Boris Smercek — Al doilea Graal

BORIS VON SMERCEK 


BORIS VON SMERCEK 


AL DOILEA GRAAL 


Traducere din limba germană 
OANA GABOR 
Versiune 1.0 


BORIS VON SMERCEK 
Der zweite Gral 


© 2005, Verlagsgruppe Lübbe GmbH & Co. KG, 
Bergisch Gladbach 


© RAO International Publishing Company, 2005 


Editura RAO 


New York, Bronx 


Înăbuşeala verii târzii se făcu simțită în garsoniera mică şi 
sărăcăcioasă. Dar nu din cauza temperaturii transpira Anthony 
Nangala. Fusese crescut în Camerun, îşi petrecuse acolo primii 
zece ani din viaţă. Căldura nu conta pentru el, o avea în sânge. 

Nu era nici bolnav. Dimpotrivă, avea o condiţie fizică bună. 
Nangala avea un metru optzeci şi şapte şi cântărea nouăzeci de 
kilograme, fără un gram de grăsime în plus. În tinereţea lui, la 
scurt timp după ce părăsise Africa pentru Statele Unite ale 
Americii, începuse să practice boxul, câştigând titlul de campion 
regional la categoria grea. Ziarele îl numiseră la vremea 
respectivă „Tornada Neagră”. De atunci, trecuseră douăzeci de 
ani şi totuşi îşi păstrase alura atletică, deşi nu se mai antrenase 
de multă vreme, iar peste trei săptămâni îşi sărbătorea cea de-a 
patruzecea aniversare. 

Anthony Nangala transpira de teamă. 

Merse în baie, lăsă apa să îi curgă pe faţă, se şterse în timp ce 
se gândea ce ar trebui să facă mai departe. 

„Poate mă înşel, îşi zise. Probabil că nu sunt pe urmele mele.” 

Nu putea gândi limpede. 

Nangala se întoarse în camera cu mobilă sărăcăcioasă, 
compusă dintr-o canapea extensibilă, o masă şi un dulap. 
Rămase în picioare lângă fereastră privind strada, pentru a o 
suta oară în acea după-amiază. Avea o vizibilitate bună de la 
etajul al treilea. 

Era imaginea obişnuită, aproape de clişeu, a Bronx-ului. Faţade 
dărăpănate, tencuieli fărâmiţate, scări  ciobite. Magazine 
alimentare sărăcăcioase, case de amanet la fiecare colţ. Maşini 
cu geamuri sparte, capote zgâriate, roţi demontate. Şi, 


bineînţeles, clica de tineri de culoare, mulţi dintre ei părând a fi 
dealeri de droguri sau planificând următoarea spargere. 

Cu toate acestea, i se păreau inofensivi. Peşti mici într-un 
ocean mare. Indivizii care îl urmăreau pe el nu erau gangsteri 
amatori, ci adevăraţi profesionişti. Şi erau arabi. Cel puţin trei 
sau patru bărbaţi. Momentan nu vedea pe niciunul. 

Anthony, Nangala privi ceasul. Era trecut de unsprezece şi 
jumătate. Işi aruncă privirea spre canapea. Pe cuvertură erau 
aşezate scrisoarea redactată în grabă şi filmul. Un film color 
Kodak cu treizeci şi şase de poziţii, încă nedevelopat. In mod 
normal, îi plăcea să utilizeze tehnologia digitală, dar fotografiile 
din Sudan fuseseră făcute cu o cameră veche avută la îndemână. 

„Mai bine decât nimic, gândi africanul. Esenţial e că am 
fotografiile drept dovadă.” 

Trebuia să expedieze filmul cât mai urgent, poate mai avea o 
şansă dacă fotografiile nu erau găsite la el. Mai ales că nu doar 
viaţa lui depindea de acest lucru, ci şi a multor oameni. 

Privi din nou pe fereastră. Banalitatea străzii i se părea 
înşelătoare. Era convins că cei care îl urmăreau erau undeva 
acolo. Luă în grabă decizia de a duce filmul la prima cutie poştală 
şi de a-l expedia Larei. Ea va şti ce să facă în cazul în care el nu 
supravieţuia acestei zile. 

Imbrăcă repede echipamentul de jogging şi îşi aranjă şapca 
pentru a se deghiza. Dorea să arate ca un om obişnuit. Un 
membru al unei bande, cu un aspect neîngrijit. Vâri plicul în 
interiorul bluzei de trening. Îşi luă şi un pix în buzunar. Nu 
scrisese intenţionat nimic pe plic. Adresa Larei nu trebuia sub 
nicio formă să ajungă în alte mâini, altfel era şi ea în pericol. 

Părăsi apartamentul înghesuit şi alese uşa din spate. Mai mulţi 
copii de culoare jucau baschet în curte. 

Sprijinit de un perete, dormea un beţiv. O imagine dezolantă. 

Anthony Nangala ieşi pe stradă pe o uşă mâăzgălită cu graffiti, 
îşi trase mai jos căciula pe urechi, umblând agale, aparent fără 
griji. La fiecare pas simţea plicul pe burtă. Prima cutie poştală se 
afla la o distanţă de trei blocuri. 

Doar o parte din atenţia lui se îndreptă spre maşini în 
momentul când traversă strada. Cel mai mult îl interesa să 
observe persoanele din apropiere. Trecători, oameni ai străzii, 
elevi. Oameni cu copii în cărucioare. Toţi de culoare. Niciunul alb. 


Aproape deloc mulatri. Nimeni care să semene cu un arab. 

Nangala simţi cum frica dispărea treptat. Simultan îşi reaminti 
că trebuia să fie totuşi prudent. In meseria lui, lucrurile puteau 
lua repede o altă întorsătură. 

La un bloc distanţă de cutia poştală văzu barul Reeds, pe care 
obişnuia să îl frecventeze des. Mâncarea nu era scumpă şi avea 
gustul styroporului reîncălzit. Barul avea o toaletă cu ferestre 
mari, prin care un bărbat de statura lui se putea strecura fără 
probleme. 

Asta şi făcu şi se trezi într-o curte laterală îngustă, unde se 
ascunse în apropierea scărilor unei pivnițe. După zece minute, 
era sigur că îşi înşelase urmăritorii. Scrise adresa pe plic, ieşi în 
stradă, mergând încet spre cutia poştală. Din mers aruncă plicul 
în cutie. Toate merseră strună şi încordarea îi dispăru, ca şi cum 
tocmai pierduse o povară de un chintal. Uşurat, îşi continuă 
drumul. 

O jumătate de oră mai târziu, Nangala stătea într-un internet 
cafe cu o cola în faţă. Scrisese două e-mailuri. 

După-amiază, de îndată ce intră în apartament, ştiu că cineva 
fusese acolo. De fiecare dată când pleca de acasă, răsucea firul 
cablului de telefon în forma cifrei opt, pentru a se asigura că 
telefonul lui nu va fi ascultat în secret. Acum, cablul era aşezat în 
forma unei cochilii de melc. Cineva fusese aici. 

„Trebuie să-mi caut o altă locuinţă”, se gândi el. 

Prin geamul întredeschis auzi zgomotul unei portiere trântite. 
Deşi era un sunet banal, cotidian, îi atrase totuşi atenţia. Privi pe 
stradă şi îi văzu pe cei doi bărbaţi. Niciunul de culoare. Arabi. 
Ambii purtau jeanşi şi pulovere largi, pe o asemenea căldură. 
Unicul motiv ar fi fost acela de a ascunde ceva. Arme. 

Nangala ştia că trebuia să dispară în cel mai scurt timp posibil. 
Se răsuci pe călcâie şi dădu buzna pe scări. Ca şi dimineaţă, 
alese ieşirea din spate. Şocul aproape că îi paraliza picioarele 
când remarcă aici prezenţa altor doi bărbaţi. Tot arabi. Patru la 
număr împotriva unuia singur. Un meci inechitabil. 

Ambii indivizi din curte strigară ceva în timp ce îşi băgau 
mâinile sub pulovere. Nangala se repezi spre casa scărilor şi 
trânti uşa după el. „Ce să fac acum?” 

Găsi un răspuns şi alergă spre uşa din faţă. Poate reuşea să-i ia 
prin surprindere pe cei doi criminali din stradă. Cel puţin avea de 


partea lui elementul surpriză. 

Izbi uşa şi se năpusti afară. Ambii arabi îl priviră stupefiaţi. Era 
ca o vijelie. Tornada Neagră. Îi mătură de o parte şi de alta ca pe 
două păpuşi de paie, conştient că avea un mic avans faţă de ei. 

Auzi voci în spate. Şi paşi. Indivizii îl urmăreau. Alergă pe 
stradă fără să privească înapoi. Oare cât va mai dura până când 
un glonţ îl va tinti între omoplaţi? 

Sări un gard şi intră pe o străduţă laterală. Aici nu era de obicei 
trafic; erau mai puţini trecători şi mai puţine obstacole, dar şi 
pericolul era mai mare. Se zbătea pentru viaţa lui, inima îi bătea 
sălbatic, sângele îi curgea prin vene ca o cascadă. Nu putea auzi 
dacă mai era urmărit. 

Anthony Nangala gâfâia. Nu înţelegea de ce nu exista pe 
strada asta blestemată nicio curte laterală. Nimic, doar pereţi şi 
uşi închise. Fusese prins într-o capcană. Incercă să aprecieze 
distanţa până la capătul străzii. Cincizeci sau şaizeci de metri. 

„Poţi să o faci!” 

În sfârşit, ajunsese. Strada pe care se aflase adineaori doar el, 
era din nou animată. Complet fără răsuflare, se luptă cu masa de 
trecători. 

În vuietul ca de cascadă care îi răsuna în urechi distinse un alt 
zgomot. Zgomotul roţilor unei maşini, aflate, fără îndoială, lângă 
el. Se întoarse şi văzu maşina, un Ford vechi, albastru, care 
tocmai se oprise pe marginea străzii. Uşile maşinii se deschiseră 
şi trei dintre arabii care îl urmăreau se năpustiră asupra lui. În 
acelaşi moment, al patrulea îl prinse din spate. Mai mulţi 
trecători începură să strige, alţii o luară la fugă, însă niciunul nu 
cuteză să intervină. 

Nangala încercă să se apere, dar bărbatul din spate îl ţinea 
strâns. Îl apucară, îi traseră un sac peste cap şi îl împinseră spre 
maşină. Unul îi făcu o injecție în mână şi instantaneu îşi pierdu 
cunoştinţa. 

„Cel puţin am reuşit să trimit plicul”, a fost ultimul lui gând 
înainte de a cădea în întunericul inconştienţei. 


Rezervaţia Moremi 
Bazinul sudic Okawango, Botswana 


În savana întunecată, cinci braconieri îşi încălzeau mâinile la 
focul de tabără. Deasupra flăcărilor, agăţat de un băț de lemn, 
era un ceaun. Trei dintre bărbaţi fumau. Discutau aprins şi 
râdeau zgomotos. Niciunul nu părea să fie îngrijorat de acest 
lucru, în sălbăticie nu existau amenzi. 

Aveau experienţa slujbelor sângeroase şi ştiau că există prea 
puţine puncte de supraveghere în întinsa aşezare. În rezervaţia 
Moremi erau doar şase. Şase supraveghetori, câte doi într-un 
schimb, pe o suprafaţă de opt mii de kilometri pătraţi. Pentru 
cineva care dorea să scoată repede bani din fildeş, nu exista 
niciun motiv de îngrijorare. 

Unul dintre ei, care părea cel mai vârstnic, cufundă polonicul în 
ceaunul adânc şi îşi turnă în farfurie un soi de ghiveci. Începu să 
mănânce, plescăind în timp ce restul pălăvrăgeau şi râdeau. 
Vorbeau în setwana. Se tot repetau cuvintele puia şi thebe. 
Insemnau „ploaie” şi „stropi”, dar reprezentau în acelaşi timp şi 
moneda naţională în Botswana; o sută de thebe echivalau cu o 
puia. Vorbeau despre bani. De fapt, despre câştigul pe care l-ar fi 
adus prada lor. 

Vârstnicul îşi îmbrânci vecinul, în semn că dorea sticla de 
rachiu din mâna acestuia. O luă zâmbind. Sughiţă şi dădu sticla 
mai departe. Râgâi zgomotos, fapt care stârni râsul tuturor. 

Braconierii nu remarcaseră că erau observați de câteva ore. 

La câţiva metri de foc, în spatele bărbaţilor, era maşina lor. Un 
model de camion MAN foarte vechi. Sub prelata de culoarea 
nisipului, de forma unui cort, era depozitată prada unei luni 
întregi. Mai bine de o tonă din aşa-numitul aur alb: fildeş. 


Patruzeci de colţi provenind de la douăzeci de elefanţi ucişi. 

Observatorul secret era familiarizat cu marfa. Cu cincizeci de 
ani în urmă, un kilogram de fildeş costa pe piaţa internaţională 
două sute cincizeci de dolari. Acum costa doar cincizeci. In ciuda 
preţului scăzut, afacerea era încă profitabilă. Incărcătura maşinii 
costa aproximativ cincizeci de mii de dolari. Braconierii primeau, 
bineînţeles, numai o parte, aproximativ zece mii de dolari, cam 
două mii de fiecare. Insemna totuşi ceva într-o ţară în care o 
familie cu opt membri trebuia să supravieţuiască cu o sută 
cincizeci de dolari pe an. 

În lumina focului nu se întrezărea doar camionul. Ceva mai 
încolo erau aşezate imensele cadavre. Pentru braconieri, doar 
fildeşul era valoros, corpurile animalelor ucise fiind abandonate. 
Anual mureau în partea de sud a Africii, din această cauză, în jur 
de două mii de elefanţi. Numărul animalelor se înjumătăţise în 
ultimii douăzeci de ani. În anumite regiuni cifra era cu zece 
procente mai mare. Un bilanţ îngrozitor. 

Un suspin lung şi apăsat întrerupse râsetele bărbaţilor. Lângă o 
femelă moartă, stătea un pui. Atingea neîncetat cu trompa capul 
mamei, de parcă în acest fel i-ar fi putut reda viaţa. Durerea 
puiului se făcea auzită în noaptea senină. 

La o sută de metri distanţă, ascuns în spatele unei tufe, un 
individ, îmbrăcat din cap până în picioare în negru, stătea aşezat 
pe burtă în nisip şi scrâşnea din dinţi. Strigătele puiului îi 
treziseră mila. Simţea cum furia îi creştea în faţa unei asemenea 
nedreptăţi. In timp ce braconierii făceau gălăgie, râdeau şi 
discutau despre bani, puiul suferea din cauza pierderii mamei. 
Urma să moară şi el în curând, întrucât nu avea mai mult de 
douăsprezece sau treisprezece luni. Puii de elefant se hrăneau în 
primii ani de viaţă doar cu laptele mamei. 

Corpul imens al femelei zăcea nemişcat. In locul unde normal 
stăteau colții, erau acum doar două găuri însângerate, provocate 
de tăierea şi smulgerea fildeşului. Celelalte cadavre arătau 
identic. Intreaga turmă fusese alcătuită din doi masculi, şapte 
femele şi un pui. 

Bărbatul din tufiş suspină. Femelele indiene nu aveau fildeş. 
Cele africane însă da. Din această cauză, turme întregi erau ucise 
brutal şi calculat, de cele mai multe ori cu un singur glonţ în cap. 

In special în această perioadă a anului, era foarte uşor să obţii 


fildeş. La sfârşitul lunii septembrie, aproape de finele anotimpului 
secetos, multe animale se mutau în bazinul colector al râului 
Okawango. Deoarece râul nu se revărsa în mare sau în altă apă, 
dispărea în nisip. Apa se infiltra într-o deltă în Kalahari şi oferea 
animalelor, în timpul secetei, un adevărat paradis. Braconierii 
trebuiau doar să aştepte în vecinătatea apelor până la sosirea 
elefanților. Prada venea singură în mâinile lor. 

Din nou, bocetul puiului răsună peste savana întunecată. Acum 
însă nu mai voia să înceteze. Treptat se părea că începea să-i 
scoată din minţi pe braconieri. Discutau scurt, dar apăsat; cel 
mai bătrân îşi puse farfuria cu ghiveci deoparte, se întinse după 
armă şi o ridică. Făcu vreo câţiva paşi şi se opri pentru a-şi 
poziţiona puşca. Fixă ca ţintă capul puiului de elefant. 

Un zgomot asurzitor de armă tună peste ţinut. Cei patru 
bărbaţi care stăteau la focul de tabără începură să râdă. Dar cel 
care căzuse nu era elefantul, ci vârstnicul. 

Timpul părea că se oprise preţ de câteva secunde, apoi se 
dezlănţui haosul. Puiul alerga speriat. Braconierul se ridică, 
ducându-şi mâna la braţul rănit. În timp ce se clătina spre 
camarazii săi, le urla ordine. Braconierii se repeziră la arme şi se 
aruncară la pământ. Nimeni nu ştia de unde veneau gloanţele şi 
trăgeau în toate direcţiile. 

„Au intrat în panică”, gândi mulţumit bărbatul îmbrăcat în 
negru. Prin luneta armei sale performante le urmărea fiecare 
mişcare. Nu aveau nicio şansă să scape. 

Îşi duse mâna la spate şi scoase din cutia de cartuşe un Norma 
Match 168 HP, lung de şapte centimetri. Fără să-şi dezlipească 
privirea de la braconieri, îşi încărcă arma rapid şi fără zgomot. 
Arma era din nou pregătită. 

Ţinti din nou. Două Împuşcături plesniră cauciucurile din faţă 
ale maşinii. Botul MAN-ului se aplecă. Următorul glonţ era 
destinat rezervorului. Motorina se împrăştie formând o baltă pe 
nisip. Maşina era din acest moment de prisos. 

Braconierii vor avea aceeaşi soartă. Începură să urle, înjurând 
nu numai pentru că îşi pierduseră salariul pentru o lună, ci şi 
pentru că fuseseră prinşi. 

Bărbatul în negru izbucni în râs. Bineînţeles că nu mai putea 
face nimic pentru elefanții morţi. Dar va avea grijă să fie puţin 
mai multă dreptate pe această planetă. Trăia numai pentru asta. 


3 


Kobe Kulundu căscă şi se întinse. Petrecuse întreaga noapte pe 
scaunul de birou. Se simţea istovit şi tensionat. Ardea de 
nerăbdare să conducă spre casă, să ia micul dejun împreună cu 
soţia şi să doarmă. 

Îşi aruncă privirea la ceasul de pe perete, care era agăţat 
deasupra intrării micuţei, dar confortabilei cabane de pază din 
San-ta-Wani. Câteva minute înainte de ora şapte. Mai avea încă o 
oră şi ceva până la schimbul de tură. 

Îşi trecu ambele mâini peste faţa neagră ca pana corbului, 
apoi, prin părul creţ şi, în cele din urmă, pe la tâmplele deja 
încărunţite. Căscă din nou şi se ridică să-şi prepare cafea 
proaspătă. 

Kobe  Kulundu îşi iubea meseria. Ca supraveghetor al 
rezervației Moremi avea o mare responsabilitate. Meseria îi 
oferea mereu lucruri noi, dar nu putea suporta schimbul de 
noapte de la birou. Orele la masa de lucru i se păreau câteodată 
fără sfârşit. 

Se hotărî să se radă şi să-şi spele dinţii. Când se întoarse în 
birou, cafeaua era gata. 

Îşi turnă cafea în ceaşcă şi ieşi afară să-şi dezmorţească 
picioarele. Soarele răsărise, dar lumina era încă lăptoasă. In 
câteva ore, ţinutul va fi scăldat în splendide nuanţe de oranj. 

Sorbi puţin din cafea şi tremură. In rezervaţie se mai simţea 
încă frigul nopţii. Îşi lăsă în jos mânecile uniformei de culoare 
kaki şi mai sorbi o gură de cafea. Făcu apoi o tură în jurul 
cabanei în timp ce se mai gândea la patul şi la soţia lui. 

Radioemiţătorul din birou începu să dea semne de viaţă. 
Ciudat. Singura persoană cu care Kobe Kulundu păstra legătura 
prin radioemiţător era colegul lui, Carl Tombe, care făcea în acea 
noapte munca de teren. De regulă, Carl îl contacta din două în 


două ore pentru a-i comunica poziţia sa. Ultimul lor contact 
avusese loc cu mai puţin de o oră în urmă. Ceva trebuie să se fi 
întâmplat. Kobe Kulundu se grăbi să intre în birou şi luă 
radioemiţătorul. 

— Eu sunt, Carl, iar vocea îi suna strident. 

— Mi-am imaginat. Ce se întâmplă? 

— O surpriză frumoasă, aş spune. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Doar... Carl Tombe ezită. Ar fi mai bine să vezi singur. 

„Asta mai lipsea”, se gândi Kobe. 

— Este ceva mai important decât micul dejun cu soţia mea? 

— Aş zice că da. 

— Poţi să fii mai concret? 

— Vino aici şi o să vezi singur. Şi adu şi puţin lapte. 

Kobe bănuia ce putea să se fi întâmplat. 

— Unde eşti? 

— Exact la doisprezece kilometri vest faţă de ultima locaţie, la 
aproximativ doi kilometri nord de Boro. 

Boro era un afluent care străbătea bazinul Okawango. 

— Bine. Kobe Kulundu oftă. In jumătate de oră sunt la tine. 


Micul Cessna 172 Skyhawk zbura în linie dreaptă peste savană, 
de-a lungul râului Boro. Cu soarele în spate, Kobe Kulundu nu 
avea nicio greutate în a-şi atinge ţinta. Zări de departe maşina şi 
cadavrele elefanților, apoi descoperi Jeep-ul braconierilor lângă 
care stătea Carl Tombe făcându-i semne cu mâna. Reduse viteza, 
lăsă Cessna să mai dea un ocol şi ateriză. Terenul îi permitea să 
lase avionul să ruleze până la câţiva metri de locul dorit. Opri 
motorul şi cobori. 

Scuturând din cap, se apropie de colegul lui. „La naiba”, şopti 
rotindu-şi privirea de la un elefant la altul. Corpurile de culoare 
gri erau împrăştiate pe o rază de mai multe sute de metri. 

— Câţi sunt? Nouă? 

Carl Tombe aprobă. 

— Doi masculi, şapte femele şi acest pui. 

II conduse pe Kulundu la câţiva paşi în spatele maşinii. De bara 
de protecţie din faţă era legat cu o frânghie un pui. 

— Aş spune că are un an. 

Kulundu aprobă. 


— Laptele este în aparat, spuse el. Şi o sticlă goală. Puiul pare 
înfometat. Cel mai bine ar fi să îl hrănim acum. Mai vedem după 
aceea ce e de făcut. 

— Rezolv eu asta. Între timp, tu ar trebui să îţi arunci o privire 
pe aici. 

— Aş renunţa cu drag la asta. Gândindu-mă la toate aceste 
animale care trebuie să moară pentru fildeş, mi se face rău. Mai 
grav este că indivizii care au făcut acest lucru se vor întoarce. 

Carl Tombe rânji. 

— De data asta, nu, Kobe. De data asta, cu siguranţă că nu. 

Locul oferea o privelişte ieşită din comun. În spatele maşinii 
erau îngrămădiţi zeci de colţi. Imediat lângă, cinci bărbaţi erau 
aşezaţi pe spate, unul lângă altul. Kobe Kulundu urcă pe rampa 
de încărcare. Braconierii făcură ochii mari, dar niciunul nu se 
mişcă. Erau încătuşaţi, cu căluş în gură şi înghesuiți precum 
sardinele într-o conservă. 

Patru dintre ei sângerau - unul la mână, ceilalţi trei la picioare. 
Nu îi era deloc milă. Bandele de braconieri măcelăreau elefanții 
pentru a face contrabandă cu fildeş. Îşi meritau soarta din plin. 
Cu toate acestea, îşi aduse trusa medicală şi îngriji rănile 
braconierilor pentru a nu se infecta. 

Când termină, se întoarse la Carl care, stând pe bara de 
protecţie a maşinii, hrănea încă puiul de elefant. Acesta din urmă 
sugea însetat din sticla de lapte şi îşi trecea neobosit trompa 
peste capul îngrijitorului. 

Kulundu râse. Ştia că puii de elefanţi nu puteau fi hrăniţi în 
lipsa contactului fizic. In ciuda mărimii lor impunătoare, aveau 
nevoie de îngrijire şi afecţiune ca oricare alt pui. 

— Extrem de ciudat, nu crezi? Cinci braconieri legaţi în propriul 
camion. 

— Întocmai. 

— Cineva s-a dovedit a fi extrem de furios pe aceşti indivizi. 

— Aşa văd şi eu lucrurile. 

— Ai văzut medalia? 

— Care medalie? 

— Cea de pe scaunul şoferului. 

Intrucât nu primi niciun fel de explicaţie, Kobe Kulundu urcă în 
cabină. 

Pe scaunul şoferului era aşezată o monedă de mărimea 


podului palmei, care în lumina soarelui strălucea precum argintul. 
Părea a fi o medalie sau o monedă. Kulundu o luă în mână şi 
realiză cât de grea era. Privind-o mai atent, observă un desen în 
relief, care părea a fi vechi. Înfăţişa un trandafir încrucişat cu o 
sabie. Kobe Kulundu nu mai văzuse niciodată aşa ceva. 

„Ce-ar putea oare să însemne asta?” murmură el ca pentru 
sine. 


4 


O zi mai târziu, Livingstone, Zambia 
300 kilometri nord-est de rezervaţia Moremi 


Taxiul opri în faţa hotelului Royal Livingstone, cel mai bun din 
zonă. Era amplasat la aproximativ opt kilometri în afara oraşului, 
în imediata apropiere a cascadelor Victoria. Acest lucru făcea ca 
hotelul să fie o atracţie pentru turişti. Oameni din toată lumea 
năvăleau aici, deoarece în niciun alt loc cascadele Victoria nu 
puteau fi mai bine văzute decât de aici. Pe o suprafaţă lată de un 
kilometru şi jumătate, masele de apă ale râului Zambezi 
năvăleau la mai mult de o sută de metri adâncime într-o crevasă 
lată de numai cincizeci de metri. Este o experienţă impresionantă 
să stai pe o stâncă şi să vizionezi spectacolul în timp ce eşti 
învăluit de un nor de aburi şi de spuma valurilor. Nu fusese 
degeaba denumit de băştinaşi Mosioa-Tunya, „fumul tunător”. 

Emmet Walsh îi întinse şoferului o bancnotă şi cobori din taxi. 
Avea cincizeci de ani, era înalt şi slab. Faţa prietenoasă, deşi 
părea sculptată în piatră, era mărginită de barba scurtă, căruntă. 
Frizura avea aceeaşi mărime şi culoare. Buzele subţiri şi ochii 
negri trădau fermitatea. Înfăţişarea lui inspira autoritate. 

La pantalonii de stofă lejeri, dar eleganţi, purta o pereche de 
pantofi negri din lac şi o cămaşă albă închisă la guler. In mână 
ţinea un geamantan. Arăta ca un om de afaceri în concediu. Ştia 
că lăsa această impresie, făcea parte din deghizarea lui. 

Pe drumul spre hotel, se gândi dacă ar fi bine să accepte oferta 
hotelului de a cina pe o stâncă a cascadelor. Totuşi se hotărî că 
era mai bine să refuze. Era obosit. Nu dorea decât să doarmă. 

Taxiul plecă şi Emmet Walsh intră în hotel. Zona în care se afla 
recepţia era înconjurată de o curte luminoasă. In aer se simţea 
aroma plăcută a grădinilor de verdeţuri învecinate. Walsh 


traversă holul împodobit cu coloane şi întrebă la recepţie dacă 
existau mesaje pentru el. Nu era cazul. Portarul dori să îl ajute cu 
bagajele, dar refuză. Valiza era un subiect tabu. 

Primi cheia şi cumpără un ziar. Apoi părăsi holul hotelului şi se 
îndreptă spre cameră. Hotelul era alcătuit din mai multe vile cu 
două etaje, construite în stil colonial. Fiecare vilă era compusă 
din zece apartamente de lux. În total, o sută şaptezeci şi trei de 
camere de 5 stele. 

Emmet Walsh intră în apartamentul său şi agăţă pe uşă 
mesajul „Vă rugăm, nu deranjaţi”. Abia acum începu să simtă 
tensiunea ultimelor zile şi oboseala acumulată. Aproape 
patruzeci şi opt de ore fără somn. Recuperarea era necesară. 

Voia totuşi să facă înainte o baie. În timp ce apa curgea în 
cadă, răsfoi ziarul. 

Un articol de la pagina a treia îi captă atenţia. Subiectul era 
prinderea a cinci braconieri, în circumstanţe stranii, în Botswana. 

Raportul înfăţişa succesiunea de fapte, dar nu dădea nicio 
explicaţie: 


„„.Kobe Kulundu, paznic în rezervaţia Moremi, porneşte de la 
premisa că braconierii au fost atacați de o bandă rivală de 
contrabandişti. Nu este prima oară, susţine Kulundu, când 
contrabandiştii îşi provoacă unii altora dificultăţi. Poliţia confirmă 
această bănuială, întrucât în ultimele luni au fost înregistrate 
nouă cazuri asemănătoare, nu doar în Botswana, ci şi în ţările 
învecinate, Namibia şi Zimbabwe. Piaţa de contrabandă din 
aceste regiuni este de ani de zile puternic combătută. 

Purtătorul de cuvânt al poliţiei a declarat că există dovezi care 
susţin că, în toate cele nouă cazuri, a fost vorba de aceeaşi 
bandă. 

Persoanele care au fost reţinute au declarat că vinovat pentru 
prinderea lor este un bărbat înalt, îmbrăcat complet în negru. 
Acestea sunt singurele indicii despre bărbatul care capturase 
banda. 

In afară de asta, la locul faptei s-a găsit şi un obiect, a declarat 
Ulassi la conferinţa de presă. Un medalion pe care sunt gravate 
un trandafir şi o sabie. Poliţia crede că făptaşii au lăsat acest 
obiect pentru a-şi delimita zona, dar şi pentru a avertiza alţi 
braconieri. Ulassi a mai adăugat: „Lucrăm intens cu paznicii 
rezervației Moremi şi cu autorităţile din Namibia şi Zimbabwe. 
Sunt sigur că activitatea acestor bande va fi în curând întreruptă. 


Emmet Walsh zâmbi. Faptele descrise în articolul din ziar erau 
adevărate, dar incomplete, şi în plus fals interpretate. În ultimele 
două luni fuseseră capturate în Namibia, Zimbabwe şi Botswana 
trei bande de braconieri, mai precis cele care realizaseră cele 
mai mari profituri din contrabandă cu fildeş, cu alte cuvinte, cei 
mai josnici şi mai periculoşi dintre vânătorii de elefanţi. 

Presupunerea că în spatele capturării s-ar afla o grupare de 
contrabandişti era falsă. El, Emmet Garner Walsh, îi descoperise 
şi îi prinsese. Cercetase cazul multe săptămâni. Apoi închiriase 
un mic avion - în oraşul turistic Livingstone o puteai face cu 
uşurinţă - şi îşi începuse călătoria. Echipamentul lui se găsea 
într-o valiză: o armă demontabilă ce nu putea fi detectată la 
vamă, muniţie, o lanternă şi, bineînţeles, sistemul GPS cu care 
putea urmări traseul braconierilor întrucât aplicase camionului un 
microcip de detectare. In acest fel, putea oricând să-şi localizeze 
ţinta. Binecuvântarea tehnicii moderne. 

In cinci cazuri informase şi poliţia, deoarece braconierii 
imobilizaţi de el nu fuseseră găsiţi nici după o zi. 

„Aceşti idioţi lacomi nu şi-au câştigat deloc atâta bunăvoință”, 
se gândi el. Dar informarea poliţiei nu făcea parte din sarcinile 
lui. 

Lăsă ziarul şi merse în baie. Apa caldă îl relaxa şi îl 
binedispunea. In timp ce inhala aroma dulce a loţiunii de iasomie 
şi îşi spăla corpul de praful acumulat pe parcursul ultimelor nopţi, 
se gândi ce ar fi trebuit să facă mai departe. Işi rezervase un loc 
în avionul de a doua zi, după-amiază, spre Johannesburg. După o 
scurtă oprire, va lua alt avion spre Londra. De acolo mai era doar 
o aruncătură de băț până în preaiubita sa Scoţie. Emmet Walsh 
închise ochii şi încercă să-şi imagineze turnurile şi crenelurile 
castelului Leighley. De când avusese probleme cu inima, simţea 
din ce în ce mai des legătura cu ţara în care se născuse, Scoţia. 

De trei luni de zile nu mai văzuse castelul. O jumătate de 
veşnicie, cel puţin aşa simţea. Ardea de nerăbdare să ajungă în 
sfârşit acolo, să păşească în imensele holuri şi să se simtă din 
nou copleşit de grandoarea arhitecturii vechi. 

Şi să îşi revadă fraţii şi surorile. 


Anarak, lran 
300 de kilometri sud-est de Teheran 


Un necunoscător nu ar fi bănuit niciodată că în pustietatea 
aceasta uitată de Dumnezeu ar putea exista o închisoare. Cu atât 
mai puţin una de o asemenea mărime. Era foarte spațioasă dintr- 
un motiv bine întemeiat. Şi tot dintr-un motiv bine întemeiat 
fusese amplasată atât de departe de civilizaţie. Nimeni în afară 
de pereţii ei nu trebuia să ştie de oribilităţile petrecute aici. 

Exact acesta era motivul pentru care Lara Mosehni se afla aici. 
Cerceta închisoarea pentru a face publice atrocitățile înfăptuite. 
Căzuse singură pe mâna unor extremişti pe care îi urmărise. 

Era deja închisă de şase zile într-o celulă mică şi sufocantă, 
împreună cu alte şapte femei. În această instituţie existau şi 
bărbaţi închişi, dar într-o altă clădire. 

Dintr-un motiv încă necunoscut ei, era singura încătuşată din 
această celulă. Motivul putea să fie faptul că încă mai era în 
puteri. Mai târziu, când va fi şi ea la fel de înfometată, murdară şi 
slăbită ca şi celelalte deţinute, i se vor scoate cătuşele. 

Părul negru, tăiat la nivelul umerilor, care în mod normal 
strălucea şi la atingere era precum catifeaua, acum era mat şi 
încâlcit. In afară de asta, pielea capului îi producea mâncărimi, 
dar din cauza mâinilor legate la spate nu se putea scărpina. Lara 
se întreba când se va mai putea spăla. 

Oftă. 

In condiţii normale, era o femeie de douăzeci şi opt de ani, 
foarte frumoasă, cu un ten măsliniu, tipic arab. Pomeţii înalţi, 
bărbia ascuţită şi trăsăturile bine proportionate ale feţei îi 
confereau un aspect de regină. Soţul ei o numise odată mica lui 
Nefertiti, deoarece lăsa uneori impresia de aroganță. Dar în 


ultimele zile îşi pierduse orice urmă de înfumurare. 

Închisoarea era aşezată la o bună distanţă în afara Anarak-ului, 
adăpostită de colinele sterpe ale muntelui Kuhrud. Mica fereastră 
cu gratii îi oferea o privelişte nemărginită a câmpiei marelui 
deşert Desht-i-Kevir. 

„Exact aşa ar putea arăta sfârşitul lumii”, gândi ea istovită. 

Cu spatele la perete, se lăsă să cadă pe podea. Pentru a sta 
cât mai confortabil, se aşeză turceşte. Celelalte femei stăteau în 
aceeaşi poziţie pe podeaua goală şi rece. Nu exista în această 
încăpere nimic, decât o gaură împuţită într-un colţ, pentru 
satisfacerea nevoilor. De fiecare dată când vizita acel loc trebuia 
să fie ajutată, din cauza cătuşelor, de celelalte femei. Era absolut 
umilitor. 

În spatele chipurilor murdare ale colegelor sale de celulă, Lara 
citea spaima şi disperarea. Toate fuseseră deja violate, unele 
chiar în repetate rânduri. Fiecare încercare de a opune rezistenţă 
era răsplătită cu bătăi şi călcări în picioare. Apoi erau din nou 
abuzate. 

Noaptea, gardienii aduseseră o tânără fată; Lara bănuia că 
avea cel mult cincisprezece ani. Venea de la interogatoriu. Faţa îi 
era umflată şi corpul presărat cu vânătăi şi răni însângerate. 

În afară de asta, îşi apăsa cu putere mâna pe abdomen. 

Lara îşi mută privirea la o femeie care era deja de mai bine de 
patru ani în celulă. Ca în cazul tuturor femeilor de aici i se imputa 
nerespectarea legilor islamului şi atacuri împotriva regimului. Se 
pretindea că ea şi bărbatul ei ar fi provocat un atentat cu bombă 
împotriva unui membru al regimului, în Teheran. Bineînţeles că 
nu avusese parte de niciun proces. O lăsaseră pur şi simplu să 
putrezească aici, îngropată de vie. 

Pentru a mărturisi şi numele presupuşilor complici, fusese şi ea 
violată. Şi aceasta nu fusese singura modalitate de a o face să 
vorbească - o torturaseră cu bastoane de trestie şi cu coarde de 
pian. Deoarece femeia nu divulgase niciun nume, o torturaseră 
cu aşa numita petite guillotine, o reproducere în miniatură a 
ghilotinei, retezându-i două burice ale degetelor. 

Femeia îi mărturisi Larei că soţul şi fiul ei fuseseră de 
asemenea arestaţi, dar nu ştia ce se întâmplase cu ei. Nu îi 
revăzuse de atunci. Lara se întrebă cum puteau schingiuirile şi 
violurile să fie în conformitate cu legile islamului. In afara acestor 


ziduri, se respectau însă alte legi. 

Se gândea la ce pedepse i se pregătiseră ei. Fusese deja lovită. 
După toate probabilitățile, nu va mai dura mult până când o vor 
silui şi pe ea. 

Dar nu va permite să se ajungă atât de departe. Primul pas 
spre eliberarea ei îl făcuse cu o oră în urmă, când o interogase 
directorul închisorii. 

În pofida cătuşelor, reuşise să se smucească de lângă cei doi 
gardieni care o păzeau. Se crease o scurtă ambuscadă, pe care o 
folosise pentru a se arunca pe biroul paznicilor surprinşi. Curajul 
îi provocase un hematom şi o buză crăpată, dar şi intrarea în 
posesia unei agrafe de birou, pe care Lara o ascunsese sub 
limbă. 

Se gândea dacă o agrafă de birou era de ajuns pentru a o 
scăpa din această închisoare blestemată. Uşor nu avea să fie, dar 
trebuia să încerce. 


6 


După baie, Emmet Walsh se simţi revigorat, dar ştia că lipsa de 
somn din ultimele două zile se va face în curând resimţită. Se 
întinse spre telefonul de pe noptieră şi sună la recepţie cu 
rugămintea de a fi trezit la ora cinei. 

Deoarece în bazinul Okawango fusese rupt de civilizaţie, se 
gândi să îşi verifice e-mailurile înainte de a se culca. şi 
despachetă laptopul, îl conectă la priza din cameră şi deschise 
programul de e-mail. 

Primise doar două mesaje. 

Primul era de la Donna Greenwood, locţiitoarea şi totodată 
mâna sa dreaptă. Întotdeauna, când îi citea mesajele sau o 
auzea la telefon, avea un sentiment de nesiguranţă. O ştia de o 
viaţă şi totuşi nu îndrăznise niciodată să îi spună ce simţea 
pentru ea: simpatie. Nu. Nu, chiar mai mult - dragoste. 

Ciudat cum un om putea să fugă o jumătate de viaţă de 
sentimentele lui doar din cauza pericolului unei abateri din drum. 
Dar, cu cât aştepţi mai mult, cu atât devine mai greu. lar la un 
moment dat, chiar imposibil. 

În faţa ochilor îi apăru chipul Donnei. Părul ei creţ, blond 
încărunţit. Ochii mari şi calzi. Nasul gingaş ascuns în spatele 
lentilelor bifocale aurite. 

Buzele încă pline. În pofida celor cincizeci şi unu de ani, Donna 
arăta încă tânără. 

Emmet Walsh îşi alungă gândurile neîmplinite ale relaţiei 
inexistente şi îi citi e-mailul. Îi scria că toate demersurile privind 
întâlnirea de săptămâna viitoare de la castelul Leighley fuseseră 
duse la bun sfârşit. Cu excepţia a două persoane, participarea la 
această întâlnire era complet confirmată. Era totuşi sigură că 
Anthony Nangala şi Lara Mosehni îşi vor confirma prezenţa. 

Emmet râse. Donna era un adevărat talent în ceea ce privea 


organizarea. Nu exista sarcină pe care să nu o finalizeze. Ar fi 
pierdut fără ea. 

Al doilea mesaj, de la Anthony, îl zăpăci. Simţi cum se înfurie. 
Anthony ştia că nu era permis să intre în contact cu Emmet. 
Nimeni, în afara Donnei. 

Anthony încălcase regulile. 

După ce mânia i se mai potoli şi începu să gândească mai clar, 
realiză că Anthony trebuia să aibă un motiv. Unul bine întemeiat. 
Cu un sentiment neplăcut, deschise e-mailul. 

Anthony cerea de urgenţă ajutor din apartamentul său din New 
York. Dacă Emmet nu îl găsea, trebuia să îi lase un mesaj pe 
robotul telefonului, pe care Nangala îl va asculta şi, ulterior, îl va 
contacta. 

Emmet Walsh deschise un dosar cu numere de telefon şi formă 
numărul. La celălalt capăt porni o bandă. După ton, Emmet 
comunică numele hotelului la care stătea şi numărul de interior 
al camerei. Era sigur că Anthony îi va recunoaşte vocea. 

Emmet închise telefonul, lăsă în jos jaluzelele şi se întinse pe 
pat. Un minut mai târziu, dormea deja adânc. 


La sunetul telefonului, sări ca ars. Dibui receptorul şi ridică. Era 
o persoană de la recepţia hotelului care anunţa ora cinei. 

Printre lamelele jaluzelei ghici că afară era întuneric. Abia 
acum realiză că ceva nu era în regulă. Anthony trebuia să fi 
ascultat deja mesajul şi să-l fi contactat. Trecuseră deja opt ore 
fără ca el să fi primit un semn de viaţă. Era straniu. Chiar 
îngrijorător. 

Luă receptorul şi formă numărul. De data aceasta îl ştia pe de 
rost. 

La celălalt capăt răspunse Donna Greenwood. Încercă să-şi 
îndepărteze nodul din gât şi îi raportă tot ce ştia, apoi o rugă să 
afle unde se ascundea Anthony. Se mai interesă şi de Lara 
Mosehni. 

— Şi-a anunţat participarea la şedinţă? 

— Nu. 

— Încearcă, te rog, să dai şi de urma ei. Când Lara şi Anthony 
întâmpină greutăţi, trebuie să-i ajutăm. 

Când închise telefonul, simţi junghiul din inimă. „Vechea 
durere, se gândi el. Trebuie să te linişteşti. Respiră adânc şi 


încet.” Azi se simţea rău. 


7 


Strălucirea palidă a lunii pătrundea prin fereastra celulei. 
Gratiile îşi aruncau umbra pe podeaua întunecată ca şi cum ar fi 
vrut să le reamintească femeilor, târziu în noapte, că erau 
închise. Lumina lăptoasă reflecta atmosfera apăsătoare a 
închisorii din Anarak. 

Lara Mosehni se rezemă de perete. Colegele ei de celulă se 
aşezaseră pe podeaua de beton, încercând să-şi găsească o 
poziţie cât mai comodă în condiţiile date. Toate dormeau. Cel 
puţin aşa crezu Lara până când o femeie de lângă ea îi şopti: 

— Mă iei cu tine? 

Era fata de cincisprezece ani care fusese bătută cu o seară 
înainte. 

— Să te iau cu mine? Unde? întrebă Lara. 

— Mi-e totuna. Departe de aici. Vrei să evadezi...? 

— Cum ai ajuns la concluzia asta? 

— Se citeşte în ochii tăi. Nu sunt încă pierduţi ca ai celorlalte. 
Încă sclipesc. Sunt plini de ură. 

— Nu e nicio ură. E dorinţa de a supravieţui. 

Ar fi trebuit să recunoască, îi ura. 

— Când pleci, trebuie să mă iei cu tine, şopti fata. Nu pot 
rămâne aici. Spuneau aseară că mă vor lua în fiecare seară. Sunt 
mulţi... şi îmi fac rău... şi... 

Fata începu încet să plângă. 

— Promite-mi că nu mă vei lăsa aici. 

— Îţi promit. Încearcă să dormi. 

Nu credea că trecuseră mai mult de două, trei ore, când auziră 
paşi pe coridor. La scurt timp se auzi cheia în broasca uşii. 

Fata de lângă Lara începu să tremure. 

— Au venit să mă ia, şopti ea. Vocea ei era gravă. 

— Nu aş paria pe asta, îi şopti Lara. 


Cu ajutorul agrafei de birou îşi desfăcuse cătuşele. 

Uşa masivă a celulei se deschise şi lumina de pe coridor 
pătrunse în celulă. In uşă stăteau doi gardieni. Unul rămase 
afară, iar celălalt intră şi se aplecă spre picioarele tinerei fete 
pentru o târî afară din celulă. 

In acelaşi moment, Lara sări pe el şi-l lovi cu piciorul în stomac. 
Acesta căzu instantaneu pe podea, gemând de durere. 

Lara nu aşteptă altă reacţie şi se repezi la al doilea gardian a 
cărui reacţie, de altfel de aşteptat, fusese de a îşi duce mâna la 
tocul pistolului. Lara observă mişcarea lui. O singură lovitură la 
tâmplă îi fu de ajuns pentru a-l scoate din luptă. Căzu precum un 
copac doborât. Totul nu dură mai mult de cinci secunde. 

Femeile din celulă o priveau pe Lara uimite. Tânăra fată după 
care veniseră gardienii zâmbea fericită. 

— Unde ai învăţat să lupti aşa? întrebă ea. 

— Acum nu avem timp de explicaţii, replică Lara. Dacă vrem 
să ieşim de aici, trebuie să ne grăbim. 

Il trase în celulă pe gardianul căzut pe hol şi îi luă pistolul. 

— Acesta măcar nu va putea da semnalul o vreme, spuse Lara. 

Il aduse în acelaşi loc şi pe celalalt gardian. 

— Luaţi cătuşele mele şi legaţi-l, ordonă Lara celorlalte femei. 
Şi puneţi-le şi ceva în gură ca să nu strige când se trezesc. Ştie 
cineva să folosească un pistol? 

Două femei aprobară. 

— Atunci luaţi-vă o armă. Dar cine mă va însoţi trebuie să ştie 
că, dacă vom fi prinse, în celula asta vom muri. Vreau ca acest 
lucru să vă fie clar. 


8 


Tom Tanaka rămăsese în casă toată ziua. Acum îşi odihnea 
capul pe masa de lemn mică şi pătată. Adormise. 

Camera în care se afla era vag mobilată, deoarece, când îşi 
închiriase locuinţa, luxul nu jucase niciun rol. Un loc pentru 
dormit fusese singurul lucru care îl interesase. 

Dispozitivul pe care Tom Tanaka îl purta în ureche începu să 
bârâie. Se trezi imediat. 

Camera era puternic luminată de lună, astfel încât Tanaka se 
putea mişca fără să aprindă lumina. Nu dorea să fie descoperit. 
În afară de asta, petrecuse atât de mult timp între cei patru 
pereţi, încât s-ar fi putut deplasa prin cameră chiar şi dacă ar fi 
fost orb. 

Aşeză banda de magnetofon pe masă şi se duse la fereastră. 
Avea aici două stative. Pe unul, montase un microfon de ultimă 
generaţie. Lângă el, pe celălalt stativ, se afla o cameră de filmat. 
Avea nevoie de ambele pentru a putea supraveghea clădirea de 
vizavi. Microfonul reda toate sunetele din locuinţa urmărită, 
camera o utiliza pentru a urmări toate mişcările persoanei 
supravegheate. 

În obiectiv apăru Lara Mosehni. Sau Jennifer Watson. Sau Carla 
Macnamara. În misiunile ei din întreaga lume, folosea toate 
aceste pseudonime. Dar Tanaka era convins că numele ei real 
era Lara Mosehni. 

Apăsă declanşatorul camerei, întrebându-se unde dispăruse 
femeia atât timp. Se temea că o pierduse. O săptămână întreagă 
fusese ca şi dispărută de pe faţa pământului. 

Dar acum revenise. La ea acasă. 

Nici ea nu aprinse lumina în casă, deoarece camera de filmat 
înfăţişa totul în alb şi negru. Îi era însă indiferent. Era acolo, iar 
el, Tom Tanaka, putea să o supravegheze în voie. 


Lara intră prima oară în dormitor. Acolo, aruncă ceva pe pat. 
Tanaka activă zoomul şi recunoscu în obiectiv un pistol. Nu-l 
mira. Din contră, se aşteptase. Era însă puţin nedumerit 
deoarece era prima dată când Lara purta arme. 

Dezactivă zoomul şi continuă să o urmărească. Lara intră în 
baie. De data aceasta, Tom îşi îndreptă atenţia spre microfon. 

Auzise zgomotul creat de apa de la robinet. Lara Mosehni 
făcea baie. ă 

Tom Tanaka se hotărâse să facă un scurt raport. In ultimul 
timp nu mai avusese timp de aşa ceva. Se întinse după telefonul 
mobil, tastă un număr, lăsă să sune o dată şi apoi închise. La 
scurt timp, se auzi soneria telefonului. Vocea de la celălalt capăt 
al firului îi dictă un număr de telefon. Tanaka notă numărul pe o 
bucată de hârtie şi încheie convorbirea. Formă apoi noul număr. 

Câteva minute mai târziu, raportă toate evenimentele. 
Bărbatul cu care vorbise părea satisfăcut de ceea ce auzea, însă 
îl avertiză să n-o mai scape din ochi. Tanaka promise să facă tot 
ce îi stătea în putinţă şi încheie convorbirea telefonică. 

Dorea să vadă ce mai făcea Lara, dar îşi aduse aminte de 
numărul de telefon notat pe bucata de hârtie. Trebuia să dispară. 
Fără urme, era o sarcină ce făcea parte din meseria lui. Intră în 
bucătărie, aprinse hârtia şi o aruncă într-o conservă goală. 

Următoarele douăzeci de minute trecură fără evenimente. 
Stătea şi asculta zgomotul apei din cada Larei. Femeia părea că 
savurează baia. Când se întoarse în sufragerie, unicul obiect de 
vestimentaţie era un prosop înfăşurat în jurul ei. Se îmbrăcă 
repede în dormitor. Apoi trase valiza de sub pat şi începu să 
împacheteze. 

„Vrea să dispară, se gândi Tanaka. Repede şi fără urme.” Nu 
venise înapoi nici de o oră, după ce fusese dispărută o 
săptămână. 

Tom Tanaka îşi făcu în mare grabă bagajele. Puținele haine pe 
care le avea erau aşezate în geanta sport, lângă pat. Trebuia să 
se îngrijoreze doar în privinţa echipamentului, pe care îl 
împachetase şi despachetase deja de câteva sute de ori. In 
câteva minute totul era pregătit. 

Îşi aruncă o ultimă privire pe fereastră. Lara Mosehni era încă 
în apartamentul ei. Foarte bine. Nu voia să îi scape din nou. O 
urmărea de opt săptămâni. Era unica sa pistă. 


Vineri. Scoţia 


Emmet Walsh se simţea relaxat de fiecare dată când se 
întorcea dintr-o mişune. Fusese foarte stresant în Africa. Zile fără 
număr cu nimic altceva decât praf, căldură şi nopţi reci. O ţară a 
extremelor. Două luni întregi se sufocase de căldură, ziua, şi 
îngheţase de frig, noaptea. Şi astea nu fuseseră singurele 
inconveniente. 

Poate nu Africa era de vină. Poate era deja prea bătrân pentru 
toate astea. Acest gând nu-i trecea prin cap pentru prima oară. 

Închise ochii un moment, apoi îi deschise din nou. Nu dorea ca 
aceste gânduri să-l urmărească şi în Scoţia, patria sa natală. Dar 
nu era deloc uşor. Frica de bătrâneţe, mai bine zis de moarte, îl 
urmărise de când simţise primele dureri la inimă. 

„Ar trebui să-mi trăiesc viaţa mai intens”, se gândi. În acelaşi 
timp, ştia că alerga după o iluzie. Erau aşa de multe de făcut în 
toate colţurile lumii. El şi ceilalţi nu aveau voie să stea. 

Gândurile i se îndreptară la ultima sa misiune. Zburase de la 
Livingstone, prin Johannesburg, la Londra. De acolo, luase un 
avion al companiei British Airways spre Glasgow, Scoţia. Geanta 
cu echipamentul şi arma demontabilă nu-i creaseră niciun fel de 
dificultăţi la controalele din aeroporturi. 

Acum stătea la volanul limuzinei sale de lux, un Jaguar tip X, şi 
conducea în mare viteză pe autostrada A82 spre nord, pe 
colinele munţilor Grampian. Cu cât se îndepărta mai mult de 
Glasgow, cu atât se simţea mai bine. 

Indicatorul de pe bord îi afişa o temperatură de 10 grade, şi 
totuşi cerul albastru, aproape lipsit de nori, era mirific. Nicăieri nu 
văzuse un cer mai frumos decât aici. Şi aerul i se părea mai 
curat. Emmet Walsh iubea această ţară. 


La două ore după ce părăsise Glasgow-ul, ajunsese la Loch 
Linnhe. Reduse viteza pentru a putea admira superbul peisaj al 
lacului fără margini. In lumina după-amiezii de septembrie, apa 
golfului Firth of Lorn sclipea precum aurul lichid. Din maşină se 
putea vedea acum şi insula Mull. 

Emmet conduse pe autostrada A82. După câţiva kilometri, 
traversă canalul Caledonian şi viră pe celălalt mal. Regiunea 
muntoasă din partea sa stânga nu mai aparţinea munţilor 
Grampian, ci ţinea de North West Highlanas. 

Canalul se vărsa în lacul Lochy. 

Sentimentul de bucurie îl copleşi când, după câţiva kilometri 
ajunse la un alt lac, Loch Arkaig. Aşezat într-o zonă înconjurată 
de coline, acesta semăna cu nenumăratele lacuri ale Scoției. 

Dar nu şi pentru el. 

Soarele era poziţionat în aşa fel încât crestele munţilor 
aproape că înnegreau marea. Un vultur desena cercuri pe cer. În 
depărtare se zărea satul de pescari Murlaggan. Pe malul opus al 
lacului Arkaig, Emmet Walsh zări zidurile castelului Leighley. 

Involuntar simţi că inima i se încălzeşte. În sfârşit, acasă. 


10 


O zi mai târziu 
Sâmbătă dimineaţa, Scoţia, Highland 


Tom Tanaka stătea cu spatele sprijinit de maşină şi se uita prin 
binoclu. Se afla pe malul lacului Arkaig. Avea senzaţia că era deja 
îngheţat. | se părea că munţii sterpi suflau întregul frig al nopţii 
asupra lui. Ceaţa groasă plutea deasupra apei de culoare verde 
şi-i intra sub piele. Tanaka îşi ridică gulerul hainei. Cu toate 
acestea, îngheţa de frig. După căldura din Irak, munţii scoțieni i 
se păreau de două ori mai neplăcuţi. Cu degetele înţepenite, îşi 
aprinse o ţigară. 

Îşi ridică din nou binoclul la ochi. Privirea lui se îndreptă spre 
un mic loc, la capătul malului. Un sat de pescari numit 
Murlaggan, alcătuit din cel mult treizeci sau patruzeci de case. 
Ciudat că era indicat pe harta aflată pe scaunul de lângă şofer. 

Aproape toate casele de aici erau vopsite în altă culoare şi, în 
ciuda aspectului sumbru, peisajul părea îmbietor, chiar idilic. Cu 
toate acestea, Tom Tanaka nu ar fi dorit să fie îngropat aici. 
Nimic decât izolare şi plictiseală. Dintre toate lucrurile de pe 
lumea asta, ce o adusese pe Lara Mosehni aici? Nu putea să 
găsească nicio explicaţie. 

Era o minune că nu-i pierduse urma. O urmărise departe: 
Teheran, Istanbul, Paris, Londra, Edinburgh, Inverness. 

Până ieri ştia la fel de multe despre Inverness ca despre 
Murlaggan. Acum aflase că avea o populaţie de peste 40 000 de 
locuitori, că era capitala Highland-ului, cea mai mare zonă 
administrativă a Scoției. 

Fusese norocos că Lara Mosehni înnoptase de vineri până 
sâmbătă în Inverness, fiindcă avusese timp să se ocupe de 
maşină. Azi-dimineaţă ea pornise la drum şi condusese optzeci 


de kilometri în ţara nimănui. 

Tanaka lăsă gândurile deoparte, deoarece recunoscu în binoclu 
două figuri care ieşeau dintr-o casă; un bărbat îmbrăcat într-o 
salopetă, evident pescar, şi o femeie - Lara Mosehni. 

Întrucât maşina sa era dosită în spatele unui desiş sălbatic, 
Tanaka nu se îngrijoră că ar putea fi descoperit. 

Cele două persoane ieşiră din casă şi se îndreptară spre punte. 
Acolo se urcară într-o mică barcă de pescari. Zgomotul motorului 
ajunse până la Tanaka. 

Barca porni şi tăie apa, formând linii asemănătoare unui şnur. 
Chila secţiona suprafaţa reflectorizantă a apei. Tanaka putea 
remarca acest lucru chiar şi prin ceața translucidă. 

„Încotro se îndreaptă?” se întrebă el. 

Îşi răspunse singur la întrebare, deoarece pe celălalt mal exista 
un singur lucru: un mic castel, asemănător unei cetăţi. Era aşezat 
la marginea unei fâşii de pământ, al cărei capăt se termina în 
mare, un bastion, construit din granitul maroniu al Hochlands- 
urilor scoțiene. Părea a fi într-o bună condiţie. Nu era o ruină, ci o 
cetate locuită. 

Totuşi întrebarea rămase deschisă: ce ar putea căuta Lara 
Mosehni aici? Se întâlnea cu ceilalţi membri ai Ordinului Sabia 
Crestată? Exista doar o cale de a afla. 

Tom Tanaka aşteptă până când barca de pescari dispăru. Se 
urcă apoi în maşină şi se îndreptă spre Murlaggan. Pe drum se 
gândi cum ar trebui să procedeze pentru a nu trezi nicio bănuială 
în acest sat prăpădit. Se decise că cel mai bine era să fie 
considerat turist. 

Intră cu maşina într-o parcare amplasată în spatele unicului 
bar din sat. Era un loc bun pentru a nu putea fi remarcat din 
cetate. Geanta cu echipamentul său se afla pe bancheta din 
spate. Scoase din ea o cameră foto, pe care şi-o agăţă de gât. Se 
întinse apoi spre torpedou şi scoase o hartă. Era de ajuns pentru 
deghizarea sa. 

Înconjură clădirea şi intră în bar. Înăuntru mirosea a fum şi a 
peşte. Totuşi, japonezul se decise să rămână. Işi alese un loc la 
fereastră. Avea de aici o vedere bună asupra apei şi a castelului. 

Un bărbat solid, îmbrăcat într-un pulovăr de lână şi jeanşi, se 
îndreptă spre el. Numele său era Scully. 

— Te-ai rătăcit, spuse el. 


Tanaka aprobă. 

— Aşa m-am gândit. M-aş fi mirat ca cineva să fi dorit să 
ajungă aici intenţionat. Ai fi fost primul turist care ar fi dorit să 
ajungă aici în ultimii zece ani. 

Deşi Scully arăta ca un urs, avea o voce prietenoasă. Tocmai 
de aceea, Tanaka trebuia să se concentreze. Vorbea limba 
engleză foarte bine, dar accentul galez a lui Scully îi îngreuna 
posibilitatea de a-l înţelege. 

Tanaka îşi întinse harta pe masă. 

— Vreau să ajung la Fort Augustus, spuse el. 

Pe drumul de la Inverness, trecuse cu maşina prin acest loc, la 
capătul sudic al lacului Loch Ness. 

— Fort Augustus? Mulţi vor să ajungă acolo, să o fotografieze 
pe Nessie. _ 

Scully îl lovi pe Tanaka cu cotul, râzând. li explică apoi traseul 
spre Fort Augustus. 

— Sunt cam cincizeci de kilometri buni până acolo, spuse el. 

— Atunci pot să beau o cafea aici, înainte de a pleca. 

— Cafea? Desigur. 

La scurt timp, pe masa lui Tanaka stătea o ceaşcă aburindă. 

— Ce-mi poţi spune despre cetatea de aici? Merită să o vizitez? 
Dacă tot sunt aici? 

— Castelul Leighley. Poţi să-l uiţi. Castelul nu este deschis 
vizitatorilor. 

Tanaka se hotări să mai încerce. 

— Pe drum încoace am văzut pe cineva îndreptându-se acolo 
cu o barcă. _ 

— Cu barca? Te asigur că nu era un turist. iți repet că turiştii 
nu au mai venit aici de o veşnicie. Femeia din barcă trebuie să fi 
fost o angajată a Layog Enterprises. 

— Layoq Enterprises? 

— Aparține unui filfizon, ca şi castelul. Om de afaceri. Am 
impresia că face afaceri cu petrol. Acum ceva timp a cumpărat 
castelul Leighley deoarece, din păcate, are prea mulţi bani. O 
dată, de două ori pe an se întâlneşte aici cu partenerii săi. 

Tanaka se făcu că nu înţelege. 

— Da, se întâlneşte aici cu angajaţii, adăugă Scully. Aici au loc 
întâlniri de afaceri sau ceva de genul ăsta. Niciunul dintre noi nu 
ştie exact ce se petrece acolo. Nu suntem niciodată invitaţi. 


Începu din nou să râdă. 

— Şi angajaţii ajung acolo cu barca? întrebă Tanaka distrat, 
pentru a-şi ascunde interesul. 

— Nu există decât un singur drum, spuse Scully. Cel puţin unul 
rezonabil. Dar nimeni nu vrea să ocolească lacul. Ce filfizon 
important ar face un asemenea lucru? Dar să ştii că nu ne 
deranjează. Se plimbă pe aici, ne plătesc ceva bani să le 
adăpostim maşinile scumpe în garaje sau să îi trecem marea. 
Apoi dispar din nou. Aşa se petrec lucrurile aici de ani de zile. 

Tanaka avea acum suficiente informaţii. Pentru a nu trezi nicio 
suspiciune, mai rămase o vreme la poveşti cu Scully. Când se 
despărţi de el, nu uită să mai întrebe încă o dată drumul spre 
Fort Augustus. 

Era convins că Scully luase în serios rolul său de turist. 

Incercă să îşi amintească toate informaţiile primite. Layoqg 
Enterprises. Nu credea să fi auzit vreodată de această firmă. Era 
aproape convins. O urmărea de câteva săptămâni. Şi de luni de 
zile era pe urmele Ordinului Rozacrucian Sabia Crestată. 

Intoarse maşina spre autostrada A830, traversă canalul şi 
întoarse pe A82. Urmând indicatorul, coti spre nord-est şi, după 
câţiva kilometri, ajunse la Spean Bridge, la gară, pentru a da un 
telefon. Ceru instrucţiuni precise. 


11 


Emmet Walsh stătea în turnul de vest al castelului Leighley şi 
privea îngândurat marea. Pe frunte i se citea îngrijorarea. Văzuse 
maşina de pe celălalt mal al Loch Arkaig. 

O maşină care părăsea sâmbătă dimineaţa satul Murlaggan nu 
era nimic special. Existaseră întotdeauna câţiva pescari care îşi 
făceau cumpărăturile în satul învecinat. Totuşi Emmet nu-şi putu 
alunga îngrijorarea. Dacă cel care se afla în maşină îl urmărea pe 
el sau pe ceilalţi? Terorişti, servicii secrete sau oameni de 
afacere fără scrupule, în a căror cale stăteau? Aveau pe tot 
globul duşmani nenumărați, unii chiar dornici să le vadă capul 
rostogolindu-se. La propriu. 

Emmet auzi un zgomot în spate, se întoarse şi o zări pe Donna 
Greenwood, care urca scările spre terasă. 

„Drăguţă ca întotdeauna”, constată Emmet, în timp ce Donna 
se îndrepta spre el, îmbrăcată într-o haină elegantă de piele. 
Vântul rece, de munte, care bătea dinspre munţii din spatele 
castelului, îi împrăştie părul. Acest lucru o făcea şi mai frumoasă. 

Se îndreptă spre el şi-l privi prin lentilele bifocale ale 
ochelarilor auriţi. 

— Pari îngrijorat, constată ea. Nu nega. Ne cunoaştem de prea 
mult timp pentru a putea să îmi ascunzi ceva. Ce e? Inima, din 
nou? 

Emmet scutură din cap şi-i povesti despre maşină. 

— Eşti sigur că nu e doar o închipuire? întrebă Donna. Vocea ei 
era caldă. 

— Chiar şi într-o zonă atât de puţin populată ca aceasta, o 
maşină nu reprezintă nimic ieşit din comun. 

— Ştiu. E doar o presimţire. 

— Bărbaţii şi presimţirile, oftă teatral. Sunt două lucruri 
complet diferite. 


Emmet era surprins. Erau cuvintele ei o aluzie? Ştia Donna 
ceva de sentimentele lui secrete faţă de ea? 

— Poate ai dreptate, spuse el. A fost doar în imaginaţia mea. 

— Chiar şi dacă ar fi cineva pe urmele noastre, gândeşte-te că 
această clădire este foarte bine echipată, adăugă Donna. Nimeni 
nu se poate apropia fără să fie remarcat. In plus, avem la 
dispoziţie un arsenal suficient pentru ca o ţară aşa de mică să ne 
invidieze. 

Acum Emmet ar fi trebuit să râdă. 

— Exagerezi. 

— Nu foarte mult. 

— Nu, în niciun caz. 

O privi lung, zâmbind pe ascuns. Era uimit de faptul că Donna 
intuia întotdeauna ceea ce simţea. In mod misterios ştia, în orice 
situaţie cum să-l ia. Il ajuta când îi mergea rău, îi alunga grijile 
când era tensionat, îl asculta când dorea să îşi descarce sufletul. 
Credea că erau oarecum suflete pereche, un lucru mai important 
pentru el decât înfăţişarea atractivă a Donnei. 

„O iubesc pe această femeie, se gândi el. Cândva trebuie să îi 
spun. Dar acum nu este momentul potrivit.” 

Ştia că se minte din nou. Când va veni momentul potrivit? De 
când se cunoşteau, avusese nenumărate ocazii să i se 
destăinuie. Nu profitase de niciuna. Probabil nu o va face nici în 
viitor. 

— Lara tocmai a sosit. 

Emmet aprobă. 

— Am văzut barca de pescari venind. Sunt toţi aici? 

— Toţi, în afară de Anthony. 

— Ai aflat ceva despre el? 

Donna scoase o hârtie din buzunarul hainei şi i-o întinse. Era o 
pagină scoasă la imprimantă. Un articol de pe internet din ziarul 
New York Times, de marţea trecută. 

Emmet citi articolul. Prezenta o răpire, ce avusese loc luni, pe 
o stradă din cartierul Bronx. Patru bărbaţi, care păreau arabi, 
urmăriseră un bărbat de culoare de-a lungul a câteva străzi şi 
apoi îl împinseseră într-o maşină. Nu au fost găsite niciun fel de 
urme. Până în acel moment răpitorii nu fuseseră identificaţi. 

Era din nou îngrijorat, mai tare decât înainte. Nu exista nicio 
îndoială că era vorba de răpirea lui Anthony, care de luni era ca 


şi dispărut de pe faţa pământului. E-mailul în care îl ruga să îl 
contacteze era ultimul lui semn de viaţă. Nu-i răspunsese 
mesajului lăsat pe bandă. 

Cine îl răpise? Ce le divulgase răpitorilor? Mai trăia sau fusese 
deja ucis? Avea legătură răpirea cu maşina pe care tocmai o 
văzuse? Toate aceste întrebări îi treceau prin cap. Avea frisoane. 

— Să mergem jos, spuse el. Trebuie să mai fac nişte pregătiri 
înainte de şedinţă. Fă-mi plăcerea şi anunţă-i şi pe ceilalţi. Să fie 
în orice moment pregătiţi. Alarma poate fi declanșată oricând. 

Când Donna se îndreptă spre scări, Emmet remarcă faptul că şi 
pe chipul ei se citea îngrijorarea. 


12 


O oră mai târziu, Lara Mosehni stătea la masa lungă de lemn 
din camera spațioasă şi întunecată şi aştepta începerea şedinţei. 
Mai luase o dată parte la această întrunire; ştia cu aproximaţie în 
ce consta. Simţea totuşi ceva în zona stomacului, un amestec de 
bucurie şi de nervozitate. | se părea ireal. Ca şi cum o forţă 
superioară ar fi adus-o într-o altă perioadă. În Evul Mediu, mai 
precis. 

Incăperea în care se afla era imensă. Pereţii goi de piatră se 
înălţau mult şi păreau că se pierd în întunericul bolţii tavanului. 
Puținele ferestre păreau şi mai mici în faţa mărimii încăperii. 
Precum nişte vizoare sau ambrazuri. Cel puţin permiteau câtorva 
raze de soare să intre. Focul care trosnea în şemineul deschis nu 
putea încălzi sala. Aerul era rece şi închis, ca într-o pivniţă 
umedă şi mucegăită, rar aerisită. Mâinile Larei erau umede şi 
reci. 

Pe pereţi erau agăţate splendide carpete de mai multe mărimi, 
numeroase săbii şi lănci. În unele locuri ardeau torţe. În cele 
patru colţuri ale încăperii erau aşezate armuri de cavaleri. 

Atenţia Larei se îndreptă spre participanţii la întâlnire - trei 
femei şi şapte bărbaţi. Dacă aceştia ar fi purtat zale şi veşminte 
vaporoase, Larei i s-ar fi părut că este într-o altă epocă. Totuşi, 
persoanele purtau, fără excepţie, haine lejere - cămăși, pulovere, 
pantaloni de stofă sau jeanşi. Un anacronism faţă de decor. 

Când Emmet Walsh se ridică de la locul lui, toate discuţiile 
încetară. Se îndreptă spre capul mesei, astfel încât să poată fi 
mai bine văzut de toţi. Ţinea în mână o telecomandă. Apăsă un 
buton şi videoproiectorul, poziţionat în faţa sa pe masă, porni. 
Simultan se ridică, din podea, un ecran alb. Tehnica modernă 
cucerise definitiv încăperea în stil medieval. 

Emmet Walsh salută participanţii şi explică motivul absenței lui 


Anthony Nangala. Propuse ca în timpul întâlnirii să se alcătuiască 
un plan spre soluţionarea acestui caz. Propunerea a fost în 
unanimitate acceptată. 

După discursul inaugural, Emmet Walsh prezentă punctul 
principal al agendei de lucru. După cum se obişnuia, fiecare 
trebuia să facă un raport despre statutul actual al proiectului său. 
Emmet începu. 

Explică încă o dată sarcina sa - pe care o preluase de o 
jumătate de an =- proiectul  „Fildeşul”. Cu ajutorul 
videoproiectorului afişă mai multe statistici despre traficul ilegal 
cu fildeş şi raportă, în final, despre călătoria lui de două luni din 
sudul Africii, în care capturase în total nouă bande de braconieri. 
O oră mai târziu, când îşi încheie discursul, primi semne de 
aprobare recunoscătoare. Aplauze sau măcar cuvinte de laudă 
nu existaseră niciodată în acest cerc de persoane. 

