Taylor Stevens — [Vanessa Munroe] 01 Femeia cameleon

STEVENS 


Femeia 
cameleon 


GUVERNELE 0 PLĂTESC. 
CRIMINALII SE TEM DE EA. 
NIMENI NU ȘTIE CÂND 0 SĂ APARĂ. 


coNNEGTION 


TAYLOR STEVENS 


FEMEIA-CAMELEON 


Original: The /nformationist: 
A Vanessa Michael Munroe Novel (2011) 


Traducere din engleză de: 
LIDIA GRADINARU 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
2016 


Prolog 


Vestul Africii Centrale 
In urmă cu patru ani 


Aici avea să moară. 

Cu palmele lipite de pământ, luptându-se cu setea și cu 
dorinţa de a bea dintr-o băltoacă plină de noroi. Avea sânge în 
păr, pe haine și, sub un strat de ţărână și murdărie, pe faţă. Nu 
era sângele lui. Și îi simţea gustul. 

Aveau să-l găsească. Să-l omoare. Aveau să-l taie bucăţi, cum 
o tăiaseră pe Mel, poate și pe Emily. Voia tare mult să știe că 
era încă în viaţă și auzea doar sunetele tainice ale pădurii 
adânci întrerupte de loviturile de macetă pe frunziș. 

Lumina se filtra prin bolta pădurii tropicale, jucându-se cu 
umbrele. Din cauză că sunetul lamelor răsuna departe în liniștea 
pădurii, nu putea să-și dea seama de distanțe. 

Chiar dacă ar fi scăpat de urmăritorii săi, n-ar fi supravieţuit 
nici măcar o noapte în junglă. Trebuia să se miște, să fugă, să-și 
continue drumul spre est până trecea granița, deși nu mai știa 
unde era asta. Făcu un efort de voinţă să se ridice în genunchi, 
apoi cu greu în picioare, și se răsuci în loc, căutând dezorientat 
și ameţit calea de scăpare. 

Macetele erau acum mai aproape, urmate, nu departe, de 
strigăte. O luă din loc, cu plămânii în flăcări și cu ochii arzând. 
Pierduse demult noţiunea timpului. În lumina care slăbea, 
plantele junglei se profilau mari și amenințătoare. 

Încă un strigăt, și mai aproape. Genunchii i se înmuiară și 
căzu la pământ, blestemându-se pentru zgomotul făcut. Se 
descotorosi de rucsac, nu merita să moară pentru el. 

Speranţa veni odată cu mărâitul înfundat de jeepuri 
hodorogite care vibrau în subarboret. Șoseaua era un indicator 
care îi arăta ieșirea și acum avea să o găsească. Se ghemui, 
apoi se uită mai sus de ascunzătoarea frunzelor, implorând 
providenţa să nu dea de șerpi, și o rupse la fugă în direcţia 
urnitului. 


Un cor de glasuri izbucni la o sută de metri în urma lui. 
Găsiseră rucsacul. Poartă asupra ta ce nu îţi permiti să pierzi. Un 
sfat înţelept de la un văr care stătuse o vreme în această 
sălbăticie uitată de Dumnezeu. 

La douăzeci de metri în față văzu o rază de lumină. Instinctiv, 
o luă înspre ea. Nu era drumul, ci un sat mic și tăcut. Cercetă 
scena pustie în căutarea singurului lucru pe are îl dorea mai 
mult decât orice altceva și îl găsi într-un butoi corodat de petrol. 
Tot felul de insecte de apă se aciuiaseră la suprafață, iar larvele 
de țânțari stăteau la fund ca niște sirene în miniatură. Bău cu 
lăcomie, riscând să ia ce boală avea de oferit butoiul; dacă avea 
noroc, avea să fie vindecabilă. 

Un jeep se apropie, și el se retrase în umbră și rămase ascuns 
în frunziș. Din vehicul se revărsară niște soldaţi care se 
împrăștiară între structurile de cărămidă din noroi ars, 
sfărâmând ușile și ferestrele bătute în stinghii de lemn înainte 
de a pleca. Acum înţelese de ce satul era pustiu. 

Peste cincisprezece minute urma să se întunece de tot. Merse 
pe marginea uliței satului până la șosea ascultând cu atenţie. 
Jeepurile plecaseră și, o clipă, nu se auzi niciun zgomot din 
partea urmăritorilor lui. leşi din umbră pe banda principală și o 
auzi pe Emily strigându-i numele. Era pe șosea, departe, 
alergând, împiedicându-se, soldaţii urmând-o la mică distanţă. O 
loviră, și ea se prăbuși ca o păpușă de cârpă. 

El rămase în loc șocat, tremurând, și văzu în întuneric 
macetele căzând, lucind în lumina lunii. Îi venea să tipe, îi venea 
să ucidă ca să o apere. În loc de asta, se întoarse spre est, spre 
punctul de control aflat la mai puţin de douăzeci de metri, și o 
rupse la fugă. 


Capitolul 1 


Ankara, Turcia 


Vanessa Michael Munroe inspiră încet și regulat, concentrată 
complet asupra bordurii străzii de vizavi. 

Cronometrase coloana de mașini din Balgat până la marginile 
Pieței Kizilay, iar acum stătea nemișcată, uitându-se dintr-un 
intrând umbrit cum grupul-ţintă ieșea din vehicule și cobora o 
scară lată, cu câteva trepte. 

Clădirile de sticlă multietajate reflectau luminile de neon pe 
străzile largi, încă însufleţite de traficul pietonal de sfârșit de 
seară. Trupuri în trecere o atingeau, fără să aibă habar de 
prezența ei sau de faptul că ochii ei urmăreau mișcarea în 
întuneric. 

Se uită la ceas. 

Un Mercedes opri la un semafor de peste drum, și ea își 
îndreptă spatele când silueta solitară ieși de pe bancheta din 
spate. El se duse degajat spre intrare, iar când dispăru din 
vedere, ea îl urmă pe scară în Anatolia: cel mai intim dintre 
toate cluburile, sanctuarul Ankarei, unde cei bogaţi și cei 
puternici îngroșau laolaltă blocajele din traficul democraţiei. 

La ușă, flutură cartea de vizită pe care reușise să o capete 
după două săptămâni de uns rotiţe și de întâlniri clandestine. 

Drept răspuns, ușierul dădu din cap și spuse: 

— Domnule. 

Munroe dădu și ea din cap, îi strecură în mână un sul de 
bancnote și intră în hărmălaia de muzică și fum. Depăși stupul 
de separeuri izolate, trecu pe lângă barul cu al lui șir pe 
jumătate plin de taburete, o luă pe coridorul care ducea la 
toalete și, în sfârșit, intră pe ușa rezervată numai personalului. 

Interiorul nu era mult mai spaţios ca o debara, și aici își 
lepădă costumul Armani, pantofii italienești și accesoriile de 
bărbat. Păcat că persoana de contact la care avea acces o 
cunoștea drept bărbat, când tocmai în noaptea asta trebuia să 
fie sută la sută femeie. De la piept trase în jos ceea ce era o 
rochie mulată și își strecură picioarele în sandalele subţiri pe 


5 


care le scoase din căptușeala hainei. Din buzunarul de la costum 
scoase o mini-gheară și apoi, verificând dacă holul era pustiu, 
intră în toaletă pentru a termina transformarea cu machiaj și 
coafură. 

Când reveni în camera principală, escortele coloanei de 
mașini stăteau în picioare ca niște balize cu autoghidare și, cu 
pași lungi și apatici, ea porni în direcţia lor. Timpul își slăbi 
ritmul. Patru secunde. Patru secunde de contact vizual direct cu 
ținta și apoi un zâmbet subtil în timp ce își întoarse privirea și 
trecu mai departe. 

Se instală în capătul barului, singură, cu faţa întoarsă într-o 
parte, cu corpul răsucit spre el. Comandă o băutură. Și, jucându- 
se cu sfială prefăcută cu medalionul de la gât, așteptă. 

Acest ultim pas și misiunea avea să fie încheiată. 

Estimase zece minute, dar invitaţia de a se alătura grupului 
veni în trei. Bodyguardul care aduse mesajul o escortă până la 
masă, iar acolo, după doar o foarte scurtă rundă de prezentări, 
zâmbete sfioase și priviri furișe, intră în rolul serii - căutând, 
vânând, tatonând, totul sub masca unui joc de pipiţă. 

Șarada ţinu până dimineaţă devreme, când, după ce obținuse 
ce voia, invocă extenuarea și ceru voie să plece. 

Ținta o urmă în stradă și, la lumina becurilor cu neon, se oferi 
să o ducă acasă cu mașina, ofertă pe care ea o refuză cu un 
zâmbet. 

El ceru să i se aducă mașina și, când ea făcuse deja câţiva 
pași, veni după ea și o apucă de braț. 

Ea dădu să-și elibereze braţul. Strânsoarea lui spori și ea 
inspiră adânc, reușind să-și impună un calm de faţadă. Vederea 
i se făcu gri. Își mută ochii de la faţa lui la venele de pe gâtul lui, 
atât de ușor de tăiat, la beregata lui, atât de ușor de zdrobit, și 
iarăși înapoi. Cu sângele pulsându-i în urechi, își înfrână dorința 
de a-l ucide. 

Contrar instinctului, își păstră zâmbetul și spuse suav: 

— Să mai bem un pahar. 

Mercedesul trase la bordură. Ținta deschise portiera din spate 
și, până ce șoferul să apuce să iasă, o împinse pe Munroe pe 
bancheta din spate. Urcă după ea și trânti portiera. li ordonă 
șoferului să pornească, iar apoi, cu un gest repezit, arătă spre 
minibar. 

— la și bea, spuse el. 


Cu un zâmbet ușuratic, ea se uită peste umăr, văzând totul, 
dar nevăzând nimic. Era un zâmbet al morţii și al nimicirii, o 
mască ce ascundea focul setei de sânge care îi curgea acum 
prin vine. Se strădui să rămână lucidă. Se concentră. 
Infrânându-și dorinţa, întinse o mână după sticla de Jack, cu 
cealaltă luă gheara și spuse: 

— Bea cu mine. 

Reacționând la calmul ei și la promisiunea nerostită că o să fie 
sex, el se relaxă și luă paharul oferit. Ea își înmuie degetele în 
băutură și apoi le lipi de buzele lui. Repetă gestul jucăușă, 
împingând Rohypnolul în organismul lui până când paharul se 
goli și apoi îl duse cu vorba până când drogul își făcu efectul. Îi 
spuse șoferului să-l ducă acasă și, fără împotrivire, cobori din 
mașină. 

În răcoarea de dinaintea zorilor inspiră adânc pentru a-și 
limpezi capul. Apoi o luă din loc, neștiind cât era ceasul, dându- 
și seama doar că cerul se lumina și, în cele din urmă, auzi 
chemarea la rugăciunea de dimineaţă, ce se răspândea din 
minarete peste oraș. 

Se luminase bine când ajunse la apartamentul care îi servise 
drept casă în ultimele nouă luni. 

lInăuntru era întuneric, jaluzelele erau trase și aprinse lumina. 
Un bec slab atârna din tavan, dând la iveală un apartament cu o 
singură cameră, cu mai mult spaţiu pe podea alocat stivelor de 
cărţi, bibliorafturilor și calculatoarelor cu cablurile și accesoriile 
inerente decât biroului sau canapelei extensibile. În afară de 
astea, locul era pustiu. 

Işi scoase medalionul de la gât și se opri, atenţia fiindu-i 
distrasă pe moment de lumina roșie care clipea la piciorul 
canapelei. Apoi, cu medalionul în palme, îl răsuci și scoase din 
jumătăţile deschise un  micro-card. Se așeză în fața 
calculatorului, strecură cardul în cititor și, în timp ce datele se 
descărcau, întinse mâna după robotul telefonic. 

Glasul de pe înregistrare era ca șampania: Kate Breeden la 
amiază. „Michael, iubito, știu că încă închei socotelile și nu 
aștepți o vreme o altă misiune, dar am primit o solicitare 
neobișnuită. Sună-mă.” 

Munroe se așeză pe canapea, derulă înapoi înregistrarea, își 
rezemă fruntea pe braţe și închise ochii. Epuizarea muncii de 
peste zi cântărea greu, și se întinse pe spate, cu ochii pe 


7 


monitor și pe situaţia descărcării. Se uită la ceas. În Dallas 
tocmai trecuse de zece. Așteptă o clipă, apoi se îndreptă și, 
adunându-se pentru ce urma, ridică telefonul și formă numărul. 

Efervescența din glasul de la celălalt capăt îi stârni un zâmbet 
și Munroe spuse: 

— Tocmai am primit mesajul tău. 

— Știu că mai sunt câteva luni până să cauţi ceva nou de 
lucru, dar asta-i o excepţie, spuse Kate. Clientul e Richard 
Burbank. 

Lui Monroe numele îi suna cunoscut. 

— Afaceri cu petrol în Houston? 

— Ele. 

Oftă. 

— Bine, trimite-mi prin fax documentele. Am să arunc o 
privire. 

Urmă o tăcere apăsătoare, apoi Breeden spuse: 

— Pentru o sută de mii de dolari, ai fi dispusă să te duci 
personal? 

— În Ankara? 

— În Houston. 

Munroe nu spuse nimic. Lăsă pur și simplu liniștea 
momentului să o mistuie. 

Breeden vorbi iar. 

— Au trecut doi ani, Michael. Consideră-l un semn bun. Vino 
acasă. 

— Merită? 

— Poţi oricând să te întorci. 

Munroe dădu din cap aprobator în faţa spaţiului gol, a 
inevitabilului pe care până acum reușise să-l amâne și spuse: 

— Dă-mi o săptămână să termin treaba aici. 

Puse receptorul în furcă, se întinse pe spate pe canapea și, 
acoperindu-și ochii cu braţul, inspiră lung și adânc. 

Ziua de azi avea să fie lipsită de somn. 

e 

Pentru a patra oară în tot atâtea minute, Munroe se uită la 
ceas, apoi la lungimea cozii din față. 

Ștampilele bocăneau pe pașapoarte. Bătaia neregulată năștea 
un ritm înnebunitor, o cadență care aplica modele pe fundalul 
gândurilor ei. 

Mergea acasă. 


Acasă. Indiferent ce trebuia să însemne asta. 

Acasă. După doi ani de schimbat fusuri orare și ţări din Lumea 
a Treia, de dus o viaţă de conflict nonstop de culturi în locuri 
străine și vii. Acestea fuseseră lumile pe care le simţise și 
înţelesese - spre deosebire de acasă. 

Cu dinţii strânși, Munroe închise ochii și expiră ușurel, își lăsă 
capul pe spate și mai luă o gură de aer. 

Încă o persoană trecu de punctul de control și coada înaintă 
câţiva centimetri. Mai trase o dată aer în piept, o încercare de a 
invoca un calm temporar, de a înlătura neliniștea care se 
acumulase în ultimele ore și, cu acea respiraţie, tumultul din 
capul ei spori. 

Țara este pustiită de tot și prădată... 

Tranzitul trecuse prin două răsărituri de soare și un apus. leri 
după-amiază corpul ei spunea 3:00, iar ceasul de pe peretele 
îndepărtat spunea 6:48 dimineaţa. 

. Locuitorii sunt mâhniţi și tânjesc... 

Încă o privire subtilă spre ceas. Încă o respiraţie. Alţi câţiva 
centimetri înainte. Șovăi în pragul panicii, ţinând-o în frâu prin 
controlul respirației. 

Acasă. 

. Pământul e spurcat de locuitorii lui... 

Minutele treceau, coada rămânea pe loc și concentrarea ei se 
îndreptă spre bărbatul din faţa ofițerului de la imigrație, care se 
poticnea în câteva cuvinte englezești, incapabil să răspundă la 
întrebările elementare ce i se puneau. Inalt de un metru optzeci, 
cu postură perfectă și păr negru ca pana corbului, ducea o 
servietă diplomat și purta un trenci maro-închis. 

Alte trei minute care părură treizeci și ofițerul de la imigrație îl 
trimise pe Trenci într-o cameră separată din capătul holului. 

. Au încălcat legile, au rupt legământul... 
Îi urmări din ochi drumul și împinse cu piciorul sacul în fată. 
. De aceea mănâncă blestemul țara... 

Fiecare pas al lui îi amintea de groaza primei ei intrări în 
Statele Unite. Uși identice și o experiență identică - cât se 
putuse schimba în nouă ani? 

. Și cei ce sălășluiesc acolo suferă... 

Trenciul era acum o siluetă în spatele unei ferestre 
translucide. Se uită la ceas. Încă o persoană la coadă. Încă un 
minut. 


.„. Desfătarea tamburinelor ia sfârșit... 

Ajunse în fața gheretei, cu pașaportul și actele în mână, cu 
zgomotul din minte redus acum la o șoaptă mai jos de 
suprafaţă. Întrebări formale, răspunsuri formale. Ofiţerul 
ștampilă pașaportul și i-l înapoie. 

... Zgomotul celor care se bucură se termină... 

Nu avea bagaj și nimic de declarat și, cu o ultimă privire spre 
umbra Trenciului, părăsi zona pe ușile opace, glisante, dincolo 
de care așteptau o mulţime de oameni. Scană fețele, 
întrebându-se care dintre ochii plini de speranţă și privirile 
atente îl așteptau. 

... Băuturile tari li se par amare celor care le beau... 

Pe un perete îndepărtat văzu un telefon și porni spre el. 

„„. Cetatea pustie este dărâmată... 

Formă numărul și apoi se postă astfel încât să poată urmări 
ușile opace. 

„„„ S-a dus orice desfătare, nu mai este nicio veselie în țară... 

Pasagerii ieșeau sporadic, zâmbind când stabileau contactul 
cu cei iubiţi care îi așteptau. Așa trebuia să fie când veneai 
acasă, nu să trimiţi înainte pachete și daruri familiei înstrăinate 
și câtorva străini numiţi prieteni, să-ţi fie groază de 
reconectarea care în mod inevitabil trebuie să aibă loc. 

Răspunse robotul telefonic al lui Kate și Munroe închise fără 
să lase un mesaj. Trenciul ieși pe ușile de sticlă. 

Numai pustiire a mai rămas în cetate, și porțile stau 
dărâmate... 

Era singur. Nu-l aștepta nicio iubită cu flori sau vreo fată 
fericită - nici măcar un costum sobru care să tină o pancartă cu 
numele lui. Trecu la un metru și ceva de locul în care era 
Munroe și ochii ei îl urmăriră. Sub imboldul momentului, își luă 
sacul și porni după el, rămânând aproape doar cât să nu-l piardă 
în mulțime. 

Trenciul urcă în autobuzul-navetă de Marriott și ea îl urmă. El 
dădu o dată din cap în direcţia ei, după care nu-i mai dădu 
atenţie. Așa cum era îmbrăcată, era de așteptat. Părul tuns 
scurt, pantaloni ușori, evazaţi, cămașă de în care fusese cândva 
albă și ghete de piele cu talpă groasă: chiar și pentru cineva cu 
cel mai fin spirit de observaţie era la fel de bărbat ca el. 

La hotel, Munroe se târî la recepţie și se așeză la coadă. Noah 
Johnson. Camera 319. Un nume atât de americănesc și totuși el 


10 


se căznise cu engleza rudimentară. Cunoștea accentul: francez 
din înalta societate a Marocului. Când în cele din urmă el 
termină cu cazarea, ea își reţinu o cameră, apoi dădu mai multe 
telefoane și, într-un final, reușind să treacă de căsuţa vocală a 
lui Kate Breeden, aranjă să se întâlnească la cină în restaurantul 
hotelului. 

e 

Afară, Munroe opri un taxi și, douăzeci de minute mai târziu, 
era într-o parcare dintr-o zonă industrială semi-pustie. Departe, 
de o parte și de alta a străzii și în ambele direcţii, erau structuri 
de beton turtite, întreprinderile fiind despărțite între ele prin 
ferestre înguste și rampe de încărcare a camioanelor. 

Munroe așteptă ca taxiul să plece și apoi urcă treptele care 
duceau la cea mai apropiată ușă. Pe plăcuţă scria cu litere 
metalice de tipar LOGAN. 

Ușa din faţă era încuiată. Își lipi faţa de geam și, văzând că nu 
era lumină, bătu în el. Trecură câteva minute, din spate apăru o 
lumină și Logan se apropie în trening, cu picioarele goale și un 
rânjet nătâng pe faţă. Descuie ușa și o lăsă să intre, iar apoi, 
măsurând-o din cap până în picioare, spuse: 

— Arăţi ca dracu’. 

Ea își aruncă sacul de marinar pe podeaua de la intrare și lăsă 
ușa să se închidă. 

— Și eu mă bucur să te văd, spuse ea. 

Mai întâi zâmbi el și râseră amândoi. El își petrecu brațele pe 
după umerii ei într-o îmbrăţișare și apoi o ţinu la o lungime de 
brat. 

— Bine ai revenit, spuse el. Doamne, ce bine îmi pare că te 
văd! Cum a fost călătoria? 

— Lungă şi plictisitoare. 

— Dacă vrei să te culci, canapeaua e disponibilă. 

— Mersi, dar nu, mersi, spuse ea. Merg împotriva fusului orar. 

— Cafea, atunci? 

El se întoarse spre bucătăria mică. 

— Tocmai puneam la făcut un ibric. 

— Cafeina mi-ar prinde bine. Tare și fără zahăr. 

Nimic din ce putea face el să apară în bucătăria lui nu avea să 
se apropie de cafeaua turcească; simptomele de abţinere de la 
cafeină aveau să urmeze îndeaproape anxietatea și diferenţa de 
fus orar. Obstacol după obstacol, toate aveau să treacă. 


11 


Partea de birouri a clădirii avea patru încăperi. Logan folosea 
una ca birou, alta ca sală de ședințe, iar a treia și a patra ca 
spaţiu de locuit. În spate, depozitul avea un atelier de reparaţii 
și o zonă de depozitare. N-ar fi trebuit să locuiască în clădire, 
dar își plătea chiria la timp și, până acum, nimeni nu se plânsese 
administratorilor proprietăţii. Aranjamentul se făcuse pe vremea 
când Monroe îl cunoscuse - în acea noapte umedă și caldă de 
vară din urmă cu șapte ani, când într-un bar prăpădit unde se 
întâlneau motocicliștii distrugerile se transformaseră în violență 
și ea sărise în ajutorul celor dezavantajaţi. Râseseră când se 
terminase, stând la marginea șoselei, sub cerul înnegrit, făcând 
cunoștință ca niște prieteni de suflet născuţi sub o stea 
nenorocoasă. 

Munroe o luă încet pe hol, urmărind un șir de rame de 
mărimea unui poster, care împodobeau pereţii, oprindu-se o 
clipă în faţa fiecăreia. Cele mai multe conţineau fotografii de 
motociclete pe o pistă de curse, Logan la cursele la care 
participase, instantanee din viaţa lui profesională. 

Logan avea treizeci și trei de ani, un păr de un blond 
nedefinit, ochi verzi și un zâmbet inocent care îl plasa mai 
aproape de vârsta de douăzeci și cinci de ani. De-a lungul anilor, 
impresia de inocență copilărească pe care o lăsa îi atrăsese un 
șir de prieteni care descoperiseră pe rând realitatea unui suflet 
misterios și înăsprit. 

Logan era pe cont propriu de la cincisprezece ani, începuse 
prin a-și câștiga existenţa lucrând cu jumătate de normă într-un 
atelier de reparat mașini și motociclete, deţinut de tatăl celui 
mai bun prieten al său. Câștigase tot ce avea croindu-și metodic 
drum de la o zi la alta și, după aprecierea lui Munroe, era fiinţa 
cea mai apropiată de perfecțiune pe care o găsise în cei nouă 
ani de când pusese prima oară piciorul pe pământ american. 

Logan i se alătură în fața ultimei rame și îi întinse o cană 
aburindă. Ea mulţumi dând din cap și rămaseră un timp într-o 
tăcere confortabilă. 

— Doi ani e mult, spuse el în cele din urmă. Avem multe de 
recuperat. 

Se întoarse către ușa din spate. 

— Ești gata? 

Ea nu se mișcă și, cu un glas încărcat de confuzie, spuse: 

— S-ar putea să accept încă o misiune. 


12 


El se opri. 

— De asta m-am întors. 

Logan o studie. 

— Mă mir că ai luat măcar în considerare asta. Parcă îţi 
spusese Kate să refuzi toate cererile care vin. 

Munroe dădu din cap. 

— Ştii deja ce cred eu, spuse el. Dacă aș fi supărat, aș 
ascunde-o bine. Dacă te hotărăști să accepţi, voi fi acolo să te 
sprijin. 

Ea zâmbi, îi luă mâna și îi puse în palmă medalionul. 

— A fost perfect, spuse ea. Mersi. 

El dădu din cap și, cu jumătate de zâmbet, spuse: 

— Am să-l adaug la colecţie. 

O luă pe după umeri. 

— Hai să mergem. 

leșiră pe ușa din spate care dădea în depozit și în atelierul de 
reparaţii și la jumătatea drumului până la capătul clădirii se 
opriră. Munroe băgă mâna într-un set de sertare de plastic 
stivuite și scoase un rucsac și câteva obiecte personale, în timp 
ce Logan lăsă jos o rampă și coborî Ducatiul din locul lui de 
depozitare. 

Motocicleta era neagră și lucioasă, de o frumusețe pură, și 
Munroe  zâmbi în timp ce își trecea degetele peste 
componentele pentru curse, făcute pe comandă. 

— Am avut mare grijă de ea, spuse Logan. Săptămâna trecută 
am scos-o și am făcut o tură cu ea, doar ca să mă asigur că totul 
e reglat și merge brici. 

Dacă era cu putinţă să iubeşti o motocicletă, Munroe o iubea 
pe asta. Simboliza putere, viaţa fărâmiţată în intervale de o 
fracțiune de secundă, risc calculat. Puţine lucruri îi puteau 
furniza același val de adrenalină precum caii dintre picioarele ei 
când gonea pe șosele cu peste 150 de mile pe oră. Adrenalina 
devenise o formă de automedicaţie, un narcotic mai dulce decât 
drogurile sau alcoolul, tot atât de dătătoare de dependenţă și la 
fel de distrugătoare. 

Cu trei ani în urmă făcuse praf predecesoarea acestei 
motociclete. Oasele sfărâmate și o leziune la cap o ţinuseră mai 
multe luni în spital, iar când fusese externată, luase un taxi de 
la spital și se dusese direct la reprezentanță să-și aleagă o 
motocicletă nouă. 


13 


Munroe încălecă motocicleta, oftă și porni motorul. Simţi valul 
de adrenalină și zâmbi. Asta înseamnă acasă: să gonești pe o 
muchie de brici de groază autoindusă, calculând riscul și 
probabilitatea de a muri. 

Misiunile erau amânarea. Când era în străinătate, cu toate că 
făcea tot ce era nevoie pentru a-și termina treaba, exista un 
grad de normalitate, de echilibru mintal, de voinţă, iar forţele 
distructive care o împingeau să-și pună în joc viaţa erau 
inactive. 

Munroe își luă la revedere de la Logan dând din cap și, în 
vaietul strident al motorului, ţâșni. Întoarcerea acasă era o 
eventualitate, dar dacă avea de gând să rămână în viaţă, poate 
nici pe departe nu era o opţiune atât de inteligentă. 

[] 

Se însera când se întoarse la hotel. Își petrecuse ziua la spa, 
fusese înmuiată și înfășurată, jupuită și vopsită; i se redaseră 
demnitatea și feminitatea, și îi plăcuse enorm fiecare clipă. 

Acum era îmbrăcată cu haine mulate care îi scoteau în 
evidență picioarele lungi și înălțimea de model. Avea o siluetă 
androgină - băieţească, fără forme, costelivă - și trecu prin hol 
cu un mers senzual, subtil provocator, și deplin conștientă de 
privirile furișe ale bărbaților, mai ales. 

... AȘ vrea să-mi alin durerea, dar mă doare inima în mine... 

Atenţia o amuză și nu se grăbi. 

... Sunt zdrobit de durere; mă doare; m'apucă groaza... 

Acum, la a opta întoarcere în Statele Unite, fiecare întoarcere 
părea tot mai la fel și anxietatea continua să urce val după val, 
deci era vremea să găsească un motiv de amuzament. O 
provocare. Un joc. 

El era în camera 319. Dar mai întâi avea treabă. Munroe se 
uită la ceas. Breeden aștepta deja. 

e 

În urmă cu șase ani, Kate Breeden avea un birou de avocatură 
înfloritor în centrul Austinului și era măritată, avea o fiică în 
primul an de liceu, o casă de opt sute de mii de dolari, trei 
mașini de lux și făcea excursii anuale în locuri îndepărtate. 

Casa, mașinile, vacanţele și investiţiile în proprietăți au fost 
toate vândute cu preţ redus și legea posesiunii în comun în 
Texas a redus la jumătate douăzeci de ani de câștig. Fiica ei a 
ales să locuiască la fostul soţ, iar Breeden a luat ce a rămas, a 


14 


băgat banii într-un fond de investiţii, și-a strâns lucrurile și s-a 
mutat în Dallas s-o ia de la capăt. 

Se cunoscuseră în campusul Southern Methodist University, 
unde Breeden se întorsese pentru un masterat în management, 
iar Munroe era în ultimul an. Relaţia a început ca o precaută 
stare de surogat mamă-fiică într-o vreme când lui Munroe încă i 
se spunea pe numele de botez. 

Breeden deţinea acum o firmă de consultanţă în marketing de 
succes și, pe ascuns, practica dreptul pentru câţiva clienţi 
selecţi. Era tamponul lui Munroe între viaţa de fiecare zi și viața 
în misiune. În lunile și uneori anii în care Munroe era plecată din 
țară, Breeden îi plătea facturile, îi ţinea conturile deschise și 
grăbea problemele presante. Breeden era caldă și prietenoasă și 
absolut neîndurătoare. Trăgea în piept o persoană cu un zâmbet 
politicos - îi intra în graţii și o îngropa de vie - și din acest motiv 
Breeden era un aliat: prezenta siguranță. 

Breeden era blondă vopsită, avea părul până la umeri și un 
breton greu care îi înfrumuseţa ochii migdalaţi. Munroe o găsi la 
o masă din colț uitându-se peste un teanc de hârtii și bând vin 
roșu. Breeden o văzu, se ridică zâmbind larg și îi apucă mâinile 
cu căldură. 

— Michael, spuse cu o gâfâială marcă înregistrată, arăţi foarte 
bine. Turcia ţi-a priit! 

— Arăt așa datorită Four Seasons, spuse Munroe așezându-se, 
dar mi-a plăcut mult Turcia. 

— Ai terminat de tot cu aia? 

— Câteva detalii minore și termin. 

Munroe luă o chiflă, o unse cu un strat gros de unt și apoi ceru 
cu un semn politicos documentele. 

Breeden le împinse peste masă. După câteva minute de 
răsfoit paginile, Munroe spuse: 

— Nu pare să fie ceva ce pot rezolva. 

Zâmbi. 

— Asta ai înțeles tu pentru „excepţie”? 

— Sunt bani câștigați ușor, spuse Breeden. 

Munroe nu spuse nimic, iar Breeden continuă. 

— Când fiica lui Burbank a dispărut în Africa acum vreo patru 
ani, el a angajat cei mai buni investigatori internaţionali, iar 
când lucrul acesta s-a dovedit zadarnic, mercenari. Până acum, 
nimic. 


15 


— De ce a venit la mine? 

— Ţi-a văzut munca, spune că asta e doar o altă formă de 
informații. 

— S-ar putea. 

Munroe dădu din umeri. 

— Dar ăștia-s bani câștigați cu greu, nu e nimic ușor în treaba 
asta. 

— Când am primit telefonul, am vorbit cu Burbank personal - 
fără intermediari sau strategi corporatiști. Oferă suta aia de mii 
doar pentru întâlnire, indiferent de răspunsul tău. Vrea să-ţi 
prezinte ţie personal cazul. 

Munroe fluieră încet. 

— l-am explicat că probabil își pierde și timpul, și banii. Dar 
există moduri mai urâte de a câștiga o sută de miare decât să 
privești o zi orizontul Houstonului. 

Munroe își lipi degetul mare de rădăcina nasului și oftă. 

— Zău că nu știu, Kate. După ce aud detaliile, s-ar putea să 
vreau să accept, și amândouă știm că indiferent dacă doresc 
sau nu, am nevoie de o pauză... 

— Dimineaţa am să-l sun pe Burbank, spuse Breeden. Am să-l 
anunț că ai refuzat. 

Ochii lui Munroe căzură pe documente. 

— Încă n-am refuzat, spuse ea. Am făcut tot drumul ăsta, nu-i 
așa? 

Întinse mâna după hârtii și le răsfoi iar. 

— Asta e tot? 

— Oficial, da. 

— Ai citit tot? 

— Da. 

— Și neoficial? 

— În dosare sunt chestii personale și informaţii despre 
Elizabeth Burbank. Se pare că la aceeași dată, sau în jurul datei 
când primele echipe au pornit să dea de urma lui Emily, ea a 
făcut o cădere nervoasă și a trebuit să fie spitalizată. Un an a tot 
intrat și a ieșit din aziluri înainte să moară. Suicid. 

Breeden luă o gură de apă. 

— Pentru familie, a fost un noroc urmat de tragedie. Cu mai 
puţin de două luni înainte de moartea lui Elizabeth, platforma de 
foraj a lui Burbank din largul coastei Africii de Vest a dat de 
petrol și acţiunile companiei lui au urcat vertiginos. A devenit 


16 


peste noapte multimilionar și de atunci, investindu-și cu grijă 
capitalul, a devenit multimiliardar. 

Se opri, iar Munroe îi făcu semn să continue. 

— Inainte de asta, familia nu suferea nicicum. Richard 
Burbank se descurcase bine în viaţă prin proiecte de mare risc 
care au reușit și s-a și însurat cu femei bogate de ambele dăţi. 
Elizabeth provenea dintr-o familie cu avere moștenită, umbla cu 
elita Houstonului, așa că se poate spune că erau deja înstăriți 
înainte de pleașca din Africa. Elizabeth era a doua căsătorie a lui 
Richard - Emily, fata care e dispărută, este fiica lui Elizabeth 
dintr-o căsătorie anterioară. Richard a adoptat-o în mod legal 
când ea avea șaptesprezece ani. A fost chiar în jurul aniversării 
lor de zece ani. El și Elizabeth au ţinut o ceremonie de reînnoire 
a angajamentelor și el a lăsat-o pe Emily să aleagă un caz de 
caritate pentru o donaţie mare în cinstea lor. 

Chelnerul se apropie cu mâncarea și Breeden se opri. Munroe 
își puse șerveţelul în poală și inspiră aroma care venea din 
farfuria ei. 

— Așadar e filantrop, spuse ea. Altceva? Cum e ca persoană? 

— E greu de spus, răspunse Breeden. Impresia pe care mi-a 
lăsat-o la telefon e că nu umblă cu fleacuri, că obţine ce vrea. 
Presa a scris mult despre el înainte de descoperirea petrolului. 
Compania lui, Titan Exploration, a fost în centrul atenţiei timp de 
aproape șapte ani, dar de Burbank nu s-a prea pomenit în afară 
de a se sublinia că el e fondatorul și un acţionar important. Se 
pare că se cam ferește de camerele de filmat. 

Munroe dădu din cap și mestecă. Își drese glasul. 

— Pentru o sută de miare, am să ascult ce are de spus. Dar ai 
grijă să afle că vin pentru bani și din pură curiozitate. 

— Cred că va dori să vă vedeţi cât mai repede. 

— Incearcă să aranjezi întâlnirea peste câteva zile - dă-mi 
puţin timp să-mi trag sufletul. 

— Cum stau lucrurile acum? întrebă Breeden. 

— Nu s-au schimbat mult. Fac față. 

Munroe lăsă jos cuțitul și furculiţa. Nici vorbă să discute 
despre nebunia din capul ei; era un iad intim pe care era mai 
bine să-l trăiască singură. 

— Sunt bine, spuse ea. 

Breeden scoase un telefon mobil. 


17 


— Până nu uit, spuse ea și i-l întinse lui Munroe. Așa nu va 
trebui să te vânez. Numărul e pe spate, încărcătorul e în 
servietă. Am să te sun de îndată ce stabilesc întâlnirea. 

După ce termină masa, Munroe se întoarse în camera ei, 
desfăcu dosarul, se uită pe pagini și, pe la mijloc, deveni 
curioasă. Când își dădu seama că pierde noţiunea timpului, puse 
ceasul să sune și o luă de la capăt, începând cu rezumatul 
dosarelor oficiale. 

Cel care scrisese acest document descria Africa pe care ea o 
cunoștea bine și pe care renunţase de mult să încerce s-o uite. 
Munroe se pierdu în pagini până când alarma ceasului îi aminti 
că altceva necesita atenţie. Noah Johnson. 

El avea să fie amuzamentul zilei, misiunea nopţii. Strânse 
hârtiile într-o ordine aparentă și le aruncă pe birou. Își lăsă capul 
pe spate, închise ochii și inspiră adânc de mai multe ori - o 
trecere de la un mod de lucru la următorul. 

Il găsi la bar, uitându-se lung în pahar. Chiar și de la distanţă 
era frumos, și dacă n-ar fi fost atât de cufundat în gânduri poate 
ar fi observat privirile mai multor femei din apropiere. Munroe se 
așeză în capătul opus al barului, comandă o băutură și ceru să-i 
fie adus și lui un al doilea pahar. 

Când paharul sosi, el ridică privirea și apoi se uită în direcţia 
ei când barmanul arătă spre ea. Ea se aplecă după cuplul care îi 
bloca lui vederea și îi făcu ușor cu mâna. El zâmbi, luă paharul și 
veni la ea. 

— Bonsoir, spuse el și se așeză pe taburetul alăturat, ridicând 
paharul în semn de mulțumire. 

Experienţa îi spunea că el, ca majoritatea bărbaţilor după 
câteva pahare și în fața unei femei frumoase care se arăta 
interesată, nu avea să se poată abţine. Să ajungă cu el în pat 
era irelevant; provocarea consta în posedare, să se furișeze în 
capul lui atât de adânc încât el să nu vrea s-o mai scoată de 
acolo. 

Răspunse în franceză și, în timp ce flecăreau, îi urmări 
personalitatea, filtrând opţiunile prin răspunsurile lui. Când 
piesele deveneau un tot compozit, avea să-și asume 
caracteristici care cucereau cel mai ușor - orice necesita acel rol 
anume în vederea atingerii scopului final. Pipiţă, cochetă, 
femeie fatală - orice. 


18 


Răspunsurile lui erau neașteptate și o făceau să râdă, nu râsul 
unei actriţe, ci unul sincer, adevărat. 

Descoperind că munca o dusese în Maroc, el îi aruncă un 
zâmbet șicanator și trecu de la franceză la arabă: 

— Hal tatakalam al-Arabia? 

Ea zâmbi larg și șopti: 

— Tabaan. 

Conversaţia lor oscila, se umfla și lâncezea. Personalitatea lui 
era dincolo de ce anticipase ea - mai aproape de a ei decât 
orice amuzament pe care îl căutase până acum. Poate că 
această vânătoare avea să fie cea mai ușoară dintre toate. Fără 
jocuri, fără roluri, doar o versiune igienizată a persoanei care 
era ea în realitate. 

Dorind mai multă intimitate decât ofereau barul și holul 
hotelului, Munroe spuse: 

— Vrei să găsești jacuzziul cu mine? 

— Mi-ar plăcea mult, dar n-am costum de baie, spuse el. 

Ea se apropie de urechea lui. 

— Nici eu, dar dacă porți chiloţi și te comporți ca și cum 
hotelul ar fi al tău, n-o să observe nimeni. 

El râse, un râs adânc, sănătos, spontan și viu. Dădu pe gât 
restul de băutură și puse paharul pe tejghea. 

— Cred că te plac, doamnă Munroe. 

Se ridică. 

— Unde e acest jacuzzi? 

Jacuzziul era situat într-o nișă, la distanţă de bazinul principal, 
și când îl găsiră, Munroe își lepădă hainele și intră în apa 
înspumată. Noah o studie o clipă, iar apoi, fără să întrerupă 
contactul vizual, își puse cămașa pe speteaza unui scaun și intră 
lângă ea. Urmărind cu degetul una dintre multele crestături 
gravate în corpul ei, întrebă: 

— Cicatricele astea... fac și ele parte din meseria ta? 

Ea începu să spună ceva, apoi ezită și se opri. 

— Alea sunt o poveste pentru altă dată, spuse ea în cele din 
urmă. 

Nu era obișnuita aiureală despre accidente de mașină și 
sticlă, ci evita un adevăr pe care nu avea nicio dorinţă să-l 
retrăiască. 


19 


Capitolul 2 


Către: Katherine Breeden 
De la: Miles Bradford 
Subiect: Emily Burbank - Dispariție/Investigație. 


Dra Breeden: 


În numele lui Richard Burbank și în scopul de a fi 
analizate de clienta dumneavoastră Michael Munroe, 
vă trimit întreaga colecţie de documente legate de 
dispariția lui Emily Burbank. 

Pe lângă rezumatele de mai jos, am atașat șase 
fișiere PDF care includ toate comunicările de la dra 
Burbank anterioare disparitiei ei, rapoarte și 
documente guvernamentale, precum și rapoarte și 
transcrieri (inclusiv traduceri) din investigațiile 
particulare, în total 238 de pagini. 


Cu sinceritate, 
Miles Bradford, 
Capstone Security Consulting 


DESCRIEREA CADRULUI 


Namibia: sălbatică, vastă, spectaculos de frumoasă 
și casa unora dintre cele mai bune rezervații de 
animale. Este slab populată și se află pe coasta de 
sud-vest a Atlanticului, unde se întinde Deșertul 
Namib, și are la est o parte din Deșertul Kalahari. După 
standardele africane, țara este sigură și modernă, 
guvernarea stabilă, iar infrastructura solidă. Nu e 
primul loc de pe continent care iti vine în minte când 
dispare un străin, dar un Internet café din capitala 
Windhoek a devenit ultimul loc de contact al lui Emily 
Burbank. 


20 


Au trecut aproape nouă luni de la sosirea lui Emily în 
Africa şi de la dispariția ei. Călătoria a început în Africa 
de Sud ca un safari pe rute lungi și ocolitoare. Turul cu 
camionul a durat treizeci de zile și a trecut prin șase 
tări din sudul și estul Africii, sfârșindu-se la Nairobi, 
Kenya. 


Programată inițial să se întoarcă la Johannesburg cu 
avionul, Emily a rămas în Africa de Est cu doi bărbați 
din turul ocolitor, Kristof Berger (neamt, mai târziu 
stabilindu-se că avea vârsta de 23 de ani) și Mel Shore 
(australian, 31 de ani). Despre această decizie, Emily a 
scris: „Vrem să sărim peste parcurile cinegetice și să 
vizităm orașele și satele aflate la distanță de drumurile 
bătătorite și, dacă putem, să trăim o vreme cu 
populatia locală din unele dintre zonele rurale prin 
care deja am trecut. Nu vă faceți griji pentru mine, 
sunt bine. Kris și Mel sunt grozavi și suntem cu ochii în 
patru” (vezi exemplarul original și anexat). 


Au trecut două luni de la acest e-mail până la 
următorul contact, care a fost un apel telefonic din Dar 
es Salaam, Tanzania. Nu există nicio dovadă a acestei 
conversații, a fost mai târziu redată de Elizabeth 
Burbank. Cei trei călătoreau tot împreună, pauza în 
comunicare fiind cauzată de faptul că au stat mai mult 
de o lună într-un sat Masai din afara Parcului National 
Serengeti, unde n-au avut electricitate, iar cel mai 
apropiat telefon era la mai mult de o zi de mers pe jos. 
Această ședere s-a sfârșit când Emily a făcut febră și 
tovarășii ei de călătorie au dus-o la o misiune catolică 
pentru a fi tratată de malarie. La vremea telefonului, 
Emily se însănătoșise complet și cei trei erau pe cale 
să se întoarcă la Johannesburg. 


E-mailurile de la Emily au sosit la intervale regulate: 
Lusaka, Livingstone, Gaborone și, în cele din urmă, 
Johannesburg, fiecare fiind o scurtă notă care oferea 
detalii despre locație și despre următorul segment de 
călătorie. 


21 


Cu câteva zile înainte de intoarcerea programată în 
Statele Unite, Emily și-a anunțat decizia de a mai 
rămâne încă două luni în Africa. Avea în plan să plece 
apoi în Europa, unde voia să stea câteva săptămâni 
pentru a străbate Balcanii cu Kristof înainte de a se 
întoarce acasă. 


În comunicările care au urmat, Elizabeth a fost de 
acord să-i trimită lui Emily bani pentru Europa cu 
condiția să stea în Africa numai o lună și, primind 
consimțământul lui Emily, i-a trimis telegrafic patru mii 
de dolari. 


O săptămână mai târziu Emily a scris din Windhoek. 
Alături de câteva detalii despre călătorie și 
promisiunea de a-și înștiința familia de îndată ce știa 
unde aveau să meargă apoi, Emily a dat adresa lui 
Kristof Berger din Langen, Germania, cerându-i mamei 
ei să-i trimită acolo prin poștă câteva lucruri, pe care 
să le găsească atunci când sosea. 


Aceasta a fost ultima comunicare primită de la Emily 
Burbank. 


Când Emily nu și-a mai contactat familia și nici nu s- 
a întors acasă la data stabilită, soții Burbank au 
contactat liniile aeriene sud-africane în incercarea de a 
afla dacă Emily plecase din Africa spre Europa. Liniile 
aeriene nu aveau nicio inregistrare despre îmbarcarea 
lui Emily într-un avion care a plecat din Johannesburg 
sau într-unul care făcea legătura cu Europa și, citând 
factori de securitate, n-au putut să furnizeze informații 
nici despre Kristof Berger, nici despre Mel Shore. Soții 
Burbank au completat un raport despre persoane 
dispărute la departamentul de politie local și au 
contactat Departamentul de Stat. 


REZUMATUL INVESTIGAŢIILOR 


22 


De la început s-a înțeles că șansele de a o localiza 
pe Emily sunt slabe. Emily crease un precedent în 
privința călătoriilor în zone izolate și deși se presupune 
că și-ar fi înștiințat familia înainte de a părăsi Namibia, 
acest lucru nu este cert, de aceea, adevăratul loc din 
care a dispărut e supus speculațiilor. În plus, nu se ştie 
mai nimic despre tovarășii ei de călătorie și relatia 
dintre cei trei. Permutările sunt multe, iar investigațiile 
care au urmat s-au centrat nu doar pe localizarea lui 
Emily, ci și pe localizarea bărbaților care călătoreau cu 
ea. 


Faza Unu: Faza inițială a investigației s-a ramificat 
imediat în trei direcții. 


Namibia: Departamentul de Stat, ambasada SUA din 
Windhoek și poliția locală au lucrat împreună pentru a 
descoperi deplasările celor trei prin capitală. După ce 
au stabilit în mare că au existat trei zile de ședere, 
autoritățile au ajuns într-un punct mort. Neputând 
constata că Emily Burbank și tovarășii ei de călătorie 
chiar fuseseră în capitală, n-au mai transmis nicio 
informație. Din această primă fază, merită reținute 
următoarele: 


La pensiunea la care au stat, proprietarul i-a auzit 
discutând despre Luanda (Angola), iar la restaurantul 
pe care îl frecventau cei trei, un chelner și-a amintit că 
Kristof Berger a întrebat multe lucruri despre Fâșia 
Caprivi și despre starea drumurilor până la Ruacana, la 
granita cu Angola. Alt chelner a spus că i-a auzit 
discutând despre Libreville (Gabon). 


Kristof Berger. Folosind adresa furnizată de Emily, o 
a doua echipă a fost trimisă în Germania pentru a o 
găsi pe mama lui Kristof Berger. Când i s-au arătat 
fotografii ale lui Emily, ea a negat că a văzut-o, iar 
când i s-au pus întrebări despre Kristof, a încheiat 
conversaţia. 


23 


Apelând la primăria din Langen, echipa a putut să 
confirme că Kristof se întorsese în Germania și merită 
notat că data intoarcerii lui Kristof în Europa nu 
coincide cu detaliile de zbor furnizate de Emily 
părinților ei. Încercările repetate de a-l găsi s-au 
dovedit zadarnice. 


Mel Shore: Scrisorile trimise de Emily acasă 
furnizaseră doar informații răzlețe despre Mei Shore și, 
prin intermediul acestora, se presupun numele, vârsta 
și naționalitatea lui. În afară de asta, se cunosc puţine 
lucruri despre el și toate încercările de a-i afla orașul 
de origine sau membrii familiei au eșuat. 


Faza Doi. Poliția locală a lucrat la stabilirea unei 
baze pentru rămânerea lui Emily Burbank în Namibia 
sau părăsirea acestei țări. Singurele linii aeriene intra- 
africane care plecau din Windhoek și păstrau 
înregistrări care puteau fi cercetate au fost South 
Africa Airways și Air Namibia, Emily nefiind pe listele 
niciuneia. N-ar putea să se excludă faptul că cei trei au 
luat un avion utilitar sau au ieșit din Namibia pe jos 
sau cu un vehicul. 


Pe baza informațiilor furnizate în faza unu, 
investigația s-a transferat în Ruacana și apoi în orașele 
din Fâșia Caprivi, o întindere îngustă de pământ cu 
vegetație luxuriantă aflată între Botswana și Zambia. 
Investigatorii n-au reușit să găsească pe nimeni care 
să-și amintească de tinerii călători. 


Toate indiciile arătau că grupul părăsise Namibia, 
dar nu exista nicio dovadă că o făcuse cu adevărat. In 
această fază, cercetarea activă în Namibia s-a oprit. 


Faza Trei. Familia Burbank a trimis o echipă de 
avocați la ambasadele SUA din Luanda, Pretoria și 
Gaborone. Vizite similare s-au făcut la ambasadele 
germană și australiană în speranța de a se strânge 
informații despre Kristof Berger și Mel Shore. 


24 


Ambasadele nu primiseră niciun raport despre cetățeni 
dispăruți și n-au putut fi de ajutor. 


Fazele unu, doi și trei au durat aproape opt luni și s- 
au încheiat fără informatii precise despre Emily 
Burbank, sau despre unde puteau fi găsiți cei doi 
tovarăși ai ei de călătorie. 


Faza Patru: La aproximativ un an de la dispariția 
lui Emily, pachetul pe care i-l trimisese Elizabeth 
Burbank lui Emily la adresa lui Kristof a ajuns înapoi în 
Houston, nedeschis, cu mențiunea „returnat 
expeditorului”. Incă o dată o echipă a fost trimisă în 
Europa, și în cele din urmă Kristof a fost localizat la 
Klinik Hohe Mark. Cronologic, prima internare a lui 
Kristof pare să fi fost la scurt timp de la întoarcerea lui 
din Africa. Fișele medicale arată că a suferit o cădere 
nervoasă, inițial a răspuns bine la tratament și a fost 
externat după șase luni. S-a întors în aceeași lună și de 
atunci e rezident permanent. 


Echipa de investigatori a reușit să stea de vorbă cu 
el, dar nu era lucid și răspunsurile pe care le-a dat n- 
au avut nicio legătură cu conversatia sau cu întrebările 
care i s-au pus. Transcrisurile și traducerile sunt 
incluse în documente auxiliare. 


Neputând să afle ceva de la Kristof, echipa a mai 
încercat o dată să stea de vorbă cu Frau Berger. După 
ce i s-a oferit o sumă substanțială de bani, femeia a 
acceptat să le asculte întrebările. Când i s-au arătat iar 
fotografii ale lui Emily Burbank, Frau Berger nu a 
recunoscut-o, nici nu a putut furniza detalii despre 
unde fusese Kristof în timp ce era în Africa, sau cu cine 
se împrietenise pe parcursul călătoriei. A confirmat 
doar data întoarcerii lui Kristof și a recunoscut data 
internării lui în ospiciu. 


Suspectând că Frau Berger știa mai multe decât 
dezvăluia și văzând starea casei femeii, echipa de 


25 


investigare a oferit o sumă suplimentară de bani ca ea 
să-și amintească și alte detalii și, cu asta, Frau Berger 
a încheiat iar conversatia. 


Faza Cinci. În Namibia, acolo unde s-au încheiat 
prima și a doua fază, un grup de foști militari a 
încercat să descopere pe unde a ieșit Emily din tară. 
Într-o perioadă de patru luni, au verificat înregistrările 
ieșirilor de la toate punctele de graniță de uscat de pe 
cuprinsul Namibiei și au stat de vorbă cu toti oficialii 
disponibili, dat fiind faptul că au împărțit „bonusuri” 
generoase, au vorbit și cu mulți care nu erau oficiali. 
La sfârșit n-au găsit nicio dovadă că Emily părăsise 
Namibia. 


Faza Sase: În e-mailurile trimise acasă și în 
conversațiile cu Elizabeth Burbank, Emily spusese că 
avea de gând să rămână în Africa pentru a călători 
prin țările pe care nu le vizitase încă. Din punct de 
vedere geografic, singura direcţie în care putea s-o ia 
grupul pentru realizarea acestui plan ar fi fost spre 
nord. 


Nici lui Emily și niciunuia dintre tovarășii ei nu li s-au 
emis vize de la ambasadele angoleză, congoleză sau 
gaboneză din Windhoek. Vizele pentru aceste tări ar fi 
putut fi cerute în altă parte pe continent, sau poate cei 
trei, acum obișnuiți cu protocoalele africane de trecere 
a graniței au încercat să-și procure vize la frontieră. 


Deși Angola se învecinează cu Namibia la nord, celor 
care o cunoșteau pe Emily le-a fost greu să creadă că 
fata a intrat în această țară. Intrarea în Angola pe 
uscat ca turist nu era considerată posibilă la acea 
vreme și încă este nerecomandată din cauza deceniilor 
de conflicte. Totuși, exista posibilitatea să fi luat 
avionul până la Luanda, de unde cei trei să-și fi 
continuat drumul spre nord. Și Congo, și Gabon ridicau 
semne de întrebare, deoarece era costisitor să ajungi 


26 


în aceste țări, având în vedere costurile de transport, 
precum și vizele, mâncarea și cazarea. 


Limba a fost un considerent în plus. Spre deosebire 
de sudul și estul Africii, unde engleza este vorbită pe 
scară largă, pe coasta de vest a Africii franceza este 
limba de bază. Emily vorbea o franceză rudimentară și, 
până la acest moment, evidența școlară a lui Kristof 
Berger a confirmat că și el vorbea franceza. Despre 
Mel Shore nu se cunoaște nimic. 


Echipa de cercetare s-a împărțit în trei și a plecat în 
Angola, Gabon și Congo. Ca și în cazul fazelor 
precedente ale investigației, această cercetare s-a 
sfârșit fără informații suplimentare. 


Munroe dădu pagina și mâzgăli încă o notă pe anexă. Luând 
totul în considerare, volumul cercetării era impresionant, iar 
familia băgase în ea o sumă considerabilă. Dar erau întrebări la 
care colecţia de documente nu răspundea. 

În jurul ei erau numai hârtii. Cana de cafea de pe noptieră 
fusese umplută și reumplută de mai multe ori și, în ciuda 
măsurilor de precauţie, lăsase un cerc pe mobilă. 

Munroe luă cana - era timpul să mai bea una. Era aproape opt 
seara. Noah avea să se întoarcă în curând; nu se putea abţine 
să se reîntoarcă la ea. Işi turnă încă o cafea. 

Detaliile cazului îi alergau prin cap și, odată cu ele, veniră 
amintirile. A fost altă viață, altă lume, neîmblânzită și vastă, în 
care întinderile de asfalt cu două benzi treceau ca niște vene 
prin pustietatea subsahariană, iar autobuzele - vechi, ruginite și 
râgâind fum negru - pompau sângele omenirii de-a lungul 
drumului. 

A fost o lume în care zonele urbane erau mase refractare, 
urme nepieritoare de pași omenești care se înălţau din 
modernitatea amalgamată a peisajului cu proscrișii și deșeurile 
Europei și Asiei, unde chiar și noul devenea vechi înainte de 
vreme și unde apa curentă caldă și electricitatea constantă erau 
considerate încă de cei mai mulţi produse de lux. 

Munroe luă o gură de lichid călâu și pufni pe nas fără să vrea. 
Nu era de mirare că nicio investigaţie nu a avut niciun rezultat. 


27 


Continentul era vast, evidenţele inexistente, iar dovezile puţine. 
Găsirea fetei era foarte improbabilă. 

Dar provocarea era seducătoare, și braţele ei ademenitoare 
se înfășurau în jurul minţii ei ca niște fire eterice de pânză de 
păianjen. 

O bătaie ușoară în ușă o smulse din gânduri. Deschise ușa și 
Noah o salută cu un sărut și îi întinse un mic trandafir alb. Ea își 
înfipse floarea după ureche și el se uită pe lângă ea la 
documentele împrăștiate pe pat. Spuse în franceză: 

— Eşti ocupată? Să revin altă dată? 

Ea îl trase de gulerul cămășii, apropiindu-l de ea, și îl sărută. 

— Nu. Lasă-mă un minut să pun astea în ordine. Vreau să-ți 
arăt ceva. 

Afară, Munroe dădu la o parte husa care apăra motocicleta de 
stihiile naturii și de mâini curioase, și Noah îngenunche lângă ea 
și își trecu degetele peste caroseria lucioasă. 

— Ca de la entuziast la entuziast, m-am gândit că ai putea s-o 
apreciezi. 

El zâmbi. 

— O apreciez. 

Se îndreptară spre Greenville, unde găsiră un club de dans și 
petrecură mai multe ore mișcându-se pe ring, orbi la toţi și toate 
din jurul lor, captivaţi de ritm și de apropierea trupurilor lor. 
Când ajunseră înapoi la hotel, era aproape trei dimineaţa. 

Ziua care urmă aduse un program similar. Noah plecă înainte 
ca ea să se trezească de tot, iar în lipsa lui ea citi și chibzui 
asupra informaţiilor furnizate de dosarele Burbank. Când el se 
întoarse, plecară cu motocicleta. 

Ea îi arătă Dallasul, îl duse în locuri în care ea își găsea rar 
timp să meargă, iar când văzură tot ce se putu vedea, se 
întoarseră în liniștea camerei și la satisfacția explorării reciproce 
a trupurilor. Faptul de a fi cu el îi aduse pace; neliniștea care o 
urmărise de la sosire era în reflux, iar demonii din capul ei 
dormeau. 

e 

Era patru dimineaţa și, pentru prima dată, Munroe se trezi cu 
Noah în patul ei. Își trecu degetele peste pieptul lui și el îi luă 
mâna, se rostogoli pe o parte și o sărută pe creștet. 


28 


Munroe deschise telefonul și văzu că avea un mesaj de la 
Breeden. Se ridică să noteze câteva numere, apoi se strecură la 
loc în pat și se cuibări la pieptul lui Noah. 

— Când ai avion? șopti ea. 

— Mâine-seară. 

— Eu plec la Houston mâine devreme, spuse ea. 

El rămase tăcut o clipă, apoi spuse: 

— Mai avem noaptea ce vine. 

În glasul lui era o tristeţe sinceră și, ce era mai rău, o simţea 
și ea. El trebuia să fie o provocare, o cucerire care să 
amorțească chinul anxietăţii, nu să se infiltreze în fisurile din 
mintea ei. 

— Mă întorc la opt, spuse el. lei cina cu mine? 

— Bineînţeles, șopti ea și îl sărută, iar apoi, ca să scape, se 
dădu jos din pat și se duse la duș. 

e 

După plecarea lui, Munroe se așeză turcește pe pat, având 
înșirate în fața ei dosarele despre Richard, Elizabeth și Emily 
Burbank. Dosarele - strânse de Breeden sau de persoana 
angajată de Breeden să le adune - erau practica standard, 
hotărâtoare pentru o misiune. Fiecare potenţial angajator avea o 
motivaţie personală să o atragă într-un proiect, iar acea 
motivaţie nu coincidea întotdeauna cu ce i se spunea în mod 
oficial. 

Munroe cercetă dosarele în căutare de informaţii care să o 
ajute să înțeleagă mai bine contextul, și după ce petrecu cea 
mai mare parte din zi negăsind decât ceea ce păreau a fi niște 
bârfe din înalta societate, le aruncă la o parte. 

Părăsi hotelul chiar înainte de șase și plecă spre nord cu 
motocicleta, fără vreo destinaţie anume în minte, doar din 
dorinţa de a arde combustibil și, printr-un galop al vitezei, de a 
scăpa de demonii care începuseră să se trezească. 

După trei ore, cu aproape trei sute de mile adăugate pe 
contorul de parcurs, Munroe se întoarse la hotel. Când intră în 
cameră, Noah o întâmpină cu un buchet de flori - fără întrebări 
acuzatoare de ce îl lăsase să aștepte, doar un sărut și parfumul 
trandafirilor. Ea îi zâmbi și îi întoarse sărutul. Ambele gesturi 
erau reflexe, nici calculate, nici sincere. Lăuntric, se decupla. 

E| scoase o sticlă de vin și turnă un pahar. 

— Tot mai pleci mâine la Houston? 


29 


Ea luă paharul, îl sărută și puse paharul deoparte. 

— Am să plec la șase sau la șapte. 

Își scoase blugii. 

— Lasă-mă să fac un duș și pe urmă putem pleca. 

El o mângâie pe obraz și își trecu degetele prin părul ei, apoi 
se așeză pe marginea patului și, pe jumătate goală cum era, o 
trase în poala lui. Mâinile lui îi cuprinseră talia. 

— Vino cu mine în Maroc. 

invitaţia ar fi trebuit să anunţe triumful, înștiinţarea oficială că 
provocarea luase sfârșit, că era timpul să plece. Se ridică din 
poala lui și se duse la fereastră, uitându-se în zare la luminile 
orașului și neplăcându-i deloc că își dorea ce avea el de oferit. 

Nu era prima dată când o cucerire formula o astfel de cerere 
sau când se rosteau cuvinte asemănătoare, dar era prima dată 
când simţea o tresărire de dorință - acea dorinţă de a dispărea 
în proverbialul asfinţit, indiferent cât ar fi putut dura asta. 

— Nu zic că nu vreau, spuse ea. Doar că nu pot. 

Tăcu o clipă, se întoarse de la fereastră și se așeză călare în 
poala lui, cu faţa spre el. Îi ţinu faţa la pieptul ei și îl sărută pe 
creștet. 

El o îmbrăţișă strâns și apoi, cu un oftat adânc, se ridică 
trăgând-o în sus odată cu el. 

— Trebuie să plec, spuse el. 

Scoase din portofel o carte de vizită. 

— Asta ca să mă găsești - în caz că te răzgândești. 

Puse cartea de vizită pe birou și, fără să se uite în urmă, ieși 
din cameră. 

Ușa se închise cu o bufnitură care răsună în liniștea camerei. 
Munroe luă paharul cu vin, roti ușor lichidul și își trecu degetul 
mare peste piciorul paharului. Era atât de delicat, atât de ușor 
de spart, și ea așteptă dorinţa s-o facă. Nicio reacţie. Era 
amorțită. Decuplarea lăuntrică era totală. Puse paharul la loc pe 
birou, se întinse pe pat cu mâinile sub cap și așteptă ca demonii 
să se trezească, așa cum știa că o să se întâmple. 


30 


Capitolul 3 


Walker County, Texas 


Cerul era întunecat, colorat de ceața tulbure a luminilor 
orașului, a civilizaţiei și poluării. Vremea se încălzise; chiar și 
înainte de ivirea zorilor Munroe simţea asta și, dacă temperatura 
urca, faptul era bine-venit pentru ea. Șoselele erau pustii și, la 
150 mile pe oră, vântul avea felul său special de a te răvăși. 

La trei dimineaţa aruncase documentele cazului Burbank într- 
un rucsac și părăsi hotelul. Capul îi era plin de o învălmășeală de 
cuvinte vechi și de atacurile de anxietate care nu o lăsau să 
doarmă. Avea să meargă toată noaptea, iar pe întuneric și în 
liniște capul avea să i se limpezească. 

Străbătu tărâmul îndepărtat și șerpuitor al Texasului. 
Nesfârșitele despărţitoare de benzi se amestecau într-o linie 
solidă, timpul se calcula după schimbarea culorilor cerului și o 
durere surdă o pândea la periferia conștiinței, rezultatul direct al 
orelor petrecute pe o motocicletă construită pentru viteză, nu 
pentru confort. 

Intâlnirea era fixată pentru ora zece, iar acum era nouă și 
jumătate și ea se deplasa odată cu traficul orei de vârf de 
dimineaţă, care curgea înspre centrul orașului Houston. Găsi loc 
de parcare și apoi, uitându-se în sus la clădire, își ciufuli părul 
scurt pentru a-l elibera de forma câștii. 

Se întinse și își îndreptă umerii, fixă casca pe motocicletă și 
desfăcu fermoarul gecii de motociclist. Pe dedesubt purta un 
tricou mulat, iar combinaţia de cămașă, blugi și ghete cu talpă 
groasă o făcea să arate ca și cum ar fi coborât de curând din 
cabina unui camion de mare tonaj. La fel ca toate deciziile pe 
care le lua, alegerea vestimentaţiei era calculată, o declaraţie 
pentru client, un „te bag în mă-ta!” mut pentru un șir de bărbaţi 
în costume care căutau agresiv, prin tertipuri, s-o facă să le 
accepte misiunile. 

Cu ei renunța la etichetă, nu respecta niciun protocol și 
fiecare, pe rând, accepta asta pentru că toţi voiau informaţiile 


31 


procurate de ea, care aveau potenţialul de a transforma micile 
profituri în aur. 

Nu începuse așa. Prima misiune fusese o întâmplare fericită și 
venise într-un moment când se considera distrusă pe viață, 
neangajabilă în sensul tradiţional al cuvântului și se întreba cum 
avea să plătească toată viața împrumuturile pentru studii, care 
se tot adunaseră. 

In ultimul an de colegiu, într-o perioadă de beţie și ceață 
indusă de droguri, când se apropia ameninţător termenul de 
predare a unei teme de cercetare pentru cursul de politică 
comparată, făcu o noapte albă cu un laptop prăpădit și patru 
ibrice de cafea, fabricând un referat care avea ca ţintă de studiu 
Camerunul. Sursele erau născocite, dar informaţiile, bazate pe 
observaţii personale din trecut, concluziile logice și profunda 
înţelegere a demografiei erau foarte corecte. 

Ușurarea de a fi terminat tema fu urmată de groază când, în 
loc de notă, fu rugată să discute lucrarea. După cum s-a 
dovedit, profesorul își luase libertatea de a-i pasa referatul unui 
coleg care, după ce îl citise, ceruse să o cunoască. 

Colegul era economist la Fondul Monetar Internațional, lucra 
în zona africană a FMI și, la rândul lui, i-o prezentă pe Munroe 
unuia dintre partenerii lui de afaceri, un bărbat pe nume Julian 
Reid. Deși celor care au citit referatul le-a fost clar că materialul 
nu fusese cules din surse autentice, analizele și concluziile le 
stârniseră curiozitatea. La masă, Reid a întrebat care erau 
șansele ca ea să pregătească un referat similar despre altă ţară. 
El și partenerii lui, a explicat el, aveau de gând să înceapă o 
afacere riscantă în Maroc, și cu toate că ţara era destul de 
stabilă politic și economic, aveau nevoie de cineva din interior 
cu o înțelegere instinctivă a locului, obiceiurilor, subtilităţilor și, 
în lipsa unui termen mai bun, de o hartă a navigării în ierarhia 
politică, cu mitele și tertipurile ei pentru obţinerea puterii. Astfel 
de informaţii ascunse din lucrarea ei atrăseseră atenţia celor 
care o citiseră. Reid voi să știe dacă ea putea să repete 
cercetarea într-un alt caz. 

Așa a început. 

Marocul a fost prima misiune; îi luase opt luni, iar acele opt 
luni i-au schimbat viaţa. Drogurile s-au oprit, băutura a secat, 
intensa concentrare a muncii i-a adus liniște, iar acea primă 
misiune i-a adus bani în cont. A urmat o perioadă de două luni în 


32 


Uruguay pentru FMI. Până să termine al treilea proiect, în 
Vietnam, începuse să i se ducă vorba. Cu fiecare misiune 
reputația ei de a produce informaţii imposibil de corecte creștea 
și a fost doar o chestiune de timp până ca regula cererii și 
ofertei să intre în acţiune. Valoarea serviciilor ei a crescut 
exponențial și la fel și cecurile. Nimeni nu întreba cum obținea 
informaţiile sau ce făcea pentru a le obţine; plăteau pur și 
simplu. 

Acum a apărut posibilitatea unei misiuni mult în afara zonei ei 
de expertiză și, din acest motiv, o intriga - pe lângă faptul că nu 
se întorsese pe continentul pe care se născuse de când plecase 
brusc, în urmă cu nouă ani. Munroe împinse la o parte amintirile, 
o însoţi pe Kate Breeden în holul cel mare al clădirii și sui cu 
liftul în liniște până la etajul treizeci și opt, ajungând într-o zonă 
largă de așteptare. 

Holurile aveau covoare pe jos, ușile aveau ornamente 
elegante, iar atmosfera era liniștită și reverenţioasă. Titan 
Exploration era o mostră fascinantă a culmii Americii 
corporatiste și Munroe observă evenimentele cu o curiozitate 
detașată în timp ce o urma pe asistenta lui Burbank pe 
covoarele scumpe și holurile bine luminate. 

Cu politica sa internă și cu trăsăturile sale grave, lumea 
corporatistă îi era tot atât de străină ca oricare dintre țările în 
care călătorise și includea o cultură aparte pe care ea mai avea 
mult până să o asimileze. De-a lungul anilor încercase de mai 
multe ori să trăiască precum oamenii „normali”, să aibă slujbe 
standard și o locuință permanentă, fiecare încercare fiind un 
eșec mai nefericit decât cel de dinainte. Cea mai lungă perioadă 
de angajare fusese de opt săptămâni, când lucrase ca 
statistician la o firmă de audit. Se terminase repede când ideea 
de a-l ucide pe managerul departamentului devenise palpabilă. 
Periculoasă și proastă, femeia era un tiran hotărât să distrugă 
orice tânăr talentat ca nu cumva s-o înlocuiască și puţini ar fi 
plâns dacă ar fi murit. Dar când Munroe a început să se 
gândească cum s-o facă și să scape basma curată, și-a dat 
seama că era timpul să plece. Și aia a fost o slujbă bună. 

Asistenta le conduse la un birou din colţ, bătu încet și 
deschise ușa. Intre ușă și biroul lui Burbank erau zece metri de 
spaţiu gol. În partea din faţă a biroului era o zonă de așteptare 
cu un bar cu băuturi spirtoase. Pe peretele din dreapta erau 


33 


înșirate fotografii cu autograf înrămate. Pereţii din stânga din 
spate erau din plexiglas, cu o priveliște spectaculoasă a zonei 
centrale a Houstonului. 

Burbank stătea pe marginea unui birou de mahon 
supradimensionat din faţa peretelui de sticlă, cu telefonul la 
ureche, cu un picior proptit în podea, cu celălalt atârnând peste 
colţul biroului și era în toiul unei conversații aprinse. Se opri, le 
făcu semn lui Breeden și Munroe să intre, apoi îl concedie scurt 
pe cel care era la celălalt capăt a firului. 

Burbank era de înălțimea lui Munroe, bronzat, în formă și 
îmbrăcat impecabil cu un costum negru, ajustat pe corp, o 
cămașă albă cu dungi fine și cravată roz. Argintiul de la tâmple îi 
încadra ochii de culoarea albastru-gri a cerului de iarnă. Radia 
energie tangibilă și farmec autentic. 

Munroe se așeză pe unul din cele două scaune care erau cu 
fața la biroul lui Burbank și imediat regretă că o făcuse. Scaunul 
era de pluș și confortabil și ea se afundă în el câţiva centimetri 
astfel că nivelul ochilor ei era mai aproape de pieptul lui decât 
de faţa lui, lucru care o forța să se uite în sus la el. 

Când tăcerea din cameră deveni stânjenitor de lungă, 
Burbank îi zâmbi lui Munroe și spuse: 

— Îți mulţumesc tare mult că ai venit. Chiar apreciez că ţi-ai 
făcut timp să mă asculţi și să te gândești, cel puţin, la treaba 
care mă interesează pe mine. 

Munroe se uită dincolo de el pe fereastră, cu o expresie 
plictisită, și spuse cu glas monoton doar atât: 

— Am venit pentru bani. 

Burbank râse și își împreună mâinile. 

— Cred că transferul s-a desfășurat fără probleme și că totul e 
în regulă, nu-i așa? 

Breeden dădu din cap și Burbank continuă: 

— Ai avut ocazia să te uiţi peste materialul pe care ţi l-am 
furnizat? 

— Da, am avut, spuse Munroe. 

— Bun, spuse el dând din cap, apoi se întrerupse brusc, de 
parcă i-ar fi venit alt gând. Ştii, chiar nu știu cum să-ţi spun - 
preferi Michael, domnișoară Munroe, Vanessa, sau poate există 
alt nume pe care ţi l-ai luat? ă 

Vorbele îi erau aproape sarcastice, dar tonul era sincer. Işi 
făcuse temele în privința ei și o anunţa, ca să știe. 


34 


— Cei mai mulţi clienţi de-ai mei îmi spun Michael, răspunse 
ea. 

— Bine, Michael să fie. 

Burbank se opri și se uită pe fereastră, în zare, apoi își duse 
un deget la gură. 

— Michael, spuse el, știu că nu ai copii, dar poate înţelegi 
durerea incertitudinii care vine din faptul că nu știi ce s-a 
întâmplat cu un copil... Emily este cea mai minunată și mai 
adorabilă fiică pe care și-ar putea-o dori un părinte și îi 
mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că le-a adus pe ea și pe 
mama ei în viața mea. 

Scoase din portofel o fotografie și i-o întinse lui Munroe. 

— Asta e fotografia lui Emily la absolvirea liceului. 

Munroe dădu din cap. Ca în fotografiile din dosare, Emily era o 
fată micuță cu părul blond, lung și drept, cu ochi căprui, 
nemaipomeniţi, cu gene lungi și negre. 

— Când Emily s-a hotărât să plece în Africa de Sud, m-am 
împotrivit. Am considerat că nu era sigur să călătorească 
singură. A susţinut că nu era singură, și avea dreptate într-un fel 
- întreaga expediţie călătorea în grup. Cred că știi totuși ce 
vreau să spun. Dar avea optsprezece ani, era destul de mare ca 
să înceapă să ia singură decizii. N-am considerat că acea decizie 
era bună, dar mama ei a fost de părere că aventura avea să-i 
dea lui Emily șansa de a-și arăta adevărata valoare, iar eu chiar 
n-am avut multe de spus în această chestiune... Emily e minionă 
și cu vorba domoală, dar are o personalitate foarte puternică. 
Când voia ceva, găsea ea o cale să obţină, iar asta n-a fosto 
excepție... Sunt sigur că ai citit în dosar că, cu puţin înainte de a 
pleca în Europa, conform planului ei, Emily a dispărut. Se fac 
patru ani de atunci, Michael. 

Glasul lui Burbank se frânse. Se opri, își recăpătă răsuflarea 
și, după o lungă tăcere, continuă: 

— Am cheltuit o mică avere cu investigatorii particulari și cu 
experții în securitate. Am trecut prin iad încercând să tratez cu 
agenţiile guvernamentale care nu știu nimic. 

Se opri iar, respirând adânc și regulat. 

— Sincer să fiu, nu prea mai sper să o găsesc în viaţă după 
atâta timp. Dar vreau să înţeleg ce s-a întâmplat, să știu dacă 
există vreo cale să îndrept lucrurile, să le îndrept în numele ei. 

O senzaţie de apăsare umplu camera. 


35 


Munroe așteptă, apoi spuse: 

— Imi pare rău că a trebuit să treci prin asta. 

Vorbea încet, imitând modul de vorbire al lui Burbank și 
alegând cuvintele care să transmită înţelesuri fără să cauzeze 
durere. 

— Inţeleg chinul de a fi pierdut pe cineva pe care l-ai iubit din 
motive care n-au absolut nicio logică. Dar ce nu înţeleg este de 
ce vrei să mă angajezi pe mine. Eu nu mă ocup de astfel de 
lucruri. Nu colind lumea încercând să găsesc oameni dispăruţi și 
nu cred că pot să te ajut. 

— Nu, tu nu cauţi persoane dispărute. 

Burbank oftă. 

— Dar ai talentul de a supravieţui și de a te armoniza cu orice 
cultură cu care vii în contact. Chiar mai mult, știi să pui 
întrebările potrivite oamenilor potriviți ca să obţii răspunsurile 
de care ai nevoie. 

Scoase din birou o mapă și o împinse spre ea. Avea aproape 
doi centimetri grosime, o prezentare succintă a ultimilor nouă 
ani din viaţa ei. Munroe o răsfoi cu un aer indiferent. După 
documente veneau fotografiile: familia ei, ea pe fiecare dintre 
cele trei motociclete Ducati pe care le avusese, atelierul lui 
Logan, Logan și iubitul lui de atunci și câteva fotografii din 
colegiu pe care își dori să nu le fi făcut. Munroe se opri când 
ajunse la o poză mărită, cu rezoluţie înaltă - un cadru luat de pe 
internet cu unul dintre multele salturi cu parașuta la punct fix pe 
care le făcuse la Kjerag, în Norvegia. Evidenţe medicale, 
evidențe școlare și cazierul de conducere cu lunga lui listă de 
amenzi pentru viteză. Dosarul includea conversații și detalii 
relatate de oamenii care o cunoșteau de când ea abia intrase în 
țară. Dar în afară de câteva însemnări despre copilăria ei, de 
dinainte de sosirea în Statele Unite, dosarul nu conţinea nimic. 
Așa și trebuia. 

Munroe aruncă dosarul pe birou. 

— Ai un șapte plus pentru tema pentru acasă, spuse ea cu un 
căscat. Sper că nu te aștepți ca asta să fie o formă de șantaj 
pentru a mă convinge să iau cazul, pentru că acolo nu e nimic 
care să mă deranjeze. 

— Şantaj? Dumnezeule, nu! spuse el. N-am nimic de câștigat 
forțându-te să accepţi o misiune pe care nu vrei să ţi-o asumi - 
de bună seamă, rezultatele n-ar fi deloc bune. Nu, Michael, am 


36 


întocmit dosarul acela ca să am o idee completă despre ce ești 
în stare. De asemenea, am dorit să știi că m-am documentat 
înainte de a-ţi prezenta oferta pe care sunt pe cale să ţi-o fac. 

Munroe nu spuse nimic și în cameră se lăsă tăcerea. Când fu 
evident că Burbank aștepta o reacţie sau un indiciu de minim 
interes, ea căscă din nou și se cufundă mai adânc în scaun, 
rezemându-și capul de speteaza lui și întinzându-și picioarele în 
faţă. 

Burbank își împreună mâinile și se aplecă în faţă pe birou. 

— Sunt gata să-ţi ofer un contract de două milioane și 
jumătate de dolari, ca o ultimă încercare de a-mi găsi fiica. 

Ea își lăsă capul pe-o parte, ridică o sprânceană și nu spuse 
nimic. 

— Am nevoie de încheierea cazului, Michael. Nu pot să stau 
cu mâinile în sân toată viaţa așteptând să primesc într-o bună zi 
vești. Tu ești cea mai bună în meseria ta. N-ai plecat niciodată 
într-o misiune fără s-o duci la îndeplinire. Sunt sigur că dacă ești 
de acord cu misiunea asta, o vei îndeplini. Și poate că de asta 
mă tem, în parte. Mă tem că vei alege să nu accepţi pentru că 
nu crezi că vei reuși. Și de aceea sunt dispus să-ţi dau două 
milioane și jumătate ca să-ţi dai toată silința. Nu știu cât va dura 
până să ajungi într-o fundătură. Noi ne-am ocupat de asta patru 
ani. Dă-mi un an, atât îţi cer, chiar dacă n-ai să ajungi mai 
departe decât am ajuns noi. 

— Așadar, ești dispus să riști două milioane și jumătate de 
dolari pe șansa minimă că aș putea ajunge mai departe ca voi? 

— Dacă pui problema așa, atunci da, deși eu nu văd asta ca 
pe un risc. 

Arătă biroul cu un gest larg. 

— Este evident că banii nu sunt cea mai mare grijă a mea. Am 
destui ca să-mi ţină câteva vieți. Nu am însă încheierea. Nu 
suport să nu știu - și poate nici n-am să știu vreodată - ce s-a 
întâmplat cu fiica mea și timpul se scurge. Fiecare zi care trece 
fără să-mi aducă informaţii noi pecetluiește rezultatul. Am citit 
niște rapoarte întocmite de tine. Înhaţi informaţii parcă din 
văzduh. Am certitudinea că dacă tu spui că fata mea e moartă, 
atunci e moartă, iar dacă spui că e în viaţă, atunci ești singura 
care o poate găsi. lar dacă îmi spui că urma s-a pierdut și nu 
mai e nicio speranţă de a merge mai departe, atunci voi ști că 
am făcut tot ce s-a putut face. 


37 


Munroe se ridică în scaun și se aplecă peste birou astfel încât 
ochii ei ajunseră la același nivel cu ai lui. 

— Asta-i tot? Eu îţi promit că-mi dau toată silința și tu îmi dai 
banii? Și dacă semnez contractul și îmi iau o vacanţă de un an în 
Africa și pretind că am încercat? 

Burbank zâmbi și îi susținu privirea. Așteptă câteva secunde 
înainte de a răspunde, ca și cum și-ar fi ales cu grijă cuvintele. 

— Dacă am ajuns să te cunosc bine, nu cred că te-ai gândi 
măcar la asta - e în joc reputaţia ta. Totuși, eu sunt și om de 
afaceri - îmi protejez investiţiile. Am să aștept să primesc 
frecvent, dacă nu regulat, informaţii despre cum merg lucrurile 
și îmi rezerv dreptul de a trimite un om de-al meu să-ţi dea o 
mână de ajutor dacă voi considera că e necesar. 

Munroe protestă. 

— N-am mai fost niciodată supravegheată într-o misiune și n- 
am niciun chef să încep acum. Eu lucrez singură, domnule 
Burbank, și îmi aleg cu foarte mare grijă oamenii care mă ajută. 
Ce te face să crezi că oamenii tăi sunt „calificaţi”? Dacă ar fi 
fost, n-ai fi avut nevoie de mine. 

Burbank băgă mâna în birou și scoase un al doilea dosar. 

— Acesta e al lui Miles Bradford, spuse el. Am încredere totală 
în el. A fost alături de mine la bine și la rău, și el e cel care mi 
te-a recomandat. Miles nu e străin de Africa și, deși nu scrie în 
documente despre activitatea lui, a fost în echipa de investigare 
care a călătorit de la Windhoek la Brazzaville, Congo. Ești liberă 
să te documentezi singură despre el. Dacă socotești că nu e 
calificat, dă-mi de știre și îți poţi alege singură oamenii din 
organizaţia mea în care să am încredere. 

Munroe se uită scurt prin dosar, apoi luă propriul dosar de pe 
biroul lui Burbank și i le înmână pe amândouă lui Breeden. 

— În regulă, domnule Burbank, spuse ea. Am să mă gândesc 
la oferta ta. După ce recitesc informaţiile despre cazul fiicei tale, 
iar apoi citesc informaţiile despre Miles Bradford și dosarul pe 
care îl ai despre mine, mă voi întoarce. In șaptezeci și două de 
ore ai să ai vești de la mine prin domnișoara Breeden. 

— Îți mulţumesc, Michael, spuse Burbank cu glasul înmuiat. 
Asta-i tot ce-ţi cer. 

[] 

În timp ce coborau cu ascensorul, Breeden bătu ușor în 

dosarele groase și spuse: 


38 


— Îţi voi lăsa astea la hotel de îndată ce ajung înapoi în oraș. 

— Nu te deranja, spuse Munroe. N-am de gând să le citesc 
curând. Vreau doar să am copiile pregătite. La ce oră ai avion? 

Breeden se uită la ceas. 

— Cam peste trei ore. 

— Hai la o cafea. 

— Asta înseamnă că iei în considerare oferta lui Burbank? 

— Poate. 

Două străzi mai încolo găsiră o cafenea, iar când cafeaua fu 
aproape băută și din biscuiţi și brioșe nu mai rămăseseră decât 
câteva firimituri care se rostogoliseră pe masă, Munroe mută 
conversaţia înapoi la oferta pe care i-o făcuse Burbank. 

— Am să accept jobul, spuse ea. Dacă Burbank îmi va face 
câteva concesii. 

Breeden puse cana jos și scoase din poșetă o agendă 
electronică. 

— Vreau cele două milioane și jumătate în avans, plus 
cheltuieli, spuse Munroe. 

Se opri și bătu cu degetele în masă într-un ritm care semăna 
cu codul Morse. 

— Dacă pot produce dovezi ferme despre dispariţia lui Emily, 
atunci vreau încă două milioane și jumătate la livrare, și vreau 
să lucrez singură, fără cozi. S-ar putea să mai am câteva clauze, 
dar coada este singura la care o să se împotrivească. Așteaptă 
cel puţin șaptezeci și două de ore înainte să-i transmiţi condiţiile 
- vreau să am timp să mă răzgândesc. 

Breeden dădu din cap și își notă condiţiile. 

— Mai vreau numele și numerele tuturor persoanelor 
implicate în orice investigaţie făcută în dispariţia lui Emily. Am 
întrebări la care informaţiile pe care le-a trimis Burbank nu au 
răspuns. 

Breeden își înclină capul și șopti: 

— Zău că mi-ar plăcea să știu ce te-a făcut să te hotărăști să 
accepţi misiunea. 

— Am acceptat-o fiindcă știu că pot să ajung mai departe 
decât ei. 

— Și sunt bani frumoși. 

Munroe zâmbi. 

— Un an din viața mea este un an pe care n-am să-l recapăt 
niciodată. Dar în dosar era ceva care m-a întărâtat, ceva ce nu 


39 


mi-am dat seama precis ce e până nu am venit aici. De fiecare 
dată când au plecat oameni în căutarea lui Emily, au început 
întotdeauna de unde a dispărut ea. Eu cred că răspunsul se află 
în Europa. 

