GM Ford — Noapte fara nume

lol Vho A CANI / 


ATAA A DTEC C Fi T AOA TT IR AT 
INUVUJAILI IL ILARA LNUVLIVII 


G.M. FORD 


NOAPTE FĂRĂ NUME 


Original: Nameless Night (2008) 


Traducere din limba engleză de: 
DORU MARCULESCU 


e 
© 
e “ i ` 


virtual-project.eu 


SS 


2009 


VP - 


1. 


Nimeni n-o zărea venind, cu toate că, din motive 
necunoscute, evenimente neaşteptate favorizau mai 
întotdeauna apariţia unei fiinţe bine intenţionate care jura că își 
amintește de o nesigură geană oblică de lumină strecurându-se 
prin copaci în dimineața respectivă, sau de cine știe ce 
temătoare mireasmă fecundă plutind pe aripile unei adieri 
matinale de vânt. Dar nu și în ziua aceea. 

Nu... 16 octombrie nu era decât o altă dimineaţă înnorată de 
toamnă, un vestitor al unui lucru cu nimic mai neobișnuit ca 
iarna, o blândă aducere aminte asigurată de către natură pe 
parcursul zilelor rămase până la reîntoarcerea ploilor 
neînduplecate care aveau să scalde cu asiduitate strada Arbor, 
făcând uitate toate celelalte anotimpuri. 

Da... era vorba despre aceeași stradă Arbor care aspirase la 
grandoare cândva demult, atunci când, cu un secol în urmă, 
negustori și industriași putred de bogaţi își înălțaseră frumoase 
conace în stil georgian pe latura dinspre nord a dealului, unul 
mai impunător decât altul, pe măsură ce nou-imbogăţiţii se 
străduiau din răsputeri să se eclipseze reciproc, în prea bine 
cunoscuta manieră a celor care s-au ridicat prin propriile lor 
forțe. 

O sută de ani mai târziu, reședința dobândită odinioară de 
familia Jensen datorită averii strânse prin intermediul comerţului 
cu pește congelat devenise Casa Armoniei, un sanatoriu 
rezidenţial pe termen lung, pentru adulţii cu dizabilități fizice și 
întârzieri în dezvoltare. În pofida obiecţiilor înverșunate ale 
Comitetului Cetăţenilor de pe strada Arbor, întrunit în mare 
grabă, autorităţile statale tot cumpăraseră dărăpănatul conac 
căzut în paragină, defrișaseră tufărișurile, renovaseră interiorul, 
instalaseră și un lift, construiseră o mulţime de rampe și de 
balustrade aflate peste tot la vedere, apoi vopsiseră locul în 
întregime într-o nuanţă de verde stins și sumbru. 

„Culoarea asta-i la fel de verde ca și aceea a rahatului de 
maimuţă”, obișnuia să zică Shirley cu o plăcere nedisimulată. 


VP-3 


Shirley spunea o mulţime de lucruri, cele mai multe dintre 
acestea fiind nostime în cel mai înalt grad. Insă, din păcate, 
nimeni în afară de Paul nu putea înțelege vorbirea ei îngrozitor 
de alterată, și fiindcă pe Paul nu-l auzise nimeni vreodată 
rostind nici măcar o singură silabă, asta însemna că 
meșteșugitele vorbe de spirit ale lui Shirley aveau să rămână 
probabil accesibile doar unui cerc închis complet. Faptul că Paul 
era într-un fel sau altul capabil să deslușească înțelesurile unor 
cuvinte de-ale ei, în condiţiile în care ceilalți nu puteau face 
asta, și se amuza pe seama glumelor ei, îndeplinindu-i ordinele, 
fusese considerat de multă vreme drept un lucru ce ţinea de 
domeniul miraculosului, la fel ca și capacitatea câinelui Benny 
de a auzi tunetul venind de la mare distanţă și cu mult timp 
înainte de a se produce. 

La capătul aleii, Darl stătea în picioare, cu mâinile adânc 
înfipte în buzunarele de la pantaloni. El avea dificultăţi în 
privinţa deciziilor, pur și simplu nefiind capabil să-și pună 
mintea la contribuţie și să se hotărască dacă s-o ia la stânga sau 
la dreapta. Dacă ar fi fost lăsat singur la o răscruce, el ar fi 
rămas acolo până când fie cireada de vaci s-ar fi întors acasă, 
fie polițiștii l-ar fi luat pe sus și l-ar fi dus înapoi la Casa 
Armoniei, fiindcă el avea brodate pe haine și numele și adresa. 

In vreme ce o împingea pe Shirley cu scaunul cu rotile de-a 
lungul aleii, Paul zâmbea sau poate că făcea o grimasă. Din 
cauza cicatricei care-i brazda faţa, era greu de zis. Părea ca și 
cum cineva îi zdrobise partea din față a craniului cu o rangă sau 
cu un alt obiect asemănător și trăsese totul înapoi atât de mult, 
încât era o adevărată minune că rămăsese în viaţă, dar și o 
binefacere divină că el nu se mai afla pe aceeași lungime de 
undă cu tot restul omenirii. 

Autorităţile statului Washington estimaseră cu aproximaţie 
vârsta lui între douăzeci și cinci și treizeci și cinci de ani, în 
momentul în care fusese descoperit zăcând aproape mort într- 
un vagon de cale ferată, în spatele Gării de Vest. Unul dintre 
funcționari îi spusese Paul Hardy, după numele unui nepot de-al 
său, care murise imediat după ce se născuse. Omul fusese găsit 
cu șapte ani în urmă, așa că, în prezent, Paul avea probabil circa 
treizeci și cinci de ani, și o greutate de circa o sută zece 
kilograme, și își petrecea zilele lucrând pentru Ken Suzuki, un 
antreprenor peisagist local. Chiar dacă Paul nu putea fi învăţat 


VP -4 


să facă ceva, era totuși posibil, cu un pic de răbdare, să fie 
obișnuit treptat să execute niște operaţiuni simple. Câteodată 
era necesar să-i arăţi de mai multe ori ceea ce avea de făcut, 
însă de îndată ce înţelegea... de exemplu... să ia pe rând sacii 
de colo și să-i pună unul lângă altul în grămada de saci de 
dincolo, omul devenea un lucrător absolut neobosit. Trebuia să 
fie luat cu forța de-acolo și dus să mănânce de prânz. Nostim 
era faptul că... după masa de prânz, trebuia să i se arate și săi 
se explice totul, de la capăt. 

Pe când scaunul cu rotile rula în continuare la plimbare, pe 
deasupra capetelor lor răbufni o rafală puternică de vânt, 
scuturând crenguţele și separând astfel frunzele moarte de cele 
muribunde, în timp ce desprindea o altă porţie de frunze care 
cădeau răsucindu-se spre pământul umed, acolo unde rădăcinile 
copacilor seculari văluriseră trotuarul, împingând în sus dalele 
de piatră, pe distanţe și sub unghiuri bizare, obligându-i pe 
trecători să meargă pe fâșia de iarbă dintre trotuar și bordură, 
pentru a nu risca să-și scrântească vreo gleznă. 

Și când cei doi trecură prin dreptul primei dubiţe, Randall păși 
înapoi pe trotuar. Paul se văzu nevoit să cotească spre dreapta, 
în direcția micului gard de sârmă dintre trotuar și grădiniţa din 
faţă. Zgomotul produs de apropierea lui Paul și a lui Shirley îl 
făcu pe Randall să-și întoarcă brusc capul. Fruntea lui în general 
încrețită era acum și mai ridată ca de obicei. Mandibula sa 
pătrăţoasă se mișca ritmic, frământând guma de mestecat cu o 
viteză imposibil de atins de către membrii mai răsăriţi ai 
societății. Pe când creierul său prelucra imaginea lui Paul și a lui 
Shirley și concluziona că respectivii erau niște persoane pe care 
le cunoștea, omul se și lăsase în jos și bâjbâia după cadouri și 
alte asemenea lucruri de oferit în dar. 

Doamna Willis zicea că era înzestrat cu un accentuat respect 
de sine care îl făcea să dăruiască tot felul de lucruri, atunci când 
se întâlnea cu oameni străini. Ea mai spunea că el nu se 
deosebea cu nimic de toţi ceilalţi; nu voia decât să iubească și 
să fie iubit, însă oricine îl văzuse vreodată pe Randall 
dezbrăcându-se la pielea goală din dorinţa de a face pe plac 
unor necunoscuți avea mari îndoieli cu privire la asemănarea lui 
cu ceilalți. 

Neliniștea lui Shirley pe parcursul șederii sale pe scaun se 
dovedi a fi întemeiată. Sunetul ușii glisante care se deschidea îi 


VP-5 


puse pe amândoi pe fugă. Dintr-odată, momentul devenise 
prielnic și nimeni nu voia să rămână în urmă. Doamna Willis sosi 
remorcându-l după ea pe Darl. Carman și Roger se ţineau de 
mână, pe când își croiau drum peste iarba udă. Tocmai în acel 
moment, veni în grabă și Eunice Ponds, ca să spună că se 
răzgândise în privinţa dorinţei sale să meargă și să întrebe de ce 
era mereu doar ea lăsată deoparte și de ce o mai luam cu noi pe 
bătrâna oarbă, doamna Dahlberg, care, oricum, n-ar fi putut 
vedea ceva, în loc s-o preferăm pe ea, moment în care a făcut o 
criză de isterie chiar acolo pe trotuar, în faţa lui Dumnezeu și a 
unei perechi de vecini care ieșiseră să-și plimbe câinele. A fost 
nevoie de o jumătate de cutie de batiste de hârtie și de 
promisiunea unei porții de îngheţată, pentru a-i potoli vâlvătaia. 
În timp ce Eunice făcea primul ei pas silit înapoi spre Casa 
Armoniei, privitorii de pe margine începură să se risipească 
încet, încet, grijulii ca nu cumva cine știe ce atitudine sau gest 
să reaprindă involuntar jarul resentimentelor lui Eunice. 

Împrăștierea mulţimii i-a lărgit câmpul vizual lui Paul care sări 
ca ars de lângă dubiţă, grăbindu-se spre Shirley și spre 
secțiunea în consolă de deasupra trotuarului. Shirley întoarse 
capul în direcţia din care venea sunetul; mâna ei validă 
manevra neglijent maneta, dar gravitatea situaţiei nu putea fi 
negată. Vocea ei spartă cârâi un protest aidoma unui țipăt de 
gaiţă, în timp ce scaunul cu rotile se poticnea ţopăind peste o 
crăpătură din ciment, se întorcea pe iarbă și se îndrepta în 
viteză către stradă. 

La vreo zece metri mai departe, Helen Willis își înăbuși un 
oftat și trase cu ambele mâini de centura de siguranţă a 
scaunului auto. Agitaţia lui Darl nu-i permitea să stea nemișcat, 
așa că, în loc să aștepte răbdător în timp ce ea îi potrivea 
centura, el se tot vânzolea pe locul pasagerului, de parcă i-ar fi 
luat foc pantalonii, preschimbând banala operaţie de închidere a 
cataramei unei centuri de siguranţă în ceva asemănător unui joc 
zbuciumat precum era „Prinde-l de coadă pe măgăruș”. 
Incapabilă să se mai stăpânească, femeia oftă prelung. 

Aceasta mai trecuse de nenumărate ori prin asemenea 
situații. Cu toți oamenii atât de diferiţi precum i se vor fi dovedit 
a fi. Stând acolo culcată în întuneric, neavând drept companie 
decât zgomotul sforăiturilor permanente ale mamei sale, ea își 
amintise cum părăsise Mănăstirea St. Mary, pentru a avea grijă 


VP-6 


de mama sa. Nu se aveau decât una pe cealaltă. Dacă nici 
Helen n-ar fi făcut acel sacrificiu, atunci cine altcineva ar fi fost 
în stare? 

La o săptămână după înmormântarea mamei sale, Helen 
stătea pe aleea din fața casei în care locuise dintotdeauna, 
ținând strâns două scrisori între degetele-i tremurătoare. Prima 
era un document guvernamental prin care i se aducea la 
cunoștință că asigurarea socială și drepturile speciale de 
întrajutorare pentru invaliditate ale mamei sale expirau din acel 
moment, exprimând în treacăt și niște vagi condoleanţe pentru 
greaua pierdere pe care o suferise. Cea de-a doua scrisoare îi 
fusese expediată de Banca și Trustul Victory, care o informau că 
avea la dispoziţie patruzeci și cinci de zile pentru a elibera casa 
ce rămânea în custodia băncii până la scurgerea respectivului 
interval de timp după moartea mamei ei, urmând ca după aceea 
casa să revină moștenitorilor de drept din estul statului Illinois ai 
tatălui demult decedat al lui Helen. 

Și astfel, atunci când un vechi prieten de familie trăsese 
câteva sfori și îi făcuse rost de postul de directoare adjunctă a 
nou înființatei Case a Armoniei, femeia se grăbise să profite de 
nesperata ocazie ce i se oferise. lar când a constatat că în 
calitatea sa de directoare adjunctă trebuia să presteze munca 
unei menajere, a unei îngrijitoare a terenului înconjurător și a 
unei  supraveghetoare-șefe răspunzătoare de prepararea 
mâncării și spălarea vaselor, Helen a rămas neclintită în 
hotărârea sa. Din prima ei zi în acea slujbă, a simţit că luase 
decizia corectă. Vocaţia cea mai dragă sufletului ei o constituia 
ajutorarea celorlalţi. O reconforta și faptul că acei oameni o 
iubeau, umplându-i astfel sufletul de fericire. 

Cel puţin, asta își spunea în sinea sa. Aceasta era ideea cu 
care se scula din pat în fiecare dimineață, epopeea unei întregi 
vieți de susținut efort, în care ea juca mereu rolul principal, 
povestea în care opţiunile sale erau premeditate, toate mizeriile 
mărunte fiind alungate din minte. Indiferent de conţinutul 
poveștii, Helen se declara, oricum, mulţumită și atunci când, 
șapte luni mai târziu, directorul Casei Armoniei, Jonathan 
Chabot, murise subit în timp ce urca treptele din spate (din 
cauza unei embolii, după cum s-a afirmat), Helen preluase 
postul de director plin, la început cu statut interimar, pentru ca 


VP -7 


ulterior, când s-a văzut că lucrurile mergeau fără poticneli, să fie 
numită oficial în funcţie. 

Ea îl împinse pe Darl cu umărul pentru a-l ţine așezat pe locul 
lui, după care chiar îi puse și un genunchi în poală, moment 
când, la a șasea, ori a șaptea încercare, cele două părţi ale 
cataramei, în sfârșit, se îmbucară cu un păcănit, închizând și 
blocând centura de siguranţă așa cum se cuvenea. 

În clipa aceea, femeia se ridică în picioare, respiră ușurată și 
își scutură palmele. Și în timp ce Helen închidea portiera dubiței, 
se auzi o gâfâială zgomotoasă colectivă, care o determină să-și 
rotească brusc privirea. Un țipăt strident acoperi vuietul vântului 
în momentul în care Shirley se rostogoli de pe trotuar. 

Fără a pregeta nicio clipă, Helen o luă la fugă de-a lungul 
rigolei, prin spaţiul îngust dintre roţile vehiculului și bordură, 
sucindu-și la un moment dat o gleznă, apoi continuând să 
șchiopăteze, agravându-și astfel luxaţia până când depăși 
marginea dubiţei, tocmai la timp ca s-o vadă pe Shirley trecând 
fulgerător pe lângă ea. 

Femeia urmări disperată înaintarea scaunului cu rotile care 
sărea în plină viteză peste bordură. Insă nu era vorba despre 
una dintre acele borduri moderne și discrete din beton, ci de un 
imens bloc de granit, având mai bine de treizeci de centimetri 
înălțime, de genul celor utilizate în vremurile de demult, atunci 
când fuseseră construite și casele din preajmă. Helen Willis își 
aruncă înainte braţele, ca și când ar fi putut atenua întrucâtva 
șocul impactului. Ea spera din tot sufletul că scaunul o să 
aterizeze sub un unghi favorabil și o să se rostogolească pe 
deasupra figurii lui Shirley și își ţinu răsuflarea când acesta căzu 
greoi pe micile rotile din faţă, se clătină lateral pentru o clipă și 
apoi se redresă în mod miraculos, aparent recăpătându-și 
echilibrul. Femeia auzi răcnetele și vaietele tot mai puternice ale 
celorlalți, în timp ce scaunul își continua drumul sinuos pe 
stradă; ea se strădui din răsputeri să-l prindă din urmă, cu 
câteva fracțiuni de secundă mai înainte ca Paul să-i fi trecut 
brusc prin faţa ochilor, paralel cu solul, asemenea unei rachete 
de croazieră, zburând la fel ca Superman, până ce degetele lui 
înșfăcară mânerele scaunului, iar genunchii i se izbiră de 
caldarâmul străzii, scoțând unul dintre cele mai îngrozitoare 
zgomote pe care le auzise Helen Willis vreodată. 


VP-8 


Sub apăsarea greutăţii lui Paul, scaunul cu rotile de legănă 
răsucindu-se pe un semicerc, apoi se opri brusc lăsându-l pe 
Paul cu mâinile sprijinite pe mânere, spre marea ușurare a 
celorlalţi care marcară momentul prin schelălăituri admirative. 
lar după aceea, totul se derulă cu încetinitorul parcă. 

Un strigăt răgușit se înălţă brusc din gâtlejul lui Shirley. 
Sunetul probabil că avea o anumită semnificaţie, deoarece Paul 
întoarse capul tocmai la timp ca să vadă mașina năpustindu-se 
către el. Corului celor prezenţi îi pierise complet graiul, în timp 
ce Paul împinse căruciorul cât colo, lansând-o pe Shirley 
fulgerător spre bordură. El mai avu timp doar să pună o mână 
pe caldarâm și să încerce zadarnic să-și ia elan pentru a se 
ridica din nou în picioare, moment în care întreg corul slobozi la 
unison un profund oftat de jale. 

Paul se răsuci apoi în direcţia acelui Lexus care se apropia, 
privirea lui încercând să treacă dincolo de parbrizul fumuriu, 
pentru a se liniști... numai că șoferul automobilului nu-l vedea, 
fiind absorbit de convorbirea purtată la telefonul celular. Și el 
încă mai vorbea, când Paul își ascunse capul între braţe și 
dispăru sub bara din faţă a automobilului Lexus, într-un zgomot 
asurzitor însoţit de scârțâituri. 


VP-9 


2. 


Helen îngenunche lângă Paul, după ce acesta fusese tras de 
sub mașină. Ea acţiona ca o persoană pricepută în acordarea 
primului ajutor unui accidentat, îi îndreptă capul cu grijă astfel 
ca omul să nu-și înghită limba. 

Se urcă apoi alături de el în ambulanţă, urmărind cu atenţie 
cum manevra asistentul aparatura de resuscitare cu care era 
dotată mașina, pentru a-i stabiliza lui Paul semnele vitale, în 
timp ce motorul duduia, semnalul luminos intermitent de 
deasupra era pornit, iar sirena urla pentru a elibera drumul. Mai 
aveau de parcurs aproape cinci kilometri până la Centrul 
Medical Harborvista, mașina hurducându-se și mugind peste 
culmea dealului, îndreptându-se cu viteză maximă spre spital în 
încercarea de a valorifica slabele șanse de supravieţuire ale lui 
Paul Hardy. 

Bănuielile ei fură confirmate atunci când pe alee au fost 
întâmpinați de o întreagă echipă de intervenţie rapidă în caz de 
accidente. Femeia cobori din ambulanţă și rămase alături, 
uitându-se cum se străduia personalul medical să-i salveze viața 
lui Paul. Peste șuierăturile traficului, Helen auzi o șoaptă de 
stupoare, atunci când capul lui Paul apăruse la vedere. 

Acum îl transportau rapid de-acolo pe o targă cu roţi. Helen se 
ridică în picioare și o porni în urma alaiului. Unica membră fără 
halat a echipei își scoase haina și îi aţinu calea. Era ceva mai 
tânără ca Helen, purta o bluză înflorată și niște pantaloni de 
stofa viu colorată. Se prezentă. Numele respectiv îi intră lui 
Helen pe-o ureche și îi ieși pe cealaltă. Parcă-parcă începea cu 
litera B. 

— Doamna... rosti ea pe un ton interogativ. 

— Willis... Helen Willis. 

— lar accidentatului îi sunteți... 

— Domnul Hardy este un pacient aflat în îngrijirea statului. 
Din câte știu eu, n-are niciun fel de rude în viaţă. 

Femeia își notă ceva într-un carnet. 

— Știi cumva dacă domnul Hardy are asigurare medicală? 


VP - 10 


— El se află în grija autorităţilor statale, îi răspunse Helen. Îi 
sunt oferite doar condiţii de subzistență. Helen se uită apoi cum 
se deschidea și se închidea după aceea la loc ușa dublă de la 
capătul coridorului. Targa pe roţi, întreg personalul de 
intervenție, toate ustensilele zornăitoare și aparatura de control 
se mișcau sincron și dispărură din câmpul ei vizual. Unde anume 
este transportat? se interesă Helen. 

— La reanimare, ca să i se aplice terapia intensivă, pentru a 
se încerca stabilizarea semnelor sale vitale. 

— Și el oare o să...? Ei au să-l...? Femeia nu izbuti să-și 
termine vorba. 

Cealaltă îi puse cu fermitate o mână pe umăr. 

— N-am de gând să te mint, doamnă Willis, îi zise ea. Situaţia 
este incertă. După o pauză, mai adăugă: Se află într-o stare 
foarte gravă. 

Helen îi mulțumi pentru sinceritate. 

— Dacă ei o să-l salveze - ea se opri și se corectă: După ce ei 
o să-l salveze, oare ar fi în stare cumva să facă ceva și în 
privinţa...? Helen răsuflă adânc de vreo două ori și arătă înspre 
propria ei faţă, spunând: înţelegi la ce anume mă refer. 

Femeia expiră și ea prelung. 

— O să se facă tot posibilul pentru a i se salva viața și a fi 
repus pe picioare. După asta însă, mai mult decât atât... Și ea 
dădu din umeri. Soiul de intervenţie de care ar avea nevoie 
domnul Hardy este considerat, în general, arbitrar. 

— Autorităţile statului au aceeași atitudine până și faţă de 
pasta de dinţi, îi spuse Helen. Sunt obligată să mă lupt din 
răsputeri pentru orice mic lucru absolut necesar oamenilor mei. 

— Nu-i vorba numai de autorităţile statale, îi explică femeia 
mai tânără. Compania dumitale de asigurări de sănătate... 
compania mea de asigurări de sănătate... în fine, atunci când 
vine vorba despre chirurgia plastică și reparatorie, nicio casă de 
asigurări de pe planetă nu vrea să plătească pentru așa ceva. 
Cei de-acolo pretind că asta n-are nicio „legătură cu sănătatea”. 
Ea făcu în aer semnul unor ghilimele imaginare și adăugă: Ei 
consideră că așa ceva nu constituie o urgenţă medicală. 

Helen se strădui să-și păstreze cumpătul. 

— Oamenii care decid în privința asta... începu ea. Cealaltă 
femeie o luă cu delicateţe de braț. Din vocea lui Helen răzbătea 
amărăciune, când continuă: ...e vorba de aceiași oameni ai 


VP -11 


căror copii poartă aparate pentru îndreptarea dinţilor și ale căror 
neveste se dichisesc cu multă grijă cam din cinci în cinci ani, ca 
să arate mai tinere, bombăni ea furioasă. E de necrezut... 

Femeia o conduse înapoi prin ușile turnante. Zgomotul deveni 
de trei ori mai puternic. Se auzeau zumzetele în surdină ale 
aparatelor electronice, scrâșnetul metalului în contact cu un alt 
metal, nenumăratele conversații, gemetele și suspinele zecilor 
de suflete care așteptau să li se dea un prim ajutor. După o 
clipă, toate acele sunete se contopiră într-o singură tonalitate 
sâcâitoare și ușor distonantă, asemenea grandiosului final al 
vreunei simfonii atonale. 

Helen își întrerupse tirada și se uită de jur-împrejur. 

— Poţi aștepta aici, îi zise femeia, invitând-o să se așeze pe 
unul dintre obișnuitele scaune capitonate care se înșiruiau de-a 
lungul celui mai apropiat perete. Dar probabil că va mai dura o 
vreme, o preveni ea. Poate că ar fi mai bine să-ţi lași numele și 
numărul de telefon la recepţia secției de terapie intensivă. O să 
te sune imediat cei de-acolo când vor avea ceva concret să-ţi 
spună. 

Helen cântări propunerea femeii. 

— El n-are pe absolut nimeni pe lume, zise ea într-un târziu. 

— Eşti sigură de asta? o întrebă cealaltă. 

— E singur, repetă ea. N-ar fi bine să se trezească fără să 
vadă o persoană cunoscută lângă el. 

Cealaltă femeie înţelese și dădu din cap, bătând-o ușor pe 
Helen de două ori cu palma pe umăr, după care se întoarse în 
secţia de reanimare de la chirurgie. 

Pe parcursul următoarelor trei ore, Helen ieși de două ori 
afară, pentru a lua puţin aer. Prima dată, ea rămase pe aleea 
circulară și admiră strălucitorul soare portocaliu pe fundalul 
munților din depărtare, incapabilă să se gândească la altceva 
decât la platitudinile reproduse pe cărțile poștale sub forma 
unor raze sclipitoare sau piscuri îndepărtate. A doua oară, 
soarele fusese înghițit de gura zimţată a munţilor, iar vremea 
era în răcire. 

Helen începu să tremure și se întrebă din nou dacă exista 
cineva mai singur decât acest Paul Hardy al ei, care nici măcar 
nu se numea așa. Dacă exista vreo persoană care... Și tocmai în 
acel moment apăru și doctorul. 


VP - 12 


Strecurându-se discret ca umbra de la ora cinci, bărbatul 
părea să se apropie de patruzeci de ani, având deja părul 
grizonant pe la tâmple. Mâinile sale erau mari și foarte albe și 
păreau să aibă o viaţă independentă, proprie numai lor. El nu se 
arătă dispus să întindă una dintre ele, în semn de salut. 

— Paul Hardy? întrebă omul, vorbind cu un accent de pe 
Coasta de Est. 

Helen se ridică în picioare, tremurând din tot corpul. 

— Da. 

Medicul își mișcă ușor capul într-o parte. 

— Trăiește. Am reușit să-l resuscităm și să-i stabilizăm 
semnele vitale. 

De-abia în acel moment, Helen își dădu seama că își ţinuse 
răsuflarea. 

— Slavă Domnului că are să scape cu viaţă, suspină ea. 

EI își ridică în aer un deget lung și alb. 

— Nu am zis asta. Eu am afirmat doar că e viu. Atât, și nimic 
mai mult. Bărbatul aşteptă ca ea să asimileze informaţia 
furnizată. 

— Dar... știți dumneavoastră... începu Helen. 

— Ela murit acolo, îi explică doctorul. Și asta s-a întâmplat de 
trei ori. Omul își destinse chipul. Am fost sigur că s-a dus. 
Medicul îi întâlni privirea. Noi vedem o mulţime de asemenea 
cazuri. Avem un fel de presentiment în legătură cu ceea ce 
urmează să se întâmple în continuare. Se putea vedea asta în 
ochii tuturor. Cu toţii credeau că el avea să moară. Bărbatul 
scutură din cap. Și totuși, el s-a încăpățânat să revină la viaţă. 
Doctorul zâmbi și adăugă: Flăcăul ăsta e puternic precum un 
taur. 

— Aș putea să-l...? se încumetă Helen să încerce. 

Medicul plescăi zgomotos din buze. 

— Fii serioasă. N-are voie. Apoi îi reteză femeii cu un gest 
eventualele ei obiecţii și proteste. Unicul lucru interesant pe 
care ar putea să-l facă de acum și până mâine de dimineaţă 
domnul Hardy este să dea ortul popii. Omul se uită la ceas. 
Întoarce-te aici pe la ora nouă dimineaţa. Dacă și mâine o să 
mai fie tot viu... Însă... cine poate ști? 


VP - 13 


3. 


Dacă i s-ar fi cerut să-și explice nefireasca manieră excesiv de 
grijulie de a se comporta, Helen Willis ar fi relatat povestea 
momentului ei propriu de extaz mistic și de spălare de păcate, 
atunci când avusese o revelaţie divină, într-o dimineaţă cețoasă, 
în care, cotind la intersecţia dintre bulevardul Harding și 
Broadway, pe drumul ei spre 
Sfânta Liturghie, zărise, lipit pe bara de protecţie antișoc a unei 
mașini Volvo de culoare albastră, un abţibild cu inscripţia: NU 
EȘTI CU NIMIC MAI BUN DECÂT CEEA CE TE AGASEAZĂ. 

Și întâmplarea făcuse ca, două ore mai târziu, să nu-și mai 
poată aminti absolut nimic din liturghia de dimineaţă. Nici 
măcar subiectul predicii. În loc să asculte, ea reflectase pe toată 
durata de patruzeci și cinci de minute a slujbei religioase, tot 
întrebându-se cum de putuse să o afecteze atât de profund un 
mesaj de doi bani, lipit pe o ruginită bară antișoc. In final, la fel 
ca întotdeauna, concluzionase că asta fusese voia Domnului. Își 
spusese că participarea la liturghie făcea parte din experienţa 
religioasă și că mesajul de pe spatele acelei mașini era cu 
certitudine la fel de important și de impregnat de inspiraţie 
divină ca și orice afirmaţie făcută de părintele Crowley în 
predica lui din acea dimineaţă de iarnă. 

În dimineaţa asta însă, Helen Willis se simţea extrem de 
agasată. Pe ușa de sticlă mată scria: BLOC OPERATOR 
CHIRURGIE. lar mai jos, cu litere mai mici, se preciza: Accesul 
permis doar personalului autorizat. Helen Willis împinse ușa și o 
dădu de perete cu un pocnet, scoțând la iveală o încăpere 
luminată strălucitor, de dimensiuni mari, poate de cincisprezece 
metri lungime, pe cinci lăţime, a cărei pardoseală albă și 
lucitoare trecea prin partea din faţă a trei mese de operaţii. Cel 
mai apropiat medic avea brațele roșii până la coate. Helen se 
răsuci rapid în altă direcție, îndepărtându-se de el. 

Cu coada ochiului, ea văzu o femeie solidă, hispanică într-un 
halat verde, venind în direcţia ei. 

— Nu po'să intri aici, coniţă. Tre'ca tu să... 


VP - 14 


A 


Helen își continuă înaintarea în încăpere, lăsând ușa să se 
închidă cu un scârtâit în urma sa. 

— Îl caut pe Paul Hardy. 

Femeia își dezlegă jumătatea superioară a măștii sale 
chirurgicale și o lăsă să-i cadă pe piept. 

— Coniţă... tre'ca tu să vorbești cu ăia de la eta... 

— Ăia de la eta... Helen simţi cum i se urcă tot sângele la cap. 
Ea răsuflă adânc și o luă de la capăt. Cei de la etaj mi-au zis că îl 
găsesc aici jos. 

— Tre'ca tu să... 

— Nu! o întrerupse din nou Helen, de data asta pe un ton 
răstit. 

— Tre'ca tu... 

— Ăia de-acolo au ieșit în cele din urmă și mi-au zis că ela 
fost dus înapoi în sala de operaţie de la chirurgie. Acum stau aici 
de... adăugă ea uitându-se la ceas... de mai bine de două ore... 
și mă tot fâţâi de colo colo... Brusc, se opri din bolboroseală. 
Femeia cealaltă ieșise pe coridor și dispăruse. Oricum, mi-am 
pierdut întreaga zi, așa că n-am de gând să plec nicăieri, până 
ce nu-l văd pe Paul Hardy. Și cu asta basta. Punct, se burzului ea 
în direcția holului rămas acum pustiu. Se simţi mai bine după ce 
spusese asta, apoi își dădu seama de ridicolul situaţiei. 

Trecu un minut și apoi două. Ceea ce percepuseră urechile lui 
Helen ca fiind tăcere era departe de a fi așa ceva. Bâzăitul 
permanent al aparatelor umplea zona frecventelor joase ale 
spectrului sonor cu un zumzet monoton, ca un cântec funebru 
pe fundalul corului stins al ritmicelor bip-uri, huruieli și ţiuituri 
electronice care își trimiteau mesajele lor de atenţionare prin 
aerul steril. 

În capătul îndepărtat al holului, apăru pe podea o pată mare 
și strâmbă de lumină galbenă. Femeia în halat se ivi din nou, 
închizând o ușă în urma sa. Ea își pusese din nou masca pe faţă. 
Când păși înainte în lumină, ochii săi cafenii străluciră ca aceia 
ai unei căprioare, noaptea, în lumina farurilor unei mașini. li făcu 
lui Helen un semn cu capul să se apropie, apoi, fără s-o mai 
aștepte, veni în întâmpinarea ei. Își răsuci umerii într-o parte și 
trecu pe lângă aceasta, arătând brusc spre spate cu degetul 
mare, în direcţia din care venise. 

— Ultimul salon, îi șopti ea peste umăr. Tu nu dezinfectată. Tu 
rămâi afară. 


VP -15 


Lui Helen îi stătea pe limbă o întrebare, însă nu fu în stare s-o 
formuleze. Rămase în picioare pe hol, căutându-și zadarnic 
cuvintele. Femeia cealaltă dispăru din nou. Cu excepţia 
trapezului de lumină de la capătul îndepărtat al coridorului, 
restul saloanelor își desfășurau activitatea zumzăind și huruind 
cu storurile trase la ferestre. Helen se îndreptă de spate și o 
porni înainte. 

În ultimul salon de pe culoar, storul fusese ridicat. Cei patru 
oameni dinăuntru îi aminteau lui Helen de echipele de mecanici 
de la cursele de automobile NASCAR, la care îi plăcea lui Darl să 
se uite la televizor, în zilele de sâmbătă. Fiecare persoană avea 
de făcut o treabă precisă. Și toţi o executau cu o exactitate ce 
friza fanatismul. Membrii echipei ocupau un spaţiu bine 
delimitat pentru o anumită perioadă de timp, în cadrul dansului 
cu o coregrafie strictă, care avea loc în faţa ochilor lui Helen. 

Aceasta își aținti privirea asupra siluetei de pe pat, uitându-se 
în special la mâini. Era vorba cu siguranţă despre Paul. Nu 
încăpea nicio îndoială în această privință. Tubuleţe flexibile de 
oxigen îi ieșeau din nări. Vreo șase alte ace pentru perfuzii 
intravenoase îi fuseseră fixate ici și colo, pe braţe. De trei ori, 
capul lui și găvanele ochilor se văzură cu claritate. Omul își 
ținea ochii închiși, iar pe pleoape avea vânătăi de un purpuriu- 
închis. Fire de cusături îi plecau de la ochi, precum razele de 
lumină de la soare. Doamne... și cât de multe mai eraul!... 

Câteva monitoare atârnau agăţate de tavan. Ea putea auzi 
bip-urile molcome în ritmul bătăilor inimii lui Paul și vâjâitul 
tensiometrului în momentele în care acestuia i se măsura 
automat tensiunea arterială. Bărbatul fusese legat de pat, cu 
niște curelușe, în poziţie șezând. Capul său părea enorm, 
asemenea unui bostan. Maldărul de bandaje era de un roșu- 
aprins ici și colo, având nuanţe de roz pe margini, în majoritatea 
celorlalte locuri. Femeia rămăsese cu privirea pironită asupra 
lui, în timp ce fiecare bucată de tifon îi era desprinsă și aruncată 
în tava metalică pentru deșeuri. Când tifonul rămânea lipit de 
rană, Helen își ducea o mână la gât și tresărea, dându-se puțin 
înapoi. 

Mișcarea lui Helen atrase atenţia celui mai apropiat doctor, 
care se uită în direcţia ei și ridică un deget înmănușat în latex 
subţire, ca și când ar fi vrut să-i spună să mai aibă puţină 
răbdare, apoi își văzu mai departe de treburile lui. 


VP - 16 


Urmă desprinderea bandajelor din partea superioară a 
capului. Acesta fusese complet ras. Teasta era acoperită acum 
cu o pădure de fire foarte scurte de păr țepos și des, de culoare 
castanie. 

Mai jos, medicii îi tăiaseră bandajele din spatele urechilor, 
slăbindu-i astfel întreaga mască de tifon. Centimetru cu 
centimetru, bandajele îmbibate cu sânge închegat erau dezlipite 
cu grijă și îndepărtate apoi de pe pielea de dedesubt, utilizându- 
se penseta pentru a slăbi bandajul din porțiunile mai puternic 
afectate, până ce întreaga calotă ar fi putut să fie scoasă dintr-o 
singură mișcare. 

Helen icni de parcă o gheară nevăzută i-ar fi strâns pieptul, 
golindu-i plămânii de aer și făcând-o să se clatine pe picioare. 
Ceea ce presupusese ea că ar fi fost un turban voluminos, 
format din interminabile fâșii de tifon înfășurate în jurul capului 
lui, era în realitate chiar capul lui Paul... tumefiat incredibil de 
tare, ajungând de dimensiunea unei mingi de baschet, cu dungi 
supurânde și uleioase, de-a lungul liniilor de sutură. 

Spaima ei reverberă dincolo de sticla cu armătură. Același 
medic își întoarse capul și o luă pe femeie înăuntru, spunându-le 
câteva vorbe celorlalte persoane prezente în sală, după care își 
scoase mănușile chirurgicale din latex și le aruncă într-un 
recipient pentru gunoi. Işi îndepărtă masca pentru faţă, mai zise 
apoi alte câteva cuvinte, după care deschise ușa și păși afară în 
hol. O pereche de pantaloni verzi constituia unicul său articol 
vestimentar ce se vedea pe sub halatul chirurgical maro, cu 
monogramă, pe care scria cu litere aurii: JERRY. 

Era tânăr, blond și chipeș. Avea poate treizeci și cinci de ani, 
fiind bine clădit, ca un înotător cu alură atletică. Era genul de 
om înalt și suplu, cu antebraţe zdravene ca niște odgoane și 
încheieturi puternice. De bună seamă acorda o mare atenție 
practicării exerciţiilor fizice. Bărbatul mai aruncă o scurtă privire 
piezișă prin încăpere și se uită după aceea din nou la Helen. 

— Noi uneori uităm, îi zise el. Vedem oameni răniţi atât de 
des, încât nu ne dăm seamă cât de greu de suportat pot părea 
toate astea publicului din afară. El îi întinse apoi femeii mâna și 
se prezentă: Mă numesc Jerry Donald. 

A aflat că omul era dr. Jerry Donald, șeful a ceea ce el numea 
„trupa de îngrijire postoperatorie a ilustrului maestru”. Și părea 
că toate persoanele respective mai rămăseseră o zi, pentru a 


VP - 17 


examina cusăturile și a efectua o primă schimbare a 
pansamentelor. Stabiliseră ca ei să-l ajungă din uniră pe marele 
om, ca și pe ceilalți membri ai echipei, a doua zi de dimineaţă, 
la North Lake Tahoe, ca să efectueze o operaţie de lifting asupra 
unui personaj al cărui nume el îl socotea suficient de vestit 
pentru a evita menţionarea lui. Își exprimă convingerea că ea 
înțelegea. 

Dar se înșela. 

— Stai! îl opri în cele din urmă Helen. Pentru numele lui 
Dumnezeu, despre ce este vorba? Ea arătă spre Paul. Echipa se 
ocupa acum să-i rebandajeze capul atât de deformat. Lui ce i s-a 
întâmplat? De ce este... de ce este capul lui ca...? 

Doctorul deschise gura ca să vorbească, însă Helen îl opri, 
ridicându-și o palmă care să-l reţină, răsuflă adânc de câteva 
ori, apoi își împleti degetele de la cele două mâini. 

— Nu... nu... Hai să ne întoarcem mai întâi la ziua de ieri! Ea 
făcu un gest în direcția lui Paul și continuă: Aseară, l-am lăsat pe 
bărbatul ăsta luptându-se să supraviețuiască, iar când am 
revenit, am aflat că a fost dus înapoi la chirurgie, în sala de 
operație. Și femeia își lăsă fraza în suspensie, plutind în 
atmosfera încărcată. 

— Nu pot să-ţi dau prea multe amănunte. Tot ce știu este 
faptul că un anume doctor Richard... noi eram plecaţi la 
Portland... n-am avut la dispoziţie decât o oră ca să pregătim 
totul. 

— Și cine-i acest doctor Richard? 

El păru surprins de întrebarea lui Helen. 

— Este domnul doctor Lenville Richard. 

Helen miji ochii. 

— De unde îmi este cunoscut acest nume? 

Celălalt ridică din umeri. 

— Poate că de prin reviste. Sau de la televizor, fiindcă a fost 
foarte mediatizat. 

— Și ce fel de medic este? 

— Este specializat în chirurgia plastică. El a... 

Helen se plesni cu palmele peste șolduri. 

— Desigur... este individul care le face operaţii estetice 
stelelor de cinema. 

— Chiar acela. 

Helen își tinu răsuflarea și se încruntă. 


VP-18 


— Nu înțeleg, se bâlbâi ea. Cum se poate una ca asta? Cine a 
autorizat acest lucru? Paul este un pacient aflat în îngrijirea 
statului. Femeia se opri și își lăsă cuvintele să i se rostogolească 
de pe buze. Dacă-și închipuie cineva că autorităţile vor plăti 
vreodată pentru astfel de operaţii... Helen vorbea din nou 
precipitat. Ei bine, atunci va trebui să-și revizuiască atitudinea. 
Eu în niciun caz nu voi fi cea care să... 

— Nu sunt la curent cu aspectul financiar al problemei, dar... 

Helen își dădu ochii peste cap și rosti pe un ton răspicat: 

— Eu nu pot și nici nu-mi voi asuma responsabilitatea 
pentru... 

— ... cu toate astea am auzit că șoferul este acela care și-a 
asumat absolut toate obligaţiile financiare. 

Helen se încruntă. Își încrucișă brațele la piept cu o figură 
înțepată. 

— Mă refer la tipul care l-a lovit, preciză dr. Jerry Donald. 

— Şoferul? 

— Asta-i ceea ce am auzit eu. Se zice că omul cu pricina ar fi 
un mare mahăr în domeniul programelor pentru calculator sau 
cam aşa ceva. S-a simțit extrem de vinovat pentru ceea ce s-a 
întâmplat și a început să dea o mulțime de telefoane. A aflat că 
domnul Hardy nu avea posibilitatea să plătească pentru soiul 
ăsta de intervenţii chirurgicale, așa că s-a oferit să achite el 
contravaloarea operaţiei estetice. A acoperit toate cheltuielile. 

Helen se uită înapoi în cameră. Acolo se mai aflau doi bărbaţi 
și o femeie, cu același gen de halate de spital cu monograme și 
având accesorii chirurgicale adecvate. Ei înfășurau acum tifon 
curat în jurul enormului cap al lui Paul. Donald anticipă 
următoarea întrebare a femeii și îi răspunse: 

— Privești în acel pat scăfârlia rezultată în urma unei 
intervenţii chirurgicale craniofaciale în valoare de o jumătate de 
milion de dolari. Helen rămase cu gura căscată și îl privi 
neîncrezătoare, ceea ce îl determină pe tânăr să continue: 
Vechea rană a complicat și mai tare lucrurile, spuse el, iar 
femeia încuviinţă, dând din cap. Întreaga lui... adică vreau să 
spun întreaga porţiune din faţă a craniului său era... adică 
examenul tomografie n-a scos la iveală cât de masiv 
comprimată era partea anterioară a tigvei lui... și cât de 
afectate îi fuseseră sinusurile dindărătul orbitelor. Ne-am 


VP -19 


petrecut trei ore doar extrăgând vechi fragmente osoase din 
lobii cerebrali frontali. 

Helen se cutremură și se uită în altă parte. 

— Pentru mine rămâne un mare mister cum de n-a murit în 
urma primei răni, mai adăugă Donald. 

— S-a afirmat că a fost un adevărat miracol. S-a spus că în 
mod normal n-ar fi avut nicio șansă de supraviețuire. 

— Și asta pe bună dreptate. 

Ea arătă spre sticlă. 

— Și ce e chestia aia din jurul ochilor lui? dori ea să mai știe. 

— Este motivul pentru care strălucitul maestru câștigă atât de 
bine, îi răspunse doctorul, rânjind sardonic. Nu sunt sigur dacă 
tehnica asta a fost măcar gândită până acum, darămite să mai 
fie și pusă în aplicare. El surâse din nou. Așa a hotărât doctorul 
Richard să ajungă la fracturile din maxilarul superior și din 
orbite. A fost uluitor. Cu siguranţă va oferi un material demn de 
Jurnalul Medical. 

Văzând că Helen nu are nicio reacţie, el continuă: 

— Omului nu-i mai rămăsese nimic din frunte. Și doctorul 
reteză aerul cu mâna. Nu mai avea frunte deloc. Și se opri, 
pentru ca să mărească efectul dramatic. Doctorul Richard a 
trebuit să recurgă la o chinuitoare grefa multiplă. Sunetul 
propriilor sale vorbe îl făcu să se oprească. O bătu ușor cu 
palma pe umăr. Foarte bine, îi zise el femeii. Lucrurile stau cam 
așa. Craniul are trei straturi. În esenţă, există un strat dur la 
exterior, unul moale în mijloc și un al treilea strat... un fel de 
strat dur și pe interior. Își legănă mâna. Nu chiar la fel de dur ca 
stratul exterior, dar mai tare decât cel din mijloc. 

După ce Helen dădu din cap, în semn că înțelesese, el 
continuă: 

— Noi am spart bucăţi din stratul lui exterior de craniu, ca să-i 
construim din ele o frunte nouă. Chinuitoarea grefa multiplă o 
să-l protejeze bine de tot acolo sus, gesticulă el din nou, în 
direcția lui Paul. Destul de interesant a fost faptul că, în timp ce 
îi placam noua frunte, lobii frontali deja reveneau la mărimea lor 
normală, necomprimată. Vreau să zic... chiar sub propriii mei 
ochi. Ca și cum creierul lui tocmai s-ar fi mutat într-un spațiu 
mai încăpător sau ceva de genul ăsta. El scutură apoi din capul 
său frumos. De nouă ani lucrez în branșă și asta-i cea mai 
formidabilă treabă pe care am văzut-o eu vreodată. 


VP - 20 


— Oh! a fost singurul comentariu al lui Helen. 

— Noul os are o curbură cu totul diferită, indiferent cum ar fi 
arătat înainte de prima lui rănire. Are să-i ofere o înfățișare 
memorabilă. Și din nou anticipă corect următoarea întrebare a 
femeii și îi spuse: În cazul de faţă, noi am lucrat orbește. De 
obicei, avem un portret desenat sau o fotografie a persoanei 
respective menită să ilustreze felul cum arăta sau cum ar dori 
să-i fie schimbată înfățișarea, o poză de-a tatălui persoanei cu 
pricina sau, Doamne ferește, a cine știe cărei vedete de film cu 
care ar vrea să semene... știi tu... ceva, o idee a ceea ce are în 
minte pacientul. El flutură o mână prin aerul lipsit de orice 
impuritate. Aici... îl indică el pe Paul... aici am evoluat conform 
propriei noastre imaginaţii. Aceasta... arătă el cu capul înspre 
Paul... este o persoană cu totul nouă, cineva care n-a existat 
până acum... venind în momentul ăsta direct de pe linia de 
asamblare. Bărbatul își atinse zona din jurul propriului său ochi 
drept. Nu numai că i-am deplasat găvanele ochilor mai aproape 
unul de celălalt, pentru a ajunge la micile fragmente de os pe 
care a trebuit să i le scoatem, însă el are acum o frunte cu totul 
nouă. Doctorul rânji din nou. E foarte bine că domnul Hardy n- 
are nici nevastă și nici copii. 

— De ce spui asta? 

Bărbatul se apropie de ea și-i spuse pe un ton complice: 

— Operația la care ne referim... reprezintă o noutate 
absolută. Aici se îmbină în mod armonios știința cu arta, mai 
spuse el. Peste câteva luni, nici măcar mama lui n-are să-l mai 
recunoască pe pacientul nostru. 


VP -21 


4. 


Peisagistica Suzuki constituia unica rămășiță din epoca în 
care Casa Armoniei nu era decât un conac familial. Ken Suzuki 
își făcea socoteala că se împlineau în luna aprilie treizeci și cinci 
de ani de când începuse să-și desfășoare activitatea de 
amenajare a curților, de pe vremea când acea casă avea încă 
măreție și aparținea unei familii pe nume Bryant, familie care 
făcuse avere din mutări imobiliare și care avea mai mulţi copii 
chiar decât puteau oamenii număra. 

Helen îl urmărea pe Ken care tocmai își spălase mâinile în 
chiuveta de la bucătărie. Pentru o vreme, ceva mai demult, 
Helen fusese sigură de faptul că era numai o chestiune de timp 
până ce Ken ar fi început să-i facă ochi dulci, s-o invite la cină și 
la un film sau poate chiar la o plimbare prin parc. Se potriveau. 
Erau cam de aceeași vârstă și amândoi singuri. În mod evident, 
se plăceau reciproc și se simțeau bine unul în compania 
celuilalt. 

Ea se gândea chiar să preia iniţiativa, însă considera că nimic 
din felul ei de-a fi nu i-ar fi permis ceva atât de modern... de 
liberalist... ei bine... fetele de soiul acesta erau etichetate într- 
un anumit fel, nu-i așa?... și astfel, iată de ce Ken Suzuki și cu 
Helen Willis se mulțumiseră să se cantoneze între limitele 
prietenești ale unei relaţii de genul celei dintre două rude 
apropiate. 

Ea îi întinse un snop de șervete de hârtie și se uita cu un 
amuzament tainic cum el, la început, se îndrepta de spate și 
apoi separa șervetele, pe care, în primul rând, le aranja într-un 
teanc ordonat pe tejghea, și abia după aceea își ștergea, mai 
întâi, palmele, și pe urmă dosul mâinilor, în final ocupându-se pe 
rând de uscarea fiecărui deget în parte. Helen se văzu nevoită 
să se întoarcă cu spatele, pentru ca nu cumva să i se pară 
nepoliticoasă atitudinea ei. 

Adeseori, se întrebase dacă firea extrem de tipicară a lui Ken 
era o moștenire de familie sau constituia reacţia firească a unui 
om născut într-un lagăr de concentrare pentru prizonierii de 
război. Nu știa dacă nu cumva un bărbat mândru ca el simţea o 


VP - 22 


nevoie specială de perfecțiune ca o consecinţă a celor 
întâmplate cu părinţii lui. Aceștia nu fuseseră niciodată în stare 
să uite cele douăzeci și șase de luni pe care și le petrecuseră 
înăbușindu-se în arșița de pe râul Gila, după cum se exprimase 
Ken... lipsiţi de orice intimitate... fără speranţă... fără onoare. 
Apoi se întorseseră acasă pentru a duce o altă viaţă de familie în 
căminul lor, descoperind că nu puteau face nimic în privinţa 
asta, fiindcă acea experienţă le afectase iremediabil tot restul 
vieţii, întinând-o, de parcă ar fi fost blestemaţi sau poate că 
neglijaseră cine știe ce detaliu care îi făcuse să piardă totul, ca 
urmare a unei subtile omisiuni sufletești pe care Ken Suzuki era 
al naibii de hotărât să n-o repete, la rândul său. 

Pe fereastra bucătăriei, se vedea afară cum Paul Hardy își 
ștergea fruntea de sudoare cu mâneca, azvârlea cu lopata 
ultimele resturi de pământ în groapa pe care o săpase mai 
devreme în acea dimineaţă, apoi punea lopata deoparte. Cei doi 
urmăreau cum el se așeza după aceea în genunchi. Proaspăt 
săditul arțar japonez se încălzea în bătaia soarelui de primăvară, 
în timp ce Paul bătătorea cu dragoste solul afânat, împingând 
puțin ici și apăsând ușor colo, asigurându-se că țărâna era 
suficient de densă pentru a ţine copăcelul drept în calea 
vânturilor iernii, dar nu excesiv de compactă, astfel încât să-i 
împiedice dezvoltarea rădăcinilor. 

— Este mult diferit față de cum era înainte, mi se pare 
complet schimbat, rosti Ken Suzuki. 

— Încă își petrece majoritatea timpului la parter, cu aparatele 
pentru exerciţii. 

— Nu la asta mă refeream. 

Helen simţi un fior drept în inimă. 

— Dar, la ce anume? 

— Nu mai trebuie să-i arăţi decât o singură dată ce are de 
făcut. Ken simţi stânjeneala femeii și se uită în direcţia ei. Ai 
remarcat și tu asta? 

— Da, îi răspunse Helen, ferindu-și privirea și sperând ca 
bărbatul să încheie subiectul. Transformarea lui Paul Hardy o 
intriga, probabil, deoarece ea nu se simţea în stare să găsească 
o explicaţie acceptabilă a fenomenului. Respinsese orice idee de 
miracol pentru că apucase să-i cunoască pe creatorii de 
miracole. În ultimele câteva luni, Jerry Donald și echipa lui de 
medici răspunzători de îngrijirea postoperatorie veniseră de trei 


VP - 23 


ori la Casa Armoniei să-i facă lui Paul controale medicale și să-i 
mai ajusteze ba una, ba alta. Ultima dată, cu aproximativ o lună 
în urmă, ei îi scoseseră lui Paul și bandajele finale, apoi îi 
îndepărtaseră și restul de fire de la cusături, dând la iveală un... 
străin cu trăsături colţuroase și ochi albaștri. 

— E și nostim totuși acest lucru, mai adăugă Ken Suzuki. 

— Cum adică? In ce sens? 

— Dacă vede că ai observat... el încearcă să ascundă asta. 

— Și reîncepe să acţioneze prostește. 

— Da. Ken termină cu spălatul mâinilor și aruncă șervetele 
umede în containerul de deșeuri reciclabile de sub chiuvetă. L- 
am întrebat dacă se simte pregătit să revină la lucru. Și poate să 
câștige și ceva bănuţi de buzunar. 

Helen înălță dintr-o sprânceană, curioasă să afle răspunsul. 

— Și? 

— Și el s-a prefăcut că nu înţelege 

Chipul lui Helen exprima îndoiala. 

— A trecut prin multe... începu ea. 

Ken Suzuki însă nu părea să aibă dubii. 

— Ba m-a înțeles perfect. l-am citit asta în ochi. Am deslușit o 
licărire... un lucru pe care nu-l avea deloc înainte. 

— Și totuși, este încă același Paul dintotdeauna, îl asigură 
Helen. Doamna Dahlberg l-a recunoscut încă din prima clipă în 
care a intrat Paul în cameră. lar bătrâna este complet oarbă. 
Ken Suzuki dădu să spună și el ceva, dar Helen i-o luă înainte: 
Paul și cu Shirley sunt la fel de apropiaţi și de nedespărțiţi ca și 
până acum, râse femeia. În continuare el este singurul care 
înţelege ce spune ea. 

— Helen, nu zic că Paul ar fi devenit acum un alt om. A rămas 
tot unica ființă umană pe care am văzut-o vreodată ducând câte 
un sac de ciment de patruzeci de kilograme, simultan în fiecare 
mână. Vreau să spun că nu mai este complet aerian, așa cum 
fusese înainte. S-a petrecut cu el ceva acolo. Și... bărbatul se 
opri, părând să aibă o scurtă dispută mintală cu el însuși, după 
care își scoase carnetul de facturi și începu să calculeze în 
tăcere costurile operaţiunii de scurtare a crengilor uscate. 

— Și ce? îl întrebă Helen, înghiontindu-l în glumă cu cotul în 
coaste. 

Ken Suzuki se prefăcu să nu fi băgat de seamă și continuă să 
scrie. 


VP - 24 


— Și ce? insistă femeia, vorbind mai tare de data asta și 
îmboldindu-l cu o lovitură în umăr. 

Ken se opri din nou, lăsându-și mâinile să-i atârne pe lângă 
trup. 

— Și orice i s-ar fi întâmplat acolo... indiferent din ce motiv... 
el nu vrea ca vreunul din noi să observe acest lucru. 

În bucătărie se așternu liniștea. Ken termină de completat 
factura. Helen îi promise s-o prelucreze în acea după-amiază, 
pentru a o băga la plată. Cei doi râseră fără veselie anticipând 
timpul care le va fi necesar autorităţilor statului pentru a își 
onora respectiva obligaţie financiară. 

Afară, Paul tocmai uda arțarul. Alţi doi lucrători de-ai lui Ken 
se iviră pe neașteptate, cu salopetele lor de un verde ca acela al 
pădurii pline de rumeguș. Unul dintre ei încă mai purta 
antifoanele pe urechi. Celălalt și le dăduse jos, lăsându-le să-i 
atârne de gât. Ei lucraseră în partea din faţă, băgând crengile 
retezate între fălcile de oţel ale unui utilaj de mărunţit. Cel cu 
antifoanele agățate de gât se prefăcea că ţine în mână și 
rotește un volan de mașină. 

— Se pare că suntem gata de plecare, spuse Ken. O să revin 
pe la mijlocul săptămânii viitoare, ca să văd cum a ieșit totul. 
Poate că am să-l mai întreb pe Paul dacă vrea să muncească la 
mine. 

Femeia îl bătu ușor pe umăr. 

— Paul are nevoie de timp ca să se obișnuiască din nou cu 
situaţia. 

Helen spusese asta, însă n-o credea nici ea. Ken avea 
dreptate. La Paul se produsese o modificare esenţială. Și cum să 
nu se fi schimbat? se întrebă în sinea ei. Cum ar fi putut să nu 
se schimbe în urma unei asemenea experienţe cineva care 
trecuse prin încercările la care fusese supus Paul? Aceasta era 
una dintre situaţiile în care intelectul lui Helen îi spunea ceva, 
iar intuiţia și instinctele, cu totul altceva. 

Cobori scara ce ducea în curtea din spate, urmându-l pe Ken. 
Paul tocmai reînfășura furtunul pe mosorul metalic fixat în 
partea din spate a casei. Când trecură ei, acesta nu-și ridică 
privirea. Aura lui părea să-i domine, în timp ce se deplasau prin 
spatele casei. 

— A explodat primăvara, îi zise Ken, după ce lăsară în urmă 
colțul clădirii. Flecăriră apoi în voie, pe tot drumul până la 


VP -25 


camionul lui Ken. Helen flutură o mână în urma lui, după care se 
răsuci pe călcâie și urcă scările din faţă, dar ușa era încuiată, iar 
ea descoperi că n-avea cheile în buzunar. Femeia sună la ușă, 
dar nu-i răspunse nimeni. Repetă operaţiunea, însă cu același 
rezultat dezamăgitor. Bătu în ușă și cu inelul greu de bronz, dar 
nici de astă dată nu avu mai mult succes. 

— La naiba! exclamă ea, făcând cale-ntoarsă pe trotuarul de 
lângă casă, după care coti ia stânga, în direcție opusă, ocolind 
clădirea prin partea de nord. O mulţime de narcise cândva 
galbene, iar acum ofilite odată cu trecerea vremii, își întindeau 
petalele palide pe deasupra fertilului pământ cafeniu. Stânjeneii 
pereni de o sută de ani, care împresurau casa pe întreaga ei 
lăţime, începuseră deja să înflorească. 

Paul tocmai închidea garajul. Ea remarcă faptul că încuiase 
ușa laterală și își pusese apoi cheia în buzunar, o însărcinare 
care nu-i mai fusese încredințată până atunci. Omul îi simţi 
prezența și își întoarse privirea în direcţia ei. 

Helen îi făcu semn cu mâna și îi zâmbi. 

— Paul! îl strigă femeia. Copăcelul arată foarte bine. 

În cei șaptesprezece ani de când venise ea la Casa Armoniei, 
Paul Hardy reprezentase singurul rezident de care se atașase 
cu-adevărat și faptul că el nu reacţionase în niciun fel față de 
sentimentele ei poate că explica tendinţa ei de a-i vorbi, de 
parcă el ar fi înţeles ceea ce îi spunea, deși în mod evident 
lucrurile nu stăteau deloc așa. Dar ce altceva ar fi putut ea să 
facă? Să-l ignore? Să se comporte ca și cum el nici măcar n-ar fi 
fost acolo? 

Paul își înfipse mâinile în buzunare și se îndreptă spre ea, cu 
capul plecat, privind în liniște la propriii săi pantofi, exact cum 
făcea de obicei. Părul lui bogat nu mai fusese tuns de la 
accident, și nici barba rasă. Dacă nu se schimba nimic în decurs 
de șase luni, se gândi Helen surâzând, el avea să arate aidoma 
unor vestiți cântăreți de rock-and-roll din Texas. 

Ea îi veni în întâmpinare, simțind mâncărimi și furnicături sub 
piele. Îi puse apoi o mână pe umăr. 

— Ai făcut o treabă minunată, începu Helen. Și pe când 
traversau amândoi curtea, ea continuă s-o ţină tot așa... 
zicându-i cât de bine arăta copăcelul și lăudându-l pentru că 
făcuse curat lăsând totul lună, după ce își terminase treaba, în 
tot acest timp strecurând în direcţia lui ceea ce își imagina că 


VP - 26 


erau niște priviri furișe și tainice pentru a verifica dacă Paul 
înţelegea ce-i spunea ea. Și în vreme ce se apropiau de scara 
din spate, ea tocmai zicea: ... peste cincizeci de ani, lumea va 
ședea sub acest copac... și oamenii or să... 

Paul Hardy se opri brusc. Când Helen își îndreptă privirea spre 
el, se cutremură. Apropiaţii săi ochi albaștri nu mai priveau doar 
în interiorul lui. Pentru prima oară în șapte ani, o privi și el drept 
în ochi... și în clipa aceea, femeia își dădu seama că tot ce Îi 
spusese Ken Suzuki era adevărat. Oricine ar fi fost acest... Se 
opri brusc. Încercă să găsească un apelativ pentru el și înţelese 
că nu putea să aibă de-a face cu cineva sau cu ceva imposibil de 
definit... și cu-atât mai puţin cu individul puternic care stătea 
acum în picioare la mai bine de un metru distanţă de ea, 
sfredelindu-i cu privirea fruntea încreţită. 

Helen își duse o mână tremurătoare la beregată. 

— Paul... începu ea. 

— Nu mă cheamă Paul, rosti răspicat străinul. 


VP - 27 


5. 


Helen Willis se așeză pe marginea divanului somptuos, pe 
care îl comandase din catalogul de produse Pottery Barn, cu 
chipul livid și parcă nemaiîndrăznind nici să respire, simţindu-și 
genunchii moi și amorțiţi. Numai datorită forţei considerabile a 
lui Paul reușise să urce scările din spatele casei și apoi în lift. 

Bărbatul stătea în picioare în camera lui Helen, cu spatele 
rezemat de ușă și cu ochii aţintiţi asupra ei. 

— Te simţi mai bine acum? o întrebă el într-un târziu. 

Paul avea o voce guturală, ieșind parcă dintr-un gâtlej 
căptușit cu piele. 

— Eu... păi, eu... nu știu ce... bâigui ea și se opri, sorbind din 
paharul cu apă de la robinet pe care el tocmai i-l umpluse. 
Sângele i se urca în cap atât de rapid, încât ea se temu să nu-și 
piardă cunoștința. Işi lăsă jupa rochiei să-i alunece între 
genunchi și își duse o mână la frunte. Se simţea ca și cum ar fi 
avut febră. Luă un exemplar jerpelit din The New Yorker de pe 
perna de alături și începu să-și facă vânt cu el. Nu-mi pot da 
seama, îi zise ea în cele din urmă. Și când ai început tu să...? 
Vreau să spun... 

El ridică o mână și își drese vocea: 

— De îndată ce m-am trezit la spital, mi-am dat seama că era 
ceva schimbat. 

— Ce anume? se interesă Helen, continuând să-și facă vânt cu 
ziarul. 

— Puteam citi. Inscripţiile de pe pereţi. Numerele de pe 
ecrane. El își frecă gâtul și adăugă: Mi-au trebuit câteva zile 
bune ca să înţeleg ce anume era atât de diferit. 

Helen se simţi străbătută de un fior pe șira spinării. Diferit era 
cu-adevărat termenul cel mai potrivit. lar Paul se deosebea 
radical de cel care fusese înainte. Într-adevăr, fără a mai pune la 
socoteală și chipul lui nou-nouţ, era acum o persoană complet 
diferită. Devenise un străin despre care ea nu știa absolut nimic, 
fără nicio legătură cu enigmaticul și placidul Paul Hardy. Măcar 
vechiul Paul fusese previzibil și nu-i oferise niciodată surprize. 


VP - 28 


— Însă... începu ea, tu îţi amintești de viaţa pe care ai dus-o 
aici. 

— În totalitate. Din ziua în care am venit aici și până în 
momentul în care m-a izbit mașina aceea. Imi amintesc cât de 
bună ai fost mereu cu mine și cum ai avut grijă întotdeauna să 
mă integrezi în colectivitate. Zâmbi. 

Helen își simţi mușchii relaxându-i-se. Respiră adânc și puse 
ziarul înapoi pe pernă, după care își ridică un deget în aer, cuo 
expresie întrebătoare, și deschise gura ca să spună ceva. 

— Pariez că aș putea ghici ce anume vrei să afli, i se adresă 
Paul pe un ton glumet. 

— Păi, atunci, spune! 

— Vrei să știi cum se face că, de vreme ce îmi amintesc totul, 
de ce, înainte de accident, nu-mi dădeam seama ce se petrecea 
în jurul meu. Cum se explică faptul că nu reacţionam în niciun 
fel la stimuli exteriori? 

Helen dădu aprobator din cap. 

— Exact, confirmă ea. 

El își scoase și cea de-a doua mână din buzunar și își întoarse 
ambele palme spre tavan. 

— Ei bine, nici eu nu înţeleg acest lucru. E greu de explicat. 
Aveam senzaţia că mă aflu acolo, și totuși nu eram... nu eram 
așa ca și cum aș fi fost în mod efectiv... știu că sună bizar ceea 
ce spun eu, însă mă simţeam de parcă aș fi încercat să 
soluţionez o anumită problemă. Nimic altceva nu conta pentru 
mine în afară de rezolvarea ei. Își lovi ușor fruntea cu un deget 
și continuă: Nimic altceva nu mai putea pătrunde aici, înăuntru, 
și nici n-avea cum să iasă. 

— Și nici acum nu-ţi mai amintești despre ce problemă era 
vorba. 

— Straniu, nu-i așa? 

— Dar despre ceea ce s-a întâmplat înainte de a fi venit tu 
aici, îţi mai amintești ceva? 

— Absolut nimic. 

O ezitare abia perceptibilă în tonul lui sugera faptul că el se 
putea să nu fie pe de-a-ntregul sincer. 

— Chiar nimic-nimic? insistă femeia. 

Bărbatul se uită în altă parte. 


VP - 29 


— Ar mai fi și un nume, îi zise el. Helen aşteptă. El își 
încrucișă braţele la piept, cu un aer stingherit. Wesley Allen 
Howard, spuse bărbatul în cele din urmă. 

— Asta-i tot? 

— Tot, îi răspunse el. Într-o noapte, cam la o săptămână după 
ce m-am trezit la spital... chiar înainte de a mă culca, numele 
ăsta mi-a venit, pur și simplu, în minte. Și de-atunci m-a urmărit 
tot timpul în visele mele. 

— Și tu crezi că ăsta-i numele tău adevărat? 

— Nu știu. Nu-i decât un nume care mi-a trecut prin minte. 

— Atât și nimic mai mult? Doar un simplu nume? 

El șovăi. 

— Mai sunt și niște palmieri, continuă străinul. Atunci când 
visez numele ăsta, mai visez și palmieri. Bărbatul își flutură 
încet o mână prin faţa ochilor. Știi tu... ca și cum s-ar undui sub 
adierea brizei. 

Helen se îndreptă de spate pe canapea și își netezi rochia. 

— Și mai știe și altcineva? 

— Numai Shirley. Cu ea îmi exersez vorbitul. Un zâmbet larg îi 
înflori pe faţă. Doar că aproape tot timpul numai Shirley 
vorbește. 

Râseră amândoi. 

— Ar trebui să râzi mai des, Pau... Și femeia se opri. Nu mai 
știu deloc cum să-ţi spun. 

El dădu din umeri. 

— Cred că deocamdată trebuie să ne mulţumim cu numele de 
Paul. 

— Până una-alta, poate că ar fi mai bine să nu împărtășim 
nimănui acest secret. 

— Am impresia că și Ken suspectează ceva, îi zise el. 

Ea ridică din cap, privindu-l cu subînţeles. 

— Am vorbit cu el despre asta, recunoscu femeia. Știi tu... 
faptul că... în sertarul tău cel mai de sus... 

El o opri și se bătu ușor peste buzunarul din faţă al blugilor. 

— Banii..., spuse bărbatul. l-am găsit. Oftă. Nouă mii de 
dolari. 

— Asta-i ceea ce ai câștigat muncind pentru Ken. 

— La fel mi-am închipuit și eu. 

— EI întotdeauna te-a plătit cu aceleași sume ca și pe ceilalți 
oameni ai lui. Niciun bănuț mai puţin. 


VP - 30 


— Tipic pentru el. Bărbatul schiță un surâs ironic. Am încercat 
să-i depun la bancă. 

— Și? 

— Și... am constatat că trebuie să fii cineva anume, ca să-ți 
depui banii la o bancă. Zâmbetul îi pieri de pe buze. Trebuie să 
ai o identitate, niște acte. Un card de asigurări sociale de 
sănătate. Un permis de conducere auto. Lucruri de genul ăsta. 
Altfel... - și el își ridică o mână, cu un aer de dezgust - ... altfel 
trebuie să te multțumești să foloseşti doar bani gheaţă. 

— Vrei cumva să-i ţin eu pentru tine? îl întrebă Helen. 

Omul dădu din cap. 

— Poate că e mai bine așa, îi răspunse el, scoțând la iveală 
teancul de bancnote. 

— Mai păstrează-ţi și tu din ei. 

El scoase din teanc vreo șase hârtii de câte douăzeci de dolari 
și îi întinse restul lui Helen. 

— Trebuie să aflu mai multe despre mine, îi zise bărbatul. 

— Pot să-ţi povestesc tot ce știu eu, se oferi femeia. 

Acest lucru dură un minut și jumătate, după care ea nu mai fu 
în stare să-i dea altă informaţie, iar în cameră se așternu o 
liniște încordată. 

Paul rupse tăcerea: 

— Asta-i tot? 

Helen îl privi cu tristețe. 

— Asta-i tot, încuviință ea. 

După câteva clipe de tăcere, el vru să afle: 

— Și ce-o să urmeze? 

Ea îi înfruntă privirea intensă. 

— Asta-i întrebarea pentru premiul cel mare, nu? Femeia oftă 
și apoi se uită în gol. 

Sunetul unor voci ridicate răzbătea de jos. Helen se îndreptă 
de spate și privi, mai întâi, la ceasul de la încheietura mâinii ei, 
apoi în direcția ușii. _ 

Mai erau zece minute până la ora cinei. In serile de sâmbătă, 
doamna Forbes gătea până la șapte și jumătate, iar domnul 
Hallanan îi supraveghea pe ceilalţi, până la ora nouă. Spre 
deosebire de alţi câţiva, domnul Hallanan putea, la nevoie, să-și 
asume responsabilitatea de a asigura buna desfășurare a mesei 
de seară. 

— Nu știu ce-o să mai urmeze, spuse ea într-un târziu. 


VP - 31 


El părea dezamăgit de răspuns. 

— Ce vrei să se întâmple în continuare? îl întrebă femeia. 

— Cred că aș vrea să-mi descopăr identitatea. 

De data asta, urmă un întreg minut de tăcere. 

— O să ne gândim la asta, spuse Helen și își duse patru 
degete la tâmplă. Totul s-a întâmplat prea repede. Nu-mi dau 
prea bine seama ce anume ar fi de făcut. 

— Nici eu nu-mi dau seama, recunoscu el. Dar, dacă aș afla 
cine am fost, atunci aș ști cel puţin de unde să încep să caut. 

— Ce anume să cauţi? 

El se gândi o clipă, după care îi răspunse: 

— Aș vrea să mă regăsesc pe mine însumi. 

— Păi, tu ești chiar aici, zise ea, arătând către ghetele din 
picioarele lui. 

El își întoarse privirea într-o parte și își trecu degetele prin 
părul său lung și castaniu. 

__— Să aflu cine anume eram înainte de a fi fost adus aici. 
Intristat, el spintecă aerul cu dosul palmei. Să aflu cine era 
atunci persoana ascunsă în pielea mea. 

— Şi crezi că aceasta mai există acolo? 

Intrebarea ei îl puse pe gânduri. 

— Povestea respectivei persoane mai poate fi găsită pe 
undeva în mine. Cineva trăia o viaţă zi după zi, câștigându-și 
cumva existența... iar apoi ce se întâmplă?... Acum șapte ani, 
omul cu pricina dispare pur și simplu și nu observă chiar nimeni 
acest lucru?... Nu sună nimeni la poliție? Toţi cei pe care îi 
cunoaște își continuă în liniște vieţile și nu se mai gândesc la el? 
Bărbatul se uită la Helen. 

Chipul acesteia era imobil și impasibil. Se vedea clar că nu e 
de acord cu vorbele lui. 

El aşteptă o fracțiune de secundă, și apoi dădu din cap, în 
semn de încuviinţare, deși sperase ca Helen să facă acest gest. 

— Povestea respectivei persoane încă mai dăinuie pe undeva 
în mine, repetă el cu convingere. Știu asta. O simt înăuntrul meu 
și am de gând s-o descopăr. 

— Și dacă o descoperi? Ce se va întâmpla după aceea? 

— Ce anume să descopăr? 

— Ceea ce ai de gând să cauţi. 

El fu luat prin surprindere. 


VP - 32 


— Nu știu nici eu, bâigui bărbatul. N-am mers cu gândul chiar 
atât de departe. 

— Poate că ar fi cazul s-o faci. 

Sunetele abia perceptibile ale glasurilor și pașilor străpungeau 
tăcerea. 

Helen se uită din nou la ceas. 

— S-a făcut ora mesei, zise ea. 

Paul rămase nemișcat. In clipa în care se ridică în picioare 
Helen îi întâlni privirea înflăcărată. 

— O vom scoate noi doi la capăt, până la urmă, îl încurajă 
femeia. Vom acţiona așa cum va fi cel mai bine pentru tine. 

In mod vădit, acel verdict se dovedi îndeajuns de satisfăcător 
pentru străin. Cu gesturi armonioase, acesta se urni de lângă 
ușă, se răsuci pe călcâie, puse mâna pe clanţă și dădu să iasă. 

— Paul, i se adresă Helen. 

Omul își îndreptă privirea spre ea. 

Femeia se duse spre ușa din oțel aflată în celălalt capăt al 
încăperii și scoase un inel de chei. 

— Poate că ar fi cel mai bine dacă ai cobori pe scara din 
spate, îi spuse ea, deschizând ușa. 

El dădu aprobator din cap și traversă camera alături de ea, 
după care păși în semiîntuneric, puse mâna pe balustradă și se 
făcu nevăzut. Helen rămase acolo în picioare, ascultând sunetul 
pașilor lui coborând treptele. 

Cina se compunea din chifteluțe cu piure de cartofi și mlădiţe 
de mazăre cu mere glasate la desert. Aceasta era și tihnită, 
ceea ce îi convenea de minune lui Helen, fiindcă, dacă n-ar fi 
fost atâta liniște, nu și-ar fi dat seama ce ar fi putut să meargă 
rău, în condiţiile în care principala ei preocupare o constituia 
Paul Hardy... cum anume spusese acesta?... Wesley Allen 
Howard? 

Pe la ora 9:40, Helen Willis încuiase deja parterul, conectase 
sistemul de alarmă și luase liftul pentru a urca înapoi în 
apartamentul său. In jurul orei zece, ea își pusese cămașa de 
noapte pentru timp călduros, își terminase ritualul de seară din 
baie și se așezase în fața computerului, cu ochelarii cocoțaţi pe 
vârful nasului și cu degetele valsându-i pe tastatură. Ea le 
accesase pe toate: Google, Lycos, Zabasearch, Peoplefinders, All 
Search Engines, Whitepages și orice alt motor de căutare pe 
care îl putuse găsi. Cine spusese că prea multă prosperitate era 


VP - 33 


dăunătoare pentru oameni, tot așa precum excesul de ovăz le 
face rău cailor? Tolstoi poate? În orice caz, Wesley Allen Howard 
era un nume surprinzător de răspândit. Găsise trei... patru... sau 
poate chiar cinci sute de persoane. O oră mai târziu, tot ce știa 
era faptul că descoperirea domnului Howard necesita o 
substanţială îngustare a câmpului de investigaţie. 

Cu un puternic simțământ de frustrare, se băgă apoi în pat. 


VP - 34 


6. 


Ei sosiră imediat după micul dejun, rulând pe strada Arbor în 
trei mașini închiriate, Lincoln Town, două negre și una argintie, 
cu opt pasageri în total la bord, toți purtând în mod ostentativ 
ochelari de soare, împotriva ceţii de dimineaţă. Nu sporovăiau, 
nu trânteau portierele, își economiseau la maximum mișcările și 
păreau să fie animați de un unic scop comun. Primii doi bărbați 
coborâră din vehicule și pășiră pe alee pe lângă camionul lui 
Ken Suzuki; în clipa următoare, alţi patru se răspândiră printre 
tufișurile de pe ambele laturi ale casei, toți cu excepția celui mai 
mic de statură; toți în afară de unul singur erau îmbrăcaţi cu 
pardesie și aveau introduse în urechi niște minicăști radio, ale 
căror fire subțiri de legătură le intrau pe sub gulere. 

Excepţia o constituia micuțul domn în costum gri de vară. 
Omul acela purta o cravată clasică maro, nu avea ochelari de 
soare și nici cască radio în ureche. El își muta greutatea corpului 
de pe un picior pe altul și se uita cu un aer confuz în direcţia 
străzii, în timp ce bărbatul solid care ducea bagajele sună la ușa 
de la intrare, apoi așteptă câteva clipe, după care sună din nou. 
Văzând că nu răspunde nimeni la sonerie, bărbatul masiv ridică 
inelul de bronz ce trecea prin gura capului de leu de pe ușă și-l 
izbi cu putere de aceasta. 

Eunice Ponds deschise în sfârșit ușa. Femeia avea încă pe ea 
halatul de baie flaușat, iar în picioare papucii ei albaștri și 
pufoși. 

— Da? i se adresă ea. 

Matahala îi smuci din mână ușa, pe care o împinse, 
deschizând-o larg. Eunice scoase un scâncet. Într-o clipă, 
câinele Benny își făcu și el apariţia, alunecând în viteză pe după 
un colț, cu ghearele patinând și zgăriind parchetul podelei. 
Douăzeci de kilograme de dulău cu blană multicoloră începură 
dintr-odată să mârâie și să-și arate colții și să latre de mama 
focului, zburlindu-și coama de pe spate ca pe o creastă de păr 
împestrițat. Ghearele sale păcăneau pe pardoseală, în timp ce 
animalul mima în mod repetat atacuri și retrageri succesive, la 
vederea străinilor. 


VP - 35 


Cu o singură mișcare îndemânatică, namila de om o dădu la o 
parte pe Eunice și apoi îl izbi cu piciorul în coaste pe bietul 
câine, aruncându-l cât colo, după care acesta se ridică din nou 
numai ca să primească o a doua lovitură, care îl expedie cu 
coada-ntre picioare de-acolo, șchiopătând fără să se mai uite 
înapoi și îndreptându-se în direcţia camerei cu televizor, în 
vreme ce limba îi atârna de-un cot, iar răsuflarea îi era 
întretăiată și gâfâită. 

Spre deosebire de câinele Benny, Eunice nu putea fi chiar așa 
de ușor oprită și pusă la respect. La drept vorbind, tenacitatea ei 
incontestabilă constituise până atunci, în linii mari, întreaga 
poveste a vieţii ei. În vreme ce majoritatea oamenilor sunt în 
stare să distingă în mod limpede lucrurile care de-abia le trec 
prin minte de cele potrivite pentru a fi exprimate prin gesturi și 
comportament, mai degrabă decât prin cuvinte, Eunice era 
plămădită dintr-un alt aluat. De îndată ce prindea o albină în 
căciuliță ei, Eunice nu se lăsa până ce nu se implica în acţiunea 
respectivă, oricât ar fi fost de condamnabilă, încăpăţânându-se 
să-și pună în aplicare intenţia, chiar dacă și-ar îl riscat viața în 
încercarea de a face acest lucru. 

Eunice avea opt anișori, atunci când cineva observase că nu 
era totul chiar în perfectă ordine cu ea. Cert e că, în ciuda 
vârstei sale cronologice, ea încă acţiona ca și când ar fi avut 
doar cinci ani... ba chiar o maliţioasă și narcisistă vârstă de cinci 
ani. Când împlinise zece ani, nu mai exista nicio îndoială că avea 
să rămână definitiv cu mintea la nivelul vârstei de cinci ani. 
Semăna într-un fel cu una dintre acele viitoare regine deprinse 
să trăiască doar din amintiri care se ofilesc încă din liceu și își 
petrec următorii cincizeci de ani în căderea liberă a plictisului, 
dezamăgite atât de ele însele, cât și de tot ceea ce întâlnesc în 
calea lor. 

Și atunci, iubitorii ei părinţi, Milton și Doris Ponds, 
respinseseră primele sugestii cu privire la o eventuală întârziere 
în dezvoltarea ei, ca fiind, în cel mai bun caz, niște glume 
proaste, iar în cel mai rău caz o condamnabilă lipsă de tact. Într- 
atâta de convinși erau ei de normalitatea fiicei lor, încât 
angajaseră chiar și un avocat, pentru ca acesta să-i ajute în 
lupta lor împotriva districtului școlar local, care, constatând 
deficienţele de dezvoltare ale lui Eunice, deciseseră încadrarea 
ei în categoria celor ce necesită un tratament special în școală. 


VP - 36 


Dar pierduseră. Încă cinci ani și alţi trei copii, asupra cărora 
Eunice tăbărâse în mod entuziast supunându-i unor abuzuri atât 
fizice, cât și psihice, le scoseseră în cele din urmă din cap lui 
Doris și lui Milton ideea că fiica lor ar fi fost nedreptăţită. 
Protestele vehemente ale lui Milton, care respingea categoric 
posibilitatea ca un copil de-al lui să meargă vreodată la școală 
cu „autobuzul cel mic”, deveniră tot mai slabe, până când 
cedară locul unei tăceri absolute în privinţa asta. 

