Avea nasul acvilin şi ochii căprui, comple-taţi de nişte 
cearcăne foarte pronunţate, şi îi privea de parcă nu i-ar fi 
cunoscut. Purta un costum bleumarin croit dintr-o stofă 
scumpă şi nu avea cravată la cămaşa ai cărei trei nasturi 
de sus îi lăsase desfă-cuţi. Cu braţele lăsate libere de-o 
parte şi de alta, semăna cu un actor bătrân. Pantofi i 
negrii de lac ce se vedeau pe sub pantaloni aduceau mai 
degrabă cu nişte copite. Dacă salonul decorat cu 
mobilier de valoare, cu tavanul plin de ornamente 
poleite în aur, semăna perfect cu una din camerele 
specifi ce unui palat, atunci bătrânul arăta ca o mumie 
ce aparţinea acelui palat. 

Aruncându-se înainte, Turan Hogea îngenunche în 
faţa bătrânului şi, cu un respect exagerat, spuse: 

- Majestatea Voastră! 

Apoi îi sărută poalele pantalonilor şi se ridică. 
Pentru că atin-gerea sultanului era considerată un păcat 
mare şi de neiertat, sărutarea poalelor pantalonilor 
bătrânului reprezenta pentru Turan Hogea o ceremonie 
sacră. 

Acest fel exagerat de afi şare a respectului şi 
loialității era unul dintre privilegiile acordate lui Ziya 
Osman Efendi, nepotul sultanului Abdul-hamit, ultimul 
moştenitor în viaţă al tronului Imperiului Otoman şi al 
Califatului lui Dumnezeu pe Pământ. 

În timpul perioadei îndelungate de exil, fusese 
crescut şi educat de tatăl său cu mare atenţie, conform 
stilului şi manierelor de la palat, şi, în cursul vieţii sale de 


şaptezeci de ani, îşi spusese cu neîncetare cine era şi 
plănuise cu răbdare cum avea să îşi redobândească într- 
o bună zi drepturile sale. Înainte ca tatăl său să-şi dea 
ultima sufl are la Paris, îi spusese că bunicul lui avea un 
grup de douăzeci de gărzi, iar aceste persoane îl 
protejau pe sultan încă din primele zile ale Impe-riului. 
Mai mult decât atât, titlul se transmitea din tată în fi u şi 
nici măcar propriile familii nu ştiau de această îndatorire 
divină. Gărzile  protejau, de asemenea, comoara 
„Eternităţii”, care îi aparţinea sulta-nului şi care era 
ţinută secretă. Această comoară fusese una dintre 
garanţiile permanenţei sultanului. 

Gărzile se adaptaseră schimbării timpului şi, în p 
erioadapetrecută departe de patrie - pe care o 
numiseră „somnul divin” - se pregătiseră pentru ziua 
revenirii. Unii dintre ei dobândiseră poziţii cheie în cadrul 
instituţiilor de stat şi, folosindu-se de ele, încercaseră să 
formeze o atmosferă favorabilă scopului lor comun. 

Conform ultimelor sugestii ale tatălui său, Ziya 
Osman Efendi trecuse gărzile la acţiune: Turan Hogea 
era una din ele. Datoria lui era să 

202 

contribuie la scopul divin, pregătind opinia publică 
pentru reîntoarcerea sultanului şi a califatului în patrie. 

Fără să-i dea nicio atenţie lui Turan, sultanul merse 
la imensul său fotoliu şi se aşeză. După ce îl privi o 
vreme pe Hogea, care stătea în picioare în faţa sa, cu 
capul plecat şi cu privirea în pământ, îi vorbi, etalând o 
mare bunăvoință: 


- Spune-mi! Ce aţi făcut? 

Turan se simţea mic. Avea acest sentiment ciudat 
de fi ecare dată când venea în faţa sultanului şi, crezând 
că se datora puterii lui nevă-zute, se considera foarte 
norocos că poate servi cauza unui astfel de om. 
Comportându-se ca un copil timid care nu voia să îşi 
înfurie tatăl, începu să explice: 

- Stăpâne... Cu voia Majestății Voastre, prima 
noastră acţiune s-a încheiat cu succes. Graţie lui 
Dumnezeu, operaţiunile din Istanbul, Ankara şi Izmir s-au 
terminat fără probleme. 

Sultanul întrebă curios: 

- Din câte am putut vedea prin ziare, totul este un 
haos. Ce plănu-ieşti să faci de acum încolo? 

- Editorialiştii noştri de la diverse ziare vor începe 
discuţii în două direcţii diferite, aşa cum le-am cerut. Un 
grup se va concentra pe punctele slabe ale conducerii 
Republicii Turcia, subliniind faptul că problema este 
sistemul, î n timp ce celălalt va discuta despre cum pot fi 
organizate atât de bine persoanele care şi-au asumat 
acele acte, despre modul în care acestea au creat un 
vid, atingându-i în acelaşi timp pe imunitari, şi despre 
cum trebuie umplut acest vid. Nimeni nu va vorbi încă 
pe faţă despre necesitatea schimbării sistemului, dar 
dezbaterea se apropie treptat de ordinea de zi. 

Desenând cu degetele o curbă mică în aer, 
sultanul îl întrerupse: 

- Turan, să trecem peste astea! Discuţiile acestea 
fără miez nu ne vor salva viitorul! Avem nevoie de o 


lovitură mai sigură şi mai bulversantă. 

Pentru o clipă, Hogea crezu că stăpânul său se 
înfuriase. Adăugă cu timiditate: 

- Cu voia lui Dumnezeu şi cu permisiunea Domniei 
Voastre, vom da lovitura de graţie pe 30 august, în 
cursul evenimentelor organizate de Ziua Victoriei. Şi 
atunci, celelalte secte apropiate nouă ni se vor alătura 
şi, ocupând clădirea guvernatorului Istanbulului, vom 
ridica steagul statului nostru suprem. 

- Bine, dar care va fi reacţia armatei? 

Turan Hogea răspunse cu mândrie: 

- Armata este la dispoziţia poporului, stăpâne. 
Dacă poporul vrea să-l vadă pe Majestatea Sa Sultanul în 
Palatul Topkapi, atunci armata nu va mai avea nimic de 
făcut. Ca şi noi, vor recunoaşte şi ei existenţa Domniei 
Voastre. Le va fi explicat modelul aplicat în Marea 
Britanie, Spania sau Olanda. De altfel, aceste aspecte au 
fost discutate deja cu militarii apropiaţi nouă. O singură 
declaraţie făcută de către un înalt ofi cial va fi sufi cientă 
pentru a ţine armata departe de această schimbare. 

203 

Noi le-am promis că nu îi vom atinge. După 
mutarea Domniei Voastre la Palatul Topkapi, cei care ne 
sunt apropiaţi se vor arăta de la sine. În acest fel, şi 
armata va intra sub dominaţia Domniei Voastre până la 
ultimul soldat. Nu vă faceţi griji. 

Privindu-l pe Turan Hogea, sultanul se gândi o 
vreme f ără să spună nimic. Se întreba dacă procedase 
bine acordându-i încrederea acestui om, care cu 


treisprezece ani în urmă venise la el cu aceste idei; încă 
nu ştia. Deşi colaborarea cu un om atât de nebun nu 
părea să fi e o mişcare prea bună pentr u el, gândul că 
într-o bună zi s-ar putea întoarce la casa lui - despre care 
tatăl său îi povestise în fi ecare zi cât fusese în viaţă, şi 
în care trăiseră bunicii şi străbunicii lui - îl cuprinsese cu 
pasiune. 

La început, etalase un comportament reţinut în 
ceea ce privea parti-ciparea sa directă la acţiune, dar 
organizarea temeinică pe care o făcuse garda sa şi 
războiul psihologic sprijinit de operaţiuni serioase, care 
avusese mari ecouri, îi dăduseră speranţe în calea 
împlinirii viselor sale. Poate că Dumnezeu avea să le dea 
posibilitatea să reuşească. Oricum, la început, unei 
schimbări simbolice nu avea să i se arăte o reacţie prea 
mare din partea intelectualilor şi a armatei. Atragerea 
intelectualilor fusese dintotdeauna mai uşoară. Mai ales 
cei care se afl au în atenţia publicului depindeau clar de 
puterea dominantă. În ultimii cincizeci de ani, aceste 
persoane, în numele unor relaţii strânse cu guvernele, 
făcuseră compromisuri cu privire la principiile lor şi se 
schimbaseră cu uşurinţă. Credinţa profundă în 
diferenţele de clasă stârnise totdeauna slăbiciunile 
acestor impostori de a se afl a de partea celui puternic. 

Nici măcar în cazul în care nebunul de Turan ar fi 
dat greş, nimeni nu l-ar fi putut face responsabil. În cel 
mai rău caz, i s-ar fi interzis să mai pună piciorul în 
Turcia, dar asta nu ar fi avut nicio importanţă, ţinând 
cont de situaţia în care se afl a. Fiecare zi petrecută 


departe de palat era o pier-dere de timp stupidă. 
Indiferenţa faţă de aceste idei a fi ului său, care trăia la 
Paris, îl înnebunea, dar mutarea la palat, venirea fi ului 
lui la Istanbul şi atenţia care avea să-i fi e acordată 
urmau să îl facă să se îndrepte spre acelaşi ideal. 
Națiunea voise întotdeauna să vadă în fruntea sa 
sultanul. Nu avea nicio îndoială în această privinţă. Era 
evident că operaţiunea, care urma să aibă loc pe 30 
august, avea să ducă la moartea multor oameni, dar cu 
toate astea nu voia prea multă vărsare de sânge. 

Îşi îndreptă din nou atenţia asupra gărzii sale. 
Singura persoană care era în stare să-l ducă la palat 
stătea în faţa lui. Începu să vorbească pe un ton 
părintesc: 

- Ascultă, Turan... Ai ajuns la curbele cele mai 
periculoase de pe calea ta. Fără îndoială că aceste 
eforturi şi loialitatea îţi vor fi răsplătite. Însă orice 
greşeală pe care o vei face acum ne va duce înapoi în 
punctul de la care am plecat. De aceea, fi i foarte atent! 
Acum pleacă şi fă cele necesare! Ştii cum vei comunica 
cu mine. Dumnezeu să te ajute! 

În faţa cuvintelor stăpânului său, Turan Hogea îşi 
dădu seama că ochii i se umpluseră de lacrimi. Nu-şi mai 
încăpea în piele de bucurie. Fără să-şi ridice privirea din 
pământ, spuse pe un ton puternic: 

- Trăiască Sultanul! 

Apoi, fără să bage în seamă lacrimile care i se 
scurgeau pe obraji, ieşi din cameră cu spatele. Pe stradă 
se uită cu mândrie de jur împrejur. Oamenii banali trăiau 


minute banale din vieţile lor banale. Într-o bună zi, el 
avea să fi e eroul ţării, iar la vederea lui, oamenii urmau 
să îl privească admirativ, dar şi cu invidie. Se uită la 
ceas. Scoase telefonul celular şi, formând un număr, îi 
dădu un ordin persoanei de la celălalt capăt: 

- Hamza, fi ule... Tancul petrolier să iasă mâine la 
drum! 

204 

205 

32 

ISTANBUL, Macka August 

Selim stătea sprijinit de balustrada de la balcon şi 
urmărea în tăcere priveliştea. De fapt, ochii lui se 
concentraseră pe un singur punct: Palatul Topkapi. Dintr- 
un motiv pe care nu-l putea înţelegea, simţea o mare 
primejdie. De obicei, de fi ecare dată când se uita la 
palat era cuprins de gânduri pozitive, dar de data asta, 
probabil indispoziţia sa făcuse ca imaginea palatului să 
se transforme într-una înnegurată. Era un sentiment 
ciudat: nici faleza Salacak, nici Turnul Fecioarei, nici trafi 
cul infernal al vapoarelor care intrau şi ieşeau din Cornul 
de Aur, nici toate celelalte lucruri care completau 
peisajul nu-i atrăgeau atenţia. Undeva în interiorul său, o 
putere îl făcea să-şi îndrepte toată atenţia spre Palatul 
Topkapi. Nu avea niciun sens. 

În drum spre casă trecuse pe la serviciu şi, 
spunând că nu se simtepreabine, seînvoise. 
Aveadegândsă continue scuza asta cu boala până 
îl găsea pe Turan Hogea. Între timp, era bine să meargă 


la un spital şi să ia o adeverinţă medicală. În toată 
această perioadă de hoinăreală nu voia să-şi piardă 
slujba. Amintindu-şi că nu avea nici măcar doi bani 
depuşi la bancă, se indispuse. Era supărător faptul că 
viaţa la oraş depindea, de cele mai multe ori, de 
existenţa banilor. Aceasta era o lume în care succesul 
era direct proporţional cu sumele câştigate. Nu cu mult 
timp în urmă citise într-un ziar că un binecunoscut 
bogătaş îl î ntrer upsese pe un bun prieten de-al lui care 
îi vorbea despre activitatea sa, spunându-i să nu o mai 
lungească şi că era sufi cient să menţioneze doar cifre: 
producţia anuală şi valoarea exporturilor. Mai mult, 
spusese asta plin de îngâmfare. Era de necrezut! Simti 
că i se face dor de tipul de om de afaceri bogat şi cu 
inimă bună, legat de valorile morale, pe care-l ştia din 
vechile fi Ime turceşti. De fapt, pe vremea când urmărea 
acele fi Ime era doar un copil şi credea că lumea 
afacerilor era împân-zită de astfel de oameni. Într-un fi 
nal, când se întâlnise cu adevărații şacali, îşi dăduse 
seama că nu era deloc aşa cum o crezuse el. lar el voia 
să fi e un om de afaceri bogat care să aibă grijă de cei 
săraci, care să-i ajute pe muncitorii afl aţi într-o situaţie 
grea. Viaţa era întotdeauna plină de surprize neplăcute. 
Soneria telefonului îl făcu să iasă din gândurile în 
care se cufun-dase. Se uită la ecran pentru a vedea 
numărul care îl apela. Era ascuns. Îi ura pe cei care îşi 
ascundeau numărul. Dacă tot nu voiau să li se afle 
numărul, atunci de ce sunau? Abia după ce dădu 
dezaprobator din cap apăsă pe butonul verde. 


- Alo? 

- Ai găsit ceva? 

Era Bariş. 

- Cât timp a trecut de când ne-am despărţit? Am 
fost pe la birou şi de acolo am venit acasă. Încerc să-mi 
adun gândurile. 

- Ştiu unde ai fost şi ce-ai făcut. Încerc să afl u 
dacă ai ceva nou. [i-am spus că vom vorbi la fi ecare trei 
ore. Pentru Dumnezeu, eşti conştient de cât de gravă 
este situaţia? ripostă agentul pe un ton foarte tensionat. 

Tensiunea era ultimul lucru de care Selim avea 
nevoie în acele momente. 

- Nu mi se întâmplă ca în fi ecare zi când merg pe 
stradă, un elicopter militar să mă oprească în drum! 
Bineînţeles că sunt conştient de situaţie! Dar la ce te 
aştepţi? Nu înţeleg! Nu sunt magician! spuse el pe un 
ton rece. 

De data asta, vocea lui Bariş fu mai calmă: 

- Bine at unci. Dar, te rog, t reci la acţiune. Pentru 
că treaba asta se va sfârşi foarte rău pentru noi toţi! 
Superiorii mei vor capul cuiva! 

- Voi face tot ce îmi stă în putinţă, dar asta este 
treaba voastră. 

Îşi dădu seama că Bariş scrâşnea din dinţi. 

- Mai vorbim peste trei ore, spuse agentul. 

Selim zise grăbit: 

- Un minut! Vreau să te întreb ceva. Mă gândeam: 
voi nu aţi pus sub urmărire telefoanele celulare ale 
ăstora? Adică, mai citesc din când în când prin ziare 


despre astfel de lucruri. De acolo mi-a venit ideea. Nu 
puteţi să le localizaţi telefoanele? 

După o scurtă tăcere se auzi din nou vocea 
agentului, dar de data aceasta ca un şuierat: 

- Având în vedere că te-ai putut gândi la asta, 
înseamnă că încă nu ştii cu cine ai de-a face! Mai bine fi i 
cu ochi-n patru când eşti în preajma lor! Bineînţeles că le 
sunt ascultate telefoanele, dar uneori este imposibil să 
urmăreşti pe cineva care foloseşte un număr diferit în fi 
ecare zi. Au ajuns să cumpere abonamente chiar şi pe 
numele oame-nilor obişnuiţi de pe stradă. Ne este 
imposibil să-i urmărim! Fii atent! 

Când auzi tonul care îi suna neîntrerupt în ureche, 
Selim îşi dădu seama că telefonul îi fusese închis în nas. 
Agent ul trebuia să se fi enervat foarte tare. Se gândi că 
nu ar fi fost o idee bună să îl forţeze prea mult. Totuşi, 
era un om care îşi făcea treaba. Luă din nou tele-fonul în 
mână şi formă numărul privat al lui Hogea Efendi. Îi 
spuse servitorului care răspunse la telefon că voia să 
vină într-o vizită. După o scurtă pauză, vocea de la 
celălalt capăt îi zise foarte amabil că era aşteptat şi apoi 
închise brusc. Selim se uită su r p r ins la telefonul pe 
ca re îl ţinea în mână. Se părea că toată lumea era 
tensionată. 

O oră mai târziu, se afl a în faţa modestei case a 
lui Hogea Efendi, situată pe străduţa pierdută din 
cartierul Fatih. După ce mersese cu taxiul până pe 
strada principală, Selim fusese luat şi adus până acasă 

206 


207 

de u nu Id in ser v itor i. Când în sf ârşit fu în 
prezența lui Hogea Efendi, se simţit ca întotdeauna 
cuprins de acel sentiment paşnic. Era imposibil ca acest 
om să fi avut vreo legătură cu crimele. Oamenii care 
vărsau sânge răspândeau o energie dăunătoare. Ori 
Selim putea rămâne luni, chiar ani de zile lângă Hogea 
Efendi. Fără să vorbească... Doar citind Coranul... Acesta 
trebuia să fi e unul din motivele pentru care atâția 
oameni se strânseseră în jurul lui. Era o sursă 
nemaipomenită de linişte sufl etească de la Dumnezeu. 