Rodrigo Escobar luă apoi cuvântul. Escobar era un basc în 
vârstă de patruzeci şi cinci de ani, cu ochii de culoarea alunei şi 
păr negru strălucitor, care, la lumina şemineului, părea auriu. Plin 
de demnitate, trecu în capul mesei. 

Proiectul său purta numele „Toro” şi era îndreptat împotriva 
cruzimii luptelor spaniole cu tauri, care se desfăşurau începând 
cu Paștele şi se încheiau în octombrie, în fiecare duminică şi în 
orice zi de sărbătoare. Cu ajutorul videoproiectorului, Escobar 
prezentă un scurt reportaj. Simultan dădea şi explicaţii. 

Prima scenă îl prezenta pe paseo, intrarea solemnă a grupului 
de toreadori în arena din Madrid, unde coridele se desfăşurau 
mereu cu casa închisă. Bărbaţii, unii călare, alţii pe jos, purtând 
costume tradiţionale fastuoase din secolul al XVII-lea, erau 
întâmpinați frenetic de masele de spectatori. Urmau acei chulos, 
costumaţi în uniforme modeste, care îi asistau pe matadori, 
oferindu-le banderile. 

Taurul era lăsat apoi în arenă şi pornea lupta. La început, la 
aşa-numita salida del toro, taurul era agitat cu capa de culoare 
roşie de aşa-numiţi peones, şi vânat prin arenă. La final, 
picadorul călare îi aplica taurului furios lovituri de lance în spate. 
O pată de sânge închisă la culoare se contura pe ceafa 
animalului. 

Lara strânse din dinţi. Avusese până acum o imagine 
nebuloasă a luptelor de arenă. Dar aceste imagini îi dezvăluiau 


pentru întâia oară brutalităţi reale. Şi mulţi oameni priveau 
aceste lupte cu fascinaţie. 

Acum se prezentau în faţa publicului aşa-numiţii banderillos, a 
căror sarcină era de a înfige sulițe în ceafa taurului. 

La fiecare încercare eşuată, un zgomot asurzitor se auzea din 
rândurile publicului. Fiecare reuşită era răsplătită cu aplauze. 

Taurul era acum agitat la maximum, deşi Larei i se părea că 
întrevede o anumită slăbiciune. Îi era milă de animal. Toreadorul 
intră în arenă, înarmat cu o sabie lungă de aproape un metru şi o 
bucată de pânză de culoare roşie, muleta. După ce taurul alergă 
de câteva ori spre muleta, toreadorul înfipse sabia direct în ceafa 
deja sângerândă a taurului. Măreţul taur se aplecă în faţă, dar nu 
căzu. Publicul zbieră, dar nu din milă pentru animal, ci deoarece 
toreadorul nu-i dăduse lovitura finală. De aceea, matadorul numit 
„Ucigaşul” interveni. Datoria lui era de a da lovitura finală, 
punctul culminant al spectacolului. Cu mai multe sulițe şi săbii în 
ceafă colosul cenuşiu se prăbuşi pentru totdeauna. Căzu pe o 
parte, împrăştiind cu sânge pe nisipul arenei. Porni muzica. 
Spectatorii jubilau. 

Lara avea lacrimi în ochi. 

— Sarcina mea era de a împiedica cel puţin câteva dintre 
luptele cu tauri, explică Escobar oprind imaginile. La început am 
lucrat cu ameninţări anonime cu bombă, dar rezultatul a fost 
doar amânarea cu câteva ore a luptei. Apoi i-am ameninţat direct 
pe toreadori. Unii s-au lăsat intimidaţi şi au renunţat la luptă. Alţii 
au simţit chemarea de a fi eroi naţionali şi au intrat în luptă. M- 
am simţit apoi constrâns să recurg la metode drastice. 

Făcuse o pauză explicând cum, în prima duminică a lunii iunie, 
în arena din Madrid, îşi demontase arma în bucăţi şi o 
împrăştiase prin buzunare. Într-o nişă, mult în spatele tribunei 
spectatorilor, îşi montase arma cu amortizor, în timp ce lupta era 
în plină desfăşurare. Prima dată ţintise picadorul, apoi, la scurt 
timp, şi pe banderillos, în mâini şi picioare. 

— Când publicul a realizat ce se întâmpla, a început panica, 
adăugă Escobar. Lumea se îmbulzea afară din arenă. În 
săptămânile ce urmaseră, măsurile de siguranţă fuseseră 
întărite. Totuşi am mai reuşit de două ori să întrerup lupta şi să o 
închei prematur. Din păcate, au existat şi răniţi. În afară de 
aceştia, un copil a fost strivit de mulţime. 


Lara îşi amintea acum că auzise ştirile privind acest subiect. Cu 
toate acestea nu-i trecuse prin cap să facă legătura între aceste 
fapte, Rodrigo Escobar şi Ordinul Spada Crestată. Nimeni din 
acest cerc nu ştia dinainte cu ce se ocupau ceilalţi. Se consultau 
despre anumite probleme şi ulterior se supunea la vot care dintre 
ele erau cele mai importante şi urgente. Delegarea sarcinilor le 
rămânea doar lui Emmet Walsh şi secretarei sale, Donna 
Greenwood. Ceilalţi membri ai ordinului erau informaţi ulterior 
prin rapoarte. 

Această metodă era utilizată pentru protecţie, ca şi celelalte 
reguli ale ordinului. Cu cât ştiau mai puţine despre proiectele 
celorlalţi, cu atât mai puţin puteau dezvălui în cazul în care 
cădeau pe mâinile duşmanilor. Când unul dintre ei eşua, nu 
periclita activitatea celorlalţi membri. 

— Bineînţeles că am lăsat în urma mea, în toate cazurile, 
semnul nostru, simbolul sabia crestată, adăugă Escobar. Nu a 
durat mult până când autorităţile au înţeles mesajul. Credeau că 
au de-a face cu un militant pentru drepturile animalelor, cel puţin 
asta au scris ziarele. Telefoanele de ameninţare au fost după 
aceea suficiente pentru a împiedica alte lupte cu tauri, nu doar în 
Madrid, ci şi în Barcelona, Pamplona şi alte oraşe. În lunile iulie şi 
august, cele mai multe arene ale Spaniei au rămas închise 
deoarece poliţia nu putea garanta siguranţa luptătorilor. 

„Un succes aşteptat”, se gândi Lara. Era totuşi umbrit de 
evenimentul trist, deoarece preţul plătit pentru asta era un copil 
mort. Lara Mosehni se întreba pentru întâia oară cât de departe 
putea merge ordinul - şi ea - pentru a-şi duce misiunile la bun 
sfârşit. Era o sabie cu două tăişuri. Câte animale salvate 
justificau viaţa unui om? 

Escobar se aşeză. Şedinţa continuă cu două discursuri, unul 
despre distrugerea fără scrupule a pădurilor tropicale din Brazilia 
şi altul despre pirateria din largul Oceanului Indian. 

Era rândul Larei. In timp ce se îndrepta spre capătul mesei, 
încercă să pară la fel de serioasă ca şi ceilalţi. Dar părea agitată. 
Nu doar pentru că era cea mai tânără membră a ordinului şi 
participa a doua oară la o şedinţă care avea loc o dată la şase 
luni, dar îi lipsise timpul pentru a face pregătirile necesare. 
Bineînţeles că se gândise la câteva cuvinte, dar nu avea o 
prezentare video. Cum putea să explice acest lucru celorlalţi? Nu 


putea în niciun caz să dezvăluie adevărul, şi anume că până 
acum câteva zile fusese închisă într-o închisoare iraniană. O 
asemenea greşeală nu i-ar fi fost permisă. 

Mutase proiectorul în poziţia de repaus şi îşi lăsă privirea să se 
plimbe de la unul la altul. Majoritatea părea plină de aşteptări, 
lucru care îi mări neliniştea. Emmet Walsh, aşezat în stânga ei, o 
privea sever. Doar Donna Greenwood, aflată în dreapta ei, îi 
adresă un zâmbet larg. 

Lara îşi luă inima în dinţi şi începu. Povesti despre călătoria ei 
în lran şi despre sarcina ei: scoaterea la lumină a unor neajunsuri 
scandaloase din acea închisoare. 

— O adevărată dictatură acolo, spuse ea, mirată de duritatea 
propriei voci. Bărbaţi, femei, chiar şi copii sunt închişi sub diverse 
pretexte şi, în unele cazuri, pentru luni întregi. Fără acuzaţii 
oficiale, fără proceduri judecătoreşti, fără drepturi. Unii sunt chiar 
maltrataţi. Am vorbit cu o femeie căreia i se tăiaseră două 
degete. lar faptul că fetele şi femeile din spatele acestor pereţi 
sunt violate este la ordinea zilei. 

Cită din memorie mai multe statistici ale organizaţiei Amnesty 
International, din care se documentase pentru misiunea ei din 
Iran. La finalul prezentării trebuise să le dezvăluie că scopul ei de 
a scoate la lumină condiţiile de viaţă din închisorile iraniene nu 
fusese atins până în acel moment. 

Feţele celor prezenţi nu schiţară niciun gest. Cel puţin fusese 
scutită de întrebarea de ce nu pregătise nicio prezentare. Emmet 
era singurul care îi aruncă o privire ce sugera că ştie secretul. 


După-amiază şi seara fuseseră prezentate şi restul rapoartelor. 
Cu tot cu pauze de masă, şedinţa durase până la ora zece seara. 

Lara se simţea obosită şi vlăguită. O durea capul din cauza 
şedinţei. Pe parcursul ultimelor ore, avusese de prelucrat atâtea 
informaţii, încât acum se putea concentra cu greu. Se bucură de 
un pahar de vin împreună cu ceilalţi. 

Tensiunea serii nu trecuse. Nu începuse bine pălăvrăgeala cu 
Rodrigo Escobar, că Emmet Walsh veni şi o invită la o discuţie 
confidențială între patru ochi. 

Se aşezară amândoi la o masă separată, ceva mai departe, 
unde era linişte. Lara simţea deja efectul vinului. Nu mai era atât 
de stăpână pe simţuri. Limba îi era grea, privirea, transfigurată şi 


simţea o plăcută lene. Băuse doar un pahar cu vin. Abstinenţa 
din ultimele săptămâni îşi spunea cuvântul, nu mai era obişnuită 
cu alcoolul. Când văzu privirea sinceră a lui Emmet, se strădui să 
mascheze acest inconvenient. 

— Prezentarea ta a fost bună, zise el. 

— Dar nu mi-am atins scopul. 

— S-a întâmplat şi altora. 

Aprobă gânditoare că nu fusese singura care înregistrase un 
eşec. Ole Asmus şi William Doyle, doi membri de prestigiu ai 
ordinului, eşuaseră şi ei în îndeplinirea misiunii. 

— Nu doar rezultatul este esenţial, spuse Emmet Walsh. 
Intenţia este decisivă. Dorinţa de a schimba ceva în bine. La asta 
se rezumă totul. 

Un timp, Lara nu zise nimic. Emmet Walsh era atât de diferit 
faţă de ea. Experimentat, suveran, înţelept. Această impresie o 
avusese de când fusese recrutată. 

„Greu de crezut că de atunci trecuse un an”, se gândi Lara. 

Emmet Walsh intrase în viaţa ei când aceasta nu mai avea 
niciun sens. In acel moment, la scurt timp după ce se retrăsese 
din armata americană, locuia în Houston, Dallas. Soţul ei şi fetiţa 
în vârstă de doi ani fuseseră ucişi într-un schimb de focuri la o 
benzinărie. De la o zi la alta, viaţa ei, una cu adevărat normală, 
ajunsese într-o gaură neagră, fără capăt. Tristeţea şi neputinţa o 
acaparaseră, şi de acolo fusese un pas până la ură. Ură pentru 
cei doi bărbaţi care produseseră accidentul şi îi răpiseră cele mai 
importante fiinţe din viaţă. 

După arestarea celor doi asasini, Lara îşi dorise moartea. Sau o 
viaţă mai scurtă. Dar, din pricina unei erori de judecată, fusese 
nevoită să se pună din nou pe picioare. 

Această nedreptate strigătoare la cer se conturase încă din 
primele săptămâni ale procesului la care Lara participase ca 
spectatoare. Blestemaţii nu păreau a-şi regreta faptele. Lara nu 
va uita niciodată rânjetul răutăcios al celor doi la aflarea achitării. 
Era ca şi cum ar fi fost tot timpul conştienţi că nu vor fi acuzaţi. 

Totuşi Lara se decisese să nu-i lase să scape basma curată. 
Pistolul încărcat al soţului ei se afla în torpedoul maşinii. lar după 
şase ani de armată ştia să utilizeze o armă şi în somn. In timp ce 
criminalii erau înconjurați de un grup de reporteri şi răspundeau 
la întrebări favorabile lor în faţa tribunalului, Lara se îndreptase 


spre parcare. Un minut mai târziu se întorsese cu pistolul în 
buzunarul jachetei şi fixase, ascunsă în grupul de reporteri, 
capetele celor doi ucigaşi. Ţipete stridente se dezlănţuiseră. Voci 
confuze. Imediat toate camerele şi microfoanele se îndreptaseră 
spre ea. Un bliţ se declanşase. In acel moment, Lara se simţise în 
centrul atenţiei. Mâinile lungi ale lui Dumnezeu. Trebuia doar să 
apese pe trăgaci. _ 

Dar un reporter se aruncase asupra ei. In cădere îşi scăpase 
arma din mână. 

Poate că fusese mai bine aşa. 

Nici în ziua de azi nu ştia dacă ar fi avut într-adevăr curajul să 
îi împuşte pe cei doi. O parte din ea era convinsă de asta. 
Cealaltă parte însă o făcea prea umană pentru a ucide cu sânge 
rece. Era totuşi bucuroasă că nu avusese ocazia să afle adevărul. 
Scăpase de acest eveniment cu faţa curată, de aceea găsise în 
presă doar câteva informaţii. Un scurt reportaj la ştirile de seară. 
Ziua următoare apăruseră câteva poze în şaizeci de ziare 
diverse. Era prezentată ca o femeie disperată, care pierduse 
totul, nu doar familia, ci şi încrederea în sistemul judiciar 
american. După o săptămână, agitația luase sfârşit. In urmă 
rămânea doar sentimentul fad de a fi fost înşelată de viaţă. 

Într-o zi, Emmet Walsh apăruse la uşa ei. Lara crezuse la 
început că era un vânzător de aspiratoare sau ceva de genul 
ăsta, un gând care încă şi azi o făcea să zâmbească. Când 
Emmet menţionase că auzise de incidentul de la tribunal, Lara îl 
întrebase dacă dorea să-i ia un interviu. Emmet negase. Dorea să 
îi redea ceva: sentimentul că, în ciuda tuturor adversităţilor, mai 
exista dreptate în lume. _ 

Un timp o luase sub aripa lui. li povestise despre ordin, al cărui 
conducător era, şi despre scopurile organizaţiei. In afară de asta, 
o invitase să li se alăture. 

— De ce eu? întrebase Lara. 

— Există mai multe motive, fusese răspunsul lui Emmet. Nu 
aveţi obligaţii şi vă pricepeţi, datorită serviciului militar, la 
utilizarea armelor. Dar cel mai important lucru este că faceţi 
diferenţa între dreptate şi lege din propria experienţă. Şi aţi 
conştientizat că sunteţi destul de puternică pentru a susţine 
dreptatea când legea nu mai funcţionează. 

Lara ceruse un timp de gândire. Mai târziu, după ce îşi dăduse 


consimţământul, absolvise un curs de pregătire şi, la sfârşit, 
primise o mică misiune. O rezolvase fără probleme, dovedind 
prin asta că era demnă de a fi acceptată în cadrul ordinului. 
Acum o jumătate de an îşi depusese jurământul, aici, la castelul 
Leighley. _ 

Viaţa ei anterioară i se părea acum ireală şi străină. Incă nu se 
simţea foarte stăpână pe noua ei viaţă. Se simţea cumva între, 
ca un călător pe drum. 

Lăsă gândurile deoparte şi îşi îndreptă atenţia spre Emmet 
Walsh, care stătea în faţa ei la masă. 

— Despre ce vrei să îmi vorbeşti? întrebă Lara, sperând ca 
Emmet să nu observe că băutura o ameţise. 

— Despre Anthony Nangala. Mă gândeam că poate ştii ce i s-a 
întâmplat. Alcătuiţi totuşi o echipă. 

O echipă era formată din doi membri ai ordinului. Nu 
împărțeau acelaşi proiect şi urmau căi separate, dar se contactau 
regulat şi îşi împărtăşeau veştile importante. In acest fel, cineva 
era întotdeauna informat în cazul în care vreunuia dintre ei i se 
întâmpla ceva. 

Deoarece Lara întârzia cu răspunsul, Emmet continuă: 

— La ultima întâlnire, ordinul a ridicat problema sclaviei 
moderne. De aceea l-am însărcinat pe Anthony cu această 
problemă. Dar numai tu poţi să ştii exact la ce lucra. 

Lara dădu din cap gânditoare. 

— Ultima veste pe care am primit-o de la el era din Sudan. Un 
fax dintr-un hotel. De atunci nu am mai auzit nimic de el. 

Spre surprinderea Larei, Emmet reacţionă furios. 

— De ce? Vorbea încet, dar vocea lui suna dur. 

— De unde să ştiu eu? Chiar nu ştiu cine l-a răpit. 

— Nu asta am vrut să spun. De ce nu ţi-a scris Anthony 
mesajul ţie, ci mie? Ştia regulile şi le-a încălcat intenţionat. De 
ce? 

Lara ezită. Preţ de o secundă se jucă cu gândul de a-l minţi pe 
Emmet, dar se răzgândi. Depusese un jurământ şi promisese de 
bunăvoie să respecte regulile ordinului. Dintre ele făcea parte şi 
sinceritatea. 

Îi povesti stingherită şederea împotriva voinţei ei în 
închisoarea din Anarak. 

— Mi-a fost teamă că din cauza acestei greşeli voi fi eliminată, 


continuă Lara. Îi era ruşine de capturarea ei, dar acum nu mai 
putea să dea timpul înapoi. Tot ce putea face era să nu mai ţină 
adevărul ascuns şi să aştepte reacţia lui Emmet. Sunt sigură că 
Anthony a încercat mai multe zile la rând să mă contacteze, 
adăugă Lara. Poate a crezut că mi s-a întâmplat ceva. De aceea 
ţi-a trimis ţie e-mailul. 

În timp ce îi mărturisea toate astea, ea se uita fix la paharul cu 
vin. Acum îşi ridică pentru prima oară privirea. Dar, pe chipul lui 
Emmet Walsh nu se putea citi îngăduinţa. Fără iertare. Ba, din 
contră, părea şi mai furios. 

— Evadezi dintr-o închisoare iraniană şi ai încredere să vii aici? 
silabisi el. Din cauza nervilor i se înroşiseră obrajii. Barba şi părul 
cărunt întăreau contrastul. Nu ai ţinut minte nimic din ceea ce te- 
am învăţat? 

„Totuşi mi-am desfăcut cătuşele de la mâini cu o clamă de 
birou, am bătut doi gardieni şi am evadat peste garduri, ziduri şi 
un sistem de alarmă”, se gândi Lara, dar nu zise nimic. 

— Dacă nu ai fi nouă, atunci... Nu încheie propoziţia. Nu vezi 
că ne-ai pus în pericol? Pe toţi. Ce se întâmplă dacă ai fost 
urmărită? 

„Urmărită?” îi trecu Larei prin cap. Din cerul înalt îi apăru un 
chip în faţa ochilor. Un bărbat. Un asiatic. Un chinez sau un 
japonez. Nu l-a luat în seamă, dar acum, că Emmet vorbea 
despre posibilitatea de a fi fost urmărită, îşi amintea că văzuse 
chipul nu doar în aeroportul din Teheran, ci şi în Inverness. 
Aeroporturile în care făcuse escală: Istanbul, Paris, Londra şi 
Edinburgh fuseseră prea aglomerate pentru a remarca prezenţa 
unei anumite persoane - cu atât mai mult cu cât acea persoană 
miza pe anonimat. Dar era dintr-odată sigură în privinţa Teheran- 
ului şi a Inverness-ului. Aceeaşi figură! 

Îi povesti întâmplarea lui Emmet, care o ascultă cu o privire 
întunecată. 

— Azi am văzut o maşină pe malul opus, spuse el. 

— O maşină? Lara simţi cum îi lăcrimează ochii. Simţea nevoia 
de a se justifica. O maşină nu poate să însemne ceva serios. 
Până acum nu ne-a atacat nimeni, nu-i aşa? 

— Încă nu, adăugă Emmet. 

În acel moment se dezlănţui haosul. 


Lara auzi prin pereţii groşi o bubuitură ca un tunet. O secundă 
mai târziu, pământul se cutremură. Paharul de vin de pe masă 
vibră. Deasupra lichidului de culoare roşie se formară cercuri 
concentrice. 

In timp ce Lara se gândea dacă alcoolul îi juca o festă sau dacă 
afară se dezlănţuia o furtună, pe bolta tavanului se văzu umbra 
unei flăcări. Lara îşi ridică privirea automat. Nu îi venea să 
creadă. Peste tot era o lumină violentă. Simultan, peretele crăpă 
în mii de bucăţi ce fură azvârlite peste tot, precum proiectilele. O 
bucată imensă din zid se desprinsese şi se îndrepta direct spre 
Lara şi spre Emmet. 

— Să plecăm de aici, urlă ea. 

Il apucă pe Emmet de braţ şi îl trase după ea. Nu apucară bine 
să părăsească zona de pericol că bucata de perete trosni ca un 
capac mare şi greu de cavou, în locul în care cu câteva secunde 
în urmă stăteau ei. 

„Ce se întâmplă, pentru Dumnezeu?” dori să întrebe, dar 
următorul nor de flăcări îşi făcu apariţia prin bolta tavanului. 
Observă cu groază cum Rodrigo Escobar fusese lovit de o bucată 
de piatră în timp ce se îndrepta spre ieşire. Bărbatul căzu şi 
rămase nemişcat ca o păpuşă din cârpă aruncată la întâmplare. 
Capul şi partea superioară a corpului fuseseră strivite sub 
dărâmăturile masive. 

Lara îşi întoarse privirea. 

În colţul opus al sălii se auzeau strigăte. Vedea cum fraţii şi 
surorile ei erau prinşi în nişe şi se târau sub masă, dar bucăţile 
de piatră cădeau necruțătoare peste ei. 

Lara strânse neputincioasă din buze în timp ce privea cum 
oamenii mureau, oameni pe care îi credea făcând parte din a 
doua ei familie. Ţipetele lor răsunau strident în sală şi acopereau 
într-un mod înfiorător chiar şi bubuiturile şi pocniturile greutăților 
care cădeau. 

— Pe aici! urlă Emmet celorlalţi. Veniţi încoace. Aici există un 
drum de ieşire. ` 

Ole Osmus se eliberă de sub dărâmături şi alergă spre ei. In 
acel moment se desprinse de sus o bucată din tavan, încă 
arzând, şi se prăbuşi ca o sabie de foc. Trosnind şi fumegând, 
bârna grea de cincizeci de kilograme se prăbuşi. 

Un val de aer cald o lovi pe Lara în faţă. Flăcările de pe podea 


formau un covor de foc. 

lar Ole Osmus era chiar în centrul lor. 

Chipul său nu trăda niciun fel de spaimă - poate din cauză că 
totul se petrecuse prea repede. Stătea nemişcat şi privea în jos. 
Apoi i se aprinseră hainele şi Ole Osmus ardea precum o minge 
de foc. Pentru un moment, rămase ţeapăn în picioare, apoi se 
clătină şi căzu lat pe podea. Era încă o persoană care se adăuga 
la mulţimea arsă din jur. 

— Nu mai putem să facem nimic pentru el, spuse Emmet 
împingând-o pe Lara şi aşezându-şi braţul în jurul ei. Nici pentru 
ceilalţi. Focul este pretutindeni. Trebuie să plecăm de aici. Haide! 

O împinse pe Lara, dirijând-o cu mişcări blânde în direcţia unei 
armuri. În spatele ei era agăţată o carpetă. Emmet o trase lao 
parte şi acţionă simultan o pârghie. O parte a peretelui se 
deschise precum o uşă şi descoperi o gaură mare, întunecată. 

— Haide odată! strigă Emmet. Se întinse după o torţă şi o luă 
în grabă înainte. 

Lara îl urmă printr-un gang asemănător unei grote. După 
câţiva metri descoperiră treptele, care păreau fără sfârşit. 
Probabil că se aflau sub castel. 

Nu ajunseseră încă la capătul treptelor când Emmet Walsh se 
opri atât de brusc, încât Lara aproape trecu pe lângă el. 

— Manuscrisul! zise el. 

Lara nu înţelegea. 

— Mergi mai departe, strigă ea gâfâind. 

— Nu. Trebuie să mă întorc... să iau manuscrisul... 

— Nu poate fi atât de important! 

— Manuscrisul este important! Îi puse torţa în mână. Urmează 
această galerie. După aproximativ un kilometru, ajungi la ieşire. 
Te urmez cât de repede pot. 

— Emmet...! 

Dar el se întoarse fără a mai spune nimic şi dădu buzna în sus 
pe trepte. 

Lara se uită după el. Se topise repede în întunericul gangului. 
Doar pe cei patru pereţi se mai observa încă umbra siluetei lui. 

Lara se lupta cu ea însăşi. Instinctul îi spunea să fugă. Dorea 
să fugă prin galerie de haosul din care scăpase cu chiu cu vai şi 
să lase totul în urmă. Pe de altă parte, avea mustrări de 
conştiinţă. Poate că nu fusese destul de atentă. Poate că infernul 


de flăcări din castel fusese opera celui care o urmărise. 

Deşi era conştientă de eroarea pe care o comitea, se hotărî să- 
| urmeze pe Emmet. ÎI strigă, dar după cât putea ea să se 
orienteze prin întuneric, realiză că el nu se oprise. 

Lara grăbi paşii. Torța o orbea şi, în pofida luminii acesteia, 
aproape că nu putea vedea treptele pe care păşea. Din această 
cauză, mai reduse din viteză. g 

Îl văzuse pe Emmet la capătul superior al gangului. Îl mai 
strigă încă o dată, dar deja dispăruse din raza ei vizuală. 

„Concentrează-te, îşi spuse ea. Nu trebuie să-l pierzi din ochi. 
Nu cunoşti foarte bine castelul. Dacă te rătăceşti în marea asta 
de flăcări, totul s-a terminat.” 

O nouă bubuitură îi întrerupse gândurile. Gangul fu inundat de 
fum. Apoi, o secundă mai târziu, totul se întunecă. 

Lara rămase în picioare pe scări ca şi cum ar fi prins rădăcini. 
Dură un moment până realiză: gangul fusese îngropat sub 
dărâmături. 

Alergă în sus cât de repede putu. Se găsea realmente în faţa 
unui munte de dărâmături şi cenuşă. Împingea şi trăgea de 
bolovanii mari, dar greutăţile nu se lăsau mişcate. Nicio şansă. 

Resemnată, renunţă. Era acum pe cont propriu. 

Încet, apoi tot mai repede, începu să coboare treptele. Nu ştia 
nici ea de ce fugea. Îşi asculta, pur şi simplu, instinctul. 

„Pleacă de aici. Pleacă departe de acest loc îngrozitor!” 

La capătul treptelor, gangul se îngusta şi se micşora, astfel că 
Lara trebui să se aplece. Totuşi nu încetă să alerge. Pământul de 
sub picioare era aspru. Prin talpa pantofilor simţea denivelările. 
Pereţii duri aveau creste şi adâncituri. În jocul de lumină şi de 
întuneric dat de flacăra torţei i se părea de necrezut că aceştia se 
mişcau, de parcă ar fi avut viaţa lor proprie. 

Ca o prăpastie lacomă. 

Lara alergă mai departe. 

Curând începu să gâfâie. Nu mai existau trepte, dar avea 
sentimentul că alerga pe munte. Sudoarea îi aluneca rece pe 
spate, dar frica o împingea înainte. 

| se păru că trecuse o eternitate până ajunsese la ieşirea din 
tunel. De fapt, se scurseseră doar câteva minute. 

Prima dată remarcă aerul rece al nopţii, care bătea contra ei şi 
îi mişca torţa. Sfârâitul flăcării era ca un avertisment. 


„Trebuie să sting torţa, se gândi ea. Cine este pe urmele 
ordinului, este cu ochii şi asupra mea.” 

Aruncă torţa pe jos şi o stinse. Mai avea de urcat câteva trepte 
şi de trecut printr-o uşă de lemn încuiată pe dinăuntru, înainte de 
a ieşi în noaptea geroasă din North West Highlands. 

Răsufla din greu ca o persoană care dădea să se înece. Deşi 
norii acopereau cerul, recunoscu că era înconjurată de un desiş. 
Se luptă să iasă şi auzi pleoscăitul apei la mal. Căzu în genunchi. 

La o distanţă de un kilometru, castelul Leighley era în flăcări. O 
ruină în flăcări. Porţiuni mari din pereţii exteriori, cât şi cea mai 
mare parte a clădirii erau surpate. Cum se putuse întâmpla un 
asemenea lucru? 

Ca răspuns imediat la această întrebare, o rază de lumină ţâşni 
peste lac şi se îndreptă ca o săgeată spre castel. Raza se apropie 
cu încetinitorul de rămăşiţele cetăţii cândva impunătoare. Întâlni 
turnul de vest şi, în urma unei gigantice explozii, îl împrăştie în 
mii de bucăţi. Un balon de foc se rostogoli spre cer şi lumină preţ 
de un moment întreg decorul. Acum descoperi Lara cauza 
catastrofei: două elicoptere, care planau peste întunecatul lac 
Arkaig ca două libelule mari de oţel. 

Lara strânse din ochi pentru a putea vedea mai bine. Erau 
două aparate de acelaşi tip. Şi nu de mici dimensiuni, ci 
elicoptere de luptă. Presupuse că erau Sikorsky Black Hawks, dar 
văzu apoi pe carcasa laterală că aripile aveau suporturi pentru 
arme şi recunoscu că era vorba aparate Mil Mi 24. Un model 
rusesc, mai bine cunoscut sub denumirea NATO de Hind-A. 

Elicopterele mai traseră alte patru salve asupra castelului 
Leighley. Cine era responsabil pentru acest atac dorea să fie 
sigur că sub mormanele de piatră nu exista niciun supravieţuitor. 
Apoi se retraseră peste apă, urmând cursul spre nord-vest şi se 
cufundară într-un taler care era tăiat de afluenții lacului Arkaig. 
Lara îi urmări cu privirea până ce întunericul nopţii îi înghiţi. 

In Murlaggan, pe malul opus, toate casele aveau lumina 
aprinsă. Micul sat era atât de luminat, încât Lara putea vedea 
chiar şi gesticulările vehemente ale locuitorilor adunaţi pe 
ponton. 

Se întreba cât va dura până când poliţia şi elicopterele de 
salvare vor ajunge aici, să caute supraviețuitori. Mult timp nu-i 
rămăsese, nu dorea să fie văzută de nimeni. Era mai bine ca în 


ziarele de  mâine-dimineaţă să scrie că nu au existat 
supraviețuitori. Dacă o credeau moartă, nu o vor mai urmări. 

Işi mai aruncă încă o dată privirea spre ruinele fumegânde. Ce 
să facă acum? Într-un colţ întunecat al creierului ei se activă 
ceva. Işi aminti de prima ei întâlnire cu membrii ordinului, cu 
şase luni în urmă. Emmet Walsh îi arătase o ascunzătoare 
secretă în munţi. O grotă cu o uşă de lemn care funcţiona ca o 
locuinţă improvizată. Emmet încercase să doteze grota cu tot 
ceea ce ar avea nevoie un om pentru a se ascunde timp de 
câteva zile. 

Lara trebuia să ajungă acolo! Trebuia să meargă pe munte şi 
să-şi limpezească gândurile. Să se calmeze. Să se adune. Din 
câte îşi aducea aminte, grota se afla la aproximativ trei, patru 
kilometri nord de castelul Leighley. Într-o noapte ca aceasta 
avea, cu siguranţă, de făcut o plimbare friguroasă şi neplăcută, 
dar nu avea altă soluţie. La un moment dat, urma să găsească şi 
ascunzătoarea. Cu paşi nesiguri, porni la drum. 


13 


Lara se trezi brusc din somn şi crezu, în primul moment, că 
lucrurile îngrozitoare care se întâmplaseră fuseseră doar un vis. 
Cel puţin aşa spera. Dar simţi apoi pereţii reci de piatră de lângă 
ea şi ştiu brusc că se afla în ascunzătoarea pe care i-o arătase 
Emmet. 

„Atacul asupra castelului avusese loc aşadar”, gândi ea. Capul 
îi bubuia şi se simţea ameţită. In această seară pierduse, pentru 
a doua oară, totul. 

După atac, se învârtise două ore în munţi, urmând marcajele 
de pe pietre, care îi arătau drumul. Nu fusese foarte simplu, 
deoarece pe întuneric este foarte greu să recunoşti ceva. Dar, 
într-un sfârşit, ajunsese la ascunzătoare, se aşezase pe pat şi îşi 
mai bătuse un timp capul până când adormise. 

Se simţea acum frântă de oboseală. 

Dibui bricheta şi aprinse lumânarea aflată în sticla goală de pe 
podea. Totuşi lumina nu făcea deloc ca grota să fie mai 
confortabilă. Lara era înconjurată de pereţi de piatră goi. Din 
tavan picurau neîntrerupt stropi de apă într-o băltoacă mare. 
Chiar şi pereţii erau uzi. In ciuda faptului că era acoperită cu o 
pătură, Lara tremura de frig. 

Işi aruncă privirea la ceasul de pe mână. Zece minute până la 
ora cinci. Nu dormise nici măcar o oră. „Nu e de mirare că-mi 
vâjâie capul”, gândi ea. 

Se ridică şi scotoci printr-una din numeroasele cutii de plastic, 
căutând un primus. Dintr-o altă cutie scoase o conservă pe care 
o deschise cu un cuţit de buzunar. Puțin mai târziu, oala scotea 
aburi deasupra plăpândului foc. După masa caldă, Lara se simţi 
mai bine. 

Intenţiona să se întindă, când auzi un zgomot venind de afară. 
Un moment trase cu urechea, nemişcată, dar, în afara 


zgomotului făcut de apa care picura din tavan, nu se mai auzea 
nimic. 

Poate un animal. Sau vântul. 

Se gândi dacă ar fi bine să meargă la uşă şi să arunce o privire 
afară în noapte, dar se hotărî să nu meargă. In orice caz, stinse 
lumânarea, ca nu cumva lumina să atragă asupra ei, prin 
crăpăturile uşii, atenţia unui musafir nepoftit. 

Învăluită de întuneric, aştepta cu nerăbdare. Un nou zgomot se 
auzi, de această dată foarte aproape. Brusc, uşa se deschise şi 
lumina unei lanterne de buzunar o izbi în ochi pe Lara. Işi duse 
protector mâna la faţă şi sări în picioare pentru a se arunca peste 
intrus. Dar când se uită mai bine, Lara îl recunoscu pe Emmet 
Walsh. 

Tensiunea o părăsi ca o greutate de plumb. Simultan o 
cuprinse bucuria revederii neaşteptate. Se îndreptă cu paşi 
nesiguri spre bărbat, se lăsă în braţele lui şi începu să plângă 
necontrolat. 

Un timp îndelungat rămaseră amândoi aşa, ca tată şi fiică, 
bucuroşi să se regăsească. Lara începu să fie stăpână pe 
sentimentele ei. Aprinse lumânarea şi se aşezară amândoi pe 
pat. 

— Credeam că ai fost îngropat sub dărâmături, spuse ea cuo 
voce spartă. 

— Am avut noroc... mai mult decât ceilalţi. Toţi sunt morţi. 
Emmet râse stins, dar Lara observă că suferea. 

„Nu e de mirare, se gândi ea. Castelul Leighley a fost casa lui. 
Comunitatea a însemnat mai mult pentru el decât pentru mine. li 
cunoşteam superficial pe majoritatea membrilor ordinului. Lui îi 
fuseseră mai aproape decât oricine altcineva din lume.” 

— Acum am rămas doar noi doi, spuse el trist. Şi poate 
Anthony Nangala, dacă nu cumva a fost scos din joc acum câteva 
zile. Trebuie să-l căutăm. 

— Hai să dormim mai întâi, spuse Lara, deşi nu se mai simţea 
deloc obosită. Când vom fi odihniţi vom hotărî ce facem mai 
departe. 

În timp ce el îşi scotea o pătură dintr-o cutie şi se făcea comod 
pe scaunul de lemn, Lara văzu manuscrisul. Emmet îl aşezase pe 
masă: un caiet gros, pe ale cărui coperte fragile din piele era 
desenat sigiliul ordinului. Un trandafir şi o sabie, încrucişate. 


— Ce a putut să fie atât de important încât să îţi rişti viaţa? 

Îi întinse manuscrisul. Era surprinzător de greu şi îl simţea 
rece. Mirosul uşor mucegăit al timpurilor trecute, dar totuşi 
plăcut, îi urcă spre nas. Lara îşi trecu mâna peste copertă. 
Manuscrisul era foarte vechi, o parte din istorie. Aproape credea 
că simţea un fel de forţă pe care caietul o emana. O aură. Ca şi 
cum era în poziţia de a transmite, tuturor celor pe care îi 
impresiona, un înalt nivel de cunoştinţe. Un sentiment 
asemănător celui de după vizita la biserică, atunci când omul 
crede că a înţeles calea lui Dumnezeu. Un sentiment înălţător, în 
acelaşi timp şi puţin îngrijorător, deoarece omul se îndoieşte de 
realitatea acelui lucru. 

— Documentul este de la începutul secolului al XII-lea, spuse 
Emmet. Fondatorul ordinului nostru l-a compus, un cruciat 
francez pe nume Robert de Montferrat. Este povestea unui om 
care, în timpul cruciadelor, a descoperit că lupta de partea 
greşită. Acest manuscris reprezintă temelia ordinului nostru. Este 
sufletul nostru. 

Privirea Larei căzu iar pe manuscrisul învelit în piele şi 
recunoscu cât de puţin ştia despre rădăcinile ordinului. Regreta 
că interesul ei se arăta de abia acum, când aproape toţi erau 
morţi. 

— Pot să-l citesc? întrebă ea. 

— Este scris în franceza veche, spuse Emmet. 

— Poţi să mi-l traduci tu? 

Emmet încuviinţă, luă caietul de piele în mână şi îl deschise cu 
grijă. Ochii începuseră să-i strălucească, în timp ce se întorcea 
într-o perioadă îndepărtată. 


14 


Anul de domnie 1105. 

Este noapte acum, când scriu aceste pagini. Din cămăruţa mea 
pot vedea zidurile şi acoperişurile oraşului vecin, al cărui contur 
se distinge pe cerul luminat de lună. lerusalim! Un cuvânt în faţa 
căruia se închină cu evlavie creştinii din toată lumea. lerusalim, 
oraşul lui David şi Solomon. lerusalim, Oraşul Sfânt. 

Când închid ochii, e ca şi cum un văl mi s-ar aşterne peste 
amintiri. Un voal al păcii şi al fericirii, iar eu sunt tentat să uit. Nu 
reuşesc. Apoi îmi deschid iar ochii, dar văd încă imaginea 
groazei, ca şi cum ar exista un foc mocnit în sufletul meu. Au 
trecut şase ani de atunci, dar mi se pare că totul s-a întâmplat 
ieri. Deşi îl rog zilnic pe Atotputernic să mă ierte şi mi-am pus 
demult viaţa la dispoziţia Sa, va trebui să-mi port păcatul veşnic. 
Şi chiar am păcate. 

Ceea ce încredinţez acestui pergament ca scuză şi mărturie, 
niciun istoric nu va menţiona. Generaţiile viitoare îşi vor povesti 
că eliberarea Ierusalimului din mâinile păgânilor a fost un act al 
unităţii creştinilor. Vor crede că toate cruciadele au fost purtate 
în numele Domnului. 

Se înşală. Nu Dumnezeu a dorit această cruciadă, ci oameni în 
carne şi oase. Un grup de oameni puternici, care aveau un mare 
țel - uniunea adepților. Prioria din Sion, botezată după o capelă 
de pe malul Somme-ului, unde iniţiaţii şi-au încheiat pactul. 

Totul a început în anul 1093, când Petru din Amiens, numit 
Eremitul, s-a întors din pelerinajul său din Ţara Sfântă. În 
lerusalim - acest lucru îl povestea el mai târziu - aflase un secret 
de la un călugăr cherchelit: locul în care ajunsese cupa pe care 
Isus din Nazaret o folosise la Cina cea de Taină şi în care losif din 
Arimateea adunase sângele Mântuitorului nostru - le sang real -, 
sângele sfânt, la răstignirea lui Isus. Sang real. Sfântul Graal. 


De sute de ani circulă mituri şi legende despre Graal, căruia i 
se atribuiau puteri magice. Se mai spunea că ar fi izvorul fericirii, 
cornul abundenței comorilor pământeşti şi că oferă o imensă 
putere de viaţă, păstrând corpul tânăr. 

Petru din Amiens se rugase de călugărul cherchelit să-i arate 
Graalul pentru a fi el însuşi convins de autenticitatea lui şi de 
calităţile lui supranaturale. Dar înainte ca monahul să apuce să-l 
conducă în Oraşul Sfânt, au fost atacați de o trupă de cavaleri 
păgâni. Călugărul a fost ucis, iar Petru Eremitul a fost doar la un 
pas de moarte. Nu a avut succes nici mai târziu, când îşi 
începuse călătoria pentru a găsi pocalul sfânt. Fraţii călugărului 
ucis s-au învăluit în tăcere, iar când Petru îi întreba, nimeni nu 
putea sau nu dorea să-i dea niciun fel de informaţii. Mulţi îşi 
bătură joc de el, alţii îl considerară nebun. Din cauza unor datorii 
importante, trebui să se întoarcă în Europa. Dar gândul la Graal 
nu îi mai dădu pace. 

L-am cunoscut bine pe Petru. Era un bărbat cu o piele 
întunecată şi scund. Din cauza staturii sale era numit de unele 
persoane „Petru cel mic”. Cei mai mulţi îl credeau însă a fi 
pustnic sau eremit, deoarece umbla desculţ şi îmbrăcat cu o 
haină murdară de călugăr. Chipul său slab, uscăţiv era pe măsura 
sufletului său. In pofida tuturor neajunsurilor sale fizice, poseda 
un talent pe care nu oricine îl putea egala: darul de a mişca 
sufletele oamenilor. Ochii săi erau înroşiţi de ardoare. Orice făcea 
sau spunea părea a fi însuşi dorinţa Domnului. Şi Petru ştia să 
folosească acest talent în favoarea sa. 

Când se întoarse din Ţara Sfântă se prezentă la curtea lui 
Godefroi de Bouillon, duce de Lorena, al cărui educator fusese 
odinioară. li povesti despre cupa lui Isus. Şi cuvintele sale 
merseră la inima lui Godefroi, deoarece originea acestuia era una 
foarte importantă. El aparţinea dinastiei merovingienilor, neam 
care se stinsese în anul 678, odată cu asasinarea lui Dagobert al 
II-lea. Familia merovingienilor îşi avea originea în una dintre cele 
douăsprezece familii ale vechiului Israel, în dinastia veniamiţilor 
care, în opinia lui Josua, capitolul 18, versul 28, au participat la 
împărţirea pământului sfânt, chiar şi a Jebus-ului, Ierusalimul de 
azi. 

Cu dibăcie, Petru Eremitul a reuşit să-l convingă pe elevul său 
de odinioară, Godefroi, de necesitatea de a recupera ceea ce lui, 


descendentul lui Veniamin, îi aparţinea. Şi dacă Godefroi 
continua să aibă îndoieli, cel puţin nu dispărea gândul la Sfântul 
Graal. Bunicul lui Godefroi nu era nimeni altul decât Lohengrin, 
fiul cavalerului Parsifal. 

Întrucât aparţinea neamului veniamiţilor şi al merovingienilor, 
Godefroi avea pretenţii la tronul lerusalimului şi, ca descendent 
al lui Parsifal, îi fusese transmisă în sânge dorinţa de a găsi 
Graalul. Totuşi Petru şi Godefroi ştiau că nu va fi uşor să-şi atingă 
scopul. Nu doreau să atragă invidia celorlalţi asupra lor. Trebuiau 
să-şi găsească aliaţi pentru a putea forma o armată cu care să 
plece spre Ierusalim. Nu putea altfel să intre în oraşul ocupat de 
semiţi. 

Astfel s-a constituit în capela Sion o uniune secretă a cărei 
sarcină era de a recuceri Ţara Sfântă. Ideea de a vedea pocalul 
cu sângele lui Isus şi de a câştiga din proprietăţile sale pentru 
propriul trup despărţi repede trupa de docilii Petru şi Godefroi. Se 
constitui o mică, dar puternică uniune de adepţi, care acționau 
din culise şi schimbau istoria lumii. Prioria din Sion. 

În vara târzie a anului 1095, papa Urban al Il-lea sosea în 
Franţa pentru a-şi vizita episcopia. li vizită şi pe episcopul 
Adhemar de Monteil, pe episcopul de Le Puy, fără a şti că 
Adhemar aparţinea uniunii. Adhemar, care fusese nouă ani în 
pelerinaj în lerusalim, îi povesti papei despre starea tragică în 
care se afla Ţara Sfântă. li raportă despre profanarea pe care 
semiţii o exercitau asupra oraşelor sfinte şi despre abuzurile lor 
groaznice asupra creştinilor din răsărit. Pelerini evlavioşi erau 
ucişi de ei, femei şi copii erau vânduți ca sclavi. Adhemar, a cărui 
iscusinţă de a convinge oamenii era mai bună decât a lui Petru 
Eremitul, prezentă faptele atât de tragic încât papei îi dădură 
lacrimile. 

Pe drumul de întoarcere spre Clermont, papa fusese însoţit de 
alţi doi episcopi, care îl influenţară în privinţa Prioriei din Sion - 
episcopul de Avignon şi cel de Cluny. Papa Urban al II-lea află de 
la ei că oameni care se îndreptau spre lerusalim fuseseră bătuţi 
şi schilodiţi de trupe de musulmani. Aşa că nu mare le fusese 
mirarea când, Sfântul Părinte, sosit în Clermont, le spuse, 
convins, că era necesar să elibereze Ţara Sfântă. 

Consiliul avu loc în noiembrie. Zile întregi, cele peste o sută de 
feţe luminate adunate în catedrala din Clermont se sfătuiră pe 


diverse probleme, în special cea referitoare la biserica Maicii 
Sfinte. II excomunicară pe regele Filip din cauza adulterului. 

Chiar la începutul consiliului anunţară că în a noua zi va fi făcut 
un comunicat foarte important. De aceea, făcură cunoscut faptul 
că în data de 27 noiembrie, va avea loc un conclav. Aglomeraţia 
fusese atât de mare, încât catedrala nu mai fusese de ajuns 
pentru a-i adăposti pe toţi cei care veniseră în acest scop. Pentru 
a rezolva problema, instalaseră scaunul papal pe un podium sub 
cerul liber, la zidul dinspre miazăzi al oraşului. Acolo papa se 
ridicase în mijlocul mulţimii pentru a vorbi. 

Fără să prevadă înşelătoria, el repetă ceea ce insinuase Prioria 
din Sion - problema creştinilor din răsărit care caută ajutor, că 
semiţii se vâră tot mai adânc în sufletul adevăraţilor credincioşi, 
că aceştia sunt bătuţi şi maltrataţi şi că sunt călcate în picioare 
toate lucrurile pentru care Isus fusese răstignit. 

Multe dintre ele corespundeau cu realitatea. A acuza Prioria 
din Sion de minciună ar fi fost fals. Totuşi, îi prezentaseră papei o 
imagine denaturată şi îl influenţaseră să pornească un război 
care folosea doar propriului lor scop. 

Cu papa Urban cel de bună-credinţă, Prioratul deţinea o sabie 
puternică în mână, deoarece cuvântul său nu era pus de nimeni 
la îndoială. Un om căruia i se povestiseră lucruri oribile putea să- 
şi imagineze ce soartă tragică aveau de suportat pelerinii din 
Ţara Sfântă. Unii plângeau, alţii îşi acopereau feţele jelite cu 
palmele. 

Cu cât papa vorbea mai aprig, cu atât creştea furia 
auditoriului. lar, la sfârşit, când îi chemase la salvarea răsăritului, 
avea deja mulţimea de partea sa. Bogaţi şi săraci, toţi erau 
chemaţi să pornească la drum. In loc să se omoare reciproc, 
trebuiau să pornească la lerusalim şi să poarte un război pentru a 
îndeplini voia Domnului. Cine va cădea pe câmpul de luptă va fi 
absolvit de păcate. Deja se auziră câteva voci din mulţime: Deus 
le volt!, strigau ei. „Dumnezeu o doreşte!” 

Incurajaţi de furia împotriva păgânilor şi de credinţa de a servi 
unui scop nobil, toţi se întoarseră la casele lor pentru a se pregăti 
de un lung marş spre răsărit. Pe 15 august, de ziua Sfintei Maria 
a anului care trecuse, papa Urban al II-lea le ordonase tuturor să 
fie pregătiţi să lase totul în urmă şi să plece spre Constantinopol, 
unde se vor aduna cu toţii. Ca semn al binecuvântării pentru 


expediţia sfântă, fiecare trebuia să-şi coasă o cruce roşie pe 
umăr. Aşa s-a întâmplat. 


Ţăranii au fost primii care au luat parte la cruciadă, însoţiţi de 
nimeni altul decât Petru din Amiens. Neobosit, acesta colindase 
ţinuturile, de la comitatul Berry, prin Champagne, la Lothringen, 
şi de aici la Aachen, unde îşi petrecuse Sărbătorile de Paşte. 
Avusese grijă ca mesajul papei să nu fie uitat. De la un oraş la 
altul, crescu numărul participanţilor. Când părăsise Köln-ul după 
Paşte, avea mai mult de cincisprezece mii de suflete în urma sa. 

Totuşi, mulţimea fusese repede scăpată de sub control şi nici 
măcar el nu putu să facă nimic. In toate oraşele mari, precum 
Worms, Köln, Mainz, Praga, se ajunsese la violenţă. Cel mai mult 
avură de suferit evreii. Cetele prădau magazine şi case şi 
ucideau pe oricine le stătea în cale. Curând, cuvintele „călăii 
creştini” erau pe buzele tuturor. 

Când ceata de ţărani sălbatici ajunse la zidurile 
Constantinopolului, trebuiră să ceară permisiunea să traverseze 
Bosforul cu vasele regelui Alekios. Deoarece regele nu punea 
mare preţ pe ospitalitate, îşi revendică anumite lucruri. Totuşi, 
cruciații aflaţi pe cealaltă parte a malului îşi găsiră un sfârşit 
tragic, deoarece  selgiucizii erau pregătiţi de luptă şi se 
deciseseră să le opună rezistenţă. In scurt timp, mii de creştini îşi 
pierdură viaţa. Aproape niciunul dintre ei nu se mai întoarse în 
tara sa. 

Sfârşitul tragic al cruciadei ţăranilor spori furia soldaţilor şi a 
cavalerilor întorşi în Europa. În afară de asta, le întări planul de a 
elibera Ierusalimul, deoarece, când ţăranii simpli îşi dăduseră 
viaţa pentru o cauză nobilă şi nu reuşiseră să învingă, ei, nobilii, 
trebuiau să o facă. 

Exact această intenţie o avusese Petru Eremitul când trimisese 
ceata de ţărani supuşi peste Bosfor. El rămăsese în 
Constantinopol, perfect conştient că ciomegele de lemn şi furcile 
nu se puteau pune cu arcurile şi săbiile. Ştiuse că ţăranii nu vor 
reuşi să ajungă niciodată în lerusalim şi că se sacrificaseră pentru 
Prioria din Sion. Cincisprezece mii de ţărani morţi ca imbold 
pentru optzeci de mii de soldaţi şi cavaleri. Când le vorbi 
acestora, în timp ce ceilalţi îl băteau pe umăr, m-am întrebat 
pentru prima dată dacă nu cumva la intrarea în Priorat am ales 


partea greşită a baricadei. Totuşi, îmi alungam aceste gânduri, 
deoarece eram convins că găsirea Graalului reprezenta un mare 
câştig. 

In vara anului 1097, cruciații ajunseseră la Nikaia, unde 
selgiucizii îi măcelăriseră pe ţăranii noştri cu un an în urmă. După 
asediu, am obligat oraşul să se predea. La câteva zile, în 29 
iunie, le-am administrat păgânilor o impresionantă înfrângere la 
pasul Dorylaeum. De acolo am pornit spre sud, fără a întâmpina 
mari greutăţi. 

Înaintarea s-a desfăşurat foarte greu. Căldura insuportabilă 
pârjolise ţara şi a trebuit să ne cărăm povara armurilor grele. 
Foamea şi setea au fost însoțitorii noştri permanenţi. Praful fin de 
nisip produs de copitele cailor ne-a afectat ochii. La sfârşitul zilei 
de marş, când ne aşezam corturile, eram atât de epuizați, ca şi 
cum am fi purtat deja bătălia decisivă. 

Cu cât înaintam mai mult, cu atât creştea discordia şi gâlceava 
între căpeteniile noastre pentru oraşele cucerite, precum Edessa 
şi Antiohia. Fiecare îşi dorea partea sa din prada de război, 
pentru a fi numit în funcţie. Doar Godefroi şi Prioria din Sion se 
ţineau departe de ranguri. Doreau să-şi menajeze forţele până la 
sosirea în Oraşul Sfânt. 


La doi ani după ce am trecut Bosforul, ne-am atins, în sfârşit, 
telul. In 7 iunie, anul 1099, am ajuns la o colină şi am privit de 
acolo Oraşul Sfânt. Mulţi dintre noi au căzut în genunchi la 
vederea lui şi i-au mulţumit lui Dumnezeu că i-a adus cu bine 
aici, în ciuda tuturor pericolelor şi a lipsurilor. Colina pe care ne 
aflam am numit-o Montjoie, Muntele Fericirii. 

De pe Montjoie am văzut şi cât de grea urma să fie cucerirea 
oraşului. Structura lui era parcă dinadins făcută să ţină 
cotropitorii deoparte. Oraşul era aşezat pe un platou care avea o 
singură intrare, în partea de nord. Pe celelalte părţi, platoul era 
înconjurat de viaducte adânci. Pe lângă asta, Ierusalimul avea, 
din vremea romanilor, ziduri de apărare puternice. 

Situaţia noastră se înrăutăţise, deoarece izvoarele cu apă 
fuseseră secate, deci nefolosibile. Incă o dată sufeream de foame 
şi de sete. 

La cinci zile după sosirea noastră, în 12 iunie, a avut loc primul 
nostru atac asupra oraşului. După această înfrângere, la ordinul 


lui Godefroi, am început să construim doi berbeci de asalt. În 
pofida puterii şi a curajului oamenilor aflaţi sub soarele dogoritor, 
se zvoni pe câmpul de luptă faptul că o oaste venea din Egipt 
spre lerusalim. 

Într-o noapte, membrii Prioriei se întâlniră pentru o discuţie 
secretă în cortul meu, unde am plănuit mersul lucrurilor. In ziua 
următoare, Petru din Amiens şi câţiva membri ai ordinului s-au 
plimbat printre rândurile cavalerilor şi soldaţilor, spunându-le 
cuvinte încurajatoare şi destăinuindu-le că avuseseră o viziune. 
Cruciații trebuiau să ţină post şi să umble desculți în jurul 
zidurilor Ierusalimului. Dacă acest lucru va fi îndeplinit, vor cuceri 
oraşul pe parcursul a nouă zile. 

Trei zile ţinură post, continuând pregătirile. Vineri, 8 iulie, 
episcopi şi preoţi înconjurară oraşul, ducând cu ei cruci şi moaşte 
sfinte. Îi urmau principi, soldaţi, cavaleri, pedestraşi şi pelerini. 
Sub privirile sarazinilor care se adunaseră la zidurile cetăţii, 
înconjurară lerusalimul şi urcară pe munte, unde mai mulţi preoţi 
ţinură predici. ` 

În 10 iulie, cei doi berbeci de asalt fuseseră terminaţi. În 13 
iulie, avu loc lovitura decisivă asupra lerusalimului. Berbecii 
uriaşi au fost atacați cu pietre, săgeți, chiar şi cu foc, de către 
sarazini. În dimineaţa zilei de 15 iulie reuşiră să doboare unul 
dintre cele două turnuri şi, cu puţin timp înainte ca soarele să 
răsară, un pod al turnului care dădea spre zid fusese distrus. 
Puțin mai târziu, trupele cruciaților intrară în cetate. Apoi urmă 
cea mai îngrozitoare şi tragică poveste a creştinătăţii - baia de 
sânge pe care nu am putut să o uit nici măcar până astăzi. 

Mohamedanii recunoscură că nu mai aveau nicio şansă şi se 
refugiară în Haram es-Sherif, lângă templu. Doreau să se 
baricadeze în Templul lui Solomon, în aşa-zisa moschee el-Aqsa. 
Alţii se adăpostiseră în turnul lui David. Oriunde se ascundeau, 
erau găsiţi de cavalerii cruciați, de furia lor asupra păgânilor. Au 
năvălit pe străzi, au prădat case şi i-au ucis pe toţi cei care le-au 
ieşit în cale, femei, bărbaţi, copii. Dumnezeu mi-e martor, am 
umblat printre cadavre şi valuri de sânge care ne-au ajuns până 
la genunchi. 

Nici evreii din lerusalim nu au fost cruţaţi. Se închiseseră în 
sinagogă, rămânând acolo în timpul atacului asupra sarazinilor. 
Niciun cavaler nu avu milă de ei. Sinagoga a fost incendiată. Toţi 


iudeii au murit în foc. 

In data de 22 iulie a anului 1099, se strânseră căpeteniile 
cruciaților pentru a numi un conducător al Oraşului Sfânt. 
Bineînţeles că persoana aleasă a fost Godefroi, Prioria plănuise 
deja acest lucru. Işi luă titlul de Advocatus Sancti Sepulchri, 
apărătorul Mormântului Sfânt, devenind astfel cea mai puternică 
persoană din lerusalim. Neamul lui Veniamin îşi primea înapoi 
ceea ce îi aparţinea, iar dinastia merovingienilor era cea mai 
influentă în toată lumea. 

Dar Graalul nu era de găsit. Godefroi încetase într-un final 
căutările, existau alte probleme care îi solicitau atenţia. Avea 
multe de făcut pentru lerusalim: apărarea oraşului de atacurile 
egiptenilor şi ale sarazinilor. Trebuia să se decidă dacă dorea să- 
şi consolideze poziţia sau să continue căutarea Graalului. Ambele 
în acelaşi timp era imposibil. Alegerea sa fusese politica, 
deoarece acest lucru i se păru mai realist decât visul găsirii 
Graalului. 

Prin retragerea sa din Prioria din Sion, îşi atrase mânia lui 
Petru. Unii membri ai ordinului se deciseră să-l pedepsească pe 
trădător. Cu mici doze de otravă în mâncare îl omorâră încet. El 
şi doctorul său crezură că de vină era tifosul. 

Pentru a pune mâna pe Graal, Prioria utilizase toate metodele 
posibile. Provocase o cruciadă printr-o intrigă, lăsase mii de 
oameni să moară. Intinsese coarda cât de tare putuse pentru a 
cuceri lerusalimul. Îl încoronaseră pe Godefroi, apoi îl uciseseră 
când nu le mai era de folos. Probabil că Graalul era divin şi bun, 
dar cei care tânjeau după el nu erau, cu siguranţă, la fel. Din 
contră, căutarea îi aruncase în plasa diavolului, făcuseră multe 
nedreptăţi, ascunseseră adevărul, uciseseră doar ca să-şi atingă 
scopul. 

După moartea lui Godefroi, în 18 iulie 1100, căutarea Graalului 
continuă multă vreme. Dar fără mine. Rănile din sufletul meu 
sunt prea adânci, legătura prea slabă ca să mă mai poată lega de 
ei. Cu fiecare zi care trece văd mai clar ce nedreptate a făcut 
Prioria. 

Imi întorc aşadar spatele de la partea întunecată a Graalului 
spre lumină şi jur să nu mai cred orbeşte în cuvintele unor 
fanatici puternici, oricât de tentant ar suna promisiunile lor. În 
schimb, promit să-mi dedic viaţa dreptăţii. Aşa m-am furişat într- 


o noapte din lerusalim, departe de moarte şi de distrugere, 
pentru a nu avea o soartă tristă sau a fi omorât. 

In ultimii ani au venit mai mulţi oameni care credeau acelaşi 
lucru. Suntem precum apostolii lui Isus, doisprezece la număr, 
însă nu doar creştini, ci şi musulmani sau evrei. Chiar şi un 
nomad, cu pielea neagră precum pana corbului, dar cu multă 
credinţă. Ceea ce ne uneşte este dezamăgirea. Deşi dusesem 
acest război de pe poziţii diferite, crezusem fiecare că suntem de 
partea dreaptă. Omorâsem în scopuri nobile, dar constatasem la 
sfârşit că am fost lachei. Ne-am simţit toţi înşelaţi şi am ajuns la 
concluzia că există doar un drum spre adevărata dreptate: cel al 
chibzuinţei. 

Ne-au acuzat de aroganță, pentru că ne consideram drepţi. Că 
avem pretenţia de a şti mai bine decât regii şi episcopii ce este 
drept şi ce nu. Dar dacă greşim, Dumnezeu, Allah şi toţi zeii ne 
sunt martori că am avut cele mai bune intenţii. Într-un cerc 
restrâns am dorit să realizăm lucruri măreţe pentru a aduce mai 
multă dreptate pe această lume. Acest jurământ îl considerăm 
blazonul nostru, sabia şi trandafirul. 


15 


Emmet Walsh se întinse pentru a-şi alunga oboseala şi a-şi 
relaxa articulațiile înţepenite. Noaptea fusese scurtă. Întâi 
distrugerea castelului Leighley, apoi drumul prin munţi până aici, 
la ascunzătoare, apoi povestea despre Robert de Montferrat. Nu 
dormise prea mult. Se simţea acum istovit şi atât de epuizat 
încât ar fi fost mai bine să fi rămas aici pentru totdeauna. 

Dar erau multe de făcut. 

Ultimele două ore le petrecuse înfăşurat în pătură, aşezat pe 
un scaun incomod, pe jumătate adormit, pe jumătate cufundat în 
gânduri. Astfel ajunse la concluzia că trebuiau rezolvate două 
probleme. În primul rând, să dea de urmele lui Anthony Nangala 
şi să-l salveze, dacă mai era încă în viaţă. Al doilea lucru care 
trebuia făcut era să afle cine erau responsabili de atacul 
castelului. De aceea, sub semnul întrebării stătea bărbatul care o 
urmărise pe Lara, dar şi cei care-l răpiseră pe Anthony Nangala. 
Poate nu erau ei vinovaţi, dar nu avea nimic altceva decât aceste 
două piste. 

Auzi cum Lara se întoarse pe o parte în patul ei de ocazie şi îi 
aruncă o scurtă privire. 

— Bună dimineaţa, spuse. 

— Nu ştiu ce poate fi bun în această dimineaţă, murmură ea. 

„Nici eu nu ştiu”, se gândi el. Evenimentele recente îl mai 
copleşeau încă, mai mult decât noaptea trecută. Pentru prima 
dată, la un mic interval de timp, îl asaltă durerea groaznică a 
pierderii suferite. Castelul distrus, prietenii morţi. De la o zi la 
alta îşi pierduse scopul vieţii. 

— Mai eşti supărat pe mine? întrebă Lara. 

— Nu. Trebuia să se întâmple într-o zi. De nouă sute de ani ne 
tot facem duşmani. Nu putea să fie totul în regulă o veşnicie. 

Lara se simţea uşurată. 


— Ascultă, am un plan, spuse Emmet şi îi destăinui gândurile 
sale în timp ce moţăia. Tu încerci să afli cine este asiaticul care 
te urmăreşte. Intre timp, eu îl caut pe Anthony. Cunoşti adresa lui 
din New York? 

Lara negă. 

— Nici eu, adăugă Emmet. Fiecare membru al ordinului are cel 
puţin şase locuinţe, pe tot globul, care sunt în permanenţă 
schimbate. Adresele actuale au fost salvate în calculator, dar 
acesta se află acum îngropat sub mii de tone de pietre. 

Îi veni o idee. 

— Nu spuneai tu că Anthony ţi-a trimis un fax? 

— Ba da. Dintr-un hotel din Sudan. 

— Poţi să îţi aminteşti care era numele hotelului şi în care oraş 
era amplasat? 

Lara se gândi un moment. 

— Sunt sigură de numele oraşului, spuse ea. Port Sudan. Dar 
numele hotelului... 

Făcu o pauză, meditând. Brusc, faţa i se lumină. 

— Sea View! Da, mi-am reamintit. Hotelul Sea View în Port 
Sudan. 

Emmet Walsh râse obosit, dar hotărât. 

— Nu e un început rău, spuse el. 

Scotoci apoi într-o ladă după două pungi de plastic închise 
ermetic. Una dintre ele o întinse Larei. Observă că în pungă se 
aflau o carte de credit şi un set de acte false. 

— Acestea ar trebui să ne uşureze munca, continuă Emmet. Cu 
cartea de credit ai acces la contul principal al ordinului la Credit 
Suisse. Acolo există o adevărată avere strânsă de-a lungul a sute 
de ani. Aşa că gândeşte-te că banii nu joacă niciun rol. Important 
e doar să afli cine ne-a atacat ieri. 


16 


200 kilometri sud de Port Sudan 


Harmattan, un iaht model Benetti, cu impresionanta lungime 
de cincizeci de metri, traversa pe îndelete suprafaţa azurie a 
Mării Roşii. lahtul era dotat cu două motoare speciale PS 3500 şi 
putea ajunge la o viteză de 35 noduri. Acum însă funcţiona la 
jumătatea puterii sale. 

Deasupra punţii vasului trona o construcţie vopsită în alb, cu 
două etaje, care oferea un inimaginabil confort. Pe dunetă, la 
mică distanţă de locul de aterizare al elicopterelor, antena 
radarului se rotea încontinuu. In afară de asta, câteva antene şi 
un catarg cu steagul Arabiei Saudite se înălţau spre cerul fără 
nori. Dedesubt pâlpâia un fanion cu o emblemă roşie şi o 
caracatiţă. În lumina soarelui de după-amiază, iahtul sclipea 
precum o sculptură în gheaţă. 

Mats Leclerc stătea pe balustrada prorei şi se bucura de suflul 
blând al aerului. Datorită vremii bune, pielea lui căpătase, cu 
trecerea timpului, nuanţa bronzului. Ochii albaştri, strălucitori şi 
părul scurt, blond îi ieşeau şi mai tare în evidenţă. 

Luxemburghezul purta un costum subţire, de culoare bej, ale 
cărui mâneci le suflecase până la coate. Aşa proceda tot timpul. 
Arăta neîngrijit, dar foarte elegant. In afară de asta, se simţea 
mai comod în acest fel. Doar la întâlnirile importante, de afaceri, 
îşi cobora mânecile. 

Avea un aer sportiv, dinamic şi distins, ce reieşea chiar şi din 
trăsăturile feţei. Ştia că impresiona prin înfăţişarea sa, chiar 
intimida, lucru ce-l folosea frecvent în favoarea sa. 

Mats Leclerc era mândru de ceea ce realizase până acum, 
chiar dacă CV-ul lui nu era neapărat sugestiv. Incepuse să 
studieze economia la Cambridge, dar întrerupsese studiul, 


ademenit de aventură. Se înrolase în Legiunea Străină, unde 
petrecuse cinci ani. După efectuarea stagiului, se întorsese la 
Luxemburg. Acolo îl cunoscuse pe doctorul Goldmann, care i-l 
prezentase pe şeicul Assad. De atunci lucra, ca şi doctorul 
Goldmann, pentru şeic. La început fusese responsabil cu 
instruirea gărzilor personale ale lui Assad. Cu timpul fusese 
avansat la funcţia de consilier personal pe probleme de 
siguranţă. Azi, la 43 de ani, câştiga mai mult decât visase 
vreodată. 

Harmattan lăsă în urma sa insulele Arhipelagului Suakin şi se 
îndreptă spre ţinutul sudanez. Repede, peisajul țărmului 
sărăcăcios căpătă o altă înfăţişare. In faţa ochilor lui Mats Leclerc 
apăru un golf larg, format în aceeaşi măsură din stânci abrupte şi 
nisip fin. 

Deoarece se apropia de micul sat de pescari, Aqiq, singura 
zonă locuită pe o distanţă apreciabilă, vasul încetini. Se deplasa 
acum cu viteză mică spre portul idilic, dar sărăcăcios. 

Omenirea se trezea la viaţă. In timp ce vasul era adus la capă 
şi se deplasa din ce în ce mai aproape de peretele de alge 
crescut pe chei, membrii echipajului se aşezară în rând la 
curbura provei şi la pupa. Se întinseră spre parâme, săriră peste 
balustradă, pe pământ, şi legară iahtul de babalele ruginite, 
încastrate în piatră. Când toate frânghiile fuseseră bine strânse, 
motorul mai scoase un ultim zgomot şi vasul se linişti la țărm. 

Însoţit de ţipete de pescăruşi, Mats Leclerc, cu o geantă în 
mână, păşi pe debarcader. Il urmau cinci bărbaţi îmbrăcaţi în 
cămăşi cu mâneci scurte şi pantaloni de stofă. Şi ei aveau genţi, 
deoarece popasul lor avea să dureze mai multe zile. Oficial, 
bărbaţii erau ingineri pe care şeicul Assad îi trimisese de pe 
cealaltă parte a mării. Dar acesta era doar un pretext. In 
realitate, cei cinci bărbaţi erau mai mult decât ingineri obişnuiţi. 
Erau cei mai de încredere oameni ai lui Leclerc. 

Năvăliră mai mulţi copii care observaseră sosirea vasului, dar 
şi câteva femei şi un moşneag cu toiag. Toţi îi înconjurară pe 
nou-veniţi cu feţe prietenoase şi pălăvrăgeli voioase. 

Leclerc nu înţelegea prea bine ce spuneau. Avea câteva 
cunoştinţe de Kwa, Dinka şi Nuba - trei dintre cele peste cincizeci 
de limbi vorbite în Sudan. Dialectul băştinaşilor nu aparţinea 
repertoriului său, iar araba, limba oficială a ţării, era cunoscută 


doar de puţini dintre locuitorii de aici. Aqiq era ca o oază în 
deşert, despărțită de restul lumii. 

Cu toate acestea, Leclerc ştia motivul pentru care locuitorii 
satului îi ofereau o primire atât de caldă. În urmă cu un an, şeicul 
Assad încheiase un contract cu guvernul sudanez şi construise o 
rafinărie. În schimb, Sudanul era asociat la câştig. În timp ce 
pescuitul nu mai oferea unui om aproape nimic, ca să nu mai 
vorbim despre cei care trebuiau să întreţină o întreagă familie, 
Assad crease locuri de muncă. Construirea rafinăriei adusese o 
oarecare decenţă în Aqiq. 