Dacă șirul nesfârșit al crestăturilor, arsurilor, contuziilor și 
juliturilor, care apăreau cu regularitate pe corpurile copiilor mai 
mici ai familiei Ponds, nu părea să-i alarmeze pe părinţi, refuzul 
constant al victimelor de a o învinovăți pe sora lor mai mare - în 
ciuda eforturilor susţinute ale nenumăraților profesori, consilieri 
îndrumători și psihologi - făcea imposibilă rezolvarea problemei, 
aceasta fiind pusă pe seama fricii de Dumnezeu. 

Și parcă în mod providenţial, tocmai atunci când Milton și cu 
Doris trebuiau să decidă ce era de făcut cu „sămânţa cea rea” 
(așa cum îi plăcea lui Milton să spună), familia lor a fost lovită de 
ceea ce autorităţile locale de pompieri au etichetat drept un 
„Suspect” incendiu casnic, o tragedie care nu numai că i-a lăsat 
perplecși pe peluza din faţă, uitându-se cum agoniseala lor de-o 
viaţă se transforma în scrum, ci le-a dat și imboldul final de a-i 
asigura lui Eunice un mediu adecvat în care să beneficieze de 
genul de supraveghere indispensabilă, în cazul ei, ca și de 
îndrumarea unui personal de specialitate. 

— Oooooof, se văicări acum Eunice. M-ai îmbrâncit. Ea își luă 
avânt cu pumnul strâns și îl izbi pe individ drept în mijlocul 
plexului solar, cu suficientă forţă pentru a imobiliza majoritatea 
semenilor din jurul său. Dar nu și pe gorila cu pricina. 
Respectivul nici măcar nu clipi. Când el pară a doua ei lovitură 
de pumn cu mâna înmănușată, Eunice își strânse tare celălalt 
pumn, înălțându-și-l la nivelul umărului. Omul zâmbi și îi răsuci 
încet mâna până când se auzi pocnind ceva în încheietura 
acesteia, cu un zgomot asemănător trosnetului produs de 
frângerea unei grisine. Un guiţat strident la culme ieși atunci din 
gâtlejul lui Eunice. Aceasta căzu zgomotos în genunchi pe 
pardoseala dură de piatră, cu faţa împurpurată de durere, 
scoțând un urlet ce reverberă până sub grinzile construcţiei. 

— Nu! a fost tot ce a rostit celălalt bărbat, îmbrăcat în costum 


gri. 
VP - 37 


Uriașul îi eliberă lui Eunice mâna traumatizată, lăsând-o să 
cadă cu o mină dezgustată. 

Prăvălită acum pe pardoseală, cu obrazul apăsat peste dalele 
de piatră, Eunice se ghemuise lateral într-o poziţie fetală, 
ferindu-și încheietura luxată, hohotind de plâns cu nasul între 
rotule și jeluindu-se precum o sirenă de alarmă antiaeriană. În 
capătul îndepărtat al holului, ușa dublă a bucătăriei se deschise 
brusc. Helen Willis își ștergea mâinile cu șorțul, în timp ce se 
apropia în partea din față a casei. Ken Suzuki ţinea în mâna 
dreaptă o felie de pâine prăjită, unsă cu unt. Imaginea lui Eunice 
zvârcolindu-se contorsionată pe podea îl făcu pe asiatic să se 
holbeze atât de tare din cauza surprizei, încât figura lui cu ochi 
mari și rotunzi părea să aparţină mai degrabă unui om de rasă 
albă. 

Helen alergă și se lăsă pe podea lângă Eunice, care continua 
să-și ţină strâns cu braţele genunchii la gură și să plângă. După 
mai multe îmbrăţișări, mângâieri și rugăminţi blânde, care se 
dovediră ineficiente, Helen se ridică în picioare, își înfipse 
mâinile în șolduri și îi înfruntă pe străini: 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă ea. 

Bărbatul în costum gri își flutură cu dispreț o mână în direcţia 
siluetei care se tăvălea pe pardoseală. 

— Această persoană a atacat un ofițer federal, îi răspunse el. 
Avea o voce catifelată. Rostea vorbele cu siguranţa obţinută 
poate în vreo școală specială pentru dezvoltarea dicţiei. 

Scârțâitul ușii de la bucătărie anunţă sosirea doamnei Forbes. 
Helen îi făcu un semn cu mâna și îi zise: 

— Du-o pe Eunice în bucătărie. O să vin și eu acolo în câteva 
clipe. 

Impreună, după câteva încercări repetate, cele două izbutiră 
s-o ridice pe Eunice în picioare. Figura ei înlăcrimată era 
schimonosită și aproape de nerecunoscut, în timp ce Eunice își 
târșâia picioarele de-a curmezișul holului și de-a lungul 
coridorului, împingându-și în față, ca pe-o ofrandă, încheietura 
scrântită. Doamna Forbes mergea lângă Eunice, cuprinzând-o pe 
după umeri cu un braţ ocrotitor și șoptindu-i că totul avea să fie 
bine. 

Helen Willis se întoarse către ușa de la intrare, îndreptând în 
direcția acesteia un deget tremurător. 


VP - 38 


— leșiți imediat de-aici, le strigă ea celor doi bărbaţi, bătând 
din picior. În caz contrar, am să chem autorităţile. 

Omul în costum gri rânji sarcastic spre femeie și scoase din 
buzunarul interior al hainei un mic teanc de documente și un 
portvizit din piele neagră. El întredeschise portvizitul la câţiva 
centimetri depărtare de chipul lui Helen, doar atâta cât să se 
vadă o insignă aurie și o legitimaţie din material plastic, emisă 
de cine știe ce organizaţie naţională. 

— Chiar noi suntem autorităţile, îi spuse bărbatul, închizând la 
loc, cu zgomot, portvizitul. 

Helen împinse portvizitul de lângă faţa ei. Sângele i se urcase 
la cap. 

— Aș vrea să-ţi văd din nou legitimaţia, îi ceru ea, însă el îi 
ignoră solicitarea. Uriașa gorilă de-alături vorbea încet într-un 
microfon minuscul, prins de guler. Helen se propti în faţa celor 
doi, vrând să le mai spună ceva, dar nu mai apucă să deschidă 
gura, că alţi patru bărbaţi năvăliră în hol. 

Omul în costum gri își roti repede un deget în sus. 

— Toată lumea înăuntru în... El se uită de jur-împrejur și arătă 
cu degetul peste umărul lui Ken Suzuki către salonul din faţă, 
unica încăpere rezervată pentru ocaziile speciale. Băgaţi-i pe 
toți acolo. 

Doi dintre ei o porniră în sus pe scări. Alţi doi trecură pe lângă 
Helen și le urmară pe doamna Forbes și pe Eunice spre partea 
din spate a casei. Tropăiturile produceau un zgomot neplăcut, 
pe care Helen Willis nu-l mai auzise niciodată, un sunet mai 
degrabă familiar zonelor de război, se gândi ea, apoi, în mod 
inexplicabil, mintea îi zbură la una dintre cărțile ei preferate. Ea 
și-o închipui pe Anne Frank ascunzându-se în dependința umedă 
și își imagină neliniștea acesteia la auzul tropăiturilor de bocanci 
pe scări, apoi teroarea rece provocată de omul cu arma. 

Dintr-un motiv sau din altul, acea amintire o îmbărbătă. Se 
întoarse fulgerător către Ken și îi zise pe un ton poruncitor: 

— Cheamă poliţia! 

Bravada ei se dovedi inutilă. Privind în direcția lui Ken Suzuki, 
își dădu seama că trebuia să sune chiar ea la poliţie. Ken 
rămăsese în picioare nemișcat ca un Buddha cioplit în piatră, cu 
trupul amorţit și privirea înfricoșată. Aceste lucruri se vedeau 
cât se poate de clar. El mai fusese reținut ca suspect și înainte. 


VP - 39 


Nu-și făcea iluzii nici acum. Omul se strâmbă în direcţia lui 
Helen și scutură din cap, cu precauție. 

Dar Helen nu se putea împăca sub niciun motiv cu situaţia 
creată. Ea își croi drum pe lângă individul cel voinic, îl depăși, 
după care se îndreptă spre telefonul din salon. 

— Neapărat, zise bărbatul în costum gri. Cheamă poiliţia. În 
mod deliberat, el accentuase greșit prima silabă a cuvântului, 
iar după aceea zâmbi la auzul propriei sale glumiţe. 


VP - 40 


7. 


Helen ajunsese la jumătatea distanţei până în salon, când le 
întâlni pe Carman Navarre și pe Dolores Hildebrand, care erau 
împinse amândouă, de către unul dintre agenţi, spre camera din 
faţă. Carman o trase pe Helen de rochie. Helen se opri și îi puse 
o mână pe umăr. Carman era scundă și îndesată, fiind victimă a 
sindromului Down și unul dintre cele mai împăcate suflete pe 
care le întâlnise Helen vreodată. Cu aproape cincizeci de ani în 
urmă, un poliţist o găsise pe Carman, în cea mai fragedă pruncie 
a ei, înfășurată într-un prosop de hotel și apoi aruncată într-un 
container de gunoi, în Long County. Spre deosebire de să zicem, 
Darl și Randall, a căror ancorare în realitate putea fi considerată 
în cel mai bun caz fragilă, Carman era în general călare pe 
situaţie... atâta vreme cât n-o grăbeai prea tare să ajungă în 
această postură. Carman era lentă în prelucrarea informațiilor. 
Ea înţelegea corect lucrurile, însă avea nevoie de ceva vreme 
pentru asta. 

Agentul încerca să le zorească. El întinse mâna spre Carman, 
dar Helen îl opri, apucându-l de braţ. 

— Ai mare grijă să n-o atingi. Să nu te prind că faci asta! 

Satisfăcută de faptul că îl împiedicase, cel puţin temporar, ea 
își îndreptă din nou atenţia spre Carman. 

— Despre ce este vorba, Carman? o întrebă ea. 

Carman se aplecă mai aproape de ea. 

— Este ceva în neregulă cu Benny, îi șopti Carman. 

— Ce anume? 

— A coborât în pivniţă și nu mai vrea să urce înapoi. 

— Și mai și șchiopăta, adăugă pe un ton piţigăiat și Dolores. 

Brusc, se auziră voci îngrijorate și zgomote de pași. Toţi 
fuseseră adunaţi de pretutindeni și erau acum mânaţi la parter. 
Ușa liftului se deschise și dinăuntru ieși doamna Dahlberg, în 
scaunul ei cu rotile, împinsă de către Paul spre încăperea din 
faţă. Shirley își propulsa de una singură căruciorul, imediat în 
urma lor. Darl și cu Phillip erau amândoi agitaţi, dar se 
manifestau total diferit. În timp ce Darl se răsucea din ce în ce 
mai repede, până când trebuia să fie sedat, Phillip, atunci când 


VP - 41 


era stresat peste măsură, devenea catatonic, sugându-și 
degetul mare. Helen pierdu câteva clipe cu fiecare dintre ei, 
pentru a-i liniști, în trecere. 

În acel moment, domnul Hallinan urcă treptele de la intrarea 
din faţă și păși în hol, cu cinci minute înainte de începerea turei 
sale de dimineaţă, așa cum se întâmpla de obicei. Helen Willis 
se grăbi să i se alăture. 

— Doamna Forbes este în bucătărie cu Eunice. Cred că ea... 
adică Eunice... s-ar putea să aibă nevoie de ajutor medical. 
Omul schiță gestul de a o lua din loc, dar Helen îl prinse de 
mânecă și continuă: lar Benny se află în beci. Nu știu ce are, 
însă Carman spune că el nu mai vrea să urce înapoi. Ea crede că 
s-ar putea să fi fost lovit. 

Jacob Hallinan era un bărbat căruia nu-i plăcea vorbăria 
inutilă. El se îndreptă în grabă spre bucătărie, înșfăcând din 
mers și cheile dubiţei, din cârligul lor din hol. 

— Câţi sunt? auzi Helen o voce în spatele ei. Când se întoarse, 
femeia constată că bărbatul în costum gri se afla mai aproape 
decât presupusese ea. 

Helen făcu un pas înapoi. 

— Ce vrei să spui? 

— Câţi rezidenţi? 

— Doisprezece, spuse Helen. Și asta fără a mai pune la 
socoteală și personalul de îngrijire. Chiar în clipa-n care îi 
ieșiseră vorbele din gură, ea deja regreta faptul că îi răspunsese 
la întrebare. 

— Și câte calculatoare sunt în clădire? _ 

De data asta, Helen nu-i mai răspunse. In schimb, se răsuci pe 
călcâie și intră rapid în salonul din faţă. Toţi se așezaseră, cu 
excepţia lui Darl și a lui Randall, amândoi fiind cu mult prea 
surescitaţi, ca să poată sta locului. Darl era atât de agitat, încât 
bolborosea tot timpul ceva printre dinţi și se învârtea pe niște 
mici traiectorii circulare, în timp ce Randall încerca s-o împace 
pe Carman, oferindu-i un cadou pe care îl găsise în papucii lui. 
Carman își astupă nările, făcând gestul care simboliza ceva urât 
mirositor. Dolores râse și își întoarse fața în altă direcţie, 
șoptindu-i ceva doamnei Dahlberg, care ședea în scaunul ei cu 
rotile, sub lampadarul Art Deco. 

Trei dintre asistenţi numărară persoanele din grămadă. 


VP - 42 


— Doisprezece, le spuse unul dintre aceștia celorlalţi doi, care 
fură de acord cu el. 

Alt individ arătă spre Paul. 

— Asta-i singurul care se apropie întrucâtva. 

Omul în costum gri nu făcu nimic altceva decât să scuture din 
cap, contrazicându-l: 

— Nu, nu-i el. 

Helen deschise sertarul din mijloc al bufetului. Scoase de- 
acolo un carnet galben și un creion verde. 

— Vreau să-mi spuneţi numele voastre, ale tuturor, le zise 
femeia, agitând furioasă creionul în aer. Și numerele insignelor 
voastre... sau orice fel de numere mai aveţi dracului și voi. 

Cuvintele i se opriră în gâtlej. Nici nu-și mai amintea de când 
nu mai drăcuise în public. Și totuși, asta nu conta. Namila o 
apucase de umăr cu o mână, lipind-o de podea ca pe un fluture 
fixat cu un ac în insectar. Ea încercă să scape de sub greutatea 
apăsării lui, dar nu mai putea face nicio mișcare. 

— Cum îndrăznești?! ţipă Helen la el. Apoi, într-o clipă, 
japonezul Ken era acolo... venind ca o rachetă, folosindu-și 
viteza pentru a-l face pe mătăhălosul agresor să-și piardă puţin 
echilibrul, după izbitură. Reducerea apăsării de pe umărul ei îi 
permise lui Helen să facă un pas lateral. 

Ken profită de ocazia care i se oferise, ca să se interpună între 
Helen și zdravănul bătăuș. El rămase acolo cu fermitate, ca o 
perfectă întruchipare a însuși dispreţului sfidător, cu ochii în 
flăcări, cu bărbia împinsă înainte ca un vârf de lance și cu 
pumnii strânși, încordat ca un arc de oţel. Atmosfera era 
încărcată la maximum. În ciuda faptului că se pregătea să se 
arunce de bunăvoie cu cele aproximativ cincizeci de kilograme 
ale sale asupra gorilei, tot Ken trebuia creditat cu o victorie, 
pornind de la premisa că o legitimă autoindignare justificată 
putea face minuni. Ken era atât de îndârjit încât nu putea în 
niciun caz pierde încleștarea ce avea să urmeze, astfel că nu 
ezită nicio clipă înainte de a se angaja în luptă. 

Malacul cu alură de halterofil întinse mâinile și îl înșfacă de 
piepţii cămășii. Câţiva nasturi săriră pe dată, în timp ce Ken era 
ridicat complet de la podea. Strădaniile sale de a-l lovi pe 
adversar cu picioarele și cu pumnii se dovediră mai mult decât 
ineficiente, încă un nasture de la cămașă se desprinse și căzu 
pe pardoseală, acolo unde sări de două ori și apoi se rostogoli 


VP - 43 


sub bancheta capitonată pe care se așezau oamenii înainte de a 
se descălţa. 

— Nu! interveni din nou, cu toată hotărârea, cel în costum gri. 

Uriașul șovăi o clipă, apoi îi dădu drumul lui Ken. Acesta făcu 
câţiva pași înapoi, ca un boxer experimentat, desfășurând un 
excelent joc de picioare. Omul în costum gri se interpuse între 
cei doi și se adresă persoanelor aflate în acel moment în 
încăpere: 

— Vă mulțumim pentru bunăvoință și ajutor în chestiunea 
asta, spuse el. Acum v-aș sugera să vă întoarceţi cu toții în 
camerele voastre. 

Între timp gorila transmitea în șoaptă niște instrucţiuni în 
microfonul prins de gulerul cămâășii sale. 

Unii avură nevoie de un răgaz mai îndelungat. pentru a 
înţelege pe deplin ceea ce se dorea acum de la ei. Insă, după 
cum fuseseră deprinși, de îndată ce au priceput solicitarea, au 
urmat cu entuziasm îndemnul. 

Trecură cinci minute întregi până ce toată lumea, în afară de 
Helen și de Ken, fu expediată la etaj. lar atunci când Helen își 
aruncă privirea în sus spre casa scării, ea îl zări acolo pe Paul 
Hardy stând în picioare lângă balustradă și uitându-se și el în jos 
la ea. Intre cei doi se stabili instantaneu ceva ca un fel de flux 
de energie primară. Femeia își schimbă brusc direcția privirii. 

— Te întreb încă o dată, insistă pe lângă Helen omul în 
costum gri: Câte calculatoare sunt în clădire? 

Ea răsfoi carnetul galben înainte de a-i răspunde bărbatului: 

— Vreau să știu numele voastre și... 

— Rămâne la latitudinea ta, i-o reteză el pe un ton răspicat. 
Putem face ca lucrurile să fie simple sau extrem de dificile. Tu 
decizi cum vor evolua și cât o să dureze totul. 

Ken se apropie de Helen din lateral. Aceasta putea simţi acum 
privirea lui Paul sfredelind-o de deasupra și își dorea cu 
disperare să se uite și ea în sus la el. Femeia își adună toate 
puterile și ripostă dur: 

— Unde vă este mandatul? Vreau să văd un mandat de 
percheziție. 

— Noi n-avem nevoie de mandat. Asta-i o problemă de 
securitate naţională. 


VP - 44 


Auzind vorbele individului, femeia se simţi străbătută de un 
fior pe șira spinării. Ea se uită înapoi peste umăr, la Ken, a cărui 
mânie cedase locul confuziei. 

— Cum ar putea oare... cum ar putea acești oameni să aibă 
ceva de-a face cu...? bâigui Helen. 

— Câte calculatoare aveţi? o întrebă el iar, articulând limpede 
fiecare silabă. Și pentru că ea se încăpăţâna să nu-i răspundă, 
omul oftă și i se adresă malacului ce ducea bagajele: Scotocește 
în absolut toate camerele și întoarce-le cu fundu-n sus, îi ordonă 
șeful. Adu aici jos tot ce găsești. 

Helen întinse o mână spre el și îl trase de mânecă. 

— Nu... nu..., protestă ea. 

— Prin urmare? 

— Sunt în total patru computere. Trei se află în camera cu 
televizorul și al patrulea este în apartamentul meu. Ea se bătu 
cu palmele peste coapse, incapabilă să-și mascheze frustrarea. 
Dar cum ar putea oricare dintre oamenii ăștia să aibă ceva de-a 
face cu o chestiune de securitate națională? Chiar că nu înţeleg 
și pace. Totul este de-a dreptul absurd. 

— Poate că ai prefera să eviţi agravarea situaţiei care ar 
surveni în cazul în care am lua cu noi calculatoarele voastre, îi 
spuse el și îi întinse o bucată de hârtie pe care se afla un text 
tipărit la imprimantă. 

Helen o luă în mână și citi cele trei nume scrise acolo, simțind 
cum i se muiau brusc genunchii. Avea senzaţia că îi fusese 
scoasă măduva din coloana vertebrală. Ken se repezi înainte și o 
cuprinse pe femeie cu un braț pe după mijloc, susținând-o să nu 
alunece pe podea. Ea își duse o mână la gât și răsuflă adânc de 
câteva ori. 

Omul în costum gri se apropie din nou. 

— Din reacţia ta deduc că știi cine și-a aruncat aceste plase în 
rețea, îi spuse el și zâmbi din nou, amuzat de propriului său joc 
de cuvinte. 

— Eu... despre mine este vorba. Eu am... îngăimă Helen și se 
opri. Bărbatul în costum gri își întoarse capul în dreapta și-n 
stânga, uitându-se cu mare atenţie la ea. Femeia se simți dintr- 
odată cuprinsă de indignare. Dar cine-ţi dă ţie dreptul să-mi 
violezi intimitatea? Ce te interesează ce fac eu cu calculatorul 
meu personal? 


VP - 45 


— Ușurel, nu te mai ambala în halul ăsta! o întrerupse 
bărbatul. Zău așa! o luă el peste picior. Ar trebui să te 
debarasezi o dată pentru totdeauna de toate prejudecățile astea 
privind fetișizarea intimităţii personale. E ceva atât de desuet! El 
ridică un deget cu unghia atent îngrijită. În primul rând, 
străbunii noștri n-au menţionat deloc lucrul acesta. Tăcu câteva 
clipe, așteptând ca vorbele lui să-și facă efectul scontat. Nicăieri 
în Constituţie nu apare cuvântul intimitate... 

Helen deschise gura să riposteze, dar omul încă nu terminase 
ceea ce avea de spus și continuă: 

— În al doilea rând, în era terorismului internaţional... - și el 
schiţă în aer cu degetele arătătoare două paranteze - ... știi tu, 
de după 11 septembrie 2001... ei bine, în lumea de azi, 
renunţarea la intimitate se dovedește a fi unica garanție a 
siguranţei și... - bărbatul își agită glumeţ un deget în direcţia ei 
- ... cred că ai fi surprinsă să afli cât de mulţi dintre concitadinii 
tăi ar fi încântați să facă schimbul ăsta, renunțând fără nicio 
ezitare la intimitate. 

— Ascultă... încercă ea din nou să intervină. 

În acel moment, el își apropie mult faţa de chipul femeii, 
adăugând: 

— lar în al treilea rând, trebuie să renunti complet la ideea 
profund eronată că ai mai avea vreun drept în chestiunea aflată 
în discuție. Respirația lui mirosea a lemn-dulce și a cafea băută 
mai demult. Eu pot dezmembra casa asta bucată cu bucată, 
făcând-o una cu pământul. Omul schiță un gest în direcţia lui 
Ken. Pot să vă rețin pe voi amândoi oricât timp poftesc... - și el 
dădu din mână a lehamite -, iar asta fără niciun mandat, fără să 
existe vreun corp delict și fără să fiu obligat să mă justific în faţa 
cuiva. Bărbatul dădu apoi un ușor bobârnac hârtiei din mâna lui 
Helen și o întrebă: Ai fi amabilă să-mi explici asta? 

— Este doar un simplu nume, îi răspunse ea, începând să-l 
rostească: Wesley Al... 

El îi puse un deget pe buze. 

— Ba nu, o contrazise bărbatul, râzându-i apoi în faţă. N-ai 
ascultat cu prea multă atenţie cuvintele mele, așa-i? Omul 
surâse, după care se întoarse către namila de gorilă-hamal- 
halterofil. ia-o! la și calculatorul ei. Discută cu personalul și află 
de ce ar avea nevoie ca să-și continue activitatea în absenţa 
ei... iar după aceea... 


VP - 46 


Ken făcu un pas înainte. 

— Care absenţă? Ea nu pleacă nicăieri cu voi. O să-l chem 
imediat pe avocatul meu. Voi doar... Însă în aceeași clipă unul 
dintre agenţi îl apucă de braţ și îl târî înapoi. Ken se smuci și își 
eliberă brațul, dar un alt agent îl înșfacă iute de celălalt braţ, în 
timp ce japonezul vocifera de zor: Fasciști nemernici ce sunteți, 
n-o să izbutiţi voi să... 

Și apoi, unul dintre agenţi îl prinse pe Ken de gât, 
strangulându-l și încercând să-l doboare la podea. Ken se zbătea 
și horcăia și se încleșta de antebraţul inamic, în timp ce era 
îngenuncheat, cu gura larg deschisă și cu ochii ieșiţi din orbite. 

Helen se îndreptă spre el, ţipând: 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! Ea încerca să-l ocolească pe halterofil, 
pentru a ajunge la Ken. Femeia se deplasa însă prea încet. 
Namila fandă la stânga, iar femeia nimeri direct în pieptul lui, 
poticnindu-se și făcând un pas înapoi. Se simţea ca în cel mai 
cumplit dintre coșmarurile ei, când ciocănitul în ușă era urmat 
de momentul kafkian în care omul primea o acuzaţie, dar nimeni 
nu avea de gând să-i spună despre ce era vorba. Sistemul 
devenea incontrolabil, într-un univers care o lua razna. Poate 
tocmai de-aceea hotărârea ei interioară se clătina, iar Helen își 
pierdu pentru o clipă cumpătul și își ridică privirea doar atât cât 
să se convingă de realitatea momentului, dar și să se asigure că 
Paul înţelesese totul. Într-adevăr, acesta intuise cum stăteau 
lucrurile. Privirile celor doi se întâlniră. Ea își arcui buzele pentru 
a formula un singur cuvânt monosilabic - FUGI, îi transmise pe 
tăcute femeia. Din fericire, Paul a înţeles imediat despre ce era 
vorba. Partea proastă însă a fost că și gorila a văzut și și-a dat 
seama ce avea de făcut. In vreme ce King Kong se năpusti spre 
scări, urmat îndeaproape de alţi doi agenţi încrâncenați, Paul o 
rupse la fugă pe culoar și dispăru fulgerător din câmpul lor 
vizual. 


VP - 47 


8. 


Asemenea celor mai multe case impunătoare construite în 
perioada lui de glorie, și conacul Jensen avea o așa-numită 
„scară de serviciu”, o îngustă înșiruire de trepte în zigzag și de 
stâlpișori de susținere, amplasată în extremitatea din spate a 
clădirii și urcând din subsol și până în pod, o invenţie menită să 
asigure accesul personalului care îi servea pe stăpâni la toate 
etajele și în același timp să le permită angajaţilor ocazionali să 
evite pe cât posibil contactul cu zona destinată invitaţilor, mai 
ales că atât Winnie Jensen, cât și Harriet Garrison perpetuaseră 
iluzia că aveau grijă singuri de imensa construcţie, fără un efort 
deosebit sau ajutor din afară. 

Paul simţea imboldul de a se încuia în camera lui și de a-și 
trage așternuturile peste cap, dar reuși să escaladeze scările 
îndreptându-se spre ușa de la capătul coridorului, o ușă care era 
întotdeauna încuiată pe dinăuntru... întotdeauna... numai că el o 
lăsase deblocată în seara precedentă, atunci când coborâse pe 
scara din spate, din camera lui Helen Willis. Bărbatul spuse în 
gând o rugăciune, puse mâna pe clanţă și o apăsă. Ușa metalică 
de incendiu se deschise, iar Paul păși dincolo de ea, apoi o 
închise la loc, o zăvori și aşteptă, ascultând glasurile 
urmăritorilor să-i care se auzeau tot mai tare, în timp ce agenţii 
apăsau zgomotos clanțele ușilor, le strigau celor dinăuntru să 
deschidă, puneau întrebări răstite și dădeau diverse instrucţiuni 
locatarilor celor zece încăperi aliniate pe holul de la etajul al 
doilea. 

Asemenea unei vulpi hăituite de câini, el se simţea mânat de 
instinctele lui spre pământ, fiind propulsat în jos pe scări către... 
către... indiferent încotro. Nu știa ce urma să găsească dedesubt 
și nici dacă exista vreo ieșire. Avea doar senzaţia că scările 
acelea duceau direct spre iad. 

Era însă absolut sigur de faptul că, indiferent de ceea ce se 
întâmpla acolo, totul avea legătură cu numele Wesley Allen 
Howard, cel care apărea în coloana sonoră a recentelor sale vise 
tropicale. Paul auzise ceea ce spusese doamna Willis. II văzuse 
pe bărbatul cel mărunțel punându-i femeii un deget pe buze, de 


VP - 48 


parcă ar fi vrut să-i dea de înțeles că până și rostirea acelor 
cuvinte ar fi putut reprezenta o infracţiune. 

La a treia cotitură a scării, ajunse pe un mic palier. Acolo aerul 
era dens, stătut și saturat de praf. Paul se gândi că probabil nu 
mai trecuse de foarte multă vreme cineva prin locul acela. Era 
ca și cum atmosfera de-acolo și-ar fi pierdut între timp 
vitalitatea și prospeţimea. Pe o plăcuţă metalică ruginită de pe 
partea interioară a ușii de-acolo scria: UNU, indicând etajul. El 
întinse mâna spre clanţă. 

La etajul superior, cineva bătea furios în ușa de incendiu. Paul 
auzi cum cineva strigă să i se aducă o cheie de la ușa de-acolo, 
după care urmară puternice lovituri cu piciorul în ușa cu pricina. 
Paul zâmbi satisfăcut. Autorităţile instalaseră acele uși atunci 
când  renovaseră casa. Ușile respective erau grele și 
confecţionate din oțel, fiind concepute să servească drept 
bariere în calea extinderii unui eventual incendiu, cu atât mai 
mult cu cât clădirea avea eșafodajul din lemn. Și, potrivit 
instrucţiunilor oficiale, ușile cu pricina trebuiau ţinute în 
permanenţă încuiate. 

Paul întredeschise încet ușa de incendiu de la etajul întâi. 
Peste tot se auzeau glasuri... glasuri răstite... pline de 
indignare... întrerupte când și când de sunetele guturale și 
icnetele celor prinși în încăierare. El se uită prin fanta îngustă 
dintre ușa întredeschisă și tocul acesteia și își dădu seama că 
nimerise în interiorul cămăruţei de lângă bucătărie, cea pe care 
doamna Willis o folosea drept birou. 

In vremurile de glorie de odinioară, încăperea aceea fusese o 
cămară extrem de încăpătoare, un adevărat dispecerat situat 
lângă scara de serviciu, de unde solicitările zilnice ale 
gospodăriei puteau fi rapid satisfăcute. Actualmente, în ea 
exista un talmeș-balmeș de documente și de dosare și de cutii 
de carton, depozitate în interiorul și în jurul comodei antice pe 
care o utiliza doamna Willis ca măsuţă-pupitru pentru scris. În 
odaie domnea întunericul. 

Paul așteptă, sperând să i se adapteze ochii la bezna din jur. 
A durat aproape un minut, până ce a reușit să distingă 
contururile harababurii din încăpere. Sunetele ciorovăielilor se 
auzeau, filtrate, de dincolo de ușă. Paul păși cu atenţie înainte, 
croindu-și drum prin dezordinea din jur. Pe măsură ce se apropia 
de ușă, zgomotele discuţiilor în contradictoriu deveneau din ce 


VP - 49 


în ce mai puternice. Putea desluși vocea încordată a doamnei 
Willis, în mijlocul unui cor de glasuri dintre care unele vorbeau 
pe un ton normal, iar altele zbierau, venind din direcţia holului. 
Acoperind întreaga hărmălaie, cineva răcnea încontinuu: 

— Unde-i cheia? 

El crăpă ușor ușa. În timp ce aceasta se deplasa cu doar o 
jumătate de centimetru, îi scârțâi o balama ruginită și neunsă, 
dar nu trebuia să-și facă griji, pentru că torentul de zgomote ce 
răzbătea din partea din faţă a casei acoperea orice alt sunet. 
Paul se uita acum direct în lungul culoarului, către hol, acolo 
unde doamna Willis zăcea cu faţa-n jos pe podea, cu mâinile 
încătușate la spate. Omuleţul în costum gri îngenunchease 
alături de ea, apropiindu-și fața de chipul ei. 

— Nu ne face să aducem aici un întreg regiment! îi zicea el. 
Dacă nu vom avea încotro, vom distruge complet locul ăsta. 

Helen Willis își întoarse capul. 

— Du-te la naiba! ripostă ea. 

Paul nu-l putea zări și pe Ken Suzuki, însă îi auzea vocea 
patetică menţionând ceva despre drepturile sale... despre 
„procesul cuvenit” și despre „justificarea probabilă”. 

— Îmi vine să cred că te preocupă mai mult liniștea și corecta 


formulare... - și omulețul făcu o pauză, căutând un cuvânt 
adecvat - ... a acuzațiilor tale, se decise el în cele din urmă să-i 
spună. 


De data asta, Helen nici măcar nu se mai osteni să-i sugereze 
unde anume mai putea el să se ducă. Ea încercă să se ridice în 
șezut, dar mâna neîndurătoare a oponentului ei o împiedică să 
facă asta. 

— Nu mă atinge. Să nu îndrăznești să mă atingi, îi strigă 
femeia. 

Bărbatul în costum gri râse de sincera ei indignare și se ridică 
în picioare, scuturându-și mâinile de praf. Se apropie de ei și 
gorila, jucându-se cu un set de chei pe care le tot arunca în sus, 
după care le desprinse din marele inel de bronz și le flutură prin 
aer, spunând: 

— Le-am găsit pe biroul din camera ei. 

— Cheamă-i pe Abrams și pe Taylor din curtea din spate, îi 
ordonă omulețul. Câte doi oameni să fie postați pe fiecare 
palier. Unul în casa scării și altul pe coridor. Scoateţi-l din locul 


VP - 50 


unde s-a ascuns, prindeţi-l și aduceţi-mi-l. O să-i luăm cu noi pe 
toţi trei. 

Paul înlemni. Refugiul lui era pe cale de a deveni o capcană. 
El văzu îngrozit cum alţi doi agenţi sosiseră în hol. Malacul lătra 
comenzi în direcţia tuturor. Paul închise ușa la loc și o porni 
înapoi să iasă din birou pe unde intrase, dar în trecere lovi cu 
cotul o stivă de cutii de carton, dărâmând o cutie care căzu cu o 
bufnitură înfundată pe podea, la picioarele lui. Se auzi imediat 
zgomot de pași alergând și apropiindu-se. 

Lăsând baltă orice precauţie, Paul se răsuci brusc pe călcâie și 
o luă la sănătoasa, uitând că se afla sub scări, uitând de unghiul 
de deasupra capului său. La al doilea pas, când aproape că 
ajunsese la ușa de incendiu, el se izbi cu fruntea de partea de 
jos a treptelor, căzu în genunchi și fu pe punctul să-și piardă 
cunoștința. Involuntar scoase un strigăt înfundat. Simţi o greață 
cumplită și se stăpâni cu greu să nu vomite. Vederea i se 
încețoșă, își luă capul în mâini, legănându-se înainte și înapoi. 
Palmierii se iviră din nou, împreună cu plaja cu nisip gălbui, dar 
de data asta se mai aflau acolo și două siluete, una în prim-plan 
și alta ceva mai departe. Acestea păreau să-și facă reciproc 
semne. Glasurile se auzeau acum mai tare și mai aproape. 

El gemu și își masă fruntea cu ambele mâini. Viziunea i se 
modifică. Imaginea plajei dispăru. Intunericul pogori asupra lui. 
Își simțea globii oculari de parcă aceștia i-ar fi explodat din 
găvanele lor și i-ar fi căzut pe pantofi. Un răget înfiorător îi 
invada auzul, riscând să-l asurzească. Capul îi pulsa din cauza 
unei dureri cumplite. Își ţinu răsuflarea și se târî în interiorul 
biroului, pe coate și pe genunchi. 

Vălul protector de întuneric dispăru în clipa în care ușa 
exterioară se deschise, smucită brusc. 

— Puneţi mâna pe el! se răsti cineva. 

Paul tocmai pornise spre casa scării, când cineva se aruncă 
asupra lui. Urmăritorul său ateriză mai mult pe pardoseală, însă 
izbuti să se agaţe cu degetele încleștate de cureaua lui Paul. 
Instinctiv, acesta lovi în spate cu picioarele, la fel ca un catâr 
care atacă cu copitele dindărăt. În urmă, se auzi o bufnitură 
înăbușită, apoi un geamăt și o slăbire a strânsorii de la brâu. 

Paul se târî înainte. Pe când trecea peste pragul încăperii, auzi 
sunetul unor voci înfuriate și simţi niște degete apucându-l de 
un buzunar al blugilor care pârâi, apoi se rupse; din cauza 


VP -51 


impactului ateriză pe palier, unde se rezemă cu spinarea de 
perete, își propti picioarele pe ușă și împinse cu putere în ea. 

Efortul fusese atât de intens încât își simţea capul pe punctul 
de a exploda. Braţul scos prin deschizătura ușii înțepeni dintr- 
odată. Paul auzi un răcnet de durere venind din cealaltă parte a 
ușii. El scrâșni din dinţii încleștaţi, își arcui spinarea și apăsă și 
mai tare. Urletul de dincolo de ușă deveni și mai ascuţit, 
înălțându-se ca o rachetă lansată spre cer, în timp ce antebraţul 
trosni cu un pocnet sec. 

Acel sunet însoţit de zbieretele de durere ale agresorului îl 
făcură pe Paul să slăbească apăsarea doar atât cât braţul să 
poată fi retras prin deschizătura ușii care se închise cu un 
zgomot puternic. Gemetele deveniră apoi și mai profunde, 
aproape ca o incantaţie, în clipa în care Paul făcu un salt înainte 
și puse zăvorul la ușă. Și iar simţi că era pe punctul să-și piardă 
cunoștința. Oftă de durere, dar bubuitul din ușă îl trezi imediat 
la realitate. 

Cineva lovea acum în ușă cu ambele picioare, presupuse el, 
zgâlţâind întreaga casă, în încercarea zadarnică de a smulge din 
țâțâni ușa metalică de incendiu. 

Paul se ridică în picioare și o luă la goană în sus pe scările 
înguste. Capul îi pulsa de durere, în timp ce năvăli pe ușa de 
incendiu de la cel de-al doilea etaj și alergă de-a lungul holului, 
cu gura căscată, în plin elan, fără să aibă nici cea mai vagă idee 
în legătură cu direcţia în care se îndrepta. Acum putea să audă 
zgomotul de pași de pe scara principală a casei. Se opri și 
pentru o clipă se împăcă cu soarta. Era pe cale să fie capturat și 
dus la închisoare... și pentru ce?... fiindcă visase un nume... 
visase o plajă și niște palmieri unduindu-se în adierea vântului? 

Chiar în acel moment, ușa camerei lui Shirley se deschise. Ea 
ședea în scaunul cu rotile, îmbrăcată într-un halat de baie 
albastru. 

— Aici, spuse ea cu o voce asemănătoare zgomotului de tablă 
sfâșiată. 

Paul se repezi înăuntru pe ușa pe care Shirley o închise 
împingând-o cu scaunul cu rotile, apoi întinse mâna și puse și 
zăvorul. Holul începu să vuiască de zgomot. 

— Sub pat, cârâi Shirley. 

Fără să se mai gândească, Paul făcu ceea ce făcuse 
întotdeauna, adică i se supuse orbește. El se lăsă în genunchi, 


VP - 52 


cu capul amenințând să-i plesnească la cusături; apoi se întinse 
pe burtă și se târî până la perete, acolo de unde acum putea 
auzi zgomotele făcute de urmăritorii săi. Spaima îi străbătea tot 
trupul, ca un flux electric. 

— Ei sunt! se bâlbâi el. 

— Șșșșt! îl reduse ea la tăcere. 

De sub pat, el vedea rotilele scaunului rulant în timp ce ea se 
deplasa prin cameră, iar vocile se apropiaseră și mai mult. În 
clipa următoare. Paul auzi zăvorul trăgându-se și ușa încăperii 
deschizându-se. 

In pragul ușii se ivi o pereche de pantofi negri și lustruiţi. Paul 
își tinu răsuflarea, așteptând ca, din clipă-n clipă, aceștia să se 
îndrepte spre el, însă nu se întâmplă așa ceva. Pantofii nu se 
clintiră de lângă ușă. 

— Aăă... ăăă... bâigui un glas profund. Nu... ăăă... Îmi cer 
scuze. N-am vrut să... Imi pare rău. Vocea părea să se piardă în 
depărtare. Pantofii dispărură. Ușa se închise la loc. Paul auzi 
apoi niște glasuri răstite, venind de pe hol. 

Ușa se deschise din nou. De data asta, în faţa ușii se vedeau 
patru pantofi negri. 

— Ți-am spus eu! se auzi o altă voce, pe un ton de reproș, 
continuând: Noi trebuie să... Oooof... Vocea suna de parcă 
posesorul ei ar fi vrut să înghită ceva imposibil de ingurgitat. 
Pardon... ăăă... noi o să... și ușa se închise iar. 

— Ar fi bine să te grăbești acum să ieși de sub pat și să pleci 
de-aici, îi zise Shirley. 

Pentru oricine din exteriorul încăperii, glasul lui Shirley 
probabil că trebuie să fi sunat ca și când ar fi fost un zgomot 
industrial. Dar nu și pentru Paul, care făcu încă o dată ceea ce Îi 
ceruse Shirley, târându-se afară de sub pat și ridicându-se în 
picioare, printre vălătucii de praf pe care îi scosese trupul lui din 
ascunzătoare. 

Shirley ședea în scaunul său cu rotile, uitându-se în direcția 
ușii, cu spatele întors la Paul. Ea își scosese între timp halatul de 
baie și rămăsese goală până la brâu. Din spate, pielea ei se 
vedea pergamentoasă și îi atârna în cute și falduri zbârcite pe 
trupul decrepit, scheletul contorsionat văzându-se clar prin 
epidermă, ca acela al cine știe cărei mumii din vechime. lar din 
față... din faţă, Paul nu putea decât să și-o imagineze. 


VP-53 


Shirley își răsuci capul și îi aruncă lui Paul ceea ce pentru ea 
trecea drept zâmbet. 

— Ar fi trebuit să le fi văzut și tu fețele, cârâi ea. 

— Dar nu era nevoie ca tu să... începu Paul. 

Femeia arătă brusc cu degetul mare peste umăr, către 
fereastră. 

— Însă n-or să fie chiar toţi la fel de sensibili. Ai face mai bine 
să ieși pe-acolo. Astea-s condiţiile, și trebuie să te mulțumești cu 
ele. Shirley îi făcu șmecherește cu ochiul. Mult noroc! 

Paul deschise fereastra și se uită în jos. Acoperișul verandei 
din spate se afla cam la trei metri dedesubt. El își strecură prin 
deschizătură mai întâi un picior, apoi și pe celălalt. După aceea, 
se răsuci și se apucă atârnând de marginea pervazului, câteva 
clipe mai înainte de a-și încredința viaţa vânturilor și a-și da 
drumul de-acolo. 


VP - 54 


9. 


Probabil că numai adrenalina îl menţinuse pe Paul țintuit 
locului în acea poziţie în care se pomenise pe acoperișul 
porticului din spate, fiindcă tocmai când își permisese să răsufle 
adânc și constatase faptul că nu auzea pe nimeni fugind în urma 
sa, începuse deja să alunece în jos. La început încet, dar sigur, 
cu mâinile întinse în încercarea de a frâna căderea, căutând un 
punct de sprijin, apoi rostogolindu-se din ce în ce mai repede pe 
plăcuţele de ardezie, el ajunse în cele din urmă cu picioarele în 
gol. În clipa următoare, reprimându-și un strigăt, se rostogoli în 
cădere liberă pentru o secundă sau două, iar în final luă un dur 
contact cu treptele din spatele casei, după care își goli brusc 
plămânii de aer, simțindu-se săgetat de o durere ascuţită în 
piciorul stâng, pierzându-și pentru o clipă din nou cunoștința... 
până ce plaja și palmierii și nisipul și cei doi indivizi i se 
perindară din nou prin faţa ochilor și el își dădu seama că nu un 
disc frisbee era aruncat acolo înainte și-napoi, așa precum își 
închipuise, ci că era vorba despre un aeromodel teleghidat prin 
radio, făcând viraje și venind în picaj deasupra capetelor... sau 
mai degrabă de un avion care zbura la întâmplare, iar așa-zisa 
telecomandă reprezenta de fapt... ba nu... nu se putea una ca 
asta... ar fi fost ceva nebunesc. 

Se întinse lipindu-și obrazul de betonul rece de pe alee. Gemu 
și gâfâi pentru a-și recăpăta răsuflarea, tuși sec de câteva ori și 
apoi se săltă într-un șold, balansându-se ușor și sughiţând de 
câteva ori, până ce îi reveni senzaţia de greață, moment în care 
se ridică în genunchi și vomită o grămăjoară de spumă gălbuie. 

Își simțea capul ca și cum cineva i-ar fi introdus printr-o 
ureche o vergea subțire de otel și i-ar fi scos-o prin cealaltă. 
Gemu din nou și își cobori fața îndeajuns de mult încât duhoarea 
propriei vome să-l determine să se îndrepte imediat de spate. Işi 
strânse sub el mai întâi un picior, apoi și pe celălalt. Se șterse la 
gură cu mâneca și în clipa următoare își regretă gestul, 
deoarece acea acţiune oferise creierului său răgazul necesar 
pentru a procesa durerea atroce ce radia din glezna lui. Țopăi pe 
celălalt picior și se uită de jur-împrejur. Curtea din spatele casei 


VP-55 


i se păru dintr-odată imensă, cu gardul exterior situat parcă la 
distanţă de kilometri întregi. Atinse pământul cu degetul mare 
de la piciorul rănit în urma săriturii, pentru a-și menţine 
echilibrul. O durere crâncenă îi explodă în toată laba piciorului. 
Se aplecă în faţă și își masă ușor glezna luxată. î 

Scoase un vaiet profund și se lăsă apoi într-un genunchi. În 
acel moment, auzi strigătele. 

— Uite-l! zbieră cineva. 

Ridicându-și privirea, Paul văzu un cap și o pereche de umeri 
laţi și întunecațţi la culoare aparținând unui om ce se aplecase 
pe fereastra de la camera lui Shirley, și îl arăta cu degetul 
strigând pentru a chema întăriri. 

Paul se strădui din răsputeri să se ridice cât mai repede în 
picioare și începu să șchioapete de-a curmezișul curții, în 
direcţia gardului din spate, confecţionat din scânduri de cedru, 
separând domeniul Casei Armoniei de marele conac verde cu 
alb de pe strada Howser. Paul era familiarizat cu casa și curtea 
acestuia, întrucât proprietarii lui erau de multă vreme și ei niște 
clienţi fideli ai firmei Peisagistica Suzuki. 

Paul se sprijini pe glezna sănătoasă și izbuti să-și salte 
jumătatea de sus a corpului peste culmea gardului, care se 
legănă înainte și-napoi și se înclină sub greutatea trupului lui, 
dar și din cauza impactului. Incordându-și braţele musculoase, el 
se ridică și escaladă gardul, aterizând pe piciorul valid, în iarba 
moale din grădina de flori la amenajarea căreia contribuise și el 
în vara precedentă. Un mârâit ameninţător îi risipi gândurile, ca 
pe niște purceluși proaspăt fătați. 

Apoi își dădu seama despre ce era vorba. Uriașul câine 
ciobănesc alb al vecinilor avea o atitudine veșnic suspicioasă în 
privinţa lui și obișnuia să-l urmărească oriunde s-ar fi dus în 
acea curte. Cum îl chema oare? Ceva parcă de genul... și apoi el 
își aminti instantaneu. 

— Blanco, zise Paul, întinzând mâna către botul animalului. 
Acesta își ascunse dinţii până atunci etalaţi cu mărinimie la 
vedere, își apropie nasul rozaliu de degetele bărbatului și începu 
să dea cu multă râvnă din coadă. Paul îl mângâie de câteva ori 
pe creștet și după aceea traversă curtea, șchiopătând cât de 
repede se simţea în stare. 

Ajunse la portiţa din spate și tocmai îi deschidea zăvorul, când 
desluși zgomotul făcut de un individ care se căţăra pe gard, în 


VP - 56 


urmărirea sa. Însă, din nefericire pentru el, și dulăul îl auzise 
venind. 

Și probabil că omul n-ar fi păţit nimic, în cazul în care ar fi fost 
ceva mai sprinten sau, și mai bine, dacă n-ar fi încercat să-l 
lovească pe câine în cap cu piciorul. Blanco făcu un salt lateral 
și reuși să evite contactul cu pantoful aerian, după care își 
înfipse dinţii între coapsele agresorului. Un chiuit piţigăiat se 
înălță în acel moment în văzduh, acoperind șuieratul vântului 
printre ramurile copacilor. Și în timp ce Blanco se așezase pe 
picioarele dindărăt și se pornise să scuture din cap lateral, dintr- 
o parte în alta, ţipătul ascuţit reverbera la niște cote demne de 
un formidabil spectacol de operă. 

Paul închise poarta și ieși șontăc-șontăc afară, îndreptându-se 
spre strada Howser. Incă mai putea auzi aria ca de tenor 
castrat, vibrând prin frunzișul copacilor, în timp ce cotea rapid la 
stânga și înainta spre sud, pe sub baldachinul stejarilor seculari, 
împodobiţi acum cu ghirlande de frunze recent crescute, 
strălucind verzi în soare și tremurând sub adierea brizei. 

Traversă apoi strada, deplasându-se în diagonală, spre marea 
casă de piatră cenușie de la jumătatea acesteia, proprietatea 
unui alt client de-al lui Ken, client al cărui nume Paul nu și-l 
putea aminti. Tocmai trecuse de colțul verandei respective, 
când auzi un scârțâit de pneuri și un muget de motor. Se 
ascunse între doi imenși rododendroni ai căror boboci stăteau să 
pocnească, amenințând să detoneze propria învelitoare 
primăvăratică. Rămase nemișcat, în timp ce una dintre mașinile 
Lincoln Town se apropia cu zgomot, urlând strident spre colțul 
străzii și făcând la stânga, după care se întoarse către strada 
Arbor, scoțând un nor de fum din cauciucurile încinse din cauza 
frecării de pavaj. 

Paul ocoli casa prin lateral, traversă curtea și ieși pe poartă, 
ajungând într-o largă alee nepavată care se întindea pe toată 
lungimea corpurilor de clădire. Aici, pe creasta dealului, curțile 
din spate ale conacelor nu mai erau separate unele de altele. 

In schimb, pentru satisfacerea nevoilor curente ale tuturor 
gospodăriilor exista o singură alee comună ce trecea prin 
spatele locuințelor și asigura colectarea discretă a gunoiului, 
buna desfășurare a diverselor livrări și un spaţiu generos pentru 
garaje, în multe cazuri foarte încăpătoare, care adăpostiseră 
cândva, cu un secol în urmă, ultimele rămășițe ale unei ere 


VP - 57 


desuete - câte un grajd transformat ulterior în garaj, locuri unde 
îngrijirea animalelor și confecţionarea articolelor de pielărie 
coexistaseră într-o paradoxală armonie, în acei fericiţi ani de 
glorie de dinainte de apariţia motorului cu combustie internă. 

Paul se rezemă cu spatele de zidul acoperit de iedera deasă și 
așteptă ca respiraţia să-i revină la normal. Capul îi pulsa în 
ritmul bătăilor inimii. Un molcom huruit îi invadase urechile și, 
pentru întâia oară de când își recăpătase cunoștința la spital... 
chiar cu-adevărat pentru prima dată... își dori să se poată 
întoarce în timp și să redevină cel care fusese înainte... adică 
șleampătul individ căruia i se spunea Paul Hardy, tipul lipsit de 
orice reacţie și atât de complet pierdut în micul lui univers al 
jumătăţilor de gânduri și al propoziţiilor repetate, încât devenea 
virtual invizibil, o stare ce i se părea extrem de convenabilă în 
situaţia actuală. 

Glezna îl durea îngrozitor, în timp ce înainta în grabă pe alee, 
croindu-și drum pe deal, către strălucitoarele lumini de pe 
strada Landon, un loc în care se gândea el că ar fi fost posibil să 
se piardă în mulţime. Străbătuse cam o treime din drumul pe 
alee când sunetul unui motor îl făcu să-și întoarcă brusc capul, 
tocmai la timp pentru a zări mașina argintie Lincoln Town 
ivindu-se și ridicând de sub roţi un nor de praf, în vreme ce se 
apropia vertiginos de el. 

Viteza ei mare de deplasare limita în mod drastic opţiunile lui 
Paul. El apucă doar să sară spre dreapta, încercând să se 
ascundă într-un mic intrând în zidul de susținere din cărămizi și 
izbindu-se cu spatele în două containere verzi pentru gunoi, 
moment în care mașina se opri la un pas în fața lui. Din densul 
paravan de praf ridicat apăru o siluetă, care ocoli în fugă botul 
mașinii, întinzându-și braţele în poziţie de luptă, cu arma aţintită 
asupra capului lui Paul, și îndreptându-se spre acesta cu un pas 
apăsat. 

În ochii fugarului ţeava armei părea să fi căpătat dimensiunea 
unui tunel. 

— Rămâi acolo unde te afli! zbiera la el individul, apropiind 
gura ţevii la câţiva centimetri de faţa lui Paul. Stai nemișcat! 
Acum întoarce-te cu spatele! îi strigă omul. Și, fiindcă Paul nu se 
urnea din loc, agentul își întinse mâna stângă, îl apucă de umăr 
și încercă să-l rotească. Paul rămase în continuare de neclintit. 


VP - 58 


Celălalt îi lipi de frunte gura ţevii și îi repetă comanda de a se 
răsuci, dar aceasta fu din nou ignorată. 

În cele din urmă, Paul Hardy păru a se relaxa, aproape 
resemnat cu soarta. El zâmbi și își ridică rapid o mână, lovind 
arma și dând-o la o parte, ca și cum ar fi gonit o muscă. Pistolul 
automat zbură cât colo pe deasupra peretelui îngrăditurii, de 
care se lovi cu zgomot în trecere, apoi căzu pe pământ, unde se 
descărcă accidental, în urma impactului. 

Atunci, totul parcă începu să se deruleze cu încetinitorul. 
Agentul încremeni și își slăbi strânsoarea de pe umărul lui Paul; 
îi aruncă o privire nedumerită, luându-și mâna de pe el și 
ducându-și-o în partea din spate a coapsei. În clipa în care o 
readuse în faţă și o văzu roșie și năclăită de sânge păru și mai 
nedumerit. Căzu într-un genunchi, iar din gâtlej slobozi un 
geamăt profund. O baltă de sânge lipicios deja începuse să se 
formeze pe pământ. Ochii agentului aproape că ieșiră din orbite, 
la vederea propriilor sale fluide picurând în ţărână, peste petele 
de ulei. Surprinderea din privirea lui se transformă în acea clipă 
în ceva mai asemănător cu teama. 

După aceea însă, instinctul lui de agent își spuse cuvântul și 
el pivotă pe genunchiul pus pe pământ, făcând un salt disperat 
și aruncându-se în direcția armei sale. Paul însă i-o luă înainte și 
sări peste trupul contorsionat, călcând cu toată greutatea pe 
braţul întins după pistol și apăsând din ce în ce mai tare, până 
când agentul renunţă să se mai lupte pentru a intra în posesia 
armei și începu să ţipe din răsputeri: 

— Bine, bine! 

În acel moment, Paul se aplecă, ridică de jos pistolul automat 
și eliberă braţul agentului de sub talpa ghetei lui. 

Simţi în mână fierbinţeala oțelului negru. Senzaţia aceea vag 
cunoscută îi întări convingerea că mai ţinuse și altă dată așa 
ceva în mână. Își cobori privirea. Pe pământ, agentul își scosese 
cureaua și și-o strânsese ca pe un garou în porțiunea de 
deasupra rănii sângerânde. Paul vru să-i dea o mână de ajutor, 
însă agentul se ghemui într-o parte, evitându-i atingerea. 

— Funcţionează staţia ta de radio? îl întrebă Paul, arătând 
către urechea lui. Tipul nu-i răspunse, mulțumindu-se să-și 
răsucească cureaua din ce în ce mai strâns pe coapsă, fără a-și 
lua nicio clipă ochii de la Paul. Ar fi mai bine dacă ai solicita 
chiar tu ajutor medical, adăugă Paul. 


VP -59 


Celălalt schiță gestul de a-și duce mâna la guler, apoi șovăi, 
ca și când s-ar fi întrebat dacă nu cumva sugestia lui Paul 
ascundea cine știe ce șiretlic menit să-l determine să facă vreun 
lucru prostesc, permițându-i adversarului să-l lovească din nou. 
El își ridică o mână și și-o flutură în văzduh, a lehamite. 

Paul se aplecă și se uită mai bine la piciorul rănit al agentului. 

— Arată foarte urât, insistă el. Ai face bine să ceri ajutor prin 
stație. 

Uitându-se în continuare drept în ochii lui Paul și fără să-l 
slăbească nicio clipă din priviri, agentul apăsă pe butonul de 
apel. 

— Agent căzut împușcat, spuse el în microfon. Am indicativul 
paisprezece șaptezeci și trei. Agent doborât, necesită îngrijire 
medicală de urgenţă. El nu încetă să-l privească întrebător pe 
Paul. Mă aflu... 

— Te afli pe aleea dintre străzile Howser și Bradley. Cvartalul 
trei sute, preciză Paul. 

Agentul se încruntă și își drese glasul, apoi repetă la microfon 
localizarea. Interlocutorul său probabil că mai solicitase încă o 
clarificare, pentru că el oftă și reluă mesajul: „Am indicativul 
paisprezece șaptezeci și trei... agent doborât prin împușcare”, 
articulând fără grabă vorbele și exprimându-se cu claritate, de 
parcă celălalt ar fi fost vreun idiot. Când termină tot ce avusese 
de zis și își ridică din nou privirea, constată că Paul se făcuse 
nevăzut. 


VP - 60 


10. 


Sergentul de la birou arăta de parcă nu s-ar mai fi mișcat din 
loc de o lună... ca și cum, sub uniformă, ar fi fost acoperit cu 
scoarță, precum arborii. Pe chipul lui era întipărită o expresie 
atoateștiutoare, iar pântecul respectabil care i se revărsa flasc 
peste curea reprezenta dovada vie a faptului că el izbutea să 
ingurgiteze câteva mese în timp ce contempla grandiosul 
spectacol al vieții. 

Se ridică în picioare, se încruntă și apoi își scoase la iveală 
insigna, sprijinindu-se de masă. 

— Vreau acum să-ți vă și eu un document, i se adresă el 
omulețului în costum cenușiu. 

Bărbatul scund făcu o exagerat de teatrală mișcare a brațului, 
ca să extragă un portvizit din piele, din buzunarul interior al 
sacoului cu o croială impecabilă. Cu o singură mână, el deschise 
brusc portvizitul și imediat după aceea încercă să-l închidă, când 
masivul polițist din fața lui întinse mâna și i-l înșfacă dintre 
degete. 

Acesta apropie legitimaţia de chipul său congestionat și o ţinu 
acolo preţ de un minut, după care o lăsă pe birou. Omuleţul își 
întinse o mână în încercarea de a-și recupera documentul, dar 
polițistul îl trase dincolo de punctul unde celălalt îl putea ajunge. 

— Și ce dorești să fac? îl întrebă el. 

Bărbatul în costum gri îi spuse încă o dată, acum vorbind mai 
rar, ca și cum i s-ar fi adresat unui copil ușor retardat. Polițistul 
tresări la auzul tonului folosit de acesta. 

— Va trebui să aflu ce părere are și comandantul operativ, îl 
lămuri el. 

Omulețul își deschise gura ca să dea o replică, însă polițistul îi 
făcu semn să renunțe, gestul său sugerând faptul că acea 
chestiune nu făcea obiectul unei discuții în contradictoriu. 

El extrase o ministaţie portabilă de radio din multitudinea de 
dispozitive atârnate de centura Sam Browne, de la brâul lui. Işi 
duse la gură respectiva cutiuţa neagră și apăsă cu degetul mare 
pe butonul de emisie. 

— Eşti acolo? 


VP -61 


— Ramey, ciripi o voce nazală. 

— Am nevoie de tine aici, la birou, îi zise masivul poliţist. 

Ramey nu se osteni să-i mai răspundă. După un mic declic, 
radioul amuţise. Polițistul și-l agăţă la loc, de curea. 

— Și câţi zici că sunt? îl întrebă el pe omuleţ. 

Acesta scrâșni din dinţi și spuse pentru a treia oară: 

— Doi. 

— Și unde se află ei acum? se interesă polițistul. 

Omuleţul respiră ușurat. Cel puţin, trecuseră, în sfârșit, la o 
altă idee. 

— Sunt afară, în mașină, răspunse el, înclinând din cap în 
direcția străzii. 

Un bâzâit aproape imperceptibil fu urmat de păcănitul sec al 
unei încuietori deblocate. Pe o ușă încastrată în peretele din 
spatele biroului de înregistrare intră în hol un poliţist în 
uniformă. Sergentul cu înfățișare hispanică n-avea cu mult peste 
un metru și cincizeci de centimetri înălțime, fiind aproape la fel 
de lat pe cât era de înalt. Omul părea vioi în contrast cu 
polițistul de la birou care afișa o apatie profundă. Dacă și-ar fi 
pus pe el mai multe podoabe polițienești, bărbatul ar fi ajuns să 
semene cu un contraamiral plin de fireturi și brizbrizuri. 

— Ei?! exclamă el pe un ton întrebător. 

Polițistul de la birou îi întinse portvizitul din piele cu 
legitimaţia și insigna omulețului. Ramey îl privi cu atenţie, de 
parcă ar fi fost vorba despre cine știe ce test, apoi, cu un aer 
satisfăcut, i-l înapoie bărbatului în costum gri, care își etală din 
nou eleganța felină, punându-și-l la loc în buzunarul interior al 
sacoului. Sprâncenele negre și stufoase ale poliţistului i se uniră 
la rădăcina nasului, ca două păroase omizi îndrăgostite. 

— Ei?! repetă sergentul. 

— Sergent...? 

— Ramirez, spuse polițistul. Sergent Hector Ramirez. 

Omulețul în costum gri deschise gura să mai spună ceva, însă 
Ramirez i-o luă înainte: 

— Și ce dorești să facem noi? 

Cu un aer îngăduitor și în același timp ușor amuzat, 
interlocutorul său relată încă o dată întreaga poveste. 

— Și vrei, așadar să-i ţină poliţia închiși, în locul vostru? 

— Da. 

— Sub ce acuzaţie? 


VP - 62 


— Că au obstrucţionat un ofițer federal. 

Ramirez întinse spre el mâna sa masivă. Omulețul în costum 
gri se uită în jos la palma bătucită și ridică întrebător o 
sprânceană, într-o manieră aproape comică, pe care o exersase 
îndelung în fața oglinzii. 

Ramirez răspunse la întrebarea mută a acestuia: 

— Vreau un document scris în acest sens, mormăi el. 

— Noi n-avem nevoie de documente scrise, replică omulețul. 

Cei doi polițiști schimbară între ei o privire rapidă. 
Sprâncenele lui Ramirez puseră capăt îmbrăţișării și se 
despărțiră. 

— Prizonierii sunt de altă naţionalitate? îndrăzni Ramirez să 
întrebe. 

— Nu. Omuleţul în costum gri scoase din buzunar două 
cârduri de plastic și le aruncă pe birou. Erau niște documente de 
identificare, cu fotografii, respectiv niște permise de conducere 
auto. 

Ramirez le ridică și se uită șovăitor de la unul la altul, apoi i le 
dădu și poliţistului de la birou, care își scoase din buzunarul de 
la uniformă o pereche de ochelari de citit și studie atent 
permisele, și pe față, și pe dos. Urmă un alt schimb rapid de 
priviri fugare între cei doi polițiști. 

— Și zici că ei sunt afară? 

— Da. 

— Păi, atunci, adu-i înăuntru! îi spuse Ramirez. 

Omuleţul scund ezită o clipă, ca și cum ar fi cântărit în minte 
dacă celălalt vorbea serios. Fiindcă nu detectă în glasul lui nicio 
urmă de ironie, el încercă să descifreze expresia întipărită pe 
fața lui Ramirez, dar se trezi țintuit de o privire fixă, ca aceea a 
unui idol de piatră. Omulețul arboră o mină resemnată și în 
același timp ușor amuzată, se întoarse și ieși. De fiecare parte a 
ușii duble se aflau niște geamuri murdare, care se înălțau până- 
n tavan. În dreapta, pervazul ferestrei era înnegrit, cu porţiuni 
umflate de vopsea, de la generaţii întregi de fumători care-și 
puseseră ţigările în acel loc, pervazul fiind murdărit ici-colo și de 
câteva resturi de reviste răsucite și sfâșiate, rămase fără 
coperţile lor cândva lucioase, având paginile cu colţurile îndoite 
și încleiate unele de altele de tot soiul de substanţe greu de 
detectat. 


VP - 63 


În stânga, o plantă prăpădită și bătrână de vreo treizeci de ani 
șerpuia lungă și ramificată la nesfârșit, cu uscatele-i crenguţe 
contorsionate într-un mod indescriptibil, acoperind ferestrele 
soioase cu frunzele ei cerate, ascunse sub un strat apreciabil de 
praf. 

Sergentul Ramirez spuse ceva în microfonul staţiei de radio 
atașat de guler. Polițistul de la birou își reprimă un zâmbet. Un 
minut mai târziu, trei polițiști în uniformă intrară pe ușa din 
spatele biroului. Erau doi bărbaţi și o femeie, cu ochii 
întrebători, a căror nedumerire avea să fie spulberată în scurt 
timp. 

Ambele uși de la intrarea din faţă se deschiseră și ele. 
Zgomotele din stradă se amestecară cu praful din încăpere, în 
timp ce doi bărbaţi în pardesie închise la culoare conduceau 
înăuntru doi prizonieri încătușațţi. Bărbatul în costum gri încheia 
mica procesiune. El tocmai se ștergea pe mâini, cu o imaculată 
batistă albă, pe când împingea ușile cu umărul. 

Prizonierii erau niște persoane între două vârste, un bărbat 
japonez și o femeie albă, ambii părând a se apropia de vârsta de 
șaizeci de ani. Chipurile lor exprimau înfrângerea. Părul femeii 
se desfăcuse din agrafa de la ceafă și îi flutura liber, în curentul 
de aer. Bărbatul încercă să se smulgă din strânsoarea paznicului 
său, dar tentativa lui eșuă. Captivii își ridicară simultan privirile, 
nerăbdători să-și spună păsul. Poliţiștii dindărătul biroului 
tresăriră și ei concomitent. Ambii prizonieri aveau gura 
acoperită cu bandă adezivă. 

Ramirez pălise. El făcu un gest cu o mână tremurătoare și 
zise: 

— Ducețţi-i pe prizonieri în camere separate de interogatoriu. 

Și scoateți-le dracului blestemata aia de bandă adezivă de pe 
gură. Omul se întoarse apoi și în direcţia tipului mărunţel, în 
costum gri, căruia îi spuse: Aș vrea să-mi dai și cheile de la 
cătușe. 
__ Nimeni nu se clinti, atmosfera devenind de-a dreptul jenantă. 
In cele din urmă, omuleţul dădu din cap și unul dintre agenţii în 
pardesiu păși înainte și puse un set de chei în mâna pe care o 
întinsese spre el femeia-poliţist. După aceea lucrurile se 
derulară cu repeziciune. 

Doi dintre polițiști îi conduseră afară pe prizonieri. Omul în 
costum gri și cele două gorile ale sale se întoarseră să plece, dar 


VP - 64 


găsiră ieșirea blocată de doi masivi luptători din trupele SWAT, 
cu cizme, căști de protecţie pe cap, veste antiglont și tot 
echipamentul. O zadarnică încercare de a trece pe lângă ei 
clarifică pe deplin situaţia: nimeni nu avea voie să plece nicăieri, 
cel puţin deocamdată. 

— Luaţi loc, domnilor, îi invită Ramirez, arătând către rândul 
de scaune prăpădite, care mărgineau încăperea. Nu pleacă 
nimeni nicăieri, până ce nu lămurim situaţia. 

Fața omuleţului în costum gri căpătase culoarea terciului de 
ovăz. Acesta protestă pe un ton scăzut: 

— Suntem agenţi federali și acţionăm în conformitate cu 
prevederile Documentului Naţional al... 

— Luaţi loc, le repetă Ramirez, de data asta ridicând puţin 
tonul. O să solicit lămuriri de la șefii voștri și o să lăsăm biroul 
de relaţii al armatei să ne vrăjească și de astă dată, cu bine 
cunoscutul său farmec. A 

— Mi-a fost împușcat un om în după-amiaza asta. In clipa de 
faţă, noi suntem... 

Ramirez se îndreptă țeapăn de spate, arătă cu degetul mare 
în urmă peste umăr și îl întrebă: 

— Și ţi-a împușcat cumva omul unul dintre ăștia doi, pe care i- 
aţi adus aici? 

— Nu. 

Polițistul își flutură o mână, cu un aer dezgustat. 

— Păi, atunci, luaţi naibii loc odată, când vă spun! 

* 

— Eu și cu mama mea nu ne-am înțeles prea bine niciodată, 
spuse ea, luându-și privirea de la oglindă și uitându-se drept în 
ochii lui Paul. Cred că aveam amândouă niște personalităţi 
puternice, mai adăugă femeia, aruncându-i un zâmbet șters. 
Probabil că Mona și cu mine apăream întotdeauna în această 
postură una în ochii celeilalte. Ea spintecă aerul cu un aparat de 
ras. Mona e proprietara prăvăliei ăsteia. Fiica ei, Sue, și cu 
mine... noi două conducem afacerea. Mona nu face decât să 
treacă pe-aici, în fiecare după-amiază, ca să ia încasările și să 
pălăvrăgească vrute și nevrute. Femeia flutură din nou aparatul 
de ras. Ea și cu mine ne avem precum câinele cu pisica. Din 
fericire, o să plec curând în vacanţă. A fost mai rău în ultima 
vreme. Dacă ar mai fi durat încă o săptămână sau două, i-aș fi 
spus pe șleau unde anume poate ea să-și bage dugheana, iar 


VP - 65 


apoi ar fi trebuit să-mi găsesc de lucru în altă parte, ceea cen- 
ar fi fost deloc ușor în absenţa unei recomandări de la ultima 
mea slujbă. Femeia se prefăcu că verifică încăperea, ca să vadă 
dacă nu-i asculta cineva. Eu folosesc numărul de asigurare al 
Monei, zise ea pe un ton scăzut, după care făcu un pas înapoi, 
ca să-și admire opera. De îndată ce o să închid aici în seara 
asta, o să-mi iau tălpășița. Am de gând să mă întorc acasă și să 
încerc să reiau legătura cu părinţii mei. Deja am mașina parcată 
afară și gata de plecare. Pa și puși. 

Paul o urmărea cu coada ochiului. Părul ei avea trei nuanţe 
distincte de roșu, dintre care nici măcar una singură nu exista și 
în natură. Tânăra era îmbrăcată ca un personaj dintr-un film de 
animaţie, ceva între Ana Zdrenţăroasa și Pisica Murdărica din 
Pălărie. Din cap până-n picioare, avea pe ea tot felul de 
mărgeluțe şi zorzoane multicolore, multe dintre acestea 
semănând cu niște bombonele rotunde, purta o rochiță exagerat 
de scurtă, din denim, peste niște jambiere vărgate cu dungi albe 
și roșii, și era încălţată cu niște cizme până la genunchi, cu 
dantelă până sus, în partea din faţă. Femeia se aplecă mai 
aproape de el, bărbierindu-l cu atenţie în jurul urechii stângi. 

— Niciodată n-am mai ras până acum vreo faţă de bărbat, îi 
spuse ea. Mi-a plăcut, știi tu, să mă rad peste tot... știi tu, în 
toate locurile în care se rad fetele. Femeia îi șterse o pată de 
cremă de ras de pe obraz, cu un mic șerveţel roz. La naiba... eu 
chiar m-am ras și în cap odată, în timpul liceului... atunci când 
era în mare vogă Sinead O'Connor, însă... Și tânăra clăti 
aparatul de ras și făcu iar un pas înapoi. Satisfăcută, ea trase un 
șervet roz mai mare, de pe un raft de sub tejghea, îi umezi apoi 
un colţ în chiuvetă și îl folosi pentru a-i îndepărta toate petele de 
spumă albă rămase pe față. Acum e bine, îi zise ea. In 
continuare, o să te răsucesc, ca să vedem cum a ieșit și cu 
părul. Femeia roti scaunul la o sută optzeci de grade, după care 
apăsă de câteva ori pe o manetă a scaunului, coborându-l până 
când gâtul lui Paul ajunse în scobitura chiuvetei. Dacă aveai 
gâtul puţin mai mare, ar fi trebuit să-ţi spăl părul în camera din 
spate, așa cum facem noi atunci când avem de-a face cu unele 
dintre fetele cu-adevărat voluminoase. Și ea îi trase părul de sub 
cap. Va fi necesar să te mai lași încă puţin în jos. Paul înșfacă 
braţele scaunului de frizerie și se împinse în ele. Când deschise 
din nou ochii, femeia se uita în jos la el. Da văd că nu ești prea 


VP - 66 


vorbăreț, așa-i? Ea îi zâmbi și deschise robinetul, ca să umple 
chiuveta cu apă. 

— Depinde, îi răspunse bărbatul. 

— De ce anume depinde? 

— Presupun că depinde de persoana cu care stau de vorbă. 

— Pe mine mă cheamă Brittany, îi zise ea. 

Paul închise ochii. Tăcerea se înălță peste susurul apei. Ea își 
puse o mână în șold, așteptă o clipă și pe urmă se aplecă 
aproape de el. 

— Asta-i partea din conversaţie în care îmi spui și tu numele 
tău, îi șopti femeia la ureche, iar ochii lui se deschiseră brusc. 

— Îmi pare bine, Brittany. Eu sunt... bărbatul șovăi. Eu sunt 
Paul, cred. 

— Crezi? Ea începu să râdă, dar se opri. 

— E o poveste lungă. 

— Nu știi precis cine ești? 

— Nu. 

Femeia începu să-i treacă jetul de apă prin păr. 

— E bună temperatura apei? 

El dădu aprobator din cap. Femeia începu să-i clătească 
excesul de vopsea din păr, separând șuviţele și ţinându-le sub 
curentul de apă, insistând până când dispărură toate urmele de 
vopsea și apa rămase limpede. 

Brittany îi înfășură părui cu un prosop roz și îl ridică pe Paul în 
șezut. 

— Mie îmi plăcea să-mi închipui că fusesem adoptată, îi spuse 
ea. Pur și simplu, nu-mi venea să cred că făceam parte din acea 
familie a mea. Mă gândeam că poate eram o prinţesă sau 
altceva de soiul acesta, trimisă pe râu în jos la vale și pierdută, 
apoi pescuită de acel neam trăsnit de fermieri, în casa cărora 
mă trezisem. 

Femeia îi întoarse din nou scaunul. De data aceasta, ea îl lăsă 
să se admire în oglindă. Îl frecă apoi pe cap cu prosopul, după 
care îl aruncă cât colo. 

— Indiferent cine ai fi tu... începu Brittany. Oricare ţi-ar fi 
numele... cu siguranţă că acum nu mai semeni deloc cu omul 
acela venit parcă din creierii munţilor, care a intrat în dugheana 
asta, acum o oră. Îţi pot spune asta cu certitudine. 

Și avea perfectă dreptate. Tânărul proaspăt bărbierit care se 
vedea în oglindă era acum pentru el o persoană complet străină. 


VP - 67 


Ea îi scurtase părul și apoi îi vopsise în negru ceea ce mai 
rămăsese... într-un negru precum cărbunele... într-un negru ca 
pana corbului. Femeia îi trecu un pieptene prin păr, descâlcindu- 
i cârlionţii. 

Și pe când se mișca în dreapta lui, ea îl simţi încordându-se. 

— Nu-ţi place? Brittany se simţi rănită și îi puse o mână pe 
umăr. Am putea face altceva. 

El nu-i răspunse. Tremura sub mâna ei. Coborându-și privirea, 
femeia văzu că ochii lui erau aţintiţi asupra imaginii reflectate în 
oglindă. Ea se întoarse și îi aruncă o privire peste umăr. 
Apropierea cinei atenuase aglomeraţia zonei comerciale 
acoperite. Pe culoarul central, veneau doi tipi cu o alură oficială, 
îmbrăcaţi în pardesie negre, câte unul pe fiecare latură, dând la 
o parte cu umărul lumea din drumul lor, în vreme ce treceau de 
la o prăvălie la alta, uitându-se în fiecare după ceva anume și 
apoi ieșind din nou. 

— Doi naziști, rosti ea, în timp ce respectivii se apropiau tot 
mai mult de dugheana lor. 

Vreme de-o clipă interminabilă, Paul simţi nevoia să se ridice 
de pe scaun, însă era prea târziu. Unul dintre cei doi indivizi își 
băgă capul pe ușă. El scană scena, după care intră, se uită la 
Paul și apoi verifică și încăperea din spate. 

— Hei, hei! strigă Brittany în urma lui. Clienţii n-au voie acolo 
în spate. Este interzis să... 

Omul nu dădu niciun semn că ar fi auzit-o. După ce arboră un 
scurt zâmbet superior, plecă. Paul și Brittany se uitară în tăcere 
cum cei doi tipi se îndepărtau, dispărând în mulţime. Tremurul 
lui Paul sub mâna ei se mai atenuă. 

— Îi știi pe flăcăii ăia? îl întrebă ea. 

— Nu, rosti el pe un ton răspicat, în vreme ce femeia îl privea 
pieziș. 


VP - 68 


11. 


Primul fapt de viaţă: mai curând sau mai târziu, toți plecau. 
Bărbaţi de toate dimensiunile, de toate formele, de toate rasele, 
credințele și convingerile politice... nu conta... următorul lucru 
pe care îl afla ea era faptul că își împachetau lucrușoarele, își 
făceau băgăjelul și se îndreptau direct spre ușă. Unora le trebuia 
mai mult timp până să plece, iar altora, mai puţin, unii plecau 
supăraţi, iar alţii triști, asta n-avea nicio importanţă... oricum ar 
fi fost, ei tot plecau. 

Unica trăsătură neschimbată... singura constantă comună în 
cadrul acestei mulţimi de plecări deprimante era pretextul 
despărțirii... acea afurisită autojustificare finală din puţinele 
secunde stânjenitoare dinainte de închiderea ușii. Era de parcă 
ei s-ar fi adunat cu toţii la un moment dat și și-ar fi notat, ca nu 
cumva să uite blestemata aia de explicaţie. Ca și cum ar fi 
existat pe undeva cine știe ce repertoar, în care, la litera S, ar fi 
scris și: „Scuză pentru despărţirea de Kristen Kane”, unde nu 
putea să lipsească și cuvântul control. 

Poate că tipul acela, pe nume Artie Gold, o spusese cel mai 
bine... și nici nu era de mirare, atâta vreme cât Artie își găsise o 
modalitate de a-și câștiga existenţa din scrierea de discursuri 
pentru primar. Artie rezistase mai puţin de o săptămână, iar 
legătura cu el era singura pe care Kristen și-o putea aminti să fi 
rămas neconsumată. Și nici vorbă ca ei să nu fi încercat și să nu 
se fi străduit. Problema fusese însă aceea că ei avuseseră parte 
de un început atât de dezastruos, încât n-au mai putut, ulterior, 
în niciun fel să-l mai depășească. Pe parcursul desfășurării 
primei lor apropieri fizice, chiar în preajma momentului mutării 
lor de pe canapea în dormitor, exact în locul în care cele mai 
multe dintre cupluri încep să confunde iubirea cu lubricele pofte 
trupești, Kristen și Artie trecuseră la o furtunoasă partidă de 
zbierete, la o nefericită discuţie ce topise brusc întreaga ardoare 
a acelei ocazii speciale. Pe drumul lui spre ieșire, Artie își 
exprimase părerea că, în acele doar câteva zile pe care le trăise 
alături de Kristen, el se simţise ca și cum ar fi fost înghiţit de un 
animal sălbatic. 


VP - 69 


Toată lumea știa și asta... toţi cei care se perindau prin acea 
afurisită de clădire oficială. Kristen Kane își tot pierde 
pretendenţii, la fel precum șopărlele își tot pierd pielea, prin 
năpârlire. Ce naiba s-o fi întâmplând, în definitiv, cu fata asta? 
Nici vorbă să fie grasă sau urâtă, ori altceva de genul acesta. La 
drept vorbind, ea era înaltă și extrem de bine făcută, iar în 
ansamblu părea o bucăţică foarte bună, lucru care probabil că 
explica de ce oricare tânăr nou angajat simţea nevoia ca, 
înainte de a-și despacheta lucrurile, să dea o tură și pe la ea. 
Ceea ce totuși rămânea o enigmă era iuțeala cu care li se 
dădeau apoi curtezanilor ei papucii. Dar asta nici măcar nu era o 
noutate. Tot așa se întâmplase cu ea încă din liceu. Și așa se 
face că, fiind totuși o femeie frumoasă, ajunsese la treizeci și 
șapte de ani fără să fi fost vreodată măritată, un statut care, 
dacă ar trebui judecat după atitudinea părinţilor, prietenilor și a 
colegilor ei de serviciu, constituia o anomalie statistică la fel de 
rară ca și câștigarea de către cineva anume a premiului cel 
mare la loterie sau ca nașterea unui vițel cu două capete. 

În vremea liceului, ea pusese fenomenul cu pricina pe seama 
tinereţii sale crude și superdezvoltatului său simţ al conștiinței 
de sine. Își spusese mereu în sinea ei că, pur și simplu, nu 
simțea în permanenţă o acută nevoie de bărbaţi de aceeași 
vârstă cu ea și își autoconsolase amorul propriu rănit cu iluzia că 
avea să-și găsească, până la urmă, sufletul pereche pe undeva 
prin șirul amorezilor și că făt-frumosul ei o aștepta și el, timp în 
care ea nu trebuia decât să-și vadă de treabă și, mai curând sau 
mai târziu, drumurile lor hărăzite de astre tot aveau să se 
intersecteze. 

Douăzeci de ani mai târziu, lucrurile stăteau cu totul altfel. Cu 
cât treceau anii peste ea și cu cât urca mai sus pe scara 
ierarhică, tot cu atât statutul ei părea să fie mai puţin adecvat 
unei relaţii maritale de lungă durată. Deja aproape toată lumea 
din viaţa ei încercase fără niciun fel de succes s-o peţească. 
După cum se poate bănui, încă mai circulau presupuneri șoptite 
privind niște obscure piedici insurmontabile. Femeile se întrebau 
dacă nu cumva relaţiile galante ale lui Kristen eșuau în mod 
invariabil doar fiindcă ele nu erau decât un vicleșug de a-i abate 
pe observatori de la adevărata natură a direcționării dorințelor 
ei, o presupunere care, nu întâmplător, asigura atât un răspuns 
comod la întrebările privind motivele învăluirii în mister a vieţii 


VP - 70 


sentimentale a lui Kristen, de către aceasta, cât și, într-un mod 
destul de stângaci, confirma multe dintre propriile lor opţiuni, 
cel mai adesea regretate, dar și dureroase. 

