Deon Meyer — [Benny Griessel] 02 Treisprezece ore

TPEISDDPIZECE AODH 


DEON MEYER 


Seria: Benny Griessel 
Volumul 2 


TREISPREZECE ORE 
Original: Thirteen Hours (2008) 


Traducere din limba engleză de: 


CARMEN ION 


2011 


VP - 


2 


05:36-07:00 


1. 


E 05:36. O fată urcă în fugă panta abruptă a muntelui Lion’s 
Head. Pantofii ei de alergare răsună insistent pe pietrișul potecii 
largi. 

In acest moment, când razele soarelui o luminează ca un 
proiector pe fundalul munților, ea pare întruchiparea grației 
lipsite de griji. Văzută din spate, coada ei neagră împletită saltă 
peste rucsacul mic de pe umeri. Gâtul puternic bronzat îi iese în 
evidenţă în contrast cu tricoul bleu. Înaintează cu pași ritmici și 
energici, cu picioarele ei lungi. Poartă un șort din denim. 
Simbolizează tinereţea atletică însăși - plină de vigoare, de 
sănătate, de concentrare. 

Până când se oprește și aruncă o privire peste umărul stâng. 
Atunci, iluzia dispare. Chipul ei trădează îngrijorarea. Și 
extenuarea. 

Nu vede frumusețea impresionantă a orașului în lumina 
blândă a răsăritului de soare. Ochii ei înspăimântați caută 
înnebuniţi un semn de mișcare în tufișurile înalte de fynbos! din 
spatele său. Știe că ei sunt aproape, dar nu are idee cât de 
aproape. Răsuflă greu - de la efort, din cauza șocului și a fricii. 
Adrenalina care îi pulsează în trup și impulsul înnăscut de a-și 
păstra viaţa cu orice chip o îndeamnă să o ia din nou la fugă, în 
ciuda picioarelor care o dor, a arsurii din piept, a oboselii unei 
nopți nedormite și a derutei provocate de prezenţa sa într-un 
oraș necunoscut, dintr-o ţară străină, de pe un continent de 
neînțeles. 

În faţa ei, poteca se bifurcă. Instinctul îi spune să o ia la 
dreapta, să urce tot mai sus, spre cupola stâncoasă a muntelui. 
Nu gândește, nu are niciun plan în minte. Aleargă orbește, iar 
braţele pistonează aerul, împingând-o tot înainte. 


1 Specie de arbuști originari din Africa de Sud, unde cresc cu precădere pe coasta 
provinciei Western Cape și în zonele muntoase (n.tr.). 


VP-3 


Inspectorul Benny Griessel dormea. 

Visa că era la volanul unei autocisterne uriașe care cobora o 
pantă pe N1, între Parow și Plattekloof. Cu viteză și fără să ţină 
prea bine vehiculul sub control. La primul sunet strident al 
telefonului mobil s-a trezit imediat, cu un sentiment de ușurare. 
A deschis ochii și s-a uitat la ceasul radioului de pe noptieră. Era 
5:37. 

Și-a coborât picioarele peste marginea patului de o persoană, 
cu visul complet uitat acum. Pentru o clipă, a rămas așa, 
nemișcat, ca un om cocoţat în vârful unei stânci. Apoi s-a ridicat 
și a mers împleticit spre ușă, după care a coborât în camera de 
zi, unde își lăsase telefonul cu o seară în urmă. Părul neîngrijit și 
prea lung îi atârna pe spate. Și nu avea pe el decât o pereche de 
pantaloni de rugby, scurți și decoloraţi. S-a gândit că un apel la 
o oră atât de matinală nu putea însemna altceva decât vești 
proaste. 

N-a recunoscut numărul afișat pe ecranul telefonului. 

— Griessel, a spus, vocea răgușită trădându-l încă de la 
primul cuvânt rostit în acea zi. 

— Bună, Benny, Vusi la telefon. Scuze că te-am trezit. 

Griessel a încercat să-și adune gândurile, dar mintea îi era în 
continuare încețoșată. 

— Nu face nimic. 

— Avem un... cadavru. 

— Unde? 

— St. Martini, biserica luterană de pe Long Street. 

— În biserică? 

— Nu. Corpul ei zace în faţa ușii. 

— Vin imediat. 

A închis telefonul și și-a trecut o mână prin păr. 

„Corpul e/', așa zisese inspectorul Vusumuzi Ndabeni. 

Probabil o bergie. O altă vagabondă care băuse prea mult sau 
ceva de genul ăsta. A așezat telefonul pe masă, lângă noul său 
laptop cumpărat la mâna a doua. 

S-a răsucit, încă pe jumătate adormit, și s-a lovit de roata din 
faţă a bicicletei care rămăsese proptită de canapeaua 
achiziționată de la magazinul de amanet. A prins bicicleta în 
ultima clipă, înainte să se răstoarne. Apoi a urcat scările spre 
dormitor. Bicicleta era un memento vag al dificultăţilor 
financiare prin care trecea, dar nu era acum momentul să-și 


VP -4 


bată capul cu asemenea probleme. 

În dormitor, și-a scos șortul, și mirosul inconfundabil de mosc 
rămas în urma partidei de sex s-a ridicat imediat dinspre vintre 
spre nas. 

La dracu'! 

Dintr-odată, s-a simţit strivit de povara diferenţei dintre bine 
și rău. Asta și evenimentele nopţii precedente i-au alungat orice 
urmă de somnolenţă. Ce naiba îl apucase? 

A aruncat șortul pe pat cu un gest acuzator și s-a îndreptat 
către baie. 

A ridicat furios capacul vasului de toaletă și a direcționat jetul 
de urină. 


Acum, tânăra se afla pe asfaltul de pe Signal Hill Road și a 
zărit o femeie cu un căţel la o sută de metri spre stânga. Gura i 
s-a deschis într-un țipăt mut, doar două cuvinte, înecate însă în 
scrâșnetul răsuflării greoaie. 

A alergat spre femeia cu cățelul. Era un câine mare, un 
Ridgeback. Femeia părea să aibă în jur de șaizeci de ani, cu 
pielea deschisă la culoare, purta pe cap o pălărie de soare mare 
roz, se sprijinea într-un baston și căra în spate un rucsac mic. 

Câinele a început să se agite. Poate că îi adulmecase de la 
distanță frica și îi simţise panica. Pantofii ei au lipăit pe gudron 
când și-a încetinit mersul. S-a oprit la trei metri de ei. 

— Ajutaţi-mă, a spus fata. 

Vorbea cu un accent puternic. 

— Ce s-a întâmplat? 

În ochii femeii se citea neliniștea. Fata a făcut un pas în spate. 
Câinele a mârâit și s-a zbătut în lesă, încercând să se apropie de 
ea. 

— O să mă omoare. 

Femeia a privit în jur înspăimântată. 

— Bine, dar nu văd pe nimeni. 

Fata a întors capul și s-a uitat peste umăr. 

— Vin acum. 

Apoi a măsurat din ochi femeia cu câinele și și-a dat seama că 
nu putea să-i fie de niciun ajutor. Nu aici, într-un spaţiu deschis, 
pe coasta muntelui. Nu împotriva lor. N-avea rost să-i pună și pe 
ei în pericol. 

— Sunati la poliţie. Vă rog. Doar atât, sunaţi la poliţie, a spus 


VP-5 


și a luat-o din nou la fugă, încet la început, căci picioarele 
refuzau să o asculte. Câinele s-a repezit spre ea și a scos un 
lătrat. Stăpâna lui a tras de lesă. 

— Dar ce să le spun? 

— Vă rog, a repetat fata, punându-se iar în mișcare, 
târșâindu-și picioarele pe drumul asfaltat spre Table Mountain. 
Pur și simplu, sunaţi la poliţie. 

A privit în spate o singură dată, când se îndepărtase la vreo 
șaptezeci de pași. Femeia rămăsese ţintuită locului, încremenită 
de uimire. 


Benny Griessel a tras apa la toaletă, gândindu-se cum 
Dumnezeu de nu-și dăduse seama că tot ce se petrecuse cu o 
noapte în urmă era ceva iminent. N-o căutase cu lumânarea, ci 
pur și simplu așa se întâmplase. /isuse, nu trebuia să se simtă 
atât de vinovat - la urma urmei, era și el om. 

Numai că era un bărbat căsătorit. 

Dacă asta se mai putea numi căsnicie. Dormeau în paturi 
diferite, nu mâncau la aceeași masă și nu împărțeau casa. Fir-ar 
să fie, nu era drept ca Anna să aibă mereu câștig de cauză. Nu 
putea să-l alunge din propria casă și să se aștepte totodată ca el 
să întreţină două case, să nu pună picătură de alcool în gură 
timp de șase luni și, pe deasupra, să-i fie și fidel. 

Măcar nu băuse. De o sută cincizeci și șase de zile. Mai mult 
de cinci luni de luptă cu sticla, o luptă dusă zi de zi, oră de oră. 
Până acum. 

Dumnezeule, Anna nu trebuia să afle ce se întâmplase în 
noaptea trecută! Nu acum. Cu mai puţin de o lună înainte de 
terminarea perioadei de exil - modalitatea aleasă de ea pentru 
a-l pedepsi că bea. Dacă afla, o încurca definitiv, și toată lupta și 
suferinţa lui nu aveau să mai însemne nimic. 

A oftat, în vreme ce stătea în faţa dulăpiorului cu oglindă din 
baie și se pregătea să se spele pe dinţi. S-a privit cu atenţie. Păr 
încărunțţit la tâmple, riduri în colţurile ochilor, trăsături slave. Nu 
fusese niciodată genul de bărbat demn de un portret în ulei. 

A deschis ușa dulăpiorului și a scos dinăuntru periuţa și pasta 
de dinţi. 

Ce naiba văzuse Bella la el? La un moment dat, în noaptea 
aceea, se întrebase dacă nu cumva se culcase cu el din milă, 
însă fusese mult prea excitat, prea al naibii de recunoscător 


VP-6 


pentru vocea ei blândă, sânii mari și gura ei, /isuse, gura aceea! 
El avusese dintotdeauna o slăbiciune pentru guri - de aici 
plecaseră, de altfel, toate necazurile. Nu. Totul pornise de la Lize 
Beekman, dar parcă Anna ar fi crezut așa ceva. 

La naiba! 

Benny Griessel s-a spălat în grabă pe dinţi. Apoi s-a băgat sub 
duș, dând drumul tare la robinet, ca să alunge cât mai repede 
de pe corp mirosurile acuzatoare. 


Nu era o bergie, așa cum crezuse. Inima i-a stat o clipă în loc 
lui Griessel după ce a sărit peste grilajul de fier cu ţepi în vârf 
care înconjura incinta bisericii și a văzut trupul fetei întins pe 
jos. Pantofii sport, șortul kaki, maioul portocaliu și fermitatea 
brațelor și a picioarelor i-au dat de înţeles că era o fată tânără. Îi 
aminteau de fiica lui. 

A străbătut aleea îngustă de asfalt, trecând de palmierii și de 
pinii înalţi, și de un panou pe care scria: „ACCESUL INTERZIS 
PERSOANELOR NEAUTORIZATE. PERMIS NUMAI VEHICULELOR. 
PE RISCUL PROPRIETARILOR”, spre locul situat imediat la stânga 
frumoasei biserici cenușii, unde stătea întinsă fata. 

Și-a ridicat privirea. Era o dimineaţă perfectă. Senină și 
aproape fără vânt, doar cu o briză ușoară care aducea spre 
munţi mirosurile proaspete ale mării. O vreme deloc potrivită 
pentru a muri. 

Vusi stătea în picioare lângă cadavru, alături de cei doi 
criminaliști - unul gras, celălalt slab -, de un fotograf al poliţiei și 
de trei oameni în uniforme de la SAPS?. În spatele lui Griessel, 
pe trotuarul de pe Long Street, se înșirau și alte persoane în 
uniformă, cel puţin patru dintre ele în cămășile albe cu epoleţi 
negri specifice poliţiei metropolitane. Păreau cu toţii plini de 
sine. Stăteau alături de un grup de trecători, cu brațele sprijinite 
de grilaj, și se holbau la trupul neînsufleţit. 

— 'Neaţa, Benny, l-a salutat Vusi Ndabeni, în stilul lui liniștit. 

Era un bărbat de înălţime medie, la fel ca Griessel, dar părea 
mai scund. Subţire și îngrijit, cu pantalonii călcaţi la dungă, 
cămașă de un alb imaculat, cravată și cu pantofii proaspăt 
lustruiți. Părul creţ era tuns scurt și aranjat în unghiuri bine 
definite, iar barbișonul - tăiat impecabil. Își trăsese pe mâini 
mănuși de cauciuc. Griessel îl cunoscuse joia trecută, alături de 


2 South-African Police Service, poliţia sud-africană (n.tr.). 
VP - 7 


alți cinci detectivi pe care i se ceruse să îi îndrume în anul acela. 
„Mentor” - acesta fusese termenul oficial folosit de John Africa, 
comisarul regional de la Departamentul de Detectivi și 
Criminalistică. Dar, când rămăsese singur cu Griessel în biroul 
lui, Africa îi spusese: „Benny, am dat de dracu'. Am dat-o în bară 
cu cazul Van der Vyver, și superiorii zic că e din pricină că neam 
pierdut vremea în Cape, așa că acum ar fi cazul să punem osul 
la treabă. Dar ce pot să fac? Oamenii cei mai buni pleacă, și cei 
noi sunt cam pe lângă, nu au habar de nimic. Ascultă, Benny, 
pot să mă bazez pe tine?” 

O oră mai târziu, Griessel se afla în sala mare de conferințe a 
comisarului, împreună cu șase dintre cei mai buni oameni „noi”, 
deloc impresionați, așezați în șir pe scaunele guvernamentale 
cenușii. De data aceasta, John Africa și-a mai temperat 
discursul: „Benny va fi mentorul vostru. E în poliție de douăzeci 
și cinci de ani; a făcut parte din vechea divizie de crime și furturi 
pe vremea când cei mai mulţi dintre voi eraţi în școala primară. 
A uitat o grămadă de lucruri de care voi nici măcar nu veţi auzi 
vreodată. Băgaţi însă bine la cap: nu e aici ca să vă facă vouă 
treaba. El este consilierul vostru, placa voastră de rezonanţă. Și 
mentorul vostru. Conform dicționarului, asta înseamnă... - a 
spus comisarul uitându-se peste notițe - «un sfătuitor sau un 
îndrumător înţelept și de încredere». Din acest motiv, l-am 
transferat pe Benny la Forţa de Intervenţie Regională. Pentru că 
Benny este înţelept și puteţi avea încredere în el, căci eu însumi 
am încredere în el. Am pierdut o grămadă de oameni cu 
experiență și ne-am trezit pe cap cu prea mulţi polițiști noi, însă 
nu trebuie să inventăm roata de fiecare dată. Învăţaţi de la el! 
Aţi fost selectaţi cu mare grijă, și nu mulţi se vor întâlni cu o 
asemenea șansă în viaţă”. Griessel le-a urmărit expresiile în 
timp ce comisarul vorbea. Erau patru bărbați negri și slabi, o 
femeie grasă de culoare și un detectiv metis, cu umeri largi, toți 
abia trecuţi de treizeci de ani. Nu păreau prea prietenoși, cu 
excepţia lui Vusumuzi („dar toată lumea îmi spune Vusi”) 
Ndabeni. Detectivul metis, Fransman Dekker, îi era ostil pe faţă. 
Insă Griessel devenise deja un cunoscător al dedesubturilor din 
noul SAPS. Stând în picioare alături de John Africa, și-a spus că 
ar trebui să se simtă recunoscător că încă mai avea un serviciu 
după desființarea Unităţii de Delicte Majore și Infracțiuni cu 
Violenţă. Recunoscător că el și fostul său comandant, Mat 


VP-8 


Joubert, nu fuseseră exilați într-o circă de poliţie dintr-un loc 
uitat de Dumnezeu, ca majoritatea foștilor colegi. Noile structuri, 
care nu erau de fapt noi, ci un fel de întoarcere cu treizeci de 
ani în urmă, îi trimiteau pe detectivi să lucreze în secţii de poliție 
fiindcă așa se proceda acum în străinătate, iar SAPS trebuia, nu- 
i așa, să se alinieze la noile tendințe. Măcar nu fusese dat afară 
- ba, mai mult, Joubert îl propusese pentru promovare. Dacă 
norocul avea să fie în continuare de partea lui, iar ei aveau să 
ignore problemele pe care le avusese-n trecut, în fine, toate 
chestiunile acelea cu politica de cadre și alte rahaturi, atunci 
astăzi urma să afle dacă fusese înaintat la gradul de căpitan. 

„Căpitan Benny Griessel”. Suna OK din punctul lui de vedere. 
lar banii în plus aveau să-i prindă bine. Chiar foarte bine. 

— 'Neata, Vusi, a salutat el. 

— Bună, Benny, l-a întâmpinat Jimmy, criminalistul înalt și 
scheletic în halat alb. Am auzit că mai nou ți se zice „Oracolul”. 

— Ca mătușicii din Stăpânul Inelelor, a completat Arnold, 
celălalt halat alb, un individ gras și scund. Împreună, cei doi 
erau cunoscuţi în cercurile polițienești din Cape Town drept 
Grasul și Slabul* sau „Echipa la bine și la rău”, ca în expresia 
aceea răsuflată: „Criminaliștii vă vor sta alături la bine și la rău”. 

— E din Matrix, tembelule, l-a contrazis Jimmy. 

— Mă rog. 

— 'Neaţa, a spus Griessel. 

S-a întors spre polițiștii în uniformă care stăteau sub pom și a 
tras adânc aer în piept, gata să îi repeadă: „Aici e locul crimei, 
mișcaţi-vă naibii fundurile și treceţi de partea cealaltă a zidului”, 
dar apoi și-a dat seama că nu era cazul lui, ci al lui Vusi, iar el 
nu trebuia decât să-și ţină gura și să-l îndrume, nimic altceva. S- 
a uitat urât spre polițiștii în uniformă, însă fără niciun efect, apoi 
s-a aplecat pe vine pentru a examina mai îndeaproape cadavrul. 

Fata era întinsă pe burtă, cu capul răsucit spre partea opusă 
străzii. Părul ei blond era tuns foarte scurt. Pe spinare avea două 
tăieturi scurte, orizontale, care se prelungeau până spre 
omoplaţi. Dar nu ele fuseseră cauza morții. Ci rana enormă de la 
gât, suficient de adâncă pentru a scoate la iveală esofagul. Faţa 
și trunchiul zăceau cufundate în balta mare de sânge. Mirosul de 
moarte se instalase deja, amar precum arama. 


3 În engleză, în original, Thick and Thin, literal „Grasul și Slabul“, expresia însemnând 
însă „la bine și la rău“ (nitr.). 


VP-9 


— Iisuse, a mâărâit Griessel, simțind cum teama și repulsia 
cresc în el și forțându-se să respire încet și cât mai firesc, așa 
cum îl învățase doctorul Barkhuizen. Trebuia să se distanțeze, 
să nu pună nimic la inimă. 

A închis ochii preț de o clipă. Apoi i-a deschis și a privit în sus 
spre copaci. Se străduia să gândească obiectiv, dar tocmai 
văzuse un mod îngrozitor de a muri. lar mintea i se învârtea, 
recreând scena așa cum se întâmplase, cuțitul care se înălțase 
strălucitor în aer și coborâse, tăind adânc în țesuturi. 

S-a ridicat repede, prefăcându-se că se uită în jur. „Echipa la 
bine și la rău” părea cufundată într-o dispută, așa cum îi era 
obiceiul. A încercat să tragă cu urechea. 

Dumnezeule, fata era atât de tânără. Optsprezece, poate 
nouăsprezece ani. 

Cât de nebun poţi fi ca să tai gâtul unui copil în asemenea 
hal? Cât de pervers? 

S-a forțat să își alunge imaginea din minte, concentrându-se 
asupra faptelor, a implicaţiilor. Fata era albă. Ceea ce mirosea 
din start a belele. Mass-media avea să stea pe capul lor, urmau 
să reînceapă circul cu așa-zisele crime scăpate de sub control și 
criticile la adresa poliţiei. Asta însemna o presiune uriașă pe 
umerii lor, ore nesfârșite de muncă, prea mulţi oameni care 
aveau să-și bage nasul unde nu le fierbe oala, cu toţii încercând 
însă să-și acopere spatele, iar el era sătul de toate astea. 

— Am dat de necaz, i-a șoptit lui Vusi. 

— Da, știu. 

— Ar fi mai bine dacă polițiștii în uniformă s-ar retrage în 
spatele zidului. 

Ndabeni a încuviinţat și s-a îndreptat spre polițiști. Le-a cerut 
să se îndepărteze prin spatele bisericii. N-au fost prea încântați, 
căci voiau să aibă și ei parte de ceva acţiune. Dar s-au 
conformat. 

Vusi s-a întors și s-a apropiat de Griessel cu carnetul și pixul 
în mână. 

— Toate porțile erau încuiate. Există o intrare pentru mașini în 
partea aceea, lângă birouri, iar intrarea principală e în fața 
clădirii bisericii. Presupun că fata a sărit peste grilaj - e singura 
cale de a pătrunde. Vusi vorbea prea repede. A arătat spre un 
metis care stătea pe trotuarul de vizavi. Acel of... James Dylan 


4 În limba afrikaans, în original, „tip, individ“ (n.tr.). 
VP - 10 


Fredericks, el a găsit-o pe fată. E managerul de zi de la Kauai 
Health Foods de pe Kloof Street. Susţine că vine aici din 
Mitchell's Plain” cu autobuzul Golden Arrow și că de la staţie 
merge pe jos. Trecea pur și simplu pe aici și ceva i-a atras 
atenția. Așa că a escaladat zidul, însă, când a văzut sângele, s-a 
retras și a sunat la secţia de poliţie din Caledon Square, fiindcă 
avea numărul salvat în telefon, în caz de urgenţă la magazin. 

Griessel a dat din cap în semn că înțelegea. Bănuia că 
Ndabeni nu se simţea în largul lui în prezenţa sa, de parcă el s- 
ar fi aflat acolo pentru a-l evalua pe polițistul de culoare. Trebuia 
să clarifice lucrurile. 

— O să-i spun lui Fredericks că poate să se ducă acasă, știm 
cum să dăm de el dacă mai avem nevoie de ceva, a spus Vusi. 

— E în regulă. Știi, nu e cazul să... Crede-mă, apreciez că vrei 
să mă puli în temă, dar nu vreau ca tu să... știi tu... 

Ndabeni l-a atins pe braț, ca și cum dorea să-l liniștească. 

— E OK, Benny. Sunt dispus să învăţ de la tine... Vusi a tăcut 
preţ de câteva clipe. Pe urmă a adăugat: Nu vreau s-o dau în 
bară, Benny. Am lucrat timp de patru ani în Khayelitshas, și n- 
am niciun chef să mă întorc acolo. Acesta este însă primul meu 
caz cu... o persoană albă, a precizat rostind cuvintele cu multă 
grijă, de parcă îi era teamă ca afirmaţia lui să nu fie interpretată 
ca având conotaţii rasiste. E o lume cu totul diferită... 

— Așa e. 

Griessel nu se pricepea la asemenea lucruri și nu știuse 
niciodată ce vorbe erau potrivite - sau, mai bine zis, corecte din 
punct de vedere politic. 

Vusi i-a sărit în ajutor. 

— Am căutat un act de identitate în buzunarele șortului. N-am 
găsit nimic. Deocamdată nu avem altceva de făcut decât să 
așteptăm rezultatele autopsiei. 

O pasăre se agita prin copaci, scoțând sunete ascuţite. Doi 
porumbei au aterizat lângă polițiști și au început să ciugulească 
de pe jos. Griessel a aruncat o privire în jur. În incinta bisericii se 
afla o singură mașină, un microbuz Toyota parcat pe latura 
sudică, cu spatele la zidul de cărămidă înalt de doi metri. Pe 


5 Suburbie situată la circa douăzeci de kilometri de Cape Town, locuită în principal de 
populaţia de culoare (n.tr.). 

6€ Oraș-satelit al Cape Town, întemeiat de regimul de apartheid în anul 1985 prin 
relocarea, în multe cazuri forțată, a populației de culoare (n.tr.). 


VP -11 


portieră era scris cu litere roșii, mari de o șchioapă, cuvântul 
„Aventură”. 

Ndabeni a văzut la ce se uita. 

— Probabil că își lasă mașinile aici din motive de securitate, a 
explicat el arătând spre zidul înalt și poarta încuiată. Mi se pare 
că au un birou pe Long Street. 

— S-ar putea. 

Long Street era pentru Cape centrul turismului accesibil, 
preferat îndeosebi de tineri și de studenţi veniţi din Europa, 
Australia și America, în căutare de aventură și de posibilități de 
cazare cât mai ieftine. 

Griessel s-a lăsat din nou pe vine, lângă cadavru, dar de data 
asta în așa fel încât să nu mai vadă fața fetei. Nu voia să se mai 
uite la rana cumplită sau la trăsăturile ei delicate. 

„Doamne, fă să nu fie o străină”, s-a rugat în gând. 

Altfel, lucrurile chiar că aveau să scape de sub control. 


2. 


Fata alerga de-a lungul Kloofneck Road și s-a oprit o clipă, 
nehotărâtă. Voia să se odihnească, să-și tragă suflul și să 
încerce să-și stăpânească frica. Avea de ales între a o lua spre 
dreapta și a ieși din oraș, îndreptându-se spre Camps Bay, după 
cum arăta indicatorul, și către ceea ce se afla de cealaltă parte 
a muntelui, sau spre stânga, adică, mai mult sau mai puţin, o 
întoarcere pe drumul pe care venise. Instinctul o împingea să o 
ia la dreapta, să se distanţeze de urmăritori, să lase în spate 
evenimentele îngrozitoare de noaptea trecută. 

Dar ei tocmai la asta s-ar fi așteptat din partea ei și, în plus, 
ar fi însemnat să se adâncească și mai mult în necunoscut și să 
se îndepărteze de Erin. A cotit la stânga fără a mai sta pe 
gânduri, și zgomotul pantofilor ei sport se auzea pe asfalt în 
timp ce cobora panta. S-a ţinut pe partea stângă a șoselei cu 
două benzi pe o distanţă de vreo patru sute de metri, apoi a 
luat-o brusc la dreapta și s-a năpustit în josul unei pante 
stâncoase, trecând printr-o porţiune de savană și ajungând la 
normalitatea de pe Higgo Road, o zonă rezidenţială situată la 
înălțime, chiar la poalele muntelui, cu case mari și scumpe 


VP - 12 


ascunse printre grădini bogate, în spatele unor ziduri înalte. În 
minte i-a licărit speranţa că aici ar putea da peste cineva care 
să o ajute, care să-i ofere adăpost și protecţie. 

Toate porțile erau însă încuiate. Casele păreau adevărate 
fortărețe, iar străzile - complet pustii la ora aceea a dimineţii. 
Drumul șerpuia abrupt în sus pe munte, iar picioarele o lăsaseră 
și refuzau să o poarte mai departe. A zărit în dreapta o poartă 
deschisă, iar trupul ei tânjea după un pic de odihnă. A aruncat o 
privire peste umăr, dar n-a văzut pe nimeni. S-a strecurat pe 
poartă. Dincolo de ea erau o alee scurtă și abruptă, un garaj și 
un șopron pentru mașini. În dreapta, tufișuri dese pe lângă zidul 
înalt, în stânga - casă, iar în spatele ei - grilajul metalic, la fel de 
înalt, și o poartă încuiată. S-a târât și s-a ascuns în tufișuri, 
sprijinindu-se de zidul tencuit, într-un loc în care nu putea fi 
zărită din stradă. 

A îngenuncheat, cu rucsacul proptit de zid. De extenuare, 
capul i-a căzut în piept și ochii i s-au închis. S-a lăsat pe spate. 
Știa că umezeala din cărămizi și frunzele moarte aveau să-i 
murdărească șortul bleu din denim, dar nu-i păsa. Tot ce își 
dorea era să se odihnească puţin. 

Scena petrecută cu mai bine de șase ore în urmă i-a revenit 
dintr-odată, nepoftită, în minte. A simţit cum trupul îi tremură 
din cauza șocului, iar ochii i s-au deschis. Nu îndrăznea să se 
gândească la cele întâmplate. Era... era prea mult. Prin 
perdeaua întunecată a frunzișului verde, punctat de flori mari de 
un roșu aprins, a zărit o mașină adăpostită în șopron. Avea o 
formă neobișnuită, era deosebită și elegantă, deși nu nouă. „Ce 
marcă o fi?” s-a întrebat, încercând să-și distragă atenţia de la 
spaima cumplită prin care trecuse. Răsuflarea i s-a mai potolit, 
însă inima îi bătea în continuare nebunește. Oboseala o apăsa 
puternic, dar a rezistat cu încrâncenare; odihna era un lux pe 
care nu și-l putea permite. 

La 06:27, a auzit niște pași alergând pe stradă: mai mult de o 
persoană, din direcţia din care venise și ea. Inima i-a luat-o din 
nou la trap. 

l-a auzit cum se strigă unul pe altul pe stradă, într-o limbă 
necunoscută. Apoi pașii au încetinit și s-a așternut liniștea. Ea s- 
a mișcat ușor printre tufe, căutând o gaură în frunziș, și a 
aruncat o privire spre poarta deschisă. Unul dintre ei stătea 
acolo, aproape invizibil, piesele de mozaic conturând silueta 


VP - 13 


unui bărbat de culoare. 

Fata a încremenit. 

Mozaicul s-a pus în mișcare. A intrat pe poartă fără să scoată 
vreun zgomot cu pantofii lui cu tălpi din cauciuc. Ea știa că 
bărbatul avea să se uite după orice fel de ascunzătoare, apoi 
avea să scotocească prin casă și în mașina adăpostită pe 
platformă. 

Silueta nedeslușită s-a înjumătăţit brusc. Oare se îndoise de 
mijloc? Se uita sub mașină? 

Piesele disparate din acel întreg s-au dublat, conturul s-a 
mărit. Bărbatul se apropia. Oare putea să îi vadă spatele? 

— Hei! 

Fata a tresărit, iar vocea a lovit-o ca un ciocan în piept. Nu și- 
a dat seama dacă nu cumva se clintise din loc din cauza șocului. 

Silueta întunecată s-a îndepărtat puţin, dar fără grabă. 

— Ce cauţi aici? 

Vocea venea din casă, de undeva de sus. Cineva i se adresa 
bărbatului de culoare. 

— Nimic. 

— Pleacă naibii de pe proprietatea mea! 

Niciun răspuns. Bărbatul a rămas nemișcat câteva clipe, apoi 
a pășit încet, fără tragere de inimă, până când a dispărut 
complet, și piesele disparate ce formau silueta nu s-au mai 
putut zări prin frunziș. 


Cei doi detectivi au cercetat latura de sud a curții bisericii. 
Vusi a început din față, mergând pe partea dinspre Long Street, 
de-a lungul grilajului metalic baroc cu vârfuri ascuţite. Griessel a 
pornit din spate, înaintând pe lângă zidul înalt din cărămidă. 
Mergea încet, pășind cu grijă, cu capul plecat și cu ochii 
cercetând zona. Se străduia să se concentreze, să scape de 
senzaţia de disconfort, de un sentiment nedefinit, vag și amorf. 
Acum era momentul să-și canalizeze atenţia asupra terenului, 
asupra smocurilor de iarbă din jurul copacilor și a aleilor 
asfaltate. Din când în când, se apleca și culegea câte ceva de 
jos, apoi ţinea obiectul în mână, studiindu-l - gâtul unei sticle de 
bere, inelele de la două doze de băuturi răcoritoare, un burete 
metalic de vase ruginit, o pungă goală de plastic. 

Și-a croit drum către partea din spate a bisericii, acolo unde 
zgomotul străzii se auzea înăbușit. Și-a ridicat privirea spre 


VP - 14 


turlă. În vârf, era o cruce. De câte ori trecuse pe aici fără s-o 
vadă? Clădirea bisericii era încântătoare, într-un stil arhitectonic 
care nu îi era familiar. Grădina era bine îngrijită, plină de 
palmieri, de pini și de oleandri înalţi, plantați cu cine știe cât 
timp în urmă. A făcut ocolul micii anexe care adăpostea 
birourile, sesizând din nou sunetele trepidante ale orașului. În 
colțul nordic al incintei, s-a oprit și s-a uitat în susul și în josul 
străzii. În zona aceea se mai păstrase ceva din vechiul Cape 
Town, cu case semivictoriene, majoritatea cu doar două etaje, 
unele revopsite acum în culori strălucitoare, probabil pentru a 
face o impresie plăcută tineretului. De ce se simţea totuși vag 
neliniștit? Era o senzaţie care nu avea nimic de-a face cu cele 
petrecute cu o noapte în urmă. Și nici cu cealaltă chestiune pe 
care, de două, trei săptămâni, tot încerca să și-o alunge din 
minte - cea referitoare la Anna, la întoarcerea lui acasă și la 
posibilitatea ca relaţia lor să continue. 

Să fie vorba despre noua lui însărcinare, de mentor al tinerilor 
polițiști? Despre faptul că, fiind prezent la locul unei crime, nu 
avea voie decât să privească, fără să se atingă de nimic? Avea 
să-i fie greu să se obișnuiască, știa de pe acum. 

Poate ar fi bine dacă ar lua o gustare. 

A privit înspre sud, către intersecţia cu Orange Street. Nu era 
nici șapte dimineaţa, într-o zi de marţi, și totuși strada era deja 
animată - mașini, autobuze, taxiuri, scutere, pietoni. Freamaătul 
energic al unei zile din mijlocul lunii ianuarie, cu școlile care se 
redeschiseseră și vacantele care erau deja de domeniul 
trecutului. Pe trotuar se adunaseră și mai mulți curioși. Sosiseră 
și doi fotografi de presă, cu genţile atârnându-le pe umeri și 
obiectivele prelungi ţinute în faţă, ca niște arme. Îl cunoștea pe 
unul dintre ei, un amic de pahar din vremurile când își pierdea 
timpul prin baruri și care lucrase ani de zile pentru Cape Times, 
iar acum vâna evenimente de senzaţie pentru un tabloid. Intr-o 
noapte, pe când se aflau amândoi în cârciuma Fireman's Arms, 
el îi spusese că, dacă ar fi ca ziariștii și polițiștii din Robben 
Island să fie cu toţii încuiaţi în casele lor, industria alcoolului din 
Cape Town ar da faliment. 

A văzut un ciclist strecurându-se cu îndemânare prin trafic pe 
bicicleta lui de curse, cu roţi incredibil de înguste, purtând o 
pereche de pantaloni negri scurţi și strânși pe picior, o cămașă 
în culori aprinse, pantofi speciali și o cască de protecţie pe cap - 


VP -15 


avea până și mănuși afurisitul. L-a urmărit cu privirea până la 
semaforul de la intersecția cu Orange Street, spunându-și în 
sinea lui că el, unul, nu avea să pară niciodată atât de ridicol. Și 
așa se simţea ca un prost cu casca aia ca o oală de noapte 
trântită pe cap. Nici n-ar fi purtat-o dacă nu ar fi primit-o gratis, 
în momentul când cumpărase bicicleta. 

Doctorul Barkhuizen, nașul lui de la Alcoolicii Anonimi, fusese 
capul răutăţilor. Griessel i se plânsese, frustrat, că nu reușea să 
scape de tentaţția de a bea. Primele trei luni trecuseră de mult, 
era așa-numita perioadă de criză, și totuși dorința rămânea la 
fel de puternică în el ca în prima zi. Doctorul îi pusese placa bine 
cunoscută cu „luatul pas cu pas”, dar Griessel obiectase că asta 
nu era de ajuns. lar Barkhuizen îi spusese: 

— Ai nevoie de ceva care să-ţi distragă atenţia. Ce faci seara? 

Seara? Poliţiştii n-aveau seri libere. Atunci când, printr-o 
minune, ajungea totuși devreme acasă, îi scria fiicei lui, Carla, 
sau își alegea unul dintre cele patru CD-uri cu muzică pe care le 
avea și le asculta pe computer, luându-și chitara bas ca să 
acompanieze melodiile. 

— Seara am treabă, doctore. 

— Și dimineaţa? 

— Uneori mai fac câte o plimbare în parc. Până la lac. 

— Cât de des? 

— Nu știu. Din când în când. O dată pe săptămână, poate mai 
rar... 

Problema cu doctorul era că avea o elocventă de invidiat. ȘI 
un entuziasm pe măsură. Îl încânta te miri ce. Era unul dintre 
acei indivizi cu gândire pozitivă, care văd numai „partea plină a 
paharului” și nu se lasă până nu te molipsesc și pe tine. 

— Benny, acum vreo cinci ani, m-am apucat să merg cu 
bicicleta. Nu pot să fac jogging din cauza genunchilor, dar 
bicicleta e mai potrivită pentru mădularele unui om bătrân, așa 
ca mine. Am luat-o ușor, cu cinci, șase kilometri pe zi. Și, încetul 
cu încetul, am prins microbul. E așa distractiv. Aerul proaspăt, 
miresmele, soarele. Simţi căldura sau frigul cum îţi pătrunde în 
oase, priveşti lucrurile dintr-o nouă perspectivă, fiindcă te mişti 
în ritmul tău, te simţi împăcat cu tine însuţi. Și ai timp să 
gândești... 

După al treilea discurs ţinut de doctor pe această temă, s-a 
lăsat convins și, spre sfârșitul lui octombrie, a început să caute o 


VP - 16 


bicicletă, în felul său obișnuit, doar era Benny Griessel, 
Vânătorul de Chilipiruri, așa cum îl tachina cu blândeţe fiul său 
Fritz. Mai întâi s-a interesat în magazine de preţurile bicicletelor 
noi și a înțeles două lucruri - în primul rând, că erau ridicol de 
scumpe, și în al doilea, că preferințele sale se îndreptau spre 
bicicletele de munte, mătăhăloase, și nu spre cele suple, de 
curse, prea efeminate după gustul lui. A făcut turul magazinelor 
de amanet, dar tot ce aveau erau biciclete Makro ieftine, uzate 
și bune de aruncat încă din fabricaţie. Și apoi a studiat Cape 
Ads, și acolo a dat peste nenorocitul ăla de anunţ - o descriere 
înflorită a unei Giant Alias cu douăzeci și șapte de viteze, cadru 
de aluminiu superușor, schimbător de viteze Shimano și frâne 
pe disc, cobur gratuit, cu tot cu unelte, cască gratuită și 
„vechime numai o lună, preţ iniţial 7.500 ranzi, upgradare la 
DH”, ceea ce, după cum i-a explicat ulterior proprietarul, 
însemna „Downhill”, ca și cum asta i-ar fi spus ceva. Numai că s- 
a gândit, ce naiba, 3.500 de ranzi era o afacere al naibii de bună 
și, la urma urmei, ce își cumpărase numai pentru el în ultimele 
șase luni, de când îl dăduse nevasta afară din casă? Nimic. În 
afară de mobila de hol de la magazinul de amanet al lui 
Mohammed „Buze Dulci” Faizal, din Maitland. Și de frigider. Și 
de chitara bas pe care intenţiona să i-o dea cadou de Crăciun lui 
Fritz, un alt chilipir de la Faizal, achiziționat în septembrie. Asta 
era tot. Numai lucruri de strictă utilitate. Laptopul nu intra la 
socoteală. Căci altfel cum ar fi putut ţine legătura cu Carla? 

Pe urmă s-a gândit la Crăciun și la celelalte cheltuieli pe care 
trebuia să le facă. S-a târguit cu proprietarul bicicletei și a mai 
scăzut două sute de ranzi din preţ, după care a scos bani de la 
bancă, a cumpărat bicicleta și a început să pedaleze în fiecare 
dimineaţă. Purtând vechiul şort de rugby, un tricou, sandale și 
casca aceea de protecţie absolut ridicolă. 

Și-a dat curând seama că nu locuia într-o zonă ideală pentru 
ciclism. Apartamentul era situat la un sfert din drumul care urca 
pe Table Mountain. Așa că, și dacă o lua în jos spre mare, când 
se întorcea tot trebuia să urce. Mai bine o lua mai întâi în sus, 
spre Kloof Nek, ca să se bucure când mergea la vale către casă, 
numai că asta implica un efort substanţial la urcuș. După o 
săptămână, era cât pe ce să renunte. Însă, pe urmă, doctorul 
Barkhuizen îi vânduse pontul cu „cele cinci minute”. 

— Eu așa fac, Benny. Dacă într-o zi n-am chef să dau la 


VP - 17 


pedale, îmi spun „numai cinci minute” și, dacă văd că nici așa 
nu merge, mă duc înapoi acasă. 

A pus sfatul în aplicare și a văzut că nu s-a întors niciodată 
după cele cinci minute. Odată pornit, nu mai era cale de 
întoarcere. Spre sfârșitul lui noiembrie, totul a devenit, dintr- 
odată, o plăcere. A găsit un traseu pe placul său. Imediat după 
ora șase dimineața, o lua pe St. John's Street, pe urmă o tăia 
ilegal prin Company Gardens, înainte ca paznicii zeloși să își 
înceapă lucrul. Apoi cotea pe Adderley și le făcea cu mâna 
florarilor care își descărcau marfa din remorci la Golden Acre, și 
din capătul lui Duncan Street pedala spre port, pentru a vedea 
ce vapoare mai acostaseră peste noapte. După aceea, mergea 
pe cheiul Waterkant până la Green Point și mai departe pe 
țărmul mării, până la piscina Sea Pont. lar pe drum se uita la 
munte, la mare și la oameni, la tinerele care făceau jogging, cu 
picioarele lor lungi și bronzate și cu sânii care săltau în fugă, la 
pensionarii plecaţi cu treburi de acasă, la mamele care 
împingeau cărucioarele în care dormeau pruncii, la ceilalţi 
cicliști care îl salutau, și asta în ciuda echipamentului său 
rudimentar. Și pe urmă o lua înapoi spre casă - în total 
șaisprezece kilometri -, și se simţea bine. Și împăcat cu sine. Și 
cu orașul, din care, mult timp, nu văzuse decât măruntaiele. 

Se mândrea cu achiziţiile lui inspirate. Asta până când, cam 
cu două săptămâni înaintea Crăciunului, fiul său l-a vizitat și l-a 
anunţat că se hotărâse să renunţe la chitara bas, care nu mai 
corespundea pretențiilor sale. 

— Chitară solo, tată. lisuse, vineri am fost la concert la 
Zinkplaat și l-am văzut pe chitaristul solo, Basson Laubscher, e 
nemaipomenit, ce mai! Să vezi cum cântă! Fără niciun efort. E 
genial! Asta-i visul meu. 

Zinkplaat. 

Benny nici nu știuse că exista o asemenea trupă. 

Ascunsese chitara de Fritz timp de aproape două luni. 
Intenţionase să i-o dea cadou de Crăciun. Așa că a fost nevoit 
să-i facă din nou o vizită lui Faizal „Buze Dulci” și, cum nu avea 
timp la dispoziţie, n-a găsit decât o chitară, o nenorocită de 
Fender, aproape nouă și înfiorător de scumpă. In plus, trebuia să 
cumpere și pentru Carla, aflată la Londra, ceva de o valoare 
apropiată. Era, așadar, strâmtorat, cu atât mai mult cu cât Anna 
îi ceruse să-i plătească o rentă, de parcă erau divorțaţi. Modul în 


VP-18 


care ea făcea calculele rămăsese un mister pentru el, dar 
bănuia că era tras pe sfoară și jecmănit la sânge, asta în timp ce 
nevastă-sa câștiga bani frumoși ca asistentă la o casă de 
avocatură. Însă, ori de câte ori încercase să protesteze, ea îi 
închisese gura spunându-i: „Pentru băutură ai găsit întotdeauna 
bani, Benny...” 

Chestie de avantaj moral. Ea ţinea în mână toate atuurile. Așa 
că el era nevoit să plătească. Era parte a pedepsei la care îl 
supusese. 

Și totuși, nu din această cauză avea acum un ghem în 
stomac. 

Griessel oftă și se întoarse la locul crimei. Mintea i se 
concentră asupra mulţimii tot mai numeroase de gură-cască pe 
care trebuia să-i țină sub control și, în același timp, își dădu 
seama ce anume îl neliniștea. 

N-avea nimic de-a face cu viața lui sexuală, cu situația 
materială sau cu foamea care începuse să-l roadă. Era altceva, o 
presimţire. Da, era una dintre acele zile aducătoare de belele. 

A scuturat din cap. Nu-și permisese niciodată să se lase 
influențat de asemenea fleacuri. 


Oamenii de la poliţia metropolitană au ajutat zeloși o tânără 
metisă să sară peste grilaj. Ea și-a recuperat servieta, a înclinat 
din cap în semn de mulțumire și s-a îndreptat spre Griessel și 
Ndabeni. Cei doi nu o cunoșteau. 

— Tiffany October, s-a prezentat întinzând o mână mică spre 
Griessel. 

El a observat că mâna îi tremura ușor. Femeia purta ochelari 
cu rame negre subţiri. Pe sub machiaj avea urme de acnee. Era 
subțirică și mică de statură, îmbrăcată într-o haină albă. 

— Benny Griessel, s-a recomandat el gesticulând apoi spre 
detectivul de alături. Și acesta este inspectorul Vusumuzi 
Ndabeni. El se ocupă de acest caz. 

— Spune-mi Vusi. 

— Mă bucur să te cunosc, a spus tânăra, strângând mâna 
polițistului de culoare. 

Cei doi au privit-o întrebător. Ei i-a luat câteva clipe să-și dea 
seama de motivul nedumeririi lor. 

— Sunt medicul legist. 

— Eşti nouă? s-a interesat Vusi după o pauză penibilă. 


VP-19 


— Primul meu caz solo. 

Tiffany October le-a aruncat un zâmbet nervos. Cei doi 
criminaliști din „echipa la bine și la rău” s-au tras mai aproape, 
curioși. Ea a dat mâna, politicoasă, cu fiecare. 

— Aţi terminat? i-a întrebat Griessel nerăbdător pe cei doi. 

— Mai avem de verificat aleea și zidul, a răspuns Jimmy, 
criminalistul cel slab. S-a întors spre colegul său mai scund. Ai 
grijă, Benny nu e o persoană prea matinală, l-a avertizat el. 

Griessel s-a făcut că nu-l aude. Se plictisise de aceleași bârfe. 

Tiffany October a privit în jos, spre cadavru. 

— Ai, a exclamat. 

Detectivii au rămas tăcuți. Au urmaărit-o cum și-a deschis 
servieta și a scos dinăuntru mănușile, apoi a îngenuncheat 
lângă fată. 

Vusi s-a apropiat de Griessel. 

— Benny, l-am rugat pe fotograf să facă niște poze în care... 
stricăciunile să nu apară atât de vizibile. Poze ale feţei. Vreau să 
le arăt pe aici, pe Long Street. Trebuie să identificăm fata. Poate 
chiar să dăm fotografiile și la mass-media. 

Griessel a încuviințat. 

— Bună idee. Însă trebuie să faci presiuni asupra fotografilor. 
Nu prea au obiceiul să se grăbească... 

— Așa o să fac. Ndabeni s-a aplecat spre legist. Doctore, ar fi 
bine dacă mi-ai putea furniza o estimare a orei decesului... 

Tiffany October nu și-a ridicat ochii. 

— E prea devreme. N-am cum... 

Griessel s-a întrebat pe unde umbla în clipa aceea profesorul 
Phil Pagel, legistul-șef. Pagel ar fi stat acolo până când ar fi fost 
capabil să emită o ipoteză pertinentă, cu o marjă de eroare de 
treizeci de minute de la momentul morții. Și-ar fi înmuiat 
degetul în balta de sânge, ar fi împuns cadavrul ici-colo, 
susținând că rigor mortis se instala mai întâi în mușchii mici, și 
apoi ar fi tras concluzia că fata era moartă de aproximativ 
atâtea ore, fapt pe care l-ar fi confirmat ulterior. Numai că 
Tiffany October nu avea experienţa lui Pagel. 

— Măcar încearcă să ghicești, i-a cerut Griessel. 

— N-am cum, din păcate. 

„Se teme să nu greșească”, și-a spus Griessel. S-a îndreptat 
spre Vusi și i-a șoptit la ureche, în așa fel încât doctoriţa să nu-l 
audă. 


VP - 20 


— A murit de ceva vreme, Vusi. Sângele s-a înnegrit deja. 

— De cât timp? 

— Nu știu. Patru ore... poate chiar mai mult. Cinci. 

— OK. E cazul să ne punem pe treabă. 

Griessel a dat aprobator din cap. 

— Da. Spune-le băieţilor să scoată pozele alea cât mai 
repede. Și vorbește cu cei de la poliţia metropolitană. Au instalat 
camere de supraveghere a străzilor, inclusiv pe Long Street. Să 
sperăm că au funcţionat noaptea trecută. Centrul de control e 
pe Wale Street. Poate c-o să dăm peste ceva util... 

— Mersi, Benny. 


Fata a adormit rezemată de zid, în spatele tufișurilor. 

Nu voise decât să se odihnească puţin. A închis ochii și s-a 
sprijinit cu rucsacul de zid, întinzându-și picioarele în faţă și 
încercând să-și alunge pentru o vreme oboseala și tensiunea. 
Evenimentele nopţii precedente i se învălmășeau ca niște 
demoni în cap. Pentru a le da uitării, se gândise la părinţi și la 
ora de acasă, dar calculul diferenţei de fus orar era prea mult 
pentru ea. Dacă în Lafayette” era dimineaţă, atunci tatăl ei 
tocmai citea Journal & Courier, clătinând din cap la comentariile 
lui Joe Tiller, antrenorul echipei de fotbal de la Purdue 
University. Mama întârzia, ca de obicei, și apărea coborând 
scara, cu pantofii cu tocuri înalte ţăcănind pe trepte și cu geanta 
ei veche din piele maro atârnată de umăr. „Am întârziat, cum 
Dumnezeu de am întârziat din nou?” zicea ea în timp ce soțul și 
fiica își aruncau câte un zâmbet peste masa din bucătărie. 
Rutina, adăpostul și siguranţa oferite de familie au copleșit-o 
dintr-odată, umplând-o de dor, și a simţit o nevoie năvalnică să-i 
sune, să le audă glasurile, să le spună cât de mult îi iubea. A 
continuat conversaţia imaginară, cu tatăl care răspundea blând 
și calm, până când a cuprins-o somnul, iar ea s-a lăsat cu totul 
în voia lui. 


3, 


— Inspectore! l-a strigat dr. Tiffany October. 


7 Oraș din statul american Indiana (n.tr.). 
VP - 21 


— Da? 

— Acum aș putea face niște speculații. 

Griessel s-a întrebat dacă nu-l auzise șoptindu-i la ureche lui 
Vusi. 

— Mi-ar fi de ajutor. 

— Cred că fata a murit chiar aici. Modul în care s-a prelins 
sângele sugerează că gâtul i-a fost tăiat în acest loc. Cred că a 
fost ţinută cu forța, întinsă pe jos, pe burtă, și apoi înjunghiată. 
N-au căzut stropi de sânge, deci nu stătea în picioare în clipa 
aceea. 

— Aha. 

Își dăduse și singur seama că așa se întâmplase. 

— lar aceste două tăieturi... 

Tiffany October a arătat spre tăieturile de pe omoplați. 

— Da? 

— Se pare că au fost făcute post-mortem. 

El a încuviințat. 

— lar aici avem niște fibre... Doctoriţa a folosit o pensetă mică 
pentru a scoate la iveală cu multă grijă bucăţile de haine lipite 
de rană. Material sintetic de culoare închisă, complet diferit de 
lucrurile purtate de fată... 

Ndabeni s-a uitat spre cei doi criminaliști care mergeau de-a 
lungul aleii cu capetele apropiate și plecate, cercetând din ochi 
terenul, fără să tacă o clipă. 

— Jimmy, a strigat el, uite, avem aici ceva pentru tine... 

După care s-a așezat pe vine, lângă legist. 

Femeia a spus: 

— Cred că individul i-a tăiat ceva ce purta în spate. Probabil 
rucsacul. Vezi, uite aici urmele celor două curele... 

Jimmy a îngenuncheat alături. Tiffany October a arătat spre 
fibre. 

— O să aştept până colectaţi probele. 

— OK, a răspuns Jimmy. 

El și partenerul său au scos instrumentele de prelevare a 
probelor. Și-au reluat firul conversaţiei, de parcă nici nu fuseseră 
întrerupți. 

— E Amoré, îţi spun eu. 

— Nu e Amore, e Amor, a răspuns grasul de Arnold, după care 
a extras din geantă un săculeț din plastic transparent, ţinându-l 
pregătit. 


VP - 22 


— Despre ce e vorba? a întrebat Vusi. 

— Soţia lui Joost. 

— Care Joost? 

— Van der Westhuizen. 

— Cine-i ăsta? 

— Jucătorul de rugby. 

— A fost căpitan la Springbokt, Vusi. 

— Mie îmi place mai mult fotbalul european. 

— Oricum, tipa are o pereche de... 

Arnold a gesticulat, desenând în aer niște sâni mari. Tiffany 
October a privit în lături, ofensată. 

— Nu fac decât să expun niște fapte, s-a scuzat el. 

Jimmy a scos atent fibrele din rană cu penseta. 

— O cheamă Amoré, a repetat el. 

— Ba nu, Amor. Şi acel ou despre care îţi ziceam se suie pe 
scenă cu ea și... 

— Care ou? a întrebat Vusi. 

— Nu știu. Un tip oarecare, care s-a dus să vadă un spectacol 
de-al ei. Și deci individul înșfacă microfonul și îi spune lui Amor: 
„Ai cele mai grozave ţâţe”, și Joost s-a înfuriat rău, era moer in. 

— Dar ce căuta tipa pe scenă? a întrebat Griessel. 

— Fir-ar să fie, Benny! Tu nu citeşti revista You? E cântăreaţă. 

— Așa că Joost îl ia deoparte pe tip după spectacol și îi zice: 
„N-ai dreptul să vorbești așa cu nevastă-mea”. La care ou 
răspunde: „Păi, pe bune că are niște ţâțe tare mişto...” 

Arnold se strica de râs. 

Jimmy i-a ţinut isonul. Tiffany October s-a îndepărtat, luând-o 
spre zid, vizibil deranjată. 

— Ce-i? Ce-am zis? s-a arătat mirat criminalistul cel scund, 
uitându-se în urma ei. N-am făcut decât să redau o întâmplare 
reală. 

— Ar fi trebuit să spui sâni, nu ţâţe. 

— Bine, dar dacă așa a zis tipul... 

— De ce nu l-a pocnit Joost? 

— Asta aș vrea și eu să știu. Că pe Jonah Lomu l-a placat de i- 
au clânţănit dinţii-n gură... 

— Care Jonah? a întrebat Vusi. 


8 Numele echipei naţionale de rugby a Africii de Sud, dat după numele antilopei 
considerate de sud-africani unul dintre simbolurile naţionale (n. red.). 
? În afrikaans, în original, „supărat foc” (n.tr.). 


VP - 23 


— Hai, mă Vusi, ce Dumnezeu, uriașul ăla neozeelandez, aripa 
din echipa lor națională de rugby. Oricum, ce vreau să zic e că 
Joost e ca turbat când joacă, e dracul gol pe teren. In schimb, nu 
e în stare să-l pocnească pe un ou care se leagă de... sânii 
nevesti-sii. 

— Stai așa, ia să ne gândim o clipă cum s-ar fi descurcat dacă 
fapta ar fi ajuns în faţa magistraţilor. Avocatul tipului n-ar fi 
trebuit decât să aducă la tribunal un vraf de reviste You și să 
declare: „Onorată instanţă, vă rog să verificaţi, în fiecare 
fotografie femeia asta își etalează podoabele, din Tittendale 
până în Naval Hill”. Și atunci la ce te poţi aștepta? Sigur că 
bărbaţii vor discuta despre dotările nevesti-tii de parcă le-ar 
aparține lor înșiși. 

— Asta așa e. Dar, îţi spun, o cheamă Amor. 

— Aiurea! 

— O confunzi cu Amore Bekker, Dj-iţa. 

— Nici vorbă! Și să-ţi mai spun ceva, eu n-aş lăsa-o pe 
nevastă-mea pentru nimic în lume să umble așa goală în public. 

— Nevastă-ta n-are ţâţe așa mişto. Că, dacă ar avea, ar umbla 
și ea cu ele la vedere... 

— Hai, aţi terminat? i-a întrebat Benny. 

— Trebuie să verificăm aleea și pe urmă să ne apucăm de zid, 
a răspuns Jimmy ridicându-se brusc. 

Vusi l-a chemat pe fotograf. 

— Cât timp îţi ia să faci pozele alea ale feţei? 

Fotograful, un tânăr cu părul creţ, a ridicat din umeri. 

— O să văd ce pot face. 

„Pe naiba”, și-a zis Griessel. Vusi, în schimb, s-a mulţumit să 
dea aprobator din cap. 

— Nu, a intervenit Griessel. Avem nevoie de ele înainte de ora 
opt. Nenegociabil. 

Fotograful s-a îndreptat spre zid, fără să se obosească să-și 
ascundă iritarea. Griessel a privit în urma lui dezgustat. 

— Mersi, Benny, a spus Vusi încet. 

— Nu fi prea cumsecade cu ei, Vusi... 

— Da, știu... 

După câteva clipe de tăcere stânjenitoare, a îndrăznit să 
întrebe: 

— Benny, e ceva care îmi scapă? 

Griessel a răspuns pe un ton blând, sfătos: 


VP - 24 


— Rucsacul. Probabil a fost vorba despre un jaf, Vusi. Banii 
fetei, pașaportul, telefonul mobil... 

Lui Ndabeni i-a căzut imediat fisa. 

— Crezi că au abandonat rucsacul undeva. 

Griessel nu mai suporta situaţia. A aruncat o privire spre 
trotuarul unde spectatorii începeau să scape de sub control. 

— Mă ocup eu de asta, Vusi. Hai să le dăm și celor de la 
poliţia metropolitană ceva de făcut. S-a apropiat de zid și a 
strigat: Cine e șeful aici? 

Poliţiștii s-au mulţumit să se uite unul la altul. 

— Trotuarul ăsta intră sub jurisdicţia noastră, a răspuns un 
poliţist metropolitan îmbrăcat într-o uniformă impresionantă, 
plină de embleme ale rangului său. 

„Ca şi cum ar fi cel puţin feldmareșal”, s-a gândit Griessel. 

— Jurisdicţia voastră? 

— Exact. 

Griessel a simţit cum furia creștea în el. Avea o problemă cu 
tot ceea ce însemna poliţia orășenească și cu nenorociţii de 
polițiști de la rutieră care nu-și vedeau de treabă, și cu cei de la 
circulaţie care n-aveau grijă ca drumurile să fie sigure. Și-a ţinut 
însă firea și a arătat cu degetul către sergentul de la SAPS. 

— Vreau să împrejmuiești locul, de aici și până acolo. Dacă 
oamenii vor să caște gura în continuare, n-au decât să stea pe 
trotuarul de vizavi. 

Sergentul a clătinat din cap. 

— N-avem bandă. 

— Atunci du-te și fă rost! 

Sergentului nu i-a convenit să fie arătat cu degetul, dar s-a 
întors și a început să înainteze prin mulţime. Din partea stângă 
și-a făcut apariţia o ambulanță, croindu-și cu greu drum printre 
curioși. 

— Trotuarul e sub jurisdicția noastră, a repetat încăpățânat 
polițistul metropolitan galonat. 

— Tu ești șeful aici? l-a întrebat Benny. 

— Da. 

— Cum te numești? 

— Jeremy Oerson. 

— Și zici că trotuarele intră sub jurisdicţia voastră? 

— Exact. 

— Perfect. Atunci, asigură-te că ambulanţa parchează aici. Fix 


VP -25 


aici. Și după aia vreau să verifici toate trotuarele și aleile cale de 
șase cvartale de jur-împrejur. Fiecare coș de gunoi și fiecare 
colțișor în parte, ai înţeles? 

Bărbatul s-a uitat lung la el, cântărind probabil în gând 
consecințele unui refuz. În cele din urmă a încuviinţat cu o 
mutră acră și a început să latre ordine către subordonați. 

Griessel s-a întors spre Vusi. 

— Ar trebui să vă uitaţi la asta, a auzit-o el pe legistă strigând, 
în vreme ce stătea îngenuncheată deasupra cadavrului. 

S-au dus spre ea. Femeia a ridicat cu penseta o etichetă, cea 
cusută pe spatele tricoului fetei. 

— Broad Ripple Vintage, Indianapolis, a spus Tiffany October, 
aruncându-le o privire cât se poate de sugestivă. 

— Ce vrei să zici cu asta? a întrebat Vusi Ndabeni. 

— Că fata e probabil americană. 

— O, dar-ar dracii, a izbucnit Griessel. Eşti sigură? 

Tiffany October s-a holbat, surprinsă cumva de limbajul lui, iar 
tonul cu care a răspuns i-a subliniat mirarea. 

— Destul de sigură. 

— Asta e, am dat de belea, a spus Ndabeni. De o belea cât noi 
de mare. 


VP - 26 


07:02-08:13 


4. 


În biblioteca vilei sale mari de pe Brownlow Street, din 
Tamboerskloof'%, Alexandra Barnard a fost brusc sculată din 
somn de ţipetele ascuţite și îngrozite ale servitoarei. 

Trăia un moment suprarealist. N-avea nici cea mai vagă idee 
unde se afla, avea o senzaţie ciudată în mădularele amorțite 
care refuzau să o asculte, iar mintea îi era la fel de moale și de 
inertă ca melasa. Și-a ridicat capul și a încercat să-și 
concentreze privirea. A văzut-o pe femeia rotofeie stând în ușă, 
cu gura strâmbată într-o schimonoseală pe care a recunoscut-o 
ca fiind de repulsie. Apoi ţipătul ei i-a pătruns în creier. 

Și-a dat seama că stătea întinsă pe covorul persan și s-a 
întrebat cum de ajunsese acolo. A devenit conștientă de gustul 
oribil din gură și de faptul că își petrecuse noaptea pe podea, 
beată moartă, și a urmărit privirea Sylviei Buys: cineva zăcea pe 
jos, lângă fotoliul de piele încăpător aflat vizavi de ea. S-a 
proptit în brațe, dând să se ridice și dorindu-și ca Sylvia să 
înceteze cu urletele. Nu-și amintea să fi băut în compania cuiva 
în noaptea precedentă. Cine putea fi? S-a ridicat în genunchi și, 
uitându-se de sus, a avut o perspectivă mai bună asupra siluetei 
întinse pe covor. Adam. Soţul ei. Avea un singur picior încălțat, 
și din celălalt îi atârna ciorapul, ca și cum se pregătea să îl 
scoată. Purta pantaloni negri și o cămașă albă, murdară de ceva 
negru pe piept. 

Apoi, ca și cum cineva ar fi focalizat în sfârșit lentilele, a 
înţeles că Adam era rănit. Pata neagră de pe cămașă era sânge, 
și cămașa fusese sfâșiată. Alexandra și-a sprijinit brațele de 
podea pentru a se ridica în picioare. Era derutată, șocată. A zărit 
pe măsuța de lemn de alături sticla și paharul. Degetele au dat 
peste ceva pe covor, și s-a uitat în jos. O armă de foc. Pistolul lui 
Adam. Ce căuta acolo? 

A reușit într-un final să se ridice. 


10 Suburbie din Cape Town (n.tr.). 
VP - 27 


— Sylvia, a spus. 

Metisa continua să ţipe. 

— Sylvia! 

S-a simţit ușurată când tăcerea s-a așternut brusc. Sylvia 
stătea în prag, cu mâna la gură, fără să-și dezlipească ochii de 
la pistol. 

Alexandra a făcut precaută un pas înainte, apoi s-a oprit. 
Adam era mort. Acum știa, văzând toate rănile și modul în care 
zăcea întins, însă tot nu înţelegea. Oare visa? 

— De ce? a întrebat Sylvia pe un ton vecin cu isteria. 

Alexandra s-a uitat la ea. 

— De ce l-ai ucis? 


Legistul și cei doi brancardieri sosiți cu ambulanţța au băgat cu 
grijă cadavrul într-un sac cu fermoar. Griessel se așezase pe 
bordura de piatră care împrejmuia un palmier. Vusi Ndabeni 
vorbea la telefon cu șeful secţiei de poliţie. 

— Am nevoie de cel puţin patru, șefu', ca să cerceteze 
terenul... înţeleg, dar e vorba despre o turistă americană... Da, 
suntem siguri... Da, știu... Știu... Nu, deocamdată nimic... Mersi, 
șefu'. O să-i aștept aici. 

S-a dus spre Benny. 

— Șefu' zice că e un protest al nu știu cărui sindicat, în fața 
Parlamentului, și că nu ne poate da decât doi oameni. 

— Mereu e câte un afurisit de protest sindical, a replicat 
Griessel și s-a ridicat. O să ajut eu cu amprentele, Vusi, până 
ajung fotografiile. 

Nu putea sta degeaba. 

— Mersi, Benny. Nu vrei niște cafea? 

— Trimiţi pe cineva? 

— Nu, dau eu o fugă. E un bar mai jos pe stradă. 

— Lasă că mă duc eu. 


Umpleau până la refuz secţia de poliţie din Caledon Square, 
petiționari, victime, martori și susținători, cu poveștile lor despre 
noaptea precedentă. Peste hărmălaia protestelor și a acuzelor, 
se auzea ţârâitul monoton al unui telefon. O femeie sergent, 
obosită după cele nouă ore petrecute în picioare, s-a făcut că nu 
vede figura pusă pe harță din faţa ei și a ridicat receptorul. 

— Caledon Square. Sergent Thanduxolo Nyathi. Cu ce vă pot 


VP - 28 


ajuta? 

Era o voce de femeie, însă abia se putea desluși ce zicea. 

— Doamnă, vă rog să vorbiţi mai tare. Nu vă aud. 

— Vreau să raportez un incident. 

— Da, doamnă? 

— E vorba despre o fată... 

— Da, doamnă? 

— Azi-dimineaţă, în jur de ora șase, pe Signal Hill. M-a rugat 
să sun la poliţie. Zicea că cineva vrea s-o omoare. 

— O clipă, vă rog. Sergentul a luat un formular SAPS și a scos 
un pix din buzunarul de la piept. Numele dumneavoastră? 

— Bine, dar nu vreau decât să raportez... 

— Da, știu, dar am nevoie de numele dumneavoastră. 

Tăcere. 

— Doamnă? 

— Mă numesc Sybil Gravett. 

— Adresa? 

— Chiar nu văd de ce ar conta. Repet, am văzut-o pe fată pe 
Signal Hill, în timp ce îmi plimbam cățelul. 

Sergentul s-a stăpânit să nu ofteze. 

— Și ce anume aţi văzut? 

— Fata aceea a venit în fugă spre mine și mi-a spus să sun la 
poliţie fiindcă cineva încearcă să o ucidă, și pe urmă a luat-o iar 
la fugă. 

— Și aţi zărit pe cineva care o urmărea? 

— Da. l-am văzut după câteva minute, alergând în direcţia ei. 

— Câţi erau? 

— Nu i-am numărat, dar probabil cinci sau șase. 

— Îi puteţi descrie? 

— Erau, cum să zic, unii erau albi și alţii, negri. Și destul de 
tineri... M-am cam speriat văzându-i cum alergau cu atâta 
hotărâre... 


A fost trezită brusc de cineva care ţipa la ea. Panicată, a 
încercat să se ridice, dar picioarele au trădat-o și s-a clătinat, 
căzând și lovindu-se cu umărul de zid. 

— Tu, drogată nenorocită de ești! 

Bărbatul stătea de cealaltă parte a tufișului, cu mâinile în 
șolduri. Fata a recunoscut vocea care strigase mai devreme din 
casă. 


VP - 29 


— Vă rog, a răspuns ea hohotind și reușind să se ridice. 

— leşi naibii de pe proprietatea mea, a spus bărbatul arătând 
spre poartă. Ce naiba e cu voi? Să sforăiți așa, în grădinile 
oamenilor... 

Fata a ieșit din tufișuri. A văzut că individul purta un costum 
închis la culoare - un om de afaceri între două vârste foarte 
furios. 

— Vă rog, am nevoie de ajutorul dumneavoastră... 

— Nu. Du-te și droghează-te în altă parte. M-am săturat de 
voi. leși de aici, când îţi spun! 

Fata a început să plângă. S-a apropiat de el. 

— Nu e ceea ce credeţi. Domnule, vă rog, sunt din Statele 
Unite... 

Bărbatul a prins-o de braţ și a târât-o spre poartă. 

— Nu-mi pasă de unde ești. A îmbrâncit-o cu duritate. Nu 
vreau decât să încetaţi să-mi folosiți proprietatea pentru tot felul 
de obiceiuri nenorocite. Ajunși în faţa porţii, a împins-o în stradă. 
la-o din loc, înainte să sun la poliţie, a spus întorcându-se și 
pornind spre casă. 

— Vă rog, sunaţi la poliţie, a spus fata printre hohote, cu 
umerii  scuturându-se de plâns și tremurând din toate 
încheieturile. 

Bărbatul a continuat să meargă, a ajuns la o poartă de fier, a 
trântit-o în urma lui și s-a făcut nevăzut. O, Doamne! Fata a 
rămas plângând pe trotuar, tremurând toată. O, Doamne! 
Printre lacrimi, a privit instinctiv în susul și în josul străzii, mai 
întâi spre stânga, apoi spre dreapta. În depărtare, acolo unde 
drumul făcea o cotitură, pe linia coastei muntelui, stăteau doi 
dintre urmăritori. Două siluete mici, vigilente, una dintre ele cu 
un telefon mobil la ureche. Înspăimântată, a pornit în direcţia 
opusă, de unde venise ceva mai devreme. Nu știa dacă o 
zăriseră. A rămas pe partea stângă a străzii, înaintând lipită de 
zidurile caselor și uitându-se peste umăr. Bărbaţii nu mai erau 
acolo. Alergau spre ea. 

Dintr-odată, disperarea a pus stăpânire pe ea. O alternativă 
era să se oprească, și astfel totul avea să se termine, iar 
inevitabilul urma să se producă. Nu mai făcea față, puterile o 
părăseau. Preţ de o clipă, opţiunea i s-a părut irezistibilă, modul 
perfect de a încheia socotelile, și gândul acesta i-a încetinit 
pașii. Apoi însă, a revăzut în minte scena cu Erin din noaptea 


VP - 30 


precedentă, și adrenalina a început să-i pulseze în trup, și s-a 
pus iar pe alergat, cu lacrimile șiroind pe obraji. 


Când Griessel s-a înapoiat cu cafelele, brancardierii ridicau 
peste zid cadavrul închis în sac și întins pe o targă. Spectatorii s- 
au bulucit în față, apropiindu-se de banda galbenă care delimita 
acum trotuarul de locul crimei. Griessel încetase de mult să se 
mai mire de fascinația bolnavă pe care oamenii o aveau față de 
moarte. l-a întins una dintre ceștile din polistiren colegului său. 

— Mersi, Benny. 

Aroma cafelei i-a amintit lui Griessel că nu apucase să ia 
micul dejun. Poate că avea timp să se ducă acasă și să înghită 
repede un bol cu cereale Weet-Bix înainte să revină omul cu 
fotografiile. La urma urmelor, nu era decât la un kilometru 
distanță, și putea astfel să verifice și dacă nu cumva îi trimisese 
Carla vreun răspuns. Fiindcă noaptea trecută... 

Nu, n-avea niciun rost să se gândească la noaptea trecută. 

L-a auzit pe Vusi spunând ceva în dialectul xhosa, dar n-a 
înţeles ce anume - un fel de exclamaţie de surpriză. A urmărit 
privirea detectivului și a zărit trei polițiști metropolitani sărind 
peste zid și îndreptându-se spre ei. Oerson, cel cu care Griessel 
se certase mai devreme, ducea în mâini un rucsac albastru. Cei 
trei fanfaroni înaintau încet. 

— uNkulunkulu!!, a spus Vusi. 

— lisuse, i-a ţinut Griessel isonul. 

— L-am găsit, a declarat Oerson plin de importantă, 
întinzându-i rucsacul lui Vusi. 

Bărbatul din tribul Xhosa a clătinat din cap și și-a scos din 
buzunar mănușile de cauciuc. 

— Ce e? a întrebat Oerson. 

— Data viitoare, l-a atenţionat Griessel pe un ton rezonabil, ar 
fi mai bine să ne anunţi când găsești ceva. In felul ăsta, putem 
chema criminaliștii și să încercuim perimetrul, pentru a evita ca 
oamenii voștri să atingă ceva. 

— Zăcea pe pragul unei case, pe Bloem Street. E posibil să fi 
trecut deja prin o mie de mâini. Oricum, mare lucru nu e 
înăuntru. 

— L-ai deschis? a întrebat Vusi luând rucsacul. 

Cele două curele fuseseră, într-adevăr, tăiate, exact așa cum 


11 În limba zulu, în original, numele zeului creator, Dumnezeu (n.tr.). 
VP - 31 


presupusese medicul legist. 

— lnăuntru ar fi putut fi o bombă, a ripostat Oerson defensiv. 

— Ai pus mâna pe obiectele astea? a întrebat Vusi scoțând o 
trusă de machiaj. S-a lăsat pe vine, întinzând pe caldarâm 
conţinutul rucsacului. 

— Nu, a răspuns Oerson, însă Griessel și-a dat seama că 
minţea. 

Vusi a scos din rucsac un pachet de batiste de hârtie Steers. 

Apoi o mică statuetă din lemn închis la culoare înfățișând un 
hipopotam, o lingură albă de plastic și o lanternă de cap marca 
Petzi. 

— Asta-i tot? 

— Tot, a spus Oerson. 

— Nu vreţi sa-mi faceți un serviciu? 

Cei trei polițiști au tăcut. 

— Intoarceţi-vă și vedeţi dacă nu cumva reușiţi să mai găsiţi 
ceva. Ceva care să fi fost aruncat mai încolo. Orice. Mă 
interesează mai ales vreun act de identitate. Pașaportul, 
carnetul de conducere, chestii de genul ăsta... 

Oerson nu părea prea dornic să-i sară în ajutor. 

— N-avem cum să stăm după voi toată ziua. 

— Știu, a spus Vusi liniștit și răbdător. Fă-o pentru mine, te 
rog! 

— OK. O să mai chem câţiva oameni. Oerson s-a întors și s-a 
cățărat din nou peste zid. 

Degetele lui Vusi au cercetat buzunărașele laterale ale 
rucsacului. Primul era gol. Din fundul celui de-al doilea a extras 
ceva - o carte de vizită verde pe care era imprimat, cu negru și 
auriu, un logo: Hodson's Bay Company. Și, cu litere mici: 
„Biciclete, echipament de fitness, drumeții, camping, căţărări și 
accesorii pentru toate vârstele și abilităţile”. Era și o adresă: 
„360 Brown Street, Leeve Piaza, West Lafayette, IN 47906”. Plus 
două numere de telefon. Bărbatul din tribul Xhosa a studiat 
cartea de vizită, apoi i-a întins-o lui Griessel. 

— Cred că IN înseamnă statul Indiana. 

— West Lafayette, a spus Griessel gânditor. 

— Bănuiesc că e un orășel. N-am mai auzit de el până acum. 

— Trimite-le poza prin fax, Vusi. Poate reușesc să o identifice 
ei pe fată. 

— Bună idee. 


VP - 32 


Telefonul mobil al lui Griessel a început să sune strident în 
buzunarul hainei. L-a scos și a răspuns. 

— Griessel. 

— Benny, sunt Mavis. A sunat un inspector pe nume 
Fransman Dekker. Mi-a spus să te anunț că s-a comis o crimă pe 
Brownlow Street la numărul 47, în Tamboerskloof, asta în caz că 
vrei să-i dai o mână de ajutor. 

— Dacă vreau? 

— Așa a spus. Tipul părea cam stresat, știi tu, niţel windgat”. 

— Mersi, Mavis. Brownlow, numărul 47 ai zis? 

— Exact. 

— OK, am plecat. A închis telefonul și s-a întors spre Vusi. A 
avut loc o altă crimă. In Tamboerskloof. Imi pare rău, Vusi, dar... 

— Nicio problemă. Te sun dacă apare ceva. 

Griessel a pornit spre ieșire. Ndabeni a strigat după el: 

— Benny... 

Griessel s-a întors. Vusi s-a apropiat. 

— Voiam să te întreb... ăăă... 

— Da? 

— Despre legistă. Ea... Tu ce zici...? Crezi că o doctoriță 
metisă ar ieși cu un polițist negru? 

Lui Griessel i-a luat câteva clipe pentru a sări de la una la alta. 

— Hmm... nu cred că sunt omul potrivit să răspundă la o 
asemenea întrebare, Vusi... Dar, la urma urmei, de ce nu? 
Merită să încerci, nu-i așa? 

— Mersi, Benny. 

Griessel a sărit peste zid. A văzut un bărbat înalt și sobru, cu 
o expresie de îngrijorare pe chipul încruntat în timp ce 
deschidea poarta bisericii. Sosise preotul, și-a dat el seama - 
sau oare luteranii le spuneau altfel slujitorilor bisericii? 


5, 


Traficul devenise acum imposibil. l-a luat nu mai puţin de un 
sfert de oră ca să ajungă din Long Street pe Buitengracht. Pe 
Buitesingels' Hill se urca bară la bară. A dat pe gât restul de 
cafea dulce. Trebuia să-i ţină de foame până când apuca să 


12 În olandeză, în original, literal „gaură de aer”, figurativ „înţepat, încrezut” (n.tr.). 
VP - 33 


mănânce ceva. Însă planul de a parcurge rapid e-mailul Carlei îi 
fusese dejucat. N-avea ce face, trebuia să amâne până seara. 
Trecuse o săptămână de când nu mai reușise să-și conecteze 
nenorocitul ăla de laptop la internet - putea să mai aștepte 
câteva ore. Carla avea să înțeleagă - avusese probleme cu 
afurisitul de computer încă din prima zi. De unde să știe el că 
existau laptopuri care n-aveau modem intern? Îl cumpărase la 
un preţ de nimic la o licitaţie organizată de poliţie pentru bunuri 
sustrase și nerevendicate. Cum Carla plecase la Londra, el 
trebuia să știe neapărat ce mai făcea - fiica lui voise „să scoată 
capul în lume” înainte de a se decide încotro s-o pornească în 
viaţă. 

Dar cum puteau niște podele bine aspirate dintr-un hotel 
londonez să te ajute să-ţi pui ordine în gânduri? 

II costase 500 de ranzi să-și conecteze laptopul la internet. 
Fusese nevoit să cumpere un modem și să apeleze la un furnizor 
de servicii de internet. Pe urmă, stătuse trei ore la telefon 
discutând cu un specialist în computere ca să facă nenorocita de 
conexiune, iar Microsoft Outlook Express se dovedise un coșmar 
când încercase să configureze computerul. Asta îi mai luase încă 
o oră, dar după aceea îi trimisese Carlei un e-mail: 


lată-mă. Tu ce mai faci? Mi-e dor de tine și-mi fac 
griji din cauza ta. Am citit un articol în Burger în care 
se spunea că în Londra sunt tineri sud-africani care 
beau mult și creează probleme. Nu te lăsa 
influențată... 


Și-a dat seama în timp ce scria că simbolurile în afrikaans 
erau practic imposibil de redat în programul folosit de acest 
computer. 


Dragă tată, 

Am o slujbă la hotelul Gloucester Terrace de lângă 
Marble Arch. E într-o zonă foarte drăguță a Londrei, în 
apropiere de Hyde Park. Lucrez ca femeie de serviciu, 
de la zece dimineața la zece seara, șase zile pe 
săptămână. Lunea am liber. Nu știu cât o să mai rezist, 
nu e o muncă prea plăcută și nici nu câștig cine știe ce, 
dar măcar e un început. Celelalte fete de la hotel sunt 


VP - 34 


toate poloneze. Primul lucru pe care mi l-au spus după 
ce le-am zis că sunt din Africa de Sud a fost: „Bine, dar 
ești albă...” 

Tată, doar știi că nu pun alcool în gură și că n-am să 
pun niciodată... 


Cuvintele astea din urmă l-au ars ca un fier înroșit. Îi 
aminteau cu duritate de răul pe care i-l făcuse Carlei. Carla nu 
avea să pună gura pe alcool fiindcă tatăl ei era un beţiv care își 
distrusese familia. Chiar dacă nu se mai atinsese de alcool de o 
sută cincizeci și șase de zile, trecutul nu putea fi șters cu 
buretele. 

Nu știuse ce să-i răspundă, căci reamintirea sinistrului trecut îi 
alungase toate vorbele din minte. Nu i-a scris decât peste două 
zile. l-a povestit că își cumpărase bicicletă și că fusese 
transferat la Forța de Intervenţie Regională. lar ea l-a încurajat: 


Mă bucur să aflu vești de la tine, tati. Sunt lucruri 
mult mai interesante decât ceea ce fac eu aici. 
Muncesc, dorm și mănânc. Atât. Totuși, luni am apucat 
să vizitez Palatul Buckingham... 


În timp, corespondenţa lor s-a dezvoltat într-un mod care le 
convenea amândurora: într-un ritm de două mailuri pe 
săptămână, de câte patru sau cinci paragrafe. El a început să 
aștepte acest schimb cu tot mai multă plăcere - atât mesajele 
trimise, cât și pe cele primite. În timpul zilei, își creiona replicile 
în cap - trebuia să-i spună Carlei un lucru sau altul. Cuvintele 
confereau vieţii sale mărunte o anumită greutate. 

Dar, cu o săptămână în urmă, conexiunea la internet căzuse. 
Misterios și brusc, și nici măcar marele specialist în computere 
care îi dăduse sfaturi la telefon cu privire la chestiuni despre 
care nu avusese habar până atunci nu știa ce se întâmplase. 

— Va trebui să duci computerul de unde l-ai cumpărat, a fost 
ultimul lui diagnostic. 

Numai că Griessel nu avea unde să-l ducă - computerul era, la 
urma urmei, marfă furată. Vineri după-amiaza, în vreme ce se 
întorcea acasă, dăduse în drum peste Charmaine Watson-Smith. 
Charmaine trecuse binișor de șaptezeci de ani și locuia la 
numărul 106. Arăta ca o bunicuţă, cu părul ei nins strâns într-un 


VP - 35 


coc. Băgăcioasă din fire și totuși generoasă și plină de viaţă, ea 
îi cunoștea pe toți locatarii din bloc și știa cu ce se ocupa 
fiecare. 

— Ce mai face fiica ta? îl întrebase Charmaine. 

Griessel îi povestise despre necazurile lui cu calculatorul. 

— Păi cred că știu eu pe cineva care ar putea să te ajute. 

— Cine? 

— Lasă-mă să mă interesez și vorbim peste o zi, două. 

Cu o zi în urmă, adică luni, pe la șase și jumătate seara, el 
tocmai își călca rufele în bucătărie, când Bella bătuse la ușă. 

— Mătușa Charmaine mi-a spus să arunc o privire la PC-ul tău. 

Griessel o mai văzuse, era o tânără care umbla îmbrăcată 
într-o uniformă gri largă și deloc sexy și care se ducea în fiecare 
seară spre apartamentul ei situat pe cealaltă latură a clădirii. 
Avea părul blond și scurt, purta ochelari și arăta întotdeauna 
obosită la sfârșitul zilei, când târa după ea o servietă. 

Abia dacă o recunoscuse atunci când o văzuse în prag: părea 
chiar drăguță. Servieta pe care o ţinea însă în mână l-a pus pe 
gânduri. 

— A... sigur... intră. 

— Bella van Breda. Stau în apartamentul șaizeci și patru. 

Părea la fel de stânjenită ca el. 

Griessel îi strânsese mâna într-un gest rapid. Mâna ei era 
mică și moale. 

— Benny Griessel. 

Femeia era îmbrăcată în blugi și cu o bluză roșie și își 
conturase buzele cu ruj. În spatele ochelarilor se întrezăreau 
ochii sfioși, dar de la bun început Griessel a fost conștient de 
gura ei mare, cu buze pline. 

— Mătușa Charmaine e... se bâlbâise el căutându-și cuvintele. 
Tare ocupată... 

— Da, știu. Dar e o femeie minunată. Bella văzuse laptopul pe 
care îl ţinea în bucătăria deschisă, unde gătea. Asta e? 
întrebase. 

— A... da. Griessel pornise computerul. E vorba despre 
conexiunea la internet... nu știu ce are... nu mai funcţionează. 
Te pricepi la computere? 

Stătuseră amândoi unul lângă altul în picioare, așteptând să 
pornească laptopul. 

— Sunt tehnician de PC-uri, răspunse ea și își pusese servieta 


VP - 36 


deoparte. 

— Ah! 

— Da, știu, majoritatea oamenilor consideră că e o muncă mai 
potrivită pentru un bărbat. 

— Nu, nu, eu n-am... în fine... oricine care se pricepe la 
computere... 

— E cam singurul lucru la care mă pricep. Îmi permiţi? 
întrebase tânăra, gesticulând spre computer. 

— Chiar te rog. 

Trăsese un taburet și o invitase să se așeze. Ea stătea acum 
în faţa creierului de tinichea. 

Griessel își dăduse brusc seama că era mai slabă decât își 
închipuise el. Probabil că uniforma din două piese îi crease o 
impresie greșită. Sau poate fața ei. Era rotundă, ca și cum ar fi 
fost o femeie plinuţă. 

Avea spre treizeci de ani. Putea la fel de bine să-i fie tată. 

— Asta e conexiunea la internet? Fata deschisese un meniu și 
arăta cu mouse-ul spre o iconiţă. 

— Da. 

— Pot să creez un shortcut și să-l salvez pe desktop? 

Lui îi luase ceva timp ca să proceseze întrebarea. 

— Da, te rog. 

Bella dăduse un clic, studiase problema gânditoare și 
spusese: 

— Se pare că ai schimbat din greșeală numărul de dial-up. Ai 
cu o cifră în minus. 

— Ah! 

— Ai scris numărul pe undeva? 

— Cred că da... Scosese din dulap vraful de documente și de 
manuale de utilizare pe care le ţinea laolaltă într-o pungă de 
plastic și începuse să le ia, unul câte unul, la mână. 

— Uite aici... spusese arătând cu degetul. OK. A dispărut cifra 
opt, vezi? Probabil că ai șters-o, se întâmplă destul de frecvent... 

Fata tastase numărul, dăduse un clic și  dintr-odată 
conexiunea prin dial-up prinsese viaţă și se auzise ţârâitul acela 
enervant. 

— Măi, să fiu al naibii! exclamase Griessel uimit. 

Fata izbucnise în râs. Cu gura aceea frumoasă a ei. Așa că el 
o întrebase dacă nu dorea o ceașcă de cafea. Sau de ceai 
rooibos, de care bea Carla întotdeauna. 


VP - 37 


— Asta e tot ce pot să-ţi ofer. 

— O cafea ar fi grozavă, mulțumesc. 

El pusese ibricul pe foc, iar ea spusese: 

— Deci ești detectiv. 

La care el răspunsese: 

— Ce ţi-a povestit mătușica Charmaine despre mine? 

Și astfel începuseră să converseze. Poate că totul se 
întâmplase fiindcă pe amândoi îi aștepta o seară de luni în 
deplină singurătate. El nu avusese niciun fel de intenţii ascunse, 
Doamne ferește, și, atunci când dusese cafeaua în living, fusese 
conștient că, teoretic, îi putea fi tată, și asta în ciuda gurii ei, 
deși la momentul acela îi remarcase și pielea palidă și curată, și 
sânii care, la fel ca faţa rotundă, păreau să fie făcuţi pentru o 
femeie mai plină. 

Era o discuţie politicoasă și destul de rezervată, între doi 
oameni care făceau conversaţie într-o seară de luni. 

După două cești de cafea cu zahăr și frișcă, el făcuse marea 
greșeală. Fără să se gândească, luase primul CD din cele patru 
și îl băgase în laptop, fiindcă alt echipament nu avea în casă, în 
afară de un Sony portabil la care nu puteai să asculţi muzică 
decât în căști. 

Ea întrebase surprinsă: 

— Îți place Lize Beekman? 

lar el îi răspunsese într-o clipă de sinceritate: 

— Foarte mult. 

Și ceva se schimbase în ochii ei, ca și cum asta o făcea să-l 
privească într-o cu totul altă lumină. 

Griessel cumpărase CD-ul după ce ascultase la radioul din 
mașină un cântec interpretat de Lize Beekman - My Suikerbos. 
Femeia avea ceva în voce - compasiune, nu, mai degrabă un soi 
de vulnerabilitate, sau poate melancolia care răzbătea din 
melodia aceea îl dăduse gata? Nu știa ce anume îl impresionase, 
dar îi plăcuseră aranjamentul muzical și instrumentaţia delicată, 
și după aceea căutase și cumpărase CD-ul. Îl ascultase mai întâi 
la micul Sony, cu intenţia de a reţine notele cântate de chitara 
bas. Însă versurile îl captivaseră. De fapt, nu versurile, ci 
combinaţia dintre muzică, versuri și vocea cântăreței îl 
încântase și îl întristase deopotrivă. Nu-și mai amintea când se 
întâmplase ultima oară ca muzica să-l facă să aibă astfel de 
trăiri, o asemenea năzuinţă către ceva ce el însuși nu-și putea 


VP - 38 


explica. lar atunci când Bella van Breda îl întrebase dacă îi 
plăcea Lize Beekman, avusese pentru prima oară ocazia să-și 
exprime sentimentele în fața cuiva. Așa că răspunsese, din toată 
inima: „Foarte mult”. 

— Mi-aș dori să pot să cânt și eu așa, zisese Bella. 

Și, surprinzător, el pricepuse ce voia să zică. Și el simţise la 
fel, aceeași dorință de a cânta despre viaţă în toate aspectele ei, 
cu aceeași înțelepciune și cu o intuiţie profundă, cu același 
sentiment de... acceptare a lucrurilor. Să pună pe melodii 
frumoase tot ce înseamnă bine și rău în viaţă. Niciodată până 
atunci nu mai trăise un sentiment de înţelegere și de acceptare 
atât de puternic. Dezgustul, da, el îl însoţise pe tot parcursul 
vieții. Niciodată nu își explicase de ce simțea acel dezgust 
constant și umilitor faţă de toţi și de toate, și în primul rând față 
de sine. 

Răspunsese „Și eu” și, după o tăcere lungă, conversaţia lor 
prinsese dintr-odată aripi. Discutaseră despre o mulțime de 
lucruri. Ea îi spusese povestea vieții ei. El îi vorbise despre 
munca lui, servindu-i vechile istorii, întotdeauna la îndemână, cu 
arestări ciudate, martori ridicoli și colegi excentrici. Bella îi 
mărturisise că i-ar plăcea să-și deschidă cândva propria afacere 
și faţa i se luminase de pasiune și de entuziasm. El o asculta 
admirativ. Fata avea un vis al ei. El nu. Poate doar câte o mică 
fantezie. De genul celor pe care le ţii pentru tine, de genul celor 
la care se gândea seara, atunci când își acorda chitara. De pildă, 
cum să-l aducă pe Theuns Jordaan încătușat în fața microfonului 
și să-i spună: „Acum cântă Hex-val/lei, dar nu doar un fragment, 
cântă naibii toată melodia aia nenorocită”. Cu Anton L'Amour la 
chitară solo și el însuși la chitară bas, un rock-and-roll de să se 
zguduie pereţii. Sau să aibă posibilitatea să îl întrebe pe Schalk 
Joubert}: „Cum dracu’ faci de cânţi așa la chitară bas, de parcă 
ai fi băgat-o în priză la tine în creier?” 

Sau poate să-și faca din nou o formaţie de patru 
instrumentiști. Și să cânte vechile bluesuri ale lui Robert Johnson 
și John Lee Hooker sau rock-and-roll adevărat - Berry, Domino, 
Ricky Nelson, Elvis în tinerețe... 

Dar nu îi împărtășise și ei aceste fantezii. Se mulțumise să o 
asculte. Cam pe la zece seara, ea se ridicase și se dusese la 
baie, iar când se întoarse, el tocmai venea dinspre chiuveta din 


15 Interpreţi sud-africani contemporani (n.tr.). 
VP - 39 


bucătărie spre canapea și o întrebase: 

— Mai vrei cafea? 

Stăteau aproape unul de altul, și ea își ferise privirea, cu un 
zâmbet mic și tainic, ca și cum știa la ce să se aștepte și n-avea 
nimic împotrivă. 

Așa că el o sărutase. 

Și, stând așa în traficul aglomerat în dimineaţa aceea însorită 
de marţi, Benny și-a amintit că la început nu fusese pasiune, ci 
mai degrabă o urmare firească a conversaţiei lor. Ca un fel de 
consolare plină de dor, o apropiere blândă, ca în melodiile lui 
Lize Beekman. Doi oameni care tânjeau după o atingere. 

Se sărutaseră îndelung și se îmbrăţișaseră strâns. El își 
întărise impresia că Bella era mai slabă decât crezuse iniţial. 
Apoi ea făcuse un pas în spate și se așezase pe canapea. lar el 
își închipuise că îi dădea de înţeles că merseseră prea departe. 
Dar ea își scosese ochelarii și îi pusese cu multă grijă pe jos, 
lângă canapea. Și, dintr-odată, ochii ei păruseră de un căprui 
intens și inofensivi. El se așezase alături și o sărutase din nou, și 
următorul lucru de care își aducea aminte era că ea se ridicase 
și își scosese sutienul, oferindu-i cu o mândrie timidă sânii ei cei 
frumoși. Și, în timp ce conducea mașina poliţiei, el a rememorat 
senzația pe care o avusese atingându-i corpul - era moale, cald 
și primitor. Și intensitatea înceată cu care se mișcaseră. Cum o 
pătrunsese acolo, pe canapea, și își înălțase capul pentru a se 
uita în ochii ei, unde văzuse aceeași imensă gratitudine pe care 
o simţea și el adânc, în inima lui. Gratitudine pentru prezenţa ei, 
pentru ceea ce se întâmpla între ei, pentru faptul că totul 
decurgea atât de frumos, de blând și de încet. 

„Fir-ar să fie”, și-a spus, „cum se poate ca un lucru atât de 
minunat să fi fost o greșeală?” 

Țârâitul telefonului mobil l-a adus înapoi cu picioarele pe 
pământ; probabil că Dekker îl suna ca să-l întrebe unde era. Dar 
pe micul ecran a apărut afișat numele ANNA și și-a simţit inima 
sărindu-i în piept. 


Căderea fusese cea care o salvase. 

Instinctiv, sprintase în sus pe treptele abrupte ale scării care 
ieșea în stradă și apoi pe creasta muntelui, între două ziduri 
acoperite de iederă, și mai departe pe o potecă îngustă și 
șerpuitoare. Table Mountain i-a apărut dintr-odată în față ca un 


VP - 40 


colos care se înălța deasupra ei, cu pante stâncoase abrupte, 
arbuști fynbos și porţiuni deschise de teren. Era sigură că făcuse 
o greșeală. Aveau să o zărească și să o prindă în timp ce urca 
spre culme. Să o înșface, să o pună la pământ și să îi taie gâtul, 
așa cum făcuseră și cu Erin. 

A continuat să urce. Fără să se uite în spate. Urcușul o storcea 
de puteri, îi elibera toată energia din coapse, din genunchi, ca o 
otravă lentă care avea, în cele din urmă, să o paralizeze cu 
totul. A văzut sus, în dreapta, stația de teleferic, cu soarele 
bătând în geamurile cabinei și cu fețele mici ale oamenilor atât 
de aproape, și totuși atât de departe. Dac-ar fi putut să ajungă 
la ei! Dar nu, panta era mult prea abruptă și la mare distanţă, n- 
avea cum să reușească. 

A zărit răscrucea de drumuri și a luat-o la fugă în stânga. 
După vreo patruzeci de pași, poteca s-a terminat brusc într-o 
prăpastie stâncoasă care tăia muntele în două. Luată prin 
surprindere, a început să alunece pe pietricelele rotunde, 
prăbușindu-se la vale, în stânga. A încercat să se oprească din 
cădere folosindu-se de brațe, dar s-a lovit tare la umăr și a fost 
azvârlită ceva mai încolo. S-a răsucit încă o dată, apoi a rămas 
nemișcată, conștientă de zgârieturile din palme și de lovitura 
din bărbie și tânjind după aer, încercând să-l tragă în piept 
icnind adânc. La prima încercare, a scos un horcăit, dar știa că 
era esenţial să rămână tăcută, ca să nu fie auzită. A tras cu 
lăcomie aer în piept de două ori și și-a dres glasul, apoi a 
respirat mai încet, sacadat. A zărit malul râului și crăpătura 
săpată de apă de-a lungul secolelor în stânca uriașă. Era 
suficient de mare cât să încapă înăuntru. 

S-a târât spre deschizătură ca un șarpe, peste rocile rotunjite 
de acţiunea îndelungată a apei, cu mâinile sângerânde întinse în 
față. A auzit răsunând persistent pașii urmăritorilor. Cât de 
aproape erau? Și-a dat seama că rucsacul nu avea cum să intre 
în crevasă. Nu mai avea timp; aveau s-o zărească. S-a ridicat în 
genunchi pentru a-și scoate rucsacul peste cap, apoi s-a oprit ca 
să deschidă catarama cu care era prins de mijloc. Și-a tras mai 
întâi cureaua de pe umărul drept, apoi de pe cel stâng și s-a 
strecurat în crăpătură, trăgând rucsacul după ea. Trei dintre 
bărbaţi au sărit peste albia secată a râului, la trei metri distanţă 
de ea, agili, atletici și tăcuţi, iar ea și-a ţinut răsuflarea care o 
ardea și a zărit picăturile de sânge care îi cădeau din bărbie pe 


VP - 41 


pietre. A rămas nemișcată, cu ochii închiși, ca și cum astfel ar fi 
devenit invizibilă. 


Blocat în trafic, cu telefonul la ureche, a spus: 

— Bună, Anna. 

Își simţea inima bătându-i în gât, în vreme ce gândul îi zbura 
la noaptea trecută. 

— Benny, trebuie să vorbim. 

Nu, era pur și simplu imposibil. Nevastă-sa nu avusese cum să 
afle. 

— Despre ce? 

— Despre toate, Benny. Poate reușim să ne întâlnim diseară. 

— Sigur. Vrei să vin eu acasă? 

— Nu. M-am gândit... că ar fi mai bine dacă am ieși în oraș. 

lisuse! Ce naiba voia să însemne asta? 

— E în regulă. Unde? 

— Nu știu. Canal Walk e cam la jumătatea distanţei. E un local 
Primi acolo... 

— La ce oră ţi-ar conveni? 

— Şapte? 

— Bine, Anna. Mersi. Ar fi drăguţ. 

— Bun. La revedere, Benny. 

Și cu asta a încheiat convorbirea, de parcă el ar fi spus ceva 
nepotrivit. ` 

Griessel a rămas cu telefonul în mână. In spatele lui, un șofer 
a claxonat. Și-a dat seama că trebuia să înainteze. A luat 
piciorul de pe ambreiaj și s-a apropiat de mașina din faţă. 
„Despre toate, Benny”. Ce însemna asta? Și de ce nu se 
întâlneau acasă? Poate că ea avea, pur și simplu, chef să iasă în 
oraș. Să meargă la o întâlnire cu el. Deși, atunci când el spusese 
„Ar fi drăguţ”, ea se grăbise să-și ia rămas-bun, ca și cum ar fi 
fost supărată pe el. 

să fi aflat de cele petrecute cu Bella? Dacă fusese acolo, la 
ușa apartamentului lui? N-ar fi putut să vadă nimic, dar ar fi 
putut să audă - să o audă pe Bella scoțând la un moment dat 
niște sunete atât de dulci, de mulțumite. Doamne, ce mult îi 
plăcuseră lui acele momente, însă, dacă Anna ar fi prins de 
veste... 

Dar ea nu venise niciodată la apartamentul lui. De ce să fi 
venit noaptea trecută? Ca să stea de vorbă cu el? Nu era exclus. 


VP - 42 


Și poate că auzise ceva, așteptase și o văzuse pe Bella plecând, 
și... 

Dar, dacă s-ar fi întâmplat așa, oare l-ar mai fi invitat să ia 
masa împreună în oraș? 

Nu. Poate. 

Dacă Anna aflase... Era terminat. Acum îi era foarte clar. Dar 
ea nu avea cum să afle. 


6. 


Brownlow Street a fost o surpriză pentru Griessel, fiindcă se 
aştepta ca Tamboerskloof să fie un cartier bogat. Dar aici 
vechile case victoriene acopereau tot spectrul, de la cele recent 
restaurate la cele de-a dreptul dărăpănate. Unele fuseseră 
construite lipite una de alta, în oglindă, altele se ghemuiau pe 
versanţii muntelui, ca niște coloși. Vila de la numărul 47 era 
mare și impunătoare, cu două etaje, verande și balcoane cu 
balustrade din fier cu ornamente dantelate, ziduri de culoare 
crem și obloane din lemn la ferestre. Fusese renovată cândva în 
ultimii zece ani, dar părea să aibă nevoie de mai multă îngrijire. 

Nu avea garaj. Griessel a parcat pe stradă, în spatele unui 
Mercedes SLK 200 negru decapotabil, a doua mașini de poliţie și 
al unui Nissan alb ce avea inscripționată pe portieră emblema 
SAPS și dedesubt, cu litere negre, cuvintele „Servicii Sociale”. 
Microbuzul celor de la criminalistică era parcat vizavi. „Echipa la 
bine și la rău”. Probabil că venise aici direct din Long Street. 

Un poliţist în uniformă l-a oprit la ușa mare, din lemn, de la 
intrare. Și-a arătat legitimaţia. 

— Trebuie să o luaţi prin spate, inspectore, locul crimei e în 
zona de locuit, a spus polițistul. 

Griessel a încuviinţat, multumit. 

— Criminaliștii se află, probabil, în continuare în bucătărie, 
domnule. Puteţi intra pe acolo și apoi ocoliţi casa. 

— Mulţumesc. _ 

A dat ocol casei. Intre gard și clădire era o mică grădină, nu 
cine știe ce. Pomii și arbuștii erau bătrâni și mari, parcă un pic 
cam prea înalţi. Din spatele casei se vedea Lion's Head. Un alt 
poliţist stătea de pază la ușa din spate. A scos din nou 


VP - 43 


legitimaţia SAPS din portofel și i-a arătat-o sergentului. 

— Inspectorul vă așteaptă. 

— Mulţumesc, a răspuns Griessel și a trecut prin spălătorie, 
deschizând ușa prin care se pătrundea în casă. 

Dekker era așezat la masă, cu o cană de cafea în mână și cu 
un carnețel și un pix alături. Era concentrat asupra femeii 
metise care stătea vizavi. Ea purta o uniformă de menajeră, roz 
cu alb, și ţinea în mâini o batistă, iar ochii îi erau roșii de plâns. 
Era rotofeie și de o vârstă incertă. 

— Fransman... a salutat Griessel. 

Dekker și-a ridicat privirea iritat. 

— Benny. Apoi l-a invitat, cu întârziere: Intră. 

Era un metis înalt, atletic, cu umeri largi și puternici, cu o față 
numai bună pentru o reclamă la ţigări, frumoasă, dar cam aspră. 

Griessel s-a apropiat și i-a strâns mâna. 

— Ea este doamna Sylvia Buys. Lucrează aici ca menajeră. 

— Bună dimineaţa, l-a salutat Sylvia Buys pe un ton solemn. 

— 'Neatţa, doamnă Buys. 

Dekker a împins cana de cafea deoparte, de parcă voia să ia 
distanţă, și a tras mai aproape carnetelul, fără prea mare chef. 

— Doamna Buys a sosit la muncă la... Și-a consultat notițele... 
Șase și patruzeci și cinci de minute. A făcut ordine, apoi a 
pregătit cafeaua în bucătărie înainte de a intra în living... la ora 
șapte... 

— Ca să evaluez daunele, a spus Sylvia Buys dispreţuitoare. 
Femeia aia e în stare să facă prăpăd. 

— ... Și i-a descoperit pe defunct, domnul Adam Barnard, și pe 
suspectă, doamna Sandra Barnard... 

— De fapt, o cheamă Alexandra, a pârât-o Sylvia Buys 
dezgustată. 

Dekker și-a notat ceva în carneţel, apoi a continuat: 

— Doamna Alexandra Barnard. Doamna Buys i-a găsit pe 
amândoi în bibliotecă, zăcând întinși pe covor. La ora șapte. 
Pistolul se afla pe podea, lângă doamna Barnard... 

— Ca să nu mai vorbim despre băutură. Doamna Barnard e o 
alcoolică, bea până cade lată în fiecare seară, iar domnul 
Adam... 

Sylvia și-a șters nasul cu batista, vorbind acum cu o voce 
pierdută și piţigăiată. 

— Noaptea trecută era sub influenţa alcoolului? 


VP - 44 


— Era beată moartă, ca în fiecare noapte. Am plecat acasă la 
patru și jumătate după-amiaza, și deja o luase bine pe ulei - la 
ora aia, de obicei, începe să vorbească singură. 

— Doamna Buys a declarat că ieri, când a plecat, a lăsat-o pe 
suspectă singură în casă. Nu știe la ce oră a ajuns acasă 
defunctul. 

— Domnul Adam era un bărbat tare de treabă. Mereu avea o 
vorbă bună de zis. Nu înțeleg. De ce l-a împușcat? Pentru ce? Nu 
o supăra cu nimic, îi suporta decăderea și beţiile, le suporta pur 
și simplu și o ducea în pat în fiecare noapte, așa că de ce 
Dumnezeu să-l fi împușcat? 

A izbucnit în plâns, clătinând din cap. 

— Surioară, văd că ești traumatizată. O să chem un consilier 
psihologic să staţi de vorbă. 

— N-am nevoie de niciun consilier, a replicat Sylvia Buys 
hohotind. La vârsta mea, unde o să-mi găsesc eu o altă slujbă? 


— Nu e așa simplu cum pare, a spus Dekker în timp ce urca 
treptele din lemn gălbui către bibliotecă. O să vezi. 

Griessel simțea tensiunea care îl apăsa pe tânărul bărbat. Ştia 
că unii colegi îi spuneau pe la spate Dekker „Fronsman” din 
cauza frunţii lui mereu încruntate, a lipsei de umor și a ambiţiei 
nemăsurate. Auzise poveștile deoarece, pe coridoarele Forţei de 
Intervenţie Regionale, vedetele în devenire erau tema predilectă 
a bârfelor. Dekker era fiul unui rugbist francez. Mama lui, o 
metisă din suburbiile sărace ale Atlantisului, tânără și plină de 
viaţă, lucra în anii '70 ca femeie de serviciu la centrala nucleară 
din Koeberg. Din câte aflase Griessel, la vremea aceea rugbistul 
depășise de mult perioada de glorie și era angajat ca om de 
legătură cu consorțiul franțuzesc care construise și întreținea 
centrala nucleară. Avuseseră o singură întâlnire și, la puţin timp 
după aceea, rugbistul se întorsese în Franţa, fără să știe că 
urma să devină tata. Mama lui Dekker nu-și mai amintea 
numele lui, așa că își botezase fiul Fransman, adică „Francezul” 
în afrikaans. 

Griessel n-avea de unde să știe cât din toate astea era 
adevărat. Dar, aparent, copilul moștenise de la tată nasul galic, 
constituţia atletică și părul negru și lins, tăiat acum periuță, iar 
de la mamă - tenul ciocolatiu. 

L-a urmat pe Dekker în bibliotecă. „Echipa la bine și la rău” 


VP - 45 


era la lucru. Cei doi criminaliști și-au ridicat privirile la intrarea 
lor. 

— Benny, ar fi bine să nu mai tot dăm unii peste alţii, că o să 
ne iasă vorbe, a spus Jimmy. 

Gluma era răsuflată, dar Griessel a rânjit, apoi s-a uitat la 
victima întinsă pe covor, în partea din stânga a camerei. 
Pantaloni negri, cămașă albă, fără cravată, un pantof lipsă și 
două răni de glonț în piept. Adam Barnard fusese un bărbat înalt 
și solid. Avea părul negru și o frizură în stilul anilor '70, cu plete 
lăsate să crească până la umeri, care începuseră să 
încărunțească elegant la tâmple. Murise cu ochii deschişi și cu o 
expresie de ușoară mirare întipărită pe chip. 

Dekker și-a încrucișat braţele la piept, în așteptare. Cei doi 
criminaliști au rămas în picioare, urmărindu-l. 

Griessel s-a apropiat încet, întipărindu-și în memorie rafturile 
bibliotecii, covorul persan, tablourile, sticla de băutură și 
paharul de lângă scaunul din colţul din dreapta al încăperii. 
Pistolul fusese împachetat într-un plic din plastic transparent și 
zăcea pe podea, încercuit de criminaliști cu cretă albă. 

— Femeia se afla în partea asta? l-a întrebat el pe Dekker. 

— Da. 

— Oracolul își arată măiestria, a exclamat unul dintre 
criminaliști. 

— Lasă vrăjeala, Arnold, a spus Griessel. S-a tras cu pistolul 
acesta? 

— Da, și de puţină vreme. 

— Dar nu în încăperea asta. 

— Bingo! a răspuns Arnold. 

— Ți-am zis eu c-o să se prindă imediat, a intervenit Simmy. 

— Da, a spus Dekker. Părea dezamăgit. E un pistol automat 
din care lipsesc trei gloanțe, însă cartușele nu sunt aici. Nici pic 
de sânge pe podea, nicio gaură de glonț pe pereţi sau pe 
rafturile bibliotecii, iar el nu are unul dintre pantofi în picioare. 
Am cercetat toată casa. Jimmy & Co. au verificat grădina. Nu, 
tipa nu i-a venit de hac aici. Mai avem de controlat mașinile de 
pe stradă... 

— Unde e femeia? 

— In camera de zi, cu Tinkie Kellerman de la Serviciile Sociale. 

— Cioc, cioc, s-a auzit dinspre ușă. 

Fotograful cu părul lung. 


VP - 46 


— Intră, l-a invitat Dekker. Ai întârziat. 

— Fiindcă a trebuit să scot niște printuri nenorocite... L-a zărit 
pe Griessel și și-a schimbat iute atitudinea. l-am dat fotografiile 
lui Vusi, Benny. 

— Mersi. 

— Jimmy, i-ai făcut testul să vezi dacă are urme de praf de 
pușcă pe mâini? 

— Nu încă. Dar i-am înfășurat mâinile în hârtie. Nu i-a plăcut 
deloc. 

— Nu poți să verifici acum? N-am cum să discut cu ea dacă 
stă cu mâinile înfășurate în hârtie. 

— Dacă a pus mâna pe pistol, atunci testul va ieși pozitiv. Nu 
știu dacă asta o să-ţi convină. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac griji pentru asta, Jimmy. 

— Zic și eu. Reziduurile de praf de pușcă nu mai sunt ce-au 
fost. Avocaţii au devenit acum al naibii de deștepți. 

Jimmy a scos o cutie din servietă. Era marcată cu denumirea 
„Examinare SEM”. A urcat scara cu ambii detectivi pe urmele 
sale. 

— Fransman, ai făcut o treabă bună aici, a spus Griessel. 

— Da, știu, a replicat Dekker. 


Camera de control al echipamentelor de supraveghere video 
stradală aparţinând poliției metropolitane era impresionantă. 
Avea douăzeci de monitoare care pâlpâiau continuu, un număr 
mare de videorecordere și un tablou de comandă care părea 
desprins din era spaţială. Inspectorul Vusi Ndabeni stătea în 
picioare, urmărind pe unul dintre ecrane imaginea granulară a 
unei siluete mici care alerga pe sub felinarele de pe Long Street. 
Nouă secunde de înregistrare, acum derulate cu încetinitorul: 
șapte personaje întunecate alergând disperate unul după altul 
din stânga în dreapta ecranului. Fata era în frunte, 
recognoscibilă numai datorită umflăturii închise la culoare care îi 
atârna în spate - rucsacul. În acel moment, se afla între 
Leeuwen și Pepper Street, cu doar trei pași în faţa celui mai 
apropiat urmăritor, iar brațele și picioarele ei tăiau cu forță 
aerul, făcând-o să înainteze. Alte cinci persoane fugeau la 
șaisprezece, șaptesprezece metri în spatele ei. În ultima 
imagine, surprinsă de camera de supraveghere înainte ca fata 


14 Scanning Electron Microscopy, scanare microscopică (n.tr.). 
VP - 47 


să dispară, Ndabeni a văzut-o cum își întoarce capul ca să vadă 
cât de aproape erau atacatorii. 

— Altă înregistrare mai bună nu e? 

Operatorul, un bărbat alb, mărunţel de statură, care semăna 
cu o bufniță, cu faţa ascunsă îndărătul unor ochelari gen Harry 
Potter, a ridicat din umeri. 

— Poţi să mărești imaginea asta? 