— La tipul... oh, cum îl cheamă? Băiatul care e în ospiciu? 

— Da, la el. El a fost acolo. El ar trebui să știe ce s-a 
întâmplat. 

— Dar oamenii au încercat să stea de vorbă cu el. E dus de-a 
binelea. 

Munroe dădu încet din cap. 

— Imi dau seama de asta. 

Sorbi lung dintr-un pahar cu apă. 

— Poate că nu vorbeau pe limba lui. 

e 

Munroe ajunse la hotelul din Dallas la mijlocul după-amiezii, 
iar cartea de vizită a lui Noah, tot pe birou unde o lăsase, fu 
primul lucru pe care îl văzu când intră în cameră. Aruncă pe pat 
rucsacul și casca și se duse la cartea de vizită, o luă și o lovi 
ușurel de mână. Numele lui și adresa se holbau la ea. Ceasul de 
lângă pat arăta patru și jumătate - mai avea timp să-l vadă 
înainte de avion. 

În liniștea camerei, presiunea din pieptul ei începu să crească. 
Glasurile erau acolo, coborâte și liniștite, dar tot cu ea. 

„„. Pentru ce se întărâtă neamurile... 

Își trecu degetele peste cartea de vizită, peste tușul în relief, 
peste formele prin care vârfurile degetelor ei traduseră 
amintirile feţei lui. 

Împărații pământului se răscoală și domnitorii se 
sfătuiesc... 

Lăsă cartea de vizită să cadă în coșul de gunoi. 

Era timpul să plece. 

Își adună puţinele lucruri și le aruncă în rucsac; avea să le 
lase la Logan în drum spre ieșirea din oraș. Avea s-o contacteze 
pe Breeden înainte ca termenul-limită autoimpus să expire, apoi 
să gonească până la epuizare și să găsească un loc unde să 
doarmă buștean noaptea. Sub impulsul momentului, se îndreptă 
spre Colorado Springs, tăind de-a curmezișul vasta pustietate 
rece a Texasului de Nord. 

Cu puţin înainte de miezul nopţii, opri să alimenteze la 
periferia orașului Amarillo. Benzinăria era prost luminată și abia 


40 


după ce se dădu jos de pe motocicletă și își scoase casca văzu 
micul grup de tineri din umbră. Stăteau pe platforma unei 
camionete Ford vechi. Mirosul de ţigări plutea în direcţia ei și 
auzea în glasurile lor bravada care apare atunci când alcoolul se 
amestecă cu lipsa de experienţă a tinereţii. Îi ignoră și desfăcu 
bușonul rezervorului de combustibil. 

Când scoase portofelul, conversaţia adusă de aer își schimbă 
tonul. Rămase cu spatele la camionetă și scoase cardul de 
credit. Glasurile tăcură. Platforma scârţâi. Închise ochii și se 
relaxă, pregătită pentru ceea ce simţea că vine. Adrenalina 
curgea și euforia venea în urma ei. Pași neregulaţi. Metal pe 
metal. O mână se întinse spre umărul ei și, cu iuțeală, ea apucă 
încheietura și răsuci braţul la spate până auzi trosnetul și, în 
aceeași secundă, îi arse un pumn în abdomen. Când el se îndoi, 
ea îi ridică de la pământ cuțitul. 

— Asta a fost un avertisment, spuse ea, înfrângându-și 
dorinţa de a-l bumbăci. 

El avea optsprezece ani, poate nouăsprezece ani, și faţa îi era 
colorată de rozul trandafiriu al tinereţii și de alcool. Ignoră 
senzația cuțitului din mâna ei, care de-abia aștepta să fie folosit, 
îl trase în sus de păr și îl împinse în direcţia celorlalţi care 
începuseră să se ridice din spatele platformei. Văzu licărul slab 
al unui pistol și, instinctiv, pipăi cuțitul, apreciindu-i greutatea și 
echilibrul. 

— Dacă vreunul dintre voi vrea să se pună cu mine, n-are 
decât, spuse ea. Mi-ar prinde bine o bătaie bună acum. lar tu, 
ăla cu pistolul, ar fi bine să fii un trăgător formidabil fiindcă am 
să te tai bucăţi până să apuci să golești camera cartușelor. 

Le văzu nesiguranța și ignoră înjurăturile și amenințările; 
dedesubtul gălăgiei auzea teama și știu că bătaia se sfârșise 
deja. Se întoarse cu spatele la ei și continuă să-și alimenteze 
motocicleta. 

După două ore de mers spre nord, găsi un motel ieftin, unde 
dormi câteva ore înainte ca glasurile din trecut să o trezească 
din somn. 

La trei zile de la plecarea din Dallas, Munroe o contactă pe 
Breeden pentru a confirma că avea să accepte misiunea și îi 
trimise prin fax ultima clauză. După două zile, în timp ce trecea 
prin Sacramento, primi răspunsul pe căsuţa vocală. Conform 
înțelegerii, Breeden îi trimise contractul prin fax la cel mai 


41 


apropiat magazin UPS. Documentul avea mai puţin de patru 
pagini și, cu toate că Breeden examinase deja detaliile, 
studierea actelor scrise mărunt era o rutină pe care Munroe nu 
dori să o încalce. Burbank îi acceptase toate condiţiile în afară 
de una: nu voi să renunţe la dreptul său de a trimite un însoțitor 
dacă socotea că era necesar. 

Pentru cinci milioane se putea împăca cu posibilitatea de a fi 
supravegheată; în cel mai rău caz, avea să se piardă în mod 
convenabil de supraveghetor. Trimise prin fax contractul semnat 
la biroul lui Burbank și originalul lui Breeden. 

După câteva minute, supărarea și anxietatea se retraseră și 
calmul puse stăpânire pe ea. Se cază la un motel și dormi 
cincisprezece ore. 


42 


Capitolul 4 


Frankfurt, Germania 


Cu mâinile vârâte adânc în buzunarele hainei, Munroe se 
îndreptă cu pași mari spre Zeil, strada pietonală din centrul 
Frankfurtului. Era un frig de noiembrie și străzile erau goale și 
bătute de vânt. Frunzele toamnei dansau pe rafalele de vânt, iar 
mirosul de cafea din cafenele și de castane care se prăjeau pe 
tarabele în aer liber plutea în văzduh, excitând simţurile. 

Se opri la intrarea în metrou și, ca un animal de pradă care 
adulmecă vânatul, își umplu plămânii cu aerul tare al iernii. 

După aproape o lună de documentare, era pregătită să ia 
mirosul urmei care dispăruse și, dacă lucrurile mergeau conform 
planului, să preia investigația de acolo de unde alţii care 
cercetaseră înaintea ei dăduseră greș. 

Ajunsese în Frankfurt alaltăieri. Hotelul ei era aproape de 
centrul orașului și din el se vedea Mainul și vasele fluviale care 
treceau pe el, la mică distanţă de trenurile care mergeau pe sub 
pământ și de cele mai bune magazine care se înălțau deasupra 
lor. 

Luă metroul până la Oberursel, un oraș de mărime medie de 
la marginea de nord a Frankfurtului, și de acolo un taxi până la 
Klinik Hohe Mark. Clinica St. Mark: azilul pentru bolnavi psihic și, 
de trei ani, domiciliul permanent al lui Kristof Berger. Ospiciul 
era o proprietate cuprinzătoare cu clădiri funcţionale, care se 
întindea pe mulţi acri pe care ar fi crescut verdeață dacă 
vremea ar fi fost mai caldă. Sunase înainte ca să afle programul 
de vizită, iar când cobori din taxi, clopotele unei biserici dintr-o 
piață pietruită a orașului confirmau că venise la ora potrivită. 

Kristof se afla într-o cameră caldă, scăldată de soare, unde 
perdelele galben pastel de la ferestre îndulceau lumina iernii. Se 
uita în gol cu capul înclinat, cu mâinile în poală și labele 
picioarelor lipite. În capătul opus al camerei, sunetele unei 
emisiuni TV umpleau liniștea și, cu toate că în încăpere erau și 
alți pacienţi, Munroe nu-i observă, atât de concentrată era 
asupra lui Kristof. 


43 


El era altfel decât în fotografiile vechi din rapoarte și, când îi 
văzu faţa lipsită de orice expresie, primul ei gând fu că era 
păcat că de o persoană atât de frumoasă se alesese praful. Se 
întrebă ce anume îl adusese într-o astfel de stare. 

Munroe purta perucă blondă și lentile de contact care îi 
făceau ochii căprui. Erau singurele articole menite a o face să 
semene cu Emily Burbank, dar ea spera că erau de ajuns pentru 
a trezi amintiri - dacă Kristof le mai avea. Se așeză pe scaunul 
de lângă el, puse mâna pe braţul lui și îi rosti numele. El nu 
reacţionă. 

Neștiind dacă el îi receptase prezenţa, îngenunche în fata lui 
și îi ridică ușor bărbia, astfel încât să se uite la ea. Privirea lui se 
concentră și ea zâmbi. El își ridică singur capul și ea își retrase 
mâna, rămânând în faţa lui pe podea. 

Munroe rosti cu glas coborât: 

— Ich will begreifen was passiert ist, damit ich Dir helfen 
kann? Unde s-a întâmplat, Kristof? Ce îți amintești? 

El oftă și închise ochii, capul îi alunecă într-o parte și fața lui 
își recăpătă aerul absent de mai înainte. 

Rămase la el aproape patru ore. li vorbi încetișor, îi explică 
dorinţa ei de a o găsi pe Emily și căută pe fața lui indicii care s-o 
lase să pătrundă în mintea lui. Au existat momente când el se 
trezi din apatie și se uită la ea. O dată zâmbi, însă tot timpul cât 
fură împreună nu vorbi. 

După-amiaza trecu și Munroe părăsi ospiciul, sosind după o 
oră în Langen, un oraș aflat la sud de Frankfurt. Pe pavajul din 
piatră cubică din fața gării care împărțea orașul în două, studie 
harta supradimensionată. Se însera și odată cu ultimele raze de 
soare temperatura avea să mai coboare. Işi ridică gulerul de la 
haină. Avea să treacă repede pe lângă casă, să-și facă o 
impresie despre ce avea să întâlnească atunci când se întorcea 
să-i facă o vizită mamei lui Kristof. 

Casa lui Frau Berger era la trei minute de mers pe jos de la 
gară, pe o stradă liniștită și curată. Era o casă cu un etaj, mică și 
îngustă, cu acoperiș de ţiglă roșie ca și casele din jurul ei, dar, 
spre deosebire de celelalte, era în paragină. Vopseaua verde- 
închis de pe obloane era crăpată și se cojea, iar tencuiala de pe 
ziduri se măcinase, lăsând să se vadă cărămizile de dedesubt. 
Streșinile erau strâmbe, atârnând periculos în colţul din spate. 
Ochii lui Munroe fură atrași de pervazurile cu plante înflorite, și 


44 


văzu că distanța dintre trotuar și ușa din faţă era un spaţiu 
îngrijit, cu tufe, care primăvara avea să fie o grădină frumoasă. 

Munroe se întoarse în gară și se plimbă în susul și în josul 
peronului ca să se încălzească în timp ce aștepta trenul de 
Frankfurt. Din capătul îndepărtat al peronului se vedea casa lui 
Frau Berger și, când ajunse a treia oară acolo, Munroe văzu că 
în casă erau lumini aprinse și își notă ora. 

A doua zi se întoarse la Kristof și îl găsi în același scaun, cu 
aceeași expresie pe faţă. Se așeză lângă el, îi puse mâna pe 
braţ și lăsă orele să treacă în tăcere. 

Și într-un final Kristof vorbi, cu glasul îngroșat și cleios, 
cuvintele ieșind neregulat. 

— Ne-am dus unde erau îngropaţi banii, spuse el. Am alergat 
împreună, și ea s-a dus, unde erau banii. 

Munroe așteptă, lăsă tăcerea să îi înghită, apoi zise în șoaptă: 

— Poţi să-mi spui unde? 

— S-a dus, spuse el. S-a dus, și era roșu, și noi n-am mai 
văzut locul banilor. 

Mai vorbi de două ori, fără să răspundă la întrebările ei, ci 
repetând aceleași cuvinte. Munroe rămase cu el încă o oră, apoi 
plecă la Langen. În tren revăzu transcrierile conversaţiilor 
anterioare ale lui Kristof. Conţineau aceleași cuvinte: unde erau 
îngropați banii. Închise ochii. Căldura, ritmul trenului și ţăcănitul 
roților o toropiră. Cuvintele lui aveau înţeles - un înțeles 
deocamdată neștiut. 

Pe Hauptstrasse din Langen găsi o florărie și cumpără un 
aranjament floral mai scump. Avea să fie, spera ea, o adăugire 
bine-venită la colecţia etalată de Frau Berger pe pervazuri și să-i 
asigure intrarea în casa femeii. Munroe se întoarse în gară și 
așteptă în frigul de pe peron până se înseră, când luminile din 
casă se aprinseră. 

Munroe bătu și doamna Frau Berger deschise ușa, ștergându- 
și o mână de șorțul imaculat. Făcând un pas în față, Munroe 
spuse: 

— Guten Abend, Frau Berger, ich bin die Mikaela. Sunt o 
prietenă de-a lui Kristof. Am fost plecată în străinătate și numai 
de curând am aflat ce s-a întâmplat. 

Întinse aranjamentul floral. 

— V-am adus ceva. 


45 


Urmă o scurtă tăcere apăsătoare, apoi Frau Berger luă 
aranjamentul. 

— Mulţumesc, spuse ea încet, stând nehotărâtă în ușă. 

Munroe se dădu înapoi cu un pas. 

— Scuzaţi-mă că v-am deranjat, spuse ea și se întoarse să 
plece. 

— Stai... 

Glasul femeii era moale, distant. 

— Nu vrei să intri câteva minute? 

Munroe se opri, se scărpină în cap ca și cum s-ar fi gândit ce 
să facă, apoi dădu din cap și o urmă pe femeie în casă. Frau 
Berger o conduse într-o cameră de zi mică din faţă și apoi o lăsă 
singură. 

În lipsa ei, Munroe cercetă din priviri camera și holul. Raportul 
Burbank descria corect starea proastă a casei, însă neglija un 
lucru evident. Interiorul era ponosit, dar impecabil de curat și 
bine întreținut. Perdelele, decolorate de soare și uzate, erau 
apretate și proaspete, geamurile străluceau de curățenie, iar pe 
piesele de mobilier vechi nu era nici urmă de praf. Canapeaua 
fusese de curând recondiţionată. Într-o vitrină mică era expusă 
o colecție veche de piese miniaturale de ceramică, iar pereţii 
erau împodobiţi cu fotografii mai vechi ale lui Kristof. Femeia era 
meticuloasă, mândră, independentă. Dacă i-ar fi oferit bani, ar fi 
insultat-o. 

Aroma de cafea proaspătă anunţă întoarcerea lui Frau Berger. 

Conversaţia fu ușoară. Discutară despre vreme și diferențele 
dintre acasă și străinătate. Munroe puse întrebări despre 
copilăria lui Kristof, iar femeia vorbi despre el cum numai o 
mamă drăgăstoasă poate vorbi. 

— Felul în care s-a închis în el Kristof trebuie să fi fost un șoc 
foarte mare pentru dumneavoastră, spuse Munroe. Credeţi că i 
s-a întâmplat ceva în Africa? 

— Nu știu, răspunse mama. Cred că da. Se trezea noaptea 
țipând. De asta s-a dus iniţial la doctori, să știi, ca să scape de 
coșmaruri. 

— Nu știam asta, zise Munroe. Nimeni nu spune de ce e 
rătăcit, doar că asta i s-a întâmplat după ce a făcut o călătorie în 
Africa. Se spune că i s-au întâmplat acolo niște lucruri care l-au 
schimbat. 

Ochii mamei se umeziră. 


46 


— Nu știu, spuse ea. Se poate. Mie nu mi-a vorbit niciodată 
despre asta. 

Işi trecu un deget pe sub ochi. Munroe îi întinse un șervețel. 

— M-au vizitat niște bărbaţi care mi-au oferit bani să le spun 
unde a plecat Kristof. Căutau o fată, poate iubita lui. 

— Au găsit fata? întrebă Munroe. 

— Nu știu, răspunse femeia. Nu am voit banii lor și i-am trimis 
la plimbare. Dar oricum nu aveam ce să le spun. Nu știu nimic 
despre nicio fată. 

Lacrimile lui Frau Berger se rostogoleau pe obraji. 

— Mă întreb uneori dacă aș fi suportat mai ușor dacă aș fi 
știut ce s-a întâmplat. 

Munroe se ridică și se duse la marginea canapelei unde stătea 
Frau Berger. Puse mâna pe umărul femeii. 

— Poate că da, spuse ea. Și eu vreau să știu ce s-a întâmplat. 
Vreau să-l ajut pe Kristof. 

Munroe rămase tăcută o clipă, apoi întrebă: 

— Printre lucrurile pe care le-a adus cu el din Africa nu e 
niciun indiciu? 

Femeia clătină din cap. 

— N-a adus nimic. Nici măcar hainele. Tot ce a avut am pus 
într-un plic. Erau într-un buzunar secret prins de-o centură 
vârâtă pe sub pantaloni. Asta-i tot ce a avut. 

— Pot să văd și eu? întrebă Munroe. 

Frau Berger dădu din cap și se ridică. Îi făcu semn lui Munroe 
să o urmeze, apoi o duse pe o scară îngustă și apoi într-o 
cameră pe dreapta. Spre deosebire de restul casei, camera era 
plină de praf, iar aerul era stătut. Pe podea erau împrăștiate 
haine și patul era răvășit, de parcă mama lui Kristof lăsase 
camera exact cum era în ziua în care el plecase de acasă pentru 
totdeauna. Poate că într-un colț ascuns al minţii ei femeia 
credea că el o să se întoarcă. 

Dintr-un sertar al unui mic șifonier, Frau Berger scoase un plic 
și i-l întinse lui Munroe. 

Cele două femei se așezară, Frau Berger pe marginea patului, 
iar Munroe pe podea, cu picioarele încrucișate, și răsturnă în 
faţa ei conţinutul plicului: un pașaport, două bilete de avion, un 
carnet galben de vaccinări, două pastile rămase dintr-un 
medicament și două bucăţi de hârtie cu scrisul ilizibil, din cauza 
cernelii care se întinsese. 


47 


Munroe se uită lung la obiecte, uimită de bogăţia de informaţii 
viabile. In ritmul acesta misiunea se termina într-o lună. 

Ridică biletele de avion. Unul era un bilet nefolosit, emis de 
South African Airways, de la Johannesburg la Frankfurt cu 
aceleași date și coduri pentru zborul pe care trebuia să-l ia 
Emily. Al doilea era fără doar și poate cel cu care se întorsese 
Kristof în Europa, un zbor cu Air France de la Libreville la Paris. 
Biletul fusese emis de o agenţie de voiaj din Gabon, Munroe era 
sigură de asta. Dacă era necesar, putea să dea de urma agenţiei 
de voiaj apelând la informaţii IATA. 

Carnetul de vaccinări o făcu să zâmbească. Ștampilele și 
semnăturile doctorilor erau falsuri evidente. Nu încăpea îndoială 
că acel carnet fusese cumpărat undeva în timpul călătoriei 
pentru a facilita trecerea graniţelor, un fals foarte asemănător 
cu cele pe care le folosise și ea. 

Luă pașaportul și îl răsfoi. Era aproape plin. Majoritatea ţărilor 
prin care trecuse necesitaseră o pagină întreagă doar pentru 
acordarea vizei, fără a pune la socoteală ștampilele de intrare și 
ieșire. Munroe se cufundă în refacerea călătoriei lui din Africa de 
Sud până în Kenya și înapoi, urmărind ștampilele de intrare și 
ieșire până o duseră în Namibia. Studie paginile încet, uneori 
pierzând firul, ca apoi să-l reia după câteva pagini. 

Recăpătă noţiunea timpului când Frau Berger se scuză și se 
întoarse la parter. 

Urmărirea pistei din Namibia mai departe era dificilă. Nu 
existau ștampile de ieșire din ţară. Ștampila de intrare cea mai 
apropiată cronologic era în Angola, și de acolo luă urma până în 
Gabon și apoi în Guineea Ecuatorială. Exista o viză nefolosită 
pentru Camerun. 

Munroe închise ochii și își trecu degetele peste ștampilele 
puse pe viza cameruneză de pe pașaport. Kristof nu o folosise. 
Se dusese în Gabon, apoi în Guineea Ecuatorială și se întorsese 
în Gabon, dar nu Camerun. De ce? Informaţiile ţipau în liniștea 
încăperii. Erau pe acolo, pe undeva. 

Scoase de la gât un mic aparat de fotografiat digital și 
fotografie fiecare pagină a pașaportului, ambele bilete și, pentru 
mai multă siguranță, ambalajul pastilelor și bucăţile de hârtie 
ilizibile. Scoase din ambalaj o pastilă și o puse într-un plic mic de 
plastic. Era posibil ca Frau Berger să observe lipsa pastilei, dar 
până atunci ea avea să fie plecată cu tot ce îi trebuia. 


48 


Munroe puse la loc în plic obiectele și apoi băgă plicul în 
sertarul din care îl luase Frau Berger. Inchise cu zgomot ușa 
camerei lui Kristof, sperând ca asta să anunţe că era în drum 
spre parter. Din bucătărie venea miros de pâine care se cocea și 
femeia o întâmpină la piciorul scării. 

— Trebuie să ajung acasă, Frau Berger, spuse Munroe. 

Mâinile femeii odihneau pe balustradă, și Munroe pusese o 
mână peste ele și spuse: 

— Nu știu dacă există răspunsuri sau nu, dar vă promit că am 
să fac tot ce pot să descopăr ce i s-a întâmplat lui Kristof în 
Africa și poate acele informaţii vă vor aduce puţină liniște. 

Femeia zâmbi. Avea ochii roșii, și Munroe își dădu seama că, 
în timp ce ea fusese ocupată să cerceteze obiectele în căutare 
de informaţii, Frau Berger încercase zadarnic să își stăpânească 
lacrimile. 

e 

Dimineața următoare Munroe duse la mărit fotografiile 
paginilor pașaportului și, în timp ce aștepta să fie developate, 
cumpără o hartă mare a Africii. Înainte de a se întoarce la hotel, 
găsi un laborator care să analizeze pastila pe care o găsise. 

întoarsă în camera de hotel, împinse la o parte mobila de 
lângă peretele din fața patului și acolo lipi cu bandă adezivă 
harta și, lângă ea, fotografiile mărite. Folosind urma din 
pașaport și umplând golurile din rapoartele lui Burbank, marcă 
ruta lui Emily prin Africa. 

Urmări pașii metodic, verificând totul de două ori. La fel ca în 
seara precedentă, urma o duse din Gabon prin Oyem în 
Mongomo, apoi în Guineea Ecuatorială și înapoi în Oyem. Dar 
exista o omisiune baătătoare la ochi: nu exista nicio ștampilă de 
ieșire din Guineea Ecuatorială. 

Munroe încercui cu roșu trecerea din Oyem în Mongomo și 
apoi se opri. Mongomo. Clătină din cap. 

Nu putea să fie chiar atât de ușor. 

Revăzu  transcrierile  conversaţiei lui Kristof Berger cu 
investigatorii. Ignoră traducerile în engleză și citi direct în 
germană. Unde erau îngropați banii. 

Putea fi atât de simplu? 

Înfipse pixul în punctul care marca orașul cu pricina și apoi se 
întinse pe pat, cu braţele sub cap. Se uită lung la hartă. 
Mongomo. 


49 


Se uită la ceas. În două ore Houstonul începea să se 
trezească, iar ea avea să fie nevoită să sune la biroul lui 
Burbank pentru a-l pune la curent cu următorul ei pas. 

Ridică telefonul și formă numărul lui Breeden. 

Glasul de la celălalt capăt era buimac, obișnuita vioiciune a lui 
Breeden fiind evident absentă. 

— Am găsit câteva indicii și am să plec curând, spuse Munroe. 
Vreau să faci ceva pentru mine. 

— Sigur. 

— In urmă cu cinci sau șase ani, ţi-am dat un plic și te-am 
rugat să mi-l păstrezi. Cât de repede poţi să-l recuperezi? 

— În dimineaţa asta. 

— Vreau să-l am până mâine-dimineaţă. 

— Consideră că s-a rezolvat, spuse Breeden. Contactează-mă 
dacă mai e ceva - știi că sunt aici dacă ai nevoie de mine. 

— Mersi, spuse Munroe. Tinem legătura. 

Munroe se întoarse la laborator și, când îl găsi pe tehnicianul 
cu care vorbise iniţial, acesta îi înapoie fotografia ambalajului și 
mostra pe care i-o dăduse ea și, contra cost, un buletin de 
analiză de două pagini, scos la imprimantă. 

— În termeni de neiniţiat, e clorhidrat de meflochină. 
Tabletele astea se vând sub numele de Lariam - un antimalaric 
folosit în mod tipic la tratarea Plasmodium falciparum şi uneori 
și ca profilactic. 

Avea logică: după accesul de malarie, Emily luase profilactice. 
Lariam se folosea pe atunci în zonele cu endemie de falciparum 
rezistente la clorchină, și dacă exista un loc care să se 
potrivească descrierii, acela era regiunea de coastă din vestul 
Africii Centrale. Lariam. Medicamentul nu e prescris la fel de 
mult în ziua de azi deoarece efectele secundare pot fi brutale: 
tendinţe criminale, halucinaţii și, printre altele, episoade de 
psihoză. Se spunea că cele mai rele efecte erau rare, dar 
șansele nu prea contau când tu sau persoana iubită vă 
transformați în niște demenţi. Ar fi fost o explicaţie plauzibilă a 
comportamentului lui Kristof, doar că toate indiciile arătau că el 
suferise căderea nervoasă mult după ce încetase să mai ia 
medicamentul. 

Ajunsă la hotel, Munroe sună la biroul lui Burbank, dar în loc 
să fie pasată adjunctului lui, cum se aștepta, i se făcu legătura 
direct cu Richard Burbank. 


50 


— Michael, spuse el cu un glas pe jumătate repezit, care 
dădea impresia că vorbea cu altcineva când i se dăduse 
legătura, nu mă așteptam să am vești de la tine atât de repede. 
Sunt vești bune? 

— E cam devreme de spus, răspunse ea. Aici, în Europa, am 
făcut tot ce-am putut și peste două zile plec în Africa - conform 
înţelegerii noastre, te pun la curent cu planurile mele. 

— Unde anume te duci? întrebă el. 

— Încep cu Camerun și Gabon și am să restrâng cercetarea 
pornind de acolo. 

— Camerun. Gabon. 

Glasul lui avea ceva din asprimea unui bici. 

— Din câte știm, Emily nu a ieșit din Namibia. De ce nu te 
duci în Namibia? 

Gura lui Munroe se strânse într-un zâmbet forțat de parcă ar fi 
fost faţă în față cu clientul ei și făcu o pauză înainte să 
răspundă. 

— Domnule Burbank, m-ai angajat să fac treaba asta pentru 
că până acum nimeni nu a reușit s-o facă. |ţi raportez despre 
progresele mele fiindcă așa îmi cere contractul. Dincolo de asta, 
fie mă lași să-mi fac treaba fără să mă supraveghezi minuţios, 
fie găsești pe altcineva să-ţi găsească fiica. 

— Ai dreptate, spuse el. Îmi cer scuze. Doar că sunt îngrijorat 
cu privire la toată povestea asta. Când pleci? 

— Am rezervare la avion peste două zile. 

— Vreau să te însoţească Miles Bradford, spuse el. 

Cererea nu o surprinse. Faptul că o făcea în acest stadiu 
incipient al misiunii, da. 

— Îl voi aștepta în Douala, răspunse Munroe. O să aibă nevoie 
de vize. Nu are timp să le obţină și să ne întâlnim aici înainte să 
plec. 

— Anulează zborul. Va fi în Frankfurt în mai puţin de o 
săptămână. Ai spus Camerun și Gabon - va avea vizele. O să 
plecaţi împreună în Africa. 

Munroe închise ochii, strânse tare telefonul și așteptă o 
secundă. 

— Dacă trebuie, fie. Sunt banii tăi, domnule Burbank, și timpul 
tău. 

Puse receptorul în furcă și înjură în șoaptă. 


51 


Azvârli câteva lucruri într-un rucsac și atârnă pe ușă plăcuța 
„Nu deranjati”. În drum spre ieșirea din hotel plăti pentru alte 
cinci zile și ceru să i se păstreze coletele și mesajele până se 
întorcea. Erau timpul lui Burbank și dolarii lui Burbank. Ar fi 
putut să finanţeze o excursie la schi în Alpi cât aștepta ea să 
sosească blestematul de babysitter Miles Bradford. 

Din Hauptbahnhof luă primul expres care mergea la Zurich. 

e 

După patru zile, Munroe se întoarse în Frankfurt. O așteptau 
plicul de la Kate, precum și un fax de la biroul lui Burbank cu 
informaţiile privitoare la sosirea lui Miles Bradford. 

În camera ei, Munroe se așeză pe marginea patului cu plicul 
în mâini. Îl lovi ușurel de încheieturile degetelor, se uită lung la 
el, iar apoi, neputându-se hotărî să-l deschidă, îl aruncă pe pat și 
se duse la fereastră ca să se uite la râu și la nave, și la cuplurile 
fericite care se plimbau pe malurile îngrijite. 

Pe acest fundal pitoresc, se hotărî să anuleze contractul. 
Acest lucru ar fi însemnat un eșec, dar eșecul era întotdeauna o 
eventualitate. Succesul nu avea să vină la infinit, avea să se 
împotmolească mai devreme sau mai târziu, iar dacă era să fie 
un fiasco total, acum era cel mai bun moment să se întâmple. 

Întoarcerea la trecut era inevitabilă. În ultimii nouă ani reușise 
cumva să rămână în picioare pe o sârmă întinsă între genialitate 
și nebunie, având mereu cu ea întunecimea abisului, 
întrebându-se uneori dacă desprinderea de pe sârmă n-ar fi 
putut fi în cele din urmă cea mai ușoară dintre toate. 

Munca îi păstrase sănătatea mentală, o menţinuse pe linia de 
plutire. Nu frica o ţinea departe de misiunea lui Burbank și nici 
de locurile unde ar fi putut ajunge, și nici conținutul plicului, 
simboluri ale unor zile trecute. Era vorba de nesiguranţă: dacă 
sârma s-ar rupe, ea pe care parte a abisului ar ateriza? Plănui să 
facă drumul întors atunci când nu-i va mai păsa. 

Munroe se duse la pat, luă plicul și îl desigilă. Poate că 
întotdeauna avea să-i pese, poate că niciodată nu avea să 
existe un moment bun, poate că avea să alerge veșnic. Carpe 
diem. Goli conţinutul pe pat și își trecu degetele peste trei piese 
ale istoriei: un card de rezidență cameruneză, un carnet de 
vaccinări și un pașaport spaniol falsificat. 


52 


Capitolul 5 


Munroe fu nevoită să admită că dintre cei opt oameni ale 
căror dosare personale i le furnizase Richard Burbank, Miles 
Bradford era cel mai potrivit pentru misiunea asta - mai ales 
când era vorba de mecanica întregii afaceri. Dosarul lui, plin cu 
detalii despre istoria unei misiuni care îl dusese prin ţări tot atât 
de diverse și de riscante ca acelea în care lucrase ea, era 
sărăcăcios când venea vorba de informaţii personale. Erau 
puţine date utile în amalgamul de informații privindu-l pe 
individ. Munroe reţinu ca sigure următoarele: Miles avea în jur 
de treizeci și cinci de ani și activase în Forțele Speciale. Acum se 
ocupa cu securitatea privată de mare risc. 

„Mercenar” era singurul cuvânt pe care îl avea pentru un om 
ca el, un fost soldat care își vindea abilităţile. Și la fel ca 
documentele cameruneze îndesate în rucsac, cuvântul aduse cu 
el mult bagaj nedorit. 

Munroe sosi în aeroportul din Frankfurt înainte ca avionul lui 
Bradford să aterizeze. Amestecându-se printre cei care 
așteptau, rămase vizavi de un perete mare de sticlă care 
despărțea zona de așteptare de cea de colectare a bagajelor. ÎI 
zări pe Bradford de îndată ce el intră în hol. Părul tuns scurt 
trăda o nuanţă de roșu, ochii lui erau de un verde întunecat, 
avea o înălțime mijlocie și un aspect peste medie. Paltonul lui 
evidenția un fizic bine clădit și se mișca cu siguranţa relaxată a 
omului care știe unde merge și nu se grăbește să ajungă acolo. 
Trăgea după el un mic troller și nu se opri la banda de bagaje. 

Munroe părăsi zona înainte ca el să o repereze; el știa la fel 
de bine ca ea pe cine caută. Avea s-o contacteze la hotel, iar ea 
avea să fie plecată când el urma să o sune. Avea să o aștepte - 
nu avea încotro - și așa trebuia să stea lucrurile. 

li întoarse telefonul la sfârșitul după-amiezii, îi oferi o scuză 
artificială și aranjă să ia cina cu el la Gargantua în Westend, 
unde făcuse rezervări. 

Nu era în mod deliberat crudă stabilind prima întâlnire acolo, 
dar îl testa în mod intenţionat. Dacă el venea cu taxiul, avea să-i 
fie destul de ușor să găsească restaurantul. Dar dacă pornea pe 


53 


jos sau lua transportul local, cum ea n-ar fi vrut să facă, sarcina 
avea să se dovedească exasperantă. Restaurantul Gargantua, 
cu toate cele cinci stele ale lui, era situat la câteva minute de 
renumitele Palmengarten și Grüneberg Park, ascuns discret într- 
o casă dintr-un cartier rezidenţial străjuit de copaci, cu 
apartamente de dinainte de război. 

La ora convenită, Munroe stătea jos și aștepta, iar când 
Bradford sosi cu câteva minute întârziere, se ridică și dădu 
mâna cu el. Era îmbrăcată cu o rochie neagră mulată și purta 
tocuri de zece centimetri. In jurul gâtului avea înfășurată o 
eșarfă delicată, cu mărgele, care îi atârna pe spatele gol. Era o 
ținută care întorcea capete, o imagine pe care bărbaţii doreau 
să o etaleze la braţul lor ca pe-un trofeu și să o ducă acasă 
pentru a o recuceri în pat. Se străduise pe cât posibil să arate cu 
totul altfel decât în fotografii și în informaţiile din dosarul ei, și 
asta se voia o declaraţie de intenţie. 

Strângerea de mână a lui era fermă și sigură. Ochii lui nu-i 
părăsiră o dată faţa pentru a rătăci pe corpul ei. 

— Miles Bradford, spuse el, și când ea se așeză, se așeză și el 
vizavi cu același aer calm, relaxat cu care pășise prin zona de 
bagaje. Este o onoare să te cunosc în sfârșit. 

Ea își rezemă bărbia de mâinile împreunate și repetă vorbele 
lui: 

— Să mă cunoști în sfârșit... 

— Sunt de mulţi ani un admirator al tău, spuse el. Eram 
consultant de specialitate pentru Radiance când tu lucrai în 
Macedonia, iar apoi pentru Terra Corp când tu tocmai 
terminaseși în Uzbekistan - ambele lucrări strălucite, aș putea 
adăuga. 

— Mulţumesc, spuse ea și ridică paharul cu apă, rotindu-l 
înainte de a lua o gură. Informaţii și securitate. Trebuie să fii 
excelent în branșa ta dacă aceleași companii ne angajează pe 
amândoi... Sper că n-ai avut probleme să găsești localul ăsta - e 
cam ascuns. 

— Nu prea, spuse el. A trebuit să întreb o dată sau de două ori 
unde e adresa asta, dar am avut noroc să dau de oameni care 
vorbeau engleza. 

Se uită prin camera slab luminată, în formă de L. 

— Pare a fi răsplata care va merita efortul. 

Venise pe jos, așa cum sperase ea. și reținu un zâmbet. 


54 


— Așadar, de când lucrezi pentru Burbank? întrebă ea. 

— Practic, nu lucrez pentru el. Am făcut când și când câteva 
lucruri cu el de-a lungul anilor, dar eu lucrez pentru mine - 
contracte. 

— Așa mă gândeam și eu. Faptul că s-a referit la tine ca 
făcând parte dintre „oamenii lui” a sunat ca și cum ai fi unul 
dintre angajații lui. 

— Oamenii lui, ha? 

Miles zâmbi arătând un sir de dinţi albi și se rezemă de 
speteaza scaunului. 

— l-ar plăcea cu siguranță să creadă asta. Ne cunoaștem de 
mult, dar nu, sunt propriul meu șef și, ca majoritatea oamenilor 
de afaceri, mă duc unde sunt bani. 

— Și presupun că în căutarea lui Emily au fost bani, așa-i? 

— Richard m-a plătit bine, după cum sunt sigur că și pe tine 
te plătește bine. Dar m-am dus în Namibia pentru Richard, 
pentru Emily - pentru noi toţi, de fapt. Emily era un copil bun. O 
cunoşteam de când avea nouă sau zece ani. 

— Imi pare rău, spuse Munroe. Nu mi-am dat seama. 

Pe faţa lui apăru un rânjet. 

— Mă rog, sunt sigur că Richard a omis să treacă asta în 
dosarul meu. 

Chelnerul aduse lista de vinuri și Bradford spuse: 

— Comandăm o sticlă? 

— Eu nu beau când lucrez, dar tu ești liber s-o faci. 

El dădu înapoi lista. 

— În cazul acesta, am să beau ce bei tu. Ce-ai luat? 

— Apă, spuse ea. 

Așteptă ca Bradford să ceară o sticlă de Selters, apoi adăugă: 

— Uite ce e, Miles, pari destul de direct și plăcut dar, ca să fiu 
sinceră, nu te vreau aici. Eu lucrez singură. N-am fost niciodată 
supravegheată și singurul motiv pentru care stai în faţa mea e 
că Burbank mi-a oferit al naibii de mulţi bani ca să te tolerez. 
Asta fiind situaţia, vreau să lămurim câteva reguli de bază. 

— Foarte corect. 

— Asta este investigația mea. Eu conduc acţiunea, eu 
stabilesc ce e de făcut. Tu ești în plimbare - nu știu dacă pentru 
a-i transmite informaţii lui Burbank sau pentru a-mi salva fundul. 
Fă ce ai de făcut, dar nu-mi sta în cale și nu-mi pune la îndoială 


55 


deciziile. Dacă am nevoie de părerea ta, am să ţi-o cer. Vreau să 
știu acum dacă ai o problemă cu ceva din ce am spus. 

— N-am nicio problemă, spuse el calm, pe un ton nonșalant. 

Își puse șervetul în poală și întinse mâna după coșul cu pâine. 

— Dar întrucât discutăm despre reguli de bază, am și eu 
câteva, ca să pot să fac ce sunt angajat să fac. 

— Spune. 

— Sunt plătit să-ţi păzesc spatele și să te ţin în viaţă. Richard 
a mizat pe tine liniștea lui sufletească, ca să nu mai spun de 
bani, iar eu sunt poliţa lui de asigurare. Știu sigur că ești în stare 
să ai grijă de tine, dar asta a fost decizia lui Richard, nu a mea. 
Dacă ar fi fost misiunea mea, nici eu nu m-aș fi vrut aici, aşa că 
îți înțeleg situaţia. Dar, cum spuneam, a fost decizia lui, așa că 
nu te răzbuna pe mine îngreunându-mi sarcina. Tu fă ce ai de 
făcut, eu n-am să-ţi stau în cale și îmi voi păstra pentru mine 
gândurile și părerile. Dar trebuie să știu unde ești în fiecare 
minut din zi și din noapte, cu cine vorbești, pe cine plătești și 
pentru ce. Dacă îţi respecţi partea ta de învoială, mi-o respect și 
eu pe a mea. Batem palma? 

— Nu sunt fericită, dar pot să trăiesc cu asta. 

— Bun, răspunse el dând din cap, apoi adăugă: Richard nu mi- 
a spus mai nimic despre unde mergem de aici. Care-i planul? 

— Începem cu Camerunul, spuse ea. Avionul nostru pleacă 
mâine-dimineaţă la Douala. Am să te ţin la curent cu mersul 
lucrurilor, dar deocamdată ai grijă să-ţi faci opt seturi de 
fotografii de pașaport înainte să plecăm. Vreau să le am înainte 
să urcăm în avion. 

Conversaţia fusese deja întreruptă de câteva ori de atentul 
personal de servire, și odată cu sosirea felului principal pauza fu 
mai lungă. Discuţia se abătu de la bârfa măruntă la aspectele 
similare ale muncii lor și înapoi la bârfa măruntă și abia la cafea 
Munroe ridică mapa de la piciorul scaunului ei și scoase din ea 
dosarul cu istoria vieţii ei, pe care i-l dăduse Burbank. Îl împinse 
pe masă. 

— Probabil ai studiat deja asta, spuse ea. Dacă nu, corect e 
să-l citești - îl am și eu pe-al tău. 

Bradford puse ceașca jos, întinse mâna după dosar și îl 
împinse înapoi spre ea. 

— Eu am întocmit dosarul ăla, Michael. N-am nevoie de el. 


56 


Munroe se rezemă de speteaza scaunului și se cufundară în 
tăcere. Bradford nu spuse nimic, nu dădu nicio explicație, nicio 
justificare; stătea pur și simplu și se uita la ea cu o expresie 
indiferentă. Era o reacţie curioasă. Inchiși într-o tăcere 
apăsătoare, cei mai mulţi oameni ar fi spus ceva, orice, pentru a 
se elibera de stinghereala liniștii. 

— Dacă tu ești cel responsabil de ăsta, spuse Munroe în cele 
din urmă arătând spre dosar, cu siguranţă ai omis o mulţime de 
informaţii importante. 

— Da, am omis. 

Glasul lui era coborât și liniștit, și se aplecă în faţă, 
rezemându-și antebrațele pe masă. 

— Unele informaţii n-am putut să le obţin, iar restul nu păreau 
pertinente. 

Munroe rămase tăcută, și când iarăși nu mușca momeala 
tăcerii, ea își apropie faţa de a lui și spuse în șoaptă, cu cinism: 

— E interesant că ai considerat că evaluările psihiatrice sunt 
mult mai puţin interesante decât un trecut de oase rupte. 

— Le-aș fi inclus dacă ar fi fost corecte, spuse el. Dar știm 
amândoi că nu sunt. 

— Nu ești doar ucigaș de profesie, ești și psiholog. Foarte 
impresionant! 

El zâmbi și se rezemă cu spatele de scaun. 

— Greșesc? 

— Nu știu. Tu ești specialistul... Așadar, care-i teoria ta despre 
cicatrici? Se pare că nu crezi că sunt genul care vrea să se 
sinucidă, sau cu o pasiune pentru cuțite. 

— Ar conta dacă aș crede? 

— De fapt, da, mulţumesc de întrebare, contează mult. Asta 
determină la ce tip de comportament să mă aștept de la tine 
când ne aflăm în împrejurări nefavorabile. 

— Atunci, nu, nu cred - asta contrazice tot ce știu despre tine. 
Dacă ai avea de gând să-ţi pui capăt vieţii, ai face-o într-o 
săritură BASE fără parașută la Angel Falls. 

Munroe inspiră adânc și rar, apoi ridică mâna dreaptă și 
desfăcu degetele. 

— Mai puţin de atâţia, spuse ea. Aţâţi oameni înţeleg ce ai 
spus acum. 

Apoi, după încă un moment de tăcere, adăugă: 


57 


— Treaba nostimă e că tot ce le-am spus era adevărat. Ce 
situaţie aiuritoare! Întinzi mâna după ajutor și te trezești 
diagnosticat drept psihotic. 

Impinse în sus brăţările de mărgele de la baza încheieturii 
mâinii stângi și îi arătă mâna întoarsă. 

— Cicatricea e reală, la fel ca toate celelalte, dar nu sunt 
autocauzate. 

Intoarse și încheietura dreaptă, fără cicatrice, și o apropie de 
cea stângă. 

— Eu când fac o treabă, o fac așa cum trebuie. 

— Nu știu o mulţime de lucruri despre tine, Michael, spuse 
Bradford. Nu știu exact ce ţi-au spus medicii tăi și, din dosar, îmi 
scapă multe din anii tăi de adolescentă. Știu totuși că atunci 
când ai sosit în Statele Unite nu te-ai acomodat prea bine și, mai 
târziu, ai fost exmatriculată din liceu. 

Munroe dădu din cap și îi făcu semn să continue. 

— In același an, ai fost dată afară din mai multe săli de 
antrenament la eskrima și exclusă de la aproape toate cursurile 
de arte marțiale pe care le urmai. Că ai fost exmatriculată din 
școală am înțeles, dar lupta cu cuțite și artele marțiale mi-au 
stârnit curiozitatea - mai ales locurile în care mergeai -, tipii duri 
nu se simt ameninţaţi cu una, cu două, iar dacă întreci măsura, 
te-au și bătut măr. Mi-a luat ceva timp, dar am reușit să dau de 
primul tău instructor de balisong - și și-a amintit de tine și deloc 
cu drag. A spus că a fost cât pe ce să-l omori de două ori, că 
puteai s-o faci ușor și că tot nu înțelege ce te-a oprit. Poveștile 
celorlalţi n-au fost prea diferite. 

Bradford luă o gură de cafea. 

— Abilitatea asta și scânteia de nebunie care îi îngrozește pe 
duri vin de undeva, Michael, și n-am nicio îndoială că tot de 
acolo vin și cicatricile. 

— Ești foarte perspicace, spuse ea. S-ar putea să te ţin în 
preajmă o vreme - poate vei putea aprecia măiestria născută 
din voinţa de a supraviețui. 

(J 

Avionul de la Frankfurt avu legătură la Paris și aterizară în 
Douala la șapte și jumătate seara. Munroe păși din interiorul 
răcoros și uscat al avionului în holurile de beton în aer liber ale 
terminalului și căldura umedă o izbi de parcă ar fi deschis ușa 
unei saune. 


58 


Într-o coadă mișcătoare care convergea și apoi se despărțea, 
pasagerii înaintau prin holuri către controlul pașapoartelor. 
Umezeala se așeza pe pielea lui Munroe, pleoștindu-i părul și 
încețoșând ochelarii unui turist care mergea lângă ea. Când 
primii călători ajunseră la punctul de control sanitar, la subrațul 
și pe spatele cămășilor lor aveau pete de sudoare, iar unii 
dădeau semne vizibile de epuizare. 

Munroe îi ceru lui Bradford pașaportul lui și el i-l dădu. La 
punctul de control sanitar întinse carnetul ei galben și ambele 
pașapoarte, cu o bancnotă de zece euro iţindu-se între pagini. Îi 
spuse femeii de pe cealaltă parte a micii gherete: 

— Se pare că am rătăcit un carnet de vaccinări. 

Femeia răsfoi agale ambele pașapoarte, iar când în cele din 
urmă termină și ajunse la carnetul galben al lui Munroe studie 
informaţiile și spuse: 

— Vaccinările dumneavoastră sunt expirate. 

Femeia îi înapoie carnetul de vaccinări, dar Munroe vâri între 
pagini altă bancnotă de zece euro și i-l dădu înapoi. 

— Nici n-am observat. 

Femeia scrise ceva și apoi le înapoie ambele pașapoarte, 
două carnete galbene de vaccinări, noi, completate cu ștampile 
și semnături de doctori și două bucăţi de hârtie cu ştampila ei 
oficială cu tuş violet, care atesta că fiecare călător era sănătos 
și vaccinat. Bancnotele dispăruseră. 

— Mergeţi la controlul pașapoartelor, spuse ea. 

Munroe porni încet, respirând adânc, inhalând mirosul de 
mucegai și putreziciune și zâmbi. Mirosul nesfârșiţilor ani de 
ploaie și umezeală pătrunsese în pereţi și în zugrăveală și 
ajunsese să facă parte din clădire la fel ca tijele de oţel care 
sprijineau structura și ca trupurile personalului de la imigrări 
care emanau duhoarea acră de sudoare veche și îmbrăcăminte 
nespălată purtată zi de zi. 

Cu o bancnotă de douăzeci de euro, Munroe trecu de punctul 
de emigrări cu cardul de rezidență cameruneză expirat. Oficialul 
de la vamă le cercetă metodic bagajele și, negăsind nimic de 
valoare, nimic de contrabandă, îndesă la loc conţinutul și îi lăsă 
să treacă. 

In afara clădirii, sub luminile fluorescente slabe ale 
terminalului, taximetriștii strigau, hamalii se înghesuiau și 
haosul domnea. 


59 


Hotelul era Parfait Garden, o clădire multietajată veche de pe 
Boulevard de la Liberté. Clădirea avea mai puţine comodități 
decât hotelurile mai noi și cu mai multe stele din oraș, dar 
reușise să-și păstreze aura de demnitate, și Munroe îl alesese 
pentru amintiri. Era la mai puţin de un kilometru de giratoriul 
care se ramifica spre Buea și, când cobori din taxi, se uită în 
direcția care fusese odată acasă. 

Acasă. Indiferent ce însemna „acasă”. 

Atât de aproape și totuși atât de departe, nu exista nimic 
acolo și nu avea niciun motiv să se întoarcă. De atunci mama ei 
se repatriase în Statele Unite, iar tatăl ei se însurase cu o 
cameruneză și se mutase în nord-vest, în Garoua. Nu-i mai 
văzuse și nici nu mai vorbise cu niciunul dintre ei de când 
părăsise Africa; poate că atunci când termina treaba, avea să 
facă un drum până în nordul deșertic al țării să-l caute pe omul 
care îi fusese tată timp de treisprezece ani. 

Personalul de la recepţie fu politicos și curtenitor, în ciuda 
cererii lui Bradford de a vedea ambele camere înainte de a se 
caza. Și mai rău fu că el insistă ca Munroe să-l însoțească, 
primul dintre neîndoios multele inconveniente pe care avea să 
le aducă prezenţa unui babysitter/bodyguard. Ocoliseră singurul 
ascensor al hotelului și urcară pe jos scara lată, acoperită cu 
Covor, care șerpuia prin centrul clădirii. 

Camerele alăturate de lângă scară, de la etajul al treilea 
căpătară acceptul lui Bradford și, după ce rămase singură, 
Munroe puse sacul de marinar și rucsacul la piciorul patului, opri 
aerul condiţionat și deschise ferestrele. Căldura și umezeala 
umplură camera. Adevărata aclimatizare avea să dureze o 
săptămână sau mai mult, iar aerul condiţionat n-ar fi făcut decât 
să încetinească procesul. Până când corpul ei se adapta, clima 
avea s-o sleiască de puteri, făcând-o mocăită și obosită și era 
mai bine să treacă peste asta cât mai repede. Scoase din rucsac 
banda adezivă pe ambele părţi și fixă perdele în jurul 
ferestrelor. Nu era chiar plasă de țânțari, dar era bună până lua 
una adevărată. 

Se întinse pe pat cu mâinile sub cap și se uită în tavan. Mai 
erau cinci săptămâni până la Crăciun, și de cel puţin zece ani nu 
mai fusese niciodată mai aproape de casă de sărbători ca acum. 


60 


Munroe se trezi odată cu soarele și, timp de mai mult de o 
oră, zgomotele traficului însuflețit și ale trotuarelor aglomerate 
intrară pe ferestrele deschise, chemând-o la ele. Îi promisese lui 
Bradford pe cuvânt de onoare că, cel puţin de data asta, avea 
să-l aștepte înainte de a părăsi camera, și era îmbrăcată și 
întinsă pe pat, cufundată în gânduri, când el bătu la ușă. 

Luară micul dejun în mica sală de mese a hotelului. Atmosfera 
dintre ei era senină, conversaţia prietenească, iar când 
terminară și așteptau încă o rundă de cafea, Munroe se ridică. 

— Mă duc să aflu unde a dispărut, spuse ea. _ 

Chelnerul se întorcea de la bucătărie când ea îl opri. li puse în 
palmă o capsulă și o bancnotă de douăzeci de euro. 

— Prietenul meu e foarte dificil când e vorba să-și ia 
medicamentul, spuse ea. Dacă îi pui asta în cafea, banii sunt ai 
tăi. Dacă o pui în altă băutură, vei plăti. 

La câteva minute după cafea, Miles începu să dea semne 
vizibile de somnolenţă. Munroe puse încheietura mâinii pe 
fruntea lui. 

— E totul în regulă? întrebă ea. Nu arăţi prea bine. 

— Nu mi-e bine, spuse el ușor nedeslușit. Mă simt foarte 
obosit. 

— S-ar putea să fie din cauza climei și a diferenței de fus orar, 
spuse ea. Așa se întâmplă. S-ar putea să dureze o vreme până 
să te obișnuiești. Hai să te duc înapoi în camera ta. 

Când ascensorul îi lăsă la etajul lor, Bradford era prăbușit pe 
umărul ei. Cu puţin efort îl băgă în pat, îi scoase pantofii și se 
asigură că aerul condiţionat funcţiona corespunzător. Știind că 
avea să se trezească însetat, puse la vedere o sticlă cu apă 
potabilă și îl înveli bine cu pătura ușoară. 

Era o învoială de rahat. Ea ar fi preferat altă cale, dar erau de 
făcut lucruri de care nu se putea ocupa altcineva. 

— Somn ușor, șopti ea. 

Lăsă cheia lui în cameră și, folosind un șperaclu, încuie ușa 
după ea. 

Se uită la ceas; cu puțin noroc, avea să fie înapoi înainte de a 
se întuneca. 

Străzile din Douala erau înguste și pline de larmă și viaţă 
haotică. Biciclete încărcate cu stive de un metru și jumătate de 
bunuri se luptau pentru spaţiu de deplasare cu mașini Peugeot 
transformate în taxiuri și ticsite cu de două ori mai mulţi oameni 


61 


decât erau construite să care. Traficul se desfășura în dezordine, 
vehiculele se înghionteau în încercarea de depășire, claxonând 
și frânând la intervale mici. Trotuarele erau înțesate de pietoni. 
Clădiri coloniale stăteau alături de structuri moderne și frunze 
verzi de palmier se uitau peste zidurile care despărțeau casele 
de nebunia de pe străzi. 

Prima oprire fu la Societe Generale de Banques au Cameroun, 
unde găsi un cont abandonat când fugise din ţară cu mulţi ani în 
urmă. Munroe se aștepta ca acel cont să fi fost închis din cauza 
inactivităţii, banii dispăruţi în eter, sau cel puţin inaccesibili. 
Dimpotrivă, toți erau acolo, ba chiar se înmulţiseră datorită unei 
dobânzi modeste. Împături extrasul de cont și apoi, la ghișeul 
FOREX, schimbă cinci sute de euro în franci centrafricani. Acești 
bani aveau să-i ajungă o vreme; majoritatea hotelurilor și liniilor 
aeriene preferau euro monedei locale. 

Afară, Munroe opri mai multe taxiuri până găsi unul mai nou, 
mai puţin îndoielnic privitor la starea motorului, cu locuri încă 
întregi și fără murdărie. Negocie cu șoferul preţul întoarcerii la 
Kribi, acel oraș-staţiune adormit aflat la sud de Douala, la trei 
ore de mers cu mașina. 

Cunoscut pentru plajele lui curate, Kribi era liniștit și relativ 
pustiu majoritatea anului, dar în perioada vacanţelor se umplea 
peste capacitate. In Kribi, trecutul și prezentul aveau să se 
întâlnească. Avea nevoie de documente și acolo avea să-l 
găsească pe omul care putea să-i facă rost de ele - se asigurase 
de asta petrecând câteva ore la telefon seara trecută. 

După ieșirea din Douala traficul se descongestionă. Când și 
când treceau microbuze supraîncărcate. Șoseaua spre Kribi 
trecea prin centrul ţării și apoi mergea paralel cu oceanul, având 
de o parte și de alta ferme de palmieri pitici, folosiţi la 
fabricarea uleiului de palmier. Monotonia lor era întreruptă pe 
alocuri de câte o clădire sau de priveliștea unor tineri păstori 
care mânau capre pe șosea. Dinspre ocean sufla o briză 
constantă, și Munroe petrecu cea mai mare parte a călătoriei 
revăzându-și notițele și uitându-se leneș pe geam, urmărind 
cum amintirile îi apar în faţa ochilor odată cu peisajul. 

Spre deosebire de ieri, ziua de azi îi aduse mustrări de 
conştiinţă și o senzaţie copleșitoare de tristeţe. În adâncul minţii 
ei erau trepidaţii și glasurile începeau să se trezească, pentru 
prima oară de când acceptase această misiune. 


62 


Poate că decizia de a se întoarce la Kribi fusese o greșeală. 


63 


Capitolul 6 


Boniface Akambe era un bărbat masiv. Purta îmbrăcăminte 
fină, conducea un Land Cruiser nou, cu tracțiune dublă și avea 
mai multe afaceri de succes. Era și un bărbat arătos cu piele 
catifelată și strungăreaţă. Akambe avea doisprezece copii cu 
trei neveste, dintre care două locuiau în Douala, în timp cea 
treia, cea mai tânără, ţinea casa din Kribi. Situaţia lui se 
îmbunătăţise de când nu-l mai văzuse Munroe. Atunci era mai 
tânăr - toți erau - și avea doar o nevastă, deși, dacă ar fi fost 
după el, Munroe ar fi devenit curând cea de-a doua. 

Numele familiei lui Akambe și relaţiile politice i-au adus 
protecție și au ajutat afacerile care îi alimentau traiul pe picior 
mare, dar cea care o silise pe Munroe să facă această călătorie 
era o ocupaţie mai puţin cunoscută. 

Kribi era exact așa cum îl ţinea minte - un oraș mic și leneș, 
cu doar câteva străzi principale și mult prea multe hoteluri 
pentru mărimea lui. Se ridicaseră mai multe clădiri noi, dar altfel 
nu se schimbase mai nimic și taximetristului îi luă doar câteva 
minute să găsească locul pe care i-l descrisese Munroe. 

Biroul era impersonal și se afla la parterul unei clădiri cu trei 
niveluri, a cărei zugrăveală se cojea pe pereţii exteriori, iar 
condensul picura din cutia unei instalații de aer condiționat 
atârnată deasupra trotuarului. Inăuntru era răcoare și în aer 
plutea miros de mucegai, iar în câteva locuri linoleumul de pe 
podea avea colțurile ridicate. O recepționeră stătea pe un scaun 
de lemn la o masă de metal a cărei vopsea se dusese. In faţa ei 
era o mașină de scris, iar în dreapta mașinii un teanc de mape 
stivuite la întâmplare. 

În cei nouă ani în care fusese departe de Africa, Munroe nu 
vorbise nici măcar o dată limba fang, dar acum ea îi veni pe 
limbă foarte firesc. 

— Hakum ayen Akambe, spuse ea. Te rog să-l anunţi că sunt 
aici. 

Nu trebui să dea mai multe informații, cartea ei de vizită fiind 
faptul că vorbea în fang. 


64 


Surprinsă, femeia se ridică și se duse la o ușă de pe peretele 
opus. 

lar apoi, din spatele ușii, veni bubuitul glasului lui Akambe. 

— Es-sss-sa, spuse el, tărăgănându-i numele în trei silabe. 

leși pe ușa biroului său, cu braţele întinse în lături a bun venit 
și un zâmbet uriaș pe fată. 

— Essa, spuse el din nou. 

Își împreună mâinile și apoi le puse pe umerii ei și, ţinând-o la 
distanţă, spuse: 

— Numai tu puteai să fii. Ce-ai mai făcut? Câţi ani au trecut? 

— A trecut mult timp, spuse ea, întorcând zâmbetul și 
bucurându-se de căldura primirii. Foarte mult timp. 

— Hai, ia cafeaua cu mine, spuse el și apoi îi adresă răstit 
câteva fraze femeii care se întorsese la masă. g 

Se dădu la o parte ca Munroe să poată intra în biroul lui. În 
contrast cu cea din camera din faţă, mobila de aici era nouă, 
pardoseala și zugrăveala curate, iar biroul său de lemn era atât 
de mare, încât aproape umplea peretele din spate. Akambe se 
așeză în scaunul supradimensionat de la birou, iar Munroe pe 
canapeaua care era perpendiculară pe el. 

— Essa, spuse el iar după ce cafeaua fu servită. Unde te-ai 
ascuns în tot acest timp? 

— Am fost peste ocean, la studii și la muncă. 

— Ah, spuse el, lăsându-se pe spate și punându-și mâinile pe 
abdomenul proeminent. Te-ai dus la ai tăi. A fost mare necaz 
când ai plecat. Francisco a cheltuit o mică avere încercând să te 
găsească. În cele din urmă s-a oprit când a știut sigur că ești în 
viaţă și ai plecat din ţară. 

Un junghi de vinovăţie și durere surdă care urmă aduse un 
cor de glasuri care o strigau pe nume, luptându-se să-i capteze 
atenţia. Îi susţinu privirea lui Akambe și, când larma lăuntrică se 
stinse, spuse încetișor: 

— Mai știi ceva despre el? 

— ÎI văd la câteva luni, când e în oraș. 

— Așadar, n-a părăsit Africa? 

— A rămas. 

Ea se înfioră și luă încă o gură din cafeaua dulce. 

— Ce face? 

Akambe amestecă în lichidul maro, lăptos încă o linguriţă de 
zahăr și nu spuse nimic o vreme, apoi ridică privirea. 


65 


— E altfel. Muncește mai mult și joacă mai dur, petrece mai 
mult timp cu femeile, bea și se poartă mai puţin ca tine și mai 
mult ca mine. 

Râse zdravăn și continuă: 

— lar pe urmă pleacă o perioadă ca să fie singur. Și-a 
construit o casă lângă Ureca pe insulă. 

Se opri și mai puse o linguriţă de zahăr. 

— Timpul îmbătrânește sufletul omului, spuse el. 

Akambe rămase tăcut o clipă. 

— Trebuie neapărat să-l vezi, Essa. Măcar atâta merită și el. 

Ea dădu din umeri și puse ceașca jos. 

— Am să-l văd, dacă am să am timp. Sunt aici cu treabă și 
sunt presată. Mai faci acte? 

— Uneori da, uneori nu, spuse Akambe înclinându-și capul în 
stânga și în dreapta. Ce îţi trebuie? 

Ea îi înmână fotografiile de pașaport ale ei și ale lui Bradford. 

— Am nevoie de două seturi de carduri de rezistenţă pentru 
fiecare. 

— Asta pot să fac. 

— Atât pentru Camerun, cât și pentru Guineea Ecuatorială. 

— Aha, spuse el, bătând cu degetele în birou. Guineea 
Ecuatorială va dura mai mult. Și va costa mai mult. 

— De preferinţă statut diplomatic, spuse ea, punând pe birou 
restul fotografiilor și apoi așezând peste ele un teanc de 
bancnote. Dacă nu e destul, restul ţi-l dau când mă întorc. 

El numără în grabă bancnotele. 

— E destul. Unde stai? Peste cinci zile, ai actele. 

— La hotelul Parfait Garden, spuse ea și se ridică să plece. 

Akambe ridică mâna pentru a o opri și, plin de importanță, 
spuse: 

— Caut o nevastă, Essa. 

Ea zâmbi, căci anticipase asta, apoi își luă o mină serioasă. 

— Poate că într-o zi am să-ţi cer să-ţi susţii afirmaţia cu 
oferta, dar nu azi, Boniface. 

În taxi o pufni un râs zgomotos. Nevasta numărul patru. 

De la biroul lui Akambe taximetristul o duse în sudul orașului 
și coti pe un drum de ţară îngust care trecea pe lângă casa de 
pe plajă. Un gard viu des se înălța în lungul proprietăţii, blocând 
vederea din drum, și taximetristul opri lângă poarta de metal, 
care era singura intrare vizibilă. Munroe cobori pe aleea de 


66 


pietriș și rămase în loc, uitându-se lung la bariera care separa 
trecutul de viaţa așa cum era acum. Glasurile din trecut se 
ridicară la unison și ea împinse ţipetele înapoi în tăcere, își 
înfrânse dorinţa de a suna la soneria de la poartă și se întoarse 
la mașină. Se-ntoarseră către nord, la Douala. 

Când Munroe ajunse la hotel, era întuneric. Cumpără o sticlă 
cu apă, se îndreptă spre camera lui Bradford și intră. Lumina 
slabă din stradă se filtra prin perdele și respiraţia lui Bradford 
era regulată și ritmică pe fondul zumzăitului aparatului de aer 
condiționat. Turnă apă într-un pahar, îngenunche lângă pat și se 
aplecă să-i ridice capul. 

Îi atinse ceafa și mâna lui îi cuprinse brusc încheietura, o 
mișcare iute și precisă. O trase aproape până când faţa ei fu la 
câţiva centimetri de a lui și spuse în șoaptă: 

— Dacă îmi mai faci asta, jur că îţi pun un cip. 

Ea zâmbi și se destinse, iar el îi dădu drumul. 

Ea strecură o mână sub capul lui, îl ridică și îi duse paharul la 
buze; el bău cu lăcomie. Când termină se culcă la loc pe pernă 
cu ochii întredeschiși și spuse: 

— De ce dracu' ai făcut asta? 

— Am avut niște lucruri de făcut. Singură. 

— Data viitoare să-mi spui. Am să-ţi dau răgaz. 

— Bine, zise ea. Am să-ți spun. 

Se ridică și se îndreptă spre ușă. 

— Ne vedem dimineaţă, șopti ea și, odată cu clicul clanţei, 
valurile tumultului lăuntric se revărsară. 

Veti striga de durerea pe care o veti avea în suflet și veti 
boci de mâhnit ce vă va fi duhul... 

Străbătu holul cu pași hotărâți, deschise ușa camerei ei și, 
pentru urechile lui Bradford, făcu efortul de a o închide și încuia. 

„„. Veti lăsa numele vostru ca blestem alesilor Mei... 

În noaptea asta nu avea să doarmă, nu după Kribi, nu după 
poarta și casa de pe țărm. 

„„. Domnul Dumnezeu vă va omori... 

Munroe urcă scara până nu mai putu să înainteze și de acolo 
văzu ușa care ducea pe terasa de pe acoperiș. 

„„. Și le va da robilor Săi alt nume... 

Aerul era răcoros odată cu alinarea nopţii, iar în întuneric era 
mângâiere. Găsi un loc uscat și se întinse pe spate, cu faţa la 


67 


stele, la fel de familiare cum mai fuseseră cândva, cum fuseseră 
în acea noapte. 

In tăcerea din jur, glasurile din capul ei cântau monoton și se 
înălțau în crescendo: Calea celor răi este moartea. 

Nu le respinse, nu încerca să le oprească - nu avea niciun 
rost. In noaptea asta erau puternice; în noaptea asta aveau să 
pună stăpânire pe ea, iar ea avea să-și lase mintea să le urmeze 
acolo unde mergeau, în mod inevitabil acolo unde își aveau 
sorgintea: noaptea în care îl omorâăse pe Pieter Willem. 

In noaptea aceea popasul fusese temporar, în grabă. Locul 
era bine ascuns și avea acces la apă și la bărcile pitite în 
mlaștinile cu mangrove aflate nu departe de afluentul care avea 
să-i ducă la râul Muni. Erau șase în grup, iar colibele cu acoperiș 
de stuf care le serveau drept casă erau ridicate la distanţe 
inegale în micul luminiș. Planul fusese să rămână până la livrare 
și apoi să se întoarcă acasă la Francisco, în Kribi, și să aștepte 
să vină următorul transport. 

În liniștea din jur se auziseră glasuri și ea se furișase mai 
aproape să asculte. Francisco și Pieter se certau. Se însera și, în 
mai puţin de o oră, avea să fie întuneric beznă. Simţea în aer 
mirosul unei furtuni care se apropia. Când începea ploaia, n- 
avea să mai poată să tragă cu urechea, așa că merse tiptil până 
putu să se rezeme de pereţii instabili care ţineau laolaltă 
adăpostul lui Francisco. 

Viaţa fusese bună până în urmă cu doi ani și jumătate, când 
Jean Noel și amicul lui mercenar, Pieter Willem, se alăturaseră 
echipei. Jean nu era rău; o vedea drept cine era, doar o 
puștoaică de cincisprezece ani împotmolită în junglă, departe de 
cei de seama ei, dar o componentă necesară pentru ca treaba 
să fie făcută. Era bun cu ea în felul lui. Când nu lucra, o învăța 
să facă frânghii, să lege noduri, să pună capcane, să otrăvească 
săgeți și să vâneze fără zgomot pe întuneric. li arăta și cum să 
aibă grijă de un pistol și cum să-l folosească. Pieter a fost cel 
care a învăţat-o să ucidă. 

Mărunt și cu mușchi de oţel, Pieter era fermecător și avea un 
dar al vorbirii care îi făcea pe ascultători să-l îndrăgească. Ochii 
lui erau cei în care ea nu avea încredere; îl evitase din ziua în 
care el sosise în Kribi. 

Cu aprobarea lui Francisco, Pieter își asumase sarcina de ao 
antrena să lupte - „să se apere” fuseseră cuvintele pe care le 


68 


folosise când avansase ideea. Chiar dacă Pieter s-ar fi întors în 
Africa de Sud, tot ar fi fost prea aproape, însă a fost silită să-i 
suporte prezenţa ore întregi în fiecare zi. Nu a putut să refuze. 
Francisco dăduse ordinul, iar ea lucra pentru Francisco - mai 
mult, îl respecta. Cu unsprezece ani mai în vârstă ca ea, 
Francisco era fratele mai mare pe când ea îl pierduse când de- 
abia crescuse suficient ca să înțeleagă de ce. 

Antrenamentul lui Pieter începuse așa cum promisese el - ca 
antrenament. Departe de restul taberei, s-a apucat să o înveţe 
să se bată. Locul taberelor se schimba și uneori și ţara în timp 
ce echipa își ducea viaţa nomadă cu procurări și livrări, dar ea 
era constant în prezența lui Pieter. Nu știa unde învățase el 
tehnica sau ce anume învățase; el pretindea că era maestru în 
mai multe arte marţiale și ea nu știa să facă deosebirea între 
ele. Ştia doar că indiferent cât învăţa, avea să se întoarcă la 
adăpost cu vânătăi, plină de sânge și cu dureri în tot corpul, și 
nimeni din tabără n-avea să comenteze. 

Și acelea au fost vremurile frumoase. 

Când a devenit mai îndemânatică și a învăţat să riposteze, 
Pieter o muncea până la epuizare și până când nu mai putea să 
miște. Fiecare zi se sfârșea la fel - ea era întinsă pe spate, cu un 
cuţit la gât, în timp ce el o viola, șoptindu-i măscări la ureche, și 
sudoarea lui picura pe faţa ei. 

O ameninţa că o să-i găsească familia și o s-o omoare dacă ea 
părăsea tabăra - ea nu avea nicio îndoială că avea să se ţină de 
cuvânt și, indiferent de sentimentele pentru familia ei, nu merita 
să fie torturată și omorâtă de un nebun sadic. Ai ei habar n- 
aveau unde era ea și, chiar de-ar fi știut, n-ar fi putut să facă 
nimic. Singurul om căruia i-ar fi păsat dacă Pieter i-ar fi tăiat 
beregata ar fi fost Francisco, dar din punct de vedere fizic nu l- 
ar fi putut învinge pe Pieter - niciunul dintre ei n-ar fi putut. 

Apoi Pieter a introdus în ședințele de antrenament cuţitele. 
De fiecare dată când începea antrenamentul, ea nu știa dacă la 
sfârșitul luptei avea să mai fie în viaţă. Pieter o tăia în mod 
deliberat și o ameninţa mereu că o s-o omoare. Ea se căznea să 
câștige, să-l facă să sângereze, să se termine odată chinul. Când 
cuțitul ei lua contact cu carnea lui și lichidul roșu al vieţii mânjea 
lama, o cuprindea brusc euforia, urmată de durerea provocată 
de cuțitul lui care îi mai tăia o parte din corp, și totuși sfârșitul 
era același. 


69 


Cu cât devenea un adversar mai bun, cu atât mai mult o 
chinuia Pieter. Intr-o încercare de a scăpa de el, refuză să se 
lupte și apoi îl anunţă pe Francisco - astfel încât să audă și 
Pieter - că era antrenată și nu mai avea nevoie de antrenament. 
In acea noapte Pieter veni la ea și îi puse căluș. O ţintui la 
pământ și îi tăie venele de la încheietura unei mâini, bătându-și 
joc de ea în timp ce se lupta cu el. După ce ea pierduse mult 
sânge, o ridică din ţărână și îi legă încheietura pentru a opri 
hemoragia. O mângâie blând pe faţă, o sărută și îi spuse că 
dacă îl mai înfruntă avea să-i taie venele de la ambele mâini și 
s-o arunce în Atlantic la rechini. 

O lăsă în pace câteva zile și ea își dădu seama că lăsa timp să 
se gândească la ce îi spusese și să se refacă după pierderea 
sângelui. 

Apoi încercase să îl elimine din echipă rugându-l pe Francisco 
să-l expedieze de acolo. Neputând să-i spună adevăratul motiv, 
spera ca el să-i facă pe plac, iar când lucrul acesta nu se 
întâmplă, cântări riscul adevărului și alese viaţa. 

Apoi ședințele de antrenament nu mai fură îndeajuns de 
satisfăcătoare. Pieter începu să o vâneze prin tabără. Niciodată 
nu știa din ce structură, copac sau stâncă avea el să apară; 
părea să-i facă plăcere să inventeze moduri noi de a o speria. Ea 
nu avea unde să se ascundă și trăia permanent pe muchia unui 
brici emoțional. 

Se gândea întruna cum să stea departe de Pieter și, pentru a 
fi în siguranţă, se lipi de alți oameni. Dacă Francisco era acolo, 
stătea lângă el, iar dacă era plecat, îl căuta pe Jean Noel. ÎI 
simţea pe Pieter dându-i târcoale și, dacă îi atrăgea privirea în 
timp ce era sub protecţia cuiva, el îi zâmbea dulce și sadic. Când 
în timpul zilei scăpa, Pieter venea noaptea, așa că ea începu să 
doarmă departe de tabără, în locuri ascunse. Cu cât devenea 
mai pricepută la a-l evita, cu atât mai mult părea să-i placă lui 
să o vâneze; cu cât mai tare se împotrivea, cu atât mai mult 
riposta el. 

Ținând-o ca într-o menghină de beregată, îi plimba pe obraz 
latul cuţitului și o aţâța cum știa el. Îi trăgea faţa spre el ca ochii 
ei să nu-l poată evita și râdea. 

— Niciodată n-ai să fii atât de puternică sau de iute ca mine, 
Essa, o necăjea el. Nu poţi să scapi de mine. 


70 


Nu știa câţi ani avea el sau de când se lupta pentru bani, nici 
dacă sadismul făcea parte din meserie. El spunea povești cu 
tentative de lovituri de stat, crime și violenţă. Ea nu se îndoia că 
era un ucigaș, dar nu avea încredere că restul era adevărat. 

Era mai ușor când făcea drumuri la Kribi sau Douala după 
provizii, sau se făcea o livrare. Se duceau la Kribi cu barca, 
folosind traulerul lui Francisco, lăsând în urmă bărcile înguste 
mai iuți. Când se făcea o livrare, în cele două sau trei zile cât 
dura străbaterea junglei pe poteci izolate și desfundate, era 
lăsată în pace să-și facă treaba, iar când totul se termina, chinul 
începea mai rău ca înainte. 

Știind că era imposibil să scape, se mângâie cu gândul 
răzbunării, iar faptul că-i auzise pe Francisco și Pieter certându- 
se îi dăduse speranţă. Dacă intervenea un dezacord, era posibil 
ca Pieter să plece. Gâtul i se contractă și făcu un efort să 
respire. 

Nu era exclus ca Pieter s-o forțeze să meargă cu el. Mâinile 
începură să-i tremure și mintea i-o luă razna. Pentru Pieter ea nu 
însemna nimic. Dacă avea chef, era în stare s-o arunce peste 
bord tot atât de ușor cum o viola. Dar pentru Francisco ea 
însemna extrem de mult și ciuda avea să fie un motiv suficient 
ca Pieter s-o ia din tabără. Cearta se transformă în strigăte. 

Și apoi Pieter ieși ca o furtună din căsuţa lui Francisco și se 
îndreptă spre mlaștina cu mangrove care ducea la bărci. Se 
întuneca și vântul sufla mai tare, tunetul se apropia; ploaia nu 
era departe. 

Nu se gândise; pur și simplu acţionase. Se întoarse în pat și 
ascunse pistolul tranchilizant care nu-i trebuia nimănui și pe 
care Jean Noel o lăsase să-l păstreze. Cunoștea traseele la fel de 
bine ca Pieter, dacă nu mai bine, și îl ocoli pe la spate, mergând 
cu picioarele goale prin mocirlă, urmărind de departe, atentă nu 
doar la Pieter, ci și la elementele naturii. Ultimul lucru de care 
avea nevoie acum era să dea de un șarpe mamba sau altă 
viețuitoare veninoasă care împânzea mlaștinile. Trebuia să 
țintească perfect, nu putea să riște să se apropie; el era mai iute 
și mai puternic decât ea, și dacă rata, era moartă. 

Cu spatele la ea, își dezlega barca. Dacă avea de gând să 
plece pe vremea asta, avea să fie preocupat de ieșirea cât mai 
repede din junglă, așa că ea riscă și scurtă distanţa. Se furișă 
mai aproape până putu să-l vadă bine. Tinti. Trase. 


71 


Detunătura spulberă liniștea junglei. 

Săgeata îl nimeri pe Pieter între umeri. Se împletici și căzu în 
genunchi. Când ea fu sigură că începuse să-și facă efectul, se 
mai apropie puţin, trase încă o dată și apoi se aplecă asupra lui. 
Ochii lui erau daţi peste cap în orbite. Scoase un cuțit și se opri; 
cuvintele din Vechiul Testament ţipară: Să nu ucizi. 

Îi trase capul pe spate, îngenunche pe pieptul lui și îi tăie 
beregata. Sângele ţâșnea din venele lui în jeturi inegale, ca o 
fântână stricată, murdărind-o. Se uită la el cum sângera și nu 
simţi nimic, apoi îi lăsă capul să cadă pe pământ, se aplecă 
asupra lui și șopti: Nu cei iuți aleargă, nici cei puternici câștigă 
războiul, nici cei pricepuți bogăția, ci toate atârnă de vreme și 
de împrejurări. 

Nu putea să-l lase pe potecă; era mai bine să-l târască în 
junglă și să lase animalele să-l devoreze. Se duse la barca lui și 
verifică rezerva de combustibil. li ajungea să ajungă la Douala. 
Porni motorul și îndreptă barca în amonte. Odată ce Pieter 
Willem nu mai era, nimeni nu avea să caute barca - trebuia să 
se gândească la ce are de făcut în continuare. 

Începuse să plouă, mai întâi cu picături mari și rare, apoi 
ploaia torențială se înteţi până ajunse să usture. Când se furișă 
înapoi în tabără, întunericul învăluise demult jungla, iar ea era 
udă leoarcă. Nu erau urme de sânge pe ea, ploaia îndepărtase 
dovezile. Își scoase hainele ude și se urcă în pat, se ghemui în 
poziţie fetală și plânse cu sughițuri. 

e 

Când în cele din urmă Munroe se ridică și părăsi terasa de pe 
acoperiș, primele raze de soare colorau cerul în nuanţe de violet 
și zarva de pe străzile orașului vestea că ziua începuse deja. 
Glasurile lăuntrice erau acum doar niște șoapte; sleiseră peste 
noapte. 

Câte pasaje i se rostogoleau prin cap? Pierduse socoteala. 
Trebuia să-i mulțumească tatălui ei - sau să-l blesteme - pentru 
fiecare verset care îi apărea în minte. Tata. 

Existaseră cândva admiraţie și respect, inspiraţie, poate 
iubire, mereu dorinţa de a avea aprobarea lui, chiar dacă ea 
venea în doze mici, însoţite de condiţii. În rarele ocazii când era 
acasă, părea să-l intereseze numai Biblia, așa că o studiase și 
ea, o memorase și, ca o maimuță a unui flașnetar, cita din ea ca 


72 


să obţină atenţie și laude. Mama nu era cu mult mai bună, 
devenise alcoolică. 

Viața în Africa era lenevoasă, spusese odată mama ei, se 
mișca precum un ventilator slab care abia urnea în cercuri aerul 
fierbinte, stătut; noțiunea timpului se pierdea. La asprimea vieţii 
se adăuga lipsa de confort și infrastructură. 

În ciuda bucăţilor de trecut care nu-i ieșeau la socoteală lui 
Munroe, un lucru știa sigur: vârstnicii ei părinţi nu se 
așteptaseră la încă un copil când plecaseră ca misionari în 
Camerun și, dacă existase vreodată o greșeală, ea fusese 
aceea. 

Crescuse așadar sălbatică, având copiii indigeni drept 
tovarăși, terenul ei de joacă fiind drumurile de ţară ce șerpuiau 
prin orășelul de pe coasta dealului. Alerga cu ceilalți, 
zdrențăroasă și cu picioarele goale, lovind mingi de fotbal 
dezumflate înspre porți imaginare și ferindu-se brusc din calea 
unei mașini sau taxi care se întâmpla să treacă pe acolo. Scotea 
apă din pârâu cu prietenii ei și învăța să piseze manioca și să 
gătească în oale mari de aluminiu la focuri făcute afară în 
spatele caselor lor. Cunoștea plantele indigene care treceau 
drept legume și uneori vindea fructe în piaţa din localitate. 
Vorbea limba lor și le înţelegea obiceiurile. 

Spre deosebire de ceilalți, casa ei avea aer condiţionat, 
frigider, o servitoare și o bucătăreasă. Tatăl ei avea șofer cu zi 
de lucru plină, și exista un grădinar care împiedica vegetaţia 
agresivă să pună stăpânire pe proprietate. Toate astea până 
când Munroe împlini treisprezece ani și părinţii ei, într-un ultim 
gest de a se preface că le pasă, o trimiseră la Douala pentru a fi 
educată la Școala Americană. Aceasta era o versiune 
personalizată de internat, unde mesele și nopţile se desfășurau 
la prieteni de-ai familiei. Și acolo, la început pe la spatele 
părinţilor, iar mai târziu cât mai ostentativ cu putinţă, începu să- 
și dea frâu liber pornirilor; pasajele biblice erau tot ce avea de 
acasă, cuvinte goale care se traduceau în abandonarea de către 
niște părinţi mai interesaţi de salvarea celor rătăciți decât de 
propriul copil. 

Munroe oftă când trecu pe lângă camera lui Bradford. Ușa lui 
era deschisă și, cu toate că nu-l vedea, era sigură că el știa că 
lipsise peste noapte. Existau șanse ca nici el să nu fi dormit, 
păzind palierul care ducea la acoperiș. Nu se obosi să se 


73 


întoarcă pe furiș în camera ei; deschise pur și simplu ușa și se 
îndreptă spre duș. 


74 


Capitolul 7 


Împărţeau un armistițiu apăsător. Bradford în general nu 
vorbea deloc în timp ce o însoțea pe Munroe prin oraș. Poate 
acesta era felul lui de-a o lăsa în pace, deși mai degrabă părea 
că-i poartă pică. Munroe era sigură că, dacă era ca el să i-o 
întoarcă, asta avea să se întâmple numai după ce căutarea lui 
Emily se termina. Așa că, la masă, încercând să fie drăguță și să 
refacă o parte din relaţia de dinainte, îi întinse un bilet de avion 
pentru Malabo. 

— Acolo mergem în continuare, spuse ea. Insula Bioko, 
Guineea Ecuatorială. 

Bradford luă pliantul și îl răsfoi. 

— Ai fost vreodată acolo? întrebă ea. 

El puse biletul pe masă și, schițând un zâmbet, spuse: 

— Nu. Dar acolo are Titan sondele de ţiţei. 

După un moment de tăcere, Munroe spuse: 

— E ciudat că niciunul dintre rapoarte nu menţionează asta. 

— E o problemă? 

— Nu știu. 

Își trecu degetele prin păr și apoi își împreună mâinile și-și 
puse bărbia pe ele. 

— Pare o coincidenţă bizară. 

Privirea lui se mută de la biletul de pe masă la ochii ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Bănuiesc că Emily a dispărut pe granița dintre Guineea 
Ecuatorială și Gabon. 

Bradford trase adânc aer în piept și îl slobozi încet. Se rezemă 
de speteaza scaunului, rămase tăcut o clipă, apoi se aplecă spre 
ea. 

— Cunosc regulile și nu-ți pun la îndoială judecata, dar am 
câteva întrebări. 

Ea dădu din cap. 

El tăcu iarăși, cu capul în jos, apoi ridică privirea. 

— Am fost acolo, Michael, am făcut parte din echipă. Am 
văzut rapoartele, am stat de vorbă cu oamenii care au văzut-o 


75 


înainte să dispară. Cum faci saltul din Namibia în Guineea 
Ecuatorială? 

— Am informaţii că alţii nu l-au făcut - o copie a pașaportului 
lui Kristof Berger, de exemplu. De asemenea, am crescut în 
zona asta, am stat un număr de ani în Guineea Ecuatorială, 
Gabon, Congo și Republica Democrată Congo, care pe atunci 
era Zair, așa că știu istoria și legendele locului cum cei mai mulți 
nu le cunosc. 

— De cenu mă miră? spuse el. 

— Cât de bine cunoști istoria și politica zonei? 

— Richard mi-a povestit despre Camerun și Gabon, așa că m- 
am documentat și eu puţin. Nu mult, dar m-am documentat. N-a 
pomenit de Guineea Ecuatorială. 

— Ca american, n-ai nevoie de viză să intri în Guineea 
Ecuatorială, așa că n-am adus vorba de asta. E o ţărișoară 
ciudată și paranoică - oricine de pe aici care a trăit acolo îţi va 
spune același lucru. Ai citit cartea lui Frederick Forsyth The Dogs 
of War? 

— Am auzit de ea, dar n-am citit-o. Trebuia s-o includ în 
documentare? 