Înconjurat de băştinaşi, Mats Leclerc şi însoțitorii săi îşi făcură 
loc spre drumul către stradă. După câteva minute, o limuzină 
neagră opri lângă ei. Şoferul îi ajută să-şi aşeze bagajele. Leclerc 
şi însoțitorii săi se aşezară apoi confortabil şi limuzina porni, 
lăsând în urma ei un nor gros, maroniu, de praf. _ 

Leclerc privi încă o dată pe fereastră, spre debarcader. In 
câteva zile, Harmattan va pleca din nou. Până atunci avea de 
lucru la rafinărie, dar şi altceva de rezolvat. Ceva care, în 
anumite condiţii, era considerat ilegal, deosebit de crud, chiar 
dacă era în folosul ştiinţei. Trebuia să facă rost de încărcătură. La 
ultima lor încercare, cu două săptămâni în urmă, intervenise 
cineva, Derek Baxter, alias Anthony Nangala. De această dată 
trebuia să meargă totul bine. Erau prea multe în joc. 


17 


Pentru prima dată în timpul zborului spre Sudan, Emmet Walsh 
era pe deplin conştient de lovitura asupra castelului Leighley. Mai 
înainte, şocul calmase durerea. Acum, când găsise timp să 
reflecteze, rănile sufletului începuseră să sângereze nestânjenite. 

Rodrigo Escobar, Ole Asmus, William Doyle şi toţi ceilalţi erau 
morţi. Fuseseră blocaţi în sală în timpul atacului. Dacă nu ar fi 
fost ucişi de dărâmături, ar fi murit în flăcări. Incă mai simţea 
căldura pe piele şi mai auzea ţipetele surorilor şi fraţilor morţi. 

Oftă şi privi pe fereastra avionului pentru ca persoana care 
stătea lângă el să nu-i observe ochii sticloşi. 

Va simţi cu durere lipsa fiecăruia dintre ei, în special cea a 
Donnei Greenwood. Până acum încercase să alunge gândurile, 
dar pierderea i se părea insuportabilă. Totuşi chipul ei drăguţ, cu 
ramele aurii ale ochelarilor, stăruia din ce în ce mai insistent în 
conştiinţa lui, încât nu mai putea nega durerea. 

Vocea căpitanului îi anunţă prin microfon că avionul urma să 
aterizeze în câteva minute pe Aeroportul Internaţional din 
Khartum. Toţi pasagerii erau rugaţi să stingă ţigările şi să-şi 
prindă centurile. Emmet Walsh efectuase acest lucru mecanic, ca 
un robot. Se mai gândea încă la Donna. 

N-a avut niciun fel de probleme la controlul paşapoartelor, 
datorită actelor false. Se numea acum Brian Fitzgerald şi dorea 
să-şi petreacă vacanţa pe coasta Mării Roşii. Nimeni nu-i 
adresase alte întrebări. 

O oră mai târziu se afla în avion, spre Port Sudan. La scurt timp 
după ora optsprezece ajunse la hotelul Sea View. li întinse 
şoferului o mână plină de monede sudaneze şi cobori. Ambele 
genţi pe care le avea conţineau cele necesare săptămânilor în 
care rămânea aici. Cu ajutorul cărţilor de credit din ascunzătoare, 
el şi Lara se dotaseră cu tot ce aveau nevoie. Luaseră şi bani de 


cheltuială de ajuns. 

Din exterior, hotelul Sea View nu arăta foarte luxos, dar cel 
puţin părea curat şi îngrijit. Fascina prin poziţia lui, întrucât se 
afla chiar pe coastă. Doar strada portului despărţea plajele 
înguste şi marea. 

De îndată ce Emmet intră pe uşa batantă de sticlă, speră ca 
această călătorie să-i fie utilă. Telefonase, deja, aici din Glasgow. 
Sub un pretext oarecare încercase să afle adresa lui Anthony 
Nangala din New York, în zadar însă. Recepţionistul, prietenos, 
căutase în calculator şi îi explicase lui Emmet, într-o engleză 
stricată, că hotelul Sea View nu avusese înregistrat niciun client 
cu acest nume. Emmet încercase încă două nume pe care ştia că 
Anthony le folosea ocazional. Nici aceste nume nu erau 
înregistrate în calculator. Alte pseudonime nu mai ştia pe de rost. 
Nu-i rămânea acum nimic altceva de făcut decât să zboare înapoi 
în Sudan şi să încerce să dea de acolo de urmele lui Anthony 
Nangala. 

Emmet traversă holul hotelului şi remarcă faptul că era gol. 
Nemaipomenit. Pentru ceea ce urmărea el, spectatorii l-ar fi 
deranjat. 

Acţionă soneria de pe tejghea. La scurt timp, apăru o tânără de 
culoare, în uniformă de serviciu. Îl întrebă, fără accent, dacă 
dorea o cameră. 

— Depinde. Caut pe cineva. 

Femeia îşi încreţi fruntea. 

Emmet împinse o poză mică peste tejghea. Poza fusese 
decupată în ascunzătoarea din permisul de conducere fals al lui 
Anthony. 

Fata aprobă fără să ezite. 

— Domnul Baxter a fost un timp îndelungat clientul nostru. 

„Domnul Baxter deci, gândi Emmet. Derek Baxter.” 

— Este, aşadar, plecat? întrebă Emmet, părând surprins. Puteţi 
să-mi spuneţi unde? 

Fata ezită. 

— Este în ordine, spuse Emmet. Simultan îşi scoase 
portmoneul din buzunarul interior al jachetei şi aşeză o bancnotă 
pe tejghea. 

Ochii fetei sclipiră. Ascunse repede bancnota şi tastă ceva în 
computer. 


— Khartum, spuse ea cu vocea scăzută, deşi în afară de ei doi 
nu mai era nimeni în recepţie. Acolo a zburat domnul Baxter, 
după ce a plecat de la noi. 

— A lăsat cumva vreo adresă? 

— Nu, domnule. Regret. 

— De adresa lui de acasă ştii ceva? 

Fata tastă din nou ceva. 

— Aici scrie doar New York, adăugă ea. Nicio stradă, niciun 
număr. Îmi pare rău. 

Emmet oftă. Ajunsese într-o fundătură. 

În timp ce se gândea ce să facă mai departe, fata îi spuse: 

— Doriţi cumva să lăsaţi un mesaj pentru domnul Baxter? Şi-a 
anunţat sosirea săptămâna viitoare. Dacă nu e prea mare 
graba... 

— Se întoarce săptămâna viitoare? 

— Da. A plătit deja în avans ca să se asigure că va sta în 
aceeaşi cameră. Domnul Baxter pune mare preţ pe camera 421. 
Părerea lui este că oferă cel mai frumos peisaj. 

Gândurile lui Emmet se  amestecaseră. Numărul 421. 
Întotdeauna aceeaşi cameră. Din ce motiv? Precis nu din cauza 
peisajului. Exista posibilitatea să fi observat ceva din camera 
aceasta, ceva ce din altă cameră nu se putea vedea. 

— În ce zi şi-a programat domnul Baxter întoarcerea, întrebă 
Emmet. 

— Sâmbătă. 

— Azi este duminică. Pot să rezerv camera aceasta pentru 
câteva zile? 

Fata se uită în calculator şi aprobă. 

— Da, dar nu puteţi rămâne decât până cel târziu sâmbătă 
dimineaţă. Maximum ora 10. 

— În regulă. Emmet râse. Esenţial este că am parte de cel mai 
frumos peisaj pe care îl poate oferi Port Sudan. 


18 


Isfahan, Iran 


Lara Mosehni intră în locuinţa ei, aşeză geamantanul în 
dormitor şi se lăsă să cadă pe pat. Zborul de la Glasgow prin 
Londra până la Teheran şi interminabila călătorie de trei sute de 
kilometri cu trenul fuseseră foarte obositoare. În afară de asta, 
încă mai simţea atacul asupra castelului Leighley. Dar, înainte de 
toate, propriile reproşuri o doborau, apoi chinuitoarea întrebare 
dacă distrugerea castelului şi a tovarăşilor săi era din vina ei, 
deoarece îşi ghidase urmăritorul spre Scoţia. Nu va putea să-şi 
ierte niciodată greşeala. 

Privi tavanul imens şi observă cum ochii i se umplură de 
lacrimi. Mai ştia că nu trebuia să simtă tristeţe, ci teamă. Nu era 
în siguranţă în Isfahan. De fapt, închisoarea din Anarak era 
situată la 150 de kilometri distanţă la est, pe cealaltă parte a 
munţilor Kuhrud. Poliţia nu-i cunoştea adresa, însă evadarea de 
săptămâna trecută avusese cu siguranţă urmări. 

La arestare îi făcuseră poze. De aceea, Lara se hotări să 
răsfoiască paginile ultimelor ziare care erau stivuite în faţa uşii 
ei. Uşurată, observă că poza ei nu fusese publicată. Trebuia 
totuşi să fie precaută. Dacă ar fi fost capturată din nou, ar fi fost 
pedepsită cu toată asprimea. 

Alungă gândurile cu violuri, torturi, mutilări şi moarte şi încercă 
să se concentreze la misiunea ei. Era aici deoarece îl căuta pe cel 
care o urmărea. Pe asiatic. Trebuie să o fi urmărit o perioadă 
pentru a putea fi pe urmele ei. Şi asta însemna că locuia undeva 
în apropierea ei. Casele de pe partea opusă a străzii i se păreau 
Larei că puteau oferi cea mai bună supraveghere. De acolo voia 
să înceapă căutarea. Un japonez sau un chinez bătea la ochi într- 
un cartier iranian. 


Exterioarele caselor din zonă arătau precum cârpelile 
sărăcăcioase. Aproape nicio faţadă a cărei tencuială să nu fie 
fărâmiţată, aproape niciun acoperiş fără ţigle lipsă. Cablurile 
electrice erau ciudat ramificate de la o casă la alta. Orice 
electrician din emisfera vestică le-ar fi înlăturat îngrozit. 

Maşinile parcate pe marginea străzii completau imaginea 
dezolantă. Erau toate acoperite cu huse de protecţie împotriva 
prafului, ruginite şi uitate aici de o veşnicie. 

Mirosul de carne prăjită plutea în aer, lăsându-i gura apă Larei. 
De undeva se auzea vocea unei cântărețe. Pe stradă copiii jucau 
fotbal cu o conservă goală. O seară ca multe altele. 

Lara sună la uşa alăturată. O femeie grasă, îmbrăcată în negru, 
cu faţa acoperită, deschise uşa. Doar ochii i se vedeau. 

— Ce pot să fac pentru dumneavoastră, întrebă ea în persană. 

Lara, şi ea de origine persană, îi explică. Femeia scutură din 
cap, nu văzuse încă în zona aceasta un asiatic. 

Lara sună în acea seară la încă o duzină de uşi. Toţi îi dădeau 
însă acelaşi răspuns. 

Ce putea să însemne acest lucru? Că asiaticul nu fusese 
niciodată aici? Sau că era un maestru al acestei branşe, un 
profesionist care ştia cum să se facă nevăzut? 

Lara stătea nehotărâtă pe stradă. Mirosul de prăjeală îi ajunse 
din nou la nas. Se decise ca în timpul mesei să se hotărască ce 
urma să facă mai departe. 

In timp ce se îndrepta spre restaurantul de la colţul străzii, nu 
observă că geamul apartamentului situat cu un etaj mai jos decât 
propria locuinţă era deschis. In spatele perdelei pe jumătate 
trasă, stătea un bărbat în scaun cu rotile. Urmărea în linişte 
direcţia spre care se îndrepta Lara. 


19 


Port Sudan, hotel Sea View 


Camera 421 oferea o superbă privelişte spre răsărit, departe, 
spre mare. Emmet Walsh stătea pe balconul său, la etajul al 
patrulea, şi admira peisajul de seară. Din cauza soarelui care 
apunea în spatele hotelului, palmierii şi casele situate de-a lungul 
portului îşi aruncau umbrele întunecate pe plajă. Chiar şi apa 
strălucea ca o câmpie imensă de briliante. 

Totuşi, Emmet Walsh, alias Brian Fitzgerald, era sigur că 
Anthony Nangala nu rezervase camera pentru marea idilică. 
Trebuie să fi avut un alt motiv. Privi încă o dată pe fereastră, 
uitându-se după ceva dubios. 

„Dacă aş şti după ce să mă uit!” 

Câteva bărci de pescari dansau pe valuri. Un bac se îndrepta 
spre port. Ceva mai departe, se distingeau din marea 
strălucitoare contururile câtorva tancuri petroliere şi cargouri. 

Emmet Walsh nu reuşi, cu cele mai mari eforturi, să-şi dea 
seama ce putea Anthony Nangala să observe de aici. 

Simţi cât de înfometat era şi se hotărî să meargă la 
restaurantul hotelului. Melancolia îl cuprinse în timpul mesei. 
Vedea zidurile dărâmate ale castelului Leighley şi auzea ţipetele 
fraţilor şi surorilor sale în agonie. Cel mai mult o deplângea pe 
Donna. 

Stătu la masă, cu mâncarea în faţă, dar mâncă foarte puţin. 
Bău în schimb o sticlă de vin. li atenuă puţin durerea, cel puţin 
temporar. 


20 


Ultimele raze roşietice ale soarelui care apunea părăseau cerul 
Isfahanului. Gălăgia traficului de seară se făcea auzită şi, curând, 
şi discuţiile animate venind dinspre geamurile deschise ale 
caselor, amestecate cu zgomotele nenumăratelor radiouri şi 
televizoare. 

Lara Mosehni stătea la o masă pliantă în faţa fastfoodului de la 
colţul străzii cu tacâmurile înaintea ei. Se simţea obosită, la 
capătul puterilor. În timpul mesei se gândi cum să continue 
căutarea misteriosului asiatic, dar nu ajunse la nicio concluzie. 
Dacă el nu o urmărise aici, în Isfahan, urma să fie al naibii de 
greu să-i dea de urme. 

Lara dorea să mai comande ceva de băut când remarcă un 
bărbat în uniformă, de cealaltă parte a străzii. Larei i se păru că 
îşi fixa privirea asupra ei. 

„M-a recunoscut!” îi trecu prin cap. Poate este un poliţist care 
mi-a văzut poza. 

Bărbatul în uniformă se apropia cu paşi grăbiţi. Avea 
aproximativ treizeci de ani. Chipul lui părea prietenos, dar arma 
din portarm în niciun caz. 

Un fior rece îi trecu pe spate. Trebuia să se controleze, să nu 
sară de la masă şi să fugă orbeşte. Doar teama de a nu fi 
străpunsă de un glonte o ţinu pe loc. 

Când bărbatul în uniformă privi în stânga şi-n dreapta, înainte 
de a trece strada, Lara apucă, într-o fracțiune de secundă, cuțitul 
din farfurie şi îşi lăsă mâna sub masă. Era foarte hotărâtă să nu 
mai ajungă la închisoare. 

Bărbatul ocoli o maşină care claxona şi ajunse lângă ea. 

— Lara Mosehni? întrebă el. 

Pumnul Larei strânse cuțitul precum o menghină. 

— Da, răspunse ea. 


— Pot să vă rog să mă însoţiţi? 

— Şi dacă prefer să mai stau puţin? 

Cuvintele dure ale Larei îl încurcară pe bărbat. 

— Bineînţeles că nu pot să vă oblig, spuse el. Doar că bunicului 
meu i-ar face plăcere să discute cu dumneavoastră. 

Pumnul Larei se relaxă sub masă. 

— Bunicul dumneavoastră? 

— Amir Bin-Sal. 

Lara încuviinţă. 

— Locuiesc deasupra sa. Ce doreşte de la mine? 

— Nu ştiu acest lucru. Mi-a spus doar că doreşte să vă 
vorbească. _ 

Lara achită nota de plată şi se ridică. Inainte de a-l urma pe 
bărbatul în uniformă, aşeză cuțitul uşor, pe farfurie, înapoi. 


Amir Bin-Sal era bătrân şi uscat. Încovoiat, stătea în scaunul cu 
rotile. Pielea lui era palidă, ochii şterşi. Un om distrus. 

Totuşi, o uimi pe Lara întrebând-o dacă îl găsise între timp pe 
asiatic. 

— Încă nu, răspunse ea. De unde ştiţi că îl caut? 

Bărbatul râse. Un râs trist şi melancolic. 

— De când sunt paralizat, nu mai părăsesc locuinţa aproape 
deloc, explică el. Aceşti patru pereţi sunt unicul meu domeniu. 
Când Kemal nu vine în vizită - la aceste cuvinte arătă cu capul 
spre nepotul său - fereastra este unica mea legătură cu lumea 
exterioară. Nu că mă plâng. Într-un anumit mod este mai 
palpitant decât televizorul pe care îl aveam odinioară. Afară, pe 
stradă, se desfăşoară însă adevărata viaţă. 

Lara înţelegea. Bătrânul stătea toată ziua la fereastră, urmărea 
şi trăgea cu urechea la ceea ce se întâmpla în vecinătatea sa. 

Bin-Sal continuă: 

— L-am văzut pe acest bărbat o singură dată - şi asta 
înseamnă ceva. Trăieşte la fel de retras ca şi mine. Nu merge 
niciodată la cumpărături, nu trage niciodată perdelele până la 
margine, nu lasă lumina aprinsă seara. Extrem de ciudat. 
Locuieşte în casa care are poarta albastră, pe cealaltă parte a 
străzii. La etajul al doilea, mai exact vizavi de locuinţa 
dumneavoastră, doamnă Mosehni. 

— Ce mai ştiţi despre el? 


— Nimic, din păcate. De ce îl căutaţi? 

— Doar... îmi datorează bani. Nimic altceva nu-i trecuse 
repede prin cap. A împrumutat o frumoasă sumă de bani de la 
mine şi a dispărut în ceaţă. 

— Nu ştiu unde a dispărut, spuse Bin-Sal, dar îl cunosc pe 
proprietarul casei în care locuia. Numele său este Sherif Kaplan. 
Locuieşte la câteva blocuri distanţă. Spuneţi-i că v-am trimis eu, 
aşa va vorbi cu dumneavoastră. E un om cumsecade, pe cât de 
cumsecade poate fi un negustor iranian. S-ar putea să vă ceară 
bani. Dar sunt sigur că vă poate ajuta. 


21 


În timp ce Emmet Walsh se întorcea din sala de mese, îi veni o 
idee. Poate că peisajul nu juca niciun rol. Poate că Anthony 
Nangala avea un motiv cu totul diferit pentru a rezerva camera 
421. Era posibil să o folosească ca un fel de bază de unde îşi 
desfăşura activitatea? În acest caz era probabil să fi ascuns 
anumite indicii undeva între cei patru pereţi, indicii care aveau 
de a face cu proiectul său. Cu puţin noroc le va putea găsi. 

Pentru a uita de durere, sau cel puţin pentru a o înlătura un 
timp, Emmet începu căutarea. Trase comodele de la perete, se 
uită în spatele caloriferelor şi în spatele tablourilor de pe perete, 
cotrobăi prin dulapuri şi sertare. Fără rezultat, însă. Inspectă 
covorul căutând adâncituri, bătu în perete să găsească goluri în 
spatele tapetului. Nimic, din nou. Nici în plapumă. Cusăturile 
pernelor nu păreau a fi în neregulă. 

La puţin timp după ora unsprezece renunţă. 

Efectul alcoolului dispăru între timp şi Emmet constată, spre 
dezamăgirea sa, că era din nou lucid. Se gândi să mai comande o 
sticlă de vin în cameră, dar se răzgândi. În schimb merse în baie 
şi făcu un duş. Apoi, epuizat, se lăsă să cadă pe pat. 

„Oare ce motiv să fi avut Anthony Nangala să rezerve 
întotdeauna aceeaşi cameră?” 

În timp ce stătea întins şi medita, privirea îi căzu pe un tablou 
de pe perete. Se uitase deja în spatele lui atunci când căutase 
prin cameră. Privea pentru întâia dată la subiectul tabloului. Era 
o tipăritură ce putea fi cumpărată cu bani puţini. Un peisaj 
modern mediteraneean, în prim-plan bărci cu pânze care 
aşteptau în port, în plan secund câteva umbrele de soare aşezate 
în faţa unei case de culoare albă, cu inscripţia Bellevue. Evident, 
un hotel. 

După părerea lui Emmet, tabloul nu spunea absolut nimic. 


Totuşi îi capta atenţia oarecum magic. Brusc îi veni inspiraţia. 
Bellevue. Cuvânt franțuzesc pentru privelişte frumoasă. 

Nu peisajul pe care îl oferea camera era special, ci acest tablou 
neînsemnat. 

Emmet se ridică şi prinse tabloul de rame. Din câteva mişcări 
scoase rama de sticlă şi placa din spate. Cu un mic zăngănit căzu 
pe podea o cheiţă care fusese ascunsă în spatele unui paspartu. 

Emmet o ridică şi o privi în palma deschisă. Instinctul îi spunea 
că această cheie avea legătură cu dispariţia lui Anthony Nangala. 
Intrebarea era însă: în ce lacăt se potrivea cheiţa? 

Intoarse cheia pe cealaltă parte şi observă o inscripţie: SVH 15. 

Bingo! Trebuia să fie vorba de Sea View Hotel, caseta numărul 
15, ce altceva? Emmet simţi o agitaţie plăcută în zona 
stomacului în timp ce îşi îmbrăcă costumul de jogging şi părăsi 
camera. In spatele recepţiei stătea încă fata de culoare, care îi 
dăduse camera lui Anthony Nangala. Emmet întrebă unde se 
aflau casetele hotelului. 

— Fiecare cameră are o casetă în dulapul din garderobă. Puteţi 
să vă alegeţi singur codul... 

— Nu există şi casete separate? Sau seifuri? 

Fata încuviinţă. 

— Ba da. La capătul culoarului, pe partea dreaptă. 

Emmet îi mulţumi şi se îndreptă spre capătul culoarului. 

Peretele seifurilor arăta modest din cauza uşilor de crom 
zgâriate, dar acestea păreau protejate împotriva spargerilor. 
Emmet deschise caseta cu numărul 15 şi găsi înăuntru o mapă 
ticsită cu acte, pe care o luă cu el. Presimţi, când ajunse în 
cameră, că urma o noapte lungă. 


22 


Era o vreme ploioasă şi friguroasă în acea dimineaţă de luni. 
Ceaţa se aşezase peste oraş precum un val fin, de culoare gri. 
Minaretele din centrul Isfahanului se conturau doar ca umbre 
negre în depărtare. 

Lara stătea în faţa uşii lui Sherif Kaplan şi sună. Mai încercase 
o dată seara trecută, imediat după discuţia cu Amir Bin-Sal, dar 
fără succes. Spera ca de această dată să aibă mai mult noroc. 

Auzi paşi de cealaltă parte. La scurt timp, uşa se deschise şi în 
faţa ei apăru un bărbat cu o frunte înaltă şi o barbă neagră. Arăta 
obosit şi mirosea a usturoi. 

— Numele meu este Lara Mosehni, spuse ea. M-a trimis Amir 
Bin-Sal. El crede că dumneavoastră aţi închiriat o locuinţă unei 
persoane pe care o caut. Un chinez sau un japonez. 

Kaplan încuviinţă. 

— Un japonez. Dar a plecat pe furiş, fără să mă anunţe. Un 
individ blestemat. 

Părea iritat, lucru ce era în avantajul Larei. Oamenii enervaţi 
oferă deseori mai multe informaţii valoroase, mai multe decât ar 
dori de fapt. 

— Bărbatul trebuie să fi fost înţepat de un scorpion, după cât 
de rapid a dispărut de aici, continuă Kaplan. Nici măcar nu a 
închis uşa în urma sa. Dacă nu m-ar fi anunţat vecinii, s-ar fi 
cuibărit deja vreo bandă de vagabonzi în locuinţă. Am ştiut de 
atunci că era o greşeală să închiriez unui străin. De la început am 
avut o presimţire, că ceva nu era în regulă cu el. 

— Aţi presimţit? Din ce cauză? 

— Când cineva care are bani îşi închiriază o locuinţă tocmai în 
această zonă, ceva e putred la mijloc. Şi, în numele lui Allah, 
omul avea bani. Dorea locuinţa doar pentru două luni. l-am spus 
că trebuie să plătească în avans pe şase luni. Nici măcarnu a 


clipit când mi-a pus banii în mână. 

Veşti neînbucurătoare. Suspiciunea Larei că acest lucru ar 
avea legătură cu inamicul se întări. Era destul de puternic din 
punct de vedere financiar pentru a pune la cale un atac împotriva 
unei cetăţi scoțiene, folosind elicoptere de luptă. 

— Ce ştiţi despre acest bărbat? întrebă ea. V-a spus numele? 

Kaplan se gândi un moment. Apoi spuse: 

— Akanawe. James Akanawe. 

— Sunteţi sigur? 

— Aş putea să pariez că nu se numeşte aşa. Dar când cineva 
plăteşte în avans pentru o jumătate de an, nu pun nicio 
întrebare. 

Lara oftă. 

— Pot să vă dau însă numărul de înmatriculare al maşinii, 
continuă Kaplan. Mi l-am notat când a venit să ia cheia 
apartamentului. 

— Aţi notat numărul maşinii? De ce? 

— V-am spus că individul mi se părea ciudat. M-am gândit că 
nu mi-ar strica să am numărul maşinii. În cazul în care comitea 
ceva sau o ştergea, puteam să dau un indiciu poliţiei. Pentru o 
mică recompensă, se subînţelege. 

Lara înţelese. Mânia nu-i afectase, din păcate, lui Kaplan simţul 
comercial. 

— Cât v-ar fi dat poliţia pe numărul de înmatriculare? întrebă 
ea. 

Kaplan îi spuse o sumă exagerată. Lara negocie la jumătate. 
După aceea, Kaplan dispăru în casă. Din spatele uşii îi întinse 
Larei o hârtie în schimbul banilor. 

— Conduce o maşină model Ford, de culoare albastru-închis. 
Din păcate, nu pot să vă spun mai multe despre maşină. 

Lara îi mulţumi şi îşi luă rămas-bun. Ceaţa se răspândi peste 
oraş în timp ce se întorcea acasă. 


23 


Deşteptătorul sună şi Emmet Walsh se trezi brusc din somn. 

La început nu realiză unde se afla. Intr-un apartament al 
hotelului Royal Livingstone? În dormitorul său din castelul 
Leighley? Într-un avion? Apoi realiză că se afla în camera lui 
Anthony Nangala din hotelul Sea View. În Sudan. 

Nenumăratele călătorii făcute în ultima vreme îl zăpăciseră. 

Aruncă o privire prin cameră. Podeaua era acoperită cu 
nenumărate hârtii, câteva aşezate una câte una, altele în mici 
teancuri. Încercase noaptea să facă ordine în amestecătura 
pestriță. Cândva între ora trei şi patru dimineaţa renunţase şi se 
culcase. 

După micul dejun, luptă cu înverşunare împotriva haosului din 
acte. Două ore mai târziu, îşi făcuse deja o părere completă 
despre proiectul lui Anthony Nangala privind comerţul cu carne 
vie şi sclavie modernă. Statisticile erau zguduitoare. Experții 
estimau că la nivel global existau acum aproximativ 750 000 de 
oameni care trăiau în sclavie, cei mai mulţi femei şi copii. 
Problema era la nivel mondial, dar maximum era atins în câteva 
state africane şi asiatice, cu precădere în zonele în care domneau 
tulburările şi războaiele civile. 

În ceea ce privea această problemă, Sudan, statul cu cea mai 
mare suprafaţă din Africa, era realmente predestinat proiectului 
lui Anthony Nangala. Începând cu sfârşitul dominaţiei britanice, 
în 1956, nordul musulmano-arab a încercat să-şi impună propriile 
legi minorităţilor creştine şi animiste din sud, utilizând frecvent şi 
forţele armate. Cine nu se supunea era ucis sau alungat. Mai 
mult de un milion de sudanezi din sudul ţării şi-au pierdut viaţa. 
Şi mai mulţi au fost puşi pe fugă, deoarece reprezentau prăzi 
ieftine pentru traficanţii de sclavi. 

Traficul de oameni era disponibil în multe pieţe nord-sudaneze. 


Preţul unui sclav era de aproximativ 150 dolari. Copiii costau 
ceva mai mult. Cine era cumpărat îşi pierdea orice drept. 
Frecvent se ajungea la abuzuri sexuale şi pedepse corporale 
grave, chiar şi la cele mai mici greşeli. Cei mai mulţi sclavi erau 
forţaţi să se convertească şi li se dădeau nume arabe. Li se fura 
intenţionat identitatea. Prin constrângeri fizice şi psihice le era 
zdrobită rezistenţa, până nu mai îndrăzneau să se gândească nici 
măcar la evadare. 

Aceste informaţii, cât şi multe altele, fuseseră culese de 
Anthony Nangala din diverse surse: relatări din ziare, arhive de 
pe internet, publicaţii ale organizaţiilor pentru drepturile omului 
sau ale uniunilor bisericeşti şi multe altele. Prin investigaţii la faţa 
locului, nu doar în Darfur, ci şi în munţii Nuba, unde băştinaşii 
fuseseră urmăriţi întotdeauna fără milă, reuşise să identifice cele 
mai importante reţele de traficanţi de persoane. Oricum, din 
documentele sale nu reieşea că ar fi întreprins ceva împotriva 
lor. 

Pentru a avea ordine în cameră, Emmet Walsh strânsese 
hârtiile într-un morman. Îi sări în ochi un articol decupat dintr-un 
ziar pe care nu-l remarcase până acum. Era scris în limba arabă. 
Deşi nu ştia niciun cuvânt în limba arabă, bănui că era un alt 
raport despre sclavia din Sudan. Pentru a se asigura că nu trece 
cu vederea ceva important, se decise să traducă articolul. 

În spatele recepţiei stătea aceeaşi tânără fată. Arăta obosită şi 
tensionată. Emmet se miră de programul ei lung, dar nu întrebă 
nimic. Se bucura să o vadă pentru că era sigur că îl va ajuta. 

După ce îi expuse chestiunea şi îi împinse pe tejghea articolul 
din ziar, fata îi traduse: 


În noaptea de 28 spre 29 august, în apropierea coastelor Beja 
Wad Hashabi, nu departe de graniţa cu Eritrea, mai multe 
persoane au dispărut fără urmă - şapte femei, şapte copii şi patru 
bătrâni. După raportul poliţiei din Tokar, în ultimele douăsprezece 
luni s-au mai înregistrat asemenea cazuri. Numărul total al 
persoanelor dispărute depăşeşte 40. Poliţia crede că persoanele 
dispărute au fost răpite şi trecute în sclavie, dar au mai accentuat 
că astfel de incidente se petrec foarte rar în această regiune. 
Făptaşii sunt, până în acest moment, necunoscuţi. Investigaţiile 
mai necesită timp. 


Fata îi înapoie articolul. Emmet remarcă o schimbare la ea, pe 
care nu o observase înainte. 

— Ce se întâmplă cu dumneavoastră? întrebă el. 

— Din ce ziar este articolul? întrebă ea. 

— N-am idee. L-am găsit decupat. 

— În locul dumneavostră nu l-aş mai arăta aşa deschis, aţi 
putea avea neplăceri. 

— Neplăceri? La ce vă referiţi? 

Aruncă o privire prin recepţie, ca şi cum ar fi dorit să fie sigură 
că nu era auzită de martori neplăcuţi. Apoi, se aplecă peste 
tejghea şi şopti: 

— Articolul nu este dintr-un ziar mare. 

— De unde ştiţi? 

— Toate marile ziare sunt controlate de stat. Neoficial, 
bineînţeles, dar acest lucru nu schimbă nimic. Un articol care 
vorbeşte atât de deschis despre sclavia din ţara noastră nu ar 
putea fi niciodată tolerat. Trebuie să fi apărut într-un mic ziar 
independent de provincie. Sau într-un ziar eritreic; la urma urmei, 
satul Beja este aproape de graniţă. În orice caz, puteţi avea mari 
probleme dacă plimbaţi acest articol pe sub nasul unor persoane 
nepotrivite. 

Emmet aprobă şi îi mulţumi pentru avertisment. În acelaşi timp 
se întrebă dacă Anthony Nangala făcuse aceeaşi greşeală, 
arătând articolul cui nu trebuia. Se întoarse în camera sa unde 
aşezase articolul din ziar, precum şi celelalte documente 
referitoare la tema sclaviei, într-un teanc înalt. 

Brusc îi trecu prin cap că ceva nu era în regulă cu raportul din 
ziar. De ce tocmai bătrânii să fie făcuţi sclavi? Din documentele 
lui Anthony Nangala, Emmet ştia că, frecvent, caravanele de 
sclavi trebuiau să străbată sute de kilometri de la un târg la altul. 
Ce bătrân ar fi putut rezista unui asemenea marş dur? Şi câţi 
bani mai aducea el? Nu, nu avea niciun sens. 

Îl mai frapa ceva. La început fusese doar un gând şters, pe 
care nu-l putuse prinde, dar apoi deveni clar. Toate celelalte 
documente din mapa cu acte fuseseră adunate înaintea acestui 
articol. Pentru a fi sigur, mai răsfoi încă o dată teancul, unde 
atenţia îi fusese atrasă de datele documentelor. Bănuiala sa se 
adeveri. Articolul despre satul Beja Wad Hashabi era ultimul 
document de care se ocupase Anthony Nangala. 


În ciuda căldurii din cameră, mâinile sale erau reci ca gheaţa. 
„Este acesta un indiciu hotărâtor? se întrebă el. Indiciul care mă 
conduce la răpirea lui Anthony Nangala?” 


24 


Numărul de înmatriculare al maşinii, pe care Lara îl primise de 
la Sherif Kaplan, se dovedi a fi cea mai bună pistă. Nici poliţia şi 
nici organele abilitate nu puteau să o ajute mai departe. Nu erau 
autorizaţi să dea informaţii. Aflase un singur lucru: numerele de 
înmatriculare erau din Teheran, lucru care nu uşura căutarea. 

Nu-i rămânea altceva de făcut decât să sune la toate firmele 
care închiriau maşini şi să se bazeze pe norocul şi pe puterea ei 
de convingere. 

După două ore neîntrerupte, în care telefonase, găsise o 
doamnă amabilă, care îi dăduse binevoitoare informaţia - Fordul 
cu acel număr de înregistrare fusese închiriat de la filiala din 
Isfahan. 

Lara ştia unde se afla sediul filialei Hertz şi se îndreptă spre 
acel loc. Traficul dens bloca străzile, aburii de smog alungau 
ceața dimineţii. Totuşi Lara era bine dispusă. 

Reprezentantul firmei Hertz se prezentă drept Pierre-Louis 
Hosseini. Chiar de la începutul discuţiei preciza că mama sa era 
franţuzoaică. Era de presupus că făcea acest lucru cu toţi 
potenţialii clienţi pentru a crea o atmosferă de încredere şi a 
sparge gheaţa. Lara îi povesti motivul pentru care venise. 

Hosseini aprobă. 

— Îmi aduc bine aminte de acest japonez, spuse el. Vocea lui 
era dură, dar părea a fi un om cult. 

— Puteţi să îmi spuneţi numele lui? Lara era curioasă dacă 
numele pe care fusese închiriată maşina era James Akanawe. 

— De ce e atât de important pentru dumneavoastră? 

— Am stat la semafor unul lângă altul. 

Îşi pregătise dinainte această poveste. 

— Ne-am privit şi... cum să vă spun? Mi s-a întâmplat. Am 
putut doar să-i văd numărul de înmatriculare, apoi a dispărut. De 


atunci îl caut. A fost dragoste la prima vedere, înţelegeţi? 

Hosseini oftă adânc. Apoi îşi călcă pe inimă şi-şi îndepărtă 
gândurile. 

— Nu pot să văd o doamnă atât de frumoasă suferind, spuse el 
şi tastă ceva în calculator. Este vorba evident de un caz de 
urgenţă. Ah, aici este. John Nagashi. 

„Se pare că foloseşte tot atâtea nume ca şi mine”, se gândi 
Lara. 

— Aveţi cumva adresa lui? 

Hosseini îi comunică numele hotelului, Plaza, numele străzii şi 
numărul, dar Lara ştiu imediat că nu puteau să existe. Adresa 
corespundea centrului cartierului industrial. James Akanawe sau 
John Nagashi, sau cum se mai numea urmăritorul de prost augur, 
o inventase. 

— Ce mai puteţi să îmi spuneţi despre acest bărbat? întrebă 
ea. 

— Foarte puţine. Nu era foarte sociabil. Pot să îmi aduc aminte 
de un singur lucru: a fost primul meu client care a preferat să 
discute cu mine în franceză decât în engleză sau persană. 
Stăpânea limba chiar mai bine decât mine. 

„Un japonez în Isfahan care vorbeşte franceză, se gândi Lara. 
Un lucru neobişnuit. Dar cum mă poate ajuta acest lucru?” 


25 


Wad Hashabi, satul Beja, aceste nume nu-i mai ieşiseră lui 
Emmet Walsh din cap. Femei, copii, şi bătrâni. Dispăruţi fără 
urmă. Făcuţi, chipurile, sclavi. 

Dar ceva nu era curat în această poveste. 

Anthony Nangala trebuie să fi simţit acelaşi lucru. Emmet îşi 
repeta aceasta în timp ce conducea maşina închiriată pe şoseaua 
de pe coastă, spre sud. Anthony Nangala îşi urmase instinctul şi 
descoperise ceva important în Wad Hashabi, care îl acaparase 
total. In caz contrar, ar fi găsit timp şi în septembrie să se ocupe 
de documentele sale. Articolul decupat din ziar era, din punct de 
vedere cronologic, ultimul document din mapă. Prin urmare, 
trebuia să însemne ceva. 

„Sper să nu mă pierd într-o idee fixă”, se gândi Emmet. Dar nu 
avea altă pistă. 

Soarele stătea sus pe cerul fără nori şi făcea ca temperatura 
din maşină să fie insuportabilă. Emmet porni aerul condiţionat, 
dar observă că nu funcţiona. Cobori geamul. Aerul cald îi provoca 
sudoare chiar şi prin pori. 

La Suakin, la şaizeci de kilometri distanţă de Port Sudan, 
şoseaua de pe coastă se îngusta şi nu era într-o stare foarte 
bună. După încă o sută de kilometri, aspectul străzilor se 
înrăutăţise şi mai tare. Deşi cumpărase o hartă de la firma de la 
care închiriase maşina, credea că se rătăcise. Intr-un sat de 
pescari întrebase care era direcţia în care trebuia să o ia, lucru 
care nu fusese foarte uşor din pricina limbii. De îndată ce 
adusese harta, şi arătase cu degetul locul în care dorea să 
ajungă, înţelesese de la un angajat al benzinăriei că trebuia să 
meargă mai departe pe şoseaua prăfuită. 

O oră mai târziu, ajunse la destinaţie. Işi parcă maşina la 
umbra unui baobab noduros şi ultimii metri îi parcurse pe jos. 


Sub soarele încins, pământul era tare şi crăpat. Ca şi în cea mai 
mare parte a Africii de Nord, domnea o climă aridă, de deşert. 
Din cauza învecinării, la doar câţiva kilometri, cu coasta şi cu 
pintenii munţilor Eritreei, lunile de vară aduceau răcoare, chiar şi 
ploaie. 

Satul era în mare parte alcătuit din bordeie de pământ 
circulare cu ferestre mici de forma ochilor de taur. Dar mai 
existau şi multe case văruite, de forma unei cutii cu ferestre. 
Emmet observă într-o parte câteva cămile. La mică distanţă, 
câteva capre slabe rodeau iarbă uscată şi crengi de copaci. 

Oftă. De unde să-şi înceapă căutarea? 

Panoul care strălucea deasupra intrării uneia dintre cele mai 
mari case îi sări în ochi. Porţiuni mari de vopsea erau şterse, 
totuşi cuvântul „măcelărie”, scris în limba engleză, mai putea fi 
citit. Probabil o rămăşiţă a perioadei coloniale. Spera ca un om de 
aici să poată să-l înţeleagă. În caz contrar, trebuia să îşi caute un 
translator. 

Emmet se îndreptă agale spre măcelărie. Nu scăpă de privirile 
localnicilor, care stăteau în faţa colibelor şi îl supravegheau 
curioşi. 

„Foarte bine”, se gândi el. Dacă Anthony Nangala fusese aici, 
sigur bătuse la ochi. 

În faţa măcelăriei era aşezată o etajeră de lemn, pe care erau 
puse capetele a două capre şi a două cămile, pentru ca toată 
lumea să fie convinsă de cât de proaspătă era carnea animalelor 
tăiate - una dintre practicile uzuale din Africa. Totuşi acest lucru 
trezi dezgustul lui Emmet. 

încercă să ignore muştele care invadaseră craniile, cât şi 
mirosul de sânge, dădu la o parte perdeaua de mărgele şi intră. 
Era surprinzător de rece înăuntru. În spatele tejghelei stătea un 
copil, nu mai mare de unsprezece, doisprezece ani. 

— Bună ziua, spuse Emmet. Inţelegi limba mea? 

Tânărul nu reacţionă. 

Emmet îi arătă gura sa şi apoi urechea, şi apoi repetă: 

— Poţi să mă înţelegi? 

Băiatul scutură din cap. 


În timp ce Emmet se gândi ce ar trebui să facă, băiatul ieşi din 
spatele tejghelei, îl luă de mână şi îl conduse afară. Inconjurară 


casa şi intrară prin spate în timp ce băiatul strigă ceva în limba 
sa, cuvinte pe care Emmet nu le auzise niciodată. 

Un bărbat gras, îmbrăcat cu un tricou uzat şi jeanşi albaştri 
decoloraţi, ieşi dintr-o cameră. Chipul său de culoare semăna cu 
o mască de abanos. Ochii lui aproape străluceau în 
semiîntunericul vestibulului. 

Schimbă câteva cuvinte cu băiatul, care apoi dispăru afară. 

Emmet îşi încercă încă o dată norocul. 

— Mă înţelegeţi? 

Bărbatul îl privi o vreme nemişcat. Apoi, aprobă încet şi îl 
întrebă cu o voce de bariton: 

— Ce doriţi? 

— Caut pe cineva care poate să-mi răspundă la câteva 
întrebări. 

— Sunteţi aici din cauza dispăruţilor? 

— Da. 

— Sunteţi poliţist? 

— Mai degrabă detectiv. 

Sprâncenele bărbatului se ridicară. Părea dintr-odată mai 
prietenos. 

— Mai bine discutăm în bucătărie. Pot să vă ofer o cafea? 

Emmet refuză, îi era poftă să bea o găleată de apă rece ca 
gheaţa. 

Totuşi primi o ceaşcă aburindă. 

— Beţi, îi spuse bărbatul. O să vă facă bine. Băutul cafelei este 
un obicei sfânt al poporului Hadendowa. Există la noi un proverb: 
un Hadendowa preferă să moară decât să refuze o cafea. 

Râse şi sorbi din cafea. 

Emmet înţelese că rolul cafelei este un semn al ospitalităţii şi 
luă şi el o înghiţitură. In timp ce lăsa cafeaua din mână, spuse: 

— Credeam că aici trăiesc cei din tribul Beja. Sau cel puţin aşa 
scria în articolul de ziar, pe care femeia de la recepţie mi l-a 
tradus. 

— Aşa este, spuse bărbatul de culoare. Noi suntem Beja, ca şi 
majoritatea celor din această zonă. Dar Beja sunt împărţiţi în 
cinci grupuri. Unul dintre ele se numeşte Hadendowa. 
Dumneavoastră de unde veniţi? 

— Din Scoţia. 

— Asta e lângă Anglia, nu-i aşa? 


— Da. 

Bărbatul duse, uimit, ceaşca la gură. Înainte de a bea, spuse: 

— Un detectiv din Scoţia este interesat de dispariţia locuitorilor 
unui mic sat sudanez. Este uimitor. 

— Să fiu sincer, nu sunt interesat doar de dispariţia celor din 
Wad Hashabi, ci şi de un prieten de-al meu. Poate că l-aţi văzut 
deja aici. 

Emmet îi arătă poza lui Anthony Nangala, aflată în buzunarul 
cămâăşii. 

Măcelarul aprobă. 

— A fost aici. În urmă cu patru sau cinci săptămâni, aş zice. 
Dorea, de asemenea, să afle ceva despre incidentul din satul 
nostru. 

„Deci am avut dreptate, se gândi Emmet. Anthony găsise ceva 
aici.” 

— Aţi mai vorbit cu el de atunci? 

— Da, sunt singurul din sat care vorbeşte limba engleză. Am 
tradus chiar şi pentru el. 

— Cu cine a mai vorbit? 

— Cu N'tabo. Este cel mai bătrân om din satul nostru. El a 
văzut ce s-a întâmplat. 

— Vreţi să spuneţi că el ştie cine i-a răpit pe locuitori? 

Pe chipul măcelarului se citi brusc tulburarea sau poate chiar 
teama. 

— Nu a existat nicio răpire, spuse el sigur. 

Preţ de un moment, Emmet crezu că bărbatul avea să i se 
destăinuie, dar păru că se răzgândise şi spuse: 

— Mai bine vă duc acum la N'tabo. 

Bătrânul satului locuia într-un bordei de pământ tradiţional, 
aşezat în mijlocul satului. Din cauza ferestrelor mici, lumina 
soarelui pătrundea foarte puţin înăuntru astfel încât arăta mai 
sumbru decât sala mare a castelului Leighley. În aer plutea 
mirosul aromat al tabacului. 

Măcelarul îl prezentă în limba celor din Beja, numită 
bedawiyyet. Apoi se aşezară amândoi lângă N'tabo, pe rogojina 
de rafie de pe podea. 

După ce Emmet se obişnui cu camera întunecată, observă doi 
cercei de argint care sclipeau în nasul bătrânului. În colţul gurii 
avea o pipă lungă. Ochii mici nu păreau să poată vedea ceva. De 


sub pelerina roşie ieşi la suprafaţă un braţ slab, zbârcit care îi 
arătă o cană de tablă. Spuse ceva cu o voce răguşită, ceva ce 
Emmet nu înţelese. 

Măcelarul îi traduse: 

— V-a întrebat dacă doriţi o cafea. 

Emmet se gândi la inima sa neagră şi oftă. 

— Cu plăcere, spuse el. 

Ceva mai târziu stăteau toţi trei în cerc şi discutau. 

— Este o pedeapsă, traduse măcelarul cuvintele lui N'tabo, 
care îşi spunea povestea cu o voce de mormânt. 

— O pedeapsă? repetă Emmet. Pentru ce? 

— Pentru că ne-am pierdut credinţa. 

— Credinţa în islam? 

Bătrânul privi dispreţuitor. Măcelarul traduse încă o dată. 

— Credinţa în noi înşine. Am supus legile noastre tradiţionale, 
Salif-ul, celor sudaneze, şi respectăm mai mult Sharia islamică 
decât religia taţilor şi a bunicilor noştri. Renegăm din ce în ce mai 
tare rădăcinile noastre. Uităm cine suntem. Şi acest lucru a 
mâniat spiritele. Bătrânul făcu o pauză şi trase mânios din pipă. 
Dintre toţi, tinerii şi-au întors privirea de la tradiţie, pentru a trăi 
o altă viaţă, modernă. Părăsesc satul pentru oraşe. A fi cioban la 
oi, capre sau cămile nu le mai este de ajuns. Doresc maşini şi 
televizoare. Mai există în Wad Hashabi doar o mână de tineri. 
Două treimi din populaţie au peste cincizeci de ani, mulţi chiar 
peste optzeci. Am fost dintotdeauna un popor sănătos, tare. 
Totuşi, în loc să fim recunoscători, ne consacrăm religiilor străine 
şi luxului. Acestea sunt motivele pentru care spiritele sunt 
mânioase. 

— Am citit că doar femei, copii şi bătrâni au dispărut din sat, 
spuse Emmet. 

N'tabo încuviinţă, după ce măcelarul îi traduse. Mai exact: 
femei însărcinate, copii sub treisprezece ani şi unii dintre cei mai 
bătrâni locuitori ai Wad Hashabi. De ce nu alţii? 

— Răspunsul îl pot da numai spiritele. Dar ştiu un lucru sigur: 
cine respectă tradiţia, nu are de ce să se teamă. Doar cei 
necredincioşi sunt luaţi de Jinn. 

— Jinn? 

N'tibo îl privi pe Emmet cu ochii căscaţi şi explică: 

— Demonul negru. Se hrăneşte cu sângele victimelor sale 


pentru a se menţine tânăr. Va continua să viziteze satul nostru 
până când ne vom schimba. 

Făcu o pauză. Emmet încercă să permită să i se observe 
decepţia. Sperase să primească indicaţii concrete despre 
incidentul din Wad Hashabi. În schimb, îi spunea o poveste 
despre spirite şi demoni vampiri - în orice caz pentru Emmet era 
un basm pentru ca locuitorii satului să se întoarcă la vechile lor 
credinţe. 

N'tabo spuse ceva. 

— Am observat că sunteţi sceptic, spuse traducătorul. Dar 
acesta este adevărul. N'tabo a văzut demonul cu proprii ochi. 
Acest lucru s-a întâmplat acum un an, când au dispărut pentru 
prima dată persoane din sat. Jinn venise noaptea. Plana ca o 
umbră prin sat, pătrundea încet în colibe şi îşi lua victimele. Nu 
se apărau, păreau în schimb deja morţi, în timp ce îi târa după el. 
N'tabo se speriase atât de tare încât nu îndrăznise să dea 
alarma. Nimeni nu poate face ceva împotriva unui demon. 

Măcelarul se opri, avu o discuţie cu bătrânul satului şi repetă 
încă o dată insistent: 

— Nimeni nu poate să facă ceva împotriva unui demon. De 
aceea N'tabo vă sfătuieşte, ca şi pe prietenul dumneavoastră, să 
nu-l provocaţi pe Jinn. Este puternic. O să vă ia şi dumneavoastră 
sângele dacă îi treziţi mânia. 


26 


Lara Mosehni se întoarse după-amiază în locuinţa sa. Se 
simţea istovită. 

După vizita la Pierre-Louis Hosseini conduse la adresa pe care 
japonezul şi-o înregistrase la firma Hertz. Dar după cum bănuia, 
adresa nu exista. Nici măcar hotelul Plaza nu se afla acolo, ci o 
fabrică de textile. 

Pentru a se asigura că nu-i scapă nimic, Lara îşi cumpără de la 
un birou de informaţii pentru turişti un catalog cu hoteluri. Oraşul 
avea două hoteluri Plaza, dar în niciunul nu fusese înregistrat, în 
ultimele săptămâni, un client japonez. 

Deşi Lara nu îşi făcuse speranţe prea mari, era decepţionată. 
Numărul maşinii se dovedise a fi doar o fundătură. Nici faptul că 
japonezul vorbea perfect limba franceză nu o ajuta momentan. . 

Merse la baie şi îşi spălă faţa. Se simţea mai bine acum. In 
timp ce mânca un sandviş în bucătărie, se gândi la viitorul ei pas. 
li trecea prin cap o singură modalitate de a da de urmele 
japonezului. 

O jumătate de oră mai târziu stătea din nou în faţa casei lui 
Sherif Kaplan. Când bărbatul deschise, Lara observă ochii 
întredeschişi şi faţa somnoroasă. Evident, bărbatul tocmai 
aţipise. 

— Nu v-a ajutat numărul maşinii? 

Lara dezaprobă. 

Kaplan îşi netezi barba. 

— Azi-dimineaţă am făcut o afacere cinstită, bombăni el. Să nu 
credeţi că o să vă returnez banii. 

— Din contră, răspunse Lara. Nu vreau să-mi recuperez banii, 
ci să mai scap de câţiva. 

Oboseala dispăru brusc de pe faţa lui Sherif Kaplan. Cu ochii 
sclipind şi un rânjet larg spuse: 


— Sunt sigur că vom cădea de acord. 


Lara nu avusese nevoie de mult timp pentru a-l convinge pe 
Kaplan să o lase în locuinţa japonezului. La început şovăise, 
deoarece contractul de închiriere era încă valabil şi el nu avea 
niciun drept să-i arate ei locuinţa, dar Lara ştia că erau doar 
pretexte pentru a mări preţul. La final, îi plătise echivalentul a 
treizeci de lire englezeşti. 

Locuinţa era o hrubă neprimitoare. Mirosea a mucegai, ca şi 
cum n-ar mai fi fost aerisită de luni de zile. Lumina soarelui nu 
pătrundea aproape deloc prin perdelele trase. 

Lara cercetă cu atenţie toate locurile, dar existau foarte puţine 
semne că cineva ar fi locuit până acum câteva zile în acest 
apartament. Mobilierul îi aparţinea lui Sherif Kaplan. Lucruri 
personale, precum cărţi sau tablouri, lipseau. 

Cu toate acestea, japonezul lăsase urme: o rolă de hârtie 
igienică pe toaletă, câteva provizii şi sticle de apă în frigider, o 
găleată de gunoi pe jumătate plină, deasupra căreia băzâia un 
nor de muşte. 


Lara căută o jumătate de oră alte indicii - în zadar. Nu-i 
rămânea nimic altceva de făcut decât să caute în găleata de 
gunoi. 


Norocoasă, nu a trebuit să caute prea mult în găleată, 
deoarece chiar deasupra era aruncată o conservă care îi atrase 
atenţia. La prima privire se gândise că această conservă fusese 
folosită pe post de scrumieră, dar observă că nu erau mucuri de 
ţigară înăuntru, ci o bucată de hârtie arsă. O scoase cu grijă afară 
şi o desfăşură pe locul unde se spală rufele. Cenuşa îi căzu 
printre degete. Hârtia se desprinse în bucățele. 

Voia să renunţe când observă că o bucată de hârtie nu fusese 
complet arsă. O ridică cu grijă. Hârtia se colorase în maro din 
cauza flăcărilor şi, în plus, era înconjurată de mucegai de culoare 
verde. Totuşi se mai puteau recunoaşte semnele grafice. Ridică 
hârtia la lumină. g 

„Un şir de cifre, murmură ea. Inceputul şi sfârşitul sunt 
carbonizate, dar mijlocul este lizibil... 334724.” 

— Aveţi cumva idee ce poate să însemne? 

Kaplan ridică din umeri, rânji şi spuse: 

— Aş spune că e o bucată de hârtie cu câteva cifre. 


27 


Soarele apusese deja când Emmet Walsh se întoarse în Port 
Sudan. 

Işi parcă maşina pe o stradă laterală şi făcu o mică plimbare pe 
plajă pentru a-şi relaxa picioarele după lungul drum cu maşina. 
Dinspre mare adia o briză fină. În sfârşit, puţină răcoare după o 
lungă zi caldă. 

Nu se simţea doar transpirat, ci şi înfometat. De la micul dejun 
nu mai mâncase nimic. Cafeaua tare de la Hadendowa îi crease 
probleme de stomac şi inimă. Avea atât de multă cofeină în 
sânge încât ar fi putut trezi un urs din hibernare. 

Se hotări să facă un duş şi, apoi, să ia o cină copioasă în 
restaurantul hotelului. La acest gând, îi lăsa gura apă. 

La recepţia hotelului stătea în această seară un tânăr. Îi întinse 
cheia camerei şi un mesaj din partea Larei Mosehni: „Sună-mă 
urgent. Am veşti interesante”. În plus, mai erau trecute numele şi 
numărul de telefon. Nimic altceva. 

Deoarece stomacul începuse să facă zgomote, îşi luă un 
sandvici din restaurant, pe care îl mâncă în drum spre cameră. 
Nu se simţea deloc sătul, dar, cel puţin era de ajuns până ce o 
suna pe Lara. 

Se aşeză pe pat, se întinse după receptorul telefonului şi tastă 
numărul. 

— In sfârşit, spuse Lara. Mă temeam că ţi s-a întâmplat ceva. 
Emmet îi povesti despre vizita lui în Wad Hashabi, satul 
bătrânilor. 

— Chipurile, acolo, e vorba de un demon negru. Jinn. Îi 
pedepseşte pe toţi cei care nu respectă tradiţia. Vine noaptea, îşi 
ia prada şi îi suge sângele. 

— Acest lucru este oribil. 

— O superstiție, nimic mai mult. Interesant este că Jinn vizează 


doar o anume grupă de persoane. Am lista tuturor persoanelor 
dispărute. Sunt exclusiv copii, femei gravide şi bătrâni. Nu pot 
să-mi imaginez că poate să aibă legătură cu abaterea de la 
tradiţie. Trebuie să fie ceva ascuns în spate, chiar dacă încă nu 
ştiu ce. 

Făcu o pauză şi continuă: 

— Până în acest moment, demonul nu a lăsat niciun indiciu 
util. Sincer să fiu, nu ştiu cum îi pot da de urmă. Dar cred că 
Anthony a găsit ceva. A aflat cum au dispărut oamenii, motiv 
pentru care cineva l-a ameninţat. De aceea a fost îndepărtat. 

Oftă. 

— Să trecem la tine acum. Din mesajul tău am înţeles că ai 
noutăţi. Sunt curios. i 

Lara îi dezvălui tot ce aflase despre japonez în ultimele zile. li 
povesti mai ales despre percheziţia casei japonezului şi despre 
bucata de hârtie găsită în conserva din lada de gunoi. 

— Era scris pe ea un număr de telefon, spuse Lara şi îi spuse 
şirul de cifre. Fireşte că lipsesc primele şi ultimele cifre. 

— Ce să fie oare, întrebă Emmet. Un cod? 

— Asta am crezut şi eu la început. Dar apoi mi-am amintit că 
reprezentantul firmei Hertz precizase că japonezul vorbeşte 
limba franceză. 

— Un număr de telefon. 

— Exact. Dacă pui în faţa şirului de cifre doi de zero, rezultatul 
este prefixul internaţional al Franţei - 0033. Asta înseamnă că 
numărul de telefon începe cu 4724. 

Nu dură mult ca Emmet să îşi dea seama. 

— Interpolul, constată el. Numărul complet era 
0033/472447000. Aparţinea repertoriului fiecărui membru. 

— Şi eu cred asta, spuse Lara de la celălalt capăt al firului. 

Emmet îşi trecu mâna prin părul cărunt şi se aşeză pe pat. 
Bineînţeles că în Franţa existau mii de numere de telefon ale 
căror prime cifre erau 4724. Dar instinctul său îi spunea că avea 
dreptate. 

Gândul nu era chiar eronat. În încercarea de a urma calea 
dreptăţii, membrii ordinului acționau des în limitele legalităţii, 
deoarece nu ţineau seama de mijloacele ilegale asemănătoare 
celor pe care le combăteau. În ochii lui Emmet, era doar o 
necesitate. Fără o anumită proporţie de utilizare a forţei, unele 


lucruri nu puteau fi rezolvate. Totuşi, dreptatea personală încalcă 
acum încă o dată cele mai multe dintre legile planetei. N-ar fi, 
aşadar, de mirare ca Interpolul să fie pe urmele organizaţiei. 
Urmele ei - medaliile cu trandafirul şi sabia - nu ar fi foarte greu 
de urmărit. De un an era utilizată de către ordin ca avertisment 
pentru toţi cei care acționau de partea opusă dreptăţii. 

Emmet crezuse atunci că fusese o idee bună. Poate că s-a 
înşelat. 

— Există totuşi un lucru care neagă faptul că japonezul ar lucra 
pentru Interpol, spuse Lara de la celălalt capăt al firului. 

Emmet înţelese şi el. 

— Atacul asupra castelului Leighley, murmură el. Interpolul nu 
a pus pe urmele noastre elicoptere de luptă. Asta înseamnă că 
ori şirul de numere de pe hârtie nu are legătură cu Interpolul sau 
că vinovatul pentru distrugerea castelului este altcineva. Ceea ce 
ne duce iar la răpirea lui Anthony Nangala. 

Făcu o pauză ca să se gândească. | 

— Te sfătuiesc să rămâi în Isfahan. Incearcă să mai afli ceva 
despre japonez. Dacă nu şi-a părăsit practic niciodată locuinţa, 
cum afirmi tu, trebuie să existe persoane care să îl fi servit - cu 
alimente şi alte lucruri necesare. Mai vorbeşte încă odată cu 
proprietarul locuinţei. Poate ştie ceva ce lui i s-a părut 
neimportant, dar care ne poate duce pe noi mai departe. 

Încheiară conversaţia. Emmet făcu un duş, se rase şi merse la 
restaurant. În timp ce mânca supa de scoici, primul dintre cele 
cinci feluri de mâncare, îşi aminti de Scoţia. Bombardarea 
castelului. Moartea prietenilor şi a tovarăşilor săi. Cu cât se 
gândea mai mult, cu atât mai convins era că japonezul nu avea 
nicio legătură cu dezastrul. Concordanţa şirului cifrelor numărului 
de telefon nu putea fi o coincidenţă. 

„Nu, motivul catastrofei din Scoţia se află la capătul pistei pe 
care Anthony Nangala a descoperit-o. Urma celor dispăruţi. Urma 
demonului negru.” 


28 


Universitatea din California, Los Angeles (UCLA) 
Facultatea de biologie şi genetică 


În sala de curs era o linişte de mormânt, deşi era ocupată până 
la ultimul loc. Nimeni nu şuşotea, nimeni nu scria bileţele. Chiar 
şi cele două blonde atrăgătoare din rândul al treilea, care până 
atunci flirtraseră cu băieţaşii vecini, amuţiseră şi îşi îndreptaseră 
atenţia doar în faţă. Doctorul Thomas Briggs, profesor docent 
invitat, constată cu plăcere că toate privirile, fascinate, erau 
îndreptate spre el, şi asta cu toate că nu putea fi numit o apariţie 
impresionantă. Având un metru şaptezeci şi unu înălţime, era 
mai degrabă scund pentru un bărbat şi părea uşor firav. Multora 
dintre cei care îl cunoscuseră le făcuse, la prima vedere, o 
impresie de intimidare, deşi era tocmai invers. Inainte de toate, 
când venea vorba de unul dintre subiectele sale de cercetare, 
bărbatul de patruzeci şi cinci de ani era plin de aroganță - ca şi 
acum. 

Făcu o pauză, savură ideea de a fi în centrul atenţiei. Apoi îşi 
lăsă privirea să se plimbe printre rânduri. Auditoriul său era 
amestecat. Fireşte, majoritatea erau studenţi, dar şi câţiva 
profesori care îşi găsiseră drumul aici. Briggs credea că, în 
ultimul rând, recunoscuse un reporter căruia îi dăduse deja un 
interviu. Probabil că nu era unica reprezentantă a presei din sală. 

„Transferul de experienţă prin neurotransmiţători”, aceasta 
era tema. Nu era tocmai menită să producă valuri de entuziasm, 
dar Briggs, ca orator experimentat, ştia cum să trezească 
interesul auditoriului. Poseda talentul oratoric. 

— În trecut, popoarele canibale credeau că puterea duşmanilor 
lor le putea fi transmisă dacă le consumau carnea, spuse elcuo 
voce sigură. Şi asta nu la figurat, ci la propriu. Mâncau inimile 


morţilor în speranţa unei vieţi mai lungi. Consumau alte organe 
interne pentru a-şi întări sănătatea. Şi le mâncau testiculele 
pentru a-şi fortifica bărbăţia. Râse când văzu că feţele unor 
ascultători se schimonosiră, în special cele ale băieţaşilor de 
lângă blonde. Totuşi, ceea ce nouă ni se pare a fi o superstiție 
barbară, este de mult dovedit ştiinţific. Incă de la începutul 
secolului al XVI-lea, medicul şi savantul Paracelsus scria: 
„Similitudinea tratează similitudinea”. Cine are un ficat slab, să 
mănânce un ficat. Cine are un rinichi slab să mănânce un rinichi. 
Cine are probleme de potenţă trebuie doar să... cred că ştiţi la ce 
mă refer. 

Luă din nou o mică pauză înainte de a depăna firul mai 
departe. 

— Similitudinea se tratează cu similitudine. Cu toate că 
Paracelsus este cunoscut ca întemeietorul medicinei moderne, 
nu este nici pe departe primul care a ajuns la acest principiu. Din 
anul 1500 î.Hr. era deja descrisă, în cele mai importante cărţi ale 
ştiinţei medicale vechi, o metodă de prevenire a impotenţei. 
Produsă din testicule de taur. Practici identice erau utilizate peste 
tot în lume. Plinius cel Bătrân, de exemplu - a trăit cam în 
aceeaşi perioadă cu Isus şi a fost comandat roman - credea 
orbeşte că testiculele porcului mistreţ tânăr regenerau virilitatea. 
Hinduşii consumau băuturi preparate din testicule de tigru. 

Briggs se uită prin sală. Auditoriul părea dezgustat, dar 
simultan fascinat. Briggs era sigur că putuse să treacă dincolo de 
tema propriu-zisă fără a pierde atenţia generală. 

— Bunica îmi spunea mai demult foarte des: „Mănâncă creier, 
tinere, ca să fii deştept”. Şi trebuia să golesc două farfurii. In 
principiu, făceam acelaşi lucru ca şi vechii egipteni, romani sau 
hinduşi. Să nu uităm de canibali. Mâncam anumite organe pentru 
a dobândi calităţile lor. Poate că azi nu aş sta în faţa 
dumneavoastră dacă nu m-aş fi hrănit cu supă de creier. 

Un chicot se auzi printre rânduri. Briggs era conştient că micile 
anecdote pe care le făcea dădeau bine la public. Destindeau 
atmosfera şi dădeau discursului o notă personală, chiar dacă, la 
fel ca şi azi, erau inventate. 

Îşi ridică din nou vocea de bariton: 

— În orice caz, dacă nu m-aş fi atins niciodată de supa bunicii 
mele, aş fi aflat despre experimentul cu viermele lat al lui 


Thompson şi McConell. Cei doi cercetători au descoperit că 
experienţa şi comportamentul unei fiinţe pot fi transmise prin 
hrană. Au influenţat anumite modele de comportament ale 
viermilor laţi, i-au omorât, le-au prelucrat celulele şi ulterior le-au 
aplicat celorlalţi viermi. Aceşti viermi dispuneau, prin urmare, de 
acelaşi comportament ca şi cel al viermilor consumaţi. 
Experienţa se dovedeşte prin urmare a fi legată de anumite 
substanţe chimice celulare. 

Lăsă cuvintele să impresioneze şi luă o gură de apă. 

— Profesorul Gay de la Universitatea Western Michigan a făcut 
experimente similare pe şobolani şi a ajuns la aceleaşi rezultate. 
Cobaii au fost electrocutaţi, pe durata mai multor zile, până când 
le-a fost indus sentimentul de teamă. Din creierul animalelor 
ulterior ucise, le-a luat o soluţie pe care a injectat-o apoi altor 
şobolani. Aceştia din urmă au avut aceleaşi sentimente de teamă 
ca şi cei ce fuseseră maltrataţi. Profesorul Ungar de la Colegiul 
Medical Baylor al Universităţii Houston a făcut chiar un pas 
înainte şi a constatat în acest mod că transferul de experienţă 
poate avea loc şi printr-un alt fel de intervenţie. Mai concret, 
experienţa şobolanilor poate fi aplicată la şoareci şi invers. 
Profesorul Ungar a reuşit chiar să filtreze o materie specială din 
memoria a patru mii de animale, care fuseseră anterior 
electrocutate, inducându-li-se teama de întuneric. A numit 
extractul  „scotofobină”. Noţiunea de scotofobie provine din 
greacă şi înseamnă frică de întuneric. Scotofobina poate fi 
prelucrată chiar şi sintetic. Mai bine zis, o moleculă de memorie 
dintr-o cutie chimică. Cu timpul au fost descoperite şi produse 
artificial alte molecule de memorie. 

Închise proiectorul şi notă câteva indicaţii literare pe o foiţă. 

— Înapoi la bunica mea, spuse el, şi la supa de creier de vită, 
pe care mi-o dădea să o mănânc regulat. Când substanţa 
craniană conţine materii experimentale chimice, care sunt 
transmise oarecum prin alimentaţie, mă întreb de ce nu îmi lasă 
gura apă când mă gândesc la o păşune verde? De ce nu intru în 
panică când în supermarket stau faţă în faţă cu un măcelar? 
Bineînţeles că nu există informaţii ştiinţifice despre transferul de 
experienţă la oameni, dar principial se iau în considerare trei 
teorii. În primul rând: cantitatea de materie experimentală 
conținută de supa bunicii mele şi-a pierdut din valoare sau, prin 


gătire a devenit nefolositoare. Doi: molecula de memorie este 
incompatibilă între oameni şi animale, aşadar prea diferită pentru 
a putea fi transmisă. Sau, în al treilea rând: am fost al naibii de 
norocos. 

Auditoriul râdea, în timp ce Briggs aştepta rânjind până se făcu 
din nou linişte. 

— Recunosc, continuă el. Cercetarea moleculelor de memorie 
este încă la început, dar imaginaţi-vă impresionantul potenţial pe 
care această ramură a ştiinţei o ascunde. Nu vă gândiţi doar la 
transmiterea fricii sau la alte trucuri mărunte. Gândiţi mai 
departe! Imaginaţi-vă că v-aţi putea însuşi o nouă disciplină 
sportivă. Sau o limbă străină. Ba chiar aţi putea să vă încheiaţi 
studiile doar printr-o simplă injecție. Poate ar fi chiar posibil, cu 
ajutorul moleculelor de memorie să activăm nouăzeci la sută din 
activitatea creierului nostru, care până azi a dormitat. Cred că 
cercetarea memoriei ne deschide căi la care până azi nici măcar 
nu am cutezat să visăm. Privi în sală. Mai aveţi alte întrebări? 

O duzină de mâini se ridicară. 


29 


Era din nou o dimineaţă înnorată, rece şi ploioasă în Isfahan. 
Vremea se potrivea cu dispoziţia Larei Mosehni. De trei ore 
discuta, nu doar cu Sherif Kaplan sau cu bărbatul în scaunul cu 
rotile, Amir Bin-Sal, ci şi cu toţi vecinii japonezului. Chiar dacă 
cineva îl ajutase - cu produse alimentare sau consumabile - nu a 
bătut nimănui la ochi. 

Lara se întoarse în locuinţa ei şi deschise cutia poştală. Se 
aştepta doar la un cotidian, dar descoperi şi o scrisoare 
expediată din New York. 

Privi mai atentă la corespondenţa din locuinţa sa. Rupse plicul 
şi îi goli conţinutul pe masă: un film de 36 de poziţii, 
nedevelopat, şi o scrisoare, scrisă de Anthony Nangala. Brusc, 
pulsul Larei urcă. 

Mai aruncă o privire asupra plicului. Ştampila poştală era 
datată de lunea trecută. Anthony trebuie să fi trimis scrisoarea la 
scurt timp înainte de a fi răpit. De atunci fusese pe drum, 
înconjurând jumătate de glob. Era ciudat că o scrisoare trimisă 
din New York, cu destinaţia Isfahan, ajunsese în doar o 
săptămână. 

Anthony scria că pe drumul de întoarcere din Sudan la New 
York avusese impresia că era urmărit - de un demon negru din 
Wad Hashabi. Mai bine zis, de demonii negri, existau mai mulţi. 
La ultima vizită în Wad Hashabi le crease dificultăţi. 

Şi mai scria: 


Am dat de urmele unui pescar pe nume Fasil Mgali în satul Aqiq 
de pe coasta sudaneză. După câte am înţeles din vorbirea sa 
stâlcită, oamenii din Wad Hashabi dispar întotdeauna cu puţin 
timp înainte de ivirea „Omului de nisip al caracatiţei”, în portul din 
Aqiq. Prea multe nu pot să spun încă. 


Filmul din plic conţine poze din Wad Hashabi, care întăresc 
spusele lui Mgali. Cred că am descoperit ceva fierbinte. Sper să 
nu-mi ard degetele. 