Cu bărbaţii... cel puţin pentru unele dintre ele măcar, era un 
lucru ușor. Era ca o consecinţă. Orice femeie care era îndeajuns 
de smintită, încât să le respingă intenţiile amoroase, probabil că 
trebuia să fie fără doar și poate lesbiană. Ce altă posibilitate ar 
mai fi putut exista? Pentru celelalte femei, imaginea lui Kristen 
și a unei alte femei similar înzestrate, tăvălindu-se goale și 
asudate în chinurile pasiunii, era, pur și simplu, mai mult decât 
ar fi putut să izbutească a le prezenta pe scurt libidourile lor 
reprimate. 

In ceea ce o privea personal, Kristen se hotărâse să întrerupă 
temporar întreaga activitate de acest fel. Ea le spunea 
prietenelor sale că problema ei în privința bărbaţilor se afla 
momentan „în așteptare”, făcând ca totul să sune de parcă 
acest soi de lucruri ar fi constituit ceva cancerigen, de care ea 
una scăpase prin măsuri energice, vindecându-se, temporar, de 
nevoia de bărbaţi, ceea ce probabil că explica și din ce cauză 
primise acasă apelul telefonic... un apel care, în mod normal, s- 
ar fi adresat cuiva cu o vârstă mai fragedă, cuiva cu un chip 
proaspăt, cuiva care de-abia așteaptă să se distreze duminica. 
Dar, de fapt, toată lumea știa că ea nu avea să meargă nicăieri 
în acele zile de weekend. Toată lumea, de la paznici și îngrijitori, 
până la însuși șeful cel mare, procurorul-șef al districtului, știa 
că ea urma să stea acasă și să se uite la televizor, pe Nature 
Channel, nicidecum să se dichisească îndelung în baie, 
pregătindu-se pentru cine știe ce emoţionantă întâlnire 
romantică. 

Primul țârâit al telefonului o făcu să tresară, amintindu-i cât 
de rar suna acesta, în ultima vreme, acasă la ea. 

Ea ridică receptorul și zise în microfon: 

— Kane. 

— Eşti liberă? Vocea din receptor o făcu să-și ridice picioarele 
de pe măsuţa pentru cafea și să se îndrepte de spate. Deși ei 
doi aveau de-a face zilnic unul cu celălalt, atât faţă în faţă, cât și 
telefonic, procurorul districtual Bruce Gill arareori o suna și 
acasă. Arareori... ca atunci când cineva trebuia, probabil, să fi 
murit... sau în cazul în care ar fi fost posibil să fie concediată, ori 
ar fi păţit ceva asemănător. 


VP -71 


— Da, sunt aici, îi răspunse femeia. 

— Am nevoie să te prezinţi la Secţia de poliţie din Nord, ASAP. 

Asta era. Niciun „te rog” printre cuvintele rostite. Doar mișcă- 
ţi târtiţa într-acolo, și cu asta basta. 

— Da’ ce s-a întâmplat? 

El îi spuse tot ce știa. De la primele vorbe, ea își dădu seama 
că omul era scos din sărite. Cu cât era el mai irascibil și mai 
iritat, cu-atât era și glasul lui mai piţigăiat. La ora asta, într-o 
seară primăvăratică de duminică, Bruce și Katrina Gill se aflau în 
mod invariabil ieșiţi la cine știe ce eveniment monden, iar 
onorabilului Bruce Gill nu-i plăcea câtuși de puţin ca obligaţiile 
sale de serviciu să-i tulbure viaţa socială. 

Kristen își depărtă de ureche receptorul. Bărbatul schelălăia 
strident ceva despre o întrunire pe care o avuseseră ei în cursul 
săptămânii trecute... de parcă ar fi fost un lucru pe care ea l-ar 
fi putut uita. Era vorba despre ziua în care Gill apăruse pe prima 
pagină a ziarelor, în urma refuzului său de a emite mandate de 
reţinere unui grup de indivizi din Orientul Mijlociu, doar pentru 
că FBl-ul îi dorea pe aceștia menţinuţi în detenţie. Tipului 
trebuia să-i fie recunoscut meritul incontestabil de a nu-i scăpa 
ivirea niciunei oportunităţi, fără să profite imediat de ea. Replica 
sa, cum că el nu aresta pe nimeni „numai pentru că respectivul 
avea între prenume și nume particula de legătură «bin»”, îl 
făcuse dintr-odată celebru de la o coastă la cealaltă și idol al 
tuturor liberalilor cu privirile rătăcite din întreaga ţară. Mai 
trebuie menţionată și asigurarea, în mod convenabil, a unui 
piedestal de pe care el se adresase locuitorilor orașului său 
spunându-le că niciunul nu se cuvenea să aibă și nici nu ar fi 
urmat să aibă vreodată drepturile îngrădite în niciun fel, de 
către nicio agenție federală și sub niciun motiv. 

Ea se uită teribil de plictisită pe fereastră afară, în timp ce Gill 
folosea deja ocazia apărută pentru a se mai antrena cu discursul 
său în vederea campaniei electorale din anul următor, când 
urma să candideze pentru postul de guvernator. Razele soarelui 
ajuns la asfinţit luminau vârfurile norilor care alunecau oblic pe 
cer, alungiți și răsfiraţi de un vânt stârnit mai demult. Aceștia se 
deplasau către nord, deciși ca niște săgeți în zbor accelerat spre 
Canada. Pe stradă, lumini galbene, intermitente, izbucneau 
frenetic în jurul clădirilor. La colţul străzii, se adunase o mulţime 
de oameni, lângă dugheana negustorului de vinuri. Ea își lipi 


VP- 72 


obrazul de geam, însă, de la înălțimea celor nouăsprezece etaje, 
nu-și putea da seama de ceea ce se petrecea acolo. Nu putea să 
sufere sentimentul de a fi lăsată deoparte. Il ura mai mult decât 
orice altceva pe lume. 

— O să merg, zise ea în cele din urmă, întrerupând vorbele 
goale debitate cu mult elan de câtre șeful ei. 

— Foarte bine. Să ai mare grijă de tot, mai pufni el, după care 
închise telefonul. 

Faptul că el nu i-a mai dat niciun fel de alte instrucțiuni era o 
probă a încrederii lui totale în priceperea ei profesională, în 
vreme ce faptul că nu-i oferea femeii niciun fel de scuze... ei 
bine... orice ar fi trădat acest lucru era ceva la care Kristen 
prefera să nu se gândească. Ea se ridică în picioare, se întinse 
ca să se mai dezmorţească și gemu îndelung și răsunător, după 
care o porni încet spre dormitor. 


Noaptea se rostogolea tiptil deasupra orizontului, pleoștind 
umerii și trăgând bărbiile oamenilor în adăpostul gulerelor, în 
minutele de dinainte ca lămpile iluminatului public să se 
trezească la viaţă, una câte una, pâlpâind timp de câteva 
momente, mai înainte de a-și trimite înspre caldarâmul de 
dedesubt strălucirea fluorescentă a radiaţiilor X. O adiere de 
vânt rece, stârnită ca din senin, șuieră în beznă, învolburând 
resturile de pe stradă într-o mică tornadă de praf și gunoaie, 
unduind copertinele ţepene ca pe niște steaguri și fluturând 
afişele  sfâșiate de pe cabinele telefonice, acolo unde 
nenumărate capse mai vechi sau mai noi stăteau zburlite în 
firava lumină portocalie, ca niște ghimpi de fier. 

Cina se terminase demult. Paul era la a treia sa ceașcă de 
cacao, iar ospătarii deja măturau podeaua. El se uită la 
încheietura mâinii sale, de parcă ar fi purtat acolo un ceas, și se 
întrebă de unde oare avea acel obicei, după care mai luă o 
sorbitură din cana albă ţinută la îndemână. 

Cu o oră mai devreme, urmăritorii săi intraseră pentru a doua 
oară în restaurant, enervând personalul acestuia, trecând 
printre cei prezenţi și studiind chipurile clienţilor de pe la mese. 
În ambele cazuri, el își ridicase cu mult calm privirea din farfurie 
și se uitase drept în ochii lor. De fiecare dată, ei își continuaseră 
căutările în altă parte. In cea din urmă dată, el se gândise cum 


VP-73 


se făcea că o nepricepere a cuiva de a se autorecunoaște părea 
să excludă și posibilitatea altora de a-l recunoaște. 

Jalisco era unicul loc de pe strada Landon pe care îl văzuse el 
vreodată. Doamna Willis obișnuia să-i aducă pe ei toți aici în 
după-amiezile de sâmbătă, pentru a lua masa de prânz. Cei de- 
acolo aranjau o masă lungă mai în spate, de-a lungul peretelui 
de la bucătărie, acolo unde ei puteau mânca în liniște împreună, 
nederanjându-i pe ceilalți mușterii, dintre care cei mai sensibili 
obiectau uneori la adresa manierelor boeme ale anumitor 
meseni. 

Fără să fi intenţionat acest lucru, el se trezise instalat 
confortabil la o masă care îi era familiară, amplasată înspre 
partea din spate a restaurantului, urmărind trecătorii de pe 
trotuar. Nu se simţea el acolo chiar ca acasă, dar nu avea idee 
unde în altă parte s-ar fi putut duce. Oftă prelung, se rezemă de 
spătarul scaunului și se uită de jur-împrejur. Restaurantul era 
aproape pustiu. Paul își întoarse capul și cercetă îndelung locul. 
Ca și în toate celelalte privințe ale vieţii sale, el își amintea totul 
în linii mari, dar fără să fi intrat vreodată în amănuntele 
caracteristice. 

De exemplu, el nu remarcase niciodată, până în acel moment, 
pereţii, nu observase frescele cândva strălucitoare, festive și cu 
teme tropicale, acoperite însă acum de un strat de negreală... 
domnișoarele, îngerașii, taurii de coridă și exoticele tufe 
agăţătoare... ca și scenele de pe plajă și palmierii cu frunzele 
fâlfâind în bătaia unei imaginare adieri a brizei. 

Închise ochii și aceeași scenă mereu repetată îl aștepta și 
acum... chiar acolo, pe partea interioară a pleoapelor... plaja, 
apa verzuie, cele două siluete și ceva de un alb strălucitor, 
zburând înainte și-napoi pe cerul azuriu. Acum putea simţi chiar 
și mirosul... aerul sărat... mireasma oceanică de reînnoire și 
descompunere. Își cobori privirea interioară, scrută de-a lungul 
plajei aurii, dincolo de silueta îndepărtată, acolo unde viziunea 
lui se oprise mereu până în prezent, iar apoi... la distanță, 
aproape ascunsă de aburul ceţii, el putu vedea o dungă... un fel 
de ac unduindu-se în valurile de radiaţii calorice care se 
înălțau... și totuși, în mod sigur, o dungă. Se concentra ca să 
prindă perspectiva. Ceva călărea în vârful dungii, ca o gămălie 
de ac. Miji ochii minţii, încordându-și privirea interioară. Era 


VP - 74 


vorba despre un turn. Vaga apariţie unduitoare era un fel de 
turn. Așa, ca un lucru pe care îl vezi la un... 

— Inchidem. Chelnerul se postase lângă el. Grimasa de pe 
fața lui exprima părerea de rău, însă tot restul fiinţei sale 
contrazicea acest lucru, neavând niciun strop de tristețe. Paul 
scoase din buzunarul pantalonilor să-i o bancnotă de douăzeci 
de dolari. Chelnerul luă banii și nota de plată și se grăbi spre 
casă. In mai puţin de un minut, el reveni aducând restul, pe o 
tăvită din lemn. În spatele lor, luminile de la bucătărie se 
stinseră. Afară, pe trotuar, un alt chelner se pregătea să închidă 
poarta de siguranţă, din grilaj de oţel. 

Paul lăsă restul pe masă și se ridică în picioare. Acestea îi 
amorțiseră și erau cam înţepenite de cât stătuse nemișcat la 
masă. Omul ieși și el pe trotuar. Poarta de siguranţă din oţel 
glisă desfăcându-se ca un acordeon, în partea din faţă a 
spaţiului de la intrare. El se uită cum chelnerul o zăvora, cobora 
obloanele de deasupra și încuia ușa. 

Vârtejurile de vânt îi trimiseră fiori ca de gheaţă pe sub guler. 
Paul chiar dârdâia de frig, apoi își frecă brațele dezgolite, în sus 
și-n jos, cu mâinile, într-o zadarnică încercare de a se încălzi 
măcar puţin. Strada Landon era aproape pustie. Peste drum, 
deasupra unei arcade, luminile unui salon de tatuaje aruncau 
pătrate strălucitoare pe trotuarul de dedesubt, scoțându-le la 
iveală pe cele șase persoane care așteptau în staţia de autobuz. 
Reclama din vitrină consta din cuvintele: ROB AL ACULUI. Ceva 
din atmosfera încărcată spunea că urma să înceapă ploaia. 

Paul o luă la stânga, după care se răzgândi și o porni în 
direcție opusă, spre capătul mai îndepărtat al străzii, acolo 
unde, în spatele unui gard temporar din lanţuri, cohortele de 
constructori înălțau încă o clădire de locuinţe. Își băgă mâinile în 
buzunarele pantalonilor, traversă strada Harrison, apoi trecu 
prin faţa bisericii prezbiteriene, care ocupa colţul acelei porţiuni 
de stradă. El putu auzi cântecele dinăuntru și își continuă 
drumul. 


VP -75 


12. 


El o făcea să simtă furnicături pe piele. Ea nu știa de ce, dar 
ceva din felul lui de a fi îi provoca senzaţia de piele de găină pe 
tot corpul. 
Femeia își frecă mâinile una de alta, răsuflă adânc și se strădui 
să-și moduleze tonul vocii: 

— Domnule... începu ea. 

— Van Dusen, îi completă el apelativul. 

Femeia își reprimă senzaţia reflexă de sufocare. 

— Domnule Van Dusen... șeful meu, domnul Bruce Gill, 
procurorul districtual al ținutului Queen Anne... domnul Gill și-a 
definit cât se poate de limpede poziţia în legătură cu chestiunile 
de natura asta. Ea simţi că alunecă în automatismul ei oratoric 
din sala de judecată și încercă încă o dată să se destindă, dar 
repulsia pe care o simţea faţă de acel omuleț îi menținea gâtul 
încordat și coloana vertebrală ţeapănă ca oţelul. Acest ţinut... 
începu ea din nou, susține ca orice acţiune în sprijinul 
respectării legilor, desfășurată pe teritoriul său, să fie... Și ea își 
ridică în aer degetul arătător. Unu la mână... să fie... coordonată 
dinainte, împreună cu departamentul local de poliţie. Omuleţul 
deschise gura ca să protesteze, însă femeia își ridică și un al 
doilea deget necruţător, retezându-i avântul. Și doi la mână... 
acţiunea trebuie... în mod obligatoriu, să fie însoţită de absolut 
toate documentele oficiale necesare, conform legii, pentru 
activităţile solicitate. 

— Asta-i însă o problemă referitoare la siguranţa naţională. El 
practic murmurase abia auzit respectivele cuvinte, iar ea simţi 
cum i se zbârleau firele de păr de pe corp și se cutremură 
violent, cuprinsă de fiori reci. 

— Cum așa? îi ceru femeia lămuriri. 

— Nu sunt autorizat să discut despre asta, îi răspunse el, 
aruncându-i acel zâmbet lingușitor, ca de reptilă, care o făcea 
să-i vină să-l pocnească pe nesuferit drept peste gură. 

Ea își scoase carnețelul cu însemnări și îl deschise la sfârșit. 

— Wesley Allen Howard, citi femeia, iar când își ridică din nou 
privirea, văzu că bărbatul prinsese ceva culoare în obraji. 


VP - 76 


— Dac-aș fi în locul tău, aș avea foarte mare grijă când am 
de-a face cu lucruri de genul ăsta, șuieră el printre dinţi. 

— Și din ce motiv, mă rog frumos, domnule Van Dusen? 

Omul își dădu ochii peste cap și își ridică privirea cu 
exasperare în tavan, luându-și un aer dezgustat. 

— Nu sunt autorizat să spun așa ceva. 

Femeia își închise cu zgomot carneţelul de notițe și apoi se 
ridică în picioare. 

— Potrivit spuselor doamnei Willis, tot ce a făcut ea pentru a 
deveni o ameninţare la adresa modului american de viaţă a fost 
să iniţieze pe Internet un proces de căutare a persoanelor cu 
acest nume, iar următorul lucru care a izbit-o ca o consecinţă a 
respectivei sale fapte a fost ivirea dumitale și năvălirea micii 
tale hoarde de bătăuși, în pragul ușii ei. Ea ridică o mână, ca să-i 
stăvilească omulețului eventualele proteste și îi zise: Știu, nu 
ești autorizat să vorbești nici despre asta. 

Se ridică și el în picioare, scuturând din cap, de parcă ar fi fost 
profund dezamăgit de purtarea unui copil. 

— Și-așa ne-am irosit într-un mod cu totul inutil o mulțime de 
vreme cu stupiditatea asta, spuse el. Dacă o să aveți 
amabilitatea să lăsaţi din nou prizonierii în custodia noastră, o 
să rezolvăm noi cazul într-un alt fel. 

Ea nu se mai putu abţine și lăsă să-i scape din gâtlej un scurt 
hohot sec de râs. Hotărât lucru, aroganţa piticaniei de om nu 
mai avea niciun fel de limite. 

— Tu chiar nu pricepi deloc, așa-i? se răsti femeia la el. lar 
mai înainte ca bărbatul să apuce să-i răspundă, ea continuă: 
Întrucât acest lucru pare pentru tine să fie atât de dificil de 
înțeles, dă-mi voie să-ţi clarific poziţia oficialităților acestui 
district, în problema la care ne referim. Doamna Willis și domnul 
Suzuki sunt cetăţeni plătitori de taxe în districtul nostru, sunt 
persoane bine cunoscute din cadrul comunităţii noastre și, în 
consecinţă, nu vor merge nicăieri cu voi, până când nu ne veţi 
prezenta un mandat federal care să justifice arestarea lor. In 
acel moment, biroul nostru va analiza acuzaţiile expuse în 
mandat, iar, în eventualitatea în care vom considera acuzaţiile 
formulate ca fiind întemeiate, atunci vom instrumenta noi cazul 
și vom abilita cea mai adecvată agenţie /ocal de asigurare a 
aplicării legilor să opereze respectiva arestare. Până la o atare 
situaţie însă... - și femeia făcu aici o pauză pentru a spori 


VP - 77 


efectul dramatic - ... cred că tu și vesela ta ceată de mardeiași 
s-ar cuveni să vă considerați peste măsură de norocoși pentru 
faptul că nu vă veţi răcori „in corpore”, într-o celulă, după 
înfierbântarea juvenilă, de care aţi dat dovadă... 

El rânjea din nou la ea în bătaie de joc, scoțând din gâtlej, pe 
înfundate, un fel de sunet ca de chicoteală. Ea se dădu un pas 
înapoi, pentru a nu fi tentată să-i plesnească un dos de palmă 
peste bot, iar apoi continuă: 

— Ar fi trebuit să vă fi domolit voi toți laolaltă, într-o celulă cu 
tot dichisul, sub acuzaţiile de răpire și de agresiune și sub o 
puzderie de alte acuzaţii suplimentare, la care încă nu am avut 
timp să mă gândesc. Femeia arătă spre ușă, adăugând: lar 
acum, adună-ţi roboțeii tembeli de colo și cărăbăniţi-vă dracului 
cât mai repede cu toții de-aici. 

Omul se îndreptă de spate, în costumul său italienesc. 

— Ne mai întâlnim noi, poţi să fii sigură de asta, își insinuă el 
avertismentul, afișând un aer belicos. Nu las eu așa lucrurile, îi 
făgădui solemn bărbatul, scuturând agitat un deget ameninţător 
în direcția ei. Kristen se cam simţea tentată să i-l rupă. Acest 
lucru te va bântui, îi prezise apoi piticania. 

— O să am grijă să dorm cu lumina aprinsă, îl asigură ea. 

El se opri lângă ușă, întorcându-se iar în direcţia femeii. 

— Am doi oameni răniţi astăzi, în exerciţiul funcţiunii. 

— Unul a primit îngrijiri medicale și a fost externat deja. Ea 
flutură o mână prin aer. Doar n-ai de gând să-i scoţi vinovaţi tot 
pe doamna Willis și pe domnul Suzuki și pentru ceea ce i-a făcut 
omului tău câinele vecinului lor? 

— Altul dintre oamenii mei a fost azi împușcat. Se află într-o 
stare critică... 

— Starea lui s-a ameliorat și este acum stabilă, rosti ea 
răspicat. 

— Avem un suspect care se pare că ar fi tras. 

— Nouă ni s-a spus la spital cu totul altceva. Agentul dumitale 
pretinde că arma s-a descărcat în mod accidental, în timp ce el 
se afla într-o încăierare cu unul dintre rezidenții doamnei Willis. 
Agentul le-a zis polițiștilor că împușcătura a avut loc la impactul 
armei cu solul. Femeia însă deja îi vorbea spatelui piticaniei. 
Micul individ se îndepărta, pe când ea încă nu terminase tot ce 
ar fi avut să-i spună. Kristen Kane scrâșni din dinţi, plină de 
frustrare. Ușa se închise cu zgomot. Femeia răsuflă adânc și se 


VP -78 


uită cu atenţie la panoul întunecat de sticlă care alcătuia 
peretele vestic al camerei de interogatoriu, după care făcu un 
gest de chemare. 

O clipă mai târziu, sergentul Ramirez deschise ușa, intrând în 
încăpere. 

— Tipul este căpăţțânos ca un bolovan, zise el. Ea ridică o 
mână și își întoarse capul într-o parte, ca și cum ar fi vrut să 
spună că îi era imposibil să-și exprime sentimentele față de acel 
bărbat. 

— Putem cumva găsi un echipaj disponibil, care să-i ducă pe 
doamna Willis și pe domnul Suzuki înapoi în strada Arbor? 

Sergentul Ramirez îi răspunse că acest lucru nu va constitui 
nicio problemă. 

— Pune, te rog, echipajul respectiv să verifice, mai întâi, 
strada. Micul Napoleon ăla n-are de gând să se lase păgubaș cu 
una, cu două. Aș fi dispusă să pun rămășag pe ce vrei tu că și-a 
mai lăsat pe-acolo vreo doi dintre trepădușii săi, să pândească 
de pe undeva de prin tufișuri. 

— Și dacă așa a făcut? 

— Atunci, trimite-i să-și vadă de treburi în altă parte. lar dacă 
ei se vor arăta recalcitranţi și le vor face probleme polițiștilor 
sau dacă se mai întorc și după ce voi i-aţi luat la goană de-acolo, 
ei bine, într-un asemenea caz, băgatți-i, fără nicio șovăială, la 
răcoare cât mai repede. 

Ramirez surâse în acel moment pentru întâia oară. 

— Asta ar fi pentru mine o adevărată plăcere, îi spuse el 
femeii. 

— Ai grijă ca echipajul de poliţie din zonă să se înfiinţeze 
acolo încă de la prima oră a dimineţii. Nu vreau ca oamenii 
aceia să fie din nou tulburaţi. 

— ldioţii ăia l-au pus pe fugă pe unul dintre rezidenţi, îi zise 
Ramirez. Cum rămâne cu el? Nu-l putem lăsa de izbeliște, pe 
drumuri. 

Ea se uită la ceas. 

— Potrivit spuselor doamnei Willis, respectivul este în mod 
sever handicapat. Ar fi cazul să reușim să găsim un astfel de 
om. Mai mult ca sigur, respectivul este speriat la culme. 

— Asta ca să nu mai punem la socoteală și faptul că o să 
îngheţe până și rahatu-n el. Am o descriere a lui. După cum zice 


VP - 79 


doamna Willis, omul n-are pe el decât un tricouaș cu mânecuţă 
scurtă și o pereche de jeanși. lar afară se pune pe o vreme rea. 
— Controlaţi toate împrejurimile! 
Sergentul dădu din cap. 
— O să-l căutăm cu spirit de răspundere pe bietul om. 
* 


Paul urmărea cum toată activitatea înceta și totul se mai 
potolea. Cu toții își lepădaseră trenciurile și le înlocuiseră cu 
nişte hanorace albastre, schimbând acum marea maşină Lincoln 
Town cu un mai mic și mai inofensiv autoturism Subaru 
Outback. Imediat, Paul îl recunoscu pe omul care ieșise din 
vehicul și urina la rădăcina unui arțar. Individul respectiv era 
mult prea masiv ca să poată fi uitat. Acesta și cu partenerul său 
se postaseră cam la o jumătate de cvartal mai la sud de Casa 
Armoniei, staționând cu motorul pornit, când mașina echipajului 
de poliție trecuse pentru prima dată pe lângă ei. Paul se uită 
cum cele două siluete se lăsaseră în jos pe locurile lor, ca să se 
ascundă, în timp ce marele automobil oficial, alb cu negru, 
tocmai îi depășea, continuându-și după aceea drumul pe strada 
Arbor și cotind apoi la dreapta, pe bulevardul Slayter. 

Din poziţia avantajoasă în care se afla, Paul auzi motorul 
mașinii de poliţie prinzând viaţă și urlând din nou, iar puţin mai 
târziu auzi scrâșnetul cauciucurilor și apoi încă o dată răgetul 
motorului. Pe când zgomotele se mai domoleau, el își îndreptă 
din nou atenţia către mașina parcată. Cei doi parcă n-ar fi auzit 
nimic și nici nu se clintiră câtuși de puţin. Paul zâmbi. 

Un minut și jumătate mai târziu, mașina de poliţie viră pe la 
capătul sudic al străzii Arbor și se apropie din nou în mare 
viteză, cu motorul mugind și cu bara de lumini de deasupra 
aprinsă feeric, oprindu-se apoi brusc, imediat în spatele 
automobilului Subaru, parcat lângă bordură, permițând 
poliţistului care ședea pe locul pasagerului să coboare și să se 
apropie de celălalt vehicul, într-o cât mai mare siguranţă. 

Polițistul rămas înăuntru îndreptă un puternic fascicul luminos 
în direcția geamului din dreptul șoferului, care își lăţise pe geam 
o palmă și încerca astfel să blocheze lumina orbitoare. Ținându- 
și mâna dreaptă înmănușată pe mânerul armei sale, polițistul 
de-afară își folosi mâna stângă pentru a ciocăni în geam. Palma 
dinăuntru dispăru, dar geamul rămase ridicat. Omul legii ciocăni 
din nou. 


VP - 80 


— Ai putea, te rog, să cobori geamul? 

De-abia la cea de-a treia bătaie geamul începu încet să 
alunece în jos. Polițistul se aplecă și îi spuse ceva șoferului. 
Colegul său, care rămăsese în mașina de poliţie, cobori acum și 
el, având grijă să rămână mașina de poliţie interpusă între el și 
Subaru. Paul se târî pe coate prin ţărână, parcurgând astfel 
întreaga distanţă până la capătul cel mai îndepărtat al verandei, 
acolo unde își lipi urechea de grilaj și își încordă auzul. Cu toate 
astea, preţ de câteva minute, nu putu distinge nimic din ceea ce 
spuneau cei doi. El încercă să-și ţină răsuflarea, însă nici acest 
lucru nu merse deloc. Și totuși nu conta, fiindcă, în acel 
moment, cineva îi stimulă din nou secreția de adrenalină. 

Polițistul tăcuse un pas înapoi de lângă Subaru și își scosese 
arma, luându-și poziţia de luptă, cu picioarele ușor îndoite și 
ținându-și cu ambele mâini arma întinsă înainte. 

— leşi din mașină, tună el. Ține-ţi mâinile la vedere și coboară 
din mașină. Acum! 

Geamul se ridică la loc. Polițistul își repetă ordinul, cu o voce 
mai puternică de data asta și cu un ton mult mai ameninţător. 
Nu se mai întâmplă nimic, până ce nu se deschise portiera, iar 
halterofilul ieși pe porţiunea cu iarbă. 

— Ține-ţi mâinile în așa fel încât să ţi le pot vedea! zbieră la el 
polițistul. Răsucește-te cu spatele la mine și lasă-te în genunchi! 

Uriașul își scoase la iveală insigna cu legitimaţie. 

— Arunc-o! mugi polițistul. 

Uriașul ridică ambele mâini și permise portvizitului să se 
deschidă, lăsând la vedere insigna și legitimaţia. 

— Dă-i drumul jos! rosti poruncitor polițistul, întoarce-te cu 
spatele la mine și lasă-te în genunchi. 

Uriașul zise ceva, dar Paul nu auzi ce anume. Totul părea că 
intră pe un făgaș normal. În acel moment, sosi și cea de-a doua 
mașină de poliţie. Vehiculul nu avea luminile aprinse, auzindu-se 
doar un scurt scrâșnet de frâne, la oprire, iar, după aceea, încă 
doi polițiști ţinteau cu armele către Subaru, pe deasupra propriei 
lor mașini. 

Apoi lucrurile se desfășurară într-un ritm accelerat și trecură 
doar cinci minute până când cei doi tipi erau încătușați și urcați 
în mașini diferite de patrulare. După un alt minut, mașinile de 
poliţie erau deja plecate de-acolo. De-a lungul străzii Arbor, se 


VP - 81 


instaură obișnuita liniște. Jaluzelele se închideau cu zgomot. 
Draperiile de pe la ferestre se trăgeau și ele la loc. 

Paul se roti pe coate o jumătate de cerc și se târî apoi în 
direcție opusă, către bucata detaşabilă de grilaj, acolo pe unde 
intră pe peluza laterală și se ridică în picioare, scoțând un 
geamăt și scuturându-și ţurloaiele dureroase, ca să și le mai 
dezmorțească. 

Încă dinainte de a-și fi făcut apariţia și poliţiştii, el deja se 
hotărâse în legătură cu ceea ce avea de gând să facă mai 
departe. Urma să se bizuie pe noua sa înfățișare, pentru a-și 
asigura protecţia. 

În loc să se strecoare pe ușa din dos sau să arunce cu 
pietricele în fereastra cuiva, el intenţiona să se înfiinţeze drept 
la ușa de la intrarea principală și să apese pe butonul soneriei. 
Dacă ar fi fost prins furișându-se pe după tufișuri, atunci ar fi 
ajuns să fie făcut varză, nu încăpea nicio îndoială asupra acestui 
fapt, așa că de ce să nu încerce el străvechiul truc de a se 
ascunde în văzul lumii? Își zise acum în sinea lui același lucru pe 
care și-l mai spusese și atunci când cei care îl căutau intraseră 
în restaurant: „Dacă nici măcar eu nu-mi mai pot recunoaște 
propriul chip, când mă uit în oglindă, atunci înseamnă că n-aș 
avea niciun temei să mă tem că mi-l va putea depista altcineva 
în mulțime”. 

Pe jumătate așteptându-se să audă răsunând un strigăt în 
urma lui sau ca tăcerea să fie spartă de tropăitul unor pași 
apropiindu-se în goană, el trecu iute peste drum. lar în timp ce 
trecea pe sub lămpile aprinse ale iluminatului stradal, Paul văzu 
stratul gros de praf care îi acoperea tricoul și partea din față a 
jeanșilor, se opri o clipă și se scutură cât de bine putu de 
murdăria ce i-ar fi sărit oricui în ochi și apoi reveni pe aleea 
Casei Armoniei. Ferestrele clădirii erau pustii și tăcute, iar 
luminile exterioare fuseseră reduse la un minimum posibil. 

Bărbatul șovăi o clipă, după care urcă treptele din faţă, 
poticnindu-se în detectorul de mișcare și trimițând pe 
pardoseală necruţătoarea strălucire a luminii de pe verandă. Se 
opri atunci și își făcu ochii roată, ciulind în același timp și 
urechile, pentru a descoperi eventuale semne ale prezenţei unor 
urmăritori postați la pândă. Constată faptul că strada Arbor 
dormea dusă. Nici măcar un singur câine nu se auzea pe afară. 


VP - 82 


Unica prezenţă sonoră era foșnetul adierii vântului nocturn, care 
trecea prin coroanele copacilor. 

Paul sună la ușă și așteptă, știind că, la acea oră târzie de 
seară, doamna Willis avea să răspundă la sunetul soneriei. El 
mai așteptă puţin și apoi sună din nou, străduindu-se să nu dea 
vreo impresie a cine știe cărui simţământ de vinovăţie, 
încercând să se poarte ca unul din partea locului, gând care îl 
sili să-și dea seama că el, de fapt, nu era nici de-acolo și nici din 
oricare altă parte, că era un rătăcitor în voia sorții pe această 
planetă, ca o frunză-n vânt, fără niciun fel de rădăcini și lipsit 
până și de un cămin. Într-un mod straniu, ideea asta îl făcu să 
devină conștient de faptul că îi era extrem de frig, stârnindu-i 
fiori reci pe șira spinării și un tremur incontrolabil. 

Încă încerca să-și ţină dârdâiala sub control, când draperiile 
se dădură la o parte. 

— Da? 

Vocea ei întrucâtva schimbată de circuitele electronice audio 
venea dinspre micuța cutie neagră montată deasupra ușii de la 
intrare. 

— Sunt eu, îi răspunse el. 

Mai trecu încă un moment glacial. Dârdâitul i se amplifică 
până ce dinţii începură să-i clănțăne asemenea unor castaniete. 

— Vino mai aproape, îi spuse ea. 

El făcu un pas înainte și aproape că își lipi fata de suprafaţa 
de sticlă a geamului. 

Ea trase înapoi de perdele și se uită drept în ochii lui. Bărbatul 
auzi un suspin prelung, urmat de păcăniturile încuietorilor și de 
zuruitul lanțurilor. Ușa se deschise, clămpănind sonor. Mâna ei 
ieși prin crăpătura ușii, smucindu-l violent și trăgându-l 
fulgerător înăuntru. Când își înălţă privirea spre femeie, Paul 
văzu că ochii acesteia erau lărgiţi de spaimă. Doamna Helen 
Willis îi șopti: 

— Ești nebun că ai revenit aici. Ei s-ar putea să mai fie încă... 

— Au fost, dar nu mai sunt, o întrerupse el. Gura ei se închise 
brusc. Bărbatul îi povesti ceea ce se petrecuse pe stradă. 

— Probabil că or fi și alţii. 

— Am nevoie de banii mei, îi zise Paul. Și poate și de niște 
haine, mai adăugă el. 


VP - 83 


Ea își înghiţi sutele de întrebări care îi stăteau pe limbă. În 
schimb, dădu din cap și se precipită spre scări, îmboldindu-l și 
pe Paul s-o urmeze. 

— Grăbește-te, îl îndemnă femeia, pe când urca treptele câte 
două o dată, urmată de bărbatul care de-abia putea să ţină 
pasul cu ea. 

Gălăgia pe care o făcuseră ei nu rămăsese neremarcată. 

Eunice, Carman și Dolores stăteau în picioare pe palierul de la 
etajul al doilea, în cămășile lor de noapte. Pe întreg coridorul, 
toate ușile erau deschise. La capătul celălalt al holului, Randall 
stătea cu tălpile pe traversă, încă îmbrăcat complet și frecându- 
se la ochi. Shirley se autopropulsase cu scaunul în jumătatea 
îndepărtată a culoarului, ca să aibă o perspectivă mai bună și o 
imagine de ansamblu asupra întregii scene. Chiar și doamna 
Dahlberg, cea oarbă, reușise și ea să ajungă pe culoar. 

— Toată lumea să fie acum atentă! Întoarceţi-vă imediat în 
camerele voastre, le zise Helen, însă nimeni nu se urni. ACUM! 
scoase ea în consecinţă un răcnet, după care își acoperi gura cu 
mâna. Unica persoană care s-a clintit a fost Dolores, care însă, 
în loc să se îndrepte înapoi către camera ei, o porni 
împleticindu-se în jos pe trepte. 

Doamna Willis se răsuci în direcţia lui Paul. 

— la-ţi ceea ce-ţi trebuie, din cameră de la tine, îi șopti ea. Ne 
reîntâlnim tot aici. 

Paul se uită cum se grăbea ea apoi prin faţa unei duzini de 
ochi înfricoșaţi, își scotea din buzunar inelul de chei și descuia 
ușa de incendiu. După ce Helen dispăru din raza sa vizuală, Paul 
deschise ușa camerei sale și intră. Ea îi lăsase lumina aprinsă. 
Imaginea acelei încăperi sărăcăcios mobilate, unde își petrecuse 
el ultimii șapte ani, și pe care, după cum înțelegea acum, era 
puţin probabil s-o mai revadă, îi aduse lacrimi în ochi. 

Izbucni într-un hohot de plâns, își înghiţi apoi nodul care i se 
pusese în gâtlej, după care își șterse lacrimile fierbinţi care 
curgeau pe obraji și se apropie de șifonier, de unde scoase 
singura lui cămașă bună și pantalonii cei noi, înșfăcând apoi din 
cuier și geaca cea verde, care purta numele firmei Peisagistica 
Suzuki. 

Era atât de înfrigurat, încât izbuti doar la cea de-a doua 
încercare să-și bage braţele pe mânecile acesteia. Își trase apoi 
de sub pat și sacoșa neagră de gimnastică, marca Nike, cea 


VP - 84 


care avea un mare petic alb, alungit într-o parte. Puse în sacoșă 
niște șosete, chiloţi, trei tricouri curate și o pereche de mănuși 
din piele, pe care le primise cadou cu ocazia Crăciunului. Se 
întoarse, în sfârșit, să plece, moment în care o văzu pe Shirley în 
pragul ușii lui deschise, stând în scaunul ei cu rotile. Se apropie 
de ea și îi puse o mână pe umărul ciolănos. 

— O să-mi fie dor de tine, scheună ea. 

— Și mie de tine, îi răspunse el. 

Pe obrazul lui Shirley se rostogoli o lacrimă, urmată imediat 
de o alta, apoi de un întreg torent de lacrimi care îi izvorau 
nestăvilit din ochi. Ea încercă să și le șteargă de pe faţă cu 
mâna validă, dar nu reuși. Auzind niște pași alergând pe hol în 
direcția lor, Paul își luă privirea de la Shirley. 

Doamna Willis se ivise pe coridor; părul ei scăpase din agrafe 
și i se revărsase peste obraji. Paul ocoli scaunul cu rotile și trecu 
pe lângă Shirley, fără a-și lua mâna de pe umărul acesteia. 
Helen Willis îi întinse un teanc gros de bancnote, pe care el îl 
înșfacă și și-l îndesă în buzunarul jeanșilor. 

Dolores urca în clipa aceea în goana mare scările, având ochii 
holbaţi de groază. 

— Afară în curte sunt mai mulţi oameni, nu numai unul, 
îngăimă ea pe șoptite. 

Helen Willis ridică receptorul telefonului de pe culoar și formă 
numărul de urgenţe, 911. După ce îi explică pe îndelete 
dispecerei de serviciu situaţia, femeia se îndreptă spre tabloul 
electric aflat la capătul de sus al scării și aprinse toate lămpile 
exterioare, luminând astfel întreaga grădină, ca pe un complex 
comercial. În timp ce o pornise înapoi către Paul, lui Helen îi 
atrase atenţia ceva care era în neregulă. Ușa înaltă din sticlă a 
compartimentului în care se afla stingătorul de incendii era 
deschisă. Stingătorul se afla acolo, la locul lui, însă toporul 
lipsea. Helen își făcu ochii roată. Eunice se înghesuise cu spatele 
în colțul holului, străduindu-se din răsputeri să pară 
nepăsătoare, ca și cum nici habar n-ar fi avut de ceea ce se 
întâmpla. 

Dar Helen nu se lăsă prostită și întinse mâna. 

— Dă-mi-l! 

Eunice părea nedumerită. 

— Ce anume? behăi ea. 

— Dă-l încoace! 


VP - 85 


— Ei m-au bruscat, se dezvinovăţi Eunice. 

— Dă-mi-l imediat! 

Eunice scoase la iveală toporul, pe care îl ţinuse ascuns la 
spate. 

Helen desprinse toporul de un roșu-aprins dintre degetele 
groase ale lui Eunice. 

— Știu, o liniști femeia. Ei nu s-au purtat cum trebuie cu tine, 
așa-i? 

Eunice se încruntă și scutură din cap. 

— Va trebui să mă lași pe mine să am grijă de treaba asta, îi 
explică Helen, cu blândeţe. 

Femeia având toporul în mână, cobora deja scările, mai 
înainte ca Eunice să fi apucat măcar să protesteze cât de cât. 
Helen reveni după un minut, răsuflând din greu și încă ţinând în 
mână toporul. 

— Nu-i nimeni afară. N-am văzut pe nimeni în curte, dădu ea 
de veste, după care se întoarse spre Dolores, întrebând-o: Ești 
sigură de ceea ce ne-ai spus? 

Dolores dădu rapid din cap, în jos și-n sus. 

— Coboară la subsol și așteaptă acolo, îi zise apoi Helen lui 
Paul. Când vei putea pleca în siguranţă, eu o să sting luminile 
din curte. Femeia tăcu un pas înainte și îl cuprinse în braţe, fără 
să lase toporul din mână. Când se dădu înapoi, ochii ei erau plini 
de lacrimi. Să ai mult noroc, îi mai ură ea. 

Paul se aplecă, frângându-se din mijloc, și o sărută pe obraz. 

— Îți mulțumesc pentru tot, îi spuse el. Nu știu dacă... Glasul 
însă îi pieri. Bărbatul scutură din cap. 

— Știu ce voiai să zici, îl asigură ea. Du-te liniștit, să descoperi 
cine anume ești. 

Paul se răsuci pe călcâie și o porni pe hol. Lumini 
intermitente, roșii și albastre, începură să danseze pe pereţi. 

— A venit poliţia, zise Carman. Imediat se auzi și soneria de la 
intrare. 

Paul ajunse la capătul celălalt al culoarului, lângă ușa ce 
dădea spre scara de serviciu, acolo unde Randall stătea în 
picioare, cu niște ochi larg deschişi, în pragul ușii. El se descălța 
de pantofi și încercă să i-i dăruiască lui Paul, în vreme ce acesta 
trecea pe lângă el. Pe când ieșea pe ușă și tocmai se pregătea 
s-o închidă în urma lui, Paul simţi mâna lui Randall strecurându- 
i-se în buzunarul de la geacă, iar el i-o plesni cu palma, dându-i- 


VP - 86 


o la o parte. Paul închise apoi ușa metalică de incendiu, o zăvori 
și începu să coboare spre pivniță, cu ţârâitul soneriei de la 
intrare răsunându-i în urechi. 


VP - 87 


13. 


Un sfert de oră mai târziu, luminile exterioare ale casei se 
stinseră toate. Paul nu mai pierdu vremea. Se furișă afară în 
curtea din spate, se ghemui în capătul de sus al scărilor și 
ascultă. Sunetul îndepărtat al unei sirene și lătrăturile unui câine 
din vecinătate erau singurele sunete care se auzeau. Aerul rece 
al nopţii începuse să i se strecoare pe sub guler, învăluindu-i 
gâtul și înfiorându-l. Bărbatul își trase până sus fermoarul de la 
geacă, își luă sacul de sport și ieși pe stradă, acolo unde 
zgomotul brutalităţilor parcă încă mai plutea în atmosferă. 

Strada Arbor fusese martoră a tuturor emoţiilor posibile într-o 
singură noapte. Casele erau întunecate și bine zăvorâte, iar Paul 
traversă drept înainte strada și apoi se îndreptă spre o alee 
îngustă dintre două proprietăţi. Se opri o clipă să arunce o 
privire înapoi la Casa Armoniei, sperând să-și întipărească în 
memorie imaginea ei colțuroasă. Mai era aprinsă lumina doar în 
camera lui Shirley. El îi putea zări în fereastră partea de sus a 
capului. Flutură o mână în direcţia ei, fiind conștient de faptul că 
ea nu-și putea ridica braţul suficient de sus încât să-i răspundă 
la gestul lui de rămas-bun, iar apoi păși pe alee și dispăru în 
noapte. 

Se îndrepta spre vest, către graniţa interstatală, în direcția 
intrării pe autostradă, pe acolo pe unde o lua Ken ori de câte ori 
avea un angajament în partea de sud a orașului. Se apropia de 
acea murdară jumătate de cvartal, chiar în apropierea 
autostrăzii, unde era locul în care mulţi cerșetori zdrențăroși și 
autostopiști nerăbdători stăteau în picioare dârdâind pe trotuar 
și ţinând pancarte ude, confecţionate manual. Și-l aminti pe Ken 
spunând cât de tare ar fi vrut el să-i poată ajuta luându-i cu 
mașina, dar și cât de periculos este să iei în mașină autostopiști. 
Se aflau acolo mult prea mulţi ciudați. 

La un moment dat, părându-i-se că aude o mașină, Paul se 
adăposti în zona întunecată de la ușa unei clădiri de locuinţe și 
așteptă. Se dovedi, până la urmă, că zgomotul respectiv nu 
fusese produs decât de o blândă burzuluire a vântului, care 


VP - 88 


agitase frunzele prin copaci. Bărbatul își continuă drumul, 
mișcându-se acum și mai repede, aproape în pas alergător. 

Sus pe cer, o lună plină se umfla cu aroganță în pene. Norii 
joși se mai îngroșaseră mustind a ploaie, ca o efemeră aducere 
aminte a faptului că iarna încă nu se așternuse de-a binelea 
peste oraș, dar pândea la următoarea cotitură, vigilentă și 
pregătită să se năpustească asupra lumii. 

El putea auzi deja mugetul îndepărtat al autostrăzii. 
Huruiturile frânelor unui camion rablagit zgâriau timpanele. 
Mirosul de motorină arsă și noxele emanate de motoarele diesel 
îi umpleau nările. Paul răsuflă adânc și înghiţi în sec. Ajunsese în 
punctul în care lucrurile deveniseră deja înfricoșătoare și în care, 
în sfârșit, el trebuia să renunțe la aleile lăturalnice și să se 
încumete să o pornească pe străzi, ca un băiat mare ce se afla 
acum. Aici clădirile erau mai mari, cu magazine impunătoare, 
blocuri cu multe apartamente, camere de închiriat și alte 
locuinţe, și nu simple case pentru câte o singură familie. Nu mai 
existau alei întunecoase, unde și-ar fi putut găsi o ascunzătoare. 

Bărbatul se grăbi spre următoarea intersecţie și trase cu 
ochiul pe după colţ, pe cealaltă stradă. Clădirile și luminile din 
centru săreau în ochi, scânteind și licărind în aerul rece al nopţii, 
farurile și luminile stopurilor mișcându-se în toate direcţiile 
simultan, ca niște lichide fiziologice, indispensabile funcţionării 
ireproșabile a măreţului organism urban. Se afla acum la o 
stradă depărtare de podul peste autostradă. Aproape jumătate 
de kilometru de beton zdravăn și arcuit, ale cărui laturi erau 
mărginite de gărdulețe destinate să-i protejeze pe șoferii 
imprudenţi de eventualele căderi ale unor obiecte. De-aici 
încolo, totul depindea de norocul lui. Dacă urmăritorii săi erau 
suficient de mulţi... dacă doreau cu tot dinadinsul să pună mâna 
pe el... dacă îl prindeau pe pod... ei bine, atunci însemna că l-au 
prins, pur și simplu. Dar, dacă era norocos, peste o jumătate de 
oră ar fi ajuns într-o cu totul altă zonă, pierdut de urmăritori, 
exact în aceeași măsură în care era pierdut și față de el însuși. 

Trebuia să meargă spre sud. Asta era întregul lui plan 
elaborat cu multă grijă și migală. Să meargă către sud. Dacă n- 
ar fi fost chiar atât de înspăimântat, ar fi râs cu poftă. | se părea 
că trecuse o veșnicie de când agenţii în trenciuri dăduseră 
buzna în casă, în acea dimineaţă. Era ca și cum n-ar fi avut la 
dispoziţie nicio clipă de gândire, iar tot ce știa sigur era că scena 


VP - 89 


din mintea lui, plaja, turnul din depărtare, bărbaţii în cămăși 
albe... Paul n-avea idee unde anume avusese loc... sau, lao 
adică, nici măcar dacă avusese vreodată loc și în altă parte sau 
numai în capul lui... însă... însă, dacă totul se petrecuse și în 
realitate, atunci omul știa al dracului de bine că se întâmplase 
pe undeva mai la sud de locul în care se afla el acum. 

Bărbatul așteptă să se schimbe culoarea luminii semaforului, 
aflat la două străzi mai sus de locul în care se afla, și apoi o 
porni cotind pe strada Sylvain. Un șuvoi neîntrerupt de mașini se 
revărsa la vale, în direcția lui. Incepu să se deplaseze și el în 
josul pantei. Acela a fost momentul în care a zărit mașina 
Lincoln Town, venind din sens contrar. 

Paul își continuă neabătut drumul. Acum nu mai exista cale 
de întoarcere. Nu mai putea cu niciun chip da înapoi. Se lăsă în 
voia legii gravitaţiei, care îl trăgea să meargă tot la vale, 
picioarele lui tropăind pe planșeul de beton, în timp ce o 
rupsese la fugă. Geamul mașinii se deschise, alunecând ușor în 
jos. Paul și șoferul se priviră o fracțiune de secundă ochi în ochi, 
pe când trecură fulgerător unul pe lângă celălalt. 

Individul de la volan încercă să schimbe banda spre stânga, 
dar nimeni nu-i făcu loc să intre în coloana respectivă. El acţionă 
o clipă frânele, de parcă ar fi intenţionat să oprească și să 
coboare din mașină, abandonând-o, însă autobuzul articulat din 
spatele său nici nu se gândea să-l lase. Omul cu pricina n-avea 
încotro și trebuia să-și continue drumul. 

Paul își învinse teama, iar panta descendentă îl propulsă drept 
înainte, alergând acum din răsputeri pe îngustul refugiu ce se 
întindea paralel cu șoseaua de pe podul pe care era sigur că îl 
putea traversa înainte ca Lincolnul să apuce să se descurce prin 
acel labirint de străduțe cu sens unic și să iasă în direcția opusă 
de mers. 

În vreme ce fluxul traficului din stânga lui începuse să semene 
cu deplasarea accelerată a celor mai rapizi melci, Paul se uită 
înapoi peste umăr și, după aceea, o luă la sănătoasa peste toate 
cele patru benzi de circulaţie, spre partea ascendentă a podului. 
Acum își mai încetinise și el deplasarea, picioarele devenindu-i 
grele ca de plumb, iar șoldurile amenințând să-i sară din 
articulaţii, pe când depășise culmea arcadei podului și începuse 
să coboare în cealaltă parte... direct spre apartamentele ieftine 


VP - 90 


de închiriat, aflate la intersecţia străzii Sylvain cu bulevardul 
Barlow. 

Răsuflarea îi era sacadată și chinuită. Omul gâfâia ca pufăitul 
unei locomotive cu aburi, în timp ce vira pe după clădire, 
simţindu-și picioarele ca piftia... peste măsură de extenuat și 
încetinindu-și mersul până aproape de oprire și, apoi, reluându- 
și pasul alergător, pe când se apropia de intersecție. Incepuse 
să-i curgă și nasul. În fugă fiind, și-l șterse cu mâneca. 

Acum nu mai reușea decât să meargă în ritm accelerat, nu să 
alerge. Trupul îi ardea. Când cotise după colț, își simţise tot 
corpul făcut deja arșice. Nu mai voia nimic altceva decât să-și 
normalizeze respiraţia, iar tocmai în acel moment auzi un sunet 
de cauciucuri frânând șuierat și oprindu-se cu un scrâșnet în 
stânga lui. El scăpă sacul de sport din mână. Ceva îi spunea să 
se lupte. Îi spunea că a ceda și a merge cu acei oameni ar 
însemna și sfârșitul său. În acel moment însă nu-i mai păsa nici 
cine era, nici cine nu era el. Tot ce conta era voinţa lui animalică 
de supravieţuire. 

Paul își strânse pumnii și se răsuci să-și înfrunte agresorii. Un 
geamăt gutural dădu să i se ridice din gâtlej. Vederea începuse 
deja să i se împăienjenească de furie. Un lung țipăt subţire îi 
umplu urechile și apoi începu să se estompeze. Bărbatul se 
întoarse spre sunetul strident care se apropia. Acesta provenea 
de la frânele unui coșcovit Volkswagen broscuţă, de culoare 
albastră, mașină care se opri scârțâind, lângă bordură. Ușa 
pasagerului se deschise brusc. 

— Hei, voinice! 

Vocea aceea îi suna cunoscut. Luminile de pe stradă arătau 
că mașinuţa era plină de bagaje. El se încovoie și se uită în 
micul automobil. Cu siguranță, ea era. Nu încăpea îndoială. Era 
fata care îi aranjase părul. Cum o chema oare? Brianna? Banu... 
Numele ei era Brittany! Așa o chema pe fată. El era mult prea 
ostenit ca să mai vorbească. Ea îi confundă grimasa de 
oboseală, cu un zâmbet. 

— Unde mergeai? îl întrebă ea. 

El nu putu decât să dea din umeri, după care se uită cu 
atenţie pe stradă, constatând că erau totuși singuri. 

— Vrei să te duc eu cu mașina? 


VP - 91 


Fără a-i mai răspunde la întrebare, el își ridică sacoșa de pe 
trotuar și se așeză pe locul pasagerului, trăgând după el 
portiera, închizând-o. 

— Să mergem! rosti el într-un târziu, răgușit. 


VP - 92 


14. 


Omul conducea cam smucit. Angajaţii care lucrau la cabinetul 
adjunctului nu prea aveau experiență la condus. În oraș, în 
timpul său liber, el utiliza pentru deplasare taxiurile. În alte 
ocazii, avea întotdeauna un șofer. Însă nu și astăzi. Astăzi, el era 
acela care ţinea cu ambele mâini volanul, făcând mici corecţii 
ale traiectoriei și încercând astfel să menţină Cadillac-ul soţiei 
sale, Christine, între limitele benzii de circulaţie. Primul lui gând 
a fost acela că mecanismul de direcţie al mașinii funcţiona 
probabil în mod defectuos. Bărbatul se gândi să nu uite să facă 
o programare la atelierul de service auto. După ce parcurse 
aproape zece kilometri, el reevaluă situaţia și puse corect 
problema pe seama „greșelii operatorului”. În profesia lui, 
corecta identificare a problemei era esenţială pentru succesul 
funcţional. 

leșirea de pe autostradă era greu de ratat. leșirile spre 
proprietăţile private din zona suburbană a Marylandului erau 
extrem de vizibil semnalizate. Pe panoul indicator care îl 
interesa scria: NUMAI PENTRU ANGAJAŢII ANS. În cazul în care 
făceai o greșeală, aveai loc destul să întorci și să reintri pe 
autostradă. lar dacă asta nu era suficient să te călăuzească în 
drumul tău și să-ţi vezi de treabă, ei bine, atunci, în orice caz, 
după 11 septembrie 2001, după o asemenea întâmplare, 
lucrurile, realmente, s-ar fi complicat mult pentru tine. 

Chiar și pentru un om aflat într-o postură ca a sa, în vederea 
accesului înăuntru, era prevăzută o serie întreagă de protocoale 
agasante de îndeplinit. Nerespectarea întocmai a fiecăruia 
dintre aceste protocoale ar fi condus la o lungă întrevedere cu 
Serviciul Secret. La naiba, dar el deja trișa! El avea deja notată 
întreaga secvenţă de schimbări interioare de direcţie și de 
coduri de acces. Foaia respectivă stătea despăturită pe locul 
pasagerului. Bărbatul se întrebă în gând cât de multe reguli ale 
agenţiei le încălca el, punând în pericol caracterul secret al 
codurilor, prin notarea lor pe o coală de hârtie. Probabil, 
numărul regulilor violate în acest caz era de ordinul sutelor. Cu 
ani în urmă, o glumă clasică pretindea că inițialele Agenţiei 


VP - 93 


Naţionale de Securitate - ANS - semnificau, de fapt, fie „Agenţia 
Non-Sens”, fie „Adevărul Niciodată Spus”. Își aminti cum, cu 
aproximativ zece ani în urmă, publicaţia Baltimore Sun 
demascase o dată pentru totdeauna ANS, accentuând faptul că 
mult hulita agenţie cu pricina era al doilea consumator de 
energie electrică din întregul stat Maryland. Douăzeci și unu de 
milioane de dolari era o valoare de facturare periodică a 
consumului de electricitate care i-ar fi atras oricui atenţia și i-ar 
fi mirat pe mulţi, peste măsură. Acest lucru, coroborat și cu 
fotografiile luate pe ascuns din aer, poze cu imagini înfățișând 
grosso modo cam optsprezece mii de locuri de parcare, 
estimate cu zgârcenie, în jurul clădirii asemănătoare unui 
buncăr, făcea ca acel reportaj să clarifice faptul că, indiferent ce 
anume ar fi făcut agenţia în domeniul supravegherii electronice, 
ea făcea asta la niște proporții gigantice. 

Incă se minuna în legătură cu cât de lungă i se părea călătoria 
doar de șaisprezece kilometri de la Washington și până acolo, 
când îi apăru în faţă și panoul indicator al respectivei ieșiri de pe 
autostradă. Impături atunci cu mâna dreaptă instrucţiunile, 
punându-și-le înapoi în buzunarul sacoului, și coti de pe 
autostradă pe drumul de acces mărginit de copaci, ajungând la 
prima poartă păzită. Işi dădu seama că pușcașul marin din 
gheretă îl recunoscuse, în ciuda faptului că data trecută când 
mai călcase prin aceste locuri probabil că tânărul respectiv nici 
măcar nu venise încă pe lume. În acel moment, el deja se 
simţea ceva mai bine. 

Douăzeci de minute după aceea, bătea încetișor în ușa 
biroului pe care scria: DIRECTOR ADJUNCT, un titlu constituind 
cea mai înaltă culme ierarhică pe care o putea atinge un civil în 
schema de organizare de-acolo, ce avea mereu în fruntea ei un 
general sau un amiral. Fără să mai aștepte vreun răspuns, el 
apăsă pe clanţa din oţel și deschise ușa. 

Ronald W. Jacobson, director adjunct al Agenţiei Naţionale de 
Securitate, se ridică în picioare și ieși fără nicio grabă din 
spatele mesei sale de lucru, în timp ce musafirul său tocmai 
intra în încăpere. El îi zâmbi și îi întinse o mână, pe care o folosi 
apoi ca să-l strângă pe celălalt într-o scurtă îmbrățișare. 

— Bob, îi spuse el în timpul îmbrăţișării, după care făcu un 
pas înapoi, ca să-și contemple prietenul mai în voie. Ce mult mă 
bucur să te revăd! Tonul îi trăda surprinderea pentru acea vizită, 


VP - 94 


mai curând decât o tainică dorință de a lăsa totul baltă și a 
pleca în acea dimineaţă. 

Părând binișor trecut de granița unei jumătăţi de secol de 
viaţă, Jacobson avea o chică deasă de păr sur și o fascinantă 
prestanță, în mod evident destinată să te îngenuncheze și să te 
subjuge. Spre deosebire de Bob, care se muiase considerabil 
odată cu trecerea vremii, Jacobson arăta la fel precum arătase 
întotdeauna, ca un fost luptător din cadrul Forţelor Speciale, un 
suplu și dur robot, programat de luptă, așa cum obișnuia să 
afirme cu mare mândrie, nouăzeci de kilograme de infern 
aeropurtat, genul de individ care mergea din proprie iniţiativă 
de două ori pe an la Quantico, în timpul său liber, doar ca să se 
antreneze la trasul cu arma în poligon, nu fiindcă funcţia lui 
actuală i-ar fi pretins vreun asemenea test periodic, ci, pur și 
simplu, deoarece așa era el plămădit. 

Jacobson îi făcu celuilalt un semn în direcţia fotoliului din piele 
neagră din stânga biroului său și apoi se reașeză pe scaun. Tot 
așa de zâmbitor, omul începu cu amabilităţile obișnuite: 

— Ce mai face Christine?... 

Și cei doi își croiră astfel drum prin obișnuita pălăvrăgeală 
convenţională. În încăpere plutea parcă o încordare invizibilă, 
dar extrem de prezentă. 

— Mesajul tău... începu oaspetele. Suna de-a dreptul teribil, 
încercă omul s-o dea pe glumă. El își roti ochii de jur-împrejurul 
camerei, într-o manieră sugestivă. Poate că s-ar cuveni să 
facem o mică plimbare. 

Jacobson zâmbi fără nicio urmă de veselie. 

— N-ar servi la nimic, îi răspunse acesta, întinzându-și lateral 
mâinile lui mari. Crede-mă! N-ai unde să fugi, n-ai unde să te 
ascunzi. 

— A avansat tehnologia chiar așa mult, nu? 

— N-ai vrea să afli, poţi fi sigur de asta! îl asigură Jacobson. 

Celălalt își agită în aer un deget. Jacobson înțelese muta lui 
întrebare și răspunse: 

— Incăperea asta este complet verificată electronic, în fiecare 
dimineaţă. lar în dimineaţa asta, am comandat și o verificare 
suplimentară. 

Ochii lui negri și scrutători îl scanau cu febrilitate pe vizitator, 
agitându-se cu frenezia unor furnici pe o acadea pe băț. 

— Noi avem o problemă, îi zise Jacobson. 


VP - 95 


— Interesantă mi se pare în exprimarea asta doar persoana 
pronumelui utilizat de tine. 

— Ştiam eu că așa ar fi urmat să gândești imediat. 

— Ştii ce spunea Mark Twain la adresa prenumelor? 

Tonul zeflemitor îl tăcu pe Jacobson să se simtă stânjenit, ca 
și cum el ar fi fost acela luat peste picior. Rămase însă la fel de 
amabil ca și până atunci și răspunse: 

— Nu, nu știu. Ce spunea? 

— Spunea că pronumele sunt la fel ca și săruturile. Când sunt 
împărţite cu o prea mare dărnicie și la întâmplare, de-a valma, 
fără de niciun fel de discernământ, tind să-și piardă 
semnificaţia. Bob îi zâmbi. Când am stat de vorbă noi doi ultima 
dată, tu tocmai îţi trimiteai băiatul cel mare, pe timpul întregii 
veri, într-o tabără și încercai din acea pricină un sentiment de 
vinovăţie. 

— Acum, el a ajuns boboc la Harvard. 

— Păi, și-atunci, cum de putem „noi” 
comună? 

— Este una veche, îi zise Jacobson. 

— Cât de veche? 

— De demult, de pe plajă. 

— Chiar așa să fie oare? 

— A fost actualizată și readusă de curând pe tapet. 

— Cum asta? 

— Numele Wesley Allen Howard a ieșit la iveală. 

— A ieșit la iveală? 

Jacobson se rezemă de spătarul scaunului său, își împleti 
degetele de la mâini în faţa abdomenului său încă neted ca o 
scândură și își lămuri musafirul: 

— Cineva a iniţiat o căutare pe Internet, având ca subiect 
acest nume. 

— Cine anume? 

— O femeie care conduce un cămin-sanatoriu pentru un grup 
de adulţi retardaţi. 

Bob se îndreptă în fotoliu. 

— Dar de ce să fi făcut ea una ca asta? 

— Unul dintre pacienţii rezidenţi de care răspunde ea a fost 
găsit într-un vagon de cale ferată, acum șapte ani. Era atunci 
aproape mort, cu partea din față a capului sfărâmată. Scaunul 
lui Jacobson scârţâi prelung, în timp ce omul se apleca înainte. 


să avem o problemă 


VP - 96 


El a locuit în acel cămin-spital pentru adulţi. Era dus complet. Nu 
putea scoate nicio vorbă. Nu știa să deosebească nici măcar 
rahatul de crema de ghete. 

— Și apoi, ce s-a întâmplat? 

— A fost lovit de o mașină pe stradă. Mai înainte ca vizitatorul 
său din ce în ce mai nerăbdător să apuce a-i mai pune vreo altă 
întrebare, Jacobson trecu mai departe și îi povesti pe nerăsuflate 
incredibila odisee a operaţiei plastice a respectivului pacient și a 
convalescenței lui ulterioare. Avem câteva poze care înfățișează 
felul cum arăta el când locuia la cămin, însă nu știm absolut 
nimic despre aspectul său actual. 

— Chiar nimic? 

Jacobson umblă în sertarul de sus al mesei sale de lucru și 
scoase de-acolo un dosar cartonat, pe care îl împinse apoi pe 
tăblia biroului, către interlocutorul lui. Acesta deschise dosarul 
cu o unghie și se cutremură văzând fotografia dinăuntru. 

— Doamne, Dumnezeule! suspină el. Asta n-o să ne fie de 
prea mare ajutor. 

— Ai dreptate, n-o să ne fie. 

Aerul din încăpere părea dens ca uleiul de motor. 

— Nu putem să ne încercăm norocul cu asta, mai adăugă Bob. 

— Într-adevăr, nu putem. 

— Încadrarea în timp este înspăimântătoare. 

— Da, așa este. 

— Nu contează cât trebuie... începu Bob și se întrerupse 
brusc, lăsându-și apoi vorbele în suspensie. 

— Bineînţeles. 

— Tu deja ești expus aici unui risc. 

— Sunt băgat până la brâu în bazinul de înot al altcuiva. 

— Trebuie să aflăm. 

Directorul adjunct încuviinţă, înclinând din cap. 

— Și cu ce anume te pot ajuta? îl întrebă Bob. 

— Am nevoie ca FBl-ul să nu se amestece în asta. Dar nu se 
poate să pară ca și cum... 

— Păi, al lor este bazinul de înot în care ești băgat. 

— Sunt conștient de acest lucru. 

— O să văd ce pot să fac. 

— Ești o persoană influentă. O să ai tu grijă să se întâmple 
așa. 


VP - 97 


Musafirul său oftă adânc și își aruncă privirea pe fereastră, 
peste puzderia de mașini parcate, până la cercul întunecat al 
pădurii înconjurătoare. 

— O să dau câteva telefoane. 

— lar eu o să te ţin la curent cu ceea ce se mai întâmplă prin 
locul ăsta. 

— Ce anume ai de gând să faci? 

Și Jacobson îi spuse. 

— O să fie exact ca în vremurile noastre bune, de odinioară, 
rosti el pe un ton ușor nostalgic. 

— Cu deosebirea că actualmente noi doi am devenit niște 
persoane publice, mai zise oaspetele lui și se ridică în picioare. 
lar dacă iese la iveală întreaga dandana, atunci o să ajungem 
dracului niște persoane cu mult mai expuse public decât ne-ar fi 
nouă drag să rămânem. 

— Tot acolo locuiești? îl întrebă Jacobson. 

Bob se încruntă auzind natura personală a întrebării, 
răspunse afirmativ. 

— Și tot la aceeași cafenea micuță îţi iei micul dejun și îţi bei 
cafeluţa în fiecare dimineaţă, după care pleci de-acolo cu taxiul? 

Vizitatorul său simţi fiori reci pe șira spinării care îi înţepenise. 
Mai bine nu punea nicio întrebare, și astfel omul se limită la a da 
din cap. 

— Trebuie să vorbim pe îndelete... Ne reîntâlnim acolo. 

— Ai fost cumva tu...? 

Jacobson îi reteză vorba. 

— La fel ca și toți ceilalți din eșaloanele superioare ale 
guvernului, Bob, nici mai mult, nici mai puţin decât atât. 

Bob scutură din cap. 

— In cazul acesta, o să auzim tot ce are de zis George Orwell, 
spuse el, și se răsuci să plece. 

— Și, Bob... 

Acesta își întoarse din nou privirea în direcţia mesei de lucru. 
Jacobson dădea să zâmbească, atâta cât putea el. 

— Și poate că n-ar fi deloc rău dacă ai lăsa aici instrucţiunile 
acelea pe care le-ai împăturit și le-ai pus în buzunarul de la 
sacou. O să am eu grijă să fie distruse așa cum se cuvine. 


Ap 


nsă îi 


A 


VP - 98 


15. 


Visul acela era vechi și de mult fumat. Cel puţin, așa credea 
el. Intr-o minte în care amintirile și închipuirile se cam 
confundau, era dificil de zis ce anume putea fi considerat drept 
real, și ce nu. 

Problema era aceea că întregul scenariu oniric cu pricina 
parcă era extras direct dintr-un roman de duzină. Casa era 
bătrână și se înălța stingheră într-o zonă pustie de pe o culme 
aridă de deal. Visul se afla în plină desfășurare, în momentul în 
care ajunsese și el acolo. Ei deja puseseră mâna pe ea. Izul 
înțepător de coșcoveală în curs de distrugere îi agresase nările. 
Tocmai era în toiul derulării unei urmăriri și intrase în panică, 
atunci când visul debutase, iar el se trezi confruntat cu o familie 
de... cum să le zică... de provinciali, i se părea termenul cel mai 
potrivit pe care îl putea găsi... cu un clan de provinciali care 
erau proprietarii acelei case, niște ciudaţi degeneraţi și murdari, 
cu vorbirea atât de neclară și de arhaică, încât era de-a dreptul 
de neînțeles, iar indivizii nu-și slăbeau câtuși de puţin 
necruțătoarea lor urmărire, în vreme ce el se refugia rapid dintr- 
o încăpere într-alta, mergând după timbrul pierdut al vocii ei, 
coborând prin chepenguri din podea, trecând prin uși secrete 
mascate în pereţi și parcurgând alte născociri ale filmelor de 
groază, în permanenţă auzind în spatele său tropăiturile 
hăituitoare ale bocancilor urmăritorilor, pe dușumelele de lemn. 
Destul de des, în ultimele zile, el era în stare să se lepede de 
teroare, cu toate că nu prea înţelegea cum anume izbutea o 
atare performanţă. Era de parcă, într-un fel sau altul, și-ar fi 
întins o mână de pe tărâmul celălalt și s-ar fi scuturat singur, pe 
el însuși, de propriul său umăr. În minte îi răsuna un glas, care îi 
zicea: „Hei, omule... noi suntem din nou aici. Tot în același vis... 
Trezește-te... trezește-te...” 

Mâna însă era de data asta blândă și delicată. „Hei, hei!” Era 
oare vocea ei? se întreba în sinea lui, în timp ce inima începuse 
să-i pompeze prin vene sângele înfierbântat la culme. 

— Haide, haide, acum! Tu trebuie să... 


VP - 99 


Brusc, deschise ochii. Paul se holbă drept înainte, în 
depărtare, un prăpădit de soare gălbui fie că răsărea, fie că 
apunea, omul nu putea spune cu exactitate. Nori lânoși, cenușii 
ca de oțel blocau lumina, ca un pansament pus pe deasupra 
unei răni, ca s-o acopere, permiţând să treacă numai scânteieri 
subțiri ale razelor, prin jurul marginilor lor neregulate. În dreapta 
sa, vegetaţia rărită defila ca o umbră estompată... de dincolo 
de... și el își ridică mâna, atingând acea umbră... de dincolo de 
geam. lar în stânga lui... în stânga lui... cum o chema oare? 
Brittany. Așa o chema. Și asta se întâmpla: Brittany conducea 
mașina cu mâna ei stângă pe volan, pe când cu dreapta îl bătea 
ușor pe umăr. Bărbatul se îndreptă de spate pe locul său și își 
trecu ambele mâini peste faţă. Își reprimă sutele de întrebări 
care îl frământau și se uită din nou de jur-împrejur, ca să vadă 
ce anume se petrecea acolo. 

— Bunicul meu ar fi spus că dârdâiai precum un câine de 
vânătoare scăpat ca prin urechile acului de o cădere de toată 
frumusețea într-o capcană adâncă, îi zise ea și își luă mâna de 
pe umărul lui, îndreptându-și apoi întreaga atenţie spre 
autostrada cu două benzi de circulație, din fața ei. Eu nu știu ce 
naiba visai tu adineaori, însă te pot asigura că numai de bine nu 
visai, crede-mă! 

Afară era un peisaj proaspăt de ţară, nou pentru el, cum nu-și 
amintea să mai fi văzut un altul asemănător, până în acea clipă. 

— Unde anume ne aflăm? o întrebă el. 

— Mai la răsărit de munţi. Ea îi simţi dezorientarea. Omule, ai 
dormit ore și ore întregi. Ai aţipit chiar de când am ieșit din oraș. 
Ea arătă dincolo de parbriz și căscă prelung. Uite că deja s-a 
făcut naibii aproape dimineaţă. _ 

El se frecă la ochi și se uită prin automobil. In afară de 
scaunele pe care ședeau, mașinuța era ticsită de bagaje 
aproape până-n tavan. Picioarele îl dureau ceva mai mult decât 
sâcâitor. Bărbatul încercă să și le întindă, însă n-avea unde. 
Cotrobăi pe bâjbâite pe jos cu mâna, găsi maneta și încercă să- 
și miște scaunul mai în spate. Simţi că strivește ceva și se lăsă 
păgubaș. 

— Va trebui în curând să ne oprim la o staţie de benzină, ca 
să facem plinul rezervorului mașinii ăsteia, îi zise ea, bătând 
ușor în tabloul de bord al autovehiculului, cu un deget a cărui 
unghie era în mod fistichiu lăcuită, multicolor. O să avem atunci 


VP - 100 


tot timpul necesar să coborâm și să rearanjăm puţin toate 
bulendrele alea. Vom vedea atunci dacă se va putea face mai 
mult loc și pentru picioarele tale. 

El dădu recunoscător din cap. 

— Ai văzut și tu că totul s-a derulat atât de iute, încât n-am 
avut vreme nici măcar să te întreb încotro voiai să mergi, mai 
adăugă tânăra femeie. 

Paul cugetă o vreme, iar în cele din urmă îi răspunse: 

— Vreau să merg și eu în aceeași direcţie în care te îndrepţi și 
tu. 

Ea îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Știi să conduci? îl mai iscodi fata. 

— Mașina? îi ceru el o lămurire suplimentară. 

Brittany izbucni în acel moment în hohote de râs, iar apoi, la 
fel de brusc, încetă să mai râdă. 

— N-am intenţionat să fiu nepoliticoasă cu tine, dar să știi, 
tipule, că pari realmente ca un om picat din cer și care deodată 
s-a trezit pe un bizar tărâm necunoscut, îi spuse ea, fluturându- 
și o mână în direcţia lui. 

El simţi cum începe să i se urce tot sângele în cap. 

— Cum așa? De ce? 

Femeia îl privi cu atenţie, ca să vadă dacă el nu glumea 
cumva. 

— Tu chiar vorbeşti serios? îl întrebă Brittany. El o asigură că 
vorbea cât se putea de serios, iar atunci ea continuă: Păi, în 
cazul ăsta, să vedem, îi spuse, ducându-și un deget la bărbie. N- 
ai idee cum ar putea să te cheme în realitate... și nici habar n-ai 
în ce direcţie vrei s-o pornești. N-ai mai fost niciodată până 
acum în deșert. Nu știi nici dacă... 

— De condus mașina știu, îl luă pe bărbat gura pe dinainte. 

— Însă ai și permis de conducere valabil? 

— Da’ de ce mă-ntrebi? 

— Fiindcă drumu-i lung și tare mi-ar mai plăcea și mie să mai 
conducă și altcineva mașina, dacă s-ar putea. 

— Și până unde merge drumul ăsta al nostru, așa de lung 
precum spui? 

— Până-n Alabama. 

— Da' ce-i în Alabama? 

— Ti-am mai spus asta! Acolo este familia mea. 


VP - 101 


El începu să se caute prin buzunare. După cum se și aștepta, 
în pantalonii săi nu era decât sulul de bancnote din buzunarul 
din dreapta. Apoi se răsuci și își pipăi geaca, descoperind o 
umflătură în partea stângă. Își strecură mâna în buzunarul 
acesteia și trase afară de-acolo un portofel jerpelit, de culoare 
cafenie. 

Ea acum se concentra numai asupra drumului, vorbind mai 
departe: 

— Pentru că, în cazul în care n-ai permis de conducere, iar noi 
o să fim cumva opriţi pentru cine știe ce... Adică, vreau să zic că 
ar fi ca și cum chiar acolo ni s-ar încheia brusc călătoria. Ei, și 
limpede ca bună ziua, te vor înhăța și pe tine și îmi vor lua și 
mie mașina, iar pe mine mă vor lăsa de izbeliște pe undeva pe- 
acolo, ca proasta-n drumul mare. 

Bărbatul desfăcu cu degetele mari partea centrală a 
portofelului. Înăuntru, în mijloc, nu se aflau bani, ci doar o 
bucată de hârtie albă împăturită, pe care el o scoase de-acolo 
cu o deosebită grijă. 

Femeia turuia în continuare: 

— Fiindcă prefer să conduc numai eu, decât să păţim așa o 
dandana. Ar fi ultimul lucru de care să am eu nevoie. Mă 
gândesc că asta este... 

Hârtia era scorțoasă, cutele ei fiind îndoite strâns și netezite 
bine, ca și cum ar fi trecut multă vreme de când ar mai fi 
desfăcut cineva orice s-ar fi aflat acolo. El o manevră cu o mare 
delicateţe. 

— ... O perioadă critică a vieţii mele. Știi tu, momentul în care 
o persoană... înţelegi, își lasă în urmă copilăria și... 

Era un certificat de naștere, eliberat de către autorităţile 
locale din ţinutul Polk, în statul Arkansas, luna următoare 
împlinindu-se treizeci și șapte de ani de-atunci. Era pe numele 
de Randall Michael James, fiu al lui Harold P. James și al Elvirei 
Ann Scott. Și atunci înţelese întreaga tărășenie. Randall. Era 
portofelul lui Randall. 

— ... știi tu, se trezește brusc o cu totul altă ființă decât era 
până atunci și... 

Bietul flăcău, probabil că i-l strecurase în buzunar în clipa în 
care trecuse pe lângă el, în drum către scara din spate. 

— ... trebuie să mai dreagă și niște garduri pe-acasă, mai 
înainte de a putea eu să... 


VP - 102 


În rest, portofelul mai conţinea o gioarsă de card de 
identificare, de la Departamentul Asigurărilor Sociale, o 
legitimaţie de acces la Biblioteca Districtului Queen Anne și un 
permis de închiriere de la Hollywood Video, toate pe numele lui 
Randall. 

— ... adică presupunând că acele garduri mai pot fi reparate. 
Ea scoase un oftat prelung. Am fost plecată foarte multă vreme. 
Femeia se uită la el. | se citea tristeţea în ochi. Au trecut ani de 
zile de când n-am mai vorbit cu familia mea. Ea oftă din nou 
adânc și prelung. Ne-am despărțit rău certaţi. Işi dădu ochii 
peste cap și mai adăugă: Aproape că nici nu se poate mai rău de 
atât. 

El se rezemă de spătar. Orizontul era neted. Soarele care se 
înălța pe bolta cerească părea năclăit de murdărie. Bărbatul o 
întrebă: 

— Prin urmare, ce anume cauţi? Ce este acasă și nu poți găsi 
nicăieri altundeva? 

— Acasă e acasă, îi răspunse ea. Doar știi ce se spune despre 
acasă. 

— Că nicăieri nu-i ca acolo, îi ieși lui pe negândite porumbelul 
din gură. Apoi, se mai strădui să zică ceva, dar nu mai găsi ce 
anume, după care își acoperi imediat ochii cu mâinile. Simțea 
ceva, ori poate pe cineva în interiorul său, pe cineva care 
cunoștea prea bine faptul că într-adevăr nicăieri nu era ca 
acasă, cineva care stătea mereu ascuns în semiobscuritate, 
cineva care... 

Vocea ei îl izbi ca o palmă peste față: 

— In consecinţă, cum să-ţi spun pe nume? 

Bărbatul își întoarse repede capul. 

— Randy, îi răspunse el. Imi poţi spune Randy. 

— Ești sigur? 

— Sunt absolut sigur, o încredinţă omul. 

— Bine, voinice, în cazul ăsta, numele tău este Randy, am 
înțeles. 

El schiţă un zâmbet forţat. 

— Nu-i așa că-i simplu ca bună ziua? 

Ea pocni din degete și încuviinţă: 

— Ba chiar și mai simplu de atât. 

Soarele ajunsese ca o aureolă nedeslușită în zare. Copaci rari, 
arbuști țepoși, pitici, și tufe contorsionate, târâtoare de mărăcini 


VP - 103 


și de scaieți se zăreau ici și colo pe pământul golaș. Un panou 
indicator albastru cu alb anunţa în apropiere o zonă de parcare. 
După numai un minut, au început să se zărească lămpile cu 
vapori de mercur. 

— Și cum se face că ai plecat de-acasă în niște împrejurări 
atât de neplăcute pentru toată lumea? 

— Fiindcă eram și tânără și tembelă. 

El urmărea cum se întorcea ea cu gândul în timp și cum i se 
derula totul în minte. Se întrebă cât de vii îi mai erau ei 
amintirile și dacă imaginile din memorie nu deveneau cumva, 
odată cu trecerea anilor, din ce în ce mai estompate și mai 
protectoare, pe măsură ce poveștile respective se imprimau tot 
mai adânc în sufletul nostru, până când linia care delimita 
faptele reale de cele imaginare dispărea cu totul, iar ficţiunea 
începea să conteze mai mult decât faptele și lucrurile concrete. 

Locul de parcare rămase fulgerător în urmă. Gândurile femeii 
zburau acum în cu totul altă parte. 

— Eram considerată o ciudată în acel târgușor, spuse ea după 
o vreme. Orice orășel își are un astfel de specimen și eu eram 
ciudata localităţii mele natale. Sunetul propriei sale voci păru s- 
o încurajeze să continue: Eu, pur și simplu, nu-mi doream ceea 
ce-și doreau ceilalți. Tânăra îl privi iute pe furiș. Se așteaptă de 
la tine să crești și să te maturizezi, apoi să te măriţi cu cineva 
din același loc cu tine și să începi să tot faci și să slobozești pe 
lume, în ritm alert, o puzderie de prunci dolofani. Își auzi glasul 
care devenea tot mai strident și răsuflă profund de câteva ori. Și 
să nu-ţi închipui cumva că aș considera că este ceva rău în toate 
lucrurile astea. Ea își flutură în aer o mână. Numai că nu mă 
atrăgea pe mine așa ceva. 

— Da’ spre ce anume te simţeai atrasă? 

— Spre orice altceva, numai de așa ceva nu și nu, rosti ea pe 
un ton lătrător. 

— lar familia ta n-a fost de acord cu una ca asta? 

Femeia râse. 

— N-au fost de acord nici măcar cu un singur lucru pe care Îl 
doream eu, îl asigură ea pe bărbat. Nu puteau să sufere nici 
cum arătam, nici cum mă îmbrăcam... și nici nu înghiţeau pe 
nimeni din anturajul meu. Brittany își flutură din nou o mână 
prin aer. Absolut orice lucru la care te poate duce gândul în 
legătură cu mine, ei nu-l sufereau. 