— Nu prea, a răspuns operatorul cu voce nazală. Pot să umblu 
puţin la luminozitate și la contrast, dar, dacă dau zoom în atunci 
n-o să vezi decât granulaţia. N-ai cum să mărești pixelii. 

— Poţi totuși să încerci, te rog? 

Bufnița a apăsat pe butoanele din faţa sa. 

— Să nu te aștepți la minuni. 

Pe ecran au apărut personajele alergând încet cu spatele, 
apoi imaginea a îngheţat. Omul a tastat ceva, și peste imagine 
s-au suprapus tabele și histograme. 

— Care porţiune te interesează? 

— Cea cu urmăritorii. 

Operatorul a folosit mouse-ul pentru a selecta ultimii doi 
atacatori. Dintr-odată, siluetele lor au umplut ecranul. A apăsat 
din nou pe tastatură, și imaginea a devenit mai luminoasă, iar 
umbrele - estompate. 

— Nu pot decât să încerc o focalizare... a spus el. A obţinut o 
imagine ceva mai clară, dar figurile tot nu puteau fi identificate. 
Măcar acum poţi vedea că sunt bărbaţi și că tipul din față e 
negru, a comentat Bufnița. 

Vusi s-a uitat gânditor la monitor. Înregistrarea nu îi era de 
prea mare ajutor. 

— Și sunt tineri, a adăugat operatorul. 

— Poţi să scoţi un print? 

— Sigur. 

— Au fost surprinși doar de o singură cameră de 
supraveghere? 

— Eu ies din tură la ora opt. După aia o să mă uit să văd dacă 
mai găsesc ceva. Cred că veneau din direcția Greenmarket sau 
Church Street. Oricum, o să-mi ia ceva timp. În zona aceea sunt 
instalate șaisprezece camere de supraveghere. Insă nu-s toate 
funcţionale. 

— Mersi, a spus Vusi Ndabeni. 

Și totuși, ceva nu se lega. Dacă unul dintre urmăritori se afla 


VP - 48 


la numai trei pași în spatele ei pe Pepper Street, de ce nu o 
prinsese inainte de a ajunge în dreptul bisericii? Biserica era la 
cinci sute de metri depărtare, poate chiar mai mult. Ce se 
întâmplase? Individul alunecase și căzuse? Sau așteptase 
intenţionat să dea de un loc mai liniștit? 

— Mai am o rugăminte, dacă nu te superi... 

— Hei, asta mi-e slujba... 

— Poţi să mărești imaginea cu cele două siluete care aleargă 
în faţă? 


Dekker a intrat în camera de zi urmat de Griessel. Era o 
încăpere spațioasă, cu canapele largi, fotolii și o masă de cafea 
uriașă, cu mobilier vechi, de bun gust și bine întreținut. Micuţă și 
delicată, Tinkie Kellerman de la Serviciile Sociale SAPS stătea 
dreaptă într-un fotoliu imens, care o făcea să pară o pitică. Pe 
ea o trimiteau atunci când aveau de-a face cu un suspect sau cu 
o victimă femeie, și asta fiindcă dădea dovadă de compasiune și 
de empatie. Numai că acum avea întipărită pe chip o expresie 
încruntată și stingheră. 

— Doamnă, haideţi să vă scoatem pungile alea de hârtie de 
pe mâini, s-a dresat Jimmy jovial Alexandrei Barnard, o siluetă 
cocârjată îmbrăcată într-un halat alb. 

Stătea pe marginea unei canapele de patru persoane, cu 
coatele sprijinite pe genunchi, cu capul foarte plecat și părul 
murdar, blond-cenușiu, căzut peste față. Femeia a întins braţele 
fără să-și ridice privirea. Jimmy a desfăcut hârtia de ambalaj în 
care îi fuseseră înfășurate mâinile. 

— O să vă apăs aceste discuri pe mâini. Sunt lipicioase, dar n- 
o să vă doară... 

Jimmy a rupt sigiliul de la cutia marcată SEM și a scos 
dinăuntru discurile metalice rotunde. Griessel a văzut cum 
Alexandrei Barnard îi tremurau mâinile, dar faţa i-a rămas 
ascunsă sub pletele lungi. 

El și Dekker s-au așezat pe câte un scaun. Dekker și-a deschis 
carneţelul. 

Jimmy a lucrat repede și cu pricepere, mai întâi la mâna 
dreaptă, apoi la stânga. 

— Gata, doamnă, mulțumesc. 

Le-a aruncat detectivilor o privire de parcă voia să spună: 
„Băieți, o să aveţi de furcă aici”, apoi a băgat totul înapoi în 


VP - 49 


trusă. 

— Doamnă Barnard... a spus Dekker. 

Tinkie Kellerman a clătinat ușor din cap, ca pentru a-l avertiza 
că suspecta nu era prea comunicativă. Jimmy a ieșit din 
încăpere dându-și ochii peste cap. 

— Doamnă Barnard, a repetat Dekker, de data aceasta 
vorbind mai tare și pe un ton oficial. 

— Nu l-am ucis eu, a replicat femeia fără să se miște, cu o 
voce surprinzător de profundă. 

— Doamnă Barnard, aveți dreptul la un avocat. Aveţi dreptul 
să nu spuneţi nimic. Insă orice veţi declara va putea fi folosit 
împotriva dumneavoastră în instanţă. 

— Nu eu l-am ucis. 

— Vreţi să luaţi legătura cu avocatul dumneavoastră? 

— Nu. 

Femeia și-a ridicat încet capul, scuturându-și părul de pe 
frunte și dând la iveală ochii injectați și pielea de o nuanţă 
albăstruie nesănătoasă. Griessel a remarcat sub urmele 
abuzului de alcool trăsăturile regulate care trădau o frumusețe 
apusă. Mai vazuse o versiune a acestei fețe, o recunoștea, deși 
nu reușea deocamdată să-și amintească unde o zărise. Femeia 
s-a uitat mai întâi la Dekker, apoi la Griessel. Singura expresie 
care i se putea citi pe chip era una de epuizare totală. A întins o 
mână spre o măsuţă de lângă ea și a luat un pachet de ţigări și 
o brichetă. Tremurând, a desfăcut pachetul și a scos o ţigară. 

— Doamnă Barnard, sunt inspectorul Fransman Dekker. Și 
acesta este inspectorul Benny Griessel. Ne puteţi răspunde la 
niște întrebări? 

Dekker vorbea mai tare decât era necesar, de parcă se 
adresa unei persoane puţin cam surde. 

Femeia a încuviinţat încet, cu mare dificultate, și și-a aprins 
ţigara. A inhalat fumul adânc în plămâni, găsind parcă sprijin și 
putere în acest gest. 

— Defunctul era soțul dumneavoastră, domnul Adam 
Barnard? 

A încuviinţat din cap. 

— Numele lui complet? 

— Adam Johannes Barnard. 

— Vârsta? 

— Cincizeci și doi de ani. 


VP - 50 


Dekker nota. 

— Profesia? 

Femeia și-a îndreptat ochii obosiţi spre Dekker. 

— AfriSound. 

— Mă scuzaţi? 

— AfriSound. E firma lui. 

— AfriSound? 

— E o companie de înregistrări muzicale. 

— Și el deţinea această companie de înregistrări? 

Femeia a dat aprobator din cap. 

— Numele dumneavoastră? 

— Alexandra. 

— Vârsta? 

— O sută cincizeci. 

Dekker a așteptat, cu pixul pregătit să scrie. 

— Patruzeci și șase. 

— Profesia? 

Femeia a scos un pufăit ironic și și-a dat din nou părul de pe 
faţă. Griessel a sesizat că menajera avusese dreptate - 
Alexandra era alcoolică, o trădau mâinile tremurătoare, ochii, 
culoarea pielii, chipul îmbătrânit. Toate îi aminteau de ceva. Știa 
că o mai întâlnise cândva în trecut. 

— Vă ascult, a insistat Dekker. 

„De unde mi-e cunoscută?” s-a întrebat Griessel. 

— Nu am serviciu. 

— Casnică, a spus Dekker și a notat în carnețel. 

Femeia a pufnit din nou, un sunet plin de înţelesuri. 

— Doamnă Barnard, puteţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat azi- 
noapte? 

Ea s-a lăsat încet pe spate, și-a pus cotul pe brațul canapelei 
și și-a sprijinit capul în palmă. 

— Nu. 

— Mă scuzaţi? 

— Nu știu cât o să mai rezist tentaţiei de a vă răspunde că 
sunteți scuzat de tot. 

Incordarea fălcii lui Dekker trăda faptul că bărbatul scrâșnea 
din dinţi. Alexandra a răsuflat ușor, adânc, ca și cum încerca să- 
și adune forţele pentru a face faţă unui atac și mai puternic. 

— Sunt alcoolică. Beţivă. Beau în fiecare zi, începând de pe la 
unsprezece dimineaţa. Din fericire, până la șase sunt, de obicei, 


VP -51 


beată. Și rareori îmi aduc aminte câte ceva ce se petrece după 
ora opt și jumătate seara. 

În clipa aceea, probabil pentru că vocea joasă și profundă a 
rezonat cumva în mintea lui, Benny Griessel și-a dat seama cine 
era. Cuvântul aproape că i-a ţâșnit de pe buze, dar s-a oprit la 
timp: Soetwater. Apă dulce. 

Ea era, cântăreaţa Xandra. Doamne, cât de bătrână părea! 

Soetwater. Asta i-a deșteptat în memorie imaginea televizată 
a unei femei îmbrăcate într-o rochie neagră, mulată pe corp, 
stând singură, cu microfonul în mână, sub lumina reflectoarelor, 
pe o scenă învăluită în fum. 


Un păhărel de soare, 
O cupă de ploaie 
Sorbiți cu adorare, 

O gură de durere 
Apă dulce să beti. 


Un cântec de pe la mijlocul anilor '80 sau cam așa ceva. 
Griessel și-a amintit-o așa cum era pe atunci, cântăreaţa blondă 
incredibil de senzuală, cu o voce gen Dietrich și cu suficientă 
încredere în sine pentru a nu se lua prea tare în serios. Nu o 
cunoscuse decât prin intermediul televiziunii și al copertelor de 
reviste, în zilele de dinainte ca el să se apuce de băutură. 
Avusese patru sau cinci hituri, 'n Donkiekar net vir twee, 
Tafelbaai se Wye Draai și, desigur, cel mai mare succes al ei, 
Soetwater. Dumnezeule, fusese o mare vedetă, iar acum 
ajunsese o epavă. 

Lui Benny Griessel i s-a făcut milă de ea. Milă însoțită de 
empatie și de sentimentul unei mari pierderi. 

— Deci nu vă amintiţi ce s-a petrecut noaptea trecută? 

— Nu prea. 

— Doamnă Barnard, a remarcat Dekker pe un ton înțepat și 
formal, am senzaţia că nu sunteţi prea afectată de moartea 
soțului dumneavoastră. 

„Dekker se înșală”, și-a spus Griessel. O judecase greșit; era 
prea încordat și n-avea răbdare. 

— Nu, inspectore, nu-l jelesc. Dar o să mă străduiesc să mă 
port cât mai bine dacă o să-mi oferiţi un pahar de gin sec cu 
lămâie. 


VP - 52 


Dekker s-a foit o clipă pe scaun, nesigur de ceea ce trebuia să 
facă, apoi și-a îndreptat umerii și a întrebat-o: 

— Și totuși, ce vă amintiţi din noaptea trecută? 

— Suficient cât să știu că nu eu l-am ucis. 

— Aha! 

—  Întoarceţi-vă după-amiază. Pe la trei. E ora cea mai 
potrivită din zi pentru mine. 

— Asta nu e o chestiune de negociat. 

Femeia a făcut un gest care sugera că asta nu era problema 
ei. 

— Va trebui să vă facem un test de alcoolemie. 

— Daţi-i drumul! 

Dekker a sărit în picioare. 

— Mă duc să-i chem pe tehnicieni. 

Griessel s-a luat după el. În camera de zi, „echipa la bine și la 
rău” își strângea echipamentul. 

— Înainte să plecaţi, puteţi preleva o probă de sânge? 

— Sigur, șefu', a răspuns Jimmy. 

— Fransman, a spus Griessel, conștient că trebuia să se 
poarte cu mănuși cu tânărul poliţist. Nu știu dacă ai aflat, dar eu 
sunt alcoolic. 

— Ah! a exclamat Arnold, criminalistul cel gras, acum vă 
faceţi confidenţe, ca de la detectiv la detectiv. Ce drăguţ! 

— la cară-te de aici! l-a repezit Griessel. 

— Păi asta și făceam. 

— Nu uitaţi să verificaţi Mercedesul de pe stradă, le-a amintit 
Dekker. 

— E următorul punct de pe lista noastră, l-a asigurat Arnold, 
ieșind din încăpere cu braţele pline de probe și de aparate. 

— Ce spuneai? 

Dekker s-a întors spre Griessel imediat ce au rămas singuri. 

— Că știu cum se simte femeia asta, Fransman... 

— Nu simte nimic, îți spun eu. Bărbat-său zace mort, și ea nu 
simte nimic. Vechea poveste. 

Cum să-i explici unei persoane care nu bea prin ce trecea 
Alexandra Barnard? Tot trupul ei tânjea acum după alcool. Se 
cufunda în șuvoiul îngrozitor în care se trezise în acea 
dimineaţă, iar băutura era pentru ea singurul colac de salvare, 
Griessel o știa prea bine. 

— Fransman, ești un detectiv bun. Te-ai descurcat foarte bine 


VP-53 


la locul crimei, faci totul ca la carte și pariez zece contra unu că 
ai dreptate. Dar, dacă vrei să obţii o mărturisire, dă-mi mie voie 
să mă ocup. Ştii, dacă discuții singur cu omul, faţă în faţă, nu 
mai e așa intimidat... 

Telefonul mobil al lui Griessel a sunat. A urmărit expresia lui 
Dekker. Metisul nu părea prea dornic să-i accepte propunerea. 

— Griessel la telefon. 

— Benny, sunt Vusi. Mă aflu în camera de control al 
monitoarelor de supraveghere stradală. Benny, ascultă, sunt 
două. 

— Două ce? 

— Două fete. Pe ecran văd cinci bărbaţi care aleargă în urma 
a doua fete, pe Long Street. 


7. 


— Fir-ar al dracului! a exclamat Griessel. Zici că le fugăresc 
pe fete? Pe Long Street? 

— Ora afişată pe monitor e două fără un sfert, noaptea 
trecută. Sunt cinci bărbați, care aleargă dinspre Wale Street 
spre biserică. 

— Cât înseamnă asta? Patru cvartale? 

— Sunt șase de la Wale Street până la biserică. Cam jumătate 
de kilometru. 

— lisuse! Vusi, nu alergi aşa după un turist căruia vrei să-i furi 
portofelul. 

— Da, știu. Dar mai e ceva... Înregistrarea nu e prea grozavă, 
dar tot se poate vedea: urmăritorii sunt și negri, și albi, Benny. 

— N-are niciun sens. In țara lor, atacatorii care operau în 
bande nu depășeau granițele impuse de culoarea pielii. 

— Păi da... așa mi-am zis și eu. M-am gândit că ar putea fi 
oamenii de ordine din vreun club în care fetele au făcut scandal 
sau ceva de genul ăsta, numai că... 

— Oamenii de ordine nu obişnuiesc să taie gâturile turiştilor 
străini. 

— Cel puțin din câte știm noi, a spus Vusi pe un ton aluziv, și 
Griessel și-a dat seama unde bătea. Cluburile de noapte și cei 
care le păzeau erau un cuib al crimei organizate, un adevărat 


VP - 54 


butoi cu pulbere. Oricum, am dat-o în urmărire pe cealaltă fată, 
a adăugat Vusi. 

— Bine-ai făcut. 

— Nu știu dacă asta o să ne fie de mare ajutor, a spus 
Ndabeni și a încheiat convorbirea. 

Griessel a văzut că Dekker îl aștepta ca pe ace. 

— Scuze, Dekker. Era Vusi, mi-a spus ceva în legătură cu 
cazul lui. 

— Și ăsta e cazul meu. 

Limbajul corpului său dădea de înţeles că era gata să se ia la 
ceartă. 

Griessel nu se așteptase la o atitudine atât de agresivă, însă 
era conștient că se afla într-o situaţie foarte delicată. Dekker își 
revendica teritoriul, iar el nu se afla, la urma urmei, acolo decât 
în calitate de mentor. 

— Ai dreptate, a spus îndreptându-se spre ușă. Păcat totuși. 
Aș fi putut să-ţi dau o mână de ajutor. 

Dekker a rămas locului, încruntat. 

Chiar înainte ca Benny să iasă, l-a oprit cu un cuvânt: 

— Așteaptă... 

— Da? 

— OK, s-a decis într-un final Dekker. Vorbește cu ea! 


Fata nu îi mai auzea acum. Spre ea nu răzbăteau decât 
ciripitul păsărilor, ţârâitul greierilor și freamătul orașului, aflat 
mai jos. Stătea întinsă în umbra răcoroasă, adăpostită sub 
stâncă, dar începuse deja să transpire pe măsură ce 
temperatura se ridica vertiginos în deschizătura săpată de apă 
în munte. Știa că nu putea să se ridice. 

Urmăritorii aveau să se oprească din alergare cât de curând și 
să o caute cu privirea. 

A luat în calcul posibilitatea de a rămâne ascunsă acolo toată 
ziua, până la căderea întunericului, când avea să devină 
invizibilă. Putea să o facă, deși îi era sete și nu mai mâncase de 
seara trecută. Dacă ar putea să se odihnească, să doarmă puţin, 
ar avea mai multă forță când urma să iasă noaptea ca să ceară 
ajutor. 

Dar atacatorii știau că era pe-acolo pe undeva. 

Aveau să îi cheme și pe ceilalţi, și împreună aveau să 
pornească în căutarea ei. Aveau să se întoarcă pe urmele pe 


VP-55 


care veniseră și să cerceteze fiecare pistă posibilă, iar dacă unul 
dintre ei ajungea în apropiere, urma să o zărească. Gaura nu era 
suficient de adâncă. Deja îi putea recunoaște pe cei mai mulţi 
dintre ei, le știa trupurile suple, energia și determinarea, era 
familiarizată de-acum cu abilităţile și cu încrederea lor în sine. Și 
mai știa că nu își puteau permite să renunţe să o caute. 

Trebuia neapărat să o ia din loc. 

S-a uitat în jos, de-a lungul albiei secate a râului, spre pasajul 
îngust care șerpuia pe panta muntelui, între fynbos și stânci. 
Trebuia să coboare acolo, să se târască pe furiș, atentă să nu 
facă zgomot. Muntele nu era o opţiune, era prea pustiu, un 
spaţiu mult prea deschis. Trebuia să coboare spre locurile unde 
putea da de oameni, unde avea șansa de-a obţine sprijin. Era 
imposibil să nu găsească pe cineva care să o asculte și să-i dea 
o mână de ajutor. 

Și-a ridicat șovăind capul de pe rucsac, a împins micul bagaj 
în faţă și s-a strecurat cu grijă după el. Nu putea să îl târască, ar 
fi făcut prea mult zgomot. S-a înălțat atât cât să stea pe vine, și- 
a așezat ușor rucsacul pe spate și a închis cataramele. Apoi a 
început să se târască în mâini și pe genunchi pe pietrele 
rotunjite. Încet, încercând să înainteze cât mai tăcut cu putinţă. 


Griessel a intrat în camera de zi și i-a șoptit ceva la ureche lui 
Tinkie Kellerman. Alexandra Barnard trăgea din a doua ţigară; a 
urmărit-o cu privirea pe Tinkie în timp ce se ridică și ieșea din 
încăpere. Griessel a închis ușa în urma ei și s-a îndreptat tăcut 
spre un bufet mare în stil victorian cu uși din sticlă jivrată în 
partea de sus și din lemn în cea de jos. A deschis o ușă de sus, a 
scos dinăuntru un pahar și o sticlă de gin și s-a dus cu ele spre 
scaunul cel mai apropiat de locul unde şedea Alexandra. 

— Numele meu este Benny Griessel și sunt alcoolic. N-am mai 
băut de o sută cincizeci și șase de zile, a spus rupând sigiliul 
sticlei. 

Femeia și-a aţintit ochii asupra lichidului transparent pe care 
el îl turna cu grijă în pahar, trei degete groase, nu mai mult. El i- 
a întins paharul. Ea l-a luat cu mâini tremurânde. A sorbit 
însetată, o înghiţitură zdravănă, închizându-și ochii. 

Griessel s-a întors la bufet și a pus sticla la loc. S-a așezat și a 
avertizat-o. 

— Mai mult nu pot să-ţi ofer. 


VP - 56 


Ea a dat din cap în semn de înțelegere. 

Griessel știa exact cum se simţea. Știa că alcoolul îi curgea 
prin corp ca un flux blând, alinător, vindecându-i rănile și 
potolind vocile care îi sunau în cap, aducând cu el o liniște 
dulce, argintie. l-a acordat timpul necesar; uneori era nevoie de 
patru înghiţituri, poate chiar mai mult; trebuia să lași căldura 
aceea dumnezeiască să te învăluie. Și-a dat seama că se uita 
pofticios la paharul pe care femeia și-l apropia de buze, că 
adulmeca mirosul alcoolului, jinduind cu tot corpul după el. S-a 
rezemat de spătarul scaunului, a inspirat adânc și a aruncat o 
privire spre revistele așezate pe masa de cafea, Visi și House & 
Garden, amândouă vechi de doi ani și rămase necitite, doar 
expuse acolo, până când a auzit-o spunând, pe un ton mai puţin 
tăios: 

— Mulţumesc. 

Femeia a pus paharul jos cu mișcări încete din care tremurul 
aproape că dispăruse și i-a întins pachetul de ţigări. 

— Nu, mulţumesc, a refuzat el. 

— Un alcoolic nefumător? 

— Incerc să mă las. 

Alexandra și-a aprins o ţigară. Scrumiera de lângă ea era 
plină. 

— Nașul meu de la Alcoolicii Anonimi e medic, i-a oferit el o 
explicație. 

— Atunci caută-ţi un alt naș, i-a sugerat ea încercând să facă 
o glumă. 

Numai că nu i-a ieșit; colțurile gurii i s-au strâmbat, și 
Alexandra Barnard a început să plângă tăcută, cu faţa 
schimonosită într-o grimasă chinuită și cu lacrimile curgându-i 
pe obraji. A stins ţigara și și-a ascuns fața în palme. Griessel a 
scos o batistă din buzunar. l-a întins-o, dar femeia n-a observat. 
Umerii i se scuturau de plâns, capul i-a alunecat în jos și părul i- 
a căzut din nou, ca o perdea, peste faţă. Griessel a remarcat că 
era blond înspicat cu argintiu, o combinaţie rar întâlnită; 
majoritatea femeilor își vopseau părul. S-a întrebat de ce 
Alexandra nu se mai obosea să o facă. De ce decăzuse în 
asemenea hal? 

A așteptat până când hohotele s-au mai domolit. 

— Nașul meu este doctorul Barkhuizen. Are șaptezeci de ani și 
e un alcoolic cu păr lung, strâns în coadă. Mi-a povestit cum 


VP - 57 


copiii lui îl întrebau de ce fuma, și el inventa tot felul de scuze - 
că asta îl ajuta să scape de stres, că îi făcea plăcere... Griessel 
vorbea pe un ton lejer. Era conștient că povestea era un fleac, 
dar nu conta, nu urmărea decât să o facă să vorbească. Și 
atunci fiica lui i-a zis că probabil nu-l deranja dacă se apuca și 
ea de fumat. lar el și-a dat seama că se autoamăgea cu ţigările. 
Și s-a lăsat. Și acum încearcă să mă facă și pe mine să renunţ la 
fumat. Deja am reușit să le reduc la trei, patru pe zi. 

Într-un final, ea și-a ridicat ochii spre el și a văzut batista. A 
luat-o. 

— A fost greu? 

Vocea îi era acum chiar mai groasă. Și-a șters lacrimile și și-a 
suflat nasul. 

— A fost greu să renunţ la băutură. Și încă mi-e greu și acum. 
Și cu fumatul a fost la fel. 

— Eu, una, n-aş putea. 

A mototolit batista în pumn, a luat paharul în mână și a sorbit 
din nou. Griessel a rămas tăcut. Trebuia să o lase în pace, să-i 
acorde suficient timp până când avea să vorbească. Era convins 
că urma să o facă. 

— Batista ta... 

— Poţi s-o păstrezi. 

— O să pun să o spele. A lăsat paharul din mână. Nu eu l-am 
ucis. 

Griessel a dat aprobator din cap. 

— Ştii, nu ne mai vorbeam, a continuat ea ferindu-și privirea. 

Griessel s-a forțat să nu intervină. 

— Venea acasă de la birou la șase și jumătate după-amiaza. 
Intra în bibliotecă și rămânea acolo în picioare, urmărindu-mă, 
ca să vadă cât de beată eram. Dacă nu spuneam nimic, se 
ducea în bucătărie și mânca singur sau mergea la el în birou. Ori 
ieșea în oraș. În fiecare seară mă ducea în pat. Seară de seară. 
După-amiezile, când încă mai sunt în stare să gândesc, m-am 
întrebat de multe ori dacă ăsta e motivul pentru care beau. Ca 
el să facă în continuare asta pentru mine. Nu-i așa că e de-a 
dreptul tragic? Nu ţi se rupe inima? Lacrimile au început să-i 
curgă din nou pe obraji. O împiedicau să vorbească, dar ea a 
continuat: Uneori, când venea, încercam să îl provoc... Mă 
pricepeam foarte bine la asta... Noaptea trecută... l-am întrebat 
cine era la rând. N-ai cum să înţelegi... Aveam... Mă rog, eo 


VP -58 


poveste lungă... Și pentru prima oară a hohotit zgomotos, de 
parcă abia acum simţea pe umeri întreaga povară a confesiunii. 

Pe Griessel l-a cuprins mila în timp ce în memorie i-a revenit 
fantoma cântăreţei care fusese cândva. 

Într-un final, Alexandra și-a stins ţigara. 

— Mi-a răspuns: „Du-te dracului” - niciodată nu îmi spunea 
altceva și pe urmă a ieșit. Am strigat după el: „Așa, lasă-mă aici, 
singură”, dar nu cred că m-a auzit. Eram beată... Și-a suflat iar 
nasul. Și asta e tot. Tot ce știu. Nu m-a dus la culcare, m-a lăsat 
acolo, și azi-dimineaţă zăcea pe podea... A luat paharul în mână. 
Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus au fost: „Du-te dracului”. 
Alte lacrimi. A golit paharul și l-a privit fix pe Griessel. Crezi că e 
posibil să-l fi ucis eu? 


Fata grăsuţă de la recepţia hotelului Cat & Moose s-a uitat la 
fotografia pe care i-o întindea sergentul și a întrebat: 

— De ce arată așa de ciudat? 

— Fiindcă e moartă. 

— O, Doamne! Brusc, a început să pună lucrurile cap la cap. 
Pe ea aţi găsit-o în dimineaţa asta în curtea bisericii, nu-i așa? 

— Da. O recunoști? 

— Sigur că da. Au venit ieri, erau două americance. Stai 
puţin... A deschis registrul și a urmărit cu degetul coloanele. 
Uite aici, Rachel Anderson și Erin Russel. Sunt din... S-a aplecat, 
să deslușească mai bine adresele scrise mărunt... West 
Lafayette, Indiana. Doamne, Dumnezeule! Cine a ucis-o? 

— Deocamdată, nu știm. Fata din poză e Anderson? 

— Nu știu. 

— Ai idee unde e cealaltă fată? 

— Nu. Eu lucrez în tura de zi. Dar hai să vedem, au fost cazate 
în camera șaisprezece. A închis registrul și a luat-o înainte pe 
coridor, murmurând: Doamne, Dumnezeule! 


Prin întrebările potrivite, Griessel a reușit să scoată de la ea 
informaţiile despre pistol. Îi aparținuse soţului. 

Adam Barnard îl ţinea încuiat într-un seif în casă. Lua 
întotdeauna cheia cu el, probabil de teamă ca ea să nu facă 
vreo prostie la beție. Alexandra a declarat că nu știa cum 
ajunsese arma pe podea, lângă ea. Poate că totuși ea îl ucisese, 
așa îi spusese; la urma urmei, avea destule motive și strânsese 


VP -59 


în ea suficientă furie, autocompătimire și ură. Într-adevăr, uneori 
îi dorea moartea, dar fantezia ei era să se sinucidă și apoi să-i 
urmărească reacţia. Să-l vadă cum vine acasă la șase și 
jumătate, cum urcă scările și o găsește moartă. Cum 
îngenunchează lângă ea cerșindu-i iertarea, cum plânge 
disperat. Numai că, a comentat ea ironic, așa ceva n-avea cum 
să se întâmple. Nu te poţi uita la cineva în momentul când ești 
mort. 

Apoi tăcuse. Griessel îi șoptise la un moment dat „Soetwater”, 
însă ea nici nu clipise. Stătuse acolo o veșnicie, cu chipul ascuns 
în spatele pletelor, până când, într-un târziu, își ridicase paharul 
gol, iar el înțelesese că trebuia să i-l umple dacă voia să afle 
întreaga poveste. 


VP - 60 


08:13-09:03 


8. 


Benny Griessel ascultase, așadar, povestea Alexandrei 
Barnard. 

— Alexa. Nimeni nu-mi spune Alexandra sau Xandra. 

Și acum, când se pregătea să deschidă ușa din faţă a casei de 
pe Brownlow Street numărul 47 și să iasă ca să-l caute pe 
Dekker, simţea o apăsare pe inimă, iar capul i se părea golit de 
orice gânduri, ca și cum rupsese toate punţile care îl ţineau 
legat de realitate, ca și cum pusese câţiva milimetri între el și 
lucrurile concrete și se afla cu o secundă sau două în contratimp 
cu lumea exterioară. 

Nu-i de mirare deci că i-au trebuit câteva clipe ca să înţeleagă 
ce haos domnea afară. Strada, atât de liniștită în momentul în 
care sosise, era acum plină de ziariști și de gură-cască: un stol 
de fotografi, o turmă de reporteri, o echipă de filmare de la e.tv 
și o mulţime tot mai numeroasă de curioși atrași de prezența 
acestora. Zgomotul a trecut pe lângă el, valuri de sunete 
puternice care l-au lovit în plin și l-au făcut să-și dea seama că 
ascultase cu atâta concentrare povestea Alexandrei, încât nu 
remarcase nimic din toate astea. 

Pe verandă, Dekker, extrem de încordat, avea un schimb de 
replici aprinse cu un bărbat chel. 

— Nu înainte să stau de vorbă cu ea, spunea bărbatul 
necunoscut, afișând o atitudine superioară și agresivă. 

Avea craniul complet ras, era înalt și musculos, cu urechi mari 
și cărnoase și un singur cercel rotund din argint. Cămașă 
neagră, pantaloni negri și genul de bascheţi negri pe care îl 
poartă adolescenţii, cu toate că părea să aibă spre cincizeci de 
ani. Un Zorro între două vârste. Mărul lui Adam, foarte 
pronunțat, urca și cobora în ritmul vorbelor. Dekker l-a zărit pe 
Griessel. 

— Insistă să o vadă, i-a spus el iritat. 

Bărbatul nu i-a acordat nicio atenţie lui Griessel. A scos un 


VP - 61 


mic telefon mobil negru din etuiul prins de curea. 

— Îmi sun avocatul; comportamentul dumneavoastră este 
inacceptabil. A început să tasteze numărul. Femeia aceea e 
bolnavă, a adăugat. 

— Domnul este partenerul de afaceri al defunctului. Willie 
Mouton, a precizat Dekker. 

— Domnule Mouton, i s-a adresat Griessel pe un ton rezonabil, 
de nerecunoscut chiar și pentru el. 

— la mai du-te dracului, l-a repezit Mouton. Nu vezi că 
vorbesc la telefon? 

Vocea lui era la fel de tăioasă ca un ferăstrău de măcelărie 
industrial. 

— Domnule Mouton, nu vă permit să vorbiţi așa cu un ofițer 
de poliție, a spus Dekker pe un ton tot mai ridicat. Dacă vreţi să 
daţi un telefon în interes personal, vă rog să o faceţi din 
stradă... 

— Din câte știu, asta e o țară liberă. 

— ... Și nu de la locul unei crime pe care o anchetez eu. 

— Locul crimei pe care o anchetezi tu? Dar cine naiba te 
crezi? Apoi, vorbind în telefon: Scuze, pot să vorbesc cu 
Regardt, vă rog? 

Dekker s-a apropiat ameninţător, gata să-și iasă din fire. 

— Regardt, sunt Willie, sunt la Adam acasă, pe verandă, cu 
Gestapoul de faţă... 

Griessel a încercat să-l potolească pe Dekker, punându-i o 
mână pe braţ. 

— Fransman, ai grijă, în jur sunt mulţi fotografi. 

—N-o să-l pocnesc, l-a asigurat Dekker, îmbrâncindu-l 
puternic pe Mouton, dându-l jos de pe verandă și împingându-l 
spre poarta grădinii. 

Blițurile au intrat imediat în acţiune. 

— Regardt, mă bruschează, s-a plâns Mouton la telefon, de 
data aceasta mai puţin sigur pe sine. 

— 'Neaţa, Nikita, s-a auzit vocea profesorului Phil Pagel, 
legistul-șef, din spatele porţii. 

Omul părea amuzat. 

— 'Neaţa, profesore, l-a salutat Benny, urmărindu-l pe Dekker 
cum îl scotea pe Mouton din curte. 

Ajuns în stradă, l-a avertizat pe polițistul în uniformă: 

— Ai grijă să nu intre înapoi pe poartă. 


VP - 62 


— O să vă dau în judecată, nenorociţilor, a spus Mouton. 
Regardt, depune imediat plângerea. Şi prezintă-te aici cu ordinul 
de restricție. Alexa e înăuntru și cine știe ce îi fac naziștii ăștia... 
Vorbea foarte tare în mod intenţionat, ca să fie auzit și de 
Dekker, și de reporteri. 

Pagel s-a strecurat pe lângă Zorro și a urcat scările cu 
servieta lui neagră în mână. 

— „Ce lucru desăvârșit e omul!”*5 a exclamat el. 

— Profesore? a murmurat Griessel și dintr-odată senzaţia de 
distanţare de lume a dispărut; revenise în prezent, cu mintea 
perfect limpede. 

Pagel i-a strâns mâna. 

— E din Hamlet. Hamlet le spune asta lui Rosencrantz și lui 
Guildenstern. Chiar înainte de a defini omul drept o „mână de 
lut”. Am fost la teatru aseară și am văzut piesa. Ti-o recomand 
cu mare căldură. Ei, ce zici, pare o dimineață cam agitată, nu-i 
așa, Nikita? 

Pagel îl striga Nikita de vreo doisprezece ani. Atunci când îl 
cunoscuse îi spusese: „Cred că așa arăta Hrușciov în tinerețe, 
exact ca tine”. Griessel își scormonise mintea ca să își dea 
seama la cine se referea. Pagel era îmbrăcat foarte dichisit, ca 
de obicei. Era un bărbat înalt, mereu în formă, și arăta 
excepţional la cei cincizeci și ceva de ani ai săi. Erau voci care 
susțineau că semăna cu unul dintre starurile dramelor acelora 
siropoase de televiziune pe care Griessel nu le urmărise 
niciodată. 

— Chestii palpitante, nimic neobișnuit, profesore. 

— Înţeleg că ești mentorul noii generaţii de apărători ai legii, 
Nikita. 

— Mda, și, după cum vezi, mă descurc de minune, a replicat 
Griessel rânjind. 

Dekker a urcat înapoi pe verandă. 

— L-ai cunoscut pe Fransman, profesore? 

— Da, am avut onoarea. Inspectore Dekker, îţi admir puterea 
și eficienţa. 

Dekker era în continuare încordat. 

— 'Neaţa, profesore. 

— Umblă vorba că defunctul e Adam Barnard. 

Cei doi detectivi au încuviințat la unison. 


15 William Shakespeare, Hamlet, traducere de lon Vinea (n.tr.). 
VP - 63 


— „Sau apucând o armă tu să curmi al restriștilor noian?” a 
citat Pagel. 

Detectivii s-au uitat miraţi la el, fără să înțeleagă. 

— Abuzez de Hamlet ca să vă atrag atenţia că asta înseamnă 
că aveţi o mare problemă, domnilor. 

— Ah! 

Cei doi pricepuseră acum ce voia să spună. 


Au stat unul lângă altul în bibliotecă și au discutat, în vreme 
ce-l urmăreau pe Pagel cum îngenunchea lângă cadavru și își 
scotea trusa. 

— Nu ea l-a ucis, Fransman, a spus Griessel. 

— Ești sută la sută sigur? 

Griessel a ridicat din umeri. Nimeni nu putea fi sută la sută 
sigur. 

— Nu e vorba numai despre ceea ce a declarat. Ci și despre 
modul în care toate se potrivesc cu scena crimei. 

— Poate că a angajat pe cineva să-l omoare. 

Griessel a fost nevoit să recunoască în sinea lui că ideea nu 
putea fi trecută cu vederea. Angajarea unor ucigași de profesie 
care să le scape de propriii soţi devenise în ultima vreme un soi 
de sport naţional pentru multe femei. A clătinat însă din cap. 

— Nu prea cred. Nu apelezi la un ucigaș plătit care să te facă 
să pari suspectul numărul unu. 

— Orice e posibil în ţara asta, a replicat Dekker. 

— Amin! Profesore, l-ai cunoscut pe Adam Barnard? 

— Foarte puţin, Nikita. Îl știu mai mult din auzite. 

— Și ce se spune despre el? a întrebat Dekker. 

— Muzică și femei, a rezumat Pagel. 

— Da, asta ne-a spus și nevastă-sa, a intervenit Griessel. 

— Cum adică muzică și femei, profesore? a insistat Dekker. 

— Nu știi că ea a fost o mare stea? 

— Zău? 

Detectivul era uluit. Pagel a continuat să vorbească fără să-și 
ridice privirea. Mâinile lui se mișcau cu dibăcie, umblând cu 
instrumentele și întorcând pe toate părțile cadavrul. 

— Barnard a „descoperit-o”, deși mie, unul, îmi displace 
grozav această expresie. În fine, trebuie să vă mărturisesc 
ignoranţa mea în domeniu, domnilor. După cum știți, eu sunt un 
împătimit al muzicii clasice. Din câte am înţeles, Barnard era 


VP - 64 


avocat de profesie, și la un moment dat s-a implicat în industria 
muzicii pop. Xandra a fost prima vedetă pe care a lansat-o... 

— Xandra? 

— Asta era numele ei de scenă, a precizat Griessel. 

— Vrei să spui că a fost cântăreaţă? 

— Da. Şi încă una foarte bună, a replicat Pagel. 

— Când se întâmpla asta, profesore? 

— Păi, să tot fie cincisprezece, douăzeci de ani de atunci. 

— N-am auzit în viaţa mea de ea, a recunoscut Dekker 
scuturând din cap. 

— A dispărut, pur și simplu, din lumina reflectoarelor. Pe 
neașteptate. 

— L-a surprins cu o altă femeie, a spus Griessel. Și de atunci a 
început să bea. 

— Da, așa umblă zvonul. Domnilor, neoficial și neconfirmat, 
estimez ora decesului ca fiind... Pagel s-a uitat la ceasul de la 
mână... Undeva între două și trei noaptea. După cum v-aţi dat și 
singuri seama, cauza morţii o reprezintă două plăgi împușcate. 
Ucigașul a folosit un pistol de calibru mic. Poziţia rănilor și 
reziduul de praf de pușcă sugerează că distanţa de la care s-a 
tras a fost de doi până la patru metri... și că avem de-a face cu 
un bun ţintaș: rănile se află la mai puţin de trei centimetri una 
de alta. 

— Crima nu a avut loc aici, a precizat Dekker. 

— Așa este. 

— Nu sunt decât două plăgi? a întrebat Griessel. 

Legistul a încuviinţat. 

— Totuși, din pistolul lui Barnard s-au tras trei focuri... 

— Profesore, a spus Dekker, să zicem că femeia e alcoolică. Și 
că a băut noaptea trecută. Am pus să-i fie prelevate probe de 
sânge, dar oare testul va fi edificator după opt sau zece ore de 
la comiterea crimei? 

— A, Fransman, acum avem etil glucuronidul. Cu ajutorul lui, 
putem verifica nivelul alcoolemiei la treizeci și șase de ore după. 
Și, dacă se iau probe de urină, testul poate fi făcut și la cinci zile 
după consumul de alcool. 

Dekker a dat aprobator din cap, mulţumit. 

— Însă trebuie să mărturisesc că înclin și eu spre teoria lui 
Nikita. Nu cred că ea l-a ucis. 

— De ce, profesore? 


VP - 65 


— Uită-te și tu cum arată bărbatul, Fransman. Are probabil în 
jur de un metru nouăzeci înălţime. Și e ușor supraponderal; aș 
zice că bate spre o sută zece kilograme. Eu sau tu n-am putea 
să îl cărăm în sus pe scări decât cu mare greutate - și ţine cont 
că niciunul dintre noi n-a băut. Pagel a început să-și strângă 
instrumentele. Să ducem cadavrul la morgă! N-am de ce să 
pierd vremea în locul ăsta. 

— Cineva a făcut eforturi mari ca să aducă aici cadavrul, a 
spus Dekker. 

— Da, aici e clenciul, a răspuns Pagel. 

— Vreo femeie părăsită? a speculat detectivul. 

Pagel s-a ridicat brusc. 

— Fransman, nu cred că ar trebui să treci cu vederea 
industria muzicii afrikaans ca potenţială sursă a unui astfel de 
conflict. 

— Cum așa? 

— la spune, citești tabloidele? 

Dekker a negat. 

— Of, viaţa oamenilor legii - muncă și iar muncă și niciun pic 
de timp liber, ca să răsfoiţi și voi ziarele de duminică. Se scot 
bani din industria muzicii afrikaans, Fransman. Bani frumoși. Dar 
ăsta e numai vârful aisbergului, cum să zic, urechile 
hipopotamului. Căci ceea ce contează cu adevărat în această 
industrie sunt intrigile. Scandaluri legate de divorțuri, cazuri de 
hărţuire sexuală, pedofilie... Mai multe cuțite lungi și înjunghieri 
pe la spate decât în /u/ius Caesar, din câte se pare. Se ceartă și 
se bat între ei pentru orice - întâietate, contracte, drepturi de 
difuzare, drepturi de autor, dreptul de a face un musical despre 
cutare și cutare personalitate istorică, cine ce loc poate 
revendica în istoria muzicii... 

— Bine, dar de ce, profesore? a întrebat Griessel profund 
dezamăgit. 

— Fiindcă așa sunt oamenii, Nikita. Așa se întâmplă 
întotdeauna atunci când miza e bogăţia sau celebritatea... 
Obișnuitul joc: clici și tabere, orgolii nemăsurate, temperamente 
artistice, sentimente delicate, ură, gelozie, invidie; sunt oameni 
care nu-și vorbesc de ani de zile, în permanenţă se formează 
alianţe noi, apar noi dușmani... și tot așa. lar Adam Barnard era 
băgat până în gât în treburile astea. Suficient de implicat pentru 
a fi ucis din această cauză? Nu știu, dar, așa cum a subliniat 


VP - 66 


prietenul Dekker, în ţara asta orice e posibil. 

Cei doi criminaliști, Jimmy și Arnold, au intrat în cameră. 

— O, a sosit profesorul. 'Neaţa, profesore, l-a salutat Arnold, 
criminalistul cel gras. 

— Uite-i și pe Rosencrantz și Guildenstern. Bună dimineața, 
domnilor. 

— Profesore, putem să vă întrebăm ceva? 

— Sigur. 

— E vorba despre... a început Arnold. 

— Femei... a continuat Jimmy. 

— De ce au sânii așa de mari, profesore? 

— Fiindcă animalele... 

— Au mamelele mult mai mici, profesore... 

— lisuse, asta ne mai lipsea, a bombănit Fransman Dekker. 

— Eu zic că aici avem de-a face cu o revoluţie, a spus Arnold. 

— Ba nu, cu o evoluţie, tembelule, l-a corectat Jimmy. 

— Mă rog... 

Pagel s-a uitat la ei cu o bunăvoință părintească. 

— Interesantă observaţie, stimaţi colegi. Dar mi-e teamă că 
va trebui să continuăm conversaţia în altă parte. Puteţi să-mi 
faceți oricând o vizită în Salt River!*. 

— Nu e stilul nostru să ne băgăm nasul în treburile de la 
morgă, profesore... 

Telefonul mobil al lui Dekker a sunat. Detectivul s-a uitat la 
numele afișat pe ecran și i-a anunţat: 

— E Cloete. 

— „Vorbească toba Trompetelor, trompeta către tunuri”, a 
declamat Pagel în drum spre ieșire. 

Cloete era purtătorul de cuvânt al SAPS, ofițerul însărcinat să 
țină legătura cu presa. 

— Rămas-bun, stimaţi colegi! 

Profesorul a plecat, iar ceilalţi și-au îndreptat atenţia către 
Dekker, care i-a dat lui Cloete toate detaliile relevante ale 
anchetei. 

Griessel a clătinat din cap. Se cocea ceva, ceva mare. Era de 
ajuns să priveşti în jur ca să-ţi dai seama. Și-a auzit mobilul 
sunând. 

— Griessel, a răspuns. 


16 Suburbie din Cape Town și principala zonă industrială a orașului (n.tr.). 
17 Traducere de lon Vinea (n. red.). 


VP - 67 


— Benny, l-a auzit el pe Vusi, cred că ar fi bine să vii încoace. 
9. 


Rachel Anderson se târa în jos, de-a lungul albiei secate a 
râului. Pe măsură ce înainta, albia se adâncea, iar malurile 
deveneau tot mai abrupte, mai accidentate, mai impracticabile. 
Se îngustau, oferindu-i însă adăpost cât să poată înainta în 
poziţie verticală. lar urmăritorilor nu le era ușor să o zărească. 
Panta a devenit tot mai abruptă, iar terenul - mai denivelat. Nu 
era decât puţin peste ora opt, dar căldura pusese deja stăpânire 
pe munte. S-a căţărat pe stânci agățându-se de rădăcinile 
copacilor, cu gâtlejul arzând și cu genunchii amenințând să 
cedeze. Trebuia să găsească apă și ceva de mâncare, trebuia să 
continue să meargă. 

Apoi a văzut o potecă în dreapta ei, niște trepte care urcau, 
tăiate în stâncă și-n pământ. S-a uitat ţintă la ele. Nu avea nici 
cea mai vagă idee despre ceea ce avea să o aștepte acolo sus. 


Alexa Barnard i-a urmărit cu faţa schimonosită de durere pe 
criminaliștii care treceau pe lângă ea cărând cadavrul soţului 
său. 

Tinkie Kellerman s-a ridicat, a traversat camera și a venit să 
se așeze lângă ea, pe canapea. Și-a pus ușor mâna pe braţul 
femeii. Alexa a simţit o nevoie copleșitoare de a fi ţinută în braţe 
de poliţista aceea slăbuță. Dar n-a lăsat să se înţeleagă ce-și 
dorea, ci s-a mulțumit să-și cuprindă singură umerii cu braţele 
într-o îmbrăţișare disperată. Și-a plecat capul, și lacrimile au 
început să-i cadă pe halatul de casă alb, dispărând apoi brusc, 
de parcă nici nu existaseră vreodată. 


Rachel Anderson s-a căţărat până aproape de vârf și a 
aruncat precaută o privire peste marginea prăpastiei, cu inima 
bubuindu-i în piept. În faţa ei nu se întindea decât muntele. Și 
tăcerea. Încă un pas, și apoi, dându-și brusc seama că 
urmăritorii puteau să o vadă din spate, s-a răsucit 
înspăimântată, însă nu era nimeni. A făcut ultimii doi pași cu 
prudenţă. Spre stânga, a zărit acoperișurile caselor care formau 


VP - 68 


ultimul șir, cel mai adânc împlântat în munte. În faţă, poteca din 
spatele caselor, cu pomi care ofereau umbră și adăpost. La 
dreapta, crevasa adâncă de la poalele muntelui, peste care se 
înălța muntele propriu-zis. 

S-a uitat o singură dată peste umăr, pe urmă s-a grăbit să o ia 
pe potecă, înaintând cu capul plecat. 


Griessel a condus înapoi înspre Long Street printr-un trafic 
mult mai puţin aglomerat. Vusi îl chemase la Cat & Moose. 

— Ce naiba se petrece acolo? întrebase el. 

— O să-ţi spun când o să ajungi aici. 

Tonul lui Ndabeni dădea de înţeles că nu era singur. 

Dar Griessel nu la asta se gândea acum. Mergea cu mașina de 
poliție, și gândul îi zbura la Alexa Barnard. La vocea și la 
povestea ei, la frumuseţea ascunsă în spatele a douăzeci de ani 
de abuz de alcool. La modul în care mintea lui reînviase 
imaginea aceea a femeii, mai tânără și mai atrăgătoare, 
suprapunând-o peste cea actuală, așa încât să le vadă simultan 
pe amândouă - trecut și prezent, atât de distanțate în timp una 
de alta și totuși inseparabile. S-a gândit la ardoarea cu care 
băuse  ginul, conștient că acea metodă de vindecare era 
periculoasă pentru el. Fiindcă îi redeșteptase propria lui dorinţă, 
care se zvârcolea acum în el precum o mie de fire rupte. In cap 
îi răsună o voce, spunându-i că era un magazin de băutură chiar 
aici, pe Kloof Street, unde firele puteau fi reconectate și curentul 
restabilit. lar electricitatea vieţii avea să-i curgă iar, cu toată 
forța, prin vene. 

— Dumnezeule! a exclamat Benny și a cotit în mod conștient 
pe Bree Street, ferindu-se de ispită. 


Când Alexa s-a oprit din plâns, Tinkie Kellerman a spus: 

— Haide, o să te simţi mai bine după ce faci o baie. 

Alexa a încuviințat și s-a ridicat de pe canapea. Era cam 
nesigură pe picioare, și poliţista a ajutat-o să urce scările, să 
treacă prin bibliotecă și prin holul care ducea spre dormitor. 

— Cred că poţi să mă aștepți aici. 

— Nu, nu pot, a răspuns Tinkie pe un ton compătimitor. 

Alexa a rămas o clipă nemișcată. Abia apoi a priceput sensul 
vorbelor femeii. Poliţia se temea pentru ea. Se temea să nu-și 
facă singură rău. Era o posibilitate, știa asta. Dar mai întâi 


VP - 69 


trebuia să ajungă la băutură, la cei patru centimetri de gin 
rămași în sticla ascunsă sub lenjeria de corp. 

— Promit să nu fac nimic. 

Tinkie Kellerman s-a mulţumit să o privească fix, cu ochii ei 
mari, plini de înţelegere. 

Alexa a intrat în dormitor. 

— Măcar nu veni după mine în baie. 

Avea să ia sticla din dulăpior împreună cu lenjeria și să o 
ascundă cu propriul ei trup. 

— Așază-te aici, i-a spus poliţistei arătând spre taburetul din 
faţa măsutei de toaletă. 


Ciocânitul la ușă nu se mai oprea. Fransman Dekker s-a dus 
să deschidă. Willie Mouton, acel Zorro chel, îmbrăcat în negru, 
era pe verandă, împreună cu un alter ego - un bărbat la fel de 
zvelt ca el, dar cu o claie de păr negru pe cap, despărțit cu mare 
greutate în două de o cărare făcută într-o parte. Avea 
înfățișarea unui antreprenor de pompe funebre, cu o faţă lungă 
și sumbră, ochi cercetători și un costum cu cravată de culoarea 
cărbunelui. 

— A sosit avocatul meu. Acum sunt pregătit pentru tine. 

— Pregătit pentru mine, ziceţi? Dekker era gata să 
izbucnească, enervat de faptul că bărbatul cel alb îl trata de sus, 
dar afară, în stradă, obiectivele aparatelor de fotografiat erau 
aţintite asupra lui, iar reporterii și curioșii stăteau înghesuiți 
lângă gard. 

— Regardt Groenewald, s-a prezentat avocatul pe un ton 
reținut, întinzând precaut o mână. 

O ofertă de pace care îl obliga pe Dekker să schimbe foaia. 

A scuturat mâna subţire și nesigură. 

— Dekker, a spus, măsurându-l pe avocat din cap până-n 
picioare. 

Se așteptase la un doberman, nu la un basset. 

— Clientul meu vrea să spună că putem începe discuţia, a 
continuat Groenewald. 

— Unde e Alexa? a întrebat Mouton uitându-se în casă peste 
umărul lui Dekker. 

Groenewald și-a pus mâna flască pe braţul lui Mouton, ca 
pentru a-l potoli. 

— Avem pe cineva care se ocupă de ea. 


VP - 70 


— Cine? 

— O polițistă de la Serviciile Sociale. 

— Vreau să o văd. 

Glasul poruncitor al unui individ alb, însă avocatul a intervenit 
din nou, dezamorsând situaţia. 

— la-o ușor, Willie. 

— Deocamdată, nu puteţi să vorbiţi cu doamna Barnard, a 
spus Dekker. 

Mouton s-a uitat cu reproș la avocat. 

— Regardt, doar n-au dreptul să facă asta. 

Groenewald a scos un oftat. 

— Willie, sunt sigur că i s-a spus Alexei ce drepturi are. 

Vorbea lent, pe un ton de scuză, rostind cu grijă fiecare 
cuvânt. 

— Bine, dar femeia asta este bolnavă. 

— Doamna Barnard nu a dorit să discute cu poliția în prezența 
unui avocat. 

— Dar nu e compis mentos, a insistat Mouton. 

— Compos mentis'*, l-a corectat Groenewald răbdător. 

— In stadiul actual al anchetei, doamna Barnard nu este 
considerată suspectă, a spus Dekker. 

— Nu asta am aflat de la menajeră. 

— Din câte știu eu, menajerele nu sunt angajate ale poliţiei. 

— Uite, Regardt. Ți-am spus eu că așa sunt toţi. Fac pe 
deștepţii. Mi-am pierdut prietenul, colegul, și ei... 

— Willie dragă, domnule Dekker, vă rog să ne păstrăm cu toții 
calmul. 

— Sunt calm, Regardt. 

— Clientul meu are informaţii legate de caz, a spus 
Groenewald. 

— Ce fel de informaţii? 

— Informații relevante. Dar nu putem să... 

— Atunci este de datoria dumneavoastră să ni le puneţi la 
dispoziţie. 

— Nu și dacă o să faci în continuare pe deșteptul cu mine. 

— Domnule Mouton, dacă știți ceva, este obligația 
dumneavoastră să ne comunicaţi și nouă. Tăinuirea de probe 
este... 

— Vă rog, domnilor... a intervenit Groenewald. Apoi, adăugă 


18 În limba latină, în original, „în deplinătatea facultăților mentale” (n.tr.). 
VP -71 


precaut: Poate ar fi mai bine dacă am discuta înăuntru. 

Dekker a ezitat. 

— Clientul meu are suspiciuni serioase referitoare la persoana 
care l-a ucis pe Adam Barnard. 

— Dar nici nu vreau să defăimez pe cineva, a spus Mouton. 

— Willie, având în vedere circumstanţele, calomnia nici nu 
intră în discuţie. 

— Vreţi să spuneţi că știți cine l-a împușcat pe Adam Barnard? 

— Clientul meu nu deţine nicio dovadă în acest sens, dar 
consideră că este de datoria lui să împărtășească 
reprezentanţilor legii informaţiile pe care le are. 

Fransman Dekker s-a uitat mai întâi la mulţimea strânsă în 
spatele gardului, apoi la Groenewald și la Mouton. 

— Cred că ar fi mai bine să intrăm în casă. 


Rachel Anderson mergea pe cărarea care urmărea conturul 
muntelui, înaintând mai rapid acum, fiindcă terenul era drept și 
nici nu se mai putea bucura de adăpostul oferit de pini. 
Dedesubt se vedeau numai case, vile cu piscine și grădini 
luxuriante împrejmuite de ziduri înalte. Dincolo de ele se 
întindeau orașul și fâșia lungă a golfului Table, o imagine ca de 
carte poștală, cu marea de un albastru strălucitor și un 
mănunchi de zgârie-nori înghesuiți laolaltă, de parcă apropierea 
le-ar aduce solidaritate. 

Totul nu era decât o minciună, toată frumusețea aceea, și-a 
dat ea seama. Ceva de fațadă. lar ea și Erin se lăsaseră înșelate 
de aparenţe. 

În față, poteca o cotea spre dreapta, înconjurând un lac. 
Malurile înalte aveau să o ascundă de privirile urmăritorilor preţ 
de câteva sute de metri. 


În spatele ușii de la baie, Alexa Barnard și-a scos halatul și 
cămașa de noapte și a întins mâna după sticla ascunsă sub 
lenjeria de corp curată. A desfăcut-o cu mâini tremurânde. Nu 
mai rămasese cine știe ce. A dus sticla la gură și a băut. A zărit 
mișcarea în oglindă și a urmărit-o fără să vrea. Trupul gol, 
feminitatea din el de mult pierdută, părul lung și unsuros căzând 
în laţe peste față, axilele nerase, gura deschisă, sticla ridicată 
într-o încercare disperată de a sorbi și ultima picătură. A tresărit 
văzând demonul acela și modul în care oglinda se focalizase 


VP- 72 


parcă asupra sticlei goale. 

Cine era persoana care o privea din oglindă? 

S-a întors cu spatele la oglindă, cu sticla acum goală în mână. 
Băutura nu îi adusese ușurarea. A pus sticla jos, pe podea, și s-a 
rezemat de perete, întinzând un braţ în faţă. 

Ea să fie oare persoana pe care o văzuse în oglindă? 

Soetwater, așa îi șoptise detectivul cel îngăduitor, cu trăsături 
neregulate și păr ciufulit. „Cum de ai ajuns în halul ăsta?” voise 
de fapt să spună. Ea îi povestise totul, dar acum, stând în faţa 
reflexiei neașteptate a propriului corp, explicaţia i se părea 
cumva insuficientă. 

S-a răsucit și s-a uitat din nou la imaginea femeii. Trupul înalt 
părea atât de lipsit de apărare. Picioarele, șoldurile, stomacul 
ușor proeminent, sânii fermi cu sfârcuri lungi, pielea gâtului 
încrețţită, neîngrijită. O faţă ridată, uzată, înecată în băutură. 

Da, ea era. Corpul ei, fața e. 

Dumnezeule! 

„Cum de ai ajuns în asemenea hal?” Își punea întrebarea cu o 
curiozitate autentică. S-a învârtit pe călcâie și a intrat sub duș. 
Până aici îi fusese, nu avea să meargă mai departe. Nu putea. 

A dat drumul la robinet mai mult din instinct. 

Adam era mort. Ce avea să facă ea din acel moment? 
Diseară? Peste o zi? 

Spaima care urca în ea era atât de mare, încât a fost nevoită 
să se sprijine cu palmele de plăcile de faianţă ca să a nu cadă. A 
rămas o vreme așa, cu apa opărită șiroind pe ea, dar fără să 
simtă că o arde. Pastile, de asta avea nevoie acum, de pilulele 
de dormit, ca să poată să plece, să plece cât mai departe de 
femeia din oglindă, de procesul de autodistrugere în care se 
complăcea de atâta timp, de setea care o copleșea zi de zi, de 
bezna care o aștepta. 

Pilulele erau în dormitor, însă acolo o aștepta Tinkie 
Kellerman. 

Trebuia să găsească altceva. A ieșit repede de sub duș și a 
deschis ușa dulăpiorului cu mâini tremurânde. Din cauza grabei, 
sticluţele s-au ciocnit una de alta. Nimic nu îi era de folos. A luat 
aparatul de ras, a văzut că n-avea ce face cu el și l-a aruncat 
scârbită în ușa băii, apoi a scotocit frenetic prin dulăpior. Nimic, 
nimic... 

— Doamnă Barnard? s-a auzit o voce de dincolo de ușă. 


VP-73 


Alexa s-a întors și a încuiat ușa. 

— Lasă-mă în pace. 

Nici măcar vocea nu era a ei. 

— Doamnă, vă rog... 

A zărit sticla de gin. A înșfăcat-o de gât și a izbit-o de perete. 
Cioburile au lovit-o în frunte. S-a uitat lung la marginea tăioasă a 
bucății de sticlă rămase în mână. Și-a ridicat brațul stâng și a 
tăiat violent, adânc, cu disperare, de la palmă până la cot. 
Sângele a țâșnit șuvoi. A făcut încă o tăietură. 


În camera de zi, Mouton și Groenewald s-au așezat unul lângă 
altul pe canapea. Dekker stătea vizavi. 

— Nu am dovezi, a subliniat Mouton. 

— Povestește-i pur și simplu ce s-a întâmplat, Willie. 

Semănau cu tipii ăia doi din vechile filme alb-negru, și-a dat 
seama Dekker. 

Cum Dumnezeu îi chema? 

— Individul ăsta a dat buzna la mine în birou, amenințând că-l 
omoară pe Adam... 

— Și cine e individul despre care vorbiţi? 

Mouton și-a consultat avocatul. 

— Eşti sigur că nu pot fi acuzat de calomnie, Regardt? 

— Sunt sigur. 

— Dar dacă o să mă cheme să depun mărturie la tribunal? 

— Willie, asta nu e calomnie. 

— Da, dar ar putea să le distrugă cariera. Dacă nu l-a ucis el? 

— Willie, trebuie să spui tot ce știi, n-ai de ales. 

Laurel și Hardy, și-a amintit Dekker. Stan și Bran. Doi comici 
albi. 

— Domnule Mouton, despre cine e vorba? a repetat. 

Mouton a răsuflat adânc, și mărul lui Adam i-a tresărit. 

— Josh Geyser, a spus rezemându-se pe spate, ca și cum 
vorbele lui ar fi declanșat o furtună. 

— Cine? 

— Cântărețul de gospel, a răspuns Mouton nerăbdător. Ştii tu, 
Josh și Melinda. 

— N-am auzit în viața mea de ei. 

— Cum? N-ai auzit de Josh și Melinda? Toată lumea îi știe. Au 
vândut șaizeci de mii de CD-uri din ultimul album lansat, patru 
mii într-o singură zi, când au figurat în topul întocmit de radio 


VP - 74 


RSG. Sunt adevărate vedete. 

— Și de ce-ar fi vrut Josh Geyser să-l ucidă pe Adam Barnard? 
Mouton s-a aplecat în faţă, șoptind conspirativ: 

— Pentru că Adam i-a pus-o Melindei în birou. 

— l-a pus-o? 

— Ştii... A facut sex cu ea. 

— În biroul lui Barnard? 

— Exact. 

— Și Geyser i-a prins? 

— Nu. Melinda a mărturisit. 

— Lui Josh? 

— Nu. Cuiva mai sus. Dar Josh a fost lângă ea în acel moment. 

Fransman Dekker a pufnit, un sunet undeva între râs și 
neîncredere. 

— Domnule Mouton, doar nu vorbiţi serios. 

— Ba da! Mouton părea de-a dreptul indignat. Doar nu-mi 
arde de glume în asemenea clipe! 

Dekker a clătinat din cap. 

— leri după-amiază Josh Geyser a năvălit la mine ca o furtună, 
a trecut în fugă pe lângă Natasha și aproape că mi-a spart ușa 
biroului. Mi-a spus că-l caută pe Adam și, când l-am întrebat de 
ce, a zis c-o să-l omoare fiindcă o violase pe Melinda. Și atunci 
eu l-am întrebat: „Cum poţi să spui așa ceva, Josh?”, iar el mi-a 
răspuns că Melinda mărturisise. „Ce anume a zis Melinda?” l-am 
întrebat eu, și el mi-a răspuns că Melinda se rugase și că 
mărturisise că înfăptuise păcatul cel mare acolo, în biroul lui 
Adam, ba chiar pe birou, și că fusese diavolul, însă el, Josh 
adică, cunoștea prea bine stilul lui Adam. Și că avea să-l omoare 
în bătaie. Josh e un munte de om, a fost gladiator!* înainte. 
Mouton și-a coborât din nou vocea. Umblă vorba că nu poate... 
știi tu... să și-o scoale din cauza steroizilor. 

— Asta n-are niciun fel de relevanță, Willie, a spus 
Groenewald. 

— Ba nu, asta ar putea fi o motivaţie. 

— Nu, nu... a insistat avocatul. 

— Să-l omoare în bătaie? a repetat Dekker. Așa a zis? 

— A zis și c-o să-l ucidă. A zis c-o să-l ucidă de-o să-l ia mama 
naibii, c-o să-i taie boașele și-o să le atârne de CD-ul de platină 


19 Referire la spectacolul de televiziune G/adiatorii, turnee de diverse întreceri 
sportive difuzate în Africa de Sud în 1991-2001 (n.tr.). 


VP-75 


din camera de zi. 

— Stilul lui Adam. Ce a vrut să spună cu asta? 

— Adam e... Mouton a ezitat. Nu-mi vine să cred că Adam e 
mort. S-a rezemat de spătarul canapelei și și-a trecut palma 
peste craniul ras. Mi-a fost prieten. Mi-a fost partener de afaceri. 
Ne cunoșteam de multă vreme... L-am prevenit că într-o bună zi 
cineva... Tăcere. Mouton și-a șters ochii cu dosul palmei. Scuze. 
Mi-e tare greu să vorbesc despre el. 

Avocatul a întins o mână lungă, subţire, bătându-și ușurel 
clientul pe braț. 

— E de înţeles, Willie... 

— A fost un om remarcabil... 

Dekker a auzit vocea stridentă și panicată a lui Tinkie 
Kellerman strigându-l: 

— Fransman! 

S-a ridicat repede și s-a năpustit spre ușă. 

— Fransman! 

— Aici sunt! 

Și-a ridicat ochii și a văzut-o pe Kellerman în capul scărilor. 

— Grăbește-te! Am nevoie de ajutor! 


La o sută de metri dincolo de lac, poteca o cotea la stânga și 
cobora muntele spre oraș, printr-o râpă largă și puţin adâncă. 
Rachel Anderson a mers printre pini, pe cărarea care ocolea 
bolovanii uriași. În faţă a zărit un bloc stâncos cu o despicătură 
în mijloc, și, mai departe, spre dreapta, o casă aproape 
terminată, ascunsă în spatele unui stejar imens. Un umbrar 
răcoros, un loc de odihnă, deși primul ei gând a fost să-și 
domolească setea cumplită. 

A trecut de garaj, cercetând din ochi strada. Un pin, tăiat și 
așezat în stive, bloca intrarea în garajul pentru două mașini. A 
zărit un robinet de apă în apropierea ușii din spate a casei, s-a 
rugat în gând să fie conectat la sistemul de apă curentă, a 
înaintat repede spre el, s-a aplecat și i-a dat drumul. Apa 
argintie a țâșnit imediat, la început caldă, apoi tot mai rece. 
Fata s-a lăsat să cadă într-un genunchi, a dat drumul și mai tare 
la robinet, și-a făcut palmele căuș și a sorbit îndelung. 


Fransman Dekker forțţase destule uși la viaţa lui ca să știe că 
nu le poţi sparge cu umărul. A făcut un pas în spate, și-a luat 


VP - 76 


avânt și a lovit cu piciorul. Ușa s-a crăpat, dar a rămas închisă. A 
lovit iar și iar, până când în ușă s-a căscat o deschizătură de 
numai vreo patruzeci de centimetri. Suficientă însă pentru a zări 
sângele. 

— Dumnezeule! a exclamat Tinkie Kellerman din spatele său. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? a întrebat Willie Mouton încercând 
să se strecoare pe lângă ea. 

— Domnule, n-aveţi voie să... 

Dekker intrase deja în baie. A văzut-o pe Alexa Barnard 
zăcând întinsă pe podea. A pășit în balta de sânge și a întors 
trupul gol cu fața în sus. Femeia avea ochii deschiși, dar privirea 
îi era înceţoșată. 

— Repede, cheamă salvarea, i-a zis detectivul lui Tinkie. 

S-a aplecat să vadă mai bine rănile. La încheietura mâinii 
stângi erau cel puţin trei tăieturi adânci. 

Sângele încă se mai scurgea din răni. Dekker a luat o cârpă 
de pe jos și a legat-o în jurul rănii cât de strâns a putut. 

Alexa a șoptit ceva, abia auzit. 

— Ce-aţi spus, doamnă? a întrebat el. 

— Brațul celălalt, a murmurat femeia. 

— Ce-i cu el? 

— Tăiaţi-l și pe el, vă rog, și cu un gest sfârșit, i-a întins sticla 
spartă. 


Fata și-a potolit setea și și-a spălat sângele de pe mâini, braţe 
și față. Apoi s-a ridicat, a închis robinetul și a inspirat adânc. 
Orașul era chiar în dreptul ei, ceva mai jos... A dat ocol casei, 
mai puţin înspăimântată acum, cu teama ceva mai domolită 
după ce își astâmpărase setea. 

Și dintr-odată i-a zărit, la numai douăzeci de pași mai jos în 
stradă. A încremenit și respiraţia i s-a oprit în gât. Stăteau cu 
spatele la ea, unul lângă altul. li cunoștea. Incremenise. Inima îi 
bubuia în urechi. 

Urmăritorii se uitau în jos, de-a lungul străzii care cobora în 
pantă spre oraș. 

Garajul. Stivele din lemn de pin. Trebuia să ajungă acolo. Erau 
la cinci pași în spatele ei. Era prea speriată ca să-și ia ochii de la 
atacatori. Și-a târșâit picioarele înapoi, gândindu-se cu groază 
că ar putea să calce pe ceva și să facă zgomot. Și rugându-se ca 
bărbaţii să nu se întoarcă spre ea. A ajuns la peretele garajului. 


VP - 77 


Încă un pas. Și atunci unul dintre ei a început să se răsucească. 
Era cel care declanșase coșmarul. Cel care se aplecase peste 
Erin, cu cuțitul în mână. 


10. 


În salonul pentru micul dejun de la hostelul Cat & Moose, 
Oliver „Ollie” Sands, în vârstă de nouăsprezece ani, stătea cu 
capul sprijinit în mâini. Ușor supraponderal, tânărul avea părul 
roșcat și o piele albă care fusese prea mult expusă la soare. 
Ochelarii dreptunghiulari cu rame negre erau așezați pe masa 
din faţa lui. Vizavi de el, mai spre ușă, stăteau inspectorii 
Vusumuzi Ndabeni și Benny Griessel. 

— Domnul Sands a identificat victima ca fiind domnișoara Erin 
Russel, a spus Vusi cu fotografia fetei și cu carnețelul de notițe 
ținute la îndemână. 

— lisuse! a exclamat Sands, clătinându-și capul ascuns în 
mâini. 

— Domnul Sands călătorește prin Africa împreună cu 
domnișoara Russel și prietena ei, Rachel Anderson. Nu știe unde 
se află domnișoara Anderson în acest moment. Ultima oară le-a 
văzut noaptea trecută, în clubul de noapte Van Hunks. De pe 
Castle Street, a adăugat Vusi, aruncându-și privirea spre Sands 
pentru a primi de la el confirmarea. 

— lisuse, a repetat acesta, coborându-și mâinile și trăgând 
ochelarii mai aproape. 

Griessel a sesizat că avea ochii roșii. 

— Domnule Sands, aţi ajuns în Cape Town ieri? 

— Da, domnule. Venind dinspre Namibia. 

Tânărul vorbea cu un accent american inconfundabil și vocea 
îi tremura sub impactul emoţiei. Și-a pus ochelarii pe nas și a 
clipit des, de parcă atunci îl vedea pentru prima oară pe Vusi. 

— Eraţi numai voi trei? a întrebat Griessel. 

— Nu, domnule. Eram un grup de douăzeci și una de 
persoane. De fapt, douăzeci și trei am plecat în tur din Nairobi. 
Dar un tip și o tipă s-au oprit în Dar es Salaam. Nu... nu le-a 
plăcut. 

— Ce fel de tur? a întrebat Griessel. 


VP - 78 


— The African Adventure Tour. Un circuit cu autocarul. 

— Și tu și cu cele două fete călătoreați împreună? 

— Nu, domnule, ne-am cunoscut în Nairobi. Ele sunt din 
Indiana, iar eu - din Phoenix, Arizona. 

— Dar aţi fost aseară împreună la club? a întrebat Vusi. 

— Am fost mai mulţi din grup. 

— Câţi? 

— Nu știu... Vreo zece, cred, nu sunt foarte sigur. 

— Și cele două fete au mers și ele cu grupul? 

— Da. 

— Și ce s-a întâmplat la club? 

— Ne-am distrat... știți cum e... Sands și-a scos din nou 
ochelarii și s-a frecat la ochi. Am băut ceva, am dansat un pic... 

Și-a pus ochelarii înapoi pe nas. 

Gestul l-a făcut pe Griessel să devină bănuitor. 

— La ce oră ai plecat din club? a întrebat Vusi. 

— Păi, știți... eram cam obosit. M-am întors aici pe la 
unsprezece seara. 

— Și fetele? 

— Nu știu ce au făcut. 

— Dar erau în club când ai plecat tu? 

— Da, domnule. 

— Deci ultima oară când ai văzut-o pe domnișoara Russel în 
viaţă a fost acolo, la club. 

Fața lui Sands s-a schimonosit. A dat aprobator din cap, de 
parcă brusc nu mai era convins că putea rosti vreun cuvânt. 

— Și fetele beau și dansau? 

— Da, domnule. 

— Erau în continuare cu grupul? 

— Da. 

— Poţi să ne spui numele celor cu care erau în acel moment? 

— Cred că... Jason, Steven, Sven, Kathy... 

— Ştii și numele lor de familie? 

Vusi și-a tras carneţelul mai aproape. 

— Nu pe toate. Dar știu că pe Jason îl cheamă Dicklurk, iar pe 
Steven, Cheatsinger... 

— Poţi să ne spui numele pe litere? 

— Păi, Jason, cred că știți, e J.A.S.O.N. Dar numele de familie... 
nu sunt sigur cum se scrie. Pot să...? 

— Steven cu „v” sau cu „ph”? a întrebat Vusi, pregătindu-se 


VP - 79 


să noteze. 

— Nu știu. 

— Și numele lui de familie? 

— Staţi un pic... N-ar fi mai bine să vă fac rost de listă? Găsiți 
acolo toate numele, inclusiv ale ghizilor. 

— Chiar te rog. 

Stands s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă. S-a oprit din drum. 

— A, mi-am amintit. Am niște poze cu Rachel și cu Erin. 

— Fotografii? 

— Da. 

— Putem să le vedem și noi? 

— Sunt în aparat, dar vi le pot arăta... 

— Ar fi grozav. 

Ollie Sands a ieșit pe ușă. 

— Dacă o să avem poza fetei dispărute... a spus Vusi. 

— Tipul ne ascunde ceva, a comentat Griessel. Ceva în 
legătură cu seara trecută. 

— Crezi? 

— Adineauri, când și-a scos ochelarii... a început să ne toarne 
minciuni. 

— A plâns înainte să vii tu. Poate că... 

— Îți spun, ne ascunde ceva, Vusi. Ochelariștii... au un fel al 
lor de a... Griessel s-a oprit, șovăielnic. Din experiența cu 
Dekker, învățase că trebuia să se poarte cu mănuși cu discipolii 
săi. Vusi, astea sunt lucruri pe care le înveţi în timp, după multe 
interogatorii... 

— Benny, știi bine că vreau să învăţ tot ce pot de la tine. 

Griessel s-a ridicat. 

— Atunci vino și așază-te aici! Persoana pe care o interoghezi 
trebuie să stea întotdeauna cu spatele la ușă. A mutat scaunele 
și s-a așezat pe unul dintre ele, cu Vusi alături. Asta ca să-ţi dai 
seama dacă îţi ascunde ceva, a continuat el. Să zicem că 
individul e așezat aici, ceea ce înseamnă că stă cu picioarele 
îndreptate spre ușă. Atunci nu prea o să poţi să-i descifrezi 
limbajul corpului. Însă, dacă are ușa în spate, se va simţi încolţit. 
Și semnalele pe care le va transmite vor fi mai clare; de pildă, 
va transpira, se va trage de guler, va da nervos din picioare, se 
va freca la ochi sau, dacă poartă ochelari, îi va scoate și îi va 
pune la loc. Individul ăsta exact asta a făcut atunci când ne-a 
spus că s-a întors devreme la hotel. 


VP - 80 


Ndabeni îi sorbise fiecare cuvânt. 

— Mersi, Benny. O să văd ce are de zis despre asta. 

— E singurul din grup care e prezent acum aici, în hotel? 

— Da. Unii dintre ei au plecat aseară cu avionul spre casă. 
Ceilalţi sunt fie într-un tur „drumul vinului”, fie pe munte. 

— Dar el era încă aici? 

— Da, era tot în pat. 

— Hmm, de ce oare? 

— Bună întrebare. 

— Știi cum să procedezi ca să-i urmărești privirea? 

Detectivul cel negru a clătinat din cap. 

— Mai întâi, îl pui să scrie ceva, ca să-ţi dai seama dacă e 
dreptaci sau stângaci. Pe urmă te uiţi cum își mișcă ochii atunci 
când răspunde... 

Telefonul lui Griessel a sunat. A văzut pe ecran numele 
AFRIKA. 

— E comisarul, a spus. 

Vusi a ridicat din sprâncene. 

— Griessel la telefon. 

— Benny, ce naiba se petrece? a întrebat comisarul regional 
de la Departamentul de Detectivi și Criminalistică pe un ton atât 
de ridicat, încât Vusi l-a putut auzi fără probleme. 

— Poftim? 

—E un avocat care mă tot sună, unul Groenewoud, 
Groenewald sau ceva de genul ăsta, și îmi ţine predici de parcă 
ar fi misionar, cum că ai dat-o în bară cu nevasta lui Adrian 
Barnard... 

— Adam Bar... 

— Nu mă interesează! Susţine că femeia s-a sinucis pentru că 
tu ai intimidat-o și că ea nu are nimic de-a face cu moartea 
soțului... 

Griessel a simţit un junghi în inimă. 

— Femeia e moartă? 

— Nu, slavă Domnului că e încă în viaţă, dar tu, Benny, ești 
acolo ca mentor al tinerilor polițiști, eu de aia te-am adus la 
mine în secţie. Parcă văd ce scandal o să iasă în presă. Am aflat 
că Barnard ăsta era o celebritate... 

— Domnule, vă asigur, nimeni... 

— Ne vedem la spital, și vezi să fie și Fransman Dekker cu 
tine. O să fiu și eu acolo. Dekker ăsta plesnește de atâta 


VP - 81 


ambiţie, și, dacă eu încerc să îl acopăr, vor zice că e din cauză 
că e hotnot, ca mine, și că eu nu apăr decât interesele celor 
din neamul meu. Fir-ar să fie, Benny, ia spune-mi, tu pe unde 
naiba umbli acum? 

— Sunt cu Vusi, comisare. Știţi, crima aceea de la biserică... 

— Și mai aflu și că tipa moartă e americană. lisuse, Benny, o 
chestie ca asta nu se putea întâmpla decât într-o zi de marți. 
Deci ne vedem la spital, în cinci minute. 

S-a auzit tonul. Benny și-a amintit că îi dăduse Alexei Barnard 
să bea, apoi și-a dat seama că șeful uitase să precizeze la ce 
spital urmau să se întâlnească, și, în clipa aceea, Oliver „Ollie” 
Sands a intrat în încăpere cu aparatul de fotografiat în mână și 
plângând în timp ce se uita la ecran. A ridicat aparatul în așa fel 
încât detectivii să poată vedea și ei pozele. Benny Griessel a 
simţit apăsarea aceea atât de familiară, de parcă o nălucă îi 
strivea în gheare inima ca într-o menghină. Rachel Anderson și 
Erin Russel râdeau fericite și lipsite de griji, cu muntele 
Kilimanjaro în fundal. Tinere și pline de viaţă, exact ca fiica lui, 
Carla, toate trei pornite în Marea Aventură. 


Rachel Anderson stătea întinsă pe burtă în spatele stivei de 
lemne de pin, în răcoarea garajului, încercând să-și ţină 
respiraţia sub control. 

La un moment dat, a auzit pași și voci apropiindu-se și a 
crezut că o zăriseră. 

— ... Mai mulți oameni, a spus unul dintre bărbaţi. 

— Poate. Dar, dacă Șeful o scoate la capăt, vom fi mai mult 
decât suficienţi. 

Le-a recunoscut vocile. 

Stăteau de vorbă exact în faţa garajului. 

— Sper că e totuși pe-aproape. 

— Munte nenorocit! E imens! Însă, dacă fata face vreo 
mișcare, Barry o s-o vadă. În plus, polițiștii noștri o să 
scotocească și ei străzile, așa că dăm noi de târfa aia. Vă spun, 
mai devreme sau mai târziu, tot o să punem mâna pe ea, și 
atunci o să se termine definitiv cu porcăria asta. 

Fata a rămas ascunsă, ascultând vocile și pașii care se 
îndepărtau. „Poliţiștii noștri o să scotocească și ei străzile”. 
Cuvintele îi răsunau în minte, risipindu-i orice urmă de speranţă. 


20 în afrikaans, în original, „metis”, termen peiorativ (n.tr.). 
VP - 82 


Benny Griessel a șoptit în afrikaans: 

—O să ciripească, Vusi. Trebuie doar să-l sperii niţel. 
Ameninţă-l că-i pui cătușele. Dacă e cazul, bagă-l câteva ore la 
răcoare. Îmi pare rău, acum trebuie să plec. 

— OK, Benny. 

Griessel a ieșit și, în drum spre mașină, l-a sunat pe Dekker. 

— E încă în viaţă, Fransman? 

— Da, trăiește. Tinkie a stat tot timpul cu ea, însă, la un 
moment dat, tipa a intrat în baie, s-a încuiat pe dinăuntru și și-a 
tăiat venele de la mână cu o sticlă de gin spartă... 

Sticla din care o servise el? Dar cum naiba de reușise să o ia 
cu ea în baie? 

— O să supravieţuiască? 

— Așa cred. Am chemat imediat Salvarea. A pierdut mult 
sânge, dar cred că o să-și revină. 

— Unde ești acum? 

— În City Park. Te-a sunat comisarul? 

— Da, e foc și pară. 

— Benny, n-a fost vina nimănui. Nenorocitul ăla de Mouton a 
făcut o scenă... Când a văzut sângele pe jos, și-a ieșit din minți. 

— Lasă că o rezolvăm noi cumva, Fransman. Plec acum spre 
spital. 

S-a urcat în mașină, întrebându-se dacă nu cumva scăpase 
ceva din vedere în timpul conversațţiei cu Alexa Barnard. Să fi 
ratat vreun semn? 


— Sunt prietenul tău, a zis inspectorul Vusi Ndabeni. Mie poți 
să-mi spui tot, apoi l-a văzut pe Oliver Sands cum își duce mâna 
la ochelari și și-i scoate. 

— Da, știu. 

Tânărul a început să-și șteargă ochelarii cu marginea tricoului, 
stând acum așezat cu spatele la ușă. 

— Deci, spune-mi, ce s-a întâmplat de fapt seara trecută? a 
întrebat detectivul, urmărind semnalele despre care îi pomenise 
Griessel. 

— V-am spus deja, a răspuns Stones pe un ton prea controlat. 

Vusi a lăsat tăcerea să se aștearnă. S-a uitat fără să clipească 
la tânăr, dar acesta și-a ferit privirea. A așteptat ca Sands să-și 
pună din nou ochelarii pe nas, apoi s-a aplecat în faţă. 


VP - 83 


— Nu cred că mi-ai povestit tot. 

— Ba da, jur. 

Mâinile au urcat din nou spre ochelari, așezându-i mai bine pe 
nas. Benny îl sfătuise să-l sperie. Dar Vusi nu știa dacă băiatul 
putea fi convins. A scos din buzunarul de la haină o pereche de 
cătușe și a pus-o pe masă. 

— Ştii, închisoarea nu e cel mai plăcut loc din lume. 

Sands s-a holbat la cătușe. 

— Domnule, vă rog... 

— Vreau să te ajut. 

— N-aveţi cum. 

— De ce? 

— O, Doamne! 

— Domnule Sands, vă rog să vă ridicaţi, cu mâinile la spate. 

— O, Doamne, a repetat Oliver Sands, ridicându-se încet. 

— Ai de gând să-mi spui adevărul sau nu? 

Tânărul s-a uitat la Vusi, s-a cutremurat și s-a așezat la loc, la 
fel de încet precum se sculase. 

— Da. 


VP - 84 


09:04-10:09 


11. 


Griessel conducea în jos pe Loop Street către port. Ar fi 
trebuit să o ia pe Bree Street, ca să evite traficul aglomerat, 
vehiculele care înaintau încet și pietonii care se plimbau agale 
pe șosea, obișnuita turmă de gură-cască locali. Plus turiștii 
veniți din Gauteng”. Erau inconfundabili. Acesta era al doilea 
val: primii soseau în decembrie, în vacanţa de iarnă, și se purtau 
ca niște nemernici, de parcă erau darul lui Dumnezeu pe 
pământ pentru Cape Town. În general erau familii cu copii 
morocânoși, obsedaţi de telefoanele lor mobile, cu mămici puse 
pe cumpărături și taţi nefamiliarizaţi cu topografia locului și 
încurcând pe toată lumea. Al doilea val sosea în ianuarie și era 
format din grăsanele alea arogante care stătuseră acasă, în 
Sandton??, de Crăciun, și acum veneau aici ca să arunce cu 
banii, într-o frenezie care se repeta an de an. 

A văzut grupuri micuţe de turiști străini, europeni fără 
îndoială, genul care respectă cu stricteţe regulile și traversează 
numai prin locurile marcate, cu nasurile vârâte în ghidurile de 
călătorii și fotografiind tot ce le iese în cale. S-a oprit; toate 
semafoarele arătau roșu. De ce naiba nu își săltau cei de la 
poliţia metropolitană fundurile de pe scaun ca să sincronizeze 
odată nenorocitele alea de semafoare? 

Asta i-a amintit că trebuia să-l sune pe Jeremy Oerson. Poate 
că oamenii lui descoperiseră ceva. Nu, mai bine îi spunea lui 
Vusi să-l sune. Era cazul lui. A bătut nerăbdător darabana în 
volan, dându-și seama că era ritmul de la Soetwater și că nu 
putea să și-o scoată din minte pe Alexa Barnard. Ar fi trebuit să 
se aștepte la tentativa ei de sinucidere. _ 

Ea îi povestise despre fantezia sa suicidală: „Imi închipui cum 
Adam vine acasă la șase și jumătate, urcă scările și mă găsește 


21 Una dintre cele nouă provincii din Africa de Sud, cuprinzând orașele Pretoria și 
Johannesburg (n.tr.). 
22 Suburbie bogată a Johannesburgului (n.tr.) 


VP - 85 


moartă. Și pe urmă îngenunchează lângă mine şi-mi spune: «Tu 
ai fost singura mea dragoste». Dar, fiind moartă, sigur că n-am 
să-l aud pe Adam cerșindu-mi iertarea; visul ăsta nu se va 
împlini niciodată”. 

Griessel a clătinat din cap. Cum naiba de îi scăpase asta? Așa 
se întâmplă când te scoli prea devreme, cu o oră mai devreme 
decât de obicei. Și, deși trecuseră deja câteva ore, încă nu își 
revenise. În plus, îi dăduse femeii să bea. Benny, marele 
mentor, cel care „uitase o grămadă de lucruri de care alţii nici 
măcar nu aveau să audă”. 

A încercat să-și caute scuze în modul în care Alexa își 
prezentase povestea. Îi distrăsese atenţia, făcându-l să creadă 
că era o femeie care mai păstra încă o brumă de control. Il 
manipulase. Atunci când el șoptise Soetwater, ea întinsese 
paharul să i-l umple din nou -, taxa pe care trebuia s-o 
plătească pentru a asculta povestea. 

lar el se concentrase asupra băuturii; asta fusese, de fapt, 
problema. Îi turnase două degete de gin, iar ea își dăduse părul 
de pe faţă și îi spusese: „Eram o puștoaică al naibii de nesigură 
pe mine”. Și pe urmă povestea ei îl făcuse să-și ia gândul de la 
posibilitatea ca Alexa să se sinucidă; fusese, pur și simplu, 
fascinat. Nu mai auzise decât vorbele rostite de ea, cuvintele 
încărcate de ironie, modul în care ea se lua singură peste picior, 
ca și cum întreaga poveste nu era decât o parodie, și nu 
povestea vieţii ei. 

Alexa fusese copil unic. Tatăl ei lucra la o bancă, iar mama 
era casnică. O dată la patru sau cinci ani, atunci când tatăl era 
trimis în alt oraș sau promovat, se mutau - Parys, Potchefstoom, 
Port Elizabeth și în cele din urmă Bellville, care întrerupsese șirul 
localităţilor al căror nume începea cu „P”. La fiecare plecare, ea 
lăsa în urmă prietenii abia formate și o lua de la capăt la școală, 
ca un nou-venit ce era, conștientă de fiecare dată că nu era 
decât ceva temporar. Începuse să trăiască tot mai mult în 
propria lume, refugiindu-se în spatele ușii dormitorului. Tinea un 
jurnal în care își nota, dureros de corect, tot ceea ce i se 
întâmpla, citea mult și fantaza - iar în ultimii ani de liceu visase 
să devină cântăreață, să facă spectacol pe scena unor săli 
arhipline, cu spectatori ovaţionând în picioare, să apară pe 
copertele revistelor, să stea seara la un pahar de whisky cu alte 
celebrităţi și să fie curtată de prinți. 


VP - 86 


Sursa acestor visuri și singurul element constant pe tot 
parcursul copilăriei și al adolescenţei sale fusese bunica din 
partea tatălui. Alexa își petrecea Crăciunul cu ea în căldura 
înăbușitoare din Kirkwood și din Sunday's River Valley. Ouma 
Hettie fusese toată viaţa profesoară de muzică, o femeie 
energică, organizată, cu o grădină frumoasă și o casă imaculată, 
cu o pianină tronând în camera de zi. O casă în care domneau 
parfumurile și sunetele: marmelada și gemul de caise fierbeau 
pe plită, pesmeţii sau picioarele de miel se rumeneau în cuptor, 
iar bunica vorbea sau cânta, și seara sunetele dulci ale pianinei 
se înălțau și ieșeau pe ferestrele deschise ale căsuţei albastre, 
spre terasele largi, grădinile bogate și livezile de portocali din 
apropiere, către crestele prăpăstioase ale munţilor Addo și către 
zările în nuanţe veșnic schimbătoare. 

La început, Alexa stătea lângă bunica ei, mulțumindu-se să o 
asculte. Mai târziu, a învăţat și ea pe dinafară melodiile și 
cuvintele și deseori o acompania pe bătrână. 

Oumei Hettie îi plăceau sonatele lui Beethoven și Schubert, 
dar nutrea o mare pasiune pentru fraţii Gershwin. Între cântece 
îi povestea nostalgică mici istorii despre Ira și George. Rialto 
Ripple și Swanee fuseseră magic compuse, ca melodii armonice, 
în timp ce Oh, Kelly fusese concepută pentru a fi interpretată 
vocal. l-a spus Alexei că acel cântec fusese inspirat de marea 
dragoste a lui George Gershwin, compozitoarea Kay Swift, ceea 
ce nu îl împiedicase însă pe George să aibă o relaţie cu 
frumoasa actriță Paulette Goddard. 

Într-o seară înăbușitoare, pe când Alexa avea cincisprezece 
ani, Ouma Hettie se oprise brusc din cântat și îi spusese: 

— Mergi acolo! 

Docilă, ea se apropiase de pianină. 

— Acum, cântă! 

Și așa și făcuse, iar vocea ei se înălţase singură pentru prima 
dată. Of Thee I Sing, iar bătrâna își închisese ochii, zâmbetul mic 
din colțul gurii fiind singurul care îi trăda extazul. După ce ultima 
notă se stinsese în aerul înăbușitor al serii, Ouma Hettie se 
uitase la nepoata ei și, după un lung moment de tăcere, 
spusese: 

— Draga mea, înălțimea sunetelor e perfectă, voce ta e 
minunată. Vei ajunge o mare stea. 

După care se dusese și scosese din vraful de LP-uri Gershwin 


VP - 87 


Songbook al Ellei Fitzgerald. 

Așa începuse visul. Și lecţiile predate de Ouma Hettie. 

Părinţii Alexei nu se arătaseră prea impresionați. O carieră de 
cântăreaţă nu era ceea ce aveau ei în minte pentru unica lor 
fiică. Își doreau ca ea să devină profesoară, să aibă o diplomă, 
ceva practic, „pe care să se poată baza”. „Ce fel de bărbat ar 
vrea să se însoare cu o cântăreață?” Vorbele ironice ale mamei 
îi rămăseseră întipărite în minte. 

Petrecuse ultimul an de liceu în conflicte cu părinţii, în certuri 
aprige în camera de zi a casei din Bellville a directorului băncii. 
Făcând uz de muniţia verbală furnizată de bunică, Alexa 
recursese la argumentul suprem: 

— E viaţa mea. A mea. Cu o săptămână înaintea examenelor 
de final de liceu, se dusese să dea o probă cu orchestra Dave 
Burmeister. 

Tracul aproape că o dăduse gata. Nu era ceva nou. 
Experimentase asta și la festivaluri, și atunci când cântase 
ocazional la câte o nuntă sau în cluburi mici, alături de formaţii 
necunoscute. Devenise pentru ea un soi de ritual, un demon 
care începea sistematic să o devoreze cu patru zile înainte de a 
urca pe scenă, așa încât, cu inima bătându-i nebunește în piept, 
palmele asudate și o convingere fermă că avea să se facă de 
râs, nu reușea să parcurgă drumul de la cabină până în faţa 
microfonului decât cu un suprem efort de voinţă. 

Dar, imediat ce începea să cânte, odată cu prima notă scoasă 
din gâtlejul încordat, demonul se evapora ca prin minune, ca și 
cum nici nu existase vreodată. 

La primul ei spectacol cu orchestra Burmeister, într-un club 
din Johannesburg, bunica venise să o susţină și să o încurajeze. 

— Draga mea, tu te-ai născut să fii cântăreaţă. Așa că urcă pe 
scenă și fă-i praf. 

Și reușise. Recenziile din revista The Star se aflau lângă patul 
Oumei Hettie când, la două luni după aceea, murise liniștită în 
somn. „Alexandra Brink, îmbrăcată într-o rochie neagră 
strălucitoare, se simte în largul ei pe scenă - tânără, blondă și 
frumoasă. De cum începe să cânte, cu vocea ei joasă și 
senzuală, complet stăpână pe repertoriul clasic, dar cu tendinţe 
inovative în interpretare, se vede că posedă o maturitate rar 
întâlnită și o inteligenţă muzicală ieșită din comun. Repertoriul 
său cuprinde melodii de Gershwin, Nat King Cole, Ma Rainey, 


VP - 88 


Bessie Smith și Bobby Darin, iar aranjamentele muzicale ale lui 
Dave Burmeister se potrivesc ca o mănușă stilului și 
personalităţii sale”. 


Oliver Sands din Phoenix, Arizona, i-a mărturisit inspectorului 
Vusi Ndabeni că se îndrăgostise de Rachel Anderson în ziua a 
opta a Aventurii Africane. În Zanzibar. Pe când mânca, foarte 
concentrat, un platou cu fructe de mare. 

„Se vede că-ţi place la nebunie”, spusese Rachel. 

El își ridicase privirea. Fata era așezată în capătul celălalt al 
mesei de la restaurant, cu marea de smarald în spate, cu părul 
negru lung, de un castaniu-închis, împletit în coadă, și o șapcă 
de baseball pe cap. Avea picioarele lungi și frumoase și purta o 
pereche de pantaloni scurți. Ollie fusese luat prin surprindere și 
se simţise stânjenit de modul în care își devorase mâncarea. 
Însă, atunci când fata zâmbise și își trăsese scaunul în faţa lui, 
întrebându-l „Pot să stau aici?”, nu îi venise să creadă ce noroc 
dăduse peste el. 

Oliver i-a povestit lui Vusi că toți membrii grupului se 
prezentaseră stând în cerc, sub cerul înstelat al Africii, în prima 
seară a turului. El nici nu încercase să ţină minte numele lui Erin 
și al lui Rachel. Erau două fete drăgute, sportive, bine-crescute, 
care nu aveau de ce să-l bage pe el în seamă. Când ea se 
așezase la masa lui și dăduse gata, cu mare poftă, propriul 
platou cu fructe de mare, se străduise, panicat, să își aducă 
aminte numele ei. Pentru că ea i se adresase. Il întrebase de 
unde era și ce planuri de viitor avea. Îi ascultase cu interes 
răspunsurile și îi povestise, la rândul ei, că visa să devină medic 
și să lucreze cândva chiar aici, în Africa. 

Așa că Oliver își pierduse capul după o fată fără nume. 


Alexa Brink avea probleme tot mai mari cu tracul. Pierderea 
bunicii fusese o grea lovitură, ca și cum temelia pe care își 
construise visul se năruise cu totul, așa că se apucase de fumat 
ca să își ţină sub control teama. 

În ciuda recenziilor elogioase și a reacției entuziaste a 
publicului mic, dar loial din Johannesburg, Durban și Cape Town, 
demonul nesiguranţei de sine nu o slăbea deloc. li șoptea la 
ureche, cu o voce răutăcioasă, că într-o bună zi avea să fie 
demascată, că cineva din public avea să-și dea seama cine era 


VP - 89 


ea cu adevărat și avea să strige în gura mare că nu era decât o 
impostoare, o prefăcută. Stând singură în cabină, simţea că nu 
mai putea să facă faţă. Într-o seară, izbucnise în plâns de faţă cu 
Dave Burmeister, mărturisindu-și spaimele. Astfel intrase într-un 
cerc vicios. Cu o răbdare părintească, Burmeister îi explicase că 
toți marii muzicieni ai lumii sufereau de trac. La început, vocea 
lui calmă o liniștise și-o ajutase să urce în faţa microfonului. Dar, 
cu fiecare seară, domolirea spaimei lua tot mai mult timp și era 
nevoie de tot mai multe argumente și laude care să o determine 
să traverseze scena către microfon. 

Până ce într-o zi, ajuns la capătul puterilor, Dave Burmeister îi 
pusese în faţă un pahar de coniac cu cola, spunându-i: „Pentru 
numele lui Dumnezeu, dă-l pe gât!” 


Oliver Sands și-a controlat cu o mână de fier atracţia 
irezistibilă faţă de Rachel Anderson. A simţit instinctiv că nu 
trebuia să își dezvăluie în fața ei dorinţa arzătoare și că era mai 
bine să păstreze distanţa. Nu căuta să stea cât mai aproape de 
ea în autocar, nu-și ridica lângă ea cortul seara. Aștepta acele 
momente magice când - de obicei aflându-se în compania lui 
Erin - Rachel i se adresa spontan ori îi cerea să le filmeze cu 
camera ei video la câte un obiectiv turistic. Uneori îl vedea cu o 
carte în mână și îl întreba ce citea. Și începeau să discute 
despre literatură. Seara, venea și se așeza lângă el la focul de 
tabără, spunându-i, cu energia ei debordantă: „Ei bine, Ollie, ce 
zici, este că azi ne-am distrat pe cinste?” 

Zi și noapte, Oliver era conștient de prezenţa ei, știa unde se 
afla în orice moment, ce făcea, cu cine vorbea. A sesizat că se 
purta prietenos cu toată lumea din grup și a măsurat timpul 
petrecut cu ceilalţi, dându-și seama că era privilegiat - avea 
parte de mai multă atenţie și conversaţie din partea ei decât 
oricine altcineva. Cei doi ghizi zvelţi și plini de ei se bucurau de 
mare trecere printre fete, dar ea îi trata ca pe toţi ceilalți bărbaţi 
din grup cu politeţe și camaraderie, preferând să ia masa cu 
Ollie și împărtășindu-i numai lui secretele. g 

Și așa au decurs lucrurile până ce au ajuns la lacul Kariba. In a 
doua zi de când se aflau acolo, în casele plutitoare, ea s-a 
schimbat, devenind tristă și tăcută, toată veselia și 
spontaneitatea dispărându-i dintr-odată. 


VP - 90 


Alexa Brink s-a obișnuit să bea câte trei pahare înainte de 
fiecare spectacol. Doza necesară pentru a-l potoli cât de cât pe 
demon. Asta era limita ei. Patru pahare o făceau să se bâlbâie și 
să i se amestece versurile în cap. O încruntare îngrijorată luase 
locul zâmbetului mândru și părintesc de pe faţa lui Burmeister. 
Însă două pahare nu îi erau Alexei de-ajuns. 

Își dădea seama la ce riscuri se expunea. De aceea nu bea 
niciodată în timpul zilei sau după spectacol. Se mărginea la cele 
trei pahare - primul dat pe gât cu o oră și jumătate înaintea 
ridicării cortinei, celelalte două sorbite mai încet. Violoncelistul 
fusese cel care îi sugerase ginul, fiindcă nu mirosea atât de tare 
precum coniacul. Ea încercase gin tonic, dar nu-i plăcuse. Așa că 
se fixase asupra amestecului cu lămâie. 

Astfel ţinuse demonul sub control timp de patru ani, sute de 
reprezentații și două discuri înregistrate cu Burmeister și 
orchestra lui. 

Apoi îl cunoscuse pe Adam Barnard. 

Îl remarcase într-o seară în mica sală de spectacole din Cape 
Town - bărbatul înalt, viril, atrăgător, cu părul negru și des, care 
o ascultase vrăjit. Care revenise în seara următoare. După 
concert, îi bătuse la ușa cabinei cu un buchet de flori în mână. 
Era volubil și fermecător și o complimenta cu măsură, ceea ce 
făcea ca felicitările lui să pară cu atât mai sincere. O invitase la 
masă, precizând clar că era vorba despre un prânz de afaceri. 

Conștientă de limitele genului muzical pe care îl abordase, 
Alexa era pregătită să îl asculte. Era cunoscută și devenise 
populară în cercuri restrânse, dăduse câteva interviuri strălucite 
în paginile de divertisment ale cotidienelor, iar vânzările 
albumelor ei se menţinuseră la cifre modeste. Ştia că atât 
cariera și publicul, cât și veniturile ei erau pe cale să se 
plafoneze. Ajunsese pe culmile unui munte mic, unde nu o 
aștepta decât un viitor predictibil și deloc înălțător. 

Trei zile mai târziu, semnase un contract cu Adam Barnard. 
Acesta o lega de compania lui de înregistrări și de el, în calitate 
de manager. 

Adam se ţinuse de cuvânt. Îi căutase compoziţii afrikaans de 
Anton Goosen, Koos du Plessis și Clarabelle van Niekerk, 
cântece potrivite pentru vocea ei și pentru ceea ce avea să 
devină noul ei stil. Angajase cei mai buni muzicieni, crease un 
sunet specific și unic pentru ea și o prezentase presei de 


VP - 91 


specialitate. Îi făcuse curte cu același tip de profesionalism 
liniștit și se căsătorise cu ea. Reușise chiar să o facă să renunțe 
la cele trei pahare de gin de dinainte de apariţiile scenice, cu 
sprijinul său deplin și cu încrederea lui în talentul și în vocea ei 
de aur. Timp de doi ani, viaţa și cariera Alexei fuseseră ceva de 
vis. Într-o zi, din cauza vremii nefavorabile, cei de la revista 
Sarie contramandaseră o ședință foto în aer liber, iar ea venise 
acasă pe neașteptate. Acolo, în aceeași cameră de zi unde mult 
mai târziu avea să stea de vorbă cu Griessel, dăduse peste 
Adam cu pantalonii în vine și Paula Phillips stând în genunchi și 
făcându-i pricepută o felaţie, cu degetele ei lungi și gura 
conturată cu roșu. Da, acea Paula Phillips, cântăreața brunetă 
cu picioare lungi și țâțe mari care interpreta melodii de rahat 
destinate clasei de mijloc. Din ziua aceea, Alexa Barnard se 
apucase cu adevărat de băut. 


Cu toate că Rachel Anderson își schimbase comportamentul 
față de toți membrii grupului, Oliver Sands se învinovăţea că 
făcuse sau spusese ceva nepotrivit. Revăzuse în minte toate 
discuţiile lor, fiecare cuvinţel în parte, însă nu reușise să 
descopere sursa aversiunii ei. Poate că, de fapt, o supărase ceva 
ce el spusese sau făcuse de față cu altcineva. Noaptea nu putea 
să doarmă și, în drum spre cascada Victoria, Rezervaţia Naturală 
Chobe Game, Okavango, Etosha și în final Cape Town, se holba 
pe geam cu speranţa vagă că avea să găsească acolo, afară, 
soluţia prin care să îndrepte lucrurile. 

Cu o noapte în urmă, în clubul Van Hunks din Cape Town, 
clacase din cauza stresului. Ar fi trebuit să-i spună: „Rachel, văd 
că ai o problemă. Pot să te ajut? Nu vrei să discutăm despre 
asta?” Dar dăduse pe gât prea multe sticle de bere ca să prindă 
curaj. Se așezase lângă ea și, ca un idiot ce era, rostise cu totul 
altceva: „Nu știu ce te-a apucat de mă urăști așa dintr-odată, 
dar să știi că eu te iubesc, Rachel”. O privise cu ochi mari și 
flămânzi, de căţeluș, în speranţa absurdă că ea avea să-i 
răspundă: „Și eu te iubesc. Ollie. Din clipa aceea magică, din 
Zanzibar”. 

Numai că ea nu o făcuse. 

Se uitase în gol, iar el crezuse pentru o clipă că nu îl auzise, 
fiindcă muzica era îngrozitor de tare. Apoi însă ea se întorsese 
spre el și îl sărutase pe frunte. 


VP - 92 


— Bietul de tine, spusese și se îndepărtase strecurându-se 
prin mulţime. 

— De asta m-am întors la hotel, i-a mărturisit Sands lui Vusi. 

— Nu înțeleg. 

— Pentru că știam că n-o să fie nimeni în dormitor. Fiindcă nu 
voiam să mă vadă nimeni plângând, a adăugat el fără să-și 
scoată ochelarii. Și lacrimile i s-au scurs pe după rame, 
prelingându-se pe obrajii roșii și rotunjori. 


12. 


Rachel stătea întinsă pe burtă, neputincioasă și epuizată, în 
spatele stivei de lemne de pin. 

Ceva o zgâria pe burtă, dar nu s-a clintit. Autocompătimirea, 
pe care reușise până atunci să o ţină în frâu, a copleșit-o brusc, 
paralizând-o. Nu plângea; canalele lacrimale parcă îi secaseră. 
Răsuflând iute și înfundat, cu gura căscată în căutarea aerului, 
s-a holbat la grămada de lemne, fără să vadă nimic. 

Mintea încetase să-i mai funcţioneze, blocată de lipsa de 
alternative, și toate portiţele de scăpare păreau să îi fi fost 
trântite în nas, cu excepţia uneia singure, aceea de a rămâne 
acolo, zăcând la umbră, la fel de neajutorată ca un pește pe 
uscat. 

Nu mai auzea glasurile bărbaţilor. O luaseră în sus pe munte. 
Poate că aveau să dea peste urmele pașilor ei, care i-ar putea 
conduce înapoi aici. Aveau să vadă garajul neterminat și să-și 
dea seama că era ascunzătoarea perfectă, și aveau să se uite 
pe după stiva de lemne, și unul dintre ei avea s-o înșface de păr 
cu o mână de fier și să-i taie gâtul. Nu se imagina sângerând, 
înăuntrul ei nu mai rămăsese nimic. Nimic. Nici măcar spaima 
de lama aceea mare; gândul la ea nu mai făcea adrenalina să-i 
invadeze corpul. 

O, ce bine ar fi fost acasă. 

Era un dor nedeslușit care a învăluit-o treptat - o imagine 
fantomatică ivindu-se din ceaţă, salvarea ei, vocea tatălui, vagă 
și îndepărtată: „Nu-ţi face griji, scumpete, nu-ți face griji”. 

O, să stea în braţele lui, să i se cuibărească la piept și să-și 
închidă ochii. In locul cel mai sigur de pe pământ. 


VP - 93 


Respirația i s-a calmat și imaginea din minte s-a limpezit. 
Ideea de a se ridică și de a-și suna tatăl i s-a conturat dintr- 
odată în minte, instinctivă și iraţională. 

El avea să o salveze. 


Dacă pe timpul nopţii avea loc o crimă sau un jaf armat, 
ofițerii SAPS din Calendon Square fuseseră instruiți să îi 
telefoneze acasă comandantului de secţie. Întâmplările ceva 
mai banale trebuiau să aștepte însă până a doua zi dimineaţă, 
când șeful verifica înregistrările efectuate de polițiștii care 
fuseseră de serviciu în noaptea precedentă. Comandantul era 
un tip de culoare cu douăzeci și cinci de ani de experiență. Știa 
că nu-și putea face treaba decât cu grijă și obiectivitate. Altfel, 
sarcinile pe care le avea puteau să-l copleșească prin natura și 
amploarea lor. Așa că și-a trecut cu detașare profesională pixul 
peste lista evenimentelor înregistrate cu o noapte în urmă - 
violenţă domestică, ebrietate, furt de telefoane mobile și de 
autoturisme, droguri, tulburarea liniștii publice, spargeri de 
case, atacuri, exhibiţionism și tot felul de mărunţișuri și alarme 
false. 

În primă fază, a trecut rapid peste incidentul din Lion's Head, 
consemnat pe pagina șapte, însă apoi a revenit la el. L-a recitit 
cu mai multă atenţie. O femeie șovăitoare care raportase că 
văzuse o tânără pe munte. Pe urmă, comandantul a luat 
buletinul de avertizare care stătea pe un colț al biroului din lemn 
scrijelit. Un sergent tocmai îl adusese, însă el îl parcursese în 
grabă. Acum i-a acordat atenţia cuvenită. 

A făcut imediat legătura. In josul paginii erau trecute numele 
inspectorului Vusumuzi Ndabeni și numărul lui de telefon. 

Comandantul a ridicat receptorul. 


Vusi cobora pe Long Street către port, în drum spre clubul de 
noapte Van Hunks, când a sunat telefonul. A răspuns fără să se 
oprească din mers. 

— Inspectorul Ndabeni. 

— Vusi, Goodwill la telefon, a spus comandantul secţiei 
Caledon Square în dialectul xhosa. Cred că am ceva care te-ar 
putea interesa. 


Benny Griessel stătea împreună cu colegii într-una dintre 


VP - 94 


sălile de așteptare de la secţia de urgenţe din City Park Hospital. 
Avea un puternic sentiment de déjà vu. 

Spaţiul era mic, așa că stăteau destul de înghesuiți în spatele 
ușilor închise. Fransman Dekker vorbea cu obișnuita-i 
înverșunare, iar Griessel îi observa pe ceilalţi. John Afrika, 
comisarul regional de la Departamentul de Detectivi și 
Criminalistică, în toată splendoarea uniformei lui, cu simbolurile 
rangului polițienesc atârnând greu pe epoleți. Afrika era mai 
scund decât Dekker, dar avea prestanţă și o energie care îl 
făceau să pară forţa dominantă în acea încăpere. Lângă el 
stătea micuța Tinkie Kellerman, cu trăsăturile ei delicate 
eclipsate de ochii imenși, intimidați de tot ce se petrecea în jur. 
Și pe urmă mai era și Dekker, cu umerii lui laţi, părul scurt și 
fața colțuroasă, vorbind serios, concentrat, cu vocea sa 
profundă și sonoră. Umbla zvonul că femeilor li se înmuiau 
genunchii când îl vedeau, însă Griessel nu înţelegea de ce. Se 
mai spunea că era căsătorit cu o metisă frumoasă, cu o funcţie 
de conducere la compania Sanlam, și că din această cauză își 
permitea să locuiască într-o casă luxoasă, undeva în suburbia 
Tygerberg. Se mai spunea și că din când în când își făcea de cap 
cu alte femei. 

Lângă el era Cloete, ofițerul de presă, cu pete de tutun pe 
degete și cearcăne permanente sub ochi. Cloete, cu răbdarea și 
calmul lui nesfârșite, omul care era mereu prins la mijloc, între 
diavolii din mass-media și uniformele albastre ale poliţiei. De 
câte ori nu avusese Griessel de-a face cu asemenea scene, cu 
întruniri de urgenţă în care se căutau cele mai bune soluții astfel 
încât toată lumea implicată să fie acoperită și explicaţiile date 
mai-marilor din SAPS - cât mai consistente?! Numai că de data 
aceasta era și Griessel prins la mijloc, asemenea lui Cloete, într- 
un tărâm al nimănui, și asta din cauza ideii năstrușnice ca el să 
facă pe mentorul - idee pe care o considera tot mai proastă. 

Dekker și-a terminat expunerea, și Griessel a răsuflat 
încetișor, pregătindu-se să asculte concluziile atât de previzibile. 