După obişnuitele întrebări de  complezenţă, 
începură să vorbească despre evenimentele curente. 
Hogea Efendi îi spuse că îi părea foarte rău pentru cele 
întâmplate. Era sincer. Se rugară împreună pentru sufl 
etele celor ce ajunseseră în lumea celor drepţi. 

După ce bău şerbetul de citrice care îi fu servit, 
Selim se gândi că era cazul să plece şi ceru permisiunea. 
Chiar dacă Hogea insistă să mai rămână, îi spuse că 
avea să mai vină şi, salutându-l cu respect, părăsi 
camera. 

Când cobori scările, văzu că servitorul care îl 
aştepta de obicei pe sofaua de la intrare pentru a-l 
conduce nu era la locul lui. Prin preajmă nu se vedea 
nimeni. Gândindu-se că poate era în camera de sub 
scări, se îndreptă într-acolo, dar, în timp ce înainta, fu 
cuprins de un senti-ment rău. Ceva se mişcă în spatele 
său. În acel moment, o mână groso-lană cu o bucată 
mare de vată îi acoperi faţa. Cât mai apucă, se gândi că 


era eter. Pentru a putea vedea ce avea să se întâmple, 
hotări să nu se opună. După o falsă zbatere, inspiră 
adânc şi se lăsă pradă întune-ricului prăpăstios. 

După ce se asigură că Selim leşinase, Davut îl lăsă 
uşor jos şi scoase din sacoşa care stătea lângă perete un 
cearşaf negru. Fără să se chinuie prea tare, îl îmbrăcă pe 
Selim cu acel el. Acum se vedeau numai ochii victimei. ÎI 
ridică şi, luându-l sub braţ, îl scoase afară şi-l culcă pe 
bancheta din spate a maşinii care aştepta. Fusese foarte 
uşor, exact cum plănuise. Acum trebuia să ajungă la 
casa din Eyup înainte ca victima să se trezească. 

Selim se dezmetici cu o durere groaznică de cap. 
Se simţea foarte însetat. Trebuie să fi e efectul eterului, 
gândi el. 

Când deschise bine ochii, văzu că se afl a într-un 
depozit semiîntu-necat. Era o magazie mizerabilă, care 
arăta de parcă fusese părăsită cu mult timp în urmă. 
Fusese aşezat pe un scaun, cu mâinile legate la spate şi 
picioarele st rân se de la glezne de scau n. La câţiva 
metri înaintea sa, un bărbat zdravăn - care statea în 
picioare cu spatele la el - se îndeletnicea cu ceva pe 
masa mare şi dezordonată din faţa sa. Când simţi 
mişcarea din spatele său, omul se întoarse şi Selim îşi 
aminti: acesta era unul din cei văzuţi în preajma lui 
Turan Hogea. Semăna cu un sac mare de puroi. Paloarea 
de pe faţa sa arăta că serveşte ordinelor forţelor 
obscure, că-şi pusese la dispoziţia lor sufl etul încă de la 
o vârstă fragedă. Selim văzu în sufl etul bărbatului şi 
celelalte dureri, urme ale oamenilor pe care îi 


208 

ucisese. Simţi că undeva în străfundurile fi inţei lui, 
ceva începuse să se mişte. Aceasta avea să fi e ultima zi 
în care călăul mai vedea lumina zilei. Trebuia să obţină 
cât mai multe informaţii de la el înainte să-şi piardă 
controlul. Era sigur că tipul ştia unde se afl a Turan 
Hogea. 

La auzirea vocii hârâite a bărbatului care se 
apropia, Selim hotărî să joace în continuare rolul 
buimăcitului. 

- Vai, vai, vai! Va să zică te-ai trezit! 

- Unde sunt? De ce sunt legat? Tu cine eşti? 
îngână Selim. 

Când pumnul lui Davut - care ar fi putut sparge şi o 
placă de marmură - ateriză în pometele lui stâng, Selim 
văzu stele verzi. Simţi o durere îngrozitoare în cap, de 
parcă un cuţit foarte ascuţit îi străpun-sese creierul. 
Învolburarea interioară devenea din ce în ce mai puter- 
nică. Musafi rul era pe cale să vină. Nu mai avea mult 
timp. Durerea îl luă pe nepregătite. Hotărât să fi e mai 
atent. 

- Asta a fost de bun venit. Dacă ai fi ştiut ce se va 
abate asupra ta, mi-ai fi pupat şi tălpile numai să te fi 
omorât acum, diavole! 

- Dar ce ţi-am făcut ? întrebă Selim cu naivitate. 

Davut împodobi zâmbetul său isteric cu dinţii 
galbeni. După ce se gândi pentru câteva secunde îi 
răspunse: 

- Dacă observi, doar tu şi cu mine ne afl ăm aici. 


Nimeni nu simte nevoia să te interogheze. Stăpânul meu 
a dat deja verdictul pentru tine. Vei muri! 

- Stăpânul tău? 

- Ştii foarte bine cine e, agent corupt! 

- Nu ştiu cine este stăpânul tău. Eu te-am văzut 
împreună cu Turan, sau... 

Selim nu putu termina ceea ce avea de spus. De 
data asta, Davut îl lovi neaşteptat de violent cu pumnul 
în arcada stângă. 

Selim se înjură pentru că fusese iar prins pe 
nepregătite. Al doilea pumn dărâmă porţile în spatele căr 
oraîlîncuiasepemusafirul nepoftit. Acum, 
pierderea controlului era o treabă de o clipă. Ochiul i se 
umfl ase cât o nucă şi arcada i se deschisese. Simţi 
sângele cald care i se scurgea pe obraz. Mai avea nevoie 
de câteva minute. 

Davut se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre 
masă. Selim se uită cu coada ochiului şi văzu câteva 
sticle, bidoane mici, recipiente de diverse dimensiuni, 
picurători şi nişte mănuşi negre şi lungi de cauciuc. Masa 
semăna cu un laborator mobil de unică folosinţă. 
Probabil sunt ameste-curi de acid, se gândi el. 

Davut îşi puse una din mănuşi. Când dădu să o 
pună şi pe cealaltă, se opri. Vederea sângelui îi crescu 
nivelul adrenalinei, provocându-i un fi or nedefi nit care îi 
cuprinse tot trupul. Înainte să-şi topească victima cu 
acid, simţea o nevoie nebună de nicotină. În timp ce-şi 
fuma ţigara putea să vorbească cu victima. Erau nişte 
lucruri pe care era curios să le afl e. Nu simţi nevoia să-şi 


scoată mănuşa stângă. Lăsă cealaltă mănuşă pe masă şi 
scoase pachetul, din care luă o ţigară pe care o puse 
tacticos între buze. Apoi o aprinse. Trase primul fum cât 
putu de 

209 

tare, pentru a i se împrăştia adânc în plămâni. 
După câteva secunde expiră şi privi cât de departe se 
duce. Plăcerea era imensă. Se întoarse şi se apropie de 
victimă. Partea stângă a feţei fusese parcă pictată cu o 
pensulă înmuiată în sânge. 

- Ce spuneam? A, da... Moartea ta a fost deja 
decisă, dar depinde de tine ca ea să fi e îndelungată şi 
dureroasă sau rapidă şi fără nicio durere. Răspunde-mi 
la întrebări şi te voi omori rapid. De exemplu... De ce te- 
ai holbat la ai noştri în acea noapte la club? 

Selim nu se aşteptase la această întrebare. Era 
surprins. Deci mai fusese cineva care văzuse totul 
atunci. Deodată, se simţi ca un prost. Bineînţeles că fi 
ecare acţiune teroristă avea un u r măritor. Aceştia 
supra-vegheau cum decurgea acţiunea, care erau 
reacţiile, pentru a o putea pregăti pe următoarea. Dacă 
executanţii nu aveau să mai fi e folosiţi niciodată sau 
dacă erau prinşi de poliţie şi exista riscul să ciripească, 
urmăritorii îi omorau cu o armă şi gloanţe care 
aparținuseră unui poli-ţist. Şi în noaptea aceea existase 
un urmăritor care îl putuse recunoaşte. Recunoscu că 
fusese imprudent. Când durerea din sprânceana stângă 
se transformă într-un ciocan uriaş şi începu să-l lovească 
în cap, tăie toată energia nervilor din acea zonă. Când 


observase pentru prima dată că era în măsură să-şi 
controleze durerile şi că în orice moment putea face să-i 
dispară durerea dintr-o anumită parte a corpului, se 
amuzase foarte tare. Era o situaţie comică pentru el. 
Precum cea din fi Imul Six Million Dollar Man, pe care-l 
văzuse în copilărie. 

Davut se postase chiar în faţa lui şi, trăgând din 
ţigară, aştepta răspunsul. Însă răspunsul lui Selim fu o 
întrebare: 

- Unde îţi este stăpânul? 

Davut se enervă de faptul că victima vorbise, dar 
ceea ce-l făcu pur şi simplu să înnebunească fu tonul 
folosit. Puse ţigara în gură şi îi trase un al treilea pumn 
lui Selim, tot în arcada stângă. Şi mai mult sânge începu 
să se scurgă din rana formată acolo. Supse adânc din 
ţigară, după care îi sufl ă fumul în faţă. Apoi, râzând 
isteric, începu să povestească: 

- Deci eşti cu rios să ştii unde-mi este st ăpâ nul, 
d a r nu-m i r ăspunzi la întrebări, ei? Acum o să te ia 
naiba! Ştii la ce foloseşte mănuşa asta? Am să picur 
încet acid pe tine. Este un amestec pe care stăpânul 
meu l-a pregătit special pentru tine.  Tortură 
chinezească. Primele picături ţi le vom pune la degetele 
de la picioare şi apoi vom privi cum se topesc. După 
aceea, îţi voi picura pe încheieturi, iar mâinile ţi se vor 
desprinde de braţe şi vor cădea jos. Vei vedea cum acest 
amestec poate trans-forma o vacă într-o cutie de 
chibrituri în doar două minute. Apoi îţi voi picura pe 
instrument şi te voi ajuta să scapi de surplusuri. A, nu 


trebuie uitate nici ouăle! Vei fi strălucitor. Ca nou! 
Picioarele, gambele, braţele, toate organele vor începe 
să se desprindă de tine, dar vom face totul foarte lent. 
Eu m-am gândit că vom lucra şapte-opt ore. Tu ce zici? 
Ai cumva alte planuri? întrebă Davut, după care râse 
horcăit la gluma pe care o făcuse. 

Selim îşi dădu seama că nu va ajunge nicăieri în 
acest fel. Nu era niciun răspuns pe care să i-l poată da 
acest om. Era un pion care omora oamenii, pentru că 
Turan Hogea nu voia să-şi murdărească mâinile. Se 
hotări să nu-i fi e milă de el şi începu să lărgească puţin 
câte puţin lanţu-rile în care era prins musafi rul. 

- Bine, bine. Am să-ţi spun tot ce vrei să afl i, dar 
te implor nu mă mai lovi în halul ăsta! Dacă tot ai de 
gând să mă omori, atunci omoa-ră-mă mai repede. Mă 
doare groaznic, spuse el cu o voce tremurată, predându- 
se. 

Davut se linişti când văzu că victima sa începe să- 
şi dea drumul. 

- Aşa te vreau, leule... Fii om şi te trimit pe lumea 
cealaltă într-o singură bucată. Acum dă-i drumul: ce 
treabă aveai în acea noapte acolo? 

Selim încercă să scuipe sângele care îi umpluse 
gura. Saliva ames-tecată cu sânge i se scurse de pe 
buze până între picioare. Inspiră scurt şi apoi, fără să se 
opună, începu să vorbească. 

- Agentul infi Itrat în grupul vostru ne-a informat 
despre acţiunea din acea noapte... 

Această mărturisire reuşi să-i atragă interesul lui 


Davut. Îşi ridică sprâncenele şi întrebă: 

- Ce agent? 

- Te implor, lasă-mă să trag un fum din ţigara ta. 
Mă doare îngrozitor. Te implor... spuse Selim pe un ton 
de parcă ar fi fost gata să plângă. 

Davut era frământat de posibilitatea existenţei 
unui trădător printre ei. Dacă putea să afl e identitatea 
trădătorului, putea pune în buzunar lozul cel mare. Ar fi 
ocupat un loc important în ochii stăpânului său şi şi-ar fi 
dovedit abilităţile. Ca urmare, poate că stăpânul său, pe 
lângă treburile simple de ucidere a oamenilor, l-ar fi 
folosit şi în operaţiuni mai impor-tante. Cine ştia, poate i- 
ar fi cerut chiar şi opinia. Îi mai rămăseseră câteva 
fumuri din ţigară, şi de aceea, fără să se gândească prea 
mult, întinse mâna fără mănuşă spre gura victimei. Fu şi 
ultima dată când Davut îşi văzu mâna în încheietură. 

Cu un urlet care putea îngheţa sângele în vene, 
Selim deschise brusc gura şi, aruncându-se înainte, luă 
în dinţi mâna lui Davut până la încheietură. Fălcile care 
se închiseră asemenea unei prese zdrobiră încheietura, 
rupând mâna. 

Davut ţipă şi se aruncă înapoi, după care începu să 
se zbată de durere. Oasele, cartilagiile şi venele zdrobite 
stăteau libere în zona încheieturii. Sângele care ţâşnea 
din venele rupte ce se legănau în gol transformă totul în 
jur în roşu. 

Când îşi luă privirea de la încheietura zdrobită şi o 
îndreptă spre victima sa, Davut îşi dădu seama că 
rolurile se schimbaseră: acum el era victima. Ochii 


creaturii de pe scaun erau de culoarea sângelui şi 
străluceau cu o privire sălbatică. Cornul gros şi încovoiat 
ce-i apăruse pe cap, dar şi pielea, erau în întregime 
verzi. Mâinile legate la spate 

210 

211 

fură ridicate cu uşurinţă în aer şi se transformară 
în labe. Banda folo-sită pentru a-i ţine picioarele legate 
nu rezistă nici ea în faţa acestei puteri supranaturale. 
Când creatura se ridică încet în picioare şi scuipă mâna 
din gură înspre Davut, el leşinase deja de frică. 

Câteva minute mai târziu, după ce îşi recăpătă 
cunoştinţa, Selim se uită în jurul său. Violenţa musafi 
rului fusese incredibilă. Capul lui Davut fusese despărţit 
de trup şi, pentru că jumătate din el fusese muşcat, văzu 
cum din cealaltă jumătate de craniu i se scurgea 
creierul. Braţele îi fuseseră smulse şi aruncate la 
întâmplare, mijlocul rupt, iar picioarele lipite de spate. 
Locul fusese spălat cu sânge. Un miros greu de urină 
amestecat cu izul sângelui ar fi întors orice stomac pe 
dos. 

Selim scutură din cap. Nu pentru că i-ar fi fost milă 
de om, dar posibilitatea ca, într-o bună zi, această 
violenţă să-i iasă cu totul de sub control îl făcu să se 
cutremure. Dacă Dumnezeu nu ar fi permis, această 
creatură nu s-ar fi put ut instala în su fl etul lui, nu? Cu 
siguranţă, Creatorul tuturor vieţuitoarelor îl crease şi pe 
acest diavol. Trebuia să existe un motiv pentru care 
acest demon era în interiorul lui. Poate fusese pus acolo 


pentru a-l proteja. Hotări să nu se mai gândească la 
asta. Avea un gust groaznic în gură, dar şi o stare de 
somn extraor-dinară. Îşi dori să iasă şi să se îndepărteze 
cât mai repede de acel loc dezgustător. Să ajungă acasă. 

Când ieşi afară, îşi dădu seama că întunericul 
nopţii se lăsase demult. Se uită prin preajmă. Trebuia să 
fi fost în partea europeană a oraşului. Undeva la distanţă 
se vedeau luminile aglomerate ale carti-erelor de pe 
ambele maluri ale Bosforului. Locul în care se afl a era 
un depozit nefolosit situat în mijlocul unui cimitir. Când 
văzu printre copaci Bosforul care şerpuia, realiză că era 
pe undeva prin zona Cornului de Aur. 

Nu-i fu uşor să ajungă pe st rad a pri ncipa lă şi să 
găsească o maşină. Cele două taxiuri pe care reuşi să le 
oprească demarară în trombă atunci când taximetriştii îl 
văzură plin de sânge. De aceea, când al treilea taxi opri, 
se urcă repede în maşină, fără să-şi arate faţa. Chiar 
dacă nu fu uşor să-l convingă pe taximetrist să nu se 
sperie, acesta căzu de acord să-l ducă până în Mack a at 
u nci când îi prom ise u n bacşiş generos. Ajuns în faţa 
casei, îi văzu pe poliţiştii însărcinaţi cu urmă-rirea lui 
coborând din maşină. Se puseră în mişcare când Îl 
văzură coborând din taxi, dar nu se apropiară de el. 

În baie, când se lăsă pradă apei calde, se gândi la 
cele petrecute în a cea noapte. Tu r a n Hoge a nu 
părea să fi e un om prost. Trebuia să-şi fi pregătit un 
adăpost sigur înainte de a se implica în acea treabă. 
Închise ochii şi văzu din nou Palatul Topkapi. Trebuia să 
însemne ceva. După ce ieşi din baie hotări să se 


concentreze şi să meargă pe urmele lui Turan Hogea. 
Oare unde-l putea găsi? Exact în acel moment, telefonul 
începu să sune. Trebuie să fi e Bariş. Când duse 
receptorul la ureche, îşi dădu seama că nu se înşelase. 

Vocea agentului era aspră: 

212 

- Ţi-am spus că trebuie să vorbim la fi ecare trei 
ore! Şi de parcă nu ar fi de ajuns că te-ai pierdut, în 
ultimele opt ore ţi-ai închis şi telefonul celular! Pentru 
Dumnezeu, ce încerci să faci?! 

- Am fost răpit. Când ieşeam din casa lui Hogea 
Efendi, m-au ameţit cu eter şi mi-am pierdut cunoştinţa, 
răspunse calm Selim. 

- Ce spui? A fost treaba lui Hogea? 

- Nu, nu. El este un sfânt, nu ştie absolut nimic. 
Sunt sigur de asta. 