VP - 104 


— Așa că ai plecat? 

— Ar fi putut fi mai bine dacă aș fi plecat pur și simplu. 
Problema însă a fost aceea că, în cele din urmă, m-am dat 
bătută. N-am mai suportat să fiu și pe mai departe socotită ca 
ultimul dintre oameni. Urma să mă mărit cu Danny Leery. Mi-am 
tuns atunci frumos părul; mi-am mai scurtat și din lungimea 
unghiilor... Mama mi-a comandat o rochie la modă. Chiar aveam 
sincer de gând s-o fac. Să nu mă-ntrebi de ce, fiindcă nu știu nici 
eu. Femeia scutură din cap. Presupun că nu voiam decât să mă 
iubească și pe mine cineva. Tot ce știam era localitatea Airhart, 
din statul Alabama, precum și familia mea. Mi-am petrecut 
întreaga adolescenţă spunându-mi mie, și oricui altcuiva era 
dispus să mă asculte, că nu-mi păsa nici cât negru sub unghie 
de așa ceva, pentru ca apoi să se vadă ceea ce făceam de fapt. 
Ea desluși în ochii lui o întrebare mută. Cu cât se apropia ziua 
cea mare, cu atât mai mult simţeam că eram pe cale să-mi 
pierd minţile și să mă lase nervii. Apoi, pur și simplu, parcă s-a 
rupt ceva în mine. În joia de dinaintea sâmbetei cu nunta, am 
luat-o, în sfârșit, razna. Danny și cu mine deja cumpărasem 
toată mobila și ne adusesem calabalăâcul într-o casă de pe 
terenul fermei tatălui meu. Rudele noastre din Alabama își 
terminau de făcut bagajele și se îndreptau spre cununia noastră. 

— Și? 

— Și în acea dimineaţă de joi, am pornit-o pe jos spre oraș și 
m-am urcat în primul autobuz care s-a oprit la autogara din 
centru. 

— Chiar așa? 

— Am luat autobuzul ăla și nu m-am mai uitat deloc înapoi, 
niciodată. O spunea pe un ton de parcă ar fi exersat îndelung 
rostirea acelei fraze. Mai târziu, în aceeași zi, am dat un telefon 
la ai mei acasă... înţelegi tu, pentru ca ei să nu fie îngrijoraţi că 
aș fi păţit cumva vreun lucru rău. Când a sunat telefonul, tata a 
ridicat receptorul. 

— Da. 

— El a insistat să-mi bag minţile-n cap, zise femeia și înghiţi în 
sec. Mi-a spus că nu mă mai considera fiica lui. 

Un panou decolorat anunţa pe marginea drumului: POPAS DE 
CAMIOANE, LA ZDRAVĂNUL HARVEY ȘI GUSTOASA LUI HALEALĂ! 
aflat la numai vreo șaizeci de kilometri mai încolo. Două 


VP - 105 


autotrenuri imense vâjâiră trecând pe lângă ei, în sens contrar, 
zguduind micul automobil cu suflul trecerii lor pe șosea. 

— Da’ tu cu ce te poţi lăuda? schimbă Brittany vorba, fără a-și 
lua privirea de la drum. 

— La ce anume te referi? 

— Eu ţi-am povestit, în mare, aproape totul despre mine. 
Femeia zâmbi, continuând: ... Sau cam așa ceva. Acum, a venit 
și rândul tău să faci același lucru. Un individ care nu are habar 
nici măcar cum îl cheamă trebuie să aibă un trecut al dracului 
de interesant. 

— Nu am cine știe ce mare scofală de trecut. 

— Lasă-mă pe mine să judec asta. 

lar el îi povesti atunci absolut tot ce își putea aduce aminte 
despre ceea ce i se întâmplase în viaţă. 


VP - 106 


16. 


Kirsten Kane puse la loc în furcă receptorul telefonului și se 
sprijini de spătarul scaunului. Își ţuguie apoi buzele, închise ochii 
și începu să se legene. După câteva minute, se ridică în 
picioare. Ajunsese deja la jumătatea drumului până la ușă, când 
telefonul începu să sune. Femeia ignoră apelul telefonic și ieși 
pe hol. 

Birourile zumzăiau de zgomotul înfundat al vocilor pe ton 
scazut, al bătutului la tastaturi și al mesajelor transmise și 
primite. La capătul coridorului, ușa lui era în acel moment 
închisă, asta fiind, de obicei, un semn că el se afla într-o 
întrunire. Ea totuși își continuă drumul. 

Gene Connor, secretara lui personală, zâmbi la apropierea lui 
Kristen, puse receptorul telefonului în furcă și își împreună 
mâinile înaintea ei, pe birou. Avea cincizeci și șapte de ani și 
lucra pentru Bruce Gill încă de pe când acesta era doar un 
avocat începător. Divorţată, dar convenindu-i acest statut, 
femeia avea doi fii gemeni, pe nume Aaron și Harlan, ajunși de- 
acum în ultimul an al Facultăţii de Drept de la Universitatea 
Princeton. 

— Este cineva la el în birou? o întrebă Kristen. Gene scutură 
din capul ei cu o coafură ă la Margaret Thatcher. 

— E singur, îi răspunse ea. Încearcă în disperare să prindă pe 
cineva la telefon. 

Kristen se simţi ușor surprinsă și rămase cam descumpănită 
de informaţia care îi fusese oferită. Gene Connor, în general, lua 
cât se putea de în serios atributul „personală” din denumirea 
postului ei de secretară personală și obișnuia să nu prea 
furnizeze multe informaţii, sau chiar deloc, peste ceea ce era 
strict necesar. Un mucalit de la tribunal sugerase odată faptul că 
era mai ușor să ajungi la Jimmy Hoffa decât la Bruce Gill. 

— Zău? 

— De tine încearcă să dea, mai adăugă cealaltă, rânjind 
amuzată. 

Kristen îi zâmbi și ea drept răspuns. 

— Înţeleg atunci că pot să intru. 


VP - 107 


Gene făcu un gest larg cu mâna. 

— Fără îndoială, o asigură ea. In acel moment, sună telefonul 
ei. Secretara ridică receptorul și zise: Biroul procurorului 
districtual. Femeia o îndemnă din priviri pe Kristen să intre și 
continuă să vorbească în microfon: Mi-e teamă că domnul Gill 
este extrem de prins momentan într-o întrevedere importantă și 
nu este disponibil pentru a vorbi la telefon. Puteţi să-mi lăsați un 
mesaj pentru dânsul, ori, dacă vreţi, îmi daţi voie să vă conectez 
imediat la căsuţa lui de mesagerie vocală? Da. Da. Vă 
multumesc foarte mult. 

Pe ușă se putea citi: BRUCE W. GILL. lar dedesubtul numelui, 
se afla inscripţia: PROCUROR DISTRICTUAL, sub care mai scria 
cu auriu și: DISTRICTUL QUEEN ANNE. Până să deschidă Kristen 
ușa, Gene deja mai rezolvase încă un apel telefonic. 

— lat-o chiar pe femeia pe care tocmai voiam s-o văd, îi zise 
el, în timp ce Kristen traversa camera și se așeza în fotoliul din 
piele verde. 

— Gene spune, într-adevăr, că tocmai încercai să dai de mine. 

— Nu prea mai răspunzi la telefon, zilele astea? 

— Nu m-ai putut găsi, fiindcă veneam încoace. 

— Se pare că într-adevăr minţile luminate chiar gândesc în 
mod asemănător. 

— la ghicește de la cine anume am primit eu adineaori un 
telefon. 

El se aplecă în faţă, peste birou, zâmbindu-i femeii cu 
naturalețe, adică nu cu artificialul rânjet oficial afișat în 
fotografii, ci cu surâsul firesc care îi scăpa doar atunci când era 
sincer amuzat. 

— Spune-mi, rogu-te, de la cine anume? 

— Direct de la biroul procurorului general al Statelor Unite. 

— Ce vorbești? 

— Pare-se că ei au în Bay Area un post vacant, tocmai potrivit 
pentru mine, ca o mănușă. 

El scoase un fluierat lung, minunându-se ipocrit. 

— Zona de locuit de acolo este exorbitant de scumpă. 

— Da, însă, în același timp, ei îmi și triplează salariul actual, 
iar așa m-aș putea descurca fără probleme. 

— Există acolo un loc de întâlnire somptuos, pentru 
organizarea recepţiilor matinale, la micul dejun, chiar lângă 
Washington Square. 


VP - 108 


— Am să ţin minte. 

— Pentru tine este o onoare deosebită. 

— Ar trebui să-mi încep lucrul acolo chiar din prima zi a 
săptămânii viitoare. 

Bărbatul își depărtă mâinile în lateral, într-un gest teatral de 
capitulare. 

— Nici nu-mi pot închipui ce s-ar întâmpla pe-aici, în lipsa ta... 
însă poţi fi al naibii de sigură că eu unul n-o să mă pun de-a 
curmezișul și n-o să-ţi stau în calea fericirii. Și procurorul 
districtual se ridică în picioare și îi întinse o mână, în semn de 
felicitare. 

Ea rămase așezată în fotoliu. 

— Dar mie ceva nu-mi prea miroase-a bine, în toată povestea 
asta, îi zise Kristen. 

El îi oferi un rânjet ca de lup și se reașeză mai comod în 
scaun, replicându-i: 

— Lucru care ne conduce taman la motivul pentru care te 
căutam și eu pe tine, acum câteva minute. 

— Și anume? 

Rânjetul i se lăţi pe întreaga față. 

— la ghicește tu acum, de unde am fost sunat eu adineaori la 
telefon? 

Femeia îl privi cu luare-aminte, însă nu-i putu citi pe chip nicio 
urmă de ironie. 

— Tu glumești. 

Bruce Gill negă, scuturând din capul său mare, precizând: 

— Taman de la Partidul Naţional Democrat. 

— l-auzi vorbă! 

— Se pare că, așa dintr-odată, ei vor să devin mai mult decât 
un simplu candidat în cursa electorală. Nu mi-au spus-o chiar 
direct, dar s-au tot foit în jurul unei afirmaţii cum că președintele 
ar fi posibil să mă susţină în campania electorală de la anul și că 
s-ar putea chiar să-mi găsească un post important la biroul 
procurorului general. 

— l-auzi! exclamă ea. 

— Mi-au zis că trebuie să mă prezint la Washington în 
următoarele câteva săptămâni - și el făcu un gest larg cu mâna 
- ... adică să vin acolo ca să discutăm despre viitorul meu în 
cadrul partidului. 

— Hodoronc-tronc, chiar așa? 


VP - 109 


— Din pământ din iarbă verde! 

— Aștia sunt aceiași oameni care încearcă mereu să te 
convingă să renunțţi la înverșunarea cu care îţi susţii opiniile. 

— Ai dreptate, sunt într-adevăr aceiași oameni. 

— Și aceiași care ne-au tot pisălogit să nu mai refuzăm să 
cooperăm cu hoardele de bătăuși de la guvern. 

— Sunt cu-adevărat chiar ei. 

— Ce anume este atât de dubios în imaginea asta de 
ansamblu? 

— Cred că dorește cineva să ne distragă temporar atenţia. 

— Să ne distragă atenţia de la ce anume? îl întrebă Kristen. 

— Probabil că trebuie să fie chestiunea aceea cu... și el pocni 
din degete... afacerea cu casa aceea... zi-i pe nume! 

— Casa Armoniei. 

— Exact. 

— Și ce ne facem? 

El căzu pe gânduri. 

— Cred că trebuie să rămânem în continuare pe recepţie și să 
așteptăm să vedem ce anume se va întâmpla în viitor. 

— Ăsta-i un plan bun în orice situaţie și trebuie oricând să ne 
facem un astfel de plan. 

— Oricând. 


— Uite. Helen arătă spre computer. Expresia de pe figura ei 
arăta limpede: „Doar ţi-am spus eu!” Ken își potrivi mai bine 
ochelarii pe nas și se aplecă mai aproape de ecran. 

— Nu observ deloc în ce anume constă diferența, zise acesta. 
Niciun pic. 

— Coloana din dreapta. 

— Sunt niște date. 

— Date de naștere. 

Ken se rezemă de spătarul scaunului. 

— Oo, fu tot ce găsi bărbatul de zis. 

— Nu te prinzi încă? 

— Înţeleg cum ne poate folosi, dacă la asta te referi. Ceea ce 
însă nu pricep cu niciun chip este ce anume crezi tu că rezolvăm 
cu toate astea. 

— Poate că vom izbuti să-l ajutăm. 

— La ce să-l ajutăm? 

— Să descopere cine este. 


VP - 110 


— Să afle cine este Paul? 

— Nu există niciun Paul. Femeia își flutură cu nerăbdare o 
mână. Și tocmai asta e dandanaua. 

— Și tu chiar crezi că noi o să fim în stare să-l ajutăm, dacă îl 
găsim pe acest tip pe nume Howard? 

— Descoperă-l pe numitul Wesley Allen Howard și îl vei găsi, 
astfel, și pe Paul. 

— Parcă ziceai că nu există niciun Paul, zise el, apoi continuă 
înainte de a apuca ea să-i răspundă ceva: Și nu că ai fi fost în 
stare să-l mai ţii aici o vreme. Într-un fel sau într-altul, el, 
oricum, ar fi plecat, mai curând sau mai târziu. Ar fi plecat el 
singur, pentru a-și face propriile-i cercetări, ori ar fi urmat să 
descopere cineva faptul că omul și-a revenit și nu-și mai avea 
locul în acest așezământ, autorităţile punându-l atunci pe 
sărmanul de el să-și facă băgăjelul și să plece unde o vedea cu 
ochii. Japonezul își întoarse palmele spre tavan și spuse: Cele 
două situaţii sunt absolut identice. Indiferent de variantă, Paul, 
oricum, tot pleca de-aici. Și-atunci, de ce să te mai agiţi atât? 

— Pentru că... zise ea, spumegând de furie... pentru că nu-mi 
place să mi se forțeze mâna. Nu-mi place să fiu încătușată și 
târâtă într-o celulă de pușcărie. Fiindcă eu nu... 

— Prin urmare, este vorba despre tine, o întrerupse el, cu un 
glas sever. 

Tonul lui o descumpăni. 

— Dacă nu vrei să mă ajuţi... 

— Vreau doar să fie respectate câteva principii de bază, rosti 
el repede. 

— La naiba, fundamental este principiul potrivit căruia eu 
vreau să aflu ce dracu' se petrece. Vreau să știu cum de un 
banal proces de căutare, iniţiat de mine pe Internet, poate să-mi 
aducă pe cap o asemenea ceată de pungași. 

Bărbatul oftă și se uită ţintă în ochii ei. 

— Așa-zisele drepturi ale omului sunt în cea mai mare măsură 
o pură închipuire, un produs strict al imaginaţiei, îi spuse Ken. 
De îndată ce lucrurile încep s-o ia razna, drepturile omului își iau 
frumușel și ele zborul pe fereastră. 

Helen deschise gura, însă privirea din ochii lui și expresia care 
i se întipărise bărbatului pe chip o făcură să tacă. În ochii lui 
negri, durerea prinsese rădăcini adânci. Tot ce se întâmplase cu 
părinţii lui... mutările dintr-un loc într-altul... felul cum 


VP - 111 


pierduseră totul... toate acestea... nu-l făceau pe dr. Phill să-și 
poată imagina în fel și chip totul... recentele insulte la care 
fuseseră supuși atunci când încăpuseră pe mâinile agenţilor 
aflaţi în slujba guvernului și care îl făcuseră pe Ken să-și piardă 
puterea de stăpânire. Felul său de-a fi, de obicei extrem de 
rezervat, se evaporase fără urmă. Omul era acum cu mult mai 
vulnerabil decât îl văzuse ea vreodată. Femeia își puse o mână 
pe umărul lui și nu și-o mai luă de-acolo. 

Ken se aplecă din nou în faţă. Făcu un gest cu mâna în 
direcția monitorului și o întrebă pe Helen: 

— lar ăștia-s toţi cei găsiți? 

— Toţi cei de sex bărbătesc, de rasă albă, cu vârsta cuprinsă 
între treizeci și patruzeci de ani, și pe care îi cheamă Wesley 
Allen Howard. 

— Păi, sunt... Și el trecu la pagina următoare, iar apoi mai 
dădu încă una și așa mai departe. Există două sute șaptezeci și 
trei de persoane cu aceste nume, spuse el la sfârșit. 

— Este clar că numele ăsta este foarte răspândit și popular, îi 
zise ea. 

— Așa consideri? o tachină el, luând-o ușor peste picior. 

— Nu mă mai pot gândi la niciun alt criteriu care să îngusteze 
aria de căutare. 

— Nici eu nu pot să-mi închipui așa ceva. El ameninţă, 
scuturându-și degetul arătător către ecran. Și asta presupunând 
că acolo sunt trecuţi chiar toţi. Dar Internetul nu este nicio sursă 
sigură de informaţii și niciun furnizor la fel de sigur de date. Ar 
mai putea exista încă alte câteva sute de astfel de persoane, din 
câte ne putem închipui. 

— La drept vorbind, ceea ce ar trebui să căutăm noi, de fapt, 
este un individ care a fost declarat persoană dispărută, cam cu 
vreo șapte ani în urmă. 

— Și asta constituie o informaţie de liberă circulaţie publică? o 
întrebă Ken. 

— Nu prea cred. Helen Willis își încrucișă braţele la piept și se 
uită pe fereastră. Am putea să-i sunăm pe toţi, fu ea de părere 
într-un târziu. 

— Și ce anume să-i întrebăm? Dacă sunt cumva dați 
dispăruți? 

— Am putea să... începu ea, după care se opri brusc. 


VP - 112 


— Gândește-te la asta, îi zise Ken. Dacă ne răspund la telefon, 
atunci e clar că nu sunt persoana căutată de noi. lar dacă nu 
răspund... 

— Atunci poate că... 

— Atunci poate că sunt plecaţi în vacanţă, își termină el 
vorba. 

— Ești atât de negativist! 

— Ba asta înseamnă realism, nu negativism. 

Femeia începu să se fâţâie înainte și-napoi prin faţa ferestrei. 
Ceaţa purtată de vânt șuiera lovind în geamuri și realiza un 
peisaj impresionist de puncte, pete și de margini tremurătoare. 

Ken se ridică și el în picioare, zicându-i femeii: 

— Ai redus domeniul de căutare până la o valoare minimă. Nu 
văd cum s-ar putea altcineva descurca mai bine decât tine. 

— Doar dacă nu vom primi cumva un pic de ajutor. 

— De la cine anume? 

Ea nu-i răspunse, în schimb traversă camera, până la chiuveta 
aflată în partea opusă. 

— Am putea aborda chestiunea, concomitent, din două 
direcții diferite, își mai dădu Helen cu părerea. 

Bărbatul îi aţinu calea și se interesă cu un aer insistent: 

— Cum asta? 

— Am putea încerca să descoperim dacă a fost cumva 
reclamată dispariţia cuiva cu acest nume, în respectiva perioadă 
de timp. 

— De pe întreg teritoriul ţării? o întrebă Ken, scuturând din 
cap. 

— Și îl mai am și pe ăsta. 

— Pe care ăsta? 

Femeia arătă către un pahar mare, lăsat pe pervazul ferestrei, 
și preciză: 

— Pe ăsta. 

Paharul era vechi. Emblema Coca-Cola de pe lateral începuse 
să se cam șteargă. Pe fundul paharului se afla, cam de un 
centimetru și ceva înălțime, un lichid incolor, limpede. Ea 
ciocăni ușor paharul, cu vârful unui deget. 

— Şi ce-i cu ăsta? o întrebă Ken. 

— În seara aceea, acum de curând, atunci când el mi-a vorbit 
întâia oară. Paul... Helen se strâmbă. Nu știu cum altfel să-i zic. 

— Ce s-a întâmplat în seara aceea? 


VP - 113 


— El m-a ajutat să urc până aici și mi-a adus atunci un pahar 
cu apă, adică tocmai paharul ăsta. 

Ken miji ochii. 

— Te gândești la amprente? o întrebă japonezul. 

Ea dădu din cap. 

— Dar nici acest lucru nu poate fi realizat fără ajutorul 
oficialităților, îi atrase bărbatul atenţia. 

— Am eu o idee, în privinţa asta, îl asigură Helen. 

— Sunt numai urechi. 

Și femeia îi spuse. 

— Merită de încercat, zise el. 

— Primul lucru care trebuie făcut mâine. 

— Bine, încuviinţă Ken. Primul lucru de făcut mâine. 


VP - 114 


17. 


El se trezi cu sunetul apei în urechi. Își imagină blândul răpăit 
al ploii pe acoperișul de deasupra camerei sale, șuieratul 
vântului pe sub streșini și frecarea de olane a noilor crenguţe 
primăvăratice. Zâmbi și se cuibări mai bine în așternut. Totuși, 
după un minut, zgomotul acela nu i se mai păru chiar așa de 
normal. Deschise ochii și apoi își aminti cum ajunseseră ei cu 
mașina tocmai până-n Alabama. Drumul durase exact treizeci și 
trei de ore. Bărbatul rememoră cum se înregistraseră la motelul 
acela ieftin, în primele ore ale dimineţii, atunci când ea, pur și 
simplu, nu mai fusese în stare să conducă mașina. 

Se ridică rezemat într-un cot și se uită împrejur. Pereţii din 
blocuri de zgură aveau o blândă nuanţă de gri. Noptiera dintre 
cele două paturi era plină de cicatrici, provenite de la străvechi 
arsuri de ţigară. Ceasul deșteptător digital arăta ora 7:35. Aerul 
avea un iz de sudoare stătută și de mucegai proaspăt. Paul își 
scoase picioarele de sub pătură, lăsându-și-le în jos, peste 
marginea patului, și punându-și tălpile pe carpeta portocalie și 
miţoasă. 

Zgomotul încetă, apa de la duș nu se mai auzea curgând. El 
putu desluși atunci sunetele discrete ale mișcărilor lui Brittany 
din baie. Ea îngâna fără cuvinte o melodie în surdină. Bărbatul 
își găsi jeanșii și șosetele pe podea și începu să se îmbrace. 
Tocmai se aplecase și își legase șireturile de la pantofi, când ușa 
băii se deschise și se ivi femeia, cu un prosop înfășurat în jurul 
capului, care îi acoperea foarte bine părul, iar cu un altul 
înfășurat în jurul corpului, dar care dezvăluia aproape cam la fel 
de mult pe cât și ascundea. Paul se trezi că se zgâiește la 
eleganta arcuire a șoldurilor ei. 

— Oh! exclamă ea, văzându-l așezat pe marginea patului și 
sorbind-o pierdut din priviri. Lasă-mă puţin, mai adăugă 
Brittany, strângându-și mai bine prosopul în jurul ei. 

El își îndreptă privirea către șireturile pantofilor și auzi 
căderea prosopului, apoi fâșâitul și foșnetul hainelor păreau să fi 
umplut întreaga încăpere. Acele sunete îi încălziră pe dată 
măruntaiele, Paul atribuindu-și broboanele de transpirație, 


VP - 115 


apărute brusc pe frunte, aerului fierbinte și umed ce încă 
năvălea din baie. Își recuperă de sub pat și cămașa, îmbrăcând- 
o și încheindu-i nasturii până sus, cu privirea tot întoarsă spre 
femeie. Geaca lui verde, de la firma Peisagistica Suzuki, atârna 
într-un cuier, lângă ușă. Geanta neagră de sport, marca Nike, 
zăcea pe pardoseală, chiar sub geacă. 

Bărbatul se ridică din pat și se apropie de geantă, scotocind 
prin ea și scoțând dinăuntru periuţa și tubul de pastă de dinţi, 
aproape complet turtit, până la aplatizare. 

— Ai terminat cu baia? o întrebă pe Brittany. 

— Sigur, îi răspunse aceasta. Poţi să intri. 

Când termină și el cu spălatul și ieși din baie, ea stătea în 
picioare lângă cel mai apropiat pat, îmbrăcată cu o pereche de 
jeanși și cu un tricou negru, mulat pe trup, pe pieptul căruia era 
imprimată o săgeată albă cu vârful în sus, spre o inscripţie cu 
litere îngroșate, care preciza: OCHII MEI SUNT AICI SUS. Brittany 
își spălase toată vopseaua fistichie din păr și își curăţase 
complet de pe faţă straniul machiaj ţipător. 

— Ce părere ai? îl întrebă femeia. 

— Totul arată foarte bine, o complimentă Paul. 

Ea își aranjă în treacăt părul blond-cenușiu și îi zise: 

— Aproape că nu mă mai recunosc nici eu singură, atunci 
când mă privesc în oglindă. 

— Îmi place mult așa cum arăţi acum, îi spuse el. 

— Îţi place cu-adevărat? 

— Da. Ești foarte frumoasă. 

— M-am gândit... știi tu... Ea își flutură prin aer peria pentru 
păr. Mi-am zis că n-are niciun sens să îngreunez și mai tare 
decât este strict necesar lucrurile cu toţi ai mei de-acasă. 

— Ei știu că vii? 

— Da' de unde! îi răspunse femeia. Dacă ar ști că vin, 
probabil că s-ar muta imediat în altă parte. 

Gluma ei nu-și găsi niciun ecou. Brittany se uită în altă 
direcție. 

El își luă geanta de sport și puse la loc lucrurile pe care le 
scosese de-acolo, după care trase fermoarul și i se adresă din 
nou femeii: 

— Sunt absolut sigur că ei o să fie fericiţi să te vadă. 

— Dac-aș fi în locul tău, n-aș miza deloc pe asta, îi replică ea, 
îndesându-și hainele pe care le purtase în ziua precedentă într-o 


VP - 116 


sacoșă albă din material plastic, luată de la supermarket, 
legându-i apoi toartele împreună. 

Posibilitatea de a nu fi bine-venit îl făcu să se gândească la el 
însuși. Ideea nu-i trecuse niciodată până atunci prin minte. Fără 
a-și fi dat seama de asta, visul lui de a se întoarce în timp ca să- 
și descopere viaţa de dinainte de cea din Casa Armoniei se baza 
în întregime pe presupunerea că oamenii pe care îi lăsase în 
urmă aveau să fie la fel de bucuroși să-l reîntâlnească pe el, 
precum era și el să-i întâlnească pe ei. Posibilitatea ca să fie luat 
la trei păzește și gonit încă de la ușă îi stârni acum fiori reci pe 
șira spinării. Și dacă reapariţia lui bruscă poate constitui cumva 
o nedorită intruziune în viaţa lor nouă și satisfăcătoare? Dacă 
viaţa lor cea nouă ar fi fost cumva de preferat vechilor și 
nostalgicelor aduceri aminte, deloc bine-venite? Perspectiva 
respingerii sale încă din start i se învârtea acum dureros prin 
cap, asemenea unui burghiu de oţel, înceţoșându-i vederea și 
încetinindu-i mișcările, ca într-un vis. 

— Lumea de-acolo de unde vin eu este, cu adevărat, 
ranchiunoasă, toți oamenii fiind niște veritabili cârcotași, 
cusurgii până la Dumnezeu și purtându-și vreme îndelungată 
unii altora o dușmănie aprigă, continuă Brittany, după care își 
luă sacoșele desperecheate pe care le adusese înăuntru și înălță 
din sprâncene, cu un aer întrebător. Ești și tu gata de plecare? 
se interesă apoi. 

Paul dădu afirmativ din cap și își ridică și el geanta. 

Norișorii de aburi ce le ieșeau din gură îi precedau pe 
trotuarul din faţa camerei. Cerul era de un albastru spălăcit, fără 
niciun nor. În depărtare, un lanţ muntos zdrenţuit își etala cu 
generozitate dinţii. Ea îi descuie bărbatului portiera, apoi dădu 
ocol mașinuţei și descuie și portiera ei. 

Zgomotul infernal al unui vehicul tractat de o mândreţe de 
echipaj cu cai îl făcu pe Paul să-și înalțe privirea, mai întâi în 
direcția șoselei și apoi către cafeneaua de vizavi. Brittany porni 
motorul. Fâșâitul ștergătoarelor care se frecau de parbriz suna 
la fel cu acela al unor măturici de toboșar, care mângâiau o 
baterie de jazz, ștergătoarele acţionând în contratimp cu 
pârâitul motorului. La fiecare trecere, ștergătorul de parbriz 
împingea într-o parte numai câte un evantai foarte subţire de 
umezeală, astfel că trebuiră să treacă zece minute încheiate de 


VP - 117 


mișcări de du-te-vino ale ștergătoarelor, până ce se putea vedea 
suficient de bine pentru ca ei să poată traversa autostrada. 

Cafeneaua lui Rory era înţesată de camionagii cu burdihane 
încăpătoare, dotați cu borsete lungi prinse de centurile lor cu 
ajutorul unor lănţișoare. Cele optsprezece separeuri ale localului 
erau înșiruite de-a lungul și de jur-împrejurul unei tejghele 
uzate, cu suprafaţa melaminată, fiind acum ticsite de oameni 
care purtau veste mohorâte și pălării soioase de cowboy. Nișa 
pentru servire era flancată de două galantare de sticlă, unde 
erau expuse apetisante plăcinte cu mere, cu cireșe, cu pere și 
cu fructe de pădure, bezele de lămâie, cremă spumoasă din nuci 
de cocos și o mulţime de alte minunăţii. 

Peretele din față era mărginit de niște separeuri roșii, ale 
căror venerabile pernute din plastic fuseseră cândva sfâșiate, 
cusute și apoi sfâșiate și reparate din nou, până ce ajunseseră 
să semene cu niște veritabile opere de artă modernistă. 

In celălalt capăt al cafenelei, lângă toalete, doi tipi se 
ridicaseră în picioare, plătind consumaţia, lăsând pe masă și 
câteva bancnote drept bacșiș. Brittany arătă în acea direcţie și 
se îndreptară amândoi imediat într-acolo. 

Acela era soiul de local în care, mai mult sau mai puţin, toată 
lumea cunoștea pe toată lumea, apariţiile străine devenind 
imediat subiectul unui proces de studiere atentă. Proaspăt 
botezatul Randy James înregistra decibelii șoaptelor și simţea 
intensitatea privirilor avide care îi scanau din cap până-n 
picioare, în timp ce ei înaintau, croindu-și drum spre separeul 
rămas liber. Imediat ce se așezară, lucrurile reveniră la normal. 

Brittany își scoase jacheta și îi întinse bărbatului un meniu. Nu 
lăsă el bine lista înapoi pe masă, că lângă separeul lor se și 
ivise, ca picat din cer, un bărbat mărunţel, cu o înfățișare 
hispanică. Acesta le zâmbi, după care strânse absolut totul de 
pe masă (farfurii, pahare, cești) într-un lighenaș cenușiu, din 
material plastic. Mai șterse apoi cu o cârpă umedă tăblia mesei 
și plecă, după cum se părea pentru a găsi și a aduce două 
pahare curate cu apă. Din spatele tejghelei, o voce îi asigură: 

— Vin imediat! 

In separeul din spatele lui Brittany, patru indivizi care păreau 
a fi de prin partea locului izbucniră în hohote nestăvilite de râs. 
După tonul vocii lor, păreau a fi în stare de ebrietate, fără a se 


VP - 118 


putea însă preciza cât de avansată era. Loveau repetat cu 
palmele în suprafaţa mesei, astfel încât apa tremura în pahare. 

— Dar tu nu vrei să mănânci chiar nimic? o întrebă el, atunci 
când lucrurile de-alături se mai liniștiseră, iar femeia încă nu 
făcuse nicio mișcare să se uite și ea în meniu. 

Brittany făcu o grimasă. 

— Nu prea obișnuiesc să înfulec cine știe cât de mult, în 
cursul dimineţii. Însă de cafea... omule, nu mă pot în niciun chip 
lipsi. 

Și ea într-adevăr gâlgâi aproape un ibric întreg, după 
estimarea lui, femeia sorbind din cafea cu o satisfacţie care i se 
putea lesne citi pe chip, în vreme ce el dădu gata ouăle, slănina, 
chifteluțele de carne și pâinea prăjită. Bău și el o ceașcă de 
cafea, iar apoi și niște apă pe deasupra. 

Noul Randy luă în cele din urmă nota de plată. 

— Eu mă duc puţin până la toaletă, îi zise femeia, pe când se 
ridicau amândoi în picioare. Ne reîntâlnim afară. 

Bărbatul rămase o clipă cu privirea agăţată de unduirea 
șoldurilor ei, în vreme ce Brittany intra pe ușa dependinţelor, iar 
apoi el se așeză la coadă pentru a achita nota de plată, după 
care se întoarse la masă și lăsă pe aceasta un bacșiș, moment 
în care tocmai ieșea și femeia, trecând cu dezinvoltură prin ușa 
batantă. Ea îi zâmbi revăzându-l, iar el încercă același 
simțământ ca și atunci când tânăra ieșise din baie în faţa lui, 
înfășurată doar într-un simplu prosop. Brittany îl luă de braţ și 
tocmai se pregătea să-i spună ceva, când un munte de om cu o 
îmbrăcăminte flanelată urâţi dintr-odată întregul tablou. 

Unul dintre beţivanii din separeul vecin se ivise lângă ei, 
clătinându-se tare pe picioarele-i poticnite. Având poate vreo 
cincizeci de ani, huiduma semăna cu un porc pus la îngrășat și 
ridicat pe picioarele dindărăt, privindu-i cu nişte ochi înguști, 
injectaţi, mijiţi și aproape îngropaţi în grăsime. Intre buzele sale 
umede și dezgustător de groase se întrezăreau în mod limpede 
niște dinţi maronii, măcinați vizibil de o puzderie de carii. 

— la s'te văz io mai bine, puicuţo! tună el, aruncând o privire 
cu subiînţeles în direcţia tovarășilor lui de beţie. Ochișorilor mei 
nimic nu le scapă... și sunt aţintiţi drept asupra drăguțelor tale 
de țâțișoare, își continuă ţopârlanul mojiciile, întinzând o mână, 
cu intenţia vădită de a-i apuca între arătător și degetul mare un 
sfârc, dar nereușind să i-l prindă într-o ciupitură glumeaţă după 


VP - 119 


opinia lui. Își țuguiase în același timp și buzele, scoțând 
concomitent sunetele specifice suptului. 

Femeia îl plesni cu palma peste mână, împingându-i-o într-o 
parte și în același timp ţipând la mitocan: 

— Marş de-aici, stârpitură scârboasă ce ești! 

Din spatele tejghelei, interveni și chelneriţa: 

— Încetează imediat! Morris, auzi ce-ţi spun eu? 

Prietenii acestuia din separeu trăncăneau comentând scena, 
bubuind cu pumnii în masă și împroșcându-se, extrem de 
generos, într-o mare veselie, cu salivă. 

— De ce te porţi cu atâta cruzime, sufleţelule? bolborosi abia 
inteligibil Morris. Nu mai fi așa de rea cu mine. 

Brittany încercă să forţeze trecerea pe lângă el, însă mârlanul 
își întinse mâinile lateral, ca s-o oprească. Ea se strădui din 
răsputeri să-i dea la o parte brațul, dar nu izbuti nici măcar să-l 
clintească din loc. 

Acum chelneriţa se aplecase peste tejghea. 

— Să nu zici că nu te-am avertizat, Morris. O să-l chem pe 
șerif, ca să se ocupe el de toată gașca voastră. Și să știi că nu 
glumesc deloc! 

— la mai tacă-ţi odată fleanca, Donna, îngăimă el, fără să se 
uite la ea, în timp ce limba i se împleticea în gură. 

Donna intră dintr-un singur salt în bucătărie, în vreme ce 
Morris întindea din nou mâna către sfârcul lui Brittany și 
plescăia iar din buze, ca un sugar. Și acesta a fost exact 
momentul în care nou-botezatul creștin, recent devenit Randy, îl 
izbi năprasnic pe bețiv direct peste gură, trimițând din ea un val 
de scuipat, sânge și dinţi maronii drept în celelalte trei mormane 
umane, fleșcăite și turmentate, încă așezate în separeu. 

Se tăcuse acolo suficientă liniște, încât să se audă distinct 
scârboasa plesnitură sonoră a feţei lui Morris când se izbise de 
podea, după un scurt zbor al libidinosului prin văzduh. Nici nu 
mai trebuie menţionat faptul că Morris rămăsese zăcând fără 
cunoștință, cu ochii închiși și cu gura larg deschisă, salivând 
abundent cu sânge pe gresia pardoselei. După o clipă, el începu 
deja să sforăie fericit. 

Colegii lui de dezmăț aveau și alte gânduri. Și totuși, din 
nefericire pentru ei, destinul lor implacabil interveni și de astă 
dată. La fel ca de obicei, sincronizarea li se arăta a fi crâncen 
potrivnică. Ei se chinuiră să se ridice în picioare, exact la timp ca 


VP - 120 


să se confrunte cu întăririle sosite din bucătărie, aceste întăriri 
constând din cinci vlăjgani înarmaţi cu tot felul de ustensile 
contondente pentru gătit și al căror șef era un tip chel, purtând 
un șorț pătat și având ambele mâini strâns încleștate pe coada 
unei bâte metalice de baseball. 

— Cărăbăniţi-vă imediat de-aici, zbieră el, agitându-și bâta 
către silueta chircită pe jos. Luaţi-l cu voi și pe netrebnicul ăsta 
și ieșiţi din local cât mai repede puteți, le porunci el 
ameninţător. 

Bețivanii mimară o scurtă paradă de curaj, după care doi 
dintre ei aruncară braţele inerte ale lui Morris pe după umerii lor 
și îl ridicară de pe podea. Cel de-al treilea o și tulise în mare 
grabă înaintea lor și le deschidea ușile. Bombeurile ghetelor lui 
Morris alunecau pe pardoseală, în timp ce individul era pe 
jumătate târât și pe jumătate purtat pe sus, în direcţia ieșirii. 

Dar flăcăul cu bâta de baseball nu terminase încă. El îi urmă 
afară, bătând ușor cu capul îngroșat al bâtei în podul celeilalte 
palme, pe când le răcnea: 

— Dacă voi, nemernicilor, veți învăţa să vă comportaţți așa 
cum se cuvine, precum niște fiinţe omenești civilizate, de-abia 
atunci poate că veți fi primiţi înapoi. Însă până una-alta, nu 
vreau să mai intre niciunui dintre voi aici. M-aţi înţeles? 

Cel care ţinuse ușa exterioară făcu în direcţia lui un semn cu 
degetul mijlociu ridicat, în vreme ce trecea prin spatele său, 
îndepărtându-se. Brittany își îmbrăcă jacheta și trase fermoarul 
până sus, la gât. 

— Te simţi bine, dulceaţă mică? dori să știe Donna, 
ospătăriţa. 

Brittany o asigură că totul era în regulă. Mâinile care îi 
tremurau o contraziceau, dar nimeni nu avea intenţia să mai 
prelungească incidentul, întrebând și a doua oară. Și pe când 
revenea înăuntru și tipul cu bâta, doi dintre cei de la bucătărie 
se și apucaseră să curețe podeaua și să rearanjeze masa. 
Nivelul sonor al conversaţiilor din local începuse să revină la 
normal. 

— Scuze, spuse omul cu bâta. Acei indivizi formează o șleahtă 
de bețivani tâmpiţi. Imi pare rău că ai fost nevoită să... Se opri 
brusc din vorbă, arătând ceva pe podea. Uită-te și acolo! i se 
adresă el băiatului cu mopul, indicându-i formele neregulate ale 


VP - 121 


unui dinte care se ascunsese sub cel mai apropiat taburet. 
Respectivul ridică dintele și îl strecură în buzunarul șorțului său. 

Aceeași febrilă cercetare mută, care îi însoţise pe Randy și pe 
Brittany la intrare, îi petrecea acum și spre ieșire. Afară, în 
ultima jumătate de oră, temperatura mai crescuse cu câteva 
grade. După ce coborâră cele trei trepte până la nivelul solului, 
ea îl luă cu hotărâre de braț și amândoi se îndreptară spre 
mașină. 

— Îţi mulţumesc, îi zise ea scurt, cu multă simplitate, 
apăsându-și un obraz pe brațul lui. Iți sunt extrem de 
recunoscătoare pentru ceea ce ai făcut pentru mine, acolo, 
înăuntru. 

Bărbatul ridică din umeri și o întrebă: 

— Păi, ce altceva mai puteam să fac? 

Femeia râse. 

— Și întrucât tot am ajuns la mulțumiri... aș vrea să-ți 
mulțumesc și pentru că azi-noapte ai fost un adevărat domn. El 
se încruntă și deschise gura, dând să spună ceva, Brittany îl 
strânse și mai tare de braţ și îl trase mai departe, continuând: ... 
și nu că aș fi eu pentru bărbaţi cine știe ce mană cerească, dar 
jumătate dintre tipii de pe planeta asta a noastră, aflaţi în locul 
tău, ar fi încercat să mă încalece, de îndată ce ne-am dezbrăcat 
hainele, în vreme ce jumătatea ailaltă ar fi așteptat să mi-o 
tragă de-abia de dimineaţă. Îţi mulţumesc pentru că te-ai purtat 
atât de frumos și nu te-ai năpustit să mă călărești, nici seara și 
nici dimineaţa. Scutură din cap, făcând o grimasă de dezgust și 
adăugând: lar toată lumea asta probabil că este întoarsă pe dos, 
dacă unicul bărbat pe care îl știi că nu este un ciudat n-are 
habar cine este sau dincotro vine și pe ce lume trăiește. Femeia 
oftă, în timp ce continuau să pășească încet. Probabil însă că n- 
ar trebui să mă mai mire una ca asta, își reluă ea ideea. In 
ultima vreme, oricum, nimeni nu mai vrea să se reguleze ca 
lumea. Toţi nu vor decât să te lege spânzurată cu susu-n jos și 
să ţi-o înfigă doar în fund sau să-ţi facă cine știe ce alte bizarerii 
de acest gen. Brittany gesticulă a lehamite, cu mâna liberă. 
Toată lumea este extenuată la culme. 

El simțea iar cum începea să i se înfierbânte sângele și se uită 
drept înainte, dând din cap. 

Ajunseseră deja la automobil. Ea îi deschise portiera. Ochii lui 
o urmăreau cum înconjoară mașina, privind-o cu multă 


VP - 122 


concentrare cum strecura cheia în broască și deschidea portiera 
șoferului. Femeia își înălță privirea și întâlni ochii bărbatului. 
Brittany terminase cu patosul și acum îi zâmbea. 

— Să știi că detest violenţa, îi zise ea, iar el se aşteptă la o 
nouă predică. Le spun mereu tuturor că violenţa nu rezolvă 
absolut nimic, continuă femeia. Ochii îi luciră în lumina piezișă. 
Și totuși, violenţa cu siguranţă că a rezolvat naibii această mică 
problemă, nu-i așa? 

Râseră amândoi, din toată inima, în timp ce se urcau din nou 
în mașină și străbăteau cei aproape cincizeci de metri până la 
stația de benzină Texaco, din vecinătate. 

— O să plătesc eu benzina, îi spuse el, întinzându-i o bancnotă 
de douăzeci de dolari și coborând apoi pe asfalt. Deșurubă 
bușonul rezervorului și luă de la pompă furtunul de alimentare, 
așteptând. În cele din urmă, cei douăzeci de dolari și Brittany îl 
convinseră pe omul de la benzinărie să pornească pompa de 
benzină. 

Brittany se întoarse și începu să curețe parbrizul, mișcând 
înainte și înapoi un dispozitiv cu lamă de cauciuc și soluţie de 
spălat, oprindu-se din când în când, pentru a insista ceva mai 
mult asupra unor urme mai încăpăţânate de insecte lipite de 
sticlă. El o privi aplecându-se pe deasupra geamului, zâmbindu-i 
și așezându-se mai bine pe o latură a mașinii. Soarele matinal îi 
încălzea fața, în timp ce el aștepta declicul mânerului de 
alimentare, pentru a-i semnaliza umplerea rezervorului, declic 
care nu mai venea. În schimb, urechile sale detectară un 
scrâșnet de pietriș sub cauciucurile unei alte mașini, iar el se 
întoarse în direcţia acelui zgomot. 

O camionetă marca Dodge se oprise brusc, imediat în afara 
zonei de alimentare de la pompă. Pete întinse de noroi lutos, 
galben, acopereau aproape complet vopseaua roșcată a 
vehiculului. Omul auzi trăgându-se frâna de mână și văzu 
portierele camionetei deschizându-se simultan și scârțâind tare 
de tot din balamale, în timp ce doi plăvani cu haine matlasate 
din flanel coborau deja pe caldarâm, unul ducând o cheie fixă, 
imensă și grea, iar celălalt bălăbănind în mâini circa un metru 
de lanţ de remorcare, având la capăt, drept podoabă, un lacăt 
mare din bronz. 

Cei doi numai ca să stea de vorbă nu veniseră acolo și acum 
se îndreptară direct spre el, ridicându-și fiecare arma 


VP - 123 


improvizată, în timp ce micșorau distanţa dintre ei și presupusul 
lor vrăjmaș. Lacătul de bronz scotea un vâjâit, în timp ce 
respectivul individ îl rotea pe deasupra capului. Acoperind 
târșâitul ghetelor lor, el o auzi pe Brittany scăpând din mână 
dispozitivul de spălat parbrizul, îi auzi și teama din voce, când 
femeia alergă spre el strigându-i: 

— Haide, vino! apoi grăbi și mai tare pasul pe lângă mașină. 

Dar în loc să se retragă și el spre mașină, Randy o porni în 
direcție opusă, mergând drept către agresorii săi, de parcă ar fi 
fost ferm hotărât să-și grăbească cu orice preţ propriul sfârșit. 

În ceea ce o privea, Brittany era atât de blocată de groaza 
lanţului care ameninţa să zdrobească oase, încât nu remarcase 
furtunul și capătul de umplere, care erau târâte de mâna 
partenerului ei. 

Dar când furtunul începu să iasă din rezervor și cablul de 
siguranţă de la pompa de benzină să șuiere, ea se opri și închise 
gura. Poate că ar fi fost mai bine și pentru individul cu lanţul să- 
și închidă gura. Însă în loc de asta, omul o deschise larg, rânjind 
batjocoritor, exact în clipa în care Randy trimise un puternic jet 
de benzină direct spre figura cea zâmbăreaţă a adversarului 
său. 

Efectul se dovedi uluitor, aproape incredibil. Forța torentului îl 
făcu pe bandit să înghită benzină. El scoase, mai întâi, un 
muget, iar apoi necheză sforăit pe nas ca un cal, după care își 
vomită întregul mic dejun. Băltoaca de vomă nu reuși să-i 
împiedice căderea. Omul se prăbuși, începând să se 
rostogolească în propria dejecţie, îngreţoșându-se și mai rău, 
sufocându-se, tușind chinuitor și zvârcolindu-se de durere. 

Celuilalt îi trebui doar o clipă în plus ca să proceseze 
informaţia. Când își ridică și el privirea, întregul său univers se 
văzu năpădit de un șuvoi de benzină sub presiune, care zbura 
spre faţa lui, trimițând un val de lichid cafeniu ce îi învălui în 
întregime capul, invadându-i ochii și gura, îmbibându-i hainele, 
făcându-l să se clatine, răsucindu-se și scăpând din mână cheia 
fixă, în timp ce își acoperea fața cu mâinile. 

Nefericitul căzu în genunchi, cu faţa ascunsă în căușul 
palmelor, tânguindu-se de mama focului. Al treilea individ 
trăgea cu ochiul pe după partea laterală a cabinei 
autovehiculului, încă ţinând rezemat în poala sa capul lui Morris. 
Părea că încearcă să se hotărască ce avea de făcut mai departe, 


VP - 124 


dar orice ar fi vrut să facă, era evident că aceasta nu includea și 
coborârea lui din camionetă. 

Randy se răsuci pe călcâie și agăță la loc pe pompă furtunul și 
dispozitivul de umplere. Se șterse apoi pe mâini, scuturându-și- 
le de praf, și se îndreptă spre mașină, intenţionând să se suie pe 
locul șoferului. 

— Urcă și tu, îi zise el femeii, pe deasupra mașinii. 

Ea însă rămăsese înlemnită, uitându-se cu gura căscată de la 
Randy la agresori și înapoi. 

— Urcă, insistă bărbatul. 

El nu mai trebui să-i spună asta și a treia oară. Apăru și omul 
de la benzinărie în pragul ușii, ducând în mâini un stingător de 
incendiu. Randy porni motorul mașinii. 

— Păstrează restul, strigă Brittany, pe geam. 

Acesta îi zâmbi și îi făcu semn că totul era în regulă. 

Randy băgă în viteză, ambreie și apăsă până la podea pedala 
de acceleraţie. Demarară astfel în trombă, ridicând în urma lor 
un nor de praf și pornind cu motorul urlând pe carosabil. 


VP - 125 


18. 


Cauciucurile din faţă ale Volkswagenului broscuţă ţțopăiră 
peste bordură. Femeia încercă să se dezmeticească și se mai 
uită încă o dată de jur-împrejur, fără să-i vină a crede. De-a 
dreptul consternată, ea trase imediat de maneta frânei de mână 
și apoi opri motorul micului automobil. 

— Ce zi e azi? întrebă Brittany. 

— Cred că este miercuri, îi răspunse Randy. 

— Păi, și-atunci, ce dracu' s-a-ntâmplat pe-aici? Ea se uită la 
ceas. E ora zece, într-o dimineaţă obișnuită de miercuri, iar locul 
seamănă perfect cu Ground Zero. 

Randy își reaminti brusc în acel moment de un film vechi SF. 
Scena de faţă era aidoma aceleia din film, cea din momentul 
imediat ulterior uciderii aproape în întregime de către 
extratereștri a populaţiei orașului respectiv, doar cu excepţia 
frumosului fotbalist celebru și a iubitei sale, șefa grupului de 
majorete, cea care dădea semnalul la aclamații și ovații. El le 
putea rememora cu precizie celor doi trăsăturile feţelor și parcă 
auzea și sinistra muzică de orgă, însă, cu toate că se strădui din 
răsputeri, nu izbuti în niciun chip să-și aducă aminte nici de titlul 
acelui film și nici de împrejurările în care îl văzuse. După ce 
filmul se termină, la fel se întâmplă și cu amintirea lui Randy, de 
parcă memoria lui ar fi fost ca o imagine singulară, plutind în 
derivă pe o mare de tuș negru ca smoala. 

Bărbatul clipi și se uită iar de jur-împrejur. Reese's Hardware, 
de închiriat. Birtul Dixie, în locaţie de gestiune. Piese de schimb 
auto, magazinul din ţinutul sudic, NAPA, disponibil. Vânzări en 
detail, așteptăm ofertă. Preţul cel nou. Și tot așa, pretutindeni, 
anunţuri asemănătoare. Cândva prospera stradă principală a 
agitatului oraș de odinioară fusese, în prezent, redusă la o 
întindere de trei-patru sute de metri de faţade dărăpănate de 
prăvălii pustii și coșcovite, situate pe ambele părţi ale străzii, cu 
vitrine decrepite, jalnice și prăfuite, drept în faţa ochilor 
privitorilor. La extremitatea sudică a zonei centrale, în faţa unei 
străvechi firme Texaco, flutura un steag american. Direct în fața 
Volkswagenului, într-un cerc luminos roșu cu alb, strălucea 


VP - 126 


inscripţia: DESCHIS. Magazinul de dulciuri al lui Hadley. Asta era 
totul. Toate celelalte prăvălii se aflau în curs de desființare. 

Brittany cobori din mașină. Ea trânti şi închise portiera cu 
șoldul, apoi se roti lent și îndelung. In vreme ce femeia 
înregistra tot ce vedea de jur-împrejurul ei, Randy rămăsese și 
el în picioare, în cealaltă parte a mașinii, întinzându-și braţele 
către cer și gemând. 

— La naiba! exclamă Brittany. Atunci când am plecat eu de- 
aici, absolut toate afacerile astea locale mergeau ca pe roate, 
pe cai mari, în strălucirea orbitoare a reflectoarelor. 

— Am ajuns deja chiar în localitatea Airhart? o întrebă Randy. 

— Localitatea în care suntem acum este Thurston. Femeia 
arătă cu un gest în direcţia staţiei de benzină și continuă: 
Airhart se află cam la opt kilometri într-acolo. Dar în locul acela 
nu se află nimic altceva decât o altă staţie de benzină și Bazarul 
lui Millie. Ea îi întâlni în acel moment privirea bărbatului și 
adăugă: lar dugheana lui Millie funcţionează concomitent și 
drept oficiu poștal. Femeia arătă înspre o clădire din cărămidă 
roșie, aflată pe cealaltă parte a drumului. Randy dădu din cap, 
în semn că înţelesese. Firma fusese demult luată de-acolo, însă 
conturul inscripţiei cursive rămăsese imprimat pe cărămizi: 
transporturi. Totul s-a dus pe apa sâmbetei, mai zise Brittany. 

— Wal-Mart. Un glas profund și puternic îi atrase atenția 
înapoi în direcția magazinului de dulciuri. Un bărbat 
afroamerican mai în vârstă, având pe el un imaculat șorț alb, 
scrobit, se sprijinea de tocul ușii, cu o mătură în mână, și 
spunea: Cei de-acolo au venit la noi acum aproximativ șapte ani. 
Au avut nevoie doar de un an și jumătate ca să-i ruineze și să-i 
gonească pe toţi. Nu-i puteai concura la preţuri, și, oricât de 
mult s-au înrăutățit lucrurile pe-aici, nici nu poţi învinovăţi lumea 
că a cumpărat de unde era mai ieftin. Tu îţi plătești cheltuielile 
cu chiria și cu toate celelalte angarale, deții bunuri și ai un 
standard de viaţă, iar deodată îţi dai seama că ai rămas fără 
nimic. 

— Și totuși, tu te afli încă aici, pe poziţii, îi replică ea. 

Omul îi zâmbi. 

— Eu sunt proprietarul acestei clădiri. Nu trebuie să plătesc 
decât consumurile curente, taxele și impozitele. El miji ochii și o 
întrebă: lar tu ești una dintre fetele Harris, nu-i așa? 

Surâse și ea și recunoscu: 


VP - 127 


— Da, sunt. 

— Eşti Alma, da? 

Ea aruncă o scurtă privire furișă înspre Randy și răspunse: 

— Da, domnule. 

— Ești aceea care a dat bir cu fugiţii și l-a lăsat baltă pe 
Danny Leery, cu buzele umflate, chiar înainte de a ajunge voi 
amândoi împreună la altar. 

Zâmbetul dispăru brusc de pe faţa ei. 

— Da, domnule, eu sunt aceea. 

— El e chiar sus pe deal, zise bătrânul. 

— Poftim? 

— Autorităţile și-au strâns laolaltă toate birourile, unificându- 
și-le cu câtăva vreme în urmă, și le-a cocoţat acolo la cucurigu, 
în vechea clădire a liceului. Și tot acolo lucrează acum și Danny. 
Se ocupă de hârțogărie și de eliberarea diverselor permise, 
având grijă de actele oficiale ale districtului și de alte 
documente asemănătoare. Dacă ai nevoie de vreo hârtie oficială 
din partea autorităţilor districtuale din zonă, atunci trebuie să 
apelezi la bătrânu' Danny. Omul le făcu semn celor doi să 
înainteze. Veniţi înăuntru, le spuse el. Eu am aici cam tot ce aţi 
putea dori. Mi-am luat și un automat de făcut cafea espresso. 
Mi-am luat de toate. M-am diversificat, ăsta sunt eu. Trebuie să 
fii flexibil, atunci când se înrăutățesc condiţiile de viaţă, le mai 
zise bătrânelul de culoare, în vreme ce se răsucea pe călcâie și 
dispărea în interiorul magazinașului său. 

— Alma te cheamă? murmură în direcţia ei Randy. 

Brittany răsuflă adânc și îi explică: 

— Brittany este... înţelegi tu, un fel de nume al meu de 
metropolă. Adică... gândește-te și tu! Poţi să-ţi închipui că acolo 
de unde tocmai venim noi poate exista cineva căreia să i se 
spună Alma? Ea scutură din cap, plină de frustrare. 

— Da cine sunt eu, ca să fiu îndreptăţit să-ţi fac ţie 
observaţie? 

— Nu-mi arde acum de glumă, îi spuse ea, răscolind prin 
spatele scaunului șoferului și scoțând de-acolo un laptop 
argintiu. Dacă vrei asta, atunci ai putea bine-mersi să-mi 
controlezi și poșta electronică, pentru a vedea pe ce nume am 
primit mesajele prin e-mail, îi propuse femeia, dând din umeri. 

El o urmă înăuntru, acolo unde era întuneric și răcoare. 
Dugheana lui Hadley era, de fapt, un salon demodat unde se 


VP - 128 


putea mânca îngheţată, totul fiind în dungi și în carouri și cu 
taburete strălucitoare. Era soiul de local pe care decoratorii 
moderni tot încercau mereu și mereu să-l refacă, însă niciodată 
nu izbuteau pe de-a-ntregul să-i prindă specificul. Alma își 
comandă un espresso dublu, iar Randy o spumă de ciocolată cu 
lapte. lar în vreme ce bătrânul își târșâia picioarele ocolind 
înapoi spre cealaltă parte a tejghelei, iar Alma intra pe Internet, 
Randy se scuză și o porni spre zona toaletelor. De fapt, era o 
singură toaletă, și pentru bărbați, și pentru femei. 

Când se înapoie la masă, Randy se așeză pe un taburet de 
lângă tejghea, ţinându-și un picior încă pe podea. 

— De câtă vreme te ocupi de asta? îl întrebă el pe bătrân. 

Acesta tocmai turna ciocolata cu lapte într-o ceașcă din oţel 
inoxidabil. 

— Cine, eu personal? se interesă el. 

— Doar dacă nu mai există și un alt gen de „eu”. 

Bătrânul surâse, după care îi răspunse: 

— De cincizeci și șapte de ani. 

— E un timp foarte îndelungat, indiferent ce anume ai face. 

El puse trei linguri de îngheţată de ciocolată în cana în care 
era ciocolata cu lapte. 

— În general, mai demult, era mai multă distracţie și veselie. 
Funcţiona aici și un fel de mică sală de cinematograf, puţin mai 
în josul străzii. Toţi puștanii de pe o rază de mai mulţi kilometri 
de jur-împrejur veneau acolo pentru a vedea câte un film, 
sâmbăta la matineu. 

Bătrânul puse ceașca în mașina de bătut laptele și apăsă pe 
butonul de pornire. Apoi se apropie de Randy. In lumina aspră 
de neon din tavan, pielea lui părea să fie la fel de cenușie ca și 
părul său sur. 

— De îndată ce se termina filmul, toţi copiii ieșeau de la 
cinema și dădeau năvală aici. El își flutură un braţ, într-un gest 
larg. Îi adunam pe toţi afară, pe trotuarul de colo. Omul își 
îndreptă ochii injectaţi în direcția Almei. Ea s-a întors acum ca să 
rămână aici? Îl întrebă pe Randy: 

— Cred că nu știe nici ea, îi răspunse acesta. 

Moșul îl măsură din cap până-n picioare. 

— Tu și cu ea...? începu el, cu un aer întrebător. 

— Noi doi doar călătorim împreună. 

Bătrânul vorbi mai încet și se aplecă mai aproape de Randy. 


VP - 129 


— Te întreb asta, fiindcă, știi tu... Danny... Și își ridică în acel 
moment privirea către Randy, explicându-i: ... știi tu, ăla pe care 
l-a părăsit ea, lăsându-l cu ochii-n soare... 

— Am auzit povestea. 

Ochii bătrânului aveau acum o privire conspirativă. 

— Dacă ar fi să mă întrebi, ar trebui să-ţi spun că el încă ţine 
mult la fata asta. 

— Chiar și acum, după atât amar de ani? 

— Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Și bătrânul puse 
punct frazei dând din cap, după care se întoarse în direcţia 
aparatului de cafea. 

Randy se ridică din nou de pe taburet și reveni la masă lângă 
Alma. Aceasta era concentrată asupra laptopului, clămpănind cu 
degetele pe tastatură. 

— Ei?... Cine îţi trimite mesaje prin e-mail? 

Ea dădu cu tristețe din cap. 

— Absolut nimeni. Am plecat deja de trei zile, și nimeni parcă 
nici măcar n-ar fi băgat de seamă acest lucru. E ca și cum nici n- 
aș fi fost vreodată acolo. Femeia se opri din tastat și se uită la 
Randy. Înţelegi acum? Să vezi și tu că eu tocmai de-aceea am 
vrut să plec de-acolo. Un oraș mare este cât se poate de 
impersonal, îngrozitor de rece și de indiferent. Ești plecat trei 
zile și gata: totul s-a isprăvit. Altcineva se instalează exact în 
locul tău și parcă nimeni nu a observat asta... La naiba! Nimeni 
nu ţine la tine îndeajuns de mult, încât să-i pese măcar cât 
negru sub unghie de faptul că ai plecat. Fiecare își vede numai 
de treburile sale și nu-i interesat decât de binele său propriu. 

Lipsa lui de reacţie o făcu să-și ridice privirea dinspre 
tastatură și să se scuze: 

— lartă-mă! Nu m-am gândit. 

El înălță din umeri și se uită pe fereastră. 

— O să găsești și tu, până la urmă, ceea ce cauţi, îl asigură ea 
cu optimism. Știu asta cu siguranţă. 

— A trecut prea multă vreme de-atunci. 

— Dar tot o să descoperi adevărul, îl încurajă Alma, 
întinzându-și mâna peste masă și punându-și cu blândeţe palma 
peste mâna lui. 

Atmosfera încordată se mai destinse odată cu sosirea celor 
comandate. Randy îi întinse bătrânului o bancnotă de douăzeci 
de dolari, în timp ce Alma cu o mână bătea la tastatură, iar în 


VP - 130 


cealaltă mână ţinea ceașca cu cafea din care sorbea cu lăcomie. 
Randy găsi spuma de lapte prea groasă pentru a putea fi băută 
și începu s-o ia cu lingurita și s-o savureze ca pe-o cremă, cu 
mare plăcere. Bătrânul se întoarse, aducând restul de bani. 

— E-n regulă totul? îi întrebă el. 

Ei îl asigurară că exact așa stăteau lucrurile. Mai trecură 
câteva minute până ce ea își ridică din nou privirea de la 
tastatură. 

— Există o grămadă de tipi cu numele Wesley Allen Howard, 
prin întreaga ţară, îi zise Alma. Se pare că a fost un nume foarte 
popular, pentru tipi de vârsta ta. 

Randy simţi un fior pe șira spinării și îngheţă pe loc. Scăpă 
lingurita cea lungă în paharul înalt și apoi întinse mâna și răsuci 
laptopul cu monitorul spre el. Ea introdusese numele cu pricina 
în ceva cu denumirea Peoplefinders!. Și existau trei sute 
douăzeci și șapte de persoane cu acest nume. 

— i s-a întâmplat ceva rău? îl întrebă ea. 

— S-ar putea să nu fi fost o idee prea bună ceea ce ai făcut 
tu. 

— Ce anume? 

— Faptul că ai tastat numele. Ştii tu... faptul că ai introdus 
numele acolo, în rețea. 

— Și de ce nu? se arătă ea curioasă. 

lar el îi povesti atunci despre Helen Willis. 

— Ești absolut sigur că asta-i tot ce a făcut ea? 

— Nu. 

— Probabil că o fi fost ceva mai mult decât simpla căutare a 
unui nume. 

— Mai mult ca sigur că ai dreptate. 

Ea tăcu brusc și închise calculatorul. 

— S-ar putea să fie totuși o idee bună aceea de a ne lua 
tălpășița cât mai iute de-aici, îi zise el. Pentru orice 
eventualitate. 

— Chiar crezi cu-adevărat... știi tu... oricine ar fi acei oameni 
oare... crezi că ar fi ei cumva în stare... întelegi tu, în cine știe 
ce loc uitat de lume, precum este acesta... 

— Probabil că sunt doar eu atins grav de mania persecuției, 
spuse el. 


1 Descoperitor de persoane. 
VP - 131 


Ea încuviinţă și se ridică în picioare. Randy lăsă pe masă un 
bacșiș. 

— Nu-i nevoie să vă luaţi chiar așa de repede picioarele la 
spinare, opină bătrânul. 

— Mulţumim pentru tot. Randy își flutură o mână către el, 
ieșind pe ușă. 

Ea își sprijini braţele pe capota mașinii. 

— Poate că ar fi cazul să facem cale-ntoarsă spre Hollis... știi 
tu... poate să tragem și pe la vreun motel, pentru noaptea asta. 
Să pornim proaspeţi mâine de dimineaţă, îi propuse Alma. 

Randy rămase tăcut. Nori ca de lână se mișcau încet pe cerul 
de un albastru-deschis. Dublul șir de ulmi de pe ambele margini 
ale străzii începuse să înmugurească, scoțând printre rămurele 
mici petice de frunze de un verde ca de lămâie. 

— Ce zici de propunerea mea? insistă femeia. 

— Este călătoria ta și faci cum crezi tu că este mai bine. 

— Hei! exclamă ea. Am nevoie și eu de puţină confirmare și 
de o oarece mică verificare. Ajută-mă și tu, te rog! 

— Ești neliniștită? o întrebă el. 

Ea tocmai se pregătea să nege, dar se răzgândi brusc și îi 
răspunse: 

— Puțin... da. 

— Ai străbătut cale lungă, să ajungi acum, aici, îi zise el. 

Ea își împinse voluntar bărbia înainte și încuviință dând cam 
în silă din cap. 

— S-ar putea la fel de bine să și ies din drum sau să fac, la un 
moment dat, chiar și cale întoarsă, nu crezi? 

— S-ar putea la fel de bine să se întâmple și așa ceva, de ce 
nu? acceptă bărbatul. 

Ei o porniră încet cu mașina, în tăcere. Pe toată lungimea 
străzii principale, vitrinele goale ale magazinelor abandonate 
priveau cu niște ochi acuzatori până dincolo de staţia de 
benzină și de câteva case străvechi, acoperite cu șindrilă, 
datând încă de dinainte ca orașul să fi murit cu totul, spre 
porțiunile de pădure deasă care înconjurau niște ferme 
înghesuite, turme de animale scheletice. Peste tot plutea un 
simțământ jalnic de disperare. 

Pe drum, la câţiva kilometri mai încolo, femeia scoase mașina 
în afara părţii carosabile. La început, el crezu că acolo putea fi 
un soi de siloz, după felul zvelt în care ţâșnea clădirea către cer. 


VP - 132 


— Asta-i biserica metodistă, îi zise Alma. În copilăria mea, noi 
mergeam aici cu toţii, în fiecare dimineață de duminică, fie 
ploaie, fie soare. Ea se opri și se uită la Randy, după care 
continuă: Asta se întâmpla înainte de... asta era atunci când 
Mark mai era încă în viață. Femeia își îndreptă din nou atenţia 
spre clădirea împărţită orizontal în două jumătăţi, reprezentând 
paradisul și infernul, cu bucățele de lemn înjumătățea 
superioară și cu scânduri mari pe cea inferioară. Ceea ce trebuie 
să fi fost odinioară turla clopotniţei avea de jur-împrejur ferestre 
cu obloanele zăbrelite, care făceau ca sunetele de clopot să 
răsune până departe, chemându-i pe credincioși la rugăciune și 
la venerarea divinității. 

In stânga bisericii, o construcţie mai mică se înălța înclinată 
chinuit sub greutatea butucilor ca de viță-de-vie sălbatică sau 
de iederă, care o năpădiseră din toate părţile. 

— Kudzu, rosti Randy. 

Alma își îndreptă atenţia asupra lui. 

— Ştii de kudzu? 

El dădu din cap. 

— De unde? 

Bărbatul ridică din umeri. 

— In momentul de față, memoria mea nu cunoaște nici „de 
unde”, nici „de când” și nimic altceva asemănător. Incep să-mi 
amintesc din ce în ce mai multe lucruri... filme pe care le-am 
văzut, versuri... și alte astfel de treburi, însă fără niciun fel de 
legătură între ele. Respectivele amintiri doar mi se ivesc, plutind 
de capul lor, prin mintea mea. 

— Trebuie să ne aflăm pe undeva prin împrejurimi, îi spuse 
ea. Pe undeva spre sud-est, căci am colindat foarte mult prin 
întreaga zonă, iar după câte știu eu, ăsta-i singurul loc în care 
crește. 

— Da Mark cine este? o întrebă Randy. 

— Fratele meu mai mare, cel care a fost ucis în primul război 
din Golf. 

— Îmi pare rău. 

— Și mie la fel. Noi doi eram realmente apropiaţi. Obișnuiam 
să... Şi ea se opri brusc. Iși îndreptă și își încordă bărbia, iar apoi 
și umerii. Hai să mergem, îi zise după o clipă. 

Chiar când mașina se urnise din nou, Alma roti volanul și coti 
la stânga, intrând pe o alee lungă, acoperită cu pietriș. Miriști 


VP - 133 


proaspăt arate se vedeau acum până-n zare, pe ambele laturi 
ale drumului, brazdele cafenii de pământ întinzându-se aproape 
cât puteai vedea cu ochii. Mireasma pământului reavăn 
pătrunsese deja și în mașină. Prin aer mișunau găze din belșug. 

In depărtare, se zărea un pâlc întins și des de copaci înalţi, 
dominând cu coroanele lor mai multe case. Două minute mai 
târziu, ea opri mașina în faţa clădirii albe a unei ferme. Alături, 
se înălțau maiestuos două hambare încăpătoare. În faţa casei, 
se aflau parcate o camionetă Ford albastră și o Honda Civic, 
albă. 

Randy se uită cum femeia își adună toate forțele și apoi se 
dădu jos din mașină. O urmă și el, după care rămase nemișcat. 
Se ivi atunci în pragul ușii de la intrarea principală o fetiţă 
blondă și slăbănoagă, cu ochi scânteietori în lumina soarelui de 
după-amiază. Fata deschise ușa casei și aruncă o privire afară, 
după care își întoarse capul și strigă peste umăr, în casă: 

— Bunico! Cred că ar fi mai bine să vii repede până aici. 

Alma ajunsese la jumătatea distanţei până la casă și se oprise 
în iarbă. In cadrul ușii, în tocul fetei apăruse acum o femeie între 
două vârste, purtând niște ochelari fără rame și un șorț peticit. 
Aceasta se ștergea pe mâini cu un mic șervet bleu pentru vase, 
în timp ce cobora cele două trepte din beton care duceau la ușa 
din faţă, oprindu-se pe porțiunea frontală de peluză. 

— Mamă, a fost tot ce a izbutit să îngaime atunci Alma. 

Femeia nu mai făcu nicio mișcare și rămase înlemnită. 
Șervetul îi căzu din mâini pe iarbă, zăcând acolo ca o pasăre 
rănită. Ea clipi de câteva ori. Fără de veste, lacrimi mari 
începură să i se rostogolească pe obraji. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! șopti mama Almei. 


VP - 134 


19. 


Ea îndreptă Volkswagenul spre exteriorul aleii, cu motorul 
mașinii un pic cam prea tare turat. Micul automobil se poticni cu 
un pocnet pe pavajul carosabilului cu două benzi de circulație. 
Motorul mai dârdâi de alte două ori și apoi se opri, dându-și 
sufletul și lăsându-i inevitabil postați de-a curmezișul, pe 
caldarâm. Și totuși, asta n-avea nicio importanţă. In ambele 
sensuri de mers, cât vedeai cu ochii, drumul comunal 14 era 
sinistru de pustiu, traficul rutier fiind momentan redus la zero. 

— Da’ ce-i atâta grabă? o întrebă Randy, pe când femeia 
răsucea cu febrilitate cheia în contact, străduindu-se zadarnic să 
resusciteze mașina și încercând patetic să o convingă să se 
trezească din nou la viaţă. 

— Tata se întoarce mâine acasă. 

— Da? Și ce dacă? Ce-i cu asta? 

— Păi... el probabil că o să-mi arunce în treacăt o privire și 
apoi o să mă gonească să-mi fac bagajul și să plec. 

Motorul se mai bâlbâi de câteva ori, zguduindu-se suficient 
cât să clatine mașina, după care își dădu iar duhul. 

— Ba o să fie și el tot așa de bucuros să te revadă, ca și toți 
ceilalţi, o luă bărbatul pe Alma peste picior. 

— Poţi vorbi așa doar fiindcă nu-l cunoști pe tata. 

— Ba pentru el tu o să rămâi de-a pururi fetița lui cea mult 
iubită. Așa-s toţi taţii din lume. Încetează odată cu îngrijorarea 
asta. 

Motorul atunci reînvie brusc, cu o bufnitură și o zguduitură. 

— Tu puteai să fi rămas frumușel acasă, îi zise ea lui Randy, 
însuflețind motorul. 

— Păi, în cazul ăsta, ei ar fi început să mă descoase. 

Femeia rânji. 

— Așa sunt ei. Au obiceiul să încerce să afle orice despre 
oricine. Și nu prea trec foarte mulţi străini pe-aici. 

— Da... cu deosebirea că eu unul n-am nici cea mai vagă idee 
cum să răspund la întrebările lor. 

Alma râse. 


VP - 135 


— Asta ar fi fost ceva interesant, nu crezi? Ea întinse mâna și 
îl bătu ușor cu palma pe umăr. lar în afară de asta... azi este 
miercuri, îi preciză femeia. 

— Și? 

— Și... trebuie să-l găsesc. 

— Pe tatăl tău? 

— Nuuu, flețule... nu pe tata, ci pe Danny. 

— Eşti sigură că ești pregătită pentru reîntâlnirea cu el? 

Alma se îndreptă și mai tare de spate, pe scaunul ei. 

— Sunt obligată să fiu. N-am încotro. 

— Acum câteva ore, erai înspăimântată de propria ta familie, 
iar acum, dintr-odată, ești gata să dai ochii cu un tip căruia i-ai 
dat plasă chiar în faţa altarului. 

— Dacă există cineva căruia îi datorez scuze pe lumea asta, 
atunci numai Danny este acela. El a fost iubitul meu încă din 
clasa a opta, iar eu... Alma micșoră viteza mașinii și se uită la 
Randy. Trebuie să fac totul exact așa cum se cuvine. Femeia se 
concentră din nou asupra drumului și păru o clipă că se 
gândește temeinic la cele spuse de ea, după care adăugă: Cel 
puţin, atât de corect pe cât mă voi simţi eu în stare. Alma lovi 
zgomotos cu o mână volanul și continuă: Trebuie neapărat să 
plec astăzi de la el cu sentimentul că am făcut tot ce am putut 
ca să-mi cer iertare pentru ceea ce i-am făcut... pentru suferinţa 
adâncă pe care i-am pricinuit-o. 

— Dac-aș fi în locul lui, ţi-aș mai purta încă pică. 

— Nu i-aș găsi o prea mare vină, nici dacă mi-ar arde și vreo 
scatoalcă. 

Randy se gândi dacă să-i povestească Almei sau nu ceea ce Îi 
spusese bătrânul de la magazinul de înghețată, cum că acel 
Danny Leery încă o mai iubea, dar se hotărî că era mai bine să 
nu-i mai zică nimic. Ea se hotărâse, știa ce voia să facă, așa că 
putea foarte bine s-o lase în pace. El se gândea că nu era treaba 
lui să contribuie în vreun fel la schimbarea totală a desfășurării 
acelei întâlniri. În cazul în care bătrânul dorise cu tot dinadinsul 
ca ea să știe lucrul ăsta, atunci i l-ar fi spus chiar el, direct. 

Doar cât accelerară ei mașina pe drum, iar curentul de aer 
astfel format suflă praful de pe caroseria acesteia, că deja 
ajunseră înapoi în Thurston. Ea îndreptă atunci mașina pe lângă 
magazinul de dulciuri și făcu un viraj către stânga la intersecţia 
imediat următoare... pe strada Școlii, acolo încotro se și 


VP - 136 


îndrepta... urcând în viteza a doua o pantă lungă, mărginită de 
arbori, până când începură să zărească o construcţie alungită 
din cărămidă. Femeia coti atunci iar la stânga, intrând în 
parcarea clădirii. Soarele după-amiezii încălzise pavajul, din 
acesta înălțându-se acum delicate valuri de căldură, ca niște 
năluci în văzduh. Buruieni primăvăratice încolţiseră și se iviseră 
acum din crăpăturile caldarâmului. În partea din faţă a zonei de 
parcare, erau grupate trei mașini. Ici și colo de-a lungul fațadei 
clădirii, decoraţiunile zidăriei încadrau și acum unele dintre 
ferestrele unor săli de clasă, ornamentându-le. 

Direct în dreapta, faţă de ușile de la intrare, pe o firmă scria 
negru pe alb: ARHIVELE DISTRICTUALE, iar dedesubt apăreau 
inițialele DMV. 

Alma frână și opri mașina, dar nu făcu nicio mișcare să 
coboare. 

— Aici le-am absolvit eu pe toate: și cursurile gimnaziale, și 
școala pregătitoare, și liceul, zise femeia, în aceeași măsură 
pentru Randy, cât și pentru ea însăși. Pentru asta, trebuia doar 
să treci dintr-o aripă a clădirii într-alta. Mama spunea că, în 
prezent, copiii din întreg ţinutul sunt duși la școală cu autobuzul, 
tocmai la Hadleyville. Alma zâmbi. Mama spunea că școala era 
„mai mare decât un magazin universal”, asta constituind 
noțiunea ei pentru ceva ce era cu-adevărat mare. 

Din clădire, ieși în acel moment un bărbat slăbănog, purtând o 
salopetă decolorată și o pălărie ponosită din pai. Acesta cobori 
în grabă treptele din faţă și se urcă într-o camionetă argintie, 
marca Chevrolet, demarând rapid de-acolo. Femeia oftă din 
rărunchi, zicându-i lui Randy: 

— Și poate că ar fi mai bine ca tu să... 

Acesta îi veni în întâmpinare, ajutând-o să iasă din 
încurcătură: 

— N-ai să mă vezi pe mine în niciun caz acolo înăuntru. 

Ea ieși din mașină, se aplecă și se rezemă cu antebraţele de 
partea de jos a ramei geamului coborât. 

— Nu cred eu că o să zăbovesc prea mult, îi spuse Alma 
bărbatului. 

— Rezolvă cum se cuvine tot ce ţi-ai pus în gând să faci, o 
sfatui acesta. Eu te aștept aici. 

În momentul în care ea se întoarse ca să se îndepărteze, din 
clădire ieși o femeie între două vârste. La fel ca și domnul care 


VP - 137 


ieșise ceva mai devreme, aceasta se mișca iute, de parcă ar mai 
fi avut multe de făcut în ziua aceea. In trecere, ea îi aruncă 
Almei un scurt surâs nesigur, după care se sui într-o Honda Civic 
de un roșu spălăcit, demarând imediat. 

Alma dădu de două ori să pornească în direcţia clădirii, însă 
picioarele ei refuzară să i se supună și să se miște. Se aplecă iar 
și se uită la Randy, mărturisindu-i: 

— Sunt realmente înspăimântată. 

— Mi se pare cât se poate de firesc, o liniști el. Și mă simt 
nevoit să-ţi atrag atenţia asupra faptului că acest gen de 
scenariu pe care îl urmezi tu acum are darul să fie stresant la 
culme. 

Ea rămase în picioare, cu mâinile în șolduri, își luă avânt încă 
o dată, iar apoi, fără a mai rosti vreo vorbă, o porni voinicește, 
urcând scările fără obișnuita ei legănare a șoldurilor, după care 
se opri o clipă în fața ușii, ca să-și aranjeze puţin părul, și 
dispăru în interiorul clădirii. 

Randy ieși din mașină și el, se întinse pentru a se mai 
dezmorți și urcă pe trotuar, acolo unde se așeză pe un suport 
încastrat în zid, pentru biciclete, gândindu-se cum s-ar fi 
năpustit el în sus pe trepte ca să intervină, în cazul în care ar fi 
auzit cumva zgomot de mobilă spartă sau răcnete. 

Se uită peste capota mașinii la întinderea plată de teren 
agrar, un șes cafeniu, mănos și neted ca o tavă, o îmbinare de 
dâre verzi și maro, în timp ce rândurile de copaci se intersectau 
pe câmpia plină de brazde, arate fără nicio regulă. 

Deși școala nu putea să se fi înălțat cu mai mult de treizeci de 
metri faţă de baza văii, aici, sus, aerul era parcă mai călduţ și 
mai dulce. Randy ciuli urechile în direcția clădirii, dar localul cu 
pricina rămânea și pe mai departe cufundat într-o liniște 
mormântală. 

După o jumătate de oră, în parcare mai intră și un vechi Jeep 
Wagoneer. Prin geamurile deschise ale autovehiculului se 
revărsau cu generozitate plângăreţele acorduri ale unei balade 
country-western de inimă albastră. Șoferița mașinii era tânără, 
având cel mult șaisprezece ani, și fredona și ea cu foc melodia. 
Puștoaica ieși din Jeep și aruncă în direcţia lui Randy un zâmbet 
metalic, pe când urca scările. Ea rămase înăuntru poate zece 
minute, apoi reveni îmbujorată, ţinând în mâna dreaptă un vraf 
de documente. Bretelele ei sclipeau în lumina soarelui, în timp 


VP - 138 


ce fata ţopăia în jos pe trepte. Ea ridică teancul de hârtii și 
chicoti. 

— Tu ești Randy? îl întrebă fata. 

EI îi răspunse că da. 

— Porumbeii îndrăgostiți dinăuntru vor să binevoiești să intri 
și tu acolo, îi zise ea, rânjind cu stânjeneală și apoi scoțând alte 
câteva chicoteli, pe când urca din nou în Jeepul ei și dădea 
volumul radioului chiar și mai tare decât fusese până atunci, 
luând-o cu mașina din loc. Randy aşteptă până ce Jeepul fetei 
dispăru în depărtare, iar după aceea urcă încet scara de beton, 
răsuflă adânc și deschise ușa. 

În interior era întuneric și răcoare. Însă cuplul înlănţuit într-o 
pasionată îmbrăţișare în cealaltă extremitate a încăperii nu 
dovedea niciun pic de răceală. Randy surâse. Fără îndoială că 
mica prințesă a reuniunii de rodeo se încălzise de-a binelea în 
șortul ei. Randy o porni în direcţia celor doi guguștiuci. De-abia 
atunci când ajunse la mai puţin de zece pași de aceștia, 
ardoarea lor reciprocă și liber consimţită le permise să-și dea și 
ei seama de prezența lui în zonă. Danny Leery mai avea numai 
aproximativ jumătate din buclatul său păr castaniu de odinioară. 
Era suplu și înalt de circa un metru și optzeci de centimetri, 
având o înfățișare atletică. Nasul lui supradimensionat și ochii 
depărtaţi la o distanță exagerat de mare nu i-ar fi dat voie să fie 
considerat chiar o frumuseţe deosebită, însă luat de-a valma era 
destul de arătos și probabil că ar fi părut și mai chipeș, în cazul 
în care n-ar fi fost mânjit pe toată faţa cu ruj de pe buzele ei. 