— Ești sigur? a întrebat Afrika uitându-se spre Griessel. 

— Absolut, comisare, a răspuns Dekker. 

Toată lumea a dat aprobator din cap, cu excepţia lui Cloete. 

— Dar de ce naiba se poartă așa acel doos?*? Comisarul a 
aruncat o privire vinovată spre Tinkie Kellerman. Scuze, dar ăsta 


23 În afrikaans, în original, „idiot, dobitoc” (n.tr.). 
VP - 95 


e adevărul. 

Femeia s-a mulțumit să îl aprobe, fără să zică nimic. La viața 
ei, auzise destule. 

— Ne-a făcut necazuri de la bun început, a precizat Fransman 
Dekker. La poartă l-a îmbrâncit pe sergent, încercând să 
pătrundă cu forța. Dar era locul unei crime, domnule, iar eu fac 
lucrurile ca la carte. 

— Foarte bine, a spus John Afrika, aplecându-și gânditor 
capul, cu o mână la gură. Apoi și-a ridicat ochii. Presa... a spus, 
uitându-se întrebător către Cloete. 

— E, fără îndoială, o știre de prima pagină, a răspuns Cloete, 
defensiv ca întotdeauna, de parcă împărtășea setea de sânge a 
ziariștilor. Barnard a fost o celebritate în domeniul lui... 

— Tocmai aici e buba, a spus John Afrika, gânditor. 

Și-a aţintit apoi ochii asupra lui Dekker, cu o strâmbătură în 
semn de scuză, iar Griessel și-a dat seama ce avea să urmeze. 

— Fransman, a spus comisarul, s-ar putea să nu-ţi facă deloc 
plăcere ce o să auzi... 

— Comisare, poate că... a încercat să intervină Griessel, care 
îl mai înfruntase și cu alte ocazii. 

Afrika a ridicat o mână, făcându-i semn să tacă. 

— Benny, presa o să ne sfâșie dacă Mouton o să dea vina pe 
noi. Ține cont că poliţia era prezentă acolo, cu femeia aia, la ea 
în casă... Și știi foarte bine cum procedează ăștia din presă. 
Mâine o să citim în ziare că toate s-au întâmplat pentru că am 
dat cazul pe mâna unor ofițeri lipsiţi de experienţă. 

Dekker a priceput și el, în sfârșit, unde bătea Afrika. 

— Nu, ascultați, comisare... 

— Fransman, vreau să mă fac bine înțeles. Tu te-ai ocupat de 
acest caz, a tunat Afrika. Apoi, cu ceva mai multă blândeţe în 
glas: Nu sugerez că tu ai fi vinovatul; nu vreau decât să te 
protejez. 

— Să mă protejaţi? 

— Trebuie să înţelegi. Trecem prin vremuri grele... 

Știau cu toţii că se referea la eșecul unor anchete recente 
asupra cărora ziariștii și politicienii se aruncaseră ca niște păsări 
de pradă. 

Dekker a mai făcut o ultimă încercare: 

— Dar, domnule, dacă rezolv cazul, mâine o să scrie că... 

— Djy wiet dissie sóé maklikie! Ştii că nu e atât de simplu. 


VP - 96 


Griessel s-a întrebat de ce metișii din Cape Town nu vorbeau 
între ei decât în dialectul afrikaans de Cape Flats??, făcându-l să 
se simtă întotdeauna exclus. 

Dekker a dat să mai adauge ceva, dar John Afrika a ridicat un 
deget. Gura lui Dekker s-a închis, maxilarele i s-au încleștat, iar 
ochii au aruncat fulgere. 

— Benny, preiei cazul, a spus comisarul. lar tu, Fransman, vei 
lucra în subordinea lui. Lat hy die pressure vat. Lat hy die 
Mountons van die lewe handle. Să ia el asupra lui presiunea, să 
se ocupe el de Mouton și de ceilalţi de teapa lui. După care, ca și 
cum abia atunci se gândise la asta, a adăugat: De acum sunteţi 
o echipă. Dacă rezolvaţi cazul... 

Telefonul lui Griessel a sunat. 

— ... Atunci o să împărţiţi onorurile. 

Benny a scos telefonul din buzunar și s-a uitat la ecran. 

— E Vusi, a spus privindu-l cu înţeles pe comisar. 

— lisuse! a exclamat Afrika și a clătinat nemulțumit din cap. 
Un necaz nu vine niciodată singur. 

— Vusi? a întrebat Griessel în telefon. 

— Comisarul mai e cu tine acolo, Benny? 

— Da, e aici. 

— Atunci ţine-l acolo, te rog. Ține-l pur și simplu acolo. 


Tafelberg Road este un drum asfaltat care urmează conturul 
muntelui începând de la 360 de metri deasupra nivelului mării. 
Trece pe lângă staţia de teleferic, cu cozile ei interminabile de 
turiști, dar, imediat după defileul Platteklipstroom, o barieră 
interzice accesul mașinilor, astfel că se poate merge mai 
departe numai pe jos sau cu bicicleta. De acolo, pe parcursul a 
patru kilometri sau chiar mai mult în jurul Devil's Peak, drumul 
tot urcă și coboară între 380 și 460 de metri altitudine, înainte 
de a se transforma într-o potecă plină de praf și de a face în cele 
din urmă joncţiunea cu traseul montan numit Kings Battery. 

Punctul de observaţie care oferă cea mai bună panoramă a 
căldării în care este așezat orașul se află la o sută de metri mai 
jos de Mount Prospect, pe culmea nordică a Devil's Peak, chiar 
înainte ca poteca să cotească brusc spre est. 

Tânărul era așezat pe o stâncă, la umbra unei tufe de protea 
neînflorite, deasupra potecii. Era un bărbat alb, spre treizeci de 


24 Zonă rezidenţială situată în sud-estul cartierului de afaceri din Cape Town (n. red.). 
VP - 97 


ani, firav și bronzat. Purta o pălărie cu boruri largi, o cămașă 
albastră decolorată cu guler verde, un șort kaki până la 
genunchi și sandale Rocky vechi și uzate, cu tălpi arcuite. A dus 
un binoclu la ochi, cercetând încet întinderea din faţa lui, de la 
stânga spre dreapta, de la vest la est. Priveliștea orașului era 
atât de frumoasă, încât îţi tăia respiraţia - cabina telefericului 
alunecând ușor, aparent lipsită de greutate, dincolo de Table 
Mountain cu crestele sale râpoase, dincolo de unduirile senzuale 
ale Lion's Head și ale Signal Hill, pe deasupra apelor albastre ale 
golfului, o nestemată strălucitoare ce ducea către orizont, și, în 
sfârșit, jos de tot, Cape Town însuși cuibărindu-se, ca un copil 
fericit, în braţele muntelui. Numai că tânărul nu a văzut nimic 
din toate astea fiindcă atenţia îi era concentrată asupra 
periferiei orașului. 

Lângă el, pe stânca netedă, era un ghid turistic al Cape Town, 
cu o hartă deschisă la Oranjezicht, suburbia aflată imediat sub 
el. Briza întorcea când și când paginile, așa că tânărul era nevoit 
să întindă mâna, absent, ca să dea foile înapoi. 


Rachel Anderson s-a ridicat încet, de parcă ar fi fost o 
somnambulă. S-a apropiat de stiva lungă de lemne și a privit 
înspre munți. Nu a văzut pe nimeni. A ieșit din umbra garajului 
și a cotit la dreapta, în direcţia orașului, mergând pe dalele de 
ciment și pe pavajul de piatră, apoi pe drumul asfaltat Bosch 
Avenue, care, după zece metri, dădea în Rugby Road. Era 
epuizată și nu mai putea să alerge, avea să meargă până când 
avea să dea de un telefon că își sune tatăl, da, da, asta avea să 
facă, o să-și sune tatăl. 


Tânărul cu binoclul a zărit-o imediat, lentilele au trecut încet 
peste silueta singuratică și mică, așa cum o vedea de la 
distanţă. Șortul din denim, tricoul bleu, rucsacul mic din spate - 
ea era. 

— lisuse Hristoase! a exclamat cu voce tare. 

Și-a dus din nou binoclul la ochi, focalizându-l asupra ei și 
asigurându-se că nu era nicio îndoială, apoi a scos din buzunarul 
cămășii un telefon mobil și a început să caute printre numerele 
salvate. A sunat în timp ce cu mâna cealaltă își ducea iar 
binoclul la ochi. 

— Da? a răspuns o voce. 


VP - 98 


— O văd. Nu știu de unde naiba a apărut. 

— Unde e? 

— Chiar aici, pe șosea, tocmai face la dreapta. 

— Care șosea, Barry? 

— Of, dar-ar dracii, a spus Barry, punând binoclul jos pe 
stâncă și luând harta. Vântul întorsese din nou paginile. A dat 
foile înapoi, trecându-și degetul în grabă peste hartă, în 
căutarea locului. 

— E chiar aici, primul drum de sub... 

— Barry, cum mama dracului se numește strada? 

— Acum o caut, a răspuns Barry cu vocea răgușită. 

— Calmează-te. Și dă-ne un nume. 

— OK. OK... E Rugby Road. Stai puţin... 

A luat binoclul în mână. 

— Rugby Road înconjoară tot muntele, tâmpitule. 

— Da, știu, dar fata tocmai a cotit la stânga și a intrat pe... A 
pus jos binoclul și a luat harta, căutând înnebunit. Pe Braemar. 
Asta e. A luat-o pe Braemar, a spus Barry ducându-și binoclul la 
ochi. 

A prins-o din nou preţ de-o clipă pe fată în vizor. Mergea încet, 
fără grabă. Apoi a început să dispară, ca și cum era absorbită 
treptat de suburbie, începând cu picioarele. 

— Rahat, fata... a dispărut, cum naiba, a dispărut... 

— Imposibil. 

— Cred că tocmai coboară un taluz sau ceva de genul ăsta. 

— Trebuie să te străduiești mai mult! 

Barry s-a uitat iar pe hartă, tremurând din tot corpul. 

— Scări. Coboară scările spre Strathcona Road. A focalizat din 
nou binoclul. Ja. A, gata! E fix acolo! 


Griessel stătea afară, pe trotuar, împreună cu Dekker și cu 
Cloete. Prin ușile de sticlă ale spitalului, îl urmăreau pe John 
Afrika încercând să-i calmeze pe Willie Mouton și pe avocatul 
său, îmbrăcat sobru. 

— Imi pare rău, Fransman, a spus Griessel. 

Dekker n-a răspuns; s-a mulțumit să-i privească pe cei trei 
bărbaţi dinăuntru. 

— Se mai întâmplă, a comentat Cloete filosofic. A tras adânc 
din ţigară și s-a uitat la telefonul mobil, pe al cărui ecran se 
derulau, una după alta, plângerile sosite din partea ziarelor. A 


VP - 99 


oftat. Știi și tu. Nu e vina lui Benny. 

— Da, știu, a zis Dekker. Numai că ne pierdem vremea de 
pomană aici. Între timp, Josh Geyser poate a ajuns deja la dracu- 
n praznic, tocmai în Timbuktu. 

— Josh Geyser ai spus? a întrebat Cloete. 

— Cine? intervenit Griessel. 

— Cântărețul de gospel. leri, Barnard a făcut sex cu nevastă- 
sa la el în birou, și ea s-a dus la biserică și a mărturisit tot. 

— Cine? Nevasta lui Barnard? 

Griessel era în continuare nedumerit. 

— Nu, a lui Geyser. 

— Melinda? l-a presat Cloete pe Dekker. 

— Exact. 

— Nu! 

Cloete părea de-a dreptul șocat. 

— Stai puţin... a zis Griessel. 

— Am toate CD-urile lor, a spus Cloete. Nu-mi vine să cred, 
drăcia dracului! Asta susţine Mouton sus și tare? 

— Îţi place muzica gospel? l-a întrebat Dekker. 

Cloete a aprobat scurt din cap, apoi și-a aruncat chiștocul pe 
jos. ă 

— Mouton minte, sunt sigur. Melinda e fată cuminte. In plus, 
ea și Josh sunt născuţi din nou% - ea nu ar face niciodată așa 
ceva. 

— Născuţi din nou sau nu, asta a declarat Mouton. 

— Fransman, stai puţin. Explică-mi și mie, că nu înţeleg, a 
intervenit Griessel. 

— Se pare că ieri Barnard a regulat-o pe Melinda Geyser în 
biroul lui. Și soţul ei, Josh, a apărut ieri după-amiază la firmă, 
amenințând că îl omoară în bătaie, numai că Barnard nu era 
acolo. 

— Nu se poate, a repetat Cloete, dar de data aceasta mai 
puțin sigur pe sine, pe tonul poliţistului care a văzut multe la 
viaţa lui și știe că oamenii sunt capabili de orice. După care i-a 
căzut faţa. Of, Doamne, presa... 


25 În creștinism, expresia se referă la renașterea spirituală prin acceptarea lui lisus ca 
Mesia și prin primirea Duhului Sfânt, fiind asociată cu ideea de mântuire. Originea 
expresiei se regăsește în Noul Testament: „Răspuns-a lisus și i-a zis: Adevărat, 
adevărat zic ţie: Dacă nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui 
Dumnezeu” (loan 3: 3). În epoca modernă, a fost preluată și folosită în special de 
către Biserica evanghelică (n.tr.). 


VP - 100 


— Ja, a spus Griessel. 

— Benny! 

Toţi trei s-au întors la auzul vocii lui Vusi. Detectivul negru s-a 
apropiat în fugă, gâfâind din greu. Unde e comisarul? 

Cei trei bărbaţi au îndreptat la unison câte un deget acuzator 
spre ușile din sticlă prin care se vedea cum un medic li se 
alăturase lui Afrika și lui Mouton. 

— Benny, fata cealaltă e în viaţă. Dar tipii o urmăresc chiar în 
clipa asta. Și nu știu pe unde sunt, pe undeva prin oraș. 
Comisarul trebuie să-mi dea mai mulţi oameni ca să o caut. 


Fata cobora fără grabă pe Marmion Road, spre oraș. Mergea 
total absentă, ca și cum își acceptase soarta. A văzut în faţă o 
mașină ieșind cu spatele de pe o alee, un Peugeot mic, de 
culoare neagră. La volan era o femeie. Rachel nu a mărit pasul, 
ci a continuat să înainteze încet, cu un aer pașnic. Femeia a 
ajuns la șosea, apoi a oprit. S-a uitat mai întâi în stânga, ca să 
se asigure, apoi în dreapta. A zărit-o pe Rachel, și ochii lor s-au 
întâlnit preţ de o clipă, însă apoi a întors capul. 

— Bună, a spus Rachel, dar femeia nu a auzit-o. 

Rachel a pășit în faţă și a bătut ușor în geam cu încheietura 
degetului mijlociu. Femeia a întors capul spre ea, iritată. Gura ei 
avea o formă stranie, cu colţurile trase puternic în jos. A deschis 
geamul câţiva centimetri. 

— Pot să folosesc telefonul dumneavoastră, vă rog? a întrebat 
Rachel pe un ton lipsit de orice emoție, ca și cum știa deja 
răspunsul. 

Femeia a măsurat-o cu privirea din cap până în picioare, a 
văzut hainele murdare, bărbia și mâinile zgăriate și genunchii 
juliți. 

— Există un telefon public la Carlucci's. Pe Montrose Road. 

— Am necazuri mari. 

— E imediat după colţ, a spus femeia verificând din nou 
traficul de pe Marmion Road. Fă următoarea la dreapta și mergi 
înainte, e a doua clădire. 

A închis geamul și a dat înapoi. A virat la stânga și s-a înscris 
în trafic, uitându-se din nou la Rachel cu suspiciune și cu scârbă. 


Barry a analizat harta întinsă pe capota mașinii și a vorbit în 
telefon: 


VP - 101 


— Uite care-i treaba. Fata ar fi putut să o ia la stânga pe 
Chesterfield sau pe Marmion, dar n-am cum s-o văd de aici. 
Unghiul nu e bun. 

— Care stradă coboară în oraș? 

Omul avea vocea pierită. 

— Marmion. 

— Atunci concentrează-te pe Marmion. Noi suntem la două 
minute, în Land Rover, dar va trebui să ne spui poziția exactă. 
Copoii n-o să ajungă acolo decât în zece minute. Și, între timp, 
cine știe unde va fi fata... 

Barry a dus din nou binoclul la ochi. 

— Stai așa... 

A urmărit prin lentile Strathcona Road din punctul - mărginit 
de copaci stufoși - în care se intersecta cu Marmion. Binoclul nu 
îi oferea o imagine de ansamblu. În zonă erau prea multe case 
cu două etaje și vegetaţia era prea deasă; nu zărea decât ici- 
colo porţiuni de trotuar. A urmărit traseul care mergea spre 
nord, în direcția orașului, și a aruncat o privire iute pe hartă. 

Marmion dădea în... Montrose. Dacă voia să ajungă în oraș, 
acolo trebuia să o ia la stânga. 

Și-a dus din nou binoclul la ochi. A găsit Montrose Road, un 
bulevard larg și ceva mai ușor de observat din locul în care se 
afla. S-a uitat spre vest. Nimic. Oare fata cotise la dreapta, spre 
est? 

— Barry? 

— Da? 

— Am ajuns la Land Rover. Mergem pe Marmion. 

— OK, a răspuns uitându-se în continuare prin binoclu. 

A zărit-o, undeva departe și mică de la acea distanţă, dar 
inconfundabilă. Traversa intersecţia. 

— O văd. E pe Montrose... Barry s-a uitat repede pe hartă. 
Tocmai a traversat Forest și a luat-o spre est. 

— Bine. Noi suntem pe Glencoe. N-o scăpa din ochi, atâta tot. 


13. 


John Afrika a ieșit singur pe ușa din sticlă a secţiei de urgente. 
Din câte se părea, Willie Mouton și avocatul său cel sobru, 


VP - 102 


Regardt Groenewald, intraseră în spital. 

— Veşti bune, kêrels”, a spus el alăturându-se grupului. Alexa 
Barnard e în afara oricărui pericol. Rănile nu sunt atât de grave. 
Insă a pierdut mult sânge și trebuie să mai rămână internată... 
A, Vusi, ce-i cu tine aici? 

— Îmi pare rău, domnule... Știu că sunteți ocupat până peste 
cap, dar m-am gândit să vin să vă cer ajutorul... 

— N-ai de ce să te scuzi. Ce pot face pentru tine? 

— Americanca găsită moartă lângă biserică... cunoașteţi 
cazul... De fapt, au fost două fete, acum știm asta. Vusi Ndabeni 
și-a scos carneţelul din buzunarul jachetei imaculate, și-a 
îndreptat spatele și a spus: Victima este domnișoara Erin Russel. 
lar prietena ei se numește Rachel Anderson. Au ajuns ieri aici 
într-o excursie organizată. Domnișoara Anderson a fost văzută 
azi-dimineaţă pe Signal Hill, în jurul orei șase, și era urmărită de 
atacatori. Domnule, ea este martor ocular și se află în mare 
pericol. Trebuie neapărat s-o găsim. 

— Fir-ar al naibii, a spus John Afrika în engleză, atenuând 
astfel forța înjurăturii. Și zici că era urmărită de atacatori? Ce 
atacatori? 

— Cinci sau șase bărbaţi, unii albi, alţii negri, așa a declarat 
martorul care i-a văzut. 

— Și cine este acest martor? _ 

— O doamnă pe nume... Sybil Gravett. Işi scosese cățelul la 
plimbare pe Signall Hill, și domnișoara Anderson a venit la ea și 
i-a cerut ajutorul. A rugat-o să sune la poliţie, după care a luat-o 
la fugă în direcţia Camps Bay. Câteva minute mai târziu, niște 
bărbaţi au trecut în goană pe lângă doamna Gravett. 

Comisarul s-a uitat la ceas. 

— La dracu’, Vusi, asta a fost cu mai bine de trei ore în 
urmă... 

— Da, știu. De-asta am nevoie de mai mulţi oameni. 

— Bliksem!” Afrika și-a frecat gânditor bărbia. Vusi, nu mai 
am oameni. Va trebui să apelăm la secţiile de poliţie. 

— Am luat deja legătura cu ele. Cei de la Caledon Square 
asigură ordinea la un miting sindical din fața Parlamentului, iar 
Camps Bay nu are decât două vehicule disponibile. 
Comandantul mi-a spus că o mașină de patrulare a fost furată în 


26 În afrikaans, în original, „băieţi, tipi”; prin extensie, „copoi, polițiști” (n.tr.). 
2 În afrikaans, în original, înjurătură sau exclamaţie de surpriză (n.tr.). 


VP - 103 


ajunul Anului Nou și o alta distrusă în... 

— Nee, o bliksem, a înjurat Afrika, nelăsându-l să-și ducă 
propoziţia până la capăt. 

— Am emis un al doilea buletin de avertizare în atenţia 
tuturor secţiilor, domnule, dar m-am gândit că, dacă am obţine 
un elicopter și am pune presiune asupra comandanților... 

Afrika și-a luat telefonul mobil. 

— Bun, să văd ce pot face... Cine naiba putea să o 
urmărească pe fata aia? 

— Nu știu, domnule. Dar știm că a fost la un club aseară. Van 
Hunks... 

— lisuse! a exclamat Afrika formând un număr. Când o să 
radem speluncile astea de pe faţa pământului? 


Rachel Anderson a intrat pe ușa restaurantului Carlucci's 
Quality Food Store și s-a îndreptat direct spre tejgheaua pe care 
un tânăr cu șorț alb scotea mărunţiș dintr-o pungă mică de 
plastic. 

— Pot să folosesc telefonul? a întrebat ea cu o voce lipsită de 
orice inflexiune. 

— Sigur, e acolo, lângă bancomat, a răspuns bărbatul, apoi și- 
a ridicat ochii spre ea. A văzut petele de pe haine, sângele uscat 
de pe faţă și genunchi. Vă simţiţi bine? 

— Nu. Trebuie să telefonez urgent. 

— Nu e telefon cu cartelă. Vreţi mărunţiș? 

Rachel și-a dat jos din spinare rucsacul. 

— Nu, nu e nevoie, am niște fise. 

A mers în direcţia indicată de el. 

În ciuda stării în care se afla, tânărul și-a dat seama că era o 
femeie frumoasă. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Rachel n-a răspuns. Bărbatul a urmărit-o plin de îngrijorare. 


— lisuse Hristoase, a spus Barry la telefon. Tipa tocmai a 
intrat într-un restaurant sau ceva de genul ăsta. 

— Rahat! Unde? 

— Stai puțin. E pe colțul Montrose cu... Upper Orange, aşa 
cred... Da, exact... 

— Ajungem acolo în două minute. Urmărește-o în continuare. 

— N-o s-o scap din ochi. 


VP - 104 


Țărâitul telefonului l-a trezit din somn pe Bill Anderson în casa 
lui din West Lafayette, Indiana. La prima încercare de a 
răspunde, receptorul a căzut pe jos, așa că a fost nevoit să se 
ridice în fund și să se aplece ca să-l ia. 

— Ce e? a întrebat soţia din pat, pe jumătate adormită. 

— Tati? a auzit o voce. 

A dus receptorul la ureche. 

— Rachel? 

— Tati! 

Fiica lui, aflată la treizeci de mii de kilometri distanţă, a 
început să plângă. 

Bill Anderson a simţit imediat un junghi în stomac și s-a trezit 
de-a binelea. 

— Scumpete, ce s-a întâmplat? 

— Erin e moartă, tati. 

— O, Doamne, scumpo, cum așa? 

— Tati, trebuie să mă ajuţi. Vor să mă omoare și pe mine. 


În stânga ei, o fereastră mare dădea spre Montrose Avenue; 
în faţă era tejgheaua. Trei femei metise au schimbat între ele 
priviri mirate auzind-o vorbind. 

— Scumpa mea, ești sigură? a întrebat tatăl, și vocea lui suna 
incredibil de apropiată. 

— Am văzut cum i-au tăiat gâtul noaptea trecută, tati... 

Glasul lui Rachel s-a frânt. 

— Dumnezeule! a exclamat Bill Anderson. Și acum unde ești? 

— Nu mai am timp, tati. Sunt în Cape Town... poliţia... nici 
măcar nu pot să mă duc la poliţie... A auzit un scrâșnet de 
cauciucuri afară. S-a uitat pe geam. Un Land Rover Defender 
nou-nouț se oprise în fața magazinului. l-a recunoscut pe 
pasageri. 

— Au ajuns aici. Tati, te rog, ajută-mă... 

— Despre cine vorbești? Cine a ucis-o pe Erin? a întrebat Bill 
Anderson panicat, însă ea îi zărise pe cei doi bărbaţi sărind din 
mașină și alergând spre intrarea principală în restaurant. A lăsat 
receptorul din mână și a traversat în fugă magazinul, pe lângă 
cele trei metise care o priveau uluite din fața tejghelei, către o 
ușă albă din lemn din spate. A împins-o cu putere. În timp ce 
alerga, l-a auzit pe tânărul vânzător strigând după ea „Hei!”. Se 


VP - 105 


afla pe o alee lungă și îngustă, între clădirea restaurantului și un 
zid înalt și alb cu ferestre sparte în partea de sus. Singura cale 
de ieșire era în capătul aleii, la dreapta - o altă ușă din lemn. A 
sprintat, cuprinsă iarăși de groază. 

Dacă ușa era încuiată... 

Tălpile pantofilor răsunau tare în spaţiul îngust. A tras de ușă, 
dar aceasta a rămas închisă. A auzit în spate ușa restaurantului 
deschizându-se. S-a uitat peste umăr. O zăriseră. S-a concentrat 
asupra ușii. Avea o încuietoare cu yală. A răsucit-o. Din gură i-a 
ieșit un scâncet mic, înspăimântat. A deschis ușa cu o 
smucitură. Bărbaţii se apropiaseră. A ieșit pe ușă și a trântit-o în 
spatele ei cu putere. A văzut strada care se întindea în faţă și și- 
a dat seama că ușa avea lacăt pe dinafară, s-a întors și a 
început să umble la el în grabă, cu degete tremurânde, însă nu 
reușea să-l închidă. l-a auzit pe urmăritori de partea cealaltă a 
ușii. A lovit în lacăt cu palma, și durerea a săgetat-o. Lacătul a 
alunecat, încuind ușa. De partea cealaltă, bărbaţii trăgeau de 
ea. 

— Târfă nenorocită! a strigat unul dintre ei. 

A coborât în goană patru trepte. A ajuns în stradă, dar nu s-a 
oprit din alergare, ci a cotit la stânga și a luat-o în jos pe Upper 
Orange Street, căutând din ochi o cale de scăpare, fiindcă 
bărbaţii erau prea aproape - chiar dacă fuseseră nevoiţi să se 
întoarcă în magazin, erau la fel de aproape ca în noaptea 
trecută, când o prinseseră pe Erin. 


Bill Anderson a coborât în fugă scara spre biroul de la parter, 
cu soţia sa, Jess, pe urmele lui. 

— Au omorât-o pe Erin? a întrebat femeia. 

Vocea îi era încărcată de teamă și de îngrijorare. 

— Dragă, trebuie să ne păstrăm calmul. 

— Sunt calmă, dar trebuie să-mi explici și mie ce se petrece. 
Anderson s-a oprit la intrarea în hol. S-a întors și și-a pus mâinile 
pe umerii soţiei. 

— Nu știu ce se petrece, a spus încet, măsurându-și cu grijă 
vorbele, dar Rachel mi-a spus că Erin a fost ucisă. Și că ea e în 
continuare în Cape Town și că e în mare pericol... 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Dacă vrem s-o ajutăm, trebuie să ne păstrăm cumpătul. 

— Bine, dar ce putem face? 


VP - 106 


Tânărul cu șorț i-a văzut pe cei doi bărbaţi care o urmăreau 
pe fată intrând înapoi în restaurant. A strigat din nou „Hei!” și 
le-a blocat drumul spre ușă, cerându-le să se oprească. 

Bărbatul din faţă - un alb foarte încordat și concentrat - abia 
dacă i-a aruncat o privire în timp ce își ridica ambele braţe și îl 
împingea în piept, făcându-l să se clatine și să se prăbușească, 
proptindu-se cu spinarea în tejgheaua de lângă ușă. In clipa 
următoare, trecuseră de el și ieșiseră în stradă. Tânărul s-a 
ridicat împleticindu-se și i-a văzut șovăind o clipă pe trotuar. 

— Sun la poliţie! a strigat el, frecându-și spatele. 

Bărbaţii nu au răspuns, ci doar au privit în josul străzii, apoi au 
vorbit ceva între ei, au alergat spre Land Rover și au sărit în 
mașină. 

Tânărul s-a întors la tejghea și a întins mâna după telefon, 
formând numărul de urgenţă. Land Roverul a cotit de pe 
Belmont pe Upper Orange, scrâșnind din roţi și forțând un 
Volkswagen Golf verde și vechi să frâneze brusc. Tânărul și-a 
dat seama că ar fi trebuit să ia numărul mașinii. A trântit 
receptorul și s-a repezit afară, făcând câţiva pași în fugă. 
Numărul de înmatriculare începea cu CA, urmau 416 și alte 
patru cifre pe care însă nu le-a mai văzut fiindcă mașina se 
îndepărtase. S-a întors repede înapoi în magazin. 


Pe creasta Devil's Peak, telefonul lui Barry a început să sune. 
A răspuns. 

— Da? 

— Unde e fata, Barry? 

— A luat-o în jos, pe Upper Orange Street. Ce s-a întâmplat? 

— Unde naiba e în clipa asta? 

— Nu știu. Credeam că o vedeti voi. 

— Ce dracu' faci acolo? Nu te uiţi prin binoclu? 

— Ba da, sigur că mă uit, dar n-am cum să văd de aici toată 
nenorocita aia de stradă... 

— lisuse! Și zici că a luat-o în jos pe Upper Orange? 

— Da. Am văzut-o alergând cam... șaizeci de metri, dar pe 
urmă a dispărut după niște copaci... 

— Fir-ar a dracului de treabă! Bine, încearcă s-o găsești. Și 
nu-ţi lua ochii de la stradă. 


VP - 107 


Bill Anderson stătea cu coatele rezemate pe biroul său vechi 
și cu receptorul la ureche. Își suna avocatul. Soţia lui, Jess, se 
postase în spatele său și plângea încetișor, cu brațele înfășurate 
în jurul trupului. 

— Ce face? Nu răspunde? a întrebat ea. 

— E două noaptea. La ora asta, până și avocaţii dorm. 

La capătul celălalt al firului s-a auzit o voce familiară și 
somnoroasă. 

— Connelly. 

— Mike, sunt Bill. Îmi cer scuze că te sun la ora asta, dare 
vorba despre Rachel. Și despre Erin. 

— Atunci n-ai de ce să-ţi ceri scuze. 


Patru polițiști SAPS în uniformă preluau plângerile la secţia 
Caledon Square - un căpitan, un sergent și doi agenţi. Unul 
dintre agenţi a răspuns la telefonul dat de tânărul de la 
Carlucci's Quality Food Store. Nu era la curent cu buletinul de 
avertizare emis de Vusi Ndabeni și nici cu incidentul de pe Lion's 
Head. 

A notat datele referitoare la cele petrecute în restaurant, apoi 
s-a dus la sergentul aflat în dispecerat, care a contactat prin 
radio mașinile de patrulare ale secţiei. Sergentul știa că toate 
vehiculele disponibile se aflau la Parlament, unde se desfășura 
un miting al sindicatelor. A descris rapid incidentul și a cerut ca 
una dintre mașini să meargă să facă cercetări la faţa locului. S- 
au oferit mai mulți voluntari. Marșul de protest al sindicatelor nu 
adunase prea multă lume, așa că acolo domneau liniștea și 
plictiseala. Sergentul a ales mașina situată în acel moment cel 
mai aproape de Upper Orange Street. Agentul s-a întors la birou 
ca să preia alte plângeri. 

Dar mai întâi s-a asigurat că toate documentele referitoare la 
convorbirea telefonică avută cu tânărul de la restaurant erau în 
perfectă ordine. 


14. 


S-au așezat afară, la o cafenea de pe colţul dintre 
Shortmarket și Bree Street, cinci polițiști în jurul unei mese de 


VP - 108 


patru persoane. Cloete stătea retras, ceva mai departe de 
adăpostul oferit de umbrela mare și roșie, vorbind încet la 
telefonul mobil, încercând să-l liniștească pe un ziarist mult prea 
insistent. Ceilalţi își rezemaseră coatele pe masă și își 
apropiaseră capetele. 

Pe fruntea lui John Afrika era săpată o cută adâncă, semn că 
responsabilitatea apăsa greu pe umerii lui. 

— Benny, cum ai de gând să procedezi? a întrebat el. 

Griessel se așteptase la asta. Așa se întâmpla întotdeauna: 
șefii erau dispuși să facă orice, în afară de a-și asuma luarea 
unor decizii. 

— Comisare, e important să folosim oamenii cât mai eficient 
cu putinţă. 

Cuvintele îi sunau și lui ciudat; oare de ce avea mereu 
tendinţa să vorbească pompos atunci când se adresa unui 
superior? 

Afrika a încuviinţat din cap cu solemnitate. 

— Principala noastră problemă este că încă nu știm unde 
anume a fost ucis Barnard, a continuat Benny. Avem nevoie de 
datele colectate de criminaliști de la scena crimei. Există răni de 
ieșire din corp, ceea ce înseamnă că la faţa locului ar trebui să 
găsim sânge și cartușe... Și pe urmă trebuie să îl plasăm pe 
Greyling la locul faptei. 

— Geyser, l-a corectat Fransman Dekker, în continuare 
morocăânos. 

„Ar fi trebuit să-mi amintesc numele”, s-a dojenit Griessel 
singur. „Ce Dumnezeu se întâmplă? Geyser”, a repetat în gând 
pentru a-și întipări numele în memorie. 

— O să-i aduc pe cei doi, pe Geyser și pe nevastă-sa, la 
secție. O să-i interogăm separat. Între timp, Fransman ar putea 
să se ducă la sediul companiei de înregistrări AfriSound... l-a 
aruncat o privire scurtă lui Dekker, pentru a vedea dacă reţinuse 
bine numele firmei, însă acesta nu a reacţionat. Trebuie să 
aflăm cum și-a petrecut Barnard ultimele ore. Unde a fost 
noaptea trecută și cu cine. Până la ce oră și de ce. Trebuie să 
construim cazul pornind de la toate datele pe care le putem 
strânge. 

— Amin, a spus Afrika. Sunt de acord. Ne trebuie un caz 
foarte solid. 

— Avem nevoie și de o declaraţie în scris de la Willie Mouton. 


VP - 109 


Fransman? 

— Mă ocup eu. 

— L-a văzut cineva ieri pe Geyser sau a vorbit cu el la telefon? 
Și cine a văzut-o pe nevastă-sa intrând în biroul lui Barnard? 

— Dumnezeu din ceruri, a răspuns Cloete scârbit, încheind 
convorbirea. 

Telefonul i-a sunat din nou. A oftat și a răspuns, răsucindu-se 
cu spatele la ceilalţi. 

— În ceea ce privește cazul anchetat de Vusi, ei bine, 
comisare, el are în mod cert mare nevoie de ajutor, de cineva 
care să coordoneze secţiile de poliţie, de cineva cu autoritate și 
care poate aduce și oameni din suburbiile sudice, Milnerton sau 
Table View... 

— Table View? a spus Dekker. Tâmpiţii ăia nu sunt în stare 
nici să-și găsească fundurile uitându-se într-o oglinjoară. 

— Elicopterul o să ne fie pus la dispoziţie cam într-o oră. 
Benny, tu te vei ocupa de coordonare. Cine altcineva? a spus 
John Afrika, ușor stânjenit. 

Griessel a vorbit pe un ton calm și serios: 

— Fata aia nu e decât un copil. Și indivizii o urmăresc de 
câteva ore bune... 

Afrika și-a ferit ochii. Nu-i convenea să vadă intensitatea 
privirii lui Griessel. Știa că avea legătură cu povestea aceea din 
urmă cu șase luni, când fiica lui Benny fusese răpită. 

— Da, așa e, a spus. 

— Trebuie să luăm la puricat zona. Cu mașini, cu patrule. 
Vusi, fotografia aceea făcută de american - cea cu fata 
dispărută... Avem nevoie de cât mai multe copii. Să le distribuim 
tuturor polițiștilor din peninsulă... la poliţia metropolitană... a 
adăugat Griessel, întrebându-se ce se alesese de cercetarea 
făcută în perimetrul bisericii de către Jeremy Oerson și oamenii 
lui. 

— Poliţia metropolitană? a întrebat Dekker. La ce dracu’ să te 
aștepți din partea unor polițiști de la circulaţie? 

John Afrika i-a aruncat o căutătură tăioasă. Dekker și-a mutat 
privirea înspre stradă. 

— Nu contează, a răspuns Griessel. Cu cât sunt mai mulţi 
ochi, cu atât mai bine. Chestore, eu mă gândeam să-l aducem 
pe Mat Joubert ca să coordoneze căutările. Știu că n-are prea 
multe de făcut la poliţia regională... 


VP - 110 


— Nu, l-a oprit Afrika ridicându-și sprâncenele. Cum? N-ai aflat 
ce s-a întâmplat cu Joubert? 

— Nu. Despre ce e vorba? Mobilul lui Griessel a sunat. S-a 
uitat și a văzut că nu apărea numele apelantului, ci doar un 
număr de telefon. Scuzaţi-mă, a spus. Alo? Aici Benny Griessel. 

— Willie Mouton, s-a recomandat bărbatul plin de importanţă. 

— A, domnul Mouton, a repetat Griessel, ca să audă și ceilalți. 

— Eu i-am dat numărul tău, a spus John Afrika în șoaptă. 

— L-am sunat pe Josh Geyser și l-am rugat să treacă pe la 
mine, că am ceva important de discutat cu el, a continuat 
Mouton. Ajunge aici în zece minute, asta dacă veţi dori să-l 
arestați. 

— Domnule Mouton, am fi preferat să îl ridicăm noi, a spus 
Griessel, încercând să-și ascundă frustrarea. 

— Dar v-aţi plâns de mine că nu am fost suficient de 
cooperant, a punctat Mouton ofensat. 

Griessel a scos un oftat. 

— Bun, unde anume e biroul dumneavoastră? 

— Pe Buiten Street la numărul 16. Traversaţi holul de la parter 
- intrarea la noi se face prin grădina din spate. O să vedeţi pe 
perete un panou mare cu numele firmei. Întrebaţi de mine la 
recepţia de la parter. 

— Pornim imediat, a răspuns Griessel închizând telefonul. 
Mouton i-a cerut lui Geyser să vină la el la birou. O să ajungă 
acolo în zece minute, i-a pus el la curent pe ceilalți. 

— lisuse, ce dobitoc! a exclamat Dekker. 

— Fransman, o să discut eu cu Geyser, și tu te ocupi de 
nevastă-sa... 

— De Melinda? a intervenit Cloete, nevenindu-i să creadă. De 
frumoasa Melinda? 

— O să iau adresa de la Mouton și te sun ca să ţi-o dau. 
Comisare, nimic din ce-am stabilit până acum nu îi e de vreun 
ajutor lui Vusi. Chiar n-aveţi pe nimeni? 

— Păi, se pare că în cazul Barnard ne aflăm pe drumul cel 
bun. Dacă dovezile împotriva lui Geyser vor fi suficient de solide, 
arestează-l, și după aceea dă-i o mână de ajutor lui Vusi. O să 
ne ocupăm mâine de restul detaliilor. 

Afrika a văzut pe faţa lui Benny că nu aceasta era soluţia pe 
care o aștepta. 

— OK. Putem să o detașăm pe Mbali Kaleni temporar, până ce 


VP - 111 


preiei tu cazul, Benny. 

— Mbali Kaleni? a întrebat Dekker surprins. 

— Rahat! a izbucnit Vusi Ndabeni, adăugând imediat: Scuze... 

— Nee, o fok, a plusat Dekker. 

—E o fată deşteaptă. Și foarte muncitoare, a ripostat 
comisarul, pentru prima oară pe un ton defensiv. 

— E Zulu, a spus Vusi. 

— E o pacoste. Și acum lucrează în Bellville, iar comandantul 
ei n-o să fie de acord cu detașarea, a zis Dekker. 

— Ba da, a replicat John Afrika, din nou stăpân pe sine. 
Oricum, e tot ce vă pot oferi, și face și ea parte din grupul de 
polițiști al căror mentor este Benny. Poate să asigure 
coordonarea echipelor stabilindu-și baza la secţia Caledon 
Square - vorbesc eu cu ei să facă toate aranjamentele necesare. 

Pe chipul lui Vusi și al lui Fransman Dekker nu se citea 
ușurarea. 

— In plus, a adăugat Afrika pe un ton ferm, e ceva temporar, 
până preia Benny cazul. După care adăugă cu reproș, ca un 
gând întârziat: lar voi toţi ar trebui să ne sprijiniți să aducem cât 
mai multe femei în rândurile poliţiei. 


Tânărul negru atletic a alergat printre copacii din De Waal 
Park, din capătul lacului Molteno spre Land Roverul care aștepta 
pe Upper Orange Street. 

— Nimic, a spus urcând în mașină. 

— La naiba! a exclamat șoferul alb, la fel de tânăr. A băgat în 
viteză înainte ca negrul să apuce să închidă portiera. Trebuie s-o 
ștergem de aici. Cred că băiatul ăla a sunat la poliţie. Și poate a 
văzut și numărul de înmatriculare. 

— Atunci va trebui să-i chemăm pe polițiștii noștri. 

Bărbatul alb a scos telefonul mobil din buzunarul de la piept și 
i l-a dat negrului. 

— Sună-i. Și explică-le exact unde a dispărut fata. Și cheamă-l 
și pe Barry încoace. Nu ne mai e de niciun folos sus, acolo, pe 
muntele ăla nenorocit. Spune-i să se ducă la restaurant. 


Griessel și Dekker se îndreptau împreună spre Loop Street. 
— Ce ai împotriva inspectorului Kaleni? s-a interesat Griessel. 


28 În afrikaans, în original, înjurătură care înseamnă, în traducere aproximativă: „Ce 
mama dracului?” (n.tr.). 


VP - 112 


— E o grăsană, a răspuns Dekker, ca și cum asta ar fi explicat 
totul. 

Griessel și-a amintit-o de la întâlnirea de joia trecută: scundă, 
foarte grasă, cu o față respingătoare, impasibilă ca un sfinx, 
îmbrăcată într-un costum negru cu pantaloni mult prea strâmţi. 

— Am lucrat împreună în Bellville și îi scotea pe toţi din minți. 
E o feministă al dracului de convinsă că le știe ea pe toate și îl 
perie pe comandant de nu-ţi vine a crede... Dekker s-a oprit din 
mers. Eu o iau pe-aici, a spus arătând în josul străzii. 

— Vino la AfriSound când termini. 

Dekker nu terminase însă ce avea de spus. 

— Mai are și obiceiul ăsta moerse” enervant de-a se ivi de 
unde nici nu te aștepți, ca o piază-rea. Se strecoară așa, pe 
tăcute, ca într-un vis dintr-ăla, erotic, pe piciorușele alea ale ei, 
și pe urmă o vezi dintr-odată că apare, mirosind mereu a KFC, 
deși n-am văzut-o în viaţa mea mâncând porcării dintr-alea. 

— Nevastă-ta știe? 

— Ce? 

— Că-ţi ard călcâiele după Kaleni? 

Dekker a mormăit iritat ceva neinteligibil. Pe urmă și-a dat 
capul pe spate și a scos un hohot de râs care s-a auzit până 
peste drum. 


În timp ce se îndrepta spre mașină, Griessel se gândea la 
polițiștii grași pe care îi cunoscuse la viața lui. La inspectorul 
Tony O'Grady, decedat între timp. Un englez obez, un ticălos 
arogant care mesteca tot timpul nuga cu gura deschisă. Și nu 
făcea baie atât de des pe cât ar fi trebuit. La băutură se lua însă 
la întrecere cu cei mai buni, și din cauza asta fusese popular 
printre colegi. Nu, nu despre kilograme era vorba, ci despre 
faptul că Mbali Kaleni era femeie, iar detectivii nu erau încă 
pregătiţi pentru asta. 

Unde erau zilele lui O'Grady Nuga? 

Pe vremea aceea, Griessel nu bea, era pasionat de slujba lui 
și nu se temea de nimeni și de nimic. Plin de energie, era 
capabil să-i facă pe toţi detectivii să se tăvălească de râs la 
birou în fiecare luni dimineaţa. S-a gândit dintr-odată la divizia 
de crime și furturi, la asceticul colonel Willie Theal, mort de 
cancer în urmă cu trei luni, la căpitanul Gerbrand Vos, ulterior 


29 în afrikaans, în original, „foarte, extrem de” (n.tr.). 
VP - 113 


ajuns inspector-șef, cu ochii lui albaștri strălucitori, împușcat 
mortal în fața casei sale de mafia din Cape Flats. Și la Mat 
Joubert... Ceea ce i-a amintit lui Griessel de spusele comisarului. 
A scos telefonul din buzunar și a sunat. 

— Mat Joubert, a răspuns o voce familiară. 

— l-am propus comisarului să te coopteze ca să ne ajuţi cu o 
treabă și știi ce mi-a răspuns: „Cum? N-ai aflat ce s-a întâmplat 
cu Joubert?” 

— Benny... a murmurat Joubert pe un ton de scuză. 

— Deci ce s-a întâmplat? 

— Ascultă, unde ești acum? 

— Pe Loop Street, mă duc să arestez un cântăreţ de gospel 
sub acuzaţia de crimă. 

— O să vin în oraș. După ce termini cu treburile, îţi fac cinste 
cu o cafea. 

— Bine, bine, dar ce ai de zis? 

— Benny... O să-ţi spun când ne întâlnim. Nu vreau să discut 
despre asta la telefon. 

— lisuse, Mat! 

— Vreau să-ţi povestesc faţă în faţă, da? Sună-mă când 
termini. 

Griessel s-a urcat în mașină și-a trântit portiera cu toată 
puterea. A pornit motorul. 

Nimic nu mai era la fel. 

Toţi plecau. Mai devreme sau mai târziu. 

Fiica lui plecase la Londra. El o condusese la aeroport și 
stătuse alături de Anna, urmărind-o pe Carla cum trecea de ușile 
păzite spre poarta de îmbarcare. Târând valiza cu rotile cu o 
mână și ținându-și biletul și pașaportul în cealaltă, grăbindu-se 
spre Marea Aventură, lăsându-l în urmă pe el, pe ei. Emoţiile 
fuseseră cât pe-aci să-l copleșească în timp ce stătea lângă 
soția de care se înstrăinase. Îi venise să o ia pe Anna de mână și 
să-i spună: „Nu vă mai am decât pe tine și pe Fritz, Carla a 
plecat, a intrat în lumea adulţilor”. Însă nu îndrăznise. 

Fiica lui se uitase în urmă fix înainte de a dispărea după colț. 
Era departe, dar tot îi văzuse fața îmbujorată de bucurie și de 
speranţă, de febra așteptării. 

El rămânea întotdeauna în urmă. 

Avea să fie la fel și în acea seară? Dacă Anna avea să-l anunţe 
că dorea să pună capăt relaţiei lor? Era oare în stare să suporte? 


VP - 114 


Dar dacă avea să-i spună: „OK, Benny, te-ai lăsat de băutură, 
acum poţi să te întorci acasă”? Ce mama naibii avea să facă 
atunci? În ultimele săptămâni, își pusese insistent această 
întrebare. Poate că gândurile care nu îi dădeau pace erau un soi 
de modalitate de a se proteja împotriva unei eventuale 
respingeri din partea Annei, dar în același timp nu era deloc 
sigur că împăcarea cu ea avea sorți de izbândă. _ 

Avea sentimente amestecate cu privire la asta, și o știa. Incă 
o mai iubea pe Anna. Dar bănuia că reușise să se lase de băut 
tocmai datorită singurătăţii, pentru că nu mai aducea acasă, în 
fiecare seară, violența și moartea cu care avusese de-a face la 
serviciu, fiindcă nu mai intra acum pe ușă înfricoșat la gândul că 
și ei ar putea fi găsiţi într-o bună zi la fel, niște cadavre cu 
mâinile încleștate în nemișcarea teribilă a morţii. 

Dar lucrurile nu fuseseră întotdeauna așa. 

El și Anna fuseseră fericiți împreună. Cu mult timp în urmă. 
Înainte ca el să se apuce de băut. Aveau lumea lor, mica lor 
familie, la început numai ei doi, apoi veniseră Carla și Fritz, iar el 
se jucase pe covor cu copiii și noaptea se cuibărise în pat lângă 
soție, discutând, râzând și făcând dragoste cu o uimitoare 
ușurință lipsită de griji, fiindcă viitorul era pentru ei o utopie 
previzibilă, cu toate că erau săraci, cu toate că datorau bani 
pentru fiecare piesă de mobilier, pentru mașina pe care o aveau 
și pentru casa în care stăteau. Și pe urmă el fusese promovat și 
trimis la divizia de crime și furturi, și viitorul îi alunecase printre 
degete, încetul cu încetul, zi după zi, atât de discret, încât nu își 
dăduse seama, atât de subtil încât, treisprezece ani mai târziu, 
atunci când se trezise din beţie, văzuse că se alesese praful de 
tot și de toate. 

Și niciodată n-aveai cum să recapeţi trecutul. Asta era 
nenorocirea. N-aveai cum să dai timpul înapoi, viața, oamenii, 
circumstanţele în care trăiseși erau de domeniul trecutului, 
terminate, la fel de moarte ca O'Grady, Theal și Vos. Așa că n- 
aveai altceva de făcut decât să o iei de la capăt, dar de data 
asta fără naivitatea, inocenţa și optimismul de la început și fără 
ca mintea să-ți mai fie înceţoșată de aburii iubirii. Fiindcă nu mai 
erai același, nu aveai cum să scapi de cel care deveniseși între 
timp, de experienţa de viaţă acumulată, de propriul realism și 
de propriile deziluzii. 

Nu știa dacă era capabil să o facă. Nu știa dacă mai avea 


VP - 115 


energia necesară ca să se întoarcă în locul acela în care fiecare 
zi era o zi a judecății de apoi. Cu Anna pândindu-l cu ochi de 
vultur seară de seară, atunci când ajungea acasă, ca să vadă pe 
unde umblase sau dacă mirosea a băutură. Și cu el intrând pe 
ușă știind toate astea și străduindu-se din răsputeri să 
demonstreze că era treaz, făcându-i astfel jocul și observându-i 
disperarea până când se asigura că nu băuse, pentru ca abia 
apoi să se relaxeze. Era mult prea mult pentru el, o povară pe 
care nu era pregătit să o poarte. 

Mai era și faptul că în ultimele două, trei luni lui începuse să îi 
placă viața pe care o ducea în acel apartament spartan, vizitele 
pe care copiii i le făceau înainte ca fiica lui Carla să plece în 
străinătate, atunci când ea și Fritz se așezau și stăteau de vorbă 
cu el în camera de zi sau într-un restaurant ca niște adulţi, ca 
niște... prieteni neîncătușaţi de regulile și normele unei familii 
convenţionale. Începuseră să-i placă liniștea care îl întâmpina 
acasă atunci când intra și faptul că nu îl aștepta nimeni ca să îl 
cerceteze cu privirea și să-l judece. Deschidea ușa de la frigider 
și bea, sorbind lung și adânc, din sticla de doi litri cu suc de 
portocale. Pe urmă se întindea pe canapea și moţăia cu pantofii 
în picioare până pe la șapte sau opt seara, când se scula și se 
ducea la Engen sau la Annandale și își cumpăra un sandviș 
Woollies Food și o sticluţă de suc de ghimbir. Sau preferatul său, 
un burger Dagwood de la Steers, după care se întorcea acasă și 
îi scria, tastând cu un deget, un e-mail Carlei, printre înghiţituri 
și sorbituri. Pe urmă cânta la chitara bas și visa visuri imposibile. 
Sau se ducea să-i ducă farfuria goală doamnei Charmaine 
Watson-Smith, bătrânica de șaptezeci și ceva de ani de la 
apartamentul numărul 106. „O, Benny, dar n-ai de ce să-mi 
mulțumești. Am făcut și eu o faptă bună pe ziua de azi. Doar 
ești polițistul meu preferat”. In ciuda vârstei, ochii ei erau plini 
de viață, iar mâncarea - absolut delicioasă de fiecare dată. 

Charmaine Watson-Smith, cea care i-o trimisese pe Bella. lar 
el profitase de Bella, fir-ar să fie, și acum era un soţ adulter, dar 
fusese atât de incredibil, de uimitor de bine. Totul se plătește în 
viaţă. 

Poate că Anna aflase despre povestea cu Bella. Poate că în 
seara asta avea să-i reproșeze că s-o fi lăsat el de băutură, dar 
că era un nenorocit necredincios, cu care nu mai voia să aibă 
de-a face. lar el voia ca Anna să-l dorească. Avea nevoie de 


VP - 116 


acceptul ei, de dragostea ei, de îmbrăţișările ei și de siguranţa 
căminului lor. Insă nu știa dacă în momentul de față acesta era 
lucrul cel mai bun pentru el. 

Doamne, de ce trebuia să fie viaţa atât de complicată? 

Ajunsese pe Buiten Street și nu găsea niciun loc de parcare, 
iar prezentul, realitatea, așa cum era ea, l-au izbit cu toată 
puterea drept în faţă, ca și cum cineva aprinsese brusc lumina. 
Și a clipit des, ferindu-și ochii. 


VP - 117 


10:10-11:02 


15. 


— Nu, a spus Mbali Kaleni cu fermitate. 

Inspectorul-șef Cliffie Mketsu, comandantul secţiei de poliţie 
din Bellville, a tăcut. Știa că trebuia să aștepte ca femeia 
detectiv, hotărâtă, principială și încăpăţânată, să își descarce 
tunurile pe el. 

— Cum rămâne cu celelalte femei date dispărute? a întrebat 
ea nemulțumită. Cum rămâne cu somaleza în legătură cu care 
nimeni nu vrea să mă ajute? De ce nu apelăm la toată poliţia să 
lucreze la cazul ăsta? 

— Care somaleză, Mbali? 

— Femeia al cărei cadavru zace la morga din Salt River de 
două săptămâni, dar legiștii susțin că nu e mare grabă, că ar fi 
putut să moară din cauze naturale. Cauze naturale? Fiindcă 
avea o rană care s-a infectat, fiindcă a murit într-o cocioabă 
amărâtă din carton și scânduri, de asta? Nimeni nu e dispus să- 
mi dea o mână de ajutor, nici cei de la Interne, nici cei de la 
Persoane Dispărute, nici macar de la secţiile de poliţie, deși le- 
am trimis tuturor fotografia, rugându-i s-o afișeze la avizier. Și, 
când mă duc să-i întreb, ridică toţi din umeri - nici nu s-au 
obosit să citească buletinul de avertizare. Însă, imediat cum 
dispare un cetăţean american, ne dăm de ceasul morții. Kaleni 
și-a încrucișat braţele la piept. Nu, nu vreau să mă ocup de asta. 

— Ai dreptate, a răspuns Cliffie Mketsu cu răbdare. _ 

Avea el o teorie, cum că Mbali Kaleni era fiica tatălui ei. Intr-o 
țară în care taţii erau în majoritate absenţi, ea fusese crescută 
de doi părinţi puternici - mama ei era soră medicală, iar tatăl - 
directorul unei școli din provincia Kwazulu, un lider al 
comunităţii care se preocupase să-i ofere singurului său copil 
șansa de a-și dezvolta o perspectivă proprie asupra vieţii, 
încurajând-o să judece singură și să-și exprime părerile deschis 
și cu tărie. Așa că șeful trebuia să o lase să spună ce gândea. 

— Da, Mbali, ai dreptate. Însă comisarul te-a cerut în mod 


VP - 118 


expres pe tine, a adăugat el. 

Femeia a pufnit supărată. 

— E o problemă de interes naţional. 

— De interes naţional? 

— Turismul, Mbali. Elementul cel mai dinamic al economiei 
noastre. Gândește-te și tu: schimburi comerciale, posibilitatea 
ca atâţia și atâţia oameni să-și găsească de lucru. Este industria 
noastră cea mai înfloritoare și șansa noastră de a prospera. Și-a 
dat seama că femeia începuse să se înmoaie, căci nu își mai 
ținea braţele încrucișate la piept. Mbali, au nevoie ca tu să te 
ocupi de acest caz. 

— Dar cum rămâne cu celelalte femei? 

— Trăim într-o lume imperfectă, a comentat comandantul cu 
blândețe. 

— Da, dar nu așa ar trebui să fie, a spus femeia și s-a ridicat. 


Era trei și zece minute noaptea, și Bill Anderson stătea pe 
vechea canapea din piele de două persoane din biroul său, cu 
mâna dreaptă petrecută pe după umărul soţiei, care plângea, și 
cu o ceașcă de cafea în stânga. In ciuda atitudinii sale calme, își 
auzea inima bătând în liniștea de pe North Salisbury Street. 
Gândurile îi rătăceau de la fiica sa la părinţii prietenei ei, Erin 
Russel. Cine avea să le dea vestea îngrozitoare? Să-i sune el? 
Sau să aștepte o confirmare oficială din partea autorităţilor? Și 
ce putea el să facă? Fiindcă voia să facă neapărat ceva, trebuia 
să își ajute fiica, să o protejeze, dar de unde să pornească, atâta 
timp cât nu știa nici măcar unde se afla ea în acea clipă? 

— N-ar fi trebuit să plece în excursia aia, a spus soţia. Le-am 
spus de-atâtea ori. De ce nu m-au ascultat? De ce nu s-au dus în 
Europa? 

Anderson nu știa ce să răspundă. A strâns-o mai tare la piept. 

Telefonul a sunat, un sunet ascuţit care a spart liniștea 
adâncă a nopţii. Anderson a vărsat câţiva stropi de cafea în 
graba de a ridica receptorul. 

— Bill, sunt Mike. Imi pare rău, dar a durat ceva timp până să 
dau de congresman, e în Monticello cu familia. Tocmai am vorbit 
cu el la telefon și mi-a promis că se ocupă numaidecât de 
problemă. In primul rând, m-a rugat să-ţi transmit că e cu 
sufletul alături de tine și de familie. 

— Da, mersi, Mike, te rog să-i transmiţi mulțumirile noastre. 


VP - 119 


— Așa o să fac. l-am dat numărul tău, și o să-ţi telefoneze 
imediat ce obţine mai multe informații. O să-i sune pe 
ambasadorul nostru de la Pretoria și pe consulul general din 
Cape Town, ca să obţină confirmarea și orice alte date sunt 
disponibile în acest moment. Cunoaște pe cineva din stafful lui 
Condi Rice, și o să ceară și Departamentului de Stat să îi 
acorde tot sprijinul. Bill, știu că tu votezi cu democraţii, dar 
congresmanul a fost militar, a renunţat la firma lui de avocatură 
pentru a servi în Primul Război din Golf. O să se ocupe, sunt 
sigur. Nu-ţi face griji, o s-o aducem pe Rachel înapoi acasă. 

— Mike, nu știu cum să-ţi mulțumesc. 

— Nu e nevoie. 

— Părinții lui Erin... 

— Da, și eu m-am gândit la asta, dar trebuie să avem 
confirmarea oficială înainte de a-i anunţa. 

— Așa ar fi cel mai bine. M-am gândit să îl rog pe șeriful 
Dombkowski să vină cu mine. Nu cred că sunt în stare s-o fac 
singur. 

— Imediat ce o să avem mai multe informaţii, o să-l sun pe 
șerif. Și o să mergem toţi trei să-i anunţăm pe părinţii lui Erin. 


Agentul a ieșit din restaurantul Carlucci's, s-a îndreptat spre 
mașina de patrulare, a deschis portiera și a luat staţia. A luat 
legătura cu biroul care înregistra plângerile cetăţenilor la secţia 
de poliție Caledon Square și a vorbit cu sergentul care îi dăduse 
însărcinarea. l-a raportat că luase o declaraţie cum că o tânără 
era urmărită de un bărbat alb și de un altul negru, dar că în acel 
moment niciunul dintre ei nu se mai afla în raza lui vizuală. 

— Vedeţi dacă nu găsiţi înregistrat în computer un Land Rover 
Discovery cu număr de înmatriculare CA 416, mai departe n-a 
putut să mai vadă, și nici de astea nu este sută la sută sigur. 
Rămân aici să mai arunc o privire, a adăugat. 

A doua mașină de patrulare tocmai cobora pe Upper Orange 
Street. Și-a amintit de cele două patrule pedestre, în uniforma 
poliţiei metropolitane, pe care le zărise în drum spre restaurant. 
De ce nu îl ajutaseră la marșul sindicatelor, în loc să umble 
haihui, în căutare de contravenienţi de circulaţie? Sau de 
cumpărători de permise de conducere contrafăcute? 


30 Condoleezza Rice, secretar de stat în timpul celui de-al doilea mandat (2005-2009) 
al președintelui american George W. Bush (n.tr.). 


VP - 120 


Partenerul său a ieșit și el din magazin și i-a spus în vreme ce 
se apropia: 
— Dacă mă întrebi pe mine, eu zic că e vorba despre droguri. 


Vusi Ndabeni s-a întâlnit cu fotograful poliţiei la hostelul Cat & 
Moose și a cerut să-l vadă din nou pe Oliver Sands, cu tot cu 
aparatul de fotografiat. 

Sands a intrat în holul pensiunii, marcat în continuare de cele 
întâmplate. 

— Aș vrea să folosesc fotografia aceea, cu Erin și Rachel, a 
spus Vusi. 

— Sigur. 

— Putem împrumuta aparatul de fotografiat câteva ore? 

— Nu-mi trebuie decât cardul de memorie, a intervenit 
fotograful poliţiei. 

— OK. Am nevoie de... cincizeci de printuri. Urgent! Domnule 
Sands, vă rog, arătaţi-i omului nostru în care fotografie apare 
Rachel Anderson. 

— O să-mi daţi cardul înapoi? a întrebat Sands. 

— N-am cum să fac printurile astăzi, a spus fotograful. 

Vusi s-a holbat la bărbatul cu păr lung și atitudine 
neprietenoasă. 

„Trebuie să fii mai dur”, așa îl sfătuise Benny. 

Numai că el nu era așa. Și nici nu era convins că putea fi. Era 
nevoit să recurgă la un alt plan. 

Și-a înăbușit oftatul. 

— Mâine e bine? 

— Da, e mai bine, a încuviinţat fotograful. 

Vusi și-a scos telefonul din buzunar. 

— Scuză-mă o clipă, a spus formând un număr și ducând 
telefonul la ureche. 

— La semnalul următor - a auzit o voce feminină monotonă -, 
va fi ora zece, șapte minute și patruzeci de secunde. 

— Cu chestorul Afrika, vă rog, a spus Vusi. Apoi, în șoaptă, 
către fotograf: Vreau să mă asigur că domnul comisar n-o să se 
înfurie mâine, când o s-o găsim pe fată moartă. 

— La semnalul următor va fi... 

— Care fată? a întrebat fotograful. 

Oliver Sands își plimba privirea, uimit, de la unul la altul. 

— ... Ora zece, șapte minute și cincizeci de secunde. 


VP - 121 


— Fata din fotografie. E pe undeva, prin Camps Bay, și e 
urmărită de niște bărbaţi care vor s-o omoare. Dacă abia mâine 
avem fotografiile... 

— La semnalul următor... 

— Stai puţin... 

— Da, aștept să se elibereze comisarul, a spus Vusi în telefon, 
în timp ce vocea feminină continuă: 

— ... Va fi ora zece și opt minute. 

— N-am știut cum stă treaba, a spus fotograful. 

Vusi a ridicat întrebător din sprâncene. 

Fotograful s-a uitat la propriul ceas. 

— La ora douăsprezece, mai devreme n-am cum. 

Vusi a închis telefonul. 

— OK. Du printurile la secţia Caledon Square și dă-i-le lui 
Mbali Kaleni. 

In secunda următoare, telefonul a început să sune. 

— Inspectorul Vusi Ndabeni, s-a recomandat el. 

— Sawubona:!, Vusi, l-a salutat Mbali Kaleni în limba zulu. 

— Molo”, Mbali, a răspuns Vusi în xhosa. 

— Unjanit5 l-a întrebat, tot în zulu. 

— NtwengephF*, a răspuns Vusi în xhosa pentru a-și impune 
punctul de vedere, după care a trecut pe engleză. Unde ești 
acum? 

— Pe N1, vin dinspre Bellville. Tu unde ești? 

— Pe Long Street. Tu trebuie însă să ajungi la secţia din 
Caledon Square. 

— Nu, frate, trebuie să mă întâlnesc mai întâi cu tine. Nu pot 
să preiau cazul dacă nu știu despre ce este vorba. 

— Cum? 

— Comisarul mi-a spus să preiau cazul. 

Vusi și-a închis încet ochii. 

— Pot să te sun eu înapoi? 

— Aștept. 


Griessel a ajuns în dreptul intrării de la numărul 16 de pe 
Buiten Street. Clădirea era construită în jurul unei grădini 


31 În limba zulu, în original, „Bună!” (n.tr.). 

32 în limba xhosa, în original, „Bună!” (nitr.). 

33 în limba zulu, în original, „Ce mai faci?” (nitr.). 
34 În limba xhosa, în original, „Așa și așa” (n.tr.). 


VP - 122 


interioare cu poteci pavate printre straturile de flori, un heleșteu 
și un mic bazin pentru păsări. Pe peretele dinspre aripa sudică 
trona panoul uriaș al firmei AfriSound, cu un scris cu litere 
prelungi care voiau probabil să pară africane. Logoul înfățișa o 
pasăre semeaţă, cu pieptul negru, gâtul și fruntea galbene, 
cântând cu ciocul deschis pe fundalul unui soare portocaliu. 
Griessel n-a recunoscut specia. A traversat holul, îndreptându-se 
spre ușile duble din sticlă. Telefonul mobil a sunat. S-a uitat la 
ecran. Deja învățase numărul. 

— Da, Vusi. 

— Benny, cred că a apărut o neînțelegere. 


Mașina de patrulare a poliţiei metropolitane a oprit lângă cei 
doi bărbaţi din Land Roverul Defender aflat la intersecţia dintre 
străzile Prince și Breda. Pe locul pasagerului din mașina de 
poliţie stătea Jeremy Oerson. A coborât geamul și l-a întrebat pe 
tânărul alb de la volanul Land Roverului: 

— Ştii cu ce e îmbrăcată, Jay? 

Bărbatul a încuviinţat din cap. 

— Şort albastru din denim, tricou bleu. Și are un rucsac. 

— OK, a spus Jeremy Oerson, întinzându-se după staţia radio. 
l-a făcut apoi semn șoferului. Hai să mergem! 


— Mulţumesc, domnule, a zis Benny Griessel în telefon. Pe 
urmă a închis și a rămas o clipă în fața ușilor din sticlă de la 
AfriSound, clătinând din cap. 

Nu era nici pe departe mentor, doar un nenorocit de pompier 
care nu făcea altceva decât să stingă focul. 

A oftat, a deschis ușa și a intrat. 

Pe pereții vopsiți în roșu sângeriu și albastru precum cerul 
erau agăţate CD-uri din aur și platină înrămate și postere cu 
diverși artiști. A recunoscut câteva nume. În spatele unui birou 
modern din lemn de esență moale era așezată o negresă între 
două vârste care și-a ridicat privirea spre el. Avea ochii roșii, ca 
și cum plânsese, însă brava afișând un zâmbet larg. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Am programată o întâlnire cu Willie Mouton. 

— Probabil, sunteţi inspectorul Griessel. 

Femeia a pronunţat numele impecabil. 

— Exact. 


VP - 123 


— Ce lovitură îngrozitoare! Știţi, cu domnul Barnard... A făcut 
un semn din cap în direcţia scărilor. Vă așteaptă la etajul unu. 

— Mulţumesc. 

Griessel a urcat scara din lemn. Balustrada era din crom, și pe 
pereţi erau înșirate alte CD-uri înrămate, sub care se afla câte o 
plăcuţă de bronz pe care era gravat numele artistului sau al 
formaţiei. 

A ajuns la etaj. Decorul era luminos și multicolor, dar totuși 
sobru. Nu se auzea muzică, ci doar fâșâitul aerului condiţionat și 
vocile înăbușite ale unor oameni, cinci sau șase la număr, care 
stăteau în jurul unei mese de cafea mari, din crom, pe canapele 
și fotolii din piele de struț în nuanţe strălucitoare - albastru, 
verde și roșu. 

S-au oprit din discuţie la intrarea lui și au întors capetele spre 
el. O femeie mai vârstnică plângea, și toţi ceilalți păreau trişti, 
dar nici urmă de Mouton. Unele fețe îi erau familiare - a bănuit 
că erau cântăreţi sau muzicieni. Să fie și Josh Geyser printre ei? 
Pentru o clipă, s-a gândit că poate Lize Beekman, Theuns 
Jordaan sau Schalk Joubert se aflau acolo. Dar ce ar fi putut să le 
spună în asemenea circumstanțe? 

Totuși, nu era nicio rușine să speri. 

In stânga sa, o metisă s-a ridicat de la biroul de lângă 
fereastră. Era tânără și frumoasă, cu pomeţi înalți, gură plină și 
păr negru lung. A dat ocol biroului. Haine elegante croite pe 
corp, pantofi cu toc înalt, o siluetă zveltă. 

— Domnul inspector? 

Același ton liniștit și prietenos ca al femeii de la recepție. 

— Benny Griessel, s-a recomandat el întinzând mâna. 

— Natasha Abader. Avea mâna mică. Sunt asistenta 
personală a domnului Mouton. Vă rog, poftiţi. 

— Mulţumesc, a răspuns Griessel urmând-o pe coridor. 

S-a uitat la fundul obraznic, perfect al Natashei Abader și nu 
s-a putut abţine să nu se întrebe dacă Barnard o regulase și pe 
ea la el în birou. Și-a întors în mod voit privirea spre CD-urile 
înrămate și spre postere. Pe uși erau fixate plăcuţe: „AfriSound 
Promo”, „Producţie”, „Finanțe & Administraţie”, „Studio de 
înregistrări”, „AfriSound Online”. Și, aproape de capăt, pe 
dreapta, „Willie Mouton, director”. 

În partea stângă, o altă ușă închisă. „Adam Barnard, director 
executiv”. 


VP - 124 


Natasha a ciocănit la ușa biroului lui Mouton, apoi a deschis-o. 
A băgat capul înăuntru. 

— Inspectorul Griessel este aici. 

S-a dat la o parte, făcându-i loc să intre. 

— Mersi, a spus Benny. 

Femeia a dat ușor din cap și a pornit înapoi spre biroul său. 
Griessel a intrat în încăpere. Mouton și avocatul lui, Groenewald, 
stăteau tolăniţi în fotolii ca doi magnati, de o parte și de alta a 
biroului. 

— Poftește, l-a invitat Mouton. 

Avocatul a rămas așezat și a întins mâna fără prea mare 
tragere de inimă spre Griessel. 

— Regardt Groenewald. 

— Benny Griessel. Geyser e acolo, la intrare? 

— Nu, sunt în sala de conferințe. 

Mouton a arătat cu capul spre capătul îndepărtat al 
coridorului. Avea un aer solemn, iar agresivitatea îi dispăruse cu 
totul. 

— Sunt? 

— Da, a adus-o și pe Melinda cu el. 

Griessel nu și-a putut ascunde iritarea, fapt sesizat imediat de 
Mouton. 

— N-am avut ce să fac. Nu eu i-am spus să o aducă, a explicat 
de parcă se adresa unui subaltern. 

Îi știa foarte bine pe cei de teapa lui Mouton, oameni plini de 
sine în lumea lor mică și obișnuiți să dea ordine. Acum, că 
obținuse acordul comisarului regional, își închipuia că putea să- 
și bage în continuare nasul în treburile poliţiei. 

— Vrem să-i interogăm separat, a spus Griessel și și-a scos 
telefonul. Colegul meu s-a dus să o caute acasă. Trebuie să-l 
sun. 

A format numărul lui Dekker. 

— Cât de mult știe Geyser? a întrebat în timp ce telefonul 
suna. 

— Deocamdată, nimic. Natasha nu i-a spus decât să aștepte 
în sala de conferinţe, dar se vede pe faţa lui că e vinovat. 
Transpiră ca un porc. 

— Benny, a răspuns Dekker. 

— Schimbare de plan, l-a anunţat Griessel. 


VP-125 


16. 


Vusi Ndabeni mergea repede în jos pe Long Street, când John 
Afrika l-a sunat. 

— S-a rezolvat, Vusi. Comandantul inspectorului Kaleni a 
înțeles greșit. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Kaleni s-a dus la Caledon Square și va lua, între timp, 
legătura cu secţiile de poliţie. 

— Mulţumesc, domnule. 

— O să-ți fie de mare ajutor, Vusi. E o femeie deşteaptă. 

— Mulţumesc, domnule. 


La peste 1300 de kilometri spre nord, în clădirea Wachthuis, 
parte a complexului Thibault Arcade de pe Pretorius Street, 
Pretoria, telefonul înlocuitorului comisarului general al poliţiei 
naţionale a scos un singur ţârâit. Bărbatul a ridicat receptorul. 

— Ministrul adjunct vrea să vă vorbească, domnule, a auzit 
glasul secretarei. 

— Mulţumesc. A ezitat o secundă înainte de a apăsa butonul 
alb al „Liniei 1”. Știa că nu puteau fi vești bune. Ministrul 
adjunct nu îl suna decât ca să-i dea vești proaste despre 
comisarul general, aflat într-un concediu pe termen nelimitat, în 
așteptarea apropiatului proces în care era învinuit de corupţie. 

— Bună dimineaţa, doamnă ministru, a spus. 

— 'Neaţa, comisare, l-a salutat femeia, și el și-a dat seama 
după voce că se întâmplase ceva rău. Tocmai m-a sunat 
consulul general al Statelor Unite din Cape Town. 


Intrarea în clubul Van Hunks se făcea de pe Castle Street. O 
firmă de neon cu numele și logoul Smokin' era plasată 
deasupra. Inspectorul Vusumuzi Ndabeni a tras și a împins de 
clanță, dar ușa era încuiată. 

— Of, a mormăit, apoi a luat-o pe după colț și s-a oprit la 
magazinul de alături. La tejghea era o metisă, pe care a 
întrebat-o dacă era cineva în club la ora aceea. 

— Încearcă la ușa din spate, l-a sfătuit ea, conducându-l spre 
aleea pe care se făcea aprovizionarea. Vusi i-a mulţumit, a 
trecut pe lângă niște bărbaţi care descărcau lăzi de bere dintr- 


VP - 126 


un camion și le cărau înăuntru, apoi a intrat în bucătărie. Un 
bărbat alb cu părul negru prins într-o coadă de cal scurtă și cu 
ochi mici îi supraveghea pe muncitori. L-a zărit imediat pe Vusi. 

— Hei! a strigat. Ce cauţi aici? 

Ton agresiv, un ușor accent. 

Vusi a scos legitimaţia SAPS. A ridicat-o în dreptul ochilor 
bărbatului. 

— AȘ vrea să discut cu managerul, a spus politicos. 

Tipul, cu un cap mai înalt decât Vusi, a strâmbat din nas la 
vederea polițistului și a legitimaţiei. 

— De ce? 

— Tu ești managerul? a continuat Vusi pe un ton la fel de 
amabil. 

— Nu. 

— Aș prefera să discut cu el. 

— Cu ea. Și e foarte ocupată. 

Un vag accent străin. 

— Vrei să mă conduci la ea, te rog? 

— Ai mandat de percheziție? 

— N-am nevoie de mandat, a spus Vusi răbdător. Anchetez o 
crimă, și victima a fost în acest club aseară. Am nevoie de 
câteva informații. 

Tipul l-a cântărit din priviri, și Vusi a sesizat că avea ochii prea 
apropiaţi. Auzise că la albi ăsta era semn de prostie. Poate că 
așa se explica purtarea bărbatului. 

— Trebuie să aștepți. Dacă nu stau cu ochii pe ei, îmi fură 
berea. A arătat spre muncitorii negri care cărau lazile. Și cum 
crezi că ar reacționa poliţia în acest caz? 

— Aţi făcut plângere? 

— De ce? 

— Pentru ca poliţia să deschidă o anchetă, a răspuns Vusi 
vorbind rar și limpede. Trebuie să depuneţi o plângere la secția 
de poliție. 

Tipul și-a dat ochii peste cap. Vusi nu știa cum să interpreteze 
gestul. Fără urmă de îndoială, îi explicase foarte clar ce avea de 
făcut. 

— Uite ce-i, ancheta asta e urgentă. Trebuie să discut imediat 
cu managerul. 

Bărbatul l-a privit șovăitor. 

— Pe coridor. A treia ușă la dreapta, a spus într-un final. 


VP - 127 


— Mulţumesc, a zis Vusi și a ieșit din încăpere. 


Willie Mouton a ţinut ușa sălii de conferinţe deschisă, lăsându- 
| pe Griessel să o ia înainte. Doamna și domnul Geyser stăteau 
așezați la masa lungă și ovală. Se ţineau de mână. Benny își 
imaginase două feţe tinere, drăgălașe, angelice, purtând pe chip 
acea expresie de bucurie extaziată a celor nou convertiți. Insă 
cei doi nu mai erau tineri, amândoi se apropiau de patruzeci de 
ani, și femeia părea chiar mai în vârstă decât bărbatul. Arătau 
încordaţi și sumbri. Josh era un bărbat solid, cu părul de un 
blond albicios aranjat într-o tunsoare militară elegantă. Avea 
riduri adânci pe faţă, o mustață căzută, în aceeași nuanţă aurie 
ca părul de pe cap, și atent tăiată ca să îi încadreze bărbia. 
Umeri lați, braţe lungi, un luciu de transpiraţie pe frunte. Stând 
alături de el, Melinda părea micuță ca o păpușă, cu faţa ei 
rotundă și părul blond-roșcat căzându-i în valuri de cârlionţi 
strânși în jurul capului, o piele albă lăptoasă și gene lungi. Se 
fardase strident și avea un soi de frumusețe demodată. Ceva 
anume în forma gurii și a ochilor ar fi recomandat-o în Parow”, 
acolo unde își petrecuse Griessel tinereţea, drept o „femeie 
ușoară”. 

— Willie, a spus Josh Geyser ridicându-se brusc. Ce se 
întâmplă aici? 

— Dumnealui e sergentul Benny Griessel de la poliţie, Josh. 
Vrem să discutăm cu tine. 

Griessel a întins mâna. 

— Inspector, l-a corectat el. 

Geyser s-a făcut că nu vede mâna întinsă. 

— Dar de ce? a întrebat și i-a aruncat o privire mânioasă, 
dispreţuitoare și arogantă. 

— Adam e mort, Josh. 

Disprețul a dispărut ca prin farmec de pe faţa lui Josh. 
Griessel l-a văzut cum păleşte. 

În încăpere s-a așternut liniștea. 

Rămasă așezată, Melinda a scos un zgomot slab, însă Griessel 
nu și-a dezlipit ochii de la Josh. Bărbatul cel masiv părea 
realmente șocat. 

— Cum s-a întâmplat? a întrebat el. 

— A fost împușcat ieri, la el acasă, a răspuns Mouton. 


35 Suburbie nordică în Cape Town (n.tr.). 
VP - 128 


— Doamne, Dumnezeule! a exclamat Melinda. 

— Aş dori să discut cu dumneavoastră între patru ochi, 
domnule Geyser, a intervenit Griessel repede, îngrijorat că 
impetuosul Mouton ar putea spune prea multe. 

— Melinda, nu vrei să aștepți la mine în birou? a invitat-o 
Mouton. 

Femeia nu s-a clintit. 

— Faceţi o mare greșeală, i s-a adresat Geyser lui Griessel. 

— Vă rog, luaţi loc, domnule Geyser. 

— Haide, Melinda, a îndemnat-o Mouton. 

— Nu, rămân aici, cu Josh. 

— Doamnă Geyser, trebuie să discut cu soțul dumneavoastră 
în particular. 

— Melinda nu pleacă nicăieri, a spus Geyser. 


Vusi a găsit-o pe tipa care se ocupa de club într-un birou mic 
și dezordonat, cu dosare și role pentru mașina de calcul 
împrăștiate peste tot, pe masă și pe rafturi. Introducea niște 
numere într-un computer de mari dimensiuni, și unghiile vopsite 
treceau de la o tastă la alta cu viteza luminii. Vusi a ciocănit în 
tocul ușii deschise și a întrebat-o dacă ea era managerul 
clubului. 

— Da. 

Femeia și-a ridicat privirea. În jur de patruzeci de ani, păr 
negru tuns scurt, trăsături puternice și dure. 

Vusi i-a arătat legitimaţia și s-a prezentat. 

— Galina Federova. l-a strâns mâna cu multă siguranță de 
sine. Cu ce vă pot fi de folos? 

Același accent ca tipul de la intrare. 

Vusi i-a prezentat cazul pe scurt. 

— Vă rog, luaţi loc. 

Vorbele fuseseră rostite repezit, pe un ton între ordin și 
invitaţie. Femeia a început să caute printre facturile înșirate pe 
masă. A găsit un pachet de ţigări și o brichetă și l-a invitat pe 
Vusi să se servească. 

— Nu, mulțumesc. 

Femeia și-a aprins o ţigară și a vorbit în vreme ce scotea 
rotocoale de fum pe gură: 

— Ştiţi câţi oameni am avut aici aseară? 

Vusi a răspuns că nu știa. 


VP - 129 


— Vreo două sute, poate chiar mai mulţi. Suntem foarte 
poplari. 

Pronunțţia greșită i-a distras o clipă atenţia polițistului. 

— Bun, înțeleg. Insă ceva s-a petrecut aici, doamnă Federova. 

— Spuneţi-mi Galia. In rusește, ăsta e numele de alint pentru 
Galina. 

— Sunteţi proprietara clubului? 

— Nu, Ghennadi Demidov e. Eu doar îl administrez. 

Vusi a scos carnețelul din buzunar și a notat ceva în el. 

— De ce vă notați? 

Vusi a ridicat din umeri. 

— Până la ce oră ţineţi deschis? 

— Lunea, ușile se închid la douăsprezece noaptea. 

— Și atunci pleacă toată lumea? 

— Nu. Nu mai poate intra nimeni, dar cei care sunt deja 
înăuntru pot să stea cât poftesc. Nu închidem decât după ce 
pleacă ultimul client. 

— Mai era lume în club azi-noapte la două și un sfert? 

— Trebuie să îl întreb pe Petr, managerul de noapte. 

— Îl puteţi suna? 

— La ora asta doarme. 

— Îmi pare rău, dar va trebui să-l treziţi. 

Femeia nu era deloc încântată de idee. A tras din ţigară și a 
suflat fumul pe nas, ca un taur dintr-un desen animat. Pe urmă a 
început să scotocească din nou printre facturi, de data asta în 
căutarea telefonului. Vusi s-a întrebat cum Dumnezeu puteau da 
randament oamenii atât de dezordonați. 


Benny Griessel s-a apropiat de Josh Geyser. A privit în sus 
spre bărbatul solid care își împinsese acum, încăpățânat, bărbia 
în faţă. 

— Să vă explic alternativă, domnule Geyser. Putem sta aici, 
doar noi doi, și discuta în liniște... 

— Eu și Regardt vom fi de faţă, Josh, așa că nu-ți face griji, a 
intervenit Willie Mouton din spatele lui. 

— Nu, a ripostat Griessel, luat prin surprindere. Nu așa merg 
lucrurile... 

— Ba sigur că da. Omul are dreptul să... 

Griessel s-a întors încet spre el. Începea să-și piardă răbdarea. 

— Domnule Mouton, înţeleg că treceţi cu toţii prin momente 


VP - 130 


grele. Înţeleg că victima vă era partener de afaceri și că doriţi 
soluționarea cazului. Însă asta este treaba mea. Așa că o să vă 
rog să ieșiţi, ca să-mi pot face meseria. 

Willie Mouton s-a înroșit la față. Mărul lui Adam i se mișca 
iute, glasul i-a răsunat ascuţit, ca un ferăstrău de măcelărie: 

— Omul are dreptul la un avocat, și ieri a fost la mine în birou. 
Eu și Regardt o să rămânem aici. 

Avocatul, Groenewald, s-a apropiat prin spatele lui Mouton, 
conștient de faptul că trebuie să dea o mână de ajutor. 

Benny a încercat să își adune bruma de răbdare pe care o mai 
avea. 

— Domnule Geyser, acesta este un interogatoriu, nu o 
arestare. Doriţi ca domnul Groenewald să vă asiste? 

Geyser i-a aruncat o privire soţiei. Ea a clătinat din cap. 

— E avocatul lui Willie... 

— Da, dar sunt disponibil, a intervenit Groenewald pe un ton 
afectat. 

— Insist să rămânem amândoi, a spus Mouton. 

Benny Griessel știa că sosise momentul să-l pună la punct pe 
Mouton. Și nu exista decât o singură cale. S-a îndreptat hotărât 
spre bărbatul cu capul ras, gata să rostească formula oficială, 
însă avocatul cel arogant s-a dovedit extrem de rapid. S-a 
interpus între el și Mouton. 

— Willie, dacă te arestează pentru obstrucţionarea justiţiei, să 
știi că n-am cum să intervin. L-a prins pe Mouton de braţ cu 
fermitate. Hai să mergem la tine în birou! Josh, dacă ai nevoie 
de mine, știi unde să mă găsești. 

Mouton s-a ridicat iute. Buzele i s-au mișcat dar n-au scos 
niciun sunet. S-a întors încet pe călcâie, cu privirea 
provocatoare aţintită în continuare asupra lui Griessel. 
Groenewald l-a tras de braţ; și Mouton a luat-o spre ușă. Din 
prag, a strigat peste umăr: 

— Josh, nu uita că ai niște drepturi. 

Pe urmă a ieșit. 

Griessel a luat o gură mare de aer, apoi și-a îndreptat atenţia 
spre cei doi soți. 

— Domnule Geyser... 

— Noaptea trecută am fost amândoi la biserică, a spus 
Melinda. 

Benny a încuviinţat tăcut din cap, apoi a întrebat: 


VP - 131 


— Domnule Geyser, doriţi un avocat? 

Josh s-a uitat spre soţie. Ea a clătinat ușor din cap. Griessel a 
înțeles cum decurgeau lucrurile la ei în familie. Femeia avea 
întotdeauna ultimul cuvânt. 

— Nu, n-am nevoie, a spus Josh. Hai să terminăm odată cu 
asta. Știu ce vă închipuiţi. 

— Doamnă, sunteţi amabilă să mergeţi în biroul lui Mouton? 

— O să aştept în holul din faţă. S-a apropiat de soț, i-a 
mângâiat braţul puternic și i-a aruncat o privire liniștitoare. 

— Beertjie... a murmurat ea. 

„Ursuleţul meu”. Păruse micuță cât stătuse lângă soț, dar era 
mai înaltă decât își imaginase Griessel. Era îmbrăcată într-o 
pereche de blugi și o bluză smarald, de aceeași culoare cu ochii. 
Pe vremea când avea cu zece kilograme mai puţin, arăta 
probabil senzaţional. 

— E în regulă, Pokkef$, a spus Josh, dar Griessel a simţit că 
între cei doi exista o anumită tensiune. 

Femeia s-a îndepărtat, a privit o dată înapoi, apoi a închis 
încet ușa în urma ei. 

Griessel a scos telefonul din buzunar și l-a închis. S-a uitat în 
sus spre Geyser, care stătea lângă masa ovală, cu picioarele 
rășchirate și înfipte zdravăn în podea. 

— Luaţi loc, vă rog, domnule Geyser. A gesticulat spre 
scaunul aflat cel mai aproape de ușă. 

Josh nu s-a mișcat din loc. 

— Mai întâi, spune-mi, ești fiu al lui Dumnezeu? 


17. 


La etajul patru al unei clădiri modeste de pe Alfred Street, 
numărul 24, din cartierul Green Point, pașii chestorului SAPS al 
provinciei Western Cape răsunau pe coridorul lung. 

Era un bărbat scund din tribul Xhosa, îmbrăcat în uniformă, 
dar fără jachetă și cu mânecile cămășii albastre suflecate până 
la coate. S-a oprit în faţa ușii deschise a biroului lui John Afrika, 
comisarul regional de la Departamentul de Detectivi și 
Criminalistică. Afrika vorbea la telefon, dar și-a auzit șeful 


36 în afrikaans, în original, „iubito” (nitr.). 
VP - 132 


bătând în ușă și l-a poftit să intre. 

— Te sun mai încolo, a spus în telefon și a închis. 

— John, tocmai am primit un telefon de la comisarul general. 
Știm ceva despre o americancă ucisă aseară? 

— Da, a răspuns John Afrika resemnat. Chiar mă întrebam 
când o să înceapă nebunia. 

Chestorul provinciei s-a așezat pe scaunul din faţa biroului lui 
Afrika. 

— Prietena fetei ucise și-a sunat tatăl în America, acum o 
jumătate de oră, și i-a spus că o urmărește cineva și că încearcă 
să o asasineze și pe ea. 

— A sunat de aici, din oraș? 

— Da. 

— Bliksem. A spus unde e? 

— Nu. Tatăl a declarat că părea să fi fost nevoită să fugă 
înainte să termine ce avea de spus. 

— Trebuie să îi anunţ pe Benny și pe Vusi. Și pe Mbali, a zis 
John Afrika și a pus iarăși mâna pe telefon. 


Galia Federova, directoarea clubului Van Hunks, a vorbit în 
rusește la telefon, apoi i l-a întins lui Vusi. 

— E Petr. Poţi discuta cu el. 

Detectivul a luat telefonul. 

— Bună dimineaţa. Numele meu este Vusi. Vreau să vă întreb 
dacă azi-noapte, între orele două și două și un sfert, s-a petrecut 
ceva neobișnuit în club. Mă interesează două fete americane și 
câţiva bărbaţi tineri. Camerele de supraveghere le-au surprins 
pe fete alergând pe Long Street și avem martori care au 
declarat că au fost aici în seara trecută. 

— Am avut multă lume ieri, a spus Petr cu un accent mult mai 
puţin sesizabil decât al femeii. 

— Da, știu, dar n-aţi observat nimic neobișnuit? 

— Ce înseamnă „neobișnuit”? 

— O ceartă. O bătaie. Ceva de genul ăsta. 

— Nu știu. Eu am stat în birou. 

— Atunci cine ar putea ști? 

— Barmanul și chelnerii. 

— Și cum dau de ei? 

— Presupun că sunt acasă și dorm. 

— Domnule, vă rog să îi sunaţi. Vreau să vină cu toţii la club. 


VP - 133 


— Imposibil. 

— Ba nu, domnule, e posibil. E vorba despre investigarea unei 
crime. 

La celălalt capăt al firului, Petr a oftat adânc, pentru a-și 
sublinia iritarea. 

— Domnule, e o chestiune presantă. Cealaltă fată e încă în 
viaţă, dar, dacă nu dăm de ea rapid, va fi și ea ucisă. 

Telefonul lui Vusi a început să ţârâie. 

— O oră, a răspuns Petr. 

— Spuneţi-le tuturor să vină aici, la club, a spus Vusi, apoi i-a 
dat telefonul Galiei Federova și a răspuns la propriul telefon. 

— Vusi. 

— Fata e încă în viaţă, Vusi, a spus John Afrika. L-a sunat pe 
tatăl ei în America, acum o jumătate de oră. Dar nu reușesc să 
dau de Benny. 


Rachel Anderson a sprintat în jos pe Upper Orange Street. 
Ochii îi fugeau în toate direcţiile, căutând cu disperare o cale de 
scăpare, însă casele de pe ambele laturi ale străzii păreau 
inaccesibile - ziduri înalte, garduri electrificate, grilaje și porţi 
securizate. Știa că nu mai avea timp, bărbaţii se întorseseră în 
magazin, iar ea nu luase probabil un avans mai mare de o sută 
de metri. Vocea tatălui ei îi dăduse un nou imbold, o dorinţă 
puternică de a trăi pentru a-și revedea părinţii. Cât de 
îngrijorată trebuia să fie mama ei, draga de ea, mama ei care 
acum își ieșise probabil din minţi. 

A zărit o casă la mică distanţă de restaurant, pe colț, la 
stânga, o clădire în stil victorian cu un singur nivel, cu gard 
scund din pari vopsiți în alb și cu o grădină drăguță. Și-a dat 
seama că era singura ei șansă. A încălecat gardul care îi 
ajungea până la șolduri, dar vârful pantofului i s-a agăţat, așa că 
s-a dezechilibrat și a căzut pe stratul de flori, cu mâinile întinse 
zadarnic în faţă pentru a atenua șocul, și s-a rostogolit pe 
suprafața alunecoasă, solul umed lăsând o pată mare de noroi 
pe tricoul ei bleu. 

S-a ridicat împleticindu-se, cu gândul să fugă în spatele casei, 
să se îndepărteze de stradă înainte ca ei să apuce să o vadă. 
Prin iarbă era tăiată o potecă din pietriș, mărginită de alte 
straturi de flori în nuanţe vesele de alb, galben și albastru. 
Alerga cu gura deschisă, încercând să tragă aer în piept. Dincolo 


VP - 134 


de colțul cel mai îndepărtat al casei, erau tufișuri de 
bougainvillea, mari și dese, florile purpurii căzând peste un 
umbrar. O ascunzătoare. A ezitat o clipă, estimând mărimea 
tufișurilor, fără să-și dea seama că aveau spini. S-a aruncat în 
mijlocul lor, cât mai adânc cu putinţă. Țepii ascuţiţi i s-au înfipt 
în came, făcându-i zgârieturi lungi pe braţe și pe picioare din 
care a țâșnit sângele. A scos un geamăt înfundat și a rămas 
culcată pe burtă, în spatele frunzișului. „Ajută-mă, Doamne”, a 
implorat, întorcându-și fața spre stradă. Nu vedea nimic, decât 
perdeaua groasă de frunze și florile mici și albe, fiecare așezată 
în câte o cupă violet. 

Dacă nu o zăriseră, era în siguranţă. Pentru moment. Și-a 
coborât mâinile, spre picioare, încercând să-și scoată spinii din 
piele. 


— O să mă duc să-l sun pe consulul american, i-a spus 
chestorul provinciei lui John Afrika în timp ce se ridica de pe 
scaun. O să-l asigur că facem tot ce se poate ca să dăm de urma 
fetei. John, ai grijă, nu mă face să mint. Pune-l pe Benny Griessel 
să preia ancheta. 

— Am înţeles. Dar să știți că cei de la secţiile de poliție nu par 
prea dornici să ne ajute cu niște oameni... 

— Mă ocup eu de asta. Chestorul provinciei s-a îndreptat spre 
ușă, apoi s-a oprit. la ascultă, Griessel nu urma să fie promovat? 

— Ba da, s-a aprobat. Cred că astăzi i se va aduce la 
cunoștință. 

— Anunţă-l tu! anunță toată echipa. 

— Bună idee. 

Telefonul lui Afrika a sunat. Chestorul provinciei a așteptat în 
pragul ușii, în speranţa că avea să afle noutăţi. 

— John Afrika. 

— Comisare, sunt inspectorul Mbali Kaleni. Mă aflu la secţia 
Caledon Square. Mi se spune că n-au loc aici pentru mine. 

— Mbali, vreau să te duci la șeful de post. Chiar în clipa asta 
va primi un telefon. 

— Da, domnule. 

— Fata dată dispărută... Am aflat că trăiește. A sunat acasă 
acum o jumătate de oră. 

— Unde e? 

— N-a avut timp să spună. Trebuie neapărat să dăm de ea. 


VP-135 


Imediat. 
— O s-o găsesc, comisare. 
Cu câtă siguranţă de sine vorbea! 
John Afrika a pus telefonul jos. 
— Caledon Square, a spus. Cei de acolo nu vor să coopereze. 
— Stai puţin că-i dau eu un telefon, a zis comisarul cel scund, 
în uniforma lui impecabilă. 


— Aţi dori să-mi povestiţi ce s-a întâmplat ieri? Griessel s-a 
așezat de cealaltă parte a mesei ovale, cu faţa spre ușă. 
Bărbatul masiv stătea acum pe un fotoliu, cu coatele sprijinite 
de masă și cu o mână răsucindu-și nervos mustaţa blondă 
căzută. 

— Nu l-am ucis eu, a spus fără să se uite spre Griessel. 

— Domnule Geyser, haideţi să începem cu începutul. Din câte 
am aflat, aici s-a petrecut un incident ieri... 

— Tu ce ai face dacă fiul Satanei s-ar încurca cu femeia? Ce-ai 
face? 

— Domnule Geyser, cum aţi aflat că Adam Barnard și soţia 
dumneavoastră...? 

— Cu toţii păcătuim. Numai că el n-avea mustrări de 
conștiință. Niciodată. Nu se oprea pentru nimic în lume. Idoli. 
Lăcomie. Preacurvie. l-a aruncat lui Griessel o privire 
amenințătoare: Credea în teoria evoluției. 

— Domnule Geyser... 

— Fiul Satanei, asta era. Și acum arde în flăcările iadului... 

— Domnule Geyser, cum aţi aflat? 

Insista, fără să-și piardă răbdarea. 

Bărbatul și-a îndreptat umerii, ca și cum încerca să se 
îmbărbăteze. 

— leri, când a venit acasă, nu arăta bine, așa că am întrebat-o 
ce era în neregulă... Geyser și-a sprijinit fruntea în mâini, 
uitându-se în jos, spre masă. La început, a zis că e totul OK. Dar 
nu m-am lăsat păcălit... Așa că i-am spus: „Pokke!/, e ceva cu 
tine, spune-mi ce e în neregulă”. Și pe urmă ea s-a așezat, dar 
n-avea curaj să se uite în ochii mei. Și atunci mi-am dat seama 
că se petrecuse ceva foarte rău... A tăcut, dând de înţeles că nu 
voia să retrăiască acele momente. 

— Cât era ceasul? 

— În jur de ora trei. 


VP - 136 


— Și pe urmă? 

— M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână. Și ea a început 
să plângă. Apoi mi-a zis: „Beertjie, hai să ne rugăm împreună”. 
Și m-a ţinut strâns de mână și s-a rugat: „Doamne, iartă-mă 
fiindcă Satana...” Geyser și-a încleștat și descleștat pumnii, 
copleșit de emoție. „... Fiindcă Satana a intrat azi în viaţa mea”. 
Și atunci eu am întrebat-o: „Pokke/, ce s-a întâmplat?” Dar ea nu 
voia să deschidă ochii și să se uite la mine... 

Bărbatul cel masiv și-a ascuns faţa în mâini. 

— Domnule Geyser, îmi dau seama cât de greu vă este... 

Geyser a clătinat din cap, cu faţa în continuare ascunsă în 
palme. 

— Melinda mea... a spus și vocea i s-a frânt. lubita mea... 

Griessel a așteptat. 

— Pe urmă ea l-a rugat pe Dumnezeu să o ierte pentru că 
fusese slabă, și eu am întrebat-o dacă furase ceva, dar ea mi-a 
recitat din Evanghelia după loan, versetul opt, l-a tot repetat, iar 
și iar, până când i-am cerut să se oprească și să-mi spună clar 
ce se întâmplase. Și atunci s-a oprit, a deschis ochii și mi-a zis 
că păcătuise în biroul lui Adam Barnard, și că nu era la fel de 
puternică precum o credeam eu, și că nu se putuse împotrivi 
diavolului, iar eu am întrebat-o ce fel de păcat înfăptuise, și ea 
mi-a zis: „Păcatul carnal, Beertjie, păcatul suprem...” 

Vocea lui Geyser s-a frânt din nou, și bărbatul și-a ascuns fața 
în mâini. 

Benny Griessel a rămas locului, înăbușindu-și dorința de a se 
ridică și de a pune mâna pe umărul masiv al bărbatului, de a-l 
consola, de a-i spune ceva. In cei douăzeci și cinci de ani de 
muncă, învățase să fie sceptic, să nu creadă nimic până nu 
vedea cu ochii lui toate probele. Invăţase că, atunci când sabia 
dreptăţii îți atârna deasupra capului, erai capabil de orice - să 
dai impresia că ai inima sfâșiată, să negi totul vărsând lacrimi 
amare, să te arăţi indignat că ești acuzat pe nedrept, să 
protestezi cu vehemenţă, să te prefaci că te căiești sincer sau să 
îți plângi singur de milă. Oamenii erau în stare să mintă cu o 
pricepere uimitoare, și uneori se autoamăgeau în asemenea hal, 
încât se agăţau cu o convingere deplină de o nevinovăție 
imaginară. 

Așa că a tăcut. A așteptat pur și simplu ca Geyser să-și revină 
din plâns. 


VP - 137 


Galia Federova a apăsat pe un comutator și luminile de neon 
au pâlpâit sus, pe tavan, atât cât să cufunde spaţiul vast în 
semiobscuritate. 

— Poţi aștepta aici, i-a spus lui Vusi arătând spre mesele și 
scaunele din jurul ringului de dans. Vrei ceva de băut? 

— Un ceai, dacă se poate. 

| s-a părut că femeia zâmbește înainte de a-i răspunde: 

— O să-i rog să-ţi aducă un ceai. 

Apoi s-a făcut nevăzută. 

Vusi s-a îndreptat spre mesele care nu fuseseră încă aranjate 
după noaptea care trecuse. 

S-a oprit în fața uneia, a dat jos scaunele și s-a așezat. Și-a 
pus carnețţelul, pixul și telefonul mobil pe masă și s-a uitat în jur 
intrigat. 

In dreapta, lipită de perete, era tejgheaua lungă, din bârne 
groase de lemn, aspre la pipăit. Pe pereţi erau atârnate 
ornamente închipuind nave eșuate, din epoca vaselor cu pânze, 
printre ghirlande moderne din neon cu influenţe piraterești. În 
stânga, chiar în colțul din spate, era o platformă rotitoare plină 
cu echipament electronic, și în faţa ei se zărea ringul de dans. 
Alte patru ringuri de dans erau suspendate la câţiva metri 
deasupra. Și, mai sus, agăţate de tavan, erau aparatele laser și 
reflectoarele, acum stinse. Difuzoare uriașe erau montate în 
fiecare perete. 

A încercat să-și imagineze scena așa cum fusese cu o noapte 
în urmă. Sute de oameni, muzica dată tare, trupuri unduitoare, 
lumini pâlpâitoare. Și acum totul era tăcut, gol și sinistru. 

Nu se simțea în largul lui în acest loc. 

Și nici în Cape Town. Și asta din cauza oamenilor, sau așa 
presupunea. La Khayelitsha simţise deseori cum i se frânge 
inima din cauza crimelor lipsite de sens, a violenței domestice, a 
sărăciei cumplite, a cocioabelor, a luptei zilnice pentru 
supravieţuire. Dar măcar acolo fusese bine primit, reprezenta 
legea și ordinea, iar oamenii aceia simpli - oamenii lui - îl 
respectaseră, îl susținuseră și îl ajutaseră. 

Nouăzeci la sută dintre cazurile cu care avusese de-a face 
fuseseră cât se poate de clare. In orașul acesta însă, lucrurile 
erau mult mai complicate, posibilităţile - nenumărate, iar 
motivațiile - greu de înțeles. Aici totul se rezuma la antagonism 


VP - 138 


și suspiciune. Și se simțea asemenea unui intrus. 

„Oamenii nu mai au pic de respect”, așa îi spunea maică-sa. 
„Asta e problema cu lumea asta nouă”. Mama lui sculpta 
elefanţi din lemn în orașul Knysna, îi freca cu șmirghel și îi 
lustruia până ce aproape că prindeau viaţă, însă refuza să îi 
vândă la taraba așezată pe marginea drumului, la intrarea în 
lagună. „Fiindcă oamenii nu mai au pic de respect”, așa zicea. 
Pentru ea, „lumea nouă” însemna tot ce se afla dincolo de apele 
maronii ale râurilor Fish și Mzimvubu, însă în Gwiligwili, la ea 
„acasă”, nu se găsea nimic de lucru. Așa că devenise și ea o 
exilată, izgonită și forțată să trăiască în „lumea nouă”. Se 
mărginea totuși să iasă la cumpărături o singură dată pe 
săptămână. In restul timpului, stătea în fața cocioabei sale din 
tabla ondulată din cartierul Khayalethu, cu elefanții «ei, 
așteptând ca fiul să o sune pe telefonul mobil pe care i-l 
cumpărase. Sau să primească un apel de la Zukisa, ca săi 
spună câte obiecte de artă mai vânduse turiștilor lipsiţi de orice 
respect. 

Vusi și-a amintit de legista Tiffany October, doctorița patolog 
tânără și zveltă. Avea aceeași privire liniștită ca a mamei lui și 
vocea la fel de blândă, care părea să vină dintr-o înțelepciune 
profundă. 

S-a gândit să o sune, dar a simţit un ghem în stomac. 

Oare o femeie ca ea ar ieși cu un bărbat Xhosa? 

„Invit-o, îl sfătuise Griessel. Ce ai de pierdut?” Vusi a căutat în 
carnețel numărul de la morgă. 

A format numărul. Telefonul a sunat mult înainte să răspundă 
cineva. A tras aer în piept și a întrebat: 

— Pot să vorbesc cu domnișoara doctor October, vă rog? 

Apoi și-a pierdut însă tot curajul; teama că ea avea să îl 
refuze i s-a furișat în măruntaie, rozându-l ca o boală. Panicat, a 
închis telefonul. 

S-a dojenit singur, furios pe sine, în limba xhosa, apoi l-a 
sunat imediat pe Vaughn Cupido, singurul membru din forța de 
intervenţie din cadrul Departamentului Crimă Organizată din 
Bellville South pe care îl cunoștea. A fost nevoit să aștepte ceva 
înainte ca Vaughn să răspundă cu tonul lui obișnuit, plin de sine: 

— la zi, care-i treaba? 

Vusi l-a salutat, apoi l-a întrebat dacă știa ceva despre 
Ghennadi Demidov. Cupido a fluierat printre dinţi, în chipul cel 


VP - 139 


mai sugestiv cu putință. 

— Ghenna, sigur că am auzit de el. E un ticălos de nu se 
poate, dacă înţelegi ce vreau să spun. Frate, tot orașul e al lui - 
prostituție, droguri, șantaj, spălare de bani, trafic de ţigări... 

— Deţine clubul Van Hunks... 

— Ja. Și mai are un club în Bree, Moscow Redd, așa îi zice, și o 
casă de oaspeţi în Oranjezicht care nu e altceva decât un 
bordel. In plus, umblă vorba că și Cranky Croc din Longmarket e 
tot al lui. 

— Cranky Croc? 

— Cafeneaua și barul din Greenmarket Square. Locul de unde 
poţi să cumperi iarbă fără probleme. 

— Am o turistă americană de vreo nouăsprezece ani căreia i 
s-a tăiat gâtul azi-noapte pe Long Street. Și, înainte de asta a 
fost în club, la Van Hunks. 

— E vorba despre droguri, ascultă-mă pe mine. O afacere care 
s-a sfârșit prost. Rușii așa procedează. Ca să le demonstreze 
celor cu care lucrează că nu sunt dispuși să înghită orice rahat. 

— O afacere care s-a sfârșit prost? Ce vrei să spui? 

— Ticălosul de Ghenna e importator. Dealerii cumpără de la el 
marfă de minimum o mie de ranzi la fiecare livrare. 

— Şi de ce nu îl arestaţi? 

— Nu e așa de simplu, frate. Individul nu e prost deloc. 

— Dar fata despre care îţi spun a ajuns abia ieri în Cape Town, 
pentru prima oară. N-are cum să fie un dealer de-al lui. 

— Atunci înseamnă că e cărăuș. 

— Cum adică? 

— Cărăușii sunt cei care transportă drogurile. Cu avionul, cu 
traulere, cu orice le e mai la îndemână. 

— Aha. 

— Așa că, probabil, fata n-a livrat ceea ce ar fi trebuit. Sau 
ceva de genul ăsta. Nu știu ce s-a întâmplat, dar sigur are 
legătură cu drogurile... 


Comandantul secţiei de poliţie din Caledon Square mergea pe 
coridor, în urma inspectorului Mbali Kaleni, incapabil să își 
ascundă iritarea. 

Cu zece minute în urmă, totul mergea ca pe roate; secţia lui 
funcționa normal și eficient. Și pe urmă apare ea, cu mersul ei 
legănat, fără a fi invitată, și începe să dea ordine în stânga și-n 


VP - 140 


dreapta și să ceară un birou pe care n-are de unde să i-l dea, și 
refuzând să-l împartă pe al asistentului social. După care el se 
trezește luat la rost la telefon de către chestorul provinciei, care 
îi reproșează că face poliţia de rușine. Așa că acum e nevoit să 
își împartă el biroul cu asistentul social, pentru a-i face loc 
femeii ăsteia dominatoare. 

Au intrat în biroul ofițerului de serviciu. Femeia arăta ca un 
porumbel îndopat până la refuz - scundă, cu o umflătură mare 
în faţă și o alta, la fel de mare, în spate, îndesate în costumul ei 
negru. O poșetă mare aruncată pe umăr, pistolul de serviciu 
fixat într-o curea lată și neagră în jurul șoldurilor și legitimatia 
SAPS atârnată cu un șnur de gât, probabil pentru că altfel 
nimeni nu ar fi crezut-o că era polițistă. 

Femeia s-a oprit în mijlocul încăperii, cu picioarele depărtate, 
înfipte în podea, și a bătut tare din palme, de două ori. 

— Ascultaţi aici, pee-po/F”, a spus tare, cu accent zulu. 

Câteva capete s-au întors spre ea. 

— Liniște! a ţipat. 

S-a așternut tăcerea; toată lumea se uita acum la ea: 
reclamanţi, însoțitorii lor, polițiști. 

— Mulţumesc. Numele meu este inspectorul Mbali Kaleni. 
Avem o problemă, și trebuie să ne mișcăm cât mai iute. O 
turistă americană este dată dispărută aici, la noi în oraș, o fată 
de nouăsprezece ani, undeva în Camps Bay, în Clifton sau poate 
în Bantry Bay. E urmărită de niște bărbaţi care vor s-o ucidă. 
Trebuie să o găsim. Eu voi coordona operaţiunea. Așa că vreau 
să vă asiguraţi că mesajul ajunge la toate echipele de pe teren. 
După ora douăsprezece, trebuie să treacă pe la secție și să ia o 
fotografie a fetei. Chestorul provinciei i-a telefonat personal 
comandantului vostru și l-a avertizat că nu va tolera niciun 
subterfugiu... 

— Inspectore... a intervenit polițistul care preluase apelul de 
la restaurantul Carlucci's. 

— N-am terminat. 

— Știu unde e fata, a spus polițistul, nelăsându-se intimidat, 
spre satisfacția comandantului său. 

— Ştii? Cum așa? a întrebat Kaleni ușor dezumflată. 

— Nu e în Camps Bay, e în Oranjezicht. 


37 Cuvântul englezesc people, „oameni”, pronunţat cu accent zulu, seamănă cu 
„pișăcioșilor”, de la pee, „a urina” (n. red.). 


VP - 141 


În semiobscuritatea clubului, Vusi Ndabeni a format numărul 
de telefon al lui Benny Griessel, dar a intrat mesageria vocală. 

— Benny, sunt Vusi. Cred că fetele au introdus droguri în ţară 
și că urmau să le predea în clubul Van Hunks. Acum îi aștept pe 
barman și pe chelneri, dar sunt sigur că n-o să aflu nimic de la 
ei. Cred că trebuie să apelăm la cei de la Crimă Organizată. Te 
rog, sună-mă înapoi. 

Și-a trecut din nou ochii peste notițe. Ce altceva putea să 
facă? 

Camerele video. 

A sunat la camera de control a echipamentelor de 
supraveghere video stradală aparținând poliției metropolitane 
și, într-un târziu, i s-a făcut legătura cu Bufnița. 

— Deocamdată, ce pot să-ţi spun e că fetele au venit pe Long 
Street de jos în sus. Camera instalată pe colțul dintre 
Longmarket și Long Street le arată pe cele două fete trecând la 
ora 1:39. Nu e un unghi prea bun, dar am putut să fac 
comparaţia cu restul materialului. Sunt aceleași fete. 

— Au trecut prin fata camerei, așa ai zis? 

— Da, mergeau repede, dar nu alergau. Însă la 01:39:42 se 
văd trecând niște bărbaţi. Unghiul este ceva mai bun, așa că am 
deslușit cinci bărbaţi alergând în aceeași direcţie, de la nord la 
sud. 

— Alergau după fete. 

— Exact. Încă mai caut ceva care să se fi petrecut înainte de 
asta, dar camera instalată pe cealaltă latură a Shortmarket e 
defectă. Așa că nu trebuie să-ţi faci prea mari speranţe. 

— Mersi mult, a spus Vusi. 

Așadar, la două sute de metri de club fetele mergeau liniștite, 
fără să știe că erau urmărite. 

Ce însemna asta? 