Te contactez eu. S-ar putea să am nevoie de sprijin. 

Anthony 


Lara înghiţi în sec. Aceste rânduri sunt ultimele semne de viaţă 
ale lui Anthony Nangala. La scurt timp după expedierea scrisorii 
fusese răpit şi, de atunci, parcă înghiţit de pământ. 

In cazul în care l-ar fi putut ajuta, se întreba dacă ar mai fi fost 
capturată în închisoarea din Anarak. O idee insuportabilă. Se 
simţea oribil. 

Pentru a-şi înlătura gândurile, se hotărî să ducă filmul la 
developat. l-ar prinde bine să iasă puţin la aer. La câteva blocuri 
distanţă se afla un studio foto. 

Mai ploua când ieşi în stradă. 


30 


Emmet Walsh încercă de dimineaţă să îşi schimbe maşina cu 
alta care să aibă aer condiţionat funcţional. Totuşi, toate 
modelele deţinute erau ori închiriate, ori în reparaţie. Se gândi să 
returneze maşina şi să se intereseze de o altă firmă care închiria 
maşini, dar se lăsă totuşi convins de bărbatul din spatele 
ghişeului şi obţinu o reducere de preţ satisfăcătoare. 

Restul dimineţii şi-l petrecuse prin bibliotecile din Port Sudan 
pentru a scotoci după informaţii despre misteriosul incident din 
Wad Hashabi. Bibliotecarul se dovedise a fi dornic de a-l ajuta şi-i 
înmână ediţiile arhivate ale ziarului Khartoum Monitor Sudan 
Vision, un ziar pentru vorbitorii de limbă engleză. Totuşi nu găsi 
nimic din ce nu aflase deja. Cercetarea cotidianelor, cât şi a 
buletinelor SUNA, Sudan News Agency, de pe internet, fusese de 
asemenea fără rezultat. 

Întors la hotel, Emmet aşteptă un fax din Isfahan. Lara îi 
comunică să îşi verifice mailul. Urgent. 

Deoarece hotelul Sea View nu avea conectare la internet, 
Emmet se întoarse la bibliotecă. Acolo citi tensionat ce scria Lara 
despre corespondenţa neaşteptată. li scanase scrisoarea lui 
Anthony Nangala şi pozele developate între timp. Toate acestea 
le ataşase la mail. 

Prima dată Emmet deschise scrisoarea. Citi despre pescarul 
Fasil Mgali şi-şi aminti că trecuse pe lângă maşina sa cu o zi 
înainte, în Aqiq. Satul era amplasat la o distanţă de douăzeci sau 
treizeci de kilometri de Wad Hashabi. 

Emmet citi mai departe şi scutură gânditor din cap. 

„Omul de nisip al caracatiţei”... Ce putea să însemne acest 
lucru? Uneori limbajul înflorit al băştinaşilor ascundea atât de 
tare adevărul, încât nu puteai să înţelegi aproape nimic. 

În speranţa că pozele îl vor ajuta mai departe, deschise celălalt 


fişier ataşat al maill-ului. Conţinea poze din Wad Hashabi, cele 
mai multe făcute noaptea. În pofida întunericului, în unele poze 
puteau fi recunoscuţi cu uşurinţă bărbaţi în costume de camuflaj, 
care se furişau prin sat. Demonii. 

Ultimele trei poze arătau altceva: un obiect aşezat sub un tufiş. 
Emmet crezuse la început că era o mască, pe jumătate îngropată 
în nisip. Apoi observă că era de fapt vorba de un mâner de cuţit, 
la capătul căruia se afla o emblemă lucrată cu măiestrie: o 
caracatiţă uriaşă. _ 

Emmet printă poza şi scrisoarea şi plăti factura. Il rugă apoi pe 
bibliotecar să întrebe la informaţii numărul de telefon al lui Fasil 
Mgali, dar nu figura nimeni cu acest nume în Aqiq. 

„Nu îmi rămâne altceva de făcut decât să mai merg încă o 
dată acolo”, se gândi Emmet. La gândul că aerul condiţionat al 
maşinii era defect, simţi sudoarea pe frunte. 

Câteva ore mai târziu, îşi parcă maşina pe marginea pietroasă 
a străzii, pe o colină şi cobori. Cămaşa i se lipise de spate, 
căldura era insuportabilă. Merse la marginea colinei şi îşi aruncă 
privirea peste Aqiq. Nu existau aici decât case sărăcăcioase de 
piatră, de culoarea nisipului, aproximativ cincizeci la număr. In 
mijlocul satului observă un loc mare, pe care erau aşezate câteva 
bănci; la mică distanţă era ţărmul stâncos. Pe chei, câteva bărci 
se legănau pe valuri. 

Emmet trecu peste piatra pleşuvă, dărâmată a colinei şi cobori 
umblând agale spre centrul satului, unde întâlni două femei care 
povesteau cu voci răguşite. De îndată ce îl văzură, amuţiră şi-l 
priviră curioase, probabil ca pe orice străin care se rătăcea aici. 
Se hotărî brusc să meargă la ele. 

— Fasil Mgali? întrebă el, fără a vorbi de la început în engleză. 

Privirile femeilor se aprinseră şi începură să zbiere la el. 
Deoarece scutură neputincios din umeri, îi arătară prin gesturi 
direcţia în care trebuia să se îndrepte. In afară de asta, Emmet 
înţelese că cel pe care îl căuta locuia într-o casă la marginea 
satului. Le mulţumi schiţând o reverență. Ambele femei îşi 
duseră mâinile la faţă şi începură să chicotească. 

Emmet se îndreptă spre marginea sudică a satului şi privi 
casele. Panouri la uşi nu existau în Aqiq. Chiar dacă ar fi existat - 
nu putea, oricum, să citească în arabă. 

Îi atrase atenţia o casă, aşezată la margine, nu departe de 


țărm, în mijlocul unei câmpii cu pietriş dur şi tufe uscate. Uşa era 
deschisă. Se decise să-şi încerce norocul acolo. 

Se îndreptă spre casă, bătu la uşă şi aruncă o privire înăuntru, 
dar nu dori să intre nepoftit. Înconjură casa, unde un bărbat de 
culoare, uscăţiv, cu o pălărie de paie, stătea lângă o barcă şi îi 
vopsea scheletul. De îndată ce îl observă pe Emmet, lăsă găleata 
cu vopsea şi se îndreptă spre el. 

— Fasil Mgali? întrebă el. 

Bărbatul îi răspunse ceva. Emmet scutură din cap în semn că 
nu-l înţelegea şi repetă: 

— Fasil Mgali? 

— Eu, Mgali, răspunse bărbatul într-o engleză stâlcită. Ce eu 
pot fac? 

— Caut ceva, spuse Emmet. O informație. Doresc să ştiu ce 
înseamnă „Omul de nisip al caracatiţei”. 

Mgali cobori colţul gurii gânditor. 

— Eu nu ştiu. 

— Aţi vorbit cu acest bărbat? Emmet îi arătă o poză 
reprezentându-l pe Anthony Nangala. 

Mgali scutură din cap. 

— Nu cunosc. Niciodată văzut. 

Răspunsul veni puţin prea repede. Emmet simţi că Fasil îl 
minţea. De ce? 

— Domnule Mgali, spuse el insistent. Bărbatul din fotografie 
este prietenul meu. A fost răpit, poate chiar ucis. Şi la puţin timp 
înainte de a fi răpit a vorbit cu dumneavoastră. Dacă ştiţi ceva, 
vă rog, povestiţi-mi! 

Scoase o bancnotă din portofel şi i-o afişă sub nas. Bărbatul de 
culoare se gândi câteva secunde, vâri bancnota în buzunarul 
pantalonilor şi se mişcă. 

— Dumneavoastră veniţi, domnule, şopti el. Veniţi în casă. 
Acolo mai bine de vorbit. 

Fereastra mică şi murdară nu arăta aşa doar din cauza luminii, 
ci şi a căldurii. În casa de piatră a lui Fasil Mgali domnea o 
răcoare plăcută. 

— Doriţi beţi? întrebă Mgali. Apă? Bere? 

— Fără cafea. 

Bărbatul de culoare scoase dintr-un frigider care huruia, aşezat 
lângă nişa de gătit, două beri. Una i-o întinse lui Emmet, care se 


aşezase pe un scaun de lemn ce se clătina, pe care îl luase de la 
masa de mâncat. 

După orele petrecute pe drum, pe căldura pârjolitoare, berea 
rece era o binefacere. Emmet luă o gură şi se simţi îndată răcorit. 

— Bărbatul din poză a fost aici, începu Mgali. Doar o dată. 
Derek. 

— Baxter, completă Emmet. Derek Baxter. 

Se pare că Anthony a folosit acelaşi nume şi aici ca şi la hotel. 

— El interesat pentru sat. Sat unde oameni dispar. 

— Wad Hashabi. 

— Da. 

Emmet îşi scoase din buzunarul cămăşii poza din computer pe 
care o printase şi o aşeză pe masă. 

— Această poză este din Wad Hashabi. Derek Baxter a făcut-o. 
Cunoaşteţi semnul de pe mânerul cuţitului? 

Mgali luă poza în mână. În timp ce o studie, teama îi fulgeră în 
ochi. 

— Da, spuse el încet. Caracatiţa. 

— Ce însemnă asta? De unde provine semnul acesta? întrebă 
Emmet. 

Buzele africanului tremurară în timp ce îi spunea povestea. 
Emmet trebui să se concentreze puternic pentru a înţelege ceva 
din engleza fragmentată, din care totuşi, încetul cu încetul, se 
formă un întreg. 

Caracatiţa era un fel de animal blazon al şeicului Faruq al- 
Assad, care trăia pe cealaltă parte a Mării Roşii, în Sudan - nu 
departe de Aqiq - şi întemeiase o rafinărie. Şeicul Assad trimitea 
des ingineri aici, care aveau o predispoziţie pentru dreptate. De 
obicei, bărbaţii erau transportaţi din Aqiq cu un iaht şi, mai 
târziu, ridicaţi. 

— Şi întotdeauna prezent este omul nisipului, accentuă Mgali. 

— Omul nisipului? Nu înţeleg. 

— Ela fi mare. 

Bărbatul de culoare se ridică în picioare şi îşi ridică mâna. 

— Atât de mare. Părul lui ca nisipul. 

Emmet înţelese. 

— Este blond? Părul lui are culoarea nisipului? 

Mgali aprobă. 

— Şi acest bărbat vine cu iahtul? 


— Da, când bărbatul nisipului aici, oamenii dispar din Wad 
Hashabi. 

Emmet mai luă o înghiţitură de bere, în timp ce îşi punea 
ordine în gânduri. Cuţitul din poze reprezenta emblema şeicului 
Assad. Pierderea tovarăşului său se datora poate chiar acestui 
bărbat al nisipului, aducător de nenorociri, căruia Anthony 
Nangala îi încurcase iţele când venise la vânătoare de oameni în 
Wad Hashabi. 

Bănuiala i se întări când Fasil îi povesti cum, într-o seară, se 
întorcea cu barca sa de la pescuit şi auzi voci înăbușite de copii. 
Plini de jale, văicărindu-se. Dar Mgali nu mergea niciodată la 
pescuit fără băutură şi pe deasupra mai era şi vuietul vântului 
care alungă zgomotele, astfel încât nu fusese cu adevărat sigur 
dacă într-adevăr auzise ceva sau era doar o iluzie. De îndată ce 
află a doua zi că persoane din Wad Hashabi dispăruseră din nou 
fără urmă, trase concluzia. De atunci urmări toate anunţurile din 
ziar. Din Wad Hashabi dispăreau întotdeauna oameni la scurt 
timp după ce iahtul şeicului Assad se ivea brusc în Aqiq. 

— De ce nu aţi mers la poliţie? întrebă Emmet. 

II privi de parcă avea în faţa sa un nebun. Apoi spuse că cineva 
care răpeşte oameni nu poate fi descurajat de moartea unui 
pescar din Aqiq. Emmet trebui să recunoască imediat că teama 
bărbatului de culoare nu era chiar nefondată. Din acest motiv 
fusese foarte curajos să aibă încredere în el şi în Anthony 
Nangala. 

Emmet îşi termină berea şi se gândi la următoarea mişcare. 
Dar înainte de a ajunge la o concluzie, Mgali spuse: 

— Oamenii lui şeic Assad din nou aici. Şi omul nisipului. 

— Vreţi să spuneţi acum? In timp ce noi discutăm aici? 

— Da. laht venit de două zile. 

— Şi când vor fi luaţi? 

Mgali ridică din umeri. 

— Două zile. Poate trei. Nimeni nu ştie exact. 

Emmet se sprijini de scaunul care se clătina. Erau ştiri extrem 
de interesante. Se întreba dacă persoane din Wad Hashabi vor 
dispărea din nou. 

— Domnule Mgali, întrebă el, există aici, în apropiere, un 
telefon? 


Deşi nu era trecut în cartea de telefon, Fasil Mgali avea 
telefonul său personal. Emmet îi dădu bărbatului bani pentru o 
convorbire internaţională şi fusese condus la o nişă aşezată lângă 
uşa de la intrare. În timp ce Emmet telefona, Mgali ieşise afară 
să-şi vopsească barca în continuare. 

După ce telefonul sună de trei ori, Lara ridică receptorul. 
Emmet îi povesti tot ce aflase şi o rugă să facă câteva cercetări. 

— Mă interesează toate informaţiile ce există despre şeicul 
Assad. Unde trăieşte exact? Cât de bogat este? Câtă influenţă 
posedă asupra ţării sale? Caută să afli despre el cât de multe 
poţi. 

— OK. 

— Poate reuşeşti să afli cu această ocazie informaţii despre 
rafinăria pe care a construit-o aici. Funcţionează pe numele 
firmei sale: Talk Oil. A fost înfiinţată cu aproximativ un an în 
urmă, în apropiere de Aqiq. Mai multe nu ştiu, din păcate. 

— O să văd cu ce pot să încep. 

— În regulă. De altfel, nu o să fiu disponibil o perioadă. Vreau 
să mai arunc o privire prin Wad Hashabi. Am impresia că diavolul 
negru va ataca din nou acolo. Te contactez eu în două sau trei 
zile. 

închise telefonul şi merse în spatele casei. Amurgul se 
instalase deja, şi briza bătea fin dinspre mare. Emmet îi mulţumi 
lui Fasil Mgali şi se îndreptă spre maşină. 


Soarele cobora repede la această latitudine, deşi era deja 
întuneric când Emmet intră în Wad Hashabi. Parcă maşina ceva 
mai departe de accesul autovehiculelor, în spatele unor tufe de 
înălţimea unei persoane, pentru ca maşina să nu poată fi furată 
în timpul noptii, şi parcurse distanţa rămasă pe jos. 

Întreaga viaţă a comunităţii părea să se desfăşoare în jurul 
focului trosnind din piaţa satului. Lemnul pârâia, flăcările de 
culoare galben-portocalie pâlpâiau contra lunii care se ridica, 
scânteile urcau spre cerul întunecat ca nişte licurici. Fumul fin 
plutea în aerul rece al nopţii. 

Majoritatea celor adunaţi în jurul focului purtau pelerine 
tradiţionale africane, confecţionate din stofă de culoare roşie sau 
albastră, dar şi cercei şi lanţuri bătătoare la ochi. Unii cântau şi 
dansau, alţii stăteau pur şi simplu pe pături sau rogojine aşezate 


pe nisip şi discutau. 

De îndată ce Emmet intră în cercul format în jurul focului, toate 
discuţiile amuţiră. Chiar şi dansurile şi cântecele se întrerupseră 
brusc. În schimb, o mulţime de priviri amuţite se îndreptară spre 
el - unele curioase, altele chiar respingătoare. Emmet se decise 
că cel mai bun lucru ar fi să rămână un moment nemişcat, pentru 
ca ceilalţi să se poată obişnui cu el. 

Îşi lăsă privirea să se plimbe şi-şi aminti de vizita de ieri: cei 
mai mulţi dintre băştinaşi depăşiseră deja vârsta a doua. Observă 
feţele ridate, lipsa dinţilor, corpurile îmbătrânite. Wad Hashabi, 
satul bătrânilor. 

În sfârşit remarcă prezenţa câtorva copii în mijlocul bătrânilor, 
a unui mic grup de femei şi bărbaţi cu vârste cuprinse între 
douăzeci şi patruzeci de ani, chiar şi pe măcelar, unul dintre 
puţinii care purtau jeanşi şi tricouri. Emmet îl salută. Măcelarul se 
ridică de pe pătura sa, veni spre el şi-i întinse mâna. Gestul 
prietenesc  destinse imediat atmosfera - fiecare îşi reluă 
preocuparea. Se dansa, se cânta şi se povestea de parcă Emmet 
ar fi fost dintotdeauna o componentă stabilă a comunităţii. 

— Se pare că v-a lipsit cafeaua noastră de v-aţi întors atât de 
repede, spuse măcelarul. 

— Mi-aş dori să fie aşa. Putem să vorbim undeva în linişte? 

Măcelarului nu-i scăpă seriozitatea din vocea lui Emmet. Faţa i 
se întunecă, de parcă lumina flăcărilor i-ar fi aruncat brusc pe 
chip umbre înfricoşătoare. 

— Veniţi la mine în casă, spuse el şi o luă înainte. 

Discutară în mica bucătărie. 

— Trebuie să vorbim în linişte. Fiul meu stă de azi-dimineaţă în 
pat cu febră. Nu vreau să se trezească. 

— Bineînţeles. 

— Doriţi să mâncaţi ceva? Păreţi înfometat. 

Emmet primi oferta bucuros, şi măcelarul îi puse pe masă 
pâine, crenvurşti şi brânză de capră. 

— Mă numesc Nelson. Nelson Mgobogambele. Dar numele de 
familie nu poate fi corect pronunţat de niciun alb. Cum vă numiţi? 

— Brian Fitzgerald. 

Măcelarul îl privi un moment. 

— Nu este numele dumneavoastră adevărat, nu-i aşa? 

— Nu, e valabil doar cât stau în Sudan. 


Nelson Mgobogambele era mulţumit de răspuns. 

— Mâncaţi ceva întâi şi apoi povestiţi-mi de ce vă aflaţi aici, 
domnule Brian, spuse el. 

De îndată ce Emmet termină de povestit, cei doi bărbaţi se 
priviră o vreme în linişte. 

— Sunteţi sigur că Jinn va ataca din nou? întrebă Nelson. 

— Nu Jinn, ci oameni în carne şi oase. Răpitori. 

— Dar de ce au în vedere satul Wad Hashabi? De aici şi până la 
țărm sunt o jumătate de duzină de sate. De ce vin aceşti indivizi 
tocmai aici? 

— N-am idee. Poate doar pentru că Wad Hashabi este destul 
de îndepărtat de țărm pentru ca cineva să facă legătura cu iahtul 
şeicului Assad. 

Emmet medită un moment. 

— Răpitorii îşi vor încerca, cu siguranţă, norocul pe parcursul 
următoarelor trei zile, zise el. Trebuie să-i avertizăm pe locuitorii 
satului să fie atenţi. 

Măcelarul oftă. 

— Acest lucru nu ar ajuta. Poporul meu este superstiţios. 
N'tabo, cel mai bătrân sătean, are statutul unui preot. Cuvintele 
sale sunt valoroase. El a spus că l-a văzut pe Jinn cu proprii ochi. 
El pretinde că Jinn îi ia doar pe cei care se îndepărtează de 
tradiţie. Altfel spus: doar cei care cred în Jinn sunt cruţaţi. De 
aceea, nimeni nu ar cuteza nici măcar să ia în consideraţie 
povestea răpirii pe care dumneavoastră o susţineţi. 

Emmet nu pusese acest lucru la socoteală. 

— Atunci nu ne rămâne altceva de făcut decât să fim cu ochii 
în patru, spuse Emmet. 

Nelson Mgobogambele deţinea două arme de vânătoare - 
grele de manevrat, cu ochitor rabatabil, care arătau de parcă ar 
fi aparţinut perioadei coloniale. Bineînţeles că Emmet ar fi 
preferat o armă modernă, dar, de la distrugerea castelului 
Leighley nu se preocupase de acest lucru. Până acum nu-i fusese 
necesar. 

Când măcelarul observă privirea critică a lui Emmet, spuse: 

— Nu le subestimaţi doamnele. Le mângâie drăgăstos. Poate 
că din punct de vedere al aspectului nu fac mult, dar puteţi lovi 
nasul unui ţânţar de la o distanţă de o sută de metri. 

— Foarte frumos, spuse Emmet. Atunci avem nevoie doar de 


un pix şi de o foaie de hârtie. 

În timp ce de afară se auzeau cântecele şi pălăvrăgelile celor 
strânşi în jurul focului, Nelson făcu o schiţă a satului Wad 
Hashabi. Când termină, Emmet privi lucrarea. În centru era 
situată piaţa satului, în jurul căreia erau aranjate spre stânga 
colibele de lut. De partea cealaltă a inelelor laterale, Nelson 
marcase mai multe dreptunghiuri. 

— Ce este asta? se interesă Emmet. 

— În mare parte câmpuri, răspunse măcelarul. Chiar şi două 
locuri îngrădite pentru capre şi cămile. 

Emmet inscripţiona locurile corespunzătoare şi studie desenul 
mai departe. În partea dreaptă, lângă piaţă, semicercul colibelor 
se termina şi trecea peste o suprafaţă goală, care semăna cu o 
stradă lată. De-a lungul celeilalte părţi a suprafeţei libere erau 
înşirate puţinele clădiri moderne din Wad Hashabi: măcelăria lui 
Nelson, un minuscul supermarket şi câteva case. 

— Foarte bine, murmură Emmet, în timp ce se lăsa 
impresionat de desen, încercând să intre în mintea răpitorilor. 
Din care colibe au dispărut oameni? întrebă el. 

Nelson îi arătă. Răpitorii se opreau exclusiv la colibele de lut, 
asta probabil deoarece puteau intra cu uşurinţă acolo. Totuşi, 
Emmet nu putea prevedea niciun sistem. 

Se gândi. La vizita de ieri, N'tabo precizase că până acum doar 
anumite grupe de persoane dispăruseră: femei însărcinate, copiii 
sub treisprezece ani şi cei mai bătrâni locuitori ai satului Wad 
Hashabi. Îl rugă pe Nelson să marcheze toate colibele care erau 
locuite de astfel de persoane. La bătrâni se limitară la cinci dintre 
cei mai vârstnici. Aşa se însumară zece locuinţe din optzeci, care 
prezentau un interes special pentru răpitori. 

— Ne împărţim, propuse Emmet. Dumneavoastră luaţi în 
primire cele patru colibe din nord. Eu supraveghez cele şase din 
sud. Cât mai durează sărbătoarea satului? 

— Aproximativ până la miezul nopţii. 

— Cred că atât timp cât focul arde şi satul este în picioare, nu 
există niciun pericol. Ar trebui să ne odihnim puţin pentru a fi în 
formă când ceilalţi se vor culca. 

— În sufragerie este o canapea. Făceţi-vă comod acolo, vă 
trezesc eu mai târziu. 

— Ar trebui să vă întindeţi şi dumneavoastră, domnule Nelson. 


— Da, aşa o să fac şi eu. Dar întâi vreau să verific încă odată 
ce face fiul meu. 

Grija paternă a lui Nelson îl emoţionă pe Emmet. 

— Nu ar trebui să faceţi asta. Să renunţaţi la odihnă. Poate să 
fie foarte dificil. Nu vreau să vi se întâmple ceva. 


Cifrele fosforescente ale ceasului lui Emmet arătau puţin după 
ora două şi jumătate. Liniştea se aşezase peste sat. Chiar şi 
greierii şi cicadele se opriseră din ţârâit. Pe cerul fără nori 
sclipeau stelele, iar luna îşi răspândea lumina palidă. 

Emmet stătea pe un ciot putrezit, la umbra unei colibe de lut, 
de unde avea o bună privire de ansamblu, dar nu putea fi 
remarcat. Tremura, în ciuda jachetei pe care i-o dăduse Nelson. 
Arma îi era aşezată pe încheietura braţului. 

Era deja de mai bine de o oră afară, trăgând cu urechea în 
noapte şi pândind. La fiecare cincisprezece minute făcea un tur 
în jurul colibelor pe care le supraveghea. Chiar şi acum, deşi era 
linişte. 

Se întoarse la ciot. Pentru a-şi scoate frigul din oase, îşi frecă 
mâinile şi suflă peste ele. O capră behăi undeva. Primul zgomot 
de o eternitate. 

Apoi, i se păru că aude şi altceva. Un țipăt scurt, înăbuşit. Se 
gândi că, probabil, era doar o maimuţă. Sau poate că nu. Işi 
încărcă arma şi se îndreptă tiptil, în lumina lunii, spre locul de 
unde se auzise zgomotul. Trecuse de locul unde fusese făcut 
focul, care acum mai mocnea încet, şi se îndreptă spre nordul 
satului. Se opri lângă un adăpost din frunze de palmier uscate şi 
lut, construit pentru nutreţul vitelor. Nelson trebuia, de fapt, să 
fie aici, dar nu era de văzut. 

Probabil că îşi făcea şi el tura, încercă Emmet să se convingă, 
deşi simţea în acelaşi timp o presimţire sumbră. 

Ceva nu era în regulă aici. _ 

Rămase câteva minute lângă depozitul de nutreţ. Intrucât 
Nelson nu apăruse încă, se decise să îl caute. Precaut, deoarece 
instinctul îl avertiza, merse tiptil spre marginea de nord a satului 
Wad Hashabi. 

Brusc, văzu umbra. O figură neagră, care strecurându-se fără 
zgomot prin satul întunecat, dispăru dintr-odată într-o colibă şi, la 
scurt timp, reapăru. De această dată păru mai mare şi mai 


greoaie. În lumina lunii, Emmet observă faptul că personajul 
purta ceva pe umeri. ) 

Remarcă apoi o altă umbră, la câteva case distanţă. Işi găsise 
deja victima, o femeie, după părerea lui Emmet. Stătea pe 
braţele răpitorului, moartă sau sedată. 

Emmet îşi verifică arma şi îi urmă, dar, după câţiva paşi, se 
opri. În faţa sa, pe pământul bătătorit, era aşezată o armă. La 
câţiva metri alături, la umbra unui bătrân copac noduros, 
observă un alt corp. 

Presimţirea sa i se adeveri de îndată ce îngenunche şi privi 
corpul cu atenţie. Era Nelson. Stătea aşezat pe burtă, cu mâinile 
pe lângă corp şi capul răsucit tare pe spate. Răpitorii îi rupseseră 
gâtul. 

Priveliştea bizară a mortului îl îngrozi. Gândul că fiul lui Nelson 
rămăsese fără tată îl tulbură. De când se alăturase ordinului 
avusese parte de multă suferinţă şi oroare, şi totuşi nu se 
obişnuise. 

Închise repede ochii pironiţi în gol ai mortului şi îşi jură să nu-i 
lase pe răpitori să scape nepedepsiţi. Era pe punctul de a se 
ridica, când lumina stridentă a unei lanterne de buzunar fusese 
îndreptată spre el. În acelaşi moment, cineva începuse să ţipe ca 
din gură de şarpe. 

Imediat ieşiră oameni din colibe, vorbiră agitaţi unii cu alţii şi 
gesticulară violent. Năvăliră din toate direcţiile spre fata care 
ţinea lanterna şi care încă mai ţipa. Locuitorii satului încercară să 
o convingă, toţi deodată, cel puţin aşa se părea. Fata ţipa şi 
gemea, arătând spre Emmet şi spre mort. 

Emmet înţelese că în opinia fetei şi a celorlalţi, el trebuia să fi 
fost ucigaşul, stând întins peste victima sa. Dori să spună ceva, 
să se justifice de ce era îngenuncheat lângă Nelson în mijlocul 
nopţii, dar îşi aminti că Nelson fusese unicul din sat care vorbea 
limba engleză. Nimeni nu l-ar fi înţeles. 

Emmet privi feţele furioase. Mulțimea se agita. Toţi ţipau 
alandala şi, chiar dacă Emmet nu înţelegea niciun cuvânt, simţi 
că erau acuzaţii şi blesteme. Nu va mai dura mult până când 
adunătura iritată se va întoarce împotriva sa. Oamenii atât de 
furioşi erau capabili de orice. 

Emmet se decise să-şi încerce norocul prin fugă. Cu o mulţime 
agitată pe urmele sale, alergă nebuneşte printre colibe, fără să 


se oprească. Sări peste un gard de lemn, traversă un ţarc de 
capre şi ajunse în final de cealaltă parte, la savana liberă. Fără a 
se gândi la animalele sălbatice, se cufundă în marea de iarbă 
înaltă şi mărăciniş. 

Majoritatea sătenilor renunţară repede la urmărire. Doar câţiva 
încăpăţânaţi mai scotociră zona un timp, dar, neavând niciun 
plan, Emmet nu întâmpină niciun fel de dificultăţi în a-i evita. 

O jumătate de oră mai târziu ajunse la maşină, se strecură 
înăuntru, închise încet uşa şi învârti cheia în contact. Conduse 
apoi pe drumul cu gropi, fără a aprinde farurile. 


Emmet bătu încet la uşa de lemn. Întrucât nimeni nu deschise 
- ceea ce nu era de mirare în mijlocul nopţii - bătu mai tare. 

„Deschide!, se gândi el. Sau trezesc tot satul.” 

În sfârşit, uşa se deschise puţin şi Fasil Mgali, complet adormit, 
apăru în faţa sa. 

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră! spuse el insistent. 
Pot să intru? Este important! 

Mgali îşi şterse cu mâna oboseala de pe faţă, se dădu la o 
parte şi-l lăsă pe Emmet în casă. 

— Aţi fost în Wad Hashabi? întrebă el în timp ce îşi târa 
picioarele spre masa din bucătărie şi se aşeza. 

— De acolo vin, spuse Emmet. În această seară oameni din sat 
au fost din nou răpiți. 

Îi povesti ce se întâmplase. 

— Atunci nu mult, până iahtul şeicului Assad în Aqiq, spuse 
Mgali. Poate ei deja aici. 

Se ridică, scotoci după un binoclu într-un sertar şi stinse 
lumina. Nu dură mult până când păru că privirea sa se 
concentrase într-un punct fix. 

— Cred că iahtul, spuse el şi îi întinse binocilul. 

Emmet spionă tensionat în întuneric. Descoperi repede o mică 
pată luminoasă, care se ridica din suprafaţa de culoare neagră a 
mării. 

— Indivizii trebuie să se simtă foarte siguri pe ei. Navighează 
cu farurile aprinse, de parcă ar fi o petrecere. 

Emmet urmări o vreme pata de lumină. Se apropia de sud-est, 
şi, încet, se opri. Emmet lăsă binoclul deoparte şi spuse: 

— Vor să ancoreze. 


Mgali, care stătea lângă el, aprobă. 

— Aşteaptă oamenii de la rafinărie. 

— Vă referiţi la ingineri? 

— Da. 

Emmet privi marea. lahtul se afla la mai bine de un kilometru 
şi jumătate de mal. Se întreba dacă cei răpiți se aflau deja la 
bordul vasului. Exista doar o modalitate de a afla. 

— Domnule Mgali, spuse el, există cineva în Aqiq care posedă 
un costum de scafandru? 

Tarek Abdou avea şaisprezece ani. Muncea ca pescar, la fel ca 
tatăl şi bunicul său, dar era sigur de ceva: nu va fi toată viaţa un 
pescar sărac. Voia mai mult. 

De aceea, deseori stătea noaptea treaz în pat şi-şi imagina 
cum, într-o zi, va întoarce spatele micului orăşel Aqiq şi se va 
muta într-un oraş mare sau poate chiar în altă ţară. In orice caz, 
departe de aici. Problema era doar că economiile sale nu-i erau 
de ajuns pentru a dispărea de aici. 

Prin geamul deschis auzi voci stinse, care se amestecau cu 
zgomotul mării. Era ciudat ca în mijlocul nopţii să se afle oameni 
pe stradă. Curios, tânărul se ridică să vadă ce se întâmpla. 

În lumina slabă a unei lanterne de stradă, Tarek observă cum 
Fasil Mgali împreună cu un bărbat alb, necunoscut se furişau pe 
uliţă. Deşi Mgali era un individ ciudat, pe care nimeni din sat nu-l 
agrea, faptul că umbla noaptea cu necunoscuţi era chiar şi 
pentru el destul de straniu. 

Bărbaţii parcurseră o bucată de drum şi se opriră în faţa uşii lui 
Kareem D'oud. Fasil bătu de câteva ori înainte ca uşa să se 
deschidă. Urmă apoi un scurt schimb de replici, pe care Tarek nu 
le înţelese. Dar văzu că D'oud dispăru în casă şi se întoarse la 
scurt timp cu un costum de scafandru şi un sac. Le întinse 
străinului în schimbul câtorva bancnote. D'oud închise din nou 
uşa şi Fasil Mgali împreună cu străinul se întoarseră spre casa 
celui dintâi. 

Curiozitatea lui Tarek fusese trezită. În sfârşit se întâmpla ceva 
şi în acest sat prăpădit şi pustiu. Se decise repede să îşi ia 
jacheta şi se căţără pe geam, pentru a-i urmări. 

Zelul său a fost răsplătit. Îngenuncheat în spatele unui tufiş, 
spionă cum cei doi bărbaţi intrară în casa lui Mgali. Când ieşiră 
din nou afară, străinul purta un costum de neopren. Butelia şi-o 


prinse pe spate. În mână ţinea ochelarii de scafandru şi 
înotătoarele. Mergând unul lângă altul, cei doi se îndreptară spre 
mal, unde Emmet îşi puse înotătoarele, îşi unse ochelarii cu 
salivă şi şi-i trase peste cap. Vorbi apoi încet cu pescarul, îşi duse 
aparatul de respirat la gură şi se aruncă în apă. 

Tarek nu îşi dădu prea tare silinţa să ghicească unde se 
îndrepta străinul. La o anumită distanţă recunoscu pe mare 
conturul unui iaht, de cel puţin trei ori mai lung decât cuterul 
tatălui său. lahtul şeicului Assad. Alte ambarcaţiuni de asemenea 
mărime şi eleganţă nu se rătăceau prin Aqiq. 

Întrebarea era doar de ce se scufunda străinul acolo? Şi ce 
legătură avea Fasil Mgali cu acest lucru? 

Tarek se hotări să mai aştepte puţin şi să supravegheze. 
Oricum, nu mai putea să doarmă. lar dacă mâine, la pescuit, era 
obosit sau nu, asta nu conta. 

Dar, după doar zece minute, avea o altă părere. Mgali era deja 
de mult în casă şi apa părea să-l fi înghiţit pe scafandru. Tarek se 
plictisea aproape la fel de tare ca şi la pescuit. Dacă nu avea să 
se întâmple nimic, se va târî din nou în pat şi se va gândi cum să 
evadeze din Aqiq. 

Zgomotul unui motor îi trezi atenţia. Nu venea din est, din 
zona mării, ci din nord. Tarek îşi întoarse capul şi observă o 
pereche de reflectoare, care se apropiau încet de sat dinspre 
țărm. Maşina trebuia să-i aducă pe inginerii şeicului Assad la 
chei. Dintr-un motiv necunoscut lui Tarek, inginerii erau frecvent 
luaţi de aici noaptea. 

Tarek se întrebă dacă scafandrul făcea parte dintre oamenii 
şeicului, însă se îndoia. Bănuia că Fasil Mgali şi acest străin 
ascundeau ceva. Mgali îşi exprimase deseori în trecut disprețul 
faţă de şeicul Assad şi de rafinăria sa. 

De această dată, Tarek simţi importanţa spionării. Cu siguranţă 
că oamenii lui Assad vor fi interesaţi. Exista şi posibilitatea de a 
nu fi răsplătit, dar în orice caz merita să încerce. 

Cu mişcări simultane ale înotătoarelor, Emmet se apropie de 
iaht. Apa din jurul său era neagră ca smoala. Nu avea idee cât de 
adâncă era, dar nici nu îşi dorea să ştie. 

leşi de mai multe ori la suprafaţă, pentru a se uita la mare şi a 
se asigura că nu se abătea de la drum. Se lăsă din nou sub apă 
pentru a-şi continua traseul prin întuneric. 


În cele din urmă, zări iahtul sclipind în apă. Deşi nu putea să 
remarce ceva concret, presupuse că vasul era supravegheat de 
santinele. 

Pentru a se asigura că nu se trădează, se scufundă cu câţiva 
metri mai în adâncime. Intrucât bănui că se afla sub vas, se lăsă 
dus încet la suprafaţă. 

Nu ajunsese încă acolo, când auzise pocnind ceva deasupra lui. 
Se uită în sus şi recunoscu la pupa iahtului un contur de culoare 
neagră, de forma literei „u”. Imediat după aceea auzi un zbârnâit 
şi umbra neagră se puse în mişcare. Era probabil barca de 
salvare care îi lua pe inginerii lui Assad din Aqiq. 

Emmet pluti la suprafaţa apei ca să poată remarca corpurile 
fantomatice ale bărbaţilor de la bordul iahtului. Aşteptă până 
când bărbaţii nu mai erau în câmpul său vizual şi ieşi repede, 
aproape de scheletul iahtului. 

La pupa - acolo unde era lăsată şi barca de salvare - nu se mai 
afla nimeni acum. Emmet folosi această ocazie pentru a se 
strecura afară din apă. Deoarece costumul de scafandru urma să- 
| incomodeze la spionarea vasului, îl legă, fără a sta pe gânduri, 
de o frânghie şi îl aruncă peste bord. Nu-şi lăsase decât costumul 
de neopren. 

Urcă scările de la pupa şi ajunse la puntea superioară. Pe 
colacul de salvare alb era scris numele iahtului: Harmattan. Prin 
uşa de sticlă a construcţiei remarcă un salon elegant, cu 
lambriuri, în care trei bărbaţi costumaţi în alb jucau cărţi. 

Se strecură pe furiş la tribord. Aici, văzu o santinelă care 
stătea încă în faţa balustradei şi fuma o ţigară. Pe un umăr se 
legăna un Uzi. Întrucât bărbatul nu părea a avea de gând să îşi 
părăsească postul, Emmet îşi încercă norocul la babord. Aici era 
aerul mai curat - răpitorii nu păreau să observe că cineva era pe 
urmele lor. 

Pentru a nu fi remarcat de jucătorii de cărţi, Emmet era atent 
la toate cele patru ferestre ale salonului. La jumătatea distanţei 
spre prova ajunse la nişte trepte. Pe partea dreaptă, treptele de 
aluminiu duceau la ultimul nivel unde se afla turnul radar, din 
care se ridicau la cer mai multe antene şi un catarg de drapel. 

In partea stângă, treptele coborau. Emmet cobori încet şi se 
găsi din nou în faţa unei uşi, care părea să comunice cu interiorul 
iahtului. Din păcate era închisă. 


Tarek Abdou stătea la peretele cheiului şi aştepta sosirea 
limuzinei, în care erau transportaţi inginerii şeicului Assad. Dar 
înainte ca maşina să ajungă în micul port al satului, Tarek 
observă o barcă al cărei motor huruia, îndreptându-se spre 
debarcader. 

În timp ce barca acosta la punte, limuzina înainta şi inginerii 
şeicului Assad ieşiră pe stradă. Erau îmbrăcaţi în negru şi păreau 
agitaţi. Fiecare purta o geantă în mână. Tarek recunoscu pe unul 
dintre ei, „Omul nisipului” - aşa era numit aici blondul înalt. 
Nimeni din sat nu-i cunoştea numele. Tarek îl considera şeful 
bandei. 

Limuzina era urmată de un camion vechi, de cinci tone, fără 
copertină, pe care Tarek nu o observase până acum. Şoferul 
cobori şi bărbaţii începură să descarce mai multe lăzi mari. 

Tarek îşi luă inima în dinţi şi se îndreptă spre ei. Unul dintre 
ingineri, un bărbat cu chelie, vorbea limba lui. După ce ascultase 
povestea lui Tarek, îl chemase pe „Omul nisipului” şi-i traduse 
discuţia. Cel puţin aşa considera Tarek. În orice caz, chipul 
blondului se întunecase şi, deşi nu comentase nimic, arăta cu 
mult mai furios decât tatăl lui Tarek când urla. Ceva la el îi 
aducea aminte de un şarpe veninos. „Omul nisipului” era liniştit, 
dar periculos. Nu părea a fi momentul potrivit pentru a întreba de 
recompensă. Pe de altă parte, avea nevoie de bani ca să poată 
într-o zi să întoarcă spatele vieţii de pescar. 


Emmet Walsh mânuia cuțitul de scafandru la uşa punţii 
inferioare, dar presimţea că nu o va putea sparge în linişte, aşa 
cum ar fi dorit. Dacă o va sparge va atrage inevitabil atenţia 
santinelelor asupra sa, chiar dacă s-ar fi aflat de cealaltă parte a 
vaporului. 

Se decise că era mai bine să găsească o altă modalitate de a 
pătrunde în interiorul iahtului. Pândi la câteva ferestre, dar de 
partea cealaltă era atât de întuneric, încât nu putea recunoaşte 
nimic, sau perdelele erau trase. Totuşi, în timp ce se gândea ce 
putea să facă mai departe, privirea sa căzu asupra portului din 
Aqiq. În lumina slabă a lanternei mai mulţi oameni încărcau lăzi 
dintr-un camion într-o barcă. Un grup ciudat de indivizi harnici în 
mijlocul unui sat adormit. Se întrebă ce se întâmpla acolo. 


Foşniturile care se auzeau îi îndepărtară gândurile. La scurt 
timp auzi o voce stridentă. Emmet făcu câţiva paşi pe furiş, pândi 
după colţ şi văzu un paznic care ţinea un radioemiţător în dreptul 
gurii. 

— Les boîtes sont à bord, spuse vocea piţigăiată. Mais îl y a un 
vi... eur sur l'Har... tan. 

Partea a doua fusese întreruptă, dar pe prima o înţelesese: 
„Lăzile sunt la bord”. Radiograma venea cu siguranţă din port. 

— Répète, s'il te plaît, spuse paznicul. „Te rog să repeţi.” 

Se pare că nici el nu înţelesese foarte bine radiograma. 

— ÎI y a un visiteur sur l'Harmattan, cretin! se răsti vocea de la 
celălalt capăt, de data asta clar şi răspicat. „Pe Harmattan se află 
un vizitator!” 

Emmet înţelesese: fusese descoperit! Trebuia să dispară de 
aici cât mai repede posibil! 

Se furişă la babord, în timp ce santinelele activaseră alarma. 
Emmet fusese orbit de lumina unei lămpi. De îndată ce ochii săi 
se obişnuiseră cu lumina neaşteptată, Emmet îi văzu pe cei trei 
bărbaţi care jucaseră cărţi şi care, între timp, ieşiseră afară, toţi 
înarmaţi. Ştiu că nu mai avea nicio şansă să ajungă la 
echipamentul de scafandru. 

Unul dintre bărbaţi îl remarcă. Le strigă celorlalţi ceva, îşi 
îndreptă arma spre Emmet şi trase. Amortizorul se declanşă, 
astfel că unicul zgomot care putuse fi auzit fusese un plopp. 
Emmet simţi cum glonţul îi trecuse la o distanţă de o palmă de 
ureche. Privi îngrozit în jur, dar nu exista nicio nişă care l-ar fi 
putut proteja. Şi treptele se aflau la o distanţă de zece metri. 

Instinctiv, se aruncă peste balustradă. Căzu, se prăbuşi cu 
picioarele înainte în apă, fiind din nou înconjurat de întuneric. Cu 
mişcări puternice din braţe şi din picioare se scufundă în apă. 
Undeva deasupra sa auzea cum gloanţele străpungeau apa. 

Îşi ţinu respiraţia cât de mult putu, dar plămânii începură 
curând să-l ardă. Realiză că nu mai putea să reziste mult fără 
oxigen, ieşi la suprafaţă şi luă repede o gură de aer. Se scufundă 
apoi din nou. 

Undeva fusese pornit un motor. Emmet nu putu însă să 
localizeze zgomotul. La următoarea ieşire la suprafaţă remarcă 
totuşi că trei bărbaţi aflaţi într-o barcă pneumatică erau pe 
urmele lui. Unul conducea barca, ceilalţi doi stăteau de-o parte şi 


de cealaltă, pe margini, cu armele, dotate cu amortizoare, 
îndreptate spre apă. Incă nu-l descoperiseră pe Emmet. Dar 
reflectorul Harmattan-ului plana sistematic peste suprafaţa apei. 

Emmet se scufundă din nou. Nu se gândea la nimic. Apa sărată 
îi ardea ochii, dar se străduia să-i ţină deschişi. La mică distanţă, 
iahtul strălucea ca un pom de Crăciun, dar nu reuşea să vadă 
nicăieri barca pneumatică. 

După câteva mişcări puternice simţi nevoia să ia aer, de data 
asta din plin. De îndată ce ieşi la suprafaţă, capul său se află în 
mijlocul unui con de lumină format de reflectorul de căutare. 
Cineva urlă ceva. Barca pneumatică se întoarse şi se îndreptă 
spre el. Simultan cei doi ţintaşi îşi îndreptară armele spre el. 
Emmet nu auzise niciun foc de armă, dar văzu flacăra de la gura 
ţevii şi o mulţime de flame ţâşnind în jurul capului său. 

Dacă s-ar fi putut lăsa mai repede în apa care îl putea proteja, 
nu ar fi simţit durerea subită în partea superioară a braţului. 
Rana ardea precum focul, dar ştia că trebuie să o ignore şi să se 
concentreze la mişcările sale din apă, dacă voia să 
supravieţuiască acestei nopţi. Trase mult aer în piept, strânse din 
dinţi şi se scufundă. Undeva deasupra lui barca pneumatică 
mergea în cerc. 

„Mă vor căuta până când mă vor găsi, se gândi Emmet. Sau 
până când mă vor considera mort.” 

Îi veni o idee. Ascultându-şi instinctul de a fugi, căutase 
orbeşte să câştige distanţă faţă de iaht cât mai repede cu 
putinţă. Îi era acum foarte clar că trebuia să facă altfel. 
Echipamentul său era legat cu o funie la pupa Harmattan-ului. 
Dacă reuşea să ajungă la el, se putea sustrage urmăritorilor. 

Aşteptă până ce barca pneumatică se îndepărtă puţin de el 
pentru a trage o ultimă gură de aer. Se scufundă înapoi spre 
Harmattan. 

De jos, iahtul arăta sinistru: un corp mare, de forma unei linii 
de curent aerodinamice, ale cărui umbre fisurate se ridicau în 
faţa coroanei de lumină a vasului precum un rechin în faţa 
discului soarelui. Emmet se ridică la pupa şi găsi imediat ce 
căuta. Se întinse repede după ţeava de respirat a buteliei de 
oxigen pentru a mai trage aer în piept, adânc, de câteva ori. Se 
simţea acum mai bine, în ciuda braţului rănit. 

În timp ce plutea în apă, îşi puse echipamentul. Umplu 


ochelarii de scafandru cu câteva băşici de aer înainte de a şi-i 
trage peste faţă. Situaţia era satisfăcătoare. 

Îşi aruncă o privire peste rana care sângera, se gândi cu 
groază la rechini şi medită dacă trebuia să se întoarcă la țărm. 
Ştia că băşicile de aer care ieşeau la suprafaţă îl puteau trăda şi 
se decise să aştepte cu răbdare sub vasul Harmattan până când 
bărbaţii îşi vor termina căutarea. 

Jumătatea de oră trecu cu greu. De la trei metri adâncime 
Emmet observă cum barca ce îl urmărise era adusă la bord. Chiar 
şi barca de salvare, care, între timp, se întorsese din port, era 
ridicată din apă. Nu mai dură mult până când motorul vasului 
porni şi iahtul se puse în mişcare. 

Emmet se ridică la suprafaţă. Butelia de oxigen era aproape 
goală, îşi scoase ochelarii şi ţeava de respirat. De îndată ce văzu 
vasul observă cum câţiva bărbaţi cărau nişte corpuri care păreau 
neînsufleţite, din lăzile aflate în barca de salvare, sub punte. O 
briză proaspătă se instalase peste mare. Emmet înotă încet la 
țărm. 


31 


În acelaşi timp, în Centrul Briggs 
Santa Barbara, California 


Doctorul Tomas Briggs stătea la fereastra biroului său şi 
admira cu plăcere panorama idilică a serii. Institutul său, fondat 
de el cu mulţi ani în urmă şi pe care, de atunci, îl conducea, se 
afla la o sută cincizeci de kilometri depărtare de Los Angeles. Era 
amplasat în afara oraşului Santa Barbara, integrat în coasta lină 
a Californiei. Priveliştea de aici era superbă. 

Deşi, de câteva zile, era ceaţă şi răcoare, seara promitea să fie 
frumoasă. Dinspre Pacific venea, spre continent, o briză călduţă, 
soarele care apunea se reflecta în largul oceanului. Câteva bărci 
cu vele se încrucişaseră în faţa țărmului, surferii se adunaseră cu 
plăcile pe plajă pentru a se lăsa pradă pasiunilor lor. Doctorul 
Briggs făcuse şi el surf, dar aceste timpuri erau de mult trecute. 
Tot ce exista pentru el acum era institutul, cel puţin de când 
divorțase. 

Centrul Briggs, un sanatoriu pentru pacienți cu probleme 
organice şi de uzură, era o clădire mare şi funcțională. Pozele de 
pe cataloagele de prezentare, care se aflau la recepţie, înfăţişau 
clădirea care arăta ca un uriaş bungalow. Funcţiona cu şaizeci de 
saloane, la fel de multe paturi, o sală de operaţie ultramodernă, o 
armată de treizeci de medici, asistente şi personal medical 
auxiliar, ca de exemplu un bucătar de cinci stele. Asta deoarece 
în Centrul Briggs veneau doar pacienţi care îşi puteau permite. Şi 
aceştia aveau pretenţiile lor. 

Pe lângă îngrijirea pacienţilor, Centrul medical Briggs mai avea 
un punct forte: cercetarea. Într-o aripă a clădirii exista o echipă 
separată de  prestigioşi oameni de ştiinţă care făceau 
experimente neîncetat. Se ocupau cu vindecarea organelor 


interne şi tot ce avea legătură cu studiul materiei experimentale 
chimice. Molecule de memorie. Scotofobina, care anula teama de 
întuneric, era doar una dintre ele. Echipa, împreună cu doctorul 
Briggs, separase mai mult de patru sute de alte molecule de 
memorie esenţiale. 

La conferinţa sa de la UCLA, doctorul Briggs nu menţionase 
nimic despre acest lucru, asta deoarece cercetările nu fuseseră 
încheiate de multă vreme şi momentan nu dorea să scoată acest 
as din mânecă. Mai existau şi alte laboratoare concurente, care 
lucrau la acelaşi experiment. Dar spera ca, în anii ce urmau, să 
obţină un rezultat răsunător. Cu şoarecii avusese deja o reuşită 
remarcabilă. Prin intervenţii chirurgicale le îndepărtase mici părţi 
din creier. Tulburările de comportament sau de mişcare 
provocate în această manieră puteau fi compensate, cel puţin 
parţial, prin extracte de creier provenite de la şoareci sănătoşi. 
Doctorul Briggs era dezamăgit că cercetarea sa, cel puţin nu într- 
un viitor apropiat, nu-i permitea să fie aplicată la oameni. Poate 
putea în curând să ajute pacienţii care sufereau de Alzheimer sau 
de comoţii cerebrale, dar şi oameni cu probleme de memorie. 
Posibilităţile de aplicare erau nenumărate. 

Zgomotul făcut de computer îi înlătură gândurile. Se întoarse 
la birou şi văzu pe monitor că primise un e-mail de la vechiul său 
prieten, doctorul Amadeus Goldmann. Briggs se aşeză în scaunul 
său negru, de piele, şi deschise mailul. Citi: 


Dragul meu prieten, 

După ultimul eşec, cercetările noastre decurg miraculos de 
bine. Testele preliminarii au fost în totalitate pozitive. Bineînţeles 
că există ici şi colo posibilităţi de îmbunătăţire, dar unde, în 
medicină nu este posibil acest lucru? In concluzie, mi se pare că 
proiectul nostru este copt pentru o a doua încercare cu un doritor. 
Pregătirile în această privinţă se apropie de final. Am fost informat 
că materialul donat se află pe drum. Nimic nu mai stă în calea 
tratării pacientului tău, B. Anunţă-mă când soseşte. 

A.G. 


Briggs se lăsă pe spate şi îşi încrucişă mâinile sub cap. Îi era 
greu să creadă ceea ce tocmai citise. Era oare posibil totuşi ca 
experimentul lui Goldmann să fi progresat atât de repede? 
Trebuia să stea un moment şi să se liniştească pentru a înţelege 


importanţa acestei ştiri. Lumea se va schimba cu ajutorul acestui 
proiect radical, fără îndoială. Cei mai mulţi oameni îşi vor trăi 
viaţa mai departe, normal, dar câţiva aleşi vor fi ridicaţi, cu 
ajutorul acestui proiect, la statutul de semizei. 

Ideea de a crea dumnezei sau semizei şi chiar de a se ridica pe 
sine la un asemenea statut, îl făcea să se simtă mândru şi să 
aştepte cu nerăbdare. Se simţea ca un copil înaintea împărţirii 
cadourilor de Crăciun. Nu va mai dura mult până când cele mai 
mari visuri ale omenirii vor deveni realitate. 

Se ridică din fotoliu, părăsi biroul şi se îndreptă cu paşi hotărâți 
spre culoar. Un pacient în scaun cu rotile şi o doctoriţă îl salutară. 
Le răspunse, dar nu-i băgă în seamă. Se opri în faţa camerei 32 şi 
bătu. 

— Nu poţi avea niciodată linişte aici? ţipă o voce din interiorul 
camerei. Ar fi trebuit să rămân în Washington! 

Briggs râse şi intră. 

— După cum văd, vă simţiţi mult mai bine astăzi, spuse el. 

— Ar fi o minune, întrucât nu te poţi restabili aici. Acest spital 
este precum un porumbar! 

Bărbatul din pat arăta neputincios şi slăbit, dar în corpul 
îmbătrânit încă se ascundea o minte complet trează. Wayne 
Bloomfield, în vârstă de optzeci de ani, rezolva integramele din 
New York Times mai repede decât orice alt pacient din Centrul 
Briggs, poate chiar mai repede decât oricine altcineva din Santa 
Barbara. Era un model pentru bătrânii rămaşi în formă. Mai mult 
îl transforma degradarea rapidă a corpului său. Briggs era sigur 
că tonalitatea dură a lui Bloomfield se explica prin nemulţumirea 
faţă de situaţia sa fizică. 

— Nu sta atât de neputincios, Briggs! strigă Bloomfield. Acest 
lucru mă enervează. la-ţi un scaun şi povesteşte-mi de ce mă 
deranjezi. 

Făcu o mişcare neliniştită din mână şi Briggs se aşeză lângă el 
pe pat. 

— Am noutăţi pentru dumneavoastră, domnule senator, spuse 
medicul. 

Bloomfield nu mai era de multă vreme senator, dar insista să i 
se spună aşa. 

— Cu câteva minute în urmă am primit o veste. 

— De la Alcor? 


Alcor era o firmă din Phoenix, care se specializase în 
înghețarea şi conservarea cadavrelor în acid azotic lichid. Cine 
apela la această metodă spera ca, într-un anumit moment, să fie 
din nou trezit la viaţă - dacă medicina era în stare să progreseze, 
să dăruiască unora încă vreo câţiva ani fericiţi. Pentru congelarea 
întregului corp, Alcor pretindea 120 000 dolari. Dacă cineva era 
interesat doar de conservarea capului, costul se ridica la 50 000 
dolari. În pofida vârstei înaintate şi a stării de sănătate precare, 
Wayne Bloomfield se înscrisese pe lista de aşteptare. 

— Nicio veste de la Alcor. 

— Atunci mai contactaţi-i o dată, porunci Bloomfield. Spuneţi-le 
că mă grăbesc. Dacă mâine ajung în pământ, vreau să fie dus la 
bun sfârşit contractul meu! 

— Ştiţi părerea mea despre Alcor, răspunse Briggs. 

În ultimele săptămâni avusese această discuţie de mai multe 
ori cu bătrânul. 

— Un corp care este depozitat mai mult timp la o temperatură 
de aproape minus 200 grade Celsius, nu mai funcţionează la 
dezgheţare. Şi asta fiindcă, la o asemenea temperatură, ADN-ul 
este distrus. Şi fără un ADN în stare ireproşabilă, nicio celulă a 
corpului nu poate să funcţioneze. Alcor face o afacere cu 
speranţe care nu se pot îndeplini. 

— Ceea ce azi pare imposibil, poate deveni în cincizeci de ani o 
rutină din punct de vedere medical, se răsti Bloomfield. 

— vă agăţaţi de un fir de pai şi sunteţi conştient de asta, 
domnule senator. 

— Dacă ar fi aşa! Când am venit aici, chiar dumneavoastră mi- 
aţi spus că mi-au mai rămas cel mult două luni. Dar eu nu doresc 
să fiu, precum ceilalţi, îngropat într-o gaură neagră şi uitat de 
restul lumii. Există oameni pentru care moartea este o soluţie - 
pentru mine însă nu! Vreau să trăiesc! Nu sunt încă pregătit de 
plecare! De aceea, nu există pentru mine altă alternativă în afară 
de Alcor. 

Briggs îl privi serios. 

— Cred că vă înşelaţi! spuse el. 


32 


Îi prindea bine să simtă din nou pământul sub picioare. Emmet 
Walsh îşi scoase butelia grea de oxigen de pe spate şi se aşeză 
pe malul stâncos, pentru a-şi trage răsuflarea pentru un moment. 
Privirea sa se plimbă pe mare. Undeva, departe în largul mării, se 
arăta prima sclipire roşiatică a zorilor. Dar iahtul nu mai era de 
văzut. 

Emmet se simţea epuizat şi obosit. Nu avusese linişte aproape 
deloc în această noapte. În afară de asta, era dezamăgit: în 
ultimele ore ratase două ocazii de a-i prinde pe răpitori - o dată 
în Wad Hashabi şi a două oară pe Harmattan. Un bilanţ mizerabil. 

Îi zvâcnea braţul. În locul unde fusese atins, avea o rană 
deschisă, şi o gaură în costumul de neopren. Emmet deschise 
fermoarul, îşi dezveli umerii şi se uită la rană. Uşurat, constată că 
era doar o rană superficială. 

Se ridică, luă butelia de oxigen şi se îndreptă spre casa lui Fasil 
Mgali, aflată la ieşirea din Aqiq. Era întuneric încă. Peisajul părea 
aproape paşnic. 

În faţa casei, Emmet se debarasă de echipament - butelia de 
oxigen, ochelarii de scafandru, cureaua, înotătoarele, dar şi 
instrumentele de măsurat adâncimea, presiunea apei şi 
temperatura. Îşi scoase chiar şi costumul de neopren, ca să se 
poată usca. Îmbrăcat doar în şort, se îndreptă spre intrare şi 
bătu. Uşa era întredeschisă. 

Se strecură încet în casă. Era atât de întuneric înăuntru încât 
nu-ţi puteai vedea nici mâna în faţa ochilor. 

— Fasil? Sunteţi aici? şopti Emmet. 

Nu răspunse nimeni. 

Pipăi peretele, găsi într-un final comutatorul şi, înainte ca ochii 
să i se obişnuiască cu lumina, constată că masa era aşezată într- 
o parte, scaunele erau toate răsturnate. Puținele obiecte 


decorative aşezate pe comode sau atârnate pe pereţi erau 
împrăştiate prin cameră. Nişa din bucătărie, aşezată pe partea 
stângă, arăta de parcă ar fi fost invadată de o ceată de maimuțe 
- peste tot erau sticle de bere şi vase sparte. În mijlocul acestui 
haos stătea, pe podea, un corp nemişcat. Emmet îngenunche 
lângă el, dar când îi atinse gâtul cu mâna, constată că nu mai 
putea face nimic. 

In sufragerie zăcea un alt cadavru, un băiat mai mic de 
optsprezece ani. O pată roşie îl acoperea. Ochii stinşi erau fixaţi 
în tavan. 

La prima vedere, scena trăda o luptă între cei doi bărbaţi, care 
se omorâseră unul pe altul. Totuşi, scena părea oarecum 
aranjată. Haosul fusese perfect aranjat, ca şi cum ar fi fost 
produs de o adevărată luptă. In afară de asta, de ce ar fi venit 
tânărul în mijlocul nopţii să se certe cu Fasil Mgali? Nu avea 
niciun sens. Emmet era sigur că Fasil Mgali fusese ucis deoarece 
îl ajutase. Şi tânărul era fie criminalul care murise la îndeplinirea 
sarcinii, sau - ceea ce considera Emmet a fi real - un martor 
ocular prea curios, pe care îl reduseră la tăcere. 

Emmet oftă. Noaptea provocase prea multe victime. Nelson 
Mgobogambele, Fasil Mgali, tânărul din sufragerie. Dacă 
persoanele răpite din Wad Hashabi mai trăiau, nu ştia. Nu putea 
decât să spere. 

Emmet stinse lumina şi merse în baie cu lanterna care fusese 
aşezată pe comoda de la intrare. Acolo îşi găsi hainele pe care le 
lăsase înainte de a se scufunda. Le îmbrăcă şi ieşi afară. 
Culoarea roşie care plutea deasupra mării se intensificase, dar 
Emmet nu avea acum ochi pentru frumuseţea zorilor. Pierdut în 
gânduri şi afectat, merse prin satul adormit, înapoi la maşina lui. 

Evenimentele din această noapte îl preocupară în timpul 
drumului de la Aqiq spre Port Sudan. Se întrebă ce stătea în 
spatele acestor criminali, în spatele răpirilor şi al crimelor, dar nu 
găsi în niciunul dintre cazuri un răspuns. 

Oboseala îl cuprinse în hotel. Merse în cameră, atârnă în faţa 
uşii mesajul „Vă rugăm nu deranjaţi” şi adormi pe pat aproape 
instantaneu. Când se trezi era deja după-amiază. 

Telefonă de la recepţie în Isfahan, dar în locul Larei răspunse 
robotul. Emmet lăsă un mesaj, că acum era sigur că descoperise 
pista pe care o urmase Anthony Nangala. Cel puţin a răpitorilor. Îi 


transmise că dorea să părăsească Port Sudan-ul şi o rugă pe Lara 
să se întâlnească cu el. In aeroportul din Jeddah. In Arabia 
Saudită. 


33 


Când doctorul Thomas Briggs intră în camera 32, fostul senator 
Wayne Bloomfield stătea într-un scaun la fereastră şi admira 
stelele şi luna plină. 

— Minunat acest peisaj, nu-i aşa? întrebă bătrânul, 
surprinzător de blând. 

Discuţia pe care o avuseseră seara păru a scoate la iveală 
latura sentimentală a unui om, în general, cinic. 

— Este o noapte superbă, aprobă Briggs. 

Ştia ce se întâmpla cu Bloomfield. Ce gânduri îl mişcau, ce griji 
îl deranjau. Deşi a schimba confidenţe cu pacienţii nu era un 
obicei al său, acum se îndreptă spre bătrânul de la fereastră şi îi 
aşeză liniştitor o mână pe umăr. 

— Ştiu că nu zburaţi cu plăcere, domnule senator, şi chiar 
deloc pe distanţe atât de lungi, dar vă asigur că merită. O să mai 
trăiţi multe nopţi ca aceasta dacă îmi urmaţi sfatul şi vă lăsaţi 
tratat de doctorul Goldmann. 

Bloomfield aprobă fără să-şi dezlipească privirea de la cer. 

— Am încredere în dumneavoastră, Briggs, murmură el. Am cu 
adevărat încredere în dumneavoastră. Dar ceea ce mi-aţi 
povestit în această seară sună aproape fantastic, ca să fiu sincer. 

— Doriţi să fiţi conservat în azot lichid şi să fiţi adus la viaţă din 
nou, mai târziu. Acest lucru este fantastic. Credeţi-mă, proiectul 
pe care vi l-am prezentat eu este cu mult mai lipsit de riscuri 
decât al celor de la Alcor. 

— Dar riscurile celor de la Alcor apar după ce eu sunt deja 
mort, comentă Bloomfield. Cu riscurile proiectului 
dumneavoastră trebuie să mă confrunt cât sunt încă în viaţă. 

— Aveţi dreptate, spuse Briggs. De aceea veţi fi primul om 
care... 

— Terminati cu asta! îl întrerupse Bloomfield, brusc răutăcios. 


Dacă gândul la pionieri vă place atât de mult şi sunteţi atât de 
sigur că la procedeul dumneavoastră nu vor apărea complicaţii - 
ce vă împiedică pe dumneavostră să fiţi primul om tratat cu 
acest remediu miraculos? M-aţi ales doar pentru că timpul meu 
se scurge şi contul meu din bancă este gras. 

Briggs nu comentă. Bloomfield avea mare dreptate. Totuşi mai 
exista un aspect care îl făcea candidatul perfect pentru 
experimentul lui Goldmann: Bloomfield nu mai avea nicio rudă în 
viaţă. Soţia sa murise de câţiva ani, copii nu avusese niciodată, şi 
sora sa era legată de pat într-un sanatoriu din Florida. Dacă la 
intervenţie ceva nu mergea conform aşteptărilor, nimănui nu i-ar 
fi lipsit bătrânul foarte tare. În afară de asta - punctul cel mai 
important - nu exista nimeni care să pună întrebări neplăcute. 

Bloomfield îl acuză de cât de neruşinat era să profite de 
necesităţile unui bătrân. Briggs ştia totuşi că senatorul efectuase 
deja un virament de zece milioane de dolari. Deci nu mai exista 
cale de întoarcere. Şi dacă toate mergeau conform planului, 
primea un contraserviciu pe care banii nu îl puteau compensa. 

Prin fereastră, Briggs observă în depărtare două faruri. 
Dispărură în spatele unei serpentine, apărând din nou în 
adâncitura unei coline. Globurile de lumină se întrezăriră pe 
strada ce ducea la sanatoriu. 

— Aceasta este maşina noastră, spuse Briggs. 

— Asta înseamnă că mă însoţiţi? 

— Bineînţeles. 

Briggs organizase deja totul. În următoarele zile, un vechi 
coleg şi înlocuitor, Jessup Hogan, va prelua conducerea 
sanatoriului din Santa Barbara. Pentru nimic în lume nu ar rata 
ocazia de a fi acolo când descoperirea medicală a secolului - nu, 
pur şi simplu, descoperirea medicală - va fi dusă la capăt pentru 
prima dată în condiţii reale. Nu pe şoareci, caracatiţe sau alte 
animale de testare nereprezentative, ci pe un om. 

— V-aţi făcut bagajul, domnule senator? întrebă Briggs. 

— Geanta mea stă lângă dulap. 

— Atunci ar trebui să pornim. 

Bătrânul se ridică greu din scaun. 

— Aveţi dreptate, spuse el. Timpul este valoros. 


34 


Aeroportul King Abdul Aziz 
Jeddah, Arabia Saudită 


— Domnişoara Jennifer Watson, vă rugăm să vă prezentaţi la 
biroul de informaţii al aeroportului, în zona de aşteptare. 
Domnişoara Jennifer Watson, vă rugăm... spuse vocea de la 
microfon. 

Emmet îi mulţumi doamnei de la biroul de informaţii pentru 
transmisie şi privi în jur. Clădirea aeroportului îi crea impresia că 
ar fi provenit din anii 1960, deşi fusese finalizată în 1981. 
Coloanele albe şi plăcile din beton dominau peisajul, evidenţiate 
prin bănci de plastic de culoarea mentei, care, de la distanţă, 
aminteau de OZN-uri. Surprinzător, majoritatea locurilor erau 
libere, deşi locul mişuna de oameni. Dar mulţi preferau să stea 
pe mici covoraşe pe podea şi să se roage, credincioşi care, în 
drum spre Mecca, aflată în apropiere, îşi aşteptau autobuzele, 
sau persoane care vizitaseră deja Mecca şi se aflau în drum spre 
casă. Emmet aflase aceste lucruri de la femeia de la biroul de 
informaţii. 

Simţi o atingere pe umăr şi se întoarse. Lara Mosehni stătea în 
faţa sa. 

— Presupun că sunteţi domnul Fitzgerald? îşi jucă ea rolul. 

— Aveţi dreptate, răspunse Emmet. Brian Fitzgerald. Bine aţi 
venit în Jeddah, domnişoară Watson. 

Apucă geanta sport, pe care ea o pusese jos. 

— Acesta este unicul dumneavoastră bagaj? 

— Da. 

— Atunci propun să vă arăt acum hotelul dumneavoastră. 

Cu aceste cuvinte o luă înainte. Nici Lara şi nici el nu-l 
observară pe presupusul arab, care stătea doar la un metru 


distanţă de biroul de informaţii şi tasta ceva pe telefonul mobil. 

Tom Tanaka privea pe display-ul telefonului său mobil portretul 
însoţitorului Larei Mosehni, pe care îl fotografiase pe ascuns şi a 
cărui poză o trimisese la sediul central al Interpolului din Lyon. 
Nu-l cunoştea pe bărbatul din poză. Poate colegii din Franţa 
puteau să afle ceva despre el. 

Tanaka arăta comic în deghizarea sa, deşi semăna cu mulţi alţi 
oameni din aeroport. Purta haine tipice bărbaţilor arabi: un 
veşmânt lung până la glezne de culoare albă, aşa-numitul 
dishdash, o kefije pentru acoperirea capului, în culorile alb şi 
negru, o basma pătrată din bumbac, împăturită în forma unui 
triunghi, susţinută de un akal, un şnur închis la culoare din păr de 
capră împletit. Pentru a-şi ascunde trăsăturile din Extremul 
Orient, Tanaka îşi lipise o barbă deasă, neagră. Ochii îi erau 
acoperiţi de o pereche de ochelari de soare, vechi, cu lentile mari 
precum ecranul unui televizor. 

Tom Tanaka îşi închise telefonul şi-şi aşeză pelerina. Se întinse 
apoi după geanta sa şi îi urmă afară pe Lara Mosehni şi pe 
însoţitorul ei. 

In maşina închiriată, un Mercedes vechi, care era totuşi într-o 
stare ireproşabilă, Lara şi Emmet renunţară la deghizare. 

— Povesteşte-mi, insistă Lara. Sunt curioasă. Ce s-a întâmplat 
în Sudan? Din aluziile pe care mi le-ai lăsat pe robotul telefonic, 
nu am putut deduce nimic. 

In timp ce conduceau spre hotel, Emmet îi raportă amănunţit 
tot ce trăise în Wad Hashabi şi Aqiq. 

— Bănuiesc că Anthony urmase această pistă, trase el 
concluzia. De aceea oamenii şeicului Assad s-au apropiat de el şi 
au făcut ceea ce ştiu mai bine: l-au răpit. 

— Doar că de data asta s-a petrecut la New York. 

— Exact. Şi au smuls de la el pentru cine lucrează. De aceea 
au distrus castelul Leighley. Au fost destul de scrupuloşi aceşti 
oameni. 

Şi au avut şi mijloacele necesare. Elicoptere de luptă şi arme, 
la asta mă refer. Şeicul Assad este, cu siguranţă, putred de 
bogat, nu-i aşa? 

— Poate nu atât de bogat pe cât te aştepţi să fie un şeic al 
petrolului, răspunse Lara. Dar posedă destui bani pentru a 
întreţine o armată. 


— O armată personală? 