Ea zâmbi strâmb. 

— E ficţiune, Miles, dacă nu cumva crezi zvonurile. E vorba de 
un grup de mercenari angajaţi să preia controlul asupra unei țări 
mici când marii industriași își dau seama că este mai ieftin decât 
să plătească pentru drepturile de exploatare a minereurilor. 

El dădu din cap apreciativ și își trecu degetele pe buza 
paharului. 

— Forsyth era în Malabo când a scris cartea. E clar de unde i-a 
venit ideea. Firește, cartea e interzisă în Guineea Ecuatorială, 
chiar dacă asta n-are nicio logică. Restul lumii reprezintă 
amenințarea. 

Ridică paharul și luă o înghiţitură lungă, apoi continuă: 

— Acum câţiva ani, un grup de mercenari a fost cât pe ce să 
reușească să transpună cartea în realitate. Au fost contracarați 
când își procurau arme în Zimbabwe. 

— Ţin minte, spuse el. Ce fiasco a fost! Nu fiul lui Margaret 
Thatcher a fost cel care a recunoscut în instanță că a finanțat 
complotul? 

— Exact, spuse ea. De atunci, Guineea Ecuatorială a angajat 
forțe armate din Angola pentru protecţie, iar ultimul lucru pe 


76 


care l-am auzit a fost că israelienii antrenează garda 
prezidenţială marocană - ceea ce nu-i de mirare, deoarece ei se 
ocupă cu antrenarea camerunezilor de peste un deceniu. 
Paranoizi. Dar divaghez. 

— Am înţeles ce e cu pașaportul lui Kristof, spuse el. Ștampile 
de vize, corect? 

— Corect. 

— Ce legătură are cu asta istoria locală? 

— Istoria Guineei Ecuatoriale 101, spuse ea chicotind. 

El dădu din cap. 

— În 1969, la scurt timp după ce Guineea Ecuatorială și-a 
câștigat independenţa faţă de Spania, președintele Macías 
Nguema a afirmat că țara fusese predată practic fără rezerve 
valutare. Acesta a fost începutul, sau declanșatorul, deteriorării 
relațiilor guvernamentale cu lumea occidentală și de aici provine 
porecla „Auschwitzul Africii”. 

Se opri. 

— Continuă, spuse Bradford. 

— În 1979, președintele actual, Teodoro Obiang, l-a înlăturat 
de la putere pe unchiul său printr-o lovitură militară aproape 
fără vărsare de sânge, și aici istoria locală și faptele diferă în 
funcţie de cine întreabă: înainte ca Nguema să fie găsit și 
executat, luase ce rămăsese din rezervele naţionale, în jur de 
cinci milioane de dolari, după cum s-a presupus, și i-a îngropat 
într-un șopron de lângă casa lui din satul său natal. Când banii 
au fost scoși la suprafaţă, erau deja descompuși. El a afirmat că 
îi îngropase ca să-i apere de hoți. Nu pot să spun că e în 
întregime adevărat, pentru că povestea se schimbă puţin în 
funcţie de cine o spune. Și, spuse ea ridicând din umeri, 
povestea asta ne este adusă de aceiași oameni care spun că 
Obiang l-a hăcuit pe unchiul Macias când l-a găsit, în vreme ce 
istoria publicată spune că Macias a fost executat după vreo lună 
de mercenari marocani. Eu tind să cred versiunea a doua. 

— De ce? 

— Pentru că Macias Nguema s-a considerat Dumnezeu și a 
guvernat după dreptul divin. Localnicii cred că el bea sângele 
victimelor lui ca să le absoarbă puterea. Poveștile despre 
moarte, tortură și încălcarea drepturilor omului sunt destul de 
bine documentate ca să dea o oarecare credibilitate zvonurilor. 
În orice caz, din cauza superstiţiilor care îl înconjoară, mă 


77 


îndoiesc că vreunul dintre oamenii lui chiar a ucis - nici chiar 
Obiang, despre care radioul de stat afirmă că poate să ucidă 
fără teamă de urmări pentru că el comunică zilnic cu 
Dumnezeu. 

Bradford rămase tăcut o clipă. 

— Așadar, folclorul și istoria locală spun că Nguema a 
îngropat înainte să moară rezervele valutare ale ţării. Și în ce fel 
se leagă asta de faptul că Emily a dispărut aici? 

— Asta cere altă întrebare. Cât de cunoscute îţi sunt 
transcrierile conversațţiilor lui Kristof? 

— Nu prea cunoscute. 

— Era o frază pe care le-a repetat-o de mai multe ori 
investigatorilor și pe care a reiterat-o în fata mea când am fost 
la el: „Ne-am dus unde erau îngropaţi banii”. Luată ca atare, n- 
are niciun sens, dar când e pusă laolaltă cu istoria ţării și 
ștampilele din pașaportul lui... 

Atinse masa cu degetul. 

— Arată spre aici. 

Bradford își frecă ochii cu palmele și expiră prelung. 

— Înţeleg unde vrei să ajungi, spuse el. Dar de unde a știut 
Kristof legenda și de ce a fost singurul lucru pe care l-a spus 
atât ţie, cât și investigatorilor? 

— Asta nu știu. 

Bradford se lăsă pe spate până când picioarele din faţă ale 
scaunului se ridicară de la podea, își puse mâinile după cap și se 
uită în tavan. După o clipă, cobori ferm scaunul. 

— Și unde este satul lui Nguema? 

— Nsangayong. La marginea estică a zonei continentale, la 
câteva mile de granița cu Gabonul. 

— Și tu crezi că acolo a dispărut. 

— Mă îndoiesc foarte tare. 

Miles își îngustă ochii și își strânse buzele. Puse palmele pe 
masă și Munroe se întrebă dacă era gata s-o stranguleze. El 
clătină ușor din cap, deschise gura să spună ceva, apoi o închise 
la loc. În cele din urmă zise: 

— Dacă nu unde erau banii îngropaţi, atunci unde? 

— Unde oamenii presupuneau că erau banii îngropaţi. 
Nsangayong e un cătun prăpădit care nici nu apare pe o hartă 
foarte bună. Eu pariez pe Mongomo, satul actualului președinte, 
care e mult mai mare. E la doar câteva mile la nord de 


78 


Nsangayong și de unde cei mai mulţi oameni cred că era Macias 
Nguema. 

Bradford luă pliantul cu biletul de avion și îl răsfoi. 

— Noi mergem la Malabo - pe insulă. Asta e oarecum un ocol. 

Ea zâmbi. 

— Da și nu. De aici, singurul mod de a ajunge în zona 
continentală este pe mare sau pe șosea și nu există nicio formă 
de transport programat, așa că e o călătorie obositoare 
indiferent cum o privești - iar din Malabo putem să luăm un 
avion local. Dar, pe lângă asta, oamenii importanţi din ţară își 
petrec grosul timpului în Malabo, și tot acolo se află și filialele 
guvernamentale. Mi-ar plăcea să fac cunoștință cu câţiva 
oameni care pot să-mi dea niște nume înainte de a ne îndrepta 
spre regiunea izolată de pe continent. 

Bradford îi făcu semn chelnerului și mai comandă un pahar, 
apoi se întoarse spre Munroe și dădu din cap aprobator. 

— Așadar, spre acolo arată indicatoarele. Nu e rău pentru o 
săptămână de muncă. 

— Te ajută să cunoști ţara și istoria, spuse ea, apoi întrebă: 
ești însurat, Miles? 

La început el râse, dar dându-și seama că ea vorbea serios se 
opri. 

— Divorţat de două ori, dar a doua căsnicie a durat numai opt 
luni, așa că nu se pune. Te dai la mine? 

Ea zâmbi superior. 

— Dacă m-aș hotărî să mă dau la tine, n-ar mai exista nicio 
îndoială în mintea ta. Cu toată seriozitatea, Miles, dacă ai în 
viața ta o persoană importantă, sun-o înainte să plecăm. 

Se aplecă spre el, serioasă. 

— Știu că ai scăpat cu viaţă din niște locuri dure și cum ești 
umblat prin lume ţi-e ușor să crezi că ţările conduse de despoţi 
seamănă între ele. În cele mai multe locuri ai avea dreptate. Dar 
Guineea Ecuatorială e altfel. Poate din cauza anilor petrecuţi sub 
comunism, poate din cauză că e atât de mică și atât de ușor de 
controlat, cu siguranţă o parte din treaba asta are legătură cu 
tentativele de lovitură de stat, dar nici nu pot să descriu nivelul 
de suspiciune și paranoia ce domnesc în acea ţară, sau puterea 
de distrugere pe care o au președintele și acoliţii lui când ești 
între graniţele lor. Vom merge acolo și vom pune întrebări unor 
oameni care le vor interpreta drept o insultă și o contestare a 


79 


autorităţii lor. Dacă vom face sau vom spune ceva care va stârni 
mânia guvernului, mai mult ca sigur vom apărea și noi pe o listă 
lungă de „dispaăruţi”. Ştii la fel de bine ca mine că guvernul 
nostru nu ne va putea ajuta să scăpăm. Dacă ţii minte eșecul 
din Zimbabwe, atunci sunt sigură că știi și că în Guineea 
Ecuatorială exista deja o echipă terestră și orice persoană 
bănuită că e mercenar sau că e implicată în complotul de 
lovitură de stat, indiferent dacă era vinovată sau nu, fie 
putrezea în închisoare, fie apărea alături de jurnaliști și 
adversari politici în fața plutonului de execuţie. Nici pentru noi 
n-ar fi altfel. 

— Îţi mulțumesc că m-ai pus la curent, spuse el, apoi, cu un 
zâmbet cârcotaș, adăugă: Nu poate fi atât de rău. Sigur ai cel 
puţin o poveste frumoasă. 

Munroe zâmbi scurt. 

— La câteva sute de mile spre nord, Nigeria produce cel mai 
bun ţiţei din lume, iar în sud este Gabonul, altă ţară 
producătoare de petrol. La acea vreme producea și Camerunul, 
iar Guineea Ecuatorială, comunistă și mizerabil de săracă, a 
reușit să facă rost de rachete cu rază scurtă de acţiune. Inutil să 
mai spun că atunci când nebunul de la cârma acelei ţărișoare și- 
a făcut propriul arsenal de focoase, ţările vecine n-au fost 
încântate. Asta-i frumusețea petrolului. Statele Unite au 
intervenit punând presiune pe vânzători să recupereze 
explozibilii. Firește că președintele Guineei Ecuatoriale a refuzat. 
Așa că vânzătorii i-au spus că focoasele ajungeau la data de 
expirare și, dacă nu erau resetate, explodau. 

— Și ce-au făcut când bombele n-au explodat? 

— Oh, președintele a fost destul de deștept să returneze 
rachetele înainte de „data expirării” și cam acesta a fost 
sfârșitul. 

Miles râse și dădu pe gât ce mai era în pahar. 

— Să nu-mi spui că asta-i poveste adevărată. 

Ea dădu din umeri. 

— Am auzit-o de la un localnic, dar cine știe? 

Bătu ușurel cu palmele în masă, apoi se ridică să plece. 

— Nu iei profilactice, nu-i așa? 

El clătină din cap. 

— Mă gândeam eu. Malarie ai avut? 

— Friguri tropicale, de două ori. 


80 


— Acolo unde mergem noi, malaria e deosebit de periculoasă, 
e letală. 

Îi întinse un flacon mic. 

— Dacă faci febră, iei pilulele astea. Te vor ţine în viaţă până 
îți putem face rost de tratament medical. 

e 

Nu avea rost să ia un taxi când mersul pe jos avea să le 
accelereze aclimatizarea, așa că Munroe insistă să se întoarcă 
pe jos la hotel. Străbătură traficul pietonal în tăcere și erau pe la 
jumătatea distanţei când trecură prin faţa unui magazin care 
făcea reclamă la servicii telefonice. Munroe se opri și apoi, 
urmată de Bradford, intră în magazin pe o jumătate de ușă 
batantă care servea mai mult ca demarcaţie. 

Îi spuse lui Bradford: „Vreau să fiu singură” și el se întoarse în 
stradă și se rezemă de cadrul ușii, cu braţele încrucișate. 

Interiorul era strâmt, despărțit de magazinul cu haine care 
domina spaţiul. În faţă era o tejghea și dincolo de tejghea un hol 
care ducea la patru separeuri mici din carton presat. 

La fel ca în sutele de afaceri similare care împânzeau orașul, 
vânzătorul umplea cererea lăsată de o companie naţională de 
telefoane căreia îi trebuiau săptămâni, dacă nu chiar luni, să 
proceseze o solicitare de serviciu telefonic și pretindea un 
depozit echivalent cu câștigurile anuale ale unei persoane 
obișnuite pentru o linie cu acces internaţional. 

Munroe alese separeul cel mai îndepărtat și de acolo o sună 
pe Kate Breeden. Ignorând ecoul care îi arunca glasul înapoi, o 
puse la curent pe Breeden cu evenimentele, expunându-i planul 
de a se îndrepta în Guineea Ecuatorială. 

— Burbank știe unde te duci? întrebă Breeden. 

— Am vorbit cu el înainte de a pleca din Europa. Ştie că sunt 
în Camerun. A trimis un babysitter, așa că sunt sigură că e la zi 
cu tot ce se întâmplă. Când o să am ceva clar, o să-i dau un 
telefon, dar până atunci o conversaţie ar fi pierdere de timp 
pentru amândoi. 

Principalul scop al convorbirii telefonice era stabilirea 
condiţiilor de comunicare: atâta timp cât Munroe era în Guineea 
Ecuatorială, avea să comunice săptămânal. Dacă sărea peste un 
contact, Breeden trebuia să presupună că se întâmplase ceva - 
asta avea să fie singura cale prin care să-și dea seama dacă era 


81 


vreo problemă. Breeden avea testamentul lui Munroe și ultimele 
instrucţiuni; știa ce să facă. 

Convorbirea durase șase minute și femeia de la tejghea o 
taxă pentru nouă. Munroe puse pe tejghea banii pentru șapte și 
arătă ceasul de la mână. 

— Am cronometrat. 

— Nu știai că în Statele Unite timpul e diferit? replică femeia. 

— În Statele Unite minutul are șaizeci de secunde, exact ca 
aici, în Camerun. 

lar apoi, trecând în limba tribală a femeii, adăugă: 

— la-ţi banii. 

Când se întoarse în stradă, Bradford o întrebă: 

— Câte limbi vorbești? 

— Scrie în dosarul meu, răspunse ea sec. 

— Da, știu, spuse el zâmbind. Ca o estimare. 

— Douăzeci și două. 

EI fluieră încetișor. 

— Ăsta-i vreun fel de record mondial? 

— Încă patruzeci și s-ar putea să mă apropii, spuse ea. Uneori 
dialectele se pun, alteori nu. 

— Cum faci? Vreau să spun că eu, în afară de arabă, cealaltă 
limbă în afară de engleză pe care o vorbesc, am mari probleme 
cu altă limbă. Tu cum reușești să vorbești atâtea? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu știu. M-am priceput la limbi străine de când mă știu. Un 
blestem binecuvântat sau un dar otrăvit - dacă știi ce vreau să 
spun. 

— Nu, nu chiar. 

— N-a existat niciodată niciun moment când nu înțelegeam ce 
se vorbea în jurul meu. La șase ani vorbeam engleza, mokpwe, 
limba tribală a bonei mele, ibo, a șoferului nostru nigerian, fang, 
a bucătăresei și grădinarului, și franceza, limba oficială a ţării. 
Pe urmă am început să prind dialectele și localnicii au început să 
se uite cu neîncredere la mine. Spuneau că sunt o vrăjitoare 
copil fiindcă știam de lucruri pe care n-ar fi trebuit să le știu - le 
era frică de juju. 

— Juju? 

— Vrăjitorie, putere - superstițiile sunt foarte puternice în 
acea cultură. Eram mică, nici nu mă prea gândeam la asta și îmi 
petreceam așa de mult timp cu localnicii, încât totul avea sens. 


82 


Dar când eram adolescentă, m-am mutat în Douala și cercul 
social s-a lărgit. În două luni am învăţat și greaca, și araba și 
atunci mi-am dat seama că eram altfel. 

— Mă mir că n-ai ajuns să lucrezi la NASA sau CIA, sau altă 
organizaţie cu nume prescurtat. 

— Am observat că și asta lipsea din dosarul meu. 

— Ce lipsea? 

— Încercările de recrutare și ofertele de serviciu. 

— Să înțeleg că le-ai refuzat? 

Ea râse sarcastic. 

— Nu plătesc așa bine. 

— Hei, unde ţi-e patriotismul? 

Ea rămase tăcută și reflectă asupra întrebării, apoi spuse în 
șoaptă: 

— Patriotism? 

Se întoarse spre el. 

— Câţi ani ai fost în forțele armate, Miles? 

— Mi s-a părut că a fost jumătate din viaţă. 

Ea dădu din cap. 

— Tu și toate persoanele care fac armata meritaţi mulţumiri și 
cuvinte de laudă, și tu, mai mult ca sigur, le-ai primit. 

Tăcu o clipă. 

— Apreciez patriotismul, dar cam atât, spuse ea. Eu nu sunt 
ca majoritatea oamenilor. N-am devotament sau afinitate față 
de vreo ţară anume - pentru asta presupun că ar fi trebuit să 
am un sentiment de apartenenţă. 

Se uită la el și îi cercetă ochii să vadă că înțelege, apoi 
adăugă: 

— Patrioţii își apără patria, Miles. Care e patria mea? 

— Ce vrei să spui? Ești americancă. 

— Serios? Ce mă face americancă? Faptul că am pașaport 
american? 

— Păi, în parte. Și faptul că de acolo provine familia ta. 

— Dar eu de unde provin? 

Oftă. 

— M-am născut aici, în Camerun. Am trăit aproape 
optsprezece ani aici sau în jurul graniţelor, dar nu-s 
cameruneză. Înţeleg limba și cultura turcă chiar mai bine decât 
înţeleg cultura americană. Dar nu sunt turcoaică. Am 
pașapoarte din trei ţări, am trăit în treisprezece și vorbesc 


83 


douăzeci și două de limbi. Faţă de care ţară ar trebui să fiu 
patrioată? Cărei ţări îi aparţin? 

— Cu care te identifici cel mai mult? 

Ea se uită lung la el. 

— Cu niciuna. 

Apoi, regretând că spusese atâtea, schimbă subiectul. 

— N-ai dat niciun telefon când am fost la magazinul ăla. 

— Să nu tragi prea multe concluzii de-aici, spuse el. Oamenii 
din viaţa mea știu că ce fac eu poate să fie periculos. M-am 
împăcat cu gândul acesta înainte să accept misiunea. 

— Ţi-ai dat seama în ce te bagi când ai acceptat-o? 

Colţurile gurii lui se ridicară ușor. 


84 


Capitolul 8 


Cinci zile mai târziu, fiul cel mare al lui Boniface Akambe bătu 
la ușa camerei lui Munroe și îi înmână un plic maro din partea 
tatălui său. În timp ce adolescentul stătea tăcut pe scaunul de 
lângă pat, Munroe compară originalul cu falsurile, își trecu 
vârfurile degetelor pe suprafaţa lor și apoi le privi în lumină. 
Mulțumită, îi dădu un bacșiș tânărului curier și apoi îl trimise 
acasă. 

Pe urmă, stând pe marginea patului cu coatele pe genunchi, 
lovi ușor plicul cu falsuri de încheieturile degetelor. Buletinele o 
invitau să se întoarcă în trecut. Strânse pumnul în jurul plicului. 
La dracu'. Era cu un pas mai aproape de Emily Burbank și de 
cinci milioane de dolari și poate de o ruptură definitivă de 
nebunia din capul ei. 

Se ridică de pe pat și ieși pe hol. Bradford deschise ușa 
înainte ca ea să bată și ea intră pe lângă el. 

— Malabo ne așteaptă, spuse ea. 

Se așeză pe pat și puse patru buletine lângă carnetul pe care 
în ultima vreme Bradford îl căra peste tot. 

— Permisele tale de rezidenţă pentru Camerun și Guineea 
Ecuatorială. 

Bradford îndepărtă carnetul și apoi îl aruncă în rucsac. 
Întoarse pe ambele părţi buletinul ieftin de rezidenţă guineeană. 

— Prea făcut în casă. 

— Probabil că e, exact ca și cele adevărate, spuse ea. Uite ce 
e, Miles, știu că nu-ți sunt străine locurile primejdioase, și din 
nou, chiar nu vreau să-ţi insult inteligenţa. Fă-mi pe plac. 

Continuând să se uite la buletine, el spuse: 

— Sunt la ordinele tale. A 

— S-ar putea să n-ai nevoie de cele cameruneze. In Guineea 
Ecuatorială însă o să ți se ceară în mod regulat să arăţi 
documentele, iar poliția și armata le confiscă deseori pentru 
răscumpărare. Sunt mai bune astea decât pașaportul tău - 
indiferent ce faci, nu le da pașaportul, în permisele de rezidenţă 
ești trecut ca diplomat, așa că dacă se ajunge la asta, ele ar 
trebui să te țină departe de secţiile de poliţie. 


85 


Bradford puse buletinele la loc pe pat și cu un zâmbet poznaș 
spuse: 

— Și dacă totuși cer să-mi vadă pașaportul sau mă umflă? 

— Ei bine, spuse ea cu un oftat exagerat, întrucât treaba ta e 
să stai lipit de mine, mă îndoiesc că vei ajunge într-o situaţie din 
care să nu te pot scoate. 

Zâmbi. 

— Dar dacă totuși reușești să fii azvârlit în pușcărie, atunci 
găsești tu o cale să ieși de acolo. 

— Mulţumesc, spuse el și îi făcu cu ochiul. 

Ea se ridică. _ 

— Păcat că ai fost angajat să fii o pacoste, Miles. In alte 
împrejurări cred că mi-ai plăcea. 

— Asta nu se pune ca flirt, nu-i așa? 

— Nu, spuse ea. 

Se duse la ușă și, înainte s-o închidă după ea, se întoarse și se 
uită la el. Poate în alte împrejurări. 

e 

Avionul era programat să decoleze în treizeci de minute. Chiar 
și după standardele africane, procedura de înregistrare se 
desfășura lent. Bradford se uită la ceas, același gest furiș de 
întoarcere a încheieturii mâinii pe care îl făcea de o oră. Munroe 
îl luă de mână. 

— Va fi bine, spuse ea. 

In partea din față a cozii, două femei se târguiau cu 
personalul liniei aeriene pentru taxa pentru bagaje. Din cutia de 
carton de lângă ele, lipită cu bandă adezivă și legată cu sfoară, 
se scurgea pe podeaua de ciment o mizerie lipicioasă, iar dintr-o 
geantă cu fermoar și pereţi transparenţi se zăreau niște legume 
și pui care piuiau. 

Bradford scoase carnetul din rucsac și măzgăli ceva pe o 
pagină - același scris rapid, ilizibil pe care îl așternea de când 
sosiseră în Camerun. Munroe se aplecă să se uite peste brațul 
lui. El îi făcu cu ochiul și apoi ridică intenţionat pagina, ca să nu 
se vadă. După o jumătate de minut și încă un rând, închise 
carnetul și îl îndesă la loc în rucsac. 

Avionul local decolă din Douala cu două ore întârziere, fără 
scuze din partea liniei aeriene sau așteptări de acest fel din 
partea pasagerilor, doar cu sentimentul de ușurare când 


86 


sistemul de ventilaţie intră în funcţiune, risipind mirosul de 
usturoi, carne de vânat și corpuri înghesuite. 

Văzut din aer, Malabo era o brazdă alb cu roșu care cresta o 
bucată de coastă, o fisură în covorul verde-închis care mărginea 
marea și urca în munţi, iar cele cincisprezece minute de zbor 
păreau un fleac pe lângă cele trei ore de chin de mai înainte. 

La sol, dovezile de schimbare erau peste tot. Hangarele și 
clădirile noi erau semne de viaţă și hărnicie care înlocuiseră 
vegetaţia crescută peste măsură și avionul ars care înainte 
stătuse de strajă la o pistă de decolare pustie. 

Pașapoartele le fură ștampilate fără întrebări. Vameșele le 
scotociră metodic lucrurile în timp ce personalul militar înarmat 
stătea de pază în uniforme mai puţin zdrențăroase decât ţinea 
minte Munroe, și cu arme mai sofisticate. 

Afară, în timp ce taximetriștii făceau zarvă pentru a atrage 
atenţia clienţilor, privirea lui Munroe fu brusc atrasă de un 
bărbat care stătea într-o parte. 

Era aproape de ușile terminalului, cu un picior proptit în 
perete, cu o ţigară uitată între degete, iar pe pământ avea o 
raniţă jerpelită. Când ea îi întâlni ochii, el își feri privirea. Ea se 
instală într-un taxi, apoi se întoarse spre clădire, dar el 
dispăruse. 

Taxiul prinse viteză și căldura ţâșni cu putere pe geamurile 
deschise. Până în capitală erau doi kilometri. Lumini stradale 
străjuiau artera mediană a șoselei bine pavate, mărginită pe 
ambele părți de depozite și curţi cu containere, magazine și 
clădiri, toate noi și bine întreţinute. 

Era o schimbare impresionantă pentru această ţărișoară, care 
cu zece ani în urmă avea un terminal cu acoperiș de tablă, legat 
de oraș printr-un drum mocirlos, plin de gropi, care trecea prin 
jungla care înainta rapid și ocolea peste o albie de râu 
mlăștinoasă, din cauză că podul cu o singură bandă se năruise. 

Ajunseră la Bahia, cel mai bun hotel pe care îl oferea orașul: 
trei niveluri, curat și răcoros și situat în capătul unei peninsule 
mici, cu o priveliște panoramică asupra oceanului. 

În hol, recepţionerul era absent, iar lângă peretele din stânga, 
în fund, barmanul dormea cu capul pe bar. 

Munroe strigă și, după o clipă, dintr-o cameră din spate apăru 
târșindu-și picioarele o femeie cu ochi somnoroși și expresie 
supărată. Scoase de sub tejgheaua din faţă un registru, dădu cu 


87 


indiferență paginile până la data la zi și, cu o încetineală 
deliberată, scrise în registru numele lor și informaţiile din 
pașaport. După ce luă banii pentru două camere, îi informă că 
hotelul nu avea decât o cameră liberă și că a doua putea fi 
ocupată în acea seară. 

Camera era curată și spartană, baia golașă, fără măcar 
obișnuitul săpun subţire ca foaia de napolitană, dar, spre 
deosebire de hotelurile mai proaste, aici era un sul de hârtie 
igienică și, bătând la scor restul orașului, apă curată furnizată 
de rezervoare uriașe instalate pe acoperiș. 

Din ușa dormitorului Munroe urmări cum Bradford străbătea 
holul, atent la intrări și ieșiri, scrutând de la ferestre zona 
înconjurătoare. 

— Dacă a doua cameră e la alt etaj, va trebui să împărțim 
spaţiul, spuse el. 

Ea dădu din umeri și plecă din ușă. 

— Dacă se întâmplă așa, discutăm, spuse ea. 

Restaurantul era închis până seara, așa că plecară de la hotel 
în căutarea unei mese și găsiră orașul liniștit, străzile și 
trotuarele pustii de parcă întreaga populaţie se dusese la 
culcare sau, pur și simplu, dispăruse în mijlocul zilei. Dinspre 
ocean bătea o briză, amestecându-se cu gazele de eșapament, 
mirosul de mucegai și duhoarea gunoiului lăsat să se 
descompună la soare. 

Malabo era un amestec de arhitectură spaniolă cândva 
frumoasă, cu porticurile și colonadele ei care rezistaseră cumva 
la aproape o jumătate de secol de agresiuni și neglijare, și un 
contrast strident de clădiri mai noi din blocuri din beton de 
zgură, de diferite forme și unghiuri îngrămădite într-un spațiu 
destul de generos să le cuprindă pe toate. 

La ora patru se redeschideau restaurantele și băcâniile, și 
mica matrice cu străzi cu sens unic a orașului - iniţial construite 
pentru cai și trăsuri, acum pavate și fără hârtoape - se bloca din 
nou, neputând să suporte povara vehiculelor aduse de afluxul 
rapid de bani. 

Fața orașului se schimba odată cu apusul soarelui. Străzile din 
lungul falezei adăposteau o serie de baruri modeste 
neobservabile în timpul zilei, dar care, la fel ca și cele dintr-un 
oraș portuar, prindeau viață seara. Erau pline de străini din 
industria petrolieră, și acolo unde mergeau bărbaţii străini 


88 


veneau și localnicele, gudurându-se pe lângă ei, bând cu ei și, 
mai des decât se recunoștea, însoțindu-i noaptea acasă. 

Acolo, la un bar în aer liber, abia vizibil fără mulțimea din jurul 
lui, Munroe și Bradford stăteau pe scaune de lemn cioplite 
grosolan, la o masă improvizată, acoperită cu plastic melaminat 
alb cu roșu. Munroe își lăsă capul pe spate și inspiră esența 
orașului. 

Veniseră în această parte a orașului numai fiindcă Bradford nu 
putuse s-o convingă să se răzgândească și ea ar fi mers fără el. 
El era atent, cântărea ameninţarea, evalua mulţimea; se vedea 
după mușchii încordaţi ai gâtului său. 

Tot cu ochii închiși, ea spuse: 

— Poţi să te relaxezi, Miles. 

— Nu sunt plătit să mă relaxez, spuse el. 

Ea zâmbi, îl ignoră și se lăsă înghițită de conversațiile din jur. 
După câteva minute, o discuţie dintr-o margine de bar o făcu să 
se îndrepte în scaun și se întoarse puţin ca să vadă mai bine. 

Chiar la marginea câmpului ei vizual, lângă doi tipi care 
stăteau pe o bancă veni un al treilea - același bărbat o urmărea 
atent la aeroport. La fel ca tipii de pe bancă, era tânăr, avea 
probabil douăzeci și un pic de ani și, la fel ca ei, era îmbrăcat cu 
pantaloni largi. De curea îi atârnau două telefoane mobile. 

Frânturi de conversaţie ajungeau până la ea, purtate de briză. 
Bărbaţii vorbeau în fang despre multe lucruri, inclusiv despre ea 
și însoţitorul ei, dar detaliile se pierdeau în aer. După ce bărbaţii 
băură mai multe beri fiecare, Munroe se întoarse spre Bradford 
și propuse altă parte a orașului. 

Se îndreptară spre ocean pe străzi întunecate și fără mașini. 
Pe trotuare, pe trepte, în uși, oamenii stăteau în grupuri, iar 
râsetele și conversaţia lor erau subliniate de lumină și scăldate 
în muzica venită pe ferestrele deschise. 

Sporovăială care se încinse în urma lui Munroe și a lui 
Bradford trăda veselia de a întâlni străini în această parte a 
orașului. Când și când oamenii strigau la ei și de mai multe ori 
niște copii veniră în fugă să le ceară dulciuri. 

Ca peste tot în Guineea Ecuatorială, infracţionalitatea stradală 
creștea rapid. Chiar și așa, în comparaţie cu orice oraș de 
mărimea sa din ţările din jur, Malabo era relativ sigur. Munroe 
nu simţea și nu auzea nicio ameninţare, însă asigurările ei nu-l 


89 


linișteau pe Bradford. Poziţia trupului lui spunea că era pregătit 
pentru un atac din orice cotlon întunecat pe lângă care treceau. 

Spre deosebire de Bradford, pe ea nu o îngrijorau cuţitarii de 
pe stradă. 

Găsiră alt bar, acesta frecventat în egală măsură de străini și 
de localnici și condus de o chinezoaică și fiica ei. La câteva 
minute după ce se așezară, sosiră și tinerii din barul precedent. 
Acum erau doi în loc de trei, iar când se așezară la o masă pe 
jumătate goală, gazda îi trată cu deferenţă. 

Munroe urmări limbajul trupului lui Bradford și își dădu seama 
că și el era conștient că fuseseră urmăriţi. Se întoarse spre ea și 
dădu din cap, o aprobare mută a ceea ce nu rostea el. Stătură și 
băură, și când ea se sătură să observe și să fie observată, se 
întoarseră la hotel și luară cheia celei de-a doua camere. 

Bradford o opri în pragul ușii ei. 

— Când ţi-au atras atenţia prima dată? 

Ea deschise ușa, o ținu ca el să intre și spuse: 

— Unu la aeroport, doi la primul bar. 

— Ştii cine sunt? 

Ea își scoase pantofii și îi aruncă lângă pat. 

— Habar n-am. 

E| se duse la fereastră. 

— Nu-mi place asta. 

— Bineînţeles că nu, spuse ea. Nu ești plătit să-ţi placă. 

El zâmbi superior și spuse: 

— Cât ai înţeles din ce vorbeau? 

— Nu destul ca să aibă importanţă. 

Işi scoase cămașa pe care transpiraţia se uscase și o puse pe 
spătarul unui scaun. Bustiera de dedesubt era la fel îmbibată de 
sudoare, dar aia avea să aștepte până pleca Bradford. 

El rămase tăcut și ea observă cum el îi privea brațele și 
abdomenul, unde cicatricele albe reflectau lumina de neon din 
cameră. 

— Sunt patruzeci și două, spuse ea. Dacă vrei să știi. 

— Scuză-mă, spuse el. 

Ridică ochii și întâlni privirea ei. 

— De obicei nu sunt atât de surprins. Mă gândeam... 

Glasul i se pierdu în tăcere. 

— Dosarul tău nu e atât de complet cum mi-am închipuit, 
spuse ea și apoi rânji. 


90 


El se scărpină în cap. 

— Bărbaţii care ne-au urmărit... 

Ea dădu din cap și spuse: 

— Sunt bine îmbrăcați. Nu sunt militari sau polițiști, ceea ce e 
de bine. Ce mă nedumerește și mă alarmează e că, ţinând 
seama de faptul că primul bărbat aștepta, trebuie să fi așteptat 
sosirea noastră - fie am fost confundați cu altcineva. 

— Și dacă erau pregătiţi să ne jefuiască? 

Ea se așeză pe marginea patului și se uită la el. 

— Serios? Cred că dacă voiau să ne ușureze de bruma noastră 
de posesiuni lumești, ar fi încercat când eram în cealaltă parte a 
orașului. 

Se opri și apoi se ridică. 

— Dacă primesc chiar și o fărâmă de informaţie, voi avea grijă 
să-ţi dau de știre, Miles. 

Cu asta, deschise ușa și făcu semn cu capul spre ea. 

e 

Ministerul Afacerilor Externe era o structură colonială veche 
care fusese golită și renovată și, în urma îmbunătăţirilor, avea 
un aspect de prost gust. Clădirea era în formă de litera N, 
oamenii și vehiculele intrând într-o curte năpădită de buruieni 
prin deschizătura pavată cu dale de piatră. În partea stângă, 
după ce urcară un grup de trepte, găsiră biroul ministrului. Era 
opt dimineața. 

Secretara ministrului stătea la un birou metalic pe care se 
aflau doar un creion pe jumătate ascuţit, un pix fără capac și un 
carnet cu coperte roase. De la ea aflară că programările pentru 
audienţă se făceau zilnic - primul venit, primul servit - și dacă 
ministrul era în oraș, putea sau nu să-și facă timp să-i primească 
pe cei care îl așteptau. Putu să le confirme că ieri era în oraș, 
dar habar n-avea dacă azi sau mâine sau în oricare altă zi avea 
să fie la birou. Le făcu semn spre o canapea de vinilin crăpat și 
le sugeră să stea și să aștepte. 

Munroe se așeză, întinse picioarele și se lăsă pe spate cu ochii 
închiși. Fără să vadă, auzea lucruri pe care altfel le-ar fi ratat: 
conversații în fundal, șoapte pe holuri și scârțâitul continuu al 
stiloului lui Bradford pe hârtie. 

Avea să aștepte azi, mâine, cât era nevoie, în limite 
rezonabile. Nu-și făcea iluzii la informaţiile pe care urma să i le 
furnizeze ministrul, chiar dacă le avea; informaţiile nu erau 


91 


principalul scop al întâlnirii. După Malabo căutarea avea să se 
mute în alte părţi ale ţării, unde puţini străini mergeau 
neînsoţiţi. Întâlnirea cu ministrul era menită să risipească 
bănuielile cu privire la mișcările lor și să asigure un prilej pentru 
a da de înţeles că au cunoștințe sus-puse, la nevoie. 

În cursul dimineţii, în cameră intrară mai mulţi optimiști 
doritori de întâlnirea cu ministrul. Zumzăitul aparatelor de aer 
condiționat din apropiere umplea tăcerea, deși salonul de 
așteptare era plin de căldură și umezeală, în ciuda tavanului 
înalt. La mijlocul dimineții cămășile erau leoarcă de transpiraţie. 
Până la începutul după-amiezii ministrul tot nu apăruse și 
secretara se ridică să plece, sugerându-le celor care așteptau să 
mai încerce pe la trei sau patru. 

În afara clădirii, în mijlocul unui grup de bărbaţi care leneveau 
la umbră era unul dintre bărbaţii care îi urmăriseră cu o seară în 
urmă. După ce trecură, se luă după ei. In cel mai bun caz era un 
amator; umbra lui aproape că se suprapunea cu ale lor în timp 
ce se străduia să ţină pasul cu ei. Îl porecliră Umbra Doi, luară 
un taxi până la hotel, iar la trei se întoarseră la minister, unde își 
petrecură după-amiaza la fel cum petrecuseră dimineaţa: pe 
canapeaua de vinilin, în căldură, așteptând o audienţă. 

Era puţin după patru când Munroe se îndreptă de spate. 

— Vine, șopti ea. 

Agitaţia începu la piciorul scării late și spori ca volum când 
ministrul, urmat de un mic cortegiu, străbătu ca o adiere holul 
care ducea la antecameră. Vorbea la telefon, ignorându-i pe cei 
care îl urmau, și în anticameră se opri, dădu din cap, apoi se 
retrase în biroul său, unde rămase o oră înainte să plece iar, 
evident terminându-și programul pe ziua respectivă. După 
plecarea lui și a suitei lui, secretara ridică o poșetă de după 
birou și spuse micului grup care aștepta: „Mai încercați mâine”, 
după care părăsi clădirea. 

Oamenii plecară câte unul, iar Munroe se ridică și se întinse, 
alungând amorţeala din ceafă. Se întoarse spre Bradford. 

— Să mergem să cinăm. 

El vâri stiloul în carnet și puse carnetul bine. 

— Cum ai aprecia ziua de azi? Un fiasco total? 

— Câtuși de puţin, spuse ea, răsucindu-se într-o parte și-n alta 
până îi trosni șira spinării. Discuţiile din anticameră au fost 
fascinante. 


92 


Așteptă puţin și apoi râse când faţa lui se întunecă. 

— Așteptarea face parte din viaţa de aici, Miles. N-are rost să 
încerci să zorești treaba. Între timp, eu ascult, observ și aflu 
lucruri. Nu e nicio grabă. 

Porniră în direcţia hotelului și, când cotiră spre coastă, zăriră 
Umbra Unu, bărbatul de la aeroport. 

Când se apropiară de bulevardul din lungul coastei, care era 
artera principală a orașului, trotuarele erau aglomerate, iar 
activitatea poliţiei avea un nivel neobișnuit. Fluierele se auzeau 
strident până departe, iar baricadele improvizate împiedicau 
accesul vehiculelor în stradă. 

Preferând să evite pe cât posibil contactul cu poliţia locală, 
Munroe făcu semn unui taxi. Taximetristul dădu din cap la 
cererea ei și aruncă în limba lui o explicaţie înainte de a pleca 
mai departe. 

— Trece președintele, îi spuse Munroe lui Bradford. Orașul e 
practic blocat - drumurile spre aeroport, portul, precum și tot ce 
e de-a lungul și de-a latul străzii principale. Ar putea să dureze o 
oră, zece ore, două zile sau cine știe cât până se dă drumul la 
circulaţie, așa că eu zic să mergem pe jos. Dacă vorbește cineva 
cu noi sau ne cere actele, nu scoţi o vorbă. Ai la îndemână 
rezidența guineeană? 

Bradford dădu din cap. 

— Bun, spuse ea. Să mergem. 

În fiecare dintre colţurile care legau strada de bulevardul de 
pe coastă erau grupuri de trei sau patru polițiști al căror 
comportament era politicos, apoi festiv, apoi iar politicos. Foarte 
puţini aveau arme de foc sau acces la un vehicul, singura lor 
putere părea să stea în fluier și în carnetul cu amenzi. Munroe și 
Bradford trecură, iar polițiștii, mai concentrați asupra traficului 
decât asupra pietonilor, nu le dădură atenţie. Ajunseră în 
cealaltă parte și aproape trecuseră de drumul care ducea în port 
când un poliţist fluieră. 

— Ignoră-l, spuse Munroe în șoaptă. Nici nu te întoarce. 

Fluierul se auzi iar, iar ei își văzură de drum. Abia după ce 
polițistul strigă după ei, poruncindu-le celor doi blancos să se 
oprească, Munroe încetini pasul și îi aruncă lui Bradford o privire 
de avertizare. 


93 


Capitolul 9 


Doi polițiști veniră spre ei cu pași sprinteni, cu uniforme 
bleumarin ponosite, care le veneau prost, și pătate. Cel mai în 
vârstă avea în loc de centură un cablu și, pe lângă fluier, un băț 
negru în formă de baston, strecurat printr-o bridă improvizată la 
pantaloni. Nu se opri până nu invadă aproape tot spaţiul 
personal al lui Bradford și atunci spuse cu glas strident: 

— Trebuie să te supui legii, trebuie să te supui! 

Apoi ceru să vadă actele lui Bradford. 

— Nu vorbește spaniola, spuse Munroe, iar polițistul, la câţiva 
centimetri de fața ei și mirosind a bere ieftină, îi ordonă să 
traducă. 

Examină permisul de rezidență al lui Bradford și, după câteva 
clipe, i-l înapoie și ceru să-l vadă pe al lui Munroe. Se uită bine la 
el și apoi scoase un mârâit și i-l flutură în față. 

— Rezidenţa ta nu e valabilă, spuse el, parcă triumfător. Ai 
numai două nume. Te afli aici ilegal. 

Munroe se uită în pământ, își mușcă tare buza de jos și, când 
îi trecu dorinţa de a râde, se uită în ochii lui și spuse cu glasul 
plin de umilinţă: 

— Îmi cer scuze că am doar două nume. Din păcate, mi s-au 
dat numai două nume la naștere. Acolo de unde vin eunue 
ceva neobișnuit. 

Polițistul se întunecă la faţă și puse mâna pe baston. 

— Nu contează cum se fac lucrurile în ţara ta. Ești în 
Republica Guineea Ecuatorială și trebuie să respecţi datina ţării 
noastre și legile noastre. Ai numai două nume. Rezidenţa ta nu e 
valabilă. 

— Înţeleg ce spuneţi, dar mi s-au dat numai două nume, iar 
funcţionarul de la ambasadă care mi-a semnat permisul a 
înțeles asta. 

Polițistul se uită urât la ea și spuse: 

— Ești aici ilegal. Legea asigură pacea republicii, iar străinii 
trebuie și ei să o respecte. 

Cu mișcări încete și deliberate, băgă permisul în buzunarul de 
la piept. 


94 


— Să te prezinţi mâine-dimineaţă la secţia de poliţie. Până 
atunci documentul tău rămâne la mine. 

Apoi, urmat de polițistul mai tânăr, porni băţos spre 
bulevardul blocat. Bradford se uită după ei și o întrebă în șoaptă 
pe Munroe: 

— Ce-a fost asta? 

Ea îl luă de braț, îl răsuci în direcţia hotelului și începu să 
meargă. 

— Asta a fost un bun exemplu de ce țara asta este ce este. 
Indiferent cât se străduiesc cei bine intenţionaţi să intervină sau 
cât petrol se scoate din pământ, unele lucruri sunt imuabile, sau 
chiar înrăutăţite de prezenţa banilor. Când nepotismul e literă 
de lege, păstorul de capre de azi ajunge despotul de mâine, și 
nu e nevoie decât de un fluier nou, strălucitor și de o uniformă 
uzată ca să se nască un nou tiran. 

Se uită peste umăr spre polițistul care stătea iar într-un colț 
împreună cu alţi trei îmbrăcaţi în albastru. 

— Legile sunt arbitrare. E în regulă să bei și să conduci, dar 
primeşti citaţie că ai o mașină murdară. E ilegal să dai mită, dar 
legea e îngăduitoare cu cei care iau. După el, am încălcat o lege 
având doar două nume. 

Oftă amuzată. 

— Cât despre noi, singurul lucru de făcut e să ne lăsăm duși 
de val și să ne dăm toată silința să nu intrăm în bucluc. 

— Ai de gând să încerci să-l recapețţi? 

— Permisul de rezidență? Nu. Dacă aș vrea să-l recuperez, ar 
trebui să petrec cea mai mare parte a zilei de mâine, poate 
chiar restul săptămânii la secţia de poliţie încercând să aflu la 
cine e și ce trebuie să fac ca să-l recapăt, ca să nu mai spun că 
m-ar costa o mică avere. 

Îi strânse braţul în joacă. 

— Mai am permise, așa că nu-i nicio pagubă. 

În seara aceea rămaseră la hotel, Munroe preferând să evite 
încă o întâlnire cu poliția cât timp orașul era blocat. In loc să 
cutreiere străzile și să socializeze cu localnicii, cinară în curtea 
interioară a hotelului, unde fiecare masă acoperită cu o umbrelă 
avea propria clientelă interesată de comerțul cu petrol. 

Când chelnerul veni să strângă masa, Munroe îl opri și făcu 
semn cu capul spre capătul îndepărtat al curții unde două dintre 


95 


Umbre beau pe îndelete bere spaniolă de import și, din când în 
când, aruncau pe furiș o privire în direcţia lor. 

— Îi cunoști? întrebă ea. 

El se uită în direcţia indicată de ea și apoi spuse: 

— Poate ar fi mai bine să nu-i cunosc. 

Ea ceru trei beri ca ale lor, iar când chelnerul se întoarse cu 
comanda, luă dozele și se ridică să plece de la masă. Bradford 
puse mâna pe braţul ei, oprind-o. 

— Unde te duci? spuse el. 

La căldura degetelor lui pe pielea ei, privirea lui Munroe se 
încețoșă. Așteptă o fracțiune de secundă și inspiră, apoi se 
aplecă spre el și, privindu-l direct în faţă, spuse: 

— Am să-ţi spun asta o singură dată, Miles, fiindcă îmi placi. 
Mai atinge-mă așa și jur că am să-ţi rup degetele. 

El își retrase mâna. 

— Scuză-mă, spuse el. Obicei prost. 

— Ca să-ţi răspund la întrebare, șopti ea, vreau să știu cine 
sunt și ce vor. 

Apoi se îndreptă și porni spre locul unde stăteau Umbrele. 

Se opri în faţa bărbaţilor cu un zâmbet inocent și sfios. Spuse 
în spaniolă: 

— V-am văzut prin oraș. 

Apoi, punând dozele pe masă, adăugă: 

— Pot să beau cu voi o bere? 

Urmă un moment de tăcere. Fără să aștepte răspuns, trase un 
scaun și, cu un zâmbet ațâţător în direcţia celui care o urmărea 
la aeroport, se așeză. Se aplecă spre el cu timiditate feciorelnică 
și întinse mâna. 

— Eu sunt Michael. 

După o ezitare de o secundă, el îi luă mâna și îi întoarse 
zâmbetul. 

— Nicolas. 

Mâinile lui erau mici și groase, iar strânsoarea puternică. Avea 
un inel masiv, de aur, și la încheietură un ceas Fendi. Peste 
masă, tovarășul lui stătea cu braţele încrucișate și îi șopti în 
fang o avertizare. Nicolas nu spuse nimic și se întoarse spre 
Munroe și făcu semn spre tovarășul său. 

— Vărul meu Teodoro. 

Ea cochetă în direcţia lui Teodoro, întinse mâna și spuse 
dulce: 


96 


— Te-ai speriat de mine? 

Ambii bărbaţi râseră. Era un râs nervos, dar era introducerea 
de care avea nevoie ea. Împinse o doză de bere spre fiecare, 
apoi o deschise pe a ei și o ridică într-un fel de toast. 

Băură și ea le puse întrebări inofensive despre viaţa în oraș. 
La rândul lor, o întrebară de Bradford. 

— E iubitul tău? 

Ea zâmbi jucăuș. 

— Nu, nue. 

— Soţul tău? 

Un botic. 

— Nici asta. 

— Eşti măritată? 

Sprâncene ridicate și ochi mari. 

— Căutaţi o soţie? 

Râsete. 

Munroe comandă al doilea rând de beri. În spatele ei Bradford 
stătea rezemat în scaun, cu brațele așezate neglijent pe 
abdomen, cu picioarele întinse sub masă. Avea ochii pe 
jumătate închiși și, pentru un privitor oarecare, ar fi părut că era 
multumit și relaxat, însă Munroe știa bine că era extrem de 
atent. Îl ignoră. 

La al patrulea rând de băuturi, Munroe trecu pe alcool distilat, 
știind că băieţii erau obișnuiți să bea după bere tării. În timpul 
sărbătorilor din sat, paharele pe jumătate pline erau umplute cu 
cea mai apropiată sticlă, rezultând un amestec de votcă, 
whisky, vin și ce se mai gasea. 

Alte câteva rânduri și Munroe schimbă conversaţia de la 
generalităţi la casele și familiile lor. Copii? Da. Soții? Numai 
Nicolas. Teodoro nu-și putea încă permite să-și cumpere una - 
mai precis să plătească zestrea -, dar avea iubite și copii. Frați 
și surori? Mulţi. Părinţi renumiţi? Chicoteli. Poate într-o bună zi. 

— Vorbiţi fang, spuse ea. Sunteţi de pe continent? 

— Da. Dintr-un sat mare, un sat important. 

Ea zâmbi admirativ. 

— Cel mai important sat din țară? 

Râsete. 

— Bineînţeles. 

Șoc. 


97 


— Dar satul nimănui n-ar putea fi mai important ca satul 
președintelui. 

— Ala-i satul nostru. 

Răsplată. 

Întrebările continuară, prietenește și neinvazive: peisajul, 
animalele, obiceiurile tribale, detalii nevinovate puse cap la cap, 
astfel că ea obţinu o imagine compozită a zonei Mongomo, 
despre drumurile, prezenţa militară și securitatea de pe 
continent, știind la ce să se aștepte și ce se schimbase. După ce 
băieții dădură gata al optulea rând, îi întrebă de ce o urmăreau, 
și la asta Nicolas se ridică și ceru voie să se retragă, iar Teodoro 
îi urmă exemplul. 

Conversaţia se încheiase. 

Munroe se uită cum traversau curtea interioară, mersul lor 
nemaifiind atât de coordonat ca atunci când veniseră, și după ce 
ieșiră pe ușa care dădea în fața hotelului, poziţia ei se încordă și 
expresia feţei i se schimbă. Șarada se terminase, informaţiile 
culese erau mult peste ce sperase să obţină, în afară de cea mai 
importantă. Se întoarse la masă, unde Bradford stătea tot cu 
picioarele întinse și ochii întredeschiși. 

— Cum amândoi sunt beţi și au plecat, Umbra Trei va fi 
curând în vecinătate, spuse ea. Mă duc la culcare. 

El își lăsă capul pe spate să se uite la ea. 

— Nu stai jos? Am o întrebare. 

Ea trase un scaun de la masă. El tăcu o clipă, studiind-o, iar 
ea stătea liniștită, urmărindu-l la rândul ei. În cele din urmă el 
vorbi: 

— De ce faci asta? 

Scoase un chicot slab, își trecu degetele prin păr și se aplecă 
în faţă. Expresia îi deveni severă. 

— De ce te înjosești, de ce te dai în spectacol făcând pe 
păpușa cu ochi de căprioară? Nu pricep. Ești una dintre cele mai 
inteligente persoane pe care le cunosc. Să te urmăresc 
coborând la nivelul ăla e atât de... nu știu... insultător... dureros. 

— Dacă mă pun într-o situaţie caraghioasă, eu sunt proasta - 
de ce te deranjează pe tine? 

El dădu din umeri. 

Munroe se aplecă în scaun, într-o poziţie simetrică cu a lui. 

— Ascultă, Miles, în viața mea sunt o mulţime de lucruri de 
care nu sunt mândră, dar seara asta sigur n-a fost printre ele. 


98 


Fac tot ce e nevoie să obțin informaţiile care îmi trebuie ca să- 
mi fac treaba, iar rolul de păpușă cu ochi de căprioară, cum te-ai 
exprimat tu, a fost ceva la care reacţionează tipii ăia. De asta 
sunt plătită cum sunt plătită ca să fac ce fac - informaţiile de 
care am nevoie sunt în locurile alea și întotdeauna voi găsi o 
cale să le obțin. Seara asta a fost joacă de copii. 

Dădu să plece și apoi își puse mâinile pe umerii lui, se aplecă 
și îi șopti la ureche: 

— Știu la fel de bine ca tine de ce te deranjează, Miles. 

Și se îndepărtă. 

a 

Viața în micuța capitală începea înainte de ivirea zorilor cu 
pregătirile pentru venirea apei. Ea se acumula în munti în timpul 
nopţii și apoi i se dădea drumul să curgă prin ţevile orașului. Pe 
la șapte sau opt se prelingeau ultimele picături și robinetele 
secau, iar apa care rămânea era colectată în găleți și vase și 
trebuia să ajungă până dimineaţa următoare. Cei care locuiau în 
zone mai ridicate aveau norocul să colecteze destulă apă pentru 
îmbăiere, spălat vase și toaletă. Pentru o ţară cu una dintre cele 
mai mari cantităţi de precipitaţii din lume, apa în capitală era un 
articol de lux. 

La opt, Munroe și Bradford opriră un taxi pentru drumul de 
cinci minute până la minister. Barierele care blocaseră orașul cu 
o zi în urmă dispăruseră, iar străzile înguste forfoteau deja de 
viaţă. 

Nu erau primii sosiți în antecamera biroului ministrului; o 
femeie în vârstă, fără îndoială sosită recent dintr-un sat, stătea 
într-un capăt al canapelei. Purta o rochie înflorată în culori vii, 
care se vedea că fusese păstrată cu grijă mulţi ani. Incălţările ei 
erau din altă epocă, opinci tocite și repingelite, curate și 
lustruite. Mâinile ei, noduroase de la munca grea, stăteau 
adunate în poala ei. 

Femeia venea de pe continent, era o supraviețuitoare, una 
dintre puţinii rămași din generaţia dispărută, cei care au reușit 
cumva să supravieţuiască genocidului comis de Macias Nguema 
în cei zece ani ai lui de teroare. În timpul așteptării, o onoră pe 
Munroe cu povești pline de istorie și legendă. 

Era aproape amiază când sosi ministrul. Era fără suită și când 
trecu prin antecameră îi salută dând din cap pe Munroe și 
Bradford. La puţin timp după aceea, secretara îi îndrumă pe cei 


99 


doi spre ușile închise ale biroului lui, iar femeia în vârstă rămase 
pe canapea, tăcută, fără să protesteze că rândul ei de a vorbi cu 
marele om fusese trecut cu vederea. 

Când ministrul îi primi, stătea la un birou mare, de lemn și nu 
se ridică. Strângerea lui de mână era la fel de moale ca mâinile 
lui și purta un costum italienesc ajustat pe corp. Vorbea 
englezește și avea glasul uscat și ragușit. Le făcu semn să ia loc 
pe scaunele din faţa biroului său, cu tapiţerie de catifea de un 
roșu intens, uzată. 

După ce terminară cu politețurile și laudele aduse Republicii 
Guineea Ecuatorială, Munroe îi înmână o fotografie a lui Emily 
Bradford, urmată de o foaie de hârtie cu datele fizice ale lui 
Emily. 

— O căutăm pe o prietenă de-a noastră, spuse ea. Lipsește de 
ceva vreme și avem motive să credem că este sau a fost în Rio 
Muni, posibil în zona Mongomo. Cunoscând seriozitatea 
guvernului dumneavoastră și grija cu care îi trataţi pe vizitatorii 
străini, am sperat că Excelenţa voastră știe ceva despre 
prietena noastră, poate a primit vești despre ea. Am venit să vă 
întrebăm mai întâi pe dumneavoastră înainte de a ne duce noi 
înșine acolo. 

El luă fotografia, se uită atent la ea, apoi își luă un aer 
dezinteresat. Uitându-se indiferent la fotografie, întrebă: 

— Când a intrat în ţară? 

— Nu știm data exactă, spuse Munroe. Cam acum patru ani. 

— E mult de atunci, spuse el. In patru ani se pot întâmpla 
multe. Acum patru ani nu eram conducătorul acestui minister. 

— Înţeleg. 

— Și cu ce scop a intrat? La care companie lucrează, sau 
poate o biserică? 

— Era aici ca turistă, răspunse Munroe. Cel puţin așa am 
înțeles noi. 

— Te superi dacă păstrez asta? spuse el și apoi, fără să 
aștepte răspuns, băgă fotografia și foaia de hârtie în buzunarul 
de la piept. Acum nu-mi vine nimic în minte și nu promit nimic, 
dar am să-i pun pe oamenii mei să se intereseze și pe urmă vă 
spun. V-aș sugera să vă întoarceţi mâine-dimineaţă. Am să fiu la 
birou pe la nouă. 


100 


leșiră din antecameră și coborâră scările, iar la parter sub 
centrul clădirii era parcat un Hummer al ministrului, negru și 
lucios. Munroe se opri în faţa lui și se privi într-un geam. 

— Vrei să punem pariu că mașina asta e singura de genul 
acesta din ţară? 

— Contează? 

Munroe dădu din umeri. 

— Pentru mine sau pentru tine, nu. Dar sunt sigură că va 
conta pentru stăpânul ei când va veni vremea de piese noi, dar 
pentru cine cred eu că ar conta cel mai mult este femeia de pe 
canapeaua de vinilin de sus, care așteaptă să stea de vorbă cu 
marele om, care înainte de descoperirea petrolului era la fel de 
sărac cum e ea acum. 

Se îndepărtă de Hummer și porni spre stradă. 

— Și n-are șofer. 

— Asta înseamnă ceva? 

— Da, spuse ea, ca pentru sine. 

Se opri și se uită în urmă, apoi privi în pământ și în cele din 
urmă spuse: 

— Oamenii importanţi au de obicei suită, sau măcar un șofer. 
Președintele a venit ieri în oraș, ceea ce înseamnă că 
majoritatea miniștrilor lingăi nici măcar n-au apărut la muncă 
azi. 

Tăcu. 

— El a venit singur. 

Altă pauză. 

— Ştii, e posibil să fi venit la minister doar pentru a se întâlni 
cu noi. 

e 

Ploaia torențială se porni la începutul serii și ţinu toată 
noaptea, o puternică rupere de nori care bubui în acoperișuri și 
înecă toate celelalte sunete. Dimineaţa, străzile orașului erau 
niște râuri umflate care goneau spre ocean. Traficul pietonal era 
neînsemnat; când atacul apei asupra pantofilor și îmbrăcămintei 
deveni la fel de violent ca acela venit din aer, numai cei mai 
disperaţi se aventurau să intre în el. Și, la fel ca populaţia 
orașului care urmărea ploaia de pe trepte, de la ferestre și de 
sub porticuri, Munroe se uită pe geamul balconului, dorindu-și să 
nu se întoarcă la Ministerul Afacerilor Externe și știind că oricum 
va trebui să se ducă. 


101 


Când sosiră și se așezară pe canapeaua pe care stătuseră în 
ultimele două zile, erau uzi până la piele. Antecamera era goală, 
chiar și secretara lipsea. 

— N-o să apară, spuse Munroe. Când plouă așa, totul se 
închide pentru o vacanţă de la sine înțeleasă. Intre sezonul 
ploios - care durează mai mult de jumătate de an - și toate 
sărbătorile oficiale, e de mirare că se muncește cât de cât. 

Bradford își scutură apa de pe gât. 

— Dacă îmi spuneai asta la hotel, mi-aş fi pus costumul de 
baie. 

— Tare mi-ar fi plăcut să văd asta! 

El își scoase cămașa și o stoarse. Apa făcu o băltoacă la 
picioarele lui, unde se formase deja un râu de picături de la 
pantalonii lui. 

— Cât ai de gând să tot faci asta? întrebă el. 

Munroe zâmbi uitându-se la torsul lui. 

— Așteptarea? 

— Da. 

— Cum mai sunt trei săptămâni până la Crăciun și pe urmă 
totul se închide până la mijlocul lui ianuarie, va trebui să 
obţinem ce putem săptămâna viitoare. Dacă până atunci nu 
avem nimic, plecăm pe continent. 

Se opri o secundă și apoi arătă spre picioarele lui. 

— Ce zici să-ţi storci și pantalonii? 

El îi făcu cu ochiul, își trase peste cap cămașa umedă și 
spuse: 

— Cum se distrează oamenii care trăiesc aici? 

— Ai văzut barurile: muncă, băutură și mâncare, asta-i tot - și 
femei - dacă ești dispus să te alegi cu o doză bună de HIV. 

Până după-amiază, ploaia mai slăbi puţin. Înainte de 
terminarea programului, sosi și ministrul. Era singur, la fel ca în 
ziua precedentă. Din antecameră îi invită direct în biroul său. 
Era repezit, formal și nu mai avea nuanţa de amiciţie față de ei 
pe care o avusese cu o zi în urmă. 

— N-am informaţii noi pentru voi, spuse el. Dar poate că are 
Don Felipe, șeful poliţiei din Malabo. 

Scrise repede ceva pe o foaie de hârtie liniată. 

— O scurtă scrisoare de recomandare, spuse el. Daţi-i-o și 
vedeţi ce poate să facă pentru voi. 


102 


— lertaţi-mă că întreb, spuse Munroe, dar dacă prietena 
noastră a fost văzută ultima oară în Rio Muni, există 
probabilitatea ca poliţia de pe insula Bioko să aibă informaţii? 

— Asta va trebui să o aflaţi voi. Eu știu că Don Felipe e și șeful 
securităţii prezidenţiale și confident al președintelui. Este posibil 
ca el să fi aflat lucruri de care eu nu am știință. 

li întinse lui Munroe hârtia, apoi se ridică și îi conduse la ușă. 

După o rutină care le devenise mai mult decât familiară, se 
duseră de la minister la hotel, iar de la hotel la restaurant. La 
cină, în mai multe rânduri, Munroe întâlni privirea uneia dintre 
Umbre care, în semn de recunoaștere, dădu din cap sau zâmbi. 
Văzu că ei nu mai beau alcool și, ca răspuns la asta, trimise la 
masa lor băuturi răcoritoare și deserturi. 

Dimineaţa următoare ea și Bradford găsiră biroul șefului 
poliţiei. Secţia de poliţie era o clădire cu un singur nivel, cu 
pereţi scorojiţi și stropită cu noroi. Ferestrele erau niște 
dreptunghiuri goale împrejmuite de obloane cu șipci deschise, 
pe care se revărsa afară zgomotul tastaturii lovite a unei mașini 
de scris. 

Antecamera biroului șefului poliţiei era ocupată complet de 
trei birouri și o canapea veche, iar micul spaţiu rămas era plin 
de oameni care așteptau să stea de vorbă cu șeful. Munroe lăsă 
scrisoarea de recomandare la un subaltern și se întoarse la 
intrarea din faţă a clădirii. Se rezemă de un spaţiu gol care ţinea 
loc de fereastră și, pregătită să aștepte cea mai mare parte a 
zilei, începu să urmărească traficul. 

După câteva minute se apropie un poliţist în civil. 

— Lucrez pentru Don Felipe, spuse el. Acum e în drum spre 
secție. 

Deschise o ușă și spuse: 

— Vă rog să așteptați aici. 

Apoi îi lăsă singuri. 

La fel ca antecamera, biroul era plin cu mobilă atât de 
înghesuită, încât genunchii lui Munroe și ai lui Bradford se 
atinseră când se așezară. Deasupra unei ferestre baricadate cu 
placaj era un aparat de aer condiţionat care mai că reușea să 
răcorească încăperea, însă nu ștergea mirosul stătut de 
mucegai care domnea în clădire. 

Don Felipe intră în cameră însoţit de doi tineri în haine civile și 
tocuri de armă la curea. Avea la el scrisoarea pe care i-o lăsase 


103 


Munroe. Dădu mâna cu ei, se așeză vizavi de ei și apoi, ca și 
cum i-ar fi venit târziu ideea, le oferi cafea. Vorbea o spaniolă 
răstită, poruncitoare. 

— Silvestre Mba m-a rugat să vă ajut, spuse el. Spuneţi-mi 
mai multe despre fata pe care o căutaţi. 

Munroe îi întinse lui Don Felipe altă fotografie a lui Emily 
Burbank, împreună cu o foaie de hârtie identică cu cea pe care 
i-o dăduse ministrului, folosind aceleași cuvinte pentru a explica 
dorinţa de a o găsi pe Emily. 

Don Felipe luă fotografia și la fel cum făcuse ministrul de 
externe o studie atent, apoi i-o înmână tânărului care stătea în 
dreapta lui. 

— Republica Guineea Ecuatorială are un palmares strălucit de 
relații bune cu oaspeţii noștri, îi spuse el lui Munroe. Ne purtăm 
corect și cum se cuvine cu toți străinii și dacă unui bărbat sau 
unei femei i se întâmplă ceva rău, e din cauză că acea persoană 
nu a trăit după litera legii. De fapt, președintele nostru, 
reprezentantul lui Dumnezeu în faţa poporului nostru, este 
recunoscut de ţara voastră ca un prieten bun și un susținător al 
drepturilor omului. Americanii pot învăţa multe lucruri de la noi. 

Don Felipe își aprinse o ţigară. Se lăsă pe spate în scaun, 
picior peste picior. Trase adânc fumul în piept și apoi îl slobozi în 
încăpere. Trăgând un al doilea fum, se aplecă și puse ţigara în 
scrumieră. 

— Știu de fata asta pe care o căutaţi, spuse el. 

Ochii îi rămaseră fixaţi asupra lui Munroe. Ea stătea 
impasibilă, susţinându-i privirea. Don Felipe îi vorbi în fang 
bărbatului care stătea în dreapta lui, ordonându-i să aducă un 
document. 

Când aghiotantul părăsi încăperea tăcerea continuă, fiind 
întreruptă doar de întoarcerea lui. Avea la el un plic, pe care i-l 
înmână șefului său. Don Felipe i se adresă lui Munroe: 

— Cred că documentul acesta pune capăt călătoriei voastre. 

Puse plicul pe măsuţă și îl împinse spre ea. 

înăuntru era o singură foaie de hârtie, pe care Munroe o 
cercetă, apoi o băgă la loc în plic. Don Felipe strivi ţigara în 
scrumieră. 

— În Republica Guineea Ecuatorială legea e supremă, spuse 
el. Nicio persoană nu e mai presus de ea. Acum, că aveţi 


104 


informaţiile după care aţi venit, vă recomand să vă întoarceţi în 
tara voastră. 

Munroe dădu din cap. 

— Vă mulţumim pentru amabilitate și pentru primirea caldă, 
spuse ea. După cum sunt sigură că știți, călătoria din ţara mea 
până în ţara dumneavoastră este foarte lungă și obositoare. Am 
auzit lucruri minunate despre plajele din Bata și rezervația 
naturală EQUOFAC. Înainte de a ne întoarce acasă, ne vom lua o 
vacanţă de câteva zile. g 

Don Felipe nu spuse nimic, uitându-se fix la Munroe. In cele 
din urmă se ridică și îi strânse mâna. 

— Toţi vizitatorii respectuoși sunt bine-veniţi în ţara noastră. 

Merse cu ea spre ușă și o deschise. 

— Este regretabil că au intrat unii care nu sunt bine-veniţi - 
oamenii periculoși din ţările învecinate. Dacă alegeţi să 
rămâneţi, e decizia voastră, dar să știți că nu vă putem garanta 
protecţia împotriva unor astfel de elemente nedorite. 

— Vă mulţumesc pentru grijă și bunăvoință, spuse ea. Poporul 
dumneavoastră e binecuvântat că are un protector ca 
dumneavoastră. 

Se întoarse și, după ce Bradford o urmă, ușa se închise. 

Dacă Munroe ar fi ales să meargă pe jos, n-ar fi făcut nici zece 
minute până la hotel. În schimb, ea opri un taxi. Bradford se uită 
la ea întrebător, însă nu primi nicio explicaţie. Ea rămase tăcută 
tot drumul, cu capul rezemat de banchetă, uitându-se în 
plafonul mașinii și nici Bradford nu spuse nimic. 

La hotel, ea se îndreptă spre camera ei și ar fi închis ușa fără 
o vorbă dacă ar fi lăsat-o Bradford. 

— Zău că vreau să înțeleg ce s-a întâmplat, Michael, spuse el. 

Ea se opri, apoi îl lăsă să intre. 

El se așeză pe scaunul de lângă pat, iar ea se duse la ușa care 
dădea în balcon și se uită afară. 

— N-am priceput nici jumătate din ce s-a petrecut acolo, 
spuse el. Ce ţi-a arătat? 

Ea continuă să se uite în gol. 

— Certificatul de deces al lui Emily. 

În cameră se lăsă liniștea și după o clipă Munroe se întoarse 
spre Bradford. Avea umerii căzuți și își ţinea capul în mâini. |și 
trecu degetele prin păr și apoi se îndreptă. Faţa lui nu exprima 
nimic. 


105 


— Nu mi-am închipuit niciodată că atunci când vom primi 
vestea, ne va fi dată cu atâta lipsă de ceremonie. 

Munroe se întoarse iar spre balcon. 

— Documentul ăsta nu are nicio valoare. Crede-mă că dacă ar 
exista chiar și cea mai mică posibilitate ca el să aibă valoare, aș 
pleca de aici într-o clipită - treaba terminată, misiunea 
îndeplinită -, primind un bonus gras că furnizez dovada solidă 
despre ce s-a întâmplat cu Emily. 

Se întoarse spre Bradford. 

— Nu, căutarea a devenit doar puţin mai periculoasă și mult 
mai complicată. 

— Nu-ţi pun la îndoială judecata, spuse el. Dacă tu crezi că 
încă mai există o șansă ca ea să fie în viaţă, mă voi agăța de 
acest pai, dar zău că nu știu unde vrei să ajungi cu asta. 

Ea se duse la pat, se așeză și deschise plicul. 

— Vom începe cu asta, spuse ea, deși sunt atâtea lucruri în 
neregulă, încât e greu să-mi dau seama de unde să începem. 

Işi mușcă buza și se uită cu ochii mijiţi la document. 

— Pentru început, actul în sine. 

Il ţinu sus astfel ca el să vadă desenele din lungul chenarului 
și detaliile titlului. 

— Vezi numărul de sus? E o hârtie de cinci mii de franci 
centrafricani - un formular emis de guvern. Trebuie să fie 
procurat de la Ministerul de Finanţe. 

Fața lui era nedumerită. 

— Ori de câte ori oamenii au nevoie de un document oficial 
trebuie să cumpere un astfel de formular și să meargă cu el la 
ministerul care deţine informaţiile de care au ei nevoie. Pentru 
orice ai nevoie de un formular fiscal eliberat de guvern. Vrei 
bunuri procesate în port? Aprobările se dau pe un formular 
fiscal. Vrei autorizaţie pentru mașină? Formular fiscal. Vrei un 
certificat de naștere? Formular fiscal. 

Îi întinse documentul. 

— Cineva a trebuit să plătească pentru asta la Ministerul de 
Finanţe și apoi să-l ducă la secţia de poliţie. Mă îndoiesc că 
funcţionarul care l-a dactilografiat și câștigă cincizeci de dolari 
pe lună a fost cel care a făcut asta. 

— Așadar, vrei să spui că oricine solicită un document oficial 
trebuie să prezinte formularul fiscal pentru a-l obține? 


106 


— Exact, spuse ea. Și așa ajungem la următoarea 
inadvertenţă care sare în ochi. Un certificat de deces e lipsit de 
sens în ţara asta. Nimeni nu le folosește și nici nu le are. Când 
într-un sat e un deces, nu se face autopsie și nu se întocmește 
un raport de către poliţie, care să stabilească o „cauză a 
decesului”. Se ține în sat o ceremonie, o înmormântare dacă 
persoana respectivă are noroc, și asta e tot. Dacă te duci la 
guvern și ceri un certificat de deces, marea întrebare o să fie 
„pentru ce?” 

— Dar noi avem unul. 

Ea dădu din cap. 

— Ajung imediat și la asta. Documentul acesta este o înșiruire 
de cuvinte ortografiate greșit care certifică faptul că numita 
persoană a murit în Republica Guineea Ecuatorială. Nu dă niciun 
detaliu. Nici măcar nu spune când s-a întâmplat sau ce 
naţionalitate avea ea. Cu toate cusururile guvernului acestei 
țări, să nu uităm că ea a fost zece ani sub comunism. Se pricep 
foarte bine la hârtii de prisos și la aplicarea procedurilor la zi, 
oricare ar fi ele. Ne-am fi așteptat cel puţin la un indiciu care să 
lămurească dacă a murit pe continent sau pe insulă. 

— Ascultă, Michael, nici nu știi ce mult vreau să te cred, dar 
de ce au ei documentul ăsta? Nu le-ar fi fost mult mai simplu să 
spună că habar n-au despre ce vorbim? 

— Cred că sunt mai multe răspunsuri probabile la întrebarea 
asta, spuse ea, dar cel mai plauzibil mi se pare următorul: 
bucata asta de hârtie nu dovedește nici măcar că ea a fost în 
ţară. Au luat numele lui Emily de la noi și au date din biografia 
pe care i-am dat-o lui Mba la minister. Hârtia asta înseamnă că 
un individ școlit în străinătate, care știe ce înseamnă pentru noi 
un certificat de deces, nu vrea ca noi să ne vârâm nasul peste 
tot pe continent și speră că asta e de ajuns să ne convingă să 
plecăm acasă. 

Munroe luă certificatul de deces și îl puse în punga cu fermoar 
în care își păstra pașaportul și pe care o ţinea într-o centură de 
siguranţă pe care o purta pe sub pantaloni, în jurul taliei. 

— Din acest moment, lucrurile vor deveni periculoase, Miles. 
Am ajuns să fim o ameninţare și, dacă nu o să fim atenţi, cineva 
o să reușească să ne înlăture. Poate ar trebui să-l suni pe 
Burbank, să vezi dacă te eliberează de misiune. 

— Rămân, spuse el. Și ce urmează? 


107 


— Trebuie să plecăm cât mai repede din oraș, de preferință 
pe continent. 

Se uită la ceas. 

— Mai e până se închide biroul GEASA. 

La fel ca majoritatea sediilor firmelor din oraș, sediul 
companiei aeriene se afla la primul etaj al unei clădiri cu trei 
niveluri. Biroul era mic, întunecos, umed și gol, în afară de câte 
un birou pe ambele părţi ale camerei. Înăuntru erau două 
persoane, un secretar sau un funcționar, celălalt fiind cineva 
important care le luă banii și scrise de mână informaţiile pentru 
bilet. In cincisprezece minute tranzacţia fu încheiată - aveau să 
plece dimineaţa cu primul avion. 

La ieșirea din birou, Munroe îi înmână lui Miles biletul lui. 

— Să zbori cu avionul la Bata e ca și cum ai juca ruleta 
rusească, spuse ea. Fără exagerare. Aparatele sunt avioane 
rusești, vechi, care sunt prost întreţinute. Sunt umplute peste 
capacitate și zboară până se prăbușesc - de obicei în ocean. Să 
sperăm că nu mâine. 

Munroe se opri și se uită în susul și în josul străzii, cercetând 
pietonii și mașinile din trafic. Bradford îi urmări privirea. 

— Ne-au urmărit aici Umbrele? întrebă el. 

— Eram sigură de asta, spuse ea. 

— Și eu. 

— Crezi că au fost în stare să ne evite ca să nu-i reperăm? 

— Mă îndoiesc. 

— Și eu. 

Munroe și Bradford făcură pe jos drumul de întoarcere la hotel 
sperând să repereze o Umbră. Li s-ar fi părut normal să fie 
urmăriţi, însă constatară că erau singuri. 

La cină nu prea vorbiră și, pentru prima dată de la sosirea în 
oraș, Munroe simţi fiorii amenințării. Ea nu venea în cuvinte, ci 
în tăceri, în lucruri nerostite și în atmosfera de bună dispoziție 
printre angajaţii hotelului, care nu mai exista. 

Chelnerul, înainte prietenos și binevoitor, era în seara asta 
solemn și taciturn. Le aduse băuturile și Munroe le trimise 
înapoi, cerând doze nedeschise, iar apoi, într-un acord nerostit, 
nici ea, nici Bradford nu comandară nimic de mâncare. Stăteau 
în tăcere bând tacticos doza de coca-cola, prefăcându-se 
amuzaţi de un grup gălăgios de betţivi, aflat la două mese 
depărtare. lar după ce zăboviră suficient de mult pentru a salva 


108 


aparențele, părăsiră curtea interioară pentru a se întoarce în 
camerele lor, așteptând lumina și plecarea din oraș. 

Hotărâseră că era mai bine dacă dormeau în aceeași cameră. 
Bradford se întoarse în camera sa pentru a lua niște așternuturi, 
precum și lucrurile lui și, în timp ce îl aștepta, Munroe își scoase 
pantofii. Când îi azvârli lângă pat, avu primele semne de 
amețeală. Se înclină ca să nu cadă, se sprijini de pat și simţi 
întunericul  înconjurând-o. Deschise gura să strige după 
Bradford, dar nu ieși niciun sunet. Se prăbuși pe podea, și 
ultimul gând care îi trecu prin minte fu să se întrebe cum naiba 
se întâmplase asta. 


109 


Capitolul 10 


Coasta de vest a insulei Bioko, 
Guineea Ecuatorială 


Munroe își reveni încet din leșin și făcu un efort să-și recapete 
luciditatea, încercând să înțeleagă stimulii care loveau ca niște 
ciocane în simţurile ei. Mai întâi veni mirosul neplăcut de metal 
oxidat, iar apoi, prin îmbrăcăminte, simţi răceala oțelului. Era 
întuneric și în aer era o umezeală sărată. Era întinsă pe-o parte, 
cu căluș în gură și mâinile legate la spate. Era cu picioarele 
goale, iar din câte își dădea seama, și acestea erau legate de 
ceva greu. Fum de ţigară atârna în aer și niște glasuri vorbeau 
în șoaptă și repede într-o limbă pe care n-o înţelegea. 

Unde naiba era Bradford? 

Simţi mișcare - regularitatea schimbătoare a unei bărci mici 
care se legăna pe oceanul deschis. Din spate venea vaietul slab 
al unui motor, care indica o viteză de înaintare mică. Pe cer erau 
stele, iar un felinar la pupa reliefa patru umbre de bărbaţi. Barca 
nu avea mai mult de patru metri și jumătate lungime și, cu 
excepţia unei cabine mici la proră, era neacoperită. Munroe 
simţea miros de ploaie în depărtare și știa că și ei îl simțeau. 

La un metru de ea, unul dintre bărbați stătea rezemat de 
bord, într-o rână. Aproape de fața lui era licărirea slabă, 
portocalie care se lumina când trăgea din ţigară. Avea la 
centură un cuţit și, aproape de el, un toc cu o armă. 

Ceaţa mentală continuă să se ridice și confuzia fu urmată de 
mânie. Curtea interioară cu Bradford, camera de hotel, 
întunericul. Imaginile se contopeau și se ciocneau. Presiunea 
internă se acumula constant, îi urca din măruntaie în piept, un 
ciocan care lovea ca o tobă de război al cărei ritm avea să se 
oprească doar atunci când se vărsa sânge. Vederea i se înceţoșă 
și se strădui să și-o limpezească. Gândire înainte de acţiune, 
cunoaștere înainte de luptă. 

Ochii ei îl urmăriră pe paznic în timp ce fuma, și se răsuci 
astfel încât să poată ajunge cu mâinile la glezne. In jurul labelor 
picioarelor avea un lanţ care trecea printr-o bucată de ţeavă 


110 


metalică. O greutate. O ancoră. Urma să fie aruncată ca un 
gunoi. Fără întrebări, fără acuzaţii, fără tortură și fără șansa de a 
explica sau de a se apăra - aruncată în apă pentru a dispărea, 
pentru a fi ștearsă de pe fața pământului. 

Nemernicii afurisiți. 

Răpăitul de tobă lăuntric se înteţi ca volum și se acceleră, iar 
dorinţa de a ataca deveni insuportabilă. 

Respiră. Gândește. 

În depărtare, cerul avea nuanţa flăcării gazului natural aprins. 
Se întoarse spre stele și, ca de atâtea ori în trecut, găsi harta 
scrisă pe cerul nopţii ecuatoriale. Strălucirea lor era un indicator 
de măsurare a distanţei. Erau aproape de coastă. Destul de 
aproape dacă putea supravieţui curenților perfizi. Cât de 
departe în larg erau? Un sfert de milă. Poate chiar mai puţin. 

Bărbatul de lângă bord se îndreptă de spate și se întoarse. Ea 
îngheţă. El veni mai aproape și întinse mâna, pocnind din 
degete în faţa ei și, când nu primi niciun răspuns, o lovi cu 
piciorul în coaste. Ea gemu. El se întoarse cu spatele și lumina 
de la pupa îi încadră profilul, în ciuda armelor, era îmbrăcat cu 
haine civile. Aruncă ţigara și se întoarse iar cu faţa la ea și, 
mijindu-și ochii, umblă la nasturii de la cămașa ei. 

Ciocanul percutor își înteţi bătăile, zgomotul lor înecă 
zgomotele bărcii. Nu era nevoie decât de o mișcare, iute și 
silențioasă, o lovitură fulgerătoare de șarpe, ca să ajungă la 
cuţit, să-i taie beregata și să-i arunce corpul în ocean. Testă 
rezistența nailonului care îi lega mâinile. Șeful paznicului zbieră 
un ordin și omul se opri, se îndreptă și îi trase încă un picior în 
burtă, apoi își aprinse altă ţigară și se duse la ceilalţi. 

la-i gâtul, ia-le tuturor gâtul. Du-te cu barca la mal și pe 
urmă... pe urmă ce? Să se întoarcă în Malabo fără un loc în care 
să se ascundă și să încerce să iasă pe furiș din această 
închisoare de insulă? Respiră. Gândește. Timp. Era nevoie de 
timp ca să obţină informaţii, să înţeleagă, să facă strategii! 

Munroe se uită la orizontul strălucitor. Companiile petroliere 
foloseau elicoptere pentru a transporta în Camerun angajaţii 
bolnavi. Era o opţiune. Scrâșnind din dinţi, își smulse brusc 
degetul mare de la mâna dreaptă din locașul lui, își eliberă 
mâna din strânsoare și apoi împinse la loc degetul cu o 
pocnitură dureroasă. Înfășură nailonul în jurul ambelor 
încheieturi ca să-i ţină mâinile în aceeași poziţie și apoi verifică 


111 


lanțurile de la picioare și constată că erau largi. Atentă ca 
metalul să nu se atingă și să zornăie, își trase gleznele afară și, 
convinsă că se va elibera de ancoră fără probleme, le băgă la 
loc. 

Luba. Putea să ducă barca la Luba și să realimenteze acolo. 

Și apoi, momentul favorabil trecu. Din spate, motorul se opri 
și barca alunecă din inerție, ridicându-se și coborând odată cu 
ritmul apei. Nişte mâini o traseră în sus de ceafă și apoi o târâră 
până la bordul înalt până la coapsă și o proptiră sus pe el. 

Altă răbufnire de vorbe spuse repede în acea limbă 
indescifrabilă. Strânsoarea mâinilor slăbi pe moment și corpul ei 
inert se prăbuși în față. Mâinile o ridicară, iar apoi, tăcere. Cu 
ochii întredeschiși, îl văzu pe șef întinzând mâna după armă și în 
acea clipă înţelese cearta. 

El ridică pistolul, iar ea se împinse în picioare spre spate, 
căzând cu capul înainte peste bord, în ocean. Apa se învolbură 
în jurul ei cu un săsâit audibil. Gloanţe. O fierbinţeală ca o lamă 
de cuţit îi cuprinse braţul stâng sub umăr. Ancora se întinse și 
greutatea de la picioarele ei o răsturnă pe partea dreaptă și o 
trase în jos. Neputând să scape de lanţuri, dădu din picioare. 
Plonjeul se opri la zece metri sub barcă și ancora încă o ţinea 
strânsă de glezna stângă. Plămânii ei tânjeau după aer și, 
cuprinsă de panică, apucă lanţul cu mâinile. Nu mai e timp. 
Gândește. Își strecură forțat degetele între picior și lanţ, reuși 
să-l lărgească doi centimetri și apoi se eliberă. Lovind cu 
picioarele se desprinse de fundul oceanului și înotă spre lumină, 
scoțându-și în urcare călușul. 

Sparse apa sub pupa bărcii, având doar faţa la suprafaţă. Își 
protejă corpul ţinându-l sub barca ce se legăna odată cu 
mișcarea apei. Bău aerul cu înghiţituri lacome, apoi își umplu 
plămânii și se scufundă. Sub barcă, își înfășură călușul în jurul 
braţului rănit și îl legă cât putu de strâns în încercarea de a 
alunga pericolul prădătorilor din adâncul mării, atrași de sânge. 
leși iar la suprafaţă, luă încă o gură de aer și apoi se scufundă, 
depărtându-se cât putu de mult de barcă. 

Bărbaţii din barcă cercetau apa, în căutare de mișcare. 
Plimbau lumina în jurul marginilor bordului, trăgând din când în 
când focuri de armă. Glasurile lor erau supărate, acuzatoare și 
Munroe își dădu seama că nu aveau să raporteze incidentul. 

Se întoarse pe spate, se uită la stele și porni înot spre est. 


112 


Curenţii de suprafaţă erau repezi și trecură aproape două ore 
până să simtă sub picioare marginile rocii de lavă tocită, și alte 
zece minute să dea de bolovanii negri ca smoala, de forme 
ciudate care alcătuiau zona de coastă. leșind din apă, căzu în 
genunchi și apoi se prăbuși găfâind, inspirând sacadat, cu 
brațele și picioarele moi precum cauciucul. In depărtare, abia 
mai mare ca un vârf de ac de lumină, o barcă sălta pe apă. 
Munroe se târî până în locul în care bolovanii atingeau jungla, un 
loc potrivit pentru a se adăposti ca să nu fie văzută nici din aer, 
nici de pe apă. Acolo nu avea cum să se ascundă de ploaia care 
venea curând, dar nu conta. 