Și-a notat totul în carneţel. Bun, altceva? 

Trebuia să-i sune pe cei doi criminaliști și să le ceară să caute 
în bagajul lui Rachel Anderson orice urmă de droguri. 

A căutat numărul lor în lista salvată pe telefon, l-a găsit, apoi 
a ezitat. La ce bun? 

Laboratorul lucra tot timpul cu întârzieri de câte șase luni; 
ducea lipsă de personal, și angajaţii erau epuizați de atâta 
muncă. 


VP - 142 


Nu, asta putea să mai aștepte. Prioritatea era găsirea lui 
Rachel Anderson. 


Fransman Dekker s-a uitat șovăitor prin sala de recepţie de la 
AfriSound, până când frumoasa metisă s-a ridicat și s-a apropiat 
de el. 

— Vă pot ajuta cu ceva? a întrebat ea pe același ton liniștit ca 
negresa de la parter, dar cu ceva mai mult interes. 

— Sunt inspectorul Fransman Dekker. A întins mâna. Îmi pare 
rău pentru pierderea suferită. 

Femeia și-a coborât privirea. 

— Natasha Abader. Mulţumesc. 

Mâna ei era micuță și rece în palma lui. 

— Îl caut pe inspectorul Benny Griessel. 

— E în sala de ședințe. Femeia i-a pipăit calmă și expertă 
degetul, în căutarea verighetei. Nu s-a trădat când a dat de firul 
subţire de aur, ci doar și-a ridicat ochii spre el. 

— E un ziarist afară, în fața ușii. V-aș ruga să nu lăsaţi presa 
să intre. 

— Sigur. O s-o previn pe Naomi. Pot să vă ofer o cafea? Ceai? 
Sau poate altceva? 

Ultimele vorbe fuseseră rostite cu un zâmbet calculat, care îi 
dezvelea dinţii albi perfecţi. 

— Nu, mulțumesc, a răspuns el ferindu-și ochii. N-avea rost să 
se bage acum în așa ceva. În niciun caz. 


18. 


— Îmi cer scuze, a spus Josh Geyser. 

— N-aveţi de ce. 

— Știţi... Melinda e totul pentru mine. 

— Da, înţeleg, a replicat Griessel. 

— Eram un om terminat. Un nimeni. Și pe urmă am cunoscut- 
ope ea... 

Josh Geyser a început să-și depene povestea. Griessel l-a 
lăsat să vorbească. 

Bărbatul cel masiv stătea acum cu coatele rezemate de masă 
și din nou stăpân pe el. Se holba la peretele din spatele lui 


VP - 143 


Griessel. O luase pe căi greșite, explicase el. Fusese unul dintre 
gladiatorii din spectacolul TV și avusese parte din belșug de 
femei, băutură, steroizi și cocaină. Ajunsese o celebritate; înota 
în bani și se bucura de notorietate. Și pe urmă cei de la SABC 
suspendaseră spectacolul. Peste noapte. Și totul se schimbase. 
Nu imediat; încă mai era plătit pentru apariţii la cazinourile 
Gauteng, încă mai avea ceva bani puși deoparte în bănci. Dar, 
după șapte luni, se trezise că nu-și mai permitea să achite chiria 
casei cu două etaje din Sandton. Il evacuaseră, și oamenii 
șerifului îi luaseră mobila, banca îi ridicase BMW-ul și odată cu 
ele își pierduse și prietenii. 

Urmaseră trei luni de stupoare, de dormit pe canapelele 
altora și de cerșit câţiva ranzi de la oameni care se săturaseră 
de el și de necazurile sale. Și apoi îl găsise pe lisus. În Casa 
Credinței, biserica mare și frumoasă din cartierul Branston din 
Johannesburg, și viața lui se schimbase radical. Fiindcă acolo 
totul era adevărat. Totul. Prieteniile, iubirea, compasiunea, grija, 
iertarea păcatelor. 

Și, într-o zi, pastorul le spusese că avea nevoie de bariton 
pentru Praise Singers, uriașul cor al bisericii. Josh cântase încă 
din copilărie. Avea voce, un instinct pentru armonie, fusese 
născut pentru asta, însă viaţa îl purtase într-o altă direcţie, 
îndepărtându-l de muzică. Intrase în cor, și în chiar prima zi de 
repetiţii o remarcase pe Melinda - femeia aceea frumoasă cu o 
față de înger care îi zâmbea pe deasupra capetelor tenorilor. 

După repetiţii, ea se apropiase și îi spusese: „Te știu. Ești 
gladiatorul Fulger Alb”. 

El îi răspunsese că nu se mai ocupa acum de asta, și privirea 
ei se îndulcise. Il luase de mână și îl trăsese după ea. „Hai cu 
mine...” 

Stătuseră de vorbă în cafeneaua bisericii. Ea îi povestise că 
era din Bloemfontein, că divorțase și că înainte cântase în 
orchestra fostului soț și dusese o viaţă plină de păcate. După 
divorţ, se simţise dezorientată și se mutase în Johannesburg, în 
speranţa că avea să-și găsească de lucru. Casa Credinței fusese 
salvarea ei, colacul de care se agățase pentru a trece prin 
furtună. In seara aceea, își dăduseră seama amândoi că se 
înfiripase ceva între ei... Dar în momentul în care ai căzut atât 
de jos și ai ajuns atât de distrus, iei lucrurile încet și mai întâi 
stai de vorbă, ore în șir, în siguranţa oferită de biserică. Și asta 


VP - 144 


și făcuseră, noapte de noapte. Până într-o zi, trei săptămâni mai 
târziu, când ea îl întrebase după repetiţii: „Știi Down the River to 
Pray? E un «negro spiritual»5%”. El îi răspunsese că nu cunoștea 
cântecul, iar ea începuse să fredoneze melodia aceea simplă cu 
vocea ei minunată, și el o prinsese din zbor și începuse să cânte 
cu ea, la unison. Cântaseră împreună încetișor, doar ei doi, 
uitându-se unul în ochii celuilalt, conștienți că vocile li se 
armonizau perfect. 

— A fost un moment magic, a spus Josh cu privirea aţintită în 
continuare asupra peretelui din spatele lui Griessel. Ca o 
străfulgerare venită din rai. 

Cântaseră din nou, ceva mai tare, aceeași melodie, și toată 
lumea din cafenea tăcuse ca să îi asculte până la sfârșit. 

— Și așa a început... 

— Da, înţeleg. 

— Ea e totul pentru mine. 

— Domnule Geyser... 

— Spune-mi Josh. 

— Josh, vreau să-mi povestești ce s-a petrecut ieri. 

Bărbatul i-a aruncat o privire detectivului, apoi și-a ridicat 
mâinile în semn de neputinţă. 

— Pur și simplu, a fost prea mult pentru mine. 

Griessel s-a mulțumit să încuviinţeze din cap. 

— Pe vremea aceea, nici nu auzisem de Adam Barnard. Primul 
CD l-am scos la Chorus. Un mic studio de înregistrări de muzică 
gospel, în Centurion. Adam l-a ascultat și a venit să discute cu 
noi. Ne-a spus că suntem prea buni și că trebuie să ne facem 
cunoscuţi, fiindcă aveam un mesaj minunat de transmis lumii. 
Părea un sfânt, se considera copil al lui Dumnezeu, ne-a spus că 
nu voia altceva decât să ne ajute... În fine, am semnat 
contractul și ne-am mutat în Cape Town. Abia aici ne-au ajuns la 
urechi zvonurile cu privire la purtările lui. 

— Ce zvonuri? 

— Ei, știi și tu... 

O bătaie discretă în ușă. 

— Intră, a spus Griessel. 

Fransman Dekker și-a băgat capul pe ușă. 

— Benny... 


38 Cântec folcloric de factură religioasă creat de sclavii negri africani din sudul 
Statelor Unite începând de prin anii 1670 (n. red.). 


VP - 145 


Griessel s-a ridicat. 

— Scuză-mă o clipă, i-a spus lui Geyser. 

S-a îndreptat spre ușă și a închis-o în urma lui. 

— Ai telefonul închis, a șoptit Dekker. 

— Da, știu. 

N-avea nevoie de astfel de întreruperi în asemenea momente. 

— Voiam să te anunţ că am sosit. Acum îmi caută un loc unde 
să stau de vorbă cu Melinda Geyser. 

— Bine, vin și eu după ce termin aici. 

Natasha, frumoasa asistentă personală a lui Mouton, s-a 
apropiat pe coridor. 

— Fransman, a strigat ea. 

Griessel a ridicat din sprâncene. 

— Ce e? a întrebat Dekker. 

— Văd că deja vă spuneți pe nume... a murmurat Griessel. 

Dekker a ridicat din umeri. 

— Asta e, n-am ce să fac. Mi se întâmplă tot timpul. 

— Fransman, poţi s-o interoghezi în studioul de înregistrări, a 
spus Natasha. Se eliberează în zece minute. 


Tipul cu coadă de cala adus o tavă cu un ceainic și toate cele 
trebuincioase pentru ceai. Le-a așezat la trei mese distanţă de 
Vusi, apoi a ieșit. 

Vusi s-a ridicat și s-a îndreptat spre masă. 

Toţi aveau să se poarte la fel, era sigur de asta. Toţi angajații 
clubului Van Hunks. Agresivi și necooperanţi. N-avea să scoată 
nimic de la ei. Era o pierdere de vreme. Teoria cu cărăușul de 
droguri i se părea tot mai plauzibilă. 

A turnat ceai într-o ceașcă, a adăugat lapte și zahăr, apoi a 
dus tava la masa de la care se ridicase. 

Oliver Sands îi spusese că Anderson se schimbase la un 
moment dat. Vusi s-a așezat pe scaun, a împins ceașca de ceai 
deoparte și și-a frunzărit carneţelul, în căutarea notiței. Da, la 
lacul Kariba. Acolo Rachel devenise dintr-odată morocănoasă. 
Probabil că atunci fetele intraseră în posesia drogurilor. Sau 
poate că scăpaseră de ele? Asta putea fi explicaţia. 

Rachel și Erin introduseseră drogurile în ţară, fiindcă turiștii 
erau acum aur curat pentru Africa și treceau ușor de controlul 
vamal. Poate că aduseseră drogurile din America, sau poate din 
Malawi ori Zambia. Vusi nu știa cum funcţiona sistemul. Dar 


VP - 146 


presupunea că nu era pentru prima oară când fetele făceau pe 
cărăușii. 

Și pe urmă ceva se întâmplase sau poate că ele vânduseră 
drogurile altcuiva, după care veniseră în Cape Town, se 
duseseră la club și îi spuseseră asta lui Demidov, Galiei 
Federova sau managerului de noapte, Petr. Apoi o luaseră pe jos 
spre hostel, dar după un minut sau două Demidov își trimisese 
gorilele ca să le facă felul și să le dea o lecţie. Urmărirea 
începuse dincolo de Longmarket Street. O prinseseră pe Erin și îi 
tăiaseră gâtul. „Rușii așa procedează. Ca să le demonstreze 
celor cu care lucrează că nu sunt dispuși să înghită orice rahat”, 
așa îi spusese Vaughn Cupido. 

Să fi fost Erin Russel şefa echipei? Sau Rachel Anderson 
avusese, pur și simplu, norocul să scape? 

Și oamenii lui Demidov o vânau acum. Întrebarea era cum 
putea să demonstreze toate astea. Și ce trebuia să facă pentru 
a-i opri? 

S-a întins după ceașca de ceai. Trebuia să ia urgent legătura 
cu Griessel. A format numărul. Din nou mesageria vocală. 


Josh Geyser i-a povestit lui Griessel că dăduse drumul mâinii 
iubitei sale Melinda în camera de zi a casei lor și că din clipa 
aceea se purtase ca un om posedat de diavol. Se urcase în 
BMW-ul M3 și condusese de pe Milnerton Road până aici, la 
sediul AfriSound, în asemenea hal, că nici nu-și mai amintea 
nimic de pe drum. Urcase pe jumătate mașina pe trotuar, fiindcă 
în parcare nu se găsea niciodată un loc liber, și pe urmă 
năvălise înăuntru ca o furtună, gata să-i rupă gâtul lui Adam 
Barnard, n-avea niciun rost să nege că asta intenţionase. Dacă 
ar fi dat de Adam, ar fi făcut, fără îndoială, ceva pentru care 
Dumnezeu avea mai târziu să-l pedepsească. 

— Deci recunoști că ai dat buzna în biroul lui Willie Mouton și 

ai ameninţat că îl omori pe Adam Barnard? 
_ — Deja îi spusesem asta Natashei, imediat ce am intrat. 
Injuram cât mă ţineau puterile. Acum i-am cerut scuze Natashei. 
Și ea m-a înțeles. Știe și ea cum stă treaba cu lucrătura 
diavolului. 

— Și pe urmă ai intrat în biroul lui Mouton? 

— Nu, mai întâi m-am dus la Adam. M-am gândit că poate 
totul era doar o minciună. Adam nu era în birou. Așa că m-am 


VP - 147 


dus la Willie. 

— Și după asta? 

— L-am întrebat dacă știa ceva despre povestea aia, și el mi-a 
spus că nu, și atunci i-am zis c-o să-l omor pe Adam. Dar Adam 
nu era acolo. Ce era să fac? 

— Ce ai făcut? 

— M-am dus să-l caut. 

— Unde? 

— La Cafe Zanne și la Bizerca Bistro. 

— De ce tocmai acolo? 

— Acolo obișnuia să ia prânzul. 

— ȘI l-ai găsit? 

— Nu, slavă Domnului! 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă diavolul a ieșit din mine. 

Griessel a ridicat din sprâncene. 

— Am fost prins într-un ambuteiaj, a explicat Geyser. Am luat- 
o spre casă și am rămas blocat în trafic. O oră și jumătate. 
Atunci a ieșit diavolul din mine. Bărbatul s-a holbat iar la 
peretele din spatele lui Griessel, apoi a continuat: Am stat acolo, 
la semaforul automat de la Paardeneiland și am plâns, fiindcă 
diavolul mă încercase, și eu îl dezamăgisem pe bunul nostru 
Dumnezeu. Și m-am gândit la Melinda mea... 

— Josh, de acolo te-ai dus direct acasă? 

Geyser a încuviințat. 

— Deţii vreo armă de foc? 

O clătinare din cap. 

— Va trebui să-ţi percheziţționăm casă, Josh. Ştii, există 
instrumente speciale care detectează urmele de arme sau de 
muniţie chiar dacă nu se mai află acolo. 

— N-am nicio armă, ţi-am spus. 

— Unde ai fost ieri, începând de la miezul nopţii? 

— Am fost cu Melinda. 

— Unde anume? 

— La biserică. 

— Care biserică? 

— The Tabernacle. În Parklands. 

— Până la ce oră aţi stat acolo? 

— Nu știu exact... Cred că până pe la zece și jumătate. 

— Atât de târziu? 


VP - 148 


— După slujbă, am rămas să stăm de vorbă cu pastorul. 
Pentru consiliere. 

— Până la zece și jumătate? 

— Cam așa ceva. 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă ne-am dus acasă. l-a aruncat o privire lui Griessel 
și a văzut că nu îl convinsese. Și-a împletit degetele groase 
peste masă, uitându-se concentrat la ele. Mi-a fost... foarte 
greu. Ea... Melinda... a vrut să o ţin în braţe. Și eu... eu... 

A tăcut. 

— Josh, ai rămas în casă toată noaptea trecută? 

— Da. 

— Ești sigur? 

— Da. N-am ieșit din casă până azi-dimineaţă, când a sunat 
Willie. 

Griessel l-a privit cu insistenţă. Și-a dat seama de simplitatea 
bărbatului masiv așezat în fața sa, de onestitatea lui 
copilărească. S-a gândit la lacrimile vărsate de el, la inima lui 
sfâșiată de trădarea soției. Nu știa dacă să-l creadă sau nu. Și pe 
urmă s-a gândit la răul pe care Adam Barnard i-l făcuse Alexei, 
lui Josh și cine știe și cui altcuiva. Și și-a amintit de propria lui 
infidelitate, cu o noapte în urmă, și s-a ridicat grăbit în picioare. 

— Dacă nu te superi, o să te rog să mă aștepți aici, Josh. 


Fransman Dekker a invitat-o pe Melinda Geyser să se așeze 
pe unul dintre scaunele de la pupitrul mare de înregistrări din 
studio, însă, după ce a închis ușa izolată fonic și s-a întors spre 
ea, a văzut că rămăsese în picioare, ca și cum avea ceva 
presant să-i comunice. 

— Vă rog să luaţi loc, a spus el. 

— Nu pot... 

Vocea femeii era încordată, neliniștită. 

— Doamnă, discuţia noastră ar putea să dureze ceva. Ar fi 
mai bine dacă aţi sta jos. 

— Nu înțelegeți... 

— Ce anume nu înțeleg? 

Dekker s-a așezat pe un scaun de birou. 

— Eu... O să vă rog să mă iertaţi... Știţi, eu sunt de modă 
veche... 

A gesticulat, încercând să se explice. 


VP - 149 


Dekker a privit-o mirat. 

— Nu... nu pot să discut cu dumneavoastră despre cele 
petrecute ieri... 

Felul în care o spusese i-a trezit bănuieli. 

— Nu puteţi să discutaţi cu mine? a întrebat-o pe un ton tăios 
ca un brici. 

Femeia și-a ferit ochii, confirmându-i suspiciunile. 

— Și de ce, mă rog? Fiindcă sunt metis? 

— Nu, nu... Nu pot să stau de vorbă singură cu un bărbat... 

Dekker a avut impresia că vocea ei era aceea a unui om prins 
cu mâţa în sac. S-a uitat și a văzut o licărire în ochii ei. 

— Minciuni, a izbucnit, în timp ce furia creștea în el ca și cum 
cineva apăsase pe un comutator. 

— Vă rog, și așa mi-e foarte greu. 

Bărbatul s-a ridicat brusc, făcând-o să tresară și să se dea cu 
un pas înapoi. 

— Oamenii de genul dumitale... a spus el, pierzându-și pentru 
o clipă controlul, alte vorbe stându-i pe buze în timp ce își 
încleșta și își descleșta pumnii. 

A reușit într-un final să se stăpânească. A pufnit, scoțând un 
sunet ciudat, ceva între dispreţ și neîncredere. 

— Vă rog... a îngăimat femeia. 

l-a ignorat, furios, rugămintea. S-a îndreptat spre ușă, 
încercând să o trântească în urma lui. Pe coridor era Benny 
Griessel, cu telefonul la ureche. 

— Vusi, n-am pic de încredere în cei de la Crimă Organizată. 


Barry stătea pe terasa de la Carlucci's ascultând sirenele 
poliţiei care se apropiau dinspre oraș. Un tânăr încins cu un şort 
le-a auzit și el și a ieșit ca să vadă ce se petrecea. 

Mașinile de patrulare goneau în sus pe Upper Orange, cu 
luminile albastre rotindu-se pe capotă. Patru dintre ele s-au oprit 
în faţa băcăniei, scrâșnind din roţi. Ușile au fost deschise cu 
putere și mai multe uniforme albastre au coborât în grabă. O 
negresă scundă și grasă, cu o geantă mare aruncată pe umăr și 
cu un pistol prins pe șold, a trântit portiera din dreptul scaunului 
din faţă. 

A traversat iute strada, cu hoarda de polițiști pe urmele ei. 

Clientela așezată la mese urmărea uimită procesiunea. 

Tânărul cu şort i-a întâmpinat pe terasă. 


VP - 150 


— Tu ai telefonat în legătură cu fata aceea? a auzit-o Barry pe 
negresă întrebând cu o voce autoritară. 

— Da. 

— Atunci te rog să-mi povestești tot ce știi. 

Femeia a auzit un târșâit de picioare în spatele ei și s-a întors, 
surprinzând rânjetul amuzat de pe fețele polițiștilor. Zâmbetele 
au dispărut imediat ce i-au văzut expresia furioasă. 

— N-aveţi de ce să staţi cu toţii aici. Mergeţi și așteptaţi-mă 
afară. 


19. 


La patru fără șaptesprezece minute, ora Coastei de Est - cu 
cinci ore în urma orei Greenwich și cu șapte faţă de cea din 
Cape Town -, Bill Anderson stătea la birou cu laptopul în faţă, 
citind articole despre Africa de Sud. Soţia sa, Jess, era așezată 
pe canapeaua din piele din spatele lui, cu genunchii la piept, 
acoperiţi cu o pătură. A tresărit când telefonul a scos un sunet 
strident. 

Bărbatul a înșfăcat repede receptorul. 

— Bill Anderson, s-a prezentat, și tonul îi trăda îngrijorarea. 

— Domnule Anderson, numele meu este Dan Burton. Sunt 
consulul general al Statelor Unite în Cape Town. Vocea răsuna 
limpede precum cristalul, în ciuda distanţei. Știu că treceţi prin 
momente extrem de dificile. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Cine e? a întrebat Jess Anderson apropiindu-se de soțul ei. 

Bărbatul a acoperit receptorul cu mâna și i-a șoptit: 

— Consulul general din Cape Town. 

Apoi a ţinut receptorul astfel încât femeia să poată auzi 
conversaţia. 

— Tocmai am vorbit cu chestorul naţional și cu cel al 
provinciei și, deși nu au găsit-o pe Rachel... 

Jess a scos un mic țipăt, și soţul și-a trecut brațul peste 
umărul ei, trăgând-o mai aproape. 

— ... M-au asigurat amândoi că vor face tot posibilul să o 
găsească. Chiar în acest moment, ei alocă toate resursele 
disponibile și sunt convinși că e numai o chestiune de timp... 


VP - 151 


— Mulţumesc, domnule... 

— Singurul motiv pentru care ambasadorul nu a putut să vă 
sune în persoană este faptul că se află într-o misiune oficială în 
provincia Limpopo, în nord. Dar sarcina mea este de a coordona 
activităţile guvernului american în districtul consular Cape 
Town, și în această calitate ţin legătura cu oficiali sud-africani de 
rang înalt atât la nivel naţional, cât și la nivel de provincie... 

— Domnule Burton... 

— Vă rog să-mi spuneţi Dan... 

— Noi suntem foarte îngrijoraţi fiindcă Rachel a menţionat 
ceva despre poliţie atunci când m-a sunat. 

— Da? 

— A spus că nu poate nici măcar să se adreseze poliţiei. 

Consulul general a rămas pe gânduri preţ de câteva clipe. 

— V-a explicat de ce? 

— Nu, n-a avut timp să o facă. Era foarte speriată, n-a apucat 
să zică decât că „au ajuns aici”, și pe urmă am auzit niște 
zgomote... 

— Se referea la poliție? 

— Nu... Adică nu știu... A spus: „au ajuns aici, te rog, ajută- 
mă”... însă, din tonul ei, nu știu cum să vă explic, dar am avut 
impresia că nu are încredere în poliţie... M-am uitat și eu un pic 
pe internet. Și, din câte am văzut, persoana care conduce 
întreaga forță de poliție de acolo este acuzată de corupție și de 
subminarea justiţiei... 

— O, Doamne! a exclamat Jess uitându-se la monitorul 
computerului. 

— Ei bine... Consulul general părea să aibă nevoie de ceva 
timp pentru a digera informaţia. Știu ce vă imaginaţi, domnule 
Anderson, dar vă asigur că am toate motivele să cred că forțele 
de ordine din Cape Town sunt competente și de încredere. O să- 
| sun însă imediat pe chestor pentru a obţine niște răspunsuri... 
Între timp, să știți că mi-am luat libertatea de a da numărul 
dumneavoastră de telefon autorităţilor sud-africane. Chestorul 
m-a asigurat că ofiţerul care conduce investigația vă va telefona 
imediat ce va putea și vă va ţine la curent. Numele său este... 
Ghreezil, inspectorul Benny Ghreezil... 

— Întreabă despre Erin, a șoptit Jess Anderson. 

— Domnule Burton, Erin Russell... Aveţi vreo veste în legătură 
cu ea? 


VP - 152 


— Domnule Anderson, îmi pare rău că sunt nevoit să vă anunţ 
că domnișoara Russel a fost ucisă noaptea trecută... 

Jess și-a lăsat pătura să-i alunece de pe umeri, și-a petrecut 
braţele pe după spatele soțului ei, îngropându-și faţa în gâtul lui, 
și a izbucnit în plâns. 


Inspectorul Mbali Kaleni le-a spus polițiștilor în uniformă că 
restaurantul Carlucci's trebuia tratat asemenea scenei unei 
crime, întreaga zonă a fost împrejmuită cu o bandă galbenă. l-a 
scos pe angajaţi și pe clienţi și i-a pus să stea la mesele de pe 
terasă, în timp ce doi agenţi le luau declaraţii, notându-și 
numele și adresa fiecăruia. 

l-a ordonat unui sergent să-i cheme pe criminaliști pentru a 
preleva amprente de pe ușa din faţă și din spate și pentru a 
efectua teste. l-a spus tânărului cu șorț care urmărise întreaga 
scenă și telefonase la poliție să meargă împreună cu un ofiţer la 
secţia din Caledon Square și să ajute la realizarea portretelor- 
robot ale atacatorilor. Tânărul a zis că el era responsabil de 
restaurant. Femeia l-a întrebat dacă nu era altcineva care să îi 
țină locul, iar el a răspuns că avea să facă tot ce ţinea de el. 

— Grăbește-te, a rostit Kaleni pe tonul ei obișnuit, de 
comandă. N-avem timp. 

— Aţi verificat numărul? a întrebat tânărul. 

— Ce număr? 

— Numărul de înmatriculare al Land Roverului. Am văzut o 
parte din el. Și l-am comunicat oamenilor voștri care au sosit 
aici primii. 

— O să verific. 

Înainte ca tânărul să apuce să se îndepărteze, Kaleni i-a cerut 
să îi indice în ce direcţie alergaseră fata și urmăritorii. Tânărul i- 
a arătat, dar femeia și-a ridicat mâna grăsuţă și a spus: 

— Nu, vino după mine! 

Și-a pus pe nas ochelarii de soare sport marca Adidas și a 
luat-o înainte, spre intersecția dintre Upper Orange și Belmont. 
Tânărul a făcut un semn cu degetul spre centru. 

— Ca să fim înţeleși, ai văzut-o alergând în direcția aceea? 

— Nu, v-am spus că n-am văzut-o alergând în nicio altă 
direcție, deci trebuie să o fi luat în sus pe Upper Orange. 
Bărbaţii au intrat înapoi în restaurant, m-au împins din calea lor 
și s-au repezit în sus spre colţul străzii, după care s-au întors, s- 


VP - 153 


au urcat în Land Rover și au plecat tot în direcția aia. 

— Erau tineri? 

— Da. 

— Ce vârstă aveau? 

— Nu știu. Puțin peste douăzeci de ani. 

— Puternici și atletici? 

— Da. 

Femeia a dat aprobator din cap, apoi i-a făcut semn că putea 
să plece. L-a strigat pe sergentul care venise să ia prima 
declaraţie. Bărbatul i-a confirmat că transmisese prin radio 
numărul de înmatriculare al Land Roverului. 

— Sună și vezi dacă au găsit ceva. 

Sergentul s-a grăbit spre o mașină de patrulare. 

Kaleni a cercetat din nou strada cu privirea. 

De ce se întorseseră atacatorii la mașină? Doi bărbaţi tineri și 
în putere care urmăreau o fată încă din noaptea trecută, de pe 
la ora două. Fata era, fără îndoială, epuizată, și totuși ei nu 
alergaseră după ea, ci se urcaseră în Land Rover. N-avea niciun 
sens. 

Și-a șters fruntea de transpiraţie, și-a aranjat mai bine 
cureaua genţii peste umăr și și-a pus mâinile în șolduri, 
ignorându-i pe polițiștii în uniformă care o urmăreau chicotind 
pe înfundate și șoptind între ei, cu mâinile făcute căuș la gură. 

S-a răsucit încet pe călcâie, cercetând din ochi fiecare stradă 
în parte. Și-a șters din nou fruntea. Nu o mai zăriseră pe fată, 
da, asta era explicaţia. Dacă ar fi văzut-o, cei doi atacatori ar fi 
urmărit-o pe jos. Fata se făcuse însă nevăzută; de asta se 
întorseseră la mașină. 

Kaleni s-a uitat spre doi agenţi tineri care stăteau rezemaţi de 
dubiță. 

— Tu și tu, a spus ea, veniţi încoace. 

Cei doi s-au apropiat râzând timid. Le-a ordonat să se ducă 
spatele restaurantului, până la ușa din lemn, care era 
continuare încuiată. 

— Dar să nu atingeţi nimic, aţi înțeles? 

— Da, inspectore. 

— Și, când o să mă auziţi strigând „start”, alergaţi și intraţi 
înapoi în restaurant, apoi ieșiți prin ușa din faţă și veniţi în fugă 
încoace. Întrebaţi-l pe tânărul acela cu șorț în ce direcţie au luat- 
o atacatorii și fugiţi pe același drum. E clar? 


în 
în 


VP - 154 


— Da, inspectore. 

— OK. NgokusheshaF? 

Kaleni a luat-o pe afară, ocolind clădirea spre ușa din lemn. A 
așteptat până când a auzit pașii polițiștilor pe alee, îndreptându- 
se spre ușă. 

— Aţi ajuns la ușă? 

— Da. 

— Aveţi grijă, nu atingeţi nimic. S-a uitat la ceasul de mână, 
așteptând ca secundarul să se apropie de punctul care marca 
ora 12. 

— Sunteţi gata? 

— Da. 

— Când voi spune „start”... A numărat invers, de la cinci la 
unu, apoi a strigat: Start! 

A auzit pașii alergând de-a lungul zidurilor restaurantului. A 
urmărit  secundarul înaintând cinci, zece, cincisprezece, 
douăzeci de liniuţe, apoi cei doi polițiști au dat colţul. Douazeci 
și patru de secunde pentru a ajunge la ea. 

— OK. Acum, vreau să porniţi de aici, de la ușa din față, și să 
alergaţi în josul străzii cât de repede puteți. 

Cei doi s-au uitat la ea cu răsuflarea tăiată, dar nu au 
protestat, ci au luat-o la goană. 

— Staţi! 

Poliţiștii s-au oprit și s-au întors spre ea. Zâmbetul le pierise 
de pe faţă. 

— Porniţi numai la semnalul meu, a spus inspectorul Kaleni cu 
ochii ațintiţi la ceas. A așteptat din nou ca secundarul să se 
apropie de punctul de la ora 12, a făcut numărătoarea inversă și 
apoi a strigat: Start! 

Cei doi bărbaţi au sprintat, și ea i-a urmărit cu privirea, 
uitându-se din când în când la ceas. Tânărul de la restaurant 
spusese că, în goana lor, atacatorii îl dăduseră la o parte - asta 
însemna o secundă, poate două în plus. Și, pe urmă, când 
ieșiseră din restaurant, nu știuseră în ce direcţie o luase fata, 
așa că se opriseră probabil să se uite în sus pe Upper Street și în 
jos pe Belmont. Alte două sau trei secunde. 

A reţinut cele două numere: douăzeci și patru de secunde, 
apoi treizeci, după care a strigat spre polițiști: 

— Gata! Ajunge! 


39 În limba zulu, în original, „repede” (n.tr.). 
VP- 155 


Însă bărbaţii n-aveau cum să o mai audă, așa că au continuat 
să alerge cât îi ţineau picioarele, două uniforme albastre fugind 
în josul pantei. 

— Hei! a ţipat din nou, dar fără niciun rezultat. 

— Isidomu“, a murmurat, după care a început să coboare 
strada, uitându-se tot timpul la ceas. 


Rachel Anderson a auzit sirenele urlând la numai douăzeci de 
metri de locul unde stătea ascunsă în tufele de bougainvillea. 
Ştia că o căutau pe ea, căci era sigură că tânărul de la 
restaurant telefonase la poliţie. Și pe urmă auzise mașinile, cu 
tot cu sirene, oprindu-se chiar după colţ. 

A rămas întinsă la pământ, nemișcată. Reușise să-și scoată 
spinii din piele, dar rănile o dureau. Respira acum normal, și 
transpiraţia i se uscase în răcoarea umbrarului. N-aveau cum să 
o vadă, așa cum stătea ascunsă, nici dacă ar fi trecut prin 
dreptul ei pe stradă sau ar fi intrat în grădină. 

Avea să aștepte până când renunţau s-o mai caute și plecau. 
Apoi urma să decidă ce avea de făcut. 


Mbali Kaleni s-a îndreptat spre colțul dintre Upper Orange și 
Alexandria Avenue - locul care marca aproximativ cele douăzeci 
și patru de secunde. A traversat încet strada. 

Fata cotise probabil la stânga, luând-o pe Alexandria Avenue. 
De aceea nu mai fusese zărită de urmăritori. 

Ceva nu era în regulă. 

S-a uitat cu atenţie la Alexandria Avenue. Panta. Fata era, în 
mod cert, obosită moartă. Azi-dimineaţă devreme, înainte de 
ora șase, fusese văzută sus, pe Lion's Head. Și la scurt timp 
după ora zece - aici, jos, în Oranjezicht. Străbătuse un drum 
lung, dar era clar că se îndrepta în jos spre oraș. Și atunci de ce 
să fi ales o stradă care să o îndepărteze de destinaţie? O pantă 
care urca abrupt și care avea să-i omoare picioarele? 

Deși, dacă ţi-era teamă de atacatorii care îţi suflau în ceafă... 

Cufundată în gânduri, s-a sprijinit de gardul din ţăruși albi 
care împrejmuia casa - în stil victorian cu un singur nivel aflată 
în stânga. S-a uitat după cei doi idioţi în uniformă. Da, i-a zărit, 
veneau înapoi spre ea trăncănind veseli. 

La o clădire distanţă începea lacul de acumulare Molteno. La 


4 În limba zulu, în original, „proștilor” (n.tr.). 
VP - 156 


peste patruzeci de secunde de Carlucci's, asta chiar dacă Rachel 
Anderson era în stare să alerge la fel de repede ca acei doi 
polițiști tineri și în formă. Nu, fata cotise pe Alexandria Avenue. 
Asta dacă nu cumva... 

Kaleni s-a uitat cu atenţie la casa victoriană și la gardul care o 
înconjura. Era singura clădire de pe această parte a străzii fără 
gard înalt, deci singura alternativă. 

Și-atunci a văzut straturile de flori. Pământul fusese răscolit. 
Kaleni și-a scos ochelarii de soare. Amprentele palmelor erau 
acolo, urmele încălţărilor imediat după, trei dintre ele înainte de 
marginea peluzei. A apreciat din ochi distanţa dintre gard și 
straturile de flori. Era posibil să sară careva gardul și să 
aterizeze acolo? 

A mers de-a lungul gardului, uitându-se după poartă. S-a 
apropiat repede de ea, o siluetă ciudată, cu geanta aruncată pe 
umăr, cu pistolul frecându-se de coapse și ochelarii de soare în 
mână. 


— Nu sunt destul de alb pentru ea, s-a plâns Fransman 
Dekker după ce Griessel și-a terminat discuţia cu Vusi. 

— Poftim? a întrebat Griessel cu telefonul încă în mână. 
Scuză-mă, Fransman, dar am primit patru mesaje... Și-a dus din 
nou telefonul la ureche. Ce ziceai de Melinda? 

— „Nu pot să stau singură de vorbă cu un bărbat”, a 
maimuţărit-o Dekker sarcastic. 

— Stai puţin. Termin într-o clipă. 

Griessel a ascultat mesajul. Era de la John Afrika. 

Dekker a făcut doi pași pe hol, apoi s-a întors spre el. 

— Nu de-asta n-a vrut să discute cu mine, ci fiindcă sunt 
hotnot. Cântăreţii ăștia de gospel sunt niște ipocriţi nenorociţi, a 
adăugat clătinând din cap. 

— Alt mesaj de la John Afrika, a spus Griessel. 

— Și se mai dă mare creștină, a bombănit Dekker. 

— Trebuie neapărat să-l sun pe comisar, s-a scuzat Griessel. 
Fata i-a telefonat tatălui ei. În America... Bună, comisare, sunt 
Benny... 

Dekker s-a oprit în faţa ușii studioului de înregistrări, 
sprijinindu-se cu mâna de ea, cu capul plecat. 

Griessel a repetat „da, domnule” și „nu, domnule” de câteva 
ori, apoi a încheiat convorbirea: 


VP - 157 


— Plec acum. Ajung în câteva clipe. Apoi, cu faţa spre Dekker: 
Ce-ai zis? Că a refuzat să discute cu tine fiindcă ești metis? 

— Nu s-a exprimat așa, dar știu că asta a vrut să spună. 

— Dracu' s-o ia! Poate să ceară un avocat sau să solicite să fie 
interogată de o femeie, astea sunt singurele opţiuni pe care le 
are. 

— Atunci du-te și spune-i! 

— Exact asta am de gând să fac. 

In clipa aceea, lumina s-a stins brusc. 


20. 


Ndabeni nu mai putea sta locului. A sorbit ultima înghiţitură 
de ceai, a pus ceașca pe tavă șia dat-o la o parte. Cât trebuia 
să mai aștepte până când angajaţii clubului aveau să vină? Și 
cum se descurca Mbali Kaleni singură la restaurant? Acolo se 
petrecea ceva; aici nu se întâmpla nimic. Incă zece minute, atât. 
Și dacă până atunci nu venea nimeni... 

Dintr-odată, sala s-a cufundat în beznă, și totul a încremenit 
într-o tăcere stranie. Până și fâșâitul aerului condiţionat s-a 
oprit. Altă pană de curent. leri durase nu mai puţin de trei ore. 

Era întuneric beznă, nu vedea nimic. 

Trebuia să iasă de-acolo. A bâjbâit după telefon, a apăsat o 
tastă pentru a lumina ecranul și a îndreptat fasciculul de lumină 
spre masă, de unde și-a luat carnetțelul, apoi s-a ridicat. Și-a 
croit cu grijă drum printre mese și scaune, apoi pe coridor. O 
licărire palidă gălbuie venea dinspre biroul Galinei Federova. S-a 
îndreptat spre ușă și a văzut că femeia aprinsese o lumânare și 
tocmai se pregătea să mai aprindă încă una, îndesând-o pe 
gâtul unei sticle goale de bere. 

— Bună, a salutat-o. 

Femeia a tresărit, a scos un sunet de spaimă și aproape că a 
scăpat sticla din mâini. 

— Scuze, n-am vrut să vă sperii... 

— Așştia de la Eskom“, a zis ea și a ridicat din umeri. 

— Da, ce poţi face? a replicat el retoric. 

Galina Federova a aprins și a doua lumânare, s-a așezat în 


+1 Companie de utilităţi publice sud-africană, furnizoare de energie electrică (n.tr.). 
VP - 158 


spatele biroului și a scos o ţigară din pachet. 

— Nu pot face nimic, a răspuns aprinzând ţigara de la flacăra 
lumânării. 

Poate că rușii nu știau ce înseamnă întrebările retorice. 

— Îmi pare rău, dar nu mai pot aștepta, sunt nevoit să plec, a 
spus Vusi. 

— Vă pot oferi o lumânare. 

— Nu. Fata... tocmai a fost văzută. 

— Ah? 

Sprâncenele conturate cu creionul dermatograf s-au ridicat. 
Vusi nu știa cum să interpreteze gestul. A scos o carte de vizită 
din buzunar și a așezat-o pe birou, în faţa femeii. 

— Sunteţi amabilă să mă sunaţi când sosește personalul care 
a fost de serviciu azi-noapte? 

Federova a luat cartea de vizită cu degetele ei cu unghii lungi. 

— OK. 

— Mulţumesc.  Folosindu-și telefonul mobil pe post de 
lanternă, Vusi s-a întors pe unde venise, trecând prin bucătăria 
unde tipul cu coadă de cal era ocupat să numere sticlele cu 
băutură la lumina ce se strecura înăuntru prin ușa din spate. 

— Ce se întâmplă cu penele de curent? Ce face poliţia ca să 
rezolve treaba asta? 

Vusi s-a gândit dacă era cazul să îi explice că poliţia n-avea 
nimic de-a face cu furnizarea de electricitate. Dar s-a abținut. 

— O să-i sunăm pe cei de la Eskom. 

A ieșit pe ușa din spate pe alee, unde soarele strălucea 
orbitor. L-a auzit pe tip strigând în urma lui: 

— Ha, ha, ce amuzant! Mă dau în vânt după polițiștii care au 
umor. 

Nu s-a obosit să răspundă. Se grăbea, iar mașina lui era 
tocmai pe Long Street, la mai bine de zece minute de mers pe 
jos. Voia să ia legătura cu Kaleni, să afle ce se întâmplase la 
restaurant și pe urmă să... A, dar putea să facă totuși ceva, deși 
Benny Griessel îi spusese că nu era cazul să-i implice și pe cei 
de la Crimă Organizată. L-a sunat pe Vaughn Cupido. 

— la zi, care-i treaba? a răspuns acesta imediat. 

— Aveţi fotografii cu oamenii lui Demidov? 

Cupido n-a răspuns. 

— Alo, Vaughn? 

— De ce mă întrebi? s-a auzit vocea bănuitoare de la celălalt 


VP - 159 


capăt al firului. 

— Aveţi sau nu? 

— Nu pot nici să confirm, nici să neg. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Înseamnă că nu sunt decât inspector, și atât. Va trebui să 
te adresezi altora, mai sus. 

— Cui? 

— Superiorilor mei. 

— Vaughn, un martor i-a zărit pe cei doi atacatori. Dacă îi 
identifică pe oamenii lui Demidov... asta i-ar putea salva viața 
fetei. 

Tăcere. 

— Vaughn? 

— O să văd ce pot face... Te sun eu. 


Rachel Anderson a auzit târșâitul unor pantofi de femeie pe 
cărarea din grădină, la numai câţiva metri de ea, și un alt sunet, 
fâșâitul unor ţesături care se frecau între ele. Zgomotul s-a 
întrerupt brusc. Au urmat un oftat și o bătaie puternică în ușă. 
Rachel și-a ţinut răsuflarea; și-a întors încet capul pentru a-i 
vedea picioarele. Oare se ascunsese suficient de adânc în 
tufișuri? 

Altă bătaie în ușă. 

— Hei, e cineva acasă? 

O voce feminină imperioasă, cu accent african. 

Ce însemna asta? 

— Hei, băieţi! a lătrat aceeași voce pe un ton autoritar. Am 
strigat după voi, dar n-aţi auzit. 

Un bărbat a răspuns de undeva din stradă, apoi aceeași 
femeie: 

— Nu, rămânetți afară, pe trotuar, ar putea fi probe relevante 
aici. Mergeţi înapoi la restaurant și luaţi legătura cu criminaliștii. 
Vreau să vină să ia amprentele de aici, din grădină, și să le 
identifice. 

Ușa s-a deschis și o voce bărbătească a întrebat: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Bună ziua, ce mai faceţi? 

— Nu mi se pare o întrebare tocmai potrivită. De ce bateţi în 
halul ăsta la ușă? a continuat bărbatul cu voce calmă, timidă. 

— Pentru că soneria nu funcţionează. 


VP - 160 


— Ba funcționează, dar s-a luat curentul. 

— Cum? larăși? 

— Da. Vă pot ajuta? 

— Sunt inspectorul Mbali Kaleni de la SAPS. Căutăm o fată 
care fuge de niște atacatori și cred că a trecut prin grădina 
dumneavoastră. 

Vreau să știu dacă ați văzut-o. 

— Nu, n-am văzut-o. 

— Uitaţi aici! Puteţi să veniţi o clipă să vă uitaţi? 

— Asta e legitimaţia dumneavoastră de poliţist? 

— Da. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cu circa patruzeci de minute în urmă. Sunteţi amabil să 
veniți până aici să vă uitaţi? Spuneţi că n-aţi văzut-o? 

— Nu. Dar am auzit-o... 

Lui Rachel i-a stat inima în loc. 

— Da? 

— Da. Am auzit pași în spatele casei. 

— Unde? Aici, după colț? 

— Da, exact. Am auzit-o alergând spre zidul ăla. Cred că a 
sărit în curtea de alături. A dispărut până să apuc să mă uit pe 
fereastră. 

— Veniţi să aruncaţi o privire aici, la urmele lăsate, a spus 
poliţista. 

O clipă de ușurare, cât vocile s-au îndepărtat, dar pulsul i s-a 
accelerat din nou când și-a dat seama că nu știa încotro i se 
îndreptau urmele. Și-a amintit cum căzuse peste straturile de 
flori când sărise peste zid. Asta era tot? Sau urmele duceau spre 
tufișul în care se ascunsese? Se oprise la un moment dat pe 
pământul umed; poate lăsase noroi pe alee. 

A auzit din nou pașii femeii mergând pe cărare. A rămas 
nemișcată, cu ochii închiși. 


Benny Griessel a deschis furios ușa grea a studioului de 
înregistrări. John Afrika îi ceruse să se grăbească; îl așteptau 
dincolo. Camera era complet cufundată în beznă, n-avea nicio 
fereastră. Raza de lumină s-a proiectat pe faţa Melindei; stătea 
în picioare, cu ochii mari, înfricoșaţi și braţele strânse la piept. 
Căprioara Bambi înfricoșată. 

— S-a luat curentul, i-a zis Griessel. 


VP - 161 


Femeia a lăsat brațele să-i cadă pe lângă corp. Să-și fi 
închipuit cumva că bezna fusese un truc al poliției? 

Griessel s-a apropiat de ea și i-a spus, cu toată răbdarea de 
care era capabil: 

— Doamnă, va trebui să discutaţi cu inspectorul Dekker. Cu 
sau fără un avocat de faţă. La alegerea dumneavoastră. Puteți 
cere să discutaţi cu o femeie ofiţer de poliţie, dar, cum nu 
sunteţi victimă, rămâne la latitudinea domnului inspector dacă 
acceptă sau nu. 

— O femeie? a întrebat Melinda confuză. 

— Da, o femeie polițist. 

A căzut o clipă pe gânduri, apoi a spus: 

— Cred că domnul inspector m-a înțeles greșit. 

— Cum așa? 

— După cele petrecute ieri, am considerat că îmi va fi mai 
ușor să stau de vorbă cu o femeie. 

Ce mai mielușel nevinovat! 

— Deci cum doriţi să procedați? 

— Nu vreau decât să mă asigur că tot ce voi declara va 
rămâne confidențial. 

Griessel i-a explicat că, dacă ea sau Josh aveau să fie puși sub 
acuzare, nimic nu putea rămâne confidenţial. 

— Bine, dar n-am făcut nimic. 

— Atunci totul va fi confidenţial. 

În cele din urmă, Melinda a acceptat să-i dea declaraţia lui 
Dekker, și Griessel a fost nevoit să-i ceară nenorocitului de 
Mouton să-i pună la dispoziţie un alt birou, având în vedere că 
studioul era cufundat în beznă. Natasha a adus o lampă cu gaz, 
pe care a așezat-o lângă Melinda, în studioul de înregistrări. 

Griessel și Dekker au privit-o ieșind. După ce a dispărut după 
colț, Griessel l-a tras pe Dekker pe coridor până în faţa biroului 
gol al lui Adam Barnard. Primise un mesaj din partea chestorului 
John Afrika și trebuia să i-l transmită. Ştia care avea să fie 
reacţia lui. Și totuși n-avea de ales. 

— John Afrika mi-a spus că trebuie s-o aduc pe Mbali Kaleni să 
te asiste. 

Fransman Dekker a explodat. Nu din prima clipă, de parcă ar 
fi avut nevoie de ceva timp pentru a înțelege pe deplin 
implicaţiile. Apoi s-a încordat; ochii îi aruncau scântei, gura s-a 
închis și s-a deschis iute, apoi maxilarul a rămas încleștat, iar el 


VP - 162 


a dat un pumn zdravăn în ușa biroului lui Adam Barnard. 

— lisuse! 

S-a răsucit pe loc, pregătindu-se să mai lovească o dată în 
ușă, dar Griessel l-a prins de braţ. 

— Fransman! 

Dekker s-a zbătut să se elibereze din strânsoare. 

— Cazul rămâne al tău. 

Detectivul metis s-a oprit, holbându-se la el cu brațele încă în 
aer. Griessel i-a simțit forta din umeri în timp ce îl împingea, 
încercând să-l potolească. 

— Am un fiu în ultimul an de liceu, a spus Griessel. El îmi tot 
spune: „Tată, ar trebui să te mai relaxezi”. Și exact asta ar 
trebui să faci și tu acum, Fransman. 

Dekker a început din nou să-și încleșteze mușchii maxilarului. 
Și-a smuls braţul din strânsoare și s-a uitat furios spre ușă. 

— Fransman, te enervezi prea ușor. Și asta te bagă-n rahat. 

— Nu poți să înţelegi. 

— Atunci, explică-mi! 

— N-am cum. Tu ești alb. 

— Ce naiba vrea să însemne asta? 

— Înseamnă că nu ești metis, a răspuns Dekker îndreptând un 
deget acuzator spre faţa lui Griessel. 

— Fransman, crede-mă, n-am nici cea mai vagă idee... 

— N-ai văzut săptămâna trecută, la ședința aia cu comisarul? 
la spune, câți metiși erau în sală? 

— Tu erai singurul. 

— Exact. Asta fiindcă îi împing în față pe negri. Și de asta o 
trimit acum pe Kaleni pe capul meu. Pentru că negrii trebuie 
mereu împinși în faţă. Eu nu sunt decât un element de statistică 
pentru ei. Procentul și atât, Benny. L-ai urmărit joi pe comisar? 
N-avea ochi decât pentru nenorociţii ăia de Xhosa, la mine nici 
nu s-a uitat. Opt la sută metiși. Opt nenorocite de procente. 
Atâţia metiși vor fi. Cine a hotărât asta? Și de ce? Nici n-ai idee 
câţi metiși suferă de pe urma acestor calcule. Mii de oameni, îţi 
spun eu. Nu ești suficient de negru, frate, ne pare rău, ia-ţi o 
slujbă la Coin Security și fă-te șofer pe furgoneta blindată care 
transportă bani. Dar pe mine nu mă duc ei cu preșul, Benny, eu 
nu plec de-aici. 

Ardoarea lui Dekker îi amintea lui Griessel de propria copilărie 
în Atlantis. 


VP - 163 


— E vorba despre nenorocita mea de viață, Benny. Eram atât 
de mic când i-am spus maică-mii că o să mă fac poliţist. A 
muncit pe brânci pentru ca eu să termin liceul și să mă duc la 
polieste. Nu să conduc o nenorocită de furgonetă blindată... 

Și-a șters spuma din jurul gurii. Griessel a dat să intervină: 

— Da, înţeleg perfect ce vrei să spui, Fransman, dar... 

— Chiar crezi că înţelegi? Ai fost marginalizat toată viaţa ta? 
Acum, că voi, albii, practicaţi discriminarea pozitivă%?, chiar vă 
închipuiţi că înțelegeţi? Îţi spun eu, înţelegeţi pe dracu’, voi eraţi 
fie Baas, fie K/aas*, noi eram întotdeauna fokko/*. Atunci nu 
eram suficient de albi, acum nu suntem destul de negri; și tot 
așa, nu se mai termină niciodată, suntem prinși la mijlocul 
paletei cromatice. Și acum doamna asta albă, mare creștină 
cum e, zice că nu poate să discute singură cu un bărbat, dar nu- 
și dă seama că pot s-o citesc ca pe o carte deschisă, așa cum 
pot cu toți albii. 

— Pe mine poţi să mă citeşti? a întrebat Griessel tot mai iritat. 

Dekker n-a răspuns; s-a întors cu spatele, răsuflând din greu. 

Griessel l-a ocolit, proptindu-se în faţa lui. 

— Uite ce-i, mi s-a spus că ești un tip ambițios. Acum ascultă- 
mă bine, eu mi-am ratat cariera pentru că nu m-am controlat, 
pentru că m-am lăsat dus de val. De-aia sunt acum aici. Pentru 
că nu mai aveau alte opţiuni pentru mine. Tu vrei să ai opţiuni, 
Fransman? Sau vrei să ajungi, la fel ca mine, un amărât de 
inspector la patruzeci și patru de ani, și pe fișa postului tău să 
scrie „mentor”, asta fiindcă șefii nu mai știu ce mama naibii să 
inventeze pentru tine? Ai idee cum te face asta să te simţi? 
Când te măsoară toţi din cap până-n picioare și se întreabă ce 
kak” ai făcut de-ai rămas un prăpădit de inspector când părul ți- 
a încărunţit? Asta vrei să devii? Sau vrei să fii mai mult decât o 
cifră statistică? Și să ajungi cel mai bun poliţist? Atunci lasă 
tâmpeniile, ocupă-te de caz și rezolvă-l, indiferent de ceea ce se 
spune despre tine, de cum îţi vorbesc superiorii și de omul pe 


42 Seturi coerente de măsuri menite să stabilească egalitatea efectivă între rase, 
națiuni, religii, femei și bărbaţi etc., în domeniul vieţii sociale și politice, luate de 
obicei pentru a contracara discriminările anterioare. Noţiunea a fost folosită pentru 
prima dată în timpul administraţiei Kennedy, fiind apoi explicitată în conţinutul unor 
documente federale din 1965, sub mandatul lui Lyndon Johnson (n.tr.). 

+3 În afrikaans, în original, „patron” sau „muncitor” (n.tr.). 

4 În afrikaans, în original, „nimic, nimeni” (n.tr.). 

45 În afrikaans, în original, „rahat” (n.tr.). 


VP - 164 


care John Afrika vrea să ţi-l vâre pe gât. Și tu ai drepturi, la fel 
ca Melinda Geyser. Și există reguli. Folosește-te de ele. Dar, ţine 
minte, orice ai face, nimic n-o să se schimbe. Sunt poliţist de 
douăzeci și cinci de ani, Fransman, și îți spun că întotdeauna te 
vor trata ca pe un câine. Toţi - oamenii, presa, șefii, politicienii 
-, indiferent că ești alb, negru sau metis. Asta dacă nu cumva te 
sună în mijlocul nopţii - și atunci ești un erou. Însă, a doua zi 
când te scoli și soarele strălucește pe cer, o să vezi că tot un 
nimeni ai rămas. Întrebarea e: Poţi să faci față sau nu? Puneti 
întrebarea, Fransman. Și, dacă îţi dai seama că nu poţi, mai bine 
renunţă și caută-ți altă meserie. Dacă nu, ia-o ca atare, 
Fransman, fiindcă lucrurile nu se vor schimba niciodată. 

Dekker a rămas nemișcat, respirând cu dificultate. 

Lui Griessel îi mai stăteau și alte vorbe pe limbă, dar a 
renunţat. S-a îndepărtat de Dekker, cu mintea concentrată 
acum asupra lucrurilor mai presante. 

— Nu cred că Josh Geyser e ucigașul. Dacă minte, atunci 
merită un nenorocit de Oscar. Singurul lui alibi e Melinda, și mi 
se pare că ceva e în neregulă cu ea... ea nu știe ce mi-a spus 
mie Josh, așa că mai bine las-o să vorbească în voie, să-ţi dea 
cât mai multe detalii despre cele petrecute ieri, să-ți 
povestească exact ce s-a întâmplat, și după aceea sună-mă ca 
să comparăm declaraţiile celor doi. Acum trebuie să plec să mă 
întâlnesc urgent cu comisarul. 

Dekker nu l-a privit. Griessel a pornit pe coridor. 

— Benny, l-a strigat Dekker când aproape că ajunsese în holul 
de la recepție. 

Griessel s-a întors spre el. 

— Mulţumesc, a zis el cu o sinceritate reţinută. 

Griessel a făcut un semn cu mâna, apoi a plecat. 

Unul dintre bărbaţii așezați pe hol într-un fotoliu din piele de 
struț i-a blocat calea. Griessel a încercat să evite contactul 
vizual, dar bărbatul a fost mai iute decât el. 

— Sunteţi de la poliţie? 

Era înalt, cu puţin trecut de treizeci de ani, și faţa acestuia i s- 
a părut lui Griessel foarte familiară. 

Grăbit și iritat, a răspuns: 

— Da, însă acum n-am timp să stau de vorbă cu 
dumneavoastră. l-a venit să adauge „pentru că șefii mă plimbă 
de colo-colo”, dar s-a obţinut. Colegul meu e înăuntru. Puteţi să 


VP - 165 


discutaţi cu el când termină ce are de făcut acum, a continuat, 
după care a coborât rapid scările și a traversat peluza, 
îndreptându-se spre locul unde își lăsase mașina. 

Pe mijlocul parbrizului îl aștepta o amendă pentru parcare. 

— Fir-ar al dracului, a mărâit, frustrarea făcând o breșă în 
zidul autocontrolului pe care și-l impusese. 

ÎI aștepta acum altă hârţogăraie. Poliţia metropolitană avea 
timp să scrie amenzi de parcare, dar Doamne ferește să le ceri 
ajutorul! A lăsat tichetul acolo unde era, s-a urcat în mașină, a 
pornit motorul, a dat cu spatele și a plecat cu scârţâit de roți. 
Voia să-i ceară comisarului o fișă a postului explicită. 

Benny Griessel, Marele Mentor, nu era o titulatură care să-i 
convină. Joi îl întrebase pe John Afrika ce anume presupunea 
această însărcinare. Răspunsul fusese: „Benny, tu vei fi plasa 
mea de siguranţă, supervizorul meu. Nu trebuie decât să stai cu 
ochii pe ei, să verifici dacă sunt capabili să gestioneze cum 
trebuie scena crimei și să nu-i lași să le scape vreun suspect 
printre degete. B/iksem, Benny, îi instruim de le scoatem untul 
din ei, și pe urmă, când se trezesc la locul crimei, fie își pierd 
minţile de frică, fie tratează totul cu superficialitate. Poate că îi 
împingem prea repede de la spate, dar n-am încotro, trebuie să- 
mi îndeplinesc obiectivele. La blestematul ăla de caz Van der 
Vyver, individul a dat ministerul în judecată și cere milioane; nu 
avem voie s-o păţim din nou. Uită-te peste umăr, Benny, și, 
dacă e nevoie, dă-le câte un ghiont prietenesc”. 

Un ghiont prietenesc? 

A fost nevoit să frâneze brusc din cauza unui ambuteiaj - 
două șiruri de mașini, câte zece pe fiecare bandă. Pana de 
curent însemna că semafoarele nu funcționau. Haos total. 

— lisuse, a izbucnit cu voce tare. 

Măcar Eskom era o instituţie de stat și mai de rahat decât 
SAPS. 

S-a așezat mai bine în scaun. N-avea niciun rost să se 
enerveze. 

Dar, fir-ar al dracului, ce putea să facă? 

Era trimis de la un caz la altul, ca o minge de ping-pong. Mai 
întâi aici, pe urmă acolo. O reţetă sigură pentru dezastru. 

Dacă Josh Geyser nu îl ucisese pe Adam Barnard... 

Și-a amintit brusc cine era individul din holul casei de discuri: 
Iván Nell, vedeta rock. Îi auzise toate melodiile la postul RSG; un 


VP - 166 


rock de bună calitate, bine modulat, deși cam zgârcit cu chitara 
bas. l-a părut rău că nu se oprise puţin să discute cu el, ar fi 
avut despre ce să-i scrie Carlei, dar asta era, n-avusese timp, și 
acum era blocat în trafic și n-avea altceva de făcut decât să 
blesteme. 

Pe deasupra, i se făcuse și foame. Nu băuse decât o cafea de 
dimineaţă; trebuia să facă neapărat ceva cu nivelul glicemiei și 
dintr-odată i-a venit un chef nebun să fumeze. A deschis 
torpedoul, a scotocit înăuntru și a dat peste un pachet de 
Chesterfield pe jumătate gol și peste o cutie de chibrituri Lion. A 
aprins o ţigară, a coborât geamul și a simţit căldura ţâșnind din 
asfalt și năvălind înăuntru. 

A tras din ţigară, scoțând ușor fumul pe nas. Acesta s-a lovit 
de parbriz, apoi a plutit afară. 

De dimineață, Alexa Barnard îi oferise o ţigară, iar el refuzase. 
„Un alcoolic care nu fumează?” întrebase ea. lar el îi răspunsese 
că încerca să se lase fiindcă așa îl sfătuise nașul său de la 
Alcoolicii Anonimi, care era medic. 

Și atunci ea îi spusese să-și caute alt naș. 

li plăcuse de ea. 

N-ar fi trebuit să-i dea de băut. 

Pe urmă și-a adus aminte că putea face totuși ceva pentru a- 
și ispăși din păcate. A băgat mâna în buzunar în timp ce înainta 
doar câte doi, trei metri, a găsit telefonul și a apăsat cu degetul 
mare pe taste. 

Ca de obicei, telefonul a sunat ceva timp până să i se 
răspundă. 

— Benny! a spus medicul, pe tonul său mereu vesel. Ce faci? 
Sper că perseverezi. 

— Doc, ai auzit de faimoasa cântăreaţă Xandra Barnard? 


— Văd că sunt foarte interesaţi de o casă de aici, a spus Barry 
la telefon. Cobora pe Upper Road, în vechea lui dubiță Toyota 
roșie. 

— Cum adică? 

— Sunt o mulţime de polițiști în uniformă pe trotuar, iar în 
grădină e o femeie grasă care stă de vorbă cu un moș. 

— Atunci află despre ce e vorba. 

Barry a cercetat din ochi strada. A văzut un loc în care putea 
sta ascuns, la dreapta, la o sută de metri mai jos, vizavi de casa 


VP - 167 


în stil victorian. O alee lungă asfaltată ducea spre un garaj cu o 
singură ușă. 

— Mda... A sesizat că polițiștii îl urmăreau cu privirea. Poate. 
Dar nu acum. E prea multă lume în jur. O să văd peste vreo zece 
minute... 


VP - 168 


11:03-12:00 


21. 


Lampa cu gaz care sâsâia pe pupitrul de mixaj proiecta o 
umbră ciudată a Melindei Geyser pe peretele opus. Ea stătea în 
picioare, cu faţa la numai câţiva centimetri de sticlă și cu 
cabinele de înregistrare în spate, cufundate în întuneric. Dekker 
ședea pe un scaun din piele, aplecat în faţă și cu coatele pe 
genunchi, pentru că scârțâia deranjant atunci când se lăsa pe 
spate. Transpira. Fără aer condiţionat, încăperea se încinsese. 

— Îmi pare rău pentru neînțelegere, a spus Melinda, 
încrucișându-și braţele la piept. 

Era o femeie destul de atrăgătoare - purta o bluză verde, o 
pereche de blugi încinși cu o curea albă cu cataramă mare de 
argint și o pereche de sandale cu toc ortopedic din plută. Totuși, 
nu la asta se așteptase din partea unei cântărețe de gospel. 
Ceva în ţinuta ei îl deranja - hainele erau un pic prea strâmte. Il 
făceau să se gândească la femeile care se arătau ostentativ 
interesate de el - femei în jur de patruzeci de ani, care începeau 
să se ofilească și încercau să profite la maximum de ultimii lor 
ani de tinereţe senzuală. 

Poate că așa erau muzicienii. 

— Cred că am exagerat și eu, a spus, și sinceritatea vorbelor 
l-a luat și pe el prin surprindere. 

— Ştii care e diferenţa dintre viaţă și un CD? a întrebat 
femeia. 

Se holba în continuare la geam. Dekker s-a întrebat dacă se 
uita la propria reflexie. 

— Nu, a răspuns. 

— În viaţă nu ţi se dă decât o șansă. 

Avea de gând să-i ţină o prelegere? 

— Adam nu îmi mai ceruse niciodată să vin aici singură. leri 
dimineață m-a sunat și mi-a spus că trebuia să ma vadă. 
Acestea au fost exact cuvintele lui, vorbea ca și cum nu avea de 
ales. Ca și cum dăduse de necazuri. „Trebuie neapărat să te văd 


VP - 169 


numaidecât. Singură”. Ca un director de școală care cere să Îi 
fie adus un elev neastâmpărat. 

Melinda s-a mișcat, și-a desfăcut braţele și s-a întors cu faţa 
spre detectiv. A făcut doi pași și s-a așezat pe o canapea din 
piele de două locuri, în faţa lui, cu mâna dreaptă pe brațul 
canapelei și cea stângă pe perne. L-a fixat cu privirea și a spus: 

— Dacă ai făcut la viaţa ta lucruri care ar putea să te ajungă 
din urmă, atunci n-ai cum să te împotrivești. Îi torni o minciună 
soțului iubit și dai fuga în biroul lui Adam Barnard să vezi care-i 
treaba, domnule Dekker. 

„Domnule. Acum am devenit domn”. 

Adam, atât de jovial de obicei, o întâmpinase foarte sobru, a 
continuat Melinda. Stătea neclintită, fără să-și miște mâinile sau 
corpul, ca și cum patina pe o gheaţă subţire, formată la 
suprafața unei ape adânci. Vocea ei părea hotărâtă. 

Barnard îi împinsese în faţă o carcasă subțire cu un DVD 
înăuntru, cu logoul producătorului vizibil prin plasticul 
transparent. Ea se uitase întrebătoare la el. Adam nu spusese 
nimic. Deschisese carcasa. Cineva notase cu markerul pe 
suprafaţa albă a DVD-ului „Melinda 1987”. Și ea și-a dat seama 
imediat ce conţinea. 

A tras aer adânc în piept și a aruncat o privire în dreapta spre 
geam, de parcă voia să-și vadă pentru ultima oară imaginea. 

— Trebuie să vă spun câte ceva despre mine, domnule 
Dekker. Știţi, trăim într-o lume ciudată, într-o societate care 
simte nevoia să pună etichete pe tot și pe toate pentru a le 
putea încorpora. 

Limbajul femeii l-a luat pe Dekker prin surprindere, fiind mai 
sofisticat decât se așteptase. 

— Procesul acesta nu este nici logic și nici corect. Dacă ești o 
persoană care din fire are greutăţi de adaptare, atunci în 
tinerețe ești catalogată drept rebelă. Mai târziu, ţi se pun alte 
etichete. Eu am fost o așa-zisă rebelă. În școală eram... 
neascultătoare. Voiam să fac totul așa cum mă ducea pe mine 
capul. Eram curioasă și voiam să aflu totul despre orice. Și 
voiam să mă distrez și să mă simt bine, adică tot ceea ce îi era 
interzis unei fetițe afrikaans bine-crescute. Ani în șir, am avut 
de-a face numai cu bărbaţi care reprezentau un anumit risc. Era 
ceva instinctiv, nu deliberat. Uneori mă întreb cum ar fi mers 
lucrurile dacă aceasta ar fi fost singura mea slăbiciune. Dar nu a 


VP - 170 


fost așa. Încă de mică am simţit nevoia să mă afirm. Să obţin 
recunoașterea faptului că sunt deosebită. Voiam să mă disting, 
să fiu altfel decât restul lumii. Nu căutam neapărat faimă, ci 
atenţie - consideram că asta era suficient. In definitiv, această 
combinaţie mă face cine sunt. 

Nu era o femeie proastă, a constatat Dekker. Și era capabilă 
să ducă ușor oamenii de nas. 

— N-am fost niciodată extraordinar de frumoasă. Nici urâtă, 
slavă Domnului! Dacă îmi exploatez bine atuurile, pot să atrag 
atenţia, însă nu sunt genul care să taie respiraţia bărbaţilor. Am 
fost conștientă că sunt suficient de inteligentă pentru a putea 
studia, dar în ceea ce mă interesa pe mine nu se dădeau 
diplome. Tot ce aveam era vocea. Și degajarea cu care mă 
mișcam pe scenă, deși pe asta am descoperit-o mai târziu. 
Atunci l-am cunoscut pe Danny Vlok. Poate să cânte la orice 
instrument, de la vioară la trompetă. Avea un magazin de 
muzică în oraș, în cartierul Bloemfontein, și cânta la nunți și la 
petreceri cu încă trei muzicieni. A dat un anunţ pentru o solistă 
în Vo/ksblad. Danny visa să ajungă vedetă rock. Și se purta ca 
atare. La vremea aceea, mi s-a părut cool, plus că era cu zece 
ani mai mare. Și cu mai multă experienţă de viață. Trăia ca un 
rocker. Băutură și droguri. Problema era că Danny cânta numai 
muzica altora. A lui... nu era bună de nimic. M-am dus la audiție 
și după aceea ne-am întors la el în apartament, am fumat o zo/$ 
și am făcut sex. După două săptămâni, ne-am căsătorit în faţa 
magistratului. Și după patru ani am divorțat. 

Folosea povestea pentru a se autopedepsi, a constatat 
Dekker. Dezvăluirile erau modul ei de a-și ispăși păcatele. 
Femeia s-a oprit însă și s-a uitat în jur. 

— De obicei, găsești apă aici. E așa de cald... 

— O să o rog pe Natasha, a spus Dekker ridicându-se brusc. 

A ieșit pe ușă și l-a văzut pe Josh în capătul culoarului, cu un 
aer îngrijorat. 

— Aţi terminat? 

— Nu încă, domnule Geyser. 

Bărbatul masiv a dat înţelegător din cap și s-a întors în sala 
de conferinţe. 


Rachel Anderson a auzit vocile îndepărtându-se, fără a desluși 


46 În afrikaans, în original, „ţigară cu marijuana” (n.tr.). 
VP - 171 


însă vorbele. Au continuat să se distanțeze tot mai mult, și ea 
era de acum convinsă că nu lăsase urme care să ducă spre 
tufișul în care se pitise. Încordarea i-a dispărut treptat din corp 
și inima a început să-i bată regulat. 

Până ce zgomotul unor pantofi de damă a răsunat în 
apropiere, la numai doi, trei pași distanță. 

— OK. Mulţumesc, a spus aceeași negresă pe care o auzise și 
mai devreme. 

— Sper să o găsiţi pe fată, a răspuns bărbatul. 

— Nu poate fi prea departe. O să mergem să cercetăm parcul. 

— Succes! 

— OK. A auzit pașii femeii îndepărtându-se. După câteva clipe, 
ușa s-a închis, și abia atunci s-a simţit cu adevărat în siguranţă. 


Melinda Geyser a băut pe nerăsuflate o jumătate din paharul 
cu apă și l-a ţinut în continuare în mâna cu care se sprijinea de 
brațul canapelei. 

— Am fost să cântăm la o nuntă în Bethlehem, în partea de 
est a provinciei Free State. După petrecere, am rămas să 
dormim în cabanele de pe malul lacului Athlone. Locul era 
complet pustiu. Am făcut un foc afară în beznă, am băut și am 
trăncănit. Danny a spus că se duce să se culce, era obosit, 
băuse și era drogat. Eram căsătoriţi de trei ani, și lucrurile nu 
mergeau prea bine. Eu am rămas afară împreună cu ceilalţi trei. 
Ei erau tineri, abia trecuţi de douăzeci de ani, la fel ca mine. 
Chitaristul bas avea o cameră video pe care o cumpărase de 
curând. Și s-a apucat să ne filmeze. La început, a fost o 
distracție nevinovată, ne prosteam pretinzând că eram celebri și 
că dădeam un interviu la SABC“/. Am continuat să bem. Și am 
exagerat cu băutura. Cred că totul s-a întâmplat din cauza 
modului în care funcţiona grupul. Danny era liderul, iar noi, 
ceilalți patru, angajaţii, slujitorii lui. Așa că am început să 
spunem tot felul de lucruri urâte despre Danny în fața camerei 
video. L-am imitat, ne-am bătut joc de el. Știam că, dacă vedea 
filmul, avea să se enerveze cumplit - se înfuria ușor, mai ales 
după o noapte de beţie. Și tocmai acest risc făcea ca totul să fie 
așa de amuzant; el era în apropiere, dormea, în timp ce noi îl 
luam în râs, și aveam... dovezi pentru asta, era filmat și 
rămânea înregistrat, pentru veșnicie. 


+7 South African Broadcasting Corporation, compania publică de radiodifuziune (n.tr.). 
VP - 172 


Chitaristul a fost cel care m-a sărutat primul. A spus că știa el 
ce să facă pentru a-l scoate din sărite pe Danny. A venit la mine 
și m-a sărutat pe gură. Și de aici totul a decurs firesc, având în 
vedere starea în care eram cu toţii. Nu trebuie să intru în 
amănunte. Am fost filmată în timp ce mă dezbrăcau, și eu îi 
ajutam, și pe urmă fiecare mi-a lins câte un sfârc. Am făcut sex 
cu amândoi deodată, cu unul prin față, cu celălalt pe la spate. Și 
mi-a plăcut. Se vede clar, pentru că mi-a filmat faţa de 
aproape... Și se aude cum gemeam de plăcere... Melinda s-a 
oprit și s-a uitat la Dekker. Părea cumva plină de energie. A 
continuat: O să mă întreb toată viaţa în ce măsură faptul că 
eram filmaţi a contribuit la toate astea. A tăcut câteva clipe, 
apoi și-a coborât ochii: N-am regretat niciodată. Până ieri. Când 
mi-am dat seama că păcatele m-au ajuns din urmă și că Josh 
avea să sufere îngrozitor din cauza mea. El are nevoie de mine 
așa cum sunt acum, nu așa cum eram pe vremea aceea. 

Dekker a spart liniștea: 

— Asta era pe DVD? 

Melinda a încuviinţat. 

— Și Barnard te-a șantajat, a spus el sigur pe sine. 

— Nu. El era cel șantajat. l-am împins DVD-ul înapoi și i-am 
spus că știam ce era pe el, și atunci mi-a zis că fusese nevoit să 
plătească șaizeci de mii pentru DVD. Că îl primise cu mandat 
poștal cu o săptămână în urmă, însoţit de un bilet pe care era 
scris: Uită-te numai când ești singur. Altfel cariera Melindei e 
terminată. După trei zile, a fost sunat de un bărbat care i-a cerut 
cincizeci de mii ca să nu să posteze filmul pe internet. L-am 
întrebat pe Adam de ce îi plătise șaizeci de mii de ranzi. Mi-a 
răspuns că celelalte zece mii erau garanţia că aceea era singura 
copie. 

— Și cum anume a rezolvat problema? 

— Da, și eu l-am întrebat același lucru. Mi-a răspuns că nu era 
prima oară când fusese nevoit să protejeze interesele artiștilor 
lui. Avea niște oameni la care apela în asemenea situații, o 
agenţie. Ei au mers pe urma transferului bancar și au dat de 
bărbatul care îl șantajase. 

— Cine era? Chitaristul bas? 

— Nu, Danny Vlok. 

— Fostul tău soţ? 

— Trebuie să recunoști că, într-un fel, așa s-a făcut dreptate. 


VP - 173 


— Și cum s-au asigurat că asta era singura copie? 

— Nu știu. După ce am plecat de aici, am încercat să-l sun pe 
Danny. De la magazin mi s-a spus că era în spital. Duminică 
noaptea cineva pătrunsese la el în apartament și îl bătuse. 

Dekker a digerat informaţia. Cazul devenea tot mai amplu. ȘI 
mai complicat. 

— Bine, dar de ce ţi-a povestit Adam Barnard toate astea, din 
moment ce rezolvase deja problema? 

— Cred că filmul l-a excitat. 

— Și te-a șantajat să te culci cu el? 

— Nu, pur și simplu a speculat o oportunitate. 

— Poftim? 

— Mi-a spus că n-am de ce să-mi fac griji. lar eu i-am 
multumit. Și pe urmă mi-a zâmbit și a băgat DVD-ul în player. Aș 
fi putut să plec, dar n-am făcut-o. Am vrut să mai văd filmul o 
dată. Ultima dată. Ne-am uitat împreună. Și, când s-a terminat, 
m-a întrebat dacă poate să mă sărute. Și eu am acceptat. A 
văzut expresia întipărită pe faţa lui Dekker și a continuat: l-am 
fost foarte recunoscătoare lui Adam. Se purtase cu atâta 
discreţie! Se străduise să rezolve problema și cheltuise o groază 
de bani. Și revăzând filmul... Eram așa de... tânără și de... 
senzuală... 

Dekker s-a încruntat. 

— Probabil că te întrebi cum de poate face așa ceva o femeie 
născută din nou. Vezi dumneata, domnule Dekker, eu nu cred că 
Dumnezeu ne condamnă. Mi se pare că episcopul Tutu“ este cel 
care a spus: „Dumnezeu are o slăbiciune pentru păcătoși. 
Standardele Lui nu sunt prea înalte”. Dumnezeu nu veghează 
asupra noastră cu pumnii încleștaţi, gata să ne pedepsească. Eu 
îl văd mai degrabă drept un Dumnezeu al iubirii. Ştie că suntem 
ceea ce suntem, așa cum ne-a făcut, cu slăbiciunile noastre și 
toate cele. El înțelege. Ştie că aceste lucruri nu fac decât să ne 
ducă, în cele din urmă, mai aproape de El. Tot ce vrea de la noi 
este să ne spovedim. 

Dekker a rămas fără cuvinte. Au stat amândoi în tăcerea 
întreruptă doar de sâsâitul lămpii cu gaz. Melinda și-a strâns, 
pentru prima oară, mâinile în poală. 


48 Reverendul Desmond Tutu (n. 1931), cleric creștin și activist sud-african care s-a 
făcut cunoscut în anii 1980 prin opoziţia faţă de apartheid. Laureat al Premiului Nobel 
pentru Pace în 1984 (n.tr.) 


VP - 174 


— Vrei să afli de ce i-am povestit totul lui Josh. Nu prea pot 
să-ți explic. Am ieșit de aici cu DVD-ul în geantă. Ştiam că 
ceilalţi aflaseră ce făcusem, și Willie, și Wouter... 

— Wouter? 

— Directorul financiar, Wouter Steenkamp. Are biroul chiar 
lângă al lui Adam. Sunt sigură că m-a auzit, fiindcă sunt 
zgomotoasă atunci când fac sex. lar Adam avea și el... talentele 
lui. Și pe urmă felul în care mi-a vorbit Natasha când am trecut 
pe lângă ea, spre ieșire... Poate că era pe coridor când s-au 
întâmplat toate astea. Oricum, cred că bănuia ceva. Dar nu m- 
am oprit, am ieșit și m-am urcat în mașină. Aveam DVD-ul, și tot 
ce îmi doream era să-l distrug. Nu mi-am dat seama până atunci 
cât de greu era să fac asta. Știi, de îndoit se îndoaie, dar nu se 
rupe, exact ca spiritul uman. Am scos o pensetă din poșetă și l- 
am zgâriat. Mai mult n-aveam ce să fac. L-am zgâriat până când 
am fost sigură că n-avea sa mai funcţioneze niciodată. L-am 
sunat pe Danny la magazin, pe urmă m-am dus acasă și am 
aruncat DVD-ul în pubela de gunoi. Când am intrat în casă, pe 
canapea stătea dragul meu Josh, cel care mă iubește 
necondiționat. M-a luat în braţe, așa cum o face de fiecare dată, 
dar eu nu mă puteam gândi decât că o să simtă mirosul lăsat de 
partida de sex. Josh și-a dat seama că eram încordată - e un 
bărbat sensibil, care se teme că nu e suficient de bun pentru 
mine. Și tocmai asta m-a descumpănit, dragostea lui faţă de 
mine. Eram confruntată cu diferenţa dintre imaginea pe care și- 
o făcuse despre mine și realitatea a ceea ce eram cu adevărat. 
Și atunci am trăit niște momente devastatoare, scuză-mi 
limbajul atât de teatral. Eram convinsă că Josh avea dreptul să 
afle adevărul despre mine, însă vorbele nu îmi ieșeau din gură. 
Vechiul obicei, avem tendinţa de a ne proteja până în pânzele 
albe. Îmi place să cred că am vrut să-l protejez pe el, pentru că, 
oricât de greu mi-ar fi mie să mă accept așa cum sunt, lui Josh i- 
ar fi imposibil să își revină dacă ar afla întregul adevăr. 


22. 


Când Vusi Ndabeni și-a parcat mașina vizavi de restaurantul 
Carlucci's, elicopterul poliţiei se rotea deasupra, și zgomotul 


VP - 175 


elicei era asurzitor. A zărit-o pe Mbali Kaleni lângă o mașină de 
patrulare, cu o staţie în mână și firul ieșind prin geamul deschis. 
Cu cealaltă mână ţinea desfășurată pe capotă o hartă a orașului. 

Vusi a traversat strada spre ea și a auzit-o rostind tare: 

— Punctul acesta unde stau eu acum este centrul. De aici 
trebuie să porniţi căutările. Pentru început, verificaţi toate 
casele din cvartal. Fata nu vrea să fie văzută din stradă, așa că 
probabil stă ascunsă undeva, prin vreo curte din spate. Pe urmă, 
treceţi la cercetarea parcurilor. De Waal Park e imediat mai jos, 
mai e și Leeuwenhof... la două, trei, patru cvartale distanţă spre 
est. Nu, staţi așa... spre vest, îl vedeţi? 

Vusi s-a oprit lângă ea. Femeia i-a aruncat o privire, încercând 
să înţeleagă ce spunea pilotul elicopterului. 

— Nu te aud, a zis ea. 

— Unde vrei să mergem după ce terminăm cu parcurile? 

— Cercetați zona dintre punctul central și oraș. 

— Recepţionat. Elicopterul s-a îndepărtat clătinându-se în 
direcția nord, spre De Waal Park. Kaleni s-a aplecat peste 
geamul mașinii pentru a pune staţia la loc. 

N-a reușit să ajungă, fiind prea scundă și grasă. Vusi i-a 
deschis portiera. Ea i-a întins staţia, ca și cum el era de vină. 
Vusi a pus-o la loc și a închis portiera, în timp ce zgomotul 
elicopterului devenea tot mai slab. 

— O s-o găsim, a spus Kaleni. 

Duba albă a criminaliștilor a tras alături. Cei doi, grasul și 
slabul, au coborât și au înaintat spre ei, cu trusele în mâini. 

— Pe unde aţi umblat până acum? i-a luat Kaleni la rost. 


Benny Griessel se afla la două sute de metri distanţă de 
intersecția cu Riebeeck Street când și-a dat seama că trebuia să 
lase mașina undeva pe Bree Street și să meargă pe jos până la 
Alfred Street. Traversarea cartierului Buitengracht pe traficul ăla 
haotic i-ar fi luat cel puţin patruzeci de minute. 

A găsit un spaţiu de parcare vizavi de un magazin de 
biciclete, ceea ce l-a făcut să se întrebe dacă n-ar trebui să-și ia 
bicicleta cu el în portbagaj în fiecare dimineaţă. Penele de 
curent erau la fel de regulate ca salva de tun de la ora 
douăsprezece de pe Signal Hill. Taxatoarea parcării s-a apropiat 
de el cu un aer oficial și cu mașina de emis tichete în mână. 

— Poliţia, a spus Griessel arătându-i legitimaţia, grăbit să 


VP - 176 


plece și cu glasul lui John Afrika răsunându-i presant în cap. 

— Nu mă interesează, a răspuns femeia. Cât vreţi să 
staționați aici? 

Poate ar trebui să plece pur și simplu. 

— Două ore. Cât costă? 

— Paisprezece ranzi. 

— lisuse! 

A scotocit prin portofel, în căutare de mărunțiș, i-a întins 
femeii banii, a încuiat mașina și a pornit pe jos. Mașinile erau în 
continuare blocate în trafic. N-avea decât patru cvartale de 
mers; dacă o lua pe Prestwick, scurta drumul. Între timp, putea 
să afle ultimele noutăţi. A scos telefonul din buzunar și l-a sunat 
pe Vusi. 

— Bună, Benny. 

Undeva, în fundal, se auzea huruitul unui elicopter. 

— Vusi, mă duc să mă întâlnesc cu comisarul. Ce se mai 
întâmplă? Tu unde ești? 

— La Carlucci's. 

— Noutăţi? 

— Incă n-am găsit-o pe fată, Benny, însă elicopterul 
cercetează zona, și acum avem la dispoziţie nouă vehicule, și un 
altul e pe drum, însă cu ambuteiajele astea... 

— Da, știu. Ai luat legătura cu cei de la poliția metropolitană? 

— N-am avut timp. 

— Lasă că mă ocup eu. Va trebui să facem o schemă, altfel 
riscăm să ne suprapunem. O să te sun imediat ce termin cu 
chestorul. Dacă se mai întâmplă ceva între timp, dă-mi de știre. 

— Benny, cei de la Crimă Organizată au fotografii cu oamenii 
lui Demidov. Vreau să i le arăt băiatului de la restaurant. 

Benny a ezitat. Cu șase luni în urmă, descoperise un focar de 
corupţie în cadrul Crimei Organizate. Drept urmare, nu erau în 
cele mai bune relaţii, deși echipa lor fusese complet schimbată 
și acum împărțea sediul cu ei, în Bellville South. Totuși, Vusi 
avea dreptate. 

— Fă-o, dacă poţi, Vusi. N-avem nimic de pierdut. 


În biroul lui John Afrika de la etajul patru, pe Alfred Street, 
numărul 24, Green Point, era cald din cauză că aerul condiţionat 
nu funcționa. Tocmai deschidea fereastra, când a auzit pe hol 
pașii grăbiţi ai comisarului provinciei. 


VP - 177 


Afrika a oftat. Alte belele. A rămas în picioare, așteptându-și 
șeful. De data aceasta, micul Xhosa n-a mai bătut la ușă; era 
prea îngrijorat și iritat. 

— Mi s-a spus că fata se teme de poliţie, a spus scurt intrând 
în încăpere și sprijinindu-și mâinile de marginea biroului, ca un 
om care simte brusc nevoia să se rezeme de ceva. 

— Poftim? a întrebat Afrika mirat, pentru că nu înţelegea care 
era treaba. 

— Consulul general m-a informat că Rachel Anderson i-a spus 
tatălui ei că nu se poate duce la poliţie. 

— Nu se poate duce la poliţie? 

— Tatăl a zis că a avut impresia că fiica lui nu are încredere în 
poliție. 

— Bliksem, a spus John Afrika așezându-se la birou. 

— Da, așa ziceam și eu, a răspuns chestorul provinciei. 


Buitengracht era un coșmar. Traficul era blocat pe toate cele 
cinci benzi de circulaţie. Griessel a alergat printre mașini, 
bucuros că avusese ideea de a o lua pe jos. l-a sunat telefonul 
mobil. Probabil că era comisarul, care voia să afle pe unde naiba 
umbla. Dar pe ecran a văzut numele lui Dekker. 

— Da, Fransman. 

— Benny, aici e o întreagă televonelă. l-a relatat povestea 
Melindei până când Griessel a ajuns la intersecţia dintre 
Prestwick și Alfred. 

— Fir-ar al dracului! a izbucnit Griessel într-un final. Ce ţi-a 
zis, unde au fost noaptea trecută? 

— La biserică până la unsprezece. The Tabernacle, în 
Parklands. Și pe urmă s-au dus acasă. Melinda a dormit pe 
canapea, și Josh în dormitor, dar nu au ieșit din casă până azi- 
dimineaţă. Și nu dețin nicio armă de foc. 

— Asta a zis și el... Poate că Geyser minţise în legătură cu 
arma, dar oricum ar fi avut suficient timp la dispoziţie ca să 
scape de ea. Fransman, anunţă-l pe Josh că vrei să faci o 
percheziţie la el acasă. 

— Am luat deja legătura cu cei de la registrul naţional. Nu au 
nicio armă înregistrată pe numele Geyser... 

— Nu, n-am spus că vreau să facem efectiv percheziţia. Ci 
doar că vreau să aflu cum reacţionează cei doi. Pune-le placa 
aia cu mandatul... 


VP - 178 


— Care placă? 

— Aia cu „putem obţine un mandat de percheziţie, dar, dacă 
vă daţi acordul, nu va fi necesar”. 

— OK. Dar cred că fostul soț al Melindei ar fi putut să o facă. 
Toată povestea asta e un nenorocit de circ. O să sun la poliţia 
din Bloemfontein, să văd ce îmi pot spune despre el. Şi o să-i las 
pe Josh și pe Melinda să plece... 

— Da, poţi să faci asta. Sau poţi să le spui să aștepte în sala 
de conferinţe. Să-i lași să fiarbă niţel până primești informaţiile 
din Bloemfontein. Și discută și cu amica aia a ta sexy de la 
recepție. Află pe unde a umblat Barnard aseară. Verifică-i 
agenda, scotocește-i prin birou, uită-te pe e-mailuri... 

Dekker a tăcut câteva clipe, apoi a spus: 

— OK. 

Însă nu părea deloc bine dispus. 

— Îmi pare rău, Fransman, iar fac pe șeful. 

— Încerc să fiu cât mai relaxat cu putinţă, Benny. Cât mai 
relaxat. 


Vusi Ndabeni vorbea cu Vaughn Cupido la telefon: 

— Stai să aflu ce adresă de e-mail au aici. S-a dus la tânărul 
încins cu un șorț care stătea pe terasa restaurantului împreună 
cu ceilalţi angajați. 

— Aveţi o adresă de e-mail aici? Cei de la Crimă Organizată o 
să vă trimită niște fotografii la care vreau să vă uitaţi. 

— Da, avem. Adresa este infooCarlucci's.co-za. Dar n-o să vă 
fie de prea mare ajutor. 

— De ce? 

— Din cauza penei de curent. Computerul nu funcţionează. 

Vusi și-a încovoiat umerii. 

— Trimite-le oricum, Vaughn. Adresa este... 

Mbali Kaleni, inspectoarea cea grasă, s-a apropiat și l-a 
întrebat pe tânăr: 

— Eşti sigur în legătură cu numărul de înmatriculare al Land 
Roverului? 

— Sunt sigur că era CA, 416... 

— Nu există niciun Land Rover Discovery cu numărul ăsta... 

— Nu era Discovery. 

— Nu? 

— Nu, era un Defender, așa i-am spus și polițistului. O mașină 


VP - 179 


cu ampatament mare. Și nouă. 

— Bărbaţii ăștia! a exclamat Kaleni clătinând din cap. 

— Ce vrei să spui? a întrebat tânărul. 

— Nu despre tine vorbeam, a replicat Kaleni scoțându-și 
telefonul mobil. Despre tâmpiţii cu care sunt nevoită să lucrez. A 
sunat la secţia din Caledon Square și a așteptat mult până a 
catadicsit cineva să răspundă. A cerut să stea de vorbă cu 
polițistul care făcuse verificarea numărului mașinii. 

— Nu e Land Rover Discovery, ci Defender. Va trebui să 
verifici din nou. 

— N-am cum. 

— De ce? 

— A căzut curentul. 


Benny Griessel a intrat în biroul lui John Afrika transpirat și 
gâfâind - de la căldura de afară, de la cele patru șiruri de trepte 
pe care le urcase fiindcă liftul nu mergea și de la presiunea 
căreia era obligat să-i facă față. 

Comisarul provinciei era așezat de cealaltă parte a biroului lui 
John Afrika. Amândoi păreau extrem de serioși. 

— Bună ziua, chestore, a salutat Griessel, după care s-a uitat 
la ceasul de la mână. Era douăsprezece fără douăzeci și cinci; lui 
i se părea că se făcuse deja ora trei. Bună dimineața, s-a 
corectat. 

Micuţul Xhosa s-a ridicat de pe scaun și i-a întins mâna. 

— Felicitări, domnule căpitan Griessel. 

Griessel a fost luat pe neașteptate. l-a strâns mâna derutat și 
i-a aruncat o privire lui John Afrika. Acesta i-a făcut cu ochiul și a 
zis: 

— Felicitări, Benny. 

— Aăă... s-a bâlbâit Griessel ștergându-și transpiraţia de pe 
frunte. Aăă... Fir-ar să fie, comisare! 

Micutul Xhosa a izbucnit în râs și l-a bătut pe spate. 

— Cred că mai bine ai lua loc, căpitane. Am așa o senzaţie că 
astăzi o să ne dovedești că îţi meriţi din plin promovarea. 


În grădina casei în stil victorian, lângă cele trei urme de pași 
întipărite în solul moale, criminalistul cel slab pe nume Jimmy 
ținea deschisă punga de plastic cu ciment dentar, urmărindu-l 
pe grăsanul de Arnold cum turna în ea o măsură de apă. 


VP - 180 


— E așa de grasă că, atunci când se urcă pe cântar, acesta 
zice: „Continuarea în episodul următor”, a spus Arnold. 

— Hi, hi, a chicotit Jimmy. 

— E așa de grasă, încât are un cod poștal numai al ei. 

— Măcar dacă n-ar fi așa de al naibii de autoritară, a spus 
Jimmy închizând punga și scuturând-o. Nici tu nu ești slab, dar 
cel puţin nu te porţi ca o javră. 

— Și asta ar trebui să mă facă să mă simt mai bine? 

— Nu, ziceam și eu, așa, a replicat Jimmy scuturând și mai 
abitir punga. Tot ce vreau să știu e la ce mama dracului îi 
trebuie mulajele astea. Deja se știe că urmele pașilor sunt ale 
fetei. E ca și cum ai urina împotriva vântului. 

— Vezi că e gata. Frământ-o! 

Jimmy a început să frământe substanţa verde și lipicioasă. 

— Nu sunt nici pe departe la fel de gras ca ea. 

— Asta fiindcă ești mai înalt, de-aia, a spus Jimmy. Pregătește 
mulajul. 

Arnold a luat un mulaj lung, l-a ajustat cât să se potrivească 
pe urma de picior și a apăsat cu grijă. A scos o sticlă cu pudră 
de talc și a presărat-o peste mulaj. 

— Hai, toarnă! 

Jimmy a deschis punga și a ţinut-o deasupra centrului urmei. 
Pasta a început să curgă. 

— Am un metabolism leneș, asta-i problema mea, a continuat 
Arnold. În timp ce tipa e o mâncăcioasă de nu s-a pomenit - KFC 
dimineaţa, la prânz și seara, așa am auzit... 


Aflat înăuntrul casei în stil victorian, în spatele perdelelor tip 
plasă și la numai zece metri de locul unde stăteau în genunchi 
cei doi criminaliști, bătrânul nu le putea auzi conversaţia. Dar îi 
putea vedea. Așa cum o văzuse și pe fată sărind gardul, cum 
văzuse Land Roverul trecând pe stradă la puţin timp după 
aceea, cu cei doi bărbaţi cercetând totul cu privirea. Și pe 
polițiștii care alergaseră atât de hotărâți în jos pe Upper Orange 
Street, și pe negresa care se oprise mai întâi lângă gard, și apoi 
cercetase straturile de flori. 

Ştia pe cine căutau. Și știa și unde se ascunsese fata. 


VP - 181 


23. 


Căpitanul Benny Griessel. Ce chestie! 

Stătea așezat, savurând vestea cea bună și dorindu-și din tot 
sufletul să se poată duce chiar în clipa aceea acasă și să-i scrie 
fiicei sale un e-mail: „Draga mea Carla, astăzi tatăl tău a fost 
promovat căpitan”. Diseară va intra la Primi Piatti și o va găsi pe 
Anna stând la o masă cu lumânări aprinse, și se va apleca și o 
va săruta pe obraji, spunându-i: „Căpitan Benny Griessel, mă 
bucur să vă cunosc”, iar ea se va uita în sus spre el, surprinsă, 
va exclama „Benny!”, apoi îl va săruta pe gură. 

— Cum a primit Dekker vestea despre Kaleni? i-a întrerupt 
John Afrika visarea. 

— l-am spus că e în continuare cazul lui, așa că a acceptat. 

Afrika părea sceptic, dar s-a mulţumit să dea ușor din cap. 

— Dar ei i-ai spus? 

Benny uitase. Cu desăvârșire. Avea să fie nevoit să-și mute 
fundul și să ia legătura cu femeia poliţist. 

— Încă nu am avut ocazia. 

— Ştii ce înseamnă Mbali în limba zulu? a întrebat chestorul 
provinciei. Floare. Asta înseamnă. 

Afrika a rânjit. 

— Fătuca asta vorbește cinci limbi și are un IQ de o sută 
treizeci și șapte. Nu e rău deloc pentru o floare. 

— Într-o bună zi, o să stea pe scaunul meu, a prezis micuțul 
Xhosa. 

— Deja se poartă ca și cum ar sta, a replicat Afrika, și cei doi 
ofițeri au izbucnit deodată în râs. 

Griessel a rânjit, nesigur dacă era potrivit pentru un căpitan 
să se amuze alături de șefi. 

Comisarul regional a devenit brusc serios. 

— Benny, au intervenit niște lucruri noi. Tatăl lui Rachel 
Anderson i-a mărturisit consulului general că fiica lui i-a spus că 
nu poate apela la poliţie pentru ajutor. Crede că fata a vrut să 
spună că nu are încredere în noi. 

— Nu are încredere în noi? a repetat Griessel. 

Cei doi ofițeri superiori au încuviințat la unison, așteptându-l 
să vină cu o soluție. 

— Asta i-a spus ea tatălui ei la telefon? 


VP - 182 


Încă o mișcare a capului în sincron. 

— la staţi puţin, a spus Griessel sprijinindu-se pe perna 
cenușie a scaunului guvernamental cu cadru din oţel. Comisare, 
cred că privim problema dintr-o perspectivă greșită. Vusi are o 
teorie cum că fata și prietena ei ucisă sunt cărăuși de droguri. 
Asta s-ar potrivi cu o grămadă de detalii - modul în care au 
intrat în ţară, clubul de noapte, rușii, rucsacul ale cărui bretele 
au fost tăiate, urmărirea. Problema nu e că n-ar avea încredere 
în poliţie, ci că e o infractoare. N-are cum să intre într-o secție 
de poliţie și să spună: „Ajutaţi-mă, am introdus în ţară droguri în 
valoare de o jumătate de milion și pe urmă l-am tras pe sfoară 
pe Demidov...” 

A văzut ușurarea de pe fețele celor doi comisari. Însă în clipa 
următoare John Afrika s-a încruntat. 

— N-avem cum să-i spunem așa ceva consulului general sau 
tatălui fetei. Nu atâta timp cât n-avem dovezi. 

— l-am promis tatălui că o să-l sunăm, a spus comisarul 
provinciei. A văzut că Benny nu părea deloc entuziasmat de idee 
și a adăugat, în modul cel mai explicit cu putinţă: Deci, 
căpitane... 

— Imediat, a intervenit și John Afrika. 

— Ca să-l asigurăm că ne dăm interesul, a spus micuțul 
Xhosa. 

— Poate s-ar mai liniști puţin... 

— Dacă ar ști că de caz se ocupă un ofițer superior. 

— Și nu trebuie să ne pripim nici în privinţa teoriei cu 
drogurile. 

— Mă duc să-ţi aduc numărul de telefon, a spus comisarul 
provinciei ridicându-se iute. 

— Folosește biroul directorului Arendse, a spus John Afrika. E 
în concediu. S-a ridicat și el de pe scaun. Haide, îţi arăt eu unde 
e. 

Și dintr-odată curentul a revenit cu un zgomot care a 
cutremurat întreaga clădire. 


— N-ai de gând să-l arestezi? a întrebat Willie Mouton, 
nevenindu-i parcă să creadă, în timp ce tubul fluorescent de 
deasupra capului său chel a început să pâlpâie și apoi s-a 
aprins. 

— In clipa de față, nu avem probe care să justifice o 


VP - 183 


asemenea măsură, a răspuns Dekker din pragul ușii. Se poate 
să vă adresez câteva întrebări? 

— Mie? 

Dekker a traversat încăperea spre un scaun așezat lângă cel 
pe care stătea avocatul. 

— Vă rog. Despre Adam Barnard. Și despre familia Geyser. 

— A, Sigur. Luaţi loc, vă rog, l-a invitat Mouton cu falsă 
amabilitate. 

Dekker s-a așezat. 

— Azi-dimineaţă, când aţi venit acasă la Barnard, aţi pomenit 
ceva despre „stilul” lui, chiar înainte ca doamna Barnard să... 

L-a văzut pe Mouton cum se uită spre Groenewald, cerându-i 
din priviri aprobarea. 

— În ziare s-a scris deja despre asta, Willie... a spus avocatul 
încet. 

Mouton și-a dres glasul și și-a trecut iute mâna peste capul 
ras. 

— Hărţuire sexuală, a rostit prudent. 

Dekker l-a așteptat să continue. 

— Deși nu cred că asta are vreo legătură cu moartea lui. 

— Willie, nu e treaba ta să decizi asta, a intervenit 
Groenewald. 

— Da, Regardt, dar, acum cincisprezece ani, un bărbat încă se 
mai putea da la o femeie, iar femeia putea să-l refuze, și cu 
asta, basta. Nu se întâmpla nimic. Acum asta se cheamă 
hărţuire sexuală. Și-a trecut din nou mâna peste chelie - un gest 
de nesiguranţă. S-a jucat puţin cu cercelul de argint din ureche, 
apoi, dintr-odată, s-a aplecat repede în faţă, ca și cum luase o 
hotărâre. Toată lumea știe că lui Adam îi plăceau femeile. Și ele 
îl plăceau, puteți să fiți sigur. Acum cincisprezece ani, eu eram 
impresarul unor trupe de muzică pop, le promovam, le 
organizam turnee și așa mai departe, și atunci am auzit prima 
dată zvonurile. Adam o avea pe Xandra, dar nu îi era de ajuns, 
voia mai mult. În perioada aceea, m-a căutat și mi-a propus să 
mă alătur lui ca partener cu drepturi egale în AfriSound și să mă 
ocup de producţie și de promovare. Și mi-a spus: „Willie, ca să 
știi și tu, mie îmi plac femeile”. Nu-i era deloc rușine de asta. Ce 
hărţuire? Asta-i o tâmpenie crasă. Sigur că se dădea mereu la 
femei. Dar niciodată nu le șantaja, nu le spunea că încheia 
contractul numai dacă făceau sex cu el. N-a făcut asta 


VP - 184 


niciodată. Niciodată. Asculta CD-urile demo sau o urmărea pe 
cântăreaţă într-un spectacol și pe urmă zicea „da” sau „nu”. „Ai 
potenţial, vrem să semnezi contractul cu noi” sau, dimpotrivă, 
„Nu ești ce ne trebuie”. Vă spun, au fost cântărețe care s-au dat 
la el, au intrat la el în birou - numai ţâţe și picioare, și farduri cât 
cuprinde - și și-au fluturat genele în nasul lui, iar el le-a spus: 
„Cu regulatul se rezolvă, dar cu contractul nici gând”. 

— „Cu regulatul”, a repetat Dekker savurând termenul și 
gândindu-se că albii chiar aveau un limbaj numai al lor. 

— Ştii ce înseamnă asta, nu? 

— Și ce-i cu povestea asta cu hărţuirea? 

— Acum un an, Nerina Stahl a primit o ofertă bună de la 
Centre Stage și pe urmă, dintr-odată, în presă au apărut tot felul 
de articole cum că Adam o hărțţuise... 

— Nu înțeleg. 

— Nerina Stahl... vedeta. 

Dekker a clătinat din cap. Nu auzise în viața lui numele ăsta. 

— Probabil că asculţi Kfm - ăștia nu dau muzică afrikaans. 

— Five-FM, a precizat Dekker. 

Mouton a dat aprobator din cap, ca și cum asta explica totul. 

— Adam a făcut om din ea. Acum patru ani, cânta... 

— Despre cine vorbiţi acum? Despre Nerina Stahl? 

— Da, ea era angajată să cânte pentru McCully, într-un 
turneu-tribut adus formaţiei Abba. O lună la Liberty, în 
Johannesburg, o lună la Pavilion, știi, genul acela de spectacole 
itinerante. Și Adam a văzut-o într-o seară. Era drăguță și avea o 
voce bună - era și tânără, avea douăzeci și patru de ani atunci, 
e originară din Danielskuil sau din Kuruman“*... În fine, dacă n- 
am fi făcut noi om din ea, acum ar fi lucrat la agenţia imobiliară 
Pam Golding din Plattekloof, ascultă-mă pe mine. Adam a 
invitat-o să ia prânzul cu el și i-a spus că putea avea o carieră 
solo. A semnat contractul chiar în ziua aceea. l-am făcut o 
mărire de sâni, Adam i-a tradus niște cântece pop nemţești și 
am cheltuit câţiva bani pe un videoclip. CD-ul s-a vândut în 
douăzeci și cinci de mii de exemplare, și după doi ani ea a 
apărut într-un spectacol grandios, Huisgenoot Skouspel. Mai 
avea încă un an de contract cu noi când cei de la Centre Stage i- 
au oferit mai mulţi bani, și atunci ea s-a dus la presă cu 
povestea asta nenorocită cu hărţuirea sexuală, fiindcă numai 


+9 Localităţi din centrul Africii de Sud (n.tr.). 
VP - 185 


așa putea să rezilieze contractul. Și pe urmă alte trei tipe au 
prins ideea din zbor, plus două cu care încetaserăm contractul... 

— Domnule Mouton... Dekker a făcut un semn din mână, 
cerându-i să o ia mai ușor. Ce-i cu Centre Stage? 

— O companie rivală. Înainte ca muzica afrikaans să ajungă la 
modă, nu se ocupau decât de formaţii care cântau în engleză. 
Pe urmă, au început să fure cântăreţi de la celelalte case de 
discuri. Nikki Kruger s-a dus la ei, și cei de la Bloedrivier Blues 
Band la fel. Și Ministry of Music. Însă Nerina a venit cu povestea 
cu hărţuirea. 

— Și s-au luat și alte femei după ea? 

— O făceau pentru publicitate. Tanya Botha și Largo, 
amândouă au început s-o cam ia la vale, așa că... 

A observat încruntarea lui Dekker. 

— Ştii, s-o ia la vale, vânzările au scăzut rapid. Tanya s-a 
prăbușit dintr-odată. Primele ei două CD-uri fuseseră preluări de 
melodii mai vechi, îi creaserăm un sound bun, dar nu, acum nu 
mai voia decât propriile ei cântece, toate de jale, chestii pe care 
nimeni nu voia să le asculte. Și Largo... Presupun că îi sosise 
ceasul, era deja expirată. 

— Și ele două l-au acuzat pe Adam Barnard de hărțuire 
sexuală? 

— Pe prima pagină din Rapport: „Sangeresse span saam teen 
seks”, „Cântăreţii se ridică împotriva hărţuirii sexuale”, sau cam 
așa ceva era titlul. 

— Și de ce anume l-a acuzat Nerina Stahl pe Barnard? 

— O grămadă de prostii. Că Adam n-o lăsa în pace, că o tot 
pipăia când intra la el în birou, că voia să o ia mereu cu el 
acasă, asta deși se știa că o avea pe Xandra, care era bolnavă, 
și că el nu proceda așa. 

— Și pe urmă ce s-a întâmplat? 

— Am reziliat contractul cu Nerina, și lucrurile s-au liniștit. 
Tanya Botha a venit cu avocatul și am negociat, i-am oferit 
treizeci de mii și a fost mulțumită. Aud că va lansa un CD gospel 
la o altă casă de discuri. Acum toată lumea cântă gospel 
afrikaans, e la mare modă. 

— Când s-a scris ultima oară despre chestiunea aceasta cu 
hărţuirea? 

— Nu știu sigur... E readusă pe tapet ori de câte ori ziarele n- 
au un alt subiect de scandal. Regardt, tu ce zici? 


VP - 186 


— În ultimele cinci, șase luni nu s-a mai auzit nimic. Dar 
acum, după moartea lui Adam... 

— Vă imaginaţi ce circ o să iasă? Și nimeni n-o să își aducă 
aminte că Adam a salvat industria muzicii afrikaans. 

— Cum așa? a întrebat Dekker. 

— Nimeni nu a făcut pentru /uisterlieajie*” mai mult ca Adam 
Barnard. Poate doar Anton Goosen... 

— Ce înseamnă /uisterlieajie? 

— N-ai cum să știi, ești prea tânăr. Asta se petrecea pe la 
începutul anilor '80. Trebuie să înţelegi cum erau lucrurile pe- 
atunci. În anii '70, afrikaanderii ascultau muzică pop lejeră... Jim 
Reeves, G. Korsten, Min Shaw, Groep Twee, Herbie and Spence, 
cu versuri de genul „Te iubesc, te iubesc”. Era epoca de aura 
apartheidului, și nimeni nu era dispus să gândească, tot ce se 
voia era să se fredoneze ceva. Și pe urmă au apărut Anton 
Goosen și Koos du Plessis, cu muzica lor originală și cu texte 
inteligente... În orice caz, specialiștii vorbesc despre Mișcarea 
pentru Muzică și Versuri, nu mă întreba de ce. Adică 
luisterliedjie, pentru că ideea era să asculţi cuvintele, nu doar să 
fredonezi melodia. Și Adam, care la vremea aceea avea 
douăzeci și ceva de ani, lucra pentru De Vries & Kotz, una dintre 
casele acelea mari de avocatură, dar nu-i plăcea ce făcea. Era 
înnebunit după muzică. Mergea prin puburi, prin cluburile mici, 
și și-a dat seama că apăruseră noi talente, încă neșlefuite, de 
care firmele mari de discuri nu se arătau interesate; ele nu 
voiau să aibă de-a face decât cu vedetele. Și pe urmă a 
descoperit-o pe Xandra. Știai că Alexa Barnard a fost o mare 
cântăreaţă? 

— Da, am auzit... 

— Și-a dat demisia și și-a înființat propria companie, 
AfriSound, și a încheiat contracte cu Xandra și cu alţi câţiva 
muzicieni. A ajuns să deţină cele mai bune cântece și le-a lansat 
pe piaţă într-un mod inteligent, fiindcă știa că ele reprezentau 
viitorul. Și s-au descurcat OK. Nu excelent, dar au făcut mai mult 
decât să supravieţuiască, și-apoi a apărut Voëlvry, și el a 
continuat să susţină ambele curente... 

— Voëlvry? Adică „liber ca pasărea cerului”? 

Mouton a oftat. 

— Ai auzit vreodată de Johannes Kerkorrel și Koos Kombuis? 


50 În limba olandeză, în original, „șansonetă” (n.tr.). 
VP - 187 


— Da. 

— Ei au făcut parte din mișcare. Și atunci am apărut eu, 
organizam turnee pentru unul dintre ei. Dormeam în tren, n- 
aveam studio de înregistrări. Era sfârșitul anilor '80, și vindeam 
casete din spatele microbuzului. Mă ocupam de toate, de la 
condusul dubei la menţinerea băieţilor departe de băutură, 
cumpăratul mâncării, amenajarea scenei, montarea 
amplificatoarelor, lipirea afișelor, strângerea banilor obţinuţi din 
vânzarea biletelor... Au fost niște ani nebuni, și m-am distrat pe 
cinste. Voëlvry a fost o muzică afrikaans de protest, știi, 
împotriva apartheidului. A prins grozav la studenţi, veneau cu 
miile la concerte, în timp ce mămica și tăticul lor stăteau 
frumușel în casa din suburbii ascultând baladele de dragoste ale 
lui Bles Bridges. Valul acesta nou a răsărit ca din pământ, chiar 
sub nasurile lor. Cam pe vremea aia, Adam a venit la mine cu 
propunerea, și am început să lucrăm împreună. Datorită nouă 
curentul Voëlvry a reușit să se impună. l-am creat imaginea care 
l-a ajutat să ajungă pe val, ne-am ocupat de management, de 
marketing, de promovare. Și lucrurile au evoluat continuu, și 
uită-te acum la muzica afrikaans. În ultimii cinci sau șase ani, s- 
a cam dus de râpă, și asta pentru că limba afrikaans este 
ameninţată cu dispariţia, și ziarele nu fac decât să scrie prostii 
despre hărțuire sexuală sau despre hitul ăla, De la Rey! deși 
puţină lume a ascultat tot discul. Știi că majoritatea cântecelor 
de pe album sunt despre sex și băutură? 

— Ce cântece? 

— De pe albumul De /a Rey. 

Dekker a clătinat din cap. A ezitat, gândindu-se bine înainte 
de a pune următoarea întrebare: 

— În ultima săptămână, a făcut Adam Barnard vreo referire la 
vreun DVD? 

— Ce DVD? 

Mouton părea cu adevărat surprins. 


51 Album lansat în 2006 de Louis Pepler, un inginer constructor de 28 de ani cu un 
succes muzical modest până la acel moment. Melodia care dă titlul albumului, De /a 
Rey, o baladă rock, se referă la numele generalului Koos de la Rey, erou local al celui 
de-al doilea război dintre britanici și buri (1899-1902), și exaltă virtuțile populaţiei 
afrikaans și ale istoriei sale, afirmând mândria de a fi afrikaander. Melodia a avut un 
succes enorm, dar a iscat un scandal politic pe măsură, fiind privită de unele grupări 
etnice ca un strigăt de luptă al populaţiei care se considera discriminată la acel 
moment, după abolirea apartheidului (n.tr.). 


VP - 188 


— Orice fel de DVD. 

— În momentul de faţă, avem mai multe DVD-uri în lucru. Cel 
al lui Josh și al Melindei va fi, de fapt, o înregistrare live din 
concertul de la festivalul KKNK... 

Dekker a scuturat din cap. 

— Nu, nu despre asta e vorba. V-a spus Barnard ceva despre 
un DVD pe care l-a primit prin poștă? 

— De ce să-i trimită cineva lui un DVD prin poștă? Eu mă ocup 
de producţie și de promovare. Dacă l-ar fi primit, mi l-ar fi dat 
mie. 