Emmet scutură neîncrezător din cap. 

— Acest lucru înseamnă că de data asta ne-am ales cu un 
adversar pe cinste. 

Tom Tanaka se ţinea la o distanţă strânsă de maşina pe care o 
urmărea. Şi el conducea un Ford vechi, pe care Interpolul i-l 
pusese la dispoziţie la aeroport. O maşină care nu bătea la ochi, 
care se includea perfect în peisajul străzii. 

In ciuda geamurilor lăsate, soarele prânzului transformase 
maşina într-un cuptor. Barba lipită începuse să-i producă 
mâncărimi, dar Tanaka nu cuteză să o smulgă. Poate mai avea 
nevoie de deghizare mai târziu. 

Gândurile îl cuprinseseră din nou. Cazul „Sabia Crestată”, care 
îi fusese încredinţat de şase luni, era neobişnuit chiar şi pentru 
un vechi angajat al Interpolului. Vâna un lanţ de criminali, care 
acționau în întreaga lume, şi care lăsau la locul faptei un semn. 
Un medalion cu o gravură: un trandafir şi o sabie, încrucişate. Ce 
o fi însemnând asta? 

Dintr-o anumită privinţă, Tom Tanaka îi simpatiza pe membrii 
acestei bande. Luptau împotriva situaţiilor care puteau fi 
considerate nedrepte. Luptau împotriva oamenilor care foloseau 
aceste situaţii sau chiar le agravau. Totuşi, Tanaka nu putea 
accepta metodele cu care membrii bandei îşi atingeau scopurile. 
Nu ţineau cont de legi şi puneau mâna prea repede pe arme; din 
acest motiv existau întotdeauna răniţi, în cazuri rare chiar şi 
morţi. Interpolul trebuia să le pună capăt. O justiţie proprie, 
utilizată la nivel global de un lanţ de delicvenţi, nu putea fi 
suportată. 

Interpolul îi subestimase de la început. Cu un an înainte de 
ieşirea la iveală a primelor medalioane cu sabia şi trandafirul, o 
luaseră în glumă şi o lăsaseră în seama poliţiei locale. Au crezut 
că aceşti criminali, care erau vanitoşi, ba chiar destul de proşti ca 
să fie atenţi la actele lor, vor fi uşor de încătuşat. Azi, actele 
însumau mai mult de două sute cincizeci de cazuri - o sută în 
care se găsiseră medalioanele, alte o sută cincizeci, care erau 
mai vechi de un an; în aceste cazuri nu fuseseră lăsate 
medalioane, dar scrisul de mână era neîndoielnic. Existau cazuri 
în care necunoscuţi utilizaseră forţa armelor împotriva 
afaceriştilor cu droguri, a pirateriei din largul mării sau a 


vânătorilor de animale. Interpolul bănuia că, în ultimii zece ani, 
peste o mie de asemenea acte fuseseră înfăptuite de banda 
Sabia Crestată. Cu cât se săpa mai mult în trecut, cu atât erau 
mai multe. 

De şase luni, Tom Tanaka respira exclusiv pentru această 
bandă. În schimb, privea aceste medalioane ca fiind mai mult o 
persiflare decât o jignire personală. Ca o indicare cu degetul a 
incapacității. Cu opt săptămâni în urmă, ajutorul îi ieşise în cale. 
O cameristă curioasă dintr-un hotel din Teheran remarcase că în 
bagajul unui client se găsea un medalion bătător la ochi. 
Angajata examinase cu atenţie ornamentul şi îşi amintise că 
văzuse deja gravura ilustrată în ziar - anexată unui raport al 
poliţiei. Aşa că îi raportase. În acest mod, Tom Tanaka ajunsese 
pe urmele Larei Mosehni. De atunci o urmase pas cu pas în 
speranţa că îl va conduce la complicii ei. 

Era convins că asta şi făcuse. Castelul Leighley era centrala şi 
Layoq Enterprises era pseudonimul bandei Sabia Crestată. Din 
păcate, castelul era acum doar praf şi cenuşă. 

Tanaka bănuia că distrugerea zidurilor vechi fusese o lovitură 
de răzbunare, efectuată de cineva care era extrem de furios pe 
Layoq. Dar se pare că nu toţi membrii bandei îşi pierduseră viaţa, 
deoarece la două zile de la atentat, Tanaka primise un telefon de 
la omul său de legătură din Isfahan, care îl anunţa că Lara 
Mosehni se întorsese în locuinţa ei. Chiar mai mult: începuseră să 
tragă Interpolul pe sfoară. Drept urmare, Tanaka călătorise spre 
Iran, pentru a continua spionarea femeii - mai atent decât ultima 
dată. Azi-dimineaţă o urmase în Arabia Saudită. 

Telefonul său mobil sună. Îl scoase din pelerină şi aruncă o 
privire asupra display-ului, care afişa numărul centralei din Lyon. 
Răspunse. 

— Aici e Tanaka! Ce s-a întâmplat? 

La telefon era Pierre Dumont, şeful lui Tom Tanaka. 

— Este vorba de poza pe care tocmai ai trimis-o. Un 
instantaneu mizerabil. 

— Ce puteam să fac? Să-l rog pe tipul din aeroport să stea 
puţin în loc şi să-mi zâmbească prietenos? 

— Trebuie să iei totul personal, Tanaka? Doream doar să spun 
că o poză mai bună ar fi permis obţinerea unui rezultat mai rapid. 
Dar am reuşit totuşi să-l identificăm. Se numeşte Emmet Garner 


Walsh. În vârstă de cinzeci şi cinci de ani, înalt de un metru 
optzeci şi trei. Născut în Edinburgh. Om de afaceri. Un cazier nu 
tocmai bogat. Am aflat totuşi ceva despre el, că în urmă cu opt 
ani, a fost arestat în aeroportul din Londra. Avusese o armă 
asupra lui care nu fusese detectată, dar la un control de rutină al 
bagajelor a ieşit la iveală. Walsh avusese în geantă un bilet spre 
Moscova. Se crede că de acolo dorea să ajungă în Archangelsk, în 
Siberia, pentru a vâna reni. Bineînţeles că părea suspect, dar 
nimeni nu a putut să dovedească ceva împotriva lui. In afară de 
asta, avea asupra lui un certificat de port armă şi o licenţă de 
vânătoare obţinută de la autorităţile din Moscova. De aceea, 
fusese lăsat să plece. 

Tanaka observă că distanţa dintre el şi maşina pe care o 
urmărea se mărise şi depăşi o maşină pentru a-i ajunge. Gălăgia 
provocată de motor, care pătrundea prin fereastra deschisă, 
acoperi vocea lui Dumont. 

— Puteţi, vă rog, să repetaţi, întrebă Tanaka, după ce ajunse 
iar pe urmele lor. Totul începând de la licenţa dată de Moscova. A 
fost gălăgie aici şi nu v-am putut înţelege. 

— Atunci ai ratat cel mai important lucru. Menţionasem că 
Walsh este directorul general al firmei Layoq Enterprises şi 
proprietarul castelului Leighley. Cu alte cuvinte: este cu 
siguranţă capul bandei Sabia Crestată! 

Tanaka medită febril. Cineva depusese mult efort la 
distrugerea castelului scoţian. Dacă nu fusese vorba despre o 
lovitură de revanşă, ci despre o simulare? Poate nu doar Lara 
Mosehni şi Emmet Walsh erau în viaţă, ci toţi! li destăinui lui 
Dumont gândul său. 

— Credeţi că oamenii ăştia au bănuit că suntem pe urmele lor 
şi au bombardat castelul pentru a distruge dovezile? 

— Nu doar dovezile. Pentru a-şi simula propria moarte şi 
pentru a scăpa de pedepse. Walsh şi ceilalţi ştiau că va dura 
multe luni până când Interpolul va lucra prin mormanul de 
dărâmături carbonizate - destul timp pentru a lua măsurile 
necesare pentru a se descotorosi de Interpol. 

După o scurtă pauză, Dumont spuse: 

— Vreau să-ţi organizezi o echipă în Jeddah care să-i 
supravegheze pe Walsh şi Mosehni zi şi noapte. Dacă teoria ta cu 
simularea este valabilă, se vor întâlni cu siguranţă şi cu ceilalţi 


membri ai bandei. Vreau poze cu toate persoanele care par 
suspecte. Doresc să ştiu pe cine sună şi despre ce vorbesc. ŞI 
mai mult, vreau să ştiu ce caută în Arabia Saudită. 

— Cine este persoana de contact în Jeddah? întrebă Tanaka. 

— Jussuf Ishak, tehnician de ştiri şi supraveghere. De şapte ani 
în Interpol. Ai ceva de scris? 

— Sunt în maşină. 

— Atunci îţi trimit adresa şi numărul de telefon prin SMS. 

— De acord. 

Tanaka încheie convorbirea şi acceleră, deoarece Mercedesul 
pe care îl urmărea câştigase din nou avans. 


Emmet şi Lara ajunseră la hotelul Jeddah Sheraton la North 
Corniche, direct în zona de promenadă de pe țărm a metropolei 
cu 1,5 milioane de locuitori. Emmet lăsă Mercedesul în parcarea 
interioară, şi Lara se înregistră la recepţia hotelului. După 
cincisprezece minute, se întâlniră în camera lui Emmet. 

— Ai documentele despre şeicul Assad la tine? întrebă Emmet. 

Lara atinse o mapă de piele, pe care o purta sub braţ. 

— Nu eşti singurul care a fost îngropat în muncă, spuse ea. Şi 
eu am fost harnică. 

Se aşezară la masă şi Lara îi povesti ceea ce aflase. 

— Faruq al-Assad. Şaptezeci şi opt de ani. Multimiliardar din 
afaceri cu petrol. Dar, precum majoritatea bogaţilor din Arabia 
Saudită, şi-a investit averea în diverse domenii. Bănci, high-tech, 
industrie farmaceutică, producţie de arme - tot ce părea de 
viitor. Detalii exacte nu au fost furnizate, în grabă, pe internet. 

— Nu contează, spuse Emmet. Dacă e necesar putem să 
aruncăm o privire amănunţită asupra asocierilor sale. 

Lara aprobă şi continuă: 

— Mai demult, şeicul Assad aparținuse high-life-ului, în anii 
1970 şi 1980. De fapt, fusese invitat în toată lumea la gale de lux 
şi petreceri. Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, 
comportamentul său s-a schimbat de la o zi la alta. Se zice că ar 
fi avut un infarct. De atunci trăieşte complet retras în palatul său 
din al-Quz, la aproximativ patru sute de kilometri sud de aici, nu 
departe de ţărmul Mării Roşii, la poalele munţilor Tihamat-as- 
Sam. 

Îi aruncă lui Emmet câteva poze pe masă, pe care le găsise pe 


internet şi le tipărise. Emmet le luă în mână şi le examină. 

În prim-planul unei poze puteau fi văzute acoperişurile casei 
din al-Quz, şi alăturat, la marginea oraşului, palatul. In fundalul 
munţilor, părea la fel de neclintit precum castelul Leighley, chiar 
mai mult, întrucât soarele de după-amiază îşi arunca umbrele 
ferme. Următoarea poză, făcută în apropiere, dădea o idee 
despre dispunerea în spaţiu. Turnurile de apărare păreau 
proiectate pentru protecţie, dar palatul arăta precum o 
construcţie somptuoasă din 1001 de nopţi. Fațada era decorată 
cu diverse ornamente, toate ferestrele erau înfrumuseţate cu 
zăbrele decorative. Pe partea stângă şi pe cea dreaptă se înălţau 
spre cer turnuri impozante, cu bolte în formă de ceapă. 

Următoarea poză prezenta grădina din spatele palatului, cel 
puţin la fel de mare cât suprafaţa a trei terenuri de fotbal. 
Drumuri frumos amenajate treceau pe lângă fântâni, jocuri de 
apă şi o mare de copaci exotici, tufe şi flori. 

— Şeicul Assad are gusturi, iar acest lucru poate provoca 
invidie, spuse Emmet. 

— Da, dar fastul trebuie să-l fi costat o avere. La începutul 
anilor 1970, clădirea a fost complet proiectată şi construită de un 
anume Omar Larbi, un arhitect pentru starurile din Orientul 
Apropiat. 

Mai târziu, Larbi i-a făcut mai multe transformări, de exemplu 
un laborator, care ar trebui să fie sub grădină. Mai bine zis un 
acvariu. Asta pentru ca Assad să se poată ocupa de hobby-ul său 
cel mai mare, cercetarea animalelor marine, în special a 
caracatiţelor. 

— Pe iahtul său are un steag cu o caracatiţă, spuse Emmet. Se 
pare că-i plac aceste animale. 

Examină următoarea poză: portretul unui bărbat de 
aproximativ şaizeci de ani, al cărui păr alb ca zăpada era 
pieptănat pe spate. Deşi colţul gurii era uşor ridicat, nu părea să 
zâmbească. Avea o privire rece. Ca de mort. 

— Cine e acesta? întrebă Emmet. Şeicul Assad? 

— Nu, Assad nu a mai fost deloc fotografiat în ultimii zece ani, 
răspunse Lara. Nici filmat. Bărbatul din poze se numeşte 
Goldmann. Doctorul Amadeus Goldmann. Un doctor din 
Luxemburg, care şi-a părăsit ţara după unele scandaluri ce au 
ţinut titlurile primelor pagini ale ziarelor. Este un soi de 


îndrumător ştiinţific al şeicului Assad. 

Emmet studie poza în continuare şi scutură din cap. 

— Un medic din Luxemburg, care face experimente cu 
caracatiţe pentru un magnat al petrolului. Ce şiretlic mai este şi 
ăsta? oftă el. 


35 


Emmet şi Lara nu ştiau, bineînţeles, dacă Anthony Nangala mai 
era încă în viaţă. Acelaşi lucru era valabil şi pentru locuitorii din 
Wad Hashabi. Emmet văzuse cum fuseseră căraţi sub puntea 
iahtului şeicului Assad - adormiţi, părând chiar fără viaţă. Dar 
exista şi posibilitatea de a fi fost anesteziaţi. Lara şi Emmet nu 
doreau să piardă timpul aiurea. Cu cât acționau mai repede, cu 
atât şansa de a-i salva era mai mare - erau siguri de acest lucru. 

Se deciseseră să se pună pe treabă. Emmet dorea să-şi caute 
o veche cunoştinţă, un traficant de arme pe nume Gamoudi, care 
ar fi putut să afle unde fuseseră transportate persoanele răpite. 
Emmet dorea să-şi procure de la el şi arme pentru o eventuală 
eliberare a răpiţilor. Pentru ca informaţiile şi armele să fie plătite 
cât mai devreme cu putinţă, Emmet dori să facă o vizită unei 
bănci locale. 

Între timp, Lara trebuia să cerceteze la biblioteca locală şi să 
afle alte informaţii despre şeicul Assad. Trăise până la vârsta de 
zece ani în Persia, tatăl său era arab, de aceea stăpânea această 
limbă aproape perfect. 

După plimbarea prin centru, avusese impresia că era 
supravegheată. Rămăsese de mai multe ori în dreptul vitrinelor 
pentru a se uita subtil în jur, dar nu reuşi să observe niciun 
urmăritor. 

Scotoci în bibliotecă ziarele arhivate. Căută chiar şi prin 
microfişe note ale articolelor complete, în care era menţionat 
şeicul Assad. Dar nu descoperi nimic mai mult faţă de ceea ce 
ştia deja. 

Totuşi îi atrase atenţia un bărbat, care stătea la capătul sălii de 
lectură cu privirea aţintită asupra ei. Avea în jur de douăzeci de 
ani şi îi părea Larei a fi un student tipic arab. 

Pe masa lui erau stivuite cel puţin o duzină de cărţi. Tomul din 


mâinile sale era atât de gros, ca şi cum ar fi cuprins întreaga 
ştiinţă din lume. 

Lara îl supraveghe pe student o vreme cu coada ochiului şi 
constată că îi tot arunca priviri ascunse. Apoi crezu că în spatele 
lor stătea doar interesul normal al unui bărbat controlat de 
hormoni - era totuşi doar cu câţiva ani mai mare decât el şi nu 
chiar cea mai urâtă. Dar, după un timp, remarcă faptul că 
presupusul student nu se uita deloc în carte. Stătea pur şi simplu 
acolo şi privea la paginile deschise şi o pândea. 

Lara îşi termină cercetările şi se hotări să meargă la o cursă 
orăşenească. Aici ar avea ocazia să-l scuture pe student, dacă o 
mai spiona. 

În timp ce hoinărea prin centrul populat al Jeddah-ului, dădu iar 
nas în nas cu tânărul bărbat. Mergea aparent fără scop pe 
cealaltă parte a străzii, dar de fiecare dată când Lara se oprea în 
faţa unui magazin, făcea şi el acelaşi lucru; de îndată ce ea pleca 
mai departe, pornea şi el la drum. 

Lara îşi cumpără de la un stand cu fructe un măr, pe care îl 
mâncă în timp ce nenumărate întrebări îi treceau prin cap. Cine 
era tânărul bărbat şi pentru cine o spiona el? Ajunsese iar 
Interpolul pe urmele ei? Sau băiatul aparţinea bandei lui Assad? 
Cum de era pe urmele ei, în pofida tuturor măsurilor de 
precauţie? Era şi Emmet spionat? 

Lara avea nevoie de nişte răspunsuri. 

Se urcă în cel mai bun autobuz şi constată bucuroasă că şi 
tânărul făcuse la fel. Veni până la mijlocul autobuzului şi îşi alese 
un loc undeva în spatele ei, astfel încât să nu o poată pierde din 
priviri. 

După douăzeci de minute, autobuzul ajunse la periferia sudică 
a oraşului. Aici, casele nu erau apropiate unele de altele, de 
aceea erau multe zone virane, mizere. Când autobuzul se opri 
într-o staţie lângă o construcţie neterminată, Lara cobori. Fără a 
se întoarce, înconjură blocul şi inspecta subtil şantierul. Zona 
părea părăsită, nimeni nu părea să lucreze acolo. 

Lara se strecură printr-una dintre nenumăratele găuri din gard, 
trecu prin mărăcini şi intră în clădirea neterminată. Aici era 
umbră şi o răcoare plăcută, faţă de căldura dogoritoare de afară. 
În afară de asta, cu siguranţă nimeni nu va apărea aici până 
mâine. Era locul ideal pentru un interogatoriu între patru ochi. 


36 


Sergej Ljuschkin avea o statură impunătoare, un metru 
nouăzeci şi doi înălţime, şi avea un corp precum un butoi. Faţa sa 
părea cărnoasă, dar sculptată ascuţit, iar mâinile, precum labele 
unui urs. Pentru ca înfăţişarea să nu pară amenințătoare, 
Ljuschkin se îmbrăca în permanenţă în costume negre - Boss, 
Armani, Zenga. Negrul subţia din punct de vedere optic, în afară 
de asta îi sublinia tenul deschis, aproape roşiatic. Culoarea 
neagră îl făcea mai uman şi demn de încredere. Şi acest lucru 
era un atu pentru un om de afaceri. 

Ljuschkin era întruchiparea liber-profesionistului rus modern. 
După destrămarea fostei Uniuni Sovietice în Comunitatea 
Statelor Independente, fusese unul dintre primii care profitase de 
liberalizarea pieţei. Începuse în 1992 să importe maşini ieftine 
din Vest. Acum, la patruzeci şi trei de ani, putea să pretindă, pe 
bună dreptate, că aparţinea clasei superioare a ţării. Conducea 
un imperiu care se întindea pe toată suprafaţa ţării, de la 
Moscova la Vladivostok. Renunţase de mult la vânzarea de 
maşini. Deja de la mijlocul anilor 1990 se ocupa exclusiv de 
producerea aparatelor medicale ultramoderne:  tomografe 
computerizate, ultrasunete 3D, microsonde. O adevărată mină de 
aur. 

Sergej Ljuschkin aşeză paharul cu şampanie pe o mică masă 
de mahon lustruită, se cufundă într-un elegant fotoliu de piele şi 
aruncă o privire pe fereastră la Learjetul său. Pătura densă de 
nori aşternută sub el semăna cu o mare de vată, un covor alb, 
moale, care părea să nu aibă capăt. Aici sus, totul arăta paşnic, 
dar, sub banda de nori, vuia probabil o furtună. 

Ljuschkin apăsă un buton de pe consolă, aflată pe peretele 
lateral. 

— Unde suntem, Vladimir? 


— La aproximativ patru sute de kilometri sud-est de Ankara, 
răsună vocea pilotului din difuzor. Vom ajunge în curând la 
graniţa cu Siria. Mai avem de parcurs o jumătate de distanţă, 
tovarăşe Ljuschkin. 

— Mulţumesc, Vladimir. 

Dădu drumul butonului şi gustă puţin din şampanie. Apoi se 
întinse după cartea pe care o citise înainte. Arta alchimiei. O ştia 
deja. In copilărie, devorase cu entuziasm această carte, chiar de 
mai multe ori. Şi astăzi mai simţea o stăruitoare fascinaţie, chiar 
mai mult, întrucât visul alchimiştilor părea să devină, în sfârşit, 
realitate. Şi el, Sergej Aleksejowitsch Ljuschkin, participase. 

Zâmbind pe sub mustață, se gândi la persoanele cu care 
discutase de-a lungul vieţii despre slăbiciunea sa pentru 
alchimie. Aproape nimeni nu-l luase în serios; majoritatea l-au 
luat peste picior - l-au considerat, mai mult sau mai puţin, 
ţăcănit. Dar ce ştiau ei? Nu depuseseră nici măcar o dată efortul 
sau interesul pentru a înţelege esenţa alchimiei. Credeau, ca toţi 
ceilalţi, că alchimia nu era nimic mai mult decât strădania de a 
descoperi un procedeu de extracţie artificială a aurului. Aşa că 
reduceau un întreg concept filozofic la un singur aspect. Alchimia 
nu presupunea doar transformarea în aur a metalelor obişnuite, 
ci înnobilarea tuturor lucrurilor de pe pământ. 

Chiar şi cele ale oamenilor. 

Desigur, teoria alchimistă veche era puţin prăfuită, chiar şi 
Sergej Ljuschkin observase acest lucru. Potrivit ei, aşa-numita 
materia prima, materia de bază, trebuie să fie încălzită într-un 
vas de sticlă special, pentru a forma un produs finit alcătuit din 
şapte trepte - piatra de căpătâi, din care se putea obţine, din 
nou, elixirul vieţii. În cartea lui Ljuschkin erau propoziţii ca: 
„Astfel, materia prima se transformă în apă de mercur, pentru ca 
în următoarea etapă să fie înghițită de pământ.” Sau: „Reuşind 
reducţia, materia s-a roşit pe parcursul celor cinci trepte şi s-a 
dezlănţuit ca un balaur roşu împotriva sa, până s-a transformat în 
sânge. Nu era astfel de mirare că alchimiştii timpurilor trecute 
erau adesea consideraţi şarlatani.” 

Totuşi, ştiinţa modernă a permis ca minunea să devină 
realitate. De fapt, nu existau nici cele şapte trepte, nici materia 
prima, nici apă de mercur sau balauri roşii. Dar în mesajul pe 
care îl primise de la prietenul său, doctorul Amadeus Goldmann, 


mesaj care se afla în buzunarul interior al jachetei sale, era scris: 
„A şaptea etapă a fost atinsă. Elixirul funcţionează!” 

Tocmai de acest lucru depindea! 

Sergej Ljuschkin simţea cum o căldură plăcută i se răspândea 
din stomac în tot corpul. Nu şampania era cea care îi declanşase 
această senzaţie, ci bucuria anticipată. 


37 


Emmet Walsh întâmpina greutăţi în găsirea lui Hassan 
Gamoudi. Gamoudi era capul unei bande de traficanţi de arme, 
care furniza arme din zona Arabiei Saudite până în Iran, Irak, 
Pakistan şi Afganistan. Din acest motiv, şi el era responsabil 
pentru multe dintre problemele din aceste regiuni - tulburările 
permanente, schimbul de focuri, războaiele. De aceea, 
organizaţia sa fusese cândva trecută pe lista ordinului. Totuşi, 
după discuţiile detaliate care avuseseră loc la castelul Leighley, 
se hotărâseră să nu-l oprească, ci să coopereze cu el. Părerea 
unanimă fusese că se putea face dreptate printr-un mare 
serviciu, dacă se renunţa repede la arme. Erau pregătiţi să 
accepte un mic necaz pentru a le putea combate mai uşor pe 
cele mai grave. 

De atunci, Emmet cooperase de mai multe ori cu Gamoudi. Nu 
regretase niciodată. Nu exista aproape niciun lucru pe care 
arabul să nu-l poată procura, la nevoie chiar un tanc sau o 
rachetă, dacă îi convenea preţul şi avea destul timp la dispoziţie. 
Pe scurt, Gamoudi era un partener de afaceri de mare încredere. 

Singura problemă consta în găsirea lui, asta deoarece existau 
întotdeauna oameni care doreau să-l îndepărteze: poliţia, 
serviciile secrete, bande rivale de traficanţi de arme - era, în 
marea majoritate a timpului, ascuns. Emmet nu era sigur dacă 
Gamoudi mai trăia încă în Jeddah, dar de undeva trebuia să 
înceapă căutarea. Făcu astfel câteva vizite unor cunoştinţe mai 
vechi. Una dintre ele, proprietarul unei cârciumi mici şi 
sărăcăcioase, îl conduse într-o cameră în spate, unde duhnea a 
petrol şi a transpiraţie. Avea aici un telefon. Proprietarul dispăru 
din nou, pentru a da câteva telefoane. După cinci minute îi sună 
telefonul. Emmet ridică receptorul. La celălalt capăt al firului era 
chiar Hassan Gamoudi. 


Emmet îi comunică lista cu tot ce avea nevoie, nu chiar urgent, 
dar probabil că foarte curând. Gamoudi îi spuse că avea totul în 
stoc sau că putea face rost de ce avea nevoie pe parcursul a 
câteva ore. În schimb, pretindea patru milioane de dolari 
americani, cu plata la ridicarea mărfii. După câteva negocieri, 
căzuseră de acord la jumătate. 

Emmet mai avea încă o rugăminte. 

— Poţi să faci câteva investigaţii pentru mine? întrebă el. Am 
nevoie de o informaţie. 

— Despre ce fel de informaţie este vorba? 

— Vreau să ştiu în ce port a acostat un iaht pe nume 
Harmattan, cu două seri în urmă. Aparține unui şeic pe nume 
Faruq al-Assad şi vine din Aqiq, un sat de pescari de pe ţărmul 
sudanez. În afară de asta mai vreau să ştiu unde a fost 
transportată marfa. 

— Există posibilitatea de a te putea ajuta, spuse Gamoudi. Dar 
o să te coste o sută de mii de dolari în plus. 

Bineînţeles că preţul era supraapreciat, dar Emmet nu mai dori 
să negocieze. 

— Îţi dau dublu dacă afli ceva până mâine-seară, spuse el. 
Două sute de mii de dolari. Cum ţi se pare? 

— Cinstit, replică Gamoudi. Chiar foarte corect. Facem 
afacerea. Te contactez eu de îndată ce aflu ceva. 

Următoarea vizită pe care Emmet trebuia să o facă era 
sucursala principală a Băncii Saudi Cairo în Centrul financiar al 
Jeddah-ului. Trecuse de uşa turnantă de sub literele îngroşate, 
aurite ale intrării, lăsă zgomotul străzii şi al traficului de seară în 
spate şi intră într-un hol climatizat din marmură şi sticlă. În timp 
ce Emmet încerca să-şi arunce o privire în jur, un angajat îl 
întâmpină, întrebându-l ce dorea. La scurt timp, Emmet stătea în 
recepţia şefului de etaj. 

Un bărbat în costum şi pantofi lăcuiţi ieşi pe o uşă pentru a-l 
primi. Se prezentă ca fiind Tarek Faqih. Purta ochelari înguşti pe 
nasul coroiat şi avea o mustață îngrijită. Purta pe sub sacou o 
cravată şi în buzunarul hainei avea o batistă de mătase asortată, 
cu model Paisley. 

Repetă, în birou, motivul pentru care se afla acolo: pentru a 
transfera trei milioane de dolari americani din Elveţia în Arabia 
Saudită. Două milioane pentru serviciile lui Gamoudi, restul, de 


cheltuială. Scopul în care folosea banii îl ţinea pentru el. 

In ciuda sumei considerabile, faţa bancherului nu exprimă 
nimic. Probabil că tranzacţiile la un asemenea nivel erau 
obişnuite în ţara petrolului. După ce făcuse inevitabilele 
formalităţi, bancherul îl însoţi pe Emmet din nou în sala de 
aşteptare şi-i spuse că banii vor fi scoşi din trezorerie de îndată 
ce Credit Suisse va confirma tranzacţia. Emmet primi de la 
secretară o ceaşcă cu ceai, curmale şi câteva ziare în limba 
engleză. 

Tocmai terminase ceaiul când Faqih ieşi din biroul său. Faţa sa 
era la fel de inexpresivă ca înainte. 

— Domnule Fitzgerald, spuse el. Puteţi să mă mai însoţiţi încă 
o dată? Mă tem că există câteva probleme la transferul banilor. 

— Probleme? Dar... 

— Vă rog, mai bine discutăm despre acest lucru în biroul meu, 
domnule. 

Emmet se ridică de pe canapeaua moale de piele şi îl urmă pe 
Faqih pe covorul roşu, spre biroul său. 

— Sunt sigur că este vorba despre o eroare, începu Faqih, 
după ce se aşezaseră. Dar domnul Felmy de la Credit Suisse m-a 
sunat,  spunându-mi că nu există contul indicat de 
dumneavoastră. 

Emmet era zăpăcit. Dintre multele conturi ale ordinului ştia 
doar unul pe de rost - cel al contului principal de la Credit Suisse. 
Scosese de nenumărate ori bani de acolo, viraţi din cele mai 
izolate regiuni ale lumii. Nu avusese niciodată probleme. 

— Sunteţi sigur că nu a apărut nicio greşeală la transmiterea 
numărului contului? întrebă el. 

— Bineînţeles. Am verificat deja, domnule. 

— Dar contul trebuie să existe! Pot să dau un telefon în Elveţia 
de aici? Doresc să vorbesc eu însumi cu domnul Felmy. Mă 
cunoaşte. Sunt sigur că problema se va rezolva cât ai bate din 
palme. 

Bancherul apăsă o tastă a telefonului care îi făcu legătura cu 
secretara sa, rugând-o să îi mai contacteze o dată legătura cu 
persoana de la Credit Suisse. Prin speaker se auzi vocea groasă a 
lui Anton Felmy. 

— Imi pare rău, domnule Fitzgerald, îi spuse el. Dar, după cum 
i-am comunicat deja domnului Faqih, în banca noastră nu există 


un cont cu acest număr. Mai precis, nu mai există. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Că a fost închis. leri, ca să fiu mai precis. 

Emmet nu mai înţelegea absolut nimic. În acest cont exista o 
avere de peste o jumătate de miliard de dolari - bani care au fost 
strânşi pe parcursul mai multor sute de ani. Şi acum, de la o zi la 
alta, fusese lichidat? 

— De către cine? 

— Nu pot să vă spun. 

— Domnule Felmy! Este vorba aici de o sumă enormă! Aşa că 
mai scutiţi-mă cu secretele dumneavoastră bancare. 

Totuşi, elveţianul nu scoase niciun cuvânt. Nu-i rămânea 
altceva de făcut decât să accepte. 


Ajuns în stradă, după şocul iniţial, încercă să se calmeze şi să 
gândească lucid. În afară de Emmet mai existau, în cel mai fericit 
caz, două persoane pe această planetă care erau autorizate să 
utilizeze contul elveţian. Lara Mosehni şi Anthony Nangala. Nu se 
îndoia de niciunul şi avea o încredere oarbă în ei. 

lar ceilalţi membri ai ordinului erau îngropaţi sub dărâmăturile 
castelului Leighley. 

Totuşi, cineva lichidase contul şi dispăruse cu 500 de milioane 
de dolari. Întrebarea era cine? 


38 


Lara Mosehni îşi împachetă bagajele în grabă şi aruncă o 
privire la deşteptătorul cu radio de pe noptieră. Era ora 17:19. 
Emmet trebuia să fie deja de douăzeci de minute înapoi în 
Sharaton, dar încă nu o contactase. 

Împotriva propriei voinţei, simţea o anumită nervozitate. Lara îl 
dominase, de fapt, pe băiatul din bibliotecă pe şantierul din afara 
oraşului, acolo unde îl luase la întrebări, dar el tăcuse 
încăpățânat. Lara nu ştia ce dorise de la ea şi pentru cine lucra. 
Dar era sigură că o urmărise încă de la hotel, spre bibliotecă. Şi 
în cazul în care el ştia unde locuia, cu siguranţă că mai existau şi 
alţii. Nici ea şi nici Emmet nu mai erau în siguranţă aici. Trebuia 
să-şi găsească de urgenţă o altă locuinţă. 

Cineva bătea la uşă - în sfârşit! 

— Un moment, strigă Lara, puse jos geanta de pe sofa şi 
deschise. 

Nici nu apucase bine să apese pe clanţă, că uşa o izbi - într-un 
mod atât de neaşteptat şi de violent încât nici nu înţelese ce se 
întâmplă. Se dădu înapoi, şi o figură ştearsă, cu barbă se năpusti 
asupra ei şi-i dădu o lovitură în piept, încât nu mai putu să 
respire. 

În decurs de câteva secunde intrusul o legă şi o târî lângă sofa. 
Apoi se aşeză în faţa ei pe un scaun şi aşteptă liniştit până ce ea 
îşi reveni. 

De abia acum Lara îi recunoscu faţa, în ciuda ochelarilor de 
soare şi a bărbii. În drum spre Scoţia, îl văzuse în mai multe 
aeroporturi. Era bărbatul pe ale cărui urme fusese în ultimele 
zile. Japonezul vorbitor de franceză, care închiriase o maşină de 
la Hertz, în Isfahan, şi care îi supraveghease locuinţa de pe 
cealaltă parte a străzii. Azi purta îmbrăcăminte de culoare 
albastră, pe care era scris cu caractere arabe, Battani 


Elektroservice. Avea aerul unui criminal profesionist. Pistolul din 
mâna lui îi întărea această convingere. 

— Numele meu este Tom Tanaka, agent special la Interpol, 
spuse el. 

Chiar şi vocea suna rece. Părea mai degrabă misterios. 

— Sunt de ceva vreme pe urmele dumneavoastră, domnişoară 
Mosehni. Sau să vă spun mai bine domnişoara Macnamara sau 
Watson? 

Lara tresări involuntar. Bărbatul îi cunoştea pseudonimele. Şi 
după cum se părea, avea informaţii exacte şi despre activitatea 
ordinului. Şi toate lucrurile care pentru ordin însemnaseră fapte 
bune, sunau din gura lui precum o interminabilă listă de delicte: 
violare a domiciliului, posesie ilegală de arme, atac armat, 
ameninţarea autorităţilor, vătămare corporală, intimidare, omor. 
Lara dori să vorbească, dar Tanaka i-o reteză scurt. Dintr-un 
anumit motiv era foarte furios pe ea, de aceea se decise să nu-l 
provoace. 

— Atât timp cât dumneavoastră şi complicii dumneavoastră aţi 
combătut alţi criminali, aş putea să-mi manifest o anumită 
înţelegere, şopti el. Dar Layoq a întins coarda. Nu puteţi combate 
luptele cu tauri folosind metode teroriste, numai pentru că vă 
displace acest mod de distracţie. Şi nu puteţi ucide oameni după 
bunul plac! 

Lara îşi aminti de prezentarea lui Rodrigo Escobar de la 
castelul Leighley. Îl făcuse pe luptătorul din arenă să nu mai fie 
capabil de a lupta, împuşcându-l în mâini şi în picioare. lar din 
cauza isteriei în masă create, un copil fusese strivit. Lara îşi 
aducea aminte şi de scepticismul ei privind actele lui Escobar. Se 
întrebase ea însăşi, după prezentarea lui, câte animale salvate 
justificau o viaţă de om - până la acest punct putea să înţeleagă 
argumentele lui Tanaka în totalitate. Totuşi, simţea că trebuia să 
justifice actele, scopurile şi mijloacele ordinului şi să prezinte 
anumite lucruri într-o lumină favorabilă. 

Cu real regret, spuse: 

— Copilul din Madrid a fost un accident... 

Brusc, Tanaka sări atât de repede de pe scaunul său, încât îl 
trânti în urma lui. Dintr-un salt ajunse la ea, faţa sa fiind la doar o 
palmă distanţă de a ei. Putea să-i simtă mirosul respirației şi al 
sudorii. Şi citea ura oarbă din ochii îngustaţi. 


— Nu vorbesc de copilul din Madrid, ştiţi asta cu siguranţă! se 
răsti el. Vorbesc despre faptul că dumneavoastră, cu mai puţin 
de o oră în urmă, aţi ucis un coleg de-al meu. 

Lara scutură uimită din cap. 

— Nu am ucis pe nimeni. Nici măcar nu îl cunosc pe colegul 
dumneavoastră. 

— Ah, da? 

Tanaka scoase dintr-o geantă un paşaport. Lara îl recunoscu 
din poză pe presupusul student din bibliotecă. 

Primul impuls era să nege mai departe, dar ştia că Tom Tanaka 
nu o va crede. Posibil ca printr-o minciună să-l enerveze şi mai 
tare. 

— L-am legat şi i-am pus câteva întrebări, deoarece doream să 
ştiu pentru cine lucrează... asta e tot, spuse ea. 

— Din păcate nu pot să vă cred deoarece tânărul se află în 
drum spre morgă cu beregata tăiată. 

— Jur că nu l-am ucis eu! 

Tanaka o apucă de păr şi o trase pe spate. Dorise să se apere, 
îşi smuci mâinile legate la spate, dar, într-un final, cedă. Lara se 
aştepta la lovituri. Totuşi, Tanaka se abţinu brusc, de parcă ar fi 
realizat în acel moment, pentru prima dată, că el, ca angajat al 
Interpolului nu ar fi trebuit să ridice mâna împotriva unei femei 
dezarmate, chiar dacă ea era suspectată de omor. O lăsă în pace 
şi se ridică. li dădea impresia că se liniştise. 

— Poate spuneţi adevărul, recunoscu el. Există un martor. Un 
copil care se juca pe şantier şi care a văzut şi o altă persoană. Un 
bărbat. 

Uşurarea care o încolţise o făcu să aprobe, dar Tanaka 
continuă: 

— Descrierea acestui bărbat se potriveşte complet însoţitorului 
dumneavoastră - Emmet Garner Walsh, alias Brian Fitzgerald. 
Capul firmei  Layog Enterprises. Dacă dumneavoastră, 
domnişoară Mosehni, nu aţi comis crima, atunci trebuie să fi fost 
el! 

Lara se simţea ca şi cum ar fi fost lovită în moalele capului. 
Bănuiala lui Tanaka nu putea fi reală. O folosise Emmet drept 
momeală pentru a afla dacă erau urmăriţi? O urmărise în secret 
şi acţionase de aşa manieră ca ea să nu fie în stare să-l omoare 
pe acest tânăr pe şantier? Doar la imaginarea acestui fapt o 


apuca teama. Ştia că Emmet omorâse deja mai mulţi oameni, dar 
până acum nu ucisese pe nimeni cu sânge rece, nici măcar 
atunci când misiunea îi cerea să o facă. Acest lucru încălca grav 
codexul ordinului. Oare Emmet nesocotise regulile de această 
dată, deoarece considerase că asta ar fi unica posibilitate de a se 
proteja atât pe el cât şi pe Lara? Simţea cum stomacul ei se 
strângea. 

Tanaka se aplecă din nou deasupra ei. 

— Presupun că sunteţi un mic peşte, care s-a băgat în ceva 
care i-a trecut peste cap. Dar, chiar dacă doriţi sau nu - sunteţi şi 
dumneavoastră o parte integrantă a problemei. Aţi fost la locul 
faptei în acel moment. Chiar dumneavoastră aţi mărturisit că l-aţi 
prins pe colegul meu, l-aţi învins şi apoi l-aţi legat. Aş putea deci 
să vă închid şi să vă arunc într-o închisoare până la soluţionarea 
cazului. Acest lucru poate să dureze luni, chiar ani. Şi închisorile 
locale sunt numeroase, dar nu tocmai confortabile. 

Lara nu-şi amintea cu plăcere de celula ei din Anarak. De cele 
şapte femei cu care fusese închisă. De mica gaură din colţ pentru 
nevoi. De violuri şi maltratări. 

— Repet, domnişoară Mosehni. Vă cred. Vocea lui Tanaka suna 
aproape rugătoare. Pot să vă scap de închisoare. Asta în cazul în 
care cooperaţi. 

— Să cooperez? 

Tanaka aprobă. 

— Vreau să-mi povestiţi tot ce ştiţi despre Emmet Walsh. Și 
mai vreau să ajutaţi Interpolul să-l prindă. 


39 


Era o seară minunată, de care nenumărate persoane profitară 
pentru a face o plimbare pe țărm. Dar niciunul dintre ei nu 
observară insignifiantul vehicul care parcase pe marginea străzii, 
la aproximativ două sute de metri de hotelul Jeddah Sheraton. 

Pe bancheta din spate a maşinii, fără a putea fi remarcaţi din 
afară, stăteau Tom Tanaka şi persoana lui de contact din oraş, 
Jussuf Ishak. Ambii erau înconjurați de tehnică de supraveghere - 
aparate de interceptare, camere de filmat, emiţători şi receptori 
pentru orice tip de instalaţii ale tehnologiei moderne. Singurul 
dezavantaj era că locul disponibil între toate aparaturile 
existente aici nu era de ajuns pentru două persoane. Tanaka se 
simţea precum un peşte într-o conservă. 

In faţa lui, pe un mic suport era aşezat un telefon. Tanaka 
asculta în tăcere poliloghia stridentă. La celălalt capăt al firului 
era Pierre Dumont, şeful său din Lyon. Acesta ţipa. De câteva 
minute. 

Tanaka observă că transpira şi reglă instalaţia de aer 
condiţionat cu o treaptă mai sus. Întrucât Dumont făcuse o 
pauză, Tanaka profită de ocazie şi replică. Luă receptorul şi-l 
poziţionă lângă ureche. 

— Nimeni nu regretă mai mult uciderea băiatului, domnule, 
spuse el. 

Deşi dubiţa era izolată fonic, vorbea încet. 

— Dar nu port nicio vină. Ishak fusese unicul agent al 
Interpolului din Jeddah. Pentru a alcătui o echipă, a trebuit să 
apelez la poliţia locală, care mi-a repartizat doi poliţişti 
începători. 

— Trebuia să fie alcătuită din poliţişti cu experienţă, Tanaka! 
La naiba, de ce te-ai lăsat convins de oameni proaspăt ieşiţi din 
şcoala de poliţie? 


— Deoarece aici domneşte aceeaşi criză de personal ca şi la 
noi. Tanaka se apăra în continuare, deşi ştia că nu avea sens. 
Chiar dacă ar fi reuşit să-l convingă pe Dumont de nevinovăția 
sa, nu putea să-şi înşele conştiinţa. Nagib al-Hakim era mort din 
cauză că el, Tom Tanaka, îl adusese pe tânăr într-o situaţie care 
îl depăşise. Deoarece el, în calitate de conducător al operaţiunii 
din Jaddah, îi dăduse ordinul de a o urmări pe Lara Mosehni. 

Chiar şi celălalt băiat fusese depăşit de natura sarcinii sale. 
Trebuia să îl urmărească pe Emmet Walsh, dar după douăzeci de 
minute îl pierduse, aşa că nimeni nu ştia acum ce făcuse Emmet 
în cursul după-amiezii. 

„Dumont are dreptate, se gândi Tanaka. Am greşit la 
alcătuirea echipei. Din această cauză Nagib al-Hakim este acum 
aşezat într-o ladă frigorifică, cu beregata tăiată.” 

Numai gândul la acest lucru îl dezgusta. 

Asculta şi restul canonadei de insulte venite din partea lui 
Pierre Dumont şi promise că până a doua zi la ora 9 va preda un 
raport amănunţit despre tragicul incident, după care închise. 

Jussuf Ishak, tehnicianul, fusese şi el silit să asculte răcnetele 
lui Dumont. Scoase un Flachmann din buzunarul de la pantaloni 
şi-l întinse lui Tanaka. 

— Calmantul meu, spuse Ishak  rânjind. Luaţi şi 
dumneavoastră. Efect garantat. 

Refuză printr-un semn din mână. 

— Mulţumesc, dar doresc să am mintea limpede în cazul în 
care apare Emmet Walsh sau dacă femeia din camera de hotel se 
hotărăşte să dispară. 

Işi lăsă privirea să se plimbe pe monitorul din centrul consolei 
de supraveghere, dar imaginea era nemodificată ca în urmă cu 
şaizeci de minute: Lara Mosehni, care stătea pe pat şi privea fix 
în tavan - acelaşi lucru pe care îl făcuse de când părăsise el 
camera. Stătea acolo, privind în gol şi părea foarte concentrată la 
gândurile ei. 

Deoarece Tanaka nu avea altceva de făcut decât să aştepte, 
se decise să îşi facă unele însemnări pentru raportul pe care 
trebuia să-l predea. Luă o foaie şi un creion de la Ishak şi medită. 
In pofida experienţei, începutul i se părea cel mai dificil. 

După o jumătate de oră scrisese doar câteva cuvinte cheie. 
Dacă va continua în ritmul acesta, va avea nevoie de toată 


noaptea pentru a scrie raportul. Merde! 

Privi monitorul din nou. Lara se întorsese pe cealaltă parte. 
Acum privea în direcţia ferestrei. 

Tanaka credea că nu comisese ea crima. Poseda un anumit 
simţ în această privinţă, ştia când oamenii minţeau sau când 
spuneau adevărul. După atâţia ani de experienţă îşi 
perfecţionase instinctul şi învățase să-l asculte. Lara Mosehni 
fusese realmente îngrozită când, în urmă cu o oră, îi arătase 
pozele de la locul faptei. Nagib al-Hakim nu fusese ucis de mâna 
ei. Şi asta însemna, aproape sigur, că ucigaşul era Emmet. 
Fusese totuşi arestat pentru posesie de arme. Era conducătorul 
firmei Layoq. Şi, conform descrierii făcute de copilul de 
cincisprezece ani, culoarea părului făptaşului era aceeaşi cu a lui 
Emmet. Şi avea şi un motiv: nu dorea să fie capturat de Interpol. 

Tanaka oftă. Se întrebă câte medalii ale Ordinului Sabia 
Crestată lăsase Emmet Walsh în urma lui. Câte legi încălcase, 
câte persoane rănise sau ucisese. Walsh era o vulpe rafinată. In 
afară de povestea de la aeroportul din Londra, când la un control 
de rutină i se găsise o armă în bagaje, fişa sa de la Interpol era 
albă. Trebuia să posede un talent extraordinar pentru a-şi şterge 
urmele şi a dispărea la timp, altfel Interpolul l-ar fi prins de mult. 

Prudenţa lui şi lipsa de competenţă a poliţiştilor puşi la 
dispoziţie îl determinaseră pe Tanaka să cadă la o înţelegere cu 
Lara Mosehni. O convinsese să i-l dea pe mână pe Walsh pentru a 
împiedica alte vărsări de sânge. Îi promisese în schimb să aibă 
răbdare până când ea şi Walsh îi vor găsi şi elibera pe cei răpiți 
din Sudan. 

Bineînţeles că Tanaka se opusese ca un presupus criminal să 
fie liber mai mult decât necesar. Totuşi menţionarea şeicului 
Assad îi schimbă părerea. Assad era deja pe lista de priorităţi a 
Interpolului cu câteva poziţii mai sus decât Walsh şi banda Sabia 
Crestată. Nu putuseră încă să dovedească ceva împotriva lui, dar 
soldaţii săi nu se zgârceau în a-şi scoate brutalităţile la vedere. 
Statutul lui Assad privitor la oprirea acestor indivizi era intangibil 
- ceea ce era din păcate real. În plus, existau indicii că în spatele 
pereţilor palatului lui Assad se petreceau lucruri ciudate. Exista, 
de exemplu, raportul unei femei de optzeci de ani din al-Quz, 
care credea că a auzit strigăte de ajutor şi ţipete de pe 
proprietatea lui Assad. Dar, din cauza faptului că femeia părea 


zăpăcită, nimeni nu-i luase în serios declaraţia. Dar notificaseră 
ceea ce un nomad observase: mai mulţi bărbaţi săpaseră o 
groapă într-o regiune izolată a muntelui Tihamat-as-Sam şi 
ascunseseră acolo încărcătura unui camion. Bănuise că era gunoi 
toxic sau deşeuri toxice şi îi înştiinţase. La cercetarea 
mormântului, descoperiseră că resturile arse aparţineau unor oi, 
capre şi caracatiţe. Dar găsiseră şi fragmente de oase. La 
verificarea numărului maşinii rezulta că aceasta aparţinea 
parcului auto al societăţii Talk Oil, una dintre firmele lui Assad. 
Dar acolo era teritoriul poliţiei şi urmele dispăruseră în pământ. 

Nici de Assad nu se puteau apropia. Se retrăsese de câţiva ani 
în palatul său din 1001 de nopţi. Şi la încercarea de a obţine un 
mandat de percheziţie, eşuaseră din cauza lipsei de probe. 
Probabil că îi tratase bine pe judecători. 

Vocea interioară a lui Tanaka îi spunea că Assad avea ceva de 
ascuns. Totuşi, ca poliţist avea mâinile legate. De aceea, 
propunerea făcută Larei îi plăcea mult. Cu cât era Assad mai 
repede oprit, cu atât mai bine. Dacă Walsh era destul de bun să 
supravieţuiască acestei poveşti, Lara avea de gând să-l dea pe 
mâinile Interpolului. Dacă murea, lumea rămânea cu un ucigaş 
de poliţişti mai puţin. Din orice unghi privea Tanaka povestea, nu 
avea decât de câştigat. 

Bineînţeles că înțelegerea lui cu Lara  contravenea 
regulamentului. Pierre Dumont i-ar fi sucit gâtul dacă afla. Dar 
Dumont era un teoretician. În practică, urmărirea crimelor 
internaţionale se făcea conform unor procedee speciale. Tanaka 
era deja de mult timp în această branşă pentru a şti cum să-şi 
asigure, din când în când, reuşita. 

Simti o atingere pe braţ. Ishak îi întinse o cască. O luă şi şi-o 
puse. 

— Cred că începe, spuse tehnicianul şi reglă sonorul. 

Un telefon sună. Pe monitorul video se vedea Lara Mosehni, 
care se ridicase din pat şi se grăbi spre comoda unde era aşezat 
telefonul. Ridică receptorul. 

— Alo? 

— Eu sunt. 

— Emmet? 

Scurtă pauză. 

— Cine altcineva? 


— Unde eşti? 

— In camera mea. 

— Unde te-ai ascuns atâta vreme? 

— Vino încoace şi îţi povestesc. 

Ishak apăsă un buton şi imaginea video se schimbă. Prezenta 
acum o cameră asemănătoare, dintr-o perspectivă oarecum 
diferită, dar cu o altă persoană: Emmet Garner Walsh, alias Brian 
Fitzgerald. Puse şi el receptorul jos şi merse la uşă pentru a i-o 
deschide Larei Mosehni. 

Se aşezară amândoi la masă. Walsh îi povesti despre întâlnirea 
sa cu traficantul de arme, Hassan Gamoudi şi despre cât de mult 
a trebuit să-l caute. Apoi merse la bancă, pentru a-şi transfera 
banii din Elveţia, dar contul nu mai exista, ceea ce părea să Îl 
înfurie serios - nici nu era de mirare pentru o sumă de jumătate 
de milion de dolari, care dispăruse. 

— Ce se întâmplă cu tine? întrebă Walsh brusc. Toate acestea 
nu par să te afecteze deloc. 

Tanaka crezu că remarcase cum Lara Mosehni tresări. Dar 
reacţionă foarte bine. 

— Din contră, spuse ea. Mă gândeam doar la cine putea să-i 
fure. 

— Acest lucru m-am întrebat şi eu în tot acest timp. Doar 
membrii ordinului aveau acces la el. Dar în afară de noi doi, 
poate şi de Anthony Nangala, toţi sunt morţi. 

— Nu-l bănuieşti pe el? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

Tom Tanaka îşi încreţi fruntea. Fusese convins că toţi membrii 
ordinului erau încă în viaţă şi că distrugerea castelului Leighley 
fusese o înscenare pentru a scăpa de Interpol. 


40 


încăperea era mică şi neconfortabilă. O gaură sărăcăcioasă, 
fără ferestre. Pereţi de beton goi, un prici cu o pătură, o toaletă şi 
o chiuvetă - nimic mai mult. De trei ori pe zi primea, printr-o 
fereastră a uşii, o farfurie cu supă şi o bucată de pâine. Unica 
sursă de lumină era un bec din tavan. 

Anthony Nangala stătea aşezat pe prici, cu picioarele îndoite şi 
spatele la perete. Se simţea slăbit - nu doar din cauza dietei 
nedorite, dar şi din cauza lipsei posibilităţii de mişcare în mica 
celulă. Faptul că stătea permanent nemişcat şi tensiunea 
nervoasă îi consumau puterea. In tinereţea sa, când boxase, 
fusese numit „Tornada Neagră”. Acum se simţea precum o briză 
călduţă de toamnă. 

Privi robinetul, care picura neîncetat, de când fusese închis 
aici. La început, zgomotul monoton nu-l deranjase câtuşi de 
puţin, dar acum, după ceva timp, îl scotea din sărite. Acum se 
asemăna cu ticăitul unui ceas. Timpul se scurgea. Era de neoprit. 
Şi el stătea aici, prizonier în această zonă uitată de restul lumii. 

Nu ştia cum îl aduseseră aici. Răpitorii săi îl capturaseră într-o 
maşină în New York şi îi administraseră o injecție. Apoi adormise 
şi se trezise pe priciul din această încăpere. 

Ulterior începuseră să curgă întrebările. Bărbaţi, pe care nu îi 
mai văzuse niciodată până acum, doreau să afle ce ştia despre 
persoanele dispărute în Wad Hashabi. Nici despre interogarea sa 
nu-şi amintea mare lucru, deoarece îi făcuseră o injecție cu o 
substanţă care îl făcuse docil. Drogurile adevărului. Trecuse prin 
interogatoriu ca prin delir. 

„Sper că nu am dezvăluit prea multe”, se gândi el. 

Se întreba de câtă vreme era aici, cât timp va mai fi reţinut 
aici, şi mai presus de toate, ce planuri îşi făcuseră răpitorii în 
privinţa lui. Până acum nu îi dezvăluiseră nimic. Pretindeau o 


recompensă în schimbul lui? Oare îl vor elibera cândva? Sau era 
deja ca şi pierdut? 

Se sperie din cauza zgomotului ce venea de la uşa celulei. Se 
trase zăvorul şi o cheie se învârti în broască. Pulsul lui Anthony 
Nangala se acceleră. Prima dată după multe zile se deschidea nu 
doar fereastra prin care i se administra mâncarea, ci şi uşa. 

Erau cinci. Fiecare dintre ei cântărea mai bine de o sută de 
kilograme. Bărbaţi care puteau fi consideraţi modele de atleți, pe 
ale căror feţe se mai oglindea puţină omenie. Totuşi, îl priveau pe 
Nangala cu priviri de roboţi. Doi dintre ei intrară în celulă şi îl 
apucară pe Anthony de sub braţe. Incercă să se elibereze, dar 
primi un pumn în stomac. Nu mai opuse rezistenţă. 

Cele cinci gorile îl târâră pe un culoar lung. De o parte şi de 
alta a coridorului se aflau uşi, toate închise. Nu putu să citească 
niciuna dintre tăbliţele atârnate aici. Un miros care îi amintea de 
spital îi ajunse la nas. Dintr-un motiv oarecare acest lucru îi 
provoca teamă. 

La capătul coridorului, grupul se opri. Unul dintre însoțitorii lui 
Nangala apăsă pe un buton şi uşa se dădu la o parte zbârnâind. 
În faţa ochilor lui Nangala se înfăţişă un laborator luminat şi 
modern. Simti când îl împinseră de umeri şi de spate, încercând 
să-l transporte înăuntru. 

Mirosul de spital se intensifică. Lumina neoanelor şi a becurilor 
se reflecta pe mesele de crom lustruit şi în vitrinele de sticlă. Pe 
mese erau aşezate multe instrumente de laborator frumos 
ordonate - microscoape, centrifugi, pipete, baloane de sticlă şi 
suporturi din lemn pentru eprubete. Un zbârnâit se auzea venind 
dinspre un dulap aflat în colţul încăperii. 

Nangala recunoscu printr-o fereastră lămpi de culoare roşie 
care încercuiau culturi de celule. Privirea sa colindă mai departe 
spre o uşă de sticlă, în spatele căreia se afla un al doilea 
laborator. Mai mulţi medici, cel puţin aşa păreau, stând în jurul 
unei mese de crom, asistau la o operaţie; doar că pacientul nu 
era o fiinţă, ci o oaie. 

In timp ce Anthony căuta să înţeleagă logica acestui lucru, 
simţi o împunsătură în braţ. Tresări, se întoarse şi văzu un ac 
care îi înţepa bicepsul. Brusc, laboratorul începu să se învârtă în 
jurul său, şi, o secundă mai târziu, se cufundă într-un întuneric 
impenetrabil. 


Când se trezi, dori să-şi maseze tâmplele cu mâinile, dar nu 
putu să se mişte. Nici braţele, nici capul, nici restul corpului. 
Instantaneu, oboseala dispăru în favoarea spaimei. 

Cel puţin putea să-şi deschidă ochii. Neajutorat, îşi plimbă 
privirea prin încăpere. Se afla încă în laborator. Recunoscu o 
imagine în geamul vitrinei. Îl imobilizaseră de un fel de şezlong, 
utilizând cel puţin o duzină de curele din piele. Mâinile şi 
picioarele îi erau legate separat. Chiar şi gâtul îi era înconjurat de 
o manşetă de piele. 

Nangala auzi un zgomot lângă el. Se întoarse pe o parte, atât 
cât putu şi o privi pe sora medicală. Cel puţin aşa arăta. Era 
îmbrăcată într-un halat alb, avea o bonetă albă pe cap, iar pe 
gură purta o mască de protecţie pe care şi-o trăsese până la 
nivelul gâtului. 

Nangala dorise să spună ceva, dar îşi simţea limba amorţită. 
De pe buzele lui ieşeau doar murmure de neînțeles. Cel puţin îi 
atrase atenţia femeii. 

Nangala bănuia că avea douăzeci de ani. Avea ochii migdalaţi, 
închişi la culoare, iar trăsăturile feţei erau regulate. Era evident 
arăboaică - chiar una foarte frumoasă. Doar pielea ei părea 
deschisă, aproape transparentă şi oarecum bolnavă. Probabil că 
lucra deja de multă vreme în această lume a neoanelor. 

Se aplecă asupra sa, îi ţinu un ochi deschis pe care îl lumină cu 
o mică lanternă. Putea foarte bine să-i bată un cui în cap. Apoi, 
trecu la celălalt ochi. 

— Aţi putea fi un ajutor de călău de primă clasă, murmură el. 

Treptat, sentimentul de amorţeală îi cuprindea limba şi buzele. 

Femeia nu răspunse nimic. Se îndreptă spre telefon şi tastă un 
număr. 

— S-a trezit, spuse ea în engleză. Reflexele sale sunt în ordine. 
Cred că este pregătit pentru intervenţia dumneavoastră. 

Inchise telefonul şi se îndreptă spre uşă. 

Anthony Nangala avea impresia că intestinele sale se striveau. 
Involuntar începu să tremure. 

— Ce planuri aveţi cu mine? şopti el. Repetă mai tare şi 
disperat: Ce vreţi să faceţi cu mine? 

Femeia se opri din lucru şi se întoarse. 

Nangala crezu că citeşte compasiune, dar şi neputinţă şi 


slăbiciune. Privirea ei părea că-i spune: „Nu pot să vă ajut, îmi 
pare rău”. 

Incertitudinea transformă minutele într-o veşnicie chinuitoare. 
Anthony încercă cu toată puterea să se elibereze din şezlong, dar 
centurile de piele nu se mişcaseră nici măcar un milimetru. 
Renunţă repede, epuizat. Îşi dădea seama că nu exista nicio 
scăpare. 

Uşa se deschise şi un bărbat îmbrăcat în halat intră în cameră. 
Avea aproximativ şaizeci de ani şi mergea atât de drept de parcă 
ar fi înghiţit un băț. Părul său alb, pieptănat peste cap, strălucea 
precum gheaţa la lumina artificială. Râsul său părea doar la 
prima vedere prietenos - ulterior arogant, dacă nu chiar 
dispreţuitor. Şi, mai presus de orice, rece. Se prezentă ca fiind 
doctorul Goldmann. 

„Un medic nu poate să-ţi insufle teamă”, se gândi Nangala. 

Goldmann deschise un dulap şi scoase de faţă cu Nangala o 
bonetă, o mască. Apoi, îşi trase pe mâinile cu degete înguste, ca 
picioarele de păianjen, mânuşile groase de latex. 

— Sunteţi pregătit? întrebă el. 

Fără să aştepte vreun răspuns, împinse scaunul lui Nangala în 
sala de operaţii învecinată. 


41 


Ultimele raze ale soarelui care apunea colorau cerul în nuanţe 
de violet închis. Sergej Ljuschkin, cufundat în fotoliul comod al 
Learjet-ului, de lângă locul copilotului, vedea în dreapta sa 
suprafaţa lucioasă ca oglinda, de culoare verde-cenuşie a Mării 
Roşii. Pe partea stângă se închidea o câmpie lată, pietroasă, 
aproape deloc populată. 

În partea de est, trecea peste o zonă muntoasă săracă, ce 
părea întunecată şi lugubră la căderea nopţii. 

În depărtare se zăreau luminile al-Quz-ului. În stânga, la 
periferia de est, Ljuschkin recunoscu palatul prietenului său, 
şeicul Assad. 

Vladimir, pilotul, transmise prin staţie că doreau să aterizeze. 
Două şiruri de lumini aşezate în linie dreaptă în spatele palatului 
începură să pâlpâie. Un sfert de oră mai târziu, Learjet-ul rula pe 
pista de aterizare a şeicului Assad. Un pilot îi îndrumă spre 
hangarul unde îi aştepta deja un Jeep, care îl transportă pe 
Ljuschkin la palat. Ultimele raze ale soarelui dispăruseră deja 
când ajunse acolo. În pofida frigului cauzat de lăsarea nopţii, 
Ljuschkin nu simţea niciun fel de disconfort. lernile dure 
moscovite îl căliseră. 

Doi bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă îl conduseră pe treptele 
palatului şi printre coloanele frumos împodobite cu minunate 
ornamente, spre foyer-ul palatului. De aici trecu printr-un hol cu 
covoare roşii şi ornamente orientale spre o ultramodernă sală de 
conferinţe. 

Un bărbat firav stătea cu spatele la el. Când Ljuschkin intră, 
bărbatul se întoarse spre el. 

— Briggs, bătrâne! spuse Ljuschkin. Mă bucur să te revăd! 

Doctorul Thomas Briggs veni spre el. Îşi scuturară mâinile. 

— Bucuria este de partea mea, spuse Briggs. 


Trebuia să-şi ridice privirea pentru a-l privi pe rus, întrucât era 
cu un cap mai scund. 

— Cât timp a trecut de când ne-am întâlnit ultima dată aici? O 
jumătate de an? 

Ljuschkin se gândi preţ de câteva secunde. 

— Exact opt luni. Sper că acum vom avea mai mult succes 
decât data trecută. 

Faţa lui Briggs se întunecă. 

— Şi eu sper acelaşi lucru, spuse el. Să iei banii unui moş şi să- 
| ucizi pentru asta se numeşte, în locurile civilizate, crimă. Am 
avut poliţişti săptămâni în şir la sanatoriul meu din Santa 
Barbara. 

— Dar nu au putut să dovedească nimic, replică Ljuschkin. 
Assad a ars cadavrele şi le-a îngropat undeva în munţi. Nu 
trebuie să mai fi rămas nimic din ele. 

— În orice caz, am avut multe belele. Şi nu ştiu cum aş putea 
să justific în faţa poliţiei a doua oară că din clinica mea a dispărut 
un om fără urmă. 

Ljuschkin îi puse o mână de mărimea unei labe de urs pe 
umăr. Se îndreptară împreună spre o masă din lemn de trandafir, 
ornamentată cu intarsii, pe care erau aşezate un ceainic şi 
câteva ceşti. Ljuschkin turnă ceai pentru amândoi. 

— Sunt sigur că totul va fi bine acum, spuse el. Goldmann este 
un om conştiincios. Prima încercare a fost un eşec. Sunt sigur că 
a aranjat totul ca acest lucru să nu se mai repete. Opt luni 
constituie o bună perioadă de timp. 

Sorbi din ceaşcă. 

— Cine este subiectul adus de dumneata acum? 

— Numele său este Bloomfield. Wayne Bloomfield. Fost 
senator de Utah. Putred de bogat. În vârstă de optzeci de ani. În 
mod normal îi mai dau şase, maximum douăsprezece luni. 

— Pacientul perfect pentru scopul nostru, răsună o voce în 
spatele lor. La intrare stătea şeicul Faruq al-Assad. 

Nu era mai înalt decât Briggs şi la fel de firav. Totuşi, statura 
sa delicată era ascunsă de dishdash-ul arăbesc, astfel încât arăta 
mai bine făcut. Veni spre cei doi bărbaţi şi le întinse mâna. 
Mergea puţin aplecat, şi degetele sale erau precum crengile unui 
stejar bătrân. Avea cearcăne adânci. Totuşi nu îţi lăsa impresia 
că omul ar fi în vârstă de optzeci de ani. 


— Este adevărat că doctorul Goldmann a descoperit elixirul? 
întrebă Ljuschkin aproape cu venerație. 

Assad aprobă, râse ştrengăreşte şi spuse: 

— Fireşte, prietene. A făcut-o. 


42 


Telefonul suna. Emmet, care aţipise în pat, tresări şi îşi aruncă 
o privire la ceasul său de mână. Se întinse după telefon. 

— Da, vă rog. 

— Avem o convorbire pentru dumneavoastră, domnule 
Fitzgerald, spuse femeia de la telefon. 

— Mulţumesc. Vă rog să-mi faceţi legătura. 

Se auzi un zgomot. Apoi o voce groasă de fumător îl întrebă: 

— Camera 534? Brian Fitzgerald? 

— Da. Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Acest lucru nu are importanţă acum. Vă sun din partea unui 
prieten comun pe care l-aţi rugat să culeagă câteva informaţii 
pentru dumneavoastră. 

Emmet înţelese. La telefon era un informator a lui Gamoudi, 
traficantul de arme pe care îl vizitase la prânz. 

— Are prietenul nostru informaţii pentru mine? 

— Da. 

— Când pot să le primesc şi eu? 

— Când doriţi. 

— Este posibil în această seară? 

— Bineînţeles. Dacă aveţi banii. 

Emmet nu comentă nimic. Ceea ce el şi Lara ridicaseră din 
Scoţia le va mai ajunge o perioadă pentru diversele cheltuieli - 
facturile de la hotel, închirierea maşinilor, zborurile. Dar pentru a- 
| plăti pe Gamoudi nu le ajungea. 

Emmet se gândi. Un intermediar nu ar accepta să dea o 
asemenea informaţie pe credit. Singurul care ar putea lua 
această decizie ar fi Hassan Gamoudi. 

— Va fi de faţă şi prietenul nostru comun? întrebă Emmet. 

— Nu ştiu. 

— Transmiteţi-i că pun mare preţ pe acest lucru. 


— Cât de mare? 

— 50 000 $ este un preţ destul de mare? 

— Să văd ce pot să fac, spuse vocea fumătorului, 
neimpresionat. Vă iau în jumătate de oră de la hotel. Aşteptaţi- 
mă la intrare. 

— Cum vă recunosc? 

— Vă recunosc eu. 

Se auzi un clinchet şi legătura se întrerupse. 


Lara stătea într-un fotoliu şi se uita la televizor. Mai bine zis, 
privea fix ecranul. Nu pricepu aproape nimic din ştirea despre 
vijelia din golful Mexicului. In faţa ei, pe masă, era aşezată o 
bucată de hârtie cu un număr de telefon, pe care i-o dăduse Tom 
Tanaka. Spusese că putea fi contactat la acest număr oricând. 

Intrebarea de ce omorâse Emmet un angajat al Interpolului pe 
şantier o chinuia. Se opunea vehement gândului că era un 
criminal. În acelaşi timp ştia că Tanaka nu o minţea. Un martor îl 
văzuse pe Emmet la locul faptei. 

Aproape că plângea. Un anumit motiv trebuie să fi avut să se 
comporte aşa, dar imaginea lui tăindu-i beregata unui om 
neînarmat îi dădea fiori. 

Cineva bătea la uşă. Lara ascunse numărul de telefon al lui 
Tanaka în buzunarul pantalonilor şi se ridică să deschidă. Era 
Emmet. 

— Ce se întâmplă cu tine? spuse el. Ai ochii roşii. Ai plâns? 

Lara scutură din cap. 

— Aerul condiţionat, minţi ea. E din cauza aerului uscat. 

— Să mergem atunci afară. E o seară minunată. 

— Acum ce mai e? 

— E doar ora opt şi un sfert. 

— Sunt frântă de oboseală. 

Emmet îi aruncă o privire plină de înţelesuri. 

— Ce ai? Vrei să mă laşi singur? 

Lara se strădui să-i arunce o privire din care el să înţeleagă că 
totul era în regulă. Nu era însă sigură că reuşise. 

— Şi eu sunt obosit, Lara, spuse Emmet. Mai bine m-aş culca 
pe o ureche şi aş dormi o săptămână întreagă. Dar trebuie să 
eliberăm mai multe persoane răpite. 

Făcu o pauză şi îi povesti despre convorbirea telefonică. 


— Am nevoie de ajutorul tău, spuse el. De cineva care 
vorbeşte limba arabă, în cazul în care nu ne descurcăm în 
engleză. Şi, dacă ceva se întâmplă, doi luptă mai bine decât unul. 

Lara îşi trecu mina peste faţă. Nu se simţea tocmai fericită să 
negocieze de partea lui Emmet cu un traficant de arme şi să 
ceară o amânare a plăţii. Pe de altă parte, Emmet avea dreptate. 
Veniseră aici pentru a afla ce se întâmplase cu Anthony Nangala 
şi cu persoanele dispărute. 

— Bine, hai că vin şi eu, spuse. Sper doar că ştii ce faci. 


43 


— Cât mai durează până când doctorul Goldmann ne va da 
detaliile? întrebă Thomas Briggs. 

Stătea împreună cu Sergej Ljuschkin şi cu şeicul Assad în faţa 
unei lungi mese festive şi se bucura de bunătăţile pe care 
personalul de serviciu le aducea. Mirosul încântător de prăjeală îi 
inundă nasul. 

— Nu va mai dura mult, îl asigură Assad. Cred că va apărea 
după masă. Mai face câteva pregătiri. 

— Pentru tratamentul senatorului Bloomfield? 

— Poate pentru cel mai important experiment din istoria 
omenirii, răspunse Assad. 

Briggs nu mai avea răbdare să afle stadiul final, dar momentan 
foamea înlocuia curiozitatea. 

Un lacheu îl servi cu mai multe felii de miel. Nu se zgârci nici la 
garnitură. Imaginea farfuriei încărcate îi lăsă gura apă. 