— El nu mai e supărat pe mine, îi dădu de veste Alma lui 
Randy, ciripind ca o codobatură. 

— Am văzut și eu asta, cu ochiul liber, adică fără să am 
nevoie de niciun fel de binoclu. 

Danny Leery îi întinse mâna și se prezentă ceremonios. Randy 
îi apucă mâna și i-o mișcă în sus și-n jos. Palma lui Danny era 
bătătorită, iar strângerea sa de mână era puternică. Orice ar fi 
făcut Danny în timpul său liber era o activitate fizică, nu doar 
simpla frecare și fâțâire a hărtiilor districtuale. 

— Și când anume aţi fixat ziua nunţii, de data asta? îi întrebă 
Randy, zâmbindu-le cam forțat și regretând întrebarea pusă de 
el, încă din clipa în care o rostise. Figurile celor doi deveniseră 
dintr-odată cu totul inexpresive. Randy se cutremură. El își 


VP - 139 


ridică o mână și deschise gura, pregătindu-se să le ceară 
iertare. 

— Avem de gând ca de data asta s-o luăm mai încet, îi 
răspunse Danny Leery. 

Randy închise gura. 

— Vrem să ajungem să ne cunoaștem mai bine, din nou, mai 
adăugă și Alma. 

— Voi doi aţi pus capăt unui început extrem de promiţător, le 
zise Randy, iar toţi trei izbucniră în hohote de râs. Cei doi 
amorezi se îmbrăţișară și mai strâns. 

— Avem să-ți facem niște cadouri, îi aduse Alma lui Randy la 
cunoștință. 

— Ce fel de cadouri? 

— Haide, vino, îi zise Danny, conducându-l de-a curmezișul 
podelei acoperite cu un linoleum uzat. El făcu semn în direcţia 
unei bucăţi de bandă adezivă lipită pe jos. Stai cu vârfurile 
picioarelor pe linia aceea. 

Randy se conformă întocmai, iar atunci când își ridică privirea, 
îl văzu pe Danny Leery uitându-se prin vizorul și lentilele 
obiectivului unui aparat de fotografiat prins ia capătul unui braţ 
mecanic articulat. Danny regla mai sus focalizarea imaginii și 
apoi se mută mai aproape. 

— lar acum, zâmbește, te rog! îi mai spuse el. 

Randy afișă cel mai frumos surâs de care se simţea capabil. El 
rămase pe loc și urmărea cum celălalt bărbat apăsa pe câteva 
butoane, după care se dădea înapoi de lângă aparat și se așeza 
la cel mai apropiat pupitru, începând să introducă niște 
comenzi, prin intermediul unei tastaturi. 

— Care-i data ta de naștere? îl întrebă el. 

Randy înălţă un deget, își scoase portofelul din buzunarul de 
la spate al jeanșilor și citi corect informaţia solicitată. Danny o 
introduse în sistem. Trecu un minut. 

— Da’ văd că tu chiar nu ai permis de conducere auto, îi zise 
el lui Randy și o privi rânjind pe Alma, după care continuă: Asta 
cu siguranţă face ca lucrurile să fie și mai comode. El apăsă pe 
un buton final și se ridică în picioare, adăugând: Alma zice că știi 
să conduci foarte bine mașina, ceea ce mie unuia îmi este 
îndeajuns. Eu personal nu efectuez în ultima vreme examinări 
pentru testele rutiere. Și, de altfel, cei mai mulţi dintre copiii de 
prin împrejurimi încep să conducă mașinile agricole, de cum 


VP - 140 


izbutesc să ajungă cu piciorușele lor până la pedale. Ochii îi 
sticliră. lar în afară de asta, oficialităţile statului închid pentru 
totdeauna acest birou, începând de marțea viitoare, mutând în 
cele din urmă totul la Hadleyville. 

— Păi, și tu ce-ai să faci? 

— Dacă vreau, voi avea posibilitatea să mă mut și eu acolo, 
împreună cu întreg biroul, însă cred că o să mă mut doar ceva 
mai aproape, cu normă întreagă la munca de la fermă, la fel ca 
mai toată lumea de pe-aici. Aparatura se puse în mișcare, 
începu să bâzâie și scuipă în final din măruntaie o bucată de 
material plastic. Danny se uită la ea și apoi i-o întinse lui Randy, 
urându-i acestuia: Să-l stăpânești sănătos, amice! 

Randy îi mulțumi frumos, după care adăugă: 

— lar acum, nu mai am nevoie decât de ceva de condus. 

Ceilalţi doi schimbară o privire furișă. 

— Asta-i partea mea de cadou, îi spuse Alma. Poţi să 
stăpânești la fel de sănătos și Volkswagenul meu. Eu și-așa nu 
mai plec nicăieri, în viitorul apropiat. Ea și cu Danny schimbară 
atunci niște zâmbete care le dezvăluiau absolut toţi dinţii. 

Randy nici nu vru să audă de una ca asta. Trecură cinci 
minute de parlamentări, refuzuri și insistențe, până ce el scoase 
din buzunar și îi dădu femeii cei o mie cinci sute de dolari pe 
care îi plătise ea pentru a cumpăra mașina aceea. 

Alma fugi până afară, aduse talonul și actul de proprietate al 
mașinii și semnă transferul acesteia pe numele lui Randy, 
completând astfel întreaga tranzacţie. 

Ei îl lăsară apoi pe Danny să încuie totul pe-acolo. Acesta 
avea de gând să dea o raită până acasă la el, apoi urma, cam 
peste o oră, să vină acasă la familia Harris. 

Ajunși amândoi afară în mașină, ea se simţea teribil de 
surescitată și bolborosi spre Randy: 

— Mi se pare ca și cum totul între mine și Danny nu s-ar fi 
întâmplat decât ieri și noi doi nu am fi fost deloc despărțiți, nicio 
clipă. De parcă doar ne-am fi reluat acum conversaţia, exact de 
acolo de unde am întrerupt-o, cu o zi înainte. 

Ea se uită în direcţia lui și continuă: 

— Înţelegi ce vreau să spun? se entuziasmă femeia. Ştii tu... 
ca și cum eu și cu el n-am fi fost niciodată despărțiți. 

— Nu înţeleg... îi zise bărbatul cu sinceritate, dar sper din tot 
sufletul că așa să stea acum lucrurile. 


VP - 141 


Ea coti pe strada Școlii. O dubiţă albă trecu pe lângă ei pe 
drum, deplasându-se în direcţie opusă. 

— Ştii ce mi-a spus el? 

— Nu, ce anume? 

— Zicea că știa că eu aveam să mă întorc și că totul nu era 
decât o chestiune de timp. 

Cei doi staționară cu mașina la semnul de oprire la intersecția 
cu strada principală, și ea își reluă vorba: 

— El mai spunea că... 

În acel moment, mușchii maxilarului ei inferior începură să-i 
pulseze, în timp ce un TIR imaculat trecea prin faţa lor, cu 
puternicul grilaj cromat și bara strălucitoare de protecţie sclipind 
orbitor în lumina soarelui, cu luciosul paravânt nichelat, 
înclinându-și bătăiosul profil în curentul de aer, și cu lustruitele-i 
țevi cromate de eșapament aruncând în văzduh fumul și gazele 
rezultate de la motorina arsă în motorul diesel. Pe portiera 
cabinei era artistic inscripționată cu vopsea denumirea firmei: 
TRACTĂRI JB HARRIS. 

— Doamne, Dumnezeule! murmură ea, într-o șoaptă 
șuierătoare. 

— Este oare... începu Randy. 

— E tata, vine acasă, îi zise ea. 


VP - 142 


20. 


Picăturile de ploaie erau imense. Bob se uita cum răpăiau pe 
capotele mașinilor și cum pleoscăiau pe caldarâm. Işi alese cu 
grijă momentul, așteptând să se ivească o breșă în șirul 
continuu al autovehiculelor din traficul rutier, ca să se poată 
apoi năpusti mai în siguranţă pe stradă. Omul traversase deja 
două benzi de circulaţie, când un taxi galben frână brusc și apoi 
se opri, pentru a evita să-l izbească. Claxonul începu să urle 
imediat. Indianul Sikh de la volan zbieră la el pe geam. Vuietul 
ploii, care bubuia pe suprafeţele metalice, înăbuși vorbele 
taximetristului. Bob mai traversă încă o bandă, așteptă să 
treacă și o dubiţă care distribuia ziarul Washington Post, după 
care se precipită către bordura din cealaltă parte a străzii, acolo 
unde se răsuci și cercetă cu atenţie din priviri intersecţia, pentru 
a-i descoperi pe eventualii săi urmăritori. 

El nu-și pierdu vremea degeaba, ci se mișcă iute, coborând 
niște trepte largi de piatră, și intră în parcul orășenesc de 
dedesubt, unde făcu brusc de două ori la dreapta, după care se 
furișă prin tufărișul mustind de apă. Se uita cu multă grijă pe 
unde calcă, evitând în trecere mai multe grămăjoare de rahat de 
câine, îmbibate cu apă. Coroanele arborilor pulverizau ploaia 
într-o ceaţă fină, iar el se sprijini de balustradă și aşteptă, 
sorbind din cafea printr-o gaură făcută în capacul de plastic și 
neliniștindu-se în legătură cu ceea ce cu greu ar fi putut primi 
denumirea de întâlnire clandestină, pe o astfel de vreme. 

Mai luă încă două înghiţituri de cafea și, deodată, văzu că nu 
mai era de unul singur acolo. Ron Jacobson își făcuse apariţia 
din hățișul de copaci și de arbuști din dreapta lui. Haina lui de 
ploaie era udă leoarcă, iar borul pălăriei începu să se cam 
pleoștească, permiţând ca un râuleț continuu de apă să i se 
scurgă pe umăr. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bob, străduindu-se să se arate 
plin de nonșalanţă. De ani de zile n-am mai mers pe furiș, prin 
pădure. 

— Am mai depistat alte două tentative de căutare, având ca 
subiect același nume, îi răspunse Jacobson. 


VP - 143 


— Dar nu uita că el este mort, da? 

— În mod vădit, cineva nu ştie acest lucru. 

— Cine anume? 

— În primul rând, femeia aceea de la căminul sanatoriu. 

— Și constituie ea vreo problemă? 

— După cum văd eu lucrurile, nu mi s-ar părea. 

În acel moment, se auziră parcă și mai sonor claxoanele 
sunând strident și motoarele autovehiculelor ambalându-se și 
șuierând în trafic, la nivelul capetelor lor. Reacţia reflexă ar fi 
constat, în mod normal, ca ei să ridice tonul vocii, însă, în loc de 
asta, cei doi bărbaţi se apropiară și mai mult unul de celălalt, 
coborându-și glasurile. 

— Și a doua încercare? 

— Din Alabama de Nord. 

Cuvintele celuilalt îi tăiară răsuflarea. 

— Zău? spuse el. 

— De la Thurston. Oamenii sunt deja pe drum într-acolo. 

— Problema asta cu Wesley Howard văd că s-a răspândit deja 
până foarte departe. 

— Chiar mult prea departe. 

— Nu-mi place deloc asta, zise Bob. 

— Dacă s-ar putea face și mai mult, n-aș ezita s-o fac. 

El cântări veștile primite. Cafeaua nu mai era fierbinte. 
Bărbatul scoase capacul și vărsă restul de lichid pe pământ, 
după care puse la loc capacul de plastic pe pahar și îl aruncă și 
pe acesta. Imediat, regretă faptul că făcuse mizerie. Tocmai 
dădea să-l ridice, când Jacobson deschise iar vorba: 

— Mă gândeam la ceva, zise el. 

Bob se îndreptă de spate și se întinse. 

— Da? 

— Walter Hybridge a murit anul trecut. 

Bob se încruntă la auzul acelei vești. 

— Eu nu auzisem asta, spuse el. 

— A făcut cancer la prostată. 

Bob se cutremură. În ultimele șase luni, spre părerea de rău a 
soției sale, el anulase trei programări pentru un control de 
rutină. 

— După cum știi, Walter era în postura de a... 

— La fel de mult ca și noi. 

— Da. 


VP - 144 


— Şi el nu mai este în stare acum să se apere. 

— Însă Walter era un om grijuliu. 

— Foarte tăcut, discret și grijuliu, da, fu și Bob de acord. 

— Nu era genul de persoană care să lase ceva în coadă de 
pește, în documentele sale personale. 

— Într-adevăr, el nu era deloc așa. 

— Dosarele lui cu acte au fost duse la Georgetown. Mă 
îndoiesc ca ele să fi stârnit prea multă zarvă și agitaţie acolo. El 
dădu din umeri, reușind să stârnească din haina lui de ploaie o 
minifurtună cu intemperii. Probabil, o deducere de taxe, mai 
mult decât orice altceva. 

— Și? 

— Și nu s-a auzit absolut nimic despre ceea ce s-ar putea să 
se găsească acolo. 

El analiză vorbele lui Jacobson. 

— Nu ești un bărbat prea onorabil. 

— Așa am ajuns în situaţia actuală. 

— S-ar putea să fie foarte greu pentru familia lui. 

— Câteodată, trebuie făcute și anumite sacrificii. 

— E urât așa. 

— Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa. 

— Amin. 

— Și am deja în vedere un bărbat. 

Bob îngropă paharul în pământul gras, cu pantoful. 

— Eşti nebun?... Nu putem să ne permitem luxul de a... 

— Respectivul are o rubrică săptămânală în Post, precum și o 
fiică ce avea niște obiceiuri urâte, inadmisibile. 

— Dar... 

— Sunt niște metehne extrem de urâte, de neiertat. 

Bob se legănă înainte și-napoi pe călcâie. Se întreba în sinea 
lui cât de departe ar fi fost dispus, la o adică, să meargă el 
însuși, pentru a-i proteja pe copiii săi, și se simţi, la limită, ceva 
mai bine, la sugestia lui Jacobson. 

— Și ce anume ai de gând să faci? 

— Prietenul meu, deţinător al rubricii cu pricina în Post, 
cercetează documentele lui Walter. 

— Și ce descoperă el oare în acestea? 

— Ceva extrem de discreditant. Jacobson făcu un gest larg cu 
mâna prin aer. Ceva care sugerează faptul că Walter putea să 
se fi compromis rău de tot. 


VP - 145 


— După cum bine ai precizat... mai bine el decât noi. 

Sunetul altor voci îi atrase lui Bob privirea spre parc. lar când 
se întoarse, omul constată că Jacobson se volatilizase fără să 
lase vreo urmă. Bob se aplecă pentru a-și recupera paharul, însă 
și acesta dispăruse. 

* 

— Cine? Kristen Kane ascultă cu atenţie, în timp ce agentul de 
pază îi comunica numele respective, după care îl întrebă: Și ești 
absolut sigur că ei chiar pe mine vor să mă întâlnească? 

Ea așteptă, pe când el le punea și întrebarea cu pricina. 

— Așa spun ei. 

— Întreabă-i și în ce chestiune. 

Ea își puse receptorul pe umăr și așteptă. Paznicul reveni pe 
fir. 

— Este ceva în legătură cu Casa Armoniei. 

— Aaa... da, spuse ea. Am priceput. Da, foarte bine... dă-le 
drumul și trimite-i sus. 

Ea abia reuși să dea biroului un aspect cât de cât ordonat, că 
ei stăteau deja în pragul ușii. Se gândi că ambii formau o 
pereche interesantă. După câteva luni de lucru în sala de 
gimnastică, femeia ar fi ajuns o mândreţe de persoană între 
două vârste, iar bărbatul arăta ca ultimul samurai, plin de 
demnitate și cu gâtul ţeapăn, în costumul lui demodat. Ei 
stăteau umăr la umăr, ca și cum s-ar fi rezemat unul de celălalt, 
pentru un eventual sprijin reciproc. Kristen se întrebă dacă cei 
doi aveau cumva și relaţii de natură intimă sau nu. Cu siguranţă 
că ambii se simțeau în largul lor, unul în compania altuia; măcar 
asta era o certitudine. De rest, nu era la fel de sigură. Instinctele 
și intuiţia îi spuneau: „probabil că nu”. Îi invită să intre. 

— Bună dimineaţa, îi întâmpină ea, arătând spre cele două 
fotolii care îi flancau biroul. Cei doi se așezară și apoi se uitară 
unul la altul, de parcă s-ar fi întrebat care dintre ei trebuia să 
vorbească mai întâi. Doamna Willis luă iniţiativa și trecu la 
conducerea operațiunii. 

— Speram... începu femeia. Speram că ne-aţi putea ajuta într- 
o privință. 

Kristen își depărtă mâinile. 

— O să fac tot ce pot, îi asigură ea. 

— Paul... Paul Hardy tot nu s-a întors încă. 

Kristen înălță dintr-o sprânceană. 


VP - 146 


— S-ar putea crede că un om grav handicapat ar fi apărut 
deja până acum, pe undeva prin sistem. 

Ken și cu Helen schimbară între ei o privire semnificativă. 

— Spune-i! o îndemnă Ken pe Helen. 

Aceasta se uită de jur-împrejur prin cameră, ca și cum ar fi 
căutat o cale de ieșire din impas. Ea se uită, în final, la Ken, care 
dădu scurt din cap. 

— El nu mai este deloc handicapat, rosti femeia. 

— Poftim? 

Helen se îndreptă de spate în fotoliu, răsuflă adânc și apoi îi 
povesti absolut totul, începând cu accidentarea lui Paul de către 
acel Lexus și sfârșind cu momentul în care acesta îi atrăsese 
femeii atenţia că pe el nu-l chema Paul. 

— Asta chiar că-i o poveste pe cinste. 

— Sunt îngrijorată în privinţa lui, spuse Helen. Kristen își mută 
apoi privirea și către Ken Suzuki. 

— Dar dumneata, domnule Suzuki? Ești și dumneata la fel de 
îngrijorat în privinţa lui? 

— Eu sunt întru totul alături de ea, îi răspunse el, zâmbind. 

Kristen își împleti degetele de la cele două mâini pe ceafa și 
se legănă spre spate cu scaunul. 

— Are peste douăzeci și unu de ani, iar după câte știm noi, nu 
este căutat pentru nicio acuzaţie. În consecinţă, mi se pare 
firesc ca domnul Hardy să aibă dreptul să se afle oriunde 
dorește. 

— Dar omul ăsta se află în grija statului, ca pacient, rosti 
repede Helen. 

Femeia mai tânără medită câteva clipe. 

— Interesant, concluzionă ea în cele din urmă. În calitate de 
persoană răspunzătoare pentru domnul Hardy, deţii bineînţeles 
tutela asupra lui, în locul părinţilor. lar astfel, ar fi nu numai 
dreptul dumitale să știi pe unde umblă domnul Hardy, ci ar fi și 
datoria dumitale legală să procedezi astfel. Kristen își luă 
mâinile de la ceafa și se legănă în față pe scaun, continuând: 
Noi îl putem declara persoană dispărută... iar poliţia o să... 

— Dar nu asta vrem noi, rosti Helen, pe un ton pe care nu și-l 
mai auzise niciodată până atunci. De parcă ar fi avut pe undeva 
prin piept o altă fiinţă. Ca de pildă, pe Mica Domnișoară cea atât 
de înfiptă. 

Kristen își reprimă un oftat. 


VP - 147 


— Da’ la ce anume te gândești? o întrebă ea. 

— Am vrea să aflăm dacă o persoană pe nume Wesley Allen 
Howard a fost dată dispărută în cursul perioadei dintre... Și ea 
spuse două date. Kristen o rugă pe Helen să repete datele, 
notându-și-le apoi într-un carnețel albastru. 

— lar asta la nivel naţional, mai adăugă și Ken. 

Helen urmări cum femeia mai tânără începuse să 
mâzgălească pe pagina de carnet, desenând cu un creion 
pătrate de un negru foarte închis în jurul celor două date și 
îndreptând săgeți într-o parte și-n alta, acest lucru durând un 
timp destul de îndelungat, încât atmosfera să devină încărcată. 

— Şi-n definitiv, de ce nu? întrebă ea, fără a i se adresa în 
mod deosebit cuiva anume. O fi această treabă nițeluș cam în 
afara sferei noastre normale de influenţă, însă consider că o pot 
face, în mod discret. 

— Și mai este și asta, adăugă Helen Willis, întinzându-i o 
pungă de hârtie cafenie. 

— Ce-i acolo?... 

— Este un pahar de apă, având pe el amprentele digitale ale 
lui Paul. Ai putea oare dumneata cumva să le introduci pentru 
comparare în... știi mai bine ca mine, în acea bază naţională de 
date de genul ăsta? 

— IAFIS se numește și este de resortul FBl-ului, îi zise Kristen 
și își încrucișă braţele la piept. 

— lar asta ar însemna că ţi-e imposibil s-o faci? o întrebă 
Helen. 

Kristen făcu o strâmbătură. 

— În caz că n-ai remarcat încă, îti spun eu că agenţii federali 
nu sunt dintre cei mai binevoitori oameni din lume, cu ajutorul 
cărora să-ţi mai rezolvi și tu câte o problemă. 

— Și n-ai putea, pur și simplu, doar să... 

— Atunci când avem nevoie de acest soi de informaţie, noi 
rezolvăm problema prin intermediul departamentului de poliţie. 
— N-am putea oare să evităm implicarea polițiștilor în asta? 

— Poate că da, îi răspunse Kristen. Nu-ţi pot promite nimic, 
dar o să încerc. 

Trecu apoi încă un moment destul de jenant, mai înainte ca 
amândoi musafirii să priceapă aluzia și să se ridice în picioare. 
Kristen Kane le strânse mâinile și apoi îi petrecu pe oaspeţii săi 
cu privirea, în timp ce aceștia ieșeau împreună. 


VP - 148 


După o vreme de la plecarea lor, ea apucă de margine punga 
de hârtie, cu vârfurile degetelor, traversă încăperea și o 
depozită în cel mai adânc fund de sertar al celui mai apropiat 
dulap de dosare, apoi închise cu vârful piciorului acel sertar, 
moment în care telefonul ei începu să sune. 


VP - 149 


21. 


Numele lui de botez era Junior. Și nu un oarecare Junior, ca și 
cum acel nume i-ar fi fost lăsat drept moștenire sau altceva de 
felul acesta, fiindcă nu era cazul... ci el era, pur și simplu, doar 
Junior Blaine Harris, din Airhart, Alabama. Slăbănog ca un ţăr și 
brun ca o boabă de cafea, el aruncase o privire în direcţia fiicei 
sale risipitoare, care stătea în picioare pe pajiștea din faţa casei 
lui, iar ochii i se umplură de lacrimi, pe când o legăna în brațe și 
o rotea tot mai repede, așa cum obișnuiau ei demult să facă, în 
zilele de odinioară când le plăcea să danseze împreună, fetița și 
tatăl ei, piciorușele acesteia fiind sprijinite pe bombeurile 
încălţărilor lui, în timp ce ei doi ascultau împreună câte un 
patetic solo de chitară tânguindu-se în noapte și valsau în 
cercuri, pe covor. 

Pe Randy, reîntâlnirea lacrimogenă îl făcea să se simtă de 
parcă ar fi fost pe punctul de a fi sfâșiat în nenumărate bucăți. 

Pe de-o parte, era bucuros de faptul că avusese dreptate, 
bucuros că iubirea unui tată pentru fiica lui triumfase asupra 
vechilor animozităţi. Se simţea fericit că asistase la sărbătoarea 
care avusese loc cu o seară înainte, atunci când întreaga familie 
se adunase pentru a-i ura bun venit acasă uneia dintre ai lor. Se 
simţea recunoscător pentru cotletele de porc și pentru sosul de 
friptură, pentru fasolea verde și pentru piureul de cartofi, ca și 
pentru plăcinta cu cireșe. 

Pe de altă parte, era copleșit de un simțământ de însingurare 
în plan universal, de plutire în derivă pe mai multe tărâmuri, 
dintre cele mai întunecate din spaţiul cosmic, de rătăcire fără o 
direcție sau un motiv anume, respectând doar legile gravitaţiei 
și pe cele ale mișcării. Se simţea ca și cum în piept ar fi avut, 
drept în mijloc, un bloc mare de gheaţă. Pentru întâia oară de 
când se urcase în mașină, era acum forţat să-și ia propriile sale 
decizii, ca, de exemplu, să hotărască încotro anume să se 
îndrepte și când. Problema lui era însă aceea că nu avea niciun 
punct de reper. 

Randy urmărea cu privirea un stol de ciori care luau masa pe 
câmpul alăturat. În casă, Alma și cu mama ei sporovăiau, 


VP - 150 


spălând împreună farfuriile de la micul dejun. Scârţâitul ușii de 
plasă îi abătu atenţia de la gureșele ciori care făceau gălăgie la 
scările din spate. Junior Harris își schimbase jeanșii cu o 
salopetă uzată, iar pălăria de cowboy cu o șepcută verzuie. El se 
așeză pe treapta cea mai de sus și își dădu șepcuţa mai pe 
ceafă. 

— Ești bine-venit să mai rămâi aici o vreme, îi zise el. Noi 
putem oricând folosi... 

Randy îi mulțumi pentru amabilitate. 

— Sunt măgulit, dar deja a venit vremea s-o cam iau din loc. 

Apoi tăcură amândoi, încălzindu-se tolăniţi la soare și 
ascultând cârâitul și fâlfâitul de aripi al ciorilor. Junior rupse din 
nou vraja liniștii. 

— Alma vorbea despre tine în dimineaţa asta. Spunea că ai 
plecat să-i cauţi pe ai tăi. El se întrerupse și se uită fix la Randy, 
întrebându-l: E adevărat? 

— Cam așa ceva. 

— Ea spunea că tot ce ţii minte sunt niște fragmente 
disparate, trunchiate, de amintiri răzlețe. Și parcă nimic nu se 
leagă în mintea ta cu altceva de pe-acolo. 

— Și asta-i destul de adevărat, îi mărturisi Randy. 

— Spune-mi și mie cam ce anume îți mai amintești. 

Randy îl privi cu multă prudenţă. 

— De ce? îl întrebă el. 

— Eu livrez pui de găină și alte lucruri de felul ăsta, în această 
parte a ţării, de treizeci și patru de ani, zise Junior. Nu există 
multe locuri în care să nu fi ajuns și nici drumuri pe care să nu fi 
umblat. Omul își scoase de pe cap șepcuţa și își trecu o mână 
peste creștetul său chelit. Ei bine, aseară, când Alma ne 
povestea despre lucrurile pe care ţi le amintești tu... Apoi se 
întrerupse. 

— Da? 

— Păi... atunci m-am gândit că se putea să-mi fi venit o idee 
bună. 

— Despre ce? 

— Despre locul de unde ai putea să încerci să-i cauţi pe ai tăi. 

— De unde anume? 

— Chiar din visul tău. 

— Da. 

— Ce culoare are nisipul? 


VP - 151 


Randy închise ochii. 

— Galben, îi răspunse el. Se simte destul de dens și de 
granulat sub picioare. 

— Atunci, trebuie să fie pe undeva prin Florida. Probabil, pe 
coasta răsăriteană a Floridei. Acolo e singurul loc unde vezi 
peste tot numai peisaje cu palmieri și cu nisip ca acela despre 
care vorbești. 

— Ești sigur? 

— Acela este unicul loc în care am văzut eu vreodată așa 
ceva. 

Apoi, se așternu din nou tăcerea, spartă tot de Junior: 

— Ea mai zicea că ai văzut acolo și un turn. 

— În depărtare, pe ţărmul oceanului, preciză Randy. 

— În acea zonă a ţării, există numai un singur turn mare și 
vechi. 

Randy își înălţă capul și cei doi se priviră în ochi. 

— În visul tău, pe ce parte se înalță acel turn? îl întrebă în 
final Junior. 

— Pe partea apei. 

Junior chicoti. 

— Tumul este în stânga, ori în dreapta, băiete? 

— In dreapta. 

— Atunci, trebuie să te afli pe undeva pe lângă Cocoa Beach, 
pe undeva în peninsula de-acolo. lar ăsta-i un lucru cert. 

— Cum asta? 

— Deoarece tot ceea ce vezi acolo este tumul de la centrul 
spaţial. El flutură o mână prin aer. Ştii tu, acolo de unde 
lansează ei rachetele și alte chestii. lar unicul loc posibil de unde 
să se poată vedea turnul ăla și de unde tumul se află în dreapta 
și suficient de aproape ca să se poată distinge bine este chiar pe 
undeva pe-acolo, prin zona Cocoa Beach. Dacă te-ai găsi mai la 
nord faţă de centru, atunci tumul ar fi pe partea stângă. 

Ușa scârțâi din nou. Zgomotul acela probabil că avea o 
semnificaţie anume pentru ciori, care își desfăcură imediat 
aripile și se înălţară în văzduh, de pe pământul cafeniu și plin de 
brazde. 

Alma ieși din casă. Ea își ţinea laptopul sub braţ și își puse o 
mână pe umărul tatălui ei, cei doi împărtășind un moment de 
mare gingășie. 

— Îi spui și lui? îl întrebă femeia. 


VP - 152 


Junior dădu din cap. 

— Tata a știut imediat, dădu ea de veste cu multă mândrie. 
De cum i-am povestit ceea ce ai spus tu... el a știut. Pur și 
simplu. 

Femeia își retrase mâna, îl ocoli pe tatăl ei, după care cobori 
scările. 

— Aș vrea să-ţi arăt ceva, îi zise Alma lui Randy, după care 
deschise laptopul, apăsă pe câteva taste, apoi aşteptă. Iti 
amintești acea listă de persoane cu același nume, Howard, pe 
care am descărcat-o de pe Internet? 

— La magazinul de înghețată? 

Ea dădu din cap. 

— la uită-te la asta! El se apropie și își aruncă privirea spre 
monitor. Nume și adrese umpleau întreg spaţiul, de sus până 
jos. Ea marcă una dintre notații, care consta din: Wesley Allen 
Howard. 432 strada Apei, Cocoa Beach, Florida. 32932. 

Randy o citi de trei ori. Trupul începuse să-i tremure ușor și 
să-l furnice. Bărbatul începu să se bâlbâie: 

— Poate că nu este decât... știi tu... o stranie coincidenţă sau 
ceva asemănător. 

— Presupun că ar fi posibil și așa ceva, încuviinţă Junior. 

— Tu chiar crezi asta cu-adevărat? îl întrebă Alma pe tatăl ei. 

— Nu, îi răspunse acesta. Dar consider că imposibil nu este, 
chiar dacă-i puțin probabil. 

Ea se uită și în direcţia lui Randy, cu un aer întrebător. 

— Nici eu nu cred că poate fi o coincidență. 

— Asta înseamnă că suntem toţi trei de aceeași părere, le 
spuse Alma. Ea apăsă pe un alt buton și computerul se închise. 
Femeia își desfășură apoi de pe braț încurcătura de fire, pe care 
o puse deasupra laptopului și îi întinse totul lui Randy. Poftim! îi 
spuse ea. la-l! Al tău este. Ţi-l dau ţie, ca amintire. 

Randy nici nu se clinti. 

— la-l, căci eu nu mai am nevoie de el, insistă ea. 

— Ba cum să nu! Tu trebuie să... 

— Eu încep acum un nou capitol al vieţii mele și n-am nevoie 
ca ăsta să-mi aducă mereu aminte cât de proastă am putut să 
fiu. 

— Și ce-o să fac eu cu el? 

— Orice ai chef. Oricând vezi un semn indicator făcând 
reclamă la wi-fi, doar oprești în faţa acestuia, faci acordul pe 


VP - 153 


frecvența purtătoare și te conectezi intrând în reţea. Nimeni nu 
va ști nici măcar că te afli acolo. 

— Nu pot... Adică... 

Ea nu-i lăsă prea mult de ales. Îi împinse calculatorul în piept 
și îi dădu drumul. El prinse în braţe întreaga drăcovenie. Femeia 
păși înainte, îl îmbrăţișă și îl strânse tare la pieptul ei, după care 
îl sărută rapid pe obraz. 

— Să ai mult noroc și un drum bun, îi ură Alma. 

— Și tu la fel, a fost tot ce a izbutit bărbatul să bâiguie. 

El se îndreptă spre geamul deschis al Volkswagenului și puse 
în geanta care se afla pe locul pasagerului tot ce ţinea în braţe. 
Când se răsuci, o văzu pe Alma în capătul de sus al scărilor. 

— Danny o să vină și el imediat, îi zise ea. Eu mă bag acum 
sub duș. 

— Ai grijă de tine, îi spuse Randy, pe când ea se pregătea să 
intre în casă. Omul simţea că i se rupe inima. Mai deschise încă 
o dată gura, ca să-i mai spună și altceva... un lucru care s-o mai 
rețină puţin acolo pe verandă... însă nu-i veni în minte absolut 
nimic. 

Junior îl salută ducându-și două degete la cozorocul șepcuţei 
sale verzui și se ridică în picioare, adresându-i-se: 

— Vreau să-ţi mulţumesc pentru orice rol ai fi jucat în 
readucerea fiicei noastre acasă, rosti el răspicat. Și-așa am 
pierdut o groază de ani, mai adăugă el cu multă tristețe. Sper 
doar să mai putem recupera măcar câţiva. 

— Eu n-am făcut nimic altceva decât s-o însoțesc în călătorie. 

Ochii mijiţi ai lui Junior afirmau în mod limpede faptul că el era 
de o cu totul altă părere. 

— Îți mulţumesc oricum. Bărbatul întredeschise cu o mână 
ușa și îl statui: Ai grijă cum conduci. Omul dispăru în casă, iar 
ușa se închise în urma lui. 

Randy mai zăbovi câteva clipe în curtea rămasă pustie. La 
două loturi de pământ distanţă, ciorile dădeau roată în zbor, pe 
cerul fără nori. Ei urcă în mașină. Motorul micuțului automobil 
porni din cea de-a doua încercare. Staționa un moment și se mai 
uită în direcţia acelei case, apoi ieși cu mașina din curte, 
încercând să ridice cât mai puţin praf în urma lui. 

După cinci minute, se trezi din nou în frumosul centru al 
orășelului Thurston, din statul Alabama. 


VP - 154 


Băgă schimbătorul în viteza a treia, atunci când traversa chiar 
mijlocul oraşului. Vitrinele pustii ale magazinelor păreau 
acuzatoare. Singurele două automobile de pe strada principală 
erau parcate drept în fața cofetăriei. Randy încercă ușor să 
treacă peste linia continuă din mijlocul străzii, căutând un loc 
liber în care să poată parca lângă celelalte două mașini. Erau 
niște mașini negre, marca Lincoln Town. Amândouă. Randy simţi 
cum i se ridică părul de pe brațe și i se face pielea ca de găină. 

Opri mașina, apoi pomi și înaintă din nou, după care se 
răzgândi și roti volanul la maximum spre stânga, făcând o 
întoarcere în U și îndreptându-se decis în direcţie opusă. Viră 
apoi spre dreapta pe strada Crawford, depăși trei intersecţii în 
sus pe deal și coti din nou la dreapta, mergând pe șoseaua 
Swezey până la semnul de oprire la intersecţie, acolo unde, așa 
cum se și aștepta, aceasta dădea în strada Școlii. 

Cât făcu el acest ocol până când se opri la acea intersecţie, la 
cofetărie, lucrurile cam luaseră amploare. Doi bărbaţi în 
costume îl împingeau pe bătrânul care se împotrivea din 
răsputeri, înghesuindu-l pe bancheta din spate a unuia dintre 
automobilele Lincoln, în timp ce alţi doi puneau în geam plăcuţa 
cu anunţul închis și încuiau ușa magazinului. 

Randy nu așteptă să vadă ce anume avea să se mai întâmple, 
ci băgă în viteză micuțul lui automobil. Și pe când gonea de-a 
lungul șoselei cu două benzi de circulaţie, în minte îi apăru o 
viziune. Probabil că era din cine știe ce film pe care l-o fi văzut 
el cândva, în care un individ îmbrăcat într-un costum alb, ca de 
astronaut, izbutea, în cele din urmă, să-și rupă cordonul de 
legătură cu nava spaţială și începea să plutească în bezna totală 
a infinitului spaţiu cosmic. lar ultima imagine a fost aceea a feţei 
lui, schimonosite de spaimă în spatele vizorului căștii sale, în 
timp ce plonja în neant. 


VP - 155 


22. 


Memoria lui călătorea în briza fierbinte, învolburându-i în 
minte elemente și porţiuni din trecutul său, aidoma particulelor 
de praf și de gunoaie, spulberate de vânt. Se părea că, 
înaintând tot mai mult spre sud, el contabiliza și din ce în ce mai 
multe borne kilometrice ale propriei sale memorii. Ca niște 
întinderi albastre de apă, înțesate cu ambarcaţiuni. | se învârtea 
deja capul, de la efortul depus pentru a încerca să pună totul în 
ordine, în creierul său, ca să dea întregului o semnificaţie și un 
sens. 

De două ori, năvala de imagini înghesuite și suprapuse 
devenise atât de veridică în mintea lui, încât își oprise atunci 
micul automobil în afară carosabilului, parcându-l pe banda din 
zona de retragere, acolo unde închise ochii și așteptă să se mai 
domolească torentul care îl asaltase. A doua oară, chiar 
adormise pe locul șoferului, fiind după aceea trezit și luat la rost 
de către un poliţist pe motocicletă, din forțele de ordine ale 
statului Alabama, supărat nevoie mare pe el, admonestându-l cu 
multă severitate și înverșunare în legătură cu primejdiile la care 
se expusese pe când trăgea, în marea lui inconștienţă de 
neiertat, la aghioase pe marginea drumului, verificându-i și 
răsverificându-i apoi, și pe faţă și pe dos, toate documentele de 
identificare, iar într-un târziu trimiţându-l, parcă împotriva 
voinţei sale și cu o mare părere de rău, să-și vadă de treburile 
lui. 

Exact în momentul în care pătrundea din statul Alabama în 
statul Florida, pe vechea autostradă care trecea imediat prin 
nordul lui Monticello, DJ-ul de la postul de radio, pe care îl 
asculta în mașină, anunţa că se făcuse ora 4:37 dimineaţa. Și 
tocmai atunci când trecea pe lângă panoul publicitar pe care era 
scrisă cu niște litere uriașe urarea „Bine aţi venit în Statul unde 
Soarele Strălucește Veșnic!”, întâia rază de soare a acelei zile 
pătrundea și ea de dincolo de orizont, aruncând prima sclipire 
înflăcărată. In acea clipă, la radio, un individ cu o voce gâjâită 
spunea ceva despre ce se va întâmpla în miezul nopţii de 
sâmbătă, în timp ce Randy zărea semnul indicator al zonei de 


VP - 156 


parcare ce urma să apară peste vreo trei kilometri și ceva. În 
afară de o scurtă oprire pentru alimentarea cu benzină, el nu 
mai ieșise din mașinuţa lui încă de când părăsise orașul Airhart 
și simţea deja de secole întregi imperioasa senzaţie fiziologică a 
nevoii de a urina cât mai curând. 

Conformându-se cu precizie semnalizării rutiere, breteaua de 
circulaţie pentru ieșirea de pe autostradă se ivi pe neașteptate 
din întuneric. El viră afară din șosea, o luă la bifurcaţie pe latura 
din dreapta și se îndreptă cu mașina spre partea din spate a 
zonei de parcare. In celălalt capăt, vreo șase autotrenuri erau 
adunate peste noapte, luminile lor portocalii de pe tavane lucind 
ca niște colţi rânjiţi în beznă. Pe partea dreaptă, singura mașină 
care se vedea în parcare era un Mercedes negru. Işi parcă 
Volkswagenul cât mai departe de Mercedes și cobori pe 
caldarâm. 

Se simţea asemenea Omului de Tinichea din poveste, lipsit de 
creier și ruginit pe la toate încheieturile. Incepu să-și rotească 
braţele și să-și răsucească torsul într-un sens, apoi în sens 
contrar, în mod repetat, în vreme ce aștepta ca gravitația să-i 
readucă picioarele la viaţă. Pe bolta cerească, deasupra capului, 
covorul de stele începuse să pălească, anunțând parcă 
apropierea ivirii zorilor. Aerul era fierbinte și umed. Din cauze pe 
care nu le putea desluși, acel moment i se părea mai potrivit 
decât oricare altul pe care și-l putea aminti la repezeală. Dădu 
ocol mașinii până pe cealaltă parte și își luă geanta. Se gândi să 
se spele puţin și poate să-și schimbe și cămașa, cât timp mai 
avea ocazia. 

Spinarea îi era înțepenită și simțea că îl dureau și rinichii, în 
vreme ce se deplasa pe poteca ce ducea spre toaletele 
construite din blocuri de zgură. In faţa clădirii, erau legate cu 
lanţuri trei automate pentru băuturi răcoritoare. Din afișul roșu 
cu alb de pe automatul de coca-cola fuseseră smulse și 
îndepărtate fâșii lungi de material plastic. Telefonul public 
fusese rupt de pe perete și sfărâmat. 

Lămpile electrice îngropate deasupra în zid atrăseseră o 
puzderie de insecte zburătoare, unele zăcând și zbătându-se cu 
picioarele în sus pe petele uleioase, altele, mânate de instinct, 
zburând încă în jurul luminilor, în largi rotocoale inutile și fără de 
sfârșit. 


VP - 157 


Pe când se apropia de ușa de intrare în toaleta bărbaţilor, 
peste zumzetul și pârâiturile gâzelor se înălţă brusc, acoperindu- 
le, un neașteptat sunet tânguitor. Randy puse mâna pe clanţa 
ușii; ridicându-și capul, omul ascultă, întrebându-se dacă 
zgomotul cu pricina era unul real, sau era ceva ce-și amintea 
el... în ultima vreme, nu era niciodată sigur... și se mai întreba 
dacă insistența sunetului cu pricina se datora propriei sale 
neliniști sau aceleia a cine știe cărei terţe părți. 

Deschise ușa și intră. Două siluete se încleștaseră într-o 
încăierare, în mijlocul podelei. Deasupra, se cocoțase un individ 
părând a se apropia de patruzeci de ani. Șepcuţa de baseball, 
decolorată și având inscripționată pe ea denumirea echipei Red 
Sox, îi căzuse tipului de pe cap și zăcea pe jos, printre resturile 
de prosoape de hârtie murdare de pe pardoseală. Scăfârlia lui 
înţesată de pistrui era înconjurată de o fâșie de păr lânos. El îl 
apăsa pe celălalt cu un genunchi, ţintuindu-l de podea, în timp 
ce cu o mână îl ţinea de gât și de umeri, ca să nu se zbată, iar 
cu mâna liberă îl tot altoia, fără niciun pic de zgârcenie. 

— Ticălos mic și netrebnic ce ești! mâărâia el, pe când își 
balansa pumnul. O să te nenorocesc în bătaie, mă-nțelegi? După 
alte câteva lovituri și ratări, îl înșfacă pe adversarul lui mai mic 
de gulerul jachetei și îl ridică în genunchi, într-o poziţie în care îl 
putea izbi cu pumnii dintr-un unghi mai favorabil, cu o mult mai 
mare eficienţă. În acel moment, omul remarcă prezenţa lui 
Randy în pragul ușii, adresându-i-se și acestuia răstit: Dacă nu 
vrei să ai probleme, omule, pleacă-n mă-ta de-aici, imediat! 

— Am urgentă nevoie la baie, altfel fac pipi pe mine, îi 

răspunse Randy. 
__ Individul lăsă gulerul oponentului său și se îndreptă de spate. 
In timp ce jacheta eliberată cădea la loc, Randy putu vedea 
acum că silueta de pe podea era aceea a unui băiețel mulatru, 
poate în vârstă de nouă sau zece ani, cu părul drept și tuns 
scurt, cu pielea de un măsliniu-închis și cu niște ochi mari și 
cafenii, lărgiţi de o spaimă cumplită. 

Două lucruri îi deveniră în acel moment limpezi lui Randy. 
Primul era acela că, în cazul în care indiferent ce element s-ar fi 
interpus între el și pisoare, ar fi urmat cu certitudine să nu se 
mai poată ţine și să se scape pe el. Al doilea consta în siguranța 
lui că nu trebuia în niciun caz să-l lase pe copil în mâinile acelui 
sonat, la plecare. 


VP - 158 


În clipa în care agresorul făcuse un pas către Randy, puștiul o 
și porni de-a bușilea în goană pe podea, ca un gândac îngrozit, 
străduindu-se să pună între el și atacatorul său distanţa maximă 
într-o încăpere cu suprafaţa de trei metri pe trei. Randy se uită 
cum băiatul se târâse intrând pe sub ușa celei mai apropiate 
cabine, după care se auzi închiderea zăvorului și văzu dispărând 
piciorușele copilului. 

Bătăușul se îndreptă de umeri și își scoase cu zgomot aerul 
din plămâni. 

— Ai auzit ce ţi-am spus eu, tâmpitule? 

— Te-am auzit, îi răspunse Randy. Insă așa precum ţi-am mai 
zis, omule, eu chiar trebuie să fac pipi. Îl ocoli pe tip și se 
apropie de pisoare, acolo unde își lăsă geanta jos, sperând că 
putea să amâne inevitabilul suficient de mult, încât să 
izbutească a pune la punct cel puţin lucrurile care nu mai 
sufereau amânare. 

Nu avu însă parte de un asemenea noroc. Mai înainte de a 
apuca Randy măcar să-și ducă mâna către fermoarul de la 
pantaloni, individul îi și articulase un pumn în ceafa, făcându-l să 
se împleticească înainte și să dea cu capul în perete, aproape 
pierzându-și cunoștința, păstrându-și numai puterea de care 
avea nevoie pentru a evita următoarea lovitură de pumn. 
Aproape orbit, cu capul gata să-i sară în aer, el pândi clătinându- 
se în faţă și își petrecu dintr-odată braţele în jurul bătăușului. 

Cei doi rămaseră așa, înlănţuiţi în crâncena lor îmbrățișare, 
holbându-se unul în ochii scoși din orbite ai celuilalt, un timp 
destul de lung, după care bruta îl izbi cu capul pe Randy în plină 
figură. Urechile începură în acea clipă să-i vuiască crunt, aidoma 
unui furnal în plină activitate. El își înălță un antebraţ între 
chipurile lor și își împinse cotul în beregata celuilalt. Individul se 
pâțâi îndărăt, cu siguranţa ritmică a unui boxer, apoi își lăsă 
capul în jos și atacă, ţintind cu umărul mijlocul lui Randy și 
făcându-l pe acesta să-și piardă echilibrul, după care îl dobori pe 
pardoseala murdară. 

Căzut în genunchi, Randy își luă obrajii în mâini, de parcă 
orice atingere a palmelor sale ar fi pus cumva capăt răgetului 
care îi răsuna în urechi și i-ar fi restabilit vederea afectată. Bruta 
îl înșfacă de păr și îi împinse cu forță faţa în pisoar, după care își 
strecură brațul pe sub beregata lui Randy. Prins între un biceps 
puternic și un antebraţ ciolănos, gâtlejul lui Randy era aproape 


VP - 159 


strivit. Cei doi rămaseră încordați, cu fețele congestionate și 
tremurând de efort, până ce, după câteva clipe, care lui Randy i 
se părură a fi secole întregi, mușchii lipsiţi de oxigenarea 
necesară începură să-și cam piardă din putere și să cedeze, 
grumazul încovoindu-i-se și coborând milimetru cu milimetru. În 
cele din urmă, Randy intră cu vârful nasului în pastila circulară 
de dezinfectant dezodorizant aflată pe fundul vasului, ceea ce-i 
mobiliză brusc în organism un val de repulsie, alimentat 
suplimentar de adrenalina aferentă, val îndeajuns de irezistibil, 
încât să-l propulseze exploziv în sus cu destulă forță ca să-și 
scoată complet faţa din urât mirositorul recipient. 

Dar nu pentru multă vreme. Violentul său adversar își 
mobiliză repede forţele, încovoindu-l din nou pe Randy și 
împingându-i iar faţa în vasul pisoarului. Randy inspiră din nou 
dezgustătoarea duhoare, întinse mâinile în spate și îl înhăţă pe 
tip de glezne, trăgându-l cât de tare putu. El simţi imediat 
reducerea presiunii de pe gâtul său, în vreme ce inamicul se 
lupta din răsputeri să-și menţină echilibrul. Randy trase din nou 
și de data asta se și aruncă în spate cu toată greutatea, scăpând 
de încleștarea din jurul grumazului și trimițându-și dușmanul 
rostogol de-a curmezișul încăperii. 

Randy rămase apoi nemișcat, trăgând cu lăcomie aer în piept. 
Adrenalina îi limpezise vederea. Capul îi pulsa dureros, în ritmul 
bătăilor inimii. Se șterse la gură cu mâneca, tocmai când 
adversarul său venea iar în fugă spre el, asemenea unui fundaș 
din fotbalul american, încercând să-l proiecteze prin perete. 

Randy cercetă cu atenţie mișcările grăbite ale celuilalt, își 
alese cu grijă momentul și își ridică genunchiul exact în clipa 
oportună. Trosnetul izbiturii genunchiului său drept în bărbia 
adversarului reverberă în toate colţurile încăperii, ca o lovitură 
de măciucă, iar clănţănitul dinţilor nefericitului, care o însoţise, 
sună ca un ecou. 

Picioarele bătăușului cedară. Acesta încă încerca să-l înșface 
cu braţele pe după mijloc, în vreme ce restul fiinţei sale se muia 
vizibil. Randy îl împinse cât colo și păși pe lângă el. 

— Hei, omule, începu Randy... n-avem niciun motiv de a... 

Sălbaticul individ zăcea acum prăvălit pe pardoseală, cu limba 
spânzurându-i afară din gură, sprijinindu-și spinarea de peretele 
lângă care se afla recipientul pentru gunoi, după care... își băgă 


VP - 160 


mâna în buzunarul interior al sacoului, scoțând de-acolo ceva... 
un obiect negru și... 

Randy îi arse tipului un șut cu piciorul, nimerindu-l puţin sub 
bărbia pe care i-o ţintise, făcându-l pe acesta să-și muște limba 
cu dinţii de jos și izbindu-l rău de tot cu ceafa de perete. 

Apoi, cu excepţia răsuflării sale îngreunate, nu se mai auzi 
nimic acolo. 

Asta însă doar până când bătăușul începu să bolborosească 
prin sângele gros care i se prelingea dintre buze, pe bărbie, 
picurând, la fiecare respiraţie întretăiată. 

După cum arăta, individul probabil că aproape își secţionase 
limba în două. Randy n-avea de ce să verifice asta. În schimb, își 
îndreptă atenţia către cea mai apropiată cabină și deschise ușa, 
cu o lovitură de picior. Înăuntru, copilul se urcase în picioare pe 
vasul de toaletă, așteptând cu un pumn ridicat, pentru a se 
apăra. 

— Cel mai bine ai face să vii împreună cu mine, i se adresă 
Randy. 

— Ba, dacă m-ai lăsa în pace, ar fi și mai bine, îi replică 
băiatul. 

— E-n regulă, îl aprobă Randy. Dar probabil că ar fi de 
preferat să nu te mai afli prin zonă, atunci când... când acest 
individ o să-și revină în simţiri, mai zise el, arătând înspre tipul 
prăbușit pe pardoseală. 

Copilului îi trebui un întreg minut ca să înţeleagă totul. El sări 
jos de acolo de unde se cocoţase, trecu pe lângă Randy și se 
apropie de bărbatul care zăcea lipsit de cunoștință pe podea, 
pășind în felul în care i-ar fi permis oricui prudenta, în situaţia în 
care s-ar fi apropiat de un rinocer adormit. Satisfăcut de faptul 
că respectivul, probabil, nu avea să se ridice în picioare în 
viitorul apropiat, băieţelul îl trase de o mână și îi arse apoi un 
picior direct în piept. Tocmai se stârnea puștiulică și se pregătea 
întărâtat să mai facă o altă încercare de răzbunare încă și mai 
cumplită, când Randy îl luă de mână și îl îndepărtă cu forța de- 
acolo. 

— Nu-l mai lovi! îi spuse bărbatul. N-ar fi nici drept și nici 
corect. 

Copilul se zbătu și se eliberă din strânsoarea lui. 

— la nu-mi mai vorbi, bă, tu mie despre ceea ce-i drept și ce 
nu-i drept, măi imbecilu' mă-tii ce ești! Tu nu știi nici cel mai 


VP - 161 


blestemat de lucru despre... despre nenorocitu' ăsta de-aici, mai 
zise el, arătând cu mâna spre bărbatul leșinat, și izbucni în 
hohote de plâns. 

— După cum ţi-am mai spus, copile, probabil, cel mai bine ai 
face să vii tu frumușel împreună cu mine, îi repetă Randy și nu 
mai așteptă ca băiatul să-i răspundă, ci în loc de asta se 
întoarse și se apropie de pisoare, își deschise fermoarul de la 
pantaloni și trecu, în sfârșit, la efectuarea gingașei operaţiuni 
presante, pentru care, de fapt, și intrase acolo încă de la bun 
început. 

Copilul era băgat la înghesuială și prins între spaimele sale. 

— Și de unde pot ști eu că nu ești cumva și tu, în mă-ta să te 
bag, tot un soi de afurisit de pedofil din ăsta... care poate că la 
numai cinșpe kilometri mai încolo pe drum o să ai pretenţia de 
a-mi face felu’... sau o să încerci să mă supui la v'un alt rahat de 
perversiune sexuală de soiul acesta, poate și mai a dracului de 
scârboasă. 

— Nu-i stilul meu, băiete. 

— Nu mă cheamă băiete, mă, tâmpitu' dracului! 

— Da' atunci cum? 

— Acey. 

— Nu se poate una ca asta! Pe nimeni nu-l poate chema Acey. 
E imposibil să fie adevărat așa ceva! exclamă Randy și se aranjă 
la loc, după care se întoarse din nou înspre copil. Ei bine? 

— Mama mea mi-a pus numele de Achilles, îl lămuri puştiul, 
după care își dădu ochii peste cap. Nici nu ţi-ar veni a crede, 
fiindcă nici măcar ultima ţăcănită de la balamuc nu ar putea 
scorni ideea de a-și boteza astfel progenitura, bătându-și joc de 
ea, mai presus de orice închipuire! Vezi la televizor cine știe ce 
film tembel pentru înapoiaţi mintal și apoi te-apuci să-ți 
nenorocești pe viaţă copilul, punându-i drept nume o idioțenie 
precum Achilles, o vomă a creierului ei tâmpit. 

Randy se spălă pe mâini la chiuvetă, după care își spălă de 
două ori faţa. 

— Toată lumea îmi spune Acey, preciză copilul. 

Randy se șterse cu un şervet de hârtie groasă, ţeapănă și 
maronie. 

— Bine, Acey. Cred că n-ar strica să ne cărăbănim acum de- 
aici, cât mai repede. 


VP - 162 


Acey își aruncă din nou o privire spre podea și scutură din 
cap. 

— Animalul! Îţi spun eu că n-avem nevoie să ne urmărească 
cretinul ăsta de nebun. Poate că prima oară ai avut noroc cu el, 
însă a doua oară nu se va mai întâmpla la fel. 

Randy își luă geanta și o porni spre ușă. 

— la-i cheile de la mașină! la-i și telefonul mobil. Asta o să-l 
mai întârzie o vreme. Randy se opri din mers. În definitiv, mai 
bine ia-i absolut tot ce are asupra lui. lar puștiul începu deja să-l 
buzunărească, în vreme ce Randy ieșea din toaletă. 

La orizont, soarele formase o centură sângerie. Siluetele 
neregulate ale palmierilor întunecau pe ici pe colo panorama 
luminoasă, pe când Randy cotea pe după colţul construcţiei și se 
îndrepta spre automobilul lui. Nu înaintase decât cu un singur 
pas și făcu stânga-mprejur, ascunzându-se tocmai când ieșea și 
băiatul în mare grabă pe ușă. Randy își întinse braţul și îl opri pe 
copil, după care își apăsă degetul arătător pe buze. 

— Sunt niște polițiști acolo, îi spuse el. Vom lua Mercedesul și 
ne vom comporta de parcă ne-am cunoaște de când lumea. 

Băiatul dădu din cap, arătându-i astfel că pricepuse. 

— Acum dă-mi cheile, îi șopti Randy. 

Acey cotrobăi prin diversele buzunare ale gecii sale, scoțând 
până la urmă un set gros de chei, atașate unei mici telecomenzi 
electronice. 

— Butonul cel verde deblochează ușile, îi zise băiatul. 

Randy își băgă mâna în buzunarul de la pantaloni, de unde 
scoase cheia de la Volkswagenul broscuţă. 

— Pune-i-o pe asta în loc, în buzunar, îi zise el copilului, care îi 
smulse cheia și intră repede înapoi în toaletă. 


Randy trase cu ochiul din nou pe după colț. Poliţiștii păreau a 
aștepta niscai întăriri. Volkswagenul era flancat de doi zdrahoni 
din poliţia statului Florida. Puseseră mașina lor de patrulare de-a 
curmezișul, ca să împiedice o eventuală tentativă de fugă a 
broscuţei, și își luaseră poziţia de luptă, cu brațele sprijinite pe 
capota mașinii lor și cu armele pregătite, la îndemână. 

Randy își trecu geanta în mâna stângă și îl cuprinse pe băiat 
pe după umeri. Cei doi pășiră în aburul ușor, luminat de soare. 
Pe când înaintau pe alee, polițiștii începură să le facă semne să 
se îndepărteze de linia lor de ochire, înspre celălalt capăt al 


VP - 163 


parcării și înspre Mercedes. Cei doi cotiră și se îndreptară iute în 
direcţia indicată. 

După ce se apropiară de automobil, Randy deschise ușile și 
rămase o clipă lângă portiera din dreapta, așteptând, precum un 
bun părinte ce se prefăcea a fi, ca Acey să-și pună bine centura 
de siguranță. Apoi își aruncă cu degajare geanta pe bancheta 
din spate, închise portiera și se răsuci în direcția polițiștilor. 

— Individul se află în toaleta aceea, le spuse el. Aveam de 
gând să sun la 911. Poliţiștii se mai relaxară puţin, în timp ce 
Randy continuă: Se pare că a avut un soi de nu știu ce criză. Și-a 
mușcat grav de tot limba. Poate că n-ar fi deloc rău să chemaţi 
și o ambulanţă. 

Randy rămase nemișcat. Văzu cum unul dintre polițiști 
începuse să vorbească la staţia de emisie-recepţie, apoi îi 
urmări cu privirea pe cei doi, cum se furișau pe alee, cu armele 
gata de tragere. În clipa în care aceștia dispărură pe după colţ, 
el se strecură la volan, introduse cheia în contact și porni 
motorul, demarând încet cu Mercedesul. 

— Ai înnebunit? i se adresă Acey. Îl cunoști pe individul ăla 
cumva? 

— Dar tu ai făcut ceea ce ţi-am spus? l-ai luat absolut tot ce 
avea la el? 

— Numai în fund nu l-am căutat! îi răspunse puştiul. 


VP - 164 


23. 


Optzeci de kilometri fuseseră deja înghiţiţi de roțile 
automobilului, mai înainte ca vreunul dintre cei doi să fi rostit 
vreo vorbă. Randy stătea cu un ochi aţintit în permanenţă în 
oglinda retrovizoare, în timp ce cu celălalt privea în sus și-n jos, 
între vitezometru și șosea. Pe locul pasagerului, copilul părea că 
urmărește un meci de tenis, rotindu-și capul într-o parte și-n 
cealaltă, aidoma unei păpuși din acelea care dau din cap. 

— Crezi că vin după noi? întrebă el, într-un târziu. 

— Nu, îi răspunse Randy, continuând apoi să-i explice: În 
cazu' în care ne-ar fi urmărit, atunci demult s-ar fi năpustit 
grămadă peste noi. 

— Ești sigur? 

— Eu conduc acum sub limita maximă a vitezei permise. lar în 
plus... amicul ăla al tău de-acolo... n-are niciun fel de document 
de identificare. In buzunar n-are decât cheia de la Volkswagen. 
lar asta ca să nu mai menţionez și faptul că întâiul lucru pe care 
or să se grăbească respectivii polițiști să-l facă o să fie acela de 
a-l lua cu targa și de a-l transporta cât mai repede posibil până 
la cel mai apropiat spital. Și chiar presupunând că el își revine în 
simţiri pe undeva pe drum, omului tot îi va trebui o groază de 
vreme până ce va izbuti să se poată face înțeles, cu gura aia a 
lui, atât de crâncen fărâmată. 

Puștiul pricepu ideea pe loc și își arcui ușor buzele, într-o 
fluturare de surâs complice. 

— Asta chiar că a fost o mișcare a naibii de dibace din partea 
ta, câine! Adică treaba cu cheia strecurată în buzunaru' ăluia, îl 
mai lămuri el, cu o nedisimulată admiraţie, adăugând: Al dracu’ 
de inteligent pas! Randy simţea pe obraz privirea intensă a 
băiețelului, acesta dând în același timp din cap, pentru a-și 
sublinia și a-și accentua vorbele. 

Câteva clipe mai târziu, Acey începu să-și golească de 
conţinut buzunarele, în consola bordului mașinii. Mai întâi, el 
scoase un portofel negru. Randy îl ridică și îl deschise. Era acolo 
un permis de conducere auto, emis de statul Florida, pe numele 
unui oarecare Chester D. Berry, domiciliat pe undeva prin South 


VP - 165 


Miami. Cu coada ochiului, Randy observă că băieţelul tocmai 
lăsase și altceva jos din mână. Bărbatul strânse volanul și își 
coborî apoi privirea, simțindu-se dintr-odată ca și cum Chester 
Berry încă l-ar mai fi strâns de beregată, încercând cu tot 
dinadinsul să-l stranguleze și să-l sufoce. Copilul scosese la 
iveală ceea ce după aspect părea să fie un pistol automat, de 
calibrul nouă milimetri. Omul îl luă și îl cântări în palmă. 

— Da’ de pe unde naiba l-ai mai găbiit și pe ăsta? îl întrebă el. 

— Tot de la netrebnic! îi răspunse Acey. 

— Ştiai că îl avea la el? 

Cu un aer condescendent de superioritate suverană, Acey îi 
aruncă o privire dispreţuitoare, răspunzându-i parcă puţin 
plictisit și ușor agasat: 

— Ticăloșii de soiu' ăstora îl poartă întotdeauna asupra lor. 

— Dar pe care soi anume de ticăloși îl ai în vedere acum? 

Acey scoase din buzunar de data asta ceea ce arăta extrem 
de asemănător cu un alt portofel, pe care îl ridică și căruia îi lăsă 
capacul să i se deschidă în jos, astfel ca dinăuntru să se ivească 
o namilă de insignă aurie, cu însemnele Departamentului de 
Poliție Miami-Dade, pe legitimaţia interioară figurând numele 
detectivului Clasa Întâi Chester Berry. 

Randy își îndreptă din nou ochii spre șosea și răsuflă adânc de 
câteva ori, străduindu-se din răsputeri să-și mai domolească 
bubuiturile inimii. 

— Ai fi putut măcar să mă avertizezi de faptul că individul era 
poliţist, îi zise el, după ce se mai liniștise întrucâtva. 

— Nu-i poliţist adevărat. 

— Ce fel de poliţist poate să nu fie adevărat? 

— Cel proxenet și pedofil, rosti băiatul. Genul de poliţai care 
nu-i ajută pe oameni. 

— Păi, dacă nu-i ajută pe oameni, atunci ce anume face? 

— Se aliniază, câine, asta face! 

— Și ce anume ar vrea să însemne asta? 

— Că-i un copoi brutal și corupt, care tare se mai dă dur și 
rotund, făcând pe deșteptu'. Acey se arăta scârbit la culme. Lovi 
cu pumnul în geamul din dreptul său. Cum crezi tu, câine, că a 
pus el laba pe așa o trotinetă? Ți se pare cumva că polițiștii 
primesc îndeajuns mălai, încât să-și poată permite să-și 
cumpere o astfel de caleașcă? 


VP - 166 


— Dar tu cum naiba de ai putut să încapi pe mâna unui 
asemenea specimen violent? 

— E lungă rău dă tot povestea asta a mea, îi spuse copilul, 
ferindu-și privirea. 

— Eu unul nu mă grăbesc nicăieri în mod deosebit. 

Puștiul continua să se uite îngândurat afară, prin geamul 
lateral. Mașina îi purta acum printr-o pădure scundă, una unde 
pinii pitici, palmierii în miniatură și bălăriile de mlaștină se 
întindeau până hăt-departe în toate direcţiile, cât vedeai cu 
ochii. Se luminase bine de ziuă și traficul rutier tocmai începea 
să prindă viață. Cu coada ochiului, Randy urmărea cum 
reflectarea în geam a expresiei de pe figura băiatului se 
preschimba, trecând treptat de la exasperare la stânjeneală. 

— Chiar mama mea m-a dat la el, mărturisi copilul, după o 
clipă. 

— Cum adică, te-a dat la el? 

— M-a dat lui, în contul unei datorii, fiindcă îi datora niște 
bani, ce părere-ţi faci? 

— Pentru ce anume îi era datoare? 

— Pentru to felu’ dă chestii-trestii, câine, da ce-ţi închipuiai 
tu? 

— Da’ de unde aș fi putut să-mi închipui ceva? 

— Și ea e o fufă dură, așa să știi! Da-n capu' unei fufe dure, 
'n-afară dă tâmpenie, nu-i ni'c altceva dăcât rahaturi dân 
belșug! 

— Și... ce făceaţi voi doi, tu și cu dom’ Berry, tăvăliţi tocma 
acolo, în closetu' ăla sordid? 

— Păi, doar ai văzut cu ochii tăi, și fără binoclu, câine! Nici 
mai mult, nici mai puţin, el îmi luase în șuturi fundu’, la tăbăcit. 
Asta făcea, atât și nimic mai mult, mă burdușea. 

— Din ce motiv? 

— Fi'nc-am încercat să scap dă el, sărind dân căcatu' ăsta al 
lui dă automobil, omule! Asta-i toată pricina! 

— Da’ de ce tocmai la toaletă să te bată? 

— Pen’ că n-avea chef să-și terfelească preţiosul lui vehicul, 
ce crezi? 

Randy rămase o clipă gânditor, analizând vorbele copilului, 
apoi îl întrebă: 

— Și ce anume avea de gând să facă, în legătură cu tine? 


VP - 167 


— Urma să mă ducă la Atlanta și să mă vândă unui anume 
proxenet, pe care îl cunoștea el acolo. 

Randy se hotărâse deja să nu-i mai pună băiatului nicio altă 
întrebare, însă acesta continuă să povestească: 

— El voia ca să mă pună să muncesc în contul chestiilor pe 
care i le datora maică-mea. 

Bila învăpăiată ce se înălța la răsărit îl determină pe Randy să 
coboare parasolarul, pentru a evita ca obrazul stâng să i se 
topească de căldură. Bâjbâi după aceea fără succes după 
instalaţia de climatizare, până ce băiatul îi dădu cu palma peste 
mână și rezolvă el pe dată problema. 

Mercedesul era tot ce nu era Volkswagenul: iute, luxos, 
încăpător și cu reacţii imediate la simpla atingere a oricărei 
comenzi. La volanul acestui automobil, Randy se simţea la fel de 
bine ca acasă, dar nu se putea lămuri de ce. 

Randy îl întrebă pe copil: 

— Și acum, încotro ai vrea să te îndrepţi? 

Puștiul căzu câteva momente pe gânduri, analizând bine 
situaţia, după care îi răspunse: 

— Cred că aș încerca să ajung acasă la mătușica mea. 

— Păi, ea n-o s-o sune cumva imediat pe mama ta? 

Micuţul se strâmbă. 

— Dă ani dă zile a rupt orice fel dă legături cu ţăcănita cretină 
de soru-sa. lo-s singuru' fraier care se mai uită la otreapa aia 
nebună și încă mai vorbește cu ea. Buza inferioară începu să-i 
tremure, după care continuă, cu glasul îngroșat: Mătușica Jean 
îmi zice cu orice prilej că, oricând mi s-ar întâmpla să nu mai 
suport situaţia, sunt bine-venit să stau la ea, dacă vreau. 

— Și unde anume locuiește mătușica asta a ta? 

— La Port St. Lucie. 

— Am să-ți cumpăr, cu prima ocazie care o să mi se ivească, 
un bilet de autobuz până acolo. 

Țâncul își cotrobăi îndelung prin buzunare și scoase la iveală 
un sul gros de bani, moment în care exclamă: 

— Ba o să merg naibii cu un rahat de taxiu împuţit! 

— Și ăștia-s tot ai jupânului? 

— Au fost, dar nu mai sunt, spuse copilul, dezgolindu-și o clipă 
dinţii, într-o străfulgerare de rânjet. Acu-s ai mei! 


VP - 168 


— Și ce altceva mai ai prin buzunarele alea ale tale? Nu 
cumva găsești și vreun sandvici pe undeva pe-acolo? Mi s-a 
făcut o foame de lup. 

Băiatul râse. 

— Nu-l prea mai am decât pe căcatu' ăsta! îi zise el, agitând 
în aer un telefon celular. 

—la să-l văd și eu, i-l ceru Randy, iar copilul i-l întinse. Doar n- 
ai de gând să-l foloseşti, continuă bărbatul. Intr-o asemenea 
eventualitate, el are să te dibuiască imediat ce începi să-l 
utilizezi. 

Acey pricepu și dădu din cap. 

— Isteață treabă, făcu el, după care își cobori privirea în 
direcția portofelului, a purcoiului de bani, a legitimaţiei de 
polițist, a pistolului automat și a amortizorului de zgomot, 
punând apoi o întrebare firească: Da' cum rămâne cu toate 
rahaturile astealalte? 

Randy îi dădu înapoi telefonul mobil și arătă spre torpedou, 
spunând: 

— Bagă-le pe toate acolo. lar după ce copilul înghesuise totul 
înăuntru, Randy se aplecă și încuie respectivul compartiment. 

— Dar povestea ta, care este? îl întrebă ţâncul după aceea. 

Randy reduse viteza mașinii, până ce indicatorul încremeni în 
dreptul cifrei de o sută de kilometri pe oră, și se lăsă pe spătarul 
plușat al scaunului. 

— Care poveste? se arătă el nedumerit. 

— Aia pentru care simpla prezenţă în zonă a unor polițiști 
oarecare a făcut adineauri să te treacă toate căldurile iadului și 
toţi fiorii spaimelor lumii prin întreg RCP-ul tău de trup. De 
îndată ce ai dat cu ochii de ei, parcă a început brusc să-ţi cam 
fugă pământul de sub picioare. 

— Ce înseamnă RCP? 

— Înseamnă „rahat cu prune”, câine. Și nu mai încerca tu să 
tot faci atâta pe deșteptu' cu mine, schimbând vorba! Care-i 
treaba? Spune! 

— E încurcată rău de tot dandanaua. 

— Am vreme căcălău la dispoziţie. 

Randy surâse și apoi îi oferi o versiune extrem de concisă, 
care nu dură decât aproximativ cinci minute. 

— Prin urmare, dacă înțeleg eu bine, nici măcar tu însuți nu ai 
câtuși dă puţin habar cine dracu' ești, concluzionă puștiul. 


VP - 169 


— Mai mult sau mai puţin. 

— Ba eu unul aș zice chiar mult mai mult. 

— Cam așa ceva. 

— Și tot ce cunoști este doar adresa nu se știe cărui hogeac 
din Cocoa Beach, unde e posibil să fi locuit... blestematu' rahat 
de gagiu despre care crezi că s-ar putea să fii chiar tu în 
persoană..., dar nu ești deloc sigur nici măcar dă lucru ăsta. 

— Cam așa. 

— În căzu ăsta, rahatu-n care te scalzi tu este mare cât casa! 
Ești băgat în el cu mult mai adânc chiar și decât mine. 

— Ai fi cumva în stare să compui măcar o singură frază care 
să nu conțină niciun fel de referire la noţiunea de rahat? 

— Și ce mare scofală de rahat aș obţine eu, făcând una ca 
asta? Randy îi aruncă o privire fugară. Băiatul se lumină dintr- 
odată la faţă, într-un rânjet larg, după care adăugă: Nu fac decât 
să glumesc cu tine, câine. Mai înseninează-te și tu! Nu mai fi așa 
de scorțos cu mine! 

— Asta-i impresia ta? Că sunt scorțos? 

— Și încotro te îndrepţi acum? 

— Păi, doar ţi-am mai spus... către Cocoa Beach. 


— Dar la ce adresă, câine? Spune-mi adresa exactă! 

— Strada Apei, la numărul 432, în Cocoa Beach, statul Florida. 
Codul poștal, 32932. 

Copilul apăsă un buton de pe tabloul de bord. Un mic panou 
glisă în sus, dezvăluind ceva asemănător unei minitastaturi de 
computer. Țâncul mai apăsă câteva alte butoane. Pe ecran 
apărură simultan o hartă și un set de instrucțiuni. 

— Așa mai zic și eu! se declară mulțumit puștiul. Mai avem 
aproape trei sute de kilometri până acolo. 

— Ooo! 

— Asta-i un GPS, preciză doct Acey. 

— Şi ce anume ar vrea să însemne așa ceva? 

— Pe Star. 

— lar asta ce-o mai fi? 

— Al naibii să fiu dacă am măcar cea mai vagă idee. 


VP - 170 


24. 


Lumina din încăpere scăzu puţin din intensitate. Kristen își 
ridică ochii de pe depoziţia pe care tocmai o citea. Stimabilul 
Bruce 
Gill nu aștepta să fie invitat să intre. Bărbatul închise la loc ușa 
cu cotul, după care se îndreptă către fotoliul din piele verde, în 
care se prăvăli imediat. De obicei, dacă procurorul districtual 
voia să te vadă, atunci erai tu convocat de către el, în biroul 
său. O sosire a lui neanunţată în altă parte, deși nu era ceva cu 
totul nemaiîntâlnit, era totuși un lucru suficient de neobișnuit, 
încât să-i capteze femeii întreaga atenţie. 

— Care-i necazul? se interesă ea. 

Omul scoase dintr-un buzunar al sacoului de la costum un 
teanc de documente oficiale, punându-și-l apoi în poală. 

— Îți amintești de vreun caz Robbins? o întrebă el. 

Ea repetă de câteva ori mormăind printre dinţi numele 
respectiv. Când văzu că în memorie nu i se aprinde niciun 
beculeț, îi răspunse: 

— Nu prea. 

— Nici eu nu-mi amintesc. 

— Și care-i problema? 

— Păi, noi... adică tu și cu mine... suntem citați și urmează să 
compărem în fața comitetului statal pentru etică. 

— Sub ce acuzaţie? 

— Coruperea juraţilor. Mituire pentru sperjur și învinuiri 
obstrucționate. 

— In cadrul acestui caz Robbins? 

— Îhî! 

— Și la ce anume se referă respectivul caz Robbins? 

— Amintește-ţi... El despături documentul și se uită înăuntru. 
Anul 1999. Tipul pe nume Neil Robbins deținea în proprietate o 
casă de amanet. Era un individ care se folosea de oameni ai 
străzii și de tot felul de drogaţi, pentru a-i pune să comită în 
folosul său diverse hoţii. 

— E-n regulă, încuviinţă ea, înclinând din cap. Parcă-parcă a 
început să-mi mai licărească și mie în memorie câte ceva, în 


VP - 171 


privinţa asta. Realmente, omul era un veritabil ticălos, după 
câte-mi amintesc. Un adevărat hoţ de identități. Au avut loc 
nenumărate furturi din cutiile poștale. Ea lovi ușor cu palma în 
masă. FBl-ul a încercat să ne ia cazul cu forța. 

— Tâlharul a făcut recurs și a scăpat. 

— Pe asta chiar că n-o mai auzisem. Ea se aplecă înainte și 
întinse o mână. El nu făcu nicio mișcare să-i înmâneze femeii 
documentul. 

— Dă-mi voie să te scutesc de osteneală, îi zise bărbatul. 
Esenţa acuzaţiei constă în faptul că tu și cu mine am fi luat 
banii... Femeia dădu să protesteze, însă procurorul districtual își 
ridică mâna și o opri, continuând: Eu, sub forma unor contribuții 
financiare, ilegale, de sponsorizare politică, iar tu, printr-un 
transfer direct de fonduri bănești, într-un cont de peste mări și 
ţări. 

— Și ce am fi făcut noi în schimb? 

— Am fi provocat suficientă îndoială și destulă confuzie, încât 
să asigurăm o posibilă inversare a verdictului în respectivul caz, 
la recurs. 

— Nu am obţinut noi o condamnare la cincisprezece sau 
șaisprezece ani, ori ceva cam pe pe-acolo? 

— Inculpatul n-a primit de efectuat decât o detenţie prăpădită 
de numai patru luni, mari și late. 

— Nu a fost cumva Irving Reist avocatul care l-a apărat? 

— Ba da! 

— E bun Irving! Ea își desfăcu larg braţele. Nu le putem nici 
noi câștiga chiar absolut pe toate! 

El încruntă din sprâncene și se înroși de furie, arătând aidoma 
unui rac fiert. 

— De unde naiba a mai apărut acum și porcăria asta? 
Bărbatul se aplecă și mai mult, cu ochii pironiţi asupra femeii, 
continuând: N-am nevoie de așa ceva, și cu-atât mai puţin într- 
un an electoral. 

— Nu te mai uita la mine cu-atâta reproș! îi replică femeia. Eu 
doar te-am secondat la acel proces. Tu ai construit întreaga 
acuzare, la cazul respectiv. 

— Și am construit-o foarte bine. 

— Tot la fel îmi amintesc și eu. 

— Și a fost și o alegere a dracului de potrivită. 

— Ce anume să fi fost o alegere potrivită? 


VP - 172 


— Însuși cazul Robbins, în sine, îi răspunse el. Oricine 
încearcă acum să ne dea în gât, și-a ales pentru asta un caz al 
naibii de potrivit. Martorii noștri erau o ceată de alcoolici și de 
drogaţi notorii. Toţi, fără excepţie, bine afumati; și toţi dornici să 
afirme sus și tare indiferent ce, atâta vreme cât le convenea 
prețul obţinut pentru asta. 

— lar pe cei mai mulţi i-am presat foarte tare să depună 
mărturie împotriva lui Robbins. 

— Respectivii fiind și soiul de persoane asupra cărora se pot 
lesne exercita orice fel de presiuni. 

— Cazul a fost extrem de solid conceput. 

El o privi, având în ochi o întrebare nerostită. 

— Însă peste toate astea la un loc, noi ne-am opus atunci 
când agenții federali au vrut să preia ei controlul, mai preciză 
bărbatul. Ca și cum am mai fi avut și alte scopuri și interese, nu 
numai pe acelea de natură pur legală. 

— N-ar fi fost nevoie de un prea mare salt de încredere, 
pentru ca lucrurile să poată fi interpretate și astfel, fu nevoită și 
ea să recunoască. 

Dar nu ăsta era răspunsul pe care și-ar fi dorit el să-l audă din 
partea ei. 

— De unde naiba a apărut toată drăcovenia asta? 

— Nu te mai uita așa la mine, îi spuse ea și apoi își ridică 
mâna dreaptă, adăugând: Nu mi-am făcut decât meseria, în 
modul cel mai onest. Pe deasupra, trebuie să mai menţionez și 
faptul că nici măcar nu posed vreun cont bancar peste mări și 
țări. La naiba! De-abia am izbutit să-mi deschid un cont bancar 
aici, în ţară. 

Procurorul districtual își flutură spre ea o mână, de parcă ar fi 
vrut să-i spună că asta ar fi susţinut oricine. 

În acel moment, se auzi o ciocănitură în ușă. 

— Da! strigă Kristen. 

Intră una dintre secretarele biroului. 

— Asta-i pentru dumneavoastră! rosti ea, întinzându-i femeii 
un plic cartonat, jerpelit în urma deselor utilizări. Într-o altă zi, 
Kristen s-ar fi amuzat văzând expresia de pe faţa fetei, când 
aceasta își dăduse seama cine anume se mai afla în încăpere, 
însă nu și astăzi. 

Kristen îi mulțumi și împreună cu bărbatul o urmări ieșind. 

— Dacă asta-i opera lui Morgan..., murmură Gill. 


VP - 173 


Brent Morgan era un avocat local, specializat în cazuri de 
vătămări de persoane, și care se remarcase printr-o serie 
întreagă de reclame publicitare TV, ca și printr-o totală absenţă 
a oricărei urme de etică, într-o practica profesională care îi 
aduceau multe milioane de dolari, respectivul fiind cel mai 
probabil adversar care urma să concureze cu șanse reale contra 
lui Gill, în apropiatele alegeri. Râșniţa bârfelor măcinate în 
tribunal susţinea că Morgan ar fi avut o întreagă echipă de 
documentariști care au tocat cazurile anterioare ale titularului 
funcției, în căutarea unor lucruri care ar putea fi prezentate 
opiniei publice, la viitorul scrutin. 

— Asta ar fi o nouă josnicie chiar și pentru Morgan, îi zise 
Kristen. 

Ea desfăcu micul elastic roșu care ţinea plicul închis și scoase 
dinăuntru o foaie de hârtie pentru imprimantă. 

— Dacă nemernicul ăsta... începu procurorul districtual. 

— Ho, Nellie, spuse Kristen. 

— Care Nellie? 

— Vorbeam despre sincronizare. ` 

El întinse mâna peste birou și îi smulse hârtia. In alte 
împrejurări, cu alți oameni, ea s-ar fi putut simți jignită. Și cu 
toate astea, Bruce Gill era deprins să se comporte ca un șef de 
haită și, în general, se aștepta la un anumit grad de îngăduinţă a 
celorlalţi faţă de el, fără să-i pese de situaţia de fapt. Kristen se 
rezemă cu mult calm de spătarul scaunului, urmărind cum 
celălalt citea totul de-a fir a păr, până în josul paginii. 

— E vorba într-adevăr despre sincronizare, rosti el, după ce 
terminase de citit. 

— Tu chiar crezi cu-adevărat că...? 

Bărbatul lovi ușor documentul cu dosul palmei și spuse: 

— Povestește-mi despre asta. 

Îi trebui circa un minut să-i spună povestea lui Helen Willis și 
Ken Suzuki, care veniseră la ea la birou, ca și a verificării dacă 
vreo persoană cu numele Wesley Allen Howard fusese cumva 
dată dispărută, în cursul anilor aflaţi în discuţie. 

— Mai întâi, te-au momit pe tine, apoi mi-au zgândărit mie 
paranoia, îi zise Bruce Gill. 

— Poftim? 