- Eu nu pot şti asta. Vom vedea. Mai întâi să-l 
prindem pe tică-losul ăla. 

Selim protestă pe un ton rece: 

- Dar mi-ai promis, iar eu iau în serios promisiunile 
care mi-au fost făcute! 

Observă un moment de ezitare la celălalt capăt al 
fi rului. 

- Ţi-am spus că am să fac tot ce-mi stă în putere. 
Deci cine sunt cei care te-au răpit? 

- ÎI văzusem pe tip împreună cu Turan Hogea. 
Aveau nişte bănu-ieli în legătură cu mine. Au decis să 
mă elimine. 

Bariş nu-l lăsă să termine: 


- Şi cum ai scăpat din mâinile lor? 

- De fapt, mă gândesc că am fost incredibil de 
norocos. Când mi-am recăpătat cunoştinţa, l-am văzut 
pe om ciopârţit în faţa mea. Nu am nici cea mai vagă 
idee despre ce s-a întâmplat. După aceea, m-am 
dezlegat şi am fugit. 

- Atât de uşor, hm? Poate că ai un înger păzitor... 

De data asta Selim, se abţinu cu greu să nu râdă. 

- Poate... Cine ştie? 

- Ascultă, Selim, organizațiile teroriste nu 
ciopârțesc cadavrele. Dacă nu o să fi i în stare să ne 
scoţi pe amândoi din încurcătura asta, cu siguranţă vei 
avea mari probleme din cauza lor. Poţi să-mi descrii locul 
în care te-au dus? 

- Un depozit sau un hangar părăsit afl at în mijlocul 
unui cimitir de pe unul din versanţii din Eyup. În partea 
apropiată drumului euro-pean E-5. 

- Bine... În afară de asta, mai ai şi altceva? Eşti în 
continuare cea mai importantă piesă pe care o avem! 

Selim se gândi un moment la răspunsul pe care 
avea să-l dea, după care vorbi scurt, dar tranşant: 

- Dă-mi câteva ore şi îţi voi spune cum îl poţi găsi 
pe Turan Hogea... 

- Bine... Te voi suna la 01:00. Să fi i acasă. Între 
timp, unul din băieţii noştri îţi va aduce un telefon 
celular. Te rog să ţinem legătura. Se poate? 

După ce închise, Selim se simţi obosit şi foarte 
tensionat. Avea puţin timp pentru a trece la acţiune. Se 
gândi care ar putea fi urmă-toarea ţintă a lui Turan 


Hogea. El pe cine ar fi atacat dacă ar fi fost în locul lui? 
Pe prim-ministru sau pe preşedinte? Hotări că aceste 
obiec-tive ar fi fost uşor de prevăzut. Pentru cineva care 
stârnise atâta zarvă şi haos, trebuia să existe dorinţa de 
a provoca un şoc şi mai mare. 

213 

Se înfăşură în prosop şi ieşi din baie când sună 
soneria. Unul din poliţiştii din faţa blocului îi adusese un 
telefon celular. Omul fu surprins când văzu urmele unei 
bătăi pe faţa lui Selim, însă, fără să spună nimic, îi dădu 
telefonul şi plecă. 

Selim trecu în camera de zi şi se aşeză turceşte pe 
podea. Începu să se concentreze asupra peretelui din 
faţa sa. Câteva minute mai târziu, peretele se undui, se 
răsuci, se contorsionă. Selim se văzu pe un feribot. Era 
feribotul de călători şi maşini de pe ruta Istanbul-Yalova, 
mijlocul de transport cel mai folosit pentru cei care voiau 
să ajungă în scurt timp din zona de sud a Istanbulului în 
partea asiatică. Atunci când se uită în zare şi văzu lu mi 
n i le c e s t răluceau în întuneric, îşi dădu seama că 
feribotul se îndrepta spre Istanbul... 

33 

IZMIT, Darica 29 August 

După ce îl vizită pe stăpânul său la Bursa şi primi 
aprobarea, Turan Hogea porni la drum pentru a se 
întoarce la Istanbul. Entuzi-asmul care creştea în el cu fi 
ecare moment nu putu fi distrus nici măcar de 
controalele de securitate întâlnite în drum în timp ce 
conducea maşina. Poliţia şi jandarmeria înfi inţaseră 


puncte de control la fi ecare cinci kilometri. Toţi erau 
coborâţi din vehicule şi, după un control corporal atent, 
se făcea şi verifi carea identităţii. Enervarea li se citea pe 
faţă. Fără să ştie ce cautau cu adevărat, încercând 
instaurarea unei presiuni psihologice, opreau şi 
controlau fi ecare vehicul afl at în trafi c. Bineînţeles că 
îşi cerură scuze pentru că-l opriseră pe respectabilul 
profesor universitar. 

Turan îşi continuă drumul fără probleme. Ba chiar 
atunci când sosi la debarcaderul de la ieşirea din Yalova, 
cumpără de la vânzătorii ambulanți nuci proaspete, pe 
care le ronţăi în timp ce aştepta îmbar-carea. Pent r u el, 
z iua ce ur ma avea să fi e marea Zi. Poate de aceea nu- 
şi mai încăpea în piele de bucurie. Îi invitase pe toţi cei 
care credeau în el şi în cauza lui la casa din Beylikduzu 
pentru a fi binecuvântaţi înaintea înfăptuirii ultimei 
operaţiuni din Istanbul. Îi sfătuise pe membrii sectei să-şi 
aducă întreaga familie. Se gândea că în acest fel, pe 
lângă faptul că aveau să fi e împreună în cursul acţiunii, 
niciunul dintre apropiații lor nu avea să fi e afectat în 
timpul exploziei. 

După ce se urcă pe feribot, parcă şi, urcând pe 
punte, vru să privească peisajul. Când ajunse sus, se 
sprijini de balustradă şi, fără să-i bage în seamă pe 
ceilalţi călători, se uită la casele luminate de pe coasta 
suburbiei Darica afl ate în depărtare. 

Nucile mâncate în maşină îi făcuseră sete. Era 
timpul ideal pentru a bea un ceai. Când chelnerul vechi 
şi loial al feribotului - care purta o haină albă şi se plimba 


printre pasageri cu tava de ceai în mână - se apropie, luă 
şi el o ceaşcă de ceai cald. În timp ce sorbea cu plăcere 
din ea, se uita la luminile din zare şi se gândea la marea 
explozie pe care aveau să o provoace în ziua următoare. 
Oare până unde urma să i se simtă efectul? Cine ştia câţi 
oameni aveau să moară? Câte clădiri, câte case, câte 
străzi, câte cartiere să fi e distruse? Orice ar fi fost, 
acesta era preţul care trebuia plătit pentru a merge pe 
acea cale. Nimeni şi nimic nu era mai valoros decât 
Înălţimea Sa, Sultanul. Numai ce sorbise din ceai şi 
începuse să se uite prin preajmă după ce ieşise de sub 
infl uenţa gândurilor sale, că tresări la auzul unui țipăt 
strident de copil. 

214 

215 

Se întoarse în direcţia din care venise ţipătul. O 
fetiţă de vreo cinci-şase ani plângea în timp ce încerca 
să-i spună ceva mamei sale, care căuta să o liniştească. 
Crezând că fetiţa reacţionase aşa din cauză că nu-i 
fuseseră îndeplinite dorinţele, Turan dădu indiferent din 
umeri. Însă, când era pe punctul să se întoarcă, fu şocat 
să o vadă pe fetiţă arătându-l cu degetul şi ţipând şi mai 
tare. 

Copila dădea din picioare pe scaunul ei şi plângea 
cuprinsă parcă de o isterie violentă, ca şi cum ar fi văzut 
ceva înfi orător. Arăta insis-tent cu degetul spre el. 
Mama ei scăpa câte o privire fugară spre Turan, 
încercând să înţeleagă de ce micuța îşi ieşise aşa de sub 
control, şi se străduia să o liniştească. Acest incident 


ciudat atrase atenţia celor din preajmă. Începuseră să se 
adune în jur pentru a înţelege de ce micuta îl arată pe 
bărbat şi se zbătea şi plângea în aşa hal. 

Turan simţi cum inima începe să-i bată mai repede 
şi sângele îi invadează faţa .Pulsulîtieradinceîn 
cemaiputernic,iarteamadea fi prins era pe cale 
să iasă la suprafaţă. 

În acel moment, câinele din braţele unei doamne 
care se afl a la câţiva metri în partea stângă începu să 
latre cu frenezie. Foarte furios, încerca să se elibereze 
din braţele stăpânei sale. Când la plânsul şi ţipe-tele 
fetiţei se adăugă şi lătratul câinelui, atmosfera deveni 
una înspăi-mântătoare. 

Un bărbat zdravăn, cu o barbă nerasă de o 
săptămână şi brunet -foarte probabil şofer de camion - 
se apropie de Turan Hogea şi, încrun-tându-se, îl întrebă 
cu o voce dură: 

- Omule, i-ai făcut ceva copilului? 

Pentru că într-o clipă devenise centrul atenţiei, 
Turan intră în panică şi începu să se bâlbâie: 

- Nu, ce să-i fac? Beam ceai şi eram cu spatele 
când a început să tipe. De unde să ştiu eu? 

Şoferul de camion stătea la un pas de Turan, între 
el şi copil. Deschise gura să spună ceva şi, chiar în acel 
moment, câinele de companie care lătrase nebuneşte se 
eliberă din braţele stăpânei şi începu să alerge spre ei. 
Ca şi cei din preajma lui, Turan crezu pentru o clipă că 
micul câine avea să îl atace, însă animalul se opri 
undeva în spatele şoferului de camion şi începu să 


alerge în cerc, lătrând şi mârâind. 

Capul îi era ridicat ca şi cum s-ar fi uitat la ceva pe 
care nimeni nu-l putea vedea. Se învârtea într-un cerc cu 
diametrul de jumătate de metru, alergând în ambele 
sensuri, apoi se dădea un pas în spate, după care, vrând 
parcă să sperie pe cineva, ataca. Pentru că fetiţa fusese 
luată în braţe de mama ei şi dusă în salonul în care se afl 
a bufetul, vocea ei nu se mai auzea, dar câinele se 
învârtea ca nebunul în jurul unui duşman nevăzut, 
nebăgându-şi deloc în seamă stăpâna care îl chema 
întruna. 

În acel moment, Turan Hogea se sperie pentru 
prima dată cu adevărat. Îşi dădu seama de ceea ce se 
întâmpla. Fetiţa şi câinele văzu-seră ceva pe care el şi 
ceilalţi oameni nu-l puteau vedea. Asta stătea la baza 
isteriei iscate. Nu mai era capabil să gândească, iar 
trupul îi 

216 

fu inundat de transpiraţie. Profi tând de faptul că 
toţi se concentraseră asupra câinelui, se strecură afară 
din mulţime, cobori scările şi se duse la maşină. După ce 
se aşeză pe scaun, blocă imediat uşile şi se culcă pe 
locul de lângă el, în aşa fel încât să nu poată fi observat 
de afară. Încercă să spună toate rugăciunile pe care le 
ştia, dar mintea nu îl ajuta. 

În acel moment, singura rugăciune care îi veni în 
minte fu Sura Nas. Cu ochii căscaţi, începu să o spună 
până ce rămase fără sufl are: Cel care bagă în piepturile 
oamenilor temerea şi neîncrederea poate fi din rândul 


demonilor, dar şi al oamenilor...!? 

Se simţea mic ca un gândac, strivit sub frica ce-l 
copleşise. Pe de-o parte încerca să nege, gândindu-se că 
cele văzute nu puteau fi adevărate şi că erau doar feste 
pe care mintea i le jucase din cauza presiunii sub care 
trăia de câteva luni, dar, pe de alta, modul în care fetiţa 
îl arătase cu degetul, insistând, şi câinele care alergase 
în cerc, atacând ceva nevăzut, făcuseră ca cea mai mare 
temere să i se instaleze în sufl et: demonii erau în jurul 
său... 

Balansarea fer ibot ului la apropierea de 
debarcader nu-l putu între-rupe din a spune, pentru a 
cine ştie câta oară, aceeaşi rugăciune. Când vehiculele 
din spate începură să claxoneze şi totul se lumină 
datorită farurilor aprinse, fu obligat să-şi pună în mişcare 
maşina. 

12 Sura Omenirii (CXIV) (n.tr.) 

217 

34 

ISTANBUL, Macka 29 August 

Când îşi recăpătă cunoştinţa, Selim încercă să-şi 
readucă respi-raţia la normal. O durere groaznică îl 
apucă şi un clopot uriaş îi su na în cap. Încercă să-şi 
adune gândurile, să se reîntoarcă la realitate. În toate 
concentrările de pânăacumnucrezusecă putea 
fi văzut sub înf ăţişarea unui om. Odată cu aceasta, afl 
ase şi asta. Deci copiii mici îl puteau vedea. Poate că o 
astfel de generalizare nu era corectă. Poate că era o 
calitate specifi că numai acelei fetiţe. 


Îşi aminti ceva: când era mic, bunica îi spunea că, 
până ce mintea începea să înţeleagă, copiii puteau 
vedea îngerii şi demonii... 

Şi tu, Selim? Care dintre ei eşti? Înger sau 
demon?... 

De fapt, nu era considerat deloc absurd faptul că, 
pentru o peri-oadă de timp, copiii puteau vedea şi 
celelalte creaturi. Se năşteau fără păcate, fuseseră ei 
învăţaţi, şi asta era adevărat. Până pe la vârsta de şase- 
şapte ani, răul nu li se infi ltra în sufl ete. Abia după 
aceea învățau cearta, înjurăturile, invidia, încăpăţânarea, 
pesimismul şi, cel mai important, învinovăţirea altor 
oameni... 

Tu ce eşti, domnule Selim? Demon?... 

încercă să nu asculte vocea care venea din 
străfundurile creie-rului. Ultimul lucru de care avea 
nevoie în acel moment era să se supună propriului 
interogatoriu. Interesant fusese şi atacul câinelui. În 
general, de câte ori îl observau, animalele fugeau, dar, 
de data asta, întâlnise curajos... 

Eşti demon?... 

Nu ar fi vrut să o sperie pe fată, dar totul se 
petrecuse deja. 

Îşi aminti că îi era sete. Avea mare nevoie de apă. 
Se ridică pentru a merge în bucătărie şi îşi aminti 
motivul concentrării sale. Trebuia să-l sune pe agentul 
secret şi să-i spună ce văzuse... 

De ce fugi de mine? Ce eşti?... 

Spera să nu-i pună întrebări incomide. Avea să îi 


prindă bine să bea nişte apă. După ce aprinse lumina la 
bucătărie, se opri o clipă. 

De ce nu mergi la baie să te uiţi în oglindă? Nu vrei 
să faci cunoş-tință?... 

Inspiră adânc, închise ochii pentru scurt timp, şi 
începu să spună în şoaptă toate rugăciunile pe care le 
ştia... 

Vino la oglindă! Nu vrei să afl i ce eşti?... 

Se forţă să se concentreze. Termină de spus 
rugăciunile şi, după ce bău un pahar cu apă dintr-o răsufl 
are, îşi mai reveni. Se întoarse în camera de zi, şi, luând 
telefonul, formă numărul lui Bariş. 

- Alo! Sunt eu, Selim...Te rog, ascultă-mă fără să 
pui nicio între-bare... În acest moment, omul nostru este 
pe feribotul de Yalova, venind pe ruta Darica. Dacă te vei 
grăbi, îl vei putea prinde... Nu l-am putut analiza cât aş fi 
vrut, dar îţi pot spune că şi-a ras barba şi mustaţa. Pare 
mai tânăr cu zece ani. Spune-le oamenilor tăi să-i 
privească bine în ochi pe toţi cei pe care îi vor opri. Ochii 
sunt cei care îl vor da de gol... 

- S-a înţeles. Tu eşti bine? Vocea ta nu sună prea 
bine, spuse Bariş pe un ton uluit, dar totodată 
emoţionat. 

- Sunt cam obosit, asta-i tot. Ar fi bine să vă 
grăbiţi. Feribotul este pe cale să acosteze. 

- Bine, vorbim mai târziu. 

De îndată ce închise telefonul, Bariş începu să dea 
ordine în stânga şi în dreapta. Înfi inţaseră cartierul 
general în una din sălile Academiei Milit are a fl ată în 


Ma slak. Când, cinciminutemaitârziu, seurc 
ară într-un elicopter militar care aştepta pregătit pentru 
orice eventualitate, poliţia se afl a deja la intersecţia 
Darica, închizând în acest fel toate intrările şi ieşirile 
singurului drum care ducea spre feribot. Celor opt 
membri din echipa specială a jandarmeriei afl aţi într-un 
al doilea elicopter, îmbrăcaţi din cap până în picioare în 
negru şi dotați cu binocluri cu vedere pe timp de noapte, 
li se dăduse ordin strict: în cazul în care persoanele 
suspecte opuneau rezistenţă, aveau să le împuşte 
mortal. 

Când ajunseră în intersecţia Darica zece minute 
mai târziu, elicop-terul ateriză pe terenul din imediata 
apropiere. Pasagerii coborâră, şi, pentru a face loc 
celuilalt elicopter, aparatul se ridică şi începu să se 
învârtă deasupra zonei. 

Cele două benzi ale drumului ce ducea spre 
debarcader erau pline cu maşini. Toată lumea încerca să 
înţeleagă ce se întâmpla în toiul nopţii. Unii curioşii - dar 
şi cei care aveau treburi urgente - coborâră din vehicule 
şi începură să meargă spre intersecţia din vârful pantei. 
Totul se transfor-mase într-un haos. 

Bariş dădu ordin responsabilului cu zona 
respectivă, care venise lângă el, să asigure buna curgere 
a trafi cului. Vehiculele şi pietonii erau lăsați să treacă, 
după ce erau controlati amănunţit într-un punct în care 
se constituise o baricadă formată din aproximativ 
douăzeci de poliţişti. Câteva persoane care încercară să 
se plângă din cauza trafi cului foarte intens sau 


motivând că erau deja în întârziere fură avertizate într- 
un mod dur să nu se opună. Toată lumea era neliniştită 
la trecerea prin baricadă. 