— Ai un apetit grozav pentru un bărbat de statura dumitale, 
comentă Ljuschkin, care stătea lângă el. Dacă mănânci în fiecare 
zi aşa, vei arăta în curând ca şi mine, Briggs. 

Se bătu vesel cu mâna pe burtă şi se întoarse spre Assad 
căruia i se luaseră deja tacâmurile. 

— Ce se întâmplă cu dumneavostră, alteţă? Postiţi? 

— De când am avut infarctul, trăiesc cumpătat. Din păcate, 
acest lucru presupune şi o dietă strictă, prescrisă de consilierii 
mei. 

— Nutriţionişti? Ce ştiu ei? 

Ljuschkin oftă şi adulmecă cu poftă mâncarea din farfuria sa. 

— Unii pretind ceva, alţii altceva. Nu pot să îmi imaginez cum 
poate fi sănătoasă foamea. Un stomac gol nu poate fi sănătos. 

Râse, îşi duse furculita încărcată la gură şi mestecă pofticios. 

Assad îl privi zâmbind. 


— Evident că studiile lui McCay şi Comfort vă sunt 
necunoscute. 

— Nu am auzit niciodată despre aşa ceva, spuse Ljuschkin. 

— Ambii au dobândit o anumită celebritate cu experimentele 
lor în domeniul nutriţiei, spuse Assad în timp ce Ljuschkin îşi tăia 
o altă bucată de carne. McCay este american. Predă la 
Universitatea Cornell şi efectuează, printre altele, şi experimente 
cu două grupuri de şobolani. 

— Dacă veţi considera că povestea dumneavoastră fioroasă 
îmi va strica apetitul, vă înşelaţi. 

Neclintit, Assad continuă: 

— Una dintre grupe are permisiunea de a mânca tot ce se 
găseşte în locul în care se efectuează experimentul, în ce 
cantitate doresc. McCay a prescris celeilalte grupe o dietă 
forţată. Primesc aceeaşi cantitate de proteine, minerale şi 
vitamine, dar la un aport caloric mult mai scăzut. Această grupă 
a îmbătrânit uimitor de încet. După trei ani - cam o sută de ani 
de-ai noştri - această grupă de animale se afla încă în faza de 
creştere. De îndată ce McCay le-a administrat o doză normală, 
corpul şobolanilor a ajuns la maturitate. Aveau dublul vârstei 
colegilor lor, dar o stare de sănătate excepţională. Celălalt 
cercetător pe care l-am menţionat, un gerontolog pe nume 
Comfort de la Universitatea London, a făcut un experiment 
asemănător pe şoareci. Le-a administrat grupelor sale acelaşi 
aliment, orarul de hrănire a fost diferit; o grupă hrănită zilnic, 
cealaltă de cinci ori pe săptămână. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc, spuse Ljuschkin. Grupa căreia i-a fost 
administrată dieta a fost mai îmbătrânită. 

— Cu aproximativ cincizeci la sută, răspunse Assad. De când 
ştiu acest lucru respect un plan alimentar strict: cinci zile pe 
săptămână mănânc produse sărace în calorii, două zile pe 
săptămână postesc. Imi doresc să fi început mai demult. 

— Uitaţi că nu sunteţi nici şoarece, nici şobolan. Experimentele 
pe animale nu pot fi aplicate la oameni cu un raport de unu la 
unu. 

— Din punct de vedere genetic, şoarecele este uimitor de 
asemănător omului. Nu degeaba lucrează laboratoarele de 
cercetare pe aceste animale. Dar să nu vă deranjăm la masă. 
Nici eu nu mi-am făcut prea multe griji în privinţa sănătăţii când 


am fost de vârsta dumneavoastră. 

Briggs văzu cum Ljuschkin îşi mai duse încă o dată, 
demonstrativ, furculiţa la gură. El însuşi se simţea ca un fumător 
după o prezentare a cărei temă era cancerul la plămâni. Apoi 
realiză însă că discuţia despre avantajele şi dezavantajele 
anumitor metode de nutriţie sunt oricum de prisos, presupunând 
că Amadeus Goldmann va reuşi. 

In uşă îşi făcu apariţia un bărbat cu părul de culoarea nisipului, 
cu ochii exagerat de albaştri şi cu o figură cioplită. Purta un 
costum elegant, dar avea mânecile ridicate până la coate, fapt 
care îi dădea un aer de lejeritate. Mersul şi mişcările sale erau 
hotărâte şi suple. 

Briggs ştia cine era bărbatul: Mats Leclerc. Şeicul îl angajase 
pe luxemburghez în urmă cu ceva timp, la recomandarea lui 
Amadeus Goldmann. | se părea că bărbatul era un amestec între 
un model şi un animal de pradă. 

Pe de altă parte, trebuia să recunoască faptul că tocmai din 
aceste motive Leclerc era omul perfect pentru meseria sa. El 
coordona trupa personală a lui Assad şi era responsabil de 
problemele de siguranţă. In afară de acestea, se ocupa de 
sarcina cea mai neplăcută a proiectului: procura materialul de 
care Goldmann avea nevoie pentru experimentele sale. Nimeni 
nu ar fi fost mai potrivit decât Leclerc. 

Luxemburghezul se îndreptă spre şeicul Assad şi-i spuse: 

— Golfstream-ul dumneavoastră s-a întors de douăzeci de 
minute din Zurich, Alteță. 

Chipul lui Assad se lumină. 

— Foarte bine, spuse el. Acest lucru înseamnă că cercul nostru 
va fi în curând întreg. Fă-mi un favor, Leclerc, şi încearcă să-l 
găseşti pe doctorul Goldmann. Trebuie să fie în laborator. Roagă- 
| să se grăbească pentru a putea răspunde întrebărilor invitaţilor 
noştri după masă. 

— Sunteţi deja aici! spuse şeicul Assad. Se ridică, se îndreptă 
spre femeie şi o îmbrăţişă călduros. Sunt încântat să vă pot primi 
cu căldură în modesta mea locuinţă, după atât timp. Cum a fost 
zborul dumneavoastră? Sper că aţi avut o călătorie plăcută. 

— Jett-ul dumneavoastră nu lasă nicio dorinţă neîndeplinită, 
Alteță, replică ea. Vă mulţumesc că mi l-aţi pus la dispoziţie. 

Briggs îi dădu întâietate lui Ljuschkin, apoi o salută şi el pe 


femeie. Trebuia să recunoască că arăta excepţional. Cu buzele 
sale pline, surâsul luminos şi tenul proaspăt, părea a nu avea mai 
mult de patruzeci de ani, deşi trecuse deja de cincizeci de ani. 
Aparţinea tipului de femei, care, deşi în vârstă, păreau tinere. 
Părul uşor cărunt şi ramele bifocale aurite nu-i alterau deloc 
chipul. 

— Donna Greenwood, spuse Briggs cu surâsul său şarmant. Mi 
se pare că a trecut o veşnicie de când nu ne-am mai văzut. Dar, 
spre bucuria mea, pot să vă spun că nu v-aţi schimbat deloc. 

Donna îi răspunse cu un surâs, dar pe chipul său se simţea o 
adiere de tristeţe. 

— M-am schimbat, Thomas, spuse ea. Poate nu în exterior, dar 
aici. Îşi atinse pieptul cu mâna. În adânc, aici, ceva s-a schimbat. 
Mi-am văzut prietenii murind în Scoţia. Am văzut cum au ars în 
flăcări sau au fost zdrobiţi de dărâmături. Am ajutat la uciderea 
lor. Sper doar că proiectul se va justifica. 


44 


Lara şi Emmet stăteau în faţa hotelului Jeddah Sheraton şi 
priveau în ambele direcţii ale North Corniche. Mulţi pietoni se 
plimbau pe mal, iar restaurantele erau ocupate până la ultimul 
loc. Traficul era intens. 

Un Opel Kadett vechi se opri pe marginea străzii, şi un bărbat 
cu un chiştoc de ţigară în colţul gurii cobori din maşină. Se opri în 
spatele maşinii, îi examină pe Lara şi Emmet preţ de un moment 
şi apoi le făcu semn. 

— El trebuie să fie, spuse Emmet. 

El şi Lara se strecurară printre două limuzine parcate şi urcară 
în maşină - Lara, în spate şi el, pe scaunul alăturat şoferului. 

— Nu aţi precizat că veniţi însoţit, îi spuse bărbatul lui Emmet 
în timp ce pleca. 

— Nu m-aţi întrebat. Reprezintă acest lucru o problemă pentru 
dumneavostră? 

— Pentru mine nu, poate pentru Gamoudi. Nu îi plac surprizele. 

— Gamoudi, pe care eu îl cunosc, nu se teme de nicio surpriză. 
Mai ales de o femeie, spuse Emmet. 

Alese tonul potrivit pentru această precizare. Şoferul nu mai 
comentă nimic în privinţa prezenţei Larei. 

Merseră doi kilometri de-a lungul țărmului şi apoi cotiră spre 
centrul oraşului. După o vreme, Lara observă de pe bancheta din 
spate cum ţigara din gura şoferului începuse să ardă. 

— Cred că suntem urmăriţi, spuse el, privind în oglindă. De 
când am plecat de la hotel, avem pe urme o maşină. Sănuvă 
miraţi dacă o să fie puţin neconfortabil. Vă sfătuiesc să vă 
prindeţi centurile, dacă nu aţi făcut-o deja. 

Intr-adevăr, la următoarea intersecţie apăsă atât de violent pe 
acceleraţie, încât roţile începuseră să scârţâie şi, în acelaşi timp, 
trase de volan spre dreapta. Lara de abia reuşi să-şi menţină 


poziţia pentru a nu fi aruncată în colţul maşinii, când aceasta luă 
următoarea curbă. Cu motorul vuind, parcurse strada îngustă. 

— Ţineţi-vă bine încă o dată, strigă şoferul. 

Lara simţi cum forţa centrifugă o împinge în colţul banchetei şi 
ţipă. 

Opelul se zdruncină pe pavajul de piatră, apoi spre o intrare. 
Maşina se opri într-o curte interioară şi şoferul opri motorul şi 
stinse farurile. 

— O să aşteptăm aici câteva minute, spuse el, până când sunt 
sigur că ne-am descotorosit de cei care ne urmăresc. Între timp 
ar trebui să schimbăm maşina. 

Urcară într-un Chrysler vechi. Un sfert de oră mai târziu 
părăseau curtea interioară. De aici, drumul fusese liniştit. 

Mergeau spre est, în direcţia oraşului. După scurt timp, 
clădirile industriale mari, lăsate în paragină pe ambele părţi ale 
şoselei dispărură în favoarea buruienilor ținutului arab sălbatic. 
Lara recunoscu un indicator pe marginea şoselei pe care scria: 
„Mekka - 80 Km”. După aproximativ zece kilometri, o luară spre 
sud, pe o şosea îngustă, asfaltată, dar neluminată. Douăzeci de 
minute mai târziu se opriră în faţa unei case ţărăneşti, prin ale 
cărei ferestre se vedea lumină. 

Coborâră din maşină în aerul rece al nopţii. Cântecul greierilor 
şi al cicadelor se putea auzi din toate direcţiile. Lara zări, la 
lumina lunii, mai multe capre pe o păşune îngrădită. 

— Pe aici, spuse şoferul îndreptându-se spre casă, în timp ce 
îşi aprindea o altă ţigară. 

Lara şi Emmet îl urmară. Bătu la uşă. Pe aceasta era montat un 
vizor. Simultan se aprinse lumina pe verandă. Pe vizor apăru o 
pereche de ochi care îi examina cu atenţie pe nou-veniţi. Apoi se 
închise din nou. Mai multe zăvoare fuseseră trase şi uşa se 
deschise. 

Interiorul cabanei arăta curat şi plăcut. Totuşi, Lara nu se 
simţea confortabil, deoarece cei şapte bărbaţi care o 
înconjuraseră îi trezeau orice alt sentiment, dar nu de încredere. 
Nu trebuia să se chinuie foarte tare să-şi imagineze cum vor 
reacţiona când Emmet le va spune că nu le poate plăti 
informaţiile. 

— Veniţi, spuse şoferul, mişcându-şi capul. 

Se îndreptă spre celălalt capăt al locului, unde se găseau 


treptele spre pivniţă. 

— Acolo jos se află sala noastră de discuţii. 

Cu strângere de inimă, Lara cobori treptele. | se părea că se 
afla într-o gaură de şarpe. La capătul unui tunel slab luminat, 
intră într-o cameră mică, fără decoraţiuni. În jurul unei mese 
modeste erau aşezate scaune. Pe tavan ardea un bec cu un 
abajur de tablă. 

— Luaţi loc, spuse şoferul. Hassad Gamoudi va veni imediat. 

Apoi dispăru din cameră. 

— Nu pot să îmi imaginez că vom supravieţui acestei zile, şopti 
Lara. Aici jos nu există nicio fereastră prin care am putea scăpa. 
Şi de cei şapte lupi din sufragerie nu scăpăm fără arme. 

— Ştiu, răspunse Emmet. 

Lara ar fi vrut să primească un alt răspuns. 


45 


Lacheii strângeau masa. Donna Greenwood simţea că 
tensiunea ei creştea treptat. Aruncă o privire peste masă spre 
Briggs şi Ljuschkin, fiind sigură că şi situaţia lor era aceeaşi. In 
lunile care trecuseră - de la ultima recidivă - rolurile celor trei se 
limitaseră, mai mult sau mai puţin, la cel de sponsori. Niciunul 
dintre ei nu fusese informat despre actualul status quo. 

Donna auzi voci în spatele ei şi privi peste umăr. Il recunoscu 
în uşă pe doctorul Amadeus Goldmann, însoţit de un asiatic care 
împingea un scaun cu rotile, în care se afla un bătrân uscăţiv. 
Donna nu îl mai văzuse până acum. 

— A, doctore Goldmann, spuse Assad solemn. Aţi venit la fix. 
Domnişoara Greenwood şi cei doi domni nu mai au răbdare să 
audă ultimele detalii ale proiectului nostru. Sunt, de asemenea, 
sigur că şi dumneavoastră, domnule senator, doriţi să aflaţi câte 
ceva. Veţi fi totuşi primul om care va profita de tratamentul 
nostru. 

— Lucrurile nu stau întocmai aşa, spuse Donna. Cu opt luni în 
urmă experimentul a eşuat. Dumneavoastră nu aţi fost atunci 
prezent, dar experimentul a coincis cu moartea pacientului. Să 
speraţi că de data aceasta totul va decurge bine. 

Asistentul împinse scaunul cu rotile al lui Bloomfield la masă. 
Briggs făcu o scurtă prezentare a fostului senator, apoi se ridică 
şeicul Assad pentru un scurt discurs. 

— Pentru a duce proiectul la bun sfârşit a trebuit să ne 
asumăm riscuri mari, începu el. Am adus victimele, am investit 
timp, bani şi energie. Probabil că unii dintre noi s-au întrebat 
dacă am luat-o pe drumul cel bun. Totuşi, ne aflăm în faţa unui 
eveniment istoric. Eforturile noastre, în ciuda tuturor greutăților 
şi a piedicilor, au meritat. În curând vom putea lua în primire 
producţia noastră, după cum am plănuit de la început. Domnul 


Ljuschkin va prelua Asia şi Australia, în afară de acest lucru va 
echipa toate laboratoarele noi cu tehnica necesară. Domnişoara 
Greenwood primeşte Europa şi Africa, doctorul Briggs, America. 
Eu însumi voi participa de acum înainte doar ca simplu partener. 

Făcu o scurtă pauză. 

— Datoria doctorului Goldmann este de a consacra la nivel 
mondial ştiinţa sa. Şi singurul de aici care are toate informaţiile 
va primi cuvântul acum. Doctore, vă rog să le comunicaţi 
musafirilor noştri ce progrese aţi mai realizat în ultimele luni. 

Assad se aşeză, şi Goldmann se ridică de la locul său. La prima 
vedere nu părea a fi o persoană ieşită din comun. Era de statură 
mijlocie, părul cărunt pieptănat peste cap, şi avea permanent 
adierea unui surâs pe buze. Dar ochii lui creau o magie aparte. 
Sclipeau precum două cristale întunecate, pline de mister. 
Emana o răceală care îţi intra sub piele. Aceşti ochi erau 
respingători şi  atrăgători, în acelaşi timp. Periculoşi şi 
ademenitori. Fascinanţi. Aceşti ochi îi confereau carisma. 

Privirea sa se plimbă de la Briggs, la Ljuschkin şi la Donna. 

— Ştiu că v-am părut de multe ori un artist care nu doreşte să 
îşi arate tablourile până când acestea nu sunt gata. Acest lucru 
este valabil în special pentru ultimele două luni. Vreau să vă 
mulţumesc azi pentru încrederea dumneavoastră. Mai mult decât 
atât, doresc să vă răsplătesc pentru acest lucru cu, poate, cea 
mai mare bătălie din istoria ştiinţei. 

Îşi mai lăsă încă o dată privirea să se plimbe. 

— Ce ne leagă pe noi, este viziunea noastră comună, continuă 
el. Dorim ca această viziune să poarte un nume deosebit, fie el 
elixirul vieţii, Graalul sfânt, izvorul vieţii... În principiu urmărim 
acelaşi scop: căutăm o modalitate de a prelungi durata vieţii. Din 
punct de vedere ştiinţific este vorba despre un puzzle, a cărui 
îmbinare am început-o acum treizeci de ani în clinica mea 
luxemburgheză de geriatrie. Totuşi, aici, în laboratorul şeicului 
Assad am reuşit, fără constrângeri legale sau control din partea 
autorităţilor, să îmbin diferitele piese ale puzzle-ului. Mai lipsesc 
câteva, dar întregul poate fi deja recunoscut. 

Am fost inspirat în cercetările mele, printre altele, şi de Vechiul 
Testament. Aţi auzit cu toţii de Metusalem, cel mai bătrân om. 
Dacă ar fi să credem Biblia, el a trăit 969 ani. Şi nu este un caz 
singular. Tatăl său, Enoch a trăit 365 ani, Lamech, strămoşul 


nomazilor, 777, fiul său, Noah, în jur de 500. Dacă pentru unii era 
importantă transmiterea tradiţiei biblice, pentru mine a fost un 
impuls al gândirii şi un stimulent. 

— Am reuşit realmente să lungesc drastic durata de viaţă la 
diverse organisme. La animale am reuşit să obţin înzecirea 
duratei normale. Tradus pentru noi, ar însemna o vârstă de 
aproximativ opt sute de ani. Din motive uşor de înţeles, ne 
lipsesc valorile bazate pe experienţă, dar sunt convins că această 
valoare este realistă. De altfel, există un adevărat număr de 
experţi, care îmi împărtăşesc opinia - doar că cercetările lor nu 
sunt atât de înaintate. 

Donna simţi cum inima ei se încălzeşte. Sfântul Graal. Viaţa 
veşnică. Cel puţin un pas decisiv în această direcţie. Ştiinţa 
modernă permite unui mit străvechi să devină realitate. Şi ea va 
fi printre primii care vor profita de pe urma acestui lucru. 

Ljuschkin, evident la fel de fascinat, intră în ring. 

— Dacă alchimia ar fi descoperit această substanţă mai 
demult, imaginaţi-vă prin câte ar fi putut trece un om! 
Cruciadele, Războiul de treizeci de ani, Revoluţia Franceză... 

— Greu de crezut că aţi fi supravieţuit până azi dacă aţi fi 
participat la o bătălie importantă din Evul Mediu, spuse 
Bloomfield amuzat. Dar vă dau dreptate. Este un joc de gânduri 
fascinant să fii martor la evenimente petrecute de-a lungul a mai 
multe sute de ani. Să trăieşti politica mai multor regi, dezvoltarea 
şi căderea mai multor naţiuni, descoperirea Americii, a tiparului, 
revoluţia industrială... 

Donna observă surâsul fericit de pe chipul lui Bloomfield. Nu i- 
o putea lua în nume de rău, şi ei i se întâmplase acelaşi lucru 
prima dată când îşi imaginase o viaţă atât de lungă. Pentru 
completarea navei astronautice s-ar fi deschis noi uşi, când 
astronauții fuseseră în situaţia de a construi la dimensiuni 
cosmice, pe durata unei vieţi omeneşti. Şi genii precum da Vinci 
sau Albert Einstein nu ar mai fi fost smulşi de moarte din opera 
lor, ci ar fi perfecţionat ştiinţa pe o durată de timp imensă. În 
aceeaşi situaţie erau cercetările lui Thomas Briggs - molecule de 
memorie, care puteau garanta capacităţi maxime până la vârste 
înaintate. Fantezia nu avea niciun fel de graniţe. 

Totuşi, Donna trebuia să recunoască faptul că această 
multitudine de aspecte, benefice tuturor, aveau la bază un motiv 


simplu: purul egoism. Dorinţa de a nu-ţi pierde viaţa. Acesta era 
motivul ei. Nicidecum altul. 

Totuşi, fascinația pentru acest proiect nu i-a orbit pe 
participanţi în faţa problemelor care urmau să apară sau care 
apăruseră deja, când doctorul Goldmann îşi începuse cercetările 
- răpirea subiecţilor din Sudan, ţinerea lor în captivitate în 
laboratoarele subterane, experimentele pe oameni. Toate 
acestea fuseseră necesare, însă Donna le considera totuşi 
cumplite. 

Mai exista şi întrebarea: Cine va profita de tratamentul de 
prelungire a vieţii. Oricine? Cu siguranţă că acest lucru ar 
amplifica problema suprapopulaţiei, a lipsei de alimente şi de 
spaţiu. Şi dacă tratamentul s-ar reduce la doar câţiva subiecţi, 
cine va fi ales? Care ar fi criteriile de selecţie? Ar fi aleşi cei avuţi, 
care ar fi pregătiţi să plătească un preţ mare pentru tratament? 
Aveau bătrânii un avantaj în faţa tinerilor? Sau trebuiau 
privilegiați cei care posedau cea mai mare probabilitate ca în 
viitor să fie de folos umanităţii, cei cu talente ştiinţifice, politicieni 
promiţători, pacificatori? 

Mai existau multe de clarificat, dar Donna era totuşi conştientă 
că acum nu era momentul potrivit pentru dezbaterea punctelor 
dificile. Azi se adunaseră pentru o dezbatere ştiinţifică. 


46 


Lara Mosehni îşi muşca buza inferioară nervos, în timp ce paşii 
dinspre gangul pivniţei se apropiau şi un bărbat îndesat, cu părul 
cleios şi o barbă nerasă de trei zile apăru în uşă. Sub cămaşa 
încheiată până la piept, Lara remarcă părul des şi un lanţ de aur. 
Bărbatul arăta ca un traficant de droguri columbian tipic. 

Intră serios în cameră. 

— După cum observ, domnule Walsh, aţi venit însoţit, spuse el. 
Mă enervaţi. Chiar foarte tare. 

Privirea sa se opri asupra Larei, apoi trecu la Emmet. 

— Veniţi însoţit de o doamnă atât de drăguță în Jeddah şi mi-o 
prezentaţi de abia acum? 

Buzele lui formaseră un zâmbet larg. Tensiunea din cameră 
dispăru. 

— Îmi cer scuze, spuse el. Dar ce ar mai fi viaţa fără distracţie? 
Lara era uşurată că bărbatul doar simulase furia. Se părea că 
mica piesă de teatru îi plăcuse şi lui Emmet. Chipul său se relaxă. 

— V-o prezint pe Lara Mosehni, spuse el. Lucrăm împreună. 
Lara, pot să ţi-l prezint pe Hassan Gamoudi? 

— Enchante, Madame, spuse arabul. Sunt încântat. Şi acum, că 
ne-am cunoscut, să trecem la afaceri. Vă rog, luaţi loc. 

Se aşezară, şi Gamoudi puse pe masă un plic. 

— Aţi aflat aşadar unde i-au ascuns pe răpiţii din Sudan? 
întrebă Emmet. 

— Ai dreptate prietene. Am totul aici. Gamoudi arăta plicul. 
Unde aveţi banii? 

Tonul lui era prietenos, dar simultan vibra şi o ameninţare 
serioasă. Bărbatul era la fel de imprevizibil precum un animal 
sălbatic. 

Emmet aşteptă câteva secunde, apoi răspunse: 

— Nu avem banii cu noi. Să fiu mai concret, nu avem nici 


posibilitatea de a ne apropia de ei. Mai bine zis, am fost furaţi. 

Îi povesti despre jefuirea contului elveţian. Lara îl privea 
neîncetat pe Gamoudi cu coada ochiului, dar nu putu să îi 
citească impresia de pe faţa de jucător de poker. 

— Credem că Assad nu i-a răpit doar pe sudanezi, ci şi pe un 
prieten de-al nostru, îi explică Emmet. Dacă nu mă înşel, Assad i- 
a smuls câteva informaţii şi ne-a golit contul. 

— Îmi vine să plâng, replică Gamoudi sec. Am avut nişte 
cheltuieli la obţinerea acestor documente. Şi acum nu mi se pare 
că o să stau cu mâinile în sân. Spuneţi-mi un motiv pentru care 
să nu vă ucid pe dumneavoastră şi pe  însoţitoarea 
dumneavoastră şi să vă îngrop în deşert. 

— Pentru că nu sunteţi prost. 

Lara se miră de stilul arogant al lui Emmet. Ea era atât de 
nervoasă, încât de abia mai putea sta liniştită pe scaun. Gamoudi 
avea nevoie doar de o mişcare a mâinii pentru a-şi duce la bun 
sfârşit ameninţarea. 

Bărbaţii se priveau peste masă. Tensiunea din încăpere era 
atât de mare, încât putea fi aproape atinsă cu mâna. 

— Vă propun o afacere, spuse Emmet. Imi înzecesc oferta, 
dacă mai aşteptaţi până când îmi primesc banii. Pentru 
conţinutul plicului nu veţi primi două sute cincizeci de mii de 
dolari, ci două milioane jumătate. 

Gamoudi îl privi atent. Apoi împinse, fără a scoate un cuvânt, 
plicul pe masă. Emmet îl luă, îl deschise şi scoase un teanc de 
poze. 

— Întâi m-am interesat dacă Harmattan-ul este ancorat în 
apropierea al-Quz-ului, dar nu a fost cazul, spuse Gamoudi. De 
aceea m-am adresat unei persoane care lucrează pentru armata 
americană. Un băiat de încredere, care de ceva vreme stă pe 
lista mea de corupți. De la el am primit aceste imagini. Sunt 
pozele unui satelit de supraveghere american. 

Emmet îi arătă Larei prima poză. Nu se vedea nimic altceva 
decât o mică pată gri pe un fundal negru. În colţul din dreapta jos 
era însemnată data zilei precedente şi ora: 5:42. 

— Pata aceea este vasul, spuse Gamoudi. Nu a fost greu de 
detectat. Noaptea trecută a existat un singur vas de această 
mărime care a părăsit portul din Aqiq. 

Lara primi de la Emmet următoarea poză. Pata se afla pe o 


linie de forma unei secere, între o suprafaţă neagră ca smoala, 
pe partea stângă, şi o formă nedefinită pe partea dreaptă. 

— Acesta este ţărmul arabic, explică Gamoudi. Harmattan nu a 
acostat ieri-dimineaţă în niciun port important, ci într-un golf, la 
aproximativ cincizeci de kilometri sud de al-Quz. O zonă extrem 
de părăsită. Următoarele poze sunt mărite. 

Emmet aşeză pozele pe masă, pentru ca toţi să le poată 
vedea. lahtul avea o mărime considerabilă acum, deşi zoomul 
puternic îl făcea neclar, iar Lara putu să remarce câteva detalii, 
nu doar conturul scheletului vasului şi construcţia, ci şi puncte 
mici, închise la culoare, a căror poziţie se modifica de la o poză la 
alta. 

— Sunt oameni? întrebă ea. 

Gamoudi aprobă. 

— După cum vedeţi, lasă barca de salvare în apă şi încarcă lăzi 
în ea. 

— In care transportă persoanele răpite, spuse Emmet. ŞI 
acesta este, cu siguranţă, serviciul de preluare. 

Arătă două patrulatere întunecate, care, în colţul drept, se 
apropiau de golf, deci dinspre uscat - camioane care-şi croiau 
drumul. Următoarele poze prezentau încărcarea camioanelor. 

Emmet scoase ultima poză din plic. 

— Acesta este returul convoaielor, comentă Gamoudi. Extrem 
de plictisitor. Două camioane care conduc prin pustiu, pe drumuri 
pline de nisip şi pe străzi înguste de ţară. 

Emmet răsfoi cu două degete pozele şi ajunse la aceeaşi 
concluzie. Puse teancul neinteresant de poze înapoi în plic şi 
împrăştie ultimele cinci poze pe masă. 

— Aici se încarcă camioanele din nou, spuse Gamoudi. Aceasta 
este locuinţa şeicului Assad din al-Quz. După cum observați, 
camioanele trec de intrare şi intră în curtea palatului. Aici se 
opresc şi bărbaţii cară lăzile în această clădire. Indică locul. De 
aici li se pierde urma. Dar cred că din acest lucru se înţelege că 
persoanele răpite se mai află în interiorul palatului. 

Emmet aprobă pierdut în gânduri. 

— Nu pentru mult timp, spuse el încet. Deoarece îi vom 
elibera. 


47 


Senatorul Bloomfield fusese dus din nou în camera sa. Ceilalţi 
îl invitară pe doctorul Goldmann la un tur de laborator pentru a-şi 
face o părere despre ultimele evoluţii ale proiectului. 

— Înainte de a vă arată modificările pe care le-am făcut de la 
ultimul eşec, vreau să vă ofer o degustare a viitorului proiectului 
nostru, spuse Goldmann în drum spre trepte. Cercetări care 
acum se găsesc într-un stadiu incipient, dar care, cândva, ne vor 
permite să ajungem la vârste mai înaintate de opt sute de ani. 
Poate ne vor permite într-o zi chiar să trăim veşnic. 

Prima oprire fusese într-o încăpere spațioasă, învăluită într-o 
lumină albăstruie, care se găsea în aripa stângă a palatului, la o 
adâncime de aproximativ trei metri sub pământ. Pe pereţii 
laterali erau multe acvarii de diverse mărimi. Cele mai multe 
aveau corali de diferite culori şi peşti colorați - cu toţii aduşi din 
Marea Roşie. Totuşi, Donna ştia că peştii şi coralii foloseau doar 
la simularea unui mediu cât mai natural posibil pentru subiectul 
principal al acestui laborator: caracatiţele. 

Donna privi cu atenţie acvariul de mărimea unui om din partea 
ei stângă. În mijloc se afla un recif bizar, cu multe nişe de forma 
unor cavităţi, în care se adăpostiseră animale. Printr-o crăpătură 
orizontală se puteau observa tentacule ieşind precum degetele, 
care presau o uşă glisantă. La umbra unei stânci suspendate se 
aflau mai multe trupuri roşiatice încolăcite. 

Aproape cu teamă, Donna le urmări şi pe celelalte prin gangul 
cu jocuri de lumini sclipitoare. Nimeni nu scotea un cuvânt. Pașii 
lor se auzeau destul de tare. 

Ajunseseră la locul de lucru, compus din mai multe computere 
aşezate în cerc, care scoteau sunete înăbuşite. In mijlocul 
spaţiului cu computere se aflau mai multe mese de lucru. Pe una 
dintre ele se afla o trusă completă pentru operaţii - bisturiu, 


cleşti şi altele. Lângă ea, pe o altă masă de crom se afla o 
caracatiţă lungă de o jumătate de metru, întinsă într-un pat de 
apă înalt de douăzeci de centimetri. 

— Animalul se află încă în stare de narcoză, spuse doctorul 
Goldmann. A fost operată chiar cu o oră în urmă. Aici se mai pot 
vedea cusăturile. 

Le indică pe corpul în formă de sac al caracatiţei. Chiar 
deasupra ochiului, Donna observă o mică rană, dreaptă, care 
fusese frumos cusută. 

— Experimentele noastre pe caracatiţe sunt deschizătoare de 
drumuri, spuse Goldmann. Această femelă a depus ouă cu două 
zile în urmă. A depus aproximativ 150 000 de ouă şi a preluat 
grija lor. Dacă am fi lăsat natura să-şi urmeze cursul, femela nu 
ar mai fi mâncat nimic. Ar fi îmbătrânit repede şi, la câteva zile 
după apariţia puilor, ar fi murit. Acest proces este valabil la toate 
femelele caracatiţă - o moarte domoală, sfârşitul, de îndată ce o 
nouă fiinţă ia naştere. 

Îşi lăsă cuvintele să-şi facă efectul un moment, apoi continuă. 

— Am descoperit cu ajutorul experimentelor noastre şi cauza: 
două glande hormonale, care sunt aşezate în spatele ochilor. 
Glandele pineale. Prin simpla îndepărtare a acestei glande se 
împiedică moartea acestor animale după depunerea ouălor, 
deoarece sistemul lor de sinucidere lipseşte. Caracatiţele operate 
de noi încep să se hrănească din nou şi trăiesc în medie de şapte 
ori mai mult decât cele din natură. Între timp, am descoperit şi la 
masculi aceleaşi glande. Mai există şi alte organisme care 
posedă acelaşi mecanism de distrugere proprie. La viermele 
filiform şi la musculiţa de oţet genele morţii se activează în ADN, 
într-un anumit moment. Am reuşit deja să distrugem gena 
responsabilă pentru moartea bruscă a celulelor. Rezultatul a fost 
o prelungire însemnată a vieţii. Trebuie să aflăm dacă şi 
organismul uman posedă aceeaşi genă de autodistrugere. Deja 
este cunoscut că oamenilor cărora le lipseşte segmentul de genă 
E4, ajung la bătrâneţe extrem de sănătoşi şi plini de viaţă. 
Experimentele mele pe bătrânii din Wad Hashabi au confirmat 
aceste teorii. Niciunul dintre bătrâni nu poseda gena, acesta fiind 
unul dintre motivele longevităţii acestui sat, sunt sigur de acest 
lucru. Această caracteristică se transmite de la o generaţie la 
alta. Îmi imaginez că se mai ascund şi alte gene ale morţii în 


ADN-ul uman. Dar până când acestea vor fi localizate, vor mai 
trece câţiva ani, după cum am precizat. 

Părăsiră acvariul şi intrară în complexul principal al zonei de 
cercetare. Doctorul Goldmann îşi conduse mica grupă într-un 
labirint bine iluminat, care mirosea a dezinfectant. Deşi Donna 
mai fusese aici, îşi pierdu orientarea repede. 

Trecură print-o uşă dublă cu canaturi, traversară un laborator 
rotund şi ajunseră într-o garderobă în care se îmbrăcară cu haine 
de laborator sterile. De aici, se îndreptară spre o încăpere mică, 
plină de crom, albă, care amintea de o sală de operaţie. 

În mijlocul camerei se afla Anthony Nangala, legat de pat. De 
îndată ce îi auzi pe nou-veniţi încercă să se uite în direcţia lor, 
dar capul său era ţinut de o aparatură monstruoasă, astfel încât 
nu putea să-şi mişte decât ochii. O limitare a puterii unui bărbat 
condamnat la nemişcare totală. Imaginea sa era terifiantă şi o 
îndureră pe Donna. Deşi ştiuse deja că Anthony fusese capturat 
de oamenii lui Assad - nu ştia cu ce scop însă. 

înconjurată de ceilalţi, Donna se apropie de pat. Când bărbatul 
de culoare o recunoscu, faţa lui se înăspri. 

— Trădătoareo, spuse el. Sper că există un motiv bun pentru a 
explica ceea ce îmi faci)! 

Muşchii gâtului i se întinseră ca şi cum se opunea înlănţuirii 
aparatului care îi fixa capul. 

— Nu trebuie să vă obosiţi, spuse doctorul Goldmann cu o voce 
aproape hipnotică. Acest lucru poate să dea peste cap rezultatele 
experimentului. Relaxaţi-vă, altfel va trebui să vă fac o injecție. 

Ochii plini de ură ai lui Nangala erau încă aţintiţi asupra 
Donnei, dar realiză că-şi consuma forţa. Musculatura gâtului i se 
încordă din nou. 

— Pentru asta vei fi arsă în iad, strigă el. 

„Da, se gândi Donna, poate. Dar în multe, multe sute de ani.” 

Doctorul Goldmann acţionă un comutator şi patul lui Nangala 
se mişcă încet. Când ajunse într-un unghi de optzeci de grade, se 
opri. 

— Poziţia de lucru ideală, comentă el şi se aşeză în spatele lui 
Nangala. Apoi le spuse celorlalţi: Veniţi lângă mine. De aici veţi 
putea urmări intervenţia mai bine. 

Donna se aşeză în spatele doctorului şi privea „coroana” de pe 
capul lui Nangala, un mecanism pe care Goldmann îl utiliza şi la 


tratarea pacienţilor care sufereau de Alzheimer. Baza era 
alcătuită dintr-un cerc de aproximativ trei centimetri, care era 
aşezată adânc pe frunte, strânsă cu şuruburi de tâmplă. 

— Mai bine zis, explică doctorul Goldmann, şuruburile ascuţite 
străpung pielea, astfel încât să atingă oasele. 

În acest mod putea fi împiedicată alunecarea coroanei, o 
presupunere indispensabilă pentru intervenţia planificată de el. 

— Am măsurat capul bărbatului cu ajutorul unei tomografii 
computerizate şi am poziţionat deja suportul, spuse Goldmann. 

Arătă spre o măsurătoare de metal, îndoită, de lăţimea unui 
deget, care era montată pe o şină pe frunte şi cu un fel de 
antenă arcuită spre spate, peste craniul lui Nangala. La capătul 
antenei se afla un inel de ghidaj pentru orientarea unghiurilor 
necesare aparatului în timpul operaţiei. Era vorba despre un 
burghiu, al cărui vârf se vedea pe un loc ras de pe ceafa lui 
Anthony. 

Goldmann apăsă un buton. Burghiul se puse zgomotos în 
mişcare. Donnei i se ridică părul de pe ceafă când distanţa dintre 
burghiu şi pielea capului se micşoră. Putea să simtă frica lui 
Nangala. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi dorit să fie în locul lui. 
Dar trebuise el să se amestece în treburi care nu-l interesau! 

— Veţi primi un impuls dureros, îi spuse Goldmann lui Nangala. 
Nu pot să vă fac, din păcate, nicio anestezie, deoarece trebuie să 
rămâneţi perfect conştient în timpul intervenţiei. Dar vă asigur că 
durerea va trece repede. 

Anthony Nangala strânse din pumni în timp ce burghiul se fixă, 
dar nu scoase niciun sunet. Puţinul sânge care îi curse în timpul 
operaţiei fusese îndepărtat de Goldmann cu un tampon steril. 

După un minut, burghiul îşi reluă poziţia. Lăsă o mică gaură 
rotundă în zona tâmplei. 

— Acum urmează intervenţia propriu-zisă, continuă doctorul 
Goldmann, în timp ce întindea un tubuleţ de metal în inelul de 
ghidare. Prin acest tub voi ghida o canulă în creierul pacientului 
nostru, pentru a putea manipula hipotalamusul. Acesta este 
poziţionat dedesubtul creierului mare - undeva deasupra nasului 
- şi este responsabil pentru o serie de funcţii ale corpului, ca, de 
exemplu, pentru starea de veghe şi starea de somn, pentru 
tensiunea arterială, pentru schimbul de hidrogen şi pentru multe 
altele. Chiar şi pentru menţinerea temperaturii constante a 


corpului. Hipotalamusul are grijă ca temperatura corpului nostru 
să fie păstrată la 37 grade Celsius. Tocmai de aceea este el 
extrem de interesant pentru cercetările noastre. 

Împinse un ac lung de treizeci de centimetri prin ţeavă exact în 
gaura făcută de burghiu. 

— Tomografia computerizată a calculat în aşa fel drumul 
canulei, încât să nu afecteze niciuna dintre părţile creierului 
responsabile pentru supraviețuirea pacientului, explică 
Goldmann. 

Se întoarse spre Nangala. 

— Vă promit că de acum înainte operaţia va decurge într-un 
mod plăcut pentru dumneavoastră. Creierul uman nu este 
sensibil la durere. În orice caz, canula poate să afecteze vreun 
nerv. De aceea, voi pătrunde în creierul dumneavoastră foarte 
încet. Vă rog să îmi spuneţi de îndată dacă veţi simţi o senzaţie 
de surzenie sau dacă simţiţi că vă este afectată vederea. 

Porni computerul. Pe ecran apăru imaginea din profil a 
creierului lui Anthony Nangala. În partea stângă sus, exact 
deasupra meningelui lumina un punct roşu. 

— Acesta este vârful canulei, explică doctorul Goldmann. Un 
minitransmiţător trimite un impuls, care este primit de coroană şi 
apoi transmis mai departe calculatorului. Prin această metodă 
putem să urmărim cu precizie traseul acului. Străpung meningele 
şi pătrund în creierul mare. 

Roti cu grijă printre degete capătul superior al canulei, în timp 
ce creştea valoarea aerului din ac. Donna observă pe monitor 
cum punctul iluminat urmărea o linie trasată - traseul stabilit. 
Vârful acului înainta rapid în regiunea din spatele ochilor. Acolo 
era adăpostit hipotalamusul, colorat în galben, legat de hipofiză, 
lipit de spatele meningelui. 

Privirea ei se opri asupra lui Anthony Nangala, care îşi mişca 
neîncetat degetul. Avea lacrimi în colţurile ochilor, dar încă nu 
scosese niciun sunet. 

Canula ajunse fără complicaţii la ţintă. Când punctul roşu se 
află exact deasupra hipotalamusului, doctorul Goldmann strânse 
şurubul şi fixă astfel acul. Intr-un final, uni capătul superior cu un 
furtun gros din plastic transparent, care ducea la o consolă 
aşezată pe perete. 

— Ceea ce vedem acum a fost testat doar pe maimuțe, spuse 


Goldmann. Temperatura corpului a scăzut cu trei grade Celsius. 
La maimuțe acest lucru cauzează o încetinire a funcţiilor 
biologice ale corpului - şi a procesului de îmbătrânire. Până acum 
nu mi-au apărut niciun fel de reacţii negative, dar ne mai lipseşte 
valoarea experienţei. 

— Nu există altă posibilitate de a scădea valoarea temperaturii 
corpului omenesc? întrebă Donna. 

— Din păcate nu, răspunse Goldmann. Tastă ceva la computer, 
rezultând o scurgere a unui lichid prin tubul de plastic. Pentru 
încetinirea procesului de îmbătrânire, funcţia hipotalamusului 
trebuie reglată din nou. Acest lucru se întâmplă prin creşterea 
concentraţiei ionilor de calciu. Exact asta fac eu acum. 

Thomas Briggs, care stătea lângă Donna, păru puţin 
dezamăgit. 

— Mi-e greu să cred că senatorul Bloomfield o să accepte de 
bunăvoie o asemenea operaţie, spuse el. 

— Nu trebuie, răspunse Goldmann. Experimentul pe 
hipotalamus se comportă precum investigarea genelor morții la 
oameni: studiem, dar suntem încă la început. Prelungirea 
promisă a duratei de viață de opt sute de ani se poate efectua 
chiar astăzi printr-o altă metodă. Gura i se schimonosi într-un 
zâmbet rece, tipic. Aveţi încredere în mine. 


48 


Lara era încântată să părăsească ferma dărăpănată. Aerul rece 
o liniştea treptat. De îndată ce Emmet îi spuse traficantului de 
arme că nu putea să plătească pentru informaţii, Lara văzu deja 
vulturul făcând cercuri deasupra ei. 

— Hei! 

Vocea venea din spate. Lara şi Emmet se întoarseră. Pe 
verandă stătea Hassan Gamoudi. 

— Dacă se va dovedi că m-aţi înşelat cu banii, o să vă găsesc, 
strigă el după ei. Oriunde. Nu uitaţi acest lucru. 

Râse, dar Lara nu se îndoi că ameninţarea nu era reală. Nu 
avea acum doar Interpolul pe urmele ei, ci şi un traficant de 
arme. 

— Poţi să îmi spui de ce m-ai lăsat atât timp singură, îi şopti lui 
Emmet, care dispăruse împreună cu Gamoudi mai bine de o 
jumătate de oră din pivniţă. 

Pentru nervii Larei, şi aşa întinşi, acest lucru fusese oricum, dar 
nu benefic. Când Emmet se întoarse, căra un geamantan de 
aluminiu, pe care îl purta şi acum în mână. 

— Am fost cu Gamoudi într-unul din depozitele sale, răspunse 
el. Ne-am ocupat de echipament. 

Geanta era prea mică pentru arme. 

— Echipament, repetă Lara. 

— Pentru o spargere. Şperaclu, tăietor de sticlă, decodor 
pentru alarme, aşa ceva. 

— Nu cred că putem pătrunde în palatul lui Assad în acest 
mod. 

— Nici eu. Doar în biroul lui Omar Larbi. 

Şoferul lui Gamoudi nu îi ducea înapoi la Jeddah, ci la Mecca, 
unde locuia Larbi. 

— Gamoudi ne-a dat adresa, spuse Emmet. Nu a fost dificil, 


doar un clic pe internet a fost de ajuns. Larbi este un arhitect 
celebru aici. 

Lara aprobă. Omar Larbi construise palatul lui Assad. El se 
ocupase şi de anexe - de exemplu laboratorul caracatiţelor, care, 
după toate probabilitățile, se afla sub grădina palatului. Lara 
investigase singură toate astea. Sperau să găsească acolo 
planurile de construcţie ale palatului. Era clar că Emmet dorea 
să-şi facă o imagine a interiorului palatului şi să cunoască 
teritoriul duşmanului, pentru a pune la cale un plan de eliberare. 


Era aproape miezul nopţii când doctorul Goldmann termină 
turul laboratoarelor. Donna se simţea uşurată că, după operaţia 
lui Anthony Nangala, nu le mai prezentase detalii sângeroase, ci 
se limitase la prezentarea spaţiilor şi a echipamentului lor. 

Nangala nu-i mai ieşea din cap. Experimentul fusese oribil, ca 
de altfel toate experimentele lui Goldmann, dar Donna se 
rezumase până acum la citirea rapoartelor scrise. Şi ororile răpirii 
subiecţilor. A fi realmente de faţă şi a vedea cu proprii ochi cum 
un subiect neajutorat era luat drept obiect de ştiinţă - ca să nu 
mai punem la socoteală şi că subiectul era o persoană cunoscută 
- era altceva. Un fior de gheaţă îi trecu prin spate. 

Anthony Nangala intrase din întâmplare în proiectul Goldmann. 
Dorea, de fapt, să-i prindă pe traficanţii de sclavi din Sudan. Dar, 
în urma investigaţiilor sale, ajunsese în Wad Hashabi, satul din 
care, de luni de zile dispăreau oameni. Spionase zona de acolo cu 
aproape două săptămâni înainte ca Matt Leclerc şi adjutanţii săi 
să înceapă din nou vânătoarea. Observaseră că ceva nu era în 
regulă şi se deciseseră să-şi amâne acţiunea cu câteva zile. 
Pentru a împiedica o nouă surpriză, patru dintre ei îl urmăriseră 
pe Anthony Nangala până la New York, îl răpiseră şi îl aduseseră 
aici. 

Sub influenţa drogurilor adevărului, Nangala le povestise tot ce 
ştia despre proiectul Goldmann. Mult nu ştia. Până la răpirea sa 
crezuse că avea de-a face cu o bandă normală de răpitori. In 
afară de asta, le povestise şi despre Ordinul Sabia Crestată. 
Precizase şi numele Donnei. Când Assad o informase, 
instantaneu, situaţia îi devenise clară: când un membru al 
ordinului dispărea fără urme, ceilalţi urmau să-l caute până când 
aflau ce s-a întâmplat exact cu el. Cu alte cuvinte: mai devreme 


sau mai târziu, ordinul ar fi aflat de proiectul Goldmann. 

Exista doar o singură soluţie pentru rezolvarea acestei 
probleme: ordinul trebuia distrus. Aşa că Donna îl rugă pe Assad 
să trimită un elicopter de luptă în Scoţia, pentru a incendia 
castelul Leighley în timpul întâlnirii. Promise, în schimb, să 
investească în proiect o parte considerabilă din averea ordinului, 
deoarece situaţia financiară a lui Assad, rezultată din rapoartele 
ziarelor, nu era una dintre cele mai bune. Greutățile lumii 
ştiinţifice îi dăduseră de furcă în ultimii ani. De aceea îşi căutase 
alţi investitori. 

Gândul la surorile şi fraţii ei morţi îi dădeau palpitaţii la inimă. 
În acelaşi timp, ştia că nu existase altă soluţie. Ordinul nu ar fi 
acceptat niciodată acţiunile proiectului Goldmann. Mult prea 
mulţi nevinovaţi au avut de suferit sau chiar au murit în numele 
ştiinţei. Dar suferinţa şi moartea altora erau pentru Donna şansa 
de viaţă. Deşi avea doar cincizeci şi unu de ani, simţea deja 
sfârşitul apropiindu-se. Părinţii ei muriseră amândoi la cincizeci şi 
patru de ani din cauza unor probleme de inimă. Durata scurtă de 
viaţă era o caracteristică a generaţiilor familiei ei. Era în genele 
lor. Donna se apropia cu paşi repezi de moarte. Dar se simţea 
încă prea tânără ca să moară. 

Când se întoarse în cameră şi se aruncă în pat, îşi zise că 
succesul ştiinţei presupune o anumită lipsă de interes faţă de cei 
din jur. Nu era singura care urma să profite de pe urma 
proiectului. 

Totuşi, fusese chinuită de scrupule întreaga noapte. 


Dimineaţa, când se trezi, se simţi istovită. Imaginile operaţiei 
craniene suportate de Anthony Nangala îi mai dansau insistent în 
faţa ochilor. Ar fi dat orice să-şi poartă şterge această imagine 
din minte. Reuşi, în apa caldă a băii, să se mai destindă. La micul 
dejun, vechiul ei prieten Thomas Briggs veni lângă ea. 

— Pari căzută pe gânduri, spuse el. 

— Sunt doar obosită. 

— Ai dormit rău. 

— Da. M-am gândit neîncetat la ziua de ieri. 

— Regreţi că te-am implicat în acest proiect? 

Se uită la Briggs şi oftă. De-a lungul a mai mult de douăzeci de 
ani, între ei se crease o relaţie bazată pe încredere. Donna ştia 


totul despre el, şi invers. Când se întâlneau, purtau discuţii 
despre bătrâneţe şi moarte, asta deoarece făcea parte din 
domeniul de activitate a lui Briggs. În timpul uneia dintre aceste 
discuţii, în urmă cu aproximativ trei ani, Briggs o întrebase dacă 
era pregătită să îşi vândă sufletul pentru a-şi prelungi viaţa. La 
început crezuse că era doar un joc. Totuşi, când el îi povesti că 
lua parte la un proiect de cercetare, Donna realiză că se afla cu 
siguranţă în faţa celei mai dificile decizii din viaţa ei. O lună 
întreagă meditase, apoi acceptă. La scurt timp, fusese cooptată 
în proiect. 

— Nu regret nimic, spuse Donna. A trebuit să mă decid şi exact 
asta am şi făcut. Atâta doar că, spre deosebire de tine şi de 
doctorul Goldmann, eu nu am nimic de a face cu operaţiile. Acest 
lucru mă loveşte direct în inimă. 

— Bineînţeles. Dar crede-mă că în două sute de ani o să uiţi. 


La ora zece se întâlneau toţi în sala răcoroasă de conferinţe. 
De undeva se auzea zgomotul instalaţiei de aer condiţionat. 

Donna stătea lângă Thomas Briggs, iar şeicul Assad, Sergej 
Ljuschkin şi senatorul Bloomfield, de cealaltă parte a mesei. 
Doctorul Goldmann luase loc în capul mesei. 

— Vreau să comunic, în această dimineaţă, programul zilelor 
următoare, spuse el. Turul nostru de ieri nu a avut nicio legătură 
cu acest lucru. După cum am precizat, ceea ce aţi văzut ieri 
poate fi viitorul proiectului nostru, şi, în cel mai fericit caz, ne 
poate aduce viaţa veşnică. După situaţia actuală, doar opt sute 
de ani ar fi în discuţie. 

— Imi ajunge, cel puţin pentru început, adăugă senatorul 
Bloomfield nerăbdător. Vă rog să ne povestiţi. Cum doriţi să 
readuceţi vitalitatea în oasele mele bătrâne? 

— Inainte de a vă răspunde la întrebare, doresc să vă arăt 
ceva, spuse Goldmann. 

Apăsă câteva butoane ale telecomenzii care era aşezată în 
faţa lui pe masă. Jaluzelele cu lamele acoperiră fereastra şi un 
diaproiector vechi proiectă o imagine pe peretele de pânză de la 
capătul mesei. 

Imaginea era împărţită în două şi amintea de poza unui 
puşcăriaş. Prezenta un bătrân de culoare, din faţă şi din profil. Nu 
era îmbrăcat decât într-un şort. Riduri adânci îi brăzdau faţa; era 


chel şi încovoiat. Donna presupunea că era vorba de una dintre 
persoanele răpite din Wad Hashabi. Satul sudanez era atât de 
interesant pentru Goldmann întrucât acolo trăiau neobişnuit de 
mulţi bătrâni. Wad Hashabi era o insulă înconjurată de un golf. 
Mulţi dintre locuitori îşi petrecuseră întreaga viaţă acolo, aproape 
niciun străin nu se mutase aici. Gena longevităţii o transmiseseră 
de-a lungul multor generaţii. Satul era pentru cercetătorii din 
domeniul geriatriei un Eldorado. 

— Nimeni nu ştie ce vârstă are bătrânul, nici măcar el. Credem 
că are în jur de nouăzeci. Domnule senator, vă rog să priviţi cum 
funcţionează tratamentul nostru asupra corpului omenesc. 

Apăsă iar un buton de la telecomandă. Proiectorul prezentă o 
altă imagine pe peretele de pânză: acelaşi bărbat, lucru evident, 
dar ridurile, în comparaţie cu imaginea anterioară, se 
diminuaseră vizibil. În afară de acest lucru, bărbatul nu mai era 
atât de încovoiat, iar scalpul său, înainte chel, avea acum părul 
grizonat. Bărbatul părea a fi acum de şaizeci de ani. Bloomfield 
era vădit impresionat. 

— Metoda noastră acţionează pe două planuri, spuse doctorul 
Goldmann. Ceea ce vedeţi dumneavoastră aici este rezultatul 
primei faze, faza de revitalizare. Scopul ei este de a înlătura 
semnele bătrâneţii. Din păcate se aplică într-o arie restrânsă. Nu 
îi mai putem face tineri. Dar cred că rezultatul vorbeşte de la 
sine. 

— Fireşte, comentă Bloomfield. Ce aveţi de gând să faceţi cu 
mine în această fază, doctore? 

— Vom înlătura apariţia procesului organic de îmbătrânire 
printr-o serie de măsuri, de exemplu alimentarea cu vitamine. 

— Toată viaţa mea am mâncat legume. Nu m-au ajutat cu 
nimic. De altfel, nu vreau să cred că am plătit zece milioane de 
dolari pentru a fi îndopat cu portocale. 

— Vitaminele se vor descompune mai departe ca regeneratori, 
replică Goldmann, fără a ţine cont de tonul sarcastic al lui 
Bloomfield. Cel mai bine funcţionează unul dintre preparatele de 
vitamina E, un foarte bun revitalizant. Pe lângă vitamine vi se vor 
administra şi hormoni, care acţionează asupra glandei timus. 

— Nu am ştiut până acum că am o astfel de glandă. La ce 
foloseşte ea? 

— Asigură rezistenţa corpului dumneavoastră. Din păcate, 


funcţiile ei scad la maturi din ce în ce mai tare. Terapia noastră 
cu hormoni va intensifica funcţionalitatea timusului şi implicit va 
întări şi rezistenţa dumneavoastră. De fapt, nu este vorba doar 
de prelungirea vieţii cu câteva sute de ani, ci de a petrece 
această perioadă în condiţii normale, activ atât fizic, cât şi psihic. 
De aceea, am introdus în această primă fază şi un tratament cu 
celule noi. Nu una normală, ci una care pune în umbră toate 
celelalte metode utilizate până acum. Nu doar că veţi arăta cu 
mult mai tânăr, precum persoana din imagini, ci vă veţi simţi 
tânăr. Organele dumneavoastră interne vor funcţiona mai bine, 
țesutul dumneavoastră muscular se va restructura, structura 
osoasă va fi mai flexibilă. In paralel, la scurt timp după 
administrarea tratamentului cu celule tinere, procedura trece în 
al doilea stadiu, faza de întârziere. In această fază, starea fizică 
revitalizată este stabilizată şi procesul de îmbătrânire este 
încetinit. 

Făcuse o mică pauză înainte de a da explicaţii mai detaliate. 

— O celulă umană poate să se împartă în exact cincizeci de 
părţi, după care moare. Acest fenomen se numeşte „efectul 
Hayflick”, după cel care l-a descoperit. Moartea subită a celulei 
se produce deoarece ADN-ul se scurtează la fiecare divizare. 
Aşteptă impresia lui Bloomfield pentru a continua: Cromozomii 
umani au la capăt un fel de capă. Ea este compusă din repetarea 
unei anumite baze, care protejează AND-ul de descompunerea 
stofei. Această capă are rol de protecţie. La fiecare divizare ea se 
dezintegrează şi apoi se reconstruieşte. La celulele mature, baza 
se descompune din ce în ce mai tare. Protecţia se destramă. 
După a cincizecea divizare, capa este atât de deteriorată, încât 
ADN-ul se alterează. Informaţiile ereditare din celule nu mai pot fi 
citite. Drept consecinţă, ele mor. Am găsit totuşi o soluţie care 
permite celulelor umane să se divizeze în aproximativ cincizeci 
de părţi, fără probleme, mai bine zis: să îmbătrânească mai 
încet. 

Bloomfield aprobă. Pe faţa sa se oglindea triumful unui bărbat 
care era pe punctul de a-şi îngenunchea destinul. 

— Ce mai aşteptăm? întrebă el. Nu mai am răbdare. 


49 


Anthony Nangala stătea într-o cameră mică în care mirosea a 
dezinfectant şi privea în gol tavanul. Nu se prea putea mişca. 
Incheieturile mâinilor şi ale picioarelor erau prinse cu manşete de 
piele, care erau legate de pat cu lanţuri de oţel. Avea mult mai 
mult spaţiu decât ieri, în timpul operaţiei. 

Se simţea bine din punct de vedere fizic. Nu-şi mai simţea 
degetele de la mâini şi picioare înţepenite, dar poate acest lucru 
se datora faptului că nu se putea odihni. Nici rana de la cap nu-l 
mai durea. Simţea pulsări la tâmplă, dar nimic mai mult. Ca 
boxer la categoria grea trăise şi altele mult mai urâte. 

Se simţea însă rău din punct de vedere psihic. Intervenţia de 
ieri a fost o experienţă decisivă a vieţii sale. Neputinţa lui, panica 
pentru ce se va putea întâmpla, faptul că nu ştia ce făcea 
doctorul Goldmann - toate îl aduseseră în pragul nebuniei. La 
aceste trăiri se mai adăuga şi dezamăgirea că Donna Greenwood 
- una dintre puţinele persoane în care el avusese încredere - îi 
trădase. Poate mai erau implicaţi şi alţi membri ai ordinului. 
Dezamăgirea era profundă. 

Nangala auzi cum se deschide uşa. 

— Bună ziua. 

Era tânăra palidă, care îl tratase ieri după ce fusese scos din 
celulă. Pielea ei părea azi şi mai transparentă. li era evident că 
femeia - conştient sau inconştient - îşi ferea privirea. Totuşi, 
vedea ceva în ochii ei care îi dădea speranţe: căldură. În această 
catacombă fără ferestre ea părea singura care mai avea suflet. 

— Ce faceţi? 

Era mai mult decât o stupidă întrebare de rutină. Ceva din 
vocea ei lăsa de înţeles că era realmente interesată de starea lui. 

— Când vă văd pe dumneavoastră, mult mai bine. 

Râse timid, dar nu continuă. In schimb, îşi scoase un 


termometru dintr-un sertar. 

— Deschideţi gura, spuse ea. 

Nangala o ascultă şi ea îi împinse termometrul sub limbă. 

— Cum vă cheamă? întrebă el cu termometrul în gură. 

— Reyhan. Reyhan Abdallah. 

— Eu sunt Anthony. 

Râse şi se uită cu o lanternă la ochii bărbatului. 

— Anthony? Un nume frumos. 

Nangala dori să protesteze, dar ea-l întrerupse. 

— Ţineţi-vă gura închisă, ştiu cum vă cheamă. 

După câteva secunde, termometrul începu să scoată nişte 
sunete. 

— 34,2 grade Celsius, constată femeia. Se pare că intervenţia 
de ieri a avut succes. 

Apăsă pe pedala de la patul lui Anthony şi îl împinse într-un 
gang sterilizat, luminat de un neon. leşiră pe o uşă, aflată după 
colţ, şi ajunseră într-o încăpere care ieri folosise drept sală de 
operaţie. Într-o parte se aflau alte instrumente de tortură. Brusc, 
Nangala simţi din nou cum îi creştea panica. Coşmarul continua. 

Înainte de a apuca să spună ceva, femeia părăsi încăperea. 
Instinctiv, Nangala dori să o urmeze, dar faptul că era legat îl 
opri. Îl cuprinseră mânia şi disperarea. 

Auzi apoi paşi pe hol, apoi un zgomot la uşă. 

— Mă bucur că sunteţi aici... spuse el uşurat. 

Apoi observă că în cameră nu era Reyhan Abdallah, ci doctorul 
Goldmann. 

— Vă bucuraţi de compania mea? întrebă omul de ştiinţă cu un 
zâmbet înfumurat pe buze. Foarte bine. Mă temeam că mi-aţi 
luat comportamentul în nume de rău. 

Ironia şi batjocura îl făcură pe Anthony Nangala să-şi încordeze 
pumnii. Dacă nu ar fi avut cătuşele puse, ar fi sărit din pat la 
beregata acestui nebun. Dar în aceste condiţii nu putea să facă 
nimic. 

Goldmann îşi trase un scaun şi se aşeză lângă patul lui 
Nangala. Apoi apropie o masă pe care erau pregătite deja câteva 
injecții. Erau înşiruite paralel. Precizia cu care erau aşezate îi 
dădeau fiori lui Anthony. În acest laborator, nimic nu era lăsat la 
voia întâmplării. Ce avea de gând Goldmann să facă cu ele va 
afla în curând. 


Goldmann dezinfectă un loc din palma lui Nangala şi introduse 
o canulă cu o perfuzie care conţinea un lichid transparent. Apoi îi 
făcu o injecție în braţ. 

— E doar un relaxant muscular, îi explică el. Ca să vă mai 
destindeţi puţin. Terapia mea acţionează mai bine pe un corp 
relaxat. 

Nangala simţi într-adevăr după câteva secunde cum spasmele 
musculare dispărură. Totuşi, frica din capul său rămase, chiar 
crescuse în intensitate. Era la dispoziţia lui Goldmann. 

În timp ce doctorul îşi continua tratamentul, îi explica ce făcea: 
injecţiile şi infuziile conţineau un număr mare de vitamine şi 
hormoni. În cursul acelei zile, Anthony Nangala va fi tratat cu 
celule tinere. 

Cu alte cuvinte: 

— Parcurgeţi complet prima etapă a terapiei mele, spuse 
Goldmann. Exact ca şi senatorul Bloomfield, pe care l-am tratat 
acum câteva minute. Cu operaţia de ieri, sunteţi chiar cu un pas 
înainte. Puteţi să fiţi prima persoană care ajunge la vârsta de o 
mie de ani. 

Anthony Nangala nu mai înţelegea lumea aceasta. 

— De ce faceţi asta? întrebă el. 

— E atât de greu de ghicit? 

— Cercetare? 

— Vă vom lua regulat probe de organe pentru a vedea cum se 
manifestă terapia mea, având în vedere scăderea temperaturii 
corpului. 

„Probe de organe!” Cuvântul îi răsună ca un ecou în cap. Nu 
putea înţelege ce însemna acest lucru în opinia lui Goldmann. 

— Chiar dacă terapia dumneavoastră reuşeşte, lucru de care 
mă îndoiesc, spuse el, chiar credeţi că stau la dispoziţia 
cercetărilor dumneavoastră o mie de ani? 

„Ce credea nebunul ăsta de cercetător? Că el, Nangala, îi va 
pupa picioarele în semn de recunoştinţă? De îndată ce va ieşi de 
aici va avea grijă ca Goldmann şi toţi ceilalţi care lucraseră cu el 
să ajungă în spatele gratiilor.” 

— Mă tem că nu aveţi de ales, răspunse Goldmann rece. 
Sunteţi prea important pentru ştiinţă ca să ratez un asemenea 
lucru. 

Trecuseră câteva secunde până înţelese. Simti cum îi urcă 


sângele la cap. 

— Vreţi să mă ţineţi prizonier o mie de ani? 

Goldmann râse. 

Reyhan Abdallah se simţea slăbită, cu mult mai slăbită decât în 
ultimele zile. De când începuse să lucreze din nou aici, simţea 
cum îşi pierde puterile. 

De aceea, făcuse o pauză de aproape un an pentru a se 
menaja şi a se reface. Din păcate nimeni nu crezuse cu adevărat 
că ea va mai părăsi vreodată spitalul. Totuşi, luptase din greu şi 
ieşise învingătoare, cel puţin în această rundă. Dar întunericul 
era învelit în ceaţă. 

Se luptă cu lacrimile şi îşi îndepărtă disperarea. 

„Nu renunţa”, se încurajă ea. Dar acest lucru nu era uşor, 
fiecare mişcare însemna un efort şi cea mai mică mâncărime a 
nasului îi inducea teama de moarte. Virusul HIV, care se 
dezlănţuise de opt ani, părea că dorea să o domine, poate pentru 
ultima dată. Simţi cum începe să tremure. 

Dar, atât timp cât făcea parte din echipa lui Goldmann, exista 
totuşi un dram de speranţă. Nu doar pentru ea şi pentru soţul ei 
care era şi el infectat, dar şi pentru fiul lor, care se născuse cu 
acest virus. Reyhan Abdallah nu dorea să trăiască sute de ani. 
Unicul ei scop era acela de a ajunge la o bătrâneţe normală. 
Dorea să-şi vadă fiul crescând şi să aibă mai mult timp pentru a-i 
ierta soţului ei escapadele fatale. Işi mai dorea copii, într-o zi 
chiar şi nepoți. Şi exact acest cadou l-ar fi făcut tuturor 
persoanelor infectate cu HIV: speranţa într-o viaţă normală. 
Acesta era motivul pentru care se angajase aici. 

Doctorul Goldmann, care o angajase ca asistentă de laborator, 
ştia de boala ei. li comunicase de la început că cercetările sale i- 
ar putea vindeca şi pe cei infectați cu acest virus. Prin 
capacitatea îmbunătăţită de divizare a celulelor, se încetineşte 
extinderea imunităţii celulare scăzute şi, implicit, avansarea bolii. 
Considera că durata de viaţă putea fi situată între cincizeci şi 
optzeci de ani. 

Reyhan simţi o atingere pe umăr. 

— E totul în regulă? 

_ Se cufundase atât de tare în gânduri, încât uitase unde se afla. 
În sala cu celule tinere. Se întoarse. În faţa ei stătea Mustil 
Massuf, un arab de aproape patruzeci de ani, a cărui fiică suferea 


de un sindrom de îmbătrânire rapidă. Fata avea doar nouă ani, 
dar arăta precum o femeie de şaptezeci de ani. 

O glumă proastă a naturii, cunoscută sub numele de sindromul 
Hutchinson-Guilford sau, pe scurt, Progerie. Dar şi la acest 
fenomen, predicțiile doctorului Goldmann erau favorabile, cel 
puţin privind încetinirea evoluţiei bolii. 

„Dintr-un motiv sau altul, fiecare are propriile interese pentru 
reuşita proiectului”, se gândi Reyhan. li spuse lui Mustil: 

— Mulţumesc, mi-e bine. Astăzi mă simt doar puţin moleşită. 

Mustil se întoarse la treburile sale. Desfăcu o bucată de 
material verde sterilizat pe o masă de crom, deschise un pachet 
învelit în folie conţinând o trusă de chirurgie şi o aranjă pe bucata 
de material. 

Reyhan îşi alungă oboseala şi-şi trase mănuşi de latex peste 
mâini. Cu gândul la colectarea de celule tinere, i se făcu pielea 
de găină. Mai participase o dată la această procedură, înainte de 
a se interna în spital, cu mai mult de un an în urmă. Pauza lungă 
îi sensibilizase însă nervii întinşi. Gândul la ceea ce o aştepta în 
următoarea oră şi jumătate o făcea să se simtă jalnic. 

„Gândeşte-te la motivul pentru care te afli aici”, îşi spuse ea. 
Îşi amintea totuşi de dezgustul pe care îl simţise ultima dată. 
Cele mai multe celule tinere proveneau de la capre sau oi, dar 
reacţia organismului uman la acestea era uneori adversă. Ultima 
oară, celulele fuseseră preluate de la maimuțe, mai exact de la 
cimpanzei, pe care şeicul Assad îi adusese din Zair sau Congo. 
Doar din cauza înrudirii lor cu specia umană terapia decurgea cu 
mai puţine complicaţii. 

Pentru colectarea celulelor se utilizau doar femele în ultima 
fază de gestație şi pui. Erau ucise şi tranşate. Goldmann 
îndepărta de la femelele gestante doar embrionul, deoarece 
acesta deţinea mai mult de şaizeci de feluri de celule. De la 
mamă şi pui se foloseau diferite organe, care nu erau încă bine 
dezvoltate la embrion - ovarele, respectiv testiculele, hipofiza, 
glanda suprarenală şi altele. Toate organele extrase erau 
descompuse celular, după care se prelucrau celulele tinere. La 
sfârşit, preparatele celulare proaspăt obţinute erau injectate 
pacienţilor. Acesta era pasul decisiv pentru cel mai bun rezultat. 

Dar nici preparatele celulare provenite de la maimuțe nu 
interacţionau bine cu corpul omenesc, existau reacţii adverse. 


Pentru un organism sănătos acest lucru nu reprezenta o 
problemă. Nici celulele preluate de la capre sau oi nu aveau 
contraindicaţii periculoase. Totuşi, pentru Reyhan şi pentru alte 
persoane care erau infectate cu virusul HIV, această terapie nu 
intra în discuţie, deoarece cea mai mică neregulă le putea cauza 
moartea. 

Totuşi, doctorul Goldmann o informase că în ultimul an 
experimentul său evoluase şi se făcuseră mulţi paşi înainte. 
Progrese care o puteau ajuta şi pe ea. Reyhan era curioasă 
despre ce era vorba. 

Ca din senin, uşa de la sala de operaţii se deschise şi doctorul 
Goldmann îşi făcu apariţia. Era însoţit de un grup de medici, toţi 
îmbrăcaţi în halate albe şi cu măşti la gură. Doi dintre ei 
împingeau paturi. Pe sub cearceafurile trase, Reyhan recunoscu 
trupurile animalelor deja ucise. 

Îşi aminti că nu purta mască şi se duse să îşi ia una. Când se 
întoarse la ceilalţi care trăgeau cearceafurile de pe paturile de 
operaţie, inima lui Reyhan făcu aproape de un blocaj. In faţa ei 
nu mai stăteau animale de laborator, nici maimuțe, ci o femeie 
însărcinată şi un copil de aproximativ zece ani, ambii de culoare 
şi dezbrăcaţi. 

