Deon Meyer — [Benny Griessel] 01 Treisprezece ore

PI IS 
NDE 


Deon Meyer 
Treisprezece ore 


Traducere din limba engleză Carmen lon 


Editura Litera 


Deon Meyer, scriitor contemporan originar din Africa de Sud, a studiat la 
Potchefstroom University şi şi-a început cariera ca reporter la Die Volksblad, 
un cotidian din Bloemfontein. De atunci, a fost copywriter, director de 
creaţie, web manager, s-a ocupat de strategii de internet şi de consultanţă 
de brand. Deşi a scris prima carte la paisprezece ani, Meyer nu s-a dedicat 
serios acestei activităţi până la vârsta de treizeci de ani, când a început să 
publice proză scurtă în revistele sud-africane. În 1994, i-a apărut primul 
roman, scris în afrikaans, iar în ianuarie 2008 şi-a părăsit postul de 
consultant pe probleme de strategie de brand din cadrul BMW Motorrad 
pentru a se consacra scrisului. 

Trăieşte în Durbanville, Africa de Sud, împreună cu soţia şi cei patru copii 
ai lor. In afară de familie, mai are câteva pasiuni care îi ocupă tot timpul: 
motocicletele, muzica, lectura, bucătăria şi rugby-ul. 

Cărţile lui Deon Meyer sunt apreciate de critica internaţională şi câştigă 
pe zi ce trece tot mai mulţi adepţi în rândul publicului. Scrise în afrikaans, ele 
au fost traduse până în prezent în şaptesprezece limbi şi publicate în 
douăzeci şi cinci de ţări. De asemenea, au primit premii peste tot în lume: 
Premiul Deutsche Krimi, în Germania, Premiul ATKV, în Africa de Sud, Le 
Grand Prix de Litterature Policiere si Le Prix Mystere de la Critique, în Franţa. 
Treisprezece ore se află pe lista celor mai bune cincizeci de cărţi de citit în 
vara 2011 alcătuită de publicaţia britanică The Independent. 


05.36-07.00 
1 


E 05.36. O fată urcă în fugă panta abruptă a muntelui Lion's 
Head. Pantofii ei de alergare răsună insistent pe pietrişul potecii 
largi. 

În acest moment, când razele soarelui o luminează ca un 
proiector pe fundalul munţilor, ea pare întruchiparea graţiei 
lipsite de griji. Văzută din spate, coada ei neagră împletită saltă 
peste rucsacul mic de pe umeri. Gâtul puternic bronzat îi iese în 
evidenţă în contrast cu tricoul bleu. Înaintează cu paşi ritmici şi 
energici, cu picioarele ei lungi. Poartă un şort din denim. 
Simbolizează tinereţea atletică însăşi - plină de vigoare, de 
sănătate, de concentrare. 

Până când se opreşte şi aruncă o privire peste umărul stâng. 
Atunci, iluzia dispare. Chipul ei trădează îngrijorarea. Şi 
extenuarea. 

Nu vede frumuseţea impresionantă a oraşului în lumina 
blândă a răsăritului de soare. Ochii ei înspăimântați caută 
înnebuniţi un semn de mişcare în tufişurile înalte de fynbos? din 
spatele său. Ştie că ei sunt aproape, dar nu are idee cât de 
aproape. Răsuflă greu - de la efort, din cauza şocului şi a fricii. 
Adrenalina care îi pulsează în trup şi impulsul înnăscut de a-şi 
păstra viaţa cu orice chip o îndeamnă să o ia din nou la fugă, în 
ciuda picioarelor care o dor, a arsurii din piept, a oboselii unei 
nopţi nedormite şi a derutei provocate de prezenţa sa într-un 
oraş necunoscut, dintr-o ţară străină, de pe un continent de 
neînțeles. 

In faţa ei, poteca se bifurcă. Instinctul îi spune să o ia la 
dreapta, să urce tot mai sus, spre cupola stâncoasă a muntelui. 
Nu gândeşte, nu are nici un plan în minte. Aleargă orbeşte, iar 
braţele pistonează aerul, împingând-o tot înainte. 


Inspectorul Benny Griessel dormea. 

Visa că era la volanul unei autocisterne uriaşe care cobora o 
pantă pe N1, între Parow şi Plattekloof. Cu viteză şi fără să ţină 
prea bine vehiculul sub control. La primul sunet strident al 
telefonului mobil s-a trezit imediat, cu un sentiment de uşurare. 
A deschis ochii şi s-a uitat la ceasul radioului de pe noptieră. Era 


5.37. 

Şi-a coborât picioarele peste marginea patului de o persoană, 
cu visul complet uitat acum. Pentru o clipă, a rămas aşa, 
nemişcat, ca un om cocoţat în vârful unei stânci. Apoi s-a ridicat 
şi a mers împleticit spre uşă, după care a coborât în camera de 
zi, unde îşi lăsase telefonul cu o seară în urmă. Părul neîngrijit şi 
prea lung îi atârna pe spate. Şi nu avea pe el decât o pereche de 
pantaloni de rugby, scurţi şi decoloraţi. S-a gândit că un apel la 
o oră atât de matinală nu putea însemna altceva decât veşti 
proaste. 

N-a recunoscut numărul afişat pe ecranul telefonului. 

-Griessel, a spus, vocea răguşită trădându-l încă de la primul 
cuvânt rostit în acea zi. 

-Bună, Benny, Vusi la telefon. Scuze că te-am trezit. 

Griessel a încercat să-şi adune gândurile, dar mintea îi era în 
continuare înceţoşată. 

-Nu face nimic. 

-Avem un... cadavru. 

-Unde? 

-St. Martini, biserica luterană de pe Long Street. 

-În biserică? 

-Nu. Corpul ei zace în faţa uşii. 

-Vin imediat. 

A închis telefonul şi şi-a trecut o mână prin păr. 

„Corpul ei“, aşa zisese inspectorul Vusumuzi Ndabeni. 

Probabil o bergie. O altă vagaboandă care băuse prea mult 
sau ceva de genul ăsta. A aşezat telefonul pe masă, lângă noul 
său laptop cumpărat la mâna a doua. 

S-a răsucit, încă pe jumătate adormit, şi s-a lovit de roata din 
faţă a bicicletei care rămăsese proptită de canapeaua 
achiziționată de la magazinul de amanet. A prins bicicleta în 
ultima clipă, înainte să se răstoarne. Apoi a urcat scările spre 
dormitor. Bicicleta era un memento vag al dificultăţilor 
financiare prin care trecea, dar nu era acum momentul să-şi 
bată capul cu asemenea probleme. 

In dormitor, şi-a scos şortul, şi mirosul inconfundabil de mosc 
rămas în urma partidei de sex s-a ridicat imediat dinspre vintre 
spre nas. 

La dracu'! 

Dintr-odată, s-a simţit strivit de povara diferenţei dintre bine 


şi rău. Asta şi evenimentele nopţii precedente i-au alungat orice 
urmă de somnolenţă. Ce naiba îl apucase? 

A aruncat şortul pe pat cu un gest acuzator şi s-a îndreptat 
către baie. 

A ridicat furios capacul vasului de toaletă şi a direcționat jetul 
de urină. 


Acum, tânăra se afla pe asfaltul de pe Signal Hill Road şi a 
zărit o femeie cu un căţel la o sută de metri spre stânga. Gura i 
s-a deschis într-un țipăt mut, doar două cuvinte, înecate însă în 
scrâşnetul răsuflării greoaie. 

A alergat spre femeia cu cățelul. Era un câine mare, un 
Ridgeback. Femeia părea să aibă în jur de şaizeci de ani, cu 
pielea deschisă la culoare, purta pe cap o pălărie de soare mare 
roz, se sprijinea într-un baston şi căra în spate un rucsac mic. 

Câinele a început să se agite. Poate că îi adulmecase de la 
distanţă frica şi îi simţise panica. Pantofii ei au lipăit pe gudron 
când şi-a încetinit mersul. S-a oprit la trei metri de ei. 

-Ajutaţi-mă, a spus fata. 

Vorbea cu un accent puternic. 

-Ce s-a întâmplat? 

În ochii femeii se citea neliniştea. Fata a făcut un pas în 
spate. Câinele a mârâit şi s-a zbătut în lesă, încercând să se 
apropie de ea. 

-O să mă omoare. 

Femeia a privit în jur înspăimântată. 

-Bine, dar nu văd pe nimeni. 

Fata a întors capul şi s-a uitat peste umăr. 

-Vin acum. 

Apoi a măsurat din ochi femeia cu câinele şi şi-a dat seama 
că nu putea să-i fie de nici un ajutor. Nu aici, într-un spaţiu 
deschis, pe coasta muntelui. Nu împotriva lor. N-avea rost să-i 
pună şi pe ei în pericol. 

-Sunaţi la poliţie. Vă rog. Doar atât, sunaţi la poliţie, a spus şi 
a luat-o din nou la fugă, încet la început, căci picioarele refuzau 
să o asculte. Câinele s-a repezit spre ea şi a scos un lătrat. 
Stăpâna lui a tras de lesă. 

-Dar ce să le spun? 

-Vă rog, a repetat fata, punându-se iar în mişcare, târşâindu- 
şi picioarele pe drumul asfaltat spre Table Mountain. Pur şi 


simplu, sunaţi la poliţie. 

A privit în spate o singură dată, când se îndepărtase la vreo 
şaptezeci de paşi. Femeia rămăsese ţintuită locului, încremenită 
de uimire. 


Benny Griessel a tras apa la toaletă, gândindu-se cum 
Dumnezeu de nu-şi dăduse seama că tot ce se petrecuse cu o 
noapte în urmă era ceva iminent. N-o căutase cu lumânarea, ci 
pur şi simplu aşa se întâmplase. //suse, nu trebuia să se simtă 
atât de vinovat - la urma urmei, era şi el om. 

Numai că era un bărbat căsătorit. 

Dacă asta se mai putea numi căsnicie. Dormeau în paturi 
diferite, nu mâncau la aceeaşi masă şi nu împărțeau casa. Fir-ar 
să fie, nu era drept ca Anna să aibă mereu câştig de cauză. Nu 
putea să-l alunge din propria casă şi să se aştepte totodată ca el 
să întreţină două case, să nu pună picătură de alcool în gură 
timp de şase luni şi, pe deasupra, să-i fie şi fidel. 

Măcar nu băuse. De o sută cincizeci şi şase de zile. Mai mult 
de cinci luni de luptă cu sticla, o luptă dusă zi de zi, oră de oră. 
Până acum. 

Dumnezeule, Anna nu trebuia să afle ce se întâmplase în 
noaptea trecută! Nu acum. Cu mai puţin de o lună înainte de 
terminarea perioadei de exil - modalitatea aleasă de ea pentru 
a-l pedepsi că bea. Dacă afla, o încurca definitiv, şi toată lupta şi 
suferinţa lui nu aveau să mai însemne nimic. 

A oftat, în vreme ce stătea în faţa dulăpiorului cu oglindă din 
baie şi se pregătea să se spele pe dinţi. S-a privit cu atenţie. Păr 
încărunţit la tâmple, riduri în colţurile ochilor, trăsături slave. Nu 
fusese niciodată genul de bărbat demn de un portret în ulei. 

A deschis uşa dulăpiorului şi a scos dinăuntru periuţa şi pasta 
de dinţi. 

Ce naiba văzuse Bella la el? La un moment dat, în noaptea 
aceea, se întrebase dacă nu cumva se culcase cu el din milă, 
însă fusese mult prea excitat, prea al naibii de recunoscător 
pentru vocea ei blândă, sânii mari şi gura ei, /isuse, gura aceea! 
El avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru guri - de aici 
plecaseră, de altfel, toate necazurile. Nu. Totul pornise de la Lize 
Beekman, dar parcă Anna ar fi crezut aşa ceva. 

La naiba! 

Benny Griessel s-a spălat în grabă pe dinţi. Apoi s-a băgat 


sub duş, dând drumul tare la robinet, ca să alunge cât mai 
repede de pe corp mirosurile acuzatoare. 


Nu era o bergie, aşa cum crezuse. Inima i-a stat o clipă în loc 
lui Griessel după ce a sărit peste grilajul de fier cu ţepi în vârf 
care înconjura incinta bisericii şi a văzut trupul fetei întins pe 
jos. Pantofii sport, şortul kaki, maioul portocaliu şi fermitatea 
braţelor şi a picioarelor i-au dat de înţeles că era o fată tânără. Îi 
aminteau de fiica lui. 

A străbătut aleea îngustă de asfalt, trecând de palmierii şi de 
pinii înalţi, şi de un panou pe care scria: „ACCESUL INTERZIS 

PERSOANELOR NEAUTORIZATE. PERMIS 
NUMAI VEHICULELOR. PE RISCUL PROPRIETARILOR", spre locul 
situat imediat la stânga frumoasei biserici cenuşii, unde stătea 
întinsă fata. 

Şi-a ridicat privirea. Era o dimineaţă perfectă. Senină şi 
aproape fără vânt, doar cu o briză uşoară care aducea spre 
munţi mirosurile proaspete ale mării. O vreme deloc potrivită 
pentru a muri. 

Vusi stătea în picioare lângă cadavru, alături de cei doi 
criminalişti - unul gras, celălalt slab -, de un fotograf al poliţiei şi 
de trei oameni în uniforme de la SAPS?. În spatele lui Griessel, 
pe trotuarul de pe Long Street, se înşirau şi 
alte persoane în uniformă, cel puţin patru dintre ele în cămăşile 
albe cu epoleţi negri specifice poliţiei metropolitane. Păreau cu 
toţii plini de sine. Stăteau alături de un grup de trecători, cu 
braţele sprijinite de grilaj, şi se holbau la trupul neînsufleţit. 

- 'Neaţa, Benny, l-a salutat Vusi Ndabeni, în stilul lui liniştit. 

Era un bărbat de înălţime medie, la fel ca Griessel, dar părea 
mai scund. Subţire şi îngrijit, cu pantalonii călcaţi la dungă, 
cămaşă de un alb imaculat, cravată şi cu pantofii proaspăt 
lustruiţi. Părul creţ era tuns scurt şi aranjat în unghiuri bine 
definite, iar barbişonul - tăiat impecabil. Îşi trăsese pe mâini 
mănuşi de cauciuc. Griessel îl cunoscuse joia trecută, alături de 
alţi cinci detectivi pe care i se ceruse să îi îndrume în anul acela. 
„Mentor“ - acesta fusese termenul oficial folosit de John Africa, 
comisarul regional de la Departamentul de Detectivi şi 
Criminalistică. Dar, când rămăsese singur cu Griessel în biroul 
lui, Africa îi spusese: „Benny, am dat de dracu'. Am dat-o în bară 
cu cazul Van der Vyver, şi superiorii zic că e din pricină că ne- 


am pierdut vremea în Cape, aşa că acum ar fi cazul să punem 
osul la treabă. Dar ce pot să fac? Oamenii cei mai buni pleacă, şi 
cei noi sunt cam pe lângă, nu au habar de nimic. Ascultă, 
Benny, pot să mă bazez pe tine?“ 


O oră mai târziu, Griessel se afla în sala mare de conferinţe a 
comisarului, împreună cu şase dintre cei mai buni oameni „noi“, 
deloc impresionați, aşezaţi în şir pe scaunele guvernamentale 
cenuşii. De data aceasta, John Africa şi-a mai temperat 
discursul: „Benny va fi mentorul vostru. E în poliţie de douăzeci 
şi cinci de ani; a făcut parte din vechea divizie de crime şi furturi 
pe vremea când cei mai mulţi dintre voi eraţi în şcoala primară. 
A uitat o grămadă de lucruri de care voi nici măcar nu veţi auzi 
vreodată. Băgaţi însă bine la cap: nu e aici ca să vă facă vouă 
treaba. El este consilierul vostru, placa voastră de rezonanţă. ŞI 
mentorul vostru. Conform dicționarului, asta înseamnă... - a 
spus comisarul uitându-se peste notițe - «un sfătuitor sau un 
îndrumător înţelept şi de încredere». Din acest motiv, l-am 
transferat pe Benny la Forţa de Intervenţie Regională. Pentru că 
Benny este înţelept şi puteţi avea încredere în el, căci eu însumi 
am încredere în el. Am pierdut o grămadă de oameni cu 
experienţă şi ne-am trezit pe cap cu prea mulţi poliţişti noi, însă 
nu trebuie să inventăm roata de fiecare dată. Învăţaţi de la el! 
Aţi fost selectaţi cu mare grijă, şi nu mulţi se vor întâlni cu o 
asemenea şansă în viaţă.“ Griessel le-a urmărit expresiile în 
timp ce comisarul vorbea. Erau patru bărbaţi negri şi slabi, o 
femeie grasă de culoare şi un detectiv metis, cu umeri largi, toţi 
abia trecuţi de treizeci de ani. Nu păreau prea prietenoşi, cu 
excepţia lui Vusumuzi („dar toată lumea îmi spune Vusi“) 
Ndabeni. Detectivul metis, Fransman Dekker, îi era ostil pe faţă. 
Insă Griessel devenise deja un cunoscător al dedesubturilor din 
noul SAPS. Stând în picioare alături de John Africa, şi-a spus că 
ar trebui să se simtă recunoscător că încă mai avea un serviciu 
după desfiinţarea Unităţii de Delicte Majore şi Infracţiuni cu 
Violenţă. Recunoscător că el şi fostul său comandant, Mat 
Joubert, nu fuseseră exilați într-o circă de poliţie dintr-un loc 
uitat de Dumnezeu, ca majoritatea foştilor colegi. Noile structuri, 
care nu erau de fapt noi, ci un fel de întoarcere cu treizeci de 
ani în urmă, îi trimiteau pe detectivi să lucreze în secţii de poliţie 
fiindcă aşa se proceda acum în străinătate, iar SAPS trebuia, nu- 


i aşa, să se alinieze la noile tendinţe. Măcar nu fusese dat afară - 
ba, mai mult, Joubert îl propusese pentru promovare. Dacă 
norocul avea să fie în continuare de partea lui, iar ei aveau să 
ignore problemele pe care le avusese-n trecut, în fine, toate 
chestiunile acelea cu politica de cadre şi alte rahaturi, atunci 
astăzi urma să afle dacă fusese înaintat la gradul de căpitan. 

„Căpitan Benny Griessel.“ Suna OK din punctul lui de vedere. 
lar banii în plus aveau să-i prindă bine. Chiar foarte bine. 


-'Neaţa, Vusi, a salutat el. 

-Bună, Benny, l-a întâmpinat Jimmy, criminalistul înalt şi 
scheletic în halat alb. Am auzit că mai nou ţi se zice „Oracolul. 

-Ca mătuşicii din Stăpânul Inelelor, a completat Arnold, 
celălalt halat alb, un individ gras şi scund. Împreună, cei doi 
erau cunoscuţi în cercurile poliţieneşti din Cape Town drept 
Grasul şi Slabu sau „Echipa la bine şi la rău“, ca în expresia 
aceea răsuflată: „Criminaliştii vă vor sta alături la bine şi la rău“. 

-E din Matrix, tembelule, l-a contrazis Jimmy. 

-Mă rog. 

-'Neaţa, a spus Griessel. 

S-a întors spre poliţiştii în uniformă care stăteau sub pom şi a 
tras adânc aer în piept, gata să îi repeadă: „Aici e locul crimei, 
mişcaţi-vă naibii fundurile şi treceţi de partea cealaltă a zidului“, 
dar apoi şi-a dat seama că nu era cazul lui, ci al lui Vusi, iar el 
nu trebuia decât să- şi ţină gura şi să-l îndrume, nimic altceva. 
S-a uitat urât spre poliţiştii în uniformă, însă fără nici un efect, 
apoi s-a aplecat pe vine pentru a examina mai îndeaproape 
cadavrul. 

Fata era întinsă pe burtă, cu capul răsucit spre partea opusă 
străzii. Părul ei blond era tuns foarte scurt. Pe spinare avea două 
tăieturi scurte, orizontale, care se prelungeau până spre 
omoplaţi. Dar nu ele fuseseră cauza morţii. Ci rana enormă de la 
gât, suficient de adâncă pentru a scoate la iveală esofagul. Faţa 
şi trunchiul zăceau cufundate în balta mare de sânge. Mirosul de 
moarte se instalase deja, amar precum arama. 

- Iisuse, a mârâit Griessel, simțind cum teama şi repulsia 
cresc în el şi forţându-se să respire încet şi cât mai firesc, aşa 
cum îl învățase doctorul Barkhuizen. Trebuia să se distanţeze, 
să nu pună nimic la inimă. 

A închis ochii preţ de o clipă. Apoi i-a deschis şi a privit în sus 


spre copaci. Se străduia să gândească obiectiv, dar tocmai 
văzuse un mod îngrozitor de a muri. lar mintea i se învârtea, 
recreând scena aşa cum se întâmplase, cuțitul care se înălţase 
strălucitor în aer şi coborâse, tăind adânc în ţesuturi. 

S-a ridicat repede, prefăcându-se că se uită în jur. „Echipa la 
bine şi la rău“ părea cufundată într-o dispută, aşa cum îi era 
obiceiul. A încercat să tragă cu urechea. 

Dumnezeule, fata era atât de tânără. Optsprezece, poate 
nouăsprezece ani. 

Cât de nebun poţi fi ca să tai gâtul unui copil în asemenea 
hal? Cât de pervers? 

S-a forţat să îşi alunge imaginea din minte, concentrându-se 
asupra faptelor, a implicaţiilor. Fata era albă. Ceea ce mirosea 
din start a belele. Mass-media avea să stea pe capul lor, urmau 
să reînceapă circul cu aşa-zisele crime scăpate de sub control şi 
criticile la adresa poliţiei. Asta însemna o presiune uriaşă pe 
umerii lor, ore nesfârşite de muncă, prea mulţi oameni care 
aveau să- şi bage nasul unde nu le fierbe oala, cu toţii încercând 
însă să-şi acopere spatele, iar el era sătul de toate astea. 

-Am dat de necaz, i-a şoptit lui Vusi. 

-Da, ştiu. 

-Ar fi mai bine dacă poliţiştii în uniformă s-ar retrage în 
spatele zidului. 

Ndabeni a încuviinţat şi s-a îndreptat spre poliţişti. Le-a cerut 
să se îndepărteze prin spatele bisericii. N-au fost prea încântați, 
căci voiau să aibă şi ei parte de ceva acţiune. Dar s-au 
conformat. 

Vusi s-a întors şi s-a apropiat de Griessel cu carnetul şi pixul 
în mână. 

- Toate porţile erau încuiate. Există o intrare pentru maşini în 
partea aceea, lângă birouri, iar intrarea principală e în faţa 
clădirii bisericii. Presupun că fata a sărit peste grilaj - e singura 
cale de a pătrunde. Vusi vorbea prea repede. A arătat spre un 
metis care stătea pe trotuarul de vizavi. Acel ouf... James Dylan 
Fredericks, el a găsit-o pe fată. E managerul de zi de la Kauai 
Health Foods de pe Kloof Street. Susţine că vine aici din 
Mitchell's Plain” cu autobuzul Golden Arrow şi că de la staţie 
merge pe jos. Trecea pur şi simplu pe aici şi ceva i-a atras 
atenţia. Aşa că a escaladat zidul, însă, când a văzut sângele, s-a 
retras şi a sunat la secţia de poliţie din Caledon Square, fiindcă 


avea numărul salvat în telefon, în caz de urgenţă la magazin. 

Griessel a dat din cap în semn că înţelegea. Bănuia că 
Ndabeni nu se simţea în largul lui în prezenţa sa, de parcă el s- 
ar fi aflat acolo pentru a-l evalua pe polițistul de culoare. 
Trebuia să clarifice lucrurile. 

-O să-i spun lui Fredericks că poate să se ducă acasă, ştim 
cum să dăm de el dacă mai avem nevoie de ceva, a spus Vusi. 

-E în regulă. Ştii, nu e cazul să... Crede-mă, apreciez că vrei 
să mă pui în temă, dar nu vreau ca tu să. ştii tu. 

Ndabeni l-a atins pe braţ, ca şi cum dorea să-l liniştească. 

-E OK, Benny. Sunt dispus să învăţ de la tine. Vusi a tăcut 
preţ de câteva clipe. Pe urmă a adăugat: Nu vreau s-o dau în 
bară, Benny. Am lucrat timp de patru ani în Khayelitsha€, şi n- 
am nici un chef să mă întorc acolo. Acesta este însă primul meu 
caz cu. o persoană albă, a precizat rostind cuvintele cu multă 
grijă, de parcă îi era teamă ca afirmaţia lui să nu fie interpretată 
ca având conotaţii rasiste. E o lume cu totul diferită... 

-Aşa e. 

Griessel nu se pricepea la asemenea lucruri şi nu ştiuse 
niciodată ce vorbe erau potrivite - sau, mai bine zis, corecte din 
punct de vedere politic. 

Vusi i-a sărit în ajutor. 

-Am căutat un act de identitate în buzunarele şortului. N-am 
găsit nimic. Deocamdată nu avem altceva de făcut decât să 
aşteptăm rezultatele autopsiei. 

O pasăre se agita prin copaci, scoțând sunete ascuţite. Doi 
porumbei au aterizat lângă poliţişti şi au început să ciugulească 
de pe jos. Griessel a aruncat o privire în jur. În incinta bisericii se 
afla o singură maşină, un microbuz Toyota parcat pe latura 
sudică, cu spatele la zidul de cărămidă înalt de doi metri. Pe 
portieră era scris cu litere roşii, mari de o şchioapă, cuvântul 
„Aventură". 

Ndabeni a văzut la ce se uita. 

-Probabil că îşi lasă maşinile aici din motive de securitate, a 
explicat el arătând spre zidul înalt şi poarta încuiată. Mi se pare 
că au un birou pe Long Street. 

-S-ar putea. 

Long Street era pentru Cape centrul turismului accesibil, 
preferat îndeosebi de tineri şi de studenţi veniţi din Europa, 
Australia şi America, în căutare de aventură şi de posibilităţi de 


cazare cât mai ieftine. 

Griessel s-a lăsat din nou pe vine, lângă cadavru, dar de data 
asta în aşa fel încât să nu mai vadă faţa fetei. Nu voia să se mai 
uite la rana cumplită sau la trăsăturile ei delicate. 

„Doamne, fă să nu fie o străină“, s-a rugat în gând. 

Altfel, lucrurile chiar că aveau să scape de sub control. 


1 Specie de arbuşti originari din Africa de Sud, unde cresc cu 
precădere pe coasta provinciei Western Cape şi în zonele 
muntoase (n.tr.) 

2 South-African Police Service, poliţia sud- africană (n.tr.) 

3 În engleză, în original, Thick and Thin, literal „Grasul şi 
Slabul“, expresia însemnând însă „la bine şi la rău“ (n.tr.) 

4 În limba afrikaans, în original, „tip, individ“ n. 

5 Suburbie situată la circa douăzeci de kilometri de Cape Town, 
locuită în principal de populaţia de culoare (n.tr.) 

6 Oraş-satelit al Cape Town, întemeiat de regimul de apartheid 
în anul 1985 prin relocarea, în multe cazuri forţată, a populaţiei 
de culoare (n.tr.) 


Fata alerga de-a lungul Kloofneck Road şi s-a oprit o clipă, 
nehotărâtă. Voia să se odihnească, să-şi tragă suflul şi să 
încerce să-şi stăpânească frica. Avea de ales între a o lua spre 
dreapta şi a ieşi din oraş, îndreptându-se spre Camps Bay, după 
cum arăta indicatorul, şi către ceea ce se afla de cealaltă parte 
a muntelui, sau spre stânga, adică, mai mult sau mai puţin, o 


întoarcere pe drumul pe care venise. Instinctul o împingea să o 
ia la dreapta, să se distanţeze de urmăritori, să lase în spate 
evenimentele îngrozitoare de noaptea trecută. 

Dar ei tocmai la asta s-ar fi aşteptat din partea ei şi, în plus, 
ar fi însemnat să se adâncească şi mai mult în necunoscut şi să 
se îndepărteze de Erin. A cotit la stânga fără a mai sta pe 
gânduri, şi zgomotul pantofilor ei sport se auzea pe asfalt în 
timp ce cobora panta. S-a ţinut pe partea stângă a şoselei cu 
două benzi pe o distanţă de vreo patru sute de metri, apoi a 
luat-o brusc la dreapta şi s-a năpustit în josul unei pante 
stâncoase, trecând printr-o porţiune de savană şi ajungând la 
normalitatea de pe Higgo Road, o zonă rezidenţială situată la 
înălţime, chiar la poalele muntelui, cu case mari şi scumpe 
ascunse printre grădini bogate, în spatele unor ziduri înalte. În 
minte i-a licărit speranţa că aici ar putea da peste cineva care 
să o ajute, care să-i ofere adăpost şi protecţie. 

Toate porţile erau însă încuiate. Casele păreau adevărate 
fortărețe, iar străzile - complet pustii la ora aceea a dimineţii. 
Drumul şerpuia abrupt în sus pe munte, iar picioarele o lăsaseră 
şi refuzau să o poarte mai departe. A zărit în dreapta o poartă 
deschisă, iar trupul ei tânjea după un pic de odihnă. A aruncat o 
privire peste umăr, dar n-a văzut pe nimeni. S-a strecurat pe 
poartă. Dincolo de ea erau o alee scurtă şi abruptă, un garaj şi 
un şopron pentru maşini. În dreapta, tufişuri dese pe lângă zidul 
înalt, în stânga - casa, iar în spatele ei - grilajul metalic, la fel de 
înalt, şi o poartă încuiată. S-a târât şi s-a ascuns în tufişuri, 
sprijinindu-se de zidul tencuit, într-un loc în care nu putea fi 
zărită din stradă. 

A îngenuncheat, cu rucsacul proptit de zid. De extenuare, 
capul i-a căzut în piept şi ochii i s-au închis. S-a lăsat pe spate. 
Ştia că umezeala din cărămizi şi frunzele moarte aveau să-i 
murdărească şortul bleu din denim, dar nu-i păsa. Tot ce îşi 
dorea era să se odihnească puţin. 

Scena petrecută cu mai bine de şase ore în urmă i-a revenit 
dintr-odată, nepoftită, în minte. A simţit cum trupul îi tremură 
din cauza şocului, iar ochii i sau deschis. Nu îndrăznea să se 
gândească la cele întâmplate. Era... era prea mult. Prin 
perdeaua întunecată a frunzişului verde, punctat de flori mari de 
un roşu aprins, a zărit o maşină adăpostită în şopron. Avea o 
formă neobişnuită, era deosebită şi elegantă, deşi nu nouă. „Ce 


marcă o fi?“ s-a întrebat, încercând să-şi distragă atenţia de la 
spaima cumplită prin care trecuse. Răsuflarea i s-a mai potolit, 
însă inima îi bătea în continuare nebuneşte. Oboseala o apăsa 
puternic, dar a rezistat cu încrâncenare; odihna era un lux pe 
care nu şi-l putea permite. 

La 06.27, a auzit nişte paşi alergând pe stradă: mai mult de o 
persoană, din direcţia din care venise şi ea. Inima i-a luat-o din 
nou la trap. 

l-a auzit cum se strigă unul pe altul pe stradă, într-o limbă 
necunoscută. Apoi paşii au încetinit şi s-a aşternut liniştea. Ea s- 
a mişcat uşor printre tufe, căutând o gaură în frunziş, şi a 
aruncat o privire spre poarta deschisă. Unul dintre ei stătea 
acolo, aproape invizibil, piesele de mozaic conturând silueta 
unui bărbat de culoare. 

Fata a încremenit. 

Mozaicul s-a pus în mişcare. A intrat pe poartă fără să scoată 
vreun zgomot cu pantofii lui cu tălpi din cauciuc. Ea ştia că 
bărbatul avea să se uite după orice fel de ascunzătoare, apoi 
avea să scotocească prin casă şi în maşina adăpostită pe 
platformă. 

Silueta nedesluşită s-a înjumătăţit brusc. Oare se îndoise de 
mijloc? Se uita sub maşină? 

Piesele disparate din acel întreg sau dublat, conturul s-a 
mărit. Bărbatul se apropia. Oare putea să îi vadă spatele? 

- Hei! 

Fata a tresărit, iar vocea a lovit-o ca un ciocan în piept. Nu şi- 
a dat seama dacă nu cumva se clintise din loc din cauza şocului. 

Silueta întunecată s-a îndepărtat puţin, dar fără grabă. 

-Ce cauţi aici? 

Vocea venea din casă, de undeva de sus. Cineva i se adresa 
bărbatului de culoare. 

-Nimic. 

-Pleacă naibii de pe proprietatea mea! 

Nici un răspuns. Bărbatul a rămas nemişcat câteva clipe, apoi 
a păşit încet, fără tragere de inimă, până când a dispărut 
complet, şi piesele disparate ce formau silueta nu s-au mai 
putut zări prin frunziş. 


Cei doi detectivi au cercetat latura de sud a curţii bisericii. 


Vusi a început din faţă, mergând pe partea dinspre Long Street, 
de-a lungul grilajului metalic baroc cu vârfuri ascuţite. Griessel a 
pornit din spate, înaintând pe lângă zidul înalt din cărămidă. 
Mergea încet, păşind cu grijă, cu capul plecat şi cu ochii 
cercetând zona. Se străduia să se concentreze, să scape de 
senzaţia de disconfort, de un sentiment nedefinit, vag şi amorf. 
Acum era momentul să-şi canalizeze atenţia asupra terenului, 
asupra smocurilor de iarbă din jurul copacilor şi a aleilor 
asfaltate. Din când în când, se apleca şi culegea câte ceva de 
jos, apoi ţinea obiectul în mână, studiindu-l - gâtul unei sticle de 
bere, inelele de la două doze de băuturi răcoritoare, un burete 
metalic de vase ruginit, o pungă goală de plastic. 

Şi-a croit drum către partea din spate a bisericii, acolo unde 
zgomotul străzii se auzea înăbuşit. Şi-a ridicat privirea spre 
turlă. În vârf, era o cruce. De câte ori trecuse pe aici fără s-o 
vadă? Clădirea bisericii era încântătoare, într-un stil arhitectonic 
care nu îi era familiar. Grădina era bine îngrijită, plină de 
palmieri, de pini şi de oleandri înalţi, plantați cu cine ştie cât 
timp în urmă. A făcut ocolul micii anexe care adăpostea 
birourile, sesizând din nou sunetele trepidante ale oraşului. În 
colţul nordic al incintei, s-a oprit şi s-a uitat în susul şi în josul 
străzii. În zona aceea se mai păstrase ceva din vechiul Cape 
Town, cu case semivictoriene, majoritatea cu doar două etaje, 
unele revopsite acum în culori strălucitoare, probabil pentru a 
face o impresie plăcută tineretului. De ce se simţea totuşi vag 
neliniştit? Era o senzaţie care nu avea nimic de-a face cu cele 
petrecute cu o noapte în urmă. Şi nici cu cealaltă chestiune pe 
care, de două, trei săptămâni, tot încerca să şi-o alunge din min- 
te - cea referitoare la Anna, la întoarcerea lui acasă şi la 
posibilitatea ca relaţia lor să continue. 

Să fie vorba despre noua lui însărcinare, de mentor al 
tinerilor poliţişti? Despre faptul că, fiind prezent la locul unei 
crime, nu avea voie decât să privească, fără să se atingă de 
nimic? Avea să-i fie greu să se obişnuiască, ştia de pe acum. 

Poate ar fi bine dacă ar lua o gustare. 

A privit înspre sud, către intersecţia cu Orange Street. Nu era 
nici şapte dimineaţa, într-o zi de marţi, şi totuşi strada era deja 
animată - maşini, autobuze, taxiuri, scutere, pietoni. Freamătul 
energic al unei zile din mijlocul lunii ianuarie, cu şcolile care se 
redeschiseseră şi vacantele care erau deja de domeniul 


trecutului. Pe trotuar se adunaseră şi mai mulţi curioşi. Sosiseră 
şi doi fotografi de presă, cu genţile atârnându-le pe umeri şi 
obiectivele prelungi ţinute în faţă, ca nişte arme. Il cunoştea pe 
unul dintre ei, un amic de pahar din vremurile când îşi pierdea 
timpul prin baruri şi care lucrase ani de zile pentru Cape Times, 
iar acum vâna evenimente de senzaţie pentru un tabloid. Intr-o 
noapte, pe când se aflau amândoi în cârciuma Fireman's Arms, 
el îi spusese că, dacă ar fi ca ziariştii şi poliţiştii din Robben 
Island să fie cu toţii încuiaţi în casele lor, industria alcoolului din 
Cape Town ar da faliment. 

A văzut un ciclist strecurându-se cu îndemânare prin trafic pe 
bicicleta lui de curse, cu roţi incredibil de înguste, purtând o 
pereche de pantaloni negri scurţi şi strânşi pe picior, o cămaşă 
în culori aprinse, pantofi speciali şi o cască de protecţie pe cap - 
avea până şi mănuşi afurisitul. L-a urmărit cu privirea până la 
semaforul de la intersecţia cu Orange Street, spunându-şi în 
sinea lui că el, unul, nu avea să pară niciodată atât de ridicol. Şi 
aşa se simţea ca un prost cu casca aia ca o oală de noapte 
trântită pe cap. Nici n-ar fi purtat-o dacă nu ar fi primit-o gratis, 
în momentul când cumpărase bicicleta. 

Doctorul Barkhuizen, naşul lui de la Alcoolicii Anonimi, fusese 
capul răutăţilor. Griessel i se plânsese, frustrat, că nu reuşea să 
scape de tentaţia de a bea. Primele trei luni trecuseră de mult, 
era aşa-numita perioadă de criză, şi totuşi dorinţa rămânea la 
fel de puternică în el ca în prima zi. Doctorul îi pusese placa bine 
cunoscută cu „luatul pas cu pas“, dar Griessel obiectase că asta 
nu era de ajuns. lar Barkhuizen îi spusese: 

-Ai nevoie de ceva care să-ţi distragă atenţia. Ce faci seara? 

Seara? Poliţiştii n-aveau seri libere. Atunci când, printr-o 
minune, ajungea totuşi devreme acasă, îi scria fiicei lui, Carla, 
sau îşi alegea unul dintre cele patru CD-uri cu muzică pe care le 
avea şi le asculta pe computer, luându-şi chitara bas ca să 
acompanieze melodiile. 

-Seara am treabă, doctore. 

-Şi dimineaţa? 

-Uneori mai fac câte o plimbare în parc. Până la lac. 

-Cât de des? 

-Nu ştiu. Din când în când. O dată pe săptămână, poate mai 
rar... 
Problema cu doctorul era că avea o elocvenţă de invidiat. ŞI 


un entuziasm pe măsură. Îl încânta te miri ce. Era unul dintre 
acei indivizi cu gândire pozitivă, care văd numai „partea plină a 
paharului" şi nu se lasă până nu te molipsesc şi pe tine. 

-Benny, acum vreo cinci ani, m-am apucat să merg cu 
bicicleta. Nu pot să fac jogging din cauza genunchilor, dar 
bicicleta e mai potrivită pentru mădularele unui om bătrân, aşa 
ca mine. Am luat-o uşor, cu cinci, şase kilometri pe zi. Şi, încetul 
cu încetul, am prins microbul. E aşa distractiv. Aerul proaspăt, 
miresmele, soarele. Simţi căldura sau frigul cum îţi pătrunde în 
oase, priveşti lucrurile dintr-o nouă perspectivă, fiindcă te mişti 
în ritmul tău, te simţi împăcat cu tine însuţi. Şi ai timp să 
gândeşti... 

După al treilea discurs ţinut de doctor pe această temă, s-a 
lăsat convins şi, spre sfârşitul lui octombrie, a început să caute o 
bicicletă, în felul său obişnuit, doar era Benny Griessel, 
Vânătorul de Chilipiruri, aşa cum îl tachina cu blândeţe fiul său 
Fritz. Mai întâi s-a interesat în magazine de preţurile bicicletelor 
noi şi a înţeles două lucruri - în primul rând, că erau ridicol de 
scumpe, şi în al doilea, că preferinţele sale se îndreptau spre 
bicicletele de munte, mătăhăloase, şi nu spre cele suple, de 
curse, prea efeminate după gustul lui. A făcut turul magazinelor 
de amanet, dar tot ce aveau erau biciclete Makro ieftine, uzate 
şi bune de aruncat încă din fabricaţie. Şi apoi a studiat Cape 
Ads, şi acolo a dat peste nenorocitul ăla de anunţ - o descriere 
înflorită a unei Giant Alias cu douăzeci şi şapte de viteze, cadru 
de aluminiu superuşor, schimbător de viteze Shimano şi frâne 
pe disc, cobur gratuit, cu tot cu unelte, cască gratuită şi 
„vechime numai o lună, preţ iniţial 7 500 ranzi, upgradare la 
DH“, ceea ce, după cum i-a explicat ulterior proprietarul, 
însemna „Downhill“, ca şi cum asta i-ar fi spus ceva. Numai că s- 
a gândit, ce naiba, 3 500 de ranzi era o afacere al naibii de bună 
şi, la urma urmei, ce îşi cumpărase numai pentru el în ultimele 
şase luni, de când îl dăduse nevasta afară din casă? Nimic. În 
afară de mobila de hol de la magazinul de amanet al lui 
Mohammed „Buze Dulci“ Faizal, din Maitland. Şi de frigider. Și 
de chitara bas pe care intenţiona să i-o dea cadou de Crăciun lui 
Fritz, un alt chilipir de la Faizal, achiziţionat în septembrie. Asta 
era tot. Numai lucruri de strictă utilitate. Laptopul nu intra la 
socoteală. Căci altfel cum ar fi putut ţine legătura cu Carla? 

Pe urmă s-a gândit la Crăciun şi la celelalte cheltuieli pe care 


trebuia să le facă. S-a târguit cu proprietarul bicicletei şi a mai 
scăzut două sute de ranzi din preţ, după care a scos bani de la 
bancă, a cumpărat bicicleta şi a început să pedaleze în fiecare 
dimineaţă. Purtând vechiul şort de rugby, un tricou, sandale şi 
casca aceea de protecţie absolut ridicolă. 

Şi-a dat curând seama că nu locuia într-o zonă ideală pentru 
ciclism. Apartamentul era situat la un sfert din drumul care urca 
pe Table Mountain. Aşa că, şi dacă o lua în jos spre mare, când 
se întorcea tot trebuia să urce. Mai bine o lua mai întâi în sus, 
spre Kloof Nek, ca să se bucure când mergea la vale către casă, 
numai că asta implica un efort substanţial la urcuş. După o 
săptămână, era cât pe ce să renunţe. Insă, pe urmă, doctorul 
Barkhuizen îi vânduse pontul cu „cele cinci minute“. 

- Eu aşa fac, Benny. Dacă într-o zi n-am chef să dau la 
pedale, îmi spun „numai cinci minute“ şi, dacă văd că nici aşa 
nu merge, mă duc înapoi acasă. 

A pus sfatul în aplicare şi a văzut că nu s-a întors niciodată 
după cele cinci minute. Odată pornit, nu mai era cale de 
întoarcere. Spre sfârşitul lui noiembrie, totul a devenit, dintr- 
odată, o plăcere. A găsit un traseu pe placul său. Imediat după 
ora şase dimineaţa, o lua pe St John's Street, pe urmă o tăia 
ilegal prin Company Gardens, înainte ca paznicii zeloşi să îşi 
înceapă lucrul. Apoi cotea pe Adderley şi le făcea cu mâna 
florarilor care îşi descărcau marfa din remorci la Golden Acre, şi 
din capătul lui Duncan Street pedala spre port, pentru a vedea 
ce vapoare mai acostaseră peste noapte. După aceea, mergea 
pe cheiul Waterkant până la Green Point şi mai departe pe 
ţărmul mării, până la piscina Sea Pont. lar pe drum se uita la 
munte, la mare şi la oameni, la tinerele care făceau jogging, cu 
picioarele lor lungi şi bronzate şi cu sânii care săltau în fugă, la 
pensionarii plecaţi cu treburi de acasă, la mamele care 
împingeau cărucioarele în care dormeau pruncii, la ceilalţi 
ciclişti care îl salutau, şi asta în ciuda echipamentului său 
rudimentar. Şi pe urmă o lua înapoi spre casă - în total 
şaisprezece kilometri -, şi se simţea bine. Şi împăcat cu sine. Şi 
cu oraşul, din care, mult timp, nu văzuse decât măruntaiele. 

Se mândrea cu achiziţiile lui inspirate. Asta până când, cam 
cu două săptămâni înaintea Crăciunului, fiul său l-a vizitat şi l-a 
anunţat că se hotărâse să renunţe la chitara bas, care nu mai 
corespundea pretențiilor sale. 


- Chitară solo, tată. lisuse, vineri am fost la concert la 
Zinkplaat şi l-am văzut pe chitaristul solo, Basson Laubscher, e 
nemaipoment, ce mai! Să vezi cum cântă! Fără nici un efort. E 
genial! Asta-i visul meu. 

Zinkplaat. 

Benny nici nu ştiuse că exista o asemenea trupă. 

Ascunsese chitara de Fritz timp de aproape două luni. 
Intenţionase să i-o dea cadou de Crăciun. Aşa că a fost nevoit 
să-i facă din nou o vizită lui Faizal „Buze Dulci“ şi, cum nu avea 
timp la dispoziţie, n-a găsit decât o chitară, o nenorocită de 
Fender, aproape nouă şi înfiorător de scumpă. În plus, trebuia să 
cumpere şi pentru Carla, aflată la Londra, ceva de o valoare 
apropiată. Era, aşadar, strâmtorat, cu atât mai mult cu cât Anna 
îi ceruse să-i plătească o rentă, de parcă erau divorţaţi. Modul în 
care ea făcea calculele rămăsese un mister pentru el, dar 
bănuia că era tras pe sfoară şi jecmănit la sânge, asta în timp ce 
nevastă-sa câştiga bani frumoşi ca asistentă la o casă de 
avocatură. Însă, ori de câte ori încercase să protesteze, ea îi 
închisese gura spunându-i: „Pentru băutură ai găsit întotdeauna 
bani, Benny...“ 

Chestie de avantaj moral. Ea ţinea în mână toate atuurile. 
Aşa că el era nevoit să plătească. Era parte a pedepsei la care îl 
supusese. 

Şi totuşi, nu din această cauză avea acum un ghem în 
stomac. 

Griessel oftă şi se întoarse la locul crimei. Mintea i se 
concentră asupra mulţimii tot mai numeroase de gură- cască pe 
care trebuia să-i ţină sub control şi, în acelaşi timp, îşi dădu 
seama ce anume îl neliniştea. 

N-avea nimic de-a face cu viaţa lui sexuală, cu situaţia 
materială sau cu foamea care începuse să-l roadă. Era altceva, o 
presimţire. Da, era una dintre acele zile aducătoare de belele. 

A scuturat din cap. Nu-şi permisese niciodată să se lase 
influenţat de asemenea fleacuri. 


Oamenii de la poliţia metropolitană au ajutat zeloşi o tânără 
metisă să sară peste grilaj. Ea şi-a recuperat servieta, a înclinat 
din cap în semn de mulţumire şi s-a îndreptat spre Griessel şi 
Ndabeni. Cei doi nu o cunoşteau. 


-Tiffany October, s-a prezentat întinzând o mână mică spre 
Griessel. 

El a observat că mâna îi tremura uşor. Femeia purta ochelari 
cu rame negre subţiri. Pe sub machiaj avea urme de acnee. Era 
subţirică şi mică de statură, îmbrăcată într-o haină albă. 

-Benny Griessel, s-a recomandat el gesticulând apoi spre 
detectivul de alături. Şi acesta este inspectorul Vusumuzi 
Ndabeni. El se ocupă de acest caz. 

-Spune-mi Vusi. 

-Mă bucur să te cunosc, a spus tânăra, strângând mâna 
poliţistului de culoare. 

Cei doi au privit-o întrebător. Ei i-a luat câteva clipe să-şi dea 
seama de motivul nedumeririi lor. 

-Sunt medicul legist. 

-Eşti nouă? s-a interesat Vusi după o pauză penibilă. 

-Primul meu caz solo. 

Tiffany October le-a aruncat un zâmbet nervos. Cei doi 
criminalişti din „echipa la bine şi la rău“ s-au tras mai aproape, 
curioşi. Ea a dat mâna, politicoasă, cu fiecare. 

-Ați terminat? i-a întrebat Griessel nerăbdător pe cei doi. 

-Mai avem de verificat aleea şi zidul, a răspuns Jimmy, 
criminalistul cel slab. S-a întors spre colegul său mai scund. Ai 
grijă, Benny nu e o persoană prea matinală, l-a avertizat el. 

Griessel s-a făcut că nu-l aude. Se plictisise de aceleaşi bârfe. 

Tiffany October a privit în jos, spre cadavru. 

-Ai, a exclamat. 

Detectivii au rămas tăcuţi. Au urmărit-o cum şi-a deschis 
servieta şi a scos dinăuntru mănuşile, apoi a îngenuncheat 
lângă fată. 

Vusi s-a apropiat de Griessel. 

-Benny, l-am rugat pe fotograf să facă nişte poze în care... 
stricăciunile să nu apară atât de vizibile. Poze ale feţei. Vreau să 
le arăt pe aici, pe Long Street. Trebuie să identificăm fata. Poate 
chiar să dăm fotografiile şi la mass-media. 

Griessel a încuviinţat. 

-Bună idee. Însă trebuie să faci presiuni asupra fotografilor. 
Nu prea au obiceiul să se grăbească. 

-Aşa o să fac. Ndabeni s-a aplecat spre legist. Doctore, ar fi 
bine dacă mi- ai putea furniza o estimare a orei decesului... 

Tiffany October nu şi-a ridicat ochii. 


- E prea devreme. N-am cum... 

Griessel s-a întrebat pe unde umbla în clipa aceea profesorul 
Phil Pagel, legistul-şef. Pagel ar fi stat acolo până când ar fi fost 
capabil să emită o ipoteză pertinentă, cu o marjă de eroare de 
treizeci de minute de la momentul morţii. Şi-ar fi înmuiat 
degetul în balta de sânge, ar fi împuns cadavrul ici-colo, 
susţinând că rigor mortis se instala mai întâi în muşchii mici, şi 
apoi ar fi tras concluzia că fata era moartă de aproximativ 
atâtea ore, fapt pe care l-ar fi confirmat ulterior. Numai că 
Tiffany October nu avea experienţa lui Pagel. 

-Măcar încearcă să ghiceşti, i-a cerut Griessel. 

-N-am cum, din păcate. 

„Se teme să nu greşească", şi-a spus Griessel. S-a îndreptat 
spre Vusi şi i-a şoptit la ureche, în aşa fel încât doctoriţa să nu-l 
audă. 

-A murit de ceva vreme, Vusi. Sângele s-a înnegrit deja. 

-De cât timp? 

-Nu ştiu. Patru ore... poate chiar mai mult. Cinci. 

-OK. E cazul să ne punem pe treabă. 

Griessel a dat aprobator din cap. 

-Da. Spune-le băieţilor să scoată pozele alea cât mai repede. 
Şi vorbeşte cu cei de la poliţia metroplitană. Au instalat camere 
de supraveghere a străzilor, inclusiv pe Long Street. Să sperăm 
că au funcţionat noaptea trecută. Centrul de control e pe Wale 
Street. Poate c-o să dăm peste ceva util... 

-Mersi, Benny. 

Fata a adormit rezemată de zid, în spatele tufişurilor. 

Nu voise decât să se odihnească puţin. A închis ochii şi s-a 
sprijinit cu rucsacul de zid, întinzându-şi picioarele în faţă şi 
încercând să-şi alunge pentru o vreme oboseala şi tensiunea. 
Evenimentele nopţii precedente i se învălmăşeau ca nişte 
demoni în cap. Pentru a le da uitării, se gândise la părinţi şi la 
ora de acasă, dar calculul diferenţei de fus orar era prea mult 
pentru ea. Dacă în Lafayette” era dimineaţă, atunci tatăl ei 
tocmai citea Journal & Courier, clătinând din cap la comentariile 
lui Joe Tiller, antrenorul echipei de fotbal de la Purdue 
University. Mama întârzia, ca de obicei, şi apărea coborând 
scara, cu pantofii cu tocuri înalte ţăcănind pe trepte şi cu geanta 
ei veche din piele maro atârnată de umăr. „Am întârziat, cum 
Dumnezeu de am întârziat din nou?“ zicea ea în timp ce soţul şi 


fiica îşi aruncau câte un zâmbet peste masa din bucătărie. 
Rutina, adăpostul şi siguranţa oferite de familie au copleşit-o 
dintr-odată, umplând-o de dor, şi a simţit o nevoie năvalnică să-i 
sune, să le audă glasurile, să le spună cât de mult îi iubea. A 
continuat conversaţia imaginară, cu tatăl care răspundea blând 
şi calm, până când a cuprins-o somnul, iar ea s-a lăsat cu totul 
în voia lui. 


"Oraş din statul american Indiana (n.tr.) 


-Inspectore! l-a strigat dr. Tiffany October. 

-Da? 

-Acum aş putea face nişte speculaţii. 

Griessel s-a întrebat dacă nu-l auzise şoptindu-i la ureche lui 
Vusi. 

-Mi-ar fi de ajutor. 

-Cred că fata a murit chiar aici. Modul în care s-a prelins 
sângele sugerează că gâtul i-a fost tăiat în acest loc. Cred că a 
fost ţinută cu forţa, întinsă pe jos, pe burtă, şi apoi înjunghiată. 
N- au căzut stropi de sânge, deci nu stătea în picioare în clipa 
aceea. 

-Aha. 

Îşi dăduse şi singur seama că aşa se întâmplase. 

-lar aceste două tăieturi... 

Tiffany October a arătat spre tăieturile de pe omoplaţi. 

-Da? 

-Se pare că au fost făcute post- mortem. 

El a încuviinţat. 

-lar aici avem nişte fibre. Doctoriţa a folosit o pensetă mică 
pentru a scoate la iveală cu multă grijă bucăţile de haine lipite 


de rană. Material sintetic de culoare închisă, complet diferit de 
lucrurile purtate de fată... 

Ndabeni s-a uitat spre cei doi criminalişti care mergeau de-a 
lungul aleii cu capetele apropiate şi plecate, cercetând din ochi 
terenul, fără să tacă o clipă. 

-jimmy, a strigat el, uite, avem aici ceva pentru tine. 

După care s-a aşezat pe vine, lângă legist. 

Femeia a spus: 

-Cred că individul i-a tăiat ceva ce purta în spate. Probabil 
rucsacul. Vezi, uite aici urmele celor două curele. 

Jimmy a îngenuncheat alături. Tiffany October a arătat spre 
fibre. O să aştept până colectaţi probele. 

-OK, a răspuns Jimmy. 

El şi partenerul său au scos instrumentele de prelevare a 
probelor. Şi-au reluat firul conversaţiei, de parcă nici nu fuseseră 
întrerupţi. 

-E Amore, îţi spun eu. 

-Nu e Amore, e Amor, a răspuns grasul de Arnold, după care 
a extras din geantă un săculeţ din plastic transparent, ţinându-l 
pregătit. 

-Despre ce e vorba? a întrebat Vusi. 

-Soția lui Joost. 

-Care Joost? 

-Van der Westhuizen. 

-Cine-i ăsta? 

-Jucătorul de rugby. 

-A fost căpitan la Springbokă, Vusi. 

-Mie îmi place mai mult fotbalul european. 

-Oricum, tipa are o pereche de... Arnold a gesticulat, 
desenând în aer nişte sâni mari. Tiffany October a privit în lături, 
ofensată. 

-Nu fac decât să expun nişte fapte, s-a scuzat el. 

Jimmy a scos atent fibrele din rană cu penseta. 

-O cheamă Amore, a repetat el. 

-Ba nu, Amor. Şi acel ou despre care îţi ziceam se suie pe 
scenă cu ea și... 

-Care ou? a întrebat Vusi. 

-Nu ştiu. Un tip oarecare, care s-a dus să vadă un spectacol 
de-al ei. Şi deci individul înşfacă microfonul şi îi spune lui Amor: 
„Ai cele mai grozave 


țâţe“, şi Joost s-a înfuriat rău, era moer in. 9 

-Dar ce căuta tipa pe scenă? a întrebat Griessel. 

-Fir-ar să fie, Benny! Tu nu citeşti revista You? E cântăreaţă. 

-Aşa că Joost îl ia deoparte pe tip după spectacol şi îi zice: „N- 
ai dreptul 
să vorbeşti aşa cu nevastă-mea“. La care ou răspunde: „Păi, pe 
bune că are nişte ţâţe tare mişto... “ 

Arnold se strica de râs. 

Jimmy i-a ţinut isonul. Tiffany October s-a îndepărtat, luând-o 
spre zid, vizibil deranjată. 

-Ce-i? Ce-am zis? s-a arătat mirat criminalistul cel scund, 
uitându-se în urma ei. N-am făcut decât să redau o întâmplare 
reală. 

-Ar fi trebuit să spui sâni, nu ţâţe. 

-Bine, dar dacă aşa a zis tipul. 

-De ce nu l-a pocnit Joost? 

-Asta aş vrea şi eu să ştiu. Că pe Jonah Lomu l-a placat de i- 
au clănţănit 
dinţii-n gură... 

-Care Jonah? a întrebat Vusi. 

-Hai, mă Vusi, ce Dumnezeu, uriaşul ăla neozeelandez, aripa 
din echipa lor naţională de rugby. Oricum, ce vreau să zice că 
Joost e ca turbat când joacă, e dracul gol pe teren. În schimb, nu 
e în stare să-l pocnească pe un ou care se leagă de sânii 
nevesti- sii. 

-Stai aşa, ia să ne gândim o clipă cum s-ar fi descurcat dacă 
fapta ar fi ajuns în faţa magistraţilor. Avocatul tipului n-ar fi 
trebui decât să aducă la tribunal un vraf de reviste You şi să 
declare: „Onorată instanţă, vă rog să verificaţi, în fiecare 
fotografie femeia asta îşi etalează podoabele, din Tittendale 
până în Naval Hill“. Şi atunci la ce te poţi aştepta? Sigur că 
bărbaţii vor discuta despre dotările nevesti-tii de parcă le-ar 
aparţine lor înşişi. 

-Asta aşa e. Dar, îţi spun, o cheamă Amor. 

-Aiurea! 

-O confunzi cu Amore Bekker, Dj-iţa. 

-Nici vorbă! Şi să-ţi mai spun ceva, eu n-aş lăsa-o pe nevastă- 
mea pentru nimic în lume să umble aşa goală în public. 

-Nevastă-ta n-are ţâţe aşa mişto. Că, dacă ar avea, ar umbla 
şi ea cu ele la vedere... 


-Hai, aţi terminat? i-a întrebat Benny. 

-Trebuie să verificăm aleea şi pe urmă să ne apucăm de zid, 
a răspuns Jimmy ridicându-se brusc. 

Vusi l-a chemat pe fotograf. 

-Cât timp îţi ia să faci pozele alea ale feţei? 

Fotograful, un tânăr cu părul creţ, a ridicat din umeri. 

-O să văd ce pot face. 

„Pe naiba“, şi-a zis Griessel. Vusi, în schimb, s-a mulţumit să 
dea aprobator din cap. 

-Nu, a intervenit Griessel. Avem nevoie de ele înainte de ora 
opt. Nenegociabil. 

Fotograful s-a îndreptat spre zid, fără să se obosească să-şi 
ascundă iritarea. Griessel a privit în urma lui dezgustat. 

-Mersi, Benny, a spus Vusi încet. 

-Nu fi prea cumsecade cu ei, Vusi... 

-Da, ştiu. 

După câteva clipe de tăcere stânjenitoare, a îndrăznit să 
întrebe: 

-Benny, e ceva care îmi scapă? Griessel a răspuns pe un ton 
blând, sfătos: 

-Rucsacul. Probabil a fost vorba despre un jaf, Vusi. Banii 
fetei, paşaportul, telefonul mobil... 

Lui Ndabeni i-a căzut imediat fisa. 

-Crezi că au abandonat rucsacul undeva. 

Griessel nu mai suporta situaţia. A aruncat o privire spre 
trotuarul unde spectatorii începeau să scape de sub control. 

-Mă ocup eu de asta, Vusi. Hai să le dăm şi celor de la poliţia 
metropolitană ceva de făcut. S-a apropiat de zid şi a strigat: 
Cine e şeful aici? 

Poliţiştii s-au mulţumit să se uite unul la altul. 

-Trotuarul ăsta intră sub jurisdicţia noastră, a răspuns un 
poliţist metropolitan îmbrăcat într-o uniformă impresionantă, 
plină de embleme ale rangului său. 

„Ca şi cum ar fi cel puţin feldmareşal“, s-a gândit Griessel. 

-Jurisdicţia voastră? 

-Exact. 

Griessel a simţit cum furia creştea în el. Avea o problemă cu 
tot ceea ce însemna poliţia orăşenească şi cu nenorociţii de 
poliţişti de la rutieră care nu-şi vedeau de treabă, şi cu cei de la 
circulaţie care n-aveau grijă ca drumurile să fie sigure. Şi-a ţinut 


însă firea şi a arătat cu degetul către sergentul de la SAPS. 

-Vreau să împrejmuieşti locul, de aici şi până acolo. Dacă 
oamenii vor să caşte gura în continuare, n-au decât să stea pe 
trotuarul de vizavi. 

Sergentul a clătinat din cap. 

-N-avem bandă. 

-Atunci du-te şi fă rost! 

Sergentului nu i-a convenit să fie arătat cu degetul, dar s-a 
întors şi a început să înainteze prin mulţime. Din partea stângă 
şi-a făcut apariţia o ambulanţă, croindu-şi cu greu drum printre 
curioşi. 

-Trotuarul e sub jurisdicţia noastră, a repetat încăpățânat 
polițistul metropolitan galonat. 

-Tu eşti şeful aici? l-a întrebat Benny. 

-Da. 

-Cum te numeşti? 

-Jeremy Oerson. 

-Şi zici că trotuarele intră sub jurisdicţia voastră? 

-Exact. 

-Perfect. Atunci, asigură-te că ambulanţa parchează aici. Fix 
aici. Şi după aia vreau să verifici toate trotuarele şi aleile cale de 
şase cvartale de jur împrejur. Fiecare coş de gunoi şi 
fiecare colţişor în parte, ai înţeles? 

Bărbatul s-a uitat lung la el, cântărind probabil în gând 
consecinţele unui refuz. În cele din urmă a încuviinţat cu o 
mutră acră şi a început să latre ordine către subordonați. 

Griessel s-a întors spre Vusi. 

-Ar trebui să vă uitaţi la asta, a auzit-o el pe legistă strigând, 
în vreme ce stătea îngenuncheată deasupra cadavrului. 

S-au dus spre ea. Femeia a ridicat cu penseta o etichetă, cea 
cusută pe spatele tricoului fetei. 

-Broad Ripple Vintage, Indianapolis, a spus Tiffany October, 
aruncându-le o privire cât se poate de sugestivă. 

-Ce vrei să zici cu asta? a întrebat Vusi Ndabeni. 

-Că fata e probabil americană. 

-O, dar-ar dracii, a izbucnit Griessel. Eşti sigură? 

Tiffany October s-a holbat, surprinsă cumva de limbajul lui, 
iar tonul cu care a răspuns i-a subliniat mirarea. 

-Destul de sigură. 

-Asta e, am dat de belea, a spus Ndabeni. De o belea cât noi 


de mare. 


8 Numele echipei naţionale de rugby a Africii de Sud, dat după 
numele  antilopei considerate de sud-africani unul dintre 
simbolurile naţionale (n.red.) 

9 In afrikaans, în original, „supărat foc“ (n.tr.) 


07.02-08.13 


4 


În biblioteca vilei sale mari de pe Brownlow Street, din 
Tamboerskloof, Alexandra Barnard a fost brusc sculată din 
somn de ţipetele ascuţite şi îngrozite ale servitoarei. 

Trăia un moment suprarealist. N- avea nici cea mai vagă idee 
unde se afla, avea o senzaţie ciudată în mădularele amorţite 
care refuzau să o asculte, iar mintea îi era la fel de moale şi de 
inertă ca melasa. Şi-a ridicat capul şi a încercat să-şi 
concentreze privirea. A văzut-o pe femeia rotofeie stând în uşă, 
cu gura strâmbată într-o schimonoseală pe care a recunoscut-o 
ca fiind de repulsie. Apoi ţipătul ei i-a pătruns în creier. 

Şi-a dat seama că stătea întinsă pe covorul persan şi s-a 
întrebat cum de ajunsese acolo. A devenit conştientă de gustul 
oribil din gură şi de faptul că îşi petrecuse noaptea pe podea, 
beată moartă, şi a urmărit privirea Sylviei Buys: cineva zăcea pe 
jos, lângă fotoliul de piele încăpător aflat vizavi de ea. S-a 
proptit în braţe, dând să se ridice şi dorindu-şi ca Sylvia să 
înceteze cu urletele. Nu-şi amintea să fi băut în compania cuiva 
în noaptea precedentă. Cine putea fi? S-a ridicat în genunchi şi, 
uitându-se de sus, a avut o perspectivă mai bună asupra siluetei 
întinse pe covor. Adam. Soţul ei. Avea un singur picior încălţat, 
şi din celălalt îi atârna ciorapul, ca şi cum se pregătea să îl 
scoată. Purta pantaloni negri şi o cămaşă albă, murdară de ceva 
negru pe piept. 

Apoi, ca şi cum cineva ar fi focalizat în sfârşit lentilele, a 
înţeles că Adam era rănit. Pata neagră de pe cămaşă era sânge, 
şi cămaşa fusese sfâşiată. Alexandra şi-a sprijinit braţele de 
podea pentru a se ridica în picioare. Era derutată, şocată. A zărit 
pe măsuţa de lemn de alături sticla şi paharul. Degetele au dat 
peste ceva pe covor, şi s-a uitat în jos. O armă de foc. Pistolul lui 
Adam. Ce căuta acolo? 

A reuşit într-un final să se ridice. 

-Sylvia, a spus. 

Metisa continua să ţipe. 

-Sylvia! 

S-a simţit uşurată când tăcerea s-a aşternut brusc. Sylvia 


stătea în prag, cu mâna la gură, fără să-şi dezlipească ochii de 
la pistol. 

Alexandra a făcut precaută un pas înainte, apoi s-a oprit. 
Adam era mort. Acum ştia, văzând toate rănile şi modul în care 
zăcea întins, însă tot nu înţelegea. Oare visa? 

-De ce? a întrebat Sylvia pe un ton vecin cu isteria. 

Alexandra s-a uitat la ea. 

-De ce l-ai ucis? 

Legistul şi cei doi brancardieri sosiți cu ambulanţa au băgat 
cu grijă cadavrul într-un sac cu fermoar. Griessel se aşezase pe 
bordura de piatră care împrejmuia un palmier. Vusi Ndabeni 
vorbea la telefon cu şeful secţiei de poliţie. 

-Am nevoie de cel puţin patru, şefu', ca să cerceteze 
terenul... Inţeleg, dar e vorba despre o turistă americană. Da, 
suntem siguri. Da, ştiu... Ştiu... Nu, deocamdată nimic... Mersi, 
şefu'. O să-i aştept aici. 

S-a dus spre Benny. 

-Şefu' zice că e un protest al nu ştiu cărui sindicat, în faţa 
Parlamentului, şi că nu ne poate da decât doi oameni. 

-Mereu e câte un afurisit de protest sindical, a replicat 
Griessel şi s-a ridicat. O să ajut eu cu amprentele, Vusi, până 
ajung fotografiile. 

Nu putea sta degeaba. 

-Mersi, Benny. Nu vrei nişte cafea? 

-Trimiţi pe cineva? 

-Nu, dau eu o fugă. E un bar mai jos pe stradă. 

- Lasă că mă duc eu. 


Umpleau până la refuz secţia de poliţie din Caledon Square, 
petiţionari, victime, martori şi susţinători, cu poveştile lor despre 
noaptea precedentă. Peste hărmălaia protestelor şi a acuzelor, 
se auzea ţârâitul monoton al unui telefon. O femeie sergent, 
obosită după cele nouă ore petrecute în picioare, s-a făcut că nu 
vede figura pusă pe harţă din faţa ei şi a ridicat receptorul. 

- Caledon Square. Sergent Thanduxolo Nyathi. Cu ce vă pot 
ajuta? 

Era o voce de femeie, însă abia se putea desluşi ce zicea. 

-Doamnă, vă rog să vorbiţi mai tare. Nu vă aud. 

-Vreau să raportez un incident. 


-Da, doamnă? 

-E vorba despre o fată... 

-Da, doamnă? 

-Azi-dimineaţă, în jur de ora şase, pe Signal Hill. M-a rugat să 
sun la poliţie. Zicea că cineva vrea s-o omoare. 

-O clipă, vă rog. Sergentul a luat un formular SAPS şi a scos 
un pix din buzunarul de la piept. Numele dumneavoastră? 

-Bine, dar nu vreau decât să raportez... 

-Da, ştiu, dar am nevoie de numele dumneavoastră. 

Tăcere. 

-Doamnă? 

-Mă numesc Sybil Gravett. 

-Adresa? 

-Chiar nu văd de ce ar conta. Repet, am văzut-o pe fată pe 
Signal Hill, în timp ce îmi plimbam cățelul. 

Sergentul s-a stăpânit să nu ofteze. 

-Şi ce anume aţi văzut? 

-Fata aceea a venit în fugă spre mine şi mi-a spus să sun la 
poliţie fiindcă cineva încearcă să o ucidă, şi pe urmă a luat-o iar 
la fugă. 

-Şi aţi zărit pe cineva care o urmărea? 

-Da. l-am văzut după câteva minute, alergând în direcţia ei. 

-Câţi erau? 

-Nu i-am numărat, dar probabil cinci sau şase. 

-li puteţi descrie? 

-Erau, cum să zic, unii erau albi şi alţii, negri. Şi destul de 
tineri... M-am cam speriat văzându-i cum alergau cu atâta 
hotărâre. 


A fost trezită brusc de cineva care ţipa la ea. Panicată, a 
încercat să se ridice, dar picioarele au trădat-o şi s-a clătinat, 
căzând şi lovindu-se cu umărul de zid. 

-Tu, drogată nenorocită de eşti! 

Bărbatul stătea de cealaltă parte a tufişului, cu mâinile în 
şolduri. Fata a recunoscut vocea care strigase mai devreme din 
casă. 

-Vă rog, a răspuns ea hohotind şi reuşind să se ridice. 

-leşi naibii de pe proprietatea mea, a spus bărbatul arătând 
spre poartă. Ce naiba e cu voi? Să sforăiţi aşa, în grădinile 


oamenilor... 

Fata a ieşit din tufişuri. A văzut că individul purta un costum 
închis la 
culoare - un om de afaceri între două vârste foarte furios. 

-Vă rog, am nevoie de ajutorul dumneavoastră... 

-Nu. Du-te şi droghează-te în altă parte. M-am săturat de voi. 
leşi de aici, când îţi spun! 

Fata a început să plângă. S-a apropiat de el. 

-Nu e ceea ce credeţi. Domnule, vă rog, sunt din Statele 
Unite. 

Bărbatul a prins-o de braţ şi a târât-o spre poartă. 

-Nu-mi pasă de unde eşti. A îmbrâncit-o cu duritate. Nu vreau 
decât să încetaţi să-mi folosiţi proprietatea pentru tot felul de 
obiceiuri nenorocite. Ajunşi în faţa porţii, a împins-o în stradă. la- 
o din loc, înainte să sun la poliţie, a spus întorcându-se şi 
pornind spre casă. 

-Vă rog, sunaţi la poliţie, a spus fata printre hohote, cu umerii 
scuturându-se de plâns şi tremurând din toate încheieturile. 

Bărbatul a continuat să meargă, a ajuns la o poartă de fier, a 
trântit-o în urma lui şi s-a făcut nevăzut. O, Doamne! Fata a 
rămas plângând pe trotuar, tremurând toată. O, Doamne! 
Printre lacrimi, a privit instinctiv în susul şi în josul străzii, mai 
întâi spre stânga, apoi spre dreapta. În depărtare, acolo unde 
drumul făcea o cotitură, pe linia coastei muntelui, stăteau doi 
dintre urmăritori. Două siluete mici, vigilente, una dintre ele cu 
un telefon mobil la ureche. Înspăimântată, a pornit în direcţia 
opusă, de unde venise ceva mai devreme. Nu ştia dacă o 
zăriseră. A rămas pe partea stângă a străzii, înaintând lipită de 
zidurile caselor şi uitându-se peste umăr. Bărbaţii nu mai erau 
acolo. Alergau spre ea. 

Dintr-odată, disperarea a pus stăpânire pe ea. O alternativă 
era să se oprească, şi astfel totul avea să se termine, iar 
inevitabilul urma să se producă. Nu mai făcea faţă, puterile o 
părăseau. Preţ de o clipă, opţiunea i s-a părut irezistibilă, modul 
perfect de a încheia socotelile, şi gândul acesta i-a încetinit 
paşii. Apoi însă, a revăzut în minte scena cu Erin din noaptea 
precedentă, şi adrenalina a început să-i pulseze în trup, şi s-a 
pus iar pe alergat, cu lacrimile şiroind pe obraji. 


Când Griessel s-a înapoiat cu cafelele, brancardierii ridicau 
peste zid cadavrul închis în sac şi întins pe o targă. Spectatorii s- 
au bulucit în faţă, apropiindu-se de banda galbenă care delimita 
acum trotuarul de locul crimei. Griessel încetase de mult să se 
mai mire de fascinația bolnavă pe care oamenii o aveau faţă de 
moarte. l-a întins una dintre ceştile din polistiren colegului său. 

- Mersi, Benny. 

Aroma cafelei i-a amintit lui Griessel că nu apucase să ia 
micul dejun. Poate că avea timp să se ducă acasă şi să înghită 
repede un bol cu cereale Weet-Bix înainte să revină omul cu 
fotografiile. La urma urmelor, nu era decât la un kilometru 
distanţă, şi putea astfel să verifice şi dacă nu cumva îi trimisese 
Carla vreun răspuns. Fiindcă noaptea trecută... 

Nu, n-avea nici un rost să se gândească la noaptea trecută. 

L-a auzit pe Vusi spunând ceva în dialectul xhosa, dar n-a 
înţeles ce anume - un fel de exclamaţie de surpriză. A urmărit 
privirea detectivului şi a zărit trei poliţişti metropolitani sărind 
peste zid şi îndreptându-se spre ei. Oerson, cel cu care Griessel 
se certase mai devreme, ducea în mâini un rucsac albastru. Cei 
trei fanfaroni înaintau încet. 

-uNkulunkulua2 spus Vusi. 

-lisuse, i-a ţinut Griessel isonul. 

-L-am găsit, a declarat Oerson plin de importanţă, întinzându- 
i rucsacul lui Vusi. 

Bărbatul din tribul Xhosa a clătinat din cap şi şi-a scos din 
buzunar mănuşile de cauciuc. 

-Ce e? a întrebat Oerson. 

-Data viitoare, l-a atenţionat Griessel pe un ton rezonabil, ar 
fi mai bine să ne anunţi când găseşti ceva. În felul ăsta, putem 
chema criminaliştii şi să încercuim perimetrul, pentru a evita ca 
oamenii voştri să atingă ceva. 

-Zăcea pe pragul unei case, pe Bloem Street. E posibil să fi 
trecut deja prin o mie de mâini. Oricum, mare lucru nu e 
înăuntru. 

-L-ai deschis? a întrebat Vusi luând rucsacul. 

Cele două curele fuseseră, într- adevăr, tăiate, exact aşa cum 
presupusese medicul legist. 

-Înăuntru ar fi putut fi o bombă, a ripostat Oerson defensiv. 

-Ai pus mâna pe obiectele astea? a întrebat Vusi scoțând o 
trusă de machiaj. S-a lăsat pe vine, întinând pe caldarâm 


conţinutul rucsacului. 

-Nu, a răspuns Oerson, însă Griessel şi-a dat seama că 
minţea. 

Vusi a scos din rucsac un pachet de batiste de hârtie Steers. 
Apoi o mică statuetă din lemn închis la culoare înfăţişând un 
hipopotam, o lingură albă de plastic şi o lanternă de cap marca 
Petzl. 

-Asta-i tot? 

-Tot, a spus Oerson. 

-Nu vreţi să-mi faceţi un serviciu? 

Cei trei poliţişti au tăcut. 

-Intoarceţi-vă şi vedeţi dacă nu cumva reuşiţi să mai găsiţi 
ceva. Ceva care să fi fost aruncat mai încolo. Orice. Mă 
interesează mai ales vreun act de identitate. Paşaportul, 
carnetul de conducere, chestii de genul ăsta... 

Oerson nu părea prea dornic să-i sară în ajutor. 

-N-avem cum să stăm după voi toată ziua. 

-Ştiu, a spus Vusi liniştit şi răbdător. Fă-o pentru mine, te rog! 

-OK. O să mai chem câţiva oameni. Oerson s-a întors şi s-a 
căţărat din nou peste zid. 

Degetele lui Vusi au cercetat buzunăraşele laterale ale 
rucsacului. Primul era gol. Din fundul celui de-al doilea a extras 
ceva - o carte de vizită verde pe care era imprimat, cu negru şi 
auriu, un logo: Hodson's Bay Company. ŞI, cu litere mici: 
„Biciclete, echipament de fitness, drumeţii, camping, căţărări şi 
accesorii pentru toate vârstele şi abilităţile". Era şi o adresă: 
„360 
Brown Street, Leeve Plaza, West Lafayette, IN 47906“. Plus două 
numere de telefon. Bărbatul din tribul Xhosa a studiat cartea de 
vizită, apoi i-a întins-o lui Griessel. 

-Cred că IN înseamnă statul Indiana. 

-West Lafayette, a spus Griessel gânditor. 

-Bănuiesc că e un orăşel. N-am mai auzit de el până acum. 

-Trimite-le poza prin fax, Vusi. Poate reuşesc să o identifice ei 
pe fată. 

-Bună idee. 

Telefonul mobil al lui Griessel a început să sune strident în 
buzunarul 
hainei. L-a scos şi a răspuns. 

-Griessel. 


-Benny, sunt Mavis. A sunat un inspector pe nume Fransman 
Dekker. Mi-a spus să te anunţ că s-a comis o crimă pe Brownlow 
Street la numărul 47, în Tamboerskloof, asta în caz că vrei să-i 
dai o mână de ajutor. 

-Dacă vreau? 

-Aşa a spus. Tipul părea cam stresat, ştii tu, niţel winagaF. 

-Mersi, Mavis. Brownlow, numărul 47 ai zis? 

-Exact. 

-OK, am plecat. A închis telefonul şi s-a întors spre Vusi. A 
avut loc o altă 
crimă. În Tamboerskloof. Îmi pare rău, Vusi, dar... 

-Nici o problemă. Te sun dacă apare ceva. 

Griessel a pornit spre ieşire. Ndabeni a strigat după el: 

-Benny... 

Griessel s-a întors. Vusi s-a apropiat. 

-Voiam să te întreb... ăăă. 

-Da? 

-Despre legistă. Ea... Tu ce zici...? Crezi că o doctoriţă metisă 
ar ieşi cu un poliţist negru? 

Lui Griessel i-a luat câteva clipe pentru a sări de la una la 
alta. 

-Hmm... nu cred că sunt omul potrivit să răspundă la o 
asemenea întrebare, Vusi... Dar, la urma urmei, de ce nu? 
Merită să încerci, nu-i aşa? 

-Mersi, Benny. 

Griessel a sărit peste zid. A văzut un bărbat înalt şi sobru, cu 
o expresie de îngrijorare pe chipul încruntat în timp ce 
deschidea poarta bisericii. Sosise preotul, şi-a dat el seama - sau 
oare luteranii le spuneau altfel slujitorilor bisericii? 


1 Suburbie din Cape Town (n.tr.) 

2 În limba zulu, în original, numele zeului creator, Dumnezeu 
(n.tr.) 

3 În olandeză, în original, literal „gaură de aer“, figurativ 
„înţepat, încrezut“ (n.tr.) 


Traficul devenise acum imposibil. l-a luat nu mai puţin de 
un sfert de oră ca să ajungă din Long Street pe Buitengracht. Pe 
Buitesingels' Hill se urca bară la bară. A dat pe gât restul de 
cafea dulce. Trebuia să-i ţină de foame până când apuca să 
mănânce ceva. Insă planul de a parcurge rapid e-mailul Carlei îi 
fusese dejucat. N-avea ce face, trebuia să amâne până seara. 
Trecuse o săptămână de când nu mai reuşise să-şi conecteze 
nenorocitul ăla de laptop la internet - putea să mai aştepte 
câteva ore. Carla avea să înţeleagă - avusese probleme cu 
afurisitul de computer încă din prima zi. De unde să ştie el că 
existau laptopuri care n-aveau modem intern? Il cumpărase la 
un preţ de nimic la o licitaţie organizată de poliţie pentru bunuri 
sustrase şi nerevendicate. Cum Carla plecase la Londra, el 
trebuia să ştie neapărat ce mai făcea - fiica lui voise „să scoată 
capul în lume“ înainte de a se decide încotro s-o pornească în 


viaţă. 

Dar cum puteau nişte podele bine aspirate dintr-un hotel 
londonez să te ajute să-ţi pui ordine în gânduri? 

II costase 500 de ranzi să-şi conecteze laptopul la internet. 
Fusese nevoit să cumpere un modem şi să apeleze la un furnizor 
de servicii de internet. Pe urmă, stătuse trei ore la telefon 
discutând cu un specialist în computere ca să facă nenorocita de 
conexiune, iar Microsoft Outlook Express se dovedise un coşmar 
când încercase să configureze computerul. Asta îi mai luase încă 
o oră, dar după aceea îi trimisese Carlei un e-mail: 


lată-mă. Tu ce mai faci? Mi-e dor de tine şi-mi fac griji din 
cauza ta. Am citit un articol în Burger în care se spunea că în 
Londra sunt tineri sud-africani care beau mult şi creează 
probleme. Nu te lăsa influențată... 


Şi-a dat seama în timp ce scria că simbolurile în afrikaans 
erau practic imposibil de redat în programul folosit de acest 
computer. 


Dragă tată, 

Am o slujbă la hotelul Gloucester Terrace de lângă Marble 
Arch. E într-o zonă foarte drăguță a Lonarei, în apropiere de 
Hyde Park. Lucrez ca femeie de serviciu, de la zece dimineața la 
zece seara, şase zile pe săptămână. Lunea am liber. Nu ştiu cât 
o să mai rezist, nu e o muncă prea plăcută şi nici nu câştig cine 
ştie ce, dar măcar e un început. Celelalte fete de la hotel sunt 
toate poloneze. Primul lucru pe care mi l-au spus după ce le-am 
Zis că sunt din Africa de Sud a fost: „Bine, dar eşti albă... “ 

Tată, doar ştii că nu pun alcool în gură şi că n-am să pun 
niciodată... 


Cuvintele astea din urmă l-au ars ca un fier înroşit. Îi 
aminteau cu duritate de răul pe care i-l făcuse Carlei. Carla nu 
avea să pună gura pe alcool fiindcă tatăl ei era un beţiv care îşi 
distrusese familia. Chiar dacă nu se mai atinsese de alcool de o 
sută cincizeci şi şase de zile, trecutul nu putea fi şters cu 
buretele. 

Nu ştiuse ce să-i răspundă, căci reamintirea sinistrului trecut 
îi alungase toate vorbele din minte. Nu i-a scris decât peste 


două zile. l-a povestit că îşi cumpărase bicicletă şi că fusese 
transferat la Forţa de Intervenţie Regională. lar ea l-a încurajat: 


Mă bucur să aflu veşti de la tine, tati. Sunt lucruri mult mai 
interesante decât ceea ce fac eu aici. Muncesc, dorm şi mănânc. 
Atât. Totuşi, luni am apucat să vizitez Palatul Buckingham... 


În timp, corespondenţa lor s-a dezvoltat într-un mod care le 
convenea amândurora: într-un ritm de două mailuri pe 
săptămână, de câte patru sau cinci paragrafe. El a început să 
aştepte acest schimb cu tot mai multă plăcere - atât mesajele 
trimise, cât şi pe cele primite. În timpul zilei, îşi creiona replicile 
în cap - trebuia să-i spună Carlei un lucru sau altul. Cuvintele 
confereau vieţii sale mărunte o anumită greutate. 

Dar, cu o săptămână în urmă, conexiunea la internet căzuse. 
Misterios şi brusc, şi nici măcar marele specialist în computere 
care îi dăduse sfaturi la telefon cu privire la chestiuni despre 
care nu avusese habar până atunci nu ştia ce se întâmplase. 

- Va trebui să duci computerul de unde l-ai cumpărat, a fost 
ultimul lui diagnostic. 

Numai că Griessel nu avea unde să-l ducă - computerul era, 
la urma urmei, marfă furată. Vineri după-amiaza, în vreme ce se 
întorcea acasă, dăduse în drum peste Charmaine Watson-Smith. 
Charmaine trecuse binişor de şaptezeci de ani şi locuia la 
numărul 106. Arăta ca o bunicuţă, cu părul ei nins strâns într-un 
coc. Băgăcioasă din fire şi totuşi generoasă şi plină de viaţă, ea 
îi cunoştea pe toţi locatarii din bloc şi ştia cu ce se ocupa 
fiecare. 

-Ce mai face fiica ta? îl întrebase Charmaine. 

Griessel îi povestise despre necazurile lui cu calculatorul. 

-Păi cred că ştiu eu pe cineva care ar putea să te ajute. 

-Cine? 

-Lasă-mă să mă interesez şi vorbim peste o zi, două. 

Cu o zi în urmă, adică luni, pe la şase şi jumătate seara, el 
tocmai îşi călca rufele în bucătărie, când Bella bătuse la uşă. 

-Mătuşa Charmaine mi-a spus să arunc o privire la PC-ul tău. 

Griessel o mai văzuse, era o tânără care umbla îmbrăcată 
într-o uniformă gri largă şi deloc sexy şi care se ducea în fiecare 
seară spre apartamentul ei situat pe cealaltă latură a clădirii. 
Avea părul blond şi scurt, purta ochelari şi arăta întotdeauna 


obosită la sfârşitul zilei, când târa după ea o servietă. 

Abia dacă o recunoscuse atunci când o văzuse în prag: părea 
chiar drăguță. Servieta pe care o ţinea însă în mână l-a pus pe 
gânduri. 

-A... sigur... intră. 

-Bella van Breda. Stau în apartamentul şaizeci şi patru. 

Părea la fel de stânjenită ca el. 

Griessel îi strânsese mâna într-un gest rapid. Mâna ei era 
mică şi moale. 

-Benny Griessel. 

Femeia era îmbrăcată în blugi şi cu o bluză roşie şi îşi 
conturase buzele cu ruj. În spatele ochelarilor se întrezăreau 
ochii sfioşi, dar de la bun început Griessel a fost conştient de 
gura ei mare, cu buze pline. 

-Mătuşa Charmaine e... se bâlbâise el căutându-şi cuvintele. 
Tare ocupată. 

-Da, ştiu. Dar e o femeie minunată. Bella văzuse laptopul pe 
care îl ţinea în bucătăria deschisă, unde gătea. Asta e? 
întrebase. 

-A... da... Griessel pornise computerul. E vorba despre 
conexiunea la internet... nu ştiu ce are... nu mai funcţionează. 
Te pricepi la computere? 

Stătuseră amândoi unul lângă altul în picioare, aşteptând să 
pornească laptopul. 

-Sunt tehnician de PC-uri, răspunse ea şi îşi pusese servieta 
deoparte. 

-Ah! 

-Da, ştiu, majoritatea oamenilor consideră că e o muncă mai 
potrivită pentru un bărbat. 

-Nu, nu, eu n-am... în fine... oricine care se pricepe la 
computere. _ 

-E cam singurul lucru la care mă pricep. Imi permiţi? 
întrebase tânăra, gesticulând spre computer. 

-Chiar te rog. 

Trăsese un taburet şi o invitase să se aşeze. Ea stătea acum 
în faţa creierului de tinichea. 

Griessel îşi dăduse brusc seama că era mai slabă decât îşi 
închipuise el. Probabil că uniforma din două piese îi crease o 
impresie greşită. Sau poate faţa ei. Era rotundă, ca şi cum ar fi 
fost o femeie plinuţă. 


Avea spre treizeci de ani. Putea la fel de bine să-i fie tată. 

-Asta e conexiunea la internet? Fata deschisese un meniu şi 
arăta cu mouse-ul spre o iconiţă. 

-Da. 

-Pot să creez un shortcut şi să-l salvez pe desktop? 

Lui îi luase ceva timp ca să proceseze întrebarea. 

-Da, te rog. 

Bella dăduse un clic, studiase problema gânditoare şi 
spusese: 

-Se pare că ai schimbat din greşeală numărul de dial-up. Ai 
cu o cifră în minus. 

-Ah! 

-Ai scris numărul pe undeva? 

-Cred că da... Scosese din dulap vraful de documente şi de 
manuale de utilizare pe care le ţinea laolaltă într-o pungă de 
plastic şi începuse să le ia, unul câte unul, la mână. 

-Uite aici. spusese arătând cu degetul. OK. A dispărut cifra 
opt, vezi? Probabil că ai şters-o, se întâmplă destul de frecvent... 

Fata tastase numărul, dăduse un clic şi dintr-odată 
conexiunea prin dial-up prinsese viaţă şi se auzise ţârâitul acela 
enervant. 

-Măi, să fiu al naibii! exclamase Griessel uimit. 

Fata izbucnise în râs. Cu gura aceea frumoasă a ei. Aşa că el 
o întrebase dacă nu dorea o ceaşcă de cafea. Sau de ceai 
rooibos, de care bea Carla întotdeauna. 

-Asta e tot ce pot să-ţi ofer. 

-O cafea ar fi grozavă, mulţumesc. 

El pusese ibricul pe foc, iar ea spusese: 

-Deci eşti detectiv. 

La care el răspunsese: 

-Ce ţi-a povestit mătuşica Charmaine despre mine? 

Şi astfel începuseră să converseze. Poate că totul se 
întâmplase fiindcă pe amândoi îi aştepta o seară de luni în 
deplină singurătate. El nu avusese nici un fel de intenţii 
ascunse, Doamne fereşte, şi, atunci când dusese cafeaua în 
living, fusese conştient că, teoretic, îi putea fi tată, şi asta în 
ciuda gurii ei, deşi la momentul acela îi remarcase şi pielea 
palidă şi curată, şi sânii care, la fel ca faţa rotundă, păreau să fie 
făcuţi pentru o femeie mai plină. 

Era o discuţie politicoasă şi destul de rezervată, între doi 


oameni care făceau conversaţie într-o seară de luni. 

După două ceşti de cafea cu zahăr şi frişcă, el făcuse marea 
greşeală. Fără să se gândească, luase primul CD din cele patru 
şi îl băgase în laptop, fiindcă alt echipament nu avea în casă, în 
afară de un Sony portabil la care nu puteai să asculţi muzică 
decât în căşti. 

Ea întrebase surprinsă: 

-Îți place Lize Beekman? 

lar el îi răspunsese într-o clipă de sinceritate: 

-Foarte mult. 

Şi ceva se schimbase în ochii ei, ca şi cum asta o făcea să-l 
privească într-o cu totul altă lumină. 

Griessel cumpărase CD-ul după ce ascultase la radioul din 
maşină un cântec interpretat de Lize Beekman - My Suikerbos. 
Femeia avea ceva în voce - compasiune, nu, mai degrabă un soi 
de vulnerabilitate, sau poate melancolia care răzbătea din 
melodia aceea îl dăduse gata? Nu ştia ce anume îl impresionase, 
dar îi plăcuseră aranjamentul muzical şi instrumentaţia delicată, 
şi după aceea căutase şi cumpărase CD-ul. Il ascultase mai întâi 
la micul Sony, cu intenţia de a reţine notele cântate de chitara 
bas. Însă versurile îl captivaseră. De fapt, nu versurile, ci 
combinaţia dintre muzică, versuri şi vocea cântăreţei îl 
încântase şi îl întristase deopotrivă. Nu-şi mai amintea când se 
întâmplase ultima oară ca muzica să-l facă să aibă astfel de 
trăiri, o asemenea năzuinţă către ceva ce el însuşi nu-şi putea 
explica. lar atunci când Bella van Breda îl întrebase dacă îi 
plăcea Lize Beekman, avusese pentru prima oară ocazia să-şi 
exprime sentimentele în faţa cuiva. Aşa că răspunsese, din 
toată inima: „Foarte mult“. 

- Mi-aş dori să pot să cânt şi eu aşa, zisese Bella. 

Şi, surprinzător, el pricepuse ce voia să zică. Şi el simţise la 
fel, aceeaşi dorinţă de a cânta despre viaţă în toate aspectele 
ei, cu aceeaşi înţelepciune şi cu o intuiţie profundă, cu acelaşi 
sentiment de... acceptare a lucrurilor. Să pună pe melodii 
frumoase tot ce înseamnă bine şi rău în viaţă. Niciodată până 
atunci nu mai trăise un sentiment de înţelegere şi de acceptare 
atât de puternic. Dezgustul, da, el îl însoţise pe tot parcursul 
vieţii. Niciodată nu îşi explicase de ce simţea acel dezgust 
constant şi umilitor faţă de toţi şi de toate, şi în primul rând faţă 
de sine. 


Răspunsese „Şi eu“ şi, după o tăcere lungă, conversaţia lor 
prinsese dintr-odată aripi. Discutaseră despre o mulţime de 
lucruri. Ea îi spusese povestea vieţii ei. El îi vorbise despre 
munca lui, servindu-i vechile istorii, întotdeauna la îndemână, cu 
arestări ciudate, martori ridicoli şi colegi excentrici. Bella îi 
mărturisise că i-ar plăcea să-şi deschidă cândva propria afacere 
şi faţa i se luminase de pasiune şi de entuziasm. El o asculta 
admirativ. Fata avea un vis al ei. El nu. Poate doar câte o mică 
fantezie. De genul celor pe care le ţii pentru tine, de genul celor 
la care se gândea seara, atunci când îşi acorda chitara. De pildă, 
cum să-l aducă pe Theuns Jordaan încătuşat în faţa microfonului 
şi să-i spună: „Acum cântă Hex-va!/lei, dar nu doar un fragment, 
cântă naibii toată melodia aia nenorocită". Cu Anton L'Amour la 
chitară solo şi el însuşi la chitară bas, un rock-and-roll de să se 
zguduie pereţii. Sau să aibă posibilitatea să îl întrebe pe Schalk 
Joubert*: „Cum dracu’ faci de cânţi aşa la chitară bas, de parcă 
ai fi băgat-o în priză la tine în creier?" 

Sau poate să-şi facă din nou o formaţie de patru 
instrumentişti. Şi să cânte vechile bluesuri ale lui Robert Johnson 
şi John Lee Hooker sau rock- and-roll adevărat - Berry, Domino, 
Ricky Nelson, Elvis în tinereţe... 

Dar nu îi împărtăşise şi ei aceste fantezii. Se mulţumise să o 
asculte. Cam pe la zece seara, ea se ridicase şi se dusese la 
baie, iar când se întoarse, el tocmai venea dinspre chiuveta din 
bucătărie spre canapea şi o întrebase: 

- Mai vrei cafea? 

Stăteau aproape unul de altul, şi ea îşi ferise privirea, cu un 
zâmbet mic şi tainic, ca şi cum ştia la ce să se aştepte şi n-avea 
nimic împotrivă. 

Aşa că el o sărutase. 

Şi, stând aşa în traficul aglomerat în dimineaţa aceea însorită 
de marţi, Benny şi-a amintit că la început nu fusese pasiune, ci 
mai degrabă o urmare firească a conversaţiei lor. Ca un fel de 
consolare plină de dor, o apropiere blândă, ca în melodiile lui 
Lize Beekman. Doi oameni care tânjeau după o atingere. 

Se sărutaseră îndelung şi se îmbrăţişaseră strâns. El îşi 
întărise impresia că Bella era mai slabă decât crezuse iniţial. 
Apoi ea făcuse un pas în spate şi se aşezase pe canapea. lar el 
îşi închipuise că îi dădea de înţeles că merseseră prea departe. 
Dar ea îşi scosese ochelarii şi îi pusese cu multă grijă pe jos, 


lângă canapea. Şi, dintr- odată, ochii ei păruseră de un căprui 
intens şi inofensivi. El se aşezase alături şi o sărutase din nou, şi 
următorul lucru de care îşi aducea aminte era că ea se ridicase 
şi îşi scosese sutienul, oferindu- i cu o mândrie timidă sânii ei cei 
frumoşi. Şi, în timp ce conducea maşina poliţiei, el a rememorat 
senzaţia pe care o avusese atingându-i corpul - era moale, cald 
şi primitor. Şi intensitatea înceată cu care se mişcaseră. Cum o 
pătrunsese acolo, pe canapea, şi îşi înălţase capul pentru a se 
uita în ochii ei, unde văzuse aceeaşi imensă gratitudine pe care 
o simţea şi el adânc, în inima lui. Gratitudine pentru prezenţa ei, 
pentru ceea ce se întâmpla între ei, pentru faptul că totul 
decurgea atât de frumos, de blând şi de încet. 

„Fir-ar să fie“, şi-a spus, „cum se poate ca un lucru atât de 
minunat să fi fost o greşeală?" 

Ţăârâitul telefonului mobil l-a adus înapoi cu picioarele pe 
pământ; probabil că Dekker îl suna ca să-l întrebe unde era. Dar 
pe micul ecran a apărut afişat numele ANNA şi şi-a simţit inima 
sărindu-i în piept. 


Căderea fusese cea care o salvase. Instinctiv, sprintase în sus 
pe treptele abrupte ale scării care ieşea în stradă şi apoi pe 
creasta muntelui, între două ziduri acoperite de iederă, şi mai 
departe pe o potecă îngustă şi şerpuitoare. Table Mountain i-a 
apărut dintr-odată în faţă ca un colos care se înălța deasupra ei, 
cu pante stâncoase abrupte, arbuşti fynbos şi porţiuni deschise 
de teren. Era sigură că făcuse o greşeală. Aveau să o zărească 
şi să o prindă în timp ce urca spre culme. Să o înşface, să o 
pună la pământ şi să îi taie gâtul, aşa cum făcuseră şi cu Erin. 

A continuat să urce. Fără să se uite în spate. Urcuşul o 
storcea de puteri, îi elibera toată energia din coapse, din 
genunchi, ca o otravă lentă care avea, în cele din urmă, să o 
paralizeze cu totul. A văzut sus, în dreapta, staţia de teleferic, 
cu soarele bătând în geamurile cabinei şi cu feţele mici ale 
oamenilor atât de aproape, şi totuşi atât de departe. Dac- ar fi 
putut să ajungă la ei! Dar nu, panta era mult prea abruptă şi la 
mare distanţă, n-avea cum să reuşească. 

A zărit răscrucea de drumuri şi a luat-o la fugă în stânga. 
După vreo patruzeci de paşi, poteca s-a terminat brusc într-o 
prăpastie stâncoasă care tăia muntele în două. Luată prin 


surprindere, a început să alunece pe pietricelele rotunde, 
prăbuşindu-se la vale, în stânga. A încercat să se oprească din 
cădere folosindu-se de braţe, dar s-a lovit tare la umăr şi a fost 
azvârlită ceva mai încolo. S-a răsucit încă o dată, apoi a rămas 
nemişcată, conştientă de zgârieturile din palme şi de lovitura 
din bărbie şi tânjind după aer, încercând să-l tragă în piept 
icnind adânc. La prima încercare, a scos un horcăit, dar ştia că 
era esenţial să rămână tăcută, ca să nu fie auzită. A tras cu 
lăcomie aer în piept de două ori şi şi- a dres glasul, apoi a 
respirat mai încet, sacadat. A zărit malul râului şi crăpătura 
săpată de apă de-a lungul secolelor în stânca uriaşă. Era 
suficient de mare cât să încapă înăuntru. 

S-a târât spre deschizătură ca un şarpe, peste rocile rotunjite 
de acţiunea îndelungată a apei, cu mâinile sângerânde întinse în 
faţă. A auzit răsunând persistent paşii urmăritorilor. Cât de 
aproape erau? Şi-a dat seama că rucsacul nu avea cum să intre 
în crevasă. Nu mai avea timp; aveau s-o zărească. S-a ridicat în 
genunchi pentru a-şi scoate rucsacul peste cap, apoi s-a oprit ca 
să deschidă catarama cu care era prins de mijloc. Şi-a tras mai 
întâi cureaua de pe umărul drept, apoi de pe cel stâng şi s-a 
strecurat în crăpătură, trăgând rucsacul după ea. Trei dintre 
bărbaţi au sărit peste albia secată a râului, la trei metri distanţă 
de ea, agili, atletici şi tăcuţi, iar ea şi-a ţinut răsuflarea care o 
ardea şi a zărit picăturile de sânge care îi cădeau din bărbie pe 
pietre. A rămas nemişcată, cu ochii închişi, ca şi cum astfel ar fi 
devenit invizibilă. 


Blocat în trafic, cu telefonul la ureche, a spus: 

-Bună, Anna. 

Îşi simţea inima bătându-i în gât, în vreme ce gândul îi zbura 
la noaptea trecută. 

-Benny, trebuie să vorbim. 

Nu, era pur şi simplu imposibil. Nevastă-sa nu avusese cum 
să afle. 

-Despre ce? 

-Despre toate, Benny. Poate reuşim să ne întâlnim diseară. 

-Sigur. Vrei să vin eu acasă? 

-Nu. M-am gândit... că ar fi mai bine dacă am ieşi în oraş. 

lisuse! Ce naiba voia să însemne asta? 


-E în regulă. Unde? 

-Nu ştiu. Canal Walk e cam la jumătatea distanţei. E un local 
Primi acolo. 

-La ce oră ţi-ar conveni? 

-Şapte? 

-Bine, Anna. Mersi. Ar fi drăguţ. 

- Bun. La revedere, Benny. 

Şi cu asta a încheiat convorbirea, de parcă el ar fi spus ceva 
nepotrivit. ` 

Griessel a rămas cu telefonul în mână. In spatele lui, un şofer 
a claxonat. Şi-a dat seama că trebuia să înainteze. A luat 
piciorul de pe ambreiaj şi s-a apropiat de maşina din faţă. 
„Despre toate, Benny.“ Ce însemna asta? Şi de ce nu se 
întâlneau acasă? Poate că ea avea, pur şi simplu, chef să iasă în 
oraş. Să meargă la o întâlnire cu el. Deşi, atunci când el spusese 
„Ar fi drăguţ“, ea se grăbise să-şi ia rămas-bun, ca şi cum ar fi 
fost supărată pe el. 

să fi aflat de cele petrecute cu Bella? Dacă fusese acolo, la 
uşa apartamentului lui? N-ar fi putut să vadă nimic, dar ar fi 
putut să audă - să o audă pe Bella scoțând la un moment dat 
nişte sunete atât de dulci, de mulţumite. Doamne, ce mult îi 
plăcuseră lui acele momente, însă, dacă Anna ar fi prins de 
veste... 

Dar ea nu venise niciodată la apartamentul lui. De ce să fi 
venit noaptea trecută? Ca să stea de vorbă cu el? Nu era exclus. 
Şi poate că auzise ceva, aşteptase şi o văzuse pe Bella plecând, 
şi... 

Dar, dacă s-ar fi întâmplat aşa, oare l-ar mai fi invitat să ia 
masa împreună în oraş? 

Nu. Poate. 

Dacă Anna aflase... Era terminat. Acum îi era foarte clar. Dar 
ea nu avea cum să afle. 


4 Interpreţi sud-africani contemporani (n.tr.) 


Browniow Street a fost o surpriză pentru Griessel, fiindcă se 
aştepta ca Tamboerskloof să fie un cartier bogat. Dar aici 
vechile case victoriene acopereau tot spectrul, de la cele recent 
restaurate la cele de-a dreptul dărăpănate. Unele fuseseră 
construite lipite una de alta, în oglindă, altele se ghemuiau pe 
versanţii muntelui, ca nişte coloşi. Vila de la numărul 47 era 
mare şi impunătoare, cu două etaje, verande şi balcoane cu 
balustrade din fier cu ornamente dantelate, ziduri de culoare 
crem şi obloane din lemn la ferestre. Fusese renovată cândva în 
ultimii zece ani, dar părea să aibă nevoie de mai multă îngrijire. 

Nu avea garaj. Griessel a parcat pe stradă, în spatele unui 
Mercedes SLK 200 negru decapotabil, a două maşini de poliţie şi 
al unui Nissan alb ce avea inscripționată pe portieră emblema 
SAPS şi dedesubt, cu litere negre, cuvintele „Servicii Sociale“. 
Microbuzul celor de la criminalistică era parcat vizavi. „Echipa la 
bine şi la rău.“ Probabil că venise aici direct din Long Street. 

Un poliţist în uniformă l-a oprit la uşa mare, din lemn, de la 
intrare. Şi-a 
arătat legitimaţia. 

-Trebuie să o luaţi prin spate, inspectore, locul crimei e în 
zona de locuit, a spus polițistul. 

Griessel a încuviinţat, mulţumit. 

-Criminaliştii se află, probabil, în continuare în bucătărie, 
domnule. Puteţi intra pe acolo şi apoi ocoliţi casa. 


-Mulţumesc. 

A dat ocol casei. Între gard şi clădire era o mică grădină, nu 
cine ştie ce. Pomii şi arbuştii erau bătrâni şi mari, parcă un pic 
cam prea înalţi. Din spatele casei se vedea Lion's Head. Un alt 
poliţist stătea de pază la uşa din spate. A scos din nou 
legitimaţia SAPS din portofel şi i-a arătat-o sergentului. 

-Inspectorul vă aşteaptă. 

-Mulţumesc, a răspuns Griessel şi a trecut prin spălătorie, 
deschizând uşa prin care se pătrundea în casă. 

Dekker era aşezat la masă, cu o cană de cafea în mână şi cu 
un carneţel şi un pix alături. Era concentrat asupra femeii 
metise care stătea vizavi. Ea purta o uniformă de menajeră, roz 
cu alb, şi ţinea în mâini o batistă, iar ochii îi erau roşii de plâns. 
Era rotofeie şi de o vârstă incertă. 

-Fransman..., a salutat Griessel. 

Dekker şi-a ridicat privirea iritat. 

-Benny. Apoi l-a invitat, cu întârziere: Intră. 

Era un metis înalt, atletic, cu umeri largi şi puternici, cu o faţă 
numai bună pentru o reclamă la ţigări, frumoasă, dar cam aspră. 

Griessel s-a apropiat şi i-a strâns mâna. 

-Ea este doamna Sylvia Buys. Lucrează aici ca menajeră. 

-Bună dimineaţa, l-a salutat Sylvia Buys pe un ton solemn. 

-'Neaţa, doamnă Buys. 

Dekker a împins cana de cafea deoparte, de parcă voia să ia 
distanţă, şi a tras mai aproape carneţelul, fără prea mare chef. 

-Doamna Buys a sosit la muncă la... Şi-a consultat notițele... 
Şase şi patruzeci şi cinci de minute. A făcut ordine, apoi a 
pregătit cafeaua în bucătărie înainte de a intra în living. la ora 
şapte. 

-Ca să evaluez daunele, a spus Sylvia Buys dispreţuitoare. 
Femeia aia e în stare să facă prăpăd. 

-... Şi i-a descoperit pe defunct, domnul Adam Barnard, şi pe 
suspectă, doamna Sandra Barnard. 

-De fapt, o cheamă Alexandra, a pârât-o Sylvia Buys 
dezgustată. 

Dekker şi-a notat ceva în carneţel, apoi a continuat: 

-Doamna Alexandra Barnard. Doamna Buys i-a găsit pe 
amândoi în bibliotecă, zăcând întinşi pe covor. La ora şapte. 
Pistolul se afla pe podea, lângă doamna Barnard... 

-Ca să nu mai vorbim despre băutură. Doamna Barnard e o 


alcoolică, bea până cade lată în fiecare seară, iar domnul 
Adam... 

Sylvia şi-a şters nasul cu batista, vorbind acum cu o voce 
pierdută şi piţigăiată. 

-Noaptea trecută era sub influenţa alcoolului? 

-Era beată moartă, ca în fiecare noapte. Am plecat acasă la 
patru şi 
jumătate după-amiaza, şi deja o luase bine pe ulei - la ora aia, 
de obicei, începe să vorbească singură. 

-Doamna Buys a declarat că ieri, când a plecat, a lăsat-o pe 
suspectă singură în casă. Nu ştie la ce oră a ajuns acasă 
defunctul. 

-Domnul Adam era un bărbat tare de treabă. Mereu avea o 
vorbă bună de zis. Nu înţeleg. De ce l-a împuşcat? Pentru ce? Nu 
o supăra cu nimic, îi suporta decăderea şi beţiile, le suporta pur 
şi simplu şi o ducea în pat în fiecare noapte, aşa că de ce 
Dumnezeu să-l fi împuşcat? 

A izbucnit în plâns, clătinând din cap. 

-Surioară, văd că eşti traumatizată. O să chem un consilier 
psihologic să staţi de vorbă. 

-N-am nevoie de nici un consilier, a replicat Sylvia Buys 
hohotind. La vârsta mea, unde o să-mi găsesc eu o altă slujbă? 


- Nu e aşa simplu cum pare, a spus Dekker în timp ce urca 
treptele din lemn gălbui către bibliotecă. O să vezi. 

Griessel simţea tensiunea care îl apăsa pe tânărul bărbat. 
Ştia că unii colegi îi spuneau pe la spate Dekker „Fronsman“ din 
cauza frunţii lui mereu încruntate, a lipsei de umor şi a ambiţiei 
nemăsurate. Auzise poveştile deoarece, pe coridoarele Forţei de 
Intervenţie Regionale, vedetele în devenire erau tema predilectă 
a bârfelor. Dekker era fiul unui rugbist francez. Mama lui, o 
metisă din suburbiile sărace ale Atlantisului, tânără şi plină de 
viaţă, lucra în anii '70 ca femeie de serviciu la centrala nucleară 
din Koeberg. Din câte aflase Griessel, la vremea aceea rugbistul 
depăşise de mult perioada de glorie şi era angajat ca om de 
legătură cu consorțiul franțuzesc care construise şi întreținea 
centrala nucleară. Avuseseră o singură întâlnire şi, la puţin timp 
după aceea, rugbistul se întorsese în Franţa, fără să ştie că 
urma să devină tată. Mama lui Dekker nu-şi mai amintea 


numele lui, aşa că îşi botezase fiul Fransman, adică „Francezul" 
în afrikaans. 

Griessel n-avea de unde să ştie cât din toate astea era 
adevărat. Dar, aparent, copilul moştenise de la tată nasul galic, 
constituţia atletică şi părul negru şi lins, tăiat acum periuţă, iar 
de la mamă - tenul ciocolatiu. 

L-a urmat pe Dekker în bibliotecă. „Echipa la bine şi la rău“ 
era la lucru. Cei doi criminalişti şi-au ridicat privirile la intrarea 
lor. 

- Benny, ar fi bine să nu mai tot dăm unii peste alţii, că o să 
ne iasă vorbe, a spus Jimmy. 

Gluma era răsuflată, dar Griessel a rânjit, apoi s-a uitat la 
victima întinsă pe covor, în partea din stânga a camerei. 
Pantaloni negri, cămaşă albă, fără cravată, un pantof lipsă şi 
două răni de glonţ în piept. Adam Barnard fusese un bărbat înalt 
şi solid. Avea părul negru şi o frizură în stilul anilor '70, cu plete 
lăsate să crească până la umeri, care începuseră să 
încărunţească elegant la tâmple. Murise cu ochii deschişi şi cu o 
expresie de uşoară mirare întipărită pe chip. 

Dekker şi-a încrucişat braţele la piept, în aşteptare. Cei doi 
criminalişti au rămas în picioare, urmărindu-l. 

Griessel s-a apropiat încet, întipărindu-şi în memorie rafturile 
bibliotecii, covorul persan, tablourile, sticla de băutură şi 
paharul de lângă scaunul din colţul din dreapta al încăperii. 
Pistolul fusese împachetat într-un plic din plastic transparent şi 
zăcea pe podea, încercuit de criminalişti cu cretă albă. 

-Femeia se afla în partea asta? l-a întrebat el pe Dekker. 

-Da. 

-Oracolul îşi arată măiestria, a exclamat unul dintre 
criminalişti. 

-Lasă vrăjeala, Arnold, a spus Griessel. S-a tras cu pistolul 
acesta? 

-Da, şi de puţină vreme. 

-Dar nu în încăperea asta. 

-Bingo! a răspuns Arnold. 

-Ţi-am zis eu c-o să se prindă imediat, a intervenit Simmy. 

-Da, a spus Dekker. Părea dezamăgit. E un pistol automat din 
care lipsesc trei gloanţe, însă cartuşele nu sunt aici. Nici pic de 
sânge pe podea, nici o gaură de glonţ pe pereţi sau pe rafturile 
bibliotecii, iar el nu are unul dintre pantofi în picioare. Am 


cercetat toată casa. Jimmy & Co. au verificat grădina. Nu, tipa 
nu i-a venit de hac aici. Mai avem de controlat maşinile de pe 
stradă... 

-Unde e femeia? 

-În camera de zi, cu Tinkie Kellerman de la Serviciile Sociale. 

-Cioc, cioc, s-a auzit dinspre uşă. 

Fotograful cu părul lung. 

-Intră, l-a invitat Dekker. Ai întârziat. 

-Fiindcă a trebuit să scot nişte printuri nenorocite. L-a zărit pe 
Griessel şi şi-a schimbat iute atitudinea. l-am dat fotografiile lui 
Vusi, Benny. 

-Mersi. 

-jimmy, i-ai făcut testul să vezi dacă are urme de praf de 
puşcă pe mâini? 

-Nu încă. Dar i-am înfăşurat mâinile în hârtie. Nu i-a plăcut 
deloc. 

-Nu poţi să verifici acum? N-am cum să discut cu ea dacă stă 
cu mâinile înfăşurate în hârtie. 

-Dacă a pus mâna pe pistol, atunci testul va ieşi pozitiv. Nu 
ştiu dacă asta o să-ţi convină. 

-Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta, Jimmy. 

-Zic şi eu. Reziduurile de praf de puşcă nu mai sunt ce-au 
fost. Avocaţii au devenit acum al naibii de deştepţi. 

Jimmy a scos o cutie din servietă. Era marcată cu denumirea 
„Examinare SEM“. A urcat scara cu ambii detectivi pe urmele 
sale. 

-Fransman, ai făcut o treabă bună aici, a spus Griessel. 

-Da, ştiu, a replicat Dekker. 


Camera de control al echipamentelor de supraveghere video 
stradală aparţinând poliţiei metropolitane era impresionantă. 
Avea douăzeci de monitoare care pâlpâiau continuu, un număr 
mare de videorecordere şi un tablou de comandă care părea 
desprins din era spaţială. Inspectorul Vusi Ndabeni stătea în 
picioare, urmărind pe unul dintre ecrane imaginea granulară a 
unei siluete mici care alerga pe sub felinarele de pe Long Street. 
Nouă secunde de înregistrare, acum derulate cu încetinitorul: 
şapte personaje întunecate alergând disperate unul după altul 
din stânga în dreapta ecranului. Fata era în frunte, 


recognoscibilă numai datorită umflăturii închise la culoare care îi 
atârna în spate - rucsacul. În acel moment, se afla între 
Leeuwen şi Pepper Street, cu doar trei paşi în faţa celui mai 
apropiat urmăritor, iar braţele şi picioarele ei tăiau cu forţă 
aerul, făcând-o să înainteze. Alte cinci persoane fugeau la 
şaisprezece, şaptesprezece metri în spatele ei. In ultima 
imagine, surprinsă de camera de supraveghere înainte ca fata 
să dispară, Ndabeni a văzut-o cum îşi întoarce capul ca să vadă 
cât de aproape erau atacatorii. 