— Totuși, se pare că a primit un pachet cu un DVD prin poștă 
săptămâna trecută. Nu v-a spus nimic? 

— Nu. Ce fel de DVD? Și cine v-a zis că Adam a primit DVD-ul? 

— și deschidea singur corespondenţa? 

— Cine, Adam? Sigur că da. Cine altcineva să i-o deschidă? 

— Nu avea secretară? 

— Natasha e secretara personală a amândurora, dar nu ne 
deschide ea corespondenţa. Oricum, majoritatea corespondenţei 
noastre este în format electronic. Dacă s-ar fi primit un DVD, 
Natasha mi l-ar fi dat mie. Dar ce era pe DVD-ul ăla? 

— În stadiul actual al anchetei, nu vă pot divulga această 
informaţie, domnule Mouton. Cu cine pot să vorbesc în legătură 
cu plăţile făcute de domnul Barnard în ultima săptămână și 
ceva? 

— Plăţi? Dar de ce vă interesează asta? 

— Willie... i-a atras atenţia Groenewald. 

— E firma mea, Regardt, am dreptul să știu. Cu ce v-au 
împuiat capul Josh și Melinda? 

— Willie, ancheta aceasta este sub judice”?. Ceea ce înseamnă 
că trebuie... 

— Da, Regardt, știu ce înseamnă, dar acum, că Adam nu mai 
e, asta e compania mea. 

— Domnule Mouton, din păcate, aveţi obligaţia de a-mi 
răspunde la întrebări. 

Mărul lui Adam i-a tresărit; mâna s-a dus la cap, jucându-se cu 
cercelul de argint din ureche. 

— Care era întrebarea? 

— Cu cine pot să discut despre plăţile făcute de domnul 
Barnard în ultima săptămână? 


52 În limba latină, în original, „sub judecare” (n.tr.). 
VP - 189 


— Plăţi către cine? 

— Nu contează. 

— Adam se ocupa cu partea financiară și administrativă. El 
semna ordinele de plată. Dar Wouter cunoaște toate astea. E 
contabilul nostru. 

— Și unde îl găsesc pe Wouter? 

— Ușa de alături. 

— Mulţumesc, a spus Dekker ridicându-se. Va trebui să 
cercetez și biroul domnului Barnard. A intrat cineva acolo de 
ieri-seară încoace? 

— Nu știu. Întrebaţi-o pe Natasha. 

Dekker s-a îndreptat spre ușă. 

— Mint, a spus Mouton. Josh și Melinda mint ca să-și apere 
fundurile. Plăţi? Ce fel de plăți? 

— Willie... a încercat Groenewald din nou să-l calmeze. 


Griessel stătea în biroul directorului aflat în concediu. Scaunul 
mare era confortabil, biroul din faţa lui - lat și gol. Studia foaia 
albă de hârtie primită de la chestorul provinciei. Bill Anderson, 
asta era scris pe ea. Plus un număr de telefon cu prefix 
internaţional. 

Nu-i venea să sune. Nu se pricepea la asemenea lucruri. S-ar 
fi străduit prea tare să-l liniștească și i-ar fi aprins speranțe 
deșarte, iar el putea să-și închipuie cum se simţea bietul om. 
Dacă i-ar fi telefonat Carla din Londra și i-ar fi spus că niște 
bărbaţi, care mai omorâseră pe cineva, o urmăreau încercând s- 
o ucidă, și-ar fi ieșit pur și simplu din minţi. Și s-ar fi urcat în 
primul avion. 

Dar nu numai asta îl îngrijora. 

După ce John Afrika ieșise din birou și închisese ușa în urma 
lui, Griessel se gândise la cealaltă alternativă. Dacă Rachel 
Anderson nu era cărăuș? 

Ghennadi Demidov era notoriu, implicat într-o serie de 
activităţi ilegale. Umbla zvonul că îi avea la mână pe unii dintre 
consilierii orășenești. Și pe niște membri SAPS. Cel puţin câţiva 
polițiști în uniformă. Se depusese o plângere, ceva în legătură 
cu niște persoane bătute cu bâte de baseball pentru că 
refuzaseră să-și vândă proprietăţile lui Demidov - terenuri pe 
care primăria trebuia să le cumpere pentru a construi stadionul 
pentru Campionul Mondial de Fotbal. Dosarul dispăruse din 


VP - 190 


secţia Sea Point, iar martorii nu mai voiseră să declare nimic. Cu 
șase luni în urmă, cei de la Crimă Organizată fuseseră triaţi, însă 
cu mare tam-tam. 

Nu fusese schimbat doar comandantul, ci și detectivii, unii 
fiind aduși tocmai din Gauteng și din Kwazulu, dar asta se 
întâmplase cu șase luni în urmă. Rusul avea buzunarele largi. 

Comisarilor nu avea să le placă deloc teoria asta a lui. 

A oftat, a ridicat receptorul și a auzit tonul. 

Avea să se prezinte „căpitanul Benny Griessel”. 

Măcar asta îl făcea să se simtă al dracului de bine. 


24. 


Vusi Ndabeni, Mbali Kaleni și tânărul cu șorț stăteau în fața 
computerului, într-o cămăruţă din restaurantul Carlucci's. Se 
uitau cum se descărcau fotografiile atașate în e-mail. 

— N-aveţi ADSL? a întrebat Kaleni pe un ton care sugera că 
era o crimă să nu-l ai. 

— N-avem nevoie de așa ceva, a replicat tânărul. 

Vusi s-a întrebat dacă ar fi fost cazul să știe și el ce-i ăla 
ADSL. A fost însă salvat de un telefon care a început să sune. 
Era al lui Kaleni. 

— Da, a răspuns ea tăios, iritată. A rămas mult timp tăcută. 
Stai puţin, așteaptă, a spus apoi. Și-a luat geanta de pe umăr, a 
scotocit înăuntru și a scos un carnet negru și un set de 
instrumente de scris. A deschis carnetul cu un aer solemn și l-a 
așezat pe masă, a apăsat pe butonul pixului, pregătindu-se să 
scrie, și a continuat: OK. Dă-i drumul! Vreau să zic că poţi să-mi 
dictezi. 

A notat totul. 

— Gata! a exclamat și a închis telefonul. Vusi, mă duc în 
Parklands. Au identificat numărul de înmatriculare. 

— Al Land Roverului? 

— Da. E al unui oarecare J.M. de Klerk, de pe Atlantic Breeze, 
numărul 24, Parklands. A înregistrat în septembrie un Land 
Rover Defender 110 Hard Top, an de fabricaţie 2007. Număr de 
înmatriculare CA 4167889. E născut în 1985. Un tip tânăr. 

— Nu e rus, a remarcat Vusi dezamăgit. 


VP-191 


— Cred că taică-său e putred de bogat, a intervenit tânărul cu 
şort în timp ce deschidea e-mailul. Un Land Rover dintr-ăsta 
costă trei sute de mii. 

— Unde lucrează individul? a întrebat Vusi plin de speranţă. 

— La aceeași adresă. Lucrează de acasă. 


Griessel a ascultat țârâitul telefonului de pe celălalt continent. 
Se auzea foarte clar, și s-a întrebat cât era ceasul în West 
Lafayette, Indiana. 

— Anderson, a spus vocea de la celălalt capăt al firului. 

— Domnule Anderson, numele meu este Benny Griessel... Era 
conștient de accentul său afrikaans, și pentru o fracțiune de 
secundă continuarea logică a propoziției i-a stat pe limbă, și 
sunt alcoolic”. Și-a mușcat buzele și s-a recomandat: Sunt 
căpitan în poliția sud-africană și conduc operaţiunea de căutare 
a fiicei dumneavoastră. Imi pare extrem de rău să vă cunosc în 
asemenea circumstanțe, dar vă asigur, domnule, că facem tot 
ce ne stă în putinţă pentru a o găsi și a o proteja. 

— Domnule căpitan, în primul rând, vă mulţumesc că v-aţi 
găsit timp pentru a mă suna. Aveţi vreo veste? 

Vocea era politicoasă, cu accent american, și totul părea ireal 
pentru Griessel, ca și cum aterizase pe neașteptate în mijlocul 
unui serial dramatic de televiziune. 

— Avem un elicopter al poliţiei care survolează zona unde a 
fost zărită ultima dată și peste zece unităţi de patrulare, cărora 
li se vor adăuga altele cât de curând. Insă, deocamdată, nu am 
localizat-o. 

S-a așternut tăcerea, nu acea pauză obișnuită la convorbirile 
transatlantice prin satelit. 

— Căpitane, îmi vine greu să vă spun asta, însă, când Rachel 
m-a sunat, mi-a zis că nu poate apela la ajutorul poliţiei... Sper 
că mă înțelegeţi. Ca tată, sunt extrem de îngrijorat. Știţi ce a 
vrut să spună cu asta? 

Griessel a luat o gură mare de aer. Era întrebarea de care se 
temuse cel mai mult. 

— Domnule Anderson, ne-am gândit și noi la această... 
chestiune. Nu-și alesese cuvintele potrivite... La această 
problemă, am vrut să spun. Ar putea să însemne o mulţime de 
lucruri, și eu investighez toate posibilităţile. „Nu, nu e de ajuns”, 
și-a spus Griessel. Vreau să știți că și eu am o fată de vârsta lui 


VP - 192 


Rachel. Ea se află în acest moment la Londra. Știu cum vă 
simţiţi, domnule Anderson. Sunt convins că vă este... foarte 
greu. Copiii noștri sunt tot ce avem. 

Era conștient că vorbele îi sunau ciudat, cumva fals. 

— Da, căpitane, exact la asta m-am tot gândit în ultimele ore. 
Și tocmai din această cauză sunt atât de îngrijorat. Spuneti-mi, 
pot să am încredere în dumneavoastră? 

— Da, domnule Anderson. Puteţi avea încredere în mine. 

— Atunci așa am să fac. Vă încredinţez viaţa fiicei mele. 

„Of, Doamne, nu spune asta!” și-a zis Griessel. Inainte de 
toate, trebuia să dea de fată. 

— Voi face tot ce depinde de mine, a răspuns. 

— Vă pot ajuta cu ceva... de aici? Orice... 

— O să vă dau numărul meu de mobil, domnule Anderson. 
Puteți să mă sunaţi oricând. Dacă Rachel vă sună din nou, vă 
rog să-i daţi numărul meu și să-i spuneţi că mă duc să o iau, de 
oriunde ar fi, singur... dacă își face griji. Și vă promit că, dacă 
aflu ceva, vă sun imediat. 

— Ne gândeam... dacă n-ar fi bine să ne urcăm în avion și să 
venim acolo... 

N-a știut ce să răspundă. 

— Eu... da, sigur că puteţi... Lăsaţi-mă s-o găsesc, domnule 
Anderson. Mai întâi, s-o găsesc. 

— Dar o s-o găsiţi, căpitane? Tonul lui era disperat, al unui om 
care se agaţă de un fir de pai. 

— N-o să am o clipă de liniște până n-o găsesc. 


Bill Anderson a pus receptorul jos cu mare grijă și s-a lăsat pe 
spate în scaun. Și-a acoperit faţa cu mâinile. Soţia lui stătea 
alături, în picioare, cu o mână pe umărul lui. 

— E în regulă, acum poţi să plângi, a șoptit ea. 

Bărbatul nu a răspuns. 

— Eu mi-am revenit, așa că poţi să plângi. 

Bill Anderson și-a luat încet mâinile de pe faţă. S-a uitat spre 
șirurile lungi de cărți de pe rafturile bibliotecii. „Atâtea 
cunoștințe”, și-a spus. „Complet inutile acum”. 

Și-a lăsat capul să cadă. Umerii i s-au zguduit de plâns. 

— L-am auzit vorbind, a spus Jess Anderson. O s-o găsească, 
sunt sigură. Am simţit asta din vocea lui. 


VP - 193 


Căpitanul Benny Griessel stătea cu coatele pe biroul 
directorului și cu bărbia în palme. 

N-ar fi trebuit să o spună. Nu voia să facă promisiuni. Ar fi 
trebuit să se mulțumească să-l asigure că avea să își dea silinţa. 
Sau ar fi putut să spună: „Date fiind împrejurările, nu vreau să 
fac predicții”. Însă tatăl lui Rachel Anderson mai că îl implorase. 
„Dar o s-o găsiţi, căpitane?” 

lar el îi răspunsese că nu va avea o clipă de liniște până ce nu 
o găsea. 

De unde mama naibii să înceapă? 

Și-a lăsat braţele să cadă, încercând să se concentreze. Prea 
multe lucruri, și toate deodată. 

Elicopterul și patrulele n-aveau s-o găsească. Fata se 
ascundea, îi era frică de poliţie. lar el nu știa de ce. 

Soluţia era să afle cine o vâna. Ideea lui Vusi prindea tot mai 
mult contur. Trebuia să-l sune, să afle cum mai mergeau 
lucrurile. 

__S-a ridicat în picioare și a întins mâna după telefonul mobil. 
Insă telefonul a început chiar în clipa aceea să sune tare în 
liniștea biroului, făcându-l să tresară. 

— Griessel. 

— Sunt inspectorul Mbali Kaleni, de la poliția sud-africană, 
Benny. Accentul zulu era evident, dar rostea cu mare grijă 
fiecare cuvânt în afrikaans. Am găsit un Land Rover Defender al 
cărui număr de înmatriculare pare să se potrivească. E al unui 
tip din Parklands, J.M. de Klerk. Sunt în drum spre el. 

— Bună treabă, însă chestorul a cerut să te ocupi de un alt 
caz. Să îl ajuţi cu ancheta pe Fransman Dekker. 

— Fransman Dekker? 

Griessel s-a făcut că nu sesizează disprețul din vocea femeii. 

— Să-ţi dau numărul de telefon al lui Fransman. Acum e în 
oraş, la... 

— Am numărul lui. 

— Atunci, te rog să-l suni. 

— Nu-mi convine, a spus Mbali, dar o să-l sun. 


— Pe data de unsprezece ianuarie, am transferat electronic 
suma de cincizeci de mii de ranzi într-un cont ABSA, la cererea 
lui Adam, a intonat cu precizie Wouter Steenkamp, contabilul de 
la AfriSound. 


VP - 194 


Era instalat confortabil în spatele unui monitor mare și plat, cu 
coatele pe birou și palmele împreunate la nivelul pieptului. Era 
un bărbat scund, abia trecut de treizeci de ani, cu fața ascuţită 
și sprâncene stufoase. Era clar că acorda o atenţie sporită 
propriei înfățișări - ochelari cu rame late și păr tuns scurt în ton 
cu moda, o umbră de barbă aparent neîngrijită, de parcă nu se 
bărbierise de două zile, iar părul negru de pe piept era abia 
vizibil pe sub cămașa sport bleu cu dunguliţe înguste albe, 
descheiată la gât. Ceas sport butucănos la mână, braţe 
bronzate. Emana multă încredere în sine. 

— Către cine s-a făcut plata? a întrebat Dekker de pe scaunul 
de vizavi. 

Steenkamp s-a uitat pe monitor, stând în continuare cu 
degetele împreunate. 

— Potrivit notei pe care am primit-o de la Adam, deținătorul 
contului este „Bluegrass”. lar contul este deschis la o filială a 
ABSA din Bloemfontein. Tranzacţia a fost efectuată cu succes. 

— V-a spus domnul Barnard pentru ce a solicitat virarea 
banilor? 

— În e-mailul pe care mi l-a trimis mi-a cerut să trec plata la 
„cheltuieli diverse”. 

— Atât? Nu v-a dat alte explicaţii? 

— Nu. 

— A existat și o altă plată, în valoare de zece mii de ranzi? 

— Zece mii fix? Ochii lui Steenkamp au scrutat rapid tabelul 
de plăţi de pe ecran. 

— Da, așa cred. 

— Și ziceţi că plata s-a făcut săptămâna trecută? 

— Da. 

— Nu apare în înregistrările mele. 

Dekker s-a aplecat în faţă. 

— Domnule Steenkamp... 

— Wouter, vă rog. 

— Am informații cum că Adam Barnard s-a folosit de serviciile 
unei agenţii pentru a da de urma persoanei din spatele contului 
Bluegrass. lar onorariul a fost de zece mii de ranzi. 

— Ah! a exclamat Steenkamp îndreptându-și spatele și 
întinzând mâna spre tăvița cu documente frumos ordonate. A 
căutat printre foi și a extras un act. Poftiţi! Fix zece mii de ranzi 
de plătit către Jack Fischer and Associates, a spus și i-a întins 


VP-195 


documentul. 

Dekker cunoștea numele - erau foști ofițeri superiori de 
poliţie, albi, care ieșiseră la pensie cu cinci sau șase ani în urmă 
și își fondaseră propria firmă de investigaţii. A luat documentul 
și l-a parcurs cu privirea. Era o factură. „Client: AfriSound. 
Numele persoanei de contact: domnul Adam Barnard”. 

În rubricile „Servicii” și „Costuri” stătea scris „Investigaţii 
administrative, R 4.500”, respectiv „Interviuri personale, R 
5.500”. 

— Interviuri personale? a citit el cu voce tare. 

Steenkamp a ridicat din umeri. 

— Aceasta este semnătura lui Adam Barnard? 

— Da. Nu fac plăţi decât dacă facturile sunt semnate de el sau 
de Willie. 

— Deci nu știți, de fapt, ce fel de servicii au fost facturate? 

— Nu. Eu și Adam nu discutam asemenea lucruri. Pur și 
simplu, a pus factura vizată în tăvița lui cu documente, și 
Natasha a adus-o aici. Dacă era semnată de el, atunci... 

— Apelaţi des la firma Jack Fischer? 

— Din când în când. 

— Cunoașteţi faptul că sunt detectivi particulari? 

— Inspectore, industria muzicală nu înseamnă clar de lună și 
trandafiri... Însă Adam era cel care se ocupa de obicei de aceste 
probleme. 

— Willie Mouton era și el la curent? 

— Va trebui să-l întrebaţi pe el. 

— O să păstrez această factură. 

— Pot să fac mai întâi o copie? 

— Sigur. 


Inspectorul Vusi Ndabeni nu mai zburase până atunci cu 
elicopterul. 

Pilotul i-a întins peste umăr un set de căști, cineva a tras ușa, 
motorul a huruit cu putere, rotoarele au pornit și elicopterul s-a 
ridicat de la pământ. Stomacul i s-a strâns ghem. Și-a pus 
căștile pe urechi cu mâini tremurânde și s-a uitat în jos: De Waal 
Drive se făcea tot mai mică. 

„Uneori, mașinăriile astea se prăbușesc”, și-a spus. „Nu 
trebuie să privești niciodată în jos”, așa îl sfătuise cineva mai 
demult, dar acum orașul era chiar sub el, Parlamentul, Castelul, 


VP - 196 


liniile ferate ce mergeau spre gară în șiruri ordonate, portul, 
marea orbitoare, cu soarele reflectându-se în ea. Vusi și-a scos 
din jachetă ochelarii de soare cu lentile întunecate și i-a pus la 
ochi. 

— Cei de la Table View știu că suntem în drum spre ei? a 
întrebat uitându-se în jos spre insula Robben și minunându-se. 

— Îndreaptă microfonul spre tine, îl ţii prea departe de gură, a 
spus copilotul și a mimat ce ar trebui să facă. 

Vusi a îndoit microfonul, aducându-l în dreptul buzelor. 

— Cei de la Table View știu că venim? 

— Vrei să vorbești cu ei? a întrebat pilotul. 

— Da, te-aș ruga. O să avem nevoie de mașini de patrulare. 

— Îți fac legătura. 

Cu Table Bay strălucind în stânga și parcul industrial din 
Paarden Island întinzându-se în dreapta, Vusumuzi Ndabeni a 
vorbit prin radioul din elicopter cu agentul principal din Table 
View. Când a terminat, s-a întrebat ce ar fi zis mama lui dacă |- 
ar fi văzut în acel moment. 


25. 


Benny Griessel a luat-o înapoi pe Buitengracht, tot pe jos. Nici 
urmă de blocaj rutier, de parcă nici nu existase. Mintea lui era 
însă concentrată asupra fugarei. Încotro se îndrepta Rachel 
Anderson? Singura posibilitate, după părerea lui, era hostelul 
Cat & Moose; acolo își lăsase bagajul și tot acolo era și amicul ei, 
Oliver Sands. Unde în altă parte ar fi putut să se ducă? 

A sunat la secţia din Caledon Square și i-a cerut operatorului 
radio să trimită un echipaj pe Long Street. 

— Să nu parcheze în faţa pensiunii. Să aștepte înăuntru. Dacă 
fata apare acolo, nu trebuie să îi vadă. 

Asta era tot ce putea face. Vusi îl anunţase că martorul ocular 
de la Carlucci's se uitase la fotografiile făcute pe furiș oamenilor 
lui Demidov și clătinase din cap; nu era niciunul dintre 
urmăritori. 

Asta nu însemna mare lucru, având în vedere că era posibil ca 
tipii de la Crimă Organizată să nu fi trimis prin e-mail toate 
pozele pe care le aveau. La fel de bine, fotografiile puteau fi 


VP - 197 


prea vechi, iar arhiva - incompletă. 

Fie el, fie Vusi trebuia să se întoarcă la clubul Van Hunks. Dar 
mai întâi avea să vadă ce era cu casa din Table View. Să 
orienteze ancheta într-o direcţie. Avea să folosească secția 
Caledon Square drept bază; era situată central, și acolo se afla 
stația radio care asigura legătura cu mașinile de patrulare. 

A alergat ultimele două sute de metri spre mașina lăsată în 
parcare, tot mai conștient de arșiţa care acoperea orașul ca o 
pătură. 


— Nu știu pentru ce servicii a fost emisă factura, a spus Willie 
Mouton dându-i documentul înapoi lui Dekker, peste birou. Și nu 
cred că o să vă spună nici ei. 

— De ce? 

—E o chestiune delicată. O treabă care ţine de 
confidenţialitate. 

— Cum așa? 

— Willie, te înșeli, a intervenit avocatul Groenewald. 

— Ba nu. Ei garantează confidenţialitatea. Tocmai de asta 
colaborăm. 

— Numai medicii, psihologii și avocaţii pot invoca dreptul la 
confidenţialitate pentru clienţii lor, Willie. Dacă poliţia vine cu 
mandat, vor fi nevoiţi să ofere informații. 

— Atunci ce rost mai are garanţia pe care ne-au dat-o? 

Mărul lui Adam i se mișca din nou spasmodic. 

— Cu cine anume de la firma Jack Fischer lucraţi? 

— Cu Jack însuși. Deși, vă spun eu, aţi luat-o pe o pistă 
greșită. 


Rachel Anderson nu a mai auzit elicopterul. 

La început, tăcerea i s-a părut stranie, dar treptat a devenit 
liniștitoare. În ciuda urmelor pe care le lăsase în stratul de flori 
și a faptului că o polițistă de culoare se aflase la numai doi pași 
de ascunzătoare, reușise să nu se dea de gol. 

Avea să rămână ascunsă până la căderea nopţii. 

S-a uitat la ceasul de la mână. Era ora douăsprezece fără 
unsprezece minute. Opt ceasuri până la apus. Mult timp. 
Suficient însă ca ei să renunţe la grădină și să o caute prin alte 
locuri. 

Zgărieturile și vânătăile de pe tot corpul o dureau constant și 


VP - 198 


sâcâitor. Trebuia să se așeze mai confortabil dacă urma să 
aștepte atât de mult. 

S-a ridicat încet în fund și a dat ramurile groase, pline de ţepi, 
la o parte, atentă să nu facă zgomot sau mișcări bruște. Nu știa 
dacă nu cumva erau niște ochi aţintiţi asupra tufelor. 

Trebuia să-și dea jos rucsacul. Și să-l folosească pe post de 
pernă. 

A desfăcut clemele, a tras bretelele de pe umeri și a dat 
rucsacul jos. Acesta a rămas agăţat aiurea, undeva în spatele ei, 
printre crengi și spini. L-a descurcat cu infinită grijă și l-a așezat 
pe pământ. S-a întors pe spate și și-a pus capul pe el. 

Pământul era chiar confortabil. Umbra deasă avea să o 
împiedice să se deshidrateze. Știa că nivelul glicemiei îi scăzuse, 
dar era sigură că putea rezista până la căderea nopții. Atunci 
avea să încerce să găsească un telefon; cineva avea s-o lase să 
sune, trebuia să o lase, avea să implore pe careva. Trebuia 
neapărat să-și anunţe tatăl, să-i spună unde era. 

A răsuflat adânc și a privit în sus spre peticele de cer care se 
zăreau prin frunzișul des. Ochii i s-au închis. 

Apoi a auzit ușa casei deschizându-se. 


Barry conducea o bakkie? Toyota venind dinspre oraș. Upper 
Orange Street era acum pustie; mașinile de patrulare și polițiștii 
în uniformă se făcuseră nevăzuţi. În colţul străzii nu mai 
rămăsese decât un microbuz alb cu emblema SPAS 
inscripționată pe portieră. 

S-a întrebat dacă merită său nu să cerceteze casa în stil 
victorian. 

A căutat cu privirea aleea pe care o observase mai devreme, 
a întors mașina și a dat cu spatele spre ușa garajului. Și-a luat 
binoclul de pe scaunul de alături, acoperit cu o husă uzată. Și-a 
dat seama că nu putea zări casa din unghiul în care se afla. 
Zidul din stânga casei era prea înalt. 

S-a cățărat pe platforma camionetei și s-a lăsat pe spate, cu 
binoclul la ochi. Distanţa până la casă nu era decât de vreo sută 
de metri. A privit cu atenție. 

Nicio mișcare. 

A îndreptat binoclul spre grădină. Din nou spre casă. 

Pierdere de vreme. 


53 În afrikaans, în original, „camionetă” (n.tr.). 
VP - 199 


Apoi ușa din faţă s-a deschis. A apărut un bărbat. Barry a 
focalizat binoclul asupra lui și a așteptat. Un bătrân se oprise în 
pragul ușii. Și rămăsese acolo neclintit. 


Josh și Melinda Geyser stăteau foarte aproape unul de altul la 
masa mare ovală din sala de conferinţe în momentul când 
Dekker a deschis ușa. Și-au ridicat ochii spre el, privindu-l 
întrebător, dar fără să spună nimic, așteptându-l să se așeze, la 
un scaun distanţă de Josh. 

— Eu și inspectorul Griessel nu vă considerăm suspecți în 
acest stadiu al anchetei... 

— În acest stadiu? 

— Doamnă, ancheta abia a demarat. Noi... 

— Nu noi l-am ucis, a subliniat Josh. 

— Atunci ajutaţi-ne să vă ștergem numele de pe lista 
suspecţilor. 

— Cine mai e pe listă? a întrebat Melinda. 

Dekker a încercat să-i închidă gura. 

— Deocamdată, vrem să dăm de urma unui pachet. 

A sesizat expresia de teamă de pe faţa femeii. 

— Ce fel de pachet? a întrebat Josh. 

— Nu vă pot da amănunte, domnule Geyser, dar, repet, am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Cum vă putem ajuta? 

— Acordaţi-ne permisiunea de a vă percheziţiona casă, pentru 
a ne asigura că nu aveţi acolo nimic care să vă lege de moartea 
lui Barnard. 

— Ca de pildă ce? 

— Vreo armă de foc. Desigur, puteţi să refuzaţi, și în acest caz 
va trebui să obţinem un mandat. Însă, dacă ne daţi 
permisiunea... 

Josh s-a uitat spre Melinda. Ea a încuviinţat. 

— Daţi-i drumul! N-avem nimic de ascuns. 

Dekker a privit-o fix. Nu a putut citi nimic altceva pe faţa ei 
decât hotărâre. 

— Vă rog să așteptați aici. Revin cât pot de repede. 


Mbali Kaleni a intrat pe ușile duble de la parter ale casei de 
discuri AfriSound. Patru persoane albe stăteau adunate în fața 
biroului  recepţionerei negrese, adâncite într-o conversaţie 


VP - 200 


animată. 

— Scuzaţi-mă, a spus Kaleni ridicându-și legitimaţia. Poliţia. 

Toţi cei patru s-au întors spre ea. Unul dintre ei avea un 
aparat foto atârnat de gât. 

— Sunteţi aici în legătură cu cazul Barnard? a întrebat-o o 
tânără cu păr blond tuns foarte scurt. 

— Sunteţi ziariști? a întrebat la rândul ei Kaleni. 

— Die Burger, a răspuns femeia. Este adevărat că Josh și 
Melinda Geyser sunt interogaţi chiar în această clădire? 

— Nu discut cu mass-media, a spus Kaleni îndreptându-se 
spre recepţioneră. 

— Inspectorul Dekker. NgaphakathP"? 

— Da, e înăuntru. 

— Spuneţi-ne, este familia Geyser aici? a strigat un alt ziarist. 

Kaleni a clătinat din cap, urcând scările. „/zidingidwane >. 


Rachel Anderson stătea concentrată, dar nu reușea să audă 
nimic. 

Oare bărbatul tocmai deschisese și închisese ușa din faţă sau 
doar i se păruse ei? 

Abia mai respira. 

Și pe urmă pașii s-au apropiat încetișor de ea: unu, doi, trei, 
patru. 

Apoi s-a lăsat liniștea. 

— Poliţista mi-a spus că ești o tânără americană, a auzit 
aceeași voce ca mai înainte. A tresărit, surprinsă de vorbele 
care spărseseră tăcerea, apoi s-a încordat dându-și seama că 
bărbatul i se adresa ei. 

— Te-am zărit când ai sărit gardul. Am văzut cât de speriată 
erai. Și pe urmă i-am văzut pe bărbaţii aceia în Land Rover... 
Vocea era încărcată de compasiune, dar spaima că omul știa 
unde stătea ascunsă o paraliza. 

— Poliţista mi-a spus că bărbaţii aceia te urmăresc, că vor să- 
ţi facă rău. 

A respirat pe gură, fără să facă zgomot. 

— Probabil că ești extrem de speriată și de obosită. Și nu știi 
în cine să ai încredere. O să las ușa descuiată. Dacă vrei să intri, 
ești mai mult decât bine-venită. Locuiesc singur. Soţia mea a 


54 În limba zulu, în original, „înăuntru” (n.tr.). 
55 În limba zulu, în original, „tâmpiţi, idioţi” (n.tr.). 
VP - 201 


murit acum un an. Îţi pot da să mănânci și să bei și îţi promit că 
nimeni nu va afla că ai pus vreodată piciorul la mine în casă. 

A simţit cum emoția creștea în ea. Și autocompătimirea, 
recunoștința și dorința de a sări în picioare și de a ieși din 
ascunzătoare. 

Nu! 

— Pot să te ajut. 

A auzit târșâitul picioarelor. 

— O să fiu înăuntru. Las ușa descuiată. 

Pentru o clipă, tăcerea s-a așternut din nou, apoi pașii s-au 
îndepărtat. Ușa s-a deschis și s-a închis. 

Și pe urmă a răsunat o salvă de tun, și tot trupul ei s-a 
cutremurat de spaimă. 


VP - 202 


12:00-12:56 


26. 


Fransman Dekker s-a oprit o clipă pe culoarul de la AfriSound, 
adâncit în gânduri, cu un braţ încrucișat la piept și cu celălalt 
sprijinindu-și bărbia, holbându-se la modelul simplu de ghurries$ 
întins pe podea. Toate ușile din jurul său erau închise: familia 
Geyser rămăsese în sala de conferinţe din spatele lui, Mouton și 
avocatul său - în biroul din stânga, contabilul Wouter 
Steenkamp - în cel din dreapta. 

Trebuia să sune la poliţia din Bloemfontein și să vadă ce 
informaţii putea obţine despre fostul soț al Melindei, să meargă 
la firma Jack Fischer and Associates, să cerceteze biroul lui 
Barnard și să discute cu Natasha despre programul acestuia din 
ziua precedentă. Nu știa de care dintre aceste sarcini să se 
apuce mai întâi, dar nu avea niciun chef să se ocupe 
deocamdată de Jack Fischer și de Natasha Abader. Agenţia de 
investigații era formată exclusiv din detectivi albi, foști polițiști 
care ar fi fost încântați să pună SAPS într-o lumină proastă și să 
se laude apoi în fața presei. Natasha, pe de altă parte, 
reprezenta o ispită de care trebuia să se ferească. Povestea 
despre Adam Barnard fustangiul fusese ca o oglindă care i se 
pusese în față. Nu voia să o ia și el pe aceeași cale; soţia lui era 
o femeie bună, drăguță și deşteaptă, care avea încredere 
deplină în el. 

Tunul de pe Signall Hill a tras salva ce marca miezul zilei, 
întrerupându-i meditaţia. Și-a ridicat ochii și a văzut-o pe Mbali 
Kaleni înaintând ca o furtună prin sala de recepţie, sau hol, sau 
cum Dumnezeu îi spuneau oamenii ăștia din industria muzicală. 

— Fir-ar al dracului! a murmurat încet. 


56 Tesătură indiană tradiţională, din lână, bumbac, iută sau mătase. Se execută 
manual, în diverse modele și dimensiuni, în funcție de scopul pentru care a fost 
creată: carpetă sau covor, preș pentru rugăciune, suport pentru telefon și vaze etc. 
(n.tr.). 


VP - 203 


Benny Griessel a auzit salva de tun în clipa când trecea pragul 
secției de poliţie din Caledon Square și s-a gândit cât de tare îl 
speria zgomotul de fiecare dată: nu avea să se obișnuiască 
niciodată cu el. Nu era decât ora douăsprezece? L-a observat pe 
fotograful cu părul lung îndreptându-se către el și cercetând din 
ochi sala, cu un plic de fotografii în mână. 

— Pe Vusi îl cauţi? 

— Da, a răspuns fotograful. Nu dau de el. 

— Știu, s-a dus în Table View. Ai întârziat al naibii de mult. 

— A fost oprit curentul, cum era să scot fotografiile la 
imprimantă fără curent? a replicat fotograful întinzându-i furios 
printurile. 

Benny le-a luat. 

— Mersi. 

Fotograful a ieșit din clădire fără să mai adauge niciun cuvânt. 
Indignat la culme. 

Griessel s-a uitat la prima fotografie. Rachel Anderson și Erin 
Russel râzând, pline de viaţă. Una cu pielea deschisă la culoare, 
cealaltă cu tenul mai închis, una blondă, cealaltă brunetă. 
Russel avea aerul unei nimfe, cu părul blond tuns scurt, nasul 
mic și drăguţ, ochii mari, verzi. Rachel Anderson părea mai 
temperamentală și avea un gen de frumusețe mai complexă, cu 
părul negru împletit în coadă căzându-i pe umăr, nasul lung și 
drept, gura mare, linia maxilarului puternică, denotând nu doar 
farmec, ci și multă determinare. Insă amândouă nu erau altceva 
decât niște copilițe, exuberante și lipsite de griji, cu ochii 
sclipind de încântare. 

În spatele lor se înălța muntele emblematic pentru Africa, 
Kilimanjaro. 

Cărăuși de droguri? 

Era conștient că orice era posibil, vazuse destule la viața lui. 
Lăcomie, nesăbuinţă, prostie. Infracțiunile nu aveau o față 
anume; totul depindea de predispoziție, de mediul în care trăiai, 
de ocaziile care ţi se iveau în cale. Dar inima lui respingea 
ideea; nu, cele două fete nu erau capabile de așa ceva. 


Era sfâșiată între teama de a se încrede în cineva și blândeţea 
pe care o simţise în vocea bărbatului. Nu putea să mai rămână 
acolo, fusese descoperită; nu se putea întoarce în stradă, unde 
urmărirea avea să reînceapă. Gândul că ușa stătea descuiată la 


VP - 204 


numai câţiva pași de ea și că dincolo de ea o aștepta ceva de 
mâncat și de băut, un adăpost sigur, a copleșit-o, punând în 
umbră toate contraargumentele. 

S-a ridicat încet, cu inima bătându-i nebunește în piept, 
perfect conștientă de riscul pe care și-l asuma. Și-a luat rucsacul 
și s-a târât în genunchi, ferindu-se de crengile groase și pline de 
ţepi de deasupra, până la marginea adăpostului oferit de 
frunziș. 

O alee scurtă, pietruită, ducea spre casa cu o singură treaptă 
la intrare, o verandă joasă cu un covoraș pe care erau ţesute 
cuvintele „Bine aţi venit”, și o ușă din lemn cu lustrul mâncat de 
vreme. 

A șovăit o clipă, cântărind din nou în minte posibilele 
consecințe. Apoi s-a târât și ultimii câţiva centimetri, clipind 
mărunt în lumina puternică a soarelui. S-a ridicat, dezmorţindu- 
și picioarele înțepenite. A parcurs repede cărarea, mergând cu 
pași mari, a urcat treapta și a ajuns pe veranda umbrită. A pus 
mâna pe clanţa din cupru oxidat, a simţit-o rece sub palmă, a 
răsuflat adânc și a deschis ușa. 


Barry nu se uita în clipa aceea prin binoclu. Era prea greu ca 
să îl poată ţine tot timpul în mână fără să-și sprijine braţul de 
ceva. 

A întors puţin capul și a privit strada, în direcţia restaurantului 
Carlucci's. Cu coada ochiului, a sesizat o mișcare la mai bine de 
o sută de metri de el, lângă casă. A întors iute capul și și-a mijit 
ochii. A zărit silueta o fracțiune de secundă, mică de la acea 
distanță, o umbră albăstruie. A ridicat binoclul la ochi și a 
focalizat imaginea. 

Nimic. „Rahat!” a înjurat cu voce tare. 

A rămas cu binoclul fixat asupra ușii de la intrare în vizor. Nu 
o vedea în întregime din cauza ornamentelor baroce ale 
verandei, însă în mod cert nu era nimeni acolo. 

Să-i fi jucat imaginaţia o festă? Nu, chiar o văzuse. A clipit, 
încercând să se concentreze. O siluetă mărunțică, albăstruie. 

„Rahat!” a înjurat din nou, gândindu-se că poate doar i se 
păruse. Sus pe munte avusese de mai multe ori impresia că o 
zărise pe fată, și adrenalina îi pulsase în vene, dar, de fiecare 
dată când focalizase pe imagine, își dăduse seama că se 
înșelase, că nu era decât o iluzie optică, o proiecţie a propriilor 


VP - 205 


speranţe și așteptări. 

A lăsat jos binoclul și și-a aţintit ochii spre casă, încercând să 
reconstituie mișcarea. 

O văzuse oare pe fată cu mâna dreaptă pe clanţă? Și cu 
stânga dusă în spate, ţinând ceva? Rucsacul? 

A ridicat iar binoclul la ochi. De unde apăruse fata? Pentru 
prima dată, a recunoscut potenţialul de ascunzătoare perfectă 
oferit de tufa de bougainvillea bătrână, înaltă și deasă. A 
cercetat-o cu atenţie, încercând să-și dea seama cât de mare 
era. „Fir-ar să fie”, a murmurat, tot mai sigur de ceea ce văzuse, 
imaginându-și-o pe fată cum plonjase în ea, apoi revăzând-o cu 
ochii minţii pe poliţista cea grasă care cercetase stratul de flori 
din stânga... 

A băgat mâna în buzunarul pantalonilor și a scos telefonul 
mobil, fără să-și ia ochii de la casă. 

Ea era. Așa se explica faptul că dispăruse fără urmă. Era 
aproape sigur de asta. 

Aproape. În proporție de nouăzeci la sută. Optzeci. 

Insă dacă se înșela... 

„Rahat!” 


Casa era răcoroasă și tăcută. 

A rămas în hol, ascultându-și respiraţia. O piesă clasică de 
mobilier era rezemată de perete, având deasupra o oglindă 
mare, ovală. Alături se înșirau portrete alb-negru, niște feţe 
bărboase în rame din lemn întunecat la culoare. _ 

Un pas înainte. Podeaua a scârțâit, așa că s-a oprit. In stânga, 
între două coloane simple, se deschidea o încăpere largă; s-a 
aplecat în faţă ca să o vadă mai bine. O masă mare, frumoasă, 
cu un laptop pe ea, aproape pierdut printre maldărele de cărți și 
ziare. Rafturi fixate de pereţi, pline ochi cu cărți, trei ferestre 
mari, una dintre ele cu vedere spre stradă și spre gardul pe care 
îl sărise. Pe podea, un covor persan ros de vreme, în nuanţe de 
roșu, albastru și bej. 

— Sunt în bucătărie. 

Vocea, care venea direct din față, era liniștitoare, dar tot a 
speriat-o. 

Cărţi. Multe cărți. La fel ca în casa părintească. Nu putea fi 
altfel decât în siguranţă cu o asemenea persoană, iubitoare de 
cărți. 


VP - 206 


A înaintat în direcția vocii. Una dintre bretelele rucsacului se 
târa pe podea, fâșâind. 

Bucătăria era dincolo de o ușă vopsită în alb. Bărbatul stătea 
în picioare, cu spatele la ea. Cămașă albă, pantaloni maro, 
pantofi albi de sport; părea un călugăr bătrân, cu părul rar și alb 
înconjurându-i chelia care strălucea în lumina fluorescentă. S-a 
răsucit încet, cu spatele la masa unde pregătea mâncarea, 
ținând în mână o lingură din lemn. 

— Fac o omletă. Vrei și tu? 

Era mai bătrân decât crezuse, ușor adus de spate și cu o față 
blândă, cu riduri adânci și pielea atârnându-i deasupra cravatei 
roșii strânse la gât, cu pete maronii pe cap și pe mâini. Avea 
ochi de un albastru șters, care păreau a o privi răutăcios din 
spatele ochelarilor supradimensionaţi, cu rame din aur. A așezat 
lingura lângă un bol, și-a șters mâinile pe un prosop de 
bucătărie alb și a întins apoi o mână spre ea. 

— Numele meu este Piet van der Lingen, a spus, zâmbetul 
dezvelindu-i dinţii albi, falși. 

— Mă bucur să vă cunosc, a răspuns ea automat, din reflex, 
scuturându-i mâna. 

— Omletă? Poate și niște pâine prăjită? 

A luat din nou lingura în mână. 

— Ar fi grozav. 

— Poţi să-ţi atârni rucsacul în cuierul de la intrare, a spus 
arătând cu lingura spre hol. Apoi s-a întors la bolul în care bătea 
ouăle. 

Fata a rămas în picioare în mijlocul bucătăriei, nevenindu-i 
parcă să accepte senzaţia de ușurare, revenirea la normal, 
relaxarea. 

— Și baia e mai jos pe hol, a doua ușă pe stânga. 


— Am văzut-o, a spus Barry la telefon, pe un ton mai sigur 
decât simţea. 

— Unde? 

— A intrat într-o casă, foarte aproape de restaurant. 

— lisuse. Când? 

— Acum câteva minute. 

— Și zici că ai văzut-o? 

— Am avut noroc. N-am zărit-o decât o fracțiune de secundă, 
dar ea era, fără îndoială. 


VP - 207 


— O fracțiune de secundă? Cum mama naibii vine asta? 


S-au așezat în studioul de înregistrări. Dekker voia să o pună 
imediat la curent cu cele descoperite în cazul Barnard. 

— O clipă, a spus Mbali. Și-a închis ochii. Voia să își scoată din 
cap cazul americancei dispărute; fusese atât de sigură că avea 
s-o găsească. Și-a limpezit mintea și a deschis ochii. Sunt gata, 
acum poţi să-i dai drumul. 

Dekker a început să vorbească sec, scurt și la obiect, fără a-și 
ascunde disprețul. 

Mbali n-a fost surprinsă de atitudinea lui. 

Ştia că polițiștii bărbaţi nu o agreau. Și, cel mai puţin dintre 
toți, Fransman Dekker. N-o deranja, știa motivele. In general, 
bărbații se simțeau ameninţaţi de talentul ei și intimidaţi de 
moralitatea și de integritatea de care dădea dovadă. Ea nu bea, 
nu fuma și nu înjura niciodată. Dar nici nu-și ţinea gura. Poliţia 
nu era locul potrivit pentru pălăvrăgeală, asta era părerea ei; 
aveau lucruri mult prea importante de făcut, și circumstanţele le 
erau de multe ori potrivnice. lar Mbali spunea exact ce gândea. 
Despre colegii bărbaţi care credeau, plini de sine, că totul se 
învârtea în jurul lor. Despre comportamentul lor sexist și rasist. 
Despre lipsa lor de interes faţă de muncă. „Hai să aruncăm o 
friptură pe grătar” sau „Hai să bem o bere” - prea des îi auzise 
invitându-se așa unii pe alţii, ca niște băieţei care amânau la 
nesfârșit maturizarea. Prea multe discuţii la birou despre sport, 
politică și sex. Le atrăgea de fiecare dată atenţia că nu se 
purtau cum trebuia. Și ei o urau pentru asta. Însă Dekker avea și 
un alt motiv să o deteste. Îl prinsese pe picior greșit cu o 
săptămână în urmă. El se retrăsese pe coridor, într-un loc pe 
care îl considerase ferit de urechile celorlalţi. Îi șoptea vorbe de 
amor la telefon unei oarecare Tamaryn, când pe soţia lui o 
chema Crystal. Și, când se furișase înapoi în birou, ea se 
apropiase de biroul lui și îi spusese: „Un bărbat ar trebui să-i fie 
credincios soţiei”. Dekker se mulțumise să se holbeze la ea, fără 
să scoată vreun cuvânt. Așa că Mbali adăugase: „Inșelăciunea ia 
diverse chipuri”, după care plecase. De atunci, sesizase că el o 
privea mereu cu ură. Pentru că îi descoperise secretul și îl 
disprețuia ca om. 

Numai că acum era altceva; aveau un caz de rezolvat. L-a 
urmărit atentă. Și i-a răspuns numai în engleză, deși el îi vorbea 


VP - 208 


în afrikaans. Fiindcă știa că ura inclusiv acest lucru. 


Rachel Anderson a închis ușa băii în urma sa; simţea o nevoie 
urgentă să facă pipi. Și-a tras fermoarul pantalonilor, și-a lăsat 
chiloţii până la genunchi și s-a așezat pe vasul de toaletă. 
Senzaţia de ușurare și zgomotul făcut au fost atât de puternice, 
încât s-a întrebat dacă bărbatul nu o auzise cumva din 
bucătărie. S-a uitat în jur. Pereţii erau vopsiți în albastru-deschis 
pal iar accesoriile din porțelan luceau albe ca zăpada. S-a simţit 
brusc tentată de cadă, un model vechi, cu picioare, dar recent 
reparată, de gândul la apa înspumată care să îi aline oboseala 
îngrozitoare și durerea din tot trupul. Și-a înăbușit însă dorinţa - 
ar fi fost un gest de capitulare pentru care nu era încă pregătită. 
In plus, bătrânul o aștepta cu masa. 

După ce a terminat, s-a aplecat peste chiuvetă, a deschis 
robinetele, a luat săpunul și s-a spălat cu grijă, îndepărtând 
sângele uscat și noroiul de pe mâini, toată mizeria adunată 
după atingerea rocilor și a plantelor, a zidurilor și a pământului. 
S-a uitat cum se scurgea, dispărând în gaura de evacuare. A 
combinat apă rece cu caldă și s-a stropit pe faţă. Apoi a luat 
săpunul, l-a frecat în mâini până când a făcut spumă și s-a 
spălat pe obraji, frunte, gură și bărbie, după care s-a clătit din 
nou. 

Prosopul albastru-închis era curat și aspru la pipăit. S-a șters 
încet pe faţă, după care l-a împăturit și l-a pus la loc. Abia apoi 
s-a uitat în oglindă. Cu o mișcare reflexă, mâinile i s-au ridicat la 
cap, dând părul pe spate. 

Avea o înfățișare de om nebun. Înspăimântătoare. Părul îi era 
în dezordine, câteva șuviţe ieșiseră din coadă și îi atârnau în 
jurul feței, ochii erau injectaţi, iar în jurul gurii avea riduri de 
oboseală. Pe bărbie avea o tăietură înconjurată de o vânătaie 
roșiatică, iar pe frunte - o altă zgârietură, pe care nu-și amintea 
cum o căpătase. Murdăria se impregnase în gât, precum și în 
tricoul bleu. 

Dar trăia. 

S-a simțit copleșită de un sentiment de profundă 
recunoștință, înlocuit rapid de vinovăție, pentru că Erin, draga 
de Erin, era moartă. Emoţia s-a năpustit asupra ei ca un val 
gigantic, bruscă și copleșitoare, rușinea îngrozitoare că putea să 
se bucure că trăia în timp ce Erin era moartă. Senzaţia 


VP - 209 


devastatoare a rupt pentru prima dată zidul de apărare pe care 
și-l înălțase, făcând-o să retrăiască momentele de teroare când 
ele două fugiseră înspăimântate, iar Erin se folosise de braţe 
pentru a sări peste zidul bisericii. O mișcare fatală. 

„Nu!” ţipase ea atunci după Erin, dar o urmase apoi orbește, 
sărind și ea peste zid, aparent fără niciun efort. Erin se oprise pe 
o alee îngustă în curtea bisericii, stând în bezna adâncă dintre 
copacii uriași. În acel moment, Rachel înţelesese că intraseră 
singure în capcană și începuse să alerge disperată, căutând o 
cale de ieșire. Pornise înainte, spre clădirea bisericii, convinsă că 
Erin o urma. Ajunsese în spatele bisericii, ferită de luminile 
străzii și de privirile urmăritorilor, când își dăduse seama că nu 
mai auzea pașii lui Erin. Se întorsese, aproape paralizată de 
frică. Unde era Erin? Speriată și șovăitoare, fugise înapoi spre 
colțul clădirii. 

Erin era la pământ, și toţi cei cinci bărbaţi stăteau 
îngenunchiaţi deasupra ei, urlând ca niște animale. Și pe urmă 
văzuse sclipind lama cuţitului. Țipătul disperat al lui Erin, curmat 
brusc. Sângele negru ţâșnind în întunecimea nopții. 

Momentul îi rămăsese întipărit în sinapsele din creier, ireal, 
copleșitor. Greu ca plumbul. 

Și atunci fugise pentru a-și salva viaţa. Ocolise biserica prin 
spate. Sărise din nou gardul. De data aceasta, avea un avans 
mai mare. 

Ușurare. Recunoștinţă. Trăia. 

Tot ce se întâmpla era prea mult pentru ea. Nu își putea privi 
chipul. Și-a plecat capul, sufocată de sentimentul de vinovăţie, 
sprijinindu-se cu ultimele puteri de marginea chiuvetei. 
Resimţea emoția ca pe o senzaţie acută de greață care urca din 
stomac, provocându-i un spasm. Îi venea să vomite și să râgâie. 
A scos un geamăt, cutremurându-se. Apoi a izbucnit în plâns. 


Vusi Ndabeni stătea în faţă, într-o mașină de patrulare, între 
un agent și un inspector, ambii în uniformă. In spatele lor, pe 
West Coast Road, venea o altă dubă a poliţiei. 

Voiseră să pună în funcţiune sirena și girofarul, dar Vusi se 
împotrivise. Avea de gând să ajungă la casa lui J.M. de Klerk cu 
maximă discreţie, s-o încercuiască și apoi să bată la ușă. 
Inspectorul i-a spus că știa adresa, într-o zonă în plină 
dezvoltare din Parklands, un nou cartier rezidenţial unde albii și 


VP - 210 


negrii din clasa de mijloc convieţuiau aparent în armonie - o 
dovadă a succesului noii politici din Africa de Sud. 

La un semafor, au făcut la dreapta pe Park Road. Centre 
comerciale, complexuri de locuințe, au luat-o la stânga pe 
Ravenscourt, apoi la dreapta pe Humewood. Labirintul de 
străduțe întortocheate și fundături nu semăna deloc cu străzile 
în linie dreaptă din Mandela Park și Harare, din Khayelitsha, pe 
care Vusi le cunoștea atât de bine. S-a uitat întrebător spre 
inspector. 

— E chiar în faţă, prima la stânga și a doua la dreapta. 

Vile, clădiri de apartamente, toate curate și nou-nouțe, cu 
grădini abia săpate și arbori mici. 

— Să nu parcăm în faţa casei. Nu vreau să-l speriem, a spus 
Vusi. 

— OK, a răspuns inspectorul, arătându-i agentului pe unde să 
o ia. În cele din urmă, au ajuns la un indicator pe care era scris 
„Atlantic Breeze”. 

Vile. Numerele din zona unde se aflau începeau de la 
patruzeci, și niște complexuri de locuințe erau ascunse în 
spatele unor ziduri înalte. 

— Sunt numai vile aici? a întrebat Vusi. 

— Nu cred. 

Dar cea de la numărul 24 era. Au oprit mașina ceva mai 
departe. 

— Lasă-mă să cobor, a spus Vusi. 

Inspectorul a deschis portiera și s-a strecurat afară, făcându-i 
loc, apoi s-a urcat înapoi în mașină. 

Zidul era înalt și alb, prevăzut cu sârmă ghimpată, iar cifrele 
doi și patru erau scrise mare cu vopsea. In centrul zidului era o 
poartă de fier acționată electric, iar în spate se vedeau casele 
care imitau stilul rural, cu obloane albastre și verzi prinse în 
rame simple de fereastră și cu acoperișuri ascuţite. Un specialist 
în proprietăţi imobiliare și-ar fi dat repede seama că întregul 
complex urma să devină depășit în cinci ani și total neinteresant 
pentru investitori. 

— Ah! a exclamat Vusi. 

Nu se așteptase la asta. A făcut un semn spre cei doi polițiști 
în uniformă. Amândoi s-au dat jos din mașină și s-au apropiat. 

— Vestele, a cerut el. 

Inspectorul a deschis portbagajul dubei. Vestele antiglont nu 


VP - 211 


mai erau aranjate ordonat, așa cum fuseseră la plecare. Vusi a 
luat una, și-a tras-o peste cap și a început să o lege. 

— Puneţi-vă și voi vestele. Așteptaţi-mă aici să arunc o privire 
și să văd dacă ni se deschide poarta. 

Cei doi au încuviințat plini de entuziasm. Vusi a traversat 
strada și a mers de-a lungul zidului. Lângă poarta închisă erau 
un panou și un interfon cu butoane; în dreptul unora erau 
trecute niște nume. Le-a cercetat cu privirea, însă nu a zărit 
numele de Klerk. În partea din stânga sus era un buton în 
dreptul căruia scria: „Administrator”. A apăsat. S-a auzit o 
sonerie. Niciun răspuns. 

A apăsat din nou. Tot nimic. 

A privit prin grilajul porţii. Aleea mergea drept înainte, apoi 
cotea spre stânga la nouăzeci de grade și dispărea după un 
complex de locuinţe. Nu se zărea nici ţipenie de om. A apăsat 
din nou pe buton, de acum fără nicio speranță. 

S-a auzit un pârâit și un fluierat scurt. 

— Ce doriţi? a întrebat o voce monotonă de femeie. 


La 16 etaje deasupra aglomerației de pe Adderley Street, 
bărbatul stătea în faţa ferestrei, cu spatele la decorul luxos al 
apartamentului. Privea orașul de sus. În faţă era Golden Acre, la 
stânga - Cape Sun Hotel, iar în spate - blocurile-turn din 
cartierul Foreshore, un amalgam de stiluri arhitectonice. Se 
vedea puţin și marea albastră, deși frumuseţea peisajului era 
cumva alterată de macaralele din port, de două instalaţii de 
foraj și de catargele navelor. 

Părul și barba deasă ale bărbatului, tăiate scurt, erau de 
culoarea nisipului, dar prematur încărunţite - nu părea să aibă 
nici cincizeci de ani. Era zvelt și în formă, îmbrăcat cu o cămașă 
din denim, pantaloni kaki din bumbac și pantofi albaștri cu talpă 
de cauciuc. Pe suprafața ferestrei late și înalte, imaginea feţei 
sale se reflecta lipsită de orice expresie. 

Avea o mână în buzunar; în cealaltă ţinea un telefon mobil 
subţire. Și-a mutat privirea de la panoramă la tastele telefonului. 
A format un număr din memorie și a dus telefonul la câţiva 
milimetri de ureche. A auzit un singur ţârâit, apoi Barry a 
răspuns: 

— Domnule B. 

Bărbatul a dat ușor din cap, satisfăcut de reacţia rapidă și de 


VP - 212 


calmul din vocea lui Barry. 

— Preiau controlul, a spus pe un ton măsurat. 

— Sigur. 

Ușurare. 

— Cum arată casa? 

Barry a descris cum putea el mai bine clădirea cu un singur 
nivel, colțul casei și poziția ușii de la intrare. 

— Există o intrare și prin spate? 

— Nu știu. 

— Dar, dacă ar fi, ar da spre Belmont Avenue? 

— Exact. 

— OK. O să-i trimit pe Eben și pe Robert să se ocupe de asta. 
Deși cred că fata n-o să își pună problema să iasă pe ușa din 
spate, fiindcă nu știe că am văzut-o. E o presupunere corectă, 
Barry? 

— Da, domnule. 

— Nu știe nici că supraveghem casă, așa-i? 

— Da, domnule. 

— Bun. Înţeleg că ai văzut un singur locatar în casă, un 
bătrân. 

— Da. 

— Și pe nimeni altcineva? 

— Nu, domnule. 

— Bine. Acum, ascultă-mă cu atenţie, Barry. Tu, Eben și 
Robert va trebui să fiți gata să interveniţi în caz de urgenţă. 
Dacă primiţi un astfel de telefon, intraţi în casă și puneţi mâna 
pe fată, orice s-ar întâmpla. Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Dar asta este a doua opţiune, la care vom apela numai în 
cazul în care fata sună la poliţie. Nu știm de ce nu a făcut-o 
până acum, dar o poate face în orice clipă, și atunci nu vom 
avea, probabil, decât cinci minute la dispoziţie. Ceea ce 
înseamnă că va trebui să acţionaţi rapid. 

— Da. 

Neliniștea răzbătea din vocea lui. 

— Și, indiferent cum procedaţi, nu plecaţi fără rucsac. 

— OK. 

— Și fără martori. 

— Dar eu n-am pistol. 

— Barry, Barry, ce te-am învăţat eu pe tine? 


VP - 213 


— Adaptează, improvizează și învinge. 

— Exact. Probabil că nici nu vei avea nevoie de armă, fiindcă 
încercăm prima tactică. O să ne ia douăzeci, poate treizeci de 
minute, fiindcă vrem să ne asigurăm că totul va decurge 
repede, curat și în liniște. Între timp, tu ești mâna mea dreaptă, 
Barry. Dacă te sunăm, intră după ea. Dacă pleacă, urmărește-o 
și prinde-o. Nu se admit greșeli. Nu ne mai putem permite. E 
limpede? 

— Da, domnule. 

— Eşti sigur? Te-ai gândit la toate implicaţiile? 

— Da. 

— Bine. 

A închis telefonul și l-a băgat la loc în buzunar exact în 
momentul în care elicopterul poliţiei survola Table Bay, 
îndreptându-se direct spre el. L-a urmărit cu privirea până când 
s-a îndepărtat, zburând la mică înălțime pe deasupra orașului. 


27. 


În stradă stăteau doi polițiști în uniformă, înarmaţi cu pistoale 
automate și îmbrăcaţi cu veste antiglonț. Vusi era înăuntru cu 
administratorul complexului. Femeia părea moale ca aluatul, 
ștearsă și lipsită de personalitate; inclusiv vocea îi suna 
impersonal. 

— De Klerk locuiește la A-șase. Nu e chiriaș, ci proprietar. Nu-l 
văd prea des. Își plătește întreţinerea prin ordin de plată. 

Femeia își transformase una dintre camerele apartamentului 
în încăpere de lucru. Stătea la un birou mic și ieftin, din pal 
melaminat, pe care se aflau computerul și tastatura, iar în spate 
erau mai multe rafturi albe, tot din pal, pline de dosare. Unul 
dintre acestea stătea deschis lângă tastatură. Vusi rămăsese în 
picioare, în prag. 

— Domnul de Klerk este acum acasă? 

— Nu știu. 

Un răspuns sec și direct, legat de o chestiune total lipsită de 
interes. 

— Când l-aţi văzut ultima dată? 

— Cred că prin noiembrie. 


VP - 214 


— Deci ultima dată a trecut pe aici în noiembrie? 

— Nu știu. Nu prea ies din casă. 

— E trecut vreun număr de telefon? 

Femeia a verificat în dosar. 

— Nu. 

— Cum arată? 

— E tânăr. Și-a apăsat arătătorul butucănos pe documentul 
din faţa ei. Are douăzeci și șase de ani. Și-a ridicat ochii și a 
văzut privirea întrebătoare a lui Vusi. Relativ înalt, păr castaniu, 
a adăugat. 

— Unde lucrează? 

Degetul arătător a urmărit din nou rândurile scrise în dosar. 

— Aici nu scrie decât că este „consultant”. 

— Pot să mă uit și eu, vă rog? 

Femeia a întors dosarul spre el. Vusi și-a scos carnețelul și 
pixul, le-a așezat pe dosar și a studiat formularul. Nume J.M. de 
Klerk. Urma seria actului de identitate. 

Unitate locativă: duplex cu două dormitoare 

Statut: proprietar și locatar 

Subinchiriere: nu 

Întreţinere: 800 R/lună 

Data ocupării apartamentului: 1 aprilie 2007 

Ocupatia: consultant 

Adresa poștală: Unit A6, Atlantic Breeze 24, Parklands 7441 

Adresa de serviciu: - 

Număr telefon acasă: - 

Număr telefon serviciu: - 

Număr telefon mobil: - 

Adresă și date de contact rude apropiate: - 

Sub declaraţia conform căreia era de acord cu regulamentul 
de ordine interioară al complexului de locuinţe și că a acceptat 
prevederile acestuia era o semnătură dată în grabă. 

— Are cumva un Land Rover Defender? 

— Nu știu. 

Vusi a împins dosarul înapoi spre femeie. 

— Mulţumesc foarte mult, a spus, după care a adăugat plin de 
speranţă: Aveţi cumva o cheie de rezervă la apartamentul lui? 

— Da. 

— Sunteţi amabilă să ne descuiaţi ușa? 

— Regulamentul prevede că nu pot face asta decât dacă mi 


VP - 215 


se prezintă un mandat de percheziţie. 


Benny Griessel stătea în dispeceratul pentru comunicaţii prin 
radio al secţiei de poliţie din Caledon Square, cu o hartă a 
orașului întinsă pe birou și cu carnețelul și pixul puse deasupra. 
Îl asculta pe tânărul sergent discutând cu fiecare unitate de 
patrulare. Își nota rapid cele aflate, încercând să-și formeze în 
minte o imagine cu privire la locul unde ar fi putut să se afle în 
acel moment fata și la destinaţia ei, precum și la ceea ce aveau 
ei de făcut. Capul îi vâjâia de atâtea necunoscute și schimbări 
rapide de situaţie. 

Și-a auzit telefonul sunând. l-a făcut semn sergentului să dea 
staţia radio mai încet pentru o clipă, s-a uitat rapid pe ecran și a 
răspuns. 

— Vusi? 

— Benny, avem nevoie de mandat de percheziţie. 

— Nu e nimeni acasă? 

— Nu cred. O să batem mai întâi la ușă, însă îngrijitoarea are 
cheia... în fundal s-a auzit o voce de femeie. Pardon, doamna 
administrator are cheia. 

— N-avem suficiente probe pentru un mandat, Vusi. Trei cifre 
de la un număr de înregistrare auto... 

— Da, așa mă gândeam și eu. Te sun mai încolo... 

Griessel a închis telefonul, și-a luat pixul în mână și i-a făcut 
semn sergentului să-și vadă de treabă. A studiat din nou harta, 
plimbând vârful pixului în sus, spre Company Gardens. Acolo era 
fata. 

instinctul îi spunea asta. Cunoștea De Waal Park și Upper 
Orange, erau teritoriul său, ruta pe care circula zilnic cu 
bicicleta. Upper Orange Street, Govemment Avenue, Company 
Gardens. Dacă ar fi fost în locul ei, dacă ar fi trebuit să fugă, 
înspăimântat și nesigur pe sine, încercând să ajungă pe Long 
Street, atunci ar lua-o prin Gardens. 

— Vreau două echipaje în Gardens, i-a spus sergentului. Dar 
mai întâi să vină să ia fotografia fetei. 


Piet van der Lingen a auzit hohote de plâns înăuntru. A rămas 
în faţa băii, puţin adus de spate și cu mâna ridicată pentru a 
ciocăni încet în ușă. Nu voia să o sperie pe fată. 

— Rachel, a spus el cu blândeţe. 


VP - 216 


Plânsul s-a potolit brusc. 

— Rachel? 

— Cum de știi cum mă cheamă? 

— Poliţista mi-a spus. Eşti Rachel Anderson din Lafayette, 
Indiana. A urmat o tăcere lungă, apoi ușa s-a deschis, și Rachel 
a apărut în prag, cu lacrimile șiroind pe obraji. 

— West Lafayette, l-a corectat ea. 

Bătrânul a zâmbit cu multă bunătate. 

— Haide, draga mea! Masa e aproape gata. 


Fransman Dekker i-a povestit grăsanei Mbali Kaleni despre cei 
zece mii de ranzi care fuseseră plătiţi firmei Jack Fischer and 
Associates. În clipa aceea, și-a dat seama cu maximă claritate 
că putea rezolva dintr-un singur foc mai multe probleme. Și-a 
planificat strategia în timp ce o punea pe Mbali la curent. 
Trebuia să fie atent cum s-o ademenească. Mbali era 
recunoscută pentru capacitatea ei de a mirosi de la o poștă 
când ceva era putred. 

— Cheia afacerii e la Bloemfontein, a spus păstrându-și tonul 
neutru. Dar Fischer și compania nu sunt deloc proști. Crezi că te 
descurci? a întrebat-o, alegându-și cuvintele cu mare grijă. 

Femeia a pufnit disprețuitor pe nas. 

— Nu sunt proști? Ei, haide! Nu sunt decât niște amărâţi de 
bărbaţi, a spus ridicându-se și grăbindu-se deja să iasă. 

Dekker s-a simţit ușurat, dar nu a lăsat să i se citească pe 
chip satisfacția. 

— Sunt unși cu toate alifiile, a adăugat. 

— Las’ pe mine, mă ocup eu de Bloemfontein, a spus Mbali 
deschizând ușa. 


Vusi a bătut mai întâi la ușa din faţă, apoi și la cea din spate, 
după care i-a trimis pe polițiștii în uniformă să-i întrebe pe vecini 
dacă știau ceva despre de Klerk. A rămas în curtea din spate, 
încercând, de lângă grătarul mare, să se uite înăuntru prin 
singura deschizătură din perdele. 

A văzut o cameră de zi largă, cu bucătăria mică în spate, și o 
sticlă goală de bere pe un dulap. O canapea cu tapiterie de 
culoare închisă și, drept în faţa lui, colțul unui televizor cu ecran 
plat uriaș. 

Pe dalele podelei nu era niciun covor. Sticla de bere ar fi putut 


VP - 217 


să zacă acolo de săptămâni. Nici cenușa din braaf’ nu îi spunea 
mare lucru. 

A stat la umbra micului balcon, uitându-se la bucata de gazon 
și așteptându-i pe polițiști să se întoarcă. 

„Administratorul complexului de locuințe” îl informase că 
acest tip de vile, cu două dormitoare și o baie la etaj, iar la 
parter cu o cameră de zi spațioasă, o bucătărie deschisă și un 
W.C. de serviciu, costaseră în urmă cu un an cu puţin sub un 
milion de ranzi. Un Land Rover nou costa peste trei sute de mii. 
Mai era și televizorul cu ecran mare. Cum de își permitea un 
tânăr de douăzeci și șase de ani toate astea? 

„Droguri”, și-a spus. 

l-a văzut pe polițiști întorcându-se. Și-a dat seama din felul în 
care mergeau că nu aveau nimic de raportat. Dintr-odată, a 
simţit că trebuia să se întoarcă în oraș cât mai repede cu 
putinţă, la clubul Van Hunks, pentru că acolo se afla răspunsul. 
Așa că s-a grăbit să-i întâmpine pe polițiști. 


Totul părea ireal. Bătrânul în cămașa lui albă impecabilă i-a 
tras scaunul ca să se așeze. Aroma delicioasă de bacon prăjit i-a 
întețit foamea, deșteptând în ea instincte animalice. Masa 
fusese frumos aranjată pentru două persoane. Picăturile de 
condens care se scurgeau pe paharul plin cu suc rece de 
portocale au făcut-o nerăbdătoare să guste băutura dulceagă. 

Bărbatul s-a apropiat de mașina de gătit și a întrebat-o dacă 
voia șuncă și brânză la omletă. 

— Da, vă rog, a răspuns. 

El a invitat-o să bea din sucul de portocale. Și-a turnat suc cu 
o mână ușor tremurândă și a dus paharul la gură, încercând să- 
și controleze senzaţia de sete copleșitoare. 

Voia cumva două felii de pâine prăjită? 

— Da, vă rog. 

Bărbatul a uns tigaia, a bătut gălbenușurile de ou și le-a 
adăugat peste albușurile deja bătute, apoi a turnat compoziţia 
în tigaie. Pe o farfurie aranjase bucățelele de șuncă prăjită și 
brânza rasă. A pus tigaia pe foc. 

După moartea soţiei, aranja întotdeauna masa pentru două 
persoane, i-a povestit el. De fapt, făcea asta încă de dinainte, de 
când ea se îmbolnăvise. îl ajuta să se simtă mai puţin singur. 


57 În afrikaans, în original, „grătar” (n.tr.). 
VP - 218 


Acum era un adevărat privilegiu pentru el să aibă pe cineva la 
masă. Fata trebuia să îl scuze că vorbea atât de mult, însă nu 
avea prea des companie. Doar cărţile; ele erau acum tovarășele 
lui de zi cu zi. Când mâncase ea ultima oară? 

Trebuise să se gândească înainte de a-i răspunde. 

— leri, spusese amintindu-și burgerii mari pe care îi mâncase 
pe la ora patru într-un loc cu atmosferă asemănătoare anilor '60 
din America. „O prăvălioară”, așa o descrisese Erin, după care 
ea și-a înlăturat iute imaginea din cap, fiindcă nu dorea să 
retrăiască acele clipe. 

Bărbatul a pus șunca și brânza peste ouă și a deschis 
cuptorul. A luat tigaia de pe foc, a băgat-o în cuptor și a închis 
ușa. S-a întors cu faţa spre ea. 

— Omleta se lasă atât de ușor dacă nu ești atent, a explicat. 

A văzut că nu mai avea suc în pahar și i l-a umplut la loc. Ea i- 
a mulțumit cu un zâmbet slab, dar sincer. Au tăcut amândoi, 
însă era o liniște plăcută. 

— Cărţile... a spus ea, pe jumătate întrebare, pe jumătate 
afirmaţie, pentru a face conversaţie, pentru a fi politicoasă, 
pentru a-i arăta recunoștința. 

— Am fost istoric, a răspuns el. Acum sunt doar un moșneag, 
cu un fiu medic în Canada care îmi trimite e-mailuri și mă bate 
la cap să-mi văd de lucru, pentru că încă am atâtea de oferit. 

S-a aplecat și s-a uitat în cuptor. 

— E aproape gata, a anunţat-o. Acum scriu o carte. Mi-am 
promis că-i ultima. Despre reconstrucţia Africii de Sud după 
războaiele cu burii. O scriu pentru poporul meu, pentru 
afrikaanderi, ca să înțeleagă că și ei au trecut prin ceea ce trec 
acum negrii. Și ei au fost oprimaţi, și ei au fost săraci, lipsiţi de 
pământuri și de orice speranţă. Dar, prin discriminarea pozitivă, 
și-au revenit. Inclusiv economic. Pot fi făcute paralele chiar 
interesante. Și englezii s-au plâns la primării de servicii, care 
dintr-odată nu mai erau la fel de bune pentru că fuseseră 
preluate de afrikaanderii incompetenţi... A luat un prosop și a 
deschis ușa cuptorului. Omleta se ridicase în tigaie și brânza se 
topise, iar mirosul plutea ademenitor, făcând-o să saliveze. 
Bărbatul a luat o spatulă și a scos omleta pe o farfurie albă ca 
zăpada, a împăturit-o ca un expert și i-a adus-o. 

— Catsup™? a întrebat-o făcându-i ironic cu ochiul din spatele 


58 În argoul american, ketchup (n.tr.). 
VP - 219 


ramelor mari din aur ale ochelarilor. Mi se pare că așa îi ziceţi 
voi, americanii. 

— Nu, mulțumesc, arată minunat așa. 

Bărbatul a dat sarea și piperul mai aproape de ea și i-a spus 
că se dezvăţase să mai mănânce sărat, așa îi ordonase fiul lui, 
care era medic, și oricum nu mai avea același simţ al gustului ca 
altă dată. Prin urmare, era posibil ca omleta să nu fie suficient 
de sărată. 

— Problema cu omletele este că nu pot face decât una 
deodată. Dar, te rog, servește-te în timp ce eu o prepar pe-a 
mea. 

S-a întors iar la aragaz. Ea a luat cuțitul şi furculiţa, a tăiat 
omleta pufoasă și a dus o bucăţică la gură. li era îngrozitor de 
foame, iar gustul era pur și simplu divin. 

— Dar cartea mea se adresează populaţiei de culoare, a 
continuat bărbatul. Afrikaanderii și-au revenit, o realizare 
uimitoare. Dar propria putere i-a corupt. Și, dacă ne uităm în jur, 
vedem că istoria se repetă acum cu noua administraţie de 
culoare. Mi-e teamă că greșelile se vor repeta. Și ar fi păcat. 
Suntem o ţară cu un potenţial extraordinar, cu oameni buni, 
minunaţi, care nu vor decât un singur lucru: un viitor pentru 
copiii lor. Aici. Nu în Canada. A băgat din nou tigaia în cuptor. l-a 
spus că era mare amator de brânzeturi, deși fiul lui îl prevenise 
că lactatele nu îi făceau bine la vârsta lui. Dar la șaptezeci și 
nouă de ani nu prea mai avea cine știe ce importanţă, adăugase 
zâmbind și dezvelindu-și iar dinţii albi, regulaţi și falși. Pâinea 
prăjită! Uitase de ea... A plescăit din limbă, a scos două felii de 
pâine dintr-o pungă și le-a pus în toaster. 

— Omleta e delicioasă, a spus ea, și așa și era. 

Deja mâncase jumătate. 

— Ce-ai zice de niște cafea bună? La Bo-Kaap prăjesc o cafea 
grozavă. Dar mie îmi place să o râșnesc singur. 

— Ar fi minunat. 

li venea să se ridice și să-l îmbrăţișeze. Tristeţea era 
copleșitoare, stăvilită numai de entuziasmul și de ospitalitatea 
bătrânului. 

Bărbatul a deschis bufetul și a scos o cutie de argint. Nu 
trebuia să uite de omletă - la vârsta lui uitarea era o problemă. 
In tinerețe, era perfect capabil să facă mai multe lucruri 
deodată, dar acum asta era tot ce-și mai amintea - zilele lui de 


VP - 220 


glorie. A pus boabe de cafea cu măsură în râșniţă și a apăsat pe 
buton. Lamele au scos un zgomot ascuțit în timp ce măcinau 
boabele. A murmurat ceva; ea i-a văzut buzele mișcându-se. A 
terminat de râșnit și a vărsat cafeaua în filtru. A luat prosopul și 
a deschis ușa cuptorului. 

— E un amestec de brânză cheddar și Gruyère; mirosul mi se 
pare mai apetisant decât gustul. Așa se întâmplă când 
îmbătrânești. Simțul mirosului te ţine mai mult decât cel al 
gustului. 

Cele două felii de pâine au sărit din toaster. A luat o 
farfurioară, le-a pus pe ea și le-a adus la masă. 

— Nişte smochine verzi uscate? Am un Camembert foarte bun 
care ar merge de minune cu ele, cremos și bogat, făcut undeva 
lângă Stellenbosch. A deschis ușa frigiderului și a scos cele 
enumerate fără să-i aștepte răspunsul. 

S-a întors la cuptor și și-a pus omleta pe farfurie. A adus-o la 
masă, s-a așezat și a luat o înghiţitură. 

— De multe ori adaug și brânză feta, dar amestecul ar putea 
fi prea sărat pentru o tânără... Ah, am uitat de cafea! A sărit de 
pe scaun cu o energie surprinzătoare și a turnat apă în filtru. A 
vărsat puţină apă, dar a șters-o iute cu cârpa de vase albă, după 
care a pornit filtrul și s-a întors la masă. 

— West Lafayette. Eşti tare departe de casă, draga mea. 


28. 


La etajul șaisprezece al blocului de apartamente, bărbatul cu 
barba grizonantă frumos aranjată stătea cu mâinile la spate, 
gravat parcă peste panorama scânteietoare a orașului. 

În faţa lui se aflau șase tineri. Se uitau la el fără să se lase 
intimidaţi, în așteptare. Trei negri, trei albi, toţi șase tineri, zvelți 
și netemători. 

— S-au făcut greșeli, a zis bărbatul în engleză, însă cu un 
accent pronunţat. Învăţaţi din ele. O să preiau acum 
conducerea. Ceea ce nu trebuie interpretat drept un vot de 
neîncredere. Este o ocazie de a învăţa. 

Unul sau doi dintre ei au încuviințat ușor din cap; știau că 
bărbatul nu suporta afișarea emoţiilor. 


VP - 221 


— Timpul este dușmanul nostru. Așa că o să fiu scurt. 
Prietenul nostru de la poliţia metropolitană ne va furniza un 
vehicul potrivit, o dubă care stă de patru luni nerevendicată în 
închisoarea din Green Point. Mergeţi și luaţi-o! Oerson vă 
așteaptă la poartă. Lăsaţi autobuzul în parcarea hotelului 
Victoria Junction. 

A ridicat de pe podea o cutie metalică lucioasă și a așezat-o 
pe masa din faţa lui. 

S-a uitat la unul dintre tineri. 

— Taurus5%? 

— Pe fundul apei, în port. 

— Bine. Bărbatul cu barba grizonantă a deschis cutia și a 
răsucit-o în așa fel încât să fie văzută de toţi. Patru APS-uri 
Stecikin®, modelul APB. B vine de la Besșumnii, adică „silenţios” 
în rusește, fiindcă ţeava este alezată pentru viteză mică și, după 
cum vedeţi, are amortizor. Armele acestea au treizeci și cinci de 
ani vechime, dar sunt cele mai de încredere pistoale automate 
din lume. Nouă milimetri, douăzeci de cartușe; muniţia a fost 
fabricată cu mai puţin de șase luni în urmă. Amortizorul nu 
înseamnă că arma e complet silenţioasă. Zgomotul pe care îl 
face este similar celui produs de un pistol de calibrul .22 fără 
amortizor; suficient pentru a atrage atenţia, ceea ce nu ne 
dorim. Deci nu le folosiţi decât în caz de urgenţă. E clar? 

De data aceasta, au încuviinţat cu toţii, uitându-se cu lăcomie 
la arme. 

— Nu uitaţi, are un recul mult mai puternic decât Taurus. 
Seriile au fost șterse, așa că armele nu pot fi identificate. Purtaţi 
mănuși și, dacă e cazul, scăpaţi de ele. 

A mai așteptat câteva clipe, pentru a se asigura că lucrurile 
erau clare. 

— Foarte bine! Uite cum vom proceda. 


Inspectorul Fransman Dekker se îndrepta spre biroul 
Natashei, dar fu întâmpinat de bărbatul alb și înalt. 

— Sunteţi de la poliţie? a întrebat el. 

— Da, a răspuns Dekker. 

Chipul i se părea cunoscut. 


5% Marcă de pistoale semiautomate fabricate în SUA (n.tr.). 
50 pistol mitralieră automat de fabricaţie rusească. Poartă numele inventatorului său, 
Igor Stecikin (n.tr.). 


VP - 222 


— Sunt Iván Nell, s-a prezentat bărbatul cu o inflexiune a vocii 
sale puternice care sugera că numele însemna ceva. 

— N-aţi apărut într-o emisiune la televizor? 

— Ba da, am fost membru în juriul de la Superstars... 

— Sunteţi cântăreț... 

— Exact. 

— Soţia mea a urmărit Superstars. Mă bucur să vă cunosc. O 
să vă rog să mă scuzaţi, e o dimineaţă cam aglomerată, a spus 
Dekker și dădu să plece. 

— De-aia mă aflu și eu aici, a replicat Nell. Din cauza lui 
Adam. Dekker s-a oprit din mers, fără niciun chef. 

— Într-adevăr? 

— Cred că sunt ultima persoană care l-a văzut în viaţă. 

— Noaptea trecută? 

Cântărețul se bucura acum de toată atenţia lui Dekker. 

Nell a dat aprobator din cap. 

— Am luat cina împreună la Bizerca Bistro, pe lângă Pier 
Place, până la zece seara. 

— Și pe urmă? 

— Pe urmă eu m-am dus acasă. 

— Înţeleg. Dekker a rămas câteva clipe pe gânduri. Și 
Barnard? 

— Nu știu unde s-a dus după aceea. Dar azi-dimineaţă, când 
am auzit vestea la radio... Nell a aruncat o privire în jur, spre 
oamenii care stăteau prea aproape, în opinia lui, și la Natasha, 
care se ridicase și se îndrepta acum spre ei. N-am putea discuta 
în altă parte? 

— Despre ce? 

Nell s-a tras mai aproape și a spus încet: 

— Cred că moartea lui are cumva de-a face cu conversaţia 
noastră de aseară. Adică așa bănuiesc... 

— Despre ce anume aţi discutat, domnule Nell? 

Bărbatul nu părea în largul lui. 

— N-am putea vorbi în altă parte? a șoptit pe un ton grav. 

Dekker și-a înăbușit un oftat. 

— Daţi-mi, vă rog, două minute. 

— Sigur. Nu vreau să credeţi că, mă rog, știți ce vreau să 
spun... 

— Nu, domnule Nell, nu știu, a răspuns Fransman Dekker. S-a 
uitat la Natasha, care aștepta răbdătoare la numai câţiva pași 


VP - 223 


distanță de ei, apoi s-a întors din nou spre Nell. Termin într-o 
clipă. 
— Desigur. 


Lui Benny Griessel nu-i plăcea să stea și să aștepte. A ieșit din 
dispeceratul pentru comunicaţii prin radio, a trecut prin biroul 
aglomerat unde se depuneau plângerile, apoi de ușile 
securizate, și a ieșit pe Buitenkant Street. Rotiţele i se învârteau 
în creier, dar curajul îl cam părăsise. Nu aveau să o găsească pe 
fată. Paisprezece mașini de patrulare cercetau străzile dintr-un 
perimetru bine stabilit, și o alta era parcată pe Long Street, iar 
doi polițiști așteptau la Cat & Moose. Mai erau zece patrule 
pedestre, din care două făceau verificări în Company Gardens. 
Elicopterul se întorsese de la Table View și acoperise practic tot 
blestematul de oraș. Nici urmă de Rachel. 

Unde putea fi? 

S-a dus la mașina lui, a descuiat ușa, a scos pachetul de 
Chesterfield din torpedou, a încuiat din nou portiera și a rămas 
pe trotuar, cu ţigările în mână. Ce îi scăpase? 

În toată nebunia acelei dimineţi, pierduse ceva din vedere? 
Cunoștea acea senzaţie. În ziua când avea loc o crimă, 
informaţiile erau atât de numeroase încât mintea îi era 
suprasolicitată, datele, aparent fără nicio legătură între ele, se 
suprapuneau și se aglomerau, riscând să rămână pe dinafară. 
Era nevoie de timp, uneori de o noapte de somn, pentru ca 
subconștientul să le sorteze și să le îndosarieze, ca o secretară 
înceată care lucrează în ritmul ei domol. 

A scos o țigară și a dus-o la gură. 

li scăpa ceva... 

A deschis cutia de chibrituri. 

Jeremy Oerson și căutarea rucsacului... 

Porni în grabă înapoi, băgând chibriturile în buzunarul de la 
pantaloni și ţigara înapoi în pachet. A intrat în secţia de poliţie. 
Ăsta să fie singurul lucru pe care subconștientul lui se lupta să-l 
scoată la suprafaţă? 

În centrală, l-a întrebat pe un poliţist în uniformă de unde 
putea face rost de o carte de telefon. 

— Biroul de gardă. 

Griessel a înșfăcat una și a răsfoit-o. Numerele de telefon ale 
instituţiilor locale erau tocmai la sfârșit. L-a găsit pe cel al 


VP - 224 


poliţiei metropolitane și a așezat cartea pe masa 
guvernamentală veche din lemn închis la culoare, lângă hartă, 
carnet, pix și telefonul mobil. A ţinut degetul pe număr și a 
format. După ce a sunat de două ori, s-a auzit o voce de femeie: 

— Poliţia Metropolitană din Cape Town, bună ziua, 
goeimiddag. 

— Cu Jeremy Oerson, vă rog. 

— Vă rog să așteptați, a spus femeia și i-a făcut legătura. 
Telefonul a sunat destul de mult până să răspundă un bărbat: 

— Metro. 

— Jeremy Oerson? 

— Jeremy nu e aici. 

— Sunt insp... căpitanul Benny Griessel, SAPS. Cum pot să 
dau de el? Este urgent. 

— O clipă... O mână a acoperit receptorul, pentru a înăbuși un 
schimb de cuvinte. Jeremy trebuie să se întoarcă. Vreţi să vă 
dau numărul lui de mobil? 

— Chiar vă rog. 

Griessel și-a luat carneţelul și pixul. 

Bărbatul i-a dictat numărul, și Griessel l-a notat. A închis și a 
format cifrele. Oerson a răspuns imediat. 

— Jeremy. 

— Benny Griessel, SAPS. Am vorbit azi-dimineaţă, pe Long 
Street. 

— Da. 

Lipsă totală de entuziasm. 

— Ai găsit ceva? 

— Unde? 

— În oraș. Rucsacul fetei. Trebuia să-l cauţi... 

— A, da. Nu, n-am găsit nimic. 

Griessel nu s-a lăsat intimidat de atitudinea bărbatului. 

— Poţi să-mi spui exact unde ai căutat? 

— Va trebui să verific. Nu m-am ocupat personal. Chiar 
suntem ocupați, știi... 

— Credeam că de asta vă ocupați, să  combateţi 
criminalitatea. 

— Asta nu este singurul caz la care lucrăm. ` 

Mda, într-adevăr, mai aveau și amenzi de scris. Insă a preferat 
să nu se abată de la subiect. 

— Și ești absolut sigur că nu ați găsit nimic? a întrebat el. 


VP - 225 


— Nimic care să aparţină fetei. 

— Deci aţi găsit ceva? 

— Pe străzi dai peste tot felul de tâmpenii. Am în birou un sac 
plin cu prostii, dar nici urmă de pașaport, de portofel sau de 
orice altceva care să aparțină unei americance. 

— Și cum de știi tu asta? 

— Mă crezi idiot? 

lisuse. Griessel a inspirat încet și profund. 

— Nu, nu te cred idiot. Unde e sacul? 

Oerson a făcut o scurtă pauză înainte de-a zice: 

— Unde ești în clipa asta? 

— Nu, spune-mi tu unde aveți biroul și o să trimit pe cineva 
să-mi aducă sacul. 


Natasha Abader a descuiat ușa biroului lui Adam Barnard. 

— O să ai nevoie de parolă dacă vrei să-i verifici laptopul, a 
ZIS 

A intrat, urmată îndeaproape de Dekker. Pe pereţi erau 
atârnate fotografii mari, înrămate, Barnard și vedetele lui, 
înșirate una după alta, bărbaţii ţinându-l pe după umeri, femeile 
- de mijloc. Pe fiecare poză erau o semnătură și un mesaj scris 
cu markerul: „Mulţumesc, Adam!”, „Adam președinte!”, „Cu 
dragoste și mii de mulţumiri”, „Tu ești steaua mea”, „Tu ești 
iubirea mea”. Inimi și cruci reprezentând sărutări sau note 
muzicale. 

S-a uitat la biroul unde, potrivit propriilor declaraţii, Melinda 
Geyser fusese regulată. În afară de laptop, nu mai era nimic 
altceva. Dekker și-a dat frâu liber imaginaţiei: Melinda, goală 
pușcă, stând întinsă pe spate pe suprafaţa lată din lemn, cu 
picioarele încolăcite pe după umerii lui Barnard, care o regula 
stând în picioare, cu gura deschisă în extaz, scoțând sunete care 
se auzeau fără probleme prin pereţii subțiri. 

A privit-o pe Natasha cu un aer vinovat. Ea se uita 
concentrată la laptop, cu sprâncenele ridicate în semn de 
nedumerire. 

— Ce e? 

— Adam și-a lăsat laptopul deschis. ` 

Dekker a ocolit biroul și s-a apropiat de ea. li putea simți 
parfumul. Subtil. Și sexy. 

— Așa, și? 


VP - 226 


— Nu ar face asta în mod normal. Eu i-l deschid, dimineaţa, 
când ajung la birou... 

Pe ecran se vedea sigla AfriSound fluturând ca un steguleț. 
Natasha a mișcat mouse-ul, și screen saverul a dispărut, înlocuit 
de fereastra unde trebuia scrisă parola. S-a aplecat și a tastat-o 
cu unghiile ei lungi, iar decolteul ei i-a oferit lui Dekker o 
priveliște interesantă. Acesta nu și-a putut feri privirea. Avea 
sânii mici, fermi, perfecţi. 

Natasha s-a ridicat brusc. Privirea lui alunecă spre ecran. Nu 
rula niciun program. 

— Va trebui să-i verific mesajele. 

Ea a dat aprobator din cap și s-a aplecat din nou înspre 
mouse. De ce nu se așeza? Era conștientă că el o urmărea cu 
privirea? 

— Unde e agenda lui? 

— Folosea Outlook. Dă-mi voie să-ţi arăt, a spus Natasha dând 
câteva clicuri. Apeși pe Alt și pe Tab ca să treci de la e-mail la 
calendar, a adăugat, apoi s-a dat la o parte, făcându-i loc să se 
așeze în scaunul mare și confortabil. 

— Mersi. Pot să-ţi pun câteva întrebări? 

Femeia s-a îndreptat spre ieșire. Dekker a avut iniţial impresia 
că aceasta îl ignora, însă ea a închis ușa, s-a întors și s-a așezat 
în faţa lui. L-a privit fix în ochi. 

— Știu ce vrei să mă întrebi. 

— Ce? 

— Vrei să știi dacă eu și Adam... am... știi tu... 

— Și de ce aș vrea să întreb așa ceva? 

Natasha a ridicat nepăsătoare din umeri. Era un gest senzual, 
dar el bănuia că nu îl făcuse deliberat. Avea un aer trist și 
supus. 

— Oricum va trebui să interoghezi pe toată lumea, a spus ea. 

Acum chiar voia să afle, deși din cu totul alte motive. 

— Bun, aţi făcut-o? 

Creierul lui ţipa: „Fransman, ce mama naibii faci?” Dar el știa 
ce făcea - o căuta cu lumânarea, nu se putea abtine. 

— Da. 

Și-a plecat privirea. 

— Aici? 

A arătat înspre birou. 

— Da. 


VP - 227 


De ce se dăruise unui bărbat alb, unui alb trecut de prima 
tinerețe, când era atât de frumoasă încât putea apărea pe 
coperta unei reviste? Voia să afle dacă asta însemna că era 
ușuratică și accesibilă. Pentru el. 

— În dimineaţa asta chiar mă bucura că am făcut-o. 

— Fiindcă e mort? 

— Da. 

— Circulă tot felul de povești despre relaţia lui cu... femeile. 

Natasha nu a răspuns. 

— Le obliga? 

— Nu. 

Din atitudinea ei se vedea clar că nu agrea întrebarea. 

— leri ai auzit? Când a fost Melinda aici? 

— Da, am auzit. 

Fără să roșească sau să-și ferească privirea. 

— Ştii de ce a chemat-o? 

— Nu. Am văzut însă în agendă că urma să vină. 

— Dar Josh o însoțește de obicei? 

O nouă ridicare din umeri. 

— Uite, asta nu înțeleg eu: doi sau trei dintre voi ați auzit 
cum... „O regula”. Degetele lui Dekker au desenat în aer 
ghilimelele. O cântăreaţă de gospel la el în birou, și nimănui nu i 
s-a părut ciudat. Ce fel de loc mai e și ăsta? 

Asta a scos-o din sărite. Se vedea din limbajul corpului, din 
felul cum își strânsese buzele, brusc ţâfnoasă. 

— Hai, surioară, gândește-te cum pare... 

— Nu mă lua cu „surioară”. 

A așteptat o explicaţie, dar femeia stătea pur și simplu fără să 
spună nimic. 

— Săptămâna trecută ţi-a zis Adam ceva despre un DVD? 
Ceva primit prin poștă. 

— Nu. 

— Ştii cine l-a împușcat? 

Răspunsul s-a lăsat așteptat. Și, când a venit a fost ezitant, 
mai degrabă o întrebare decât o afirmaţie. 

— Josh Geyser? 

— Poate că nu. 

Natasha a părut surprinsă. Și-a dat părul lung pe spate, cu o 
mișcare des exersată. 

— De ce crezi că Josh a făcut-o? 


VP - 228 


— L-am văzut ieri. Era foarte furios. Și e... ciudat. 

— Ciudat? 

O nouă ridicare din umeri, și sânii i s-au mișcat, prin 
materialul subţire, elastic. 

— Un gladiator transformat în cântăreț de gospel. Asta nu ţi 
se pare ciudat? E de ajuns să te uiţi la el ca să... 

— Nu pot să-l arestez din cauza felului în care arată. Cine 
altcineva era supărat pe Adam Barnard? 

Natasha a scos un sunet mic, un fel de pufnet. 

— Asta e industria muzicală, a pufnit ea. 

— Adică? 

— Uneori, toată lumea se supără pe toată lumea. 

— Și toată lumea regulează pe toată lumea. 

Din nou indignare. 

— Cine altcineva îl ura suficient încât să-l omoare? 

— Chiar nu știu. 

l-a pus întrebarea care îi stătea pe buze de atâta timp: 

— De ce erau femeile atât de... înnebunite după el? La urma 
urmei, era un bărbat trecut de cincizeci de ani... 

Natasha s-a ridicat, și-a încrucișat braţele la piept, distantă și 
furioasă. 

— Cincizeci și doi de ani, atât urma să împlinească în 
februarie. 

Dekker a așteptat răspunsul. Cum aceasta nu a venit, a 
insistat: 

— De ce? 

— Nu e vorba despre vârstă, ci despre aură. 

— Aură? 

— Da. 

— Ce aură? 

— Există mai multe feluri de aure. 

— Și-a lui de care era? 

— N-ai cum să înţelegi. 

— Atunci explică-mi tu. 

— O aură de putere. Foarte puternică. L-a privit provocator și 
a continuat: Femeilor le place puterea banului, și el avea asta. 
Și, pentru multe femei, Adam reprezenta poarta către stele. El le 
putea introduce în lumea celebrităților bogate. Dar mai există și 
un alt tip de putere - puterea de a da putere. 

— Acum chiar că m-ai pierdut. 


VP - 229 


— Premiul de consolare înseamnă să ai un bărbat puternic 
lângă tine. Premiul cel mare presupune să deţii tu însăţi 
puterea, astfel încât să nu ai nevoie de un bărbat. Și ăsta era 
genul de putere pe care îl putea oferi Adam Barnard. 

— Artiștilor? Asigurându-le faimă și bogăţie? 

— Da. 

Dekker a încuviințat încetișor din cap. Natasha a ezitat, apoi 
s-a răsucit și s-a îndreptat spre ușă. 

— Dar tu nu ești cântăreaţă, a remarcat el. 

Femeia a rămas în prag, cu mâna pe clanţă. A spus, fără să se 
întoarcă spre el: 

— Nici premiul de consolare nu e de lepădat. 

A deschis ușa și a ieșit. 

— Trimite-l pe domnul Nell la mine, a strigat Dekker în urma 
ei, fără să fie sigur că-l auzise. 


29. 


Alexa Barnard și-a dat seama că stătea cineva lângă patul ei. 

Și-a deschis pleoapele grele și a simţit imediat durerea surdă 
din antebraţ. A devenit conștientă de greutatea propriului corp 
și de mirosul specific de salon de spital. In dreapta patului a 
zărit niște ochi mari, în spatele unor ochelari cu lentile groase. A 
încercat să-și concentreze privirea, dar ochii i s-au închis la loc. 

— Numele meu este Victor Barkhuizen și sunt alcoolic, a 
șoptit o voce pe un ton jos, plină de compasiune. 

Alexa a deschis din nou ochii. Era un bărbat în vârstă. 

— Benny Griessel m-a rugat să trec pe la tine și să văd cum te 
mai simţi. Detectivul. Eu sunt nașul lui de la Alcoolicii Anonimi. 
Vreau să știi că nu ești singură. 

Femeia avea gura uscată. Se întrebă dacă era așa din cauza 
medicamentelor, a chestiilor care o făceau să doarmă. 

— Doctorul? a întrebat ea, dar limba i se blocă în cerul gurii, 
buzele îi erau amorțite și cuvintele refuzau să se formeze. 

— Nu trebuie să vorbeşti. O să stau cu tine o vreme și o să-i 
las numărul meu de telefon asistentei. Și o să vin din nou la 
noapte. 

Alexa și-a întors cu dificultate capul spre el și a reușit să 


VP - 230 


deschidă ochii. Bărbatul era scund și încovoiat, chel și cu 
ochelari, iar părul pe care îl mai avea îi era împletit într-o coadă 
ce-i cădea pe spate. Ea a întins încet mâna dreaptă. El i-a luat-o 
și i-a strâns-o cu putere. 

— Tu ești doctorul, a murmurat ea. 

— Pedeapsa pe care-am primit-o. 

— Eu fumez. 

— Și nici măcar n-ai febră. 

Alexa nu și-a dat seama dacă zâmbetul i se vedea și pe față. 

— Mulţumesc, a spus și a închis din nou ochii. 

— N-ai pentru ce. 

Și pe urmă și-a adus aminte, un gând învăluit în ceaţă, un 
mesaj. A șoptit fără să deschidă ochii: 

— Detectivul... 

— Benny Griessel. 

— Da. Trebuie să-i spun ceva. 

— Îi pot transmite eu mesajul. 

— Spune-i să vină. E vorba despre Adam... 

— O să-i spun. 

Alexa a vrut să mai adauge ceva, ceva care însă acum îi 
scăpa, ca un peștișor auriu care îţi alunecă din palmă în apele 
întunecate. A oftat și a bâjbâit după mâna lui Victor Barkhuizen, 
pe care o apăsă ușor pentru a se asigura că mai era încă acolo. 


— Aş vrea să-l sun pe tata. O să plătesc bineînţeles, a spus 
Rachel Anderson în timp ce-l ajuta pe bătrân, în ciuda 
protestelor sale, să ducă farfuriile goale la chiuvetă. 

— Nu e nevoie. Telefonul e pe masa de lucru. 

Apoi bătrânul a izbucnit în râs. 

— Dacă reușești să-l găsești. Du-te, o să spăl eu vasele. 

— Nu, a răspuns ea. Măcar atâta lucru să fac și eu. 

— Nici nu încape vorbă! 

— Vă rog, insist. Îmi place să spăl vasele. 

— Draga mea, minţi cu atâta grație. 

— Ba nu, e adevărat! Acasă, eu spăl vasele. 

— Bine, atunci o să le spălăm amândoi, a răspuns bărbatul 
turnând detergentul peste farfurii și deschizând robinetele. Tu le 
speli, eu le șterg și le pun la locul lor. Locuiești în continuare cu 
părinţii? 

— Da, abia am terminat liceul. Anul trecut. Acesta e un an de 


VP - 231 


pauză, înainte de-a merge la colegiu. 

— Uite, poţi să-ţi pui mănușile astea... Și unde vrei să 
studiezi? 

— La Perdue. Părinţii mei lucrează acolo. 

— Sunt profesori universitari? 

— Tata predă literatură engleză. lar mama lucrează la Școala 
de Aeronautică și Astronautică, în echipa de cercetare pentru 
Aplicaţii în Domeniul Astrodinamicii și Spaţiului Cosmic. 

— Ce surpriză! 

— E un adevărat om de știință, cea mai împrăștiată persoană 
pe care o cunosc. O iubesc la nebunie, are o minte strălucită, se 
ocupă de dinamica aeronavelor, de mecanica orbitelor, știți, 
este vorba despre controlul sateliților, despre căderea orbitelor 
lor, despre modul în care reintră în atmosfera terestră, e ca un 
fel de poezie, deși eu nu înţeleg nimic din ce face ea acolo, cred 
că semăn mai degrabă cu tata, iar acum nu-mi mai tace gura... 

Bărbatul și-a pus o mână pe braţul ei. 

— lar eu mă bucur de fiecare minut, așa că nu te jena. 

— Mi-e tare dor de ei. 

— Sunt convins. 

— Nu, e mai degrabă... Am plecat de acasă acum aproape 
două luni, am stat departe de ei atâta timp, încât... Până acum 
nu mi-am dat seama cât de nesuferită am fost... 

— Toţi suntem așa. Asta e viaţa. 

— Da, știu, numai că mi-am dat seama de asta numai după ce 
s-a întâmplat ceva cu adevărat îngrozitor... 

Mâinile i s-au oprit în aer, capul i-a căzut în piept și a rămas 
nemișcată. 

Bărbatul n-a spus nimic în primă fază, ci, s-a mulțumit să o 
privească plin de compasiune. A văzut cum lacrimile i se 
scurgeau în liniște pe obraji. 

— Vrei să vorbim despre asta? 

Fata a clătinat din cap, străduindu-se să-și revină. 

— Nu pot. N-ar trebui... 

— Aproape ai terminat cu spălatul vaselor. Du-te și sună-ţi 
tatăl. 

— Mulţumesc. A ezitat. Știţi, aţi fost atât de drăguţ cu mine... 

— N-am făcut mare lucru. 

— Ar fi nepoliticos din partea mea dacă...? 

— Draga mea, nu cred că există nici urmă de nepoliteţe la 


VP - 232 


tine. Cu ce te mai pot ajuta? 

— Aș vrea să fac o baie. Nu cred c-am fost în viaţa mea așa 
de murdară. N-o să stau mult, promit... 

— Doamne, Dumnezeule, sigur că da! Și n-ai de ce să te 
grăbești. Vrei și niște spumant de baie? Am primit un flacon 
cadou de la nepoţii mei, dar nu l-am folosit niciodată... 


Pe Castle Street nu era niciun loc de parcare. Griessel și-a 
lăsat mașina la distanţă de clubul Van Hunks, pe Long Street, iar 
îngrijitorul s-a năpustit asupra lui ca un vultur. A plătit pentru 
două ore și s-a grăbit să ajungă la clubul de noapte, în faţa 
căruia îl aștepta, spre surprinderea lui, Vusi. 

— Nu credeam că ai ajuns. 

— Poliţiştii din Table Views sunt nebuni de legat. Nu circulă 
decât cu sirenele puse în funcțiune. Ușa asta e încuiată. Trebuie 
să intrăm prin spate. 

— Am trimis după martorul ocular de la Carlucci's, Vusi. Și 
după Oliver Sands, de la hotel, a spus Griessel în timp ce 
ocoleau clădirea. 

— OK, Benny. 

Au ajuns pe aleea din spate. Telefonul lui Griessel a sunat. Pe 
ecran a apărut numele apelantului: „MAT JOUBERT”. 

— Bună, a răspuns Benny. 

— Vorbesc cumva cu domnul căpitan Benny Griessel? a 
întrebat Joubert. 

— Așa-i că nu-ţi vine să crezi? 

— Felicitări, Benny. Era și timpul. Unde ești? 

— Intr-un club de noapte de pe Castle Street. Van Hunks. 

— Sunt după colţ. Nu vrei să-ţi iau ceva de la Steers6!? 

— lisuse, ar fi grozav. Nu mai mâncase de seara trecută. Un 
burger Dagwood, cartofi prăjiți și o cola; îţi dau eu banii. A simţit 
cum îi chiorăie stomacul. Stai să-l întreb pe Vusi dacă nu vrea și 
el ceva... 


La etajul trei al unei clădiri de birouri recent restaurate din St 
George's Mall, ușile liftului s-au deschis lăsând-o să iasă pe 
femeia cea grasă. 

Și-a atârnat geanta pe umăr, și-a potrivit mai bine pistolul în 
toc și a pășit hotărâtă pe covorul gros, maro-deschis, spre locul 


6&1 Lanţ de restaurante fast-food din Africa de Sud (n.tr.). 
VP - 233 


unde o recepţioneră metisă de vârstă mijlocie era așezată în 
spatele unui birou din lemn întunecat la culoare. Și-a prins 
legitimaţia SAPS care îi atârna la gât între degetul mare și 
arătător și a întins-o spre recepţioneră, uitându-se între timp în 
sus spre panoul din lemn de nuanţă închisă pe care cuvintele 
„Jack Fischer and Associates” erau scrise cu litere sclipitoare din 
aramă, montate individual. 

— Inspectorul Mbali Kaleni, SAPS. Aș dori să vorbesc cu Jack 
Fischer. 

Metisa nu s-a arătat impresionată. 

— Mă îndoiesc că este disponibil, a spus și-a întins o mână 
ezitantă spre telefon. 

— E aici? 

Recepţionera nu a băgat-o în seamă. A format un număr din 
patru cifre și a vorbit încet în receptor: 

— Marli, avem aici o polițistă care vrea să discute cu Jack... 

— Jack e aici? a repetat Kaleni. 

— Înţeleg, a spus metisa în telefon cu o expresie mulțumită. 
Mulţumesc, Marli. A pus receptorul la loc, apoi a adulmecat 
aerul. Ce miroase așa? 

— Am întrebat dacă Jack Fischer este aici. 

— Agenda domnului Fischer este plină. Nu vă poate primi 
decât după ora șase. 

— Dar e aici? 

Femeia a încuviințat fără entuziasm. 

— Anunţă-l că vizita mea are legătură cu moartea clientului 
său, Adam Barnard. Și că intenționez să stau de vorbă cu 
dumnealui în următorul sfert de oră. 

Recepţionera a dat să răspundă, dar a văzut-o pe Kaleni 
răsucindu-se pe călcâie și îndreptându-se legănat spre unul 
dintre fotoliile mari aliniate lângă perete. S-a așezat și s-a făcut 
comodă, și-a pus geanta în poală și a scos din ea o pungă albă 
din plastic inscripționată cu logoul KFC și cu figura unui bătrân 
cu barbă și ochelari. 

Metisa a devenit chiar mai încruntată când a văzut-o cum își 
bagă mâna dolofană în pungă și scoate o cutie de carton mică și 
roșie și o doză de Fanta de struguri. Apoi a văzut-o că-și pune 
geanta pe podea și Fanta pe măsuţa de alături și deschide cutia 
cu maximă concentrare. 

— Nu poţi să stai acolo și să mănânci, a protestat 


VP - 234 


recepționera mai degrabă şocată decât autoritară. 

Mbali Kaleni a scos un copănel din cutie. 

— Ba pot, a răspuns și-a luat o înghiţitură. 

Recepţionera a clătinat din cap, pufnind de uluire și de 
disperare. A întins mâna după telefon fără să-și ia ochii de la 
poliţista care continua să clefăie. 


Galina Federova a străbătut aleea, cu Vusi și Griessel în urma 
ei. Benny a adulmecat mirosul de alcool înainte de a intra în 
imensul club de noapte - mirosul familiar, de stătut, al birturilor 
unde băutura era turnată, dată pe gât și vărsată pe jos, mirosul 
care timp de zece ani îi oferise un refugiu. Stomacul i s-a strâns 
de teamă și de anticipare. Imediat ce clubul i s-a deschis în fața 
ochilor, privirea i-a fugit către rafturile fixate de pereţi, cu 
sticlele lucind ca bijuteriile, înșirate una lângă alta ca niște 
becuri strălucitoare. 

A auzit-o pe rusoaică spunând: „Aceștia sunt oamenii din 
schimbul de noapte”, însă a continuat să se holbeze la alcool, cu 
mintea năpădită de amintiri. A simţit un val puternic de 
nostalgie amintindu-și zilele și nopţile petrecute cu tovarășii de 
pahar, acum uitaţi. Și atmosfera acelor locuri obscure, senzația 
de supunere totală atunci când strângea paharul în mână, 
conștient că la un semn avea să-i fie umplut din nou. 

Însă acum nu simţea gustul de coniac sau de Jack Daniel's pe 
care obișnuia să le bea, ci de gin, ginul pe care i-l turnase în 
dimineaţa aceea Alexei Barnard. Și-a amintit ușurarea ei cu o 
claritate tulburătoare, a revăzut în minte cât se poate de 
limpede efectul pe care alcoolul îl avusese asupra ei, modul în 
care îi alungase toţi demonii. Asta își dorea și el acum: nu 
mirosul sau gustul de băutură, ci calmul, echilibrul care îl 
ocoliseră toată ziua. Tânjea după efectul alcoolului. L-a auzit pe 
Vusi rostindu-i numele o dată sau de două ori și și-a întors ochii 
de la sticle, acordându-i, într-un final, atenţie colegului său. 

— Sunt oamenii din schimbul de noapte, a spus Vusi. 

— OK. Griessel a aruncat o privire în jur, conștient că inima îi 
bătea prea repede, că palmele îi asudaseră și că trebuia să facă 
un efort ca să-și alunge dorinţa. S-a uitat la toți cei prezenți. Unii 
erau așezați, alţii aranjau scaunele și ștergeau mesele. Pentru 
prima dată de când intrase, a auzit muzica din fundal, o melodie 
rock pe care nu a recunoscut-o. 


VP - 235 


— Puteți să le spuneți tuturor să se așeze, vă rog? i-a cerut 
Galinei Federova gândindu-se că trebuia să se adune cât mai 
repede cu putinţă - trebuia să dea de urma unei tinere fugare, 
confuze și înspăimântate. 

Femeia a încuviinţat din cap și a bătut din palme pentru a 
atrage atenţia tuturor. 

— Veniţi aici. Așezaţi-vă. Griessel a observat că toţi erau tineri 
și arătoși - majoritatea bărbaţi, nouă sau zece, plus patru femei. 
Niciunul nu părea entuziasmat să se afle acolo. 

— Poate opri careva muzica? a întrebat Griessel, la capătul 
răbdării din pricina lipsei generale de interes, a băuturii și a 
dorinţei care îl măcina. 

Un tânăr s-a ridicat și s-a îndreptat spre sistemul audio, a 
apăsat sau a răsucit un buton și dintr-odată s-a făcut liniște. 

— Ei sunt de la poliţie, a spus Galina Federova pe un ton plat, 
care nu i-a putut ascunde însă iritarea. Vor să vă pună niște 
întrebări referitoare la noaptea trecută. 

S-a uitat la Griessel. 

— Bună ziua, i-a salutat el. Seara trecută, două americance, 
două turiste tinere, au fost în acest club. Azi-dimineaţă, cadavrul 
uneia dintre ele a fost găsit în capăt, pe Long Street. Cu gâtul 
tăiat. 

A ignorat exclamaţiile înăbușite de groază; măcar acum le 
atrăsese atenţia. 

— O să vă dau o fotografie a victimei și a prietenei ei. Avem 
mare nevoie de ajutorul vostru. Dacă vă amintiţi de ele, vă rog 
să ridicați mâna. Credem că fata cealaltă este încă în viaţă și 
vrem s-o găsim. 

— Înainte de a fi prea târziu, a adăugat Vusi încet. 

— Da, a întărit Griessel și i-a înmânat o parte dintre fotografii 
lui Vusi, după care s-a îndreptat spre masa neagră și a început 
să le împartă și el pe restul, urmărindu-i pe tineri cum se uitau 
la fotografii cu acel interes macabru care îi era atât de familiar. 

S-a întors și a rămas în picioare în faţa lor, așteptând ca Vusi 
să termine cu împărțirea pozelor. 

Federova s-a așezat la bar și și-a aprins o ţigară. Tinerii și-au 
plecat capetele, studiind cu atenţie chipurile. 

Apoi doi sau trei și-au ridicat ochii prudenţi, cu o expresie 
nesigură întipărită pe faţă care sugera că le recunoscuseră pe 
fete, dar nu voiau să ridice ei primii mâna. 


VP - 236 


30. 


Mbali Kaleni era conștientă de dezaprobarea cu care o 
urmărea recepționera metisă, dar nu îi înțelegea atitudinea. 
Oamenii mai și mănâncă. Era ora prânzului, și avea la îndemână 
o masă și un scaun. Asta era problema în ţara ei, toate acele 
mici diferențe culturale. Un Zulu mănâncă atunci când trebuie; e 
un lucru cât se poate de firesc. Doar nu deranja pe nimeni; și nu 
o interesau chestiuni de genul cum, ce și unde mâncau oamenii, 
fie ei albi sau metiși. Dacă voiau să-și mănânce sangvișurile alea 
albe și fade închiși în birou sau în vreo bucătărioară, n-aveau 
decât să o facă, era treaba lor. Ea nu îi judeca. 