Reyhan înţelesese. În acea zi, celulele tinere vor fi preluate de 
la corpuri umane. 

Când doctorul Goldmann începu să dea primele indicaţii şi se 
întinse după bisturiu pentru a îndepărta fătul din corpul mamei, 
Reyhan simţi că i se întoarce stomacul pe dos. Alergă din sala de 
operaţie până la prima toaletă, unde vomită. 

Două ore mai târziu, nu reuşise încă să-şi revină. Stătea pe 
coridor cu o ceaşcă de cafea într-o mână şi cu o ţigară aprinsă în 
cealaltă. Renunţase de mulţi ani la fumat, dar astăzi avea nevoie 
de ceva care să-i calmeze nervii. Pachetul de ţigări aflat pe masă 
era deja pe jumătate gol. Totuşi, nu se simţea mai bine. 

Uşa se deschise şi Mustil Massuf îşi vâri capul pe uşă. 

— Aici erai, spuse el. 

Văzând că Reyhan nu reacţionează, veni lângă ea şi se aşeză. 

— Ai plâns? 

Aprobă, fără să scoată vreun cuvânt. Da, plânsese aproape tot 
timpul în cele două ore. Atât de tare încât o durea capul acum. 

— Nu te-a prevenit doctorul Goldmann? întrebă Mustil. 


— Nu. 

Mustii ezită. 

— Ştiu că munca noastră provoacă nedreptăţi, spuse el. Dar 
gândeşte-te la mulţimea de oameni pe care îi putem ajuta. 
Gândeşte-te la familia ta. Eu fac totul doar pentru fiica mea. 

Reyhan suspină încet. Nu dorea să discute acum. Niciun sfat 
de-al lui Mustil nu o putea ajuta acum. Ceea ce văzuse nu era 
doar o nedreptate. Era o crimă îngrozitoare. Nici măcar şansa de 
a se vindeca pe ea, pe familia ei, chiar şi pe un milion de oameni 
bolnavi nu putea justifica o asemenea faptă. 

Mustii observă că nu avea niciun rost să discute cu ea. Se 
ridică. Din uşă îi spuse: 

— Doctorul Goldmann te-a căutat peste tot. Doreşte să îţi 
vorbească. 

Avu nevoie de o altă ţigară şi o altă ceaşcă de cafea pentru a 
se simţi pregătită să discute cu şeful ei. Se întreba ce dorea de la 
ea. Să o mustre? Să îi ţină prelegeri deoarece nu se comportase 
profesional? 

Fiindcă nu îl găsi nicăieri o întrebă pe o colegă, care o informă 
că doctorul Goldmann se afla în biroul său. Ajunsă acolo, Reyhan 
bătu la uşa antecamerei, dar nimeni nu răspunse. Dori să se 
întoarcă şi să îl mai caute, când i se păru că aude voci în cameră. 
Mai bătu încă o dată, dar fără rezultat. Se decise repede să intre. 

Antecamera era goală. Secretara lui Goldmann nu era la locul 
ei, deşi monitorul computerului ei era pornit. Reyhan se întrebă 
dacă trebuia să aştepte întoarcerea secretarei, dar auzi ceva. O 
conversaţie dură, evident din biroul doctorului Goldmann, a cărui 
uşă nu era bine închisă. 

Conversaţia era în limba engleză, dar Reyhan înţelesese 
destul. 

— Nu acum. Ea trebuie să sosească dintr-un minut în altul. 
Haideţi să vorbim mai târziu despre asta! 

Aceasta era vocea lui Goldmann. 

— Nu putem să permitem nimănui să lucreze în laborator, atât 
timp cât această persoană reprezintă un pericol pentru noi, se 
auzi vocea şeicului Assad. In următoarele şase zile vrem să 
administrăm o nouă cură de întinerire. Nu vreau să se întâmple 
ceva, acum când suntem atât de aproape de ţintă. 

— Femeia nu reprezintă niciun pericol. Nu a fost la curent cu 


ceea ce se întâmplă şi este acum surprinsă. Până în prezent a 
avut de a face doar cu experimente pe animale. 

Bănuiala lui Reyhan se confirmă. Vorbeau despre ea. Curioasă, 
se apropie de uşă. 

Assad continuă: 

— Ştiu că aveţi o slăbiciune pentru această femeie. Dar aveţi 
grijă să nu-şi piardă cumpătul şi să povestească ceea ce se 
întâmplă în acest laborator. 

— Nu va face acest lucru deoarece doreşte să profite şi ea de 
pe urma acestui proiect. 

— La un moment dat o să înţeleagă că nu putem face nimic 
pentru ea. 

— O să am grijă să creadă în continuare în acest lucru. 

Pe Reyhan nu o mai interesă ce se discuta mai departe. Ca 
paralizată, stătea în uşa biroului şi încerca să-şi recapete 
controlul. Doctorul Goldmann o minţise ani la rând! Prima dată 
şocul cu operaţiunea de colectare a celulelor vii şi acum asta. 

Reyhan avea impresia că îi fuge pământul de sub picioare şi că 
urma să cadă într-o gaură neagră, fără fund. 

„Nu există nicio metodă de salvare, se gândi ea tulburată. Nici 
pentru familia mea, nici pentru mine, nici pentru toate 
persoanele din lumea aceasta infectate cu HIV.” Dezamăgirea şi 
disperarea îi aduseră lacrimi în ochi. Goldmann şi Assad se 
jucaseră cu speranţa ei şi se folosiseră de ea într-un mod josnic. 

Remarcă o schimbare în spatele uşii. Nu mai auzea voci, ci 
paşi. Discuţia se încheiase. 

Capul lui Reyhan Abdallah era cufundat în gânduri. 

„Dacă Goldmann şi Assad mă prind aici, vor crede că i-am 
spionat, îşi spuse ea. În acest caz vor considera că nu mai pot 
avea încredere în mine. Trebuie să dispar de aici!” 

Pentru a nu face zgomot pe linoleumul alb, îşi scoase pantofii. 
Apoi alergă cât putu de repede pe coridor. Inchise încet uşa în 
urma sa. După ce va trece de colţul următor, va fi în siguranţă. 

Dar, înainte de a ajunge pe hol, îi auzi pe cei doi bărbaţi 
intrând în hol. 

— Reyhan, dumneavoastră sunteţi? 

Se întoarse şi se strădui să nu facă o impresie bătătoare la 
ochi. Doctorul Goldmann se întoarse spre ea în timp ce se 
despărţea de Assad. Şeicul o luă în direcţia opusă. 


— Am pus deja oamenii să vă caute, spuse Goldmann. Unde v- 
aţi ascuns? Mi-am făcut griji în privinţa dumneavoastră. 

— A trebuit să fumez câteva ţigări, spuse ea. 

Goldmann aprobă şi o fixă cu o privire îngrijorată. 

— Îmi pare rău, spuse el. Trebuia să vă avertizez la ce să vă 
aşteptaţi astăzi în sala de operaţii. Haideţi să vorbim despre 
toate acestea la mine în birou, bine? 

Îl urmă în camera fără ferestre, dar agreabilă. Aici nu exista 
linoleum, ci parchet. Biroul şi scaunul său oriental erau aşezate 
pe un covor persan, imens, lucrat manual. În spatele biroului se 
afla un impresionant perete, plin cu cărţi. 

Reyhan şi Goldmann se aşezară la masa de discuţii. 

— Vă simţiţi mai bine? întrebă omul de ştiinţă. 

— Puțin, minţi ea. 

Ce putea să spună? Că nu mai dorea în niciun caz să participe 
la oribilităţile petrecute în laborator? 

— Reacţia dumneavoastră este de înţeles. 

În timp ce-i adresa aceste cuvinte, Goldmann îşi puse mâna 
peste a ei. 

— Şi eu sunt dezgustat de modul în care se petrec lucrurile, de 
faptul că suntem nevoiţi să ucidem oameni, pentru ca alţii să 
poată să trăiască. Este îngrozitor, dar necesar. 

O privi în ochi. Era cuprinsă de fiori în faţa puterii aproape 
magice pe care Goldmann o emana. 

— Sunt sigur că odată cu trecerea timpului vom putea găsi 
soluţii mai umane. Dar, pentru moment, este unica soluţie pe 
care o putem utiliza pentru a evita complicațiile. 

Reyhan simţi cum îi năvălesc lacrimile în ochi. 

Goldmann o strânse încurajator de mână. 

— Gândiţi-vă la boala dumneavoastră, o sfătui el. Amintiţi-vă 
ce v-am promis când aţi început să munciţi aici: într-o zi 
dumneavoastră, soţul şi fiul dumneavostră veţi putea beneficia 
de terapia noastră. Şi această zi nu este departe. 

Reyhan Abdallah respiră adânc şi aprobă, pentru a-i da lui 
Goldmann impresia că a atras-o din nou de partea lui. Dar era, de 
fapt, exact invers. Goldmann nu o minţise doar în trecut, dar 
continua să o facă şi acum. Dar de data aceasta nu mai credea în 
minciunile lui. 

— Mai înainte, în sala de operaţii, a fost un mare şoc pentru 


mine, spuse Reyhan în speranţa de a putea oferi un adevărat joc 
de teatru. Am nevoie de timp pentru a mă putea obişnui cu 
această nouă situaţie. 

— Bineînţeles. Încercaţi, în timpul week-endului, să faceţi acest 
lucru. Şi săptămâna viitoare luaţi lucrurile mai uşor, până ce 
şocul va dispărea. 

Se ridicară şi se îndreptară spre uşă. 

— Mă bucur că vom continua să lucrăm împreună, spuse 
Goldmann. Nu mi-ar fi făcut deloc plăcere să vă fi pierdut din 
echipă. 

Reyhan râse şi părăsi camera. 


Goldmann se uită după ea cu părere de rău. Îi plăcea de 
această femeie. Chiar foarte mult. Era o frumuseţe, tânără, 
puternică şi slabă. Când se afla în preajma lui avea nevoie de 
toate puterile să se stăpânească. Doar atingerea uşoară a mâinii 
ei îi dădea fiori în întregul corp. Ce bine era dacă nu ar fi fost 
bolnavă. 

Goldmann îşi dorea cu adevărat să o poată ajuta, nu doar de 
dragul ei, ci şi în propriul său interes. Bineînţeles că ştia de 
familia ei, de fiul şi soţul ei bolnav şi era extrem de sigur că între 
el şi Reyhan Abdallah nu ar fi putut exista vreodată nimic mai 
mult decât câteva priviri şi salutări. Dar o parte din el se întreba 
dacă dorea acest lucru sau nu. 

Totuşi, Assad avea dreptate: femeia le putea pune proiectul în 
pericol. Şi, deşi o făcuse să creadă acest lucru, nu avea încredere 
în ea. Şocul în privinţa celulelor tinere o marcase profund, mai 
mult decât arăta ea. Îi denaturase adevărul. Totuşi, Goldmann 
era sigur că femeia avea de gând să se liniştească, având în 
vedere faptul că dorea să lupte cu SIDA. 

Dar trebuia să aibă grijă. 

Se întoarse în biroul său, se întinse după receptor şi formă cu 
inima îngreunată un număr de telefon. După ce acesta sună de 
două ori, ridică Mats Leclerc, consilierul pe probleme de 
siguranţă a lui Assad. Goldmann îi explică aspectele problemei şi 
îl rugă să o supravegheze pe femeie în următoarele zile. 

După ce închise, se simţi pustiit. Dacă femeia vorbea cu cineva 
despre ceea ce văzuse azi, Leclerc o va rezolva, era sigur de 
acest lucru. Fără îndoială că ar fi omorât orice complice, chiar şi 


pe Reyhan Abdallah. Goldmann spera totuşi ca femeia să nu facă 
vreo prostie. 


50 


Tom Tanaka căscă şi se întinse atât cât îi permitea spaţiul unei 
maşini de supraveghere. Se simţea ca şi cum ar fi petrecut 
noaptea în canal. Era obosit, prost dispus şi transpirat. Işi simţea 
capul greu. Şi când se gândea la următorul raport pentru Lyon, 
simţea că îl cuprinde greaţa. Eşecurile i se adunaseră în ultimul 
timp. 

— Ne-a înşelat, murmură el. 

Jussuf Ishak, tehnicianul, îi aruncă o privire. Cearcănele negre 
îi subliniau ochii. 

— Mosehni? 

Tanaka aprobă. 

— Ne-a tras ţeapă. Nu vrea nicidecum să-l predea Interpolului 
pe Walsh. Nu a avut niciodată de gând. A dorit de la început să 
dispară cu el. Nu trebuia să fi avut încredere în ea. Dumont o să 
mă omoare că nu am arestat-o pe loc. 

Tanaka îşi frecă fruntea şi căscă. Il durea capul când se gândea 
la maşina care îi luase ieri pe Mosehni şi Walsh, la cursa de 
urmărire, dezamăgirea pe care au simţit-o când el şi Ishak au 
pierdut-o de sub ochi. 

De atunci aşteptau, în faţa hotelului Jeddah Sheraton, 
întoarcerea celor doi, dar până în acel moment, fără succes. 

„Următoarea avansare se va lăsa mult aşteptată”, se gândi 
Tanaka deprimat. 

Ridică receptorul pentru a forma numărul centralei din Lyon. 

— De ce să aştept execuţia mea, când pot să o am acum, 
spuse sarcastic. 

Dar Ishak îl prinse de mână şi-i arătă cu capul videomonitorul 
din centrul consolei de supraveghere. Simţi cum o piatră i se ia 
de pe inimă, de îndată ce îi recunoscu pe Lara Mosehni şi pe 
Emmet Walsh, care intrau în camera de hotel. 


— Mă întreb unde au fost cei doi toată noaptea, spuse el. 


Lara şi Emmet îşi puseră documentele pe masă şi se aşezară. 

— Sunt complet epuizată, spuse Lara în timp ce îşi rotea capul 
ca să se mai destindă. Să comand câte o cafea? 

— Bună idee. Cel mai bine o găleată întreagă pentru fiecare. 

Lara râse obosită, se îndreptă spre telefon şi comandă 
cafeaua. 

— Va fi adusă în câteva minute, spuse ea şi se cufundă în 
scaun. 

Emmet studie între timp documentele pe care le furaseră 
noaptea din biroul lui Omar Larbis. 

Pe coala mare de hârtie era planul palatului şeicului Assad. Mai 
multe foi mici prezentau planuri detaliate ale clădirii. Planul 
exterior dezvăluia un dreptunghi perfect, în direcţia sud-vest, de 
trei sute cincizeci de metri lăţime şi şapte sute de metri lungime, 
înconjurat de un perete, iar la fiecare colţ, un impresionant turn 
de apărare. Pe flancul de vest, peretele trecea peste construcţia 
palatului, care era flancat de încă două turnuri impozante. Spre 
est se întindea grădina. 

— Peretele dinspre sud are o poartă, constată Emmet. Probabil 
pentru livrări. Sau pentru personal. 

Lara observă că de abia îşi mai putea ţine ochii deschişi. Nici ei 
nu-i era mai bine şi se întreba cât trebuia să mai aştepte până 
când cafeaua îşi va face efectul. 

Studie următoarele planuri - etajele palatului. La fel ca şi 
parterul, existau aici multe camere, fiecare de mărime 
impresionantă, cu multe ferestre, total improprii pentru a reţine 
una sau mai multe persoane. Mai interesantă li se păru pivniţa, 
situată de cealaltă parte. De îndată ce luară în mână o hârtie pe 
care scria „Laborator”, îşi dădură seama că găsiseră cu siguranţă 
ceea ce căutau. 

Data din colţul drept trăda faptul că această aripă a clădirii 
fusese construită ulterior. Lara aflase deja această informaţie 
când căutase pe internet. Totuşi simţi brusc un fior. Aşeză hârtia 
pe planul pivniţei şi constată că intrândul se potrivea perfect. 
Laboratorul era aşadar o construcţie subterană. 

— Se pare că are doar o intrare, spuse Lara. Peste acest spaţiu 
- acvariul. 


Emmet aprobă absent, era prea obosit pentru a-şi spune 
părerea. 

Cineva bătea la uşă: roomservice. 

Lara se ridică, deschise şi luă de la tânăra angajată o tavă cu 
două ceşti aburinde. 

— Treceţi factura în contul camerei, vă rog, îi spuse fetei şi îi 
puse bacşişul în mână. 

Când se întoarse la masă, Emmet dormea în scaun. Mâinile îi 
erau încrucişate peste corp, capul îi era aplecat într-o parte, 
peste umeri. Modul în care, de fiecare dată când respira scotea 
un şuierat, îi amintea Larei de bunicul ei. Emmet arăta precum 
blândeţea în persoană - nicidecum ca cineva care ucisese un 
poliţist. 

Lara oftă. „Criminalii nu arătau a fi criminali, se gândi ea. La 
naiba, Emmet, de ce ai făcut asta?” 


51 


Pe căruciorul pe care Reyhan Abdallah îl împingea se afla o 
supă proaspăt gătită, din care ieşeau aburi, dar mirosul îi 
provoca greață. Se gândea încă la femeia însărcinată şi la copilul 
din camera cu celule noi. Cel mai bine ar fi fost să plece de 
îndată acasă, dar se străduia să continue, pentru a nu trezi nicio 
bănuială. Întâi trebuia să-şi limpezească gândurile. Apoi se putea 
hotări ce să facă mai departe. 

Intră în camera lui Anthony Nangala. Era încă legat în patul 
său. 

— V-am adus ceva de mâncare, spuse ea. 

— Nu am poftă de mâncare. 

— Trebuie să mâncaţi. 

— A, da? De ce? 

Vocea lui era diferită de cea de dimineaţă, când îl văzuse 
ultima dată. Mult mai dură. Dispreţuitoare. 

— Pentru a vă recăpăta puterea, răspunse ea. 

Era iritat. 

— De ce? Pentru ca doctorul Goldmann să nu îşi piardă 
cobaiul? Reyhan îşi înghiţi o observaţie şi se aşeză cu farfuria în 
mână pe patul lui Nangala. 

— O să vă hrănesc eu. 

— Dacă vreţi neapărat să îmi faceţi un serviciu, omorâţi-mă, 
şopti Nangala. Nu doresc să fiu pentru restul vieţii prizonierul lui 
Goldmann. Cu atât mai puţin câteva sute de ani. 

Treptat începea să înţeleagă ce era în capul lui. 

— Asta v-a spus doctorul Goldmann? întrebă ea. Că veţi 
rămâne prizonierul lui? 

Bărbatul îi aruncă o privire de gheaţă. 

— Scutiţi-mă de ipocrizia dumneavoastră. Ştiţi al naibii de bine 
ce planuri are cu mine. 


Reyhan nu ştiuse până acum, dar după experienţa din sala de 
operaţie nu se mai mira deloc. Lacrimile îi năvăliră în ochi din 
nou. „Ce fel de om era Goldmann?” 

„Nu, nu era un om, se gândi ea. Era un nebun. O bestie. Un 
monstru. De ce nu am remarcat acest lucru mai repede?” 

Işi răspunse singură la întrebare imediat: deoarece nu abuzase 
de nicio persoană din cele internate în spital pentru cercetările 
sale. Şi, în al doilea rând, deoarece îşi închisese ochii în faţa 
realităţii. „Da, se gândi ea, acesta este tristul adevăr.” Speranţa 
că putea, cu ajutorul lui Goldmann, să învingă SIDA, o orbise. 

— Vă rog, ajutaţi-mă, spuse Nangala. Cred că nu aparţineţi 
acestor roboţi fără suflet care lucrează aici. Aveţi un suflet bun, 
ştiu acest lucru. Sunteţi unica mea speranţă. 

„Speranţă, se gândi Reyhan. Ce era asta?” Şi ea avusese 
speranţe, pe care însă trebuise să le îngroape. Dar ştia că 
Anthony Nangala avea dreptate. Dacă ea nu-l ajuta, cu siguranţă 
că nici altcineva nu va putea. 


Anthony Nangala simţi că Reyhan Abdallah era de partea lui. 

Totuşi spuse: 

— Nu pot să vă scot din laborator. Nu vom putea face nici 
măcar o sută de metri. Accesul la această aripă de clădire este 
supravegheat video. Chiar dacă ajungem în palat, acolo există o 
mulţime de paznici. 

Acest lucru era o problemă. Dar femeia dădea cel puţin semne 
că dorea să îl ajute. 

— Probabil că o să anunţ poliţia, spuse ea. Eu... Se opri. 

O lacrimă îi curse pe obraz. 

Nangala bănui că ceva se întâmplase. Femeia nu ar plânge din 
cauza lui. Dar se temea să o întrebe care era motivul pentru a 
nu-i zgândări rănile şi mai tare. Mai repede ar fi strâns-o în braţe 
şi ar fi consolat-o, dar cătuşele nu îi permiteau. 

— Ne aflăm deci în vecinătatea unui palat? întrebă Nangala. 

Femeia aprobă şi îi explică situaţia. 

Nangala medită. 

— Assad nu ar lăsa nicidecum de bunăvoie poliţia în laborator, 
spuse el. Asta înseamnă că ar trebui să intre cu forţa. Imaginaţi- 
vă cum ar fi o trupă de poliţişti pe lângă paznicii palatului. Asta 
ar dura cu siguranţă mult timp. Astfel, Goldmann şi Assad ar 


avea timp să ascundă toate dovezile. 

Femeia înghiţi în gol. 

— Vă referiţi la furnal? 

— Nu m-am referit la ceva anume, spuse Nangala. Dar la ceva 
de genul acesta, da. 

— Aşadar fără poliţie? 

— Fără. 

— Ce mă sfătuiţi? 

Nangala se gândi insistent. Se întrebă dacă doar Donna 
Greenwood era implicată sau mai erau la mijloc şi alţi membri ai 
ordinului. In cine putea avea cea mai mare încredere? 

Se gândi la Lara Mosehni, nu doar pentru că formau o echipă şi 
pentru că avea o bună impresie despre ea, ci pentru că intrase în 
ordin de câteva luni. Nu putea fi convinsă atât de repede să 
renunţe la noile sale idealuri. 

— Aţi putea să trimiteţi un e-mail pentru mine? o rugă el. 

Reyhan aprobă. 

— Ce să scriu? Cui? 

— Aveţi ceva de scris? 

Femeia scoase un pix din buzunarul de la piept şi folosi un 
şerveţel. Anthony Nangala îi dictă adresa de mail a Larei Mosehni 
şi un mesaj codificat, întrucât nu ştia dacă Donna sau altcineva îi 
verifica poşta electronică. Nimeni, în afara de Lara, nu i-ar fi 
putut desluşi mesajul. 

— Deoarece eu nu pot să părăsesc patul, mai există o 
problemă, spuse Nangala ezitând. Puteţi să îmi faceţi o favoare? 

— O altă favoare? Ce? 

— Sună aiurea, dar zburaţi pentru mine în Franţa? Vă implor. 


52 


Lara dormea precum un bolovan în patul de hotel când sună 
telefonul. Somnambulă, ridică. 

— Da. 

— Aici Tanaka. 

Într-o fracțiune de secundă, Lara se trezi. Un telefon de la 
Tanaka nu putea fi vestitor de bine. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Acest lucru aş dori să-l aflu eu de la dumneavoastră. 

Lara nu înţelegea absolut nimic. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Interpolul a detectat de o jumătate de oră un e-mail pentru 
dumneavoastră. Unul chiar straniu. Aş dori să ştiu ce înseamnă. 

Lara îşi îndepărtă o şuviţă de păr de pe faţă. 

— Vă ascult. 

— E-mailul a fost, cel mai probabil, trimis de pe un telefon 
mobil cu conexiune la internet. Nu am putut să aflu cui aparţine 
telefonul. E-mail-ul sună aşa: „Ne vedem mâine la ora 16 în faţa 
băii turceşti, ca data trecută. A.N.”. Nu am putut afla cui aparţine 
telefonul mobil. Cine este A.N. 

Larei nu-i venea să creadă. 

— Anthony Nangala, murmură ea. 

„Era într-adevăr în viaţă? Şi, în plus, liber?” 

— Un membru al ordinului căruia îi aparţin. Suntem un fel de 
parteneri. 

— lubiţi? 

— Dumnezeule mare, nu. Parteneri... precum o echipă de 
poliţişti. Lucrăm împreună, ne informăm reciproc, ne ţinem 
spatele unul altuia uneori. 

— Şi unde se afla această baie turcească, în faţa căreia trebuie 
să vă întâlniți? 


Aceasta era problema. Nici Lara nu-şi dădea seama despre ce 
vorbea Anthony. 

— Nu ne-am întâlnit niciodată în faţa vreunei băi, spuse ea. Nu 
am idee la ce se referă. 

— Domnişoară Mosehni, nu sunt în toane bune ca să pot fi dus 
de nas. 

Tonul lui Tanaka devenise brusc grav. 

— V-am pierdut din ochi ieri-seară. A doua oară nu se va mai 
întâmpla. Nu uitaţi cine sunt. Dacă vreau, pot să vă arestez în 
orice moment. Aşadar repet: Unde vă veţi întâlni? 

Lara simţi cum se înfurie. Nu ştia de unde să pornească. Ultima 
dată se văzuseră în Paris. „În faţa băii turceşti, ca şi ultima dată.” 
Dar nu existase nicio baie turcească în apropiere. 

Se mai gândi încă o dată la toate întrunirile lor. De când 
intrase în ordin, se întâlniseră de exact şase ori. In Roma, 
Bergen, Davos, Toronto şi, ultima dată, în Paris. În timp ce 
discutau, au făcut un tur al oraşului, au urcat în tunul Eiffel, au 
fost pe Sena şi apoi... 

— Paris. Bineînţeles! răbufni ea. În sfârşit îşi aminti. Trebuie să 
merg la Luvru! 


Lara merse în recepţia hotelului Jeddah Sheraton şi îşi rezervă 
un bilet pentru următorul zbor spre Paris. In afară de asta îi făcu 
ochi dulci recepţionistului până când îl convinse pe acesta să o 
lase să utilizeze PC-ul hotelului. Povestea ei cu un tată bolnav de 
cancer, pe pat de moarte, funcţionase pentru a-l înduioşa pe 
bărbat. 

Cincisprezece minute mai târziu se afla în camera lui Emmet, 
care o întrebă cum primise ştirea lui Anthony, dar ea avea deja o 
explicaţie pregătită: intuiţia feminină. Nu foarte originală, dar 
Emmet părea mulţumit. Şi dacă dorea să verifice această 
informaţie, recepţionerul îşi aducea cu siguranţă aminte de ea. 

Emmet era la fel de surprins de veste ca şi ea. 

— Dacă Anthony nu a fost răpit în New York, spuse el, de ce nu 
a participat la întâlnirea noastră de la castelul Leighley? 

— Nu am idee. Îl voi întreba când ne întâlnim. 

Emmet aprobă gânditor. 

— Ai grijă. Poate să fie o capcană. _ 

— E-mailul este cu siguranţă de la el. In afară de mine şi de el, 


nimeni nu ştie unde ne-am întâlnit ultima dată. 
— Poate l-au forţat să vorbească. Ai mare grijă de tine! 
Insistenţa sa o convingea pe Lara de seriozitatea lui. Il asigură 
că nu i se va întâmpla nimic. 
— Voi fi foarte atentă. 


Câteva ore mai târziu stătea într-un avion Boeing 737 cu 
destinaţia Paris. Dormise aproape tot drumul. Deoarece era deja 
miezul nopţii când ajunse în Paris, se cază într-un hotel din 
apropierea aeroportului. De acolo, porni sâmbătă dimineaţa spre 
oraş. 

Ajunse la piramida de sticlă a Luvrului cu puţin înainte de ora 
13 şi se aşeză la coadă. Două ore mai târziu trecuse de intrarea 
unuia dintre cele mai importante muzee de artă din lume. 

Avusese nevoie de ceva timp până să găsească locul pe care îl 
căuta. Mai bine zis tabloul. Baia turcească de Ingres. La ultima lor 
întâlnire, Anthony Nangala îi povestise uimitor de multe despre 
pictură şi pictor. Tocmai din această cauză îşi amintise. 

„Ne întâlnim mâine la ora 16 în faţa băii turceşti, ca şi data 
trecută.” 

Aruncă o privire la ceasul de mână. Ora 15:33. Aproape încă o 
jumătate de oră. Se hotări să utilizeze acest timp pentru a se uita 
prin jur. Nu era tocmai interesată de tablouri şi busturi, cu atât 
mai puţin de vizitatorii muzeului. Totuşi, putea să dea de 
Anthony Nangala sau de cineva care i s-ar fi părut suspect. 

Cu puţin timp înainte de ora 16 se întoarse la locul de întâlnire. 
Se postă în faţa tabloului lui Ingres şi-l privi de parcă ar înţelege 
ceva din capitolul artă. Un sfert de oră mai târziu, Anthony 
Nangala încă nu apăruse. Lara nu presimţea nimic bun. 

Totuşi, în timp ce se gândea la acest lucru, simţi o atingere pe 
umăr. Se întoarse. In faţa ei stătea o femeie cu un şal pe cap. 
Femeia era cu cel mult doi sau trei ani mai tânără decât Lara şi 
bătător la ochi de palidă, dar arăta cu siguranţă ca o arăboaică. 

— Mă scuzaţi, sunteţi Lara Mosehni? 

Lara aprobă. Femeia se prezentă apoi ca fiind Reyhan 
Abdallah. li spuse o poveste care îi dădu Larei fiori. 


Fiind consilierul pe probleme de siguranţă al şeicului Assad şi 
conducătorul micii sale armate private, era atribuţia lui Mats 


Leclerc să fie umbra altor persoane. Totuşi, în acest caz făcea o 
excepţie, deoarece proiectul Goldmann avea prioritate maximă. 
Dacă Reyhan Abdallah dovedea că face mişcări greşite, o va 
reduce la tăcere pentru totdeauna. 

Dacă ar fi depins de el, i-ar fi tras de mult un glonţ în cap. Dar 
Goldmann a fost categoric, trebuia să o execute doar în caz de 
extremă urgenţă. Şi, întrucât dorea să intre şi el în posesia unei 
prelungiri a vieţii, trebuia să respecte instrucţiunile lui Goldmann. 
De ieri o urmărea pe Reyhan Abdallah precum o umbră invizibilă. 

Femeia se comporta extrem de ciudat. Zburase subit în Franţa, 
îşi lăsase soţul şi copilul singuri. Dar până acum nu făcuse prostia 
de a vorbi cu altcineva despre experimentele pe oameni din 
laboratorul palatului. Locuinţa sa din al-Quz era supravegheată. 
Astfel aflase Leclerc că Reyhan nu dezvăluise absolut nimic 
familiei sale. lar în drum spre Paris nu vorbise cu nimeni. Avionul 
fusese doar o treime ocupat. Reyhan era singură pe un şir de trei 
locuri. 

Leclerc o urmărise degeaba prin Paris. O supraveghease cu 
atenţie chiar şi în timpul turului de trei ore prin Luvru. Nimic ieşit 
din comun, până când intrase în vorbă cu o altă vizitatoare a 
muzeului. 

Leclerc se străduise mult să tragă cu urechea la discuţia 
animată dintre cele două femei. Dar păstrase distanţa pentru a 
nu bate la ochi. Nu dorea să-l enerveze pe doctorul Goldmann, 
omorând-o pe Reyhan Abdallah. Dorea să aştepte cât de mult era 
cu putinţă. 

Lara o convinse pe Reyhan să zboare împreună cu ea spre 
Jeddah pentru a-i povesti chiar ea lui Emmet ce se întâmplă în 
spatele pereţilor palatului lui Assad. 

Lara îl observă pe bărbatul ce le urmărea, în aeroportul King 
Abdul Aziz: un tip blond, de aproximativ patruzeci de ani, bine 
construit. Figură marcantă. Tom Tanaka pusese un paznic pe 
urma ei. Când te aflai pe lista Interpolului nu mai puteai să faci 
nici măcar un pas fără a fi supravegheat. 

Reyhan mai povestise încă o dată, în hotelul Jeddah Sheraton, 
tot ce ştia despre proiectul Goldmann. Emmet asculta cu atenţie, 
în timp ce femeia povestea într-o engleză stricată, iar el îi punea 
din când în când întrebări. Chipul lui Emmet rămase împietrit 
când femeia termină. 


— Am înţeles că doctorul Goldmann, şeicul Assad şi încă vreo 
câteva capete de onoare ale proiectului s-au lăsat trataţi joi, 
spuse ea. 

— Cine sunt ceilalţi membri? 

— Nu ştiu. Unul dintre ei este american. Se numeşte Briggs, 
cred. Un altul este rus. Nu ştiu cum îl cheamă. Şi mai este şi o 
femeie. O englezoaică, din câte ştiu. Încă nu i-am văzut. 

— Aşadar cinci în total, constată Emmet. 

— Cel puţin. Şi pentru tratamentul fiecăruia trebuie să moară o 
femeie în ultimele luni de sarcină şi un copil, pentru a putea 
beneficia de suficiente celule proaspete. 

Vizibil dezgustat, Emmet îşi trecu ambele mâini peste faţă. 
Lara se simţea, de asemenea, oripilată, deşi mai auzise povestea 
o dată. Stătea la fereastră şi privea cufundată în gânduri. 

„Cu ce fel de oameni aveau de-a face aici? Un lucru era sigur, 
cu nişte adevăraţi nebuni. Cu persoane care nu mai posedau 
niciun fel de scrupule, pentru a se ridica la statutul de 
Dumnezeu. O viaţă de opt sute de ani! Cerule!” 

O maşină claxonă pe stradă, ceea ce o trezi pe Lara din 
gânduri. În timp ce căuta, instinctiv, sursa zgomotului, observă 
un bărbat care stătea jos, sub cerul liber, la o masă mică, 
rotundă, de bistro. Bărbatul bea cafea şi răsfoia un ziar. Inalt, 
blond, alură sportivă. Figură marcantă. Omul din aeroport. 

În spatele ei, Emmet spuse: 

— Pentru fiecare persoană care doreşte să îşi prelungească 
viaţa trebuie aşadar să moară trei oameni - o femeie însărcinată, 
embrionul ei şi un copil. Dumnezeule, unde se va ajunge când 
cura de întinerire a lui Goldmann va fi aplicată la scară mare? 

Întrebarea rămase fără răspuns, dar Lara simţi cum i se ridică 
părul pe ceafă. 

După o vreme, Emmet spuse: 

— Am studiat planurile palatului şi am descoperit câteva 
posibilităţi de a pătrunde acolo. Dacă persoanele răpite vor fi 
ucise joi, vom ataca miercuri. Pentru a-i elibera, nu trebuie să 
lăsăm nimic la voia întâmplării. Reyhan, trebuie să ne ajutaţi, 
pentru a avea o imagine exactă, mai ales asupra construcţiei 
laboratorului. 

Întinse un plan pe masă şi Reyhan îşi trase un scaun. Avu 
nevoie de un moment pentru a se orienta pe planul clădirii. Faţa 


ei se lumină şi apoi îşi trecu degetele peste hârtie. 

— Prin această uşă se ajunge din pivniţă în acvariu. Apoi 
urmează acest gang. Pe partea dreaptă şi stângă sunt câteva 
debarale, apoi urmează laboratoarele... 

Lara aruncă o ultimă privire pe stradă, unde individul blond 
mai bea cafea. Apoi, se aşeză lângă cei doi la masă pentru a-şi 
face o imagine clară a laboratorului. 

Inainte ca Reyhan să plece spre casă, o călătorie de patru sute 
de kilometri cu autobuzul spre sud, îşi stabiliră o nouă întâlnire 
pentru a doua zi după-amiază, în hotelul Baibar din al-Quz. 
Femeia rezervă telefonic două camere pentru Lara şi Emmet. 

— Nu este la fel de confortabil ca şi aici, spuse ea, dar este 
curat şi agreabil. Sora mea a lucrat mai demult acolo ca 
telefonistă. De la hotelul Baibar mai este o aruncătură de băț 
până la palat. 

Emmet îi dădu bani pentru autobuz şi îi plăti şi pentru călătoria 
la Paris, apoi el şi Lara o conduseră jos, unde femeia urcă în 
taxiul care o ducea la gară. 

Când Lara urmări taxiul cu privirea, îşi aruncă un ochi şi spre 
cafeneaua situată vizavi. Sportivul cu părul de culoarea nisipului 
nu mai era acolo. 

Emmet îl sună pe Assad Gamoudi, traficantul de arme, din 
cabina telefonică, şi-i dădu o listă întreagă de lucruri pe care 
dorea să le cumpere. 

— Se pare că ai deja o idee exactă despre cum va decurge 
operaţiunea de eliberare, constată Lara după ce Emmet puse 
receptorul în furcă. 

Spre surprinderea ei, Emmet spuse: 

— Nu, nu am. In orice caz, nu încă. Dar dacă dorim să fim 
mâine în al-Quz, trebuie să ne mişcăm repede. Aşa că am 
comandat din toate. 

Zâmbi. 

— Ce naiba. Oricum nu putem plăti. 

— Şi Gamoudi face acest lucru de bună voie? 

Emmet aprobă. 

— Cât timp ai fost la Paris, am făcut nişte cercetări. Şeicul 
Assad şi-a dotat armata sa cu arme de la Hassan Gamoudi. Nu 
doar cu arme, ci cu tot tacâmul. În orice caz, Assad nu i-a plătit 
nimic pentru acest lucru, deoarece ştie că Gamoudi nu va 


îndrăzni să-i pretindă banii. Assad este prea puternic pentru o 
înfruntare directă. Aşa că Gamoudi foloseşte un drum lateral: ne 
pune la dispoziţie întregul arsenal şi noi îi rezolvăm problema. 

— De ce nu ne-a dezvăluit Gamoudi acest lucru? 

— Deoarece este un om de afaceri. Nu îşi dă armele cadou 
când poate să primească bani pe ele. 

Emmet ridică încet din umeri. 

— Vrei să rămâi în hotel şi să pui la cale un plan de eliberare 
sau mai bine mergi să ridici tu armele? 

Gândul la Gamoudi şi la slugile sale murdare îi provoca tot 
atâta plăcere cât o extracţie de dinte. Dar un plan privind luarea 
cu asalt a unui palat nu-i făcea o mare plăcere. 

— Tu eşti strategul, spuse ea şi oftă. Aşa că mă voi întâlni eu 
cu Gamoudi. De unde pot să ridic lucrurile? 

Emmet îi întinse o hârtie cu indicaţiile pe care Gamoudi i le 
dictase la telefon. 

— O să te descurci? întrebă el. 

— Ocupă-te de planul de eliberare. Eu o să am grijă de arme. 

Pentru puţini bani, reuşi să îşi achiziţioneze de la un 
comerciant de maşini second-hand o maşină combi veche. 
Vopseaua mată era plină de zgârieturi, iar uşa alăturată şoferului 
avea adâncituri. Din punct de vedere tehnic însă maşina 
funcţiona şi, mai presus de orice, nu bătea la ochi. Era exact tot 
ceea ce avea nevoie Emmet pentru un transport secret de arme 
de la Jeddah la al-Quz. 

De îndată ce Lara intră în traficul de seară, spre ieşirea din 
oraş, în sud, crezu brusc că îl vede pe Emmet într-o maşină de 
teren de culoare crem. Dar, din cauza traficului îngreunat, 
trebuia să privească în faţă. Când se uită a doua oară în oglinda 
retrovizoare, figura dispăru. 

Scutură din cap. Doar un astfel de gând era absurd! De ce ar fi 
urmărit-o Emmet? Apoi îşi aminti că o mai făcuse încă o dată. 
Chiar nu avea deloc încredere în ea? Credea că o va lua la 
sănătoasa cu armele lui Gamoudi? 

Neliniştea Larei crescu atunci când trecu pe stradă spre sud, 
pe lângă periferia lăsată în paragină, unde joia trecută un tânăr 
poliţist fusese ucis de Emmet. Se întreba ce nenorocire se va mai 
întâmpla astăzi. Se decise repede să întoarcă maşina la 
următoarea intersecţie. Nu mai putea continua în această 


manieră. Trebuia să-l provoace pe Emmet la o discuţie. 

Opri la culoarea roşie a semaforului. Văzu în oglinda 
retrovizoare o femeie la volan. Când aceasta se aplecă, lăsă preţ 
de un moment un spaţiu liber ca Lara să poată vedea maşina din 
spatele femeii. Lara trebui să privească cu atenţie. La volan era 
un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, cărunt şi cu barbă. 
Semăna puţin cu Emmet, dar nu era el. O piatră i se luă de pe 
inimă. Se înşelase. 

Se întoarse la următoarea intersecţie, conduse înapoi şi coti iar 
pe strada principală. Dar, după câţiva kilometri, remarcă din nou 
maşina de teren de culoare crem în spatele ei. Acest lucru nu 
putea fi nicidecum o coincidenţă. 

Probabil că bărbatul era înlocuitorul sportivului cu păr blond. 
Un al doilea câine de pază al lui Tanaka. 

Explicaţia i se părea plauzibilă. Se înfurie în acelaşi timp, 
deoarece ştia că Gamoudi nu va fi deloc entuziasmat să vadă că 
Lara se afla în suita unui angajat al Interpolului. 

De îndată ce văzu prima cabină telefonică pe marginea străzii, 
parcă maşina, scotoci prin buzunarul pantalonilor după bucata de 
hârtie pe care Tanaka i-o dăduse la prima lor întâlnire şi formă 
numărul. Telefonul sună doar o dată până când Tanaka răspunse. 

— Dacă nu vă retrageţi omul, s-ar putea să nu supraviețuiesc 
zilei de astăzi, şopti ea indignată. Îmi puneţi viaţa în pericol. 

— Nu am idee despre ce vorbiţi. 

— Nu vă mai jucaţi! Prima dată blondul arătos, acum unchiul 
amabil în alb. Mă consideraţi oarbă? Tot ce vă rog este să îmi 
acordati puţină încredere. Dacă nu mai doream să colaborez cu 
dumneavoastră, aş fi dispărut de mult, şi eu şi Emmet. Posibilităţi 
au existat. 

Ştia că Tanaka a înţeles aluzia. După noaptea în care ea şi 
Emmet s-au întâlnit cu Gamoudi şi după ce au furat planurile 
palatului din biroul arhitectului Larbis, nu fusese obligatoriu să se 
întoarcă în Jeddah Sheraton. Ar fi fost uşor pentru Lara să-l 
convingă pe Emmet să se mute în altă parte. Ar fi trebuit doar să- 
i spună adevărul, cu alte cuvinte că Interpolul era pe urmele lor. 
Dar nu făcuse acest lucru. 

La celălalt capăt al firului, Tanaka începu să vorbească. 

— Nu am pus pe nimeni pe urmele dumneavoastră. Nu, 
deoarece am încredere în dumneavoastră. Cred că sunteţi o 


femeie inteligentă care nu doreşte să fugă tot restul vieţii de 
Interpol pentru că a ajutat un ucigaş să fugă. De aceea, ştiu că 
nu o să fugiţi. Aşadar, nu trebuie să vă urmăresc. Nu ştiu pe cine 
aţi văzut, dar nu este un angajat al Interpolului. 

Lara avu nevoie de un moment pentru a înţelege importanţa 
acestei veşti. Fără un alt cuvânt în plus, aşeză receptorul în 
furcă. 

Se întrebă dacă bărbatul cărunt era unul dintre oamenii lui 
Gamoudi. La întâlnirea nocturnă de la fermă nu fusese de faţă. 
Se hotări să scape de el, doar ca să fie sigură. 

Brusc îi veni o idee: nu era asemănarea cu Emmet prea 
bătătoare la ochi ca să fie o coincidenţă? Dacă bărbatul nu o 
urmărea doar de azi? 

O bănuială îngrozitoare o încolţi. 

Se urcă în maşină şi plecă. O bună bucată de vreme, Jeep-ul de 
culoare crem fusese încă în trafic, în urma ei. 

Cu puţin înainte de a ajunge la destinaţie, Lara întoarse pe o 
stradă laterală. Conducea pe lângă o zonă industrială aparent 
părăsită. În spatele unui gard cu plasă de sârmă, Lara recunoscu 
mai multe silozuri de oţel înalte, unite printr-o împletitură de ţevi 
ruginite şi benzi de transport deşirate. Lângă ele se afla un 
depozit mare cu geamuri sparte. 

Parcă maşina lângă gard şi trecu prin uşa întredeschisă a 
fabricii. Fără a se întoarce să-şi vadă urmăritorul, se îndreptă 
spre depozit. 

„Am nevoie de câteva răspunsuri, spuse ea hotărâtă. Şi le voi 
primi.” 


Tom Tanaka se simţea ca într-o celulă de închisoare. Spaţiul 
strâmt al maşinii îl agita treptat. Se simţea ca şi îngropat pentru 
vecie. Din când în când mai făcea o plimbare pentru a nu 
înţepeni complet. Totuşi, Jussuf Ishak, tehnicianul, era flexibil 
precum o bucată de piele. De când supravegheau hotelul Jeddah 
Sheraton, nu se plânsese nici măcar o dată de căldură, de spaţiul 
strâmt sau de orice altceva. Băiatul era rezistent. De aceea, 
Tanaka trebuia să strângă din dinţi şi să pară fericit. Până la 
urmă, fusese ideea lui să le dea mână liberă celor doi. 

Telefonul sună. Tanaka ridică. 

— Eu sunt. 


— Domnişoară Mosehni? 

— Da. Nu o să credeţi, dar am un cadou pentru 
dumneavoastră. 

Tanaka ezită. „Un cadou?” 

— Da. Ucigaşul poliţistului. Stă într-un container de gunoi gol, 
legat frumos ca un pachet. 

— Ştiu cine este criminalul. Îl am chiar acum pe monitorul 
camerei de supraveghere. Stă într-o cameră de hotel şi studiază 
planuri. 

— Vă înşelaţi. 

— Am deja un martor ocular, aţi uitat? 

— Acest martor nu l-a văzut pe Emmet Walsh, ci pe cineva 
care seamănă cu el - individul din containerul de gunoi. 

— De unde ştiţi acest lucru? 

— A fost foarte vorbăreţ când i-am băgat picioarele în polizor şi 
am ţinut degetele pe tasta „Start”. 

— Ce aţi făcut? 

— Staţi liniştit, nu am făcut nimic grav. Amenințarea a fost de 
ajuns. A ciripit precum o privighetoare. 

Tom Tanaka scutură din cap. Lara nu utilizase cea mai finuţă 
metodă, dar trebuia să recunoască succesul avut de metoda ei 
Dirty-Harry. 

— Ascultaţi, vreau să vă fac o propunere, spuse femeia. Vă 
spun unde mi-am ascuns pachetul - puteţi aşadar să puneţi 
mâna pe un ucigaş fără mult efort. În schimb, ne lăsaţi pe mine şi 
pe Emmet liberi. 

Propunerea nu era tocmai pe gustul lui Tanaka. Era deja de 
multă vreme pe urmele Larei şi a complicilor ei, ca să renunţe 
acum atât de uşor. Pe de altă parte, dacă Emmet Walsh nu 
omorâse polițistul, nu exista niciun lucru pe care Tanaka să-l 
poată folosi împotriva lui. Emmet era la Interpol o foaie goală. 
Nici împotriva Larei Mosehni nu putea demonstra ceva concret. 
Poate că îi mai trebuia câţiva ani să o urmărească. 

Gândindu-se la cariera lui, oferta femeii i se păru brusc cea 
mai bună alternativă. Mare parte din banda Sabia Crestată era 
îngropată sub dărâmăturile castelului Leighley. În acest caz nu 
avea decât de câştigat. Încătuşarea unui poliţist va arăta foarte 
bine în actele sale. 

— De acord, spuse el. Cu două condiţii. Prima: Chiar l-aţi legat 


pe criminal? 

— Bineînţeles. Care este a doua? 

— Încetaţi imediat căutarea persoanelor răpite. 

— Dar trebuie să-i salvăm. 

— Nu mai este problema dumneavoastră, ci a Interpolului. Am 
auzit discuţia dumneavoastră din hotel şi am făcut deja 
pregătirile necesare. În trei zile, un comando special va veni în al- 
Quz, bine dotat şi destul de puternic pentru a face faţă soldaţilor 
lui Assad. Îi vom elibera, vă promit. 

Tanaka luă tăcerea femeii drept consimţământ. 

— Unde aţi lăsat exact pachetul? 

Lara Mosehni îi dădu adresa. Apoi încheiară convorbirea. 

Lara stătea în cabina de telefon şi medita. Ce să facă? Poate că 
era într-adevăr mai bine ca Interpolul să-i elibereze pe răpiți. Pe 
de altă parte, nu putea să ia această decizie singură. O discuţie 
cu Emmet era inevitabilă. Acest lucru însemna că trebuia să-i 
facă o mărturisire. 

Se întinse mulţumită spre receptor, dar îl puse repede în furcă. 
Ar trebui să vorbească între patru ochi cu Emmet. Câştigase 
acest lucru. În afară de asta, Tanaka auzea totul la telefon. ` 

Cu un sentiment straniu în stomac, Lara urcă în maşină. In loc 
să o ia spre sud, se întoarse şi porni spre oraş. 

Emmet stătea la masa din camera sa, adâncit încă în planurile 
palatului. Cineva bătea la uşă. 

— Roomservice. 

— Intră. 

Uşa se deschise şi intră un curier. Avea în mână un buchet de 
flori proaspete pe care le schimbă cu cele vechi. 

— Pot să mai fac ceva pentru dumneavoastră, domnule? 
întrebă el când termină. 

— Nu, mulţumesc. 

Curierul se opri în uşă. 

— În bar se cântă muzică live. Poate aveţi chef să ascultați. 
Cântăreaţa este excelentă, poate aţi auzit de ea. O franţuzoaică - 
Roberta Monferrat. 

Într-o fracțiune de secundă, atenţia lui Emmet se trezi. 
Asemănarea numelui cu cel al fondatorului ordinului, Robert de 
Monferrat, nu putea să fie o coincidenţă. 

— Mulţumesc pentru sfat, spuse Emmet. Cred că puţină 


muzică şi o băutură n-ar pica rău. 


Lara stătea în bar la o masă, în spate. 

— Ce faci aici? întrebă Emmet. Ai luat deja armele? Şi ce a fost 
cu Roberta Monferrat? 

— Trebuia să te scot din cameră, fără să bată la ochi, spuse 
ea. 

Emmet avea o presimţire stranie. Privirea Larei şi tonul serios 
indicau greutăţi. 

— Să mă scoţi din cameră? Lara, ce se întâmplă? 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

Işi lăsă privirea în jos, se uită la masă, ca atunci când îi 
mărturisise, la castelul Leighley, că evadase dintr-o închisoare 
iraniană. 

După cum se părea, presimţirea lui Emmet se adeveri. Lara îi 
dezvăluia ştiri tulburătoare. Când termină, Emmet se simţi 
profund rănit. 

— M-ai considerat aşadar un criminal, întrebă el. 

— Am crezut că ai făcut-o ca să ne protejezi. 

— Şi eu credeam că ne cunoaştem mai bine. 

Priveau amândoi masa. Preţ de câteva minute niciunul nu 
scoase vreun cuvânt. 

— Imi pare rău, Emmet, spuse Lara într-un final. Tanaka avea 
un martor. Ce ai fi făcut în locul meu? 

Nu ştia. Poate acelaşi lucru. Totuşi, îl durea să ştie că Lara îl 
bănuise de aşa ceva. 

— Ce se întâmplă mai departe? Mă refer la răpiți. Să lăsăm 
terenul liber în favoarea Interpolului? 

Emmet se gândea. 

— Nu, spuse el. Poliţia trebuie să respecte nişte reguli. 
Oamenii lui Assad însă nu. Dacă Interpolul defilează în forţă, se 
va ajunge la o luptă în care vor muri mulţi poliţişti. 

— Dar noi suntem doar doi. Cu Reyhan şi Anthony, patru. 

— Tocmai aceasta poate să fie avantajul nostru. Uneori o 
gherilă mică este mai eficientă decât o armată. Avem nevoie 
doar de o tactică bună. 

In ciuda tuturor speranţelor, Emmet era sigur că nu-i aşteaptă 
o plimbare. 


Soarele dispăruse deja de pe cer când Tom Tanaka şi Jussuf 
Ishak găsiră containerul pe care Lara îl menţionase. Bărbatul care 
stătea înăuntru, era legat după toate regulile artei. Urinase în 
pantaloni, dar, în rest, era sănătos. Deşi refuzase orice fel de 
declaraţie, se dovedi în aceeaşi seară că era persoana căutată. 
Copilul care fusese martor la crimă îl identificase fără probleme. 


53 


Luni dimineaţa Reyhan intră la timp în laborator pentru 
schimbarea turei. Mai simţea încă în oase călătoria la Paris şi 
drumul de ieri cu autobuzul de la Jeddah la al-Quz, dar nu regreta 
nimic. Se simţea chiar întreprinzătoare. Întâlnirea cu Emmet şi cu 
Lara îi dăduse aripi. 

După ce îşi efectuă munca de dimineaţă, dori să-i facă o vizită 
lui Anthony Nangala ca să îi dezvăluie că misiunea ei decursese 
bine. Dar patul lui nu mai era în cameră. 

Înainte să apuce să-şi facă griji în această privinţă, auzi o voce 
în spatele ei: 

— Doamnă Abdallah? 

Se întoarse şi văzu un bărbat pe care nu-l mai cunoscuse până 
atunci, dar care i se părea oarecum familiar. 

— Numele meu este Leclerc, spuse el. Mats Leclerc. Nu ne-am 
mai văzut. 

Îi întinse o mână. Părea oricum, dar nu prietenos. 

— Sunt responsabil cu securitatea palatului. Vreţi să mă urmaţi 
în biroul doctorului Goldmann? 

Nu era o întrebare, ci un ordin. Reyhan simţi cum i se strânge 
stomacul. 

— Bineînţeles, spuse ea, încercând să nu-şi arate teama. 

„Ce dorea doctorul Goldmann de la ea? Şi de ce trimitea un om 
responsabil de siguranţă şi nu una dintre asistentele sale?” 

Răspunsul la întrebare îl primi câteva minute mai târziu. 

— Mă bucur să vă revăd, Reyhan, spuse doctorul Goldmann, 
când intră în birou, în spatele lui Leclerc. 

Se ridică de pe scaunul său, o salută dând din cap. 

— Cum a fost week-endul dumneavoastră? 

— Foarte frumos, răspunse ea şi râse. Prea scurt, ca 
întotdeauna. 


Goldmann rămase serios. 

— Am auzit că aţi fost la Paris. 

— De unde ştiţi acest lucru? 

Goldmann îi aruncă o scurtă privire lui Leclerc. 

— L-am rugat să vă supravegheze puţin, spuse el. Vineri aţi 
părut slăbită. Apoi, şi noua metodă de cultivare a celulelor noi... 
Voiam să fiu sigur că vă simţiţi bine. 

Din cauza izbucnirii ei din sala cu celule tinere, îi trezise 
neîncrederea lui Goldmann, era sigură de acest lucru. Sperase 
să-l fi convins atunci cu simularea ei, dar se aşteptase la 
posibilitatea de a fi urmărită. Nu era deloc surprinsă. 

— Ştiu că v-aţi întâlnit cu o femeie la Paris şi mă întreb cine 
este această femeie, spuse Goldmann. Cel mai mult mă 
interesează ce aţi făcut în Paris. 

O privea dur, semn că aştepta un răspuns. 

Reyhan aprobă. Îşi pregătise deja o poveste pentru cazul în 
care trebuia să se justifice. 

— Aveţi dreptate, îi spuse doctorului Goldmann. Nu m-am 
simţit în ultimul timp prea bine, asta deşi, în ultimele 
douăsprezece luni, am stat aproape numai în pat. Simt că 
puterea îmi dispare pe zi ce trece. 

Ochii i se umplură de lacrimi. Nu erau deloc impresionați. 

— Am auzit vineri o parte a conversaţiei dumneavoastră cu 
şeicul Assad, recunoscu ea. După cum am auzit, boala mea nu 
este vindecabilă prin terapia dumneavoastră. De aceea am 
zburat în weekend la Paris. Voiam să îmi îndeplinesc visul din 
tinereţe, să văd măcar o dată în viaţă oraşul, Luvrul, meşterii 
vechi - chiar dacă pentru scurt timp. 

— Şi femeia de la muzeu? 

— Ne-am cunoscut din întâmplare. Nu o cunoşteam dinainte. 
Fusese interesată de o pictură, aşa am intrat în discuţie. 

Leclerc şi Goldmann doreau mai multe detalii, aşa că Reyhan 
minţi mai departe. Că femeia era critic de artă. Că de la Paris a 
plecat spre Mecca cu o mică oprire la Jeddah. Că o invitase la o 
cafea la ea în hotel. 

Continuă în acest fel un timp. Pentru fiecare întrebare avea un 
răspuns pe măsură. În final, cei doi bărbaţi părură mulţumiţi. 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse doctorul Goldmann, la sfârşitul 
discuţiei când îi strânse mâna şi îi arătă din nou simpatia. Trebuia 


să am mai multă încredere în dumneavoastră. Dar povara 
responsabilităţii nu este întotdeauna uşor de purtat. 

— Nu trebuie să vă scuzaţi. 

— A, ba da. V-am făcut speranţe exagerate în privinţa bolii pe 
care o aveţi. Probabilitatea ca terapia mea să-şi facă efectul la 
dumneavoastră este foarte scăzută. Dar aveţi totuşi o şansă. 

O privi în ochi. 

— Pentru a vă demonstra cât de serios sunt, vă rog să vă 
alăturaţi primelor persoane tratate. Ce aveţi de pierdut? 

Reyhan scutură din cap energic şi făcu un pas înapoi, dar 
Goldmann o prinse de încheieturi. 

— Ce aveţi de pierdut? 

Era atât de insistent. 

— Istoria medicinei este plină de succese neaşteptate. Nimeni 
nu poate şti cum ar funcţiona terapia la dumneavoastră. Nici eu 
nu ştiu. Dar chiar şi în cel mai rău caz, nu vă poate dăuna. Nu 
aveţi decât de câştigat. 

Era muzică pentru urechile ei. O simfonie. O dulce minciună. 
Dar când îşi imagina că alţi oameni trebuiau să moară pentru a-i 
da ei şansa de a-şi prelungi viaţa, îi era uşor să ia o decizie. 

Goldmann îi bănuia deja răspunsul, dar nu era nicidecum 
mulţumit. Îi aruncă o privire hipnotică. 

— Gândiţi-vă puțin. Nu veţi face o favoarea doar 
dumneavoastră şi familiei dumneavoastră, ci şi mie. Vă plac. 

Aşadar, acum ieşea la iveală. Reyhan nu ştia cum să 
reacționeze, înainte îl privise cu admiraţie. Dar, de când îi văzuse 
adevărata faţă, nu simţea faţă de el decât dezgust. 

— De ce ezitaţi? se interesă Goldmann. Vă e frică de 
intervenţie? Nu trebuie să vă fie frică, veţi fi pe mâini bune. În 
afară de Leclerc şi de şeicul Assad, vor mai fi trataţi trei membri 
ai proiectului şi eu. Începem chiar mâine-dimineaţă. Prima fază 
este planificată să înceapă la ora opt. Faza a doua urmează 
imediat după aceea. Aşa că mai gândiţi-vă încă o dată la acest 
lucru. Dacă îmi daţi un răspuns în această seară, voi mai avea la 
dispoziţie destul timp pentru pregătiri. 

li lăsă mâinile. Reyhan avu impresia că totul începuse să se 
învârtă în jurul ei. 

„Incep deja mâine.” 

„Ce putea să însemne asta? Oare înţelesese ea greşit când 


Goldmann şi Assad vorbiseră despre acest lucru? Sau 
modificaseră brusc termenul? Dar acest lucru nu mai era 
important acum. Dacă terapia începea la ora opt, acest lucru 
însemna că procedeul de colectare a celulelor va avea loc la ora 
şapte şi jumătate, cu o oră şi jumătate mai devreme. 
Numărătoarea inversă începea.” 


— Minte, spuse Mats Leclerc serios, după ce Reyhan Abdallah 
părăsi camera. 

— De unde ştiţi acest lucru? 

— Deoarece nu s-a întâlnit cu o oarecare arăboaică în Luvru, ci 
cu o anume Jennifer Watson. Cel puţin acesta este numele cu 
care s-a înregistrat la hotel. 

— Jennifer Watson? Nume ciudat pentru o arăboaică, spuse 
Goldmann. Ce este atât de special în privinţa ei? 

— Este partenera scafandrului care i-a surprins pe oamenii mei 
de pe Harmattan. 

Goldmann îşi încreţi fruntea. Era un om de ştiinţă strălucit, dar 
nu înţelegea decât ceea ce intra în raza laboratorului său, în rest, 
nimic. 

Leclerc îi explică: 

— Scafandrul de pe iaht nu a fost ucis. Am sperat să fie aşa, şi, 
ca să fiu sigur, am lăsat un supraveghetor în Aqiq. L-a urmărit pe 
necunoscut până în Jeddah. Numele lui este Fitzgerald. Brian 
Fitzgerald. În Jaddah s-a întâlnit cu Jennifer Watson. Sunt sigur că 
cei doi plănuiesc ceva. Cred că sunt pe urmele persoanelor răpite 
din Sudan. 

— Unde sunt cei doi? 

— Acest lucru ne este încă necunoscut. 

— Sunt de-ai lui Nangala? 

Leclerc scutură din cap. 

— A spus mai multe nume sub influenţa drogurilor. Fitzgerald 
şi Watson nu au fost printre ele. 

— Poliţişti? 

— Nu. Poliţiştii le suflă în ceafă de când au ajuns în Jeddah. Şi, 
ca acest lucru să nu se schimbe, l-am pus pe Olaffson să omoare 
un poliţist. 

— Cine este Olaffson? 

— Unul dintre oamenii mei. Seamănă puţin cu Fitzgerald. Am 


vrut doar ca Fitzgerald şi Watson să se abată de la planul lor, 
adică de la căutarea oamenilor răpiți din Wad Hashabi. 

— Şi planul a funcţionat? 

— Da. Dar între timp a intervenit altceva. Olaffson nu m-a mai 
contactat nici ieri-seară, nici azi-dimineaţă. Mă tem că acest lucru 
nu miroase a bine. 

— De ce nu i-aţi ucis pe cei doi imediat? 

Reproşul din tonul lui îl provocă pe Leclerc. 

— Acest lucru este evident, răspunse el caustic. Cei doi sunt 
urmăriţi de Interpol. Uciderea lor ar putea atrage atenţia asupra 
noastră. Cred că şeicul Assad nu ar fi foarte încântat de acest 
lucru. 

Chipul lui Goldmann se întunecă. 

— Unde sunt Fitzgerald şi Watson acum? Mai sunt în Jeddah? 

— Întrucât nu am primit niciun fel de raport de la Olaffson, nu 
aş putea să spun. Poate mai sunt încă în Jeddah sau poate deja 
pe drum încoace. 

— Cu Interpolul pe urmele lor. 

— Posibil. Dar Interpolul nu ne are cu nimic la mână, altfel am 
fi fost deja de mult după gratii. 

— Totuşi povestea asta nu îmi place. 

Leclerc îşi stăpâni un comentariu. Nu Interpolul era problema. 
Fără ceva concret, poliţiştii nu puteau să facă nimic. Mai multe 
bătăi de cap îi dădeau Jennifer Watson şi Brian Fitzgerald. Practic, 
nu ştia absolut nimic despre ea. Dar faptul că intraseră în contact 
cu Reyhan Abdallah însemna că ştiau deja mai multe despre 
palat decât era cazul. Pe de altă parte, ce puteau să facă cei doi 
împotriva unei armate de soldaţi extrem de bine pregătite şi 
înarmate până în dinţi? Doar gândul acesta şi îl apuca râsul. 

— În cazul în care îşi fac totuşi apariţia aici, vor exista destule 
şanse să-i înlăturăm, spuse Leclerc. În orice caz, ar fi bine să 
aflăm mai multe despre planurile lor. Lăsaţi-mă să mai vorbesc 
încă odată cu domnişoara Abdallah. 

— Vă cunosc deja metodele! replică Goldmann. Dar atât timp 
cât nu aveţi consimţământul meu, nu-i veţi atinge femeii 
acesteia nici măcar un fir de păr, aţi înţeles? Altfel, mi s-ar putea 
strecura o mică eroare în timpul terapiei dumneavoastră. 

Leclerc strânse furios din dinţi. Cunoştea riscurile unei erori de 
terapie. Doar gândul la eventualele consecinţe îi dădea fiori. 


— După cum văd, ne-am înţeles, remarcă Goldmann. Totuşi, 
sunt de acord. Trebuie să o facem pe Reyhan Abdallah să 
vorbească. Dar nu vreau ca acest lucru să se întâmple sub 
influenţa violenţei. 

Rămase un moment pe gânduri. Apoi spuse: 

— Aduceţi-l pe fiul ei. 


O întreagă armată de angajaţi era ocupată cu pregătirile 
pentru dimineaţa care urma. Soluţiile cu vitamine fuseseră 
pregătite, injecţiile cu hormoni preparate, laboratoarele curățate 
şi echipamentul tehnic verificat. Nimic nu era lăsat la voia 
întâmplării. 

Doctorul Goldmann supraveghea procesul minuţios. Era totuşi 
vorba despre viitorul său. Era încrezător că faza întâi a 
tratamentului - cura de întinerire - va decurge fără dificultăţi. 
Simulările computerului îi arătau culoarea verde. Pericolul ca 
ceva să se întâmple era aproape zero. 

Faza a doua arăta mai critic. Dacă toate etapele erau urmate 
cu precizia necesară, nu vor exista nici aici probleme. Dar, la cea 
mai mică eroare, putea să aibă consecinţe tragice pentru fiecare 
pacient. De aceea, doctorul Goldmann dorea să mai treacă prin 
etapele fazei a doua cu cele două persoane de încredere ale sale, 
senatorul Bloomfield şi Anthony Nangala. Doar probe generale. 


Anthony Nangala era legat pe o masă de operaţie şi îşi dorea 
să se trezească odată din acest coşmar. Doctorul Goldmann 
stătea lângă el, înconjurat de două asistente. Un drac îmbrăcat în 
alb şi ajutoarele sale. 

— Niciun semn de întinerire remarcabil după tratamentul cu 
celule tinere de vineri, murmură Goldmann, stând foarte aproape 
de Nangala. Dar acest lucru nu înseamnă nimic. Scăderea 
temperaturii corpului determină o încetinire a tuturor reacţiilor 
biochimice şi procesul de revitalizare. Mai aşteptăm câteva zile. 
Sunt sigur că o să vedem atunci primele rezultate. 

Se ridică. 

— În paralel, vom începe chiar astăzi faza a doua. Ea 
urmăreşte o importantă îmbunătăţire a capacităţii de separare a 
celulelor, mai mult decât în cele cincizeci de posibile părţi. Altfel 
spus, azi va fi vorba despre menţinerea procesului de 


îmbătrânire la jumătate. 

Făcu o pauză. 

— Îmi dau seama că vă întrebaţi cum vom realiza acest lucru. 
Consideraţi că viziunea mea este doar o himeră, nu-i aşa? Dar 
trebuie să vă dezamăgesc. Longevitatea sau chiar nemurirea nu 
sunt o poveste, ci sunt realitate. Mai mult, ea există sub forma 
celei mai crunte boli care a lovit omenirea: cancerul. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, spuse Nangala. 

— Celulele cancerigene sunt, de la natură, nemuritoare, îl 
lămuri Goldmann. Se pot diviza fără limite - tocmai de aceea 
sunt celule cancerigene. Despărțirea lor se produce total 
necontrolat, astfel încât tumorile netratate reprezintă, de cele 
mai multe ori, ameninţări aduse la adresa vieţii. 

Nangala nu putea nici acum să înţeleagă despre ce vorbea 
Goldmann. Totuşi îl enerva la culme. 

— În a doua etapă a terapiei mele mă voi folosi de proprietăţile 
mortale ale celulelor cancerigene şi le voi inversa. Un paradox, 
nu-i aşa? Transform cancerul într-un elixir al vieţii, spuse 
Goldmann. 

În acelaşi timp, cele două asistente ale sale începuseră să 
amestece nişte substanţe. 

Nangala simţi cum intră în panică. 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu mine? întrebă el speriat. 

— Vă vom infecta cu o soluţie conţinând celule cancerigene, îi 
explică omul de ştiinţă, de parcă ar fi fost vorba despre un 
vaccin. Această soluţie este o variantă a virusului Epstein-Barr, 
unicul virus care s-a dovedit că poate declanşa cancerul. l-am 
făcut nişte mici modificări. Funcţionează mai rapid şi este mai 
eficient. Se extinde în câteva zile în întregul organism şi 
acţionează cancerul. 

Nangala îşi simţea limba ciudat, ca şi cum nu ar fi făcut parte 
din corpul său. 

— Vreţi să mă omorâţi? strigă el. 

— Nici vorbă. Într-o săptămână, virusul îşi va face treaba. Apoi, 
vă vom supune unui tratament regulat. Virusul provocat artificial 
de noi este sigur vindecabil. În afară de asta, vom ucide virusul. 
Cu alte cuvinte: Veţi fi complet vindecat - tratamentul va fi cu 
precizie efectuat. Nu vă faceţi griji. Sunteţi pe cele mai bune 
mâini. Tot ce lasă virusul cancerigen în urma sa este o lungă, 


foarte lungă viaţă. 

Cineva bătu la uşa. Un bărbat blond, cu părul tuns scurt băgă 
capul pe uşă. 

— Am băiatul, spuse el. 

Goldmann aprobă. 

— Unde este? 

În camera de lângă birou. L-am liniştit cu un tranchilizant. 

— Excelent. Transmite-ţi doamnei Abdallah că doresc să mai 
vorbesc cu ea încă o dată în jumătate de oră. 

Se întoarse din nou spre Nangala. 

— Să ne întoarcem la dumneavoastră acum, spuse el în timp 
ce primi o injecție de la asistentă. Lichidul din interior era roșiatic 
precum moartea. 


54 


Hotelul Baibar din al-Quz era aşezat la doar câteva sute de 
metri distanţă de palatul şeicului Assad. De la fereastra camerei 
sale de la etajul patru, Lara putea vedea, la capătul unei străzi 
lungi, zidurile cetăţii. 

Oftă şi se întrebă dacă vor reuşi realmente să-i elibereze pe 
răpiți. Emmet stătea în spatele ei şi medita adâncit în planurile 
palatului. Nu mai părea atât de convins de reuşită, deşi nu dorea 
să recunoască acest lucru. 

„Poate că este încă posomorit din cauză că am colaborat cu 
Interpolul”, se gândi Lara. De când îi povestise acest lucru, 
relaţia dintre cei doi era tensionată. 

Auzi un zgomot pe culoar, apoi o voce: 

— Sunteţi acolo? Eu sunt, Reyhan. Deschideţi! 

Lara deschise. În faţa ei stătea Reyhan Abdallah. Ochii îi 
sclipeau şi erau roşii, de parcă ar fi plâns. În afară de asta, 
privirea ei era precum a unui animal hăituit. 

— Haideţi înăuntru, spuse Lara şi o trase 
întâmplat? 

Suspinând, femeia îşi spuse necazul. Goldmann îi răpise 
băiatul şi îl folosea pentru a o obliga să coopereze. La 
insistenţele sale îi povestise că Emmet şi Lara vor să pătrundă în 
palat şi să elibereze persoanele răpite. 