După o oră de căutăriîncarenuîntâlniră 
niciunsuspect, Barişişi dădu seama că Turan 
Hogea le scăpase printre degete. Cu o ultimă speranţă, îi 
sună mai întâi pe poliţiştii care aşteptau pe debarcader, 
iar apoi la cele trei puncte de control formate pe drumul 
spre Istanbul. Efortul fusese în zadar. Îl pierduseră. Le 
ceru tuturor celor de la punctele de control să-şi facă 
datoria până dimineaţă, după care chemă elicopterul. 

În timp ce aparatul trecea pe deasupra podului de 
peste Bosfor, Bariş fu cuprins de sentimentul că Turan 
Hogea avea să revină cu 

218 

219 

siguranţăînlstanbul.Pânăînacelmome 
nt, intuiţia nu-lîn şela se. Hotări ca la primele raze 
ale dimineţii să-i facă o vizită lui Selim. Dacă ajunsese o 
dată la Turan, o putea face din nou. De dimineaţă, totul 
avea să fi e mai uşor. 

Se uită la ceas. Trecuseră cinci minute după 
miezul nopţii. În orifi -ciul datei calendaristice stătea 
scris numărul 30... 

35 

ISTANBUL, Strâmtoarea Bosfor 30 August 

C-ând primele raze ale dimineţii căzură peste 
Bosfor, nava tanc Barbarosa, care pornise încărcată cu 
gaze naturale din Ucraina spre portul Izmit, plutea în 


largul suburbiei Kilyos, afl ată pe coasta Mării Negre. 

Sentimentul de nelinişte simţit de Hamza, care 
stătea pe punte şi privea înainte, la malurile din Kilyos, 
devenea din ce în ce mai puternic. Soarele nu începuse 
încă să încălzească, dar cu toate astea nu era frig. Îşi 
dezbrăcă puloverul şi-l puse alături, după care scoase o 
ţigară din pachet şi o aprinse. Când sufl ă fumul, acceptă 
că sentimentul acela care-l măcina nu era de fapt 
provocat de nelinişte, ci de frică. Îi era foarte frică. 
Murea de frică. Se pregătise pentru acea zi încă din 
copilărie. Unele frânturi de amintiri începură să-i vină în 
minte. Prima zi de şcoală, primul prieten, primele 
pogaca1” calde pe care i le dăduse mama sa, prima 
ceartă, prima fată de care se îndrăgostise, primul jură- 
mânt, primul sânge... 

În înregistrarea video făcută înainte de a pleca pe 
acest drum îşi luase rămas bun de la familia sa, 
explicând de ce alesese această cale. Încercase să 
vorbească puţin despre el, dar mai mult despre lucrurile 
scrise în textul pe care Turan Hogea i-l dăduse. Cât de 
uşor fusese să vorbească în faţa unei camere de luat 
vederi, să explice despre operaţi-unea pe care avea să o 
conducă, să vorbească despre moarte. Fără să-şi dea 
seama, credinţa lui devenise mai puternică şi, ca orice 
persoană care se dedicase unei cauze, începuse să fi e 
cuprins de un sentiment de mândrie din ce în ce mai 
puternic. Cine ştia ce elogii aveau să i se aducă şi ce 
poveşti să se spună despre el după ce murea? Poate 
avea să-i fi e dată o medalie din partea Imperiului care 


se forma, pentru curajul lui deosebit. Bineînţeles că 
medalia avea să-i fi e înmânată tatălui său. În cele din 
urmă, tatăl său urma să fi e mândru de el, dar era sigur 
că şi atunci avea să îşi ascundă sentimentele. 

Doi pescăruşi planau în aer, ţipând prelung. Cât de 
uşoară este viaţa pentru ei, gândi Hamza. Ridică privirea 
şi a se uită la ei. Aceasta avea să fi e ultima lui 
operaţiune. Poate că de aceea mintea îi era confuză şi 
începuse să pună totul la îndoială. Dintr-odată, se gândi 
că toate acele întrebări care veneau una după alta erau, 
de fapt, vocea diavolului. Bineînţeles că, în timp ce 
înainta pe această cale sfântă şi se pregătea să intre în 
Paradis, se crease o situaţie care nu-i era pe plac 

13 Preparat de patiserie din aluat care poate fi 
simplu sau umplut cu brânză, caşcaval, cartofi, carne 
tocată, măsline. (ntr.) 

220 

221 

diavolului. Pentru a-l face să greşească, pentru ca 
operaţiunea să se sfârşeacă cu un eşec, el îi băga în cap 
tot felul de intrigi şi prostii. Îl atrăgea spre această 
capcană, îl făcea să-şi pună la îndoială credinţa, pentru 
a-l întoarce din drum. Hamza nu ar fi căzut niciodată 
într-o astfel de capcană. Turan Hogea îl instruise pentru 
asemenea încercări, îi spusese că atunci când va fi pe 
cale să-şi pună în aplicare planul, diavolultivaum 
pleminteacutemerişi nelinişti. Îl sfătuise ca în 
astfel de momente difi cile să se roage cât mai mult. 

Hamza începu să spună repede rugăciunile pe care 


le ştia. După ce aruncă ţigara în mare şi urmări 
traiectoria ei, se îndreptă spre cabina lui fără să se 
oprească din rugăciune. Voia să refacă abluţiunea. Avea 
să-şi sfi nţească trupul şi, în compania rugăciunilor, să se 
pregătească pentru cult. În acel moment avea nevoie cel 
mai mult de puterea pe care i-o putea da numai Coranul. 
Îi era sete de acele versete, de acele tonuri divine. 
Salvându-l de temeri, cartea sfântă îl ajuta să iasă 
învingător din lupta ascunsă cu diavolul şi, explicîndu-i 
lupta dintre Bine şi Rău de-a lungul istoriei, îi amintea 
încă o dată cărei cauze îi servea. Când deschise uşa 
cabinei sale, văzu o rază de Soarecesestrecura 
prinhublou şi cădea direct pe cutia mică de sub 
masă. 

36 

ISTANBUL, Macka 30 August 

Selim se răsucea întruna în pat şi, cu toate că se 
trezise, nu voia nici în ruptul capului să deschidă och ii. 
În vis, îl f ugărise toată noaptea pe Turan Hogea, dar nu 
reuşise să-l prindă. După un timp, el fusese cel care 
începuse să fi e fugărit de un leu uriaş. Leul îl urmărise 
cu o insistenţă ieşită din comun, însă nu-l putuse atinge. 
Palatul Topkapi fusese cel care-l salvase. Trebuie să fi e 
unul din visele alea stupide, se gândi el. 

Fapt ul că vedea în permanenţă imaginea palatului 
Topkapi înce-puse să-l deranjeze în mod serios. Care ar fi 
putut fi motivul acelor vise? Însemna oare că urma să 
capete o avansare în treburile statului? Nici măcareln 


v 


u putu s ă râdă la propria glumă. Ceva îl tulbura 


profund. Poate că trebuia să se scoale şi să meargă în 
Kadikoy: o scurtă c ălătorie cu vaporul, aer proaspăt, 
hoinăreala pe străzi i-ar fi prins bine. 

Oare îl prinseseră pe Turan Hogea? Dacă nu, Bariş 
l-ar fi putut suna în orice moment. Cât aveau să îi 
schimbe toate astea viaţa lui Hogea Efendi? Poate că ar 
fi trebuit să-l avertizeze. Unde s-ar fi putut duce săracul 
om? L-ar fi găsit oriunde. Cel mai bine era să rămână la 
el acasă. Poate l-ar fi luat de câteva ori la poliţie la 
interogatoriu, dar din cauza cunoştinţelor şi a celor care 
îl iubeau şi îl respectau, sigur nu i s-ar fi putut face vreun 
rău. 

Poate că, în loc să se gândească la Hogea Efendi, 
ar fi trebuit să-şi facă mai întâi probleme pentru el. 
Dintr-o dată, îşi aduse aminte că nu era o zi oarecare: 
era 30 august, Ziua Victoriei. Trebuia să lase lene-veala 
şi să se ridice din pat pentru a pune steagul la fereastră. 
Acesta era un obicei rămas din copilărie. Îi plăcea ca, de 
fi ecare sărbătoare naţională, să atârne un drapel. 
Pentru el, acesta era un mod de a se exprima. În acest 
fel îşi arăta apartenenţa la acele tărâmuri şi la acea ţară. 
În acelaşi timp, desfăşurarea drapelurilor era o 
modalitate de a arăta respectul faţă de oamenii care îşi 
sacrifi caseră vieţile pentru cauza ţării. Când se gândea 
că trebuie să se scoale, se auzi sunetul strident al 
telefonului. O singură persoană îl putea suna cu noaptea 
în cap; nu se înşelase. 

- Da? 

La celălalt capăt se auzi vocea obosită a lui Bariş. 


Se vedea că nu dormise toată noaptea. 

- Am nevoie de ajutorul tău! 

- Bună dimineaţa şi dumneavoastră! spuse Selim 
sarcastic. 

222 

223 

- Selim, nu l-am putut prinde pe tip, şi azi, toţi cei 
de sus vor cobori în public pentru defi lări. Nu ştiu cum, 
dar trebuie să ni-l găseşti pe nenorocitul ăsta! Unde eşti? 

Când ştia că era acasă, punerea unei astfel de 
întrebări i se păru enervantă. Nu o lungi. 

- Când ai maşina echipei în faţa uşii mele şi un 
telefon cu semnal care vă informează asupra locului 
unde mă afl u, o asemenea întrebare nu este cam 
ciudată? 

- O tensiune ne presează îngrozitor. Nu mă aştept 
să mă înţelegi. Dar trebuie să ştii că puţin mai devreme 
l-am arestat pe Hogea Efendi! 

Selim se îndreptă, de parcă cineva l-ar fi împuns. 

- N-am înţeles! Mi-ai promis! 

- Ooo... Văd că un sentiment de intimitate a pus 
stăpânire pe relaţia noastră! 

Se aşternu o scurtă tăcere, în timpul căreia la 
ambele capete ale telefonului se putură auzi, chiar dacă 
cu greu, respiraţii şuierătoare şi scrâşnituri de dinţi. 

Încercând să vorbească pe un ton indiferent, Bariş 
continuă: 

- Ăia de sus îmi cer capul cuiva... Dar tu nu îţi poţi 
da seama cât de serioasă este situaţia, nu-i aşa? Pe când 


nouă ne transpiră fundurile aici, tu dormi buştean, nu? 
Trebuie să-ţi reamintesc un lucru: ceea ce aşteaptă ei de 
la mine nu sunt numai căpăţânile escrocilor ăştia! Ei o 
vor şi pe a ta! Şi ştii de ce? Pentru că ei cred că nu eşti 
bun de nimic... A, mai e ceva: sunt foarte insistenţi şi în 
privinţa crimelor pe care le-ai comis. Ştii ce înseamnă 
asta? Ai fost descifrat! Eşti descoperit şi crede-mă, 
protecţia mea nu va mai dura mult. Dacă mi-am pus 
fundul la bătaie pentru tine, asta înseamnă că te-am 
crezut, dar din câte îmi dau seama, fi lozofi a ta este 
„Cel care nu-mi face rău să trăiască o mie de ani... 
Bagă la cutiuţă ce îţi spun acum: mă pot opri din a te 
proteja în cel mai scurt timp. 

O tăcere adâncă se lăsă din nou. Când simţi că 
ceva mişcă în inte-riorul său, Selim întrebă grăbit, cu o 
voce care arăta că nu voia să scape controlul din mână. 

- Ce vreţi? 

Din cauza furiei şi a ambiţiei, cooperarea excelentă 
dintre ei înce-puse să scârţâie. Bariş continuă pe acelaşi 
ton indiferent. 

- Sunt pe cale să-mi pierd încrederea în tine. Nu 
mai avem răbdare! Suntem în concurenţă cu timpul. 
Trebuie să-l găsesc pe neno-rocitul ăsta înainte să se 
întâmple ceva mai rău. Bănuiesc că Turan Hogea s-a 
ascuns pe la unul din discipoli. Sigur va apărea cineva 
care să nu suporte ideea că Hogea Efendi a fost arestat. 
În acest fel va începe dezbinarea, iar Turan va fi nevoit 
să apară. 

Dând un ton ironic vocii sale, Selim îl întrerupse: 


- Un plan genial! Felicitări... 

- Exact în acest punct te vei implica în toată 
chestia. Nu mă inte-resează cum o vei face, dar vreau să 
mi-l aduci pe tip. Dacă nu, şi tu 

şi Hoge a Efendiputeţifivictimeleunuiacc 
ide nt şi crede-mă, nu va fi deloc greu pentru mine să 
aranjez lucrurile în acest fel... 

Selim se gândi un moment. Se simţea prins la 
mijloc. Trebuia să ia o decizie şi să treacă de partea 
cuiva. Pentru a fi de partea cuiva, trebuia să fi e vânat. 
După ce se mai gândi puţin, decise că nu exista altă 
cale. Atât pentru el, cât şi pentru Hogea Efendi, avea să 
participe la vânătoare. 

- Bine... spuse el, după care continuă: 

- Îţi voi da capul lui Turan Hogea, dar tu să nu-ți 
uiţi promisiunile făcute în legătură cu mine şi Hogea 
Efendi! Crede-mă că nici pentru mine nu e deloc greu să 
te fac să dispari! 

Bariş simţi până în măduva oaselor că îşi putea 
pierde viaţa în acel joc. | se făcu pielea de găină. Faptul 
că era unul din cei mai străluciți agenţi secreţi ai ţării nu 
îl proteja de o creatură mistică sau de puterile ei 
supranaturale. Era unul dintre oamenii care trăiau pentru 
jocul în care fuseseră antrenați şi nu avea nimic de 
pierdut în afara propriei vieţi. Când se gândi la 
milioanele de vieţi pierdute în timp ce apărau diverse 
valori, îşi învinse frica şi-i răspunse lui Selim: 

- Tu fă-ţi treaba ta şi o voi face şi eu pe a mea... 

Selim se făcu că nu aude tonul care îi răsuna în 


ureche. Cu recep-torul în mână, se pierdu în gândurile 
sale. Trebuia să facă o evaluare şi să ia o decizie. Nu 
putea să lase să i se întâmple ceva rău lui Hogea Efendi. 
Pentru că era un lucru pe care agentul ăsta idiot nu-l 
înţelegea: dacă i se întâmpla ceva lui Hogea Efendi, avea 
să înceapă o luptă pe viaţă şi pe moarte. În acest fel, 
diferenţa de idei dintre cele două tabere s-ar fi putut 
transforma într-o prăpastie înfi orătoare. Dar pe de altă 
parte, nu putea permite ca Turan Hogea să rămână liber. 
Se uitase în ochii acelui om şi văzuse ceea ce mai 
rămăsese din sufl etul lui. Pentru a-şi îndeplini propriile 
ambiţii, era în stare să înece totul în sânge. Trebuia să-l 
oprească, şi asta cât mai repede. Oare ce plănuia Turan? 
În timp ce mergea la baie, se gândi că trebuia să se 
mişte mai iute. Neliniştea din interior creştea cu fi ecare 
minut... 

224 

225 

37 

ISTANBUL, Strâmtoarea Bosfor 30 August 

Când ceasul de mână începu să sune sacadat, 
Hamza puse încet pe etajera de pe perete Coranul. După 
ce se uită la ceas, scoase capul pe hublou. Înaintau prin 
strâmtoare. Intră în panică atunci când îşi dădu seama 
că erau deja în Arnavutkoy. Merseseră mai repede decât 
se aşteptase. Îşi acoperi capul cu un giulgiu, după care 
îşi legă o mini-atură a steagului imperial pe frunte. Luă 
telecomanda care avea să activeze explozibilul afl at în 
cutia de sub masă şi şi-o puse cu atenţie în buzunarul 


special făcut deasupra burţii. După aceea, săltă cele 
două pistoale de pe masă şi le verifi că încărcătoarele. 
Ridică piedicile, lăsând gloanţele pregătite pe ţeavă, şi 
ieşi din cabină. 

Un membru al echipajului din Ucraina înainta pe 
coridor înju-rând pentru că-şi uitase în cabină pachetul 
de ţigări. Ori de câte ori traversau strâmtoarea, avea 
grijă să fumeze o ţigară când se bucura de frumuseţea 
acelui peisaj. Dar azi observase târziu că pachetul de 
ţigări i se golise. Când trecu de colţ, sfârşi nas în nas cu 
un bărbat îmbrăcat în alb. Clătinându-se, se dădu un pas 
înapoi. Când era pe cale să înjure din nou, îngheţă în faţa 
imaginii bărbatului cu care se ciocnise. Semăna cu un 
ninja, dar era mai ciudat. Pe banda verde pe care şi-o 
legase pe frunte erau scrise litere arabe. De ce ar fi 
purtat un ninja o bandă scrisă cu litere arabe? Chiar în 
acel moment, auzi ceva explodând şi simţi o lovitură 
puternică în piept. Când se prăbuşi, duse mâinile în locul 
în care fusese lovit şi ultimul lucru pe care-l văzu fură 
mâinile lui spălate în sânge. 

Din acest moment, Hamza începu să vorbească de 
unul singur. Se ruga în timp ce traversa coridoarele şi 
urca scările cu paşi siguri. Nu se mai întâlni cu nimeni 
până ajunse la podul căpitanului. Se vedea că nimeni nu 
auzise sunetul împuşcăturii. Înainte de a intra la 
timonerie, ridică privirea şi se uită în sus. Treceau pe sub 
Podul Bosfor. Continuă să privească. Atunci când puse 
mâna pe clanţă, văzu pe partea stângă Moscheea 
Ortakoy. Inspiră profund şi îşi mărturisi încă o dată 


credinţa în religia islamică. Apoi împinse uşa cu toată 
pute rea . Câ nd int ră, căpi-tanul şi locţiitorul său 
stăteau unul lângă altul cu binoclurile în mână, 
încercând să arunce un ochi în interiorul vilelor afl ate pe 
malul Bosfo-rului. Asta era distracţia lor când treceau 
prin strâmtoare. Faptul că în vilele şi apartamentele cu 
vedere la Bosfor nu erau folosite perdelele era pentru ei 
o adevărată binecuvântare. De câte ori prindeau vreo 
femeie care se plimba prin casă goală sau doar în 
lenjerie intimă, 

226 

puteau traversa tot Bosforul cu binoclul la ochi. Îşi 
dădeau de ştire când prindeau pe cineva şi priveau totul 
împreună. Apoi, povestindu-şi unul altuia fanteziile cu 
femeia pe care o văzuseră, îşi creau subiecte de discuţie 
la masa de seară. 