A clătinat din cap, a scos din pungă caserola cu piure de 
cartofi și sosul, a deschis capacul transparent, a luat lingurita 
albă din plastic și a gustat o înghiţitură, ca o persoană 
manierată. Acesta era ritualul ei: mai întâi mânca tot puiul, apoi 
cartofii, lăsând pentru final jumătate din băutura răcoritoare. Și, 
tot ca de obicei, în timp ce mânca, se gândea. Nu la asasinarea 
bărbatului din industria muzicală; tânăra americană era cea care 
o obseda. Fusese convinsă că avea s-o găsească. Colegii ei 
alergaseră de colo-colo, cuprinși de panică; aveau de-a face cu o 
criză, ei se purtaseră ca niște pui de găină fără cap, dar așa 
erau bărbaţii. Când apărea o urgenţă, ei trebuiau să acționeze 
cumva; nu se puteau abţine. Intr-o asemenea situaţie era nevoie 
de calm, de logică și de gândire cauzală. Așa descoperise ea 
urmele de pași din straturile de flori. 

Și pe urmă, nimic. Ceea ce o uluise de-a dreptul. 

Fata n-ar fi sărit gardul numai pentru a se cățăra după aceea 
pe zidul următor și a reveni apoi pe stradă. 

Și totuși, bătrânul îi spusese că o auzise sărind gardul. 

De ce nu îi bătuse Rachel Anderson la ușă ca să-i ceară 
ajutorul? Nu avusese prea mult timp la dispoziţie. 

Dar, dacă era în criză de timp, atunci ar fi trebuit să-și caute 
adăpost, să se ascundă undeva, nu să iasă înapoi în stradă. De 
ce nu fusese zărită din elicopter? După cum vedea acum Kaleni 
lucrurile, o fugară care încerca să se ţină la distanţă de străzi nu 
avea decât două opţiuni: să intre într-o casă sau să se ascundă 
într-o grădină, într-un loc unde nimeni nu avea cum să o 
zărească. Dacă nu intrase în casa bătrânului, atunci sărise peste 


VP - 237 


zidul dinspre nord și fugise spre casa următoare. Dar Kaleni îl 
pusese pe un poliţist, un Xhosa înalt și slăbănog, să se uite 
peste zid, fiindcă ea era prea scundă. lar el îi spusese că nu erau 
decât o grădină micuță cu buruieni și o masă cu scaune din 
plastic. 

Să fi sărit și peste zidul următor și să fi intrat în altă curte? 
Dar pilotul elicopterului ar fi zărit-o, mai devreme sau mai târziu. 

Și dacă reușise să fugă, atunci de ce avea Mbali Kaleni 
sentimentul că fata se afla undeva în apropiere? 

A strâns și ultimele rămășițe de cartofi, a pus capacul și a 
băgat totul înapoi în pungă. 

După ce termina cu domnul Jack Fischer, avea să se ducă iar 
pe Upper Orange Street să mai arunce o privire. li datora asta 
fetei: calmul, logica și gândirea cauzală specifice unei femei. 


Iván Nell stătea în fața lui Fransman Dekker, în biroul lui 
Adam Barnard. 

— Am vrut să îl văd pe Adam fiindcă îi suspectam că mă 
înșală la bani, spuse el cu o voce gravă. 

— Cum așa? 

— E o poveste lungă... 

Dekker și-a tras mai aproape carneţelul și pixul. 

— Puteţi să îmi enumeraţi elementele-cheie? 

Nell s-a plecat ușor, și-a pus coatele pe genunchi și a zis cu o 
expresie serioasă întipărită pe faţă: 

— Îi bănuiesc că măsluiesc registrele contabile. Aseară i-am 
spus lui Adam că vreau să cer un audit, fiindcă lucrurile nu mi se 
par în regulă. lar azi-dimineaţă, când am auzit la radio că Adam 
a fost ucis... 

— De ce credeţi că lucrurile nu sunt în regulă? 

— Ei bine, pentru că a obţine de la ei cifrele de vânzări e ca și 
cum ai extrage un dinte; e foarte greu să scoţi ceva. Și, anul 
trecut, banii pe care i-am câștigat din compilaţii făcute cu alte 
case de discuri independente... au fost mult peste așteptări. 
Atunci m-am apucat să refac calculele... 

— Deci nu mai colaboraţi cu AfriSound? 

— Nu, din februarie anul trecut. 

— Ei v-au scos CD-urile? 

— Am avut cu ei un contract pentru trei albume originale, cu 
posibilitatea de-a scoate și un Greatest Hits. Au ieșit anul trecut, 


VP - 238 


Adam s-a ocupat de toate. 

— Și după aceea v-aţi adresat altei firme? 

— Nu, mi-am înfiinţat propria casă de înregistrări. 

— Fiindcă AfriSound vă trăsese pe sfoară? 

— Nu, nu. La vremea aceea nu știam că mă furau la drumul 
mare. 

Dekker s-a lăsat pe spate în scaunul confortabil. 

— Domnule Nell, puteţi s-o luaţi, vă rog, de la capăt. 

— Vă rog, spuneţi-mi Iván. 

Dekker a încuviinţat din cap fără să-și arate surprinderea. Se 
așteptase ca omul să-și dea aere, că doar era celebru, alb și 
bogat. Însă nici vorbă de aroganță și de privit de sus un poliţist 
metis, ci doar dorinţa sinceră de a fi de ajutor. 

— Când eram student, am început să cânt prin puburi, mai 
mult pentru a face rost de bani de buzunar. Asta se întâmpla 
prin 1996. Cântam cover-uri celebre, Kristofferson, Cohen, 
Diamond, Dylan, chestii de genul ăsta, acompaniat doar de 
chitară. Pe urmă, în 1998, când am absolvit, am început să 
umblu din ușă în ușă prin Pretoria ca să-mi găsesc angajamente. 
Am cântat la Cafe Amics, McGinty's, Maloney's, de multe ori fără 
a fi plătit. Nimeni nu auzise de mine. Cântam cam două calupuri 
de melodii celebre, în engleză, la început, și unul în afrikaans la 
sfârșit, și între ele câteva piese de-ale mele, ca să testez reacția 
publicului. Și a început să meargă treaba. Când ajungeam la 
ultimele melodii, sala era dintr-odată plină. Și toată lumea cânta 
cu mine. Și-apoi publicul a devenit tot mai numeros, de parcă 
oamenii tânjeau după muzică afrikaans, după sentimentul de 
apartenenţă, studenţi, tineri în general. În orice caz, am devenit 
tot mai căutat. În cele din urmă, am ajuns să cânt șase seri pe 
săptămână și să câștig din asta mai mult decât la serviciu, așa 
că în 2000 m-am dedicat pe deplin muzicii. În 2001 am scos 
singur un CD și l-am vândut pe la spectacole... 

— Sub ce marcă? 

— Niciuna. 

— Dar cum poţi să scoţi un album fără să apelezi la o casă de 
discuri? 

— Nu trebuie decât să ai bani. Am cunoscut un tip din 
Hartebeespoort*? care avea un studio de înregistrări într-o anexă 
a casei. Acolo am înregistrat albumul. Mi-a cerut cam șaizeci de 


62 Oraș din nord-vestul Africii de Sud (n.tr.) 
VP - 239 


mii de ranzi. A trebuit să împrumut bani... 

— Atunci la ce sunt bune casele de discuri? 

— La multe, dar în primul rând vin cu capital. Dacă vrei să 
scoţi un album decent, cu sunet bun, muzicieni de calitate și 
câteva ore bune petrecute în studio, ai nevoie de vreo două sute 
de mii de ranzi. Eu nu mi-am putut permite. Primul meu CD a 
fost înregistrat în condiţii destul de primitive, și asta se observă 
cu ușurință. Dar, dacă ai o înțelegere cu un pub și cânţi noaptea 
acolo și le spui oamenilor că ai scos și un CD, după câteva 
pahare unii îl cumpără, vreo zece pe noapte, și uite așa îţi scoţi 
banii. Dar nu poţi să-l dai unui radio să-l difuzeze, din cauza 
calităţii. În schimb, dacă ai contract cu o firmă de înregistrări, se 
ocupă ea de toate, orchestră, producător, inginer de sunet, 
marketing și distribuţie - e cu totul altceva. 

— Și cum ai ajuns să lucrezi cu AfriSound? 

— Adam a auzit de mine, de publicul meu tot mai numeros și 
așa mai departe. A venit să mă asculte și mi-a oferit un contract. 
Sincer, Adam Barnard era visul oricărui muzician, o legendă, 
Domnul Muzică Afrikaans. El m-a lansat și m-a făcut cunoscut, și 
pentru asta o să-i fiu veșnic recunoscător... Deci am semnat 
pentru trei albume și posibilitatea realizării unui album Greatest 
Hits. Mi-a cerut ca pe primul să reînregistrez toate melodiile pe 
care le  scosesem deja, de data asta împreună cu 
acompaniamentul celor mai buni muzicieni. Adam însuși a fost 
producătorul; am făcut o echipă de vis. Au plătit difuzarea lui la 
radio, și albumul a obținut două discuri de platină. A durat mai 
bine de trei ani, dar ne-am descurcat bine. Și așa s-a întâmplat 
și cu următoarele două albume și cu Greatest Hits, toate 
premiate cu discul de platină. 

— Atunci de nu vrei să mai colaborezi cu AfriSound? 

— Din multe motive. Uitaţi cum vine treaba: casele mari de 
discuri îi storc pe muzicieni de ultimul cent. Îţi fac promisiuni, 
dar nu se ţin întotdeauna de cuvânt... În fine, totul se reduce, de 
fapt, la cotele care îţi revin din vânzări. De la o casă de discuri 
obţii doisprezece la sută, uneori și mai puţin. In timp ce, dacă 
lucrezi pe cont propriu, iei totul - mai puțin costurile de 
producţie -, adică în jur de optzeci și cinci la sută, asta după ce 
ţi-ai recuperat cheltuielile cu studioul. E o mare diferenţă. Acum 
eu dispun de suficient capital pentru a închiria un studio bine 
echipat pe o perioadă suficient de mare încât să pot scoate un 


VP - 240 


produs de calitate. 

— Ce vrei să spui prin faptul că „v-aţi descurcat bine”? Despre 
ce sume vorbim? 

— Ei, depinde... Bărbatul părea ușor stânjenit, ca și cum nu îi 
convenea cursul pe care îl luase discuţia. 

— Plus sau minus. 

— Jonkmanskas a fost primul meu album realizat în 
colaborare cu Adam. În primul an nu s-a vândut decât în 
cincisprezece mii de exemplare, dar ideea este să-ţi construiești 
un nume, pentru că, dacă al doilea album are succes, atunci 
oamenii îl cumpără și pe primul. Deci /onkmanskas a mers la 
început rezonabil, aș putea zice, dar acum a ajuns la o sută 
cincizeci de mii de exemplare vândute... 

— Și care a fost câștigul dumneavoastră din această afacere? 

— Depinde dacă îl vând eu însumi la concerte sau dacă e 
cumpărat din magazine. 

Dekker a oftat. 

— vân, eu încerc să-mi fac o idee despre industria muzicală. 
Dă-mi o cifră aproximativă de câștig de pe urma unui album. 
Ceva recent. 

Nell s-a ridicat încet, în continuare deranjat de subiect. 

— În jur de șapte sute cincizeci de mii, în trei sau patru ani. 

— Șapte sute cincizeci de mii de ranzi? 

— Da. 

— Fir-aș al naibii! a exclamat Dekker și a notat suma în 
carnet. Acum spune-mi cum te-au înșelat cei de la AfriSound. 

— Inspectore, pare o sumă foarte mare, dar asta e înainte de 
impozitare, și mai sunt o mulţime de cheltuieli... 

— Cum te-au înșelat? 

— Nu știu. Tocmai de aceea vreau să apelez la un expert 
contabil. 

— Dar îmi închipui că ai o idee. 

— Ei bine, anul trecut am înregistrat trei cântece pentru niște 
albume de compilaţii - unul pentru CD-ul lui Sean Else, dedicat 
rugby-ului, și două pentru Jeremy Taylor, un cântec country și 
unul de Crăciun. Sean și Jeremy sunt producători independenți 
și, când am primit banii pentru primul CD, am început să-mi pun 
întrebări, fiindcă erau o grămadă de bani, mult mai mulţi decât 
luam de la Adam și AfriSound. Aceeași poveste și cu cântecul 
country. Așa că m-am uitat cu atenţie la rapoartele de vânzări, 


VP - 241 


la bonificaţii, la drepturile de autor și așa mai departe, și, cu cât 
mă uitam mai mult, cu atât părea mai fără logică. Pe un album 
de compilaţii ești unul din zece sau doisprezece artiști, așa că 
obţii în jur de zece la sută, să zicem, din ceea ce câştigi dacă 
scoţi singur un CD. Deci nu mă așteptam la cine știe ce, dar 
suma a fost chiar măricică. Atunci am devenit suspicios. 

— Și ai discutat cu Adam Barnard? 

— L-am sunat cam cu o săptămână în urmă și i-am spus că 
vreau să îl văd. Nu i-am spus de ce, doar că voiam să discut cu 
el despre contractul meu. Și el mi-a propus să luăm cina 
împreună, o masă ca între prieteni. 

— V-aţi întâlnit aseară? 

— Da. 

— Și cum a reacţionat când i-ai spus despre bani? 

— A răspuns că, din câte știa el, nu aveau nimic de ascuns. Și, 
când i-am zis că vreau să aduc un expert contabil, mi-a spus că 
nu era nicio problemă. 

— Și după aceea? 

— Mi-a oferit un nou contract. l-am mulţumit, însă l-am 
refuzat. Și cu asta, basta. Am vorbit despre alte lucruri. Adam... 
era întotdeauna o companie plăcută. Și avea darul povestirii... 
Problema e că Adam stătea de obicei până pe la douăsprezece, 
unu noaptea, nu obosea niciodată. Dar aseară, pe la nouă și 
jumătate, mi-a zis că trebuia să dea un telefon scurt și a ieșit din 
restaurant ca să sune, după care s-a întors și mi-a spus că 
trebuia să plece. Am achitat nota și am plecat pe la zece. 

Dekker s-a uitat în computer la agenda lui Barnard. În dreptul 
orei 19:00 era scris „Iván Nell - Bizerca”, ultima programare pe 
ziua respectivă. Și-a notat în carnet: „Convorbire telefonică 
21:30?” și s-a întrebat unde era telefonul mobil al lui Adam 
Barnard, căci nu îl văzuse la locul crimei mai devreme în acea zi. 

— Nu bănuiești pe cine a sunat? 

— Nu. Insă Adam nu era genul care să se ridice de la masă ca 
să dea telefon. Indiferent cu cine vorbea, rămânea la masă, nu 
se ferea. Azi-dimineaţă, când am aflat de moartea lui, în 
momentul când mi-am revenit din șocul iniţial, am început să-mi 
pun întrebări. 


A stat cu un singur picior băgat în cada plină cu apă fierbinte 
și spumă, întrebându-se dacă să cedeze acelui lux, dorindu-și să 


VP - 242 


se spele pe cap și să își frece bine mizeria de pe corp, după care 
să se întindă pur și simplu și să aștepte ca durerea și oboseala 
să dispară. 

Dar nu putea. Trebuia să îl sune pe tatăl ei; părinţii săi erau 
probabil înnebuniţi de îngrijorare. Dar s-a hotărât să facă mai 
întâi o baie rapidă. Când stătuse în bucătărie, avusese pentru 
prima dată revelaţia unei posibile căi de scăpare, întrezărise 
perspectiva de a se pune în siguranţă. Dacă îi telefona tatălui ei, 
acesta ar putea trimite pe cineva să o ia de acolo, poate pe 
cineva de la ambasadă, și pe urmă ea avea să povestească 
totul. Avea să dureze mult - o discuţie îndelungată și detaliată 
despre tot ce se petrecuse. Asta însemna că aveau să mai 
treacă ore bune până să se spele și să șteargă de pe ea orice 
urmă de sânge, de transpiraţie și de praf. Trebuia să profite 
acum de ocazie și să se curețe cât mai repede cu putință. 

A intrat în cadă și s-a așezat. Apa fierbinte i-a reamintit de 
toate zgârieturile și vânătăile, dar satisfacția era imensă. S-a 
lăsat încet pe spate până când spuma i-a acoperit sânii. 

Trebuia să se grăbească. 

Impunându-și această autodisciplină, s-a ridicat repede în 
fund, apoi în picioare, a luat săpunul și buretele și a început să- 
și frece cu putere trupul tânăr. 


VP - 243 


12:57-14:01 


31. 


O chelneriță, doi chelneri și un barman își amintiseră de Erin 
Russel și de Rachel Anderson. Griessel le-a cerut să se așeze la 
o masă separată, alături de Vusi. Apoi s-a așezat și el, cu 
spatele la bar, ca să nu mai vadă blestematele alea de sticle, 
deși împotriva mirosului n-avea ce face. 

— Restul pot merge acasă, a ordonat Galina Federova. 

— Nu, mai am nevoie de ei, a ripostat el. Tânărul de la 
Carlucci's trebuia să vadă dacă nu identifica pe careva dintre cei 
prezenţi. 

— Pentru ce? 

Femeia asta începea să-l calce pe nervi. Îi venea să-i spună 
să-și vadă naibii de treburile ei; nu-i plăcea atitudinea ei, dar 
nevoia de a obține cât mai repede informaţii l-a făcut să se 
abţină. 

— Să aștepte zece minute, i-a cerut pe un ton tăios, ca ea să 
înţeleagă mesajul și să nu-și mai bage nasul. 

Femeia a replicat ceva în rusește, a clătinat din cap și a ieșit. 
Griessel a urmărit-o cu privirea. Apoi s-a întors încercând să-și 
limpezească mintea și i-a întrebat pe tinerii adunaţi în jurul 
mesei: 

— Care dintre voi vrea să înceapă? 

— Uite, aici stăteau, a spus unul dintre chelneri arătând spre 
o masă din apropiere și jucându-se timid cu lanțul de mărgele 
din lemn care îi atârna la gât. 

După care toţi tinerii au întors capul, uitându-se la ușa din 
spatele lui Griessel. S-a răsucit și el. Mat Joubert stătea în ușă, 
cu câte o pungă de mâncare în fiecare mână. 

— Continuaţi, a spus Joubert. Am venit pentru căpitanul 
Griessel. S-a apropiat de masă, a pus jos pungile, a scos cutiile 
și le-a împins spre Vusi și spre Benny. Aroma de cartofi prăjiţi i-a 
făcut stomacul lui Griessel să chiorăie. 

— Mersi, Mat. 


VP - 244 


— Mulţumesc, comandante, a spus Vusi. 

Joubert a dat ușor din cap, și-a tras un scaun și s-a așezat și el 
la masă. 

— Acesta este inspectorul-șef Mat Joubert de la forța de 
intervenţie regională, l-a prezentat Griessel, observând cum 
chelnerii se intimidează la vederea unui bărbat atât de masiv. 
Nu e foarte răbdător din fire, a minţit ca să pună paie pe foc. S-a 
întors spre tânărul care vorbise primul: Unde rămăseserăm? 

Chelnerul s-a uitat mai întâi la el, apoi, plin de respect, la 
Joubert, și a continuat pe un ton dintr-odată foarte deschis: 

— Fetele astea două din poză au stat la început singure la 
masă. Știu pentru că eu le-am servit. Au comandat Brutal Fruit“. 
Blonda se distra pe cinste. Cealaltă s-a mulţumit cu patru sau 
cinci băuturi toată seara. Cam ciudat. 

— De ce? a întrebat Griessel desfăcând pachețelul cu sare de 
la Steers și presărând-o peste cartofii prăjiţi. 

— Tinerii ăștia de genul lor, care cutreieră lumea cu rucsacul 
în spate... beau de obicei până se fac criţă. 

Griessel și-a înăbușit pornirea de a arunca o privire șirurilor de 
sticle din spatele tejghelei. 

— De unde știi că fetele astea două cutreierau lumea cu 
rucsacul în spate? A înfipt furculita de plastic în câţiva cartofi și 
i-a aruncat în gura plină de salivă. 

Chelnerul s-a încruntat. A răspuns sincer. 

— Lucrez aici de doi ani... 

Cu gura plină, Griessel a dat aprobator din cap și i-a făcut 
semn cu furculiţa să continue. 

— Cu timpul ajungi să-i cunoști. După bronz, după haine, după 
accent... Și în plus, nu lasă bacșișuri prea mari. 

— Când au ajuns fetele aici? p 

— Hmm... staţi să mă gândesc. Inainte de prima mea pauză 
de fumat, cam pe la nouă seara, să zicem. 

Griessel a mai înfipt câțiva cartofi în furculiță. 

— Și la început au stat singure la masă? 

— Da, dar nu mult. Pe urmă localul s-a umplut. Eu mă ocup de 
opt mese, n-am cum să văd tot ce se întâmplă. În orice caz, 
fetele au dansat; mai mulţi tipi le-au invitat. La un moment dat, 
erau cinci așezați la masă - niște prieteni, așa am avut impresia. 

— Fete sau băieţi? 


55 Marcă sud-africană de băuturi alcoolizate cu diverse arome (n.tr.). 
VP - 245 


— Ăăă, și, și... Ascultaţi, trebuie să înţelegeţi... S-a uitat direct 
spre Mat Joubert. Aici e o adevărată nebunie când clubul se 
umple, îmi amintesc de fete fiindcă erau amândouă drăguţe, dar 
mai multe n-am ce să vă spun. 

— Deci nu-ţi amintești de bărbaţii care au stat cu ele la masă? 

— Nu. 

— Dar i-ai recunoaște dacă i-ai vedea? 

— Nu știu. Poate. 

Griessel a desfăcut doza de suc. 

— Dar voi? s-a adresat celorlalţi tineri. 

— Eu le-am văzut dansând, a spus chelnerița. Mesele de care 
răspund eu sunt în partea aceea. Au dansat mult împreună, 
ceea ce nu e neobișnuit, dar mi s-a părut că se ceartă, știți, 
dansau și se certau. Altceva nu știu. 

Cu gura plină de burger, Griessel a făcut semn cu capul în 
direcția barmanului. 

— Fata asta... a spus tânărul indicând-o în fotografie pe Erin 
Russel. Eu servesc în capătul acela al barului. Doi bărbați 
stăteau acolo la tejghea și beau, și ea a venit la un moment dat 
la ei și le-a vorbit. Imi amintesc de ea fiindcă mi-am spus că are 
un fund de nota zece, cel mai frumos pe care îl văzusem aseară, 
și, cum vă spuneam, ea a venit la ei și au început să discute... 

— Cum adică de nota zece? 

— E un joc de-al nostru, al barmanilor. Dăm punctaje pentru 
picioare, funduri... și aşa mai departe. Note de la unul la zece. 
Şi... 

— Sunteţi niște obsedați, a intervenit chelnerița. 

— l-auzi! Dar voi, fetele, nu faceți la fel? Mai zilele trecute, 
când tipul ăla de la /dols... 

Mat Joubert și-a lăsat încet brațele să se odihnească pe masă, 
făcând ca umerii să-i pară și mai laţi. Barmanul și-a înghițit 
restul vorbelor, uitându-se cu o privire vinovată spre el. 

— Mă rog, fata avea un fund de nota zece. Și picioare de nota 
nouă, și mi se pare că i-am dat opt la... 

— Povestește-mi despre bărbaţii ăia de la bar, i-a cerut 
Griessel pierzându-și răbdarea. 

— Unul dintre ei... cred că pot să-l recunosc... l-am mai văzut 
pe-aici, pe celălalt nu sunt sigur... Cred că erau amici, beau 
împreună, n-au dansat, doar au stat la bar și au băut. 

— Și pe urmă? 


VP - 246 


— Le-am spus celorlalţi barmani că am găsit un fund de nota 
zece acolo, unde tejgheaua se curbează spre perete. Dar, când 
m-am întors să le-o arăt, fata dispăruse. Și pe urmă bărbaţii au 
plecat și ei, destul de brusc. 

— Stai așa. Deci fata a stat cu ei și au discutat. Despre ce? l-ai 
auzit? 

— Nu. Nu... nu am fost atent. 

— Asta fiindcă te uitai la fundul ei, a intervenit din nou 
chelneriţa, enervată. 

Barmanul a ignorat-o. 

— Și pe urmă fata a plecat? 

— De fapt, nu am văzut-o efectiv plecând. 

— Cât timp a stat de vorbă cu bărbaţii? 

Barmanul a căzut pe gânduri. 

— N-am cum să știu, fiindcă n-am văzut-o când a venit, noi 
suntem mereu în mișcare și aici nu sunt niciodată suficienți 
barmani. Tot ce știu e că am văzut-o la un moment dat stând la 
bar cu cei doi tipi. Am zărit-o așa, în fugă, pe urmă a trebuit să 
merg să mai aduc băuturi și, când am avut ocazia să mă uit mai 
bine, am văzut că avea un fund mișto. M-am dus la Andy și la 
ceilalți, ca să le spun și lor, dar, când am vrut să le-o arăt, 
plecase. Nu știu, o fi stat cinci minute cu ei. Poate zece... 

— Și bărbaţii ăia doi au plecat în grabă? 

— Absolut. 

— Cât era ceasul? 

— In jur de... Era târziu, nu știu exact, dar aș zice că în jur de 
ora unu. 

Griessel și Vusi au făcut schimb de priviri. Povestea devenea 
din ce în ce mai interesantă. 

— Și l-ai mai văzut aici pe vreunul dintre ei? 

— Așa cred. Mi s-a părut o figură familiară. 

— Descrie-l! 

— Destul de înalt... 

Barmanul s-a oprit. 

— Bătrân? Tânăr? Negru? Alb? 

— Nu, era un alb cam de vârsta mea, puţin trecut de douăzeci 
de ani, cu părul scurt și închis la culoare, foarte bronzat... 

— Și celălalt bărbat? 

— Un negru cam de aceeași vârstă... 

Chelnerul cu mărgele din lemn la gât a arătat dintr-odată cu 


VP - 247 


degetul, agitat, spre ușa din spatele lui Griessel. 

— Uite acolo un oke“ care a stat aseară cu fetele la masă. 

Detectivii au întors iute capul. Trei polițiști în uniforme 
albastre stăteau rezemaţi de perete, așteptând răbdători. Unul 
dintre ei avea un sac de gunoi mare și transparent așezat la 
picioare. Intre ei stăteau Oliver Sands și un alt tânăr, pe care 
Griessel nu-l cunoștea. 

— Da, știm, a spus el. 

— Celălalt e băiatul de la Carlucci's, a spus Vusi și s-a ridicat 
de la masă. 

Griessel l-a urmat. 

— Sacul ăsta e pentru mine, de la poliția metropolitană? l-a 
întrebat Griessel pe unul dintre polițiștii în uniformă. 

— Da, inspectore. 

— Căpitane, l-a corectat Mat Joubert de la masa unde 
rămăsese așezat. 

— E adevărat, Benny? a întrebat Vusi cu o bucurie 
nedisimulată în glas. 


Înainte de a părăsi biroul lui Adam Barnard, Fransman Dekker 
a sunat la laboratorul de criminalistică. 

— Jimmy la telefon, a răspuns criminalistul cel slab. 

— Jimmy, aici Fransman Dekker. Voiam să te întreb... în 
legătură cu cazul Barnard... dacă aţi găsit pe undeva telefonul 
mobil al victimei. 

Lui Jimmy i-a luat câteva clipe ca să înţeleagă. 

— Stai puţin, așteaptă... 

Dekker l-a auzit vorbind încet: 

— Arnie, acel ou din industria muzicală care a fost împușcat, 
avem mobilul lui? apoi către Dekker: Nu, Fransman, n-am găsit 
nimic. 

— Nici la el în mașină? 

— Nu. 

— Mersi, Jimmy. 

Dekker a rămas câteva secunde pe gânduri, apoi a deschis 
ușa și s-a îndreptat spre biroul Natashei Abader. Femeia vorbea 
la telefon, dar, când l-a văzut apropiindu-se, a acoperit 
receptorul cu o mână și a ridicat întrebător din sprâncene. 

— Care e numărul mobilului lui Adam Barnard? 


6 în afrikaans, în original, „tip, individ” (n.tr.). 
VP - 248 


Natasha a recitat numărul ţinând în continuare mâna peste 
receptor. Dekker l-a format. 

— Mersi. 

S-a îndepărtat, lăsând telefonul să sune. Se afla pe culoar - 
dacă telefonul era în biroul lui Barnard, atunci avea să-l audă. 
Singurul țârâit era însă cel de la el din ureche. A tot sunat și, 
exact în clipa când se aștepta să intre mesageria vocală, a 
răspuns un glas familiar: 

— Alo? 

— Cine e acolo? a întrebat Dekker luat prin surprindere. 

— Căpitanul Benny Griessel, SAPS. 

— Căpitan? a replicat Dekker complet șocat. 


Griessel și Vusi îl așteptau pe tânărul angajat de la Carlucci's, 
sperând că avea să identifice pe cineva din personalul clubului 
Van Hunks, când un mobil a început să sune, scoțând acel sunet 
ascuțit și monoton al unui telefon de epocă dintr-o fermă. 
Lumea a început să-și caute telefoanele prin buzunare. Un 
poliţist în uniformă a spus: 

— Zgomotul vine dinspre sac. 

Griessel a desfăcut în grabă sacul de gunoi și a început să 
răscolească frenetic prin el. A pus mâna pe ceva și a scos 
telefonul. S-a uitat uluit la el preț de o secundă înainte de a 
răspunde. Conversaţia i se părea ireală - aparent, cealaltă 
persoană îl cunoștea -, însă, în cele din urmă, misterul a fost în 
cele din urmă elucidat. 

— Benny, sunt eu, Fransman Dekker. Am format numărul de 
mobil al lui Adam Barnard. 

— Glumești. 

— Nu. : 

— N-o să-ţi vină să crezi unde am dat de telefonul ăsta. Intr- 
un pantof negru băgat într-un sac de gunoi găsit de poliţia 
metropolitană pe o stradă din apropiere de biserică și de scena 
crimei. 

— Un pantof? Ce mărime? 

Griessel a ridicat pantoful în mână și s-a uitat în interior; nu 
scria nimic. L-a răsucit uitându-se pe talpă. Numărul era destul 
de șters. 

— Zece și jumătate“. 


6 Corespunzând mărimii 45, după standardele europene (n.tr.). 
VP - 249 


— Incredibil! Unde anume l-au găsit? 

— Nu știu, va trebui să-l întrebi pe Jeremy Oerson de la poliţia 
metropolitană. E feldmareșal sau ceva de genul ăsta. 

— Cum adică feldmareșal? 

— Ei, are cine știe ce nenorocit de rang înalt. Stai așa, îţi dau 
numărul lui... 

A început să-l caute în memoria propriului telefon. 

— Deci te-au făcut căpitan? 

Griessel și-a dat seama după voce că Dekker încearcă să-și 
ascundă sentimentul de invidie. A adăugat: 

— Poţi să verifici, te rog, ce apeluri s-au dat de pe el recent? 

— Da. Așteaptă. 

Lui Griessel i-a luat ceva timp ca să-i dea de capăt, căci nu 
era familiarizat cu modelul. 

— Cred că Barnard a sunat pe cineva ieri-aseară, cu puțin 
înainte de ora zece, a explicat Dekker. 

Griessel a găsit în cele din urmă tasta potrivită, însă nu i-a 
apărut niciun număr. 

— Nu e nimic aici, i-a spus lui Dekker. 


Barry a răspuns la telefon fără a-și lua ochii de la camioneta 
care descărca marfă în colţul străzii, vizavi de restaurantul 
Carlucci's. 

— Barry. 

— De ce n-au intrat până acum în casă? a întrebat bărbatul cu 
barbă grizonantă. 

— N-au cum. E o camionetă în față, descarcă marfă la un 
magazin, e parcată pe Upper Orange Street și șoferul se uită pe 
stradă. 

— De cât timp e acolo? 

— Păi, de ceva vreme, așa că ar cam trebui să termine... 

Un moment de tăcere. 

— Am intrat în criză de timp, Barry. 

Era pentru prima oară când Barry sesiza o notă de îngrijorare 
în vocea bărbatului. Dar numai pentru câteva clipe. 

— Sună-mă când au cale liberă. Vreau să știu exact când 
intră. 

— OK, domnule B. 


VP - 250 


32. 


Mustaţa era pe măsura aroganţei, a constatat Mbali Kaleni. 

Stătea așezată împreună cu Jack Fischer la o masă rotundă în 
biroul lui luxos. Pe o latură a încăperii trona un birou scump din 
lemn în nuanţă închisă, de cealaltă parte o bibliotecă acoperea 
tot peretele; din câte putea ea să vadă, era plină de cărți 
juridice. Pe fiecare dintre ceilalți doi pereţi era atârnat câte un 
tablou mare în ulei, peisaje înfățișând Bushveld$$, respectiv 
Boland“. În spatele biroului, perdele grele, de un roșu-închis, 
atârnau la fereastră. Pe podea era așternut un covor persan nou 
și frumos. 

Fischer se apropia de șaizeci de ani, dar avea o coamă bogată 
de păr pieptănat frumos cu cărare. Tâmplele grizonante îi 
încadrau fața îmbătrânită, cu aer războinic, iar ridurile fine 
dădeau de înțeles că era un fumător înrăit. Și mai avea și 
mustaţa aia mare, extravagantă. Mbali bănuia că își făcuse 
costumul bleumarin la comandă, fiindcă prea îi venea bine. 

Nu îi plăcea de el. Jovialitatea lui era falsă și ușor 
condescendentă, acea atitudine faţă de negri pe care o aveau 
afrikaanderii trecuţi de o anumită vârstă. Se ridicase de la biroul 
lui cu un dosar albastru într-o mână și o invitase să ia loc la 
masa rotundă. Deschisese discuţia întrebând-o: „Cu ce vă 
putem fi de folos?”, accentuând pluralul vă. lar când ea îi 
explicase motivele pentru care se afla acolo, zâmbise pe sub 
mustață și spusese „Aha”. După care adăugase: „V-aș oferi un 
suc, dar am înţeles că aţi venit cu băutura de-acasă”. 

Ea nu reacţionase. 

— Cred că știți că nu am obligaţia să vă ofer informaţii în lipsa 
unui mandat. 

Mbali se așezase mai comod pe scaunul cel scump și dăduse 
aprobator din cap. 

— Cu toate acestea, noi suntem foști membri ai Forțelor. 

Expresia „cu toate acestea” a făcut-o să ia atitudine și să-l 
pună la punct. 

— Acum preferăm formula „Servicii”, nu „Forţe”, atunci când 


56 Denumire generică pentru savana sud-africană (n.tr.). 
67 Zonă de văi din provincia Western Cape, cunoscută mai ales datorită podgoriilor și 
vinurilor de bună calitate (n.tr.). 


VP - 251 


ne referim la SAPS. lar eu mă bazez pe faptul că foștii membri 
sunt perfect capabili să înțeleagă importanţa și caracterul 
urgent al unei anchete criminale. 

Un alt zâmbet pe sub mustață. 

— Inţelegem prea bine. Și tocmai din acest motiv veți 
beneficia de cooperarea mea. 

A deschis dosarul. Pe coperta interioară apăreau cuvântul 
„AfriSound” și un număr de înregistrare. Mbali s-a întrebat dacă 
nu cumva îl sunase contabilul casei de discuri, informându-l că 
avea să fie contactat de poliție. Ideea în sine i se părea o pistă 
incitantă. 

— Noi nu am făcut altceva decât să urmărim plata aceea de 
cincizeci de mii de ranzi, și am descoperit că deținătorul contului 
era un oarecare domn Daniel Lodewikus Vlok, după care am luat 
legătura cu un intermediar de-al nostru din Bloemfontein, căruia 
i-am cerut să se ducă și să discute cu domnul Vlok. Scopul 
conversației a fost de a ne asigura că domnul Vlok știa că plata 
fusese efectuată și că era conștient de circumstanțele care 
duseseră la respectiva situaţie. Nu voiam să aducem în vizorul 
clientului nostru un om nevinovat. 

— Deci intermediarul dumneavoastră a fost cel care l-a 
atacat. 

— Nici pomeneală. 

Tonul era indignat. 

Mbali i-a aruncat o privire care spunea ceva de genul: „Oi fi 
eu o femeie într-o lume dominată de bărbaţi, dar asta nu 
înseamnă că trebuie să mă iei de proastă”. 

— Inspectore Kaleni, a continuat bărbatul cu o falsă curtoazie, 
suntem firma de investigaţii cu cea mai rapidă creștere a cifrei 
de afaceri din toată ţara - și asta, pentru că suntem etici și 
eficienţi. De ce aș risca viitorul nostru implicându-mă în 
activităţi ilegale? 

În clipa aceea, Mbali a făcut legătura dintre mustaţa și 
aroganţa individului. 

— Numele și datele de contact ale intermediarului? 

Jack Fischer nu părea dornic să-i ofere aceste informaţii. La 
început, s-a mulțumit să se holbeze la unul dintre tablourile în 
ulei, limbajul trupului sugerând un oftat interior. Apoi s-a ridicat 
încet și a scos un registru de adrese dintr-un sertar al biroului 
său imens. 


VP - 252 


Mat Joubert a zis că ar fi timpul să plece și să-i lase să-și vadă 
de treabă. Griessel l-a condus până la ușă. Când s-au îndepărtat 
suficient de mult pentru a nu mai putea fi auziţi, polițistul cel 
solid a spus: 

— Benny, o să mă mut la firma lui Jack Fischer. 

— lisuse, Mat! 

Joubert a ridicat din umerii masivi. 

— Am reflectat serios la asta, Benny. Și a fost o decizie 
dificilă. Doar mă cunoști, sunt poliţist până în măduva oaselor. 

— Și atunci de ce vrei să te retragi? Din cauza banilor? 

Era supărat pe Joubert. Acum avea să fie singurul alb rămas în 
SAPS, și se cunoșteau de atâta amar de vreme. 

— Ştii bine că nu e vorba numai despre bani. 

Griessel s-a uitat spre masa la care Vusi discuta cu Oliver 
Sands. Știa că Joubert spunea adevărul: soţia lui, Margaret, 
primise o moștenire frumoasă care le asigura confortul financiar. 

— Și atunci de ce vrei să pleci? 

— Pentru că nu îmi mai place ceea ce fac, Benny. Dacă aș fi 
ramas la Unitatea de Delicte Majore și infracţiuni cu Violenţă ar 
fi fost altceva, dar așa... 

Joubert fusese comandantul respectivei unități, acum 
desființată, și făcuse treabă bună, fusese cel mai bun șef pe 
care Griessel îl avusese vreodată. A dat înțelegător din cap. 

— Sunt la forța de intervenţie regională de patru luni, și nu mi 
s-au dat niciun fel de atribuţii deocamdată, a spus Joubert. Nu 
am oameni în subordine; nici măcar o fișă a postului. Nu știu nici 
ei ce vor face cu mine. John Afrika mi-a cerut să accept faptul că 
nu voi mai fi promovat niciodată - pur și simplu, așa stau 
lucrurile. În fine, treaba asta nu m-a deranjat prea tare, dar 
ideea de a sta degeaba... In plus, am început să îmbătrânesc, 
Benny, și m-am cam săturat de toate porcăriile astea, de 
afacerile murdare ale comisarului naţional, de suspendarea 
Scorpionilor“, de cotele rasiale care se schimbă de la an la an; 


68 Directoratul de Operaţiuni Speciale (poreclit „Scorpionii”), agenţie sud-africană 
multidisciplinară înființată în 2001 și însărcinată cu investigarea și aducerea în fața 
justiției a cazurilor de corupţie și de crimă organizată. Activitatea sa a fost suspendată 
la sfârșitul anului 2009 de către președintele sud-african Kgalema Mothlante, care a 
intrat în conflict cu Jackie Selebi, fostul șef al SAPS și al Interpolului, condamnat în 
2010 la cincisprezece ani de închisoare pentru corupţie (n.tr.). 


VP - 253 


acum totul e politizat. Și dacă Zuma“ e ales președinte, Xhosa o 
să fie daţi afară și înlocuiţi cu Zulu, și uite așa o s-o luăm de la 
capăt: alte ierarhii, alte priorităţi, alte belele. 

„Şi unde e locul meu în toate astea?” îi venea lui Griessel să-l 
întrebe, devenind tot mai neliniștit, dar s-a mulțumit să-l 
privească fix pe Joubert. 

— Eu mi-am făcut treaba, Benny. Am dat tot ce am avut mai 
bun în mine pentru ţara asta. Ce opţiuni am la vârsta mea? În 
iulie voi împlini cincizeci de ani. M-a contactat un individ care 
recrutează oameni pentru poliţia din Australia, dar de ce să plec 
de aici? Asta e ţara mea și o iubesc... 

— OK, a spus Benny Griessel, sesizând că Joubert vorbea 
serios și reprimându-și propriile nemulțumiri. 

— Am vrut doar să te anunţ. 

— Mersi, Mat... Când pleci? 

— La sfârșitul lunii. 

— Dar Jack Fischer nu e un ticălos? 

Joubert a zâmbit. Numai Benny putea să pună o asemenea 
întrebare. 

— Pentru câți ticăloși am lucrat noi la viaţa noastră, Benny? 

— Prea mulţi, a răspuns Griessel rânjind la rândul său. 

— Am fost coleg cu Jack. Era un detectiv bun și corect, deși 
avea obiceiul ăsta tâmpit de-a se opri la fiecare oglindă care îi 
ieșea în cale ca să își aranjeze părul și mustata. 


Bill Anderson a coborât în grabă scările. În West Lafayette era 
ora șase și nouă minute dimineaţa. Avocatul său, Connelly, și 
șeriful Dombkowski îl așteptau în hol, alături de soţie. 

— Scuze că v-am făcut să așteptați, a spus Anderson. A 
trebuit să trag ceva pe mine. 

Șeful poliţiei, un bărbat solid între două vârste și cu nas de 
boxer, i-a întins mâna. 

— Îmi pare tare rău pentru această situaţie, Bill. 

— Mulţumesc. 

— Mergem? a întrebat Connelly. 

Ceilalţi doi bărbaţi au încuviințat din cap. Anderson a luat 


© Jacob Gedleyihlekisa Zuma (n. 1942), actualul președinte al țării, ales de parlament 
în mai 2009, figură controversată a politicii sud-africane, acuzat în trecut de viol, 
corupţie și fraudă fiscală. Orientarea sa este descrisă de experți ca fiind în esenţă una 
socialist-populistă (n.tr.). 


VP - 254 


mâinile soţiei în ale sale. 

— Jess, dacă sună Rachel, păstrează-ţi calmul și încearcă să 
afli cât mai multe informaţii. 

— Așa o să fac. 

— Și nu uita să-i dai numărul de telefon al căpitanului Ghree- 
zil. Trebuie să-l sune... 

— Bill, n-ar fi mai bine să rămâi acasă? a întrebat Connelly. 

— Nu, Mike, o să vin cu voi. Trebuie s-o fac, de dragul lui Erin 
și al părinţilor ei. A deschis ușa de la intrare. Aerul rece a năvălit 
înăuntru, și soția lui s-a înfășurat mai strâns în halat. Am mobilul 
la mine. Sună-mă dacă intervine ceva. 

— Sigur. 

Bărbaţii au ieșit pe verandă. Anderson a închis ușa în urma 
lor. Jess s-a întors în birou, adâncită în gânduri. 

In clipa aceea, telefonul a sunat. 

Femeia a tresărit, ducându-și speriată mâna la piept și a tras 
zgomotos aer în piept. Apoi s-a repezit înapoi la ușă, a deschis-o 
și i-a văzut pe bărbaţi cum se urcau în mașina de poliţie. 

— Bill! a strigat cu o voce ascuţită, panicată. 

Soţul ei a început să alerge spre casă, iar ea s-a grăbit să 
ridice receptorul. 


Rachel Anderson era așezată la masa pe care Piet van der 
Lingen își ţinea laptopul, dar și tot felul de cărți și de reviste de 
specialitate împrăștiate. Auzea ţârâitul telefonului de pe un alt 
continent - dura prea mult, pe unde umbla tatăl ei? 

— Rachel? a răspuns mama ei într-un târziu, îngrijorată și cu 
răsuflarea tăiată. 

— Mami! Rachel a fost prinsă pe picior greșit, se așteptase să 
audă glasul calm al tatălui. 

— Dumnezeule, Rachel, unde ești, ce faci, ești bine? 

Isteria și panica răzbăteau din tonul femeii. 

— Mamă, sunt bine, sunt acasă la un domn foarte drăguţ, 
deocamdată sunt în siguranţă... 

— O, slavă Domnului, slavă Domnului! Am luat legătura cu 
poliția sud-africană, cu ambasadorul și cu congresmanul nostru, 
totul o să fie bine, Rachel. O să vezi, totul o să fie... Bill, Rachel 
e bine, e acasă la cineva, un domn amabil, Rachel, asta-i o veste 
minunată, te iubesc, draga mea, mă auzi, te iubesc mult. 

— Și eu te iubesc, mamă... 


VP - 255 


— Acum te las să vorbeşti cu tatăl tău, te rog să-l asculți cu 
atenţie, o să-ţi dea un număr de telefon la care să suni. Promite- 
mi că o să faci exact ceea ce-ţi spune tata, te rog... 

— Promit. Mamă, sunt OK, știu că vă e greu... 

— Nu contează, nu-ţi face griji pentru noi, o să ne ocupăm noi 
de toate, iubito, mă bucur atât de mult să te aud, nici nu-mi vine 
să cred, ţi-l dau pe tata acum, te iubesc, Rachel, nu uita asta, te 
iubesc mult. 

— Și eu, mamă, a replicat Rachel printre lacrimi. 

Tatăl a luat receptorul. 

— lubito, ești bine? 

— Da, tati, sunt OK, sunt acasă la un domn foarte drăgut. 
Sunt în siguranţă aici. 

— Nici nu pot să-ţi spun cât de ușurat mă simt să aud asta, e 
o veste cu adevărat grozavă. Vocea lui era calmă. Noi am făcut 
tot ce-am putut ca să te ajutăm de aici, Rachel. Am vorbit cu 
consulul general din Cape Town, sunt în alertă, o să le dau 
numărul de telefon de la care suni acum. Dar mai întâi o să-ți 
dau ţie numărul unui căpitan de poliție. Știu că ai spus ceva în 
legătură cu poliția atunci când m-ai sunat prima dată, dar omul 
acesta mi-a fost recomandat de superiorii lui și am discutat și eu 
personal cu el. El se ocupă de caz și mi-a promis că te va aduce 
acasă în siguranţă. OK? 

— Ești sigur, tati? 

— Absolut, până și secretarul lor de... ministrul lor de Interne 
e la curent, consulul general l-a informat, deci s-a ajuns la cel 
mai înalt nivel, n-ai ce să păţești. Poţi să-ţi notezi numărul? 

Rachel s-a uitat pe masă și a zărit un capăt de creion galben 
ieșind de sub un maldăr de foi. L-a luat și a întors pe dos o coală 
de hârtie. 

— Sunt gata, a spus plină de hotărâre și extrem de ușurată. 

Coșmarul avea să se termine cât de curând. 


Mbali Kaleni a parcat pe Parade Street. Soarele strălucea sus 
pe cer în timp ce parcurgea aleea florăreselor, trecând pe lângă 
fosta poștă centrală și printre tarabele unde se vindeau de 
toate, de la pantofi la pungi cu alune. Preţ de o clipă, s-a simţit 
tentată să se oprească pentru a cumpăra niște caju în glazură, 
dar se grăbea să ajungă pe Upper Orange Street. Voia să se 
întoarcă la casa aceea cu grădină... 


VP - 256 


A grăbit pasul, legănându-și geanta mare, neagră. 

— Uite ce-i, explică-mi și mie ceva, i-a cerut Griessel lui Oliver 
Sands. Stătea în picioare, în timp ce Oliver era așezat la masă, 
urmărindu-l cu ochii mari, ca și cum se simţea copleșit de 
atenţia care îi era acordată. 

— De ce au venit fetele la club cu rucsacurile la ele? 

— Rucsacurile... Nu știu... Nu plecau nicăieri fără rucsac. E o 
chestie tipică pentru fete, așa bănuiesc. Iși ţin acolo fardurile și 
tot felul de nimicuri... 

Griessel s-a uitat la sacul adus de oamenii lui Oerson. Mic și 
compact. Puștiul avea probabil dreptate. Va trebui să cerceteze 
sacul, să ia la mână toate lucrurile dinăuntru și să le sorteze. 
Dar nu acolo. Trebuia să se întoarcă la secţia de poliţie din 
Caledon Square. 


— Jeremy la telefon, a răspuns Oerson, iar Fransman Dekker 
și-a dat imediat seama că bărbatul era metis și că se afla în 
momentul acela în trafic. 

— Frate, numele meu este Fransman Dekker, de la SAPS, ce 
mai faci? a întrebat amabil, fiindcă Griessel îl prevenise că tipul 
de la poliţia metropolitană avea un „caracter dificil”. 

— Totul e bine, frate, da pe la voi cum mai merg treburile? 

— E OK. Ascultă, am avut o surpriză nemaipomenită când am 
deschis punga aia de la voi; am găsit un pantof mărimea 
patruzeci și cinci, mi-ar fi de mare folos să aflu unde l-aţi găsit. 

— Frate, n-am nici cea mai vagă idee, dar o să iau legătura cu 
oamenii mei și o să-i întreb. 

— Mii de mulțumiri, e vorba despre o crimă. Acum trebuie să 
închid, mă grăbesc, știi și tu cum e. 

— Da, știu. Dă-mi zece minute, în clipa asta sunt prins cu 
altceva. 

— Mă suni tu înapoi? 

— Daatiik'?, frate. 

Dekker a închis telefonul și a bătut la ușa contabilului Wouter 
Steenkamp. Niciun răspuns. A deschis ușa. Steenkamp vorbea la 
telefon: 

— ... Nenorociţii ăștia de polițiști trebuie să ne ajute, altfel voi 
fi nevoit să gândesc alt plan. L-a văzut pe Dekker și a spus în 
telefon: Așteaptă, apoi s-a întors spre detectiv: Presa a blocat 


70 În afrikaans, în original, „desigur” (n.tr.). 
VP - 257 


holul de la recepţie. Trebuie să ne ajutaţi să ţinem situaţia sub 
control. 

— OK. 

— O să ne ajute, a repetat Steenkamp în telefon. Bun, ne-am 
înţeles. Pa! 

S-a uitat expectativ spre Dekker. 

— O să cobor să le spun ziariștilor să aștepte afară. Ar fi mai 
bine dacă aţi încuia ușa de la intrare. 

— Ce nebunie! a exclamat contabilul. 

— O să vă rog să așteptați aici în birou, mai avem ceva de 
discutat. 

— Acum ce mai e? 

— Am intrat în posesia unor informaţii noi, a spus Dekker 
înainte de a ieși pentru a rezolva situaţia cu presa. Am primit 
plângeri împotriva voastră cum că aţi înșelat niște clienţi. 


— Puteţi să le spuneți angajaţilor să plece, i-a zis Vusi Galinei 
Federova. 

— Deci nu arestaţi pe nimeni, a zis pe un ton sarcastic, ţinând 
ţigara între degete. 

— Nu. Ne-au fost de mare ajutor. 

Griessel s-a gândit că Vusi se purta prea politicos; ar fi trebuit 
să-i spună nenorocitei ăleia de străine că avea să-i arunce 
fundul în închisoare dacă mai făcea pe amuzanta. Și-a dat 
seama că începea să-și piardă răbdarea. Trebuia să iasă cât mai 
repede de acolo, ca să nu mai simtă mirosul de alcool și să nu 
mai vadă sticlele înșirate la bar. Dorinţa de a bea era gata să 
răbufnească. N-avea nici cea mai vagă idee despre ce să facă în 
continuare. Știau că fata fusese acolo, că avuseseră loc niște 
discuţii și certuri. Aflaseră că doi bărbaţi părăsiseră clubul la 
scurtă vreme după plecarea fetelor și că americancele fuseseră 
urmărite pe Long Street, dar toate astea nu îi erau de folos 
pentru că nu îi dădeau niciun indiciu despre locul unde se afla în 
acel moment Rachel Anderson. A auzit mobilul sunând, l-a scos 
din buzunar și a răspuns enervat: 

— Benny Griessel. 

— Am fost s-o văd pe Alexa Barnard, Benny, a spus doctorul 
Barkhuizen. 

— Ce face, e bine? 

— Deocamdată au pompat medicamente în ea, dar tu știi 


VP - 258 


prea bine ce-o așteaptă. Însă e o femeie puternică, Benny. ȘI 
frumoasă pe deasupra. Ințeleg de ce te preocupă așa mult 
soarta ei. 

— Las-o baltă doctore! Barkhuizen a chicotit, și Griessel a 
auzit în aceeași clipă bipul unui alt apel. 

— M-a rugat să-ţi spun că vrea să discute ceva cu tine când o 
să ai timp. Ceva în legătură cu soțul ei. 

— Doctore, mai am pe cineva pe fir, sunt prins până peste 
cap, îţi mulţumesc că te-ai dus s-o vezi. Vorbim mai încolo, a 
spus Griessel răspunzând celuilalt apel. 

S-a recomandat, și o voce feminină cu accent american a 
întrebat: 

— Sunteţi căpitanul Benny Ghree-zil? 

Griessel s-a gândit: „Ce mama naibii, tocmai i-am zis cum mă 
cheamă”, dar a răspuns politicos: 

— Da. 

— Sunt Rachel Anderson. Tata mi-a spus să vă sun. 

Numele l-a străpuns ca un fier înroșit, făcându-l să dea 
instantaneu uitării dezamăgirea provocată de decizia lui Mat 
Joubert, frustrările de care avusese parte în acea zi, dorinţa 
arzătoare de a bea și cutremurându-i tot trupul. 

— lisuse! a exclamat. Apoi a adăugat: Da, da, ești bine, unde 
te afli acum? 

Adrenalina a început să-i curgă repede prin vene, însoţind 
sentimentul de ușurare. A făcut doi pași în faţă și l-a prins pe 
Vusi de umăr. Detectivul negru s-a întors spre el, și Griessel i-a 
șoptit: „Rachel Anderson” și a arătat spre telefon. A văzut cum 
Vusi se luminează la față. 

— Sunt acasă la domnul Pete van der Lingen, adresa este... în 
fundal s-a auzit o voce de bărbat. Apoi din nou glasul fetei: 
Upper Orange Street numărul șase... în Orainisiegh... 

— Da, da, Oranjezicht, Upper Orange Street, numărul 6, am 
reținut, rămâi acolo, vin spre tine, să nu deschizi ușa la nimeni, 
te rog, domnişoară Anderson, o să sun la telefon când ajung 
acolo, da? 

Dumnezeule, ce veste bună! l-a făcut semn lui Vusi și a ieșit 
în grabă, îndreptându-se spre alee, repede, tot mai repede, cu 
Vusi pe urmele lui. 

— Nu o să plec nicăieri, a răspuns Rachel Anderson pe un ton 
ce părea vesel, ca și cum îi aștepta sosirea cu mare nerăbdare. 


VP - 259 


Benny era deja pe alee și alerga cât îl ţineau picioarele. 


Barry stătea pe bancheta din spate a dubiţței urmărindu-l pe 
șoferul camionetei cum urcă la volan și pornește motorul. S-a 
uitat la dreapta, spre locul unde autoduba argintie Peugeot 
Boxer aștepta nemișcată. În mâna transpirată ţinea pregătit 
telefonul. A apăsat tasta de apel și a dus mobilul la ureche. 

— Alo, a răspuns bărbatul cu barbă grizonantă. 

— Camioneta pleacă în clipa asta. 

— Bun. Poţi să vezi autoduba din locul în care ești? 

Barry a aruncat o privire spre mașina murdară, plină de praf. 

— Da, tocmai a pornit. 

— Jay o să-l sune pe Eben ca să meargă să asigure ușa din 
spate. Pe urmă o să întoarcă duba și o să revină la poarta din 
față, de pe Upper Orange Street, cu fața înspre oraș. Rămâi la 
telefon și anunță-mă când îi vezi că ies din dubă și trec de 
poartă. 

— Bine. Sunt pe poziţie. 


33. 


Piet van der Lingen stătea lângă masa mare de lucru. 

— Poliţia e în drum spre noi. Un căpitan pe nume Benny 
Ghreezil, a spus Rachel. Bătrânul a urmărit transformarea de pe 
chipul ei - ochii îi străluceau și încordarea dispăruse. l-a zâmbit 
cu dinţii lui albi, falși, și a corectat-o: 

— Griessel. Va trebui să înveţi să pronunţi cum trebuie în 
afrikaans. 

— Gggg... a rostit ea din gât, ca și cum își dregea glasul. 

— E bine. Și acum rulează și „r”-ul. G-riessel. 

— Ghe-riessel. 

— E aproape bine. Ggg-rriessel. 

— Griessel. 

— Bravo! 

Au izbucnit amândoi în râs. 

— Cum aș putea vreodată să vă multumesc? a întrebat ea. 

— Pentru ce? Pentru că ai luminat o zi din viața unui moșneag 
ca mine? 


VP - 260 


— Nu, pentru că mi-aţi salvat viaţa. 

— Ei bine, dacă o iei așa... Atunci o să te rog să mai vii să iei o 
dată masa cu mine înainte să pleci acasă. 

— Mi-ar face mare plăcere... 

L-a văzut cum își întoarce brusc privirea spre fereastră și o 
umbră de îngrijorare îi întunecă faţa. S-a uitat și ea și a văzut 
patru bărbaţi care înaintau pe alee. 

— O, Doamne. l-a recunoscut. S-a ridicat de pe scaun. Nu 
deschide ușa! a spus, teama revenindu-i în voce. Vor să mă 
omoare - aseară au ucis-o pe prietena mea! A făcut câţiva pași 
în fugă pe coridor, dar în direcţia aceea nu era nicio ieșire. A 
auzit pe cineva trăgând cu furie de ușă și s-a răsucit în loc, 
cuprinsă de panică. 

Și apoi geamul din partea de sus a ușii din faţă s-a sfărâmat. 
A luat-o la fugă pe hol, spre bucătărie și spre ușa din spate. O 
mână s-a strecurat prin spărtură și a răsucit clanţa din interior. 

— Vino! a strigat spre bătrân, însă acesta a rămas locului 
împietrit, ca și cum voia să se interpună între ea și atacatori. 
Nu! a ţipat ea. 

Ușa s-a deschis. A luat-o la goană spre bucătărie, dar a auzit o 
împușcătură pe hol. A scâncit, cuprinsă de groază. A traversat 
bucătăria și a ajuns la ușa din spate. Atunci a zărit cuțitul lung 
de tăiat carne, pus la uscat alături de celelalte tacâmuri. L-a 
înșfăcat în grabă, a tras de ușă și a ieșit, în lumina orbitoare a 
soarelui. Doi bărbaţi, unul alb, altul negru, amândoi cu 
hotărârea întipărită pe chip, s-au repezit spre ea, blocându-i 
drumul spre portița din colţul curţii. Cum pașii celorlalţi se 
apropiau ameninţător din spate, nu avea de ales. A alergat spre 
cel din fața ei, bărbatul alb care stătea cu braţele întinse în 
lături, pregătit să o prindă. A împins brusc cuțitul înainte, și l-a 
înfipt, copleșită de ură și de spaimă. Bărbatul a vrut să se dea în 
lături, dar era prea târziu - cuțitul îi pătrunsese în gât. S-a uitat 
la ea uluit. 

— Târfă nenorocită! a urlat bărbatul negru și a lovit-o cu 
pumnul în frunte, deasupra ochiului. 

O cascadă de lumini i-a explodat în cap. S-a prăbușit în 
dreapta, pe iarbă. l-a auzit strigând și a încercat să se ridice, dar 
acum erau deasupra ei, unu, doi, trei, chiar mai mulţi. Un alt 
pumn încasat drept în figură, braţe care o ţintuiau la pământ. 
Mârâituri și gâfâieli scurte, animalice, un braţ înălţat, un obiect 


VP - 261 


metalic masiv fluturat prin faţa ochilor, apoi întuneric deplin. 


Griessel conducea cât putea de repede. Scosese girofarul din 
torpedou și îl conectase la bricheta mașinii. Așezase girofarul pe 
tabloul de bord, dar drăcia nu funcţiona. S-a multumit să 
înainteze cu luminile de avertizare aprinse, ceea ce nu îl ajuta 
însă prea mult. A claxonat lung, insistent, spunându-i lui Vusi: 

— Ar fi trebuit să iau o mașină cu o nenorocită de sirenă. 

Au prins viteză pe Long Street, trecând la mai multe 
semafoare pe roșu. La fiecare intersecție trebuia să încetinească 
și să scoată mâna pe geam, făcându-le semn șoferilor să se 
ferească. Vusi proceda la fel la celălalt geam din față. 

— Măcar e în siguranță, a comentat Vusi, diplomat ca 
întotdeauna. 

Griessel și-a dat seama că voia de fapt să spună: „N-avem de 
ce să gonim ca nebunii, a zis că e acasă la cineva care se poartă 
bine cu ea”. 

— Așa ar trebui, a răspuns Griessel fluturându-și braţul pe 
geam și continuând să claxoneze neîntrerupt, dar nu-mi permit 
să o dau în bară. A apăsat brusc pe frână, și Opelul s-a oprit 
scrâșnind din roți. 


Mbali Kaleni conducea senină mașina prin traficul aglomerat 
de pe Annandale, spre intersecţia cu Upper Orange Street. A 
semnalizat pentru a schimba banda, așteptând răbdătoare, dar 
nimeni nu părea dispus să-i facă loc. A clătinat din cap: șoferii 
ăștia din Cape Town erau de groază. În Durban nu s-ar fi 
întâmplat așa ceva. Într-un final, fluxul de mașini de pe banda 
dreaptă s-a mai subţiat, și a reușit și ea să se strecoare, 
continuând să semnalizeze dreapta. 

Semaforul arăta roșu. 


Părea un cuib de viespi, a constatat Fransman Dekker, cu 
mulţimea aia care zumzăia neîncetat și își împingea 
microfoanele în faţă, ca și cum ar fi vrut să te înţepe cu ele în 
nas. 

A strigat de pe scări: 

— Atenţie toată lumea! 

S-au repezit grămadă spre el, ca un roi de albine, vreo 
douăzeci de oameni, poate și mai mulți, cu microfoanele ţinute 


VP - 262 


în mâinile disperate. În vacarmul creat, nu deslușea decât 


frânturi de întrebări: „... Iván Nell l-a împușcat?”, „... Se 
rugaseră Melinda și Josh Geyser?”, „... A încercat să-l ucidă pe 
Adam Barnard?”, „... A fost arestat Josh Geyser?”, „... Xandra 
moartă?” 


A ridicat mâna dreaptă cu palma întinsă în faţă și și-a plecat 
ochii pentru a evita contactul vizual. Aveau să se potolească la 
un moment dat. 


Kaleni i-a zărit. 

A văzut autoduba trasă în faţa casei, și la început s-a gândit 
că erau cei doi clovni de criminaliști. Nu putea să-i sufere, și s-a 
întrebat, iritată, ce căutau acolo. 

S-a apropiat și a sesizat agitaţie pe strada paralelă, Belmont 
Avenue. 

Erau niște bărbaţi care cărau după ei ceva. 

Ce Dumnezeu se întâmpla? 

S-a apropiat și mai mult și a văzut că erau patru bărbaţi care 
înaintau în grabă, fiecare dintre ei târând ceva. Se mișcau cu 
spatele, dar gardul le ascundea povara. Și-a dat seama că se 
îndreptau spre autoduba parcată pe Upper Orange Street. 
Ciudat. 

O persoană, asta târau după ei. A zărit-o când bărbaţii au dat 
colțul, ieșind din umbra gardului de pari. A rămas cu ochii fixaţi 
asupra lor. Era fata - părea lipsită de viaţă, și ei o ţineau de 
mâini și de picioare. Mbali a accelerat și și-a dus o mână la șold, 
a scos din tocul de piele pistolul de serviciu, a învârtit mașina pe 
loc și a tras în autodubă, ţintind partea din faţă. Avea viteză 
prea mare și nu a reușit să controleze mașina, fiind nevoită să 
frâneze brusc. Un bărbat a sărit din Peugeot de pe scaunul 
șoferului, cu un pistol cu amortizor în mână. Cauciucurile micii ei 
Corsa au scrâșnit, mașina a derapat, gata să intre în coliziune, 
chiar la marginea trotuarului. Mbali a tras puternic de volan și a 
oprit la numai un metru de Peugeot, perpendicular pe autodubă. 
Instinctiv, s-a uitat la numărul de înmatriculare, CA 4... 

A văzut pistolul îndreptat spre ea. Parbrizul s-a făcut ţăndări, 
și glonţul s-a lovit de ceva metalic, în spatele ei. A vrut să se 
aplece ca să se ferească, dar centura de siguranţă a împiedicat- 
O. 

— ujesu, a murmurat, și-a întins o mână pentru a desface 


VP - 263 


centura. 

Bărbatul a nimerit-o. A simţit cum glonţul pătrunde în corp, 
dar reușise să desfacă centura de siguranță și s-a aplecat, 
bâjbâind cu mâna dreaptă după pistol. L-a ridicat și a tras 
orbește de trei ori prin parbriz. Durerea o sfâșia, înaintând încet 
prin ea, de neoprit. S-a uitat la rană. O gaură sub sânul stâng 
din care sângele țâșnea pe tapiţerie. Ce păcat, mașina ei era 
mereu curată lună. A mai tras de câteva ori, apoi s-a ridicat 
repede. Durerea i-a săgetat trunchiul. A cercetat iute cu privirea 
strada prin parbriz, căutându-l pe bărbat. Nu mai era acolo. O 
mișcare - era chiar lângă ușă, cu pistolul în ambele mâini și cu 
amortizorul la nivelul ochilor ei. A văzut că purta un fel de șirag 
african la gât și că mărgelele formau un cuvânt. Și-a dat capul 
pe spate, balansând pistolul, perfect conștientă de moartea care 
o aștepta. Un val trecător de tristeţe, ce viaţă! Apoi l-a văzut pe 
bărbat încordând degetul pe trăgaci. 


Griessel și-a croit drum claxonând prin traficul aglomerat și a 
cotit de pe Annandale pe Upper Orange Street. Un tip într-un 
nenorocit de Humvee galben i-a făcu semne obscene, alte două 
mașini au frânat brusc în timp ce traversa în viteză intersecţia. 
Rămas fără cuvinte, Vusi s-a agăţat de mânerul de deasupra 
portierei. 

Benny a apăsat pe acceleraţie imediat ce a cotit. Mai aveau 
puţin și ajungeau. Un nebun într-o autodubă mare argintie a 
coborât dealul circulând pe mijlocul drumului. Benny a claxonat 
din nou și a tras de volan pentru a se feri din calea lui. Cu coada 
ochiului, l-a zărit pe șofer o fracțiune de secundă, un tânăr cu o 
expresie cruntă întipărită pe faţă, apoi s-a uitat înainte și a 
văzut strada dintr-odată pustie. A schimbat viteza, a apăsat din 
nou pe acceleraţie, fără să ia în seamă huruitul motorului care 
protesta, a schimbat viteza și a urcat dealul în trombă. Era la el 
în cartier, apartamentul său se afla la numai un cvartal distanță, 
pe nenorocita de Vriende Street, ce nume tâmpit! De Waal Park 
era în dreapta. L-a auzit pe Vusi spunând: „Aici e”, exact în clipa 
când au ajuns pe creasta dealului. Amândoi au văzut mașina 
Corsa în același timp și au rămas tăcuţi, fiindcă unghiul în care 
se oprise le-a dat de înţeles că era ceva în neregulă. 

O bakkie cu două locuri a ieșit cu spatele de pe o alee din 
stânga și i-a luat faţa. Griessel a apăsat cu putere pe frână, și 


VP - 264 


mașina s-a întors la nouăzeci de grade, iar roțile au scârțâit și au 
scos fum. A lăsat-o să derapeze până când roţile din stânga au 
lovit trotuarul. 

— Rahat! a spus simțind mirosul de cauciuc ars și smucind 
spatele Opelului, ratând cu puţin aripa Toyotei. 

A văzut ochii măriţi de șoc ai bărbatului din spatele volanului. 
Parbrizul Corsei era spart sau doar i se părea lui? A înaintat cu 
mașina spre micul vehicul, oprindu-se în spatele lui, și a sărit 
jos, în timp ce Toyota se îndrepta în viteză spre oraș. l-a aruncat 
o privire rapidă, nenorocitul dracului! S-a uitat la numărul de pe 
poarta din lemn. Șase. 

Cartușe, simțea mirosul de cordită. Și de necazuri: găuri de 
gloanţe în parbriz înspre locul șoferului, iar în spatele volanului 
stătea cu certitudine cineva, of, fir-ar a naibii de treabă! 

— E Mbali! a strigat Vusi deschizând portiera. 

Griessel a văzut capul căzut pe piept, sângele șiroind pe 
rezemătoarea scaunului. A tras de ușă și a deschis-o. 

— lisuse! a spus pipăind gâtul femeii și încercând să-i ia 
pulsul. 

Degetele i-au alunecat din cauza sângelui. A văzut gaura de 
sub ureche și fragmentele de maxilar ieșite în afară ca niște 
așchii albe, vena din care se scurgea fluidul roșu, gros. 

— Sună la Salvare! Trăiește! a tipat mai tare decât 
intenţionase, și inima îi bătea să-i spargă pieptul. A împins încet 
umărul lui Mbali până a răsucit-o cu spatele la el, apoi a prins-o 
de subsuori și a simțit sângele prelingându-se în jos pe trup. A 
tras-o cu grijă afară din mașină și a așezat-o pe trotuar. Vusi a 
ocolit mașina în fugă, apropiindu-se, cu telefonul la ureche. 

Două răni, dar cea de la cap sângera puternic. Griessel s-a 
ridicat iute în picioare, și-a căutat batista în buzunar, a găsit-o și 
a apăsat-o pe rană, rămânând îngenuncheat lângă Mbali Kaleni. 
A schimbat mâna în care ţinea batista și a scos telefonul, și în 
clipa aceea a auzit o mașină demarând în trombă și patinând la 
colțul cu Belmont, dar n-a reușit să-și întoarcă la timp capul ca 
să vadă numărul. S-a uitat la Kaleni, dar n-avea nicio șansă, 
ambulanta nu putea ajunge atât de repede. 

— Ajută-mă, i-a spus lui Vusi. O duc eu la spital. 

Vusi a îngenuncheat lângă el și i-a spus calm: 

— Benny, ambulanţa e pe drum. 

— lisuse, ești sigur, Vusi? a întrebat în timp ce căuta în telefon 


VP - 265 


numărul secţiei din Caledon Square. 

— Știu că e vorba despre o polițistă. Au plecat deja. 

Griessel a apăsat și mai tare batista pe rană. Mbali Kaleni s-a 
mișcat, smucind ușor din cap. 

— Mbali, a spus el disperat. 

Femeia a deschis ochii. Privirea încețoșată s-a focalizat treptat 
asupra lui. 

— Ambulanţa e pe drum, Mbali, a spus încurajator. O să vezi, 
o să scapi. 

Mbali a scos un sunet. 

— Stai liniștită, o să ajungă în câteva clipe. 

Vusi i-a luat mâna lui Mbali. l-a vorbit încet, într-o limbă 
africană. Griessel a remarcat calmul micului Xhosa și și-a spus 
că nu o fi Vusi un dur, dar avea un caracter puternic. 

Mbali voia să spună ceva. l-a simţit maxilarul mișcându-se sub 
mâna cu care o sprijinea și a văzut sângele ţâșnindu-i din gură. 

— Nu, nu, nu încerca să vorbeşti, ambulanţa va fi aici în 
câteva clipe. 

Și-a ridicat ochii spre casă. 

— Vusi, trebuie să vezi ce se petrece înăuntru. 

Detectivul negru a dat aprobator din cap, a sărit în picioare și 
a alergat spre ușa din față. Griessel s-a uitat în jos, spre Mbali. 
Ochii ei îl priveau fix, implorându-l. l-a ţinut în continuare batista 
strâns apăsată pe gât, dându-și seama că avea telefonul mobil 
în cealaltă mână. A sunat la secţie. Aveau nevoie de mai mulţi 
oameni. Ochii lui Mbali Kaleni s-au închis. 


34. 


La început, a fost conștientă doar de zgomotul din jur, de 
vocile care strigau, de motorul puternic ambalat. Apoi a simţit 
cum durerea îi cuprindea faţa și a vrut să-și ridice mâna și s-o 
acopere, dar nu a putut. O senzaţie de mișcare, pierdere a 
echilibrului, un vehicul care întorcea brusc și accelera. 

Și pe urmă și-a amintit tot și s-a smucit. 

— Târfa s-a trezit, a spus unul dintre bărbați. Fata a încercat 
să deschidă ochii, voia să vadă ce se petrecea, dar nu a reușit. 
Un ochi era atât de umflat, încât nu-l putea ţine deschis, iar 


VP - 266 


celălalt nu reușea să se focalizeze, astfel că vederea îi era 
încețoșată. Patru oameni o ţineau ţintuită. O apăsau prea tare, 
prea dureros pe braţe și pe picioare. 

— Vă rog, a scâncit. 

— Du-te dracului! 

Cuvintele fuseseră scuipate cu ură, și saliva i-a împroșcat 
fața. Un telefon a sunat ascuțit. 

— E Șefu', a auzit o voce cunoscută. 

— Fir-ar al naibii! Altă voce familiară. Vorbește tu. 

Fata și-a rotit ochii în cap, încercând să-i vadă, dar nu erau 
altceva decât patru siluete care o ţineau fixată la podea. Acum 
toți bărbaţii priveau în față. 

— lisuse. OK. Domnule B, Steve la telefon. Târfa asta 
nenorocită l-a înjunghiat pe Eben... Nu, era cu Robert, la ușa din 
spate... E grav... Nu, acum e cu Rob în bakkie, va trebui să-l 
sunaţi pe el... OK. Da, e aici... Nu... OK, staţi să mă uit... Șeful 
vrea să știe ce e în rucsac. 

Bărbatul care o ţinea de un picior i-a dat drumul. 

— Poftim, ia-l, a spus, și în clipa aceea fata l-a lovit cu toată 
puterea, orbește. 

— Rahat! Un pumn greu a pocnit-o în cap, picioarele i-au fost 
din nou imobilizate, iar ea a ţipat tare, plină de frustrare, durere, 
furie și spaimă. S-a zbătut, încordându-și braţele și picioarele 
pentru a se elibera din strânsoare, dar fără folos. 


Vusi s-a apropiat în fugă. Griessel și-a dat seama după ritmul 
rapid al pașilor. 

— Benny, înăuntru e un bărbat în vârstă. A fost împușcat, dar 
e în viață. 

— Un bătrân? 

— Da, e rănit la nivelul pieptului, cred că glonţul a pătruns în 
plămâni. 

— Nimeni altcineva? 

— Nu. 

— La dracu'! 

Și pe urmă urletul sirenei ambulanţei, clar și puternic. 


— Dacă mai faci o dată o chestie ca asta, o să te împușc în 
picior, m-ai înțeles? 
Faţa schimonosită de ură a bărbatului care o scuipase se 


VP - 267 


apropiase acum amenințător de a ei, și vocea lui părea 
înnebunită. Fata a închis ochii și a rămas nemișcată. 

— Nu e aici, a spus Steve de pe scaunul din față. 

— lisuse! a exclamat Jay. 

— Domnule B., nu e în rucsac... Da, sunt sigur. O tăcere 
prelungă, sunetul vehiculului încetinind până la o viteză normală 
și continuând să avanseze mai lin. Apoi: Nu, n-am avut când, și 
pe urmă a apărut și poliţista aia grasă, dar Jay a împușcat-o, 
sunt sigur că a murit... Nu, vă spun, n-am avut timp... OK... OK... 
Pocnetul unei clape de telefon care se închide. Șefu' a zis să o 
ducem la depozit. 


După ce a reușit să scoată din clădire și ultimul jurnalist și să 
încuie ușa de la intrare, Fransman Dekker a auzit o voce în 
spatele lui: 

— Dă-o naibii de treabă, trebuie să faceţi ceva, nu mai putem 
continua în felul ăsta. 

Mouton stătea în picioare pe scară, cu mâinile în șolduri, 
vizibil iritat. 

— O să sun acum, și oamenii noștri de la PR o să vină aici ca 
să dea o mână de ajutor, a spus Dekker. 

— PR? 

— Relaţii publice. 

— Bine, dar când o să terminaţi cu toată nebunia asta? 

— Când o să pun ultima întrebare, a răspuns Dekker urcând 
scările și trecând pe lângă Mouton, care s-a întors și s-a luat 
după el. 

— Și câte întrebări mai ai de pus? Ține cont că ai discutat cu 
angajaţii mei în lipsa unui avocat. Asta nu poate să continue la 
infinit. Acum cu cine mai vrei să stai de vorbă? 

— Steenkamp. 

— Dar ai discutat deja cu el. 

Traversau ampla sală de așteptare. Dekker s-a oprit și s-a 
răsucit pe călcâie, apropiindu-și amenințător fața de a lui 
Mouton. 

— Trebuie să discut din nou cu el, Willie. Și am dreptul să 
interoghez pe oricare dintre membrii nenorocitului tău de 
personal fără să fie nevoie de prezenţa vreunui avocat. Așa că 
n-am niciun chef să mă ciondănesc iarăși cu tine, ai înţeles? 

Mouton s-a înroșit pe gât și la față, iar mărul lui Adam a 


VP - 268 


început să-i salte în sus și în jos, de parcă vorbele i se blocau în 
gât. 

— Ce ţi-a spus Iván Nell? 

Dekker și-a reluat mersul apăsat pe coridor, cu Mouton la doi 
pași în spatele său. 

— lván Nell nu mai are contract cu noi; n-are niciun cuvânt de 
spus cu privire la AfriSound. 

Dekker nu l-a băgat în seamă. Ajuns la ușa biroului lui 
Steenkamp, a deschis-o fără să bată. A vrut să o trântească în 
nasul lui Mouton, dar pe urmă l-a văzut pe nenorocitul de 
reprezentant juridic al firmei stând așezat în faţa contabilului. 

— la loc, inspectore, l-a invitat Groenewald pe tonul lui plat. 


Paramedicii au ieșit în fugă pe ușa din faţă, împingând o 
targă. Griessel le-a ţinut deschisă poarta, apoi a alergat după ei. 

— Ce ziceți, femeia are șanse să scape? 

— Nu știu, a spus bărbatul din faţă, întinzându-i punga de 
plasmă. Ține-o bine în sus cât timp o umplu. 

— Dar bătrânul? Griessel a luat în mână punga de plastic cu 
fluidul transparent. Vusi ţinea una dintre ușile ambulanţei 
deschisă ca să împiedice vântul să o trântească. 

— Așa cred, a răspuns paramedicul. 

Au ridicat targa cu bărbatul vârstnic și au împins-o înăuntru, 
alături de cea pe care zăcea întinsă Mbali Kaleni, două siluete 
nemișcate sub pături bleu. Unul dintre paramedici a ocolit în 
fugă vehiculul spre scaunul șoferului, a deschis portiera și a sărit 
înăuntru. Celălalt s-a urcat în spate. 

— Închideți ușile, a spus el, și Griessel și Vusi au trântit fiecare 
câte una. 

Sirena a început să urle, ambulanţa a pornit pe Upper Orange 
Street, a făcut o întoarcere în buclă și a trecut pe lângă ei. In 
clipa aceea, primul vehicul de patrulare din convoi și-a făcut 
apariția pe creasta dealului. 

— Vusi, a strigat Griessel pentru a acoperi zgomotul sirenei, 
cere-le să delimiteze perimetrul și să nu permită accesul 
nimănui în casă. Nu vreau să văd picior de poliţist în uniformă 
dincolo de trotuar. 

— OK, Benny. 

Griessel și-a scos mobilul din buzunar. 

— Trebuie să-i sunăm și pe criminaliști. A rămas nemișcat, 


VP - 269 


studiind scena - mașina lui Mbali, cartușele împrăștiate pe jos, 
ușa din față a casei rămasă deschisă, cu geamul spart. Bătrânul 
fusese împușcat înăuntru, și pe urmă o prinseseră pe Rachel 
Anderson... Avea să dureze ceva până să pună lucrurile cap la 
cap. Și nu avea la dispoziţie atâta timp. Vânătorii înșfăcaseră 
prada. Cât aveau să o ţină în viaţă? Și de ce nu o omorâseră pe 
loc, aşa cum procedaseră cu Erin Russel? De ce el și Vusi nu 
găsiseră cadavrul fetei? Da, asta era marea întrebare. 

Un singur lucru știa cu certitudine: avea nevoie de ajutor, 
trebuia să recupereze din timpul pierdut. El și Vusi nu erau de 
ajuns. 

A format numărul de telefon al lui Mat Joubert. Ştia că decizia 
lui avea să-l scoată din sărite pe John Afrika. Dar, având în 
vedere situaţia, asta era ultima lui grijă. 

— Benny. 

Joubert recunoscuse numărul afișat pe ecran. 

— Mat, am nevoie de ajutorul tău. 

— Vin imediat. 


Contabilul Wouter Steenkamp a izbucnit în râs, iar Willie 
Mouton, rămas sprijinit de perete cu trupul său lung și scheletic, 
a scos un pufnet dispreţuitor. Avocatul Groenewald a clătinat 
din cap cu mâhnire; acum chiar că le auzise și le văzuse pe 
toate. 

— Ce e așa de amuzant? a întrebat Dekker. 

Steenkamp s-a lăsat pe spate în tronul său din dosul 
computerului și și-a întrepătruns degetele. 

— Chiar crezi că Iván Nell este primul artist care are impresia 
că e tras pe sfoară? 

Dekker a ridicat din umeri. De unde era să știe? 

— Mereu aceeași poveste, a spus Willie Mouton. 

— Da, mereu aceeași poveste, a comentat gânditor 
Steenkamp,  răsucindu-și în afară palmele cu degetele 
întrepătrunse și întinzându-le până au trosnit. Și-a rezemat 
capul de spetează. Toţi fac la fel, imediat cum prind gustul 
banului. 

— Când încasează primul cec, să-i vezi cum vin: „Mersi, băieți, 
jislaaik'!, în viața mea n-am văzut atâţia bani”. Mouton vorbea 
pe un ton afectat, imitându-l pe Nell. Atunci suntem eroii lor, și 


71 în afrikaans, în original, exclamaţie de surpriză (n.tr.). 
VP - 270 


ei se simt extrem de recunoscători... 

— Numai că asta nu durează, a intervenit Steenkamp. 

— Acum nu „arta” primează. 

— Toţi o fac numai pentru bani. 

— Și, cu cât au mai mulţi, cu atât își doresc să devină și mai 
bogați. 

— O mașină ultimul răcnet, o casă cât mai mare, cu toate cele 
în ea. Şi pe urmă o casă pe plajă și un autobuz cu echipament 
audio pentru turnee și o fotografie imensă cu ei înșiși pictată pe 
lateral, și tot ce au trebuie musai să fie mai mare și mai bun 
decât au Kurt, sau Dozi, sau Patricia. Și pentru astea e nevoie de 
o grămadă de bani. 

Groenewald a încuviinţat încet din cap. Steenkamp a hohotit 
din nou: 

— Doi ani, amice, poţi să te uiţi pe calendar dacă nu mă crezi, 
nicio zi mai mult, și pe urmă vin la tine și te întreabă: „Ce-i cu 
bonificaţia aia, de ce e atât de mică?”, și dintr-odată din eroi 
devenim un zero barat, și uită că erau săraci lipiţi pământului 
când au semnat contractul cu noi. 

Acum contabilul își ţinea mâinile în poală și își răsucea cu o 
mână verigheta. 

— Nell zice că... a dat Dekker să spună. 

— Ştii care-i numele lui adevărat? a întrebat Mouton 
dezlipindu-se brusc de perete și îndreptându-se spre ușă. Sakkie 
Nell. De la Isak ne-a venit ideea cu prenumele care începe cu 
„I”. vân. Cu accent pe „a”. Mouton a ajuns la ușă. Mă duc să-mi 
iau un scaun. 

De data aceasta, până și avocatul cel placid din fire s-a 
alăturat corului indignat. Steenkamp s-a aplecat în faţă, gata să 
deschidă gura, dar Mouton l-a oprit. 

— Wouter, așteaptă, ţine-ţi vorba. Nu vreau să pierd gluma, a 
spus ieșind pe culoar. 


Benny Griessel stătea în holul casei, tremurând de nerăbdare. 
Nu dorea să se implice prea mult în această fază a anchetei, ci 
trebuia să se concentreze pe găsirea lui Rachel. 

Și-a tras o pereche de mănuși de cauciuc și s-a uitat în trecere 
la petele de sânge de pe covorul frumos, albastru cu argintiu, 
din locul unde bătrânul căzuse împușcat, și la cioburile geamului 
spart. Trebuia să îl sune pe tatăl lui Rachel. 


VP - 271 


Cum Dumnezeu dăduseră de ea? Cum știuseră că fata se 
refugiase aici? „Sunt Rachel Anderson. Tata mi-a spus să vă 
sun”. Fata vorbise la telefon mai întâi cu tatăl ei, apoi cu el. Și 
lui cât îi luase ca să ajungă aici? Zece minute? Nouă, opt? 
Douăsprezece, în cel mai rău caz. Cum de avuseseră timp 
indivizii să vină, să îi împuște pe Mbali și pe bătrân și să o 
răpească pe Rachel? 

Cum să-i explice toate astea tatălui lui Rachel? Bărbatului 
care îl întrebase: „Pot să am încredere în dumneavoastră?” 

lar el răspunsese: „Da, domnule Anderson. Puteţi avea 
încredere în mine”. 

„Atunci așa am să fac. Îţi încredinţez viaţa fiicei mele”. 

Cum o găsiseră? Aceasta era întrebarea, singura care conta 
cu adevărat, fiindcă, dacă afla răspunsul la întrebarea „cum?”, 
atunci știa și „cine” o făcuse, și fix asta urmărea. 

Bun, ce avea de făcut mai departe? Oare fata mai sunase și 
pe altcineva? De aici putea începe. Trebuia să afle. A scos 
telefonul mobil din buzunar, cu gândul să sune la Telkom. 

Nu, mai întâi trebuia să discute cu John Afrika. Fir-ar al 
dracului! Știa ce avea să spună chestorul regional. Parcă îi 
auzea vocea consternată: „Cum, Benny? Cum?” 

Griessel a oftat, un geamăt ușor și grăbit. Senzaţia aia 
nenorocită, care nu îl părăsise încă de dimineaţă, că îl așteptau 
o grămadă de necazuri... 

Și ziua era departe de a se termina. 


Mouton și-a tras scaunul luxos din piele lângă Groenewald, s-a 
așezat și a spus: 

— Bun, hai să începem! 

— Mai întâi aș vrea să vă explic ce înseamnă o compilaţie, a 
zis Steenkamp aplecându-se peste birou, luând în mână un pix 
și răsucindu-l între degete. Un clovn sau altul se gândește să 
scoată bani cu ocazia Sfântului Valentin, de Crăciun sau oricând 
altcândva. Se pune pe dat telefoane în stânga și în dreapta, 
întrebând: „N-ai cumva un cântec pentru mine?” Nu există 
niciun fel de cheltuieli de studio, nici măcar un cent, și asta 
pentru că înregistrările au fost făcute deja. E o diferenţă uriașă, 
pentru că el nu are altceva de făcut decât să împingă CD-ul pe 
piaţă, adică să facă niște reclame TV folosindu-se de un tip cu 
computer Apple și un program Final Cut care să pună totul cap 


VP - 272 


la cap, așa că nu plătește decât timpul de publicitate, și spotul 
se rezumă la cincisprezece secunde difuzate în pauzele de la 
Seven de Laan” timp de trei zile, și pe urmă toate hoașcele 
bătrâne se reped să cumpere CD-ul. 

— Poate să-și ţină socotelile contabile pe spatele unui pachet 
de ţigări, a adăugat Mouton nervos. 

— Niciun fel de alte facturi de achitat. Asta în timp ce noi 
avem aici un departament administrativ, unul financiar și un 
altul de marketing și promovare. Cerem patruzeci la sută din 
încasări pentru că oferim servicii complete - contractele noastre 
sunt pe termen lung. Noi construim nume, nu doar vindem CD- 
uri. 

— Spune-i despre RISA și NORM, a intervenit Mouton. 

Steenkamp a scos o foaie A4 din imprimantă, a desenat un 
asterisc și a scris lângă el „RISA”. 

— Recording Industry of South Africa. 

— Nişte nenorociţi de mafioţi, a comentat Mouton. 

— Măcar ei sunt cei care decernează premiile SAMA -, a 
punctat Groenewald. 

Mouton a pufnit batjocoritor. 

— Ei iau douăzeci și cinci la sută din fiecare CD vândut de noi 
pentru că... „ne protejează de piraterie”, a zis el și a marcat în 
aer ghilimelele. 

— Ha! a exclamat Mouton. 

— Ai cumva senzaţia că persoanele independente care produc 
compilaţii ţin evidența vânzărilor și plătesc impozite pentru 
fiecare CD vândut? Hai să fim serioşi, asta ar fi o prostie, aici e o 
afacere, vorbim despre cheltuieli și despre profit. Steenkamp a 
desenat un alt asterisc și a scris lângă el cuvântul „NORM”. 
NORM se ocupă de drepturile de autor. Dacă eu scriu un cântec 
și tu faci un cover după el, NORM se asigură că eu îmi primesc 
drepturile. Lor trebuie să le plătim șase virgulă șapte la sută. 
Dar asta numai în teorie. Fiindcă, în practică, doar firmele mari, 
așa ca noi, plătesc corect. Dacă lucrezi ca independent, trebuie 
să plătești când sunt scoase CD-urile. Așa că imprimi cinci mii 
de copii într-un loc, apoi alte cinci mii în altă parte, și le spui 
celor de la NORM că n-ai scos pe piaţă decât cinci mii de 
exemplare, le arăţi chitantele pentru ele și achiţi numai 
jumătate din cât ar fi trebuit. Așa îi păcălește independentul și 


72 Serial TV sud-african foarte popular, difuzat începând cu anul 2000 (n.tr.). 
VP - 273 


pe cei de la NORM, și pe cântăreţ, și după aia se prăpădește de 
râs. 

— Facem plăţile către NORM pe măsură ce avem cifrele de 
vânzări, totul perfect auditat, dincolo de orice suspiciune. Și pe 
urmă artiștii vin și se plâng la noi: „Vai, dar de ce e cota mea de 
încasări așa mică?” Mouton îl imita din nou pe Iván Nell. Să-ţi 
mai spun ceva. Jumătate dintre hiturile din ţara asta sunt 
cântece pop germane care au fost traduse. Sau olandeze, 
flamande, nu contează. Adam a fost cel care a venit cu ideea 
asta genială - a făcut contacte în Europa și, imediat cum apărea 
un cântec pop mai acătării, ni-l trimiteau prin email în format 
MP3, și Adam se așeza, lua un pix și traducea versurile în 
afrikaans. Patruzeci de minute, atât îi lua, și pe urmă o suna pe 
Nerina Stahl și... 

— Asta înainte să rezilieze contractul cu voi... 

— Toate hiturile alea nenorocite ale ei au fost cântece 
nemțești. Acum cine dracu’ crezi că o să-i mai facă rost de 
altele? Mă rog, problema e că apoi noi trebuie să-i plătim pe toţi. 
Așa că banii se duc în Germania, fiindcă autorul melodiei și casa 
de discuri trebuie să-și ia cota-parte. Dar pe urmă vine 
independentul și scoate un cover la traducerea în afrikaans 
făcută de Adam cântecului ăluia nemţesc... Ei, te-ai prins cum 
merge treaba? 

— Așa cred, a răspuns Dekker căzut pe gânduri. 

— ... Şi apoi, în mod normal, ar trebui să-i plătească pe Adam, 
pe autorul german și casa de discuri, dar independentul ce face? 
Zice nu, nu am scos decât cinci mii de CD-uri, dar minte, îţi spun 
eu, însă nu există niciun fel de control al distribuţiei, pentru că 
independenţii se ocupă de asta pe cont propriu și deci nu ai cum 
să urmărești vânzările. 

— Și de-asta a primit Iván Nell un cec așa de mare. 

— Păi da, și pe urmă ticălosul vine aici și ne acuză că îl 
fraierim. 

— Lasă-l să-și scoată propriul CD, să plătească din buzunarul 
lui două sute de mii pentru studio și alte patru sute de mii 
pentru campania TV, și pe urmă mai vorbim. 

— Amin, a spus Groenewald. Spune-i despre parole și PDF-uri. 

— A, da, a sărit și Mouton. Să-l întrebe pe Iván dacă 
independentul i-a trimis un document PDF parolat. 

Steenkamp a desenat încă un asterisc pe coala de hârtie. 


VP - 274 


— În Africa de Sud, sunt numai trei sau patru distribuitori de 
talie mare. Sunt cei care iau CD-urile înregistrate și le trimit la 
magazinele de muzică din toată ţara și la hipermarketuri. Adam 
a fondat o filială de distribuţie care a devenit companie 
independentă, AMD, African Music Distribution; noi deţinem 
patruzeci la sută din acţiuni. lar AMD-ul, ca toți ceilalți 
distribuitori mari, ține evidenţa vânzărilor la toate CD-urile și o 
dată la trei luni primesc pe e-mail un PDF parolat, cu încasările 
fiecărui artist în parte. Și pe urmă noi transferăm banii cuveniţi 
în contul artistului... 

— Înainte de-a încasa banii de la distribuitori, a subliniat 
Mouton. 

— Exact. Plătim din banii proprii. Riscul e al nostru. lar eu 
trimit mai departe fișierul PDF fiecărui artist, exact așa cum l-am 
primit, și deci toată lumea vede ce vânzări a făcut fiecare. N-am 
cum să umblu la fișier fiindcă nu am parola. 

— Și atunci, cum aș putea eu să-l trag pe sfoară pe artist? a 
intervenit Mouton. 

— Imposibil, a pus Groenewald. 

— Suntem prea al naibii de cinstiţi, asta e problema noastră. 

— Ştii ceva? Lasă-l să-și scoată CD-ul singur! Și să-și bată 
capul cu cheltuielile. Și pe urmă mai vedem ce-o mai fi. 

— Amin! a repetat Groenewald. 


35. 


John Afrika tunase și fulgerase la telefon: „Tu să-l suni pe tatăl 
lui Rachel în America, Benny, e treaba ta, nu a mea, tu s-o faci, 
cum dracu' de s-a întâmplat asta? lisuse, Benny, hai c-am plecat 
spre tine”. A închis, și Griessel s-a trezit stând cu telefonul în 
mână și întrebându-se dacă Jack Fischer and Associates nu avea 
un post liber pentru un alcoolic care reușise să facă praf două 
cazuri într-o singură zi. Îi venea să zdrobească telefonul de 
perete. Dar rămăsese acolo, cu capul plecat și cu privirea 
ațintită la podea, gândindu-se că abstinenţa nu-i folosise la 
nimic - la fel de bine ar fi putut și să se îmbete criță. Pe urmă, 
Vusi intrase alergând, cu răsuflarea tăiată: „Benny, a fost 
autoduba aia care ne-a tăiat calea, avem un martor ocular”. 


VP - 275 


Așa că acum se aflau pe trotuar, vorbind cu o femeie cu puţin 
trecută de treizeci de ani, palidă și timidă, cu ochelari cu lentile 
întunecate. Avea o înfățișare ștearsă, o tipă banală - asta până 
au auzit-o vorbind, cu o voce blândă și melodioasă care părea să 
vină din adâncurile inimii. Se numea Evelyn Marais și văzuse 
întreaga scenă. 

leșise din restaurantul Carlucci's și traversa spre locul unde își 
parcase mașina. A arătat spre o Toyota Tazz roșie, veche de 
vreo zece ani. Atunci auzise împușcături și se oprise în mijlocul 
străzii. Femeia vorbea calm, clar și fără să se grăbească, dar nu 
se simţea în largul ei acum când era în centrul atenţiei. 

— Primele zgomote nici nu mi s-au părut la început focuri de 
armă, ci artificii; abia pe urmă mi-am dat seama ce erau. Și 
atunci m-am uitat în jur. Erau patru bărbaţi care târau o fată, 
veneau din partea aceea, a spus arătând cu un deget spre 
intersecţia cu Belmont. Ei... 

— Cum târau fata? 

— Doi o ţineau pe după umeri și doi de picioare, o prinseseră 
pe după genunchi. 

— Aţi văzut dacă fata opunea rezistență? 

— Nu, mi s-a părut că... Cred că avea sânge pe mâini, așa că 
m-am gândit că poate era rănită și bărbaţii o ajutau să urce în 
dubă, în ambulanță... 

— Vreţi să spuneţi că mașina era o ambulanţă? 

— Nu, dar eu așa am presupus în acea clipă. Mi s-a părut 
logic, asta până am auzit următoarele împușcături, mult mai 
puternice. Însă nu am văzut cine trăgea, pentru că stăteau în 
fața dubei. Abia după ce au ocolit duba în fugă, am putut vedea 
ce se petrecea. Era un bărbat, șoferul dubei, care ţinea în mână 
un pistol cu amortizor. Observaţia l-a făcut pe Griessel să-și dea 
seama că nu avea de-a face cu un martor ocular obișnuit. 

— Un pistol cu amortizor? 

— Da. 

— Doamnă, cu ce anume vă ocupați? 

— Sunt documentaristă. Lucrez la o casă de producţie de 
filme. Și sunt domnișoară. 

— Îi puteţi descrie pe bărbaţi? 

— Erau tineri, puţin trecuţi de douăzeci de ani, aș zice. Niște 
băieți drăguți. Tocmai din cauza asta la început am crezut că o 
ajutau pe fată. Trei dintre ei erau albi, al patrulea - negru. N-am 


VP - 276 


observat culoarea părului, scuze... Dar... trei dintre ei purtau 
blugi și tricouri, nu, staţi, unul avea o cămașă de golf verde- 
deschis, aproape de nuanţa lămâii necoapte, care se potrivea cu 
blugii. A, și celălalt avea pantaloni din bumbac maro și o cămașă 
albă cu guler și buzunar, și pe buzunar era imprimat ceva. N-am 
reușit să văd ce, era prea departe... Griessel și Vusi se uitau la 
ea înmărmuriți. 

— Ce este? a întrebat femeia stânjenită, săltându-și ochelarii 
pe cap și uitându-se înspre Griessel. El i-a remarcat ochii albaștri 
strălucitori, în nuanța mării tropicale. Ochii care îi schimbau 
complet faţa, de la ștearsă la minunată, de la banală la 
extraordinară. 

— Aveţi un simţ al observației formidabil, domnişoară. 

Femeia a ridicat cu timiditate din umeri. 

— Pur și simplu asta am văzut. 

— Fata, domnişoară, asta este ceva extrem de important... Aţi 
spus că avea sânge pe mâini? 

— Da, de fapt, numai pe o mână... staţi un pic... da, pe mâna 
dreaptă și pe braţ până aici, a spus arătând spre cot. 

— Nu și în altă parte? 

— Nu. 

— Și, cu toate acestea, nu se zbătea? 

— Nu. 

— Credeţi că era... inconștientă? 

— Nu știu... poate. Oricum, nu se zbătea. 

— Și autoduba? a întrebat Vusi. Aţi observat cumva ce marcă 
era? 

— Peugeot. Deși trebuie să recunosc că nu mi-am dat seama 
din prima. Numai după ce a pornit și am văzut logoul. Știţi, leul 
acela mic ridicat pe labele din spate... 

Griessel a dat aprobator din cap. La naiba, el, unul, n-ar fi 
făcut legătura între leu și marca Peugeot. S-a uitat din nou la 
ochii ei, gândindu-se că femeia era un adevărat geniu. 

— Un Peugeot argintiu, dar destul de murdar, a continuat ea. 
Va trebui să verific modelul... înainte ca Griessel să apuce să-i 
spună că nu era nevoie, a adăugat: Și numărul de înmatriculare, 
dacă vă e de folos. 

— Aţi reţinut numărul de înmatriculare? a întrebat-o Vusi uluit. 

— CA patru zero nouă, apoi liniuţă, a spus femeia trasând cu 
degetul o linie orizontală în aer, trei patru unu. 


VP - 277 


Cei doi detectivi și-au scos simultan telefoanele mobile din 
buzunare. 

— Domnișoară, a spus Benny Griessel, nu vă tentează o slujbă 
la noi, la poliţie? 


— În orice caz, a zis Willie Mouton ridicându-se și împingând 
scaunul spre ușă pe rotilele silențioase, Adam m-a sunat aseară, 
cândva după ora nouă, și mi-a povestit ce discutase cu Iván 
Nell. 

— Și? a întrebat Fransman Dekker. 

— Și ne-am amuzat amândoi pe tema asta. Adam a zis că n- 
are decât să aducă un expert contabil și să verifice cifrele. 

— Asta a fost tot? 

— Nu, Adam mi-a zis că se duce acasă. Alexandra nu se 
simţea bine, și era îngrijorat din cauza ei. Și acolo îl aștepta Josh 
Geyser. Nu-mi pasă ce gogoși v-a turnat individul. Nu sunt 
detectiv, dar se vede în ochii lui că e în stare de orice. 


— Vusi, am intrat în criză de timp, vom fi nevoiţi să lucrăm 
contra-cronometru, a spus Benny Griessel în poarta grădinii. Așa 
că l-am rugat pe Mat Joubert să vină să ne ajute... A văzut 
expresia lui Vusi și s-a grăbit să adauge: Da, știu, dar nu mă 
interesează ce o să zică John Afrika, sarcina noastră este să o 
găsim pe fată. Vreau să te ocupi de pista cu acel Peugeot. Poate 
că numărul de înmatriculare e fals, dar verifică-l oricum. Nu-mi 
pasă cum procedezi, n-au cum să fie sute de autodube Peugeot 
în oraș. Uită de scena crimei, uită de toate și ocupă-te exclusiv 
de dubă! 

Vusi a încuviinţat frenetic din cap, impulsionat de elanul lui 
Griessel. 

— Mat Joubert o să se ocupe de scena crimei. Vusi, o s-o 
găsesc pe fată, asta e tot ce îmi doresc. O să fac o verificare 
rapidă a casei, să văd dacă dau peste ceva indicii, și pe urmă o 
să încerc să descopăr cum de-au știut indivizii că fata se 
adăpostise aici. Intr-un fel sau altul, tot o să aflu... Nu știu exact 
cum, poate că a mai dat telefon și altcuiva... 

— OK, Benny. 

— Mersi, Vusi. 

S-a întors și a pornit spre casă, încercând să reconstituie în 
minte evenimentele. Indivizii spărseseră geamul de la ușa din 


VP - 278 


față și pătrunseseră înăuntru. Îl împușcaseră pe bătrân în hol. În 
stânga era o încăpere de lucru uriașă, transformată probabil 
dintr-o cameră de zi. Masa mare era acoperită cu nenumărate 
documente, printre care se iţea un telefon. Alături de masă se 
afla un scaun, care fusese răsturnat. Oare de aici telefonase 
fata? 

A înaintat pe hol, vârând capul în toate încăperile. Nimic 
important. S-a întors și a intrat în baia pentru oaspeţi. Mirosea 
ca și cum cineva o utilizase recent. Și-a trecut un deget peste 
interiorul căzii. Era ud. A adulmecat aerul. Mirosea a săpun. A 
examinat atent cada. Fire de păr în gaura de scurgere, două fire 
lungi, de culoare închisă. Ale lui Rachel? A ieșit. Fata făcuse 
baie. Avusese timp pentru asta. Ceea ce însemna că avusese 
mare încredere în bătrân. Trebuia să afle numele acestuia. 

A traversat din nou holul și a intrat în bucătărie. Totul sclipea 
de curăţenie. A zărit ușa din spate, rămasă deschisă, și a ieșit în 
fugă, având grijă pe unde pășește. A văzut sânge, o dâră lungă 
care se întindea pe aleea pavată și pe o parte din gazon. Teama 
i-a strâns inima ca într-o menghină. S-a aplecat pentru a 
examina mai îndeaproape stropii de sânge. 

Doamne, oare îi tăiaseră gâtul? S-a cutremurat la acest gând. 

Nu, imposibil. O întrebase pe Evelyn Marais dacă zărise sânge 
numai pe mâna fetei. 

„Pe mâna dreaptă și pe braţ până aici”. 

„Nu și în altă parte?” 

„Nu”. 

Dar urmele de sânge pe care le vedea el acum o 
contraziceau. 

Sperând că femeia nu plecase încă, a ieșit în fugă pe poarta 
din spate care dădea în Belmont, unde mulțimea tot mai 
numeroasă de gură-cască se adunase în colţul străzii, în spatele 
benzii galbene și sub ochii vigilenţi ai polițiștilor. A cercetat cu 
privirea strada, în căutarea Toyotei Tazz. Era în continuare 
acolo, și femeia se afla la volan, pe punctul de a o lua din loc. 

— Scuze, scuze, a spus făcându-și loc prin mulţime. 

Mașina a pornit, dar Benny a reușit să ajungă la timp cât să 
bată ușor în lateralul automobilului. Evelyn Marais s-a uitat 
speriată, l-a văzut și a oprit. 

— Domnișoară, a spus Griessel cu răsuflarea tăiată, stând 
lângă portieră. 


VP - 279 


Femeia a coborât geamul, și-a ridicat ochelarii și și-a sprijinit 
braţul drept de ușă. 

— Mă scuzaţi. 

— E OK? a răspuns ea, privindu-l întrebător cu ochii ei 
albaștri. 

— Fata... a spus Griessel încercând să-și recapete suflul. 
Sunteţi absolut sigură că sângele era... doar pe un braţ? 

Femeia a oprit motorul și a închis ochii. A rămas așa cam o 
jumătate de minut. Griessel și-a stăpânit cu greu nerăbdarea 
crescândă; voia să fie sigur. 

Ochii s-au deschis. 

— Da, a spus Evelyn Marais dând din cap cu hotărâre. 

— Nu aţi văzut sânge pe alte părți ale corpului? 

O clătinare fermă din cap. 

— Nu, numai pe braţ. 

— Nu și pe gât sau în zona capului? 

— În mod cert nu. 

— Slavă Domnului! Griessel a apucat mâna rezemată de 
geam și a sărutat-o. Mulţumesc! Mulţumesc! a spus alergând 
înapoi spre casă. 

Sângele pe care îl văzuse nu era al lui Rachel Anderson. 


Primul impuls al lui Fransman Dekker a fost de a da vina pe 
Mouton și pe Steenkamp pentru frustrarea și furia pe care și le 
stăpânea cu greu. A rămas în spatele ușii închise a biroului lui 
Adam Barnard, uitându-se spre fotografiile înrămate atârnate pe 
pereţi. li venea să pună mâna pe una, să o dea de podea și să 
sară pe ea. Cel mai tare îl enervase modul în care Mouton 
declarase că Josh Geyser era criminalul, ca și cum el, Dekker, 
era un idiot. Și felul în care Steenkamp se rezemase de spătarul 
scaunului, albul ăla windgat care îl privise cu atâta 
superioritate... 

L-a studiat cu atenţie pe Adam Barnard într-una dintre poze. 
Un tip solid, plin de încredere în sine. Afișa același zâmbet în 
toate fotografiile, stând cu corpul ușor aplecat în faţă și cu 
brațele pe după umerii sau pe după talia artiștilor. Întruchiparea 
succesului, Bărbatul Adorat, omul fără de dușmani. 

Nu, imposibil. 

Și asta, o știa prea bine, se afla la originea frustrării sale: 
intrase într-o fundătură. Intreaga anchetă se scufunda, încet, 


VP - 280 


dar sigur, într-o mlaștină de improbabilităţi. Nimic nu avea sens, 
și albii își permiteau acum să-și bată joc de el. 

Și Mbali Kaleni pe unde umbla? 

A dat ocol biroului mare, s-a așezat și și-a sprijinit coatele, cu 
capul în mâini și frecându-se la ochi. Trebuia să stea să se 
gândească, să-și înăbușe furia și să refacă totul în minte, de la 
început, pentru că piesele nu se potriveau deloc între ele. Josh și 
Melinda Geyser. Amândoi minţeau. Sau poate niciunul. DVD-ul 
cu înregistrarea vechii scene de amor. Șantajistul. Și unde era 
Mbali? Precis descoperise o pistă și acum o cerceta, poate chiar 
că o să rezolve cazul, și el o să pară un prost în ochii tuturor. A 
scos telefonul din buzunar și a format numărul acesteia. A 
ascultat cum sună și tot sună. 

Mbali îi văzuse numele pe ecran și îl ignora în mod 
intenţionat. A simţit cum se înfierbântă iar, gata să răbufnească. 

„Nu, aşteaptă, stăpânește-te!” 

Și-a prins din nou capul în mâini și a închis ochii. La naiba, 
trebuia să facă mai mult dacă voia să dea de capăt întregii 
afaceri. 

„Concentrează-te!” Adam Barnard fusese târât înăuntru în 
casă și apoi sus pe scări și așezat lângă nevasta lui cea beţivă. 

Asta însemna că cineva știa că Alexa Barnard se îmbăta zi de 
zi până când își pierdea cunoștința. Și că acel cineva era 
suficient de puternic pentru a putea căra trupul lui Adam 
Barnard. Și cunoștea și faptul că Barnard ţinea un pistol în casă 
- și unde anume. Bloemfontein și povestea cu șantaj istul n- 
aveau nimic de-a face cu asta. Cheia era pistolul. 

Cine putea ști? 

Josh Geyser? Posibil. Și poate și Melinda. Cunoștinţe. 
Motivaţie. Forţă. 

Dar Benny Griessel zisese că nu Josh o făcuse. Și Griessel nu 
se lasa prostit de nimeni, deși se zvonea că bea și el de stingea. 
Să se fi înșelat Griessel, atenția proaspătului promovat la rangul 
de căpitan să fi fost distrasă de crima din curtea bisericii? La 
urma urmei, era și el om... Deci cine mai știa de existenţa 
pistolului? Alexa Barnard, o alcoolică, deși Griessel o considera 
și pe ea nevinovată. Oare Benny își pierduse obiectivitatea? Și 
se lăsase dus de nas de o tovarășă în ale beţiei? Care apelase, 
poate, la un ajutor din afară? Un amant? 

Cine altcineva? Nu trebuia să uite că șaptezeci sau optzeci la 


VP - 281 


sută dintre crime erau comise de rude apropiate. 

Și, dintr-odată, și-a amintit de menajeră. Sylvia Buys, cea care 
se tânguise de mama focului, îngrijorată că nu avea să-și mai 
găsească de lucru. Sylvia, care îl plăcea atât de tare pe Adam 
Barnard, încât se grăbise să dea vina pe Alexandra. Nu, nu 
trebuia s-o scape din vedere. Motivul? Oricare. Poate că Adam o 
prinsese furând și o ameninţase că avea s-o dea afară. 

Cât de bine îl cunoșteau cei doi soţi Geyser pe Adam? 
Merseseră în vizită? 

Unul dintre ei descoperise unde își ținea Barnard pistolul? 
Trebuia să afle. Dar mai întâi trebuia să-l sune pe Griessel, să-i 
spună că avea suspiciuni cu privire la Alexandra și la familia 
Geyser. lar lui Benny n-avea să-i placă. 

Unde naiba era Mbali? 

Un ciocănit în ușă. 

— Da? 

Natasha Abader și-a vârât capul în încăpere. 

— Te așteaptă un poliţist la intrare. Zice că vrea să-ţi arate 
unde au găsit un pantof. 

Dekker a sărit ca ars. 

— Mulţumesc, a spus îndreptându-se spre ea. O să mai vreau 
să stăm puţin de vorbă. 

Femeia nu a părut deloc încântată. 


VP - 282 


14:02-15:10 


36. 


Dekker și tânărul polițist negru au fost nevoiţi să-și croiască 
drum cu coatele printre jurnaliștii strânși la ușa din față, de-a 
lungul peluzei și apoi prin pasajul dintre clădiri pentru a ajunge 
pe Buiten Street. Reprezentanţii presei i-au urmărit aruncându- 
le întrebări acuzatoare, până când au reușit să scape și de 
ultimul vultur, la colțul cu Bree Street. De ce nu venea Cloete 
mai repede, ca să facă ordine în tot acest haos? 

— E acolo, imediat după colț, a spus agentul de poliţie în timp 
ce mergeau alături în tăcere. 

Dekker și-a dat seama că vântul începuse să bată dinspre 
sud-est și că zilele cu vreme frumoasă trecuseră. Și-a ridicat 
privirea spre munte. Norul era pe cale să se formeze deasupra 
crestei, ca un semn de rău augur. Spre sfârșitul după-amiezii, 
avea să izbucnească probabil furtuna, dar era ianuarie, n-aveai 
ce-i face. 