— Crede că veţi ataca miercuri, după cum am plănuit, spuse 
ea. În schimb, pot să vă spun că Goldmann şi ceilalţi vor să 
înceapă mâine terapia. Mâine li se vor administra şi celulele noi. 
Acest lucru înseamnă că trebuie să reprogramăm atacul mai 
devreme. 

Emmet îşi trecu mâinile peste faţă. 

— Ne rămâne foarte puţin timp pentru pregătiri, planul meu se 
dă astfel peste cap. 


A 


năuntru. Ce s-a 


— Nu avem altă soluţie. 

Emmet aprobă. 

— Aveţi dreptate. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă. 
Pentru a avea o şansă de a-i elibera pe răpiți este foarte 
important să lucrăm cot la cot. De ce avem nevoie momentan 
este un program. Cât timp puteţi să rămâneţi? 

— Sunt momentan în pauză, dar Goldmann îmi supraveghează 
locuinţa. A trebuit să mă strecor printr-un geam lateral pentru a 
putea veni aici. Trebuie să fac acelaşi traseu, altfel intră la 
bănuială. 

Se opri gânditoare şi calculă. 

— Schimbul meu începe la ora 20. Trebuie să fiu cu o oră 
înainte acasă. Pentru a ajunge acolo am nevoie de o jumătate de 
oră. Acest lucru înseamnă că am timp până la şase şi jumătate. 

— Aşadar încă trei ore, constată Emmet. Nu foarte mult, dar ar 
trebui să ne ajungă. De acum înainte să improvizăm. 


Reyhan ajunse la timp în laborator. Când se gândea ce avea să 
urmeze în această noapte, îi urca inima în gât. În afară de asta, 
trebuia să îşi păstreze mintea limpede pentru copilul său. incerca 
să-şi învingă temerile, spunându-şi că făcea un lucru bun. 

În timp ce îşi îndeplinea mecanic munca, se tot gândea la 
orarul pe care-l stabiliseră. În exact cinci ore va izbucni un 
adevărat foc de artificii în palat. Ştia deja că fiul ei era închis în 
camera de lângă biroul lui Goldmann. Nu avea însă idee unde se 
aflau Anthony Nangala şi sudanezii. Trebuia să-i caute. i 

La ora nouă şi jumătate se învoi pentru pauza de cafea. In 
realitate, începu să spioneze. Deoarece toţi ceilalţi erau ocupați 
cu pregătirile pentru intervenţia de mâine, intrările erau oarecum 
părăsite. Reyhan putea să privească nestingherită. Nu trebuia 
totuşi să piardă prea mult timp, deoarece cineva i-ar putea simţi 
lipsa şi vor intra la bănuieli. 

Prima dată cercetă spaţiul din aripa de sud. De când începuse 
să lucreze aici, încă nu pusese piciorul în acest loc. Se grăbi spre 
capătul gangului şi deschise o uşă. Era deschisă, ca majoritatea 
uşilor din laborator. Palatul era atât de bine asigurat, încât aici, 
jos, utilizaseră măsuri de siguranţă suplimentare. 

Reyhan privi cu atenţie zona de cercetare, supraîncărcată cu 
vitrine de sticlă, în care se plimbau mii de şoareci. In pofida 


măsurilor de igienă, mirosea a excremente şi a urină. 

Următoarea cameră prezenta o imagine asemănătoare, doar 
că animalele pentru experiment erau de această dată şobolani. 
Cu o cameră mai încolo se afla un spaţiu îngrădit cu paie, în care 
se aflau capre şi oi. 

Următoarele trei camere erau cu cimpanzei. Cele mai multe 
animale erau anesteziate. Din capetele lor ieşeau electrozi către 
unităţile de măsurare. Computerele afişau date. | se făcu milă 
când văzu peisajul tulburător. „Sărmanele creaturi”, se gândi ea. 

Totuşi, încă nu văzuse ce era mai rău: pe cealaltă parte a 
gangului nu se afla un spaţiu pentru experimente cu animale, ci 
o sală mare care amintea de un spital de campanie. Nu, 
asemănătoare unei camere imense de terapie intensivă. În cel 
puţin douăzeci de paturi se aflau bătrâni, femei, copii, nemişcaţi, 
ca şi cum ar fi fost morţi, legaţi la perfuzii şi toţi conectaţi la o 
baterie, un sistem care îi ţinea în viaţă. Enervată, dar şi curioasă, 
Reyhan se apropie de un pat. O fată de nici zece ani stătea 
întinsă, cu ochii închişi. Respira încet şi regulat cu ajutorul unei 
foale dintr-un tub de sticlă al maşinăriei pentru plămâni şi inimă. 

Reyhan privi micul chip de înger. Apoi, se aşeză pe marginea 
patului şi simţi o dorinţă arzătoare de a-i dărui acestei făpturi 
nevinovate puţină tandreţe. Îi luă mâna cu grijă şi i-o strânse în a 
ei. Braţul îi era pătat şi umflat, degetele, pline de înţepături. 
Reyhan îşi muşcă buza inferioară. Trebuia să se stăpânească să 
nu izbucnească în lacrimi. 

Se ridică, simţindu-şi picioarele nesigure, pentru a se îndrepta 
spre următorul pacient, un bărbat de culoare înaintat în vârstă. 
Braţele sale erau desfigurate, faţa sa era acoperită de mai multe 
umflături de forma cartofului, una deasupra ochiului stâng, alta 
pe obraz şi una pe bărbie. Femeia de pe patul vecin nu arăta nici 
ea mai bine. Reyhan îşi duse mâna la gură şi se năpusti la uşă. 
Acolo aproape că se lovi de Mustil Massuf, colegul a cărui fiică 
suferea de sindromul Hutchinson-Guilfort. 

— În numele lui Allah, m-ai speriat, spuse el. 

— Şi tu pe mine, murmură Reyhan încă aflată parcă în transă. 

Mustil o atinse cu grijă pe umăr. 

— Se pare că doctorul Goldmann nu ţi-a explicat încă tot ce 
facem noi aici? 

Femeia scutură din cap. 


— Da, cândva trebuia să afli şi tu, de ce nu acum, spuse Mustil. 

Părea îngrijorat. 

— Pe aceşti oameni se testează a doua fază a terapiei. Fără 
rezultat, după cum observi. Umflăturile pe care le vezi sunt 
tumori. Incurabile. Dintre toţi cei experimentați în prima grupă a 
ieşit o catastrofă. Virusul Epstein-Barr şi-a făcut treaba, dar au 
existat probleme la tratamentul regulat. Acestea sunt urmările. 

Işi lăsă privirea să se plimbe prin sală. 

— Le-am indus coma artificială, iar unicul lucru care-i mai 
poate ţine în viaţă este un aparat. Fără acest aparat pentru inimă 
şi plămâni ar muri. Chiar şi conectaţi la aparat, s-a ajuns deja la 
decese, cinci săptămâna trecută. 

Reyhan tremura. 

— Dacă nu există nicio şansă de vindecare pentru aceşti 
oameni, de ce mai sunt ţinuţi în viaţă? întrebă ea. 

— Ştiu că sună îngrozitor, dar sunt utilizaţi drept cobai. 
Realitatea este că virusul nostru modificat Epstein-Barr nu a fost 
încă cultivat în alimente, ci exclusiv în corpul omenesc. Din 
sângele acestor oameni se pregăteşte preparatul pentru faza a 
doua. Preparatele necesare intervenţiei de mâine vor fi pregătite 
azi. 

Reyhan murmură un „mulţumesc” şi se grăbi să părăsească 
sala, deoarece avea senzaţia că va vomita. Citise deja, cu câteva 
zile în urmă, un studiu despre faza a doua, scris de Goldmann, în 
care prezenta într-o manieră simplă şi nevinovată procedeul pe 
care îl utilizase, de parcă era cel mai inocent joc de copii. Reyhan 
era nervoasă acum pe ea, pe uşurinţa cu care crezuse totul. 
Succesele ştiinţifice se bazează în primul rând pe multe încercări 
eşuate. 

Şocată de cele aflate, se întoarse la locul de muncă. În drumul 
ei trecuse din nou pe lângă laboratorul de virusologie şi începu, 
fără să vrea, să tremure. Epstein-Barr. Cancer. Câtor oameni le 
dăduse doctorul Goldmann acest destin îngrozitor? Pentru a 
ajunge la jumătatea drumului privind cercetările sale, avusese 
nevoie de sute de pacienţi. Unde se aflau aceştia? 

„Probabil arşi în furnal, îşi spuse Reyhan îngrozită. Aşa cum 
procedaseră înainte cu cadavrele animalelor.” 

O lacrimă i se prelinse pe obraz. 

Furia şi deznădejdea o cuprinseseră. Gândul că Goldmann şi 


ajutoarele sale provocaseră atât de multă suferinţă şi că pentru 
acest lucru vor fi răsplătiți cu o viaţă mai mult decât lungă i se 
părea insuportabil. Această mare nebunie trebuia pedepsită. Dar 
cum, când în spatele pereţilor palatului nu exista nicio lege? 
Plăcuța de pe perete îi sări în ochi. Virusologie. li veni o idee. 
„Să mă ierte Allah, se gândi ea. Sau să mă binecuvânteze 
pentru această faptă.” 
Se asigură că nu era nimeni pe hol şi se strecură înăuntru. 


La douăsprezece şi jumătate era deja cu colegii ei în 
laboratorul cu celule tinere. Cu fiecare bătaie a inimii îi creştea 
agitația. În jumătate de oră începea acţiunea de eliberare. 

Între timp, aflase de la Mustil Massuf unde se aflau Anthony 
Nangala şi sudanezii. Mustil nu era doar bine informat, ci şi 
extrem de săritor dacă era prins în mrejele cuiva. Reyhan reuşise 
să conducă discuţia într-o direcţie bună, astfel încât să afle tot ce 
dorea. 

Mai lucră în sala de operaţie încă douăzeci de minute, mai mult 
sau mai puţin concentrată. Apoi, veni timpul să treacă la acţiune. 
Îşi părăsi colegii fără un motiv anume, spuse doar că se întoarce 
repede. Dar nu avea de gând să se mai întoarcă vreodată. Urma 
să părăsească pentru totdeauna palatul - şi nu singură. 

Se strecură prin gang spre garderobă şi aduse o pungă de 
plastic. Se grăbi apoi spre camera lui Anthony Nangala. Nu-şi 
întoarse deloc capul spre ea, privea fix în tavan. 

— Am venit să vă eliberez, spuse ea. Ce se întâmplă cu 
dumneavoastră? Nu vă bucuraţi deloc? 

Nangala respiră zgomotos, iar ochii săi sclipiră umezi. 

— Am primit azi o infuzie. Epstein ceva. Un virus care provoacă 
cancerul. Doar o anumită iradiere cu unde magnetice mă poate 
vindeca. Acest lucru înseamnă că dacă părăsesc palatul voi muri. 

Reyhan nu luase în calcul acest lucru. Reyhan văzu cum 
muşchii faciali îi tremurau. Dorea să poată să-i spună ceva 
încurajator, dar nu-i veni nimic în cap. 

— Şi eu voi muri în curând, murmură ea, ţinându-i încă mâna. 
Am SIDA. Ultimele speranţe ale mele sunt în această terapie. Dar 
am văzut cum a ajuns doctorul Goldmann la acest scop. Se 
foloseşte de corpuri, în adevăratul sens al cuvântului. Trebuie să 
îi salvăm pe cei răpiți din Sudan. 


Nangala privea încă tavanul cu o privire goală. 

Reyhan îşi privi ceasul. 

— Mă ajutaţi sau nu mă ajutaţi? Trebuie să vă decideţi. Nu mai 
avem mult timp la dispoziţie. În câteva minute trebuie să pornim. 

Simţi că bărbatul se mişcă puţin. Pentru a-i linişti sufletul, îl 
trezise la realitate. 

— Vă rog... ajutaţi-mă, repetă ea. 

Trecură câteva secunde. Apoi Anthony Nangala îşi întoarse 
faţa spre ea şi o privi în ochi. 

— Ce mai aşteptaţi? spuse el. Scoateţi-mi nenorocitele de 
cătuşe. 

Temperatura scăzută a corpului şi infectarea cu virusul de care 
Anthony Nangala suferise îl făceau mai slab decât crezuse în pat. 
Acum, când stătea în picioare, pentru prima dată după multe zile, 
simţea slăbiciunea în fiecare os. Totuşi, ştia că în acest moment 
nu îşi putea permite această slăbiciune. Strânse din dinţi. 

„Ai fost odată campion la categoria grea! îi strigă o voce din 
interior. Ai fost «Tornada Neagră». Demonstrează-le nenorociţilor 
că poţi să o faci! Chiar dacă te simţi fără vlagă, trebuie să rezişti! 
O să reuşeşti, nu trebuie să cedezi!” 

— Ce facem acum? întrebă el în timp ce-şi freca încheieturile 
mâinilor. 

— În primul rând trebuie să vă îmbrăcați cu altceva, spuse 
Reyhan şi îi întinse punga de plastic. Lucrurile sunt ale bărbatului 
meu. Sper că vi se potrivesc. 

Nangala se îmbrăcă repede în jeanşi şi într-un tricou. Ambele i 
se potriveau de minune. Chiar şi pantofii. 

— Prima dată trebuie să mergem în camera cu chei, spuse 
Reyhan şi deschise uşa. 

Privi atentă pe coridor. 

— Este liber. Veniţi! _ 

Nangala o urmă prin labirintul subteran. Işi pierduse de mult 
orientarea când Reyhan intră în încăperea care semăna cu o 
cameră de paznici: două monitoare de supraveghere, un telefon, 
un dulap cu arme cu grilaj. La masă stătea un bărbat cu aspect 
de gorilă care avea un pistol la curea. li făcu semn cu ochiul lui 
Reyhan. Când îl recunoscu pe Nangala nu mai fu atât de 
prietenos. 

— Reyhan... ce faci cu prizonierul...? 


Nu apucă să spună mai multe, deoarece Reyhan îi făcu o 
injecție în umăr. Înainte de a apuca să se ridice de pe scaun, 
adormi adânc. 

— Este scos din luptă, murmură ea. 

Cutia cu chei era pe perete. Anthony Nangala nu întâmpină 
nicio greutate când o sparse. Se pare că ei luaseră în calcul doar 
pericolele exterioare, nu şi duşmanii aflaţi printre rândurile lor. 

— U12 şi U13, spuse Reyhan. Acestea sunt cheile de care 
avem nevoie. În U12 sunt închişi sudanezii. lar în U13 este fiul 
meu. 

Dori să iasă din nou pe coridor, dar Nangala o opri. Privind la 
dulapul cu arme, o întrebă: 

— Ce cheie se potriveşte aici? 

Ceasul arăta ora 1:30 când cei doi părăsiră camera. 


55 


Emmet stătea întins pe acoperişul unei case cu trei etaje, 
ascuns în spatele unui horn. Cu ajutorul lunetei armei sale privea 
pe cealaltă parte a străzii, unde se afla palatul. Din păcate, 
pereţii erau atât de înalţi, încât nu putea vedea decât o parte a 
grădinii, dar nu şi restul. Putea totuşi să vadă ieşirea din spate a 
palatului. Pe aici trebuiau să apară, în orice moment, Reyhan 
Abdallah şi prizonierii, pentru a trece prin grădină spre peretele 
din est. Pentru a distrage atenţia gărzilor asupra lui Reyhan şi a 
celorlalţi, Lara şi Emmet urmau să organizeze un minunat haos în 
imediata apropiere a clădirii palatului. Utilizaseră timpul de la 
căderea serii pentru a mânui camerele de supraveghere externe 
şi pentru a plasa în puncte strategice încărcătura explozivă. Când 
se gândea că avuseseră la dispoziţie doar câteva ore, Emmet era 
foarte mulţumit de ceea ce făcuse. 

Grijile începuseră să îl macine întrucât timpul care fusese 
stabilit pentru ca Reyhan să apară aproape se scurse şi ea nu era 
de văzut nicăieri. 


— Grăbeşte-te, strigă Reyhan. Acolo în faţă. 

Lui Anthony îi era greu să ţină pasul cu ea. Simţea arma din 
mâini atât de grea, de parcă ar fi fost de plumb. Se simţea ca şi 
cum ar fi boxat douăsprezece runde. 

Ajunseră la o uşă pe care scria U12. Agitată, Reyhan băgă 
cheia în uşă. Dar înainte să o poată învârti auziră o voce de 
bărbat dându-le un ordin. Nangala nu înţelese, dar observă că 
Reyhan înţepeni. Nici el nu se mai mişcă. 

Vocea din spate mai spuse ceva. ` 

— Trebuie să ne întoarcem, spuse Reyhan. Incet. 

Asta şi făcură. În faţa lor stătea un tânăr arab, de cel mult 
optsprezece, douăzeci de ani, înarmat. Mai dădu încă un ordin. 


Reyhan îi traduse. 

— Lăsaţi arma jos. Şi nu faceţi, în numele Cerului, vreo mişcare 
greşită. 

Nangala ascultă. Mişcându-se încet, se aplecă în genunchi şi 
puse arma pe podea. Când se ridică, observă că Reyhan îşi 
ridicase mâinile. Îi urmă exemplul. 

— Şi acum? şopti el. 


La 1:01 nu era nimeni de văzut în grădina palatului. 
Nervozitatea lui Emmet era deja greu de stăpânit. Ar fi putut, cu 
ajutorul unei telecomande, să dea drumul focului de artificii, un 
foc pe care acest oraş nu-l mai văzuse, totuşi se abţinu. Atât timp 
cât Reyhan, Anthony şi sudanezii nu ajunseseră încă în grădină, 
era periculos să dea drumul exploziilor, întrucât nici măcar un om 
experimentat precum Emmet nu putea să preconizeze ce pagube 
putea produce. 

— Îi vezi? întrebă el în microfonul căştii. 

— Nu, din păcate. 

Vocea Larei era clară prin micul microfon din ureche. Ea se afla 
de cealaltă parte a palatului, nu departe de zidurile de nord, 
deoarece de acolo putea observa o altă zonă a palatului. 

— Ceva nu este în regulă, spuse Emmet. 

— Şi eu cred acelaşi lucru. 

— Eu intru. 

Urmă o scurtă pauză. 

— OK. 

— Mai acordă-mi două minute. 

Apoi ridică arma. Atenţia îi fusese atrasă de o maşină care 
parcase la cincizeci de metri de palat, pe marginea străzii. 
Emmet puse sub rezervorul de benzină puţin explozibil. Nu se vor 
produce pagube, ci va atrage doar atenţia. 

Işi puse rucsacul pe spate şi cobori cât de repede putu de pe 
acoperişul casei pe cealaltă parte a străzii. Aruncă o privire la 
ceas. Încă o jumătate de minut. Destul. Respiră adânc, când simţi 
cum inima începe să-l înţepe. 

„Orice, dar asta nu. Nu pot să-mi permit un atac de cord chiar 
acum.” 

Ignoră durerea şi-şi scoase din rucsac o frânghie la capătul 
căreia era un pinion. Aşeză pinionul în arbaletă, întinse coarda şi 


tinti crenelul zidului. Exact cu o secundă înainte ca Lara să 
producă explozia, Emmet apăsă pe trăgaci. Cablul trecu peste 
zid, pinionul lovi peretele şi se înţepeni. Zgomotul fusese însă 
acoperit de detonare. 


Tânărul paznic fusese atât de uimit de pocnitură şi de brusca 
zguduitură, că rămase uluit un minut. Anthony Nangala profită de 
şansă şi se aruncă asupra lui fără să ezite. Dacă ar fi fost într-o 
formă mai bună, l-ar fi putut adormi pe tinerel dintr-o lovitură. 
Dar aşa, lupta se încinse. Amândoi bărbaţii căzură şi se 
rostogoliră pe podea. Nangala primi lovituri dure în zona 
rinichilor. Cel mai tare simţi însă pericolul armei care se afla în 
zona coastelor sale. Ştia că era de ajuns un glonţ ca să moară. 
Cu toată forţa, apucă arma pentru a o îndepărta de lângă el. In 
acest moment, se auzi o împuşcătură. 


Reyhan Abdallah tresări. Preţ de o secundă, lupta dintre cei doi 
păru că îngheaţă şi era sigură că Anthony Nangala fusese rănit. 
Dar respiră uşurată dându-şi seama că se înşelase. Nangala 
părea că este învingător. Reuşise să îl dezarmeze pe paznic şi îi 
aplică o lovitură serioasă în tâmplă, încât îl azvârli pe tânăr la 
pământ. Acesta rămase nemişcat. 

Respirând greu, Nangala se întinse după armă şi o ridică. 
Reyhan observă că avea nevoie de o pauză ca să-şi tragă 
răsuflarea, dar ştiu că nu era timp pentru aşa ceva. Impuşcătura 
nu trecuse cu siguranţă neobservată. 

Deschise repede uşa. U12 era realmente celula prizonierilor. 
Exact douăzeci şi patru de oameni erau strânşi aici într-un spaţiu 
strimt - copii, femei însărcinate, bătrâni. Chipurile de culoare o 
priveau pe Reyhan cu teamă şi disperare. 

— Nu vă fie teamă, spuse ea cu o voce blândă. Veniţi. 

Deoarece ştia că oamenii nu o pot înţelege, le făcu semne din 
mână. 

— Haideţi! Repede! 

Un bătrân se ridică şi îi vorbi. 

— Ce spune? întrebă Nangala. 

— Nu am idee. 

începu să facă iar semne cu mâinile să părăsească celula. De 
data aceasta se puseseră în mişcare. 


Pe hol se aflau mai mulţi lucrători ai laboratorului care discutau 
agitaţi. În afară de acest lucru, Reyhan mai auzi tropote de 
cizme. Zgomotul se apropia de ei cu repeziciune. 

— Gardieni, constată Reyhan şi remarcă că tremura de emoție. 

Îi eliberase pe Anthony Nangala şi pe sudanezi, dar fiul ei încă 
lipsea. Nu putea să părăsească palatul fără el. 

— Pe aici, strigă ea şi arătă spre coridor. După mine! Mai 
repede! 

Alerga înainte, cu ceilalţi pe urmele ei. 

În spatele lor se auzeau împuşcături. Lucrătorii laboratorului 
ţipau şi se aruncau la pământ sau se năpusteau în camerele 
apropiate. Reyhan riscă o privire în spate. Văzu o armată de cinci 
paznici la celălalt capăt al culoarului. Începură iar să tragă. La un 
metru lângă ea sări tencuiala de pe perete. 

— O să ne ucidă pe toţi, concluzionă ea. 

Totuşi, o privire în jos îi redă speranţele. Anthony Nangala se 
aruncase la podea şi deschise şi el focul. Doi soldaţi căzură la 
pământ, ceilalţi trei se adăpostiră după un colţ. 

Acest lucru le dădea un avans de câteva secunde. Reyhan 
împinse o uşă de sticlă şi intră în următoarea aripă a 
laboratorului. Aici se găsea una dintre camerele unde se afla fiul 
ei. Se ruga lui Allah ca doctorul Goldmann să nu îl fi mutat în altă 
cameră. 


Emmet se strecură încet prin grădina palatului. În umbra 
copacilor şi a tufelor de înălţimea unui om, se contopi cu 
noaptea. Distragerea atenţiei - explozia maşinii funcţionase. 
Până acum, atacul lui Emmet rămăsese neobservat. 

Atenţia paznicilor nu se mai concentra la maşina în flăcări 
aflată în faţa palatului, ci la ce se întâmpla înăuntru. Nu erau 
semne bune. 

— Avem nevoie de mai multe pocnituri, strigă Emmet în 
microfon. 

— Am înţeles, spuse Lara. În secunda următoare alte detonări 
zguduiră pământul. 

Emmet observă cum baloane de foc se ridicau spre cerul 
înstelat. 

— Ajunge deocamdată, spuse Emmet. Te contactez eu mai 
târziu. 


Partea din spate a palatului era complet părăsită. Puţinii 
bărbaţi care supravegheaseră grădina prinseră momeala şi se 
grăbiră la locul exploziilor. Emmet se întreba cât timp va mai 
dura până când se vor trezi. _ 

Se strecură cu grijă pe terasă. In spatele ferestrelor late nu se 
vedea nicio lumină. Emmet ştia că uşa de la terasă ducea la un 
fel de sală de bal. Studiase atât de mult planurile, încât putea 
recunoaşte palatul şi legat la ochi, fără a fi fost vreodată acolo. 

— Încă două lovituri de tun, te rog, şopti el. La trei. Unu... doi... 

La trei, o nouă explozie tulbură liniştea nopţii. Simultan, 
Emmet lovi geamul. O ploaie de cioburi lovi podeaua. Putea 
acum să intre în voie în clădire. 

Traversă sala festivă întunecată şi ascultă cu mare atenţie la 
uşă. Ştia că se afla în spatele coridorului de intrare. Voci 
neliniştite demonstrau că acolo era o mare agitaţie. Emmet se 
decise să meargă pe alt drum. Se strecură printre două camere 
vecine pline de decoraţiuni şi ajunse în final într-un salon. Acolo 
ascultă din nou la uşă. Era liber. Putu chiar să vadă paznicii de la 
intrare care păreau prea ocupați ca să-l observe. 

Emmet ieşi pe uşă şi se opri lângă trepte. Fără zgomot, cobori 
în pivniţă. Parcă cobora într-o lume subterană. 


— Mamă? 

— Ali, fiul meu. Te vom scoate de aici, îţi promit. 

Vocea ei se sparse din cauza emoţiei. introduse cheia 
inscripționată cu numărul U33 în broască, învârti şi deschise. Nu 
fusese niciodată mai fericită să-şi strângă fiul în braţe. 

Se auziră împuşcături din nou. Sudanezii stăteau ghemuiţi la 
pământ, Anthony Nangala îi împingea spre uşă şi trăgea şi el cu 
arma. Acolo se baricadaseră doi sau trei paznici înarmaţi. 

— Exact pe acolo trebuie să mergem noi, dacă vrem să 
ajungem sus, se gândi Reyhan disperată. Cum vom face acest 
lucru? 

La capătul coridorului se întâmpla ceva. Nangala dorea să 
tragă, dar arma scotea doar un sunet metalic. 

— Magazia este goală, spuse el nervos. 

Disperarea o cuprinse pe Reyhan. Ajunseseră atât de departe 
pentru a capitula, acum? Gânidul de a fi iar fată în față cu 
Goldmann şi Assad îi dădea fiori pe şira spinării. 


În timp ce stătea acolo cu fiul ei care se lipise de ea şi aştepta, 
la capătul culoarului apăruseră paznicii. Trupuri impozante în 
pantaloni de militari şi tricouri de culoare kaki, fiecare dintre ei 
înarmaţi. Apropiindu-se de evadați cu grijă, nu păreau să creadă 
în ideea de pace. 

Brusc, ceva trosni în spatele lor, undeva pe podea şi se 
strecură printre picioarele lor. Arăta ca un ou de culoare neagră. 
O grenadă. Brusc, panica se instală printre bărbaţi. Precipitaţi, 
alergau înapoi pentru a se adăposti. 

Oul negru se transformă într-un bliţ, dar zgomotul detonării nu 
se auzi. 

— Un fumigen, strigă Anthony. 

Dinspre capătul gangului venea un zgomot tumultuos, o luptă, 
dar norul era atât de dens, încât nu se putea vedea nimic. Lupta 
se opri preţ de un minut. Apoi Împuşcături, ţipete şi paşi grăbiţi. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă ea încet. 

— Cred că sunt întăriri, răspunse Nangala. 

În mijlocul norului de fum apăru o figură foarte cunoscută - 
Emmet Walsh. Îşi ţinea protector o mână pe gură. Când îi 
recunoscu pe Nangala şi pe Reyhan chipul său se luminase. 

— Drumul este liber, spuse el. 


Se întorceau în grabă. Reyhan cu fiul ei în braţe alerga în 
fruntea grupului. Anthony Nangala, care îşi luase un Uzi de la 
unul dintre paznicii inconştienţi, îi flanca pe cei doi, la fel ca şi 
sudanezii care rămăseseră mult în spate. Fumul grenadei 
cuprinse întregul laborator şi îngreuna orientarea urmăritorilor. 

Trecură pe lângă acvariu şi ajunseră la pivniţă fără incidente. 
Chiar şi urcarea treptelor decurse fără probleme. Parterul 
necesită o neaşteptată pauză, deoarece activitatea în coridorul 
de intrare, chiar şi în aripile laterale se intensificase. Oameni 
înarmaţi alergau în toate părţile şi îşi dădeau unul altuia ordine. 
Alţii încercau să îndepărteze dărâmăturile de piatră din drum sau 
să stingă flăcările. Un adevărat haos. 

Emmet, aflat la capul treptelor, îi depăşi pe sudanezi pentru a 
se sfătui cu Anthony. 

— Mă furişez până la capătul treptelor şi aprind ultimele două 
grenade fumigene, spuse el. Apoi protejez eu zona aceea, iar tu 
salonul. Când e liber acolo, îi trimit pe ceilalţi aici. 


Emmet o privi pe Reyhan. 

— Puteţi să îl mai duceţi pe fiul dumneavoastră în braţe? 

— Da. 

— Spuneţi-i că în câteva minute se va termina totul. 

Femeia îi spuse ceva în arabă. Băiatul aprobă curajos. 

Emmet se furişă sus. Patru soldaţi patrulau pe coridor, dar nu-l 
observară pe Emmet. Atent, îi privi pe bărbaţii din spate. 
Dispăruseră printr-un gang în aripa de nord. Drumul era liber 
acum, cel puţin în această direcţie. In sala de la intrare mai era 
agitaţie, dar paznicii palatului îşi concentrau atenţia la 
presupusul atac de afară. Emmet folosi această ocazie pentru a- 
şi arunca grenadele pe hol, una spre stingă, cealaltă spre 
dreapta. Se aprinseră aproape simultan şi formară, în câteva 
secunde, un nor gros de fum. O barieră perfectă. 

Emmet îşi îndreptă alternativ arma spre ambii nori de fum şi îi 
făcu semn lui Nangala, care stătea în spatele lui. Bărbatul de 
culoare se îndreptă spre coridor şi apoi intră în salonul aflat 
vizavi şi dispăru în întunericul camerei. La scurt timp, ieşi pe uşă 
şi le făcu semn cu degetele ridicate că totul era în regulă. 

— Reyhan, dumneata acum, spuse Emmet. 

Cu copilul în braţe, se repezi pe coridor. Sudanezii se grăbeau 
în urma ei. Reuşiră toţi să treacă în salon. 

Emmet respiră şi dori să-i urmeze şi el, când auzi ţipete din 
pivniţă. Într-o fracțiune de secundă se auzi o salvă asurzitoare 
venind spre el. Se aruncă la pământ. Pe ultima scară recunoscu 
un soldat care îi urmărea din laborator. Dacă Emmet alerga acum 
în salon, i-ar fi condus pe bărbaţi direct la pradă şi ar fi putut 
periclita acţiunea de eliberare. 

Luă o decizie şi îi făcu lui Nangala un semn clar cu capul: 
Dispăreţi de aici - fără mine. Nangala aprobă şi închise uşa 
salonului. Pe chipul lui se citea regretul. 

Emmet trase în pivniţă câteva focuri într-o altă direcţie pentru 
a putea să-şi ia un avans. Apoi alergă cât de repede putu pe 
trepte în sus. 

— Mai ai ceva în dotare? strigă el în microfon. 

— Bineînţeles, spuse Lara de la celălalt capăt al firului. 

— Dă-i drumul atunci. Ceilalţi sunt în drum spre grădină. 

— Ce se întâmplă cu tine? 

— Vă urmez de îndată ce pot. 


Alte explozii atinseră faţada palatului. Podeaua de sub 
picioarele lui Emmet se cutremură, ferestrele se făcură ţăndări. O 
coloană de lumină se ridică în faţa lui. 

Emmet auzi din nou focuri de armă în spatele lui. „Foarte bine, 
mă urmăresc pe mine şi nu pe ceilalţi”, se gândi el. În acelaşi 
timp era conştient că şansele sale de evadare scădeau cu fiecare 
minut în plus petrecut în această clădire. 

Mats Leclerc urla ordine pentru a controla haosul, dar totul era 
în zadar. Prin staţia sa se auzeau doar veşti proaste: explozii, 
aripi de clădire în flăcări, căderi de curent, oameni răniţi. Având 
în vedere întregul peisaj, era oarecum o minune că nu existau 
până acum decât trei morţi. 

Pentru a avea o imagine mai bună, se grăbi spre treptele care 
duceau în turnul de nord. Pe platforma de observare găsi doi 
paznici, unul inconştient, celălalt cu o rană la picior. Lângă ei 
erau dărâmături care căzuseră din acoperişul de forma unei 
cepe. Leclerc luă din mâna soldatului inconştient un binoclu şi se 
uită în împrejurimi. 

Oamenii săi se adăpostiseră în spatele copacilor şi al maşinilor 
parcate şi păzeau locul din faţa palatului. Nimeni nu era de văzut 
pe lângă case. Nici la ferestre. Totuşi, atacatorii trebuiau să fie 
undeva. 

Brusc, lui Leclerc îi veni o idee. Toate exploziile fuseseră 
concentrate în faţa palatului. Doreau atacatorii să concentreze 
atenţia paznicilor săi spre faţada palatului pentru că ei se aflau în 
spatele lui? 

Cu binoclul la ochi, Leclerc privea spre blocul din aripa de nord 
a palatului. Privirea lui se opri pe intrarea în clădire, la ferestre şi 
apoi la acoperiş. In spatele unui horn remarcă un corp întins. 
Regla binoclul şi se strădui să-l ţină nemişcat. Imaginea era clară. 
Totuşi, putu să-şi remarce ţinta: Jennifer Watson. 

La al doilea etaj, Emmet reuşise să scape de urmăritorii săi, 
deoarece curentul căzuse aici şi lumina care venea de pe hol era 
aproape inexistentă, totuşi umbrele puteau fi remarcate. Aşteptă 
până se simţi în siguranţă şi porni înapoi. 

La etajul întâi îi blocă drumul un foc de pe hol, astfel că se 
simţi obligat să o ia pe treptele care duceau spre nord. La 
jumătatea drumului se opri brusc văzând o figură foarte 
cunoscută, care apăru din neant din una dintre camere: Donna 


Greenwood. 

De îndată ce îl recunoscu, femeia păru la fel de uluită ca şi el. 
Amândoi se opriră brusc şi se priveau unul pe celălalt buimăciţi. 
Un moment, timpul păru că se oprise. Nu mai existau explozii, 
focuri de armă, paznici înarmaţi. 

Emmet nu putea să îşi exprime bucuria. Femeia pe care o 
iubise atâţia ani în secret şi pe care o credea moartă în atacul 
asupra castelului Leighley, trăia. Simţea o dorinţă arzătoare să o 
ia în braţe. Totuşi, ceva din privirea ei îl făcu să ezite. 

— Am crezut că ai murit, spuse el. îngropată sub dărâmăturile 
castelului Leighley. 

Donna scutură din cap. 

— Acelaşi lucru l-am crezut şi eu despre tine. Ce faci aici? 

— Îţi explic asta mai târziu. Hai mai întâi să o tăiem de aici. 

O apucă de mână, dar ea se desprinse şi se îndepărtă. Ingrozit, 
Emmet observă că ea îndreptase un pistol spre el. 

— Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc, spuse ea. Dar nu 
mai suntem demult de aceeaşi parte a baricadei. 

Inima lui Emmet se chinuia să accepte ceea ce raţiunea îi dicta 
- Donna era o trădătoare. 

— De ce? Mai multe nu putu să spună. 

— Deoarece Graalul Sfânt a devenit realitate, replică ea. Nu 
pocalul cu sângele lui Isus ne aduce viaţa veşnică, ci ştiinţa 
modernă. O asemenea ocazie nu trebuie ratată! Nu doresc să 
mor încă, Emmet! 

— Acest lucru înseamnă că ştii ce s-a întâmplat aici? 

— Mai mult decât atât, am contribuit şi eu. 

— Şi cu atacul din Scoţia? Ai fost şi tu implicată? 

Emmet simţi cum ceva se schimbă în interiorul lui. Avea 
sentimentul că inima i se pietrifică. Îşi dorea moartea doar pentru 
a nu trebui să mai simtă dezamăgirea. Donna îi luase tot ce era 
mai important pentru el. Castelul Leighley, fraţii şi surorile sale, 
idealul ordinului. Chiar şi credinţa în dragoste. 


Lara Mosehni stătea pe un acoperiş, nu departe se zidul din 
nord al palatului. Lângă ea se afla o cutie de plastic cu mai multe 
butoane. Lara se juca cu ea ca şi cum ar fi atins clapele unui 
pian, doar că butoanele scoteau aceleaşi sunete - bubuituri 
asurzitoare. 


Din zona în care stătea, majoritatea exploziilor aveau loc în 
dreapta ei, unde se afla clădirea palatului. Bliţuri de lumină se 
aprindeau în noaptea întunecată, limbi de foc se ridicau spre 
cerul senin, înstelat, nori de fum urcau deasupra oraşului, purtaţi 
de o briză răcoroasă. 

Privirea Larei se îndreptă spre grădina palatului. Deoarece 
acolo era întuneric pentru a putea identifica ceva cu ochiul liber, 
îşi luă binoclul. Observă de îndată grupul de evadați. In fruntea 
lor era Reyhan Abdallah cu fiul ei în braţe, apoi sudanezii şi, în 
urma lor, Anthony Nangala, înarmat cu un Uzi. La umbra 
copacilor, ei se îndreptau în linie dreaptă prin grădină spre zidul 
din sud, dar păstrau distanţa faţă de foc. 

Pentru a-i ţine pe soldaţii şeicului Assad ocupați şi departe de 
evadați, Lara dori să mai provoace ultimele explozii asupra 
palatului. 

Dar, înainte de a apăsa butonul, auzi un zgomot metalic lângă 
ureche. O voce i se adresă: 

— O mişcare greşită şi sunteţi un om mort, domnişoară 
Watson! 

Lara îşi luă mâna încet de pe cutia de plastic. 

— Întoarceţi-vă, spuse vocea dură. 

Lara se întoarse şi îl privi pe bărbatul înarmat. Era blond, 
musculos, de aproximativ patruzeci de ani. Era bărbatul care o 
urmărise pe ea şi pe Reyhan în Jeddah. 


Emmet se simţea gol. Modul în care Donna îl înfruntase îl 
rănise mai rău decât un cuţit. Se simţea ca taurul căzut la 
pământ, pe care Rodrigo Escobar îl prezentase în filmul său de la 
castelul Leighley la ultima lor întâlnire. Rănit, fără putere, fără 
speranţă. Mai aştepta lovitura finală. 

— Ştiu ce simţi pentru mine, spuse Donna brusc, cu pistolul 
încă îndreptat spre el. 

Emmet o privi tăcut. „Ce importanţă mai avea acest lucru 
acum?” 

— Şi eu simt acelaşi lucru, continuă Donna. Auzi, Emmet? Te 
iubesc. 

— Ai vrut să mă omori în Scoţia. Un ciudat mod de a iubi. 

— Trebuia să distrug ordinul, altfel m-ar fi distrus el pe mine. L- 
au urmărit pe Anthony, mai devreme sau mai târziu ar fi 


descoperit acest proiect şi ar fi încercat să îl oprească. 

— Exact cum am procedat eu. 

— Încă nu este prea târziu, Emmet. Tu nu eşti ordinul, eşti o 
fiinţă. Poţi încă să decizi. Gândeşte-te la inima ta slăbită. Terapia 
cu celule noi a doctorului Goldmann te poate ajuta. Putem să mai 
petrecem împreună multe sute de ani. Dă-ne o şansă. Lasă-ne să 
recuperăm timpul pierdut. 

Îl fixa cu o privire stăruitoare. Continuă încet: 

— Nu vreau să te ucid. 

Cu ce plăcere ar fi crezut-o. Cum ar fi strâns-o în braţe, ar fi 
lipit-o de el, ar fi sărutat-o. Dar totuşi ceea ce făcuse cântărea 
mai mult decât ataşamentul lui. 

— lartă-mă, spuse el şi privi spre pistolul ei, dar va trebui să 
apeşi pe trăgaci. 


Blondul o legase pe Lara Mosehni. O mână i-o ţinea în păr şi îi 
trăgea capul spre ceafă. În cealaltă mână ţinea un pistol cu ţeava 
îndreptată spre tâmpla ei. 

— Câţi complici aveţi? întrebă blondul. Şi unde sunt ei? 

Lara tăcu. 

— Vorbeşte, la naiba, altfel... 

În loc să-şi termine fraza, îşi duse pistolul la genunchiul Larei. 

— Nu am toată noaptea de pierdut, se răsti el. Ori îmi spui tot 
ce ştii, ori trag. Şi dacă nu vorbeşti după ce te împuşc în primul 
genunchi, voi continua cu al doilea. 

Lara strânse din dinţi. Anthony, Reyhan şi sudanezii se aflau în 
grădina palatului, în drum spre zidul din sud. Emmet se mai afla 
încă în clădire. Trebuia să tacă, altfel făcuseră totul degeaba. In 
acelaşi timp îi era groază. 

— Cum doreşti, continuă blondul. Dacă îţi place durerea... 

Degetul lui se îndreptă spre trăgaci. Lara strânse din dinţi. 

Cineva strigă: 

— Nicio mişcare! 

Înainte ca Lara să realizeze ce se întâmpla, blondul se ridică şi 
se întoarse cu pistolul. Un foc de armă se auzi în noapte. Blondul 
se clătină. În pieptul lui apăruse o gaură mică, sângerândă. 

Tom Tanaka cobori de pe acoperiş şi veni spre Lara. Un fum 
negru îi ieşea din armă. 

— Poliţia, prietenul şi ajutorul meu, spuse Lara uşurată. Vă 


mulţumesc. Ce căutaţi aici? 

— Doream să pregătesc razia planificată cu autorităţile din al- 
Quz. Dar ce faceţi dumneavoastră aici? Credeam că ne-am 
înţeles că Interpolul va elibera prizonierii! În cel mult patruzeci şi 
opt de ore, un comando perfect organizat ar fi atacat, respectând 
toate regulile poliţiei. 

— În patruzeci şi opt de ore ar fi fost toţi deja morţi, îi explică 
Lara. 

— Trebuia cel puţin să mă anunţaţi! spuse Tanaka. Vedeţi cum 
arată oraşul! Aţi declanşat infernul. 

— Infernul o să urmeze dacă nu mă ajutaţi. Altfel, mulţi oameni 
nevinovaţi o să mai moară. Şi acum tăiaţi-mi frânghiile. 

Japonezul ezită. 

— Nu pot să fac acest lucru. Veţi fi răspunzătoare pentru acest 
lucru, dacă mai faceţi ceva. 

— În acest palat au fost abuzaţi şi ucişi oameni pentru 
înfiorătoare experimente medicale. Vrem să-i eliberăm pe puţinii 
care au mai supravieţuit înainte de a fi prea târziu. In numele lui 
Allah, dacă de asta vă împiedicaţi - voi răspunde pentru actele 
mele. Dar ajutaţi-mă să-i eliberez pe aceşti oameni. 

Îi aruncă o privire rugătoare, dar simţi că el nu se hotărâse 
încă. 

— Aveţi o echipă a Interpolului aici? întrebă ea. Dacă da, 
făceţi-o cu ajutorul lor. Dar grăbiţi-vă! Dacă nu începeţi acum, o 
să fie prea târziu. 

Tanaka se lupta cu el. Lara înţelese din privirea lui că nu exista 
nicio echipă a Interpolului care să-i ajute. Trebuia să aleagă între 
legislaţie şi dreptate. Amândouă odată era imposibil. 

Îngenunche lângă Lara şi îi tăie sforile. 

— Acest lucru mă costă cariera mea, murmură el. 

— De la mine nu o să afle nimeni nimic, spuse Lara. 

Se întinse după cutia de plastic. Tanaka o urmă. 

— Şi acum? 

— Şi acum, spuse Lara, să înceapă show-ul. 


Emmet privi pistolul din mâna Donnei. 

— Nu doresc să terminăm aşa, şopti ea. 

În acelaşi moment începu o serie de explozii în clădire. Undeva 
în spatele Donnei pătrunse un nor de foc drept prin gang. Imediat 


moment tavanul căzu peste ei. 
— Pleacă de aici, urlă Emmet, dar observă că era prea târziu. 


Lara Mosehni auzise discuţia prin căşti. Dar legătura se 
întrerupse brusc. Ştia ce însemna acest lucru şi simţi starea de 
şoc. 

— Unde merg? întrebă Tanaka, care era aşezat lângă ea pe 
acoperiş şi supraveghea evadaţii din grădina palatului. 

Lara îşi alungă durerea. Trebuia să se concentreze pentru ca 
cel puţin Reyhan, Anthony şi ceilalţi să aibă o şansă. 

— Se îndreaptă spre zidul din partea de sud, spuse ea. 

— Nu există nicio ieşire acolo. 

— Încă nu, dar în curând va exista. 

Lara arătă telecomanda de plastic. 

— Acesta de aici este ultimul buton. Când îl voi atinge, 
peretele din spate va face o mică şi frumoasă gaură. 

— Şi ce mai aşteptaţi? 

— Nu vreau ca gărzile să-şi dea seama despre ce e vorba aici. 
Veniţi cu mine? 

— Unde? 

— La maşină. 

Lara cobori de pe acoperiş pe scări. Pe stradă, parcase un 
camion furat. Urcă, porni motorul şi plecă atât de repede încât 
Tanaka de abia apucă să urce. Lara nu aprinse farurile. La colţul 
străzii trase volanul spre stânga. Scoţând zgomote ciudate, 
maşina intră în curbă. Lara apăsă acceleraţia până la maximum 
şi merse de-a lungul zidului din nord al palatului. Trecu pe lângă 
ultimele case din al-Quz, aflate în stângă ei. La mică distanţă 
recunoscu hangarul avioanelor. In spate, se ridicau munţii 
Tihamat-as-Sam, luminaţi de lună - destinaţia ei. 

„Dacă reuşim să ajungem acolo suntem în siguranţă”, se gândi 
ea. 

— Aruncaţi pereţii în aer, strigă ea ca să acopere zgomotul 
motorului. Suntem aproape acolo! 

Tanaka, cu telecomanda în mână apăsă butonul. 

Nu se întâmplă nimic. 


Anthony Nangala se ghemui împreună cu ceilalţi în spatele 
unei tufe decorative. Sudanezii vorbeau în şoaptă. Unii dintre ei 


plângeau încet, în special copiii. Ali Abdallah era la fel de curajos 
ca şi mama lui. 

— De ce durează atât de mult? întrebă el nervos. 

— Nu am idee, spuse Reyhan. Planul era ca aceşti pereţi să 
sară în aer când noi vom fi aici. 

— Tufele ne acoperă de privirile celorlalţi, dar nu şi de gloanţe. 
Când gărzile ne vor descoperi, se va termina povestea. 

— De aceea nu trebuie să ieşim deloc în evidenţă şi să ne 
rugăm. 

Nangala dori să comenteze, dar se abţinu când auzi zgomote 
venind dinspre palat. Privi cu atenţie printre două tufe. Un grup 
de şase sau şapte gărzi se apropiau de ei. 

— Rugăciunea este o idee excelentă, şopti el. Dacă Allah sau 
Dumnezeu, sau mai ştiu eu cine nu face repede o minune, vom 
muri cu toţii. 


Lara trase de volan spre dreapta, dar nu opri motorul. Cu roţile 
scârţâind înconjură turnul din nord-est, care se ridica spre cer 
precum un deget negru, părăsit, întrucât gărzile îl abandonaseră 
deja după primele explozii, pentru a se grăbi spre palat. Lara 
observase acest lucru de la postul ei de supraveghere. 

— Mai încercaţi o dată, strigă ea. 

Tanaka apăsă încă o dată pe butonul telecomenzii. 

— Nu se întâmplă nimic. Ce facem acum? 

Lara nu trebui să stea mult pe gânduri. Pentru cazul în care ar 
fi fost urmăriţi în munţi, Emmet îi comandase lui Gamoudi un mic 
arsenal suplimentar, care se afla într-o ladă de lemn în spatele 
maşinii. Lara apăsă atât de brusc pe frână încât roţile se blocară. 
Maşina se opri pe asfalt. 

— Aşezaţi-vă la volan şi nu opriţi motorul, îi strigă Lara lui 
Tanaka. Ştiţi să conduceţi un camion, nu-i aşa? 

Tanaka aprobă. Lara cobori, alergă în spatele maşinii, trase 
zăvorul şi ridică prelata. În grabă, sări pe suprafaţa de piele şi luă 
capacul lăzii cu arme. Cu un proiectil pe umăr înconjură maşina. 
Luă pereţii în vizor, fixă mijlocul ca ţintă şi apăsă pe trăgaci. O 
umbră fumurie se dezlănţui în noapte. Apoi, în momentul 
impactului, se declanşa o lumină violentă care crăpă zidurile. 


Anthony Nangala îşi duse protector mâna la ochi din cauza 


luminii orbitoare. De îndată ce norul de lumină dispăru şi putu să 
vadă din nou, observă o gaură mare în zid. 

— Să-i dăm drumul acum, ţipă el şi se ridică. Grăbiţi-văl Nu 
avem timp de pierdut! 

Sudanezii nu înţeleseseră ce spunea, dar când o văzură pe 
Reyhan că sare şi începe să alerge, o urmară şi ei. Anthony îşi 
îndrepta des arma spre grupul care îi urmărea şi trăgea focuri de 
armă asupra lor. 

La jumătatea drumului un glonţ îl atinse pe un bătrân. Doaro 
rană superficială la picior, care avu drept consecinţă 
imposibilitatea bătrânului de a mai merge. Anthony Nangala îl 
apucă de mâini şi-l ridică, sprijinindu-l în timp ce se grăbeau pe 
potecă spre zid. În spatele lor se auzeau zgomote de arme. 
Nangala rămase uimit. În mijlocul dărâmăturilor de piatră o 
recunoscu pe Lara Mosehni. Cu o armă în mână, încerca să le 
faciliteze trecerea. _ 

Reyhan, Ali şi câţiva sudanezi ajunseseră deja la ea. Işi căutau 
drumul printre dărâmături. Lara mai trăgea încă focuri de armă. 
Era imaginea modernă a unui luptător al ordinului din Evul Mediu. 
Curajoasă, mândră, hotărâtă. O adevărată membră a ordinului. 

Bătrânul rănit venea obosit printre dărâmături din cauza 
piciorului pe care abia şi-l mai mişca. Anthony Nangala trebui să- 
şi adune ultimele puteri pentru a-l ajuta pe bătrân. 

„Mai avem câţiva metri, se gândi el. Aproape că am reuşit.” 

Simti o lovitură în spate. Reuşi să-şi menţină echilibrul şi să 
rămână în picioare. Când îşi privi spatele şi văzu o pată mare, 
închisă la culoare pe tricou îşi dădu seama că fusese împuşcat. 
Respiră greu, dar nu simţi nicio durere. Era aproape 
recunoscător. Un glonţ era mai bine decât să fie măcinat încet şi 
în chinuri de cancer. 

— Ajută-mă, strigă el gâfâind. Ajută-l tu pe bătrân. 

Lara parcurse puţinii paşi care-i despărţeau în fugă şi îl apucă 
pe bătrân de umeri. Nangala căzu în genunchi. 

— Ce se întâmplă cu tine? strigă Lara. 

O auzea înăbuşit, ca printr-un filtru. 

— Nu vin cu voi! 

— Ridică-te! Afară ne aşteaptă un camion. 

— Chiar dacă reuşesc... pentru mine nu există salvare. 

— Nu te las aici! 


Alte focuri de armă ale gardienilor se auziră în noapte. Nangala 
le simţea ca pe nişte lovituri înăbuşite în timpan. 

— Mă întorc imediat! strigă Lara. Cu bătrânul lângă ea, se 
grăbi să plece. 

Nangala luă o decizie. Nimeni nu îl mai putea ajuta. Dar poate 
reuşea el să îi ajute pe ceilalţi care îi aveau pe gardieni suflându- 
le în ceafă. Se întinse după Uzi, se ridică şi începu să tragă. 


Lara se întoarse şi nu îi veni să creadă ochilor. Anthony 
Nangala trăgea împotriva gardienilor din grădină. Gardienii 
cădeau la pământ, dar nici el nu rămăsese neatins. Intr-un nor de 
praf căzu la pământ precum un copac retezat. 

Lara nu mai putea face nimic pentru el. 

Vedea negru în faţa ochilor, dar se lupta cu slăbiciunea 
amenințătoare. Întâi Emmet, acum Anthony. Lara îşi muşcă buza 
inferioară. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Ar fi căzut în genunchi 
pentru a se cufunda în durere şi jale, dar ştia că există mulţi 
oameni care depind de ea şi care au încredere în ea. Il ajută pe 
bătrân să urce pe rampa camionului, unde se aflau deja şi ceilalţi 
sudanezi. Reyhan şi fiul său se aflau, de asemenea, acolo. Lara 
ridică de clapa maşinii, şi trase prelata. Apoi deschise uşa 
şoferului şi urcă în cabină. 

— Suntem toţi? întrebă Tanaka. 

— Da, răspunse Lara. Totuşi, în interiorul ei, se simţea singură 
şi părăsită. 


Doctorul Goldmann se plimba nervos prin salonul aripii de sud 
a palatului, una dintre puţinele încăperi care rămăsese întreagă 
în urma exploziilor. Îi aruncă o privire şeicului Assad, care se 
aşezase pe un scaun de mahon; era chiar umbra sa. In ultimele 
cincisprezece minute îmbătrânise mult. Lângă el stătea Briggs cu 
gamba pansată, probabil luxată. Ljuschkin avea capul bandajat. 
Nu exista nicio informaţie despre Donna Greenwood. lar 
senatorul Bloomfield fusese răpus de un atac de cord din cauza 
emoţiei. Noaptea aceasta fusese un coşmar. 

Un soldat sosi şi salută. 

— Doriţi un raport, maiestate? 

Şeicul Assad aprobă absent şi soldatul începu să vorbească. 
După cum se pare, lucrurile se liniştiseră. Mai multe locuri erau 


cuprinse de flăcări, dar nu mai existau explozii şi toţi intruşii 
fuseseră daţi afară din palat. Lipseau sudanezii. 

— Unde este Leclerc? dori să ştie Goldmann. 

La un moment dat, în timpul haosului, îl scăpase din ochi. 

— Nu ştiu, doctore, răspunse soldatul. Nimeni nu ştie. 

— Transmiteţi-i să vină aici când îl găsiţi, spuse Assad. Asta a 
fost tot. Puteţi să plecaţi. 

Soldatul mai salută încă o dată şi părăsi camera. 

Preţ de câteva secunde liniştea domină încăperea. Apoi, 
Goldmann spuse: 

— Atacul a distrus palatul, dar nu şi laboratorul. Acolo sunt 
doar mici pagube. Zonele antiseptice sunt în stare ireproşabilă. 

Îşi plimbă privirea de la unul la altul şi simţi cum încrederea în 
marea reuşită îl cuprindea din nou. 

— Putem să ne atingem încă scopul, dacă ne folosim de 
pacienţii în comă pentru celulele tinere, spuse el. Acest lucru va 
solicita ceva timp, deoarece trebuie să le folosim organele 
sănătoase, dar va funcţiona. 

Şeicul Assad sări de pe scaun. 

— Sunteţi nebun? izbucni el. Poliţia va ajunge aici în orice 
moment, ca să nu mai vorbim despre reporteri. La un moment 
dat, unul dintre angajaţi va ciripi, din frică sau pentru bani. Nu 
suntem în siguranţă aici. Cu oameni ca noi, legea arabă nu va fi 
tocmai prietenoasă. Nu ne rămâne nimic de făcut decât să 
dispărem de aici. 

Se îndreptă spre uşă şi vorbi cu paznicul de acolo. Apoi se 
întoarse către ceilalţi. 

— In cinci minute ne va prelua un Jeep de la poarta de sud şi 
ne va duce la hangar, spuse el. Când vom fi ieşit din ţară ne vom 
gândi la ce este de făcut. 

Toate instinctele lui Goldmann îi spuneau că nu trebuia să 
părăsească acest loc. Trăise mulţi ani doar pentru experimentele 
sale, acum dorea să strângă roadele muncii sale. Faza întâi a 
terapiei sale era eliminată, îşi dădea seama de acest lucru. 
Extragerea organelor de la pacienţii care sufereau de cancer, 
amestecul celulelor şi extragerea injecţiilor de celule tinere ar fi 
durat prea mult. Totuşi, faza întâi nu era decisivă. Rezultatele 
acestui tratament erau întinderea pielii, creşterea părului şi 
întinerirea organismului. Dar faza a doua nu depindea de aceste 


rezultate. Un corp sănătos putea să beneficieze de longevitate şi 
fără faza întâi, cu ajutorul preparatului Epstein-Barr. Goldmann 
pregătise totul de ieri. 

ÎI privi pe Ljuschkin. 

— Câte prototipuri de aparate cu frecvenţa de vindecare a 
cancerului mai avem, Sergej? întrebă el. În afara celor din 
pivniţă. 

— Încă unul, răspunse rusul. În atelierul meu din Moscova. Asta 
în cazul în care cele de aici nu funcţionează. 

— Cât timp durează să reglezi aparatul într-un spaţiu steril? 

— Două zile. Poate trei. 

— Excelent! Virusul Epstein-Barr trebuie să acţioneze o 
săptămână în corpul uman ca să provoace cancerul şi să 
îmbunătăţească capacitatea de separare a celulelor. Dacă ni-l 
administrăm acum, ne rămâne destul timp să ne vindecăm în 
Moscova. 

Briggs îl privi uimit. 

— Şi dacă se întâmplă ceva pe drum? Nu vreau să crap ca un 
drac sărac pe care dumneavoastră v-aţi făcut primele 
experimente. De ce nu luaţi preparatul Epstein-Barr cu noi ca să 
ni-l administraţi de îndată ce suntem siguri că maşinăria lui 
Sergej funcţionează realmente? 

— Deoarece varianta noastră de virus este instabilă în exterior. 
Limita de viaţă este de maximum două zile într-o substanţă 
nutritivă. Dacă virusul nu este implantat într-un organism în 
această perioadă, moare. 

— Atunci vom face un nou preparat. 

— Nu aveţi idee cât de complicat este! Avem nevoie de 
oameni pentru experimente. Într-un laborator din Arabia, protejat 
de un palat îngrădit de ziduri, se poate construi o sală de tratare. 
Dar în Moscova va fi extrem de dificil! 

Privirea hipnotică a lui Goldmann se îndreptă spre Briggs. 

— Cât timp ai aşteptat acest moment, Thomas? întrebă el. 
Chiar doreşti să ratezi o asemenea şansă? 

Privirea lui Briggs se plimba în toate direcţiile. Goldmann ştia 
că-l convinsese. 

— Dumneata, Sergej? întrebă Goldmann. 

— Sunt de acord, presupunând că maşina ne va aştepta. 

Goldmann se întoarse spre Assad, care mai ezită un moment. 


— Bine, spuse şeicul. Avem la dispoziţie douăzeci de minute. 
Atât timp vor putea gardienii mei să ţină poliţia ocupată. Este de 
ajuns? 

Goldmann aprobă. 

— Absolut! 


De aici, totul se desfăşură rapid. Goldmann şi Ljuschkin îl 
ajutară pe Briggs, care avea piciorul rănit. Assad dădu noi 
instrucţiuni şoferului şi trimise câţiva oameni să o caute pe 
Donna Greenwood. 

În laborator, Goldmann se ocupa personal de pregătirea 
preparatului Epstein-Barr. Îşi făcu şi lui o injecție cu lichidul roşu- 
închis. Procedura decurse fără probleme şi nu dură mai mult de 
şaizeci de secunde la fiecare pacient. 

Când se întoarseră în palat, un soldat îi anunţă că Donna 
Greenwood fusese găsită la primul etaj, moartă. Strivită de 
dărâmături aprinse. Assad le dădu oamenilor săi ultimele ordine. 
Apoi dispăru cu Goldmann, Ljuschkin şi Briggs prin ieşirea din 
spate, în grădină. 

La poarta de sud îi aştepta un Jeep care îi transportă la hangar. 
După cincisprezece minute se aflau în aer. 


Se crăpa de ziuă peste munţii Tihamat-as-Sam, o dungă 
argintie aşternându-se spre răsărit. 

Lara îşi freca degetele ca să-şi îndepărteze frigul şi privea din 
ascunzătoarea ei spre vale. Acolo, jos, la umbra munţilor, 
domnea încă întunericul. Lumina se instalase doar în casele din 
al-Quz. Oraşul nu-şi găsise liniştea în acea noapte. 

Lara privi prin binoclu activitatea intensă din jurul palatului. 
Majoritatea focurilor fuseseră stinse, în unele locuri mai sclipea 
jarul. Poliţişti şi oameni de pază mişunau precum furnicile şi 
încercau să instaleze ordinea în haosul creat. 

— Acest lucru o să mai dureze un timp, se gândi ea. 

Lângă ea, pe jos, era lada cu arme. Dar drumul până aici 
decursese fără greutăţi, aşa că Lara nu mai avusese probleme cu 
urmăritorii. Camionul era parcat la distanţă, la capul pantei, într- 
un loc din care să nu poată fi observat din vale. 

Tom Tanaka se apropie de Lara. 

— Ceai? 


Îi întinse o cană pe care ea o luă mulţumită. Câteva minute 
priviră amândoi valea. 

— Nu mai vine, spuse Tanaka. 

Lara aprobă, mirată de cât de bine putea un japonez să-i 
citească gândurile. Se rugase toată noaptea ca Emmet să apară. 
Această grotă era punctul de întâlnire stabilit. Dacă nu apăruse 
până acum, nu mai existau speranţe să o mai facă. 

— Ce fac răniții? întrebă Lara. 

— Au doar o rană superficială, spuse Tanaka. Totuşi, trebuie 
tratată. O infecţie poate avea urmări grave. 

Lara oftă. Ştia că Tanaka avea dreptate. Trebuia să-i ducă pe 
sudanezi cât mai repede la spital. Nu doar pe cei împuşcaţi, pe 
toţi. Toţi aveau o condiţie fizică critică. 

— Hai să mergem, spuse Lara. Nu mai are rost să aşteptăm 
aici. 

Stinseră focul din peşteră şi se îndreptară spre camion. Ajunşi 
acolo, Larei nu-i venea să creadă ochilor: în spatele maşinii 
stătea Emmet. Era plin de cucuie şi zgârieturi şi putea cu greu 
să-şi mişte braţul stâng. Dar trăia. 


56 


Două săptămâni mai târziu, 
Moscova 


Doctorul Goldmann era nervos. 

Sergej Ljuschkin reuşise să pună la punct un laborator şi să 
pună în funcţiune al doilea aparat cu frecvenţe. De o săptămână, 
el, şeicul Assad şi Goldmann se trataseră cu radiații 
electromagnetice. Nu apăruseră niciun fel de probleme. 

Totuşi, Goldmann nu se simţea bine. 

In această dimineaţă îşi luase probe de sânge, atât lui cât şi 
celorlalţi. Acum făcea teste cu un laborant rus de renume. Prima 
oară testul ieşise negativ. Răsuflă uşurat. Apoi, virusul Epstein- 
Barr fusese doborât şi cancerul, care se instalase în corpul lui de 
şapte zile, fusese învins. 

O oră mai târziu primiră toate rezultatele. Un doctor pe nume 
Borsow îi întinse o pagină de calculator listată. 

— Nu înţeleg alfabetul chirilic, spuse Goldmann şi-i întinse 
foaia înapoi. Uitaţi-vă pe ea. Sau spuneţi-mi dacă este în regulă. 

— In niciuna dintre probele de sânge nu a apărut nicio formă 
de Epstein-Barr, spuse Borsow într-o engleză fluentă. 

— Şi diagnosticul cancerului? 

— Inexistent, atât la dumneavoastră cât şi la ceilalţi. 

| se luă o piatră de pe inimă de uşurare. Bineînţeles că se 
aşteptase la un asemenea rezultat. Totuşi, un mic pericol 
existase. Un experiment pe propria persoană era diferit de cel 
efectuat asupra altora. 

— Mulţumesc, Borsow, spuse Goldmann. Ljuschkin, Briggs şi 
Assad sunt în biroul meu? 

— Da. 

— Atunci o să le dau vestea cea bună. 


Borsow îşi drese glasul. 

— Mai e ceva... 

Goldmann simţi că i se ridică părul pe ceafă. Faţa rusului nu 
prevestea lucruri bune. Pe de altă parte - ce putea să fie? 

— vă ascult, spuse Goldmann. 

— Există o coincidenţă în toate rezultatele probelor de sânge. 

Acest lucru suna logic. 

— Care, spuneţi-mi? Despre ce coincidenţă este vorba? 

— HIV pozitiv, spuse Borsow cu o voce tristă. Sunteţi toţi 
infectați cu SIDA. Îmi pare rău. 

Genunchii îi tremurau. Se aşeză pe scaun. SIDA. Exista doar o 
explicaţie pentru acest lucru: Reyhan Abdallah infectase 
preparatul Epstein-Barr cu sângele ei. 

Simti cum începe să tremure. 


57 


Layoqg, Provence 


Cimitirul situat lângă micuța capelă gotică crea o impresie 
ştearsă, de loc lăsat în paragină. larba deasă crescuse pe 
pământul uscat, iar zidurile purtau amprenta vântului şi a ploii 
care bătuse timp de sute de ani. O briză uşoară bătea printre 
ramurile copacilor, iar nisipul se ridica deasupra pământului. 
Acompaniat de cântecele corului, soarele serii învăluia regiunea 
în culori splendide. Peste tot erau semne de viaţă. Din motive 
necunoscute, timpul părea că se oprise în acest loc. 

Cele mai multe pietre funerare erau vechi şi degradate, totuşi 
una nouă se remarca printre ele, pe care era scris un singur 
cuvânt: Anthony. Câteva pietre funerare din cimitir aveau 
însemnate doar prenumele. 

— Câţi de-ai noştri sunt îngropaţi aici? dori Lara să afle. 

— Douăzeci şi opt, răspunse Emmet. Ceilalţi şi-au găsit liniştea 
în altă parte. Cred că a fost o bună idee să-l îngropăm pe 
Anthony aici. 

Privirea sa se plimbă pe un enorm chiparos, la umbra căruia se 
afla cel mai vechi mormânt din cimitir, pe care era scris „Robert”. 

— Acolo zace fondatorul ordinului nostru, spuse Emmet. Robert 
de Montferrat, care a construit şi capela aceasta. De la ela 
început totul. Şi aici - arătă spre mormântul lui Anthony Nangala 
-, la zece metri lângă el, zace cel cu care se sfârşeşte totul. 

— Asta înseamnă că ordinul nu mai există? întrebă Tanaka 
care stătea lângă el. 

— Da, în afară de mine şi de Lara, toţi sunt morți. In afară de 
asta, nu mai avem niciun cent. Contul principal al ordinului a fost 
închis. Nimeni nu ştie unde sunt banii. Din cei pe care îi mai 
avem, îmi voi plăti datoriile faţă de Hassad Gamoudi. Traficanţii 


de arme arabi nu sunt tocmai prietenoşi când cineva încearcă să- 
i ducă de nas. 

După o scurtă pauză continuă: 

— Vă mulţumesc că v-aţi ocupat de cadavru. 

— Nicio problemă. 

Pentru un moment, se instală liniştea între cei doi. 

— Mă bucur că aţi dărâmat palatul şeicului Assad, spuse 
Tanaka. Ceea ce s-a întâmplat acolo este o catastrofă 
îngrozitoare. 

Emmet aprobă. 

— În căutarea vieţii veşnice oamenii şi-au vândut şi ucis 
conştiinţa. Dar acest lucru se întâmplă de mii de ani. Ştiaţi că 
prima cruciadă a fost pusă la cale doar pentru a se atinge un 
astfel de scop. 

— Nu scrie cumva altceva în cărţile de istorie? 

— În cărţile de istorie este scris doar ceea ce trebuie transmis. 

Emmet râse. 

— Vreau să vă dau ceva. Drept mulţumire că aţi fost alături de 
noi la ananghie. Fără dumneavoastră, şi eu şi Lara am fi fost 
morţi acum. Planul de eliberare ar fi fost dat peste cap dacă nu 
eraţi dumneavoastră. Aţi fi fost o persoană demnă de ordinul 
nostru. 

Îi întinse lui Tanaka un caiet gros, învelit în piele, pe care îl 
avusese în mână - manuscrisul pe care îl salvase din castelul 
Leighley. 

— Acest lucru, prietene, este adevărata istorie. Reprezintă 
originea ordinului nostru. Sufletul nostru. 

Japonezul privi caietul din mână. Pe coperta caietului erau 
pictate o sabie şi un trandafir. ` 

— Mulţumesc, spuse el, vădit afectat. Il voi păstra la loc de 
cinste. 

Mai rămaseră un timp în picioare, tăcuţi, fiecare ocupat cu 
propriile gânduri. Cântecul greierilor se auzi în aerul cald al serii. 

O rafală de vânt năvăli pe neaşteptate în cimitir. Un nor de 
praf şi nisip se ridică deasupra mormintelor şi se înălţă apoi 
năvalnic spre cer. Era ca şi cum, aparent, vântul ar fi luat cu el 
sufletele morţilor ca să îi poată transporta într-o altă lume, 
pentru a putea trăi acolo până la sfârşitul vremurilor. 


Concluzii 


Subiectul acestui roman este o ficţiune. Totuşi, el are la bază 
rezultatele cercetărilor mele pe diferite subiecte ştiinţifice. Pentru 
toţi cei interesaţi în acest tip de literatură am selectat câteva 
titluri: Arzt, Volker/Ditfurh, Hoimar von: Reportaje din ştiinţele 
naturii (dtv Sachbuch, 8. Auflage, 1993); Benecke, Mark: Visul la 
viața veşnică (Reclam, 2002); Butllar, Johannes von: Visul 
umanității (Econ Taschembuch, 1996), Buttlar, Johannes von: 
Aventură ştiinţifică (Heyne Sachbuch, 1991). 

Din punct de vedere istoric, multe dintre faptele descrise în 
acest roman sunt bazate pe: 

Baigent, Michael/Leigh, Richard /Lincoln, Henry: Sângele Sfânt 
şi Sfântul Graal (Bastei Lubbe Taschembuch, 6. Auflage, 1993); 
Bauer Martin: Cavalerii Templieri (Heyne, 4. Auflage, 1999); 
Sippel, Hartwig: Templierii (Amalthea, 1996); Runciman, Steven: 
Istoria cruciadelor (H.C. Beck, 1995); Zöllner, Walter: /storia 
cruciadelor (Panorama, 6. Auflage, 1981). 

Dacă Godefroi de Bouillon a fost realmente nepotul cavalerului 
Parsifal, rămâne nesigur. Există totuşi izvoare care indică acest 
lucru. Este, de asemenea, dovedit că el ar fi aparținut neamului 
merovingienilor din familia israelită a veniamiţilor, care au 
pretins că au fondat tronul lerusalimului. Apartenenta lor şi a lui 
Petru de Amiens la Prioria din Sion şi la scopul lor de a căuta 
Sfântul Graal în lerusalim este doar imaginaţia mea. Rog istoricii 
să mă ierte. 


Mulţumiri 


Pentru impulsuri, pentru critică şi pentru sprijinul moral la 
crearea acestui roman, le mulţumesc soţiei mele, Sonja, 
agentului meu, Bastian Schluck, şi lectorului meu, Marco 
Schneiders.