-Altă înregistrare mai bună nu e? Operatorul, un bărbat alb, 
mărunţel de statură, care semăna cu o bufniţă, cu faţa ascunsă 
îndărătul unor ochelari gen Harry Potter, a ridicat din umeri. 

-Poți să măreşti imaginea asta? 

-Nu prea, a răspuns operatorul cu voce nazală. Pot să umblu 
puţin la luminozitate şi la contrast, dar, dacă dau zoom in, 
atunci n-o să vezi decât granulaţia. N-ai cum să măreşti pixelii. 

-Poți totuşi să încerci, te rog? Bufnița a apăsat pe butoanele 
din faţa sa. 

-Să nu te aştepţi la minuni. 

Pe ecran au apărut personajele alergând încet cu spatele, 
apoi imaginea a îngheţat. Omul a tastat ceva, şi peste imagine 
s-au suprapus tabele şi histograme. 

-Care porţiune te interesează? 

-Cea cu urmăritorii. 

Operatorul a folosit mouse-ul pentru a selecta ultimii doi 
atacatori. Dintr-o dată, siluetele lor au umplut ecranul. A apăsat 
din nou pe tastatură, şi imaginea a devenit mai luminoasă, iar 
umbrele - estompate. 

-Nu pot decât să încerc o focalizare..., a spus el. A obţinut o 
imagine ceva mai clară, dar figurile tot nu puteau fi identificate. 
Măcar acum poţi vedea că sunt bărbaţi şi că tipul din faţă e 
negru, a comentat Bufnița. 

Vusi s-a uitat gânditor la monitor. Înregistrarea nu îi era de 
prea mare ajutor. 

-Şi sunt tineri, a adăugat operatorul. 

-Poți să scoţi un print? 

-Sigur. 

-Au fost surprinşi doar de o singură cameră de supraveghere? 

-Eu ies din tură la ora opt. După aia o să mă uit să văd dacă 
mai găsesc ceva. Cred că veneau din direcţia Greenmarket sau 


Church Street. Oricum, o să-mi ia ceva timp. În zona aceea sunt 
instalate şaisprezece camere de supraveghere. Însă nu-s toate 
funcţionale. 
-Mersi, a spus Vusi Ndabeni. 

Şi totuşi, ceva nu se lega. Dacă unul dintre urmăritori se afla 
la numai trei paşi în spatele ei pe Pepper Street, de ce nu o 
prinsese înainte de a ajunge în dreptul bisericii? Biserica era la 
cinci sute de metri depărtare, poate chiar mai mult. Ce se 
întâmplase? Individul alunecase şi căzuse? Sau aşteptase 
intenţionat să dea de un loc mai liniştit? 

-Mai am o rugăminte, dacă nu te superi... 

-Hei, asta mi-e slujba. 

-Poți să măreşti imaginea cu cele două siluete care aleargă în 
faţă? 


Dekker a intrat în camera de zi urmat de Griessel. Era o 
încăpere spațioasă, cu canapele largi, fotolii şi o masă de cafea 
uriaşă, cu mobilier vechi, de bun gust şi bine întreţinut. Micuţă şi 
delicată, Tinkie Kellerman de la Serviciile Sociale SAPS stătea 
dreaptă într-un fotoliu imens, care o făcea să pară o pitică. Pe 
ea o trimiteau atunci când aveau de-a face cu un suspect sau cu 
o victimă femeie, şi asta fiindcă dădea dovadă de compasiune şi 
de empatie. Numai că acum avea întipărită pe chip o expresie 
încruntată şi stingheră. 

- Doamnă, haideţi să vă scoatem pungile alea de hârtie de pe 
mâini, s-a dresat Jimmy jovial Alexandrei Barnard, o siluetă 
cocârjată îmbrăcată într-un halat alb. 

Stătea pe marginea unei canapele de patru persoane, cu 
coatele sprijinite pe genunchi, cu capul foarte plecat şi părul 
murdar, blond-cenuşiu, căzut peste faţă. Femeia a întins braţele 
fără să-şi ridice privirea. Jimmy a desfăcut hârtia de ambalaj în 
care îi fuseseră înfăşurate mâinile. 

- O să vă apăs aceste discuri pe mâini. Sunt lipicioase, dar n- 
o să vă doară... 

Jimmy a rupt sigiliul de la cutia marcată SEM şi a scos 
dinăuntru discurile metalice rotunde. Griessel a văzut cum 
Alexandrei Barnard îi tremurau mâinile, dar faţa i-a rămas 
ascunsă sub pletele lungi. 

El şi Dekker s-au aşezat pe câte un scaun. Dekker şi-a 


deschis carneţelul. 

Jimmy a lucrat repede şi cu pricepere, mai întâi la mâna 
dreaptă, apoi la stânga. 

-Gata, doamnă, mulţumesc. 

Le-a aruncat detectivilor o privire de parcă voia să spună: 
„Băieți, o să aveţi de furcă aici“, apoi a băgat totul înapoi în 
trusă. 

-Doamnă Barnard..., a spus Dekker. 

Tinkie Kellerman a clătinat uşor din cap, ca pentru a-l 
avertiza că suspecta nu era prea comunicativă. Jimmy a ieşit din 
încăpere dându-şi ochii peste cap. 

-Doamnă Barnard, a repetat Dekker, de data aceasta vorbind 
mai tare şi pe un ton oficial. 

-Nu l-am ucis eu, a replicat femeia fără să se mişte, cu o voce 
surprinzător de profundă. 

-Doamnă Barnard, aveţi dreptul la un avocat. Aveţi dreptul să 
nu spuneţi nimic. Insă orice veţi declara va putea fi folosit 
împotriva dumneavoastră în instanţă. 

-Nu eu l-am ucis. 

-Vreţi să luaţi legătura cu avocatul dumneavoastră? 

-Nu. 

Femeia şi-a ridicat încet capul, scuturându-şi părul de pe 
frunte şi dând la iveală ochii injectaţi şi pielea de o nuanţă 
albăstruie nesănătoasă. Griessel a remarcat sub urmele 
abuzului de alcool trăsăturile regulate care trădau o frumuseţe 
apusă. Mai văzuse o versiune a acestei feţe, o recunoştea, deşi 
nu reuşea deocamdată să-şi amintească unde o zărise. Femeia 
s-a uitat mai întâi la Dekker, apoi la Griessel. Singura expresie 
care i se putea citi pe chip era una de epuizare totală. A întins o 
mână spre o măsuţă de lângă ea şi a luat un pachet de ţigări şi 
o brichetă. Tremurând, a desfăcut pachetul şi a scos o ţigară. 

-Doamnă Barnard, sunt inspectorul Fransman Dekker. Şi 
acesta este inspectorul Benny Griessel. Ne puteţi răspunde la 
nişte întrebări? 

Dekker vorbea mai tare decât era necesar, de parcă se 
adresa unei persoane puţin cam surde. 

Femeia a încuviinţat încet, cu mare dificultate, şi şi-a aprins 
ţigara. A inhalat fumul adânc în plămâni, găsind parcă sprijin şi 
putere în acest gest. 

-Defunctul era soţul dumneavoastră, domnul Adam Barnard? 


A încuviinţat din cap. 

-Numele lui complet? 

-Adam Johannes Barnard. 

-Vârsta? 

-Cincizeci şi doi de ani. 

Dekker nota. 

-Profesia? 

Femeia şi-a îndreptat ochii obosiţi spre Dekker. 

-AfriSound. 

-Mă scuzaţi? 

-AfriSound. E firma lui. 

-AfriSound? 

-E o companie de înregistrări muzicale. 

-Şi el deţinea această companie de înregistrări? 

Femeia a dat aprobator din cap. 

-Numele dumneavoastră? 

-Alexandra. 

-Vârsta? 

-O sută cincizeci. 

Dekker a aşteptat, cu pixul pregătit să scrie. 

-Patruzeci şi şase. 

-Profesia? 

Femeia a scos un pufăit ironic şi şi- a dat din nou părul de pe 
faţă. Griessel a sesizat că menajera avusese dreptate - 
Alexandra era alcoolică, o trădau mâinile tremurătoare, ochii, 
culoarea pielii, chipul îmbătrânit. Toate îi aminteau de ceva. Ştia 
că o mai întâlnise cândva în trecut. 

-Vă ascult, a insistat Dekker. 

„De unde mi-e cunoscută?" s-a întrebat Griessel. 

-Nu am serviciu. 

-Casnică, a spus Dekker şi a notat în carneţel. 

Femeia a pufnit din nou, un sunet plin de înţelesuri. 

-Doamnă Barnard, puteţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat azi- 
noapte? 

Ea s-a lăsat încet pe spate, şi-a pus cotul pe braţul canapelei 
şi şi-a sprijinit capul în palmă. 

-Nu. 

-Mă scuzaţi? 

-Nu ştiu cât o să mai rezist tentaţiei de a vă răspunde că 
sunteţi scuzat de tot. 


Încordarea fălcii lui Dekker trăda faptul că bărbatul scrâşnea 
din dinţi. Alexandra a răsuflat uşor, adânc, ca şi cum încerca să- 
şi adune forţele pentru a face faţă unui atac şi mai puternic. 

- Sunt alcoolică. Beţivă. Beau în fiecare zi, începând de pe la 
unsprezece dimineaţa. Din fericire, până la şase sunt, de obicei, 
beată. Şi rareori îmi aduc aminte câte ceva ce se petrece după 
ora opt şi jumătate seara. 

În clipa aceea, probabil pentru că vocea joasă şi profundă a 
rezonat cumva în mintea lui, Benny Griessel şi-a dat seama cine 
era. Cuvântul aproape că i-a ţâşnit de pe buze, dar s-a oprit la 
timp: Soetwater. Apă dulce. 

Ea era, cântăreaţa Xandra. Doamne, cât de bătrână părea! 

Soetwater. Asta i-a deşteptat în memorie imaginea televizată 
a unei femei îmbrăcate într-o rochie neagră, mulată pe corp, 
stând singură, cu microfonul în mână, sub lumina reflectoarelor, 
pe o scenă învăluită în fum. 


Un păhărel de soare, 

O cupă de ploaie 
Sorbiţi cu adorare, 

O gură de durere 
Apă dulce să beti. 


Un cântec de pe la mijlocul anilor '80 sau cam aşa ceva. 
Griessel şi-a amintit-o aşa cum era pe atunci, cântăreaţa blondă 
incredibil de senzuală, cu o voce gen Dietrich şi cu suficientă 
încredere în sine pentru a nu se lua prea tare în serios. Nu o 
cunoscuse decât prin intermediul televiziunii şi al copertelor de 
reviste, în zilele de dinainte ca el să se apuce de băutură. 
Avusese patru sau cinci hituri, 'n Donkiekar net vir twee, 
Tafelbaai se Wye Draai şi, desigur, cel mai mare succes al ei, 
Soetwater. Dumnezeule, fusese o mare vedetă, iar acum 
ajunsese o epavă. 

Lui Benny Griessel i s-a făcut milă de ea. Milă însoţită de 
empatie şi de sentimentul unei mari pierderi. 

-Deci nu vă amintiţi ce s-a petrecut noaptea trecută? 

-Nu prea. 

-Doamnă Barnard, a remarcat Dekker pe un ton înţepat şi 
formal, am senzaţia că nu sunteţi prea afectată de moartea 
soţului dumneavoastră. 


„Dekker se înşală“, şi-a spus Griessel. O judecase greşit; era 
prea încordat şi n-avea răbdare. 

-Nu, inspectore, nu-l jelesc. Dar o să mă străduiesc să mă 
port cât mai bine dacă o să-mi oferiţi un pahar de gin sec cu 
lămâie. 

Dekker s-a foit o clipă pe scaun, nesigur de ceea ce trebuia 
să facă, apoi şi-a îndreptat umerii şi a întrebat-o: 

-Şi totuşi, ce vă amintiţi din noaptea trecută? 

-Suficient cât să ştiu că nu eu l-am ucis. 

-Aha! 

-Întoarceţi-vă după-amiază. Pe la trei. E ora cea mai potrivită 
din zi pentru mine. 

-Asta nu e o chestiune de negociat. 

Femeia a făcut un gest care sugera că asta nu era problema 
ei. 

-Va trebui să vă facem un test de alcoolemie. 

-Daţi-i drumul! 

Dekker a sărit în picioare. 

-Mă duc să-i chem pe tehnicieni. 

Griessel s-a luat după el. În camera de zi, „echipa la bine şi la 
rău“ îşi strângea echipamentul. 

-Înainte să plecaţi, puteţi preleva o probă de sânge? 

-Sigur, şefu', a răspuns Jimmy. 

-Fransman, a spus Griessel, conştient că trebuia să se poarte 
cu mănuşi cu tânărul poliţist. Nu ştiu dacă ai aflat, dar eu sunt 
alcoolic. 

-Ah! a exclamat Arnold, criminalistul cel gras, acum vă faceţi 
confidenţe, ca de la detectiv la detectiv. Ce drăguţ! 

-la cară-te de aici! l-a repezit Griessel. 

-Păi asta şi făceam. 

-Nu uitaţi să verificaţi Mercedesul de pe stradă, le-a amintit 
Dekker. 

-E următorul punct de pe lista noastră, l-a asigurat Arnold, 
ieşind din încăpere cu braţele pline de probe şi de aparate. 

-Ce spuneai? 

Dekker s-a întors spre Griessel imediat ce au rămas singuri. 

-Că ştiu cum se simte femeia asta, Fransman... 

-Nu simte nimic, îţi spun eu. Bărbat-său zace mort, şi ea nu 
simte nimic. Vechea poveste. 

Cum să-i explici unei persoane care nu bea prin ce trecea 


Alexandra Barnard? Tot trupul ei tânjea acum după alcool. Se 
cufunda în şuvoiul îngrozitor în care se trezise în acea 
dimineaţă, iar băutura era pentru ea singurul colac de salvare, 
Griessel o ştia prea bine. 

-Fransman, eşti un detectiv bun. Te-ai descurcat foarte bine 
la locul crimei, faci totul ca la carte şi pariez zece contra unu că 
ai dreptate. Dar, dacă vrei să obţii o mărturisire, dă-mi mie voie 
să mă ocup. Ştii, dacă discuţi singur cu omul, faţă în faţă, nu 
mai e aşa intimidat... 

Telefonul mobil al lui Griessel a sunat. A urmărit expresia lui 
Dekker. Metisul nu părea prea dornic să-i accepte propunerea. 

-Griessel la telefon. 

-Benny, sunt Vusi. Mă aflu în camera de control al 
monitoarelor de supraveghere stradală. Benny, ascultă, sunt 
două. 

-Două ce? 

-Două fete. Pe ecran văd cinci bărbaţi care aleargă în urma a 
două fete, pe Long Street. 


5 Scanning Electron Microscopy, scanare microscopică (n.tr.) 


- Fir-ar al dracului! a exclamat Griessel. Zici că le fugăresc 
pe fete? Pe Long Street? 
-Ora afişată pe monitor e două fără un sfert, noaptea trecută. 


Sunt cinci bărbaţi, care aleargă dinspre Wale Street spre 
biserică. 

-Cât înseamă asta? Patru cvartale? 

-Sunt şase de la Wale Street până la biserică. Cam jumătate 
de kilometru. 

-lisuse! Vusi, nu alergi aşa după un turist căruia vrei să-i furi 
portofelul. 

-Da, ştiu. Dar mai e ceva... Înregistrarea nu e prea grozavă, 
dar tot se poate vedea: urmăritorii sunt şi negri, şi albi, Benny. 

-N-are nici un sens. In ţara lor, atacatorii care operau în 
bande nu depăşeau graniţele impuse de culoarea pielii. 

-Păi da... aşa mi-am zis şi eu. M- am gândit că ar putea fi 
oamenii de ordine din vreun club în care fetele au făcut scandal 
sau ceva de genul ăsta, numai că. 

-Oamenii de ordine nu obişnuiesc să taie gâturile turiştilor 
străini. 

-Cel puţin din câte ştim noi, a spus Vusi pe un ton aluziv, şi 
Griessel şi-a dat seama unde bătea. Cluburile de noapte şi cei 
care le păzeau erau un cuib al crimei organizate, un adevărat 
butoi cu pulbere. Oricum, am dat-o în urmărire pe cealaltă fată, 
a adăugat Vusi. 

-Bine-ai făcut. 

-Nu ştiu dacă asta o să ne fie de mare ajutor, a spus Ndabeni 
şi a încheiat convorbirea. 

Griessel a văzut că Dekker îl aştepta ca pe ace. 

-Scuze, Dekker. Era Vusi, mi-a spus ceva în legătură cu cazul 
lui. 

-Şi ăsta e cazul meu. 

Limbajul corpului său dădea de înţeles că era gata să se ia la 
ceartă. 

Griessel nu se aşteptase la o atitudine atât de agresivă, însă 
era conştient că se afla într-o situaţie foarte delicată. Dekker îşi 
revendica teritoriul, iar el nu se afla, la urma urmei, acolo decât 
în calitate de mentor. 

-Ai dreptate, a spus îndreptându-se spre uşă. Păcat totuşi. Aş 
fi putut să-ţi dau o mână de ajutor. 

Dekker a rămas locului, încruntat. 

Chiar înainte ca Benny să iasă, l-a oprit cu un cuvânt: 

-Aşteaptă... 

-Da? 


-OK, s-a decis într-un final Dekker. Vorbeşte cu ea! 

Fata nu îi mai auzea acum. Spre ea nu răzbăteau decât 
ciripitul păsărilor, ţărâitul greierilor şi freamătul oraşului, aflat 
mai jos. Stătea întinsă în umbra răcoroasă, adăpostită sub 
stâncă, dar începuse deja să transpire pe măsură ce 
temperatura se ridica vertiginos în deschizătura săpată de apă 
în munte. Ştia că nu putea să se ridice. 

Urmăritorii aveau să se oprească din alergare cât de curând 
şi să o caute cu privirea. 

A luat în calcul posibilitatea de a rămâne ascunsă acolo toată 
ziua, până la căderea întunericului, când avea să devină 
invizibilă. Putea să o facă, deşi îi era sete şi nu mai mâncase de 
seara trecută. Dacă ar putea să se odihnească, să doarmă puţin, 
ar avea mai multă forţă când urma să iasă noaptea ca să ceară 
ajutor. 

Dar atacatorii ştiau că era pe-acolo pe undeva. 

Aveau să îi cheme şi pe ceilalţi, şi împreună aveau să 
pornească în căutarea ei. Aveau să se întoarcă pe urmele pe 
care veniseră şi să cerceteze fiecare pistă posibilă, iar dacă unul 
dintre ei ajungea în apropiere, urma să o zărească. Gaura nu era 
suficient de adâncă. Deja îi putea recunoaşte pe cei mai mulţi 
dintre ei, le ştia trupurile suple, energia şi determinarea, era 
familiarizată de-acum cu abilităţile şi cu încrederea lor în sine. Şi 
mai ştia că nu îşi puteau permite să renunţe să o caute. 

Trebuia neapărat să o ia din loc. 

S-a uitat în jos, de-a lungul albiei secate a râului, spre pasajul 
îngust care şerpuia pe panta muntelui, între fynbos şi stânci. 
Trebuia să coboare acolo, să se târască pe furiş, atentă să nu 
facă zgomot. Muntele nu era o opţiune, era prea pustiu, un 
spaţiu mult prea deschis. Trebuia să coboare spre locurile unde 
putea da de oameni, unde avea şansa dea obţine sprijin. Era 
imposibil să nu găsească pe cineva care să o asculte şi să-i dea 
o mână de ajutor. 

Şi-a ridicat şovăind capul de pe rucsac, a împins micul bagaj 
în faţă şi sa strecurat cu grijă după el. Nu putea să îl târască, ar 
fi făcut prea mult zgomot. S-a înălţat atât cât să stea pe vine, şi- 
a aşezat uşor rucsacul pe spate şi a închis cataramele. Apoi a 
început să se târască în mâini şi pe genunchi pe pietrele 
rotunjite. Încet, încercând să înainteze cât mai tăcut cu putinţă. 


Griessel a intrat în camera de zi şi i-a şoptit ceva la ureche lui 
Tinkie Kellerman. Alexandra Barnard trăgea din a doua ţigară; a 
urmărit-o cu privirea pe Tinkie în timp ce se ridica şi ieşea din 
încăpere. Griessel a închis uşa în urma ei şi s-a îndreptat tăcut 
spre un bufet mare în stil victorian cu uşi din sticlă jivrată în 
partea de sus şi din lemn în cea de jos. A deschis o uşă de sus, a 
scos dinăuntru un pahar şi o sticlă de gin şi s-a dus cu ele spre 
scaunul cel mai apropiat de locul unde şedea Alexandra. 

- Numele meu este Benny Griessel şi sunt alcoolic. N-am mai 
băut de o sută cincizeci şi şase de zile, a spus rupând sigiliul 
sticlei. 

Femeia şi-a aţintit ochii asupra lichidului transparent pe care 
el îl turna cu grijă în pahar, trei degete groase, nu mai mult. El i- 
a întins paharul. Ea l-a luat cu mâini tremurânde. A sorbit 
însetată, o înghiţitură zdravănă, închizându-şi ochii. 

Griessel s-a întors la bufet şi a pus sticla la loc. S-a aşezat şi 
a avertizat-o. 

- Mai mult nu pot să-ţi ofer. 

Ea a dat din cap în semn de înţelegere. 

Griessel ştia exact cum se simţea. Ştia că alcoolul îi curgea 
prin corp ca un flux blând, alinător, vindecându-i rănile şi 
potolind vocile care îi sunau în cap, aducând cu el o linişte 
dulce, argintie. l-a acordat timpul necesar; uneori era nevoie de 
patru înghiţituri, poate chiar mai mult; trebuia să laşi căldura 
aceea dumnezeiască să te învăluie. Şi-a dat seama că se uita 
pofticios la paharul pe care femeia şi-l apropia de buze, că 
adulmeca mirosul alcoolului, jinduind cu tot corpul după el. S-a 
rezemat de spătarul scaunului, a inspirat adânc şi a aruncat o 
privire spre revistele aşezate pe masa de cafea, Visi şi House & 
Garden, amândouă vechi de doi ani şi rămase necitite, doar 
expuse acolo, până când a auzit-o spunând, pe un ton mai puţin 
tăios: 

- Mulţumesc. 

Femeia a pus paharul jos cu mişcări încete din care tremurul 
aproape că dispăruse şi i-a întins pachetul de ţigări. 

-Nu, mulţumesc, a refuzat el. 

-Un alcoolic nefumător? 

-Incerc să mă las. 

Alexandra şi-a aprins o ţigară. Scrumiera de lângă ea era 


plină. 
-Naşul meu de la Alcoolicii Anonimi e medic, i-a oferit el o 


explicaţie. 

-Atunci caută-ţi un alt naş, i-a sugerat ea încercând să facă o 
glumă. 

Numai că nu i-a ieşit; colţurile gurii i s-au strâmbat, şi 


Alexandra Barnard a început să plângă tăcută, cu faţa 
schimonosită într-o grimasă chinuită şi cu lacrimile curgându-i 
pe obraji. A stins ţigara şi şi-a ascuns faţa în palme. Griessel a 
scos o batistă din buzunar. l-a întins-o, dar femeia n-a observat. 
Umerii i se scuturau de plâns, capul i-a alunecat în jos şi părul i- 
a căzut din nou, ca o perdea, peste faţă. Griessel a remarcat că 
era blond înspicat cu argintiu, o combinaţie rar întâlnită; 
majoritatea femeilor îşi vopseau părul. S-a întrebat de ce 
Alexandra nu se mai obosea să o facă. De ce decăzuse în 
asemenea hal? 

A aşteptat până când hohotele s-au mai domolit. 

- Naşul meu este doctorul Barkhuizen. Are şaptezeci de ani şi 
e un alcoolic cu păr lung, strâns în coadă. Mi-a povestit cum 
copiii lui îl întrebau de ce fuma, şi el inventa tot felul de scuze - 
că asta îl ajuta să scape de stres, că îi făcea plăcere... Griessel 
vorbea pe un ton lejer. Era conştient că povestea era un fleac, 
dar nu conta, nu urmărea decât să o facă să vorbească. Și 
atunci fiica lui i-a zis că probabil nu-l deranja dacă se apuca şi 
ea de fumat. lar el şi-a dat seama că se autoamăgea cu ţigările. 
Şi s-a lăsat. Şi acum încearcă să mă facă şi pe mine să renunţ la 
fumat. Deja am reuşit să le reduc la trei, patru pe zi. Într-un 
final, ea şi-a ridicat ochii spre el şi a văzut batista. A luat-o. 

-A fost greu? 

Vbcea îi era acum chiar mai groasă. Şi-a şters lacrimile şi şi-a 
suflat nasul. 

-A fost greu să renunţ la băutură. Şi încă mi-e greu şi acum. 
Şi cu fumatul a fost la fel. 

-Eu, una, n-aş putea. 

A mototolit batista în pumn, a luat paharul în mână şi a sorbit 
din nou. Griessel a rămas tăcut. Trebuia să o lase în pace, să-i 
acorde suficient timp până când avea să vorbească. Era convins 
că urma să o facă. 

-Batista ta... 

-Poți s-o păstrezi. 


-O să pun să o spele. A lăsat paharul din mână. Nu eu l-am 
ucis. 

Griessel a dat aprobator din cap. 

-Ştii, nu ne mai vorbeam, a continuat ea ferindu-şi privirea. 

Griessel s-a forţat să nu intervină. 

-Venea acasă de la birou la şase şi jumătate după-amiaza. 
Intra în bibliotecă şi rămânea acolo în picioare, urmărindu- mă, 
ca să vadă cât de beată eram. Dacă nu spuneam nimic, se 
ducea în bucătărie şi mânca singur sau mergea la el în birou. Ori 
ieşea în oraş. În fiecare seară mă ducea în pat. Seară de seară. 
După- amiezile, când încă mai sunt în stare să gândesc, m-am 
întrebat de multe ori dacă ăsta e motivul pentru care beau. Ca 
el să facă în continuare asta pentru mine. Nu-i aşa că e de-a 
dreptul tragic? Nu ţi se rupe inima? Lacrimile au început să-i 
curgă din nou pe obraji. O împiedicau să vorbească, dar ea a 
continuat: Uneori, când venea, încercam să îl provoc... Mă 
pricepeam foarte bine la asta. Noaptea trecută. l-am întrebat 
cine era la rând. N-ai cum să înţelegi. Aveam. Mă rog, eo 
poveste lungă. Şi pentru prima oară a hohotit zgomotos, de 
parcă abia acum simţea pe umeri întreaga povară a confesiunii. 
Pe Griessel l-a cuprins mila în timp ce în memorie i-a revenit 
fantoma cântăreţei care fusese cândva. 

Într-un final, Alexandra şi-a stins ţigara. 

- Mi-a răspuns: „Du-te dracului" - niciodată nu îmi spunea 
altceva -, şi pe urmă a ieşit. Am strigat după el: „Aşa, lasă-mă 
aici, singură", dar nu cred că m-a auzit. Eram beată... Şi-a suflat 
iar nasul. Şi asta e tot. Tot ce ştiu. Nu m-a dus la culcare, m-a 
lăsat acolo, şi azi- dimineaţă zăcea pe podea. A luat paharul în 
mână. Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus au fost: „Du-te 
dracului". Alte lacrimi. A golit paharul şi l-a privit fix pe Griessel. 
Crezi că e posibil să-l fi ucis eu? 


Fata grăsuţă de la recepţia hotelului Cat & Moose s-a uitat la 
fotografia pe care i-o întindea sergentul şi a întrebat: 

-De ce arată aşa de ciudat? 

-Fiindcă e moartă. 

-O, Doamne! Brusc, a început să pună lucrurile cap la cap. Pe 
ea aţi găsit- o în dimineaţa asta în curtea bisericii, nu-i aşa? 

-Da. O recunoşti? 


-Sigur că da. Au venit ieri, erau două americance. Stai puţin... 
A deschis registrul şi a urmărit cu degetul coloanele. Uite aici, 
Rachel Anderson şi Erin Russel. Sunt din... S-a aplecat, să 
desluşească mai bine adresele scrise mărunt. West Lafayette, 
Indiana. Doamne, Dumnezeule! Cine a ucis-o? 

-Deocamdată, nu ştim. Fata din poză e Anderson? 

-Nu ştiu. 

-Ai idee unde e cealaltă fată? 

-Nu. Eu lucrez în tura de zi. Dar hai să vedem, au fost cazate 
în camera şaisprezece. A închis registrul şi a luat-o înainte pe 
coridor, murmurând: Doamne, Dumnezeule! 


Prin întrebările potrivite, Griessel a reuşit să scoată de la ea 
informaţiile despre pistol. li aparținuse soţului. 

Adam Barnard îl ţinea încuiat într- un seif în casă. Lua 
întotdeauna cheia cu el, probabil de teamă ca ea să nu facă 
vreo prostie la beţie. Alexandra a declarat că nu ştia cum 
ajunsese arma pe podea, lângă ea. Poate că totuşi ea îl ucisese, 
aşa îi spusese; la urma urmei, avea destule motive şi strânsese 
în ea suficientă furie, autocompătimire şi ură. Într-adevăr, uneori 
îi dorea moartea, dar fantezia ei era să se sinucidă şi apoi să-i 
urmărească reacţia. Să-l vadă cum vine acasă la şase şi 
jumătate, cum urcă scările şi o găseşte moartă. Cum 
îngenunchează lângă ea cerşindu-i iertarea, cum plânge 
disperat. Numai că, a comentat ea ironic, aşa ceva n-avea cum 
să se întâmple. Nu te poţi uita la cineva în momentul când eşti 
mort. 

Apoi tăcuse. Griessel îi şoptise la un moment dat 
„Soetwater“, însă ea nici nu clipise. Stătuse acolo o veşnicie, cu 
chipul ascuns în spatele pletelor, până când, într-un târziu, îşi 
ridicase paharul gol, iar el înţelesese că trebuia să i-l umple 
dacă voia să afle întreaga poveste. 


08.13-09.03 


8 


Benny Griessel ascultase, aşadar, povestea Alexandrei 
Barnard. 

- Alexa. Nimeni nu-mi spune Alexandra sau Xandra. 

Şi acum, când se pregătea să deschidă uşa din faţă a casei 
de pe Brownlow Street numărul 47 şi să iasă ca să-l caute pe 
Dekker, simţea o apăsare pe inimă, iar capul i se părea golit de 
orice gânduri, ca şi cum rupsese toate punţile care îl ţineau 


legat de realitate, ca şi cum pusese câţiva 
milimetri între el şi lucrurile concrete şi se afla cu o secundă sau 
două în contratimp cu lumea exterioară. 

Nu-i de mirare deci că i-au trebuit câteva clipe ca să 
înţeleagă ce haos domnea afară. Strada, atât de liniştită în 
momentul în care sosise, era acum plină de ziarişti şi de gură- 
cască: un stol de fotografi, o turmă de reporteri, o echipă de 
filmare de la e.tv şi o mulţime tot mai numeroasă de curioşi 
atraşi de prezenţa acestora. Zgomotul a trecut pe lângă el, 
valuri de sunete puternice care l-au lovit în plin şi l-au făcut să-şi 
dea seama că ascultase cu atâta concentrare povestea 
Alexandrei, încât nu remarcase nimic din toate astea. 

Pe verandă, Dekker, extrem de încordat, avea un schimb de 
replici aprinse cu un bărbat chel. 

- Nu înainte să stau de vorbă cu ea, spunea bărbatul 
necunoscut, afişând o atitudine superioară şi agresivă. 

Avea craniul complet ras, era înalt şi musculos, cu urechi 
mari şi cărnoase şi un singur cercel rotund din argint. Cămaşă 
neagră, pantaloni negri şi genul de bascheţi negri pe care îl 
poartă adolescenţii, cu toate că părea să aibă spre cincizeci de 
ani. Un Zorro între două vârste. Mărul lui Adam, foarte 
pronunţat, urca şi cobora în ritmul vorbelor. Dekker l-a zărit pe 
Griessel. 

-Insistă să o vadă, i-a spus el iritat. 

Bărbatul nu i-a acordat nici o atenţie lui Griessel. A scos un 
mic telefon mobil negru din etuiul prins de curea. 

-Îmi sun avocatul; comportamentul dumneavoastră este 
inacceptabil. A început să tasteze numărul. Femeia aceea e 
bolnavă, a adăugat. 

-Domnul este partenerul de afaceri al defunctului. Willie 
Mouton, a precizat Dekker. 

-Domnule Mouton, i s-a adresat Griessel pe un ton rezonabil, 
de nerecunoscut chiar şi pentru el. 

-la mai du-te dracului, l-a repezit Mouton. Nu vezi că vorbesc 
la telefon? 

Vocea lui era la fel de tăioasă ca un ferăstrău de măcelărie 
industrial. 

-Domnule Mouton, nu vă permit să vorbiţi aşa cu un ofiţer de 
poliţie, a spus Dekker pe un ton tot mai ridicat. Dacă vreţi să 
daţi un telefon în interes personal, vă rog să o faceţi din 


stradă... 

-Din câte ştiu, asta e o ţară liberă. 

-... Şi nu de la locul unei crime pe care o anchetez eu. 

-Locul crimei pe care o anchetezi tu? Dar cine naiba te crezi? 
Apoi, vorbind în telefon: Scuze, pot să vorbesc cu Regardt, vă 
rog? 

Dekker s-a apropiat ameninţător, gata să-şi iasă din fire. 

-Regardt, sunt Willie, sunt la Adam acasă, pe verandă, cu 
Gestapoul de faţă... 

Griessel a încercat să-l potolească pe Dekker, punându-i o 
mână pe braţ. 

-Fransman, ai grijă, în jur sunt mulţi fotografi. 

-N-o să-l pocnesc, l-a asigurat Dekker, îmbrâncindu-l puternic 
pe Mouton, dându-l jos de pe verandă şi împingându-l spre 
poarta grădinii. 

Bliţurile au intrat imediat în acţiune. 

-Regardt, mă bruschează, s-a plâns Mouton la telefon, de 
data aceasta mai puţin sigur pe sine. 

-'Neaţa, Nikita, s-a auzit vocea profesorului Phil Pagel, 
legistul-şef, din spatele porţii. 

Omul părea amuzat. 

-'Neaţa, profesore, l-a salutat Benny, urmărindu-l pe Dekker 
cum îl scotea pe Mouton din curte. 

Ajuns în stradă, l-a avertizat pe polițistul în uniformă: 

-Ai grijă să nu intre înapoi pe poartă. 

-O să vă dau în judecată, nenorociţilor, a spus Mouton. 
Regardt, depune imediat plângerea. Şi prezintă-te aici cu ordinul 
de restricţie. Alexa e 
înăuntru şi cine ştie ce îi fac naziştii ăştia... VOrbea foarte tare în 
mod intenţionat, ca să fie auzit şi de Dekker, şi de reporteri. 

Pagel s-a strecurat pe lângă Zorro şi a urcat scările cu 
servieta lui neagră în mână. 

-„Ce lucru desăvârşit e omul!” 1- a exclamat el. 

-Profesore? a murmurat Griessel şi dintr-odată senzaţia de 
distanţare de lume a dispărut; revenise în prezent, cu mintea 
perfect limpede. 

Pagel i-a strâns mâna. 

-E din Hamlet. Hamlet le spune asta lui Rosencrantz şi lui 
Guildenstern. Chiar înainte de a defini omul drept o „mână de 
lut“. Am fost la teatru aseară şi am văzut piesa. Ţi-o recomand 


cu mare căldură. Ei, ce zici, pare o dimineaţă cam agitată, nu-i 
aşa, Nikita? 

Pagel îl striga Nikita de vreo doisprezece ani. Atunci când îl 
cunoscuse îi spusese: „Cred că aşa arăta Hruşciov în tinereţe, 
exact ca tine“. Griessel îşi scormonise mintea ca să îşi dea 
seama la cine se referea. Pagel era îmbrăcat foarte dichisit, ca 
de obicei. Era un bărbat înalt, mereu în formă, şi arăta 
excepţional la cei cincizeci şi ceva de ani ai săi. Erau voci care 
susțineau că semăna cu unul dintre starurile dramelor acelora 
siropoase de televiziune pe care Griessel nu le urmărise 
niciodată. 

-Chestii palpitante, nimic neobişnuit, profesore. 

-Inţeleg că eşti mentorul noii generaţii de apărători ai legii, 
Nikita. 

-Mda, şi, după cum vezi, mă descurc de minune, a replicat 
Griessel rânjind. 

Dekker a urcat înapoi pe verandă. 

-L-ai cunoscut pe Fransman, profesore? 

-Da, am avut onoarea. Inspectore Dekker, îţi admir puterea şi 
eficienţa. 

Dekker era în continuare încordat. 

-'Neaţa, profesore. 

-Umblă vorba că defunctul e Adam Barnard. 

Cei doi detectivi au încuviinţat la unison. 

-„Sau apucând o armă tu să curmi al restriştilor noian?“ a 
citat Pagel. 

Detectivii s-au uitat miraţi la el, fără să înţeleagă. 

-Abuzez de Hamlet ca să vă atrag atenţia că asta înseamnă 
că aveţi o mare problemă, domnilor. 

-Ah! 

Cei doi pricepuseră acum ce voia să spună. 


Au stat unul lângă altul în bibliotecă şi au discutat, în vreme 
ce-l urmăreau pe Pagel cum îngenunchea lângă cadavru şi îşi 
scotea trusa. 

-Nu ea l-a ucis, Fransman, a spus Griessel. 

-Eşti sută la sută sigur? 

Griessel a ridicat din umeri. Nimeni nu putea fi sută la sută 
sigur. 


-Nu e vorba numai despre ceea ce a declarat. Ci şi despre 
modul în care toate se potrivesc cu scena crimei. 

-Poate că a angajat pe cineva să-l omoare. 

Griessel a fost nevoit să recunoască în sinea lui că ideea nu 
putea fi trecută cu vederea. Angajarea unor ucigaşi de profesie 
care să le scape de propriii soţi devenise în ultima vreme un soi 
de sport naţional pentru multe femei. A clătinat însă din cap. 

-Nu prea cred. Nu apelezi la un ucigaş plătit care să te facă 
să pari suspectul numărul unu. 

-Orice e posibil în ţara asta, a replicat Dekker. 

-Amin! Profesore, l-ai cunoscut pe Adam Barnard? 

-Foarte puţin, Nikita. Îl ştiu mai mult din auzite. 

-Şi ce se spune despre el? a întrebat Dekker. 

-Muzică şi femei, a rezumat Pagel. 

-Da, asta ne-a spus şi nevastă-sa, a intervenit Griessel. 

-Cum adică muzică şi femei, profesore? a insistat Dekker. 

-Nu ştii că ea a fost o mare stea? 

-Zău? 

Detectivul era uluit. Pagel a continuat să vorbească fără să-şi 
ridice privirea. Mâinile lui se mişcau cu dibăcie, umblând cu 
instrumentele şi întorcând pe toate părţile cadavrul. 

-Barnard a „descoperit-o“, deşi mie, unul, îmi displace grozav 
această expresie. În fine, trebuie să vă mărturisesc ignoranţa 
mea în domeniu, 
domnilor. După cum ştiţi, eu sunt un împătimit al muzicii clasice. 
Din câte am înţeles, Barnard era avocat de profesie, şi la un 
moment dat s-a implicat în industria muzicii pop. Xandra a fost 
prima vedetă pe care a lansat-o... 

-Xandra? 
-Asta era numele ei de scenă, a precizat Griessel. 
-Vrei să spui că a fost cântăreaţă? 

-Da. Şi încă una foarte bună, a replicat Pagel. 

-Când se întâmpla asta, profesore? 

-Păi, să tot fie cincisprezece, douăzeci de ani de atunci. 

-N-am auzit în viaţa mea de ea, a recunoscut Dekker 
scuturând din cap. 

-A dispărut, pur şi simplu, din lumina reflectoarelor. Pe 
neaşteptate. 

-L-a surprins cu o altă femeie, a spus Griessel. Şi de atunci a 
început să bea. 


-Da, aşa umblă zvonul. Domnilor, neoficial şi neconfirmat, 
estimez ora decesului ca fiind... Pagel s-a uitat la ceasul de la 
mână. Undeva între două şi trei noaptea. După cum v-aţi dat şi 
singuri seama, cauza morţii o reprezintă două plăgi împuşcate. 
Ucigaşul a folosit un pistol de calibru mic. Poziţia rănilor şi 
reziduul de praf de puşcă sugerează că distanţa de la care s-a 
tras a fost de doi până la patru metri... şi că avem de-a face cu 
un bun ţintaş: rănile se află la mai puţin de trei centimetri una 
de alta. 

- Crima nu a avut loc aici, a precizat Dekker. 

-Aşa este. 

-Nu sunt decât două plăgi? a întrebat Griessel. 

Legistul a încuviinţat. 

-Totuşi, din pistolul lui Barnard sau tras trei focuri. 

- Profesore, a spus Dekker, să zicem că femeia e alcoolică. ŞI 
că a băut noaptea trecută. Am pus să-i fie prelevate probe de 
sânge, dar oare testul va fi edificator după opt sau zece ore de 
la comiterea crimei? 

-A, Fransman, acum avem etil glucuronidul. Cu ajutorul lui, 
putem verifica nivelul alcoolemiei la treizeci şi şase de ore după. 
Şi, dacă se iau probe de urină, testul poate fi făcut şi la cinci zile 
după consumul de alcool. 

Dekker a dat aprobator din cap, mulţumit. 

-Insă trebuie să mărturisesc că înclin şi eu spre teoria lui 
Nikita. Nu cred că ea l-a ucis. 

-De ce, profesore? 

-Uită-te şi tu cum arată bărbatul, Fransman. Are probabil în 
jur de un metru nouăzeci înălţime. Şi e uşor supraponderal; aş 
zice că bate spre o sută zece kilograme. Eu sau tu n-am putea 
să îl cărăm în sus pe scări decât cu mare greutate - şi ţine cont 
că nici unul dintre noi n-a băut. Pagel a început să-şi strângă 
instrumentele. Să ducem cadavrul la morgă! N-am de ce să 
pierd vremea în locul ăsta. 

-Cineva a făcut eforturi mari ca să aducă aici cadavrul, a spus 
Dekker. 

-Da, aici e clenciul, a răspuns Pagel. 

-Vreo femeie părăsită? a speculat detectivul. 

Pagel s-a ridicat brusc. 

-Fransman, nu cred că ar trebui să treci cu vederea industria 
muzicii afrikaans ca potenţială sursă a unui astfel de conflict. 


-Cum aşa? 

-la spune, citeşti tabloidele? 

Dekker a negat. 

-Of, viaţa oamenilor legii - muncă şi iar muncă şi nici un pic 
de timp liber, ca să răsfoiţi şi voi ziarele de duminică. Se scot 
bani din industria muzicii afrikaans, Fransman. Bani frumoşi. Dar 
ăsta e numai vârful aisbergului, cum să zic, urechile 
hipopotamului. Căci ceea ce contează cu adevărat în acestă 
industrie sunt intrigile. Scandaluri legate de divorţuri, cazuri de 
hărţuire sexuală, pedofilie. Mai multe cuțite lungi şi înjunghieri 
pe la spate decât în /u/ius Caesar, din câte se pare. Se ceartă şi 
se bat între ei pentru orice - întâietate, contracte, drepturi de 
difuzare, drepturi de autor, dreptul de a face un musical despre 
cutare şi cutare personalitate istorică, cine ce loc poate 
revendica în istoria muzicii... 

-Bine, dar de ce, profesore? a întrebat Griessel profund 
dezamăgit. 

-Fiindcă aşa sunt oamenii, Nikita. Aşa se întâmplă 
întotdeauna atunci când miza e bogăţia sau celebritatea. 
Obişnuitul joc: clici şi tabere, orgolii nemăsurate, temperamente 
artistice, sentimente delicate, ură, gelozie, invidie; sunt oameni 
care nu-şi vorbesc de ani de zile, în permanenţă se formează 
alianţe noi, apar noi duşmani... şi tot aşa. lar Adam Barnard era 
băgat până în gât în treburile astea. Suficient de implicat pentru 
a fi ucis din această cauză? Nu ştiu, dar, aşa cum a subliniat 
prietenul Dekker, în ţara asta orice e posibil. 

Cei doi criminalişti, Jimmy şi Arnold, au intrat în cameră. 

-O, a sosit profesorul. 'Neaţa, profesore, l-a salutat Arnold, 
criminalistul cel gras. 

-Uite-i şi pe Rosencrantz şi Guildenstern. Bună dimineaţa, 
domnilor. 

-Profesore, putem să vă întrebăm ceva? 

-Sigur. 

-E vorba despre..., a început Arnold. 

-Femei., a continuat Jimmy. 

- De ce au sânii aşa de mari, profesore? 

-Fiindcă animalele. 

-Au mamelele mult mai mici, profesore. 

- lisuse, asta ne mai lipsea, a bombănit Fransman Dekker. 

-Eu zic că aici avem de-a face cu o revoluţie, a spus Arnold. 


-Ba nu, cu o evoluţie, tembelule, la corectat Jimmy. 

-Mă rog... 

Pagel s-a uitat la ei cu o bunăvoință părintească. 

-Interesantă observaţie, stimaţi colegi. Dar mi-e teamă că va 
trebui să continuăm conversaţia în altă parte. Puteţi să-mi faceţi 
oricând o vizită în Sa/t River. 

-Nu e stilul nostru să ne băgăm nasul în treburile de la 
morgă, profesore. 

Telefonul mobil al lui Dekker a sunat. Detectivul s-a uitat la 
numele afişat pe ecran şi i-a anunţat: 

-E Cloete. 

-„VOrbească toba Trompetelor, trompeta către tunuri''3-, a 
declamat Pagel în drum spre ieşire. 

Cloete era purtătorul de cuvânt al SAPS, ofiţerul însărcinat să 
ţină legătura cu presa. 

-Rămas-bun, stimaţi colegi! 

Profesorul a plecat, iar ceilalţi şi-au îndreptat atenţia către 
Dekker, care i-a dat lui Cloete toate detaliile relevante ale 
anchetei. 

Griessel a clătinat din cap. Se cocea ceva, ceva mare. Era de- 
ajuns să priveşti în jur ca să-ţi dai seama. Şi-a auzit mobilul 
sunând. 

-Griessel, a răspuns. 

-Benny, l-a auzit el pe Vusi, cred că ar fi bine să vii încoace. 


1 William Shakespeare, Hamlet, traducere de lon Vinea (n.tr.) 

2 Suburbie din Cape Town şi principala zonă industrială a 
oraşului (n.tr.) 

3 Traducere de lon Vinea (n.red.) 


Rachel Anderson se târa în jos, de-a lungul albiei secate a 
râului. Pe măsură ce înainta, albia se adâncea, iar malurile 
deveneau tot mai abrupte, mai accidentate, mai impracticabile. 
Se îngustau, oferindu-i însă adăpost cât să poată înainta în 
poziţie verticală. lar urmăritorilor nu le era uşor să o zărească. 
Panta a devenit tot mai abruptă, iar terenul - mai denivelat. Nu 
era decât puţin peste ora opt, dar căldura pusese deja stăpânire 
pe munte. S-a căţărat pe stânci agăţându-se de rădăcinile 
copacilor, cu gâtlejul arzând şi cu genunchii amenințând să 
cedeze. Trebuia să găsească apă şi ceva de mâncare, trebuia să 
continue să meargă. 

Apoi a văzut o potecă în dreapta ei, nişte trepte care urcau, 
tăiate în stâncă şi-n pământ. S-a uitat ţintă la ele. Nu avea nici 
cea mai vagă idee despre ceea ce avea să o aştepte acolo sus. 


Alexa Barnard i-a urmărit cu faţa schimonosită de durere pe 
criminaliştii care treceau pe lângă ea cărând cadavrul soţului 
său. 

Tinkie Kellerman s-a ridicat, a traversat camera şi a venit să 
se aşeze lângă ea, pe canapea. Şi-a pus uşor mâna pe braţul 
femeii. Alexa a simţit o nevoie copleşitoare de a fi ţinută în braţe 


de poliţista aceea slăbuţă. Dar n-a lăsat să se înţeleagă ce-şi 
dorea, ci s-a mulţumit să-şi cuprindă singură umerii cu braţele 
într-o îmbrăţişare disperată. Şi-a plecat capul, şi lacrimile au 
început să-i cadă pe halatul de casă alb, dispărând apoi brusc, 
de parcă nici nu existaseră vreodată. 


Rachel Anderson s-a căţărat până aproape de vârf şi a 
aruncat precaută o privire peste marginea prăpastiei, cu inima 
bubuindu-i în piept. In faţa ei nu se întindea decât muntele. Şi 
tăcerea. Incă un pas, şi apoi, dându-şi brusc seama că 
urmăritorii puteau să o vadă din spate, sa răsucit înspăimântată, 
însă nu era nimeni. A făcut ultimii doi paşi cu prudenţă. Spre 
stânga, a zărit acoperişurile caselor care formau ultimul şir, cel 
mai adânc împlântat în munte. În faţă, poteca din spatele 
caselor, cu pomi care ofereau umbră şi adăpost. La dreapta, 
crevasa adâncă de la poalele muntelui, peste care se înălța 
muntele propriu-zis. S-a uitat o singură dată peste umăr, pe 
urmă s-a grăbit să o ia pe potecă, înaintând cu capul plecat. 


Griessel a condus înapoi înspre Long Street printr-un trafic 
mult mai puţin aglomerat. Vusi îl chemase la Cat & Moose. 

-Ce naiba se petrece acolo? întrebase el. 

-O să-ţi spun când o să ajungi aici. Tonul lui Ndabeni dădea 
de înţeles că nu era singur. 

Dar Griessel nu la asta se gândea acum. Mergea cu maşina 
de poliţie, şi gândul îi zbura la Alexa Barnard. La vocea şi la 
povestea ei, la frumuseţea ascunsă în spatele a douăzeci de ani 
de abuz de alcool. La modul în care mintea lui reînviase 
imaginea aceea a femeii, mai tânără şi mai atrăgătoare, 
suprapunând-o peste cea actuală, aşa încât să le vadă simultan 
pe amândouă - trecut şi prezent, atât de distanţate în timp una 
de alta şi totuşi inseparabile. Sa gândit la ardoarea cu care 
băuse ginul, conştient că acea metodă de vindecare era 
periculoasă pentru el. Fiindcă îi redeşteptase pro- pria lui 
dorinţă, care se zvârcolea acum în el precum o mie de fire 
rupte. In cap îi răsună o voce, spunându-i că era un magazin de 
băutură chiar aici, pe Kloof Street, unde firele puteau fi 
reconectate şi curentul restabilit. lar electricitatea vieţii avea să- 


i curgă iar, cu toată forţa, prin vene. 
- Dumnezeule! a exclamat Benny şi a cotit în mod conştient 
pe Bree Street, ferindu-se de ispită. 


Când Alexa s-a oprit din plâns, Tinkie Kellerman a spus: 

- Haide, o să te simţi mai bine după ce faci o baie. 

Alexa a încuviinţat şi s-a ridicat de pe canapea. Era cam 
nesigură pe picioare, şi poliţista a ajutat-o să urce scările, să 
treacă prin bibliotecă şi prin 
holul care ducea spre dormitor. 

-Cred că poţi să mă aştepţi aici. 

-Nu, nu pot, a răspuns Tinkie pe un ton compătimitor. 

Alexa a rămas o clipă nemişcată. Abia apoi a priceput sensul 
vorbelor femeii. Poliţia se temea pentru ea. Se temea să nu-şi 
facă singură rău. Era o posibilitate, ştia asta. Dar mai întâi 
trebuia să ajungă la băutură, la cei patru centimetri de gin 
rămaşi în sticla ascunsă sub lenjeria de corp. 

-Promit să nu fac nimic. 

Tinkie Kellerman s-a mulţumit să o privească fix, cu ochii ei 
mari, plini de înţelegere. 

Alexa a intrat în dormitor. 

-Măcar nu veni după mine în baie. Avea să ia sticla din 
dulăpior împreună cu lenjeria şi să o ascundă cu propriul ei trup. 

-Aşază-te aici, i-a spus poliţistei arătând spre taburetul din 
faţa măsuţei de toaletă. 


Ciocănitul la uşă nu se mai oprea. Fransman Dekker s-a dus 
să deschidă. Willie Mouton, acel Zorro chel, îmbrăcat în negru, 
era pe verandă, împreună cu un alter ego - un bărbat la fel de 
zvelt ca el, dar cu o claie de păr negru pe cap, despărţit cu mare 
greutate în două de o cărare făcută într-o parte. Avea 
înfăţişarea unui antreprenor de pompe funebre, cu o faţă lungă 
şi sumbră, ochi cercetători şi un costum cu cravată de culoarea 
cărbunelui. 

-A sosit avocatul meu. Acum sunt pregătit pentru tine. 

-Pregătit pentru mine, ziceţi? Dekker era gata să 
izbucnească, enervat de faptul că bărbatul cel alb îl trata de sus, 
dar afară, în stradă, obiectivele aparatelor de fotografiat erau 


aţintite asupra lui, iar reporterii şi curioşii stăteau înghesuiți 
lângă gard. 

-Regardt Groenewald, s-a prezentat avocatul pe un ton 
reţinut, întinzând precaut o mână. 

O ofertă de pace care îl obliga pe Dekker să schimbe foaia. 

A scuturat mâna subţire şi nesigură. 

-Dekker, a spus, măsurându-l pe avocat din cap până-n 
picioare. 

Se aşteptase la un doberman, nu la un basset. 

-Clientul meu vrea să spună că putem începe discuţia, a 
continuat Groenewald. 

-Unde e Alexa? a întrebat Mouton uitându-se în casă peste 
umărul lui Dekker. 

Groenewald şi-a pus mâna flască pe braţul lui Mouton, ca 
pentru a-l potoli. 

-Avem pe cineva care se ocupă de ea. 

-Cine? 

-O polițistă de la Serviciile Sociale. 

-Vreau să o văd. 

Glasul poruncitor al unui individ alb, însă avocatul a 
intervenit din nou, dezamorsând situaţia. 

-la-o uşor, Willie. 

-Deocamdată, nu puteţi să vorbiţi cu doamna Barnard, a spus 
Dekker. 

Mouton s-a uitat cu reproş la avocat. 

-Regardt, doar n-au dreptul să facă asta. 

Groenewald a scos un oftat. 

-Willie, sunt sigur că i s-a spus Alexei ce drepturi are. 

Vorbea lent, pe un ton de scuză, rostind cu grijă fiecare 
cuvânt. 

-Bine, dar femeia asta este bolnavă. 

-Doamna Barnard nu a dorit să discute cu poliţia în prezenţa 
unui avocat. 

-Dar nu e compis mentos, a insistat Mouton. 

-Compos mentist, l-a corectat Groenewald răbdător. 

-În stadiul actual al anchetei, doamna Barnard nu este 
considerată suspectă, a spus Dekker. 

-Nu asta am aflat de la menajeră. 

-Din câte ştiu eu, menajerele nu sunt angajate ale poliţiei. 

-Uite, Regardt. i-am spus eu că aşa sunt toţi. Fac pe 


deştepţii. Mi-am pierdut prietenul, colegul, şi ei... 

-Willie dragă, domnule Dekker, vă rog să ne păstrăm cu toţii 
calmul. 

-Sunt calm, Regardt. 

-Clientul meu are informaţii legate de caz, a spus 
Groenewald. 

-Ce fel de informații? 

-Informatii relevante. Dar nu putem să... 

-Atunci este de datoria dumneavoastră să ni le puneţi la 
dispoziție. 

-Nu şi dacă o să faci în continuare pe deşteptul cu mine. 

-Domnule Mouton, dacă ştiţi ceva, este obligația 
dumneavoastră să ne comunicaţi şi nouă. Tăinurea de probe 
este... 

-Vă rog, domnilor..., a intervenit Groenewald. Apoi, adăugă 
precaut: Poate ar fi mai bine dacă am discuta înăuntru. 

Dekker a ezitat. 

-Clientul meu are suspiciuni serioase referitoare la persoana 
care l-a ucis pe Adam Barnard. 

-Dar nici nu vreau să defăimez pe cineva, a spus Mouton. 

-Willie, având în vedere circumstanţele, calomnia nici nu intră 
în discuţie. 

-Vreţi să spuneţi că ştiţi cine l-a împuşcat pe Adam Barnard? 

-Clientul meu nu deţine nici o dovadă în acest sens, dar 
consideră că este de datoria lui să  împărtăşească 
reprezentanţilor legii informaţiile pe care le are. 

Fransman Dekker s-a uitat mai întâi la mulţimea strânsă în 
spatele gardului, apoi la Groenewald şi la Mouton. 

- Cred că ar fi mai bine să intrăm în casă. 


Rachel Anderson mergea pe cărarea care urmărea conturul 
muntelui, înaintând mai rapid acum, fiindcă terenul era drept şi 
nici nu se mai putea bucura de adăpostul oferit de pini. 
Dedesubt se vedeau numai case, vile cu piscine şi grădini 
luxuriante împrejmuite de ziduri înalte. Dincolo de ele se 
întindeau oraşul şi fâşia lungă a golfului Table, o imagine ca de 
carte poştală, cu marea de un albastru strălucitor şi un 
mănunchi de zgârie-nori înghesuiți laolaltă, de parcă apropierea 
le-ar aduce solidaritate. 


Totul nu era decât o minciună, toată frumuseţea aceea, şi-a 
dat ea seama. Ceva de faţadă. lar ea şi Erin se lăsaseră înşelate 
de aparenţe. 

In faţă, poteca o cotea spre dreapta, înconjurând un lac. 
Malurile înalte aveau să o ascundă de privirile urmăritorilor preţ 
de câteva sute de metri. 


În spatele uşii de la baie, Alexa Barnard şi-a scos halatul şi 
cămaşa de noapte şi a întins mâna după sticla ascunsă sub 
lenjeria de corp curată. A desfăcut-o cu mâini tremurânde. Nu 
mai rămăsese cine ştie ce. A dus sticla la gură şi a băut. A zărit 
mişcarea în oglindă şi a urmărit-o fără să vrea. Trupul gol, 
feminitatea din el de mult pierdută, părul lung şi unsuros căzând 
în laţe peste faţă, axilele nerase, gura deschisă, sticla ridicată 
într-o încercare disperată de a sorbi şi ultima picătură. A tresărit 
văzând demonul acela şi modul în care oglinda se focalizase 
parcă asupra sticlei goale. 

Cine era persoana care o privea din oglindă? 

S-a întors cu spatele la oglindă, cu sticla acum goală în 
mână. Băutura nu îi adusese uşurarea. A pus sticla jos, pe 
podea, şi s-a rezemat de perete, întinzând un braţ în faţă. 

Ea să fie oare persoana pe care o văzuse în oglindă? 

Soetwater, aşa îi şoptise detectivul cel îngăduitor, cu 
trăsături neregulate şi păr ciufulit. „Cum de ai ajuns în halul 
ăsta?“ voise de fapt să spună. Ea îi povestise totul, dar acum, 
stând în faţa reflexiei neaşteptate a propriului corp, explicaţia i 
se părea cumva insuficientă. 

S-a răsucit şi s-a uitat din nou la imaginea femeii. Trupul înalt 
părea atât de lipsit de apărare. Picioarele, şoldurile, stomacul 
uşor proeminent, sânii fermi cu sfârcuri lungi, pielea gâtului 
încreţită, neîngrijită. O faţă ridată, uzată, înecată în băutură. 

Da, ea era. Corpul ei, faţa ei. 

Dumnezeule! 

„Cum de ai ajuns în asemenea hal?“ Îşi punea întrebarea cu o 
curiozitate autentică. S-a învârtit pe călcâie şi a intrat sub duş. 
Până aici îi fusese, nu avea să meargă mai departe. Nu putea. 

A dat drumul la robinet mai mult din instinct. 

Adam era mort. Ce avea să facă ea din acel moment? 
Diseară? Peste o zi? 


Spaima care urca în ea era atât de mare, încât a fost nevoită 
să se sprijine 
cu palmele de plăcile de faianţă ca să a nu cadă. A rămas o 
vreme aşa, cu apa opărită şiroind pe ea, dar fără să simtă că o 
arde. Pastile, de asta avea nevoie acum, de pilulele de dormit, 
ca să poată să plece, să plece cât mai departe de femeia din 
oglindă, de procesul de autodistrugere în care se complăcea de 
atâta timp, de setea care o copleşea zi de zi, de bezna care o 
aştepta. 

Pilulele erau în dormitor, însă acolo o aştepta Tinkie 
Kellerman. 

Trebuia să găsească altceva. A ieşit repede de sub duş şi a 
deschis uşa dulăpiorului cu mâini tremurânde. Din cauza grabei, 
sticluţele s-au ciocnit una de alta. Nimic nu îi era de folos. A luat 
aparatul de ras, a văzut că n-avea ce face cu el şi l-a aruncat 
scârbită în uşa băii, apoi a scotocit frenetic prin dulăpior. Nimic, 
nimic... 

-Doamnă Barnard? s-a auzit o voce de dincolo de uşă. 

Alexa s-a întors şi a încuiat uşa. 

-Lasă-mă în pace. 

Nici măcar vocea nu era a ei. 

-Doamnă, vă rog. 

A zărit sticla de gin. A înşfăcat-o de gât şi a izbit-o de perete. 
Cioburile au lovit-o în frunte. S-a uitat lung la marginea tăioasă a 
bucății de sticlă rămase în mână. Şi-a ridicat braţul stâng şi a 
tăiat violent, adânc, cu disperare, de la palmă până la cot. 
Sângele a ţâşnit şuvoi. A făcut încă o tăietură. 


În camera de zi, Mouton şi Groenewald s-au aşezat unul 
lângă altul pe canapea. Dekker stătea vizavi. 

-Nu am dovezi, a subliniat Mouton. 

-Povesteşte-i pur şi simplu ce s-a întâmplat, Willie. 

Semănau cu tipii ăia doi din vechile filme alb-negru, şi-a dat 
seama Dekker. 

Cum Dumnezeu îi chema? 

-Individul ăsta a dat buzna la mine în birou, amenințând că-l 
omoară pe 
Adam... 

-Şi cine e individul despre care vorbiţi? 


Mouton şi-a consultat avocatul. 
-Eşti sigur că nu pot fi acuzat de calomnie, Regardt? 
-Sunt sigur. 

-Dar dacă o să mă cheme să depun mărturie la tribunal? 

-Willie, asta nu e calomnie. 

-Da, dar ar putea să le distrugă cariera. Dacă nu l-a ucis el? 

-Willie, trebuie să spui tot ce ştii, n-ai de ales. 

Laurel şi Hardy, şi-a amintit Dekker. Stan şi Bran. Doi comici 
albi. 

-Domnule Morton, despre cine e vorba? a repetat. 

Mouton a răsuflat adânc, şi mărul lui Adam i-a tresărit. 

-Josh Geyser, a spus rezemându-se pe spate, ca şi cum 
vorbele lui ar fi declanşat o furtună. 

-Cine? 

-Cântărețul de gospel, a răspuns Mouton nerăbdător. Ştii tu, 
Josh şi Melinda. 

-N-am auzit în viaţa mea de ei. 

-Cum? N-ai auzit de Josh şi Melinda? Toată lumea îi ştie. Au 
vândut şaizeci de mii de CD-uri din ultimul album lansat, patru 
mii într-o singură zi, când au figurat în topul întocmit de radio 
RSG. Sunt adevărate vedete. 

-Şi de ce-ar fi vrut Josh Geyser să- | ucidă pe Adam Barnard? 

Mouton s-a aplecat în faţă, şoptind conspirativ: 

-Pentru că Adam i-a pus-o Melindei în birou. 

-l-a pus-o? 

-Ştii... A făcut sex cu ea. 

-În biroul lui Barnard? 

-Exact. 

-Şi Geyser i-a prins? 

-Nu. Melinda a mărturisit. 

-Lui Josh? 

- Nu. Cuiva mai sus. Dar Josh a fost lângă ea în acel moment. 

Fransman Dekker a pufnit, un sunet undeva între râs şi 
neîncredere. 

-Domnule Mouton, doar nu vorbiţi serios. 

-Ba da! Mouton părea de-a dreptul indignat. Doar nu-mi arde 
de glume în asemenea clipe! 

Dekker a clătinat din cap. 

-leri după-amiază Josh Geyser a năvălit la mine ca o furtună, 
a trecut în fugă pe lângă Natasha şi aproape că mia spart uşa 


biroului. Mi-a spus că-l caută pe Adam şi, când l-am întrebat de 
ce, a zis c-o să-l omoare fiindcă o violase pe Melinda. Şi atunci 
eu l-am întrebat: „Cum poţi să spui aşa ceva, Josh?“, iar el mi-a 
răspuns că Melinda mărturisise. „Ce anume a zis Melinda?“ l-am 
întrebat eu, şi el mi-a răspuns că Melinda se rugase şi că 
mărturisise că înfăptuise păcatul cel mare acolo, în biroul lui 
Adam, ba chiar pe birou, şi că fusese diavolul, însă el, Josh 
adică, cunoştea prea bine stilul lui Adam. Şi că avea să-l omoare 
în bătaie. Josh e un munte de om, a fost gladiator înainte. 
Mouton şi- a coborât din nou vocea. Umblă vorba că nu poate... 
ştii tu... să şi-o scoale din cauza steroizilor. 

- Asta n-are nici un fel de relevanţă, Willie, a spus 
Groenewald. 

-Ba nu, asta ar putea fi o motivaţie. 

-Nu, nu...a insistat avocatul. 

-Să-l omoare în bătaie? a repetat Dekker. Aşa a zis? 

-A zis şi c-o să-l ucidă. A zis c-o să-l ucidă de-o să-l ia mama 
naibii, c-o să-i taie boaşele şi-o să le atârne de CD-ul de platină 
din camera de zi. 

-Stilul lui Adam. Ce a vrut să spună cu asta? 

-Adam e... Mouton a ezitat. Nu-mi vine să cred că Adam e 
mort. S-a rezemat de spătarul canapelei şi şi-a trecut palma 
peste craniul ras. Mi-a fost prieten. Mi-a fost partener de afaceri. 
Ne cunoşteam de multă vreme... L-am prevenit că într-o bună zi 
cineva... Tăcere. Mouton şi-a şters ochii cu dosul palmei. Scuze. 
Mi-e tare greu să vorbesc despre el. 

Avocatul a întins o mână lungă, subţire, bătându-şi uşurel 
clientul pe braţ. 

-E de înţeles, Willie... 

-A fost un om remarcabil... 

Dekker a auzit vocea stridentă şi panicată a lui Tinkie 
Kellerman strigându-l: 

-Fransman! 

S-a ridicat repede şi s-a năpustit spre uşă. 

-Fransman! 

-Aici sunt! 

Şi-a ridicat ochii şi a văzut-o pe Kellerman în capul scărilor. 

-Grăbeşte-te! Am nevoie de ajutor! 


La o sută de metri dincolo de lac, poteca o cotea la stânga şi 
cobora muntele spre oraş, printr-o râpă largă şi puţin adâncă. 
Rachel Anderson a mers printre pini, pe cărarea care ocolea 
bolovanii uriaşi. În faţă a zărit un bloc stâncos cu o despicătură 
în mijloc, şi, mai departe, spre dreapta, o casă aproape 
terminată, ascunsă în spatele unui stejar imens. Un umbrar 
răcoros, un loc de odihnă, deşi primul ei gând a fost să-şi 
domolească setea cumplită. 

A trecut de garaj, cercetând din ochi strada. Un pin, tăiat şi 
aşezat în stive, bloca intrarea în garajul pentru două maşini. A 
zărit un robinet de apă în apropierea uşii din spate a casei, s-a 
rugat în gând să fie conectat la sistemul de apă curentă, a 
înaintat repede spre el, s-a aplecat şi i-a dat drumul. Apa 
argintie a ţâşnit imediat, la început caldă, apoi tot mai rece. 
Fata s-a lăsat să cadă într-un genunchi, a dat drumul şi mai tare 
la robinet, şi-a făcut palmele căuş şi a sorbit îndelung. 


Fransman Dekker forţase destule uşi la viaţa lui ca să ştie că 
nu le poţi sparge cu umărul. A făcut un pas în spate, şi-a luat 
avânt şi a lovit cu piciorul. Uşa s-a crăpat, dar a rămas închisă. A 
lovit iar şi iar, până când în uşă s-a căscat o deschizătură de 
numai vreo patruzeci de centimetri. Suficientă însă pentru a zări 
sângele. 

-Dumnezeule! a exclamat Tinkie Kellerman din spatele său. 

-Ce e? Ce s-a întâmplat? a întrebat Willie Mouton încercând 
să se strecoare pe lângă ea. 

-Domnule, n-aveţi voie să... 

Dekker intrase deja în baie. A văzut-o pe Alexa Barnard 
zăcând întinsă pe podea. A păşit în balta de sânge şi a întors 
trupul gol cu faţa în sus. Femeia avea ochii deschişi, dar privirea 
îi era înceţoşată. 

- Repede, cheamă salvarea, i-a zis detectivul lui Tinkie. 

S-a aplecat să vadă mai bine rănile. La încheietura mâinii 
stângi erau cel puţin trei tăieturi adânci. 

Sângele încă se mai scurgea din răni. Dekker a luat o cârpă 
de pe jos şi a legat-o în jurul rănii cât de strâns a putut. 

Alexa a şoptit ceva, abia auzit. 

-Ce-aţi spus, doamnă? a întrebat el. 

-Braţul celălalt, a murmurat femeia. 


-Ce-i cu el? 
-Tăiaţi-l şi pe el, vă rog, şi cu un gest sfârşit, i-a întins sticla 
spartă. 


Fata şi-a potolit setea şi şi-a spălat sângele de pe mâini, 
braţe şi faţă. Apoi s-a ridicat, a închis robinetul şi a inspirat 
adânc. Oraşul era chiar în dreptul ei, ceva mai jos... A dat ocol 
casei, mai puţin înspăimântată acum, cu teama ceva mai 
domolită după ce îşi astâmpărase setea. 

Şi dintr-odată i-a zărit, la numai douăzeci de paşi mai jos în 
stradă. A încremenit şi respiraţia i s-a oprit în gât. Stăteau cu 
spatele la ea, unul lângă altul. Îi cunoştea. Încremenise. Inima îi 
bubuia în urechi. 

Urmăritorii se uitau în jos, de-a lungul străzii care cobora în 
pantă spre oraş. 

Garajul. Stivele din lemn de pin. Trebuia să ajungă acolo. 
Erau la cinci paşi în spatele ei. Era prea speriată ca să-şi ia ochii 
de la atacatori. Şi-a târşâit picioarele înapoi, gândindu-se cu 
groază că ar putea să calce pe ceva şi să facă zgomot. Şi 
rugându-se ca bărbaţii să nu se întoarcă spre ea. A ajuns la 
peretele garajului. Incă un pas. Şi atunci unul dintre ei a început 
să se răsucească. Era cel care declanşase coşmarul. Cel care se 
aplecase peste Erin, cu cuțitul în mână. 


4 În limba latină, în original, „în deplinătatea facultăţilor 
mentale“ (n.tr.) 

5 Referire la spectacolul de televiziune Gladiatorii, turnee de 
diverse întreceri sportive difuzate în Africa de Sud în 19912001 
(n.tr.) 


10 


În salonul pentru micul dejun de la hostelul Cat & Moose, 
Oliver „Ollie“ Sands, în vârstă de nouăsprezece ani, stătea cu 
capul sprijinit în mâini. Uşor supraponderal, tânărul avea părul 
roşcat şi o piele albă care fusese prea mult expusă la soare. 
Ochelarii dreptunghiulari cu rame negre erau aşezaţi pe masa 
din faţa lui. Vizavi de el, mai spre uşă, stăteau inspectorii 
Vusumuzi Ndabeni şi Benny Griessel. 

- Domnul Sands a identificat victima ca fiind domnişoara Erin 
Russel, a spus Vusi cu fotografia fetei şi cu carneţelul de notițe 
ţinute la îndemână. 

-lisuse! a exclamat Sands, clătinându-şi capul ascuns în 
mâini. 

-Domnul Sands călătoreşte prin Africa împreună cu 
domnişoara Russel şi prietena ei, Rachel Anderson. Nu ştie unde 
se află domnişoara Anderson în acest moment. Ultima oară le-a 
văzut noaptea trecută, în clubul de noapte Van Hunks. De pe 
Castle Street, a adăugat Vusi, aruncându-şi privirea spre Sands 
pentru a primi de la el confirmarea. 

-lisuse, a repetat acesta, coborându-şi mâinile şi trăgând 
ochelarii mai aproape. 

Griessel a sesizat că avea ochii roşii. 

-Domnule Sands, aţi ajuns în Cape Town ieri? 

-Da, domnule. Venind dinspre Namibia. 

Tânărul vorbea cu un accent american inconfundabil şi vocea 
îi tremura sub impactul emoţiei. Şi-a pus ochelarii pe nas şi a 
clipit des, de parcă atunci îl vedea pentru prima oară pe Vusi. 

-Eraţi numai voi trei? a întrebat Griessel. 

-Nu, domnule. Eram un grup de douăzeci şi una de persoane. 
De fapt, douăzeci şi trei am plecat în tur din Nairobi. Dar un tip 
şi o tipă s-au oprit în Dar es Salaam. Nu... nu le-a plăcut. 

-Ce fel de tur? a întrebat Griessel. 

- The African Adventure Tour. Un circuit cu autocarul. 

-Şi tu şi cu cele două fete călătoreaţi împreună? 

-Nu, domnule, ne-am cunoscut în Nairobi. Ele sunt din 
Indiana, iar eu - din Phoenix, Arizona. 

-Dar aţi fost aseară împreună la club? a întrebat Vusi. 

-Am fost mai mulţi din grup. 


-Câţi? 

-Nu ştiu. Vreo zece, cred, nu sunt foarte sigur. 

-Şi cele două fete au mers şi ele cu grupul? 

-Da. 

-Şi ce s-a întâmplat la club? 

-Ne-am distrat... ştiţi cum e... Sands şi-a scos din nou 
ochelarii şi s-a frecat la ochi. Am băut ceva, am dansat un pic. 

Şi-a pus ochelarii înapoi pe nas. 

Gestul l-a făcut pe Griessel să devină bănuitor. 

-La ce oră ai plecat din club? a întrebat Vusi. 

-Păi, ştiţi. eram cam obosit. M- am întors aici pe la 
unsprezece seara. 

-Şi fetele? 

-Nu ştiu ce au făcut. 

-Dar erau în club când ai plecat tu? 

-Da, domnule. 

-Deci ultima oară când ai văzut-o pe domnişoara Russel în 
viaţă a fost acolo, la club. 

Faţa lui Sands s-a schimonosit. A dat aprobator din cap, de 
parcă brusc nu mai era convins că putea rosti vreun cuvânt. 

-Şi fetele beau şi dansau? 

-Da, domnule. 

-Erau în continuare cu grupul? 

-Da. 

-Poți să ne spui numele celor cu care erau în acel moment? 

-Cred că... Jason, Steven, Sven, Kathy... 

-Ştii şi numele lor de familie? 

Vusi şi-a tras carneţelul mai aproape. 

-Nu pe toate. Dar ştiu că pe Jason îl cheamă Dicklurk, iar pe 
Steven, Cheatsinger... 

-Poți să ne spui numele pe litere? 

-Păi, Jason, cred că ştiţi, e J.A.S.O.N. Dar numele de familie... 
nu sunt sigur cum se scrie. Pot să...? 

-Steven cu „v“ sau cu „ph“? a întrebat Vusi, pregătindu-se să 
noteze. 

-Nu ştiu. 

-Şi numele lui de familie? 

-Staţi un pic... N-ar fi mai bine să vă fac rost de listă? Găsiţi 
acolo toate numele, inclusiv ale ghizilor. 

-Chiar te rog. 


Stands s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. S-a oprit din 
drum. 

-A, mi-am amintit. Am nişte poze cu Rachel şi cu Erin. 

-Fotografii? 

-Da. 

-Putem să le vedem şi noi? 

-Sunt în aparat, dar vi le pot arăta... 

-Ar fi grozav. 

Ollie Sands a ieşit pe uşă. 

-Dacă o să avem poza fetei dispărute..., a spus Vusi. 

-Tipul ne ascunde ceva, a comentat Griessel. Ceva în 
legătură cu seara trecută. 

-Crezi? 

-Adineauri, când şi-a scos ochelarii... a început să ne toarne 
minciuni. 

-A plâns înainte să vii tu. Poate că... 

-Îți spun, ne ascunde ceva, Vusi. Ochelariştii... au un fel al lor 
de a... Griessel s-a oprit, şovăielnic. Din experienţa cu Dekker, 
învățase că trebuia să se poarte cu mănuși cu discipolii săi. Vusi, 
astea sunt lucruri pe care le înveţi în timp, după multe 
interogatorii... 

-Benny, ştii bine că vreau să învăţ tot ce pot de la tine. 

Griessel s-a ridicat. 

-Atunci vino şi aşază-te aici! Persoana pe care o interoghezi 
trebuie să stea întotdeauna cu spatele la uşă. A mutat scaunele 
şi s-a aşezat pe unul dintre ele, cu Vusi alături. Asta ca să-ţi dai 
seama dacă îţi ascunde ceva, a continuat el. Să zicem că 
individul e aşezat aici, ceea ce înseamnă că stă cu picioarele 
îndreptate spre uşă. Atunci nu prea o să poţi să-i descifrezi 
limbajul corpului. Însă, dacă are uşa în spate, se va simţi încolţit. 
Şi semnalele pe care le va transmite vor fi mai clare; de pildă, 
va transpira, se va trage de guler, va da nervos din picioare, se 
va freca la ochi sau, dacă poartă ochelari, îi va scoate şi îi va 
pune la loc. Individul ăsta exact asta a făcut atunci când ne-a 
spus că s-a întors devreme la hotel. 

Ndabeni îi sorbise fiecare cuvânt. 

-Mersi, Benny. O să văd ce are de zis despre asta. 

-E singurul din grup care e prezent acum aici, în hotel? 

-Da. Unii dintre ei au plecat aseară cu avionul spre casă. 
Ceilalţi sunt fie într-un tur „drumul vinului“, fie pe munte. 


-Dar el era încă aici? 

-Da, era tot în pat. 

-Hmm, de ce oare? 

-Bună întrebare. 

-Ştii cum să procedezi ca să-i urmăreşti privirea? 

Detectivul cel negru a clătinat din cap. 

-Mai întâi, îl pui să scrie ceva, ca să-ţi dai seama dacă e 
dreptaci sau stângaci. Pe urmă te uiţi cum îşi mişcă ochii atunci 
când răspunde... 

Telefonul lui Griessel a sunat. A văzut pe ecran numele 
AFRIKA. 

-E comisarul, a spus. 

Vusi a ridicat din sprâncene. 

-Griessel la telefon. 

-Benny, ce naiba se petrece? a întrebat comisarul regional de 
la Departamentul de Detectivi şi Criminalistică pe un ton atât de 
ridicat, încât Vusi l-a putut auzi fără probleme. 

-Poftim? 

-E un avocat care mă tot sună, unul Groenewoud, 
Groenewald sau ceva de genul ăsta, şi îmi ţine predici de parcă 
ar fi misionar, cum că ai dat-o în bară cu nevasta lui Adrian 
Barnard... 

-Adam Bar... 

-Nu mă interesează! Susţine că femeia s-a sinucis pentru că 
tu ai intimidat-o şi că ea nu are nimic de-a face cu moartea 
soţului... 

Griessel a simţit un junghi în inimă. 

-Femeia e moartă? 

-Nu, slavă Domnului că e încă în viaţă, dar tu, Benny, eşti 
acolo ca mentor al tinerilor poliţişti, eu de aia te-am adus la 
mine în secţie. Parcă văd ce scandal o să iasă în presă. Am aflat 
că Barnard ăsta era o celebritate... 

-Domnule, vă asigur, nimeni. 

-Ne vedem la spital, şi vezi să fie şi Fransman Dekker cu tine. 
O să fiu şi eu acolo. Dekker ăsta plesneşte de atâta ambiţie, şi, 
dacă eu încerc să îl acopăr, vor zice că e din cauză că e hotnot, 
ca mine, şi că eu nu apăr decât interesele celor din neamul 
meu. Fir-ar să fie, Benny, ia spune-mi, tu pe unde naiba umbli 
acum? 

-Sunt cu Vusi, comisare. Ştiţi, crima aceea de la biserică... 


-Şi mai aflu şi că tipa moartă e americană. lisuse, Benny, o 
chestie ca asta nu se putea întâmpla decât într-o zi de marţi. 
Deci ne vedem la spital, în cinci minute. 

S-a auzit tonul. Benny şi-a amintit că îi dăduse Alexei Barnard 
să bea, apoi şi-a dat seama că şeful uitase să precizeze la ce 
spital urmau să se întâlnească, şi, în clipa aceea, Oliver „Ollie“ 
Sands a intrat în încăpere cu aparatul de fotografiat în mână şi 
plângând în timp ce se uita la ecran. A ridicat aparatul în aşa fel 
încât detectivii să poată vedea şi ei pozele. Benny Griessel a 
simţit apăsarea aceea atât de familiară, de parcă o nălucă îi 
strivea în gheare inima ca într-o menghină. Rachel Anderson şi 
Erin Russel râdeau fericite şi lipsite de griji, cu muntele Kiliman- 
jaro în fundal. Tinere şi pline de viaţă, exact ca fiica lui, Carla, 
toate trei pornite în Marea Aventură. 


Rachel Anderson stătea întinsă pe burtă în spatele stivei de 
lemne de pin, în răcoarea garajului, încercând să-şi ţină 
respiraţia sub control. 

La un moment dat, a auzit paşi şi voci apropiindu-se şi a 
crezut că o zăriseră. 

-... Mai mulţi oameni, a spus unul dintre bărbaţi. 

-Poate. Dar, dacă Şeful o scoate la capăt, vom fi mai mult 
decât suficienţi. 

Le-a recunoscut vocile. Stăteau de vorbă exact în faţa 
garajului. 

-Sper că e totuşi pe-aproape. 

-Munte nenorocit! E imens! Însă, dacă fata face vreo mişcare, 
Barry o s-o 
vadă. În plus, poliţiştii noştri o să scotocească şi ei străzile, aşa 
că dăm noi de târfa aia. Vă spun, mai devreme sau mai târziu, 
tot o să punem mâna pe ea, şi atunci o să se termine definitiv 
cu porcăria asta. 

Fata a rămas ascunsă, ascultând vocile şi paşii care se 
îndepărtau. „Poliţiştii noştri o să scotocească şi ei străzile. “ 
Cuvintele îi răsunau în minte, risipindu-i orice urmă de speranţă. 

Benny Griessel a şoptit în afrikaans: 

- O să ciripească, Vusi. Trebuie doar să-l sperii niţel. 
Ameninţă-l că-i pui cătuşele. Dacă e cazul, bagă-l câteva ore la 
răcoare. Îmi pare rău, acum trebuie să plec. 


-OK, Benny. 

Griessel a ieşit şi, în drum spre maşină, l-a sunat pe Dekker. 

-E încă în viaţă, Fransman? 

-Da, trăieşte. Tinkie a stat tot timpul cu ea, însă, la un 
moment dat, tipa a intrat în baie, s-a încuiat pe dinăuntru şi şi-a 
tăiat venele de la mână cu o sticlă de gin spartă... 

Sticla din care o servise el? Dar cum naiba de reuşise să o ia 
cu ea în baie? 

-O să supravieţuiască? 

-Aşa cred. Am chemat imediat Salvarea. A pierdut mult 
sânge, dar cred 
că o să-şi revină. 

-Unde eşti acum? 

-În City Park. Te-a sunat comisarul? 

-Da, e foc şi pară. 

-Benny, n-a fost vina nimănui. Nenorocitul ăla de Mouton a 
făcut o scenă... Când a văzut sângele pe jos, şi- a ieşit din minţi. 

-Lasă că o rezolvăm noi cumva, Fransman. Plec acum spre 
spital. 

S-a urcat în maşină, întrebându-se dacă nu cumva scăpase 
ceva din vedere în timpul conversaţiei cu Alexa Barnard. Să fi 
ratat vreun semn? 

-Sunt prietenul tău, a zis inspectorul Vusi Ndabeni. Mie poţi 
să- mi spui tot, apoi l-a văzut pe Oliver Sands cum îşi duce mâna 
la ochelari şi şi-i scoate. 

-Da, ştiu. 

Tânărul a început să-şi şteargă ochelarii cu marginea 
tricoului, stând acum aşezat cu spatele la uşă. 

-Deci, spune-mi, ce s-a întâmplat de fapt seara trecută? a 
întrebat detectivul, urmărind semnalele despre care îi pomenise 
Griessel. 

-V-am spus deja, a răspuns Stones pe un ton prea controlat. 

Vusi a lăsat tăcerea să se aştearnă. S-a uitat fără să 
clipească la tânăr, dar acesta şi-a ferit privirea. A aşteptat ca 
Sands să-şi pună din nou ochelarii pe nas, apoi s-a aplecat în 
faţă. 

-Nu cred că mi-ai povestit tot. 

-Ba da, jur. 

Mâinile au urcat din nou spre ochelari, aşezându-i mai bine 
pe nas. Benny îl sfătuise să-l sperie. Dar Vusi nu ştia dacă 


băiatul putea fi convins. A scos din buzunarul de la haină o 
pereche de cătuşe şi a pus-o pe masă. 

-Ştii, închisoarea nu e cel mai plăcut loc din lume. 

Sands s-a holbat la cătuşe. 

-Domnule, vă rog... 

-Vreau să te ajut. 

-N-aveţi cum. 

-De ce? 

-O, Doamne! 

-Domnule Sands, vă rog să vă ridicaţi, cu mâinile la spate. 

-O, Doamne, a repetat Oliver Sans, ridicându-se încet. 

-Ai de gând să-mi spui adevărul sau nu? 

Tânărul s-a uitat la Vusi, s-a cutremurat şi s-a aşezat la loc, la 
fel de încet precum se sculase. 

-Da. 


6 În afrikaans, în original, „metis“, termen peiorativ (n.tr.) 


09.04-10.09 


11 

Griessel conducea în jos pe Loop Street către port. Ar fi 
trebuit să o ia pe Bree Street, ca să evite traficul aglomerat, 
vehiculele care înaintau încet şi pietonii care se plimbau agale 
pe şosea, obişnuita turmă de gură-cască locali. Plus turiştii 
veniţi din Gauteng”. Erau inconfundabili. Acesta era al doilea val: 
primii soseau în decembrie, în vacanţa de iarnă, şi se purtau ca 
nişte nemernici, de parcă erau darul lui Dumnezeu pe pământ 
pentru Cape Town. În general erau familii cu copii morocănoşi, 


obsedaţi de telefoanele lor mobile, cu mămici puse pe 
cumpărături şi taţi nefamiliarizaţi cu topografia locului şi 
încurcând pe toată lumea. Al doilea val sosea în ianuarie şi era 
format din grăsanele alea arogante care stătuseră acasă, în 
Sandton?, de Crăciun, şi acum veneau aici ca să arunce cu banii, 
într-o frenezie care se repeta an de an. 

A văzut grupuri micuţe de turişti străini, europeni fără 
îndoială, genul care respectă cu stricteţe regulile şi traversează 
numai prin locurile marcate, cu nasurile vârâte în ghidurile de 
călătorii şi fotografiind tot ce le iese în 
cale. S-a oprit; toate semafoarele arătau roşu. De ce naiba nu îşi 
săltau cei de la poliţia metropolitană fundurile de pe scaun ca să 
sincronizeze odată nenorocitele alea de semafoare? 

Asta i-a amintit că trebuia să-l sune pe Jeremy Oerson. Poate 
că oamenii lui descoperiseră ceva. Nu, mai bine îi spunea lui 
Vusi să-l sune. Era cazul lui. A bătut nerăbdător darabana în 
volan, dându-şi seama că era ritmul de la Soetwater şi că nu 
putea să şi-o scoată din minte pe Alexa Barnard. Ar fi trebuit să 
se aştepte la tentativa ei de sinucidere. _ 

Ea îi povestise despre fantezia sa suicidală: „Imi închipui cum 
Adam vine acasă la şase şi jumătate, urcă scările şi mă găseşte 
moartă. Şi pe urmă îngenunchează lângă mine şi-mi spune: «Tu 
ai fost singura mea dragoste». Dar, fiind moartă, sigur că n-am 
să-l aud pe Adam cerşindu-mi iertarea; visul ăsta nu se va 
împlini niciodată". 

Griessel a clătinat din cap. Cum naiba de îi scăpase asta? Aşa 
se întâmplă când te scoli prea devreme, cu o oră mai devreme 
decât de obicei. Şi, deşi trecuseră deja câteva ore, încă nu îşi 
revenise. În plus, îi dăduse femeii să bea. Benny, marele 
mentor, cel care „uitase o grămadă de lucruri de care alţii nici 
măcar nu aveau să audă“. 

A încercat să-şi caute scuze în modul în care Alexa îşi 
prezentase povestea. li distrăsese atenţia, făcându-l să creadă 
că era o femeie care mai păstra încă o brumă de control. Il 
manipulase. Atunci când el şoptise Soetwater, ea întinsese 
paharul să i-l umple din nou -, taxa pe care trebuia s-o plătească 
pentru a asculta povestea. 

lar el se concentrase asupra băuturii; asta fusese, de fapt, 
problema. li turnase două degete de gin, iar ea îşi dăduse părul 
de pe faţă şi îi spusese: „Eram o puştoaică al naibii de nesigură 


pe mine“. Şi pe urmă povestea ei îl 

făcuse să-şi ia gândul de la posibilitatea ca Alexa să se sinucidă; 
fusese, pur şi simplu, fascinat. Nu mai auzise decât vorbele 
rostite de ea, cuvintele încărcate de ironie, modul în care ea se 
lua singură peste picior, ca şi cum întreaga poveste nu era 
decât o parodie, şi nu povestea vieţii ei. 

Alexa fusese copil unic. Tatăl ei lucra la o bancă, iar mama 
era casnică. O dată la patru sau cinci ani, atunci când tatăl era 
trimis în alt oraş sau promovat, se mutau - Parys, Potchefstoom, 
Port Elizabeth şi în cele din urmă Bellville, care întrerupsese şirul 
localităţilor al căror nume începea cu „P“. La fiecare plecare, ea 
lăsa în urmă prietenii abia formate şi o lua de la capăt la şcoală, 
ca un nou-venit ce era, conştientă de fiecare dată că nu era 
decât ceva temporar. Începuse să trăiască tot mai mult în 
propria lume, refugiindu-se în spatele uşii dormitorului. Ţinea un 
jurnal în care îşi nota, dureros de corect, tot ceea ce i se 
întâmpla, citea mult şi fantaza - iar în ultimii ani de liceu visase 
să devină cântăreaţă, să facă spectacol pe scena unor săli 
arhipline, cu spectatori ovaţionând în picioare, să apară pe 
copertele revistelor, să stea seara la un pahar de whisky cu alte 
celebrităţi şi să fie curtată de prinți. 

Sursa acestor visuri şi singurul element constant pe tot 
parcursul copilăriei şi al adolescenţei sale fusese bunica din 
partea tatălui. Alexa îşi petrecea Crăciunul cu ea în căldura 
înăbuşitoare din Kirkwood şi din Sunday's River Valley. Ouma 
Hettie fusese toată viaţa profesoară de muzică, o femeie 
energică, organizată, cu o grădină frumoasă şi o casă imaculată, 
cu o pianină tronând în camera de zi. O casă în care domneau 
parfumurile şi sunetele: marmelada şi gemul de caise fierbeau 
pe plită, pesmeţii sau picioarele de miel se rumeneau în cuptor, 
iar bunica vorbea sau cânta, şi seara sunetele dulci ale pianinei 
se înălţau şi ieşeau pe ferestrele deschise ale căsuţei albastre, 
spre terasele largi, grădinile bogate şi livezile de portocali din 
apropiere, către crestele prăpăstioase ale munţilor Addo şi către 
zările în nuanţe veşnic schimbătoare. 

La început, Alexa stătea lângă bunica ei, mulţumindu-se să o 
asculte. Mai târziu, a învăţat şi ea pe dinafară melodiile şi 
cuvintele şi deseori o acompania pe bătrână. 

Oumei Hettie îi plăceau sonatele lui Beethoven şi Schubert, 
dar nutrea o mare pasiune pentru fraţii Gershwin. Intre cântece 


îi povestea nostalgică mici istorii despre Ira şi George. Rialto 
Ripple şi Swanee fuseseră magic compuse, ca melodii armonice, 
în timp ce Oh, Kelly fusese concepută pentru a fi interpretată 
vocal. l-a spus Alexei că acel cântec fusese inspirat de marea 
dragoste a lui George Gershwin, compozitoarea Kay Swift, ceea 
ce nu îl împiedicase însă pe George să aibă o relaţie cu 
frumoasa actriţă Paulette Goddard. 

Într-o seară înăbuşitoare, pe când Alexa avea cincisprezece 
ani, Ouma Hettie se oprise brusc din cântat şi îi spusese: 

- Mergi acolo! 

Docilă, ea se apropiase de pianină. 

-Acum, cântă! 

Şi aşa şi făcuse, iar vocea ei se înălţase singură pentru prima 
dată. Of Thee I Sing, iar bătrâna îşi închisese ochii, zâmbetul mic 
din colţul gurii fiind singurul care îi trăda extazul. După ce ultima 
notă se stinsese în aerul înăbuşitor al serii, Ouma Hettie se 
uitase la nepoata ei şi, după un lung moment de tăcere, 
spusese: 

-Draga mea, înălţimea sunetelor e perfectă, voce ta e 
minunată. Vei ajunge o mare stea. 

După care se dusese şi scosese din vraful de LP-uri Gershwin 
Songbook al Ellei Fitzgerald. 

Aşa începuse visul. Şi lecţiile predate de Ouma Hettie. 

Părinţii Alexei nu se arătaseră prea impresionați. O carieră de 
cântăreaţă nu era ceea ce aveau ei în minte pentru unica lor 
fiică. Îşi doreau ca ea să devină profesoară, să aibă o diplomă, 
ceva practic, „pe care să se poată baza“. „Ce fel de bărbat ar 
vrea să se însoare cu o cântăreaţă?" Vorbele ironice ale mamei 
îi rămăseseră întipărite în minte. 

Petrecuse ultimul an de liceu în conflicte cu părinţii, în certuri 
aprige în camera de zi a casei din Bellville a directorului băncii. 
Făcând uz de muniţia 
verbală furnizată de bunică, Alexa recursese la argumentul 
suprem: 

- E viaţa mea. A mea. Cu o săptămână înaintea examenelor 
de final de liceu, se dusese să dea o probă cu orchestra Dave 
Burmeister. 

Tracul aproape că o dăduse gata. Nu era ceva nou. 
Experimentase asta şi la festivaluri, şi atunci când cântase 
ocazional la câte o nuntă sau în cluburi mici, alături de formaţii 


necunoscute. Devenise pentru ea un soi de ritual, un demon 
care începea sistematic să o devoreze cu patru zile înainte de a 
urca pe scenă, aşa încât, cu inima bătându-i nebuneşte în piept, 
palmele asudate şi o convingere fermă că avea să se facă de 
râs, nu reuşea să parcurgă drumul de la cabină până în faţa 
microfonului decât cu un suprem efort de voinţă. 

Dar, imediat ce începea să cânte, odată cu prima notă scoasă 
din gâtlejul încordat, demonul se evapora ca prin minune, ca şi 
cum nici nu existase vreodată. 

La primul ei spectacol cu orchestra Burmeister, într-un club 
din Johannesburg, bunica venise să o suţină şi să o încurajeze. 

- Draga mea, tu te-ai născut să fii cântăreaţă. Aşa că urcă pe 
scenă şi fă-i praf. 

Şi reuşise. Recenziile din revista The Star se aflau lângă patul 
Oumei Hettie când, la două luni după aceea, murise liniştită în 
somn. „Alexandra Brink, îmbrăcată într-o rochie neagră 
strălucitoare, se simte în largul ei pe scenă - tânără, blondă şi 
frumoasă. De cum începe să cânte, cu vocea ei joasă şi 
senzuală, complet stăpână pe repertoriul clasic, dar cu tendinţe 
inovative în interpretare, se vede că posedă o maturitate rar 
întâlnită şi o inteligenţă muzicală ieşită din comun. Repertoriul 
său cuprinde melodii de Gershwin, Nat King Cole, Ma Rainey, 
Bessie Smith şi Bobby Darin, iar aranjamentele 
muzicale ale lui Dave Burmeister se potrivesc ca o mănuşă 
stilului şi personalităţii sale.“ 

Oliver Sands din Phoenix, Arizona, i-a mărturisit inspectorului 
Vusi Ndabeni că se îndrăgostise de Rachel Anderson în ziua a 
opta a Aventurii Africane. În Zanzibar. Pe când mânca, foarte 
concentrat, un platou cu fructe de mare. 

„Se vede că-ţi place la nebunie“, spusese Rachel. 

El îşi ridicase privirea. Fata era aşezată în capătul celălalt al 
mesei de la restaurant, cu marea de smarald în spate, cu părul 
negru lung, de un castaniu-închis, împletit în coadă, şi o şapcă 
de baseball pe cap. Avea picioarele lungi şi frumoase şi purta o 
pereche de pantaloni scurţi. Ollie fusese luat prin surprindere şi 
se simţise stânjenit de modul în care îşi devorase mâncarea. 
Însă, atunci când fata zâmbise şi îşi trăsese scaunul în faţa lui, 
întrebându-l „Pot să stau aici?“, nu îi venise să creadă ce noroc 
dăduse peste el. 

Oliver i-a povestit lui Vusi că toţi membrii grupului se 


prezentaseră stând în cerc, sub cerul înstelat al Africii, în prima 
seară a turului. El nici nu încercase să ţină minte numele lui Erin 
şi al lui Rachel. Erau două fete drăguţe, sportive, bine-crescute, 
care nu aveau de ce să-l bage pe el în seamă. Când ea se 
aşezase la masa lui şi dăduse gata, cu mare poftă, propriul 
platou cu fructe de mare, se străduise, panicat, să îşi aducă 
aminte numele ei. Pentru că ea i se adresase. Il întrebase de 
unde era şi ce planuri de viitor avea. Îi ascultase cu interes 
răspunsurile şi îi povestise, la rândul ei, că visa să devină medic 
şi să lucreze cândva chiar aici, în Africa. 

Aşa că Oliver îşi pierduse capul după o fată fără nume. 

Alexa Brink avea probleme tot mai mari cu tracul. Pierderea 
bunicii fusese o grea lovitură, ca şi cum temelia pe care îşi 
construise visul se năruise cu totul, aşa că se apucase de fumat 
ca să îşi ţină sub control teama. 

În ciuda recenziilor elogioase şi a reacției entuziaste a 
publicului mic, dar loial din Johannesburg, Durban şi Cape Town, 
demonul nesiguranţei de sine nu o slăbea deloc. li şoptea la 
ureche, cu o voce răutăcioasă, că într-o bună zi avea să fie 
demascată, că cineva din public avea să-şi dea seama cine era 
ea cu adevărat şi avea să strige în gura mare că nu era decât o 
impostoare, o prefăcută. Stând singură în cabină, simţea că nu 
mai putea să facă faţă. Într- o seară, izbucnise în plâns de faţă 
cu Dave Burmeister, mărturisindu-şi spaimele. Astfel intrase 
într-un cerc vicios. Cu o răbdare părintească, Burmeister îi 
explicase că toţi marii muzicieni ai lumii sufereau de trac. La 
început, vocea lui calmă o liniştise şi-o ajutase să urce în faţa 
microfonului. Dar, cu fiecare seară, domolirea spaimei lua tot 
mai mult timp şi era nevoie de tot mai multe argumente şi laude 
care să o determine să traverseze scena către microfon. 

Până ce într-o zi, ajuns la capătul puterilor, Dave Burmeister 
îi pusese în faţă un pahar de coniac cu cola, spunându-i: Pentru 
numele lui Dumnezeu, dă-l pe gât!“ 


Oliver Sands şi-a controlat cu o mână de fier atracţia 
irezistibilă faţă de Rachel Anderson. A simţit instinctiv că nu 
trebuia să îşi dezvăluie în faţa ei dorinţa arzătoare şi că era mai 
bine să păstreze distanţa. Nu căuta să stea cât mai aproape de 
ea în autocar, nu-şi ridica lângă ea cortul seara. Aştepta acele 


momente magice când - de obicei aflându-se în compania lui 
Erin - Rachel i se adresa spontan ori îi cerea să le filmeze cu 
camera ei video la câte un obiectiv turistic. Uneori îl vedea cu o 
carte în mână şi îl întreba ce citea. Şi începeau să discute 
despre literatură. Seara, venea şi se aşeza lângă el la focul de 
tabără, spunându-i, cu energia ei debordantă: „Ei bine, Ollie, ce 
zici, este că azi ne-am distrat pe cinste?“ 

Zi şi noapte, Oliver era conştient de prezenţa ei, ştia unde se 
afla în orice moment, ce făcea, cu cine vorbea. A sesizat că se 
purta prietenos cu toată lumea din grup şi a măsurat timpul 
petrecut cu ceilalţi, dându-şi seama că era privilegiat - avea 
parte de mai multă atenţie şi conversaţie din partea ei decât 
oricine altcineva. Cei doi ghizi zvelţi şi plini de ei se bucurau de 
mare trecere printre fete, dar ea îi trata ca pe toţi ceilalţi bărbaţi 
din grup cu politeţe şi camaraderie, preferând să ia masa cu 
Ollie şi împărtăşindu-i numai lui secretele. _ 

Şi aşa au decurs lucrurile până ce au ajuns la lacul Kariba. In 
a doua zi de când se aflau acolo, în casele plutitoare, ea s-a 
schimbat, devenind tristă şi tăcută, toată veselia şi 
spontaneitatea dispărându-i dintr-odată. 


Alexa Brink s-a obişnuit să bea câte trei pahare înainte de 
fiecare spectacol. Doza necesară pentru a-l potoli cât de cât pe 
demon. Asta era limita ei. Patru pahare o făceau să se bâlbâie şi 
să i se amestece versurile în cap. O încruntare îngrijorată luase 
locul zâmbetului mândru şi părintesc de pe faţa lui Burmeister. 
Însă două pahare nu îi erau Alexei de-ajuns. 

Îşi dădea seama la ce riscuri se expunea. De aceea nu bea 
niciodată în timpul zilei sau după spectacol. Se mărginea la cele 
trei pahare - primul dat pe gât cu o oră şi jumătate înaintea 
ridicării cortinei, celelalte două sorbite mai încet. Violoncelistul 
fusese cel care îi sugerase ginul, fiindcă nu mirosea atât de tare 
precum coniacul. Ea încercase 
gin tonic, dar nu-i plăcuse. Aşa că se fixase asupra amestecului 
cu lămâie. 

Astfel ţinuse demonul sub control timp de patru ani, sute de 
reprezentații şi două discuri înregistrate cu Burmeister şi 
orchestra lui. 

Apoi îl cunoscuse pe Adam Barnard. 


Îl remarcase într-o seară în mica sală de spectacole din Cape 
Town - bărbatul înalt, viril, atrăgător, cu părul negru şi des, care 
o ascultase vrăjit. Care revenise în seara următoare. După 
concert, îi bătuse la uşa cabinei cu un buchet de flori în mână. 
Era volubil şi fermecător şi o complimen- ta cu 
măsură, ceea ce făcea ca felicitările lui să pară cu atât mai 
sincere. O invitase la masă, precizând clar că era vorba despre 
un prânz de afaceri. 

Conştientă de limitele genului muzical pe care îl abordase, 
Alexa era pregătită să îl asculte. Era cunoscută şi devenise 
populară în cercuri restrânse, dăduse câteva interviuri strălucite 
în paginile de divertisment ale cotidienelor, iar vânzările 
albumelor ei se menţinuseră la cifre modeste. Ştia că atât 
cariera şi publicul, cât şi veniturile ei erau pe cale să se 
plafoneze. Ajunsese pe culmile unui munte mic, unde nu o 
aştepta decât un viitor predictibil şi deloc înălţător. 

Trei zile mai târziu, semnase un contract cu Adam Barnard. 
Acesta o lega de compania lui de înregistrări şi de el, în calitate 
de manager. 

Adam se ţinuse de cuvânt. Îi căutase compoziţii afrikaans de 
Anton Goosen, Koos du Plessis şi Clarabelle van Niekerk, 
cântece potrivite pentru vocea ei şi pentru ceea ce avea să 
devină noul ei stil. Angajase cei mai buni muzicieni, crease un 
sunet specific şi unic pentru ea şi o prezentase presei de 
specialitate. Îi făcuse curte cu acelaşi tip de profesionalism 
liniştit şi se căsătorise cu ea. Reuşise chiar să o facă să renunţe 
la cele trei pahare de gin de dinainte de apariţiile scenice, cu 
sprijinul său deplin şi cu încrederea lui în talentul şi în vocea ei 
de aur. Timp de doi ani, viaţa şi cariera Alexei fuseseră ceva de 
vis. Într-o zi, din cauza vremii nefavorabile, cei de la revista 
Sarie contramandaseră o şedinţă foto în aer liber, iar ea venise 
acasă pe neaşteptate. Acolo, în aceeaşi cameră de zi unde mult 
mai târziu avea să stea de vorbă cu Griessel, dăduse peste 
Adam cu pantalonii în vine şi Paula Phillips stând în genunchi şi 
făcându-i pricepută o felaţie, cu degetele ei lungi şi gura 
conturată cu roşu. Da, acea Paula Phillips, cântăreaţa brunetă 
cu picioare lungi şi ţâţe mari care interpreta melodii de rahat 
destinate clasei de mijloc. Din ziua aceea, Alexa Barnard se 
apucase cu adevărat de băut. 


Cu toate că Rachel Anderson îşi schimbase comportamentul 
faţă de toţi membrii grupului, Oliver Sands se învinovăţea că 
făcuse sau spusese ceva nepotrivit. Revăzuse în minte toate 
discuţiile lor, fiecare cuvinţel în parte, însă nu reuşise să 
descopere sursa aversiunii ei. Poate că, de fapt, o supărase ceva 
ce el spusese sau făcuse de faţă cu altcineva. Noaptea nu putea 
să doarmă şi, în drum spre cascada Victoria, Rezervaţia Naturală 
Chobe Game, Okavango, Etosha şi în final Cape Town, se holba 
pe geam cu speranţa vagă că avea să găsească acolo, afară, 
soluţia prin care să îndrepte lucrurile. 

Cu o noapte în urmă, în clubul Van Hunks din Cape Town, 
clacase din cauza stresului. Ar fi trebuit să-i spună: „Rachel, văd 
că ai o problemă. Pot să te ajut? Nu vrei să discutăm despre 
asta?“ Dar dăduse pe gât prea multe sticle de bere ca să prindă 
curaj. Se aşezase lângă ea şi, ca un idiot ce era, rostise cu totul 
altceva: „Nu ştiu ce te-a apucat de mă urâăşti aşa dintr-odată, 
dar să ştii că eu te iubesc, Rachel“. O privise cu ochi mari şi 
flămânzi, de căţeluş, în speranţa absurdă că ea avea să-i 
răspundă: „Şi eu te iubesc. Ollie. Din clipa aceea magică, din 
Zanzibar“. 

Numai că ea nu o făcuse. 

Se uitase în gol, iar el crezuse pentru o clipă că nu îl auzise, 
fiindcă muzica era îngrozitor de tare. Apoi însă ea se întorsese 
spre el şi îl sărutase pe frunte. 

-Bietul de tine, spusese şi se îndepărtase strecurându-se prin 
mulţime. 

-De asta m-am întors la hotel, i-a mărturisit Sands lui Vusi. 

-Nu înţeleg. 

-Pentru că ştiam că n-o să fie nimeni în dormitor. Fiindcă nu 
voiam să mă vadă nimeni plângând, a adăugat el fără să-şi 
scoată ochelarii. Şi lacrimile i s-au scurs pe după rame, 
prelingându-se pe obrajii roşii şi rotunjori. 


1 Una dintre cele nouă provincii din Africa de Sud, cuprinzând 
oraşele Pretoria şi Johannesburg (n.tr.) 
2 Suburbie bogată a Johannesburgului (n.tr.) 


12 


Rachel stătea întinsă pe burtă, neputincioasă şi epuizată, în 
spatele stivei de lemne de pin. 

Ceva o zgâria pe burtă, dar nu s-a clintit. Autocompătimirea, 
pe care reuşise până atunci să o ţină în frâu, a copleşit-o brusc, 
paralizând-o. Nu plângea; canalele lacrimale parcă îi secaseră. 
Răsuflând iute şi înfundat, cu gura căscată în căutarea aerului, 
s-a holbat la grămada de lemne, fără să vadă nimic. 

Mintea încetase să-i mai funcţioneze, blocată de lipsa de 
alternative, şi toate portiţele de scăpare păreau să îi fi fost 
trântite în nas, cu excepţia uneia singure, aceea de a rămâne 
acolo, zăcând la umbră, la fel de neajurorată ca un peşte pe 
uscat. 

Nu mai auzea glasurile bărbaţilor. O luaseră în sus pe munte. 
Poate că aveau să dea peste urmele paşilor ei, care i-ar putea 
conduce înapoi aici. Aveau să vadă garajul neterminat şi să- şi 
dea seama că era ascunzătoarea perfectă, şi aveau să se uite 
pe după stiva de lemne, şi unul dintre ei avea s-o înşface de păr 
cu o mână de fier şi să-i taie gâtul. Nu se imagina sângerând, 
înăuntrul ei nu mai rămăsese nimic. 


Nimic. Nici măcar spaima de lama aceea mare; gândul la ea nu 
mai făcea adrenalina să-i invadeze corpul. 

O, ce bine ar fi fost acasă. 

Era un dor nedesluşit care a învăluit-o treptat - o imagine 
fantomatică ivindu-se din ceaţă, salvarea ei, vocea tatălui, vagă 
şi îndepărtată: „Nu-ţi face griji, scumpete, nu-ţi face griji“. 

O, să stea în braţele lui, să i se cuibărească la piept şi să-şi 
închidă ochii. În locul cel mai sigur de pe pământ. 

Respirația i s-a calmat şi imaginea din minte s-a limpezit. 
Ideea de a se 
ridica şi de a-şi suna tatăl i s-a conturat dintr-odată în minte, 
instinctivă şi iraţională. 


El avea să o salveze. 

Dacă pe timpul nopţii avea loc o crimă sau un jaf armat, 
ofiţerii SAPS din Calendon Square fuseseră instruiți să îi 
telefoneze acasă comandantului de secţie. Întâmplările ceva 
mai banale trebuiau să aştepte însă până a doua zi dimineaţa, 
când şeful verifica înregistrările efectuate de poliţiştii care 
fuseseră de serviciu în noaptea precedentă. Comandantul era 
un tip de culoare cu douăzeci şi cinci de ani de experienţă. Ştia 
că nu-şi putea face treaba decât cu grijă şi obiectivitate. Altfel, 
sarcinile pe care le avea puteau să-l copleşească prin natura şi 
amploarea lor. Aşa că şi-a trecut cu detaşare profesională pixul 
peste lista evenimentelor înregistrate cu o noapte în urmă - 
violenţă domestică, ebrietate, furt de telefoane mobile şi de 
autoturisme, droguri, tulburarea liniştii publice, spargeri de 
case, atacuri, exhibiţionism şi tot felul de mărunţişuri şi alarme 
false. In primă fază, a trecut rapid peste incidentul din Lion's 
Head, consemnat pe pagina şapte, însă apoi a revenit la el. L-a 
recitit cu mai multă atenţie. O femeie şovăitoare care raportase 
că văzuse o tânără pe munte. Pe urmă, comandantul a luat 
buletinul de avertizare care stătea pe un colţ al biroului din lemn 
scrijelit. Un sergent tocmai îl adusese, însă el îl parcursese în 
grabă. Acum i-a acordat atenţia cuvenită. 

A făcut imediat legătura. In josul paginii erau trecute numele 
inspectorului Vusumuzi Ndabeni şi numărul lui de telefon. 

Comandantul a ridicat receptorul. 

Vusi cobora pe Long Street către port, în drum spre clubul de 


noapte Van Hunks, când a sunat telefonul. A răspuns fără să se 
oprească din mers. 

-Inspectorul Ndabeni. 

-Vusi, Goodwill la telefon, a spus comandantul secţiei 
Caledon Square în dialectul xhosa. Cred că am ceva care te-ar 
putea interesa. 


Benny Griessel stătea împreună cu colegii într-una dintre 
sălile de aşteptare de la secţia de urgenţe din City Park Hospital. 
Avea un puternic sentiment de deja vu. 

Spaţiul era mic, aşa că stăteau destul de înghesuiți în spatele 
uşilor închise. Fransman Dekker vorbea cu obişnuita-i 
înverşunare, iar Griessel îi observa pe ceilalţi. John Afrika, 
comisarul regional de la Departamentul de Detectivi şi 
Criminalistică, în toată splendoarea uniformei lui, cu simbolurile 
rangului polițienesc atârnând greu pe epoleţi. Afrika era mai 
scund decât Dekker, dar avea prestanţă şi o energie care îl 
făceau să pară forţa dominantă în acea încăpere. Lângă el 
stătea micuța Tinkie Kellerman, cu trăsăturile ei delicate 
eclipsate de ochii imenşi, intimidaţi de tot ce se petrecea în jur. 
Şi pe urmă mai era şi Dekker, cu umerii lui laţi, părul scurt şi 
faţa  colţuroasă, vorbind serios, concentrat, cu vocea sa 
profundă şi sonoră. Umbla zvonul că femeilor li se înmuiau 
genunchii când îl vedeau, însă Griessel nu înţelegea de ce. Se 
mai spunea că era căsătorit cu o metisă frumoasă, cu o funcţie 
de conducere la compania Sanlam, şi că din această cauză îşi 
permitea să locuiască într-o casă luxoasă, undeva în suburbia 
Tygerberg. Se mai spunea şi că din când în când îşi făcea de cap 
cu alte femei. Lângă el era Cloete, ofiţerul de presă, cu pete de 
tutun pe degete şi cearcăne permanente sub ochi. Cloete, cu 
răbdarea şi calmul lui nesfârşite, omul care era mereu prins la 
mijloc, între diavolii din mass-media şi uniformele albastre ale 
poliţiei. De câte ori nu avusese Griessel de-a face cu asemenea 
scene, cu întruniri de urgenţă în care se căutau cele mai bune 
soluţii astfel încât toată lumea implicată să fie acoperită şi 
explicaţiile date mai- marilor din SAPS - cât mai consistente?! 
Numai că de data aceasta era şi Griessel prins la mijloc, 
asemenea lui Cloete, într-un tărâm al nimănui, şi asta din cauza 
ideii năstruşnice ca el să facă pe mentorul - idee pe care o 


considera tot mai proastă. 