Polițistul l-a condus spre capătul străzii, apoi au cotit la stânga 
și au intrat pe Church Street, pe care au traversat-o. Șase pași 
mai încolo, s-a oprit, arătând cu bastonul în jos. 

— Aici. 

— Aici era pantoful? 

— Exact aici, gata să cadă în canalul de scurgere. 

— Ești sigur? 

— Aici l-am găsit. 

— Te-ai uitat înăuntru? 

— înăuntrul pantofului? Agentul s-a încruntat, privindu-l 
suspicios, ca și cum punea la îndoială capacitatea intelectuală a 
lui Dekker. 

— Nici eu n-aș fi făcut-o, a spus Dekker. Mersi mult. 

— Pot să plec? 

— Stai. Spune-mi, ce anume ţi s-a cerut să faci, să strângi 
lucrurile de pe jos? 

— Da, inspectorul Oerson ne-a trimis să strângem orice ar fi 


VP - 283 


putut proveni dintr-un rucsac. Orice. Am văzut pantoful. L-am 
luat și l-am băgat într-o pungă de plastic. Am mai găsit și o 
pălărie, acolo, la colțul cu Watson Street. Dar nimic altceva. l-am 
dus-o lui Abrams - el ţinea sacul mare de gunoi - și am băgat-o 
înăuntru. Și Abrams i-a dus sacul inspectorului Oerson, pentru 
că el ceruse să vadă tot ce găsim. Polițistul a relatat povestea 
amănunţit și sistematic, de parcă n-avea încredere în judeca lui 
Dekker. 

— Mulţumesc. Asta e tot ce voiam să aflu. 

Bărbatul a dat ușor din cap, s-a răsucit pe călcâie și a plecat, 
legănându-și bastonul cu o mână și cu cealaltă ţinându-și 
cascheta ca să n-o ia vântul. 

Dekker a studiat locul unde fusese găsit pantoful. Apoi s-a 
uitat spre intersecţia dintre străzile New Church și Buiten. Două, 
cel mult trei sute de metri de sediul AfriSound. 

Ce putea să însemne asta? 

Și-a scos telefonul. Era momentul să discute cu Benny 
Griessel. 


De la registrul auto al poliţiei, Vusi a aflat că autoduba 
Peugeot Boxer cu numărul de înmatriculare CA 409-341 părea 
să aparţină firmei CapSud Trading... 

— Dictează-mi, te rog, pe litere, a cerut Vusi. 

— C mare, a-p, S mare, u-d... Persoana de contact este 
domnul Frederik Willem de jager, adresa: unitatea locativă 
numărul douăzeci și unu, Access City, La Belle Street, în 
Stikland”. 

— Multumesc foarte mult. 

— Mai este însă o mențiune notată aici, a spus femeia de la 
celălalt capăt al firului. Vehiculul se află în custodia noastră. 

— Unde anume? 

— În parcul nostru de mașini din apropiere, în Greenpoint. 

— Maşina este acolo în clipa de față? 

— Așa rezultă din datele din calculator. 

Vusi a rămas o clipă pe gânduri. Pe urmă a întrebat: 

— Aveţi cumva numărul de telefon al domnului de Jager? 

— Da, a răspuns femeia și i l-a dat. 


Griessel stătea așezat la masa mare din camera de lucru a 


73 Suburbie a Cape Town (n.tr.). 
VP - 284 


bătrânului, ţinând în mână o foaie de hârtie pe care erau notate 
două numere de telefon. Unul era numărul lui de mobil. Celălalt, 
un număr local pe care nu l-a recunoscut. A studiat scrisul, 
comparându-l cu mâzgălelile mărunte, aproape indescifrabile, 
de pe zecile de documente împrăștiate pe masă. Cifrele erau 
mai mari, mai rotunjite - un scris feminin. 

Scrisul lui Rachel Anderson? 

A format celălalt număr, din Cape Town. Telefonul a sunat de 
trei ori, apoi a răspuns o femeie, care a întrebat cu un accent 
distinct: 

— Consulatul american, bună ziua, cu ce vă putem ajuta? 

— A, scuze, am greșit numărul, a spus Griessel și a închis. 


— Gourmet Foods, bună ziua, s-a auzit o voce de femeie. 

— Nu este CapSud Trading? 

— Ba da, CapSud, producătorul mărcii Gourmet Foods. 

— AȘ dori să vorbesc cu domnul de Jager, vă rog. 

— Cine îl caută? 

— Sunt inspectorul Vusi Ndabeni de la poliţia sud-africană. 

— Domnul de Jager a decedat, inspectore. 

— Oh, îmi pare rău să aud asta. Când s-a întâmplat? 

— Acum patru luni. 

— Sun în legătură cu o autodubă Peugeot Boxer cu numărul 
de înmatriculare CA patru zero nouă, trei patru unu, înregistrată 
pe numele CapSud Trading. 

— Probabil e vorba despre vehiculul care ne-a fost furat. 

— Poftim? 

— A fost cumpărat anul trecut, la începutul lunii octombrie, și 
pe urmă a fost trimis la cei care se ocupă cu atocolantele auto, 
ca să fie inscripţionat cu logoul nostru. A fost furat chiar în 
noaptea aceea, de la sediul firmei de inscripţionări. Și nu a fost 
găsit, a adăugat femeia pe un ton acuzator. 

— Cunoașteţi faptul că autoduba se află în custodia poliţiei 
metropolitane? 

— Da, a fost recuperată dintr-o parcare a pompierilor din 
cartierul Salt River; au tractat-o și ne-au sunat să ne anunțe că 
poliţia a preluat-o în custodie. Asta se întâmpla pe la jumătatea 
lui octombrie. 

— Și de ce nu v-aţi dus să o ridicaţi, doamnă? 

— Pentru că, după moartea lui Frik, toate conturile firmei au 


VP - 285 


fost blocate. Nu s-au mai putut scoate bani în numerar și nici nu 
s-au putut semna cecuri, și situaţia nu se va rezolva decât peste 
două luni. Așa se petrec lucrurile acum în noua Africă de Sud, 
trebuie să stai și să aștepți cu răbdare. 

— Deci, din câte știți dumneavoastră, autoduba nu s-a mișcat 
de-atunci din parcarea poliţiei? 

— Așa cred, pentru că în fiecare săptămână cineva de acolo 
ne sună și ne spune că trebuie să ne prezentăm ca să plătim 
amenda și să ridicăm mașina, și, cu cât le dau mai multe 
explicaţii cu privire la moartea lui Frik, cu atât par să înțeleagă 
mai puţin, și săptămâna următoare mă sună altcineva, și tot 
așa... 

— Sunteţi doamna...? 

— Saartjie de Jager, soţia lui Frik. 

— Pot să vă întreb din ce cauză a murit domnul de Jager? 

— Din cauza colesterolului. Medicul l-a prevenit, l-am prevenit 
și eu, dar n-a vrut să asculte de nimeni. Așa a fost Frik toată 
viața lui. Și acum eu trebuie să fac ordine în toate treburile lui 
rămase nerezolvate. 


Toate s-au petrecut deodată. Griessel stătea în continuare la 
masă, așteptând nerăbdător să fie sunat înapoi de omul lui de 
legătură de la Telkom, când John Afrika a ocolit cu grijă petele 
de sânge din hol, uitându-se oripilat la ele și murmurând „We, o, 
jirre'*”, telefonul mobil al lui Griessel a început să sune și Vusi a 
intrat pe ușa din faţă strigându-l entuziasmat. 

Benny s-a întors cu spatele la colegi, grăbit să răspundă, 
convins că era omul de la Telkom. Prin fereastră l-a zărit pe Mat 
Joubert înaintând pe aleea din grădină. 

— Benny, Fransman la telefon. 

Prea multe deodată. 

— Fransman, pot să te sun eu înapoi? 

L-a auzit pe chestor spunând ceva pe un ton de reproș. 

— Benny, o întrebare scurtă. Cât de sigur ești că soţia lui 
Barnard și Josh Geyser nu sunt implicaţi în omor? 

Trebuia să-i explice lui Afrika de ce îl rugase pe Joubert să 
vină, asta înainte ca între cei doi să sară scântei. 

— Nu știu ce să-ți răspund, a zis el, cu mintea în altă parte. 

— Deci pot să-i interoghez din nou? O să o rog pe Mbali să 


74 în afrikaans, în original, „la naiba!” (nitr.). 
VP - 286 


discute cu Alexandra... 

S-a concentrat la auzul numelui poliţistei. 

— Cum? N-ai aflat? l-a întrebat pe Dekker. 

— Ce cauţi aici? l-a auzit pe John Afrika. 

S-a întors spre el. Mat Joubert intrase în încăpere. Griessel a 
acoperit telefonul cu mâna în timp ce Dekker întreba: 

— Ce să aud? 

— Chestore, vă explic eu, a spus Griessel. Apoi, vorbind în 
telefon: Mbali a fost împușcată, Fransman. Aici, pe Upper 
Orange Street, tânăra americană... 

Dekker a rămas ca trăsnit. 

— A fost dusă la spital, a adăugat Griessel. 

— Americanca? Ce căuta Mbali acolo? 

— Tocmai voiam să te întreb și eu același lucru. 

— De unde să știu? Eu am trimis-o să discute cu Jack Fischer. 

— Jack Fischer? a repetat Griessel surprins, dându-și prea 
târziu seama că nu trebuia să rostească numele în prezenţa lui 
Afrika și a lui Joubert. 

— Da, firma lui a făcut ceva muncă de investigaţie pentru 
AfriSound, dar senzaţia mea este că asta nu ne va duce nicăieri. 
Cum se simte Mbali? O să scape? 

— Fransman, deocamdată nu știm mare lucru, îmi pare rău, 
acum trebuie să închid. Dacă e cazul, discută cu Geyser. Te sun 
mai încolo. A terminat convorbirea și a spus: Chestore, eu l-am 
rugat pe Mat să vină să ne ajute. A văzut cum Afrika se schimbă 
la faţă, iritat, dar nu i-a lăsat timp să reacționeze. Cu tot 
respectul, s-a grăbit să continue - conștient că afirmaţiile pe 
care avea să le facă numai respectuoase nu se puteau numi, dar 
fără să-i mai pese câtuși de puţin -, dumneavoastră aţi spus că 
avem un deficit de forță de muncă. Mat nu e... folosit la 
adevărata lui capacitate acolo unde lucrează acum și e cel mai 
bun detectiv din Cape, iar sarcina mea este să o găsesc cu orice 
preţ pe americancă. Mâine n-aveţi decât să mă concediaţi sau 
să mă retrogradaţi la rangul de inspector, sau chiar de sergent, 
dacă vreţi, dar problema e că n-avem timp de pierdut. Vusi se 
ocupă de autoduba cu care au răpit-o pe Rachel Anderson, iar 
eu trebuie să descopăr cine mai știa că fata se afla aici în casă. 
Niciunul dintre noi nu are timp să se ocupe de procesarea 
datelor de la locul crimei, și e nevoie de cineva priceput. Mi-aţi 
spus să îl sun pe tatăl lui Rachel, și așa am de gând să fac, dar 


VP - 287 


nu înainte de a ști ce se întâmplă. Fiindcă o să mă întrebe, iar eu 
vă trebui să-i ofer răspunsuri satisfăcătoare. Așa că, vă rog, 
haideţi să lăsăm toate porcăriile și să ne concentrăm pe găsirea 
fetei. Pauză, apoi a adăugat, cu speranţă în glas: „Cu tot 
respectul, chestore”. 

Și a așteptat ca ghilotina să coboare. 

John Afrika s-a uitat la Griessel, la Joubert, la Ndabeni, apoi 
din nou la Griessel. Pe chipul lui, emoţiile contradictorii s-au 
succedat precum anotimpurile. A încuviințat încet din cap. 

— Du-te și găsește-o, Benny, a spus, după care a ieșit ocolind 
cu grijă băltoaca de sânge. 

Telefonul lui Griessel a sunat din nou. 

A răspuns și a auzit vocea omului de la Telkom: 

— Benny, între orele douăsprezece și două, de la numărul pe 
care mi l-ai dat s-au efectuat numai două convorbiri. Prima către 
West Lafayette, în Indiana, a doua către tine. 

— Dave, la ce oră a fost primul apel? 

— Stai puţin să verific... La treisprezece și treizeci și șase de 
minute. Și a durat două minute și douăzeci și două de secunde. 

— Mersi, Dave, mersi mult. 

A închis și a rămas pe gânduri, încercând să pună cap la cap 
miile de lucruri care i se învălmășeau în minte. 

— Benny... a dat Vusi să spună, dar el a ridicat mâna oprindu- 
|, căutând în telefon printre apelurile primite. 

Rachel îl sunase la treisprezece și patruzeci și unu de minute. 
Și pe urmă el ieșise în fugă din clubul Van Hunks, iar bărbaţii 
aceia necunoscuţi intraseră după Rachel în casă. Dacă atacatorii 
i-ar fi interceptat, într-un fel sau altul, primul apel, nu ar fi avut 
la dispoziţie decât cinci minute. Dar indivizii s-ar fi putut afla în 
apropierea casei. Sosiseră probabil imediat ce terminase el 
convorbirea cu Rachel. Reacţionaseră rapid. Prea rapid... 

Ceva l-a străfulgerat, o revelație. 

— Vusi, nu aici, imediat după colţ, a intrat Rachel în cafenea? 

— Ba da, în restaurantul Carlucci's. 

— Și pe urmă a luat-o la fugă în jos, pe Upper Orange Street. 

— Mbali i-a găsit urmele de pași în grădină. 

Griessel s-a scărpinat în cap. 

— Tipii o așteptau undeva, Vusi. Probabil au zărit-o, dar, cu 
atâta poliţie în jur... 

— Benny, autoduba... 


VP - 288 


Dar Griessel nu îl urmărea. De ce nu o împușcaseră? Nu 
trăseseră decât în bătrân. Lui Erin Russel îi tăiaseră gâtul. Insă 
pe Rachel o lăsaseră în viaţă, când le-ar fi fost atât de ușor s-o 
ucidă. Aici, în casă. Și atunci de ce se mulțumiseră să o 
răpească? 

O altă revelaţie. 

— Rucsacul, a spus Griessel. Lui Erin Russel i-au tăiat curelele 
de la rucsac. S-a aplecat și s-a uitat sub masă. Vedeți dacă nu 
găsiţi un rucsac. A intrat pe hol. Vusi, tu ocupă-te de partea din 
stânga, baia, dormitorul. Eu de cea din dreapta. S-a oprit. Mat, 
vrei, te rog, să cauţi în bucătărie și afară? 

— Cum arată rucsacul? 

— Nu știu. 

Pe urmă i-a venit o altă idee și a încremenit, astfel că Vusi 
aproape s-a ciocnit de el. A format în grabă un număr de 
telefon. Sergentul de la secția din Caledon Square a răspuns, și 
Benny s-a prezentat, întrebând dacă agenţii mai erau pe poziţie 
la pensiunea Cat & Moose de pe Long Street. 

— Da, sunt acolo. 

— Sergent, cere-le să întrebe unde se află bagajele celor două 
americance, Erin Russel și Rachel Anderson. Să le găsească 
neapărat și să le păzească, dacă e nevoie chiar și cu preţul 
vieţii. 

— Da, domnule. 

Griessel s-a întors spre Ndabeni. 

— Vusi, nenorociţii ăia umblă după ceva, ceva ce aveau 
fetele. Din cauza asta i-au cruțat viaţa lui Rachel. S-a repezit 
spre dormitoare, în căutarea rucsacului. 


37. 


— Acum ce mai e? a întrebat Natasha Abader închizând în 
urma ei ușa biroului defunctului Adam Barnard. 

— la loc, te rog, a invitat-o Dekker aplecându-se peste birou și 
invadându-i spaţiul intim cu scopul de a o intimida. 

Femeii nu i-a convenit, ochii săi frumoși trădau asta, dar l-a 
ascultat. 

— Surioară, pot să mă încred în tine? 


VP - 289 


— Ți-am mai spus, nu sunt sora ta. 

— Și, mă rog, de ce nu? Sau poate că ți s-a urcat la cap de 
când lucrezi cu albii, iar eu nu-s decât un amărât de hotnot din 
Atlantis? Nu uita, la urma urmei ești doar o chlora”, finish en 
Klaar's. 

— Crezi că despre asta e vorba? Ochii ei aruncau scântei. Nu 
suporţi că m-am culcat cu un alb, așa-i? Nu, nu, n-are niciun rost 
să scuturi din cap, te-am văzut eu cum te-ai schimbat la față 
într-o clipă atunci când ţi-am povestit că am făcut și eu amor cu 
el aici, în birou. Să-ţi spun ceva, nu e primul alb cu care m-am 
culcat și nici ultimul. Eu nu fac discriminări, mă culc cu cine am 
chef, pentru că asta e noua Africă de Sud, dar tu nici nu vrei să 
auzi, tu îi dai înainte cu „surioară” și cu „frate”. Ai vrea ca noi, 
metișii, să fim un trib separat, ești genul care se vaită tot timpul 
de cât de greu e să fii metis. Trezește-te la realitate, inspectore, 
și renunţă la speranţele deșarte. Dacă nu te integrezi, o să 
ajungi un ratat. Asta e necazul cu ţara asta, toată lumea se 
plânge, dar nimeni nu vrea să facă nimic și nici să uite de trecut. 
Apropo, tu cu câte femei albe te-ai culcat la viața ta? 

Dekker a evitat să-i răspundă, uitându-se spre fereastră. 

— Bănuiam eu, a spus Natasha. 

— Cum de ţi-ai dat seama? 

— Ce femeie care se uită la tine nu s-ar gândi imediat la sex? 
a întrebat ea. 

Acum Dekker s-a uitat drept în ochii ei, iar ea i-a susținut 
privirea, provocatoare, furioasă. 

— O s-o iau drept un compliment. 

Ştia că pierduse bătălia, așa că a încercat să-și consolideze 
poziţia. 

— De ce mă aflu aici? 

Era rândul lui Dekker să se simtă stânjenit în apropierea ei. S- 
a ridicat și a ocolit biroul. 

— Fiindcă am încredere în tine. 

Ea a clătinat din cap, lăsând pletele lungi să-i cadă în 
cascadă. 

— O să-ţi spun niște lucruri care vor trebui să rămână între 
noi. 

Natasha stătea în expectativă. 


75 În afrikaans, în original, „metis” (n.tr.). 
76 În olandeză, în original, „atât și nimic mai mult” (n.tr.). 


VP - 290 


— Cei care l-au ucis pe Adam Barnard îl cunosc foarte bine. 
Știu că soția lui bea până cade lată în fiecare noapte. Știu unde 
își ţine el pistolul. Eşti singura persoană pe care mă pot baza. 
Spune-mi cine îl cunoaște atât de bine pe Adam. 

— Cum poţi afirma așa ceva? Doar a fost omorât la el în 
casă... 

— Nu, a fost ucis în altă parte, nu în casă. Poate nu departe 
de aici, în stradă. Am găsit unul dintre pantofii lui. Și telefonul 
mobil. A văzut, satisfăcut, că femeia era surprinsă de veste. Pe 
urmă l-au dus acasă și l-au cărat în sus pe scări și l-au lăsat 
acolo... Deci cine cunoaște situaţia soţiei lui? Cine știe despre 
pistolul pe care îl ţinea în casă? Familia Geyser cumva? 

Natasha și-a aranjat fusta și și-a dat părul pe spate înainte de 
a răspunde. 

— Nu. Nu cred. Nu cred că au fost vreodată la el acasă. Lui 
Adam... îi era rușine din cauza Alexei. De câteva ori, ea... 

— Ce? 

— A făcut scandal când el a invitat oameni acasă. Adam 
locuia aici. De dimineaţa până noaptea. Se ducea acasă în jurul 
orei șapte seara, dar de multe ori se întorcea la birou. Pe la opt 
sau nouă. Și lucra până pe la miezul nopții... 

— Deci cine știa asta? 

Natasha a rămas câteva clipe pe gânduri. 

— Chiar nu am habar. 

— Măcar dă-ţi cu părerea. 

— Poftim? 

— Spune-mi pe cine bănuiești. 

— Eu cunoșteam situația Alexei... 

— Cine altcineva? 

— Willie, Wouter și Michele... 

— Cine e Michele? 

— A fost aici toată dimineaţa. Ea se ocupă de PR. 

— Credeam că Willie Mouton se ocupă de producţie și de 
promovare. 

— Da, dar nu și de PR. Promovarea înseamnă reclamă plătită. 
PR-ul e altceva: atunci când numele îți apare în ziare, la 
televiziune sau la radio, și nu plătești pentru asta. 

— Care anume e Michele? 

— Femeia aceea mai vârstnică. Stătea lângă Spider și Iván... 

Dekker și-a amintit vag o femeie în mai vârstă, așezată între 


VP - 291 


cei doi bărbaţi mai tineri. 

— Și zici că ea îl cunoștea bine pe Adam? 

— Au colaborat mulţi ani. Încă de la începuturile companiei. 
De șapte ani lucrează pe cont propriu, dar se ocupă în 
continuare de PR pentru noi, pe bază de contract. 

— Lucrează pe cont propriu. 

— Da, și-a înființat propria agenţie. Are drept clienţi artiști 
care nu sunt sub contract cu case de discuri, dar și firme mici de 
înregistrare. 

— Se înțelegea bine cu Adam? 

— Mult prea bine... a răspuns ea pe un ton aluziv. 

— Cum adică? 

— Se spune că a fost amanta lui. Cu mulţi ani în urmă. 

— Câţi? 

— Nu sunt decât niște zvonuri. 

Dekker s-a uitat la ea chiorâș. 

— la mai lasă-mă cu prostiile astea! 

— Din câte am auzit, s-au cuplat în momentul când Alexa s-a 
apucat de băut. Adam ar fi plâns atunci pe umărul lui Michele. 
La vremea aceea, și ea era măritată... 

— La naiba! a exclamat Dekker. 

Natasha s-a uitat la el dezaprobatoare. 

— La naiba, surioară, a spus el indignat, lista mea se tot 
lungește în loc să se scurteze. 


Mat Joubert s-a întors, traversând bucătăria spre holul unde îl 
așteptau Griessel și Vusi. A clătinat din cap. Nici urmă de rucsac. 
L-a urmărit pe Griessel cum procesează tăcut informaţia. L-a 
lăsat o vreme în pace înainte de a spune: 

— Ştii de petele de sânge de afară? a întrebat, și Griessel a 
dat aprobator din cap. Stătea nemișcat, cu capul lăsat într-o 
parte și cu mâna dreaptă scărpinându-se inconștient în spatele 
urechii și înfoindu-și și mai tare coama de păr des și rebel. 

Joubert a fost cuprins de un sentiment puternic de 
compasiune faţă de colegul, faţă de prietenul, faţă de omul pe 
care îl cunoștea de o viaţă. Conformaţia lui Griessel fusese 
dintotdeauna prea fragilă pentru energia sa debordantă, care 
uneori părea că vibra, valurile pasiunii pulsând în el ca un 
tsunami. Faţa aceea - în urmă cu douăzeci de ani, avusese în ea 
ceva de spiriduș, căutătura răutăcioasă a unui bufon al curții, cu 


VP - 292 


un râs molipsitor și un umor fin, ascuns îndărătul ochilor slavi și 
al gurii mari, mereu de neoprit, mereu gata pentru orice. Acum 
abia i se mai zărea - viața îi săpase pe chip brazde de riduri fine. 
Și totuși, Joubert știa că în creierul lui Griessel sinapsele scoteau 
acum scântei. Împins de colo-colo toată dimineaţa, acum 
încerca să-și pună ordine în gânduri. Dar și când avea să 
reușească... Benny avea cu adevărat o minte de detectiv, mai 
sprintenă și mai inventivă decât a lui. Joubert fusese 
dintotdeauna mai încet, mai metodic și mai sistematic, însă 
Griessel avea instinct, un fler nativ, acea sclipire pe care Joubert 
o compensase prin multă muncă pentru a avansa în ierarhie. 

— Ar putea fi vorba despre droguri... a spus Griessel mai mult 
pentru sine... Cred că... rucsacul... 

— Benny, autoduba a stat în parcul de mașini al poliţiei 
metropolitane, l-a anunţat Vusi. 

Griessel se uita însă absent în gol. 

— ... Și fetele... nu, nu înțeleg. Poate au furat drogurile. Sau 
au luat droguri fără să plătească... 

Joubert a așteptat răbdător ca Benny să-și concentreze 
atenţia asupra lui și a lui Vusi. Pe urmă a întrebat: 

— Sângele este al fetei? 

— Nu. Griessel l-a privit fix, străfulgerat de o nouă idee. Nu, 
Mat, nu e sângele lui Rachel, e al unuia dintre nenorociţii ăia de 
atacatori. A scos iute telefonul din buzunar. 

— Stai că sun eu la spitale, Benny. 

— Nu, Mat, lasă-i pe cei de la Caledon Square. A sunat și a 
cerut legătura cu sergentul din dispeceratul de transmisiuni prin 
radio. Vreau să fiu informat despre orice tânăr între, să zicem, 
optsprezece și douăzeci și cinci de ani, indiferent de culoarea 
pielii, rasă, limbă vorbită, care e adus la spital. Pe urmă s-a uitat 
spre Vusi. În parcul de mașini al poliţiei metropolitane, așa ai 
spus? 

— Exact. Același Peugeot, același număr de înmatriculare. A 
fost furat, și poliţia l-a găsit în Salt River. Se află în custodia lor 
încă din octombrie, pentru că proprietarul a făcut infarct și a 
murit, și conturile firmei au fost îngheţate. Mă duc să mă 
interesez, Benny. Ca să aflu ce se petrece acolo. Și cum au scos 
duba din parcare. 

Joubert a sesizat o sclipire în ochii lui Griessel, o revelaţie de 
moment. 


VP - 293 


— Ce e? a întrebat, preţuind intuiţia lui Benny. 

Griessel a scuturat din cap. 

— Nu știu. Ceva mi-a trecut ca fulgerul prin cap. lisuse. Ar 
trebui să stau și să mă gândesc, dar nu avem timp. Vusi, ai 
făcut o treabă excelentă, du-te și fă săpături, trebuie să dăm de 
dubă, fiindcă altă pistă nu prea mai avem... A tras scurt aer în 
piept. Stai! l-a strigat pe Ndabeni. Spune-mi, tânărul de la 
Carlucci's a văzut pozele oamenilor lui Demidov? 

— Da. 

— Și? 

— Nu a recunoscut pe nimeni. 

— OK. Mersi, Vusi. 

Vusi a ieșit în fugă din casă, și Griessel și-a cuprins capul cu 
mâinile, în timp ce Mat aștepta răbdător, urmărindu-l. Timp 
îndelungat. Într-o asemenea tăcere, încât se auzea ticăind 
orologiul vechi din camera de lucru a bătrânului. Ei doi erau 
dinozaurii din SAPS, o specie ameninţată cu dispariţia. Încălzirea 
politică globală și schimbările climatice rasiale ar fi trebuit să îi 
răpună pe amândoi, și totuși iată că supraviețuiseră cumva, doi 
bătrâni carnivori ai junglei, cu oasele cam înțepenite și cu dinţii 
tociţi, dar încă nu complet inutili. 

Griessel și-a scărpinat părul stufos din spatele urechii. A 
mârâit ceva și a ieșit din casă. Joubert l-a urmat în tăcere, 
pășind peste covorașul pus la intrare și în verandă, apoi trecând 
de tufa de bougainvillea și mai departe, pe poteca pietruită. 
Griessel a deschis poarta și a ieșit în stradă. S-a întors cu faţa 
spre Lion's Head. Joubert a rămas în spatele lui, uitându-se la 
cupola stâncoasă care se înălța deasupra orașului, în bătaia 
vântului, văzând cum i se zburlește și mai mult părul lui Benny. 
Ziua, care începuse cu o vreme atât de frumoasă, avea să se 
strice din cauza vântului care sufla dinspre sud-est. La noapte, 
urma să șuiere cumplit dinspre Table Mountain. 

— Inainte de șase dimineaţa, fata era acolo, a spus Griessel 
arătând spre Lion's Head. Atunci a rugat o femeie să sune la 
poliţie. Tinerii aceia o urmăreau de pe la două noaptea. La ora 
unsprezece l-a sunat pe tatăl ei de la restaurantul din colț și i-a 
spus la cutia cu tickey” că nu putea să apeleze la poliţie. 

„Cutia cu tickey. Ce termen demodat”, și-a spus Joubert. 


77 Veche monedă sud-africană în valoare de trei penny, înlocuită în 1961 cu cea de 
cinci cenți. Era folosită la telefoanele publice (n.tr.). 


VP - 294 


Griessel și-a plecat din nou capul. Apoi l-a ridicat și s-a uitat 
spre Table Mountain. A măsurat din ochi distanța până la Lion's 
Head. Apoi a privit spre Joubert. 

— La cinci ore după ce a fost pe Lion's Head, ajunge la 
restaurantul ăla. Și nenorociţii își lasă mașina în stradă și intră 
după ea. Cum de au știut unde era, Mat? Și pe unde a umblat ea 
în acest răstimp, de nu au reușit să-i dea de urmă? Și de ce s-a 
răzgândit în privinţa poliţiei? Și-a ciufulit din nou părul. Cum faci 
ca să pui mâna pe o fată, o străină, când ești atât de disperat să 
o găsești, iar ea ar putea fi oriunde? Cum poţi ţine sub 
supraveghere tot orașul? 

Au rămas tăcuţi, unul lângă altul, privind înspre munte. Ca de 
fiecare dată, Joubert era fermecat de capacitatea lui Griessel de 
a se pune în pielea altcuiva, fie el victimă sau agresor. 

Și apoi, dintr-odată, a înţeles ceea ce Benny, în mod evident, 
știa deja. Atacatorii urmăriseră tot orașul de pe munte. 

— E posibil, a spus. 

— Numai că asta nu ne mai folosește acum la nimic, a 
remarcat Griessel, în continuare cu un pas înaintea lui pe firul 
logicii. Fiindcă au prins-o. 

— Totuși, n-ai cum să vezi casa de pe munte, a obiectat Mat, 
arătând cu capul spre clădirea în stil victorian din spatele lor. 

— Asta așa e... 

— Benny a căzut iar pe gânduri, și rotiţele creierului său se 
învârteau cu mare viteză - Joubert era conștient de asta. 
Cunoștea frustrarea, cantitatea uriașă de informaţii lipsite de 
valoare care se acumulau într-o asemenea zi, când toate păreau 
a se petrece deodată. Și atunci trebuia să te miști prin tot acel 
haos; fiecare lucru pe care îl văzuseși sau îl auziseși, tot ce 
aflaseși trebuia sortat. El făcea asta noaptea, atunci când stătea 
întins în pat lângă trupul cald al lui Margaret, cu braţul 
înlănțuindu-i rotunjimea pântecului. Atunci gândurile lui o luau 
încet și sistematic pe cărări bine definite, ordonându-se din 
mers. Însă la Griessel procesul decurgea altfel: nestăpânit, 
năvalnic, nu totdeauna lipsit de imperfecţiuni, dar cu siguranţă 
în mai mare viteză. L-a văzut pe Griessel tresărind. O pubelă 
căzuse pe stradă, și detectivul pornise în direcția ei. Joubert s-a 
grăbit pentru a ţine pasul. La circa o sută de metri mai încolo, 
Griessel s-a oprit pe o alee care ieșea dintr-o curte și s-a uitat 
înapoi spre casă și garaj. 


VP - 295 


— Aici era, stătea într-o bakkie... Nenorocitul mai că ne-a scos 
în decor, a spus surescitat. 

A înaintat pe alee, s-a întors și s-a uitat din nou spre casa lui 
Piet van der Lingen. 

— Nu... a zis el. S-a răsucit, a mers înainte și înapoi, s-a săltat 
pe vârfuri, apoi i-a spus: Mat, vino, te rog, încoace. 

Joubert s-a apropiat. 

— Acum ridică-te pe vârfuri. 

Joubert s-a conformat. 

— Ce anume poţi să vezi din casă? 

Bărbatul cel înalt și solid a privit spre clădire. 

— E prea jos ca să văd ceva. 

— Individul de aici a plecat în bakkie. O Toyota de teren, 
roșie, prăfuită, model vechi. Nenorocitul din spatele volanului 
era un bărbat tânăr și foarte grăbit care a fost cât pe ce să intre 
în noi. Pe urmă a luat-o în viteză spre oraș... 

Joubert s-a concentrat și el asupra scenei, dar altfel, 
neîmpovărat de presiunea amintirii. 

— Poate că a stat pe platforma camionetei, a spus. Astfel ar fi 
putut să vadă totul. 

— lisuse! a exclamat Griessel. Tânăr, foarte tânăr, la fel ca 
restul. L-a privit în ochi pe Joubert. Mat, l-aș recunoaște dacă l- 
aș vedea din nou pe nenorocit. L-aș recunoaște. A tăcut cât să-și 
recapete suflul, apoi a adăugat. O Toyota veche... Asta nu e 
mașină de traficant de droguri, Mat... 

Telefonul lui Griessel a sunat. S-a uitat pe ecran, apoi a 
răspuns: 

— Da, sergent. A ascultat timp de circa patruzeci de secunde, 
apoi s-a pus în mișcare. 

Cu Mat în urma lui, nescăpându-l din ochi, înaintând din ce în 
ce mai repede. Un alt tsunami se apropia, intuia asta. 

— Mai cheamă niște oameni acolo, sergent, a spus Griessel. 
Vin și eu imediat. 

S-a întors spre Joubert, cu acea scânteie, atât de familiară, în 
privire. 

— În urmă cu aproximativ zece minute sau ceva de genul 
ăsta, cineva a adus la camera de gardă a spitalului City Park un 
tânăr alb. L-a lăsat acolo și a plecat în mare grabă. Victima a 
fost înjunghiată în gât cu un cuţit, dar e posibil să scape cu 
viață. Trebuie să plec, Mat... a spus Griessel luând-o la fugă. 


VP - 296 


— Eu mă ocup de scena crimei, a strigat Joubert după el. 

— Mersi, Mat. 

Vorbele lui Griessel au fost luate de vânt. 

— Benny, găsește-o pe fată, a ţipat Mat, fără să-și dea seama 
dacă era auzit sau nu. 

A urmărit din ochi silueta colegului său care alerga, atât de 
hotărât, și s-a simţit din nou cuprins de emoție, de nostalgie și 
de tristeţe, ca și cum ar fi fost pentru ultima oară când îl vedea 
pe Benny Griessel. 


38. 


Jess Anderson a fost cea care a spart tăcerea în camera de 
lucru, dând glas îngrijorării: 

— De ce nu ne sună? 

Bill Anderson nu mai putea să stea jos, îi venea să umble de 
colo-colo pentru a mai scăpa de tensiune. Dar nu-și permitea, 
fiindcă asta ar fi necăjit-o și mai tare pe soţia lui. Așa că a rămas 
așezat lângă ea pe canapeaua din piele maro. Avocatul și 
prietenul său Connelly și șeriful Dombkowski insistaseră ca el să 
stea acasă pentru a-i răspunde la telefon poliţistului sud-african. 
Acum îi părea rău că nu se dusese cu ei la părinţii lui Erin. Era 
de datoria lui. Dar nu putea să o lase pe Jess singură acasă în 
asemenea circumstanţe. 

— Au trecut aproape patruzeci de minute, a spus Jess. 

— Nu avem de unde să știm dacă nu are mult de mers până 
să ajungă la ea, a răspuns bărbatul. 

— Am putea să-l sunăm... 

— Eu zic să mai aşteptăm puţin. 


Patru dintre ei au ţintuit-o pe podeaua din beton. Al cincilea i- 
a tăiat cu cuțitul tricoul, șortul, lenjeria de corp, și le-a scos de 
pe ea. Același cuţit care tăiase gâtul lui Erin, aceeași mână o 
dezbrăca acum fără niciun efort. Au ridicat-o apoi în picioare și 
au împins-o lângă un stâlp îngust din oţel, i-au îndoit braţele la 
spate și i le-au legat în jurul stâlpului. După care s-au îndepărtat 
și au lăsat-o să alunece cât mai mult în jos, pentru a-și ascunde 
rușinea, fixându-și privirea asupra pantofilor de sport. 


VP - 297 


— Unde e? 

Fata nu a răspuns. L-a auzit cum se apropie, înaintând spre ea 
pe podea și oprindu-se la numai doi pași. A apucat-o de păr și i-a 
smucit capul, lovindu-l de stâlpul metalic. S-a așezat pe vine în 
faţa ei. 

— Unde e? a repetat. 

Ochiul ei stâng era umflat și o durea. Pe celălalt și l-a fixat 
asupra lui. Aproape că își lipise faţa de a ei și o privea calm. 
Vocea lui nu emana decât autoritate, control. 

Scârba faţă de el era mai puternică decât teama de moarte. A 
conștientizat asta dintr-odată; gândul a eliberat-o și i-a dat 
impulsul de a face ceva, de a-l lovi cu piciorul, de a-l scuipa, așa 
că și-a adunat saliva în gură. Pentru tot ce îi făcuse voia să îl 
trateze cu dispreț, să îi arate cât de mult îl ura, însă s-a 
răzgândit. Nu era chiar neputincioasă. Nu puteau s-o omoare. 
Nu acum. Nu încă. Putea să mai tragă de timp. Și nici nu era 
singură. „Rămâi acolo, vin spre tine, să nu deschizi ușa la 
nimeni, te rog, domnișoară Anderson, o să sun la telefon când 
ajung acolo, da?” și-a amintit vocea poliţistului, îngrijorarea lui, 
dorinţa lui de a o pune la adăpost, de a o salva. Era pe undeva 
pe acolo, o căuta; într-un fel sau altul, avea să descopere cine 
erau oamenii care o vânaseră. Da, în mod cert avea să afle cine 
o urmărise și avea s-o găsească. 

l-a răspuns bărbatului clătinând încet din cap. 

El a prins-o din nou de păr, strângându-l cu o mână de fier. 

— Nu o să mă port cu blândete, a spus în stilul lui pragmatic. 

— Dă-i drumul! 

Rachel a încercat să i se adreseze pe o voce la fel de plată ca 
a lui. 

Tânărul i-a râs în faţă. 

— Nici n-ai idee... 

„Nu contează”, și-a spus ea. N-avea decât să râdă. 

Bărbatul i-a dat brusc drumul din strânsoare. 

— Bagajele lor au rămas la Cat & Moose... 

— Ar fi trebuit să le luăm de mult de acolo. 

— Dar n-aveam de unde să știm. Steve. Tii minte ce ne-a spus 
tipa la club, nu?... Unde naiba e Barry? Sunaţi-l, spuneţi-i să 
meargă la hotel să ia lucrurile fetelor. 

— Cei de la recepţie n-o să ne permită să le luăm pur și 
simplu, Jay. 


VP - 298 


Fata și-a ridicat ochii și i-a surprins uitându-se unul la altul. Se 
simţea tensiunea dintre ei. 

Steve, bărbatul negru, a încuviinţat în cele din urmă din cap, 
apoi s-a răsucit pe călcâie și a ieșit. Jay s-a adresat unui alt 
tânăr, necunoscut lui Rachel. 

— E un magazin cu articole de menaj mai sus pe stradă, pe 
colţ, în dreapta... 

Rachel l-a văzut cum scoate din buzunar câteva bancnote și i 
le dă celuilalt. 

— Du-te și cumpără o foarfecă de grădină. O să-i tăiem mai 
întâi degetele de la picioare. Pe urmă, pe cele de la mâini. Și 
sfârcurile. Deși-i mare păcat. Are țâțe tare mişto. 


Lui Fransman Dekker i-a luat ceva timp să-și adune curajul de 
a o întreba pe Michele Malherbe dacă fusese amanta lui Adam 
Barnard. Când o văzuse intrând pe ușă, fusese copleșit de 
demnitatea pe care aceasta o afișa, și abia mai târziu își dăduse 
seama cât de scundă era. Avea păr blond, tuns scurt, și o faţă 
atrăgătoare. Nu i-a putut ghici vârsta decât atunci când s-a uitat 
la mâinile ei și a bănuit că avea spre șaizeci de ani, dacă nu 
chiar puţin peste. Femeia se prezentase, îl ascultase atentă 
atunci când îi precizase numele și funcţia, după care se așezase 
pe unul dintre scaunele destinate oaspeţilor lăsând impresia că 
încerca să-și stăpânească durerea. Dekker a simţit că era mai 
bine să nu stea la biroul lui Barnard în timpul discuţiei cu ea. S-a 
așezat pe celălalt scaun pentru vizitatori. 

— E o mare pierdere, inspectore, a spus ea stând cu coatele 
rezemate de brațele scaunului și cu mâinile împreunate în 
poală. 

Se vedea că plânsese. Dekker s-a întrebat imediat cum de o 
femeie ca ea putuse să-l placă pe Adam Barnard. 

— Într-adevăr. Eraţi apropiaţi? 

— Ne cunoșteam de aproape douăzeci și cinci de ani. 

— A! Hmm... doamnă, înțeleg că sunteţi o cunoscătoare a 
industriei muzicale, a tipurilor de relaţii care se stabilesc în 
acest domeniu... 

Femeia a dat aprobator din cap, privindu-l serioasă și 
concentrată. 

— De ce ar vrea cineva să... îi vină de hac lui Adam Barnard? 
a întrebat el bâjbâind după o expresie adecvată. 


VP - 299 


— Nu cred că moartea lui Adam are ceva de-a face cu 
industria muzicală, inspectore. 

— Nu? 

Michele a ridicat ușor mâna dreaptă, ca pentru a-și sublinia 
spusele. Purta un singur inel, elegant, pe degetul mijlociu. 

— Sigur, poate că, prin definiţie, noi suntem mai 
temperamentali din fire. La urma urmei, muzica asta și 
înseamnă, emoție, nu-i așa? Dar, în esență, sunt multe 
asemănări între industria muzicală și toate celelalte industrii. Ne 
batem și ne certăm între noi, doar suntem în competiţie unii cu 
alţii, spunem și facem lucruri pe care mai apoi le regretăm, dar 
nu e altfel decât în alte domenii. Singura mare diferenţă este că 
mass-media... ne împinge să ne spălăm rufele murdare în 
public. 

— Nu sunt sigur că înţeleg. 

— Încerc să vă explic că nu văd absolut niciun motiv pentru 
care cineva din branșă i-ar fi dorit moartea lui Adam. Nu văd pe 
nimeni capabil să îl ucidă. Dekker a dat să răspundă, dar femeia 
l-a oprit cu același gest discret. Nu sunt o naivă, inspectore. Știu 
că noi, oamenii, suntem în stare de orice. Dar, după douăzeci și 
cinci de ani de muncă, ajungi să cunoşti oamenii, cu părțile lor 
mai bune și mai rele, și să aduni suficientă înțelepciune de pe 
urma căreia să poţi să tragi anumite concluzii în astfel de 
circumstanţe. 

— Doamnă, din modul în care s-a petrecut crima... rezultă că 
ar fi vorba despre cineva care cunoștea bine situaţia familială a 
lui Adam. 

Femeia nu și-a ferit privirea. Avea ochii căprui-deschis. Și o 
senzualitate subtilă - sau așa i s-a părut lui Dekker în lumina a 
ceea ce aflase despre ea și a rafinamentului de care aceasta 
dădea dovadă. 

— Nu sunt sigură că înţeleg ce vreți să spuneți. 

— De pildă, cineva care era la curent cu situaţia soţiei... 

Michele a zâmbit plină de compasiune. 

— Inspectore, din păcate, situaţia Alexandrei este cunoscută 
de toată lumea. Mai ales de cei din industria muzicală. 

— Adam discuta despre asta? 

Indignare mascată. 

— Nici prin cap nu i-ar fi trecut așa ceva. 

Dekker a rămas în expectativă. 


VP - 300 


— Știu că presa ne prezintă drept un mediu în care nimănui 
nu îi pasă de ceilalţi, dar această impresie este falsă, inspectore. 
Mulţi au păstrat contactul cu Alexa, încercând să comunice cu 
ea, în speranţa că... își va reveni. Este un om minunat. 

— Și dumneavoastră vă numărați printre aceștia? 

A încuviinţat din cap. 

— Dar înțeleg că relaţia dumneavoastră cu Adam Barnard era 
mai mult decât una de amiciţie, nu-i așa? 

O întrebare deliberat provocatoare. 

Michele Malherbe a părut dezamăgită. 

— O să-i las Natashei numărul de telefon al avocatului meu, a 
spus, apoi s-a îndreptat liniștită și demnă spre ușă, a deschis-o 
și a închis-o încet în urma ei. 

Dekker a rămas cu privirea ţintă la ușa închisă, copleșit de un 
sentiment de dispreț față de propria persoană. Și neavând nici 
cea mai vagă idee despre ceea ce urma să facă. 


Asistenta medicală de la urgenţe i-a spus lui Griessel că 
trebuia să ia legătura cu administratorul spitalului, iar el i-a 
cerut să-l sune. Șeful e femeie, l-a pus la punct asistenta, însă 
Griessel a replicat că nu-l interesa, voia să discute cu persoana 
care răspundea de spital. 

Asistenta a sunat și a șoptit ceva în telefon, apoi a pus la loc 
receptorul și i-a spus că șefa era prinsă într-o întâlnire. 
Atitudinea ei trăda o iritare crescândă. 

— Domnișoară, am o colegă detectiv care se află acum pe 
masa de operaţie, cu două plăgi împușcate, și nu știu dacă va 
supravieţui. Am o americancă de nouăsprezece ani care a fost 
răpită de aceiași oameni care i-au tăiat gâtul prietenei ei în 
dimineaţa aceasta, pe Long Street. Acel - s-a stăpânit cu mare 
efort să nu-l numească „nenorocit”, arătând în schimb cu 
degetul peste umăr, spre sala de operaţie - tânăr reprezintă 
unica mea șansă de a o găsi pe fată înainte s-o omoare și pe ea. 
Așa că, dacă i se întâmplă ceva din cauză că dumneavoastră 
obstrucționați cursul unei anchete, o să mă asigur că veţi ajunge 
în cea mai întunecată și mai aglomerată celulă de detenție de 
pe toată peninsula. Sper că m-am făcut înţeles. 

Femeia și-a înghiţit indignarea, s-a uitat cu ochii mari la el, a 
luat din nou telefonul în mână și a format același număr. 

— Julie, cred că ar fi bine să-i spui doamnei doctor Marinos să 


VP - 301 


vină urgent la terapie intensivă. 


La poarta de intrare în parcul auto al poliţiei metropolitane, 
tânărul agent de circulație îmbrăcat într-o uniformă imaculată a 
deschis un dosar verde voluminos, l-a frunzărit cu gesturi 
afectate, a apăsat cu palma pe pagina cu pricina, netezind-o, și 
și-a trecut degetul peste formularul oficial. 

— Da, acest vehicul a fost scos de sub custodie la fix 
douăsprezece și treizeci și patru de minute; eu eram de serviciu. 
Și aici - a spus întorcând dosarul spre Vusi - este formularul de 
eliberare a mașinii, ștampilat și semnat. 

— A cui e semnătura? 

Agentul de circulaţie a răsucit dosarul spre el, studiind scrisul. 

— Imi pare rău, nu pot descifra. 

— Unde pot afla? 

— La biroul administrativ. 

— Și unde este acesta? 

— Acolo. În clădirea unde se fac înmatriculările. Va trebui să 
urcați pe scări. E la etajul întâi. 

— Mulţumesc. Pot să iau formularul cu mine? 

Agentul de circulaţia a scuturat din cap. 

— Nu, n-am cum să vă ajut în această privință. Formularul 
trebuie să rămână aici. 

Vusi s-a gândit că bărbatul glumea. Dar pe fața ofițerului nu 
se vedea nici umbră de zâmbet. 

— Vorbești serios? 

— Acest dosar este în sarcina mea, conform regulamentului. 

— Domnule... 

— Inspector. 

— Inspectore, anchetez un caz de crimă și răpire, e ceva 
extrem de urgent. 

— Administraţia are o copie a formularului. Nu trebuie decât 
să precizați numărul de înregistrare al dosarului. 

Vusi s-a întrebat de ce nu îi spusese asta de la bun început. 
Și-a scos carnetțelul, l-a deschis, a apăsat pe butonul pixului și a 
întrebat: 

— Poţi, te rog, să-mi dai numărul dosarului? 


Mat Joubert și-a tras o pereche de mănuși din cauciuc, s-a 
aplecat prin deschizătura portierei automobilului Corsa al lui 


VP - 302 


Mbali Kaleni și a luat cartușele căzute pe covorașul din mașină și 
de lângă scaunul șoferului. Și-a notat cu grijă numerele în 
carneţel. l-a auzit pe cei doi criminaliști târșâindu-și picioarele 
pe asfalt, în apropiere, încercuind cu creta celelalte cartușe, 
ridicându-le și plasând în locul lor mici triunghiuri din plastic 
numerotate. Lucrau în tăcere. 

S-a îndreptat de spate, apoi și-a strecurat trupul masiv în 
mașină, înghesuindu-se între scaun și volan. Geanta mare 
neagră a lui Kaleni era așezată pe scaunul pasagerului. Peste ea 
era trântit un carnet A5 cu paginile răsucite și cu picături mici 
de sânge pe copertă, unde a văzut ceva scris. 

A ridicat cu atenţie carnetul și a ieșit din mașină cu el în 
mână. Și-a scos din buzunarul de la piept ochelarii de citit și i-a 
pus pe nas. S-a holbat la cele trei litere scrise cu majuscule de o 
mână tremurândă: „JAS”. 

L-a strigat pe Jimmy, criminalistul cel înalt și slab. 

— Am nevoie de o pungă pentru probe. 

— Imediat, șefu'. De ce se plângeau tot timpul colegii lui de 
„echipa la bine și la rău”? Lui nu-i dăduse niciodată bătăi de 
cap. 

JAS. Adică „haină” în afrikaans. Nu avea niciun sens. 

Jimmy a revenit cu un săculeţ ZipLoc transparent pe care i l-a 
ținut deschis. Joubert a băgat înăuntru carnețelul astfel încât 
cele trei litere să fie vizibile. Jimmy a închis punga. 

— Mersi, Jimmy. 

— Cu plăcere, șefu'. 

Joubert s-a aplecat din nou, vârându-și capul în mașină, și s-a 
uitat pe sub scaune. Un pix, nimic altceva. 

Și-a scos din buzunar propriul pix și l-a folosit pentru a-l 
împinge pe cel din mașină, aducându-l aproape, apoi l-a luat 
între degete. L-a ridicat și s-a uitat la el prin ochelarii pentru 
citit. Mont Blanc Starwalker. Cool Blue. Pe capacul bleumarin se 
vedeau vag două mici picături de sânge. 

S-a întors și s-a îndreptat spre Jimmy, cu gândul la probele 
prelevate. Sângele de pe carneţel nu îl interesa prea tare. Insă 
amprentele rămase pe sângele de pe pix, da. Dovedea că Mbali 
Kaleni scrisese literele J, A și S după ce fusese împușcată. 

JAS? 

Ce însemna asta? Că suspectul purta haină? Sau poate era un 
cuvânt în limba zulu? 


VP - 303 


Și-a căutat telefonul în buzunar. Trebuia să afle. 


39. 


Administratorul spitalului City Park, o femeie îngrijită de 
patruzeci și ceva de ani, s-a mulțumit să dea de trei ori din cap 
pe parcursul relatării lui Griessel, apoi a spus: 

— Așteptaţi, vă rog, aici, căpitane. 

A trecut repede prin ușile din sticlă pe care stătea scris: „Bloc 
operator. Intrarea permisă numai personalului”. 

Benny nu putea să stea locului. S-a plimbat până la biroul 
asistentelor și înapoi. „Dumnezeu să-l ţină în viaţă pe 
nenorocitul acela”, s-a rugat - măcar atâta timp cât să scoată 
de la el informaţiile care îl interesau. S-a uitat la ceasul de la 
mână. Aproape trei fără douăzeci și cinci. Trecuse prea mult 
timp de când o răpiseră pe fată. Dar era sigur că nu o 
împușcaseră, pentru că Rachel Anderson avea ceva care le 
trebuia. Asta era singura lui șansă, și unica speranţă. 

Undeva, la periferia conștiinței, ceva a licărit și s-a stins, o 
viziune fantomatică, trecătoare, intangibilă, lăsând în urmă 
numai o senzație. Ceva în acea dimineaţă... S-a oprit din mers și 
a închis ochii. Ce era? Ceva în creierul lui îi spunea că ticălosul 
rănit nu era singura lui speranţă. Mai exista și altceva. Trebuia 
să se gândească, trebuia să revadă în minte tot ce se petrecuse 
în ziua aceea. Ce se întâmplase de dimineaţă? Unde? La 
biserică? Care erau elementele esenţiale? Rucsacul lui Erin, 
curelele tăiate... 

Administratorul spitalului a ieșit repede prin ușile de sticlă și 
s-a îndreptat spre Griessel. A început să vorbească înainte de a 
ajunge la el: 

— Căpitane, carotida a fost secționată, relativ sus, mi-e 
teamă, într-un loc lipsit de protecţie. A pierdut o cantitate 
enormă de sânge, am instituit Codul Albastru și am reușit să îl 
resuscităm. Se află într-o stare critică, și în clipa de faţă se 
încearcă închiderea plăgii, o procedură foarte dificilă având în 
vedere tensiunea arterială extrem de scăzută a pacientului și 
faptul că sângerarea nu a putut fi complet oprită. Din păcate, nu 
cred că veţi putea discuta cu el în următoarele cinci sau șase 


VP - 304 


ore. Și chiar și atunci mă îndoiesc că veţi putea obţine ceva de 
la el. Coardele vocale i-au fost, din câte se pare, afectate - nu aș 
putea preciza deocamdată în ce măsură. 

Griessel a digerat informaţiile, străduindu-se din răsputeri să 
nu înjure. 

— Doctore, vreau hainele lui, vreau să le am, tot ce avea 
asupra lui. 


— O să-l sun, a spus Bill Anderson pe un ton hotărât. 

S-a ridicat brusc de pe canapeaua din piele și s-a apropiat de 
birou. S-a uitat la numărul pe care îl notase, a pus mâna pe 
receptor și a format numărul. A rămas cu receptorul la ureche, 
ascultând mai întâi tăcerea, apoi sunetul limpede precum 
cristalul venind din punctul cel mai sudic al unui alt continent. 


Telefonul lui Griessel a sunat. S-a uitat la ecran, a văzut afișat 
numele „MAT JOUBERT” și a răspuns. 

— Da, Mat? 

— Benny, nu știu cât e de important, dar Mbali Kaleni și-a 
notat „Jjas” în carneţel, și sunt aproape sigur că a făcut-o după 
ce a fost împușcată. Am găsit amprente îmbibate de sânge pe 
pix și câţiva stropi pe pagină. M-am gândit că ar putea fi un 
cuvânt în zulu, deși nu pare prea plauzibil. 

— „Jas” ai spus? A auzit apoi sunetul discret care îl anunţa că 
avea un alt apel în așteptare. Mat, nu închide, mă mai sună 
cineva. A văzut pe ecran numărul lung, cu prefixul nefamiliar, și 
și-a dat seama cine era. 

Dumnezeule! 

Nu putea să vorbească acum cu ei, ce avea să spună? Ce 
putea să spună? 

Că îi părea rău? 

Probabil că erau îngrijoraţi de moarte fiindcă el nu sunase. Era 
copilul lor. Şi aveau dreptul să știe ce se întâmpla cu el. 

— Mat, te sun eu înapoi. A preluat celălalt apel. Domnul 
Anderson? 

— Slavă Domnului, căpitane, ne-am făcut atâtea griji. Rachel 
e 

OK? 

„Rahat!” 

— Domnule Anderson, Rachel nu se afla la adresa pe care mi- 


VP - 305 


a dat-o. Încercăm în continuare să îi dăm de urmă și suntem pe 
calea cea bună. 

— Nu era acolo? Cum adică? 

— Nu știu, domnule. Chiar nu știu. 


Doi tineri, plini de elan și de aroganță, au intrat pe ușa 
hostelului Cat & Moose și s-au îndreptat spre femeia grăsuţă 
aflată la recepție. 

— Bună! a salutat-o zâmbind bărbatul negru. Am venit să 
luăm lucrurile lui Rachel. 

— Ale cui? 

— Ale lui Rachel Anderson, americanca. Știi, cea care fusese 
dată dispărută. 

— Sunteţi de la poliţie? 

— Nu, suntem niște prieteni de-ai ei. 

— Oare nu te cunosc de undeva? a întrebat fata cu forme 
generoase. 

— Nu cred. Deci unde e bagajul? 

— La ea în cameră. Il păzeşte poliția. Au găsit-o? 

— Poliţia e în cameră? 

Tonul devenise brusc mai puţin amabil. 

— Da, au arme și tot tacâmul. Va trebui să vorbiţi cu ei. Au 
găsit-o pe fată? 

Cei doi nu au răspuns. S-au uitat unul la altul. Apoi s-au întors 
și au pornit spre ușă. 

— Hei! a strigat fata după ei, dar tinerii nu s-au obosit să 
privească în urmă. Recepţionera a dat ocol biroului și s-a repezit 
afară, pe trotuar. l-a văzut mergând repede pe Long Street. S-au 
uitat o singură dată peste umăr, apoi au luat-o pe după colț. 

— Te cunosc, a spus ea, și s-a grăbit să intre în hotel și să 
urce la cei doi polițiști care păzeau bagajul lui Rachel. 


Bărbatul încerca să-i scoată încălțămintea. Rachel și-a apăsat 
cu toată puterea tălpile de cimentul podelei, așa că tânărul a 
scos o înjurătură, s-a dus lângă ea și a lovit-o zdravăn cu 
cizmele. 

Picioarele i-au alunecat în față, și Rachel s-a prăbușit și s-a 
lovit de podea. S-a forțat să se scoale și să-și ascundă din nou 
tălpile sub ea, dar unul dintre ceilalţi bărbaţi a prins-o și a 
strâns-o cu sălbăticie. 


VP - 306 


— Da' știu că ești o figură, a spus Jay. 

A scuipat spre el, însă nu l-a nimerit. S-a zbătut, încercând să 
se elibereze din strânsoare, dar fără succes. Jay a început să-i 
desfacă șireturile și i-a scos unul dintre pantofii de sport. S-a 
strâmbat din cauza mirosului. 

— Voi, târfele astea nenorocite de americance, nu vă 
schimbaţi niciodată șosetele? 

Rachel a dat din nou să îl scuipe, însă iar a ratat. Acum îi 
desfăcea și celălalt șiret; i-a scos pantoful de sport, l-a azvârlit 
deoparte și i-a smuls ambele șosete. 

— Mai bine ai ţine-o de picior, i-a spus el unui al treilea 
bărbat. O s-o doară de o să-și iasă din minţi. 

S-a întins și a luat foarfecă de grădină, un instrument mare cu 
mânere verzi. 

— OK, pentru ultima oară, unde e filmul video? 

— Mort și îngropat, a răspuns ea. 

Acum o ţineau doi bărbaţi de picioare, apăsând dureros, cu 
toată greutatea lor, și ţintuind-o pe podeaua de ciment. 

— Nu, i-a spus Jay unuia din ei. Vreau să vadă ce fac. Dă-te 
puţin mai încolo. 

l-a înșfăcat piciorul drept, înconjurând cu mâna talpa și 
degetul mare. A apropiat foarfecă și i-a prins degetul mic între 
lame. Fata s-a zbătut din răsputeri. Dar n-avea cum să le facă 
față. Bărbatul a închis mânerele foarfecii. Durerea a fost 
imediată și copleșitoare. Fără să vrea, a urlat, scoțând un sunet 
de care nu știa că era capabilă. 

Sângele s-a lipit de lamele argintii. Jay a scuturat foarfecă, și 
bucăţile de carne și de unghie au căzut pe podea. 

— Nenorocita asta mică... a spus bărbatul care o ţinea de 
piciorul drept chicotind nervos. 

Rachel a ţipat isterică. 

— Unde e filmul? a întrebat Jay apucând-o din nou de picior. 

— Du-te dracului! a strigat ea. 

Bărbatul a rânjit, a strâns-o de picior, i-a prins al doilea deget 
între lamele foarfecii și a tăiat. 

— În bagajele mele, a urlat ea, incapabilă să mai suporte 
durerea, violenţa și umilinţa la care era supusă. 

— Bun. Unde sunt bagajele? 

— La hostel. 

Telefonul lui Jay a sunat, și au tresărit cu toţii, înspăimântați. 


VP - 307 


Administratorul spitalului a trecut prin ușile de sticlă ţinând în 
mâini un sac mare de plastic transparent prin care se vedeau 
haine pătate de sânge. Griessel i-a spus lui Bill Anderson: 

— Domnule, îmi pare rău, dar trebuie să închid. Dacă aflu 
ceva, vă sun, promit. 

Tăcerea s-a așternut la celălalt capăt al firului. 

— Nu cred că promisiunile dumneavoastră înseamnă așa 
mult. Apoi s-a auzit un declic în clipa când americanul a închis 
telefonul. Griessel a rămas înmărmurit, sfâșiat între sentimentul 
că i se făcuse o nedreptate și conștientizarea faptului că și el, în 
calitate de tată, ar fi simţit la fel. 

Administratorul i-a întins sacul de plastic. 

— Căpitane, asta e tot ce avem. Nu știu dacă îţi va fi de mare 
folos. 

Benny a revenit la realitate, și-a băgat telefonul în buzunar și 
a luat sacul de plastic în mâini. 

— Nu aveți pe aici o pereche de mănuși din cauciuc? 

— Domnișoară, adu-i, te rog, domnului căpitan o pereche de 
mănuși chirurgicale, a cerut doctoriţa. Asistenta s-a grăbit să 
plece. Asta e tot, căpitane? 

— Doctore, colega mea, inspectorul Kaleni? 

— Femeia de culoare? 

— Da. Aveţi vreo veste în privința ei? 

— Șansele ei de supraviețuire sunt mai mari decât ale 
tânărului. Plaga împușcată din gât... se pare că oasele 
maxilarului au deviat proiectilul, așa că a fost afectată doar 
marginea arterei carotide, deasupra celei de-a patra vertebre 
cervicale. Din câte am aflat, a primit ajutor la locul crimei pentru 
stoparea hemoragiei, fapt care a contat enorm. 

— O să supravieţuiască? 

— E prea devreme ca să mă pronunţ. 

Asistenta s-a întors cu mănușile chirurgicale. 

— Mulţumesc, a zis Griessel. 

— Să mă anunţaţi dacă mai aveţi nevoie de ceva, a spus 
doctorița îndreptându-se spre lift. 

— Mulţumesc foarte mult, doamnă doctor. 

Benny a așezat sacul de plastic pe biroul asistentelor. Și-a 
tras în grabă mănușile. O pereche de pantaloni, o cămașă, niște 
ghete maro... A deschis sacul și a scos cămașa. Era, de fapt, un 


VP - 308 


tricou alb, pătat de sânge. Fără buzunar la piept. A scos 
încălțămintea și a dat-o deoparte. Apoi pantalonii, niște blugi cu 
o curea de piele uzată. A pipăit buzunarele, a scos un lanţ de 
chei și l-a examinat. Chei de mașină, având inscripționată marca 
Mazda, apoi alte patru chei - două de la ușa de intrare în casă și 
alte două mai mici. De lacăt? Asta nu-l ajuta cu nimic. A pus și 
cheile deoparte, lângă ghete. Nu mai era nimic altceva în acel 
buzunar. În celălalt, a dat de o batistă curată, împăturită cu 
grijă. A întors pantalonii pe dos și și-a dat imediat seama că 
buzunarele din spate erau goale. Dar ceva atârna de curea, 
ceva greu, un etui din piele maro-ruginie, cu clapă, înăuntrul 
căruia era un obiect. A deschis repede clapa. 

Pe clapă era scris ceva, dar s-a concentrat mai întâi asupra 
conţinutului etuiului - un briceag Leatherman. L-a scos. Mâner 
roșu, inscripţionat cu marca Leatherman și cu denumirea 
modelului: „Juice Cs4”. Ustensila multifuncţională nu era nouă și 
părea să fi fost folosită. Amprente, da, de pe ea se puteau 
preleva amprente. Și-a îndreptat atenţia asupra clapei. In 
interior erau scrise cu marker permanent trei litere: „A.O.A”. 

Iniţiale? 

Cum dracu' te cheamă, nenorocitule? Andries? Și-a amintit de 
Joubert și de literele notate de Mbali. Jas. Trebuia să-l sune pe 
Mat înapoi, dar mai întâi să termine cu ce avea de făcut. A 
introdus briceagul Leatherman în etui și s-a întors la conţinutul 
sacului de plastic. Înăuntru nu mai rămăseseră decât o pereche 
de chiloți și o alta de ciorapi. Le-a scos și le-a întors pe toate 
fețele, în căutarea unor iniţiale, a unei etichete de la vreo 
spălătorie, orice, dar n-a găsit nimic. „A.O.A”. 

„Jas?” 

— Domnișoară, i s-a adresat asistentei, aveți cumva o pungă 
mică din plastic? 

A scos cureaua maro de la pantaloni și a desfăcut etuiul prins 
de ea. 

Femeia a aprobat din cap ascultătoare și dornică să-l ajute, 
luând exemplul șefei. 

A cotrobăit pe sub birou și a dat la iveală o punguliţă de 
medicamente goală. 

— Perfect, a spus Griessel, mersi mult. A băgat briceagul cu 
totul înăuntru. Apoi a pus etuiul în buzunarul de la cămașă. A 
vârât hainele înapoi în sac. Asistenta îl urmărea cu o privire 


VP - 309 


atentă, ca și cum se aștepta ca, din clipă în clipă, să facă un 
miracol. 

Și-a scos mănușile chirurgicale și s-a uitat dezorientat în jur. 
Unde putea să le arunce? 

— Daţi-mi-le mie, a spus cu blândeţe asistenta medicală. 

| le-a întins dând din cap în semn de multumire, a scos din 
buzunar telefonul mobil și l-a sunat pe Mat Joubert. 

— Benny, a răspuns acesta cu vocea lui profundă. 

— Jas, aşa ai zis? a întrebat Griessel. 

— JAS. Trei litere. Ai găsit ceva? 

— Alte trei litere. A.O.A. Cu puncte între ele. Cred că sunt 
inițialele individului. 

— Sau poate o abreviere? 

— S-ar putea. 

— ].A.S. Și asta ar putea fi tot o abreviere, nu știu ce să zic... 
Sau un suspect îmbrăcat cu o astfel de haină, pe o vreme ca 
asta... 

O scânteie s-a aprins undeva într-un cotlon al minţii lui 
Griessel, două idei care îi trecuseră prin cap și acum se legau 
între ele... Apoi a dispărut. 

— Repetă, te rog. 

— Am zis că J.A.S. ar putea fi tot o abreviere. 

Nimic, viziunea dispăruse, fără a lăsa vreo urmă. 

A auzit în ureche sunetul care îl avertiza că avea un apel în 
așteptare. S-a uitat la ecran. Dispeceratul din Caledon Square. 

— Mat, mă mai sună cineva, trebuie să răspund. Vorbim mai 
încolo. A preluat celălalt apel și s-a prezentat: Griessel la 
telefon. 

— Căpitane, doi bărbaţi tocmai au încercat să ridice bagajul 
fetei de la Cat & Moose. 

Benny a simţit cum îi zvâcnește inima în piept. 

— Aţi pus mâna pe ticăloși? 

— Nu, căpitane, au plecat în fugă, dar ni s-a comunicat că 
recepţionera l-a recunoscut pe unul dintre ei. 

— lisuse! a exclamat Griessel înșfăcând sacul din plastic și 
luând-o la fugă. Am plecat! 

— OK, căpitane. 

— Cum naiba ai aflat că am fost avansat? a întrebat Griessel 
năvălind în stradă și fiind cât pe ce să trântească la pământ 
două eleve. 


VP - 310 


— Veștile bune circulă repede, a răspuns sergentul, dar 
Griessel nu l-a auzit. Era prea ocupat să-și ceară scuze fetelor. 


40. 


Femeia de la administraţia poliţiei metropolitane a scos un 
formular din dosar. S-a uitat lung la el, s-a încruntat și a spus: 

— Asta-i ciudat. 

Vusi a așteptat explicaţiile. Derutată, femeia a lăsat 
formularul deoparte și a început să răsfoiască prin dosar, 
căutând ceva. 

— Nu se poate să... 

— Doamnă, care e problema? 

— Nu găsesc chitanţa. 

— Ce chitanţă? 

Femeia a renunţat să cotrobăie prin dosar și a început să 
scoată documente dintr-un coș de gunoi din care se înălța un 
morman de hârtii. 

— In formular se precizează că au fost plătite cheltuielile de 
custodie și amenda... 

— N-ar ajuta dacă am ști a cui este semnătura? 

— Oamenii ăștia semnează cu picioarele. A continuat să 
răvășească hârtiile din coș, fără să găsească nimic, apoi a luat 
formularul și a arătat cu degetul: Uite, rubricile sunt clar 
marcate - contravenţie în trafic, amenda plătită și taxa de 
eliberare a mașinii din custodia noastră. Și totuși, chitanţa nu e 
nicăieri... 

— Asta e singura modalitate prin care poţi ridica vehiculul din 
parcul auto al poliţiei? 

— Nu, celelalte opţiuni sunt ordinul judecătoresc și procesul 
cu poliţia câștigat. l-a arătat rubricile din formular. Dar și pentru 
confirmarea acestora e nevoie de documentaţie. 

— Doamnă, vă rog, semnătura... 

Femeia s-a holbat la mâzgăleala din partea de jos a 
formularului. 

— Pare... nu știu ce să zic, dar pare semnătura lui Jerry... 

— Care Jerry? 

— Inspectorul Jeremy Oerson. Dar nu sunt sigură... Seamănă 


VP - 311 


totuși cu semnătura lui. 

— Nu putem afla? 

— Asta e treaba ta. Eu n-am timp, sunt îngropată în hârtii. 

— Puteți să-mi faceți o copie după formular? 

— Cinci ranzi. 

Vusi și-a căutat portofelul. 

— Nu, nu poți plăti la mine, ci la casieria de la parter. Pe urmă 
îmi aduci chitanţa. 

Inspectorul Vusi Ndabeni i-a aruncat o privire iritată; începea 
să-și piardă răbdarea. 

— Ar fi mai ușor să-l întreb direct pe Oerson. 

— Biroul lui e la etajul doi. 


Fransman Dekker l-a văzut pe Griessel fugind pe după colţul 
spitalului City Park și l-a strigat, dar detectivul alb dispăruse. 
Poate că era mai bine așa, pentru că oricum intenţiona să o ia 
de la capăt, să cerceteze el pistele pe care Griessel le acoperise 
în dimineaţa aceea. Voia să stea din nou de vorbă cu Alexa. Din 
orice perspectivă ar fi privit cazul, îi era clar că ucigașul era un 
apropiat al lui Adam Barnard. Cineva care avea informaţii din 
interior. 

Dar nu la modul descris de Michele Malherbe. „Din păcate, 
situaţia Alexandrei este cunoscută de toată lumea. Mai ales de 
cei din industria muzicală”. Le știa el pe cele de teapa ei, care 
auzeau, vedeau și comentau totul, chipurile fără să facă vreun 
rău nimănui. Stătuse acolo, în faţa lui, plină de demnitate - vezi, 
sunt o femeie afrikaander decentă, un stâlp al comunităţii, și 
acum sunt tare îndurerată -, dar de tras, și-o trăsese cu 
Barnard, și asta pe vremea când erau amândoi căsătoriţi. El, 
Fransman Dekker, cunoștea prea bine genul: îmbrăcate ca niște 
călugărițe, ţâfnoase și mereu cu nasul pe sus, deveneau niște 
tigroaice în pat. Avusese de-a face cu una de genul ăsta cu un 
an în urmă, o femeie albă, vecina unei victime răpite cu mașina. 
Bătuse la ușă, în căutare de martori. Ei îi fusese frică să 
deschidă, privindu-l cu ochi mari din spatele ochelarilor, bluza 
încheiată până la gât. Cu puţin trecută de patruzeci de ani, 
casnică, soţul la muncă și copiii la școală. După ce terminase de 
pus întrebările, sesizase ceva în atitudinea ei - nu voia să-l lase 
să plece. „N-ai vrea o ceașcă de ceai?” Nici măcar n-avusese 
curaj să se uite în ochii lui. Atunci își dăduse seama, fiindcă nu i 


VP - 312 


se întâmpla pentru prima oară. Acceptase invitaţia, curios să 
vadă ce se afla dincolo de hainele caste. Și preluase iniţiativa în 
conversaţie: „Cred că ţi-e tare greu să stai așa, singură, în 
casă”. Și, înainte să-și fi terminat cafeaua, ea îi povestise totul 
despre căsnicia ei, care trecea prin momente de cumpănă, iar el 
știuse să scoată sunetele de compătimire potrivite și să o 
pregătească, să o facă să se deschidă. Zece minute mai târziu, 
se năpustiseră unul asupra celuilalt, iar ea era înfometată, 
înfometată, înfometată, fusese nevoit să o ţină de mâini ca să 
nu-l zgârie. 

— Sunt însurat. Trebuia s-o împiedice să-i lase urme pe spate. 
Ce corp! O adevărată tigroaică. 

Și ce cuvinte scosese din ea în timp ce o regulase pe 
canapeaua aia mare și albă din camera de zi! 

Și-a scos legitimația SAPS, a ţinut-o în sus pentru ca 
recepționera de la spitalul City Park să o poată vedea bine și a 
spus: 

— Vreau să vorbesc cu Alexandra Barnard. 

— Ah, o clipă vă rog, a spus femeia și a ridicat receptorul. 


Preţ de o clipă, în momentul când a ajuns la mașină, Griessel 
s-a gândit dacă nu cumva era mai bine să alerge cele șase 
cvartale, dar ce se făcea dacă de acolo trebuia să se grăbească 
într-o altă direcţie?... A sărit în mașină și a demarat. Telefonul a 
sunat. A înjurat, chinuindu-se să-l scoată din buzunar. 

FRITZ. Fiul lui. Amintirile despre ceea ce făcuse în noaptea 
precedentă au năvălit asupra lui, iar întâlnirea cu Anna, din 
seara aceea, la ora șapte, l-a făcut să se uite instinctiv la ceas. 
Trei fără un sfert; mai erau patru ore. S-o sune și să-i spună că 
s-ar putea să nu ajungă? 

— Fritz? a spus în telefon, întrebându-se dacă fiul său știa 
ceva despre intenţiile Annei. 

— Tată, am terminat cu școala. 

— Ce înseamnă asta? 

— Tată, avem un spectacol mare... 

— Avem? 

— Da, adică noi, formaţia. „Wet en Orde”, ăsta e numele 
formaţiei, dar nu se scrie cu „en”, ci cu semnul ăla pentru „și”, 
care seamănă cu „s”. 

— Un semn grafic. 


VP - 313 


— Mă rog. Wet en Orde, ca la poliţie, Lege și Ordine, a fost 
ideea mea, tati. Nu crezi că e cool? 

— Și de-asta nu vrei să te mai duci la școală? 

— Da, tată, cântăm în deschidere la spectacolele din turneul 
lui Gian Groen și Zinkplaat, ne dau douăzeci și cinci de mii pe 
lună, adică mai bine de șase mii de persoană. 

— Și ce-i cu asta? 

— Nu mai am de ce să-mi pierd vremea cu școala, tati. 


Chestorul provinciei Western Cape a primit legătura la ora 
14:48. Micul Xhosa a răspuns, prevenit de secretară că îl căuta 
Dan Burton, consulul american. 

— Da, domnule Burton. 

— Domnule chestor, puteți, vă rog, să îmi spuneţi ce se 
întâmplă? 

Bărbatul a luat poziţia de drepţi în spatele biroului. 

— Da, domnule, vă pot spune. Toţi agenţii noștri disponibili au 
fost mobilizați să o caute pe fată. Ofițerul pe care noi îl 
considerăm cel mai bun detectiv din peninsulă coordonează 
ancheta și facem tot ce ne stă în putinţă pentru a da de urma 
tinerei. 

— Da, înțeleg, însă tocmai am primit un telefon din partea 
părinţilor ei, care sunt foarte, foarte îngrijoraţi. Din câte am 
înţeles, la un moment dat fata era în siguranţă, l-a sunat pe 
căpitanul Ghree-zil, numai că el a pierdut timpul și, când a ajuns 
acolo, fata nu mai era. 

— Nu acestea sunt informaţiile pe care le-am primit eu. 

— Știţi măcar ce se întâmplă acolo? Cine sunt oamenii aceia? 
Și de ce o vânează ca pe un animal? 

— Nu, domnule, la asta nu aș putea să vă răspund. Dar vă pot 
spune că facem tot ce este omenește posibil pentru a o găsi pe 
fată. 

— Se pare, domnule, că asta nu e de ajuns. Îmi pare rău, dar 
mă văd nevoit să sun la ministru. Ceva trebuie făcut. 

Chestorul a ieșit de după birou. 

— Ei bine, domnule, sigur, puteţi suna la minister. Deși nu știu 
ce altceva am mai putea face. 

A pus receptorul în furcă și a ieșit din încăpere, luând-o pe hol 
spre biroul lui John Afrika. Pe drum, a rostit printre dinţi o vorbă 
în limba lui maternă, ecoul izbindu-se de pereţi. 


VP - 314 


Nu-i auzea certându-se de cealaltă parte a ușii din lemn. 
Stătea cu spatele gol lipit de stâlp, cu dureri îngrozitoare în 
picioare, cu sângele încă șiroind din tălpi și cu degetele tăiate 
zăcând în continuare pe podeaua de ciment. Capul i-a căzut în 
piept, și a plâns, lacrimi și secreții scurgându-i-se din nas, gură 
și ochi și amestecându-se între ele. 

Nu îi mai rămăsese nimic. 

Nimic. 


Inspectorul Jeremy Oerson era pe teren, asta i s-a spus lui 
Vusi Ndabeni. Putea să ia legătura cu el pe telefonul mobil. 
Avuseseră aceeași atitudine rezervată, de genul „nu e treaba 
mea”, același aer de superioritate prost mascat pe care nu 
reușea să și-l explice. Așa fusese toată ziua - mai întâi tipul cu 
coadă de cal de la clubul de noapte și rusoaica aceea, pe urmă 
ofițerul de la parcul auto și femeia de la administraţie; nimănui 
nu-i păsa. În orașul acesta, nimeni nu se gândea decât la propria 
persoană. Și-a înăbușit frustrarea și sentimentul de nesiguranţă 
tot mai apăsător. Trebuia să-i înţeleagă pe acești oameni - asta 
era singura soluţie pentru a-i da de cap. Și-a notat numărul de 
telefon al lui Oerson, dar, înainte să apuce să sune, a fost 
atenţionat: 

— lată-l! 

Vusi s-a întors. L-a recunoscut imediat: era bărbatul pe care îl 
văzuse în dimineaţa aceea la biserică. Uniforma nu mai arăta 
acum la fel de impecabilă, iar faţa îi lucea de transpiraţie. 

— Inspector Oerson? a întrebat. 

— Ce-i? a răspuns omul nervos și grăbit, vizibil deranjat. 

— Sunt inspectorul Vusumuzi Ndabeni de la SAPS. Mă aflu aici 
în legătură cu un vehicul care a fost eliberat de sub custodia 
dumneavoastră astăzi, la ora douăsprezece și treizeci și patru 
de minute, o autodubă Peugeot Boxer, numărul de înmatriculare 
patru-zero-nouă, trei-patru-unu... 

— ȘI? 

Oerson continua să meargă spre birou. Vusi l-a urmat, uimit 
de comportamentul lui. 

— Se pare că dumneata ai semnat formularul de eliberare a 
mașinii. 

— Ai idee câte formulare dintr-astea semnez eu? 


VP - 315 


Oerson stătea acum în faţa ușii închise a biroului său. 

Vusi a luat o gură de aer. 

— Inspectore, aţi fost la scena crimei în această dimineaţă, vă 
amintiţi, tânăra americană... 

— ȘI? 

— Vehiculul despre care vorbesc a fost folosit pentru răpirea 
prietenei fetei. E singurul indiciu. Fata se află în mare pericol. 

— N-am cum să te ajut. N-am făcut altceva decât să semnez 
formularul, a spus Oerson ridicând din umeri și punând mâna pe 
clanţă. În fiecare zi vin fuga aici fetele alea de la administraţie 
ca să le semnez diverse formulare. Eu doar mă asigur că e totul 
în ordine. 

Din spatele ușii s-a auzit telefonul sunând. 

— Pe mine mă caută, a spus Oerson și a deschis ușa. 

— Și era totul în ordine cu vehiculul? 

— Sigur, altfel n-aș fi semnat. 

Telefonul continua să țârâie. 

— Dar mi s-a spus că nu există chitanţă. 

— Totul era OK când am semnat eu formularul, a spus Oerson 
intrând în birou și închizând ușa în urma lui. 

Vusi a rămas ca trăsnit pe hol. 

Cum puteau unii oameni să se poarte în asemenea hal? 

S-a sprijinit cu mâna de tocul ușii. Nu trebuia să-și facă sânge 
rău. Avea o sarcină de îndeplinit. Trebuia să meargă pe firul 
problemei, de la cap la coadă. Cu ce începeai dacă voiai să scoţi 
un vehicul de sub custodia poliţiei? Cine se ocupa de verificarea 
documentelor? Ti se cerea vreun act de identitate? 

A oftat, gata să se întoarcă și să plece, când a auzit prin 
perete vocea lui Oerson rostind un nume care îi era familiar... 
„Cat and Moose... Stai așa, nu închide...” 

A încremenit, șocat. 

Ușa s-a deschis brusc. Oerson l-a privit acuzator. 

— Ce naiba mai cauţi aici? 

— Nimic, a spus Vusi și s-a îndepărtat. La jumătatea 
coridorului, a întors capul. Oerson stătea rezemat de ușă, 
urmărindu-l. A continuat să meargă. După o clipă, a auzit ușa 
închizându-se. S-a oprit în faţa scărilor. 

Cat & Moose? Ce treabă avea Oerson cu hotelul? 

Coincidenţă? 

Oerson fusese acolo de dimineaţă, și încă foarte devreme. Ce 


VP - 316 


căuta acolo un inspector superior de la poliția metropolitană? 

El descoperise rucsacul lui Erin Russel și li-l adusese, plin de 
îngâmfare, dar asta după ce răscolise prin el. lar la club îl auzise 
pe Benny Griessel vorbind la telefon cu Fransman Dekker. Îi 
spusese să-l sune pe Oerson în legătură cu sacul pe care Îi 
găsiseră oamenii lui. 

Și tot Oerson fusese cel care semnase formularul. Atitudinea 
lui, aroganta, transpiraţia de pe frunte. 

Cat & Moose. 

Șarpele din iarbă. 

S-a gândit dacă să-l sune sau nu pe Griessel. A hotărât că nu 
era cazul. Benny avea și așa prea multe pe cap. 

S-a răsucit pe călcâie și a luat-o înapoi spre ușa închisă a 
biroului inspectorului Oerson. 


41. 


Lui Fransman Dekker i s-a comunicat că pe moment nu putea 
discuta cu Alexandra Barnard. „Medicul zice că a fost sedată”, 
asta de parcă medicul era însuși Dumnezeu. S-a înfuriat rău. 
„Ce-i cu obsesia asta a voastră cu ce zice sau nu zice doctorul? 
la mai dă-l dracului!”, asta meritau să li se spună, dar el și-a 
păstrat cumpătul. Vorbele rostite în dimineaţa aceea de Benny 
Griessel își atinseseră ţinta. 

„Mi s-a spus că ești un tip ambițios. Acum ascultă-mă bine, eu 
mi-am ratat cariera pentru că nu m-am controlat, pentru că m- 
am lăsat dus de val”. 

Fusese pentru prima oară în viaţa lui când cineva îi vorbise 
astfel. Pentru prima oară când cineva își dăduse osteneala. Se 
săturase de câte discursuri înghiţise de-a lungul timpului, dar 
alea nu erau de obicei decât critici sau avertismente. Griessel i 
se adresase altfel. 

— Când credeţi că o să pot discuta cu ea? a întrebat-o pe 
asistentă, stăpânindu-și nervii. 

— Doctorul zice că după ora patru, când va trece efectul 
sedativelor. 

Dekker s-a uitat la ceas. Trei fără zece. Mai bine ar mânca 
ceva; simţea o gaură în stomac și i se făcuse și sete. Asta avea 


VP - 317 


să-i dea răgazul de a-și face ordine în gânduri. În plus, ce 
altceva îi rămânea de făcut, din moment ce le dăduse voie lui 
Josh și Melindei Geyser să meargă acasă? „Dar să mă anunţaţi 
dacă aveţi de gând să plecaţi din oraș” - așa îi ameninţase, apoi 
se ferise de privirile lor încărcate de reproșuri. Pe urmă, se 
dusese la Natasha și îi spusese: „Poţi să-mi dai datele de 
contact ale tuturor angajaţilor?” lar ea se uitase indignată la el, 
cu aerul că știa ea de ce îi cerea aceste informații. 
A ieșit pe ușa spitalului mort de foame. 


Vusi stătea la ușa închisă a biroului lui Oerson, trăgând cu 
urechea. L-a auzit vorbind în engleză. „Dar dacă ei nu știu ce 
anume căutăm, mai bine mai așteptăm. Mai devreme sau mai 
târziu, o să mute lucrurile de acolo”. Tăcere prelungită. „E o 
chestie sigură?” Un hohot de râs scurt, dispreţuitor, un soi de 
lătrat. Și apoi vorbele care iau înghețat sângele în vine lui 
Vusumuzi Ndabeni: „Mai întâi să ne asigurăm că e totul în 
regulă, și pe urmă să o ucidem pe târfă. Înainte să strice totul. 
Dar așteptaţi-mă și pe mine, vreau să văd...” 

Mâna lui Vusi a coborât spre pistolul prins în toc și l-a înșfăcat. 
A ridicat mâna stângă ca să împingă ușa și a văzut că tremura; 
atunci și-a dat seama că inima îi bătea să-i spargă pieptul și că 
respira greu, cuprins de panică. 

„Nu, totul e bine. N-au nimic împotriva mea, nicio dovadă”, l-a 
auzit pe Oerson rostind, plin de îngâmfare. 

Asta l-a pus imediat pe gânduri. A încremenit în faţa ușii. Nu 
avea decât niște simple bănuieli și câteva crâmpeie dintr-o 
conversație la care trăsese cu urechea. Și-a imaginat scena care 
avea să urmeze: se năpustea în birou, Oerson nega orice 
implicare, îl aresta, dar el refuza să coopereze, cerea un avocat 
și totul dura ore în șir, timp în care fata avea să fie ucisă. 
Cuvântul lui Oerson împotriva cuvântului său. 

„Hai că vin și eu acolo. Așteptaţi-mă”, a spus Oerson. 

Vusi Ndabeni a spus în gând o rugăciune. Ce trebuia să facă? 

Și-a băgat pistolul înapoi în toc, s-a întors și a luat-o la fugă pe 
hol. Trebuia să-l urmărească pe Oerson. Și, între timp, să ia 
legătura cu Benny. 

Doamne, Dumnezeule! Cu niciun chip nu trebuia să-l scape pe 
individ. 


VP - 318 


Pe Long Street nu era niciun loc de parcare. O mașină de 
patrulare SAPS blocase deja o altă mașină, oprind în dreptul ei. 
Griessel a urcat două roți ale mașinii pe trotuarul mai lat din fața 
sediului agenţiei Travel Centre - Safari Tour Specialists de lângă 
hotelul Cat & Moose, a sărit din mașină și, văzând-o cam la o 
sută de metri distanţă pe taxatoarea parcării, și-a dat seama că 
avea să fie amendat. A murmurat printre dinţi o înjurătură, a 
încuiat portiera și a sprintat spre intrarea pensiunii, vopsită 
țipător în roz și portocaliu. S-a dat la o parte din calea unui cuplu 
tânăr care discuta într-o limbă necunoscută. Fata cea rotofeie 
stătea în spatele biroului de recepţie, prinsă într-o conversaţie 
animată cu doi polițiști în uniformă, una dintre patrulele trimise 
de secţia din Caledon Square. S-a repezit spre ei. Fata nu l-a 
recunoscut. A trebuit să se prezinte. 

— Benny Griessel, SAPS. Am fost aici azi-dimineaţă. Am 
înțeles că l-ai recunoscut pe unul dintre bărbați. 

Chipul fetei s-a schimbat cât ai clipi de la cel de recepționeră 
nesigură pe sine la cel de martor ocular indignat. 

— Asta le spuneam și colegilor dumneavoastră, tipii pur și 
simplu au intrat și au cerut să ia bagajele fetei, ce ziceţi, ce 
tupeu pe capul lor, nu? 

— Și l-ai recunoscut pe unul dintre ei? 

— Au încercat să mă fraierească, au zis că sunt prieteni cu 
fata, da ce, mă cred proastă? 

— Dar îl cunoști pe unul dintre ei? 

— Nu, nu îl cunosc personal, dar l-am mai văzut. Așa că le-am 
spus: „Băieți, de ce nu vorbiţi voi cu echipa SWAT'%?”, și indivizii 
au încremenit pur și simplu, și pe urmă... 

— Ce echipă SWAT? a întrebat Griessel. 

— Ei, colegii ăia ai voștri care păzesc valiza fetei, la ea în 
cameră, și pe urmă îi văd că se îndepărtează grăbiţi. 

— Domnișoară, unde l-ai mai văzut pe acel bărbat? 

— Pe aici... 

Și-a fluturat mâna. Griessel nu era sigur la ce se referea. 

— Aici, în hostel? 

— Păi, se poate să fi fost și aici, dar vă spun, l-am văzut prin 


78 Special Weapons and Tactics (Arme și tactici speciale), unităţi de elită din cadrul 
forțelor de ordine americane, specializate în intervenţii în cazuri de mare risc - luări 
de ostatici, operaţiuni teroriste, arestări de persoane considerate periculoase etc. 
(n.tr.). 


VP - 319 


zonă, sigur lucrează în industrie. 

— Care industrie? 

— Industria turismului, evident, a spus fata pe un ton care 
sugera că asta era de la sine înţeles. 

— Uite ce-i, a spus Griessel disperat că noua pistă s-ar putea 
dovedi inutilă. Viaţa unei fete depinde de posibilitatea 
identificării individului ăstuia, așa că, te rog, încearcă să-ți 
amintești unde l-ai mai văzut... 

— Chiar așa? Responsabilitatea îi apăsa acum greu pe umeri, 
iar locul indignării a fost luat de entuziasm. Ei bine, staţi să mă 
gândesc... Știu sigur că l-am zărit la cafenea... 

— Care cafenea? 

— Cea de pe Long Street. 

— Lucrează acolo? 

— Nu, nu, era client... 

Adâncită în gânduri, cu ochii mijiţi, întruchiparea concentrării. 

Griessel a încercat o altă abordare. 

— Poţi să-l descrii? 

— Negru. Înalt. Un tip chipeș, douăzeci și ceva de ani... Faţa 
fetei s-a luminat dintr-odată. E slab, știi, ca toţi ceilalţi ghizi... 
Cred că l-am văzut în cafenea cu ceilalți ghizi... da, asta trebuie 
să fie... 

Dar Benny Griessel nu o mai asculta, căci acea străfulgerare 
alunecoasă îi invada din nou mintea și trebuia să o facă pe fată 
să tacă. 

— Stai, așteaptă... 

— Ce-i? a întrebat ea, dar detectivul nu i-a răspuns. 

Și-a trecut mâna prin păr și și-a coborât-o spre gât. S-a 
scărpinat în dosul urechii, cu capul plecat, gândurile i se 
învălmășeau în cap, trebuia să le pună în ordine. În dimineaţa 
aceea... A privit în dreapta, spre locul unde îl interogaseră pe 
Oliver Sands. Asta se chinuise să-și amintească toată după- 
amiaza, conversaţia aceea. A încercat să o reconstituie, 
bâjbâind prin mulţimea de informaţii adunate peste zi. Ollie le 
povestise despre club, despre ce făcuseră fetele acolo... 

Nu. Nu era asta. 

S-a uitat la fata de la recepţie, care părea dezamăgită că 
fusese redusă la tacere. Ce spusese? „E slab, știți, ca toţi ceilalţi 
ghizi”. Da, vorbele astea declanșaseră scânteia în el. Ghizii. Ce 
zisese Sands despre ghizi? Vusi fusese cel care pusese 


VP - 320 


întrebările. Încercase să afle cine mai fusese împreună cu fetele 
la club. Și Sands răspunsese că fusese o gașcă întreagă. Un 
grup. Și, la un moment dat, menţționase faptul că și ghizii 
fuseseră prezenți. 

„lisuse”, și-a spus Griessel. Era aproape, atât de aproape să 
descopere ceea ce îl sâcâise toată ziua. Doamne, dac-ar putea 
să-și dea seama despre ce era vorba. A făcut inconștient un gest 
de frustrare, fără să-i bage în seamă pe cei doi polițiști în 
uniformă și pe fată, care se zgâiau, ușor îngrijoraţi, la el. 

Telefonul a început să-i sune în buzunar. L-a ignorat. Nu, nu 
acum. A încercat să-și stoarcă din creier toate cuvintele rostite 
în dimineața aceea în cursul interogatoriului lui Sands. Și-a 
sprijinit mâinile pe biroul de la recepţie și și-a plecat capul. Fata 
a făcut o jumătate de pas în spate. 


Cu telefonul la ureche, Vusi Ndabeni a ascultat țârâitul, 
urmărindu-l pe Jeremy Oerson cum ieșea în grabă din clădirea 
poliției metropolitane și o lua spre parcare. 

— Răspunde, Benny, răspunde, s-a rugat Vusi, apoi s-a 
îndreptat rapid spre propria mașină. 

L-a văzut pe Oerson urcând într-un Nissan Sentra cu logoul 
poliției metropolitane inscripţionat pe portieră. 

Telefonul continua să sune. 

— Hai, Benny, răspunde, te rog. 

Țârâitul s-a întrerupt și a intrat mesageria vocală. Vusi și-a 
descuiat mașina și a sărit înăuntru. 


— Vă simţiţi bine? a întrebat recepţionera de la Cat & Moose. 
Unul dintre agenţii de poliție a înţeles ce se întâmpla și i-a făcut 
semn să tacă ducându-și degetul la buze. 

Benny stătea nemișcat. El cu Vusi și cu Oliver Sands. La masă. 
Sands le povestește că fac un circuit în Africa. Pe urmă discută 
despre cele întâmplate noaptea trecută. Clubul. Ce făcuseră 
fetele acolo. Faptul că se băuse. Cu cine mai fuseseră? Cu tot 
grupul. Ştii cum îi cheamă? Vusi își pregătise carneţelul, și 
Sands spusese... 

Răspunsul a venit peste el cu forţa unei lovituri de ciocan. 
Griessel s-a cutremurat din tot corpul. 

— La dracu'! a rostit tare, triumfător, făcându-i pe ceilalţi să 
tresară. 


VP - 321 


Oliver le dictase numele, care sunaseră atât de caraghios din 
cauza pronunţiei lui, da, asta era năluca aia nenorocită care îl 
bântuise toată după-amiaza, un nume, un singur nume, pe care 
îl auzea acum în cap, așa cum îl rostise Ollie: Jason Dicklurk. 
Dicklurk. În dimineaţa aceea, lui Griessel îi trecuse fulgerător 
prin cap ideea că numele acela era cumva tare ciudat. Dick 
Lurk. Pronunţia roșcovanului fusese însă de vină. lisuse, ar fi 
trebuit să facă mai devreme legătura. Mai ales după ce-l auzise 
pe tatăl lui Rachel spunându-i Ghree-zi/. Asta fiindcă numai 
afrikaanderii erau în stare să-și rostească numele corect. 
Afrikaanderii și un singur Zulu. Mbali Kaleni. Ea îl sunase atunci 
când se afla în birou împreună cu chestorul. „Sunt inspectorul 
Mbali Kaleni, de la poliția sud-africană, Benny”. Accentul zulu 
era sesizabil, dar pronunția - impecabilă. „Am găsit Land 
Roverul Defender cu numărul de înmatriculare comunicat de 
tânărul de la Carlucci's. Mașina aparţine unui domn din 
Parklands, J.M. de Klerk”. 

Dicklurk era de fapt de Klerk. J.M. de Klerk. Jason de Klerk. 
Unul dintre ghizi. 

— Agenția de voiaj, s-a adresat Griessel recepționerei. Cum se 
numește agenția? 

— Care agenţie? a întrebat fata intimidată de fervoarea lui. 

— Cea care a organizat turul Africii la care s-au înscris cele 
două americance. 

— A! O scurtă încruntare, preţ de o clipă, apoi faţa fetei s-a 
luminat. African Overland Adventures. Acolo lucrează negrul, 
acolo l-am văzut, au contract cu noi, fac cazarea turiștilor în 
Cape Town numai la noi la pensiune, uneori mă duc pe la ei ca 
să... 

— Unde au sediul? 

— La un cvartal distanță, în josul străzii. Doamne, 
Dumnezeule, acolo... 

— Vino și arată-mi, i-a cerut Griessel alergând spre ușă. 

Fata l-a urmat, s-a oprit pe trotuar și a arătat peste drum, 
spre dreapta. 

— Pe colţ. 

— Haideţi cu mine, kêrels, le-a ordonat Benny Griessel celor 
doi agenţi în uniformă. O nouă revelaţie l-a izbit în moalele 
capului. A.O.A. African Overland Adventures. Sub impulsul 
momentului, a sărutat-o pe fata cea plinuţă pe obraji, apoi a 


VP - 322 


luat-o la fugă. 
Ea a privit în urma lor, mută de uimire. 


42. 


Fransman Dekker a mușcat din sandvișul cu pui fript și 
maioneză pe care îl ţinea în mâna stângă, în timp ce cu dreapta 
își nota ceva în carnețel. 

Alexa Barnard. Și modul în care se comportase ea în 
dimineaţa aceea. 

Cunoașterea situaţiei familiale. 

O femeie care stătea toată ziua ascunsă în casă. Singură. 
Complet izolată. Alcoolică. Având tot timpul din lume să se 
gândească la soţul ei, la viaţa pe care o ducea, la destinul său. 
Un soț bolnav de infidelitate cronică, incapabil să-și ţină mâinile 
departe de oricine purta fustă. Un bărbat care câștiga averi în 
timp ce soţia lui se ofilea stând în casă. 

Imposibil să nu se fi gândit niciodată la cum ar fi fost viaţa ei 
fără Adam. Și devenise la modă să angajezi un negru care să 
rezolve treaba în locul tău cu o împușcătură. Sau cu un cuțit în 
piept. Trei sau patru cazuri de genul acesta numai în anul care 
trecuse. O boală, asta era, o nenorocită de epidemie. 

Hai, Sylvia, vino să stai puţin de vorbă cu mine, ia spune-mi, 
unde aș putea găsi pe cineva care să-i facă felul stăpânului? 

Sau: Sylvia, am observat că ai furat din argintărie. Așa că hai 
să avem o mică discuţie până nu sun la poliţie. 

Sau: Draga mea, stăpânul are o poliţă de asigurare de viaţă 
babană. Ce cotă-parte îţi convine, dacă găsești pe cineva care 
să-l împuște? 

Informații din interior. Două femei cu toate informaţiile din 
interior posibile. 

Era însă o mică problemă. „Nu apelezi la un ucigaș plătit ca să 
te facă să pari suspectul numărul unu”, așa îi spusese căpitanul 
Benny Griessel. Căpitane, căpitane, dar dacă tipa a citit ziarele 
și a văzut ce greșeli făcuseră altele înaintea ei? Și s-a gândit: 
„Eu n-am să cad în cursă, sunt prea deșteaptă, am fost vedetă 
pop, doar nu sunt tâmpită. O să fac să pară totul o înscenare. Și, 
odată cu asta, să îndepărtez o parte dintre suspiciuni. Industria 


VP - 323 


muzicală este o zonă de conflicte, poliţia o să cerceteze mai 
întâi pista asta, înainte de a-și îndrepta atenţia asupra mea. lar 
când va ajunge totuși la mine, hei, eu nu-s decât o beţivancă, 
nimic altceva, cum aș fi putut eu să car un bărbat așa solid sus 
pe scări?” 

Ei, ce mai zici de chestia asta, căpitane? 


În timp ce gonea spre sediul agenţiei African Overland 
Adventures, făcând slalom printre pietonii de pe trotuare, 
Griessel s-a gândit că asta încercase Mbali Kaleni să noteze în 
carneţel. 

Jason. 

Cum își dăduse seama? Ce anume o făcuse să se întoarcă pe 
Upper Orange Street? Ce observase ea, dar le scăpase tuturor 
celorlalţi? 

Chiar înainte de a se năpusti pe ușă, a început să-i sune din 
nou telefonul. Nu a răspuns. Avea să pună mâna pe Jason de 
Klerk și să o găsească pe Rachel Anderson. 

Trebuia să trăiască. 


John Afrika ţinea receptorul în mână, ascultând tonul de apel 
al lui Griessel. 

În faţa lui stătea chestorul provinciei. 

— Dacă facem o singură greșeală... 

— Benny este un ofiţer corect și cinstit, a intervenit Afrika. 

— John, e în joc cariera mea. 

— Sunt Benny, lăsaţi un mesaj, s-a auzit la telefon. Afrika a 
oftat și a pus receptorul în furcă. Nu răspunde, a spus el. 

— După ce Zuma câștigă alegerile, o să înceapă curăţenia. 
Vor folosi orice pretext. Ştii și tu cum e. Vin câţiva Zulu, pleacă 
niște Xhosa. 

— Comisare, crede-mă, te înțeleg. Dar nu știu ce-aș putea 
face. 

— Nu mai este nimeni altcineva? 

John Afrika a scuturat din cap. 

— Și, chiar dacă ar fi, oricum e prea târziu. 

S-a uitat la telefon. 

— Benny e un ofițer corect și cinstit, a repetat, dar nu mai 
părea prea sigur. 


VP - 324 


Jeremy Oerson a luat-o la stânga pe Ebenezer. Vusi a lăsat o 
mașină să se interpună, apoi a cotit și el. Era încordat: nu 
trebuia să-l scape din ochi pe tip. 

Nissanul cu însemnele poliţiei metropolitane circula acum pe 
chei, pe sub Western Boulevard Freeway. Vusi a continuat să 
șofeze prudent, fără să se apropie prea mult, ori să rămână prea 
în spate. Trebuia să vadă pe unde o lua Oerson. 

Acesta a intrat în sensul giratoriu de pe Harbour Road și a 
luat-o la dreapta. 

Se îndrepta spre N1. 

Vusi s-a mai relaxat puţin. Asta îi făcea urmărirea ceva mai 
ușoară. 


Griessel a izbit de perete ușile duble din sticlă, cu cei doi 
polițiști în spatele său. Holul agenţiei African Overland 
Adventures era spaţios - un birou de recepţie lung, la care 
stăteau două tinere și un bărbat, un televizor cu ecran plat 
agăţat pe perete, câteva măsuţe și fotolii. În total, nouă oameni, 
toţi tineri, unii în picioare, alții așezați, câţiva sorbind din ceștile 
de cafea. Au tresărit și și-au ridicat miraţi privirea. Griessel a 
scos pistolul din toc înainte de a ajunge la recepţie. Telefonul 
încă îi suna în buzunar. 

— SAPS. Staan net stil dan het ons ale moelikheid nie. 

— Ce a spus? a auzit o voce venind dinspre un fotoliu. 

S-a întors și a văzut că ambii agenţi de poliţie își scoseseră și 
ei pistoalele din dotare. A dat din cap în semn de aprobare. 

— Am spus să staţi liniștiți și totul va fi în regulă. Nu iese 
nimeni și nimeni nu are voie să vorbească la telefon. 

Toată lumea a tăcut. Inclusiv telefonul lui Griessel. Sonorul 
televizorului i-a atras atenţia. Pe ecranul mare se derulau 
imagini de reclamă ilustrând aventura africană. Pe pereţi 
stăteau atârnate afișe de mari dimensiuni înfățișând scene de 
pe continentul negru, cu oameni care râdeau fericiți, cu munţi, 
animale și lacuri pe fundal. Pe tejgheaua de la recepţie erau 
suporturi cu broșuri. 

— Vă rog să închideți televizorul. 

— Am putea vedea o legitimaţie? a întrebat una dintre 
recepţionere, o frumusețe focoasă și cam încăpăţânată. Și-a 
scos legitimaţia din buzunar. „În zilele noastre, toată lumea se 
uită la televizor”, și-a spus Benny. „Poate ar trebui să port și eu 


VP - 325 


HEI 


legitimaţia prinsă cu un șnur de gât, ca Mbali Kaleni”. 

Fata cea încăpăţânată a inspectat-o. 

— E adevărată? 

— Cum te cheamă? 

— Melissa, a răspuns ea provocator. 

— Te rog, închide televizorul și pe urmă sună la poliţie. 
Formează zero unu unu unu. Căpitanul Benny Griessel cere 
întăriri la sediul African Overland Adventures, așa să le spui. Și 
pe urmă cere-le să-l sune pe sergentul de la secția din Caledon 
Square. 

— Va trebui să mă mișc, a spus Melissa. Nu am telecomanda 
la îndemână. 

— Atunci mișcă-te! Fata s-a întins, a luat telecomanda și a 
îndreptat-o spre televizor. Griessel a sesizat că avea un tatuaj 
pe partea superioară a braţului, o sârmă ghimpată. Fata a stins 
televizorul, și în încăpere s-a așternut liniștea. Acum sună la 
poliţie, ia ordonat el. 

— E în regulă. Te cred. 

— Sună! 

Melissa a ridicat șovăitoare receptorul. 

— Care dintre voi este Jason de Klerk? 

Abia după câteva clipe cealaltă recepţioneră a murmurat: 

— Jason nu e aici. 

— Nu răspunde nimeni, a spus Melissa. 

— Așteaptă. O să răspundă. Unde e Jason de Klerk? 

— Nu știm. 

— Toţi bărbaţii să prezinte actele de identitate. Verificaţi-le! 
le-a zis el celor doi agenți. 

— Jason n-a mai trecut pe-aici de ieri, a spus Melissa. 

— Deci unde ar putea fi? 

— Numărul ăsta de urgenţă al vostru e de tot rahatul. Tot nu 
răspunde nimeni, a spus Melissa enervată. 

Griessel a explodat. S-a dus ţintă la tejghea și s-a aplecat 
peste ea, cu fața la numai câţiva centimetri de fată. 

— Ascultă-mă bine, rahat mic ce ești: azi-noapte, Jason și 
amicii lui i-au tăiat gâtul unei fete, și vor ucide din nou dacă nu îi 
opresc. În clipa asta, aș zice că tu nu ești implicată, dar asta s-ar 
putea schimba rapid, și nu vrei asta, crede-mă pe cuvânt. Așa 
că te mai întreb o dată: unde putem să dăm de el? Și, dacă mai 
încerci să faci pe deşteaptă cu mine, o să-ţi pară al dracului de 


VP - 326 


rău, m-ai înțeles? 

Melissa a înghiţit cu zgomot. 

— Ar putea fi acasă. Sau la birouri ori la depozit, acum sunt 
între circuite. Pur și simplu nu știu exact. 

— Birouri? 

— La etajul doi. Ușa de intrare de alături. 

— Și depozitul? ` 

— Stanley Street, în cartierul Observatory. In clipa aceea, 
cineva a răspuns la telefon, și fata s-a grăbit să spună: Am de 
transmis un mesaj urgent din partea... Cum ați spus că vă 
cheamă? 


Când cei trei bărbați s-au întors în încăpere, Rachel nici măcar 
nu și-a ridicat privirea. 

— Țineţi-o de picioare, a spus Jason de Klerk aplecându-se să 
ia foarfecă de grădină. 

Ceilalți doi tineri s-au așezat pe vine lângă fată și au apucat-o 
de picioare. 

— Rachel, a strigat-o Jason, însă ea n-a răspuns. Hei, Rachel! 

— A leșinat, Jay, și-a dat cu părerea unul dintre ei. 

— Mai bine să fim siguri. A îngenunchiat lângă picioarele ei. 
Rachel, ascultă-mă. Trebuie să fiu sigur că ne-ai spus adevărul 
în legătură cu înregistrarea video, OK? E foarte important, e o 
chestiune de viață și de moarte, înţelegi ce-ţi spun? 

Nicio reacţie. 

A apropiat lama de degetul mijlociu de la piciorul drept. 

— Deci, încă o dată, unde e înregistrarea? 

— Nu te aude. 

— Vă rog, a scâncit Rachel atât de încet, încât abia i-au 
deslușit vorbele. E în geanta cea mare, așa cum v-am spus. 

Jason i-a tăiat degetul de la picior. Tot corpul i s-a cutremurat. 

— Eşti sigură? Vocea lui Jason era în continuare calmă. 
Absolut sigură? 

— Da, da, da, da, da, da... a țipat ea, isteric cu trupul scuturat 
de convulsii. 

Bărbatul i-a apucat un alt deget. 

— Și unde anume e geanta? 

Un sunet primitiv a ieșit din gura ei. 

— Fir-ar a naibii de treabă, Jay, ce altceva mai vrei? a întrebat 
celălalt tânăr, cu faţa schimonosită de dezgust. 


VP - 327 


Furios, Jay l-a pocnit cu dosul palmei. 
— Cretinule, ai habar care e miza? Vrei să-ţi petreci restul 
vieţii în închisoare? 


Vusi Ndabeni l-a urmărit pe Jeremy Oerson înscriindu-se pe 
banda dreaptă a Eastern Boulevard și apoi ieșind către 
autostrada N2. A rămas cam la patru sute de metri în urmă, 
lăsând șapte mașini între ei. Şi-a scos telefonul mobil și l-a sunat 
din nou pe Benny Griessel. 


„Birourile” agenţiei African Overland Adventures de la etajul 
doi se aflau în spatele unor uși securizate. Griessel a apăsat pe 
butonul interfonului. A auzit o voce de femeie: 

— Da? 

— Poliţia. Deschideţi. 

Ușa s-a deschis cu un clic. Primul lucru pe care l-a făcut a fost 
să cerceteze din priviri dacă nu exista o a doua ieșire. Darnua 
văzut nimic altceva decât trei femei, birouri, computere și fișete 
cu dosare. Și-a ţinut legitimatia la îndemână. 

— Vă rog să coborâți cu mine. 

— De ce? 

Erau speriate de pistolul lui. 

— Îl caut pe Jason de Klerk. 

— Nu e aici. 

— Da, știu. Haideţi! A gesticulat cu pistolul. Femeile au luat-o 
supuse înaintea lui, spre scări. 

Telefonul a sunat din nou. Cine naiba insista în halul ăsta? S-a 
uitat pe ecran. VUSI. 

— Vusi, nu e cel mai bun moment. 

— Benny, îmi cer scuze, dar am ceva urgent. Cred că tipul pe 
care îl urmăresc acum e în drum spre Rachel. 

Griessel a înlemnit. În tonul cu care detectivul de culoare 
mitralia cuvintele a deslușit o nuanţă de disperare. 

— Iisuse! 

— Benny, n-o să-ţi vină să crezi. Jeremy Oerson. L-am auzit 
vorbind la telefon și am tras cu urechea. E implicat în răpirea 
fetei, deși nu știu exact în ce mod. 

Jeremy Oerson? Ce mama dracului?!! 

— Unde ești? 


VP - 328 


— Pe N2, chiar înainte de Groote Schuur”. Tocmai a intrat pe 
Main Road. 

Observatory. Depozitul. 

— Vusi, cred că se îndreaptă spre Stanley Street, e acolo un 
depozit al agenţiei African Overland Adventures. Urmărește-l în 
continuare, nu-l scăpa din ochi. Plec și eu numaidecât. A coborât 
scările tropăind, făcându-le pe cele trei femei de vârstă mijlocie 
să privească temătoare înspre el. 

— Benny! a strigat Vusi, îngrozit că avea să închidă telefonul. 

— Sunt aici. 

— O vor omori, Benny. Imediat ce Oerson ajunge acolo. 


79 Cartier din Cape Town (n.tr.). 
VP - 329 


15:12-16:14 


43. 


Griessel le-a spus agenţilor să nu lase pe nimeni să intre în 
sediul firmei African Overland Adventures; nu știau cine era 
implicat. Imediat ce soseau întăriri, trebuiau să sigileze birourile 
de la etaj, să nu permită scoaterea documentelor sau 
efectuarea de apeluri telefonice; dacă telefonul suna, nu trebuia 
să răspundă nimeni. Oricine intra trebuia să rămână. 

Cei doi polițiști au încuviinţat din cap. 

A ieșit pe ușă în normalitatea aglomerată de pe Long Street. 
Și-a vârât pistolul în toc, a alergat cincizeci de metri, apoi s-a 
oprit brusc. Traficul. În sedanul poliţiei, fără sirenă și girofar. S-a 
întors, croindu-și drum printre trecători, și a dat ușile de sticlă 
de perete. Toţi ochii sau aţintit asupra lui. Aveau o mașină de 
patrulare dotată cu sirenă? 