Hamza auzise de la unii membrii ai echipajului de 
existenţa unor astfel de obsedaţi sexuali, dar acum, 
când îi văzu stând în faţa lui, i se întoarse stomacul pe 
dos. Fărăsăsteapegânduri, leţinti capetele şit 
rase. Cele două gloanţe făcură găuri mici în cefele celor 
doi căpitani, dar în partea din faţă creară nişte gropi de 
la jumătatea frunţilor până la buzele superioare. Când se 
prăbuşiră pe podea, feţele lor semănau cu interiorul unor 
smochine mari şi sângeroase. Timonierul şi responsabilul 
de traseu înmărmuriră. Sunetul armelor şi creierele celor 
doi căpitani prăbuşiţi care se scurgeau pe podea îi 
băgară într-o stare de şoc. 

Fără să ezite, Hamza apăsă din nou pe trăgaci. 


Responsabilul de traseu se prăbuşi, fără să poată scoate 
nici măcar un sunet. Glonţul care îi intrase prin gât îi 
distrusese toate organele necesare scoaterii sunetelor. 
După masacrul care dură aproape un minut şi căruia îi fu 
martor şi din cauza şocului suferit, timonierul polonez nu 
se mai putu abţine şi dădu drumul vezicii urinare. Nu mai 
putea face nimic în afară de a-l privi pe Hamza. 

Fără să clipească, acesta îi făcu semn bărbatului 
care îl privea să răsucească timona. Îi arătă cu mâna 
direcţia în care trebuia să înain-teze vaporul. 

Timonierul dădu prosteşte din cap şi făcu imediat 
ceea ce i se spusese. Cu o manevră bruscă în dreptul 
debarcaderului Beşiktaş, uriaşa navă începu să se 
îndrepte spre est. 

După ce întoarse vaporul în direcţia dorită, Hamza 
apucă el însuşi de cârmă şi îi dădu viteză mai mare. 
Acum vedea mai clar chiar în botul navei Palatul 
Dolmabahce. Duse mâna la buzunarul de pe burtă, unde 
avea telecomanda. Când mai rămăseseră câţiva metri 
până la cheiul palatului, închise ochii şi apăsă pe buton. 

La prima explozie care avu loc nu mai rămase 
niciun geam întreg pe o suprafaţă de cinci kilometri 
pătraţi. O mare parte a palatului fu distrusă şi era în fl 
ăcări. Un uriaş nor negru, care acoperea cu repeziciune 
cerul de deasupra strâmtorii, dădea de veste întregului 
Istanbul de dezastrul ce avuseses loc. Zeci de maşini se 
ciocniră între ele sau se răsturnară pe stră-zile de lângă 
drumul de coastă. Paduricea din spatele palatului era şi 
ea în fl ăcări. Maşinile de pe pod se tamponară unele de 


altele, iar oamenii îşi pierdură controlul şi încercară să 
fugă de acolo pe jos. 

După ce căzu din cauza puterii exploziei, Selim 
rămase nemişcat pe podea. Când îşi reveni, nu-şi putea 
da seama de ceea ce se întâmplase. Peretele din faţă, 
acolo unde trebuiau să se afl e ferestrele apartamen- 
tului, nu mai era la locul lui. Perdelele zburau într-o parte 
şi în alta în bătaia vântului. Toate lucrurile din camera de 
zi erau acum pe podea. 

Se putea considera norocos pentru că se afl ase pe 
hol în momentul exploziei. În timp ce se ridica, se gândi 
că fusese un cutremur, dar când 

227 

se apropie de locul unde ar fi trebuit să fi e 
peretele şi se uită afară, văzu deasupra Bosforului fl 
ăcările uriaşe şi norul care întuneca cerul. Peste oraş 
ploua cu cenuşă. Se gândi că explodase vreo navă. 

Pe stradă, o bucată imensă de metal căzuse peste 
două maşini, stâlcindu-le şi făcându-le să arate de parcă 
ar fi fost atacate de un dino-zaur nevăzut. Şi poliţiştii 
care îl urmăreau pe Selim fuseseră norocoşi. Geamurile 
sparte ale maşinii lor explicau de ce se zbăteau pe iarba 
din parc cu mâinile şi feţele pline de sânge. Peste tot se 
înălţau sunete de sirene amestecate cu strigăte. Exista 
un singur mod de a înţelege ce se întâmplase. Selim se 
duse în partea din spate a apartamentului, acolo unde se 
afl a dormitorul. Când ajunse la uşa micii camere de 
oaspeţi, ochii lui căutară televizorul. Din fericire, nu 
păţise nimic. Luă teleco-manda şi, când îi dădu drumul, 


vocea emoţionată a reporterului care era în transmisiune 
directă şi vorbea în faţa fl ăcărilor uriaşe umplu 
încăperea. O navă lovise Palatul Dolmabahce înainte de 
a exploda. Se vorbea de sute de morţi şi răniți. Cu toate 
că autorităţile nu făcuseră încă vreo declaraţie, era 
suspectat un atac terorist. 

Selim simţi cum ura creştea în el. Inspiră adânc şi 
închise ochii. Capul îi plesnea de durere, dar, cu toate 
astea, o imagine îşi făcu apariţia din întuneric: Turan 
Hogea... 

38 

ISTANBUL, Salacak Septembrie 

O ploaie foarte puternică, ce dădea de veste 
despre schimbarea anotimpului, se abătuse asupra 
Istanbulului, amintindu-le oamenilor condiţiile grele de 
iarnă. Pentru că ploua cu găleata, persoanele ale căror 
case se afl au în cartierele joase şi fuseseră inundate 
erau revoltați. Cu toate astea, tonurile cele mai diferite 
de gri amestecate cu portoca-liul Soarelui care strălucea 
în spatele norilor făceau un joc de culori de-ţi lua ochii. 

Cartierul Salacak, situat chiar în faţa Turnului 
Fecioarei - punctul de întâlnire al Bosforului cu Marea 
Marmara - era unul din cartierele liniştite ale Istanbulului 
şi avea o privelişte minunată. 

Ziya Osman Efendi, care lua înghiţituri mari din 
paharul cu lichior de vişine, stătea în faţa geamului ce 
acoperea întreaga faţadă a camerei de zi din vila sa şi 
privea cu mare durere şi patimă spre Palatul Topkapi. 
Când simţi o mişcare la picioarele sale, se aplecă şi se 


uită: cel mai bun prieten al său, pisica sa de Van, se 
freca leneş de el, aşteptând atenţie. Puse pe măsuţă 
paharul cu lichior şi, zâmbind, luă în braţe pisica, pentru 
care simţea o afecţiune mai mare decât pentru mulţi 
dintre oameni. În timp ce-i mângăia blana moale, 
animalul îşi miji ochii de plăcere, bucurându-se de acest 
alint. 

Începu din nou să privească spre palat. Se gândea 
la cât de greu era pentru un om să fi e atât de aproape 
de locul în care trăiseră străbunii lui, dar să nu poată trăi 
şi el acolo. Niciodată nu avea să-i ierte pe cei care îl 
ţineau departe de acel palat. Nici măcar transformarea 
Palatului Dolmabahce într-o ruină nu-l deranjase. Pentru 
el, clădirea aceea îşi pier-duse sensul şi devenise istorie 
de când numele lui fusese pentru totdeauna alăturat 
celui al lui Ataturk, care închisese ochii acolo în anul 
1938. 

Pierderea de vieţi omeneşti şi pagubele materiale 
în urma explo-ziei tancului petrolier nu-i stârniseră nici 
cel mai mic interes. Locul celor morţi avea să fi e luat de 
nou-născuţi şi înmulţirea oamenilor avea să continue. 
De-a lungul unei perioade de şapte sute de ani, milioane 
de oameni îşi sacrifi caseră vieţile pentru Imperiu. De 
aceea, nu era o problemă sacrifi carea a încă o sută. 
Indiferent de preţul care avea să fi e plătit, trebuia să 
vadă întoarcerea familiei sale în acel palat înainte de a 
muri. De altfel, nimeni nu l-ar fi putut acuza pentru 
explozie sau pentru celelalte asasinate. Toate erau 
acţiunile plănuite ale unui nebun. El nu ştia absolut 


nimic. 

Imediat după explozia tancului petrolier, o mulţime 
de oameni organizaţi dinainte de Turan Hogea 
mărşăluiseră protestând şi 

228 

229 

demonst rând î ncă o dată v ul nerabilit atea 
statului. Sute de oamen i care se reuniseră la ieşirile din 
moschei scandaseră că îl vor pe sultan şi desfăşuraseră 
afi şe prin care era lăudat Imperiul Otoman. Clasa de 
elită a ţării nu-şi mai putuse astupa urechile la cerinţele 
care veneau din stradă şi începuseră discuţiile cu privire 
la for ma de sultanat. Edito-rialiştii se împărţiseră şi ei 
imediat în tabere şi încercau în felul lor să găsească cea 
mai bună soluţie pentru ţară. Ziya Osman Efendi 
urmărea cu emoție şi plăcere cum mişcarea pe care o 
iniţiase într-un mod ilegal începuse să prindă forme 
legale prin intermediul altor oameni. 

În acel timp, un tanc petrolier care se îndrepta 
spre ieşirea din Marea Marmara intră ca un uriaş nor 
negru în peisajul Palatului Topkapi, spre care privea 
bătrânul. Chiar dacă la început se supără că vasul îl 
scosese din gândurile sale, începu să studieze uriaşa 
maşi-nărie cu o curiozitate dezinteresată. După ce văzu 
steagul englezesc ce fâlfâia la pupa navei, îşi ridică puţin 
uimit sprânceana stângă. Englezii... Pe ei îi uitase. Un ofi 
cial al guvernului cu care se întâlnise la Paris îl asigurase 
că Anglia îl sprijinea, că până la urcarea sa pe tron, acest 
sprijin nu avea să fi e făcut într-un mod deschis, dar 


când avea să redobândească titlul, urma să câştige un 
caracter ofi cial. Mai mult decât atât, îi spusese că aveau 
să fi e foarte fericiţi drept prima ţară care urma să 
recunoască instalarea sultanatului în Turcia şi că voiau 
să îi susţină în lupta lor pentru recunoaştere pe plan 
internaţional. Mai adăugase că erau pregătiţi să le ofere 
orice fel de ajutor material. 

Aşa cum fuseseră de-a lungul istoriei, onorabilii lor 
prieteni erau pregătiţi să le fi e aliaţi şi în prezent. Fu 
surprinzător faptul că Anglia fusese informată atât de 
repede de planurile sale şi, chiar mai mult, era gata să-l 
susţină. Cel puţin, era liniştitor să ştie că exista o patrie 
unde se putea duce în cazul unui eşec. După scurgerea 
lină a navei, Palatul Topkapi apăru din nou în toată 
splendoarea sa. Pentru o clipă, Ziya Osman Efendi simţi 
că r ămâne fără aer din cauza nostalgiei care-l cuprinse. 
Nu-i mai rămăsese mult timp. Trebuia să se reîntoarcă la 
palat înainte de a muri. 

Dintr-o dată, observă o mişcare în geam. Când se 
întoarse, îl văzu pe servitor. Omul era ca întotdeauna 
incredibil de tăcut. Cu capul plecat, aştepta să i se dea 
permisiunea să vorbească. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Să fi e de bine, Sultane! A venit Turan Hogea. Ar 
dori să vi se înfăţişeze, dacă-i daţi permisiunea, spuse 
servitorul, fără să-şi dezli-pească ochii din podea. 

Ziya Osman Efendi lăsă jos pisica pe care o ţinea 
în braţe şi se îndreptă spre fotoliul său mare. În acest 
timp, se întrebă de ce Turan Hogea venise aşa, fără să 


dea de veste, când el trebuia să rămână în locul în care 
se ascunsese după explozie. 

Nemulţumită că alintarea ţinuse atât de puţin, 
pisica îşi lăsă corpul gras pe perna care stătea în colţul 
camerei. 

Sultanul inspiră adânc şi, după ce îşi aşeză în 
fotoliu trupul obosit şi plictisit, îi răspunse slujitorului: 

- Să vină... 

Fără să-i întoarcă spatele stăpânului său, servitorul 
ieşi din încă-pere. După scurt timp intră Turan, care veni 
în faţa fotoliului, înge-nunche cu respect şi sărută 
poalele lui Ziya Osman Efendi. Apoi se dădu înapoi şi 
aşteptă. 

- Ce este, Turan? Ce se întâmplă? 

Frica din ochii lui Turan era imposibil de ascuns. 
Răspunse cu o voce îngrijorată: 

- Să dea Domnul să fi e de bine ceea ce se 
întâmplă... 

Lui Ziya Osman Efendi nu-i plăcu deloc tonul 
încordat din vocea lui Hogea. 

- Ce te îngrijorează? Poliţia? întrebă el. 

Era bine dacă era asta, fu ceea ce îi trecu prin 
minte lui Turan, dar, cu toate astea, nu arătă că gândea 
astfel, ci dădu dezaprobator din cap. Vocea îi tremura. 

- Înălţimea Ta, am venit aici pentru a primi 
binecuvântarea dumneavoastră. Săptămâna trecută, 
când mă întorceam la Istanbul cu feribotul, s-a întâmplat 
ceva ce mi-a luat minţile din cap. Din ziua aceea nu sunt 
deloc bine. Şi oricât am încercat să uit, nu am reuşit. 


Frica asta mă termină. Am venit să vă cer sfatul. Şi am 
nevoie şi de lumina Voastră...” 

Vorba îi fu întreruptă de întrebarea lui Ziya Osman 
Efendi: 

- Ce? Ţi-au fost luate minţile din cap? 

- Da, Înălţimea Ta. Frica şi groaza au intrat în 
mine. 

- De ce nu-mi povesteşti exact ce s-a întâmplat? 

- Da, Înălţimea Ta.. 

Ziya Osman Efendi ascultă în linişte ce i se povesti, 
iar când totul luă sfârşit, apucă tesbihul cu lucrătură de 
Erzurum care se afl a lângă el şi începu să rotească 
mărgelele. Încerca să des un sens celor povestite. În 
Coran era menţionată existenţa fi inţelor invizibile, ştia 
asta. Dar când se gândi că ceea ce făcea el era în 
interesul întregii lumi islamice, ajunse la concluzia că 
această poveste nu avea niciun sens. Ei încercau să ia 
înapoi conducerea şi steagul pe care Dumnezeu ÎI 
dăduse familiei sale. Faptul de a fi atacați de demoni 
când ei înaintau cu credinţă pe calea lui Dumnezeu i se 
păru stupid şi imposibil. Probabil că Tura n Hogea nu 
mai putuse rezista presiunii de dinainte de operaţiuni. 
Din cauza stresului exagerat, temerile din subconştientul 
său erau scoase la suprafaţă de imaginaţia lui. Era o 
situaţie ce nu putea fi tolerată, ca acest idiot să se 
plimbe şi să se plângă că este „fugărit de demoni” chiar 
în perioada în care totul se desfăşura conform planului. 

Încercând să nu îşi arate enervarea, începu să-i 
vorbească frumos, pentru a-l ajuta să-şi recâştige 


încrederea în sine: 

- Ascultă Turan... poate că ultimele incidente au 
avut un efect prea mare asupra ta. Apreciez eforturile 
tale şi sunt conştient de stresul prin care ai trecut ani de 
zile, dar ceea ce mi-ai spus nu se potriveşte deloc 
realităţii şi obiectivului nostru sfânt. Când m-am apropiat 
atât de mult de 

230 

231 

tronul ce-mi aparţi ne, iar c â nd t u eşti pe cale 
să-ţi obţii recompensa, nu mi se pare corect să schimbi 
ordinea noastră de zi cu o astfel de nelinişte... 

Când observă că Turan se supără auzi nd astea, 
Ziya Osman Efendi hotărî să întoarcă vorba şi să-i facă 
pe plac acestui discipol nebun, dar loial. Deodată, îi veni 
o ideea strălucită. Continuă: 

- Cu toate astea, cred în ceea ce mi-ai spus. De 
aceea, îţi voi da o amuletă specială, pe care am 
moştenit-o de la strămoşii mei. Amuleta asta te va apăra 
de toate creaturile vizibile şi invizibile, lăsând totul curat 
în jurul tău. Ceea ce trebuie să faci tu este să nu te 
îndoieşti nicio clipă de credinţa ta. Ai înţeles? 

La vestea dată de stăpânul său, Turan Hogea se 
bucură ca un copil. 

- Înălţimea Ta, să Vă dea Dumnezeu viaţă lungă! 
spuse el cu un zâmbet cald care îi acoperi faţa. Apoi 
întinse mâna şi deschise palma pentru a lua amuleta 
mică pe care stăpânul său o scoase dintr-o cutiuţă de 
sidef afl ată pe măsuţa de cafea. După ce o luă, o sărută 


şi o duse la frunte de trei ori, iar apoi o puse în buzunarul 
cămăşii. Cu privirea în pământ, îngenunche pentru a-şi 
lua rămas bun şi, când să sărute poalele sultanului, un 
țipăt strident umplu camera. Turan înmărmuri. Se 
întoarse să se uite în direcţia din care venise ţipătul şi 
văzu pisica sultanului stând în patru labe, cu spatele 
curbat, cu blana ca un arici, mârâind furioasă şi uitându- 
se în colţul îndepărtat al camerei. De frică, faţa lui se 
făcu cenuşie, iar printre buzele uscate putu şopti doar 
două cuvinte: 

- Este aici! 

După numai câteva secunde, pisica îşi reveni, 
întorcându-se la starea ei normală, şi după ce, cu un aer 
ameninţător, dădu un ocol camerei, se aşeză din nou pe 
pernă. Acum privea cu atenţie la tot ce se întâmpla. 