Dekker şi-a terminat expunerea, şi Griessel a răsuflat 
încetişor, pregătindu- se să asculte concluziile atât de 
previzibile. 

-Eşti sigur? a întrebat Afrika uitându-se spre Griessel. 

-Absolut, comisare, a răspuns Dekker. 

Toată lumea a dat aprobator din cap, cu excepţia lui Cloete. 

-Dar de ce naiba se poartă aşa acel doos*? Comisarul a 
aruncat o privire vinovată spre Tinkie Kellerman. Scuze, dar ăsta 
e adevărul. 

Femeia s-a mulţumit să îl aprobe, fără să zică nimic. La viaţa 
ei, auzise destule. 

-Ne-a făcut necazuri de la bun început, a precizat Fransman 
Dekker. La poartă l-a îmbrâncit pe sergent, încercând să 
pătrundă cu forţa. Dar era locul unei crime, domnule, iar eu fac 
lucrurile ca la carte. 

-Foarte bine, a spus John Afrika, aplecându-şi gânditor capul, 
cu o mână la gură. Apoi şi-a ridicat ochii. Presa..., a spus, 
uitându-se întrebător către Cloete. 

-E, fără îndoială, o ştire de prima pagină, a răspuns Cloete, 
defensiv ca întotdeauna, de parcă împărtăşea setea de sânge a 
ziariştilor. Barnard a fost o celebritate în domeniul lui... 

-Tocmai aici e buba, a spus John Afrika, gânditor. 

Şi-a aţintit apoi ochii asupra lui Dekker, cu o strâmbătură în 
semn de scuză, iar Griessel şi-a dat seama ce avea să urmeze. 

-Fransman, a spus comisarul, s-ar putea să nu-ţi facă deloc 
plăcere ce o să auzi. 

-Comisare, poate că., a încercat să intervină Griessel, care îl 
mai înfruntase şi cu alte ocazii. 

Afrika a ridicat o mână, făcându-i semn să tacă. 

-Benny, presa o să ne sfâşie dacă Mouton o să dea vina pe 
noi. Ţine cont că poliţia era prezentă acolo, cu femeia aia, la ea 
în casă... Şi ştii foarte bine cum procedează ăştia din presă. 
Mâine o să citim în ziare că toate s-au întâmplat pentru că am 
dat cazul pe mâna unor ofiţeri lipsiţi de experienţă. 

Dekker a priceput şi el, în sfârşit, unde bătea Afrika. 

-Nu, ascultați, comisare... 

-Fransman, vreau să mă fac bine înţeles. Tu te-ai ocupat de 
acest caz, a tunat Afrika. Apoi, cu ceva mai multă blândeţe în 
glas: Nu sugerez că tu ai fi vinovatul; nu vreau decât să te 


protejez. 

-Să mă protejaţi? 

-Trebuie să înţelegi. Trecem prin vremuri grele... 

Ştiau cu toţii că se referea la eşecul unor anchete recente 
asupra cărora ziariştii şi politicienii se aruncaseră ca nişte păsări 
de pradă. 

Dekker a mai făcut o ultimă încercare: 

-Dar, domnule, dacă rezolv cazul, mâine o să scrie că. 

-Djy wiet dissie soe maklikie! Ştii că nu e atât de simplu. 

Griessel s-a întrebat de ce metişii din Cape Town nu vorbeau 
între ei decât în dialectul afrikaans de Cape F/ats*, făcându-l să 
se simtă întotdeauna exclus. 

Dekker a dat să mai adauge ceva, dar John Afrika a ridicat un 
deget. Gura lui Dekker s-a închis, maxilarele i s-au încleştat, iar 
ochii au aruncat fulgere. 

- Benny, preiei cazul, a spus comisarul. lar tu, Fransman, vei 
lucra în subordinea lui. Lat hy die pressure vat. Lat hy die 
Mountons van die lewe handle. Să ia el asupra lui presiunea, să 
se ocupe el de Mouton şi de ceilalţi de teapa lui. După care, ca 
şi cum abia atunci se gândise la asta, a adăugat: De acum 
sunteţi o echipă. Dacă rezolvaţi cazul... 

Telefonul lui Griessel a sunat. 

-... Atunci o să împărţiţi onorurile. Benny a scos telefonul din 
buzunar şi s-a uitat la ecran. 

-E Vusi, a spus privindu-l cu înţeles pe comisar. 

-lisuse! a exclamat Afrika şi a clătinat nemulţumit din cap. Un 
necaz nu vine niciodată singur. 

-Vusi? a întrebat Griessel în telefon. 

-Comisarul mai e cu tine acolo, Benny? 

-Da, e aici. 

-Atunci ţine-l acolo, te rog. Ţine-l pur şi simplu acolo. 


Tafelberg Road este un drum asfaltat care urmează conturul 
muntelui începând de la 360 de metri deasupra nivelului mării. 
Trece pe lângă staţia de teleferic, cu cozile ei interminabile de 
turişti, dar, imediat după defileul Platteklipstroom, o barieră 
interzice accesul maşinilor, astfel că se poate merge mai 
departe numai pe jos sau cu bicicleta. De acolo, pe parcursul a 
patru kilometri sau chiar mai mult în jurul Devil's Peak, drumul 


tot urcă şi coboară între 380 şi 460 de metri altitudine, înainte 
de a se transforma într-o potecă plină de praf şi de a face în cele 
din urmă joncţiunea cu traseul montan numit Kings Battery. 

Punctul de observaţie care oferă cea mai bună panoramă a 
căldării în care este aşezat oraşul se află la o sută de metri mai 
jos de Mount Prospect, pe culmea nordică a Devil's Peak, chiar 
înainte ca poteca să cotească brusc spre est. 

Tânărul era aşezat pe o stâncă, la umbra unei tufe de protea 
neînflorite, deasupra potecii. Era un bărbat alb, spre treizeci de 
ani, firav şi bronzat. Purta o pălărie cu boruri largi, o cămaşă 
albastră decolorată cu guler verde, un şort kaki până la 
genunchi şi sandale Rocky vechi şi uzate, cu tălpi arcuite. A dus 
un binoclu la ochi, cercetând încet întinderea din faţa lui, de la 
stânga spre dreapta, de la vest la est. Priveliştea oraşului era 
atât de frumoasă, încât îţi tăia respiraţia - cabina telefericului 
alunecând uşor, aparent lipsită de greutate, dincolo de Table 
Mountain cu crestele sale râpoase, dincolo de unduirile senzuale 
ale Lion's Head şi ale Signal Hill, pe deasupra apelor albastre ale 
golfului, o nestemată strălucitoare ce ducea către orizont, şi, în 
sfârşit, jos de tot, Cape Town însuşi cuibărindu-se, ca un copil 
fericit, în braţele muntelui. Numai că tânărul nu a văzut nimic 
din toate astea fiindcă atenţia îi era concentrată asupra 
periferiei oraşului. 

Lângă el, pe stânca netedă, era un ghid turistic al Cape 
Town, cu o hartă deschisă la Oranjezicht, suburbia aflată 
imediat sub el. Briza întorcea când şi când paginile, aşa că 
tânărul era nevoit să întindă mâna, absent, ca să dea foile 
înapoi. 

Rachel Anderson s-a ridicat încet, de parcă ar fi fost o 
somnabulă. S-a apropiat de stiva lungă de lemne şi a privit 
înspre munţi. Nu a văzut pe nimeni. A ieşit din umbra garajului 
şi a cotit la dreapta, în direcţia oraşului, mergând pe dalele de 
ciment şi pe pavajul de piatră, apoi pe drumul asfaltat Bosch 
Avenue, care, după zece metri, dădea în Rugby Road. Era 
epuizată şi nu mai putea să alerge, avea să meargă până când 
avea să dea de un telefon ca îşi sune tatăl, da, da, asta avea să 
facă, o să-şi sune tatăl. 


Tânărul cu binoclul a zărit-o imediat, lentilele au trecut încet 


peste silueta singuratică şi mică, aşa cum o vedea de la 
distanţă. Şortul din denim, tricoul bleu, rucsacul mic din spate - 
ea era. 

- lisuse Hristoase! a exclamat cu voce tare. 

Şi-a dus din nou binoclul la ochi, focalizându-l asupra ei şi 
asigurându-se că nu era nici o îndoială, apoi a scos din 
buzunarul cămăşii un telefon mobil şi a început să caute printre 
numerele salvate. A sunat în timp ce cu mâna cealaltă îşi ducea 
iar binoclul la ochi. 

-Da? a răspuns o voce. 

-O văd. Nu ştiu de unde naiba a apărut. 

-Unde e? 

-Chiar aici, pe şosea, tocmai face la dreapta. 

-Care şosea, Barry? 

-Of, dar-ar dracii, a spus Barry, punând binocilul jos pe stâncă 
şi luând harta. Vântul întorsese din nou paginile. A dat foile 
înapoi, trecându-şi degetul în grabă peste hartă, în căutarea 
locului. 

-E chiar aici, primul drum de sub... 

-Barry, cum mama dracului se numeşte strada? 

-Acum o caut, a răspuns Barry cu vocea răguşită. 

-Calmează-te. Şi dă-ne un nume. 

-OK... OK... E Rugby Road. Stai puţin... 

A luat binoclul în mână. 

-Rugby Road înconjoară tot muntele, tâmpitule. 

-Da, ştiu, dar fata tocmai a cotit la stânga şi a intrat pe... A 
pus jos binoclul şi a luat harta, căutând înnebunit. Pe Braemar. 
Asta e. A luat-o pe Braemar, a spus Barry ducându-şi binoclul la 
ochi. 

A prins-o din nou preţ de-o clipă pe fată în vizor. Mergea 
încet, fără grabă. Apoi a început să dispară, ca şi cum era 
absorbită treptat de suburbie, începând cu picioarele. 

-Rahat, fata... a dispărut, cum naiba, a dispărut. 

-Imposibil. 

-Cred că tocmai coboară un taluz sau ceva de genul ăsta. 

-Trebuie să te străduieşti mai mult! 

Barry s-a uitat iar pe hartă, tremurând din tot corpul. 

-Scări. Coboară scările spre Strathcona Road. A focalizat din 
nou binoclul. Ja. A, gata! E fix acolo! 


Griessel stătea afară, pe trotuar, împreună cu Dekker şi cu 
Cloete. Prin uşile de sticlă ale spitalului, îl urmăreau pe John 
Afrika încercând să-i calmeze pe Willie Mouton şi pe avocatul 
său, îmbrăcat sobru. 

- Îmi pare rău, Fransman, a spus Griessel. 

Dekker n-a răspuns; s-a mulţumit să-i privească pe cei trei 
bărbaţi dinăuntru. 

-Se mai întâmplă, a comentat Cloete filosofic. A tras adânc 
din ţigară şi s-a uitat la telefonul mobil, pe al cărui ecran se 
derulau, una după alta, plângerile sosite din partea ziarelor. A 
oftat. Ştii şi tu. Nu e vina lui Benny. 

-Da, ştiu, a zis Dekker. Numai că ne pierdem vremea de 
pomană aici. Între timp, Josh Geyser poate a ajuns deja la dracu- 
n praznic, tocmai în Timbuktu’. 

-Josh Geyser ai spus? a întrebat Cloete. 

-Cine? intervenit Griessel. 

-Cântărețul de gospel. leri, Barnard a făcut sex cu nevastă-sa 
la el în birou, şi ea s-a dus la biserică şi a mărturisit tot. 

-Cine? Nevasta lui Barnard? Griessel era în continuare 
nedumerit. 

-Nu, a lui Geyser. 

-Melinda? l-a presat Cloete pe Dekker. 

-Exact. 

-Nu! 

Cloete părea de-a dreptul şocat. 

-Stai puţin..., a zis Griessel. 

-Am toate CD-urile lor, a spus Cloete. Nu-mi vine să cred, 
drăcia dracului! Asta susţine Mouton sus şi tare? 

-Îți place muzica gospel? l-a întrebat Dekker. 

Cloete a aprobat scurt din cap, apoi şi-a aruncat chiştocul pe 
jos. 

-Mouton minte, sunt sigur. Melinda e fată cuminte. În plus, ea 
şi Josh sunt născuţi din nou - ea nu ar face niciodată aşa ceva. 

-Născuţi din nou sau nu, asta a declarat Mouton. 

-Fransman, stai puţin. Explică-mi şi mie, că nu înţeleg, a 
intervenit Griessel. 

-Se pare că ieri Barnard a regulat- o pe Melinda Geyser în 
biroul lui. Şi soţul ei, Josh, a apărut ieri după-amiază la firmă, 
amenințând că îl omoară în bătaie, numai că Barnard nu era 


acolo. 

-Nu se poate, a repetat Cloete, dar de data aceasta mai puţin 
sigur pe sine, pe tonul poliţistului care a văzut multe la viaţa lui 
şi ştie că oamenii sunt capabili de orice. După care i-a căzut 
faţa. Of, Doamne, presa... 

-Ja, a spus Griessel. 

-Benny! 

Toţi trei s-au întors la auzul vocii lui Vusi. Detectivul negru s- 
a apropiat în fugă, gâfâind din greu. Unde e comisarul? 

Cei trei bărbaţi au îndreptat la unison câte un deget acuzator 
spre uşile din sticlă prin care se vedea cum un medic li se 
alăturase lui Afrika şi lui Mouton. 

- Benny, fata cealaltă e în viaţă. Dar tipii o urmăresc chiar în 
clipa asta. Şi nu ştiu pe unde sunt, pe undeva prin oraş. 
Comisarul trebuie să-mi dea mai mulţi oameni ca să o caut. 


Fata cobora fără grabă pe Marmion Road, spre oraş. Mergea 
total absentă, ca şi cum îşi acceptase soarta. A văzut în faţă o 
maşină ieşind cu spatele de pe o alee, un Peugeot mic, de 
culoare neagră. La volan era o femeie. Rachel nu a mărit pasul, 
ci a continuat să înainteze încet, cu un aer paşnic. Femeia a 
ajuns la şosea, apoi a oprit. S-a uitat mai întâi în stânga, ca să 
se asigure, apoi în dreapta. A zărit-o pe Rachel, şi ochii lor s-au 
întâlnit preţ de o clipă, însă apoi a întors capul. 

- Bună, a spus Rachel, dar femeia nu a auzit-o. 

Rachel a păşit în faţă şi a bătut uşor în geam cu încheietura 
degetului mijlociu. Femeia a întors capul spre ea, iritată. Gura ei 
avea o formă stranie, cu colţurile trase puternic în jos. A deschis 
geamul câţiva centimetri. 

-Pot să folosesc telefonul dumneavoastră, vă rog? a întrebat 
Rachel pe un ton lipsit de orice emoție, ca şi cum ştia deja 
răspunsul. 

Femeia a măsurat-o cu privirea din cap până în picioare, a 
văzut hainele murdare, bărbia şi mâinile zgăriate şi genunchii 
juliţi. 

-Există un telefon public la Carlucci's. Pe Montrose Road. 

-Am necazuri mari. 

-E imediat după colţ, a spus femeia verificând din nou traficul 
de pe Marmion Road. Fă următoarea la dreapta şi mergi înainte, 


e a doua clădire. 

A închis geamul şi a dat înapoi. A virat la stânga şi s-a înscris 
în trafic, uitându-se din nou la Rachel cu suspiciune şi cu scârbă. 

Barry a analizat harta întinsă pe capota maşinii şi a vorbit în 
telefon: 

-Uite care-i treaba. Fata ar fi putut să o ia la stânga pe 
Chesterfield sau pe Marmion, dar n-am cum s-o văd de aici. 
Unghiul nu e bun. 

-Care stradă coboară în oraş? 

Omul avea vocea pierită. 

-Marmion. 

-Atunci concentrează-te pe Marmion. Noi suntem la două 
minute, în Land Rover, dar va trebui să ne spui poziţia exactă. 
Copoii n-o să ajungă acolo decât în zece minute. Şi, între timp, 
cine ştie unde va fi fata... 

Barry a dus din nou binloclul la ochi. 

- Stai aşa... 

A urmărit prin lentile Strathcona Road din punctul - mărginit 
de copaci stufoşi - în care se intersecta cu Marmion. Binoclul nu 
îi oferea o imagine de ansamblu. În zonă erau prea multe case 
cu două etaje şi vegetaţia era prea deasă; nu zărea decât ici- 
colo porţiuni de trotuar. A urmărit traseul care mergea spre 
nord, în direcţia oraşului, şi a aruncat o privire iute pe hartă. 

Marmion dădea în... Montrose. Dacă voia să ajungă în oraş, 
acolo trebuia să o ia la stânga. 

Şi-a dus din nou binoclul la ochi. A găsit Montrose Road, un 
bulevard larg şi ceva mai uşor de observat din locul în care se 
afla. S-a uitat spre vest. Nimic. Oare fata cotise la dreapta, spre 
est? 

-Barry? 

-Da? 

-Am ajuns la Land Rover. Mergem pe Marmion. 

-OK, a răspuns uitându-se în continuare prin binoclu. 

A zărit-o, undeva departe şi mică de la acea distanţă, dar 
inconfundabilă. Traversa intersecţia. 

-O văd. E pe Montrose... Barry sa uitat repede pe hartă. 
Tocmai a traversat Forest şi a luat-o spre est. 

-Bine. Noi suntem pe Glencoe. N-o scăpa din ochi, atâta tot. 


3 În afrikaans, în orginal, „idiot, dobitoc“ (n.tr.) 

4 Zonă rezidenţială situată în sud-estul cartierului de afaceri 
din Cape Town (n.red.) 

5 Oraş în statul Mali (n.tr.) 

6 În creştinism, expresia se referă la renaşterea spirituală prin 
acceptarea lui lisus ca Mesia şi prin primirea Duhului Sfânt, fiind 
asociată cu ideea de mântuire. Originea expresiei se regăseşte 
în Noul Testament: „Răspuns-a lisus şi i-a zis: Adevărat, 
adevărat zic ţie: Dacă nu se va naşte cineva de sus, nu va putea 
să vadă împărăţia lui Dumnezeu“ (loan 3:3). În epoca modernă, 
a fost preluată şi folosită în special de către Biserica 
evanghelică. (n.tr.) 


13 


John Afrika a ieşit singur pe uşa din sticlă a secţiei de 
urgenţe. Din câte se părea, Willie Mouton şi avocatul său cel 
sobru, Regardt Groenewald, intraseră în spital. 

-Veşti bune, kerels”, a spus el alăturându-se grupului. Alexa 
Barnard e în afara oricărui pericol. Rănile nu sunt atât de grave. 
Însă a pierdut mult sânge şi trebuie să mai rămână internată... 
A, Vusi, ce-i cu tine aici? 

-Îmi pare rău, domnule. Ştiu că sunteţi ocupat până peste 
cap, dar m-am gândit să vin să vă cer ajutorul... 

-N-ai de ce să te scuzi. Ce pot face pentru tine? 

-Americanca găsită moartă lângă biserică... cunoaşteţi 
cazul... De fapt, au fost două fete, acum ştim asta. Vusi Ndabeni 
şi-a scos carneţelul din buzunarul jachetei imaculate, şi-a 
îndreptat spatele şi a spus: Victima este domnişoara Erin Russel. 
lar prietena ei se numeşte Rachel Anderson. Au ajuns ieri aici 
într-o excursie organizată. Domnişoara Anderson a fost văzută 
azi- dimi- neaţă pe Signal Hill, în jurul orei şase, şi era urmărită 
de atacatori. Domnule, ea este martor ocular şi se află în mare 
pericol. Trebuie neapărat s-o găsim. 

-Fir-ar al naibii, a spus John Afrika în engleză, atenuând astfel 
forţa înjurăturii. Şi zici că era urmărită de atacatori? Ce 
atacatori? 

-Cinci sau şase bărbaţi, unii albi, alţii negri, aşa a declarat 
martorul care i-a văzut. 

-Şi cine este acest martor? 7 

-O doamnă pe nume... Sybil Gravett. Işi scosese cățelul la 
plimbare pe Signall Hill, şi domnişoara Anderson a venit la ea şi 
i-a cerut ajutorul. A rugat-o să sune la poliție, după care a luat-o 
la fugă în direcția Camps Bay. Câteva minute mai târziu, nişte 
bărbaţi au trecut în goană pe lângă doamna Gravett. 

Comisarul s-a uitat la ceas. 

-La dracu', Vusi, asta a fost cu mai bine de trei ore în urmă... 

-Da, ştiu. De-asta am nevoie de mai mulţi oameni. 

-BliksemEF Afrika şi-a frecat gânditor bărbia. Vusi, nu mai am 
oameni. Va trebui să apelăm la secţiile de poliţie. 

-Am luat deja legătura cu ele. Cei de la Caledon Square 
asigură ordinea la un miting sindical din faţa Parlamentului, iar 


Camps Bay nu are decât două vehicule disponibile. 
Comandantul mi-a spus că o maşină de patrulare a fost furată în 
ajunul Anului Nou şi o alta distrusă în... 

-Nee, o bliksem, a înjurat Afrika, nelăsându-l să-şi ducă 
propoziţia până la capăt. 

- Am emis un al doilea buletin de avertizare în atenţia 
tuturor secţiilor, domnule, dar m-am gândit că, dacă am obţine 
un elicopter şi am pune presiune asupra comandanților. 

Afrika şi-a luat telefonul mobil. 

-Bun, să văd ce pot face... Cine naiba putea să o urmărească 
pe fata aia? 

-Nu ştiu, domnule. Dar ştim că a fost la un club aseară. Van 
Hunks... 

-lisuse! a exclamat Afrika formând un număr. Când o să 
radem speluncile astea de pe faţa pământului? 


Rachel Anderson a intrat pe uşa restaurantului Carlucci's 
Quality Food Store şi s-a îndreptat direct spre tejgheaua pe care 
un tânăr cu şorţ alb scotea mărunţiş dintr-o pungă mică de 
plastic. 

-Pot să folosesc telefonul? a întrebat ea cu o voce lipsită de 
orice inflexiune. 

-Sigur, e acolo, lângă bancomat, a răspuns bărbatul, apoi şi-a 
ridicat ochii 
spre ea. A văzut petele de pe haine, sângele uscat de pe faţă şi 
genunchi. Vă simţiţi bine? 

-Nu. Trebuie să telefonez urgent. 

-Nu e telefon cu cartelă. Vreţi mărunţiş? 

Rachel şi-a dat jos din spinare rucsacul. 

-Nu, nu e nevoie, am nişte fise. 

A mers în direcţia indicată de el. În ciuda stării în care se afla, 
tânărul şi-a dat seama că era o femeie frumoasă. 

-Vă pot ajuta cu ceva? 

Rachel n-a răspuns. Bărbatul a urmărit-o plin de îngrijorare. 


-lisuse Hristoase, a spus Barry la telefon. Tipa tocmai a intrat 
într-un restaurant sau ceva de genul ăsta. 
-Rahat! Unde? 


-Stai puţin. E pe colţul Montrose cu... Upper Orange, aşa 
cred... Da, exact... 

-Ajungem acolo în două minute. Urmăreşte-o în continuare. 

-N-o s-o scap din ochi. 


Ţârâitul telefonului l-a trezit din somn pe Bill Anderson în 
casa lui din West Lafayette, Indiana. La prima încercare de a 
răspunde, receptorul a căzut pe jos, aşa că a fost nevoit să se 
ridice în fund şi să se aplece ca să-l ia. 

-Ce e? a întrebat soţia din pat, pe jumătate adormită. 

-Tati? a auzit o voce. 

A dus receptorul la ureche. 

-Rachel? 

-Tati! 

Fiica lui, aflată la treizeci de mii de kilometri distanţă, a 
început să plângă. 

Bill Anderson a simţit imediat un junghi în stomac şi s-a trezit 
de-a binelea. 

-Scumpete, ce s-a întâmplat? 

-Erin e moartă, tati. 

-O, Doamne, scumpo, cum aşa? 

-Tati, trebuie să mă ajuţi. Vor să mă omoare şi pe mine. 


În stânga ei, o fereastră mare dădea spre Montrose Avenue; 
în faţă era tejgheaua. Trei femei metise au schimbat între ele 
priviri mirate auzind-o vorbind. 

-Scumpa mea, eşti sigură? a întrebat tatăl, şi vocea lui suna 
incredibil de apropiată. 

-Am văzut cum i-au tăiat gâtul noaptea trecută, tati... 

Glasul lui Rachel s-a frânt. 

-Dumnezeule! a exclamat Bill Anderson. Şi acum unde eşti? 

-Nu mai am timp, tati. Sunt în Cape Town... poliţia... nici 
măcar nu pot să mă duc la poliţie. A auzit un scrâşnet de 
cauciucuri afară. S-a uitat pe geam. Un Land Rover Defender 
nou-nouţ se oprise în faţa magazinului. l-a recunoscut pe 
pasageri. 

-Au ajuns aici. Tati, te rog, ajută-mă... 

-Despre cine vorbeşti? Cine a ucis-o pe Erin? a întrebat Bill 


Anderson panicat, însă ea îi zărise pe cei doi bărbaţi sărind din 
maşină şi alergând spre intrarea principală în restaurant. A lăsat 
receptorul din mână şi a traversat în fugă magazinul, pe lângă 
cele trei metise care o priveau uluite din faţa tejghelei, către o 
uşă albă din lemn din spate. A împins-o cu putere. În timp ce 
alerga, l-a auzit pe tânărul vânzător strigând după ea „Hei!“. Se 
afla pe o alee lungă şi îngustă, între clădirea restaurantului şi un 
zid înalt şi alb cu ferestre sparte în partea de sus. Singura cale 
de ieşire era în capătul aleii, la dreapta - o altă uşă din lemn. A 
sprintat, cuprinsă iarăşi de groază. 

Dacă uşa era încuiată... 

Tălpile pantofilor răsunau tare în spaţiul îngust. A tras de 
uşă, dar aceasta a rămas închisă. A auzit în spate uşa 
restaurantului deschizându-se. S-a uitat peste umăr. O zăriseră. 
S-a concentrat asupra uşii. Avea o încuietoare cu yală. A răsucit- 
o. Din gură i-a ieşit un scâncet mic, înspăimântat. A deschis uşa 
cu o smucitură. Bărbaţii se apropiaseră. A ieşit pe uşă şi a 
trântit-o în spatele ei cu putere. A văzut strada care se întindea 
în faţă şi şi-a dat seama că uşa avea lacăt pe dinafară, s-a întors 
şi a început să umble la el în grabă, cu degete tremurânde, însă 
nu reuşea să-l închidă. l-a auzit pe urmăritori de partea cealaltă 
a uşii. A lovit în lacăt cu palma, şi durerea a săgetat-o. Lacătul a 
alunecat, încuind uşa. De partea cealaltă, bărbaţii trăgeau de 
ea. 

- Târfă nenorocită! a strigat unul dintre ei. 

A coborât în goană patru trepte. A ajuns în stradă, dar nu s-a 
oprit din alergare, ci a cotit la stânga şi a luat-o în jos pe Upper 
Orange Street, căutând din ochi o cale de scăpare, fiindcă 
bărbaţii erau prea aproape - chiar dacă fuseseră nevoiţi să se 
întoarcă în magazin, erau la fel de aproape ca în noaptea 
trecută, când o prinseseră pe Erin. 


Bill Anderson a coborât în fugă scara spre biroul de la parter, 
cu soţia sa, Jess, pe urmele lui. 

-Au omorât-o pe Erin? a întrebat femeia. 

Vocea îi era încărcată de teamă şi de îngrijorare. 

-Dragă, trebuie să ne păstrăm calmul. 

-Sunt calmă, dar trebuie să-mi explici şi mie ce se petrece. 

Anderson s-a oprit la intrarea în hol. S-a întors şi şi-a pus 


mâinile pe umerii soţiei. 

-Nu ştiu ce se petrece, a spus încet, măsurându-şi cu grijă 
vorbele, dar Rachel mi-a spus că Erin a fost ucisă. Şi că ea e în 
continuare în Cape Town şi că e în mare pericol... 

-Doamne, Dumnezeule! 

-Dacă vrem s-o ajutăm, trebuie să ne păstrăm cumpătul. 

-Bine, dar ce putem face? 


Tânărul cu şorţ i-a văzut pe cei doi bărbaţi care o urmăreau 
pe fată intrând înapoi în restaurant. A strigat din nou „Hei!“ şi 
le-a blocat drumul spre uşă, cerându-le să se oprească. 

Bărbatul din faţă - un alb foarte încordat şi concentrat - abia 
dacă i-a aruncat o privire în timp ce îşi ridica ambele braţe şi îl 
împingea în piept, făcându-l să se clatine şi să se prăbuşească, 
proptindu-se cu spinarea în tejgheaua de lângă uşă. In clipa 
următoare, trecuseră de el şi ieşiseră în stradă. Tânărul s-a 
ridicat împleticindu- se şi i-a văzut şovăind o clipă pe trotuar. 

- Sun la poliţie! a strigat el, frecându-şi spatele. 

Bărbaţii nu au răspuns, ci doar au privit în josul străzii, apoi 
au vorbit ceva între ei, au alergat spre Land Rover şi au sărit în 
maşină. 

Tânărul s-a întors la tejghea şi a întins mâna după telefon, 
formând numărul de urgenţă. Land Roverul a cotit de pe 
Belmont pe Upper Orange, scrâşnind din roţi şi forțând un 
Volkswagen Golf verde şi vechi să frâneze brusc. Tânărul şi-a 
dat seama că ar fi trebuit să ia numărul maşinii. A trântit 
receptorul şi s-a repezit afară, făcând câţiva paşi în fugă. 
Numărul de înmatriculare începea cu CA, urmau 416 şi alte 
patru cifre pe care însă nu le-a mai văzut fiindcă maşina se 
îndepărtase. S-a întors repede înapoi în magazin. 


Pe creasta Devil's Peak, telefonul lui Barry a început să sune. 
A răspuns. 

- Da? 

-Unde e fata, Barry? 

-A luat-o în jos, pe Upper Orange Street. Ce s-a întâmplat? 

-Unde naiba e în clipa asta? 

-Nu ştiu. Credeam că o vedeţi voi. 


-Ce dracu’ faci acolo? Nu te uiţi prin binoclu? 

-Ba da, sigur că mă uit, dar n-am cum să văd de aici toată 
nenorocita aia de stradă... 

-lisuse! Şi zici că a luat-o în jos pe Upper Orange? 

-Da. Am văzut-o alergând cam... şaizeci de metri, dar pe 
urmă a dispărut după nişte copaci. 

-Fir-ar a dracului de treabă! Bine, încearcă s-o găseşti. Şi nu- 
ţi lua ochii de la stradă. 


Bill Anderson stătea cu coatele rezemate pe biroul său vechi 
şi cu receptorul la ureche. Îşi suna avocatul. Soţia lui, Jess, se 
postase în spatele său şi plângea încetişor, cu braţele înfăşurate 
în jurul trupului. 

-Ce face? Nu răspunde? a întrebat ea. 

-E două noaptea. La ora asta, până şi avocaţii dorm. 

La capătul celălalt al firului s-a auzit o voce familiară şi 
somnoroasă. 

-Connelly. 

-Mike, sunt Bill. Îmi cer scuze că te sun la ora asta, dar e 
vorba despre Rachel. Şi despre Erin. 

-Atunci n-ai de ce să-ţi ceri scuze. 

Patru poliţişti SAPS în uniformă preluau plângerile la secţia 
Caledon Square - un căpitan, un sergent şi doi agenţi. Unul 
dintre agenţi a răspuns la telefonul dat de tânărul de la 
Carlucci's Quality Food Store. Nu era la curent cu buletinul de 
avertizare emis de Vusi Ndabeni şi nici cu incidentul de pe Lion's 
Head. 

A notat datele referitoare la cele petrecute în restaurant, apoi 
s-a dus la sergentul aflat în dispecerat, care a contactat prin 
radio maşinile de patrulare ale secţiei. Sergentul ştia că toate 
vehiculele disponibile se aflau la Parlament, unde se desfăşura 
un miting al sindicatelor. A descris rapid incidentul şi a cerut ca 
una dintre maşini să meargă să facă cercetări la faţa locului. S- 
au oferit mai mulţi voluntari. Marşul de protest al sindicatelor nu 
adunase prea multă lume, aşa că acolo domneau liniştea şi 
plictiseala. Sergentul a ales maşina situată în acel moment cel 
mai aproape de Upper Orange Street. Agentul s-a întors la birou 
ca să preia alte plângeri. 

Dar mai întâi s-a asigurat că toate documentele referitoare la 


convorbirea telefonică avută cu tânărul de la restaurant erau în 
perfectă ordine. 


7 În afrikaans, în original, „băieţi, tipi“; prin extensie, „copoi, 
poliţişti“ (n.tr.) 

8 In afrikaans, în original, înjurătură sau exclamaţie de surpriză 
(n.tr.) 


14 


S-au aşezat afară, la o cafenea de pe colţul dintre 
Shortmarket şi Bree Street, cinci poliţişti în jurul unei mese de 
patru persoane. Cloete stătea retras, ceva mai departe de 
adăpostul oferit de umbrela mare şi roşie, vorbind încet la 
telefonul mobil, încercând să-l liniştească pe un ziarist mult prea 
insistent. Ceilalţi îşi rezemaseră coatele pe masă şi îşi 
apropiaseră capetele. 

Pe fruntea lui John Afrika era săpată o cută adâncă, semn că 
responsabilitatea apăsa greu pe umerii lui. 

- Benny, cum ai de gând să procedezi? a întrebat el. 

Griessel se aşteptase la asta. Aşa se întâmpla întotdeauna: 
şefii erau dispuşi să facă orice, în afară de a-şi asuma luarea 
unor decizii. 

-Comisare, e important să folosim oamenii cât mai eficient cu 


putinţă. 

Cuvintele îi sunau şi lui ciudat; oare de ce avea mereu 
tendinţa să vorbească pompos atunci când se adresa unui 
superior? 

Afrika a încuviinţat din cap cu solemnitate. 

-Principala noastră problemă este că încă nu ştim unde 
anume a fost ucis Barnard, a continuat Benny. Avem nevoie de 
datele colectate de criminalişti de la scena crimei. Există răni de 
ieşire din corp, ceea ce înseamnă că la faţa locului ar trebui să 
găsim sânge şi cartuşe... Şi pe urmă trebuie să îl plasăm pe 
Greyling la locul faptei. 

-Geyser, l-a corectat Fransman Dekker, în continuare 
morocăânos. 

„Ar fi trebuit să-mi amintesc numele“, s-a dojenit Griessel 
singur. „Ce Dumnezeu se întâmplă? Geyser“, a repetat în gând 
pentru a-şi întipări numele în memorie. 

-O să-i aduc pe cei doi, pe Geyser şi pe nevastă-sa, la secţie. 
O să-i interogăm separat. Între timp, Fransman ar putea să se 
ducă la sediul companiei de înregistrări AfriSound... l-a aruncat 
o privire scurtă lui Dekker, pentru a vedea dacă reţinuse bine 
numele firmei, însă acesta nu a reacţionat. Trebuie să aflăm 
cum şi-a petrecut Barnard ultimele ore. Unde a fost noaptea 
trecută şi cu cine. Până la ce oră şi de ce. Trebuie să construim 
cazul pornind de la toate datele pe care le putem strânge. 

-Amin, a spus Afrika. Sunt de acord. Ne trebuie un caz foarte 
solid. 

-Avem nevoie şi de o declaraţie în scris de la Willie Mouton. 
Fransman? 

-Mă ocup eu. 

-L-a văzut cineva ieri pe Geyser sau a vorbit cu el la telefon? 
Şi cine a văzut-o pe nevastă-sa intrând în biroul lui Barnard? 

-Dumnezeu din ceruri, a răspuns Cloete scârbit, încheind 
convorbirea. 

Telefonul i-a sunat din nou. A oftat şi a răspuns, răsucindu-se 
cu spatele la ceilalţi. 

-În ceea ce priveşte cazul anchetat de Vusi, ei bine, comisare, 
el are în mod cert mare nevoie de ajutor, de cineva care să 
coordoneze secţiile de poliţie, de cineva cu autoritate şi care 
poate aduce şi oameni din suburbiile sudice, Milnerton sau Table 
View... 


-Table View? a spus Dekker. Tâmpiţii ăia nu sunt în stare nici 
să-şi găsească fundurile uitându-se într-o oglinjoară. 

-Elicopterul o să ne fie pus la dispoziţie cam într-o oră. 
Benny, tu te vei ocupa de coordonare. Cine altcineva? a spus 
John Afrika, uşor stânjenit. 

Griessel a vorbit pe un ton calm şi serios: 

-Fata aia nu e decât un copil. Şi indivizii o urmăresc de 
câteva ore bune... 

Afrika şi-a ferit ochii. Nu-i convenea să vadă intensitatea 
privirii lui Griessel. Ştia că avea legătură cu povestea aceea din 
urmă cu şase luni, când fiica lui Benny fusese răpită. 

-Da, aşa e, a spus. 

-Trebuie să luăm la puricat zona. Cu maşini, cu patrule. Vusi, 
fotografia aceea făcută de american - cea cu fata dispărută... 
Avem nevoie de cât mai multe copii. Să le distribuim tuturor 
poliţiştilor din peninsulă... la poliţia metropolitană..., a adăugat 
Griessel, întrebându-se ce se alesese de cercetarea făcută în 
perimetrul bisericii de către Jeremy Oerson şi oamenii lui. 

-Poliția metropolitană? a întrebat Dekker. La ce dracu’ să te 
aştepţi din partea unor poliţişti de la circulaţie? 

John Afrika i-a aruncat o căutătură tăioasă. Dekker şi-a mutat 
privirea înspre stradă. 

-Nu contează, a răspuns Griessel. Cu cât sunt mai mulţi ochi, 
cu atât mai bine. Chestore, eu mă gândeam să-l aducem pe Mat 
Joubert ca să coordoneze căutările. Ştiu că n-are prea multe de 
făcut la poliţia regională... 

-Nu, l-a oprit Afrika ridicându-şi sprâncenele. Cum? N-ai aflat 
ce s-a întâmplat cu Joubert? 

-Nu. Despre ce e vorba? Mobilul lui Griessel a sunat. S-a uitat 
şi a văzut că nu apărea numele apelantului, ci doar un număr de 
telefon. Scuzaţi-mă, a spus. Alo? Aici Benny Griessel. 

-Willie Mouton, s-a recomandat bărbatul plin de importanţă. 

-A, domnul Mouton, a repetat Griessel, ca să audă şi ceilalţi. 

-Eu i-am dat numărul tău, a spus John Afrika în şoaptă. 

-L-am sunat pe Josh Geyser şi l-am rugat să treacă pe la 
mine, că am ceva important de discutat cu el, a continuat 
Mouton. Ajunge aici în zece minute, asta dacă veţi dori să-l 
arestaţi. 

-Domnule Mouton, am fi preferat să îl ridicăm noi, a spus 
Griessel, încercând să-şi ascundă frustrarea. 


-Dar v-aţi plâns de mine că nu am fost suficient de 
cooperant, a punctat Mouton ofensat. 

Griessel a scos un oftat. 

-Bun, unde anume e biroul dumneavoastră? 

-Pe Buiten Street la numărul 16. Traversaţi holul de la parter 
- intrarea la noi se face prin grădina din spate. O să vedeţi pe 
perete un panou mare cu numele firmei. Intrebaţi de mine la 
recepţia de la parter. 

- Pornim imediat, a răspuns Griessel închizând telefonul. 
Mouton i-a cerut lui Geyser să vină la el la birou. O să ajungă 
acolo în zece minute, i-a pus el la curent pe ceilalţi. 

-lisuse, ce dobitoc! a exclamat Dekker. 

-Fransman, o să discut eu cu Geyser, şi tu te ocupi de 
nevastă-sa... 

-De Melinda? a intervenit Cloete, nevenindu-i să creadă. De 
frumoasa Melinda? 

-O să iau adresa de la Mouton şi te sun ca să ţi-o dau. 
Comisare, nimic din ce-am stabilit până acum nu îi e de vreun 
ajutor lui Vusi. Chiar n-aveţi pe nimeni? 

-Păi, se pare că în cazul Barnard ne aflăm pe drumul cel bun. 
Dacă dovezile împotriva lui Geyser vor fi suficient de solide, 
arestează-l, şi după aceea dă-i o mână de ajutor lui Vusi. O să 
ne ocupăm mâine de restul detaliilor. 

Afrika a văzut pe faţa lui Benny că nu aceasta era soluţia pe 
care o aştepta. 

-OK. Putem să o detaşăm pe Mbali Kaleni temporar, până ce 
preiei tu cazul, Benny. 

-Mbali Kaleni? a întrebat Dekker surprins. 

-Rahat! a izbucnit Vusi Ndabeni, adăugând imediat: Scuze... 

-Nee, o fok?, a plusat Dekker. 

-E o fată deşteaptă. Şi foarte muncitoare, a ripostat 
comisarul, pentru prima oară pe un ton defensiv. 

-E Zulu, a spus Vusi. 

-E o pacoste. Şi acum lucrează în Bellville, iar comandantul ei 
n-o să fie de acord cu detaşarea, a zis Dekker. 

-Ba da, a replicat John Afrika, din nou stăpân pe sine. Oricum, 
e tot ce vă pot oferi, şi face şi ea parte din grupul de poliţişti al 
căror mentor este Benny. Poate să asigure coordonarea 
echipelor stabilin- du-şi baza la secţia Caledon Square - vorbesc 
eu cu ei să facă toate aranjamentele necesare. 


Pe chipul lui Vusi şi al lui Fransman Dekker nu se citea 
uşurarea. 

-In plus, a adăugat Afrika pe un ton ferm, e ceva temporar, 
până preia Benny cazul. După care adăugă cu reproş, ca un 
gând întârziat: lar voi toţi ar trebui să ne sprijiniți să aducem cât 
mai multe femei în rândurile poliţiei. 


Tânărul negru atletic a alergat printre copacii din De Waal 
Park, din capătul lacului Molteno spre Land Roverul care aştepta 
pe Upper Orange Street. 

-Nimic, a spus urcând în maşină. 

-La naiba! a exclamat şoferul alb, la fel de tânăr. A băgat în 
viteză înainte ca negrul să apuce să închidă portiera. Trebuie s-o 
ştergem de aici. Cred că băiatul ăla a sunat la poliţie. Şi poate a 
văzut şi numărul de înmatriculare. 

-Atunci va trebui să-i chemăm pe poliţiştii noştri. 

Bărbatul alb a scos telefonul mobil din buzunarul de la piept 
şi i l-a dat negrului. 

-Sună-i. Şi explică-le exact unde a dispărut fata. Şi cheamă-l 
şi pe Barry încoace. Nu ne mai e de nici un folos sus, acolo, pe 
muntele ăla nenorocit. Spune-i să se ducă la restaurant. 


Griessel şi Dekker se îndreptau împreună spre Loop Street. 

- Ce ai împotriva inspectorului Kaleni? s-a interesat Griessel. 

-E o grăsană, a răspuns Dekker, ca şi cum asta ar fi explicat 
totul. 

Griessel şi-a amintit-o de la întâlnirea de joia trecută: scundă, 
foarte grasă, cu o faţă respingătoare, impasibilă ca un sfinx, 
îmbrăcată într-un costum negru cu pantaloni mult prea strâmţi. 

-Am lucrat împreună în Bellville şi îi scotea pe toţi din minţi. E 
o feministă al dracului de convinsă că le ştie ea pe toate şi îl 
perie pe comandant de nu-ţi vine a crede... Dekker s-a oprit din 
mers. Eu o iau pe-aici, a spus arătând în josul străzii. 

-Vino la AfriSound când termini. 

Dekker nu terminase însă ce avea de spus. 

-Mai are şi obiceiul ăsta moerse10-— enervant de-a se ivi de 
unde nici nu te aştepţi, ca o piază-rea. Se strecoară aşa, pe 
tăcute, ca într-un vis dintr-ăla, erotic, pe picioruşele alea ale ei, 


şi pe urmă o vezi dintr-odată că apare, mirosind mereu a KFC, 
deşi n-am văzut-o în viaţa mea mâncând porcării dintr-alea. 

-Nevastă-ta ştie? 

-Ce? 

-Că-ţi ard călcâiele după Kaleni? 

Dekker a mormăit iritat ceva neinteligibil. Pe urmă şi-a dat 
capul pe spate şi a scos un hohot de râs care s-a auzit până 
peste drum. 


În timp ce se îndrepta spre maşină, Griessel se gândea la 
poliţiştii graşi pe care îi cunoscuse la viaţa lui. La inspectorul 
Tony O'Grady, decedat între timp. Un englez obez, un ticălos 
arogant care mesteca tot timpul nuga cu gura deschisă. Şi nu 
făcea baie atât de des pe cât ar fi trebuit. La băutură se lua însă 
la întrecere cu cei mai buni, şi din cauza asta fusese popular 
printre colegi. Nu, nu despre kilograme era vorba, ci despre 
faptul că Mbali Kaleni era femeie, iar detectivii nu erau încă 
pregătiţi pentru asta. 

Unde erau zilele lui O'Grady Nuga? 

Pe vremea aceea, Griessel nu bea, era pasionat de slujba lui 
şi nu se temea de nimeni şi de nimic. Plin de energie, era 
capabil să-i facă pe toţi detectivii să se tăvălească de râs la 
birou în fiecare luni dimineaţa. S-a gândit dintr-odată la divizia 
de crime şi furturi, la asceticul colonel Willie Theal, mort de 
cancer în urmă cu trei luni, la căpitanul Gerbrand \bs, ulterior 
ajuns inspector-şef, cu ochii lui albaştri strălucitori, împuşcat 
mortal în faţa casei sale de mafia din Cape Flats. Şi la Mat 
Joubert... Ceea ce i-a amintit lui Griessel de spusele comisarului. 
A scos telefonul din buzunar şi a sunat. 

-Mat Joubert, a răspuns o voce familiară. 

-l-am propus comisarului să te coopteze ca să ne ajuţi cu o 
treabă şi ştii ce mi-a răspuns: „Cum? N-ai aflat ce s-a întâmplat 
cu Joubert?“ 

-Benny..., a murmurat Joubert pe un ton de scuză. 

-Deci ce s-a întâmplat? 

-Ascultă, unde eşti acum? 

-Pe Loop Street, mă duc să arestez un cântăreţ de gospel sub 
acuzaţia de crimă. 

-O să vin în oraş. După ce termini cu treburile, îţi fac cinste 


cu o cafea. 

-Bine, bine, dar ce ai de zis? 

-Benny... O să-ţi spun când ne întâlnim. Nu vreau să discut 
despre asta la telefon. 

-lisuse, Mat! 

-Vreau să-ţi povestesc faţă în faţă, da? Sună-mă când 
termini. 

Griessel s-a urcat în maşină şi-a trântit portiera cu toată 
puterea. A pornit motorul. 

Nimic nu mai era la fel. 

Toţi plecau. Mai devreme sau mai târziu. 

Fiica lui plecase la Londra. El o condusese la aeroport şi 
stătuse alături 
de Anna, urmărind-o pe Carla cum trecea de uşile păzite spre 
poarta de îmbarcare. Târând valiza cu rotile cu o mână şi 
ţinându-şi biletul şi paşaportul în cealaltă, grăbindu-se spre 
Marea Aventură, lăsându-l în urmă pe el, pe ei. Emoţiile fuseseră 
cât pe-aci să-l copleşească în timp ce stătea lângă soţia de care 
se înstrăinase. Îi venise să o ia pe Anna de mână şi să-i spună: 
„Nu vă mai am decât pe tine şi pe Fritz, Carla a plecat, a intrat 
în lumea adulţilor". Însă nu îndrăznise. 

Fiica lui se uitase în urmă fix înainte de a dispărea după colţ. 
Era departe, dar tot îi văzuse faţa îmbujorată de bucurie şi de 
speranţă, de febra aşteptării. 

El rămânea întotdeauna în urmă. 

Avea să fie la fel şi în acea seară? Dacă Anna avea să-l 
anunţe că dorea să pună capăt relaţiei lor? Era oare în stare să 
suporte? 

Dar dacă avea să-i spună: „OK, Benny, te-ai lăsat de băutură, 
acum poţi să te întorci acasă“? Ce mama naibii avea să facă 
atunci? În ultimele săptămâni, îşi pusese insistent această 
întrebare. Poate că gândurile care nu îi dădeau pace erau un soi 
de modalitate de a se proteja împotriva unei eventuale 
respingeri din partea Annei, dar în acelaşi timp nu era deloc 
sigur că împăcarea cu ea avea sorţi de izbândă. _ 

Avea sentimente amestecate cu privire la asta, şi o ştia. Incă 
o mai iubea pe Anna. Dar bănuia că reuşise să se lase de băut 
tocmai datorită singurătăţii, pentru că nu mai aducea acasă, în 
fiecare seară, violenţa şi moartea cu care avusese de-a face la 
serviciu, fiindcă nu mai intra acum pe uşă înfricoşat la gândul că 


şi ei ar putea fi găsiţi într-o bună zi la fel, nişte cadavre cu 
mâinile încleştate în nemişcarea teribilă a morţii. 

Dar lucrurile nu fuseseră întotdeauna aşa. 

El şi Anna fuseseră fericiţi împreună. Cu mult timp în urmă. 
Înainte ca el să se apuce de băut. Aveau lumea lor, mica lor 
familie, la început numai ei doi, apoi veniseră Carla şi Fritz, iar el 
se jucase pe covor cu copiii şi noaptea se cuibărise în pat lângă 
soţie, discutând, râzând şi făcând dragoste cu o uimitoare 
uşurinţă lipsită de griji, fiindcă viitorul era pentru ei o utopie 
previzibilă, cu toate că erau săraci, cu toate că datorau bani 
pentru fiecare piesă de mobilier, pentru maşina pe care o aveau 
şi pentru casa în care stăteau. Şi pe urmă el fusese promovat şi 
trimis la divizia de crime şi furturi, şi viitorul îi alunecase printre 
degete, încetul cu încetul, zi după zi, atât de discret, încât nu îşi 
dăduse seama, atât de subtil încât, treisprezece ani mai târziu, 
atunci când se trezise din beţie, văzuse că se alesese praful de 
tot şi de toate. 

Şi niciodată n-aveai cum să recapeţi trecutul. Asta era 
nenorocirea. N-aveai cum să dai timpul înapoi, viaţa, oamenii, 
circumstanţele în care trăiseşi erau de domeniul trecutului, 
terminate, la fel de moarte ca O'Grady, Theal şi Vos. Aşa că n- 
aveai altceva de făcut decât să o iei de la capăt, dar de data 
asta fără naivitatea, inocenţa şi optimismul de la început şi fără 
ca mintea să-ţi mai fie înceţoşată de aburii iubirii. Fiindcă nu mai 
erai acelaşi, nu aveai cum să scapi de cel care deveniseşi între 
timp, de experienţa de viaţă acumulată, de propriul realism şi 
de propriile deziluzii. 

Nu ştia dacă era capabil să o facă. Nu ştia dacă mai avea 
energia necesară ca să se întoarcă în locul acela în care fiecare 
zi era o zi a judecății de apoi. Cu Anna pândindu-l cu ochi de 
vultur seară de seară, atunci când ajungea acasă, ca să vadă pe 
unde umblase sau dacă mirosea a băutură. Şi cu el intrând pe 
uşă ştiind toate astea şi străduindu-se din răsputeri să 
demonstreze că era treaz, făcându-i astfel jocul şi observându-i 
disperarea până când se asigura că nu băuse, pentru ca abia 
apoi să se relaxeze. Era mult prea mult pentru el, o povară pe 
care nu era pregătit să o poarte. 

Mai era şi faptul că în ultimele două, trei luni lui începuse să îi 
placă viaţa pe care o ducea în acel apartament spartan, vizitele 
pe care copiii i le făceau înainte ca fiica lui Carla să plece în 


străi- nătate, atunci când ea şi Fritz se aşezau şi stăteau de 
vorbă cu el în camera de zi sau într-un restaurant ca nişte adulţi, 
ca nişte... prieteni neîncătuşaţi de regulile şi normele unei familii 
convenţionale. Incepuseră să-i placă liniştea care îl întâmpina 
acasă atunci când intra şi faptul că nu îl aştepta nimeni ca să îl 
cerceteze cu privirea şi să-l judece. Deschidea uşa de la frigider 
şi bea, sorbind lung şi adânc, din sticla de doi litri cu suc de 
portocale. Pe urmă se întindea pe canapea şi moţăia cu pantofii 
în picioare până pe la şapte sau opt seara, când se scula şi se 
ducea la Engen sau la Annandale şi îşi cumpăra un sendviş 
Woollies Food şi o sticluţă de suc de ghimbir. Sau preferatul său, 
un burger Dagwood de la Steers, după care se întorcea acasă şi 
îi scria, tastând cu un deget, un e-mail Carlei, printre înghiţituri 
şi sorbituri. Pe urmă cânta la chitara bas şi visa visuri imposibile. 
Sau se ducea să-i ducă farfuria goală doamnei Charmaine 
Watson-Smith, bătrânica de şaptezeci şi ceva de ani de la 
apartamentul numărul 106. „O, Benny, dar n-ai de ce să-mi 
mulţumeşti. Am făcut şi eu o faptă bună pe ziua de azi. Doar 
eşti polițistul meu preferat.“ În ciuda vârstei, ochii ei erau plini 
de viaţă, iar mâncarea - absolut delicioasă de fiecare dată. 

Charmaine Watson-Smith, cea care i-o trimisese pe Bella. lar 
el profitase de Bella, fir-ar să fie, şi acum era un soţ adulter, dar 
fusese atât de incredibil, de uimitor de bine. Totul se plăteşte în 
viaţă. 

Poate că Anna aflase despre povestea cu Bella. Poate că în 
seara asta avea să-i reproşeze că s-o fi lăsat el de băutură, dar 
că era un nenorocit necredincios, cu care nu mai voia să aibă 
de-a face. lar el voia ca Anna să-l dorească. Avea nevoie de 
acceptul ei, de dragostea ei, de îmbrăţişările ei şi de siguranţa 
căminului lor. Insă nu ştia dacă în momentul de faţă acesta era 
lucrul cel mai bun pentru el. 

Doamne, de ce trebuia să fie viaţa atât de complicată? 

Ajunsese pe Buiten Street şi nu găsea nici un loc de parcare, 
iar prezentul, realitatea, aşa cum era ea, l-au izbit cu toată 
puterea drept în faţă, ca şi cum cineva aprinsese brusc lumina. 
Şi a clipit des, ferindu-şi ochii. 


“În afrikaans, în original, înjurătură care înseamnă, în 
traducere aproximativă: „Ce mama dracului?“ (n.tr.) 
tih afrikaans, în original, „foarte, extrem de“ (n.tr.) 


10.10-11.02 


15 


-Nu, a spus Mbali Kaleni cu fermitate. 

Inspectorul-şef Cliffie Mketsu, comandantul secţiei de poliţie 
din Bellville, a tăcut. Ştia că trebuia să aştepte ca femeia 
detectiv, hotărâtă, principială şi încăpăţânată, să îşi descarce 
tunurile pe el. 

-Cum rămâne cu celelalte femei date dispărute? a întrebat ea 
nemulțumită. Cum rămâne cu somaleza în legătură cu care 
nimeni nu vrea să mă ajute? De ce nu apelăm la toată poliţia să 
lucreze la cazul ăsta? 

-Care somaleză, Mbali? 

-Femeia al cărei cadavru zace la morga din Salt River de 
două săptămâni, dar legiştii susţin că nu e mare grabă, că ar fi 
putut să moară din cauze naturale. Cauze naturale? Fiindcă 
avea o rană care s-a infectat, fiindcă a murit într-o cocioabă 
amărâtă din carton şi scânduri, de asta? Nimeni nu e dispus să- 
mi dea o mână de ajutor, nici cei de la Interne, nici cei de la 
Persoane Dispărute, nici măcar de la secţiile de poliţie, deşi le- 
am trimis tuturor fotografia, rugându-i s-o afişeze la avizier. Şi, 
când mă duc să-i întreb, ridică toţi din umeri - nici nu s-au obosit 
să citească buletinul de avertizare. Insă, imediat cum dispare un 


cetăţean american, ne dăm de ceasul morţii. Kaleni şi-a 
încrucişat braţele la piept. Nu, nu vreau să mă ocup de asta. 

- Ai dreptate, a răspuns Ciliffie Mketsu cu răbdare. 

Avea el o teorie, cum că Mbali Kaleni era fiica tatălui ei. Într-o 
tară în care taţii erau în majoritate absenţi, ea fusese crescută 
de doi părinţi puter- nici - mama ei era soră medicală, iar tatăl - 
directorul unei şcoli din provincia KwaZulu, un lider al 
comunităţii care se preocupase să-i ofere singurului său copil 
şansa de a-şi dezvolta o perspectivă proprie asupra vieţii, 
încurajând-o să judece singură şi să-şi exprime părerile deschis 
şi cu tărie. Aşa că şeful trebuia să o lase să spună ce gândea. 

-Da, Mbali, ai dreptate. Insă comisarul te-a cerut în mod 
expres pe tine, a adăugat el. 

Femeia a pufnit supărată. 

-E o problemă de interes naţional. 

-De interes naţional? 

-Turismul, Mbali. Elementul cel mai dinamic al economiei 
noastre. Gândeşte-te şi tu: schim- buri comerciale, posibilitatea 
ca atâţia şi atâţia oameni să-şi găsească de lucru. Este industria 
noastră cea mai înfloritoare şi şansa noastră de a prospera. Şi-a 
dat seama că femeia începuse să se înmoaie, căci nu îşi mai 
ţinea braţele încrucişate la piept. Mbali, au nevoie ca tu să te 
ocupi de acest caz. 

-Dar cum rămâne cu celelalte femei? 

-Trăim într-o lume imperfectă, a comentat comandantul cu 
blândeţe. 

-Da, dar nu aşa ar trebui să fie, a spus femeia şi s-a ridicat. 

Era trei şi zece minute noaptea, şi Bill Anderson stătea pe 
vechea canapea din piele de două persoane din biroul său, cu 
mâna dreaptă petrecută pe după umărul soţiei, care plângea, şi 
cu o ceaşcă de cafea în stânga. In ciuda atitudinii sale calme, îşi 
auzea inima bătând în liniştea de pe North Salisbury Street. 
Gândurile îi rătăceau de la fiica sa la părinţii prietenei ei, Erin 
Russel. Cine avea să le dea vestea îngrozitoare? Să-i sune el? 
Sau să aştepte o confirmare oficială din partea autorităţilor? Și 
ce putea el să facă? Fiindcă voia să facă neapărat ceva, trebuia 
să îşi ajute fiica, să o protejeze, dar de unde să pornească, atâta 
timp cât nu ştia nici măcar unde se afla ea în acea clipă? 

-N-ar fi trebuit să plece în excursia aia, a spus soţia. Le-am 
spus de-atâtea ori. De ce nu m-au ascultat? De ce nu sau dus în 


Europa? 

Anderson nu ştia ce să răspundă. A strâns-o mai tare la piept. 

Telefonul a sunat, un sunet ascuţit care a spart liniştea 
adâncă a nopţii. Anderson a vărsat câţiva stropi de cafea în 
graba de a ridica receptorul. 

-Bill, sunt Mike. Imi pare rău, dar a durat ceva timp până să 
dau de congresman, e în Monticello cu familia. Tocmai am vorbit 
cu el la telefon şi mi-a promis că se ocupă numaidecât de 
problemă. In primul rând, m-a rugat să-ţi transmit că e cu 
sufletul alături de tine şi de familie. 

-Da, mersi, Mike, te rog să-i transmiţi mulţumirile noastre. 

-Aşa o să fac. l-am dat numărul tău, şi o să-ţi telefoneze 
imediat ce obţine mai multe informaţii. O să-i sune pe 
ambasadorul nostru de la Pretoria şi pe consulul general din 
Cape Town, ca să obţină confirmarea şi orice alte date sunt 
disponibile în acest moment. Cunoaşte pe cineva din stafful lui 
Condi Rice!, şi o să ceară şi Departamentului de Stat să îi acorde 
tot sprijinul. Bill, ştiu că tu votezi cu democraţii, dar 
congresmanul a fost militar, a renunţat la 
firma lui de avocatură pentru a servi în Primul Război din Golf. O 
să se ocupe, sunt sigur. Nu-ţi face griji, o s-o aducem pe Rachel 
înapoi acasă. 

-Mike, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. 

-Nu e nevoie. 

-Părinții lui Erin... 

-Da, şi eu m-am gândit la asta, dar trebuie să avem 
confirmarea oficială înainte de a-i anunţa. 

-Aşa ar fi cel mai bine. M-am gândit să îl rog pe şeriful 
Dombkowski să vină cu mine. Nu cred că sunt în stare s-o fac 
singur. 

-Imediat ce o să avem mai multe informaţii, o să-l sun pe 
şerif. Şi o să 
mergem toţi trei să-i anunţăm pe părinţii lui Erin. 


Agentul a ieşit din restaurantul Carlucci's, s-a îndreptat spre 
maşina de patrulare, a deschis portiera şi a luat staţia. A luat 
legătura cu biroul care înregistra plângerile cetăţenilor la secţia 
de poliţie Caledon Square şi a vorbit cu sergentul care îi dăduse 
însărcinarea. l-a raportat că luase o declaraţie cum că o tânără 


era urmărită de un bărbat alb şi de un altul negru, dar că în acel 
moment nici unul dintre ei nu se mai afla în raza lui vizuală. 

- Vedeţi dacă nu găsiţi înregistrat în computer un Land Rover 
Discovery cu număr de înmatriculare CA 416, mai departe n-a 
putut să mai vadă, şi nici de astea nu este sută la sută sigur. 
Rămân aici să mai arunc o privire, a adăugat. 

A doua maşină de patrulare tocmai cobora pe Upper Orange 
Street. Şi-a amintit de cele două patrule pedestre, în uniforma 
poliţiei metropolitane, pe care le zărise în drum spre restaurant. 
De ce nu îl ajutaseră la marşul sindicatelor, în loc să umble 
haihui, în căutare de contravenienţi de circulaţie? Sau de 
cumpărători de permise de conducere contrafăcute? 

Partenerul său a ieşit şi el din magazin şi i-a spus în vreme ce 
se apropia: 

- Dacă mă întrebi pe mine, eu zic că e vorba despre droguri. 


Vusi Ndabeni s-a întâlnit cu fotograful poliţiei la hostelul Cat 
& Moose şi a cerut să-l vadă din nou pe Oliver Sands, cu tot cu 
aparatul de fotografiat. 

Sands a intrat în holul pensiunii, marcat în continuare de cele 
întâmplate. 

- Aş vrea să folosesc fotografia aceea, cu Erin şi Rachel, a 
spus Vusi. 

-Sigur. 

-Putem împrumuta aparatul de fotografiat câteva ore? 

-Nu-mi trebuie decât cardul de memorie, a intervenit 
fotograful poliţiei. 

-OK. Am nevoie de... cincizeci de printuri. Urgent! Domnule 
Sands, vă rog, arătaţi-i omului nostru în care fotografie apare 
Rachel Anderson. 

-O să-mi daţi cardul înapoi? a întrebat Sanas. 

-N-am cum să fac printurile astăzi, a spus fotograful. 

Vusi s-a holbat la bărbatul cu păr lung şi atitudine 
neprietenoasă. 

„Trebuie să fii mai dur“, aşa îl sfătuise Benny. 

Numai că el nu era aşa. Şi nici nu era convins că putea fi. Era 
nevoit să recurgă la un alt plan. 

Şi-a înăbuşit oftatul. 

-Mâine e bine? 


-Da, e mai bine, a încuviinţat fotograful. 

Vusi şi-a scos telefonul din buzunar. 

-Scuză-mă o clipă, a spus formând un număr şi ducând 
telefonul la ureche. 

-La semnalul următor - a auzit o voce feminină monotonă -, 
va fi ora zece, şapte minute şi patruzeci de secunde. 

-Cu chestorul Afrika, vă rog, a spus Vusi. Apoi, în şoaptă, 
către fotograf: Vreau să mă asigur că domnul comisar n-o să se 
înfurie mâine, când o s-o găsim pe fată moartă. 

-La semnalul următor va fi... 

-Care fată? a întrebat fotograful. 

Oliver Sanas îşi plimba privirea, uimit, de la unul la altul. 

-... Ora zece, şapte minute şi cincizeci de secunde. 

-Fata din fotografie. E pe undeva, prin Camps Bay, şi e 
urmărită de nişte bărbaţi care vor s-o omoare. Dacă abia mâine 
avem fotografiile... 

-La semnalul următor... 

-Stai puţin... 

-Da, aştept să se elibereze comisarul, a spus Vusi în telefon, 
în timp ce vocea feminină continua: 

-... Va fi ora zece şi opt minute. 

-N-am ştiut cum stă treaba, a spus fotograful. 

Vusi a ridicat întrebător din sprâncene. 

Fotograful s-a uitat la propriul ceas. 

- La ora douăsprezece, mai devreme n-am cum. 

Vusi a închis telefonul. 

- OK. Du printurile la secţia Caledon Square şi dă-i-le lui Mbali 
Kaleni. 

În secunda următoare, telefonul a 
început să sune. 

-Inspectorul Vusi Ndabeni, s-a recomandat el. 

-Sawubona2, Vusi, l-a salutat Mbali Kaleni în limba zulu. 

-Molo?, Mbali, a răspuns Vusi în xhosa. 

-Unjani?* l-a întrebat, tot în zulu. 

-NtwengephP, a răspuns Vusi în xhosa pentru a-şi impune 
punctul de vedere, după care a trecut pe engleză. Unde eşti 
acum? 

-Pe N1, vin dinspre Bellville. Tu unde eşti? 

-Pe Long Street. Tu trebuie însă să ajungi la secţia din 
Caledon Square. 


-Nu, frate, trebuie să mă întâlnesc mai întâi cu tine. Nu pot să 
preiau cazul dacă nu ştiu despre ce este vorba. 

-Cum? 

-Comisarul mi-a spus să preiau cazul. 

Vusi şi-a închis încet ochii. 

-Pot să te sun eu înapoi? 

-Aştept. 

Griessel a ajuns în dreptul intrării de la numărul 16 de pe 
Buiten Street. Clădirea era construită în jurul unei grădini 
interioare cu poteci pavate printre straturile de flori, un heleşteu 
şi un mic bazin pentru păsări. Pe peretele dinspre aripa sudică 
trona panoul uriaş al firmei AfriSound, cu un scris cu litere 
prelungi care voiau probabil să pară africane. Logoul înfăţişa o 
pasăre semeaţă, cu pieptul negru, gâtul şi fruntea galbene, 
cântând cu ciocul deschis pe fundalul unui soare portocaliu. 
Griessel n-a recunoscut specia. A traversat holul, îndreptându-se 
spre uşile duble din sticlă. Telefonul mobil a sunat. S-a uitat la 
ecran. Deja învățase numărul. 

-Da, Vusi. 

-Benny, cred că a apărut o neînțelegere. 


Maşina de patrulare a poliţiei metropolitane a oprit lângă cei 
doi bărbaţi din Land Roverul Defender aflat la intersecţia dintre 
străzile Prince şi Breda. Pe locul pasagerului din maşina de 
poliţie stătea Jeremy Oerson. A coborât geamul şi l-a întrebat pe 
tânărul alb de la volanul Land Roverului: 

-Ştii cu ce e îmbrăcată, Jay? 

Bărbatul a încuviinţat din cap. 

-Şort albastru din denim, tricou bleu. Şi are un rucsac. 

-OK, a spus Jeremy Oerson, întinzându-se după staţia radio. l- 
a făcut apoi semn şoferului. Hai să mergem! 

- Mulţumesc, domnule, a zis Benny Griessel în telefon. Pe 
urmă a închis şi a rămas o clipă în faţa uşilor din sticlă de la 
AfriSound, clătinând din cap. 

Nu era nici pe departe mentor, doar un nenorocit de pompier 
care nu făcea altceva decât să stingă focul. 

A oftat, a deschis uşa şi a intrat. 

Pe pereţii vopsiți în roşu sângeriu şi albastru precum cerul 
erau agăţate CD- uri din aur şi platină înrămate şi postere cu 


diverşi artişti. A recunoscut câteva nume. În spatele unui birou 
modern din lemn de esenţă moale era aşezată o negresă între 
două vârste care şi-a ridicat privirea spre el. Avea ochii roşii, ca 
şi cum plânsese, însă brava afişând un zâmbet larg. 

-Vă pot ajuta cu ceva? 

-Am programată o întâlnire cu Willie Mouton. 

-Probabil, sunteţi inspectorul Griessel. 

Femeia a pronunţat numele impecabil. 

-Exact. 

-Ce lovitură îngrozitoare! Ştiţi, cu domnul Barnard... A făcut 
un semn din cap în direcţia scărilor. Vă aşteaptă la etajul unu. 

-Mulţumesc. 

Griessel a urcat scara din lemn. Balustrada era din crom, şi 
pe pereţi erau înşirate alte CD-uri înrămate, sub care se afla 
câte o plăcuţă de bronz pe care era gravat numele artistului sau 
al formaţiei. 

A ajuns la etaj. Decorul era luminos şi multicolor, dar totuşi 
sobru. Nu se auzea muzică, ci doar fâşâitul aerului condiţionat şi 
vocile înăbuşite ale unor oameni, cinci sau şase la număr, care 
stăteau în jurul unei mese de cafea mari, din crom, pe canapele 
şi fotolii din piele de struţ în nuanţe strălucitoare - albastru, 
verde şi roşu. 

S-au oprit din discuţie la intrarea lui şi au întors capetele spre 
el. O femeie mai vârstnică plângea, şi toţi ceilalţi păreau trişti, 
dar nici urmă de Mouton. Unele feţe îi erau familiare - a bănuit 
că erau cântăreţi sau muzicieni. Să fie şi Josh Geyser printre ei? 
Pentru o clipă, s-a gândit că poate Lize Beekman, Theuns 
Jordaan sau Schalk Joubert se aflau acolo. Dar ce ar fi putut să le 
spună în asemenea circumstanţe? 

Totuşi, nu era nici o ruşine să speri. 

În stânga sa, o metisă s-a ridicat de la biroul de lângă 
fereastră. Era tânără şi frumoasă, cu pomeţi înalţi, gură plină şi 
păr negru lung. A dat ocol biroului. Haine elegante croite pe 
corp, pantofi cu toc înalt, o siluetă zveltă. 

-Domnul inspector? 

Acelaşi ton liniştit şi prietenos ca al femeii de la recepţie. 

-Benny Griessel, s-a recomandat el întinzând mâna. 

-Natasha Abader. Avea mâna mică. Sunt asistenta personală 
a domnului Mouton. Vă rog, poftiţi. 

-Mulţumesc, a răspuns Griessel urmând-o pe coridor. 


S-a uitat la fundul obraznic, perfect al Natashei Abader şi nu 
s-a putut abţine să nu se întrebe dacă Barnard o regulase şi pe 
ea la el în birou. Şi-a întors în mod voit privirea spre CD-urile 
înrămate şi spre postere. Pe uşi erau fixate plăcuţe: „AfriSound 
Promo“, „Producţie“, „Finanţe & Administraţie", „Studio de 
înregistrări", „AfriSound online". Şi, aproape de capăt, pe 
dreapta, „Willie Mouton, director". 

În partea stângă, o altă uşă închisă. „Adam Barnard, director 
executiv." 

Natasha a ciocănit la uşa biroului lui Mouton, apoi a deschis- 
o. A băgat capul înăuntru. 

-Inspectorul Griessel este aici. 

S-a dat la o parte, făcându-i loc să intre. 

-Mersi, a spus Benny. 

Femeia a dat uşor din cap şi a pornit înapoi spre biroul său. 
Griessel a intrat în încăpere. Mouton şi avocatul lui, Groenewald, 
stăteau tolăniţi în fotolii ca doi magnați, de o parte şi de alta a 
biroului. 

-Pofteşte, l-a invitat Mouton. Avocatul a rămas aşezat şi a 
întins mâna fără prea mare tragere de inimă spre Griessel. 

-Regardt Groenewald. 

-Benny Griessel. Geyser e acolo, la intrare? 

-Nu, sunt în sala de conferinţe. Mouton a arătat cu capul 
spre capătul îndepărtat al coridorului. Avea un aer solemn, iar 
agresivitatea îi dispăruse cu totul. 

-Sunt? 

-Da, a adus-o şi pe Melinda cu el. Griessel nu şi-a putut 
ascunde iritarea, fapt sesizat imediat de Mouton. 

-N-am avut ce să fac. Nu eu i-am spus să o aducă, a explicat 
de parcă se adresa unui subaltern. 

li ştia foarte bine pe cei de teapa lui Mouton, oameni plini de 
sine în lumea lor mică şi obişnuiţi să dea ordine. Acum, că 
obținuse acordul comisarului regional, îşi închipuia că putea să- 
şi bage în continuare nasul în treburile poliţiei. 

-Vrem să-i interogăm separat, a spus Griessel şi şi-a scos 
telefonul. Colegul meu s-a dus să o caute acasă. Trebuie să-l 
sun. 

A format numărul lui Dekker. 

-Cât de mult ştie Geyser? a întrebat în timp ce telefonul suna. 

-Deocamdată, nimic. Natasha nu ia spus decât să aştepte în 


sala de conferinţe, dar se vede pe faţa lui că e vinovat. 
Transpiră ca un porc. 

-Benny, a răspuns Dekker. 

-Schimbare de plan, l-a anunţat Griessel. 


1 Condoleezza Rice, secretar de stat în timpul celui de-al doilea 
mandat (2005-2009) al preşedintelui american George W. Bush 
(n.tr.) 

2 În limba zulu, în original, „Bună!“ (n.tr.) 

3În limba xhosa, în original, „Bună!“ (n.tr.) 

4În limba zulu, în original, „Ce mai faci?“ [n.tr.] 

5 În limba xhosa, în original, „Aşa şi aşa“ (n.tr.) 


16 


Vusi Ndabeni mergea repede în jos pe Long Street, când 
John Afrika l-a sunat. 


-S-a rezolvat, Vusi. Comandantul inspectorului Kaleni a 
înţeles greşit. 

-Mulţumesc, domnule. 

-Kaleni s-a dus la Caledon Square şi va lua, între timp, 
legătura cu secţiile de poliţie. 

-Mulţumesc, domnule. 

-O să-ţi fie de mare ajutor, Vusi. E o femeie deşteaptă. 

-Mulţumesc, domnule. 


La peste 1300 de kilometri spre nord, în clădirea Wachthuis, 
parte a complexului Thibault Arcade de pe Pretorius Street, 
Pretoria, telefonul înlocuitorului comisarului general al poliţiei 
naţionale a scos un singur ţârâit. Bărbatul a ridicat receptorul. 

-Ministrul adjunct vrea să vă vorbească, domnule, a auzit 
glasul secretarei. 

-Mulţumesc. A ezitat o secundă înainte de a apăsa butonul 
alb al „Liniei 1“. Ştia că nu puteau fi veşti bune. Ministrul 
adjunct nu îl suna decât ca să-i dea veşti proaste despre 
comisarul general, aflat într-un concediu pe termen 
nelimitat, în aşteptarea apropiatului proces în care era învinuit 
de corupţie. 

-Bună dimineaţa, doamnă ministru, a spus. 

-'Neaţa, comisare, l-a salutat femeia, şi el şi-a dat seama 
după voce că se întâmplase ceva rău. Tocmai m-a sunat 
consulul general al Statelor Unite din Cape Town. 


Intrarea în clubul Van Hunks se făcea de pe Castle Street. O 
firmă de neon cu numele şi logoul Smokin ' era plasată 
deasupra. Inspectorul Vusumuzi Ndabeni a tras şi a împins de 
clanţă, dar uşa era încuiată. 

-Of, a mormăit, apoi a luat-o pe după colţ şi s-a oprit la 
magazinul de alături. La tejghea era o metisă, pe care a 
întrebat-o dacă era cineva în club la ora aceea. 

-Incearcă la uşa din spate, l-a sfătuit ea, conducându-l spre 
aleea pe care se făcea aprovizionarea. Vusi i-a mulţumit, a 
trecut pe lângă nişte bărbaţi care descărcau lăzi de bere dintr- 
un camion şi le cărau înăuntru, apoi a intrat în bucătărie. Un 
bărbat alb cu părul negru prins într-o coadă de cal scurtă şi cu 


ochi mici îi supraveghea pe muncitori. L-a zărit imediat pe Vusi. 

-Hei! a strigat. Ce cauţi aici? 

Ton agresiv, un uşor accent. 

Vusi a scos legitimaţia SAPS. A ridicat-o în dreptul ochilor 
bărbatului. 

-Aş vrea să discut cu managerul, a spus politicos. 

Tipul, cu un cap mai înalt decât Vusi, a strâmbat din nas la 
vederea poliţistului şi a legitimaţiei. 

-De ce? 

-Tu eşti managerul? a continuat Vusi pe un ton la fel de 
amabil. 

-Nu. 

-Aş prefera să discut cu el. 

-Cu ea. Şi e foarte ocupată. 

Un vag accent străin. 

-Vrei să mă conduci la ea, te rog? 

-Ai mandat de percheziţie? 

-N-am nevoie de mandat, a spus Vusi răbdător. Anchetez o 
crimă, şi victima a fost în acest club aseară. Am nevoie de 
câteva informaţii. 

Tipul l-a cântărit din priviri, şi Vusi a sesizat că avea ochii 
prea apropiaţi. Auzise că la albi ăsta era semn de prostie. Poate 
că aşa se explica purtarea bărbatului. 

-Trebuie să aştepţi. Dacă nu stau cu ochii pe ei, îmi fură 
berea. A arătat spre muncitorii negri care cărau lăzile. Şi cum 
crezi că ar reacţiona poliţia în acest caz? 

-Ați făcut plângere? 

-De ce? 

-Pentru ca poliţia să deschidă o anchetă, a răspuns Vusi 
vorbind rar şi limpede. Trebuie să depuneti o plângere la secţia 
de poliţie. 

Tipul şi-a dat ochii peste cap. Vusi nu ştia cum să 
interpreteze gestul. Fără urmă de îndoială, îi explicase foarte 
clar ce avea de făcut. 

-Uite ce-i, ancheta asta e urgentă. Trebuie să discut imediat 
cu managerul. 

Bărbatul l-a privit şovăitor. 

-Pe coridor. A treia uşă la dreapta, a spus într-un final. 

-Mulţumesc, a zis Vusi şi a ieşit din încăpere. 


Willie Mouton a ţinut uşa sălii de conferinţe deschisă, 
lăsându-l pe Griessel să o ia înainte. Doamna şi domnul Geyser 
stăteau aşezaţi la masa lungă şi ovală. Se ţineau de mână. 
Benny îşi imaginase două feţe tinere, drăgălaşe, angelice, 
purtând pe chip acea expresie de bucurie extaziată a celor nou 
convertiți. Însă cei doi nu mai erau tineri, amândoi se apropiau 
de patruzeci de ani, şi femeia părea chiar mai în vârstă decât 
bărbatul. Arătau încordaţi şi sumbri. Josh era un bărbat solid, cu 
părul de un blond albicios aranjat într-o tunsoare militară 
elegantă. Avea riduri adânci pe faţă, o mustață căzută, în 
aceeaşi nuanţă aurie ca părul de pe cap, şi atent tăiată ca să îi 
încadreze bărbia. Umeri laţi, braţe lungi, un luciu de transpiraţie 
pe frunte. Stând alături de el, Melinda părea micuță ca o 
păpuşă, cu faţa ei rotundă şi părul blond-roşcat căzându-i în 
valuri de cârlionţi strânşi în jurul capului, o piele albă lăptoasă şi 
gene lungi. Se fardase strident şi avea un soi de frumuseţe 
demodată. Ceva anume în forma gurii şi a ochilor ar fi 
recomandat-o în Parowf, acolo unde îşi petrecuse Griessel 
tinereţea, drept o 
„femeie uşoară". 

-Willie, a spus Josh Geyser ridicându-se brusc. Ce se întâmplă 
aici? 

-Dumnealui e sergentul Benny Griessel de la poliţie, Josh. 
Vrem să discutăm cu tine. 

Griessel a întins mâna. 

-Inspector, l-a corectat el. 

Geyser s-a făcut că nu vede mâna întinsă. 

-Dar de ce? a întrebat şi i-a aruncat o privire mânioasă, 
dispreţuitoare şi arogantă. 

-Adam e mort, Josh. 

Dispreţul a dispărut ca prin farmec de pe faţa lui Josh. 
Griessel l-a văzut 
cum păleşte. 

În încăpere s-a aşternut liniştea. 

Rămasă aşezată, Melinda a scos un zgomot slab, însă 
Griessel nu şi-a dezlipit ochii de la Josh. Bărbatul cel masiv 
părea realmente şocat. 

-Cum s-a întâmplat? a întrebat el. 

-A fost împuşcat ieri, la el acasă, a răspuns Mouton. 


-Doamne, Dumnezeule! a exclamat Melinda. 

-Aş dori să discut cu dumneavoastră între patru ochi, 
domnule Geyser, a intervenit Griessel repede, îngrijorat că 
impetuosul Mouton ar putea spune prea multe. 

-Melinda, nu vrei să aştepţi la mine în birou? a invitat-o 
Mouton. 

Femeia nu s-a clintit. 

-Faceți o mare greşeală, i s-a adresat Geyser lui Griessel. 

-Vă rog, luaţi loc, domnule Geyser. 

-Haide, Melinda, a îndemnat-o Mouton. 

-Nu, rămân aici, cu Josh. 

-Doamnă Geyser, trebuie să discut cu soţul dumneavoastră în 
particular. 

-Melinda nu pleacă nicăieri, a spus Geyser. 

Vusi a găsit-o pe tipa care se ocupa de club într-un birou mic 
şi dezordonat, cu dosare şi role pentru maşina de calcul 
împrăştiate peste tot, pe masă şi pe rafturi. Introducea nişte 
numere într-un computer de mari dimensiuni, şi unghiile vopsite 
treceau de la o tastă la alta cu viteza luminii. Vusi a ciocănit în 
tocul uşii deschise şi a întrebat-o dacă ea era managerul 
clubului. 

-Da. 

Femeia şi-a ridicat privirea. În jur de patruzeci de ani, păr 
negru tuns scurt, trăsături puternice şi dure. 

Vusi i-a arătat legitimaţia şi s-a prezentat. 

-Galina Federova. l-a strâns mâna cu multă siguranţă de sine. 
Cu ce vă pot fi de folos? 

Acelaşi accent ca tipul de la intrare. 

Vusi i-a prezentat cazul pe scurt. 

-Vă rog, luaţi loc. 

Vorbele fuseseră rostite repezit, pe un ton între ordin şi 
invitaţie. Femeia a început să caute printre facturile înşirate pe 
masă. A găsit un pachet de ţigări şi o brichetă şi l-a invitat pe 
Vusi să se servească. 

-Nu, mulţumesc. 

Femeia şi-a aprins o ţigară şi a vorbit în vreme ce scotea 
rotocoale de fum pe gură: 

-Ştiţi câţi oameni am avut aici aseară? 

Vusi a răspuns că nu ştia. 

-Vreo două sute, poate chiar mai mulţi. Suntem foarte 


poplari. 

Pronunţia greşită i-a distras o clipă atenţia poliţistului. 

-Bun, înţeleg. Insă ceva s-a petrecut aici, doamnă Federova. 

-Spuneţi-mi Galia. In ruseşte, ăsta e numele de alint pentru 
Galina. 

-Sunteţi proprietara clubului? 

-Nu, Ghennadi Demidov e. Eu doar îl administrez. 

Vusi a scos carneţelul din buzunar şi a notat ceva în el. 

-De ce vă notaţi? 

Vusi a ridicat din umeri. 

-Până la ce oră ţineţi deschis? 

-Lunea, uşile se închid la douăsprezece noaptea. 

-Şi atunci pleacă toată lumea? 

-Nu. Nu mai poate intra nimeni, dar cei care sunt deja 
înăuntru pot să stea cât poftesc. Nu închidem decât după ce 
pleacă ultimul client. 

-Mai era lume în club azi-noapte la două şi un sfert? 

-Trebuie să îl întreb pe Petr, managerul de noapte. 

-Il puteţi suna? 

-La ora asta doarme. 

-Îmi pare rău, dar va trebui să-l treziţi. 

Femeia nu era deloc încântată de idee. A tras din ţigară şi a 
suflat fumul pe nas, ca un taur dintr-un desen animat. Pe urmă a 
început să scotocească din nou printre facturi, de data asta în 
căutarea telefonului. Vusi s-a întrebat cum Dumnezeu puteau da 
randament oamenii atât de dezordonaţi. 


Benny Griessel s-a apropiat de Josh Geyser. A privit în sus 
spre bărbatul solid care îşi împinsese acum, încăpățânat, bărbia 
în faţă. 

- Să vă explic alternativa, domnule Geyser. Putem sta aici, 
doar noi doi, şi discuta în linişte... 

-Eu şi Regardt vom fi de faţă, Josh, aşa că nu-ți face griji, a 
intervenit Willie Mouton din spatele lui. 

-Nu, a ripostat Griessel, luat prin suprindere. Nu aşa merg 
lucrurile... 

-Ba sigur că da. Omul are dreptul să... _ 

Griessel s-a întors încet spre el. incepea să-şi piardă 
răbdarea. 


-Domnule Mouton, înţeleg că treceţi cu toţii prin momente 
grele. Înţeleg că victima vă era partener de afaceri şi că doriţi 
soluţionarea cazului. Însă asta este treaba mea. Aşa că o să vă 
rog să ieşiţi, ca să-mi pot face meseria. 

Willie Mouton s-a înroşit la faţă. Mărul lui Adam i se mişca 
iute, glasul ia răsunat ascuţit, ca un ferăstrău de măcelărie: 

-Omul are dreptul la un avocat, şi ieri a fost la mine în birou. 
Eu şi Regardt o să rămânem aici. 

Avocatul, Groenewald, s-a apropiat prin spatele lui Mouton, 
conştient de faptul că trebuie să dea o mână de ajutor. 

Benny a încercat să îşi adune bruma de răbdare pe care o 
mai avea. 

-Domnule Geyser, acesta este un interogatoriu, nu o 
arestare. Doriţi ca domnul Groenewald să vă asiste? 

Geyser i-a aruncat o privire soţiei. Ea a clătinat din cap. 

-E avocatul lui Willie... 

-Da, dar sunt disponibil, a intervenit Groenewald pe un ton 
afectat. 

-Insist să rămânem amândoi, a spus Mouton. 

Benny Griessel ştia că sosise momentul să-l pună la punct pe 
Mouton. Şi nu exista decât o singură cale. S-a îndreptat hotărât 
spre bărbatul cu capul ras, gata să rostească formula oficială, 
însă avocatul cel arogant s-a dovedit extrem de rapid. S-a 
interpus între el şi Mouton. 

-Willie, dacă te arestează pentru obstrucţionarea justiţiei, să 
ştii că n-am 
cum să intervin. L-a prins pe Mouton de braţ cu fermitate. Hai să 
mergem la tine în birou! Josh, dacă ai nevoie de mine, ştii unde 
să mă găseşti. 

Mouton s-a ridicat iute. Buzele i sau mişcat dar n-au scos nici 
un sunet. Sa întors încet pe călcâie, cu privirea provocatoare 
aţintită în continuare asupra lui Griessel. Groenewald l-a tras de 
braţ; şi Mouton a luat-o spre uşă. Din prag, a strigat peste umăr: 

- Josh, nu uita că ai nişte drepturi. 

Pe urmă a ieşit. 

Griessel a luat o gură mare de aer, apoi şi-a îndreptat atenţia 
spre cei doi soţi. 

-Domnule Geyser... 

-Noaptea trecută am fost amândoi la biserică, a spus 
Melinda. 


Benny a încuviinţat tăcut din cap, apoi a întrebat: 

- Domnule Geyser, doriţi un avocat? 

Josh s-a uitat spre soţie. Ea a clătinat uşor din cap. Griessel a 
înţeles cum decurgeau lucrurile la ei în familie. Femeia avea 
întotdeauna ultimul cuvânt. 

-Nu, n-am nevoie, a spus Josh. Hai să terminăm odată cu 
asta. Ştiu ce vă închipuiţi. 

- Doamnă, sunteţi amabilă să mergeţi în biroul lui Mouton? 

-O să aştept în holul din faţă. S-a apropiat de soţ, i-a 
mângâiat braţul puternic şi i-a aruncat o privire liniştitoare. 

-Beertjie..., a murmurat ea. 

„Ursuleţul meu.“ Păruse micuță cât stătuse lângă soţ, dar era 
mai înaltă decât îşi imaginase Griessel. Era îmbrăcată într-o 
pereche de blugi şi o bluză smarald, de aceeaşi culoare cu ochii. 
Pe vremea când avea cu zece kilograme mai puţin, arăta 
probabil senzaţional. 

-E în regulă, Pokke/, a spus Josh, dar Griessel a simţit că 
între cei doi exista o anumită tensiune. 

Femeia s-a îndepărtat, a privit o dată înapoi, apoi a închis 
încet uşa în urma ei. 

Griessel a scos telefonul din buzunar şi l-a închis. S-a uitat în 
sus spre Geyser, care stătea lângă masa ovală, cu picioarele 
răşchirate şi înfipte zdravăn în podea. 

-Luaţi loc, vă rog, domnule Geyser. A gesticulat spre scaunul 
aflat cel mai aproape de uşă. 

Josh nu s-a mişcat din loc. 

-Mai întâi, spune-mi, eşti fiu al lui Dumnezeu? 


6Suburbie nordică în Cape Town (n.tr.) 
7in afrikaans, în original, „iubito“ (n.tr.) 


17 


La etajul patru al unei clădiri modeste de pe Alfred Street, 
numărul 24, din cartierul Green Point, paşii chestorului SAPS al 
provinciei Western Cape răsunau pe coridorul lung. 

Era un bărbat scund din tribul Xhosa, îmbrăcat în uniformă, 
dar fără jachetă şi cu mânecile cămăşii albastre suflecate până 
la coate. S-a oprit în faţa uşii deschise a biroului lui John Afrika, 
comisiarul regional de la Departamentul de Detectivi şi 
Criminalistică. Afrika vorbea la telefon, dar şi-a auzit şeful 
bătând în uşă şi l-a poftit să intre. 

-Te sun mai încolo, a spus în telefon şi a închis. 

-John, tocmai am primit un telefon de la comisarul general. 
Ştim ceva despre o americancă ucisă aseară? 

-Da, a răspuns John Afrika resemnat. Chiar mă întrebam când 
o să înceapă nebunia. 

Chestorul provinciei s-a aşezat pe scaunul din faţa biroului lui 


Afrika. 

-Prietena fetei ucise şi-a sunat tatăl în America, acum o 
jumătate de oră, şi ia spus că o urmăreşte cineva şi că încearcă 
să o asasineze şi pe ea. 

-A sunat de aici, din oraş? 

-Da. 

-Bliksem. A spus unde e? 

-Nu. Tatăl a declarat că părea să fi fost nevoită să fugă 
înainte să termine ce avea de spus. 

-Trebuie să îi anunţ pe Benny şi pe Vusi. Şi pe Mbali, a zis 
John Afrika şi a pus iarăşi mâna pe telefon. 


Galia Federova, directoarea clubului Van Hunks, a vorbit în 
ruseşte la telefon, apoi i l-a întins lui Vusi. 

-E Petr. Poţi discuta cu el. Detectivul a luat telefonul. 

-Bună dimineaţa. Numele meu este Vusi. Vreau să vă întreb 
dacă azi- noapte, între orele două şi două şi un sfert, s-a 
petrecut ceva neobişnuit în club. Mă interesează două fete 
americane şi câţiva bărbaţi tineri. Camerele de supraveghere le- 
au surprins pe fete alergând pe Long Street şi avem martori 
care au declarat că au fost aici în seara trecută. 

-Am avut multă lume ieri, a spus Petr cu un accent mult mai 
puţin sesizabil decât al femeii. 

-Da, ştiu, dar n-aţi observat nimic neobişnuit? 

-Ce înseamnă „neobişnuit"? 

-O ceartă. O bătaie. Ceva de genul ăsta. 

-Nu ştiu. Eu am stat în birou. 

-Atunci cine ar putea şti? 

-Barmanul şi chelnerii. 

-Şi cum dau de ei? 

-Presupun că sunt acasă şi dorm. 

-Domnule, vă rog să îi sunaţi. Vreau să vină cu toţii la club. 

-Imposibil. 

-Ba nu, domnule, e posibil. E vorba despre investigarea unei 
crime. 

La celălalt capăt al firului, Petr a oftat adânc, pentru a-şi 
sublinia iritarea. 

-Domnule, e o chestiune presantă. Cealaltă fată e încă în 
viaţă, dar, dacă nu dăm de ea rapid, va fi şi ea ucisă. 


Telefonul lui Vusi a început să ţărâie. 

-O oră, a răspuns Petr. 

-Spuneţi-le tuturor să vină aici, la club, a spus Vusi, apoi i-a 
dat telefonul Galiei Federova şi a răspuns la propriul telefon. 

-Vusi. 

-Fata e încă în viaţă, Vusi, a spus John Afrika. L-a sunat pe 
tatăl ei în America, acum o jumătate de oră. Dar nu reuşesc să 
dau de Benny. 


Rachel Anderson a sprintat în jos pe Upper Orange Street. 
Ochii îi fugeau în toate direcţiile, căutând cu disperare o cale de 
scăpare, însă casele de pe ambele laturi ale străzii păreau 
inaccesibile - ziduri înalte, garduri electrificate, grilaje şi porţi 
securizate. Ştia că nu mai avea timp, bărbaţii se întorseseră în 
magazin, iar ea nu luase probabil un avans mai mare de o sută 
de metri. Wbcea tatălui ei îi dăduse un nou imbold, o dorinţă 
puternică de a trăi pentru a-şi revedea părinţii. Cât de 
îngrijorată trebuia să fie mama ei, draga de ea, mama ei care 
acum îşi ieşise probabil din minţi. 

A zărit o casă la mică distanţă de restaurant, pe colţ, la 
stânga, o clădire în stil victorian cu un singur nivel, cu gard 
scund din pari vopsiți în alb şi cu o grădină drăguță. Şi-a dat 
seama că era singura ei şansă. A încălecat gardul care îi 
ajungea până la şolduri, dar vârful pantofului i s-a agăţat, aşa că 
s-a dezechilibrat şi a căzut pe stratul de flori, cu mâinile întinse 
zadarnic în faţă pentru a atenua şocul, şi s-a rostogolit pe 
suprafaţa alunecoasă, solul umed lăsând o pată mare de noroi 
pe tricoul ei bleu. 

S-a ridicat împleticindu-se, cu gândul să fugă în spatele casei, 
să se îndepărteze de stradă înainte ca ei să apuce să o vadă. 
Prin iarbă era tăiată o potecă din pietriş, mărginită de alte 
straturi de flori în nuanţe vesele de alb, 
galben şi albastru. Alerga cu gura deschisă, încercând să tragă 
aer în piept. Dincolo de colţul cel mai îndepărtat al casei, erau 
tufişuri de bougainvillea, mari şi dese, florile purpurii căzând 
peste un umbrar. O ascunzătoare. A ezitat o clipă, estimând 
mărimea tufişurilor, fără să-şi dea seama că aveau spini. S-a 
aruncat în mijlocul lor, cât mai adânc cu putinţă. Ţepii ascuţiţi i 
s-au înfipt în carne, făcându-i zgârieturi lungi pe braţe şi pe 


picioare din care a ţâşnit sângele. A scos un geamăt înfundat şi 
a rămas culcată pe burtă, în spatele frunzişului. „Ajută-mă, 
Doamne“, a implorat, întorcându-şi faţa spre stradă. Nu vedea 
nimic, decât perdeaua groasă de frunze şi florile mici şi albe, 
fiecare aşezată în câte o cupă violet. 

Dacă nu o zăriseră, era în siguranţă. Pentru moment. Şi-a 
coborât mâinile, spre picioare, încercând să-şi scoată spinii din 
piele. 


- O să mă duc să-l sun pe consulul american, i-a spus 
chestorul provinciei lui John Afrika în timp ce se ridica de pe 
scaun. O să-l asigur că facem tot ce se poate ca să dăm de 
urma fetei. John, ai grijă, nu mă face să mint. Pune-l pe Benny 
Griessel să preia ancheta. 

-Am înţeles. Dar să ştiţi că cei de la secţiile de poliţie nu par 
prea dornici să ne ajute cu nişte oameni... 

-Mă ocup eu de asta. Chestorul provinciei s-a îndreptat spre 
uşă, apoi sa oprit. la ascultă, Griessel nu urma să fie promovat? 

-Ba da, s-a aprobat. Cred că astăzi i se va aduce la 
cunoştinţă. 

-Anunţă-l tu! Anunţă toată echipa. 

-Bună idee. 

Telefonul lui Afrika a sunat. Chestorul provinciei a aşteptat în 
pragul uşii, în speranţa că avea să afle noutăţi. 

-John Afrika. 

-Comisare, sunt inspectorul Mbali Kaleni. Mă aflu la secţia 
Caledon Square. Mi se spune că n-au loc aici pentru mine. 

-Mbali, vreau să te duci la şeful de post. Chiar în clipa asta va 
primi un telefon. 

-Da, domnule. 

-Fata dată dispărută... Am aflat că trăieşte. A sunat acasă 
acum o jumătate de oră. 

-Unde e? 

-N-a avut timp să spună. Trebuie neapărat să dăm de ea. 
Imediat. 

-O s-o găsesc, comisare. 

Cu câtă siguranţă de sine vorbea! 

John Afrika a pus telefonul jos. 

-Caledon Square, a spus. Cei de acolo nu vor să coopereze. 


-Stai puţin că-i dau eu un telefon, a zis comisarul cel scund, 
în uniforma lui impecabilă. 


-Ați dori să-mi povestiţi ce s-a întâmplat ieri? Griessel s-a 
aşezat de cealaltă parte a mesei ovale, cu faţa spre uşă. 
Bărbatul masiv stătea acum pe un fotoliu, cu coatele sprijinite 
de masă şi cu o mână răsucindu-şi nervos mustaţa blondă 
căzută. 

-Nu l-am ucis eu, a spus fără să se uite spre Griessel. 

-Domnule Geyser, haideţi să începem cu începutul. Din câte 
am aflat, aici s-a petrecut un incident ieri... 

-Tu ce ai face dacă fiul Satanei sar încurca cu femeia? Ce-ai 
face? 

-Domnule Geyser, cum aţi aflat că Adam Barnard şi soţia 
dumneavoastră.? 

-Cu toţii păcătuim. Numai că el n- avea mustrări de 
conştiinţă. Niciodată. Nu se oprea pentru nimic în lume. Idoli. 
Lăcomie. Preacurvie. l-a aruncat lui Griessel o privire 
amenințătoare: Credea în teoria evoluţiei. 

-Domnule Geyser. 

-Fiul Satanei, asta era. Şi acum arde în flăcările iadului... 

-Domnule Geyser, cum aţi aflat? 

Insista, fără să-şi piardă răbdarea. 

Bărbatul şi-a îndreptat umerii, ca şi cum încerca să se 
îmbărbăteze. 

-leri, când a venit acasă, nu arăta bine, aşa că am întrebat-o 
ce era în neregulă. Geyser şi-a sprijinit fruntea în mâini, uitându- 
se în jos, spre masă. La început, a zis că e totul OK. Dar nu m- 
am lăsat păcălit... Aşa că i-am spus: „Pokkel, e ceva cu tine, 
spune-mi ce e în neregulă". Şi pe urmă ea s-a aşezat, dar n-avea 
curaj să se uite în ochii mei. Şi atunci mi-am dat seama că se 
petrecuse ceva foarte rău... A tăcut, dând de înţeles că nu voia 
să retrăiască acele momente. 

-Cât era ceasul? 

-În jur de ora trei. 

-Şi pe urmă? 

-M-am aşezat lângă ea şi am luat-o de mână. Şi ea a început 
să plângă. Apoi mi-a zis: „Beertjie, hai să ne rugăm împreună“. 
Şi m-a ţinut strâns de mână şi s-a rugat: „Doamne, iartă-mă 


t 


fiindcă Satana...“ Geyser şi-a încleştat şi descleştat pumnii, 
copleşit de emotie. „. Fiindcă Satana a intrat azi în viaţa mea.“ 
Şi atunci eu am întrebat-o: „Pokkel, ce s-a întâmplat?" Dar ea nu 
voia să deschidă ochii şi să se uite la mine... 

Bărbatul cel masiv şi-a ascuns faţa în mâini. 

-Domnule Geyser, îmi dau seama cât de greu vă este... 

Geyser a clătinat din cap, cu faţa în continuare ascunsă în 
palme. 

-Melinda mea..., a spus şi vocea i s-a frânt. lubita mea. 

Griessel a aşteptat. 

-Pe urmă ea l-a rugat pe Dumnezeu să o ierte pentru că 
fusese slabă, şi eu am întrebat-o dacă furase ceva, dar ea mi-a 
recitat din Evanghelia după loan, versetul opt, l-a tot repetat, iar 
şi iar, până când i-am cerut să se oprească şi să-mi spună clar 
ce se întâmplase. Şi atunci s-a oprit, a deschis ochii şi mi-a zis 
că păcătuise în biroul lui Adam Barnard, şi că nu era la fel de 
puternică precum o credeam eu, şi că nu se putuse împotrivi 
diavolului, iar eu am întrebat- o ce fel de păcat înfăptuise, şi ea 
mi-a zis: „Păcatul carnal, Beertjie, păcatul suprem...“ 

Vocea lui Geyser s-a frânt din nou, şi bărbatul şi-a ascuns 
faţa în mâini. 

Benny Griessel a rămas locului, înăbuşindu-şi dorinţa de a se 
ridica şi de a pune mâna pe umărul masiv al bărbatului, de a-l 
consola, de a-i spune ceva. In cei douăzeci şi cinci de ani de 
muncă, învățase să fie sceptic, să nu creadă nimic până nu 
vedea cu ochii lui toate probele. Învăţase că, atunci când sabia 
dreptăţii îţi atârna deasupra capului, erai capabil de orice - să 
dai impresia că ai inima sfâşiată, să negi totul vărsând lacrimi 
amare, să te arăţi indignat că eşti acuzat pe nedrept, să 
protestezi cu vehemenţă, să te prefaci că te căieşti sincer sau 
să îţi plângi singur de milă. Oamenii erau în stare să mintă cu o 
pricepere uimitoare, şi uneori se autoamăgeau în asemenea hal, 
încât se agăţau cu o convingere deplină de o nevinovăție 
imaginară. Aşa că a tăcut. A aşteptat pur şi simplu ca Geyser să- 
şi revină din plâns. 


Galia Federova a apăsat pe un comutator şi luminile de neon 
au pâlpâit sus, pe tavan, atât cât să cufunde spaţiul vast în 
semiobscuritate. 


-Poți aştepta aici, i-a spus lui Vusi arătând spre mesele şi 
scaunele din jurul ringului de dans. Vrei ceva de băut? 

-Un ceai, dacă se poate. 

| s-a părut că femeia zâmbeşte înainte de a-i răspunde: 

-O să-i rog să-ţi aducă un ceai. 

Apoi s-a făcut nevăzută. Vusi s-a îndreptat spre mesele care 
nu fuseseră încă aranjate după noaptea care trecuse. 

S-a oprit în faţa uneia, a dat jos scaunele şi s-a aşezat. Şi-a 
pus carneţelul, pixul şi telefonul mobil pe masă şi s-a uitat în jur 
intrigat. In dreapta, lipită de perete, era tejgheaua lungă, din 
bârne groase de lemn, aspre la pipăit. Pe pereţi erau atârnate 
ornamente închipuind nave eşuate, din epoca vaselor cu pânze, 
printre ghirlande moderne din neon cu influenţe piratereşti. În 
stânga, chiar în colţul din spate, era o platformă rotitoare plină 
cu echipament electronic, şi în faţa ei se zărea ringul de dans. 
Alte patru ringuri de dans erau suspendate la câţiva metri 
deasupra. Şi, mai sus, agăţate de tavan, erau aparatele laser şi 
reflectoarele, acum stinse. Difuzoare uriaşe erau montate în 
fiecare perete. 

A încercat să-şi imagineze scena aşa cum fusese cu o noapte 
în urmă. Sute de oameni, muzica dată tare, trupuri unduitoare, 
lumini pâlpâitoare. Şi acum totul era tăcut, gol şi sinistru. 

Nu se simţea în largul lui în acest loc. 

Şi nici în Cape Town. Şi asta din cauza oamenilor, sau aşa 
presupunea. La Khayelitsha simţise deseori cum i se frânge 
inima din cauza crimelor lipsite de sens, a violenţei domestice, a 
sărăciei cumplite, a  cocioabelor, a luptei zilnice pentru 
supravieţuire. Dar măcar acolo fusese bine primit, reprezenta 
legea şi ordinea, iar oamenii aceia simpli - oamenii lui - îl 
respectaseră, îl susţinuseră şi îl ajutaseră. 

Nouăzeci la sută dintre cazurile cu care avusese de-a face 
fuseseră cât se poate de clare. În oraşul acesta însă, lucrurile 
erau mult mai complicate, posibilităţile - nenumărate, iar 
motivațiile - greu de înţeles. Aici totul se rezuma la antagonism 
şi suspiciune. Şi se simţea asemenea unui intrus. 

„Oamenii nu mai au pic de respect", aşa îi spunea maică-sa. 
„Asta e problema cu lumea asta nouă.“ Mama lui sculpta 
elefanţi din lemn în oraşul Knysna, îi freca cu şmirghel şi îi 
lustruia până ce aproape că prindeau viaţă, însă refuza să îi 
vândă la taraba aşezată pe marginea drumului, la intrarea în 


lagună. „Fiindcă oamenii nu mai au pic de respect", aşa zicea. 
Pentru ea, „lumea nouă“ însemna tot ce se afla dincolo de apele 
maronii ale râurilor Fish şi Mzimvubu, însă în Gwiligwili, la ea 
„acasă", nu se găsea nimic de lucru. Aşa că devenise şi ea o 
exilată, izgonită şi forţată să trăiască în „lumea nouă". Se 
mărginea totuşi să iasă la cumpărături o singură dată pe 
săptămână. În restul timpului, stătea în faţa cocioabei sale din 
tablă ondulată din cartierul Khayalethu, cu elefanții ei, 
aşteptând ca fiul să o sune pe telefonul mobil pe care i-l 
cumpărase. Sau să primească un apel de la Zukisa, ca să îi 
spună câte obiecte de artă mai vânduse turiştilor lipsiţi de orice 
respect. 

Vusi şi-a amintit de legista Tiffany October, doctoriţa patolog 
tânără şi zveltă. Avea aceeaşi privire liniştită ca a mamei lui şi 
vocea la fel de blândă, care părea să vină dintr-o înţelepciune 
profundă. 

S-a gândit să o sune, dar a simţit un ghem în stomac. 

Oare o femeie ca ea ar ieşi cu un bărbat Xhosa? 

„Invit-o, îl sfătuise Griessel. Ce ai de pierdut?“ Vusi a căutat 
în carneţel numărul de la morgă. 

A format numărul. Telefonul a sunat mult înainte să răspundă 
cineva. A tras aer în piept şi a întrebat: 

- Pot să vorbesc cu domnişoara doctor October, vă rog? 

Apoi şi-a pierdut însă tot curajul; teama că ea avea să ÎI 
refuze i s-a furişat în măruntaie, rozându-l ca o boală. Panicat, a 
închis telefonul. 

S-a dojenit singur, furios pe sine, în limba xhosa, apoi l-a 
sunat imediat pe Vaughn Cupido, singurul membru din forţa de 
intervenţie din cadrul Departamentului Crimă Organizată din 
Bellville South pe care îl cunoştea. A fost nevoit să aştepte ceva 
înainte ca Vaughn să răspundă cu tonul lui obişnuit, plin de sine: 

-la zi, care-i treaba? 

Vusi l-a salutat, apoi l-a întrebat dacă ştia ceva despre 
Ghennadi Demidov. Cupido a fluierat printre dinţi, în chipul cel 
mai sugestiv cu putinţă. 

-Ghenna, sigur că am auzit de el. E un ticălos de nu se poate, 
dacă înţelegi 
ce vreau să spun. Frate, tot oraşul e al lui - prostituție, droguri, 
şantaj, spălare de bani, trafic de ţigări... 

-Deține clubul Van Hunks... 


-Ja. Şi mai are un club în Bree, Moscow Redd, aşa îi zice, şi o 
casă de oaspeţi în Oranjezicht care nu e altceva decât un 
bordel. In plus, umblă vorba că şi Cranky Croc din Longmarket e 
tot al lui. 

-Cranky Croc? 

-Cafeneaua şi barul din Greenmarket Square. Locul de unde 
poţi să cumperi iarbă fără probleme. 

-Am o turistă americană de vreo nouăsprezece ani căreia i s- 
a tăiat gâtul 
azi-noapte pe Long Street. Şi, înainte de asta a fost în club, la 
Van Hunks. 

-E vorba despre droguri, ascultă- mă pe mine. O afacere care 
s-a sfârşit prost. Ruşii aşa procedează. Ca să le demonstreze 
celor cu care lucrează că nu sunt dispuşi să înghită orice rahat. 

-O afacere care s-a sfârşit prost? Ce vrei să spui? 

-Ticălosul de Ghenna e importator. Dealerii cumpără de la el 
marfă de minimum o mie de ranzi la fiecare livrare. 

-Şi de ce nu îl arestaţi? 

-Nu e aşa de simplu, frate. Individul nu e prost deloc. 

-Dar fata despre care îţi spun a ajuns abia ieri în Cape Town, 
pentru prima oară. N-are cum să fie un dealer de-al lui. 

-Atunci înseamnă că e cărăuş. 

-Cum adică? 

-Cărăuşii sunt cei care transportă drogurile. Cu avionul, cu 
traulere, cu orice le e mai la îndemână. 

-Aha. 

-Aşa că, probabil, fata n-a livrat ceea ce ar fi trebuit. Sau 
ceva de genul ăsta. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar sigur are 
legătură cu drogurile... 


Comandantul secţiei de poliţie din Caledon Square mergea 
pe coridor, în urma inspecto- rului Mbali Kaleni, incapabil să îşi 
ascundă iritarea. 

Cu zece minute în urmă, totul mergea ca pe roate; secţia lui 
funcţiona normal şi eficient. Şi pe urmă apare ea, cu mersul ei 
legănat, fără a fi invitată, şi începe să dea ordine în stânga şi-n 
dreapta şi să ceară un birou pe care nare de unde să i-l dea, şi 
refuzând să-l împartă pe al asistentului social. După care el se 
trezeşte luat la rost la telefon de către chestorul provinciei, care 


îi reproşează că face poliţia de ruşine. Aşa că acum e nevoit să 
îşi împartă el biroul cu asistentul social, pentru a-i face loc 
femeii ăsteia dominatoare. 

Au intrat în biroul ofițerului de serviciu. Femeia arăta ca un 
porumbel îndopat până la refuz - scundă, cu o umflătură mare în 
faţă şi o alta, la fel de mare, în spate, îndesate în costumul ei 
negru. O poşetă mare aruncată pe umăr, pistolul de serviciu 
fixat într-o curea lată şi neagră în jurul şoldurilor şi legitimaţia 
SAPS atârnată cu un şnur de gât, probabil pentru că altfel 
nimeni nu ar fi crezut-o că era polițistă. 

Femeia s-a oprit în mijlocul încăperii, cu picioarele depărtate, 
înfipte în podea, şi a bătut tare din palme, de două ori. 

-Ascultaţi aici, pee-poF, a spus tare, cu accent zulu. 

Câteva capete s-au întors spre ea. 

-Linişte! a ţipat. 

S-a aşternut tăcerea; toată lumea se uita acum la ea: 
reclamanţi, însoțitorii lor, poliţişti. 

-Mulţumesc. Numele meu este inspectorul Mbali Kaleni. Avem 
o problemă, şi trebuie să ne mişcăm cât mai iute. O turistă 
americană este dată dispărută aici, la noi în oraş, o fată de 
nouăsprezece ani, undeva în Camps Bay, în Clifton sau poate în 
Bantry Bay. E urmărită de nişte bărbaţi care vor s-o ucidă. 
Trebuie să o găsim. Eu voi coordona operaţiunea. Aşa că 
vreu să vă asiguraţi că mesajul ajunge la toate echipele de 
pe teren. După ora douăsprezece, trebuie să treacă pe la secţie 
şi să ia o fotografie a fetei. Chestorul provinciei i-a 
telefonat personal comandantului vostru şi l-a avertizat că 
nu va tolera nici un subterfugiu... 

-Inspectore..., a intervenit polițistul care preluase apelul de la 
restaurantul Carlucci's. 

-N-am terminat. 

-Ştiu unde e fata, a spus polițistul, nelăsân- du-se intimidat, 
spre satisfacția comandantului său. 

-Ştii? Cum aşa? a întrebat Kaleni uşor dezumflată. 

-Nu e în Camps Bay, e în Oranjezicht. 


În semiobscuritatea clubului, Vusi Ndabeni a format numărul 
de telefon al lui Benny Griessel, dar a intrat mesageria vocală. 
Benny, sunt Vusi. Cred că fetele au introdus droguri în ţară şi 


că urmau să le predea în clubul Van Hunks. Acum îi aştept pe 
barman şi pe chelneri, dar sunt sigur că n-o să aflu nimic de la 
ei. Cred că trebuie să apelăm la cei de la Crimă Organizată. Te 
rog, sună-mă înapoi. 

Şi-a trecut din nou ochii peste notițe. Ce altceva putea să 
facă? 

Camerele video. 

A sunat la camera de control a echipamentelor de 
supraveghere video stradală aparţinând poliţiei metropolitane 
şi, într-un târziu, i s-a făcut legătura cu Bufnița. 

- Deocamdată, ce pot să-ţi spun e că fetele au venit pe Long 
Street de jos în sus. Camera instalată pe colţul dintre 
Longmarket şi Long Street le arată pe cele două fete trecând la 
ora 1.39. Nu e un unghi prea bun, dar am putut să fac 
comparaţia cu restul materialului. Sunt aceleaşi fete. 

-Au trecut prin fața camerei, aşa ai zis? 

-Da, mergeau repede, dar nu alergau. Însă la 01.39.42 se văd 
trecând nişte bărbaţi. Unghiul este ceva mai bun, aşa că am 
desluşit cinci bărbaţi alergând în aceeaşi direcţie, de la nord la 
sud. 

-Alergau după fete. 

-Exact. Încă mai caut ceva care să se fi petrecut înainte de 
asta, dar camera instalată pe cealaltă latură a Shortmarket e 
defectă. Aşa că nu trebuie să-ţi faci prea mari speranţe. 

-Mersi mult, a spus Vusi. 

Aşadar, la două sute de metri de club fetele mergeau 
liniştite, fără să ştie că erau urmărite. 

Ce însemna asta? 

Şi-a notat totul în carneţel. Bun, altceva? 

Trebuia să-i sune pe cei doi criminalişti şi să le ceară să caute 
în bagajul lui Rachel Anderson orice urmă de droguri. 

A căutat numărul lor în lista salvată pe telefon, l-a găsit, apoi 
a ezitat. La ce bun? 