Singură în întuneric, cu oceanul în faţă și jungla în spate, auzi 
sunetul propriului râs despicând liniștea. 

Era partea dinspre vest a insulei. Indiferent unde fusese 
adusă la mal de curenţi, drumul nu putea fi la mai mult de o 
milă sau două până în interiorul uscatului, dar o milă sau două 
de junglă virgină. Lipsa unei poteci însemna că trebuia să 
deschidă o cărare cu picioarele goale. Mai bine să aștepte până 
se crăpa de ziuă. 

Pipăind, căută centura. Era tot acolo, vârâtă în siguranţă în 
pantaloni. Asta îi sporea oarecum opţiunile; cardurile de credit 
erau inutile, însă avea cincizeci de mii de franci centrafricani și 
două sute de euro muraţi cu care să facă troc. 

Moţăi din când în când și se bucură când primele raze de 
soare se furișară printre munţi, aducând destulă lumină ca să se 
poată mișca încolo și încoace. Pentru a evita deshidratarea, 
trebuia neapărat să găsească apă potabilă până se înteţea 
căldura. In timpul nopţii băuse apă de ploaie din găurile din 
stâncile poroase, dar acum acea apă dispăruse. Nu departe, 
umbrele unor cocotieri înalţi și slabi se proiectau peste apă. Sub 
frunze, erau plini de nuci de cocos. Işi contractă brațul rănit și 
săgeți de fierbinţeală ţâșniră în susul și în josul lui. 

Glonţul era înfipt în mușchi, iar braţul era fără vlagă. Ar fi 
putut să se caţere zece metri, dar nu merita să riște. 

Porni spre sud, urmărind linia coastei, până când bolovanii 
cedară locul nisipului grunjos, și acolo găsi pâlcuri de cocotieri 
cu nuci căzute de curând la baza lor. Alese o nucă verde cu 
nuanţe de maro la capete și, folosindu-se de stânci pentru a 
străpunge coaja fibroasă, ajunse la miez și îl crăpă cu grijă 


113 


pentru a păstra lichidul. Bău și trecu la celelalte până își potoli 
setea, apoi se sătură cu miezul cauciucat al nucilor tinere. 

Işi continuă drumul în lungul coastei, scanând în mod frecvent 
orizontul apei în căutare de bărci. Tălpile picioarelor ei erau 
bășicate și sângerau de la marginile ascuţite ale pietrelor. Când 
dogoarea soarelui deveni prea puternică, se adăposti la umbră 
și dormi până la sfârșitul după-amiezii, când căldura se ostoi și 
putu să pornească iar la drum. 

Incă o milă spre sud și dădu de o potecă slab definită care 
ducea de la coastă în vegetaţie. O urmă și, după aproape o milă, 
pădurea tânără se schimbă din junglă cu frunziș des în copaci 
scunzi, turtiţi, înșiruiţi inegal, care se luptau pentru lumină între 
giganţi, trunchiurilor scurte și îndesate fiind presărate cu păstăi 
grase, coapte, cu boabe de cacao amare. Poteca se termina într- 
un drum asfaltat. 

Era șoseaua Luba, o șosea cu două benzi care pornea din 
Malabo și mergea trei sferturi din insulă în lungul coastei până 
se oprea la al doilea mare oraș de pe insulă - orașul său 
omonim -, un port cu o populaţie de trei mii de locuitori. Era 
singura șosea care mergea în lungul coastei de vest și de ea 
erau legate, prin drumuri de ţară, înguste, nenumărate sate 
mici. 

Dincolo de șosea, o fâșie de pământ fusese defrișată și blocuri 
de ciment brut stivuite unul peste celălalt formau o casă pe 
jumătate construită, cu vergele pentru armătură roșii ca fierul 
încins care se înălțau spre cer și covoare groase de mucegai 
verde ce urcau de la baza ei. În afară de ciripitul păsărilor și 
bâzâitul insectelor, nu se auzea nimic. Până la urmă aveau să 
treacă și mașini, poate chiar trei sau patru pe oră. Nu trebuia 
decât să aștepte. 

Munroe scoase francii din centură și îi îndesă în buzunar - 
poate îi trebuiau să plătească un loc într-un taxi cu alţi pasageri 
dacă nu se materializa ceva mai bun. Se rezemă de trunchiul 
unui copac mare, destul de departe de șosea ca să rămână 
ascunsă, destul de aproape ca să zărească mașinile care se 
apropiau. 

Mai erau poate două ore până la asfinţit, când soldații 
înarmaţi care instituiau puncte de control la distanţe de câteva 
mile în lungul șoselei aveau să iasă în forță, beţi și fericiţi să 
apese pe trăgaci, și doar cel mai curajos și nebun șofer ar fi 


114 


încercat să treacă pe lângă ei. Până atunci aveau să treacă tot 
felul de vehicule, de la taxiuri mici cu suspensiile făcute praf din 
cauza greutăţii pe care o transportau până la camioane 
exploatate la maximum de echipe de constructori europeni 
angajaţi în proiecte interminabile de dezvoltare. Cu puţin noroc, 
avea să treacă și un Land Cruiser lucios, cu aer condiţionat, al 
unui director de companie petrolieră. 

In liniște, Munroe începu să deseneze distrată cu un băț pe 
pământ, gândindu-se la soluții și la evenimentele din ziua 
precedentă. Gândurile îi alergau în dezordine, dar mereu se 
întorceau la locul de plecare: Emily Burbank. 

O secundă. Cincisprezece centimetri. Banda mentală se 
derula iar, o înregistrare fără sfârșit: pistolul urcând în întuneric 
spre fața ei și apoi plonjeul pe spate în apă. O secundă înainte 
de glonț. Scrâșni din dinţi și vâri bățul în pământ mai repede, 
mai apăsat. Aruncată în ocean fiindcă nu se conformase aluziei 
de a părăsi țara. Emily Burbank. 

Până seara trecută misiunea fusese afacere. Acum era o 
problemă personală: cineva ordonase să fie omorâtă și puţin a 
lipsit să fie împușcată în cap. 

Alt cerc desenat, alte gânduri. Dacă urma pista interzisă care 
ducea la Emily Burbank, răspunsurile aveau s-o vâneze, să o 
caute singure. lar când răspunsurile se arătau, avea să se 
răzbune, chiar și pe președintele acelei țări afurisite, dacă se 
dovedea că el era vinovatul. 

Bradford. Unde dracu' era? El de ce nu era în barcă? Fusese 
alături de ea tot timpul cât fuseseră în oraș. Fusese deja aruncat 
peste bord? 

Se frecă la ochi și își apăsă degetele pe rădăcina nasului. Ce 
răspundere nenorocită devenise Bradford. In loc de o persoană 
dispărută, misiunea includea acum două. 

Nu. 

Bradford era în stare să-și poarte singur de grijă. Dacă ar fi 
fost urcați în barcă împreună, nu s-ar mai fi putut face nimic, iar 
dacă el nu fusese - înfipse bățul în pământ și îl rupse în două -, 
ar face bine s-o caute chiar acum. 

Luă alt băț și începu să sape în pământ, trasând făgaș după 
făgaș. Emily Burbank. Mongomo. 

Malabo era singurul oraș de pe insulă care asigura un 
transport peste apă, sigur și nu prea. Malabo: o închisoare 


115 


ademenitoare, un oraș foarte ușor de închis și ale cărui ieșiri 
erau cu grijă păzite. În afară de aeroport, port, hoteluri și bănci, 
păzite și ele, mai erau companiile petroliere și complexurile lor - 
a ajunge în oricare dintre acestea însemna o șansă, oricât de 
slabă, de a fi transportată aerian de pe insulă în Camerun. Prea 
multe necunoscute, prea multă dependență de birocraţie și de 
deciziile altora. Nu. Nu companiile petroliere. Nu Malabo. 

Dacă pe continent nu se putea ajunge din capitală, atunci 
poate din Luba. 

Timp. Informaţii. Își rezemă capul de trunchiul copacului. O 
conversaţie cu cineva care înţelegea mai bine climatul politic 
local era acum o necesitate - și accesul la bani, provizii și 
echipament modern de comunicaţie. Deasupra se zărea 
verdeața junglei și totul era încremenit. 

Munroe își examină rănile de la picioare. Pe porţiuni din călcâi 
i se luase pielea și sub degete îi apăruseră bășici de mărimea 
unei monede de zece cenți. In scurtă vreme mersul avea să fie o 
mare problemă. Avea nevoie de pantofi, iar ei se găseau la vreo 
treisprezece mile în nord. Tentaţia exista cu siguranţă. Dar de 
întoarcere la Malabo nu putea fi vorba. Nici după pantofi, nici 
după Bradford. 

Stătu și aşteptă și, cu timpul, pe gât, pe antebraţe și pe labele 
picioarelor îi apărură puncte roșii, semnul grăitor că insecte 
aproape microscopice se ospătau cu sângele ei. În sălbăticie nu 
puteai decât să stai să te scarpini și să aștepți, iar liniștea 
paralizantă a pustietăţii explica de ce a nu face nimic era 
distracţia preferată a localnicilor. 

S-ar fi uitat la ceas dacă l-ar mai fi avut. 

În liniștea din jur se auzi uruitul unui vehicul mare. Munroe se 
târi mai aproape de marginea șoselei și, când văzu că se 
apropia un camion cu botul turtit și corpul voluminos, se ridică și 
înaintă câţiva pași pe asfalt. Vehiculul avea plăcuțe de 
înmatriculare verzi, o variantă rezervată companiilor cu statut 
special, iar în cabină se vedeau două umbre. 

Camionul încetini, apoi se opri, stârnind un nor de praf în 
urma lui. Geamul din partea pasagerului fu coborât. 

— Hei! strigă Munroe. Mergeti la Luba? 

Portiera de pe partea pasagerului se deschise și cobori un 
bărbat. Era îmbrăcat cu o pereche de jeanși decoloraţi și un 
tricou uzat, și avea antebrațele atât de bronzate, încât erau 


116 


aproape maro. Cizmele de muncă îi erau prăfuite și stropite cu 
ciment, și Munroe își dori să fi fost ea încălţată cu acestea. 

— Mergem la Luba, răspunse el cu un accent puternic. 

Făcu semn cu capul spre camion. 

— vii? 

Italieni. 

Munroe dădu din cap și se urcă între ei, simțind cu plăcere pe 
pielea uscată de soare rafala rece a aerului condiţionat. 

Şoferul se uită lung la picioarele ei, la hainele în dezordine și 
la picăţelele de pe bratele ei. 

— Ce-ai păţit? 

Vehiculul porni hurducăindu-se într-un nor de praf de ciment. 

Pasagerul îi întinse o sticluță cu apă. 

— Mi sono perso, spuse ea și bău fără să se oprească până 
goli sticla. Despărţită de prietenii mei și foarte, foarte rătăcită. 

Odată cu primele vorbe în limba lor, gravitatea situaţiei ei fu 
repede uitată. Ambii bărbaţi zâmbiră larg. 

— Ma tu parli italiano? 

Zâmbi și ea. 

— Vorbesc puţin, destul să mă descurc. 

Șoferul era Luca, un italian de cincizeci și doi de ani originar 
din Bari, care era cu întreruperi maistru constructor în Guineea 
Ecuatorială de aproape opt ani. Salvatore stătea pe locul 
pasagerului, era mai tânăr, dar nu cu mult. 

Căută în spatele scaunului și scoase o trusă de prim ajutor. 
Între hurducături și izbituri, Munroe își pansă picioarele, iar când 
bărbaţii o întrebară de cârpa pătată de la braţ, dădu din umeri. 

— O zgărietură, spuse ea și schimbă subiectul punând ea 
întrebări. 

Ei îi povestiră despre viaţa în Guineea Ecuatorială și despre 
familiile de acasă, pe care le vedeau doar câteva luni pe an. 
Banii pe care îi câștigau muncind pe insulă compensau din plin 
condiţiile grele, iar malaria nu-i deranja cât îi supărau muștele 
tumbu, ale căror larve intrau sub piele, folosind trupul-gazdă 
pentru a se hrăni și dezvolta. 

Se apropiară de o curbă a șoselei. Luca reduse viteza 
camionului și se întoarse spre Munroe. 

— Ai acte? 


117 


Două pașapoarte și un buletin de rezidenţă. Însă nu voia să 
riște să piardă pașapoartele, iar în situaţia dată un buletin de 
rezidență putea să creeze probleme. 

— Nu aveam nimic asupra mea când am fost despărțită de 
prietenii mei, spuse ea. 

Luca opri vehiculul pe o limbă îngustă de pământ care intra în 
peretele de verdeață. Își frecă fruntea și apoi arătă cu mâna în 
josul șoselei. 

— Ajungem la un punct de control. Vor voi să îţi vadă actele. 
Fără ele, nu te vor lăsa să treci. 

Munroe calculă opţiunile, le citi pe faţa lui Luca și, ca și cum 
ar fi repetat niște rânduri dintr-o intrigă bine scrisă, spuse: 

— Dacă actele sunt o problemă, voi găsi eu o cale să continui 
drumul pe jos. 

Se opri, apoi dădu să se ridice și să treacă pe lângă Salvatore. 

— Nu vreau să vă fac probleme. Vă mulțumesc pentru ajutor 
și pentru conversaţia minunată. 

Luca întinse mâna și o opri. Era sigură că avea s-o oprească. 

— E periculos să mergi pe jos. 

Își scoase șapca soioasă și se scărpină în cap. 

— Avem la noi bere de oferit - nu se vor uita în spate. 

Își puse șapca la loc, cobori din cabină și-i făcu semn să-l 
urmeze. Partea din spate a camionului era deschisă și în ea erau 
provizii și echipament. 

— Stai sub prelată până te trecem, spuse el. Până la Luba mai 
e un punct de control în afară de acesta, posibil două - nu poți 
să știi niciodată. 

Se asigură că era bine ascunsă și, de sub prelată, Munroe auzi 
portiera trântită și simţi trepidaţia motorului revenit la viață. 
După ce trecură de punctul de control, își schimbă poziţia ca să 
poată să vadă afară de sub tavanul de plastic albastru și să 
respire aer curat. 

e 

Camionul se opri zdruncinându-se pe unul dintre puținele 
drumuri pavate din Luba. Nedumerită, Munroe se retrase și mai 
mult sub prelată. Luca și Salvatore vorbeau repede și ea își 
încordă auzul ca să prindă ce spuneau, dar nu reuși. După 
câteva minute portiera cabinei se închise cu zgomot și, pentru a 
treia oară, camionul porni hurducăindu-se. 


118 


Când camionul amuţi pentru ultima oară, se aflau pe un loc 
viran, în afara orașului. Nu veniră nici Luca, nici Salvatore cum 
promiseseră și, după ce așteptă o jumătate de oră sau mai mult, 
Munroe se gândi la scenarii alternative. Avea să doarmă acum 
cât putea, iar când se înnopta bine avea să plece pe furiș. 

O treziră niște pași. Dădu să ia cuţitele și abia când văzu că 
avea mâinile goale își aduse aminte unde era; era un gest reflex 
pe care nu-l mai făcuse de aproape șapte ani. Se răsuci pe burtă 
și se pregăti să se miște. Pașii se apropiară și Salvatore strigă 
încetișor. 

Munroe răspunse în șoaptă și apoi ieși de sub prelată. Se 
așeză pe marginea platformei camionului, cu picioarele 
atârnate, iar Salvatore se urcă lângă ea. Intârziase, spuse el, din 
cauză că în jurul orașului erau soldaţi care cereau actele. Cum 
ea nu avea, se gândiseră că era mai bine să aștepte înainte de a 
veni. Salvatore îi întinse o pereche de pantofi și niște șosete. 

— Nu știu dacă îţi vin bine, spuse el. Dar nu poţi să umbli cu 
picioarele așa. 

Pantofii explicau oprirea în oraș. Erau din pânză groasă cusută 
direct de tălpile de cauciuc, importaţi din Nigeria sau Camerun, 
și în acea clipă erau cei mai frumoși pantofi pe care îi văzuse în 
viaţa ei. A 

Munroe și-i puse în picioare. Erau puţin mari, dar mergeau. li 
întinse o bancnotă de cinci mii de franci centrafricani. Salvatore 
zâmbi și refuză banii. _ 

— Hanurile din oraș sunt pline, spuse el. Intotdeauna sunt 
pline. Dacă diseară nu îţi găsești prietenii, poţi să stai aici în 
camion. Dar să știi că dis-de-dimineaţță muncitorii vor începe să 
descarce. 

Ea arătă spre pantofi. 

— Sigur nu vrei banii pe ăștia - sau pentru drum? 

— Nu, nu vreau, spuse el. Nu ești singurul călător aflat într-o 
situație dificilă în ţara asta nebună. Ajutăm și noi când putem. 

Munroe așteptă până când Salvatore dispăru, apoi cobori de 
pe platformă și se furișă în umbră. Se ţinu departe de străzi și se 
îndreptă către malul oceanului. 

Mirosul pătrunzător de fum de lemne și pește o chinui până își 
dădu seama de unde vine, apoi își croi drum spre sursă. Venea 
dintr-o poiană de la sud de oraș, în care se construiseră căsuțe 
din blocuri de zgură, acoperite cu tablă ondulată. In spatele 


119 


celei mai mari dintre ele, niște femei găteau la un foc. În jurul 
lor, bărbaţii și copiii stăteau pe lăzi răsturnate și pe scaune de 
lemn cu spătar drept și vorbeau, mâncau și râdeau. În apropiere 
niște rațe se bălăbăneau și se cuibăreau, iar lângă foc câţiva pui 
scurmau pământul și ciuguleau fărâmiţele care le erau aruncate. 
O lampă cu gaz atârna dintr-un copac nu departe de grup, iar o 
alta de o ușă a unei case. In afară de foc, lămpile erau singura 
sursă de lumină. 

Bubi era limba vorbită de acei băștinași, o înșiruire dulce de 
cuvinte tărăgănate clar diferită de fangul mai aspru care domina 
pe continent și în capitală. Munroe o auzise ocazional, dar nu 
suficient de des pentru a o învăţa, așa că preferă să-i salute în 
spaniolă. 

Adulții răspunseră cu zâmbete și vorbe, copiii cu priviri timide. 
Ea jucă rolul călătorului prin definiţie, iar ei răspunseră la 
întrebările ei, sporovăind despre oraș și descriind cele mai bune 
locuri de înotat. O invitară la masă și ea le oferi câteva mii de 
franci centrafricani pe care ei le refuzară, iar ea insistă ca ei să 
le ia, punând banii în palma unuia dintre copilași. Pe lângă pește 
aveau banane tăiate fâșii și prăjite în baie de ulei de palmier și 
melci de pădure în pastă de roșii cu ulei. 

Stătu la taifas cu tinerii și întrebă despre bărci care puteau să 
ajungă până la continent. Ei clătinară din cap și apoi discutară 
problema între ei, în limba lor, în timp ce ea ascultă atentă. 
Astfel de bărci se găseau când și când în Luba, spuseră ei, dar 
nu acum. Se oferiră să o ducă dimineaţă până la țărm și să o 
prezinte bărbaţilor care aveau bărci, iar ea le mai dădu niște 
franci pentru un loc sub acoperișul lor. Patul ei fu podeaua de 
beton cu o haină făcută sul drept pernă. Somnul veni ușor, după 
seara reconfortant de familiară. 

Dimineaţa urmatoare, sub un cer cu stele și o lună nouă, 
Munroe stătea pe țărm în faţa unui șir de bărci ce se odihneau 
pe nisip, o armada în miniatură gata de desfășurarea forțelor. 
Starea lor era cum o descrisese tânărul, vase de pescuit, din 
lemn cu putregai uscat. Cele mai mici erau pirogi, unele cu 
motoare suspendate, altele fără. Câteva bărci aveau vele, iar 
cea mai mare, o barcă de trei metri lungime, avea un motor 
suspendat aproape nou. Se plimbă în jurul ei și își trecu mâinile 
pe carcasa ei. Avea spaţiu să care destul combustibil pentru a 


120 


străbate distanța, dar nu prezenta siguranţă pentru o călătorie 
în largul mării. 

În tăcere, se îndepărtă de bărci și se opri la marginea apei. 
Culese pietricele și le aruncă în valuri într-o succesiune rapidă, 
încercând să ţină în frâu o furie care se acumula. Captivă pe 
insulă, prizonieră, timp pierdut degeaba. Asta însemna că avea 
să trebuiască să riște să se întoarcă totuși la Malabo și, de 
acolo, să găsească o cale de a ajunge pe continent. Aeroportul 
ieșea din discuţie. La fel și portul principal. Se uită la modelele 
create de lumină pe cerul negru și își dori să existe o soluție. 

Mai era o cale. Boniface Akambe spusese că putea fi găsit în 
apropiere de Ureca. Ar fi vrut să-l vadă, da, dar nu în condiţiile 
astea. Pe de altă parte, opţiunile limitate îi impuneau să se 
descurce cu ce avea la dispoziţie. Negocie o călătorie spre sudul 
insulei cu o luntre. 

Avea să meargă la Ureca. Mai cunoscută pentru broaștele 
țestoase care se întorceau pe țărmul ei pentru a depune ouă, 
Ureca era un sat izolat unde grupurile de protejare a naturii 
găsiseră o cale de a combate braconajul plătind localnicii să 
păzească plajele în timpul sezonului de depunere a ouălor. In sat 
se putea ajunge doar pe mare sau pe un drum de treisprezece 
ore prin junglă, între Grand Caldera de Luba și muntele Biao. 

Undeva în direcţia aia avea să-l găsească pe Francisco 
Beyard. Primele raze ale soarelui începuseră deja să se ivească 
peste munţi când stăpânul bărcii se întoarse de la oraș. Aducea 
o rezervă de combustibil, apă potabilă și o bucată de pânză care 
avea să fie prelata. Cei doi băieți care erau cu el încărcară 
diverse fleacuri care nu aveau nicio legătură cu călătoria. Aveau 
să fie date la schimb sau vândute în Ureca, lucru care avea să-i 
asigure întreprinzătorului barcagiu un câștig în plus. 

Călătoria trecu într-o tăcere relativă. Urmară linia coastei, 
ocolind cea mai lată parte a insulei. Monotonia vegetației care 
avansa până la marginea albastrului nesfârșit era întreruptă pe 
alocuri de sate mici. Sub prelată, Munroe aţipi cu intermitențe, 
adormită de legănatul constant al bărcii și de cerul acoperit de 
nori și trezită de neliniștea de a-l întâlni pe Beyard. 

Prin minte îi treceau scenarii de posibile introduceri. Era 
posibil ca promisiunea banilor să-l atragă. Dacă nu asta, atunci 
ce? Apelul la amintirile unei prietenii distruse când ea dispăruse 
fără nicio vorbă? Dacă el nu voia să o scoată de pe insulă, 


121 


alternativa era un drum istovitor înapoi la Luba și o călătorie de 
întoarcere în capitală, unde exista varianta unui loc de odihnă 
permanent în abominabila închisoare Black Beach. 

Francisco Beyard era un risc ce merita să și-l asume. 

(J 

Dovada că sosiseră la Ureca erau semnele de prezență a 
omului din lungul țărmului și piatra de hotar care se înălța din 
plaja pustie șase metri în aer, ca un obelisc izolat. Barcagiul 
aduse barca aproape de plajă, cât se putu, basculă în sus 
motorul și, împreună cu Munroe, care scrâșnea din dinţi din 
cauza durerii din braţ, o împinse cincisprezece metri prin valuri 
mici până o aduse pe uscat. Nisipul era moale și avea culoarea 
maro intens, spre deosebire de întinderile de bolovani poroși și 
stânci negre care străjuiau ţărmul vestic. 

Niște băieţi fără cămăși și pantofi se jucau în apropiere și 
alergară să-i salute. Barcagiul le dădu răstit niște ordine și le 
împărți boccelele cu fleacuri. Ei le luară și îi conduseră spre 
interiorul insulei. 

Cărarea spre Ureca urca printr-un sfert de milă de vegetaţie 
luxuriantă încă udă de la ploaia recentă. Satul era o colecţie 
ordonată de case, clar demarcate și despărțite de poteci înguste 
care nu fuseseră niciodată folosite de un vehicul motorizat. Spre 
deosebire de casele din blocuri de zgură din satele din nord, 
cele mai multe case din Ureca erau făcute din nuiele și 
tencuială, cu acoperișuri de stuf. 

Băieții o duseră pe Munroe la casa mai-marelui satului și 
intrară sporovăind. leșiră curând în fugă, urmaţi de o femeie în 
vârstă. Aceasta purta un tricou uzat și avea în jurul mijlocului o 
pânză colorată, care se asorta cu banda din jurul părului. Faţa ei 
bătută de soare și vânt era împodobită cu cicatrici de tăieturi. O 
salută pe Munroe și îi făcu semn să intre. 

Munroe fu invitată să ia loc vizavi de un bărbat care sigur era 
mult mai tânăr decât arăta. Stătea regește pe un scaun de 
lemn, cu mâinile pe capătul unui baston lustruit. O trată pe 
Munroe cu bunăvoință, și când ea acceptă cafea și începură să 
bea, el o întrebă de ce venise și îi ceru actele care îi permiteau 
să călătorească până în sat. 

Ea îi înmână buletinul de rezidenţă și îi spuse că, deși nu avea 
un document de la Ministerul de Interne, făcea parte dintr-o 
misiune diplomatică ce avea mai multe sarcini, printre care și 


122 


cea de a vizita Ureca. Datorită unicității lui, explică ea, era unul 
dintre cele mai importante sate de pe insulă și, ca mai-marele 
satului, el era unul dintre cei mai importanţi oameni din zonă. El 
aprobă dând din cap și nu mai întrebă de acte. Cât putu de 
indirect, ea puse întrebări menite să o conducă la localizarea lui 
Beyard. 

Bărbatul era chibzuit și încet la vorbă. Dădea cumpătat 
informaţii și reticenţa lui o asigură pe Munroe că influenţa lui 
Beyard ajunsese până în buzunarul mai-marelui satului. 

Nu era departe. 

Plină de smerenie demnă, se scuză că venise fără niciun dar 
pentru un reprezentant atât de important și spuse că o parte din 
responsabilitatea ei în această misiune era să se întâlnească cu 
un bărbat care avea să-i asigure transportul. Deoarece plecase 
în grabă, venise cu mâna goală, însă acest bărbat o va ajuta să 
se întoarcă aici. 

Căpetenia rămase tăcută o clipă și Munroe se abţinu să 
vorbească știind că aceasta punea în balanţă potenţiala răsplată 
și potenţiala pierdere a răsplăţii dacă îl nemulţumea pe șeful lui. 
In cele din urmă vorbi. 

— Nu pot să spun sigur ce e și ce nu e, spuse el. Ochii și 
urechile mele nu mai sunt tinere cum au fost odată. Dar există 
șoapte că în Point Delores vin când și când tineri în căutare de 
muncă. 

— Este clar că sunteți un om foarte înțelept și că poporul 
dumneavoastră are noroc că este binecuvântat cu un 
conducător ca dumneavoastră. 

El dădu iar din cap și, cu permisiunea lui, ea plecă. 

ÎI găsi pe barcagiu cu marfa împrăștiată în jur, înconjurat de 
femeile din sat. Glasurile erau ridicate și vorbeau repede în timp 
ce făceau troc. Munroe înţelegea frânturi de conversație, 
cuvintele ajungând la ea ca niște străfulgerări lămuritoare. Incă 
două, trei zile și avea să converseze și ea, încă o săptămână și 
avea să vorbească fluent. 

Când larma se domoli și mulţimea se subţie, strigă la 
barcagiu. Încă o scurtă călătorie și partea lui de învoială avea să 
se încheie. Point Delores, aflase ea, era o zonă de depunere a 
ouălor aflate la câteva mile mai încolo în lungul coastei. 

Traseră barca pe plajă cum făcuseră și mai devreme și, de pe 
nisip, Munroe se uită după semne de viaţă umană. O mică 


123 


pirogă stătea la marginea apei și, nu departe de ea, era o 
potecă ce se putea recunoaște numai după o urmă de pas 
ocazională și după frunzișul răvășit. Îngenunche și pipăi 
pământul. Era ud, îmbibat de apă. Urmele de pași fuseseră 
lăsate de curând. Poteca ducea în interiorul insulei pe o distanță 
mai mică de o jumătate de milă și se termina într-o poiană mică 
în care se aflau trei clădiri. 

Cea mai mare dintre clădiri era o casă din blocuri de zgură, 
asemănătoare ca stil cu cele din nordul insulei; celelalte erau 
din nuiele și tencuială. Pe acoperiș, pe lângă tabla ondulată erau 
mai multe panouri solare și niște cabluri electrice care duceau 
de la una dintre clădirile mai mici apropiate la un generator. 
Clădirea centrală avea în faţă o verandă închisă, unde doi tineri 
moţăiau la umbră. 

Nu se mișcară când ea se apropie. Îngenunche lângă ei și, în 
limba lor, spuse încet: 

— Scuzaţi-mă. 

Scopul ei fusese să evite să-i sperie, dar după expresiile lor 
îngrozite își dădu seama că eșuase lamentabil. Spusese în 
spaniolă: 

— Am venit să-l găsesc pe Negustor. 

lar când expresiile lor îi confirmară că el era stăpânul 
proprietăţii, adăugă: 

— E acasă? 

Cel mai scund dintre cei doi clătină din cap și spuse: 

— Se întoarce diseară. 

— Bun, spuse ea și zâmbi. Am să-l aștept înăuntru. 

Munroe îi oferi barcagiului ultimii ei bani și îl instrui ce să 
spună dacă era întrebat despre scopul cu care vizita ea această 
parte a insulei. 

Se întoarse în liniște spre casă și deschise ușa cu plasă de 
țânțari. Intră în casă pe ușa din față și tinerii se uitară la ea cu o 
indiferenţă evidentă. Amintirile o năpădiră ca într-o filmare 
lentă. 

Altă viață. 

Intră direct în camera de zi, un spaţiu deschis care 
contrazicea dimensiunea mică a casei. Pereții erau tencuiți și 
zugrăviți în alb, mobila constând într-o canapea cioplită grosolan 
și două scaune. Podeaua era din beton vopsit cu vopsea maro, 
ca de dușumea, și totul era imaculat, sugerând cumva mediul 


124 


steril al unei clinici bine întreţinute. Obloanele erau închise, iar 
aerul fierbinte și stătut. Dădu drumul la ventilator, dar nu era 
curent electric. 

Din camera de zi intrai într-un hol mic și pe ușa deschisă putu 
să vadă până la bucătărie. Se întinse pe canapea, ignorând 
tentaţia de a cerceta casa. Îi invadase locuinţa, dar unele lucruri 
erau totuși sacre. În liniștea din jur, pleoapele i se îngreunară și 
adormi. 

e 

În încercarea ceţoasă de a se trezi, Munroe auzi strigăte. 
Conștientă că timpul trecuse, dar neștiind cât e ceasul, făcu un 
efort să se trezească și să se smulgă din ceața cleioasă a 
somnului. O pânză de căldură și epuizare o învălui și o trase 
înapoi. 

Uruitul profund al unui generator sparse liniștea și acoperi 
glasurile. Luminile din cameră pâlpâiră și se stinseră, apoi 
reveniră și rămaseră aprinse. Când ventilatoarele începură să 
funcţioneze, aerul stătut din cameră fu străbătut de o adiere. 
Temperatura se schimbase, venise amurgul. Țânţarii aveau să 
atace în forță, ţinuţi la distanţă de plasele de la ferestre. 

Pașii din verandă fură urmaţi de încă un baraj de strigăte. 
Glasul era cunoscut. Acum era trează și stânjenită. Işi schimbă 
poziția pe canapea. Ușa din față se deschise și se închise cu o 
bufnitură. El intră ca o furtună în cameră și apoi, dând ochii cu 
ea, se opri brusc, mai să se împiedice. 


125 


Capitolul 11 


Beyard se îndreptă, apoi se uită lung la ea. 

— Bună, Essa, spuse el în cele din urmă, cuvintele 
rostogolindu-se de pe limba lui într-un amestec bogat de 
accente. 

Șocul iniţial de pe fața lui dispăruse și fusese înlocuit de 
nonșalanţă. 

Porni spre bucătărie fără s-o mai privească: 

— Să-ţi aduc ceva de băut? 

— Da, te rog, strigă ea după el. Apă. 

Ușile dulapului trosniră. 

— Trebuie să spun - glasul lui era ridicat, dar atenuat de 
distanţă - că atunci când băieţii mi-au spus că am un musafir, 
erai ultima persoană la care mă așteptam. 

Se întoarse în camera de zi. 

— Sunt surprins să te văd aici. Nu doar aici, să știi, cu toate 
că, da, este mai mult decât neașteptat, ci să te văd pur și 
simplu... 

Se opri și arătă cu mâna prin cameră. 

— İn aceeași cameră cu mine sau chiar în ţara asta. 

Îi întinse paharul. 

— E călâie. Idioţii care lucrează pentru mine au lăsat 
generatorul fără combustibil. 

Ea ridică paharul spre el și luă o înghiţitură. 

Amândoi stăteau în tăcere, el în faţa ei, cu antebraţele pe 
genunchi, ea cu picioarele întinse peste marginea scaunului. El 
învârtea paharul între palme. Ea se uita la el, îl studia. Era mai 
musculos, nu mai avea părul blond decolorat de soare, nici 
bronzul atât de intens, dar era tot bătut de vânt, trăsăturile lui 
cizelate fiind accentuate de ridurile pe care numai șederea 
prelungită în aer liber le putea cauza. Ochii lui erau tot frapant 
de albaștri. 

El rupse primul tăcerea. 

— Cum m-ai găsit? 


126 


— Am fost acum câteva zile în Kribi și am vorbit cu Boniface. 
Mi-a spus că ţi-ai deschis o prăvălie cam în direcţia asta. Am 
știut ce să caut. 

El se lăsă pe spate și, schițând un zâmbet, spuse: 

— Atavică până la sfârșit. 

După o pauză lungă, spuse: 

— Și ai întrebat de mine? 

— Da, am întrebat. 

Ea așteptă, neștiind în ce direcţie să ducă discuţia, apoi 
întrebă: 

— Cum merge afacerea? 

El încă zâmbea subtil și, în timp ce o urmărea, ea își dădu 
seama că o analiza. 

— N-ai străbătut jumătate de lume ca să mă întrebi de 
afacere, tot așa cum nu te-ai întâlnit cu Akambe ca să afli unde 
sunt. 

— Nu, răspunse ea, întâlnindu-i privirea și apoi uitându-se prin 
cameră. Făceam și eu conversaţie. Altă afacere m-a dus la 
Boniface, și am întrebat de tine fiindcă voiam să știu ce mai faci. 
Nu aveam de gând să trec pe la ascunzătoarea ta. 

— Dar ești aici. 

— Da, spuse ea încet, sunt aici. Din nefericire, aceeași afacere 
de care vorbeam m-a adus aici. Trebuie să plec de pe insulă și 
sunt dispusă să te plătesc gras dacă mă duci de aici. Aș vrea să- 
ţi platesc și abilităţile practice. 

El nu spuse nimic și privirea îi alunecă spre cârpa murdară de 
la braţul ei. Apoi se ridică. 

— Ai mâncat? întrebă el. 

Ea își lăsă capul pe-o parte privindu-l și nu răspunse. 

— Indiferent ce vrei, spuse el aplecându-se spre ea și aproape 
șoptind, poate fi mai bine discutat cu stomacul plin. Vino. 

Ea îl urmă în bucătăria austeră, iar el aprinse aragazul și puse 
pe el o oală. Lângă un perete era o tejghea cu plăci de faianţă, 
iar în capătul ei o chiuvetă. Pe peretele din dreapta erau niște 
dulapuri făcute manual. Aragazul și frigiderul stăteau alături pe 
peretele din stânga, încăpând amândouă doar pentru că erau 
așa de mici. Aragazul era împărţit în două, jumătate funcţionând 
cu propan și cealaltă jumătate cu curent electric. Deasupra 
tejghelei era o fereastră prevăzută cu plasă de țânțari care 


127 


dădea în curte. El închise obloanele din interior, înclinând șipcile 
de lemn ca aerul să poată circula. 

O masă mică și două scaune făcute manual stăteau lângă 
peretele rămas. Ca și camera de zi, bucătăria era curată. El 
scoase din dulap un tacâm. 

— Să nu întrebi ce e, spuse el în timp ce o servea din oala 
care fierbea înăbușit, n-o să te omoare. 

Șobolan de pădure, carne de maimuţă, nu avea nicio 
importanţă - indiferent ce era, mâncase ea lucruri și mai rele. El 
se așeză în faţa ei și o urmări în timp ce mânca, iar când 
termină, luă farfuria de pe masă și o puse în chiuvetă. 

— De când n-ai mai mâncat? întrebă el. 

— Nu știu, răspunse ea. Am mâncat de seară alaltăieri. 

El arătă din cap spre brațul ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Drogată, bătută și împușcată. Aș fi fost aruncată în ocean 
dacă n-aş fi sărit singură - se presupune că am murit. 

El se sprijini de chiuvetă, cu braţele încrucișate la piept, cu o 
gleznă petrecută peste cealaltă și se uită la ea în tăcere, cu un 
zâmbet slab. Clătină din cap aproape imperceptibil, iar apoi se 
duse la frigider și scoase două sticle de bere. Îi întinse una, 
îngenunche lângă ea și îi luă în mâini braţul stâng. li ridică de pe 
rană cârpa pătată de sânge și apăsă ușor în jurul marginii rănii, 
iar ea se cutremură. Puse mâna pe fruntea ei. 

— Arzi, spuse el. 

— Știu. 

— Glonţul trebuie scos. Am undeva în casă o sticlă de Black 
Label. S-ar putea să ai nevoie. 

Ea îi dădu înapoi berea nedeschisă. 

El reveni în bucătărie cu sticla de whisky și scoase din dulap 
un păhărel, apoi i le întinse pe amândouă. 

— De când nu te-am mai văzut? întrebă el. De zece ani? 

— Nouă. 

— Nouă ani. E mult. Arăţi bine, apropo. 

— Şi tu. 

El puse o oală cu apă pe aragaz, iar apoi ieși iar din bucătărie, 
întorcându-se după câteva minute cu o mică trusă metalică ce 
aduse cu ea alt val de amintiri. Puse câteva obiecte în apa care 
clocotea. 


128 


După câteva minute, scoase din oală o lamă ascuţită care 
semăna cu un bisturiu. 

— A trecut mult timp, spuse el și întinse pe masă, în faţa ei, 
un prosop pe care așeză lama și alte câteva obiecte. Ai 
încredere în mine? 

Ea basculă în gură un păhărel de whisky și înghiţi. 

— Întotdeauna am avut, Francisco. 

El îi luă cârpa de la braţ. 

— Încrederea arătată cuiva care nu o merită poate fi un lucru 
periculos. 

Ea dădu pe gât al doilea păhărel și apoi pe al treilea. 

— Ăsta a fost un avertisment? 

El ridică din umeri. 

— A trecut mult timp, Essa. Tu te-ai schimbat. Eu m-am 
schimbat. 

Glonţul o nimerise când încă era cu capul în jos și intrase sub 
braţ, luând-o în direcţia cotului. Alcoolul își făcu efectul când el 
tăie cu lama în mușchi, dar nu prea fu de folos când scoase 
glonţul. Ea își dorea să ţipe, să-l lovească, dar se stăpâni. 
Beyard examină glonţul în lumină, înainte de a-l pune pe 
prosop, în faţa ei. 

— Un suvenir, poate, spuse el. 

Ea mai dădu pe gât un păhărel în timp ce el îi spăla rana cu 
apă oxigenată. 

— Ai avut noroc, să știi, spuse el înfigând în braţul ei un ac și 
făcând prima cusătură în rana deschisă. 

Ea strânse din dinți. 

— De ce? 

— Că m-ai găsit aici. 

Fața lui avea o expresie concentrată și durerea o săgetă din 
nou. _ 

— Nu sunt atât de des aici. In seara asta am lăsat o 
încărcătură de provizii și aveam în plan să plec pentru o lună - 
nici nu aveam de gând să rămân la noapte. Ce-ai fi făcut dacă 
nu mă găseai? 

— Nu știu, spuse ea și glasul îi tremură când el înfipse acul 
pentru încă o cusătură. Probabil aș fi așteptat cât aș fi putut, aș 
fi folosit o oglindă să fac ce faci tu acum, aș fi mâncat din 
proviziile tale, aș fi scris o chitanţă de mână și apoi m-aș fi întors 
pe jos la Malabo. 


129 


Beyard râse fără să vrea și ea tresări când mâna lui se mișcă. 

— Cred că în esenţă nu te-ai schimbat mult. 

— Dar tu? 

Fața lui deveni serioasă și făcu ultima cusătură. 

— Atâta vreme cât nu se infectează, ai să fii bine, spuse el. S- 
ar putea să trebuiască s-o îngrijești un timp, a trebuit să tai 
destul de adânc. 

Când el termină, ea dăduse deja pe gât trei sferturi de sticlă. 
Beată și epuizată, nu protestă când el o dezbrăcă și o băgă în 
patul lui. El ieși din cameră și ea se prăbuși într-o plăcută ceaţă 
de uitare. 

Când se trezi era întuneric și chiar și cu ochii închiși patul 
plutea în cercuri vagi. Era conștientă că timpul trecuse; în ciuda 
întunericului, trebuia să fie cel puţin după-amiază. Pe o masă 
joasă aflată de cealaltă parte a plasei de țânțari găsi patru sticle 
de apă de jumătate de litru. Luă una și bău din ea, umezindu-și 
gura uscată, iar apoi, în ciuda camerei care se învârtea, se sculă 
din pat. Vrând să deschidă obloanele ca să lase să intre puţină 
lumină, își dădu seama că peste ele fusese bătută în cuie o 
pătură și nu își aminti dacă seara trecută era acolo. 

În afară de chiloţi, era goală. Își căută hainele și găsi în 
schimb pe speteaza unui scaun o pereche de pantaloni de-a lui 
Francisco, proaspăt spălaţi, și deasupra era centura ei de 
siguranţă, iar pe peretele din spatele lor văzu o cămașă 
atârnată într-un cui. În dreapta scaunului era baia, o cameră 
dreptunghiulară cu o podea de beton înclinată spre colțul 
dinspre nord-vest, unde era un grătar metalic de scurgere. In 
dreapta scurgerii era un hârdău de optzeci de litri plin cu apă. 
Cu ajutorul unui căuș, se îmbăie cu apă rece, având grijă să 
evite rana de la braţ. 

Îl găsi pe Francisco în bucătărie. Trebăluia tăcut, iar când o 
văzu în ușă ferindu-și ochii de lumina strălucitoare de afară, se 
opri și închise obloanele. 

— Bună ziua, spuse el. Tocmai mă pregăteam să vin să văd ce 
faci. 

— Îți mulţumesc pentru haine, spuse ea. Și pentru pat. 

Se așeză la masa mică și își sprijini capul în mâini. 

— Ce-ţi face braţul? 

El puse în faţa ei o cană cu cafea și două tablete albe, îi luă 
braţul și îi suflecă mâneca, examinând bandajul improvizat. 


130 


— Nu mă doare așa de tare cum mă doare capul. 

El apăsă ușor rana, apoi cobori mâneca și îi puse braţul la loc 
pe masă. 

— Ceva mai bun ca paracetamolul nu am, spuse el. Am să-ţi 
schimb bandajul când ai să te simţi mai bine. 

— Mersi, spuse ea și înghiţi tabletele cu o gură de cafea fără 
zahăr. 

El transferă mâncarea pe o farfurie și o puse pe masă. 

— Dacă ţi-e foame, spuse el și apoi ieși din bucătărie. 

Mâncarea era ultimul lucru pe care îl voia ea, dar era 
necesară. 

Se jucă cu furculita în timp ce asculta cum el umbla prin 
dormitor și reușise să termine cam jumătate de farfurie când el 
se întoarse în bucătărie. 

Beyard trase de sub masă al doilea scaun, îl întoarse și se 
așeză, sprijinindu-și braţele de speteaza lui. 

— N-am prea dormit azi-noapte, spuse el. Prea multe întrebări 
și o mulţime de amintiri. 

Munroe dădu să spună ceva, dar el ridică mâna. 

— Sper că va fi timp să răspunzi la întrebări și să risipim 
amintirile. Spuneai aseară că vrei să mă plătești să te duc pe 
insulă. Vreau să aflu mai multe despre asta - indiferent care ar 
putea fi răspunsul meu, poate că acum nu prea am de ales. 
Trebuie să știu, Vanessa: cine te vrea moartă și știe cineva că 
ești aici? 

După o clipă de tăcere, ea spuse: 

— Nu știu. 

El nu spuse nimic, se uită doar la ea, și ea fu sigură că el nu 
avea să vorbească până când ea nu îi răspundea complet. 

— Am niște idei, spuse ea. Știu de ce și am o idee vagă cine a 
dat ordinul. N-am fost urmărită până aici, dar, desigur, în ciuda 
măsurilor mele de precauţie, există posibilitatea ca, odată întors 
acasă, barcagiul să vorbească și vorba se va duce și în cele din 
urmă va ajunge în Malabo. 

— Și care e ideea asta ata? 

— Am fost angajată să găsesc o fată care a dispărut acum 
patru ani și informaţiile pe care le am până acum arată spre 
trecerea din Mongomo în Gabon. Am fost doi. Misiunea mea era 
să găsesc fata, misiunea prietenului meu era să mă ferească de 
necazuri. Habar n-am ce s-a întâmplat cu el. 


131 


Se opri și mai luă o gură de cafea. 

— Am fost urmăriţi de la aeroport și supravegheați 
îndeaproape când umblam prin oraș. 

— Aţi pus întrebări în Malabo? 

— Da. 

— Genial! 

El nu încercă să-și ascundă sarcasmul. 

— Stai că n-ai auzit tot, spuse ea. 

El ridică din sprâncene. Cu un efort, ea scoase centura din 
pantaloni. Avea corpul înţepenit și o durea. Deschise punga, 
scoase certificatul de deces al lui Emily și i-l întinse. El îl luă și, 
în timp ce se uită pe hârtie, spuse: 

— Zici că a dispărut în Mongomo? 

— Cred că în zona aia. Nu pot fi sigură până mă duc acolo ca 
să dovedesc asta într-un fel sau altul. 

— Și hârtia asta ai obținut-o în Malabo? 

— Da, de la șeful poliţiei. A chemat un om de-al lui și l-a pus 
să-mi dea asta, iar după aceea mi-a sugerat să mă întorc acasă. 

— O ameninţare voalată. 

— Nu așa de voalată. 

Beyard se uită lung la hârtie și o citi a doua oară, încruntat. 

— Și ţie ce-ţi iese la treaba asta? 

— O grămadă de bani. 

Beyard se îndreptă de spate. 

— Nu așa se fac lucrurile aici. Să te ducă pe sus la secția de 
poliţie pentru interogatoriu, da. Tortură, da. Să te omoare în 
bătaie și să te lase să mori de foame în închisoarea Black Beach, 
da. Dar să te bage într-o barcă și să te arunce în ocean, n-am 
auzit niciodată așa ceva. Cine erau bărbaţii care au făcut asta? 

— Nu știu. Purtau haine civile și vorbeau o limbă pe care n-am 
mai auzit-o. 

— Garda prezidenţială? 

— Eu vorbesc araba. 

— Angolezi? 

— Poate. Aveau arme Makarov, nu că asta ar îngusta mult 
terenul de joacă. 

El se uită iar la certificatul de deces, apoi îl puse în pungă și i- 
o dădu înapoi. 

— Și spui că asta era la ei și te aștepta? 

— Mai mult sau mai puţin, da. 


132 


Fruntea lui rămase încrețită. 

— Sunt sigură că tot ce mi s-a întâmplat a fost urmarea 
faptului că o caut pe fata asta. 

— Atunci n-o mai căuta, spuse el. Ar fi cea mai ușoară cale de 
a rămâne în viaţă. 

— Nu pot să fac asta. 

— De ce? _ 

O întrebare al naibii de bună: de ce? Il privi drept și spuse: 

— Pur și simplu nu pot. 

El pufni scurt. 

— Poate vom avea timp mai târziu să ne certăm pe teme de 
semantică. 

Se ridică. 

— Când va ajunge vorba în capitală, vor porni încoace și nu le 
va lua mult să înceapă să mă caute. Vaporul meu e la un 
kilometru în susul coastei. Plecăm în amurg. 

Se întoarse și se uită la ea, apoi se lăsă pe vine ca s-o 
privească în ochi. 

— Dacă ar fi fost vorba de altcineva, Vanessa, l-aș fi predat cu 
mâna mea autorităţilor și aș fi rămas să văd execuţia. Te-am 
pierdut o dată. Am prea multe întrebări la care nu am răspuns 
ca să las să se întâmple asta iar - cel puţin așa de repede. 

— Sunt pregătită să te plătesc bine. 

El clătină încet din cap și schiță un zâmbet. 

— Și cum propui să faci asta, când ai venit la mine tocmai 
fiindcă n-ai bani și nimic de valoare ca să dai la schimb? 

— Aveam de gând să vin la tine când terminam treaba, 
Francisco. Nu ca să-ţi cer ajutor, ci doar ca să te văd. Asta, 
spuse ea arătând spre sine și apoi spre camera din jur, era, cum 
spui tu, o ultimă șansă. E drept că acum sunt strâmtorată, dar 
asta nu înseamnă că n-am resurse - doar că nu sunt aici pe 
insulă. 

Se opri, apoi întrebă: 

— Ai un telefon prin satelit? 

— Am pe vapor. 

— Cât vrei, Francisco? Fixează preţul. 

— Nu vreau nimic, spuse el. Voi face ce pot pentru tine, Essa, 
fiindcă e vorba de tine. 

Ea dădu să se ridice, dar se opri. 


Beyard nu era altruist. Era un bărbat foarte dur și întotdeauna 
trebuia să existe un câștig; voia un lucru și până la urmă avea 
să-l ceară. Spuse: 

— Când treaba asta se va termina, vei putea să-ți împlinești 
visul și să părasești continentul. 

— Poate, spuse el. Du-te la culcare ca să-ţi treacă 
mahmureala. Va trebui să-ţi recapeţi puterile până diseară. 

Ea se întoarse în dormitor, deoarece cea mai ușoară cale de a 
obţine ce voia era să se conformeze cererilor lui, dar nu dormi, 
nici măcar nu încercă. Era încă ameţită și, deși îi era greu să se 
concentreze pentru a procesa informaţiile care alcătuiau puzzle- 
ul săptămânii trecute, mintea ei derula bobine întregi de 
conversații și evenimente și cugeta la Miles Bradford și ce se 
întâmplase cu el. 

e 

Francisco apăru cât încă era lumină. Avea un rucsac și îi dădu 
și ei unul mai mic. 

— Poţi să-l duci? întrebă el. 

— Ce e în el? 

— Câteva lucruri pe care nu vreau să pună mâna nemernicii 
când vor prăda casa. 

Porniră spre navă pe o cărare ascunsă ce urca abrupt și 
șerpuitor. Intrând în luxurianta junglă vulcanică, cărarea ocolea 
așezările omenești care punctau linia coastei și șerpuia pe după 
ele. Francisco era deschizător de drum, iar conturul corpului 
său, mirosul pământului ud, rucsacul din spatele ei și zgomotul 
plescăit de pași în tăcere erau o amintire în culori vii care 
aducea cu ea senzaţia demult uitată de acasă. 

Cărarea se arcuia în jos spre coastă aproape la fel de brusc 
cum o urcase și, în apropiere de apă, Beyard dezveli o șalupă 
mică. Împinseră șalupa în apă și urcară în ea. Traulerul era în 
apă adâncă în largul coastei, și urcară la bord pe o scară. Când 
Beyard ridică șalupa și o aduse pe punte, soarele apusese și 
întunericul acoperea apa. 

Vasul era mai mare decât ultima lui navă. Munroe știa că, la 
fel ca în cazul vasului precedent, exteriorul ruginit și greu de 
definit era o carapace bine mascată a unei case moderne pe 
apă. Beyard o conduse de pe punte în camerele de locuit de jos. 

— Ce părere ai? întrebă el. 

— Impresionant. 


134 


— E un fost trauler de pescuit ucrainean, construit iniţial 
pentru un echipaj de cincisprezece persoane. Nu seamănă deloc 
cu ce a fost la început. 

— Îmi închipui, spuse ea. 

Trecu din cameră în cameră, uitându-se în fiecare. Erau mici 
și compacte, spaţiul era exploatat la maximum, iar unele se 
vedea că fuseseră recent ocupate. 

— Unde-i echipa ta? 

— Pe aici. 

— Pe vapor? 

El clătină din cap. 

— Ne vom întâlni. Cu toată mișcarea legată de petrol care are 
loc în Guineea Ecuatorială, a fost mai dificil de muncit. Dar 
există căi. Și alte afaceri. 

— Nu ţi-e teamă să-ţi lași vaporul nesupravegheat cât ești pe 
uscat? 

— Nu se întâmplă des, spuse el. De obicei iau o barcă rapidă 
până la insulă și las traulerul în grija echipajului, dar nu, nu mi-e 
teamă. Suntem la dracu-n praznic, cine să umble la el? Pescarii 
din partea locului nu se bagă, iar dacă vreunul care știe ce face 
ar urca la bord... ei bine, știi cum merge - mă ocup eu de pielea 
lui. 

Se opri și deschise ușa unei cabine mici. 

— Asta e ata. 

— Tu unde vei fi? întrebă ea. 

— Pe coridor sau sus, în cabina de comandă. Și telefonul e în 
cabina de comandă. Am să ţi-l aduc după ce te instalezi. 

Ea intră în cabină să privească în jur și ușa se închise în urma 
ei. Abia când întinse mâna să o deschidă își dădu seama că nu 
are clanţă și nu are cum să iasă. 

e 

Miles Bradford se opri și se roti încet, măsurând cu privirea 
haosul din camera de zi, a cărei podea era plină de cărți și 
cioburi de sticlă. Măsuţa de cafea era răsturnată. Oglinda de 
deasupra politei căminului era crăpată, iar în peretele de rigips, 
în locul în care dăduse cu pumnul, era o gaură. Se uită la mâna 
sa și șterse sângele care se prelingea din două încheieturi ale 
degetelor. 

Se simţea mai bine acum, că distrusese ceva. 


Nu avea cuvinte pentru asta. Atâta muncă dusă pe apa 
sâmbetei! Își făcuse în minte o mulţime de scenarii despre ce s- 
ar fi putut întâmpla în cursul căutării lui Emily, dar nu se gândise 
că o să piardă urma lui Munroe. Clocotise de mânie tot drumul 
de întoarcere în Statele Unite, furia amestecându-se cu 
hotărârea, căutând o supapă de evacuare, până când în cele din 
urmă explodă în singurătatea casei lui. Bradford dădu iar cu 
piciorul în canapea, apoi se opri și își scutură braţele și umerii. 
Destul. 

Se uită iar la dezordinea din jur, oftă, scoase mobilul și formă. 
Trecuse mult timp de când nu-și mai chemase menajera să facă 
curat după un acces de furie. La rândul ei, ea avea să-i 
telefoneze bărbatului ei și împreună aveau să restabilească 
ordinea, să repare peretele și, până se întorcea el diseară, nu 
avea să mai rămână decât mirosul de vopsea proaspătă drept 
mărturie a perioadei de întrerupere a calmului obișnuit. Bradford 
se duse lângă veioză și se uită la ceas. 

Mai avea o oră până la avionul de Houston. 

e 

Bradford străbătu coridoarele tăcute ale sediului corporației 
Titan. Personalul fie îl ignoră, fie se prefăcu a nu-l vedea și un 
semn cu capul spre asistentele lui Burbank fu de ajuns să-i 
asigure intrarea în biroul șefului. 

Bradford deschise ușa și, văzându-l pe Burbank, se opri. Omul 
motor al Titanului stătea aplecat asupra biroului din capătul 
opus al încăperii, cu pumnii strânși și corpul îndoit, fără să-și dea 
seama că Bradford intrase, în stânjeneala momentului, Bradford 
se întoarse pe jumătate ca să plece, apoi se opri și rămase 
încremenit, urmărind lupta emoţională mută până când 
momentul deveni dureros de lung. 

Bătu ușurel în tocul ușii, iar când Burbank își înălță capul și 
zâmbi slab, Bradford spuse „salut” și intră în cameră. 

Burbank se îndreptă, se ridică și îi ieși în întâmpinare, 
expresia feței lui trecând de la îndurerat la calm. li strânse cu 
căldură mâna lui Bradford și, cu glasul frânt, spuse: 

— Ce dracu s-a întâmplat, Miles? 

Bradford dădu din umeri și umerii îi căzură de parcă tot aerul 
ar fi ieșit din el. Burbank stătea nemișcat și niciunul nu vorbea, 
de parcă ar fi împărţit o povară insuportabilă pe care vorbele ar 
fi făcut-o și mai grea. 


136 


În cele din urmă, Burbank făcu semn cu capul spre canapea și 
spuse: 

— Hai să ne așezăm. 

Turnă o băutură din bar, îi întinse paharul lui Bradford, apoi se 
așeză în fața lui cu coatele pe genunchi. 

— N-am mai dormit de când am primit telefonul tău, spuse el. 
Serios, ce dracu' s-a întâmplat? Ce-ai mai aflat despre Emily? Ce 
e cu Michael? 

Bradford dădu băutura pe gât, puse paharul pe masă și spuse 
cu prudenţă: 

— Sincer, Richard, nu știu. 

— Cum adică nu știi? Cum să nu știi? 

— Urmărea o pistă logică spre continent... iar în clipa 
următoare - puf, Michael a dispărut, iar eu sunt persona non 
grata. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuți câteva minute, apoi Burbank 
spuse: 

— Îmi cer scuze, Miles. Eram foarte concentrat pe treaba asta 
cu Emily. Pur și simplu... Ascultă, tu ești bine? 

Bradford dădu din cap și se uită lung la paharul de pe masă. 

— Da, sunt bine. Eram aproape, al naibii de aproape. 

Ochii lui se mutară la Burbank. 

— Răspunsurile sunt acolo, Richard. O simt. 

Burbank inspiră adânc și se lăsă pe spate în scaun. 

— Chiar crezi că există speranţă? 

— Mai multă decât aveam la început. 

— Asta-i diferenţa între noi, spuse Burbank. Patru ani m-a 
chinuit faptul că nu știu, iar acum că în sfârșit am un sentiment 
al încheierii, pot să jelesc și să renunţ. Dar tu, tu nu te lași. 

Bradford oftă. 

— Ti-am explicat deja, Richard. Chiar dacă Michael s-a înșelat 
în privinţa certificatului de deces, eram mai aproape ca 
niciodată de a căpăta răspunsuri. Răspunsuri adevărate. 
Adevărata încheiere. Nu chestia asta cu „niciodată nu vom fi cu 
adevărat siguri”. Am avut dreptate s-o implic pe Michael în 
treaba asta și am dreptate și acum. 

— Te întorci în Malabo? 

Bradford își îndreptă spatele. 

— Nu, pe continent. Când a dispărut Michael ne îndreptam 
spre Bata. 


137 


— Faptul că ești persona non grata n-o să fie o problemă? 

— Există căi de a ocoli asta. 

Burbank trase adânc aer în piept. 

— Nu știu ce să zic, Miles. Dacă tu crezi că putem spera la 
răspunsuri, bineînțeles că le vreau, dar nu cu prețul pierderii 
unei alte persoane. Dacă Emily chiar a dispărut în Guineea 
Ecuatorială, iar acum Michael... 

— Asta-i cealaltă treabă, spuse Bradford. Mai întâi voi da de 
urma lui Michael. 

— A cadavrului ei? 

— A ei în viaţă. 

— Dar spuneai că a murit. 

— Așa mi s-a spus, da. 

Burbank nu spuse nimic și Bradford continuă: 

— Femeia asta are niște instincte de supraviețuire 
demenţiale. Dacă e în viață, și sunt sigur că e, o să fie furioasă 
și o să se ducă pe continent. Trebuie să fiu acolo. 

— Presupunând că e în viaţă - ceea ce, fără supărare, după 
tot ce mi-ai spus, mi-e greu să cred -, nu ai de unde să știi ce va 
face. Îţi pierzi timpul, prietene, spuse Burbank și se opri. Adică, 
dacă nu cumva știi ceva ce eu nu știu și nu vrei să-mi spui. 

Bradford clătină din cap. 

— Documentare și instinct. 

Burbank se uită spre ferestre. 

— Știu și eu, Miles, e un efort. E cu adevărat un efort - încă o 
căutare zadarnică, doar că de data asta risc să pierd degeaba 
un om bun. 

— Cu sau fără ajutorul tău, eu mă întorc. Aș prefera să am 
susținerea ta. 

Burbank se concentră din nou asupra lui Bradford. 

— Dacă ești hotărât să pleci, atunci firește că ai sprijinul meu, 
dar aș prefera să nu pleci. Am încheierea de care am nevoie, 
așa că nu mai există niciun motiv ca să-ţi riști viața. 

— Ei, haide, Richard, doar nu vorbești serios! 

— Vorbesc serios. Sunt epuizat emoţional. Sunt de destul de 
mult timp în vârtejul ăsta. Dacă vrei să pleci, pleacă - am să-i 
pun pe oamenii mei să rezolve detaliile. 

Faţa lui Burbank deveni inexpresivă și privirea i se întoarse la 
ferestre. 


— Și, sincer vorbind, amândoi știm că există riscul să nu mai 
vii acasă. 

Bradford nu spuse nimic, iar Burbank oftă. 

— Înainte să pleci, spuse el, scrie ce ai văzut și ai auzit. 
Detaliile pe care le-ai descoperit - dispariţia lui Michael, oficialii 
guvernamentali și certificatul de deces -, tot ce mi-ai spus și ce 
altceva îţi amintești. Consideră că e darul tău de despărţire dacă 
nu te mai întorci. 

Bradford dădu din cap, iar Burbank ridică receptorul și, după o 
scurtă conversaţie cu avocatul său, îl puse la loc în furcă. 

— Are timp. Poţi să treci pe la el când pleci. 

lar apoi, după o pauză, adăugă: 

— Și, ce urmează? 

— O găsesc pe Michael. 

— Eşti atât de sigur că e în viaţă? 

— Destul ca să mă bazez pe asta. 

— Și poţi s-o găsești? 

Bradford zâmbi. 

— Da. Asta pot s-o fac. 


Capitolul 12 


3,10" latitudine nordică, 9,00* longitudine estică 
Coasta de vest a Camerunului 


Din cabina de comandă, Francisco Beyard se uita peste 
puntea de la prova traulerului, cu braţele încrucișate, nemișcat, 
cu excepţia ochilor lui care scrutau griul de oțel al oceanului. Se 
aplecă asupra consolei, introduse coordonatele în sistemul de 
navigare al navei și simţi până în adâncul sufletului vibraţiile 
provocate de schimbarea cursului. 

După nouă ani, ea revenise în viaţa lui la fel de brusc cum 
plecase. 

Nouă ani nenorociţi de când o urmărise până la apa 
mocirloasă a portului din Douala. 

Nu fusese nicio avertizare, niciun indiciu. Nu tu rămas-bun, nu 
tu „multumesc pentru toate amintirile”, nu tu „du-te dracului cu 
existența mizerabilă cu tot”. Doar o dispariţie, în urma căreia se 
chinuise două luni, cu greață și insomnie, să îmbine piesele 
puzzle-ului; zile înnebunitoare de urmărire a unei piste 
inexistente, ca în cele din urmă să ajungă într-o fundătură - 
cargobotul și marinarul uns cu toate alifiile, cu poveștile lui 
meșterite despre bătăi cu cuțite și despre băiatul Michael care 
nu putea fi decât Essa. 

Rămăsese încremenit și neajutorat, uitându-se cum Santo 
Domingo dispare în zare, ultima legătură cu ea fiind tăiată. Și 
pista se termina acolo, fără putinţa de a o mai urmări. 

Bătuse docurile în sus și în jos, încercând să se convingă că 
nu-i pasă, reamintindu-și că îi era foarte bine înainte ca ea să 
apară în viața lui. 

lar acesta era adevărul, și în egală măsură era și minciuna. 

Ca strămoșii lui de acum patru generații, era camerunez, un 
african alb fără alt pașaport, fără altă naţionalitate și fără o ţară 
de albi în care să se întoarcă atunci când vremurile se 
înăspreau. Asta era casa lui, ţara lui și, de la treisprezece ani, 
avusese un singur ţel: s-o părăsească. Să strângă o avere cu 
care să își poată clădi o viaţă bună în afara Africii, undeva în 


140 


lume, oriunde, unde munca grea era răsplătită și nu putea fi 
desfiinţată într-o clipită de favoriţii și relaţiile de familie ale 
falsei democraţii aflate întâmplător la putere. 

Bunicii și străbunicii lui paterni veniseră din Franța de 
dinaintea Primului Război Mondial și își clădiseră o viață pe 
continent, toată ruinându-se în clipa în care stârniseră mânia 
guvernului local. S-a zis cu ea. S-a terminat. Generaţii de muncă 
grea distruse aproape peste noapte din cauză că înaintașii lui 
aleseseră continentul nepotrivit. Ar fi trebuit să aleagă Lumea 
Nouă, unde cei dispuși să îmblânzească natura sălbatică păstrau 
ceea ce tăiau. 

Familia mamei lui nu o dusese mai bine nici în Guineea 
Ecuatorială. Veniseră pe insula Bioko la sfârșitul anilor 1800 și 
deţinuseră plantaţii de cacao până când, la șase luni de la 
Independenţă, începuse măcelul. Cei educați și străinii de toate 
culorile au fost primii vizaţi, și familia mamei lui a fugit la 
Douala, încercând să o ia de la zero în timp ce urmăreau cum 
patria lor, odinioară una dintre cele mai bogate ţări din Africa, se 
transforma într-un câmp de masacru. 

La aproape treizeci de ani, după standardele oricui, Beyard 
era într-o situaţie avantajoasă. Dar robinetele valutei începuseră 
cu adevărat să curgă când o găsise pe Vanessa Munroe. Nu 
fusese o întâmplare. Bârfele care o înconjurau pe neobișnuita 
fată ajunseseră și în comunitatea expatriaţilor din Douala și el 
aranjase să o cunoască prin intermediul fraţilor Papadopoulos, 
folosind casa lor de vacanţă din Kribi. 

Cu pretextul că avea altceva de făcut, iubitul Vanessei, 
Andreas Papadopoulos, îi lăsase singuri în liniștea grădinii. 
Inaltă, greoaie și, cu excepţia ochilor uimitor de cenușii, părând 
stângace, nu era ce se așteptase Beyard. Ea îl studie în tăcere și 
apoi întoarse capul, rezemându-și brațele pe speteaza băncii de 
lemn. 

Stând în picioare, cu braţele aproape de ale ei, el spuse: 

— Se zvonește că vorbeşti fang. 

Ea dădu din cap. 

— Și câteva dintre celelalte limbi locale. 

— Am nevoie de un interpret pentru diseară, spuse el. Dacă 
reușești asta, ai cinci sute de franci. 

Fără să se uite la el, ea spuse: 


141 


— Cinci sute de franci sunt o grămadă de bani dacă vrei pe 
cineva care vorbește fang. Cu zece mii de franci centrafricani ai 
obţine același lucru de la un chelner de la La Balise. 

El zâmbi. 

— Adevărat, dar tu nu dai senzaţia că vorbeşti fang. Mai 
important, am nevoie de cineva în care pot să am încredere. 

Ea se întoarse și se uită în ochii lui cu o privire care amenința 
să citească gândurile. 

— Și poţi să ai încredere în mine? 

— Nu știu, spuse el după o pauză de o clipă. Pot? 

In colţurile gurii ei apăru un zâmbet subtil. 

— Te va costa cinci sute de franci ca să afli. 

e 

Întâlnirea avu loc în curtea interioară a unei clădiri de la 
marginea orașului, un fel de hotel în timpul sezoanelor de vârf. 
Noaptea era plină de râsete amestecate cu ritmuri indigene care 
se auzeau de la un radio din apropiere. În aer plutea miros de 
carne friptă și fumul de la focuri de lemne. 

Singurul lucru pe care i-l ceruse Beyard fusese să asculte tot 
ce se spunea în jurul lor. În hol, în drum spre curtea interioară, 
ea îl trase deoparte și îl avertizase că se afla sub ameninţarea 
unui pistol dacă încheiau tranzacţia. 

Intâlnirea fu plină de ameninţări voalate și franceză stricată 
care curând se transformă în strigăte. Părăsiră hotelul fără să fi 
încheiat tranzacţia și nici nu ieșiseră încă din parcarea plină de 
gropi când el îi oferi o slujbă cu normă întreagă. 

Drept răspuns, ea se uită lung la el, apoi se întoarse și se 
rezemă cu capul de fereastră. Uitându-se pe geam, cu braţele 
încrucișate, spuse: 

— Știu cine ești și ce faci și la ce fel de muncă te referi. 

— Mai gândește-te la noapte, spuse el. Putem să vorbim 
mâine. 

Dimineaţa următoare îl invită pe Andreas la micul dejun și, 
interesându-se mai bine de mediul misionar al Vanessei, fu 
surprins să-și dea seama că relaţia de adolescenţi mergea mult 
dincolo de iubirea nevinovată pe care o bănuiau părinţii lui 
Papadopoulos. 

— E de vârsta ta? întrebă Beyard. 

Andreas ridică privirea. 

— Mai mică. 


142 


— Șaisprezece? Șaptesprezece? 

— Paisprezece. 

Beyard fluieră încet. 

— Părinții ei? Ei știu? 

— Știu. Le-o spune în faţă. Uneori mă gândesc că se folosește 
de mine ca să-i enerveze pe ei - nu că m-ar deranja, să știi. 

Zâmbi, aproape rușinat. 

— De Crăciunul acesta m-a dus acasă la ei să-i cunosc, și jur 
că am făcut cu ea cel mai fantezist și zgomotos sex din viaţa 
mea, părinţii ei fiind la cincisprezece centimetri distanță de 
capul meu, de cealaltă parte a peretelui. Crede-mă, știu. 

— Și nu le pasă? 

— Oh, sigur că le pasă. Dar ce pot să facă în privinţa asta? 

— S-o ia acasă? S-o trimită să locuiască la rude? Să nu-i mai 
dea bani? 

— Refuză să se întoarcă acasă, stă deja la niște prieteni de 
familie, și chiar dacă nu i-ar da bani, ar găsi ea o cale să se 
descurce. 

Andreas dădu din umeri. 

— În cele din urmă tatăl ei o va păsui. Șantaj sentimental, 
bănuiesc. 

La masa de prânz, Beyard repetă oferta de lucru. Dacă ea 
accepta să lucreze pentru el, avea să-i acopere cheltuielile, să-i 
plătească orice formă de învățământ la distanță pe care o 
alegea ea și să-i dea un procent din fiecare misiune de pe urma 
căreia veneau bani. Ea nu răspunse, zise că avea să se mai 
gândească, îi spuse să se întoarcă a doua zi și, când el se 
întoarse, află că ea plecase din Kribi. 

Îi trebuiră câteva zile să o localizeze în Douala și, când o făcu, 
ea nu se scuză în niciun fel, ci spuse doar că avea să accepte 
slujba, însă voia un procent mai mare. Când el ezită, ea ridică 
din umeri, se întoarse să plece și el cedă. 

O mută în casa lui de pe plajă, îi dădu gospodăria pe mână și 
o vizita rareori, când munca stagna. Dar când era la treabă, nu 
se dezlipea de el, un partener tăcut cu spirit de observaţie și 
talente lingvistice care valorau mult mai mult decât procentul 
pe care acceptase să i-l dea. 

După program, scăpaţi de tensiune și cu banii puși bine 
deoparte, stăteau de vorbă și beau până noaptea târziu. El o 
învăţa să joace șah, ea îl intriga cu observaţii despre culturile în 


143 


mijlocul cărora trăiau, el o iniţia în vinuri bune și muzică clasică, 
iar ea îi spunea legende locale și se contrazicea cu el pe tema 
teologiei, conversațiile lor devenind deseori filosofice. 

După aproape un an, află că ea îl fraierise, că se 
documentase despre el cu multe luni înainte de a-i fi prezentată 
- găsise informaţii de care el nici nu știa că existau -, îl 
analizase, înţelesese ce îl mâna, ce îl activa și apoi se folosise 
de Andreas nu ca să-i enerveze pe părinţii ei, ci să ajungă la el. 
Știind că fraţii aveau să vorbească, sădise în mintea lor idei și 
povești, pregătind contextul în scopul de a-i stârni curiozitatea. 
Știa că el avea să vină, interesat, și când veni, ea îl momi cu 
singurul talent care lui îi lipsea, iar el nu putu să-i reziste. În cele 
din urmă, ea obținuse exact ce dorise: emancipare și bani. 

El râse; într-un fel pervers, îi făcu plăcere să știe că el, 
strategul perfect, fusese jucat pe degete. Dar în noaptea aceea 
începu să o vadă altfel, ca pe-o egală. Atunci și-a dat seama că 
nu mai era adolescenta stângace pe care o adusese în casa lui. 
Corpul și fața ei se schimbaseră, deveniseră cele ale unei femei 
frumoase și, odată cu această constatare, veni și dorinţa de a o 
poseda. Ba nu, gândul ăsta a venit mai târziu. Iniţial n-a dorit 
decât să o reguleze, și după aceea a vrut să-i ia în stăpânire și 
corpul și mintea. 

Ea adormise pe divan, cu picioarele ei lungi ieșind din pătura 
subţire în care se înfășurase, iar el îngenunchease în faţa ei și se 
uitase cum doarme. Era atât de aproape încât îi simțea 
răsuflarea pe obraz - ar fi putut să fie a lui - și întinsese mâna 
să o atingă, apoi și-o retrase. Era o decizie conștientă, o decizie 
strategică. Nu avea nicio legătură cu ideea de bunătate sau 
moralitate; își trăia viaţa după propriile reguli, obținând ce voia, 
pe cât de etic sau de nemilos era necesar, fiindcă era același 
lucru. Era cine era fără prefăcătorie sau justificare, și în viaţa lui 
se îmbinau barbaria și cultura. Până acum nu-și refuzase nicio 
dorinţă de dragul altuia. lar dacă ar fi știut atunci ce durere avea 
să aducă această schimbare a perspectivei, n-ar mai fi râs. 

Cu timpul, faptul că își avea baza în Kribi începu să fie o 
problemă. Proprietatea lui era izolată și, deoarece era 
important, avea acces atât la mare, cât și la uscat. Dar nu era 
suficient. Avea nevoie de un loc cu mai puţină vizibilitate și 
lucrul acesta l-a atras în Guineea Ecuatorială. Rio Muni, partea 
continentală a ţării, era chiar la sud de graniţa cu Camerunul, iar 


144 


pe insula Bioko se ajungea repede, în funcţie de bărcile folosite. 
Locul era convenabil prin aceea că era aproape la distanţă egală 
între Libreville și Douala, și cum Guineea Ecuatorială era săracă 
lipită pământului, fără marină sau pază de coastă, nu exista 
practic riscul de a da nas în nas cu autorităţile în timp ce 
transporta bunuri dintr-un loc în altul. Faptul că țara 
răspunzătoare de sărăcia familiei lui avea să fie în curând 
responsabilă de înavuţirea lui părea o formă de justiţie poetică. 

Și-a mărit echipa și a adus mercenari pentru protecţie. Se 
folosea de muncă pentru a scăpa de durerea euforică ce îl făcea 
să își iasă din minţi când Vanessa era în prezenţa lui, 
recunoscător că Pieter Willem o lua de acolo atâtea ore din zi. În 
ciuda cererilor ei repetate ca Willem să fie înlăturat din echipă, 
nu o făcu. 

Reputația lui Beyard crescu, iar zvonurile cu privire la femeia 
care îl însoțea se înmulţiră. El nu a înțeles șoaptele și proporțiile 
superstiţiei, pentru că ea nu a vorbit niciodată de ele. Abia după 
dispariţia ei și-a dat el seama că nu era vorba doar de o legătură 
sentimentală. Succesul lui era înmuiat în legende, iar oamenii cu 
care făcea afaceri erau îngroziţi de magia cu care fata jongla. Și 
brusc, magia a dispărut. 

In ziua aceea stătuse pe docurile din port, uitându-se la 
ocean, urmărind cu privirea Santo Domingo până dispăru la 
orizont. lar apoi, urând-o, se întoarse în Kribi să o ia de la capăt 
cu ce rămăsese. Reconstruise, se refăcuse, exact ca 
întotdeauna. lar acum ea se întorsese. 

e 

Munroe își trecu mâna peste ușă în locul în care ar fi trebuit 
să fie clanța. Urmări cu degetele tocul ușii și încercă rezistența, 
dându-și seama că sub furnirul ce imita lemnul este metal. Işi 
lipi urechea de ea, ascultă să-l audă pe Beyard pe coridor și, 
neauzind nimic, bătu ușor și spuse: 

— Te rog, Francisco, vrei să deschizi? 

Tăcere. 

Balamalele erau pe dinafară. 

Scoase din centură cardul de rezidenţă și, în dreptul clanţei, îl 
strecură între ușă și toc. 

Nimic. 

Degetele ei începură să pipăie pereții. 

Metal. 


145 


Cabina avea un pat etajat pe fiecare perete, o masă pliantă 
între ele, și deasupra paturilor spaţiu pentru dulap. Nu exista 
hublou și nici baie. 

Asta era o celulă. O închisoare. 

O mare cenușie se abătu peste ea, și ea o respinse. Se 
așteptase la răzbunare, dar nu așa și nu atât de repede. 

Munroe lăsă rucsacul pe un pat și apoi, după ce se uită o clipă 
la el, îi goli conţinutul. Încet, în stare de șoc, se așeză alături. 
Erau lucrurile ei, alese dintre cele pe care le abandonase când 
plecase din Camerun: o perie de păr, un carnet de însemnări și 
câteva articole de îmbrăcăminte. 

Luă peria de păr și își trecu degetele peste perii ei, apucă 
mânerul cu o mână, capul gros cu cealaltă și, strângând bine, 
trase cu putere. Cele două piese se despărțiră și de sub peri ieși 
o lamă de zece centimetri. Era o amintire din vremea când se 
străduia să-l ţină la distanţă pe Pieter Willem, una dintre multele 
arme brute pe care le confecţionase în încercarea de a nu 
rămâne niciodată lipsită de apărare. Împinse piesele la loc și 
aruncă peria peste celelalte lucruri. Indiferent care erau 
intenţiile lui Beyard, ea nu avea niciodată să folosească asupra 
lui o lamă care îi fusese destinată lui Willem. 

Nava se cutremură. Motoarele prinseră viaţă, iar acum vasul 
se îndrepta spre o destinaţie necunoscută. In liniștea cabinei 
pereţii se apropiau claustrofobic și Munroe stinse lumina și se 
întinse pe spate pe un pat. Trase adânc aer în piept, apoi încă o 
dată și încă o dată, recăpătându-și starea de calm și limpezimea 
minţii. 

Dacă Beyard nu avea de gând să o lase să moară de inaniţie, 
avea să se întoarcă. Mai erau două zile până la contactul cu 
Breeden. Două zile fără ceas și fără alt mod de măsurare a 
timpului; tot ce putea să facă era să aștepte. 

Mișcarea vasului și vibrația provenită de la motoare rămaseră 
constante și trecură două, cel mult trei ore, până auzi un altfel 
de zgomot de pași pe coridor. Ascunse peria de păr în pantaloni, 
la șold, și se întinse la loc pe spate cu mâinile sub cap. Nu se 
ridică atunci când ușa se deschise. 

În prag era Beyard, o siluetă reliefată de lumina de pe coridor. 

— Să nu-mi spui că această încăpere mi-a fost rezervată mie, 
spuse ea. 

— Nu ești primul oaspete, dacă la asta te referi. 


146 


— Ce vrei, Francisco? 

— Încă nu știu, spuse el. Și până am să știu, vreau să fiu sigur 
că nu pleci nicăieri. Între timp, mi-am respectat promisiunea, te- 
am scos de pe insulă. 

Ea îl privi atent, îi studie poziția corpului și îi analiză intonaţia. 

— Unde să mă duc? Suntem în largul mării. 

Se ridică în capul oaselor. Corpul lui se încordă. 

— Nu mi-e frică de tine, Francisco, și n-am niciun motiv să 
fug. 

— Ai mai făcut-o, spuse el cu glasul moale, melancolic. N-am 
nicio garanţie că n-ai să iei noaptea una dintre bărcile mici. 

— Adevărat, spuse ea și se ridică în picioare. 

Neputând să-i vadă ochii ascunși în umbră cum erau, calculă 
după reacţiile aproape imperceptibile ale corpului lui cât de iute 
se putea mișca. 

— Dar de ce aș vrea să fac asta când mi-ai spus deja că ai să 
mă ajuţi? N-am nevoie doar să ajung pe continent, am nevoie și 
de cunoștințele tale, de relaţiile tale, odată ce sunt acolo. 

— N-am niciun interes să-ţi pun la dispoziţie cunoștințele 
mele. 

Ea făcu un pas spre el. 

— Eram dispusă să te plătesc bine, dar e clar că banii nu te 
mai interesează. 

Încă un pas, făcut alene, cu nepăsare. 

Gesturile mâinilor îi însoțeau vorbirea. 

— Trebuie să ajung la Mongomo și mi-ar plăcea să vii cu mine. 
Spune-mi ce te interesează - spune-i pe nume și pot să găsesco 
cale să ţi-l obțin. 

Mai avea foarte puţin ca să ajungă la el. 

— Două luni te-am căutat, spuse el. Nu știam ce s-a întâmplat 
cu tine, nu știam dacă ai murit sau ai fost luată pentru 
răscumpărare, sau pur și simplu te-ai pierdut. 

Glasul lui se stinse, apoi scutură scurt din cap, cu ochii 
întunecațţi și mânioși. 

— Două luni, Vanessa. Ai idee ce iad a fost acesta? 

Ea întinse mâna ca să-l mângâie ușurel pe braţ și, în secunda 
în care căldura mâinii ei îi atinse pielea și el întoarse faţa pentru 
a urmări mișcarea degetelor ei, ea îi trase un pumn în falcă. 
Forţa loviturii îl făcu să se dea înapoi clătinându-se și ea se 


147 


mișcă odată cu el, trăgându-i încă un pumn și apoi încă unul, 
lipindu-l de perete. 

El își duse mâna la maxilar și clătină din cap, cu ochii mari. Un 
firicel de sânge i se prelingea din colţul gurii, pătându-i 
degetele. Până ca el să apuce să reacționeze, ea desfăcu peria 
de păr și apropie lama de fața lui. 

— Puteam să te omor, spuse ea. Să nu uiţi niciodată asta. 

Îmbină la loc piesele și aruncă peria pe podea. 

Apoi atitudinea i se înmuie și cobori glasul. 

— Am vorbit serios, Francisco. Trebuie să ajung la Mongomo 
și nu știu pe nimeni care să cunoască mai bine ca mine locul ăla 
mizerabil, în afară de tine. Acum că te-am găsit, nu plec nicăieri. 

Liniștea umplu coridorul. 

Beyard se lăsă încet la podea, cu un genunchi îndoit, cu 
celălalt picior întins de-a curmezișul coridorului, cu umerii căzuţi 
și o mână peste ochi și plânse cu suspine mute. Munroe se uită 
la el uimită și îngrozită și înțelese. 

Se lăsă încet lângă el și puse capul pe umărul lui și trecutul o 
potopi cu amintirile atâtor evenimente și cu indiciile care îi 
scăpaseră în timp ce era preocupată doar să-l evite pe Willem. 

— Francisco, spuse ea, îmi pare nespus de rău. N-am știut. 

El o luă după umeri, o trase spre el și o ţinu atât de strâns 
încât dimineața văzu că are vânătăi. Căldura răsuflării lui îi 
mângâia părul și gâtul, iar ultimele lacrimi îi atingeau pielea. 
Lipită de el, ea se relaxă. Timpul trecu și emoţiile se stinseră. 
Beyard își recăpătă controlul și spuse: 

— De ce ai făcut-o? De ce ai dispărut așa? 

— Trebuia să scap de fiinţa care deveneam, spuse ea în 
șoaptă. 

— Puteai să-mi spui, puteai să-ţi iei la revedere, să-mi dai de 
știre că ești bine. 

— Nu spun că a fost corect ce am făcut, dar știi la fel de bine 
ca mine că, dacă ţi-aș fi spus că plec, m-ai fi implorat să rămân. 

— În fiecare noapte îmi apăreai în vis, spuse el. Cea mai mare 
teamă a mea era că Pieter se întorsese după tine ca să-mi facă 
în ciudă. Fiecare noapte îmi amintea de dăţile când mi-ai cerut 
să mă descotorosesc de el și eu am refuzat. 

Glasul i se sugrumă și inspiră adânc, apoi continuă: 

— Când am aflat că ai părăsit Africa, te-am urât. Te-am urât 
pentru greaţa din măruntaiele mele, care m-a urmărit în fiecare 


148 


clipă de trezie. Și, în mod ciudat, eram și fericit, fiindcă știam că 
ești în viaţă și că ai luat singură decizia, că nu a luat-o Pieter. 

— Pieter e mort, spuse Munroe. În noaptea aia în care v-aţi 
certat, l-am urmărit până la bărci. l-am tăiat beregata și l-am 
lăsat să-l mănânce fiarele junglei. 

Beyard îi dădu drumul, apoi o împinse în spate și o întoarse cu 
fața la el. Expresia i se schimbă de la gura căscată din cauza 
șocului la un zâmbet neîncrezător. 

— De ce ai făcut asta? spuse el în cele din urmă. 