— Au încercat să ne mituiască pe amândoi... ţie ţi-au propus o 
nouă slujbă extrem de atrăgătoare... mie o popularizare extinsă 


VP - 174 


la nivel naţional... și el făcu o scurtă pauză, pentru a se asigura 
de faptul că femeia îl urmărise cu atenţie, după care continuă: 
.„. Şiiii, pentru că noi nu ne-am grăbit să punem botul imediat... 

— Se ivește ca din senin chestia asta, îi termină ea spusele. 

Bărbatul se ridică în picioare. 

— lar după cum știi foarte bine, eu unul nu cred în 
coincidenţe. 

— Și tu ştii la fel de bine faptul că... nici eu nu cred în 
coincidenţe. 

— Și cu asta basta cu zăhărelul, zise el. Ni s-a oferit ocazia să 
mușcăm din momeală, dar noi n-am făcut-o. Acum, ei au de 
gând să ne cam tăbăcească fundu’ în șuturi. 

— Tot ce au izbutit însă n-a fost decât să-mi atragă atenţia 
asupra problemei, îi replică liniștită Kristen. 

Dinţii lui apărură la vedere, dar nu într-un zâmbet, ci într-un 
rânjet. 

— Ai trimis cumva paharul la IAFIS? 

Ea negă, scuturând din cap. 

— Să nu-mi spui că l-ai aruncat. 

Femeia întârzie cu răspunsul doar atâta cât să-l facă pe 
bărbat să se simtă scăldat de o sudoare rece. 

— Nu, bineînţeles că nu, îi răspunse ea, ridicându-se și apoi 
scoțând din fișet punga de hârtie. 

— Dă-mi-o mie să mă ocup eu de povestea asta. A cam sosit 
vremea să începem lucrul în zonă. 


— Da... înţeleg. Mulţumesc, zise Helen și repuse apoi telefonul 
pe birou. 

Din cealaltă latură a încăperii, Ken încerca să-i citească pe 
figură noutățile. 

— Ei?! 

— Nimic, îi dădu ea de știre. 

— Eu mă gândisem... cu toate numele acelea... se porni 
bărbatul. 

— Și eu la fel. 

— lar acum, ce urmează? 

— Habar n-am! 

— Vreo veste măcar despre amprente? 

— Niciuna. 

— Presupun că asta durează mai mult. 


VP - 175 


Ea aruncă rapid o privire în direcţia lui, după care se ridică în 
picioare și se apropie de chiuvetă, apoi dădu drumul la apă, ca 
pentru a spăla vase. Spera să-și mascheze astfel sentimentul de 
frustrare, pentru ca nu care cumva el să interpreteze greșit și să 
creadă că se simţea nefericită în compania lui, lucru cât se 
poate de departe de adevăr. Bărbatul acesta îi era foarte drag. 
Intotdeauna Ken încerca să aplaneze lucrurile și să prezinte doar 
partea bună a lor, indiferent dacă el însuși credea sau nu în 
ceea ce spunea. Femeia întoarse capul și îi zâmbi. 

— In orice caz, ea nu ne-a făcut niciun fel de promisiuni, îi 
reaminti Ken lui Helen. 

Ea se întoarse cu spatele la el și își concentră atenţia asupra 
chiuvetei, lăsând ca jetul de apă caldă să i se reverse pe mâini, 
încălzindu-i atât degetele, cât și sufletul, de parcă torentul acela 
de apă ar fi putut în vreun fel să îndepărteze întreaga mizerie 
umană. Pentru Helen, toată situaţia cu Paul Hardy părea a fi 
asemenea unei decăderi dintr-o stare de graţie, ca și cum tot ce 
se întâmplase anterior accidentului lui Paul ar fi constituit zilele 
de aur ale inocenţei, în vreme ce tot ce se petrecuse după 
aceea devenise perioada de un cenușiu ca de ardezie a zilelor 
experienţei. În ciuda strădaniilor ei disperate de a desluși până 
și acolo o poleială argintie, totul părea ca și cum s-ar fi pierdut 
ceva extrem de valoros, fără a se fi câștigat nimic de preț, în 
schimb. O unică lacrimă se desprinse din ochiul ei drept și se 
rostogoli încet în josul obrazului. 

Ken se și afla lângă ea. 

— Te simţi bine? se interesă el. 

Helen își strânse brațele în jurul corpului și dădu din cap în 
felul acela în care transmitea exact mesajul diametral opus, 
ceva mai degrabă ca o sforțare chinuită sau ca un scrâșnet 
încordat pe o faţă oripilată. El se mai apropie cu încă un pas de 
ea și își puse ușor ambele mâini pe umerii ei. Femeia se rezemă 
de Ken, lipindu-și faţa pe pieptul acestuia, simţindu-i astfel 
ritmul respirației, în timp ce o podidea plânsul. 

Bărbatul îi cuprinse ceafa în palmă și o trase ușor spre el. 
Helen se supuse cu bucurie, răsucindu-se dinspre chiuvetă și 
lăsându-și lacrimile să i se reverse în voie pe bluza ei albastră 
de lucru. 

— Mă simt doar îngrozitor de frustrată, îi spuse ea printre 
hohotele de plâns. 


VP - 176 


— Știu. 

— Am o senzaţie de parcă aș avea nevoie să fac nici nu știu 
ce anume. 

— Poate că are să apară ceva de la amprente. 

— Și dacă nu va apărea absolut nimic? 

— Atunci, nu mai știu nici eu. 

Ea îl cuprinse cu brațele pe după gât și începu să se tânguie. 
De-abia în timp ce își descărca întreaga furie, femeia remarcă 
cât de aproape se aflau unul de celălalt în acel moment. Și cum 
castele lor apropieri obișnuite și timide evoluaseră azi într-o 
îmbrățișare în toată regula. Helen îl strânse și mai tare și se 
întrebă în sinea ei, după cum mai făcuse și în alte dăţi, dacă Ken 
avea experienţă în soiul acesta de chestiuni... fiindcă în ceea ce 
o privea, ea cu certitudine nu avea deloc și se întreba dacă el ar 
fi fost cumva în stare să se descurce cu inițierea unei astfel de 
novice. Mai voia să știe dacă lipsa ei de experienţă nu va strica 
tocmai momentul esenţial, ori dacă... Helen își spori și mai mult 
îmbrăţișarea, strivindu-și cu avânt sânii generoși de pieptul lui. 
Hohotele ei de plâns, treptat, se mai domoliră. 

— O să fie totul bine, o încurajă bărbatul, cu un glas 
sugrumat. 


VP - 177 


25. 


Erau câteva aspecte minore. Unu... ei intraseră pe la capătul 
opus al străzii, așa încât totul arăta diferit. Doi... era în timpul 
zilei, astfel că iluminatul public nu se afla în funcţiune. Și totuși, 
nu conta... de o jumătate de oră aflat acolo. Randy se hotări 
definitiv: aceasta era strada din visele sale. Era, fără nicio 
îndoială, aceeași opulentă zonă suburbană pe care o vedea în 
fiecare noapte, atunci când închidea ochii. Înţelegând acest 
lucru, Randy simţi brusc că i se moaie genunchii. 

Ședeau amândoi în capul unei mese uzate de picnic din 
fundul unui părculeţ din vecinătate, situat în diagonală vizavi de 
casa cu numărul 432 de pe strada Apei. Construcţiile de-acolo 
ocupau niște locuri duble sau poate chiar triple. Clădirea de la 
numărul 432 era o casă enormă, cu două etaje și zugrăvită cu 
alb și negru. Profilul acoperișului sugera existența unui tavan 
boltit la nivelul de la parter, ca și a unei puzderii de dormitoare 
pe la nivelurile superioare. O raită scurtă și rapidă în jurul 
construcției relevase în spatele casei obligatoriul spaţiu verde, 
standard. Felul în care arăta peisajul, precum și generoasele 
dimensiuni ale caselor, toate aminteau insistent de sfârșitul 
anilor '50. Cocoa Beach, Florida. Locul Unde Visurile Tale 
Tropicale Devin Realitate! 

Acey sugea cu mult sârg o acadea cu aromă de cireșe. Buzele 
și gura lui deveniseră acum de un roșu-arlechin. 

— Ți-e teamă? întrebă el, între două plescăituri pline de 
satisfacție. 

— De ce mi-ar putea fi teamă? 

— Teama n-are nevoie de nicio explicaţie sau motivație, javră 
ce ești. Pur și simplu, ţi-e teamă ori nu îţi este, și cu-asta basta. 

— Poate mi-e doar puţin. 

— Dar de ce anume îţi e teamă? 

— Nici măcar de asta nu-mi pot da seama, îi răspunse din nou 
Randy. 

— Poate că te-o fi înfricoșat prezenţa ștoarfei ăleia blonde de 
pe-acolo. Acey se referise la femeia cu picioare fără-de-sfârșit, 
cea pe care o văzuseră ridicând ziarul de după-amiază, cu vreo 


VP - 178 


jumătate de oră mai înainte. Oi fi fost și tu unul dintre oamenii 
ăia ca bătrânu' meu... care-a ieșit odată să-și ia ţigări și, apoi, 
nimeni nu i-a mai văzut vreodată nici urmă de târtiţă măcar. 

— Imposibil, fiindcă cu unul nu obișnuiesc să fumez. 

Acey n-avea de gând să se lase luat peste picior. 

— Inţelegi că, în cazul în care te-ar revedea pe neașteptate, 
după atât amar de vreme, ea ar fi în stare să-ți înfigă imediat, 
drept în blestemata ta de urechiușă, un cât se poate de 
frumușel rahat de daltă pentru spart gheaţa. 

— Parcă încheiaserăm, eu și cu tine, o înţelegere privind 
renunțarea la utilizarea cuvântului „rahat”. 

— Mă străduiesc din răsputeri, javră! Însă-i greu să te dezbari 
de vechile năravuri. Și odată acestea fiind zise, copilul începu iar 
să lingă și să sugă acadeaua. 

Aerul era încins, dens și umed. În lipsa unei brize mai 
energice care să le agite cât de cât crengile, arborii se cam 
pleoștiseră. Randy își sprijini capul în mâini. Undeva, îndărătul 
frunţii sale, îl mai râcâia o surdă și sâcâitoare durere de cap. 
Imaginile amintirilor i se buluceau acum în minte, mai 
învălmășite ca oricând. Sunete și figuri, și locuri îi străfulgerau în 
spatele ochilor închiși, asemenea unor cadre care se succedau 
în goana unui tren rapid. 

Se simţi înghiontit cu cotul și își ridică privirea. Pe stradă, o 
imensă mașină de patrulare a poliţiei, vopsită în albastru și alb, 
rula încet pe lângă Mercedes. 

— Imbecili băgăcioși, murmură Acey. Vor să fie siguri că nu 
dau târcoale pe-aici niciun fel de cioroi. El chicoti, parcă numai 
pentru sine însuși. Doar că ei știau sigur că vreun negrotei tot ar 
fi făcut o astfel de tură, încă de la bun început. 

Cu o oră în urmă, Randy și cu Acey se ciondăniseră în 
legătură cu locul și modul în care trebuiau să stea la pândă. 
Acey ar fi vrut să rămână în mașina cu instalaţie de climatizare 
pornită, însă Randy știa el ce știa și se opusese cu îndârjire. 
Mercedesul era unica mașină parcată pe acea stradă. În cartiere 
ca acesta, mașinile nu se parchează în stradă. Probabil că asta 
ar încălca cine știe ce legi nescrise sau alte tradiţii 
asemănătoare. După cum vedea Randy problema, a ședea în 
mașină constituia o invitaţie de a lua contact cu polițiștii locului. 
De a le prezenta actele de identitate la control și de a le 
răspunde la întrebări privind relaţia lui cu Acey. Nimic din toate 


VP - 179 


astea nu părea să fie câtuși de puţin liniștitor. În loc de asta, ei 
se deplasaseră în poziţia în care se găseau și acum, stând adânc 
cufundaţi în penumbră, la trei sferturi de cvartal depărtare de 
mașină, în diagonală, pe partea opusă a străzii. 

— Inteligentă javră te-ai mai dovedit! A naibii de inteligentă, îi 
zise băiatul, în vreme ce urmăreau amândoi cu privirea cum se 
îndepărta mașina poliţiei. 

Cuvintele îi fură acoperite de chinurile și de gemetele unui 
autobuz școlar care tocmai se oprea. Ei rămaseră în continuare 
șezând pe marginea mesei și privind cum coborau șase copii din 
autobuzul de un galben strălucitor. 

Aceștia mai sporovăiră câteva clipe în grup compact, apoi, 
câte unul, câte doi, se risipiră care încotro, îndreptându-se 
fiecare către casă și lăsând în urmă doar două fetițe blonde, 
care așteptau în continuare, stând în picioare pe trotuar. De- 
abia după o vreme își dădu Randy seama că erau gemene. De 
multă vreme, gemenele nu se mai îmbrăcau la fel. Și, de fapt, 
cele două păreau atât de diferite una de cealaltă, încât Randy se 
întreba în sinea lui dacă nu cumva își scoseseră în evidenţă 
deosebirile, în mod intenţionat. 

— Sunt și ele cam de aceeași vârstă cu tine, îi spuse Randy lui 
Acey. 

— Ba nu sunt decât niște papă-lapte, izbucni spontan riposta 
promptă a acestuia. 

— Ei, hai, și tu acum! 

— Ba e vorba doar de pidosnicie. Băieţelul rânji batjocoritor. 
Sunt numai niște rahaturi de lesbiene. A 

Randy își reprimă impulsul de a-l contrazice. In schimb, le 
urmări în tăcere cu privirea pe cele două fete care străbăteau în 
pas săltat jumătatea de cvartal până la numărul 432, acolo unde 
le întâmpină în pragul ușii femeia cea blondă. In liniștea 
învăluitoare, Randy auzi declicul ușii care se închisese în urma 
fetelor. Trecu apoi un minut întreg. 

— Ei bine, javră, ce zici? Ai de gând s-o faci, ori ba? 

— Nu mă mai zori așa! Te rog! 

— Păi, doar zici că numai pentru asta ai bătut atâta drum 
până aici, nu-i așa? 

Randy își lăsă din nou capul în mâini, masându-și cu buricele 
degetelor mari tâmplele, în timp ce străfulgerările unor imagini 


VP - 180 


îi luminau interiorul craniului, ca niște vâlvătăi ale unor focuri de 
semnalizare. 

— Ce, nu ţi-e bine? insistă puștiul. 

Randy își ridică privirea și se uită drept în ochii cei cafenii ai 
copilului. 

— Ai dreptate, recunoscu bărbatul. Sunt înspăimântat. 

— Nu-ţi face griji din pricina asta, câine! Eu unul sunt mereu 
înspăimântat, de când mă știu. Mi-era o groază crâncenă de 
ceea ce nemernica aia de tembelă ar mai fi urmat să-mi facă. 
Groază că vreun gagiu avea s-o tâmpească încă și mai tare 
decât era ea deja. Groază de curcani. Groază de oamenii avuţi. 
Am fost înfricoșat la culme de tot rahatul ăsta, întreaga afurisita 
asta de viețișoară a mea. 

— E tare nedrept, pentru un puști de vârsta ta. 

— Dreptatea n-are nimic de-a face cu ceva din toate astea, 
rosti ritos flăcăiandrul. Ceea ce este, este, iar ce nu este, nu 
este, și gata. Și despică aerul cu bățul dezgolit al acadelei. Asta-i 
întreg circul. 

Randy rămase îndelung cu privirea pironită asupra copilului. 
Îndărătul provocatoarei bravade a acestuia, mai era... mai 
exista și altceva... probabil, teroarea. El se întreba cum de 
reușise un băiat la o vârstă atât de fragedă să se resemneze și 
să nu mai aibă niciun strop de idealism. Cum izbutise oare 
scurta lui viață să-i stingă acea licărire de candoare pe care cei 
mai mulţi oameni o poartă pentru totdeauna în sufletul lor, ca și 
acea instinctivă scară a dreptăţii la care lumea refuză cu 
tenacitate să renunțe, indiferent cât de mult și cât de des li s-a 
spus respectivilor că: „viaţa nu este dreaptă”, ori că ei „vor 
primi nenumărate lovituri nemeritate”, ori cât de multe alte 
exprimări sentenţioase, destinate să stingă în interiorul lor 
eterna flacără a modului ideal în care s-ar cuveni să stea, de 
fapt, toate lucrurile. 

Randy cobori de pe masă și spuse: 

— Mă-ntorc imediat. 

— Mult noroc, câine! zise Acey, pe când bărbatul se 
îndepărta. 

Cu soarele-n spate, traversă strada și păși peste fâșia de iarbă 
care despărțea strada de trotuar, și din cine știe ce motiv, 
gândul lui zbură la Shirley și la toate lucrurile nostime, fără de 
pereche pe care le avea aceasta de zis mereu. Se întrebă în 


VP - 181 


sinea lui cum de atât de multă graţie interioară putea fi 
adăpostită sub un înveliș atât de dizgraţios. Dădu să-și spună că 
nu era deloc drept să se întâmple așa ceva, dar își curmă brusc 
gândul, cu un zâmbet amar. 

Odată ajuns pe trotuar, se opri din mers și privi în urmă, 
direcția parcului. De-abia izbuti să-l deslușească pe Acey, 
semiobscuritatea din umbra frunzișului. Băiatul își flutură 
mână în direcția lui, făcându-i semn să-și vadă mai departe 
liniștit de drum. Randy mai făcu încă un pas. Simţi că începe săi 
se învârtă capul. Se gândi că s-ar putea chiar să-și piardă 
cunoștința. 

Fu trezit la realitate de un sunet scurt de avertizare 
electronică și se uită înapoi, peste umăr, exact la vreme ca să 
prindă momentul opririi unui vehicul al unei firme private de 
supraveghere și protecţie. Geamul de pe partea pasagerului se 
lăsa în acel moment în jos. Șoferul în uniformă se aplecă 
suficient de mult, încât să-l poată privi pe Randy drept în ochi. 
Omul era la fel de tuciuriu ca și autovehiculul firmei de 
securitate Beach Commons, pe care tocmai îl conducea, și cam 
tot la fel de strălucitor. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? se interesă individul. Tonul 
întrebării nu sugera atât dorința de a afla dacă Randy avea 
realmente nevoie de vreo lămurire, cât subînțelegea în realitate, 
extrem de străveziu, solicitarea unei explicaţii referitoare la 
prezența celui pe care-l avea în faţă pe acea stradă, și în 
momentul respectiv. 

— Am venit aici ca să-mi vizitez niște prieteni, îi răspunse 
Randy, arborând un zâmbet demn de cel mai versat vânzător de 
automobile, aflat pe culmile succesului financiar. 

— Și cam care ar putea fi aceștia? 

— Pe strada Apei, la numărul 432. Randy anticipase deja și 
următoarea întrebare probabilă. Este vorba despre Wesley 
Howard. 

Tipul bătu ceva pe tastatura computerului de la bord, după 
care își înălță din nou privirea și zise: 

— Vă doresc să aveți o zi cât se poate de bună, domnule, îi 
ură el, fără prea mare convingere. Geamul mașinii deja se ridica 
la loc. Automobilul se unii fără zgomot, îndepărtându-se încet pe 
strada Apei. Randy rămase cu privirea pironită în urma 


A 


A 


O 3 3 


VP - 182 


vehiculului, până ce acesta coti la dreapta, la două străzi mai 
încolo, dispărând din raza sa vizuală. 

În parc, Acey se ridicase și el în picioare, cu mâinile-n șolduri, 
gata s-o ia la sănătoasa. Randy își flutură o mână în direcţia 
băiatului, acesta răspunzându-i și el tot printr-o fluturare de 
mână. Se uită apoi cum se cățăra copilul la loc pe masă, după 
care se întoarse și își continuă drumul pe trotuar până la casa cu 
numărul 432, acolo unde urcă treptele micului pridvor și sună la 
ușă. 

Tocmai se pregătea să mai sune încă o dată, când auzi 
zuruitul lanţului tras, urmat de cel al deblocării unui zăvor, și 
ușa se deschise. Una dintre fetiţele dinainte ţinea de ușă cu 
ambele mâini. Lui i se păru că avea cei mai albaștri ochi pe care 
îi văzuse vreodată. Pentru o clipă, omul se întrebă dacă nu 
cumva toate făpturile omenești își începeau viețile având niște 
ochi limpezi și strălucitori, doar pentru a aștepta timpul și 
împrejurările necesare ca, puţin câte puţin, aceștia să-și stingă 
licărirea, până în punctul acela în care așa-numitele ferestre ale 
sufletului ajung să funcţioneze mai mult ca niște obloane. 

— Mămica sau tăticul tău sunt cumva acasă? întrebă Randy. 

Ea deschise gura ca să-i răspundă, dezvăluind cu această 
ocazie o puzderie de proteze dentare, transparente, din plastic. 

— O s-o chem pe mama, spuse fata și o zbughi spre partea 
din spate a casei, codița ei de cal ţopăind în sus și-n jos, în timp 
ce micuța pe jumătate alerga și pe jumătate se zbenguia. 
Imaginea ei îi provocă lui Randy o strângere de inimă. 

Picioarele lungi și graţioase sugerau faptul că fetița avea să 
crească înaltă, la fel ca mama ei. Bărbatul se frecă la ceafă, 
străduindu-se să se elibereze de nodul dintre omoplați care se 
încordau tot mai tare. Femeia apăru de după colț, singură. 

Văzută de aproape, era și mai frumoasă decât i se păruse de 
la distanţă, iar cu toate că fetele ei deja îi moșteniseră înălțimea 
și coloritul pielii, asemănările dintre ele se cam sfârșeau aici. 
Trăsăturile feței înguste te duceau cu gândul la niște origini 
scandinave. Pe de altă parte, fetele erau, așa după cum vedea 
el lucrurile, destinate unei mai largi, mai... mai... Nu reuși să 
găsească termenul adecvat. 

— Da, Îi zise ea. 

Randy înghiţi în sec. Indiferent ce anume și-ar fi putut el 
închipui că urma să rostească în acest moment crucial se risipi 


VP - 183 


brusc din ascunzișurile minţii sale, asemenea unui stol de 
păsărele speriate. Bărbatul aşteptă potolirea virtualelor fâlfăieli 
din aripi, își înălță un deget în văzduh și izbuti să schițeze un 
palid surâs. 

— İl căutam pe Wesley Howard, reuși el în cele din urmă să 
bâiguie. 

Ea își întoarse capul și strigă peste umăr: 

— Wes! Wes! 

Randy urmări mișcarea mușchilor în arcuirea grumazului ei, 
atunci când femeia striga numele respectiv. Ceva din tonul vocii 
ei îl făcu pe Randy să strângă din dinţi, ca și cum ar fi existat o 
respectabilă distanţă între femeia aceea și indiferent pe cine 
anume ar fi chemat ea. Una dintre cele două gemene se tot 
fâțâia înainte și-napoi în spatele mamei ei. Lui Randy îi ajunse 
apoi la urechi un zgomot de pași. Femeia își aruncă din nou 
privirea peste umăr. 

— Uite-l că vine, rosti ea, fără nici cea mai vagă urmă de 
entuziasm în glas. Apoi se dădu înapoi de lângă ușă, 
permițându-i unui individ destul de solid să ajungă și el lângă 
deschizătură. Mi-a zis că te caută pe tine, o mai auzi Randy pe 
femeie spunând în spatele bărbatului. 

— Cu ce vă pot ajuta? îl întrebă acesta. El îl măsura atent cu 
privirea pe Randy din cap până-n picioare, de parcă ar fi urmat 
să fie ulterior supus unui test amănunţit, pe această temă. Omul 
avea o căutătură de beţivan notoriu. Aproape gras și roșu la 
faţă, se putea lăuda ca fiind posesorul unuia dintre acele nasuri 
cu ciupituri dese pe toată suprafaţa, ceea ce-i amintea extrem 
de mult lui Randy de o minge de golf. 

— Ei, oh... îngăimă Randy, cu zâmbetul încă pe buze. Căutam 
o persoană pe nume Wesley Howard... un tip cu care am fost 
coleg în armată... și speram... că poate dumneata ai putea fi... 

— Eu n-am fost niciodată în armată, îmi pare rău, lătră 
beţivanul la el. Mi-aș fi dorit să-ţi pot fi de folos... 

O voce interioară, firavă, îi tot șoptea să n-o scape cumva din 
ochi pe femeie, să-și concentreze întreaga atenţie, mai întâi în 
fundalul scenei, acolo unde blonda nevastă stătea cu urechile 
ciulite și înfiptă pe picioarele ei lungi, iar apoi și mai în spate, 
unde una dintre fetiţele gemene se tot fâţâia de colo colo, 
asemenea unui pui de cerb înspăimântat, agitându-se frenetic la 
adăpostul copacilor. 


VP - 184 


Wes începu să închidă ușa. Randy făcu un pas înainte și i se 
împotrivi, băgându-și nasul în dreptul deschizăturii. 

Tipul opri brusc mișcarea ușii, doar la vreo doi centimetri de 
mutra lui Randy. 

— Și presupun că n-aveţi cunoștință de altcineva care să... 

— Există o mulţime de oameni pe care îi cheamă la fel ca pe 
mine. Mult noroc! 

Randy își retrase fața chiar în ultima clipă, pentru a nu se 
alege cu nasul spart. El ascultă cum era repus lanţul de 
siguranţă, iar ușa, zăvorâtă. Ultima imagine... privirea din ochii 
femeii în secunda imediat de dinainte de închiderea ușii era 
grăitoare într-o anumită privinţă... 

Bărbatul se răsuci cu spatele la ușă, apoi cobori cele câteva 
trepte de la intrare și făcu cale-ntoarsă. Insă, în loc să 
traverseze strada direct spre parc, el coti spre colțul următor, 
trecu de Mercedes și dădu ocol cvartalului, astfel încât să se 
poată apropia de Acey și de parc fără să fie zărit. 

— Ei au stat la pândă, îi dădu de veste Acey, după ce se 
așezase și Randy alături de el, pe marginea mesei de picnic. Au 
tot tras cu ochiu' după tine, al dracu' de multă vreme. 

— Ce? 

— S-au benoclat pe furiș, pe după draperii. l-am văzut io 
precis. Randy își sprijini capul în mâini, trecându-și apoi 
degetele prin păr. Ei? îl întrebă copilul. 

— Nu-i cel care trebuie, îi răspunse Randy. 

— Și ce? Gagica și-a găsit un alt hăndrălău. Ce mare scofală? 

— Pe bărbat îl cheamă Wesley Howard, îl lămuri Randy. 

— La dracu'! exclamă puștiul. Și acum, ce facem? 

Randy căzu un timp pe gânduri. 

— Hai să mergem la malul oceanului, pe plajă, îi răspunse el 
într-un târziu. 


VP-185 


26. 


Junior Harris cu puii lui de găină, pe care îi tot transporta, se 
dovediră a fi de o mare precizie și acuratețe. Randy găsi în ceva 
mai puţin de o oră exact plaja din visele lui. O pornise din sud și 
se îndreptase apoi către nord, până ce turnul ajunsese la 
dimensiunea corectă, în fața ochilor săi. Cam pe când fusese 
Randy absolut sigur că se afla exact în locul care trebuia, 
soarele tocmai cobora spre apus, dincolo de linia orizontului. 
Nisipul era de un gălbui-stins și părea aspru, zgrunțuros sub 
tălpi, de parcă cine știe ce creatură fabuloasă din ocean ar fi 
măcinat cochilii de scoici în gușă și le-ar fi scuipat, după aceea, 
doar pe jumătate digerate, pe ţărmul primitor. 

Ceea ce își imaginase Randy că ar fi urmat să fie o oră de 
destindere și de relaxare aruncând rotocoale Frisbee pe plajă, se 
transformase în mai multe căutări. Mai întâi, ei au trebuit să 
colinde pe la trei magazine, pentru a găsi un Frisbee alb. 
Primele două magazine aveau bine-mersi Frisbee-uri, însă 
niciunul dintre acestea nu erau de acel alb care era absolut 
obligatoriu. După aceea, Acey, în ciuda faptului că se născuse și 
crescuse în Florida, nu fusese niciodată în viaţa lui la plajă și în 
mod sigur nu aruncase vreodată un Frisbee. Lui Randy i-a fost 
necesar un întreg sfert de oră de parlamentări aprinse cu 
puștiul, ca să izbutească, în cele din urmă, să-l convingă să-și 
lepede din picioare tenișii și să ţopăie cu tălpile goale prin nisip. 
Încă vreo cinci-zece minute i-au mai trebuit apoi și pentru a-l 
face pe copil să accepte să se aventureze în riscanta tentativă 
de a-și cufunda vârful unui deget mare de la picior în apă, după 
care, atunci când băieţelul ajunsese la concluzia că îi plăcuse 
acea primă experienţă acvatică, a fost nevoie de o altă jumătate 
de oră, bătută pe muchie, pentru a-i găsi și a-i cumpăra acestuia 
un costum de baie care să-i satisfacă toate exigenţele și să-i fie 
astfel micuțului pe plac. 

Și-așa s-a făcut că, în vreme ce amurgul căpătase pronunţate 
nuanțe cenușii, Randy nu începuse încă să arunce cu nou 
achiziționata jucărie, fiindcă, în schimb, își petrecuse ultima oră 
dădăcind cu tenacitate un copil, pentru a-l convinge să profite 


VP - 186 


de ocazia de a se zbengui fără grijă, poate pentru prima oară în 
viaţa lui, după cum presupunea. 

El se tolănise pe nisipul grunjos, urmărind cum purta băiatul 
aprige bătălii cu valurile, minunându-se de energia de care 
dispunea micuțul și întrebându-se ce naiba trebuia să mai facă 
în continuare. Tot ce îi veni în minte a fost grija să caute o 
cameră de închiriat pentru noaptea ce urma, după care să se 
trezească de dimineaţă și să-l ducă pe Acey la mătușica lui. lar 
apoi? lar apoi ce? N-avea habar de ceea ce avea să facă după 
aceea. Ca și cu câteva ore în urmă, el venea de nicăieri și se 
îndrepta spre niciunde. Gândul acesta îi dădu o senzaţie de 
greață. 

Spre vest, mult peste acoperișurile magazinelor și ale 
hotelurilor, ziua căpătase o tentă purpurie, iar firava căldură 
temporară a primăverii se răspândise prin oraş, odată cu lumina 
solară. Flăcăiandrului îi clănțăneau acum dinții în gură, mai 
abitir ca niște castaniete, în timp ce traversau bulevardul cu 
patru benzi de circulație, îndreptându-se în mare grabă în 
direcția Mercedesului. Pe când se apropiau de maşină, Randy 
comandă de la distanță deschiderea portbagajului, sperând să 
aibă noroc și să găsească o cămașă, o pătură sau altceva 
asemănător, care să-i poată ţine de cald copilului, până ce 
reușeau să se cazeze într-o cameră de hotel. 

Și chiar așa se și întâmplă: acolo se afla o pătură neagră din 
lână, cu o garnitură de franjuri și de ciucurei asortaţi, de jur- 
împrejur, pe toată marginea, genul de obiect cu care babalâcii 
șubrezi pe la articulaţii obișnuiesc să-și mai înfășoare genunchii 
artritici, pentru a le ţine de cald. Randy înșfacă respectiva 
pătură, scuturând-o ca pe un bici, pentru a îndepărta orice 
mărunţișuri ar fi existat în ea. 

Cu o singură mișcare hotărâtă, Randy așeză apoi pătura cu 
pricina în jurul umerilor băieţelului, după care întinse mâna 
pentru a închide capota portbagajului. Două sacoșe verzi, de 
sport, extrem de asemănătoare cu a lui, însă ceva mai mari, 
tronau drept în mijlocul portbagajului. El întinse mâna și atinse 
cel mai apropiat bagaj, apăsând în jos cu palma întinsă pe 
țesătura lucitoare și încercând să-și dea seama dacă ceea ce era 
înăuntru putea fi recunoscut, dar nici vorbă de așa ceva. 
Indiferent ce putea fi, acolo se afla ceva pătrăţos și tare. Randy 
se uită în lungul străzii și îi zise copilului să se suie în mașină. 


VP - 187 


Strada era pustie. În afară de mandibulă, care încă îi tremura, 
făcând să-i clănțăne dinţii din gură, nimic altceva nu i se mai 
clinti puștiului. În loc să se conformeze, acesta se săltă cu burta 
pe marginea portbagajului și se uită în el. 

— La naiba, șopti micuțul. 

Randy înlemni. 

— Ai de spus un lucru pe care s-ar cuveni cumva să-l aflu și 
eu? mormăi el în direcția lui Acey. 

— Căcatul ăla de proxenet din Atlanta. 

— Cum îl cheamă? 

— Tyrone, îi răspunse copilul. 

— Și ce-i cu el? 

— Vinde o mulţime de trăsnăi de droguri. 

— Și... la ce anume te gândești? 

— Câteodată... Se opri, răsuflă adânc de câteva ori, după care 
continuă: Câteodată, tipul își face rost de marfa tocmai de la 
nemernicul ăsta de Berry. Apoi puștiul arătă spre bagaj. L-am 
văzut folosind geanta asta. 

— Pe cine anume l-ai văzut folosind-o? 

— Pe Berry. 

— Împreună cu individul ăla pe nume Tyrone? 

— Îhî! 

— Și când a fost asta? 

Băiatul se răsuci în altă direcţie și nu-i răspunse. Randy 
deschise gura ca să repete întrebările, când deodată rămase ca 
trăsnit de ceva care tocmai îi trecuse prin minte. Unica 
modalitate prin care copilul putea ști ceva despre ceea ce se 
petrecuse între Chester Berry și respectivul Tyrone la Atlanta 
era aceea ca și el însuși să se fi aflat atunci acolo. De parcă nu 
fusese asta prima oară când fusese el folosit drept plată a 
datoriilor mamei sale. Deja îngreţoșat, Randy simţi cum 
stomacul i se întoarce pe dos de-a binelea, numai gândindu-se 
la acel lucru anume. 

Bărbatul întinse atunci mâna după una dintre genţi și se 
apucă să-i deschidă lungul fermoar central. Geanta era umplută 
pe jumătate cu pachete de pudră albă bine compactată. 
Infășurate în înveliș de material plastic și etanșate în pungi 
frigorifice, pachetele emanau un vag miros medicinal, ceva ce 
semăna cu un iz ușor de eter. 


VP - 188 


Cealaltă geantă era plină de bani. Se aflau acolo bancnote de 
câte o sută, toate grupate și legate cu o bandă în pachete de 
câte o mie, iar acestea strânse cu un elastic circular în tenculeţe 
de câte zece mii. Și erau puzderie. 

Omul apucă bine de cheiţă și trase, dar fermoarul se înțepeni. 
Se aplecă înăuntru și apucă primul bagaj și cu cealaltă mână. În 
acel moment, remarcă faptul că fiecare pachet ca o cărămidă de 
cocaină avea legat de el câte o etichetă de forma unui cartonaș 
rigid. Randy răsuci eticheta cea mai apropiată și citi inscripţia 
înghesuită pe ea. Camera probelor, Poliția Comitatului Dade. Un 
nume, un cod, o scurtă datare, un număr de înregistrare, de la 
cap la coadă. Închise apoi fermoarul genţii și trânti cu zgomot 
capota portbagajului. 

— O mulţime de ticăloși se vor ţine temeinic după fundul 
nostru, câine. Nimeni nu poate pune laba pe zăpada lui Tyrone 
și după aceea să aibă pretenţia să mai trăiască, fălindu-se și 
povestind altora despre întâmplarea cu pricina. 

Randy apăsă pe butonul verde. 

— Urcă în mașină! zise el. 

De astă dată, copilul se conformă întocmai îndemnului, în 
mare grabă. 

Hotelul Excelsior Palms era situat la trei cvartale distanţă de 
plajă, fiind o rămășiță coșcovită a perioadei Rat Pack și etalând 
materializarea unei teme a stilului Art Deco, care părea 
autentică doar până când te uitai mai îndeaproape și îți dădeai 
seama imediat de halul de degradare în care ajunsese fiecare 
element în parte. 

Acey dorise, pur și simplu, să se îmbrace și nimic altceva. 
Randy trebui să se chinuie serios până să-l poată convinge de 
efectul abraziv al nisipului prins de piele, ca și de faptul că un 
duș rapid nu strica nimănui. In mod evident, se părea că apa 
caldă avusese un efect extrem de stimulativ asupra proceselor 
puștiului de a raţiona. La ieșirea acestuia din baie, în ochi i se 
putea desluși foarte multă asprime și duritate. 

— Nu-ncape niciun fel de îndoială că urâţii ăia au să ne facă 
praf curu’. 

— Asta însă numai dacă or să izbutească să pună mâna pe 
noi. 

Încă înainte de a-și fi isprăvit Randy vorba, Acey deja se 
pornise să scuture din cap. Bărbia îi tremura de mama focului și 


VP - 189 


în niciun caz din cauză că i s-ar fi făcut frig. El spuse cu o voce în 
care se simţea de la o poștă panica: 

— Au s-o căsăpească pe maică-mea. 

— Da' de ce ar recurge ei la una ca asta? 

— Fiindcă ei știu unde s-o găsească, javră. 

— Însă ea n-are absolut nimic de-a face cu tărășenia asta. 

— Așa ceva nu contează pentru oamenii de teapa ăstora, 
câine. Ei trebuie să transmită un mesaj cât se poate de limpede: 
„Nimeni nu se pune cu Tyrone”, punct și nimic mai mult. Asta-i 
tot ce pot să-ți spun în povestea asta de rahat. 

— Dar eu credeam că ai terminat-o definitiv cu ea și nu te mai 
interesează. 

— Rahat cu perje! lătră copilul. Tot maică-mea rămâne! Era 
gata-gata să izbucnească în hohote de plâns. Nemernicii ăștia... 
dacă nu te găsesc pe tine... atunci îi ucid pe toţi cei cu care ai tu 
vreo legătură. Nu le pasă nici cât negru sub unghie. Și o să tot 
omoare la lume, până ce găsesc ceea ce caută. 

— Mâine-dimineaţă, la prima oră, îi promise Randy. 

Puștiul medită o clipă, după care încuviinţă: 

— La prima oră! 

Randy îl privi drept în ochi și îl mai asigură o dată: 

— La prima oră! Mergem la mama ta și apoi ne descotorosim 
de mașina asta. 

— Da cu prafu' și cu mălaiu cum rămâne? 

— Găsim noi un loc sigur unde să le dosim fără să poată fi 
dibuite. Numai cu drogu' respectiv și cu paralele alea ne mai 
putem negocia vieţile. Dacă ei ne descoperă și nu le avem... 
atunci este... Și el nu mai vru să rostească nimic în plus, cu voce 
tare, așa că își lăsă gândul să piară încetul cu încetul. 

Băiețelul miji ochii. 

— Eşti o javră inteligentă. A dracului de inteligentă. De unde-ți 
tot vin în minte atâtea căcaturi de șmecherii? Cum se întâmplă 
de te afli tu întotdeauna cu un pas înaintea oricui altcuiva? 

Randy își ridică braţele desfăcute, într-un gest exprimând 
neputinţa. 

— Nu știu nici eu. Pur și simplu, așa mi se întâmplă. 

Omul se apropie de fereastră. La patru etaje mai jos, 
iluminatul public intrase în funcţiune, iar locuitorii din vecinătate 
își începuseră scurtele plimbări de seară. Prin grilajul de fier al 


VP - 190 


scării de incendiu, Randy vedea cum aceștia schimbau între ei 
discrete saluturi politicoase. 

El se răsuci din nou cu faţa spre cameră și se apropie de 
telefon. Ridică registrul ce cuprindea „Serviciile puse la 
dispoziția oaspeţilor”, căută în el și îl deschise la secțiunea care 
se referea la roomservice, după care i-l întinse băiatului, 
adresându-i-se: 

— Hai să chemăm room-service-ul și să ne comandăm ceva 
de mâncare. Nu știu cum îţi este ţie, însă mie mi s-a făcut o 
foame de lup. 

Reveni apoi din nou lângă fereastră. Pe bulevard, totul se 
mișca încet ca melcul. Un tip așezat într-un scaun cu rotile se 
deplasa de unul singur de-a curmezișul străzii pustii. 

Umbra unui palmier se alungea grotesc peste stradă. Randy 
își trecu o mână peste frunte și încercă să-și facă o idee de 
ansamblu asupra întregii situaţii. 

Sub niciun motiv nu era posibil ca Berry să fi reclamat furtul 
Mercedesului său, concluziona în gând Randy. Și în niciun caz 
furtul unei splendori de mașină de optzeci de mii de dolari, cu 
portbagajul colcăind de parale și de droguri furate, lucru care îl 
făcea să fie sigur că nu știa nimeni cu ce mijloc de locomoţie se 
deplasau ei. Așa că tot ce trebuia să-i îngrijoreze deocamdată 
cu-adevărat era Berry însuși și persoanele aflate de cealaltă 
parte a afacerii cu stupefiante. Atâta vreme cât ei doi nu 
atrăgeau deloc atenţia asupra lor, nici polițiștii nu aveau de ce 
să-i deranjeze. 

Când Randy plecă de lângă fereastră, Acey încă se holba în 
meniul de la room-service. 

— Te-ai hotărât ce anume ţi-ai dori? îl întrebă Randy pe copil. 

Acesta nu-i răspunse nici da, nici ba, părând a se benocla 
îndelung la o singură poziţie din listă. Randy zâmbi. 

— Știi să citești? insistă el. 

Acey înălţă din umeri și își întoarse faţa în altă direcţie. 

— Spune, știi? nu se lăsă Randy. 

— Nu prea bine, recunoscu puștiul. 

Randy întinse mâna către copil, iar acesta îi dădu meniul 
înapoi, după care bărbatul i-l citi. 

Acey optă pentru spaghete, iar la desert își alese plăcintă cu 
mere și îngheţată de ciocolată. Randy își comandă o friptură cu 
cartofi prăjiţi și o sticlă de bere Heineken. 


VP-191 


Când Randy puse pe covorașul din fața camerei tava cu 
resturile festinului, se făcuse deja aproape ora zece seara și 
Acey dormea dus. 

Bărbatul stinse televizorul. Cartonașul de reclamă verde cu 
alb de pe noptieră vestea gratuitatea conectării fără fir la 
Internet. Omul cotrobăi prin bagajul său și scoase la iveală 
laptopul. Apoi își mai băgă încă o dată mâna în geantă și scoase 
și maldărul de fire. 

Acey începu să sforăie încetișor, în timp ce Randy încerca să 
se descurce prin labirintul de cabluri ce părea de nepătruns, 
dându-și în cele din urmă seama că totul era la mintea 
cocoșului. Fiecare mufa de la orice capăt de cablu se potrivea 
doar cu un unic alt conector. N-aveai cum s-o dai în bară. După 
două minute de butonare stângace, izbuti să ajungă și la 
programul de corespondenţă electronică. Acolo se afla o listă 
lungă foarte veche de mesaje adresate lui Brittany. Nu se afla 
nimic și pentru Alma, lucru care, se gândea Randy, era probabil 
exact ceea ce dorise ea. Cu toate astea, mesajul de deasupra 
reprezenta o problemă olecuţă mai deosebită. Acesta îi era 
adresat lui Paul/Randy, expeditorul fiind 
Hadlevsweets9southeast.net. Rândul subiectului cuprindea, cu 
majuscule... cuvintele: TICALOȘII DE NAZIȘTI. 

Se decisese să nu citească nimic din corespondenţa lui 
Brittany, dar acest mesaj părea a fi nu numai urgent, dar și 
adresat lui însuși, așa încât tastă în mod repetat pe acesta, până 
ce se deschise. 


Băiete, nici nu știi cum de lași mereu urme în spatele tău. Am 
ieșit până la Hadley's, ca să mă folosesc de una dintre sculele 
casei, în speranța că vei recepționa acest mesaj, mai înainte ca 
Naziștii să ajungă și la tine, la fel cum au ajuns și aici, la noi. 
Cam la o jumătate de oră după ce ai plecat tu, ei mișunau deja 
în tot locul, pe capul nostru, răspândindu-se ca o epidemie. 
Indiferent de ceea ce detii tu, ori ai aflat sau ai făcut, trebuie să 
cunosti faptul că flăcăii ăștia de la Agentia de Securitate 
Naţională sunt de-a dreptul înnebuniți să te găbjească. Imi pare 
rău să ti-o spun, dar toti cei de pe-aici le-au spus absolut tot ce 
știau ei. Se pare că nu s-a putut face nimic altceva. Noi am 
vorbit după aceea despre asta și toată lumea a fost de acord că, 
în cazul în care am mai fi puși încă o dată în aceeași situație, nu 


VP - 192 


le-am mai spune nicio iotă. Cred că înțelegerea ulterioară a 
situației este unanimă. Cu toții ne-am fi dorit să te fi putut ajuta 
mai mult, însă așa cum stau lucrurile, ai face mai bine să te 
descotorosești cât mai curând posibil de mașina aia. lti urez să 
ai parte de tot norocul din lume, în căutările tale. Alma. 


P. S.: Danny îmi zice să-ți comunic faptul că ti-a șters poza din 
sistem, încă înainte de a fi sosit Naziștii aici, așa că ei nu dețin 
nicio fotografie cu tine, nicăieri. Oricât ar fi de puțin, și asta e 
totuși ceva. 

P.P.S.: Presupun că noi nici măcar n-am fost aceia care am 
crezut că suntem. 


Să ai mare grijă de tine. Alma 


Randy reciti mesajul încă o dată, după care se deconectă de 
la rețea și închise computerul, întrebându-se în sinea lui ce 
putea să însemne asta. Acești indivizi chiar supravegheau orice 
mesaj trimis prin e-mail de către oricine, oricui? Chiar nimic... 
nici măcar cea mai simplă căutare pe Google, iniţiată dintr-o 
localitate obscură din Alabama, nu era ferită de interceptare? 
Gândul ăsta îi dădu niște fiori cumpliţi de teamă. 

După ce strânse din nou totul la loc în geanta lui, se apropie 
de pat și îl scutură ușor pe Acey de umăr. Micuţul deschise ochii, 
clipind. 

— les și eu puţin, i se adresă Randy. 

— Te duci tot la casa aia, nu? ` 

— Așa e. E ceva în legătură cu ea... Insă bărbatul nu se simți 
în stare să-și exprime gândul până la capăt. 

Băiatul rumegă ideea. 

— Şi ce fac eu, dacă tu n-ai să te mai întorci? 

— Ai la tine un întreg purcoi de bani. Poţi să te duci la staţia 
de autobuz. 

Fruntea micuță se încruntă. Puștiul părea să fie sincer 
încurcat. 

— Dar de ce trebuie morțţiș să te întorci tu acolo? 

Mai înainte de a-i răspunde, Randy căzu pe gânduri. 

— Fiindcă asta-i tot ce am descoperit, mărturisi el. 

— Pot pricepe și accepta asta, își exprimă copilul 
disponibilitatea. E tot ca povestea dintre mine și mama mea. 


VP - 193 


— N-am de gând să iau cu mine cheia camerei, îi zise Randy. 
În felul ăsta... înţelegi tu, dacă mi se întâmplă ceva neprevăzut, 
ei nu vor afla absolut nimic despre nimeni. 

— Isteţ lucru, spuse băiatul, doar cu o clipă înainte ca 
pleoapele să i se închidă. 

— Hei! exclamă Randy. Pleoapele grele ca de plumb se 
deschiseră deodată larg. Dacă nu sunt aici când te scoli... 
înseamnă că nu mai vin. Ascultă-mă! Acey îi răspunse că auzise 
ce-i spusese. Privirea din ochii săi pe jumătate închiși spunea că 
Randy tocmai fusese alăturat cohortei de taţi, unchi, concubini 
și alți bărbaţi care se furișaseră afară din viaţa lui Acey sub un 
pretext sau altul, pentru a nu mai reveni niciodată după aceea. 
Randy se opri în pragul ușii. Hei! îi repetă el. Flăcăiașul se săltă 
în șezut, pe pat. Eu totuși am să mă întorc, îi zise bărbatul. Când 
o să auzi ciocănituri în ușă, vei ști că sunt eu, ca să-mi deschizi, 
că n-am cheie. 

Mutriţa copilului spunea că acesta nu crezuse nicio vorbuliță 
din tirada celuilalt. 

— Mda, rosti el cam cu jumătate de gură. Bărbatul stinse 
lumina și trase ușa după el. Paznicul garajului îi arătă spre 
inscripţia de pe perete. 

— Intrările și ieșirile sunt interzise, citi omul cu voce tare, 
după care Randy făcu o strâmbătură și îi întinse celuilalt o 
bancnotă de 20 de dolari. Aproape la fel ca și cu prima mea 
nevastă, rosti apoi respectivul, rânjind. 


VP - 194 


27. 


Oamenii primesc lucrurile pentru care au plătit, iar în cazul de 
faţă, localnicii au plătit pentru liniște și pace, astfel că nu era 
câtuși de puţin surprinzător faptul că, pe la unsprezece fără un 
sfert într-o seară de vineri, strada Apei era mai ermetic ferecată 
ca trezoreria statului, ceea ce explica de ce parcase Randy 
Mercedesul tocmai lângă bazarul Circle K, care se afla la șase 
cvartale mai spre nord, după care se apropiase mergând pe jos, 
fiindcă, așa după cum vedea el situația, trebuia să se considere 
extrem de norocos, atât cu poliţia, cât și cu firma privată de 
protecţie și pază, iar o altă imagine a unui Mercedes în zonă ar fi 
urmat cu certitudine să atragă atenţia asupra lui într-o măsură 
mai mare decât ar fi fost de dorit. 

Cotind după colț de pe strada Burgess și pornind-o de-a lungul 
străzii Apei, el grăbi pasul, mergând repede, dar având grijă să 
nu lase impresia că aleargă. Era absolut sigur de două lucruri. În 
acea oră de seară târzie, nu mai ţineau niciun fel de povești 
cum că ar fi mers în vizită la niște prieteni, iar, indiferent de 
ceea ce urma să se întâmple cu el în acea noapte, cel mai bine 
ar fi fost să se întâmple cât mai rapid. 

Mai făcuse și altă dată acest drum; era cât se putea de sigur 
de asta. Se mai plimbase exact pe acea stradă și tot cam pe la 
aceeași oră nocturnă, și totuși, era la fel de sigur și de faptul că 
aceasta de aici nu era casa lui. Acasă era... Nu știa cum să-și 
formuleze ideea respectivă. Era un loc foarte asemănător. lar 
ăsta constituia unicul lucru de care era absolut sigur. 

Acum imaginile îi reveneau cu mai multă încetineală și 
fuseseră înlocuite în cea mai mare parte de o voce interioară. 
Era aceeași voce pe care o mai auzise și ceva mai devreme, în 
acea seară, vocea care îi spusese să n-o scape din ochi pe 
femeia aceea, atunci când stătuse în picioare, în pragul ușii. 
Vocea pe care o remarcase și Acey, cu o zi înainte. Adevăratul 
lui glas, Randy era absolut sigur și de acest lucru. Era vocea 
persoanei care fusese Randy cândva... încrezătoare, plină de 
siguranţă de sine, dezinvoltă în orice situaţie, cu un simţ 
instinctiv pentru ceea ce avea de făcut în continuare. Starea 


VP-195 


asta era profund schizoidă, de parcă ar fi răsunat de tot felul de 
comentarii permanente la adresa propriei sale vieţi. 

O licărire anemică deslușită îndărătul draperiilor de la ferestre 
făcea casa cu numărul 432 de pe strada Apei să fie singura din 
cvartal cu lumina aprinsă la parter. Era însă o lampă indirectă, 
ca și cum ar fi fost aprinsă o lumină pe undeva spre partea din 
spate a casei. Randy se opri o clipă și ascultă. | se păruse că 
deslușise o frântură de conversaţie, însă nu putea să jure că era 
adevărat. 

Bărbatul își grăbi pasul. Garajul pentru două mașini, anexat 
clădirii, bloca accesul către curtea din spate pe lângă marginea 
cea mai apropiată a construcţiei, așa că Randy traversă rapid 
de-a curmezișul peluzei și cercetă blocajele existente în celălalt 
capăt. Acolo, lucrurile se prezentau ceva mai promiţător, 
existând o poartă de aproape doi metri înălţime, legată cu un 
lanț și blocată doar cu un zăvor simplu. Pânzele de păianjen 
dovedeau că pe-acolo nu trecea nimeni niciodată. Probabil asta 
semnifică faptul că oamenii de-aici n-au câine, concluzionă 
glasul său interior raţionamentul. Oamenii care au câini ar folosi 
mai des poarta asta. 

Randy făcu câteva genuflexiuni, își puse mâinile pe latura 
superioară a șinei metalice și se ghemui, împingându-se cu 
picioarele cât de mult putu și propulsându-se drept în sus, 
suficient de tare, încât să se sprijine în coate și să-și poată apoi 
azvârli un picior pe partea de sus a porţii. Mai departe, totul 
deveni mai ușor. Cu o mișcare lină, bărbatul se săltă peste 
poartă și ateriză cu eleganţă în cealaltă parte. După aceea, 
rămase nemișcat și ascultă. O mașină trecu pe stradă, prin 
dreptul lui. Probabil că avea geamul coborât. Se auzea o 
melodie îndrăcită, cu iz latin. Un solo de trompetă atingea 
sunete într-atâta de acute, încât numai câinii le mai puteau auzi. 

In clipa în care muzica nu se mai auzi, lui Randy îi ajunseră la 
urechi glasurile. Al ei se auzi primul: 

— De câte ori mai trebuie să-ţi spun? Nu asculţi chiar 
niciodată? 

Wes replică și el ceva, însă Randy nu putu înțelege ce anume, 
așa că începu să înainteze, pe furiș, prin curte. Pe stânga, dând 
tufișurile la o parte, zări un geamlâc diafan, delicaţii pereţi ai 
verandei fiind învioraţi din cealaltă parte de o lumină galbenă, 
venită dinspre bucătărie. 


VP - 196 


Ea stătea lângă chiuvetă. Randy putea auzi și apa curgând. 

— Individul ăsta era cu mult prea înalt. Doar nu-i pot ei lungi 
pe oameni după dorinţă, nu crezi? Tonul femeii exprima faptul 
că ea totuși n-ar fi fost prea surprinsă dacă acei „ei” în realitate 
ar fi putut face asta. 

Randy mai înaintă câţiva pași. Evantaiul palid de lumină 
galbenă ce ieșea pe fereastra bucătăriei nu reușea să scoată din 
semiîntuneric și curtea din spate. Bărbatul se mai mișcă încă 
puţin spre dreapta și înainte, evitând lumina și ţinându-și până 
și umbra ascunsă vederii. 

Curtea era imensă, iar întinsul spaţiu lăsat neîngrijit devenise 
un veritabil cimitir de lucruri de-ale copiilor, fiindcă jucării vechi, 
stricate erau presărate ici și colo pe peluza degradată, 
asemenea acneelor juvenile pe tenul adolescenților aflaţi în toiul 
pubertăţii: cinci sau șase săgeți zăceau risipite în iarbă, o 
tricicletă de tip „Roţi Mari” era răsturnată pe-o parte, un 
scrânciob prăpădit, cu scaunul crăpat, era trântit cât colo, o 
trambulină din plasă elastică era sfâșiată din ramă pe una dintre 
laturi, o cădiță, pentru copii, abandonată se afla întoarsă cu 
fundul în sus. În capătul celălalt al curţii, o construcţie alungită, 
ca o prelungire a casei, se întindea aproape până la gardul din 
spate. În cazul în care corpul de clădire al casei ar fi fost mai 
impozant sau cealaltă construcţie ceva mai mare, atunci 
ansamblul ar fi putut să fie denumit casă-vagon. Așa cum se 
găsea, construcția cu pricina probabil că adăpostise un spaţiu 
de lucru, ori o sală pentru exercitarea vreunui hobby sau a unei 
alte pasiuni asemănătoare. 

Randy își continuă înaintarea prin curte, până când ajunse să 
vadă ceafa femeii, în timp ce aceasta stătea în picioare sub 
lampa din bucătărie, rezemându-se de chiuveta din spatele ei, 
cu braţele încrucișate foarte strâns la piept. Wes nu se afla 
nicăieri în raza sa vizuală. Din încăperea următoare, care era 
poate sufrageria, Wes spuse ceva, însă Randy nu putu desluși 
ce anume. Indiferent însă ce anume ar fi fost, vorbele acelea nu 
făcură decât s-o înfurie și mai tare pe femeie: 

— Vocea lui a fost aceea care mi-a atras atenţia, cretinule! 
Am avut impresia că mai auzisem cândva respectivul glas. Și ea 
își flutură o mână, arătându-se scârbită. Nu trebuia să-ţi fi spus 
nimic. Niciodată nu mai trebuie să-ți spun nimic. Asta ca să-mi 
fie învăţătură de minte! 


VP - 197 


Apoi Wes se arătă și el la vedere. Acum omul era și mai roșu, 
și mai transpirat decât fusese în acea după-amiază. 

— Este, probabil, vorba despre ceva în legătură cu expresia 
figurilor... tocmai rostea acesta. 

— Tu chiar nu mai auzi ceea ce îţi tot repet eu? insistă ea. Nu 
l-am mai văzut niciodată în viața mea pe individul acela. Mutra 
lui nu mi-a spus absolut nimic. A fost vorba numai despre glasul 
lui, despre care mi s-a părut că s-ar putea să-l mai fi auzit și altă 
dată. Doar Glasul său. G-L-A-S-U-L, rosti ea cuvântul, literă cu 
literă. 

— Personal, am renunţat complet la această variantă, am 
sunat și am raportat totul. 

Tonul femeii se ascuţi brusc: 

— Ce-ai făcut? îl întrebă ea, aflată în pragul declanșării unei 
crize acute de isterice, tropăind în cerc, precum o leoaică în 
cușcă. Tu, pur și simplu, chiar nu înţelegi absolut nimic, așa-i? 
De cum apare ceva cât de cât greșit, se termină și cu această 
mică poveste. 

Mânia răzbătu și din glasul bărbatului: 

— Da’ ce? Tu te crezi mai breaza? Chiar socotești că eu nu 
știu ce învârți? Să nu ţi se pară nici măcar pentru o fracțiune de 
secundă că eu îţi înghit gogoșile pe care mi le tot servești, cum 
că ai lucra mereu până târziu, la agenţia aia de turism! 

— Asta nu-i câtuși de puţin treaba ta! explodă ea. Problemele 
de natura asta ne pot face să devenim indezirabili. Chiar nu-ţi 
poate intra asta, o dată pentru totdeauna, în dovleacul ăla al 
tău, pe care îl porţi pe umeri, în loc de scăfârlie? 

— Se așteaptă de la noi să sunăm, dacă apare vreo problemă. 

— Ce problemă? Femeia aproape că ţipa, agitându-și frenetic 
mâinile, ca pe niște crengi și frunze de palmier aflate în bătaia 
unui uragan. 

— Individu' cred că m-a adus într-un hal fără de hal de 
surescitare. 

— Surescitat în legătură cu ce anume? îl întrebă ea. De parcă 
el s-ar mai întoarce vreodată aici. 

— Îmi pare rău, se scuză el. 

— Și când anume s-a întâmplat? 

— Poate acum cinci minute numai, îi răspunse el. 

Ea nu șovăi, ci dispăru iute. Wes rosti ceva puţin inteligibil, în 
urma ei. Trecu apoi un minut, după aceea încă unul, după care 


VP - 198 


femeia ieși brusc din casă, pe ușa din spate, ducând în braţe un 
maldăr de hârtii. 

Randy încremeni. Se afla cu totul la vedere. Singurul lucru 
care l-ar mai fi putut salva ar fi fost ca femeia să fie într-atâta de 
preocupată să fugă spre clădirea anexă, încât să nu îl mai poată 
remarca și pe el acolo, ghemuit pe pajiștea din curtea ei. Randy 
își aruncă privirea către fereastra de la bucătărie. Wes plecase 
cine știe pe unde. Când Randy își întoarse din nou capul, femeia 
tocmai intra prin ușa laterală a presupusului atelier. În 
respectiva clădire se aprinse imediat după aceea lumina. 

Randy știa bine că nu mai putea rămâne acolo. Atunci când ar 
fi ieșit, femeii i-ar fi căzut ochii drept pe el. După o clipă de 
ezitare, traversă în fugă peluza, sperând din tot sufletul ca 
femeia să nu apară tocmai atunci. Alergă în spatele atelierului și 
se strecură în porţiunea dintre peretele clădirii-anexă și gardul 
de șipci, care separa curtea de cea a vecinului. 

Se apropie de fereastra aflată în mijlocul peretelui și aruncă o 
privire în atelier. Nu se vedea acolo nici urmă de femeie. Își lipi 
obrazul de geam, scotocind din ochi prin toată încăperea, în 
speranţa să o descopere pe undeva... însă nici vorbă de una ca 
asta... tot ce putea vedea erau niște bancuri de lucru, înșirate 
de jur-împrejur, ca și niște dulapuri pentru depozitarea 
diverselor lucruri, iar în mijlocul pardoselii, o frumuseţe de loc 
de scurgere, mare și pătrat, pentru... pentru... numai că 
grătarul-capac fusese dat la o parte, lăsând în pardoseală la 
vedere o gaură întunecată. Exact când creierul lui începuse să 
proceseze variantele posibile, femeia își tăcu apariţia ieșind din 
acea gaură, de astă dată nemaiavând nimic în mâini. Ea mormăi 
ceva în surdină, în vreme ce fixa la locul său grătarul-capac. 
După ce își șterse palmele una de cealaltă, traversă în grabă 
încăperea. 

Randy rămase nemișcat, în timp ce ea stingea lumina și 
trântea ușa în urma ei. Bărbatul se apropie de colţul clădirii și o 
văzu traversând peluza, urcând cele câteva trepte și reintrând în 
bucătărie. Inspiră adânc și medită o vreme la toate lucrurile la 
care tocmai fusese martor. Își zise în sinea lui că acela o fi fost 
unul dintre adăposturile antiatomice săpate prin anii 1950, adică 
pe vremea în care toată lumea era absolut convinsă că un 
război nuclear era inevitabil și că unica șansă de supraviețuire 


VP - 199 


era aceea de a cobori într-un buncăr și de a aștepta să se așeze 
praful radioactiv din atmosferă. 

Când vocile din bucătărie se mai domoliră, Randy alergă 
precipitat înspre tufișurile de la colţul casei. El se lăsă pe vine, 
își ţinu cât putu răsuflarea, pentru ca mai apoi, într-o fracțiune 
de secundă, să-i audă pe cei doi reîntorcându-se în bucătărie și 
reluând același subiect de dinainte, cu o înfierbântare sporită. 

— Ascultă ce-ţi spun eu! tipa femeia. Nu se află în niciun 
document referitor la vânzarea casei. Dacă agentul imobiliar ar 
fi știut de existenţa trebii ăsteia, atunci ar fi făcut mare caz de 
asta. N-are nimeni habar de chestiune. Absolut nimeni. Dacă n- 
ar fi ajuns să se întâmple ca fetele să se joace acolo, n-am fi 
știut nici noi. Așa că ar cam fi cazul să ai mare grijă să-ți ţii gura 
bine ferecată. 

— Bine, bine, îi răspunse bărbatul. 

În acel moment se auzi soneria. Randy îi văzu pe cei doi cum 
își întorceau capetele în direcţia părții din faţă a casei, în acea 
fracțiune de secundă dinainte de a se auzi zgomotul porții, la fel 
cum se auzise și atunci când sărise el pe acolo, cu câteva 
momente mai devreme. Apucă de marginea căzii pentru copii, o 
ridică și se ghemui sub ea, apoi o lăsă deasupra lui și rămase 
nemișcat în iarba rece și neplăcut de umedă. Randy își ţinu 
respiraţia și ciuli cu multă atenţie urechile. Auzi după aceea 
niște pași și scârțâitul unor încălțări care se apropiau de 
ascunzătoarea lui. Zgomotul încetă. Randy spera să nu i se vadă 
de sus conturul trupului. Aerul de sub cada din material plastic 
era saturat de umiditate. Colac peste pupăză, mai începuse să-l 
mănânce și vârful nasului. Îi venea să strănute, dar se sforță din 
răsputeri să se abţină. După un timp ce i se păruse o întreagă 
eternitate, pașii respectivi începură să se îndepărteze. Randy 
așteptă, numără până la zece, după care ridică marginea căzii și 
văzu din spate o siluetă de bărbat intrând în marchiză și lovind 
cu piciorul în învălmășeala de obiecte de-acolo. Apoi respectivul, 
evident mulțumit că nu găsise pe nimeni acolo, urcă scara și 
intră în bucătărie. Acum glasurile se distingeau mai bine. 

Tocmai vorbea Wes. 

— Nu cred să fi fost nimic important. Cred că am reacţionat 
puţin prea exagerat. Știi dumneata... Un individ îţi bate la ușă și 
te întreabă despre Wes Howard. M-am cam speriat. Ca și cum... 

O voce necunoscută se auzi întrebând: 


VP - 200 


— Și chiar nu l-aţi mai văzut niciodată? 

Wes și femeia lui răspunseră la unison că nu-l mai văzuseră 
pe omul cu pricina. 

— Dar pe bărbatul acesta îl recunoașteți cumva? se auzi din 
nou glasul cel necunoscut. 

Urmară câteva clipe de liniște încordată. 

— Răspundeţi! insistă glasul cu îndemnul. 

— Greu de zis, se încumetă Wes. Este posibil să fie el. 

Probabil că bărbatul necunoscut îi arătase și femeii fotografia. 

— Posibil, opină și ea. Insă nu seamănă prea bine. 

Randy simţi că începe să fie scăldat de sudoare. 

Ce aveau ei oare la dispoziţie? Vreun portret-robot de-al lui? 
De unde să fi făcut ei rost de așa ceva? Indivizii aceia erau de-a 
dreptul înfricoșători. 

— Ce mașină conducea? 

— A venit mergând pe jos, răspunse Wes. Se auzi atunci un 
alt glas, probabil al celui care intrase prin curtea din spate, 
rostind ceva de neînțeles. N-am văzut nicio mașină, preciză 
Wes. 

Randy nu mai șovăi nicio fracțiune de secundă. leşi pe dată 
de sub cădiţa abandonată. Își simţea tot corpul inundat de 
transpiraţie. Puţea ca un hoit. Aerul rece al nopţii îl făcu să 
dârdâie de frig, pe când cotea în mare viteză pe după colț, spre 
poarta de ieșire. 


VP - 201 


28. 


Probabil că rămăsese treaz. În clipa în care Randy începu să 
bată cu pumnii în ușă, se și auzi un lipăit de piciorușe goale, pe 
pardoseala încăperii. 

— Acey, eu sunt, m-am întors. Deschide-mi, te rog! 

Nu urmă nicio mișcare de răspuns. 

— Da’ deschide-mi dracului odată rahatul ăsta de ușă! se răsti 
el. 

Într-un târziu, ușa se deschise. 

— Parcă ne înţeleseserăm să nu mai spunem acest cuvânt 
urât. 

Randy dădu buzna în cameră. 

— Strânge-ţi pe loc toate lucrurile. Plecăm de-aici. 

— Și unde anume o să mergem? 

— Cred că am să te duc la maică-ta. 

Băiatul rămase înlemnit. 

— Am încercat să dau de ea, am sunat-o, dar nu mi-a răspuns 
nimeni. 

— Grăbește-te! îl zori bărbatul, pe când trăgea fermoarul 
genţii sale. 

— Eu credeam că era vorba, mai întâi, să pitim la loc sigur 
lovelele și marfa. 

— Nu mai avem vreme acum și pentru asta; dă-i bătaie! 

Puștiul se așeză cu zgomot pe podea, își trase șosetele în 
picioare, în timp ce Randy dădu rapid ochii roată prin încăpere. 

— Da’ ce-ai păţit? se interesă micuțul, legându-și șireturile. Ai 
intrat în belea? 

— Încă nu, dar buclucul ne pândește pe-aproape, așteptând 
cu nerăbdare să dăm de el cât mai repede. 

— În ce fel? 

Randy întinse mâna și îl înșfacă pe copil de cămașă, 
ridicându-l în picioare. 

— Hai s-o-ntindem urgent! Dar puştiul nici nu se clinti. 

— Unde mi-e costumul de baie? întrebă el. 

— N-avem acum nevoie de... 

— Ba eu vreau costumul meu de baie! 


VP - 202 


Randy renunță atunci la orice obiecţie și se repezi spre baie, 
smulgând slipul ud de pe bara perdelei de plastic de la duș, 
după care îl înveli într-un prosopel și reveni iute cu el în cameră. 

— Acum e bine? 

— E bine. 

Bărbatul se lăsă într-un genunchi și îl privi pe băiat direct în 
ochi. 

— Uite cum stă treaba, începu el. Am lăsat mașina la un 
negustor de vehicule, la vreo trei străzi depărtare de-aici. 

— Isteaţă mișcare! 

— Indivizii ăștia cu care avem acum de-a face sunt unii 
extrem de periculoși. 

— Nu-l cunoști tu pe Tyrone! 

— Cu ăștia ne paște un cu totul alt soi de primejdie, Acey. 
Tipii ăștia ne pot dibui chiar dacă ne-am ascunde pe fața 
nevăzută a lunii. 

— Ce vrei să spui? 

— Că cel mai bine ar fi dacă te-aș duce în centru și te-aș lăsa 
în stația de autobuz. In felul ăsta tu ai putea... 

— lo nu-s un biet căcăcios de papă-lapte. 

— Da’ nici n-am spus una ca asta! 

— Parcă ziceai că o să mă duci la mama. 

— Ar fi de preferat... 

Micutul îl fulgeră din priviri. 

— Ba ar fi de preferat să ne cărăbănim naibii cât mai repede 
de-aici! 

Nu trecură nici două minute și cei doi se și aflau pe stradă, 
Randy cu sacoșa lui, marca Nike, într-o mână, iar Acey cu 
prosopelul cu slipul ţinut sub braţ, ambii semănând izbitor de 
mult cu un tată și un fiu grăbindu-se spre plajă... dar asta 
petrecându-se în miez de noapte. 

După alte cinci minute, Randy tot nu se putea hotări dacă 
trebuia să fie sau nu bucuros să-și vadă Mercedesul tot acolo 
unde-l lăsase, dar cu un bileţel de hârtie prins sub un ștergător 
de parbriz. , 

Pe bilețel scria: DOAR CU BANI GHEAȚA. 

Lui Acey îi plăcu ideea. 

— Mișto, se minună el. Fir-aș al dracului! 

Ambii se năpustiră spre automobil. Randy deblocă ușile, ocoli 
mașina către locul șoferului, după care se opri brusc. 


VP - 203 


— Da' ce naiba s-a mai întâmplat și de data asta? strigă la el 
Acey, însă întreaga atenţie a bărbatului era acum concentrată 
asupra părţii din spate a unui automobil argintiu, un Cadillac 
Escalade, parcat în apropierea ușii de la intrarea în magazin. 
Plăcuța lui de înmatriculare atârna într-un unghi de douăzeci de 
grade faţă de poziţia normală. 

Randy surâse, apropiindu-se în grabă de Escalade, a cărui 
plăcuță cu numărul de înmatriculare ajunse cu mare ușurință în 
mâinile sale. Era una dintre acele plăcuțe magnetice de 
înmatriculare, pe care le folosesc negustorii de autovehicule 
pentru a pune în circulaţie mijloacele de transport încă 
neînregistrate la autorităţi. Bărbatul se deplasă rapid în spatele 
Mercedesului și fixă plăcuţa nouă peste cea veche. Până să 
termine treaba, Acey îndepărtase deja anunţul de pe parbriz și 
își fixa centura de siguranţă. 

Fanioanele multicolore întinse de la un stâlp la altul în parcare 
începură să fâlfâie cu zgomot, pe melodia unei brize proaspete, 
venite din direcţia oceanului. Flamurile argintii din faţa 
magazinului începură să se întindă și să se rotească. Pe cer, doi 
pescăruși se lăsară în jos pe sub vânt, trecând în zbor chiar pe 
deasupra capului lui Randy, în momentul în care acesta se urca 
în mașină și pornea motorul. 

Omul avansă repede cu mașina până în capătul parcării, apoi 
încetini mersul până aproape de oprire, în același spaţiu de 
expunere auto, acum pustiu, pe unde intrase mai devreme, 
săltând pe rând câte o roată peste bordura din beton, scrâșnind 
din dinţi când botul Mercedesului hârjâi din greu planșeul, ca să- 
și facă loc, apoi repetă întreaga manevră și pe bordura 
trotuarului, ajungând în cele din urmă pe stradă. 

In mijlocul nopţii, carosabilul era pustiu. După toate 
aparențele, urma să se stârnească o vijelie. Aerul avea un gust 
de apă sărată. Palmierii se unduiau ca niște dansatoare 
hawaiiene de hula-hop. Luate de vânt, tot felul de gunoaie 
începuseră să plutească prin aer. Randy se uită înapoi, prin 
oglinda retrovizoare. Nu se vedea nimic deosebit. Pe parbrizul 
automobilului începuse deja să se depună o mâzgă subțire. 

Randy ridică geamurile și păstră între limitele legale viteza de 
deplasare a Mercedesului. Stratul de mâzgă se mai îngroșă; 
omul puse în funcţiune ștergătoarele de parbriz. Acey își tot 
sucea gâtul, încercând să se uite în toate direcţiile, când, 


VP - 204 


deodată, la distanţă de două străzi în faţa lor, un camion din 
panouri albe începu să meargă în marșarier, blocând ambele 
sensuri de mers. Fără nicio ezitare, fără să se asigure din toate 
părţile, de parcă șoferul respectiv nu s-ar fi așteptat să mai 
existe și vreun alt vehicul pe drum, la acea oră mai mult decât 
matinală. Randy frână. 

— Hei! Glasul lui Acey îi întrerupse bărbatului șirul gândurilor. 
Puștiul îi arătă peste umăr cu degetul mare. Randy privi atunci 
prin oglinda retrovizoare. O limuzină gri-argintie se afla acum 
mult prea aproape de bara lui de protecţie, incomodându-l. Ba și 
mai rău, automobilul era plin ochi cu niște indivizi care purtau în 
plină noapte ochelari de soare. Omul miji ochii, strânse tare 
degetele pe volan, după care încetini și mai mult. Camionul din 
panouri albe nu se urnise din loc. Ușa camionului se deschise. 
Şoferul acestuia era îmbrăcat într-un costum închis la culoare, 
iar în mână aveaun... 

Randy apăsă până la podea pedala de acceleraţie și viră scurt 
spre stânga; urcă mașina pe bordura trotuarului, trecând razant 
pe lângă un hidrant pentru caz de incendii, și tăie colţul până pe 
peluză. Cealaltă bordură era blocată de mașini parcate bară la 
bară, așa încât fu nevoit s-o ia tot spre stânga, pe trotuar, până 
la colţul străzii, acolo unde găsi un spaţiu îndeajuns de mare ca 
să-și poată strecura prin el mașina înapoi pe stradă, unde 
automobilul ateriză cu un scrâșnet, după un scurt zbor prin 
văzduh. Făcu un viraj amplu tot la stânga, luând-o cu spatele pe 
sens interzis, pe o altă stradă cu sens unic de circulaţie, în timp 
ce farurile își săltau fasciculele luminoase în sus și-n jos, la circa 
treizeci de metri în spate. 

Randy răsuci mașina din nou cu botul înainte și apăsă apoi cu 
nădejde pedala de acceleraţie a Mercedesului. Uriașul automobil 
făcu un salt înainte, cu motorul mugind din greu, în vreme ce 
prindea tot mai multă viteză. Carosabilul părea fără de sfârșit. 
La o mare depărtare în faţă, intersecțiile se vedeau străjuite de 
semafoare. Randy își aruncă o privire în oglinda retrovizoare. 

Mașina pornită în urmărirea lor nu avea sprinteneala 
Mercedesului. După nici doi kilometri parcurși, el își mărise 
avansul faţă de urmăritori cu aproape o jumătate de cvartal. Ei 
trecură ca vântul prin prima intersecție, săltând și aterizând 
zgomotos, pierzând o piesă metalică pe carosabil. La distanţă, îi 
aștepta primul semafor. 


VP - 205 


Randy continua să conducă în mare viteză. Acum ajunseseră 
deja la o sută patruzeci de kilometri pe oră, apoi la o sută 
patruzeci și cinci. 

Departe, prin intersecţie treceau de-a curmezișul puzderie de 
mașini. Randy tatonă pedala de frână, urmărind fluxul 
intermitent al mașinilor, căutând să găsească un spaţiu prin 
care s-ar fi putut fofila, traversând pe roșu... apoi semaforul își 
aprinse culoarea verde, și ei se treziră din nou plutind, forma 
caldarâmului ca o trambulină trimiţându-i în aer. După aceea, 
automobilul ateriză scrâșnind o dată, de două ori, apoi ţâșni din 
nou înainte. 

Randy își aruncă din nou rapid privirea în oglinda retrovizoare. 
Mai pierduse ceva teren, iar urmatoarea intersecţie ameninţa 
să-l facă să piardă și mai mult. El încercă încă o dată frâna. 
Acum traficul era și mai aglomerat. Depăși un autobuz, apoi 
două taximetre și ajunse la intersecţie, unde își făcu apariţia un 
vehicul mare, articulat. 

Şoferul acestuia îl văzu venind și claxonă de două ori. Randy 
mai micșoră viteza. Indivizii cu limuzina se aflau acum doar la 
aproape douăzeci de metri în urmă. Şoferul de pe imensul 
autotren puse frână. Din anvelopele uriașe ale vehiculului se 
înălțară nori groși de fum de un albastru-închis. Randy apăsă 
zdravăân pedala de acceleraţie. 

Acey nu se mai putu abţine și exclamă îngrozit: 

— Uuu! Uuu! 

Intrară în intersecție parcă zburând și trecură la mustață prin 
fața autotrenului, bara antişoc a acestuia izbind coada 
Mercedesului și răsucindu-l pe carosabil, cu partea din spate 
balansându-se cu sălbăticie într-o parte și-n alta... iar apoi 
bum... marea bubuitură, în timp ce mașina urmăritorilor intrase 
în plin în partea laterală a trailerului. Apoi se lăsă liniștea, 
nemaiauzindu-se niciun scrâșnet de frâne, în vreme ce 
Mercedesul îşi  regăsise direcția cea bună pe stradă, 
îndepărtându-se în goana mare de grămada fumegândă de 
resturi metalice rămasă tot mai în spatele lor. 

— Să fiu al naibii, javră! de-abia mai izbuti să îngaime Acey. 


VP - 206 


29. 


Cartierul era denumit Dumbrava. Cuprindea treizeci de 
cvartale pătrate de sărăcie, care în mod normal ar fi trebuit să 
aparţină de Tampa, dar care, printr-o manipulare vicleană a 
votanţilor, rămăsese, tehnic vorbind, să facă parte din Yrba City, 
o sută patruzeci de acri de mizerie, având drept unică rațiune de 
a exista scopul să ofere Tampei un loc unde să fie adăpostiţi 
acei napăstuiţi ai civilizaţiei postindustriale, socotiți mult prea 
periculoși, prea cancerigeni, ori prea condamnabili din punctul 
de vedere al moralității, ca să poată fi acceptabili pentru 
conviețuirea alături de ei între graniţele minunatei lor urbe. 

Locuinţa lui Acey era amplasată în capătul străzii Garber, în 
partea cea mai prăpădită a zonei de lângă calea ferată, doar cu 
un singur drum de acces cu numai două benzi de circulație 
dinspre linia trenului, porțiune situată, în cel mai nefericit mod, 
între o fabrică de anvelope auto și una de producere a gheții. 

Cei doi ședeau în Mercedes, la două străzi depărtare, uitându- 
se, printre celelalte case, la casa lui Acey. Probabil că acea 
construcție fusese odinioară albă... sau poate gri, însă acest 
lucru era acum dificil de estimat. Până-n zorii zilei mai erau încă 
vreo două ceasuri. Casa era acum cufundată în beznă. La 
fereastra din faţă era atârnată ceea ce părea a fi o pătură 
albastră. Poarta era aplecată într-o rână, aninată doar într-o 
singură balama. 

— Locul pare a fi părăsit, zise Randy. 

— Ea nu se trezește niciodată înainte de prânz. 

Acey puse mâna pe clanţa portierei. Randy își puse ușor o 
palmă pe umărul copilului. 

— Vin și eu împreună cu tine, îi spuse el. Unde am putea dosi 
mașina, astfel încât să nu atragem atenţia? 

Puștiul arătă cu degetul în fața automobilului. 

— Acolo! îi răspunse el. În cealaltă parte a clădirii ăleia. 

Randy porni cu vehiculul, trecând anevoie peste șinele de 
cale ferată și intrând în curtea jegoasei fabrici. Acey îl pilotă pe 
după colţ, în parcarea personalului, spre capătul îndepărtat al 
fabricii de gheaţă, iar Randy strecură Mercedesul între o 


VP - 207 


camionetă Ford rablagită și zidul construcției. Locul era foarte 
îngust, astfel că se văzură obligaţi să iasă amândoi pe partea 
șoferului. 

Din depărtare, se auzi șuieratul unui tren. 

— Hai să ne grăbim, îi spuse Acey lui Randy. Nenorocitele 
astea de trenuri trec pe-aici mai tot timpul. lar mai înainte ca 
Randy să apuce să facă vreun alt comentariu asupra coloratului 
limbaj al micuțului, acesta ridică spre el o mână și îl opri: Știu, 
javră, știu. 

Randy îl urmă pe băiat și traversară amândoi curtea, trecând 
peste linia de cale ferată. Trecură apoi peste drumul de acces 
plin de nisip, care separa casa de calea ferată, și se furișară prin 
spate, unde, pe întreaga lungime a casei, se întindea o prispă cu 
o verandă îngustă, plină de jos până sus cu niște cutii din 
carton. Ușii de plasă îi lipsea tocmai plasa. Chiar și de la 
distanță, locul duhnea puternic a mucegai înfloritor și a 
canalizare stricată. 

Ușa de plasă fără plasă scârţâi lugubru, în timp ce pătrundeau 
amândoi în casă. Intrarea din spate era deschisă. Nu se știa cine 
dăduse cu piciorul în ea și spărsese lemnul de-a lungul tocului. 
Cei doi intrară împreună în bucătărie. Aceasta era răvășită și 
întoarsă pe dos de către cineva care căutase cu disperare ceva. 
Acey începu să plângă. 

— Mama, se tângui copilul, în timp ce își croiau drum pășind 
cu grijă și străduindu-se să nu-și frângă gâtul, călcând pe cine 
știe ce obiect azvârlit pe podea. Randy se aplecă și îi șopti 
băiatului la ureche: 

— Unde doarme mama ta? Acey îi arătă cu degetul în sus, pe 
o scară din dreapta. Du-te să vezi ce-i cu ea. 