Laboratorul lucra tot timpul cu întârzieri de câte şase luni; 
ducea lipsă de personal, şi angajaţii erau epuizați de atâta 
muncă. 

Nu, asta putea să mai aştepte. Prioritatea era găsirea lui 
Rachel Anderson. 


Fransman Dekker s-a uitat şovăitor prin sala de recepţie de la 
AfriSound, până când frumoasa metisă s-a ridicat şi s-a apropiat 
de el. 

-Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat ea pe acelaşi ton liniştit ca 
negresa de la parter, dar cu ceva mai mult interes. 

-Sunt inspectorul Fransman Dekker. A întins mâna. Îmi pare 
rău pentru pierderea suferită. 

Femeia şi-a coborât privirea. 

-Natasha Abader. Mulţumesc. 

Mâna ei era micuță şi rece în palma lui. 

-Îl caut pe inspectorul Benny Griessel. 

-E în sala de şedinţe. Femeia i-a pipăit calmă şi expertă 
degetul, în căutarea verighetei. Nu s-a trădat când a dat de firul 
subţire de aur, ci doar şi-a ridicat ochii spre el. 

-E un ziarist afară, în faţa uşii. V- aş ruga să nu lăsaţi presa să 
intre. 

-Sigur. O s-o previn pe Naomi. Pot să vă ofer o cafea? Ceai? 
Sau poate altceva? 

Ultimele vorbe fuseseră rostite cu un zâmbet calculat, care îi 
dezvelea dinţii albi perfecţi. 

- Nu, mulţumesc, a răspuns el ferindu-şi ochii. N-avea rost să 
se bage acum în aşa ceva. În nici un caz. 


8 Cuvântul englezesc people, „oameni“, pronunţat cu accent 


zulu, seamănă cu „pişăcioşilor“, de la pee, „a urina“ (n.red.) 


18 


-Îmi cer scuze, a spus Josh Geyser. 

-N-aveţi de ce. 

-Ştiţi... Melinda e totul pentru mine. 

-Da, înţeleg, a replicat Griessel. 

-Eram un om terminat. Un nimeni. Şi pe urmă am cunoscut-o 
pe ea. 

Josh Geyser a început să-şi depene povestea. Griessel l-a 
lăsat să vorbească. 

Bărbatul cel masiv stătea acum cu coatele rezemate de masă 
şi din nou stăpân pe el. Se holba la peretele din spatele lui 
Griessel. O luase pe căi 
greşite, explicase el. Fusese unul dintre gladiatorii din 
spectacolul TV şi avusese parte din belşug de femei, băutură, 
steroizi şi cocaină. Ajunsese o celebritate; înota în bani şi se 
bucura de notorietate. Şi pe urmă cei de la SABC suspendaseră 
spectacolul. Peste noapte. Şi totul se schimbase. Nu imediat; 
încă mai era plătit pentru apariţii la cazinourile Gauteng, încă 
mai avea ceva bani puşi deoparte în bănci. Dar, după şapte luni, 
se trezise că nu-şi mai permitea să achite chiria casei cu două 
etaje din Sandton. Îl evacuaseră, şi oamenii şerifului îi luaseră 
mobila, banca îi ridicase BMW-ul şi odată cu ele îşi pierduse şi 
prietenii. 

Urmaseră trei luni de stupoare, de dormit pe canapelele 
altora şi de cerşit câţiva ranzi de la oameni care se săturaseră 
de el şi de necazurile sale. Şi apoi îl găsise pe lisus. In Casa 
Credinței, biserica mare şi frumoasă din cartierul Branston din 
Johannesburg, şi viaţa lui se schimbase radical. Fiindcă acolo 
totul era adevărat. Totul. Prieteniile, iubirea, compasiunea, grija, 
iertarea păcatelor. 

Şi, într-o zi, pastorul le spusese că avea nevoie de baritoni 
pentru Praise Singers, uriaşul cor al bisericii. Josh cântase încă 
din copilărie. Avea voce, un instinct pentru armonie, fusese 
născut pentru asta, însă viaţa îl purtase într-o altă direcţie, 


îndepărtându-l de muzică. Intrase în cor, şi în chiar prima zi de 
repetiţii o remarcase pe Melinda - femeia aceea frumoasă cu o 
faţă de înger care îi zâmbea pe deasupra capetelor tenorilor. 

După repetiţii, ea se apropiase şi îi spusese: „Te ştiu. Eşti 
gladiatorul Fulger Alb.“ 

El îi răspunsese că nu se mai ocupa acum de asta, şi privirea 
ei se îndulcise. Il luase de mână şi îl trăsese după ea. „Hai cu 
mine...“ 

Stătuseră de vorbă în cafeneaua bisericii. Ea îi povestise că 
era din Bloemfontein, că divorțase şi că înainte cântase în 
orchestra fostului soţ şi dusese o viaţă plină de păcate. După 
divorţ, se simţise dezorientată şi se mutase în Johannesburg, în 
speranţa că avea să-şi găsească de lucru. Casa Credinței fusese 
salvarea ei, colacul de care se agăţase pentru a trece prin 
furtună. In seara aceea, îşi dăduseră seama amândoi că se 
înfiripase ceva între ei... Dar în momentul în care ai căzut atât 
de jos şi ai ajuns atât de distrus, iei lucrurile încet şi mai întâi 
stai de vorbă, ore în şir, în siguranţa oferită de biserică. Şi asta 
şi făcuseră, noapte de noapte. Până într-o zi, trei săptămâni mai 
târziu, când ea îl întrebase după repetiţii: „Ştii Down to the River 
to Pray? E un «negro spiritual»”". El îi răspunsese că nu 
cunoştea cântecul, iar ea începuse să fredoneze melodia aceea 
simplă cu vocea ei minunată, şi el o prinsese din zbor şi 
începuse să cânte cu ea, la unison. Cântaseră împreună 
încetişor, doar ei doi, uitându-se unul în ochii celuilalt, conştienţi 
că vocile li se armonizau perfect. 

- A fost un moment magic, a spus Josh cu privirea aţintită în 
continuare asupra peretelui din spatele lui Griessel. Ca o 
străfulgerare venită din rai. 

Cântaseră din nou, ceva mai tare, aceeaşi melodie, şi toată 
lumea din cafenea tăcuse ca să îi asculte până la sfârşit. 

-Şi aşa a început... 

-Da, înţeleg. 

-Ea e totul pentru mine. 

-Domnule Geyser... 

-Spune-mi Josh. 

-jJosh, vreau să-mi povesteşti ce sa petrecut ieri. 

Bărbatul i-a aruncat o privire detectivului, apoi şi-a ridicat 
mâinile în semn de neputinţă. 

-Pur şi simplu, a fost prea mult pentru mine. 


Griessel s-a mulţumit să încuviinţeze din cap. 

- Pe vremea aceea, nici nu auzisem de Adam Barnard. Primul 
CD l-am scos la Chorus. Un mic studio de înregistrări de muzică 
gospel, în Centurion. Adam la ascultat şi a venit să discute cu 
noi. Ne-a spus că suntem prea buni şi că trebuie să ne facem 
cunoscuţi, fiindcă aveam un mesaj minunat de transmis lumii. 
Părea un sfânt, se considera copil al lui Dumnezeu, ne-a spus că 
nu voia altceva decât să ne ajute... În fine, am semnat 
contractul şi ne-am mutat în Cape Town. Abia aici ne-au ajuns la 
urechi zvonurile cu privire la purtările lui. 

-Ce zvonuri? 
-Ei, ştii şi tu... 

O bătaie discretă în uşă. 

-Intră, a spus Griessel. 

Fransman Dekker şi-a băgat capul pe uşă. 

-Benny... 

Griessel s-a ridicat. 

-Scuză-mă o clipă, i-a spus lui Geyser. 

S-a îndreptat spre uşă şi a închis-o în urma lui. 

-Ai telefonul închis, a şoptit Dekker. 

-Da, ştiu. 

N-avea nevoie de astfel de întreruperi în asemenea 
momente. 

-Voiam să te anunţ că am sosit. Acum îmi caută un loc unde 
să stau de vorbă cu Melinda Geyser. 

-Bine, vin şi eu după ce termin aici. 

Natasha, frumoasa asistentă personală a lui Mouton, s-a 
apropiat pe coridor. 

-Fransman, a strigat ea. 

Griessel a ridicat din sprâncene. 

-Ce e? a întrebat Dekker. 

-Văd că deja vă spuneţi pe nume..., a murmurat Griessel. 

Dekker a ridicat din umeri. 

-Asta e, n-am ce să fac. Mi se întâmplă tot timpul. 

-Fransman, poţi s-o interoghezi în studioul de înregistrări, a 
spus Natasha. Se eliberează în zece minute. 


Tipul cu coadă de cala adus o tavă cu un ceainic şi toate cele 


trebuincioase pentru ceai. Le-a aşezat la trei mese distanţă de 
Vusi, apoi a ieşit. 

Vusi s-a ridicat şi s-a îndreptat spre masă. 

Toţi aveau să se poarte la fel, era sigur de asta. Toţi angajaţii 
clubului Van Hunks. Agresivi şi necooperanţi. N-avea să scoată 
nimic de la ei. Era o pierdere de vreme. Teoria cu cărăuşul de 
droguri i se părea tot mai plauzibilă. 

A turnat ceai într-o ceaşcă, a adăugat lapte şi zahăr, apoi a 
dus tava la masa de la care se ridicase. 

Oliver Sands îi spusese că Anderson se schimbase la un 
moment dat. Vusi s-a aşezat pe scaun, a împins ceaşca de ceai 
deoparte şi şi-a frunzărit carneţelul, în căutarea notiţei. Da, la 
lacul Kariba. Acolo Rachel devenise dintr-odată morocănoasă. 
Probabil că atunci fetele intraseră în posesia drogurilor. Sau 
poate că scăpaseră de ele? Asta putea fi explicaţia. 

Rachel şi Erin introduseseră drogurile în ţară, fiindcă turiştii 
erau acum aur curat pentru Africa şi treceau uşor de controlul 
vamal. Poate că aduseseră drogurile din America, sau poate din 
Malawi ori Zambia. Vusi nu ştia cum funcţiona sistemul. Dar 
presupunea că nu era pentru prima oară când fetele făceau pe 
cărăuşii. 

Şi pe urmă ceva se întâmplase sau poate că ele vânduseră 
drogurile altcuiva, după care veniseră în Cape Town, se 
duseseră la club şi îi spuseseră asta lui Demidov, Galiei 
Federova sau managerului de noapte, Petr. Apoi o luaseră pe jos 
spre hostel, dar după un minut sau două Demidov îşi trimisese 
gorilele ca să le facă felul şi să le dea o lecţie. Urmărirea 
începuse dincolo de Longmarket Street. O prinseseră pe Erin şi îi 
tăiaseră gâtul. „Ruşii aşa procedează. Ca să le demonstreze 
celor cu care lucrează că nu sunt dispuşi să înghită orice rahat“, 
aşa îi spusese Vaughn Cupido. 

Să fi fost Erin Russel şefa echipei? Sau Rachel Anderson 
avusese, pur şi simplu, norocul să scape? 

Şi oamenii lui Demidov o vânau acum. Intrebarea era cum 
putea să demonstreze toate astea. Şi ce trebuia să facă pentru 
a-i opri? 

S-a întins după ceaşca de ceai. Trebuia să ia urgent legătura 
cu Griessel. A format numărul. Din nou mesageria vocală. 


Josh Geyser i-a povestit lui Griessel că dăduse drumul mâinii 
iubitei sale Melinda în camera de zi a casei lor şi că din clipa 
aceea se purtase ca un om posedat de diavol. Se urcase în 
BMW-ul M3 şi condusese de pe Milnerton Road până aici, la 
sediul AfriSound, în asemenea hal, că nici nu-şi mai amintea 
nimic de pe drum. Urcase pe jumătate maşina pe trotuar, fiindcă 
în parcare nu se găsea niciodată un loc liber, şi pe urmă 
năvălise înăuntru ca o furtună, gata să-i rupă gâtul lui Adam 
Barnard, n-avea nici un rost să nege că asta intenţionase. Dacă 
ar fi dat de Adam, ar fi făcut, fără îndoială, ceva pentru care 
Dumnezeu avea mai târziu să-l pedepsească. 

-Deci recunoşti că ai dat buzna în biroul lui Willie Mouton şi ai 

ameninţat că îl omori pe Adam Barnard? 
_ -Deja îi spusesem asta Natashei, imediat ce am intrat. 
Injuram cât mă ţineau puterile. Acum i-am cerut scuze Natashei. 
Şi ea m-a înţeles. Ştie şi ea cum stă treaba cu lucrătura 
diavolului. 

-Şi pe urmă ai intrat în biroul lui Mouton? 

-Nu, mai întâi m-am dus la Adam. M-am gândit că poate totul 
era doar o minciună. Adam nu era în birou. Aşa că m-am dus la 
Willie. 

-Şi după asta? 

-L-am întrebat dacă ştia ceva despre povestea aia, şi el mi-a 
spus că nu, şi atunci i-am zis c-o să-l omor pe Adam. Dar Adam 
nu era acolo. Ce era să fac? 

-Ce ai făcut? 

-M-am dus să-l caut. 

-Unde? 

-La Cafe Zanne şi la Bizerca Bistro. 

-De ce tocmai acolo? 

-Acolo obişnuia să ia prânzul. 


-Și l-ai găsit? 
-Nu, slavă Domnului! 
-Şİ pe urmă? 


-Pe urmă diavolul a ieşit din mine. 

Griessel a ridicat din sprâncene. 

-Am fost prins într-un ambuteiaj, a explicat Geyser. Am luat-o 
spre casă şi am rămas blocat în trafic. O oră şi jumătate. Atunci 
a ieşit diavolul din mine. Bărbatul s-a holbat iar la peretele din 
spatele lui Griessel, apoi a continuat: Am stat acolo, la 


semaforul automat de la Paardeneiland şi am plâns, fiindcă 
diavolul mă încercase, şi eu îl dezamăgisem pe bunul nostru 
Dumnezeu. Şi m-am gândit la Melinda mea... 

-jJosh, de acolo te-ai dus direct acasă? 

Geyser a încuviinţat. 

-Deţii vreo armă de foc? 

O clătinare din cap. 

-Va trebui să-ţi percheziţionăm casa, Josh. Ştii, există 
instrumente speciale care detectează urmele de arme sau de 
muniţie chiar dacă nu se mai află acolo. 

-N-am nici o armă, ţi-am spus. 

-Unde ai fost ieri, începând de la miezul nopţii? 

-Am fost cu Melinda. 

-Unde anume? 

-La biserică. 

-Care biserică? 

-The Tabernacle. În Parklands. 

-Până la ce oră aţi stat acolo? 

-Nu ştiu exact... Cred că până pe la zece şi jumătate. 

-Atât de târziu? 

-După slujbă, am rămas să stăm de vorbă cu pastorul. Pentru 
consiliere. 

-Până la zece şi jumătate? 

-Cam aşa ceva. 

-Şİ pe urmă? 

-Pe urmă ne-am dus acasă. l-a aruncat o privire lui Griessel şi 
a văzut că nu îl convinsese. Şi-a împletit degetele groase peste 
masă, uitându-se concentrat la ele. Mi-a fost... foarte greu. Ea... 
Melinda... a vrut să o ţin în braţe. Şi eu... eu... 

A tăcut. 

-Josh, ai rămas în casă toată noaptea trecută? 

-Da. 

-Eşti sigur? 

-Da. N-am ieşit din casă până azi- dimineaţă, când a sunat 
Willie. 

Griessel l-a privit cu insistenţă. Şi- a dat seama de 
simplitatea bărbatului masiv aşezat în faţa sa, de onestitatea lui 
copilărească. S-a gândit la lacrimile vărsate de el, la inima lui 
sfâşiată de trădarea soţiei. Nu ştia dacă să-l creadă sau nu. ŞI 
pe urmă s-a gândit la răul pe care Adam Barnard i-l făcuse 


Alexei, lui Josh şi cine ştie şi cui altcuiva. Şi şi-a amintit de 
propria lui infidelitate, cu o noapte în urmă, şi s-a ridicat grăbit 
în picioare. 

- Dacă nu te superi, o să te rog să mă aştepţi aici, Josh. 


Fransman Dekker a invitat-o pe Melinda Geyser să se aşeze 
pe unul dintre scaunele de la pupitrul mare de înregistrări din 
studio, însă, după ce a închis uşa izolată fonic şi s-a întors spre 
ea, a văzut că rămăsese în picioare, ca şi cum avea ceva 
presant să-i comunice. 

-Vă rog să luaţi loc, a spus el. 

-Nu pot... 

Vocea femeii era încordată, neliniştită. 

-Doamnă, discuţia noastră ar putea să dureze ceva. Ar fi mai 
bine dacă aţi sta jos. 

-Nu înţelegeţi... 

-Ce anume nu înţeleg? 

Dekker s-a aşezat pe un scaun de birou. 

-Eu... O să vă rog să mă iertaţi... Ştiţi, eu sunt de modă 
veche... 

A gesticulat, încercând să se explice. 

Dekker a privit-o mirat. 

-Nu... nu pot să discut cu dumneavoastră despre cele 
petrecute ieri... 

Felul în care o spusese i-a trezit bănuieli. 

-Nu puteţi să discutaţi cu mine? a întrebat-o pe un ton tăios 
ca un brici. 

Femeia şi-a ferit ochii, confirmându-i suspiciunile. 

-Şi de ce, mă rog? Fiindcă sunt metis? 

-Nu, nu... Nu pot să stau de vorbă singură cu un bărbat... 

Dekker a avut impresia că vocea ei era aceea a unui om prins 
cu mâţa în sac. S-a uitat şi a văzut o licărire în ochii ei. 

-Minciuni, a izbucnit, în timp ce furia creştea în el ca şi cum 
cineva apăsase pe un comutator. 

-Vă rog, şi aşa mi-e foarte greu. 

Bărbatul s-a ridicat brusc, făcând-o să tresară şi să se dea cu 
un pas înapoi. 

-Oamenii de genul dumitale..., a spus el, pierzându-şi pentru 
o clipă controlul, alte vorbe stându-i pe buze în timp ce îşi 


încleşta şi îşi descleşta pumnii. 

A reuşit într-un final să se stăpânească. A pufnit, scoțând un 
sunet ciudat, ceva între dispreţ şi neîncredere. 

-Vă rog..a îngăimat femeia. 

l-a ignorat, furios, rugămintea. S-a îndreptat spre uşă, 
încercând să o trântească în urma lui. Pe coridor era Benny 
Griessel, cu telefonul la ureche. 

-Vusi, n-am pic de încredere în cei de la Crimă Organizată. 

Barry stătea pe terasa de la Carlucci's ascultând sirenele 
poliţiei care se apropiau dinspre oraş. Un tânăr încins cu un şorț 
le-a auzit şi el şi a ieşit ca să vadă ce se petrecea. 

Maşinile de patrulare goneau în sus pe Upper Orange, cu 
luminile albastre rotindu-se pe capotă. Patru dintre ele sau oprit 
în faţa băcăniei, scrâşnind din roţi. Uşile au fost deschise cu 
putere şi mai multe uniforme albastre au coborât în grabă. O 
negresă scundă şi grasă, cu o geantă mare aruncată pe umăr şi 
cu un pistol prins pe şold, a trântit portiera din dreptul scaunului 
din faţă. 

A traversat iute strada, cu hoarda de poliţişti pe urmele ei. 

Clientela aşezată la mese urmărea uimită procesiunea. 

Tânărul cu şorţ i-a întâmpinat pe terasă. 

-Tu ai telefonat în legătură cu fata aceea? a auzit-o Barry pe 
negresă întrebând cu o voce autoritară. 

-Da. 

-Atunci te rog să-mi povesteşti tot ce ştii. 

Femeia a auzit un târşâit de picioare în spatele ei şi s-a 
întors, surprinzând rânjetul amuzat de pe feţele poliţiştilor. 
Zâmbetele au dispărut imediat ce i-au văzut expresia furioasă. 

-N-aveţi de ce să staţi cu toţii aici. Mergeţi şi aşteptaţi-mă 
afară. 


9 Cântec folcloric de factură religioasă creat de sclavii negri 
africani din sudul Statelor Unite începând de prin anii 1670 
(n.red.) 


19 


La patru fără şaptesprezece minute, ora Coastei de Est - cu 
cinci ore în urma orei Greenwich şi cu şapte faţă de cea din 
Cape Town -, Bill Anderson stătea la birou cu laptopul în faţă, 
citind articole despre Africa de Sud. Soţia sa, Jess, era aşezată 
pe canapeaua din piele din spatele lui, cu genunchii la piept, 
acoperiţi cu o pătură. A tresărit când telefonul a scos un sunet 
strident. 

Bărbatul a înşfăcat repede receptorul. 

- Bill Anderson, s-a prezentat, şi tonul îi trăda îngrijorarea. 

-Domnule Anderson, numele meu este Dan Burton. Sunt 
consulul general al Statelor Unite în Cape Town. Vocea răsuna 
limpede precum cristalul, în ciuda distanţei. Ştiu că treceţi prin 
momente extrem de dificile. 

-Mulţumesc, domnule. 


-Cine e? a întrebat Jess Anderson apropiindu-se de soţul ei. 

Bărbatul a acoperit receptorul cu mâna şi i-a şoptit: 

-Consulul general din Cape Town. 

Apoi a ţinut receptorul astfel încât femeia să poată auzi 
conversaţia. 

-Tocmai am vorbit cu chestorul naţional şi cu cel al provinciei 
şi, deşi 
nu au găsit-o pe Rachel... 

Jess a scos un mic țipăt, şi soţul şi-a trecut braţul peste 
umărul ei, trăgând-o mai aproape. 

-... M-au asigurat amândoi că vor face tot posibilul să o 
găsească. Chiar în acest moment, ei alocă toate resursele 
disponibile şi sunt convinşi că e numai o chestiune de timp... 

-Mulţumesc, domnule. 

-Singurul motiv pentru care ambasadorul nu a putut să vă 
sune în persoană este faptul că se află într-o misiune oficială în 
provincia Limpopo, în nord. Dar sarcina mea este de a coordona 
activităţile guvernului american în districtul consular Cape 
Town, şi în această calitate ţin legătura cu oficiali sud-africani de 
rang înalt atât la nivel naţional, cât şi la nivel de provincie... 

-Domnule Burton... 

-Vă rog să-mi spuneţi Dan... 

-Noi suntem foarte îngrijoraţi fiindcă Rachel a menţionat ceva 
despre poliţie atunci când m-a sunat. 

-Da? 

-A spus că nu poate nici măcar să se adreseze poliţiei. 

Consulul general a rămas pe gânduri preţ de câteva clipe. 

-V-a explicat de ce? 

-Nu, n-a avut timp să o facă. Era foarte speriată, n-a apucat 
să zică decât că „au ajuns aici“, şi pe urmă am auzit nişte 
zgomote... 

-Se referea la poliţie? 

-Nu... Adică nu ştiu... A spus: „au ajuns aici, te rog, ajută- 
mă“... Însă, din tonul ei, nu ştiu cum să vă explic, dar am avut 
impresia că nu are încredere în poliţie. M-am uitat şi eu un pic 
pe internet. Şi, din câte am văzut, persoana care conduce 
întreaga forţă de poliţie de acolo este acuzată de corupţie şi de 
subminarea justiţiei... 

-O, Doamne! a exclamat Jess uitându-se la monitorul 
computerului. 


- Ei bine... Consulul general părea să aibă nevoie de ceva 
timp pentru a digera informaţia. Ştiu ce vă imaginaţi, domnule 
Anderson, dar vă asigur că am toate motivele să cred că forţele 
de ordine din Cape Town sunt competente şi de încredere. O să- 
| sun însă imediat pe chestor pentru a obţine nişte răspunsuri. 
Între timp, să ştiţi că mi-am luat libertatea de a da numărul 
dumneavoastră de telefon autorităţilor sud-africane. Chestorul 
m-a asigurat că ofiţerul care conduce investigația vă va telefona 
imediat ce va putea şi vă va ţine la curent. Numele său este... 
Ghreezil, inspectorul Benny Ghreezil... 

-Întreabă despre Erin, a şoptit Jess Anderson. 

-Domnule Buton, Erin Russell... Aveţi vreo veste în legătură 
cu ea? 

-Domnule Anderson, îmi pare rău că sunt nevoit să vă anunţ 
că domnişoara Russel a fost ucisă noaptea trecută... 

Jess şi-a lăsat pătura să-i alunece de pe umeri, şi-a petrecut 
braţele pe după spatele soţului ei, în- gropându-şi faţa în gâtul 
lui, şi a izbucnit în plâns. 


Inspectorul Mbali Kaleni le-a spus poliţiştilor în uniformă că 
restaurantul Carlucci's trebuia tratat asemenea scenei unei 
crime. Întreaga zonă a fost împrejmuită cu o bandă galbenă. l-a 
scos pe angajaţi şi pe clienţi şi i-a pus să stea la mesele de pe 
terasă, în timp ce doi agenţi le luau declaraţii, notându-şi 
numele şi adresa fiecăruia. 

l-a ordonat unui sergent să-i cheme pe criminalişti pentru a 
preleva amprente de pe uşa din faţă şi din spate şi pentru a 
efectua teste. l-a spus tânărului cu şorţ care urmărise întreaga 
scenă şi telefonase la poliţie să meargă împreună cu un ofiţer la 
secţia din Caledon Square şi să ajute la realizarea portretelor- 
robot ale atacatorilor. Tânărul a zis că el era responsabil de 
restaurant. Femeia l-a întrebat dacă nu era altcineva care să îi 
ţină locul, iar el a răspuns că avea să facă tot ce ţinea de el. 

-Grăbeşte-te, a rostit Kaleni pe tonul ei obişnuit, de comandă. 
N-avem timp. 

-Ați verificat numărul? a întrebat tânărul. 

-Ce număr? 

-Numărul de înmatriculare al Land Roverului. Am văzut o 
parte din el. Şi l-am comunicat oamenilor voştri care au sosit 


aici primii. 

-O să verific. 

Inainte ca tânărul să apuce să se 
îndepărteze, Kaleni i-a cerut să îi indice în ce direcţie alergaseră 
fata şi urmăritorii. Tânărul i-a arătat, dar femeia şi-a ridicat 
mâna grăsuţă şi a spus: 

-Nu, vino după mine! 

Şi-a pus pe nas ochelarii de soare sport marca Adidas şi a 
luat-o înainte, spre intersecţia dintre Upper Orange şi Belmont. 
Tânărul a făcut un semn cu degetul spre centru. 

-Ca să fim înţeleşi, ai văzut-o alergând în direcţia aceea? 

-Nu, v-am spus că n-am văzut-o alergând în nici o altă 
direcţie, deci trebuie să o fi luat în sus pe Upper Orange. 
Bărbaţii au intrat înapoi în restaurant, m-au împins din calea lor 
şi s-au repezit în sus spre colţul străzii, după care s-au întors, s- 
au urcat în Land Rover şi au plecat tot în direcţia aia. 

-Erau tineri? 

-Da. 

-Ce vârstă aveau? 

-Nu ştiu. Puțin peste douăzeci de ani. 

-Puternici şi atletici? 

-Da. 

Femeia a dat aprobator din cap, apoi i-a făcut semn că putea 
să plece. La strigat pe sergentul care venise să ia prima 
declaraţie. Bărbatul i-a confirmat 
că transmisese prin radio numărul de înmatriculare al Land 
Roverului. 

- Sună şi vezi dacă au găsit ceva. 

Sergentul s-a grăbit spre o maşină de patrulare. 

Kaleni a cercetat din nou strada cu privirea. 

De ce se întorseseră atacatorii la maşină? Doi bărbaţi tineri şi 
în putere care urmăreau o fată încă din noaptea trecută, de pe 
la ora două. Fata era, fără îndoială, epuizată, şi totuşi ei nu 
alergaseră după ea, ci se urcaseră în Land Rover. N-avea nici un 
sens. 

Şi-a şters fruntea de transpiraţie, şi- a aranjat mai bine 
cureaua genţii peste umăr şi şi-a pus mâinile în şolduri, 
ignorându-i pe poliţiştii în uniformă care o urmăreau chicotind 
pe înfundate şi şoptind între ei, cu mâinile făcute căuş la gură. 

S-a răsucit încet pe călcâie, cercetând din ochi fiecare stradă 


în parte. Şi-a şters din nou fruntea. Nu o mai zăriseră pe fată, 
da, asta era explicaţia. Dacă ar fi văzut-o, cei doi atacatori ar fi 
urmărit-o pe jos. Fata se făcuse însă nevăzută; de asta se 
întorseseră la maşină. 

Kaleni s-a uitat spre doi agenţi tineri care stăteau rezemaţi 
de dubiţă. 

- Tu şi tu, a spus ea, veniţi încoace. 

Cei doi s-au apropiat râzând timid. Le-a ordonat să se ducă în 
spatele restaurantului, până la uşa din lemn, care era în 
continuare încuiată. 

-Dar să nu atingeţi nimic, aţi înţeles? 

-Da, inspectore. 

-Şi, când o să mă auziţi strigând „start“, alergaţi şi intraţi 
înapoi în restaurant, apoi ieşiţi prin uşa din faţă şi veniţi în fugă 
încoace. Întrebaţi-l pe tânărul acela cu şorţ în ce direcţie au luat- 
o atacatorii şi fugiţi pe acelaşi drum. E clar? 

-Da, inspectore. 

- OK. Ngokushesha!10 

Kaleni a luat-o pe afară, ocolind clădirea spre uşa din lemn. A 
aşteptat până când a auzit paşii poliţiştilor pe alee, îndreptându- 
se spre uşă. 

-Ați ajuns la uşă? 

-Da. 

-Aveţi grijă, nu atingeţi nimic. S-a uitat la ceasul de mână, 
aşteptând ca secundarul să se apropie de punctul care marca 
ora 12. 

-Sunteţi gata? 

-Da. 

-Când voi spune „start“... A numărat invers, de la cinci la 
unu, apoi a strigat: Start! 

A auzit paşii alergând de-a lungul zidurilor restaurantului. A 
urmărit  secundarul înaintând cinci, zece, cincisprezece, 
douăzeci de liniuţe, apoi cei doi poliţişti au dat colţul. Douăzeci 
şi patru de secunde pentru a ajunge la ea. 

-OK. Acum, vreau să porniţi de aici, de la uşa din faţă, şi să 
alergaţi în josul străzii cât de repede puteţi. 

Cei doi s-au uitat la ea cu răsuflarea tăiată, dar nu au 
protestat, ci au luat-o la goană. 

-Staţi! 

Poliţiştii s-au oprit şi s-au întors spre ea. Zâmbetul le pierise 


de pe faţă. 

-Porniţi numai la semnalul meu, a spus inspectorul Kaleni cu 
ochii aţintiţi la ceas. A aşteptat din nou ca secundarul să se 
apropie de punctul de la ora 12, a făcut numărătoarea inversă şi 
apoi a strigat: Start! 

Cei doi bărbaţi au sprintat, şi ea i-a urmărit cu privirea, 
uitându-se din când în când la ceas. Tânărul de la restaurant 
spusese că, în goana lor, atacatorii îl dăduseră la o parte - asta 
însemna o secundă, poate două în plus. Şi, pe urmă, când 
ieşiseră din restaurant, nu ştiuseră în ce direcţie o luase fata, 
aşa că se opriseră probabil să se uite în sus pe Upper Street şi în 
jos pe Belmont. Alte două sau trei secunde. 

A reţinut cele două numere: douăzeci şi patru de secunde, 
apoi treizeci, după care a strigat spre poliţişti: 

-Gata! Ajunge! 

Însă bărbaţii n-aveau cum să o mai audă, aşa că au continuat 
să alerge cât îi ţineau picioarele, două uniforme albastre fugind 
în josul pantei. 

-Hei! a ţipat din nou, dar fără nici un rezultat. 

-Isidomu11, a murmurat, după care a început să coboare 
strada, uitându-se tot timpul la ceas. 


Rachel Anderson a auzit sirenele urlând la numai douăzeci de 
metri de locul unde stătea ascunsă în tufele de bougainvillea. 
Ştia că o căutau pe ea, căci era sigură că tânărul de la 
restaurant telefonase la poliţie. Şi pe urmă auzise maşinile, cu 
tot cu sirene, oprindu-se chiar după colţ. 

A rămas întinsă la pământ, nemişcată. Reuşise să-şi scoată 
spinii din piele, dar rănile o dureau. Respira acum normal, şi 
transpiraţia i se uscase în răcoarea umbrarului. N-aveau cum să 
o vadă, aşa cum stătea ascunsă, nici dacă ar fi trecut prin 
dreptul ei pe stradă sau ar fi intrat în grădină. 

Avea să aştepte până când renunţau s-o mai caute şi plecau. 
Apoi urma să decidă ce avea de făcut. 


Mbali Kaleni s-a îndreptat spre colţul dintre Upper Orange şi 
Alexandria Avenue - locul care marca aproximativ cele douăzeci 
şi patru de secunde. A traversat încet strada. 


Fata cotise probabil la stânga, luând-o pe Alexandria Avenue. 
De aceea nu mai fusese zărită de urmăritori. 

Ceva nu era în regulă. 

S-a uitat cu atenţie la Alexandria Avenue. Panta. Fata era, în 
mod cert, obosită moartă. Azi-dimineaţă devreme, înainte de 
ora şase, fusese văzută sus, pe Lion's Head. Şi la scurt timp 
după ora zece - aici, jos, în Oranjezicht. Străbătuse un drum 
lung, dar era clar că se îndrepta în jos spre oraş. Şi atunci de ce 
să fi ales o stradă care să o îndepărteze de destinaţie? O pantă 
care urca abrupt şi care avea să-i omoare picioarele? 

Deşi, dacă ţi-era teamă de atacatorii care îţi suflau în ceafă... 

Cufundată în gânduri, s-a sprijinit de gardul din ţăruşi albi 
care împrejmuia casa - în stil victorian cu un singur nivel aflată 
în stânga. S-a uitat după cei doi idioţi în uniformă. Da, i-a zărit, 
veneau înapoi spre ea trăncănind veseli. 

La o clădire distanţă începea lacul de acumulare Molteno. La 
peste patruzeci de secunde de Carlucci's, asta chiar dacă Rachel 
Anderson era în stare să alerge la fel de repede ca acei doi 
poliţişti tineri şi în formă. Nu, fata cotise pe Alexandria Avenue. 
Asta dacă nu cumva... 

Kaleni s-a uitat cu atenţie la casa victoriană şi la gardul care 
o înconjura. Era singura clădire de pe această parte a străzii fără 
gard înalt, deci singura alternativă. 

Şi-atunci a văzut straturile de flori. Pământul fusese răscolit. 
Kaleni şi-a 
scos ochelarii de soare. Amprentele palmelor erau acolo, urmele 
încălţărilor imediat după, trei dintre ele înainte de marginea 
peluzei. A apreciat din ochi distanţa dintre gard şi straturile de 
flori. Era posibil să sară careva gardul şi să aterizeze acolo? 

A mers de-a lungul gardului, uitându-se după poartă. S-a 
apropiat repede de ea, o siluetă ciudată, cu geanta aruncată pe 
umăr, cu pistolul frecân- duse de coapse şi ochelarii de soare în 
mână. 

- Nu sunt destul de alb pentru ea, sa plâns Fransman Dekker 
după ce Griessel şi-a terminat discuţia cu Vusi. 

-Poftim? a întrebat Griessel cu telefonul încă în mână. Scuză- 
mă, Fransman, dar am primit patru mesaje... Şi-a dus din nou 
telefonul la ureche. Ce ziceai de Melinda? 

-„Nu pot să stau singură de vorbă cu un bărbat“, a 
maimuţărit-o Dekker sarcastic. 


-Stai puţin. Termin într-o clipă. 

Griessel a ascultat mesajul. Era de la John Afrika. 

Dekker a făcut doi paşi pe hol, apoi s-a întors spre el. 

-Nu de-asta n-a vrut să discute cu mine, ci fiindcă sunt 
hotnot. Cântăreţii ăştia de gospel sunt nişte ipocriţi nenorociţi, a 
adăugat clătinând din cap. 

-Alt mesaj de la John Afrika, a spus Griessel. 

-Şi se mai dă mare creştină, a bombănit Dekker. 

-Trebuie neapărat să-l sun pe comisar, s-a scuzat Griessel. 
Fata i-a telefonat tatălui ei. În America... Bună, comisare, sunt 
Benny... 

Dekker s-a oprit în faţa uşii studioului de înregistrări, 
sprijinindu-se cu mâna de ea, cu capul plecat. 

Griessel a repetat „da, domnule“ şi „nu, domnule“ de câteva 
ori, apoi a încheiat convorbirea: 

-Plec acum. Ajung în câteva clipe. Apoi, cu faţa spre Dekker: 
Ce-ai zis? Că a refuzat să discute cu tine fiindcă eşti metis? 

-Nu s-a exprimat aşa, dar ştiu că asta a vrut să spună. 

-Dracu' s-o ia! Poate să ceară un avocat sau să solicite să fie 
interogată de o femeie, astea sunt singurele opţiuni pe care le 
are. 

-Atunci du-te şi spune-i! 

-Exact asta am de gând să fac. 

In clipa aceea, lumina s-a stins brusc. 


10 În limba zulu, în original, „repede“ (n.tr.) 
tin limba zulu, în original, „proştilor“ (n.tr.) 


20 


Ndabeni nu mai putea sta locului. A sorbit ultima înghiţitură 
de ceai, a pus ceaşca pe tavă şi a dat-o la o parte. Cât trebuia 
să mai aştepte până când angajaţii clubului aveau să vină? Şi 
cum se descurca Mbali Kaleni singură la restaurant? Acolo se 
petrecea ceva; aici nu se întâmpla nimic. Incă zece minute, atât. 
Şi dacă până atunci nu venea nimeni... 


Dintr-odată, sala s-a cufundat în beznă, şi totul a încremenit 
într-o tăcere stranie. Până şi fâşâitul aerului condiţionat s-a 
oprit. Altă pană de curent. leri durase nu mai puţin de trei ore. 

Era întuneric beznă, nu vedea nimic. 

Trebuia să iasă de-acolo. A bâjbâit după telefon, a apăsat o 
tastă pentru a lumina ecranul şi a îndreptat fasciculul de lumină 
spre masă, de unde şi-a luat carneţelul, apoi s-a ridicat. Şi-a 
croit cu grijă drum printre mese şi scaune, apoi pe coridor. O 
licărire palidă gălbuie venea dinspre biroul Galinei Federova. S-a 
îndreptat spre uşă şi a văzut că femeia aprinsese o lumânare şi 
tocmai se pregătea să mai aprindă încă una, îndesând-o pe 
gâtul unei sticle goale de bere. 

-Bună, a salutat-o. 

Femeia a tresărit, a scos un sunet de spaimă şi aproape că a 
scăpat sticla din mâini. 

-Scuze, n-am vrut să vă sperii... 

-Ăştia de la Esko12, a zis ea şi a ridicat din umeri. 

-Da, ce poţi face? a replicat el retoric. 

Galina Federova a aprins şi a doua lumânare, s-a aşezat în 
spatele biroului şi a scos o ţigară din pachet. 

-Nu pot face nimic, a răspuns aprinzând ţigara de la flacăra 
lumânării. 

Poate că ruşii nu ştiau ce înseamnă întrebările retorice. 

-Îmi pare rău, dar nu mai pot aştepta, sunt nevoit să plec, a 
spus Vusi. 

-Vă pot oferi o lumânare. 

-Nu. Fata... tocmai a fost văzută. 

-Ah? 

Sprâncenele conturate cu creionul dermatograf s-au ridicat. 
Vusi nu ştia cum să interpreteze gestul. A scos o carte de vizită 
din buzunar şi a aşezat-o pe birou, în faţa femeii. 

-Sunteţi amabilă să mă sunaţi când soseşte personalul care a 
fost de serviciu azi-noapte? 

Federova a luat cartea de vizită cu degetele ei cu unghii 
lungi. 

-OK. 

-Mulţumesc. Folosindu-şi telefonul mobil pe post de lanternă, 
Vusi s-a întors pe unde venise, trecând prin bucătăria unde tipul 
cu coadă de cal era ocupat să numere sticlele cu băutură la 
lumina ce se strecura înăuntru prin uşa din spate. 


-Ce se întâmplă cu penele de curent? Ce face poliţia ca să 
rezolve treaba asta? 

Vusi s-a gândit dacă era cazul să îi explice că poliţia n-avea 
nimic de-a face cu furnizarea de electricitate. Dar s-a abținut. 

-O să-i sunăm pe cei de la Eskom. 

A ieşit pe uşa din spate pe alee, unde soarele strălucea 
orbitor. L-a auzit pe tip strigând în urma lui: 

-Ha, ha, ce amuzant! Mă dau în vânt după poliţiştii care au 
umor. 

Nu s-a obosit să răspundă. Se grăbea, iar maşina lui era 
tocmai pe Long Street, la mai bine de zece minute de mers pe 
jos. Voia să ia legătura cu Kaleni, să afle ce se întâmplase la 
restaurant şi pe urmă să... A, dar putea să facă totuşi ceva, deşi 
Benny Griessel îi spusese că nu era cazul să-i implice şi pe cei 
de la Crimă Organizată. L-a sunat pe Vaughn Cupido. 

-la zi, care-i treaba? a răspuns acesta imediat. 

-Aveţi fotografii cu oamenii lui Demidov? 

Cupido n-a răspuns. 

-Alo, Vaughn? 

-De ce mă întrebi? s-a auzit vocea bănuitoare de la celălalt 
capăt al firului. 

-Aveţi sau nu? 

-Nu pot nici să confirm, nici să neg. 

-Ce vrea să însemne asta? 

-Înseamnă că nu sunt decât inspector, şi atât. Va trebui să te 
adresezi altora, mai sus. 

-Cui? 

-Superiorilor mei. 

-Vaughn, un martor i-a zărit pe cei doi atacatori. Dacă îi 
identifică pe oamenii lui Demidov... asta i-ar putea salva viaţa 
fetei. 

Tăcere. 

-Vaughn? 

-O să văd ce pot face... Te sun eu. 


Rachel Anderson a auzit târşâitul unor pantofi de femeie pe 
cărarea din grădină, la numai câţiva metri de ea, şi un alt sunet, 
fâşâitul unor ţesături care se frecau între ele. Zgomotul s-a 
întrerupt brusc. Au urmat un oftat şi o bătaie puternică în uşă. 


Rachel şi-a ţinut răsuflarea; şi-a întors încet capul pentru a-i 
vedea picioarele. Oare se ascunsese suficient de adânc în 
tufişuri? 

Altă bătaie în uşă. 

-Hei, e cineva acasă? 

O voce feminină imperioasă, cu accent african. 

Ce însemna asta? 

-Hei, băieţi! a lătrat aceeaşi voce pe un ton autoritar. Am 
strigat după voi, dar n-aţi auzit. 

Un bărbat a răspuns de undeva din stradă, apoi aceeaşi 
femeie: 

-Nu, rămâneţi afară, pe trotuar, ar putea fi probe relevante 
aici. Mergeţi înapoi la restaurant şi luaţi legătura cu criminaliştii. 
Vreau să vină să ia amprentele de aici, din grădină, şi să le 
identifice. 

Uşa s-a deschis şi o voce bărbătească a întrebat: 

-Pot să vă ajut cu ceva? 

-Bună ziua, ce mai faceţi? 

-Nu mi se pare o întrebare tocmai potrivită. De ce bateţi în 
halul ăsta la uşă? a continuat bărbatul cu voce calmă, timidă. 

-Pentru că soneria nu funcţionează. 

-Ba funcţionează, dar s-a luat curentul. 

-Cum? larăşi? 

-Da. Vă pot ajuta? 

-Sunt inspectorul Mbali Kaleni de la SAPS. Căutăm o fată care 
fuge de nişte atacatori şi cred că a trecut prin grădina 
dumneavoastră. Vreau să ştiu dacă aţi văzut-o. 

-Nu, n-am văzut-o. 

-Uitaţi aici! Puteţi să veniţi o clipă să vă uitaţi? 

-Asta e legitimaţia dumneavoastră de poliţist? 

-Da. 

-Când s-a întâmplat asta? 

-Cu circa patruzeci de minute în urmă. Sunteţi amabil să 
veniţi până aici să vă uitaţi? Spuneţi că n-aţi văzut-o? 

-Nu. Dar am auzit-o... 

Lui Rachel i-a stat inima în loc. 

-Da? 

-Da. Am auzit paşi în spatele casei. 

-Unde? Aici, după colţ? 

-Da, exact. Am auzit-o alergând spre zidul ăla. Cred că a sărit 


în curtea de alături. A dispărut până să apuc să mă uit pe 
fereastră. 

-Veniţi să aruncaţi o privire aici, la urmele lăsate, a spus 
poliţista. 

O clipă de uşurare, cât vocile s-au îndepărtat, dar pulsul i s-a 
accelerat din nou când şi-a dat seama că nu ştia încotro i se 
îndreptau urmele. Şi-a amintit cum căzuse peste straturile de 
flori când sărise peste zid. Asta era tot? Sau urmele duceau spre 
tufişul în care se ascunsese? Se oprise la un moment dat pe 
pământul umed; poate lăsase noroi pe alee. 

A auzit din nou paşii femeii mergând pe cărare. A rămas 
nemişcată, cu ochii închişi. 


Benny Griessel a deschis furios uşa grea a studioului de 
înregistrări. John Afrika îi ceruse să se grăbească; îl aşteptau 
dincolo. Camera era complet cufundată în beznă, n-avea nici o 
fereastră. Raza de lumină s-a proiectat pe faţa Melindei; stătea 
în picioare, cu ochii mari, înfricoşaţi şi braţele strânse la piept. 
Căprioara Bambi înfricoşată. 

-S-a luat curentul, i-a zis Griessel. 

Femeia a lăsat braţele să-i cadă pe lângă corp. Să-şi fi 
închipuit cumva că bezna fusese un truc al poliţiei? 

Griessel s-a apropiat de ea şi i-a spus, cu toată răbdarea de 
care era capabil: 

-Doamnă, va trebui să discutaţi cu inspectorul Dekker. Cu sau 
fără un avocat de faţă. La alegerea dumneavoastră. Puteţi cere 
să discutaţi cu o femeie ofiţer de poliţie, dar, cum nu sunteţi 
victimă, rămâne la latitudinea domnului inspector dacă acceptă 
sau nu. 

-O femeie? a întrebat Melinda confuză. 

-Da, o femeie poliţist. 

A căzut o clipă pe gânduri, apoi a spus: 

-Cred că domnul inspector m-a înţeles greşit. 

-Cum aşa? 

-După cele petrecute ieri, am considerat că îmi va fi mai uşor 
să stau de vorbă cu o femeie. 

Ce mai mieluşel nevinovat! 

-Deci cum doriţi să procedaţi? 

-Nu vreau decât să mă asigur că tot ce voi declara va rămâne 


confidenţial. 

Griessel i-a explicat că, dacă ea sau Josh aveau să fie puşi 
sub acuzare, nimic nu putea rămâne confidenţial. 

-Bine, dar n-am făcut nimic. 

-Atunci totul va fi confidenţial. 

În cele din urmă, Melinda a acceptat să-i dea declaraţia lui 
Dekker, şi Griessel a fost nevoit să-i ceară nenorocitului de 
Mouton să-i pună la dispoziţie un alt birou, având în vedere că 
studioul era cufundat în beznă. Natasha a adus o lampă cu gaz, 
pe care a aşezat-o lângă Melinda, în studioul de înregistrări. 

Griessel şi Dekker au privit-o ieşind. După ce a dispărut după 
colţ, Griessel l-a tras pe Dekker pe coridor până în faţa biroului 
gol al lui Adam Barnard. Primise un mesaj din partea chestorului 
John Afrika şi trebuia să i-l transmită. Ştia care avea să fie 
reacţia lui. Şi totuşi n-avea de ales. 

- John Afrika mi-a spus că trebuie s-o aduc pe Mbali Kaleni să 
te asiste. 

Fransman Dekker a explodat. Nu din prima clipă, de parcă ar 
fi avut nevoie de ceva timp pentru a înţelege pe deplin 
implicaţiile. Apoi s-a încordat; ochii îi aruncau scântei, gura s-a 
închis şi s-a deschis iute, apoi maxilarul a rămas încleştat, iar el 
a dat un pumn zdravăn în uşa biroului lui Adam Barnard. 

-lisuse! 

S-a răsucit pe loc, pregătindu-se să mai lovească o dată în 
uşă, dar Griessel l-a prins de braţ. 

-Fransman! 

Dekker s-a zbătut să se elibereze din strânsoare. 

-Cazul rămâne al tău. 

Detectivul metis s-a oprit, holbându-se la el cu braţele încă în 
aer. Griessel i-a simţit forţa din umeri în timp ce îl împingea, 
încercând să-l potolească. 

-Am un fiu în ultimul an de liceu, a spus Griessel. El îmi tot 
spune: „Tată, ar trebui să te mai relaxezi“. Şi exact asta ar 
trebui să faci şi tu acum, Fransman. 

Dekker a început din nou să-şi încleşteze muşchii maxilarului. 
Şi-a smuls braţul din strânsoare şi s-a uitat furios spre uşă. 

-Fransman, te enervezi prea uşor. Şi asta te bagă-n rahat. 

-Nu poţi să înţelegi. 

-Atunci, explică-mi! 

-N-am cum. Tu eşti alb. 


-Ce naiba vrea să însemne asta? 

-Inseamnă că nu eşti metis, a răspuns Dekker îndreptând un 
deget acuzator spre faţa lui Griessel. 

-Fransman, crede-mă, n-am nici cea mai vagă idee... 

-N-ai văzut săptămâna trecută, la şedinţa aia cu comisarul? la 
spune, câţi metişi erau în sală? 

-Tu erai singurul. 

-Exact. Asta fiindcă îi împing în faţă pe negri. Şi de asta o 
trimit acum pe Kaleni pe capul meu. Pentru că negrii trebuie 
mereu împinşi în faţă. Eu nu sunt decât un element de statistică 
pentru ei. Procentul şi atât, Benny. L-ai urmărit joi pe comisar? 
N-avea ochi decât pentru nenorociţii ăia de Xhosa, la mine nici 
nu s-a uitat. Opt la sută metişi. Opt nenorocite de procente. 
Atâţia metişi vor fi. Cine a hotărât asta? Şi de ce? Nici nai idee 
câţi metişi suferă de pe urma acestor calcule. Mii de oameni, îţi 
spun eu. Nu eşti suficient de negru, frate, ne pare rău, ia-ţi o 
slujbă la Coin Security şi fă-te şofer pe furgoneta blindată care 
transportă bani. Dar pe mine nu mă duc ei cu preşul, Benny, eu 
nu plec de-aici. 

Ardoarea lui Dekker îi amintea lui Griessel de propria 
copilărie în Atlantis. 

- E vorba despre nenorocita mea de viaţă, Benny. Eram atât 
de mic când i- am spus maică-mii că o să mă fac poliţist. A 
muncit pe brânci pentru ca eu să termin liceul şi să mă duc la 
polieste. Nu să conduc o nenorocită de furgonetă blindată... 

Şi-a şters spuma din jurul gurii. Griessel a dat să intervină: 

-Da, înţeleg perfect ce vrei să spui, Fransman, dar... 

-Chiar crezi că înţelegi? Ai fost marginalizat toată viaţa ta? 
Acum, că voi, albii, practicaţi discriminarea pozitivă”, chiar vă 
închipuiţi că înţelegeţi? Iti spun eu, înţelegeţi pe dracu’, voi eraţi 
fie Baas, fie K/aas?*, noi eram întotdeauna fokko/15. Atunci nu 
eram suficient de albi, acum nu suntem destul de negri; şi tot 
aşa, nu se mai termină niciodată, suntem prinşi la mijlocul 
paletei cromatice. Şi acum doamna asta albă, mare creştină 
cum e, 
zice că nu poate să discute singură cu un bărbat, dar nu-şi dă 
seama că pot s-o citesc ca pe o carte deschisă, aşa cum pot cu 
toţi albii. 

-Pe mine poţi să mă citeşti? a întrebat Griessel tot mai iritat. 

Dekker n-a răspuns; s-a întors cu spatele, răsuflând din greu. 


Griessel l-a ocolit, proptindu-se în faţa lui. 

-Uite ce-i, mi s-a spus că eşti un tip ambițios. Acum ascultă- 
mă bine, eu mi-am ratat cariera pentru că nu m-am controlat, 
pentru că m-am lăsat dus de val. De-aia sunt acum aici. Pentru 
că nu mai aveau alte opţiuni pentru mine. Tu vrei să ai opţiuni, 
Fransman? Sau vrei să ajungi, la fel ca mine, un amărât de 
inspector la patruzeci şi patru de ani, şi pe fişa postului tău să 
scrie „mentor“, asta fiindcă şefii nu mai ştiu ce mama naibii să 
in- venteze pentru tine? Ai idee cum te face asta să te simţi? 
Când te măsoară toţi din cap până-n picioare şi se întreabă ce 
kak16 ai făcut de-ai rămas un prăpădit de inspector când părul 
ţi-a încărunţit? Asta vrei să devii? Sau vrei să fii mai mult decât 
o cifră statistică? Şi să ajungi cel mai bun poliţist? Atunci lasă 
tâmpeniile, ocupă-te de caz şi rezolvă-l, indiferent de ceea ce se 
spune despre tine, de cum îţi vorbesc superiorii şi de omul pe 
care John Afrika vrea să ţi-l vâre pe gât. Şi tu ai drepturi, la fel 
ca Melinda Geyser. Şi există reguli. Foloseşte-te de ele. Dar, ţine 
minte, orice ai face, nimic n-o să se schimbe. Sunt poliţist de 
douăzeci şi cinci de ani, Fransman, şi îţi spun că întotdeauna te 
vor trata ca pe un câine. Toţi - oamenii, presa, şefii, politicienii -, 
indiferent că eşti alb, negru sau metis. Asta dacă nu cumva te 
sună în mijlocul nopţii - şi atunci eşti un erou. Insă, a doua zi 
când te scoli şi soarele străluceşte pe cer, o să vezi că tot un 
nimeni ai rămas. Întrebarea e: Poţi să faci faţă sau nu? Pu- necţi 
întrebarea, Fransman. Şi, dacă îţi dai seama că nu poţi, mai bine 
renunţă şi caută-ţi altă meserie. Dacă nu, ia-o ca atare, 
Fransman, fiindcă lucrurile nu se vor schimba niciodată. 

Dekker a rămas nemişcat, respirând cu dificultate. 

Lui Griessel îi mai stăteau şi alte vorbe pe limbă, dar a 
renunţat. S-a îndepărtat de Dekker, cu mintea concentrată 
acum asupra lucrurilor mai presante. 

- Nu cred că Josh Geyser e ucigaşul. Dacă minte, atunci 
merită un nenorocit de Oscar. Singurul lui alibi e Melinda, şi mi 
se pare că ceva e în neregulă cu ea... ea nu ştie ce mi-a spus 
mie Josh, aşa că mai bine las-o să vorbească în voie, să-ţi dea 
cât mai multe detalii despre cele petrecute ieri, să-ţi 
povestească exact ce s-a întâmplat, şi după aceea sună-mă ca 
să comparăm declaraţiile celor doi. Acum trebuie să plec să mă 
întâlnesc urgent cu comisarul. 

Dekker nu l-a privit. Griessel a pornit pe coridor. 


-Benny, l-a strigat Dekker când aproape că ajunsese în holul 
de la recepţie. 

Griessel s-a întors spre el. 

-Mulţumesc, a zis el cu o sinceritate reţinută. 

Griessel a făcut un semn cu mâna, apoi a plecat. 

Unul dintre bărbaţii aşezaţi pe hol într-un fotoliu din piele de 
struţ i-a blocat calea. Griessel a încercat să evite contactul 
vizual, dar bărbatul a fost mai iute decât el. 

-Sunteţi de la poliţie? 

Era înalt, cu puţin trecut de treizeci de ani, şi faţa acestuia i 
s-a părut lui Griessel foarte familiară. 

Grăbit şi iritat, a răspuns: 

-Da, însă acum n-am timp să stau de vorbă cu 
dumneavoastră. l-a venit să adauge „pentru că şefii mă plimbă 
de colo-colo“, dar s-a obţinut. Colegul meu e înăuntru. Puteţi să 
discutaţi cu el când termină ce are de făcut acum, a continuat, 
după care a coborât rapid scările şi a traversat peluza, 
îndreptându-se spre locul unde îşi lăsase maşina. 

Pe mijlocul parbrizului îl aştepta o amendă pentru parcare. 

-Fir-ar al dracului, a mârâit, frustrarea făcând o breşă în zidul 
autocontrolului pe care şi-l impusese. 

Îl aştepta acum altă hârţogăraie. Poliţia metropolitană avea 
timp să scrie amenzi de parcare, dar Doamne fereşte să le ceri 
ajutorul! A lăsat tichetul acolo unde era, s-a urcat în maşină, a 
pornit motorul, a dat cu spatele şi a plecat cu scârţâit de roţi. 
Voia să-i ceară comisarului o fişă a postului explicită. 

Benny Griessel, Marele Mentor, nu era o titulatură care să-i 
convină. Joi îl întrebase pe John Afrika ce anume presupunea 
această însărcinare. Răspunsul fusese: „Benny, tu vei fi plasa 
mea de siguranţă, supervizorul meu. Nu trebuie decât să stai cu 
ochii pe ei, să verifici dacă sunt capabili să gestioneze cum 
trebuie scena crimei şi să nu-i laşi să le scape vreun suspect 
printre degete. Bliksem, Benny, îi instruim de le scoatem untul 
din ei, şi pe urmă, când se trezesc la locul crimei, fie îşi pierd 
minţile de frică, fie tratează totul cu superficialitate. Poate că îi 
împingem prea repede de la spate, dar n-am încotro, trebuie să- 
mi îndeplinesc obiectivele. La blestematul ăla de caz Van der 
Vyver, individul a dat ministerul în judecată şi cere milioane; nu 
avem voie s-o păţim din nou. Uită-te peste umăr, Benny, şi, 
dacă e nevoie, dă- le câte un ghiont prietenesc." 


Un ghiont prietenesc? 

A fost nevoit să frâneze brusc din cauza unui ambuteiaj - 
două şiruri de maşini, câte zece pe fiecare bandă. Pana de 
curent însemna că semafoarele nu funcționau. Haos total. 

- lisuse, a izbucnit cu voce tare. 

Măcar Eskom era o instituţie de stat şi mai de rahat decât 
SAPS. 

S-a aşezat mai bine în scaun. N- avea nici un rost să se 
enerveze. 

Dar, fir-ar al dracului, ce putea să facă? 

Era trimis de la un caz la altul, ca o minge de ping-pong. Mai 
întâi aici, pe urmă acolo. O reţetă sigură pentru dezastru. 

Dacă Josh Geyser nu îl ucisese pe Adam Barnard... 

Şi-a amintit brusc cine era individul din holul casei de discuri: 
Ivân Nell, vedeta rock. Îi auzise toate melodiile la postul RSG; un 
rock de bună calitate, bine modulat, deşi cam zgârcit cu chitara 
bas. l-a părut rău că nu se oprise puţin să discute cu el, ar fi 
avut despre ce să-i scrie Carlei, dar asta era, n-avusese timp, şi 
acum era blocat în trafic şi n- avea altceva de făcut decât să 
blesteme. 

Pe deasupra, i se făcuse şi foame. Nu băuse decât o cafea de 
dimineaţă; trebuia să facă neapărat ceva cu nivelul glicemiei şi 
dintr-odată i-a venit un chef nebun să fumeze. A deschis 
torpedoul, a scotocit înăuntru şi a dat peste un pachet de 
Chesterfield pe jumătate gol şi peste o cutie de chibrituri Lion. A 
aprins o ţigară, a coborât geamul şi a simţit căldura ţâşnind din 
asfalt şi năvălind înăuntru. 

A tras din ţigară, scoțând uşor fumul pe nas. Acesta s-a lovit 
de parbriz, apoi a plutit afară. 

De dimineaţă, Alexa Barnard îi oferise o ţigară, iar el 
refuzase. „Un alcoolic care nu fumează?“ întrebase ea. lar el îi 
răspunsese că încerca să se lase fiindcă aşa îl sfătuise naşul său 
de la Alcoolicii Anonimi, care era medic. 

Şi atunci ea îi spusese să-şi caute alt naş. 

Îi plăcuse de ea. 

N-ar fi trebuit să-i dea de băut. 

Pe urmă şi-a adus aminte că putea face totuşi ceva pentru a- 
şi ispăşi din păcate. A băgat mâna în buzunar în timp ce înainta 
doar câte doi, trei metri, a găsit telefonul şi a apăsat cu degetul 
mare pe taste. 


Ca de obicei, telefonul a sunat ceva timp până să i se 
răspundă. 

-Benny! a spus medicul, pe tonul său mereu vesel. Ce faci? 
Sper că perseverezi. 

-Doc, ai auzit de faimoasa cântăreaţă Xandra Barnard? 


- Văd că sunt foarte interesaţi de o casă de aici, a spus Barry 
la telefon. 

Cobora pe Upper Road, în vechea lui dubiţă Toyota roşie. 

-Cum adică? 

-Sunt o mulţime de poliţişti în uniformă pe trotuar, iar în 
grădină e o femeie grasă care stă de vorbă cu un moş. 

-Atunci află despre ce e vorba. 

Barry a cercetat din ochi strada. A văzut un loc în care putea 
sta ascuns, la dreapta, la o sută de metri mai jos, vizavi de casa 
în stil victorian. O alee lungă asfaltată ducea spre un garaj cu o 
singură uşă. 

-Mda... A sesizat că poliţiştii îl urmăreau cu privirea. Poate. 
Dar nu 
acum. E prea multă lume în jur. O să văd peste vreo zece 
minute... 


12 Companie de utilităţi publice sud-africană, furnizoare de 
energie electrică (n.tr.) 

13 Seturi coerente de măsuri menite să stabilească egalitatea 
efectivă între rase, naţiuni, religii, femei şi bărbaţi etc., în 
domeniul vieţii sociale şi politice, luate de obicei pentru a 
contracara discriminările anterioare. Noţiunea a fost folosită 
pentru prima dată în timpul administraţiei Kennedy, fiind apoi 
explicitată în conţinutul unor documente federale din 1965, sub 


mandatul lui Lyndon Johnson. (n.tr.) 

14 În afrikaans, în original, „patron“ sau „muncitor“ (n.tr.) 
15 În afrikaans, în original, „nimic, nimeni“ (n.tr.) 

16 În afrikaans, în original, „rahat“ (n.tr.) 


11.03-12.00 


21 


Lampa cu gaz care sâsâia pe pupitrul de mixaj proiecta o 
umbră ciudată a Melindei Geyser pe peretele opus. Ea stătea în 
picioare, cu faţa la nu- mai câţiva centimetri de sticlă şi cu 
cabinele de înregistrare în spate, cufundate în întuneric. Dekker 
şedea pe un scaun din piele, aplecat în faţă şi cu coatele pe 
genunchi, pentru că scârţâia deranjant atunci când se lăsa pe 
spate. Transpira. Fără aer condiţionat, încăperea se încinsese. 

- Imi pare rău pentru neînțelegere, a spus Melinda, 
încrucişându-şi braţele la piept. 

Era o femeie destul de atrăgătoare - purta o bluză verde, o 
pereche de blugi încinşi cu o curea albă cu cataramă mare de 
argint şi o pereche de sandale cu toc ortopedic din plută. Totuşi, 
nu la asta se aşteptase din partea unei cântărețe de gospel. 
Ceva în ţinuta ei îl deranja - hainele erau un pic prea strâmte. Il 
făceau să se gândească la femeile care se arătau ostentativ 
interesate de el - femei în jur de patruzeci de ani, care începeau 
să se ofilească şi încercau să profite la maximum de ultimii lor 
ani de tinereţe senzuală. 

Poate că aşa erau muzicienii. 

-Cred că am exagerat şi eu, a spus, şi sinceritatea vorbelor l- 
a luat şi pe el prin surprindere. 

-Ştii care e diferenţa dintre viaţă şi un CD? a întrebat femeia. 

Se holba în continuare la geam. Dekker s-a întrebat dacă se 
uita la propria reflexie. 

-Nu, a răspuns. 

-In viaţă nu ţi se dă decât o şansă. 


Avea de gând să-i ţină o prelegere? 

-Adam nu îmi mai ceruse niciodată să vin aici singură. leri- 
dimineaţă m-a sunat şi mi-a spus că trebuia să mă vadă. 
Acestea au fost exact cuvintele lui, vorbea ca şi cum nu avea de 
ales. Ca şi cum dăduse de necazuri. „Trebuie neapărat să te văd 
numaidecât. Singură.“ Ca un director de şcoală care cere să Îi 
fie adus un elev neastâmpărat. 

Melinda s-a mişcat, şi-a desfăcut braţele şi s-a întors cu faţa 
spre detectiv. A făcut doi paşi şi s-a aşezat pe o canapea din 
piele de două locuri, în faţa lui, cu mâna dreaptă pe braţul 
canapelei şi cea stângă pe perne. L-a fixat cu privirea şi a spus: 

- Dacă ai făcut la viaţa ta lucruri care ar putea să te ajungă 
din urmă, atunci n-ai cum să te împotriveşti. Îi torni o minciună 
soţului iubit şi dai fuga în biroul lui Adam Barnard să vezi care- i 
treaba, domnule Dekker. 

„Domnule. Acum am devenit domn.“ 

Adam, atât de jovial de obicei, o întâmpinase foarte sobru, a 
continuat Melinda. Stătea neclintită, fără să-şi mişte mâinile sau 
corpul, ca şi cum patina pe o gheaţă subţire, formată la 
suprafaţa unei ape adânci. Vocea ei părea hotărâtă. 

Barnard îi împinsese în faţă o carcasă subţire cu un DVD 
înăuntru, cu logoul producătorului vizibil prin plasticul 
transparent. Ea se uitase întrebătoare la el. Adam nu spusese 
nimic. Deschisese carcasa. Cineva notase cu markerul pe 
suprafaţa albă a DVD-ului „Melinda 1987“. Şi ea şi-a dat seama 
imediat ce conţinea. 

A tras aer adânc în piept şi a aruncat o privire în dreapta spre 
geam, de parcă voia să-şi vadă pentru ultima oară imaginea. 

- Trebuie să vă spun câte ceva despre mine, domnule 
Dekker. Ştiţi, trăim într-o lume ciudată, într-o societate care 
simte nevoia să pună etichete pe tot şi pe toate pentru a le 
putea încorpora. 

Limbajul femeii l-a luat pe Dekker prin surprindere, fiind mai 
sofisticat decât se aşteptase. 

- Procesul acesta nu este nici logic şi nici corect. Dacă eşti o 
persoană care din fire are greutăţi de adaptare, atunci în 
tinereţe eşti catalogată drept rebelă. Mai târziu, ţi se pun alte 
etichete. Eu am fost o aşa-zisă rebelă. În şcoală eram... 
neascultătoare. Voiam să fac totul aşa cum mă ducea pe mine 
capul. Eram curioasă şi voiam să aflu totul despre orice. Şi 


voiam să mă distrez şi să mă simt bine, adică tot ceea ce îi era 
interzis unei fetiţe afrikaans binecrescute. Ani în şir, am avut de- 
a face numai cu bărbaţi care reprezentau un anumit risc. Era 
ceva instinctiv, nu deliberat. Uneori mă întreb cum ar fi mers 
lucrurile dacă aceasta ar fi fost singura mea slăbiciune. Dar nu a 
fost aşa. Încă de mică am simţit nevoia să mă afirm. Să obţin 
recunoaşterea faptului că sunt deosebită. Voiam să mă disting, 
să fiu altfel decât restul lumii. Nu căutam neapărat faimă, ci 
atenţie - consideram că asta era suficient. In definitiv, această 
combinaţie mă face cine sunt. 

Nu era o femeie proastă, a constatat Dekker. Şi era capabilă 
să ducă uşor oamenii de nas. 

- N-am fost niciodată extraordinar de frumoasă. Nici urâtă, 
slavă Domnului! Dacă îmi exploatez bine atuurile, pot să atrag 
atenţia, însă nu sunt genul care să taie respiraţia bărbaţilor. Am 
fost conştientă că sunt suficient de inteligentă pentru a putea 
studia, dar în ceea ce mă interesa pe mine nu se dădeau 
diplome. Tot ce aveam era vocea. Şi degajarea cu care mă 
mişcam pe scenă, deşi pe asta am descoperit-o mai târziu. 
Atunci l-am cunoscut pe Danny Vlok. Poate să cânte la orice 
instrument, de la vioară la trompetă. Avea un magazin de 
muzică în oraş, în cartierul Bloemfontein, şi cânta la nunţi şi la 
petreceri cu încă trei muzicieni. A dat un anunţ pentru o solistă 
în Vo/ksblad. Danny visa să ajungă vedetă rock. Şi se purta ca 
atare. La vremea aceea, mi s-a părut cool, plus că era cu zece 
ani mai mare. Şi cu mai multă experienţă de viaţă. Trăia ca un 
rocker. Băutură şi droguri. Problema era că Danny cânta numai 
muzica altora. A lui... nu era bună de nimic. M-am dus la audiție 
şi după aceea ne-am întors la el în apartament, am fumat o zo/ 
şi am făcut sex. După două săptămâni, ne-am căsătorit în faţa 
magistratului. Şi după patru ani am divorţat. 

Folosea povestea pentru a se autopedepsi, a constatat 
Dekker. Dezvăluirile erau modul ei de a-şi ispăşi păcatele. 
Femeia s-a oprit însă şi s-a uitat în jur. 

-De obicei, găseşti apă aici. E aşa de cald... 

-O să o rog pe Natasha, a spus Dekker ridicându-se brusc. 

A ieşit pe uşă şi l-a văzut pe Josh în capătul culoarului, cu un 
aer îngrijorat. 

-Ați terminat? 

-Nu încă, domnule Geyser. 


Bărbatul masiv a dat înţelegător din cap şi s-a întors în sala de 
conferinţe. 


Rachel Anderson a auzit vocile îndepărtân- du-se, fără a 
desluşi însă vorbele. Au continuat să se distanţeze tot mai mult, 
şi ea era de acum convinsă că nu lăsase urme care să ducă spre 
tufişul în care se pitise. Incordarea i-a dispărut treptat din corp 
şi inima a început să-i bată regulat. 

Până ce zgomotul unor pantofi de damă a răsunat în 
apropiere, la numai doi, trei paşi distanţă. 

-OK. Mulţumesc, a spus aceeaşi negresă pe care o auzise şi 
mai devreme. 

-Sper să o găsiţi pe fată, a răspuns bărbatul. 

-Nu poate fi prea departe. O să mergem să cercetăm parcul. 

-Succes! 

- OK. A auzit paşii femeii îndepărtându-se. După câteva clipe, 
uşa s-a închis, şi abia atunci s-a simţit cu adevărat în siguranţă. 


Melinda Geyser a băut pe nerăsuflate o jumătate din paharul 
cu apă şi l-a ţinut în continuare în mâna cu care se sprijinea de 
braţul canapelei. 

- Am fost să cântăm la o nuntă în Bethlehem, în partea de est 
a provinciei Free State. După petrecere, am rămas să dormim în 
cabanele de pe malul lacului Athlone. Locul era complet pustiu. 
Am făcut un foc afară în beznă, am băut şi am trăncănit. Danny 
a spus că se duce să se culce, era obosit, băuse şi era drogat. 
Eram căsătoriţi de trei ani, şi lucrurile nu mergeau prea bine. Eu 
am rămas afară împreună cu ceilalţi trei. Ei erau tineri, abia 
trecuţi de douăzeci de ani, la fel ca mine. Chitaristul bas avea o 
cameră video pe care o cumpărase de curând. Şi s-a apucat să 
ne filmeze. La început, a fost o distracţie nevinovată, ne 
prosteam pretinzând că eram celebri şi că dădeam un interviu la 
SABC?. Am continuat să bem. Şi am exagerat cu băutura. Cred 
că totul s-a întâmplat din cauza modului în care funcţiona 
grupul. Danny era liderul, iar noi, ceilalţi patru, angajaţii, 
slujitorii lui. Aşa că am început să spunem tot felul de lucruri 
urâte despre Danny în faţa camerei video. L-am imitat, ne-am 
bătut joc de el. Ştiam că, dacă vedea filmul, avea să se 


enerveze cumplit - se înfuria uşor, mai ales după o noapte de 
beţie. Şi tocmai acest risc făcea ca totul să fie aşa de amuzant; 
el era în apropiere, dormea, în timp ce noi îl luam în râs, şi 
aveam... dovezi pentru asta, era filmat şi rămânea înregistrat, 
pentru veşnicie. 

Chitaristul a fost cel care m-a sărutat primul. A spus că ştia el 
ce să facă pentru a-l scoate din sărite pe Danny. A venit la mine 
şi m-a sărutat pe gură. Şi de aici totul a decurs firesc, având în 
vedere starea în care eram cu toţii. Nu trebuie să intru în 
amănunte. Am fost filmată în timp ce mă dezbrăcau, şi eu îi 
ajutam, şi pe urmă fiecare mi-a lins câte un sfârc. Am făcut sex 
cu amândoi deodată, cu unul prin faţă, cu celălalt pe la spate. Și 
mi-a plăcut. Se vede clar, pentru că mi-a filmat faţa de 
aproape... Şi se aude cum gemeam de plăcere... Melinda s-a 
oprit şi s-a uitat la Dekker. Părea cumva plină de energie. A 
continuat: O să mă întreb toată viaţa în ce măsură faptul că 
eram filmaţi a contribuit la toate astea. A tăcut câteva clipe, 
apoi şi-a coborât ochii: N- am regretat niciodată. Până ieri. Când 
mi-am dat seama că păcatele m-au ajuns din urmă şi că Josh 
avea să sufere îngrozitor din cauza mea. El are nevoie de mine 
aşa cum sunt acum, nu aşa cum eram pe vremea aceea. 

Dekker a spart liniştea: 

-Asta era pe DVD? 

Melinda a încuviinţat. 

- Şi Barnard te-a şantajat, a spus el sigur pe sine. 

- Nu. El era cel şantajat. l-am împins DVD-ul înapoi şi i-am 
spus că ştiam ce era pe el, şi atunci mi-a zis că fusese nevoit să 
plătească şaizeci de mii pentru DVD. Că îl primise cu mandat 
poştal cu o săptămână în urmă, însoţit de un bilet pe care era 
scris: Uită-te numai când eşti singur. Altfel cariera Melindei e 
terminată. După trei zile, a fost sunat de un bărbat care i-a cerut 
cincizeci de mii ca să nu să posteze filmul pe internet. L-am 
întrebat pe Adam de ce îi plătise şaizeci de mii de ranzi. Mi-a 
răspuns că celelalte zece mii erau garanţia că aceea era singura 
copie. 

-Şi cum anume a rezolvat problema? 

-Da, şi eu l-am întrebat acelaşi lucru. Mi-a răspuns că nu era 
prima oară când fusese nevoit să protejeze interesele artiştilor 
lui. Avea nişte oameni la care apela în asemenea situaţii, o 
agenţie. Ei au mers pe urma transferului bancar şi au dat de 


bărbatul care îl şantajase. 

-Cine era? Chitaristul bas? 

-Nu, Danny Vlok. 

-Fostul tău soţ? 

-Trebuie să recunoşti că, într-un fel, aşa s-a făcut dreptate. 

-Şi cum s-au asigurat că asta era singura copie? 

-Nu ştiu. După ce am plecat de aici, am încercat să-l sun pe 
Danny. De la magazin mi s-a spus că era în spital. Duminică 
noaptea cineva pătrunsese la el în apartament şi îl bătuse. 

Dekker a digerat informaţia. Cazul devenea tot mai amplu. ŞI 
mai complicat. 

-Bine, dar de ce ţi-a povestit Adam Barnard toate astea, din 
moment ce rezolvase deja problema? 

-Cred că filmul l-a excitat. 

-Şi te-a şantajat să te culci cu el? 

-Nu, pur şi simplu a speculat o oportunitate. 

-Poftim? 

-Mi-a spus că n-am de ce să-mi fac griji. lar eu i-am mulţumit. 
Şi pe urmă mi-a zâmbit şi a băgat DVD-ul în player. Aş fi putut 
să plec, dar n-am făcut-o. Am vrut să mai văd filmul o dată. 
Ultima dată. Ne-am uitat împreună. Şi, când s-a terminat, m-a 
întrebat dacă poate să mă sărute. Şi eu am acceptat. A văzut 
expresia întipărită pe faţa lui Dekker şi a continuat: l-am fost 
foarte recunoscătoare lui Adam. Se purtase cu atâta discreţie! 
Se străduise să rezolve problema şi cheltuise o groază de bani. 
Şi revăzând filmul... Eram aşa de... tânără şi de... senzuală... 

Dekker s-a încruntat. 

- Probabil că te întrebi cum de poate face aşa ceva o femeie 
născută din nou. Vezi dumneata, domnule Dekker, eu nu cred că 
Dumnezeu ne condamnă. Mi se pare că episcopul Tutu? este cel 
care a spus: „Dumnezeu are o slăbiciune pentru păcătoşi. 
Standardele Lui nu sunt prea înalte“. Dumnezeu nu veghează 
asupra noastră cu pumnii încleştaţi, gata să ne pedepsească. Eu 
îl văd mai degrabă drept un Dumnezeu al iubirii. Ştie că suntem 
ceea ce suntem, aşa cum ne-a făcut, cu slăbiciunile noastre şi 
toate cele. El înţelege. Ştie că aceste lucruri nu fac decât să ne 
ducă, în cele din urmă, mai aproape de El. Tot ce vrea de la noi 
este să ne spovedim. 

Dekker a rămas fără cuvinte. Au stat amândoi în tăcerea 
întreruptă doar de sâsâitul lămpii cu gaz. Melinda şi-a strâns, 


pentru prima oară, mâinile în 
poală. 

-Vrei să afli de ce i-am povestit totul lui Josh. Nu prea pot să- 
ţi explic. Am ieşit de aici cu DVD-ul în geantă. Ştiam că ceilalţi 
aflaseră ce făcusem, şi Willie, şi Wouter... 

-Wouter? 

-Directorul financiar, Wouter Steenkamp. Are biroul chiar 
lângă al lui Adam. Sunt sigură că m-a auzit, fiindcă sunt 
zgomotoasă atunci când fac sex. lar Adam avea şi el... talentele 
lui. Şi pe urmă felul în care mi-a vorbit Natasha când am trecut 
pe lângă ea, spre ieşire... Poate că era pe coridor când s-au 
întâmplat toate astea. Oricum, cred că bănuia ceva. Dar nu m- 
am oprit, am ieşit şi m-am urcat în maşină. Aveam DVD-ul, şi tot 
ce îmi doream era să-l distrug. Nu mi-am dat seama până atunci 
cât de greu era să fac asta. Ştii, de îndoit se îndoaie, dar nu se 
rupe, exact ca spiritul uman. Am scos o pensetă din poşetă şi l- 
am zgâriat. Mai mult n-aveam ce să fac. L-am zgâriat până când 
am fost sigură că n-avea să mai funcţioneze niciodată. L- am 
sunat pe Danny la magazin, pe urmă m-am dus acasă şi am 
aruncat DVD-ul în pubela de gunoi. Când am intrat în casă, pe 
canapea stătea dragul meu Josh, cel care mă iubeşte 
necondiţionat. M-a luat în braţe, aşa cum o face de fiecare dată, 
dar eu nu mă puteam gândi decât că o să simtă mirosul lăsat de 
partida de sex. Josh şi-a dat seama că eram încordată - e un 
bărbat sensibil, care se teme că nu e suficient de bun pentru 
mine. Şi tocmai asta m-a descumpănit, dragostea lui faţă de 
mine. Eram confruntată cu diferenţa dintre imaginea pe care şi- 
o făcuse despre mine şi realitatea a ceea ce eram cu adevărat. 
Şi atunci am trăit nişte momente devastatoare, scuză-mi 
limbajul atât de teatral. Eram convinsă că Josh avea dreptul să 
afle adevărul despre mine, însă vorbele nu îmi ieşeau din gură. 
Vechiul obicei, avem tendinţa de a ne proteja până în pânzele 
albe. Îmi place să cred că am vrut să-l protejez pe el, pentru că, 
oricât de greu mi-ar fi mie să mă accept aşa cum sunt, lui Josh i- 
ar fi imposibil să îşi revină dacă ar afla întregul adevăr. 


1 În afrikaans, în original, „ţigară cu marijuana“ [n.tr.) 

2 South African Broadcasting Corporation, compania publică de 
radiodifuziune (n.tr.) 

3 Reverendul Desmond Tutu (n. 1931), cleric creştin şi activist 
sud-african care s-a făcut cunoscut în anii 1980 prin opoziţia 
faţă de apartheid. Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 
1984 (n.tr.) 


22 


Când Vusi Ndabeni şi-a parcat maşina vizavi de restaurantul 
Carlucci's, elicopterul poliţiei se rotea deasupra, şi zgomotul 
elicei era asurzitor. A zărit-o pe Mbali Kaleni lângă o maşină de 
patrulare, cu o staţie în mână şi firul ieşind prin geamul deschis. 
Cu cealaltă mână ţinea desfăşurată pe capotă o hartă a 
oraşului. 


Vusi a traversat strada spre ea şi a auzit-o rostind tare: 

- Punctul acesta unde stau eu acum este centrul. De aici 
trebuie să porniţi căutările. Pentru început, verificaţi toate 
casele din cvartal. Fata nu vrea să fie văzută din stradă, aşa că 
probabil stă ascunsă undeva, prin vreo curte din spate. Pe urmă, 
treceţi la cercetarea parcurilor. De Waal Park e imediat mai jos, 
mai e şi Leeuwenhof... la două, trei, patru cvartale distanţă spre 
est. Nu, staţi aşa. spre vest, îl vedeţi? 

Vusi s-a oprit lângă ea. Femeia i-a aruncat o privire, 
încercând să înţeleagă ce spunea pilotul elicopterului. 

-Nu te aud, a zis ea. 

-Unde vrei să mergem după ce terminăm cu parcurile? 

-Cercetaţi zona dintre punctul central şi oraş. 

-Recepţionat. Elicopterul s-a îndepărtat clătinându-se în 
direcţia nord, spre De Waal Park. Kaleni s-a aplecat peste 
geamul maşinii pentru a pune staţia la loc. 

N-a reuşit să ajungă, fiind prea scundă şi grasă. Vusi i-a 
deschis portiera. Ea i-a întins staţia, ca şi cum el era de vină. 
Vusi a pus-o la loc şi a închis portiera, în timp ce zgomotul 
elicopterului devenea tot mai slab. 

-O s-o găsim, a spus Kaleni. 

Duba albă a criminaliştilor a tras alături. Cei doi, grasul şi 
slabul, au coborât şi au înaintat spre ei, cu trusele în mâini. 

- Pe unde aţi umblat până acum? i-a luat Kaleni la rost. 


Benny Griessel se afla la două sute de metri distanţă de 
intersecţia cu Riebeeck Street când şi-a dat seama că trebuia să 
lase maşina undeva pe Bree Street şi să meargă pe jos până la 
Alfred Street. Traversarea cartierului Buitengracht pe traficul ăla 
haotic i-ar fi luat cel puţin patruzeci de minute. 

A găsit un spaţiu de parcare vizavi de un magazin de 
biciclete, ceea ce l-a făcut să se întrebe dacă n-ar trebui să-şi ia 
bicicleta cu el în portbagaj în fiecare dimineaţă. Penele de 
curent erau la fel de regulate ca salva de tun de la ora 
douăsprezece de pe Signal Hill. Taxatoarea parcării s-a apropiat 
de el cu un aer oficial şi cu maşina de emis tichete în mână. 

-Poliţia, a spus Griessel arătându-i legitimaţia, grăbit să plece 
şi cu glasul lui John Afrika răsunându-i presant în cap. 

- Nu mă interesează, a răspuns femeia. Cât vreţi să 


staţionaţi aici? 

Poate ar trebui să plece pur şi simplu. 

-Două ore. Cât costă? 

-Paisprezece ranzi. 

-lisuse! 

A scotocit prin portofel, în căutare de mărunţiş, i-a întins 
femeii banii, a încuiat maşina şi a pornit pe jos. Maşinile erau în 
continuare blocate în trafic. N-avea decât patru cvartale de 
mers; dacă o lua pe Prestwick, scurta drumul. Între timp, putea 
să afle ultimele noutăţi. A scos telefonul din buzunar şi l-a sunat 
pe Vusi. 

-Bună, Benny. 

Undeva, în fundal, se auzea huruitul unui elicopter. 

-Vusi, mă duc să mă întâlnesc cu comisarul. Ce se mai 
întâmplă? Tu unde eşti? 

-La Carlucci's. 

-Noutăţi? 

-Incă n-am găsit-o pe fată, Benny, însă elicopterul cercetează 
zona, şi acum avem la dispoziţie nouă vehicule, şi un altul e pe 
drum, însă cu ambuteiajele astea... 

-Da, ştiu. Ai luat legătura cu cei de la poliţia metropolitană? 

-N-am avut timp. 

-Lasă că mă ocup eu. Va trebui să facem o schemă, altfel 
riscăm să ne suprapunem. O să te sun imediat ce termin cu 
chestorul. Dacă se mai întâmplă ceva între timp, dă-mi de ştire. 

-Benny, cei de la Crimă Organizată au fotografii cu oamenii 
lui Demidov. Vreau să i le arăt băiatului de la restaurant. 

Benny a ezitat. Cu şase luni în urmă, descoperise un focar de 
corupţie în cadrul Crimei Organizate. Drept urmare, nu erau în 
cele mai bune relaţii, deşi echipa lor fusese complet schimbată 
şi acum împărțea sediul cu ei, în Bellville South. Totuşi, Vusi 
avea dreptate. 

- Fă-o, dacă poţi, Vusi. N-avem nimic de pierdut. 


În biroul lui John Afrika de la etajul patru, pe Alfred Street, 
numărul 24, 
Green Point, era cald din cauză că aerul condiţionat nu 
funcţiona. Tocmai deschidea fereastra, când a auzit pe hol paşii 
grăbiţi ai comisarului provinciei. 


Afrika a oftat. Alte belele. A rămas în picioare, aşteptându-şi 
şeful. De data aceasta, micul Xhosa n-a mai bătut la uşă; era 
prea îngrijorat şi iritat. 

-Mi s-a spus că fata se teme de poliţie, a spus scurt intrând în 
încăpere şi sprijinindu-şi mâinile de marginea biroului, ca un om 
care simte brusc nevoia să se rezeme de ceva. 

-Poftim? a întrebat Afrika mirat, pentru că nu înţelegea care 
era treaba. 

-Consulul general m-a informat că Rachel Anderson i-a spus 
tatălui ei că nu se poate duce la poliţie. 

-Nu se poate duce la poliţie? 

-Tatăl a zis că a avut impresia că fiica lui nu are încredere în 
poliţie. 

-Bliksem, a spus John Afrika aşezându-se la birou. 

-Da, aşa ziceam şi eu, a răspuns chestorul provinciei. 


Buitengracht era un coşmar. Traficul era blocat pe toate cele 
cinci benzi de circulaţie. Griessel a alergat printre maşini, 
bucuros că avusese ideea de a o lua pe jos. l-a sunat telefonul 
mobil. Probabil că era comisarul, care voia să afle pe unde naiba 
umbla. Dar pe ecran a văzut numele lui Dekker. 

-Da, Fransman. 

-Benny, aici e o întreagă televonelă. l-a relatat povestea 
Melindei până când Griessel a ajuns la intersecţia dintre 
Prestwick şi Alfred. 

-Fir-ar al dracului! a izbucnit Griessel într-un final. Ce ţi-a zis, 
unde au fost noaptea trecută? 

-La biserică până la unsprezece. The Tabernacle, în 
Parklands. Şi pe urmă s-au dus acasă. Melinda a dormit pe 
canapea, şi Josh în dormitor, dar nu au ieşit din casă până azi- 
dimineaţă. Şi nu deţin nici o armă de foc. 

-Asta a zis şi el... Poate că Geyser minţise în legătură cu 
arma, dar oricum ar fi avut suficient timp la dispoziţie ca să 
scape de ea. Fransman, anunţă-l pe Josh că vrei să faci o 
percheziţie la el acasă. 

-Am luat deja legătura cu cei de la registrul naţional. Nu au 
nici o armă înregistrată pe numele Geyser... 

-Nu, n-am spus că vreau să facem efectiv percheziţia. Ci doar 
că vreau să aflu cum reacţionează cei doi. Pune-le placa aia cu 


mandatul... 

-Care placă? 

-Aia cu „putem obţine un mandat de percheziţie, dar, dacă vă 
daţi acordul, nu va fi necesar“. 

-OK. Dar cred că fostul soţ al Melindei ar fi putut să o facă. 
Toată povestea asta e un nenorocit de circ. O să sun la poliţia 
din Bloemfontein, să văd ce îmi pot spune despre el. Şi o să-i las 
pe Josh şi pe Melinda să plece... 

-Da, poţi să faci asta. Sau poţi să le spui să aştepte în sala de 
conferinţe. Să-i laşi să fiarbă niţel până primeşti informaţiile din 
Bloemfontein. Şi discută şi cu amica aia a ta sexy de la recepţie. 
Află pe unde a umblat Barnard aseară. Verifică-i agenda, 
scotoceşte-i prin birou, uită-te pe e-mailuri... 

Dekker a tăcut câteva clipe, apoi a spus: 

- OK. 

Însă nu părea deloc binedispus. 

- Îmi pare rău, Fransman, iar fac pe şeful. 

- Încerc să fiu cât mai relaxat cu putinţă, Benny. Cât mai 
relaxat. 


Vusi Ndabeni vorbea cu Vaughn Cupido la telefon: 

- Stai să aflu ce adresă de e-mail au aici. S-a dus la tânărul 
încins cu un şorţ care stătea pe terasa restaurantului împreună 
cu ceilalţi angajaţi. 

-Aveţi o adresă de e-mail aici? Cei de la Crimă Organizată o 
să vă trimită nişte fotografii la care vreau să vă uitaţi. 

-Da, avem. Adresa este infogCarlucci's.co-za. Dar n-o să vă 
fie de prea mare ajutor. 

-De ce? 

-Din cauza penei de curent. Computerul nu funcţionează. 

Vusi şi-a încovoiat umerii. 

-Trimite-le oricum, Vaughn. Adresa este... 

Mbali Kaleni, inspectoarea cea grasă, s-a apropiat şi l-a 
întrebat pe tânăr: 

-Eşti sigur în legătură cu numărul de înmatriculare al Land 
Roverului? 

-Sunt sigur că era CA, 416... 

-Nu există nici un Land Rover Discovery cu numărul ăsta. 

-Nu era Discovery. 


-Nu? 

-Nu, era un Defender, aşa i-am spus şi poliţistului. O maşină 
cu ampatament mare. Şi nouă. 

-Bărbații ăştia! a exclamat Kaleni clătinând din cap. 

-Ce vrei să spui? a întrebat tânărul. 

-Nu despre tine vorbeam, a replicat Kaleni scoţându-şi 
telefonul mobil. Despre tâmpiţii cu care sunt nevoită să lucrez. A 
sunat la secţia din Caledon Square şi a aşteptat mult până a 
catadicsit cineva să răspundă. A cerut să stea de vorbă cu 
polițistul care făcuse verificarea numărului maşinii. 

-Nu e Land Rover Discovery, ci Defender. Va trebui să verifici 
din nou. 

-N-am cum. 

-De ce? 

-A căzut curentul. 


Benny Griessel a intrat în biroul lui John Afrika transpirat şi 
gâfâind - de la căldura de afară, de la cele patru şiruri de trepte 
pe care le urcase fiindcă liftul nu mergea şi de la presiunea 
căreia era obligat să-i facă faţă. 

Comisarul provinciei era aşezat de cealaltă parte a biroului 
lui John Afrika. Amândoi păreau extrem de serioşi. 

-Bună ziua, chestore, a salutat Griessel, după care s-a uitat la 
ceasul de la mână. Era douăsprezece fără douăzeci şi cinci; lui i 
se părea că se făcuse deja ora trei. Bună dimineaţa, s-a 
corectat. 

Micuţul Xhosa s-a ridicat de pe scaun şi i-a întins mâna. 

-Felicitări, domnule căpitan Griessel. 

Griessel a fost luat pe neaşteptate. l-a strâns mâna derutat şi 
i-a aruncat o 
privire lui John Afrika. Acesta i-a făcut cu ochiul şi a zis: 

-Felicitări, Benny. 

-Ăăă..., s-a bâlbâit Griessel ştergându-şi transpiraţia de pe 
frunte. Aăă... Fir-ar să fie, comisare! 

Micuţul Xhosa a izbucnit în râs şi la bătut pe spate. 

-Cred că mai bine ai lua loc, căpitane. Am aşa o senzaţie că 
astăzi o să ne dovedeşti că îţi meriţi din plin promovarea. 


În grădina casei în stil victorian, lângă cele trei urme de paşi 
întipărite în 
solul moale, criminalistul cel slab pe nume Jimmy ţinea deschisă 
punga de plastic cu ciment dentar, urmărindu-l pe grăsanul de 
Arnold cum turna în ea o măsură de apă. 

-E aşa de grasă că, atunci când se urcă pe cântar, acesta 
zice: „Continuarea în episodul următor“, a spus Arnold. 

-Hi, hi, a chicotit Jimmy. 

-E aşa de grasă, încât are un cod poştal numai alei. 

-Măcar dacă n-ar fi aşa de al naibii de autoritară, a spus 
Jimmy închizând punga şi scuturând-o. Nici tu nu eşti slab, dar 
cel puţin nu te porţi ca o javră. 

-Şi asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine? 

-Nu, ziceam şi eu, aşa, a replicat Jimmy scuturând şi mai 
abitir punga. Tot ce vreau să ştiu e la ce mama dracului îi 
trebuie mulajele astea. Deja se ştie că urmele paşilor sunt ale 
fetei. E ca şi cum ai urina împotriva vântului. 

-Vezi că e gata. Frământ-o! 

Jimmy a început să frământe substanţa verde şi lipicioasă. 

-Nu sunt nici pe departe la fel de gras ca ea. 

-Asta fiindcă eşti mai înalt, de-aia, a spus Jimmy. Pregăteşte 
mulajul. 

Arnold a luat un mulaj lung, l-a ajustat cât să se potrivească 
pe urma de picior şi a apăsat cu grijă. A scos o sticlă cu pudră 
de talc şi a presărat-o peste mulaj. 

-Hai, toarnă! 

Jimmy a deschis punga şi a ţinut-o deasupra centrului urmei. 
Pasta a început să curgă. 

-Am un metabolism leneş, asta-i problema mea, a continuat 
Arnold. În timp ce tipa e o mâncăcioasă de nu s-a pomenit - KFC 
dimineaţa, la prânz şi seara, aşa am auzit... 


Aflat înăuntrul casei în stil victorian, în spatele perdelelor tip 
plasă şi la numai zece metri de locul unde stăteau în genunchi 
cei doi criminalişti, bătrânul nu le putea auzi conversaţia. Dar îi 
putea vedea. Aşa cum o văzuse şi pe fată sărind gardul, cum 
văzuse Land Roverul trecând pe stradă la puţin timp după 
aceea, cu cei doi bărbaţi cercetând totul cu privirea. Şi pe 
poliţiştii care alergaseră atât de hotărâți în jos pe Upper Orange 


Street, şi pe negresa care se oprise mai întâi lângă gard, şi apoi 
cercetase straturile de flori. 
Ştia pe cine căutau. Şi ştia şi unde se ascunsese fata. 


23 


Căpitanul Benny Griessel. Ce chestie! 

Stătea aşezat, savurând vestea cea bună şi dorindu-şi din tot 
sufletul să se poată duce chiar în clipa aceea acasă şi să-i scrie 
fiicei sale un e-mail: „Draga mea Carla, astăzi tatăl tău a fost 
promovat căpitan“. Diseară va intra la Primi Piatti şi o va găsi pe 
Anna stând la o masă cu lumânări aprinse, şi se va apleca şi o 
va săruta pe obraji, spunându-i: „Căpitan Benny Griessel, mă 
bucur să vă cunosc“, iar ea se va uita în sus spre el, surprinsă, 
va exclama „Benny!“, apoi îl va săruta pe gură. 

-Cum a primit Dekker vestea despre Kaleni? i-a întrerupt John 
Afrika visarea. 

-l-am spus că e în continuare cazul lui, aşa că a acceptat. 

Afrika părea sceptic, dar s-a mulţumit să dea uşor din cap. 

-Dar ei i-ai spus? 

Benny uitase. Cu desăvârşire. Avea să fie nevoit să-şi mute 
fundul şi să ia legătura cu femeia poliţist. 

-Incă nu am avut ocazia. 


-Ştii ce înseamnă Mbali în limba zulu? a întrebat chestorul 
privinciei. Floare. Asta înseamnă. 

Afrika a rânjit. 

-Fătuca asta vorbeşte cinci limbi şi are un IQ de o sută 
treizeci şi şapte. Nu e rău deloc pentru o floare. 

-Într-o bună zi, o să stea pe scaunul meu, a prezis micuțul 
Xhosa. 

-Deja se poartă ca şi cum ar sta, a replicat Afrika, şi cei doi 
ofiţeri au izbucnit deodată în râs. 

Griessel a rânjit, nesigur dacă era potrivit pentru un căpitan 
să se amuze alături de şefi. 

Comisarul regional a devenit brusc serios. 

-Benny, au intervenit nişte lucruri noi. Tatăl lui Rachel 
Anderson i-a mărturisit consulului general că fiica lui i-a spus că 
nu poate apela la poliţie pentru ajutor. Crede că fata a vrut să 
spună că nu are încredere în noi. 

-Nu are încredere în noi? a repetat Griessel. 

Cei doi ofiţeri superiori au încuviinţat la unison, aşteptându-l 
să vină cu o soluţie. 

-Asta i-a spus ea tatălui ei la telefon? 

Încă o mişcare a capului în sincron. 

-la staţi puţin, a spus Griessel sprijinindu-se pe perna cenuşie 
a scaunului guvernamental cu cadru din oţel. Comisare, cred că 
privim problema dintr-o perspectivă greşită. Vusi are o teorie 
cum că fata şi prietena ei ucisă sunt cărăuşi de droguri. Asta s- 
ar potrivi cu o grămadă de detalii - modul în care au intrat în 
ţară, clubul de noapte, ruşii, rucsacul ale cărui bretele au fost 
tăiate, urmărirea. Problema nu e că n-ar avea încredere în 
poliţie, ci că e o infractoare. N-are cum să intre într-o secţie de 
poliţie şi să spună: „Ajutaţi- mă, am introdus în ţară droguri în 
valoare de o jumătate de milion şi pe urmă l-am tras pe sfoară 
pe Demidov... “ 

A văzut uşurarea de pe feţele celor doi comisari. Insă în clipa 
următoare John Afrika s-a încruntat. 

- N-avem cum să-i spunem aşa ceva consulului general sau 
tatălui fetei. Nu atâta timp cât n-avem dovezi. 

-l-am promis tatălui că o să-l sunăm, a spus comisarul 
provinciei. A văzut că Benny nu părea deloc entuziasmat de idee 
şi a adăugat, în modul cel mai explicit cu putinţă: Deci, 
căpitane... 


-lImediat, a intervenit şi John Afrika. 

-Ca să-l asigurăm că ne dăm interesul, a spus micuțul Xhosa. 

-Poate s-ar mai linişti puţin. 

-Dacă ar şti că de caz se ocupă un ofiţer superior. 

-Şi nu trebuie să ne pripim nici în privinţa teoriei cu drogurile. 

-Mă duc să-ţi aduc numărul de telefon, a spus comisarul 
provinciei ridicându-se iute. 

-Foloseşte biroul directorului Arendse, a spus John Afrika. E în 
concediu. S-a ridicat şi el de pe scaun. Haide, îţi arăt eu unde e. 

Şi dintr-odată curentul a revenit cu un zgomot care a 
cutremurat întreaga clădire. 


- N-ai de gând să-l arestezi? a întrebat Willie Mouton, 
nevenindu-i parcă să creadă, în timp ce tubul fluorescent de 
deasupra capului său chel a început să pâlpâie şi apoi s-a 
aprins. 

-În clipa de faţă, nu avem probe care să justifice o asemenea 
măsură, a răspuns Dekker din pragul uşii. Se poate să vă 
adresez câteva întrebări? 

-Mie? 

Dekker a traversat încăperea spre un scaun aşezat lângă cel 
pe care stătea avocatul. 

-Vă rog. Despre Adam Barnard. Şi despre familia Geyser. 

-A, sigur. Luaţi loc, vă rog, l-a invitat Mouton cu falsă 
amabilitate. 

Dekker s-a aşezat. 

-Azi-dimineaţă, când aţi venit acasă la Barnard, aţi pomenit 
ceva despre „stilul“ lui, chiar înainte ca doamna Barnard să... 

L-a văzut pe Mouton cum se uită spre Groenewald, cerându-i 
din priviri aprobarea. 

-În ziare s-a scris deja despre asta, Willie..., a spus avocatul 
încet. 

Mouton şi-a dres glasul şi şi-a trecut iute mâna peste capul 
ras. 

-Hărţuire sexuală, a rostit prudent. 

Dekker l-a aşteptat să continue. 

-Deşi nu cred că asta are vreo legătură cu moartea lui. 

-Willie, nu e treaba ta să decizi asta, a intervenit Groenewald. 

- Da, Regardt, dar, acum cincisprezece ani, un bărbat încă se 


mai putea da la o femeie, iar femeia putea să-l refuze, şi cu 
asta, basta. Nu se întâmpla nimic. Acum asta se cheamă 
hărţuire sexuală. Şi-a trecut din nou mâna peste chelie - un gest 
de nesiguranţă. S-a jucat puţin cu cercelul de argint din ureche, 
apoi, dintr-odată, sa aplecat repede în faţă, ca şi cum luase o 
hotărâre. Toată lumea ştie că lui Adam îi plăceau femeile. Şi ele 
îl plăceau, puteţi să fiţi sigur. Acum cincisprezece ani, eu eram 
impresarul unor trupe de muzică pop, le promovam, le 
organizam turnee şi aşa mai departe, şi atunci am auzit prima 
dată zvonurile. Adam o avea pe Xandra, dar nu îi era de ajuns, 
voia mai mult. In perioada aceea, m-a căutat şi mi-a propus să 
mă alătur lui ca partener cu drepturi egale în AfriSound şi să mă 
ocup de producţie şi de promovare. Şi mi-a spus: „Willie, ca să 
ştii şi tu, mie îmi plac femeile“. Nu-i era deloc ruşine de asta. Ce 
hărţuire? Asta-i o tâmpenie crasă. Sigur că se dădea mereu la 
femei. Dar niciodată nu le şantaja, nu le spunea că încheia 
contractul numai dacă făceau sex cu el. N-a făcut asta 
niciodată. Niciodată. Asculta CD-urile demo sau o urmărea pe 
cântăreaţă într-un spectacol şi pe urmă zicea „da“ sau „nu“. „Ai 
potenţial, vrem să semnezi con- tractul cu noi“ sau, dimpotrivă, 
„Nu eşti ce ne trebuie“. Vă spun, au fost cântărețe care s-au dat 
la el, au intrat la el în birou - numai ţâţe şi picioare, şi farduri cât 
cuprinde - şi şi- au fluturat genele în nasul lui, iar el le-a spus: 
„Cu regulatul se rezolvă, dar cu contractul nici gând“. 

-„Cu regulatul", a repetat Dekker savurând termenul şi 
gândindu-se că albii chiar aveau un limbaj numai al lor. 

-Ştii ce înseamnă asta, nu? 

-Şi ce-i cu povestea asta cu hărţuirea? 

-Acum un an, Nerina Stahl a primit o ofertă bună de la Centre 
Stage şi pe urmă, dintr-odată, în presă au apărut tot felul de 
articole cum că Adam o hărţuise... 

-Nu înţeleg. 

-Nerina Stahl... vedeta. 

Dekker a clătinat din cap. Nu auzise în viaţa lui numele ăsta. 

-Probabil că asculţi Kfm - ăştia nu dau muzică afrikaans. 

-Five-FM, a precizat Dekker. Mouton a dat aprobator din cap, 
ca şi cum asta explica totul. 

-Adam a făcut om din ea. Acum patru ani, cânta. 

-Despre cine vorbiţi acum? Despre Nerina Stahl? 

- Da, ea era angajată să cânte pentru McCully, într-un turneu- 


tribut adus formaţiei Abba. O lună la Liberty, în Johannesburg, o 
lună la Pavilion, ştii, genul acela de spectacole itinerante. ŞI 
Adam a văzut-o într-o seară. Era drăguță şi avea o voce bună - 
era şi tânără, avea douăzeci şi patru de ani atunci, e originară 
din Danielskuil sau din Kuruman‘... În fine, dacă n-am fi făcut noi 
om din ea, acum ar fi lucrat la agenţia imobiliară Pam Golding 
din Plattekloof, ascultă-mă pe mine. Adam a invitat-o să ia 
prânzul cu el şi i-a spus că putea avea o carieră solo. A semnat 
contractul chiar în ziua aceea. l-am făcut o mărire de sâni, Adam 
i-a tradus nişte cântece pop nemţeşti şi am cheltuit câţiva bani 
pe un videoclip. CD-ul s-a vândut în douăzeci şi cinci de mii de 
exemplare, şi după doi ani ea a apărut într-un spectacol 
grandios, Huisgenoot Skouspel. Mai avea încă un an de contract 
cu noi când cei de la Centre Stage i-au oferit mai mulţi bani, şi 
atunci ea s-a dus la presă cu povestea asta nenorocită cu 
hărţuirea sexuală, fiindcă numai aşa putea să rezilieze 
contractul. Şi pe urmă alte trei tipe au prins ideea din zbor, plus 
două cu care încetaserăm contractul... 

-Domnule Mouton... Dekker a făcut un semn din mână, 
cerându-i să o ia mai uşor. Ce-i cu Centre Stage? 

-O companie rivală. Înainte ca muzica afrikaans să ajungă la 
modă, nu se ocupau decât de formaţii care cântau în engleză. 
Pe urmă, au început să fure cântăreţi de la celelalte case de 
discuri. Nikki Kruger s-a dus la ei, şi cei de la Bloedrivier Blues 
Band la fel. Şi Ministry of Music. Însă Nerina a venit cu povestea 
cu hărţuirea. 

-Şi s-au luat şi alte femei după ea? 

-O făceau pentru publicitate. Tanya Botha şi Largo, 
amândouă au început s-o cam ia la vale, aşa că... 

A observat încruntarea lui Dekker. 

-Ştii, s-o ia la vale, vânzările au scăzut rapid. Tanya s-a 
prăbuşit dintr- odată. Primele ei două CD-uri fuseseră preluări de 
melodii mai vechi, îi creaserăm un sound bun, dar nu, acum nu 
mai voia decât propriile ei cântece, toate de jale, chestii pe care 
nimeni nu voia să le asculte. Şi Largo... Presupun că îi sosise 
ceasul, era deja expirată. 

-Şi ele două l-au acuzat pe Adam Barnard de hărţuire 
sexuală? 

-Pe prima pagină din Rapport. „Sangeresse span saam teen 
seks “, „Cântăreţii se ridică împotriva hărţuirii sexuale“, sau 


cam aşa ceva era titlul. 

-Şi de ce anume l-a acuzat Nerina Stahl pe Barnard? 

-O grămadă de prostii. Că Adam no lăsa în pace, că o tot 
pipăia când intra la el în birou, că voia să o ia mereu cu el 
acasă, asta deşi se ştia că o avea pe Xandra, care era bolnavă, 
şi că el nu proceda aşa. 

-Şi pe urmă ce s-a întâmplat? 

-Am reziliat contractul cu Nerina, şi lucrurile s-au liniştit. 
Tanya Botha a venit cu avocatul şi am negociat, i-am oferit 
treizeci de mii şi a fost mulţumită. Aud că va lansa un CD gospel 
la o altă casă de discuri. Acum toată lumea cântă gospel 
afrikaans, e la mare modă. 

-Când s-a scris ultima oară despre chestiunea aceasta cu 
hărţuirea? 

-Nu ştiu sigur... E readusă pe tapet ori de câte ori ziarele n-au 
un alt subiect de scandal. Regardt, tu ce zici? 

-În ultimele cinci, şase luni nu s-a mai auzit nimic. Dar acum, 
după moartea lui Adam... 

-Vă imaginaţi ce circ o să iasă? Şi nimeni n-o să îşi aducă 
aminte că Adam a salvat industria muzicii afrikaans. 

-Cum aşa? a întrebat Dekker. 

-Nimeni nu a făcut pentru /uisterlieajie”* mai mult ca Adam 
Barnard. Poate doar Anton Goosen. 

-Ce înseamnă /uisterliedjie? 

- N-ai cum să ştii, eşti prea tânăr. Asta se petrecea pe la 
începutul anilor '80. Trebuie să înţelegi cum erau lucrurile pe- 
atunci. În anii '70, afrikaanderii ascultau muzică pop lejeră... Jim 
Reeves, G. Korsten, Min Shaw, Groep Twee, Herbie and Spence, 
cu versuri de genul „Te iubesc, te iubesc“. Era epoca de aura 
apartheidului, şi nimeni nu era dispus să gândească, tot ce se 
voia era să se fredoneze ceva. Şi pe urmă au apărut Anton 
Goosen şi Koos du Plessis, cu muzica lor originală şi cu texte 
inteligente. În orice caz, specialiştii vorbesc despre Mişcarea 
pentru Muzică 
şi Versuri, nu mă întreba de ce. Adică /uisterliedjie, pentru că 
ideea era să asculţi cuvintele, nu doar să fredonezi melodia. Și 
Adam, care la vremea aceea avea douăzeci şi ceva de ani, lucra 
pentru De Vries & Kotz, una dintre casele acelea mari de 
avocatură, dar nu- i plăcea ce făcea. Era înnebunit după muzică. 
Mergea prin puburi, prin cluburile mici, şi şi-a dat seama că 


apăruseră noi talente, încă neşlefuite, de care firmele mari de 
discuri nu se arătau interesate; ele nu voiau să aibă de-a face 
decât cu vedetele. Şi pe urmă a descoperit-o pe Xandra. Ştiai că 
Alexa Barnard a fost o mare cântăreaţă? 

-Da, am auzit... 

-Şi-a dat demisia şi şi-a înfiinţat propria companie, AfriSound, 
şi a încheiat contracte cu Xandra şi cu alţi câţiva muzicieni. A 
ajuns să deţină cele mai bune cântece şi le-a lansat pe piaţă 
într-un mod inteligent, fiindcă ştia că ele reprezentau viitorul. Şi 
s-au descurcat OK. Nu excelent, dar au făcut mai mult decât să 
supravieţuiască, şi-apoi a apărut Voelvry, şi el a continuat să 
susţină ambele curente. 

-Voelvry? Adică „liber ca pasărea cerului“? 

Mouton a oftat. 

-Ai auzit vreodată de Johannes Kerkorrel şi Koos Kombuis? 

-Da. 

-Ei au făcut parte din mişcare. Şi atunci am apărut eu, 
organizam turnee pentru unul dintre ei. Dormeam în tren, n- 
aveam studio de înregistrări. Era sfârşitul anilor '80, şi vindeam 
casete din spatele microbuzului. Mă ocupam de toate, de la 
condusul dubei la menţinerea băieţilor departe de băutură, 
cumpăratul mâncării, amenajarea scenei, montarea 
amplificatoarelor, lipirea afişelor, strângerea banilor obţinuţi din 
vânzarea biletelor... Au fost nişte ani nebuni, şi m-am distrat pe 
cinste. Voelvry a fost o muzică afrikaans de protest, ştii, 
împotriva apartheidului. A prins grozav la studenţi, veneau cu 
miile la concerte, în timp ce mămica şi tăticul lor stăteau 
frumuşel în casa din suburbii ascultând baladele de dragoste ale 
lui Bles Bridges. Valul acesta nou a răsărit ca din pământ, chiar 
sub nasurile lor. Cam pe vremea aia, Adam a venit la mine cu 
propunerea, şi am început să lucrăm împreună. Datorită nouă 
curentul Voe/vry a reuşit să se impună. l-am creat imaginea care 
l-a ajutat să ajungă pe val, ne-am ocupat de management, de 
marketing, de promovare. Şi lucrurile au evoluat continuu, şi 
uită-te acum la muzica afrikaans. În ultimii cinci sau şase ani, s- 
a cam dus de râpă, şi asta pentru că limba afrikaans este 
ameninţată cu dispariţia, şi ziarele nu fac decât să scrie prostii 
despre hărţuire sexuală sau despre hitul ăla, De la Rey, deşi 
puţină lume a ascultat tot discul. Ştii că majoritatea cântecelor 
de pe album sunt despre sex şi băutură? 


-Ce cântece? 

-De pe albumul De /a Rey. 

Dekker a clătinat din cap. A ezitat, gândindu-se bine înainte 
de a pune următoarea întrebare: 

-În ultima săptămână, a făcut Adam Barnard vreo referire la 
vreun DVD? 

-Ce DVD? 

Mouton părea cu adevărat surprins. 

-Orice fel de DVD. 

-În momentul de faţă, avem mai multe DVD-uri în lucru. Cel 
al lui Josh şi al Melindei va fi, de fapt, o înregistrare live din 
concertul de la festivalul KKNK... 

Dekker a scuturat din cap. 

-Nu, nu despre asta e vorba. V-a spus Barnard ceva despre 
un DVD pe care l-a primit prin poştă? 

-De ce să-i trimită cineva lui un DVD prin poştă? Eu mă ocup 
de producţie şi de promovare. Dacă l-ar fi primit, mi l-ar fi dat 
mie. 

-Totuşi, se pare că a primit un pachet cu un DVD prin poştă 
săptămâna trecută. Nu v-a spus nimic? 

-Nu. Ce fel de DVD? Şi cine v-a zis că Adam a primit DVD-ul? 

-Îşi deschidea singur corespondenţa? 

-Cine, Adam? Sigur că da. Cine altcineva să i-o deschidă? 

-Nu avea secretară? 

-Natasha e secretara personală a amândurora, dar nu ne 
deschide ea corespondenţa. Oricum, majoritatea 
corespondenţei noastre este în format electronic. Dacă s-ar fi 
primit un DVD, Natasha mi l-ar fi dat mie. Dar ce era pe DVD-ul 
ăla? 

-În stadiul actual al anchetei, nu vă pot divulga această 
informaţie, domnule Mouton. Cu cine pot să vorbesc în legătură 
cu plăţile făcute de domnul Barnard în ultima săptămână şi 
ceva? 

-Plăţi? Dar de ce vă interesează asta? 

-Willie..., i-a atras atenţia Groenewald. 

-E firma mea, Regardt, am dreptul să ştiu. Cu ce v-au împuiat 
capul Josh şi Melinda? 

-Willie, ancheta aceasta este sub judice”. Ceea ce înseamnă 
că trebuie... 

-Da, Regardt, ştiu ce înseamnă, dar acum, că Adam nu mai e, 


asta e 
compania mea. 