— Pentru că era un psihopat sadic și, omorându-l, nu doar că 
m-am răzbunat pentru chinurile și violurile zilnice, ci am și 
salvat viitoarele lui victime de la același tratament, sau poate de 
la unul mai rău. Cu barca lui m-am întors în Camerun - am 
scufundat-o chiar la sud de Douala. Probabil e tot acolo. 

Făcu o pauză. 

— A trebuit să plec, Francisco. Altfel aș fi ajuns un monstru ca 
el. 

Beyard rămase tăcut, iar impactul celor spuse de ea umplu 
liniștea coridorului. Apoi o trase iarăși aproape și o ţinu strâns. 

— N-am știut, Essa, îţi jur. Privind în urmă, ar fi trebuit să fie 
foarte evident, dar eu n-am văzut. 

— Știu, spuse ea. Ti-am ascuns asta fiindcă știam că, dacă ai 
fi știut, ai fi încercat să mă protejezi și el te-ar fi omorât. 

— Îmi spunea că îi plăcea să se antreneze cu tine pentru că îl 
forțai să rămână în formă. Spunea că ești la fel de talentată la 
mânuit cuțitul cum ești la limbi străine. 

— Sau la fel de blestemată, spuse ea. 

— Încă le mai porţi? 

— Cuţitele? Nu. E prea ușor să omor când am un cuţit în 
mâini. 

Munroe își privi palmele, simţi pata permanentă de sânge și 
strânse pumnii. 

— Mă mai antrenez ca să-mi păstrez reflexele, dar chiar și 
cuţitele de antrenament sunt primejdioase în mâinile 
nepotrivite. Când mă lupt, chiar și la antrenament, sunt 
stăpânită de dorinţa de a supravieţui, de a ucide și de a învinge. 
Willem nu este singurul care a murit de mâinile mele. 

— Aseară am văzut cicatricile de pe corpul tău. 

— Sunt de la Willem. În afară de două sau trei. 

Beyard nu spuse nimic, doar o strânse mai tare, apoi șopti: 


149 


— Promite-mi că atunci când se termină treaba asta, când va 
fi vremea să pleci din nou, îmi vei da de știre unde ești și ce ai 
hotărât. 

— Poate îţi voi da, spuse ea. 

e 

În noaptea aceea dormi pe o banchetă. Beyard îi oferise orice 
cabină voia, inclusiv cabina lui, însă ea refuzase. Dimineața, 
după micul dejun, o duse în cabina de comandă, îi arătă 
coordonatele și îi răspunse la întrebările despre echipamentul 
de navigaţie al vasului. Când ea se declară mulțumită, îi arătă 
telefonul prin satelit și plecă. 

În Dallas era două dimineaţa și glasul lui Breeden era plat 
până o auzi pe Munroe vorbind. 

— Michael! Unde ești? Am auzit de la Miles că ai murit, că te- 
ai înecat și că trupul tău a fost adus de valuri la mal. 

Munroe deschise gura și se blocă. Apoi, revenindu-și, spuse: 

— Miles Bradford e în viață? Ai vorbit cu el? 

— Da și nu. Adică, da, e în viață. N-am vorbit cu el, personal. 
Am primit acum două zile un telefon de la Richard Burbank. l-a 
luat cazul lui Bradford. 

— Poţi să-i spui lui Burbank că vestea morţii mele este mult 
exagerată și că îmi voi continua misiunea conform contractului. 

— Cu ce scop? El spune că există un certificat de deces. 

Munroe se frecă la ochi. 

— Da, asta e adevărat până la un punct. 

— E adevărat, așadar? Emily a murit? 

— Certificatul nu are altă valoare decât să demonstreze că 
există cineva care nu vrea să o caut pe Emily. Povestea e mai 
complicată și acum reconstruiesc puzzle-ul. 

— Din partea lui Burbank, cazul e închis. 

— Asta-i decizia lui. Dacă vrea să-l închidă, tot îmi datorează 
două milioane și jumătate. Eu am să merg mai departe, 
indiferent dacă plătește sau nu cheltuieli suplimentare. Cineva a 
încercat să mă omoare și nu mă opresc până nu dau de capătul 
poveștii. 

— Am să iau legătura cu el dimineaţă la prima oră. Ai un 
număr unde pot să dau de tine? Unde ești? Ai nevoie de ajutor? 
Ești bine? 


— Sunt bine, spuse Munroe. Am un telefon de împrumut și 
stau ascunsă până îmi dau seama ce am de făcut, dar te mai 
sun eu peste câteva zile. 

— Ai nevoie de ceva? Pot să te ajut în vreun fel? 

— Ai doar grijă ca Burbank să primească mesajul, iar dacă 
pune capăt misiunii, ai grijă să fiu plătită. Păstrăm legătura. 

Munroe rezistă dorinței de a trânti receptorul în furcă. Miles 
Bradford: viu și întors în Statele Unite. Vanessa Michael Munroe: 
înecată, adusă de ape la mal. Richard Burbank: întrerupe 
misiunea din cauza unui certificat măsluit de deces. Ce dracu’? 
Miles Bradford avea multe explicaţii de dat, iar dacă avea vreo 
legătură cu noaptea petrecută în largul mării, avea să fie 
următoarea ei ţintă. 

Formă din nou. 

— Logan, sunt Michael. 

Se auzi un zgomot de telefon mânuit cu stângăcie, apoi unul 
de sticlă spartă și pe urmă glasul lui Logan. 

— Doamne Sfinte, Michael! Kate mi-a spus că ai murit. Am dat 
pe gât nenumărate pahare în memoria ta. Ce dracu' s-a 
întâmplat? 

— E o poveste lungă și n-am timp acum, dar o să am nevoie 
de ajutorul tău. Cât de repede poţi să lucrezi la o listă de 
provizii? 

— Pot să încep de mâine. Cât e de mare? 

— Incă nu știu. Trebuie să discut treaba cu un consultant și pe 
urmă te sun. Intre timp, ia legătura cu Kate și spune-i că 
urmează să primeşti niște comenzi ca ea să-ţi dea banii. Am 
vorbit deja cu ea. Ştie că sunt în viață și îmi continui misiunea. 

— Nicio problemă, spuse el. Ascultă, știu că poţi să-ți porți 
singură de grijă, dar sunt neliniștit. Ce-i cu rahatul acesta că ai 
fost adusă de valuri la mal? 

— Nu știu exact, dar am să aflu, spuse ea. Am câteva lucruri 
de aranjat și pe urmă revin la tine - și sper să te găsesc treaz. 

— Eram treaz - beam în memoria ta. 

— Mersi, Logan. Așteaptă până ne vedem. 

a 

Munroe îl găsi pe Beyard în cala navei. Destinată inițial 
congelării şi depozitării peştelui, nava fusese golită și 
transformată în spațiu de depozitare pentru bărcile rapide. O 
barcă lungă și îngustă stătea pe un rastel cu roți prins în niște 


151 


buloane ţintuite în podea, iar alături de ea era un rastel gol și 
deasupra lor încă două. Beyard se strecura pe lângă niște lăzi de 
lemn care stăteau pe paleţi în celălalt capăt. 

Ea își drese glasul pentru a-și anunţa prezența. 

— Care-i destinaţia încărcăturii? întrebă ea. 

El nu ridică privirea. 

— Zău că nu-mi pasă, spuse el și se aplecă să strângă un 
vinci. Sierra Leone, Liberia, Nigeria - mi-e totuna. 

— Celor care le așteaptă nu le este. 

El îi căută ochii și zâmbi silit. 

— Poate discutăm despre asta la o sticlă de cabernet și o 
partidă de șah. 

Ea îi susținu privirea și înjură în sinea ei. Cum de uitase că el 
era atât de al naibii de fermecător? Piciorul ei găsi traversa de 
jos a balustradei și se sprijini de ea, rezemându-și braţele de 
bara de sus. 

— Când e livrarea? întrebă ea. 

— Mâine-noapte. După-amiază ne întâlnim cu oamenii mei să 
luăm ce aduc ei și pe urmă ne îndreptăm spre nord pentru un 
transfer pe mare. E o treabă simplă, directă, fără să ne chinuim 
prin pădure. 

Se opri și se uită o clipă la ea, apoi spuse încet, aproape ca și 
cum s-ar fi milogit. 

— Essa, zău că mi-ar plăcea să fii alături de mine la transfer. 

— Ca pe vremuri? 

— Ca pe vremuri, spuse el. 

— Cu cine tratăm? 

— Cu niște nigerieni. 

— Sigur, aș putea chiar să fiu utilă. Ai puţin timp liber? Aș 
vrea să-ţi cer sfatul cu privire la câteva lucruri. 

— In jumătate de oră am să fiu în cabina de comandă. Ne 
întâlnim acolo. 

e 

Când ea bătu la ușă, el era aplecat asupra unor hărţi întinse 
pe o masă sprijinită de perete. Dădu hărţile la o parte ca să-i 
facă loc și zâmbetul de pe faţa lui spunea că era sincer fericit să 
o vadă. Ea se așeză pe masă, cu un picior atârnat peste 
margine, și spuse: 

— Cât e de lungă lista cu oamenii din ţara asta care pot plăti 
ca să fiu aruncată în Atlantic? 


152 


Beyard scoase un oftat slab și se rezemă în scaun. 

— E greu de spus, zău, fără să știu cine au fost cei care te-au 
dus în larg. Dacă au fost angolezi, atunci e cineva din familia 
prezidențială, cineva cu o legătură de rudenie destul de strânsă 
ca să nu păţească la fel dacă președintele ar fi fost nemultumit. 
Dacă au fost doar niște oameni de rând, chestiunea principală, 
cred eu, este cine ești tu, ce relaţii ai. Dacă nu ai relaţii 
importante, lista celor care au putut face așa ceva crește 
exponențial. 

Munroe se uită pe hublouri. Nava era înconjurată de diverse 
nuanţe de albastru, care se întindeau până la orizont, unindu-se 
în zare cu piscurile muntoase abia vizibile ale insulei Bioko. Își 
trecu degetele pe ceafă. Atâtea piese ale puzzle-ului, dar, în 
afară de figura centrală a lui Emily Burbank, niciuna nu se 
îmbina. 

— Ce știi despre Titan Exploration? întrebă ea. 

— In afară de faptul că m-a incomodat, ce e de spus? zise 
Beyard și ridică din umeri. Sunt aici de patru sau cinci ani, au 
început ca o prezenţă neînsemnată în largul coastei lui Rio Muni 
și odată ce-au dat de petrol, operaţiunea s-a dezvoltat și de 
atunci se tot dezvoltă. Luna trecută au dat în exploatare încă un 
put în larg. Cam o dată pe săptămână vine un petrolier, face 
plinul și pleacă. 

— Fata pe care încerc s-o găsesc este fiica fondatorului lui 
Titan. A 

Beyard rămase tăcut și bătu cu creionul în masă. În cele din 
urmă întrebă: 

— Ce căuta în Mongomo? De ce nu Bata, de ce nu Mbini? 

— Nu cred că venirea ei aici a avut vreo legătură cu Titan. 
Pare să fie o coincidență. 

— Păi, dacă e rudă cu șeful uneia dintre firmele petroliere și i 
s-a întâmplat ceva aici, înţeleg de ce cineva din această ţară nu 
vrea s-o cauţi. 

— Asta nu explică de ce am fost urmărită la sosire. 

— Adevărat. 

— Și dacă cineva din guvern îi mușamalizează dispariţia, a 
știut acea persoană cine era Emily când s-a întâmplat ce s-a 
întâmplat? 

— Ai o fotografie de-a ei? întrebă el. 


— Nu la mine, dar pot să scot una de pe internet dacă ai 
acces. 

E| scoase un laptop și conectă modemul prin telefon. 

— Merge dureros de încet. 

Munroe salvă o pagină cu fotografia din liceu a lui Emily, o 
descărcă, umplu ecranul cu faţa ei, apoi se întoarse spre 
Beyard. 

Acesta stătea liniștit, uitându-se atent la fotografie. 

— Am văzut-o, spuse el. 

Munroe clătină din cap. 

— Faci mişto de mine, așa-i? 

— Nu, vorbesc serios. A fost acum mai bine de trei ani, la Bar 
Central din Bata. Avea părul altfel, dar e aceeași fată - aceiași 
ochi, același nas. Era cu un grup de localnici. E posibil să mai fi 
fost o femeie, nu mai ţin minte. Era însărcinată. La acea vreme 
mi s-a părut ciudat. Nu ţineam minte să mai fi văzut în Guineea 
Ecuatorială o străină gravidă, iar dacă am văzut, poate era 
spaniolă, dar nu o fată blondă, atât de albă ca ea. Probabil mă 
uitam fix, fiindcă s-a întors și s-a uitat la mine. l-am zâmbit și 
mi-a zâmbit și ea. 

Munroe își țuguie buzele. 

— Eşti sigur că e aceeași fată? 

— Au trecut trei ani, Essa, nu-mi mizez viața pe asta. Ştii la fel 
de bine ca mine ce puţini străini sunt pe continent, iar femei 
străine și mai puține. 

Încă o piesă de puzzle. 

— Ai spus că după livrare mă duci unde vreau. Bata este 
bine? 

— Nu pot să bag traulerul în port, dar pot să te duc până 
acolo. 

— Și după aceea vrei să mergi cu mine la Mongomo, dacă 
acolo mă duce căutarea? 

Beyard oftă. 

— Dacă nu pot nicicum să te opresc să mergi, atunci, da, am 
să vin. Mi-ar plăcea să rămâi în viaţă. Cineva trebuie să te 
păzească. Aș putea foarte bine să fiu eu acela. 

Ea zâmbi. 

— Mulţumesc, șopti ea. Acum vreau să știu cât o să mă coste. 

El rămase tăcut o clipă, apoi ochii lui se mutară de la hublouri 
direct la ai ei. 


154 


— Ce vreau eu în schimb este să-mi promiţi că, atunci când 
treaba asta se va termina, n-ai să mai pleci pur și simplu. Vreau 
să știu unde ești și cum pot să dau de tine. 

Ea simţi cum niște cătușe invizibile îi cuprind încheieturile 
mâinilor și gleznele, inspiră adânc și spuse: 

— Dacă asta dorești, promit. 


Capitolul 13 


2,40" latitudine nordică, 9,30* longitudine estică 
Coasta de vest a Camerunului 


Era mult trecut de amiază când Munroe auzi primele zgomote 
de activitate în jurul navei. Din cabina de comandă, vedea 
întreaga punte. Pe lângă trauler erau trei ambarcaţiuni mai mici, 
toate încărcate la capacitate. Cinci bărbaţi din echipaj urcaseră 
deja la bordul traulerului, iar unul rămăsese pe apă pentru a 
ghida descărcarea lăzilor de pe punte. Nicio faţă nu-i era 
cunoscută. 

Lăzile erau aduse pe rând deasupra compartimentului 
destinat încărcăturii și coborâte direct pe rastelele cu roţi, care 
așteptau jos. O macara mai mică, amplasată pe navă, descărca 
marfa din bărci, care era apoi dusă cu rastelele cu roți la locul ei 
și fixată ca să nu se deplaseze. La mijlocul descărcării, Munroe 
părăsi cabina ca să vadă mai bine. In mai puţin de trei ore, toate 
cele trei bărci dispărură de pe ocean în burta navei și abia după 
ce descărcarea se termină și echipajul se îndreptă spre scară 
observară că ea îi urmărea. 

Ecourile care se tot izbiseră până atunci de pereţi se stinseră. 

Beyard își șterse mâinile ude de turul pantalonilor. 

— Îmi cer scuze, domnilor, spuse el. Permiteţi-mi să v-o 
prezint pe musafira noastră. Ea este Essa Munroe. 

Vorbeau repede, un talmeș-balmeș de limbi și accente care se 
suprapuneau. 

— Se pare că reputaţia ta ţi-a luat-o înainte, spuse el și îi făcu 
cu ochiul. Dintr-un motiv inexplicabil, ești un fel de legendă prin 
părțile astea. Sunt sigur că acești domni se bucură de prilejul de 
a descoperi dacă poveștile pe care le-au auzit sunt adevărate. 

Beyard își prezentă echipa și bărbaţii dădură pe rând mâna cu 
Munroe. Veneau din patru ţări - România, Statele Unite, Africa 
de Sud și, pe lângă Beyard, mai erau încă doi din Camerun. 
Engleza era limbajul comun, deși unii o vorbeau mai puţin decât 
alţii, completată pe alocuri de franceză. 


La masa de prânz, Beyard își încântă echipajul cu povești 
despre vremurile trecute, exagerând cu licenţe poetice 
evenimente care nu aveau nevoie de nicio exagerare. Lui 
Munroe îi plăcură buna dispoziţie și repovestirea întâmplărilor la 
care ea refuzase să se gândească aproape un deceniu. Beyard 
vorbea cu însuflețire și îi întâlni privirea de mai multe ori, fapt 
care o făcu să roșească. 

După masă, starea de spirit a echipajului se schimbă, 
devenind cu toţii serioși. Aveau să navigheze toată noaptea și 
trebuiau să se pregătească pentru livrare. Cambuza se goli și 
nava se cufundă în liniște. 

Munroe se plimbă pe vas, familiarizându-se cu locurile. Apoi, 
neavând astâmpăr și nici ce să facă, porni în căutarea echipei lui 
Beyard. Singurul membru al echipajului care părea să fi rămas 
la bord era în cabina de comandă. George Wheal era adjunctul 
lui Beyard pe uscat și secundul lui pe mare. Fost pușcaș marin 
afro-american, la cei un metru nouăzeci și ceva ai lui domina 
restul echipajului. 

Ea băgă capul pe după ușă și ciocăni. 

— Pot să-ţi ţin companie? 

— Sigur, intră, spuse Wheal cu un glas bubuitor care îi aminti 
de Boniface Akambe. 

Se așeză pe scaunul de lângă el și se uitară amândoi la apa 
înspumată de înaintarea traulerului în susul coastei. Munroe 
rupse prima tăcerea. 

— Ce te-a făcut să alegi meseria asta nenorocită? 

Wheal își roti scaunul, își împreună vârfurile degetelor și se 
uită pe deasupra lor. 

— Când ești antrenat pentru război, nu ai multe opţiuni în 
viaţa civilă. Francisco avea nevoie de un tip care să facă 
lucrurile să zbârnâie, iar eu aveam nevoie de o slujbă. Și, iată- 
ne. 

Ea îi studie fața și pielea ciocolatie, apoi se întoarse către 
ocean și zâmbi. 

— Localnicii te tratează altfel decât pe ceilalți, nu-i așa? 

Wheal chicoti și își mângâie chelia. 

— Da, până se dumiresc, mă iau drept băiatul de casă al lui 
Beyard. Sau, dacă se întâmplă să trecem prin pustietate, drept 
hamal. Te-ajută să fii masiv, spuse el cu un râs care umplu 
încăperea. Te alegi măcar cu puţin respect. 


157 


Ea dădu din cap cunoscătoare. 

— E valabil și în America, nu-i așa? Acolo când auzi Africa, tot 
ce îţi vine în minte sunt documentarele despre animale și 
băștinași Masai alergând cu săgeți. 

Wheal zâmbi. 

— Da, e valabil. 

Rămaseră tăcuţi până când Wheal se ridică pentru a umbla la 
mânerele de pe consolă. 

— E adevărat ce se spune despre tine? întrebă el. Că vorbeşti 
ca o zeitate cu localnicii și că ei te văd ca pe-o divinitate? 

Munroe râse și spuse: 

— Nu, nu-i adevărat. 

— Așadar, cineva a scornit rahatul ăsta? 

— Nu tocmai. Ei mă cred o vrăjitoare puternică și sunt 
îngroziți de juju. Vorbesc limbile lor, le cunosc culturile și înțeleg 
nuanțele din spatele faptelor lor - din asta s-au dezvoltat 
legendele. Chiar nu poţi să-i condamni, ţinând seama de nivelul 
superstiţiilor. La naiba, mai sunt chiar și sacrificii umane din 
când în când! 

— Tu și Beyard eraţi apropiaţi înainte, eh? 

— Da, eram. 

Își vâri picioarele sub ea. 

— Ţi-a povestit multe. 

— Vorbește despre tine numai când e beat, dar sunt cu el de 
șapte ani, timp suficient ca să înţeleg câte ceva din vorbele lui 
fără noimă. Aș minţi dacă aș spune că n-am socotit că prezența 
ta aici este tulburătoare. 

— Mă găsești amenințătoare? 

El zâmbi larg. 

— Nici măcar dacă toate poveștile pe care le-am auzit ar fi 
adevărate. 

Ea își dădu ochii peste cap. 

— Ceea ce, probabil, nu sunt. 

Apoi, întâlnindu-i privirea, se uită la el o clipă și spuse: 

— Atunci cum? 

El ridică din umeri și întoarse privirea. 

— Eu doar am grijă de el. Și de mine. Avem o afacere 
prosperă aici. N-o strica. 

— Crezi c-o voi strica? 


— Sunt sigur, spuse el. Francisco nu face asta fiindcă îi place. 
O face fiindcă e un strateg al naibii de bun și pentru el e ceva 
firesc. 

Se uită la ea. 

— Cu tine prin preajmă, mintea n-o să-i fie la următoarea 
afacere, o să-i fie la tine. Pentru mine asta-i o problemă. 

Ea se ridică să plece. 

— lţi apreciez punctul de vedere. Dacă rolurile ar fi inversate, 
poate aș gândi la fel. Ești un om bun, Wheal, spuse ea cu mâna 
pe ușă. Poţi să mă crezi sau nu, mă bucur că Francisco a dat 
peste tine. 

e 

Ceasul de pe peretele din sufragerie arăta că era trecut de 
miezul nopţii. Chiar și cu legănatul constant al navei și zumzetul 
motoarelor, Munroe nu putuse să adoarmă. Prea multe amintiri 
năvăleau peste piesele nepotrivite ale puzzle-ului. Își turnă o 
cană de cafea și, sub impulsul momentului, mai turnă una 
pentru cine era în cabina de comandă. 

Bătu la ușă și, când răspunse Beyard, ezită, se gândi și apoi 
intră. Îi întinse cana. 

— N-am putut să dorm, spuse ea. M-am gândit că cine e aici 
ar vrea companie. 

El luă cana, o puse pe un pervaz și o strânse de mână. 

— Mă bucur că ești aici, spuse el. Tocmai mă gândeam la tine. 

— In ce fel te gândeai? 

Liniștea era umplută de sunetele provenite de la radarscop, 
banda lui monocromă ţinând ritmul, ca un fel de metronom. 
Beyard aruncă o privire spre consolă, se ridică, apoi îi luă cana 
din mână și o puse pe pervaz, lângă a lui. O cuprinse cu o mână 
pe după mijloc, o trase aproape și îi urmări cu degetele 
scobitura gâtului. Işi atinse buzele de ale ei. 

— Mă gândeam la tine, șopti el. 

O luă cu mâinile de ceafă, își vâri degetele în părul ei și își 
apropie buzele de ale ei. Mirosea a sare și a ocean și a toate 
lucrurile cunoscute. Ochii ei îi urmăriră pe ai lui în timp ce se 
plimbau pe forma trupului ei. Și apoi o sărută ușor, ezită și își 
lipi iar gura de a ei. Săruturile erau intense, pătimașe. Mâinile lui 
i se plimbară pe omoplaţi, pe gât și pe șira spinării. 

Ea nu se opuse, dar nici nu-i răspunse la sărutări. După cele 
spuse de el pe coridor, înțelegea de unde venea asta și încă nu 


159 


se hotărâse ce să facă și cum să folosească acest lucru. 
Francisco întinse mâna spre nasturii cămășii ei, apoi se opri și se 
dădu înapoi. O mângâie pe obraz. 

— Zece ani am vrut să fac asta, spuse el, trăgând-o aproape 
și ţinând-o la pieptul lui. Ai fi putut să mă faci robul tău. Ar fi fost 
atât de ușor! 

Apoi îi dădu drumul și se întoarse cu faţa la consola de 
navigare. Cu spatele la ea, spuse: 

— Rămâi cu mine toată noaptea? 

Ea se așeză în spatele lui și rămaseră tăcuţi o vreme, ea 
uitându-se în ceafa lui, el cu faţa la proră. 

— Povestește-mi despre viaţa ta, spuse el. 

— Ceva anume? 

— Ai fost fericită? 

— N-am fost nefericită. 

— Nu-i același lucru, spuse el. La căsătorie te-ai gândit? Ţi-ai 
găsit perechea? 

O întrebare atât de simplă, atâtea moduri complicate de a 
răspunde. Spuse doar: 

— Nu, n-am găsit-o. 

El se întoarse și se uită scurt la ea, apoi își reluă poziţia. 

— E greu, nu-i așa? Oamenilor ca noi le e greu să găsească pe 
cineva care să-i înțeleagă și să-i accepte așa cum sunt, fără să-i 
judece, fără să încerce să-i convertească la ideile lui 
preconcepute despre viaţă. 

Între ei se așternu din nou liniștea. 

— Am părăsit continentul, Essa, după ce ţi-am luat urma și 
am știut cât de cât unde ai plecat și că ești în viaţă. Nu mi-ai 
spus niciodată de legendele care te-au urmat. Când am înţeles 
partea asta, avuseserăm deja mai multe livrări dezastruoase. 
Apoi Jean a plecat. Strânsesem destulă avere ca să mă retrag, 
așa că m-am retras. Mi-am strâns lucrurile și am plecat, am 
încercat s-o iau de la capăt în Franţa și, când asta n-a mers, m- 
am dus în Spania. După doi ani, m-am întors în Africa. 

Se întoarse și se uită la ea. 

— Nu afacerea a fost problema. În Europa am făcut bani, mi- 
am făcut relaţii noi de care încă mă folosesc. Puteam s-o duc 
așa la infinit. 

Se lovi cu pumnul în piept. 


160 


— E vorba de ceva din mine. N-am putut să duc viaţa lor, n- 
am putut să mă adaptez. 

Se ridică să verifice consola, apoi se așeză iar. 

— Așa că iată-mă de unde am pornit, înapoi în elementul meu 
în care îmi merge bine - îl urăsc, dar îmi merge bine. Indiferent 
cât de vrednic de dispreţ ar fi, cel puţin pot să mă privesc în 
oglindă în fiecare dimineaţă, lucru care e mai bun decât 
alternativa. 

Ea se ridică și, punându-și mâinile pe umerii lui, îi eliberă 
încordarea din mușchi. 

— Toţi avem demonii noștri, Francisco. Unii sunt mai greu de 
combătut decât alții. 

El întinse o mână și o puse pe ale ei, apoi o trase cu blândeţe 
în faţa lui. 

— Care sunt demonii tăi, Essa? 

Ea zâmbi trist și clătină din cap. 

— Singurătatea. Zidurile invizibile. Sunt veșnicul spectator 
care se uită înăuntru. Deosebitul. Neobișnuitul. Dispreţuiesc 
lumea și superficialitatea ei, totuși mai vreau să fac parte din 
ea. Uneori mă întreb dacă n-ar fi mult mai simplă o viață trăită 
în naivitate și ignoranță. 

Se îndepărtă și se întoarse la locul din spatele lui. 

— Din când în când am găsit oameni în care aveam încredere 
să le destăinuiesc cine sunt de fapt și, când s-a întâmplat asta, 
am plecat. 

El se întoarse și se uită nedumerit la ea. 

Ea dădu din umeri. 

— E mai sigur așa - pentru ei, pentru mine. E mult mai ușor 
să porți durerea personală decât răspunderea altcuiva. Mă simt 
în siguranţă cu oamenii la fel de duri ca mine, însă ei nu apar 
chiar atât de des. 

Zâmbi slab. 

— Așa că plec. 

Rămase cu el până aproape de ivirea zorilor și atunci se ridică 
să plece. 

— Vrei să dormi? o întrebă el. 

— Dacă pot. 

— In cabina mea, te rog. Te vei odihni mai bine acolo și - 
ridică mâna - jur pe viaţa mea că n-am să te încui înăuntru. 

— Bine, spuse ea și plecă. 


161 


Cabina lui era mai mare decât celelalte. În loc de cușete 
etajate, avea un pat dublu și baia ei. Cabina era bine locuită, un 
cămin al cărui locatar nu pleca niciodată pentru prea mult timp, 
totuși reușea să aibă o aură de sterilitate, dovadă a 
meticulozităţii lui Beyard. Într-un perete era încorporată o 
bibliotecă înaltă din podea până în tavan, plină cu cărți dintre 
cele mai diverse domenii, iar într-o nișă care părea special 
construită era o tablă de șah din marmură. Munroe se uită la 
tablă, la o partidă în desfășurare și ridică un pion. Pe baza 
fiecărei piese fusese aplicată o substanţă lipicioasă care le 
împiedica să se răstoarne din cauza tangajului. Analiză partida, 
apoi făcu un duș și, pentru a doua oară, se culcă în hainele pe 
care le purta, adormind peste cuvertură. Mai târziu, la graniţa 
dintre somn și trezire, îl auzi pe Beyard intrând în cabină, îl simţi 
întinzându-se lângă ea pe pat și apoi adormi din nou. 

La căderea nopţii următoare erau în apele din largul coastei 
nigeriene. Luminile de pe trauler erau stinse, motoarele oprite și 
era destulă artilerie grea la îndemână pentru a face față unui 
mic conflict internaţional. Sus pe cabină, Lupu, românul, stătea 
ascuns cu o pușcă cu lunetă și amortizor, iar restul echipajului 
era răsfirat pe navă, purtând haine de protecție din kevlar și 
pistoale-mitralieră așezate pe furci de reazem. Nori groși de 
ploaie blocau lumina provenită de la lună și stele și, la două și 
zece minute, un scurt semnal luminos apăru la orizont, urmat 
după câteva minute de zgomot de motoare pe apă. 

Beyard stătea în picioare la proră. Era cu fața la nava care se 
apropia, iar Munroe stătea la distanţă în spatele lui; poziţia ei 
era de observator, de umbră mută. El era un contur, înalt, lat în 
umeri, o formă ce se contopea cu noaptea, un om care deţinea 
controlul și era stăpân pe situație. Ea știa că mintea lui elabora 
strategii, o uriașă tablă de șah pe care avea să se joace viaţa 
reală. Era obișnuită din trecut să îl urmărească cu teamă și 
respect deopotrivă, însă emoția din spatele admiraţiei o luă prin 
surprindere. increderea în sine a lui Beyard avea putere, o forță 
pe care oamenii inferiori nu puteau spera să o aibă vreodată, iar 
ea era atrasă de acea putere. 

Pe deasupra valurilor întunecate se întrezări cealaltă navă, nu 
atât de mare ca traulerul, dar mai suplă și fără îndoială mai 
rapidă. Munroe văzu o barcă pneumatică care micșora distanţa 
dintre cele două nave, cu cinci bărbaţi la bord. Așteptă până 


162 


putu să-și dea seama cât erau de înarmaţi, apoi, când primul 
începu să urce scara, se retrase în umbră. Trei din cei cinci de 
pe barcă urcară la bord și Beyard se îndreptă spre ei. 

Conducătorul lor era un bărbat scund și îndesat, îmbrăcat în 
uniformă de campanie. Oamenii lui rămaseră tăcuţi pe punte, 
iar el înaintă, salutându-l pe Beyard cu o strângere de mână 
puternică ce sugera camaraderie. li întinse lui Beyard o geantă 
diplomat și discuţia dintre ei fu degajată și familiară. 
Comandantul vorbea o engleză perfectă, curată care contrasta 
puternic cu engleza degenerată a lui Beyard. 

Vântul înăbușea sunetele conversației lor, așa că Munroe își 
întoarse atenţia spre echipajul traulerului și se asigură că își 
păstrase poziția. Ocoli o balustradă de lângă marginea navei și 
atunci auzi vaietul jos, abia auzit al unui motor electric. Se uită 
la Beyard care dădea din cap a aprobare privitor la diplomatul 
deschis, apoi în sus la Lupu, nevăzut pe acoperișul cabinei de 
comandă. 

Zgomotul slab al motorului încetă. Munroe se întoarse spre 
scară, văzu că oamenii comandantului nu mai erau acolo și, în 
clipa aceea, un tir de artilerie spulberă liniștea nopţii. 

Se aruncă la podea, cu palmele pe punte și primul val de 
adrenalină îi alergă prin vene. Așteptă. Ascultă. Apoi înaintă 
treptat spre marginea navei, se uită peste bord și văzu o a doua 
barcă pneumatică, goală. Înjură în surdină. Comandantul și 
oamenii lui erau familiarizați cu traulerul și configuraţia lui; 
văzuse asta din interacţiunea cu Beyard. Asta nu era un transfer 
pe mare, ci un jaf la drumul mare - ţintele lor erau cabina de 
comandă și cala cu depozitul ei secret de arme. 

Beyard dispăruse de pe punte, la fel și comandantul, iar nava 
devenise tăcută ca un lemn plutitor. Munroe inspiră adânc, 
revăzu în gând poziția membrilor echipajului, apoi îngenunche și 
își scoase bocancii. Răceala fierului de pe jos i se strecură în 
oase. În noaptea asta nu avea să fie nicio înţelegere, niciun 
armistițiu. Dacă era ca marfa să fie capturată, ea și echipajul 
aveau să fie executaţi, iar dacă reușea să-l apere, dușmanul 
trebuia să moară. Asta era crunta realitate a trădării: într-un fel 
sau altul, oceanul avea să-și revendice morţii. Cu picioarele 
goale, Munroe se ridică, alimentând extazul sălbatic al vânătorii 
care urma. 


Un alt tir de artilerie erupse la pupa, urmat de pocnetul surd 
al puștii cu lunetă. Munroe îmbrăţișă peretele și înaintă spre 
puntea de la prora, unde fusese Wheal. Încă un șuierat al puștii 
cu lunetă, urmat de o bufnitură înăbușită, apoi un schimb de 
tiruri de artilerie. 

Liniște. 

Munroe se strecură pe după colţ. Lăsat pe vine, Wheal făcu un 
semn în direcţia ei, arătă spre proră, apoi ridică trei degete. Ea 
dădu din cap și îi ceru prin semne un cuţit. El îi trimise pe podea 
unul, iar Munroe îl luă și se retrase pe unde venise. Cu lama 
între dinţi, se strecură peste bordul traulerului. 

Bărcile pneumatice fuseseră lăsate goale. Prostie sau prea 
multă încredere în sine, Munroe nu știa, însă greșeala lor de a 
nu păzi calea de scăpare avea să-i coste. Spintecă structura 
primei bărci, urmărind silueta navei inamice aflată la mai puţin 
de trei sute de metri depărtare. Barca se prăbuși sub cuţit, luă 
apă și se scufundă, în timp ce fantoma care se ridica din valuri 
stătea de strajă, așteptând fără îndoială un semn ca să se 
apropie. Munroe făcu o deschizătură și în carcasa celei de-a 
doua bărci pneumatice, urcă repede scara și se rostogoli pe 
punte, atentă nu doar la intruși, ci nici să nu intre în zona de 
acțiune a unui membru al echipajului. 

O grindină de gloanţe provenite de la unul dintre pistoalele 
mitralieră ricoșă din scările care duceau la cabina de comandă. 
Urmă o ripostă, apoi liniște, apoi încă o bufnitură pe punte. 
Ascuns cum era cu un telemetru cu vizibilitate nocturnă, Lupu 
avea un avantaj temporar. În fața câtor oameni, însă? Asta era 
întrebarea. 

Munroe intră printr-un chepeng din mijlocul navei, părăsind 
puntea care, după toate probabilitățile, avea să fie scena focului 
încrucișat, apoi o luă spre cală, singura direcţie în care ar fi 
putut să dispară Beyard. Își dădu drumul în burta rece și umedă 
a navei și întunericul o înghiţi. Dezorientată de lipsa luminii, 
Munroe urmări cu degetele balustrada, înaintând orbește pas cu 
pas. 
În cele din urmă simţi o prezenţă, nu în faţă cum se aștepta, 
ci în spate, o răsuflare atât de slabă încât îi ridică părul de pe 
braţe. Cu o mișcare fluidă, lunecă peste balustradă și rămase în 
loc în timp ce un damf de miros corporal și săpun, ţigări și ulei 
de gătit trecu pe lângă ea. Nu avea cum să-i aprecieze înălțimea 


164 


și nici distanţa exactă la care se afla, ceea ce făcea ca o lovitură 
de cuţit prin surprindere să fie inutilă. Dar existau legende și 
superstiții. Aici, în umbră, ele erau o armă. 

Neputând să-și dea seama cu exactitate de poziţia ei în raport 
cu obiectele din cală și nici să stabilească înălțimea căzăturii, 
Munroe se agăţă de bara de jos, se întoarse cu fața spre 
peretele opus, își înălță glasul cu o octavă și, într-o engleză 
stricată, șuieră: 

— Cine îndrăznește să-mi tulbure somnul? 

Pași ezitanţi se amestecară cu ecourile glasului ei. Spuse din 
nou, de data asta cu mai multă forţă: 

— Cine îndrăznește să-mi tulbure somnul? 

Prezenţa mormăi o înjurătură în surdină, suficient de clar ca 
ea să-și dea seama de limbă. Repetă încă o dată fraza, acum în 


imbo. Îi urmări reacţia după respiraţia accelerată. Moale și 
tărăgănat și puțin mai tare spuse: 
— Pleacă. 


El nu se întoarse, ci șovăi, iar ea stărui, întinzând mâna în 
întuneric până îl apucă de șiretul de la ghete. 

— Nu supăra pe mine, că omor la tine, se tângui ea. 

Răsuflarea lui deveni  precipitată. Acum putea să îl 
urmărească, știa încotro era cu fața, la ce înălţime avea capul, 
știa că trebuia să lovească și, când lunecă peste balustradă, 
bărbatul o rupse la fugă în direcția din care venise. Munroe îl 
urmări doar atât cât să aibă garanţia că ieșise prin chepeng. Cu 
puţin noroc, Lupu avea să-i vină de hac imediat ce ajungea pe 
punte. 

Munroe se întoarse în locul în care balustrada se unea cu 
scările. Cei care mai erau în cală - și era sigură că acolo 
rămăsese comandantul - auziseră glasurile și ea avea să 
apeleze la aceeași metodă pentru a-i scoate din ascunzătoare. 
Coborând scările până pe podeaua calei și deplasându-se cu 
precauţie în întuneric, trecu pe rând prin hausa, ibo și yoruba, 
strigând și deranjându-i, dându-și seama treptat după pași și 
vânzoleală că erau mai multe prezenţe în cală. 

La jumătatea podelei se ciocni cu un inamic, speriindu-l mai 
tare decât se sperie ea. El scânci, se răsuci înnebunit, dar până 
să apuce să-și descarce arma, ea îi înfipse cuțitul în beregată, 
blestemând în gând viteza, instinctul, încă o moarte pe care nu 


165 


avea să poată niciodată să o curețe. Îi lăsă jos cadavrul 
încetișor, întinzându-i braţele și desfăcându-i picioarele. 

Trecând pe lângă chila unei bărci rapide folosite în 
contrabandă, prinse o șoaptă venită de la Beyard, rostită perfect 
pentru a se amesteca cu ecourile tânguielilor fantomatice. 

— Erau cinci, șopti el. 

— Ne trebuie lumină de la stele, spuse ea. Poţi să deschizi 
partea de sus? 

— Îmi ia trei minute. 

Ea se duse în partea din faţă a calei și așteptă acolo până 
când primele raze de lună începură să se infiltreze. Strigă cu un 
glas strident și aspru: 

— Vedeţi-vă mortul! L-am distrus! Dacă plecaţi acum, o să 
trăiţi! 

Răspunsul fu un tir rapid de arme de asalt venit în rafale 
sporadice punctate de urlete și înjurături, toate umplând cala cu 
o gălăgie asurzitoare. Apoi, de pe marginea deschizăturii de sus 
se auzi șuieratul repetat al puștii cu lunetă. In cală se așternu 
tăcerea. 

In cele din urmă, din întuneric se auzi glasul comandatului. 

— Chiar și eu am auzit legendele, spuse el. Vom pleca. 

Munroe se luă după sunetul glasului lui și, deplasându-se în 
liniște prin umbră, veni în spatele lui, îi puse cuțitul la beregată 
și îi luă armele. Comandantul strigă la oamenii lui să arunce 
armele și, după zgomot, ei se supuseră, apoi doi dintre ei pășiră 
în centrul calei. 

Cu toate luminile stinse, Beyard îndreptă traulerul spre nord- 
est, îndepărtând încet nava de cea inamică, apoi comandantul și 
cei patru oameni rămași fură lăsaţi să înoate, în timp ce morţii 
erau aruncaţi peste bord. Cu atâta sânge, era sigur că rechinii 
aveau să termine lupta. Fu aruncată și geanta diplomat - acum 
goală -, iar echipajul cercetă amănunţit nava în căutare de 
dispozitive de urmărire și explozibil. Ca măsură de precauţie, 
aveau să stea de pază cu rândul până în zori. 

(J 

Era patru dimineața când Munroe bătu la ușa lui Beyard. El îi 
strigă să intre și, când intră, îl găsi în picioare lângă pat, cu un 
prosop gros în jurul șoldurilor, cu părul și corpul încă ude. Ea 
îngheţă o clipă și, dându-și seama că se holba, roși. Fizicul lui 
devenise mai frumos odată cu vârsta, sau nu-l apreciase ea 


166 


niciodată așa cum ar fi trebuit. Cât avea el acum - treizeci și 
șapte, treizeci și opt? 

— Trebuie să mai dau un telefon în Statele Unite, spuse ea. 

— Dacă îmi acorzi un minut, am să merg sus cu tine, spuse el. 
În cabina de comandă e Augustin, am să-i ţin eu locul până 
termini tu. 

Bătu ușor cu palma patul, invitând-o să ia loc, și se întoarse în 
baie. Când reveni era îmbrăcat. Se așeză lângă ea. 

— A fost bine că ai fost cu noi, spuse el. 

Ea dădu din cap și zâmbi. 

— Te-ai fi întors dacă te-aș fi rugat? 

— M-ai fi rugat, știind că mi-am făcut o viaţă frumoasă, 
dincolo de asta? 

— Nu știu. 

Ea își trecu palma pe fața lui proaspăt bărbierită. 

— Și dacă ţi-aș fi cerut să vii cu mine, să faci parte din viața 
mea? 

Era o întrebare retorică menită să provoace, nu să invite, însă 
el ignoră subtilitatea, îi luă palma și o sărută. 

— Dacă aș putea, aș petrece fiecare clipă din fiecare zi făcând 
parte din viaţa ta, spuse el. Dar acolo nu e de mine, Essa. Știi 
deja asta. 

Se aplecă și o sărută pe frunte, apoi se ridică. Ea luă mâna 
oferită de el și îl urmă în cabina de comandă, de unde îl sună pe 
Logan. 

e 

Logan păru ușurat când o auzi. 

— Mă bucur să-ţi aud glasul, spuse el. Asta înseamnă că ești 
tot în viață, tot în siguranţă. 

— Îţi faci prea multe griji, spuse ea. Sunt pe mâini bune. 

Se uită la Beyard, care era cu spatele la ea. 

— Ai lista de provizii? întrebă Logan. 

— De fapt, nu. De asta te-am sunat. S-ar putea să nu am 
nevoie de ea - s-ar putea ca lucrurile să fie mai simple decât am 
crezut. Dar să nu pleci nicăieri, te mai sun eu peste câteva zile. 

— Michael, înainte să închizi... am primit aseară un telefon de 
la Miles Bradford. Cred că trebuie să stai de vorbă cu el. 

— Vrei să repeți? 

Logan trase aer în piept. 


167 


— Mi-ar lua prea mult să-ţi explic tot și e complicat. Cred că 
trebuie să-l suni. 

— Asta înseamnă că el știe că sunt în viaţă? 

— Acum știe, datorită mie. Până aseară a fost doar o 
speculație din partea lui. Se pare că a încercat să stea de vorbă 
cu Kate și ea nu s-a uitat nici cu fundul la el. 

— Bine, dă-mi numărul lui. 

Și-l notă pe o hârtie. 

— Mersi, Logan, păstrăm legătura. 

Se uită la hârtie și apoi formă numărul. Când Bradford ridică 
receptorul, ea spuse: 

— Sunt Michael. Voiai să vorbeşti cu mine. 

O secundă de tăcere la celălalt capăt, apoi glasul lui Bradford: 

— Ești bine? 

— Acum sunt. Telefonul acesta mă costă cinci dolari pe minut. 
Spune repede și clar. Ce naiba se petrece și ce e aiureala asta 
că trupul meu a fost adus de valuri la mal? 

— Până aseară când am vorbit cu Logan, nu eram sigur dacă 
trăieşti, nu aveam de unde să știu. E o ușurare să-ți aud glasul. 

Tonul lui era unul sincer. 

— Am încercat să iau legătura cu Kate Breeden, spuse el. Mi-a 
respins apelurile. 

— Am auzit. 

— Ascultă, Michael, cred că ar trebui să știi câteva lucruri. În 
primul rând, ambasada SUA m-a informat că te-ai înecat și ai 
fost adusă de ape la mal. In al doilea rând, oficialii locali nu mi- 
au arătat niciun cadavru, și când am insistat să-l văd sau să aflu 
ce-i cu el, m-au informat că șederea mea în ţară a luat sfârșit și 
m-au pus sub pază până la primul avion. Am avut rezerve de la 
început cu privire la dispariţia ta. Ştiam că fuseseși drogată și 
credeam că tu ai făcut asta. Când m-am dus în camera ta să te 
iau la întrebări, mi-am dat seama că e ceva în neregulă. Am 
cercetat hotelul și zona din jurul lui și era să mă aleg cu capul 
spart de un poliţist când m-am luat la bătaie cu unii din 
personalul hotelului, care n-au dorit sau n-au putut să-mi 
răspundă direct dacă ai plecat sau nu. Am discutat de mai multe 
ori cu Richard despre situație, i-am expus scenariul pe care mi l- 
ai prezentat tu, cum că Emily ar fi în Guineea Ecuatorială. S-a 
agăţat de treaba cu certificatul de deces și a refuzat să admită 
că e ciudat. A spus că a obosit și că pentru el asta e încheierea. 


168 


După câteva clipe de tăcere, Munroe spuse: 

— Am un martor care spune că a văzut-o pe Emily în viaţă în 
Guineea Ecuatorială continentală în ultimii trei ani. 

Tăcere. 

— Mai ești pe fir? întrebă ea. 

— Da. Mă gândesc la ce ai spus, la ce ar putea să însemne 
asta. Ce ai de gând să faci? 

— Am vorbit acum câteva zile cu Kate. Mi-a spus că Burbank a 
pus punct misiunii. Conform contractului, am un an s-o găsesc 
pe Emily, iar dacă el îl anulează, mi se garantează o căruţă de 
bani, pe care îi voi lua bucuroasă. Dar nu plec. Cineva a încercat 
să mă omoare, Miles, și știi la fel de bine ca mine că asta e din 
cauză că o caut pe Emily. N-am idee de ce pe mine și nu pe tine 
sau pe amândoi, dar voi afla. Mă duc la Bata cu sau fără 
binecuvântarea lui Burbank și nu mă las până o găsesc, sau îl 
găsesc pe cel care a vrut să mă omoare, indiferent care-i primul. 

— Vreau să merg cu tine, spuse el. 

Munroe râse. Era un râs dezagreabil, sarcastic și nesimţitor. 

— Nu prea mi-ai fost de ajutor prima dată. N-am niciun motiv 
să te vreau pe-aproape a doua oară. 

— Nu pricepi, nu-i așa? 

Glasul lui era dur. 

— Emily îmi e ca o nepoată. Am acceptat misiunea dată de 
Richard pentru ea, nu pentru el. Pe tine te doare în cot de ea. Tu 
ai acceptat misiunea pentru bani, iar acum e vorba de 
răzbunare. Eu vreau să mă implic fiindcă îmi pasă de ea. 

— Las-o baltă, Miles, spuse ea. N-am nevoie de o răspundere 
în plus pe umerii mei și am tot ajutorul care îmi trebuie. 

Închise fără să-i dea șansa de a răspunde. 

Scoase din fax o foaie de hârtie și trasă o diagramă, o schiţă 
cu necunoscutele înconjurate de găuri mari, accentuate. lar în 
mijloc, fără nicio legătură, mai adăugă una: dimineata, 
ambasada SUA știa deja de moartea ei. E posibil să fi fost 
anunţat înainte chiar să fi fost dusă pe ambarcaţiune. Se uită 
lung la hârtie, dorind să găsească răspunsul. 

Nimic. Îi mai trebuiau piese. 

Mâinile lui Beyard pe umerii ei o readuseră în prezent. 

— Putem să luăm foaia în cabina mea, să studiem acolo 
detaliile, spuse el. 


Ea dădu din cap și împături diagrama, iar el îl rechemă prin 
radio pe Augustin în cabina de comandă. Peste o oră, avea să 
răsară soarele. 

e 

— Dimineaţă, ambasada era deja informată de moartea mea, 
spuse Munroe. 

Era întinsă pe patul lui Beyard, cu mâinile sub cap și studia 
modelele de pe tavan. El era întins pe-o parte, lângă ea, 
urmărind-o în linişte. 

— Ar fi util de ştiut cine a informat-o, care structură a 
guvernului, cine anume din acea structură, spuse ea. Trebuie să 
fac rost de numărul de telefon al ambasadei. Sunt sigură că e pe 
un tabel consular undeva pe internet. 

El îi urmări profilul. 

— O să facem rost de el, spuse el. Dar mai întâi trebuie să 
dormi. 

Ea dădu să se ridice în semn de protest, iar el îi puse un deget 
pe buze. 

— Ştii la fel de bine ca mine că limpezimea minții și 
concentrarea vor veni odată cu somnul și mâncarea. Avem timp. 
Abia mâine după-amiază vom ajunge în Kribi. 

Ea se întinse la loc și, în acel moment de resemnare, înțelese 
că Beyard era periculos. 

El continuă să-și plimbe degetul pe corpul ei, urmărindu-l de 
la gât în jos, peste piept. Privirea lui însoțea mâna, evitând 
astfel ochii ei. 

— În unul dintre telefoanele alea ai folosit numele Michael, 
spuse el. E același nume pe care mi l-a dat marinarul de pe 
Santo Domingo. 

Mâna lui poposi pe stomacul ei și o luă și o duse la buze. 

— E un pseudonim pe care mi l-am luat pentru munca pe care 
o fac. 

— Nu mi-ai spus niciodată ce faci. 

— E un subiect de discutat altă dată, spuse ea. 

Se întoarse și se uită la el, apoi se rostogoli și încălecă pe 
pelvisul lui, ţinându-i mâinile cu ale ei. Se aplecă și îi atinse 
buzele. El oftă și apoi, fără veste, își eliberă mâinile, o apucă de 
mijloc și o puse pe spate pe pat. 

— Nu te juca cu mine, Essa, spuse el. 

Era vânjos. Puternic. 


170 


— De ce crezi că mă joc? întrebă ea. Îţi vreau trupul tot atât 
de tare cum îl vrei și tu pe al meu. 

El zâmbi. Ochii îi erau trişti, gura crudă. 

— Nu poate fi adevărat. 

O mângâie pe păr, continuând să-i evite ochii. 

— Când erai aici cu mine, m-am împotrivit la ce doream cel 
mai mult, iar când ai plecat, ani întregi am încercat să uit ceea 
ce doream. 

Își trecu ușor mâna pe gâtul ei și în jos, pe piept. 

— Și iată-te din nou. În fața mea, lângă mine, oferindu-te. Nu 
știu dacă te iubesc sau dacă te urăsc și vreau să te distrug. 

— Contează? întrebă ea. 

Se ridică în genunchi pe pat și își scoase cămașa, îi luă 
mâinile și i le puse pe sânii ei, apoi se aplecă și îl sărută, 
atingându-și ușor gura de a lui, ațâțându-l cu limba. El îi cercetă 
atent ochii. 

— Asta-i un joc de putere pentru tine. 

Ea îl sărută pe gât și respiraţia lui se iuți. 

— Dacă este, ce spune strategul din tine că înseamnă? 

El o privi o secundă, apoi o cuprinse în brațe, o trase lângă el 
și își umplu gura cu ea, iar gâtul și tot corpul ei fură cuprinse de 
fierbințeală. 

Una era să lase un bărbat să intre în corpul ei și cu totul alta 
să lase un bărbat să intre în sufletul ei. 


171 


Capitolul 14 


2,00* latitudine nordică, 9,55* longitudine estică 
Coasta de vest a Guineei Ecuatoriale 


Marea era o întindere nesfârșită de gri ca oţelul reflectat de 
cerul acoperit de nori, iar traulerul o pată mică și neagră la 
orizont. Era aproape de apus, acea perioadă din zi când cerul 
avea să capete nuanțe strălucitoare și oceanul avea să se umple 
de culoare. Munroe se aplecă în vânt și în ceața de stropi fini a 
oceanului, închise ochii și își lăsă gândurile să curgă la 
întâmplare, dorind ca sinapsele să se conecteze și să dea de 
rostul ghiveciului de informaţii care continuau să aducă mai 
multe întrebări decât răspunsuri. 

Barca tăia apa cu viteză considerabilă, reducând distanţa 
până la Bata, care era acum într-un punct invizibil dincolo de 
orizont. Cu trei ore în urmă traulerul ancorase în largul coastei 
de sud a Camerunului și, cu excepţia lui George Wheal, care 
acceptase să rămână pe navă până la întoarcerea lui Beyard, 
echipajul se împrăștiase către continent. Munroe, Beyard și 
Wheal stătuseră în cabină studiind cu atenţie hărţile desenate 
de mână pe care le adunase Beyard de-a lungul anilor și 
discutând despre provizii și transportul pe puţinele rute posibile 
prin Bata și Mongomo. 

Proiectul era acum al lui Beyard. Munroe nu i-l dăduse oficial; 
îl luase el, îl disecase și apoi îl plănuise meticulos, un maestru 
strateg care aranjează piesele pentru încă o partidă de șah cu 
piese vii. Era o întoarcere în altă viaţă, în altă lume și, cum a 
fost și atunci, acum ea nu avea niciun cuvânt de spus. Beyard 
nu era lacheu; preţul pentru implicarea lui era să-i cedeze 
comanda! 

Și apoi, la orizont se întrezări slab Bata. Mai merseră câteva 
mile spre sud, trecând pe lângă oraș spre una dintre 
proprietăţile lui Beyard, unde aveau să schimbe barca cu un 
vehicul de teren. 


172 


Lemnul docului era tocit și bătut de ploaie și vânt, ţinut în loc 
de contraforturi și stâlpi înfipţi adânc. Pornea din spatele unei 
proprietăţi bine întreţinute, trecea peste nisipurile plajei și intra 
cincisprezece metri în apă, iar de el era legată o mică barcă de 
pescuit, al cărei lemn era încă nou. Beyard cârmi barca rapid 
spre partea opusă a pontonului și, cu o săritură sigură, părăsi 
ambarcațiunea, luând cu el frânghiile de ancorare. 

Casa era amplasată pe doi acri, avea un singur nivel și părea 
să se întindă și să dispară în peisajul cu vegetaţie luxuriantă. O 
femeie veni spre ei de la ușa din spate. Avea pielea cafenie, 
trăsăturile perfecte, iar după ea venea un copil care abia știa să 
meargă și se agăța de rochia frumoasă care atingea gleznele 
femeii. Avea un zâmbet sincer și îl întâmpină pe Beyard cu o 
îmbrăţișare familiară. În zarva plănuitului de după-amiază, 
Beyard nu pomenise de nicio femeie sau de copilul ei, iar când 
ea o salută pe Munroe cu detașarea unei egale, Munroe dădu la 
o parte ostilitatea și își luă o mască de voioșie. 

Femeia surâdea când Beyard vorbea și electricitatea care 
țâșni între ei trăda o poveste departe de a fi platonică. Beyard 
îngenunche în faţa copilului, îl gâdilă pe burta rotundă, apoi îl 
luă în braţe și îl aruncă în aer. Hohote de râs umplură 
proprietatea, însă Munroe nu auzi decât sângele care îi bubuia 
în urechi și rămase paralizată cu un zâmbet forţat lipit pe faţă. 

Beyard lăsă copilul jos și se întoarse spre Munroe. Gura lui se 
mișca și ea făcu un efort să audă ce spunea. 

— Ea e Antonia și locuiește aici împreună cu soțul ei și cu cei 
trei copii ai lor. Casa și pământul sunt ale lor când nu sunt eu în 
oraș. 

Arătă cu capul dincolo de casă. 

— In celălalt capăt al proprietăţii e o casă de oaspeţi. Acolo 
vom sta la noapte. 

Casa de oaspeţi era mobilată cu strictul necesar și cam atât. 
Avea două camere: un dormitor cu baia lui alăturată și o 
încăpere mai mare care într-un capăt era cameră de zi, iar în 
celălalt bucătărie, cele două fiind despărțite de o masă de patru 
persoane. Nu avea aer condiţionat, însă tavanele erau înalte și o 
adiere constantă tempera umiditatea. 

Până terminară ei de făcut duș se întunecă și Antonia le aduse 
mâncare de la casa principală. Munroe o auzi din dormitor 
intrând și, din spatele ușii închise, urmări fragmente din 


173 


conversaţia purtată în șoaptă. Tăceri spaţiate, prelungite. lar 
apoi ușa din faţă se închise și Beyard și femeia dispărură, iar 
Munroe își dădu seama că își ţinea răsuflarea și se urî pentru 
asta. 

Emoţia pe care o simţea era o încălcare a regulii cardinale a 
supraviețuirii; ea pervertea raţiunea, întuneca logica, trebuia să 
fie stărpită. li trebuia control, iar ca să-l capete era nevoie de 
blocare internă. Încă o gură de aer și închise ochii și, deși știa că 
nu e bine, se luptă cu decizia, o contrazise și, în cele din urmă, o 
amână. Beyard era egalul ei, un bărbat priceput și motivat să o 
distrugă atât pe ea, cât și misiunea. Pericolul era atracția totală, 
greu de lăsat deoparte. 

Beyard se întoarse după douăzeci de minute. La cină 
conversară, însă mintea lui Munroe era în altă parte. Blocarea 
era inevitabilă. Dar putea să mai aștepte. 

Se treziră înainte de a se crăpa de ziuă, la ceasul la care 
jungla prindea viață odată cu orchestrele maimutelor și 
păsărilor, care reduceau la tăcere strigătele prădalnice ale 
nopţii. Aerul era umed din cauza ceții ușoare, iar când răsări 
soarele, căldura umedă se înteți. 

Mijlocul de transport al lui Beyard era un Peugeot ca vai de 
lume, iniţial bej sau poate alb, acum având în totalitate culoarea 
ruginii. Spre deosebire de restul posesiunilor lui Beyard, 
Peugeotul era prăpădit. Ca răspuns la reținerea lui Munroe de a-l 
folosi, Beyard stărui. 

— E mai bine pentru noi așa, spuse el. Celelalte mașini ale 
mele sunt cunoscute. Asta ne dă o senzaţie de anonimat și, în 
orice caz, nu mergem departe - după vreo cinci kilometri 
drumurile sunt pavate. 

— Nu mergem cu chestia asta la Mongomo? 

— Nu, spuse el. Pentru asta vom folosi Land Roverul, sau unul 
dintre camioanele Bedford. 

— Poţi găsi vreunul cu ușurință? 

— N-ar trebui să fie o problemă, spuse el. Când nu le folosesc, 
sunt închiriate malaiezienilor și chinezilor - am o firmă care se 
ocupă de logistică, de la locurile de exploatare forestieră până în 
port. E o acoperire legală pentru camioane, iar mie îmi oferă 
prilejul să îmi plătesc taxele în contribuţii substanţiale pentru 
comunitatea locală a nepotiștilor. În timpul ploilor le voi folosi 


174 


dacă va trebui să transportăm prin pustietate, așa că nu va bate 
la ochi. 

Munroe dădu din cap, apoi spuse: 

— Dacă vreau să las câteva lucruri aici, ai un loc sigur? 

— Am, răspunse el, și o conduse în baia din casa de oaspeţi. 

Cu mâini dibace, înlătură o bucată din cadrul ușii și trase din 
perete un recipient îngust, sigilat în care erau câteva mii de 
euro. 

— Ar trebui să mai fie loc înăuntru, spuse el și i-l întinse. 

Ea scoase cu greu capacul. 

— Cât de sigură e proprietatea asta? 

— Niciun militar nu va intra, dacă la asta te referi. 

Ea scoase din centură cardul de rezidenţă ecuatoguineană și 
introduse în recipient centura cu pașapoartele ei, cardurile de 
credit și certificatul de deces al lui Emily. 

— Ce garanţie ai? întrebă ea. 

— Antonia este nepoata cea mai mare și preferată a uneia 
dintre nevestele președintelui, iar soţul Antoniei are relaţii cu 
președintele prin intermediul armatei. Cu ei doi, proprietatea e 
sigură. 

Munroe puse capacul. 

— Asta e bine pentru ei, dar nu-ţi protejează ţie valorile. 

Arătă din cap recipientul din mâinile ei. 

El zâmbi și luă recipientul, îl vârf la loc în perete și puse la loc 
bucata de scândură. 

— Trebuie să știi tu totul? Toate secretele mele? 

Munroe dădu din umeri. 

— Fie că-mi spui acum sau nu, chiar nu contează. Când vreau 
informaţii, le obţin. Voi găsi eu o cale. 

— Bine, atunci, spuse el. Eu sunt tatăl fiului cel mare al 
Antoniei. Are opt ani, așa că fă socoteala. 

În timp ce vorbea, Beyard porni spre partea din faţă a casei și 
Munroe îl urmă. 

— Acum vreo patru ani, când relaţia noastră era pe butuci și 
părea să nu avem niciun viitor, s-a măritat cu actualul ei soț - ea 
e soția numărul trei. El locuiește în capitală și se văd o dată sau 
de două ori pe lună. 

Beyard deschise portiera Peugeotului pentru Munroe și umblă 
la mâner ca s-o facă să rămână închisă. Se așeză pe scaunul 


175 


șoferului și trânti portiera de mai multe ori înainte să pornească 
motorul. 

— Pentru ea am cumpărat locul ăsta, continuă el. L-am trecut 
pe numele ei. Este polita ei de asigurare și își va câștiga 
libertatea cu ea, dacă asta alege - știi cum merge aici -, iar 
acum pentru că în apropiere se află complexurile companiilor 
petroliere, este o proprietate valoroasă. 

Mașina porni bolborosind. Beyard spuse: 

— Cred că ești de acord că am dreptate să am încredere și că 
proprietatea este în siguranţă. 

Munroe se uită pieziș la el și își încrucișă braţele. 

— Da, sunt de acord. Au trecut nouă ani, dar nu te-ai 
schimbat mult. Întotdeauna există un preţ. Tu te folosești de ea. 

El se uită la Munroe luându-și ochii de la drumul nepavat care 
trecea drept șosea. 

— N-am negat niciodată asta, spuse el. Realitatea e că ei nu-i 
pasă. 

— Și soțul ei, lui îi pasă? Sigur știe povestea voastră, știe că 
folosești proprietatea asta, știe că uneori ești aici când el e 
plecat - nu poate să fie încântat de asta. Probabil nu s-ar supăra 
dacă ai dispărea. 

— Ba nu, răspunse Beyard. Eu le-am făcut cunoștință și e unul 
dintre cei mai buni prieteni ai mei. 

Dădu din umeri. 

— Lucrurile sunt cum sunt, Essa. Relaţia mea cu Antonia s-a 
sfârșit acum patru ani și, aș putea să adaug, nu din vina ei. Eu 
sunt cel dus cu capul. Avem un fiu împreună și, indiferent cum 
sunt lucrurile acum, vreau să fie fericită. Fie că mă folosesc de 
ea sau nu, tot ea și băiatul sunt pe primul loc. 

Se întoarse și se uită la ea. 

— Mulțumită? 

— Să zicem, răspunse Munroe, apoi, după câteva clipe de 
tăcere, adăugă: fiul tău știe că ești tatăl lui? Vă vedeţi des? 

— Da și nu. Când a împlinit șapte ani, l-am dus la Paris. Stă la 
niște prieteni ai familiei Antoniei și merge la una dintre cele mai 
bune școli din oraș. Și da, spuse el ca răspuns la întrebarea 
nerostită a lui Munroe, pe cheltuiala mea. Il aduc acasă de două 
ori pe an. Vreau să aibă două lumi dintre care să aleagă când va 
fi mai mare și am aranjat ca, în cazul în care mi se întâmplă 
ceva, să nu rămână de izbeliște. 


176 


După o clipă de tăcere, adăugă: 

— Dintre toţi oamenii, tu mai cu seamă n-ai dreptul să judeci 
dacă mă folosesc sau nu de cineva, când chiar în clipa asta tu te 
foloseşti de mine ca să obţii ce vrei. 

— M-am oferit să te angajez. Că n-ai vrut să iei banii, nu e 
treaba mea. 

Beyard zâmbi. Era un zâmbet cunoscător, înțelegător. 

— Essa, poate în altă viață a ta, printre alţi oameni, asemenea 
vorbe ar fi avut înţeles - dar nu între noi. Amândoi știm că 
jocurile de cuvinte n-au nicio noimă pentru că înțelegem mai 
bine natura umană. lar tu te foloseşti de mine. Ştii ce îmi doresc 
mai mult decât banii și îmi dai, ca un drog, în doze mici, până 
când o să devin dependent. Să nu faci greșeala să crezi că nu 
știu. La fel cum face Antonia în cazul meu, ţi-am acordat 
permisiunea să te folosești de mine. Noi doi, Vanessa, semănăm 
foarte mult. 

e 

De la proprietatea lui Beyard, șoseaua nu era decât un drum 
de ţară cu hârtoape, care trecea prin vegetația bogată și, în 
timp ce mașina se târa pe el ca melcul, din când în când o 
creangă intra pe unul dintre geamurile deschise. La doi kilometri 
de proprietate, drumul se unea cu un altul mai lat care mai 
târziu dădea într-o șosea de zgură, iar unde se sfârșea aceasta, 
dădură de primul punct de control. 

Mai multe fire de sârmă ghimpată erau întinse de-a 
curmezișul șoselei și două capre de lemn improvizate blocau 
benzile, împiedicând traficul aproape inexistent. Cinci bărbaţi 
împărțeau o singură armă, iar la marginea șoselei un amestec 
de butuci și pietre înconjura un foc pe care fierbea o oală de 
aluminiu. Beyard făcu glume cu comandantul grupului și apoi, 
mai ușor cu cinci beri, Peugeotul își continuă drumul 
îndreptându-se spre singura porţiune a șoselei de coastă care 
era pavată. După aceea intră în Bata, cel mai mare și principalul 
oraș al Guineei Ecuatoriale continentale. 

Cu o populaţie de șaptezeci de mii de oameni, Bata era al 
doilea cel mai popular oraș din ţară, dar în zona de uscat era 
mai mare decât capitala. Spre deosebire de Malabo care era un 
oraș supraaglomerat, cu străzi înguste și congestionate, Bata 
era lung și împrăștiat, cu străzi largi și relativ pustii, cele mai 
multe pavate. Clădirile cu vedere spre ocean aveau două sau 


177 


trei niveluri și erau construite în stilul vilelor mediteraneene și 
spaniole. Mai departe de țărm, clădirile erau în majoritate case 
pătrate din ciment, cu un singur etaj, construite pentru 
funcţionalitate, fără a se ţine seama de estetică, deși răsfirate și 
așezate frumos la marginea străzilor. 

La câţiva kilometri la sud de oraș era portul, de unde 
rezervele naturale ale ţării erau expediate într-un ritm uluitor, 
iar mai jos de port erau complexurile străine, unde companiile 
petroliere își adăposteau angajaţii în mici bucăţi de Americă, 
transplantate în vârful Africii Centrale. La câţiva kilometri la 
nord era singura bandă cu zgură care era cel mai mare aeroport 
al zonei continentale a Guineei Ecuatoriale și care opera doar pe 
vreme de zi când vizibilitatea era bună - o bandă lungă și 
suficient de lată ca pe ea să încapă un 737, nimic mai mare. La 
ieșirea din oraș dinspre est era șoseaua care trecea prin inima 
țării, anterior un drum de argilă roșie, care se transforma în 
mocirlă de netrecut în timpul sezonului ploios. Acum însă 
devenise o șosea cu bitum, plătită din petrol. 

Peugeotul se zgudui și bolborosi înainte să se oprească în 
sfârșit în faţa barului Central. Stabilimentul era unul dintre cele 
mai populare restaurante din oraș, fiind și cârciumă, și era, 
spera Munroe, primul pas spre găsirea urmei lui Emily Burbank. 

La fel ca Malabo, Bata era un oraș fără distracţii, unde un 
drum la o băcânie cu aer condiţionat era principala atracţie a 
zilei și, în absența altor locuri, restaurantele și barurile erau 
punctele principale de socializare. Cei care le administrau 
simțeau pulsul orașului, cunoșteau zvonurile, auzeau bârfele și 
erau foarte atenți la feţele care intrau și ieșeau. Și, la fel ca 
majoritatea restaurantelor din ţară, barul Central era deţinut și 
administrat de străini, în acest caz, doi fraţi libanezi. Cel mare 
era acum la bar, în faţa casei de marcat și, când îl observă pe 
Beyard, zâmbi cu toată faţa și ridică mâna într-un soi de salut. 
După câteva clipe veni la masa lor, dădu mâna cu Beyard și îl 
îmbrățișă frăţește. Se tachină un timp cu Beyard, apoi își trase 
un scaun. 

ÎI chema Salim. Părul negru îi era înspicat cu fire cărunte și 
avea ochii căprui-închis. Deși nu putea să aibă mai mult de 
patruzeci și cinci de ani, ridurile adânci de pe faţă îl făceau mai 
degrabă să arate de șaizeci. Beyard o prezentă pe Munroe, iar 
aceasta luă mâna lui Salim și spuse: 


178 


— Assalamou alaykoum. 

Salim zâmbi larg. 

— Wa alaykoum assalam, spuse el și apoi i se adresă lui 
Beyard: îmi place fata asta. Unde ai găsit-o? 

Conversaţia continuă într-o notă de taifas până când Munroe 
împinse pe masă, spre Salim, o fotografie a lui Emily luată de pe 
internet. 

— Nabhatou an hadihi al bint. 

Beyard interveni. 

— Am vrea tare mult să știm dacă ai văzut-o pe fata asta, 
spuse el. Dar dacă întreabă cineva, noi am venit aici doar ca să 
luăm micul dejun. 

Salim se trase înapoi și spuse, aproape ca și cum s-ar fi mirat: 

— Francisco, prietene, mai e nevoie să mă rogi? Pentru tine, 
orice. 

Întorcându-se spre Munroe, adăugă: 

— Da, am văzut-o pe fată. 

Își trecu un deget pe după ureche și-și lăsă capul pe-o parte. 

— Să tot fie șase luni de atunci. 

— Vine des aici? întrebă Munroe. 

— N-aș zice des. Poate o dată sau de două ori pe an. 

— Vine singură? 

— Singură? Nu, niciodată. Întotdeauna însoţită. lar soţul ei, el 
vine mai des. 

Munroe tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— E măritată? 

Salim dădu din umeri și schiță un zâmbet. 

— Măritatăa? Păi, nu știu să se fi dat o zestre sau să fi semnat 
acte, dar că ea e cu el, da, de asta sunt foarte sigur. Mai știu și 
că numele lui de familie e Nchama. 

— Clanul Mongomo, spuse Beyard. 

— Ea locuiește aici în Bata? 

— Asta nu știu, raspunse Salim. Dar nu cred. 

Munroe băgă poza în buzunarul de la cămașă. 

— Dacă nu te superi că întreb, fata asta are ceva anume deo 
ţii minte - ceva caracteristic cât de cât? 

Salim ridică din umeri și nu răspunse. Işi trecu degetul pe 
după ureche și în cele din urmă zâmbi slab și spuse: 

— Îmi cunosc clientela; după o vreme te obișnuiești cu felul în 
care stau lucrurile, cu șabloanele. In cea mai mare parte, cine se 


179 


aseamănă, se adună. Cei de același fel rămân împreună. 
Spaniolii socializează cu spanioli, francezii cu francezi. Nu vezi 
des un bărbat din ţara asta cu o femeie din altă ţară, asupra 
căreia revendică dreptul de proprietate. 

— Părea fericită, nefericită, grasă, slabă, bine îmbrăcată, 
săracă? 

Salim se gândi o clipă. 

— Ultima dată când am văzut-o era slabă, aproape plăpânaă, 
și avea părul mult mai lung ca în poza asta, încolăcit strâns în 
jurul capului. Era îmbrăcată simplu, dar scump, cam ca femeile 
bogate ale bărbaţilor localnici, un stil aparte, nici african, nici 
occidental. Nu părea tristă sau nefericită, doar... absentă, poate. 

— Și când ai mai văzut-o în trecut? spuse Munroe. Cum ai 
descrie-o atunci? 

Salim râse ușor. 

— Sincer să fiu, nu pot să spun că am studiat-o. Am văzut-o 
de patru sau cinci ori, poate, în ultimii câţiva ani, dar niciodată 
nu i-am dat multă atenţie. 

— Inţeleg, spuse Munroe. Dacă îţi mai amintești ceva, ai să-l 
contactezi pe Francisco? 

Salim dădu din cap, apoi îi spuse lui Beyard. 

— Să știi că nu sunteţi singurii care arată poze prin oraș. 

Munroe, care tocmai mușca dintr-o plăcintă, se opri și o puse 
la loc în farfurie. 

— Mai sunt și alţii care arată fotografii ale acestei fete? 

— Fotografia ta, spuse el. Din partea mea n-ai de ce să te 
temi. Nu mă aștept să am necazuri, iar dacă sunt întrebat, pot 
să susțin sus și tare că nu mi s-a părut că semeni cu fotografia. 

Chicoti. 

— Pentru binele tău, ar fi bine să nu fii văzută prin oraș câteva 
zile. 

— Cum arăta persoana cu fotografia? 

— Erau doi. Un militar, dar fără uniformă, iar celălalt era mai 
tânăr, douăzeci de ani și ceva, poate, posibil din clanul 
Mongomo. Era bine îmbrăcat. 

Salim se ridică. 

— Un moment, spuse el, apoi se duse la bar și trase de lângă 
casa de marcat o bucată de hârtie. 

— Mi-au dat numărul acesta, spunându-mi să-i sun în caz că 
te văd. 


180 


Îi întinse hârtia lui Beyard, dar Munroe i-o luă și o băgă în 
buzunar. 

— Ți-au lăsat fotografia? întrebă Munroe. 

— Nu mi-au lăsat decât numărul, spuse Salim. Dar fotografia 
nu era de-o calitate așa de bună încât să fii recunoscută ușor. 

În mașină, Munroe se întoarse spre Beyarad. 

— Dacă ar fi vorba doar de mine, aș încerca să mai adun 
puţine informaţii înainte de a pleca din oraș, dar nu e doar gâtul 
meu în joc, și tu cunoști orașul mai bine ca mine. Ai vreo părere? 

— Cred că ar trebui să tragi un pui de somn pe bancheta din 
spate, unde n-o să fii văzută, spuse el. Mai sunt două locuri 
unde am cunoștințe demne de încredere. Lasă-mă să văd ce pot 
să aflu. 

Informațiile din celelalte două restaurante fură asemănătoare. 
Da, o știau sau o văzuseră pe Emily Burbank, nu des, poate o 
dată pe an. Managerul de la La Ferme era sigur că Emily nu 
locuia în Bata și credea că stătea la Mongomo. Amândoi 
confirmară că în urmă cu două zile doi bărbaţi căutau o femeie 
albă, însă niciunul nu știa de ce. 

Pe bancheta din spate, Munroe își schimbă poziţia ca să evite 
pe cât posibil multele arcuri ieșite, își încrucișă braţele peste 
faţă și închise ochii. Mintea îi fu năpădită de gânduri felurite 
care se ciocniră și se amestecară. Nu mai era un singur puzzle; 
erau două - poate trei. Trase aer în piept și cu fiecare respiraţie 
adâncă mintea i se limpezi tot mai mult, comparând informațiile 
noi cu cele pe care le avea deja. Undeva era o potrivire, 
răspunsul era pe-aproape, ca și șirul gândurilor chinuitoare care 
pluteau peste străfundurile minţii și apoi dispăreau. 

Și apoi făcu o legătură: ministrul afacerilor externe și șeful 
poliţiei din Malabo - când li se prezentase fotografia lui Emily 
Burbank, expresia ciudată a feţelor lor nu putea însemna decât 
că o cunoșteau. Emily le era cunoscută într-un fel personal. O 
piesă mare a puzzle-ului își găsi locul. Emily Burbank era 
constanta, segmentul de date care avea sens. 

Dacă veștile de azi erau adevărate, atunci în urmă cu șase 
luni Emily Burbank era în viaţă și umbla liberă printre băștinașii 
din Bata. Nu era niciun secret, nici nu se ascundea, nici nu era 
ținută ascunsă. Dar, în ultimii patru ani, nici nu-și contactase 
familia - deși sigur știa că o căuta. Dacă Munroe putea să 
ajungă la Mongomo, Emily era aproape. 


181 


Dincolo de Emily, evenimentele se sfărâmau în piese 
împrăștiate, colţuroase. Munroe și Bradford fuseseră urmăriţi 
peste tot în Malabo de când sosiseră. Ea sfârșise pe barcă, în 
timp ce Bradford fusese escortat afară din ţară. Bărbaţii de pe 
barcă au presupus că era moartă și, chiar dacă ar fi putut 
recunoaște că au dat-o în bară, au raportat-o ca atare. 

Ca s-o caute aici, acum, cineva din armata locală trebuia să 
știe faptul că era în viaţă și locul spre care se îndrepta. Munroe 
nu putea să excludă nici posibilitatea că bărbaţii care arătau 
fotografia ei fuseseră informaţi unde se afla de către cineva mai 
apropiat, cineva care îi știa mișcările, care pusese să fie 
urmărită din clipa în care pusese piciorul în Guineea Ecuatorială. 

Logan. Îi spusese unde era, sau unde se ducea. 

Kate. Kate știa aproape fiecare pas pe care îl făcea - dar 
Bata? Nu, partea asta nu intrase în discuţie. 

Francisco. El nu știuse că era în Guineea Ecuatorială până 
apăruse acasă la el și n-ar fi avut cum să aranjeze să fie 
urmărită. Decât dacă... decât dacă aflase de iminenta ei sosire 
de la Boniface Akambe. Poate acolo era legătura. 

Bradford. Rahat. Îi spusese lui Bradford de Bata și el fusese 
acolo cu ea în Malabo, stând comod în patul lui cam la ora la 
care era legată de o ancoră pe fundul oceanului. El îi știuse 
dinainte toate mișcările. lar când ea apăruse vie, el insistase să 
se întoarcă în Africa, s-o însoțească la Bata. 

Trei puzzle-uri, fiecare cu colorit similar, cu piese identice și 
forme care se îmbucau. li spuse lui Beyard. 

— Probabil ar trebui să ieşim din oraș. 

Ea rămase în spate în timp ce străbătură orașul și, când cele 
mai multe clădiri rămaseră în urmă, veni în faţă. Beyard se 
întinse și îi dădu de pe faţă o șuviţă. 

— Treaba asta pe care o faci să-ţi câștigi existența - meseria 
despre care nu mi-ai povestit încă. Ești strateg? 

— Nu ca tine, spuse ea și apoi râse. De fapt, cam ca tine. Mă 
duc în țările în curs de dezvoltare și adun informaţii - de obicei 
abstracte și obscure - pe care corporaţiile le folosesc pentru a 
lua decizii în afaceri. 

— Așadar, nu îţi câştigi existența din găsirea persoanelor 
dispărute? 

— Nu, spuse ea, întorcându-se spre el. Ce-ar fi să facem un 
parteneriat care să ne convină amândurora? Ceva legal, în care 


182 


să nu riscăm să fim împușcați. Ai fi foarte bun la ceea ce fac eu 
- am putea lucra împreună. 

— Lasă-mă să mă mai gândesc. 

Își continuară drumul în tăcere până când, luând o curbă 
ușoară, ajunseră la un punct de control care nu fusese acolo 
înainte, unde era un grup de bărbaţi arătând mai degrabă ca 
garda prezidenţială, bine antrenată și echipată, nu ca banda 
pestriță pe care o întâlniseră dimineaţa. 

Erau opt soldați și trei mașini, fiecare soldat fiind înarmat cu o 
armă automată. Șoseaua de bitum era blocată de semibariere 
portabile și semnale luminoase. Mașinile, un SUV și două 
camionete, erau negre și aveau geamuri fumurii. Umbrele 
proiectate pe geamuri arătau că în SUV mai erau niște soldați, 
iar mașina era parcată astfel încât parbrizul nu se vedea din 
șosea. 

Beyard reduse viteza, cu privirea aspră, cu buzele strânse. 

— Am un cartuș de ţigări în spate. Dacă asta nu merge, atunci 
bani. Să ne gândim la ce e mai rău, că te caută pe tine. Să ne 
purtăm ca și cum am fi ieșit la o plimbare cu mașina. Vezi că pe 
podea, sub scaun, e o șapcă. Pune-ţi-o. 

Peugeotul se apropie foarte încet. Chipul lui Beyard era lipsit 
de expresie, iar ochii i se mișcau repede de la soldați la mașini și 
la șoseaua din față, și Munroe știu că mintea lui, ca și a ei, 
intrase într-o stare de alertă maximă, interpretând informaţiile și 
imaginându-și ce s-ar putea întâmpla. 

Doi soldați ieșiră în șosea și le făcură semn să oprească. 
Munroe căută șapca sub scaun și spuse: 

— Ai niște scule? Un briceag? Un cutter? Orice? 

— Caută în torpedou. S-ar putea să am o șurubelniţă. 

Ea găsi șapca. Era soioasă și plină de praf, dar și-o puse. 
Multor localnici le era greu să deosebească străinii după 
trăsături, cu atât mai mult dacă era vorba de fotografii. Șapca 
ajuta la denaturarea înfățișării. Zece metri până la punctul de 
control. 

Munroe rămase dreaptă și cu ochii aţintiţi în faţă în timp ce 
degetele ei căutau în torpedou. Dădură de o lanternă-stilou, pe 
care ea o vâri într-un buzunar. 

Beyard scoase mașina din șosea, înghesuind-o între drum și 
frunzișul des. Opri motorul, iar Munroe întinse mâna peste 


183 


genunchii lui, scoase cheile din contact, trase de pe inel cheia 
mașinii, i-o dădu lui și păstră restul cheilor în pumn. 

De mașină se apropiară trei soldaţi, doi cu armele aţintite 
spre ei, în timp ce al treilea ceru actele mașinii. Beyard întinse 
documentele pe geamul deschis, iar când soldatul se întoarse să 
plece cu ele spre una dintre mașini, Munroe îi zări profilul și îl 
recunoscu drept cel care o lovise cu piciorul în barcă. În timp ce 
actele treceau din mână în mână, Beyard ieși din mașină. Işi 
tinu mâinile la vedere, arătă spre portbagaj, apoi duse două 
degete la gură. 

— Mi-am lăsat ţigările, spuse el. 

Soldatul dădu din cap spre partea din spate a mașinii și îl 
urmă cu arma pe Beyard. Acesta scoase cartușul și se întoarse 
la locul șoferului și, cu gesturi exagerate, scoase un pachet. 

— Acum mai au o mașină care e oprită în spatele nostru, chiar 
în curbă, spuse el. Doi soldaţi, același echipament. 

— Cel puţin unul dintre tipii ăștia era cu mine în barcă în 
noaptea aia, spuse Munroe. Pe ceilalţi nu-i recunosc. 

— Dacă-l vezi pe șeful lor, să mi-l arăţi, spuse el. 

— S-ar putea să fie în SUV. Văd umbre. 

Un maxi-taxi se apropie de punctul de control din direcţia din 
care veniseră ei. In el erau șase persoane, iar capota nu se 
vedea de grămada de boccele de pe ea. Doi soldaţi care stăteau 
pe partea opusă a șoselei se apropiară de maxi-taxi, se uitară 
pe geamuri, iar apoi, fără să ceară acte sau documentele 
mașinii, dădură la o parte semibarierele și-i făcură semn 
șoferului să treacă. 

Beyard scoase o ţigară din pachet și se jucă cu ea. 

— Dacă ai văzut ce am văzut și eu, avem o problemă, spuse 
el. 

— Am văzut, spuse Munroe. Am la mine un card de rezidenţă 
de care trebuie să scap. Nu vreau să le ofer dovezi certe că eu 
sunt persoana pe care o caută. 

Beyard trase din scrumieră o brichetă, își aprinse ţigara, îi 
dădu ei bricheta, apoi ieși din mașină cu mai multe pachete de 
Marlboro în mâini. Se rezemă cu spatele de portieră, puse 
pachetele pe capotă și îi spuse soldatului care era cel mai 
aproape de el. 

— Vrei un fum? 


184 


Soldatul rămase nemișcat și nu-i răspunse lui Beyard. În ciuda 
lipsei de reacţie a acestuia, Beyard începu un dialog, vorbind 
suficient de tare ca să fie auzit de soldaţii din apropiere. Vorbi 
despre vreme, despre mâncarea din oraș - despre tot și despre 
nimic, nu conta, el vorbea. 

Munroe puse cardul de rezidență pe podea în faţa ei și îi dădu 
foc într-un colț. Cardul arse încet, plasticul răsucindu-se în 
spirale și scoțând un fum nociv. Flacăra arse o treime din card, 
luând cu ea fotografia și majoritatea datelor personale, când 
atmosfera din afara mașinii se schimbă. Munroe stinse flacăra 
cu piciorul și vâri restul cardului sub perna scaunului. g 

Soldatul care luase actele maşinii se întoarse fără ele. Intr-o 
limbă pe care o recunoscu din noaptea în care fusese ea 
împuşcată, zbieră o comandă celor doi soldați de lângă maşină, 
iar ei îi ordonară lui Munroe să iasă. Beyard trase adânc din 
țigară și suflă fumul în aer. Nu era bine. Beyard nu era fumător, 
iar faptul că simula un obicei pe care îl găsea deosebit de 
dezgustător era un semnal vechi, o avertizare. Supune-te. 