Da, căpitane. Unul dintre agenţi s-a scotocit în buzunarul de la 
pantaloni, a scos cheile și le-a aruncat spre Griessel. Detectivul 
n-a reușit să le prindă. Melissa a pufnit dispreţuitoare, dar 
Griessel nu a băgat-o în seamă. S-a aplecat și a luat cheile de 
jos, a împins din nou ușile și a ieșit în fugă. 

Între Vusi Ndabeni și Jeremy Oerson nu era decât o mașină în 
momentul în care au ajuns la semaforul de la intersecţia dintre 
Browning și Main Road. 

Vusi a tras parasolarul în jos și s-a ridicat cât putea mai mult 
în scaun, încercând să-și ascundă faţa. Oerson semnaliza 
dreapta. 

Unde era Stanley Street? 

African Overland Adventures și poliţia metropolitană? Nu 
vedea nicio legătură. Semaforul s-a făcut verde. Vusi i-a lăsat un 
avans de o sută de metri, apoi s-a pus și el în mișcare, cu 
intenţia de a coti la dreapta, dar o mașină s-a apropiat din faţă, 
așa că a fost nevoit să o lase să treacă. 

A intrat pe Main Road, însă nu a văzut Nissanul lui Oerson. 

Imposibil. 


VP - 330 


Vusi a accelerat, din nou încordat. Pe unde ar fi putut să o ia? 
A trecut de intersecţia de unde pornea Polo Road înspre stânga, 
apoi a privit de-a lungul străzii, dar nu a văzut nimic. În dreapta 
nu erau decât cimitirul musulman și spitalul. A trecut de Scott 
Road, care o lua la stânga. A văzut Nissanul Sentra în depărtare, 
la ceva distanţă pe Scott Road. 

Vusi a pus frână - prea târziu, trecuse de intersecţie. S-a 
grăbit să bage în marșarier și s-a uitat în spate. A zărit mașini 
venind pe Main Road. N-avea de ales. A tras repede de volan. 
Două microbuze s-au năpustit spre el; șoferul unuia dintre ele 
claxona continuu. S-a strecurat în spatele celuilalt vehicul și 
aproape s-a ciocnit de mașina lui Vusi. Dar detectivul reușise să 
vireze la timp pe Scott Road și să-l vadă pe Oerson cotind la 
dreapta, la o jumătate de kilometru mai în faţă. 

Oare era într-adevăr Oerson? 


Cel mai repede ajungea dacă o lua pe De Waal Drive, și-a dat 
seama Griessel. A pus în funcţiune sirena și girofarul și a 
demarat cu scrâșnet de roţi. S-a înscris în trafic și-a trecut pe 
lângă biserica luterană St. Martini, locul unde începuse totul în 
acea dimineaţă. Parcă trecuse o săptămână de atunci, ce zi de 
tot rahatul. La intersecţia cu Buitensingel, semaforul era pe 
roșu. A încetinit doar puţin - șoferii îl văzuseră. Apoi a cotit la 
stânga, trăgând tare de volan, și s-a alăturat traficului 
aglomerat de pe Upper Orange. 

Și semaforul de pe Upper Orange era pe roșu. l-a luat câteva 
secunde bune să treacă de intersecţie, dar apoi a apăsat pe 
acceleraţie și a traversat Gardens Centre pe pod. În faţa lui se 
întindea De Waal. Și-a luat telefonul de pe scaunul pasagerului, 
trebuia să-l sune pe Vusi și să ceară întăriri. Fata rotofeie de la 
agenţie sunase la forța de intervenţie. Nu, nu folosea la nimic, 
chiar dacă se mobilizau în cele cincisprezece minute teoretice, 
tot era prea târziu. 

El și Vusi trebuiau să afle mai întâi ce se petrecea. 

Vusi a răspuns la al doilea ţărâit al telefonului. 

— Da, Benny? 

— Unde ești? 

Colegul său a murmurat ceva nedeslușit. 

— Vorbește mai tare. 

— Pe Stanley Street. Benny, nu pot să vorbesc prea tare, nu 


VP - 331 


vreau să mă audă. Văd depozitul. Autocarele lor sunt parcate în 
faţă. Au sigla African Overland Adventures. 

— Vusi, spune-mi cum ajung acolo. N-am harta la mine. 

— E ușor, Benny. Intră pe Groote Schuur, din Main... 

— Vin dinspre De Waal, Vusi, asta nu mă ajută. 

Vusi a mormăit ceva în xhosa, un strigăt de ajutor, apoi a 
întrebat: 

— Poţi să găsești Main Road, în Observatory? 

— Da. 

— Atunci de acolo cotește spre Scott... în direcția est. Pe 
urmă, intri pe Lower Main, faci prima la dreapta și o să-i vezi. 

— Vin acum. 

— Grăbește-te, Benny, Oerson a intrat în clădire. 


Jeremy Oerson a împins ușile glisante mari atât cât să se 
poată strecura înăuntru. Și-a scos ochelarii cu lentile întunecate 
și i-a băgat în buzunarul de la piept, apoi a închis ușa în urma 
lui. 

În depozitul spaţios domnea liniștea: corturi, saci de dormit, 
termosuri, unelte, lămpi de petrol, lopeţi de nisip, cricuri de 
mașină, toate aranjate în grămezi ordonate. Pe o latură a 
încăperii a văzut un Land Rover Defender alb nou-nouţ. 

— Hei, a strigat. 

În stânga și în dreapta sa, doi bărbaţi au apărut de după 
mărfurile stivuite, fiecare cu câte un pistol îndreptat asupra lui. 

— Hristoase, a spus Oerson ridicând braţele. Eu sunt. 

Cei doi și-au coborât încet armele. Jason de Klerk s-a ivit de 
după autodubă. 

— Te-am sunat, Jeremy. 

— Sunt inspector de poliție, nu pot să răspund la telefon când 
sunt în trafic. 

— Pe dracu', nu ești decât un curcan de la circulaţie. 

Oerson s-a făcut că nu îl aude. 

— Unde e fata? 

— Domnul B vrea să știe dacă poţi pune mâna pe geanta ei. 

Oerson a înaintat și a aruncat o privire în jur. În spatele unei 
grămezi de corturi a zărit o siluetă ghemuită pe podea, posacă 
și cu urme de sânge pe buza superioară. 

— Nu acum, a răspuns. Ce a păţit? Fata a făcut pe dura? 

— Nici eu nu m-am gândit că ai putea acum, Jeremy, a 


VP - 332 


replicat Jason pe un ton iritat. Important e dacă poţi să pui mâna 
pe geantă. 

— Nu-ţi face griji, atâta timp cât nu știu ce anume căutăm, 
suntem în regulă. O să ducă geanta în camera unde sunt ţinute 
probele, și atunci o să fie ușor. 

— Cât de ușor? 

— O să-i ung pe unii, o să găsesc eu un dobitoc care să intre 
acolo și să mi-o aducă. E o casetă video, o bagi în buzunar, eo 
nimica toată. Mâine, săptămâna viitoare, toată povestea asta n- 
o să mai intereseze pe nimeni. Odată ce fata dispare, dispare și 
presiunea. Liniștește-te. Unde e? 

— Ești sigur? 

— Sunt al naibii de sigur. Pentru o mie de ranzi, o să stea la 
coadă să o facă. 

— OK, a spus Jason și a scos telefonul mobil din buzunar. 

— E încă în viaţă, nu? Fiindcă mi-aţi rămas datori cu o 
favoare. 


După ce a trecut de intersecţia cu Roodebloem, Griessel și-a 
dat seama că ar fi trebuit să o ia pe acolo. A tăiat-o pe Eastern 
Boulevard, pe aceeași rută parcursă de Vusi, dar întârziase al 
naibii de mult. Singura alternativă era Liesbeeck Park, apoi în jos 
pe Station Road, dar asta însemna unul, două sau chiar trei 
minute în plus. 

A virat cu scrâșnet de roţi, fix înainte ca De Waal să dea 
înspre spital. Traficul era aglomerat și nu avea timp de gândire. 
Ce legătură avea Jeremy Oerson cu povestea asta? A fost cât pe 
ce să intre într-o motocicletă care livra marfă la o farmacie și a 
fost nevoit să tragă tare de volan în fața unei alte mașini. 
Claxoanele au urlat, idioţii nu auziseră sirena? A ajuns la N2 și s- 
a înscris pe banda din stânga. Acum șoferii i-au dat prioritate, și 
a putut să apese pe acceleraţie. Jeremy Oerson? Poliţia 
metropolitană? African Overland Adventures? 

Ce mama dracului? 

A intrat în bifurcația spre Liesbeeck cu viteză prea mare, 
drumul cotea mai brusc decât ţinea el minte, iar culoarea roșie a 
semaforului l-a luat pe nepregătite. Mașinile traversau 
intersecția în faţa lui. Nu mai avea timp să frâneze. Dubiţa a 
început să derapeze, avea să intre în careva. Brusc, a reușit să 
se strecoare printre două mașini trăgând tare de volan, 


VP - 333 


redobândind controlul și accelerând din nou. 

Nu a oprit sirena decât în momentul când a intrat pe Lower 
Main. 

Benny întârzia. 

Vusi parcase pe trotuar, la jumătatea distanţei dintre străzile 
Scott și Stanley. Ținea pistolul la îndemână, în poală, cu piedica 
trasă. Prin parbriz putea vedea depozitul - o clădire lungă cu 
pereţi din cărămidă și acoperiș din tablă zincată. Uși glisante 
mari, vopsite în alb, ascunse în spatele a patru autocare și a 
patru remorci, toate inscripţionate cu logoul African Overland 
Adventures. Vehicule mari, cu platforme înalte și cu spații 
pentru bagaje dedesubt. Fata era acolo. Unde era Benny? Poate 
c-ar trebui să pătrundă în depozit. Dar câți oameni or fi 
înăuntru? Oerson și persoana cu care vorbise la telefon, asta era 
sigur. Dar câţi alţii? 

A rămas pe loc, răsuflând greu, cu inima bubuindu-i în piept. 

A scos cheile din contact, a ieșit din mașină și i-a dat ocol, 
apoi a deschis portbagajul și s-a uitat pe deasupra. Nu aveau 
cum să îl vadă. Și, oricum, depozitul nu avea ferestre pe partea 
aceea. A pus pistolul în portbagaj, și-a dat jos haina și a scos 
dinăuntru vesta antiglont Kevlar. Și-a pus-o și a luat pistolul. S-a 
uitat la ceas. 15:22. Târziu. 

Trebuia să facă numaidecât ceva. 

A luat o hotărâre: viața fetei era prioritatea numărul unu. A 
ridicat piedica la pistol și a închis încet portbagajul. 

Trebuia să intre. 

Și pe urmă a auzit în spate scrâșnetul unor cauciucuri și s-a 
întors ca să vadă ce era. O dubiţă de patrulare a SAPS a apărut 
de după colț, a înaintat drept spre el și a oprit în faţa lui într-un 
nor de praf. O siluetă ciufulită a sărit din mașină, cu o armă în 
mână. 

Benny Griessel sosise. 


— Hei! a spus Jeremy Oerson, dar fata nu și-a ridicat ochii. 

A rămas rezemată de stâlp, goală pușcă, iar el putea vedea 
tot, ţâţele, părul pubian, talpa dreaptă care sângera și trei 
degete de la picior zăcând în praful de pe podea ca niște râme 
grase. 

A stat crăcănat, cu picioarele încălțate în cizmele negre 
înfipte bine în podea, cu pistolul îndreptat spre capul fetei. 


VP - 334 


— Fă-o să se uite la mine, i-a spus unuia dintre băieţi. 

— Dă-o dracului, termină mai repede ce ai de făcut. 

— Nu. Vreau să îi văd faţa. Hei, ticăloasă de yankee, uită-te la 
mine! 

Rachel și-a ridicat încet capul. Părul îi atârna în laţe peste 
faţă. Oerson a văzut ochiul învineţit și umflat, sângele uscat de 
pe frunte. 

— Ei, da știu c-aţi avut ceva treabă, le-a spus celorlalți. 

Capul lui Rachel era înălţat, dar ochii priveau în altă parte. 

— Fă-o Jerry! 

— Uită-te la mine, i-a cerut el, urmărind cum ochii fetei se 
ridicau pentru a-i susţine privirea. A tras piedica pistolului cu 
degetul mare. 


44. 


— Du-te prin spate, Vusi, trebuie să existe și acolo o ușă. Iti 
dau un avans, a spus Griessel din fugă. 

L-a văzut pe detectivul negru îndepărtându-se spre colţul 
clădirii. 

Benny a ajuns la ușa glisantă mare și albă și s-a lipit cu 
spatele de zid, ţinând pistolul în faţă cu ambele mâini. Respira 
precipitat. Trebuia să-și tragă sufletul. A numărat: o mie unu, o 
mie doi, o mie trei, lăsându-i lui Vusi douăzeci de secunde. S-a 
rugat în gând: „Doamne, fă ca fata să fie în viaţă!” 

O mie șapte. Când se rugase ultima oară? Când Carla se 
aflase în pericol de moarte, rugăciunea îi fusese numai parțial 
ascultată. Acum nu-și dorea decât să poată să-l sune pe Bill 
Anderson și să-i spună: „Trăiește”. O mie doisprezece. A auzit o 
împușcătură, a sărit din loc, a tras de ușă cu mâna stângă, a 
deschis-o și a năvălit înăuntru în fugă. Un bărbat tânăr, înalt și 
zvelt stătea chiar în faţa sa, cu un pistol cu amortizor îndreptat 
spre inima lui. A știut într-o clipă că totul se sfârșise, propriul 
pistol era aţintit mult prea spre dreapta. 

Împușcătura a bubuit, și lovitura l-a clătinat zdravăn pe 
Griessel. S-a izbit cu spatele de ușă, și durerea i-a explodat în 
piept. Și-a dat imediat seama că mai întâi simţise glonţul și abia 
apoi auzise împușcătura. S-a prăbușit pe podea. 


VP - 335 


Senzaţia aceea neplăcută care îl urmărise toată ziua, 
presimţirea că avea să se întâmple ceva rău se adeverea. 


Oerson îi pândea ochii. Voia ca el să fie ultimul chip pe care 
fata să-l vadă înainte de moarte. Voia să afle cum arăta teama 
de moarte, să vadă lumina vieţii pierind din trupul ei. Dar, mai 
presus de orice, voia să simtă acea forţă - se spunea că era o 
putere indescriptibilă. De atâta timp se întreba cum era atunci 
când luai viaţa cuiva. 

Ea l-a privit în ochi. El nu a văzut spaima întipărită în ei. Poate 
o drogaseră. Părea absentă. 

Și apoi, dintr-odată, a auzit împușcătura. S-a întors cu fața 
spre ușă. 

O altă împușcătură. 

— Rahat! a spus el. 

Vusi a sprintat pe după primul colț, de-a lungul laturii mici a 
depozitului, apoi spre colțul următor. Depozitul avea ferestre 
înalte, situate cam la doi metri de podea. O singură ușă de oțel, 
cu un lacăt mare pe ea. Încuiată. Nu a șovăit nicio clipă. S-a 
sprijinit de zid, a ţintit spre lacăt și a tras o singură dată. 
Cartușul de calibrul nouă milimetri a spulberat lacătul. A tras de 
ușă cu putere și a deschis-o. lnăuntru era întuneric, o cameră 
mică, o bucătărioară cu pahare și cești de cafea murdare în 
chiuvetă și o a doua ușă, tot închisă. 

A auzit destul de slab împușcătura, probabil o armă de calibru 
mic. Benny! A alergat spre ușa interioară și a deschis-o. O 
încăpere mare plină de teancuri de echipamente. Prin ușa 
glisantă strălucea un fascicul de lumină. In apropierea ei, cineva 
zăcea întins la podea. O, Doamne, era Benny! O mișcare, un 
tânăr alb în stânga lui Vusi, cu o armă lungă în mână. „Stai!” Nu 
era de bine, tânărul s-a întors spre el. Vusi a tras. Bărbatul s-a 
prăbușit. Vusi nu mai împușcase pe nimeni în viaţa lui, 
uSimakade*, ce ajunsese să facă din el orașul ăsta nenorocit! 
Un glonţ s-a înfipt în peretele din spatele său. Venise din 
dreapta. S-a aruncat printre canistre, s-a rostogolit spre dreapta, 
s-a ridicat și a tras o dată, de două, de trei ori. Bărbatul s-a 
clătinat și a căzut pe o stivă de căni din plastic. Nu avusese de 
ales - era vorba despre supravieţuire. Tocmai ucisese un om. S- 


50 În limba zulu, în original, „Întâiul”, „Atotputernicul”, metaforă pentru Dumnezeu 
(n.tr.). 


VP - 336 


a ridicat încet, cu ochii fixaţi asupra siluetei nemișcate, urmărind 
sângele care se scurgea în dâre lungi din corp peste plasticul alb 
al bidoanelor. Sângele vieţii. 

O umbră s-a mișcat în dreapta, Vusi a revenit cu picioarele pe 
pământ, dar era prea târziu, pistolul îi presa tâmpla. 

— Târâtură neagră! a auzit un glas. 


Din pricina durerii îngrozitoare din piept, Griessel nu putea să 
se miște, nu putea respira. Zăcea întins pe podeaua din ciment. 
Moartea era pe aproape, totul se sfârșise, ar fi trebuit să aștepte 
întăririle. Cu colțul ochiului, a zărit o mișcare în capătul celălalt 
al încăperii și și-a întors cu mare greutate capul. O împușcătură 
asurzitoare, căderea unui trup prăbușit la pământ undeva în 
dreapta sa. Totul părea filmat cu încetinitorul, ireal, vag, 
detașat. Acesta era începutul, plecarea din viaţă, curând avea 
să audă ţipătul de frică, urletul acela terifiant în momentul când 
te prăbușești în abisul întunericului. Și atunci de ce nu îi era 
teamă? De ce această... pace, de ce totul se redusese acum la 
dorul sfâșietor de copiii săi, de soţia lui, Anna? Acum știa că o 
dorea, o voia înapoi, acum, când era prea târziu. O mișcare. O 
văzuse. Asta însemna că încă nu murise. Vusi a tras din nou, de 
trei ori. Și-a urmărit din ochi colegul. Respirația i se mai 
domolise. Cum era posibil? Mâna lui Benny a urcat încet spre 
piept, căutând rana căscată în trup. Uscată. Nici urmă de sânge. 
S-a uitat în jos, pipăind în continuare. O gaură în buzunarul de la 
piept. Nici pic de sânge. De ce durea? A pipăit obiectul dur. 

Briceagul Leatherman. Glonţul lovise briceagul. Ușurarea l-a 
învăluit când a conștientizat ce se întâmplase. Ce prostie pe 
capul lui să creadă că era pe moarte. A auzit o voce „Târâtură 
neagră!” A privit în sus. Tipul care trăsese în el se afla acolo, cu 
țeava îndreptată spre capul lui Vusi. 

Griessel a întins mâna spre pistolul său, care îi alunecase pe 
podea, l-a înșfăcat și l-a ridicat repede, dar nu avea timp să 
țintească. A apăsat pe trăgaci, a văzut cum mâna bărbatului 
zvâcnește, cum Vusi cade, și a tras din nou, ratând. Bărbatul a 
rămas în picioare. Pistolul lui cu amortizor dispăruse. Benny a 
încercat să se ridice, pieptul îi ardea, durerea îl săgeta, 
chinuitoare, în ciuda ajutorului neașteptat primit din partea 
briceagului. Mai întâi s-a târât, apoi s-a ridicat clătinându-se și a 
făcut câţiva pași. 


VP - 337 


Vusi s-a mișcat. 

Griessel și-a îndreptat pistolul spre tânăr. 

— Nu mișca! 

A văzut că bărbatul se ţinea de braţ. Cotul îi fusese zdrobit, 
sângele curgea șiroi, un amestec îngrozitor de tendoane și 
bucăţi de oase. 

Vusi s-a ridicat. 

— Benny... Vocea lui părea doar o șoaptă pentru urechile 
asurzite de împușcături ale lui Griessel. 

— L-am prins, Vusi. 

— Am crezut că ești mort. 

— Așa am crezut și eu, a spus Griessel, aproape stânjenit. L-a 
tras pe bărbat de guler, smucindu-l. La podea, i-a ordonat. 
Tânărul s-a prăbușit încet în genunchi. Unde e Rachel? 

Bărbatul și-a îndreptat privirea spre ușa închisă din spatele 
său. 

— Acolo! 

— E singură? 

— Nu. 

— Jason e acolo? Jason de Klerk? 

O clipă de tăcere. 

— Eu sunt Jason. 

Furia, frustrarea, ușurarea l-au cuprins pe Griessel. L-a 
înșfăcat pe de Klerk de păr. 

— Gunoi nenorocit, a spus, copleșit de o dorinţă arzătoare de 
a-l ucide pe loc, de a-l împușca în gât, pentru Erin Russel, pentru 
tot. 

Degetele i s-au încordat în jurul trăgaciului. 

— Benny! 

În spatele lor s-a auzit un zgomot, o ușă care se închidea. S- 
au întors amândoi, cu armele în mâini, pregătite. 

— Nu trageţi! Un alt tânăr stătea acolo, cu braţele în aer, cu 
un aer înspăimântat. Din buza de sus îi curgea sânge. 

— La podea! a strigat Vusi. 

— Vă rog! i-a implorat tânărul și s-a aruncat imediat cu faţa în 
jos. 

— Unde e Rachel? a întrebat Benny. 

— Dincolo. 

Cei doi polițiști s-au uitat spre ușă. 

— Vusi, dacă unul dintre ei face vreo mișcare... a spus 


VP - 338 


Griessel și s-a repezit spre ușă. 
— Ai grijă, l-a avertizat tânărul. Oerson e dincolo, cu fata. 


Era conștientă de arma ațintită asupra ei, de prezența 
bărbatului îmbrăcat în uniforma lui impunătoare, care o domina 
cu statura sa impozantă. Îi rostise numele. O cunoștea? Și-a 
ridicat ochii spre el, încercând să se concentreze, de ce se afla 
în continuare acolo tipul ăla, unul dintre tinerii care o ţinuseră 
de picioare? 

A răsunat o împușcătură. Ochii ei s-au închis din reflex - se 
aștepta ca glonţul să vină dinspre arma îndreptată către ea. 

Dar ochii i s-au deschis când bărbatul în uniformă s-a pus pe 
înjurat. Se întorsese și își ţinea pistolul aţintit spre ușă. Celălalt 
bărbat, tânărul, se pitise și se târa la adăpostul peretelui. 

Cineva a tras din nou. Zgomotul i s-a părut mai puţin intens. 

— Ce mama dracului? a șoptit polițistul în uniformă. 

O altă împușcătură, de data aceasta asurzitoare. Bărbatul s-a 
mișcat iute, apropiindu-se de ușă, pe urmă alte trei bubuituri, 
una după alta. 

Și brusc Rachel a înțeles: polițistul. Griessel. O găsise. Simţea 
nevoia să se așeze în fund. Și-a mișcat picioarele, însă durerea 
era incredibil de puternică, dar nu-i păsa, și-a tras călcâiele în 
spate și s-a proptit în ele. Altă împușcătură. Benny Griessel 
trăgea în ei, trebuia să îi omoare pe toţi. S-a prins de stâlpul 
rece ca gheața. Dac-ar putea să se ridice! Polițistul și tânărul 
rămăseseră încremeniți. Alte două împușcături. Tăcere. 

— Eu plec, a spus tânărul, apoi a deschis ușa și a închis-o 
rapid la loc. 

— Rahat! a exclamat polițistul în uniformă. 

Voci venite din cealaltă încăpere, vorbe nedeslușite. Și 
răsuflarea întretăiată a bărbatului. 

— O să te omoare, a spus ea pe un ton plin de ură. 

Polițistul s-a mișcat brusc, s-a apropiat, și-a pus picioarele de 
o parte și de alta a genunchilor ei și i-a lipit arma de obraz. 

— Mai taci dracului din gură! a șuierat. Tu mergi cu mine. 

Apoi a privit cu ochi înnebuniţi spre ușă. 

L-a lovit cu piciorul. Și-a ridicat genunchiul piciorului suferind, 
și l-a lovit între picioare cu toată puterea care îi mai rămăsese. 

— Acum! a ţipat. 

Un ordin disperat. Polițistul în uniformă a strigat ceva și s-a 


VP - 339 


prăbușit peste ea. Un zgomot bubuitor, ușa dată de perete, apoi 
o singură împușcătură, și bărbatul s-a rostogolit departe de ea. 
L-a văzut în cadrul ușii, o siluetă cu un pistol în mână, o gaură în 
cămașă, păr cam lăţos și trăsături slave. 

— Benny Griessel, a spus ea pronunţându-i perfect numele. 
Bărbatul a coborât arma și a pășit spre ea cu o infinită 
compasiune în ochi. l-a luat hainele de pe jos și a acoperit-o în 
grabă, și-a pus brațele în jurul ei și a strâns-o cu putere la piept. 

— Da, a spus. Te-am găsit. 


45. 


La scurt timp după ora patru, asistenta a ieşit din salonul de 
spital și i s-a adresat lui Fransman Dekker: 

— Cincisprezece minute, nicio secundă în plus. l-a ținut ușa 
deschisă. 

Alexa Barnard stătea sprijinită de perne. Dekker a văzut 
bandajul cu care îi fusese înfășurat brațul, apoi i-a sesizat 
dezamăgirea din priviri. 

— ÎI aşteptam pe celălalt detectiv, a spus ea încet, rostind cu 
greu cuvintele. 

Efectul sedativelor încă se mai făcea simţit. 

— Bună ziua, doamnă, a salutat-o el pe un ton neutru, 
gândindu-se că putea profita de pe urma stării ei de confuzie. 
Trebuia să evite cu orice preț conflictele și să-i câștige 
încrederea. Și-a tras un scaun albastru de spital mai aproape, 
lângă pat și și-a pus coatele pe cearșafurile albe subțiri. Ea l-a 
privit cu un vag interes. Arăta ceva mai bine acum decât de 
dimineaţă - avea părul pieptănat și prins la ceafă, iar fața părea 
mai puternică, și frumuseţea ei ofilită - mai vizibila, o fosilă 
dintr-o trupă rock demodată. 

— Căpitanul Griessel nu se mai ocupă de acest caz, a spus el. 

Ea a încuviinţat încet din cap. 

— Acum cred că înțeleg mai bine, a continuat el pe un ton 
liniștit, plin de compasiune. 

Alexa a ridicat o sprânceană. 

— A fost un bărbat... dificil. 

Femeia i-a cercetat atentă chipul, pentru a se asigura de 


VP - 340 


sinceritatea vorbelor lui. Apoi a privit în gol. Dekker a văzut cum 
ochii i se umezesc treptat și buza de jos începe să îi tremure 
involuntar. Cu dosul palmei drepte, cea sănătoasă, și-a șters 
încet lacrimile de pe faţă. 

Era chiar mai bine decât sperase. 

— Aţi ţinut foarte mult la el. 

Ea a privit dincolo de Dekker, a dat ușor din cap și și-a șters 
din nou obrazul. 

— V-a făcut mult rău. Atâţia ani. V-a rănit de nenumărate ori, 
în mod repetat. 

— Da. 

O șoaptă abia auzită. Totuși, ea era cea care trebuia să 
vorbească. A așteptat. Ea nu a spus nimic. Zgomotul unui 
elicopter a răzbătut printre draperiile trase, huruitul devenind 
tot mai puternic. A așteptat ca sunetul să se stingă. 

— V-aţi învinovăţit. Aţi crezut că era vina dumneavoastră. 

Femeia și-a întors privirea spre el. În continuare mută. 

— Dar nu a fost. Există asemenea bărbați. E o boală. O 
dependență. 

Ea a încuviinţat din cap, îndemnându-l parcă să vorbească. 

— E un drog al sufletului. Bănuiesc că înăuntrul lor este un 
gol, o gaură pe care nu reușesc niciodată să o umple, poate la 
un moment dat e ceva mai bine, apoi răul revine. Cred că 
motivul e faptul că ei înșiși se disprețuiesc, iar asta este pentru 
ei o modalitate de a încerca să... 

Era încordat din cauza efortului de-a vorbi într-un limbaj 
formal. 

— Dobândească acceptul, a completat ea. 

Dekker a așteptat, acordându-i răgazul. Dar ea i-a susținut 
privirea, în așteptare, aproape implorându-l din ochi să 
vorbească. 

— Da. Acceptul. Poate chiar mai mult. Pentru că s-a sfărâmat 
ceva în ei și încearcă să refacă întregul. Este o durere veche, 
foarte veche, care nu dispare niciodată cu totul, revine iar și iar, 
de fiecare dată tot mai rea, și încetul cu încetul nimic nu o mai 
alină, este un... Și-a fluturat mâna ca și cum căuta cuvântul 
potrivit, de data asta în mod deliberat. 

— Un cerc vicios. 

— Da. 

Femeia a refuzat să umple tăcerea pe care el o crease. 


VP - 341 


Dekker a șovăit, apoi a continuat: 

— În felul lui, v-a iubit, cred că v-a iubit mult, cred că 
problema a fost că nu voia să o facă, însă, de fiecare dată când 
o făcea, se gândea de fapt mai puţin la el însuși, pentru că era 
conștient că vă rânea. Și pe urmă, treptat, acesta a devenit 
motivul pentru care o făcea din nou, ca un animal care se 
devorează singur. Fără să se poată opri. Dacă o femeie dădea 
semne că îl dorește, asta însemna că nu era un om atât de rău, 
și pe urmă pur și simplu nu mai gândea, totul se rezuma la 
simţuri, era ca o febră care punea stăpânire pe el, ceva de 
neoprit. Vrei să încetezi, dar nu poţi, oricât de mult ţi-ai iubi 
soţia... A tăcut brusc, conștient de schimbarea fundamentală în 
propria percepţie, și s-a lăsat pe spate în scaun. 

A urmărit-o, întrebându-se dacă a căzut în plasă. A sesizat că 
femeia era cu gândul în altă parte. 

— L-am rugat să se trateze, a zis ea. 

El a așteptat plin de speranță. Alexa s-a uitat la măsuţa de 
lângă pat. Sertarul nu era bine închis, și din el ieșea un colț 
dintr-o batistă de hârtie. A tras-o afară, s-a șters pe rând la ochi 
și apoi a mototolit-o în mâna dreaptă. 

— Cred că la început am încercat să-l înţeleg, să văd în el un 
băiețaș singur. Nu știu, el nu mi-a vorbit niciodată despre asta, 
și eu nu mi-am dat seama niciodată de unde îi veneau pornirile. 
Deși, la urma urmei, de unde vine totul? Alcoolismul meu de 
unde vine? Sau teama mea, nesiguranța mea? Sentimentul meu 
de inferioritate? Am încercat să le găsesc rădăcinile în copilărie, 
asta e calea cea mai ușoară. Vina aparţine mamei și tatălui. Ei 
sunt cei care au făcut greșeli, n-au fost perfecţi, dar... scuza 
asta nu e de-ajuns. Problema vine dinăuntrul meu. De la atomii 
din mine, de la modul în care ei vibrează, de la frecvenţa 
vibraţiilor, înălţimea lor, cheia în care rezonează... 

El bănuia unde voia să ajungă. 

— Și nimeni nu poate interveni, nimeni nu te poate ajuta... a 
încurajat-o el. 

— Decât tu însuţi. 

— lar el nu s-a putut schimba. 

Alexa a scuturat din cap. Nu, Adam Barnard nu se putuse 
schimba. A impulsionat-o: 

— Deci aţi luat dumneavoastră măsuri... a spus, dându-i 
șansa să continue. 


VP - 342 


Femeia s-a lăsat să cadă ușor înapoi pe perne, ca și cum se 
simţea epuizată. 

— Nu știu... a suspinat. 

— Ce aţi făcut? a invitat-o el șoptit. 

— Avem oare dreptul ăsta? De a schimba oamenii? Ca să ne 
facă apoi nouă pe plac? Să ne apere de noi înșine? Nu cumva 
schimbăm în felul acesta responsabilitatea? Slăbiciunea mea 
contra slăbiciunii lui. Dacă aș fi fost mai puternică... Sau dacă el 
ar fi fost. Tragedia noastră a venit din această combinaţie, 
fiecare dintre noi reprezenta un catalizator pentru celălalt. 
Împreună am declanșat... o reacţie chimică nefericită... 

Cele cincisprezece minute trecuseră. 

— Și atunci ceva trebuia să se întâmple, a spus el. Cineva 
trebuia să facă neapărat ceva. 

— Nu. Era prea târziu ca să mai facem ceva. Comportamentul 
nostru, al unuia față de celălalt era prea înrădăcinat în noi, 
devenise o parte a propriilor noastre fiinţe, nu puteam trăi altfel. 
Dacă depășești un anumit punct, nu mai e nimic de făcut. 

— Nimic? 

A scuturat din nou din cap. 

— Dar întotdeauna rămâne ceva de făcut. 

— Ca de exemplu? 

— Dacă durerea este suficient de puternică, la fel și senzaţia 
de umilinţă. 

Nu, nu era suficient, și-a dat seama Dekker, îi trebuia mai 
mult de-atât. Și-a încercat norocul, aruncând la întâmplare: 
Atunci când el începe să te blesteme și să te amenințe. Când te 
lovește... 

Femeia și-a întors încet capul spre el. La început, faţa îi era 
complet inexpresivă, așa că el nu și-a putut da seama dacă 
tactica funcţionase sau nu. Apoi a venit însă încruntarea, iniţial, 
provocată de confuzie, după care a început să înțeleagă și să 
simtă un regret reținut, într-un final, s-a uitat în jos, spre batista 
de hârtie pe care o mototolise. 

— Nu te pot învinovăţi. 

— Cum adică? a întrebat el, știind însă că dăduse greș. 

— Tu doar îţi faci meseria. 

Dekker s-a aplecat în faţă, încercând disperat o altă cale de 
abordare. 

— Știm destule, doamnă Barnard, a spus cu aceeași 


VP - 343 


compasiune ca până atunci. Cineva care avea cunoștințe din 
interior a făcut-o. Cineva care știa unde își ţinea Adam pistolul. 
Cineva care cunoștea... situația dumneavoastră. Cineva care 
avea suficiente motive. lar dumneavoastră corespundetți tuturor 
criteriilor. Știţi că am dreptate. 

Femeia a încuviințat gânditoare. 

— Cine v-a ajutat? 

— Willie Mouton. 

— Willie Mouton? Nu și-a putut ascunde surpriza din voce, 
nesigur de ceea ce voise ea să spună, deși i se aprinsese un 
beculeț. 

— De aceea l-am rugat pe celălalt detectiv... pe Griessel... să 
vină. 

— A, da? 

— Probabil că și eu am gândit exact ca dumneata. În privinţa 
pistolului. Numai patru oameni știam unde îl ţinea, și numai 
Adam avea cheia. 

— Ce cheie? 

— Cheia de la seiful din dulapul lui. Însă Willie l-a instalat. 
Acum patru sau cinci ani. Se pricepe la lucruri de genul ăsta, 
este un tip foarte practic. Pe vremuri, el făcea scenografia 
pentru orchestre. Adam, în schimb, era neîndemânatic, însă nu 
a vrut să aducă pe cineva din afară ca să monteze seiful, nu 
voia să afle cineva de pistol, îi era teamă să nu-i fie furat. Azi- 
dimineaţă... Willie a fost aici, împreună cu avocatul, o 
conversaţie tare ciudată, dar nu mi-am dat seama decât după 
ce au plecat... 

Femeia s-a oprit brusc, de parcă se răzgândise, cu mâna 
ținând batista de hârtie suspendată în aer, între pat și faţă. 

Dekker nu mai suporta suspansul. 

— De ce anume v-aţi dat seama? 

— Willie e genul care vrea întotdeauna mai mult. O cotă-parte 
mai mare, bani mai mulți. Asta deși Adam s-a purtat cu el foarte 
bine. 

— Doamnă, ce vreţi să spuneţi? 

— Willie a venit aici și a stat la căpătâiul meu. Voia să afle ce 
anume îmi aminteam din noaptea trecută. Ultima oară î 
văzusem cu mai bine de un an în urmă. Şi, pe urmă, azi- 
dimineață m-am trezit cu el aici, ca și cum i-ar fi păsat de mine. 
Și-a manifestat compasiunea, m-a întrebat cum mă simt, mi-a 


VP - 344 


spus ce mult regretă moartea lui Adam, dar după aceea a vrut 
să afle dacă îmi aminteam ceva din noaptea trecută. Când i-am 
răspuns că nu știam, că eram derutată, că nu înțelegeam ce se 
petrecea... atunci a repetat întrebarea: „Nu poţi să-ți amintești 
nimic, chiar nimic?” Abia după ce a plecat împreună cu 
avocatul... când stăteam întinsă în pat, sub efectul 
medicamentelor... m-am întrebat de ce era atât de curios să afle 
ce îmi aminteam eu. Și de ce venise cu avocatul? Asta am vrut 
să-i spun lui Griessel... că mi s-a părut foarte ciudat. 

— Dar aţi zis că v-a ajutat. 

L-a privit surprinsă. 

— Nu, n-am spus niciodată așa ceva. 

— V-am întrebat cine v-a ajutat. Și aţi răspuns că Willie 
Mouton. 

Ușa din spatele lui Dekker s-a deschis. 

— Nu, nu, a spus ea complet derutată, iar Dekker s-a întrebat 
ce medicamente i se administrau. 

— Inspectore, a intervenit asistenta. 

— Încă cinci minute. 

— Imi pare rău, nu se poate. 

— M-ai înțeles greșit, a zis Alexa Barnard. 

— Vă rog, i s-a adresat Dekker asistentei. 

— Inspectore, doctorul a spus foarte clar: cincisprezece 
minute, atât pot să vă acord. 

— Să-l ia dracu' pe doctor! a explodat el fără să vrea. 

— Afară! Sau chem imediat paza! 

Dekker și-a cântărit opţiunile. Fusese atât de aproape, femeia 
era buimacă, o altă șansă nu mai putea avea, dar asistenta 
fusese martoră. 

S-a ridicat în picioare. 

— Mai vorbim, a spus ieșind pe hol și luând-o spre lift. 

A apăsat furios pe buton, apoi din nou și din nou. Fusese atât 
de aproape... 

Ușa s-a deschis cu un foșnet, liftul mare era gol. A intrat și a 
văzut că butonul pentru parter era aprins. Și-a încrucișat braţele 
la piept. Acum Alexa Barnard voia să dea vina pe Willie Mouton. 
Numai că el n-avea să se lase dus de nas. 

Liftul a început să coboare. 

Avea să meargă să discute cu menajera, cu Sylvia Buys. Avea 
adresa ei notată în carnețel. Stătea pe Athlone Street. S-a uitat 


VP - 345 


la ceas. 

Aproape patru și douăzeci. S-o ia spre Athlone, în traficul 
aglomerat de la ora aceea? Dar poate că femeia era încă la casa 
familiei Barnard, în Tamboerskloof. 

Willie Mouton? Și-a amintit de toată nebunia din dimineața 
aceea, pe strada din faţa casei, cu energicul Mouton, cavalerul 
în negru cu capul ras stând cu telefonul lipit de urechea în care 
avea înfipt un cercel. Vorbind cu avocatul. Mouton, care își 
dorise cu atâta ardoare ca el să îi aresteze pe Josh și pe Melinda. 

Ușile liftului s-au deschis. Oamenii așteptau să intre. A păşit 
afară încet, adâncit în gânduri. S-a oprit în holul de la intrare. 

Avocatul care stătuse toată ziua nedezlipit de Mouton, ca o 
nălucă, individul acela impasibil și atât de serios. Mouton și 
Groenewald aici, în vizită la Alexa. „Ce-ţi amintești?” De ce? 

Oare alcoolica îl minţise? 

„Adam m-a sunat aseară, cândva după ora nouă, și mi-a 
povestit ce discutase cu Iván Nell”. Telefonul mobil a sunat. S-a 
uitat pe ecran. Griessel, care era convins de nevinovăția Alexei. 

— Benny? 

— Fransman, ești tot la AfriSound? 

— Nu, sunt la City Park. 

— Unde? 

— La spitalul City Park. 

— Nu, voiam să întreb unde anume în spital. 

— La intrare. De ce? 

— Stai acolo. Vin și eu într-un minut. N-o să-ţi vină să crezi ce 
s-a întâmplat. 


46. 


Griessel i-a eliberat mâinile lui Rachel Anderson cu ajutorul 
cleștilor curbați ai briceagului Leatherman care îi salvase viaţa. 
Apoi a adus patru saci de dormit, l-a rugat pe Vusi să sune și să 
ceară întăriri și o echipă medicală, a întins pe podea doi saci și a 
ajutat-o pe fată să se întindă, acoperindu-i trupul care tremura 
cu ceilalţi doi saci. 

— Nu pleca, a spus ea. 

— Nu plec. 


VP - 346 


L-a auzit însă pe Oerson gemând și s-a dus să culeagă de pe 
jos pistolul poliţistului metropolitan înainte de a se așeza alături 
de ea, a scoate telefonul și a-l suna pe John Afrika. 

— Benny, pe unde mama dracului umbli? Te-am tot sunat... 

— Chestore, am găsit-o pe Rachel Anderson. Sunt lângă ea. 
Suntem în cartierul Observatory. Vreau să vă rog un lucru: 
trimiteţi elicopterul, are nevoie de îngrijiri, nu este grav rănită, 
dar în niciun caz nu am de gând să o duc la spitalul Groote 
Schuur. 

O clipă de tăcere, apoi Afrika a răspuns: 

— Aleluia! Elicopterul pleacă într-o clipă, dă-mi adresa. 


— Îmi pare rău, domnule Burton, dar pur și simplu nu vă cred, 
a rostit Bill Anderson în telefonul mobil. Pe site-ul consulatului 
american este postat un avertisment: în ultimul an, paisprezece 
americani au fost jefuiţi sub amenințarea armei imediat ce au 
coborât din avion la Aeroportul Internaţional OR Tambo. Tocmai 
am citit că un ministru sud-african a declarat că poliţia ar trebui 
să-i ucidă pe loc pe criminali, fără să-și facă griji în privinţa 
respectării legii. Ideea e că acolo este Vestul sălbatic. Un alt 
titlu: „În anii de după abolirea apartheidului, au fost uciși în 
misiune mai mulți polițiști decât în timpul regimului precedent”. 
Alt exemplu: „Jafurile armate din locuințe au înregistrat o 
creștere de treizeci la sută”. lar dumneavoastră îmi spuneţi că 
nu avem nevoie de protecție? 

— Vă asigur că nu e așa de rău pe cât pare, a încercat 
consulul american să-l liniștească. 

— Domnule Burton, în după-amiaza aceasta zburăm spre 
Cape Town. Tot ce vă rog este să ne recomandati o firmă de 
protecție. 

Dan Burton a oftat zgomotos. 

— Ei bine, noi recomandăm, de obicei, Body Armour, o firmă 
care se ocupă de securitatea personală a clienţilor. Puteţi să 
luaţi legătura cu doamna Jeanette Louw... 

— Puteţi să-mi dictaţi numele pe litere? 

În clipa aceea, telefonul de pe biroul lui Anderson a început să 
sune și el a spus: 

— Vă rog să mă scuzatți o clipă. 

A ridicat receptorul. 

— Bill Anderson. 


VP - 347 


— Tăticule, a auzit vocea fiicei lui. 

— Rachel! Dumnezeule, unde ești? 
— Cu căpitanul Benny Griessel, tati... 
Apoi vocea lui Rachel s-a frânt. 


Griessel stătea cu spatele rezemat de zid, înconjurând-o pe 
Rachel cu ambele brațe. Și-a sprijinit trupul de el și și-a pus 
capul pe umărul lui în timp ce vorbea cu tatăl ei la telefon. A 
terminat convorbirea, i-a înapoiat mobilul, și-a ridicat ochii spre 
el și a spus: 

— Mulţumesc. 

Griessel n-a știut ce să răspundă. A auzit sunetul tot mai 
apropiat al sirenelor și s-a gândit că elicopterul întârzia. 

— Aţi găsit caseta video? a întrebat fata. 

— Ce casetă? 

— Caseta cu crima de la Kariba. 

— Nu, a răspuns el. 

— Din cauza asta au ucis-o pe Erin. 

— Nu e nevoie să-mi povestești acum. 

— Ba da, trebuie. 


Împărţise cortul cu Erin pe tot parcursul circuitului african. 

Erin se obișnuise rapid cu schimbarea de fus orar, dormea 
bine, se scula odată cu ivirea zorilor, se întindea ca o pisică și 
declara: 

— O altă zi perfectă în Africa. 

La început, Rachel se chinuise să adoarmă. După prima 
săptămână, lucrurile se mai îmbunătăţiseră, dar în fiecare 
noapte, cândva între orele unu și trei, ceasul ei biologic o trezea 
din somn. Dimineaţa își amintea vag clipele de conștiență când 
încerca să-și dea seama unde se afla și se minuna de aventura 
aceea extraordinară de care avea parte, de privilegiul de care 
se bucura, stând întinsă în cort și ascultând sunetele acelui 
continent de vis. După care aluneca din nou, ușoară ca un fulg, 
într-un somn lipsit de griji. 

Când ajunseseră la lacul Kariba, lumina lunii o luase prin 
surprindere. Cu puţin după ora două noaptea, aflată cumva între 
somn și trezie, devenise conștientă de strălucirea astrului și 
deschisese ochii. Se gândise că aprinsese cineva un reflector. Pe 
urmă își dăduse seama că era lună plină. Fusese fermecată de 


VP - 348 


claritatea, de imensitatea ei, și era pe punctul să adoarmă din 
nou. Pe urmă și-a imaginat luna înălţată peste lac, frumusețea 
scenei. Și a vrut să o imortalizeze pentru jurnalul ei video. Putea 
fi imaginea de început a DVD-ului pe care intenţiona să-l 
monteze cu ajutorul programului Premiere Pro. Sau fundalul 
animației cu care avea de gând să realizeze secvențele de titlu, 
asta dacă avea să reușească vreodată să-și facă suficient timp 
pentru a descifra enigmele softului After Efects. 

Încet, încercând să nu facă zgomot și să o trezească pe Erin, 
se târâse afară din cort în aerul arzător al nopţii africane, cu 
camera Sony în mână. 

În tabără domnea liniștea. Mersese printre corturi până la 
marginea lacului. Priveliștea era exact așa cum se așteptase, o 
altă scenă care îţi tăia răsuflarea - luna era ca o bijuterie mată 
din argint care aluneca pe covorul miliardelor de stele, totul 
reflectat în oglinda apei. Pornise camera și o setase la „Apusuri 
& Lună”. Insă luna era prea sus pe cer. Putea filma fie astrul, fie 
reflexia sa, dar nu pe ambele într-un singur cadru. Se uitase în 
jur și văzuse, cam la o sută de metri mai încolo, niște stânci. Din 
ele crescuse o acacia. De acolo putea avea perspectiva dorită, 
era punctul de observaţie ideal. Încercase din nou din vârful 
stâncilor. Experimentase mai întâi cu ramurile copacului, până 
ce auzise dedesubt niște zgomote, la doar cincisprezece metri 
distanță. 

Se răsucise spre locul de unde veneau sunetele. Două siluete 
în întuneric. O discuţie din care nu răzbăteau până la ea decât 
crâmpeie înăbușite, nedeslușite. Instinctiv, se aplecase să se 
ascundă. Cei doi erau Jason de Klerk și Steven Chitsinga, lângă 
una dintre remorcile autocarelor. 

Zâmbise răutăcioasă, își îndreptase camera video spre ei și 
începuse să filmeze. Cei doi ghizi îi luau cel mai des peste picior 
pe turiștii americani și europeni din cauza dorinţei lor de confort, 
a ciorovăielilor dintre ei, a lamentărilor nesfârșite, a incapacității 
lor de a se adapta la condiţiile din Africa. Acum avea dovada că 
nici ei nu erau perfecţi. Rânjise la gândul că, a doua zi, la micul 
dejun, avea să-i dea de gol în faţa tuturor. Ca să se simtă și ei, 
măcar o dată, stânjeniți. 

Asta până când Steven se aplecase și trăsese de ușa 
compartimentului încăpător destinat depozitării bagajelor din 
partea de jos a remorcii. Smucise de mâner, și dintr-odată o altă 


VP - 349 


persoană, mult mai scundă, se interpusese între siluetele înalte 
și slabe ale celor doi ghizi. 

O voce bărbătească rostise un singur cuvânt. Steven îl 
apucase pe tipul scund din spate și îi acoperise gura cu palma. 
Rachel Anderson își luase șocată privirea de la display, de parcă 
voia să se asigure că videocamera nu minţea. Zărise ceva 
sclipind în mâna lui Jason, un obiect strălucitor și letal ce se 
înălța în lumina lunii. Îl văzuse cum coboară obiectul și îl 
împlântă în pieptul bărbatului mai scund și cum acesta se 
prelinge în braţele lui Steven. 

Jason îl luase de picioare, Steven de mâini, și amândoi 
începuseră să-l care, făcându-se nevăzuţi în întunericul nopţii. 

Rachel rămăsese mult timp ascunsă. La început, refuzase să 
creadă, n-avea cum să fie adevărat, totul nu fusese decât un 
vis, o fantezie. Oprise sonorul și derulase filmul înapoi. Imaginea 
nu era grozavă, aparatul ei nu era renumit pentru calitatea 
filmării pe timp de noapte, dar rezultatul era cât se poate de 
clar, iar adevărul o lovise în moalele capului: fusese martora 
unei crime, comisă de doi bărbaţi cărora ea le încredinţase 
propria viaţă. 


A doua zi trecuse ca prin ceaţă. Era traumatizată, dar nu știa 
ce să facă. Se închisese în sine. Erin tot încercase să o 
descoasă: „Ce s-a întâmplat?” Și mai târziu: „Am greșit eu cu 
ceva?” Dar ea spusese că pur și simplu nu se simţea bine. 

Erin o bănuia de malarie. O întrebase ce simptome avea, 
Rachel nu îi dăduse decât răspunsuri vagi și evazive, așa că 
până la urmă se lăsase păgubașă. Voia să raporteze crima, dar 
cui? Circulau atâtea zvonuri cu privire la poliţia din Zimbabwe, 
atâtea povești despre corupţie, încât ezitase. După o vizită la 
Cascada Victoria, părăsiseră ţara și intraseră în Botswana. Și 
acolo chiar nu mai avea ce face. Rămăsese cu povara 
îngrozitoare a amintirii scenei și cu conștiința faptului că o crimă 
comisă în Zimbabwe de către cetăţeni ai acelei ţări nu era 
treaba poliţiei altui stat. Nu pe acel continent. 

În Cape Town se dusese împreună cu Erin și cu alţi membri ai 
grupului lor la clubul de noapte Van Hunks, fără să știe că avea 
să apară și Jason. _ 

Amândouă băuseră mult, în special Erin. Incepuse să o ia la 
rost pe Rachel, reproșându-i comportamentul - mai întâi la 


VP - 350 


masă, apoi pe ringul de dans. O asaltase în primă fază cu vorbe 
tăioase, apoi cu lacrimi izvorâte din melancolia provocată de 
beţie. Chestii despre prietenie, încredere, trădare. 

Alcoolul o înmuiase pe Rachel. Devenise sentimentală, simţise 
nevoia de a se descărca de povara secretului și de a nega 
acuzaţiile oribile care îi fuseseră aduse. În cele din urmă, 
așezate cap în cap la masă, îi mărturisise lui Erin totul. Și Erin se 
calmase brusc. Insistase că nu putea fi adevărat, că la mijloc era 
o neînțelegere. Nu Jason și Steven. Imposibil. Rachel o asigurase 
că revăzuse filmul de mai multe ori. Și că nu era nicio greșeală. 

„Hai să îi întrebăm, să lămurim odată lucrurile”. Un 
raţionament tipic pentru o naivă superoptimistă, care nu vedea 
niciodată răul din oameni, chiar și atunci când era puţin beată. 
„Nu, nu”, protestase Rachel, „promite-mi că n-o să discuţi cu 
nimeni, hai să ne întoarcem acasă, tata va ști ce e de făcut”. 

Erin îi promisese. Apoi dansaseră. După aceea, Erin dispăruse 
o vreme și, când se întorsese, îi spusese că Jason și Steven erau 
și ei acolo și că îi luase la întrebări, iar ei îi răspunseseră că 
visase. Rachel se uitase printre marea de capete și văzuse ochii 
lui Jason aţintiţi asupra ei. Stătea cu telefonul mobil la ureche și 
pe față avea întipărită o expresie de hotărâre care îi îngheţase 
sângele în vine. Își înșfăcase rucsacul și îi ceruse lui Erin să o 
urmeze, trebuiau să plece chiar în clipa aceea din club. Erin 
protestase - ce naiba era în capul ei? -, dar ea o apucase de 
braţ și îi spusese: „Vii cu mine. Acum!” 

Se aflau la câteva sute de metri de club, mergeau în jos pe 
Long Street, când Jason și Steven ieșiseră în grabă. Se uitaseră 
în stânga și în dreapta, le văzuseră și o luaseră la fugă după ele. 
Ceilalţi trei apăruseră ca din senin. Barry, Eben și Bobby. 

Știa că alergau pentru a-și salva viaţa. 


În camioneta Toyota, Steven Chitsinga și Barry Smith cotiseră 
de pe strada Scott Street și intraseră pe Speke Street. In 
momentul acela, au văzut mașinile poliţiei trase în faţa 
depozitului African Overland Adventures, o mulţime de girofaruri 
aprinse și de polițiști în uniformă. 

Steven a rostit un cuvânt în shona®t; Barry a rămas tăcut și a 
frânat brusc, cauciucurile mari ale vehiculului de teren scrâșnind 


51 Dialect bantu vorbit de populaţia cu același nume din estul statului Zimbabwe și 
sudul Mozambicului (n.tr.). 


VP - 351 


pe asfalt. A băgat grăbit în marșarier, a luat piciorul de pe 
ambreiaj, a apăsat pe acceleraţie și a dat înapoi până a intrat în 
ceva. În oglinda retrovizoare a zărit plafonul unei mașini. Abia 
când a întors panicat capul, și-a dat seama că era o altă mașină 
de patrulare a poliţiei. Cu o ambulanţă în spate care bloca 
practic tot drumul. A bâjbâit din nou după schimbătorul de 
viteze și s-a năpustit înainte. Dacă reușea să cotească pe 
Stanley Street și de acolo pe Grant... 

Dar Stanley Street era și ea închisă, dubele Opel ale SAPS o 
blocaseră. Mai mulți polițiști în uniformă s-au apropiat în fugă de 
Toyota, cu armele în mâini. 

— Rahat! a înjurat Steven. 

Barry n-a spus nimic. A oprit mașina, și-a ridicat ușor braţele 
de pe volan și le-a dus deasupra capului. 


— El vine cu mine, a spus Rachel Anderson în timp ce era 
transportată pe o targă către elicopter. A arătat spre Griessel, 
care mergea pe lângă ea, ţinând-o de mână. 

— N-avem loc, a replicat paramedicul. 

— Atunci nu merg. 

— Rachel, o să ajung și eu în câteva minute, a încercat 
Griessel să o liniștească. 

Fata s-a smucit, dând să coboare de pe targă. 

— Nu merg. 

— Stai, a strigat paramedicul. Bine, merge cu tine. Apoi spre 
Griessel: Unde ţi-e mașina? 

Benny a arătat spre dubiţă. 

— Acolo. Cheile sunt în contact. 

Au urcat targa în elicopter, și Griessel s-a strecurat cu greu 
lângă ea. 

— Așteaptă, a spus paramedicul, apoi a alergat spre depozit. 
S-a întors cu degetele de la picioarele lui Rachel vârâte într-o 
punguţă de plastic și i-a întins ambalajul înspăimântător lui 
Griessel. 

— Le pot coase la loc, a zis bărbatul. Să sperăm... 

In elicopter, ea a încercat să vorbească, însă huruitul 
motorului îi acoperea vocea. 

Imediat ce au aterizat pe acoperișul spitalului, când erau gata 
să o transporte spre sala de operaţii, aceeași unde medicii se 
ocupaseră mai devreme de Mbali Kaleni și de Eben Etlinger, ea 


VP - 352 


le-a cerut să aștepte. l-a spus lui Griessel că în noaptea care 
trecuse se mai întâmplase ceva. După ce îi tăiaseră gâtul lui 
Erin. 

— Vorbim mai târziu, a rugat-o el. 

Trebuia să se întoarcă la Vusi, mai erau atâtea lucruri de 
făcut. 

— Nu. Trebuie să știi. Au mai ucis un bărbat. 


Îi văzuse când îi tăiaseră gâtul lui Erin și alergase orbește, 
înnebunită de spaimă și de șoc, înapoi în stradă, după care 
intrase pe prima stradă, încercând să se distanţeze. La puţin 
după aceea, zărise o clădire în stânga ei, cu intrarea printr-o 
grădină interioară. Voise să se ascundă și ţâșnise într-acolo. 

Un bărbat între două vârste, înalt și cu înfățișare plăcută, 
îmbrăcat în costum, stătea în faţa heleșteului, uitându-se după 
alți doi bărbaţi care se îndepărtau. Strigase furios spre ei, 
înainte ca tinerii să deschidă ușa din sticlă și să dispară. Pe 
perete era un logo, un desen cu o pasăre, își amintea asta. 

— Te rog, ajută-mă, îi spusese ea bărbatului, de acum ușurată 
că găsise pe cineva care să-i ofere ajutor. 

Bărbatul cel înalt o privise, și furia i se transformase imediat 
în îngrijorare. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebase. 

— Vor să mă omoare, răspunsese ea apropiindu-se. 

— Cine? 

Auziseră zgomotul unor pași alergând și se întorseseră 
amândoi cu fața spre intrare, unde Jason și ceilalți tocmai își 
făcuseră apariţia. Jason ţinea în mână un pistol. 

— N-avem treabă cu tine, pe ea o vrem, i se adresase el 
bărbatului mai vârstnic. 

Acesta înconjurase protector umărul lui Rachel cu braţul. 

— Nu înainte să sun la poliţie, spusese el. 

— A furat ceva de la noi și vrem să recuperăm lucrul 
respectiv. Nu vrem să dăm de necazuri. 

— Cu atât mai mult trebuie să sun la poliţie, ripostase 
bărbatul și băgase mâna în buzunar, după telefon. 

Jason îndreptase pistolul înspre el. 

— Atunci n-o să am încotro, va trebui să te împușc. 

Bărbatul scosese din buzunar un telefon mobil. 

În clipa aceea, Rachel se gândise că nu voia să fie 


VP - 353 


responsabilă pentru o altă moarte și o luase la fugă. Bărbatul 
încercase să-i oprească. 

Auzise două împușcături. Bărbatul înalt, îmbrăcat într-un 
costum închis la culoare, se prăbușise la pământ. 

Rachel dispăruse pe după colţ. In stradă, un vehicul cu 
însemnele municipalităţii era tras la trotuar, un camion urât 
mirositor care transporta gunoiul. Sărise în el și văzuse grupul 
de tineri apropiindu-se. Camionul prinsese viteză și silueta lui 
Jason devenise tot mai mică. După o jumătate de kilometru, 
tocmai când credea că scăpase de ei, camionul prinsese roșu la 
semaforul din capătul străzii. Mașina se oprise și ea a sarit 
înapoi în stradă. 

— Și zici că ai văzut doi bărbaţi intrând în clădire chiar înainte 
să te zărească? a întrebat Griessel în timp ce o împingeau pe 
targa cu rotile spre sala de operaţie. 

— Da. 

Griessel a continuat să meargă pe lângă targă. 

— Cum arătau? 

— Nu mi-l amintesc decât pe unul dintre ei. Avea un aer... 
excentric. Foarte slab, cu capul ras... A, și cu un cercel din argint 
în ureche. 

Medicul a intervenit, avertizându-l pe Griessel că trebuia să 
plece. 

— Și era îmbrăcat complet în negru, a mai apucat Rachel să 
strige înainte ca ușile sălii de operaţie să se închidă în urma ei. 


VP - 354 


16:41-17:46 


47. 


Inspectorul Vusi Ndabeni și-a pierdut în cele din urmă calmul 
profesional în sala de interogatorii a secţiei de poliție din 
Caledon Square. 

ÎI lăsaseră pe Steven Chitsinga într-o celulă. | se ceruse lui 
Mat Joubert să îl interogheze pe Jason de Klerk într-un birou liber 
în momentul acela, după ce Benny Griessel refuzase să o facă, 
declarând că, dacă se trezea faţă în față cu Jason, „îl omora pe 
nenorocit în bătaie”. 

Vusi îl condusese pe Barry Smith spre sala oficială pentru 
interogatorii. Benny Griessel se ocupa de Bobby Verster într-un 
alt birou alăturat. Verster fusese cel care ieșise ultimul din 
camera de tortură, cel care o lăsase singură pe Rachel cu 
Jeremy Oerson. Bănuiau că el era veriga slabă. 

Joubert n-a obţinut nimic de la Jason de Klerk, în ciuda 
experienţei, a staturii lui impunătoare și a durerii sfâșietoare pe 
care Jason o resimțea din cauza cotului zdrobit. Tânărul ignorase 
toate întrebările, stând pur și simplu pe scaun și holbându-se la 
pereţi. 

La fiecare întrebare pusă de Vusi, Barry Smith mârâise: „Du- 
te dracului”. Vusi se enervase tot mai tare, dar se abţinuse și 
trecuse la următoarea întrebare. 

— Du-te dracului! 

În celălalt birou, Bobby Verster tocmai îi declara lui Griessel 
că el nu luase parte la acel circuit turistic. Noaptea trecută se 
întâmplase să se afle împreună cu Barry și cu Eben în barul 
Purple Turtle în momentul când telefonase Jason. Barry sărise de 
pe scaun și le ceruse celorlalți doi să îl însoţească, iar afară îi 
zăriseră pe Jason și pe Steven care urmăreau două fete în jos pe 
Long Street. Așa că li se alăturaseră. 

Pe Griessel îl durea tot corpul dar fusese cuprins de o stare de 
euforie datorită ușurării că o găsiseră pe Rachel. S-a ridicat de 
pe scaun și s-a apropiat de masă. S-a uitat la Bobby. Tânărul și- 


VP - 355 


a ferit privirea. 

— Ai auzit bancul ăla cu cățelușul? l-a întrebat Griessel. 

— Care banc? 

Cu o voce bănuitoare. 

Benny s-a așezat pe masă și și-a încrucișat cu mare grijă 
braţele la piept și-a zis pe un ton răutăcios, jucăuș și prietenos: 

— Bancul ăla cu căţelușul care îi aude pe câinii mari discutând 
despre sex și cât de bine e să te regulezi. „Ce înseamnă să te 
regulezi?” întreabă cățelușul. „E cel mai grozav lucru de pe 
lume, hai cu noi să-ţi arătăm”. Câinii o iau la goană pe stradă și 
dau de o căţea în călduri. Cățeaua fuge de haită. O fugăresc 
dând ocol blocului, o dată, apoi încă o dată. Când ajung la a 
patra tură, căţelușul spune: „Băieți, mă mai regulez o singură 
tură, și pe urmă mă retrag”. 

Bobby Verster n-a râs. 

— Nu ai obosit de atâta vânătoare, Bobby? a întrebat Benny 
Griessel. 

Verster nu a răspuns. 

— Nici atunci când i se taie gâtul unei fete nevinovate? 

Bobby a răspuns că fusese șocat de ceea ce făcuse Jason. 
Protestase. Insă Steven Chitsinga îl prevenise: „Tu o să fii 
următorul dacă nu-ţi ţii gura și nu ne ajuţi”. Asta îl speriase. Dar 
nu știa ce naiba îi apucase pe Jason și pe ceilalţi. 

— Deci ai fost obligat să participi? 

— Da. 

— ȘI, de fapt, ești nevinovat? 

— Da! 

— Vrei să dai o declaraţie în acest sens? Ca să putem închide 
cazul în ceea ce te privește. 

— Sigur, a replicat tânărul nerăbdător. 

Benny i-a împins un pix și o foaie de hârtie. Benny a scris 
declaraţia. 

— Semneaz-o! După ce a terminat, detectivul i-a citit 
declarația cu voce tare. Apoi l-a întrebat: Tot ce ai scris aici este 
adevărat? 

— Da. 

— Atunci ești complice la crimă. Vei fi închis, și încă pentru 
mult timp. 

Ochii lui Bobby Verster s-au mărit brusc. A protestat, exact 
cum pretindea că făcuse și cu o noapte în urmă. 


VP - 356 


— Bine, dar mi-ai spus că sunt nevinovat. 

— Nu, eu doar te-am întrebat dacă ești nevinovat. Acum hai 
cu mine, în faţa secţiei este o dubă a poliţiei care te va duce la 
închisoarea Pollsmoor. 

— La Pollsmoor? 

— Doar până când va avea loc audierea. Într-o săptămână, 
două. Poate trei. 

— Stai... 

Griessel a așteptat. 

Bobby Verster s-a gândit îndelung. Apoi a spus: 

— Blake este cel pe care îl căutați. 

— Cine e Blake? 

— Dacă îţi spun, mă mai duceţi la Pollsmoor? 

— Totul e negociabil. 

— Blake este proprietarul agenției African Overland 
Adventures. Noi nu facem decât să îi aducem oameni. 

— Ce oameni? 

— Negri. 

— Ce negri? 

— Negrii pe care îi transportăm în compartimentul pentru 
depozitarea bagajelor din autocare. Din Zimbabwe. Deși nu sunt 
toți de acolo. 

— Imigranţi ilegali? 

— Ceva de genul ăsta. Nu știu. Eu nu i-am ajutat cu 
transportul decât o singură dată, cam cu o lună în urmă, și nu 
mi-au povestit mare lucru. 

— Cum îl mai cheamă pe Blake? 

— Duncan. Dar noi îi spunem domnul B. Locuiește aici, în 
oraș. Asta e tot ce știu. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Tot mai trebuie să merg la Pollsmoor? 

— Mda. 


Fransman Dekker a sosit la AfriSound însoţit de doi polițiști în 
uniformă. Au trecut prin mijlocul ziariștilor adunaţi în grădina 
interioară. Detectivul le-a ignorat întrebările. Unul dintre cei doi 
agenţi care păzeau intrarea le-a deschis ușa. Dekker le-a cerut 
tuturor polițiștilor să îl urmeze. Au urcat scările în șir indian, 
Dekker în frunte, cei patru agenţi în uniformă în spatele lui. Au 
traversat zona recepţiei. Dekker i-a zâmbit Natashei. Pentru 


VP - 357 


prima oară în acea zi, se simțea încrezător în sine. Au străbătut 
coridorul până la biroul lui Willie Mouton. A intrat fără să bată la 
ușă. 

Avocatul nu era înăuntru. 

— Acum ce mai e? a întrebat Mouton. 

— Cel mai bun lucru în meseria asta a mea, care mă bucură 
cel mai mult, este să arestez un nenorocit de alb, a zis Dekker. 

Lui Mouton i s-a pus un nod în gât și nu a mai reușit să scoată 
niciun cuvânt. Dekker i-a însărcinat pe doi dintre agenți să stea 
cu ochii pe Mouton, apoi le-a cerut celorlalţi doi să-l urmeze și a 
deschis ușa biroului lui Wouter Steenkamp. Contabilul stătea pe 
scaun, în fața computerului. 

— Am aflat tot ce s-a petrecut noaptea trecută, a spus 
Dekker. Niciun mușchi nu s-a clintit pe faţa lui Steenkamp. 

— Staţi aici. Nu are voie să se miște sau să dea telefoane, i-a 
instruit Dekker pe cei doi polițiști. Mă întorc repede. 


Griessel i-a chemat pe Vusi și pe Joubert. S-au strâns în biroul 
comandantului secției pentru o ședință scurtă. l-a pus la curent 
cu informaţiile obţinute de la Bobby Verster. După aceea, Vusi s- 
a întors la Barry Smith. 

— Mergem să-l arestăm pe domnul B, a spus el. Știm totul. 

Barry Smith s-a albit la față. 

— Du-te dracului, a spus cu și mai mult venin în glas. 

— Il vom acuza de crimă. Inchisoare pe viață. 

— Du-te dracului, negru nenorocit. 

Nedreptăţile îndurate în acea zi apăsau greu pe umerii lui 
Vusumuzi Ndabeni, dar s-a temperat și de această dată. Însă 
Barry Smith a continuat. 

— Fiu de curvă! a spus. 

Vusi a explodat ca un talaz uriaș care mătură ţărmul. Cu o 
mișcare fulgerătoare, s-a apropiat de tânărul alb, suplu și în 
formă și l-a lovit cu toată forța cu pumnul în tâmplă. 

Capul lui Barry s-a smucit, și el s-a clătinat, dărâmând 
scaunul. S-a prăbușit cu capul de podea cu o bufnitură surdă. 
Vusi s-a repezit la el, l-a prins de guler și și-a lipit faţa de a lui. 

— Mama mea e o femeie decentă, ai înţeles? 

l-a dat drumul și s-a ridicat, răsuflând greu. Și-a aranjat haina, 
și-a dat seama că îl dureau încheieturile degetelor, și a observat 
că Barry avea dificultăți în focalizarea privirii. Tânărul s-a ridicat 


VP - 358 


ezitant, a întins mâna încet după scaun, l-a îndreptat și s-a 
așezat. Și-a pus mâinile pe masă și și-a îngropat capul în mâini, 
ascunzându-și fața. 

Lui Vusi i-a luat ceva timp până să-și dea seama că plângea. 
Și-a tras și el un scaun și s-a așezat. A așteptat fără să spună 
nimic, de teamă că vocea avea să-l trădeze: furia nu îi trecuse, 
și numai umbra pală a unui regret licărea în el. 

Au rămas așa mai bine de un minut. 

— Mama o să mă omoare, a spus Barry din spatele mâinilor. 

— Te pot ajuta. 

Barry a plâns în hohote. Tot trupul i se cutremura. Apoi a 
început să vorbească. 


Dekker stătea în fața lui Mouton. 

— Știu că nu tu l-ai împușcat pe Adam Barnard. Am aflat 
despre cei patru bărbaţi care o urmăreau pe fată. 

— Cinci, l-a corectat Mouton, după care și-a dat seama că 
făcuse o greșeală și a părut că vrea să-și muște limba. 

— Cinci, a spus Dekker mulțumit. 

— Vreau să îmi sun avocatul. 

— Mai încolo. Lasă-mă să-ţi povestesc eu ce s-a întâmplat. 
Barnard ţi-a telefonat aseară, la scurt timp după ora nouă. Știai 
că vom obţine lista convorbirilor și de-asta ne-ai oferit singur 
informaţia... 

Mouton a înghiţit în sec, a dat să spună ceva, dar Dekker l-a 
oprit cu un gest. 

— Adam nu te-a sunat ca să îţi spună cât de ridicole erau 
acuzaţiile lui Iván Nell. Era neliniștit. Nell mi-a zis că Adam părea 
tulburat. Nu era în apele lui. Intrase la bănuieli. Știa că cineva 
făcea manevre cu banii. Încă nu știu de ce, dar o să aflu. În orice 
caz, Adam ţi-a spus că vrea să te vadă. Ţi-a cerut să vii la birou, 
împreună cu Wouter? Sau a fost ideea ta - ca să ţii necazurile 
departe de casă? Așa că ai venit aici, îngrijorat probabil la 
culme, pentru că ești vinovat. Cât era ceasul, Willie? Ţi-a spus 
cumva să vă întâlniți la unsprezece, ca să aibă timp să se uite 
prin actele contabile? Știu că a lucrat la computer aseară. Și a 
fost atât de supărat de ceea ce a găsit, încât a uitat să închidă 
laptopul. Azi-dimineaţă l-am găsit în stand-by. Poate că a salvat 
toate datele pe un CD, ca să nu poţi să îl prostești în faţă. V-aţi 
întâlnit aici, sau poate în biroul lui, și el te-a provocat. Ai negat 


VP - 359 


totul, nu-i așa, Willie? Cum mă descurc? Nu contează, lasă-mă 
să continui. V-aţi certat de la unsprezece până la unu și 
jumătate noaptea. Și pe urmă presupun că Barnard ţi-a propus 
să lăsaţi totul pe a doua zi. Era obosit. Și se gândea la soţia lui 
care zăcea beată acasă. lar tu și Steenkamp l-aţi urmărit în 
grădină. Continuând cearta. Aţi intrat înapoi în clădire exact în 
clipa când a apărut fata. Aţi avut noroc cu carul. Fiindcă, dacă 
ați fi rămas afară, aţi fi fost și voi împușcați. Așa, l-au împușcat 
numai pe Adam. Problema numărul unu rezolvată. Și voi doi, 
uitându-vă de la fereastră în jos, la cadavru, v-aţi zis: „Ei, și 
acum ce e de făcut?” Necazul vostru era Iván Nell. Fiindcă, orice 
ați fi făcut, dacă el declara poliției că era ceva putred în 
afacerile voastre, atunci dădeaţi de belele. 

Așa că v-aţi gândit cum să faceţi ca să ne induceţi în eroare, 
să pară că nici n-aţi trecut pe aici. Și să pasaţi vina altcuiva. Și 
pe urmă v-aţi amintit de Josh Geyser și de păcatul suprem comis 
de Melinda. De Alexa și de pistolul pe care Adam îl ţinea încuiat 
în casă. Deșteaptă mișcare, Willie, trebuie să recunosc. L-aţi 
târât pe Barnard până la mașină. Dacă l-aţi transportat în 
mașina ta sau a lui Wouter, atunci acolo au rămas urme de 
sânge, păr, fibre și urme ADN, și le vom găsi. 

Acum, trebuie să mărturisesc că nu înţelegeam care e treaba 
cu pantoful și cu telefonul mobil. Până acum o jumătate de oră, 
când i-am dat de capăt. Pantoful i-a ieșit lui Adam din picior 
atunci când îl căraţi spre mașină. Probabil că l-aţi apucat de 
picioare. lar în momentul când a fost împușcat ţinea telefonul 
mobil în mână. Ai luat telefonul și ţi-ai adus aminte că te sunase. 
Așa că ai șters toate numerele formate. Și ai pus telefonul în 
pantof și pantoful în buzunar sau peste Barnard, e un amănunt 
pe care nu îl vom ști probabil niciodată. Și, când aţi ajuns la 
mașină, ai deschis portbagajul și ai pus pantotul pe plafonul 
mașinii, doar cât să băgaţi cadavrul înăuntru. Pe urmă, din 
cauza grabei, aţi uitat de pantof. Aţi plecat, Wouter în faţă, la 
volanul mașinii lui Adam, și tu după el, în mașina ta. Ceva de 
genul ăsta. Și, când aţi virat la colţul străzii, pantoful a căzut 
fără ca tu să-ţi dai seama. Cum mă descurc, Willie? Îţi spun, mi- 
a dat multă bătaie de cap chestia asta cu pantoful, până când 
m-am dus iar la colțul străzii. Și atunci am avut o străfulgerare. 
De-a dreptul geniali, trebuie să recunosc. 

Mouton s-a mulțumit să se holbeze la el. 


VP - 360 


— Tu și Wouter l-aţi cărat pe Adam sus pe scări și l-aţi așezat 
lângă Alexa. Pe urmă ai scos pistolul din seiful pe care tu însuţi îl 
instalaseși. Presupun că te-ai dus undeva ca să tragi cele trei 
gloanțe, n-aveai cum să faci asta în casă. Chiar dacă ai fi folosit 
o pernă sau altceva pentru a atenua zgomotul, îţi era prea frică 
să nu o trezești pe Alexa, oricât de beată ar fi fost. Așa că ai 
mers undeva cu mașina. Unde, Willie? Pe munte? In orice caz, 
într-un loc absolut nesemnificativ. Pe urmă te-ai întors și ai lăsat 
pistolul lângă Alexa. Ingenios. Dar nu suficient de ingenios. 

— Vreau să-mi sun avocatul. 

— Da, Willie, sună-l. Și spune-i să vină la sediul din Green 
Point. Pentru că avem mandat de arestare pe numele tău și 
mandat de percheziţie a birourilor. Voi aduce experţi să 
cerceteze totul, Willie. Auditori, specialiști în computere și în 
infracţiuni financiare. l-ai furat pe Adam Barnard, pe Iván Nell și 
Dumnezeu știe pe câți alţii, dar îţi garantez eu că o să aflu cum 
ai procedat, și pe urmă tu și Wouter o să înfundați pușcăria, și 
nici măcar nenorocitul ăla de Frankestein al tău, avocatul, n-o să 
vă poată ajuta cu nimic. Sau a fost și el implicat în povestea 
asta? 


Benny Griessel l-a împins pe bărbat prin ușa din faţă a secţiei 
de poliţie din Caledon Square. Barba lui deasă și părul castaniu, 
prematur înspicate cu fire albe, erau tunse cu grijă și 
impecabile. Arăta suplu și în formă în cămașa lui de blugi, 
pantalonii kaki din bumbac și pantofii albaștri cu talpă de 
cauciuc. Numai cătușele de la mâini arătau că dăduse de necaz, 
altfel fața lui era total inexpresivă. Vusi îi aștepta în hol. 

— Fă cunoștință cu domnul Duncan Blake, l-a prezentat 
Griessel extrem de încântat. 

Vusi l-a privit de sus până jos, cântărindu-l parcă din ochi și 
suprapunându-i imaginea peste cele auzite despre el. Pe urmă i 
s-a adresat, îngrijorat, lui Griessel: 

— Benny, va trebui să-l aducem aici pe chestor. 

— De ce? 

— E o treabă foarte serioasă. Și foarte urâtă. Va trebui să 
trimitem o echipă în Camps Bay, la spital. O echipă mare. 

Abia atunci o umbră de teamă s-a așternut pe chipul lui 
Duncan Blake. 


VP - 361 


17:47-18:36 


48. 


Se aflau în biroul șefului de secţie - Griessel, Vusi și John 
Afrika. 

— Vreau să vă spun că sunt mândru de voi, și la fel și 
chestorul provinciei. lar doamna ministru m-a rugat să vă 
transmit felicitările ei, a spus Afrika. 

— Vusi i-a dat de cap, a spus Griessel. 

— Nu, chestore, e meritul lui Benny... Al căpitanului Griessel. 

— SAPS e mândră de voi amândoi. 

— Domnule, treaba e foarte serioasă, a spus Vusi. 

— Cât de serioasă? 

— Introduceau ilegal oameni în ţară, câte opt odată, prin 
Zimbabwe. Din Somalia, Sudan, Zimbabwe... 

— Din zonele cu probleme. 

— Exact. Oameni care nu au nimic sau care au pierdut totul și 
vor să o ia de la capăt, care sunt dispuși să facă orice... 

— Cred că le-au cerut o grămadă de bani ca să-i aducă aici, la 
borcanul cu miere. 

— Nu, chestore, nu foarte mulţi. 

— Cum așa? 

— La început, am fost convins că era vorba despre imigranţi 
ilegali. Însă Barry Smith, unul dintre ghizi, mi-a povestit despre 
spital și toate celelalte... 

— Ce spital? a întrebat John Afrika. 

— Poate ar fi mai bine s-o luăm cu începutul. Benny l-a 
interogat pe Blake. 

Griessel a încuviințat din cap, s-a scărpinat după ureche și și- 
a răsfoit carnetul până a dat de pagina pe care o căuta. 

— Duncan Blake, chestore. Născut în Zimbabwe, în vârstă de 
cincizeci și cinci de ani. Văduv, soţia i-a murit de cancer în 2001. 
În anii '70 a făcut parte din Forţele Aeriene Speciale din 
Rhodesia. Timp de treizeci de ani, s-a ocupat de ferma familiei, 
în Hurungwe, provincia Mashonaland West. Sora lui, Mary-Anne 


VP - 362 


Blake, a fost chirurg la spitalul din Harare. În mai 2000, liderul 
Mișcării Veteranilor, Chenjerai „Hitler” Hunzvi*?, i-a ocupat 
ferma. Se pare că administratorul fermei lui Blake, Justice 
Chitsinga, a încercat să se opună și a fost împușcat mortal. Timp 
de doi ani, Blake a încercat să își recapete posesiunile umblând 
prin tribunale, însă în 2002 a renunțat și s-a mutat, împreună cu 
sora lui, în Cape Town. L-a adus cu el și pe fiul lui Chitsinga, 
Steven. A înființat African Overland Adventures. Majoritatea 
angajaților sunt tineri și tinere din Zimbabwe, copiii unor 
fermieri deposedaţi de pământuri sau foști angajaţi ai acestora. 
De Klerk, Steven Chitsinga, Eben Etlinger, Barry Smith... 

— Dar polițistul metropolitan pe care l-ai omorât? Oerson? a 
întrebat chestorul. 

— Asta e o altă poveste, domnule, a zis Vusi. Smith mi-a spus 
că Oerson lucra la poliţia rutieră. Acum doi ani se afla la cântarul 
de pe N7, în dreptul localităţii Vissershoek, și a tras pe margine 
unul dintre autocarele de la African Overland Adventures. Era 
supra-încărcat. Pe urmă a început să facă tot felul de aluzii, cum 
că trebuiau să plătească o amendă, și de Klerk a fost imediat de 
acord să-i dea niște bani pe sub mână. Oerson a luat banii și i-a 
lăsat să plece. Dar s-a întrebat de ce fuseseră atât de grăbiţi să 
îi accepte cererea și să plătească o groază de bani ca să se care 
de acolo cât mai repede. S-a gândit mult. Autocarul venea 
dinspre nord și străbătuse Africa, iar el era sigur că tipii făceau 
contrabandă. Peste o lună, i-a pândit din nou în același loc. Și i-a 
oprit. Le-a spus că voia să arunce un ochi în autocar și-n 
remorcă. De Klerk i-a spus că nu era nevoie, câţi bani voia? 
Oerson a răspuns că voia să se uite, căci bănuia că aveau ceva 
de ascuns. De Klerk a crescut oferta, dar Oerson a insistat. De 
Klerk a refuzat, și Oerson i-a spus: „Atunci vreau și eu să mă 
bag în afacere, pentru că-mi miroase a mulţi bani”. Așa că de 
Klerk l-a sunat pe Blake. Și Oerson a fost trecut pe statul de 
plată. Dar cu o condiţie. Să se transfere la poliţia metropolitană, 


82 Om politic din Zimbabwe (1949-2001). A pretins că a participat, sub pseudonimul 
„Hitler”, la lupta de eliberare a populaţiei de culoare din Rhodesia de sub dominaţia 
minorităţii albe, încă de la vârsta de șaisprezece ani, și că a fost lider al unor 
organizaţii politice și paramilitare de eliberare, afirmaţii dezminţite de liderii 
respectabili ai acestor organizaţii. In 1997 a fost ales președintele Asociaţiei 
Veteranilor Războiului pentru Eliberare, și în această calitate a reușit, prin 
demonstraţii și acțiuni de intimidare, să obţină crearea unui uriaș fond guvernamental 
de despăgubiri și pensii pentru veterani, considerat ulterior unul dintre factorii majori 
în declanșarea crizei economice din ţară (n.tr.). 


VP - 363 


fiindcă aveau nevoie de încă un om care să stea cu ochii pe 
somalezii și zimbabwenii care donaseră deja organe și se 
stabiliseră în oraș... 

— Donaseră organe? 

— Ajung și acolo. Mulţi dintre cei care donaseră organe și-au 
deschis tarabe în oraș cu banii primiţi. Câţiva au ameninţat că 
vor ciripi dacă nu li se dădeau mai mulţi bani. Sarcina lui Oerson 
era de ai reduce la tăcere. 

— Pentru totdeauna? 

— Uneori, domnule. Niciodată cu mâna lui, pentru asta avea 
la dispoziţie alți oameni. Tot de la poliția metropolitană... 

— lisuse, a spus John Afrika încrucișându-și braţele. Apoi s-a 
uitat la Vusi: Și faza cu organele? 

— Blake a fondat African Overland Adventures și în 2003 a 
cumpărat, împreună cu sora lui, vechiul Atlantic Hotel din 
Camps Bay. L-au renovat și au deschis un spital privat. Sora lui 
este „directorul” spitalului... 

— Un spital? 

Lui Vusi i-a venit o idee. 

— Numai puţin, a spus, apoi a tras tastatura și mouse-ul spre 
el. A răsucit monitorul ca să vadă mai bine, a dat un clic pentru 
a accesa motorul de căutare și-a tastat adresa. 

Cuvintele Google South Africa au apărut pe ecran. 

Vusi a tastat „AtlantiCare”, și motorul a început căutarea. A 
afișat o listă lungă. Detectivul a ales primul link. Site-ul s-a 
încărcat încet. Pe monitor s-a ivit imaginea unei clădiri albe, pe 
pantele muntelui Twelve Apostles, iar sus un - banner pe care 
scria „ATLANTICARE: Exclusive International Medical Centre”. O 
altă poză: spitalul văzut din spate, cu Oceanul Atlantic 
întinzându-se la orizont. 

— Acesta e spitalul, chestore. 

John Afrika a scos un fluierat. 

— Da, e o afacere serioasă. 

— Steven Chitsinga mi-a spus că Blake fusese un fermier 
bogat. Deţinea sau arenda multe ferme, avea vite, cultiva 
porumb și tutun. Mulţi bani la mijloc, multe investiţii... Oricum, 
domnule, a spus Vusi accesând linkul „Transplanturi”, ideea 
este că se fac transplanturi de organe. Pe site a apărut o altă 
pagină, cu aceeași clădire albă în bannerul din partea de sus a 
paginii. Și, sub el, titlul „Transplanturi la preţuri accesibile”. Vusi 


VP - 364 


a citit cu voce tare: „În Statele Unite ale Americii, costul mediu 
al unui transplant de inimă este de trei sute de mii de dolari. 
Pentru un transplant de plămân veţi scoate din buzunar două 
sute șaptezeci și cinci de mii de dolari, iar pentru un intestin - 
aproape o jumătate de milion. Imposibil pentru cineva fără 
asigurare de sănătate. Însă, chiar dacă asigurarea acoperă 
cheltuielile, nu aveţi garanţia că veţi primi organul donat la 
timp. De exemplu, lista de așteptare pentru un transplant de 
rinichi în SUA cuprinde peste cincizeci și cinci de mii de 
oameni...” 

— Să nu-mi spui că... 

— Ba da, a răspuns Vusi continuând să citească pe site: „Cu 
cele mai moderne dotări medicale, inclusiv îngrijire 
postoperatorie dedicată și specializată, și într-un peisaj splendid, 
beneficiind de o echipă de chirurgi de renume mondial și de o 
rețea internațională de donatori, vă puteţi împlini visul de a 
avea un transplant în trei săptămâni de la internare și la un cost 
extrem de mic”. 

— De asta introduc imigranţi ilegali în ţară, a spus Griessel. 

— Pentru organe, a completat Vusi. 

— Bliksem, a înjurat chestorul. Să trimitem imediat o echipă la 
spital ca să obţină dovezi. 

— Mat Joubert se află deja acolo, împreună cu o echipă 
numeroasă. 

— Deci aduc oameni în ţară și pe urmă îi ucid? 

— Nu totdeauna, domnule, a răspuns Vusi. Din câte se pare, 
acesta era preţul pe care trebuiau să-l plătească pentru a avea 
o viață mai bună în Africa de Sud. Să doneze un rinichi, un 
plămân sau o parte din ficat. Sau din ochi, din cornee, și din 
măduva spinării. Încă încerc să mă lămuresc. Din câte am aflat, 
se pot dona multe organe sau părți de organe fără consecinţe 
grave asupra sănătăţii. 

— Dar cum rămâne cu donarea de inimi? 

— Va trebui să verificăm, comisare, fiindcă, într-adevăr, pe 
pagina lor este menţionat și transplantul de inimă. Individul pe 
care Rachel Anderson l-a văzut, cel ucis de Klerk și de Chitsinga 
la Kariba, avea SIDA. Smith mi-a povestit că purtau permanent 
la ei kituri de analize - înainte de a urca o persoană în remorcă, 
îi luau sânge și îi făceau analize. Așa și-au dat seama că omul 
avea SIDA. Și nu și-au permis să îl lase să plece, de teamă să nu 


VP - 365 


ciripească. 

— Ce fel de oameni sunt ăștia? a izbucnit John Afrika. 

— Asta l-am întrebat și eu pe Duncan Blake, a răspuns 
Griessel. Și el mi-a zis că Africa i-a luat tot ce avea, i-a furat 
visurile, i-a sfâșiat inima. Și atunci, de ce să nu facă și el același 
lucru? 

Telefonul lui Griessel a început să sune. S-a uitat pe ecran, s-a 
ridicat și a ieșit din încăpere ca să răspundă. 

Chestorul s-a aplecat în față pentru a se uita mai bine la 
pagina web a spitalului și a oftat adânc, ascultându-l pe Griessel 
cum scotea sunete de neîncredere. 

Benny Griessel a revenit în încăpere. 

— Era Mat Joubert. Chestore, treaba se împute. 

— De ce? a întrebat John Afrika îngrijorat. 

— În dosarele spitalului figurează și numele unui ministru. 

— Din actualul guvern? 

— Da, chestore. Un transplant de ficat. 

— Ag nee, liewe fok! a exclamat John Afrika. 


Fransman Dekker auzise că specialistul în computere de la 
SAPS, metis și el, era un adevărat geniu. Se așteptase la cineva 
gen Bill Gates. Dar bărbatul cu care avea acum de-a face era un 
tip sfrijit cu o figură de școlar, doi dinţi din faţă lipsă, o tunsoare 
afro cu creastă înaltă, fără pic de simţ al umorului și extrem de 
peltic. 

— Floale la uleche, i-a spus geniul lui Dekker în biroul 
contabilului Wouter Steenkamp. 

— Scuză-mă, ce ai zis, frate? a întrebat Dekker, pentru că nu 
înțelesese nimic. 

— Am zis că-i floale la uleche. 

— A, floare la ureche. 

— Esact. 

— De ce, frate? 

— O ilusie. Un PDF palolat nu foloseste la nimic. 

— Un PDF palolat? 

— Nu, pa/olat. 

— Parolat? 

— Esact. Oamenii cled că, dacă ai palolă la PDF, ești plotejat, 
da' nu-i asa. 


53 în afrikaans, în original, aproximativ „O, nu, dar-ar dracii!” (n.tr.). 
VP - 366 


— Deci cum au procedat? 

— Acest ou, a spus, arătând cu degetul spre computerul lui 
Steenkamp... Plimea plin mail documentele PDF palolate cu 
vânsălile fiecălui cântăles, de la distlibuitol. Se pale că tleaba lui 
ela să tlimită PDF-ul la cântăles atunci când se făcea tlansfelul 
banilol. 

— Da, aşa e. 

— Cântălesul clede că, dacă numai el ale palola, atunci filma 
de înlegistlăli nu poate modifica siflele. Clede că ăia sunt tosi 
banii. 

— Fiindcă documentul îi parvine de la distii... de la 
distribuitor, nu-i așa? 

— Da, distlibuitolul a intlodus palola, da' el tlimite e-mailul la 
acest ou. Și el îl tlimite după aia la cântăles. 

— OK. Am înţeles. 

— Da' uite... Specialistul a deschis un program. Uite se soft 
ale Advanthed PDF Pathwold Lecovely, Enteplithe Edition, 
fablicat de Elcomthoft*?. Îl posi cumpăla de pe site-ul lol, costă 
pusin sub o mie de ransi, da' după aia posi să fasi se vlei cu 
documentul PDF, chial dacă ale o încliptale de patluzesi de bisi 
de la Thundel Tableth*. Și atunsi e floale la uleche, și palola nu 
foloseste la nimic. 

— Deci Steenkamp putea obţine parola cântărețului și putea 
modifica fără probleme cifrele de vânzări? 

— Esact. Copia tabelele PDF în Miclothoft Exthells, făsea 
modificălile în tabel și pe ulmă făsea un alt document PDF, 
fiindcă au Adobe Aclobat Plofethional, velsiunea Thee Eth Four”, 
e ultimul stligăt, și pe ulmă punea la loc aceeași palolă. Și 
cântălesul clede că e PDF-ul oliginal, nu stie că a fost păcălit. 

— Și cu cât au modificat cifrele de vânzări? 

— Se pale că valiasă de la cântăles la cântăles, de la zese 
până la patlusesi la sută, în funcsie de cât de mult se vinde. La 
cântălesii mari ca Iván Nell au modificat cu patlusesi la sută. 

— Dar-ar dracii! 

— Da, asa siseam si io. 


84 Advanced PDF Password Recovery, Enterprise Edition, fabricat de Elcomsoft (n.tr.). 
55 Thunder Tables (n.tr.). 

86 Microsoft Excel (n.tr.). 

87 Adobe Acrobat Professional versiunea CS4 (n.tr.). 


VP - 367 


18:37-19:51 


49. 


Era 18:37. Trecuseră fix treisprezece ore de când fusese trezit 
din somn. Benny Griessel i-a spus lui John Afrika: 

— Până la șapte trebuie să ajung în Canal Walk, îmi permiteti, 
vă rog, să mă retrag? 

Chestorul s-a ridicat și și-a pus o mână pe umărul lui Griessel. 

— Căpitane, nu vreau să-ți spun decât un singur lucru. Dacă 
merita cineva să fie promovat, tu ești acela. Nu m-am îndoit 
nicio clipă că vei rezolva cazul. Nicio clipă. 

— Mulţumesc, comisare. 

— Vusi o să termine ce mai e de făcut. Tu du-te și vezi-ţi de 
treburile tale, ne auzim mâine-dimineaţă. 

— Mersi, Benny, a spus Vusi, așezat la masa unde dosarul 
începea să se îngroașe. 

— Cu plăcere, Vusi. 

A ieșit în grabă. Nu mai avea timp să meargă acasă ca să își 
schimbe cămașa, dar îi putea povesti Annei cum se alesese cu 
gaura. Apoi și-a amintit că îi rămăsese dator cu un telefon. Fritz 
îl sunase să să-l anunţe că voia să renunţe la școală pentru că 
formaţia lui, Wet & Orde (scris cu „&” nu cu „și”), obținuse un 
angajament baban, „cântăm în deschidere la spectacolele din 
turneul lui Gian Groen și Zinkplaat, e vorba să ne plătească 
douăzeci și cinci de mii pe lună, adică peste șase mii de 
persoană”. Și Griessel răspunsese: „Te sun eu înapoi, acum am 
multe pe cap”. 

A urcat în mașină, a scos din torpedou casca hands-free și a 
pornit pe Buitengracht spre șoseaua N1. 

— Bună, tată. 

— Cum merge treaba, Fritz? 

— Grozav, tată. 

— Șase mii de ranzi pentru fiecare membru al formaţiei? 

— Da, tată. Nu e grozav? Și ne plătesc și mâncarea, cazarea, 
toate celelalte. 


VP - 368 


— Fantastic, a spus Griessel. 

— Da, știu. Un muzician profesionist n-are de ce să-și termine 
liceul, la ce i-ar folosi? Adică, de ce să-mi bat eu capul să învăţ 
despre viaţa sexuală a melcilor? Dar, tată, tu și mama trebuie să 
vă daţi acordul în scris, pentru că nu împlinesc optsprezece ani 
decât în decembrie. 

— Bine, adu-mi hârtia să o semnez, Fritz. 

— Pe bune, tată? 

— Sigur. N-ai nevoie de mai mult de șase mii de ranzi pe lună. 
Să vedem: apartamentul te-ar costa în jur de două mii pe lună... 

— Nu, tată, stai un pic, n-am de gând să plec de acasă, așa 
că... 

— Dar îi vei plăti mamei partea ta de chirie, nu-i așa? Plus 
cheltuielile pentru spălarea rufelor, curăţenie, mâncare? 

— Crezi că ar trebui? 

— Nu știu, Fritz. Tu ce crezi că ar trebui să faci? 

— Sigur, tată, cred că ar fi OK. 

— Și o să ai nevoie de mașină. Să zicem că o iei în rate, cu 
vreo două mii pe lună, plus asigurarea, combustibilul, 
cheltuielile de reparaţii și de service, asta înseamnă trei mii, trei 
mii cinci sute... 

— Nu, tată, Rohan și-a luat un Ford Bantam cu treizeci și două 
de mii de ranzi. Nu e nevoie, pentru început, de cine știe ce 
mașină de fiţe. 

— Și de unde a avut banii? 

— De la tatăl lui. 

— Și tu de unde o să iei treizeci și două de mii de ranzi? 

— Eu... păi... 

— Să zicem că plătești o rată de două mii pe lună pentru 
mașină; asta înseamnă că într-un an și jumătate, adică în 
șaisprezece luni, vei avea propriul Bantam. Dar, cu toate 
cheltuielile pentru întreţinere despre care ţi-am pomenit, ajungi 
la circa patru mii de ranzi pe lună. Și asta fără să pui la 
socoteală hainele pe care trebuie să ţi le cumperi, factura de la 
telefonul mobil, corzile pentru chitară, lamele de ras, 
aftershave-ul, deodorantul și fără să ieși cu vreo puicuţă în 
oraș... 

— Acum nu li se mai zice „puicuțe”, tată, a spus Fritz. Dar din 
tonul lui se vedea că pricepuse, iar entuziasmul începea să îi 
scadă. 


VP - 369 


— Cum li se spune acum? 

— Fete, tată. 

— Și după turneu, Fritz, de unde o să ai șase mii de ranzi pe 
lună? 

— Ei, o să apară ceva. 

— Dar dacă nu apare? 

— De ce trebuie să fii atât de negativist, tată? Nu vrei să fiu 
fericit? 

— Cum să fii fericit dacă nu ai un venit sigur? 

— O să facem un CD. Cu banii câștigați în turneu o să facem 
un CD, și pe urmă... 

— Dacă vă băgaţi toţi banii din turneu în CD, atunci cu ce o să 
mai trăieşti? 

Tăcere. 

— Nu mă lași niciodată să fac ce vreau. Puștii nu mai au voie 
nici să viseze. 

— Vreau să ai parte de tot ce e mai bun, fiule. Tocmai de-aia 
îți pun toate aceste întrebări. 

Nicio reacţie. 

— Nu vrei să te mai gândești puţin, Fritz? 

— De ce trebuie să aflu despre viaţa sexuală a melcilor, tată? 

— Asta e cu totul altceva. Dar o să te mai gândești? 

— Mda, bine. 

Un răspuns ezitant. 

— OK, mai vorbim. 

— Pa, tată. 

Griessel a zâmbit în sinea lui, în timp ce mergea pe N1. Fiul 
lui. La fel cum fusese și el. 

Și pe urmă s-a gândit la ce îl aștepta. Întâlnirea cu Anna. 
Zâmbetul i-a pierit de pe buze, înlocuit de o senzaţie de 
neliniște. 


Anna stătea așezată la o masă de pe terasă și se uita la mare. 
„E un semn bun”, și-a spus el. A rămas o clipă în pragul 
restaurantului Primi și s-a uitat la ea. Anna lui. Patruzeci și doi 
de ani, dar încă arăta bine. În ultimele câteva luni, părea să fi 
scăpat de povara alcoolismului soțului și să-și fi recăpătat aerul 
tineresc. Bluza albă, blugii, puloverașul aruncat neglijent pe 
umeri... 

Apoi l-a zărit. Benny i-a urmărit cu atenţie expresia feţei în 


VP - 370 


timp ce se apropia. Îi zâmbea, dar nu din tot sufletul. 

— Bună, Anna. 

— Bună, Benny. 

El a sărutat-o pe obraz. Ea nu și-a ferit capul. Alt semn bun. 

Și-a tras un scaun lângă masă. 

— Scuză-mă că arăt în halul ăsta, dar a fost o zi nebună. 

Ochii ei s-au oprit asupra găurii din buzunarul de la piept. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost împușcat. 

S-a așezat pe scaun. 

— Dumnezeule, Benny! 

Alt semn bun. 

— Am avut un noroc chior. Cu numai o oră înainte, am băgat 
un Leatherman în buzunar, știi, un briceag. 

— Ai fi putut să mori. 

Griessel a ridicat din umeri. 

— Dacă ţi-a sunat ceasul, n-ai ce face. 

Ea și-a trecut privirea încet peste chipul lui. Benny visa la 
momentul când ea avea să întindă mâna și să-i netezească 
părul ciufulit, așa cum o făcea pe vremuri, și să-i spună: 

— Benny, tufa asta. 

A văzut-o mișcându-și mâna. Apoi retrăgând-o. 

— Benny... a dat ea să spună. 

— N-am pus niciun strop de băutură în gură. De aproape șase 
luni. 

— Știu. Și sunt foarte mândră de tine. 

Semn bun. l-a zâmbit, așteptând să continue. 

Ea a luato gură mare de aer. 

— Benny... nu există decât un mod de a-ţi spune asta. Am pe 
altcineva, Benny... 


50. 


Așezat în mașina sa, Fransman Dekker și-a scos din buzunar 
lista cu numele și numerele de telefon. Prima pe listă era 
Natasha Abader. 

„Ce femeie care se uită la tine nu s-ar gândi imediat la sex?” 

Era momentul să afle dacă vorbise pe bune sau nu. 


VP - 371 


A salvat numărul. 

„E un drog al sufletului. Bănuiesc că înăuntrul lor este un gol, 
o gaură pe care nu reușesc niciodată să o umple, poate la un 
moment dat e ceva mai bine, apoi răul revine. Cred că motivul e 
faptul că ei înșiși se dispreţuiesc”. 

Vorbele pe care le rostise în faţa Alexei Barnard. 

Dar el avea o soţie. O femeie bună, frumoasă, sexy și 
deșteaptă. Crystal. Care îl aștepta acasă. 

S-a uitat la micul buton verde al telefonului. 

S-a gândit la picioarele Natashei Abader. La fundul ei. La sâni. 
Mici și obraznici, știa cum arătau, și-i putea imagina cu ușurință, 
mai ales sfârcurile. l-ar încăpea probabil în pumn. Și totuși, 
femeia asta era o belea. 

Ceva se rupsese în el. Avea o durere foarte veche, care nu îl 
părăsea niciodată cu totul, și, de fiecare dată când revenea, era 
tot mai rău, iar remediile nu ajutau cu nimic. 

Mai devreme sau mai târziu, trebuia să pună capăt acestei 
absurdităţi. Pentru numele lui Dumnezeu, își iubea soţia, nu își 
putea imagina viaţa fără Crystal, ea era totul pentru el. Dacă 
afla... 

Dar cum ar fi putut să afle? 

Febra creștea în el. A apăsat pe butonul telefonului. 

— Bună, Natasha. 


— Sunt Vusi Ndabeni. Detectivul. Ne-am cunoscut azi- 
dimineaţă, la cazul acela cu fata ucisă în curtea bisericii. 

— A, bună, a răspuns Tiffany October, medicul legist. 

Părea obosită. 

— Cred că ai avut o zi plină. 

— Toate sunt așa. 

— Mă întrebam dacă... a început Vusi simţindu-și inima 
bubuind în piept. Mă întrebam dacă nu ti-ar plăcea să... 

Tăcerea de la celălalt capăt al firului era asurzitoare. 

— Dacă ţi-ar plăcea să ieşim să luăm masa împreună. Sau 
poate să bem ceva... 

— Acum? 

— Nu neapărat, adică, poate altă dată dacă acum ești 
ocupată... 

— Nu, a spus femeia și toate speranțele lui Vusi s-au năruit. 
Nu altă dată, acum. Te rog. O bere. O sticlă de Windhock Light și 


VP - 372 


un platou de s/ap chipst8 ar fi grozave. După o zi ca asta... 


Conducea pe NI, plănuind în gând ce avea de făcut. Se va 
opri la bancomatul ABSA de pe Long Street, lângă birourile 
Fiscului. Ultimii bani i-i dăduse lui Mat Joubert, pentru burgerii 
pe care îi cumpărase de la Steers. Și pe urmă va merge la 
magazinul de băuturi de pe Buitengracht, era deschis până la 
opt. Va cumpăra o sticlă de Jack Daniel's și o cola de doi litri. Și 
o să se îmbete criță. 

„Am pe altcineva, Benny...” 

Atunci el întrebase: 

— Cine e? 

Și ea răspunsese: 

— Nu contează. Benny, îmi pare atât de rău. N-am plănuit 
asta. Pur și simplu, s-a întâmplat. 

Pe dracu'! Lucrurile nu se întâmplă așa, pur și simplu. Trebuie 
să vrei să se întâmple. Mai întâi îi cere să renunţe la băutură 
timp de șase luni, și pe urmă se apucă să-și caute alt bărbat. O 
să-l facă praf pe nenorocit. O să afle el cine e, o s-o urmărească 
pe Anna și o să-l împuște pe individ între ochi. Probabil că era 
unul dintre avocaţii aceia tineri de la biroul unde lucra ea. Unul 
care nu era în stare să-și caute o femeie în altă parte. Se dăduse 
mare cu BMW-ul lui ultimul răcnet și cu costumele alea fițoase în 
fața unei soţii de poliţist. Da, o să-l omoare pe nenorocit. Și pe 
urmă o să vadă el ce va mai fi. 

In acel moment, el se ridicase. 

— Benny, îmi pare atât de rău. N-am plănuit asta. Pur și 
simplu, s-a întâmplat. 

Se așezase la loc și se holbase la ea fără să zică nimic, 
așteptând-o să spună că nu se petrecuse nimic, că totul nu 
fusese decât o glumă. Refuzând să accepte realitatea. Mersese 
acolo ca să o audă spunând că totul era în regulă, că se putea 
întoarce acasă, fiindcă se lăsase de băut. Insă ea tăcea, cu 
lacrimi în ochi, își plângea singură de milă. Mii de gânduri se 
învolburaseră în capul lui. În ziua aceea scăpase cu viaţă ca prin 
urechile acului. Timp de o sută cincizeci și șase de zile se 
luptase cu dorința de a bea, îi plătise Annei cheltuielile de 


5 Modul uzual de preparare a cartofilor prăjiţi în Africa de Sud - moi și uleioși, 
înmuiaţi în oţet și serviţi în general la pachet, într-un ambalaj de hârtie groasă de 
împachetat. De la termenul afrikaans s/ap - „moale” (n.tr.). 


VP - 373 


întreținere a casei, avusese grijă de familie; făcuse totul ca la 
carte. Nu, n-avea cum să-i facă una ca asta, nu avea dreptul să 
o facă, lisuse, dar apoi ochii ei înlăcrimaţi îi întâlniseră pe ai lui 
și îl priviseră cu o hotărâre năucitoare, și atunci întreaga povară 
a implicaţiilor deciziei ei se năruise peste el ca o casă prost 
construită, zdrobindu-l. Se ridicase și plecase. 

— Benny! strigase Anna după el. 

Benny se ducea acum să se îmbete, asta ar fi trebuit să-i 
răspundă, însă, în loc de asta, continuase să meargă spre ieșirea 
restaurantului aceluia nenorocit și să se îndrepte spre mașină, 
cu cămașa găurită și cu părul ciufulit, fără să vadă nimic, 
simțind doar ceva, o furie; jucase totul pe o singură carte, totul 
pe o nenorocită de carte. 


A retras cinci sute de ranzi de la bancomat și s-a uitat să vadă 
câţi bani îi mai rămăseseră până la sfârșitul lunii. Și-a amintit de 
Duncan Blake, care îl întrebase în camera de interogatoriu: 

— Cât ai vrea ca să ștergi toată povestea asta cu buretele? 

— Nu sunt de vânzare. 

— Suntem în Africa. Aici orice și oricine e de vânzare. 

— Nu eu. 

— Cinci milioane. 

— De ce nu zece? 

— Se poate aranja. 

După care nemernicul izbucnise în râs. Ar fi trebuit să ia banii. 
Cu zece milioane, ar putea cumpăra o tonă de băutură, un BMW, 
niște costume elegante, ar putea plăti o sută cincizeci de ranzi 
pentru o tunsoare modernă și ar putea cumpăra toate celelalte 
lucruri care o determinaseră pe Anna să-l părăsească pentru 
căcăciosul ăla mic. 

Avea să-și cumpere de băut. 

Telefonul mobil a sunat. S-a întors la mașină. A răspuns fără 
să se uite pe ecran ca să vadă cine îl căuta. 

— Griessel, a spus răstit, pe un ton posomorât. 

— Căpitane, aici e Bill Anderson... Puteţi vorbi? 

Primul său gând a fost că Rachel fusese din nou răpită. 

— Da, a răspuns. 

— Căpitane, nu știu cum să fac chestia asta. Cum poţi 
mulțumi unui om care ţi-a salvat fiica? Cum poţi mulţumi unui 
om care și-a riscat viaţa pentru a salva o fată necunoscută, fiica 


VP - 374 


unui om pe care nici măcar nu l-a întâlnit vreodată? N-am fost 
niciodată pus într-o asemenea situație. Eu și soția mea vrem să 
vă mulţumim. Vă rămânem datori și știm că nu ne vom putea 
revanșa niciodată. Avionul nostru pleacă peste două ore spre 
Africa de Sud. Și, când ajungem acolo, vreau să vă rog să ne 
acordaţi onoarea de a lua cina cu noi. Ca un mic gest de 
recunoștință și de apreciere. Dar pe moment nu vreau decât să 
vă mulțumesc. 

— Aăă... eu doar mi-am făcut datoria. 

Nu știa ce altceva putea spune. Fusese luat prin surprindere, 
iar capul îi vuia de atâtea gânduri. 

— Nu, domnule, ceea ce ati făcut depășește cu mult o sarcină 
de serviciu. Vă mulţumim din inimă. Eu, soţia mea Jess și 
Rachel. Vă dorim tot binele din lume, dumitale și familiei. Fie ca 
toate visurile să vi se împlinească. 


A rămas așezat în mașină, în faţa bancomatului. S-a gândit la 
vorbele lui Bill Anderson. „Fie ca toate visurile să vi se 
împlinească”. Singurul lui vis fusese ca Anna să îl primească 
înapoi. Și se dusese naibii. 

Îi rămăsese doar visul de a se îmbăta criţă. 

A pornit motorul. 

S-a gândit la ceea ce îi spusese fiul său, la visul lui Fritz. Wet 
& Orde. 

Și la Carla, care plecase la Londra ca să strângă bani, să se 
întoarcă, să-și cumpere o mașină și să meargă la facultate. La 
amândoi copiii lui, care nu își doreau un tată alcoolic. 

A oprit motorul. 

S-a gândit la Bella și la visul ei de a-și deschide propria 
afacere. La Alexa Barnard, care îi povestise că în tinerețe își 
dorise cu ardoare să ajungă o mare cântăreaţă. La Duncan 
Blake. „Africa mi-a luat tot ce aveam, mi-a furat visurile...” 

Și la Bill Anderson. „Fie ca toate visurile să vi se împlinească”. 

A deschis torpedoul, a luat o ţigară din pachet și a aprins-o. 
Cufundat în gânduri. Versurile melodiei lui Lize Beekman i-au 
trecut prin minte. „As jy vir liefde omdraai.” „Dacă te uiţi în jur 
în căutarea iubirii”. 

A rămas mult timp acolo, în timp ce universul gonea pe lângă 
el pe Long Street. Apoi a pornit motorul și a întors mașina. 


VP - 375 


Benny Griessel a făcut praf cei cinci sute de ranzi pe flori. 
Primul buchet l-a lăsat la salonul lui Mbali Kaleni, unde nu i se 
permisese să intre. Împreună cu o carte de vizită pe care a scris: 
„Eşti o femeie curajoasă și un detectiv bun”. 

Pe urmă s-a dus în camera în care era internată Rachel 
Anderson și a așezat buchetul pe pat, lângă ea. 

— Sunt frumoase, a spus ea. 

— Ca tine. 

— Și cu ăsta ce e? a întrebat ea arătând spre celălalt buchet 
din braţele lui. 

— Mită. 

— Da? 

— Da. Vezi tu, am și eu un vis. Să-mi fac o formaţie. Și pentru 
asta am nevoie de o cântăreaţă. lar întâmplarea face că o 
asemenea persoană, o cântăreaţă minunată, se află acum chiar 
aici, în spital. 

— Super, a spus Rachel, și Griessel s-a întrebat dacă nu i-ar 
putea face cunoștință cu Fritz. 


51. 


De la: Benny Griessel 

[mailto: bennygriessel2 Omweb.co.za] 
Trimis la data: 16 ianuarie 2009 22:01 
Către: carla805Qhotmail.com 
Subiect: astăzi 


Dragă Carla, 

Scuze că nu ti-am mai scris de ceva vreme. Am avut 
probleme cu laptopul și cu conexiunea la internet Mi-a 
dat multă bătaie de cap, dar până la urmă am 
rezolvat-o. 

Am avut o zi lungă şi foarte grea. M-am gândit mult 
la tine. iți simt lipsa. Dar am cunoscut o cântăreață 
celebră și am fost avansat. De astăzi, tatăl tău este 
căpitan. 


VP - 376 


TDI I“Dpr ZI (Dr 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 377