-Domnule Mouton, din păcate, aveţi obligaţia de a-mi 
răspunde la întrebări. 

Mărul lui Adam i-a tresărit; mâna sa dus la cap, jucându-se cu 
cercelul de argint din ureche. 

-Care era întrebarea? 

-Cu cine pot să discut despre plăţile făcute de domnul 
Barnard în ultima săptămână? 

-Plăţi către cine? 

-Nu contează. 

-Adam se ocupa cu partea financiară şi administrativă. El 
semna ordinele de plată. Dar Wouter cunoaşte toate astea. E 
contabilul nostru. 

-Şi unde îl găsesc pe Wouter? 

-Uşa de alături. 

-Mulţumesc, a spus Dekker ridicându-se. Va trebui să 
cercetez şi biroul domnului Barnard. A intrat cineva acolo de 
ieri-seară încoace? 

-Nu ştiu. Intrebaţi-o pe Natasha. 

Dekker s-a îndreptat spre uşă. 

-Mint, a spus Mouton. Josh şi Melinda mint ca să-şi apere 
fundurile. Plăţi? Ce fel de plăţi? 

-Willie..., a încercat Groenewald din nou să-l calmeze. 


Griessel stătea în biroul directorului aflat în concediu. 
Scaunul mare era confortabil, biroul din faţa lui - lat şi gol. 
Studia foaia albă de hârtie primită de la chestorul provinciei. Bill 
Anderson, asta era scris pe ea. Plus un număr de telefon cu 
prefix internaţional. 

Nu-i venea să sune. Nu se pricepea la asemenea lucruri. S-ar 
fi străduit prea tare să-l liniştească şi i-ar fi aprins speranţe 
deşarte, iar el putea să-şi închipuie cum se simţea bietul om. 
Dacă i-ar fi telefonat Carla din Londra şi i-ar fi spus că nişte 
bărbaţi, care mai omorâseră pe cineva, o urmăreau încercând s- 
o ucidă, şi-ar fi ieşit pur şi simplu din minţi. Şi s-ar fi urcat în 
primul avion. 

Dar nu numai asta îl îngrijora. 

După ce John Afrika ieşise din birou şi închisese uşa în urma 


lui, Griessel se gândise la cealaltă alternativă. Dacă Rachel 
Anderson nu era cărăuş? 

Ghennadi Demidov era notoriu, implicat într-o serie de 
activităţi ilegale. Umbla zvonul că îi avea la mână pe unii dintre 
consilierii orăşeneşti. Şi pe nişte membri SAPS. Cel puţin câţiva 
poliţişti în uniformă. Se depusese o plângere, ceva în legătură 
cu nişte persoane bătute cu bâte de baseball pentru că 
refuzaseră să-şi vândă proprietăţile lui Demidov - terenuri pe 
care primăria trebuia să le cumpere pentru a construi stadionul 
pentru Campionul Mondial de Fotbal. Dosarul dispăruse din 
secţia Sea Point, iar martorii nu mai voiseră să declare nimic. Cu 
şase luni în urmă, cei de la Crimă Organizată fuseseră triaţi, însă 
cu mare tam-tam. 

Nu fusese schimbat doar comandantul, ci şi detectivii, unii 
fiind aduşi tocmai din Gauteng şi din KwaZulu, dar asta se 
întâmplase cu şase luni în urmă. Rusul avea buzunarele largi. 

Comisarilor nu avea să le placă deloc teoria asta alui. 

A oftat, a ridicat receptorul şi a auzit tonul. 

Avea să se prezinte „căpitanul Benny Griessel“. 

Măcar asta îl făcea să se simtă al dracului de bine. 


4 Localităţi din centrul Africii de Sud (n.tr.) 

5 În limba olandeză, în original, „şansonetă“ “."O 

6 Album lansat în 2006 de Louis Pepler, un inginer constructor 
de 28 de ani cu un succes muzical modest până la acel moment. 
Melodia care dă titlul albumului, De la Rey, o baladă rock, se 
referă la numele generalului Koos de la Rey, erou local al celui 
de-al doilea război dintre britanici şi buri (1899-1902), şi exaltă 
virtuțile populației afrikaans şi ale istoriei sale, afirmând 
mândria de a fi afrikaander. Melodia a avut un succes enorm, 
dar a iscat un scandal politic pe măsură, fiind privită de unele 
grupări etnice ca un strigăt de luptă al populaţiei care se 


considera  discriminată la acel moment, după abolirea 
apartheidului. (n.tr.) 
7 In limba latină, în original, „sub judecare“ (n.tr.) 


24 


Vusi Ndabeni, Mbali Kaleni şi tânărul cu şorţ stăteau în faţa 
computerului, într- o cămăruţă din restaurantul Carlucci's. Se 
uitau cum se descărcau fotografiile ataşate în e-mail. 

-N-aveţi ADSL? a întrebat Kaleni pe un ton care sugera că era 
o crimă să nu-l ai. 

-N-avem nevoie de aşa ceva, a replicat tânărul. 

Vusi s-a întrebat dacă ar fi fost cazul să ştie şi el ce-i ăla 
ADSL. A fost însă salvat de un telefon care a început să sune. 
Era al lui Kaleni. 

-Da, a răspuns ea tăios, iritată. A rămas mult timp tăcută. 
Stai puţin, aşteaptă, a spus apoi. Şi-a luat geanta de pe umăr, a 
scotocit înăuntru şi a scos un carnet negru şi un set de 
instrumente de scris. A deschis carnetul cu un aer solemn şi l-a 
aşezat pe masă, a apăsat pe butonul pixului, pregătindu-se să 
scrie, şi a continuat: OK. Dă-i drumul! Vreau să zic că poţi să-mi 
dictezi. 

A notat totul. 

- Gata! a exclamat şi a închis telefonul. Vusi, mă duc în 
Parklands. Au identificat numărul de înmatriculare. 

-Al Land Roverului? 

-Da. E al unui oarecare J.M. de Klerk, de pe Atlantic Breeze, 
numărul 24, Parklands. A înregistrat în septembrie un Land 
Rover Defender 110 Hard Top, an de fabricaţie 2007. Număr de 
înmatriculare CA 4167889. E născut în 1985. Un tip tânăr. 

-Nu e rus, a remarcat Vusi dezamăgit. 

-Cred că taică-său e putred de bogat, a intervenit tânărul cu 
şorţ în timp ce deschidea e-mailul. Un Land Rover dintr-ăsta 
costă trei sute de mii. 

-Unde lucrează individul? a întrebat Vusi plin de speranţă. 

-La aceeaşi adresă. Lucrează de acasă. 


Griessel a ascultat ţârâitul telefonului de pe celălalt 
continent. Se auzea foarte clar, şi s-a întrebat cât era ceasul în 
West Lafayette, Indiana. 

-Anderson, a spus vocea de la celălalt capăt al firului. 

-Domnule Anderson, numele meu este Benny Griessel... Era 
conştient de accentul său afrikaans, şi pentru o fracțiune de 
secundă continuarea logică a propoziției i-a stat pe limbă, ,... şi 
sunt alcoolic." Şi-a muşcat buzele şi s-a recomandat: Sunt 
căpitan în poliţia sud-africană şi conduc operaţiunea de 
căutare a fiicei dumneavoastră. Imi pare extrem de rău să vă 
cunosc în asemenea circumstanţe, dar vă asigur, domnule, că 
facem tot ce ne stă în putinţă pentru a o găsi şi a o proteja. 

-Domnule căpitan, în primul rând, vă mulţumesc că v-aţi 
găsit timp pentru a mă suna. Aveţi vreo veste? 

Vocea era politicoasă, cuaccent american, şi totul părea 
ireal pentru 
Griessel, ca şi cum aterizase pe neaşteptate în mijlocul unui 
serial dramatic de televiziune. 

-Avem un elicopter al poliţiei care survolează zona unde a 
fost zărită ultima dată şi peste zece unităţi de patrulare, 
cărora li se vor adăuga altele cât de curând. Insă, deocamdată, 
nu am localizat-o. 

S-a aşternut tăcerea, nu acea pauză obişnuită la convorbirile 
transatlantice prin satelit. 

-Căpitane, îmi vine greu să vă spun asta, însă, când Rachel 
m-a sunat, mi-a zis că nu poate apela la ajutorul poliţiei... Sper 
că mă înţelegeţi. Ca tată, sunt extrem de îngrijorat. Ştiţi ce a 
vrut să spună cu asta? 

Griessel a luat o gură mare de aer. Era întrebarea de care se 
temuse cel mai mult. 

- Domnule Anderson, ne-am gândit şi noi la această... 
chestiune.  Nu-şi alesese cuvintele potrivite. La această 
problemă, am vrut să spun. Ar putea să însemne o mulţime de 
lucruri, şi eu investighez toate posibilităţile. „Nu, nu e de ajuns“, 
şi-a spus Griessel. Vreau să ştiţi că şi eu am o fată de vârsta lui 
Rachel. Ea se află în acest moment la Londra. Ştiu cum vă 
simţiţi, domnule Anderson. Sunt convins că vă este. foarte greu. 
Copiii noştri sunt tot ce avem. 


Era conştient că vorbele îi sunau ciudat, cumva fals. 

- Da, căpitane, exact la asta m-am tot gândit în ultimele ore. 
Şi tocmai din 
această cauză sunt atât de îngrijorat. Spuneţi-mi, pot să am 
încredere în dumneavoastră? 

-Da, domnule Anderson. Puteţi avea încredere în mine. 

-Atunci aşa am să fac. Vă încredinţez viaţa fiicei mele. 

„Of, Doamne, nu spune asta!“ şi-a zis Griessel. Înainte de 
toate, trebuia să dea de fată. 

-Voi face tot ce depinde de mine, a răspuns. 

-Vă pot ajuta cu ceva... de aici? Orice... 

-O să vă dau numărul meu de mobil, domnule Anderson. 
Puteţi să mă sunaţi oricând. Dacă Rachel vă sună din nou, vă 
rog să-i daţi numărul meu şi să-i spuneţi că mă duc să o iau, de 
oriunde ar fi, singur... dacă îşi face griji. Şi vă promit că, dacă 
aflu ceva, vă sun imediat. 

-Ne gândeam... dacă n-ar fi bine să ne urcăm în avion şi să 
venim acolo... 

N-a ştiut ce să răspundă. 

-Eu... da, sigur că puteţi... Lăsaţi-mă s-o găsesc, domnule 
Anderson. Mai întâi, s-o găsesc. 

-Dar o s-o găsiţi, căpitane? Tonul lui era disperat, al unui om 
care se agaţă de un fir de pai. 

- N-o să am o clipă de linişte până n-o găsesc. 


Bill Anderson a pus receptorul jos cu mare grijă şi s-a lăsat pe 
spate în scaun. Şi-a acoperit faţa cu mâinile. Soţia lui stătea 
alături, în picioare, cu o mână pe umărul lui. 

-E în regulă, acum poţi să plângi, a şoptit ea. 

Bărbatul nu a răspuns. 

-Eu mi-am revenit, aşa că poţi să plângi. 

Bill Anderson şi-a luat încet mâinile de pe faţă. S-a uitat spre 
şirurile lungi de cărţi de pe rafturile bibliotecii. „Atâtea 
cunoştinţe", şi-a spus. „Complet inutile acum.“ 

Şi-a lăsat capul să cadă. Umerii i sau zguduit de plâns. 

- L-am auzit vorbind, a spus Jess Anderson. O s-o găsească, 
sunt sigură. Am simţit asta din vocea lui. 


Căpitanul Benny Griessel stătea cu coatele pe biroul 
directorului şi cu bărbia în palme. 

N-ar fi trebuit să o spună. Nu voia să facă promisiuni. Ar fi 
trebuit să se mulţumească să-l asigure că avea să îşi dea silinţa. 
Sau ar fi putut să spună: „Date fiind împrejurările, nu vreau să 
fac predicții“. Însă tatăl lui Rachel Anderson mai că îl implorase. 
„Dar o s- o găsiţi, căpitane?" 

lar el îi răspunsese că nu va avea o clipă de linişte până ce 
nu o găsea. 

De unde mama naibii să înceapă? 

Şi-a lăsat braţele să cadă, încercând să se concentreze. Prea 
multe lucruri, şi toate deodată. 

Elicopterul şi patrulele n-aveau s-o găsească. Fata se 
ascundea, îi era frică de poliţie. lar el nu ştia de ce. 

Soluţia era să afle cine o vâna. Ideea lui Vusi prindea tot mai 
mult contur. Trebuia să-l sune, să afle cum mai mergeau 
lucrurile. 

_ S-a ridicat în picioare şi a întins mâna după telefonul mobil. 
Insă telefonul a început chiar în clipa aceea să sune tare în 
liniştea biroului, făcându-l să tresară. 

-Griessel. 

-Sunt inspectorul Mbali Kaleni, de la poliţia sud-africană, 
Benny. Accentul zulu era evident, dar rostea cu mare grijă 
fiecare cuvânt în afrikaans. Am găsit un Land Rover Defender al 
cărui număr de înmatriculare pare să se potrivească. E al unui 
tip din Parklands, J.M. de Klerk. Sunt în drum spre el. 

-Bună treabă, însă chestorul a cerut să te ocupi de un alt caz. 
Să îl ajuţi cu ancheta pe Fransman Dekker. 

-Fransman Dekker? 

Griessel s-a făcut că nu sesizează disprețul din vocea femeii. 

-Să-ţi dau numărul de telefon al lui Fransman. Acum e în 
oraş, la... 

-Am numărul lui. 

-Atunci, te rog să-l suni. 

-Nu-mi convine, a spus Mbali, dar o să-l sun. 


- Pe data de unsprezece ianuarie, am transferat electronic 
suma de cincizeci de mii de ranzi într-un cont ABSA, la cererea 
lui Adam, a intonat cu precizie Wouter Steenkamp, contabilul de 


la AfriSound. 

Era instalat confortabil în spatele unui monitor mare şi plat, 
cu coatele pe birou şi palmele împreunate la nivelul pieptului. 
Era un bărbat scund, abia trecut de treizeci de ani, cu faţa 
ascuţită şi sprâncene stufoase. Era clar că acorda o atenţie 
sporită propriei înfăţişări - ochelari cu rame late şi păr tuns scurt 
în ton cu moda, o umbră de barbă aparent neîngrijită, de parcă 
nu se bărbierise de două zile, iar părul negru de pe piept era 
abia vizibil pe sub cămaşa sport bleu cu dunguliţe înguste albe, 
descheiată la gât. Ceas sport butucănos la mână, braţe 
bronzate. Emana multă încredere în sine. 

-Către cine s-a făcut plata? a întrebat Dekker de pe scaunul 
de vizavi. 

Steenkamp s-a uitat pe monitor, stând în continuare cu 
degetele împreunate. 

-Potrivit notei pe care am primit-o de la Adam, deţinătorul 
contului este „Bluegrass“. lar contul este deschis la o filială a 
ABSA din Bloemfontein. Tranzacţia a fost efectuată cu succes. 

-V-a spus domnul Barnard pentru ce a solicitat virarea 
banilor? 

-În e-mailul pe care mi l-a trimis mi-a cerut să trec plata la 
„cheltuieli diverse". 

-Atât? Nu v-a dat alte explicaţii? 

-Nu. 

-A existat şi o altă plată, în valoare de zece mii de ranzi? 

-Zece mii fix? Ochii lui Steenkamp au scrutat rapid tabelul de 
plăţi de pe ecran. 

-Da, aşa cred. 

-Şi ziceţi că plata s-a făcut săptămâna trecută? 

-Da. 

-Nu apare în înregistrările mele. 

Dekker s-a aplecat în faţă. 

-Domnule Steenkamp... 

-Wouter, vă rog. 

-Am informaţii cum că Adam Barnard s-a folosit de serviciile 
unei agenţii pentru a da de urma persoanei din spatele contului 
Bluegrass. lar onorariul a fost de zece mii de ranzi. 

-Ah! a exclamat Steenkamp îndreptându-şi spatele şi 
întinzând mâna spre tăviţa cu documente frumos ordonate. A 
căutat printre foi şi a extras un act. Poftiţi! Fix zece mii de ranzi 


de plătit către Jack Fischer and Associates, a spus şi i-a întins 
documentul. 

Dekker cunoştea numele - erau foşti ofiţeri superiori de 
poliţie, albi, care ieşiseră la pensie cu cinci sau şase ani în urmă 
şi îşi fondaseră propria firmă de investigaţii. A luat documentul 
şi l-a parcurs cu privirea. Era o factură. „Client: AfriSound. 
Numele persoanei de contact: domnul Adam Barnard.“ 

În rubricile „Servicii" şi „Costuri" stătea scris „Investigaţii 
administrative, R 4 500", respectiv „Interviuri personale, R 5 
500". 

-Interviuri personale? a citit el cu voce tare. 

Steenkamp a ridicat din umeri. 

-Aceasta este semnătura lui Adam Barnard? 

-Da. Nu fac plăţi decât dacă facturile sunt semnate de el sau 
de Willie. 

-Deci nu ştiţi, de fapt, ce fel de servicii au fost facturate? 

-Nu. Eu şi Adam nu discutam asemenea lucruri. Pur şi simplu, 
a pus factura vizată în tăviţa lui cu documente, şi Natasha a 
adus-o aici. Dacă era semnată de el, atunci... 

-Apelaţi des la firma Jack Fischer? 

-Din când în când. 

-Cunoaşteţi faptul că sunt detectivi particulari? 

-Inspectore, industria muzicală nu înseamnă clar de lună şi 
trandafiri. Însă Adam era cel care se ocupa de obicei de aceste 
probleme. 

-Willie Mouton era şi el la curent? 

-Va trebui să-l întrebaţi pe el. 

-O să păstrez această factură. 

-Pot să fac mai întâi o copie? 

-Sigur. 


Inspectorul Vusi Ndabeni nu mai zburase până atunci cu 
elicopterul. 

Pilotul i-a întins peste umăr un set de căşti, cineva a tras uşa, 
motorul a huruit cu putere, rotoarele au pornit şi elicopterul s-a 
ridicat de la pământ. Stomacul i s-a strâns ghem. Şi-a pus 
căştile pe urechi cu mâini tremurânde şi s-a uitat în jos: De Waal 
Drive se făcea tot mai mică. 

„Uneori, maşinăriile astea se prăbuşesc", şi-a spus. „Nu 


trebuie să priveşti niciodată în jos“, aşa îl sfătuise cineva mai 
demult, dar acum oraşul era chiar sub el, Parlamentul, Castelul, 
liniile ferate ce mergeau spre gară în şiruri ordonate, portul, 
marea orbitoare, cu soarele reflectându-se în ea. Vusi şi-a scos 
din jachetă ochelarii de soare cu lentile întunecate şi şi i-a pus la 
ochi. 

-Cei de la Table View ştiu că suntem în drum spre ei? a 
întrebat uitându-se în jos spre insula Robben şi minunându-se. 

-Indreaptă microfonul spre tine, îl ţii prea departe de gură, a 
spus copilotul şi a mimat ce ar trebui să facă. 

Vusi a îndoit microfonul, aducându-l în dreptul buzelor. 

-Cei de la Table View ştiu că venim? 

-Vrei să vorbeşti cu ei? a întrebat pilotul. 

-Da, te-aş ruga. O să avem nevoie de maşini de patrulare. 

-lţi fac legătura. 

Cu Table Bay strălucind în stânga şi parcul industrial din 
Paarden Island întinzându-se în dreapta, Vusumuzi Ndabeni a 
vorbit prin radioul din elicopter cu agentul principal din Table 
View. Când a terminat, s-a întrebat ce ar fi zis mama lui dacă l- 
ar fi văzut în acel moment. 


25 


Benny Griessel a luat-o înapoi pe Buitengracht, tot pe jos. 
Nici urmă de blocaj rutier, de parcă nici nu existase. Mintea lui 
era însă concentrată asupra fugarei. Încotro se îndrepta Rachel 
Anderson? Singura posibilitate, după părerea lui, era hostelul 
Cat & Moose; acolo îşi lăsase bagajul şi tot acolo era şi amicul ei, 


Oliver Sands. Unde în altă parte ar fi putut să se ducă? 

A sunat la secţia din Caledon Square şi i-a cerut operatorului 
radio să trimită un echipaj pe Long Street. 

- Să nu parcheze în faţa pensiunii. Să aştepte înăuntru. Dacă 
fata apare acolo, nu trebuie să îi vadă. 

Asta era tot ce putea face. Vusi îl anunţase că martorul 
ocular de la Carlucci's se uitase la fotografiile făcute pe furiş 
oamenilor lui Demidov şi clătinase din cap; nu era nici unul 
dintre urmăritori. 

Asta nu însemna mare lucru, având în vedere că era posibil 
ca tipii de la Crimă Organizată să nu fi trimis prin email toate 
pozele pe care le aveau. La fel de bine, fotografiile puteau fi 
prea vechi, iar arhiva - incompletă. 

Fie el, fie Vusi trebuia să se întoarcă la clubul Van Hunks. Dar 
mai întâi avea să vadă ce era cu casa din Table View. Să 
orienteze ancheta într-o direcţie. Avea să folosească secţia 
Caledon Square drept bază; era situată central, şi acolo se afla 
staţia radio care asigura legătura cu maşinile de patrulare. 

A alergat ultimele două sute de metri spre maşina lăsată în 
parcare, tot mai conştient de arşiţa care acoperea oraşul ca o 
pătură. 


- Nu ştiu pentru ce servicii a fost emisă factura, a spus Willie 
Mouton dându-i documentul înapoi lui Dekker, peste birou. Şi nu 
cred că o să vă spună nici ei. 

-De ce? 

-E o chestiune delicată. O treabă care ţine de 
confidenţialitate. 

-Cum aşa? 

-Willie, te înşeli, a intervenit avocatul Groenewald. 

-Ba nu. Ei garantează confidenţialitatea. Tocmai de asta 
colaborăm. 

-Numai medicii, psihologii şi avocaţii pot invoca dreptul la 
confidenţialitate pentru clienţii lor, Willie. Dacă poliţia vine cu 
mandat, vor fi nevoiţi să ofere informaţii. 

-Atunci ce rost mai are garanţia pe care ne-au dat-o? 

Mărul lui Adam i se mişca din nou spasmodic. 

-Cu cine anume de la firma Jack Fischer lucraţi? 

-Cu Jack însuşi. Deşi, vă spun eu, aţi luat-o pe o pistă greşită. 


Rachel Anderson nu a mai auzit elicopterul. 

La început, tăcerea i s-a părut stranie, dar treptat a devenit 
liniştitoare. În ciuda urmelor pe care le lăsase în stratul de flori 
şi a faptului că o polițistă de culoare se aflase la numai doi paşi 
de ascunzătoare, reuşise să nu se dea de gol. 

Avea să rămână ascunsă până la căderea nopţii. 

S-a uitat la ceasul de la mână. Era ora douăsprezece fără 
unsprezece minute. Opt ceasuri până la apus. Mult timp. 
Suficient însă ca ei să renunţe la grădină şi să o caute prin alte 
locuri. 

Zgârieturile şi vânătăile de pe tot corpul o dureau constant şi 
sâcâitor. Trebuia să se aşeze mai confortabil dacă urma să 
aştepte atât de mult. 

S-a ridicat încet în fund şi a dat ramurile groase, pline de 
tepi, la o parte, 
atentă să nu facă zgomot sau mişcări bruşte. Nu ştia dacă nu 
cumva erau nişte ochi aţintiţi asupra tufelor. 

Trebuia să-şi dea jos rucsacul. Şi să-l folosească pe post de 
pernă. 

A desfăcut clemele, a tras bretelele de pe umeri şi a dat 
rucsacul jos. Acesta a rămas agăţat aiurea, undeva în spatele ei, 
printre crengi şi spini. L-a descurcat cu infinită grijă şi l-a aşezat 
pe pământ. S-a întors pe spate şi şi-a pus capul pe el. 

Pământul era chiar confortabil. Umbra deasă avea să o 
împiedice să se deshidrateze. Ştia că nivelul glicemiei îi scăzuse, 
dar era sigură că putea rezista până la căderea nopţii. Atunci 
avea să încerce să găsească un telefon; cineva avea s-o lase să 
sune, trebuia să o lase, avea să implore pe careva. Trebuia 
neapărat să-şi anunţe tatăl, să-i spună unde era. 

A răsuflat adânc şi a privit în sus spre peticele de cer care se 
zăreau prin frunzişul des. Ochii i s-au închis. 

Apoi a auzit uşa casei deschizându-se. 


Barry conducea o bakkie? Toyota venind dinspre oraş. Upper 
Orange Street era acum pustie; maşinile de patrulare şi poliţiştii 
în uniformă se făcuseră nevăzuţi. În colţul străzii nu mai 
rămăsese decât un microbuz alb cu emblema SPAS 


inscripționată pe portieră. 

S-a întrebat dacă merita sau nu să cerceteze casa în stil 
victorian. 

A căutat cu privirea aleea pe care o observase mai devreme, 
a întors maşina şi a dat cu spatele spre uşa garajului. Şi- a luat 
binoclul de pe scaunul de alături, acoperit cu o husă uzată. Şi-a 
dat seama că nu putea zări casa din unghiul în care se afla. 
Zidul din stânga casei era prea înalt. 

S-a căţărat pe platforma camionetei şi s-a lăsat pe spate, cu 
binoclul la ochi. Distanţa până la casă nu era decât de vreo sută 
de metri. A privit cu atenţie. 

Nici o mişcare. 

A îndreptat binoclul spre grădină. Din nou spre casă. 

Pierdere de vreme. 

Apoi uşa din faţă s-a deschis. A apărut un bărbat. Barry a 
focalizat binoclul asupra lui şi a aşteptat. Un bătrân se oprise în 
pragul uşii. Şi rămăsese acolo neclintit. 


Josh şi Melinda Geyser stăteau foarte aproape unul de altul la 
masa mare ovală din sala de conferinţe în momentul când 
Dekker a deschis uşa. Şi- au ridicat ochii spre el, privindu-l 
întrebător, dar fără să spună nimic, aşteptându-l să se aşeze, la 
un scaun distanţă de Josh. 

-Eu şi inspectorul Griessel nu vă considerăm suspecți în acest 
stadiu al anchetei... 

-In acest stadiu? 

-Doamnă, ancheta abia a demarat. Noi. 

-Nu noi l-am ucis, a subliniat Josh. 

-Atunci ajutaţi-ne să vă ştergem numele de pe lista 
suspecţilor. 

-Cine mai e pe listă? a întrebat 
Melinda. 

Dekker a încercat să-i închidă gura. 

-Deocamdată, vrem să dăm de urma unui pachet. 

A sesizat expresia de teamă de pe faţa femeii. 

-Ce fel de pachet? a întrebat Josh. 

-Nu vă pot da amănunte, domnule Geyser, dar, repet, am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

-Cum vă putem ajuta? 


-Acordaţi-ne permisiunea de a vă percheziţiona casa, pentru 
a ne asigura că nu aveţi acolo nimic care să vă lege de moartea 
lui Barnard. 

-Ca de pildă ce? 

-Vreo armă de foc. Desigur, puteţi să refuzaţi, şi în acest caz 
va trebui să obţinem un mandat. Insă, dacă ne daţi 
permisiunea... 

Josh s-a uitat spre Melinda. Ea a încuviinţat. 

-Daţi-i drumul! N-avem nimic de ascuns. 

Dekker a privit-o fix. Nu a putut citi nimic altceva pe faţa ei 
decât hotărâre. 

-Vă rog să aşteptaţi aici. Revin cât pot de repede. 


Mbali Kaleni a intrat pe uşile duble de la parter ale casei de 
discuri AfriSound. Patru persoane albe stăteau adunate în faţa 
biroului recepţionerei negrese, adâncite într-o conversaţie 
animată. 

-Scuzaţi-mă, a spus Kaleni ridicându-şi legitimaţia. Poliţia. 

Toţi cei patru s-au întors spre ea. Unul dintre ei avea un 
aparat foto atârnat de gât. 

-Sunteţi aici în legătură cu cazul Barnard? a întrebat-o o 
tânără cu păr blond tuns foarte scurt. 

-Sunteţi ziarişti? a întrebat la rândul ei Kaleni. 

-Die Burger, a răspuns femeia. Este adevărat că Josh şi 
Melinda Geyser sunt interogaţi chiar în această clădire? 

-Nu discut cu mass-media, a spus Kaleni îndreptându-se spre 
recepţioneră. 

- Inspectorul Dekker. Wgaphakathi?? 

-Da, e înăuntru. 

-Spuneţi-ne, este familia Geyser aici? a strigat un alt ziarist. 

Kaleni a clătinat din cap, urcând scările. „/zidingidwane “10. 

Rachel Anderson stătea concentrată, dar nu reușea să audă 
nimic. 

Oare bărbatul tocmai deschisese şi închisese uşa din faţă sau 
doar i se păruse ei? 

Abia mai respira. 

Şi pe urmă paşii s-au apropiat încetişor de ea: unu, doi, trei, 
patru. 

Apoi s-a lăsat liniştea. 


-Poliţista mi-a spus că eşti o tânără americană, a auzit 
aceeaşi voce ca mai înainte. A tresărit, surprinsă de vorbele 
care spărseseră tăcerea, apoi s-a încordat dându-şi seama că 
bărbatul i se adresa ei. 

-Te-am zărit când ai sărit gardul. Am văzut cât de speriată 
erai. Şi pe urmă i-am văzut pe bărbaţii aceia în Land Rover... 
Vocea era încărcată de compasiune, dar spaima că omul ştia 
unde stătea ascunsă o paraliza. 

-Poliţista mi-a spus că bărbaţii aceia te urmăresc, că vor să-ţi 
facă rău. 

A respirat pe gură, fără să facă zgomot. 

- Probabil că eşti extrem de speriată şi de obosită. Şi nu ştii în 
cine să ai încredere. O să las uşa descuiată. Dacă vrei să intri, 
eşti mai mult decât bine-venită. Locuiesc singur. Soţia mea a 
murit acum un an. lţi pot da să mănânci şi să bei şi îţi promit că 
nimeni nu va afla că ai pus vreodată piciorul la mine în casă. 

A simţit cum emotia creştea în ea. Şi autocompătimirea, 
recunoştinţa şi dorinţa de a sări în picioare şi de a ieşi din 
ascunzătoare. 

Nu! 

-Pot să te ajut. 

A auzit târşâitul picioarelor. 

-O să fiu înăuntru. Las uşa descuiată. 

Pentru o clipă, tăcerea s-a aşternut din nou, apoi paşii s-au 
îndepărtat. Uşa s-a deschis şi s-a închis. 

Şi pe urmă a răsunat o salvă de tun, şi tot trupul ei s-a 
cutremurat de spaimă. 


8În afrikaans, în original, „camionetă“ (n.tr.) 
in limba zulu, în original, „înăuntru“ (n.tr.) 
10 In limba zulu, în original, „tâmpiţi, idioţi“ (n.tr.) 


12.00-12.56 


26 


Fransman Dekker s-a oprit o clipă pe culoarul de la 
AfriSound, adâncit în gânduri, cu un braţ încrucişat la piept şi cu 
celălalt sprijinindu-şi bărbia, holbându-se la modelul simplu de 
dhurrie1 întins pe podea. Toate uşile din jurul său erau închise: 
familia Geyser rămăsese în sala de conferinţe din spatele lui, 
Mouton şi avocatul său - în biroul din stânga, contabilul Wouter 
Steenkamp - în cel din dreapta. Trebuia să sune la poliţia din 
Bloemfontein şi să vadă ce informaţii putea obţine despre fostul 
soţ al Melindei, să meargă la firma Jack Fischer and Associates, 
să cerceteze biroul lui Barnard şi să discute cu Natasha despre 
programul acestuia din ziua precedentă. Nu ştia de care dintre 
aceste sarcini să se apuce mai întâi, dar nu avea nici un chef să 
se ocupe deocamdată de Jack Fischer şi de Natasha Abader. 
Agenţia de investigaţii era formată exclusiv din detectivi albi, 


foşti poliţişti care ar fi fost încântați să pună SAPS într-o lumină 
proastă şi să se laude apoi în faţa presei. Natasha, pe de altă 
parte, reprezenta o ispită de care trebuia să se ferească. 
Povestea despre Adam Barnard fustangiul fusese ca o oglindă 
care i se pusese în faţă. Nu voia să o ia şi el pe aceeaşi cale; 
soţia lui era o femeie bună, drăguță şi deşteaptă, care avea 
încredere deplină în el. 

Tunul de pe Signall Hill a tras salva ce marca miezul zilei, 
întrerupându-i meditaţia. Şi-a ridicat ochii şi a văzut-o pe Mbali 
Kaleni înaintând ca o furtună prin sala de recepţie, sau hol, sau 
cum Dumnezeu îi spuneau oamenii ăştia din industria muzicală. 

- Fir-ar al dracului! a murmurat încet. 

Benny Griessel a auzit salva de tun în clipa când trecea 
pragul secţiei de poliţie din Caledon Square şi s-a gândit cât de 
tare îl speria zgomotul de fiecare dată: nu avea să se 
obişnuiască niciodată cu el. Nu era decât ora douăsprezece? L-a 
observat pe fotograful cu părul lung îndreptându-se către el şi 
cercetând din ochi sala, cu un plic de fotografii în mână. 

-Pe Vusi îl cauţi? 

-Da, a răspuns fotograful. Nu dau de el. 

-Ştiu, s-a dus în Table View. Ai întârziat al naibii de mult. 

-A fost oprit curentul, cum era să scot fotografiile la 
imprimantă fără curent? a replicat fotograful întinzându-i furios 
printurile. 

Benny le-a luat. 

-Mersi. 

Fotograful a ieşit din clădire fără să mai adauge nici un 
cuvânt. Indignat la culme. 

Griessel s-a uitat la prima fotografie. Rachel Anderson şi Erin 
Russel râzând, pline de viaţă. Una cu pielea deschisă la culoare, 
cealaltă cu tenul mai închis, una blondă, cealaltă brunetă. 
Russel avea aerul unei nimfe, cu părul blond tuns scurt, nasul 
mic şi drăguţ, ochii mari, verzi. Rachel Anderson părea mai 
temperamentală şi avea un gen de frumuseţe mai complexă, cu 
părul negru împletit în coadă căzându-i pe umăr, nasul lung şi 
drept, gura mare, linia maxilarului puternică, denotând nu doar 
farmec, ci şi multă determinare. Însă amândouă nu erau altceva 
decât nişte copiliţe, exuberante şi lipsite de griji, cu ochii 
sclipind de încântare. 

În spatele lor se înălța muntele emblematic pentru Africa, 


Kilimanjaro. 

Cărăuşi de droguri? 

Era conştient că orice era posibil, văzuse destule la viaţa lui. 
Lăcomie, nesăbuinţă, prostie. infracțiunile nu aveau o faţă 
anume; totul depindea de predispoziţie, de mediul în care trăiai, 
de ocaziile care ţi se iveau în cale. Dar inima lui respingea 
ideea; nu, cele două fete nu erau capabile de aşa ceva. 


Era sfâşiată între teama de a se încrede în cineva şi 
blândeţea pe care o simţise în vocea bărbatului. Nu putea să 
mai rămână acolo, fusese descoperită; nu se putea întoarce în 
stradă, unde urmărirea avea să reînceapă. Gândul că uşa stătea 
descuiată la numai câţiva paşi de ea şi că dincolo de ea o 
aştepta ceva de mâncat şi de băut, un adăpost sigur, a copleşit- 
o, punând în umbră toate contraargumentele. 

S-a ridicat încet, cu inima bătându-i nebuneşte în piept, 
perfect conştientă de riscul pe care şi-l asuma. Şi-a luat rucsacul 
şi s-a târât în genunchi, ferindu- se de crengile groase şi pline de 
tepi de deasupra, până la marginea adăpostului oferit de 
frunziş. 

O alee scurtă, pietruită, ducea spre casa cu o singură treaptă 
la intrare, o verandă joasă cu un covoraş pe care erau ţesute 
cuvintele „Bine aţi venit“, şi o uşă din lemn cu lustrul mâncat de 
vreme. 

A şovăit o clipă, cântărind din nou în minte posibilele 
consecinţe. Apoi s-a târât şi ultimii câţiva centimetri, clipind 
mărunt în lumina puternică a soarelui. Sa ridicat, dezmorţindu-şi 
picioarele înţepenite. A parcurs repede cărarea, mergând cu 
paşi mari, a urcat treapta şi a ajuns pe veranda umbrită. A pus 
mâna pe clanţa din cupru oxidat, a simţit-o rece sub palmă, a 
răsuflat adânc şi a deschis uşa. 


Barry nu se uita în clipa aceea prin binoclu. Era prea greu ca 
să îl poată ţine tot timpul în mână fără să-şi sprijine braţul de 
ceva. 

A întors puţin capul şi a privit strada, în direcţia 
restaurantului Carlucci's. Cu coada ochiului, a sesizat o mişcare 
la mai bine de o sută de metri de el, lângă casă. A întors iute 
capul şi şi-a mijit ochii. A zărit silueta o fracțiune de secundă, 


mică de la acea distanţă, o umbră albăstruie. A ridicat binoclul 
la ochi şi a focalizat imaginea. 

Nimic. „Rahat!“ a înjurat cu voce tare. 

A rămas cu binoclul fixat asupra uşii de la intrare în vizor. Nu 
o vedea în întregime din cauza ornamentelor baroce ale 
verandei, însă în mod cert nu era nimeni acolo. 

Să-i fi jucat imaginaţia o festă? Nu, chiar o văzuse. A clipit, 
încercând să se concentreze.O siluetă mărunţică, albăstruie. 

„Rahat!“ a înjurat din nou, gândindu-se că poate doar i se 
păruse. Sus pe munte avusese de mai multe ori impresia că o 
zărise pe fată, şi adrenalina îi pulsase în vene, dar, de fiecare 
dată când focalizase pe imagine, îşi dăduse seama că se 
înşelase, că nu era decât o iluzie optică, o proiecţie a propriilor 
speranţe şi aşteptări. 

A lăsat jos binoclul şi şi-a aţintit ochii spre casă, încercând 
să reconstituie mişcarea. 

O văzuse oare pe fată cu mâna dreaptă pe clanţă? Şi cu 
stânga dusă în spate, ţinând ceva? Rucsacul? 

A ridicat iar binoclul la ochi. De unde apăruse fata? Pentru 
prima dată, a recunoscut potenţialul de ascunzătoare perfectă 
oferit de tufa de bougainvillea bătrână, înaltă şi deasă. A 
cercetat-o cu atenţie, încercând să-şi dea seama cât de mare 
era. „Fir-ar să fie“, a murmurat, tot mai sigur de ceea ce văzuse, 
imaginându-şi-o pe fată cum plonjase în ea, apoi revăzând-o cu 
ochii minţii pe poliţista cea grasă care cercetase stratul de flori 
din stânga... 

A băgat mâna în buzunarul pantalonilor şi a scos telefonul 
mobil, fără să-şi ia ochii de la casă. 

Ea era. Aşa se explica faptul că dispăruse fără urmă. Era 
aproape sigur de asta. 

Aproape. În proporţie de nouăzeci la sută. Optzeci. 

Însă dacă se înşela... 

„Rahat!“ 


Casa era răcoroasă şi tăcută. 

A rămas în hol, ascultându-şi respiraţia. O piesă clasică de 
mobilier era rezemată de perete, având deasupra o oglindă 
mare, ovală. Alături se înşirau portrete alb-negru, nişte feţe 
bărboase în rame din lemn întunecat la culoare. 


Un pas înainte. Podeaua a scârţâit, aşa că s-a oprit. În 
stânga, între două coloane simple, se deschidea o încăpere 
largă; s-a aplecat în faţă ca să o vadă mai bine. O masă mare, 
frumoasă, cu un laptop pe ea, aproape pierdut printre maldărele 
de cărţi şi ziare. Rafturi fixate de pereţi, pline ochi cu cărţi, trei 
ferestre mari, una dintre ele cu vedere spre stradă şi spre 
gardul pe care îl sărise. Pe podea, un covor persan ros de 
vreme, în nuanţe de roşu, albastru şi bej. 

- Sunt în bucătărie. 

Vocea, care venea direct din faţă, era liniştitoare, dar tot a 
speriat-o. 

Cărţi. Multe cărţi. La fel ca în casa părintească. Nu putea fi 
altfel decât în siguranţă cu o asemenea persoană, iubitoare de 
cărţi. 

A înaintat în direcţia vocii. Una dintre bretelele rucsacului se 
târa pe podea, fâşâind. 

Bucătăria era dincolo de o uşă vopsită în alb. Bărbatul stătea 
în picioare, cu spatele la ea. Cămaşă albă, pantaloni maro, 
pantofi albi de sport; părea un călugăr bătrân, cu părul rar şi alb 
înconjurându-i chelia care strălucea în lumina fluorescentă. S-a 
răsucit încet, cu spatele la masa unde pregătea mâncarea, 
ţinând în mână o lingură din lemn. 

-Fac o omletă. Vrei şi tu? 

Era mai bătrân decât crezuse, uşor adus de spate şi cu o faţă 
blândă, cu riduri adânci şi pielea atârnându-i deasupra cravatei 
roşii strânse la gât, cu pete maronii pe cap şi pe mâini. Avea 
ochi de un albastru şters, care păreau a o privi răutăcios din 
spatele ochelarilor supradimensionaţi, cu rame din aur. A aşezat 
lingura lângă un bol, şi-a şters mâinile pe un prosop de 
bucătărie alb şi a întins apoi o mână spre ea. 

-Numele meu este Piet van der Lingen, a spus, zâmbetul 
dezvelindu-i dinţii albi, falşi. 

-Mă bucur să vă cunosc, a răspuns ea automat, din reflex, 
scuturându-i mâna. 

-Omletă? Poate şi nişte pâine prăjită? 

A luat din nou lingura în mână. 

-Ar fi grozav. 

-Poți să-ţi atârni rucsacul în cuierul de la intrare, a spus 
arătând cu lingura spre hol. Apoi s-a întors la bolul în care bătea 
ouăle. 


Fata a rămas în picioare în mijlocul bucătăriei, nevenindu-i 
parcă să accepte senzaţia de uşurare, revenirea la normal, 
relaxarea. 

- Şi baia e mai jos pe hol, a doua uşă pe stânga. 


-Am văzut-o, a spus Barry la telefon, pe un ton mai sigur 
decât simţea. 

-Unde? 

-A intrat într-o casă, foarte aproape de restaurant. 

-lisuse. Când? 

-Acum câteva minute. 

-Şİ zici că ai văzut-o? 

-Am avut noroc. N-am zărit-o decât o fracțiune de secundă, 
dar ea era, fără îndoială. 

- O fracțiune de secundă? Cum mama naibii vine asta? 


S-au aşezat în studioul de înregistrări. Dekker voia să o pună 
imediat la curent cu cele descoperite în cazul Barnard. 

- O clipă, a spus Mbali. Şi-a închis ochii. VOia să îşi scoată din 
cap cazul americancei dispărute; fusese atât de sigură că avea 
s-o găsească. Şi-a limpezit mintea şi a deschis ochii. Sunt gata, 
acum poţi să-i dai drumul. 

Dekker a început să vorbească sec, scurt şi la obiect, fără a-şi 
ascunde disprețul. 

Mbali n-a fost surprinsă de atitudinea lui. 

Ştia că poliţiştii bărbaţi nu o agreau. Şi, cel mai puţin dintre 
toţi, Fransman Dekker. N-o deranja, ştia motivele. În general, 
bărbaţii se simțeau ameninţaţi de talentul ei şi intimidaţi de 
moralitatea şi de integritatea de care dădea dovadă. Ea nu bea, 
nu fuma şi nu înjura niciodată. Dar nici nu-şi ţinea gura. Poliţia 
nu era locul potrivit pentru pălăvrăgeală, asta era părerea ei; 
aveau lucruri mult prea importante de făcut, şi circumstanţele le 
erau de multe ori potrivnice. lar Mbali spunea exact ce gândea. 
Despre colegii bărbaţi care credeau, plini de sine, că totul se 
învârtea în jurul lor. Despre comportamentul lor sexist şi rasist. 
Despre lipsa lor de interes faţă de muncă. „Hai să aruncăm o 
friptură pe grătar“ sau „Hai să bem o bere“ - prea des îi auzise 
invitându-se aşa unii pe alţii, ca nişte băieţei care amânau la 


nesfârşit maturizarea. Prea multe discuţii la birou despre sport, 
politică şi sex. Le atrăgea de fiecare dată atenţia că nu se 
purtau cum trebuia. Şi ei o urau pentru asta. Insă Dekker avea şi 
un alt motiv să o deteste. Il prinsese pe picior greşit cu o 
săptămână în urmă. El se retrăsese pe coridor, într-un loc pe 
care îl considerase ferit de urechile celorlalţi. li şoptea vorbe de 
amor la telefon unei oarecare Tamaryn, când pe soţia lui o 
chema Crystal. Şi, când se furişase înapoi în birou, ea se 
apropiase de biroul lui şi îi spusese: „Un bărbat ar trebui să-i fie 
credincios soţiei“. Dekker se mulţumise să se holbeze la ea, fără 
să scoată vreun cuvânt. Aşa că Mbali adăugase: „Inşelăciunea ia 
diverse chipuri“, după care plecase. De atunci, sesizase că el o 
privea mereu cu ură. Pentru că îi descoperise secretul şi îl 
dispreţuia ca om. Numai că acum era altceva; aveau un caz de 
rezolvat. L-a urmărit atentă. Şi i-a răspuns numai în engleză, 
deşi el îi vorbea în afrikaans. Fiindcă ştia că ura inclusiv acest 
lucru. 


Rachel Anderson a închis uşa băii în urma sa; simţea o nevoie 
urgentă să facă pipi. Şi-a tras fermoarul pantalonilor, şi-a lăsat 
chiloţii până la genunchi şi s-a aşezat pe vasul de toaletă. 
Senzaţia de uşurare şi zgomotul făcut au fost atât de puternice, 
încât s-a întrebat dacă bărbatul nu o auzise cumva din 
bucătărie. S-a uitat în jur. Pereţii erau vopsiți în albastru-deschis 
pal iar accesoriile din porțelan luceau albe ca zăpada. S-a simţit 
brusc tentată de cadă, un model vechi, cu picioare, dar recent 
reparată, de gândul la apa înspumată care să îi aline oboseala 
îngrozitoare şi durerea din tot trupul. Şi-a înăbuşit însă dorinţa - 
ar fi fost un gest de capitulare pentru care nu era încă pregătită. 
In plus, bătrânul o aştepta cu masa. 

După ce a terminat, s-a aplecat peste chiuvetă, a deschis 
robinetele, a luat săpunul şi s-a spălat cu grijă, îndepărtând 
sângele uscat şi noroiul de pe mâini, toată mizeria adunată 
după atingerea rocilor şi a plantelor, a zidurilor şi a pământului. 
S-a uitat cum se scurgea, dispărând în gaura de evacuare. A 
combinat apă rece cu caldă şi s-a stropit pe faţă. Apoi a luat 
săpunul, l-a frecat în mâini până când a făcut spumă şi s-a 
spălat pe obraji, frunte, gură şi bărbie, după care s-a clătit din 
nou. 


Prosopul albastru-închis era curat şi aspru la pipăit. S-a şters 
încet pe faţă, după care l-a împăturit şi l-a pus la loc. Abia apoi 
s-a uitat în oglindă. Cu o mişcare reflexă, mâinile i s-au ridicat la 
cap, dând părul pe spate. 

Avea o înfăţişare de om nebun. Înspăimântătoare. Părul îi era 
în dezordine, câteva şuviţe ieşiseră din coadă şi îi atârnau în 
jurul feţei, ochii erau injectaţi, iar în jurul gurii avea riduri de 
oboseală. Pe bărbie avea o tăietură înconjurată de o vânătaie 
roşiatică, iar pe frunte - o altă zgârietură, pe care nu-şi amintea 
cum o căpătase. Murdăria se impregnase în gât, precum şi în 
tricoul bleu. 

Dar trăia. 

S-a simțit copleşită de un sentiment de profundă 
recunoştinţă, înlocuit rapid de vinovăţie, pentru că Erin, draga 
de Erin, era moartă. Emoţia s-a năpustit asupra ei ca un val 
gigantic, bruscă şi copleşitoare, ruşinea îngrozitoare că putea să 
se bucure că trăia în timp ce Erin era moartă. Senzaţia 
devastatoare a rupt pentru prima dată zidul de apărare pe care 
şi-l înălţase, făcând-o să retrăiască momentele de teroare când 
ele două fugiseră înspăimântate, iar Erin se folosise de braţe 
pentru a sări peste zidul bisericii. O mişcare fatală. 

„Nu!“ ţipase ea atunci după Erin, dar o urmase apoi orbeşte, 
sărind şi ea peste zid, aparent fără nici un efort. Erin se oprise 
pe o alee îngustă în curtea bisericii, stând în bezna adâncă 
dintre copacii uriaşi. În acel moment, Rachel înţelesese că 
intraseră singure în capcană şi începuse să alerge disperată, 
căutând o cale de ieşire. Pornise înainte, spre clădirea bisericii, 
convinsă că Erin o urma. Ajunsese în spatele bisericii, ferită de 
luminile străzii şi de privirile urmăritorilor, când îşi dăduse 
seama că nu mai auzea paşii lui Erin. Se întorsese, aproape 
paralizată de frică. Unde era Erin? Speriată şi şovăitoare, fugise 
înapoi spre colţul clădirii. 

Erin era la pământ, şi toţi cei cinci bărbaţi stăteau 
îngenunchiaţi deasupra ei, urlând ca nişte animale. Şi pe urmă 
văzuse sclipind lama cuţitului. Ţipătul disperat al lui Erin, curmat 
brusc. Sângele negru ţâşnind în întunecimea nopţii. 

Momentul îi rămăsese întipărit în sinapsele din creier, ireal, 
copleşitor. Greu ca plumbul. 

Şi atunci fugise pentru a-şi salva viaţa. Ocolise biserica prin 
spate. Sărise din nou gardul. De data aceasta, avea un avans 


mai mare. 

Uşurare. Recunoştinţă. Trăia. 

Tot ce se întâmpla era prea mult pentru ea. Nu îşi putea privi 
chipul. Şi-a plecat capul, sufocată de sentimentul de vinovăţie, 
sprijinindu-se cu ultimele puteri de marginea chiuvetei. 
Resimţea emoția ca pe o senzaţie acută de greață care urca din 
stomac, provocându-i un spasm. Îi venea să vomite şi să râgâie. 
A scos un geamăt, cutremurându-se. Apoi a izbucnit în plâns. 


Vusi Ndabeni stătea în faţă, într-o maşină de patrulare, între 
un agent şi un inspector, ambii în uniformă. In spatele lor, pe 
West Coast Road, venea o altă dubă a poliţiei. 

Vbiseră să pună în funcţiune sirena şi girofarul, dar Vusi se 
împotrivise. Avea de gând să ajungă la casa lui J.M. de Klerk cu 
maximă discreţie, s-o încercuiască şi apoi să bată la uşă. 
Inspectorul i-a spus că ştia adresa, într-o zonă în plină 
dezvoltare din Parklands, un nou cartier rezidenţial unde albii şi 
negrii din clasa de mijloc convieţuiau aparent în armonie - o 
dovadă a succesului noii politici din Africa de Sud. 

La un semafor, au făcut la dreapta pe Park Road. Centre 
comerciale, complexuri de locuinţe, au luat-o la stânga pe 
Ravenscourt, apoi la dreapta pe Humewood. Labirintul de 
străduţe întortocheate şi fundături nu semăna deloc cu străzile 
în linie dreaptă din Mandela Park şi Harare, din Khayelitsha, pe 
care Vusi le cunoştea atât de bine. S-a uitat întrebător spre 
inspector. 

- E chiar în faţă, prima la stânga şi a doua la dreapta. 

Vile, clădiri de apartamente, toate curate şi nou-nouţe, cu 
grădini abia săpate şi arbori mici. 

-Să nu parcăm în faţa casei. Nu vreau să-l speriem, a spus 
Vusi. 

-OK, a răspuns inspectorul, arătându-i agentului pe unde să o 
ia. În cele din urmă, au ajuns la un indicator pe care era scris 
„Atlantic Breeze“. 

Vile. Numerele din zona unde se aflau înce- peau de la 
patruzeci, şi nişte complexuri de locuinţe erau ascunse în 
spatele unor ziduri înalte. 

-Sunt numai vile aici? a întrebat Vusi. 

-Nu cred. 


Dar cea de la numărul 24 era. Au oprit maşina ceva mai 
departe. 

-Lasă-mă să cobor, a spus Vusi. 

Inspectorul a deschis portiera şi s-a strecurat afară, făcându-i 
loc, apoi s-a urcat înapoi în maşină. 

Zidul era înalt şi alb, prevăzut cu sârmă ghimpată, iar cifrele 
doi şi patru erau scrise mare cu vopsea. În centrul zidului era o 
poartă de fier acționată electric, iar în spate se vedeau casele 
care imitau stilul rural, cu obloane albastre şi verzi prinse în 
rame simple de fereastră şi cu acoperişuri ascuţite. Un specialist 
în proprietăţi imobiliare şi-ar fi dat repede seama că întregul 
complex urma să devină depăşit în cinci ani şi total neinteresant 
pentru investitori. 

-Ah! a exclamat Vusi. 

Nu se aşteptase la asta. A făcut un semn spre cei doi poliţişti 
în uniformă. Amândoi s-au dat jos din maşină şi s-au apropiat. 

-Vestele, a cerut el. 

Inspectorul a deschis portbagajul dubei. Vestele antiglonţ nu 
mai erau aranjate ordonat, aşa cum fuseseră la plecare. Vusi a 
luat una, şi-a tras-o peste cap şi a început să o lege. 

-Puneţi-vă şi voi vestele. Aşteptaţi-mă aici să arunc o privire 
şi să văd dacă ni se deschide poarta. 

Cei doi au încuviinţat plini de entuziasm. Vusi a traversat 
strada şi a mers de-a lungul zidului. Lângă poarta închisă erau 
un panou şi un interfon cu butoane; în dreptul unora erau 
trecute nişte nume. Le-a cercetat cu privirea, însă nu a zărit 
numele de Klerk. În partea din stânga sus era un buton în 
dreptul căruia scria: „Administrator". A apăsat. S-a auzit o 
sonerie. Nici un răspuns. 

A apăsat din nou. Tot nimic. 

A privit prin grilajul porţii. Aleea mergea drept înainte, apoi 
cotea spre stânga la nouăzeci de grade şi dispărea după un 
complex de locuinţe. Nu se zărea nici ţipenie de om. A apăsat 
din nou pe buton, de acum fără nici o speranţă. 

S-a auzit un pârâit şi un fluierat scurt. 

- Ce doriţi? a întrebat o voce monotonă de femeie. 


La 16 etaje deasupra aglomerației de pe Adderley Street, 
bărbatul stătea în faţa ferestrei, cu spatele la decorul luxos al 


apartamentului. Privea oraşul de sus. În faţă era Golden Acre, la 
stânga - Cape Sun Hotel, iar în spate - blocurile- turn din 
cartierul Foreshore, un amalgam de stiluri arhitectonice. Se 
vedea puţin şi marea albastră, deşi frumuseţea peisajului era 
cumva alterată de macaralele din port, de două instalaţii de 
foraj şi de catargele navelor. 

Părul şi barba deasă ale bărbatului, tăiate scurt, erau de 
culoarea nisipului, dar prematur încărunţite - nu părea să aibă 
nici cincizeci de ani. Era zvelt şi în formă, îmbrăcat cu o cămaşă 
din denim, pantaloni kaki din bumbac şi pantofi albaştri cu talpă 
de cauciuc. Pe suprafaţa ferestrei late şi înalte, imaginea feţei 
sale se reflecta lipsită de orice expresie. 

Avea o mână în buzunar; în cealaltă ţinea un telefon mobil 
subţire. Şi-a mutat privirea de la panoramă la tastele telefonului. 
A format un număr din memorie şi a dus telefonul la câţiva 
milimetri de ureche. A auzit un singur ţârâit, apoi Barry a 
răspuns: 

-Domnule B. 

Bărbatul a dat uşor din cap, satisfăcut de reacţia rapidă şi de 
calmul din vocea lui Barry. 

-Preiau controlul, a spus pe un ton măsurat. 

-Sigur. 

Uşurare. 

-Cum arată casa? 

Barry a descris cum putea el mai bine clădirea cu un singur 
nivel, colţul casei şi poziţia uşii de la intrare. 

-Există o intrare şi prin spate? 

-Nu ştiu. 

-Dar, dacă ar fi, ar da spre Belmont Avenue? 

-Exact. 

-OK. O să-i trimit pe Eben şi pe Robert să se ocupe de asta. 
Deşi cred că fata n-o să îşi pună problema să iasă pe uşa din 
spate, fiindcă nu ştie că am văzut-o. E o presupunere corectă, 
Barry? 

-Da, domnule. 

-Nu ştie nici că supraveghem casa, aşa-i? 

-Da, domnule. 

-Bun. Înţeleg că ai văzut un singur locatar în casă, un bătrân. 

-Da. 

-Şİ pe nimeni altcineva? 


-Nu, domnule. 

-Bine. Acum, ascultă-mă cu atenţie, Barry. Tu, Eben şi Robert 
va trebui să fiţi gata să interveniţi în caz de urgenţă. Dacă 
primiţi un astfel de telefon, intraţi în casă şi puneţi mâna pe 
fată, orice s-ar întâmpla. Ai înţeles? 

-Da, domnule. 

-Dar asta este a doua opţiune, la care vom apela numai în 
cazul în care fata sună la poliţie. Nu ştim de ce nu a făcut-o 
până acum, dar o poate face în orice clipă, şi atunci nu vom 
avea, probabil, decât cinci minute la dispoziţie. Ceea ce 
înseamnă că va trebui să acţionaţi rapid. 

-Da. 

Neliniştea răzbătea din vocea lui. 

-ŞI, indiferent cum procedaţi, nu plecaţi fără rucsac. 

-OK. 

-Şi fără martori. 

-Dar eu n-am pistol. 

-Barry, Barry, ce te-am învăţat eu pe tine? 

-Adaptează, improvizează şi învinge. 

-Exact. Probabil că nici nu vei avea nevoie de armă, fiindcă 
încercăm prima tactică. O să ne ia douăzeci, poate treizeci de 
minute, fiindcă vrem să ne asigurăm că totul va decurge 
repede, curat şi în linişte. Între timp, tu eşti mâna mea dreaptă, 
Barry. Dacă te sunăm, intră după ea. Dacă pleacă, urmăreşte-o 
şi prinde-o. Nu se admit greşeli. Nu ne mai putem permite. E 
limpede? 

-Da, domnule. 

-Eşti sigur? Te-ai gândit la toate implicaţiile? 

-Da. 

-Bine. 

A închis telefonul şi l-a băgat la loc în buzunar exact în 
momentul în care 
elicopterul poliţiei survola Table Bay, îndreptându-se direct spre 
el. L-a urmărit cu privirea până când s-a îndepărtat, zburând la 
mică înălţime pe deasupra oraşului. 


1 Ţesătură indiană tradiţională, din lână, bumbac, iută sau 
mătase. Se execută manual, în diverse modele şi dimensiuni, în 
funcţie de scopul pentru care a fost creată: carpetă sau covor, 
preş pentru rugăciune, suport pentru telefon şi vaze etc. (n.tr.) 


27 


În stradă stăteau doi poliţişti în uniformă, înarmaţi cu pistoale 
automate şi îmbrăcaţi cu veste antiglonţ. Vusi era înăuntru cu 


administratorul complexului. Femeia părea moale ca aluatul, 
ştearsă şi lipsită de personalitate; inclusiv vocea îi suna 
impersonal. 

- De Klerk locuieşte la A-şase. Nu e chiriaş, ci proprietar. Nu-l 
văd prea des. Îşi plăteşte întreţinerea prin ordin de plată. 

Femeia îşi transformase una dintre camerele apartamentului 
în încăpere de lucru. Stătea la un birou mic şi ieftin, din pal 
melaminat, pe care se aflau computerul şi tastatura, iar în spate 
erau mai multe rafturi albe, tot din pal, pline de dosare. Unul 
dintre acestea stătea deschis lângă tastatură. Vusi rămăsese în 
picioare, în prag. 

-Domnul de Klerk este acum acasă? 

- Nu ştiu. 

Un răspuns sec şi direct, legat de o chestiune total lipsită de 
interes. 

-Când l-aţi văzut ultima dată? 

-Cred că prin noiembrie. 

-Deci ultima dată a trecut pe aici în noiembrie? 

-Nu ştiu. Nu prea ies din casă. 

-E trecut vreun număr de telefon? 

Femeia a verificat în dosar. 

-Nu. 

-Cum arată? 

-E tânăr. Şi-a apăsat arătătorul butucănos pe documentul din 
faţa ei. Are douăzeci şi şase de ani. Şi-a ridicat ochii şi a văzut 
privirea întrebătoare a lui Vusi. Relativ înalt, păr castaniu, a 
adăugat. 

-Unde lucrează? 

Degetul arătător a urmărit din nou rândurile scrise în dosar. 

-Aici nu scrie decât că este „consultant". 

-Pot să mă uit şi eu, vă rog? 

Femeia a întors dosarul spre el. Vusi şi-a scos carneţelul şi 
pixul, le-a aşezat pe dosar şi a studiat formularul. Nume J.M. de 
Klerk. Urma seria actului de identitate. 


Unitate locativă: duplex cu două dormitoare 
Statut: proprietar şi locatar 

Subiînchiriere: nu 

Întreţinere: 800 R/lună 

Data ocupării apartamentului: 1 aprilie 2007 


Ocupația: consultant 
Adresa poştală: Unit A6, Atlantic Breeze 24, Parklanas 7441 
Adresa de serviciu: - 

Număr telefon acasă: - 

Număr telefon serviciu: - 

Număr telefon mobil: - 

Adresă şi date de contact rude apropiate: - 


Sub declaraţia conform căreia era de acord cu regulamentul 
de ordine interioară al complexului de locuinţe şi că a acceptat 
prevederile acestuia era o semnătură dată în grabă. 

-Are cumva un Land Rover Defender? 

-Nu ştiu. 

Vusi a împins dosarul înapoi spre femeie. 

-Mulţumesc foarte mult, a spus, după care a adăugat plin de 
speranţă: Aveţi cumva o cheie de rezervă la apartamentul lui? 

-Da. 

-Sunteţi amabilă să ne descuiaţim uşa? 

-Regulamentul prevede că nu pot face asta decât dacă mi se 
prezintă un mandat de percheziţie. 


Benny Griessel stătea în dispeceratul pentru comunicaţii prin 
radio al secţiei de poliţie din Caledon Square, cu o hartă a 
oraşului întinsă pe birou şi cu carneţelul şi pixul puse deasupra. 
Îl asculta pe tânărul sergent discutând cu fiecare unitate de 
patrulare. Îşi nota rapid cele aflate, încercând să-şi formeze în 
minte o imagine cu privire la locul unde ar fi putut să se afle în 
acel moment fata şi la destinaţia ei, precum şi la ceea ce aveau 
ei de făcut. Capul îi vâjâia de atâtea necunoscute şi schimbări 
rapide de situaţie. 

Şi-a auzit telefonul sunând. l-a făcut semn sergentului să dea 
staţia radio mai încet pentru o clipă, s-a uitat rapid pe ecran şi a 
răspuns. 

- Vusi? 

-Benny, avem nevoie de mandat de percheziţie. 

-Nu e nimeni acasă? 

-Nu cred. O să batem mai întâi la uşă, însă îngrijitoarea are 
cheia... În fundal s-a auzit o voce de femeie. Pardon, doamna 
administrator are cheia. 


-N-avem suficiente probe pentru un mandat, Vusi. Trei cifre 
de la un număr de înregistrare auto... 

-Da, aşa mă gândeam şi eu. Te sun mai încolo... 

Griessel a închis telefonul, şi-a luat pixul în mână şi i-a făcut 
semn sergentului să-şi vadă de treabă. A studiat din nou harta, 
plimbând vârful 
pixului în sus, spre Company Gardens. Acolo era fata. 

Instinctul îi spunea asta. Cunoştea De Waal Park şi Upper 
Orange, erau teritoriul său, ruta pe care circula zilnic cu 
bicicleta. Upper Orange Street, Government Avenue, Company 
Gardens. Dacă ar fi fost în locul ei, dacă ar fi trebuit să fugă, 
înspăimântat şi nesigur pe sine, încercând să ajungă pe Long 
Street, atunci ar lua-o prin Gardens. 

- Vreau două echipaje în Gardens, i-a spus sergentului. Dar 
mai întâi să vină să ia fotografia fetei. 


Piet van der Lingen a auzit hohote de plâns înăuntru. A rămas 
în faţa băii, puţin adus de spate şi cu mâna ridicată pentru a 
ciocăni încet în uşă. Nu voia să o sperie pe fată. 

-Rachel, a spus el cu blândeţe. 

Plânsul s-a potolit brusc. 

-Rachel? 

-Cum de ştii cum mă cheamă? 

-Poliţista mi-a spus. Eşti Rachel Anderson din Lafayette, 
Indiana. A urmat o tăcere lungă, apoi uşa s-a deschis, şi Rachel 
a apărut în prag, cu lacrimile şiroind pe obraji. 

-West Lafayette, l-a corectat ea. 

Bătrânul a zâmbit cu multă bunătate. 

- Haide, draga mea! Masa e aproape gata. 


Fransman Dekker i-a povestit grăsanei Mbali Kaleni despre 
cei zece mii de ranzi care fuseseră plătiţi firmei Jack Fischer and 
Associates. În clipa aceea, şi-a dat seama cu maximă claritate 
că putea rezolva dintr-un singur foc mai multe probleme. Şi-a 
planificat strategia în timp ce o punea pe Mbali la curent. 
Trebuia să fie atent cum s-o ademenească. Mbali era 
recunoscută pentru capacitatea ei de a mirosi de la o poştă 
când ceva era putred. 


-Cheia afacerii e la Bloemfontein, a spus păstrându-şi tonul 
neutru. Dar Fischer şi compania nu sunt deloc proşti. Crezi că te 
descurci? a întrebat-o, alegându-şi cuvintele cu mare grijă. 

Femeia a pufnit dispreţuitor pe nas. 

-Nu sunt proşti? Ei, haide! Nu sunt decât nişte amărâţi de 
bărbaţi, a spus ridicându-se şi grăbindu-se deja să iasă. 

Dekker s-a simţit uşurat, dar nu a lăsat să i se citească pe 
chip satisfacția. 

-Sunt unşi cu toate alifiile, a adăugat. 

-Las' pe mine, mă ocup eu de Bloemfontein, a spus Mbali 
deschizând uşa. 


Vusi a bătut mai întâi la uşa din faţă, apoi şi la cea din spate, 
după care i-a trimis pe poliţiştii în uniformă să-i întrebe pe vecini 
dacă ştiau ceva despre de Klerk. A rămas în curtea din spate, 
încercând, de lângă grătarul mare, să se uite înăuntru prin 
singura deschizătură din perdele. 

A văzut o cameră de zi largă, cu bucătăria mică în spate, şi o 
sticlă goală de bere pe un dulap. O canapea cu tapiţerie de 
culoare închisă şi, drept în faţa lui, colţul unui televizor cu ecran 
plat uriaş. 

Pe dalele podelei nu era nici un covor. Sticla de bere ar fi 
putut să zacă acolo de săptămâni. Nici cenuşa din braai2 nu îi 
spunea mare lucru. 

A stat la umbra micului balcon, uitându-se la bucata de 
gazon şi aşteptându-i pe poliţişti să se întoarcă. 

„Administratorul complexului de locuinţe" îl informase că 
acest tip de vile, cu două dormitoare şi o baie la etaj, iar la 
parter cu o cameră de zi spațioasă, o bucătărie deschisă şi un 
WC de serviciu, costaseră în urmă cu un an cu puţin sub un 
milion de ranzi. Un Land Rover nou costa peste trei sute de mii. 
Mai era şi televizorul cu ecran mare. Cum de îşi permitea un 
tânăr de douăzeci şi şase de ani toate astea? 

„Droguri“, şi-a spus. 

l-a văzut pe poliţişti întorcându-se. Şi-a dat seama din felul în 
care mergeau că nu aveau nimic de raportat. Dintr- odată, a 
simţit că trebuia să se întoarcă în oraş cât mai repede cu 
putinţă, la clubul Van Hunks, pentru că acolo se afla răspunsul. 
Aşa că s-a grăbit să-i întâmpine pe poliţişti. 


Totul părea ireal. Bătrânul în cămaşa lui albă impecabilă i-a 
tras scaunul ca să se aşeze. Aroma delicioasă de bacon prăjit i-a 
întețit foamea, deşteptând în ea instincte animalice. Masa 
fusese frumos aranjată pentru două persoane. Picăturile de 
condens care se scurgeau pe paharul plin cu suc rece de 
portocale au făcut-o nerăbdătoare să guste băutura dulceagă. 

Bărbatul s-a apropiat de maşina de gătit şi a întrebat-o dacă 
voia şuncă şi brânză la omletă. 

- Da, vă rog, a răspuns. 

El a invitat-o să bea din sucul de portocale. Şi-a turnat suc cu 
o mână uşor tremurândă şi a dus paharul la gură, încercând să- 
şi controleze senzaţia de sete copleşitoare. 

Voia cumva două felii de pâine prăjită? 

- Da, vă rog. 

Bărbatul a uns tigaia, a bătut gălbenuşurile de ou şi le-a 
adăugat peste albuşurile deja bătute, apoi a turnat compoziţia 
în tigaie. Pe o farfurie aranjase bucăţelele de şuncă prăjită şi 
brânza rasă. A pus tigaia pe foc. 

După moartea soţiei, aranja întotdeauna masa pentru două 
persoane, i-a povestit el. De fapt, făcea asta încă de dinainte, de 
când ea se îmbolnăvise. Îl ajuta să se simtă mai puţin singur. 
Acum era un adevărat privilegiu pentru el să aibă pe cineva la 
masă. Fata trebuia să îl scuze că vorbea atât de mult, însă nu 
avea prea des companie. Doar cărţile; ele erau acum tovarăşele 
lui de zi cu zi. Când mâncase ea ultima oară? 

Trebuise să se gândească înainte de a-i răspunde. 

- leri, spusese amintindu-şi burgerii mari pe care îi mâncase 
pe la ora patru într-un loc cu atmosferă asemănătoare anilor '60 
din America. „O prăvălioară", aşa o descrisese Erin, după care 
ea şi-a înlăturat iute imaginea din cap, fiindcă nu dorea să 
retrăiască acele clipe. 

Bărbatul a pus şunca şi brânza peste ouă şi a deschis 
cuptorul. A luat tigaia de pe foc, a băgat-o în cuptor şi a închis 
uşa. S-a întors cu faţa spre ea. 

-Omleta se lasă atât de uşor dacă nu eşti atent, a explicat. 

A văzut că nu mai avea suc în pahar şi i l-a umplut la loc. Ea 
i-a mulţumit cu un zâmbet slab, dar sincer. Au tăcut amândoi, 
însă era o linişte plăcută. 


-Cărţile..., a spus ea, pe jumătate întrebare, pe jumătate 
afirmaţie, pentru a face conversaţie, pentru a fi politicoasă, 
pentru a-i arăta recunoştinţa. 

-Am fost istoric, a răspuns el. Acum sunt doar un moşneag, 
cu un fiu medic în Canada care îmi trimite e mailuri şi mă bate 
la cap să-mi văd de lucru, pentru că încă am atâtea de oferit. 

S-a aplecat şi s-a uitat în cuptor. 

- E aproape gata, a anunţat-o. Acum scriu o carte. Mi-am 
promis că-i ultima. Despre reconstrucţia Africii de Sud după 
războaiele cu burii. O scriu pentru poporul meu, pentru 
afrikaanderi, ca să înţeleagă că şi ei au trecut prin ceea ce trec 
acum negrii. Şi ei au fost oprimaţi, şi ei au fost săraci, lipsiţi de 
pământuri şi de orice speranţă. Dar, prin discriminarea pozitivă, 
şi-au revenit. Inclusiv economic. Pot fi făcute paralele chiar 
interesante. Şi englezii s-au plâns la primării de servicii, care 
dintr-odată nu mai erau la fel de bune pentru că fuseseră 
preluate de afrikaanderii incompetenţi... A luat un prosop şi a 
deschis uşa cuptorului. Omleta se ridicase în tigaie şi brânza se 
topise, iar mirosul plutea ademenitor, făcând-o să saliveze. 
Bărbatul a luat o spatulă şi a scos omleta pe o farfurie albă ca 
zăpada, a împăturit-o ca un expert şi i-a adus-o. 

-Catsup”? a întrebat-o făcându-i ironic cu ochiul din spatele 
ramelor mari din aur ale ochelarilor. Mi se pare că aşa îi ziceţi 
voi, americanii. 

-Nu, mulţumesc, arată minunat aşa. 

Bărbatul a dat sarea şi piperul mai aproape de ea şi i-a spus 
că se dezvăţase să mai mănânce sărat, aşa îi ordonase fiul lui, 
care era medic, şi oricum nu mai avea acelaşi simţ al gustului ca 
altădată. Prin urmare, era posibil ca omleta să nu fie suficient de 
sărată. 

-Problema cu omletele este că nu pot face decât una 
deodată. Dar, te rog, serveşte-te în timp ce eu o prepar pe-a 
mea. 

S-a întors iar la aragaz. Ea a luat cuțitul şi furculiţa, a tăiat 
omleta pufoasă şi a dus o bucăţică la gură. li era îngrozitor de 
foame, iar gustul era pur şi simplu divin. 

-Dar cartea mea se adresează populaţiei de culoare, a 
continuat bărbatul. Afrikaanderii şi-au revenit, o realizare 
uimitoare. Dar propria putere i-a corupt. Şi, dacă ne uităm în jur, 
vedem că istoria se repetă acum cu noua administraţie de 


culoare. Mi-e teamă că greşelile se vor repeta. Şi ar fi păcat. 
Suntem o ţară cu un potenţial extraordinar, cu oameni buni, 
minunaţi, care nu vor decât un singur lucru: un viitor pentru 
copiii lor. Aici. Nu în Canada. A băgat din nou tigaia în cuptor. l-a 
spus că era mare amator de brânzeturi, deşi fiul lui îl prevenise 
că lactatele nu îi făceau bine la vârsta lui. Dar la şaptezeci şi 
nouă de ani nu prea mai avea cine ştie ce importanţă, adăugase 
zâmbind şi dezvelindu-şi iar dinţii albi, regulaţi şi falşi. Pâinea 
prăjită! Uitase de ea... A plescăit din limbă, a scos două felii de 
pâine dintr-o pungă şi le-a pus în toaster. 

-Omleta e delicioasă, a spus ea, şi aşa şi era. 

Deja mâncase jumătate. 

-Ce-ai zice de nişte cafea bună? La Bo-Kaap prăjesc o cafea 
grozavă. Dar mie îmi place să o râşnesc singur. 

-Ar fi minunat. 

Îi venea să se ridice şi să-l îmbrăţişeze. Tristeţea era 
copleşitoare, stăvilită numai de entuziasmul şi de ospitalitatea 
bătrânului. 

Bărbatul a deschis bufetul şi a scos o cutie de argint. Nu 
trebuia să uite de omletă - la vârsta lui uitarea era o problemă. 
În tinereţe, era perfect capabil să facă mai multe lucruri 
deodată, dar acum asta era tot ce-şi mai amintea - zilele lui de 
glorie. A pus boabe de cafea cu măsură în râşniţă şi a apăsat pe 
buton. Lamele au scos un zgomot ascuţit în timp ce măcinau 
boabele. A murmurat ceva; ea i-a văzut buzele mişcându-se. A 
terminat de râşnit şi a vărsat cafeaua în filtru. A luat prosopul şi 
a deschis uşa cuptorului. 

- E un amestec de brânză cheddar şi Gruyere; mirosul mi se 
pare mai apetisant decât gustul. Aşa se întâmplă când 
îmbătrâneşti. Simţul mirosului te ţine mai mult decât cel al 
gustului. 

Cele două felii de pâine au sărit din toaster. A luat o 
farfurioară, le-a pus pe ea şi le-a adus la masă. 

- Nişte smochine verzi uscate? Am un Camembert foarte bun 
care ar merge de minune cu ele, cremos şi bogat, făcut undeva 
lângă Stellenbosch. A deschis uşa frigiderului şi a scos cele 
enumerate fără să-i aştepte răspunsul. 

S-a întors la cuptor şi şi-a pus omleta pe farfurie. A adus-o la 
masă, s-a aşezat şi a luat o înghiţitură. 

-De multe ori adaug şi brânză feta, dar amestecul ar putea fi 


prea sărat pentru o tânără... Ah, am uitat de cafea! A sărit de pe 
scaun cu o energie surprinzătoare şi a turnat apă în filtru. A 
vărsat puţină apă, dar a şters-o iute cu cârpa de vase albă, după 
care a pornit filtrul şi s-a întors la masă. 

-West Lafayette. Eşti tare departe de casă, draga mea. 


2 În afrikaans, în original, „grătar“ (n.tr.) 
3 In argoul american, ketchup (n.tr.) 


28 


La etajul şaisprezece al blocului de apartamente, bărbatul cu 
barba grizonantă frumos aranjată stătea cu mâinile la spate, 
gravat parcă peste panorama scânteietoare a oraşului. 

În faţa lui se aflau şase tineri. Se uitau la el fără să se lase 
intimidaţi, în aşteptare. Trei negri, trei albi, toţi şase tineri, zvelţi 
şi netemători. 

- S-au făcut greşeli, a zis bărbatul în engleză, însă cu un 
accent pronunţat. Învăţaţi din ele. O să preiau acum 
conducerea. Ceea ce nu trebuie interpretat drept un vot de 
neîncredere. Este o ocazie de a învăţa. 

Unul sau doi dintre ei au încuviinţat uşor din cap; ştiau că 
bărbatul nu suporta afişarea emoţiilor. 

- Timpul este duşmanul nostru. Aşa că o să fiu scurt. 
Prietenul nostru de la poliţia metropolitană ne va furniza un 
vehicul potrivit, o dubă care stă de patru luni nerevendicată în 


închisoarea din Green Point. Mergeţi şi luaţi-o! Oerson vă 
aşteaptă la poartă. Lăsaţi autobuzul în parcarea hotelului 
Victoria Junction. 

A ridicat de pe podea o cutie metalică lucioasă şi a aşezat-o 
pe masa din faţa lui. 

S-a uitat la unul dintre tineri. 

- Taurus“? 

-Pe fundul apei, în port. 

-Bine. Bărbatul cu barba grizonantă a deschis cutia şi a 
răsucit-o în aşa fel încât să fie văzută de toţi. Patru APS-uri 
Stecikin”, modelul APB. B vine de la Besșumnii, adică „silenţios" 
în ruseşte, fiindcă ţeava este alezată pentru viteză mică şi, după 
cum vedeţi, are amortizor. Armele acestea au treizeci şi cinci de 
ani vechime, dar sunt cele mai de încredere pistoale automate 
din lume. Nouă milimetri, douăzeci de cartuşe; muniţia a fost 
fabricată cu mai puţin de şase luni în urmă. Amortizorul nu 
înseamnă că arma e complet silenţioasă. Zgomotul pe care îl 
face este similar celui produs de un pistol de calibrul .22 fără 
amortizor; suficient pentru a atrage atenţia, ceea ce nu ne 
dorim. Deci nu le folosiţi decât în caz de urgenţă. E clar? 

De data aceasta, au încuviinţat cu toţii, uitându-se cu 
lăcomie la arme. 

-Nu uitaţi, are un recul mult mai puternic decât Taurus. 
Seriile au fost şterse, aşa că armele nu pot fi identificate. Purtaţi 
mănuşi şi, dacă e cazul, scăpaţi de ele. 

A mai aşteptat câteva clipe, pentru a se asigura că lucrurile 
erau clare. 

-Foarte bine! Uite cum vom proceda. 

Inspectorul Fransman Dekker se îndrepta spre biroul 
Natashei, dar fu întâmpinat de bărbatul alb şi înalt. 

-Sunteţi de la poliţie? a întrebat el. 

-Da, a răspuns Dekker. 

Chipul i se părea cunoscut. 

-Sunt Ivan Nell, s-a prezentat bărbatul cu o inflexiune a vocii 
sale puternice care sugera că numele însemna ceva. 

-N-aţi apărut într-o emisiune la televizor? 

-Ba da, am fost membru în juriul de la Superstars... 

-Sunteţi cântăreţ. 

-Exact. 

-Soția mea a urmărit Superstars. Mă bucur să vă cunosc. O să 


vă rog să mă scuzaţi, e o dimineaţă cam aglomerată, a spus 
Dekker şi dădu să plece. 

-De-aia mă aflu şi eu aici, a replicat Nell. Din cauza lui Adam. 

Dekker s-a oprit din mers, fără nici un chef. 

-Într-adevăr? 

-Cred că sunt ultima persoană care l-a văzut în viaţă. 

-Noaptea trecută? 

Cântărețul se bucura acum de toată atenţia lui Dekker. 

Nell a dat aprobator din cap. 

-Am luat cina împreună la Bizerca Bistro, pe lângă Pier Place, 
până la zece seara. 

-Şi pe urmă? 

-Pe urmă eu m-am dus acasă. 

-Înţeleg. Dekker a rămas câteva clipe pe gânduri. Şi Barnard? 

-Nu ştiu unde s-a dus după aceea. Dar azi-dimineaţă, când 
am auzit vestea la radio... Nell a aruncat o privire în jur, spre 
oamenii care stăteau prea aproape, în opinia lui, şi la Natasha, 
care se ridicase şi se îndrepta acum spre ei. N-am putea discuta 
în altă parte? 

-Despre ce? 

Nell s-a tras mai aproape şi a spus încet: 

-Cred că moartea lui are cumva de-a face cu conversaţia 
noastră de aseară. Adică aşa bănuiesc... 

-Despre ce anume aţi discutat, domnule Nell? 

Bărbatul nu părea în largul lui. 

-N-am putea vorbi în altă parte? a şoptit pe un ton grav. 

Dekker şi-a înăbuşit un oftat. 

-Daţi-mi, vă rog, două minute. 

-Sigur. Nu vreau să credeţi că, mă rog, ştiţi ce vreau să 
spun... 

-Nu, domnule Nell, nu ştiu, a răspuns Fransman Dekker. S-a 
uitat la Natasha, care aştepta răbdătoare la numai câţiva paşi 
distanţă de ei, apoi s-a întors din nou spre Nell. Termin într-o 
clipă. 

- Desigur. 


Lui Benny Griessel nu-i plăcea să stea şi să aştepte. A ieşit 
din dispeceratul pentru comunicaţii prin radio, a trecut prin 
biroul aglomerat unde se depuneau plângerile, apoi de uşile 


securizate, şi a ieşit pe Buitenkant Street. Rotiţele i se învârteau 
în creier, dar curajul îl cam părăsise. Nu aveau să o găsească pe 
fată. Paisprezece maşini de patrulare cercetau străzile dintr-un 
perimetru bine stabilit, şi o alta era parcată pe Long Street, iar 
doi poliţişti aşteptau la Cat & Moose. Mai erau zece patrule 
pedestre, din care două făceau verificări în Company Gardens. 
Elicopterul se întorsese de la Table View şi acoperise practic tot 
blestematul de oraş. Nici urmă de Rachel. 

Unde putea fi? 

S-a dus la maşina lui, a descuiat uşa, a scos pachetul de 
Chesterfield din torpedou, a încuiat din nou portiera şi a rămas 
pe trotuar, cu ţigările în mână. Ce îi scăpase? 

În toată nebunia acelei dimineţi, pierduse ceva din vedere? 
Cunoştea acea senzaţie. În ziua când avea loc o crimă, 
informaţiile erau atât de numeroase încât mintea îi era 
suprasolicitată, datele, aparent fără nici o legătură între ele, se 
suprapuneau şi se aglomerau, riscând să rămână pe dinafară. 
Era nevoie de timp, uneori de o noapte de somn, pentru ca 
subconştientul să le sorteze şi să le îndosarieze, ca o secretară 
înceată care lucrează în ritmul ei domol. 

A scos o ţigară şi a dus-o la gură. 

li scăpa ceva... 

A deschis cutia de chibrituri. 

Jeremy Oerson şi căutarea rucsacului... 

Porni în grabă înapoi, băgând chibriturile în buzunarul de la 
pantaloni şi ţigara înapoi în pachet. A intrat în secţia de poliţie. 
Asta să fie singurul lucru pe care subconştientul lui se lupta să-l 
scoată la suprafaţă? 

În centrală, l-a întrebat pe un poliţist în uniformă de unde 
putea face rost de o carte de telefon. 

- Biroul de gardă. 

Griessel a înşfăcat una şi a răsfoit- o. Numerele de telefon ale 
instituţiilor locale erau tocmai la sfârşit. L-a găsit pe cel al 
poliţiei metropolitane şi a aşezat cartea pe masa 
guvernamentală veche din lemn închis la culoare, lângă hartă, 
carnet, pix şi telefonul mobil. A ţinut degetul pe număr şi a 
format. După ce a sunat de două ori, s-a auzit o voce de femeie: 

-Poliția Metropolitană din Cape Town, bună ziua, goeimiddag. 

-Cu Jermey Oerson, vă rog. 

-Vă rog să aşteptaţi, a spus femeia şi i-a făcut legătura. 


Telefonul a sunat destul de mult până să răspundă un bărbat: 

-Metro. 

-Jeremy Oerson? 

-Jeremy nu e aici. 

-Sunt insp... căpitanul Benny Griessel, SAPS. Cum pot să dau 
de el? Este urgent. 

-O clipă... O mână a acoperit receptorul, pentru a înăbuşi un 
schimb de cuvinte. Jeremy trebuie să se întoarcă. Vreţi să vă 
dau numărul lui de mobil? 

-Chiar vă rog. 

Griessel şi-a luat carneţelul şi pixul. 

Bărbatul i-a dictat numărul, şi Griessel l-a notat. A închis şi a 
format cifrele. Oerson a răspuns imediat. 

-jJeremy. 

-Benny Griessel, SAPS. Am vorbit azi-dimineaţă, pe Long 
Street. 

-Da. 

Lipsă totală de entuziasm. 

-Ai găsit ceva? 

-Unde? 

-În oraş. Rucsacul fetei. Trebuia să-l cauţi... 

-A, da. Nu, n-am găsit nimic. Griessel nu s-a lăsat intimidat 
de atitudinea bărbatului. 

-Poți să-mi spui exact unde ai căutat? 

-Va trebui să verific. Nu m-am ocupat personal. Chiar suntem 
ocupați, ştii... 

-Credeam că de asta vă ocupați, să combateţi criminalitatea. 

-Asta nu este singurul caz la care lucrăm. g 

Mda, într-adevăr, mai aveau şi amenzi de scris. Insă a 
preferat să nu se abată de la subiect. 

-Şi eşti absolut sigur că nu aţi găsit nimic? a întrebat el. 

-Nimic care să aparţină fetei. 

-Deci aţi găsit ceva? 

-Pe străzi dai peste tot felul de tâmpenii. Am în birou un sac 
plin cu prostii, dar nici urmă de paşaport, de portofel sau de 
orice altceva care să aparţină unei americance. 

-Şi cum de ştii tu asta? 

-Mă crezi idiot? 

lisuse. Griessel a inspirat încet şi profund. 

-Nu, nu te cred idiot. Unde e sacul? Oerson a făcut o scurtă 


pauză înainte de-a zice: 

-Unde eşti în clipa asta? 

-Nu, spune-mi tu unde aveţi biroul şi o să trimit pe cineva să- 
mi aducă sacul. 


Natasha Abader a descuiat uşa biroului lui Adam Barnard. 

- O să ai nevoie de parolă dacă vrei să-i verifici laptopul, a zis 
ea. 

A intrat, urmată îndeaproape de Dekker. Pe pereţi erau 
atârnate fotografii mari, înrămate, Barnard şi vedetele lui, 
înşirate una după alta, bărbaţii ţinându-l pe după umeri, femeile 
- de mijloc. Pe fiecare poză erau o semnătură şi un mesaj scris 
cu markerul: „Mulţumesc, Adam!“, „Adam preşedinte!", „Cu 
dragoste şi mii de mulţumiri", „Tu eşti steaua mea", „Tu eşti 
iubirea mea Inimi şi cruci reprezentând sărutări sau note 
muzicale. 

S-a uitat la biroul unde, potrivit propriilor declaraţii, Melinda 
Geyser fusese regulată. In afară de laptop, nu mai era nimic 
altceva. Dekker şi-a dat 
frâu liber imaginaţiei: Melinda, goală puşcă, stând întinsă pe 
spate pe suprafaţa lată din lemn, cu picioarele încolăcite pe 
după umerii lui Barnard, care o regula stând în picioare, cu gura 
deschisă în extaz, scoțând sunete care se auzeau fără probleme 
prin pereţii subţiri. 

A privit-o pe Natasha cu un aer vinovat. Ea se uita 
concentrată la laptop, cu sprâncenele ridicate în semn de 
nedumerire. 

-Ce e? 

-Adam şi-a lăsat laptopul deschis. 

Dekker a ocolit biroul şi s-a apropiat de ea. Îi putea simţi 
parfumul. 

Subtil. Şi sexy. 

-Aşa, şi? 

-Nu ar face asta în mod normal. Eu i-l deschid, dimineaţa, 
când ajung la birou... 

Pe ecran se vedea sigla AfriSound fluturând ca un steguleţ. 
Natasha a mişcat mouse-ul, şi screen saverul a dispărut, înlocuit 
de fereastra unde trebuia scrisă parola. S-a aplecat şi a tastat-o 
cu unghiile ei lungi, iar decolteul ei i-a oferit lui Dekker o 


privelişte interesantă. Acesta nu şi-a putut feri privirea. Avea 
sânii mici, fermi, perfecţi. 

Natasha s-a ridicat brusc. Privirea lui alunecă spre ecran. Nu 
rula nici un program. 

-Va trebui să-i verific mesajele. 

Ea a dat aprobator din cap şi s-a aplecat din nou înspre 
mouse. De ce nu se aşeza? Era conştientă că el o urmărea cu 
privirea? 

-Unde e agenda lui? 

-Folosea Outlook. Dă-mi voie să-ţi arăt, a spus Natasha dând 
câteva clicuri. Apeşi pe Alt şi pe Tab ca să treci de la e-mail la 
calendar, a adăugat, apoi s-a dat la o parte, făcându-i loc să se 
aşeze în scaunul mare şi confortabil. 

-Mersi. Pot să-ţi pun câteva întrebări? 

Femeia s-a îndreptat spre ieşire. Dekker a avut iniţial 
impresia că aceasta îl ignora, însă ea a închis uşa, s-a întors şi s- 
a aşezat în faţa lui. L-a privit fix în ochi. 

-Ştiu ce vrei să mă întrebi. 

-Ce? 

-Vrei să ştii dacă eu şi Adam... am... ştii tu.. 

-Şi de ce aş vrea să întreb aşa ceva? 

Natasha a ridicat nepăsătoare din umeri. Era un gest senzual, 
dar el bănuia că nu îl făcuse deliberat. Avea un aer trist şi 
supus. 

-Oricum va trebui să interoghezi pe toată lumea, a spus ea. 

Acum chiar voia să afle, deşi din cu totul alte motive. 

-Bun, aţi făcut-o? 

Creierul lui ţipa: „Fransman, ce mama naibii faci?“ Dar el ştia 
ce făcea - o căuta cu lumânarea, nu se putea abţine. 

-Da. 

Şi-a plecat privirea. 

-Aici? 

A arătat înspre birou. 

-Da. 

De ce se dăruise unui bărbat alb, unui alb trecut de prima 
tinereţe, când era atât de frumoasă încât putea apărea pe 
coperta unei reviste? Voia să afle 
dacă asta însemna că era uşuratică şi accesibilă. Pentru el. 

-In dimineaţa asta chiar mă bucura că am făcut-o. 

-Fiindcă e mort? 


-Da. 
-Circulă tot felul de poveşti despre relaţia lui cu... femeile. 
Natasha nu a răspuns. 
-Le obliga? 
-Nu. 

Din atitudinea ei se vedea clar că nu agrea întrebarea. 
-leri ai auzit? Când a fost Melinda aici? 
-Da, am auzit. 

Fără să roşească sau să-şi ferească privirea. 

-Ştii de ce a chemat-o? 

-Nu. Am văzut însă în agendă că urma să vină. 

-Dar Josh o însoţeşte de obicei? 

O nouă ridicare din umeri. 

-Uite, asta nu înţeleg eu: doi sau trei dintre voi aţi auzit 
cum... „Oo regula“. Degetele lui Dekker au desenat în aer 
ghilimelele. O cântăreaţă de gospel la el în birou, şi nimănui nu i 
s-a părut ciudat. Ce fel de loc mai e şi ăsta? 

Asta a scos-o din sărite. Se vedea din limbajul corpului, din 
felul cum îşi strânsese buzele, brusc ţâfnoasă. 

-Hai, surioară, gândeşte-te cum pare... 

-Nu mă lua cu „surioară". 

A aşteptat o explicaţie, dar femeia stătea pur şi simplu fără 
să spună nimic. 

-Săptămâna trecută ţi-a zis Adam ceva despre un DVD? Ceva 
primit prin poştă. 

-Nu. 

-Ştii cine l-a împuşcat? 

Răspunsul s-a lăsat aşteptat. Şi, când a venit a fost ezitant, 
mai degrabă o întrebare decât o afirmaţie. 

-Josh Geyser? 

-Poate că nu. 

Natasha a părut surprinsă. Şi-a dat părul lung pe spate, cu o 
mişcare des exersată. 

-De ce crezi că Josh a făcut-o? 

-L-am văzut ieri. Era foarte furios. Şi e... ciudat. 

-Ciudat? 

O nouă ridicare din umeri, şi sânii i s-au mişcat, prin 
materialul subţire, elastic. 

-Un gladiator transformat în cântăreţ de gospel. Asta nu ţi se 
pare ciudat? E de ajuns să te uiţi la el ca să. 


-Nu pot să-l arestez din cauza felului în care arată. Cine 
altcineva era supărat pe Adam Barnard? 

Natasha a scos un sunet mic, un fel de pufnet. 

-Asta e industria muzicală, a pufnit ea. 

-Adică? 

-Uneori, toată lumea se supără pe toată lumea. 

-Şi toată lumea regulează pe toată lumea. 

Din nou indignare. 

-Cine altcineva îl ura suficient încât să-l omoare? 

-Chiar nu ştiu. 

l-a pus întrebarea care îi stătea pe buze de atâta timp: 

-De ce erau femeile atât de... înnebunite după el? La urma 
urmei, era 
un bărbat trecut de cincizeci de ani... 

Natasha s-a ridicat, şi-a încrucişat braţele la piept, distantă şi 
furioasă. 

-Cincizeci şi doi de ani, atât urma să împlinească în februarie. 

Dekker a aşteptat răspunsul. Cum aceasta nu a venit, a 
insistat: 

-De ce? 

-Nu e vorba despre vârstă, ci despre aură. 

-Aură? 

-Da. 

-Ce aură? 

-Există mai multe feluri de aure. 

-Şi-a lui de care era? 

-N-ai cum să înţelegi. 

-Atunci explică-mi tu. 

-O aură de putere. Foarte puternică. L-a privit provocator şi a 
continuat: Femeilor le place puterea banului, şi el avea asta. Şi, 
pentru multe femei, Adam reprezenta poarta către stele. El le 
putea introduce în lumea celebrităților bogate. Dar mai există şi 
un alt tip de putere - puterea de a da putere. 

-Acum chiar că m-ai pierdut. 

-Premiul de consolare înseamnă să ai un bărbat puternic 
lângă tine. Premiul cel mare presupune să deţii tu însăţi 
puterea, astfel încât să nu ai nevoie de un bărbat. Şi ăsta era 
genul de putere pe care îl putea oferi Adam Barnard. 

-Artiştilor? Asigurându-le faimă şi bogăţie? 

-Da. 


Dekker a încuviinţat încetişor din cap. Natasha a ezitat, apoi 
s-a răsucit şi s-a îndreptat spre uşă. 

-Dar tu nu eşti cântăreaţă, a remarcat el. 

Femeia a rămas în prag, cu mâna pe clanţă. A spus, fără să 
se întoarcă spre el: 

-Nici premiul de consolare nu e de lepădat. 

A deschis uşa şi a ieşit. 

-Trimite-l pe domnul Nell la mine, a strigat Dekker în urma ei, 
fără să fie sigur că-l auzise. 


4 Marcă de pistoale semiautomate fabricate în SUA (n.tr.) 
5 Pistol mitralieră automat de fabricaţie rusească. Poartă 
numele inventatorului său, Igor Stecikin (n.tr.) 


29 


Alexa Barnard şi-a dat seama că stătea cineva lângă patul ei. 
Şi-a deschis pleoapele grele şi a simţit imediat durerea surdă 
din antebraţ. A devenit conştientă de greutatea propriului corp 
şi de mirosul specific de salon de spital. In dreapta patului a 


zărit nişte ochi mari, în spatele unor ochelari cu lentile groase. A 
încercat să-şi concentreze privirea, dar ochii i s-au închis la loc. 

- Numele meu este Victor Barkhuizen şi sunt alcoolic, a şoptit 
o voce pe un ton jos, plină de compasiune. 

Alexa a deschis din nou ochii. Era un bărbat în vârstă. 

-Benny Griessel m-a rugat să trec pe la tine şi să văd cum te 
mai simţi. Detectivul. Eu sunt naşul lui de la Alcoolicii Anonimi. 
Vreau să ştii că nu eşti singură. 

Femeia avea gura uscată. Se întrebă dacă era aşa din cauza 
medicamentelor, a chestiilor care o făceau să doarmă. 

-Doctorul? a întrebat ea, dar limba i se blocă în cerul gurii, 
buzele îi erau amorţite şi cuvintele refuzau să se formeze. 

-Nu trebuie să vorbeşti. O să stau cu tine o vreme şi o să-i las 
numărul meu de telefon asistentei. Şi o să vin din nou la noapte. 

Alexa şi-a întors cu dificultate capul spre el şi a reuşit să 
deschidă ochii. Bărbatul era scund şi încovoiat, chel şi cu 
ochelari, iar părul pe care îl mai avea îi era împletit într-o coadă 
ce-i cădea pe spate. Ea a întins încet mâna dreaptă. El i-a luat-o 
şi i-a strâns-o cu putere. 

-Tu eşti doctorul, a murmurat ea. 

-Pedeapsa pe care-am primit-o. 

-Eu fumez. 

-Şi nici măcar n-ai febră. 

Alexa nu şi-a dat seama dacă zâmbetul i se vedea şi pe faţă. 

-Mulţumesc, a spus şi a închis din nou ochii. 

-N-ai pentru ce. 

Şi pe urmă şi-a adus aminte, un gând învăluit în ceaţă, un 
mesaj. A şoptit fără să deschidă ochii: 

-Detectivul... 

-Benny Griessel. 

-Da. Trebuie să-i spun ceva. 

-Îi pot transmite eu mesajul. 

-Spune-i să vină. E vorba despre Adam... 

-O să-i spun. 

Alexa a vrut să mai adauge ceva, ceva care însă acum îi 
scăpa, ca un peştişor auriu care îţi alunecă din palmă în apele 
întunecate. A oftat şi a bâjbâit după mâna lui Victor Barkhuizen, 
pe care o apăsă uşor pentru a se asigura că mai era încă acolo. 

-Aş vrea să-l sun pe tata. O să plătesc bineînţeles, a spus 
Rachel Anderson în timp ce-l ajuta pe bătrân, în ciuda 


protestelor sale, să ducă farfuriile goale la chiuvetă. 

-Nu e nevoie. Telefonul e pe masa de lucru. 

Apoi bătrânul a izbucnit în râs. 

-Dacă reuşeşti să-l găseşti. Du-te, o să spăl eu vasele. 

-Nu, a răspuns ea. Măcar atâta lucru să fac şi eu. 

-Nici nu încape vorbă! 

-Vă rog, insist. Îmi place să spăl vasele. 

-Draga mea, minţi cu atâta graţie. 

-Ba nu, e adevărat! Acasă, eu spăl vasele. 

-Bine, atunci o să le spălăm amândoi, a răspuns bărbatul 
turnând detergentul peste farfurii şi deschizând robinetele. Tu le 
speli, eu le şterg şi le pun la locul lor. Locuieşti în continuare cu 
părinţii? 

-Da, abia am terminat liceul. Anul trecut. Acesta e un an de 
pauză, înainte de-a merge la colegiu. 

-Uite, poţi să-ţi pui mănuşile astea... Şi unde vrei să studiezi? 

-La Perdue. Părinţii mei lucrează acolo. 

-Sunt profesori universitari? 

-Tata predă literatură engleză. lar mama lucrează la Şcoala 
de Aeronautică şi Astronautică, în echipa de cercetare pentru 
Aplicaţii în Domeniul Astrodinamicii şi Spaţiului Cosmic. 

-Ce surpriză! 

-E un adevărat om de ştiinţă, cea mai împrăştiată persoană 
pe care o cunosc. O iubesc la nebunie, are o minte strălucită, se 
ocupă de dinamica aeronavelor, de mecanica orbitelor, ştiţi, 
este vorba despre controlul sateliților, despre căderea orbitelor 
lor, despre modul în care reintră în atmosfera terestră, e ca un 
fel de poezie, deşi eu nu înţeleg nimic din ce face ea acolo, cred 
că semăn mai degrabă cu tata, iar acum nu-mi mai tace gura... 

Bărbatul şi-a pus o mână pe braţul ei. 

-lar eu mă bucur de fiecare minut, aşa că nu te jena. 

-Mi-e tare dor de ei. 

-Sunt convins. 

-Nu, e mai degrabă... Am plecat de acasă acum aproape 
două luni, am stat departe de ei atâta timp, încât... Până acum 
nu mi-am dat seama cât de nesuferită am fost... 

-Toți suntem aşa. Asta e viaţa. 

-Da, ştiu, numai că mi-am dat seama de asta numai după ce 
s-a întâmplat ceva cu adevărat îngrozitor... 

Mâinile i s-au oprit în aer, capul i-a căzut în piept şi a rămas 


nemişcată. 

Bărbatul n-a spus nimic în primă fază, ci, s-a mulţumit să o 
privească plin de compasiune. A văzut cum lacrimile i se 
scurgeau în linişte pe obraji. 

-Vrei să vorbim despre asta? 

Fata a clătinat din cap, străduindu- se să-şi revină. 

-Nu pot. N-ar trebui... 

-Aproape ai terminat cu spălatul vaselor. Du-te şi sună-cţi 
tatăl. 

-Mulţumesc. A ezitat. Ştiţi, aţi fost atât de drăguţ cu mine... 

-N-am făcut mare lucru. 

-Ar fi nepoliticos din partea mea dacă...? 

-Draga mea, nu cred că există nici urmă de nepoliteţe la tine. 
Cu ce te mai pot ajuta? 

-Aş vrea să fac o baie. Nu cred cam fost în viaţa mea aşa de 
murdară. No să stau mult, promit... 

-Doamne, Dumnezeule, sigur că da! Şi n-ai de ce să te 
grăbeşti. Vrei şi nişte spumant de baie? Am primit un flacon 
cadou de la nepoţii mei, dar nu l-am folosit niciodată... 


Pe Castle Street nu era nici un loc de parcare. Griessel şi-a 
lăsat maşina la distanţă de clubul Van Hunks, pe Long Street, iar 
îngrijitorul s-a năpustit asupra lui ca un vultur. A plătit pentru 
două ore şi s-a grăbit să ajungă la clubul de noapte, în faţa 
căruia îl aştepta, spre surprinderea lui, Vusi. 

-Nu credeam că ai ajuns. 

-Poliţiştii din Table Views sunt nebuni de legat. Nu circulă 
decât cu sirenele puse în funcţiune. Uşa asta e încuiată. Trebuie 
să intrăm prin spate. 

-Am trimis după martorul ocular de la Carlucci's, Vusi. Şi 
după Oliver Sands, de la hotel, a spus Griessel în timp ce 
ocoleau clădirea. 

-OK, Benny. 

Au ajuns pe aleea din spate. Telefonul lui Griessel a sunat. Pe 
ecran a apărut numele apelantului: „MAT JOUBERT“. 

-Bună, a răspuns Benny. 

-Vorbesc cumva cu domnul căpitan Benny Griessel? a 
întrebat Joubert. 

-Aşa-i că nu-ţi vine să crezi? 


-Felicitări, Benny. Era şi timpul. Unde eşti? 

-Într-un club de noapte de pe Castle Street. Van Hunks. 

-Sunt după colţ. Nu vrei să-ţi iau ceva de la Steers$? 

-lisuse, ar fi grozav. Nu mai mâncase de seara trecută. Un 
burger Dagwood, cartofi prăjiţi şi o cola; îţi dau eu banii. A simţit 
cum îi chiorăie stomacul. Stai să-l întreb pe Vusi dacă nu vrea şi 
el ceva... 


La etajul trei al unei clădiri de birouri recent restaurate din St 
George's Mall, uşile liftului s-au deschis lăsând-o să iasă pe 
femeia cea grasă. 

Şi-a atârnat geanta pe umăr, şi-a potrivit mai bine pistolul în 
toc şi a păşit hotărâtă pe covorul gros, maro-deschis, spre locul 
unde o recepţioneră metisă de vârstă mijlocie era aşezată în 
spatele unui birou din lemn întunecat la culoare. Şi-a prins 
legitimaţia SAPS care îi atârna la gât între degetul mare şi 
arătător şi a întins-o spre recepţioneră, uitându-se între timp în 
sus spre panoul din lemn de nuanţă închisă pe care cuvintele 
„Jack Fischer and Associates" erau scrise cu litere sclipitoare din 
aramă, montate individual. 

- Inspectorul Mbali Kaleni, SAPS. Aş dori să vorbesc cu Jack 
Fischer. 

Metisa nu s-a arătat impresionată. 

-Mă îndoiesc că este disponibil, a spus şi-a întins o mână 
ezitantă spre telefon. 

-E aici? 

Recepţionera nu a băgat-o în seamă. A format un număr din 
patru cifre şi a vorbit încet în receptor: 

-Marli, avem aici o polițistă care vrea să discute cu Jack... 

-Jack e aici? a repetat Kaleni. 

-Inţeleg, a spus metisa în telefon cu o expresie mulţumită. 
Mulţumesc, Marli. A pus receptorul la loc, apoi a adulmecat 
aerul. Ce miroase aşa? 

-Am întrebat dacă Jack Fischer este aici. 

-Agenda domnului Fischer este plină. Nu vă poate primi decât 
după ora şase. 

-Dar e aici? 

Femeia a încuviinţat fără entuziasm. 

-Anunţă-l că vizita mea are legătură cu moartea clientului 


său, Adam Barnard. Şi că intenţionez să stau de vorbă cu 
dumnealui în următorul sfert de oră. 

Recepţionera a dat să răspundă, dar a văzut-o pe Kaleni 
răsucindu-se pe călcâie şi îndreptân- du-se legănat spre unul 
dintre fotoliile mari aliniate lângă perete. S-a aşezat şi s-a făcut 
comodă, şi-a pus geanta în poală şi a scos din ea o pungă albă 
din plastic inscripționată cu logoul KFC şi cu figura unui bătrân 
cu barbă şi ochelari. 

Metisa a devenit chiar mai încruntată când a văzut-o cum îşi 
bagă mâna dolofană în pungă şi scoate o cutie de carton mică şi 
roşie şi o doză de Fanta de struguri. Apoi a văzut-o că-şi pune 
geanta pe podea şi Fanta pe măsuţa de alături şi deschide cutia 
cu maximă concentrare. 

- Nu poţi să stai acolo şi să mănânci, a protestat recepţionera 
mai degrabă şocată decât autoritară. 

Mbali Kaleni a scos un copănel din cutie. 

- Ba pot, a răspuns şi-a luat o înghiţitură. 

Recepţionera a clătinat din cap, pufnind de uluire şi de 
disperare. A întins mâna după telefon fără să-şi ia ochii de la 
poliţista care continua să clefăie. 

Galina Federova a străbătut aleea, cu Vusi şi Griessel în urma 
ei. Benny a adulmecat mirosul de alcool înainte de a intra în 
imensul club de noapte - mirosul familiar, de stătut, al birturilor 
unde băutura era turnată, dată pe gât şi vărsată pe jos, mirosul 
care timp de zece ani îi oferise un refugiu. Stomacul i s-a strâns 
de teamă şi de anticipare. Imediat ce clubul i s-a deschis în faţa 
ochilor, privirea i-a fugit către rafturile fixate de pereţi, cu 
sticlele lucind ca bijuteriile, înşirate una lângă alta ca nişte 
becuri strălucitoare. 

A auzit-o pe rusoaică spunând: „Aceştia sunt oamenii din 
schimbul de noapte“, însă a continuat să se holbeze la alcool, cu 
mintea năpădită de amintiri. A simţit un val puternic de 
nostalgie amintindu-şi zilele şi nopţile petrecute cu tovarăşii de 
pahar, acum uitaţi. Şi atmosfera acelor locuri obscure, senzaţia 
de supunere totală atunci când strângea paharul în mână, 
conştient că la un semn avea să-i fie umplut din nou. 

Însă acum nu simţea gustul de coniac sau de Jack Daniels pe 
care obişnuia să le bea, ci de gin, ginul pe care i-l turnase în 
dimineaţa aceea Alexei Barnard. Şi-a amintit uşurarea ei cu o 
claritate tulburătoare, a revăzut în minte cât se poate de 


limpede efectul pe care alcoolul îl avusese asupra ei, modul în 
care îi alungase toţi demonii. Asta îşi dorea şi el acum: nu 
mirosul sau gustul de băutură, ci calmul, echilibrul care îl 
ocoliseră toată ziua. Tânjea după efectul alcoolului. L-a auzit pe 
Vusi rostindu-i numele o dată sau de două ori şi şi-a întors ochii 
de la sticle, acordându-i, într-un final, atenţie colegului său. 

-Sunt oamenii din schimbul de noapte, a spus Vusi. 

-OK. Griessel a aruncat o privire în jur, conştient că inima îi 
bătea prea repede, că palmele îi asudaseră şi că trebuia să facă 
un efort ca să-şi alunge dorinţa. S-a uitat la toţi cei prezenţi. Unii 
erau aşezaţi, alţii aranjau scaunele şi ştergeau mesele. Pentru 
prima dată de când intrase, a auzit muzica din fundal, o melodie 
rock pe care nu a recunoscut-o. 

-Puteți să le spuneţi tuturor să se aşeze, vă rog? i-a cerut 
Galinei Federova gândindu-se că trebuia să se adune cât mai 
repede cu putinţă - trebuia să dea de urma unei tinere fugare, 
confuze şi înspăimântate. 

Femeia a încuviinţat din cap şi a bătut din palme pentru a 
atrage atenţia tuturor. 

-Veniţi aici. Aşezaţi-vă. Griessel a observat că toţi erau tineri 
şi arătoşi - majoritatea bărbaţi, nouă sau zece, plus patru femei. 
Nici unul nu părea entuziasmat să se afle acolo. 

-Poate opri careva muzica? a întrebat Griessel, la capătul 
răbdării din pricina lipsei generale de interes, a băuturii şi a 
dorinţei care îl măcina. 

Un tânăr s-a ridicat şi s-a îndreptat 
spre sistemul audio, a apăsat sau a răsucit un buton şi dintr- 
odată s-a făcut linişte. 

-Ei sunt de la poliţie, a spus Galina Federova pe un ton plat, 
care nu i-a putut ascunde însă iritarea. Wr să vă pună nişte 
întrebări referitoare la noaptea trecută. 

S-a uitat la Griessel. 

-Bună ziua, i-a salutat el. Seara trecută, două americance, 
două turiste tinere, au fost în acest club. Azi-dimineaţă, cadavrul 
uneia dintre ele a fost găsit în capăt, pe Long Street. Cu gâtul 
tăiat. 

A ignorat exclamaţiile înăbuşite de groază; măcar acum le 
atrăsese atenţia. 

- O să vă dau o fotografie a victimei şi a prietenei ei. Avem 
mare nevoie de ajutorul vostru. Dacă vă amintiţi de ele, vă rog 


să ridicaţi mâna. Credem că fata cealaltă este încă în viaţă şi 
vrem s-o găsim. 

- Înainte de a fi prea târziu, a adăugat Vusi încet. 

-Da, a întărit Griessel şi i-a înmânat o parte dintre fotografii 
lui Vusi, după care s-a îndreptat spre masa neagră şi a început 
să le împartă şi el pe restul, urmărindu-i pe tineri cum se uitau 
la fotografii cu acel interes macabru care îi era atât de familiar. 

S-a întors şi a rămas în picioare în faţa lor, aşteptând ca Vusi 
să termine cu împărţirea pozelor. 

Federova s-a aşezat la bar şi şi-a aprins o ţigară. Tinerii şi-au 
plecat capetele, studiind cu atenţie chipurile. 

Apoi doi sau trei şi-au ridicat ochii prudenţi, cu o expresie 
nesigură întipărită pe faţă care sugera că le recunoscuseră pe 
fete, dar nu voiau să ridice ei primii mâna. 


6 Lant de restaurante fast-food din Africa de Sud (n.tr.) 


30 


Mbali Kaleni era conştientă de dezaprobarea cu care o 
urmărea recepţionera metisă, dar nu îi înţelegea atitudinea. 
Oamenii mai şi mănâncă. Era ora prânzului, şi avea la îndemână 
o masă şi un scaun. Asta era problema în ţara ei, toate acele 
mici diferenţe culturale. Un Zulu mănâncă atunci când trebuie; e 
un lucru cât se poate de firesc. Doar nu deranja pe nimeni; şi nu 
o interesau chestiuni de genul cum, ce şi unde mâncau oamenii, 
fie ei albi sau metişi. Dacă voiau să-şi mănânce sendvişurile alea 
albe şi fade închişi în birou sau în vreo bucătărioară, n-aveau 
decât să o facă, era treaba lor. Ea nu îi judeca. 

A clătinat din cap, a scos din pungă caserola cu piure de 
cartofi şi sosul, a deschis capacul transparent, a luat linguriţa 
albă din plastic şi a gustat o înghiţitură, ca o persoană 
manierată. Acesta era ritualul ei: mai întâi mânca tot puiul, apoi 
cartofii, lăsând pentru final jumătate din băutura răcoritoare. Şi, 
tot ca de obicei, în timp ce mânca, se gândea. Nu la asasinarea 
bărbatului din industria muzicală; tânăra americană era cea care 
o obseda. Fusese convinsă că avea s-o găsească. Colegii ei 
alergaseră de colo-colo, cuprinşi de panică; aveau de-a face cu 
o criză, ei se purtaseră ca nişte pui de găină fără cap, dar aşa 
erau bărbaţii. Când apărea o urgenţă, ei trebuiau să acţioneze 
cumva; nu se puteau abtine. Intr-o asemenea situaţie era nevoie 
de calm, de logică şi de gândire cauzală. Aşa descoperise ea 
urmele de paşi din straturile de flori. 

Şi pe urmă, nimic. Ceea ce o uluise de-a dreptul. 

Fata n-ar fi sărit gardul numai pentru a se căţăra după aceea 
pe zidul următor şi a reveni apoi pe stradă. 