Trei soldaţi trecură șoseaua și se alăturară celor trei aflaţi 
deja acolo. Unul dintre ei le ordonă lui Munroe și Beyard să se 
întindă pe pământ, le desfăcu pe rând picioarele, le trase 
mâinile la spate și le puse cătușe. Sub ameninţarea armei, îi 
forțară să urce în spatele uneia dintre camionete. Fură 
îmbrânciţi să se întindă pe burtă, iar soldaţii se așezară pe 
margine, cu armele aţintite asupra lor. Vehiculul porni 
hurducăindu-se. 

După câteva clipe de mers, părăsiră șoseaua. Munroe își dădu 
seama de asta după zdruncinături, după zgomotul motorului și 
mirosul de noroi din aer. Se străduia să-și ţină capul astfel încât 
să nu se lovească de podea. Mergeau acum pe cărare. Lumina 
se schimbă și zări frânturi de verde. Intrau mai adânc în pădure. 

Nu-l vedea pe Beyard - era cu capul întors în partea cealaltă - 
dar îl simţea. El se trase mai aproape, un gest menit fără 
îndoială s-o liniștească, dar situaţia nu avea nimic liniștitor. La 
doar câţiva centimetri de capul ei erau niște cizme negre, 
murdare de noroi, iar deasupra lor, ţeava unei arme îndreptate 
spre capul ei. 

Camioneta se opri pe neașteptate. Soldaţii coborâră, o traseră 
din spate pe Munroe și o târâră din mașină. Munroe se lovi cu 
capul de hayon și căzu în genunchi. Teasta începu să-i 


185 


zvâcnească și pe partea laterală a feţei i se prelinse o dâră de 
sânge. Vederea i se înceţoșă și, înlăuntrul ei, începură să bată 
tobele de război. La nivelul ochilor ei era centura unuia dintre 
agresori. Pistol. Muniţie. Cuţit. Dorinţa de a lovi țâșni, instinctul 
începu să curgă și apoi, într-o clipă, furia se prăbuși în ea însăși, 
un foc fără sursă de combustibil. lar ea era imobilizată. 

O fracțiune de secundă de frică provocată de imaginea lui 
Beyard o debusolă. Frică. Probabil că dacă evadarea ei avea să 
meargă, Beyard avea să fie ucis. În loc să-și îndrepte toate 
simţurile către autoconservare, ea își făcea griji pentru Beyard. 
Senzaţia asta de frică era ceva nou. Niciodată nu avusese 
nevoie să cultive demonii și instinctele primare care pândeau 
ascunse. Să le controleze, da, să le respingă, dar niciodată să le 
invite. Era un moment al naibii de bun ca instinctele sălbatice să 
se domesticească. 

Fu ridicată cu forţa în picioare. Nu departe de camionetă era 
un drum îngust care ducea în pădure. Soldatul de lângă ea îi 
înfipse arma în coaste și îi arătă cu un semn din cap încotro să 
meargă, iar când ea nu se cilinti, o împinse. Culoarea copacilor 
se schimbă din verde smarald în kaki și ritmul lăuntric devenise 
o bătaie foarte ușoară în piept. Arborele era des și cărarea greu 
de găsit, iar când ea încetini pasul căutând direcţia, soldatul o 
împinse în spate cu arma. Ciocanul lăuntric izbi. Zâmbi a moarte 
și strânse pumnul în care încă mai avea cheile. Cu degetul mare 
le schimbă poziţia astfel încât să-i iasă printre degete. 

Era imposibil de spus câţi soldaţi erau în urmă, ori dacă 
Beyard urma aceeași cărare sau fusese forțat să meargă pe alt 
drum spre moarte. Ea nu putea să facă nicio mișcare, niciun 
plan până nu știa unde era el și câți soldaţi se aflau între ei. 
Riscă încă o împunsătură în coaste și strigă, un strigăt ca un 
behăit de antilopă. După câteva clipe, strigătul se întoarse. 
Beyard era acolo, în spate, pe aceeași potecă. 

Poteca se sfârși brusc la marginea unei mici râpe. Cinci metri 
de noroi și rădăcini noduroase și răsucite despărțeau locul în 
care stătea ea de fundul râpei, unde un râu mocirlos, ruginit 
traversa peisajul. În timpul ploilor râul se umfla, dar acum era 
doar un firicel. Între potecă și marginea râului era cam un metru 
și jumătate de spaţiu, nimic mai mult. Soldatul o trase smucit de 
încheieturi și o împinse în genunchi, cu arma lipită de gâtul ei. 
Ea era cu faţa la râu, cu spatele la potecă. Centura soldatului 


186 


era la nivelul ochilor ei, iar arma lui la doar câţiva centimetri de 
obrazul ei. În liniștea din jur, zgomotul pașilor veni din spate și, 
odată cu ei, strigătul antilopei. 

Între Beyard și ea era frunzișul. El avea mâinile încătușate la 
spate și era sigură că, la fel ca ea, era în genunchi, având alături 
un soldat cu arma îndreptată spre capul lui. Apoi se lăsă o liniște 
relativă. 

Se mai apropiau niște soldaţi. Erau aproape, înaintând pe 
potecă; era imposibil de spus câţi, însă instinctul îi spunea că nu 
puteau fi mai mulţi de șase. 

Urma să aibă loc o execuţie, iar soldaţii care îi păzeau acum 
nu aveau să facă nimic fără ordinele care se apropiau cu fiecare 
secundă. Munroe închise ochii și se concentră. Putea să scape 
cu viaţă. Era greu de spus dacă trebuia să-și facă griji pentru 
Beyard și fiecare clipă de ezitare îi grăbea propria moarte. Asta 
era situaţia; acum ori niciodată. 

Își scoase degetul mare din alveola lui și își eliberă 
încheietura mâinii de cătușă, împinse degetul la loc și strânse 
cheile în mână. Își mută greutatea în faţă, se încordă și apoi se 
uită în sus la soldat. Când el se întoarse spre ea, îi zâmbi dulce 
și spuse în portugheză: 

— Acum ai să mă omori? 

El nu spuse nimic și își întoarse faţa, uitându-se în zare, peste 
apă, dar ea reperase ce voia. Ochii lui se măriseră, recunoscând 
limba vorbită. Era angolez. 

Ea continuă: 

— Nu pot să mor fără să vorbesc de comoară. 

Glasul ei era dulce și melodios și fiecare cuvânt era rostit 
încet și precis. 

— O vei găsi îngropată sub movila de pe plaja care se află la 
cinci kilometri la sud, unde râul se varsă în ocean. 

Cu fiecare cuvânt cobori glasul până când minciuna ajunse 
doar o șoaptă. Soldatul nu se putu abţine - fu ceva involuntar; 
cu fiecare cuvânt, capul lui venea mai aproape să audă ce 
spunea ea. 

Ea lovi ca o cobră. Mortal. În liniște. Iute. Cheile sfâșiară fără 
zgomot gâtul soldatului, lăsând în locul traheii o gaură căscată. 
Forţa îl trânti la pământ și din gâtlejul lui ieșiră bulbuci de sânge 
și aer. Degetele lui încercară să găsească arma, care zăcea în 
apropiere, și Munroe o îndepărtă lovind-o cu piciorul. Nu trebuia 


187 


să fie împușcături - totul trebuia făcut pe furiș și în liniște. Se sui 
pe el, îl apucă de cap și i-l răsuci până se auzi un pocnet. Se 
rostogoli pe burtă, se ţinu de corpul lui cu o mână, cu cealaltă 
apucă arma și își dădu drumul în viroagă, prinzându-și piciorul în 
rețeaua de rădăcini care ieșeau din malurile noroioase. Trase 
cuțitul din centura lui, luă pistolul și îl îndesă la spate, aruncă pe 
umăr arma de asalt și apoi dădu drumul cadavrului. Acesta 
lunecă la vale, aterizând cu fața în nămolul din râu, înroșind și 
mai mult apa. Durase cinci secunde, suficient de mult ca Beyard 
să moară de zece ori, dar dinspre locul în care era el 
îngenunchiat nu se auzise niciun foc de armă, niciun zgomot. 
Munroe se ridică până în margine, pregătită să-l termine pe 
soldatul care îl păzea, dar fu întâmpinată de bocancii lui Beyard, 
care alunecă după ea în viroagă, târând cu el un cadavru. 

Mâinile ei lucrară repede, cercetând cadavrul soldatului care îl 
păzise pe Beyard în căutarea unei chei de la cătușe. 

— Cum dracu” ai reușit asta? întrebă ea. 

Nu găsi nimic. 

— Crezi că am supravieţuit atâta timp lăsându-i pe alții să 
lupte în locul meu? 

Râse încet, nemilos. 

— Mulţumesc pentru distragerea atenţiei. 

Zâmbi forțat, apoi șuieră: 

— Mișcă. 

Ea se propti în mal și începu să meargă ca un crab, pe 
jumătate  legănându-se, pe jumătate sărind, aruncându-și 
greutatea înainte și ţinându-se de ce reușea să apuce. Viteza 
era tot ce conta. Beyard era în urma ei, aproape și, la fel ca ea, 
aruncase pe spate arma de asalt, agăţându-se de ce putea 
pentru a rămâne la verticală și a nu aluneca în fundul viroagei. 
Zgomote de derută pătrundeau în viroagă și Munroe și Beyard 
urcară târându-se de-a bușilea în frunziș. Reușiseră să ajungă la 
vreo patruzeci de metri de locul execuţiei. Începură să înainteze 
încet, pe burtă. Liniștea le era acum cel mai bun prieten. Cătușa 
desfăcută atârna bălăbănindu-se de mâna lui Munroe și asta o 
enerva. În ciuda măsurilor de precauţie, cătușele făceau zgomot 
când se atingeau. Zgomot slab, dar tot zgomot, și orice zgomot 
avea să atragă focuri de armă. 

Cu coatele pe pământ spongios, intrară mai adânc în pădure. 
Munroe bănuia cam pe unde erau, însă era doar o bănuială, iar 


188 


când fu sigură că nu aveau cum să fie văzuţi de pe maluri, se 
rostogoli pe-o parte și îi făcu semn lui Beyard să o ia înaintea ei. 
Săâsâitul inconfundabil al unei vipere de Gabon se auzi nu 
departe de capul ei. Rămase nemișcată și, după un timp care i 
se păru o veșnicie, se rostogoli la loc. Veninul de șarpe putea să 
ucidă în cincisprezece minute, iar civilizaţia era al naibii de 
departe. 

Un tir de focuri de armă se auzi din direcţia din care veniseră 
ei și apoi linişte. Înaintară târâș metru cu metru, ascultând și 
apoi pornind iar. Dacă soldaţii îi urmaseră în râpă, nu găsiseră 
zona în care ei intraseră în pădure; toate zgomotele de urmărire 
se mutaseră în altă direcţie. Încă o rundă de focuri de armă 
sparse liniștea, mai departe decât cea precedentă și suficient de 
departe să nu se audă voci. 

De la înaintarea târâș trecură la mersul în patru labe și, când 
distanţa se mări și liniștea se adânci, la mersul normal. Apoi 
setea și timpul le deveniră dușmani. 

Altfel ar fi fost dacă era sezonul ploios, când noroiul de argilă 
roșie s-ar fi infiltrat în hainele lor, în părul lor, pe fețele lor și i-ar 
fi usturat când se amesteca cu transpiraţia și li s-ar fi prelins în 
ochi și gustul lui le-ar fi umplut gura. Le-ar fi acoperit pielea și ar 
fi servit drept camuflaj și ar fi ținut insectele la distanţă. lar 
ploaia care prefăcea argila în noroi, abundentă cum era, le-ar fi 
potolit ușor setea. 

La un moment dat, spre ziuă, când liniștea era deplină și 
strigătele nocturne ale junglei se stinseseră, reușiră să ajungă la 
casa de oaspeţi. Ultimii kilometri îi făcuseră pe drumul de țară, 
ținându-se pe marginea lui în caz că trebuiau să se ascundă în 
frunziș. Se strecuraseră pe lângă un post de control alcătuit din 
obișnuita adunătură de războinici, câţiva dormind duși de beţi 
ce erau, iar restul pe jumătate moţăind. Dincolo de asta, niciun 
semn de armată. 

Setea era aproape de nesuportat și, la lumina unei luni 
aproape pline, se strecură cu dibăcie prin bucătărie la apă. 
Băură repede, cu înghiţituri lacome, apa scurgându-se pe fețele 
lor, dungând mizeria și ţărâna, o formă ciudată de vopsire 
pentru război, iar când Munroe nu mai putu să bea, căută o 
agrafă, o sârmă, ceva cu care să poată deschide cătușa. Nu găsi 
nimic. Obiectele astea erau foarte obișnuite în Occident, acea 
altă lume. 


189 


Beyard se duse în dormitor și apoi se întoarse, cu cătușele 
scoase, și îi puse în palmă o cheie. Ea își desfăcu cătușa. 

— Mersi, spuse ea și, cu o mișcare rapidă, îi prinse 
încheieturile în cătușele cu crustă de noroi și trase pistolul de la 
spate. 

Îl îndreptă spre capul lui. 


Capitolul 15 


Ochii lui Beyard îi găsiră pe ai ei și, chiar și pe întuneric, fu 
evident că faţa lui trăda uluială. 

— Ce dracu' crezi că faci? 

Vorbise în șoaptă, aproape sufocat, fără control sau calm. 

— Nu vreau să te omor, spuse Munroe, dar am să-ți zbor 
capul pe loc dacă trebuie. 

Împinse cu piciorul un scaun spre el. 

— Așază-te. 

El făcu ce i se spuse și fu limpede că o făcu din derută și din 
încercarea de a înţelege și nu că i-ar fi fost cu adevărat frică. Ea 
scoase din buzunar lanterna-stilou și o aţinti în ochiul lui drept. 

— Te consider o ameninţare personală și strategică, spuse ea. 
Sunt obosită, flămândă și al dracului de furioasă, așa că nu-mi 
pune răbdarea la încercare. Vreau răspunsuri și vreau adevărul, 
chiar dacă crezi că or să mă scoată din sărite. N-am timp de 
pierdut, iar minciunile, denaturările și jumătăţile de adevăr nu 
vor face decât ca tu să mori și eu să dispar. 

Beyard închise ochii pe jumătate din cauza luminii și se feri de 
ea. 

— Nu te-am minţit niciodată, spuse el. 

— Au fost omisiuni, spuse ea. Mă iei drept cretină? Așteptă o 
clipă, lăsă tăcerea să umple camera și îi studie ochii și fața în 
căutarea indiciilor invizibile care i-ar fi trădat minciuna. 

— Când ai vorbit ultima dată cu Boniface? 

Colțurile gurii lui Beyard zvâcniră ușor și el întoarse capul într- 
o parte. Respiră superficial și în fracțiunea de secundă cât îi luă 
să se uite direct la ea, bănuielile ei se confirmară. 

— Dacă treaba asta e legată de Akambe, m-ai lăsat mut, 
spuse el. 

— Răspunde dracului la întrebare. 

— Acum vreo două luni. 

— El ţi-a spus că mă duc la Malabo. 

Beyard deveni stingherit. 

— Da. 


191 


— El ţi-a dat fotografiile, nu-i așa? Tu ai trimis oameni să mă 
urmărească, să-mi supravegheze mișcările. 

O inspiraţie adâncă și apoi: 

— Da. 

— Și tu ai pus să fiu drogată și dusă pe barcă să fiu omorâtă. 

— Nu. 

Încordarea de pe fața lui și inflexiunea glasului spuneau 
adevărul; ea ridică arma ca pentru a trage și spuse: 

— Minti. 

— Îți jur, Vanessa. N-am avut nicio legătură cu ce ţi s-a 
întâmplat în barcă. Când am vorbit cu Boniface, mi-a spus că ți- 
ai făcut niște acte și pleci spre Malabo. La început am fost doar 
mânios - am vrut să-ți fac rău. Pe urmă am fost curios, am vrut 
să știu cum arăţi, de ce ești aici, ce faci. Mi-a fost frică să te văd 
personal, nu știam cum ai să reacţionezi. Așa că am pus să fii 
urmărită. 

Munroe clătină încet din cap. 

— Încrederea acordată cui nu trebuie poate fi un lucru 
periculos, spuse ea. Acele cuvinte însemnau ceva, deși la acea 
vreme n-am știut. În tot acest timp, la un moment dat ai fi putut 
să-mi spui - să-mi oferi informaţiile de care aveam nevoie ca să 
fac legătura - și nu mi-ai spus. lar acum, de două ori în ultima 
săptămână, am fost ameninţată cu arma de același grup de 
oameni și tu ești singura legătură dintre acele evenimente. Nu 
au cerut niciodată să-mi vadă cardul de identitate, nici măcar nu 
s-au uitat bine la mine. Explică-mi asta. 

— Sunt la fel de nedumerit și derutat de treaba asta ca tine, 
spuse el. Crezi că am plănuit asta? M-am prefăcut că sunt pe 
cale să mă aleg cu un glonţ în cap alături de tine? Ce 
stratagemă de rahat ar fi fost asta? Nu doar tu erai să fii 
omorâtă azi. În această privinţă, vreau și eu răspunsuri tot atât 
de mult ca tine. 

— Și Malabo? spuse ea. Idioţii tăi cu ifose au dispărut chiar 
înainte să fiu luată de acolo. 

— A fost o coincidenţă, spuse el. Jur că n-am avut nicio 
legătură cu asta. Oricât de supărat eram pe tine - cum să te 
ucid? Nu, Vanessa, n-aș fi putut să fac asta. 

Se opri și se uită la ea cu un zâmbet șiret. 

— Ştiam de ce ești în stare. Dacă te-aș fi urât chiar atât de 
tare, aș fi făcut eu însumi treaba, aș fi avut grijă să fie făcută 


192 


așa cum trebuie, n-aș fi angajat un grup de cârpaci proști să o 
facă în locul meu. 

Se opri, iar când Munroe nu spuse nimic continuă: 

— Când am auzit că ţi-ai cumpărat bilete pentru Bata, le-am 
spus băieților mei să închidă prăvălia și să mă anunţe când pleci 
din oraș. Abia a doua zi, când nu erai în avionul acela, mi-am dat 
seama că se întâmplase ceva - era la mintea cocoșului. Te-ai 
dus la agenţia de voiaj ca să induci în eroare, adevărata ta 
destinaţie era alta. 

Munroe se apropie și, oprindu-se chiar în faţa lui, îi lipi sub 
bărbie ţeava pistolului și îi dădu capul pe spate. Trecu în spatele 
lui, plimbând arma pe gâtul lui. Ochii lui o urmăriră, deși capul 
nu i se mișcă. Când gura pistolului îi ajunse la baza craniului, ea 
se opri și rămase la mică distanţă de el. 

— Emily Burbank, spuse ea. Câte din informaţiile pe care mi 
le-ai dat sunt corecte? 

— Din câte știu, toate sunt adevărate. Mi s-a părut că e posibil 
ca ei s-o fi văzut pe fată. De asta ne-am dus acolo. 

La coada explicaţiei, Munroe auzi niște cuvinte nerostite. 
Inspiră adânc și, o secundă, își înclină capul spre tavan. 

— Francisco, spuse ea cu glasul moale și tărăgănat. Miros 
omisiunea. Ce nu-mi spui? 

El rămase tăcut. 

— Trebuie s-o iau din loc, așa că spune ce ai de spus. Sau nu. 

Îi împinse cu arma capul în faţă. 

— E alegerea ta dacă trăiești sau dacă mori. 

El oftă. In acel oftat adânc se auzi capitularea. 

— Când am văzut-o acum trei ani pe fată în Bata, i-am 
recunoscut pe bărbaţii cu care era. Știu cine sunt și unde să-i 
găsesc. 

Intr-un țipăt mut, Munroe strânse din dinţi și dădu cu piciorul 
în scaun, mai să-l răstoarne pe Beyard. 

— Și era cât pe ce să fim omorâţi, șuieră ea. Degeaba! La 
dracu', Francisco, știai! Ce rost a mai avut ziua de azi? Știai! 

— Am vrut să fiu sigur că informaţiile pe care le aveam sunt la 
zi. 

Explicaţia nu era corectă, nu se potrivea. Chiar și cu judecata 
întunecată de furie, o știa. 

— Rahat! spuse ea. 


Apoi trase adânc aer în piept și spuse aproape în șoaptă, 
monoton: 

— Mi-ar plăcea să te sărut acum, să-ţi mângâi părul și să-ți 
spun ce rău îmi pare că trebuie să fac asta. 

Işi mișcă cu grijă, pe rând, câte un picior până ajunse iarăși în 
faţa lui. 

— Ai însemnat pentru mine mai mult decât orice altă 
persoană pe care o cunosc, spuse ea și îi puse arma la frunte. 
Adio, Francisco. 

El ţipă cu glas spart: 

— Stai! 

Apoi, aproape în șoaptă, adăugă: 

— La dracu’, Vanessa, ce trebuie să fac ca să-ţi dovedesc că 
spun adevărul? 

— Nu mi-ai spus tot, zise ea. Să te omor e o chestiune de 
autoconservare, Francisco. Un rău necesar. Fără supărare. Sunt 
sigură că ai face la fel dacă rolurile ar fi inversate. 

El oftă prelung, iar apoi lăsă ochii în jos. 

— Cât ţine misiunea? întrebă el. Două săptămâni, poate trei. 
Intri, ieși, simplu, ușor. Mă rog, poate acum nu-i atât de ușor, 
dar de dimineaţă n-aveam de unde să știu asta. Când se 
termină misiunea, ce faci? Te întorci în lumea ta, iar eu rămân în 
a mea. Te am doar atâta timp cât ţine proiectul ăsta. 

Ochii lui îi întâlniră pe ai ei, provocatori. 

— Dacă așa stau lucrurile, de ce nu-mi dai un motiv să nu 
intru în Bata? 

Oricât de jalnic ar fi sunat, acesta era adevărul de care ea 
avuse nevoie ca să clarifice evenimentele. 

— Asta-i cea mai de rahat scuză pe care am auzit-o în viața 
mea. 

Puse piedica și băgă pistolul la loc la spate. 

— Ce dracu' a fost în capul tău? Tu ar trebui să știi mai bine 
ca oricine că nu se iau decizii tactice pe bază de emoții. 

li scoase cătușele de la mâini. 

— Consideră că asta a fost o răzbunare pentru că m-ai încuiat 
în celula de pe navă. 

El rămase nemișcat pe scaun și se uită lung la ea, frecându-și 
încheieturile mâinilor. 


194 


— Chiar și un mare maestru mai face din când în când o 
greșeală, spuse el. Nu știu dacă să te sărut sau să-ţi ard un dos 
de palmă. 

Ea își încrucișă brațele și îl privi fix. 

— Jur, Francisco, dacă aflu că m-ai tras pe sfoară, ești un om 
mort. Am să te vânez și tu sau oricare dintre oamenii tăi n-o să 
puteți face nimic să mă împiedicaţi să-mi duc treaba la bun 
sfârșit. 

— Recunosc că n-am fost întrutotul corect, spuse el. Ar fi 
trebuit să-ţi spun că te-am urmărit în Malabo și nu trebuia să-ţi 
ascund informaţii despre fată, dar în afară de asta n-am făcut 
nimic să-ţi sabotez munca. Nu dau doi bani pe misiunea ta sau 
pe fata asta pe care încerci s-o găsești, dar te vreau vie și te-aș 
vrea cu mine cât mai mult cu putință. |ţi ajunge explicaţia asta? 

— Deocamdată. 

— Și puteai să știi și că, din noaptea în care ai fost împușcată, 
n-am mai putut să iau legătura cu niciunul dintre băieții mei. E 
posibil ca unul să fie din cei doi care arătau fotografia ta prin 
Bata, însă jur că eu n-am avut nicio legătură cu asta. 

Beyard continuă să-și frece încheieturile. 

— Chiar aveai de când să mă omori? 

— Nu știu. În cel mai bun caz te-aș fi lăsat aici și aș fi luat 
barca până în Camerun. 

Ea traversă casa câtre baie, iar el o urmă. Degetele ei se 
plimbară pe tocul ușii până dădură de o ascunzătoare. Scoase 
porțiunea de toc și trase din perete recipientul din ascunzătoare 
și din el scoase centura. 

— Cum ai fi luat barca? întrebă el. N-ai cheia. 

Ea își puse centura la mijloc și o vâri sub pantaloni. 

— Ca și tine, m-aș fi descurcat și fără cheie, spuse ea. Dar 
chiar și așa, puteam să pun mâna pe ea dacă voiam. 

Se uită în depărtare spre casa principală. 

— E acolo. 

— Antonia nu știe unde e. 

— Ştie în ce cameră te duci cel mai des și, mulțumită ție - 
Munroe bătu în lemnul din mâna ei și apoi îndesă bucata de toc 
la loc - știu unde să caut. 

Beyard deschise gura să spună ceva și se răzgândi. Dădu din 
cap spre casa principală. 

— Să mergem. 


În absenţa lor, barca fusese realimentată și avea destul 
combustibil de rezervă pentru a face drumul de două ori. 
Zgomotul motorului spulberă liniștea și Beyard îndepărtă barca 
de dana de acostare. Când ajunseră în plină mare, puse în mâna 
lui Munroe o cutie mică. 

— Armistiţiu, spuse el. Un gest de bunăvoință - fără ea sunt 
pierdut pe mare, și ţi-o dau ţie fiindcă am încredere în tine și 
sper să ai și tu încredere în mine. Când o activezi, vom obţine 
coordonatele și George va ști că suntem în drum spre el. 

La est, cerul își schimbase culoarea din negru înstelat în 
albastrul cel mai intens. Când ajunseră lângă trauler, soarele era 
sus pe cer. Wheal îi întâmpină pe punte, salutând-o pe Munroe 
și strângându-i mâna lui Beyard. 

— Nu vă aşteptam atât de repede, spuse el. 

Beyard luă un furtun care stătea încolăcit lângă un perete și, 
deschizând robinetul, își spălă hainele, încălțările, se spălă din 
cap până-n picioare. Șiroind de apă, îi întinse furtunul lui Munroe 
și îi spuse lui Wheal: 

— In zece minute suntem sus. Vrei să ne aștepți acolo? 

După ce își schimbară hainele, se adunară în cabina de 
comandă. Beyard îi făcu lui Wheal rezumatul evenimentelor care 
îi readuseră pe navă, nepomenind nimic despre incidentul cu 
pistolul la tâmplă. 

Când se termină, se lăsă liniștea. Minutele treceau încet, 
accentuate de tic-tacul regulat al radarscopului. Beyard își rodea 
pielita degetului mare, Wheal bătea cu pixul în masă, iar Munroe 
stătea cu capul dat pe spate și picioarele întinse. 

Wheal vorbi primul: 

— Vreau să știu ce urmează. 

Se întoarse spre Munroe. 

— Știu că, dacă te duci înapoi, îţi riști viaţa și, mai important 
în ceea ce mă privește, și pe-a lui Francisco, dacă hotărăște să 
meargă cu tine. Merită chiar atât de mult ceea ce urmărești tu? 

Munroe bătu cu degetele în masă, în ritmul codului Morse, 
apoi, ca răspuns la întrebarea lui Wheal, dădu din cap aproape 
imperceptibil. 

— Da și nu, spuse ea. Sunt dispusă să-mi pun viaţa în joc și nu 
vreau s-o pun în pericol pe a lui Francisco, nici pe a altcuiva, de 


196 


altfel. Este o decizie pe care trebuie să o ia singur, însă eu 
trebuie să mă duc înapoi. 

Wheal își puse brațele pe masă. 

— Ascultă, spuse el. Toţi suntem cam ţăacâniţi că ne-am băgat 
în afacerea asta, cam atinși la mansardă, cam fără frică. Puțin 
îmi pasă mie că tu ai chef să mori, dar ce ai tu de gând să faci 
înseamnă adevărată sinucidere și aici eu spun stop. Nu pentru 
tine. Tu poţi să te duci naibii să mori, nu-mi pasă. 

Wheal dădu din cap spre Beyard. 

— Treaba mea e să-l feresc pe el de belele, iar tu aduci 
belele. 

— Oh, ce drăguţ! spuse ea pe un ton superior. Faci pe tăticul. 
Francisco o să fie pedepsit dacă îţi iese din cuvânt? 

În mod previzibil, Wheal se îndreptă în scaun și își încrucișă 
braţele. Pe dinafară, Munroe era calmă; în sinea ei, se amuza. El 
avea un avantaj de douăzeci de centimetri și cincizeci de 
kilograme, iar poziţia lui era cea a unui mascul alfa expert în 
intimidare. Se mai confruntase cu tipi de mărimea lui și ceea ce 
ei îi lipsea ca volum și forţă câștiga din plin ca viteză și agilitate. 
În alt moment și în alt loc, provocarea ar fi fost mai mult decât 
binevenită. Ar fi continuat să-l provoace până el ar fi explodat, 
apoi, și ca fulgerul, ar fi zburat peste masă zvârcolindu-se de 
durere - dar nu era momentul. 

— Nu pot să-ţi dau ce vrei, spuse ea. Ordinea lucrurilor deja s- 
a stricat și, chiar dacă aș pleca, nimeni, mai ales tu sau eu, nu 
are puterea să pună lucrurile la loc cum erau, iar tu știi asta. 

— Dacă am să-mi pierd prietenul, aș vrea să știu că merită. 

— N-am răspunsuri pentru tine, George. E posibil să ne trezim 
morți într-un șanț. Ar fi tragic și, luând în considerare 
probabilitatea statistică, ar fi trebuit să se întâmple deja. Da, aș 
putea pleca, asigurându-mi câteva zile în plus, dar pentru ce? 
Ca treaba asta să mă urmărească tot restul vieţii? Nu, 
multumesc. Fie că vreau sau nu, sunt blocată în ea. Și aș vrea și 
să pun mâna pe nemernicul care mă vrea moartă. Și mai e 
problema lui Emily Burbank: dacă chiar e în viaţă, trebuie să o 
găsesc, din principiu și pentru a îndeplini promisiunea pe care i- 
am făcut-o în Europa unei mame. 

Se întoarse spre Beyard. 


197 


— Apreciez ce ai făcut pentru mine și chiar nu mă aștept să 
mă însoţești, dar eu am să plec înapoi, iar când voi începe să 
pun lucrurile în mișcare, m-ar ajuta să știu ce ai de gând să faci. 

Beyard, care până atunci tăcuse, stând cu brațele la piept, 
ridică ochii și spuse: 

— Mai trebuie să întrebi? 

Wheal se aplecă în faţă și i se adresă lui Beyard: 

— Merită să-ţi riști viaţa pentru asta? 

Beyard pufni. 

— Ştii bine că nu-s prost. 

— Atunci de ce dracu' te duci? 

Beyard se lăsă pe spate și puse un braţ pe speteaza 
scaunului. 

— Am motivele mele. 

Wheal se ridică, puse mâinile pe masă și se aplecă astfel încât 
capul lui ajunse aproape la același nivel cu al lui Beyard. 

— Treaba asta e-ncurcată rău, Francisco, știi că-i rasolită. Riști 
tot ce am avut noi. Șapte ani de prietenie. 

Wheal pocni din degete. 

— Șapte ani de parteneriat. Pentru ce? 

Văzând că Beyard nu spune nimic, Wheal porni către ușă. 

— Lămuriţi-vă între voi. Treaba asta e nebunie curată și nu 
vreau să iau parte la ea. 

După plecarea lui Wheal, Beyard spuse: 

— Am trecut Rubiconul. 

— Mai poţi să te răzgândești. 

Beyard își așeză coatele pe masă și își puse bărbia pe mâinile 
adunate. 

— Nu, spuse el. Indiferent cum se desfășoară evenimentele, 
nu există cale de întoarcere. 

Munroe puse piciorul pe masă și se aplecă pe spate cu 
scaunul. 

— Bine, spuse ea. Mergem din nou, și de data asta facem ca 
mine. 

Expresia de tristeţe și îngândurare de pe fața lui Beyard fu 
alungată de un zâmbet amuzat, dar nu spuse nimic. Munroe 
ignoră ce insinua acel zâmbet. Războiul era un club masculin în 
care ea se infiltrase cu mult timp în urmă, iar el, la fel ca mulți 
alţii înaintea lui, până la urmă avea să-și dea seama de asta. 


— Vom avea nevoie de provizii pe care tu nu le ai, continuă 
ea, așa că trebuie să dau câteva telefoane. Dacă ai relaţii sau 
prieteni în guvern, acum ar fi momentul potrivit să ceri niște 
favoruri, să vezi ce știu ei și să vezi dacă nu putem afla ceva. 

— Mai ai numărul pe care l-ai primit de la Salim? Răspunsul 
pe care l-am primi la telefonul acesta ne-ar putea lumina. 

— E făcut varză într-unul din buzunarele mele. 

Lui Beyard îi luă o oră să dea toate telefoanele, timp în care 
Munroe întocmi o listă de provizii pe care i-o trimise prin e-mail 
lui Logan, iar apoi, neputând să dea de Logan la telefon, se 
retrase cu Beyard în cambuză și încropiră o masă din alimente 
congelate sau la conservă. Nu mai mâncaseră de mai mult de o 
zi și, între îmbucături înghiţite cu poftă, discutară despre 
puţinele lucruri pe care le aflase Beyard. 

Era ca și cum evenimentele care transpiraseră de pe coasta 
Bioko și de lângă marginea râului Boara nu se întâmplaseră 
niciodată. Nicio vorbă sau zvon nu plutea prin capitală, iar dacă 
ordinele veniseră pe canale oficiale, ele ajunseseră la cei doi 
oameni care îi furnizau informaţii lui Beyard. Ambasada SUA din 
Malabo nu furniză multe indicii în plus. Moartea lui Munroe 
fusese adusă la cunoștință de un pescar care descrisese în 
amănunţime un cadavru descoperit pe țărm și care prezenta un 
card de rezidenţă pe care, pretindea el, îl găsise asupra 
cadavrului. 

Munroe aduse la masă o foaie de hârtie și începu să schițeze. 

— Avem un gol de informaţii, spuse ea. Ce știm până acum? 

— Știm că acum câteva luni fata asta era în viaţă, spuse el. 
Că trăiește în Mongomo, că e măritată cu Timoteo Otoro 
Nchama, ministrul adjunct al minelor și energiei, sau e amanta 
lui, și că un personaj din guvern este dispus să ucidă ca să te 
împiedice să ajungi la ea. 

Munroe rămase cu ochii pe hârtie și notă repede. 

— Marea întrebare la care nu avem răspuns e de ce. Nici cine 
nu știm. 

— Ai luat în calcul posibilitatea că fata asta nu vrea să fie 
găsită? Că ea e cea care trage sforile să te ţină la distanţă? 

Munroe se opri din scris, se uită la el și schiță un zâmbet. 

— M-am gândit la multe posibilităţi, dar la asta nu, spuse ea. 

— Merită să te gândești. 


— Da, spuse ea și se întoarse la hârtie. Putem presupune că 
indiferent unde e Emily, este supravegheată - protejată sau 
ameninţată. Putem presupune că, la fel ca în Bata, la fiecare 
poartă de intrare a țării cineva mă așteaptă și, ori de câte ori voi 
încerca să intru, voi fi urmărită. Nu știu cum și nu știu de ce, dar 
întrucât de mine se ţin necazurile, n-am să mai intru. 

— Ce dracu', Essa? Acum două ore era să te iei la bătaie cu 
George fiindcă insistai să te duci înapoi. 

— Oh, mă duc, spuse ea. Darnu sub o altă identitate. 

Munroe se opri din scris și întoarse foaia să vadă și Beyard. 

— Există un grup de străini care poate veni și pleca după 
bunul plac. Au binecuvântarea președintelui, nimeni nu-i ia la 
întrebări, nimeni nu se uită, nimeni nu vrea să știe: militarii 
israelieni. 

Bătu cu pixul în hârtie și continuă să schițeze. 

— Așa că sub acoperirea unui convoi care pleacă din 
Camerun, intrăm pe poarta de la nord-est și mergem în linie 
dreaptă spre sud, spre Mongomo. 

Beyard se uită la hârtie, cu buzele strânse, și clătină ușor din 
cap. 

— Nu știu dacă ești nebună de-a binelea sau genială. 

— Cred că vom afla curând, spuse ea și din nou se întoarse la 
hârtie. intrucât acum e sezonul uscat și drumurile sunt 
practicabile, în cel mai bun caz putem intra și ieși în două zile. În 
cel mai rău caz... 

Munroe se opri și oftă. 

— Cazul cel mai rău este greu de definit din cauza câtorva 
necunoscute critice... Mongomo va fi cel mai vulnerabil punct al 
nostru. Asta mă îngrijorează cel mai mult. Există nenumărate 
motive să nu ne mai putem întoarce pe unde am intrat și, cum 
văd eu treaba - iar tu ai mai multă experienţă ca mine în asta - 
avem două rute alternative de ieșire din ţară. Cea mai rapidă și, 
probabil, cea mai problematică este în est, cu intrare în Gabon - 
o alergare de aproximativ cinci kilometri până la graniţă. A doua 
e să ne furișăm pe cărările din centrul ţării spre coastă - e mai 
periculoasă din cauza timpului petrecut pe teritoriul țării și a 
variabilelor care ar putea apărea pe drum, dar odată ajunși la 
coastă ieșirea e mult mai ușoară. 

— Amândouă sunt viabile, spuse Beyard. Dacă avem necazuri 
în Mongomo, trebuie să excludem Bata ca poartă de intrare - 


200 


vom fi așteptați acolo. Mbini ar merge. E puţin mai la sud, 
departe de cărarea bătută și am contacte acolo. 

Se lăsă pe spate și, după un moment, spuse: 

— Ultima știre e că prezenţa israeliană e redusă și limitată la 
anumite zone. Nu există forțe feminine în ţară, iar dacă întâlnim 
trupe veritabile, vom fi daţi de gol. 

— Foarte adevărat, spuse Munroe. De asta peste două zile voi 
pleca la baza de antrenament de lângă Yaounde ca să-mi fac o 
idee despre operațiunile israeliene în Camerun, să intru în bază 
dacă pot, ca să fac o repetiţie. 

— Pare un risc inutil, spuse el. Camerunul n-o fi Guineea 
Ecuatorială, dar nici nu e departe. Poţi să fii prinsă și nu doar că 
te îndepărtezi de obiectivul iniţial, ci îţi vei irosi și următorii zece 
sau cincisprezece ani de viaţă putrezind într-o pușcărie 
mizerabilă. 

— Știu, spuse ea. Dar știu eu ce fac. Nu voi fi prinsă. 

— Ținând seama de cum au mers lucrurile până acum, pari 
extrem de încrezătoare. 

Munroe se opri și se uită la el, iar apoi, fără alte explicaţii, 
spuse: 

— Eu îmi câștig existenţa din strângerea de informaţii. Nu voi 
fi prinsă. 

Se întoarse la hârtie. 

— Treaba ta: avem nevoie de transport cu plăcuţe de 
înmatriculare și acte pentru Camerun, Guineea Ecuatorială și 
Gabon. Dacă o localizăm pe Emily și ea vrea să vină cu noi, 
trebuie să fim pregătiţi să o scoatem de acolo pe ea și nu mai 
puţin de trei copii. Noi doi vom avea nevoie și de pașapoarte 
militare israeliene. 

— Două vehicule? 

Munroe dădu din cap. 

— Ca și făcut, spuse el. Și sunt sigur că Boniface poate să 
rezolve cu actele și plăcuţele de înmatriculare ale mașinilor, 
chiar și cu actele pentru Emily și câțiva plozi. Nu-s așa sigur în 
legătură cu pașapoartele militare. Pentru asta va trebui să se 
ducă în Nigeria și, chiar și așa, pașapoartele militare israeliene 
sunt destul de rare - mai ales că ne trebuie două. Ar merge și 
imitaţiile. Grăânicerii sigur nu au văzut destule ca să poată face 
diferenţa între ele. 


— Sunt bune și imitaţiile, deși nu grănicerii mă preocupă pe 
mine. Mașinile vor trebui să fie bune de contrabandă, cu arme și 
echipament. 

— Asta n-ar trebui să fie o problemă, spuse el. Dar noi vorbim 
aici de bani serioși ori, din câte am înţeles, tu n-ai mulţi bani la 
tine. 

— Odată ce ajungem în Douala, pot să-ţi pun în faţă șaizeci de 
mii de dolari. Restul va dura câteva zile - va trebui să pun să-mi 
fie trimiși telegrafic. Vom avea nevoie de arme, spuse ea. 

— In afară de MP5-urile pe care le avem la bord, sunt limitat 
la arme rusești sau est-europene, uneori chinezești. 

— Muniţie? 

— Am din belșug. 

— Lupu avea un Vintorez când făcea pe lunetistul pe 
acoperișul cabinei de comandă? Ce șanse am să capăt și eu 
unul? 

— Totul este negociabil, spuse Beyard. 

— Dacă preţul e corect, sunt sigură că putem aranja ceva. 

Când Munroe îl prinse pe Logan la telefon, el începuse deja să 
se ocupe de lista de provizii. 

— Unele dintre articolele astea o să fie greu de procurat. S-ar 
putea să dureze câteva săptămâni să dau de ele, spuse el. 

— Două sau trei săptămâni, merge, dar de data asta e o bubă 
- vreau ca pe cele mai multe să mi le livrezi personal. 

— Mă iei la mişto. 

— Nu te iau. Am nevoie să-mi trimiţi câteva lucruri înainte la 
oficiul FedEx din Douala: uniformele de pilot și sistemul de 
învăţare a limbii ebraice de către englezi. Pentru restul, ia-ți o 
viză și pregătește-te să vii la Douala. Finanţarea se face ca de 
obicei prin Kate. Poţi să-ţi eliberezi programul? 

Răspunsul lui Logan fu un mormăit abia auzit și ea auzi în 
fundal ţăcănitul tastaturii. 

— Să-mi trimiţi prin e-mail itinerarul de zbor de îndată ce-l ai. 
Caută cea mai grabnică întoarcere cu putință, de preferat în 
aceeași zi, chiar dacă asta înseamnă linii aeriene diferite. 

Alt mârâit. 

— Dacă din vreun motiv finanţarea întârzie lucrurile, folosește 
avansul meu; el ar trebui să acopere tot. Și, Logan, ultimul 
lucru: am două zile. Crezi că ne putem încadra în timpul ăsta? 

— Așa ar trebui. 


— Atunci te mai sun peste două zile. Auzi, Logan? 

— Da? 

— Mersi. 

(J 

Două zile. Nu pentru că aşa dorea ea, ci pentru că era 
necesar. Rămânerea pe navă ar fi lăsat o perioadă între faze; 
timpul de inactivitate permitea informaţiilor adunate în ultimele 
săptămâni să se decanteze în minte, să treacă dintr-un plan de 
joc în următorul. Era deosebit de greu să manevrezi timpul de 
inactivitate; nemişcarea făcea tensiunea internă să se 
acumuleze constant și să îndemne la acțiune și adrenalină - 
totuşi, liniştea era decisivă. 

De data asta, liniştea fu altfel. Când proviziile fuseseră 
împachetate, armele dezasamblate, curățate meticulos și 
asamblate la loc și nu mai fu nimic de făcut ca să treacă urâtul, 
orele trecură mai ușor la tabla de șah și în discuţii filosofice cu 
Francisco, o întoarcere în altă vreme, într-o lume uitată, și 
Munroe era împăcată. 

Două zile mai târziu Munroe stătea rezemată de balustradă și 
se uita cum macaraua de pe puntea traulerului cobora în apă 
una dintre bărcile pentru contrabandă. Era în zori și oceanul era 
calm, iar în aer nu se auzea decât zgomotul făcut de macara. 
Munroe plecă de la balustradă și intră din nou în cabina de 
comandă. De la cinci încercă să dea de Logan și era hotărâtă să 
sune din sfert în sfert de oră până îi răspundea. Se uită la ceas. 
În Dallas seara era pe terminate; ar fi trebuit deja să dea de el. 
La a şasea încercare, el răspunse. 

— Incerc de mai mult de o oră să dau de tine, spuse ea. 

— A murit bateria. M-am ocupat de lista de provizii, n-am avut 
timp să reîncarc. 

— Cum stăm? 

— Vom avea ce îţi trebuie în următoarele zece zile, spuse el. 
Coletul FedEx e deja pe drum. Ei au spus trei zile, dar toți știm 
că asta înseamnă cel puţin o săptămână. Uniformele au fost cel 
mai greu de procurat, dar am un băiat care se ocupă de asta și 
mi-a garantat că le va livra într-o săptămână. Am băgat mâna în 
avans. Cu finanţarea a fost o întârziere și n-am avut timp să o 
lămuresc. 

— Nu-ţi bate capul cu asta, spuse Munroe. Oricum trebuie s-o 
sun pe Kate și o să am grijă să se rezolve. Ai itinerarul? 


203 


— Asta-i cealaltă problemă. Se pare că Miles Bradford se 
îndreaptă spre tine, iar Kate a propus să aducă el obiectele, să 
mă scutească pe mine de bătăi de cap. Şi, sincer, Michael, dacă 
poate, i-aș fi recunoscător, fiindcă mă așteaptă o grămadă de 
treabă. 

Munroe tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Dacă până mâine nu mai primești nicio veste de la mine, 
aranjează ca obiectele să ajungă la Miles. Zece zile, bine? 

— Da, zece zile. 

Vestea privitoare la provizii era bună. Miles Bradford era însă 
o problemă. 

— Nu prea avem de ales, explică Breeden ca răspuns la 
întrebarea lui Munroe. Între insistența ta de a continua misiunea 
și hotărârea lui Miles de a se întoarce în Africa, Richard Burbank 
s-a răzgândit cu privire la anulare. Vrea ca Miles să fie cu tine și, 
întrucât ești sub contract, nu prea putem face nimic în privinţa 
asta. Totuși, vestea bună e că, întrucât contractul e încă valabil, 
Richard acoperă cheltuielile și, luând în considerare factura pe 
care tocmai mi-a trimis-o Logan, nu e un lucru de neglijat. 

— Asta-i doar o treime, spuse Munroe. Vreau să-mi trimiţi 
dublul sumei ăsteia. Îţi trimit prin e-mail informaţiile despre 
bancă. 

— Am să ţi-o trimit de îndată ce pot. Departamentul de 
contabilitate de la Titan mă poartă pe drumuri - vrea 
clasificarea individualizată a materialelor înainte de a elibera 
banii pe cheltuieli și încerc să iau legătura cu Richard ca să 
lămurim treaba asta. Se pare că e plecat din oraș. 

— Știi cum merge, spuse Munroe. Nu vom ști pentru ce sunt 
banii până nu vor fi deja cheltuiţi. Și jumătate sunt pentru a 
mitui pe câte cineva și a unge mașinăria birocraţiei. Dacă nu 
poţi să dai de Burbank până mâine, fă ce am mai făcut. Pune ce 
etichetă vrei tu, orice e nevoie să fii sigură că primesc banii și că 
Logan primește finanțarea de care are nevoie. A fost nevoit să 
bage mâna în banii de avans. 

— Am să mă ocup azi de asta. 

Munroe puse receptorul în furcă, se gândi o clipă apoi, 
strângând din dinţi, dădu cu palma în perete și lovi cu piciorul 
scaunul de lângă ea. Beyard, care era în cealaltă parte a 
încăperii, spuse: 


204 


— Oricare ar fi problema, sigur nu peretele și scaunul sunt de 
vină. 

— Mai bine dau în mobilă decât în cineva, spuse Munroe. 

Oftă și se așeză pe scaun, uitându-se la Beyard. 

— Avem o problemă, spuse ea. Sau o bubă, sau cum naiba 
vrem să-l numim. 

— să-l 

— Miles Bradford, partenerul meu din Malabo. Sunt sigură că 
știi despre cine vorbesc. În vreo două săptămâni vine la Douala 
și fie îl omor, ca măsură preventivă, fie vine cu noi la Mongomo. 

Beyard se așeză în faţa ei și, după o clipă de tăcere, spuse: 

— Mai e ceva ce nu-mi spui, Essa. Bărbatul acesta care ţi-a 
fost partener cunoaște deja scenariul și, dacă sursele mele au 
dreptate, aţi lucrat bine împreună. Dacă o luăm logic, ar fi un 
câștig pentru misiunea asta. 

— Sunt două lucruri, Francisco, spuse Munroe îndreptându-și 
spatele ca să-l poată privi direct în ochi. Primul, nu știu dacă pot 
să am încredere în el. Nu mi-a picat bine că a plecat în timp ce 
eu eram dusă pe sus să fiu omorâtă și aruncată peste bord, dar 
cu asta mă pot împăca. Ce mă supără cel mai tare nu poate fi 
explicat prin logică. 

Făcu o pauză. 

— Pur și simplu nu-l vreau aici. 

Arăta spre comenzile de navigaţie. 

— Nu vreau să împart asta cu el, nu vreau să te împart pe tine 
cu el. Asta... asta e o parte din mine care e sacră, a mea. Nu 
vreau să fie mânjită de un intrus care știe deja despre mine tot 
ce mai e de știut. Asta e misiunea mea. 

Beyard dădu din cap și apoi se ridică. 

— Cu vorbele tale: „Tu ar trebui să știi mai bine ca oricine că 
nu se iau decizii tactice pe bază de emoţii”. Nici eu nu vreau un 
intrus. Dar planul e pe primul loc. Dacă el reprezintă un risc 
pentru proiect, putem să-l înlăturăm, dar eu cred că ar trebui să 
fim foarte precauţi în privinţa asta. 

El îi întinse mâna, ea o luă și el o trase în picioare. 

Plecară cu barca de contrabandă la Douala, acostând în 
partea cea mai de sus a portului. Docurile erau înțesate de 
oameni și containere metalice stivuite câte trei sau patru 
laolaltă, pline cu articole care așteptau să treacă de procedura 
vamală care implica mită cerută de la obraz și taxe de 


205 


procesare dubioase. Trupuri musculoase lucind de transpiraţie 
descărcau bunurile, în timp ce camioane de mult retrase din 
folosinţă în emisfera nordică stăteau în preajmă, cu motoarele 
mergând în gol, scuipând fum. Mirosul de motorină arsă se 
amesteca cu cele de sare și pește care veneau dinspre ocean. 

Şoferul lui Beyard le ieși în întâmpinare și descărcară 
împreună barca. Banii își schimbară proprietarul, hârtiile fură 
semnate și nimeni nu avea să-i întrebe de ce intrau în oraș cu 
un mic arsenal ascuns după bancheta din spate. Prima 
destinaţie fu Societe Generale de Banques au Cameroun, iar 
când banii fuseră retrași și transferați în alte conturi, porniră 
spre un apartament cu trei camere aflat în inima orașului. 

Apartamentul era la parterul unui bloc cu patru niveluri, fără 
lift, iar clădirea se afla lângă alte două identice, toate într-un 
complex liniștit înconjurat de un zid înalt de ciment, văruit și cu 
sticlă pe partea de sus. 

Acolo aveau să se întâlnească odată ce toate piesele vor fi 
fost puse la locul lor. 

e 

Dimineața următoare, la cinci și jumătate, Beyard o lăsă pe 
Munroe în stația de autobuz. Inițial, avusese de gând să plece 
singură, să dispară în întunericul de dis-de-dimineaţă, dar 
Beyard nici nu voise să audă. Insistase s-o ducă până la staţia 
de autobuz și, dacă ar fi fost după el, ar fi așteptat până când ea 
se urca în autobuzul de șase fără un sfert cu destinaţia 
Yaounde. Munroe știa că nu era atât un gest protector, cât 
dorinţa lui de a n-o lăsa să plece. Il sărută, apoi se retrase. 

— Dacă nu mă întorc în zece zile, înseamnă că s-a întâmplat 
ceva, spuse ea. Nu te părăsesc. 

Apoi, când stopurile mașinii lui se estompară în stradă, 
Munroe prinse un taxi și se întoarse în centrul orașului. 

Singură. 

După aproape patru săptămâni de companie neîntreruptă, 
singurătatea aducea cu ea un sentiment de goliciune, înlocuit 
curând de euforia libertăţii. Pe Avenue de Gaulle zări o frizerie 
renumită și așteptă în prag până se deschise. Era momentul să 
revină la ceea ce era cu adevărat. lar apoi trebuia să meargă la 
cumpărături și, după aceea, urma un drum de patru ore până în 
capitală. 


206 


Capitolul 16 


Yaoundé, Camerun 


În acea după-amiază, puţin după ora cinci, autobuzul intră în 
depoul orașului. Zona era acoperită de noroi tasat, înconjurat de 
clădiri joase, și era înţesată de călători cu cutii și saci, de 
vânzători ambulanți, de hoţi de buzunare și pungași. 

Munroe cobori din autobuz și aruncă pe umăr un rucsac greu. 
Purta o cămașă cu guler răsfrânt și mâneci scurte, jeanși 
decoloraţi. Avea părul scurt ca la armată. Un bandaj elastic lat îi 
înfășura pieptul mic, aceeași improvizație la care apelase în 
noaptea în care urcase la bordul navei Santo Domingo, și se 
dăduse cu un parfum bărbătesc puternic. Dar nu făcuse niciun 
efort suplimentar pentru astea. Hainele și părul erau indicii 
subtile, suficiente să atragă ochiul și să facă o primă impresie și, 
deși efectul subconștient al parfumului nu trebuia niciodată 
subestimat, cele care derutau cu adevărat mintea erau 
atitudinea și comportamentul. 

Luă un taxi până la Hilton Yaounde, cel mai bun hotel pe care 
îl oferea orașul. Acesta era o clădire din beton alb, cu 
unsprezece niveluri și, asemenea unui monolit uriaș, făcea ca 
majoritatea clădirilor care străjuiau străzile în ambele direcţii să 
pară pitice. Deși capitală, Yaounde era mai mic și mai puţin 
dezvoltat decât sora lui de pe coastă. Însă aici trăia președintele 
ţării și, ca atare, aici era staționată garda de elită, astfel că aici 
avea să găsească Munroe forțele israeliene care o instruiau. 
Voia să fie în prezenţa lor, să le înveţe limba și modul de 
comportament și, dacă se putea, să observe cum interacţionau 
cu soldaţii pe care îi instruiau. 

Poate dacă ar fi fost disperată, ar fi luat-o pe ocolite, s-ar fi 
furișat în complex și ar fi acţionat ca spioană, cum fără doar și 
poate se aștepta Francisco să facă. Dar nu era nevoie de asta. 
Existau căi mai bune, mai rapide și mai puţin riscante. 

Munroe făcu un duș și dormi câteva ore, iar apoi, când se 
înseră bine, se duse la barul hotelului și la cazinou. Existau doar 
trei tipuri de locuri de întâlnire unde se aștepta să găsească ce 


207 


căuta: centrele culturale și ambasadele străine, școlile 
internaționale și puţina viaţă de noapte pe care o oferea orașul. 
Hilton era un loc la fel de bun ca oricare altul să-și înceapă 
căutarea. 

li luă două zile să cultive potenţialele surse de informații 
înainte ca prima pistă autentică să se materializeze. După nopţi 
care durară până în zori și dimineţii care începură la scurt timp 
după aceea, într-o zi, la La Biniou, în timp ce lua o masă care nu 
era nici prânz, nici cină, auzi frânturi de conversaţie într-o limbă 
recognoscibilă, dar fără înţeles. Cei care vorbeau erau trei 
adolescenţi. Era clar că în micul grup era un frate și-o soră, iar 
cea de-a treia persoană era prietenă cu unul dintre ei și iubita 
secretă a celuilalt. 

Munroe îi studie pe cei trei și fu atrasă de soră. Avea 
șaisprezece ani, cel mult șaptesprezece, părul negru, buclat, 
ochii negri, un zâmbet frumos și o personalitate jucăușă. Era 
sora mai mică, aflată acolo cu iubita ei, fără îndoială, și nu își 
dădea seama de dorinţa care mocnea între ele două peste 
masă. Ea ar fi fost o ţintă excelentă. 

Dacă ar fi fost să aleagă, Munroe ar fi preferat o femeie. În 
timp ce bărbaţii trebuiau mituiți sau ameninţaţi, sau convinși 
când te împrieteneai cu ei pentru a-i face să-și dezvăluie 
secretele la băutură, femeilor le plăcea în mod natural să 
vorbească. Și deși nu era niciun secret că bărbaţii erau în stare 
să spună orice când doreau cu disperare să ajungă în patul unei 
femei, Munroe nu lucra așa. Femeile, pe de altă parte, 
răspundeau la atenţie și când juca rol de bărbat putea depăși 
orice nesiguranță venită din sufletul ei de femeie și putea 
pătrunde în mintea interlocutoarelor. 

Munroe bătea ușor cu degetele în masă și îi urmărea pe cei 
trei pe deasupra unui pliant. Fata avea să fie cea mai ușoară 
cale de ajuns la părinţi și, de la ei, la restul comunităţii. 

Se ridică, se duse la masa lor cu ghidul în mână și, într-o 
franceză stricată și apoi într-o engleză fluentă, se prezentă drept 
Michael și ceru indicaţii cu privire la mai multe articole. 
Conversă cu fratele și, între cuvinte, intră în contact vizual cu 
sora și flirtă cu ea, aruncându-i un zâmbet sau două. Fratele fu 
de ajutor, însă sora fu cea care o invită pe Munroe să ia loc la 
masa lor și, după patruzeci și cinci de minute, Munroe fu invitată 
la cină, acasă la ei, seara următoare. În alt loc, în alt climat, 


208 


invitaţia ar fi putut părea îndrăzneață, dar nu și în lumea 
străinilor din Camerun, unde comunitatea era mică și departe de 
casă. 

Pe fată o chema Zemira Eskin și, cu numărul de telefon și 
instrucţiunile date de ea, Munroe se duse la centrul cultural 
britanic. Îi luă mai puţin de jumătate de oră de taifas să 
descopere că fusese invitată în casa colonelului Lavi Eskin, 
comandantul forțelor israeliene din Camerun. 

Vestea puse punct planurilor lui Munroe în Yaoundé. Nu avea 
rost să mai caute; contactul cu prea mulți din comunitate ar fi 
putut avea efectul invers celui dorit. Nu avea de ales, trebuia să 
aștepte și, în singurătate, se gândea la Francisco. El îi submina 
concentrarea de care avea nevoie mâine. 

Neputând să se concentreze, Munroe sună în Statele Unite și, 
după mai multe încercări, o prinse pe Kate Breeden. Conversaţia 
fu scurtă. Munroe primi confirmarea că banii fuseseră viraţi în 
contul din Douala și o asigură pe Kate că era bine mersi și că nu 
avea de gând să intre iar în Guineea Ecuatorială, cel puţin până 
sosea Bradford. 

Apoi Munroe îl sună pe Francisco. La auzul glasului lui se simţi 
învăluită de căldură, unde era întuneric, intimitate și siguranță. 
Conversaţia dură doar cât fu nevoie pentru a transmite detaliile 
transferului, însă voia mai mult ca orice să rămână pe fir, să 
lungească discuţia, doar să-i mai audă glasul. Dorinţa ei era să 
se întoarcă la el la Douala. 

Munroe puse receptorul în furcă și își propti capul în mâini. 
Această stare sufletească era periculoasă; așa apăreau 
greșelile; de asta munca și sentimentele trebuiau neapărat 
separate; de asta ar fi trebuit să excludă din gândurile ei 
noaptea aceea din largul Batei; putea încă s-o facă - trebuia s-o 
facă -, dar nu voia. În liniștea din jur zeci de glasuri îi umpleau 
capul, dar nu erau demonii din interior - erau Francisco. 

Era aproape șapte seara când Munroe ajunse la poarta casei 
spre care o direcţionase Zemira. Cartierul consta în complexuri 
mari înconjurate de ziduri de doi metri și jumătate - trei metri 
înălţime, deasupra cărora se zăreau etajele superioare și 
acoperișurile de ţiglă. La fel ca majoritatea orașelor de pe 
continent, Yaoundé nu avea adrese la străzi și numere la case. 
Nu exista serviciu poștal la domiciliu - nici chiar DHL sau FedEx 
nu reușeau asta. Orientarea se făcea după nume de drumuri și 


209 


borne de hotar, distanţă și vecinătăţi, culoarea porții și 
descrierea casei. 

Străji înarmate deschiseră poarta doar cât să-i facă loc să 
treacă și dădură telefon înainte să o lase să intre pe proprietate. 
Zemira o întâmpină la ușă, iar Munroe o salută cu un sărut pe 
fiecare obraz, care dură doar atât cât fu nevoie ca imaginația 
fetei să înflorească, apoi îi întinse un buchet de flori. 

— Pentru mama ta, spuse Munroe. 

— lma, strigă Zemira peste umăr. Hai să-l cunoști pe Michael. 

Mama Zemirei era o femeie micuță, care arăta destul de 
tânără să-i fie mamă, iar fiica îi moștenise frumusețea. Se 
prezentă, luă buchetul cu un zâmbet grațios și puse câteva 
întrebări de politeţe înainte de a se întoarce de unde venise. 

Când se așezară la masă, Munroe întâlni persoana care o 
făcuse să vină la Yaoundé. Colonelul Eskin intră în încăpere și, 
văzând-o pe Munroe, îi întinse mâna, iar ea se ridică să i-o 
strângă. Buzele lui zâmbiră, ochii lui spuseră dacă te atingi de 
fata mea, te castrez, iar restul mesei auzi: 

— Bine ai venit. 

Avea un metru cincizeci și cinci, avea tot părul cărunt și, după 
cum a remarcat mai târziu Munroe, un umor sec fermecător. 
După toate aparențele, era un soț și un tată venit acasă pentru 
a lua cina cu familia lui, iar dacă în general era obișnuit să dea 
ordine și să fie ascultat, era evident că același lucru nu era 
valabil și sub acoperișul lui. 

— Așadar, Michael, spuse el punându-și în farfurie o porție de 
mâncare. Zemira mi-a spus că ești nou în Yaoundé. De când ești 
în Camerun? 

— De data asta numai de câteva săptămâni, dar m-am născut 
aici. 

Mama pasă un castron în direcţia fiicei ei. 

— Ce interesant! Părinţii tăi erau militari? Diplomaţi? 

— Misionari, răspunse Munroe și dădu din umeri. Întoarcerea 
a fost interesantă. E uimitor ce puţine schimbări s-au petrecut 
de-a lungul timpului, cel puţin fată de ce îmi amintesc eu. 

— Cât ai de gând să rămâi? întrebă colonelul. 

— Încă o săptămână, din păcate, dar am să mă întorc la un 
moment dat. 


Adevărul, oricât de acoperit, era întotdeauna cea mai bună 
poveste, cel mai puţin probabil să fie pusă sub semnul întrebării 
și cel mai ușor de modificat. 

Pe sub masă, Zemira se atinse ușor de mâna lui Munroe, iar 
aceasta îi făcu cu ochiul. Așa începu mersul pe sârmă al serii. 
Munroe nu avea nicio documentare biografică de care să se 
agațe, nu știa cine era bărbatul și ce istorie, interese și pasiuni 
avea, așa că fu nevoită să asculte și să prindă indicii din 
conversaţia care se purta la masă. lar apoi, când fiecare piesă 
deveni o parte mai clară a ansamblului, intră în pielea 
personajului care avea s-o facă pe mamă să-l îndrăgească, care 
avea să câștige aprobarea tatălui și s-o ţină pe Zemira într-o 
stare de ușoară confuzie. Mintea lui Michael lucra într-o stare de 
hiperatenţie, raţiona și calcula, iar asta se traducea în 
răspunsuri exacte, iar când seara se sfârși și colonelul i-l dădu 
pe șoferul său s-o ducă la hotel, era deja fizic și psihic epuizată. 
Rezultatele erau mai bune decât sperase: mâine avea să ia 
masa la biroul colonelului, pentru a-i vedea colecţia de avioane 
militare în miniatură. 

La hotel, somnul veni ușor și dură mult. Era epuizarea 
sănătoasă a unei misiuni, care reducea la tăcere vocile 
interioare și îi elibera mintea de Francisco. 

Prânzul de a doua zi se transformă într-un tur parţial al 
cazărmii și, în timp ce făcea pe ghidul, colonelul povesti 
istorioare abstracte din viaţa de zi cu zi de instruire a forțelor de 
elită. Până la ora la care Munroe se întoarse la hotel, văzuse și 
auzise tot ce îi trebuia. 

Nimic n-o mai reținea în Yaoundé, nu avea niciun motiv să 
mai rămână. Nu era obligatoriu să-și ia rămas-bun, dar nici nu 
avea rost să fie pramatie și să o întindă pe mutește din oraș, așa 
că o sună pe Zemira, o invită la cină și avu grijă să o ducă acasă 
suficient de devreme pentru a nu-l supăra pe colonel. Apoi, 
nevrând să aștepte autobuzul de dimineaţă, închirie un taxi, 
plăti un drum dus la preţul călătoriei dus-întors și părăsi orașul. 
Nebunia călătoriei pe timp de noapte era un risc. Un risc 
calculat. Francisco o chema la el. g 

Era trecut de miezul nopții când ajunse în Douala. li spusese 
lui Francisco că avea să fie înapoi în zece zile și reușise să 
termine treaba în șase. Acum stătea la ușa apartamentului, cu 
cheia în mână și bătu înainte de a o băga în broască. Ușa se 


211 


deschise din interior și în prag apăru Francisco, cu pieptul gol și 
desculț, cu chipul inexpresiv, holbându-se pur și simplu la ea. Cu 
excepția unei veioze care lumina o parte a canapelei din camera 
de zi, apartamentul era cufundat în întuneric și era clar că 
Francisco nu dormea, ci citea. 

— Ai de gând să mă lași să intru? întrebă Munroe. 

Francisco se dădu la o parte ca s-o lase să treacă. Ea intră și 
aruncă rucsacul pe podea. El închise ușa și se întoarse spre ea, 
uimirea de pe faţa lui fiind înlocuită de indiferenţă. 

— Dacă asta-i o problemă, spuse ea arătând întâi spre capul 
ei și apoi spre corp, am alte haine și o perucă. 

Drept răspuns, el o trase la pieptul lui, îi puse capul pe umărul 
lui și îi cuprinse cu mâna partea din spate a capului. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse el. 

— Știu, șopti ea. Și mie. 

Apoi adăugă: 

— Nu poţi să dormi? 

El dădu din cap, o sărută, iar când ea îl sărută la rândul ei, el 
îi deschise nasturii de la cămașă și i-o trase în jos pe umeri. 

— Sunt aceeași persoană, spuse ea, dar văzu pe fața lui că 
vorbele erau inutile. 

El desfăcu bandajul care îi înfășură pieptul și o lipi de ușă. 
Toată rezerva, tot controlul dispărură. Ea își încolăci picioarele în 
jurul mijlocului lui și îl sărută și ea cu tot atâta forță. El îi căută 
faţa, gura și, după ce se izbiră de ușa din hol și apoi de perete, o 
duse spre pat, dar nu reușiră să ajungă până acolo. 

După aceea, în timp ce zăceau pe podea încurcați în 
cearșafurile care fuseseră trase de pe pat, cu pernele 
împrăștiate în jur, el îi spuse: 

— Am putea găsi un compromis, poate să plecăm cu traulerul 
pe o insulă, undeva unde să putem să trăim și să uităm de lume. 

Ea zâmbi, se rostogoli cu fața la el și apoi îl încălecă. Nu știa 
ce să facă: să-i pese, să-și dorească, să se teamă sau s-o doară 
faptul că, spre binele lui și al ei, despărțirea era necesară. Se 
aplecă, îl sărută pe frunte, pe bărbie, pe gură, iar apoi, fără o 
vorbă, se întinse lângă el, cu capul pe umărul lui. 

Dimineaţa următoare Munroe știu că era târziu înainte să 
deschidă ochii, iar când îi deschise, Francisco era lângă ea, 
privind-o. Zâmbi și șopti: 

— De când te uiţi la mine? 


— De o veșnicie și un pic, spuse el, trecându-și degetul pe 
fruntea ei și pe linia maxilarului. Promite-mi că nu mai pleci 
niciodată fără să mă anunţi. E suficient să-mi promiţi și pot să 
suport. 

— Promit, șopti ea. 

Vorbele veniră neînsoţite de durerea captivităţii, și zâmbi, 
închizând ochii. 

e 

După patru zile, Munroe, îmbrăcată în uniformă de pilot, 
stătea pe pista de aterizare a aeroportului internaţional din 
Douala, așteptând ca avionul companiei Air France să ruleze 
spre terminal. Nava A340 aterizase cu câteva minute înainte și 
acum era un semn în depărtare, care se mărea cu fiecare 
secundă. Nu departe de locul în care stătea ea, mânuitorii de 
bagaje și echipa de la sol se pregăteau pentru debarcare și nu 
erau atenţi la ea sau la autoduba albă din apropiere ce trecea 
drept ambulanţă. Când erai în uniformă, lucrurile erau simple: 
nimeni nu se uita, mai ales într-un loc ca acesta în care o hârtie 
de zece euro în plus era singurul act de identificare de care 
avea nevoie cineva. 

Mulțumită lui Logan, Bradford aducea două cufere. Ele aveau 
să fie pline înainte de toate cu lucruri fără valoare, de genul 
celor pe care le ia cu sine un călător obișnuit, iar dacă Munroe 
avea noroc și Logan fusese binevoitor, unele dintre ele aveau să 
fie pe măsura și gustul ei. Ingropate printre lucrurile de prisos 
aveau să fie echipament de comunicare, uniforme, echipament 
video, sisteme GPS și un telefon mobil prin satelit, de înaltă 
tehnologie și suficient de scump să prindă un semnal din 
depărtările junglei ecuatoriale. Cuferele fuseseră etichetate în 
mod specific și Munroe se străduise să fie sigură că Beyard știa 
ce căuta. 

Odată materialele introduse în ţară, aveau să fie complet 
echipați pentru Mongomo, iar acestea erau articole pe care nu-și 
puteau permite să le treacă prin vama cameruneză, chiar și cu 
verificarea superficială făcută de un vameș mituit. Ambulanţa 
avea rolul de a escorta în siguranță bunurile, iar corpul 
inconștient al lui Bradford avea să completeze tabloul. 

Avionul coti spre poartă. Munroe așteptă să vadă dacă 
aparatul se poziţiona la puntea de debarcare sau dacă pasagerii 
aveau să coboare, ca de obicei, pe o scară mobilă. Avionul își 


213 


continuă drumul spre terminal, iar puntea începu să se 
desfășoare, așa că ea o luă pe scări în sus. Conform planului, 
până se întorcea ea cu Bradford cuferele aveau să fie încărcate 
în ambulanţă. 

Munroe își scoase tresele de pilot care își făcuseră treaba, le 
băgă în buzunar și așteptă lângă ușa avionului cu un scaun cu 
rotile. Îi salută pe pasageri când aceștia ieșiră și nimeni din 
echipajul avionului nu spuse nimic. Munroe îl zări pe Bradford 
înainte ca el să iasă din avion. Acesta se uită de la ea la scaunul 
cu rotile și iarăși la ei, expresia feței lui spunând: Nu-mi vine să 
cred că faci asta. 

Ea se duse lângă el și spuse: 

— Așezaţi-vă, domnule Bradford, e spre binele 
dumneavoastră. 

El se așeză și Munroe îi întinse o sticluță cu suc de portocale. 

— Te ducem într-o ambulanţă, șopti ea peste umărul lui. Așa 
că fii băieţel cuminte și ia-ţi doctoria. 

— Sunt de acord cu șiretlicul, dar nici vorbă să iau asta, spuse 
el. 

— Ai s-o iei, altfel îţi fac injecție. 

Zâmbi, nu lui, ci celor care ar fi putut să-i privească. 

— Ai încurcat-o venind înapoi, Miles. Vrei să fii aici, joci cum îţi 
cânt eu. 

Îi luă sticla cu suc de portocale, îi deșurubă dopul și i-o dădu 
înapoi. 

— Bea. 

Expresia lui era un amestec de mânie și neajutorare. După ce 
îl văzu bând conţinutul sticlei, Munroe zâmbi larg și împinse 
scaunul pe puntea de debarcare. 


214 


Capitolul 17 


Douala, Camerun 


Era cald, dar nu sufocant. Plasa de țânțari atârna din tavan, 
ca un fel de lințoliu. Miles Bradford clipi mărunt, apoi inspiră 
adânc. Era într-un pat îngust, tot îmbrăcat, însă fără pantofi. Un 
șir de ferestre mici se întindea pe peretele din stânga și filtra 
lumina, aruncând umbre ciudate prin cameră. ÎI durea capul și îi 
era foame, și ultimele vorbe pe care le auzise de la Munroe îi 
răsunau prin minte. Nu se așteptase să fie întâmpinat ca un 
erou, dar un prietenesc „salut, bine ai revenit” n-ar fi fost prea 
mult. Sigur, se întorsese în Camerun împotriva voinței ei, dar 
asta nu explica acest grad de ostilitate. Totuși, ar fi trebuit să se 
aștepte la asta. Femeia chiar nu era jucător de echipă. 

In alte circumstanţe ar fi fost deja la ferestre, și-ar fi dat 
seama deja unde se află și ce șanse avea să scape de acolo, 
poate chiar ar fi trebuit să se bată cu cineva, inclusiv cu Munroe. 
Dar treaba asta era altfel. Nu voia să evadeze, voia să-i câștige 
încrederea, să fie acolo când ea se întorcea în Guineea 
Ecuatorială pentru a o căuta pe Emily - trebuia să fie acolo. 
Rămase nemișcat o clipă și apoi, când întinse mâna prin plasă 
după paharul cu apă aflat pe masa joasă de lângă pat, văzu că 
nu era singur în cameră. 

Intr-un scaun, în dreapta, la un metru și ceva de pat, stătea 
un bărbat ale cărui trăsături erau deformate de faldurile plasei 
care îi despărțea, și deși capul bărbatului nu se mișcă, ochii lui îl 
urmăriseră pe Bradford când acesta își schimbă poziția pentru a 
ajunge la pahar. Fără să-și ia ochii de la celălalt, Bradford duse 
paharul la gură. Bărbatul era puternic, bronzat, puţin mai înalt 
decât el și poate mai în vârstă. Nu avea arme la vedere, iar felul 
în care stătea nu indica gânduri rele sau ameninţare. 

Bradford bău apa în câteva înghiţituri lungi și, când termină, 
bărbatul se aplecă, își puse coatele pe genunchi și spuse: 

— Bună dimineaţa. 

Dimineaţă. Cât timp fusese inconștient? 


215 


Bradford dădu din cap drept răspuns și rămase cu paharul în 
mână, gata să-l folosească drept armă la nevoie. Acesta era 
jocul lui Munroe; voia să vadă până unde mergea. 

Bărbatul întrebă: 

— Ştii cine sunt? 

Bradford nu răspunse și bărbatul spuse: 

— Ești Miles Bradford, american, gardă de corp personală, 
mercenar, o ajuţi pe Vanessa Munroe la această misiune a ei, 
am zis bine? 

Glasul lui avea un accent puternic și, cu toate că vorbele erau 
neutre, tonul avea o notă de iritare și mai transmitea ceva - o 
avertizare, poate. 

Bradford dădu iar din cap. 

— Eu sunt Francisco Beyard: traficant de arme, traficant de 
droguri, om de afaceri și strateg. Soarta ta depinde de mine. 
Bine ai venit în lumea mea. 

Și atunci totul căpătă sens: anii lipsă din biografia lui Munroe 
și felul rapid în care se regrupase, fără bani sau provizii, în zona 
continentală a Guineei Ecuatoriale. Astea erau legături vechi, iar 
acest bărbat era o figură din trecutul ei necunoscut - trecutul 
necunoscut al „Vanessei”. Bradford se ridică în capul oaselor și 
se rezemă cu spatele de perete și spuse: 

— Sunt aici ca oaspete sau ca prizonier? 

Francisco Beyard dădu din umeri. 

— Nu te-aș numi câtuși de puţin prizonier. Scapă din camera 
asta, din casa asta, ar fi destul de simplu, și dacă ai dispărea pe 
străzile din Doualai, mi-ar fi mult mai ușor. Ai adus materialele 
de care avea nevoie Vanessa, așa că ești liber să pleci oricând. 
Dar tu nu vrei să pleci, ești hotărât să te întorci cu noi în 
Guineea Ecuatorială și de asta ne aflăm noi doi în camera asta, 
purtând... această conversaţie. 

— Aş vrea să vorbesc cu Michael, dacă e prin preajmă. 

— Mă tem că nu se poate. Vezi tu, domnule Bradford... 

— Miles. 

Beyard dădu din cap. 

— Vezi tu, Miles, mie puţin îmi pasă de proiectul acesta al 
vostru sau de fata asta pe care speraţi s-o găsiţi. Interesul meu 
în aventura asta - singurul meu interes - este s-o protejez pe 
Vanessa. După cum am înţeles, tu ești cel care a adus-o în 
misiunea asta. Tu ești cel care era cu ea în Malabo când a fost 


216 


luată de la hotel și, din motive necunoscute, tu ai rămas neatins. 
Acum ai insistat să te întorci în Africa pentru a o însoţi, deși nici 
n-are nevoie de ajutorul tău, nici nu-l vrea. Asta nu dă bine 
pentru tine. Sunt sigur că înţelegi poziția mea. 

— N-am avut nicio legătură cu ce i s-a întâmplat lui Michael, 
spuse Bradford. Sunt tot atât de derutat de acele evenimente 
cum presupun că ești și tu, sau ea. 

— Dar ești extrem de dornic - insistent, chiar - să o însoțești 
pe Vanessa la întoarcerea în ţară. De ce? 

— Asta e misiunea mea. 

Beyard clătină ușor din cap. 

— La un moment dat n-a mai fost misiunea ta, totuși ai stăruit 
cu îndârjire. 

— Uite ce e, spuse Bradford pe un ton iritat, o cunosc pe 
Emily de când era copil. Am trăit un calvar cu părinţii ei cât au 
încercat să dea de ea - mama ei s-a sinucis în cele din urmă din 
pricina asta. După patru ani de căutări, avem în sfârșit o pistă 
tangibilă. N-am de gând să abandonez. Am un interes personal 
în aducerea acasă a lui Emily. 

— Și consideri că Vanessa e capabilă să facă asta? 

Bradford dădu să spună ceva, dar se opri. Orice ar fi spus, s-ar 
fi băgat singur în corzi. 

— Ce mi-ai spus adineauri, mi-a spus și Vanessa, continuă 
Beyard. 

Se opri și se uită la Bradford, frecându-și bărbia cu degetul 
mare. 

— Dar nu acesta e principalul motiv pentru care te-ai întors. O 
știi tu, o știu eu, o știe și ea. Ca să-mi dau seama cu certitudine 
ce ameninţare constitui tu pentru Vanessa - și implicit pentru 
mine - sau pentru misiune, trebuie să înțeleg ce te-a împins să 
te întorci, lucrurile pe care nu le spui. 

— Asta e tot, spuse Bradford. Nu mai am nimic de spus. 

Beyard se ridică. 

— După cum m-am așteptat. Am aranjat să te întorci la 
Houston - avionul tău pleacă mâine-dimineaţă. Vei fi sedat și te 
voi însoţi la avion să fiu sigur că urci în el. Îţi sugerez să nu te 
întorci sau să încerci să ne găsești și, dacă vei face prostia să ne 
cauţi, voi avea personal grijă să fii oprit. Asta e ţara mea, Miles, 
și am multe relaţii. Nu mă subestima. 

Se întoarse să plece. 


217 


— Gata cu întrebările. Sunt sigur că ţi-e foame. Am să pun să 
ţi se trimită ceva de mâncare. 

Bradford închise ochii și trase adânc aer în piept. Nu era totul 
rău. Putea să plece din casă - n-ar fi fost chiar atât de greu - să 
stea cu ochii pe ei, să-i urmeze. Mda, cum să nu! Poate pe alt 
continent, în altă ţară, dar nu în asta. Nu cunoștea ţara, nici 
limba, nu avea timp să obţină resurse și bunuri. Munroe avea să 
se ducă în zone izolate, avea să știe că el era acolo și să elimine 
amenințarea pe care o reprezenta. Nu, dacă voia să fie acolo 
când Emily era localizată, nu o putea face decât câștigând 
încrederea lui Munroe. Ea luase în calcul asta, manipula situaţia 
și se folosea de acest om, Beyard, ca el să nu ajungă direct la 
ea. Beyard nici nu blufase, nici nu fusese răutăcios. li expusese 
un prilej favorabil care în scurtă vreme nu avea să mai existe. 
Bradford se gândi până când Beyard ajunse la ușă și atunci 
spuse: 

— Am iubit-o pe mama ei. 

Beyard se opri, se întoarse. 

— Ce garanţie am eu că asta va fi de ajuns? întrebă Bradford. 

— Niciuna, spuse Beyard și se întoarse la scaunul pe care 
stătuse. Dar motivul e o chestie puternică și trebuie să știu care 
e al tău. În ultimă instanţă, Vanessa va decide. Eu sunt... cum să 
spun? Eu sunt doar un filtru. 

— Adevărul e că i-am făcut o promisiune mamei ei. Cu o seară 
înainte să se sinucidă m-a pus să jur că am s-o aduc pe Emily 
acasă. 

— Pot să înțeleg un jurământ, spuse Beyard. De ce l-ai făcut? 

— O iubeam, spuse Bradford. Simplu. 

Beyard dădu din cap. 

— Și omul acesta Richard Burbank, tatăl, cel pe care l-ai 
manipulat s-o angajeze pe Vanessa, el nu știa? 

— Manipulat! 

Bradford pufni și clătină ușor din cap. Ce anume știau ei? 

— Da, l-am manipulat pe Richard s-o angajeze pe Michael și 
nu, habar n-avea până unde se întindea prietenia dintre mine și 
Elizabeth. 

— Așadar, tu ești cel răspunzător de faptul că de două ori 
Vanessa a fost cât pe ce să fie ucisă? 

— Oh, sunt sigur că a fost cât pe ce să fie ucisă de mult mai 
multe ori, spuse Bradford și continuă repede: Am fost 


218 


răspunzător că a fost angajată, dar, cum am spus deja, n-am 
avut nicio legătură cu ce i s-a întâmplat în Malabo sau ce mai 
spui tu acolo. Cu siguranţă nu vreau s-o văd moartă. Vreau s-o 
găsesc pe Emily. 

Beyard nu spuse nimic. Stătea cu brațele încrucișate și 
picioarele întinse și se uita la Bradford. 

În cele din urmă, Bradford spuse: 

— Richard m-a prezentat lui Elizabeth cam la un an după ce s- 
au căsătorit. Eu și Richard nu eram prieteni. Cunoştinţe, 
parteneri de afaceri, cred că s-ar putea spune. Am lucrat de-a 
lungul anilor când și când împreună în diverse afaceri, iar pe ea 
am întâlnit-o prima dată la un eveniment oficial de afaceri. 
Indiferent cum se vedea de pe dinafară, nu erau fericiți. Richard 
e un idiot autoritar, exigent, și a dus chestia asta și în căsnicia 
lor. Elizabeth a apelat la mine pentru sfaturi și, cu timpul, ne-am 
apropiat foarte mult. 

Lui Bradford i se sugrumă glasul și făcu o pauză pentru a-și 
reveni. 

— Eram cu ea cu o zi înainte să moară - mă dusesem s-o văd 
la sanatoriul la care stătea. Mă duceam destul de regulat să văd 
cum se simte, dar în acea zi anume era schimbată, era stresată, 
nervoasă, nu se putea concentra. Richard fusese la ea cu o zi în 
urmă să discute despre testament. Se pare că tot ce avea ea Îi 
revenea lui Emily și cum Emily era dispărută de aproape un an, 
Richard voia ca Elizabeth să-și refacă testamentul. Din motive 
evidente, conversaţia nu a decurs bine, Elizabeth a refuzat să 
creadă că fata ei era moartă. Richard credea că era. In ziua 
când am fost la ea, mi-a vorbit mult timp despre Richard, despre 
faptul că o forţa să facă schimbări pe care ea nu voia să le facă. 
M-a pus să-i promit că voi face tot ce pot ca s-o găsesc pe Emily 
și s-o aduc acasă. 

Bradford îl privi direct pe Beyard. 

— l-am promis, iar a doua zi a murit. 

După câteva clipe de tăcere, Beyard spuse: 

— De ce Vanessa? 

Bradford zâmbi. Aproape râse. 

— Tu faci parte din trecutul ei. Cred că nu știi multe despre 
prezentul ei. Michael trafichează informaţii și, din câte știu, 
nimeni nu e mai bun ca ea în a le obţine. Dă-i un scenariu, o 
tară, indiferent care, și va găsi ea o cale. Nu contează limba, 


219 


sexul, frigul, căldura, dacă e zonă de război sau dictatură 
militară - ea le obţine. Am folosit o parte din informaţiile pe care 
le-a adunat ea în însărcinări de securitate pe care le-am avut. 
Au fost întotdeauna exacte, întotdeauna bune. 

Bradford se opri, își trecu degetele prin păr, oftă și se uită 
spre fereastră. 

— Timpul mă presa. Erau patru ani de când dispăruse Emily și 
mi-am dat seama că, dacă nu încercăm altă pistă, nu vom face 
nimic. O urmăream pe Michael de câţiva ani, întocmisem un fel 
de portofoliu despre ea. 

Se opri și se uită la Beyard. 

— Înainte să tragi concluzii pripite, curiozitatea mea era pur 
profesională - o admiram așa cum un pictor admiră lucrarea 
altuia. Oricum, știam că misiunea lui Michael din Turcia era pe 
terminate, așa că m-am dus la Richard cu ce aveam și l-am 
rugat să facem o ultimă încercare, i-am spus că dacă Michael nu 
poate să dea de urma lui Emily, nimeni nu poate, și astfel avea 
să afle dacă fata e moartă sau nu. 

Bradford ridică din umeri. 

— Cam asta-i partea mea de poveste, de la început. Cum era 
de așteptat, Michael a început să lucreze, iar apoi am ajuns la 
Malabo și lucrurile au luat o întorsătură nasoală și încă încerc să- 
mi dau seama ce dracu' s-a întâmplat. 

Beyard își puse mâinile pe genunchi și spuse: 

— Ei bine, Miles, asta-i o poveste foarte interesantă. 