Randy rămase în antreu, uitându-se în urma lui Acey, care 
urca treptele. Bărbatul deschise ușa din stânga lui. Acolo nimeri 
într-o sală de baie. Dulăpiorul de medicamente fusese smuls din 
perete, iar acum se rezema parțial de vasul WC-ului. Randy auzi 
zgomotul făcut de Acey pe când se strecura prin haosul de 
deasupra. 

Bărbatul înaintă, pășind cu atenţie și străduindu-se să nu 
calce din greșeală pe vreun ciob de oglindă sau pe cine știe ce 
cui aruncat pe jos. O cadă mare din fontă trona pe picioarele ei, 
într-o latură. Nu avea duș. Omul își dădu imediat seama ce fel 
de miros se simțea acolo... era acel iz metalic de cupru sau 


VP - 208 


poate chiar de oţel. Rămase nemișcat, ţinându-se cu o mână de 
abdomen. 

Cu o oră în urmă, se opriseră să ia micul dejun. Omletă cu 
slănină și pâine prăjită, lucruri care fuseseră extrem de bune la 
gust și care acum amenințau să-i împodobească în scurtă vreme 
încălţările. | se puse un nod în gât și bâjbâi pe perete după 
întrerupătorul de lumină. Apoi se învârti pe loc, până ce găsi 
firul care atârna de plafonieră. Înghiţi de mai multe ori în sec, își 
luă inima-n dinţi și trase de firul comutatorului lămpii. În clipa în 
care ochii i se adaptară la lumina aprinsă, și-ar fi dorit să nu se fi 
obișnuit cu lumina. 

Stomacul său făcu două tentative de a-i ţâșni până-n gât, 
după care se mai potoli. Omul își duse o mână la gură. Femeia 
zăcea întinsă pe spate în cadă, cu o mână sângerândă, cu 
degetele retezate, ridicată deasupra capului. Cealaltă mână îi 
era ascunsă sub trunchi, însă Randy ar fi fost dispus să pună 
rămășag că și acelei mâini îi lipseau degetele. Era o realizare ce 
părea destul de recentă. Oricum, totul se petrecuse doar în 
ultimele câteva ore. In acea atmosferă, după două-trei ore, 
deveneai un subiect demn de o lucrare științifică. 

Bărbatul se forță să-și revină în fire, auzindu-l pe Acey cum 
cobora scările. Smulse perdeaua de plastic de pe vergea, pentru 
a înveli cadavrul. Işi adună toate puterile și trase de firul lămpii, 
cufundând din nou baia în întuneric, după care ieși, închizând 
ușa după el. 

Lângă el își tăcu apariţia în scurt timp și Acey. 

— N-am găsit-o sus nicăieri, îi spuse acesta. Poate că... Și se 
îndreptă cu hotărâre spre ușa de la baie. Randy îl prinse de 
încheietura mâinii și scutură din cap. 

— Nu! 

Acey înțelese imediat totul, doar din priviri, izbucni în hohote 
de plâns și încercă să treacă de bărbat, care îl împiedica din 
toate puterile să se mai apropie de baie. 

— Nu! îi spuse el încă o dată. 

— De ce trebuie ca tu să... 

— Ea nu se mai întoarce. Acey îl privea încruntat. Niciodată! 
mai adăugă Randy. 

Acey își muta greutatea corpului de pe un picior pe celălalt. 
Doar parțial înțelegea ceea ce-i spunea Randy. Pe de altă parte, 
refuza să creadă. Pe obrajii catifelați îi șiroiau lacrimile. Deschise 


VP - 209 


gura să spună ceva, dar se porni să se tânguie. În clipa aceea, 
se făcu brusc lumină. 

Farurile unor mașini se opriseră în fața casei, trimițând 
puternice fascicule luminoase ici și colo prin perdelele jerpelite 
și prin fiecare crăpătură din ziduri, realizând în interior o 
suprarealistă lume de lumini și umbre. 

O mișcare pe care o simți la dreapta lui îl făcu pe Randy să-și 
îndrepte privirea către ușa din spate. Acolo stătea un individ 
negru, în pantaloni de camuflaj, scoțându-și pistolul automat, în 
vreme ce rânjea cu răutate. Randy își dădu seama după formă 
că era un AK-47. Individul îl armă și îl îndreptă înăuntru, prin ușa 
din spate. Randy însă luase deja startul. 

II luă pe sus din fugă și pe Acey și ţâșni în baie. Prima rafală 
de foc automat începu să ciuruiască totul în casă, tocmai când 
Randy se aruncase pe spate în cadă, strângându-l pe Acey la 
piept. Îi lipi băiatului capul de pieptul său și închise ochii. Își 
aminti și de cadavrul de sub ei doar la prima oprire vremelnică a 
împușcăturilor. Cadavrul femeii se mișcă și trosni sub greutatea 
celor două trupuri. Lui Randy îi veni să vomite, atunci când 
cadavrul alunecos pomi să se strecoare pe lângă ei și pereţii 
căzii, ca și cum ar fi încercat să ajungă deasupra lor. Randy își 
schimbă poziţia picioarelor pentru a împiedica acest lucru și îl 
strânse și mai tare pe copil la pieptul său. Câteva coaste ale 
cadavrului pocniră sub greutatea celor doi. Din fericire, rafalele 
de împușcături reîncepură acum și dintr-o altă armă, care 
trăgea pe o direcţie perpendiculară față de prima, scuipându-și 
gloanţele prin pereţi. Apoi, ambele arme începură să tragă în 
duet, umplând atmosfera de bâzâitul bobiţelor din metal încins, 
iar casa pomi mai întâi să se zguduie, după care să se dărâme 
sub teribilul foc încrucișat. 

Porţiuni întregi din tavan se prăbușeau peste braţele 
bărbatului. Pe undeva prin casă, un glonţ rătăcit retezase o 
conductă de apă. Se auzea șuvoiul de apă curgând, concomitent 
cu zgomotul scânteilor unui fir electric smuls din perete. Apoi 
explodă în ţăndări și vasul de toaletă, iar zgomotul șuvoiului de 
apă se amplifică, după care imensa cadă de fontă se porni să 
vibreze sub loviturile rafalelor de gloanţe care străpungeau 
pereţii și se izbeau de stratul gros de metal. Forţa metalului 
izbind metalul îi făcu pe Acey și pe Randy să se chircească tot 
mai adânc în cadă, determinându-i să-și ascundă în mâini 


VP - 210 


capetele și să-și astupe urechile, în întâmpinarea îngrozitoarelor 
plesnituri de foc automat și a ploii de moloz, care cădea din 
tavan, de așchii de lemn, de fire electrice și de cioburi de sticlă, 
ca și în faţa veritabilei avalanșe de izolaţie galbenă din fibre de 
sticlă, care umplea întreaga sală de baie, ca un viscol. lar 
rafalele automate de împușcături nu se mai isprăveau. Acey se 
strânsese ca un ghem la pieptul lui Randy. 

Apoi... tocmai când se părea că rafalele erau fără sfârșit, ele 
încetară la fel de brusc precum începuseră. Farurile 
automobilelor își mișcară fasciculele luminoase, clipiră de 
câteva ori, după care dispărură fără urmă. 

Cei doi rămaseră un timp nemișcaţi. Răsuflând adânc. 
Așteptând. Randy își dădu seama că băiatul plângea. Il cuprinse 
și mai tare în braţe și rămase în continuare nemișcat. 

— N-ai păţit nimic? îl întrebă el. Acey îi spuse ceva, însă 
urechile lui erau încă înfundate de răpăiala asurzitoare a 
gloanţelor care izbiseră cada de fontă. Ce-ai zis? întrebă el din 
nou. 

Acey îi mai spuse ceva, însă Randy nici de data asta nu-l auzi. 

El îl ridică pe copil suficient de sus, încât să-l poată trece 
peste marginea căzii. Acey își strecură cu grijă picioarele printre 
grămezile de moloz căzut. Bărbatul ieși și el din cadă și rămase 
nemișcat alături de micuţ, în mijlocul pardoselii pline de resturi. 
Stătea interpus între băiat și cadă și se uita de jur-împrejur. 
Totul în sala de baie era ciuruit într-un hal fără de hal. De sus, 
din tavan, se prăbușiseră bucăţi mari de zidărie. In bucătărie, 
săreau scânteile, ca niște focuri de artificii, de la lustra care 
fusese totalmente distrusă. Randy îl împinse pe băiat afară din 
baie, trecând prin hol, și închise ușa în urma lor. 

— Să ne ușchim de-aici, spuse el. 

Acey îl luă de mână. Pășiră împreună peste molozul împrăștiat 
pe toată podeaua, trecură prin bucătăria inundată și ajunseră în 
ceea ce mai rămăsese din veranda din spatele casei, al cărei 
acoperiș se prăbușise parţial, obligându-i să ocolească spre 
stânga, în direcţia căii ferate, pentru a nu călca pe cine știe ce 
cuie. 

Aerul rece al dimineţii trecu peste Randy ca un val. El își 
șterse gura cu dosul palmei, pe care îi rămase un strat de 
murdărie, ca un nămol. Uitându-se la băieţel, aproape că-i veni 
să râdă. Părul acestuia era plin de bucățele de material izolator 


VP - 211 


din fibre de sticlă. Randy îi trecu o mână prin păr, dar nu izbuti 
să-l curețe complet de resturi. Se auzi din nou un șuierat de 
tren, însă de data asta mult mai aproape. Se auziră și două 
alarme de autovehicul, iar din depărtare urletul unei sirene 
părea să se apropie de ei. Randy își ridică privirea. Automobilul 
și trenul se mișcau în direcții diferite. Acey și cu Randy rămaseră 
perplecși, în vreme ce trenul se apropia mugind spre ei, cu 
unicul său proiector mare luminând calea ferată din faţa 
locomotivei. Luminile stopurilor de frână ale autovehiculului 
licăriră și apoi rămaseră aprinse. Automobilul se oprise. 

— Trebuie să ne cărăm dracului de-aici! ţipă Acey. El arătă în 
direcția mașinii. Pe acolo ei nu mai au pe unde s-o ia. Trebuie să 
se întoarcă. 

Puștiul avea dreptate. Mașina în care se aflau bandiții 
înarmaţi tocmai cotea, pentru a face cale-ntoarsă. Trenul venea 
pufăind, trecând prin lumina farurilor automobilului, în timp ce 
acesta se afla în plină manevră de întoarcere. La urechi le 
ajunse un urlet din direcţia agresorilor. Fuseseră reperaţi. Randy 
îl înșfacă pe copil de un braţ. 

— Să fugim, îi strigă el din răsputeri, acoperind zgomotul 
locomotivei. O luară din loc în mare viteză, către calea ferată. 

Randy își întoarse instinctiv capul cu o mișcare reflexă, în 
direcţia luminilor. Trenul tocmai prindea viteză. Automobilul se 
apropia extrem de repede de ei, iar cineva era pe jumătate ieșit 
pe geamul mașinii. De-abia când văzu flacăra galbenă care 
ieșea pe gura țevii, pricepu și Randy că unul dintre cei din 
mașină trăgea asupra lor. Un glonţ șuieră atât de aproape, încât 
el se uită dacă nu cumva îi curgea sânge de pe undeva. 

Bărbatul se răsuci fulgerător și îl luă în braţe pe băiat, apoi se 
întoarse din nou și alergă în direcţia căii ferate. Fugea drept 
spre peticul de lumină albă care se deplasa în faţa locomotivei. 
Probabil că și mecanicul îi zărise venind. Acesta sună de două 
ori din sirenă, după care își repetă avertismentul sonor, în 
vreme ce Randy se apropia în disperare de șine. li ardeau tălpile 
de încordarea produsă de greutatea băiețelului. Simţea că 
gleznele nu-l mai ţin, pe când bocancii săi călcau pe pietrișul 
ascutit al terasamentului. Apoi cu un ultim efort supraomenesc, 
sări peste prima șină, atât de aproape de locomotiva care se 
apropia, încât îi putea simţi izul de unsoare. Îşi puse apoi un 
picior între traverse, mai înainte de a-și prinde călcâiul sub cea 


VP - 212 


de-a doua șină. Cei doi se rostogoliră după aceea în jos pe panta 
terasamentului, în cealaltă parte a căii ferate. Randy gemu din 
cauza impactului și se răsuci apoi pe spate. 

Acey fu primul care se dezmetici. II apucă pe Randy de braţ și 
îl ajută să se ridice în picioare. 

— Haide, javră, copăcel! exclamă el, răsuflând din greu. Hai s- 
o întindem de-aici. 

Bărbatul se conformă docil îndemnului și se urni anevoie. 
Capul îl durea atât de tare încât de-abia mai putea să vadă ceva 
în fața ochilor. Brațul stâng, pe care aterizase pe pietrele cu 
colțuri ascuţite ale terasamentului, îi atârna ca o cârpă într-o 
parte. Mercedesul se afla doar la câteva zeci de metri depărtare, 
în faţa lor. Cei doi se îndreptară, șontăc-șontăc, într-acolo. 

Pe când se apropiau tot mai mult de automobilul salvator, 
Randy aruncă încă o privire peste umăr. Acey avusese din nou 
dreptate. Trenurile alea treceau pe-acolo aproape încontinuu. 
Bărbatul se prăvăli greoi pe scaunul șoferului și porni motorul 
mașinii. 

— Dă-i bice, câine! mai izbuti să bâiguie Acey. 


VP - 213 


30. 


Hotelul „Four Seasons” propune două variante de luat masa 
de prânz. Pentru cei romantici „Salonul cu piscină” oferă un 
bazin din marmură în care clipocește apa, înconjurat de o 
veritabilă pădure de copăcei iluminati discret, întregul ansamblu 
constituind o ambianţă aproape perfectă pentru înfiriparea unor 
idile amoroase, calitate depășită numai de servirea ireproșabilă 
și, în același timp, discretă și totalmente lipsită de ostentaţie. Pe 
de altă parte, la dispoziţia celor angajaţi în activităţi de natură 
ceva mai practică și cu o orientare puţin mai energică, tocmai 
pentru care hotelul acesta a și devenit într-atâta de vestit, 
legendarii pereţi frumos lambrisaţi cu lemn de trandafir și 
somptuoasele tavane ale „Salonului-Rotiserie” îi atrag de o 
jumătate de secol pe tot felul de moguli și alţi indivizi 
importanţi. lar în interioarele sale mult râvnite, au fost devorați 
nu numai mușchiuleți de vită. 

În fiecare după-amiază, strălucitoarea ușă de bronz a 
restaurantului de pe Strada 52 Est se confruntă cu ceea ce 
proprietarului, Armond Arabelles, îi place să denumească „o 
mică problemă în privința limuzinelor”, deoarece diverși 
manageri și tot soiul de politicieni se relaxează privind pe 
fereastră, în vreme ce șoferii acestora manevrează cu 
dexteritate imensele lor automobile, printre două „coloane de 
limuzine”. Cei care sosesc pe jos sunt refuzaţi cu politeţe și 
trimiși într-o manieră elegantă la plimbare, în timp ce mușteriii 
permanenți își trimit notele de plată în mod automat la birou, 
pentru decontare. 

— Am de gând să trec, cu tot dinadinsul, plata acestui prânz 
în registrul cheltuielilor mele de protocol, spuse Jacobson. 

— Așa-i când te întâlneşti cu vechi prieteni, pe care nu i-ai 
mai văzut de multă vreme. 

— Şi-n definitiv, de ce nu? În ultimul timp, n-am prea ajuns la 
New York. 

Ospătarul reveni, aducându-le băuturile comandate drept 
apetitiv. 

— Bună ziua, domnilor! le spuse el. 


VP - 214 


Jacobson comandă la antreuri o specialitate de vânat, 
asezonată cu un sos dens, de rodii. Bob optă pentru supă de 
linte și cârnaţi. Cei doi își aleseră însă același lucru pentru felul 
întâi: calcan fript cu garnitură de legume. 

Bob sorbi din paharul lui de Talisker cu gheață. Fusese un 
iubitor al băuturilor conţinând un unic soi de malț, încă de pe 
băncile Universității Yale. Cândva, în trecut, obișnuia să 
savureze whisky-ul său preferat Dalwhinnie. Nu-și schimbase 
respectiva preferinţă aproape treizeci de ani, până cu doi ani în 
urmă, atunci când soţia lui, Christine, aflase că are niște rude 
care locuiau pe insula Skye, cu care ocazie, bineînţeles, 
organizase o călătorie în venerabilul oraș Carbost, un târgușor 
ușor ruginit și prăfos, adăpostit printre pantele abrupte ale 
Munţilor Cuillin și care se mândrea ca fiind unicul posesor de pe 
insulă al unei distilerii de whisky. Parcurseseră pe jos terenul 
accidentat, își întâlniseră rudele, vizitaseră distileria de whisky 
Talisker și se prefăcuseră a savura cu o nedisimulată și imensă 
plăcere unele dintre cele mai execrabile feluri de mâncare de pe 
planetă. 

Insă atunci când ajunseseră înapoi acasă, Bob își descoperise 
brusc noua sa preferinţă pentru whisky-ul tare. Când Christine îi 
ceruse pentru a treia oară o explicaţie referitoare la preferința 
lui față de Dalwhinnie, în dauna preaiubitului ei Talisker, Bob 
urmase o politică de minimă rezistență, schimbându-și dintr- 
odată preferința, dând dovadă de o abilitate cameleonică de a 
se camufla printre frunze, un talent de-al său îndelung exersat, 
care îl ajutase din plin în domeniul politicii. 

— Dar nu ne-am întâlnit de curând? îl întrebă el pe Ron 
Jacobson. 

Acesta se aplecă înainte și îi șopti: 

— Ba din păcate, da. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Problema în cauză devine din ce în ce mai delicată. 

— Zău? 

— Noi am știut dintotdeauna că era un subiect fierbinte. 

— Așa e, ai dreptate. 

— Voiam să discut cu tine... Apoi el își lăsă fraza în suspensie, 
fiindcă chelnerul tocmai adusese antreurile. Omul îi mulțumi 
chelnerului, spunându-i pe nume: Gino. Își ridică apoi nasul din 
farfurie, tăcând niște comentarii elogioase la adresa calității 


VP - 215 


felului de mâncare comandat. La rândul său. Bob spuse că și 
supa lui era la fel de minunată. 

Cei doi continuară să discute diverse nimicuri, până când cei 
patru bărbaţi de pe bancheta alăturată își luară la revedere unii 
de la alţii și plecară. Jacobson cercetă zona. Satisfăcut de 
constatarea că nu-i mai putea auzi nimeni, spuse: 

— E momentul să punem în aplicare scenariul nostru de 
avarie. 

— Povestește! 

Și Ron îi povesti. Începând cu faptul că ei credeau acum că 
Paul Hardy izbutise să plece cu mașina împreună cu o tânără pe 
nume Alma Anne Harris, care își părăsise slujba de coafeză și 
plecase din apartamentul ei, intenţionând să se mute înapoi în 
Alabama ei natală. 

La un moment dat, pe parcurs, Paul Hardy devenise Randall 
James. 

— Și? 

— S-a dovedit că adevăratul Randall James este unul dintre 
locatarii căminului în care locuise și Paul Hardy cândva, așa că 
s-a verificat și s-a descoperit că adevăratul Randall urmărea în 
sala cu televizor a căminului filmul Suprema provocare la luptă. 
Agenţii erau siguri că Paul Hardy se folosea în continuare de 
identitatea lui Randall James. 

— S-a aflat cam puţin, nu crezi? 

— Barney Fife ar fi putut să-și imagineze acest lucru. 

Și Jacobson continuă să povestească despre nedumeririle din 
Alabama, despre transferul de proprietate asupra 
autoturismului, ca și despre faptul că era sigur că nu mai era 
implicat nimeni altcineva din Alabama. 

— Și altceva? 

— Patrula Departamentului de Poliţie din Florida... începu el. 

— Florida. Bob mai înghiţi încă o lingură de supă. Apoi își lăsă 
lingura în castronel și se șterse la gură cu șervetul. Am auzit 
bine, oare? Ai spus chiar Florida? 

În acel moment, se ivi și Gino, ducând în mâini o tavă 
lucioasă, din argint. Cei doi îi zâmbiră, dădură din cap și îi 
multțumiră pentru servirea ireproşabilă, ca de obicei. După ce 
plecă ospătarul, bărbaţii mâncară în tăcere. 

— Și ce-o să facem acum? îl întrebă Bob pe Ron. 


VP - 216 


— Să sperăm că totul se va încheia cu bine, dar să ne 
pregătim pentru tot ce poate fi mai rău. 

Bob se declară de acord, dând din cap. 

— Calcanul este astăzi excelent, mai comentă el. 


Lăptuca era maronie pe la margini. Kristen puse înapoi pe 
tejghea farfuria și își alese o altă porţie de salată dintre cele 
expuse... apoi o alta, și încă una, și încă una. Toate însă erau la 
fel. Era convinsă de faptul că individul aflat în spatele ei la 
coadă își cam pierduse răbdarea, dar omul se dovedea a fi 
îndeajuns de politicos și de bine-crescut, încât să se abţină și să 
nu-i solicite să se grăbească dracului odată. Ea luă două 
borcănele de iaurt și o lingură albă, din material plastic. Plăti 
5,65 - inclusiv TVA-ul. 

Cantina tribunalului era un loc ciudat. Toţi o tratau ca pe o 
bibliotecă publică, unde n-aveau voie să facă niciun fel de 
zgomot. Efectul combinat al celor patruzeci și ceva de 
conversații șoptite era asemănător fâsâitului prelungit al unui 
pneu de mașină care scăpa aer, așa încât Kristen deveni brusc 
atentă atunci când acel fâsâit încetă brusc, iar în încăpere se 
așternu o liniște deplină. Ea se șterse la gură cu un șervetel 
bățos din hârtie și își înălţă privirea. 

Bruce Gill își etala zâmbetul lui de politician abil, pe când se 
îndrepta către Kristen prin labirintul spaţiilor dintre mese, 
acordând celor pe care îi cunoștea câte o înclinare din cap sau 
câte o ocheadă șmecherească, oprindu-se din când în când ca 
să schimbe câte o vorbă cu câteva dintre personajele mai 
însemnate prezente acolo. Îi trebuiră cinci minute încheiate ca 
să traverseze sala. 

— Te cobori chiar până-ntr-atât de mult? îl tachină Kristen. 

— Îmi place să cred că astfel păstrez legătura cu electoratul 
meu. 

Bărbatul se așeză la masă, pe scaunul din faţa lui Kristen. 
Conversaţiile șoptite reveniră în acel moment la nivelul lor sonor 
obișnuit. Toţi ochii celor de faţă erau însă îndreptaţi asupra lor. 

— Ai mai fost vreodată aici? se interesă ea. 

— Vrei să spui că... 

— Ai mai fost? Răspunde! Da, ori ba? 

— Nu, se simţi obligat să recunoască bărbatul. 

— Și-atunci? 


VP - 217 


— Margie mi-a spus că te pot găsi aici. 

— O să-mi întocmesc raportul către Comitetul de Etică până 
mâine după-amiază, să zicem pe la ora patru, îi spuse ea, în 
vreme ce rupea sigiliul din plastic și de pe cel de-al doilea 
borcănel de iaurt. 

— Uită-te la asta! Și bărbatul îi întinse pe deasupra mesei un 
document emis de FBI. 

— Da ce mai e și asta? îl întrebă ea, fără să se întrerupă din 
mâncat. 

— Este un raport de studiu criminalistic al paharului pe care 
mi l-ai dat tu. 

— S-a descoperit ceva? 

Bărbatul își trecu ochii roată prin sală, după care ridică și apoi 
cobori din sprâncene, cu o mimică precum aceea a lui Groucho 
Marx. 

— Păi, s-a mai întâmplat vreodată una ca asta? 

Femeii totul îi devenise limpede. El avea de gând s-o lase să 
afle singură, citind raportul acela. Așa îi plăcea lui să procedeze. 
Femeia lăsă jos lingura, se șterse din nou la gură și pe mâini și 
luă bucata de hârtie. O citi pe îndelete, având mare grijă să nu-i 
scape absolut nimic. 

— La naiba! exclamă ea, după ce terminase de citit. 

— La naiba, da! îi repetă și bărbatul vorbele. Imi dai voie să te 
citez, domnișoară Kane? 

— Cel care a dispărut... chiar înainte de... 

— Exact! 

— După atâţia ani? 

— Ei, uite că da! 

— Asta-i o glumă. 

— La fel am crezut și eu, așa că i-am verificat personal. Mi-au 
spus că respectivele amprente nu sunt mai vechi de trei luni. 

Femeia se uită la interlocutorul ei, așteptându-se la o mimică 
ușor zeflemistă, dar nu descoperi nimic de acest gen. 

— Și... unde o fi fost el, în tot acest... 

— La Mistere Nesoluționate. 

Femeia chicoti încet. 

— Am mai avut ocazia unui asemenea lucru, de vreo șase ori. 

— A devenit deja folclor. Și bărbatul făcu în aer cu degetele 
semnul unor ghilimele. Amelia Earhart, Jimmy Hoffa, D.B. 
Cooper, iar acum și acest băiat. „Dispariţii Neexplicate”. 


VP - 218 


Femeia căzu pe gânduri. 

— Am înţeles eu greșit... începu ea. 

— Semănăm cu doi tirolezi care chiuie. 

— Intrăm și noi în folclor. 

— Adu-ţi aminte de Geraldo Rivera. 

Numai ideea aceea fu suficient de puternică pentru ca femeia 
să simtă fiori reci. 

Bărbatul îi curmă cu brutalitate șirul gândurilor. 

— Am obţinut un alt termen pentru audierea la Comitetul 
pentru Etică. 

— Da' ce-are una cu alta? 

Bărbatul își lovi ușor nasul cu degetul arătător. 

— Mie nu-mi prea miroase-a bine, îi zise el. Ni se servesc cam 
prea multe gogoși, iar toate sunt strâns legate între ele. 

— Da’ ce anume te face să crezi asta? îl întrebă ea, între două 
îmbucături. 

— Pentru că a trebuit să depun niște eforturi supraomenești 
ca să izbutesc să obţin amânarea unui fleac de audiere, pe teme 
de etică profesională. Atenţia femeii fu de data asta captată în 
totalitate. Bărbatul începuse să cam ridice tonul. Ceilalţi își 
întoarseră capetele în direcția lor. Omul se aplecă spre ea și își 
cobori glasul. Am fost la Billy, așa cum fac mereu. Billy era 
președintele Camerei Reprezentanţilor din statul lor, adică 
William F. Crowley al Ill-lea, cel cu care Bruce Gill pusese la cale 
afaceri reciproc profitabile, vreme de aproape douăzeci de ani. 

— Și el te-a refuzat? 

— Ba bine că nu! M-a refuzat bine-mersi, și chiar fără drept de 
apel. Ba a fost cât pe ce să mă și invite să-l pup drept în fund, îi 
șopti femeii procurorul districtual. 

— Și asta ce ar însemna? 

— Asta ar însemna că și-a găsit și el un fund, și mai mare și 
mai păros, de pupat. 

Kristen termină de mâncat iaurtul și lăsă lingura într-unul 
dintre cele două borcănașe. 

— Șefu', pe la noi nu există niciun fund mai mare și mai păros 
decât al dumitale! 

— Corect! 

Și-atunci, ea înţelese. Undeva prin Districtul Columbia, cineva 
exercita o presiune extremă, ale cărei promisiuni atrăgătoare 
erau suficiente pentru ca să-l tenteze pe Crowley și să-l facă să- 


VP - 219 


și riște stabilitatea îndelungatei sale relaţii de amiciţie cu Gill. 
Cazul era extrem de dificil. Crowley numai prostănac nu era. 
Dacă ajunsese el să accepte să-și schimbe partenerul, însemna 
că dansul acela avea o miză extrem de importantă. 

— Și tu ce crezi?... Asta... - și femeia arătă cu mâna în 
direcţia raportului criminalistic, rămas pe masă - crezi că asta 
are vreo legătură cu cazul nostru? 

— Cum naiba crezi că s-ar putea să nu aibă? o întrebă 
procurorul districtual. 

Deși femeii îi cam displăcea ideea, el avea dreptate. Fie că 
aveau de-a face cu o însemnată improbabilitate statistică, fie că 
recenta înlănţuire de evenimente cuprindea elemente strâns 
legate între ele, într-un fel sau într-altul. 

— Și eu ce trebuie să fac acum? 

— Să dai câteva telefoane și să încerci să afli ce dracu’ se 
întâmplă. Să afli dacă nu cumva suntem trași pe sfoară. Cum 
Dumnezeu se face că un individ oarecare, dat de ani buni 
dispărut, reapare - hodoronc-tronc - tocmai acum, într-un 
cămin-azil de stat, pentru persoane cu dizabilităţi? Și cum de 
acest individ menţionează chiar numele de Wesley Howard, iar 
agenţii federali se apucă să tabere deodată cu toţii pe capul 
nostru? Procurorul districtual scutură din capul lui cu trăsături 
perfect sculptate. Cred că avem de-a face cu un imens rahat. 

Omul se gândea că urma o importantă apariţie la televiziune - 
de genul Saizeci de Minute, la Magazinul de seară. 

— Ba chiar cu un incredibil de uriaș rahat! accentuă Gill. 

Kristen se ridică în picioare. Bărbatul o urmă. 

— Am avut parte în viaţa mea și de conversații ceva mai 
amuzante decât asta, la cină, îi spuse ea. 


VP - 220 


31. 


Stai cuminte! îl admonestă Acey. N-o să reușesc să fac nimic, 
dacă te comporţi ca o ștoarfă isterică. Băiatul ștergea cu o 
soluție dezinfectantă rana cea mai gravă a lui Randy. 

— Nu-i un cuvânt prea măgulitor acesta, îi spuse bărbatul. 

— Ce tot ai tu cu cuvintele mele? Nu sunt decât niște biete 
cuvinte, javră, atât și nimic mai mult. 

— Cuvintele își au și ele greutatea lor. 

Puștiul îi tamponă în acel moment rana mai apăsat decât s-ar 
fi cerut. 

— Însă tot doar niște simple cuvinte rămân. 

— Mi-a venit o idee, îl anunţă Randy. 

— Da... ia spune-mi-o și mie! 

— Ce-ar fi să nu le mai numești pe femei într-un fel în care n- 
ai dori ca vreo persoană s-o numească pe mama ta. 

Acey se holbă la scobitura de pe tâmpla lui Randy, azvârii 
tamponul pe pat și se apropie de fereastră, uitându-se la 
peretele din cărămizi al clădirii vecine. 

— lată că și mie mi-a venit o idee, spuse el. 

— Care anume? 

— Că ar fi mai bine să te cam duci dracului. 

După ce trecuseră pe la o drogherie deschisă non-stop, ca să 
cumpere toate cele necesare oblojirii rănilor, cei doi trăseseră la 
motelul Whispering Palms, situat cam la vreo optzeci de 
kilometri mai la sud de Dumbravă. După ce-l văzuse pe Randy, 
recepționera le ceruse un avans de o sută de dolari, pentru 
cameră. Trebuiau să recunoască însă că folosiseră de trei ori 
mai multă apă fierbinte decât ar fi folosit în mod normal, până 
au reușit să-și curețe toată murdăria de pe ei. 

— N-am făcut decât o remarcă nevinovată, îi replică Randy. 
Te rog să mă ierți. 

— Tot la naiba să te duci! 

Randy se ocupă singur de umărul lui și își acoperi rana cu un 
pansament steril, după care înfășură de jur-împrejurul acesteia 
un bandaj, fixându-l în final cu un plasture chirurgical alb. Rupse 


VP - 221 


apoi cu dinţii plasturele la dimensiunea necesară și îi netezi 
marginea, lipindu-l pe piele. 

— Ai văzut-o, nu-i așa? rosti pe neașteptate Acey. 

— Da, îi răspunse Randy. Am văzut-o. 

— Ea... vreau să spun... ei i-au...? 

— Nu și-a dat seama de ceea ce s-a întâmplat cu ea. 

Acey se întoarse spre el, încercând să-i deslușească 
gândurile. Randy se ascunse îndărătul unei strâmbături de 
durere, în timp ce își îmbrăca ultima sa cămașă curată. 

— Mereu spunea că în felul acesta și-ar fi dorit s-o sfârșească. 

— În ce fel anume? 

— Ştii şi tu. Repede. Într-o fracțiune de secundă, să și ajungi 
pe lumea ailaltă. 

— Dorinţa i-a fost îndeplinită. 

Acey se smiorcăi, apoi își șterse nasul cu o mânecă a cămâășii. 

— Cum spunea ea? Să trăiești din plin. Să mori de tânăr. Să 
lași după tine, când pleci, un cadavru care să arate bine. 

— Ăsta-i Fonzie. 

— Cine să fie? 

— Tipul de la televizor care avea obiceiul să tot zică asta. 

— Tipul cu motocicleta. 

— Chiar ăla, în persoană. 

— Când eram mic, mă uitam împreună cu mama la emisiunea 
asta. 

— Dar tu și acum ești încă mic. 

Acey își suflă din nou nasul. 

— Îți amintești și tu cum era când erai mic. 

— Ba eu nu. 

— De când încep amintirile tale? 

— Eu am un cu totul alt gen de memorie, îi răspunse Randy. 
Își dădea seama că Acey nu-l înţelegea, astfel că omul continuă 
să-i vorbească: În memoria mea nu există înainte și după. Ca și 
cum toate s-ar fi întâmplat în același timp. În mintea mea, 
plutesc amintiri separate, fără legături între ele. Mie îmi lipsește 
cu desăvârșire contextul. 

— Ce-i aia? 

— Contextul este ceea ce ești. Este locul prin care filtrezi 
totul. 

— Însă tu nu știi cine ești. 

— Nu, nu știu. 


VP - 222 


— Atunci, înseamnă că tu nu ai niciun filtru. 

— Ai înţeles bine. 

— Dă-mi un exemplu! 

— Referitor la ce anume? 

— Spune-mi unul dintre lucrurile care plutesc în mintea ta. 

Randy se gândi o vreme. 

— Sunt bun la matematică, rosti el în cele din urmă. 

— Asta de unde-o știi? 

— Pur și simplu, o știu, și gata. 

— Cum ai ajuns să fii bun la matematică? 

— Lucrul ăsta nu mi-l amintesc. 

— Eu stau rău de tot cu matematica, îi mărturisi Acey. 

— De unde știi? 

Acey își luă expresia care spunea: „Doamne, da prost mai 
ești!”, după care îi răspunse: 

— De la școală. 

— Probabil că tot la școală am ajuns și eu să mă pricep bine la 
matematică. 

— Dar tu nu-ţi amintești chiar deloc de școală? 

— Deloc. 

— Asta-i nasol, omule. 

— Da, așa este. 

— Și ce-o să facem acum? 

— Cel mai bine ar fi să ne ușchim de-aici, îi răspunse Randy. 

Acey păru disperat. 

— Păi, de-abia am ajuns aici. 

— Ar fi fost bine să fi fost plecaţi deja. 

— Dar nu ne-a urmărit nimeni, javră. Am fost prevăzători. 

— Vor veni după noi. 

— Da cum au să ne găsească? 

— Nu știu cum anume, și totuși, de găsit ne vor găsi. 

Randy îndesă în coșul de gunoi cămașa lui cea ruptă și plină 
de sânge, își luă geanta și se îndreptă spre ușă. Acey îl urmă 
fără niciun fel de tragere de inimă. 

— Mie unul mi-e foame, câine, îi spuse el bărbatului, după ce 
închiseseră ușa și o porniseră pe aleea murdară din fata 
motelului. 

— După ce ne mai îndepărtăm puţin de locurile astea, o să ne 
oprim și o să ne luăm și ceva de mâncare. 


VP - 223 


Acey lovi cu piciorul într-o doză golită de coca-cola dietetică, 
ce se rostogoli cât colo, înaintea lor. 

— Și ce-o să faci după ce-o să scapi de mine? 

— Habar n-am, îi răspunse Randy cu toată sinceritatea. 

Acey trase un șut iar în doza de coca-cola, de data asta 
făcând-o să zuruie tare pe caldarâm. 

— O să te întorci la casa aia. 

— S-ar putea, încuviință Randy. Se uită cu coada ochiului la 
copil, minunându-se la gândul că un simplu ţânc de nouă ani 
putea să-i descopere chiar atât de bine intenţiile. Bineînţeles că 
avea de gând să se întoarcă la casa aceea. 

Cum anume denumise femeia respectivă situaţia?... O mică 
șaradă. Şi mai spusese ceva despre un individ... cum că acel tip 
folosea numele... de parcă ar fi vorbit despre el însuși utilizând 
persoana a treia, ori cam așa ceva... aproape ca și când... și 
Randy fu cât pe ce să se împiedice pe trotuar. Se opri pe loc, dar 
Acey continua să meargă... Omul acela vorbea într-un fel de 
parcă Wes Howard nici măcar nu era numele său adevărat... 
acest lucru făcând, în definitiv, posibil ca Randy să fie 
adevăratul Wes Howard, până la urma urmei... iar în acel 
moment el auzi parcă aievea glasul femeii, care spusese... de 
parcă el s-ar mai întoarce vreodată aici. Care el anume? se 
întrebă Randy în sinea lui. 

Se referea ea cumva la el? Nu prea părea așa, ca să nu mai 
vorbim că femeia nu avea de unde să aibă nici măcar cea mai 
mică idee în legătură cu eventuala lui intenţie de a mai reveni 
sau nu acolo. Și ce mai era și cu acel teanc de documente pe 
care ea a simţit nevoia să le ascundă în adăpostul antiatomic? Și 
de ce ea... 

La vederea mașinii, gândurile i se risipiră. Continuă să 
înainteze, în vreme ce își căuta cheile, după găsirea cărora el 
apăsă pe butonul verde. Acey se sui în automobil, gata de 
plecare, în timp ce Randy se așeză pe locul șoferului și își puse 
centura de siguranţă. Deasupra capului său, unul dintre 
butoanele de pe unicul panou superior emitea o luminiță 
albastră. Era pe Star. Randy se întrebă dacă butonul acela 
fusese mereu luminos și doar nu-l remarcase el sau poate că, 
între timp, mai intervenise ceva. Se uită la Acey. Teroarea 
zugrăvită pe figura băiatului făcu să-i îngheţe instantaneu 
sângele în vene. 


VP - 224 


Își întoarse încet privirea spre partea din faţă a vehiculului. 
Acolo, drept în faţa Mercedesului, se afla Chester Berry. Poliţaiul 
corupt. Cu o imensă vânătaie veche pe toată fruntea. Cu o armă 
automată neagră îndreptată direct înspre capul lui Randy. Și cu 
un bandaj mare ţinându-i maxilarele, ca să i se vindece limba. 
Omul bolborosi un ordin care părea să sune astfel: 

— Coborâţi din mașină! 

— Cred că vrea să ne dăm jos din Mercedesul lui, opină Acey. 

— Rămâi nemișcat! îi replică Randy. 

— Coborâţi din mașină! se auzi de data asta mai tare. Chester 
Berry își tot agita arma înainte și înapoi. Coborâţi dracului odată 
din mașină! urlă el apoi înfuriat, cu tot plasturele care îi 
acoperea gura. 

Randy își arătă palmele la vedere, apoi făcu un gest ca și cum 
ar fi vrut să-și ducă mâna la clanţa portierei. El însă cuplă 
maneta schimbătorului de viteze în marșarier, apucă zdravăn de 
volan cu ambele mâini și apăsă pedala de acceleraţie. Prin 
geamul deschis, intră șuierând un glonţ, trecând atât de 
aproape de bărbia lui Randy, încât acestuia îi clănţăniră dinţii în 
gură. 

— Ține-te bine! îi zise el lui Acey, pe când automobilul ţâșnea 
înapoi, cu spatele. El mai auzi două împușcături, apoi încă una, 
în timp ce strângea cu mâinile volanul și ieșea în stradă. 
Demară în trombă și zvâcni cu toată viteza în direcția oceanului. 
Îl văzu în oglinda retrovizoare pe Berry ivindu-se dintre clădiri, 
luându-și poziția de luptă și apoi răzgândindu-se și plecând de- 
acolo, dispărând din raza vizuală. 

Parcă nu s-ar fi grăbit câtuși de puţin, își spuse Randy în gând. 
Parcă... parcă banditul știa că i-ar fi putut găsi oriunde și oricând 
ar fi vrut el. 

La un moment dat, luminiţa albastră începu să clipească. 

— Fir-ar să fie! exclamă Randy. El luă două viraje la dreapta și 
opri vehiculul lângă bordură. Acum, luminiţa albastră începuse 
să pâlpâie încontinuu. 

leși din mașină, o cercetă cu privirea și găsi, chiar în faţa lui, 
un mic obiect pătrăţos și întunecat la culoare, nu mai voluminos 
decât o cutiuţă de chibrituri, prins chiar lângă joncţiunea dintre 
capota automobilului și geamul din spate. Il înșfacă iute cu 
degetele și îl desprinse de la locul lui. Trase de cablu până îl 
rupse, apoi aruncă pe stradă și antena. Se grăbi după aceea să 


VP - 225 


urce la loc în vehicul. Luminiţa albastră, cu indicaţia pe Star, își 
dăduse sufletul și era acum stinsă complet. El se răsuci în 
direcţia lui Acey. Îi îngheţă pe dată în gâtlej starea de exaltare 
datorată faptului că descoperise modalitatea în care dăduse atât 
de repede Berry de ei. Puștiul avea privirea fixă și direcționată 
drept înainte. Părea a respira greu... ca și cum ar fi avut 
plămânii congestionaţi... numai că acel zgomot horcăit nu-i 
ieșea pe gură... ci îi ieșea din... Randy întinse mâna și îl atinse 
pe băiat. Și-o retrase însă imediat, atunci când constată că 
dăduse peste ceva cald și lipicios. lar zgomotul acela... îi ieșea 
copilului prin gaura mustind de sânge din piept. 
— Oh, Doamne! murmură bărbatul. 


VP - 226 


32. 


Strada Landon era în mare fierbere. Venise cu-adevărat și 
prima zi însorită din an. Afară, aerul nu se putea să aibă mai 
mult de cincisprezece grade Celsius, și, cu toate astea, după o 
iarnă năbădăioasă și o primăvară timpurie, orice zi care putea fi 
caracterizată drept caldă era întâmpinată cu un unanim 
entuziasm. 

Helen și cu Ken se dădură la o parte, lăsând doi skateboarderi 
cu turul nădragilor până la genunchi să-și croiască drum de-a 
lungul trotuarului. 
Practicanţii de jogging șerpuiau printre trecătorii de pe 
trotuarele înţesate de lume, etalându-și pielea decolorată în faţa 
lunaticilor, a drogaţilor și a cerșetorilor, care ieșiseră buluc, cu 
ochii întredeschiși, din sălașurile pe unde hibernaseră întreaga 
iarnă, revenind acum la fâţâăielile lor obișnuite, de-a lungul și de- 
a latul bulevardului. 

— Sunt realmente convinsă că el a fost cel mai bun, rosti 
Helen. Am fost mereu de-a dreptul topită după filmele mai 
vechi, cu Sean Connery, însă tipul ăsta... - și ea făcu un gest 
larg cu mâna - tipul ăsta e de-a dreptul delicios. Și femeia se 
prefăcu a-și șterge o transpiraţie ipotetică de pe frunte. Cum îl 
cheamă...? 

— Daniel Craig, îi zise Ken. 

— Vreau să spun... și ea își duse iar mâna la frunte. 

Cei doi vizionaseră un film din seria nouă cu James Bond, 
Casino Royale. Ceva din apariţia lui Daniel Craig îi stârnise 
simţurile, punându-i pe jar hormonii. Răsuflarea i se tăia de 
fiecare dată când actorul își făcea apariţia pe ecran, adică în 
99% din durata întregului film. lar cu ocazia unui moment cât se 
putea de erotic, ea se aplecase atât de mult, încât i se vărsase 
pe podea coca-cola din pahar. 

— Ăsta a fost un film bun, încuviinţă Ken. Se apropie mai mult 
de carte, comparativ cu celelalte. Apoi Ken făcu o grimasă. 
Niciun fel de supertehnologie. Niciun fel de păpuși. Niciun fel de 
uriași cu dinţii de oţel. Niciun fel de porcării de soiul acesta. 

— Ce-ai zice de-o îngheţată? îl întrebă Helen. 


VP - 227 


Ken o cuprinse cu un braț pe după umeri, smulgând-o din 
calea altor doi skateboarderi, ale căror role zgomotoase zuruiau 
pe asfaltul vălurit, auzindu-se aidoma unui tren care se apropie. 
Femeia se lipi de pieptul lui și urmări alunecarea 
skateboarderilor printre pietoni. 

— Să fie Cherry Garcia? o întrebă Ken. 

— Cum altfel? se declară ea de acord. 

Nu era chiar cel mai lesnicios lucru să se plimbe prin mulţime, 
lipiţi unul de celălalt. Se văzură nevoiţi să lupte din greu pentru 
a se strecura prin îmbulzeală, și chiar trebuiră să se oprească de 
câteva ori, mai înainte să ajungă la Ben & Jerry's. 

— De data asta, fac eu cinste, îi spuse Helen, pe când intrau 
în cofetărie. Tu ai făcut cinste cu filmul, eu o să fac cinste cu 
înghețata. 

Ken se abținu de la orice comentariu. El se îndreptă către 
unica masă liberă în acel moment și se așeză pe un scaun. Masa 
era necurăţată. Pe ea se afla un ziar desfăcut, care mai era și 
lipit, ici și colo, de ceea ce păreau a fi niște resturi de îngheţată. 

Bărbatul nu putea să suporte o asemenea murdărie. In timp 
ce Helen stătea la coadă, el împrumută de la un picolo o cârpă 
udă, șterse masa și începu să împăturească ziarul. Până să 
termine el cu ziarul, Helen ajunsese și ea la masă, aducând 
două cupe cu îngheţată, adică Cherry Garcia pentru ea și una de 
vanilie pentru el. 

Ken se apucă să mănânce din înghețată, în vreme ce Helen se 
așeza și ea pe un scaun. El îi arătă un titlu uriaș din ziar. HOPE A 
FOST GĂSIT? 

— Ce părere ai tu despre dispariţia tipului? o întrebă el. 

Femeia dădu din cap. 

— N-am prins decât parţial știrea, azi de dimineaţă. Da’ ce?... 
FBl-ul l-a găsit pe individ? 

— Nu. O sursă confidențială din FBI afirmă că au găsit de 
curând un set de amprente în baza lor de date și că acele 
amprente ar fi chiar ale tipului. 

— După atâţia ani? 

— S-ar putea ca și amprentele să dateze tot cam de pe- 
atunci. 

— Și se știe unde anume poate fi? 

— Nu. Se știe doar că i-au apărut amprentele. 


VP - 228 


— Mai amintește-mi ce anume s-a întâmplat cu individul 
acesta, îl rugă ea, în timp ce ducea la gură încă o linguriţă cu 
înghețată. 

— Nu mai ţii minte? Astronautul ăla... era programat să 
zboare într-o misiune Venture. A dispărut în seara dinainte de 
lansare și s-a iscat multă zarvă dacă să se amâne ori nu 
misiunea... apoi au hotărât să-l înlocuiască... lansarea a fost 
reușită, iar naveta și-a îndeplinit misiunea în spaţiul cosmic... 

Femeia gesticulă cu linguriţa prin aer. 

— „Și pe urmă, capsula explodează la reintrarea în 
atmosfera terestră. 

— Și au murit toţi cei aflaţi la bord, concluziona Ken. lar din 
câte știu eu, de-atunci încoace, nimeni nu l-a mai văzut și nici n- 
a mai auzit nimic despre Adrian Hope. 

— Nu s-a presupus cumva că el ar fi fost în vreun fel implicat 
în producerea dezastrului? 

Ken își flutură cu dezgust o mână prin aer. 

— Asta nu-i decât o teorie a conspirației. Toate acele emisiuni 
de televiziune și toate articolele apărute în reviste... Nu-s decât 
vorbe goale. Nimeni n-a reușit să dovedească până acum 
absolut nimic. 

— Nu se știe niciodată de unde sare iepurele, îl tachină 
femeia, chicotind în triluri cristaline. 

— Dacă cineva, într-adevăr, ar fi știut ceva important, ar fi 
vândut deja demult presei toate informaţiile. 

Chestiunea părând a fi fost epuizată, cei doi continuară să-și 
mănânce în liniște îngheţatele. La un moment dat, Ken întoarse 
pagina de ziar și atenţia îi fu atrasă de un titlu subliniat: GILL SĂ 
FIE SURSA? 

Conform jurnalistului Wayne Fontana, surse neconfirmate din 
cadrul FBl-ului afirmaseră că respectivele amprente fuseseră 
supuse analizării de către nimeni altul decât Bruce Gill, 
procurorul districtual al comitatului Queen Anne, al cărui birou 
refuza pentru moment să facă vreun comentariu asupra 
subiectului aflat în discuţie. 

Ken întoarse ziarul către Helen. El îi arătă începutul articolului. 
Femeia se aplecă înainte, rămânând cu mâna în care ţinea 
lingurita suspendată în aer. Ea trase ziarul mai aproape, citi 
articolul și apoi îl mai citi și a doua oară. Puse cupa cu înghețată 
pe masă și se uită lung la Ken. 


VP - 229 


— Nu se poate, i se adresă ea. 

— A naibii de mare ar fi coincidenta. 

— E o nebunie. 

— Nu i s-au luat niciodată amprentele? 

Helen plescăi din buze. 

— Glumești? Verificarea amprentelor costă mulți bani. lar 
statul nu-și cheltuiește banii cu niște retardați. 

— Momentul s-ar cam potrivi. Lipsește de aproape șapte ani. 

— Parcă tot nu-mi vine să cred una ca asta. 

Ken întoarse ziarul spre el, își puse degetul arătător în partea 
de jos a primului articol, după care începu să întoarcă paginile. 
Ridică apoi ziarul, apropiindu-și-i de ochi. După o vreme, 
împături la loc ziarul și i-l întinse lui Helen. Era vorba despre 
poza unui tânăr bine clădit, care ţinea în mâini o minge de 
baschet. Părea să aibă aproape treizeci de ani. Helen nu-l mai 
văzuse niciodată. Sub fotografie scria: Adrian Hope. Femeia se 
uită la mâinile tânărului din imagine și i se puse imediat un nod 
în gât. 

— Tu chiar crezi? îi șopti ea lui Ken. 

— Hai să nu ne înflăcărăm, o temperă preventiv Ken. Nu-i 
ceva cu care să ne jucăm. 

— Nu e deloc de glumă. 

Cei doi continuară să-și savureze încet înghețatele, pasându- 
și ziarul de la unul la celălalt. 

Ken lăsă bacșiș doi dolari. Işi făcură, după aceea, amândoi loc 
prin cofetăria aglomerată și ajunseră pe trotuar, de unde 
traversară strada Landon, apoi parcurseră o jumătate de cvartal 
și o porniră în jos, către strada Arbor. 

Se plimbară braţ la braţ în liniște, de-a lungul trotuarului 
semiînsorit. Helen se întreba dacă tăcerea lor se datora faptului 
că Paul ar fi putut, până la urmă, să fi fost, în realitate, chiar 
acest Adrian Hope, ori dacă ceva din atmosfera momentului 
anulase orice intenţie de dialog. 

Traversară strada Arbor, trecând peste bordurile din granit, 
aproximativ în același loc unde îl lovise mașina aceea pe Paul 
Hardy. În forul ei interior, Helen se crispă și își aţinti privirea 
drept înainte. 

Cu trei pași înainte să cotească, atenţia le fu atrasă în direcția 
străzii, de zgomotul unor pași pe caldarâm. Un bărbat îndesat și 
mai în vârstă venea spre ei, deplasându-se cu o neobișnuită 


VP - 230 


viteză și graţie. În tot acest timp, el ţinea mâna întinsă în faţă, 
către cei doi. 

— Mă numesc Irving Jaynes, li se adresă omul, pe când se afla 
aproape de ei. Prin toţi porii, tipul părea că emană multă 
energie. Dădea impresia că ar fi fost capabil să vândă cu mare 
succes până și cuburi de gheaţă eschimoșilor. 

Luată prin surprindere, Helen îi întinse și ea mâna. Mâna 
bărbatului era grea. Strânsoarea lui sugera forță. 

— Eu sunt Helen Willis, se prezentă ea. Cu mâna liberă, făcu 
apoi un gest în direcţia lui Ken. lar dumnealui este prietenul 
meu, Ken Suzuki. Ken de-abia catadicsi să încline puţin din cap 
spre străin, în semn de salut. 

— Am cumpărat de curând casa de vizavi, rosti bărbatul, 
arătând către părăginitul conac în stil Tudor, care fusese dat 
spre vânzare în ultimele șase luni. Aș fi vrut să mă prezint noilor 
mei vecini. 

Helen făcu dovada unei bune-creșteri. Ea se arătă 
binevoitoare și îi ură străinului bun venit în cartier. 

Și, după cum îi era obiceiul, îi ură bun venit și la Casa 
Armoniei. După ce mai schimbară câteva amabilităţi, femeia îi 
dădu de înțeles că respectivei lor conversații s-ar cam fi cuvenit 
să i se pună capăt. 

Bărbatul însă nu dădea semne că ar fi recepționat aluziile 
femeii și continuă să peroreze despre cât de mult îi plăceau 
orașul și clima, ca și despre planurile de renovare ale noii sale 
case. Și o ţinea întruna în felul acesta, până ce Ken începu s-o 
strângă de braţ pe Helen. Aceasta îi întinse încă o dată străinului 
mâna, intenţionând fără echivoc să pună punct conversaţiei. 

Cu o privire ranchiunoasă, Jaynes făcu o adâncă plecăciune și 
sărută ceremonios mâna femeii. 

— Mi-a făcut o nespusă plăcere, îi spuse el. 

Ceilalți doi rămaseră apoi încremeniţi, urmărindu-l pe noul lor 
vecin cum traversează strada Arbor și cum intră în casa lui. 

— Ce rahat de bizarerie o mai fi fost și asta? o întrebă după 
aceea Ken pe Helen. 

— La ce anume te referi? 

— La sărutatul mâinii. 

— Eu am considerat că n-a fost decât un gest elegant de 
curtoazie, îi zise ea. 

Ken arăta de parcă i-ar fi puţit ceva. 


VP - 231 


Helen se strădui din răsputeri să-și reprime un zâmbet. Ken 
era gelos. Mai mult ca sigur. li veni să chicotească, însă își 
reprimă pe dată și această intenţie. 


VP - 232 


33. 


De-abia după patruzeci de minute apăru și medicul de origine 
pakistaneză, de după ușile închise. Asistenta de la recepţie îi 
făcu semn lui Randy, care ședea pe singura banchetă existentă 
în secţia de terapie intensivă. Randy i-ar fi venit în întâmpinare, 
dar era legat cu cătușele de banchetă. Doctorul se așeză lângă 
el. Se uită la Randy cu niște ochi cafenii și umezi, și nu zise 
nimic. Nu păru a remarca nici măcar sângele de pe cămașa lui 
Randy. El îi puse acestuia o mână pe umăr. 

— Îmi pare rău. N-am mai putut să facem absolut nimic. 

Randy își întoarse privirea. Își rezemă capul, care îl durea, pe 
încheietura mâinii încătușate. Doctorul dădu să spună ceva, însă 
Randy îi făcu un semn să tacă, mișcându-și mâna liberă. Trecu 
apoi un minut până să audă Randy zgomotul pașilor acelui 
bărbat care se îndepărta. Din pieptul lui ieși un hohot, apoi un 
altul și din ce în ce mai des, până când aproape că nu mai putu 
respira. Îi trebuiră câteva minute ca să-și poată recăpăta 
controlul. Își șterse faţa cu braţul liber. Polițistul se apropie de 
el. 

— Am chemat un echipaj care o să te ducă în oraș, i se adresă 
acesta. Polițistul așteptă, însă Randy se uita în gol. Nu știu 
despre ce anume este vorba, domnule, dar îmi pare rău pentru 
ireparabila pierdere pe care ai suferit-o, mai adăugă omul. Un 
băiețel de vârsta lui... nu este drept să i se întâmple una ca 
asta. 

Randy izbucni din nou în hohote de plâns, de data asta fără a 
se mai abţine. Se simţea cuprins de disperare, iar umerii 
începură să-i tremure și trupul îi fu cuprins de convulsii de 
amărăciune. Îl durea capul, ca și cum cineva i-ar fi bătut niște 
cuie drept în frunte. Spasmele începură să-i cuprindă treptat și 
stomacul. 

— AȘ avea nevoie urgentă să merg la toaletă, îi spuse Randy 
polițistului. 

— O să vină o mașină aici, peste numai... 

— Cred că o să-mi vină să vomit, adăugă Randy. El își lăsă 
apoi bărbia-n jos, către mâna încătușată. Obtură vederea 


VP - 233 


poliţistului cu trupul lui și își băgă un deget în gâtlej. Se scutură 
de câteva ori. Mai repetă operaţiunea, până ce simţi gustul de 
fiere în gât. 

Asistenta de la recepţie își ridică privirea de pe teancul de 
analize din fața ei. Femeia îi făcu un semn cu degetul, deschise 
gura să vorbească, însă era prea târziu. Conţinutul stomacului 
lui Randy fu proiectat pe pardoseală, între picioarele bărbatului. 

— Nu... nu... nu, murmură asistenta. Nu se poate așa ceva 
aici. 

Asistenta se ridică în picioare și ieși de după birou, cu viteza și 
cu dezinvoltura unei femei mult mai tinere și mult mai puţin 
corpolente ca ea. În sala de așteptare, băgă capul pe ușă un om 
de serviciu. Ea îl atenţionă, cu un deget gros și maroniu: 

— Vino cu o găleată și cu un mop. 

— Da' io tocmai..., bâigui individul. 

— Nu-mi pasă de ceea ce tocmai făceai tu... însă-ți spun să 
găsești de unde știi o găleată și un mop și să vii cu ele aici, de 
urgență! Ca să cureţi mizeria. Cu același deget, ea îl atenţionă și 
pe polițist, avertizându-l: Du-l acolo, îi zise ea, arătându-i o ușă 
pe care scria NUMAI PENTRU PERSONAL. 

Polițistul se apropie de Randy din lateral, având grijă să nu-și 
bage din greșeală pantofii lustruiţi în băltoaca de vomă care 
lucea pe podea. Mai întâi, el îi desfăcu de pe braţul banchetei 
cătușa, apoi se răzgândi și își zise că n-avea nevoie ca și acele 
cătușe să i se umple de vomă, așa că le scoase de pe 
încheieturile mâinilor lui Randy, după care și le îndesă în etui-ul 
din piele neagră, prins de centură la spate. 

Apoi, îl ajută pe Randy să dea ocol mizeriei de pe podea și îl 
conduse până la toaletă. Il urmă până la ușă și rămase acolo cu 
braţele încrucișate, păzindu-l, în vreme ce Randy își încordă 
forțele, se aplecă mult peste chiuvetă și vomă din nou. 

Polițistul rămase atent, până când Randy își dădu cu apă pe 
faţă, se șterse cu un şervet de hârtie și începu să-și desfacă 
pantalonii. 

— Scuze, îi spuse el spăsit, dar trebuie să... 

Polițistul se strâmbă, traversă încăperea și verifică și cealaltă 
ușă. Mulţumit de faptul că aceasta era zăvorâtă pe cealaltă 
parte, omul se îndreptă spre hol. 

— O să stau în faţa ușii, îi zise el lui Randy, după care ieși în 
hol și trase cu fermitate ușa în urma lui. Randy mai așteptă o 


VP - 234 


clipă, apoi cu o mână își ținu pantalonii, iar cu cealaltă puse 
zăvorul ușii pe poziţia „încuiat”. 

Trase apoi fermoarul la pantaloni și privi de jur-împrejur. Pe 
perete era prins un distribuitor de mănuși de cauciuc, având trei 
orificii, notate cu „mic”, „mediu” și „mare”. Se mai afla acolo și 
un coș de gunoi, pentru ace și alte obiecte ascuţite. Mai erau și 
niște instrucțiuni pentru spălarea corectă a mâinilor. Dulapul de 
alături era plin cu plasturi, seringi, un tensiometru de pus pe 
încheietura mâinii, niște clești de prins limba, alte mănuși, o 
foarfecă, mai multe perii verzi, niște papucei tot de culoare 
verde și un stetoscop. 

Randy luă de pe raft foarfecă și doi cleștișori pentru prins 
limba, lăsându-se în genunchi în faţa celei de-a doua uși. El 
băgă capătul ascuţit al foarfecii pe lângă tocul ușii, împingând 
cu putere și încercând zadarnic să desfacă zăvorul de oţel. 
Repetă operaţiunea, dar tot fără niciun folos. Se auziră 
ciocănituri în ușa dinspre hol. 

— E totul în regulă? dori polițistul să afle. 

— Nu mă simt prea bine, îi răspunse Randy. 

— Hai să mergem! îl chemă polițistul. A sosit deja mașina. 

— Spune-le să mai aștepte doar puţin. 

— Hai să mergem, frate, când îţi spun! Grăbește-te! 

Randy se reapucă să meșterească, la cealaltă ușă, cu 
foarfecă. De data asta, zăvorul se mișcă. Încercă să apese mai 
tare, însă foarfecă îi alunecă. Zăvorul reveni la loc. 

De data asta, polițistul bătu și mai tare în ușă. 

— Hai să mergem! 

Randy frecă zăvorul cu lama, în speranţa să reușească să facă 
o scobitură pe lângă el, în care să poată intra vârful foarfecii. 
Zăvorul se mișcă din nou. Acum Randy se folosi și de umăr. 
Urmări zăvorul cum se mișcă milimetru cu milimetru, până când 
ar fi putut introduce un cleștișor de prins limba în spaţiul dintre 
zăvor și tocul ușii. Polițistul izbi atunci cu piciorul în cealaltă ușă. 

— Hai să mergem! 

— Mai lasă-mă încă puţin, omule, șuieră Randy. 

El prinse după aceea clanţa cu mâna liberă și deschise cea 
de-a doua ușă. Scoase apoi capul și văzu că ușa respectivă 
dădea într-un coridor de serviciu pustiu. Se ridică în picioare și o 
luă la goană până la capătul culoarului, atras ca de un magnet 
de semnul verde care indica ieșirea și scările. 


VP - 235 


34. 


Bruce Gill își ridică bărbia, se privi în oglindă și își făcu un 
ultim retuș la cravată, după care se întoarse întrebător în 
direcţia lui Kristen. 

— Arată fabulos cravata ta, îl complimentă aceasta, drept 
răspuns. 

Bărbatul îi zâmbi, răsuflă adânc și se interesă: 

— Ești gata și tu? 

— Nimeni nu mai e ca noi, zise ea, afișând în mod ostentativ 
un rânjet. 

El deschise ușa și se dădu la o parte, lăsând-o pe femeie să 
pătrundă prima în sala pentru conferințe de presă a districtului 
Queen Anne. Rumoarea șușotelilor spori considerabil în 
intensitate, în timp ce traversară partea din faţă a încăperii și 
urcară pe podium. 

Locul era înţesat de lume până la refuz. CBS, NBC, ABC, CNN, 
MSNBC, FOX, BBC, corespondențţii locali de presă, circa o sută 
de persoane stăteau înghesuite de-a valma, într-un spaţiu 
destinat, în mod normal, să primească numai douăzeci. După 
cum păreau să se prezinte lucrurile, vreo altă sută de reporteri 
mai rămăseseră și afară, pe hol. Pupitrul se transformase într-o 
pădure deasă de microfoane, iar Bruce Gill strânse în mâini 
marginile de lemn ale tăbliei și se uită încrezător spre mulțimea 
adunată acolo. 

— Doamnelor și domnilor, începu el. Vuietul conversațiilor se 
stinse imediat ca la acţionarea unui întrerupător. Aș vrea, mai 
întâi, să rostesc câteva cuvinte, iar apoi, în limita timpului 
disponibil, să vă răspund și la un anumit număr de întrebări. 
Camerele video începură să zumzăie. Pe parcursul unei ample 
investigaţii, aflate în curs de desfășurare, biroul meu a făcut o 
solicitare de rutină, pentru eventuala identificare a unor 
amprente digitale, în cadrul bazei de date IAFIS - zise Gill, 
articulând literele rând pe rând - ...care, după cum cred că 
aproape cu toţii știți, este baza naţională de date a FBl-ului 
privind amprentele digitale. Murmurul începu să se intensifice 
din nou. Spre imensa noastră surprindere, amprentele cu pricina 


VP - 236 


au fost identificate ca aparţinând acelui bine cunoscut Adrian 
Hope. După cum, de asemenea, socotesc că sunteţi la curent, 
respectivul domn Hope n-a mai fost văzut de nimeni, începând 
din ziua de 14 a lunii decembrie 1999, atunci când a dispărut de 
la Centrul Spaţial Kennedy, de la Cape Canaveral, Florida, în 
noaptea care a precedat ziua când era desemnat să conducă 
expediţia navetei spațiale Venture într-o misiune de 
experimentări științifice. Gill se întrerupse o clipă, ca să 
mărească efectul dramatic al scenei, după care adăugă: Acest 
lucru vine să sporească și mai tare misterul care învăluie 
șocanta dispariţie prematură a comandantului Hope... 

Și apoi, procurorul districtual pălăvrăgi și iar pălăvrăgi pe 
tema tragicului final al acelei misiuni spaţiale, ca și despre anii 
ulteriori plini de presupuneri, de ipoteze și de tot felul de teorii 
abracadabrante, concomitent acuzând și presa prezentă, în acel 
moment, acolo, la faţa locului, cu o veritabilă furtună de tirade 
agresive, sforăitoare, de an preelectoral. 

La un moment dat, se ridicară șase mâini. Bruce Gill clătină 
din cap în maniera unui părinte care avea de-a face cu niște 
copii neascultători. 

— Bineînţeles că biroul meu a efectuat toate demersurile 
posibile pentru a se asigura de faptul că respectivele amprente 
digitale erau veritabile și nu aparțineau cine știe cărei șarlatanii 
complicate sau vreunei înscenări. Murmurele reţinute se 
intensificară până la o rumoare dezlănţuită. Laboratoarele 
criminalistice ale FBl-ului ne asigură că vechimea respectivelor 
amprente este mai mică de șaizeci de zile. Omul ridică o mână. 
Se pare că vechimea amprentelor poate fi determinată prin 
cantitatea de grăsime care există în urmele lor. 

În acel moment, părea să fi aterizat în încăpere un mic avion. 

— Mai mult chiar... și bărbatul așteptă să se mai potolească 
zumzăiala. În plus... biroul meu a obţinut și o confirmare 
independentă, de primă mână, asupra datei probabile și a 
originii amprentelor cu pricina. Apoi îi făcu semn unei femei cu 
părul alb, așezate în rândul întâi. Barbara... 

— Să înțelegem, prin urmare, că îl aveţi deja în custodie pe 
domnul Hope? 

— Nu, se grăbi să-i răspundă Gill. Din câte știu eu, domnului 
Hope nu i s-au adus niciun fel de acuzaţii pentru niciun fel de 


VP - 237 


eventuale infracţiuni. Din nou, din câte știm noi, și acest lucru... 
iar el își lăsă și de data asta fraza neterminată. 

Următorul fu Wolf Blitzer, de la CNN. 

— Știţi cumva și unde anume se află în momentul de față 
domnul Hope? 

— Nu... nu știm. 

— Sunteţi dispus cumva să ne comunicaţi și care este această 
sursă independentă a dumneavoastră, care v-a oferit 
confirmarea suplimentară?... 

— Pentru moment, nu. După cum v-am mai spus, ancheta nu 
a fost finalizată încă, aflându-se și acum în curs de 
desfășurare... 

Și conferința de presă continuă astfel, la nesfârșit. Kristen își 
camuflă un surâs de superioritate, gândindu-se la titlurile din 
presa de a doua zi: 

HOPE? A DISPĂRUT! 


Jacobson aruncă pe tejghea o bancnotă de cinci dolari, drept 
bacșiș. Bob făcu și el același lucru, atrăgându-și din partea 
barmanului un semn de mulţumire din cap. În vreme ce-și punea 
pe el pardesiul, Jacobson aruncă o privire peste umăr. Bruce Gill 
încă mai răspundea la întrebări, arătând extrem de fotogenic pe 
ecranul cu plasmă al televizorului din bar. Jacobson puse mâna 
pe clanţța din bronz a ușii, ieșind apoi în stradă. 

Aerul era călduț și proaspăt. În oraș, mugurii cireșilor 
începeau să explodeze. Jacobson rămase în faţa restaurantului, 
în timp ce Bob ţinea ușa pentru un cuplu care intra, pășind apoi 
și el afară. 

— Drăguţ, rosti el. 

— Te referi la vreme? îl întrebă rânjind Jacobson. 

— Mă refer la tot, îi răspunse Bob. 

O porniră apoi împreună pe stradă, îndreptându-se către est, 
în direcția râului. 

— Nu-mi mai amintesc numele individului. Cred că a fost un 
celebru scriitor. Jacobson se străduia să-și amintească numele 
cuiva. Oricum, acest individ a petrecut ceva vreme la 
Hollywood, iar după ce s-a întors de-acolo, a emis vestita 
declaraţie: „Nimeni nu știe absolut nimic”. 

— Parcă era Golding sau Goldman... 


Speranţa. 
VP - 238 


Jacobson încuviinţă, dând din cap. 

— Cred că ai dreptate. 

— Și impresia ta este aceea că vorbele sale ni se potrivesc 
acum și nouă? 

— Exact. 

— Problema din Florida trebuie să dispară. 

— A și dispărut deja. 

— Pe bune? 

— Cineva s-a ocupat de domnul Howard ăsta al nostru. 

— Da? 

— Domnul G a rezolvat problema. 

Bob rămase țintuit locului. 

— După toate cele care s-au întâmplat? 

— Tot el a rămas cel mai bun. De cincisprezece ani 
efectuează întreaga muncă de maximă dificultate și încă nu s-a 
plâns de nimic. Mai înainte ca Bob să apuce să obiecteze ceva, 
Jacobson continuă: Nu numai că este interesat de propria lui 
siguranţă, tot așa precum suntem și noi interesaţi de a noastră, 
dar el efectiv s-a bucurat că i s-a oferit ocazia să curețe după... 
după ultima întâmplare nefericită. 

— Nu-mi plac deloc finalurile astea lăsate în coadă de pește și 
rămășițele de ultimă oră. 

— Consideră lucrul acesta ca pe o ocazie de a ne spăla pe 
mâini de întreaga afacere. 

— Dar... 

Jacobson se opri din mers. 

— la ascultă, Bob. Nu vreau să par preţios în exprimare. Bob 
își întoarse capul și oftă. Simţi cum se îmbujorează la faţă, când 
își aminti cât de mult ura micile prelegeri didactice ale lui 
Jacobson. Ştii și tu... continuă Jacobson, cred că ăsta este unul 
dintre pericolele ascunse ale succesului. 

— Care anume? 

— Să uiţi de unde ai plecat. Și Jacobson își flutură o mână prin 
văzduh. Uiţi de toată munca și de toate compromisurile făcute, 
iar, după o vreme, începi să ai senzaţia că așa ţi-a fost scris în 
destin... de parcă ar fi fost voia Domnului ca tu să devii 
subsecretar de stat în cadrul Departamentului Apărării. 

— Și eu ce să înțeleg din asta, Ron? 

— Să înţelegi, Bob... că tu și cu mine suntem ceea ce suntem 
astăzi din cauza lucrurilor rele pe care le-am făptuit odinioară, și 


VP - 239 


pentru niciun fel de alte motive posibile și imposibile. Pentru că 
am ales să nesocotim raportul tehnic. Și Jacobson suspină. Un 
raport tehnic făcut mult prea conștiincios. 

— Eu unul n-am făcut nimic. 

Jacobson zâmbi. 

— Fie, atunci, din cauza lucrurilor pe care nu le-am înfăptuit 
cândva, se corectă el. Bob deschise gura să vorbească, dar 
Jacobson i-o luă înainte, făcându-i semn să tacă. Încerc să nu 
mă-mbăt cu apă rece, închipuindu-mi că am fost numit în cel 
mai înalt post civil din Agenţia Naţională de Securitate doar 
fiindcă eram cel mai merituos dintre toți candidaţii. Și el făcu un 
gest larg cu mâna. Era plin de oameni cel puţin la fel de 
calificaţi ca și noi. 

— Dar noi n-am făcut nimic, se încăpăţână să-i repete Bob. 

— Probabil că nu ești catolic. 

— Dar ce legătură are asta cu...? 

— Călugăriţele de la gimnaziu s-au străduit din răsputeri să ne 
facă să înţelegem că păcatele săvârșite prin omitere sunt la fel 
de grave ca și ce/e pe care le dobândești prin comitere. 

— Probabil că am lipsit de la lecţia asta. 

— Problema este aceea că... și Jacobson șovăi. Problema este 
aceea că noi am bănuit că plăcile refractare ale învelișului 
navetei cosmice nu erau deloc în regulă. Noi am primit un raport 
tehnic care accentua faptul că acestea prezentau neajunsuri 
grave. Știi, rosti el lungind și subliniind cuvântul, și noi am optat 
atunci pentru varianta de a nu ţine câtuși de puţin cont de asta. 

— Însă au murit opt oameni, murmură Bob. Opt oameni, 
repetă el, clătinând din cap. 

Jacobson continuă să vorbească, de data asta mai tare: 

— Se mai întâmplă și accidente. Nu ne-am așteptat deloc că 
s-ar fi putut să moară oameni. Și bărbatul reteză cu o mână în 
gol, prin aer. Ne așteptam cel mult că ar fi urmat să pierdem 
câteva amărâte plăcuțe refractare, iar asta nu ar fi însemnat 
decât o întârziere a derulării normale a programului. Nimeni nu 
și-ar fi putut închipui că întreaga navetă avea să se 
dezintegreze și să se răspândească peste toată partea de răsărit 
a statului Texas. 

— Zece oameni, dacă-i mai punem la socoteală și pe Howard 
și pe Barber. 


VP - 240 


— Opt, zece, asta n-are nicio importanţă. Problema este 
aceea că atenţia ne-a fost abătută într-o altă direcţie. 

— Ne-a fost abătută atenţia? 

— Cu promisiuni de promovare... pentru care... - Jacobson 
făcea acum un gest de ameninţare cu degetul. Bob părea că ar 
fi vrut să-l întrerupă - ...noi am făcut atunci tot ce ne-a stat în 
putință. Acum zece ani, nu eram decât doi funcţionărași 
neînsemnațţi care lucrau în cadrul unui proiect al NASA. lar, în 
prezent, avem totul... adica mai mulţi bani, mai multă putere, 
mai multe avantaje decât ne-am fi putut imagina vreodată că ar 
fi urmat să avem. Jacobson făcu din nou un gest amplu cu 
braţul. Și totul se datorează numai alegerii făcute de noi în acel 
moment crucial. 

Bob își îndesă mâinile adânc în buzunarele pardesiului. 
Devenise pământiu la faţă. Cei doi ajunseră la intersecţia dintre 
Whitman și Bridge. Bob locuia la patru străzi depărtare de-acolo, 
spre dreapta. Se opriră amândoi. Jacobson reînnodă firul 
discuţiei: 

— Prietenul meu se va ocupa de domnul Hope, o dată pentru 
totdeauna. 

— Chiar este absolut necesar acest lucru? 

— Din păcate, da. 

— Cum așa? 

— A mai apărut încă o altă complicaţie. 

— Da? 

— Domnul Howard ăsta al nostru... 

— Răposatul din Cocoa Beach. 

— Chiar dumnealui în persoană. 

— Ce-i cu el? 

— Mai înainte de a-și da duhul... 

— Da? 

— ...a pretins că femeia ţinuse un jurnal. 

— Și a precizat cumva și locul unde poate fi găsit obiectul cu 
pricina? 

— N-a mai avut când. Se pare că era răvășit... și că 
bolborosea lucruri fără de înțeles... 

— Și? 

— Se pare că a încercat să scape cu fuga, iar lucrurile au luat 
atunci o întorsătură nefericită. 

— lar acest jurnal n-a mai apărut. 


VP - 241 


— N-a fost găsit printre obiectele sale personale. 

— Dar soţia lui? 

— Soţia și fiicele lor s-au volatilizat. Au plecat din Florida cu 
un autobuz Ogarul Cenușiu, cu o zi înainte ca domnul Howard 
să-și fi încheiat mandatul. 

— Și ce destinaţie și-au ales? 

— Fayetteville, Arkansas. Bob aşteptă. Îi reveni în acel 
moment în minte cât de mult ura el pauzele semnificative ale lui 
Jacobson, care într-un târziu continuă: Acolo unde ele nu au mai 
ajuns niciodată. Câţiva pasageri au afirmat că ele nu s-au urcat 
din nou în autobuz, după o oprire pe undeva prin Georgia de 
Sud, iar de atunci încolo, urma li s-a pierdut cu totul. Probabil că 
acolo aranjase ea să le aștepte cineva. 

— Și asta crezi că va putea constitui o problemă? 

— Nu într-o proporţie semnificativă. Dacă ea ar fi știut ceva 
cutremurător, noi am fi auzit deja. 

— Lucrurile de genul acesta pot avea o însemnătate 
deosebită, chiar dacă ea n-ar ști ceva foarte important. 

— Da... într-adevăr, pot avea o însemnătate deosebită, iar ea 
chiar nu știe nimic important. 

— Și tu crezi că domnul Hope ar putea fi, într-o oarecare 
măsură...? 

— S-a aflat prin apropiere. 

— Doi dintr-o singură lovitură. 

— Să sperăm. 

Bob își întinse lateral mâinile și își roti capul. 

— S-ar putea să fi venit momentul să punem în practică ideea 
ta cu Walter Hybridge, spuse el. 

Jacobson surâse. 

— N-am fost decât noi trei, în cadrul managementului acelui 
proiect. Rapoartele tehnice au venit direct la noi. Unul a fost 


Walter... - și Jacobson își întinse gâtul, de parcă ar fi vrut să 
verifice strada -, iar ceilalți doi se află acum în această 
intersecție. 


— Neșansa lui Walter. 

— Dar șansa noastră. 

— O să mă ţii la curent? îl întrebă Bob. 

Jacobson chicoti. 

— De-acum înainte vei putea citi absolut totul în ziare. 
— Marea tragedie din Florida. 


VP - 242 


— Hope se află pe cale să dispară din nou. 

— lar documentele lui Walter Hybridge? 

— Va apărea o primă serie de documente, care să insinueze 
faptul că Walter s-ar putea să se fi compromis el singur. 

— Păcat, murmură Bob. 

Și acestea fiind zise, cei doi își strânseră mâinile și porniră în 
direcţii opuse. 


VP - 243 


35. 


Ei plecaseră de-acolo. El simți asta chiar din clipa în care 
escaladase poarta și sărise dincolo, înăuntru, văzând curtea din 
spatele casei. 
Săgețile împrăștiate pe jos dispăruseră... la fel ca și leagănele 
cu spătarele crăpate și cădiţa și absolut toate celelalte gioarse și 
resturi care zăcuseră risipite prin iarbă, atunci când fusese 
acolo, în cursul nopții precedente. Curtea era curățată lună, ca 
și cum peste noapte s-ar fi mutat la numărul 432 de pe strada 
Apei o altă familie, mai ordonată și mai îngrijită decât cea 
dinainte. 

Randy înaintă doi pași. Geamlăâcul marchizei i se ivi și el în 
câmpul vizual. Ceea ce numai în noaptea anterioară fusese un 
întreg talmeș-balmeș de resturi de jucării, aruncate de-a valma 
cu gunoiul, era acum un spaţiu golit și pustiu ca-n palmă, 
precum și impecabil de curat. Inima îi tresări în piept. Pielea i se 
făcuse ca de găină și îl furnica, pe când traversă peluza, intră 
fără a face niciun zgomot în marchiză și urcă scărița din spate. 
Işi scoase tricoul înfășurându-și mâna cu el și încercă ușa din 
dos. Aceasta nu era nici măcar închisă, și cu-atât mai puţin 
încuiată. 

Randy o împinse ușor și așteptă, ascultând cu atenţie. 
Liniştea era de-a dreptul mormântală. El urcă cele trei trepte și 
rămase rezemat de bufetul din bucătărie, așteptând ca ochii să i 
se acomodeze cu întunericul. IlI gâdilau nările. Ilnăuntru mirosea 
a dezinfectant. 

După câteva minute, izbuti să distingă pereţii, lucru cât se 
putea de înţeles, deoarece aceștia erau tot ce mai rămăsese în 
casă. Mobila dispăruse fără urmă. De pe pardoseală mocheta 
fusese jupuită, scoasă și dusă de-acolo. Toate dulapurile și 
sertarele din bucătărie erau acum goale. El deschise ușa din 
cealaltă extremitate a bucătăriei. In garaj nu se vedea nicio 
mașină și nimic altceva ce se găsește de obicei în garaje. Până 
și tomberoanele de gunoi erau golite, spălate cu furtunul și 
curate bec. 


VP - 244 


Urcă și la etaj. Acolo constată exact același lucru. Nu mai 
rămăsese absolut nimic. În încăperea în care se aflase cândva 
dormitorul matrimonial, se afla și sursa înțepătorului iz de 
dezinfectant. Atât de puternic era acesta, încât bărbatului 
începură să-i curgă din ochi șiroaie de lacrimi. Petele întunecate 
de pe podeaua dormitorului îl făcură să-și întoarcă privirea în 
altă direcție. Mintea începu să-i lucreze cu febrilitate. Fugiseră ei 
oare cu toţii? Sau femeia avusese dreptate? Șarada aceea sau 
orice-o fi fost ea chiar se încheiase definitiv? Omul cobori iar în 
bucătărie și ieși din casă. 

Traversă pajiștea și merse către atelier, apropiindu-se de ușa 
laterală. Și acolo, situaţia se prezenta absolut identic cu aceea 
din casă. Locul fusese în întregime curățat, cu meticulozitate. 
Cobori privirea spre pardoseală, acolo unde se întindeau umbre 
alungite, în bătaia luminii lunii. Grătarul de peste orificiul de 
scurgere se afla la locul său. 

Înaintă iute într-acolo și se lăsă într-un genunchi, își strecură 
degetele printre gratiile metalice, trase cu nădejde și se 
rostogoli de-a berbeleacul, pe spate. Grătarul nu cântărea decât 
aproximativ o treime din cât dădea impresia că ar fi atârnat la 
cântar. Probabil că era confecţionat din cine știe ce aliaj pe bază 
de aluminiu. 