Şi totuşi, bătrânul îi spusese că o auzise sărind gardul. 

De ce nu îi bătuse Rachel Anderson la uşă ca să-i ceară 


ajutorul? Nu avusese prea mult timp la dispoziţie. 

Dar, dacă era în criză de timp, atunci ar fi trebuit să-şi caute 
adăpost, să se ascundă undeva, nu să iasă înapoi în stradă. De 
ce nu fusese zărită din elicopter? După cum vedea acum Kaleni 
lucrurile, o fugară care încerca să se ţină la distanţă de străzi nu 
avea decât două opţiuni: să intre într-o casă sau să se ascundă 
într-o grădină, într-un loc unde nimeni nu avea cum să o 
zărească. Dacă nu intrase în casa bătrânului, atunci sărise peste 
zidul dinspre nord şi fugise spre casa următoare. Dar Kaleni îl 
pusese pe un poliţist, un Xhosa înalt şi slăbănog, să se uite 
peste zid, fiindcă ea era prea scundă. lar el îi spusese că nu erau 
decât o grădină micuță cu buruieni şi o masă cu scaune din 
plastic. 

Să fi sărit şi peste zidul următor şi să fi intrat în altă curte? 
Dar pilotul elicopterului ar fi zărit-o, mai devreme sau mai târziu. 

Şi dacă reuşise să fugă, atunci de ce avea Mbali Kaleni 
sentimentul că fata se afla undeva în apropiere? 

A strâns şi ultimele rămăşiţe de cartofi, a pus capacul şi a 
băgat totul înapoi în pungă. 

După ce termina cu domnul Jack Fischer, avea să se ducă iar 
pe Upper Orange Street să mai arunce o privire. Îi datora asta 
fetei: calmul, logica şi gândirea cauzală specifice unei femei. 


Ivan Nell stătea în faţa lui Fransman Dekker, în biroul lui 
Adam Barnard. 

-Am vrut să îl văd pe Adam fiindcă îi suspectam că mă înşală 
la bani, spuse el cu o voce gravă. 

-Cum aşa? 

-E o poveste lungă... 

Dekker şi-a tras mai aproape carneţelul şi pixul. 

-Puteți să îmi enumerati elementele-cheie? 

Nell s-a plecat uşor, şi-a pus coatele pe genunchi şi a zis cu o 
expresie serioasă întipărită pe faţă: 

-li bănuiesc că măsluiesc registrele contabile. Aseară i-am 
spus lui Adam că vreau să cer un audit, fiindcă lucrurile nu mi se 
par în regulă. lar azi-dimineaţă, când am auzit la radio că Adam 
a fost ucis... 

-De ce credeţi că lucrurile nu sunt în regulă? 

-Ei bine, pentru că a obţine de la ei cifrele de vânzări e ca şi 


cum ai extrage un dinte; e foarte greu să scoţi ceva. Şi, anul 
trecut, banii pe care i-am câştigat din compilaţii făcute cu alte 
case de discuri independente... au fost mult peste aşteptări. 
Atunci m-am apucat să refac calculele. 

-Deci nu mai colaboraţi cu AfriSound? 

-Nu, din februarie anul trecut. 

-Ei v-au scos CD-urile? 

-Am avut cu ei un contract pentru trei albume originale, cu 
posibilitatea de-a scoate şi un Greatest Hits. Au ieşit anul trecut, 
Adam s-a ocupat de toate. 

-Şi după aceea v-aţi adresat altei firme? 

-Nu, mi-am înfiinţat propria casă de înregistrări. 

-Fiindcă AfriSound vă trăsese pe sfoară? 

-Nu, nu. La vremea aceea nu ştiam că mă furau la drumul 
mare. 

Dekker s-a lăsat pe spate în scaunul confortabil. 

-Domnule Nell, puteţi s-o luaţi, vă rog, de la capăt. 

-Vă rog, spuneţi-mi Ivan. 

Dekker a încuviinţat din cap fără să-şi arate surprinderea. Se 
aşteptase ca omul să-şi dea aere, că doar era celebru, alb şi 
bogat. Însă nici vorbă de aroganță şi de privit de sus un poliţist 
metis, ci doar dorinţa sinceră de a fi de ajutor. 

-Când eram student, am început să cânt prin puburi, mai 
mult pentru a face rost de bani de buzunar. Asta se întâmpla 
prin 1996. Cântam cover-uri celebre, Kristofferson, Cohen, 
Diamond, Dylan, chestii de genul ăsta, acompaniat doar de 
chitară. Pe urmă, în 1998, când am absolvit, am început să 
umblu din uşă în uşă prin Pretoria ca să-mi găsesc angajamente. 
Am cântat la Cafe Amics, McGinty's, Maloney's, de multe ori fără 
a fi plătit. Nimeni nu auzise de mine. Cântam cam două calupuri 
de melodii celebre, în engleză, la început, şi unul în afrikaans la 
sfârşit, şi între ele câteva piese de-ale mele, ca să testez reacţia 
publicului. Şi a început să meargă treaba. Când ajungeam la 
ultimele melodii, sala era dintr-odată plină. Şi toată lumea cânta 
cu mine. Şi-apoi publicul a devenit tot mai numeros, de parcă 
oamenii tânjeau după muzică afrikaans, după sentimentul de 
apartenenţă, studenţi, tineri în general. În orice caz, am devenit 
tot mai căutat. În cele din urmă, am ajuns să cânt şase seri pe 
săptămână şi să câştig din asta mai mult decât la serviciu, aşa 
că în 2000 m- am dedicat pe deplin muzicii. In 2001 am scos 


singur un CD şi l-am vândut pe la spectacole... 
-Sub ce marcă? 
-Nici una. 

-Dar cum poţi să scoţi un album fără să apelezi la o casă de 
discuri? 

-Nu trebuie decât să ai bani. Am cunoscut un tip din 
Hartebeespoort” care avea un studio de înregistrări într-o anexă 
a casei. Acolo am înregistrat albumul. Mi-a cerut cam şaizeci de 
mii de ranzi. A trebuit să împrumut bani... 

-Atunci la ce sunt bune casele de discuri? 

-La multe, dar în primul rând vin cu capital. Dacă vrei să scoţi 
un album decent, cu sunet bun, muzicieni de calitate şi câteva 
ore bune petrecute în studio, ai nevoie de vreo două sute de mii 
de ranzi. Eu nu mi-am putut permite. Primul meu CD a fost 
înregistrat în condiţii destul de primitive, şi asta se observă cu 
uşurinţă. Dar, dacă ai o înţelegere cu un pub şi cânţi noaptea 
acolo şi le spui oamenilor că ai scos şi un CD, după câteva 
pahare unii îl cumpără, vreo zece pe noapte, şi uite aşa îţi scoţi 
banii. Dar nu poţi să-l dai unui radio să-l difuzeze, din cauza 
calităţii. În schimb, dacă ai contract cu o firmă de înregistrări, se 
ocupă ea de toate, orchestră, producător, inginer de sunet, 
marketing şi distribuţie - e cu totul altceva. 

- Şi cum ai ajuns să lucrezi cu AfriSound? 

- Adam a auzit de mine, de publicul meu tot mai numeros şi 
aşa mai departe. A venit să mă asculte şi mi-a oferit un 
contract. Sincer, Adam Barnard era visul oricărui muzician, o 
legendă, Domnul Muzică Afrikaans. El m-a lansat şi m-a făcut 
cunoscut, şi pentru asta o săi fiu veşnic recunoscător... Deci am 
semnat pentru trei albume şi posibilitatea realizării unui album 
Greatest Hits. Mi-a cerut ca pe primul să reînregistrez toate 
melodiile pe care le scosesem deja, de data asta împreună cu 
acompaniamenul celor mai buni muzicieni. Adam însuşi a fost 
producătorul; am făcut o echipă de vis. Au plătit difuzarea lui la 
radio, şi albumul a obţinut două discuri de platină. A durat mai 
bine de trei ani, dar ne-am descurcat bine. Şi aşa s-a întâmplat 
şi cu următoarele două albume şi cu Greatest Hits, toate 
premiate cu discul de platină. 

- Atunci de nu vrei să mai colaborezi cu AfriSound? 

-Din multe motive. Uitaţi cum vine treaba: casele mari de 
discuri îi storc pe muzicieni de ultimul cent. Îţi fac promisiuni, 


dar nu se ţin întotdeauna de cuvânt... În fine, totul se reduce, de 
fapt, la cotele care îţi revin din vânzări. De la o casă de discuri 
obţii doisprezece la sută, uneori şi mai puţin. In timp ce, dacă 
lucrezi pe cont propriu, iei totul - mai puţin costurile de 
producţie -, adică în jur de optzeci şi cinci la sută, asta după ce 
ţi-ai recuperat cheltuielile cu studioul. E o mare diferenţă. Acum 
eu dispun de suficient capital pentru a închiria un studio bine 
echipat pe o perioadă suficient de mare încât să pot scoate un 
produs de calitate. 

-Ce vrei să spui prin faptul că „v- aţi descurcat bine“? Despre 
ce sume vorbim? 

-Ei, depinde... Bărbatul părea uşor stânjenit, ca şi cum nu îi 
convenea cursul pe care îl luase discuţia. 

-Plus sau minus. 

-Jonkmanskas a fost primul meu album realizat în colaborare 
cu Adam. În primul an nu s-a vândut decât în cincisprezece mii 
de exemplare, dar ideea este să-ţi construieşti un nume, pentru 
că, dacă al doilea album are succes, atunci oamenii îl cumpără 
şi pe primul. Deci /Jonkmanskas a mers la început rezonabil, aş 
putea zice, dar acum a ajuns la o sută cincizeci de mii de 
exemplare vândute... 

-Şi care a fost câştigul dumneavoastră din această afacere? 

-Depinde dacă îl vând eu însumi la concerte sau dacă e 
cumpărat din 
magazine. 

Dekker a oftat. 

-Ivan, eu încerc să-mi fac o idee despre industria muzicală. 
Dă-mi o cifră aproximativă de câştig de pe urma unui album. 
Ceva recent. 

Nell s-a ridicat încet, în continuare deranjat de subiect. 

-În jur de şapte sute cincizeci de mii, în trei sau patru ani. 

-Şapte sute cincizeci de mii de ranzi? 

-Da. 

-Fir-aş al naibii! a exclamat Dekker şi a notat suma în carnet. 
Acum spune-mi cum te-au înşelat cei de la AfriSound. 

-Inspectore, pare o sumă foarte mare, dar asta e înainte de 
impozitare, şi mai sunt o mulţime de cheltuieli... 

-Cum te-au înşelat? 

-Nu ştiu. Tocmai de aceea vreau să apelez la un expert 
contabil. 


-Dar îmi închipui că ai o idee. 

-Ei bine, anul trecut am înregistrat trei cântece pentru nişte 
albume de compilaţii - unul pentru CD-ul lui Sean Else, dedicat 
rugby-ului, şi două pentru Jeremy Taylor, un cântec country şi 
unul de Crăciun. Sean şi Jeremy sunt producători independenţi 
şi, când am primit banii pentru primul CD, am început să-mi pun 
întrebări, fiindcă erau o grămadă de bani, mult mai mulţi decât 
luam de la Adam şi AfriSound. Aceeaşi poveste şi cu cântecul 
country. Aşa că m-am uitat cu atenţie la rapoartele de vânzări, 
la bonificaţii, la drepturile de autor şi aşa mai departe, şi, cu cât 
mă uitam mai mult, cu atât părea mai fără logică. Pe un album 
de compilaţii eşti unul din zece sau doisprezece artişti, aşa că 
obţii în jur de zece la sută, să zicem, din ceea ce câştigi dacă 
scoţi singur un CD. Deci nu mă aşteptam la cine ştie ce, dar 
suma a fost chiar măricică. Atunci am devenit suspicios. 

- Şi ai discutat cu Adam Barnard? 

-L-am sunat cam cu o săptămână în urmă şi i-am spus că 
vreau să îl văd. Nu i-am spus de ce, doar că voiam să discut cu 
el despre contractul meu. Şi el mi-a propus să luăm cina 
împreună, o masă ca între prieteni. 

-V-aţi întâlnit aseară? 

-Da. 

-Şi cum a reacţionat când i-ai spus despre bani? 

-A răspuns că, din câte ştia el, nu aveau nimic de ascuns. Şi, 
când i-am zis că vreau să aduc un expert contabil, mi-a spus că 
nu era nici o problemă. 

-Şi după aceea? 

-Mi-a oferit un nou contract. l-am mulţumit, însă l-am refuzat. 
Şi cu asta, basta. Am vorbit despre alte lucruri. Adam... era 
întotdeauna o companie plăcută. Şi avea darul povestirii... 
Problema e că Adam stătea de obicei până pe la douăsprezece, 
unu noaptea, nu obosea niciodată. Dar aseară, pe la nouă şi 
jumătate, mi-a zis că trebuia să dea un telefon scurt şi a ieşit din 
restaurant ca să sune, după care s-a întors şi mi-a spus că 
trebuia să plece. Am achitat nota şi am plecat pe la zece. 

Dekker s-a uitat în computer la agenda lui Barnard. În dreptul 
orei 19.00 era scris „Ivân Nell - Bizerca“, ultima programare pe 
ziua respectivă. Şi-a notat în carnet: „Convorbire telefonică 
21.30?“ şi s-a întrebat unde era telefonul mobil al lui Adam 
Barnard, căci nu îl văzuse la locul crimei mai devreme în acea zi. 


-Nu bănuieşti pe cine a sunat? 

-Nu. Însă Adam nu era genul care să se ridice de la masă ca 
să dea telefon. Indiferent cu cine vorbea, rămânea la masă, nu 
se ferea. Azi-dimineaţă, când am aflat de moartea lui, în 
momentul când mi-am revenit din şocul iniţial, am început să-mi 
pun întrebări. 


A stat cu un singur picior băgat în cada plină cu apă fierbinte 
şi spumă, întrebându-se dacă să cedeze acelui lux, dorindu-şi să 
se spele pe cap şi să îşi frece bine mizeria de pe corp, după care 
să se întindă pur şi simplu şi să aştepte ca durerea şi oboseala 
să dispară. 

Dar nu putea. Trebuia să îl sune pe tatăl ei; părinţii săi erau 
probabil înnebuniţi de îngrijorare. Dar s-a hotărât să facă mai 
întâi o baie rapidă. Când stătuse în bucătărie, avusese pentru 
prima dată revelaţia unei posibile căi de scăpare, întrezărise 
perspectiva de a se pune în siguranţă. Dacă îi telefona tatălui ei, 
acesta ar putea trimite pe cineva să o ia de acolo, poate pe 
cineva de la ambasadă, şi pe urmă ea avea să povestească 
totul. Avea să dureze mult - o discuţie îndelungată şi detaliată 
despre tot ce se petrecuse. Asta însemna că aveau să mai 
treacă ore bune până să se spele şi să şteargă de pe ea orice 
urmă de sânge, de transpiraţie şi de praf. Trebuia să profite 
acum de ocazie şi să se curețe cât mai repede cu putinţă. 

A intrat în cadă şi s-a aşezat. Apa fierbinte i-a reamintit de 
toate zgârieturile şi vânătăile, dar satisfacția era imensă. S-a 
lăsat încet pe spate până când spuma i-a acoperit sânii. 

Trebuia să se grăbească. 

Impunându-şi această autodisciplină, s-a ridicat repede în 
fund, apoi în picioare, a luat săpunul şi buretele şi a început să- 
şi frece cu putere trupul tânăr. 


7 Oraş din nord-vestul Africii de Sud (n.tr.) 


12.57-14.01 


31 


O chelneriţă, doi chelneri şi un barman îşi amintiseră de Erin 
Russel şi de Rachel Anderson. Griessel le-a cerut să se aşeze la 
o masă separată, alături de Vusi. Apoi s-a aşezat şi el, cu 
spatele la bar, ca să nu mai vadă blestematele alea de sticle, 
deşi împotriva mirosului n- avea ce face. 

-Restul pot merge acasă, a ordonat Galina Federova. 

-Nu, mai am nevoie de ei, a ripostat el. Tânărul de la 
Carlucci's trebuia să vadă dacă nu identifica pe careva dintre cei 
prezenţi. 

-Pentru ce? 

Femeia asta începea să-l calce pe nervi. Îi venea să-i spună 
să-şi vadă naibii de treburile ei; nu-i plăcea atitudinea ei, dar 
nevoia de a obţine cât mai repede informaţii l-a făcut să se 
abţină. 

-Să aştepte zece minute, i-a cerut pe un ton tăios, ca ea să 
înţeleagă mesajul şi să nu-şi mai bage nasul. 

Femeia a replicat ceva în ruseşte, a clătinat din cap şi a ieşit. 
Griessel a urmărit-o cu privirea. Apoi s-a întors încercând să-şi 
limpezească mintea şi i-a întrebat pe tinerii adunaţi în jurul 
mesei: 

-Care dintre voi vrea să înceapă? 

-Uite, aici stăteau, a spus unul dintre chelneri arătând spre o 
masă din apropiere şi jucându-se timid cu lanţul de mărgele din 
lemn care îi atârna la gât. 

După care toţi tinerii au întors capul, uitându-se la uşa din 
spatele lui Griessel. S-a răsucit şi el. Mat Joubert stătea în uşă, 
cu câte o pungă de mâncare în fiecare mână. 

-Continuaţi, a spus Joubert. Am venit pentru căpitanul 
Griessel. S-a apropiat de masă, a pus jos pungile, a scos cutiile 
şi le-a împins spre Vusi şi 
spre Benny. Aroma de cartofi prăjiţi i-a făcut stomacul lui 
Griessel să chiorăie. 

-Mersi, Mat. 

-Mulţumesc, comandante, a spus Vusi. 

Joubert a dat uşor din cap, şi-a tras un scaun şi s-a aşezat şi 
el la masă. 


-Acesta este inspectorul-şef Mat Joubert de la forţa de 
intervenţie regională, l-a prezentat Griessel, observând cum 
chelnerii se intimidează la vederea unui bărbat atât de masiv. 
Nu e foarte răbdător din fire, a minţit ca să pună paie pe foc. S-a 
întors spre tânărul care vorbise primul: Unde rămăseserăm? 

Chelnerul s-a uitat mai întâi la el, apoi, plin de respect, la 
Joubert, şi a continuat pe un ton dintr-odată foarte deschis: 

-Fetele astea două din poză au stat la început singure la 
masă. Ştiu pentru că eu le-am servit. Au comandat Brutal Fruit. 
Blonda se distra pe cinste. Cealaltă s-a mulţumit cu patru sau 
cinci băuturi toată seara. Cam ciudat. 

-De ce? a întrebat Griessel desfăcând pacheţelul cu sare de 
la Steers şi presărând-o peste cartofii prăjiţi. 

-Tinerii ăştia de genul lor, care cutreieră lumea cu rucsacul în 
spate... beau de obicei până se fac criţă. 

Griessel şi-a înăbuşit pornirea de a arunca o privire şirurilor 
de sticle din spatele tejghelei. 

-De unde ştii că fetele astea două cutreierau lumea cu 
rucsacul în spate? A înfipt furculita de plastic în câţiva cartofi şi 
i-a aruncat în gura plină de salivă. 

Chelnerul s-a încruntat. A răspuns sincer. 

-Lucrez aici de doi ani... 

Cu gura plină, Griessel a dat aprobator din cap şi i-a făcut 
semn cu furculiţa să continue. 

-Cu timpul ajungi să-i cunoşti. După bronz, după haine, după 
accent... Şi în plus, nu lasă bacşişuri prea mari. 

-Când au ajuns fetele aici? _ 

-Hmm... staţi să mă gândesc. Inainte de prima mea pauză de 
fumat, cam pe la nouă seara, să zicem. 

Griessel a mai înfipt câţiva cartofi în furculiţă. 

-Şi la început au stat singure la masă? 

-Da, dar nu mult. Pe urmă localul s-a umplut. Eu mă ocup de 
opt mese, n- am cum să văd tot ce se întâmplă. In orice caz, 
fetele au dansat; mai mulţi tipi le-au invitat. La un moment dat, 
erau cinci aşezaţi la masă - nişte prieteni, aşa am avut impresia. 

-Fete sau băieţi? 

-  Aăă, şi, şi... Ascultaţi, trebuie să înţelegeţi... S-a uitat 
direct spre Mat Joubert. Aici e o adevărată nebunie când clubul 
se umple. Imi amintesc de fete fiindcă erau amândouă drăguţe, 
dar mai multe n-am ce să vă spun. 


-Deci nu-ţi aminteşti de bărbaţii care au stat cu ele la masă? 

-Nu. 

-Dar i-ai recunoaşte dacă i-ai vedea? 

-Nu ştiu. Poate. 

Griessel a desfăcut doza de suc. 

-Dar voi? s-a adresat celorlalţi tineri. 

-Eu le-am văzut dansând, a spus chelneriţa. Mesele de care 
răspund eu sunt în partea aceea. Au dansat mult împreună, 
ceea ce nu e neobişnuit, dar mi s-a părut că se ceartă, ştiţi, 
dansau şi se certau. Altceva nu ştiu. 

Cu gura plină de burger, Griessel a făcut semn cu capul în 
direcţia barmanului. 

-Fata asta..., a spus tânărul indicând-o în fotografie pe Erin 
Russel. Eu servesc în capătul acela al barului. Doi bărbaţi 
stăteau acolo la tejghea şi beau, şi ea a venit la un moment dat 
la ei şi le-a vorbit. Îmi amintesc de ea fiindcă mi-am spus că are 
un fund de nota zece, cel mai frumos pe care îl văzusem aseară, 
şi, cum vă spuneam, ea a venit la ei şi au început să discute... 

-Cum adică de nota zece? 

-E un joc de-al nostru, al barmanilor. Dăm punctaje pentru 
picioare, funduri. şi aşa mai departe. Note de la unul la zece. 
Şii 

-Sunteţi nişte obsedati, a intervenit chelneriţa. 

-l-auzi! Dar voi, fetele, nu faceți la fel? Mai zilele trecute, 
când tipul ăla de la /dols... 

Mat Joubert şi-a lăsat încet brațele să se odihnească pe 
masă, făcând ca 
umerii să-i pară şi mai laţi. Barmanul şi- a înghiţit restul 
vorbelor, uitându-se cu o privire vinovată spre el. 

-Mă rog, fata avea un fund de nota zece. Şi picioare de nota 
nouă, şi mi se pare că i-am dat opt la... 

-Povesteşte-mi despre bărbaţii ăia de la bar, i-a cerut Griessel 
pierzându-şi răbdarea. 

-Unul dintre ei... cred că pot să-l recunosc... l-am mai văzut 
pe-aici, pe celălalt nu sunt sigur... Cred că erau amici, beau 
împreună, n-au dansat, doar au stat la bar şi au băut. 

-Şi pe urmă? 

-Le-am spus celorlalţi barmani că am găsit un fund de nota 
zece acolo, unde tejgheaua se curbează spre perete. Dar, când 
m-am întors să le-o arăt, fata dispăruse. Şi pe urmă bărbaţii au 


plecat şi ei, destul de brusc. 

-Stai aşa. Deci fata a stat cu ei şi au discutat. Despre ce? l-ai 
auzit? 

-Nu. Nu... nu am fost atent. 

-Asta fiindcă te uitai la fundul ei, a intervenit din nou 
chelneriţa, enervată. 

Barmanul a ignorat-o. 

-Şİ pe urmă fata a plecat? 

-De fapt, nu am văzut-o efectiv plecând. 

-Cât timp a stat de vorbă cu bărbaţii? 

Barmanul a căzut pe gânduri. 

-N-am cum să ştiu, fiindcă n-am văzut-o când a venit, noi 
suntem mereu în mişcare şi aici nu sunt niciodată suficienţi 
barmani. Tot ce ştiu e că am văzut-o la un moment dat stând la 
bar cu cei doi tipi. Am zărit-o aşa, în fugă, pe urmă a trebuit să 
merg să mai aduc băuturi şi, când am avut ocazia să mă uit mai 
bine, am văzut că avea un fund mişto. M-am dus la Andy şi la 
ceilalţi, ca să le spun şi lor, dar, când am vrut să le-o arăt, 
plecase. Nu ştiu, o fi stat cinci minute cu ei. Poate zece... 

-Şi bărbaţii ăia doi au plecat în grabă? 

-Absolut. 

-Cât era ceasul? 

-In jur de... Era târziu, nu ştiu exact, dar aş zice că în jur de 
ora unu. 

Griessel şi Vusi au făcut schimb de priviri. Povestea devenea 
din ce în ce mai interesantă. 

-Şi l-ai mai văzut aici pe vreunul dintre ei? 

-Aşa cred. Mi s-a părut o figură familiară. 

-Descrie-l! 

-Destul de înalt... 

Barmanul s-a oprit. 

-Bătrân? Tânăr? Negru? Alb? 

-Nu, era un alb cam de vârsta mea, 
puţin trecut de douăzeci de ani, cu părul scurt şi închis la 
culoare, foarte bronzat... 

-Şi celălalt bărbat? 

-Un negru cam de aceeaşi vârstă. 

Chelnerul cu mărgele din lemn la gât a arătat dintr-odată cu 
degetul, agitat, spre uşa din spatele lui Griessel. 

-Uite acolo un oke care a stat aseară cu fetele la masă. 


Detectivii au întors iute capul. Trei poliţişti în uniforme 
albastre stăteau rezemaţi de perete, aşteptând răbdători. Unul 
dintre ei avea un sac de gunoi mare şi transparent aşezat la 
picioare. Intre ei stăteau Oliver Sands şi un alt tânăr, pe care 
Griessel nu-l cunoştea. 

-Da, ştim, a spus el. 

-Celălalt e băiatul de la Carlucci's, a spus Vusi şi s-a ridicat de 
la masă. 

Griessel l-a urmat. 

-Sacul ăsta e pentru mine, de la poliţia metropolitană? l-a 
întrebat Griessel pe unul dintre poliţiştii în uniformă. 

-Da, inspectore. 

-Căpitane, l-a corectat Mat Joubert de la masa unde 
rămăsese aşezat. 

-E adevărat, Benny? a întrebat Vusi cu o bucurie nedisimulată 
în glas. 


Înainte de a părăsi biroul lui Adam Barnard, Fransman Dekker 
a sunat la laboratorul de criminalistică. 

- Jimmy la telefon, a răspuns criminalistul cel slab. 

- Jimmy, aici Fransman Dekker. Voiam să te întreb... în 
legătură cu cazul Barnard... dacă aţi găsit pe undeva telefonul 
mobil al victimei. 

Lui Jimmy i-a luat câteva clipe ca să înţeleagă. 

-Stai puţin, aşteaptă... 

Dekker l-a auzit vorbind încet: 

-Arnie, acel ou din industria muzicală care a fost împuşcat, 
avem mobilul lui? Apoi către Dekker: Nu, Fransman, n-am găsit 
nimic. 

-Nici la el în maşină? 

-Nu. 

-Mersi, Jimmy. 

Dekker a rămas câteva secunde pe gânduri, apoi a deschis 
uşa şi s-a îndreptat spre biroul Natashei Abader. Femeia vorbea 
la telefon, dar, când l-a văzut apropiindu-se, a acoperit 
receptorul cu o mână şi a ridicat întrebător din sprâncene. 

-Care e numărul mobilului lui Adam Barnard? 

Natasha a recitat numărul ţinând în continuare mâna peste 


receptor. Dekker l-a format. 

-Mersi. 

S-a îndepărtat, lăsând telefonul să sune. Se afla pe culoar - 
dacă telefonul era în biroul lui Barnard, atunci avea să- | audă. 
Singurul ţârâit era însă cel de la el din ureche. A tot sunat şi, 
exact în clipa când se aştepta să intre mesageria vocală, a 
răspuns un glas familiar: 

-Alo? 

-Cine e acolo? a întrebat Dekker luat prin surprindere. 

-Căpitanul Benny Griessel, SAPS. 

-Căpitan? a replicat Dekker complet şocat. 


Griessel şi Vusi îl aşteptau pe tânărul angajat de la Carlucci's, 
sperând că avea să identifice pe cineva din personalul clubului 
Van Hunks, când un mobil a început să sune, scoțând acel sunet 
ascuţit şi monoton al unui telefon de epocă dintr-o fermă. 
Lumea a început să-şi caute telefoanele prin buzunare. Un 
poliţist în uniformă a spus: 

- Zgomotul vine dinspre sac. Griessel a desfăcut în grabă 
sacul de gunoi şi a început să răscolească frenetic prin el. A pus 
mâna pe ceva şi a scos telefonul. S-a uitat uluit la el preţ de o 
secundă înainte de a răspunde. Conversaţia i se părea ireală - 
aparent, cealaltă persoană îl cunoştea -, însă, în cele din urmă, 
misterul a fost în cele din urmă elucidat. 

-Benny, sunt eu, Fransman Dekker. Am format numărul de 
mobil al lui Adam Barnard. 

-Glumeşti. 

-Nu. _ 

-N-o să-ţi vină să crezi unde am dat de telefonul ăsta. Intr-un 
pantof negru băgat într-un sac de gunoi găsit de poliţia 
metropolitană pe o stradă din apropiere de biserică şi de scena 
crimei. 

-Un pantof? Ce mărime? 

Griessel a ridicat pantoful în mână şi s-a uitat în interior; nu 
scria nimic. La răsucit uitându-se pe talpă. Numărul era destul 
de şters. 

-Zece şi jumătate. 

-Incredibil! Unde anume l-au găsit? 

-Nu ştiu, va trebui să-l întrebi pe Jeremy Oerson de la poliţia 


metropolitană. E feldmareşal sau ceva de genul ăsta. 

-Cum adică feldmareşal? 

-Ei, are cine ştie ce nenorocit de rang înalt. Stai aşa, îţi dau 
numărul lui... 

A început să-l caute în memoria propriului telefon. 

-Deci te-au făcut căpitan? 

Griessel şi-a dat seama după voce că Dekker încearcă să-şi 
ascundă sentimentul de invidie. A adăugat: 

-Poți să verifici, te rog, ce apeluri s-au dat de pe el recent? 

-Da. Aşteaptă. 

Lui Griessel i-a luat ceva timp ca să-i dea de capăt, căci nu 
era familiarizat cu modelul. 

-Cred că Barnard a sunat pe cineva ieri-aseară, cu puţin 
înainte de ora zece, a explicat Dekker. 

Griessel a găsit în cele din urmă tasta potrivită, însă nu i-a 
apărut nici un număr. 

-Nu e nimic aici, i-a spus lui Dekker. 


Barry a răspuns la telefon fără a-şi lua ochii de la camioneta 
care descărca marfă în colţul străzii, vizavi de restaurantul 
Carlucci's. 

-Barry. 

-De ce n-au intrat până acum în casă? a întrebat bărbatul cu 
barbă grizonantă. 

-N-au cum. E o camionetă în faţă, descarcă marfă la un 
magazin, e parcată pe Upper Orange Street şi şoferul se uită pe 
stradă. 

-De cât timp e acolo? 

-Păi, de ceva vreme, aşa că ar cam trebui să termine... 

Un moment de tăcere. 

-Am intrat în criză de timp, Barry. Era pentru prima oară când 
Barry 
sesiza o notă de îngrijorare în vocea bărbatului. Dar numai 
pentru câteva clipe. 

-Sună-mă când au cale liberă. Vreau să ştiu exact când intră. 

-OK, domnule B. 


1 Marcă sud-africană de băuturi alcoolizate cu diverse arome 
(n.tr.) 

2 |n afrikaans, în original, „tip, individ“ (n.tr.) 

3 Corespunzând mărimii 45, după standardele europene (n.tr.) 


32 


Mustaţa era pe măsura aroganţei, a constatat Mbali Kaleni. 

Stătea aşezată împreună cu Jack Fischer la o masă rotundă în 
biroul lui luxos. Pe o latură a încăperii trona un birou scump din 
lemn în nuanţă închisă, de cealaltă parte o bibliotecă acoperea 
tot peretele; din câte putea ea să vadă, era plină de cărţi 
juridice. Pe fiecare dintre ceilalţi doi pereţi era atârnat câte un 
tablou mare în ulei, peisaje înfăţişând Busnve/a“, respectiv 
Boland’. În spatele biroului, perdele grele, de un roşu- închis, 
atârnau la fereastră. Pe podea era aşternut un covor persan nou 
şi frumos. 

Fischer se apropia de şaizeci de ani, dar avea o coamă 
bogată de păr pieptănat frumos cu cărare. Tâmplele grizonante 
îi încadrau faţa îmbătrânită, cu aer războinic, iar ridurile fine 
dădeau de înţeles că era un fumător înrăit. Şi mai avea şi 
mustaţa aia mare, extravagantă. Mbali bănuia că îşi făcuse 
costumul bleumarin la comandă, fiindcă prea îi venea bine. 

Nu îi plăcea de el. Jovialitatea lui era falsă şi uşor 
condescendentă, acea atitudine faţă de negri pe care o aveau 
afrikaanderii trecuţi de o anumită vârstă. Se ridicase de la biroul 
lui cu un dosar albastru într-o mână şi o invitase să ia loc la 
masa rotundă. Deschisese discuţia întrebând-o: „Cu ce vă 
putem fi de folos?“, accentuând pluralul vă. lar când ea îi 
explicase motivele pentru care se afla acolo, zâmbise pe sub 
mustață şi spusese „Aha“. După care adăugase: „V-aş oferi un 


suc, dar am înţeles că aţi venit cu băutura de-acasă“. 

Ea nu reacţionase. 

-Cred că ştiţi că nu am obligaţia să vă ofer informaţii în lipsa 
unui mandat. 

Mbali se aşezase mai comod pe scaunul cel scump şi dăduse 
aprobator din cap. 

-Cu toate acestea, noi suntem foşti membri ai Forţelor. 

Expresia „cu toate acestea“ a făcut- o să ia atitudine şi să-l 
pună la punct. 

-Acum preferăm formula „Servicii", nu „Forţe", atunci când 
ne referim la SAPS. lar eu mă bazez pe faptul că foştii membri 
sunt perfect capabili să înţeleagă importanţa şi caracterul 
urgent al unei anchete criminale. 

Un alt zâmbet pe sub mustață. 

-Inţelegem prea bine. Şi tocmai din acest motiv veţi beneficia 
de cooperarea mea. 

A deschis dosarul. Pe coperta interioară apăreau cuvântul 
„AfriSound" şi un număr de înregistrare. Mbali s-a întrebat dacă 
nu cumva îl sunase contabilul casei de discuri, informându-l că 
avea să fie contactat de poliţie. Ideea în sine i se părea o pistă 
incitantă. 

- Noi nu am făcut altceva decât să urmărim plata aceea de 
cincizeci de mii de ranzi, şi am descoperit că deţinătorul contului 
era un oarecare domn Daniel Lodewikus Vlok, după care am luat 
legătura cu un intermediar de-al nostru din Bloemfontein, căruia 
i-am cerut să se ducă şi să discute cu domnul Vlok. Scopul 
conversaţiei a fost de a ne asigura că domnul Vlok ştia că plata 
fusese efectuată şi că era conştient de circumstanţele care 
duseseră la respectiva situaţie. Nu voiam să aducem în vizorul 
clientului nostru un om nevinovat. 

-Deci intermediarul dumneavoastră a fost cel care l-a atacat. 

-Nici pomeneală. 

Tonul era indignat. 

Mbali i-a aruncat o privire care spunea ceva de genul: „Oi fi 
eu o femeie într-o lume dominată de bărbaţi, dar asta nu 
înseamnă că trebuie să mă iei de proastă“. 

-Inspectore Kaleni, a continuat bărbatul cu o falsă curtoazie, 
suntem firma de investigaţii cu cea mai rapidă creştere a cifrei 
de afaceri din toată ţara - şi asta, pentru că suntem etici şi 
eficienţi. De ce aş risca viitorul nostru implicându-mă în 


activităţi ilegale? 

În clipa aceea, Mbali a făcut legătura dintre mustaţa şi 
aroganţa individului. 

- Numele şi datele de contact ale intermediarului? 

Jack Fischer nu părea dornic să-i ofere aceste informaţii. La 
început, s-a mulţumit să se holbeze la unul dintre tablourile în 
ulei, limbajul trupului sugerând un oftat interior. Apoi s-a ridicat 
încet şi a scos un registru de adrese dintr-un sertar al biroului 
său imens. 


Mat Joubert a zis că ar fi timpul să plece şi să-i lase să-şi vadă 
de treabă. Griessel l-a condus până la uşă. Când sau îndepărtat 
suficient de mult pentru a nu mai putea fi auziţi, polițistul cel 
solid a spus: 

-Benny, o să mă mut la firma lui Jack Fischer. 

-lisuse, Mat! 

Joubert a ridicat din umerii masivi. 

-Am reflectat serios la asta, Benny. Şi a fost o decizie dificilă. 
Doar mă cunoşti, sunt poliţist până în măduva oaselor. 

-Şi atunci de ce vrei să te retragi? Din cauza banilor? 

Era supărat pe Joubert. Acum avea să fie singurul alb rămas 
în SAPS, şi se cunoşteau de atâta amar de vreme. 

-Ştii bine că nu e vorba numai despre bani. 

Griessel s-a uitat spre masa la care Vusi discuta cu Oliver 
Sands. Ştia că Joubert spunea adevărul: soţia lui, Margaret, 
primise o moştenire frumoasă care le asigura confortul financiar. 

-Şi atunci de ce vrei să pleci? 

-Pentru că nu îmi mai place ceea ce fac, Benny. Dacă aş fi 
rămas la 
Unitatea de Delicte Majore şi Infracţiuni cu Violenţă ar fi fost 
altceva, dar aşa... 

Joubert fusese comandantul respectivei unităţi, acum 
desfiinţată, şi făcuse treabă bună, fusese cel mai bun şef pe 
care Griessel îl avusese vreodată. A dat înţelegător din cap. 

- Sunt la forţa de intervenţie regională de patru luni, şi nu mi 
s-au dat nici un fel de atribuţii deocamdată, a spus Joubert. Nu 
am oameni în subordine; nici măcar o fişă a postului. Nu ştiu nici 
ei ce vor face cu mine. John Afrika mi-a cerut să accept faptul că 
nu voi mai fi promovat niciodată - pur şi simplu, aşa stau 


lucrurile. În fine, treaba asta nu m-a deranjat prea tare, dar 
ideea de a sta degeaba... În plus, am început să îmbătrânesc, 
Benny, şi m-am cam săturat de toate porcăriile astea, de 
afacerile murdare ale comisarului naţional, de suspendarea 
Scorpionilorf, de cotele rasiale care se schimbă de la an la an; 
acum totul e politizat. Şi dacă Zuma” e ales preşedinte, Xhosa o 
să fie daţi afară şi înlocuiţi cu Zulu, şi uite aşa o s-o luăm de la 
capăt: alte ierarhii, alte priorităţi, alte belele. 

„Şi unde e locul meu în toate astea?“ îi venea lui Griessel să-l 
întrebe, devenind tot mai neliniştit, dar s-a mulţumit să-l 
privească fix pe Joubert. 

-Eu mi-am făcut treaba, Benny. Am dat tot ce am avut mai 
bun în mine pentru ţara asta. Ce opţiuni am la vârsta mea? In 
iulie voi împlini cincizeci de ani. M-a contactat un individ care 
recrutează oameni pentru poliţia din Australia, dar de ce să plec 
de aici? Asta e ţara mea şi o iubesc... 

-OK, a spus Benny Griessel, sesizând că Joubert vorbea serios 
şi reprimându-şi propriile nemulțumiri. 

-Am vrut doar să te anunţ. 

-Mersi, Mat... Când pleci? 

-La sfârşitul lunii. 

-Dar Jack Fischer nu e un ticălos? 

Joubert a zâmbit. Numai Benny putea să pună o asemenea 
întrebare. 

-Pentru câţi ticăloşi am lucrat noi la viaţa noastră, Benny? 

-Prea mulţi, a răspuns Griessel rânjind la rândul său. 

-Am fost coleg cu Jack. Era un detectiv bun şi corect, deşi 
avea obiceiul ăsta tâmpit de-a se opri la fiecare oglindă care îi 
ieşea în cale ca să îşi aranjeze părul şi mustaţa. 


Bill Anderson a coborât în grabă scările. În West Lafayette 
era ora şase şi nouă minute dimineaţa. Avocatul său, Connelly, 
şi şeriful Dombkowski îl aşteptau în hol, alături de soţie. 

-Scuze că v-am făcut să aşteptaţi, a spus Anderson. A trebuit 
să trag ceva pe mine. 

Şeful poliţiei, un bărbat solid între două vârste şi cu nas de 
boxer, i-a întins mâna. 

-Îmi pare tare rău pentru această situaţie, Bill. 

-Mulţumesc. 


-Mergem? a întrebat Connelly. 

Ceilalţi doi bărbaţi au încuviinţat din cap. Anderson a luat 
mâinile soţiei în ale sale. 

-Jess, dacă sună Rachel, păstrează-ţi calmul şi încearcă să afli 
cât mai multe informaţii. 

-Aşa o să fac. 

-Şi nu uita să-i dai numărul de telefon al căpitanului Ghreezil. 
Trebuie să-l sune... 

-Bill, n-ar fi mai bine să rămâi acasă? a întrebat Connelly. 

-Nu, Mike, o să vin cu voi. Trebuie s-o fac, de dragul lui Erin şi 
al părinţilor ei. A deschis uşa de la intrare. Aerul rece a năvălit 
înăuntru, şi soţia lui s-a înfăşurat mai strâns în halat. Am mobilul 
la mine. Sună-mă dacă intervine ceva. 

-Sigur. 

Bărbaţii au ieşit pe verandă. Anderson a închis uşa în urma 
lor. Jess s-a întors în birou, adâncită în gânduri. 

In clipa aceea, telefonul a sunat. 

Femeia a tresărit, ducându-şi speriată mâna la piept şi a tras 
zgomotos aer în piept. Apoi s-a repezit înapoi la uşă, a deschis-o 
şi i-a văzut pe bărbaţi cum se urcau în maşina de poliţie. 

- Bill! a strigat cu o voce ascuţită, panicată. 

Soţul ei a început să alerge spre casă, iar ea s-a grăbit să 
ridice receptorul. 


Rachel Anderson era aşezată la masa pe care Piet van der 
Lingen îşi ţinea laptopul, dar şi tot felul de cărţi şi de reviste de 
specialitate împrăştiate. Auzea ţârâitul telefonului de pe un alt 
continent - dura prea mult, pe unde umbla tatăl ei? 

-Rachel? a răspuns mama ei într-un târziu, îngrijorată şi cu 
răsuflarea tăiată. 

-Mami! Rachel a fost prinsă pe picior greşit, se aşteptase să 
audă glasul calm al tatălui. 

-Dumnezeule, Rachel, unde eşti, ce faci, eşti bine? 

Isteria şi panica răzbăteau din tonul femeii. 

-Mamă, sunt bine, sunt acasă la un domn foarte drăguţ, 
deocamdată sunt în siguranţă... 

-O, slavă Domnului, slavă Domnului! Am luat legătura cu 
poliţia sud-africană, cu ambasadorul şi cu congresmanul nostru, 
totul o să fie bine, Rachel. O să vezi, totul o să fie. Bill, Rachel e 


bine, e acasă la cineva, un domn amabil, Rachel, asta-i o veste 
minunată, te iubesc, draga mea, mă auzi, te iubesc mult. 

-Şi eu te iubesc, mamă... 

-Acum te las să vorbeşti cu tatăl tău, te rog să-l asculţi cu 
atenţie, o să-ţi dea un număr de telefon la care să suni. Promite- 
mi că o să faci exact ceea ce-ţi spune tata, te rog... 

-Promit. Mamă, sunt OK, ştiu că vă e greu. 

-Nu contează, nu-ţi face griji pentru noi, o să ne ocupăm noi 
de toate, iubito, mă bucur atât de mult să te aud, nici nu-mi vine 
să cred, ţi-l dau pe tata acum, te iubesc, Rachel, nu uita asta, te 
iubesc mult. 

-Şİ eu, mamă, a replicat Rachel printre lacrimi. 

Tatăl a luat receptorul. 

-lubito, eşti bine? 

-Da, tati, sunt OK, sunt acasă la un domn foarte drăguţ. Sunt 
în siguranţă 
aici. 

- Nici nu pot să-ţi spun cât de uşurat mă simt să aud asta, eo 
veste cu adevărat grozavă. Vocea lui era calmă. Noi am făcut 
tot ce-am putut ca să te ajutăm de aici, Rachel. Am vorbit cu 
consulul general din Cape Town, sunt în alertă, o să le dau 
numărul de telefon de la care suni acum. Dar mai întâi o să-ţi 
dau ţie numărul unui căpitan de poliţie. Ştiu că ai spus ceva în 
legătură cu poliţia atunci când m-ai sunat prima dată, dar omul 
acesta mi-a fost recomandat de superiorii lui şi am discutat şi eu 
personal cu el. El se ocupă de caz şi mi-a promis că te va aduce 
acasă în siguranţă. OK? 

-Eşti sigur, tati? 

-Absolut, până şi secretarul lor de... ministrul lor de Interne e 
la curent, consulul general l-a informat, deci s-a ajuns la cel mai 
înalt nivel, n-ai ce să păţeşti. Poţi să-ţi notezi numărul? 

Rachel s-a uitat pe masă şi a zărit un capăt de creion galben 
ieşind de sub un maldăr de foi. L-a luat şi a întors pe dos o coală 
de hârtie. 

-Sunt gata, a spus plină de hotărâre şi extrem de uşurată. 

Coşmarul avea să se termine cât de curând. 


Mbali Kaleni a parcat pe Parade Street. Soarele strălucea sus 


pe cer în timp ce parcurgea aleea florăreselor, trecând pe lângă 
fosta poştă centrală şi printre tarabele unde se vindeau de 
toate, de la pantofi la pungi cu alune. Preţ de o clipă, s-a simţit 
tentată să se oprească pentru a cumpăra nişte caju în glazură, 
dar se grăbea să ajungă pe Upper Orange Street. Voia să se 
întoarcă la casa aceea cu grădină... 

A grăbit pasul, legănându-şi geanta mare, neagră. 

- Uite ce-i, explică-mi şi mie ceva, i-a cerut Griessel lui Oliver 
Sands. Stătea în picioare, în timp ce Oliver era aşezat la masă, 
urmărindu-l cu ochii mari, ca şi cum se simţea copleşit de 
atenţia care îi era acordată. 

-De ce au venit fetele la club cu rucsacurile la ele? 

-Rucsacurile... Nu ştiu... Nu plecau nicăieri fără rucsac. E o 
chestie tipică pentru fete, aşa bănuiesc. Îşi ţin acolo fardurile şi 
tot felul de nimicuri. 

Griessel s-a uitat la sacul adus de oamenii lui Oerson. Mic şi 
compact. Puştiul avea probabil dreptate. Va trebui să cerceteze 
sacul, să ia la mână toate lucrurile dinăuntru şi să le sorteze. 
Dar nu acolo. Trebuia să se întoarcă la secţia de poliţie din 
Caledon Square. 

-Jeremy la telefon, a răspuns Oerson, iar Fransman Dekker şi- 
a dat imediat seama că bărbatul era metis şi că se afla în 
momentul acela în trafic. 

-Frate, numele meu este Fransman Dekker, de la SAPS, ce 
mai faci? a întrebat amabil, fiindcă Griessel îl prevenise că tipul 
de la poliţia metropolitană avea un „caracter dificil“. 

-Totul e bine, frate, da’ pe la voi cum mai merg treburile? 

-E OK. Ascultă, am avut o surpriză nemaipomenită când am 
deschis punga aia de la voi; am găsit un pantof mărimea 
patruzeci şi cinci, mi-ar fi de mare folos să aflu unde l-aţi găsit. 

-Frate, n-am nici cea mai vagă idee, dar o să iau legătura cu 
oamenii mei şi o să-i întreb. 

-Mii de mulţumiri, e vorba despre o crimă. Acum trebuie să 
închid, mă grăbesc, ştii şi tu cum e. 

-Da, ştiu. Dă-mi zece minute, în clipa asta sunt prins cu 
altceva. 

-Mă suni tu înapoi? 

-Daatlikă, frate. 

Dekker a închis telefonul şi a bătut la uşa contabilului Wouter 
Steenkamp. Nici un răspuns. A deschis uşa. Steenkamp vorbea 


la telefon: 

-... Nenorociţii ăştia de poliţişti trebuie să ne ajute, altfel voi fi 
nevoit să gândesc alt plan. L-a văzut pe Dekker şi a spus în 
telefon: Aşteaptă, apoi s-a întors spre detectiv: Presa a blocat 
holul de la recepţie. Trebuie să ne ajutaţi să ţinem situaţia sub 
control. 

-OK. 

-O să ne ajute, a repetat Steenkamp în telefon. Bun, ne-am 
înţeles. Pa! 

S-a uitat expectativ spre Dekker. 

-O să cobor să le spun ziariştilor să aştepte afară. Ar fi mai 
bine dacă aţi încuia uşa de la intrare. 

-Ce nebunie! a exclamat contabilul. 

-O să vă rog să aşteptaţi aici în birou, mai avem ceva de 
discutat. 

-Acum ce mai e? 

-Am intrat în posesia unor informaţii noi, a spus Dekker 
înainte de a ieşi pentru a rezolva situaţia cu presa. Am primit 
plângeri împotriva voastră cum că aţi înşelat nişte clienţi. 


-Puteți să le spuneţi angajaţilor să plece, i-a zis Vusi Galinei 
Federova. 

-Deci nu arestaţi pe nimeni, a zis pe un ton sarcastic, ţinând 
ţigara între degete. 

-Nu. Ne-au fost de mare ajutor. 

Griessel s-a gândit că Vusi se purta prea politicos; ar fi trebuit 
să-i spună nenorocitei ăleia de străine că avea să-i arunce 
fundul în închisoare dacă mai făcea pe amuzanta. Şi-a dat 
seama că începea să-şi piardă răbdarea. Trebuia să iasă cât mai 
repede de acolo, ca să nu mai simtă mirosul de alcool şi să nu 
mai vadă sticlele înşirate la bar. Dorinţa de a bea era gata să 
răbufnească. N-avea nici cea mai vagă idee despre ce să facă în 
continuare. Ştiau că fata fusese acolo, că avuseseră loc nişte 
discuţii şi certuri. Aflaseră că doi bărbaţi părăsiseră clubul la 
scurtă vreme după plecarea fetelor şi că americancele fuseseră 
urmărite pe Long Street, dar toate astea nu îi erau de folos 
pentru că nu îi dădeau nici un indiciu despre locul unde se afla 
în acel moment Rachel Anderson. A auzit mobilul sunând, l-a 
scos din buzunar şi a răspuns enervat: 


-Benny Griessel. 

-Am fost s-o văd pe Alexa Barnard, Benny, a spus doctorul 
Barkhuizen. 

-Ce face, e bine? 

-Deocamdată au pompat medicamente în ea, dar tu ştii prea 
bine ce-o aşteaptă. Insă e o femeie puternică, Benny. Şi 
frumoasă pe deasupra. Inţeleg de ce te preocupă aşa mult 
soarta ei. 

-Las-o baltă doctore! Barkhuizen a chicotit, şi Griessel a auzit 
în aceeaşi clipă bipul unui alt apel. 

-M-a rugat să-ţi spun că vrea să discute ceva cu tine când o 
să ai timp. Ceva în legătură cu soţul ei. 

-Doctore, mai am pe cineva pe fir, sunt prins până peste cap, 
îţi mulţumesc că te-ai dus s-o vezi. Vorbim mai încolo, a spus 
Griessel răspunzând celuilalt apel. 

S-a recomandat, şi o voce feminină cu accent american a 
întrebat: 

-Sunteţi căpitanul Benny Ghreezil? 

Griessel s-a gândit: „Ce mama naibii, tocmai i-am zis cum mă 
cheamă“, 
dar a răspuns politicos: 

-Da. 

-Sunt Rachel Anderson. Tata mi-a spus să vă sun. 

Numele l-a străpuns ca un fier înroşit, făcându-l să dea 
instantaneu uitării dezamăgirea provocată de decizia lui Mat 
Joubert, frustrările de care avusese parte în acea zi, dorinţa 
arzătoare de a bea şi cutremurându-i tot trupul. 

-lisuse! a exclamat. Apoi a adăugat: Da, da, eşti bine, unde te 
afli acum? 

Adrenalina a început să-i curgă repede prin vene, însoţind 
sentimentul 
de uşurare. A făcut doi paşi în faţă şi l-a prins pe Vusi de umăr. 
Detectivul negru s-a întors spre el, şi Griessel i-a şoptit: „Rachel 
Anderson“ şi a arătat spre telefon. A văzut cum Vusi se 
luminează la faţă. 

-Sunt acasă la domnul Pete van der Lingen, adresa este... În 
fundal s-a auzit o voce de bărbat. Apoi din nou glasul fetei: 
Upper Orange Street numărul şase... În Orainisiegh... 

-Da, da, Oranjezicht, Upper Orange Street, numărul 6, am 
reţinut, rămâi acolo, vin spre tine, să nu deschizi uşa la nimeni, 


te rog, domni- şoară Anderson, o să sun la telefon când ajung 
acolo, da? 

Dumnezeule, ce veste bună! l-a făcut semn lui Vusi şi a ieşit 
în grabă, îndreptându-se spre alee, repede, tot mai repede, cu 
Vusi pe urmele lui. 

- Nu o să plec nicăieri, a răspuns Rachel Anderson pe un ton 
ce părea vesel, ca şi cum îi aştepta sosirea cu mare nerăbdare. 
Benny era deja pe alee şi alerga cât îl ţineau picioarele. 


Barry stătea pe bancheta din spate a dubiţei urmărindu-l pe 
şoferul camionetei cum urcă la volan şi porneşte motorul. S-a 
uitat la dreapta, spre locul unde autoduba argintie Peugeot 
Boxer aştepta nemişcată. In mâna transpirată ţinea pregătit 
telefonul. A apăsat tasta de apel şi a dus mobilul la ureche. 

-Alo, a răspuns bărbatul cu barbă grizonantă. 

-Camioneta pleacă în clipa asta. 

-Bun. Poţi să vezi autoduba din locul în care eşti? 

Barry a aruncat o privire spre maşina murdară, plină de praf. 

-Da, tocmai a pornit. 

-Jay o să-l sune pe Eben ca să meargă să asigure uşa din 
spate. Pe urmă o să întoarcă duba şi o să revină la poarta din 
faţă, de pe Upper Orange Street, cu faţa înspre oraş. Rămâi la 
telefon şi anunţă-mă când îi vezi că ies din dubă şi trec de 
poartă. 

- Bine. Sunt pe poziţie. 


4 Denumire generică pentru savana sud- africană (n.tr.) 

5 Zonă de văi din provincia Western Cape, cunoscută mai ales 
datorită podgoriilor şi vinurilor de bună calitate (n.tr.) 

6 Directoratul de Operaţiuni Speciale (poreclit „Scorpionii“), 
agenţie sud-africană multidisciplinară înfiinţată în 2001 şi 
însărcinată cu investigarea şi aducerea în faţa justiţiei a 
cazurilor de corupţie şi de crimă organizată. Activitatea sa a fost 
suspendată la sfârşitul anului 2009 de către preşedintele sud- 


african Kgalema Mothlante, care a intrat în conflict cu Jackie 
Selebi, fostul şef al SAPS şi al Interpolului, condamnat în 2010 la 
cincisprezece ani de închisoare pentru corupţie. (n.tr.) 

7 Jacob Gedleyihlekisa Zuma (n. 1942), actualul preşedinte al 
ţării, ales de parlament în mai 2009, figură controversată a 
politicii sud- africane, acuzat în trecut de viol, corupţie şi fraudă 
fiscală. Orientarea sa este descrisă de experţi ca fiind în esenţă 
una socialist- populistă. (n.tr.) 

8 În afrikaans, în orginal, „desigur“ (n.tr.) 


33 


Piet van der Lingen stătea lângă masa mare de lucru. 


-Poliția e în drum spre noi. Un căpitan pe nume Benny Ghree- 
zil, a spus Rachel. Bătrânul a urmărit transformarea de pe chipul 
ei - ochii îi străluceau şi încordarea dispăruse. l-a zâmbit cu 
dinţii lui albi, falşi, şi a corectat-o: 

-Griessel. Va trebui să înveţi să pronunţi cum trebuie în 
afrikaans. 

-Gggg..., a rostit ea din gât, ca şi cum îşi dregea glasul. 

-E bine. Şi acum rulează şi „r“-ul. G-riessel. 

-Ghe-riessel. 

-E aproape bine. Ggg-rriessel. 

-Griessel. 

-Bravo! 

Au izbucnit amândoi în râs. 

-Cum aş putea vreodată să vă mulţumesc? a întrebat ea. 

-Pentru ce? Pentru că ai luminat o zi din viaţa unui moşneag 
ca mine? 

-Nu, pentru că mi-aţi salvat viaţa. 

-Ei bine, dacă o iei aşa... Atunci o să te rog să mai vii să iei o 
dată masa cu mine înainte să pleci acasă. 

-Mi-ar face mare plăcere... 

L-a văzut cum îşi întoarce brusc privirea spre fereastră şi o 
umbră de îngrijorare îi întunecă faţa. S-a uitat şi ea şi a văzut 
patru bărbaţi care înaintau pe alee. 

- O, Doamne. l-a recunoscut. S-a ridicat de pe scaun. Nu 
deschide uşa! a spus, teama revenindu-i în voce. Vor să mă 
omoare - aseară au ucis-o pe prietena mea! A făcut câţiva paşi 
în fugă pe coridor, dar în direcţia aceea nu era nici o ieşire. A 
auzit pe cineva trăgând cu furie de uşă şi s-a răsucit în loc, 
cuprinsă de panică. 

Şi apoi geamul din partea de sus a uşii din faţă s-a sfărâmat. 
A luat-o la fugă pe hol, spre bucătărie şi spre uşa din spate. O 
mână s-a strecurat prin spărtură şi a răsucit clanţa din interior. 

- Vino! a strigat spre bătrân, însă acesta a rămas locului 
împietrit, ca şi cum voia să se interpună între ea şi atacatori. 
Nu! a ţipat ea. 

Uşa s-a deschis. A luat-o la goană spre bucătărie, dar a auzit 
o împuşcătură pe hol. A scâncit, cuprinsă de groază. A traversat 
bucătăria şi a ajuns la uşa din spate. Atunci a zărit cuțitul lung 
de tăiat carne, pus la uscat alături de celelalte tacâmuri. L-a 
înşfăcat în grabă, a tras de uşă şi a ieşit, în lumina orbitoare a 


soarelui. Doi bărbaţi, unul alb, altul negru, amândoi cu 
hotărârea întipărită pe chip, s-au repezit spre ea, blocându-i 
drumul spre portiţa din colţul curţii. Cum paşii celorlalţi se 
apropiau ameninţător din spate, nu avea de ales. A alergat spre 
cel din faţa ei, bărbatul alb care stătea cu braţele întinse în 
lături, pregătit să o prindă. A împins brusc cuțitul înainte, şi l-a 
înfipt, copleşită de ură şi de spaimă. Bărbatul a vrut să se dea în 
lături, dar era prea târziu - cuțitul îi pătrunsese în gât. S-a uitat 
la ea uluit. 

- Târfă nenorocită! a urlat bărbatul negru şi a lovit-o cu 
pumnul în frunte, deasupra ochiului. 

O cascadă de lumini i-a explodat în cap. S-a prăbuşit în 
dreapta, pe iarbă. la auzit strigând şi a încercat să se ridice, dar 
acum erau deasupra ei, unu, doi, trei, chiar mai mulţi. Un alt 
pumn încasat drept în figură, braţe care o ţintuiau la pământ. 
Mărâituri şi găfâieli scurte, animalice, un braţ înălţat, un obiect 
metalic masiv fluturat prin faţa ochilor, apoi întuneric deplin. 


Griessel conducea cât putea de repede. Scosese girofarul din 
torpedou şi îl conectase la bricheta maşinii. Aşezase girofarul pe 
tabloul de bord, dar drăcia nu funcţiona. S-a mulţumit să 
înainteze cu luminile de avertizare aprinse, ceea ce nu îl ajuta 
însă prea 
mult. A claxonat lung, insistent, spunându-i lui Vusi: 

-Ar fi trebuit să iau o maşină cu o nenorocită de sirenă. 

Au prins viteză pe Long Street, trecând la mai multe 
semafoare pe roşu. La fiecare intersecţie trebuia să încetinească 
şi să scoată mâna pe geam, făcându-le semn şoferilor să se 
ferească. Vusi proceda la fel la celălalt geam din faţă. 

-Măcar e în siguranţă, a comentat Vusi, diplomat ca 
întotdeauna. 

Griessel şi-a dat seama că voia de fapt să spună: „N-avem de 
ce să gonim ca nebunii, a zis că e acasă la cineva care se poartă 
bine cu ea“. 

- Aşa ar trebui, a răspuns Griessel fluturându-şi braţul pe 
geam şi continuând să claxoneze neîntrerupt, dar nu-mi permit 
să o dau în bară. A apăsat brusc pe frână, şi Opelul s-a oprit 
scrâşnind din roţi. 


Mbali Kaleni conducea senină maşina prin traficul aglomerat 
de pe Annandale, spre intersecţia cu Upper Orange Street. A 
semnalizat pentru a schimba banda, aşteptând răbdătoare, dar 
nimeni nu părea dispus să-i facă loc. A clătinat din cap: şoferii 
ăştia din Cape Town erau de groază. In Durban nu s-ar fi 
întâmplat aşa ceva. Într-un final, fluxul de maşini de pe banda 
dreaptă s-a mai subţiat, şi a reuşit şi ea să se strecoare, 
continuând să semnalizeze dreapta. 

Semaforul arăta roşu. 


Părea un cuib de viespi, a constatat Fransman Dekker, cu 
mulţimea aia care zumzăia neîncetat şi îşi  împingea 
microfoanele în faţă, ca şi cum ar fi vrut să te înţepe cu ele în 
nas. 

A strigat de pe scări: 

- Atenţie toată lumea! 

S-au repezit grămadă spre el, ca un roi de albine, vreo 
douăzeci de oameni, poate şi mai mulţi, cu microfoanele ţinute 
în mâinile disperate. În vacarmul creat, nu desluşea decât 
frânturi de întrebări:lvan Nell l-a împuşcat?“, 

Se rugaseră Melinda şi Josh Geyser?“, „... A încercat să-l 
ucidă pe Adam Barnard?“, „... A fost arestat Josh Geyser?“, ,... 
Xandra moartă?“ 

A ridicat mâna dreaptă cu palma întinsă în faţă şi şi-a plecat 
ochii pentru a evita contactul vizual. Aveau să se potolească la 
un moment dat. 


Kaleni i-a zărit. 

A văzut autoduba trasă în faţa casei, şi la început s-a gândit 
că erau cei doi clovni de criminalişti. Nu putea să-i sufere, şi s-a 
întrebat, iritată, ce căutau acolo. 

S-a apropiat şi a sesizat agitaţie pe strada paralelă, Belmont 
Avenue. 

Erau nişte bărbaţi care cărau după ei ceva. 

Ce Dumnezeu se întâmpla? 

S-a apropiat şi mai mult şi a văzut că erau patru bărbaţi care 
înaintau în grabă, fiecare dintre ei târând ceva. Se mişcau cu 


spatele, dar gardul le ascundea povara. Şi-a dat seama că se 
îndreptau spre autoduba parcată pe 
Upper Orange Street. Ciudat. 

O persoană, asta târau după ei. A zărit-o când bărbaţii au dat 
colţul, ieşind din umbra gardului de pari. A rămas cu ochii fixaţi 
asupra lor. Era fata - părea lipsită de viaţă, şi ei o ţineau de 
mâini şi de picioare. Mbali a accelerat şi şi-a dus o mână la şold, 
a scos din tocul de piele pistolul de serviciu, a învârtit maşina pe 
loc şi a tras în autodubă, ţintind partea din faţă. Avea viteză 
prea mare şi nu a reuşit să controleze maşina, fiind nevoită să 
frâneze brusc. Un bărbat a sărit din Peugeot de pe scaunul 
şoferului, cu un pistol cu amortizor în mână. Cauciucurile micii ei 
Corsa au scrâşnit, maşina a derapat, gata să intre în coliziune, 
chiar la marginea trotuarului. Mbali a tras puternic de volan şi a 
oprit la numai un metru de Peugeot, perpendicular pe autodubă. 
Instinctiv, s-a uitat la numărul de înmatriculare, CA 4... 

A văzut pistolul îndreptat spre ea. Parbrizul s-a făcut ţăndări, 
şi glonţul s-a lovit de ceva metalic, în spatele ei. A vrut să se 
aplece ca să se ferească, dar centura de siguranţă a împedicat- 
O. 

- ujesu, a murmurat, şi-a întins o mână pentru a desface 
centura. 

Bărbatul a nimerit-o. A simţit cum glonţul pătrunde în corp, 
dar reuşise să desfacă centura de siguranţă şi s-a aplecat, 
bâjbâind cu mâna dreaptă după pistol. L-a ridicat şi a tras 
orbeşte de trei ori prin parbriz. Durerea o sfâşia, înaintând încet 
prin ea, de neoprit. S-a uitat la rană. O gaură sub sânul stâng 
din care sângele ţâşnea pe tapiţerie. Ce păcat, maşina ei era 
mereu curată lună. A mai tras de câteva ori, apoi s-a ridicat 
repede. Durerea i-a săgetat trunchiul. A cercetat iute cu privirea 
strada prin parbriz, căutându-l pe bărbat. Nu mai era acolo. O 
mişcare - era chiar lângă uşă, cu pistolul în ambele mâini şi cu 
amortizorul la nivelul ochilor ei. A văzut că purta un fel de şirag 
african la gât şi că mărgelele formau un cuvânt. Şi-a dat capul 
pe spate, balansând pistolul, perfect conştientă de moartea care 
o aştepta. Un val trecător de tristeţe, ce viaţă! Apoi l-a văzut pe 
bărbat încordând degetul pe trăgaci. 


Griessel şi-a croit drum claxonând prin traficul aglomerat şi a 


cotit de pe Annandale pe Upper Orange Street. Un tip într-un 
nenorocit de Humvee galben i-a făcu semne obscene, alte două 
maşini au frânat brusc în timp ce traversa în viteză intersecţia. 
Rămas fără cuvinte, Vusi s-a agăţat de mânerul de deasupra 
portierei. 

Benny a apăsat pe acceleraţie imediat ce a cotit. Mai aveau 
puţin şi ajungeau. Un nebun într-o autodubă mare argintie a 
coborât dealul circulând pe mijlocul drumului. Benny a claxonat 
din nou şi a tras de volan pentru a se feri din calea lui. Cu coada 
ochiului, l-a zărit pe şofer o fracțiune de secundă, un tânăr cu o 
expresie cruntă întipărită pe faţă, apoi s-a uitat înainte şi a 
văzut strada dintr- odată pustie. A schimbat viteza, a apăsat din 
nou pe acceleraţie, fără să ia în seamă huruitul motorului care 
protesta, a schimbat viteza şi a urcat dealul în trombă. Era la el 
în cartier, apartamentul 
său se afla la numai un cvartal distanţă, pe nenorocita de 
Vriende Street, ce nume tâmpit! De Waal Park era în dreapta. L- 
a auzit pe Vusi spunând: „Aici e“, exact în clipa când au ajuns pe 
creasta dealului. Amândoi au văzut maşina Corsa în acelaşi timp 
şi au rămas tăcuţi, fiindcă unghiul în care se oprise le-a dat de 
înţeles că era ceva în neregulă. 

O bakkie cu două locuri a ieşit cu spatele de pe o alee din 
stânga şi i-a luat faţa. Griessel a apăsat cu putere pe frână, şi 
maşina s-a întors la nouăzeci de grade, iar roţile au scârţâit şi au 
scos fum. A lăsat-o să derapeze până când 
roţile din stânga au lovit trotuarul. 

- Rahat! a spus simțind mirosul de cauciuc ars şi smucind 
spatele Opelului, ratând cu puţin aripa Toyotei. 

A văzut ochii măriţi de şoc ai bărbatului din spatele volanului. 
Parbrizul Corsei era spart sau doar i se părea lui? A înaintat cu 
maşina spre micul vehicul, oprindu-se în spatele lui, şi a sărit 
jos, în timp ce Toyota se îndrepta în viteză spre oraş. l-a aruncat 
o privire rapidă, nenorocitul dracului! S-a uitat la numărul de pe 
poarta din lemn. Şase. Cartuşe, simţea mirosul de cordită. Şi de 
necazuri: găuri de gloanţe în parbriz înspre locul şoferului, iar în 
spatele volanului stătea cu certitudine cineva, of, fir-ar a naibii 
de treabă! 

-E Mbali! a strigat Vusi deschizând portiera. 

Griessel a văzut capul căzut pe piept, sângele şiroind pe 
rezemătoarea scaunului. A tras de uşă şi a deschis-o. 


-lisuse! a spus pipăind gâtul femeii şi încercând să-i ia pulsul. 

Degetele i-au alunecat din cauza sângelui. A văzut gaura de 
sub ureche şi fragmentele de maxilar ieşite în afară ca nişte 
aşchii albe, vena din care se scurgea fluidul roşu, gros. 

-Sună la Salvare! Trăieşte! a ţipat mai tare decât 
intenţionase, şi inima îi bătea să-i spargă pieptul. A împins încet 
umărul lui Mbali până a răsucit-o cu spatele la el, apoi a prins-o 
de subsuori şi a simţit sângele prelingându-se în jos pe trup. A 
tras-o cu grijă afară din maşină şi a aşezat-o pe trotuar. Vusi a 
ocolit maşina în fugă, apropiindu-se, cu telefonul la ureche. 

Două răni, dar cea de la cap sângera puternic. Griessel s-a 
ridicat iute în picioare, şi-a căutat batista în buzunar, a găsit-o şi 
a apăsat-o pe rană, rămânând îngenuncheat lângă Mbali Kaleni. 
A schimbat mâna în care ţinea batista şi a scos telefonul, şi în 
clipa aceea a auzit o maşină demarând în trombă şi patinând la 
colţul cu Belmont, dar n-a reuşit să-şi întoarcă la timp capul ca 
să vadă numărul. S-a uitat la Kaleni, dar n-avea nici o şansă, 
ambulanta nu putea ajunge atât de repede. 

-Ajută-mă, i-a spus lui Vusi. O duc eu la spital. 

Vusi a îngenuncheat lângă el şi i-a spus calm: 

-Benny, ambulanţa e pe drum. 

-lisuse, eşti sigur, Vusi? a întrebat în timp ce căuta în telefon 
numărul secţiei din Caledon Square. 

-Ştiu că e vorba despre o polițistă. Au plecat deja. 

Griessel a apăsat şi mai tare batista pe rană. Mbali Kaleni s-a 
mişcat, smucind uşor din cap. 

-Mbali, a spus el disperat. 

Femeia a deschis ochii. Privirea înceţoşată s-a focalizat 
treptat asupra lui. 

-Ambulanta e pe drum, Mbali, a spus încurajator. O să vezi, o 
să scapi. 

Mbali a scos un sunet. 

-Stai liniştită, o să ajungă în câteva clipe. 

Vusi i-a luat mâna lui Mbali. l-a vorbit încet, într-o limbă 
africană. Griessel a remarcat calmul micului Xhosa şi şi-a spus 
că nu o fi Vusi un dur, 
dar avea un caracter puternic. 

Mbali voia să spună ceva. l-a simţit maxilarul mişcându-se 
sub mâna cu care o sprijinea şi a văzut sângele ţâşnindu-i din 
gură. 


-Nu, nu, nu încerca să vorbeşti, ambulanţa va fi aici în câteva 
clipe. 

Şi-a ridicat ochii spre casă. 

-Vusi, trebuie să vezi ce se petrece înăuntru. 

Detectivul negru a dat aprobator din cap, a sărit în picioare şi 
a alergat spre uşa din faţă. Griessel s-a uitat în jos, spre Mbali. 
Ochii ei îl priveau fix, implorându-l. l-a ţinut în continuare batista 
strâns apăsată pe gât, dându-şi 
seama că avea telefonul mobil în cealaltă mână. A sunat la 
secţie. Aveau nevoie de mai mulţi oameni. Ochii lui Mbali Kaleni 
s-au închis. 


34 


La început, a fost conştientă doar de zgomotul din jur, de 
vocile care strigau, de motorul puternic ambalat. Apoi a simţit 
cum durerea îi cuprindea faţa şi a vrut să-şi ridice mâna şi s-o 
acopere, dar nu a putut. O senzaţie de mişcare, pierdere a 
echilibrului, un vehicul care întorcea brusc şi accelera. 

Şi pe urmă şi-a amintit tot şi s-a smucit. 


- Târfa s-a trezit, a spus unul dintre bărbaţi. Fata a încercat 
să deschidă ochii, voia să vadă ce se petrecea, dar nu a reuşit. 
Un ochi era atât de umflat, 
încât nu-l putea ţine deschis, iar celălalt nu reuşea să se 
focalizeze, astfel că vederea îi era înceţoşată. Patru oameni o 
ţineau ţintuită. O apăsau prea tare, prea dureros pe braţe şi pe 
picioare. 

-Vă rog, a scâncit. 

-Du-te dracului! 

Cuvintele fuseseră scuipate cu ură, şi saliva i-a împroşcat 
faţa. Un telefon a sunat ascuţit. 

-E Şefu', a auzit o voce cunoscută. 

-Fir-ar al naibii! Altă voce familiară. Vorbeşte tu. 

Fata şi-a rotit ochii în cap, încercând să-i vadă, dar nu erau 
altceva decât patru siluete care o ţineau fixată la podea. Acum 
toţi bărbaţii priveau în faţă. 

-lisuse. OK. Domnule B, Steve la telefon. Târfa asta 
nenorocită l-a înjunghiat pe Eben... Nu, era cu Robert, la uşa din 
spate. E grav. Nu, acum e cu Rob în bakkie, va trebui să-l sunaţi 
pe el... OK... Da, e aici... Nu... OK, staţi să mă uit... Şeful vrea să 
ştie ce e în rucsac. 

Bărbatul care o ţinea de un picior ia dat drumul. 

-Poftim, ia-l, a spus, şi în clipa aceea fata l-a lovit cu toată 
puterea, orbeşte. 

-Rahat! Un pumn greu a pocnit-o în cap, picioarele i-au fost 
din nou imobilizate, iar ea a ţipat tare, plină de frustrare, durere, 
furie şi spaimă. S-a zbătut, încordându-şi braţele şi picioarele 
pentru a se elibera din strânsoare, dar fără folos. 


Vusi s-a apropiat în fugă. Griessel şi-a dat seama după ritmul 
rapid al paşilor. 

-Benny, înăuntru e un bărbat în vârstă. A fost împuşcat, dar e 
în viaţă. 

-Un bătrân? 

-Da, e rănit la nivelul pieptului, cred că glonţul a pătruns în 
plămâni. 

-Nimeni altcineva? 

-Nu. 

-La dracu'! 


Şi pe urmă urletul sirenei ambulanţei, clar şi puternic. 


-Dacă mai faci o dată o chestie ca asta, o să te împuşc în 
picior, m-ai înţeles? 

Faţa schimonosită de ură a bărbatului care o scuipase se 
apropiase acum ameninţător de a ei, şi vocea lui părea 
înnebunită. Fata a închis ochii şi a rămas nemişcată. 

-Nu e aici, a spus Steve de pe scaunul din faţă. 

-lisuse! a exclamat Jay. 

-Domnule B., nu e în rucsac... Da, sunt sigur. O tăcere 
prelungă, sunetul vehiculului încetinind până la o viteză normală 
şi continuând să avanseze mai lin. Apoi: Nu, n-am avut când, şi 
pe urmă a apărut şi poliţista aia grasă, dar Jay a împuşcat-o, 
sunt sigur că a murit. Nu, vă spun, n-am avut timp. OK. OK. 
Pocnetul unei clape de telefon care se închide. Şefu' a zis să o 
ducem la depozit. 


După ce a reuşit să scoată din clădire şi ultimul jurnalist şi să 
încuie uşa de la intrare, Fransman Dekker a auzit o voce în 
spatele lui: 

-Dă-o naibii de treabă, trebuie să faceţi ceva, nu mai putem 
continua în felul ăsta. 

Mouton stătea în picioare pe scară, cu mâinile în şolduri, 
vizibil iritat. 

-O să sun acum, şi oamenii noştri de la PR o să vină aici ca să 
dea o mână de ajutor, a spus Dekker. 

-PR? 

-Relații publice. 

-Bine, dar când o să terminaţi cu toată nebunia asta? 

-Când o să pun ultima întrebare, a răspuns Dekker urcând 
scările şi trecând pe lângă Mouton, care s-a întors şi s-a luat 
după el. 

-Şi câte întrebări mai ai de pus? Ţine cont că ai discutat cu 
angajaţii mei în lipsa unui avocat. Asta nu poate să continue la 
infinit. Acum cu cine mai vrei să stai de vorbă? 

-Steenkamp. 

-Dar ai discutat deja cu el. 

Traversau ampla sală de aşteptare. Dekker s-a oprit şi s-a 


răsucit pe călcâie, apropiindu-şi ameninţător faţa de a lui 
Mouton. 

-Trebuie să discut din nou cu el, Willie. Şi am dreptul să 
interoghez pe 
oricare dintre membrii nenorocitului tău de personal fără să fie 
nevoie de prezenţa vreunui avocat. Aşa că n-am nici un chef să 
mă ciondănesc iarăşi cu tine, ai înţeles? 

Mouton s-a înroşit pe gât şi la faţă, iar mărul lui Adam a 
început să-i salte în sus şi în jos, de parcă vorbele i se blocau în 
gât. 

-Ce ţi-a spus Ivan Nell? 

Dekker şi-a reluat mersul apăsat pe coridor, cu Mouton la doi 
paşi în spatele său. 

-Ivan Nell nu mai are contract cu noi; n-are nici un cuvânt de 
spus cu privire la AfriSound. 

Dekker nu l-a băgat în seamă. Ajuns la uşa biroului lui 
Steenkamp, a deschis- o fără să bată. A vrut să o trântească în 
nasul lui Mouton, dar pe urmă l-a văzut pe nenorocitul de 
reprezentant juridic al firmei stând aşezat în fața contabilului. 

- la loc, inspectore, l-a invitat Groenewald pe tonul lui plat. 


Paramedicii au ieşit în fugă pe uşa din față, împingând o 
targă. Griessel le-a ținut deschisă poarta, apoi a alergat după ei. 

- Ce ziceți, femeia are şanse să scape? 

-Nu ştiu, a spus bărbatul din faţă, întinzându-i punga de 
plasmă. Ţine-o bine în sus cât timp o umplu. 

-Dar bătrânul? Griessel a luat în mână punga de plastic cu 
fluidul transparent. Vusi ţinea una dintre uşile ambulanţei 
deschisă ca să împiedice vântul să o trântească. 

-Aşa cred, a răspuns paramedicul. 

Au ridicat targa cu bărbatul vârstnic şi au împins-o înăuntru, 
alături de cea pe care zăcea întinsă Mbali Kaleni, două siluete 
nemişcate sub pături bleu. Unul dintre paramedici a ocolit în 
fugă vehiculul spre scaunul şoferului, a deschis portiera şi a sărit 
înăuntru. 

Celălalt s-a urcat în spate. 

-Închideţi uşile, a spus el, şi Griessel şi Vusi au trântit fiecare 
câte una. 

Sirena a început să urle, ambulanţa a pornit pe Upper Orange 


Street, a făcut o întoarcere în buclă şi a trecut pe lângă ei. În 
clipa aceea, primul vehicul de patrulare din convoi şi-a făcut 
apariţia pe creasta dealului. 

-Vusi, a strigat Griessel pentru a acoperi zgomotul sirenei, 
cere-le să delimiteze perimetrul şi să nu permită accesul 
nimănui în casă. Nu vreau să văd picior de poliţist în uniformă 
dincolo de trotuar. 

-OK, Benny. 

Griessel şi-a scos mobilul din buzunar. 

-Trebuie să-i sunăm şi pe criminalişti. A rămas nemişcat, 
studiind scena - maşina lui Mbali, car-tuşele împrăştiate pe jos, 
uşa din faţă a casei rămasă deschisă, cu geamul spart. Bătrânul 
fusese împuşcat înăuntru, şi pe urmă o prinseseră pe Rachel 
Anderson... Avea să dureze ceva până să pună lucrurile cap la 
cap. Şi nu avea la dispoziţie atâta timp. Vânătorii înşfăcaseră 
prada. Cât aveau să o ţină în viaţă? Şi de ce nu o omorâseră pe 
loc, aşa cum procedaseră cu Erin Russel? De ce el şi Vusi nu 
găsiseră cadavrul fetei? Da, asta era marea întrebare. 

Un singur lucru ştia cu certitudine: avea nevoie de ajutor, 
trebuia să recupereze din timpul pierdut. El şi Vusi nu erau de 
ajuns. 

A format numărul de telefon al lui Mat Joubert. Ştia că decizia 
lui avea să-l scoată din sărite pe John Afrika. Dar, având în 
vedere situaţia, asta era ultima lui grijă. 

-Benny. 

Joubert recunoscuse numărul afişat pe ecran. 

-Mat, am nevoie de ajutorul tău. 

-Vin imediat. 


Contabilul Wouter Steenkamp a izbucnit în râs, iar Willie 
Mouton, rămas sprijinit de perete cu trupul său lung şi scheletic, 
a scos un pufnet dispreţuitor. Avocatul Groenewald a clătinat 
din cap cu mâhnire; acum chiar că le auzise şi le văzuse pe 
toate. 

-Ce e aşa de amuzant? a întrebat Dekker. 

Steenkamp s-a lăsat pe spate în tronul său din dosul 
computerului şi şi-a întrepătruns degetele. 

-Chiar crezi că Ivan Nell este primul artist care are impresia 
că e tras 


pe sfoară? 

Dekker a ridicat din umeri. De unde era să ştie? 

-Mereu aceeaşi poveste, a spus Willie Mouton. 

-Da, mereu aceeaşi poveste, a comentat gânditor 
Steenkamp,  răsucindu- şi în afară palmele cu degetele 
întrepătrunse şi întinzându-le până au trosnit. Şi-a rezemat 
capul de spetează. Toţi fac la fel, imediat cum prind gustul 
banului. 

-Când încasează primul cec, să-i vezi cum vin: „Mersi, băieţi, 
jislaaik”, în viaţa mea n-am văzut atâţia bani“. Mouton vorbea 
pe un ton afectat, imitându-l pe Nell. Atunci suntem eroii lor, şi 
ei se simt extrem de recunoscători... 

-Numai că asta nu durează, a intervenit Steenkamp. 

-Acum nu „arta“ primează. 

-Toți o fac numai pentru bani. 

-Şi, cu cât au mai mulţi, cu atât îşi doresc să devină şi mai 
bogaţi. 

-O maşină ultimul răcnet, o casă cât mai mare, cu toate cele 
în ea. Şi pe urmă o casă pe plajă şi un autobuz cu echipament 
audio pentru turnee şi o fotografie imensă cu ei înşişi pictată pe 
lateral, şi tot ce au trebuie musai să fie mai mare şi mai bun 
decât au Kurt, sau Dozi, sau Patricia. Şi pentru astea e nevoie de 
o grămadă de bani. 

Groenewald a încuviinţat încet din cap. Steenkamp a hohotit 
din nou: 

-Doi ani, amice, poţi să te uiţi pe calendar dacă nu mă crezi, 
nici o zi mai mult, şi pe urmă vin la tine şi te întreabă: „Ce-i cu 
bonificaţia aia, de ce e atât de mică?“, şi dintr-odată din eroi 
devenim un zero barat, şi uită că erau săraci lipiţi pământului 
când au semnat contractul cu noi. 

Acum contabilul îşi ţinea mâinile în poală şi îşi răsucea cu o 
mână verigheta. 

-Nell zice câ..., a dat Dekker să spună. 

-Ştii care-i numele lui adevărat? a întrebat Mouton 
dezlipindu-se brusc de perete şi îndreptându-se spre uşă. Sakkie 
Nell. De la Isak ne-a venit ideea cu prenumele care începe cu 
„l“. van. Cu accent pe „a“. Mouton a ajuns la uşă. Mă duc să-mi 
iau un scaun. 

De data aceasta, până şi avocatul cel placid din fire s-a 
alăturat corului indignat. Steenkamp s-a aplecat în faţă, gata să 


deschidă gura, dar Mouton l-a oprit. 
-Wouter, aşteaptă, ţine-ţi vorba. Nu vreau să pierd gluma, a 
spus ieşind pe culoar. 


Benny Griessel stătea în holul casei, tremurând de 
nerăbdare. Nu dorea să se implice prea mult în această fază a 
anchetei, ci trebuia să se concentreze pe găsirea lui Rachel. 

Şi-a tras o pereche de mănuşi de cauciuc şi s-a uitat în 
trecere la petele de sânge de pe covorul frumos, albastru cu 
argintiu, din locul unde bătrânul căzuse împuşcat, şi la cioburile 
geamului spart. Trebuia să îl sune pe tatăl lui Rachel. 

Cum Dumnezeu dăduseră de ea? Cum ştiuseră că fata se 
refugiase aici? „Sunt Rachel Anderson. Tata mi-a spus să vă 
sun.“ Fata vorbise la telefon mai întâi cu tatăl ei, apoi cu el. Şi 
lui cât îi luase ca să ajungă aici? Zece minute? Nouă, opt? 
Douăsprezece, în cel mai rău caz. Cum de avuseseră timp 
indivizii să vină, să îi împuşte pe Mbali şi pe bătrân şi să o 
răpească pe Rachel? 

Cum să-i explice toate astea tatălui lui Rachel? Bărbatului 
care îl întrebase: „Pot să am încredere în dumneavoastră?" 

lar el răspunsese: „Da, domnule Anderson. Puteţi avea 
încredere în mine“. Y 

„Atunci aşa am să fac. lţi încredinţez viaţa fiicei mele.“ 

Cum o găsiseră? Aceasta era întrebarea, singura care conta 
cu adevărat, fiindcă, dacă afla răspunsul la întrebarea „cum?“, 
atunci ştia şi „cine“ o făcuse, şi fix asta urmărea. 

Bun, ce avea de făcut mai departe? Oare fata mai sunase şi 
pe altcineva? De aici putea începe. Trebuia să afle. A scos 
telefonul mobil din buzunar, cu gândul să sune la Telkom. 

Nu, mai întâi trebuia să discute cu John Afrika. Fir-ar al 
dracului! Ştia ce avea să spună chestorul regional. Parcă îi 
auzea vocea consternată: „Cum, Benny? Cum?“ 

Griessel a oftat, un geamăt uşor şi grăbit. Senzaţia aia 
nenorocită, care nu îl părăsise încă de dimineaţă, că îl aşteptau 
o grămadă de necazuri... 

Şi ziua era departe de a se termina. 


Mouton şi-a tras scaunul luxos din piele lângă Groenewald, s- 


a aşezat şi a spus: 

-Bun, hai să începem! 

-Mai întâi aş vrea să vă explic ce înseamnă o compilaţie, a zis 
Steenkamp aplecându-se peste birou, luând în mână un pix şi 
răsucindu-l între degete. Un clovn sau altul se gândeşte să 
scoată bani cu ocazia Sfântului Valentin, de Crăciun sau oricând 
altcândva. Se pune pe dat telefoane în stânga şi în dreapta, 
întrebând: „N-ai cumva un cântec pentru mine?“ Nu există nici 
un fel de cheltuieli de studio, nici măcar un cent, şi asta pentru 
că înregistrările au fost făcute deja. E o diferenţă uriaşă, pentru 
că el nu are altceva de făcut decât să împingă CD-ul pe piaţă, 
adică să facă nişte reclame TV folosindu-se de un tip cu 
computer Apple şi un progran Final Cut care să pună totul cap la 
cap, aşa că nu plăteşte decât timpul de publicitate, şi spotul se 
rezumă la cincisprezece secunde difuzate în pauzele de la 
Seven de Laan10 timp de trei zile, şi pe urmă toate hoaşcele 
bătrâne se reped să cumpere CD-ul. 

-Poate să-şi ţină socotelile contabile pe spatele unui pachet 
de ţigări, a adăugat Mouton nervos. 

-Nici un fel de alte facturi de achitat. Asta în timp ce noi 
avem aici un departament administrativ, unul financiar şi un 
altul de marketing şi promovare. Cerem patruzeci la sută din 
încasări pentru că oferim servicii complete - contractele noastre 
sunt pe termen lung. Noi construim nume, nu doar vindem CD- 
uri. 

-Spune-i despre RISA şi NORM, a intervenit Mouton. 

Steenkamp a scos o foaie A4 din imprimantă, a desenat un 
asterisc şi a scris lângă el „RISA“. 

-Recording Industry of South Africa. 

-Nişte nenorociţi de mafioţi, a comentat Mouton. 

-Măcar ei sunt cei care decernează premiile SAMA, a 
punctat Groenewald. 

Mouton a pufnit batjocoritor. 

-Ei iau douăzeci şi cinci la sută din fiecare CD vândut de noi 
pentru că... „ne protejează de piraterie", a zis el şi a marcat în 
aer ghilimelele. 

-Ha! a exclamat Mouton. 

- Ai cumva senzaţia că persoanele independente care produc 
compilaţii ţin evidenţa vânzărilor şi plătesc impozite pentru 
fiecare CD vândut? Hai să fim serioşi, asta ar fi o prostie, aici e o 


afacere, vorbim despre cheltuieli şi despre profit. Steenkamp a 
desenat un alt asterisc şi a scris lângă el cuvântul „NORM“. 
NORM se ocupă de drepturile de autor. Dacă eu scriu un cântec 
şi tu faci un cover după el, NORM se asigură că eu îmi primesc 
drepturile. Lor trebuie să le plătim şase virgulă şapte la sută. 
Dar asta numai în teorie. Fiindcă, în practică, doar firmele mari, 
aşa ca noi, plătesc corect. Dacă lucrezi ca independent, trebuie 
să plăteşti când sunt scoase CD-urile. Aşa că imprimi cinci mii 
de copii într-un loc, apoi alte cinci mii în altă parte, şi le spui 
celor de la NORM că n-ai scos pe piaţă decât cinci mii de 
exemplare, le arăţi chitanţele pentru ele şi achiţi numai 
jumătate din cât ar fi trebuit. Aşa îi păcăleşte independentul şi 
pe cei de la NORM, şi pe cântăreţ, şi după aia se prăpădeşte de 
râs. 

- Facem plăţile către NORM pe măsură ce avem cifrele de 
vânzări, totul perfect auditat, dincolo de orice suspiciune. Şi pe 
urmă artiştii vin şi se plâng la noi: „Vai, dar de ce e cota mea de 
încasări aşa mică?“ Mouton îl imita din nou pe lvân Nell. Să-ţi 
mai spun ceva. Jumătate dintre hiturile din ţara asta sunt 
cântece pop germane care au fost traduse. Sau olandeze, 
flamande, nu contează. Adam a fost cel care a venit cu ideea 
asta genială - a făcut contacte în Europa şi, imediat cum apărea 
un cântec pop mai acătării, ni-l trimiteau prin email în format 
MP3, şi Adam se aşeza, lua un pix şi traducea versurile în 
afrikaans. Patruzeci de minute, atât îi lua, şi pe urmă o suna pe 
Nerina Stahl și... 

- Asta înainte să rezilieze contractul cu voi ... 

-Toate hiturile alea nenorocite ale ei au fost cântece 
nemţeşti. Acum cine dracu’ crezi că o să-i mai facă rost de 
altele? Mă rog, problema e că apoi noi trebuie să-i plătim pe toţi. 
Aşa că banii se duc în Germania, fiindcă autorul melodiei şi casa 
de discuri trebuie să-şi ia cota-parte. Dar pe urmă vine 
independentul şi scoate un cover la traducerea în afrikaans 
făcută de Adam cântecului ăluia nemţesc... Ei, te-ai prins cum 
merge treaba? 

-Aşa cred, a răspuns Dekker căzut pe gânduri. 

-... Şi apoi, în mod normal, ar trebui să-i plătească pe Adam, 
pe autorul german şi casa de discuri, dar independentul ce face? 
Zice nu, nu am scos decât cinci mii de CD-uri, dar minte, îţi spun 
eu, însă nu există nici un fel de control al distribuţiei, pentru că 


independenţii se ocupă de asta pe cont propriu şi deci nu ai cum 
să urmăreşti vânzările. 

-Şi de-asta a primit Ivân Nell un cec aşa de mare. 

-Păi da, şi pe urmă ticălosul vine aici şi ne acuză că îl 
fraierim. 

-Lasă-l să-şi scoată propriul CD, să plătească din buzunarul 
lui două sute de mii pentru studio şi alte patru sute de mii 
pentru campania TV, şi pe urmă mai vorbim. 

-Amin, a spus Groenewald. Spune- i despre parole şi PDF-uri. 

-A, da, a sărit şi Mouton. Să-l întrebe pe _ lvân dacă 
independentul i-a trimis un document PDF parolat. 

Steenkamp a desenat încă un asterisc pe coala de hărtie. 

-In Africa de Sud, sunt numai trei sau patru distribuitori de 
talie mare. Sunt cei care iau CD-urile înregistrate şi le trimit la 
magazinele de muzică din toată ţara şi la hipermarketuri. Adam 
a fondat o filială de distribuţie care a devenit companie 
independentă, AMD, African Music Distribution; noi deţinem 
patruzeci la sută din acţiuni. lar AMD- ul, ca toţi ceilalţi 
distribuitori mari, ţine evidenţa vânzărilor la toate CD-urile şi o 
dată la trei luni primesc pe e-mail un PDF parolat, cu încasările 
fiecărui artist în parte. Şi pe urmă noi transferăm banii cuveniţi 
în contul artistului... 

-Înainte de-a încasa banii de la distribuitori, a subliniat 
Mouton. 

-Exact. Plătim din banii proprii. Riscul e al nostru. lar eu trimit 
mai departe fişierul PDF fiecărui artist, exact aşa cum l-am 
primit, şi deci toată lumea vede ce vânzări a făcut fiecare. N-am 
cum să umblu la fişier fiindcă nu am parola. 

-Şi atunci, cum aş putea eu să-l trag pe sfoară pe artist? a 
intervenit Mouton. 

-Imposibil, a pus Groenewald. 

-Suntem prea al naibii de cinstiţi, asta e problema noastră. 

-Ştii ceva? Lasă-l să-şi scoată CD-ul singur! Şi să-şi bată capul 
cu cheltuielile. Şi pe urmă mai vedem ce-o mai fi. 

-Amin! a repetat Groenewald. 


9 În afrikaans, în original, exclamaţie de surpriză (n.tr.) 

10 Serial TV sud-african foarte popular, difuzat începând cu 
anul 2000 (n.tr.) 

11 Premiile industriei muzicale sud-africane (n.tr.) 


35 


John Afrika tunase şi fulgerase la telefon: „Tu să-l suni pe 
tatăl lui Rachel în America, Benny, e treaba ta, nu a mea, tu s-o 
faci, cum dracu' de s-a întâmplat asta? lisuse, Benny, hai c-am 
plecat spre tine“. A închis, şi Griessel s-a trezit stând cu 
telefonul în mână şi întrebându- se dacă Jack Fischer and 
Associates nu avea un post liber pentru un alcoolic care reuşise 
să facă praf două cazuri într-o singură zi. Îi venea să zdrobească 
telefonul de perete. Dar rămăsese acolo, cu capul plecat şi cu 
privirea aţintită la podea, gândindu-se că abstinenţa nu-i 
folosise la nimic - la fel de bine ar fi putut şi să se îmbete criţă. 
Pe urmă, Vusi intrase alergând, cu răsuflarea tăiată: „Benny, a 
fost autoduba aia care ne-a tăiat calea, avem un martor ocular“. 
Aşa că acum se aflau pe trotuar, vorbind cu o femeie cu puţin 
trecută de treizeci de ani, palidă şi timidă, cu ochelari cu lentile 
întunecate. Avea o înfăţişare ştearsă, o tipă banală - asta până 
au auzit-o vorbind, cu o voce blândă şi melodioasă care părea 
să vină din adâncurile inimii. Se numea Evelyn Marais şi văzuse 
întreaga scenă. 
leşise din restaurantul Carlucci's şi traversa spre locul unde 
îşi parcase maşina. A arătat spre o Toyota Tazz roşie, veche de 
vreo zece ani. Atunci auzise împuşcături şi se oprise în mijlocul 


străzii. Femeia vorbea calm, clar şi fără să se grăbească, dar nu 
se simţea în largul ei acum când era în centrul atenţiei. 

-Primele zgomote nici nu mi s-au părut la început focuri de 
armă, ci artificii; abia pe urmă mi-am dat seama ce erau. ŞI 
atunci m-am uitat în jur. Erau patru bărbaţi care târau o fată, 
veneau din partea aceea, a spus arătând cu un deget spre 
intersecţia cu Belmont. Ei... 

-Cum târau fata? 

-Doi o ţineau pe după umeri şi doi de picioare, o prinseseră 
pe după genunchi. 

-Ați văzut dacă fata opunea rezistenţă? 

-Nu, mi s-a părut că... Cred că avea sânge pe mâini, aşa că 
m-am gândit că poate era rănită şi bărbaţii o ajutau să urce în 
dubă, în ambulanţă... 

-Vreţi să spuneţi că maşina era o ambulanţă? 

-Nu, dar eu aşa am presupus în acea clipă. Mi s-a părut logic, 
asta până am auzit următoarele împuşcături, mult mai 
puternice. Însă nu am văzut cine trăgea, pentru că stăteau în 
faţa dubei. Abia după ce au ocolit duba în fugă, am putut vedea 
ce se petrecea. Era un bărbat, şoferul dubei, care ţinea în mână 
un pistol cu amortizor. Observaţia l-a făcut pe Griessel să-şi dea 
seama că nu avea de-a face cu un martor ocular obişnuit. 

-Un pistol cu amortizor? 

-Da. 

-Doamnă, cu ce anume vă ocupați? 

-Sunt documentaristă. Lucrez la o casă de producţie de filme. 
Şi sunt domnişoară. 

-li puteţi descrie pe bărbaţi? 

-Erau tineri, puţin trecuţi de douăzeci de ani, aş zice. Nişte 
băieţi drăguţi. Tocmai din cauza asta la început am crezut că o 
ajutau pe fată. Trei dintre ei erau albi, al patrulea - negru. N-am 
observat culoarea părului, scuze... Dar... trei dintre ei purtau 
blugi şi tricouri, nu, staţi, unul avea o cămaşă de golf verde- 
deschis, aproape de nuanţa lămâii necoapte, care se potrivea cu 
blugii. A, şi celălalt avea pantaloni din bumbac maro şi o cămaşă 
albă cu guler şi buzunar, şi pe buzunar era imprimat ceva. N-am 
reuşit să văd ce, era prea departe... Griessel şi Vusi se uitau la 
ea înmărmuriţi. 

- Ce este? a întrebat femeia stânjenită, săltându-şi ochelarii 
pe cap şi uitându-se înspre Griessel. El i-a remarcat ochii 


albaştri strălucitori, în nuanţa mării tropicale. Ochii care îi 
schimbau complet faţa, de la ştearsă la minunată, de la banală 
la extraordinară. 

-Aveţi un simţ al observaţiei formidabil, domnişoară. 

Femeia a ridicat cu timiditate din umeri. 

-Pur şi simplu asta am văzut. 

-Fata, domnişoară, asta este ceva extrem de important... Aţi 
spus că avea sânge pe mâini? 

-Da, de fapt, numai pe o mână... staţi un pic... da, pe mâna 
dreaptă şi pe braţ până aici, a spus arătând spre cot. 

-Nu şi în altă parte? 

-Nu. 

-Şi, cu toate acestea, nu se zbătea? 

-Nu. 

-Credeţi că era... inconştientă? 

-Nu ştiu... poate... Oricum, nu se zbătea. 

-Şi autoduba? a întrebat Vusi. Aţi observat cum- va ce marcă 
era? 

-Peugeot. Deşi trebuie să recunosc că nu mi-am dat seama 
din prima. Numai după ce a pornit şi am văzut logoul. Ştiţi, leul 
acela mic ridicat pe labele din spate... 

Griessel a dat aprobator din cap. La naiba, el, unul, n-ar fi 
făcut legătura între leu şi marca Peugeot. S-a uitat din nou la 
ochii ei, gândindu-se că femeia era un adevărat geniu. 

-Un Peugeot argintiu, dar destul de murdar, a continuat ea. 
Va trebui să verific modelul... Înainte ca Griessel să apuce să-i 
spună că nu era nevoie, a adăugat: Şi numărul de înmatriculare, 
dacă vă e de folos. 

-Ați reţinut numărul de înmatriculare? a întrebat-o Vusi 
uluit. 

-CA patru zero nouă, apoi liniuţă, a spus femeia trasând cu 
degetul o linie orizontală în aer, trei patru unu. 

Cei doi detectivi şi-au scos simultan telefoanele mobile din 
buzunare. 

- Domnişoară, a spus Benny Griessel, nu vă tentează o slujbă 
la noi, la poliţie? 


-În orice caz, a zis Willie Mouton ridicându-se şi împingând 
scaunul spre uşă pe rotilele silenţioase, Adam m-a sunat aseară, 


cândva după ora nouă, şi mi-a povestit ce discutase cu lvan 
Nell. 

-Şi? a întrebat Fransman Dekker. 

-Şi ne-am amuzat amândoi pe tema asta. Adam a zis că n-are 
decât să aducă un expert contabil şi să verifice cifrele. 

-Asta a fost tot? 

-Nu, Adam mi-a zis că se duce acasă. Alexandra nu se simţea 
bine, şi era îngrijorat din cauza ei. Şi acolo îl aştepta Josh 
Geyser. Nu-mi pasă ce gogoşi v-a turnat individul. Nu sunt 
detectiv, dar se vede în ochii lui că e în stare de orice. 


- Vusi, am intrat în criză de timp, vom fi nevoiţi să lucrăm 
contracronometru, a spus Benny Griessel în poarta grădinii. Aşa 
că l-am rugat pe Mat Joubert să vină să ne ajute... A văzut 
expresia lui Vusi şi s-a grăbit să adauge: Da, ştiu, dar nu mă 
interesează ce o să zică John Afrika, sarcina noastră este să o 
găsim pe fată. Vreau să te ocupi de pista cu acel Peugeot. Poate 
că numărul de înmatriculare e fals, dar verifică-l oricum. Nu-mi 
pasă cum procedezi, n-au cum să fie sute de autodube Peugeot 
în oraş. Uită de scena crimei, uită de toate şi ocupă-te exclusiv 
de dubă! 

Vusi a încuviinţat frenetic din cap, impulsionat de elanul lui 
Griessel. 

- Mat Joubert o să se ocupe de scena crimei. Vusi, o s-o 
găsesc pe fată, asta e tot ce îmi doresc. O să fac o verificare 
rapidă a casei, să văd dacă dau peste ceva indicii, şi pe urmă o 
să încerc să descopăr cum de-au ştiut indivizii că fata se 
adăpostise aici. Într-un fel sau altul, tot o să aflu... Nu ştiu exact 
cum, poate că a mai dat telefon şi altcuiva. 

-OK, Benny. 

-Mersi, Vusi. 

S-a întors şi a pornit spre casă, încercând să reconstituie în 
minte evenimentele. Indivizii spărseseră geamul de la uşa din 
faţă şi pătrunseseră înăuntru. Îl împuşcaseră pe bătrân în hol. În 
stânga era o încăpere de lucru uriaşă, transformată probabil 
dintr-o cameră de zi. Masa mare era acoperită cu nenumărate 
documente, printre care se iţea un telefon. Alături de masă se 
afla un scaun, care fusese răsturnat. Oare de aici telefonase 
fata? 


A înaintat pe hol, vărând capul în toate încăperile. Nimic 
important. S-a întors şi a intrat în baia pentru oaspeţi. Mirosea 
ca şi cum cineva o utilizase recent. Şi-a trecut un deget peste 
interiorul căzii. Era ud. A adulmecat aerul. Mirosea a săpun. A 
examinat atent cada. Fire de păr în gaura de scurgere, două fire 
lungi, de culoare închisă. Ale lui Rachel? A ieşit. Fata făcuse 
baie. Avusese timp pentru asta. Ceea ce însemna că avusese 
mare încredere în bătrân. Trebuia să afle numele acestuia. 

A traversat din nou holul şi a intrat în bucătărie. Totul sclipea 
de curăţenie. A zărit uşa din spate, rămasă deschisă, şi a ieşit în 
fugă, având grijă pe unde păşeşte. A văzut sânge, o dâră lungă 
care se întindea pe aleea pavată şi pe o parte din gazon. Teama 
i-a strâns inima ca într-o menghină. S-a aplecat pentru a 
examina mai îndeaproape stropii de sânge. 

Doamne, oare îi tăiaseră gâtul? S-a cutremurat la acest gând. 

Nu, imposibil. O întrebase pe Evelyn Marais dacă zărise 
sânge numai pe mâna fetei. 

„Pe mâna dreaptă şi pe braţ până aici.“ 

„Nu şi în altă parte?“ 

„Nu.“ 

Dar urmele de sânge pe care le vedea el acum o 
contraziceau. 

Sperând că femeia nu plecase încă, a ieşit în fugă pe poarta 
din spate care dădea în Belmont, unde mulţimea tot mai 
numeroasă de gură-cască se adunase în colţul străzii, în spatele 
benzii galbene şi sub ochii vigilenţi ai poliţiştilor. A cercetat cu 
privirea strada, în căutarea Toyotei Tazz. Era în continuare 
acolo, şi femeia se afla la volan, pe punctul de a o lua din loc. 

- Scuze, scuze, a spus făcându-şi loc prin mulţime. 

Maşina a pornit, dar Benny a reuşit să ajungă la timp cât să 
bată uşor în lateralul automobilului. Evelyn Marais s-a uitat 
speriată, l-a văzut şi a oprit. 

-Domnişoară, a spus Griessel cu răsuflarea tăiată, stând 
lângă portieră. 

Femeia a coborât geamul, şi-a ridicat ochelarii şi şi-a sprijinit 
braţul drept de uşă. 

-Mă scuzaţi. 

-E OK? a răspuns ea, privindu-l întrebător cu ochii ei albaştri. 

-Fata..., a spus Griessel încercând să-şi recapete suflul. 
Sunteţi absolut sigură că sângele era. doar pe un braţ? 


Femeia a oprit motorul şi a închis ochii. A rămas aşa cam o 
jumătate de minut. Griessel şi-a stăpânit cu greu nerăbdarea 
crescândă; voia să fie sigur. 

Ochii s-au deschis. 

-Da, a spus Evelyn Marais dând din cap cu hotărâre. 

-Nu aţi văzut sânge pe alte părţi ale corpului? 

O clătinare fermă din cap. 

-Nu, numai pe braţ. 

-Nu şi pe gât sau în zona capului? 

-În mod cert nu. 

-Slavă Domnului! Griessel a apucat mâna re- zemată de 
geam şi a sărutat-o. Mulţumesc! Mulţumesc! a spus alergând 
înapoi spre casă. 

Sângele pe care îl văzuse nu era al lui Rachel Anderson. 


Primul impuls al lui Fransman Dekker a fost de a da vina pe 
Mouton şi pe Steenkamp pentru frustrarea şi furia pe care şi le 
stăpânea cu greu. A rămas în spatele uşii închise a biroului lui 
Adam Barnard, uitându-se spre fotografiile înrămate atârnate pe 
pereţi. li venea să pună mâna pe una, să o dea de podea şi să 
sară pe ea. Cel mai tare îl enervase modul în care Mouton 
declarase că Josh Geyser era criminalul, ca şi cum el, Dekker, 
era un idiot. ŞI 
felul în care Steenkamp se rezemase de spătarul scaunului, 
albul ăla windgat care îl privise cu atâta superioritate... 

L-a studiat cu atenţie pe Adam Barnard într-una dintre poze. 
Un tip solid, plin de încredere în sine. Afişa acelaşi zâmbet în 
toate fotografiile, stând cu corpul uşor aplecat în faţă şi cu 
braţele pe după umerii sau pe după talia artiştilor. Întruchiparea 
succesului, Bărbatul Adorat, omul fără de duşmani. 

Nu, imposbil. 

Şi asta, o ştia prea bine, se afla la originea frustrării sale: 
intrase într-o fundătură. Intreaga anchetă se scufunda, încet, 
dar sigur, într-o mlaştină de 
improbabilităţi. Nimic nu avea sens, şi albii îşi permiteau acum 
să-şi bată joc de el. 

Şi Mbali Kaleni pe unde umbla? 

A dat ocol biroului mare, s-a aşezat şi şi-a sprijinit coatele, cu 
capul în mâini şi frecându-se la ochi. Trebuia să stea să se 


gândească, să-şi înăbuşe furia şi să refacă totul în minte, de la 
început, pentru că piesele nu se potriveau deloc între ele. Josh şi 
Melinda Geyser. Amândoi minţeau. Sau poate nici unul. DVD-ul 
cu înregistrarea vechii scene de amor. Şantajistul. Şi unde era 
Mbali? Precis descoperise o pistă şi acum o cerceta, poate chiar 
că o să rezolve cazul, şi el o să pară un prost în ochii tuturor. A 
scos telefonul din buzunar şi a format numărul acesteia. A 
ascultat cum sună şi tot sună. 

Mbali îi văzuse numele pe ecran şi îl ignora în mod 
intenţionat. A simţit cum se înfierbântă iar, gata să răbufnească. 

„Nu, aşteaptă, stăpâneşte-te!“ 

Şi-a prins din nou capul în mâini şi a închis ochii. La naiba, 
trebuia să facă mai mult dacă voia să dea de capăt întregii 
afaceri. 

„Concentrează-te!“ Adam Barnard fusese târât înăuntru în 
casă şi apoi sus pe scări şi aşezat lângă nevasta lui cea beţivă. 

Asta însemna că cineva ştia că Alexa Barnard se îmbăta zi de 
zi până când îşi pierdea cunoştinţa. Şi că acel cineva era 
suficient de puternic pentru a putea căra trupul lui Adam 
Barnard. Şi cunoştea şi faptul că Barnard ţinea un pistol în casă - 
şi unde anume. Bloemfontein şi povestea cu şantajistul n-aveau 
nimic de-a face cu asta. Cheia era pistolul. 

Cine putea şti? 

Josh Geyser? Posibil. Şi poate şi Melinda. Cunoştinţe. 
Motivaţie. Forţă. 

Dar Benny Griessel zisese că nu Josh o făcuse. Şi Griessel nu 
se lăsa prostit de nimeni, deşi se zvonea că bea şi el de stingea. 
Să se fi înşelat Griessel, atenţia proaspătului promovat la rangul 
de căpitan să fi fost distrasă de crima din curtea bisericii? La 
urma urmei, era şi el om... Deci cine mai ştia de existenţa 
pistolului? Alexa Barnard, o alcoolică, deşi Griessel o considera 
şi pe ea nevinovată. Oare Benny îşi pierduse obiectivitatea? ŞI 
se lăsase dus de nas de o tovarăşă în ale beţiei? Care apelase, 
poate, la un ajutor din afară? Un amant? 

Cine altcineva? Nu trebuia să uite că şaptezeci sau optzeci la 
sută dintre crime erau comise de rude apropiate. 

Şi, dintr-odată, şi-a amintit de menajeră. Sylvia Buys, cea 
care se tânguise de mama focului, îngrijorată că nu avea să-şi 
mai găsească de lucru. Sylvia, care îl plăcea atât de tare pe 
Adam Barnard, încât se grăbise să dea vina pe Alexandra. Nu, 


nu trebuia s-o scape din vedere. Motivul? Oricare. Poate că 
Adam o prinsese furând şi o ameninţase că avea s-o dea afară. 

Cât de bine îl cunoşteau cei doi soţi Geyser pe Adam? 
Merseseră în vizită? 

Unul dintre ei descoperise unde îşi ţinea Barnard pistolul? 
Trebuia să afle. Dar mai întâi trebuia să-l sune pe Griessel, să-i 
spună că avea suspiciuni cu privire la Alexandra şi la familia 
Geyser. lar lui Benny n-avea să-i placă. 

Unde naiba era Mbali? 

Un ciocănit în uşă. 

-Da? 

Natasha Abader şi-a vârât capul în încăpere. 

-Te aşteaptă un poliţist la intrare. Zice că vrea să-ţi arate 
unde au găsit un pantof. 

Dekker a sărit ca ars. 

-Mulţumesc, a spus îndreptându-se spre ea. O să mai vreau 
să stăm puţin de vorbă. 

Femeia nu a părut deloc încântată. 


14.02-15.10 


36 


Dekker şi tânărul poliţist negru au fost nevoiţi să-şi croiască 
drum cu coatele printre jurnaliştii strânşi la uşa din faţă, de-a 
lungul peluzei şi apoi prin pasajul dintre clădiri pentru a ajunge 
pe Buiten Street. Reprezentanţii presei i-au urmărit aruncându- 
le întrebări acuzatoare, până când au reuşit să scape şi de 
ultimul vultur, la colţul cu Bree Street. De ce nu venea Cloete 
mai repede, ca să facă ordine în tot acest haos? 

- E acolo, imediat după colţ, a spus agentul de poliţie în timp 
ce mergeau alături în tăcere. 

Dekker şi-a dat seama că vântul începuse să bată dinspre 
sud-est şi că zilele cu vreme frumoasă trecuseră. Şi-a ridicat 
privirea spre munte. Norul era pe cale să se formeze deasupra 
crestei, ca un semn de rău augur. Spre sfârşitul după-amiezii, 
avea să izbucnească probabil furtuna, dar era ianuarie, n-aveai 
ce-i face. 

Polițistul l-a condus spre capătul străzii, apoi au cotit la 
stânga şi au intrat pe Church Street, pe care au traversat-o. 
Şase paşi mai încolo, s-a oprit, arătând cu bastonul în jos. 

-Aici. 

-Aici era pantoful? 

-Exact aici, gata să cadă în canalul de scurgere. 

-Eşti sigur? 

-Aici l-am găsit. 

-Te-ai uitat înăuntru? 

-Înăuntrul  pantofului? Agentul s-a încruntat, privindu-l 
suspicios, ca şi cum punea la îndoială capacitatea intelectuală a 
lui Dekker. 

-Nici eu n-aş fi făcut-o, a spus Dekker. Mersi mult. 


-Pot să plec? 

-Stai. Spune-mi, ce anume ţi s-a cerut să faci, să strângi 
lucrurile de pe jos? 

-Da, inspectorul Oerson ne-a trimis să strângem orice ar fi 
putut proveni dintr-un rucsac. Orice. Am văzut pantoful. L-am 
luat şi l-am băgat într-o pungă de plastic. Am mai găsit şi o 
pălărie, acolo, la colţul cu Watson Street. Dar nimic altceva. l- 
am dus-o lui Abrams - el ţinea sacul mare de gunoi - şi am 
băgat-o înăuntru. Şi Abrams i-a dus sacul inspectorului Oerson, 
pentru că el ceruse să vadă tot ce găsim. Polițistul a relatat 
povestea amănunţit şi sistematic, de parcă n-avea încredere în 
judeca lui Dekker. 

-Mulţumesc. Asta e tot ce voiam să aflu. 