Se ridică. 

— Un ultim lucru: mi s-a cerut să iau un carnet. E în bagajul 
tău de acolo. L-am vazut, dar prefer să-ţi las ţie plăcerea să mi-l 
dai, nu să ţi-l iau eu. 

— E vreo diferență? spuse Bradford. Oricum ar fi, n-am de 
ales. 

— O chestiune de semantică. 

Bradford dădu din cap, scoase carnetul din bagaj și i-l dădu lui 
Beyard. 

— Mulţumesc, spuse Beyard și deschise ușa. Eşti liber să 
pleci, să rămâi, să hoinărești, cum dorești. Simte-te ca acasă. 

— Aş vrea să vorbesc cu Michael. 

— În clipa asta nu e aici, spuse Beyard și se uită la ceas. Peste 
trei ore, poate. 


220 


Capitolul 18 


În acea după-amiază, când Munroe se întoarse în apartament, 
îi găsi pe Miles și Francisco la masa din bucătărie, cu sticle de 
bere goale între ei, conversând ca niște amici de băutură care 
nu s-au mai văzut de mult. Fără să aibă intenţia, se uită la ei 
până când în cameră se lăsă liniștea, apoi își dădu ochii peste 
cap, dezgustată, și se duse în dormitor. S-ar fi așteptat la orice, 
numai să-i vadă pe cei doi interacționând ca niște prieteni vechi, 
nu. 

Lăsă pe pat ce avea în braţe și se întoarse în bucătărie. Băieţii 
încă vorbeau, dar nu mai erau atât de joviali ca înainte, iar când 
Munroe întinse mâna să ia un pahar din dulap, Francisco îi 
prinse privirea. După încordarea mascată de pe faţa lui își dădu 
seama că era îngrijorat de reacţia ei, așa că, fără să-l bage în 
seamă pe Bradford, se duse la masă, se aplecă și îl sărută pe 
Francisco. 

El răspunse trăgând-o mai aproape, sărutând-o mai apăsat și, 
cu coada ochiului, ea îl văzu pe Bradford schimbându-și poziţia, 
vizibil stânjenit de această manifestare a afecțiunii. Își reprimă 
un zâmbet răutăcios și îi șopti ceva la ureche lui Francisco. Ar fi 
putut la fel de bine să ridice un picior și să facă pipi pe el; își 
marca teritoriul, își demonstra dominaţia, dându-i de știre lui 
Bradford că indiferent ce se petrecuse între el și Francisco în 
timp ce era plecată, tot ea era șefa. Francisco îi luă mâna și se 
ridică și, în timp ce ieșea cu ea din cameră, spuse: 

— Fă-te comod. 

Munroe se uită peste umăr, văzu durerea sinceră din ochii lui 
Bradford și fu mulțumită. 

În dormitor, Munroe îngenunche pe pat și își petrecu un braţ 
pe după gâtul lui Francisco, îl trase aproape, își plimbă mâinile 
pe pieptul lui și îl sărută. El îi întoarse sărutul, apoi o apucă de 
încheieturile mâinilor, făcu un pas înapoi și spuse: 

— Nu face asta, Essa. Știu că e manipulare și nu e necesară. 

Apoi îi duse mâinile la buzele lui. 

— Nu încerca să mă controlezi - sunt deja al tău, ce mai vrei? 


Contrarea, schimbarea dinamicii controlului și provocarea pe 
care le transmiteau vorbele lui o făceau să râdă. In loc să 
izbucnească în râs, își petrecu braţele în jurul gâtului lui, își lipi 
obrazul de al lui și, cu un zâmbet până la urechi, șopti: 

— Scuză-mă. 

El se așeză pe pat, o trase lângă el și spuse: 

— Avem multe de discutat. 

Și, cu capul ei pe umărul lui, îi repetă ce-i spusese Bradford. 
Când termină, Munroe se ridică, se duse la fereastră și se uită 
afară. 

— Aș vrea să fi știut lucrurile astea înainte de a fi acceptat 
misiunea, spuse ea. 

— Asta îţi confirmă părerea că Miles este o ameninţare? 

Munroe se întoarse spre Francisco. 

— Dacă am înţeles bine, Miles voia să o găsească pe Emily, s- 
a lovit de-un zid, așa că l-a manipulat pe Richard și s-a folosit de 
banii lui ca să mă convingă pe mine să o găsesc? 

Chicoti involuntar. 

— E genial, zău! 

Se întoarse spre fereastră. 

— Dacă tot ce ţi-a spus este adevărat, și se pare că tu așa 
crezi, atunci nu, Miles nu e o amenințare, cel puţin nu în mod 
direct și nu una de care să fie conștient. 

Clătină încet din cap. 

— Am fost fraierită ca să dau greș, spuse ea. Nemernicul 
dracului! 

— Cine? 

— Richard Burbank, tipul care m-a angajat, sărmanul tată 
milos care dorea cu disperare să-și găsească fiica. El. 

Apoi, după ce văzu nedumerirea de pe faţa lui Francisco, 
spuse: 

— Nu contează. Îți lipsesc informaţiile care să te facă să 
înţelegi de ce am spus asta. De când s-a trezit, a dat Miles vreun 
telefon, a intrat pe internet? 

— Nu. Îţi garantez asta. 

— Şi care e părerea ta? Să-l luăm cu noi? ` 

— Cred că în majoritatea situațiilor ar fi un bun de preț. Işi 
cunoaște meseria - l-aș lua în echipa mea dacă acceptă oferta. 
Sunt tentat să-i fac una. În plus, o cunoaște personal pe fata 
asta și, când o găsim, asta nu poate fi decât un lucru bun. 


222 


Munroe dădu din cap. 

— Bine. Și carnetul? E la tine? 

Beyard scoase carnetul dintr-un sertar și i-l dădu. Munroe îl 
deschise și citi. În colţurile gurii îi apăru un zâmbet și, după 
câteva pagini, râse. Cine ar fi crezut? Tipul dur, care transporta 
arme, scria un roman de dragoste și, după cum reieșea din 
însemnări, nu era la primul. 

Munroe îl găsi pe Bradford pe canapeaua din camera de zi, 
aplecat asupra tablei de șah de pe măsuţă. Se așeză lângă el. 

— Joci? 

— N-am mai jucat de un deceniu sau mai mult, spuse el. 
Niciodată n-am fost foarte bun la șah. Tu? 

— Jucam des cu Francisco - evident, a trecut ceva timp de 
atunci. Rareori îl bat, dar de data asta îl fac praf. li întinse lui 
Bradford carnetul. 

— Ai fost publicat? 

— Da, spuse el, roșind. Patru cărți. 

— Cred că toţi avem micile noastre secrete, spuse ea, 
schițând un zâmbet, apoi pe un ton serios: Mâine-dimineaţă, 
cum se luminează, plecăm. Dacă vrei să vii, poţi să vii, dar sunt 
câteva condiţii cu care va trebui să fii de acord. În niciun caz nu 
ai voie să iei legătura cu nimeni fără aprobarea mea explicită - 
fără telefoane sau e-mailuri, punct. Doi: dacă devii o problemă 
pentru noi, te lăsăm acolo unde ești și va trebui să te descurci 
singur. 

— Pot să mă împac cu asta. 

— Și eu nu mai sunt treaba ta. Indiferent care au fost 
condițiile din aranjamentul tău cu Richard, acum s-au schimbat. 
Te las să vii cu noi pentru că Emily te cunoaște și ar putea fi un 
lucru folositor când o vom găsi. Nu vii ca să mă protejezi sau să 
stai lipit de mine și va trebui să fii de acord să-mi urmezi 
instrucţiunile indiferent dacă se potrivesc sau nu cu ce crezi tu 
că e sarcina ta. E vreo problemă? 

— Am să mă descurc. 

— Atunci, bine ai revenit. Aș vrea să-mi fi spus de la început 
despre Richard. M-ar fi scutit de aruncarea în ocean și poate 
până acum am fi găsit-o pe Emily. 

Bradford ezită și apoi spuse: 

— Ce să-ţi fi spus despre Richard? 


223 


— Că nu el a fost cel din spatele acestei întregi misiuni - tu ai 
fost. Și că i-o trăgeai nevesti-sii. 

Bradford inspiră adânc și faţa i se înăspri, dovadă că ea lovise 
sub centură. Deși ea se aștepta ca el să reacționeze, după o 
pauză de o clipă el spuse doar: 

— Nu pricep, crezi că Richard vrea să pună mâna pe tine? 

— l-ai spus lui Richard că mergem la Malabo? 

— Da. 

— Și despre Bata? 

Șoapta lui fu atât de joasă, încât ea abia o auzi. 

— Da. 

— Încă n-am făcut toate legăturile, spuse ea. Dar se pare că 
Richard e vârât cumva în treaba asta. După cum mi-a spus 
Francisco, tu ești principala persoană interesată de găsirea lui 
Emily, indiferent de cum a dorit să pară Richard. Acesta-i un 
atac împotriva lui. Faptul că Titan își are puţurile de petrol în 
aceeași țară în care a dispărut Emily poate fi o coincidenţă, dar 
eu nu cred - Richard are cel puțin relaţii cu guvernul din 
Guineea Ecuatorială. Asta-i lovitura numărul doi. Cineva 
apropiat de mine le livra informaţii băieţilor răi - e singura 
explicaţie pe care o am pentru unele evenimente care au avut 
loc. Lovitura numărul trei. 

Bradford își trecu degetele prin păr, apoi se uită în tavan. 
Respiră rar și adânc și, în cele din urmă, spuse: 

— Dar de ce? 

— Nu știu, Miles. În acest moment sunt multe necunoscute. 
Dar dacă ar fi să emit o ipoteză, aș zice că e vorba de bani. 

Pe faţa lui Bradford se citea neîncrederea. 

— Richard se scaldă în bani. 

— Poate da, poate nu. Eu sunt dovada vie că aparențele sunt 
înșelătoare. Spuneai că Richard a încercat să o convingă pe 
Elizabeth să-și schimbe testamentul. Asta sugerează că e vorba 
de bani. Eşti om deștept, Miles, să nu-mi spui că nu te-ai gândit 
și tu la asta. 

— Ştii, treaba cu Elizabeth pot s-o înţeleg. Era un soț de rahat 
și o fi fost atunci vorba de bani - asta s-a întâmplat înainte ca 
Titan să dea de petrol, înainte de marea lui lovitură. Dar cu 
toate defectele lui, e un tată bun, o iubește pe Emily și a suferit 
mult în toată perioada asta. L-oi fi presat eu, dar Richard a 
finanţat fiecare pas, nu a stat nici măcar o dată pe gânduri. Abia 


224 


anul trecut a început să protesteze și nu din cauza banilor, ci din 
cauza durerii personale cauzate de faptul că nu se putea 
resemna. De ce ar vrea el să fie ucisă singura persoană care o 
poate găsi pe Emily? N-are sens. 

— Poate altcineva se folosește de el. Sunt mult prea multe 
necunoscute, dar sunt dispusă să pun un pariu gras că, atunci 
când o vom găsi pe Emily, vom căpăta multe răspunsuri. 

Se ridică. 

— lar acum trebuie să dau un telefon pe care aș vrea să nu fi 
trebuit să-l dau. 

Munroe ridică telefonul și formă numărul de la biroul lui 
Burbank. Ca și înainte, i se făcu legătura cu linia lui directă, dar, 
de data asta fu lăsată să aștepte cel puţin cinci minute. Când 
răspunse, în glasul lui se citea extenuarea. 

— A trecut ceva vreme, Michael. Am auzit că pe acolo ai intrat 
în bucluc - sper că totul e bine. 

— E bine, domnule Burbank, spuse ea. Așa cum mi-ai cerut, te 
sun ca să te pun la curent cu situația. După cum sunt sigură că 
ai auzit de la Miles și deși e greu de crezut, avem martori oculari 
care susțin că au văzut-o pe fiica dumitale în viaţă în partea 
continentală a Guineei Ecuatoriale, ultima dată acum șase luni. 

— Da, spuse el. Este o veste uimitoare. Povestea cu 
certificatul de deces a fost devastatoare, însă și o ușurare într- 
un fel. Însemna că putem să-i lăsăm memoria să se odihnească. 
lar apoi a venit speranţa că ar putea fi în viaţă - totul părea o 
glumă crudă. De atunci sentimentele mele oscilează întruna. 

— Te asigur că sursele sunt autentice, spuse ea. 

— Care e următorul pas? 

— Acum că Miles e aici, urmează să punem la punct câteva 
detalii. Estimez că după o săptămână vom fi gata să ne 
întoarcem în Rio Muni - zona continentală a Guineei Ecuatoriale. 

— O săptămână? Așa mult? 

— Cam așa, da. 

— Mulţumesc, Michael, spuse el. Vestea asta este excelentă 
deși, sincer să fiu, mi-e groază să cad pradă speranțelor false. 
Te rog să mă anunţi cum avansează lucrurile. 

— Sigur. 

e 

Convorbirea fiind încheiată, Munroe se întoarse spre Bradford 

și Beyard, care tocmai intraseră în cameră. 


225 


— Dacă lucrurile merg cum trebuie, tocmai am câștigat o 
săptămână. 


226 


Capitolul 19 


Pornirea spre Ebebiyin, Camerun 


Drumul era uscat, atmosfera înceţțoșată de harmattan - praful 
fin siberian adus de vânt de la nord -, care acoperea cerul și 
reducea vizibilitatea. Munroe se uită în oglinda retrovizoare, zări 
conturul mașinii lui Beyard și își întoarse atenţia la drumul cu 
hârtoape, opri și schimbă pe tracţiune integrală. 

Lucră cu ambreiajul și acceleraţia, urcând și coborând o 
porțiune mare de drum dispărut care, după toate probabilitățile, 
fusese șters de pe faţa pământului în timpul unei ploi torențiale 
precedente. Bradford se uita pe geamul din partea pasagerului, 
cu braţele încrucișate. Era aceeași atitudine mută pe care o 
avea de la plecarea din Douala și, în aceste împrejurări, era ca și 
cum S-ar fi întors cu spatele la ea. Era îndreptăţit să aibă 
această stare de spirit; ea îl tratase ca pe un rahat de când se 
întorsese în Camerun și cu toate că până la urmă avea să fie 
nevoie să se împace cu ea, acum nu era momentul. 

Plecaseră din Douala înainte de a se crăpa de ziuă, 
îndreptându-se spre Yaoundé, apoi o luară spre sud, drumul 
deteriorându-se rapid pe măsură ce se apropiau de graniţă. 
Intrarea în Guineea Ecuatorială din Camerun era incomodă, în 
cel mai bun caz. Ţările erau despărțite în zona coastei de râul 
Ntem, iar unde apa nu le mai delimita, peisajul era bogat în 
păduri dese prin care sătenii puteau să treacă numai pe jos, 
deseori neștiind exact unde se termină o ţară și începe alta. Pe 
întinderea de 120 de mile era doar un punct de tranzit auto, iar 
drumul pe care mergeau ei acum ducea într-acolo. 

O poartă care bara drumul și o clădire mică de lângă ea 
marcau intrarea în Guineea Ecuatorială. Munroe încetini la un 
stop. După toate aparențele, punctul de control era pustiu. 
Când, după un minut, nu ieși niciun oficial, opri motorul și ieși în 
căldura după-amiezii. 

Clădirea cu o singură cameră era pustie, avea pereţi de 
scândură, o podea de ciment și găuri în loc de ferestre, și 
singurul sunet care se auzea era bâzâitul insectelor de pe tavan. 


227 


Munroe rămase o clipă în prag, apoi se întoarse și se îndreptă 
spre bariera de metal. Era legată de stâlpii alăturaţi cu trei 
lanţuri, ceea ce însemna că ei trebuiau să găsească trei oficiali, 
fiecare cu cheia lui. Granița nu se închidea până la cinci, dar 
cum postul era pustiu, traficul ca și inexistent și fiind mijlocul 
după-amiezii, nu încăpea îndoială că autorităţile terminaseră 
treaba pe ziua aceea. Cel puţin unul dintre ei se întorsese deja 
în satul lui, luând cu el cheia. 

Prin praful lipit de parbrizul lui Beyard, îl văzu rezemat de 
volan, urmărindu-i mișcările, iar când porni spre el, acesta ieși 
din mașină. 

— Trei lacăte, biroul pustiu, spuse ea. 

Se uită în direcţia orașului. Undeva pe străzile alea, într-un 
bar, hotel sau restaurant, o forţă necunoscută o aștepta să 
sosească în decurs de-o săptămână, aștepta să transmită 
vestea mai departe, asigurându-se astfel că ea nu avea să 
ajungă niciodată la Mongomo. 

Dacă ei ar fi intrat în ţară sub orice alt pretext sau dacă ar fi 
avut mai mult timp la dispoziţie, poate ar fi fost mai înțelept să 
se întoarcă, s-o ia spre vest și apoi să scurteze drumul și să 
treacă granița nemarcată. Aici erau ca niște ţinte pe un poligon 
de tragere. 

Femei și copii se apropiară de mașini, unii încercară să atragă 
pe geam atenţia lui Bradford, ceilalţi îngrămădindu-se în jurul lui 
Beyard și Munroe, fiecare oferind de vânzare diverse lucruri. Un 
băiat de opt sau nouă ani ţinea pe cap un lighean de plastic 
murdar plin cu banane. Beyard examină un mănunchi și apoi 
scoase din buzunar un pumn de mărunțţiș. Se lăsă pe vine în faţa 
copilului, îi dădu banii și îi aruncă lui Munroe un zâmbet 
șmecheresc; rezolvarea problemei oficialilor dispăruţi începuse. 

Le luă treizeci de minute să-l localizeze pe primul oficial cu 
cheia lui, alte patruzeci să-l găsească pe al doilea. Cel de-al 
treilea fu dibuit după două ore, însă era beat și nu găsea cheia, 
până când, nevrând să dea mită și nici să aștepte până termina 
omul cu joaca, Munroe începu să facă uz de relaţiile sale. 
Ameninţările își făcură efectul, cheia dispărută fu scoasă la 
iveală și cele două mașini intrară în satul Ebebiyin. Chiar și cel 
mai nepriceput observator era la curent cu prezenţa lor. Dacă 
cineva îi aștepta - și Munroe era sigură de asta -, era deja la 
curent cu intenţiile lor. 


228 


Satul cu câteva mii de locuitori era o poartă la intersecția 
dintre Gabon, Camerun și Guineea Ecuatorială și, ca în 
majoritatea așezărilor rurale de pe continent, aici viața se mișca 
într-un ritm letargic. Le luă mai puţin de zece minute să străbată 
străzile pline de praf și când ajunseră pe drumul îngust, dar 
pavat care avea să-i ducă la Mongomo și curiozitatea sătenilor 
nu mai putea să-i ajungă, Munroe scoase mașina din șosea. 

Plante agățătoare verzi care creșteau viguros la lumina 
drumului deschis formau un zid de verdeață de o parte și de alta 
a șoselei, așa că, ţinând seama de faptul că oricând putea să 
treacă un vehicul, Munroe și Beyard se mișcară repede și 
înlocuiră plăcuțele de înmatriculare și documentele cameruneze 
cu cele pentru Guineea Ecuatorială, ascunzându-le pe cele vechi 
în spatele tăbliilor portierelor, și după câteva minute reveniră în 
șosea cu mașini înregistrate pe numele președintelui țării. Mai 
erau optzeci de kilometri până la Mongomo și cum starea 
șoselei se îmbunătăţise era posibil să ajungă în oraș până la 
lăsarea serii. Însă ei voiau să aștepte până în zori ca să 
abordeze orașul-țintă pe lumină. 

La jumătate de oră după lăsarea întunericului, părăsiră 
șoseaua și o luară pe un drum care lega un sat mic de șoseaua 
spre Mongomo. În ora care se scursese de la plecarea din 
Ebebiyin făcuseră patruzeci de kilometri, trecând pe lângă câte 
un maxi-taxi ocazional, mai multe mașini abandonate și 
vandalizate și blocaje așteptate de drumuri; nimic ieșit din 
comun care să atragă atenţia asupra prezenţei lor, iar tăcerea 
relativă a forțelor militare locale confirma până acum că totul 
era în ordine. 

Înainte de a ajunge la satul de destinaţie, se abătură de la 
drum și intrară în desiș, unde aveau să-și petreacă noaptea bine 
ascunși în bezna pădurii. Munroe pipăi pe întuneric după 
echipamentul de comunicaţii al mașinii și, după ce îl deconectă, 
băgă piesele într-un sac marinăresc, trecu chinga peste umăr și 
deschise portiera. Păși în noapte, iar Bradford spuse: 

— Unde te duci? 

Ea arătă cu capul în spate. 

— La cealaltă mașină, spuse ea și, cu toate că știa că nu era 
nevoie, adăugă: stai cu luminile stinse și, dacă nu vrei să te 
devoreze țânţarii, cu portierele și geamurile închise. Să nu dai 


229 


drumul aerului condiţionat - zgomotul motorului o să atragă 
atenţia. Eu mă întorc în zori. 

Închise portiera înainte ca el să apuce să răspundă, știind că, 
pentru asta, avea s-o urască și mai mult. 

Munroe se strecură pe bancheta din spate a celeilalte mașini. 
Francisco era în faţă, rezemat în scaun, cu mâinile la ceafă și, 
când ea închise portiera, trecu printre scaunele din faţă și veni 
lângă ea. Piciorul lui atinse sacul marinăresc. 

— Ce-ai adus? 

— Toate transmiţătoarele. 

El o trase pe genunchii lui și întrebă: 

— Tot n-ai încredere în el? 

— Nu destul ca să las echipamentul cu el peste noapte. 

Mâinile lui erau deja în cămașa ei. Ea îi scoase uniforma și, ca 
doi adolescenţi la o întâlnire amoroasă interzisă, cu hormonii 
mai puternici decât căldura și disconfortul, ieșiră din mașină la 
fel de umezi ca aerul de afară. 

Era trecut bine de miezul nopţii când se întoarseră la mașină 
și întinseră scaunele din faţă în încercarea de a dormi puţin. 
Oglinzile mașinii în care era Bradford reflectau frânturi de raze 
de lună care se filtrau prin bolta copacilor, iar Francisco arătă cu 
capul în acea direcţie. 

— Nu trebuia să aduci echipamentul, spuse el. Știi că nu el e 
cel care vrea să fii omorâtă. 

Munroe se uită pe geamul dinspre locul pasagerului. 

— Văd cum se uită la tine când ești cu spatele la el, spuse 
Francisco. 

Făcu o pauză și întoarse capul spre ea. 

— Ești o femeie foarte perceptivă, Essa. Nu-mi spune că nu 
știi că el te vrea în viaţă la fel de mult ca mine. 

— Eu crezusem că asta o să te deranjeze și, în schimb, tu îl 
susții. 

El întinse mâna și o mângâie pe obraz. 

— Mă deranjează. Vreau să stea departe de tine, te vreau 
pentru mine. 

Oftă. 

— Dar nu îmi aparţii și asta e dincolo de controlul meu. 

Se întoarse și se uită iar în faţă. 

— Tot ce spun e că acest chin mi-e foarte cunoscut și că nu e 
nevoie să fii crudă în mod deliberat. 


230 


Ea închise ochii. Era vorba de mult mai mult decât asta. Până 
când necunoscutele se limpezeau, era greu de spus în ce 
măsură putea să aibă încredere în Bradford, iar cea mai ușoară 
cale de a-l cântări era să-l ţină în șah. 

Munroe puse piciorul pe bord și inspiră adânc. 

— Nu vreau să vorbesc despre el, spuse ea. 

De fapt, nu voia să vorbească despre nimic pentru că, așa 
neplănuită cum era, istoria era pe cale de a se repeta: un trio 
alcătuit din doi bărbaţi străini și o femeie avea să se îndrepte 
spre Mongomo și, indiferent ce găseau când ajungeau acolo, 
lucrurile aveau să ia o întorsătură urâtă. 

Deși niciunul nu era dispus să recunoască, întoarcerea avea 
să fie riscantă. Noaptea asta era liniștea de dinaintea furtunii. 

Liniște. 

Munroe trase aer în piept și simţi cum o cuprinde relaxarea. 

Intrară în Mongomo dis-de-dimineaţă, când străzile de-abia se 
trezeau la viaţă. Pentru o localitate aflată la marginea 
civilizației, complet înconjurată de vasta grandoare a vegetației 
luxuriante și fără acces direct la vreun centru industrial, 
Mongomo erau surprinzător de modern, dovadă că pleașca de 
bani obţinuţi din petrol ajungea la familiile extinse ale clanului 
care umplea palatul prezidenţial. 

La câteva minute după opt opriră în faţa secţiei de poliţie a 
orașului și, în timp ce Beyard rămase la mașini și continuă să 
scaneze frecvențele locale, Munroe și Bradford căutară cel mai 
înalt în grad ofiţer disponibil. Odată politeţurile încheiate, 
Bradford, dându-se drept superiorul lui Munroe, rosti cu emfază 
o prostie cu rezonanţă străină pe care Munroe, subordonatul său 
mult mai tânăr, o traduse drept o cerere de ajutor. Ofițerul le 
dădu un ajutor care să-i îndrume spre casa lui Timoteo Otoro 
Nchama, ministrul adjunct al minelor și energiei. 

Locuinţa avea un singur nivel, era izolată de vecinii ei și 
așezată la zece metri distanţă de o stradă nepavată, liniștită, al 
cărei capăt se îngusta într-o cărare înverzită care ducea, printre 
case, în junglă. Munroe trecu o dată pe lângă casă și apoi, 
lăsându-l pe Beyard la intrarea în stradă în cea de-a doua 
mașină, îl duse pe ghid înapoi la locul său de muncă, un gest 
tactic care nu avea nimic de-a face cu amabilitatea. 

La al doilea tur, Munroe parcurse toată strada până la cărare, 
apoi întoarse și opri în faţa casei. Lipsa altor mașini indica faptul 


231 


că ministrul nu era acasă, iar accesul facil la proprietate 
însemna o șansă mai mică de a fi prinși dacă întâlnirea se derula 
într-o direcţie mai puţin favorabilă. Însemna și că erau vizibili din 
stradă și puteau fi văzuţi de trecători și vecinii care deja 
începuseră să le remarce prezența. 

Munroe și Bradford merseră până la ușa din față, iar acolo ea 
se dădu la o parte spre a nu fi văzută. Bradford bătu de trei ori 
în ușa grea de lemn și așteptară în tăcere. Prima oară văzuseră 
umbre la ferestre, iar Beyard confirmase deja că, de atunci, 
nimeni nu părăsise casa. Când tăcerea se prelungi, la un semn 
al lui Munroe, Bradford bătu din nou. 

La a treia încercare ușa se deschise și o femeie mai în vârstă 
cu o rochie ponosită și pantofi cu talpă plată se uită la el cu 
supărare. judecând după aspectul ei, Munroe presupuse că era 
servitoare sau doică, însă era greu de spus, putea să fie la fel de 
bine mamă sau soră. Femeia nu vorbea englezește, și cum 
Bradford nu cunoștea niciuna dintre limbile locale, îi dădu cartea 
de vizită și îi făcu semn să o ducă înăuntru. 

După câteva minute femeia se întoarse și îi făcu semn să o 
urmeze. Munroe i se alătură și deși femeia se arătă la început 
surprinsă de apariţia lui Munroe, îi conduse pe amândoi în 
interiorul casei fără să comenteze. Făcuseră doar câţiva pași 
când o blondă minionă intră cu pas vioi în hol și, văzându-l pe 
Bradford, se opri brusc, căscă gura și apoi izbucni în lacrimi. 

După o clipă de tăcere întreruptă doar de hohote de plâns, 
Bradford spuse „salut, puștoaico”, se duse la Emily și o cuprinse 
în braţe. Ea își îngropă capul în pieptul lui, umerii cutremurându- 
i-se de suspine, iar Bradford o mângâie pe păr și îi spuse 
aproape în șoaptă: 

— Gata, totul o să fie bine. 

Se uită spre Munroe cu un zâmbet amărât. De aici își luau 
zborul. Emily dispăruse în urmă cu patru ani, acum era găsită și, 
cu excepţia faptului că Munroe se confruntase cu două tentative 
de execuţii militare, nimic nu mai era sigur. 

Munroe simţi un val de instabilitate; după tot ce se 
întâmplase, fusese neliniștitor de simplu să ajungă acum la 
țintă. 

Emily se îndreptă și își trase nasul și, râzând printre lacrimi, 
spuse: 

— Intraţi, haideţi să ne așezăm. 


Vorbele ei erau căznite, de parcă era prima oară când vorbea 
englezește de când dispăruse. 

— Nza ve belleng café, îi spuse ea femeii care deschisese ușa 
și acum zăbovea în umbră. 

Munroe zâmbi recunoscând limba fang și își schimbă poziţia 
astfel încât lentila camerei prinsă la reverul ei să fie orientată 
direct spre Emily. Era cel mai direct și mai puţin intruziv mod de 
a susţine cu dovezi ceea ce avea să se petreacă și erau două 
aparate care înregistrau: unul era ascuns în buzunarul cămășii 
ei, iar celălalt era la Beyard, care primea semnalul prin radio. 

Emily îi conduse în camera de zi și se așeză pe canapeaua 
supradimensionată. Bradford se puse lângă ea, iar ea se uită la 
el în mod repetat, de fiecare dată un zâmbet apărându-i pe faţa 
brăzdată de riduri de suferință. Erau zâmbete de inocentă, de 
uimire, de nervozitate, de derută, dar mai ales de fericire pură. 
Indiferent de suspiciunile lui Beyard, fata asta voia să fie găsită, 
nu încăpea îndoială în privinţa asta, ceea ce îndreptățea 
întrebarea: de ce în cei patru ani de când era dispărută nu-și 
contactase familia? 

Emily se întoarse spre Munroe și ezită. Bradford spuse: 

— Emily, ea e Michael. 

Munroe întinse mâna și Emily i-o strânse, zâmbind din nou. 

— De patru ani familia ta încearcă să te găsească, spuse 
Bradford, iar Michael e cea căreia i se datorează faptul că în 
sfârșit ţi s-a dat de urmă. 

Emily își retrase mâna și zâmbetul i se stinse în timp ce își 
lăsa capul pe-o parte și închidea ochii pe jumătate, de parcă ar 
fi procesat ceea ce tocmai auzise, apoi se întoarse spre Bradford 
și spuse: 

— Poftim? 

Munroe spuse: 

— Emily, suntem aici să te ajutăm, dacă vrei și tu. Am venit 
pregătiţi să te scoatem din ţară. Te interesează așa ceva? 

Emily dădu încet din cap. 

— Da, spuse ea, dar nu înțeleg. De ce acum? Cer să merg 
acasă de când am ajuns aici. 

Bradford se uită la Munroe și ea îi aruncă o privire care putea 
fi interpretată într-un singur fel: fie Emily se scrântise, fie ei 
aveau o mare problemă. Probabil a doua variantă. Cu inima 
bubuind, Michael începu să ţeasă în minte o tapiserie de 


233 


gânduri, apoi se opri, știind răspunsul la următoarea ei întrebare 
înainte ca vorbele să-i iasă din gură. 

— Cui i-ai cerut, Emily? 

Emily dădu să răspundă, dar se opri când servitoarea intră în 
cameră cu o tavă cu cești cu cafea. O puse pe măsuţă și Emily 
își împreună mâinile în poală și așteptă. Secundele treceau și, în 
cele din urmă, femeia părăsi camera. 

— N-am încredere în ea, spuse Emily. Nu cred că vorbește 
englezește, dar nu știu sigur. E mătușa soțului meu și îi 
raportează tot ce fac. 

Munroe se apropie de canapea și îngenunche în faţa lui Emily, 
astfel că ochii lor erau aproape la același nivel. 

— Am venit să te scoatem de aici, să te ducem acasă, dacă 
asta vrei. Vrei? 

Emily dădu din cap. 

— Atunci ascultă-mă cu atenţie, spuse Munroe. Era să fiu 
omorâtă de două ori încercând să dau de tine și există riscul ca 
oamenii care au încercat să încerce din nou dacă află că suntem 
aici. Ce ne spui tu contrazice informaţiile care ni s-au dat și, 
dacă nu lămurim repede lucrurile, s-ar putea să nu mai ieșim vii 
din ţară - asta însemnând că dacă nu ești omorâtă odată cu noi, 
vei rămâne pe veci aici. Emily, trebuie să știm cui i-ai cerut să te 
întorci acasă, cine te ţine aici și cine vrea să mă omoare. Poţi să 
ne ajuţi? 

— l-am cerut lui tata, spuse Emily. Mi-a luat mult timp, poate 
un an, dar în cele din urmă am obţinut legătura cu el, însă era 
supărat și a refuzat să stea de vorbă cu mine. Am putut lua 
legătura cu el numai o dată, atunci, iar cu mama n-am reușit să 
vorbesc niciodată. Și soţului meu i-am cerut de multe ori. Înainte 
credeam că într-o bună zi îmi va da drumul, dar acum mă 
lovește dacă aduc vorba despre asta, așa că nu-i mai cer. 

O lacrimă i se prelinse de pe obraz în poală și își trase nasul și 
își șterse ochii cu degetele. 

— Spune că îmi face o favoare ţinându-mă aici, că fără el aș fi 
moartă, că n-am să plec niciodată și că ar trebui să-i fiu 
recunoscătoare. 

Lăsă ochii în jos. 

— Așa că nu înţeleg deloc de ce aţi venit acum. 

— Unde e acum soţul tău? În Malabo? 

— Așa cred. 


234 


— Oamenii care au încercat să mă omoare sunt forțe 
angoleze angajate care în mod normal primesc ordine de la 
președinte. Soţul tău are relaţii care să-i permită să le 
folosească în aceste scopuri? 

Emily ridică din umeri. dj 

— Nu știu, spuse ea. Nu știu amănunte despre afacerile lui. li 
știu doar o parte din familie. Este nepotul președintelui, iar fraţii 
lui sunt oameni importanţi. 

Se uită la Bradford. 

— Eu nu am bani, iar oamenii din oraș mă cunosc toţi. Dacă 
plec, cineva mă va vedea și îi va spune soțului meu. Am 
încercat. M-a găsit înainte să ies din ţară și m-a ţinut încuiată în 
casă câteva luni până i-am promis că n-am să mai plec. 

— Te vom scoate noi, spuse Bradford. ți dau cuvântul meu. 

— Am doi băieţi, spuse Emily. Unul are doi ani și jumătate, iar 
celălalt aproape un an. Cum rămâne cu ei? 

— Avem pașapoarte pentru tine și copii, spuse el. 

— Mă duc să fac bagajele, spuse Emily, dar Munroe o luă de 
mâini pentru a o opri. 

— O să părăsim casa, iar tu vei fi cu hainele pe care le porţi 
acum. Va trebui să-i spui mătușii soţului tău că ieșim să 
mâncăm și s-o pui să-i pregătească pe copii. Trebuie să creadă 
că ne întoarcem în câteva ore. 

Emily dădu din cap și o strigă pe femeie. Când termină de 
transmis instrucțiunile și femeia ieși din cameră, Munroe, 
nedumerită cu privire la niște puncte care nu aveau nicio 
legătură, spuse: 

— Nu avem mult timp și nu vrem toate amănuntele, dar poți 
să ne spui, cât poţi de bine, de ce și cum ai ajuns aici? Incepe cu 
Namibia. 

Emily zâmbi forțat și-și dădu la o parte de pe ochi o șuviță de 
păr. 

— Eram trei, spuse ea. Eu, Kristof și Mel. Călătoream 
împreună încă din Kenya, voiam să mergem pe coasta de vest, 
voiam să vedem dacă putem să ajungem până în Nigeria și apoi 
să ne întoarcem cu avionul. Nu aveam mult timp fiindcă mama 
voia să mă duc acasă, iar Mel avea niște chestii de rezolvat. 
Eram în Windhoek și încercam să ne dăm seama cum să 
ajungem fie în Congo, fie în Gabon, fiindcă Angola era prea 
periculoasă. Am cunoscut un tip, îl chema Hans nu-știu-cum, și 


235 


el cu Kristof s-au înțeles foarte bine, pentru că Kristof era 
neamt, iar familia lui Hans venise din Germania. Hans era pilot 
și spunea că are tot timpul zboruri în Angola, iar când a aflat că 
încercam să ajungem în nord, a spus că în acea după-amiază 
zbura la Luanda și s-a oferit să ne ia și pe noi. A spus că în 
Luanda puteam să luăm o șalupă sau alt avion până în Gabon, 
așa că ne-am hotărât să facem așa. Am sunat acasă și am vorbit 
cu tata. L-am anunţat ce planuri aveam și i-am spus că am să 
iau legătura după ce ajungem în Libreville. 

Munroe se uită la Bradford. Era încruntat și pe faţă i se citea 
clar deruta. Orice semn din partea lui Emily după Namibia ar fi 
fost esenţial pentru găsirea ei, iar această informaţie cu 
indicație geografică clar nu fusese pomenită niciodată. Munroe 
fu ispitită să o oprească pe Emily și să-i ceară clarificări, dar nu 
o făcu. 

— A spus că abia așteaptă să vin acasă și m-a întrebat dacă, 
întrucât plecam în Gabon, aveam de gând să vizitez Guineea 
Ecuatorială. Noi nu plănuiserăm asta, fiindcă nu aveam multe 
informaţii despre ţara respectivă și ni se părea că bătaia de cap 
era mai mare decât merita. 

Se opri, ca și cum ar fi reconsiderat ultima afirmaţie, apoi se 
uită iar la Munroe și spuse: 

— Mi-a spus că acolo avea el proiectele de explorare, că ţara 
este sălbatică și tot primitivă și mi-a povestit despre legendele 
din jurul fostului președinte, care se zice că a îngropat tezaurul 
național lângă satul lui... Am plecat la Luanda și cred că în 
aceeași seară am prins un cargobot care mergea în Gabon. Am 
stat în capitală vreo trei zile și pe urmă ne-am hotărât să plecăm 
în Camerun. Atunci le-am povestit băieţilor ce îmi spusese tata 
despre Guineea Ecuatorială, iar ei s-au gândit că ar fi fost 
grozav să mergem într-o ţară în care atât de puţini se duceau, 
așa că ne-am hotărât să trecem prin Guineea Ecuatorială în 
drum spre Camerun. Am obţinut vize și apoi, întrucât n-am 
reușit să-i prind la telefon pe niciunul dintre părinţii mei, i-am 
trimis tatei un e-mail și i-am spus încotro plecam. 

— De ce tatălui tău? o întrerupse Munroe. De ce nu mamei 
tale? 

— Păi, când eram în Luanda și am vorbit cu tata, mi-a spus că 
mama era la niște prieteni la ferma lor din Wyoming și că se 


236 


întorcea după câteva săptămâni și că dacă vreau să trimit un e- 
mail, să i-l trimit lui, nu ei. 

Munroe se uită la Bradford ca să confirme amănuntul cu vizita 
lui Elizabeth în Wyoming și Bradford clătină din cap, iar Emily 
continuă: 

— Plecaserăm din Oyem și eram în drum spre Mongomo, iar la 
punctul de control niște soldaţi au început să ne hărțuiască. La 
vremea aceea n-a părut un lucru chiar atât de important - mai 
trecuserăm prin așa ceva și în alte locuri. Dar apoi Mel a început 
să se agite. Cu câteva zile în urmă, o săptămână, poate, 
începuse să se poarte cam ciudat, bolborosea singur, parcă era 
paranoic uneori. Dar pe urmă redevenea normal și noi îi 
povesteam ce făcuse și trăgeam toţi o porţie de râs. Însă de 
data asta a fost altfel - a înnebunit de tot. Tipa și pe urmă l-a 
atacat pe unul dintre soldaţi, iar după asta toate au luat-o razna. 

Glasul ei deveni plat și își aţinti privirea în gol. 

— L-au omorât, spuse ea. Chiar acolo, cu macetele, sub ochii 
mei și ai lui Kristof. Apoi Kristof a rupt-o la fugă și eu nu știam ce 
să fac, așa că l-am urmat. Am alergat mult și era să scap cu 
bine. Cred că Kristof a scăpat. Când l-am văzut ultima oară, 
alerga spre graniţă, și atunci am fost lovită și mi-am pierdut 
cunoștința. Când m-am trezit, eram în pușcăria orașului. Eram 
plină de sânge și vânătăi și aveam un braţ rupt și cred că o 
coastă sau două fisurate. Mă durea foarte rău și piciorul, cred că 
și el era rupt. Aveam o mulțime de tăieturi, de la macete, cred. 

Işi ridică rochia deasupra genunchilor, dând la iveală 
cicatricile groase de pe picioare, semnul tăieturilor adânci, 
lăsate fără copci. 

— Mai am pe burtă și pe spate, spuse ea. Nu știu cât am stat 
acolo. M-am trezit de câteva ori, dar imediat mi-am pierdut iar 
cunoștința. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că eram 
într-o cameră curată și nu mai aveam dureri atât de mari. Atunci 
l-am întâlnit prima dată pe bărbatul care acum este soțul meu. 
A spus că m-a salvat și că știe cine sunt și că o să aibă grijă să 
ajung acasă. A fost chiar drăguţ cu mine... Dar. Nu m-a trimis 
acasă. Mi-a promis că o va face când mă întremez, dar s-au ivit 
întârzieri. E greu de spus cât timp a trecut, dar cred că după trei 
sau patru luni, poate, mi-a spus că viaţa mea e în pericol și că 
singura cale de a fi în siguranţă este să mă mărit cu el. De două 
ori am încercat să fug și de fiecare dată am fost prinsă și 


237 


încuiată în casă. Au existat ameninţări și de câteva ori am fost 
bătută și au mai fost și altele... 

Emily se opri și își înghiţi nodul din gât, uitându-se prin 
cameră, iar Munroe își dădu seama că își stăpânea lacrimile. 

— Cred că, la un an după ce am ajuns aici, am reușit să pun 
mâna pe un telefon cu acces internaţional. Am încercat să o sun 
pe mama, dar numărul fusese deconectat. 

Se întoarse spre Bradford. 

— Tot în Houston locuiesc? 

Bradford șovăi și dădu din cap. 

— Așa că pe urmă am sunat la biroul tatei. Am trecut cu greu 
de secretarele lui, dar în cele din urmă mi l-au dat la telefon. A 
fost foarte ciudat. l-am spus cine sunt și unde sunt și că vreau 
să vin acasă, dar că oamenii de aici nu mă lasă să plec, iar el 
mi-a spus să nu-l mai sun niciodată. Poate a crezut că telefonul 
e o festă - nu știu. N-am mai putut să iau legătura cu el, deși am 
încercat. O dată am fost prinsă la telefon și soțul meu m-a bătut 
mai rău decât altă dată și mi-a spus să nu mai fac o prostie ca 
asta, că sunt proastă și că-mi risc viaţa... Cam tot pe atunci mi- 
am dat seama că sunt însărcinată și, cum părea că este 
imposibil să mai plec de aici, am acceptat să mă mărit cu 
Timoteo și de atunci n-am mai încercat să fug sau să dau 
telefon. De atunci, lucrurile au fost cât de cât în regulă. 

(J 

Radioul cu două frecvenţe prins la cureaua lui Munroe ciripi și 
o făcu să tresară. Bradford îi aruncă o privire nervoasă; Beyard îi 
contacta numai în caz de urgenţă. Munroe desprinse camera de 
la rever, scoase aparatul din buzunar și îl puse în mâna lui 
Bradford. In timp ce îi prindea camera la guler, șopti: 

— Probabil vom avea nevoie de asta mai mult decât pentru a 
dovedi că e în viaţă. Fă-o să dea date personale în fața camerei, 
data de azi și locul, data nașterii, numele mamei și al tatălui - în 
esenţă, o declaraţie. Ar fi bine dacă ar putea să includă și niște 
amintiri din copilărie, pe care tu și eu nu avem de unde să le 
știm. 

Bradford se întoarse spre Emily, zâmbind stresat de semnalul 
radio. Munroe părăsi camera și apoi, fiind sigură că nu putea fi 
auzită, răspunse apelului. 

— Deschide ușa din faţă, spuse Beyard. 


238 


Capitolul 20 


Munroe porni spre partea din faţă a casei. Holul era liniștit și, 
deși nu avea nicio îndoială că turnătoarea casei pândea în 
apropiere, deschise ușa și Beyard se furișă înăuntru. Uniforma 
lui dispăruse, fiind înlocuită de jeanși și un tricou destul de gros 
ca aproape să ascundă săculeţul care îi atârna la piept. Îi dădu 
lui Munroe două seturi de haine civile ambalate în pungi vidate. 

— Radioul de stat tocmai a anunţat dejucarea unei tentative 
de lovitură de stat, spuse el. Soldaţii caută în zona Mongomo 
persoane care poartă camuflaj israelian și, conform descrierilor 
date de ei, ați putea fi ușor tu și cu Miles, sau eu. Paranoia în 
oraș deja a început. 

Se opri o clipă și, când ea nu spune nimic, continuă: 

— Nu există nicio lovitură de stat. Pe noi ne caută, Vanessa. 
Nu va dura mult până când cei de la secţia de poliţie vor face 
legătura. Trebuie să plecăm de aici. 

In pieptul lui Munroe se porni răpăitul de tobă de război. Nu 
avea cum să fi fost informatoarea casei, n-ar fi avut când. Doar 
trei oameni știau de planul lor de a intra în ţară folosind 
camuflaj militar israelian: Logan era în Statele Unite, iar ceilalți 
doi erau în casa asta. Inspiră adânc și se ciupi de rădăcina 
nasului. Acesta era motivul din care întotdeauna lucra singură. 
Fără însoțitori, fără parteneri, fără persoane de prisos care să 
încurce lucrurile. 

— Adu telefonul, pașapoartele și cinci mii de euro, spuse 
Munroe. Pe astea le lăsăm la ea. Mă duc să-l iau pe Miles. 

Beyard strecură sub ușă o bucată de plastic, iar Munroe lăsă 
capul pe spate, trase adânc aer în piept, încercă să-și învingă 
furia, apoi intră calmă în camera de zi. 

La intrarea ei, Bradford ridică privirea. Emily, care vorbea 
despre copilăria ei, se opri. Munroe spuse doar: 

— Emily, trebuie să vorbesc cu Miles. 

leșiră din camera de zi și, într-un loc de unde nu puteau fi 
auziți, Munroe îi explică în șoaptă lui Bradford, la ureche, 
situaţia. Faţa lui oglindi o serie de emoţii, ultimele fiind groază și 
uluială. Strânse pumnii și spuse printre dinţi: 


239 


— Nu o părăsesc. 

— Dacă îi luăm, o să pierdem din timp și riscăm să fim toţi 
omorâţi - e mai bine ca ea să rămână. 

— Nu pot s-o las aici. 

— In toţi acești ani a fost în siguranţă aici, spuse Munroe. E 
mai în siguranţă aici decât cu noi. 

Bradford rămase pe poziţie. 

— Fie ca tine, spuse Munroe, îngenunchind pentru a-și 
dezlega șireturile de la bocanci. Gândește-te cum s-o scoţi din 
țară de unul singur. Eu și Francisco plecăm cât încă mai avem o 
șansă. 

Işi scoase uniforma, trase o cămașă din punga pe care i-o 
dăduse Beyard și o îmbrăcă. 

— Fă ce trebuie să faci, spuse ea. 

Bradford își trecu degetele prin păr și se uită în tavan. Respira 
sacadat și Munroe își dădu seama că derula în gând scenarii. 
Avea să vină, nu exista îndoială. Bradford știa la fel de bine ca 
ea că, și dacă mașinile se despărțeau și el îi ducea pe Emily și 
pe copii într-o direcţie opusă în timp ce ea și Beyard erau pe 
post de momeală și cum punctele de frontieră aveau să fie 
inevitabil închise - dacă nu fuseseră deja -, tot n-ar fi putut să-i 
scoată din ţară singur. Munroe îi întinse a doua pungă cu haine 
și el o luă. 

— Francisco se întoarce cu pașapoartele, banii și telefonul 
prin satelit, spuse ea. Nu o abandonăm, Miles. 

Emily era tot pe canapea când se întoarseră. Stătea cu 
mâinile strânse în poală și se uita lung la ceștile cu cafea de pe 
măsută. La intrarea lor ridică capul tresărind. 

— Nu plecăm, nu-i așa? spuse ea. Tot nu plecăm. 

Bradford se așeză lângă ea și clătină din cap. 

— Planurile s-au schimbat, Em. 

Munroe spuse: 

— Oamenii care au încercat să mă omoare sunt în drum spre 
aici. Trebuie să plecăm, iar dacă vii cu noi, e posibil ca tu și 
copiii să nu reușiţi să ieşiţi din tară. O să-ţi lăsăm bani, 
pașapoartele și un telefon. Dacă apucăm să plecăm, ne vom 
întoarce. 

— Sunt dispusă să-mi asum riscul, spuse Emily. Vă rog să ne 
lăsaţi să venim cu voi. 

— Nu se poate, Emily. 


240 


— Într-un fel sau altul, spuse Bradford, vă vom scoate de aici. 
S-ar putea să dureze o lună, poate chiar un an, dar mă întorc 
după voi, îţi promit. 

Beyard intră cu o cutie mică și i-o dădu lui Munroe, iar 
aceasta i-o dădu lui Emily, care acum plângea. 

— Imi pare rău, spuse Munroe, iar apoi către Bradford: în 
două minute plecăm. Arată-i cum să folosească telefonul. 

Ea și Beyard ieșiră din cameră și, după un minut, Bradford li 
se alătură. 

Beyard băgase deja materialul dintr-o mașină în cealaltă, iar 
Munroe lăsă cheile mașinii golite sub scaunul din faţă. Porniră și 
Beyard conduse încet, cu ochii înainte, la lucrurile care se 
desfășurau dincolo de stradă. Puținele mașini rămase pe străzi 
erau oprite, iar ocupanţii lor siliți să iasă, cu mâinile deasupra 
capului. Paranoia și violenţa mocnită pluteau în aer. 

Munroe era pe bancheta din spate, aplecată într-o parte ca să 
nu i se vadă pe geamuri casca prinsă la ureche. Vedea în 
oglinda retrovizoare fața lui Beyard, buzele strânse și stresul din 
ochii lui. Existau doar trei rute de ieșire din oraș, toate blocate 
prin cordoane polițienești și, dacă ar fi încercat să treacă, ar fi 
fost seceraţi. 

Documentele mașinii pe numele președintelui și măiestria lui 
Beyard îi ajutară să treacă de primul grup de soldaţi cu arme de 
asalt. Erau la câteva minute de porțiunea de drum drept de 
patru mile care ducea la graniță și, dacă norocul ţinea cu ei, 
puteau să ajungă acolo înainte ca nivelul ostilităţii să crească și 
documentele să nu mai aibă niciun efect. Tot schimbând 
frecvențele, Munroe prinse niște voci în cele din urmă. 

Se aplecă spre podea și se căzni să prindă sunetele unei 
conversații în fang, care se sfârși la fel de brusc cum începuse. 

— Granițele terestre au fost închise, îi spuse ea lui Beyard. Nu 
se spune nimic despre coastă. 

— Așa n-o scoatem la capăt, spuse el și Munroe simţi mașina 
clătinându-se și apoi năpustindu-se în faţă. 

Işi propti picioarele în spatele scaunului lui Bradford și își puse 
mâinile căuș la urechi. Mașina se hurducă iar. Beyard întoarse în 
capătul unei străzi care mergea paralel cu strada lui Emily și o 
luă pe cărarea ce ieșea din oraș. Frunzișul se lovea de parbriz, 
iar suspensiile gemeau. De pe potecă, ajunseră hurducăindu-se 
în albia unui pârâu. 


241 


— Ceva? întrebă Beyard. 

— Nimic, spuse Munroe rotind discurile scannerului, în timp ce 
continua să se proptească pentru stabilitate. 

— Ei știu că noi ascultam. 

— Cum dracu'...? 

Munroe nu își termină fraza. Cineva știa că ei erau în 
Mongomo, știa despre camuflaj, știa despre scannere - și ce 
dracu’ mai știa? Își scoase căștile, închise aparatul și se uită urât 
la scaunul din faţă. Rahat. 

Pârâul curgea de la sud la vest și ei îl urmară, înspumând apa 
mică pe o distanţă de câteva mile până când pârâul coti spre 
nord, iar acolo intrară în pădure și o luară către interiorul ţării. 
Din câte își dădeau seama, nu fuseseră urmăriţi, așa că 
atmosfera de violenţă fusese înlocuită de liniștea înșelătoare a 
pădurii dese. Aveau să meargă pe direcţia sud-vest până 
dădeau de drumurile care duceau la Evingayong, iar în inima 
ţării aveau sa stea ascunși destul de mult ca nebunia să se 
stingă și urmăritorii să presupună că părăsiseră teritoriul. Aveau 
provizii pentru câteva zile și, folosind resursele pădurii, puteau 
să se descurce două săptămâni. 

Ținta era Mbini, un port de apă joasă aflat la optzeci de 
kilometri la sud de Bata, cuibărit la gura sudică a fluviului 
Benito, lat de aproape o milă și înconjurat de plaje albe, virgine 
și valuri tălăzuitoare, care în altă parte a lumii ar fi dat naștere 
unui lanţ de staţiuni de cinci stele. Mbini era locul din care 
pasagerii erau transportaţi cu feribotul în Gabon sau invers și 
unde o barcă alimentată cu combustibil, pregătită dinainte și 
așteptând, nu părea ceva neobișnuit. 

Până la căderea nopţii, parcurseră treizeci de kilometri, 
distanță care îi despărțea de marginea civilizației. Erau campaţi 
sub o prelată de care atârnaseră plase de țânțari prinse de 
capota mașinii. Munroe stătea rezemată de roata din spate, cu 
braţele pe după genunchi, cu faţa plină de murdărie, cu dureri în 
tot corpul și cu antebraţul drept sângerând din cauza 
zgârieturilor. Beyard se pierduse în întuneric, iar Bradford stătea 
rezemat de bara din faţă, cu picioarele întinse și braţele 
încrucișate și capul dat pe spate. Munroe tăcea; nu avea nimic 
de spus care să nu fie veninos. Evenimentele scăpaseră de sub 
control, iar informaţiile care duseseră la asta veniseră din 
interior. Logica spunea că cel care le dăduse trebuie să fi fost 


242 


Miles sau Francisco, însă simţea că nu era așa. Munroe își lăsă 
capul pe genunchi și scoase un oftat adânc. 

— N-am fost eu, spuse Bradford. 

Munroe înălţă capul și Bradford continuă: 

— Știu să număr. Nu sunt mulţi pe care să dai vina, iar eu 
sunt cel pe care îl urăști cel mai mult și în care ai cea mai puţină 
încredere, prin urmare eu sunt principalul candidat, însă n-am 
fost eu, Michael. 

— Eşti îngrijorat că am să te las aici? 

— Ar trebui să fiu, dar nu sunt. 

Era calm, glasul lui erau coborât și capul tot lăsat pe spate. 

— Sunt îngrijorat că, fixându-ţi atenţia asupra mea, îţi vei 
canaliza greșit energiile. Și pentru mine a devenit o problemă de 
autoconservare să-mi dau seama de unde a venit asta... Știu ce 
simţi pentru Francisco. Sper că n-ai lăsat asta să-ţi întunece 
judecata. 

Munroe își puse iar capul pe genunchi și pe faţă îi apăru un 
zâmbet istovit. Tocmai își sporise respectul pentru Bradford. 

— Nu te urăsc, Miles, spuse ea, și am încredere în tine mai 
mult decât crezi. 

Apoi simţi prezenţa lui Francisco. El se mișca precum o pisică 
prin frunziș, furișându-se în liniște în direcţia lor. La lumina slabă 
a focului care ardea mocnit văzu venele de la gâtul lui Bradford 
încordându-se și își dădu seama că în străfunduri clocotea 
mânia. Știu că și el era conștient de prezenţa lui Beyard. Apoi 
Beyard păși în lumină, aducând o pereche de șobolani de 
pădure. Se așeză la marginea prelatei, cu spatele la ei, și jupui 
și evisceră rozătoarele. Munroe se uită la mișcarea rapidă a 
încheieturii mâinii lui și la cuţit în timp ce acesta despica 
animalele, înţelese durerea ascuţită a trădării și știu că, dacă nu 
va interveni, cineva avea să moară în noaptea asta. 

Se ridică și deschise portiera din spate a mașinii, băgă mâna 
sub banchetă și scoase două pistoale PB6P9 adăpostite acolo. 
Amortizoarele erau deja puse. Își încordă auzul pentru a-și face 
o imagine vizuală despre ce se petrecea în spatele ei, unde 
liniștea era neobișnuită. Cei doi erau mistuiți de neîncrederea 
față de celălalt și, în precauţia lor, nu aveau să-și dea seama de 
gesturile ei decât când era prea târziu. Se întoarse și aținti un 
pistol spre fiecare. Bradford ridică privirea, cu buzele strânse și 


243 


ochii duri. Beyard oftă, spuse: „Nu din nou” și își văzu mai 
departe de treabă. 

Munroe spuse: 

— Impinge cuțitul în direcția asta, dacă ești drăguţ. 

Beyard se supuse și ea le aruncă amândurora câte o rolă de 
bandă izolatoare. Arătă din cap spre Bradford. 

— Picioarele. 

Apoi îi spuse lui Beyard. 

— La fel și ție. 

Când ei avură picioarele legate, îl puse pe Beyard să-i 
imobilizeze cu bandă încheieturile mâinilor lui Bradford, iar apoi, 
cu arma lipită de șira spinării lui Beyard, își folosi mâna liberă 
pentru a le lipi pe ale lui. După aceea îi puse să-și schimbe 
poziţia astfel încât să fie cu spatele la mașină, Bradford la o 
roată, Beyard la cealaltă. 

Șobolanii de pădure pe care îi jupuise Beyard zăceau pe o 
piatră lângă foc. Munroe îi puse pe bețe deasupra tăciunilor, 
apoi ridică de jos cuțitul lui Beyard și îl cântări în palmă. Când 
lama începu să strige să fie folosită, o înfipse în pământ la 
picioarele bărbaţilor. 

Se așeză turcește în faţa lor și dădu din cap spre Beyard. 

— Așadar? Dă-i drumul și spune. 

El tăcu o clipă, apoi se întoarse spre Bradford. 

— Și când te gândești că chiar te-am plăcut! Ești un trădător 
nenorocit! Ne-ai vândut... 

Beyard se întrerupse și se azvârli spre Bradford. 

Munroe îl lovi peste picioare. 

— Hei! spuse ea și aţinti pistolul spre pieptul lui. Termină! 

Beyard se opri și se chinui să își reia poziția șezândă. 

— Tu, Miles? întrebă ea. 

— Nu putea fi decât unul dintre noi și n-am fost eu acela, 
spuse el. 

— Pe dracu’, n-ai fost! spuse Beyard. 

Munroe se ridică, luă de jos cuțitul și se duse la foc. Piesele 
puzzle-ului se îmbinau, iar evenimente care anterior nu aveau 
sens se încadrau într-un context. În spatele ei, bărbaţii ridicau 
glasul. Vorbeau unul peste altul, acuzaţiile curgeau, înfruntarea 
lor verbală creând un fundal zgomotos pentru reflecțiile ei. 
Incepu să înfigă cuțitul în carnea fumegândă. De ce să-i pese că 
forțele armate ale ţării aveau să le ia urma și să-i omoare când 


244 


treaba avea să fie făcută în noaptea asta de doi masculi alfa 
care așteaptă să-și scoată unul altuia inima? Cearta din spatele 
ei atinse un volum periculos și, întorcându-se, slobozi o rafală de 
gloanţe între cei doi. 

— Gura! spuse ea. Amândoi! 

Bărbaţii erau aplecați unul spre celălalt. Pe partea laterală a 
feței lui Beyard se prelingea o dâră de sânge, din locul în care 
Bradford reușise să-l lovească cu capul. Amândoi se uitau acum 
la ea cu gura deschisă, dar fără o vorbă. 

— Trebuie să încheiaţi un armistițiu, spuse ea. Pentru că nu 
vreau să mă trezesc dimineaţă cu unul sau cu amândoi morţi, 
iar dacă asta înseamnă că trebuie să închei călătoria asta cu voi 
legaţi burduf, jur că așa o să fac. Uitaţi-vă la voi. Ce naiba, 
gândiţi-vă o clipă! Sunteţi pe cale să vă omorâţi din același 
motiv nenorocit. 

Se opri și inspiră adânc. 

— Din câte știți, nu puteam să fiu eu. 

— Nu ești tu, spuse Beyard. 

— Da. Știu asta. Mulţumesc pentru votul de încredere. Dar 
realitatea e că probabil n-a fost nici măcar unul dintre voi. 

— Dacă nu unul dintre noi, cine? 

— Îmi vine în minte Richard Burbank. 

Bradford spuse: 

— Eu i-am spus că o să dureze cel puţin o săptămână, iar tu 
sigur nu i-ai dat amănunte despre scannere, camuflaj sau 
altceva. 

— Logan are detaliile astea, spuse ea și de îndată ce vorbele îi 
ieșiră din gură stomacul i se întoarse pe dos, se simţi sfârșită și 
îi veni să vomite. 

Logan însemna siguranța, însemna sănătatea ei mintală, 
fratele ei, singura familie care îi rămăsese. Dacă el era cel care 
o vânduse, atunci acesta era sfârșitul. Dacă fusese Logan, nu 
avea niciun rost nici să-l întreacă în deșteptăciune, nici să se 
răzbune pe el. 

Munroe se uită la Beyard. 

— S-a spus ceva la radio despre marca mașinilor noastre sau 
numărul lor? Vreo informaţie pe care să o știm doar noi trei? 

Beyard clătină din cap. Munroe oftă și se așeză. 

— Uitaţi care-i treaba, știm deja că Richard Burbank și-a 
băgat mâinile murdare în povestea asta. Informaţiile puteau să 


245 


provină de la Logan - din câte știm, Burbank a pus să-i fie 
ascultate telefoanele. Așa că potoliţi-vă și haideţi să ducem la 
capăt treaba asta, bine? 

Făcu o pauză. 

— Imi daţi cuvântul că, dacă vă tai legăturile, vă purtaţi 
frumos? 

Cei doi dădură din cap fără chef, dar dădură. Ea întinse mâna 
după cuţit, se ridică, se duse la foc, întoarse carnea, merse la 
mașină și le eliberă mâinile. Se dădu înapoi cu o armă aţintită 
spre fiecare și spuse: 

— Să nu dea dracu’ să vă mișcaţi. Staţi acolo liniștiți cât 
discutăm despre ce dracu' se petrece și care sunt informațiile cu 
care trebuie să lucram. După aceea puteţi să vă dezlegați 
picioarele. 

Beyard își frecă încheieturile mâinilor și se uită în noapte. 

— Dacă scurgerea de informaţii nu provine de la niciunul 
dintre noi, în momentul acesta nu prea contează de unde 
provine, spuse el. 

— Nu, nu contează, spuse Munroe. 

Se așeză și puse armele pe pământ și își apăsă tâmplele cu 
degetele. Supraviețuirea conta. lar cum ei erau acum lipsiţi de 
mijlocul de a comunica, scurgerea, oriunde sau oricine ar fi fost 
ea, putea să se ducă naibii. 

Mintea ei, istovită cum era, trecu în regim de analiză. 
Supraviețuirea avea să depindă de cine din ţară acţiona ţinând 
seama de informaţii, ce resurse avea la dispoziţie acea 
persoană și cât timp putea să continue vânătoarea. 

Ținând seama de farsa loviturii de stat menită să-i scoată din 
ascunzătoare, existau doar două posibilităţi. Fie treaba asta 
ajunsese tocmai la președinte, fie la cineva apropiat de 
președinte - și nu trebuia să fii un geniu ca să-ţi dai seama cine- 
| manipula pe președinte. 

Munroe se ridică și îi spuse lui Beyard. 

— Ai și elaborat o teorie? 

— Parţial. 

— Bun. 

Se duse la mașină, îndreptă o armă spre Beyard, care era mai 
aproape, și spuse: 

— Nu mișca! 


246 


Apoi, băgă mâna liberă în spate, scoase laptopul și stickul ce 
conținea secvențele cu Emily, conectă stickul și îi aduse laptopul 
lui Beyard. 

— Trebuie să privim în două direcţii; există două seturi de 
motive. Avem perspectiva lui Richard Burbank, și avem 
perspectiva de aici. Eu am latura Burbank. Vreau să te uiţi la 
asta și s-o analizezi din perspectiva Mongomo. 

Filmulețul ţinu aproape patruzeci și cinci de minute și, când se 
termină, Beyard se întoarse în punctul în care Emily vorbea 
despre cum fusese capturată și despre cum era tratată de 
bărbatul pe care acum îl numea soț. Beyard reluă de mai multe 
ori segmentul de film, apoi închise laptopul și îl înapoie. 

— Dacă este s-o credem, Nchama încearcă să o protejeze. 

— Glumești! spuse Bradford. Tipul o minte, o bate, o încuie, o 
spionează și, din câte știu, o violează și tu spui că încearcă să o 
protejeze? 

Munroe închise ochii și întinse un deget spre Bradford. 

— S-ar putea ca el să spună adevărul, Miles, iar cât despre 
restul, în cultura lor se acceptă așa ceva. 

Se opri. 

— Dacă nu te superi, te rog să taci câteva minute, spuse ea, 
apoi i se adresă lui Beyard: Continuă. 

— Nchama i-a spus că viaţa ei e în pericol și toate 
evenimentele pe care le-am văzut până acum indică faptul că el 
însuși crede asta. M-aș aventura să zic că ai fost aruncată în 
ocean tocmai pentru că vrea să o protejeze - te crede o 
amenințare. 

— De ce ar crede asta? întrebă Bradford. 

Munroe ridică mâna ca pentru a spune taci, dar Beyard 
răspunse oricum. 

— E o presupunere logică, spuse el. Dacă Nchama a fost 
informat în mod deliberat despre sosirea ta și apoi indus în 
eroare despre motivele tale - și bănuiesc că Richard Burbank a 
fost cel care a făcut asta - sau dacă prezenţa și întrebările tale i- 
au stârnit teama, oricum ai lua-o, cert e că ai pus întrebări 
despre Emily. Rezultatul este același. Amenințarea de care a 
vrut să o apere la început s-a întors și îi forțează mâna. 

— Asta ar explica incidentele din Malabo și Bata, spuse 
Munroe. Dar pretinsa lovitură de stat? Treaba asta e mult mai 
serioasă. Il excludem pe președinte din asta? 


247 


Beyard ridică din umeri. 

— Descurcă iţele, Essa. Ce știm? Unde e temelia? Care e 
elementul comun? La ce concluzii ajungem? Cu cât mai puţine 
presupuneri, cum explicăm ce se întâmplă? Din puţinele 
informaţii sigure, arată ceva spre președinte? 

Munroe se uită în pământ. Mintea i se învârtea. Evenimente. 
Ameninţări. Aruncarea în ocean. Întoarcerea. Acolo unde odată 
Emily fusese firul comun, acolo stătea Richard Burbank. 

— În acest moment nimic nu arată spre președinte. 

Beyard dădu din cap. 

— Atunci ne întoarcem la Nchama și presupunem că vânarea 
noastră va continua fie până murim, fie până plecăm din locul 
ăsta. 

Munroe se uită la Beyard. 

— Bazându-ne pe filmuleţ, bazându-ne pe evenimente, 
Nchama sigur ține la Emily, spuse ea. Sigur caută să o 
protejeze. Dar ține într-atât încât să fie dispus să-și pună viaţa în 
joc dacă președintele își dă seama că nu există nicio lovitură de 
stat? 

Ramaseră toţi tăcuţi. 

— Pentru ce își riscă un om viaţa? întrebă Beyard. 

Munroe nu spuse nimic. Privea fix în pământ, trecându-și 
degetele prin ţărână, iar mintea ei lucra. Înainte. Înapoi. Trebuia 
să aleagă. Simplu. 

— Un om își riscă viaţa pentru a o salva de o frică mai mare, 
răspunse Munroe. A 

Se cufundară iar în tăcere și minutele trecură. In cele din 
urmă Bradford spuse: 

— În tot acest timp aţi emis teorii, toate bazate pe supoziţia 
că Richard dorește ca Emily să rămână negăsită sau, mai rău, să 
fie moartă. După ce a spus Emily, nu vă contrazic dar, serios 
vorbind, de ce și-ar fi dat atâta osteneală și ar fi cheltuit atâţia 
bani angajându-te să dai de urma ei când, dacă ar fi lăsat-o 
moartă din capul locului, nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. 

— Pentru că tu l-ai împins să mă angajeze, spuse Munroe. A 
vrut să te împace, jucând mai departe rolul tatălui îndurerat. Din 
nu știu ce motiv, crede că e important ca tu să crezi în povestea 
lui. Poate că știi ceva de care se teme. Poate că știe cât de 


248 


apropiat erai de Elizabeth și se teme că ea ţi-a spus ceva, chiar 
nu știu. 

Munroe își apăsă ochii cu palmele și inspiră adânc. 

— Bun, spuse ea, să revenim. Acum știm că Richard Burbank 
știa de la început că Emily trăiește și, mai important, știa unde 
s-o găsească. Nu sunt prima persoană pe care a angajat-o să 
dea de urma ei și m-aș aventura să spun că în primii patru ani a 
cheltuit mult mai mulţi bani decât a cheltuit să mă angajeze pe 
mine. Diferenţa e că succesul localizării ei a dat naștere unei 
complicaţii neașteptate. Odată ce am început să ne apropiem, 
Burbank a fost nevoit să acţioneze - de asta a pus capăt 
proiectului, de asta nu voia să te întorci în Africa. Văzuseși 
certificatul de deces, nu știai că Emily e în viaţă, asta nu avea 
de ce să-l deranjeze, dar intrând în legătură cu mine, insistând 
să te întorci, ţi-ai semnat condamnarea la moarte de mâna lui 
Burbank. 

— Totuși, de ce? De ce vrea ca Emily să fie dispărută? 

Bradford ezită. 

— Sau moartă? 

— E vorba de bani, Miles. Nu te-ai întrebat niciodată de ce 
Richard a așteptat până când Emily mai avea puţin să 
împlinească optsprezece ani ca s-o adopte legal? A fost tatăl ei 
vitreg... cât? În jur de zece ani? Dacă ţinea cu adevărat la ea, 
dacă asta era să însemne ceva, de ce n-a adoptat-o când era 
mică? Ești om deștept, Miles. Sigur trebuie să te fi gândit la 
asta. Ai spus că Richard voia ca Elizabeth să-și schimbe 
testamentul, iar asta indică faptul că fie exista un acord 
prenupţial, fie alt mecanism juridic care îl împiedica s-o 
moștenească. Poate că Richard sperase ca ea să se 
răzgândească cu timpul, iar ea nu s-a răzgândit. Adoptând-o pe 
Emily atunci când a făcut-o, Richard și-a rezervat opţiuni - 
drepturi de moștenire prin intermediul lui Emily. Probabil s-a 
gândit că dacă se ajungea vreodată la asta, putea să o 
manipuleze pe Emily într-un fel în care nu putea să o 
manipuleze pe mama ei... Acesta e un om care în cel mai bun 
caz și-a abandonat fiica în mijlocul Africii și a zădărnicit 
eforturile de a o găsi și nu m-ar mira câtuși de puţin să aflu că 
moartea lui Elizabeth nu a fost suicid. Pentru el a fost foarte 
convenabil, cred, s-o aibă pe Emily ascunsă aici în ţara uitată de 
timp, crezută moartă de toată lumea, deși legal e în viaţă și 


249 


poate să moștenească. Odată ce Emily murea, ceea ce probabil 
era în plan, averea îi revenea lui. 

Bradford clătină din cap. 

— Nu se poate să crezi că Richard a plănuit toate astea, că a 
convins-o pe Emily să vină în Guineea Ecuatorială și a pus să fie 
răpită. 

— Burbank e un oportunist, Miles. Cred că a sperat că lui 
Emily o să i se întâmple ceva cât era în Africa, ba chiar i-a dat 
un mic brânci în direcţia cea bună sugerându-i Guineea 
Ecuatorială. lar apoi, când ceva n-a mai mers, s-a folosit de asta 
și a întors lucrurile în favoarea lui. Dacă nimic din toate astea nu 
s-ar fi întâmplat, dacă Emily ar fi ajuns cu bine acasă, n-am nicio 
îndoială că s-ar fi petrecut altă tragedie - mai întâi Elizabeth, 
apoi Emily. 

— Te-ai înșelat vreodată? 

Munroe răspunse abia după o clipă. 

— Da. M-am înșelat. Dar nu cu asta. Burbank are răbdare, el 
așteaptă. După încă trei ani poate să o declare pe Emily moartă 
legal și să ia tot, atâta vreme cât ea nu apare să conteste 
dreptul lui la moștenire. 

Munroe se opri, lăsă capul pe spate și trase adânc aer în 
piept. Șopti: 

— Numai că acum planul are o hibă. Tu și cu mine știm unde 
e ea. Până acum Emily a fost în siguranță, dar dacă nu dispărem 
și informaţia nu dispare odată cu noi... La dracu'! spuse Munroe, 
iar apoi, în timp ce implicaţia umplea aerul, se ridică, le întoarse 
spatele celor doi și se uită în noapte. 

— Așadar, ce facem? întrebă Beyard. Ne ducem înapoi să o 
luăm? 

Ca răspuns la această imposibilitate, Munroe nu spuse nimic, 
iar Beyard continuă. 

— Ai crezut că faci ceea ce trebuie părăsind-o. Ai vrut să o 
protejezi, nu aveai de unde să știi la vremea aceea toate astea. 
Nici eu n-am știut. 

— Pentru ea, motivele mele nu schimbă cu nimic situația, 
spuse Munroe. Mortu’ de la groapă nu se mai întoarce. 

Tăcerea fu întreruptă de Bradford. Avea ochii închiși și se 
lovea cu spatele capului de mașină. 

— Sunt-al-dracului-de-prost, spuse el, marcând fiecare cuvânt 
cu o lovitură a capului. 


250 


Munroe își încrucișă privirea cu a lui Beyard și apoi amândoi 
se întoarseră spre Bradford. 

— Nu pretind că asta are logică, spuse Bradford. Nu înţeleg de 
ce Richard ar avea nevoie sau i-ar păsa de bani, dar Emily are 
un depozit în bancă. Când a murit Elizabeth, tot ce a moștenit 
Emily a intrat într-un depozit până era localizată. Este 
administrat de un comitet, care scrie cecurile pentru căutări. 
Comitetul te plătește, nu Richard. 

Se întoarse spre Munroe. 

— Am semnat un afidavit, spuse el. Richard a spus că repune 
proiectul în funcţiune dacă semnez o declaraţie în care spun tot 
ce știu, inclusiv detaliile despre certificatul de deces al lui Emily. 
Eram atât de orbit de dorința de a o găsi pe Emily, încât nu m- 
am gândit decât la continuarea căutărilor. N-am bănuit motivele 
ulterioare. 

Bradford se uită la ceas. 

— Comitetul se întrunește în cinci zile și o să îi ducă afidavitul. 

— Asta ce înseamnă? întrebă Beyard. 

Munroe spuse: 

— Că o să încerce să îi dea afidavitul în loc de certificatul de 
deces, pentru a-l convinge să-i transfere lui depozitul ei. 

li spuse lui Bradford: 

— Care crezi că sunt șansele ca acest comitet să-l accepte? 

El clătină din cap. 

— Nu știu, chiar nu știu. Ținând seama de deciziile lui trecute 
și ce a autorizat pentru a fi găsită, înclin să mă îndoiesc. 

Munroe oftă. 

— Dacă nu îl acceptă, atunci fie dispărem de tot, fie Burbank 
o să aibă nevoie de dovezi fizice că Emily a murit. 

Se așeză, își îmbrăţișă genunchii și puse capul pe genunchi. 

— Sau, spuse ea, putem să-i tăiem lui Burbank craca de sub 
picioare aducând dovezi în faţa comitetului că Emily e în viaţă. 

Bradford spuse: 

— Dar Emily va fi în siguranţă până atunci? 

Munroe se uită în pădure. 

— Nu știu, dar ce alternativă avem? Până descâlcim relaţia 
dintre Burbank și Nchama, până lămurim motivele și temerile lui 
Nchama și ce rol joacă el în toate astea și de ce, avem multe 
necunoscute. 

Se opri și își apăsă iar palmele pe ochi. 


251 


— Emily e mama copiilor lui. Toţi anii ăștia Nchama a ţinut-o 
în viaţă - filmuleţul arată că el chiar caută să o protejeze -, așa 
că putem să presupunem că ea va fi în siguranță cel puţin 
câteva zile de acum încolo. 

Se uită iar spre junglă și, de parcă ar fi gândit cu glas tare, 
spuse: 

— Mi-ar prinde bine acum un nenorocit de telefon. 

— Ce-ai face dacă ai avea? întrebă Beyard. 

— L-aș suna pe Burbank și i-aș da informaţii false, ca să avem 
șansa să lămurim rahatul ăsta. Dacă el e convins că n-o să 
reușim să plecăm de aici, mai câștigă timp și Emily. 

— Am un telefon la unul dintre locurile de defrișare, spuse 
Beyard. Am acolo și câteva camioane. 

— Scuză-ne un minut, îi spuse Munroe lui Bradford, iar apoi i 
se adresă în franceză lui Beyard. Dacă ne găsesc în apropierea 
locului de defrișare, s-ar putea să te lege de povestea asta și 
atunci acoperirea ta în această ţară va fi compromisă definitiv. 

— Dacă ne găsesc acolo, atunci da, îngrijorarea asta este 
justificată, deși pe mine nu pierderea acoperirii mă îngrijorează. 
Cred că supraevaluezi șansele noastre de a ieși din beleaua 
asta. Dacă accesul la telefon va schimba ceva... 

Glasul lui Beyard se stinse și se uită în întuneric, iar Munroe fu 
sigură că el compară alternativele: riscul și răsplata, viaţa și 
moartea. 

— Și mai e problema timpului, spuse el. Dacă o ţinem așa 
cum suntem acum, ne va lua o săptămână să ajungem la 
coastă. Dacă ne ducem la locul de defrișare și schimbăm mașina 
cu un camion, putem fi la coastă în douăzeci și patru de ore, 
mergând pe șosele. 

Apoi schiţă un zâmbet trist. 

— Poate că asta mă silește să mă gândesc să-mi continui 
viaţa dincolo de Africa. 

— Plecăm dimineaţa, spuse Munroe. Destinația o păstrăm 
pentru noi. Prietenul nostru trebuie să știe doar ce este strict 
necesar. Dacă se întâmplă ceva, răspunderea e a mea șia ta. 

Beyard dădu din cap, apoi Munroe le spuse ambilor bărbați în 
engleză: 

— Sunteţi cuminţi? Fără bătaie? Fără sânge? 

Ei aprobară tot cu reținere, dar cu mai puţină decât mai 
devreme. Munroe strecură cuțitul între gleznele lor și tăie 


252 


banda, eliberându-l mai întâi pe Beyard și apoi pe Bradford; 
avea să fie o noapte de nesomn. 

Bradford se uită la sângele uscat și umflătura de sub ochiul 
stâng al lui Beyard. 

— Scuză-mă pentru lovitură. 

— Poate că într-o bună zi voi avea ocazia să-ţi întorc favoarea, 
spuse Beyard. 

Apoi râse, se ridică și își întinse picioarele. Se duse la Munroe, 
o luă cu braţul de gât, o trase aproape și o sărută pe frunte. 

— Ascultă, șopti el, să nu mă mai ameninţi cu arma și să mă 
legi. 

Ea zâmbi silit. 

— Te-ar fi omorât la noapte. Încă s-ar putea să încerce. 

Se întoarse spre Bradford. 

— Accept că sunt răspunzătoare de decizia de a nu o lua cu 
noi. Dacă aș fi știut atunci ce știu acum, aș fi procedat altfel... 
Am să fac tot ce-mi stă în puteri să pun capăt poveștii ăsteia. 

Bradford dădu din cap. 

— Știu. 

Dormiră cu schimbul, dar în afară de o dată sau de două ori 
când Munroe aţipi, petrecu restul nopţii atentă la animozitatea 
latentă dintre bărbaţi, gata să intervină la nevoie, și cu căștile la 
urechi, în speranţa de a prinde niște informaţii. 


Capitolul 21 


Regiunea de coastă, Rio Muni, 
Guineea Ecuatorială 


Era mijlocul după-amiezii și soarele atârna jos pe cer, 
adăugând fire roz orizontului colorat în galben. Zona era rasă pe 
o suprafaţă întinsă, circulară, iar pământul roșu-portocaliu 
fusese împins în movile răzlețe de către utilaje și trunchiuri de 
copaci. Pământul era brăzdat de urme de cauciucuri late, cioturi 
groase, singura mărturie clară a arborilor-gigant acum căzuţi, iar 
periferia locului era marcată de o graniţă de vegetaţie 
luxuriantă. Munroe lovi cu piciorul un bulgăre de argilă uscată, 
se uită la întinderea de pământ golaș, apoi se rezemă de 
portiera mașinii și se uită la Beyard care stătea în apropiere 
lângă un camion cu remorcă încărcat, discutând animat cu 
șoferul. 

Plecaseră în zori ca să ajungă până aici, luând-o pe cărări 
nemarcate și năpădite de iarbă, iar la stratul de noroi și vânătăi 
dobândite o zi în urmă se adăugaseră altele noi. 

Discuţia încheiată, Beyard se întoarse și, când se apropie, 
Munroe spuse: 

— Și-au bătut joc de locul ăsta. 

Îi urmări privirea. 

— Sunt de atâta timp aici, încât am devenit imun. 

Rămaseră în tăcere, uitându-se la peisajul devastat, apoi el 
spuse: 

— O să fie și mai rău. O mare parte din pădurea productivă 
comercial a ţării este concesionată, iar dacă lucrurile continuă 
așa, în cinci, șase ani va dispărea de tot. Nici rezervele de petrol 
n-au să ţină mult. Ce să faci? 

Ridică din umeri. 

— Spoliatori nenorociți! 

Se urcă la volan, iar Munroe se așeză pe scaunul din faţă. 

— Mergem jumătate de kilometru în direcţia aia, spuse el, 
arătând. Ar trebui să ajungem acolo înainte de lăsarea 
întunericului. 


254 


O luară spre vest, pe un drum de pământ plin de hârtoape și, 
la o răscruce nemarcată, observabilă doar ca o deschizătură în 
frunzișul des, cotiră spre nord. 

Munroe aruncă o privire spre bancheta din spate, unde 
Bradford părea că doarme cu un braţ îndoit deasupra capului, 
apoi se întoarse spre Beyard. 

— Cred că spoliatorii nu prea te-au încurcat. 

El îi aruncă o privire, apoi se concentră iar asupra drumului. 

— Fac ce pot. 

— Atunci de ce-ţi mai trebuie drogurile, muniţia, riscurile 
implicate, când te descurci așa de bine cu afacerea legitimă? 

— Pentru că sunt bun la asta, spuse el. Și-mi trebuie multă 
adrenalină. 

Zâmbi. 

— Nu face greșeala să crezi că treaba asta e legitimă. Legală, 
da, dar nu e altceva decât jefuirea ţării pentru a umple cuferele 
președintelui. 

— Îţi pasă? 

— Sunt realist, Vanessa. Nu-mi pasă, dar nici nu mă mint 
singur. 

e 

Al doilea loc de defrișare nu se deosebea de primul, cu 
excepția unui adăpost sărăcăcios construit și o barcă de tablă, 
improvizată, amplasată la marginea haosului. Lângă barcă era 
un camion cu șase roţi și prelată, și Beyard opri lângă el, cobori 
din mașină și bătu cu pumnul în el. 

Prelata din spate se desfăcu și în deschizătură apăru un 
bărbat scund și îndesat. Fata i se lumină într-un zâmbet și îi 
întinse mâna, iar Beyard urcă în camion. Munroe așteptă în 
tăcere, Bradford era tot întins pe bancheta din spate, și după 
câteva minute Beyard se întoarse și spuse: 

— Hai sus. Manuel are tot ce îţi trebuie. 

În camion era întuneric și umezeală și mirosea a mucegai și 
putregai de lemn. De o parte și de alta era câte un pat îngust, 
nefăcut, iar podeaua era presărată cu farfurii folosite și resturi 
de mâncare. În faţă, pe o masă mică fixată în podea erau câteva 
articole electronice. Manuel se întoarse spre Munroe și spuse în 
fang: 

— Șefu' mi-a spus că vorbeşti limba mea. 


Munroe dădu din cap și Manuel întinse mâna după o farfurie 
de satelit pliabilă. 

— Trebuie să pun asta sus, spuse el, iar apoi arătă spre 
telefon. Șefu' a spus să folosești cum vrei. 

Munroe așteptă ca sunetele de deasupra capului ei să se 
liniștească și motorul camionului să fie turat, iar când telefonul 
fu în stare de funcţionare, îl luă, închise ochii și inspiră adânc. 
Următoarele cinci minute aveau să schimbe totul. Mai trase o 
gură de aer, apoi formă numărul. 

Când cobori din camion în lumina slabă a serii, majoritatea 
proviziilor erau pe pământ, iar Beyard era pe spate în mașină, 
având în jur piese dezasamblate, și răsucea un șurub sub 
bancheta din spate. 

— Cum a mers? întrebă el. 

— Numai timpul ne va spune. 

— Și acum? 

— Acum așteptăm. 

Munroe se uită în jur. 

— A plecat la plimbare. 

Munroe păși în raza vizuală a lui Beyard. 

— Ce înseamnă exact asta? 

— Tu să-mi spui. Avea un sac marinăresc plin și a spus că se 
întoarce dimineaţă. M-am oferit să-l duc și să-l aduc în caz că 
trebuie să plecăm până atunci. A refuzat, a spus că e mai bine 
pentru toate părţile implicate să plece singur. 

— Ai făcut un inventar? 

Beyard dădu din cap. 

— Două puști de asalt, cinci sute de cartușe, câteva piese 
grele. Și a luat pușca cu lunetă. 

— La naiba, Francisco, Vintorezul era al meu! 