- Stăpâne, a fost aici... spuse Turan cu difi cultate. 

Pentru o clipă, chiar şi lui Ziza Osman Efendi i se 
păruse că se întâmplă ceva ciudat, dar se liniştise foarte 
repede. Trebuie să fi e o stupidă coincidență, se gândi el. 
Poate că povestea lui Turan îi infl u-enţase pe amândoi, 
îi făcuse să fi e tensionaţi. Pisica nu se mai purtase aşa 
ciudat până atunci. Cu toate astea, hotări că fusese o 
coincidenţă stupidă. 

- Ascultă, dacă în ciuda amuletei pe care ţi-am 
dat-o vei continua cu astfel de temeri, să ştii că 
încrederea pe care o am în tine se va sfârşi. Încearcă să- 
ţi păstrezi credinţa puternică. Şi acum întoarce-te la 
treaba ta! Să fi i atent! Turan, nu vreau vreo greşeală la 


ultimul pas! la seama! îi ordonă el pe un ton dur, 


hotărât. 

Încercând să treacă peste panica trăită, Turan 
Hogea sărută iar poalele stăpânului său şi, mergând cu 
spatele, părăsi încăperea. Când ieşi afară şi se urcă în 
maşină, observă că încă mai tremura. Înainte să o 
pornească spre casa sigură din Boyacikoy, luă amuleta 
în mână şi o ţinu strâns de tot. ÎI făcu să se simtă mai în 
siguranţă... 

39 

ISTANBUL, Macka Septembrie 

Scuturându-se, Selim îşi reveni, iar mâna sa se 
duse imediat spre cana turcoaz de apă care se afla 
lângă el. Fără să simtă nevoia să folosească un pahar, 
bău direct de acolo, şi bău după pofta inimii, neţinând 
cont că apa i se scurgea din colţul gurii direct pe piept. 
Când lăsă cana jos, îşi dădu seama că se simţea deja 
mai bine. În sfârşit găsise ascunzătoarea lui Turan 
Hogea. Deci adevărul care se ascundea în spatele 
tuturor violenţelor era aducerea înapoi în ţară a 
sultanatului şi, împreună cu el, a califatului. 

Rămase nemişcat pentru o vreme. Acum jocul 
părea schimbat. Trebuia să mute piesele foarte 
inteligent. Avea să treacă foarte atent printr-un tunel 
îngust şi, dacă făcea alegerea corectă, la ieşirea din el, 
toată lumea urma să fi e foarte bine. În momentul în 
care avea să îi povestească lui Bariş ceea ce afl ase, era 
posibil ca agentul secret, care se plimba „cerând 
capete”, să fi e ameţit de dimensiunile peştelui capturat 
şi să aibă probleme cu înfrânarea ambițiilor. lar acest 


lucru l-ar fi putut costa viaţa. A lui, cât şi a lui Hogea 
Efendi. 

Se ridică de la locul s ău şi, dând la o parte folia de 
nailon care ţinea loc peretelui distrus ale cărui reparaţii 
continuau, privi în faţă, spre Palatul Topkapi. | se părea 
altfel decât de obicei. Înainte, se gândea că reprezenta 
puterea şi justiţia, pe când acum i se arăta ca un monu- 
ment al ambiţiei oarbe. Îşi dădu seama că îi făcea o 
nedreptate clădirii care fusese martoră a istoriei. 
Găzduise atâţia şi atâţia sultani, iar unii dintre ei 
fuseseră renumiţi în toată lumea pentru dreptatea şi 
virtutea lor. Palatul nu avea nicio legătură cu ceea ce se 
întâmpla. Problema era neputinţa omului de a-şi înfrâna 
şi controla ambițiile. În cazul în care avea să-i 
împărtăşească cuiva ceea ce ştia, şi acest palat urma să 
fi e urât de popor şi, pentru că imaginea lui avea să fi e 
pătată de toate acele masacre, urma să fi e ţinta unei uri 
imense. Nu-şi putea asuma această răspundere. Se 
întoarse şi, obosit, se aşeză în fotoliu. 

Trebuia să hotărască repede ce avea de făcut. ÎI 
arunca pe Turan Hogea în faţa agenţilor secreţi? Nu era 
nevoie să-şi murdărească mâinile cu el. De fapt, era mai 
mult ca sigur că cel care dăduse ordinul de ucidere a lui 
Helin fusese Turan Hogea, dar situaţia îl obliga să lase 
eliminarea lui pe mâna lui Bariş. Acest lucru l-ar mai fi 
uşurat pe agentul secret, care trăia de multă vreme într- 
o continuă tensiune şi, de asemenea, i-ar fi permis 
statului să facă o binemeritată reprezentaţie. 

Într-o atmosferă în care securitatea internă fusese 


atât de zdrunci-nată, ţara avea nevoie de o astfel de 
demonstraţie de forţă. După ce avea 

232 

233 

să ofere căpăţâna lui Turan Hogea, şi el şi Hogea 
Efendi urmau să fi e salvaţi. Deşi temerile pentru ceea ce 
avea să fi e mai târziu nu dispăru-seră, nu avea altă 
şansă decât să creadă în promisiunile lui Bariş. Dar ce 
trebuia să-i facă moştenitorului sultanatului? Asta era 
problema princi-pală. Uciderea sultanului nu era treaba 
lui, dar nici nu putea să lase ca un om atât de periculos 
să fi e liber şi să se plimbe în voie. Apariţia lui putea fi un 
mare pericol pentru securitatea ţării şi poate că nişte 
idioţi, nişte trădători de ţară visători care nu ştiau ce 
făceau, aveau să îl spri-jine şi să-i apăre interesele. 
Selim se simți strivit sub greutatea acestei 
responsabilităţi. Ce trebuia să facă? Pentru a lua o 
hotărâre în legătură cu acest lucru, cel mai bine era să 
lase să treacă o noapte. Vocea lui interioară îi spunea că 
în dimineaţa următoare, atunci când avea să se 
trezească, răspunsul la această întrebare avea să fi e 
găsit. 

Luă telefonul celular şi formă numărul lui Bariş. 

După ce sună de două ori, se auzi vocea agentului: 

- Da, Selim. 

- Îţi dau adresa casei din Boyacikoy folosită ca 
ascunzătoare de Turan Hogea. Scrii? spuse Selim pe un 
ton rece. 

Vocea lui Bariş deveni brusc plină de viaţă: 


- Ce spui? Stai un minut... Hai, zi. 

- Pe strada 1768, la numărul 18, se afl ă o casă cu 
două etaje şi grădină. De obicei îşi petrece timpul în 
camera de zi cu vedere spre mare, situată la etajul unu. 
În casă mai sunt încă patru oameni. Dintre aceştia, doi 
stauiînpermanenţă înăuntru. Nu ies deloc afară. 
Locul este în adevăratul sens al cuvântului un serios 
depozit de arme. Sfatul meu este să fi ţi foarte atenţi. 

Se aşternu o scurtă tăcere. Apoi Selim auzi vocea 
plină de recu-noştinţă a lui Bariş: 

- Ştiam că nu-mi vei înşela aşteptările. Îți 
mulţumesc. Îmi voi ţine şi eu promisiunea... Mai vorbim. 
Dar mai întâi să-l prindem pe nenorocit. Rămâi cu bine... 
spuse el şi închise grăbit. 

După ce se uită un timp la telefonul din mână, 
Selim îl puse pe masa de toaletă. Ceva îl neliniştea, dar 
nu îşi dădea seama ce. Poate că el trebuia să se 
răfuiască cu Turan Hogea. Ridică plictisit din umeri. În 
faţa sa stătea o problemă mai importantă. Trebuia să 
decidă ce să facă cu sultanul. Când se întinse în pat, îşi 
dădu seama cât de singur era. Ce bine ar fi fost dacă ar 
fi avut cu cine să vorbească: o femeie, o iubită, o soţie... 
Pe când se gândea la toate astea, căzu în braţele unui 
somn adânc şi întunecat... 

40 

ISTANBUL, Boyacikoy Septembrie 

Adânc cufundat în propriile gânduri, Turan Hogea 
stătea pe canapeau din camera de zi. Într-o mână avea 
amuleta pe care o ţinea strâns, iar în cealaltă tesbihul de 


chihlimbar. Nu se putea abţine să nu se gândească la 
incidentele de pe feribot şi la cel care avusese loc în 
prezenţa sultanului. Nu putea înţelege de ce fusese 
expus atacului demonilor. Cum se putea întâmpla un 
astfel de lucru, când el făcea toate astea pentru calif? 
Cum se putea ca un om atât de credincios cum era el să 
se confrunte cu o astfel de situaţie? Poate că ar fi fost 
mai bine să vorbească cu un preot care ştia mai multe 
despre demoni şi spirite. În acest fel, ar fi putut obţine 
informaţii clare în legătură cu situaţia. 

Turan îşi aminti poveştile din copilărie. Pe una 
dintre ele nu o putuse uita niciodată. Se spunea că într-o 
bună zi un ţăran găsise undeva departe o oaie albă, pe 
care, crezând-o fără stăpân, o luase şi o pusese pe şaua 
calului. După ce mersese el cam o oră, calul devenise 
nervos şi, când se întorsese să se uite la ce se întâmpla, 
amuţise în faţa celor văzute. În timp ce capul şi partea 
din faţă a corpului erau în continuare pe şa, cealaltă 
parte a oii se întindea până în locul în care fusese găsită. 
Brusc, oaia începuse să vorbească: 

- Ce ai, fi inţă umană, te-ai speriat? 

Turan Hogea simţi că se sufocă. Atunci când era 
mic, bunica îl tot sfătuia: 

- Nu te mai gândi la demoni! Nu le pronunţa 
numele cu voce tare! Pentru că ei vor veni, se vor aşeza 
în jurul tău şi te vor privi în linişte. După ce te privesc 
mai mult timp, vor decide ce să facă cu tine. Ori pleacă 
mulţumiţi, după ce îţi controlează frica, ori te 
înnebunesc, trimiţându-ţi sufl etul undeva foarte departe 


de trup! Scoate-ţi demonii din minte! Nu te mai gândi la 
ei! 

Nu trebuia să se gândească, să vorbească despre 
ei... Trebuia să uite. 

Tr e s ări auzi bătaia în uşă. În cameră int ră 
Mahmut, una din gărzile care se ascundeau acolo şi erau 
gata oricând pentru noi operaţiuni. 

- Ce este, Mahmut? întrebă Turan Hogea. De 
obicei, nimeni nu intra în camera sa atunci când el se 
retrăgea să se odihnească. Era curios să afl e ce Îl 
împinsese pe băiat să facă acest act de curaj. 

Mahmut îi răspunse pe un ton neliniştit: 

- Hogea, am o temere care nu-mi dă pace. Dacă 
îmi permiteţi, aş vrea să v-o spun şi dumneavoastră. 

Turan se încruntă şi îi spuse prudent: 

234 

235 

- Zi-mi. Te ascult. 

- Hogea, Cafer a ieşit acum o jumătate de oră 
pentru a merge la băcănie şi încă nu s-a întors! 

- L-ai sunat? întrebă Turan cu îndoială. 

Olacii:* care ieşeau afară din casă purtau 
întotdeauna la ei două telefoane celulare închise. Motivul 
pentru care aceste telefoane erau ţinute închise era 
câştigarea de timp şi oferirea unui avantaj organiza-ţiei, 
în cazul în care posesorul lor era prins. Rezistând până la 
sfârşit, olacul prins nu dădea sub nicio formă cifrul 
pentru activarea telefo-nului. În acest fel se puteau 
câştiga cel puţin şase ore pentru ca grupul să acţioneze. 


În plus, pentru a nu avea vreo problemă tehnică, la cele 
două telefoane se foloseau reţele diferite. Distanţele 
care aveau să fi e parcurse erau calculate dinainte, iar 
atunci când momentul sosea, olacul îşi deschidea 
telefonul şi suna pentru a da mesajul cifrat. Acest tip de 
comunicare arăta că totul era bine şi că erau în 
siguranţă. Timpul necesar pentru întoarcerea de la 
băcănie trebuia să fi e de cel mult cinci-sprezece minute. 
Pentru fi ecare sfert de oră trecut peste cele cincispre- 
zece minute, cei de acasă trebuiau să fi e sunaţi. Dacă 
timpul corespun-zător deplasării la băcănie era depăşit 
de două ori şi nici nu se putea stabili vreun contact, 
însemna că aveau în faţă o problemă serioasă. 

Mahmut răspunse tulburat: 

- Hogea, l-am sunat de multe ori, dar nu răspunde 
la niciunul din telefoane... Ce ne porunciţi să facem? 

Turan se ridică şimerseprudentspreferea 
st r ă. Di n s p atele pe r d elei, studie tăcut grădina, 
zidul grădinii şi părțile de stradă pe care le putea vedea. 
Totul părea normal, dar era bine să fi e precaut. Se 
întoarse şi se duse la dulapul în care se afl au armele. ÎI 
deschise, luă două pistoale şi, în timp ce-şi încingea 
cureau cu muniţie, îi ordonă lui Mahmut: 

- Spune-i lui Ibrahim să se ducă la băcănie, dar să 
nu-şi ia arma cu el. Să încerce să înţeleagă ce s-a 
întâmplat. Dacă situaţia i se va părea normală, să 
întrebe de Cafer. Dar dacă situaţia este anormală, să 
meargă la măcelăria din colţ fără să mai treacă pe la 
băcănie, şi, în timp ce cumpără carne, să ne informeze. 


Are cincisprezece minute pentru a face toate astea. 
Dacă nu mă sună după un sfert de oră, ne vom gândi că 
a fost prins şi ne vom pregăti pentru luptă. Tu împreună 
cu Talip vă puneţi centurile cu bombe, vă luaţi armele şi 
treceţi pe poziţii! Unul din voi va sta la fereastra de 
lângă uşă, iar celălalt la uşa de la grădina din spate! 
Fără ordinul meu nu faceţi nici cea mai mică mişcare. S- 
a înţeles? 

Răspunsul lui Mahmut fu foarte clar: 

- Să trăiţi, Hogea! 

După care părăsi grăbit încăperea. 

După ce îşi băgă pistoalele în toc, Turan se duse la 
dulap şi scoase din spatele lui două plăci de oţel şi nişte 
picioare. Trase cele două plăci în faţa ferestrei şi, după 
ce le montă, le aduse în poziţie verticală 

14 Olac - mesager, curier special. (n. tr.) 

236 

cu ajutorul picioarelor. Într-una din ele erau făcute 
orifi cii folosite pentru a trage şi a urmări ce se întâmpla 
afară. Acum, mica baricadă în spatele căreia se putea 
ascunde în cazul unui confl ict era gata. Nici gloanţele, 
nici bombele care ar fi putut fi aruncate înăuntru nu 
aveau să-l afecteze. Se duse din nou la dulap şi luă 
masca de gaze. Dacă poliţia îi ataca, sigur aveau să 
arunce şi cu bombe cu gaze. În tot acest timp, un ochi 
era aţintit asupra telefonului celular lăsat jos lângă bari- 
cadă. Merse din nou la dulap şi luă o uniformă folosită de 
poliţiştii din brigada specială în timpul operaţiunilor. Se 
îmbrăcă repede cu ea. Îşi puse ṣi ma sca de gaze. Da 


că a r fi put ut cre a o diversiune, s - a r fi putut furişa 
afară, trecând chiar printre ei. Când consideră că totul 
era gata, trecu în spatele baricadei şi, cu pistolul într-o 
mână şi amuleta în cealaltă, aşteptă. 

Deşi se scurseseră douăzeci de minute, nici al 
doilea olac nu dădu niciun semn de viaţă. Asta însemna 
că fuseseră prinşi. Hogea era ud de transpiraţie. Ura să 
aştepte. Orice ar fi fost să se întâmple, trebuia să se 
întâmple cât mai repede. Adrenalina care-i invadase 
sângele îl făcu să ameţească. Aruncă o privire spre 
masă şi văz u cana de apă. Pe nt r u a nu fi zărit de cei 
care aşteptau afară, se târî până la ea. Odată ajuns, o 
luă şi bău pe săturate. Acum se simţea mai bine. Se 
întoarse la baricadă, târându-se din nou. Din cauza apei 
începuse să transpire şi mai tare, aşa că îşi scoase 
masca şi o puse în buzunar. Erau minute al naibii de 
enervante. Crezând din toată inima că amuleta pe care o 
ţinea strâns în mână îl va apăra, încercă să nu-şi piardă 
controlul. Nu se auzea niciun sunet de la cei de jos. 
Probabil că nici situaţia lor nu era diferită de a sa. Îşi 
aţinti ochii la ceasul de pe perete. Mişcarea atât de 
înceată a minutarului îl scotea din minţi, dar nu avea ce 
face. În timp ce încerca să împingă parcă cu privirea 
minutarul, degetul său aştepta pregătit pe trăgaciul 
pistolului automat Uzi de producţie israeliană. 

Trecu exact o oră de când şi cel de-al doilea olac 
ieşise din casă. Foarte probabil, poliţiştii se aşteptau să 
iasă şi ei şi să se predea fără să se implice în nicio luptă. 
Probabil că se consideraseră foarte norocoşi când 


văzuseră că un al doilea olac ieşise din casă. Dar de 
unde ar fi putut ei şti că asta fusese de fapt o tactică? 
Probabil că el era ultima persoană din lume care s-ar fi 
predat. După atâtea operaţiuni încheiate cu succes şi 
care fuseseră rodul atâtor ani de muncă, pregătire şi 
luptă, şi când era atât de aproape de recompensă, nu 
avea deloc de gând să cadă în mâna poliţiştilor şi să 
putrezească într-o celulă. 

încercă să-şi facă un plan. Sigur avea să fi e un 
schimb de focuri. Apoi, la momentul potrivit, băieţii 
aveau să iasă afară să se predea. Poliţiştii care urmau să 
vină la ei aveau să îi controleze de arme, iar ei aveau să 
detoneze bombele de la centuri. Dacă declanşau 
explozia la locul şi la momentul potrivit, i s-ar ivit o cale 
de scăpare. Hotărî că pentru situaţia în care se afl au, 
acest plan de acţiune era cel mai bun. 