Bărbatul a dat uşor din cap, s-a răsucit pe călcâie şi a plecat, 
legănându- şi bastonul cu o mână şi cu cealaltă ţinându-şi 
cascheta ca să n-o ia vântul. 

Dekker a studiat locul unde fusese găsit pantoful. Apoi s-a 
uitat spre intersecţia dintre străzile New Church şi Buiten. Două, 
cel mult trei sute de metri de sediul AfriSound. 

Ce putea să însemne asta? 

Şi-a scos telefonul. Era momentul să discute cu Benny 
Griessel. 


De la registrul auto al poliţiei, Vusi a aflat că autoduba 
Peugeot Boxer cu numărul de înmatriculare CA 409-341 părea 
să aparţină firmei CapSud Trading... 

-Dictează-mi, te rog, pe litere, a cerut Vusi. 

-C mare, a-p, S mare, u-d... Persoana de contact este domnul 
Frederik Willem de Jager, adresa: unitatea locativă numărul 
douăzeci şi unu, Access City, La Belle Street, în StiK/ana!. 

-Mulţumesc foarte mult. 

-Mai este însă o menţiune notată aici, a spus femeia de la 
celălalt capăt al firului. Vehiculul se află în custodia noastră. 

-Unde anume? 

-In parcul nostru de maşini din apropiere, în Greenpoint. 

-Maşina este acolo în clipa de faţă? 

-Aşa rezultă din datele din calculator. 

Vusi a rămas o clipă pe gânduri. Pe urmă a întrebat: 

-Aveţi cumva numărul de telefon al domnului de Jager? 


-Da, a răspuns femeia şi i l-a dat. 


Griessel stătea aşezat la masa mare din camera de lucru a 
bătrânului, ţinând în mână o foaie de hârtie pe care erau notate 
două numere de telefon. Unul era numărul lui de mobil. Celălalt, 
un număr local pe care nu l-a recunoscut. A studiat scrisul, 
comparându-l cu mâzgălelile mărunte, aproape indescifrabile, 
de pe zecile de documente împrăştiate pe masă. Cifrele erau 
mai mari, mai rotunjite - un scris feminin. 

Scrisul lui Rachel Anderson? 

A format celălalt număr, din Cape Town. Telefonul a sunat de 
trei ori, apoi a răspuns o femeie, care a întrebat cu un accent 
distinct: 

- Consulatul american, bună ziua, cu ce vă putem ajuta? 

- A, scuze, am geşit numărul, a spus Griessel şi a închis. 


-Gourmet Foods, bună ziua, s-a auzit o voce de femeie. 
-Nu este CapSud Trading? 

-Ba da, CapSud, producătorul mărcii Gourmet Foods. 

-Aş dori să vorbesc cu domnul de Jager, vă rog. 

-Cine îl caută? 

-Sunt inspectorul Vusi Ndabeni de la poliţia sud-africană. 

-Domnul de Jager a decedat, inspectare. 

-Oh, îmi pare rău să aud asta. Când s-a întâmplat? 

-Acum patru luni. 

-Sun în legătură cu o autodubă Peugeot Boxer cu numărul de 
înmatriculare CA patru zero nouă, trei patru unu, înregistrată pe 
numele CapSud Trading. 

-Probabil e vorba despre vehiculul care ne-a fost furat. 

-Poftim? 

-A fost cumpărat anul trecut, la începutul lunii octombrie, şi 
pe urmă a fost trimis la cei care se ocupă cu atocolantele auto, 
ca să fie inscripţionat 
cu logoul nostru. A fost furat chiar în noaptea aceea, de la sediul 
firmei de inscripţionări. Şi nu a fost găsit, a adăugat femeia pe 
un ton acuzator. 

-Cunoaşteţi faptul că autoduba se află în custodia poliţiei 
metropolitane? 


-Da, a fost recuperată dintr-o parcare a pompierilor din 
cartierul Salt River; au tractat-o şi ne-au sunat să ne anunţe că 
poliţia a preluat-o în custodie. Asta se întâmpla pe la jumătatea 
lui octombrie. 

-Şi de ce nu v-aţi dus să o ridicaţi, doamnă? 

-Pentru că, după moartea lui Frik, toate conturile firmei au 
fost blocate. Nu s-au mai putut scoate bani în numerar şi nici nu 
s-au putut semna cecuri, şi situaţia nu se va rezolva decât peste 
două luni. Aşa se petrec lucrurile acum în noua Africă de Sud, 
trebuie să stai şi să aştepţi cu răbdare. 

-Deci, din câte ştiţi dumneavoastră, autoduba nu s-a mişcat 
de-atunci din parcarea poliţiei? 

-Aşa cred, pentru că în fiecare săptămână cineva de acolo ne 
sună şi ne spune că trebuie să ne prezentăm ca să plătim 
amenda şi să ridicăm maşina, şi, cu cât le dau mai multe 
explicaţii cu privire la moartea lui Frik, cu atât par să înţeleagă 
mai puţin, şi săptămâna următoare mă sună altcineva, şi tot 
aşa... 
-Sunteţi doamna. ? 

-Saartjie de Jager, soţia lui Frik. 

-Pot să vă întreb din ce cauză a murit domnul de Jager? 

-Din cauza colesterolului. Medicul l-a prevenit, l-am prevenit 
şi eu, dar n-a vrut să asculte de nimeni. Aşa a fost Frik toată 
viaţa lui. Şi acum eu trebuie să fac ordine în toate treburile lui 
rămase nerezolvate. 


Toate s-au petrecut deodată. Griessel stătea în continuare la 
masă, aşteptând nerăbdător să fie sunat înapoi de omul lui de 
legătură de la Telkom, când John Afrika a ocolit cu grijă petele 
de sânge din hol, uitându-se oripilat la ele şi murmurând „We, o, 
jirre?“, telefonul mobil al lui Griessel a început să sune şi Vusi a 
intrat pe uşa din faţă strigându-l entuziasmat. 

Benny s-a întors cu spatele la colegi, grăbit să răspundă, 
convins că era omul de la Telkom. Prin fereastră l-a zărit pe Mat 
Joubert înaintând pe aleea din grădină. 

-Benny, Fransman la telefon. 

Prea multe deodată. 

-Fransman, pot să te sun eu înapoi? 

L-a auzit pe chestor spunând ceva pe un ton de reproş. 


-Benny, o întrebare scurtă. Cât de sigur eşti că soţia lui 
Barnard şi Josh Geyser nu sunt implicaţi în omor? 

Trebuia să-i explice lui Afrika de ce îl rugase pe Joubert să 
vină, asta înainte ca între cei doi să sară scântei. 

-Nu ştiu ce să-ţi răspund, a zis el, cu mintea în altă parte. 

-Deci pot să-i interoghez din nou? O să o rog pe Mbali să 
discute cu Alexandra... 

S-a concentrat la auzul numelui poliţistei. 

-Cum? N-ai aflat? l-a întrebat pe Dekker. 

-Ce cauţi aici? l-a auzit pe John Afrika. 

S-a întors spre el. Mat Joubert intrase în încăpere. Griessel a 
acoperit telefonul cu mâna în timp ce Dekker întreba: 

-Ce să aud? 

-Chestore, vă explic eu, a spus Griessel. Apoi, vorbind în 
telefon: Mbali a fost împuşcată, Fransman. Aici, pe Upper 
Orange Street, tânăra americană... 

Dekker a rămas ca trăsnit. 

-A fost dusă la spital, a adăugat Griessel. 

-Americanca? Ce căuta Mbali acolo? 

-Tocmai voiam să te întreb şi eu acelaşi lucru. 

-De unde să ştiu? Eu am trimis-o să discute cu Jack Fischer. 

-Jack Fischer? a repetat Griessel surprins, dându-şi prea 
târziu seama că nu trebuia să rostească numele în prezenţa lui 
Afrika şi a lui Joubert. 

-Da, firma lui a făcut ceva muncă de investigaţie pentru 
AfriSound, dar senzaţia mea este că asta nu ne va duce nicăieri. 
Cum se simte Mbali? O să scape? 

-Fransman, deocamdată nu ştim mare lucru, îmi pare rău, 
acum trebuie să închid. Dacă e cazul, discută cu Geyser. Te sun 
mai încolo. A terminat convorbirea şi a spus: Chestore, eu l-am 
rugat pe Mat să vină să ne ajute. A văzut cum Afrika se schimbă 
la faţă, iritat, dar nu i-a lăsat timp să reacționeze. Cu tot 
respectul, s-a grăbit să continue - conştient că afirmaţiile pe 
care avea să le facă numai respectuoase nu se puteau numi, dar 
fără să-i mai pese câtuşi de puţin -, dumneavoastră aţi spus că 
avem un deficit de forţă de muncă. Mat nu e... folosit la 
adevărata lui capacitate acolo unde lucrează acum şi e cel mai 
bun detectiv din Cape, iar sarcina mea este să o găsesc cu orice 
preţ pe americancă. Mâine n-aveţi decât să mă concediaţi sau 
să mă retrogradaţi la rangul de inspector, sau chiar de sergent, 


dacă vreţi, dar problema e că n-avem timp de pierdut. Vusi se 
ocupă de autoduba cu care au răpit-o pe Rachel Anderson, iar 
eu trebuie să descopăr cine mai ştia că fata se afla aici în casă. 
Nici unul dintre noi nu are timp să se ocupe de procesarea 
datelor de la locul crimei, şi e nevoie de cineva priceput. Mi-aţi 
spus să îl sun pe tatăl lui Rachel, şi aşa am de gând să fac, dar 
nu înainte de a şti ce se întâmplă. Fiindcă o să mă întrebe, iar 
eu va trebui să-i ofer răspunsuri satisfăcătoare. Aşa că, vă rog, 
haideţi să lăsăm toate porcăriile şi să ne concentrăm pe găsirea 
fetei. Pauză, apoi a adăugat, cu speranţă în glas: „Cu tot 
respectul, chestore“. 

Şi a aşteptat ca ghilotina să coboare. 

John Afrika s-a uitat la Griessel, la Joubert, la Ndabeni, apoi 
din nou la Griessel. Pe chipul lui, emoţiile contradictorii s-au 
succedat precum anotimpurile. A încuviinţat încet din cap. 

- Du-te şi găseşte-o, Benny, a spus, după care a ieşit ocolind 
cu grijă băltoaca de sânge. 

Telefonul lui Griessel a sunat din nou. 

A răspuns şi a auzit vocea omului de la Telkom: 

-Benny, între orele douăsprezece şi două, de la numărul pe 
care mi l-ai dat s-au efectuat numai două convorbiri. Prima către 
West Lafayette, în Indiana, a doua către tine. 

-Dave, la ce oră a fost primul apel? 

-Stai puţin să verific... La treisprezece şi treizeci şi şase de 
minute. Şi a durat două minute şi douăzeci şi două de secunde. 

-Mersi, Dave, mersi mult. 

A închis şi a rămas pe gânduri, încercând să pună cap la cap 
miile de lucruri care i se învălmăşeau în minte. 

- Benny..., a dat Vusi să spună, dar el a ridicat mâna oprindu- 
|, căutând în telefon printre apelurile primite. 

Rachel îl sunase la treisprezece şi patruzeci şi unu de minute. 
Şi pe urmă el ieşise în fugă din clubul Van Hunks, iar bărbaţii 
aceia necunoscuţi intraseră după Rachel în casă. Dacă atacatorii 
i-ar fi interceptat, într-un fel sau altul, primul apel, nu ar fi avut 
la dispoziţie decât cinci minute. Dar indivizii s-ar fi putut afla în 
apropierea casei. Sosiseră probabil imediat ce terminase el 
convorbirea cu Rachel. Reacţionaseră rapid. Prea rapid... 

Ceva l-a străfulgerat, o revelaţie. 

-Vusi, nu aici, imediat după colţ, a intrat Rachel în cafenea? 

-Ba da, în restaurantul Carlucci's. 


-Şi pe urmă a luat-o la fugă în jos, pe Upper Orange Street. 

-Mbali i-a găsit urmele de paşi în grădină. 

Griessel s-a scărpinat în cap. 

-Tipii o aşteptau undeva, Vusi. Probabil au zărit-o, dar, cu 
atâta poliţie în jur... 

-Benny, autoduba... 

Dar Griessel nu îl urmărea. De ce nu o împuşcaseră? Nu 
trăseseră decât în bătrân. Lui Erin Russel îi tăiaseră gâtul. Însă 
pe Rachel o lăsaseră în viaţă, când le-ar fi fost atât de uşor s-o 
ucidă. Aici, în casă. Şi atunci de ce se mulţumiseră să o 
răpească? 

O altă revelaţie. 

-Rucsacul, a spus Griessel. Lui Erin Russel i-au tăiat curelele 
de la rucsac. S-a aplecat şi s-a uitat sub masă. Vedeţi dacă nu 
găsiţi un rucsac. A intrat pe hol. Vusi, tu ocupă-te de partea din 
stânga, baia, dormitorul. Eu de cea din dreapta. S-a oprit. Mat, 
vrei, te rog, să cauţi în bucătărie şi afară? 

-Cum arată rucsacul? 

-Nu ştiu. 

Pe urmă i-a venit o altă idee şi a încremenit, astfel că Vusi 
aproape s-a ciocnit de el. A format în grabă un număr de 
telefon. Sergentul de la secţia din Caledon Square a răspuns, şi 
Benny s-a prezentat, întrebând dacă agenţii mai erau pe poziţie 
la pensiunea Cat & Moose de pe Long Street. 

-Da, sunt acolo. 

-Sergent, cere-le să întrebe unde se află bagajele celor două 
americance, Erin Russel şi Rachel Anderson. Să le găsească 
neapărat şi să le păzească, dacă e nevoie chiar şi cu preţul 
vieţii. 

-Da, domnule. 

Griessel s-a întors spre Ndabeni. 

- Vusi, nenorociţii ăia umblă după ceva, ceva ce aveau fetele. 
Din cauza asta i-au cruțat viaţa lui Rachel. S-a repezit spre 
dormitoare, în căutarea rucsacului. 


1 Suburbie a Cape Town (nitr.) 
2 |n afrikaans, în original, „la naiba!“ (n.tr.) 


37 


-Acum ce mai e? a întrebat Natasha Abader închizând în 
urma ei uşa biroului defunctului Adam Barnard. 

-la loc, te rog, a invitat-o Dekker aplecându-se peste birou şi 
invadându-i spaţiul intim cu scopul de a o intimida. 

Femeii nu i-a convenit, ochii săi frumoşi trădau asta, dar l-a 
ascultat. 

-Surioară, pot să mă încred în tine? 

-Ţi-am mai spus, nu sunt sora ta. 

-Şi, mă rog, de ce nu? Sau poate că ţi s-a urcat la cap de 
când lucrezi cu albii, iar eu nu-s decât un amărât de hotnot din 
Atlantis? Nu uita, la urma urmei eşti doar o ch/ora3 finish en 
Klaar4. 

- Crezi că despre asta e vorba? Ochii ei aruncau scântei. Nu 
suporţi că m-am culcat cu un alb, aşa-i? Nu, nu, nare nici un rost 
să scuturi din cap, te-am văzut eu cum te-ai schimbat la faţă 
într-o clipă atunci când ţi-am povestit că am făcut şi eu amor cu 
el aici, în birou. Să-ţi spun ceva, nu e primul alb cu care m-am 
culcat şi nici ultimul. Eu nu fac discriminări, mă culc cu cine am 


chef, pentru că asta e noua Africă de Sud, dar tu nici nu vrei să 
auzi, tu îi dai înainte cu „surioară" şi cu „frate". Ai vrea ca noi, 
metişii, să fim un trib separat, eşti genul care se vaită tot timpul 
de cât de greu e să fii metis. Trezeşte-te la realitate, inspectore, 
şi renunţă la speranţele deşarte. Dacă nu te integrezi, o să 
ajungi un ratat. Asta e necazul cu ţara asta, toată lumea se 
plânge, dar nimeni nu vrea să facă nimic şi nici să uite de trecut. 
Apropo, tu cu câte femei albe te- ai culcat la viaţa ta? 

Dekker a evitat să-i răspundă, uitându-se spre fereastră. 

-Bănuiam eu, a spus Natasha. 

-Cum de ţi-ai dat seama? 

-Ce femeie care se uită la tine nu sar gândi imediat la sex? a 
întrebat ea. 

Acum Dekker s-a uitat drept în ochii ei, iar ea i-a susţinut 
privirea, provocatoare, furioasă. 

-O s-o iau drept un compliment. Ştia că pierduse bătălia, aşa 
că a încercat să-şi consolideze poziţia. 

-De ce mă aflu aici? 

Era rândul lui Dekker să se simtă stânjenit în apropierea ei. S- 
a ridicat şi a ocolit biroul. 

-Fiindcă am încredere în tine. 

Ea a clătinat din cap, lăsând pletele lungi să-i cadă în 
cascadă. 

-O să-ţi spun nişte lucruri care vor trebui să rămână între noi. 

Natasha stătea în expectativă. 

-Cei care l-au ucis pe Adam Barnard îl cunosc foarte bine. 
Ştiu că soţia lui bea până cade lată în fiecare noapte. Ştiu unde 
îşi ţine el pistolul. Eşti singura persoană pe care mă pot baza. 
Spune-mi cine îl cunoaşte atât de bine pe Adam. 

-Cum poţi afirma aşa ceva? Doar a fost omorât la el în casă... 

-Nu, a fost ucis în altă parte, nu în casă. Poate nu departe de 
aici, în stradă. Am găsit unul dintre pantofii lui. Şi telefonul 
mobil. A văzut, satisfăcut, că femeia era surprinsă de veste. Pe 
urmă l- au dus acasă şi l-au cărat în sus pe scări şi l-au lăsat 
acolo. Deci cine cunoaşte situaţia soţiei lui? Cine ştie despre 
pistolul pe care îl ţinea în casă? Familia Geyser cumva? 

Natasha şi-a aranjat fusta şi şi-a dat părul pe spate înainte de 
a răspunde. 

-Nu. Nu cred. Nu cred că au fost vreodată la el acasă. Lui 
Adam... îi era ruşine din cauza Alexei. De câteva ori, ea. 


-Ce? 

-A făcut scandal când el a invitat oameni acasă. Adam locuia 
aici. De dimineaţa până noaptea. Se ducea acasă în jurul orei 
şapte seara, dar de multe ori se întorcea la birou. Pe la opt sau 
nouă. Şi lucra până pe la miezul nopţii. 

-Deci cine ştia asta? 

Natasha a rămas câteva clipe pe gânduri. 

-Chiar nu am habar. 

-Măcar dă-ţi cu părerea. 

-Poftim? 

-Spune-mi pe cine bănuieşti. 
-Eu cunoşteam situaţia Alexei... 
-Cine altcineva? 
-Willie, Wouter şi Michele... 
-Cine e Michele? 

-A fost aici toată dimineaţa. Ea se ocupă de PR. 

-Credeam că Willie Mouton se ocupă de producţie şi de 
promovare. 

-Da, dar nu şi de PR. Promovarea înseamnă reclamă plătită. 
PR-ul e altceva: atunci când numele îţi apare în ziare, la 
televiziune sau la radio, şi nu plăteşti pentru asta. 

-Care anume e Michele? 

-Femeia aceea mai vârstnică. Stătea lângă Spider şi Ivan... 

Dekker şi-a amintit vag o femeie în mai vârstă, aşezată între 
cei doi bărbaţi mai tineri. 

-Şi zici că ea îl cunoştea bine pe Adam? 

-Au colaborat mulţi ani. Incă de la începuturile companiei. De 
şapte ani lucrează pe cont propriu, dar se ocupă în continuare 
de PR pentru noi, pe bază de contract. 

-Lucrează pe cont propriu. 

-Da, şi-a înfiinţat propria agenţie. Are drept clienţi artişti care 
nu sunt sub contract cu case de discuri, dar şi firme mici de 
înregistrare. 

-Se înţelegea bine cu Adam? 

-Mult prea bine..., a răspuns ea pe un ton aluziv. 

-Cum adică? 

-Se spune că a fost amanta lui. Cu mulţi ani în urmă. 

-Câţi? 

-Nu sunt decât nişte zvonuri. 

Dekker s-a uitat la ea chiorâş. 


-la mai lasă-mă cu prostiile astea! 

-Din câte am auzit, s-au cuplat în momentul când Alexa s-a 
apucat de băut. Adam ar fi plâns atunci pe umărul lui Michele. 
La vremea aceea, şi ea era măritată... 

-La naiba! a exclamat Dekker. Natasha s-a uitat la el 
dezaprobatoare. 

-La naiba, surioară, a spus el indignat, lista mea se tot 
lungeşte în loc să se scurteze. 


Mat Joubert s-a întors, traversând bucătăria spre holul unde îl 
aşteptau Griessel şi Vusi. A clătinat din cap. Nici urmă de rucsac. 
L-a urmărit pe Griessel cum procesează tăcut informaţia. L-a 
lăsat o vreme în pace înainte de a spune: 

- Ştii de petele de sânge de afară? a întrebat, şi Griessel a dat 
aprobator din cap. Stătea nemişcat, cu capul lăsat într- o parte 
şi cu mâna dreaptă scărpinându- se inconştient în spatele 
urechii şi înfoindu-şi şi mai tare coama de păr des şi rebel. 

Joubert a fost cuprins de un sentiment puternic de 
compasiune faţă de colegul, faţă de prietenul, faţă de omul pe 
care îl cunoştea de o viaţă. Conformaţia lui Griessel fusese 
dintotdeauna prea fragilă pentru energia sa debordantă, care 
uneori părea că vibra, valurile pasiunii pulsând în el ca un 
tsunami. Faţa aceea - în urmă cu douăzeci de ani, avusese în ea 
ceva de spiriduş, căutătura răutăcioasă a unui bufon al curţii, cu 
un râs molipsitor şi un umor fin, ascuns îndărătul ochilor slavi şi 
al gurii mari, mereu de neoprit, mereu gata pentru orice. Acum 
abia i se mai zărea - viaţa îi săpase pe chip brazde de riduri fine. 
Şi totuşi, Joubert ştia că în creierul lui Griessel sinapsele scoteau 
acum scântei. Împins de colo-colo toată dimineaţa, acum 
încerca să-şi pună ordine în gânduri. Dar şi când avea să 
reuşească... Benny avea cu adevărat o minte de detectiv, mai 
sprintenă şi mai inventivă decât a lui. Joubert fusese 
dintotdeauna mai încet, mai metodic şi mai sistematic, însă 
Griessel avea instinct, un fler nativ, acea sclipire pe care Joubert 
o compensase prin multă muncă pentru a avansa în ierarhie. 

-Ar putea fi vorba despre droguri..., a spus Griessel mai mult 
pentru sine. Cred că... rucsacul. 

-Benny, autoduba a stat în parcul de maşini al poliţiei 
metropolitane, l-a anunţat Vusi. 


Griessel se uita însă absent în gol. 

-... Şi fetele... nu, nu înţeleg. Poate au furat drogurile. Sau au 
luat droguri fără să plătească... 

Joubert a aşteptat răbdător ca Benny să-şi concentreze 
atenţia asupra lui şi a lui Vusi. Pe urmă a întrebat: 

-Sângele este al fetei? 

-Nu. Griessel l-a privit fix, străfulgerat de o nouă idee. Nu, 
Mat, nu e sângele lui Rachel, e al unuia dintre nenorociţii ăia de 
atacatori. A scos iute telefonul din buzunar. 

-Stai că sun eu la spitale, Benny. 

-Nu, Mat, lasă-i pe cei de la Caledon Square. A sunat şi a 
cerut legătura cu sergentul din dispeceratul de transmisiuni prin 
radio. Vreau să fiu informat despre orice tânăr între, să zicem, 
optsprezece şi douăzeci şi cinci 
de ani, indiferent de culoarea pielii, rasă, limbă vorbită, care e 
adus la spital. Pe urmă s-a uitat spre Vusi. In parcul de maşini al 
poliţiei metropolitane, aşa ai spus? 

- Exact. Acelaşi Peugeot, acelaşi număr de înmatriculare. A 
fost furat, şi poliţia l-a găsit în Salt River. Se află în custodia lor 
încă din octombrie, pentru că proprietarul a făcut infarct şi a 
murit, şi conturile firmei au fost îngheţate. Mă duc să mă 
interesez, Benny. Ca să aflu ce se petrece acolo. Şi cum au scos 
duba din parcare. 

Joubert a sesizat o sclipire în ochii lui Griessel, o revelaţie de 
moment. 

-Ce e? a întrebat, preţuind intuiţia lui Benny. 

Griessel a scuturat din cap. 

-Nu ştiu. Ceva mi-a trecut ca fulgerul prin cap. lisuse. Ar 
trebui să stau şi să mă gândesc, dar nu avem timp. Vusi, ai 
făcut o treabă excelentă, du-te şi fă săpături, trebuie să dăm de 
dubă, fiindcă altă pistă nu prea mai avem... A tras scurt aer în 
piept. Stai! l-a strigat pe Ndabeni. Spune-mi, tânărul de la 
Carlucci's a văzut pozele oamenilor lui Demidov? 

-Da. 


-Şi? 
-Nu a recunoscut pe nimeni. 
- OK. Mersi, Vusi. 


Vusi a ieşit în fugă din casă, şi Griessel şi-a cuprins capul cu 
mâinile, în timp ce Mat aştepta răbdător, urmărindu-l. Timp 
îndelungat. Intr-o asemenea tăcere, încât se auzea ticăind 


orologiul vechi din camera de lucru a bătrânului. Ei doi erau 
dinozaurii din SAPS, o specie ameninţată cu dispariţia. Încălzirea 
politică globală şi schimbările climatice rasiale ar fi trebuit să îi 
răpună pe amândoi, şi totuşi iată că supravieţuiseră cumva, doi 
bătrâni carnivori ai junglei, cu oasele cam înţepenite şi cu dinţii 
tociţi, dar încă nu complet inutili. 

Griessel şi-a scărpinat părul stufos din spatele urechii. A 
mârâit ceva şi a ieşit din casă. Joubert l-a urmat în tăcere, 
păşind peste covoraşul pus la intrare şi în verandă, apoi trecând 
de tufa de bougainvillea şi mai departe, pe poteca pietruită. 
Griessel a deschis poarta şi a ieşit în stradă. S-a întors cu faţa 
spre Lion's Head. Joubert a rămas în spatele lui, uitându-se la 
cupola stâncoasă care se înălța deasupra oraşului, în bătaia 
vântului, văzând cum i se zburleşte şi mai mult părul lui Benny. 
Ziua, care începuse cu o vreme atât de frumoasă, avea să se 
strice din cauza vântului care sufla dinspre sud-est. La noapte, 
urma să şuiere cumplit dinspre Table Mountain. 

- Inainte de şase dimineaţa, fata era acolo, a spus Griessel 
arătând spre Lion's Head. Atunci a rugat o femeie să sune la 
poliţie. Tinerii aceia o urmăreau de pe la două noaptea. La ora 
unsprezece l-a sunat pe tatăl ei de la restaurantul din colţ şi i-a 
spus la cutia cu tickey” că nu putea să apeleze la poliţie. 

„Cutia cu tickey. Ce termen demodat“, şi-a spus Joubert. 

Griessel şi-a plecat din nou capul. Apoi l-a ridicat şi s-a uitat 
spre Table Mountain. A măsurat din ochi distanţa până la Lion's 
Head. Apoi a privit spre Joubert. 

- La cinci ore după ce a fost pe Lion's Head, ajunge la 
restaurantul ăla. Şi nenorociţii îşi lasă maşina în stradă şi intră 
după ea. Cum de au ştiut unde era, Mat? Şi pe unde a umblat ea 
în acest răstimp, de nu au reuşit să-i dea de urmă? Şi de ce s-a 
răzgândit în privinţa poliţiei? Şi-a ciufulit din nou părul. Cum faci 
ca să pui mâna pe o fată, o străină, când eşti atât de disperat să 
o găseşti, iar ea ar putea fi oriunde? Cum poţi ţine sub 
supraveghere tot oraşul? 

Au rămas tăcuţi, unul lângă altul, privind înspre munte. Ca de 
fiecare dată, Joubert era fermecat de capacitatea lui Griessel de 
a se pune în pielea altcuiva, fie el victimă sau agresor. 

Şi apoi, dintr-odată, a înţeles ceea ce Benny, în mod evident, 
ştia deja. Atacatorii urmăriseră tot oraşul de pe munte. 

-E posibil, a spus. 


-Numai că asta nu ne mai foloseşte acum la nimic, a 
remarcat Griessel, în continuare cu un pas înaintea lui pe firul 
logicii. Fiindcă au prins-o. 

-Totuşi, n-ai cum să vezi casa de pe munte, a obiectat Mat, 
arătând cu capul spre clădirea în stil victorian din spatele lor. 

-Asta aşa e... 

-Benny a căzut iar pe gânduri, şi rotiţele creierului său se 
învârteau cu mare viteză - Joubert era conştient de asta. 
Cunoştea frustrarea, cantitatea uriaşă de informaţii lipsite de 
valoare care se acumulau într-o asemenea zi, când toate păreau 
a se petrece deodată. Şi atunci trebuia să te mişti prin tot acel 
haos; fiecare lucru pe care îl văzuseşi sau îl auziseşi, tot ce 
aflaseşi trebuia sortat. El făcea asta noaptea, atunci când stătea 
întins în pat lângă trupul cald al lui Margaret, cu braţul 
înlănţuindu-i rotunjimea pântecului. Atunci gândurile lui o luau 
încet şi sistematic pe cărări bine definite, ordonându-se din 
mers. Însă la Griessel procesul decurgea altfel: nestăpânit, 
năvalnic, nu totdeauna lipsit de imperfecţiuni, dar cu siguranţă 
în mai mare viteză. L-a văzut pe Griessel tresărind. O pubelă 
căzuse pe stradă, şi detectivul pornise în direcţia ei. Joubert s-a 
grăbit pentru a ţine pasul. La circa o sută de metri mai încolo, 
Griessel s-a oprit pe o alee care ieşea dintr-o curte şi s-a uitat 
înapoi spre casă şi garaj. 

- Aici era, stătea într-o bakkie... Nenorocitul mai că ne-a scos 
în decor, a spus surescitat. 

A înaintat pe alee, s-a întors şi s-a uitat din nou spre casa lui 
Piet van der Lingen. 

-Nu... a zis el. S-a răsucit, a mers înainte şi înapoi, s-a săltat 
pe vârfuri, apoi i-a spus: Mat, vino, te rog, încoace. 

Joubert s-a apropiat. 

-Acum ridică-te pe vârfuri. 

Joubert s-a conformat. 

-Ce anume poţi să vezi din casă? 

Bărbatul cel înalt şi solid a privit spre clădire. 

-E prea jos ca să văd ceva. 

-Individul de aici a plecat în bakkie. O Toyota de teren, roşie, 
prăfuită, model vechi. Nenorocitul din spatele volanului era un 
bărbat tânăr şi foarte grăbit care a fost cât pe ce să intre în noi. 
Pe urmă a luat-o în viteză spre oraş... 

Joubert s-a concentrat şi el asupra scenei, dar altfel, 


neîmpovărat de presiunea amintirii. 

-Poate că a stat pe platforma camionetei, a spus. Astfel ar fi 
putut să vadă totul. 

-lisuse! a exclamat Griessel. Tânăr, foarte tânăr, la fel ca 
restul. L-a privit în ochi pe Joubert. Mat, l-aş recunoaşte dacă l- 
aş vedea din nou pe nenorocit. L-aş recunoaşte. A tăcut cât să-şi 
recapete suflul, apoi a adăugat. O Toyota veche. Asta nu e 
maşină de traficant de droguri,Matt... 

Telefonul lui Griessel a sunat. S-a uitat pe ecran, apoi a 
răspuns: 

-Da, sergent. A ascultat timp de circa patruzeci de secunde, 
apoi s-a pus în mişcare. 

Cu Mat în urma lui, nescăpându-l din ochi, înaintând din ce în 
ce mai repede. Un alt tsunami se apropia, intuia asta. 

-Mai cheamă nişte oameni acolo, sergent, a spus Griessel. 
Vin şi eu imediat. 

S-a întors spre Joubert, cu acea scânteie, atât de familiară, în 
privire. 

-In urmă cu aproximativ zece minute sau ceva de genul ăsta, 
cineva a adus la camera de gardă a spitalului City Park un tânăr 
alb. L-a lăsat acolo şi a plecat în mare grabă. Victima a fost 
înjunghiată în gât cu un cuţit, dar e posibil să scape cu viaţă. 
Trebuie să plec, Mat..., a spus Griessel luând-o la fugă. 

-Eu mă ocup de scena crimei, a strigat Joubert după el. 

-Mersi, Mat. 

Vorbele lui Griessel au fost luate de vânt. 

-Benny, găseşte-o pe fată, a ţipat Mat, fără să-şi dea seama 
dacă era auzit sau nu. 

A urmărit din ochi silueta colegului său care alerga, atât de 
hotărât, şi s-a simţit din nou cuprins de emoție, de nostalgie şi 
de tristeţe, ca şi cum ar fi fost pentru ultima oară când îl vedea 
pe Benny Griessel. 


3În afrikaans, în original, „metis“ (n.tr.) 

4În olandeză, în original, „atât şi nimic mai mult“ (n.tr.) 

5Veche monedă sud-africană în valoare de trei penny, înlocuită 
în 1961 cu cea de cinci cenți. Era folosită la telefoanele publice. 
(n.tr.) 


38 


Jess Anderson a fost cea care a spart tăcerea în camera de 
lucru, dând glas îngrijorării: 

- De ce nu ne sună? 

Bill Anderson nu mai putea să stea jos, îi venea să umble de 
colo-colo pentru a mai scăpa de tensiune. Dar nu-şi permitea, 
fiindcă asta ar fi necăjit-o şi mai tare pe soţia lui. Aşa că a rămas 
aşezat lângă ea pe canapeaua din piele maro. Avocatul şi 
prietenul său Connelly şi şeriful Dombkowski insistaseră ca el să 
stea acasă pentru a-i răspunde la telefon poliţistului sud-african. 
Acum îi părea rău că nu se dusese cu ei la părinţii lui Erin. Era 
de datoria lui. Dar nu putea să o lase pe Jess singură acasă în 
asemenea circumstanţe. 

-Au trecut aproape patruzeci de minute, a spus Jess. 

-Nu avem de unde să ştim dacă nu are mult de mers până să 
ajungă la ea, a răspuns bărbatul. 

-Am putea să-l sunăm... 

-Eu zic să mai aşteptăm puţin. 

Patru dintre ei au ţintuit-o pe podeaua din beton. Al cincilea i- 
a tăiat cu cuțitul tricoul, şortul, lenjeria de corp, şi le-a scos de 
pe ea. Acelaşi cuţit care tăiase gâtul lui Erin, aceeaşi mână o 
dezbrăca acum fără nici un efort. Au ridicat-o apoi în picioare şi 
au împins-o lângă un stâlp îngust din oţel, i-au îndoit braţele la 
spate şi i le-au legat în jurul stâlpului. După care s-au îndepărtat 
şi au lăsat-o să alunece cât mai mult în jos, pentru a-şi ascunde 
ruşinea, fixându-şi privirea asupra pantofilor de sport. 

- Unde e? 

Fata nu a răspuns. L-a auzit cum se apropie, înaintând spre 
ea pe podea şi oprindu-se la numai doi paşi. A apucat-o de păr şi 
i-a smucit capul, lovindu-l de stâlpul metalic. S-a aşezat pe vine 
în faţa ei. 

-Unde e? a repetat. 

Ochiul ei stâng era umflat şi o durea. Pe celălalt şi l-a fixat 
asupra lui. Aproape că îşi lipise faţa de a ei şi o privea calm. 
Vocea lui nu emana decât autoritate, control. 

Scârba faţă de el era mai puternică decât teama de moarte. 
A conştientizat asta dintr-odată; gândul a eliberat-o şi ia dat 


impulsul de a face ceva, de a-l lovi cu piciorul, de a-l scuipa, aşa 
că şi-a adunat saliva în gură. Pentru tot ce îi făcuse voia să ÎI 
trateze cu dispreţ, să îi arate cât de mult îl ura, însă s-a 
răzgândit. Nu era chiar neputincioasă. Nu puteau s-o omoare. 
Nu acum. Nu încă. Putea să mai tragă de timp. Şi nici nu era 
singură. „Rămâi acolo, vin spre tine, să nu deschizi uşa la 
nimeni, te rog, domnişoară Anderson, o să sun la telefon când 
ajung acolo, da?“ şi-a amintit vocea poliţistului, îngrijorarea lui, 
dorinţa lui de a o pune la adăpost, de a o salva. Era pe undeva 
pe acolo, o căuta; într-un fel sau altul, avea să descopere cine 
erau oamenii care o vânaseră. Da, în mod cert avea să afle cine 
o urmărise şi avea s-o găsească. 

l-a răspuns bărbatului clătinând încet din cap. 

El a prins-o din nou de păr, strângându-l cu o mână de fier. 

- Nu o să mă port cu blândeţe, a spus în stilul lui pragmatic. 

-Dă-i drumul! 

Rachel a încercat să i se adreseze pe o voce la fel de plată ca 
a lui. Tânărul i-a râs în faţă. 

-Nici n-ai idee... 

„Nu contează", şi-a spus ea. N-avea decât să râdă. 

Bărbatul i-a dat brusc drumul din strânsoare. 

-Bagajele lor au rămas la Cat & Moose... 

-Ar fi trebuit să le luăm de mult de acolo. 

-Dar n-aveam de unde să ştim. Steve. Ţii minte ce ne-a spus 
tipa la club, nu?... Unde naiba e Barry? Sunaţi-l, spuneţi-i să 
meargă la hotel să ia lucrurile fetelor. 

-Cei de la recepţie n-o să ne permită să le luăm pur şi simplu, 
Jay. 

Fata şi-a ridicat ochii şi i-a surprins uitându-se unul la altul. 
Se simţea tensiunea dintre ei. 

Steve, bărbatul negru, a încuviinţat în cele din urmă din cap, 
apoi s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit. Jay s-a adresat unui alt 
tânăr, necunoscut lui Rachel. 

-E un magazin cu articole de menaj mai sus pe stradă, pe 
colţ, în dreapta. 

Rachel l-a văzut cum scoate din buzunar câteva bancnote şi i 
le dă celuilalt. 

- Du-te şi cumpără o foarfecă de grădină. O să-i tăiem mai 
întâi degetele de la picioare. Pe urmă, pe cele de la mâini. ŞI 
sfârcurile. Deşi-i mare păcat. Are ţâţe tare mişto. 


Lui Fransman Dekker i-a luat ceva timp să-şi adune curajul de 
a o întreba pe Michele Malherbe dacă fusese amanta lui Adam 
Barnard. Când o văzuse intrând pe uşă, fusese copleşit de 
demnitatea pe care aceasta o afişa, şi abia mai târziu îşi dăduse 
seama cât de scundă era. Avea păr blond, tuns scurt, şi o faţă 
atrăgătoare. Nu i-a putut ghici vârsta decât atunci când s-a uitat 
la mâinile ei şi a bănuit că avea spre şaizeci de ani, dacă nu 
chiar puţin peste. Femeia se prezentase, îl ascultase atentă 
atunci când îi precizase numele şi funcţia, după care se aşezase 
pe unul dintre scaunele destinate oaspeţilor lăsând impresia că 
încerca să-şi stăpânească durerea. Dekker a simţit că era mai 
bine să nu stea la biroul lui Barnard în timpul discuţiei cu ea. S-a 
aşezat pe celălalt scaun pentru vizitatori. 

- E o mare pierdere, inspectore, a spus ea stând cu coatele 
rezemate de braţele scaunului şi cu mâinile împreunate în 
poală. 

Se vedea că plânsese. Dekker s-a întrebat imediat cum de o 
femeie ca ea putuse să-l placă pe Adam Barnard. 

-Într-adevăr. Eraţi apropiaţi? 

- Ne cunoşteam de aproape douăzeci şi cinci de ani. 

-A! Hmm... doamnă, înţeleg că sunteţi o cunoscătoare a 
industriei muzicale, a tipurilor de relaţii care se stabilesc în 
acest domeniu... 

Femeia a dat aprobator din cap, privindu-l serioasă şi 
concentrată. 

-De ce ar vrea cineva să... îi vină de hac lui Adam Barnard? a 
întrebat el bâjbâind după o expresie adecvată. 

-Nu cred că moartea lui Adam are ceva de-a face cu industria 
muzicală, inspectore. 

-Nu? 

Michele a ridicat uşor mâna dreaptă, ca pentru a-şi sublinia 
spusele. Purta un singur inel, elegant, pe degetul mijlociu. 

-Sigur, poate că, prin definiție, noi suntem mai 
temperamentali din fire. La urma urmei, muzica asta şi 
înseamnă, emoție, nu-i aşa? Dar, în esenţă, sunt multe 
asemănări între industria muzicală şi toate celelalte industrii. Ne 
batem şi ne certăm între noi, doar suntem în competiţie unii cu 
alţii, spunem şi facem lucruri pe care mai apoi le regretăm, dar 


nu e altfel decât în alte domenii. Singura mare diferenţă este că 
mass-media... ne împinge să ne spălăm rufele murdare în 
public. 

-Nu sunt sigur că înţeleg. 

-Încerc să vă explic că nu văd absolut nici un motiv pentru 
care cineva din branşă i-ar fi dorit moartea lui Adam. Nu văd pe 
nimeni capabil să îl ucidă. Dekker a dat să răspundă, dar femeia 
l-a oprit cu acelaşi gest discret. Nu sunt o naivă, inspectore. Ştiu 
că noi, oamenii, suntem în stare de orice. Dar, după douăzeci şi 
cinci de ani de muncă, ajungi să cunoşti oamenii, cu părţile lor 
mai bune şi mai rele, şi să aduni suficientă înţelepciune de pe 
urma căreia să poţi să tragi anumite concluzii în astfel de 
circumstanţe. 

-Doamnă, din modul în care s-a petrecut crima... rezultă că ar 
fi vorba despre cineva care cunoştea bine situaţia familială a lui 
Adam. 

Femeia nu şi-a ferit privirea. Avea ochii căprui-deschis. Şi o 
senzualitate subtilă - sau aşa i s-a părut lui Dekker în lumina a 
ceea ce aflase despre ea şi a rafinamentului de care aceasta 
dădea dovadă. 

-Nu sunt sigură că înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

-De pildă, cineva care era la curent cu situaţia soţiei... 

Michele a zâmbit plină de compasiune. 

-Inspectore, din păcate, situaţia Alexandrei este cunoscută de 
toată lumea. Mai ales de cei din industria muzicală. 

-Adam discuta despre asta? 

Indignare mascată. 

-Nici prin cap nu i-ar fi trecut aşa ceva. 

Dekker a rămas în expectativă. 

-Ştiu că presa ne prezintă drept un mediu în care nimănui nu 
îi pasă de ceilalţi, dar această impresie este falsă, inspectare. 
Mulţi au păstrat contactul cu Alexa, încercând să comunice cu 
ea, în speranţa că... îşi va reveni. Este un om minunat. 

-Şi dumneavoastră vă numărați printre aceştia? 

A încuviinţat din cap. 

-Dar înţeleg că relaţia dumneavoastră cu Adam Barnard era 
mai mult decât una de amiciţie, nu-i aşa? 

O întrebare deliberat provocatoare. 

Michele Malherbe a părut dezamăgită. 

-O să-i las Natashei numărul de telefon al avocatului meu, a 


spus, apoi sa îndreptat liniştită şi demnă spre uşă, a deschis-o şi 
a închis-o încet în urma ei. 

Dekker a rămas cu privirea ţintă la uşa închisă, copleşit de un 
sentiment de dispreţ faţă de propria persoană. Şi neavând nici 
cea mai vagă idee despre ceea ce urma să facă. 


Asistenta medicală de la urgenţe i-a spus lui Griessel că 
trebuia să ia legătura cu administratorul spitalului, iar el i-a 
cerut să-l sune. Şeful e femeie, l-a pus la punct asistenta, însă 
Griessel a replicat că nu-l interesa, voia să discute cu persoana 
care răspundea de spital. 

Asistenta a sunat şi a şoptit ceva în telefon, apoi a pus la loc 
receptorul şi ia spus că şefa era prinsă într-o întâlnire. 
Atitudinea ei trăda o iritare crescândă. 

- Domnişoară, am o colegă detectiv care se află acum pe 
masa de operaţie, cu două plăgi împuşcate, şi nu ştiu dacă va 
supravieţui. Am o americancă de nouăsprezece ani care a fost 
răpită de aceiaşi oameni care i-au tăiat gâtul prietenei ei în 
dimineaţa aceasta, pe Long Street. Acel - s-a stăpânit cu mare 
efort să nu-l numească „nenorocit", arătând în schimb cu 
degetul peste umăr, spre sala de operaţie - tânăr reprezintă 
unica mea şansă de a o găsi pe fată înainte s-o omoare şi pe ea. 
Aşa că, dacă i se întâmplă ceva din cauză că dumneavoastră 
obstrucţionaţi cursul unei anchete, o să mă asigur că veţi ajunge 
în cea mai întunecată şi mai aglomerată celulă de detenţie de 
pe toată peninsula. Sper că m-am făcut înţeles. 

Femeia şi-a înghiţit indignarea, s-a uitat cu ochii mari la el, a 
luat din nou telefonul în mână şi a format acelaşi număr. 

- Julie, cred că ar fi bine să-i spui doamnei doctor Marinos să 
vină urgent la terapie intensivă. 


La poarta de intrare în parcul auto al poliţiei metropolitane, 
tânărul agent de circulaţie îmbrăcat într-o uniformă imaculată a 
deschis un dosar verde voluminos, l-a frunzărit cu gesturi 
afectate, a apăsat cu palma pe pagina cu pricina, netezind-o, şi 
şi-a trecut degetul peste formularul oficial. 

-Da, acest vehicul a fost scos de sub custodie la fix 
douăsprezece şi treizeci şi patru de minute; eu eram de serviciu. 


Şi aici - a spus întorcând dosarul spre Vusi - este formularul de 
eliberare a maşinii, ştampilat şi semnat. 

-A cui e semnătura? 

Agentul de circulaţie a răsucit dosarul spre el, studiind 
scrisul. 

-Imi pare rău, nu pot descifra. 

-Unde pot afla? 

-La biroul administrativ. 

-Şi unde este acesta? 

- Acolo. În clădirea unde se fac înmatriculările. Va trebui 
să urcați pe scări. E la etajul întâi. 

-Mulţumesc. Pot să iau formularul cu mine? 

Agentul de circulaţia a scuturat din cap. 

-Nu, n-am cum să vă ajut în această privinţă. Formularul 
trebuie să rămână aici. 

Vusi s-a gândit că bărbatul glumea. Dar pe faţa ofițerului nu 
se vedea nici umbră de zâmbet. 

-Vorbeşti serios? 

-Acest dosar este în sarcina mea, conform regulamentului. 

-Domnule... 

-Inspector. 

-Inspectore, anchetez un caz de crimă şi răpire, e ceva 
extrem de urgent. 

-Administrația are o copie a formularului. Nu trebuie decât să 
precizaţi numărul de înregistrare al dosarului. 

Vusi s-a întrebat de ce nu îi spusese asta de la bun început. 
Şi-a scos carneţelul, l-a deschis, a apăsat pe butonul pixului şi a 
întrebat: 

- Poţi, te rog, să-mi dai numărul dosarului? 


Mat Joubert şi-a tras o pereche de mănuşi din cauciuc, s-a 
aplecat prin deschizătura portierei automobilului Corsa al lui 
Mbali Kaleni şi a luat cartuşele căzute pe covoraşul din maşină şi 
de lângă scaunul şoferului. Şi-a notat cu grijă numerele în 
carneţel. l-a auzit pe cei doi criminalişti târşâin- du-şi picioarele 
pe asfalt, în apropiere, încercuind cu creta celelalte cartuşe, 
ridicându-le şi plasând în locul lor mici triunghiuri din plastic 
numerotate. 

Lucrau în tăcere. 


S-a îndreptat de spate, apoi şi-a strecurat trupul masiv în 
maşină, înghesuindu-se între scaun şi volan. Geanta mare 
neagră a lui Kaleni era aşezată pe scaunul pasagerului. Peste ea 
era trântit un carnet A5 cu paginile răsucite şi cu picături mici 
de sânge pe copertă, unde a văzut ceva scris. 

A ridicat cu atenţie carnetul şi a ieşit din maşină cu el în 
mână. Şi-a scos din buzunarul de la piept ochelarii de citit şi i-a 
pus pe nas. S-a holbat la cele trei litere scrise cu majuscule de o 
mână tremurândă: „JAS“. 

L-a strigat pe Jimmy, criminalistul cel înalt şi slab. 

-Am nevoie de o pungă pentru probe. 

-lmediat, şefu'. De ce se plângeau tot timpul colegii lui de 
„echipa la bine şi la rău“? Lui nu-i dăduse niciodată bătăi de 
cap. 

JAS. Adică „haină“ în afrikaans. Nu avea nici un sens. 

Jimmy a revenit cu un săculeţ ZipLoc transparent pe care i l-a 
ţinut deschis. Joubert a băgat înăuntru carneţelul astfel încât 
cele trei litere să fie vizibile. Jimmy a închis punga. 

-Mersi, Jimmy. 

-Cu plăcere, şefu'. 

Joubert s-a aplecat din nou, vârându-şi capul în maşină, şi s-a 
uitat pe sub scaune. Un pix, nimic altceva. 

Şi-a scos din buzunar propriul pix şi l-a folosit pentru a-l 
împinge pe cel din maşină, aducându-l aproape, apoi l-a luat 
între degete. L-a ridicat şi s-a uitat la el prin ochelarii pentru 
citit. Mont Blanc Starwalker. Cool Blue. Pe capacul bleumarin se 
vedeau vag două mici picături de sânge. 

S-a întors şi s-a îndreptat spre Jimmy, cu gândul la probele 
prelevate. Sângele de pe carneţel nu îl interesa prea tare. Insă 
amprentele rămase pe sângele de pe pix, da. Dovedea că Mbali 
Kaleni scrisese literele J, A şi S după ce fusese împuşcată. 

JAS? 

Ce însemna asta? Că suspectul purta haină? Sau poate era 
un cuvânt în limba zulu? 

Şi-a căutat telefonul în buzunar. Trebuia să afle. 


39 


Administratorul spitalului City Park, o femeie îngrijită de 
patruzeci şi ceva de ani, s-a mulţumit să dea de trei ori din cap 
pe parcursul relatării lui Griessel, apoi a spus: 

- Aşteptaţi, vă rog, aici, căpitane. 

A trecut repede prin uşile din sticlă pe care stătea scris: „Bloc 
operator. Intrarea permisă numai personalului". 

Benny nu putea să stea locului. S-a plimbat până la biroul 
asistentelor şi înapoi. „Dumnezeu să-l ţină în viaţă pe 
nenorocitul acela", s-a rugat - măcar atâta timp cât să scoată de 
la el informaţiile care îl interesau. S-a uitat la ceasul de la mână. 
Aproape trei fără douăzeci şi cinci. Trecuse prea mult timp de 
când o răpiseră pe fată. Dar era sigur că nu o împuşcaseră, 
pentru că Rachel Anderson avea ceva care le trebuia. Asta era 
singura lui şansă, şi unica speranţă. 


Undeva, la periferia conştiinţei, ceva a licărit şi s-a stins, o 
viziune fantomatică, trecătoare, intangibilă, lăsând în urmă 
numai o senzaţie. Ceva în acea dimineaţă... S-a oprit din mers şi 
a închis ochii. Ce era? Ceva în creierul lui îi spunea că ticălosul 
rănit nu era singura lui speranţă. Mai exista şi altceva. Trebuia 
să se gândească, trebuia să revadă în minte tot ce se petrecuse 
în ziua aceea. Ce se întâmplase de dimineaţă? Unde? La 
biserică? Care erau elementele esenţiale? Rucsacul lui Erin, 
curelele tăiate... 

Administratorul spitalului a ieşit repede prin uşile de sticlă şi 
s-a îndreptat spre Griessel. A început să vorbească înainte de a 
ajunge la el: 

- Căpitane, carotida a fost secţionată, relativ sus, mi-e teamă, 
într- un loc lipsit de protecţie. A pierdut o cantitate enormă de 
sânge, am instituit Codul Albastru şi am reuşit să îl resuscităm. 
Se află într-o stare critică, şi în clipa de faţă se încearcă 
închiderea plăgii, o procedură foarte dificilă având în vedere 
tensiunea arterială extrem de scăzută a pacientului şi faptul că 
sângerarea nu a putut fi complet oprită. Din păcate, nu cred că 
veţi putea discuta cu el în următoarele cinci sau şase ore. Şi 
chiar şi atunci mă îndoiesc că veţi putea obţine ceva de la el. 
Coardele vocale i-au fost, din câte se pare, afectate - nu aş 
putea preciza deocamdată în ce măsură. 

Griessel a digerat informaţiile, străduindu-se din răsputeri să 
nu înjure. 

- Doctore, vreau hainele lui, vreau să le am, tot ce avea 
asupra lui. 

- O să-l sun, a spus Bill Anderson pe un ton hotărât. 

S-a ridicat brusc de pe canapeaua din piele şi s-a apropiat de 
birou. S-a uitat la numărul pe care îl notase, a pus mâna pe 
receptor şi a format numărul. A rămas cu receptorul la ureche, 
ascultând mai întâi tăcerea, apoi sunetul limpede precum 
cristalul venind din punctul cel mai sudic al unui alt continent. 


Telefonul lui Griessel a sunat. S-a uitat la ecran, a văzut 
afişat numele „MAT JOUBERT“ şi a răspuns. 

-Da, Mat? 

-Benny, nu ştiu cât e de important, dar Mbali Kaleni şi-a notat 
„jas “ în carneţel, şi sunt aproape sigur că a făcut- o după cea 


fost împuşcată. Am găsit amprente îmbibate de sânge pe pix şi 
câţiva stropi pe pagină. M-am gândit că ar putea fi un cuvânt în 
zulu, deşi nu pare prea plauzibil. 

-„Jas“ ai spus? A auzit apoi sunetul discret care îl anunţa că 
avea un alt apel în aşteptare. Mat, nu închide, mă mai sună 
cineva. A văzut pe ecran numărul lung, cu prefixul nefamiliar, şi 
şi-a dat seama cine era. 

Dumnezeule! 

Nu putea să vorbească acum cu ei, ce avea să spună? Ce 
putea să spună? 

Că îi părea rău? 

Probabil că erau îngrijoraţi de moarte fiindcă el nu sunase. 
Era copilul lor. Şi aveau dreptul să ştie ce se întâmpla cu el. 

-Mat, te sun eu înapoi. A preluat celălalt apel. Domnul 
Anderson? 

-Slavă Domnului, căpitane, ne-am făcut atâtea griji. Rachel e 
OK? 

„Rahat!“ 

-Domnule Anderson, Rachel nu se afla la adresa pe care mi-a 
dat-o. Incercăm în continuare să îi dăm de urmă şi suntem pe 
calea cea bună. 

-Nu era acolo? Cum adică? 

-Nu ştiu, domnule. Chiar nu ştiu. 


Doi tineri, plini de elan şi de aroganță, au intrat pe uşa 
hostelului Cat & Moose şi s-au îndreptat spre femeia grăsuţă 
aflată la recepţie. 

-Bună! a salutat-o zâmbind bărbatul negru. Am venit să luăm 
lucrurile lui Rachel. 

-Ale cui? 

-Ale lui Rachel Anderson, americanca. Ştii, cea care fusese 
dată dispărută. 

-Sunteţi de la poliţie? 

-Nu, suntem nişte prieteni de-ai ei. 

-Oare nu te cunosc de undeva? a întrebat fata cu forme 
generoase. 

-Nu cred. Deci unde e bagajul? 

-La ea în cameră. Il păzeşte poliţia. Au găsit-o? 

-Poliția e în cameră? 


Tonul devenise brusc mai puţin amabil. 

-Da, au arme şi tot tacâmul. Va trebui să vorbiţi cu ei. Au 
găsit-o pe fată? 

Cei doi nu au răspuns. S-au uitat unul la altul. Apoi s-au întors 
şi au pornit spre uşă. 

-Hei! a strigat fata după ei, dar tinerii nu s-au obosit să 
privească în urmă. Recepţionera a dat ocol biroului şi s-a repezit 
afară, pe trotuar. l-a văzut mergând repede pe Long Street. S-au 
uitat o singură dată peste umăr, apoi au luat-o pe după colţ. 

-Te cunosc, a spus ea, şi s-a grăbit să intre în hotel şi să urce 
la cei doi poliţişti care păzeau bagajul lui Rachel. 


Bărbatul încerca să-i scoată încălţămintea. Rachel şi-a apăsat 
cu toată puterea tălpile de cimentul podelei, aşa că tânărul a 
scos o înjurătură, s-a dus lângă ea şi a lovit-o zdravăn cu 
cizmele. 

Picioarele i-au alunecat în faţă, şi Rachel s-a prăbuşit şi s-a 
lovit de podea. S-a forţat să se scoale şi să-şi ascundă din nou 
tălpile sub ea, dar unul dintre ceilalţi bărbaţi a prins-o şi a 
strâns-o cu sălbăticie. 

- Da’ ştiu că eşti o figură, a spus Jay. 

A scuipat spre el, însă nu l-a nimerit. S-a zbătut, încercând să 
se elibereze din strânsoare, dar fără succes. Jay a început să-i 
desfacă şireturile şi i-a scos unul dintre pantofii de sport. S-a 
strâmbat din cauza mirosului. 

-Voi, târfele astea nenorocite de americance, nu vă schimbaţi 
niciodată şosetele? 

Rachel a dat din nou să îl scuipe, însă iar a ratat. Acum îi 
desfăcea şi celălalt şiret; i-a scos pantoful de sport, l-a azvârlit 
deoparte şi i-a smuls ambele şosete. 

-Mai bine ai ţine-o de picior, i-a spus el unui al treilea bărbat. 
O s-o doară de o să-şi iasă din minţi. 

S-a întins şi a luat foarfeca de grădină, un instrument mare 
cu mânere verzi. 

-OK, pentru ultima oară, unde e filmul video? 

-Mort şi îngropat, a răspuns ea. 

Acum o ţineau doi bărbaţi de picioare, apăsând dureros, cu 
toată greutatea lor, şi ţintuind-o pe podeaua de ciment. 

-Nu, i-a spus Jay unuia din ei. Vreau să vadă ce fac. Dă-te 


puţin mai încolo. 

l-a înşfăcat piciorul drept, înconjurând cu mâna talpa şi 
degetul mare. A apropiat foarfeca şi i-a prins degetul mic între 
lame. Fata s-a zbătut din răsputeri. Dar n-avea cum să le facă 
faţă. Bărbatul a închis mânerele foarfecii. Durerea a fost 
imediată şi copleşitoare. Fără să vrea, a urlat, scoțând un sunet 
de care nu ştia că era capabilă. 

Sângele s-a lipit de lamele argintii. Jay a scuturat foarfeca, şi 
bucăţile de carne şi de unghie au căzut pe podea. 

-Nenorocita asta mică..., a spus bărbatul care o ţinea de 
piciorul drept chicotind nervos. 

Rachel a ţipat isterică. 

-Unde e filmul? a întrebat Jay apucând-o din nou de picior. 

-Du-te dracului! a strigat ea. Bărbatul a rânijit, a strâns-o de 
picior, i-a prins al doilea deget între lamele foarfecii şi a tăiat. 

-In bagajele mele, a urlat ea, incapabilă să mai suporte 
durerea, violenţa şi umilinţa la care era supusă. 

-Bun. Unde sunt bagajele? 

-La hostel. 

Telefonul lui Jay a sunat, şi au tresărit cu toţii, înspăimântați. 


Administratorul spitalului a trecut prin uşile de sticlă ţinând în 
mâini un sac mare de plastic transparent prin care se vedeau 
haine pătate de sânge. Griessel ia spus lui Bill Anderson: 

- Domnule, îmi pare rău, dar trebuie să închid. Dacă aflu 
ceva, vă sun, promit. 

Tăcerea s-a aşternut la celălalt capăt al firului. 

-Nu cred că promisiunile dumneavoastră înseamnă aşa mult. 

Apoi s-a auzit un declic în clipa când americanul a închis 
telefonul. Griessel a rămas înmărmurit, sfâşiat între sentimentul 
că i se făcuse o nedreptate şi conştientizarea faptului că şi el, în 
calitate de tată, ar fi simţit la fel. 

Administratorul i-a întins sacul de plastic. 

-Căpitane, asta e tot ce avem. Nu ştiu dacă îţi va fi de mare 
folos. 

Benny a revenit la realitate, şi-a băgat telefonul în buzunar şi 
a luat sacul 
de plastic în mâini. 

-Nu aveţi pe aici o pereche de mănuşi din cauciuc? 


-Domnişoară, adu-i, te rog, domnului căpitan o pereche de 
mănuşi chirurgicale, a cerut doctoriţa. Asistenta s-a grăbit să 
plece. Asta e tot, căpitane? 

-Doctore, colega mea, inspectorul Kaleni? 

-Femeia de culoare? 

-Da. Aveţi vreo veste în privinţa ei? 

-Şansele ei de supravieţuire sunt mai mari decât ale 
tânărului. Plaga împuşcată din gât... se pare că oasele 
maxilarului au deviat proiectilul, aşa că a fost afectată doar 
marginea arterei carotide, deasupra celei de-a patra vertebre 
cervicale. Din câte am aflat, a primit ajutor la locul crimei pentru 
stoparea hemoragiei, fapt care a contat enorm. 

-O să supravieţuiască? 

-E prea devreme ca să mă pronunţ. 

Asistenta s-a întors cu mănuşile chirurgicale. 

-Mulţumesc, a zis Griessel. 

-Să mă anunţaţi dacă mai aveţi nevoie de ceva, a spus 
doctoriţa îndreptându-se spre lift. 

-Multumesc foarte mult, doamnă doctor. 

Benny a aşezat sacul de plastic pe biroul asistentelor. Şi-a 
tras în grabă mănuşile. O pereche de pantaloni, o cămaşă, nişte 
ghete maro... A deschis sacul şi a scos cămaşa. Era, de fapt, un 
tricou alb, pătat de sânge. Fără buzunar la piept. A scos 
încălţămintea şi a dat-o deoparte. Apoi pantalonii, nişte blugi cu 
o curea de piele uzată. A pipăit buzunarele, a scos un lanţ de 
chei şi l-a examinat. Chei de maşină, având inscripționată marca 
Mazda, apoi alte patru chei - două de la uşa de intrare în casă şi 
alte două mai mici. De lacăt? Asta nu-l ajuta cu nimic. A pus şi 
cheile deoparte, lângă ghete. Nu mai era nimic altceva în acel 
buzunar. În celălalt, a dat de o batistă curată, împăturită cu 
grijă. A întors pantalonii pe dos şi şi-a dat imediat seama că 
buzunarele din spate erau goale. Dar ceva atârna de curea, 
ceva greu, un etui din piele maro- ruginie, cu clapă, înăuntrul 
căruia era un obiect. A deschis repede clapa. 

Pe clapă era scris ceva, dar s-a concentrat mai întâi asupra 
conţinutului etuiului - un briceag Leatherman. L-a scos. Mâner 
roşu, inscripţionat cu marca Leatherman şi cu denumirea 
modelului: „Juice Cs4“. Ustensila multifuncţională nu era nouă şi 
părea să fi fost folosită. Amprente, da, de pe ea se puteau 
preleva amprente. Şi-a îndreptat atenţia asupra clapei. In 


interior erau scrise cu marker permanent trei litere: „A.O.A.“ 

Iniţiale? 

Cum dracu' te cheamă, nenorocitule? Andries? Şi-a amintit 
de Joubert şi de literele notate de Mbali. Jas. Trebuia să-l sune 
pe Mat înapoi, dar mai întâi să termine cu ce avea de făcut. A 
introdus briceagul Leatherman în etui şi s-a întors la conţinutul 
sacului de plastic. Înăuntru nu mai rămăseseră decât o pereche 
de chiloţi şi o alta de ciorapi. Le-a scos şi le-a întors pe toate 
feţele, în căutarea unor iniţiale, a unei etichete de la vreo 
spălătorie, orice, dar n-a găsit nimic. „A.O.A.“ 

„Jas?“ 

-Domnişoară, i s-a adresat asistentei, aveți cumva o pungă 
mică din plastic? 

A scos cureaua maro de la pantaloni şi a desfăcut etuiul prins 
de ea. 

Femeia a aprobat din cap ascultătoare şi dornică să-l ajute, 
luând exemplul şefei. 

A cotrobăit pe sub birou şi a dat la iveală o punguliţă de 
medicamente goală. 

-Perfect, a spus Griessel, mersi mult. A băgat briceagul cu 
totul înăuntru. Apoi a pus etuiul în buzunarul de la cămaşă. A 
vârât hainele înapoi în sac. Asistenta îl urmărea cu o privire 
atentă, ca şi cum se aştepta ca, din clipă în clipă, să facă un 
miracol. 

Şi-a scos mănuşile chirurgicale şi sa uitat dezorientat în jur. 
Unde putea să le arunce? 

-Daţi-mi-le mie, a spus cu blândeţe asistenta medicală. 

| le-a întins dând din cap în semn de mulţumire, a scos din 
buzunar telefonul mobil şi l-a sunat pe Mat Joubert. 

-Benny, a răspuns acesta cu vocea lui profundă. 

-Jas, aşa ai zis? a întrebat Griessel. 

-JAS. Trei litere. Ai găsit ceva? 

-Alte trei litere. A.O.A. Cu puncte între ele. Cred că sunt 
inițialele individului. 

-Sau poate o abreviere? 

-S-ar putea. 

-J.A.S. Şi asta ar putea fi tot o abreviere, nu ştiu ce să zic... 
Sau un suspect îmbrăcat cu o astfel de haină, pe o vreme ca 
asta. 

O scânteie s-a aprins undeva într-un cotlon al minţii lui 


Griessel, două idei care îi trecuseră prin cap şi acum se legau 
între ele... Apoi a dispărut. 

-Repetă, te rog. 

-Am zis că J.A.S. ar putea fi tot o abreviere. 

Nimic, viziunea dispăruse, fără a lăsa vreo urmă. 

A auzit în ureche sunetul care îl avertiza că avea un apel în 
aşteptare. S-a uitat la ecran. Dispeceratul din Caledon Square. 

-Mat, mă mai sună cineva, trebuie să răspund. VOrbim mai 
încolo. A preluat celălalt apel şi s-a prezentat: Griessel la 
telefon. 

-Căpitane, doi bărbaţi tocmai au încercat să ridice bagajul 
fetei de la Cat & Moose. 

Benny a simţit cum îi zvâcneşte inima în piept. 

-Ați pus mâna pe ticăloşi? 

-Nu, căpitane, au plecat în fugă, dar ni s-a comunicat că 
recepţionera l-a recunoscut pe unul dintre ei. 

-lisuse! a exclamat Griessel înşfăcând sacul din plastic şi 
luând-o la fugă. Am plecat! 

-OK, căpitane. 

-Cum naiba ai aflat că am fost avansat? a întrebat Griessel 
năvălind în stradă şi fiind cât pe ce să trântească la pământ 
două eleve. 

-Veştile bune circulă repede, a răspuns sergentul, dar 
Griessel nu l-a auzit. Era prea ocupat să-şi ceară scuze fetelor. 


40 


Femeia de la administraţia poliţiei metropolitane a scos un 
formular din dosar. S-a uitat lung la el, s-a încruntat şi a spus: 

-Asta-i ciudat. 

Vusi a aşteptat explicaţiile. Derutată, femeia a lăsat 
formularul deoparte şi a început să răsfoiască prin dosar, 
căutând ceva. 

-Nu se poate să... 

-Doamnă, care e problema? 

-Nu găsesc chitanţa. 

-Ce chitanţă? 

Femeia a renunţat să cotrobăie prin dosar şi a început să 
scoată documente dintr-un coş de gunoi din care se înălța un 
morman de hârtii. 

-În formular se precizează că au fost plătite cheltuielile de 
custodie şi amenda... 

-N-ar ajuta dacă am şti a cui este semnătura? 

-Oamenii ăştia semnează cu picioarele. A continuat să 
răvăşească hârtiile din coş, fără să găsească nimic, apoi a luat 
formularul şi a arătat cu degetul: Uite, rubricile sunt clar 
marcate - contravenţie în trafic, amenda plătită şi taxa de 
eliberare a maşinii din custodia noastră. Şi totuşi, chitanţa nu e 
nicăieri... 

-Asta e singura modalitate prin care poţi ridica vehiculul din 
parcul auto al poliţiei? 

-Nu, celelalte opţiuni sunt ordinul judecătoresc şi procesul cu 
poliţia câştigat. l-a arătat rubricile din formular. Dar şi pentru 
confirmarea acestora e nevoie de documentaţie. 

-Doamnă, vă rog, semnătura... Femeia s-a holbat la 
mâzgăleala din partea de jos a formularului. 


-Pare... nu ştiu ce să zic, dar pare semnătura lui Jerry. 

-Care Jerry? 

-Inspectorul Jeremy Oerson. Dar nu sunt sigură... Seamănă 
totuşi cu semnătura lui. 

-Nu putem afla? 

-Asta e treaba ta. Eu n-am timp, sunt îngropată în hârtii. 

-Puteți să-mi faceţi o copie după formular? 

-Cinci ranzi. 

Vusi şi-a căutat portofelul. 

-Nu, nu poţi plăti la mine, ci la casieria de la parter. Pe urmă 
îmi aduci chitanţa. 

Inspectorul Vusi Ndabeni i-a aruncat o privire iritată; începea 
să-şi piardă răbdarea. 

-Ar fi mai uşor să-l întreb direct pe Oerson. 

- Biroul lui e la etajul doi. 


Fransman Dekker l-a văzut pe Griessel fugind pe după colţul 
spitalului City Park şi l-a strigat, dar detectivul alb dispăruse. 
Poate că era mai bine aşa, pentru că oricum intenţiona să o ia 
de la capăt, să cercetezele pistele pe care Griessel le acoperise 
în dimineaţa aceea. Voia să stea din nou de vorbă cu Alexa. Din 
orice perspectivă ar fi privit cazul, îi era clar că ucigaşul era un 
apropiat al lui Adam Barnard. Cineva care avea informaţii din 
interior. 

Dar nu la modul descris de Michele Malherbe. „Din păcate, 
situaţia Alexandrei este cunoscută de toată lumea. Mai ales de 
cei din industria muzicală." Le ştia el pe cele de teapa ei, care 
auzeau, vedeau şi comentau totul, chipurile fără să facă vreun 
rău nimănui. Stătuse acolo, în faţa lui, plină de demnitate - vezi, 
sunt o femeie afrikaander decentă, un stâlp al comunităţii, şi 
acum sunt tare îndurerată -, dar de tras, şi-o trăsese cu Barnard, 
şi asta pe vremea când erau amândoi căsătoriţi. El, Fransman 
Dekker, cunoştea prea bine genul: îmbrăcate ca nişte călugăriţe, 
țâfnoase şi mereu cu nasul pe sus, deveneau nişte tigroaice în 
pat. Avusese de-a face cu una de genul ăsta cu un an în urmă, o 
femeie albă, vecina unei victime răpite cu maşina. Bătuse la 
uşă, în căutare de martori. Ei îi fusese frică să deschidă, 
privindu-l cu ochi mari din spatele ochelarilor, bluza încheiată 
până la gât. Cu puţin trecută de patruzeci de ani, casnică, soţul 


la muncă şi copiii la şcoală. După ce terminase de pus 
întrebările, sesizase ceva în atitudinea ei - nu voia să-l lase să 
plece. „N-ai vrea o ceaşcă de ceai?“ Nici măcar n-avusese curaj 
să se uite în ochii lui. Atunci îşi dăduse seama, fiindcă nu i se 
întâmpla pentru prima oară. Acceptase invitaţia, curios să vadă 
ce se afla dincolo de hainele caste. Şi preluase iniţiativa în 
conversaţie: „Cred că ţi-e tare greu să stai aşa, singură, în 
casă“. Şi, înainte să-şi fi terminat cafeaua, ea îi povestise totul 
despre căsnicia ei, care trecea prin momente de cumpănă, iar el 
ştiuse să scoată sunetele de compătimire potrivite şi să o 
pregătească, să o facă să se deschidă. Zece minute mai târziu, 
se năpustiseră unul asupra celuilalt, iar ea era înfometată, 
înfometată, înfometată, fusese nevoit să o ţină de mâini ca să 
nul zgărie. 

- Sunt însurat. Trebuia s-o împiedice să-i lase urme pe 
spate. Ce corp! O adevărată tigroaică. 

Şi ce cuvinte scosese din ea în timp ce o regulase pe 
canapeaua aia mare şi albă din camera de zi! 

Şi-a scos legitimaţia SAPS, a ținut- o în sus pentru ca 
recepţionera de la spitalul City Park să o poată vedea bine şi a 
spus: 

-Vreau să vorbesc cu Alexandra Barnard. 

-Ah, o clipă vă rog, a spus femeia şi a ridicat receptorul. 


Preţ de o clipă, în momentul când a ajuns la maşină, Griessel 
s-a gândit dacă nu cumva era mai bine să alerge cele şase 
cvartale, dar ce se făcea dacă de acolo trebuia să se grăbească 
într-o altă direcţie?... A sărit în maşină şi a demarat. Telefonul a 
sunat. A înjurat, chinuindu-se să-l scoată din buzunar. 

FRITZ. Fiul lui. Amintirile despre ceea ce făcuse în noaptea 
precedentă au năvălit asupra lui, iar întâlnirea cu Anna, din 
seara aceea, la ora şapte, l-a făcut să se uite instinctiv la ceas. 
Trei fără un sfert; mai erau patru ore. S-o sune şi să-i spună că 
s-ar putea să nu ajungă? 

- Fritz? a spus în telefon, întrebându-se dacă fiul său ştia ceva 
despre intenţiile Annei. 

-Tată, am terminat cu şcoala. 

-Ce înseamnă asta? 

-Tată, avem un spectacol mare... 


-Avem? 

-Da, adică noi, formaţia. „Wet en Orde“, ăsta e numele 
formaţiei, dar nu se scrie cu „en“, ci cu semnul ăla pentru „şi“, 
care seamănă cu „s“. 

-Un semn grafic. 

-Mă rog. Wet en Orde, ca la poliţie, Lege şi Ordine, a fost 
ideea mea, tati. Nu crezi că e cool? 

-Şi de-asta nu vrei să te mai duci la şcoală? 

-Da, tată, cântăm în deschidere la spectacolele din turneul lui 
Gian Groen şi Zinkplaat, ne dau douăzeci şi cinci de mii pe lună, 
adică mai bine de şase mii de persoană. 

-Şi ce-i cu asta? 

-Nu mai am de ce să-mi pierd vremea cu şcoala, tati. 


Chestorul provinciei Western Cape a primit legătura la ora 
14.48. Micul Xhosa a răspuns, prevenit de secretară că îl căuta 
Dan Burton, consulul american. 

-Da, domnule Burton. 

-Domnule chestor, puteţi, vă rog, să îmi spuneţi ce se 
întâmplă? 

Bărbatul a luat poziţia de drepţi în spatele biroului. 

-Da, domnule, vă pot spune. Toţi agenţii noştri disponibili au 
fost mobilizați să o caute pe fată. Ofiţerul pe care noi îl 
considerăm cel mai bun detectiv din peninsulă coordonează 
ancheta şi facem tot ce ne stă în putinţă pentru a da de urma 
tinerei. 

-Da, înţeleg, însă tocmai am primit un telefon din partea 
părinţilor ei, care sunt foarte, foarte îngrijoraţi. Din câte am 
înţeles, la un moment dat fata era în siguranţă, l-a sunat pe 
căpitanul Ghreezil, numai că el a pierdut timpul şi, când a ajuns 
acolo, fata nu mai era. 

-Nu acestea sunt informaţiile pe care le-am primit eu. 

-Ştiţi măcar ce se întâmplă acolo? Cine sunt oamenii aceia? 
Şi de ce o vânează ca pe un animal? 

-Nu, domnule, la asta nu aş putea să vă răspund. Darvă pot 
spune că facem tot ce este omeneşte posibil pentru a o găsi pe 
fată. _ 

-Se pare, domnule, că asta nu e de ajuns. Imi pare rău, dar 
mă văd nevoit să sun la ministru. Ceva trebuie făcut. 


Chestorul a ieşit de după birou. 

-Ei bine, domnule, sigur, puteţi suna la minister. Deşi nu ştiu 
ce altceva 
am mai putea face. 

A pus receptorul în furcă şi a ieşit din încăpere, luând-o pe 
hol spre biroul lui John Afrika. Pe drum, a rostit printre dinţi o 
vorbă în limba lui maternă, ecoul izbindu-se de pereţi. 


Nu-i auzea certându-se de cealaltă parte a uşii din lemn. 
Stătea cu spatele gol lipit de stâlp, cu dureri îngrozitoare în 
picioare, cu sângele încă şiroind din tălpi şi cu degetele tăiate 
zăcând în continuare pe podeaua de ciment. Capul i-a căzut în 
piept, şi a plâns, lacrimi şi secreţii scurgându-i-se din nas, gură 
şi ochi şi amestecându-se între ele. 

Nu îi mai rămăsese nimic. 

Nimic. 


Inspectorul Jeremy Oerson era pe teren, asta i s-a spus lui 
Vusi Ndabeni. Putea să ia legătura cu el pe telefonul mobil. 
Avuseseră aceeaşi atitudine rezervată, de genul „nu e treaba 
mea“, acelaşi aer de superioritate prost mascat pe care nu 
reuşea să şi-l explice. Aşa fusese toată ziua - mai întâi tipul cu 
coadă de cal de la clubul de noapte şi rusoaica aceea, pe urmă 
ofiţerul de la parcul auto şi femeia de la administraţie; nimănui 
nu-i păsa. In oraşul acesta, nimeni nu se gândea decât la propria 
persoană. Şi-a înăbuşit frustrarea şi sentimentul de nesiguranţă 
tot mai apăsător. Trebuia să-i înţeleagă pe aceşti oameni - asta 
era singura soluţie pentru a-i da de cap. Şi-a notat numărul de 
telefon al lui Oerson, dar, înainte să apuce să sune, a fost 
atenţionat: 

-lată-l! 

Vusi s-a întors. L-a recunoscut imediat: era bărbatul pe care îl 
văzuse în dimineaţa aceea la biserică. Uniforma nu mai arăta 
acum la fel de impecabilă, iar faţa îi lucea de transpiraţie. 

-Inspector Oerson? a întrebat. 

-Ce-i? a răspuns omul nervos şi grăbit, vizibil deranjat. 

-Sunt inspectorul Vusumuzi Ndabeni de la SAPS. Mă aflu aici 
în legătură cu un vehicul care a fost eliberat de sub custodia 


dumneavoastră astăzi, la ora douăsprezece şi treizeci şi patru 
de minute, o autodubă Peugeot Boxer, numărul de înmatriculare 
patru- zero-nouă, trei-patru-unu... 

-Şi? 

Oerson continua să meargă spre birou. Vusi l-a urmat, uimit 
de comportamentul lui. 

-Se pare că dumneata ai semnat formularul de eliberare a 
maşinii. 

-Ai idee câte formulare dintr-astea semnez eu? 

Oerson stătea acum în faţa uşii închise a biroului său. 

Vusi a luato gură de aer. 

- Inspectore, aţi fost la scena crimei în această dimineaţă, 
vă amintiţi, tânăra americană... 

-Şi? 

-Vehiculul despre care vorbesc a fost folosit pentru răpirea 
prietenei fetei. E singurul indiciu. Fata se află în mare pericol. 

-N-am cum să te ajut. N-am făcut altceva decât să semnez 
formularul, a spus Oerson ridicând din umeri şi punând mâna pe 
clanţă. In fiecare zi vin fuga aici fetele alea de la administraţie 
ca să le semnez diverse formulare. Eu doar mă asigur că e totul 
în ordine. 

Din spatele uşii s-a auzit telefonul sunând. 

-Pe mine mă caută, a spus Oerson şi a deschis uşa. 

-Şi era totul în ordine cu vehiculul? 

-Sigur, altfel n-aş fi semnat. 

Telefonul continua să ţârăie. 

-Dar mi s-a spus că nu există chitanţă. 

-Totul era OK când am semnat eu formularul, a spus Oerson 
intrând în 
birou şi închizând uşa în urma lui. 

Vusi a rămas ca trăsnit pe hol. 

Cum puteau unii oameni să se poarte în asemenea hal? 

S-a sprijinit cu mâna de tocul uşii. Nu trebuia să-şi facă sânge 
rău. Avea o sarcină de îndeplinit. Trebuia să meargă pe firul 
problemei, de la cap la coadă. Cu ce începeai dacă voiai să scoţi 
un vehicul de sub custodia poliţiei? Cine se ocupa de verificarea 
documentelor? Ţi se cerea vreun act de identitate? 

A oftat, gata să se întoarcă şi să plece, când a auzit prin 
perete vocea lui Oerson rostind un nume care îi era familiar... 
„Cat and Moose... Stai aşa, nu închide..." 


A încremenit, şocat. 

Uşa s-a deschis brusc. Oerson l-a privit acuzator. 

-Ce naiba mai cauţi aici? 

-Nimic, a spus Vusi şi s-a îndepărtat. La jumătatea 
coridorului, a întors capul. Oerson stătea rezemat de uşă, 
urmărindu-l. A continuat să meargă. După o clipă, a auzit uşa 
închizându-se. S-a oprit în faţa scărilor. 

Cat & Moose? Ce treabă avea Oerson cu hotelul? 

Coincidenţă? 

Oerson fusese acolo de dimineaţă, şi încă foarte devreme. Ce 
căuta acolo 
un inspector superior de la poliţia metropolitană? 

El descoperise rucsacul lui Erin Russel şi li-l adusese, plin de 
îngâmfare, dar asta după ce răscolise prin el. lar la club îl auzise 
pe Benny Griessel vorbind la telefon cu Fransman Dekker. li 
spusese să-l sune pe Oerson în legătură cu sacul pe care îl 
găsiseră oamenii lui. 

Şi tot Oerson fusese cel care semnase formularul. Atitudinea 
lui, aroganţa, transpiraţia de pe frunte. 

Cat & Moose. 

Şarpele din iarbă. 

S-a gândit dacă să-l sune sau nu pe Griessel. A hotărât că nu 
era cazul. Benny avea şi aşa prea multe pe cap. 

S-a răsucit pe călcâie şi a luat-o înapoi spre uşa închisă a 
biroului inspectorului Oerson. 


41 


Lui Fransman Dekker i s-a comunicat că pe moment nu 


putea discuta cu Alexandra Barnard. „Medicul zice că a fost 
sedată“, asta de parcă medicul era însuşi Dumnezeu. S-a 
înfuriat rău. „Ce-i cu obsesia asta a voastră cu ce zice sau nu 
zice doctorul? la mai dă-l dracului!“, asta meritau să li se spună, 
dar el şi-a păstrat cumpătul. Vorbele rostite în dimineaţa aceea 
de Benny Griessel îşi atinseseră ţinta. 

„Mi s-a spus că eşti un tip ambițios. Acum ascultă-mă bine, 
eu mi-am ratat cariera pentru că nu m-am controlat, pentru că 
m-am lăsat dus de val.“ 

Fusese pentru prima oară în viaţa lui când cineva îi vorbise 
astfel. Pentru prima oară când cineva îşi dăduse osteneala. Se 
săturase de câte discursuri înghiţise de-a lungul timpului, dar 
alea nu erau de obicei decât critici sau avertismente. Griessel i 
se adresase altfel. 

-Când credeţi că o să pot discuta cu ea? a întrebat-o pe 
asistentă, stăpânindu-şi nervii. 

-Doctorul zice că după ora patru, când va trece efectul 
sedativelor. 

Dekker s-a uitat la ceas. Trei fără zece. Mai bine ar mânca 
ceva; simţea o 
gaură în stomac şi i se făcuse şi sete. Asta avea să-i dea răgazul 
de a-şi face ordine în gânduri. In plus, ce altceva îi rămânea de 
făcut, din moment ce le dăduse voie lui Josh şi Melindei Geyser 
să meargă acasă? „Dar să mă anunţaţi dacă aveţi de gând să 
plecaţi din oraş“ - aşa îi ameninţase, apoi se ferise de privirile 
lor încărcate de reproşuri. Pe urmă, se dusese la Natasha şi îi 
spusese: „Poți să-mi dai datele de contact ale tuturor 
angajaţilor?" lar ea se uitase indignată la el, cu aerul că ştia ea 
de ce îi cerea aceste informaţii. 

A ieşit pe uşa spitalului mort de foame. 


Vusi stătea la uşa închisă a biroului lui Oerson, trăgând cu 
urechea. L-a auzit vorbind în engleză. „Dar dacă ei nu ştiu ce 
anume căutăm, mai bine mai aşteptăm. Mai devreme sau mai 
târziu, o să mute lucrurile de acolo.“ Tăcere prelungită. „E o 
chestie sigură?“ Un hohot de râs scurt, dispreţuitor, un soi de 
lătrat. Şi apoi vorbele care i-au îngheţat sângele în vine lui 
Vusumuzi Ndabeni: „Mai întâi să ne asigurăm că e totul în 


regulă, şi pe urmă să o ucidem pe târfă. Înainte să strice totul. 
Dar aşteptaţi-mă şi pe mine, vreau să văd...“ 

Mâna lui Vusi a coborât spre pistolul prins în toc şi l-a 
înşfăcat. A ridicat mâna stângă ca să împingă uşa şi a văzut că 
tremura; atunci şi-a dat seama că inima îi bătea să-i spargă 
pieptul şi că respira greu, cuprins de panică. 

„Nu, totul e bine. N-au nimic împotriva mea, nici o dovadă“, |- 
a auzit pe Oerson rostind, plin de îngâmfare. 

Asta l-a pus imediat pe gânduri. A încremenit în faţa uşii. Nu 
avea decât nişte simple bănuieli şi câteva crâmpeie dintr-o 
conversaţie la care trăsese cu urechea. Şi-a imaginat scena care 
avea să urmeze: se năpustea în birou, Oerson nega orice 
implicare, îl aresta, dar el refuza să coopereze, cerea un avocat 
şi totul dura ore în şir, timp în care fata avea să fie ucisă. 
Cuvântul lui Oerson împotriva cuvântului său. 

„Hai că vin şi eu acolo. Aşteptaţi- mă“, a spus Oerson. 

Vusi Ndabeni a spus în gând o rugăciune. Ce trebuia să facă? 

Şi-a băgat pistolul înapoi în toc, s-a întors şi a luat-o la fugă 
pe hol. Trebuia să-l urmărească pe Oerson. Şi, între timp, să ia 
legătura cu Benny. 

Doamne, Dumnezeule! Cu nici un chip nu trebuia să-l scape 
pe individ. 


Pe Long Street nu era nici un loc de parcare. O maşină de 
patrulare SAPS blocase deja o altă maşină, oprind în dreptul ei. 
Griessel a urcat două roţi ale maşinii pe trotuarul mai lat din 
faţa sediului agenţiei Travel Centre - Safari Tour Specialists de 
lângă hotelul Cat & Moose, a sărit din maşină şi, văzând-o cam 
la o sută de metri distanţă pe taxatoarea parcării, şi-a dat 
seama că avea să fie amendat. A murmurat printre dinţi o 
înjurătură, a încuiat portiera şi a sprintat spre intrarea pensiunii, 
vopsită ţipător în roz şi portocaliu. S-a dat la o parte din calea 
unui cuplu tânăr care discuta într-o limbă necunoscută. Fata cea 
rotofeie stătea în spatele biroului de recepţie, prinsă într-o 
conversaţie animată cu doi poliţişti în uniformă, una dintre 
patrulele trimise de secţia din Caledon Square. S-a repezit spre 
ei. Fata nu l-a recunoscut. A trebuit să se prezinte. 

-Benny Griessel, SAPS. Am fost aici azi-dimineaţă. Am înţeles 
că l-ai recunoscut pe unul dintre bărbaţi. 


Chipul fetei s-a schimbat cât ai clipi de la cel de recepţioneră 
nesigură pe sine la cel de martor ocular indignat. 

-Asta le spuneam şi colegilor dumneavoastră, tipii pur şi 
simplu au intrat şi au cerut să ia bagajele fetei, ce ziceţi, ce 
tupeu pe capul lor, nu? 

-Şi l-ai recunoscut pe unul dintre ei? 

-Au încercat să mă fraierească, au zis că sunt prieteni cu fata, 
da' ce, mă cred proastă? 

-Dar îl cunoşti pe unul dintre ei? 

-Nu, nu îl cunosc personal, dar l- am mai văzut. Aşa că le-am 
spus: „Băieți, de ce nu vorbiţi voi cu echipa SWAT*?“, şi indivizii 
au încremenit pur şi simplu, şi pe urmă... 

-Ce echipă SWAT? a întrebat Griessel. 

-Ei, colegii ăia ai voştri care păzesc valiza fetei, la ea în 
cameră, şi pe urmă îi văd că se îndepărtează grăbiţi. 

-Domnişoară, unde l-ai mai văzut pe acel bărbat? 

-Pe aici... 

Şi-a fluturat mâna. Griessel nu era sigur la ce se referea. 

-Aici, în hostel? 

-Păi, se poate să fi fost şi aici, dar vă spun, l-am văzut prin 
zonă, sigur lucrează în industrie. 

-Care industrie? 

-Industria turismului, evident, a spus fata pe un ton care 
sugera că asta era de la sine înţeles. 

-Uite ce-i, a spus Griessel disperat că noua pistă s-ar putea 
dovedi inutilă. Viaţa unei fete depinde de posibilitatea 
identificării individului ăstuia, aşa că, te rog, încearcă să-ţi 
aminteşti unde l-ai mai văzut... 

-Chiar aşa? Responsabilitatea îi apăsa acum greu pe umeri, 
iar locul indignării a fost luat de entuziasm. Ei bine, staţi să mă 
gândesc... Ştiu sigur că l-am zărit la cafenea... 

-Care cafenea? 

-Cea de pe Long Street. 

-Lucrează acolo? 

-Nu, nu, era client... 

Adâncită în gânduri, cu ochii mijiţi, întruchiparea concentrării. 

Griessel a încercat o altă abordare. 

-Poți să-l descrii? 

-Negru. Înalt. Un tip chipeş, douăzeci şi ceva de ani... Faţa 
fetei s-a luminat dintr-odată. E slab, ştii, ca toţi ceilalţi ghizi... 


Cred că l-am văzut în cafenea cu ceilalţi ghizi... da, asta trebuie 
să fie... 

Dar Benny Griessel nu o mai asculta, căci acea străfulgerare 
alunecoasă îi invada din nou mintea şi trebuia să o facă pe fată 
să tacă. 

-Stai, aşteaptă... 

-Ce-i? a întrebat ea, dar detectivul nu i-a răspuns. 

Şi-a trecut mâna prin păr şi şi-a coborât-o spre gât. S-a 
scărpinat în dosul urechii, cu capul plecat, gândurile i se 
învălmăşeau în cap, trebuia să le pună în ordine. In dimineaţa 
aceea... A privit în dreapta, spre locul unde îl interogaseră pe 
Oliver Sands. Asta se chinuise să-şi amintească toată după- 
amiaza, conversaţia aceea. A încercat să o reconstituie, 
bâjbâind prin mulţimea de informaţii adunate peste zi. Ollie le 
povestise despre club, despre ce făcuseră fetele acolo... 

Nu. Nu era asta. 

S-a uitat la fata de la recepţie, care părea dezamăgită că 
fusese redusă la tăcere. Ce spusese? „E slab, ştiţi, ca toţi ceilalţi 
ghizi.“ Da, vorbele astea declanşaseră scânteia în el. Ghizii. Ce 
zisese Sands despre ghizi? Vusi fusese cel care pusese 
întrebările. Încercase să afle cine mai fusese împreună cu fetele 
la club. Şi Sands răspunsese că fusese o gaşcă întreagă. Un 
grup. Şi, la un moment dat, menţionase faptul că şi ghizii 
fuseseră prezenţi. 

„lisuse“, şi-a spus Griessel. Era aproape, atât de aproape să 
descopere ceea ce îl sâcâise toată ziua. Doamne, dac-ar putea 
să-şi dea seama despre ce era vorba. A făcut inconştient un 
gest de frustrare, fără să-i bage în seamă pe cei doi poliţişti în 
uniformă şi pe fată, care se zgâiau, uşor îngrijoraţi, la el. 

Telefonul a început să-i sune în buzunar. L-a ignorat. Nu, nu 
acum. A încercat să-şi stoarcă din creier toate cuvintele rostite 
în dimineaţa aceea în cursul interogatoriului lui Sands. Şi-a 
sprijinit mâinile pe biroul de la recepţie şi şi-a plecat capul. Fata 
a făcut o jumătate de pas în spate. 


Cu telefonul la ureche, Vusi Ndabeni a ascultat ţărâitul, 
urmărindu-l pe Jeremy Oerson cum ieşea în grabă din clădirea 
poliţiei metropolitane şi o lua spre parcare. 

-Răspunde, Benny, răspunde, s-a rugat Vusi, apoi s-a 


îndreptat rapid spre propria maşină. 

L-a văzut pe Oerson urcând într-un Nissan Sentra cu logoul 
poliţiei metropolitane inscripționat pe  portieră. Telefonul 
continua să sune. 

-Hai, Benny, răspunde, te rog. Ţârâitul s-a întrerupt şi a intrat 
mesageria vocală. Vusi şi-a descuiat maşina şi a sărit înăuntru. 


- Vă simţiţi bine? a întrebat recepţionera de la Cat & Moose. 

Unul dintre agenţii de poliţie a înţeles ce se întâmpla şi i-a 
făcut semn să tacă ducându-şi degetul la buze. 

Benny stătea nemişcat. El cu Vusi şi cu Oliver Sands. La 
masă. Sands le povesteşte că fac un circuit în Africa. Pe urmă 
discută despre cele întâmplate noaptea trecută. Clubul. Ce 
făcuseră fetele acolo. Faptul că se băuse. Cu cine mai fuseseră? 
Cu tot grupul. Ştii cum îi cheamă? Vusi îşi pregătise carneţelul, 
şi Sands spusese... 

Răspunsul a venit peste el cu forţa unei lovituri de ciocan. 
Griessel s-a cutremurat din tot corpul. 

- La dracu! a rostit tare, triumfător, făcându-i pe ceilalţi să 
tresară. 

Oliver le dictase numele, care sunaseră atât de caraghios din 
cauza pronunţiei lui, da, asta era năluca aia nenorocită care ÎI 
bântuise toată după- amiaza, un nume, un singur nume, pe care 
îl auzea acum în cap, aşa cum îl rostise Ollie: Jason Dicklurk. 
Dicklurk. În dimineaţa aceea, lui Griessel îi trecuse fulgerător 
prin cap ideea că numele acela era cumva tare ciudat. Dick 
Lurk. Pronunţia roşcovanului fusese însă de vină. lisuse, ar fi 
trebuit să facă mai devreme legătura. Mai ales după ce-l auzise 
pe tatăl lui Rachel spunându-i Ghree-zi/. Asta fiindcă numai 
afrikaanderii erau în stare să-şi rostească numele corect. 
Afrikaanderii şi un singur Zulu. Mbali Kaleni. Ea îl sunase atunci 
când se afla în birou împreună cu chestorul. „Sunt inspectorul 
Mbali Kaleni, de la poliţia sud-africană, Benny.“ Accentul zulu 
era sesizabil, dar pronunția - impecabilă. „Am găsit Land 
Roverul Defender cu numărul de înmatriculare comunicat de 
tânărul de la Carlucci's. Maşina aparţine unui domn din 
Parklands, J.M. de Klerk.“ 

Dicklurk era de fapt de Klerk. J.M. de Klerk. Jason de Klerk. 
Unul dintre ghizi. 


- Agenţia de voiaj, s-a adresat Griessel recepţionerei. Cum se 
numeşte agenţia? 

-Care agenţie? a întrebat fata intimidată de fervoarea lui. 

-Cea care a organizat turul Africii la care s-au înscris cele 
două americance. 

-A! O scurtă încruntare, preţ de o clipă, apoi faţa fetei s-a 
luminat. African Overland Adventures. Acolo lucrează negrul, 
acolo l-am văzut, au contract cu noi, fac cazarea turiştilor în 
Cape Town numai la noi la pensiune, uneori mă duc pe la ei ca 
să... 

-Unde au sediul? 

-La un cvartal distanţă, în josul străzii. Doamne, Dumnezeule, 
acolo. 

-Vino şi arată-mi, i-a cerut Griessel alergând spre uşă. 

Fata l-a urmat, s-a oprit pe trotuar şi a arătat peste drum, 
spre dreapta. 

-Pe colţ. 

-Haideţi cu mine, kerels, le-a ordonat Benny Griessel celor doi 
agenţi în uniformă. O nouă revelaţie l-a izbit în moalele capului. 
A.O.A. African Overland Adventures. Sub impulsul momentului, a 
sărutat-o pe fata cea plinuţă pe obraji, apoi a luat-o la fugă. 

Ea a privit în urma lor, mută de uimire. 


6 Special Weapons and Tactics (Arme şi tactici speciale), unităţi 
de elită din cadrul forţelor de ordine americane, specializate în 
intervenţii în cazuri de mare risc - luări de ostatici, operaţiuni 
teroriste, arestări de persoane considerate periculoa- se etc. 
(n.tr.) 


42 


Fransman Dekker a muşcat din sendvişul cu pui fript şi 
maioneză pe care îl ţinea în mâna stângă, în timp ce cu dreapta 
îşi nota ceva în carneţel. 

Alexa Barnard. Şi modul în care se comportase ea în 
dimineaţa aceea. 

Cunoaşterea situaţiei familiale. 

O femeie care stătea toată ziua ascunsă în casă. Singură. 


Complet izolată. Alcoolică. Având tot timpul din lume să se 
gândească la soţul ei, la viaţa pe care o ducea, la destinul său. 
Un soţ bolnav de infidelitate cronică, incapabil să-şi ţină mâinile 
departe de oricine purta fustă. Un bărbat care câştiga averi în 
timp ce soţia lui se ofilea stând în casă. 

Imposibil să nu se fi gândit niciodată la cum ar fi fost viaţa ei 
fără Adam. Şi devenise la modă să angajezi un negru care să 
rezolve treaba în locul tău cu o împuşcătură. Sau cu un cuţit în 
piept. Trei sau patru cazuri de genul acesta numai în anul care 
trecuse. O boală, asta era, o nenorocită de epidemie. 

Hai, Sylvia, vino să stai puţin de vorbă cu mine, ia spune-mi, 
unde aş putea găsi pe cineva care să-i facă felul stăpânului? 

Sau: Sylvia, am observat că ai furat din argintărie. Aşa că hai 
să avem o mică discuţie până nu sun la poliţie. 

Sau: Draga mea, stăpânul are o poliţă de asigurare de viaţă 
babană. Ce cotă-parte îţi convine, dacă găseşti pe cineva care 
să-l împuşte? 

Informaţii din interior. Două femei cu toate informaţiile din 
interior posibile. 

Era însă o mică problemă. „Nu apelezi la un ucigaş plătit ca 
să te facă să pari suspectul numărul unu“, aşa îi spusese 
căpitanul Benny Griessel. Căpitane, căpitane, dar dacă tipa a 
citit ziarele şi a văzut ce greşeli făcuseră 
altele înaintea ei? Şi s-a gândit: „Eu n-am să cad în cursă, sunt 
prea deşteaptă, am fost vedetă pop, doar nu sunt tâmpită. O să 
fac să pară totul o înscenare. Şi, odată cu asta, să îndepărtez o 
parte dintre suspiciuni. Industria muzicală este o zonă de 
conflicte, poliţia o să cerceteze mai întâi pista asta, înainte de a- 
şi îndrepta atenţia asupra mea. lar când va ajunge totuşi la 
mine, hei, eu nu- s decât o beţivancă, nimic altceva, cum aş fi 
putut eu să car un bărbat aşa solid sus pe scări?“ 

Ei, ce mai zici de chestia asta, căpitane? 


În timp ce gonea spre sediul agenţiei African Overland 
Adventures, făcând slalom printre pietonii de pe trotuare, 
Griessel s-a gândit că asta încercase Mbali Kaleni să noteze în 
carneţel. 

Jason. 

Cum îşi dăduse seama? Ce anume o făcuse să se întoarcă pe 


Upper Orange Street? Ce observase ea, dar le scăpase tuturor 
celorlalţi? 

Chiar înainte de a se năpusti pe uşă, a început să-i sune din 
nou telefonul. Nu a răspuns. Avea să pună mâna pe Jason de 
Klerk şi să o găsească pe Rachel Anderson. 

Trebuia să trăiască. 


John Afrika ţinea receptorul în mână, ascultând tonul de apel 
al lui Griessel. 

În faţa lui stătea chestorul provinciei. 

-Dacă facem o singură greşeală... 

-Benny este un ofiţer corect şi cinstit, a intervenit Afrika. 

-John, e în joc cariera mea. 

-Sunt Benny, lăsaţi un mesaj, s-a auzit la telefon. Afrika a 
oftat şi a pus receptorul în furcă. Nu răspunde, a spus el. 

-După ce Zuma câştigă alegerile, o să înceapă curăţenia. VOr 
folosi orice pretext. Ştii şi tu cum e. Vin câţiva Zulu, pleacă nişte 
Xhosa. 

-Comisare, crede-mă, te înţeleg. Dar nu ştiu ce-aş putea face. 

-Nu mai este nimeni altcineva? 

John Afrika a scuturat din cap. 

-Şi, chiar dacă ar fi, oricum e prea târziu. 

S-a uitat la telefon. 

-Benny e un ofiţer corect şi cinstit, a repetat, dar nu mai 
părea prea sigur. 


Jeremy Oerson a luat-o la stânga pe Ebenezer. Vusi a lăsat o 
maşină să se interpună, apoi a cotit şi el. Era încordat: nu 
trebuia să-l scape din ochi pe tip. 

Nissanul cu însemnele poliţiei metropolitane circula acum pe 
chei, pe sub Western Boulevard Freeway. Vusi a continuat să 
şofeze prudent, fără să se apropie prea mult, ori să rămână prea 
în spate. Trebuia să vadă pe unde o lua Oerson. 

Acesta a intrat în sensul giratoriu de pe Harbour Road şi a 
luat-o la dreapta. 

Se îndrepta spre N1. 

Vusi s-a mai realaxat puţin. Asta îi făcea urmărirea ceva mai 
uşoară. 


Griessel a izbit de perete uşile duble din sticlă, cu cei doi 
poliţişti în spatele său. Holul agenţiei African Overland 
Adventures era spaţios - un birou de recepţie lung, la care 
stăteau două tinere şi un bărbat, un televizor cu ecran plat 
agăţat pe perete, câteva măsuţe şi fotolii. In total, nouă oameni, 
toţi tineri, unii în picioare, alţii aşezaţi, câţiva sorbind din ceştile 
de cafea. Au tresărit şi şi-au ridicat miraţi privirea. Griessel a 
scos pistolul din toc înainte de a ajunge la recepţie. Telefonul 
încă îi suna în buzunar. 

-SAPS. Staan net stil dan het ons nie moelikheid nie. 

-Ce a spus? a auzit o voce venind dinspre un fotoliu. 

S-a întors şi a văzut că ambii agenţi de poliţie îşi scoseseră şi 
ei pistoalele din dotare. A dat din cap în semn de aprobare. 

-Am spus să staţi liniştiţi şi totul va fi în regulă. Nu iese 
nimeni şi nimeni nu are voie să vorbească la telefon. 

Toată lumea a tăcut. Inclusiv telefonul lui Griessel. Sonorul 
televizorului i-a atras atenţia. Pe ecranul mare se derulau 
imagini de reclamă ilustrând aventura africană. Pe pereţi 
stăteau atârnate afişe de mari dimensiuni înfăţişând scene de 
pe continentul negru, cu oameni care râdeau fericiţi, cu munţi, 
animale şi lacuri pe fundal. Pe tejgheaua de la recepţie erau 
suporturi cu broşuri. 

-Vă rog să închideţi televizorul. 

-Am putea vedea o _ legitimaţie? a întrebat una dintre 
recepţionere, o frumuseţe focoasă şi cam încăpăţânată. Şi-a 
scos legitimaţia din buzunar. „În zilele noastre, toată lumea se 
uită la televizor", şi-a spus Benny. „Poate ar trebui să port şi eu 
legitimaţia prinsă cu un şnur de gât, ca Mbali Kaleni.“ 

Fata cea încăpăţânată a inspectat-o. 

-E adevărată? 

-Cum te cheamă? 

-Melissa, a răspuns ea provocator. 

-Te rog, închide televizorul şi pe urmă sună la poliţie. 
Formează zero unu unu unu. Căpitanul Benny Griessel cere 
întăriri la sediul African Overland Adventures, aşa să le spui. Şi 
pe urmă cere-le să-l sune pe sergentul de la secţia din Caledon 
Square. 

-Va trebui să mă mişc, a spus Melissa. Nu am telecomanda la 


îndemână. 

-Atunci mişcă-te! Fata s-a întins, a luat telecomanda şi a 
îndreptat-o spre televizor. Griessel a sesizat că avea un tatuaj 
pe partea superioară a braţului, o sârmă ghimpată. Fata a stins 
televizorul, şi în încăpere s-a aşternut liniştea. Acum sună la 
poliţie, i-a ordonat el. 

-E în regulă. Te cred. 

-Sună! 

Melissa a ridicat şovăitoare receptorul. 

-Care dintre voi este Jason de Klerk? 

Abia după câteva clipe cealaltă recepţioneră a murmurat: 

-Jason nu e aici. 

-Nu răspunde nimeni, a spus Melissa. 

-Aşteaptă. O să răspundă. Unde e Jason de Klerk? 

-Nu ştim. 

-Toți bărbaţii să prezinte actele de identitate. Verificaţi-le! le- 
a zis el celor doi agenţi. 

-Jason n-a mai trecut pe-aici de ieri, a spus Melissa. 

-Deci unde ar putea fi? 

-Numărul ăsta de urgenţă al vostru e de tot rahatul. Tot nu 
răspunde nimeni, a spus Melissa enervată. 

Griessel a explodat. S-a dus ţintă la tejghea şi s-a aplecat 
peste ea, cu faţa la numai câţiva centimetri de fată. 

-Ascultă-mă bine, rahat mic ce eşti: azi-noapte, Jason şi 
amicii lui i-au tăiat gâtul unei fete, şi vor ucide din nou dacă nu îi 
opresc. In clipa asta, aş zice că tu nu eşti implicată, dar asta s-ar 
putea schimba rapid, şi nu vrei asta, crede-mă pe cuvânt. Aşa 
că te mai întreb o dată: unde putem să dăm de el? Şi, dacă mai 
încerci să faci pe deşteapta cu mine, o să-ţi pară al dracului de 
rău, mai înţeles? 

Melissa a înghiţit cu zgomot. 

-Ar putea fi acasă. Sau la birouri ori la depozit, acum sunt 
între circuite. Pur şi simplu nu ştiu exact. 

-Birouri? 

-La etajul doi. Uşa de intrare de alături. 

-Şi depozitul? _ 

-Stanley Street, în cartierul Observatory. In clipa aceea, 
cineva a răspuns la telefon, şi fata s-a grăbit să spună: Am de 
transmis un mesaj urgent din partea... Cum aţi spus că vă 
cheamă? 


Când cei trei bărbaţi s-au întors în încăpere, Rachel nici 
măcar nu şi-a ridicat privirea. 

- Ţineţi-o de picioare, a spus Jason de Klerk aplecându-se să 
ia foarfeca de grădină. 

Ceilalţi doi tineri s-au aşezat pe vine lângă fată şi au apucat-o 
de picioare. 

-Rachel, a strigat-o Jason, însă ea n-a răspuns. Hei, Rachel! 

-A leşinat, Jay, şi-a dat cu părerea unul dintre ei. 

-Mai bine să fim siguri. A îngenunchiat lângă picioarele ei. 
Rachel, ascultă-mă. Trebuie să fiu sigur că ne-ai spus adevărul 
în legătură cu înregistrarea video, OK? E foarte important, e o 
chestiune de viaţă şi de moarte, înţelegi ce-ţi spun? 

Nici o reacţie. 

A apropiat lama de degetul mijlociu de la piciorul drept. 

-Deci, încă o dată, unde e înregistrarea? 

-Nu te aude. 

-Vă rog, a scâncit Rachel atât de încet, încât abia i-au desluşit 
vorbele. E în geanta cea mare, aşa cum v-am spus. 


Jason i-a tăiat degetul de la picior. Tot corpul i s-a 
cutremurat. 

-Eşti sigură? Vocea lui Jason era în continuare calmă. Absolut 
sigură? 


-Da, da, da, da, da, da... a ţipat ea, isteric cu trupul scuturat 
de convulsii. 

Bărbatul i-a apucat un alt deget. 

-Şi unde anume e geanta? 

Un sunet primitiv a ieşit din gura ei. 

-Fir-ar a naibii de treabă, Jay, ce altceva mai vrei? a întrebat 
celălalt tânăr, cu faţa schimonosită de dezgust. 

Furios, Jay l-a pocnit cu dosul palmei. 

-Cretinule, ai habar care e miza? Vrei să-ţi petreci restul vieţii 
în închisoare? 


Vusi Ndabeni l-a urmărit pe Jeremy Oerson înscriindu-se pe 
banda dreaptă a Eastern Boulevard şi apoi ieşind către 
autostrada N2. A rămas cam la patru sute de metri în urmă, 
lăsând şapte maşini între ei. Şi-a scos telefonul mobil şi l-a sunat 


din nou pe Benny Griessel. 

„Birourile" agenţiei African Overland Adventures de la etajul 
doi se aflau în spatele unor uşi securizate. Griessel a apăsat pe 
butonul interfonului. A auzit o voce de femeie: 

-Da? 

-Poliţia. Deschideţi. 

Uşa s-a deschis cu un clic. Primul lucru pe care l-a făcut a fost 
să cerceteze din priviri dacă nu exista o a doua ieşire. Dar nu a 
văzut nimic altceva decât trei femei, birouri, computere şi fişete 
cu dosare. Şi-a ţinut legitimaţia la îndemână. 

-Vă rog să coborâţi cu mine. 

-De ce? 

Erau speriate de pistolul lui. 

-Îl caut pe Jason de Klerk. 

-Nu e aici. 

-Da, ştiu. Haideţi! A gesticulat cu pistolul. Femeile au luat-o 
supuse înaintea lui, spre scări. 

Telefonul a sunat din nou. Cine naiba insista în halul ăsta? S- 
a uitat pe ecran. VUSI. 

-Vusi, nu e cel mai bun moment. 

-Benny, îmi cer scuze, dar am ceva urgent. Cred că tipul pe 
care îl urmăresc acum e în drum spre Rachel. 

Griessel a înlemnit. În tonul cu care detectivul de culoare 
mitralia cuvintele a desluşit o nuanţă de disperare. 

-lisuse! 

-Benny, n-o să-ţi vină să crezi. Jeremy Oerson. L-am auzit 
vorbind la telefon şi am tras cu urechea. E implicat în răpirea 
fetei, deşi nu ştiu exact în ce mod. 

Jeremy Oerson? Ce mama dracului?!! 

-Unde eşti? 

-Pe N2, chiar înainte de Groote Schuur’. Tocmai a intrat pe 
Main Road. 

Observatory. Depozitul. 

-Vusi, cred că se îndreaptă spre Stanley Street, e acolo un 
depozit al agenţiei African Overland Adventures. Urmăreşte-l în 
continuare, nu-l scăpa din ochi. Plec şi eu numaidecât. A coborât 
scările tropăind, făcându-le pe cele trei femei de vârstă mijlocie 
să privească temătoare înspre el. 

-Benny! a strigat Vusi, îngrozit că avea să închidă telefonul. 

-Sunt aici. 


-O vor omori, Benny. Imediat ce Oerson ajunge acolo. 


"Cartier din Cape Town (n.tr.) 


15.12-16.14 


43 


Griessel le-a spus agenţilor să nu lase pe nimeni să intre în 
sediul firmei African Overland Adventures; nu ştiau cine era 
implicat. Imediat ce soseau întăriri, trebuiau să sigileze birourile 
de la etaj, să nu permită scoaterea documentelor sau 
efectuarea de apeluri telefonice; dacă telefonul suna, nu trebuia 
să răspundă nimeni. Oricine intra trebuia să rămână. Cei doi 
poliţişti au încuviinţat din cap. 

A ieşit pe uşă în normalitatea aglomerată de pe Long Street. 
Şi-a vârât pistolul în toc, a alergat cincizeci de metri, apoi s-a 
oprit brusc. Traficul. În sedanul poliţiei, fără sirenă şi girofar. Sa 
întors, croindu-şi drum printre trecători, şi a dat uşile de sticlă 
de perete. Toţi ochii s-au aţintit asupra lui. Aveau o maşină de 
patrulare dotată cu sirenă? 

Da, căpitane. Unul dintre agenţi s-a scotocit în buzunarul de 
la pantaloni, a scos cheile şi le-a aruncat spre Griessel. 
Detectivul n-a reuşit să le prindă. Melissa a pufnit dispreţuitoare, 
dar Griessel nu a băgat-o în seamă. S-a aplecat şi a luat cheile 
de jos, a împins din nou uşile şi a ieşit în fugă. 

Între Vusi Ndabeni şi Jeremy Oerson nu era decât o maşină în 
momentul în care au ajuns la semaforul de la intersecţia dintre 
Browning şi Main Road. 


Vusi a tras parasolarul în jos şi s-a ridicat cât putea mai mult 
în scaun, încercând să-şi ascundă faţa. Oerson semnaliza 
dreapta. 

Unde era Stanley Street? 

African Overland Adventures şi poliţia metropolitană? Nu 
vedea nici o legătură. Semaforul s-a făcut verde. Vusi i-a lăsat 
un avans de o sută de metri, apoi s-a pus şi el în mişcare, cu 
intenţia de a coti la dreapta, dar o maşină s-a apropiat din faţă, 
aşa că a fost nevoit să o lase să treacă. 

A intrat pe Main Road, însă nu a văzut Nissanul lui Oerson. 

Imposibil. 

Vusi a accelerat, din nou încordat. Pe unde ar fi putut să o ia? 
A trecut de intersecţia de unde pornea Polo Road înspre stânga, 
apoi a privit de-a lungul străzii, dar nu a văzut nimic. În dreapta 
nu erau decât cimitirul musulman şi spitalul. A trecut de Scott 
Road, care o lua la stânga. A văzut Nissanul Sentra în depărtare, 
la ceva distanţă pe Scott Road. 

Vusi a pus frână - prea târziu, trecuse de intersecţie. S-a 
grăbit să bage în marşarier şi s-a uitat în spate. A zărit maşini 
venind pe Main Road. N-avea de ales. A tras repede de volan. 
Două microbuze s-au năpustit spre el; şoferul unuia dintre ele 
claxona continuu. S-a strecurat în spatele celuilalt vehicul şi 
aproape s-a ciocnit de maşina lui Vusi. Dar detectivul reuşise să 
vireze la timp pe Scott Road şi să-l vadă pe Oerson cotind la 
dreapta, la o jumătate de kilometru mai în faţă. 

Oare era într-adevăr Oerson? 