Se opri, se scărpină în cap și se uită la copacii din apropiere. 
Apoi cercetă întreaga zonă și clătină din cap; faţa i se destinse 
treptat într-un zâmbet. Bradford stătea de pază și era hotărât să 
demonstreze că era demn de încredere; se pregătise să 
nimicească un convoi militar, dacă apărea unul. 

— Nu e la mai mult de patru sute de metri de aici, spuse ea și 
apoi, întorcându-se cu spatele la pădure, dădu din cap spre 
camion. 

— Acolo dormim la noapte? 


— Da. Îl încărcăm acum și mâine, la prima oră, plecăm. Va 
conduce Manuel, ca să nu fim văzuți. 

Se duse la mașina cu care veniseră și dădu cu piciorul într-un 
cauciuc. 

— Mă duc să mă descotorosesc de chestia asta în pădure, 
departe de locul de defrișare, spuse el. Nu vreau ca, în caz de 
ceva, să aibă de suferit oamenii mei. 

— Să vin și eu? 

— Dacă ești pregătită să mergi mult pe jos la întoarcere, 
spuse el. 

Apoi zâmbi, o apucă pe Munroe de guler cu un deget și o 
trase aproape. 

— Chiar așa murdară cum ești, te găsesc irezistibilă. 

Se opri și ridică ochii de la gura ei spre pădurea din spatele ei. 

— Ce zici, o să tragă dacă te sărut? 

Ea se rezemă de el și îi atinse buzele cu ale ei. 

— Sunt sigură că va fi tentat, spuse ea. 

Apoi zâmbi larg, se retrase, deschise portiera mașinii și se 
așeză pe scaunul din față. Beyard se strecură la volan și porni 
motorul. 

e 

La cinci dimineața, Munroe se trezi din somn tresărind. Nu 
intenționase să adoarmă, însă cele trei nopţi în care dormise, 
însumat, șase ore își spuneau cuvântul, în camion era întuneric 
beznă, însă după respiraţia lui Beyard își dădu seama că era 
treaz. Era culcată pe pat cu căștile la urechi și, în încercarea de 
a-și limpezi capul, își cobori picioarele pe podea și puse coatele 
pe genunchi. 

— Canalele s-au redeschis, șopti ea. Se pare că au înghiţit 
momeala. Își trimit majoritatea oamenilor înapoi de unde au 
venit și păstrează un contingent mare în jurul zonei Mongomo. 

— Probabil că ar trebui să o luăm din loc. Să încercăm să 
ajungem la coastă cât ne ţine norocul. 

— Și Miles? 

— Ştie că plecăm. N-aș propune să așteptăm până se face 
bine ziuă. 

Munroe oftă și se culcă la loc. Dacă Bradford nu venea până la 
prima lumină, avea să plece să-l caute. Ideea de a-l lăsa în urmă 
dispăruse când puzzle-ul devenise clar și ea începuse să facă 


257 


planuri de răzbunare. Rămase pe pat, moţăind până când cerul 
își schimbă culoarea din negru în bleumarin. 

În patul celălalt, Beyard inspiră adânc și se ridică în capul 
oaselor. 

— Ești trează? 

— Din păcate. 

— Trebuie să ne cărăm. 

Manuel dormea sub cerul liber, pe o rogojină și, în timp ce 
Beyard îl trezi și făcură împreună pregătiri de plecare, Munroe 
porni spre pădure. 

— Lasă-mă o jumătate de oră, spuse ea. Vreau să văd dacă 
pot să-l găsesc pe Miles. Chiar nu vreau să plecăm fără el. 

— Nu e nevoie, spuse Bradford de pe cabina camionului. 

Munroe deschise portiera cabinei, puse piciorul pe prag și se 
uită deasupra și, văzându-l pe Bradford, spuse: 

— La naiba, Miles, de când ești acolo sus? 

El zâmbi și nu spuse nimic, se ridică, apoi cobori cu un AKM 
într-o mână și târând după el sacul marinăresc. 

Înainte ca soarele să apară la orizont, părăsiră locul de 
defrișare și o luară pe singurul drum care ducea la Mbini. Manuel 
primi mulţi bani pentru mituire și, dacă altfel nu reușeau, aveau 
să-și croiască drum cu arma în mână. In partea din spate a 
camionului, Munroe stătea pe un pat cu căștile la urechi. Beyard 
era întins pe celălalt, iar Bradford stătea pe podea cu o pușcă de 
asalt în poală. Căldura și lipsa aerului erau înăbușitoare, iar 
distanța era măsurată de timp, hârtoape, izbituri și continua 
schimbare a vitezei. 

Mergeau de aproape două ore când Munroe se îndreptă și 
puse vârful degetelor pe căști. 

— Cât mai e până la coastă? întrebă ea. 

— Patruzeci și cinci de minute, dacă avem noroc, spuse 
Beyard. 

Ea se ridică și întinse mâna după o vestă antiglont. 

— O să fie aproape. Au fost preveniţi că un convoi se 
deplasează pe coastă dinspre Bata spre Mbini. 

Îi aruncă vesta rămasă lui Beyard. 

— Îmi pare rău, Miles, am adus numai două - am făcut rost de 
ele înainte să știm că vii cu noi. 

El dădu din cap. 

— Am trecut prin situaţii mai rele. 


Camionul începu să reducă viteza, iar Munroe se urcă pe 
masă și, cu cuțitul lui Beyard, făcu o gaură în prelată chiar 
deasupra cadrului de metal. În faţă era un punct de control unde 
era un grup de patru soldați. li spuse asta lui Beyard prin 
semne, iar când camionul se opri de tot, poziționă arma pe 
cadru și îl luă în cătare pe conducătorul grupului, când acesta se 
apropie. 

Discuţia dintre comandant și Manuel începu ca o zeflemea, 
dar tonul se schimbă repede când militarul începu să verifice 
camionul și Manuel îi oferi un stimulent pecuniar pentru a 
renunţa. Doi oameni de-ai comandantului veniră în spate și 
Munroe îi anunţă pe ceilalți prin gesturi. Beyard și Bradford își 
schimbară poziţia. Vocile din față erau ridicate, veștile din 
Mongomo făcându-și fără doar și poate efectul. 

Munroe își îndoi arătătorul și îl puse pe trăgaci; nu era ideal să 
lichidezi patrula rutieră, dar dacă asta se cerea pentru a ajunge 
la coastă, n-avea încotro. Manuel întinse pe geam un teanc de 
bani și ea se opri. Comandantul se holbă la bani, șovăi și îi luă. 
Își chemă oamenii și, după câteva clipe, camionul porni. 

Munroe rămase pe masă, supraveghind drumul și peisajul 
înconjurător. Adulmecă aerul și simţi miros de sare și își dădu 
seama că se apropiau. leșiră din șosea înainte de intrarea în 
oraș, cotiră spre sud către plajă luând-o pe un drum bătătorit și 
intrară într-un luminiș aflat la două sute de metri de țărm, unde 
câteva case se învecinau cu oceanul. Pe deasupra frunzișului se 
vedeau acoperișuri roșii ca rugina, iar dincolo de case venea 
freamătul valurilor. Dacă barca era pregătită, cum ar fi trebuit, 
în cinci minute erau plecaţi din locul ăsta. 

Camionul se opri. Munroe aruncă pe umăr un sac marinăresc 
și ieși la soare. Beyard se duse în faţa camionului. Vorbi în 
șoaptă ceva cu Manuel și Munroe prinse frânturi de instrucţiuni. 
Beyard îi dădu șoferului un săculeţ ticsit și, dând din cap a 
aprobare, Manuel dispăru în verdeață. 

După plecarea șoferului, Beyard se întoarse și puse în palma 
lui Munroe dispozitivul de emisie-recepţie automată și o cheie. 
Arătă spre o cărare care ducea din parcare la o casă de pe 
margine. 

— Combustibilul de rezervă e înăuntru. Ai să recunoști barca 
de cum o vezi. Poţi s-o pregătești? 

— Las-o baltă, spuse ea și i se puse în drum. Nu merită. 


— Essa, m-oi fi jucând eu cu viaţa mea, dar nu vreau să risc 
viețile oamenilor mei. Trebuie să câștig timp pentru ei, iar barca 
trebuie pregătită, ori eu nu pot să le fac pe amândouă. 

Se furișă în spatele ei și o sărută pe ceafă. 

— Du-te. 

Ea se gândi o clipă, apoi lovi cu palma în camion. 

— Să mergem, îi spuse lui Bradford. 

Acesta luă din camion cât putea să ducă și plecară împreună 
pe poteca arătată de Beyard. 

Pe țărm erau mai multe bărci, una dintre ele fiind o luntre cu 
vopseaua luată, care se deosebea de celelalte prin motorul 
exterior puternic. Munroe aruncă sacul în barcă și se uită în 
urmă spre cărare. 

De pe țărm vedea partea de sus a prelatei camionului, iar pe 
șosea vârful unei antene care se îndrepta spre camion. Se urcă 
pe prora bărcii ca să poată vedea mai bine și zări o dungă 
neagră ce se mișca odată cu antena. 

Timpul se opri, inima ei o luă la galop. Luă cea mai apropiată 
armă și o rupse la fugă spre camion. Fiecare pas pe nisip era o 
groaznică prăbușire în eternitate, filmată cu încetinitorul. 

La o cotitură, luminișul deveni vizibil. Toba de război lăuntrică 
începu să răpăie și lumea se făcu cenușie. Dincolo de camion 
erau trei vehicule, iar lângă camion, blocându-l pe Francisco, 
erau nouă soldaţi înarmaţi până-n dinţi. Francisco stătea în 
picioare cu mâinile după cap, iar în dreapta lui era același 
comandant care fusese cât pe ce să o împuște pe Munroe în 
acea noapte în barcă. Arma lui era aţintită spre capul lui 
Francisco. 

Francisco se întoarse spre Munroe. Privirile li se întâlniră. 
Zâmbi. Și în fracțiunea de secundă cât îi luă lui Munroe să ducă 
pușca la umăr să ţintească, comandantul trase. 

Pe Munroe o apucă amețeala, despicându-i craniul cu 
ghearele din interior în afară. Nu mai avea oxigen. Nu putea să 
respire și cu ochi care nu erau ai ei urmări cu încetinitorul cum 
Francisco căzu în genunchi și se prăbuși cu fața în praf. 

Și apoi lumea se înnegri. 

Fiecare mușchi, fiecare fibră îi strigau să ajungă la el. Făcu un 
salt înainte. Nişte braţe puternice o reținură. O mână îi acoperi 
gura. Cineva ţipa, era chinul unei persoane arse de vie, ireal și 
oribil, erau urlete, toate venind din capul ei. lar apoi se făcu 


260 


liniște, o liniște urmată de cuvinte, cuvinte calme, liniștitoare, 
care veneau din gura ei. Și o mână, mâna ei, smulgându-se din 
strânsoarea lui Bradford, iar cealaltă mână apucând pușca și 
lovindu-l peste faţă cu patul pe Bradford, trântindu-l la pământ. 

De cealaltă parte a camionului un soldat întinse mâna spre 
cadavrul lui Francisco. Munroe ţinti prin lunetă fruntea 
soldatului, trase și dispăru de la faţa locului înainte ca mortul să 
cadă ca o cârpă peste Francisco. 

Atingeţi-vă de el și muriţi. 

Acum era confuzie. Ordine. Comenzi. Ceilalți lăsară totul și se 
adăpostiră, uitându-se în direcția împușcăturii. In secundele de 
haos, Munroe se adânci în tufăriș, în liniște, invizibilă, iute, 
vânatul devenit acum vânător. Incă doi dușmani se îndreptară 
spre cadavrul lui Francisco. Trase două gloanțe care străpunseră 
armura, apoi, pentru siguranţă, încă două, ţintite cu precizie. 

Atingeţi-vă de el și muriţi. 

Ei știau asta acum și confuzia se adânci. Ea le cercetă feţele și 
uniformele, căutându-l pe comandant; voia să-l găsească și să-i 
ia viaţa cum i-o luase și el pe a lui Francisco. 

La periferie se auzi mișcare. Umbre se furișau în direcţia în 
care îl lăsase pe Bradford. Cărarea. Barca. Munroe se opri. Işi 
mută atenţia de la comandant la cărare și înapoi până când își 
dădu seama că trebuie să păstreze drumul liber. Fiecare glonţ 
slobozit își atinse ţinta, dar în liniștea din jur totul se auzi. Tirul 
de artilerie se întoarse în direcţia ei, gloanţele loviră pământul la 
câţiva centimetri de locul în care era ea. Se mișcă din nou, ocoli, 
se opri la marginea luminișului în spatele camionului și începu 
iar să se uite după comandant. Acolo, la doar câţiva metri 
distanţă, corpul neînsufleţit al lui Francisco se uita la ea cu ochi 
goi, o chemă la el și lumea întreagă amuţi. 

Munroe se furișă spre el, oarbă la toate în afară de zâmbetul 
de pe faţa lui și forța chemării lui. Dinspre țărm se auzi un 
staccato de foc de arme și o ploaie de gloanţe trecu peste capul 
ei, doborând doi soldaţi din spatele ei. Se opri doar să se uite în 
urmă și apoi, ca o felină, porni iar, ghemuită, înspre Francisco. 
Ajunse la el, aproape putea să-l atingă, și atunci văzu peste 
luminiș, în pădure niște umbre în mișcare. Printre acele umbre 
era comandantul, iar el trebuia să moară. 

Se îndepărtă de Francisco și, cu o plăcere răbdătoare, tăie 
calea de scăpare a comandantului distrugând cauciucurile 


261 


fiecărui vehicul. lar apoi, rămasă fără muniţie, trase cuțitul de la 
cingătoarea lui Francisco, lăsă pușca lângă cadavrul lui și se 
întoarse la marginea luminișului așteptând. 

În liniște, adrenalina curgea și, cu fiecare minut ce trecea, 
setea de sânge se înteţea. În frunzișul de peste luminiș, umbrele 
începură să se distingă: patru dușmani. Unul conta, iar ea avea 
să-i vină de hac. 

Se mișcă iar, le luă urma prin frunze, închise ochii și ascultă 
șoaptele. Înţelese și zâmbi. O încercuiau, vânând-o. Avea să se 
joace cu ei de-a șoarecele și pisica, să elimine trei și apoi să-l 
doboare pe comandant. 

Pentru ea era un lucru familiar, firesc să se ascundă, să 
vâneze în umezeala și obscuritatea pădurii tropicale. Furia 
clocotitoare îi alimenta dorința de a lovi, de a ucide. Cuţitul era 
cald, o prelungire a corpului ei, care pășea cu răbdare, creând 
diversiune pentru a atrage atenţia și a-i face să tragă până 
rămâneau fără muniţie și armele erau inutile. lar apoi, ca o 
nălucă, ea ieși din umbră destul de îndrăzneţ ca să ucidă înainte 
de a dispărea iar. 

Până rămase numai el. 

Era acolo, așteptând; ea îi simţea ochii și avea impresia că îi 
simte respiraţia pe șira spinării. Mergea neglijent, făcând 
zgomot, ademenind, iar apoi, când veni momentul, se aruncă 
asupra lui din spate. Se răsuci ca să evite loviturile lui de cuţit 
și, dintr-o singură mișcare, îi puse la gât lama cuţitului lui 
Francisco. Îl forță pe comandant să se întindă la pământ și, cu 
degetele încleștate în părul lui, îi ţinu capul, îi trase cuțitul din 
mână și îl înfipse în beregata lui. Apoi îl înfipse de mai multe ori 
în vene și tendoane, și când scârţâitul coloanei vertebrale 
retezate îi vibră în mână, o cuprinse euforia. Continuă până îi 
despărţi capul de corp, îl ţinu sus în aer într-un gest de triumf, 
se ridică în picioare și, lăsând în urmă dâre de sânge, ieși cu el 
din pădure. 

Se aplecă asupra lui Francisco, picăturile de sânge pătând 
pământul de la picioarele ei, lovind orbită de furie în cadavrele 
care zăceau pe el și în apropiere de el, până îl eliberă de 
contaminarea atingerii lor. Îngenunche pe el, picături de 
sudoare și sânge căzând pe corpul lui și, ca o ofrandă de 
sacrificiu, puse capul comandantului în faţa ochilor lui deschiși 
care priveau fără viaţă în neant. Întinse degetele tremurânde 


262 


spre el până îi atinse fruntea, îl trase aproape, îi legănă umerii și 
îi închise ochii. Apoi ridică capul spre cer și ţipă. 

Era un țipăt primitiv, de durere și mânie, de furie și iar de 
durere. Corpul ei se cutremură în timp ce lacrimile pe care nu le 
vărsase aproape un deceniu ieșiră la suprafaţă și își îngropă 
capul în pieptul lui Francisco. 

e 

Lumina pătrunse încet în ceața din mintea ei, trezindu-se mai 
întâi la zgomotul bocancilor lui Bradford, iar apoi la atingerea lui 
pe umăr când îngenunche lângă ea. Munroe ridică faţa ca să se 
uite la el, văzu carnagiul din jurul lor și capul comandantului pe 
pământ și atunci își dădu seama ce fusese în stare să facă. 

— Trebuie să plecăm, spuse Bradford. 

Munroe îl legănă pe Francisco și spuse: 

— Nu-l părăsesc. 

— Putem să-l cărăm împreună. 

e 

Bradford se uită la ocean, cu mâna pe cârmă, și apoi la 
coordonatele de pe dispozitivul de emisie-recepție automată. 

Aruncă o privire spre Munroe. Stătea între bănci, cu picioarele 
încrucișate, cu Francisco în brațe, cu faţa lipsită de orice 
expresie, așa cum era de când se desprinseseră de țărm. Ea 
ridică privirea o fracțiune de secundă, o întâlni pe a lui, apoi se 
întoarse la Francisco, și Bradford se întoarse la apă, respingând 
durerea sfâșietoare pe care o simţea de fiecare dată când se 
uita la ea. 

Nimic din ce citise, niciunul dintre interviurile pe care le 
parcursese când cercetase trecutul lui Munroe n-ar fi putut să-l 
pregătească pentru ce făcuse ea. Acum înțelegea frica pe care o 
descriseseră oamenii. Fusese brutală, eficientă, precisă, nu 
irosise nicio mișcare, nu cheltuise fără rost energie și fusese 
rapidă, înspăimântător de rapidă. 

Bradford verifică iar coordonatele și apoi orizontul și acolo 
văzu, foarte slab, o pată neagră pe cerul albastru și înţelese ce 
însemna. Se uită iar la Munroe și apoi la Francisco și la puţinul 
care rămăsese din craniul lui și din creierul lui genial. Ce 
pierdere! Ce pierdere îngrozitoare! 

Imensitatea oceanului era ameţitoare și, cu timpul, nava 
căpătă contur, până ajunseră lângă ea și Bradford se apropie cât 
putu. De pe punte, o macara își roti braţul deasupra apei. Fură 


263 


coborâte cabluri și frânghii. Munroe stătea nemișcată, nedând 
niciun semn că știa că e lângă navă. Bradford îngenunche lângă 
ea și îi atinse mâna; ea se uită la el cu ochi atât de goi, încât lui i 
se tăie răsuflarea. lar apoi ceața din ochii ei se risipi și se 
întoarse spre trauler, apoi iar spre el și, arătând, spuse: 

— Acolo merg cârligele. 

Se aplecă asupra lui Francisco și îl sărută pe frunte. 

— Când înaintează cei răi împotriva mea ca să-mi mănânce 
carnea, prigonitorii și vrăjmașii mei se clatină și cad. Chiar 
război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aș îi... 

Murmurul ei se stinse, apoi se ridică și se duse la scara de pe 
laterala navei. 

Bradford își înghiţi nodul din gât, se duse repede să fixeze 
frânghiile, puse mâna pe un AKM și o urmă. Puse piciorul pe 
prima treaptă a scării când ea ajunsese deja sus. Se auzi un 
zumzet de motor și macaraua începu să ridice, iar când bărcuţa 
fu la vreo doi metri deasupra apei, se opri. Bradford iuți pasul, 
iar când ajunse pe punte îl cuprinse panica. 


264 


Capitolul 22 


Munroe era la cinci metri în faţă și vorbea cu un bărbat masiv 
a cărui faţă Bradford nu o vedea. Deși nu îi auzea cuvintele, 
ochii ei aveau aceeași privire pustie care se instalase de când 
Francisco fusese doborât la pământ. Bradford îi văzu mușchii 
încordându-i-se și își dădu seama că, dacă matahala se punea 
cu ea, avea să mai moară un om, poate chiar doi. O strigă și ea 
întoarse capul încet către el. Bradford o privi până când 
tensiunea momentului se risipi, apoi se întoarse spre bărbat și, 
cu o tresărire de uimire, îl recunoscu. Și bărbatul părea la fel de 
uimit. Bradford dădu din cap. 

— George. 

Wheal spuse: 

— Miles. 

lar Munroe zise: 

— Băga-mi-aș picioarele! 

Apoi vorbi din nou, luciditatea din potopul ei de cuvinte 
contrastând puternic cu purtarea ei din orele trecute. 

— Luăm traulerul până la Douala, îi spuse ea lui Wheal. După 
aceea, poţi să-l iei înapoi. 

Apoi i se adresă lui Bradford. 

— Mă duc pe puntea de comandă. Pune-l pe Wheal să ducă 
barca în cală și pe urmă ţine-l departe de mine și de comenzile 
navei. Dacă tresare măcar în direcţia greșită, împușcă-l. 

Apoi plecă. 

Între cei doi bărbaţi era un metru și jumătate de tăcere. 
Bradford încă mai stătea cu pușca aţintită spre punte; niciunul 
nu se mișca. Wheal se uita la el ca și cum n-ar fi fost sigur că 
Bradford avea să folosească arma, până când, în cele din urmă, 
rupse tăcerea. 

— Vrei să-mi spui și mie ce dracu' se petrece? 

Bradford oftă, umerii îi căzură și arătă cu capul spre mica 
barcă ce încă atârna deasupra oceanului. 

— Aruncă o privire și pe urmă îţi explic, spuse el. 


Până ca Wheal să apuce să se întoarcă la comenzile 
macaralei, motoarele traulerului porniră și nava se puse în 
mișcare. Bradford se uită la cabina de comandă și spuse: 

— Ea știe ce face acolo? 

Wheal dădu din cap afirmativ, apoi aduse barca pe punte și o 
cobori în cală. 

Ambii bărbaţi stăteau lângă barcă. După câteva minute de 
privit în gol, Wheal oftă greu, se întoarse și luă o prelată. 

— Am avut o presimţire rea legat de asta, spuse el și, 
desfăcând prelata, o întinse peste Francisco. 

Chipul lui fu răvășit de o gamă de emoţii, apoi se înăspri și 
deveni inexpresiv. Se întoarse spre Bradford. 

— Ar fi bine ca explicaţia să fie bună că, de nu, o omor. 

Bradford explică evenimentele care duseseră la moartea lui 
Beyard și finalul sângeros, iar când termină, cala se cufundă în 
liniște. 

Wheal spuse: 

— Voi avea grijă de el, îi voi încheia afacerea, voi face ce știu 
că ar fi voit el. 

Porni spre scări. 

— N-am să încerc să vă opresc să mergeţi la Douala - e cea 
mai simplă cale de a scăpa dracului de amândoi de pe nava 
mea. Dar pe ea tot o consider răspunzătoare. 

Bradford își trecu mâna murdară prin păr și spuse: 

— Indiferent ce e în capul tău acum, George, nu te pune cu 
ea. S-ar putea să muriţi amândoi. 

Wheal făcu un gest care spunea că nu-l lua în seamă, întoarse 
spatele și, când trecu pragul, Bradford se îndreptă spre scări. 
Trebuia să ajungă la Munroe, să lămurească lucrurile cu ea, să 
afle ce dracu’ se petrecea și, mai ales, să-l ţină departe pe 
Wheal. 

Se îndreptă spre cabina de comandă și, când intră, Wheal era 
deja acolo, dar Munroe nu era. 

— Unde e? întrebă Bradford. 

— Să fiu al naibii dacă știu. Dacă avem noroc, a sărit peste 
bord. 

Bradford părăsi cabina, cobori scările aproape în fugă, se opri 
cât să constate că Munroe nu era nicăieri pe punte, apoi găsi 
ușa care dădea în interior. O deschise, o strigă și nu primi niciun 
răspuns. Porni pe coridorul îngust, întunecat, deschizând uși și 


266 


aprinzând lumini, trecând repede dintr-o încăpere în alta, până 
găsi comutatorul de pe coridor. Dădu cu pumnul în el, iar când 
întunericul se risipi îngheţă. 

Ea era întinsă pe podea în capătul coridorului, cu o parte a 
corpului peste pragul unei uși. El rămase fără replică și, cu 
picioarele ca de plumb, se îndreptă spre ea. Îngenunche lângă 
ea, îi verifică respiraţia și pulsul; apoi, ridică ochii și cercetă 
camera șoptind Oh, fir-ar să fie! Locul mirosea a Francisco 
Beyard. Personalitatea lui marca încăperea ca o semnătură și, 
indiferent ce o mânase pe Munroe să intre, nu fusese destul de 
puternic pentru a o susține. Din câte își dădea seama, vomitase 
înainte de a leșina. 

Se uită la sângele și noroiul, și voma de pe pielea și 
îmbrăcămintea ei, oftă adânc, se ridică și se întoarse în cabine 
să caute îmbrăcăminte care să i se potrivească și care să nu-i fi 
aparţinut lui Francisco. Apoi o cără din camera lui Francisco în 
baia de pe coridorul îngust și, cu o tandreţe respectuoasă, 
îndepărtă toată mizeria cu buretele. 

e 

O cabină pe trauler. 

Munroe își dădu seama de asta după mișcarea familiară a 
navei pe apa calmă și după umezeala cu iz de lemn din aer. 
Pleoapele îi erau grele și se forţă să le ţină deschise, reuși, însă 
apoi, nevăzând nimic, le închise la loc epuizată. Era întinsă pe 
spate, cu braţele pe lângă corp, cu capul ușor ridicat, cu gura 
uscată. Prin bezna din mintea ei treceau fulgere de lumină: 
vederea macabră a reflecției ei în ferestrele cabinei de 
comandă; un drum pe coridor spre cabina lui Francisco să facă 
un duș; tabla de șah, patul nefăcut, parfumul prezenţei lui; 
greata și apoi întunericul. 

Timpul trecuse. Poate o oră. Sau o zi. Sau o săptămână. Se 
strădui să ridice o mână pe perete, s-o pună pe cealaltă pe 
marginea patului pentru a se putea ridica, dar nu avu putere, 
renunţă și alunecă înapoi în vid. 

Era lumină când deschise ochii iar, de la un bec slab aprins pe 
peretele opus. Camera nu-i era cunoscută - nu era nici a lui 
Francisco, nici carcera - iar hainele îi erau curate și străine, 
neatinse de mirosul morţii. Se foi și se uită prin încăpere. 

Își revenea încet-încet și odată cu trezirea veneau tensiunea, 
greata și gheara din piept, care o perturbau și îi transformau 


267 


existenţa într-o moarte trează. Într-o nișă din perete era o sticlă 
cu apă; se ridică în capul oaselor și o luă, o goli din câteva 
înghiţituri lungi, apoi își puse braţele pe genunchi. 

Din coridor se auzi un zgomot de pași și ușa se deschise. 
George Wheal intră cu o tavă cu mâncare și o puse pe masa 
îngustă dintre paturi, dădu scurt din cap și se așeză pe celălalt 
pat, astfel că genunchii lor aproape se atingeau. 

— Suntem în Douala, spuse el. Bănuiesc că vei vrea să pleci 
curând. 

Munroe se trase înapoi până ajunse cu spatele la perete, își 
trase genunchii la piept și rămase tăcută uitându-se la tavă. 

— Ascultă, spuse el, părerea mea e că nu l-am văzut niciodată 
mai fericit ca în perioada în care ai fost tu aici. Dacă știu ceva, 
știu că a murit mulţumit, împăcat. 

Wheal se opri de parcă și-ar fi cântărit cuvintele și apoi se 
ridică. 

— Asta nu schimbă nimic între tine și mine, dar sunt dator 
faţă de Francisco să mă asigur că știi. Te-a iubit, și ar fi dorit să 
știi asta. 

Wheal deschise ușa, se uită o clipă în urmă, apoi ieși și o 
închise după el. 

Cabina se cufundă în liniște și apoi deveni prea strâmtă și, 
într-un efort de a-și păstra sănătatea mintală, Munroe se întinse 
după bocancii de la piciorul patului; se încălță și își legă 
șireturile. Se forță să se ridice în picioare; vederea i se întunecă 
și se luptă cu primul val de ametțeală. Apoi se întoarse, se 
sprijini de perete și, cu pași șovăielnici, reuși să iasă pe ușa 
cabinei. Merse doar câţiva pași până când Bradford veni lângă 
ea, o luă de umeri, ajutând-o să meargă. 

Munroe se mișcă năucă, cu mintea în altă parte, decuplată. 

Intrară în Douala prin marginea sudică a portului, unde șoferul 
lui Francisco aștepta să-i ducă în oraș și, la instrucțiunile lui 
Bradford, ocoliră apartamentul lui Francisco în drum spre Akwa 
Palace, bijuteria hotelurilor din oraș, un loc în care aproape uitai 
în ce parte a lumii te afli. 

La ușa camerei de hotel Munroe își dădu seama că Bradford 
intenţiona să împartă camera cu ea. Se opri în hol, se rezemă de 
perete ca să se sprijine, în timp ce Bradford intră și își lăsă 
lucrurile pe un scaun. Se uită în urmă la ea. 

— Stau aici cu tine, fie că vrei, fie că nu, spuse el. 


268 


Munroe dădu din cap și se duse spre patul cel mai apropiat și, 
cu picioarele tot pe podea, se trânti pe perne. Cu spatele la 
Bradford, șopti: 

— Trebuie să facem rost de bilete să plecăm de aici, trebuie 
să ajungem la Houston. 

— Am să mă ocup mâine de asta. 

Ea își petrecu un braţ pe după o pernă și o trase la piept. 

— Ți-e teamă să mă lași singură? 

El se duse la marginea patului și se așeză lângă ea. 

— Foarte. 

O tăcere lungă umplu spaţiul până când Munroe spuse: 

— Am revăzut totul iar și iar și, oricum aș lua-o, n-aș fi putut 
face nimic să-l salvez. 

— Știu, spuse el, își trecu un deget pe fruntea ei. 

— Asta nu ușurează deloc situaţia, șopti ea. Ar trebui, dar nu 
o ușurează. 

Apucă perna mai strâns și își trase genunchii la piept, în timp 
ce lacrimile îi curgeau pe obraji. 

Bradford se întinse lângă ea, o cuprinse în brațe și o trase 
aproape. 

Lacrimile curgeau mai repede și Munroe plânse cu suspine 
până când camera începu să se întunece și liniștea serii se 
așternu și lacrimile secară, lăsând în loc un gol imens. Atunci 
Munroe spuse: 

— Ştii, ești primul care ai supraviețuit grozăviilor pe care sunt 
în stare să le facă demonii mei. 

Continuând s-o ţină în brațe, el șopti: 

— N-a fost fără cauză. 

— Nu asta-i problema. 

— N-a fost prima dată? 

— Nu. 

— Cicatricile? 

Ea dădu din cap aproape imperceptibil și spuse: 

— Anii pierduţi. Ai ţinut să știi, nu-i așa? 

— Da. 

— Meriţi să știi, spuse ea și întoarse capul pentru a-i zâmbi - 
un zâmbet îndurerat, istovit. A început cu Francisco. L-am 
cunoscut când aveam paisprezece ani. 

Era întuneric de tot când termină o spovedanie care 
cuprindea nouă ani de secrete îngropate, incluzând detalii pe 


269 


care nici chiar Logan nu le știa. Stătură mult timp întinși pe 
spate și uitându-se în tavan, iar apoi Bradford întoarse capul 
spre ea. 

— Mă mir că mai ești întreagă la minte. 

— Întreagă la minte? 

Oftă. 

— Sunt zile, luni, uneori ani când sunt sigură că am ajuns la o 
stare de normalitate, când pot să mă privesc în oglindă și chiar 
să cred că, într-un fel, sunt ca „ei” - oamenii aceia care duc vieţi 
normale și habar n-au ce poate să-i facă minţii unui om latura 
întunecată a umanităţii. Și apoi sunt zile ca aceea de azi și de 
ieri, când e clar că demonii sunt tot acolo, așteptând în fundal, 
ațâţându-mă. 

Se întoarse cu faţa la el. 

— iți mulțumesc, spuse ea. Că mi-ai salvat viaţa în Mbini, că 
m-ai luat de acolo, că m-ai adus aici. 

lar apoi, fără să aștepte un răspuns, renunţă și se rostogoli 
înapoi în vid, o cădere liberă mintală în întunecimea abisului. 

e 

Soarele strălucitor care pătrundea prin perdele o trezi. 
Bradford era plecat, camera era pustie, iar ea era amorțită. Nu 
se auzeau vorbe sau fraze, sau glasuri, nu era tensiune sau 
neliniște, doar acceptare, seninătate; ceva ciudat și nefamiliar. 

Rămase întinsă în pat, cu braţele sub cap și inspiră fiecare 
moment efemer de pace, uitând de timp, până când Bradford 
intră pe ușă. Intrase încet și, văzând-o trează, se duse direct la 
ea. 

Se așeză pe pat. 

— Ești bine? 

— Da, spuse ea și se întinse, zâmbind. Surprinzător de bine. 
Cât timp am fost inconștientă? 

— Cam șaptesprezece ore. N-am dorit să te las singură, dar 
nu mai puteam aștepta încă o zi să luăm bilete. 

Lăsă documentele pe pat. 

— Avionul e mâine, la nouă. 

— Trebuie să iau legătura cu Logan. 

El dădu din cap. 

— Centrul de afaceri mai e deschis câteva ore. Mai întâi, 
trebuie să mănânci. 


Ce ciudat era să conversezi, să interacţionezi, să mănânci, să 
trăieşti viața de zi cu zi fără zgomotul mintal care se imprima în 
activitatea sinaptică și în reflexe. În această liniște calmă, 
stăpânită, Munroe încerca să dea de Logan până când, după 
aproape două ore de formare cu intermitențe a numărului lui, 
renunţă și o sună pe Kate Breeden. 

Conversaţia fu scurtă, Munroe nedorind să discute despre 
misiune sau despre evenimentele din ultimele zile. Kate nu știa 
pe unde era Logan, după ce și ea încercase fără succes să-l 
contacteze. Munroe voia motocicleta în Houston - de asta avea 
nevoie de Logan și singurul lucru pe care îl putu face fu să-i dea 
lui Kate informaţiile cu privire la sosirea avionului și să spere că 
mesajul avea să ajungă până la urmă la el. 

In timp ce majoritatea celor care voiau să dea de Logan aveau 
probleme să-l prindă la telefon, numărul pe care îl folosea 
Munroe era cunoscut de puţini - Logan avea în permanenţă la el 
acel telefon și aproape sigur răspundea. În trecut Logan se mai 
îndepărtase de centrul de radiolocaţie, așa că Munroe oftă în 
sinea ei, întinse mâna după bilete, își dădu seama că Bradford 
plecase cu ele și atunci îi promise lui Kate că o să-i trimită 
informaţiile prin e-mail. 

Și iată că, oricât de greu de crezut era, în cutia poștală din 
laptop era ultima piesă a puzzle-ului, care schimba prezentul și 
dădea înţeles tuturor întâmplărilor care avuseseră loc din ziua în 
care Munroe acceptase misiunea. Se uită clipind des la pagină, 
informaţiile rostogolindu-se în mintea ei ca rufele în storcătorul 
mașinii de spălat: flashbackuri, conversații, conștientizare și 
înţelegere. Dădu de la început și reciti: 


Pentru: MichaelQgonește-sau-mori.com 
De la: Loganegonește-sau-mori.com 
Subiect: Cred că trebuie să vezi asta. 


Michael 

N-am cum să iau legătura cu tine decât prin e-mail. 
Fotografiile nu au nevoie de comentarii, deși nu sunt 
total sigur ce înseamnă. E posibil ca tu să știi deja 
asta, eu n-am știut. 

Motivul celor atașate: în ciuda instrucțiunilor tale, 
Kate a refuzat să autorizeze finanțarea până când nu 


271 


i-am dat o listă cu inventarul complet. Cerând aceste 
informații, nu s-a comportat doar ciudat, ci a trecut la 
intimidări și apoi la amenințări cu acționarea în 
justiție, ceea ce știu că nu avea nicio legătură cu tine, 
deși a folosit numele tău. Din aceste motive și altele 
care nu merită menționate acum, am pus-o pe Kate 
sub supraveghere. 

Dacă vrei să dai de mine, am un număr nou... vezi 
mai jos, la semnătură. 


Munroe rulă fotografiile în care apăreau Kate Breeden și 
Richard Burbank, fiecare instantaneu nelăsând nicio îndoială că 
relaţia lor depășea mult tradiționalul privilegiu avocat-client. 
Într-o singură secundă liniștea lăuntrică a lui Munroe fu distrusă 
de furie și junghiul ascuţit al trădării și păru că pacea nou- 
descoperită avea să se împrăștie în eter. Dar nu se auzea nicio 
voce. Nu era nici neliniște, nici tulburare, ci doar mânie 
controlată și înţelegerea faptului că avea treabă. 

Formă numărul și ușurarea pe care o simţi auzind glasul lui 
Logan fu împărtășită și la celălalt capăt al firului. 

— Ai primit e-mailul meu? întrebă el. 

— L-am primit și am nevoie de ajutorul tău, spuse ea. Mai am 
puţină treabă și nu mă întorc chiar în State. Există posibilitatea 
ca, atunci când n-am să apar, cum se așteaptă Kate, ea să fugă. 
Vreau să știu unde e în orice moment. Poţi să rezolvi asta? 

— Am rezolvat deja. 

— Și Richard Burbank? 

— Şi pe el. 

— Instinctul n-a dat greș, Logan. Îți sunt datoare până peste 
cap. 

— Ce dracu' se petrece, Michael? 

— Kate m-a tras pe sfoară. 

La capătul firului se așternu liniștea, urmată de un șuvoi de 
invective, iar când ele se terminară, Munroe spuse: 

— Burbank m-a folosit ca pe-o unealtă, iar pentru asta Kate i- 
a dat informaţii. Să nu pleci nicăieri. Am câteva lucruri de 
rezolvat, dar cam într-o săptămână ne vedem. 

— Care-i planul? Ce-ai de gând să faci în privinţa lui Kate? 

— Crede-mă, spuse ea, chiar nu vrei să știi. 


Când Munroe ieși din hotel, Bradford o aștepta cu taxiul. Până 
la aeroport merseră în tăcere, iar după ce se înregistrară și 
așteptau în terminal să urce în avion, Bradford spuse: 

— Ceva se petrece și n-aș vrea să știu ce. 

Munroe își rezemă capul de perete, se uită în tavan și scoase 
un oftat. 

— Instinctul îmi spune să nu discut cu tine despre asta, zise 
ea, apoi se opri și se întoarse spre el. N-am să-ţi dau multe 
amănunte, dar meriţi măcar câteva. Am să-ţi spun ce pot și asta 
e tot ce pot să fac. 

— Mă mulţumesc cu atât. 

— Acum știu unde e scurgerea de informaţii, spuse ea. Treaba 
asta mă lovește adânc și personal și trebuie să mă ocup de ea în 
condițiile fixate de mine, în felul meu. 

Se opri. Oftă. 

— Avem două zile să ajungem la Houston și să punem 
informaţiile pe masa comitetului. Tie îţi revine sarcina asta. Eu 
n-am să mă întorc cu tine în State până nu rezolv asta - la Paris 
ne luăm la revedere. 

Bradford începu să bată cu tocul bocancului în podeaua de 
ciment, apoi se lăsă pe vine lângă perete și se uită în gol. 

— Nu sunt prost să încerc să-ţi stau în cale, spuse el, chiar 
dacă ar trebui să fac ce simt. Am trăit două zile de iad cu tine, 
Michael. Să spun că sunt îngrijorat ar fi prea puţin. N-ai de gând 
să te arunci fără parașută de pe Cascada Angel, nu-i așa? 

Munroe clătină din cap și apoi zâmbi slab. 

— N-am nimic, Miles. Zău. În câteva săptămâni voi fi în Dallas 
și îţi promit că am să-ţi fac o vizită. Îţi datorez asta. 

ÎI privi destul de mult pentru a-și păstra credibilitatea, iar apoi 
se așeză lângă el. 

Minţise prin omisiune, nespunându-i că avea de gând să-l 
urmeze la Houston și să comită o crimă cu sânge rece. 


Capitolul 23 


Paris, Franța 


Munroe mergea apăsat pe străzi, cu gulerul ridicat și cu 
mâinile vârâte adânc în buzunarele paltonului lung până la 
glezne, pe care îl cumpărase în aeroport. Chiar și la soare, 
diferenţa dintre noaptea de vară ecuatorială și dimineaţa de 
iarnă blândă pariziană era de vreo șaisprezece grade și ar fi fost 
o ușurare să se întoarcă în căldura și confortul camerei pe care 
o rezervase la Parc Hyatt. 

Se îndreptă hotărâtă spre Place Pigalle, cartierul șic, rău 
famat, renumit pentru Moulin Rouge, sex-shopuri și bordeluri, 
pentru strădutele lăturalnice și aleile notorii pentru multe alte 
lucruri. Forţele care o îndemnau să meargă înainte erau în 
întregime ale ei; nu existau glasuri, nici anxietate, iar demonii 
tăceau. Simţurile erau copleșite de setea de răzbunare și se opri 
o clipă lângă un zid, sprijinindu-se de el cu un picior în timp ce 
studia trecătorii. 

Concentrarea intensă asupra crimei ar fi trebuit să fie 
deranjantă, dar ea nu avea mustrări de conștiință. 

Acesta era abisul, acea întunecime mentală de nepătruns pe 
care o stăvilise atâta timp respirând rar și neliniștit, deși nu era 
întuneric. Aici erau lumină și libertate. Control total și putere și 
pace. lar în această stare de bine era învăluită cunoașterea 
faptului că, în sfârșit, devenise monstrul creat de Pieter Willlem. 
Râsul lui batjocoritor o provoca de dincolo de mormânt și îl 
împinse la o parte ca pe un supărător gând întârziat. După 
atâţia ani, el câștigase, iar acum ei nu-i mai păsa. 

Munroe își înfipse mâinile mai adânc în buzunarele paltonului 
și porni pe trotuar. Ochii ei urmăreau la întâmplare fețe în 
mulțimea pietonilor, picioarele se mișcau, iar mintea ei calcula 
de zor. Traversă spre rue Saint-Denis și zări într-un intrând, 
rezemat de zidăria de piatră, parcă indiferent la privirile 
pofticioase ale potenţialilor clienţi, un corp cu un chip care se 
potrivea cu ceea ce căuta ea. Era un băiat de șaptesprezece sau 


274 


optsprezece ani - prostituat, dependent de droguri, copil al 
străzii. Alibiul perfect. 

Traversă strada și o luă pe o potecă lungă, în diagonală și îi 
căută privirea; băiatul se îndreptă la apropierea ei, ochii lui 
măsurând-o cu o privire ce se voia interesată. Acum ea era 
destul de aproape ca să-l analizeze și să lase celelalte simţuri să 
confirme ce ochii observaseră deja. Inălțime bună, conformaţie 
bună, trăsături faciale bune. Părul trebuia vopsit și scurtat, dar 
altfel mergea. 

— Te vreau pentru o săptămână, spuse ea. Cu cine trebuie să 
vorbesc? 

Să ia băiatul de pe străzi însemna să negocieze cu proxeneții, 
și Munroe îl urmă pe o alee și apoi pe niște scări înguste, cu 
mâna dreaptă pe arma pe care o scosese din Camerun. Fură 
momente în care tensiunea umplu camera mizeră, când banii își 
schimbară proprietarul și avariţia păru să controleze facultăţile 
mintale și o bătaie păru inevitabilă, dar în cele din urmă ea se 
întoarse în lumina zilei fără a fi nevoită să recurgă la ameninţări 
și violenţă, cu băiatul târșâindu-și reticent picioarele în urma ei. 

Munroe merse până în capătul străzii, apoi se opri și se 
întoarse. Îl apucă de încheietura mâinii și-l trase aproape, îi 
ridică mânecile, se uită după urme de ac și vânătăi și nu găsi; 
puse degetul mare sub bărbia lui și îi întoarse capul într-o parte, 
examinându-i pielea. 

— Care-i drogul tău preferat? întrebă ea. 

— Eu nu iau droguri. 

— N-am timp de pierdut, spuse ea. Heroină nu e, nici 
metamfetamine. Ce e? Cocaină? Reţete? 

Băiatul mormăi un da. 

— Ai un dealer? 

El dădu din cap și ea îi aruncă un telefon. 

— Sună-l. 

Prenumele băiatului era Alain, și Munroe nu reţinu numele de 
familie, nu ţinu să-l rețină, nu avea nevoie de el. Era un tânăr 
căruia nimeni nu avea să-i simtă lipsa; asta era tot ce conta, iar 
ea avea să se întoarcă să rezolve această problemă înainte să 
expire săptămâna. 

Îi plătise pe peștii băiatului pentru liniștea lui, nu a ei. Voia să 
nu-i fie frică, să se simtă în largul lui, să urmeze instrucţiunile de 
bunăvoie. lar ele erau simple: să rămână la Parc Hyatt și să 


275 


adune o factură cât mai mare - room service, multe cumpărături 
pe internet, tot ce dorea, însă în acea săptămână să nu 
primească musafiri și să nu iasă din hotel. El făcea zilnic asta, 
drogurile aveau să-i fie livrate în cameră de personalul de la 
recepție, care avea să creadă că îi înmânează documente de 
afaceri, instrucțiunile date lor fiind mult mai detaliate și explicite 
decât cele date lui. 

Când părăsi hotelul, Alain dormea dus și ea avusese grijă ca 
el să mai doarmă așa câteva ore cât umbla ea prin oraș, lăsând 
ultimele urme detectabile ale existenței ei. Depuse la bancă, 
într-un seif, pașaportul, cardul de identitate și cardurile de credit 
și ieși pe ușă doar cu pașaportul spaniol falsificat pe numele lui 
Miguel Diaz și cu două mii de dolari. 

Cumpără un laptop, făcu mai multe cópii ale înregistrării lui 
Emily și îi trimise două lui Logan ca să fie în siguranţă. Trecu pe 
la un magazin de electronice pentru a cumpăra articole mai 
greu de găsit, iar apoi, după ce sună să i se confirme locurile în 
care erau Kate Breeden și Richard Burbank, plecă la aeroport, 
unde o aștepta un charter s-o ducă la Londra. De acolo avionul 
avea să se îndrepte spre Canada, iar ea avea să intre în Statele 
Unite pe jos, apoi să ia o mașină până la Boston de unde, cu un 
al doilea charter, pleca către Houston. 

In timpul călătoriei, Munroe studie cu atenţie documentele pe 
care le culesese de pe internet. Tot ce știa despre misiunea 
Burbank trecuse prin Kate Breeden, și cum informaţiile erau la 
fel de curate ca sursa lor, totul era acum suspect. Munroe citi și 
făcu însemnări, concentrarea ei fiind întreruptă doar de opriri, 
porniri și escale ale călătoriei. Timpul petrecut pe pământ îi 
permise să urmărească ițele și să descarce și alte documente, 
iar când roţile ultimului avion atinseră pista din Houston, știa 
exact de ce se dorise moartea lui Emily Burbank. 

Cele optsprezece ore de tranzit o depuseseră la sol pe Munroe 
cu jumătate de zi în urma lui Bradford și cu mai puţin de zece 
ore înainte de întrunirea programată a consiliului de 
administraţie. Era un prilej de care trebuia să profite repede și 
ea conta pe lăcomia lui Burbank și pe duplicitatea lui Kate ca să- 
i rețină unde erau până după ce se întrunea comitetul. 

De la aeroport, Munroe luă un taxi și se opri mai întâi la un 
magazin de animale de casă, înainte de a se duce în centru la 
Alden, unde ceru o cameră învecinată cu cea a lui Breeden. Cu o 


276 


zi în urmă Kate stătuse acolo și, deși un telefon anterior dat la 
recepţie confirmase că nu plecase, nu se știa unde era în 
prezent. Într-o nișă de pe hol, Munroe își schimbă mănușile de 
piele cu unele din latex și formă numărul camerei lui Breeden, 
lăsă telefonul să sune și, după ce nu primi niciun răspuns, luă 
ascensorul. 

În întunericul din cameră, Munroe scoase vizorul de la ușă, îl 
înlocui cu o cameră de luat vederi conectată la laptop, iar apoi 
lipi o fâșie de bandă adezivă pe clanţă. Pregătirile fiind făcute, 
se întinse lângă ușă cu laptopul lângă ea și, când capul ei atinse 
podeaua își dădu seama cât e de epuizată. De când nu mai 
dormise? De treizeci și două de ore, de treizeci și șapte? 

Timp de două ore de liniște toropitoare Munroe se luptă să 
rămână trează, iar acum, la două dimineaţa, tot nici urmă de 
Breeden. Bazându-se pe fotografiile de supraveghere date de 
Logan, Munroe fusese sigură că Burbank nu avea s-o ţină pe 
Kate peste noapte, totuși alegerea hotelului fusese un joc de 
noroc care ar fi putut să însemne irosirea unei ocazii perfecte. 
Munroe se gândea dacă se impunea să-l contacteze urgent pe 
Logan pentru informaţii de ultimă oră când vibrația ușoară a 
unor pași trădă o prezenţă și, după câteva secunde, profilul lui 
Kate umplu ecranul laptopului. 

Epuizarea fu înlocuită de adrenalină și Munroe ieși pe hol, 
oprindu-se în spatele lui Breeden cu arma lipită de șira spinării 
femeii, înainte ca aceasta să apuce să deschidă ușa camerei. 

— Bună, Kate, spuse ea. 

Breeden tresări ușor, puse mâna pe piept și spuse: 

— Doamne, Michael, ce m-ai speriat! 

Munroe deschise ușa și o împinse pe Kate înăuntru, arătă spre 
pat și spuse: 

— Șezi. 

Breeden rămase în picioare. Încet și șovăitor, spuse: 

— Nu. 

lar apoi, cu un râs nervos adăugă: 

— Ce ai de gând să faci? Să mă omori? 

Munroe îi trase un dos de palmă peste faţă și forța loviturii o 
dobori pe Kate pe pat. Ridică ochii şocată, iar apoi, ostentativ, 
își șterse de la gură un firicel de sânge. Munroe lipi gura 
pistolului de fruntea lui Breeden și spuse: 


277 


— Da. Am să te omor. lar întrebarea pe care trebuie să ţi-o 
pui este câtă durere ești dispusă să înduri înainte de a muri, 
pentru că știi cu siguranţă că sunt în stare să ţi-o pricinuiesc. 

Munroe făcu un pas în spate și îi aruncă lui Breeden o rolă de 
izolierband. 

— În jurul gleznelor. 

Când Kate termină, Munroe o împinse în spate, făcând-o să 
ajungă în mijlocul patului. Înfășură banda între gleznele lui 
Breeden și apoi o folosi pentru a-i lega picioarele de cadrul 
patului. Când termină, se dădu înapoi și spuse: 

— Dacă te pune dracu’ să te atingi de bandă, îţi trag un glonţ 
în rotulă. 

Breeden își îmbrăţișă genunchii și o lacrimă i se prelinse pe 
obraz. 

— De ce faci asta? spuse ea. Ce vrei de la mine? 

Munroe ignoră întrebările și ridică de pe podea poșeta lui 
Breeden, scoțând cheile. 

— Care e de la casa lui Richard Burbank? 

O expresie de nevinovăție îndurerată traversă chipul lui Kate 
și ea spuse: 

— Ce te face să crezi că am cheile /u/? 

Munroe aruncă pe pat un plic și urmări reacţiile în timp ce 
Breeden examina fotografiile. Breeden se uita peste ele cu 
nonșalanță, ţinându-le ușor, apoi degetul mare i se lipi de o 
fotografie, urmă o secundă de ezitare, apoi încă una și încă una 
până când calmul simulat fu înlocuit de durere sinceră, iar 
Munroe luă fotografiile înapoi și le îndesă în plic. 

Breeden spuse: 

— Michael, nu e ceea ce pare... în fotografiile alea. Nu e ce 
crezi. 

— Nu contează ce cred eu, spuse Munroe. Contează doar ce 
este. Kate, m-ai vândut unui bărbat căruia îi pasă mai puţin de 
nevasta și fiica lui decât de costumele lui italienești. 

Breeden se întunecă la față. 

— Poftim? spuse ea. 

Munroe ridică în aer cheile și le zăngăni. 

— Ai un minut să-mi spui. Care cheie e de la casa lui? 

— Cea maro, pătrată, șopti Breeden. 

Munroe râse - un râs dur, crud. 

— Sper că trădarea a meritat. 


O apucă pe Breeden de încheietura mâinii stângi. Breeden se 
opuse și Munroe o lovi din nou, apoi îi puse cu forța încheietura 
pe pat, înfășură banda în jurul ei și o priponi de marginea 
patului. Făcu același lucru cu mâna dreaptă, astfel încât 
Breeden părea răstignită. 

— De ce-ai făcut-o, Kate? întrebă ea. 

— Nu contează, spuse Breeden. 

Munroe prinse trei curele pe un laţ de sugrumat, înfășură și 
înnodă una în jurul picioarelor lui Breeden, apoi făcu la fel cu 
celelalte două, prinzându-i încheieturile mâinilor, după care le 
petrecu pe sub pat, verifică dacă ţin și trase laţul peste capul lui 
Breeden. 

Kate făcu ochii mari și Munroe spuse: 

— N-am să te omor încă. 

Cu un briceag, tăie banda de la gleznele și încheieturile 
mâinilor lui Breeden, o strânse și o făcu ghem, apoi se aplecă 
asupra lui Breeden și trase de laţ, făcând-o pe Breeden să 
icnească și să se zbată, sufocată. Munroe dădu drumul latului. 

— Micuţul acesta e legat de mâinile și picioarele tale. Dacă 
încerci să te ridici, să-ţi mişti picioarele sau să-ţi tragi brațele, 
vei muri lent, sugrumată de propria sforțare. Ai înţeles? 

Breeden dădu din cap și Munroe spuse: 

— Bun. 

Desfăcu încărcătorul de la pistol și scoase gloanţele. Le 
șterse, le apăsă pe degetele lui Breeden, lăsând pe fiecare o 
urmă, apoi le băgă la loc în încărcător. Apoi scotoci prin dulap și 
Breeden spuse: 

— N-ai să fii în stare să duci treaba asta la capăt. 

Zâmbetul dulce, sadic al lui Pieter Willem se așternu pe faţa 
lui Munroe. 

— Oh, Kate, doar mă cunoști! Nu numai că am s-o duc la 
capăt, ci am să scap și basma curată. 

Scoase dintr-o husă pe care o avea la ea o perucă blondă, 
până la umeri și și-o puse pe cap. Apoi, cu același zâmbet 
superior, luă o sticluță de parfum de pe raft, își dădu pe gât și 
pe încheieturile mâinilor, trase un costum de pe un umeraș și 
luă o pereche de colanti ai lui Breeden. 

— De fapt, pot să dovedesc dincolo de orice îndoială că nici 
nu sunt în ţară. 


Folosind colanţii și niște prosoape de baie, Munroe își căptuși 
corpul ca să i se potrivească mai bine costumul. Se îmbrăcă în 
fața lui Breeden, care în cea mai mare parte stătu cu ochii în 
tavan sau închiși. Răsuflarea lui Breeden era calmă și regulată 
și, în cele din urmă, aproape în șoaptă, ea întrebă: 

— Cât de rău ar fi putut de fapt să fie? 

Fiecare cuvânt îi aduse lui Munroe flashbackuri cu corpul lui 
Francisco într-o baltă de sânge, zăcând neînsufleţită pe pământ. 
Lăsă furia să o mistuie, rupse o fâșie de bandă și o lipi pe gura 
lui Breeden, apoi îi smuci de pe pat mâna dreaptă și se uită cum 
ochii i se bulbucau în timp ce încerca să respire. După o clipă, 
Munroe puse mâna înapoi pe pat și, cu un deget, lărgi la loc 
lațul, apoi o bătu ușurel pe față. 

— Pentru binele tău, spuse ea, să sperăm că lucrurile merg 
cum trebuie pentru mine în noaptea asta. 

Puse laptopul și echipamentul în servieta diplomat a lui 
Breeden, alese o poșetă, aruncă în ea cheile și portofelul lui 
Breeden și, atentă să nu lase nicio urmă a prezenței sau 
identităţii ei, ieși din cameră. Puse pe ușa lui Breeden plăcuţa 
NU DERANJATI, apoi înlătură din propria ei cameră orice indiciu 
că fusese acolo. 

e 

Richard Burbank locuia într-un apartament care ocupa 
aproape întregul etaj de deasupra birourilor lui. Îmbrăcată cum 
era, paza de noapte nu o întrebă nimic când intră în clădire. La 
ascensor, folosi un card de pe inelul cu chei al lui Breeden ca să 
urce la etajul corect, apoi ieși într-un hol de marmură în capătul 
căruia, vizavi de ascensor, era o ușă. Folosind iar cardul, intră 
fără zgomot în casa lui Burbank și, deși era întuneric, luminile 
orașului care pătrundeau pe ferestrele mari furnizau destulă 
lumină pentru a o călăuzi prin labirintul de mobilă. In camera de 
zi, Munroe îndesă o pereche de chiloţi de-ai lui Breeden între 
pernele canapelei și atunci, din capătul apartamentului, se 
auziră glasuri. Se lipi de ușa pe jumătate deschisă a biroului și 
ascultă o parte a unei conversații telefonice - Burbank și una 
dintre multele lui iubite, se părea. 

Așteptă până când conversaţia se sfârși și apoi intră în 
cameră, cu arma aţintită spre partea din spate a capului lui 
Burbank. Ca răzbunarea să fie dulce ca mierea, l-ar fi omorât cu 


280 


mâinile goale, uitându-se în ochii lui în timp ce murea încet. Din 
păcate, pentru credibilitate era necesar doar un glonţ în cap. 

Pașii nu i se auzeau, dar hainele prea mari foșneau și, fără să- 
și ridice ochii, Burbank spuse: 

— Tu ești, Katie? 

— Nu, nemernicule, spuse Munroe. Kate e moartă, iar tu o vei 
urma în curând. 

Burbank se întoarse, pomenindu-se în fața gurii unui pistol. 

La fel ca restul apartamentului, biroul era aproape întunecat, 
dar silueta lui Burbank se distingea pe fundalul luminilor 
orașului și, chiar și în obscuritate, Munroe îi vedea groaza din 
ochi. Îi tremurau mâinile și ochii îi fugeau nervos spre telefon. 

— Dă-mi-l, spuse Munroe. 

Burbank îi dădu telefonul și apoi se calmă brusc, desfăcu 
mâinile, cu palmele în sus, și spuse: 

— Ascultă, nu vrei să mă omori. Indiferent despre ce e vorba, 
putem s-o rezolvăm. Pot să-ţi dau orice vrei. Am relaţii, putere - 
știi asta. Vrei bani? Îți voi da bani. Pot să-ţi fac o situaţie 
grozavă, să nu mai colinzi lumea. Poţi să-ţi îndeplinesc orice 
dorință. 

— N-ai cum să-mi dai ce vreau decât dacă ești lisus Hristos și 
poţi să învii morţii. 

Faţa lui Burbank deveni inexpresivă și, o secundă mai târziu, 
personalitatea lui de negociator ieși la suprafaţă. 

— Niciodată n-am intenţionat să-ţi fac rău. Nimeni nu trebuia 
să sufere. Ar trebui să mai vorbim puţin despre asta, s-o 
lămurim, să vedem dacă nu-i putem găsi pe cei cu adevărat 
vinovati. _ 

— Tacă-ţi fleanca! spuse Munroe. Imi faci scârbă. 

Puse un picior pe scaunul lui și îl împinse departe de birou. 

— Rămâi așa, și ţine-ţi mâinile și picioarele la vedere. 

Se uită repede pe înregistrările de pe telefon și, negăsind ce 
voia, spuse: 

— Îl sunăm pe Nchama. Dă-mi numărul lui. 

Lui Burbank îi căzu falca. Spuse: 

— Poftim? 

— M-ai auzit, ticălosule. Numărul lui Nchama. Dă-mi-l. 

Burbank nu se mișcă și Munroe înjură în sinea ei, împărţită 
între dorința puternică de a-i pricinui durere și riscul de a da 
peste cap așa-zisa sinucidere a lui Kate. 


281 


— Ultimul avertisment, spuse ea și, când el iar nu se mișcă, 
trase un glonţ în coapsa lui stângă. 

Burbank urlă și se apucă de picior, iar Munroe îi lipi pe gură o 
fâșie de bandă de doisprezece centimetri. 

— Vrei să fac iar asta? 

Cu ochii mari, cu degetele pătate de sânge și ţinându-se de 
picior, el clătină din cap cu vehemenţă. 

— Bun, spuse ea. Mă bucur că ne înțelegem. Acum dă-mi 
nenorocitul ăla de număr. 

Burbank arătă spre birou și Munroe lovi cu piciorul în scaun, 
apropiindu-l iar de birou. 

— Ține-ţi mâinile în așa fel încât să le văd și nu-mi da un 
motiv să-ți nenorocesc și celălalt picior. 

Burbank dădu din cap și vru stângaci să deschidă sertarul 
biroului. 

— Stop! spuse Munroe. 

El ezită și apoi se execută, punând mâinile pe mânerele 
pentru braţe. 

Munroe păși între Burbank și birou, îl împinse pe Burbank iar 
în spate și, cu arma ațintită spre pieptul lui, deschise sertarul cu 
cealaltă mână. Căută prin el, apoi pipăi pe dedesubt și localiză o 
mică adâncitură. Apăsă și apăru un sertar ascuns. Munroe 
scoase pistolul, îi verifică siguranţa și apoi îl vâri în betelie, la 
spate. După aceea, arătă cu capul spre birou. 

— Numărul lui Nchama, spuse ea. 

Încrederea în sine a lui Burbank dispăru rapid; Munroe își 
dădu seama de asta după poziţia lui, după cum îi tremurau 
mâinile și după încordarea feței lui. El băgă mâna în sertar, 
scoase un carnet de notițe și i-l întinse. Ea îi făcu semn să se 
îndepărteze de birou și să se așeze pe podea. Ținându-se de 
picior și gemând, el se așeză cu spatele la perete. 

Cu un rânjet disprețuitor, ea veni după el și îi văzu ochii 
mărindu-se când se lăsă pe vine în fața lui. Cu pistolul la capul 
lui și ochii sfredelindu-l, îi apăsă rana de la picior. 

Burbank ţipă sub căluș, iar apoi, după ce se calmă puţin, 
Munroe spuse: 

— Am să te fac să suferi. Am să te fac să suferi tare dacă ești 
dificil. M-ai înţeles? 

Burbank dădu din cap. 

Ea cobori arma și îi smulse banda de pe gură. 


— Mi-ai citit dosarul. Ştii de ce sunt în stare și știi că sunt 
specializată în informații. Asta înseamnă că știi și că nu blufez 
când îţi spun că știu de ce ai lăsat-o pe Emily să putrezească în 
Africa. 

Glasul ei era coborât, monoton, înfricoșător. 

— Să nu încerci să faci pe nevinovatul, fiindcă n-ai să faci 
decât să-ți prelungești agonia. Știu ce ai făcut și știu de ce ai 
făcut-o. Vreau să știu ce i-ai spus lui Nchama de l-ai făcut să o 
ţină pe Emily în Mongomo. 

Printre dinţi și cu răsuflarea întretăiată, el spuse: 

— Că Emily e o impostoare. 

— Și i-ai ordonat lui Nchama să o omoare? 

— Nu chiar cu cuvintele astea. 

Munroe îl împunse din nou în coapsă și el înjură. 

— N-a fost nevoie să-i spun, zise el. Nchama a spus că o să se 
ocupe el de asta. 

— Ea te-a sunat, spuse Munroe. După aproape un an, a vorbit 
cu tine. Știai că trăiește și ai fi putut s-o aduci acasă. 

Burbank dădu din umeri. 

— La acea vreme, nu mai conta. Emily era însărcinată, iar 
Nchama n-ar fi lăsat-o în veci să plece cu copilul. 

— Vrei să spui că n-ar fi omorât-o așa cum îţi doreai, pentru 
că avea să fie curând mama copilului lui? 

Burbank nu spuse nimic și ea văzu în ochii lui adevărul. 

— Așadar, el o ţinea în viaţă, dar ascunsă. Cu ce îl ai la mână? 
De ce îi e frică? 

Burbank nu răspunse, iar Munroe zâmbi dulce. 

— N-am timp de pierdut, spuse ea tărăgănat. Pentru mine nu 
contează dacă ai sau nu toate degetele de la mâini și de la 
picioare. Pentru tine contează? 

Când el tot nu spuse nimic, îi lipi gura pistolului de degetul cel 
mare și, când degetul ei se îndoi pe trăgaci, Burbank spuse: 

— Un filmuleţ cu o afacere secretă și ilegală, pe care l-am 
ameninţat că i-o duc președintelui. 

Nu avea rost să i-l ceară. Burbank avea sigur câpii. Munroe îi 
lipi la loc banda pe gură și spuse: 

— Scârbă nenorocită! 

Apoi se ridică, luă telefonul de pe biroul lui și formă un număr. 

— Eu sunt cea pe care ai vânat-o. 

Apoi, pentru confidenţialitate, trecu pe Fang. 


283 


— Eu ţi-am lichidat patrula și l-am decapitat pe comandant. 
Sunt o fantomă și, dacă trebuie, am să te vânez și-am să te 
distrug. Fata impostoare e în viață? 

Munroe primi un răspuns afirmativ, așa că îi vâri lui Burbank 
telefonul în faţă și dezlipi iar banda. 

— Spune-i că planurile s-au schimbat, spuse Munroe. Că vrei 
s-o trimită pe Emily înapoi în Statele Unite. 

Burbank reuși să se bâlbâie doar puţin când vorbi, iar când 
termină, Munroe îi luă telefonul și continuă în fang convorbirea 
cu Nchama, minţindu-l că avea informaţiile deținute de Burbank. 
Îi oferi lui Nchama o cale de scăpare, promiţându-i că avea să-l 
contacteze pe Burbank, avea să controleze șantajul. Îl ameninţă 
dacă nu va coopera, și la finalul convorbirii era deja sigură că 
Emily și copiii urmau să scape de planurile lui Burbank. 

Acum Munroe nu mai avea nevoie de Richard Burbank. Putea 
să moară. Apoi, Kate Breeden. Acesta era planul. Să-i tragă un 
glonț în creier. Apoi să lase fotografiile, tuburile gloanțelor și 
lenjeria de corp a lui Kate și să dispară în noapte pentru a aranja 
sinuciderea lui Breeden. Pentru un timp atât de scurt strategia 
era impresionant de ireproșabilă și acum se uită la Burbank, 
bărbatul care scâncea și își trăgea nasul și care pricinuise atâta 
durere. 

Se pregăti să tragă, dar apoi se opri. Se uită o vreme la el 
cum scâncea și vărsa lacrimi de crocodil. În tot acest timp, în 
mintea ei dansară amintiri cu Pieter Willem și Francisco Beyard. 

— Deschide calculatorul, spuse ea în cele din urmă. 

Burbank se ridică și se duse șchiopătând la birou, deschise 
calculatorul și atunci ea îi aruncă DVD-ul cu filmul cu Emily și 
pachetul de fotografii de pe birou. Il împinse pe scaunul de birou 
și se așeză pe marginea biroului, de unde putea să-i urmărească 
expresia feţei în timp ce el se uita la tot filmulețul, forțat de ea. 

Fața lui Burbank nu trădă nicio emoție pe parcursul vizionării 
și, dacă Munroe presupunea corect, rotițele minţii lui intraseră în 
acţiune, calculând daunele și plănuind inversarea situaţiei. Dacă 
trăia, avea să încerce să-și folosească puterea de convingere 
pentru a ieși din asta, cum mai făcuse pentru a intra în viaţa lui 
Elizabeth și pentru a încheia multe afaceri, așa că ea așteptă 
până când filmuleţul se termină. Apoi spuse: 

— N-am să te omor, Richard. Ești deja mort. 

Burbank o privi în față, surprins. 


284 


— Se pare că te prinzi cam greu, spuse ea. Așa că dă-mi voie 
să te ajut. 

Munroe se aplecă, astfel că faţa ei fu doar la câţiva centimetri 
de a lui. 

— In dimineața asta Miles va duce comitetului o copie a 
acestui filmuleţ. 

Se opri și lăsă informaţia să se asimileze. 

— Trebuie să-ţi fac o schiţă, Richard? Ce va face comitetul 
când va ști adevărul? Câtă putere îţi va lăsa? Cât control vei mai 
avea? Câtă avere? 

Se opri iar. 

— Ai pierdut tot. S-a dus. A zburat. 

Așteptă reacţia lui Burbank, o citi în încreţiturile din jurul gurii 
lui, zâmbi cu zâmbetul sadic al lui Pieter Willem și se bătu cu 
pumnul în piept, mimând durerea. 

— Bietul tăticuţ Burbank! Și-a pierdut nevasta și și-a pierdut 
fiica! Oh! Ce durere! Ai îngropat bine micul tău secret murdar, 
Richard - companii fictive și corporaţii ascunse în spatele altor 
corporaţii, toate ascunzând adevărul că bogăţia și puterea ta nu 
sunt decât o fațadă. Ești falit, Richard. N-ai decât datorii. Tot ce 
deţii, tot ce ai - inclusiv Titan - îi aparţinea lui Elizabeth și acum 
îi aparţine lui Emily. lar cum Emily e dispărută, totul e la 
discreția ta. 

Munroe zâmbi și îl lăsă pe Burbank să cugete la asta, apoi 
spuse: 

— Of, am cam uitat să-ţi spun. Coşmarul tău nu se sfârșește 
cu comitetul. 

El se întoarse repede cu faţa spre ea. 

— Filmul cu Emily și o explicaţie amănunţită a tuturor ăstora 
sunt trimise și mass-mediei și organelor responsabile cu 
respectarea legii. Poate persoana ta ar putea supraviețui 
nebuniei stârnite de rechinii din presă, dar fără putere și banii 
acordaţi de consiliul de administraţie, mă îndoiesc că vei 
supravieţui unui proces. Motivul e un detaliu puternic, continuă 
ea, și cred că al tău se cunoaște acum foarte bine. Când vei fi 
arestat - și vei fi arestat, te asigur -, avocatului tău din oficiu o 
să i se închidă gura cu probe. Nu, Richard, spuse ea clătinând 
din cap, nu trebuie să te omor. Moartea ar fi mult mai ușoară 
decât ce te așteaptă. Asta-i o răzbunare de care mă voi putea 
bucura în fiecare zi din anii ce vin. 


285 


Zâmbi. 

— În fiecare noapte mă voi gândi la tine, știind că, la culcare, 
ai ca tovarăși gangsteri, criminali și violatori. Mă voi trezi 
zâmbind, știind că e încă o zi din viața Bietului Tăticuț Burbank, 
târfa colegului de pat. Se va afla că ai luat SIDA sau hepatita C, 
că arăţi mai bătrân decât ești în realitate și că te topești văzând 
cu ochii. Fiecare astfel de veste îmi va însenina ziua. lar când ai 
să ieși, dacă mai ieși vreodată, eu te voi aștepta. 

Se opri și șopti: 

— Cu cât cazi mai de sus, cu atât e mai mare degradarea. 

Munroe arătă plicul cu fotografiile pe care îl azvârlise pe 
birou. 

— Păstrează astea ca amintire, pentru că, odată ce 
izbucnește scandalul, doar cu amintirile vei rămâne. 

Se ridică, aruncă pistolul golit de gloanţe în capătul îndepărtat 
al camerei și spuse: 

— Bucură-te de restul vieţii tale mizerabile. 

Apoi se întoarse și ieși pe ușă. 

e 

Munroe nu ajunse până la bucătărie când liniştea 
apartamentului fu spartă de şuieratul inconfundabil al unei 
arme. Se întoarse în birou și rămase în prag doar cât să se 
asigure că Burbank reușise. Scoase DVD-ul din calculator, apoi 
străbătu repede holul, intră în dormitorul lui Burbank și de acolo 
în baia lui. Găsi o cârpă, o înmuie în apă, apoi turnă pe ea săpun 
lichid din belșug. 

Se întoarse la Burbank. Îi ridică mâna dreaptă cu cârpa 
umedă și i-o șterse bine, precum și încheietura. Pentru 
consecvență, făcu la fel cu mâna stângă, folosind altă cârpă. 
Săpunul și apa aveau să înlăture destul praf de pușcă pentru a 
ascunde adevărurile mute de la locul crimei. 

Azvârli cârpele în geanta diplomat, traversă iar apartamentul 
și luă ascensorul până jos. Întâlnirea lor se abătuse mult de la 
strategia iniţială, dar improvizaţia ei avea să fie de ajuns. 

Se întoarse pe jos la hotel, ca aerul răcoros să-i limpezească 
mintea pentru a se gândi care avea să fie următorul pas, dar 
acesta avea să fie doar după ce în camera lui Breeden avea să 
se uite la cadavrul femeii care trădase jumătate de deceniu de 
prietenie. 


286 


Munroe nu-i spuse nimic lui Breeden, doar își dădu jos 
costumul și își puse propriile haine, apoi îi scoase călușul, îi 
desfăcu legăturile și îi scoase lațul de la gât lui Kate. 

— Acum ai să mă omori? întrebă Breeden. 

Munroe băgă banda, lațul și costumul lângă echipamentul ei, 
se întoarse spre ușă și spuse: 

— Nu. 

— Richard e mort? strigă Kate. 

— Da, spuse Munroe și, fără să se uite în urmă, ieși în hol, 
cobori scările și dispăru în umbrele întunecate ale uriașilor din 
oțel și sticlă ai orașului. 

Nu avea nicio direcţie, niciun motiv, niciun loc în care să se 
ducă. 


Epilog 


1-35, de la Austin la Dallas 


Din casă, zgomotele lumii se auzeau estompate. Vântul și 
vibrația motorului îi huruiau în tot corpul în timp ce motocicleta 
înghiţea scheunând milele. Munroe se îndrepta spre nord, 
urcând din San Antonio și din ţinutul deluros al Texasului înapoi 
în câmpia Dallasului unde, în aceeași zi, urma să se întâlnească 
cu Miles Bradford. 

ÎI lăsase în Paris promiţându-i că, într-o săptămână, avea să-i 
facă o vizită, și cu toate că trecuse mai mult, știa că el fusese 
informat de Logan că ea era bine. Ar fi putut să facă efortul să 
se vadă cu el când se întorsese prima dată în Dallas, dar 
avusese nevoie de timp și spațiu să-și curețe organismul de 
venin și să jelească moartea lui Francisco. 

Mai greu era să se împace cu hotărârea de a lăsa trădarea lui 
Breeden să treacă nepedepsită. Părea cumva că alegând s-o 
lase să trăiască, memoria lui Francisco fusese trădată și nu 
existaseră decât câteva zile în care nu se gândise să dea de 
urma lui Breeden și să termine ceea ce, după legile junglei, 
trebuia pe drept făcut în acea noapte. 

După ce plecase de la hotel, rătăcise fără ţintă până după- 
amiaza târziu, ca în cele din urmă să se ducă la staţia 
Greyhound și să ia primul autobuz până la graniţa cu Mexicul. 
Plecase pe jos din Statele Unite și se întorsese la Paris seara 
următoare, plecând din Monterrey, Mexic. 

Într-un gest cu adevărat altruist, poate singurul din viaţa ei, îl 
dusese pe Alain la un centru de reabilitare din afara Parisului, 
unde proxeneţii nu aveau să-l găsească, promiţându-i un 
apartament și o slujbă dacă nu lua droguri timp de șase luni. Nu- 
și făcea iluzii că băiatul nu se va mai atinge de droguri, dar îi 
dăduse șansa să încerce. 

Munroe ieși de pe autostradă, coti pe un drum de acces și 
intră într-o parcare învecinată cu o clădire cu douăsprezece 
niveluri. Capstone Consulting era la etajul al cincilea, o 


288 


companie de mărime mijlocie care ocupa spaţiul din turnul 
North Dallas. 

Bradford arăta bine și zâmbetul lui o făcu să se simtă 
vinovată că așteptase atât de mult să-l vadă. Dar misiunea fiind 
încheiată, era timpul să pună capăt legăturii ciudate care se 
crease între ei și acesta era un mod mult mai bun decât un la 
revedere brusc spus pe aeroportul Charles de Gaulle. După 
câteva momente de flecăreală, el îi întinse o foaie de hârtie și 
spuse: 

— Transferate în contul pe care l-ai indicat, cinci milioane în 
cap, conform contractului. 

Munroe luă documentul și se uită la el. 

— Presupun că ai auzit că Burbank a murit, spuse Bradford. 

Munroe dădu din cap în timp ce parcurgea repede foaia și 
spuse: 

— Mi-a spus Logan. 

— De Kate Breeden ai auzit? 

Ea se opri și ridică privirea. 

— Nu, spuse ea. N-am mai luat legătura cu ea de câteva 
săptămâni. Ce-i cu ea? 

— Să stăm jos, spuse el. 

După o scurtă ezitare, Munroe se așeză pe scaunul din 
dreapta ei. Bradford se așeză vizavi și își roti scaunul ca să fie 
cu faţa direct spre ea. Nu spuse nimic o clipă, apoi se aplecă și 
își puse coatele pe genunchi. 

— Kate a fost implicată în moartea lui Richard. 

Vestea era neașteptată și Munroe inspiră adânc. Plecase în 
acea noapte de la Alden renunțând la răzbunare, neluând în 
considerare faptul că neîndeplinind planul iniţial și lăsând-o pe 
Kate să trăiască, lăsase totuși în urmă detaliile unui loc al crimei 
care totuși o făceau pe Kate să pară vinovată de crimă. 

— Incă nu e sigur dacă procurorul o s-o pună sub urmărire, 
spuse Bradford. Dar a fost acuzată. Conform surselor mele, 
camerele de supraveghere au prins-o intrând și ieșind din 
clădirea lui Richard în jurul orei estimate a morții lui, folosind 
cardul ei la ascensor, iar amprentele și ADN-ul ei sunt peste tot 
în apartamentul lui. Dovezile sunt convingătoare. Firește, ea 
neagă că l-a omorât, jură că i s-a înscenat totul și arată cu 
degetul spre tine. E posibil să fie câţiva oameni interesaţi să 


289 


stea de vorbă cu tine... Există și o armă care ridică întrebări și 
mă gândesc că ai avea nevoie de alibi. 

— Din câte știu, Burbank a murit când eu eram la Paris. Asta 
n-a fost chiar după întrunirea comitetului? 

— Înainte. 

— Tot aia. N-aș avea nicio problemă să dovedesc că eram 
plecată din ţară. 

Miles dădu din cap. Deschise gura să spună ceva, dar se 
răzgândi. Se întoarse către fereastră. În cele din urmă spuse: 

— Ascultă, știu că nu-i treaba mea, dar cred că meriţi să știi. 
Dacă te ajută cu ceva, nu cred despre Kate că a intenţionat să 
te trădeze. Am văzut fotografiile și le-a văzut și procuratura. 
Pentru mine și pentru tine, s-ar părea că ea se culca tocmai cu 
dușmanul. Dar treaba merge mai adânc. Burbank o șantaja, iar 
ea făcea jocul amantului ca să încerce să micșoreze paguba. 
Bănuiesc că nici nu și-a dat seama ce mortale erau informaţiile 
pe care i le dădea. 

Munroe se uită la el o clipă și, în cele din urmă, neputând să-și 
ascundă tremurul din glas, spuse: 

— Burbank o șantaja pe Kate? 

Bradford dădu din cap, cu buzele lipite. 

După încă o pauză, ea spuse: 

— De unde știi asta? 

— N-a fost așa de ușor să pun lucrurile cap la cap, spuse el. 
Am avut un om în interior când a venit anunţul morţii lui 
Burbank și, de dragul dezminţirii, să spunem doar că am stat cu 
urechile ciulite și s-o lăsăm așa. Părea aiurea, să știi, ca o 
femeie precum Kate să te trădeze pentru o aventură amoroasă, 
așa că am început să fac săpături. 

Bradford îi întinse lui Munroe o mapă subțire. 

— Încă mai aștept să trag niște sfori, dar cred că cu asta o 
avea Burbank la mână. 

Munroe studie dosarul, impresionată de abilitatea lui Bradford 
de a vedea esenţa dincolo de ce era la suprafaţă, de a urmări 
itele care îl duseseră pe o pistă atât de întunecată încât, prin 
comparaţie, Richard Burbank părea nevinovat. 

— Ăștia erau clienţii lui Kate? întrebă ea. 

Bradford dădu din cap. 

— Le-a înfiinţat structurile corporatiste și le-a ţinut în limitele 
legii. 


290 


— Ai fi un analist bun. 

Bradford schiţă un zâmbet. 

— E doar curiozitate. Și chiar m-a ajutat că am conlucrat atât 
de strâns cu Richard. Știam unde sunt îngropate multe dintre 
scheletele lui, știam să găsesc ce voia el să ascundă. Recunosc 
că treaba e încă vagă, dar se leagă. 

Munroe se uită la mapa din mâna ei. 

— Crezi că ea știa că era implicată în asta? 

Bradford dădu din umeri. 

— Trebuie să fi știut ceva - cât, e la mintea cocoșului. Tu știi 
mai bine ca mine că nu are și n-a avut niciodată scrupule. Chiar 
niciun fel de scrupule? Cine poate să spună? Poate că într-o zi o 
să ai ocazia s-o întrebi. 

Munroe oftă. 

— În altă viaţă. 

Bradford spuse: 

— Întrucât Kate te arată cu degetul, am ţinut să-i fac o vizită. 
l-am dat o copie a mapei din mâinile tale și i-am spus că e 
tâmpită că a ales clienţi care mai degrabă ar face-o bucățele 
decât să se ducă vorba despre activitatea lor. E posibil să fi zis 
și că nu vreau s-o mai aud vorbind despre tine. 

Munroe schiţă un zâmbet de recunoștință. 

— Astea fiind spuse, continuă Bradford, dacă am dreptate, 
bazându-mă pe însemnările lui Richard, el începuse deja să 
adune informaţii scandaloase despre Kate înainte ca tu să 
accepţi misiunea. Cred că ea știa că el avea ceva, dar nu a știut 
ce până ai sosit tu în Africa, pentru că atunci a început el s-o 
strângă cu ușa. 

Munroe se uită la Bradford. 

— Ştii, asta nu schimbă faptul că m-a vândut, dar dacă el o 
avea cu asta la mână... Îţi mulțumesc. Nu trebuia să faci asta. 

Drept răspuns, Bradford dădu din cap. Se așternu liniștea și, 
după un timp, el spuse: 

— Am primit vești de la Emily. 

— Cum e? 

— În viaţă, evident, și îi merge surprinzător de bine. Situaţia 
ei s-a schimbat în întregime. 

Bradford îi dădu lui Munroe un DVD. 

— Asta era printre materialele cu care o şantaja Burbank pe 
Kate. 


291 


— la să văd dacă ghicesc, spuse ea. Ai găsit tainiţa cu 
materiale de șantaj a lui Burbank, iar pe DVD-ul acesta sunt cele 
cu care îl avea la mână pe Nchama? 

Bradford chicoti. 

— Da. Și asta oferă context evenimentelor într-un fel ciudat. 
Urmărind filmuleţul, ai zice că Nchama era plătit să finanţeze 
răsturnarea guvernului Guineei Ecuatoriale. 

Munroe clătină din cap, se uită pe fereastră și șopti: 

— Un om își riscă viața pentru a scăpa de o frică mai mare. 

Bradford dădu din cap. Spuse: 

— La sfârșitul săptămânii mă întorc în Guineea Ecuatorială ca 
să-i însoțesc acasă pe Emily și pe copii... Mă întreb dacă te-ar 
interesa să vii cu mine. Mi-ar prinde bine ajutorul tău. 

— Apreciez oferta, dar cred că poţi să te descurci singur în 
treaba asta. 

— Păi, din ce am auzit, nu e ușor să te descurci în ţara aia, iar 
cu guvernul e dificil de tratat. 

Făcu cu ochiul, în felul lui irezistibil. 

— Sincer, mi-ar plăcea să fii acolo. 

— Ai să te descurci de minune, spuse ea și ceva rămase 
nerostit în aer. 

Când tăcerea se prelungi, devenind stânjenitoare, Munroe se 
ridică și spuse: 

— Cred că ar fi bine să-mi văd de drum. 

Bradford se ridică și îi strânse mâna întinsă. Ea îl trase 
aproape și îl îmbrăţișă strâns. 

— E greu să mă despart de tine, șopti ea, apoi se trase înapoi 
și se întoarse să plece. 

— Și tu? întrebă el. Ce urmează? 

Ea se opri și se uită peste umăr. 

— Am niște treburi de rezolvat în Germania și pe urmă plec în 
Maroc. 

Și, pentru prima dată după mult timp, zâmbi. 

— Trebuie să găsesc pe cineva. 


Cuvânt de multumire 


Fără iubirea și susținerea familiei, prietenilor și celor dragi n- 
aș fi putut găsi timpul, mijloacele sau motivaţia necesare pentru 
a scrie. Fie că au fost în viața mea permanent, sporadic sau 
doar un anotimp, ei m-au influenţat și acum trăiesc din meseria 
pe care m-au ajutat s-o practic. 

Au fost mulți și cei a căror cunoaștere intuitivă și contribuţie 
directă au îmbunătăţit versiunea originală, transformând-o în 
ceea ce este acum. Vouă tuturor vă spun mulțumesc și, în mod 
special, lui Nico Hald pentru atenţia ei faţă de detalii, agentului 
meu Anne Hawkins și editorului Sarah Knight, pentru dragostea 
lor de cuvinte și încrederea în munca mea. 


virtual-project.eu 


293