Îl chemă încet pe Mahmut. Un minut mai târziu, 
acesta intră în cameră târându-se şi veni lângă el. 

237 

Fără să-şi ia ochii de pe poarta de la stradă, Turan 
Hogea vorbi cât mai atent cu putinţă: 

- Fiule... Azi este ziua în care mergeţi în Rai. Tu şi 
Talip pregă-tiţi-vă pentru asta, spuneţi-vă rugăciunile. 
Pentru continuarea cauzei noastre, eu trebuie să ies de 
aici, iar acest lucru va fi posibil numai datorită eroismului 
vostru... 

Exact în acel moment se opri şi se uită în ochii lui 
Mah mut. Trebuia să-şi dea seama dacă putea sau nu 
avea încredere în el. Când văzu lacrimile din ochii 


băiatului, se linişti. El avea să se arunce în aer. 

Mahmut îi răspunse cu o voce încărcată de emoție: 

- Hogea, şi tu şi cauza noastră meritaţi sacrifi 
carea şi a acestei vieţi şi a altora! Rugaţi-vă pentru noi! 

- Mă voi ruga, fi ule! Şi tu şi Talip meritaţi asta! În 
mijlocul luptei, atunci când o să mi se pară mie 
momentul cel mai indicat, voi arunca această cană de 
apă pe scări. Ăsta va fi semnul că trebuie să puneţi 
planul în acţiune. Veţi spune că vă predaţi şi veţi ieşi 
afară. Ei se vor apropia de voi şi vă vor face un control 
corporal. Pentru că eu nu voi trage focuri de aici, ei vor 
crede că aţi fost numai tu şi Talip în casă. De aceea, 
atunci când vă vor vedea pe amândoi ieşind, nu vor mai 
fi precauţi şi se vor apropia şi mai mult. A! Cagulele să le 
aveţi pe cap. La început să nu vă împotriviţi deloc, dar 
când ajungeţi printre ei, încercaţi să vă zbateţi, ca ei să 
se îmbulzească pentru a vă linişti. Eu îl voi împuşca pe 
primul poliţist care va intra în casă pentru a o controla, 
iar acesta va fi al doilea semn. Când îl veţi auzi, veţi face 
ceea ce trebuie pentru a vă duce în Rai. Încercaţi ca 
până în acel moment să strângeţi cât mai mulţi poliţişti 
în jurul vostru. Ne-am înţeles, fi ule? îşi încheie el vorba. 

Încercând cu greu să-şi stăpânească lacrimile, 
Mahmut răspunse: 

- Am înţeles, Hogea! 

Turan Hogea se întinse şi, după ce-l sărută pe 
frunte, îi spuse: 

- Şi acum du-te! Să reuşiţi! 

În timp ce se uita la Mahmut, care ieşea din 


cameră târându-se, se rugă ca poliţiştii să le încătuşeze 
mâinile băieţilor la spate. Explo-zibilul de pe centuri era 
poziţionat la cataramă şi în laterale, iar dispo-zitivul de 
aprindere care activa tot sistemul se afl a în partea din 
spate, chiar la mijloc. În acest fel, un luptător sinucigaş 
ale cărui mâini erau încătuşate la spate putea activa 
centura în orice moment dorea. Acesta era un sistem 
nou, proiectat special şi scos la vânzare pe piaţa pales- 
tiniană de un negustor de arme american, care ura 
Serviciul de Infor-maţii israelian. 

Începu din nou să aştepte. Dar în tot acest timp, o 
nouă nelinişte îl frământă. Cum de le descoperiseră 
ascunzătoarea? După ce luaseră atâtea măsuri de 
precauţie, era imposibil să se întâmple aşa ceva. 
Numărul oamenilor care ştiau de această casă nici 
măcar nu ajungea la şase. Ca şi misterul care învăluia 
moartea lui Davut, şi lucrul acesta avea să rămână o 
necunoscută. Dar într-o zi sigur avea să afl e ce se 
întâmplase, iar atunci avea să îl omoare pe trădător. Jură 
să facă asta. 

238 

Dacă totul decurgea conform planului, avea să 
meargă la casa lui din Beşiktaş, ştiută numai de el. O 
pregătise în aşa fel încât se putea ascunde acolo cel 
puţin o lună de zile. Fără să le dea de ştire celor din 
preajma sa, el se mai dusese acolo, ba chiar se şi 
salutase cu vecinii. Li se prezentase ca fi ind un om de 
afaceri care trăia şi lucra în Germania. În acest mod, îşi 
făcuse un adăpost de care nu ştia nimeni şi în care se 


putea ascunde la nevoie. Îi era dor de casa lui. Oare o 
mai putea vedea? Gândurile îi fură întrerupte de vocea 
megafonului din stradă. 

- Turan Hogea, vă vorbeşte poliţia! Sunteţi 
înconjurați! Nu aveţi nicio şansă de scăpare! Predaţi-vă! 

Când Bariş cobori portavocea, geamul uşii de la 
intrare se sparse şi primele gloanţe fură trase la 
întâmplare. Poliţiştii care înconjuraseră zona trecură pe 
poziţii şi, odată cu ordinul „Puteţi trage!” dat de Bariş 
prin staţia radio, începu o ploaie de proiectile asupra 
casei. Schimbul de focuri continuă o perioadă în acest 
fel, după care, pentru scurt timp, se aşternu liniştea. 

Cu ajutorul staţiei radio, Bariş reuşi să vorbească 
cu echipa specială care încerca să intre prin spatele 
casei. 

- Echipa 5, vă vorbeşte Vulturul. Terminat. 

După o scurtă linişte se auzi un hârâit. 

- Te ascultăm, Vultur. Terminat... 

- Care este situaţia în spate? Terminat... 

- Doar o persoană trage. Terminat... 

- Fiţi atenţi! Terminat... 

Conform informaţiilor furnizate de Selim, în casă 
trebuiau să se afl e cinci persoane, dintre care una era 
Turan Hogea. Dacă două persoane fuseseră prinse deja 
şi se presupunea că numai două mai trăgeau, atunci 
înseamna că a cincea persoană ori le scăpase, ori nu 
începuse încă să tragă. Era bine să fi e precauţi. 

Începu din nou schimb de focuri, apoi urmă o a 
doua pauză. Voceamegafonuluiseauzidinno 


u.liinvitapesuspecţisă se predea. Răspunsul 
fu dat însă de gloanţele trase la întâmplare. Focul 
continuă o jumătate de oră. Când într-un sfârşit Bariş 
ordonă trecerea la a doua etapă a operaţi-unii, bombele 
lacrimogene începură să fi e aruncate în casă. 

După câteva minute de linişte, ge amu | camerei în 
care se afl a Turan Hogea fu spart de o lacrimogenă, 
determinându-l să-şi pună masca de gaze. După aceea 
se întoarse şi o împinse cu piciorul în colţul camerei. Se 
gândi că acela era momentul potrivit pentru a trece la 
acţiune. Luă cana cu apă şi o aruncă imediat pe scări. 

Când o auzi spărgându-se de trepte, Mahmut, care 
tocmai încerca să dărâme dulapul de lângă uşă peste o 
bombă lacrimogenă aruncată pe geam, lăsă totul baltă. 
Îşi chemă prietenul şi, aşa cum se înţelese-seră dinainte, 
ieşiră la fereastra deschsă şi le strigară celor de afară: 

- Nu mai trageţi! leşim! 

Bariş se cutremură când auzi ce strigară cei din 
casă. În sfârşit putea pune mâna pe Turan Hogea. Acest 
lucru reprezenta sfârşitul 

239 

tuturor relelor, dar şi fi nalul unui lung şi obositor 
maraton. Le ordonă prin staţie tuturor unităţilor oprirea 
focului şi luarea în primire a celor ce aveau să iasă. 

Cu un scârţâit scurt, uşa ciuruită de gloanţe fu larg 
deschisă. Din casă ieşiră încet doi bărbaţi cu cagule pe 
cap care, după ce îşi arun-cară armele, ridicară mâinile 
deasupra capului şi începură să aştepte în mijlocul curţii. 

Luând cu el patru membrii înarmaţi, şeful unităţii 


speciale se apropie de ei. Le ordonă să îngenuncheze şi 
să-şi pună mâinile la spate. 

Mahmut şi Talip se supuseră la tot ceea ce li se 
spuse: cu mâinile împreunate la spate, îngenuncheră şi 
aşteptară. 

Făcându-şi cu greu loc printre poliţiştii care 
încercau să intre în curte, Bariş veni lângă cei doi şi, cu o 
mişcare foarte rapidă, le trase cagulele de pe feţe. Br 
usc, f u cupri ns de panică: niciunul dintre aceştia nu era 
bărbatul pe care îl căuta. Aruncă cagulele jos şi se repezi 
la uşa casei cu două etaje. După ce intră, văzu doi 
membri ai echipei speciale care examinau cu atenţie 
camera, dar nu văzu niciun mort sau rănit. Fugi la scări; 
voia să afl e dacă mai era sau nu cineva la etaj. Când se 
afl a deja sus, în capul scărilor, cu pistolul în mână, auzi 
sunetul provocat de o explozie. O mână nevăzută îl lovi 
cu putere în coşul pieptului. În urma acelui impact, Bariş 
se lovi cu capul de perete şi, pierzându-şi cunoştinţa, 
căzu. 

Cum auziră pistolul împuşcând, Mahmut şi Talip 
începură să se zbată pentru a se putea ridica în picioare. 
Poliţiştii, care crezură c ă lupta începea din nou, se 
îmbulziră spre cei doi suspecți. În zarva creată, nimeni 
nu-i mai putu auzi pe cei doi militanţi care, cu voce tare, 
îşi depuneau jurământul faţă de credinţa lor pentru 
ultima oară. Se auzi un sunet strident, ca de fl uier, şi 
imediat după el o explozie teribilă, care avu un efect 
devastator pe acea suprafaţă de cincizeci de metri 
pătraţi. Bucăţi de oase şi car ne din tr upurile poliţiştilor 


care încercaseră să-i stăpânească pe Mahmut şi Talip se 
împrăştiară peste tot. Violenţa exploziei f u atât de mare 
încât îi răni şi pe poliţiştii care se afl au în casă, acum 
întinşi pe jos şi gemând de durere. 

Ascuns în spatele baricadei de oţel, Turan Hogea 
nu fu afectat. Se ridică repede în picioare şi, şovăind, 
cobori scările. Luând în cârcă pe unul din cei doi poliţişti 
răniţi care erau întinşi pe jos în imediata apropiere a 
scărilor, ieşi din casă. 

Afară era o situaţie de nedescris şi toată lumea era 
panicată. Vocile răniților care cereau ajutor se 
amestecau cu anunţurile prin care erau chemate 
ambulanţele. 

Polițistul rănit pe care îl căra în spate avea faţa 
plină de sânge şi nu putea să vadă. Împreună cu el, 
Turan ieşi din curte şi merse până la capătul străzii. 
Ajuns aici, ceru ajutorul oamenilor care se strânseseră în 
spatele barierei de securitate, aşteptând curioşi să vadă 
ce se întâmpla. 

Doi civili se apropiară în fugă şi, apucându-i de 
braţe pe polițistul rănit şi pe el, îi duseră până pe strada 
principală din spate. Ajunşi acolo, 

240 

opriră un taxi şi îi ajutară să se urce în el. 
Conducând cu mare viteză, taximetristul - cuprins de 
panică şi şocat în faţa unei asemenea situaţii de 
importanţă vitală - încercă să ajungă cât mai repede la 
Spitalul de Stat Istinye din apropiere. 

Când ajunseră la uşa de urgenţă a instituţiei, Turan 


îl ajută pe poli-ţistul rănit să coboare din maşină şi îl 
predă  asistenţilor medicali care le ieşiseră în 
întâmpinare. Polițistul însărcinat cu siguranţa spitalului 
veni şi el în fugă, încercând din toate puterile să-i dea o 
mână de ajutor colegului său rănit. Turan îi ceru să aibă 
grijă de colegul său rănit şi îi spuse că în zona Boyacikoy 
avusese loc o ciocnire sângeroasă şi aveau să fi e aduşi 
şi mai mulţi răniţi. De aceea, trebuia să anunţe şi perso- 
nalul spitalului să fi e pregătit. Adăugând că era nevoit 
să se întoarcă la locul incidentului, Turan Hogea îl lăsă 
pe polițistul cuprins de panică şi părăsi spitalul. Se urcă 
într-un taxi care aştepta şi îi spuse şoferului să-l ducă de 
urgenţă la secţia de poliţie din Mecidiyekoy. 

Contrar comportamentului ce le caracteriza 
meseria, taxime-tristul rămase tăcut tot drumul. Încă de 
la început, fusese învăţat că nu trebuia să vorbească 
deloc cu unii clienţi. lar clientul de acum era unul cu care 
nu trebuia să vorbească. Petele de sânge de pe uniforma 
bărbatului îndreptăţeau acest punct de vedere. 

Ca şi cum ar fi înţeles ce gândea, Turan îşi scoase 
haina murdară de sânge şi, întorcând-o pe dos, o 
împachetă. Când ajunseră pe drumul de coastă din 
Beşiktaş, îi spuse taximetristului că se răzgândise şi nu 
mai mergea la postul de poliţie din Mecidiyekoy, ci la cel 
din Beşi-ktaş. Cobori din maşină şi, când să plătească 
valoarea cursei, şoferul îl refuză respectuos. Cu paşi 
repezi, merse la mall-ul din apropiere şi intră în primul 
butic văzut. Spunând că îşi uitase hainele civile acasă şi 
că nu avea prea mult timp să stea să aleagă, ceru un 


pantalon şi o cămaşă corespunzătoare vârstei şi sit 
uaţiei sale. Îmbrăcă hainele acolo, puse uniforma de 
poliţist într-o pungă şi, după ce plăti, părăsi maga-zinul. 
Pentru a ieşi din mall, folosi o altă uşă. După aceea intră 
într-un alt pasaj, încercând în acest fel să verifi ce dacă 
era sau nu urmărit. După un sfert de oră de hoinăreală 
pe diferite străzi, când ajunse la concluzia că nu era 
urmărit, intră pe strada unde se afl a locuinţa lui. 

Strada părea normală. Deschise uşa blocului în 
care se afl a apar-tamentul şi intră. Luă liftul şi, când 
ajunse la etajul trei, se dădu jos, controlând totul în jur. 
Apoi, folosind scările, cobori până la etajul unu. Stătu 
câteva minute în faţa uşii şi ascultă cu atenţie. Se auzea 
doar vocea unui strângător de vechituri care trecea pe 
stradă. Strigătul lui acoperea zarva copiilor care se jucau 
afară. Convins că totul era normal, descuie pe rând toate 
cele trei încuietori de pe uşă. 

După ce intră, stătu pe hol şi controlă dacă fi rele 
de aţă pe care le aruncase la întâmplare la intrarea în 
camera de zi se afl au la locul lor. Această metodă 
fusese dezvoltată de el. În situaţia în care cineva intra în 
casă, fi rele se lipeau de pantofi şi erau duse în altă 
parte. Acum erau 

241 

toate la locul lor. Uşurat, lăsă sacoşa din mână şi 
intră în camera de zi. Abia când se lăsă în fotoliul mare 
pentru lectură îşi dădu seama cât de obosit era. Odată 
cu scăderea nivelului de adrenalină, trupul său fusese 
cuprins de un sentiment dulce de linişte sufl etească. 


Închise ochii. 

Brusc, o mână puternică şi mare îi acoperi gura. 
Deschise larg ochii, dar ultimul lucru pe care-l mai putu 
vedea fu strălucirea lamei de oţel a unui cuţit comando 
cu mânerul negru... 

41 

ISTANBUL, Macka Septembrie 

Deşi afară nu se întunecase încă, Selim se afl a în 
bucătărie, preparându-şi o salată delicioasă. Dintr-un 
motiv pe care nu şi-l putea explica, un sentiment de 
linişte sufl etească se aşternu peste el. Zâmbi. Ar fi 
trebuit să se simtă foarte neliniştit după ce, cu o seară 
înainte, un agent de la Informaţii îl sunase pentru a-i 
spune că îl scăpaseră pe Turan Hogea. Era ceva ce nu-şi 
putea explica, dar simţea că undele negative care 
veneau de la Turan încetaseră. Parcă semnalele 
negative de acolo se opriseră. Ca şi cum această 
ciudăţenie nu ar fi fost de ajuns, sentimentul de 
încredere pe care i-l dădea cunoşterea situaţiei îl făcea 
să fi e şi mai liniştit. Straniu... 

În timp ce spăla frunzele de salată verde, îşi 
plimbă mâna prin apa care curgea de la robinet. Se uită 
cum se scurgea pe pielea lui. Îi veni-seră în minte 
secvenţe din visul pe care-l avusese cu o noapte înainte. 
Undeva în visul lui era o cascadă. Prinţul pe care-l 
văzuse lângă Tu ra n Hogea îi era alături. Când se 
mişcase pentru a intra sub cascadă, şi prinţul începuse 
să se mişte împreună cu el. Însă o voce - cineva pe care 
nu-l putuse desluşi - îl atenţionase: numai trupurile care 


aveau sufl et puteau trece pe sub apa cascadei. 
Trupurile fără stăpân, adică fără sufl et, nu puteau trece 
în partea cealaltă. Fără să ia în seamă vocea, Selim 
continuase să meargă. Exact când ajunsese la apă, se 
întorsese şi se uitase la prinţ. Nu-l urma, ci se învârtea în 
acelaşi loc, fără niciun rost. Ochii săi nu mai erau la locul 
lor... 

Se uită multtimplaapadelarobinet.i 
ncercăs ă-şi amintească locu-rile extraordinare pe 
care le văzuse în vis. Putu vedea câteva imagini 
disparate, dar nu totul. Se întoarse la chiuvetă şi 
continuă să spele frun-zele de salată. De dimineaţă, 
când se trezise, luase de pe noptiera de la capul patului 
o bucată de hârtie şi un pix şi scrisese o rugăciune pe 
care o auzise pentru prima oară în viaţă. După ce 
terminase şi după ce îi mai trecuse starea de 
mahmureală, se uitase la ea. Nu o mai auzise şi nici nu o 
mai citise pe undeva vreodată. Însă, într-un mod 
surprinzător, o putea spune pe de rost. În acel moment, 
hotărâse ce avea să facă. Problema Sultanului fusese 
rezolvată. 