Cel mai repede ajungea dacă o lua pe De Waal Drive, şi-a dat 
seama Griessel. A pus în funcţiune sirena şi girofarul şi a 
demarat cu scrâşnet de roţi. S-a înscris în trafic şi-a trecut pe 
lângă biserica luterană St. Martini, locul unde începuse totul în 
acea dimineaţă. Parcă trecuse o săptămână de atunci, ce zi de 
tot rahatul. La intersecţia cu Buitensingel, semaforul era pe 
roşu. A încetinit doar puţin - şoferii îl văzuseră. Apoi a cotit la 
stânga, trăgând tare de volan, şi s-a alăturat traficului 
aglomerat de pe Upper Orange. 

Şi semaforul de pe Upper Orange era pe roşu. l-a luat câteva 
secunde bune să treacă de intersecţie, dar apoi a apăsat pe 
acceleraţie şi a traversat Gardens Centre pe pod. În faţa lui se 
întindea De Waal. Şi-a luat telefonul de pe scaunul pasagerului, 
trebuia să-l sune pe Vusi şi să ceară întăriri. Fata rotofeie de la 


agenţie sunase la forţa de intervenţie. Nu, nu folosea la nimic, 
chiar dacă se mobilizau în cele cincisprezece minute teoretice, 
tot era prea târziu. 

El şi Vusi trebuiau să afle mai întâi ce se petrecea. 

Vusi a răspuns la al doilea ţârâit al telefonului. 

-Da, Benny? 

-Unde eşti? 

Colegul său a murmurat ceva nedesluşit. 

-Vorbeşte mai tare. 

-Pe Stanley Street. Benny, nu pot să vorbesc prea tare, nu 
vreau să mă audă. Văd depozitul. Autocarele lor sunt parcate în 
faţă. Au sigla African Overland Adventures. 

-Vusi, spune-mi cum ajung acolo. N-am harta la mine. 

-E uşor, Benny. Intră pe Groote Schuur, din Main... 

-Vin dinspre De Waal, Vusi, asta nu mă ajută. 

Vusi a mormăit ceva în xhosa, un strigăt de ajutor, apoi a 
întrebat: 

-Poți să găseşti Main Road, în Observatory? 

-Da. 

-Atunci de acolo coteşte spre Scott... în direcţia est. Pe urmă, 
intri pe Lower Main, faci prima la dreapta şi o să-i vezi. 

-Vin acum. 

-Grăbeşte-te, Benny, Oerson a intrat în clădire. 


Jeremy Oerson a împins uşile glisante mari atât cât să se 
poată strecura 
înăuntru. Şi-a scos ochelarii cu lentile întunecate şi i-a băgat în 
buzunarul de la piept, apoi a închis uşa în urma lui. 

In depozitul spaţios domnea liniştea: corturi, saci de dormit, 
termosuri, unelte, lămpi de petrol, lopeţi de nisip, cricuri de 
maşină, toate aranjate în grămezi ordonate. Pe o latură a 
încăperii a văzut un Land Rover Defender alb nou-nouţ. 

-Hei, a strigat. 

În stânga şi în dreapta sa, doi bărbaţi au apărut de după 
mărfurile stivuite, fiecare cu câte un pistol îndreptat asupra lui. 

-Hristoase, a spus Oerson ridicând braţele. Eu sunt. 

Cei doi şi-au coborât încet armele. Jason de Klerk s-a ivit de 
după autodubă. 

-Te-am sunat, Jeremy. 


-Sunt inspector de poliţie, nu pot să răspund la telefon când 
sunt în trafic. 

-Pe dracu', nu eşti decât un curcan de la circulaţie. 

Oerson s-a făcut că nu îl aude. 

-Unde e fata? 

-Domnul B vrea să ştie dacă poţi pune mâna pe geanta ei. 

Oerson a înaintat şi a aruncat o privire în jur. În spatele unei 
grămezi de corturi a zărit o siluetă ghemuită pe podea, posacă 
şi cu urme de sânge pe buza superioară. 

-Nu acum, a răspuns. Ce a păţit? Fata a făcut pe dura? 

-Nici eu nu m-am gândit că ai putea acum, Jeremy, a replicat 
Jason pe un ton iritat. Important e dacă poţi să pui mâna pe 
geantă. 

-Nu-ţi face griji, atâta timp cât nu ştiu ce anume căutăm, 
suntem în regulă. O să ducă geanta în camera unde sunt ţinute 
probele, şi atunci o să fie uşor. 

-Cât de uşor? 

-O să-i ung pe unii, o să găsesc eu un dobitoc care să intre 
acolo şi să mi-o aducă. E o casetă video, o bagi în buzunar, eo 
nimica toată. Mâine, săptămâna viitoare, toată povestea asta n- 
o să mai intereseze pe nimeni. Odată ce fata dispare, dispare şi 
presiunea. Linişteşte-te. Unde e? 

-Eşti sigur? 

-Sunt al naibii de sigur. Pentru o mie de ranzi, o să stea la 
coadă să o facă. 

-OK, a spus Jason şi a scos telefonul mobil din buzunar. 

-E încă în viaţă, nu? Fiindcă mi-aţi rămas datori cu o favoare. 


După ce a trecut de intersecţia cu Roodebloem, Griessel şi-a 
dat seama că ar fi trebuit să o ia pe acolo. A tăiat-o pe Eastern 
Boulevard, pe aceeaşi rută parcursă de Vusi, dar întârziase al 
naibii de mult. Singura alternativă era Liesbeeck Park, apoi în 
jos pe Station Road, dar asta însemna unul, două sau chiar trei 
minute în plus. 

A virat cu scrâşnet de roţi, fix înainte ca De Waal să dea 
înspre spital. Traficul era aglomerat şi nu avea timp de gândire. 
Ce legătură avea Jeremy Oerson cu povestea asta? A fost cât pe 
ce să intre într-o motocicletă care livra marfă la o farmacie şi a 
fost nevoit să tragă tare de volan în faţa unei alte maşini. 


Claxoanele au urlat, idioţii nu auziseră sirena? A ajuns la N2 şi s- 
a înscris pe banda din stânga. Acum şoferii i-au dat prioritate, şi 
a putut să apese pe acceleraţie. Jeremy Oerson? Poliţia 
metropolitană? African Overland Adventures? 

Ce mama dracului? 

A intrat în bifurcația spre Liesbeeck cu viteză prea mare, 
drumul cotea mai brusc decât ţinea el minte, iar culoarea roşie a 
semaforului l-a luat pe nepregătite. Maşinile traversau 
intersecţia în faţa lui. Nu mai avea timp să frâneze. Dubiţa a 
început să derapeze, avea să intre în careva. Brusc, a reuşit 
să se strecoare printre două maşini trăgând tare de volan, 
redobândind controlul şi accelerând din nou. 

Nu a oprit sirena decât în momentul când a intrat pe Lower 
Main. 

Benny întârzia. 

Vusi parcase pe trotuar, la jumătatea distanţei dintre străzile 
Scott şi Stanley. Ţinea pistolul la îndemână, în poală, cu piedica 
trasă. Prin parbriz putea vedea depozitul - o clădire lungă cu 
pereţi din cărămidă şi acoperiş din tablă zincată. Uşi glisante 
mari, vopsite în alb, ascunse în spatele a patru autocare şi a 
patru remorci, toate inscripţionate cu logoul African Overland 
Adventures. Vehicule mari, cu platforme înalte şi cu spaţii 
pentru bagaje dedesubt. Fata era acolo. Unde era Benny? Poate 
c-ar trebui să pătrundă în depozit. Dar câţi oameni or fi 
înăuntru? Oerson şi persoana cu care vorbise la telefon, asta era 
sigur. Dar câţi alţii? 

A rămas pe loc, răsuflând greu, cu inima bubuindu-i în piept. 

A scos cheile din contact, a ieşit din maşină şi i-a dat ocol, 
apoi a deschis portbagajul şi s-a uitat pe deasupra. Nu aveau 
cum să îl vadă. Şi, oricum, depozitul nu avea ferestre pe partea 
aceea. A pus pistolul în portbagaj, şi-a 
dat jos haina şi a scos dinăuntru vesta antiglonţ Kevlar. Şi-a pus- 
o şi a luat pistolul. S-a uitat la ceas. 15.22. Târziu. 

Trebuia să facă numaidecât ceva. 

A luat o hotărâre: viaţa fetei era prioritatea numărul unu. A 
ridicat piedica la pistol şi a închis încet portbagajul. 

Trebuia să intre. 

Şi pe urmă a auzit în spate scrâşnetul unor cauciucuri şi s-a 
întors ca să vadă ce era. O dubiţă de patrulare a SAPS a apărut 
de după colţ, a înaintat drept spre el şi a oprit în faţa lui într-un 


nor de praf. O siluetă ciufulită a sărit din maşină, cu o armă în 
mână. 
Benny Griessel sosise. 


-Hei! a spus Jeremy Oerson, dar fata nu şi-a ridicat ochii. 

A rămas rezemată de stâlp, goală puşcă, iar el putea vedea 
tot, ţâţele, părul pubian, talpa dreaptă care sângera şi trei 
degete de la picior zăcând în praful de pe podea ca nişte râme 
grase. 

A stat crăcănat, cu picioarele încălţate în cizmele negre 
înfipte bine în podea, cu pistolul îndreptat spre capul fetei. 

-Fă-o să se uite la mine, i-a spus unuia dintre băieţi. 

-Dă-o dracului, termină mai repede ce ai de făcut. 

-Nu. Vreau să îi văd faţa. Hei, ticăloasă de yankee, uită-te la 
mine! 

Rachel şi-a ridicat încet capul. Părul îi atârna în laţe peste 
faţă. Oerson a văzut ochiul învineţit şi umflat, sângele uscat de 
pe frunte. 

-Ei, da’ ştiu c-aţi avut ceva treabă, le-a spus celorlalţi. 

Capul lui Rachel era înălţat, dar ochii priveau în altă parte. 

-Fă-o Jerry! 

-Uită-te la mine, i-a cerut el, urmărind cum ochii fetei se 
ridicau pentru a-i susţine privirea. A tras piedica pistolului cu 
degetul mare. 


44 


- Du-te prin spate, Vusi, trebuie să existe şi acolo o uşă. ţi 
dau un avans, a spus Griessel din fugă. 

L-a văzut pe detectivul negru îndepărtându-se spre colţul 
clădirii. 

Benny a ajuns la uşa glisantă mare şi albă şi s-a lipit cu 
spatele de zid, ţinând pistolul în faţă cu ambele mâini. Respira 
precipitat. Trebuia să-şi tragă sufletul. A numărat: o mie unu, o 
mie doi, o mie trei, lăsându-i lui Vusi douăzeci de secunde. S-a 
rugat în gând: „Doamne, fă ca fata să fie în viaţă!“ 

O mie şapte. Când se rugase ultima oară? Când Carla se 
aflase în pericol de moarte, rugăciunea îi fusese numai parţial 
ascultată. Acum nu-şi dorea decât să poată să-l sune pe Bill 
Anderson şi să-i spună: „Trăieşte". O mie doisprezece. A auzit o 
împuşcătură, a sărit din loc, a tras de uşă cu mâna stângă, a 
deschis-o şi a năvălit înăuntru în fugă. Un bărbat tânăr, înalt şi 
zvelt stătea chiar în faţa sa, cu un pistol cu amortizor îndreptat 
spre inima lui. A ştiut într-o clipă că totul se sfârşise, propriul 
pistol era aţintit mult prea spre dreapta. Impuşcătura a bubuit, 
şi lovitura l-a clătinat zdravăn pe Griessel. S-a izbit cu spatele de 
uşă, şi durerea i-a explodat în piept. Şi-a dat imediat seama că 
mai întâi simţise glonţul şi abia apoi auzise împuşcătura. S-a 
prăbuşit pe podea. 

Senzaţia aceea neplăcută care îl urmărise toată ziua, 
presimţirea că avea să se întâmple ceva rău se adeverea. 


Oerson îi pândea ochii. Voia ca el să fie ultimul chip pe care 
fata să-l vadă înainte de moarte. Vbia să afle cum arăta teama 
de moarte, să vadă lumina vieţii pierind din trupul ei. Dar, mai 
presus de orice, voia să simtă acea forţă - se spunea că era o 
putere indescriptibilă. De atâta timp se întreba cum era atunci 
când luai viaţa cuiva. 

Ea l-a privit în ochi. El nu a văzut spaima întipărită în ei. 
Poate o drogaseră. Părea absentă. 

Şi apoi, dintr-odată, a auzit împuşcătura. S-a întors cu faţa 
spre uşă. 


O altă împuşcătură. 
- Rahat! a spus el. 


Vusi a sprintat pe după primul colț, de-a lungul laturii mici a 
depozitului, apoi spre colțul următor. Depozitul avea ferestre 
înalte, situate cam la doi metri de podea. O singură uşă de oţel, 
cu un lacăt mare pe ea. Încuiată. Nu a şovăit nici o clipă. S-a 
sprijinit de zid, a ţintit spre lacăt şi a tras o singură dată. 
Cartuşul de calibrul nouă milimetri a spulberat lacătul. A tras de 
uşă cu putere şi a deschis-o. Înăuntru era întuneric, o cameră 
mică, o bucătărioară cu pahare şi ceşti de cafea murdare în 
chiuvetă şi o a doua uşă, tot închisă. 

A auzit destul de slab împuşcătura, probabil o armă de 
calibru mic. Benny! A alergat spre uşa interioară şi a deschis-o. 
O încăpere mare plină de teancuri de echipamente. Prin uşa 
glisantă strălucea un fascicul de lumină. În apropierea ei, cineva 
zăcea întins la podea. O, Doamne, era Benny! O mişcare, un 
tânăr alb în stânga lui Vusi, cu o armă lungă în mână. „Stai!“ Nu 
era de bine, tânărul s-a întors spre el. Vusi a tras. Bărbatul s-a 
prăbuşit. Vusi nu mai împuşcase pe nimeni în viaţa lui, 
uSimakade!, ce ajunsese să facă din el oraşul ăsta nenorocit! Un 
glonţ s-a înfipt în peretele din spatele său. Venise din dreapta. 
S-a aruncat printre canistre, s-a rostogolit spre dreapta, s-a 
ridicat şi a tras o dată, de două, de trei ori. Bărbatul s-a clătinat 
şi a căzut pe o stivă de căni din plastic. Nu avusese de ales - era 
vorba despre supravieţuire. Tocmai ucisese un om. S-a ridicat 
încet, cu ochii fixaţi asupra siluetei nemişcate, urmărind sângele 
care se scurgea în dâre lungi din corp peste plasticul alb al 
bidoanelor. Sângele vieţii. 

O umbră s-a mişcat în dreapta, Vusi a revenit cu picioarele 
pe pământ, dar era prea târziu, pistolul îi presa tâmpla. 

- Târâtură neagră! a auzit un glas. 


Din pricina durerii îngrozitoare din piept, Griessel nu putea să 
se mişte, nu putea respira. Zăcea întins pe podeaua din ciment. 
Moartea era pe aproape, totul se sfârşise, ar fi trebuit să aştepte 
întăririle. Cu colţul ochiului, a zărit o mişcare în capătul celălalt 
al încăperii şi şi-a întors cu mare greutate capul. O împuşcătură 


asurzitoare, căderea unui trup prăbuşit la pământ undeva în 
dreapta sa. Totul părea filmat cu încetinitorul, ireal, vag, 
detaşat. Acesta era începutul, plecarea din viaţă, curând avea 
să audă ţipătul de frică, urletul acela terifiant în momentul când 
te prăbuşeşti în abisul întunericului. Şi atunci de ce nu îi era 
teamă? De ce această... pace, de ce totul se redusese acum la 
dorul sfâşietor de copiii săi, de soţia lui, Anna? Acum ştia că o 
dorea, o voia înapoi, acum, când era prea târziu. O mişcare. O 
văzuse. Asta însemna că încă nu murise. Vusi a tras din nou, de 
trei ori. Şi-a urmărit din ochi colegul. Respirația i se mai 
domolise. Cum era posibil? Mâna lui Benny a urcat încet spre 
piept, căutând rana căscată în trup. Uscată. Nici urmă de sânge. 
S-a uitat în jos, pipăind în continuare. O gaură în buzunarul de la 
piept. Nici pic de sânge. De ce durea? A pipăit obiectul dur. 

Briceagul Leatherman. Glonţul lovise briceagul. Uşurarea l-a 
învăluit când a conştientizat ce se întâmplase. Ce prostie pe 
capul lui să creadă că era pe moarte. A auzit o voce „Târâtură 
neagră!“ A privit în sus. Tipul care trăsese în el se afla acolo, cu 
teava îndreptată spre capul lui Vusi. 

Griessel a întins mâna spre pistolul său, care îi alunecase pe 
podea, l-a înşfăcat şi l-a ridicat repede, dar nu avea timp să 
ţintească. A apăsat pe trăgaci, a văzut cum mâna bărbatului 
zvâcneşte, cum Vusi cade, şi a tras din nou, ratând. Bărbatul a 
rămas în picioare. Pistolul lui cu amortizor dispăruse. Benny a 
încercat să se ridice, pieptul îi ardea, durerea îl săgeta, 
chinuitoare, în ciuda ajutorului neaşteptat primit din partea 
briceagului. Mai întâi s-a târât, apoi s-a ridicat clătinându-se şi a 
făcut câţiva paşi. 

Vusi s-a mişcat. 

Griessel şi-a îndreptat pistolul spre tânăr. 

-Nu mişca! 

A văzut că bărbatul se ţinea de braţ. Cotul îi fusese zdrobit, 
sângele curgea şiroi, un amestec îngrozitor de tendoane şi 
bucăţi de oase. 

Vusi s-a ridicat. 

-Benny... Vocea lui părea doar o şoaptă pentru urechile 
asurzite de împuşcături ale lui Griessel. 

-L-am prins, Vusi. 

-Am crezut că eşti mort. 

-Aşa am crezut şi eu, a spus Griessel, aproape stânjenit. L-a 


tras pe bărbat de guler, smucindu-l. La podea, i a ordonat. 
Tânărul s-a prăbuşit încet în genunchi. Unde e Rachel? 

Bărbatul şi-a îndreptat privirea spre uşa închisă din spatele 
său. 

-Acolo! 

-E singură? 

-Nu. 

-Jason e acolo? Jason de Klerk? 

O clipă de tăcere. 

-Eu sunt Jason. 

Furia, frustrarea, uşurarea l-au cuprins pe Griessel. L-a 
înşfăcat pe de Klerk de păr. 

-Gunoi nenorocit, a spus, copleşit de o dorinţă arzătoare de 
a-l ucide pe loc, de a-l împuşca în gât, pentru Erin Russel, pentru 
tot. 

Degetele i s-au încordat în jurul trăgaciului. 

-Benny! 

În spatele lor s-a auzit un zgomot, o uşă care se închidea. S- 
au întors amândoi, cu armele în mâini, pregătite. 

- Nu trageţi! Un alt tânăr stătea acolo, cu braţele în aer, cu 
un aer înspăimântat. Din buza de sus îi curgea sânge. 

-La podea! a strigat Vusi. 

-Vă rog! i-a implorat tânărul şi s-a aruncat imediat cu faţa în 
jos. 

-Unde e Rachel? a întrebat Benny. 

-Dincolo. 

Cei doi poliţişti s-au uitat spre uşă. 

-Vusi, dacă unul dintre ei face vreo mişcare..., a spus Griessel 
şi s-a repezit spre uşă. 

-Ai grijă, l-a avertizat tânărul. Oerson e dincolo, cu fata. 


Era conştientă de arma aţintită asupra ei, de prezenţa 
bărbatului îmbrăcat în uniforma lui impunătoare, care o domina 
cu statura sa impozantă. Îi rostise numele. O cunoştea? Şi-a 
ridicat ochii spre el, încercând să se concentreze, de ce se afla 
în continuare acolo tipul ăla, unul dintre tinerii care o ţinuseră 
de picioare? 

A răsunat o împuşcătură. Ochii ei sau închis din reflex - se 


aştepta ca glonţul să vină dinspre arma îndreptată către ea. 

Dar ochii i s-au deschis când bărbatul în uniformă s-a pus pe 
înjurat. Se întorsese şi îşi ţinea pistolul aţintit spre uşă. Celălalt 
bărbat, tânărul, se pitise şi se târa la adăpostul peretelui. 

Cineva a tras din nou. Zgomotul i sa părut mai puţin intens. 

- Ce mama dracului? a şoptit polițistul în uniformă. 

O altă împuşcătură, de data aceasta asurzitoare. Bărbatul s-a 
mişcat iute, 
apropiindu-se de uşă, pe urmă alte trei bubuituri, una după alta. 

Şi brusc Rachel a înţeles: polițistul. Griessel. O găsise. Simţea 
nevoia să se aşeze în fund. Şi-a mişcat picioarele, însă durerea 
era incredibil de puternică, dar nu-i păsa, şi-a tras călcâiele în 
spate şi s-a proptit în ele. Altă împuşcătură. Benny Griessel 
trăgea în ei, trebuia să îi omoare pe toţi. S-a prins de stâlpul 
rece ca gheaţa. Dac-ar putea să se ridice! Polițistul şi tânărul 
rămăseseră încremeniţi. Alte două împuşcături. Tăcere. 

- Eu plec, a spus tânărul, apoi a deschis uşa şi a închis-o rapid 
la loc. 

-Rahat! a exclamat polițistul în uniformă. 

Voci venite din cealaltă încăpere, vorbe nedesluşite. Şi 
răsuflarea întretăiată a bărbatului. 

-O să te omoare, a spus ea pe un ton plin de ură. 

Polițistul s-a mişcat brusc, s-a apropiat, şi-a pus picioarele de 
o parte şi de alta a genunchilor ei şi i-a lipit arma de obraz. 

-Mai taci dracului din gură! a şuierat. Tu mergi cu mine. 

Apoi a privit cu ochi înnebuniţi spre uşă. 

L-a lovit cu piciorul. Şi-a ridicat genunchiul piciorului suferind, 
şi l-a lovit între picioare cu toată puterea care îi mai rămăsese. 

-Acum! a tipat. 

Un ordin disperat. Polițistul în uniformă a strigat ceva şi s-a 
prăbuşit peste ea. Un zgomot bubuitor, uşa dată de perete, apoi 
o singură împuşcătură, şi bărbatul s-a rostogolit departe de ea. 
L-a văzut în cadrul uşii, o siluetă cu un pistol în mână, o gaură în 
cămaşă, păr cam lăţos şi trăsături slave. 

-Benny Griessel, a spus ea pronunţându-i perfect numele. 

Bărbatul a coborât arma şi a păşit spre ea cu o infinită 
compasiune în ochi. l-a luat hainele de pe jos şi a acoperit-o în 
grabă, şi-a pus braţele în jurul ei şi a strâns-o cu putere la piept. 

- Da, a spus. Te-am găsit. 


1 În limba zulu, în original, Jntâiul“ „Atotputernicul“ metaforă 
pentru Dumnezeu (n.tr.) 


45 


La scurt timp după ora patru, asistenta a ieşit din salonul de 
spital şi i s-a adresat lui Fransman Dekker: 

-Cincisprezece minute, nici o secundă în plus. l-a ţinut uşa 
deschisă. 

Alexa Barnard stătea sprijinită de perne. Dekker a văzut 
bandajul cu care îi fusese înfăşurat braţul, apoi i-a sesizat 
dezamăgirea din priviri. 

-Îl aşteptam pe celălalt detectiv, a spus ea încet, rostind cu 
greu cuvintele. 

Efectul sedativelor încă se mai făcea simţit. 

-Bună ziua, doamnă, a salutat-o el pe un ton neutru, 


gândindu-se că putea profita de pe urma stării ei de confuzie. 
Trebuia să evite cu orice preţ conflictele şi să-i câştige 
încrederea. Şi-a tras un scaun albastru de spital mai aproape, 
lângă pat şi şi-a pus coatele pe cearşafurile albe subţiri. Ea l-a 
privit cu un vag interes. Arăta ceva mai bine acum decât de 
dimineaţă - avea părul pieptănat şi prins la ceafă, iar faţa părea 
mai puternică, şi frumuseţea ei ofilită - mai vizibilă, o fosilă 
dintr-o trupă rock demodată. 

- Căpitanul Griessel nu se mai ocupă de acest caz, a spus el. 

Ea a încuviinţat încet din cap. 

-Acum cred că înţeleg mai bine, a continuat el pe un ton 
liniştit, plin de compasiune. 

Alexa a ridicat o sprânceană. 

-A fost un bărbat... dificil. 

Femeia i-a cercetat atentă chipul, pentru a se asigura de 
sinceritatea vorbelor lui. Apoi a privit în gol. Dekker a văzut cum 
ochii i se umezesc treptat şi buza de jos începe să îi tremure 
involuntar. Cu dosul palmei drepte, cea sănătoasă, şi-a şters 
încet lacrimile de pe faţă. 

Era chiar mai bine decât sperase. 

-Ați ţinut foarte mult la el. 

Ea a privit dincolo de Dekker, a dat uşor din cap şi şi-a şters 
din nou obrazul. 

-V-a făcut mult rău. Atâţia ani. V-a rănit de nenumărate ori, în 
mod repetat. 

-Da. 

O şoaptă abia auzită. Totuşi, ea era cea care trebuia să 
vorbească. A aşteptat. Ea nu a spus nimic. Zgomotul unui 
elicopter a răzbătut printre draperiile trase, huruitul devenind 
tot mai puternic. A aşteptat ca sunetul să se stingă. 

-V-aţi învinovăţit. Aţi crezut că era vina dumneavoastră. 

Femeia şi-a întors privirea spre el. În continuare mută. 

-Dar nu a fost. Există asemenea bărbaţi. E o boală. O 
dependenţă. 

Ea a încuviinţat din cap, îndemnându-l parcă să vorbească. 

-E un drog al sufletului. Bănuiesc că înăuntrul lor este un gol, 
o gaură pe care nu reuşesc niciodată să o umple, poate la un 
moment dat e ceva mai bine, apoi răul revine. Cred că motivul e 
faptul că ei înşişi se dispreţuiesc, iar asta este pentru ei o 
modalitate de a încerca să... 


Era încordat din cauza efortului dea vorbi într-un limbaj 
formal. 

-Dobândească acceptul, a completat ea. 

Dekker a aşteptat, acordându-i răgazul. Dar ea i-a susţinut 
privirea, în aşteptare, aproape implorându-l din ochi să 
vorbească. 

-Da. Acceptul. Poate chiar mai mult. Pentru că s-a sfărâmat 
ceva în ei şi încearcă să refacă întregul. Este o durere veche, 
foarte veche, care nu dispare niciodată cu totul, revine iar şi iar, 
de fiecare dată tot mai rea, şi încetul cu încetul nimic nu o mai 
alină, este un... Şi-a fluturat mâna ca şi cum căuta cuvântul 
potrivit, de data asta în mod deliberat. 

-Un cerc vicios. 

-Da. 

Femeia a refuzat să umple tăcerea pe care el o crease. 
Dekker a şovăit, apoi a continuat: 

- În felul lui, v-a iubit, cred că v-a iubit mult, cred că problema 
a fost că nu voia să o facă, însă, de fiecare dată când o făcea, se 
gândea de fapt mai puţin la el însuşi, pentru că era conştient că 
vă rănea. Şi pe urmă, treptat, acesta a devenit motivul pentru 
care o făcea din nou, ca un animal care se devorează singur. 
Fără să se poată opri. Dacă o femeie dădea semne că îl doreşte, 
asta însemna că nu era un om atât de rău, şi pe urmă pur şi 
simplu nu mai gândea, totul se rezuma la simţuri, era ca o febră 
care punea stăpânire pe el, ceva de neoprit. Vrei să încetezi, dar 
nu poţi, oricât de mult ţi-ai iubi soţia... A tăcut brusc, conştient 
de schimbarea fundamentală în propria percepţie, şi s-a lăsat pe 
spate în scaun. 

A urmărit-o, întrebându-se dacă a căzut în plasă. A sesizat că 
femeia era cu gândul în altă parte. 

- L-am rugat să se trateze, a zis ea. 

El a aşteptat plin de speranţă. Alexa s-a uitat la măsuţa de 
lângă pat. Sertarul nu era bine închis, şi din el ieşea un colţ 
dintr-o batistă de hârtie. A tras-o afară, s-a şters pe rând la ochi 
şi apoi a mototolit-o în mâna dreaptă. 

- Cred că la început am încercat să-l înţeleg, să văd în el un 
băieţaş singur. Nu ştiu, el nu mi-a vorbit niciodată despre asta, 
şi eu nu mi-am dat seama niciodată de unde îi veneau pornirile. 
Deşi, la urma urmei, de unde vine totul? Alcoolismul meu de 
unde vine? Sau teama mea, nesiguranța mea? Sentimentul meu 


de inferioritate? Am încercat să le găsesc rădăcinile în copilărie, 
asta e calea cea mai uşoară. Vina aparţine mamei şi tatălui. Ei 
sunt cei care au făcut greşeli, n-au fost perfecţi, dar... scuza 
asta nu e de-ajuns. Problema vine dinăuntrul meu. De la atomii 
din mine, de la modul în care ei vibrează, de la frecvenţa 
vibraţiilor, înălţimea lor, cheia în care rezonează... 

El bănuia unde voia să ajungă. 

-Şi nimeni nu poate interveni, nimeni nu te poate ajuta..., a 
încurajat-o el. 

-Decât tu însuţi. 

-lar el nu s-a putut schimba. 

Alexa a scuturat din cap. Nu, Adam Barnard nu se putuse 
schimba. A impulsionat-o: 

-Deci aţi luat dumneavoastră măsuri..., a spus, dându-i şansa 
să continue. 

Femeia s-a lăsat să cadă uşor înapoi pe perne, ca şi cum se 
simţea epuizată. 

-Nu ştiu...,a suspinat. 

-Ce aţi făcut? a invitat-o el şoptit. 

-Avem oare dreptul ăsta? De a schimba oamenii? Ca să ne 
facă apoi nouă pe plac? Să ne apere de noi înşine? Nu cumva 
schimbăm în felul acesta responsabilitatea? Slăbiciunea mea 
contra slăbiciunii lui. Dacă aş fi fost mai puternică. Sau dacă el 
ar fi fost. Tragedia noastră a venit din această combinaţie, 
fiecare dintre noi reprezenta un catalizator pentru celălalt. 
Împreună am declanşat... o reacţie chimică nefericită... 

Cele cincisprezece minute trecuseră. 

-Şi atunci ceva trebuia să se întâmple, a spus el. Cineva 
trebuia să facă neapărat ceva. 

-Nu. Era prea târziu ca să mai facem ceva. Comportamentul 
nostru, al unuia faţă de celălalt era prea înrădăcinat în noi, 
devenise o parte a propriilor noastre fiinţe, nu puteam trăi altfel. 
Dacă depăşeşti un anumit punct, nu mai e nimic de făcut. 

-Nimic? 

A scuturat din nou din cap. 

-Dar întotdeauna rămâne ceva de făcut. 

-Ca de exemplu? 

-Dacă durerea este suficient de puternică, la fel şi senzaţia 
de umilinţă. 

Nu, nu era suficient, şi-a dat seama Dekker, îi trebuia mai 


mult de-atât. Şi-a încercat norocul, aruncând la întâmplare: 
Atunci când el începe să te blesteme şi să te amenințe. Când te 
loveşte... 

Femeia şi-a întors încet capul spre el. La început, faţa îi era 
complet inexpresivă, aşa că el nu şi-a putut da seama dacă 
tactica funcţionase sau nu. Apoi a venit însă încruntarea, iniţial, 
provocată de confuzie, după care a început să înţeleagă şi să 
simtă un regret reţinut. Într-un final, s-a uitat în jos, spre batista 
de hârtie pe care o mototolise. 

-Nu te pot învinovăţi. 

-Cum adică? a întrebat el, ştiind însă că dăduse greş. 

-Tu doar îţi faci meseria. Dekker s-a aplecat în faţă, 
încercând disperat o altă cale de abordare. 

- Ştim destule, doamnă Barnard, a spus cu aceeaşi 
compasiune ca până atunci. Cineva care avea cunoştinţe din 
interior a făcut-o. Cineva care ştia unde îşi ţinea Adam pistolul. 
Cineva care cunoştea... situaţia dumneavoastră. Cineva care 
avea suficiente motive. lar dumneavoastră corespundeţi tuturor 
criteriilor. Ştiţi că am dreptate. 

Femeia a încuviinţat gânditoare. 

-Cine v-a ajutat? 

-Willie Mouton. 

-Willie Mouton? Nu şi-a putut ascunde surpriza din voce, 
nesigur de ceea ce voise ea să spună, deşi i se aprinsese un 
beculeţ. 

-De aceea l-am rugat pe celălalt detectiv... pe Griessel... să 
vină. 

-A, da? 

-Probabil că şi eu am gândit exact ca dumneata. În privinţa 
pistolului. Numai patru oameni ştiam unde îl ţinea, şi numai 
Adam avea cheia. 

-Ce cheie? 

-Cheia de la seiful din dulapul lui. Însă Willie l-a instalat. 
Acum patru sau cinci ani. Se pricepe la lucruri de genul ăsta, 
este un tip foarte practic. Pe vremuri, el făcea scenografia 
pentru orchestre. Adam, în schimb, era neîndemânatic, însă nu 
a vrut să aducă pe cineva din afară ca să monteze seiful, nu 
voia să afle cineva de pistol, îi era teamă să nu-i fie furat. Azi- 
dimineaţă... Willie a fost aici, împreună cu avocatul, o 
conversaţie tare ciudată, dar nu mi-am dat seama decât după 


ce au plecat. 

Femeia s-a oprit brusc, de parcă se răzgândise, cu mâna 
ţinând batista de hârtie suspendată în aer, între pat şi faţă. 

Dekker nu mai suporta suspansul. 

-De ce anume v-aţi dat seama? 

-Willie e genul care vrea întotdeauna mai mult. O cotă-parte 
mai mare, bani mai mulţi. Asta deşi Adam sa purtat cu el foarte 
bine. 

-Doamnă, ce vreţi să spuneţi? 

-Willie a venit aici şi a stat la căpătâiul meu. Voia să afle ce 
anume îmi aminteam din noaptea trecută. Ultima oară îl 
văzusem cu mai bine de un an în urmă. ŞI, pe urmă, azi- 
dimineaţă m-am trezit cu el aici, ca şi cum i-ar fi păsat de mine. 
Şi-a manifestat compasiunea, m-a întrebat cum mă simt, mi-a 
spus ce mult regretă moartea lui Adam, dar după aceea a vrut 
să afle dacă îmi aminteam ceva din noaptea trecută. Când i-am 
răspuns că nu ştiam, că eram derutată, că nu înţelegeam ce se 
petrecea... atunci a repetat întrebarea: „Nu poţi să-ţi aminteşti 
nimic, chiar nimic?“ Abia după ce a plecat împreună cu 
avocatul. când stăteam întinsă în pat, sub efectul 
medicamentelor. m-am întrebat de ce era atât de curios să afle 
ce îmi aminteam eu. Şi de ce venise cu avocatul? Asta am vrut 
să-i spun lui Griessel. că mi s-a părut foarte ciudat. 

-Dar aţi zis că v-a ajutat. 

L-a privit surprinsă. 

-Nu, n-am spus niciodată aşa ceva. 

-V-am întrebat cine v-a ajutat. Şi aţi răspuns că Willie 
Mouton. 

Uşa din spatele lui Dekker s-a deschis. 

-Nu, nu, a spus ea complet derutată, iar Dekker s-a întrebat 
ce medicamente i se administrau. 

-Inspectore, a intervenit asistenta. 

-Încă cinci minute. 

-Îmi pare rău, nu se poate. 

-M-ai înţeles greşit, a zis Alexa Barnard. 

-Vă rog, i s-a adresat Dekker asistentei. 

-Inspectore, doctorul a spus foarte clar: cincisprezece minute, 
atât pot să vă acord. 

-Să-l ia dracu' pe doctor! a explodat el fără să vrea. 

-Afară! Sau chem imediat paza! 


Dekker şi-a cântărit opţiunile. Fusese atât de aproape, femeia 
era buimacă, o altă şansă nu mai putea avea, dar asistenta 
fusese martoră. 

S-a ridicat în picioare. 

-Mai vorbim, a spus ieşind pe hol şi luând-o spre lift. 

A apăsat furios pe buton, apoi din nou şi din nou. Fusese atât 
de aproape... 

Uşa s-a deschis cu un foşnet, liftul mare era gol. A intrat şi a 
văzut că butonul pentru parter era aprins. Şi-a încrucişat braţele 
la piept. Acum Alexa Barnard voia să dea vina pe Willie Mouton. 
Numai că el n-avea să se lase dus de nas. 

Liftul a început să coboare. 

Avea să meargă să discute cu menajera, cu Sylvia Buys. 
Avea adresa ei notată în carneţel. Stătea pe Athlone Street. S-a 
uitat la ceas. Aproape patru şi douăzeci. S-o ia spre Athlone, în 
traficul aglomerat de la ora aceea? Dar poate că femeia era încă 
la casa familiei Barnard, în Tamboerskloof. 

Willie Mouton? Şi-a amintit de toată nebunia din dimineaţa 
aceea, pe strada din faţa casei, cu energicul Mouton, cavalerul 
în negru cu capul ras stând cu telefonul lipit de urechea în care 
avea înfipt un cercel. Vorbind cu avocatul. Mouton, care îşi 
dorise cu atâta ardoare ca el să îi aresteze pe Josh şi pe Melinda. 

Uşile liftului s-au deschis. Oamenii aşteptau să intre. A păşit 
afară încet, adâncit în gânduri. S-a oprit în holul de la intrare. 

Avocatul care stătuse toată ziua nedezlipit de Mouton, ca o 
nălucă, individul acela impasibil şi atât de serios. Mouton şi 
Groenewald aici, în vizită la Alexa. „Ce-ţi aminteşti?" De ce? 

Oare alcoolica îl minţise? 

„Adam m-a sunat aseară, cândva după ora nouă, şi mi-a 
povestit ce discutase cu Ivan Nell.“ Telefonul mobil a sunat. S-a 
uitat pe ecran. Griessel, care era convins de nevinovăția Alexei. 

-Benny? 

-Fransman, eşti tot la AfriSound? 

-Nu, sunt la City Park. 

-Unde? 

-La spitalul City Park. 

-Nu, voiam să întreb unde anume în spital. 

-La intrare. De ce? 

-Stai acolo. Vin şi eu într-un minut. N-o să-ţi vină să crezi ce 
s-a întâmplat. 


46 


Griessel i-a eliberat mâinile lui Rachel Anderson cu ajutorul 
cleştilor curbați ai briceagului Leatherman care îi salvase viaţa. 
Apoi a adus patru saci de dormit, l-a rugat pe Vusi să sune şi să 
ceară întăriri şi o echipă medicală, a întins pe podea doi saci şi a 
ajutat-o pe fată să se întindă, acoperindu-i trupul care tremura 
cu ceilalţi doi saci. 

-Nu pleca, a spus ea. 

-Nu plec. 

L-a auzit însă pe Oerson gemând şi s-a dus să culeagă de pe 
jos pistolul poliţistului metropolitan înainte de a se aşeza alături 
de ea, a scoate telefonul şi a-l suna pe John Afrika. 

-Benny, pe unde mama dracului umbli? Te-am tot sunat... 

-Chestore, am găsit-o pe Rachel Anderson. Sunt lângă ea. 
Suntem în cartierul Observatory. Vreau să vă rog un lucru: 
trimiteţi elicopterul, are nevoie de îngrijiri, nu este grav rănită, 
dar în nici un caz nu am de gând să o duc la spitalul Groote 
Schuur. 

O clipă de tăcere, apoi Afrika a răspuns: 

-Aleluia! Elicopterul pleacă într-o clipă, dă-mi adresa. 

- Îmi pare rău, domnule Burton, dar pur şi simplu nu vă cred, 
a rostit Bill Anderson în telefonul mobil. Pe site-ul consulatului 


american este postat un avertisment: în ultimul an, paisprezece 
americani au fost jefuiţi sub ameninţarea armei imediat ce au 
coborât din avion la Aeroportul Internaţional OR Tambo. Tocmai 
am citit că un ministru sud-african a declarat că poliţia ar trebui 
săi ucidă pe loc pe criminali, fără să-şi facă griji în privinţa 
respectării legii. Ideea e că acolo este Vestul sălbatic. Un alt 
titlu: „In anii de după abolirea apartheidului, au fost ucişi în 
misiune mai mulţi poliţişti decât în timpul regimului precedent". 
Alt exemplu: „Jafurile armate din locuinţe au înregistrat o 
creştere de treizeci la sută“. lar dumneavoastră îmi spuneţi că 
nu avem nevoie de protecţie? 

-Vă asigur că nu e aşa de rău pe cât pare, a încercat consulul 
american să-l liniştească. 

-Domnule Burton, în după-amiaza aceasta zburăm spre Cape 
Town. Tot ce vă rog este să ne recomandaţi o firmă de 
protecţie. 

Dan Burton a oftat zgomotos. 

-Ei bine, noi recomandăm, de obicei, Body Armour, o firmă 
care se ocupă de securitatea personală a clienţilor. Puteţi să 
luaţi legătura cu doamna Jeanette Louw... 

-Puteți să-mi dictaţi numele pe litere? 

In clipa aceea, telefonul de pe biroul lui Anderson a început 
să sune şi el a spus: 

-Vă rog să mă scuzaţi o clipă. 

A ridicat receptorul. 

-Bill Anderson. 

-Tăticule, a auzit vocea fiicei lui. 

-Rachel! Dumnezeule, unde eşti? 

-Cu căpitanul Benny Griessel, tati... 

Apoi vocea lui Rachel s-a frânt. 

Griessel stătea cu spatele rezemat de zid, înconjurând-o pe 
Rachel cu ambele braţe. Şi-a sprijinit trupul de el şi şi-a pus 
capul pe umărul lui în timp ce vorbea cu tatăl ei la telefon. A 
termi- nat convorbirea, i-a înapoiat mobilul, şi-a ridicat ochii spre 
el şi a spus: 

-Mulţumesc. 


Griessel n-a ştiut ce să răspundă. A auzit sunetul tot mai 
apropiat al sirenelor şi s-a gândit că elicopterul întârzia. 


-Ați găsit caseta video? a întrebat fata. 
- Ce casetă? 

-Caseta cu crima de la Kariba. 

-Nu, a răspuns el. 

-Din cauza asta au ucis-o pe Erin. 

-Nu e nevoie să-mi povesteşti acum. 
-Ba da, trebuie. 


Împărţise cortul cu Erin pe tot parcursul circuitului african. 

Erin se obişnuise rapid cu schimbarea de fus orar, dormea 
bine, se scula odată cu ivirea zorilor, se întindea ca o pisică şi 
declara: 

- O altă zi perfectă în Africa. 

La început, Rachel se chinuise să adoarmă. După prima 
săptămână, lucrurile se mai îmbunătăţiseră, dar în fiecare 
noapte, cândva între orele unu şi trei, ceasul ei biologic o trezea 
din somn. Dimineaţa îşi amintea vag clipele de conştienţă când 
încerca să-şi dea seama unde se afla şi se minuna de aventura 
aceea extraordinară de care avea parte, de privilegiul de care 
se bucura, stând întinsă în cort şi ascultând sunetele acelui 
continent de vis. După care aluneca din nou, uşoară ca un fulg, 
într-un somn lipsit de griji. 

Când ajunseseră la lacul Kariba, lumina lunii o luase prin 
surprindere. Cu puţin după ora două noaptea, aflată cumva între 
somn şi trezie, devenise conştientă de strălucirea astrului şi 
deschisese ochii. Se gândise că aprinsese cineva un reflector. Pe 
urmă îşi dăduse seama că era lună plină. Fusese fermecată de 
claritatea, de imensitatea ei, şi era pe punctul să adoarmă din 
nou. Pe urmă şi-a imaginat luna înălţată peste lac, frumuseţea 
scenei. Şi a vrut să o imortalizeze pentru jurnalul ei video. Putea 
fi imaginea de început a DVD-ului pe care intenţiona să-l 
monteze cu ajutorul programului Premiere Pro. Sau fundalul 
animației cu care avea de gând să realizeze secvențele de titlu, 
asta dacă avea să reuşească vreodată să-şi facă suficient timp 
pentru a descifra enigmele softului After Effects. 

Incet, încercând să nu facă zgomot şi să o trezească pe Erin, 
se târâse afară din cort în aerul arzător al nopţii africane, cu 
camera Sony în mână. 

In tabără domnea liniştea. Mersese printre corturi până la 


marginea lacului. Priveliştea era exact aşa cum se aşteptase, o 
altă scenă care îţi tăia răsuflarea - luna era ca o bijuterie mată 
din argint care aluneca pe covorul miliardelor de stele, totul 
reflectat în oglinda apei. Pornise camera şi o setase la „Apusuri 
& Lună“. Însă luna era prea sus pe cer. Putea filma fie astrul, fie 
reflexia sa, dar nu pe ambele într-un singur cadru. Se uitase în 
jur şi văzuse, cam la o sută de metri mai încolo, nişte stânci. Din 
ele crescuse o acacia. De acolo putea avea perspectiva dorită, 
era punctul de observaţie ideal. Incercase din nou din vârful 
stâncilor. Experimentase mai întâi cu ramurile copacului, până 
ce auzise dedesubt nişte zgomote, la doar cincisprezece metri 
distanţă. 

Se răsucise spre locul de unde veneau sunetele. Două siluete 
în întuneric. O discuţie din care nu răzbăteau până la ea decât 
crâmpeie înăbuşite, nedesluşite. Instinctiv, se aplecase să se 
ascundă. Cei doi erau Jason de Klerk şi Steven Chitsinga, lângă 
una dintre remorcile autocarelor. 

Zâmbise răutăcioasă, îşi îndreptase camera video spre ei şi 
începuse să filmeze. Cei doi ghizi îi luau cel mai des peste picior 
pe turiştii americani şi europeni din cauza dorinţei lor de confort, 
a ciorovăielilor dintre ei, a lamentărilor nesfârşite, a incapacității 
lor de a se adapta la condiţiile din Africa. Acum avea dovada că 
nici ei nu erau perfecţi. Rânjise la gândul că, a doua zi, la micul 
dejun, avea să-i dea de gol în faţa tuturor. Ca să se simtă şi ei, 
măcar o dată, stânjeniţi. 

Asta până când Steven se aplecase şi trăsese de uşa 
compartimentului încăpător destinat depozitării bagajelor din 
partea de jos a remorcii. Smucise de mâner, şi dintr-odată o altă 
persoană, mult mai scundă, se interpusese între siluetele înalte 
şi slabe ale celor doi ghizi. 

O voce bărbătească rostise un singur cuvânt. Steven îl 
apucase pe tipul scund din spate şi îi acoperise gura cu palma. 
Rachel Anderson îşi luase şocată privirea de la display, de parcă 
voia să se asigure că videocamera nu minţea. Zărise ceva 
sclipind în mâna lui Jason, un obiect strălucitor şi letal ce se 
înălța în lumina lunii. Il văzuse cum coboară obiectul şi îl 
împlântă în pieptul bărbatului mai scund şi cum acesta se 
prelinge în braţele lui Steven. 

Jason îl luase de picioare, Steven de mâini, şi amândoi 
începuseră să-l care, făcându-se nevăzuţi în întunericul nopţii. 


Rachel rămăsese mult timp ascunsă. La început, refuzase să 
creadă, n-avea cum să fie adevărat, totul nu fusese decât un 
vis, o fantezie. Oprise sonorul şi derulase filmul înapoi. Imaginea 
nu era grozavă, aparatul ei nu era renumit pentru calitatea 
filmării pe timp de noapte, dar rezultatul era cât se poate de 
clar, iar adevărul o lovise în moalele capului: fusese martora 
unei crime, comisă de doi bărbaţi cărora ea le încredinţase 
propria viaţă. 


A doua zi trecuse ca prin ceaţă. Era traumatizată, dar nu ştia 
ce să facă. Se închisese în sine. Erin tot încercase să o 
descoasă: „Ce s-a întâmplat?" Şi mai târziu: „Am greşit eu cu 
ceva?“ Dar ea spusese că pur şi simplu nu se simţea bine. 

Erin o bănuia de malarie. O întrebase ce simptome avea, 
Rachel nu îi dăduse decât răspunsuri vagi şi evazive, aşa că 
până la urmă se lăsase păgubaşă. Voia să raporteze crima, dar 
cui? Circulau atâtea zvonuri cu privire la poliţia din Zimbabwe, 
atâtea poveşti despre corupţie, încât ezitase. După o vizită la 
Cascada Victoria, părăsiseră ţara şi intraseră în Botswana. Şi 
acolo chiar nu mai avea ce face. Rămăsese cu povara 
îngrozitoare a amintirii scenei şi cu conştiinţa faptului că o crimă 
comisă în Zimbabwe de către cetăţeni ai acelei ţări nu era 
treaba poliţiei altui stat. Nu pe acel continent. In Cape Town se 
dusese împreună cu Erin şi cu alţi membri ai grupului lor la 
clubul de noapte Van Hunks, fără să ştie că avea să apară şi 
Jason. ` 

Amândouă băuseră mult, în special Erin. Incepuse să o ia la 
rost pe Rachel, reproşându-i comportamentul - mai întâi la 
masă, apoi pe ringul de dans. O asaltase în primă fază cu vorbe 
tăioase, apoi cu lacrimi izvorâte din melancolia provocată de 
beţie. Chestii despre prietenie, încredere, trădare. 

Alcoolul o înmuiase pe Rachel. Devenise sentimentală, 
simţise nevoia de a se descărca de povara secretului şi de a 
nega acuzaţiile oribile care îi fuseseră aduse. In cele din urmă, 
aşezate cap în cap la masă, îi mărturisise lui Erin totul. Şi Erin se 
calmase brusc. Insistase că nu putea fi adevărat, că la mijloc era 
o neînțelegere. Nu Jason şi Steven. Imposibil. Rachel o asigurase 
că revăzuse filmul de mai multe ori. Şi că nu era nici o greşeală. 


„Hai să îi întrebăm, să lămurim odată lucrurile." Un 
raţionament tipic pentru o naivă superoptimistă, care nu vedea 
niciodată răul din oameni, chiar şi atunci când era puţin beată. 
„Nu, nu“, protestase Rachel, „promite-mi că n-o să discuţi cu 
nimeni, hai să ne întoarcem acasă, tata va şti ce e de făcut". 

Erin îi promisese. Apoi dansaseră. După aceea, Erin dispăruse 
o vreme şi, când se întorsese, îi spusese că Jason şi Steven erau 
şi ei acolo şi că îi luase la întrebări, iar ei îi răspunseseră că 
visase. Rachel se uitase printre marea de capete şi văzuse ochii 
lui Jason aţintiţi asupra ei. Stătea cu telefonul mobil la ureche şi 
pe faţă avea întipărită o expresie de hotărâre care îi îngheţase 
sângele în vine. Îşi înşfăcase rucsacul şi îi ceruse lui Erin să o 
urmeze, trebuiau să plece chiar în clipa aceea din club. Erin 
protestase - ce naiba era în capul ei? -, dar ea o apucase de braţ 
şi îi spusese: „Vii cu mine. Acum!“ Se aflau la câteva sute de 
metri de club, mergeau în jos pe Long Street, când Jason şi 
Steven ieşiseră în grabă. Se uitaseră în stânga şi în dreapta, le 
văzuseră şi o luaseră la fugă după ele. Ceilalţi trei apăruseră ca 
din senin. Barry, Eben şi Bobby. 

Ştia că alergau pentru a-şi salva viaţa. 


În camioneta Toyota, Steven Chitsinga şi Barry Smith cotiseră 
de pe strada Scott Street şi intraseră pe Speke Street. In 
momentul acela, au văzut maşinile poliţiei trase în faţa 
depozitului African Overland Adventures, o mulţime de girofaruri 
aprinse şi de poliţişti în uniformă. 

Steven a rostit un cuvânt în shona’; Barry a rămas tăcut şi a 
frânat brusc, cauciucurile mari ale vehiculului de teren scrâşnind 
pe asfalt. A băgat grăbit în marşarier, a luat piciorul de pe 
ambreiaj, a apăsat pe acceleraţie şi a dat înapoi până a intrat în 
ceva. În oglinda retrovizoare a zărit plafonul unei maşini. Abia 
când a întors panicat capul, şi-a dat seama că era o altă maşină 
de patrulare a poliţiei. Cu o ambulanţă în spate care bloca 
practic tot drumul. A bâjbâit din nou după schimbătorul de 
viteze şi s-a năpustit înainte. Dacă reuşea să cotească pe 
Stanley Street şi de acolo pe Grant... 

Dar Stanley Street era şi ea închisă, dubele Opel ale SAPS o 
blocaseră. Mai mulţi poliţişti în uniformă s-au apropiat în fugă de 
Toyota, cu armele în mâini. 


- Rahat! a înjurat Steven. 
Barry n-a spus nimic. A oprit maşina, şi-a ridicat uşor braţele 
de pe volan şi le-a dus deasupra capului. 


- El vine cu mine, a spus Rachel Anderson în timp ce era 
transportată pe o targă către elicopter. A arătat spre Griessel, 
care mergea pe lângă ea, ţinând-o de mână. 

-N-avem loc, a replicat paramedicul. 

-Atunci nu merg. 

-Rachel, o să ajung şi eu în câteva minute, a încercat Griessel 
să o liniştească. 

Fata s-a smucit, dând să coboare de pe targă. 

-Nu merg. 

-Stai, a strigat paramedicul. Bine, merge cu tine. Apoi spre 
Griessel: Unde ţi-e maşina? 

Benny a arătat spre dubiţă. 

-Acolo. Cheile sunt în contact. 

Au urcat targa în elicopter, şi Griessel s-a strecurat cu greu 
lângă ea. 

-Aşteaptă, a spus paramedicul, apoi a alergat spre depozit. S- 
a întors cu degetele de la picioarele lui Rachel vârâte într-o 
punguţă de plastic şi i-a întins ambalajul înspăimântător lui 
Griessel. 

-Le pot coase la loc, a zis bărbatul. Să sperăm... 

În elicopter, ea a încercat să vorbească, însă huruitul 
motorului îi acoperea vocea. 

Imediat ce au aterizat pe acoperişul spitalului, când erau 
gata să o transporte spre sala de operaţii, aceeaşi unde medicii 
se ocupaseră mai devreme de Mbali Kaleni şi de Eben Etlinger, 
ea le-a cerut să aştepte. l-a spus lui Griessel că în noaptea care 
trecuse se mai întâmplase ceva. După ce îi tăiaseră gâtul lui 
Erin. 

-Vorbim mai târziu, a rugat-o el. Trebuia să se întoarcă la 
Vusi, mai erau atâtea lucruri de făcut. 
-Nu. Trebuie să ştii. Au mai ucis un bărbat. 


Îi văzuse când îi tăiaseră gâtul lui Erin şi alergase orbeşte, 
înnebunită de spaimă şi de şoc, înapoi în stradă, după care 


intrase pe prima stradă, încercând să se distanţeze. La puţin 
după aceea, zărise o clădire în stânga ei, cu intrarea printr-o 
grădină interioară. Voise să se ascundă şi ţâşnise într-acolo. 

Un bărbat între două vârste, înalt şi cu înfăţişare plăcută, 
îmbrăcat în costum, stătea în faţa heleşteului, uitându-se după 
alţi doi bărbaţi care se îndepărtau. Strigase furios spre ei, 
înainte ca tinerii să deschidă uşa din sticlă şi să dispară. Pe 
perete era un logo, un desen cu o pasăre, îşi amintea asta. 

- Te rog, ajută-mă, îi spusese ea bărbatului, de acum uşurată 
că găsise pe cineva care să-i ofere ajutor. 

Bărbatul cel înalt o privise, şi furia i se transformase imediat 
în îngrijorare. 

-Ce s-a întâmplat? o întrebase. 

-VOr să mă omoare, răspunsese ea apropiindu-se. 

-Cine? 

Auziseră zgomotul unor paşi alergând şi se întorseseră 
amândoi cu faţa spre intrare, unde Jason şi ceilalţi tocmai îşi 
făcuseră apariţia. Jason ţinea în mână un pistol. 

-N-avem treabă cu tine, pe ea o vrem, i se adresase el 
bărbatului mai vârstnic. 

Acesta înconjurase protector umărul lui Rachel cu braţul. 

-Nu înainte să sun la poliţie, spusese el. 

-A furat ceva de la noi şi vrem să recuperăm lucrul respectiv. 
Nu vrem să dăm de necazuri. 

-Cu atât mai mult trebuie să sun la poliţie, ripostase bărbatul 
şi băgase mâna în buzunar, după telefon. 

Jason îndreptase pistolul înspre el. 

-Atunci n-o să am încotro, va trebui să te împuşc. 

Bărbatul scosese din buzunar un telefon mobil. 

În clipa aceea, Rachel se gândise că nu voia să fie 
responsabilă pentru o altă moarte şi o luase la fugă. Bărbatul 
încercase să-i oprească. 

Auzise două împuşcături. Bărbatul înalt, îmbrăcat într-un 
costum închis la culoare, se prăbuşise la pământ. 

Rachel dispăruse pe după colţ. În stradă, un vehicul cu 
însemnele municipalităţii era tras la trotuar, un camion urât 
mirositor care transporta gunoiul. Sărise în el şi văzuse grupul 
de tineri apropiindu-se. Camionul prinsese viteză şi silueta lui 
Jason devenise tot mai mică. După o jumătate de kilometru, 
tocmai când credea că scăpase de ei, camionul prinsese roşu la 


semaforul din capătul străzii. Maşina se oprise şi ea a sărit 
înapoi în stradă. 


-Şi zici că ai văzut doi bărbaţi intrând în clădire chiar înainte 
să te zărească? a întrebat Griessel în timp ce o împingeau pe 
targa cu rotile spre sala de operaţie. 

-Da. 

Griessel a continuat să meargă pe lângă targă. 

-Cum arătau? 

-Nu mi-l amintesc decât pe unul dintre ei. Avea un aer... 
excentric. Foarte slab, cu capul ras... A, şi cu un cercel din argint 
în ureche. 

Medicul a intervenit, avertizându-l pe Griessel că trebuia să 
plece. 

-Şi era îmbrăcat complet în negru, a mai apucat Rachel să 
strige înainte ca uşile sălii de operaţie să se închidă în urma ei. 


2 Dialect bantu vorbit de populaţia cu acelaşi nume din estul 
statului Zimbabwe şi sudul Mozambicului (n.tr.) 


16.41-17.46 


47 


Inspectorul Vusi Ndabeni şi-a pierdut în cele din urmă calmul 
profesional în sala de interogatorii a secţiei de poliţie din 
Caledon Square. 

Îl lăsaseră pe Steven Chitsinga într-o celulă. | se ceruse lui 
Mat Joubert să îl interogheze pe Jason de Klerk într-un birou liber 
în momentul acela, după ce Benny Griessel refuzase să o facă, 
declarând că, dacă se trezea faţă în faţă cu Jason, „îl omora pe 
nenorocit în bătaie“. 

Vusi îl condusese pe Barry Smith spre sala oficială pentru 
interogatorii. Benny Griessel se ocupa de Bobby Verster într-un 
alt birou alăturat. Verster fusese cel care ieşise ultimul din 
camera de tortură, cel care o lăsase singură pe Rachel cu 
Jeremy Oerson. Bănuiau că el era veriga slabă. 

Joubert n-a obţinut nimic de la Jason de Klerk, în ciuda 
experienţei, a staturii lui impunătoare şi a durerii sfâşietoare pe 
care Jason o resimțea din cauza cotului zdrobit. Tânărul ignorase 
toate întrebările, stând pur şi simplu pe scaun şi holbându-se la 
pereţi. 

La fiecare întrebare pusă de Vusi, Barry Smith mârâise: „Du- 
te dracului“. Vusi se enervase tot mai tare, dar se abţinuse şi 
trecuse la următoarea întrebare. 

- Du-te dracului! 

În celălalt birou, Bobby Verster tocmai îi declara lui Griessel 
că el nu luase parte la acel circuit turistic. Noaptea trecută se 
întâmplase să se afle împreună cu Barry şi cu Eben în barul 
Purple Turtle în momentul când telefonase Jason. Barry sărise 
de pe scaun şi le ceruse celorlalţi doi să îl însoţească, iar afară îi 
zăriseră pe Jason şi pe Steven care urmăreau două fete în jos pe 
Long Street. Aşa că li se alăturaseră. 

Pe Griessel îl durea tot corpul dar fusese cuprins de o stare 
de euforie datorită uşurării că o găsiseră pe Rachel. S-a ridicat 
de pe scaun şi s-a apropiat de masă. S-a uitat la Bobby. Tânărul 
şi-a ferit privirea. 

-Ai auzit bancul ăla cu căţeluşul? l-a întrebat Griessel. 

-Care banc? 

Cu o voce bănuitoare. 

Benny s-a aşezat pe masă şi şi-a încrucişat cu mare grijă 


braţele la piept şi-a zis pe un ton răutăcios, jucăuş şi prietenos: 

-Bancul ăla cu căţeluşul care îi aude pe câinii mari discutând 
despre sex şi cât de bine e să te regulezi. „Ce înseamnă să te 
regulezi?“ întreabă căţeluşul. „E cel mai grozav lucru de pe 
lume, hai cu noi să-ţi arătăm.“ Câinii o iau la goană pe stradă şi 
dau de o căţea în călduri. Căţeaua fuge de haită. O fugăresc 
dând ocol blocului, o dată, apoi încă o dată. Când ajung la a 
patra tură, căţeluşul spune: „Băieți, mă mai regulez o singură 
tură, şi pe urmă mă retrag“. 

Bobby Verster n-a râs. 

-Nu ai obosit de atâta vânătoare, Bobby? a întrebat Benny 
Griessel. 

Verster nu a răspuns. 

-Nici atunci când i se taie gâtul unei fete nevinovate? 

Bobby a răspuns că fusese şocat de ceea ce făcuse Jason. 
Protestase. Însă Steven Chitsinga îl prevenise: „Tu o să fii 
următorul dacă nu-ți ţii gura şi nu ne ajuţi“. Asta îl speriase. Dar 
nu ştia ce naiba îi apucase pe Jason şi pe ceilalţi. 

-Deci ai fost obligat să participi? 

-Da. 

-Şi, de fapt, eşti nevinovat? 

-Da! 

-Vrei să dai o declaraţie în acest sens? Ca să putem închide 
cazul în ceea ce te priveşte. 

-Sigur, a replicat tânărul nerăbdător. 

Benny i-a împins un pix şi o foaie de hârtie. Benny a scris 
declaraţia. 

-Semneaz-o! După ce a terminat, detectivul i-a citit declaraţia 
cu voce tare. Apoi l-a întrebat: Tot ce ai scris aici este adevărat? 

-Da. 

-Atunci eşti complice la crimă. Vei fi închis, şi încă pentru 
mult timp. 

Ochii lui Bobby Verster s-au mărit brusc. A protestat, exact 
cum pretindea că făcuse şi cu o noapte în urmă. 

-Bine, dar mi-ai spus că sunt nevinovat. 

-Nu, eu doar te-am întrebat dacă eşti nevinovat. Acum hai cu 
mine, în faţa secţiei este o dubă a poliţiei care te va duce la 
închisoarea Pollsmoor. 

-La Pollsmoor? A 

-Doar până când va avea loc audierea. Intr-o săptămână, 


două. Poate trei. 

-Stai... 

Griessel a aşteptat. 

Bobby Verster s-a gândit îndelung. Apoi a spus: 

-Blake este cel pe care îl căutaţi. 

-Cine e Blake? 

-Dacă îţi spun, mă mai duceţi la Pollsmoor? 

-Totul e negociabil. 

-Blake este proprietarul agenției African Overland 
Adventures. Noi nu facem decât să îi aducem oameni. 

-Ce oameni? 

-Negri. 

-Ce negri? 

- Negrii pe care îi transportăm în compartimentul pentru 
depozitarea bagajelor din autocare. Din Zimbabwe. Deşi nu sunt 
toţi de acolo. 

-lImigranţi ilegali? 

-Ceva de genul ăsta. Nu ştiu. Eu nu i-am ajutat cu transportul 
decât o singură dată, cam cu o lună în urmă, şi nu mi-au 
povestit mare lucru. 

-Cum îl mai cheamă pe Blake? 

-Duncan. Dar noi îi spunem domnul B. Locuieşte aici, în oraş. 
Asta e tot ce ştiu. 

-Mulţumesc foarte mult. 

-Tot mai trebuie să merg la Pollsmoor? 

-Mda. 


Fransman Dekker a sosit la AfriSound însoţit de doi poliţişti în 
uniformă. Au trecut prin mijlocul ziariştilor adunaţi în grădina 
interioară. Detectivul le-a ignorat întrebările. Unul dintre cei doi 
agenţi care păzeau intrarea le-a deschis uşa. Dekker le-a cerut 
tuturor poliţiştilor să îl urmeze. Au urcat scările în şir indian, 
Dekker în frunte, cei patru agenţi în uniformă în spatele lui. Au 
traversat zona recepţiei. Dekker i-a zâmbit Natashei. Pentru 
prima oară în acea zi, se simţea încrezător în sine. Au străbătut 
coridorul până la biroul lui Willie Mouton. A intrat fără să bată la 
uşă. 

Avocatul nu era înăuntru. 


-Acum ce mai e? a întrebat Mouton. 

-Cel mai bun lucru în meseria asta a mea, care mă bucură cel 
mai mult, este să arestez un nenorocit de alb, a zis Dekker. 

Lui Mouton i s-a pus un nod în gât şi nu a mai reuşit să scoată 
nici un cuvânt. Dekker i-a însărcinat pe doi dintre agenţi să stea 
cu ochii pe Mouton, apoi le-a cerut celorlalţi doi să-l urmeze şi a 
deschis uşa biroului lui Wouter Steenkamp. Contabilul stătea pe 
scaun, în faţa computerului. 

-Am aflat tot ce s-a petrecut noaptea trecută, a spus Dekker. 
Nici un muşchi nu s-a clintit pe faţa lui Steenkamp. 

-Staţi aici. Nu are voie să se mişte sau să dea telefoane, i-a 
instruit Dekker pe cei doi poliţişti. Mă întorc repede. 


Griessel i-a chemat pe Vusi şi pe Joubert. S-au strâns în biroul 
comandantului secţiei pentru o şedinţă scurtă. l-a pus la curent 
cu informaţiile obţinute de la Bobby Verster. După aceea, Vusi s- 
a întors la Barry Smith. 

-Mergem să-l arestăm pe domnul B, a spus el. Ştim totul. 

Barry Smith s-a albit la faţă. 

-Du-te dracului, a spus cu şi mai mult venin în glas. 

-ÎI vom acuza de crimă. Închisoare pe viaţă. 

-Du-te dracului, negru nenorocit. 

Nedreptăţile îndurate în acea zi apăsau greu pe umerii lui 
Vusumuzi Ndabeni, dar s-a temperat şi de această dată. Insă 
Barry Smith a continuat. 

-Fiu de curvă! a spus. 

Vusi a explodat ca un talaz uriaş care mătură ţărmul. Cu o 
mişcare fulgerătoare, s-a apropiat de tânărul alb, suplu şi în 
formă şi l-a lovit cu toată forţa cu pumnul în tâmplă. 

Capul lui Barry s-a smucit, şi el s-a clătinat, dărâmând 
scaunul. S-a prăbuşit cu capul de podea cu o bufnitură surdă. 
Vusi s-a repezit la el, l-a prins de guler şi şi-a lipit faţa de a lui. 

-Mama mea e o femeie decentă, ai înţeles? 

l-a dat drumul şi s-a ridicat, răsuflând greu. Şi-a aranjat 
haina, şi-a dat seama că îl dureau încheieturile degetelor, şi a 
observat că Barry avea dificultăţi în focalizarea privirii. Tânărul 
s-a ridicat ezitant, a întins mâna încet după scaun, l-a îndreptat 
şi s-a aşezat. Şi-a pus mâinile pe masă şi şi-a îngropat capul în 
mâini, ascunzându-şi faţa. 


Lui Vusi i-a luat ceva timp până să- şi dea seama că plângea. 
Şi-a tras şi el un scaun şi s-a aşezat. A aşteptat fără să spună 
nimic, de teamă că vocea avea să-l trădeze: furia nu îi trecuse, 
şi numai umbra pală a unui regret licărea în el. 

Au rămas aşa mai bine de un minut. 

-Mama o să mă omoare, a spus Barry din spatele mâinilor. 

-Te pot ajuta. 

Barry a plâns în hohote. Tot trupul i se cutremura. Apoi a 
început să vorbească. 


Dekker stătea în faţa lui Mouton. 

-Ştiu că nu tu l-ai împuşcat pe Adam Barnard. Am aflat 
despre cei patru bărbaţi care o urmăreau pe fată. 

-Cinci, l-a corectat Mouton, după care şi-a dat seama că 
făcuse o greşeală şi a părut că vrea să-şi muşte limba. 

-Cinci, a spus Dekker mulţumit. 

-Vreau să îmi sun avocatul. 

-Mai încolo. Lasă-mă să-ţi povestesc eu ce s-a întâmplat. 
Barnard ţi-a telefonat aseară, la scurt timp după ora nouă. Ştiai 
că vom obţine lista convorbirilor şi de-asta ne-ai oferit singur 
informaţia... 

Mouton a înghiţit în sec, a dat să spună ceva, dar Dekker l-a 
oprit cu un gest. 

-Adam nu te-a sunat ca să îţi spună cât de ridicole erau 
acuzaţiile lui Ivân Nell. Era neliniştit. Nell mi-a zis că Adam părea 
tulburat. Nu era în apele lui. Intrase la bănuieli. Ştia că cineva 
făcea manevre cu banii. Încă nu ştiu de ce, dar o să aflu. În orice 
caz, Adam ţi-a spus că vrea să te vadă. [i-a cerut să vii la birou, 
împreună cu Wouter? Sau a fost ideea ta - ca să ţii necazurile 
departe de casă? Aşa că ai venit aici, îngrijorat probabil la 
culme, pentru că eşti vinovat. Cât era ceasul, Willie? Ţi-a spus 
cumva să vă întâlniți la unsprezece, ca să aibă timp să se uite 
prin actele contabile? Ştiu că a lucrat la computer aseară. Şi a 
fost atât de supărat de ceea ce a găsit, încât a uitat să închidă 
laptopul. Azi-dimineaţă l-am găsit în stand-by. Poate că a salvat 
toate datele pe un CD, ca să nu poţi să îl prosteşti în faţă. V-aţi 
întâlnit aici, sau poate în biroul lui, şi el te-a provocat. Ai negat 
totul, nu-i aşa, Willie? Cum mă descurc? Nu contează, lasă-mă 
să continui. V-aţi certat de la unsprezece până la unu şi 


jumătate noaptea. Şi pe urmă presupun că Barnard ţi-a propus 
să lăsaţi totul pe a doua zi. Era obosit. Şi se gândea la soţia lui 
care zăcea beată acasă. lar tu şi Steenkamp l-aţi urmărit în 
grădină. Continuând cearta. Aţi intrat înapoi în clădire exact în 
clipa când a apărut fata. Aţi avut noroc cu carul. Fiindcă, dacă 
aţi fi rămas afară, aţi fi fost şi voi împuşcaţi. Aşa, l-au împuşcat 
numai pe Adam. Problema numărul unu rezolvată. Şi voi doi, 
uitându-vă de la fereastră în jos, la cadavru, v-aţi zis: „Ei, şi 
acum ce e de făcut?“ Necazul vostru era Ivân Nell. Fiindcă, orice 
aţi fi făcut, dacă el declara poliţiei că era ceva putred în 
afacerile voastre, atunci dădeaţi de belele. 

Aşa că v-aţi gândit cum să faceţi ca să ne induceţi în eroare, 
să pară că nici n-aţi trecut pe aici. Şi să pasaţi vina altcuiva. ŞI 
pe urmă v-aţi amintit de Josh Geyser şi de păcatul suprem comis 
de Melinda. De Alexa şi de pistolul pe care Adam îl ţinea încuiat 
în casă. Deşteaptă mişcare, Willie, trebuie să recunosc. Laţi 
târât pe Barnard până la maşină. Dacă l-aţi transportat în 
maşina ta sau a lui Wouter, atunci acolo au rămas urme de 
sânge, păr, fibre şi urme ADN, şi le vom găsi. 

Acum, trebuie să mărturisesc că nu înţelegeam care e treaba 
cu pantoful şi cu telefonul mobil. Până acum o jumătate de oră, 
când i-am dat de capăt. Pantoful i-a ieşit lui Adam din picior 
atunci când îl căraţi spre maşină. Probabil că l-aţi apucat de 
picioare. lar în momentul când a fost împuşcat ţinea telefonul 
mobil în mână. Ai luat telefonul şi ţi-ai adus aminte că te 
sunase. Aşa că ai şters toate numerele formate. Şi ai pus 
telefonul în pantof şi pantoful în buzunar sau peste Barnard, e 
un amănunt pe care nu îl vom şti probabil niciodată. Şi, când aţi 
ajuns la maşină, ai deschis portbagajul şi ai pus pantoful pe 
plafonul maşinii, doar cât să băgaţi cadavrul înăuntru. Pe urmă, 
din cauza grabei, aţi uitat de pantof. Aţi plecat, Wouter în faţă, 
la volanul maşinii lui Adam, şi tu după el, în maşina ta. Ceva de 
genul ăsta. Şi, când aţi virat la colţul străzii, pantoful a căzut 
fără ca tu să-ţi dai seama. Cum mă descurc, Willie? Îţi spun, mi- 
a dat multă bătaie de cap chestia asta cu pantoful, până când 
m-am dus iar la colţul străzii. Şi atunci am avut o străfulgerare. 
De-a dreptul geniali, trebuie să recunosc. Mouton s-a mulţumit 
să se holbeze la el. 

- Tu şi Wouter l-aţi cărat pe Adam sus pe scări şi l-aţi aşezat 
lângă Alexa. Pe urmă ai scos pistolul din seiful pe care tu însuţi îl 


instalaseşi. Presupun că te-ai dus undeva ca să tragi cele trei 
gloanţe, n-aveai cum să faci asta în casă. Chiar dacă ai fi folosit 
o pernă sau altceva pentru a atenua zgomotul, îţi era prea frică 
să nu o trezeşti pe Alexa, oricât de beată ar fi fost. Aşa că ai 
mers undeva cu maşina. Unde, Willie? Pe munte? În orice caz, 
într-un loc absolut nesemnificativ. Pe urmă te-ai întors şi ai lăsat 
pistolul lângă Alexa. Ingenios. Dar nu suficient de ingenios. 

-Vreau să-mi sun avocatul. 

-Da, Willie, sună-l. Şi spune-i să vină la sediul din Green Point. 
Pentru că avem mandat de arestare pe numele tău şi mandat de 
percheziţie a birourilor. Voi aduce experţi să cerceteze totul, 
Willie. Auditori, specialişti în computere şi în infracţiuni 
financiare. l- ai furat pe Adam Barnard, pe lvân Nell şi 
Dumnezeu ştie pe câţi alţii, dar îţi garantez eu că o să aflu cum 
ai procedat, şi pe urmă tu şi Wouter o să înfundaţi puşcăria, şi 
nici măcar nenorocitul ăla de Frankestein al tău, avocatul, n-o să 
vă poată ajuta cu nimic. Sau a fost şi el implicat în povestea 
asta? 


Benny Griessel l-a împins pe bărbat prin uşa din faţă a secţiei 
de poliţie din Caledon Square. Barba lui deasă şi părul castaniu, 
prematur înspicate cu fire albe, erau tunse cu grijă şi 
impecabile. Arăta suplu şi în formă în cămaşa lui de blugi, 
pantalonii kaki din bumbac şi pantofii albaştri cu talpă de 
cauciuc. Numai cătuşele de la mâini arătau că dăduse de necaz, 
altfel faţa lui era total inexpresivă. Vusi îi aştepta în hol. 

- Fă cunoştinţă cu domnul Duncan Blake, l-a prezentat 
Griessel extrem de încântat. 

Vusi l-a privit de sus până jos, cântărindu-l parcă din ochi şi 
suprapunându-i imaginea peste cele auzite despre el. Pe urmă i 
s-a adresat, îngrijorat, lui Griessel: 

-Benny, va trebui să-l aducem aici pe chestor. 

-De ce? 

-E o treabă foarte serioasă. Şi foarte urâtă. Va trebui să 
trimitem o echipă în Camps Bay, la spital. O echipă mare. 

Abia atunci o umbră de teamă s-a aşternut pe chipul lui 
Duncan Blake. 


17.47-18.36 


48 


Se aflau în biroul şefului de secţie - Griessel, Vusi şi John 
Afrika. 

-Vreau să vă spun că sunt mândru de voi, şi la fel şi chestorul 
provinciei. lar doamna ministru m-a rugat să vă transmit 
felicitările ei, a spus Afrika. 

-Vusi i-a dat de cap, a spus Griessel. 

-Nu, chestore, e meritul lui Benny... Al căpitanului Griessel. 

-SAPS e mândră de voi amândoi. 

-Domnule, treaba e foarte serioasă, a spus Vusi. 

-Cât de serioasă? 

-Introduceau ilegal oameni în ţară, câte opt odată, prin 
Zimbabwe. Din Somalia, Sudan, Zimbabwe... 

-Din zonele cu probleme. 

-Exact. Oameni care nu au nimic sau care au pierdut totul şi 
vor să o ia de la capăt, care sunt dispuşi să facă orice... 

-Cred că le-au cerut o grămadă de bani ca să-i aducă aici, la 


borcanul cu miere. 

-Nu, chestore, nu foarte mulţi. 

-Cum aşa? 

-La început, am fost convins că era vorba despre imigranţi 
ilegali. Însă Barry Smith, unul dintre ghizi, mi-a povestit despre 
spital şi toate celelalte... 

-Ce spital? a întrebat John Afrika. 

-Poate ar fi mai bine s-o luăm cu începutul. Benny l-a 
interogat pe Blake. 

Griessel a încuviinţat din cap, s-a scărpinat după ureche şi și- 
a răsfoit carnetul până a dat de pagina pe care o căuta. 

-Duncan Blake, chestore. Născut în Zimbabwe, în vârstă de 
cincizeci şi cinci de ani. Văduv, soţia i-a murit de cancer în 2001. 
In anii '70 a făcut parte din Forţele Aeriene Speciale din 
Rhodesia. Timp de treizeci de ani, s-a ocupat de ferma familiei, 
în Hurungwe, provincia Mashonaland West. Sora lui, Mary-Anne 
Blake, a fost chirurg la spitalul din Harare. În mai 2000, liderul 
Mişcării Veteranilor, Chenjerai „Hitler“ Hunzvi, i-a ocupat ferma. 
Se pare că administratorul fermei lui Blake, Justice Chitsinga, a 
încercat să se opună şi a fost împuşcat mortal. Timp de doi ani, 
Blake a încercat să îşi recapete posesiunile umblând prin 
tribunale, însă în 2002 a renunţat şi s-a mutat, împreună cu sora 
lui, în Cape Town. L-a adus cu el şi pe fiul lui Chitsinga, Steven. 
A înfiinţat African Overland Adventures. Majoritatea angajaţilor 
sunt tineri şi tinere din Zimbabwe, copiii unor fermieri 
deposedaţi de pământuri sau foşti angajaţi ai acestora. De 
Klerk, Steven Chitsinga, Eben Etlinger, Barry Smith... 

-Dar polițistul metropolitan pe care l-ai omorât? Oerson? a 
întrebat chestorul. 

-Asta e o altă poveste, domnule, a zis Vusi. Smith mi-a spus 
că Oerson lucra la poliţia rutieră. Acum doi ani se afla la cântarul 
de pe N7, în dreptul localităţii Vissershoek, şi a tras pe margine 
unul dintre autocarele de la African Overland Adventures. Era 
supraîncărcat. Pe urmă a început să facă tot felul de aluzii, cum 
că trebuiau să plătească o amendă, şi de Klerk a fost imediat de 
acord să-i dea nişte bani pe sub mână. Oerson a luat banii şi i-a 
lăsat să plece. Dar s-a întrebat de ce fuseseră atât de grăbiţi să 
îi accepte cererea şi să plătească o groază de bani ca să se care 
de acolo cât mai repede. S-a gândit mult. Autocarul venea 
dinspre nord şi străbătuse Africa, iar el era sigur că tipii făceau 


contrabandă. Peste o lună, i-a pândit din nou în acelaşi loc. Şi i-a 
oprit. Le-a spus că voia să arunce un ochi în autocar şi-n 
remorcă. De Klerk ia spus că nu era nevoie, câţi bani voia? 
Oerson a răspuns că voia să se uite, căci bănuia că aveau ceva 
de ascuns. De Klerk a crescut oferta, dar Oerson a insistat. De 
Klerk a refuzat, şi Oerson ia spus: „Atunci vreau şi eu să mă bag 
în afacere, pentru că-mi miroase a mulţi bani“. Aşa că de Klerk l- 
a sunat pe Blake. Şi Oerson a fost trecut pe statul de plată. Dar 
cu o condiţie. Să se transfere la poliţia metropolitană, fiindcă 
aveau nevoie de încă un om care să stea cu ochii pe somalezii şi 
zimbabwenii care donaseră deja organe şi se stabiliseră în 
oraş... 

-Donaseră organe? 

-Ajung şi acolo. Mulţi dintre cei care donaseră organe şi-au 
deschis tarabe în oraş cu banii primiţi. Câţiva au ameninţat că 
vor ciripi dacă nu li se dădeau mai mulţi bani. Sarcina lui Oerson 
era de a-i reduce la tăcere. 

-Pentru totdeauna? 

-Uneori, domnule. Niciodată cu mâna lui, pentru asta avea la 
dispoziţie alţi oameni. Tot de la poliţia metropolitană... 

-lisuse, a spus John Afrika încrucişându-şi braţele. Apoi s-a 
uitat la Vusi: Şi faza cu organele? 

-Blake a fondat African Overland Adventures şi în 2003 a 
cumpărat, împreună cu sora lui, vechiul Atlantic Hotel din 
Camps Bay. L-au renovat şi au deschis un spital privat. Sora lui 
este „directorul" spitalului... 

-Un spital? 

Lui Vusi i-a venit o idee. 

-Numai puţin, a spus, apoi a tras tastatura şi mouse-ul spre 
el. A răsucit monitorul ca să vadă mai bine, a dat un clic pentru 
a accesa motorul de căutare şi-a tastat adresa. 

Cuvintele Google South Africa au apărut pe ecran. 

Vusi a tastat „AtlantiCare“, şi motorul a început căutarea. A 
afişat o listă lungă. Detectivul a ales primul link. Site-ul s-a 
încărcat încet. Pe monitor s-a 
ivit imaginea unei clădiri albe, pe pantele muntelui Twelve 
Apostles, iar sus un banner pe care scria „ATLANTICARE: 
Exclusive International Medical Centre“. O altă poză: spitalul 
văzut din spate, cu Oceanul Atlantic întinzându-se la orizont. 

-Acesta e spitalul, chestore. 


John Afrika a scos un fluierat. 

-Da, e o afacere serioasă. 

-Steven Chitsinga mi-a spus că Blake fusese un fermier 
bogat. Deţinea sau arenda multe ferme, avea vite, cultiva 
porumb şi tutun. Mulţi bani la mijloc, multe investiţii... Oricum, 
domnule, a spus Vusi accesând linkul „Transplanturi", ideea este 
că se fac transplanturi de organe. Pe site a apărut o altă pagină, 
cu aceeaşi clădire albă în bannerul din partea de sus a paginii. 
Şi, sub el, titlul „Transplanturi la preţuri accesibile". Vusi a citit 
cu voce tare: „In Statele Unite ale Americii, costul mediu al unui 
transplant de inimă este de trei sute de mii de dolari. Pentru un 
transplant de plămân veţi scoate din buzunar două sute 
şaptezeci şi cinci de mii de dolari, iar pentru un intestin - 
aproape o jumătate de milion. Imposibil pentru cineva fără 
asigurare de sănătate. Insă, chiar dacă asigurarea acoperă 
cheltuielile, nu aveţi garanţia că veţi primi organul donat la 
timp. De exemplu, lista de aşteptare pentru un transplant de 
rinichi în SUA cuprinde peste cincizeci şi cinci de mii de 
oameni...“ 

-Să nu-mi spui că... 

-Ba da, a răspuns Vusi continuând să citească pe site: „Cu 
cele mai moderne dotări medicale, in- clusiv îngrijire 
postoperatorie dedicată şi specializată, şi într-un peisaj splendid, 
beneficiind de o echipă de chirurgi de renume mondial şi de o 
reţea internaţională de donatori, vă puteţi împlini visul de a 
avea un transplant în trei săptămâni de la internare şi la un cost 
extrem de mic“. 

-De asta introduc imigranţi ilegali în ţară, a spus Griessel. 

-Pentru organe, a completat Vusi. 

-Bliksem, a înjurat chestorul. Să trimitem imediat o echipă la 
spital ca să obţină dovezi. 

-Mat Joubert se află deja acolo, împreună cu o echipă 
numeroasă. 

-Deci aduc oameni în ţară şi pe urmă îi ucid? 

-Nu totdeauna, domnule, a răspuns Vusi. Din câte se pare, 
acesta era preţul pe care trebuiau să-l plătească pentru a avea 
o viaţă mai bună în Africa de Sud. Să doneze un rinichi, un 
plămân sau o parte din ficat. Sau din ochi, din cornee, şi din 
măduva spinării. Incă încerc să mă lămuresc. Din câte am aflat, 
se pot dona multe organe sau părţi de organe fără consecinţe 


grave asupra sănătăţii. 

-Dar cum rămâne cu donarea de inimi? 

-Va trebui să verificăm, comisare, fiindcă, într-adevăr, pe 
pagina lor este menţionat şi transplantul de inimă. Individul pe 
care Rachel Anderson l-a văzut, cel ucis de Klerk şi de Chitsinga 
la Kariba, avea SIDA. Smith mi-a povestit că purtau permanent 
la ei kituri de analize - înainte de a urca o persoană în remorcă, 
îi luau sânge şi îi făceau analize. Aşa şi-au dat seama că omul 
avea SIDA. Şi nu şi-au permis să îl lase să plece, de teamă să nu 
ciripească. 

-Ce fel de oameni sunt ăştia? a izbucnit John Afrika. 

-Asta l-am întrebat şi eu pe Duncan Blake, a răspuns Griessel. 
Şi el mi-a zis că Africa i-a luat tot ce avea, i-a furat visurile, i-a 
sfâşiat inima. Şi atunci, de ce să nu facă şi el acelaşi lucru? 

Telefonul lui Griessel a început să sune. S-a uitat pe ecran, s- 
a ridicat şi a ieşit din încăpere ca să răspundă. 

Chestorul s-a aplecat în faţă pentru a se uita mai bine la 
pagina web a spitalului şi a oftat adânc, ascultându-l pe Griessel 
cum scotea sunete de neîncredere. 

Benny Griessel a revenit în încăpere. 

-Era Mat Joubert. Chestore, treaba se împute. 

-De ce? a întrebat John Afrika îngrijorat. 

-În dosarele spitalului figurează şi numele unui ministru. 

-Din actualul guvern? 

-Da, chestore. Un transplant de ficat. 

-Ag nee, liewe fok’? a exclamat John Afrika. 


Fransman Dekker auzise că specialistul în computere de la 
SAPS, metis şi el, era un adevărat geniu. Se aşteptase la cineva 
gen Bill Gates. Dar bărbatul cu care avea acum de-a face era un 
tip sfrijit cu o figură de şcolar, doi dinţi din faţă lipsă, o tunsoare 
afro cu creastă înaltă, fără pic de simţ al umorului şi extrem de 
peltic. 

-Floale la uleche, i-a spus geniul lui Dekker în biroul 
contabilului Wouter Steenkamp. 

-Scuză-mă, ce ai zis, frate? a întrebat Dekker, pentru că nu 
înţelesese nimic. 

-Am zis că-i floale la uleche. 

-A, floare la ureche. 


-Esact. 

-De ce, frate? 

-O ilusie. Un PDF palolat nu foloseste la nimic. 

-Un PDF palolat? 

-Nu, palolat. 

-Parolat? 

-Esact. Oamenii cled că, dacă ai palolă la PDF, esti plotejat, 
da' nu-i asa. 

-Deci cum au procedat? 

-Acest ou, a spus, arătând cu degetul spre computerul lui 
Steenkamp... Plimea plin mail documentele PDF palolate cu 
vânsălile fiecălui cântăles, de la distlibuitol. Se pale că tleaba lui 
ela să tlimită PDF-ul la cântăles atunci când se făcea tlansfelul 
banilol. 

-Da, aşa e. 

-Cântălesul clede că, dacă numai el ale palola, atunci filma 
de înlegistlăli nu poate modifica siflele. Clede că ăia sunt tosi 
banii. 

-Fiindcă documentul îi parvine de la distli... de la distribuitor, 
nu-i aşa? 

-Da, distlibuitolul a intlodus palola, da' el tlimite e-mailul la 
acest ou. Si el îl tlimite după aia la cântăles. 

-OK. Am înţeles. 

-Da' uite... Specialistul a deschis un program. Uite se soft ale. 
Advanthed PDF Pathword Recovery, Enteprithe Edition, fablicat 
de E/comthoft?. Îl posi cumpăla de pe site-ul lol, costă pusin sub 
o mie de ransi, da' după aia posi să fasi se vlei cu documentul 
PDF, chial dacă ale o încliptale de patluzesi de bisi de la Thunder 
Tableth“. Si atunsi e floale la uleche, si palola nu foloseste la 
nimic. 

-Deci Steenkamp putea obţine parola cântăreţului şi putea 
modifica fără probleme cifrele de vânzări? 

-Esact. Copia tabelele PDF în Microthoft ExthelP, făsea 
modificălile în tabel si pe ulmă făsea un alt document PDF, 
fiindcă au Adobe Acrobat Profethional, velsiunea Thee Eth Four, 
e ultimul stligăt, si pe ulmă punea la loc aceeasi palolă. Si 
cântălesul clede că e PDF-ul oliginal, nu stie că a fost păcălit. 

-Şi cu cât au modificat cifrele de vânzări? 

-Se pale că valiasă de la cântăles la căntâles, de la zese până 
la patlusesi la sută, în funcsie de cât de mult se vinde. La 


cântălesii mari ca Ivân Nell au modificat cu patlusesi la sută. 
-Dar-ar dracii! 
-Da, asa siseam si io. 


1 Om politic din Zimbabwe (1949-2001). A pretins că a 
participat, sub pseudonimul „Hitler“, la lupta de eliberare a 
populaţiei de culoare din Rhodesia de sub dominaţia minorităţii 
albe, încă de la vârsta de şaisprezece ani, şi că a fost lider al 
unor organizaţii politice şi paramilitare de eliberare, afirmaţii 
dezminţite de liderii respectabili ai acestor organizaţii. În 1997 a 
fost ales preşedintele Asociaţiei Veteranilor Războiului pentru 
Eliberare, şi în această calitate a reuşit, prin demonstraţii şi 
acţiuni de intimidare, să obţină crearea unui uriaş fond 
guvernamental de despăgubiri şi pensii pentru veterani, 
considerat ulterior unul dintre factorii majori în declanşarea 
crizei economice din ţară. (n.tr.) 

2 În afrikaans, în original, aproximativ „O, nu, dar-ar dracii!“ 
(n.tr.) 

3 Advanced PDF Password Recovery, Enterprise Edition, 
fabricat de Elcomsoft [n.tr.] 

4 Thunder Tables (n.tr.) 

5Microsoft Excel (n.tr.) 

6Adobe Acrobat Professional versiunea CS4 (n.tr.) 


18.37-19.51 


49 


Era 18.37. Trecuseră fix treisprezece ore de când fusese 
trezit din somn. Benny Griessel i-a spus lui John Afrika: 

-Până la şapte trebuie să ajung în Canal Walk, îmi permiteţi, 
vă rog, să mă retrag? 

Chestorul s-a ridicat şi şi-a pus o mână pe umărul lui Griessel. 

-Căpitane, nu vreau să-ţi spun decât un singur lucru. Dacă 
merita cineva să fie promovat, tu eşti acela. Nu m-am îndoit nici 
o clipă că vei rezolva cazul. Nici o clipă. 

-Mulţumesc, comisare. 

-Vusi o să termine ce mai e de făcut. Tu du-te şi vezi-ţi de 
treburile tale, ne auzim mâine-dimineaţă. 

-Mersi, Benny, a spus Vusi, aşezat la masa unde dosarul 
începea să se îngroaşe. 

-Cu plăcere, Vusi. 

A ieşit în grabă. Nu mai avea timp să meargă acasă ca să îşi 
schimbe cămaşa, dar îi putea povesti Annei cum se alesese cu 
gaura. Apoi şi-a amintit că îi rămăsese dator cu un telefon. Fritz 
îl sunase să să-l anunţe că voia să renunţe la şcoală pentru că 
formaţia lui, Wet & Orde (scris cu „&“, nu cu „şi“), obținuse un 
angajament baban, „cântăm în deschidere la spectacolele din 
turneul lui Gian Groen şi Zinkplaat, e vorba să ne plătească 
douăzeci şi cinci de mii pe lună, adică peste şase mii de 
persoană". Şi Griessel răspunsese: „Te sun eu înapoi, acum am 
multe pe cap“. 

A urcat în maşină, a scos din torpedou casca hands-free şi a 
pornit pe Buitengracht spre şoseaua N1. 

-Bună, tată. 

-Cum merge treaba, Fritz? 

-Grozav, tată. 

-Şase mii de ranzi pentru fiecare membru al formaţiei? 

-Da, tată. Nu e grozav? Şi ne plătesc şi mâncarea, cazarea, 
toate celelalte. 

-Fantastic, a spus Griessel. 

-Da, ştiu. Un muzician profesionist n-are de ce să-şi termine 
liceul, la ce iar folosi? Adică, de ce să-mi bat eu capul să învăţ 
despre viaţa sexuală a melcilor? Dar, tată, tu şi mama trebuie să 


vă daţi acordul în scris, pentru că nu împlinesc optsprezece ani 
decât în decembrie. 

-Bine, adu-mi hârtia să o semnez, Fritz. 

-Pe bune, tată? 

-Sigur. N-ai nevoie de mai mult de şase mii de ranzi pe lună. 
Să vedem: apartamentul te-ar costa în jur de două mii pe lună... 

-Nu, tată, stai un pic, n-am de gând să plec de acasă, aşa 
că... 
-Dar îi vei plăti mamei partea ta de chirie, nu-i aşa? Plus 
cheltuielile pentru spălarea rufelor, curăţenie, mâncare? 

-Crezi că ar trebui? 

-Nu ştiu, Fritz. Tu ce crezi că ar trebui să faci? 

-Sigur, tată, cred că ar fi OK. 

-Şi o să ai nevoie de maşină. Să zicem că o iei în rate, cu vreo 
două mii pe lună, plus asigurarea, combustibilul, cheltuielile de 
reparaţii şi de service, 
asta înseamnă trei mii, trei mii cinci sute... 

-Nu, tată, Rohan şi-a luat un Ford Bantam cu treizeci şi două 
de mii de ranzi. Nu e nevoie, pentru început, de cine ştie ce 
maşină de fiţe. 

-Şi de unde a avut banii? 

-De la tatăl lui. 

-Şi tu de unde o să iei treizeci şi două de mii de ranzi? 

-Eu... păi... 

-Să zicem că plăteşti o rată de două mii pe lună pentru 
maşină; asta înseamnă că într-un an şi jumătate, adică în 
şaisprezece luni, vei avea propriul Bantam. Dar, cu toate 
cheltuielile pentru întreţinere despre care ţi-am pomenit, ajungi 
la circa patru mii de ranzi pe lună. Şi asta fără să pui la 
socoteală hainele pe care trebuie să ţi le cumperi, factura de la 
telefonul mobil, corzile pentru chitară, lamele de ras, 
aftershave- ul, deodorantul şi fără să ieşi cu vreo puicuţă în 
oraş... 

-Acum nu li se mai zice „puicuţe“, tată, a spus Fritz. Dar din 
tonul lui se vedea că pricepuse, iar entuziasmul începea să îi 
scadă. 

-Cum li se spune acum? 

-Fete, tată. 

-Şi după turneu, Fritz, de unde o să ai şase mii de ranzi pe 
lună? 


-Ei, o să apară ceva. 

-Dar dacă nu apare? 

-De ce trebuie să fii atât de negativist, tată? Nu vrei să fiu 
fericit? 

-Cum să fii fericit dacă nu ai un venit sigur? 

-O să facem un CD. Cu banii câştigaţi în turneu o să facem un 
CD, şi pe urmă... 

-Dacă vă băgaţi toţi banii din turneu în CD, atunci cu ce o să 
mai trăieşti? 

Tăcere. 

-Nu mă laşi niciodată să fac ce vreau. Puştii nu mai au voie 
nici să viseze. 

-Vreau să ai parte de tot ce e mai bun, fiule. Tocmai de-aia îţi 
pun toate aceste întrebări. 

Nici o reacţie. 

-Nu vrei să te mai gândeşti puţin, Fritz? 

-De ce trebuie să aflu despre viaţa sexuală a melcilor, tată? 

-Asta e cu totul altceva. Dar o să te mai gândeşti? 

-Mda, bine. 

Un răspuns ezitant. 

-OK, mai vorbim. 

-Pa, tată. 

Griessel a zâmbit în sinea lui, în timp ce mergea pe N1. Fiul 
lui. La fel cum fusese şi el. 

Şi pe urmă s-a gândit la ce îl aştepta. Întâlnirea cu Anna. 
Zâmbetul i-a pierit de pe buze, înlocuit de o senzaţie de 
nelinişte. 


Anna stătea aşezată la o masă de pe terasă şi se uita la 
mare. „E un semn bun“, şi-a spus el. A rămas o clipă în pragul 
restaurantului Primi şi s-a uitat la ea. Anna lui. Patruzeci şi doi 
de ani, dar încă arăta bine. În ultimele câteva luni, părea să fi 
scăpat de povara alcoolismului soţului şi să-şi fi recăpătat aerul 
tineresc. Bluza albă, blugii, puloveraşul aruncat neglijent pe 
umeri... 

Apoi l-a zărit. Benny i-a urmărit cu atenţie expresia feţei în 
timp ce se apropia. Îi zâmbea, dar nu din tot sufletul. 

-Bună, Anna. 

-Bună, Benny. 


El a sărutat-o pe obraz. Ea nu şi-a ferit capul. Alt semn bun. 

Şi-a tras un scaun lângă masă. 

-Scuză-mă că arăt în halul ăsta, dar a fost o zi nebună. 

Ochii ei s-au oprit asupra găurii din buzunarul de la piept. 

-Ce s-a întâmplat? 

-Am fost împuşcat. 

S-a aşezat pe scaun. 

-Dumnezeule, Benny! 

Alt semn bun. 

-Am avut un noroc chior. Cu numai o oră înainte, am băgat 
un Leatherman în buzunar, ştii, un briceag. 

-Ai fi putut să mori. 

Griessel a ridicat din umeri. 

-Dacă ţi-a sunat ceasul, n-ai ce face. 

Ea şi-a trecut privirea încet peste chipul lui. Benny visa la 
momentul când ea avea să întindă mâna şi să-i netezească 
părul ciufulit, aşa cum o făcea pe vremuri, şi să-i spună: 

-Benny, tufa asta. 

A văzut-o mişcându-şi mâna. Apoi retrăgând-o. 

-Benny..., a dat ea să spună. 

-N-am pus nici un strop de băutură în gură. De aproape şase 
luni. 

-Ştiu. Şi sunt foarte mândră de tine. Semn bun. l-a zâmbit, 
aşteptând să 
continue. 

Ea a luato gură mare de aer. 

-Benny... nu există decât un mod de a-ţi spune asta. Am pe 
altcineva, Benny... 


50 


Aşezat în maşina sa, Fransman Dekker şi-a scos din 
buzunar lista cu numele şi numerele de telefon. Prima pe listă 
era Natasha Abader. 

„Ce femeie care se uită la tine nu sar gândi imediat la sex?“ 
Era momentul să afle dacă vorbise pe bune sau nu. 

A salvat numărul. 

„E un drog al sufletului. Bănuiesc că înăuntrul lor este un gol, 


o gaură pe care nu reuşesc niciodată să o umple, poate la un 
moment dat e ceva mai bine, apoi răul revine. Cred că motivul e 
faptul că ei înşişi se dispreţuiesc." 

Vorbele pe care le rostise în faţa Alexei Barnard. 

Dar el avea o soţie. O femeie bună, frumoasă, sexy şi 
deşteaptă. Crystal. Care îl aştepta acasă. 

S-a uitat la micul buton verde al telefonului. 

S-a gândit la picioarele Natashei Abader. La fundul ei. La 
sâni. Mici şi obraznici, ştia cum arătau, şi-i putea imagina cu 
uşurinţă, mai ales sfârcurile. l-ar încăpea probabil în pumn. ŞI 
totuşi, femeia asta era o belea. 

Ceva se rupsese în el. Avea o durere foarte veche, care nu îl 
părăsea niciodată cu totul, şi, de fiecare dată când revenea, era 
tot mai rău, iar remediile nu ajutau cu nimic. 

Mai devreme sau mai târziu, trebuia să pună capăt acestei 
absurdităţi. Pentru numele lui Dumnezeu, îşi iubea soţia, nu îşi 
putea imagina viaţa fără Crystal, ea era totul pentru el. Dacă 
afla... 

Dar cum ar fi putut să afle? 

Febra creştea în el. A apăsat pe butonul telefonului. 

- Bună, Natasha. 


- Sunt Vusi Ndabeni. Detectivul. Ne-am cunoscut azi- 
dimineaţă, la cazul 
acela cu fata ucisă în curtea bisericii. 

-A, bună, a răspuns Tiffany October, medicul legist. 

Părea obosită. 

-Cred că ai avut o zi plină. 

-Toate sunt aşa. 

-Mă întrebam dacă... a început Vusi simţindu-şi inima 
bubuind în piept. Mă întrebam dacă nu ti-ar plăcea să... 

Tăcerea de la celălalt capăt al firului era asurzitoare. 

-Dacă ţi-ar plăcea să ieşim să luăm masa împreună. Sau 
poate să bem ceva... 

-Acum? 

-Nu neapărat, adică, poate altă dată dacă acum eşti 
ocupată... 

- Nu, a spus femeia şi toate speranţele lui Vusi s-au năruit. 
Nu altă dată, acum. Te rog. O bere. O sticlă de Windhock Light şi 


un platou de s/ap chips! ar fi grozave. După o zi ca asta. 


Conducea pe N1, plănuind în gând ce avea de făcut. Se va 
opri la bancomatul ABSA de pe Long Street, lângă birourile 
Fiscului. Ultimii bani i-i dăduse lui Mat Joubert, pentru burgerii 
pe care îi cumpărase de la Steers. Şi pe urmă va merge la 
magazinul de băuturi de pe Buitengracht, era deschis până la 
opt. Va cumpăra o sticlă de Jack Daniels şi o cola de doi litri. Şi o 
să se îmbete criţă. 

„Am pe altcineva, Benny...“ 

Atunci el întrebase: 

-Cine e? 

Şi ea răspunsese: 

-Nu contează. Benny, îmi pare atât de rău. N-am plănuit asta. 
Pur şi simplu, s-a întâmplat. 

Pe dracu'! Lucrurile nu se întâmplă aşa, pur şi simplu. 
Trebuie să vrei să se întâmple. Mai întâi îi cere să renunţe la 
băutură timp de şase luni, şi pe urmă se apucă să-şi caute alt 
bărbat. O să-l facă praf pe nenorocit. O să afle el cine e, o s-o 
urmărească pe Anna şi o să-l împuşte pe individ între ochi. 
Probabil că era unul dintre avocaţii aceia tineri de la biroul unde 
lucra ea. Unul care nu era în stare să-şi caute o femeie în altă 
parte. Se dăduse mare cu BMW-ul lui ultimul răcnet şi cu 
costumele alea fiţoase în faţa unei soţii de poliţist. Da, o să-l 
omoare pe nenorocit. Şi pe urmă o să vadă el ce va mai fi. 

In acel moment, el se ridicase. 

- Benny, îmi pare atât de rău. N-am plănuit asta. Pur şi 
simplu, s-a întâmplat. 

Se aşezase la loc şi se holbase la ea fără să zică nimic, 
aşteptând-o să spună că nu se petrecuse nimic, că totul nu 
fusese decât o glumă. Refuzând să accepte realitatea. Mersese 
acolo ca să o audă spunând că totul era în regulă, că se putea 
întoarce acasă, fiindcă se lăsase de băut. Insă ea tăcea, cu 
lacrimi în ochi, îşi plângea singură de milă. Mii de gânduri se 
învolburaseră în capul lui. In ziua aceea scăpase cu viaţă ca prin 
urechile acului. Timp de o sută cincizeci şi şase de zile se 
luptase cu dorinţa de a bea, îi plătise Annei cheltuielile de 
întreţinere a casei, avusese grijă de familie; făcuse totul ca la 
carte. Nu, n- avea cum să-i facă una ca asta, nu avea dreptul să 


o facă, lisuse, dar apoi ochii ei înlăcrimaţi îi întâlniseră pe ai lui 
şi îl priviseră cu o hotărâre năucitoare, şi atunci întreaga povară 
a implicaţiilor deciziei ei se năruise peste el ca o casă prost 
construită, zdrobindu-l. Se ridicase şi plecase. 

- Benny! strigase Anna după el. 

Benny se ducea acum să se îmbete, asta ar fi trebuit să-i 
răspundă, însă, în loc de asta, continuase să meargă spre 
ieşirea restaurantului aceluia nenorocit şi să se îndrepte spre 
maşină, cu cămaşa găurită şi cu părul ciufulit, fără să vadă 
nimic, simțind doar ceva, o furie; jucase totul pe o singură carte, 
totul pe o nenorocită de carte. 


A retras cinci sute de ranzi de la bancomat şi s-a uitat să 
vadă câţi bani îi mai rămăseseră până la sfârşitul lunii. Şi-a 
amintit de Duncan Blake, care îl întrebase în camera de 
interogatoriu: 

-Cât ai vrea ca să ştergi toată povestea asta cu buretele? 

-Nu sunt de vânzare. 

-Suntem în Africa. Aici orice şi oricine e de vânzare. 

-Nu eu. 

-Cinci milioane. 

-De ce nu zece? 

-Se poate aranja. 

După care nemernicul izbucnise în râs. Ar fi trebuit să ia 
banii. Cu zece milioane, ar putea cumpăra o tonă de băutură, un 
BMW, nişte costume elegante, ar putea plăti o sută cincizeci de 
ranzi pentru o tunsoare modernă şi ar putea cumpăra toate 
celelalte lucruri care o determinaseră pe Anna să-l părăsească 
pentru căcăciosul ăla mic. 

Avea să-şi cumpere de băut. 

Telefonul mobil a sunat. S-a întors la maşină. A răspuns fără 
să se uite pe ecran ca să vadă cine îl căuta. 

-Griessel, a spus răstit, pe un ton posomorât. 

-Căpitane, aici e Bill Anderson... Puteţi vorbi? 

Primul său gând a fost că Rachel fusese din nou răpită. 

-Da, a răspuns. 

-Căpitane, nu ştiu cum să fac chestia asta. Cum poţi mulţumi 
unui om care ţi-a salvat fiica? Cum poţi mulţumi unui om care şi- 
a riscat viaţa pentru a salva o fată necunoscută, fiica unui om 


pe care nici măcar nu l-a întâlnit vreodată? N-am fost niciodată 
pus într-o asemenea situaţie. Eu şi soţia mea vrem să vă 
mulţumim. Vă rămânem datori şi ştim că nu ne vom putea 
revanşa niciodată. Avionul nostru pleacă peste două ore spre 
Africa de Sud. Şi, când ajungem acolo, vreau să vă rog să ne 
acordaţi onoarea de a lua cina cu noi. Ca un mic gest de 
recunoştinţă şi de apreciere. Dar pe moment nu vreau decât să 
vă mulţumesc. 

-Aăă... eu doar mi-am făcut datoria. 

Nu ştia ce altceva putea spune. Fusese luat prin surprindere, 
iar capul îi vuia de atâtea gânduri. 

-Nu, domnule, ceea ce aţi făcut depăşeşte cu mult o sarcină 
de serviciu. Vă mulţumim din inimă. Eu, soţia mea Jess şi 
Rachel. Vă dorim tot binele din lume, dumitale şi familiei. Fie ca 
toate visurile să vi se împlinească. 


A rămas aşezat în maşină, în faţa bancomatului. S-a gândit la 
vorbele lui Bill Anderson. „Fie ca toate visurile să vi se 
împlinească." Singurul lui vis fusese ca Anna să îl primească 
înapoi. Şi se dusese naibii. 

li rămăsese doar visul de a se îmbăta criţă. 

A pornit motorul. 

S-a gândit la ceea ce îi spusese fiul său, la visul lui Fritz. Wet 
& Orde. 

Şi la Carla, care plecase la Londra ca să strân- gă bani, să se 
întoarcă, să-şi cumpere o maşină şi să meargă la facultate. La 
amândoi copiii lui, care nu îşi doreau un tată alcoolic. 

A oprit motorul. 

S-a gândit la Bella şi la visul ei de a-şi deschide propria 
afacere. La Alexa Barnard, care îi povestise că în tinereţe îşi 
dorise cu ardoare să ajungă o mare cântăreaţă. La Duncan 
Blake. „Africa mi-a luat tot ce aveam, mi-a furat visurile..." 

Şi la Bill Anderson. „Fie ca toate visurile să vi se 
împlinească." 

A deschis torpedoul, a luat o ţigară din pachet şi a aprins-o. 
Cufundat în gânduri. Versurile melodiei lui Lize Beekman i-au 
trecut prin minte. „As jy vir liefde omdraai.“ „Dacă te uiţi în jur 
în căutarea iubirii. “ 

A rămas mult timp acolo, în timp ce universul gonea pe lângă 


el pe Long Street. Apoi a pornit motorul şi a întors maşina. 


Benny Griessel a făcut praf cei cinci sute de ranzi pe flori. 
Primul buchet l-a lăsat la salonul lui Mbali Kaleni, unde nu i se 
permisese să intre. Impreună cu o carte de vizită pe care a scris: 
„Eşti o femeie curajoasă şi un detectiv bun“. 

Pe urmă s-a dus în camera în care era internată Rachel 
Anderson şi a aşezat buchetul pe pat, lângă ea. 

-Sunt frumoase, a spus ea. 

-Ca tine. 

-Şi cu ăsta ce e? a întrebat ea arătând spre celălalt buchet 
din braţele lui. 

-Mită. 

-Da? 

-Da. Vezi tu, am şi eu un vis. Să-mi fac o formaţie. Şi pentru 
asta am nevoie de o cântăreaţă. lar întâmplarea face că o 
asemenea persoană, o cântăreaţă minunată, se află acum chiar 
aici, în spital. 

-Super, a spus Rachel, şi Griessel s-a întrebat dacă nu i-ar 
putea face 
cunoştinţă cu Fritz. 


1 Modul uzual de preparare a cartofilor prăjiţi în Africa de Sud - 
moi şi uleioşi, înmuiaţi în oţet şi serviţi în general la pachet, într- 
un ambalaj de hârtie groasă de împachetat. De la termenul 
afrikaans slap - „moale“ (n.tr.) 


51 


De la: Benny Griessel [mailto: 
[email protected]] 
Trimis la data: 16 ianuarie 2009 22.01 


Către: carla805Qhotmail.com 
Subiect: astăzi 


Dragă Carla, 


Scuze că nu ţi-am mai scris de ceva vreme. Am avut 
probleme cu laptopul şi cu conexiunea la internet. Mi-a dat 
multă bătaie de cap, dar până la urmă am rezolvat-o. 

Am avut o zi lungă şi foarte grea. M-am gândit mult la tine. Îţi 
simt lipsa. Dar am cunoscut o cântăreață celebră şi am fost 
avansat. De astăzi, tatăl tău este căpitan. 


MULŢUMIRI 


Documentarea pentru scrierea unei cărţi este o călătorie de 
explorare - succesul depinde de cunoştinţele, priceperea, 
experienţa şi bunăvoința ghizilor care te însoțesc. Când am scris 
Treisprezece ore am avut privilegiul de a călători alături de ghizi 
străluciți, cărora le datorez multă recunoştinţă şi apreciere: 


e Lui Theuns Jordaan, adevăratul domn al industriei muzicale 
afrikaans şi întruchiparea a tot ce este mai bun şi mai valoros în 
ea. În pofida unui program extrem de încărcat, a petrecut 
nenumărate ore din timpul său atât de preţios răspunzând 
numeroaselor mele întrebări cu o răbdare nesfâr- şită - la un 
moment dat, chiar în culise, înaintea unui spectacol. Fără 
contribuţia sa, Treisprezece ore ar fi fost un roman mult mai 
sărac. Multe mulţumiri Lindei Jordaan, care a aranjat aceste 
întâlniri, cu atâta profesionalism şi ospitalitate. 

e Lui Albert du Plessis, fondatorul şi directorul executiv al 
firmei Rhythm Records, fără îndoială una dintre cele mai 
ascuţite minţi din domeniul muzicii sud-africane, care mi-a 
dezvăluit o parte dintre secretele acestei industrii. 

*|negalabilei Elmarie Myburgh, căpitan în cadrul 
Departamentului de Investigaţii Psihologice al Poliţiei Sud- 
africane din Pretoria. Niciodată nu îi voi aduce îndeajuns de 
multe laude şi mulţumiri. 

* Excelentului meu redactor de carte, dr. Etienne Bloemhof. 


Acesta este al şaselea roman al meu în care a jucat un rol 
extrem de important. Cum ai putea mulţumi pentru aşa ceva? 

* Agentului meu literar, Isobel Dixon, pentru profesionalismul, 
sprijinul, încurajările şi judecata fără cusur. 

Soţiei mele, Anita, pentru dragostea, răbdarea, sprijinul, 
înţelepciunea, spiritul organizatoric, fotografii, mâncare... 

e Lui Andries Wessels, pentru sfaturile excelente. 

e Lui Anton Goosen, lui Anton L'Amour, lui Richard van der 
Westhuizen, lui Steve Hofmeyr şi lui Josh Hawks de la 
Freshlyground, care m-au ajutat prin discuţiile noastre amicale. 

e Lui Neil Sandilands, cel care mi-a sugerat subiectul cărţii. 

e Lui Jill Quirk, de la Catedra de Engleză a Universităţii 
Purdue. 

e Lui Dan Eversman de la Hodson's 
Bay Company din West Lafayette, Indiana. 

e Lui Judy Clain din New York. 

e Personalului restaurantului Carlucci's Quality Food de pe 
Upper Orange Street. 


De asemenea, doresc să menţionez următoarele surse: 


e Baza de date a Media24, http://argief.dieburger.com 
LitNet (www.Htnet.co.za) 

Anatomia lui Gray (www.graysanatomyonline.com) 
http://world.guns.ru 

e Studiul Standards Employed to Determine Time of 
Death, Jeff 

Kercheval, VICAP International Symposium, Quantico, Virginia 

. www.baltimoresun.com 

www.eurasianet.org 

www.africanoverland.co.za 


http://goafrica.about.com