După ce frunzele de salată verde se scurseră bine, 
începu să le rupă în bucăţi mici, umplând bolul. Apoi 
curăţă de coajă roşiile pe care le spălase şi le tăie în felii 
mici. După ce decoji şi un castravete mare, îl felie atât 
de subţire încât puteai vedea prin fâşii. Salata începea 
să se formeze. Împrăştie peste ea bucăţile de carne de 
curcan afumat, iar apoi presără busuioc. După ce dădu 
prin răzătoare şi o bucată măricică de 


242 

243 

caşcaval, turnă sosul rece de brânză topită pe 
care-l pregătise dinainte. Între borcanele cu condimente 
de pe raft îl căută pe cel cu sare, iar după ce îl găsi, 
presără din el atât cât crezu de cuviinţă. La urmă lăsă 
frunzele de creson, pe care, după ce le curăţă şi alese 
dinainte, le împrăştie peste salată. Se dădu înapoi şi o 
privi: multe femei s-ar fi putut îndrăgosti de el numai de 
dragul unei astfel de salate. Zâmbi, îşi luă o furculiţă şi 
bolul cu salată, şi trecu în camera de zi. 

Muncitorii plecaseră să-şi ia masa de prânz şi el 
rămăsese singur în casă. Construirea peretelui se 
terminase, ferestrele şi tocurile fuseseră din nou 
montate, rămânând doar vopsirea lor. În cel mult două 
zile se termină, gândi el. Totul revenea la normal. 

Înfi pse cu poftă furculita în una din bucăţile de 
carne de curcan de deasupra salatei şi, când să o ducă la 
gură, se auzi soneria. Dând din umeri, aruncă 
îmbucătura în gură, fără să îi pese. Oricine ar fi fost, cel 
care venise nu-l putea împiedica să mănânce o salată 
atât de grozavă. 

Închise ochii în timp ce mesteca, încercând să 
distingă aromele din palatul bucal. Clătină lent din cap. 
Era o plăcere fantastică. Tocmai în acel moment, soneria 
se auzi pentru a doua oară, dar mult mai insis-tent. Se 
ridică şi merse la uşă. 

Nu-şi înghiţise încă îmbucătura din gură când 
deschise. În faţa sa stăteau patru bărbaţi îmbrăcaţi în 


costum. Trei dintre aceştia, înalţi de statură, tunşi foarte 
scurt şi cu aspect atletic, făceau să se creadă că sunt 
gărzi de corp. Dar nu păreau nicidecum nişte gărzi de 
corp ieftine. Privirile şi îmbrăcămintea lor arătau că erau 
profesionişti, şi încă foarte bine instruiți. În mâna unuia 
dintre ei se afl a un ghiveci cu o plantă destul de mare, 
foarte frumos ambalată. Semănau cu oamenii răi care 
mergeau să viziteze casa unui decedat. Bărbatul de 
vârstă medie din a cărui îmbrăcăminte se înţelegea că 
era liderul lor se uita la Selim cu o privire calmă. Faptul 
că nu era nicio ameninţare în privirea lui îl făcu pe Selim 
să iasă din starea de autoapărare. Îşi înghiţi cu greu 
îmbucătura şi îi întrebă: 

- Pe cine căutaţi? 

Bărbatul cu privire calmă spuse într-o turcă 
excelentă: 

- Bună ziua, domnule Selim! Eu sunt Nissim. 

Apoi adăugă cu respect: 

- Vin de departe. Din Israel. Aş dori să vorbesc în 
legătură cu doamna Helin. Vă putem deranja pentru 
câteva minute? 

Chiar dacă se tensionase la auzirea numelui lui 
Helin, nu îşi făcu prea multe griji. Nu trebuia să fi e 
savant pentru a înţelege că cei care veniseră erau 
persoane care lucrau într-un serviciu de informaţii sau 
ceva asemă-nător. Tăcut, se dădu la o parte şi le făcu 
semn cu mâna să intre. 

Când păşi în camera de zi şi văzu peretele în lucru, 
Nissim spuse prietenos: 


- Sper că nu este din cauza exploziei din 
Dolmabahce! 

- Ba da, spuse Selim sincer. În explozie, peretele s- 
a dărâmat, iar acum încercăm să-l refacem. 

244 

- Îmi pare rău. Din păcate, terorismul îi loveşte 
tocmai pe cetă-ţeni. Este zguduitor. 

Selim nu răspunse. Îl privi pe Nissim ridicându-şi 
sprâncenele, de parcă ar fi vrut să afl e cât mai repede 
motivul vizitei. 

După ce se uită împrejur căutând un loc adecvat 
pentru a se aşeza, Nissim se făcu confortabil în fotoliul 
vişiniu din colţul camerei. Ceilalţi aşteptau tăcuţi în 
picioare la intrarea în camera de zi. 

Fără să le dea atenţie gărzilor, Selim se aşeză pe 
scaunul din faţa lui Nissim. 

- Vă ascult... spuse el. 

După ce inspiră profund şi expiră foarte încet, 
Nissim puse picior peste picior şi se lăsă pe spate. Apoi 
începu să povestească: 

- Unul din motivele pentru care sunt atât de 
mândru de ţara mea este că îi protejează pe toţi 
cetăţenii posesori ai paşaportului său, indi-ferent de 
locul în care s-ar afl a. Acest lucru este, pentru fi ecare 
cetă-ţean israelian, o reală sursă de mândrie şi de 
siguranţă... Ştim că Helin a avut o relaţie cu 
dumneavostră. Suntem de părere că era o relaţie foarte 
specială pentru ea. De aceea, am decis să vă împărtăşim 
unul dintre secretele noastre. Vreau să ştiţi că nu fac em 


astapentrudumnea-voastră,cipentruHelin. 
Credcă în acestfelsufletuleiva g ăsi pacea. A fost 
o prietenă şi o soră pe care am preţuit-o foarte mult. 

Selim nu simţi nevoia să întrebe de unde se trăgea 
această prietenie. Era curios să afl e ce încerca bărbatul 
să-i spună. Continuă să asculte. 

- Ştim de existenţa dumneavoastră încă din prima 
zi în care v-a cunoscut. Însă nu a afl at niciodată ce 
ştiam noi. Am continuat să vă urmărim şi după moartea 
ei. Ştim totul despre ceea ce faceţi şi despre rela-ţiile pe 
care le aveţi cu poliţia. Sincer vorbind, ne-a uimit 
personalitatea dumneavostră şi felul în care vă priveşte 
statul. Bineînţeles că acestea nu sunt subiecte care să 
ne intereseze; ele vă privesc pe dumneavoastră şi ţara 
dumneavoastră. Datorită legăturii istorice şi a 
recunoştinţei, noi dorim ca ţara dumneavoastră să fi e 
întotdeauna puternică. Acest lucru este exprimat şi în 
politica noastră naţională. De aceea, după această vizită, 
nu va mai fi stabilit niciun contact cu dumneavoastră. 

Nissim se opri şi inspiră adânc. Îl privi pe Selim de 
parcă încerca să afl e efectul celor spuse asupra lui. 
Negăsind însă o expresie diferită, continuă: 

- V-am adus un cadou. Ne-am gândit că ar fi mai 
bine să-l daţi dumneavoastră celor cărora li se cuvine. 
Vă rog să-l desfaceţi după plecarea noastră şi, uitând de 
vizita pe care v-am făcut-o, să nu împăr-tăşiţi această 
informaţie nimănui. Atât vizita noastră, cât şi celelalte 
detalii care-i pot fi asociate vor fi întotdeauna negate de 
noi cu ajutorul dovezilor. Cu permisiunea 


dumneavoastră... 

Cu toate că Selim fu surprins de ridicarea bruscă a 
bărbatului, nu scoase niciun cuvânt. Mergând cu ei, le 
arătă musafi rilor nepoftiţi drumul spre ieşire şi le 
deschise uşa. Când să iasă din apartament, Nissim se 
întoarse şi îi întinse mâna. 

245 

- Sunt foarte încântat că v-am cunoscut, domnule 
Selim... 

Selim se uită în urmam us a fi rilor care, 
nemaiaşteptând un răspuns, începură să coboare scările. 
Închise uşa şi merse la fereastă să vadă unde erau 
poliţiştii care îl urmăreau de obicei. Nu se mai afl a 
nimeni prin preajmă. Brusc, îşi amintit de salată. Acum 
putea continua să mănânce. Avea multă treabă după- 
amiază şi trebuia să fi e sătul. 

Când se îndreptă să o ia, văzu ghiveciul care 
stătea pe masă. În timp ce ciugulea din salată, începu să 
se întrebe de ce îi aduseseră un ghiveci cu o plantă. Era 
posibil să fi e o capcană? Ce putea să fi făcut de adusese 
MOSSAD-ul la el în casă? Poate că spusele bărbatului 
erau adevărate, cine ştia? Se gândi că cea mai simplă 
cale pentru a afl a era să deschidă pachetul. În timp ce-şi 
mesteca îmbucătura, dădu salata la o parte şi trase 
ghiveciul în faţă. La atingere, i se păru că era mai moale 
decât ar fi trebuit să fi e. Pe când desfăcea cu mare 
atenţie hârtia de ambalaj de culoare roşie care îl 
acoperea în întregime, spera să nu dea peste o bombă. 
După ce rupse şi ultima bucată deadezivcareom 


a i ţinea şi trase hârtia, sări înapoi îngrozit. Ochii fără 
viaţă ai lui Turan Hogea îl priveau... 

Ceea ce crezuse a fi un ghiveci cu o fl oare în ea 
era de fapt capul lui TuranHogea.incepusă- 
studieze. După cum arătau marginile cărnii tăiate şi 
cartilajul care nu fusese forţat, se vedea că fusese tăiat 
cu un cuţit foarte ascuţit. Fusese vidat dedesubt cu 
nailon pentru a împiedica scurgerea sângelui. O bucată 
groasă de burete în forma unei scrumiere fusese fi xată 
deasupra capului cu ajutorul unui bandaj, iar fl orile fuse- 
seră înfi pte în acest burete. Chiar şi în cazul unui 
control, nimeni nu şi-ar fi dat seama că era un cap de om 
şi nicidecum un ghiveci. 

Dându-se înapoi, se aşeză din nou pe scaun. Nu 
mai avea chef să mănânce salată. Acum înţelesese 
motivul liniştii interioare care-l învăluise de dimineaţă. 
Trebuia să-l sune pe Bariş cât mai repede cu putinţă şi 
să-i dea capul lui Turan Hogea, căr uia acest a avea să Îi 
spună pe scurt „căpăţâna”, şi în acest fel să închidă 
această problemă. 

Se uită după telefonul celular şi îl găsi pe marginea 
canapelei. Se aşeză şi formă numărul lui Bariş. După 
scurt timp se auzi vocea obosită a agentului secret: 

- Da, Selim... 

- Bună. Eram curios să ştiu cum te simţi. 

- Cum să mă simt cu toată vesta asta de oţel? 
Ticălosul mi-a rupt o coastă. Mă doare ca dracu, dar am 
venit la serviciu. Cred că pot face faţă. Tu ce faci? Ai 
vreo noutate? Poţi să-l mai găseşti o dată pe tipul ăsta 


pentru mine? 

Selim îi răspunse pe un ton calm: 

- Pot să fac chiar mai mult. Dar, mai înainte, 
trebuie să-mi dai cuvântul tău de onoare. 

- Pentru ce? întrebă Bariş curios. 

- Chiar şi pentru a afl a trebuie să-mi dai cuvântul 
de onoare. Din acest moment vei convinge unităţile 
voastre de urmărire, dar şi pe 

246 

superiorii tăi, să uite totul despre mine şi Hogea 
Efendi. Şi încă ceva... Îţi voi da un cadou, dar nu vei 
pune nicio întrebare în legătură cu el şi nici nu-i vei lăsa 
pe alţii să mă interogheze. Promiţi? 

- Ce cadou, Selim? Nu mă enerva! Nu se putea să 
găseşti un timp mai prost pentru jocurile tale stupide! 

Selim insistă: 

- Promiţi? 

După o scurtă tăcere, se auzi vocea plictisită dar 
sinceră a lui Bariş: 

- Bine, pe cuvântul meu de onoare... 

Selim se simţi uşurat. 

- Mulţumesc. Ştiam că pot avea încredere în tine. 
Acum trimite pe cineva în care ai tu încredere ca să-ți 
timit căpăţâna lui Turan Hogea. Eu voi spune parola 
„Istanbul celui care va veni, iar el îmi va răspunde cu 
parola „Este liber!”. D a c ă nu, nu-i voi da nicio 
căpăţână. De acum încolo vreau să ştiu că aceste dosare 
au fost închise şi clasate. Nu urmărire, nu ascultarea 
telefoanelor, nu arestări! Poţi să mă suni numai pentru a 


mă invita să bem un ceai ca între prieteni, bine? Nicio 
altă întrebare... 

Bariş nu-şi putu ascunde surprinderea: 

- Eu... Eu chiar nu ştiu ce să spun, Selim. Îţi 
mulţumesc... 

- Bun, euîntr-oorătrebuie să ies. Te rog, 
trimite urgent pe cineva. Rămâi cu bine. 

Îi rămăsese un ultim lucru de făcut. După ce i-l 
predă pe Turan Hogea - sau mai bine zis ce mai 
rămăsese din el - poliţistului în civil trimis de Bariş, Selim 
se schimbă şi ieşi. Merse până în Beşiktaş. 

Era o zi fr umoasă, a cărei căldură amintea de vara 
ce trecuse. Ajunse la debarcader şi se urcă pe vaporul 
spre Uskudar. Pe durata scurtei călă-torii se uită la 
pescăruşii care tot dădeau târcoale ambarcaţiunii. Îşi 
dădu seama ce dor îi fusese să-i privească. După ce 
ajunse în Uskudar, se urcă într-un taxi şi plecă spre 
Salacak. Când ajunse în dreptul Turnului Fecioarei, găsi 
ceea ce căuta într-un grup de vile luxoase care se 
înalţau pe partea stângă. Îi plăti taximetristului 
contravaloarea cursei şi, cobo-rând din maşină, se 
îndreptă cu paşi repezi spre vilă. 

Când îl văzu, paznicul complexului preferă să-l 
salute doar din cap, fără să-i pună nicio întrebare. După 
ce ajunse în faţa uşii, Selim apăsă pe soneria uriaşă de 
alamă şi se puse să aştepte. Un bărbat slab şi palid - 
care se vedea că era servitorul vilei - deschise uşa. 
Măsurându-l din cap până-n picioare, îl întrebă pe un ton 
nepoliticos: 


- Pe cine căutaţi? 

Cu o expresie rece, Selim îşi plecă uşor capul pe 
umărul drept, îşi fi xă ochii în ochii bărbatului şi, cu o 
voce mârâită, îi spuse: 

- ÎI caut pe stăpânul tău. Du-mă la el! 

Acum vedea în interiorul omului. 

Bătăile inimii servitorului se acceleraseră. Nu mai 
avu curajul să-i pună vreo întrebare posesorului acelei 
priviri pătrunzătoare. Deschi-zând larg uşa, îl pofti în 
holul mare: 

247 

- Pe aici, vă rog... 

Selim nu mai vedea nimic: nici interiorul casei, nici 
detaliile, nici podeaua. Parcă înainta printr-un tunel clar, 
deschis în mijlocul unei mase tulburi. 

Ziya Osman Efendi stătea în faţa ferestrei şi privea 
Istanbulul, ţinând în mână un tesbih mare de culoare 
portocalie. La auzul ţipă-tului înspăimântător al pisicii 
sale, se întoarse brusc. Văzu un tânăr care înainta spre 
el. Când îl privi în ochi înmărmuri: erau de culoare roşie 
şi verde. Chiar dacă deschise gura, nu putu scoate niciun 
sunet. Vru să se mişte, dar nu putu. 

Selim se apropie de Ziya Osman Efendi până ce 
rămase doar un pas între ei. Apoi, ridicându-şi mâna 
dreaptă la nivelul umărului, îşi răsuci degetele în aer. 

Ziya OsmanEfendiseîntoarseîntr-opa 
rte,deparcăo mână invizi-bilă l-ar fi făcut să se 
mişte; încă nu se putea clinti, încă nu putea vorbi. Din 
cauza stării emoţionale care îl cuprinsese, trupul îi 


transpirase în întregime, iar bătăile inimii i se 
acceleraseră. Tremura de frică. 

În acel moment, slujitor ul care rămăsese în 
spatele lui Selim strigă de se cutremurară pereţii: 

- Nuuuu... Nu-l atinge! Atingerea sultanului este un 
păcat! 

Selim ştia foarte bine asta. Întoarse capul şi-l privi 
pe slujitor. Bărbatul se aruncă la pământ, pierzându-şi 
controlul. Nu mai putea ţipa. Se zbătea ţinându-se cu 
mâinile de gât. 

Se întoarse din nou spre sultan. Mai făcut un pas. 
Fiind atent să nu-l atingă cu trupul, se apropie de 
urechea lui. Începu să spună rugăciunea neştiută, care 
fusese uitată de istoria religiilor. După ce o termină, 
inspiră adânc şi apoi sufl ă în urechea sultanului. Aerul 
intră în ureche şi cutreieră prin capul lui ca o furtună. 

După aceea, Selim plecă de la vilă şi, în timp ce 
mergea spre debarcaderul din Umraniye, se simţi foarte 
uşurat şi fericit. În mintea lui şi-o imagină pe Helin, apoi 
o sărută uşor pe frunte şi o trimise spre eternitate. Când 
vaporul se puse în mişcare, stătea pe punte şi urmărea 
cu mare admiraţie dansul pescăruşilor. 

Cu mişcări lente, îşi scoase telefonul, selectă 
numărul lui Cigdem din lista contactelor şi îl apelă. 

Vocea veselă a fetei îi sună în ureche: 

- Bună! 

- Bună, Cigdem... Vrei să vii cu mine pe vapor şi să 
mergem în Kadikoy? întrebă Selim cu o voce plină de 
speranţă...