Treptele din metal negru erau abrupte. La capătul inferior al 
scării, Randy se trezi că stă cu picioarele pe o lespede din beton, 
într-un spaţiu înconjurat strâmt de ziduri turnate de beton. Ușa 
metalică, neagră, din fața lui îi dădu impresia că ar fi urmat să 
intre în trezoreria unei bănci. Rosti în gând o rugăciune și puse 
mâna pe clanţă, sperând din tot sufletul ca oamenii aceia să se 
afle acolo înăuntru, așezați comod, ronţăind fursecuri și bând 
apă îmbuteliată, în așteptarea sfârșitului unui eventual război 
nuclear, însă din nou intuiţia îi spunea că acolo era cu totul 
altceva. 

Când deschise ușa, balamalele nu scârțâiră câtuși de puţin. El 
pipăi zidurile din jur, până când dădu peste un întrerupător. Fu 
cât pe ce să-l acționeze, însă se răzgândi în ultimul moment. Mai 
întâi intră, și de-abia după aceea acţionă întrerupătorul și 
aprinse lumina. Ceea ce-și închipuise el că era o singură 
încăpere se dovedi, de fapt, nu mai puţin decât trei spaţii de trei 
pe trei metri. Mai întâi, era vestibulul, în care se afla el acum și 
care era destinat să fie folosit drept cămară. Pereţii de aici erau 


VP - 245 


căptușiţi, din podea și până-n tavan, cu rafturi pe care se aflau 
tot felul de alimente neperisabile, de la conserve de carne de 
porc cu fasole boabe și până la cutii cu lapte praf. 

In stânga, era încăperea de dormit, în care se găseau șase 
paturi de campanie, prinse de pereţi cu șuruburi. Toate spaţiile 
libere erau ticsite cu cele mai diverse provizii. Deasupra, o 
lampă cu un singur bec arunca umbre tenebroase prin toate 
cotloanele camerelor. Pe un perete era fixat un poster pe care 
scria: ADAPOST ANTIAERIAN. Randy se apropie. Pe colțul din 
dreapta jos al posterului scria 1959. 

Chiar în faţa lui, se aflau o masă și niște scaune. Pe peretele 
din dreapta, era o mică chiuvetă. În dosul unei draperii, se afla o 
toaletă ecologică, neutralizată chimic. Dar atenţia lui Randy fu 
atrasă de masă. Femeia nu se ostenise să le ascundă. Le 
pusese, pur și simplu, pe masă, iar peste ele așezase o cutie 
veche de conserve, cu fasole verde. 

Bărbatul se apropie de masă și se așeză. Se afla acolo un 
teanc de cel puţin câteva sute de pagini. Părea că femeia 
scrisese de mână, pe acele coli de hârtie, un întreg roman. 
Randy dădu la o parte cutia de conserve și întoarse manuscrisul 
spre el. Apoi citi partea de sus de pe prima pagină, care suna 
asemenea unui mesaj introdus într-o sticlă și aruncat în mare. 
Plănuiesc de ani de zile acest moment. Dacă citesti asta, 
înseamnă că noi am plecat, scria acolo la începutul textului. 
Urmau câteva ștersături. În una dintre frazele parțial șterse se 
putea citi: sau cel puțin am încercat să plecăm. Bărbatul citi mai 
departe: Eu mă numesc Isobel Howard. Am locuit în această 
casă în ultimii șapte ani, împreună cu fiicele mele, Tracy şi 
Nicole, precum și cu un bărbat al cărui nume real nu îl cunosc. 

Lui Randy i se păru că aude sus în atelier un zgomot. Își ţinu 
răsuflarea și așteptă. lar fiindcă zgomotul de sus nu se mai 
repetă, el luă manuscrisul sub braţ și se îndreptă către ușă. În 
clipa aceea, căzu pe podea fotografia, cu faţa în jos. 

Randy se aplecă să o ridice. Pe spatele ei, era scris, de către o 
mână de femeie, nimic altceva decât Wes. Randy stinse lumina. 


VP - 246 


36. 


Memoria este un lucru bizar. Totul se întâmplă la timpul 
prezent. Și totuși, după o clipă, totul trece dintr-odată la timpul 
trecut, astfel că devine imediat subiectul atât al viziunilor, cât și 
al repetării viziunilor. Este uluitor cum se întâmplă una ca asta. 
E uluitoare modalitatea în care ni se amestecă în minte trecutul 
și prezentul, formând un amalgam de imagini și de sunete, de 
care noi atașăm, în mod selectiv, eticheta de „realitate”... asta 
însemnând ceea ce s-a întâmplat cu-adevărat, față de ceea ce 
pricepem noi doar mai târziu despre asta, când „în realitate” noi 
nu deţinem niciun mod de a separa în amintire „imaginarul” de 
„real”. 

Adevărul este acela că... fiinţele omenești nu beneficiază de 
niciun mecanism de control asupra acestui soi de lucru... noi 
neavând nicio posibilitate de a ști cu certitudine ce anume 
realmente s-a întâmplat într-o situaţie dată, prin comparaţie cu 
maniera în care ne edităm nouă înșine ceea ce s-a întâmplat, în 
așa fel, încât să ne fie convenabil, dat fiind că atunci și mai 
târziu își împart simultan același spaţiu din minţile noastre, între 
ele neexistând decât un interval de timp de o nanosecundă, în 
fiecare străfulgerare de memorie. 

Puși în fața acestei „realităţi”, noi optăm pentru unicul „fapt 
real” care ne-a mai rămas. Astfel, noi pretindem că lucrurile cu 
care venim în contact prin simţurile noastre sunt ceea ce sunt, 
și că alţii, care nu sunt dispuși să vadă lucrurile exact la fel ca 
noi, trebuie să le acorde mai multă atenţie și poate să-și ia și 
câteva notițe de la noi. Vreau să spun... că asta înseamnă 
procesul de maturizare, nu-i așa? Prin încercări și greșeli. Acea 
perioadă din viaţa unui om, în care o persoană izbutește până la 
urmă să intre și în rolul pe care îl interpretează. 

Așa încât, confuzia de moment în legătură cu felul în care a 
ajuns Randy, sau cum l-o fi chemând, în starea lui prezentă ar 
trebui considerată ca fiind un lucru nu chiar atât de surprinzător. 
Ceea ce știa el, cu siguranţă, era doar faptul că n-avea nicio 
îndoială că nu era Paul Hardy... Paul nu exista absolut deloc, 
fiind un personaj fictiv, și cu siguranţă el nu era nici Randall 


VP - 247 


James. El știa bine cine anume era Randall. Și era la fel de sigur 
că nu era nici Wesley Allen Howard, un individ care probabil că 
existase cândva și care, în acel moment, era dispărut și se 
presupunea... ce anume se presupunea? 

Și astfel... putem spune că ţeasta lui Randy era mult aplecată 
într-o parte, pe când ședea pe marginea acelui pat de motel 
ieftin și își trecea degetele prin păr. Acey se dusese. Familia 
Howard se dusese și ea. Avea senzaţia că dispăruse tot ce îl 
lega de univers. 

Apăsă pe butonul de pornire de pe telecomandă. Televizorul 
avu nevoie de un întreg minut până să-i apară pe ecran o 
imagine alb-negru care se dădea încontinuu peste cap. Era 
reglat pe fundamentul vieţii noastre: CNN-ul. El ședea acolo, 
holbându-se la televizor... încercând să se lămurească în 
legătură cu ceea ce trebuia să facă cu viaţa lui, când pe ecran 
apăru un individ, cu o claie de păr pe cap, având la gâto 
cravată de cel puţin o sută de dolari, ca într-un veritabil 
spectacol. Între câteva rostogoliri ale imaginii, Randy izbuti să 
citească pe banda din josul ecranului: Bruce Gill, procuror 
districtual al Comitatului Queen Anne. Simţi atunci cum deodată 
încep să i se zbârlească firele de păr de pe brațe. Bâjbâi după 
telecomandă, o găsi și mări sonorul, tocmai în momentul în care 
capul acela, ce cuvânta în studio, povestea despre un anume 
Adrian Hope, un individ care cândva fusese astronaut și care 
dispăruse... vorbea despre faptul că respectivul fusese 
descoperit recent, ei bine, nu chiar descoperit, dar că 
amprentele acestuia, proaspete, apăruseră de curând, la o 
verificare de rutină a unui set de amprente, iniţiată chiar de 
către acest individ, pe nume Gill, care pretindea că are un 
martor de netăgăduit, ce ar fi fost în stare să depună mărturie, 
sub prestare de jurământ, cum că amprentele erau autentice. 

Apoi, pe ecran apăru prima fotografie a acelui individ, și, într- 
o clipă, Randy își dădu seama. Și nu că și-ar fi amintit ceva. 
Pentru că nu-și amintea nimic. Ci, pur și simplu, știa, și cu asta 
basta. Știa că era vorba despre el. Apoi, se ivi și o altă poză de-a 
lui, ţinând în mâini o minge de baschet, iar pe obrajii lui Randy 
începură să șiroiască în voie lacrimile. Avu o pornire instinctivă, 
se ridică și izbi cu piciorul în partea din spate a televizorului. 
Rostogolirea imaginii Încetă dintr-odată, ca prin farmec. Randy 
lăsă atunci televizorul în pace și își pironi privirea în tavan. 


VP - 248 


În acel moment, omul devenise absolut sigur că tot ce avea 
să urmeze nu era câtuși de puţin un lucru chiar așa de 
complicat. După aceea însă, lucrurile nu i se mai părură a fi 
chiar la fel de limpezi și de promițătoare. 


VP - 249 


37. 


Oricine rostea aserțiunea „puterea corupe” preciza un mare 
adevăr, indiferent de împrejurări, indiferent de felul cum stăteau 
lucrurile. 

Nu contează dacă respectiva putere îţi provine dintr-o sticlă sau 
de la un glont: în oricare variantă posibilă, germenii coruperii au 
încolţit deja în brazdă, iar începutul sfârșitului se întrevede deja. 

Pentru Chester D. Berry, situaţia era agravată și de statutul 
său de poliţist. Ba încă și mai rău chiar, omul era un poliţist 
corupt, un infractor, unul care se afla în circumstanța asta de 
atât de multă vreme, încât nici nu și-ar mai fi putut închipui că 
ar fi fost cumva posibil ca lucrurile să se așeze și altfel. Tocmai 
asta-i însăși esența întregii probleme cu necinstea. Că 
obișnuinţa de a săvârși lucruri incorecte și imorale îi furnizează 
unei persoane numai mesaje greșite. Asta îi face pe cei corupți 
să fie aroganti, îi face să presupună că înșelăciunea constituie o 
parte integrantă a ordinii naturale a universului și că ei se ocupă 
de bunul mers al uneia dintre filialele locale ale acesteia. 

Toate astea probabil că explicau de ce Randy l-a găsit pe 
Chester Berry în chiar primul loc în care l-a căutat, de ce cheia 
de pe inelul de chei al acestuia încă se potrivea la ușa din dos și 
de ce omul ședea acolo numai în izmene, trândăvind cât era de 
mare în camera lui de zi, cu mândreţea sa de penis învârtoșat 
într-o mână și cu un sufleu de căpșuni cu lapte în cealaltă mână, 
cufundat într-un fotoliu și urmărind cu aviditate cuprinsul unei 
casete video conţinând un film porno, intitulat aluziv, într-o 
manieră sentimentală: Borţoasa și Chestia. Nu puteai să nu 
admiri, fară niciun fel de  reţineri, rafinatele gusturi 
cinematografico-erotice, de veritabil cunoscător, ale 
respectivului bărbat. 

Randy îngropă gura amortizorului de zgomot al armei sale în 
scobitura din spatele urechii lui Berry și îi spuse să nu miște. 
După cum era și de așteptat, Chester nu prea se pricepea să 
urmeze instrucţiunile. În loc să se conformeze imediat indicaţiei 
pe care i-o dăduse Randy, el își luă mâna de pe penis și încercă 
să și-o strecoare spre cotloanele fotoliului, căutând acolo ceva și 


VP - 250 


mai tare. Atunci, Randy îl împușcă în partea de sus a piciorului 
drept. 

Impactul îl aruncă pe nefericitul cinefil solitar pe podea, acolo 
unde el se porni să ragă ca un animal, zvârcolindu-se, ținându-și 
piciorul rănit îndoit la piept, în vreme ce se legăna înainte și 
înapoi pe covorul mânjit acum cu căpșuni. 

Randy, ori Adrian, sau oricum l-o fi chemat în realitate, căută 
între pernele fotoliului și scoase de-acolo un frate geamăn de-al 
pistolului pe care îl ţinea el însuși în mână. Aceeași fabricaţie. 
Același model. Ca și cum la magazinul de arme ar fi optat 
pentru oferta „două produse la preţul unuia singur”. El îi puse 
piedica și îi scoase dinăuntru cartușele, aruncându-le care- 
ncotro, apoi îl înșfacă pe Berry de chică, cu degetele 
înmănușate în latex, trăgându-l înapoi în fotoliul său favorit, în 
timp ce omul dădea din picioare și mugea precum un taur. 

Chester începu să răsufle întretăiat. Figura lui dobândise 
brusc inconfundabila nuanţă a pătlăgelelor vinete. 

Randy îl ocoli până ce ajunse în fața lui și se așeză pe colțul 
măsuţei. 

— Dobitoc imbecil ce ești! zbieră Berry, schimonosindu-și 
gura din pricina limbii care-i fusese cusută. Nu poţi să mă ucizi. 
Sunt poliţist. Dacă mă omori... 

Randy îl izbi din răsputeri, peste gură. Ochii injectaţi ai 
celuilalt se căscară larg. Acesta scoase un țipăt ca un nechezat 
de cal. Forţa loviturii împinsese până și fotoliul înapoi. Bărbatul 
își duse la gură ambele mâini. Un șuvoi de sânge dens și de un 
roșu-aprins îi acoperi degetele. De undeva din adâncul pieptului 
său începu să iasă un sunet acut, pătrunzător. Randy îi urmărea 
agonia și se simţea jenat pentru individ. 

De-abia după câteva minute, tânguielile de durere se 
îngroșară cu vreo două octave, devenind asemănătoare unor 
mugete profunde. 

— Taci din gură! se răsti la el Randy. Și deschide ochii! Dar 
Berry nu execută ordinele. Randy atunci îl apostrofa: Dacă nu 
faci imediat ceea ce-ţi spun, cretinule, te izbesc iar peste bot. 
Polițistul deschise în acel moment ochii. Era greu de spus ce 
anume încerca el să rostească, însă orice ar fi fost, cuvântul 
începea sigur cu litera N. Va fi o experienţă inedită pentru noi 
amândoi, continuă Randy. Berry scoase imediat un răget, dar 
celălalt nu înţelese ce cuvânt încercase omul să articuleze. Din 


VP - 251 


câte îmi amintesc eu, îi explică Randy cu răbdare, asta ar fi 
întâia oară când aș omori pe cineva. 

Berry începu să se agite în fotoliu și să scoată niște 
bolboroseli din gura lui masacrată, scuipând și umplându-se de 
sânge. 

— Băga-te-aș în mă-ta, idiotule, bălmăji el, răcnind abia 
inteligibil. 

Randy continuă să-i vorbească liniștit: 

— Din câte mai ţin eu minte, nu prea știu ce-am făcut sau ce- 
am citit, dar, la dracu’, trebuie să mă rezum la posibilități. 
Randy simţi un nod dureros în stomac. Și totuși, ceea ce este 
cert este faptul că pentru tine va fi prima dată când vei muri. 
Berry încercă să se ridice din fotoliu. Celălalt îi arse un șut, 
împingându-l la loc. Bineînţeles, asta dacă nu ţinem seamă și de 
eventualele reîncarnări. Randy își dădu ochii peste cap și alungă 
gândul acela, fluturându-și în văzduh mâna liberă. Toate astea 
mă depășesc de-a binelea. La naiba, am aflat și cine am fost eu, 
iar asta de la un nenorocit de televizor rablagit. 

El se ridică în picioare, își îndreptă pistolul automat cu 
amortizor de zgomot către genunchiul lui Berry și apăsă pe 
trăgaci. Genunchiul explodă de-a dreptul. Peretele din spatele 
fotoliului se umplu dintr-odată de stropi de sânge și de bucățele 
de os. În aer plutea un norișor rozaliu. Berry părea să fie pe 
punctul de a intra într-o stare de șoc. Randy se aplecă și își 
apropie gura de urechea poliţistului. 

— Asta a fost pentru doamna aceea din Dumbravă. Cea care 
ţi l-a dat pe băieţelul ei, pentru ca el să-și pună fundu’ la bătaie 
și să achite astfel datoriile mamei sale, ca și pentru băieţeii 
doamnei Tyrone, tăiați în bucățele, fiindcă tu n-ai livrat 
drogurile. Nu știu cum o chema pe doamna din Dumbravă și mai 
mult ca sigur că nu-mi place deloc tot ce s-a petrecut cu băiatul 
ei... dar, pur și simplu, știu sigur că și ea ar fi meritat o soartă 
mai bună. Randy făcu un pas înapoi. Și, în cele din urmă, 
nemernicule... Lui Berry deja îi căzuse bărbia în piept. Deschide 
ochii, îi zise Randy. Chester nu reacționă. O să număr până la 
trei și o să te pocnesc iar peste gură. Deschide dracului ochii 
ăia! îi strigă Randy. Unu, doi... _ 

Berry deschise în cele din urmă ochii. li dispăruseră și 
durerea, și teama. Nu avea acum decât o privire fixă. Se uita la 
ceva aflat la kilometri depărtare și vizibil doar pentru el. Randy 


VP - 252 


ar fi vrut ca Chester să știe de unde anume îi venea durerea, dar 
în acel moment era atât de aţâţat, încât nimic nu mai avea 
importanţă. El ţinti cu arma spre fruntea lui Berry. 

— lar asta este, ticălosule, de la un puști pe nume Acey. 

Berry închise ochii. Randy îl lovi cu toată forța în picior. Berry 
deschise din nou ochii. 

— Îţi mai amintești de el? 

Berry dădu din cap și deschise gura. 

Tocmai încerca să-și controleze buzele, când glonțul îl nimeri 
drept între ochi, proiectându-i împrăștiat cea mai mare parte din 
materia cenușie și aproape în întregime dosul ţestei pe țesătura 
moale a fotoliului, pictând și tavanul, prin formarea unei aureole 
macabre de particule de sânge și de creier, ca și de fragmente 
de piele de pe ceafă. 

Randy rămase acolo pe covor, așteptând să fie copleșit de 
remușcări. Așteptând să simtă și senzaţia de greață, din 
străfundul stomacului său... Știind că tocmai omorâse o altă 
fiinţă omenească și că viaţa lui nu avea să mai fie aceeași, de- 
atunci încolo, pentru că luase ceea ce numai Dumnezeu avea 
dreptul de a da și de a lua. Aștepta ca acidul din sucul gastric 
să-și facă loc prin măruntaiele sale, să-i ardă până și sufletul 
chinuit, iar șira spinării să i se topească, și el să cadă peste 
amestecul de sufleu de căpșuni și lapte, și stropi de sânge și 
așchii de oase, amestec împrăștiat acum prin toată camera. 
Închise apoi ochii și își ascultă zgomotul propriei sale răsuflări. 

Rămase în picioare, cu arma în mâna care-i atârna lipsită de 
orice vlagă, în jurul său plutind în continuare ceața aceea de 
sânge pulverizat... Dar nu i se întâmplă nimic din ceea ce 
credea el că ar fi urmat să i se întâmple. In loc să simtă 
remușcări, el nu încerca decât un sentiment de frustrare. De 
parcă ar fi fost tras la răspundere pentru comportarea de la 
balul bobocilor. lar în afară de asta... Randy nu se simţise chiar 
atât de bine precum socotise el că ar fi urmat să se simtă. Și, în 
plus, nici nu reușise să-i lungească bestiei cu chip de om chinul 
îndeajuns de mult, așa cum ar fi vrut. Intreaga tărășenie se 
isprăvise mai înainte ca el să apuce să „guste din plin” 
momentul. Îl durea rău de tot capul, iar în gură avea un gust 
metalic. 

Dădu drumul pistolului să cadă la picioarele sale și se uită de 
jur-împrejur prin încăpere. Îi luă un minut și jumătate ca să 


VP - 253 


găsească pantalonii lui Berry, atârnați în dulapul din hol. Era 
sigur că avea să găsească în unul dintre buzunarele lor laterale 
cheile de la mașina închiriată. 

leși apoi tot pe unde intrase, scoase mașina închiriată pe 
stradă și trase Mercedesul pe aleea casei. Goli compartimentul 
din bord de absolut toate lucrurile sale, îndesându-și-le prin 
buzunare, deschise portbagajul și înșfacă sacoșa plină de 
droguri, după care reintră în casă. 

Aruncă insigna, portmoneul și cheile de la mașina lui Berry pe 
masa din bucătărie, după care duse sacoșa cu droguri în camera 
de zi. Intenţiona să imagineze acolo o scenă dintr-o piesă de 
teatru. Să aranjeze lucrurile în așa fel, încât ele să nu mai poată 
fi mușamalizate, așa cum încercau, de regulă, poliţaii să 
procedeze, atunci când era vorba despre unul dintre ai lor. Așa 
că desfăcu unul dintre pachețelele cu drog și îi împrăștie 
conţinutul peste cadavru, după care risipi restul de pacheţele cu 
stupefiante prin întreaga încăpere, aruncând câteva în poala lui 
Berry și alte câteva la picioarele acestuia. 

In agonia morţii, Berry își pierduse controlul asupra 
sfincterelor. Toată camera duhnea acum ca o latrină. Chester 
ajunsese acolo unde și merita să fi ajuns. 

Randy își ţinu răsuflarea și privi încă o dată în jurul lui. Se uită 
apoi și la cheile din buzunarul său. Erau de la firma „National 
Rent-a-Car”. Îi veni în acel moment un gând nebunesc de a 
returna automobilul, pe drumul său de plecare din oraș, apoi își 
zise că oamenii de la firmă aveau, cu siguranță, să și-o găsească 
bine-mersi și singuri, recuperându-și-o, la un moment dat, din 
parcarea de la aeroport. 

La sfârșit, el părăsi casa prin ușa din faţă. 


VP - 254 


38. 


Sergentul detectiv Boyd Haase era ceea ce, cândva, se 
considerase a fi un tip „de o frumusețe clasică”. Dar, din 
nefericire, chiar și el însuși era întru totul de aceeași părere și 
profund pătruns de această realitate. Prea adesea, atunci când 
se întorcea ca să-l privească, Kristen descoperea că omul i-o 
luase înainte și deja se uita la propria lui imagine... reflectată în 
oglinzi, în vitrinele magazinelor, precum și în orice altceva în 
care se putea oglindi, mut de autoadmiraţie. Se comporta ca și 
cum întreaga lume ar fi fost un gigantic studio fotografic, iar el 
dorea cu ardoare să se asigure că era pregătit în orice moment, 
de parcă ar fi pozat în permanenţă în faţa unui imaginar aparat 
de fotografiat, cu bărbia împinsă cu fermitate în vânt, cu 
privirea dură, ca de oţel, îndreptată fix înainte, cu un zâmbet 
sardonic întipărit pe chip și înălţându-și abia perceptibil umărul 
de care nu se putea decât intui că avea aninat, într-un ham, 
tocul pistolului din dotare. 

Cei doi avuseseră câteva întâlniri de soiul acelora care 
includeau o cină și un film la cinematograf, însă impresia finală, 
de perspectivă, era aceea că nu fuseseră în stare să își 
descopere nicio preocupare comună, care să poată fi exercitată 
în poziţie verticală, iar astfel, la fel ca mulţi alţii, eșuase și el 
lamentabil în încercarea de a-i intra femeii aceleia în grații. 

— Hei, zise bărbatul, pe cel mai baritonal ton de care se 
simţea capabil. 

Auzindu-i glasul, Kristen își ridică privirea și îi replică: 

— Măi, măi, măi, ia te uită ce surpriză! Cărui fapt îi datorez 
onoarea acestei vizite? 

Omul scutură din cap și o întrebă: 

— Chiar trebuie neapărat să existe un motiv anume pentru 
așa ceva? 

— Da, îi răspunse femeia. La drept vorbind, lucrul ăsta e chiar 
absolut necesar. 

Pe el îl bătu o clipă gândul să o contrazică, dar se răzgândi și 
schimbă  dintr-odată macazul, abordând dintr-un alt unghi 
problema: 


VP - 255 


— Îmi ești datoare cu asta. 

Expresia de pe figura ei deveni brusc una de surprindere 
ironică și batjocoritoare. 

— Datoare pentru ce, mă rog frumos? Spune-mi! 

— Pentru că am investigat în folosul tău numele acela. 

— Păi, n-ai obţinut nimic concret. 

— Însă am încercat. 

— La fel precum se întâmplă și cu relaţia dintre noi doi. 

— Ei, hai, o admonestă el, cu un aer mustrător. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Bărbatul se fâţăi nervos prin biroul femeii, prefăcându-se a fi 
într-o mare dilemă. 

— Nu mai știu nici eu, îi mărturisi el. Felul ăsta în care mă 
întâmpini... pur și simplu, eu nu... 

Kristen își reprimă intenţia unui adânc geamăt de exasperare. 

— Sunt ocupată până peste cap, Boyd, crede-mă, te rog! 

Acesta se apropie și își puse una dintre apetisantele sale fese 
pe un colț al mesei ei de lucru. 

— Probabil că trebuie să-ţi fie tare greu, i se adresă el. Toată 
tevatura aia de la televizor, atâta timp pierdut în legătură cu 
cazul lui Adrian Hope. Toate interviurile alea interminabile. Tot... 

Femeia îi tăie avântul: 

— Boyd, eu nu fac decât ceea ce sunt obligată să fac, adică să 
arunc cu praf în ochii oamenilor. Pentru mine, întreagă această 
agitaţie nu face nimic altceva decât să-mi provoace o nedorită 
întrerupere a muncii mele de rutină. 

— Gill, în schimb, cu siguranţă e-n culmea fericirii. 

— Păi, suntem într-un an electoral. 

— Și povestea asta i-a picat tocmai la ţanc, ca o veritabilă 
mană cerească. 

— Și-ncă cum! Ea rămase apoi în așteptare. Boyd Haase era 
una dintre acele persoane care simt mereu nevoia nestăvilită de 
a umple cu vorbe orice interval de tăcere. Atâta vreme cât 
vorbea, el se simţea ca și cum ar fi deţinut întregul control 
asupra situaţiei, ori, cel puţin, așa i se părea lui că ar sta 
lucrurile, așa încât tot ce trebuia să faci ca să știi ce-i umbla prin 
cap era să taci din gură și să aștepți, rămânând pe recepţie. N- 
aveai nimic altceva mai bun de făcut decât să aștepți, pur și 
simplu, până ce tăcerea, insuportabilă pentru el, îl silea să 
umple vidul cu vorbe. 


VP - 256 


— la ghicește tu de ce anume am izbutit eu să fac rost, în 
dimineaţa asta. 

— Te-aș ruga frumos să mă scutești de astfel de ghicitori. 

— De o investigaţie de-a FBl-ului. 

— investigaţie referitoare la ce anume? 

— Referitoare la întreaga poveste cu pricina. Am pus mâna pe 
ancheta completă de la FBI. Am făcut rost de ea, pentru tine. 
Femeia nu avu nicio reacţie. De ancheta cu privire la o persoană 
dispărută, pe nume Wesley Allen Howard. 

Kristen se lăsă pe spate, rezemându-se de spătarul scaunului. 

— Da? Și ce-i chiar atât de interesant în legătură cu omul ăla? 

— Credeam că așa ceva îţi va capta toată atenţia. 

— Da ce anume te-ar putea face să crezi una ca asta? 

— Ei, hai, Kristen... M-oi fi născut eu într-un weekend, însă nu 
chiar în weekendul trecut. 

— Și ce-ai aflat, cu privire la acest domn pe nume Howard? 

— Că a dispărut. 

— Cum așa, a dispărut? 

— A dispărut de-acasă de la el, din Cocoa Beach, statul 
Florida. 

— Nu mai spune! 

— A dispărut cu tot cu nevasta lui și cu cele două fiice 
gemene ale sale. 

— Și se afla acest Wesley Howard pe lista acelor indivizi pe 
nume Wesley Allen Howard, listă pe care noi am...? 

Omul înclină afirmativ din cap. 

— De câteva zile bune, fetele lui n-au mai dat pe la școală. 
Acasă la ei nu mai răspunde nimeni la telefon, așa că școala l-a 
trimis acolo pe unul dintre polițiștii lor care se ocupă cu 
securitatea... 

— Și? 

— Și... locul era curăţat ca-n palmă. Și bărbatul își scutură 
palmele de un praf imaginar. Absolut totul era luat, până și 
covoarele. 

— Fără să fie, în prealabil, anunţată de acest lucru și școala? 
El negă, scuturând din cap. Și nu li s-a comunicat dinainte chiar 
nimic, nici măcar vecinilor? Bărbatul scutură încă o dată din cap. 
Femeia insistă: Și nu există niciun semn dubios, care să semene 
a înscenare? 


VP - 257 


Boyd își contemplă imaginea reflectată în geamul ușii, după 
care îi răspunse: 

— Doar îi știi și tu pe ăia de la FBI. Ei nu spun nimic din ceea 
ce nu sunt forţaţi să spună. 

— Ar putea fi vorba, pur și simplu, doar de o... însă ea nu 
reuși să articuleze cuvântul respectiv, care începea cu litera C. 

Polițistul se aplecă spre femeie, ajungând suficient de 
aproape de aceasta, încât Kristen să-i poată simţi mirosul 
mentolat al răsuflării 

— Acest domn Howard era un important conducător de 
proiect de la Centrul de Cercetări Spațiale Kennedy. lar, mai 
înainte ca ea să apuce să-l mai întrebe ceva, omul adăugă: 
Chiar de la același centru de cercetări spaţiale de la care 
domnul Adrian Hope, ăla al tău, este dat dispărut, de atât amar 
de ani. Ca să vezi ce a naibii coincidenţă. 

Kristen încercă să pară blazată și nepăsătoare. 

— Interesant, fu absolut tot ce izbuti ea să-i replice celuilalt. 
Prin urmare, ce anume am aflat noi cu asta? 

Haase continuă: 

— Vecinii spun că familia cu pricina s-a mutat în toiul nopţii. 

— Se mai întâmplă câteodată și lucruri din astea. 

— Împricinaţii au locuit acolo vreme de șapte sau opt ani. El 
își luă apoi o mutră neîncrezătoare și mai adăugă: lar acum, cu 
totul pe neașteptate... Și lăsă propoziţia neterminată. Se aplecă 
după aceea destul de mult ca s-o poată privi drept în ochi. Așa 
încât... ce anume să le spun? 

— Cui să spui? 

— Celor de la FBI. Ei doresc să afle ce anume am descoperit și 
noi. 

— Absolut tot ce cunoaștem noi în privinţa asta a fost 
prezentat deja pe la diversele emisiuni informative de știri. 

— Și asta-i chiar tot? Să-i sfătuim doar să se uite la jurnalele 
de actualități? 

— Chiar așa. 

— N-o să le prea placă asta. 

— Nu văd ce altceva ar mai avea de făcut. 

Bărbatul se ridică de pe colţul biroului ei pe care se cocoțase 
și își mai admiră o clipă imaginea în geam, după care se 
îndreptă spre ușă. 


VP - 258 


— Vorbesc cât se poate de serios. Ei trimit aici o echipă, în 
după-amiaza asta, o anunţă Boyd. Ce-o să le zic? 

— Adu-i la mine, îi răspunse ea. 

Omul de aplecă din nou foarte aproape de Kristen. Aceasta 
însă îl respinse. 

— Eu nădăjduiam să... începu el. 

— Speranța nu moare niciodată, îl asigură femeia, apoi se 
întoarse la munca ei. 


Helen se ridică, sprijinindu-se într-un cot, și se uită de jur- 
împrejur, prin încăpere. Ken Suzuki își ţinea și casa, tot așa cum 
făcea și orice lucru, cu meticulozitate, în mod impecabil, ca și 
cum cineva îi ţinea pe undeva socoteală, iar minusurile din 
apartamentul său ar fi urmat să fie contabilizate și reproșate 
cândva mai târziu, într-o bună zi. În vreme ce apartamentul ei 
gemea sub grămada de ziare, de reviste și de căni de cafea 
uitate peste tot, în locuinţa lui Ken nu găseai nici măcar o agrafă 
aruncată la întâmplare. 

Ea privi spre dreapta, către locul din pat unde Ken dormea 
sau poate doar încerca să adoarmă. Somnul se lipea greu de 
oamenii care nu erau obișnuiți să-și împartă patul cu altcineva. 
Probabil că cei doi aveau să arate puţin cam trași la faţă, de 
parcă nu s-ar fi odihnit ca lumea, lucru care bineînțeles că era 
cât se putea de adevărat. 

Nu se mai odihniseră pe deplin de la acel moment nebunesc, 
petrecut cu o zi înainte, în faţa chiuvetei din bucătăria ei, după 
filmul cu James Bond și după înghețata mâncată, atunci când, ca 
din senin, fără ca gândul să-i fi trecut prin minte, pusese platoul 
de prăjituri în chiuvetă, își ștersese mâinile de șorț, după care îl 
cuprinsese pe Ken cu braţele pe după gât. Latura catolică din 
fiinţa ei ar fi vrut să afirme cum că ei au bâjbâit, și au găsit cu 
greu drumul în prima lor experienţă pasională adevărată, 
datorită unei întregi vieți de puritate și de inocenţă. 

Și totuși, asta n-ar fi fost întru totul adevărat, în niciun caz! 
Realitatea era aceea că, încă de la bun început, ei doi 
acționaseră ca o veritabilă „mașinărie bine unsă și perfect pusă 
la punct”. Helen își dusese o mână la gură, atunci când îi venise 
să râdă de spontana lor tandrețe reciprocă. Orice emoții 
încercate de fiecare dintre ei doi, referitoare la totala lor lipsă de 
experiență în domeniu, au fost instantaneu date uitării de 


VP - 259 


dorinţa pe care o împărtășeau. O apăsare castă a buzelor lor se 
transformase rapid într-o încercare, cu gurile larg deschise, de a 
se sorbi unul pe altul, în timp ce parcurseseră drumul scurt de la 
chiuvetă la canapea, acolo unde, parcă într-o singură fracțiune 
de secundă, cei doi rămăseseră goi pușcă, iar ea îi simţise 
dorința încordată, după care se trezise că bărbatul o și 
penetrase. 

Partea catolică referitoare la puritate și la inocenţă își făcu 
atunci din nou simțită prezenţa, dorind ca femeia să fi suferit 
mai mult, ca întâia ei experiență să nu fie decât un simplu 
preludiu la niște lucruri mai mature și mai izbutite. 

Nici măcar asta n-ar fi fost pe de-a-ntregul adevărat. Începând 
chiar din acel prim moment, pasiunea ei dăduse în mod 
irezisitibil în clocot... iar Ken... Ken devenise ca posedat, ca o 
locomotivă cu chip de om, care o potrivise pe femeie într-un 
anume fel sau într-altul, în vederea unei experiențe, ori a alteia, 
până când își epuizase integral imaginaţia, iniţiativa fiind atunci 
preluată de către Helen, care îi făcu bărbatului cunoștință cu 
unele dintre experienţele ei. Așa precum afirmase și Ken, dacă 
partida lor de sex ar fi fost și mai reușită decât se dovedise în 
realitate, atunci ar fi avut ambii nevoie, după aceea, de 
asistența unui medic. 

Helen stătea acum în pat și se gândea că, în general, o nouă 
iubire și inevitabilele chinuri ale desfrâului apăreau la cei tineri 
pentru un unic motiv... pentru că tinerii erau cei mai capabili să 
treacă peste negarea modelelor lor de viaţă. 

În acel moment, Ken se mișcă, întorcându-se cu spatele la ea. 
Femeia dădu să pună mâna pe telefonul de pe noptieră, apoi 
rezistă acelei tentaţii și zâmbi în sinea ei. Cei de la Casa 
Armoniei trebuiau să se descurce și singuri. Doamna Forbes și 
domnul Hallinan știau ce anume aveau de tăcut. Știau unde se 
afla ea. Aveau numărul de telefon la care putea fi găsită, la o 
adică. Femeia își trase și mai strâns cearșaful sub sâni și-și 
aduse aminte de vorba mamei ei: „Cimitirul este ticsit de tot 
felul de oameni indispensabili”. Amin, își zise Helen în sinea ei. 

Se auzi atunci soneria de la intrare. Ken se ridică în capul 
oaselor și se uită la ceas. Se făcuse ora opt fără zece minute, 
într-o dimineaţă de duminică. 


VP - 260 


— Probabil că trebuie să fie tot Irving ăla, bombăni Ken, 
coborându-și picioarele din pat pe pardoseală și făcând o 
strâmbătură de neplăcere, în direcţia ei. 

Helen râse. 

— Individul ne-o fi urmărit, spuse ea. 

— Ar fi cazul să-și cam vadă de treburile lui și să nu-și mai tot 
bage nasul acolo unde nu-i fierbe oala, protestă în continuare 
bărbatul. 

Irving... Helen nu-și mai putea aminti dacă ăsta era numele 
de botez sau de familie al individului... Era bărbatul care 
cumpărase proprietatea de peste drum de Casa Armoniei. 
Femeii i se părea că, de câte ori ieșea ea la plimbare împreună 
cu Ken, Irving era prezent și el acolo, curățându-și curtea, 
făcându-și de lucru pe lângă straturile de flori sau legănându-se 
înainte și înapoi pe balansoarul de pe veranda din faţă a casei. 
Omul profita de orice pretext care i se ivea ca să traverseze 
strada și să-i facă ochi dulci lui Helen. Deși nu recunoștea cu 
niciun chip acest lucru, Ken era extrem de gelos. În ceea ce-o 
privea pe ea, Helen era oarecum flatată, precum și în mod 
sincer amuzată de întreaga situaţie. 

Femeia se uită după Ken, care înaintă până la ușa de la 
dormitor, pe dosul căreia se afla cârligul de care era atârnat 
yukata lui, un veșmânt cu dungi mari, albastre și albe. Imbrăcat 
așa, Ken semăna cu un războinic, în timp ce-și lega strâns brâul 
în jurul taliei, după care deschise ușa. Bărbatul privi în direcţia 
ei, îi făcu șmecherește cu ochiul, apoi închise ușa în urma sa. 
Helen auzi lipăitul pe podea al picioarelor lui goale. 

Ea se ridică în șezut, își lăsă picioarele pe podea și începu să- 
și caute hainele. La vederea chiloțeilor ei, își spuse că ar cam fi 
fost cazul să-și cumpere niște obiecte de îmbrăcăminte intimă 
ceva mai sexy... dar nu fiindcă Ken ar fi avut cumva nevoie de 
un supliment excitant, ci mai degrabă din mândrie personală. 

Intră în baie, luându-și hainele și gentuţa. Din aceasta, ea 
scoase o periuță și un tub de pastă de dinţi. In felul în care 
vedea ea lucrurile, ei doi nu se aflau nici pe departe în stadiul în 
care să-și lase obiectele personale unul în locuinţa celuilalt, așa 
că venea de fiecare dată bine pregătită. Gura îi era plină de o 
spumă abundentă, când Ken bătu în ușa de la baie. Se clăti și 
apoi se mai clăti încă o dată, după care răspunse: 

— Da. 


VP - 261 


— Cred că n-ar fi rău deloc dacă ai cobori și tu, îi spuse Ken. 


VP - 262 


39. 


Randy trăia o experiență extrasenzorială, așezat în bucătăria 
lui Ken, acolo unde mai fusese de-atâtea ori, numai că de data 
asta fusese servit cu o cafea, din care sorbea cu înghiţituri mici, 
stătea la palavre cu domnișoara Willis și cu domnul Ken și 
urmărea cu atenţie un reportaj la CNN despre el însuși. 

După runda iniţială de îmbrăţișări și de strângeri de mâini, 
Ken urcase la etaj ca să se îmbrace. Simţind nevoia să evite o 
situaţie întrucâtva jenantă, Helen Willis deschisese televizorul. 
Când reveni și Ken, cei doi erau absorbiți totalmente în 
ascultarea știrilor. 

Emisiunea informativă prezenta din nou întregul caz al 
astronautului dispărut cu mulţi ani în urmă, accentuând în mod 
deosebit asupra faptului că misiunea spaţială fusese cât pe ce 
să fie anulată, până în ultimul moment. Fură expuse părerile 
diferiților specialiști și experţi ai NASA în legătură cu motivele 
care ar fi fost de vină pentru tragica reintrare a navetei spaţiale 
în atmosfera terestră. Au fost prezentate fotografii cu 
nenumăratele rămășițe ale navetei, împrăștiate în toate zona 
răsăriteană a Texasului. Erau prezentate și biografiile celor opt 
membri ai echipajului, erau intervievaţi membri ai familiilor 
acestora, dintre care cei mai mulți păreau să fie sincer stupefiați 
de brusca reapariţie a lui Adrian Hope, în vreme ce alţii se 
arătau furioși... nespus de furioși pentru faptul că întreaga 
poveste era acum dezgropată, furioși și fiindcă Hope se afla încă 
în viaţă, în timp ce oamenii dragi lor nu mai trăiau. Pe deo 
parte, atitudinea acestora nu părea a fi foarte îngăduitoare. Pe 
de altă parte, Randy își spunea în sinea lui că nu-i putea blama 
cu niciun chip. În momentul acela, în partea de jos a ecranului, 
începură să curgă cuvintele: STIRI DE ULTIMA ORA. ȘTIRI DE 
ULTIMĂ ORĂ. 

Pe ecran apăru imaginea unei străzi. „Corespondenta CNN, 
Marcia Lockwood, transmite direct din Cocoa Beach, Statul 
Florida”. Randy se înecă brusc cu cafeaua din care tocmai 
sorbea. Imaginea era de acolo... la jumătatea cvartalului... pe 
strada Apei, la numărul 432. Dubele de intervenţie ale poliţiei 


VP - 263 


blocaseră strada, la ambele capete. Multe zeci de metri de 
bandă galbenă de avertizare înconjurau casa cu numărul 432, la 
fel cum se înfășoară o panglică pe ambalajul unui cadou, „... o 
sursă din cadrul Departamentului de Poliţie din Cocoa Beach, 
păstrându-și anonimatul, a informat CNN-ul că atât FBl-ul, cât și 
Serviciul Secret al Statelor Unite investighează dispariţia unui 
important director de proiect al NASA, precum și a familiei 
acestuia, de la reședința lor din luxosul cartier Beach Commons, 
al localităţii Cocoa Beach, Statul Florida”. 

Pe ecran se ivi apoi o poză a individului care locuia în acea 
casă. „Wesley Allen Howard, 39 de ani, soţia sa, Isobel, precum 
și cele două fiice gemene ale lor, în vârstă de zece ani, pe nume 
Tracy și Nicole”. Sub fotografia bărbatului apărură încă trei 
fotografii ceva mai mici. „Vecinii au oferit poliţiei locale o 
descriere amănunţită a acestui bărbat...” Era vorba despre un 
portret-robot, realizat de către poliție. O înfățișare mai mult 
decât sinistră. Erau în mare trăsăturile lui Randy, însă destul de 
schematic alăturate, „... bărbat care a fost zărit dând târcoale 
prin cartier, în urmă cu numai câteva zile”. 

Randy încă se uita fix la acel desen, când simţi privirile 
celorlalţi doi aţintite asupra lui. 

— Nu prea seamănă cu mine, le spuse el. 

In fundal, se auzea o voce care comenta: „Recentele 
evenimente în legătură cu dispariţia astronautului Adrian Hope 
conduc în mod firesc la întrebarea dacă nu cumva aceste 
întâmplări pot fi legate între ele. Subliniind atât latura sensibilă 
a activităţii domnului Howard, cât și interesele privitoare la 
siguranţa naţională invocate, nici FBl-ul și nici Serviciul Secret 
nu sunt dispuse să facă vreun comentariu, în acest moment. A 
transmis din Cocoa Beach, pentru CNN, Marcia Lockwood”. 

Postul de televiziune reveni apoi la reportajul iniţial. Se 
comentau nenumărate teorii ale conspirației, legate de această 
cu totul neașteptată dispariţie. Randy se întoarse către domnul 
Ken și către domnișoara Willis. Problema lui acum consta din 
întrebarea referitoare la cât de multe ar fi trebuit el să le spună. 

— Așa... începu el. Să vă spun ce mi s-a mai întâmplat, după 
plecarea mea de-aici. Randy nu le vorbi absolut deloc despre 
Acey, nici despre mama acestuia, și nici despre Chester Berry și 
drogurile lui. Le povesti, în schimb, destul de amănunţit tot ce-și 


VP - 264 


amintea, iar la sfârșit le spuse cum luase jurnalul pe care îl 
găsise în adăpostul antiatomic. 

— Și ce scrie în jurnalul acela? îl întrebă Helen Willis. 

Randy se ridică în picioare și merse până la ușa din spate. 
După aceea, el reveni în bucătărie, aducându-și și geanta, 
marca Nike, pe care o așeză pe blatul barului. Scoase apoi din 
geantă jurnalul cu pricina și i-l întinse domnișoarei Willis. 

— Citește acum doar primele rânduri, îi spuse el. 

Helen se gândi că Randy dorea ca ea să citească cu voce tare. 

— „Îl rog pe acela care citește acest jurnal... Numele meu 
este Isobel Howard. Locuiesc de șapte ani în această casă, 
împreună cu fiicele mele, Tracy și Nicole, împreună cu un bărbat 
al cărui nume real eu nu îl cunosc”. 

Ken părea complet nedumerit. 

— Așadar, individul acela de la televizor... 

— Da. 

— Nu este el Wesley Allen Howard. 

— Într-adevăr, nu este. 

— Și nici tu nu ești Wesley. 

— Nu, nici eu nu sunt. 

Randy răsfoi paginile jurnalului și scoase la iveală o fotografie, 
zicând: 

— Dacă nu mă-nșel, acesta este adevăratul Wesley Allen 
Howard. 

La televizor, poveștii lui Randy îi luase locul un buletin 
meteorologic. Un uragan se apropia din largul Oceanului Pacific. 
În atmosferă, plutea ameninţarea unor puternice vijelii. În 
concluzie, trebuia să fie sporită atenţia asupra unor posibile 
inundaţii. 

Ei își pasară de câteva ori poza respectivă de la unul la altul. 
Helen compară scrisul de mână de pe versoul fotografiei cu 
acela din jurnal. 

— Seamănă foarte mult cu scrisul ei, se pare că tot ea a scris 
și aici, decise femeia. 

Randy încuviinţă, declarându-se și el întru totul de aceeași 
părere. 

— Păi, atunci... unde-o fi el? puse Ken fireasca întrebare care 
se impunea. 

— Probabil că o fi murit, opină Randy. 

— Oare de ce? 


VP - 265 


— În mod evident, putem presupune că o fi dat peste ceva 
peste care niciodată nu s-ar fi cuvenit să dea. 

— Asta la centrul de cercetări spaţiale cumva? 

— Potrivit celor scrise aici de femeie, Wes plecase să se 
familiarizeze cu locurile, încă din prima după-amiază în care 
ajunseseră ei în Florida, și de atunci, nu s-a mai întors niciodată. 

— Și ce a făcut ea atunci? întrebă Helen Willis. 

— A sunat la centrul spaţial. 

— Și? 

— N-a sunat și la poliţie? întrebă Ken. 

— N-a mai apucat, răspunse Randy. La vreo cinci minute după 
ce femeia telefonase la centrul spaţial, acasă la ea s-au înfiinţat 
trei gealaţi. Doi s-au instalat înăuntru, cu ea, iar al treilea a ieșit 
în curtea din spatele casei, împreună cu fetiţele, care la acea 
dată n-aveau decât aproape trei anișori. El răsuflă adânc. 
Indivizii i-au spus limpede femeii că Wes n-avea să se mai 
întoarcă niciodată la ele. Fără nici cea mai mică explicaţie 
măcar... doar îi aduceau laconic la cunoștință cum că el, pur și 
simplu, n-avea să revină acasă, punându-i femeii în vedere că 
ea trebuie fie să se resemneze cu situaţia de fapt, fie să moară. 
Simplu ca bună ziua. Ea și cu fetele sale puteau ori să-și 
continue viaţa fără el, ori, dacă femeia ar fi avut ceva de 
obiectat, ei aveau să le ucidă imediat, pe toate trei, chiar acolo, 
pe loc. 

— Ar fi trebuit totuși ca ea să meargă ulterior la poliţie și să 
reclame dispariția soțului său, își dădu Ken cu părerea. 

— Era prea tânără și peste măsură de înfricoșată, îi replică 
Randy. Și, mai ales, era și îngrozită pentru soarta care le-ar fi 
așteptat pe fiicele ei. 

— Și când apare în peisaj tipul de la televizor? vru să afle 
Helen. 

— Aproximativ la o săptămână mai târziu, aceiași trei 
zdrahoni se reîntorc, însoțiți de tipul ăsta nou. Cei trei o anunţă 
atunci sec pe femeie cum că respectivul urmează să fie noul 
Wesley Howard. N-avea importanţă cum anume urmau să-și 
rezolve cei doi treburile între ei, dar, din punctul de vedere al 
lumii exterioare, toţi patru trebuiau să arate că formează 
împreună o mare și fericită familie. Atâta vreme cât avea să 
dureze această iluzie pentru cei din jur, tot atât aveau și ei să 
rămână în viaţă. În clipa în care însă ar fi apărut vreo abatere de 


VP - 266 


la această stare de lucruri, ei cu toţii ar fi fost asasinați și, ca 
urmare, ar fi dispărut definitiv, fără să lase nicio urmă. 

— Mie parcă tot nu-mi vine-a crede că ea s-a conformat 
acestei nebunii, spuse Ken. 

— Mai există și o întorsătură finală a lucrurilor, le spuse 
Randy. După o săptămână, ea se hotărăște să meargă la 
autorități, moment în care primește un apel telefonic de la 
părinţii ei. Aceștia intenționau să le facă o vizită, ca să-i ajute să 
se aranjeze în noua casă. Ea încearcă să-i determine să renunţe 
la ceea ce aveau de gând să facă, dar cei doi refuză să-și 
anuleze vizita. Părinţii ei simt că ceva nu este în regulă și îi spun 
că vor veni oricum. 

— Și? 

— Și ei nu mai ajung niciodată la ea. 

— Cum așa? 

— Cei doi suferă un accident mortal de automobil, pe drumul 
către aeroport. Poliţia locală face niște cercetări de rutină, 
consideră, în final, că, din păcate, n-a fost nimic altceva decât 
un tragic accident, însă femeia înţelege pe deplin cum stau 
lucrurile. 

— Asta înseamnă că i-a fost ascultat telefonul și că indivizii nu 
glumeau câtuși de puţin, atunci când îi spuneau că sunt în stare 
să-i omoare pe toţi, afirmă Ken. 

— Exact, încuviință Randy. Și mai înseamnă și că oricine l-ar fi 
cunoscut și ar fi știut suficient de bine cum arată adevăratul 
Wesley Howard, încât să poată încurca ițele, era un om ca și 
mort. Intregul ei eșafodaj de sprijin dispăruse cu desăvârșire. 
Randy arătă înspre jurnal și continuă: Puteţi să-l citiți și voi. Ea 
se gândea că va avea răbdare... și că va aștepta momentul 
prielnic când ar fi putut s-o șteargă de-acolo și să-și piardă 
urma. 

— Și totuși, minunea nu se produce, interveni și Helen. 

— Paznicii lor sunt peste tot. Se pare că sunt la curent cu 
absolut orice mișcare a lor. lar ea devine paranoică, fiind atinsă 
de mania persecuției. Crede că îndărătul fiecărui tufiș se 
ascunde cineva care îi spionează. 

— Și poţi s-o învinovăţești pentru asta? izbucni Helen. 

— Noul Wes este un tip cumsecade. Nu încearcă să se culce 
cu ea. El se poartă frumos și cu fetele ei. Trec astfel săptămâni 
și luni de zile. Cât despre cei din jur, aceștia îi consideră drept o 


VP - 267 


familie cât se poate de fericită. Randy observă întrebările 
nerostite ce se puteau desluși în ochii celorlalţi doi, așa încât 
continuă să vorbească: De-a lungul anilor, ei primesc zeci și zeci 
de telefoane, de la persoane care îi cunoșteau, însă ea îi duce 
pe toţi cu vorba, pretinzând că ar fi urmat să plece pentru o 
vreme din oraș sau că sunt bolnavi. Vă puteţi închipui și voi cum 
este. Dacă îi pasezi de prea multe ori pe oameni, aceștia 
sfârșesc, până la urmă, prin a înceta să te mai sune. 

— Dar, la ce bun toate astea? se interesă Ken. La ce bun 
această întreagă... Bărbatul își căuta cuvântul cel mai potrivit. 
La ce bun întregul scenariu cu noul Wes? întrebă el. 

— Păi, tocmai în asta și constă cheia problemei, îi răspunse 
Randy. 

— Și ea n-a aflat niciodată motivul șaradei? Nu scrie în jurnal 
nimic despre așa ceva? 

— Nu. 

— Dar cu tine cum rămâne? vru să știe Ken. 

— M-am gândit eu și la asta, spuse Randy. Prin lichidarea 
întregii șarade, dispare și posibilitatea genului de investigaţii pe 
care tocmai îl urmărim împreună, la televizor. In felul acesta, 
nimeni nu mai trebuie să explice tot ce s-a petrecut cu Wes. Ken 
dădu aprobator din cap. In al doilea rând, continuă Randy, ei au 
un individ care e bine înfipt într-un proiect ultrasecret. Au pe 
cineva care să-i ajute să rămână în cadrul proiectului. 

— Dar din ce cauză ar putea fi acest lucru chiar atât de 
important pentru ei? 

Randy dădu din umeri și răspunse: 

— Nu-mi vine-n gând decât posibilitatea să existe pe undeva 
vreo luptă internă pentru putere. Bărbatul îi privi pe ceilalţi doi 
direct în ochi. Mie în niciun caz nu-mi convine să fiu acest Adrian 
Hope. 

— Nu pot nici măcar să te blamez pentru asta, îi zise Ken. 

— Eu nu solicit chiar atât de multă atenţie din partea 
oamenilor, spuse Randy. 

— Dar nu se poate ca tu să... explodă pe neașteptate Helen, 
încruntându-se. Sau poate că da? 

— Cred că aţi putea voi să... îi replică Randy. Eu am fost, 
vreme de șapte ani întregi, Paul Hardy, și uite că n-a mai fost 
nicio problemă. În ultima săptămână, m-am dat drept Randy 
James, iar treaba asta uite că a funcţionat și ea într-o manieră 


VP - 268 


ireproșabilă. Bărbatul își întinse mâinile lateral și adăugă: Atunci 
de ce oare n-aș putea să fiu oricine altcineva poftesc? 

— Toţi reporterii din ţară te caută, se băgă și Ken în vorbă. 

— Exact, spuse Randy. Pe mine, unul, chiar nu m-ar deranja 
să fiu, la o adică, Adrian Hope. Pare să fie un tip interesant... 
dacă aș putea să fiu din nou astronaut... dacă mi-aș putea 
aminti de succesele mele, cele care m-au propulsat acolo unde 
eram..., dar nu pot... eu nu am niciun trecut. Dacă măcar aș ști 
ce anume doresc reporterii să afle de la mine, atunci aș convoca 
o conferinţă de presă și le-aș spune totul..., însă cu... eu n-am 
habar de ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în noaptea în care a 
dispărut Wes Howard și atâta timp cât nu știu absolut nimic din 
ceea ce s-a petrecut, mă simt ca un paria... sunt un soi de 
curiozitate de bâlci, sunt un fel de... 

— Procuroarea adjunctă, interveni Helen. Cea care ţi-a dat la 
verificat amprentele în baza de date a FBI. 

Randy făcu o strâmbătură. 

— Ce-i cu ea? 

— Ea știe cine ești. Știe totul și despre Paul Hardy. 

— In cele din urmă, ei tot au să-și dea seama, zise Ken. Nu-i 
decât o chestiune de timp. 


VP - 269 


40. 


Și cui zici că vrei să-i dai telefon? 

— Persoanei care mi-a adus paharul, răspunse Kristen. 

— Și de ce vrei să faci asta? 

— Fiindcă... Femeia ezită câteva momente, simțind nevoia să 
mediteze puţin la acest lucru, după care continuă: Fiindcă simt 
că amprentele mi-au fost încredințate mie personal, din toată 
inima, cu titlu confidenţial. 

— Cum se poate oare ca niște probe să rămână cu titlu 
confidenţial? se arătă curios Gill. 

— Cum adică probe? Ce fel de probe? Probe care să 
dovedească ce anume? Doar ai spus-o chiar tu însuți: nu există 
niciun dosar și nu planează nicio acuzaţie sau bănuială asupra 
tipului. Nu există nicio suspiciune de infracțiune comisă de el. 

— Insă amprentele nu ţi-au fost oferite ţie ca persoană 
independentă, ci ţi-au fost date doar în calitatea ta de 
reprezentantă a acestui birou. 

— Ba uite că nu-i chiar așa, Bruce... Mi-au fost date mie, în 
particular. 

— Însă tu lucrezi pentru mine. 

Bărbatul devenea tot mai iritat. Kristen se străduia din 
răsputeri să rămână calmă. 

— Ai programată o conferinţă de presă, îi atrase ea atenţia. 
Știu că vrei să dispui acum de un plocon ultrainteresant, pentru 
a-l putea oferi reporterilor, înțeleg perfect acest fapt. Dar 
problema este aceea că, în cazul în care eu îți comunic numele 
respectivei persoane, atunci viaţa acesteia va fi complet dată 
peste cap. Toată media naţională de știri se va năpusti asupra 
persoanei cu pricina, ca un roi de lăcuste lihnite și lacome. Viaţa 
de până acum a persoanei care mi-a furnizat amprentele îi va 
rămâne acesteia doar o palidă amintire. 

— Persoana trebuia să-și închipuie care urmau să fie 
consecinţele inerente ale verificării unui set de amprente, se 
răţoi Gill la Kristen. Dacă respectiva persoană n-ar fi dorit să... 

— Și cum rămâne cu Adrian Hope? 

— Cum adică? 


VP - 270 


— Cum rămâne cu dreptul lui la intimitate? 

— Omul a renunţat singur la acest drept, atunci când a intrat 
cu bună știință în atenţia opiniei publice. 

— Vorbești ca un jurnalist din presa de scandal. 

— Chiar te rog să dai acel telefon. Dacă simţi că trebuie să 
telefonezi, atunci s-ar cădea să faci cât mai repede acest lucru. 
Bărbatul o ameninţă în glumă cu degetul... Dar îţi pun în vedere 
că am mare nevoie de acest nume, și asta cât mai curând 
posibil. 

— O să sun, încuviinţă Kristen. Dar nu-ţi pot promite nimic 
altceva. 

Bruce Gill îi aruncă femeii cea mai fioroasă privire de care se 
simţea el capabil, adică pe aceea pe care o folosea ca să-i 
intimideze pe juraţi la proces, după care făcu stânga-mprejur și 
părăsi încăperea, fără a mai rosti nicio vorbă. 

Femeia rămase nemișcată și încordată la masa ei de lucru, 
urmărindu-l pe bărbat plecând spre biroul lui. El se opri și îi 
spuse câteva cuvinte lui Gene Connor, secretarul său personal, 
după care își reluă mersul nervos, către ușa din capătul 
coridorului. 


— N-ar fi trebuit să mai revin niciodată aici, rosti bărbatul. 
Însă, pur și simplu, n-am știut unde în altă parte aș fi putut să 
merg. Acesta-i unicul loc de care-mi amintesc cu-adevărat. 

— Totul este atât de... straniu, spuse Helen. 

— Am văzut toate reportajele astea de la televizor, cum că aș 
fi originar dintr-o localitate din statul Wisconsin. De dimineaţă, 
am văzut o femeie care declara că este mătușa mea. Ea 
povestea că am urmat cursurile nu știu căror colegii... de care 
eu unul nu-mi amintesc absolut nimic. Am o senzaţie de parcă 
ar fi vorba despre o persoană străină, nu despre mine însumi. 

— Și cu toate astea, tocmai despre tine este vorba. 

— Cum ar putea să mă satisfacă ceva de care, personal, nu- 
mi amintesc absolut nimic? 

— Ai de ales cumva? 

— După felul cum văd eu lucrurile, aș putea să-mi continui 
viaţa în postura lui Adrian Hope, să mă izolez de întreaga lume 
și să trăiesc asemenea unui pustnic, sau aș putea să devin 
altcineva și să duc o viaţă cât de cât normală. 

— Poate că într-o bună zi îţi va reveni memoria. 


VP - 271 


— Dar tot atât de bine se poate să nu se întâmple niciodată 
așa ceva, îi replică bărbatul. Nu pot să stau toată viaţa și să 
aștept să se întâmple ceva care nu se mai întâmplă în vecii 
vecilor. 

Femeia își cuprinse obrajii în palme. 

— Poate că n-ar strica să dai o raită până în Wisconsin, să vezi 
dacă nu cumva o să ţi se pară ceva cunoscut, pe undeva pe- 
acolo, îi zise ea. 

Bărbatul își îndreptă un deget spre propria-i mutră. 

— Cu figura asta a mea? 

— Ai dreptate. 

— Aş fi o adevărată sperietoare, o ciudățenie a naturii. 
Individul care arăta cândva... 

— Şi-n definitiv, tu cine ai vrea să fii, la urma urmei? îl întrebă 
Helen. 

Intrebarea îl luă pe nepregătite. 

— Nu prea... nu prea am avut timp să mă gândesc și la așa 
ceva. Presupun că aș vrea să fiu un necunoscut din mulţime. 
Cineva de care nimeni n-a auzit niciodată absolut nimic... știi 
tu... unul care duce o viaţă cât se poate de obișnuită, sau cam 
așa ceva. 

Exact în acel moment, începu să sune telefonul. Helen 

traversă încăperea și ridică receptorul. Femeia mai slăbise, de 
când o văzuse el ultima dată. 
_ — Alo, rosti ea în receptor, după care ascultă o vreme. 
Ințeleg, spuse ea, în cele din urmă. Da. |ţi mulțumesc că m-ai 
sunat. Nu, crede-mă că înțeleg. Și apoi, Helen puse receptorul la 
loc în furcă. 

După aceea, ea se întoarse și se uită în direcția bărbatului. 
Veștile nu erau bune. Asta era un lucru cât se putea de evident. 

— Era adjuncta procurorului districtual. 

— Cea care a solicitat verificarea amprentelor mele, în urma 
rugaminții tale? 

— Da, chiar ea. Numele ei este Kristen Kane. 

— Și ce voia? 

— S-a ivit o problemă. 

— Ce fel de problemă? 

— Șeful ei... procurorul districtual... 

— Bruce Gill în persoană? 

— Da. 


VP - 272 


— L-am văzut de mai multe ori la televizor. Se pare că lui îi 
cam place întreaga poveste. 

— El îi cere să-i spună de unde a făcut rost de amprentele cu 
pricina. 

— Și? 

— Și ea nu vrea să-i spună... 

— Dar? 

— Dar nu știe cât de mult timp poate să i se mai 
împotrivească. În definitiv, îi este subalternă. Mai curând sau 
mai târziu, tot va trebui să-i răspundă la solicitare. 

— Dacă toată treaba asta iese la iveală, o să te trezești la ușă 
cu o puzderie de reporteri de o curiozitate de-a dreptul 
bolnăvicioasă. 

— Asta mă privește numai pe mine. 

— Însă în momentul de faţă, vrând-nevrând, ne privește pe- 
amândoi, fiindcă suntem implicaţi în aceeași măsură. 

De după colţ, se ivi Ken, care revenea în bucătărie. 

— Trebuie să dau o fugă până-n sud, le spuse el. Una dintre 
echipele mele de lucru are ceva probleme. In drum, o să vă și 
las pe voi doi acasă. 

Helen urcă la etaj, ca să-și ia lucrurile. Randy își trase geaca 
de pe spătarul scaunului, își îndesă la loc în geantă jurnalul și se 
ridică în picioare. 

Ken făcu un semn în direcţia jurnalului. 

— Asta poate ajunge un veritabil bestseller. 

— Chiar crezi lucrul ăsta? 

— Absolut. Ar fi un material grozav pentru emisiunea lui 
Oprah. 

— Autoarea jurnalului n-a știut nimic esenţial. 

— Și are asta vreo importanţă? Era o femeie neajutorată, care 
trăia în minciună, doar de dragul fiicelor ei. Ken îi zâmbi lui 
Randy. Ascultă-mă pe mine. Jurnalul ăsta poate realmente să 
ajungă un bestseller și este o veritabilă mină de aur. 


— Cu ce anume vă pot fi de folos, domnilor? îi întrebă Kristen. 

Indivizii erau de la FBI. Erau trei la număr. Doi erau tineri, iar 
al treilea ceva mai în vârstă. 

— Adrian Hope, spuse agentul mai în vârstă. 

— Ce să fie cu el? 

— Știi cumva unde se află? 


VP - 273 


— Nu, nu știu. 

Agentul mai în vârstă se uită lung la ea, căutând parcă un 
motiv pentru care femeia ar fi putut să-l inducă în eroare. 

— Eşti sigură? 

Ea ridică o mână, ca la depunerea unui jurământ solemn. 

— Nu am nici cea mai vagă idee despre locul unde s-ar putea 
găsi acum Adrian Hope. 

— De unde provin amprentele lui? o întrebă agentul mai 
tânăr, din partea dreaptă. 

— Sursele mele sunt confidentiale, îi răspunse Kristen. 

— O să avem totuşi nevoie de numele persoanei respective, 
interveni în discuție și celălalt agent mai tânăr. 

— Trebuie luate în considerare și alte aspecte, spuse Kristen. 

— Și cam care ar putea fi acestea? 

— Mă refer la dreptul la intimitate al persoanelor implicate. 

— A fost declanșată și se află în curs de desfășurare o 
investigaţie a FBI. 

— S-a comis oare vreo infracţiune? 

Cei doi agenţi mai tineri priviră în direcţia șefului lor. Kristen 
simţi un fior rece, coborându-i pe șira spinării. Agentul mai în 
vârstă părea a cântări cu multă luare-aminte problema. 

— Probabil că ești la curent cu ancheta ce are loc în Florida. 

— Te referi cu siguranţă la dispariţia acelei familii, nu-i așa? 

— Chiar așa. 

— Atunci, înseamnă că n-ar trebui să te surprindă câtuși de 
puţin faptul că vrem să cunoaștem sursa respectivelor 
amprente. 

— Cu riscul de a mă repeta, vă mai întreb încă o dată dacă a 
fost săvârșită vreo infracţiune sau nu. 

— Tehnicienii noștri au cercetat întreaga casă, îi spuse lui 
Kristen agentul mai în vârstă. 

— Aha. 

— Cineva s-a străduit din răsputeri să îndepărteze complet, 
din dormitorul matrimonial al casei, ceea ce părea să fie o 
destul de substanţială colecţie de pete de sânge. 

Femeia își simţi stomacul ca și cum ar fi înghiţit pe 
nemestecate un pantof întreg. 

— Remarc faptul că păreţi a fi cât se poate de siguri de ceea 
ce susțineţi. 

— Nu s-a descoperit decât sângele unei singure persoane. 


VP - 274 


— Și? 

— S-a mai descoperit și că sângele cu pricina aparţine lui 
Wesley Howard, cel de la NASA. 

Kristen se frecă la tâmplă, cu degetele mâinii drepte. 

— Prin urmare, zise ea, voi vreţi să spuneţi că bărbatul cu 
pricina, cel din respectiva casă... adică acest Wesley Howard, a 
fost probabil ucis, chiar la el în dormitor. 

— Exact. 

— Dar ce s-a întâmplat cu soţia și cu fiicele lui? 

— Ele au dispărut. 

— Și în ce fel anume această stare de lucruri este legată de 
Adrian Hope? se interesă femeia. 

Cei trei schimbară între ei priviri semnificative. Agentul mai în 
vârstă preluă din nou iniţiativa: 

— În cursul percheziţiei proprietăţii, criminaliștii noștri au 
făcut o descoperire interesantă. 

— Ce descoperire? 

— Ei au dat acolo și peste un adăpost antiatomic. 

— Zău? 

— Primii proprietari au hotărât ca acesta să fie construit odată 
cu întreaga casă. 

— Și? 

— Și peste tot în acel adăpost, au fost găsite amprente de-ale 
domnului Adrian Hope. 


VP - 275 


41. 


De data asta, meteorologii avuseseră dreptate. Randy stătea 
în picioare, în faţa ferestrei din locuinţa lui Helen Willis, fereastră 
prin care se putea vedea o priveliște minunată. Bărbatul 
urmărea cum se apropia de ei o furtună puternică. Ken sunase 
ca să le spună că mai întârzia și să nu-l aștepte cu cina. Helen și 
cu doamna Forbes controlau toate încăperile casei, având grijă 
ca fiecare locatar să aibă câte o lanternă și ca niciunul dintre ei 
să nu aibă lumânări. 

Cerni era într-o mare fierbere, peste acoperișurile și peste 
piscurile ce se vedeau în depărtare. La o distanţă de vreo cinci 
kilometri deasupra golfului, apăruse, adusă de vijelie, o perdea 
groasă de ploaie, spălând totul în calea ei. In curtea din spate, 
copacii începuseră să se zbuciume; atinse de vântul venit 
dinspre țărm, vârfurile acestora păreau a se clătina simultan, în 
toate direcţiile. 

Mai văzuse el un astfel de cer, bântuit de un uragan furios, 
venit de pe ocean, în Florida, unul vineţiu la mijloc și cenușiu- 
închis la margini. La orizont, se aprinse în zigzag un fulger, apoi 
încă unul mai sus pe cer, în timp ce tornada se tot apropia. 

Randy vedea cum peretele mobil al vijeliei înghiţea întreg 
țărmul și începea să urce dealul, chiar în direcţia locului în care 
se afla el. Bărbatul se uită la ceasul de deasupra chiuvetei. Nu 
era decât ora trei după-amiază, și totuși se tăcuse deja întuneric 
ca noaptea. Zbuciumul copacilor se înteţise. Orice fel de obiect 
lăsat pe-afară era luat pe sus de vânt. Lumina pâlpâi, dar nu se 
stinse. Glisarea ușii liftului îi anunţă în acel moment sosirea lui 
Helen. 

— Ai stârnit un tămbălău cumplit, la parter. 

— Au aflat că sunt aici? 

— Doamna Dahlberg. Ne aflăm chiar deasupra camerei ei. O fi 
ea oarbă, însă e în stare să identifice orice persoană după 
zgomotul pașilor. Ea le-a spus tuturor ci că te afli aici, sus. 

— La naiba! explodă Randy. 

— Ştii cum îţi spune Carman? 

— Cum? Nu știu. 


VP - 276 


— Îţi spune „Paul Faţă-Nouă”. 

În geam începu atunci să răpăie o rafală de stropi de ploaie, 
atrăgându-le amândurora atenţia. Grindina se izbea de sticlă, 
precum un șuvoi de alice mari cât niște monede. Tornada 
înainta și se afla acum la mai puţin de un kilometru depărtare 
de casă, învârtejind totul în calea ei, pe coasta dealului. Se auzi 
atunci băzâind interfonul. Helen se apropie de aparat. 

— Da?! 

— A venit o doamnă, se auzi în difuzor vocea lui Eunice. 

— Te rog frumos s-o întrebi cum o cheamă. 

Pentru un timp, se lăsă tăcerea. 

Se auzi apoi un alt bâzâit. 

— Zice c-o cheamă Kristen Kane. 

Helen se uită drept în ochii lui Randy. 

Urmă un alt bâzâit. 

— Zice că are ceva extrem de important de discutat. 

— Ea știe deja întreaga poveste, îi spuse Helen lui Randy. 

— Dar nu știe cum arăt. 

— Am să cobor eu. 

— Ba nu. Spune-i lui Eunice s-o trimită sus. 

— Ești sigur? 

— Ea este unicul nostru aliat. 

Rămaseră tăcuți amândoi, până ce se deschise din nou ușa de 
la lift. 

Era înaltă, pentru o femeie. Randy bănuia că trebuia să aibă 
aproape un metru și optzeci de centimetri. Avea o faţă 
frumoasă, un păr castaniu-închis, tuns cu breton. Purta niște 
pantofi comozi mustind însă de apă. Era toată udă leoarcă. O 
murase rău ploaia. Helen îi luă trenciul șiroind de apă și îl duse 
în baie. Ochii femeii cercetară toată încăperea, după care se 
opriră asupra bărbatului. 

Femeia schiţă un surâs în direcţia lui. 

— Ce vreme cumplită, zise ea. 

— Și o să se înrăutățească și mai tare, îi replică el. 

— Tu ești... 

— Da, eu sunt. 

Reveni și Helen în cameră. 

— Aţi...? 

— Ne-am prezentat, ca să zic așa, spuse bărbatul. 

Kristen deveni serioasă. 


VP - 277 


— Îmi cer scuze că am dat buzna, spuse ea. Dar mă gândeam 
că vă sunt datoare. 

— Pentru ce? se arătă curios bărbatul. 

— Pentru multele știri proaste pe care vi le aduc. Șeful meu... 

— Bruce Gill, rosti Helen. 

— Domnul Gill... și Kristen scutură din cap, scârbită, după 
care o privi pe Helen direct în față. Imediat după ce mi-a spus 
să-ţi dau telefon, i-a dat ordin secretarului său să-mi 
intercepteze convorbirile telefonice. Știe la ce număr de telefon 
am sunat. A pus vreo doi specialiști să se ocupe în mod special 
de asta. Kristen se uită din nou spre Randy. Imi pare rău, îi 
spuse ea. Nu mi-aș fi putut închipui niciodată că o să se coboare 
până-ntr-acolo. Ea își dădu ușor cu palma peste frunte. Ar fi fost 
cazul să sun de la un telefon din exterior. Randy îi spuse să nu 
se îngrijoreze doar pentru atâta lucru, iar Kristen continuă: în 
ultima oră, am răspuns la întrebările pe care mi le-au pus niște 
agenți de la FBI. lar atunci când o să ajung înapoi la serviciu, ei 
vor avea deja un mandat de reținere pentru tine, ca să depui 
mărturie. 

— Mărturie în legătură cu ce anume? o întrebă el. 

— Vor să te interogheze în legătură cu dispariţia unei familii, 
în statul Florida. 

— Familia Howard. 

— Ți-au găsit amprentele, într-un... adăpost antiatomic. 

— Sunt de acord să faci tot ce trebuie să faci, îi spuse Randy. 
Mie nu-mi datorezi absolut nimic. 

— Eu lucrez în slujba legii, în mod oficial. În cazul în care ei 
obțin vreun mandat, atunci voi fi nevoită să le spun ceea ce vor 
să afle de la mine, și anume tot ce știu eu despre tine. In caz 
contrar, voi fi dată afară din serviciu și risc să înfund și pușcăria. 
Ea arătă spre televizor. La ora patru, Gill va ţine o conferință de 
presă televizată. Femeia se uită la ceas. Mai sunt douăzeci de 
minute până atunci. lar după aceea, toată lumea va afla despre 
Casa Armoniei și despre Paul Hardy. Kristen răsuflă prelung. 
După încă o oră, Gill va afla și despre operaţia de chirurgie 
plastică. Apoi, toată lumea va alerga în disperare după prima 
fotografie a noului Adrian Hope. Ea își flutură un braţ frumos, 
către partea din faţă a casei. Pe strada aceea, nu vor încăpea 
toți jurnaliștii, iar copacii de-acolo vor geme de fotoreporteri. 


VP - 278 


— Din punctul meu de vedere, ei sunt liberi să-și monteze și 
niște corturi acolo afară, în ploaie, spuse Helen. Absolut nimeni 
nu mă poate obliga să-i las să intre în casă. 

— Cei de la FBI poţi fi sigură că nu-și vor întinde corturile 
afară în ploaie, o avertiză Kristen. Dacă vor fi nevoiţi, atunci 
sunt în stare chiar să spargă ușa cu picioarele. Ea se uită apoi 
spre Randy și îl avertiză: Trebuie să pleci cât mai urgent de-aici. 


VP - 279 


42. 


Apoi, ploaia se porni de-a binelea, izbind în rafale în fereastra 
prin care se putea admira întreaga dezlănţuire a furtunii, cu o 
forță comparabilă cu aceea a apei ţâșnind printr-o tulumbă de 
incendiu de-a pompierilor, aproape îndoind geamurile cu 
violenţa ei; vântul șuiera prin crăpături, iar o bruscă burzuluire a 
vijeliei zgudui din temelii toată clădirea. 

— Doamne, Dumnezeule, zise Helen. Să fi fost cumva și vreun 
cutremur? 

— N-a fost decât vântul, o lămuri Randy. 

Apoi, o nouă răbufnire a furtunii zgâlțâi casa din toate 
încheieturile. De dedesubt, de la parter, se auziră, prin planșeu, 
mai multe ţipete ascuțite. 

— Trebuie să merg să văd ce se întâmplă acolo, le spuse 
repede Helen celorlalți. 

Ceilalţi doi o urmăriră cu privirea, în timp ce ea se apropia de 
ascensor și plecă. 

Bărbatul citi întrebarea din ochii femeii. 

— Problema este însă că eu nu cunosc absolut nimic din tot 
ce vor ei să afle de la mine. 

— Cum? 

— Nu-mi amintesc nimic din viaţa mea de dinainte de a mă fi 
trezit în spital, acum șapte ani. Eu n-am habar de ceea ce s-a 
întâmplat cu Adrian Hope, în noaptea de dinaintea zilei în care 
acesta ar fi trebuit să decoleze, cu naveta spaţială. Nu știu nici 
ce s-a petrecut cu familia Howard, și nici din ce cauză. 

— Vorbești serios? 

— Cât se poate de serios. 

— Chiar nimic-nimic? 

— Îmi mai apar, uneori, unele imagini disparate, îi spuse el. La 
un moment dat, am avut impresia că s-ar putea să-mi revină 
memoria, începusem atunci să-mi mai aduc aminte de câte 
ceva. Bărbatul înălţă din umeri. Dar în urmă cu câteva zile, 
imaginile acelea au încetat să-mi mai apară în minte. 

— Şi ce fel de imagini îți aminteai? 


VP - 280 


— Ooo... Mă vedeam pe mine însumi șezând la un pupitru, 
într-o sală de clasă. Ştii tu, la unul dintre acele pupitre cu braţ 
lateral, pe care poţi scrie. Femeia dădu din cap. Priveam de 
acolo pe fereastră, înspre o mare întindere de zăpadă. Și 
bărbatul pocni din degete, adăugând: Asta-i tot. 

— E logic, îi spuse femeia. Ești originar din statul Wisconsin. 

— Dacă așa spun ei, atunci așa o fi. După impresia mea, 
parcă n-aș fi de niciunde. Adrian Hope nu mi se pare a fi decât 
un nume oarecare. În cel mai bun caz, am fost cândva persoana 
care purta acest nume. 

— Dar acum, cine ești? 

— Încă nu mi-am putut da seama. 

Lumina pâlpâi, se stinse apoi preţ de zece secunde, după care 
se reaprinse. De dedesubt, începuseră să se audă niște zgomote 
puternice. Bărbatul recunoscu glasul pițigăiat și strident al lui 
Shirley. 

— Haide, vino, îi spuse el femeii, îndreptându-se rapid în 
direcția ascensorului. Bărbatul o cuprinse ușor pe Kristen pe 
după mijloc și o lăsă să intre în cabina liftului înaintea lui. După 
o jumătate de minut, cei doi ajunseră în faţa unei scene de 
coșmar. Shirley era căzută în celălalt capăt al culoarului și striga 
la Eunice, care la rândul ei răcnea și ea, cum că avea dreptul să 
stea oriunde i-ar fi poftit inima. Lumina clipi din nou. Spre tavan, 
se ridicară ţipete de protest. 

Helen zbiera la toată lumea, ca să-i potolească pe toți. 

— Să mergem jos, cu toţii, în camera cu televizor, urlă ea. În 
felul acesta, vom fi toţi împreună. 

Ideea respectivă fu bine primită. De îndată, Charles și cu 
Randall o rupseră la fugă, în jos pe scări. 

— Luaţi-vă cu voi și lanternele, strigă în urma lor Helen. 

Carman o împinse pe doamna Dahlberg cu căruciorul în 
direcţia liftului. Dolores și cu Darl merseră împreună cu Shirley, 
așteptară ascensorul și coborâră. Ca de obicei, Eunice rămăsese 
în urmă. Ea se opri în faţa bărbatului și se uită fix la el. 

— Imi plăcea mai mult cum arătai înainte, îi spuse aceasta. 

— Mulţumesc, îi răspunse Randy. 

— Hai să mergem, Eunice, i se adresă Helen. 

Helen, Kristen și cu Randy rămaseră pe palierul de la etajul 
doi și se uitară după Eunice, cum cobora încet, pe scări. 


VP - 281 


— Oricât de ciudat vi s-ar părea... începu el să spună, după ce 
Eunice dispăruse din raza lor vizuală, eu pe acești oameni îi simt 
cu-adevărat ca fiind familia mea, mai degrabă decât pe cei pe 
care îi văd la televizor. 

Coborâră apoi tustrei treptele, unul lângă altul. 

— Shirley are impresia că ești supărat pe ea, îl anunţă Helen, 
pe când se îndreptau, la parter, către partea din spate a casei. 

— Nu-i mai înţeleg spusele, așa cum i le înţelegeam înainte, îi 
replică Randy. 

Helen se opri brusc și se uită ţintă la el. 

— Tu vorbești serios? 

— Nu știu ce anume mi s-a întâmplat, dar nu mai percep 
decât niște zgomote atunci când vorbește ea, ca și cum în 
creierul meu ar fi acţionat un comutator. 

— O să fie de-a dreptul distrusă. 

— Sunt absolut conștient de acest lucru. 

— Ar cam fi cazul să-i spui și ei cum stau acum lucrurile, nu 
crezi? 

Randy căzu o vreme pe gânduri. Helen avea perfectă 
dreptate. 

— Chiar așa o să și fac, îi promise bărbatul. Și chiar cu prima 
ocazie. 

Pe când intrau în camera cu televizorul, Eunice tocmai încerca 
să smulgă din mâna lui Darl telecomanda. Randy vedea în 
expresia de pe figura lui Eunice cum ea spera ca Darl să devină 
agitat, ocazie de care ea ar fi profitat pe dată ca să-l plesnească. 

— Hei, le strigă Randy. Cei doi își întoarseră spre el capetele. 
Aţi uitat de folosirea în comun, în bună înţelegere, a lucrurilor? 

Helen rezolvă problema, smulgând din mâinile lui Eunice 
telecomanda. Ea apăsă pe butonul de pornire și schimbă 
canalele, până ce ajunse la programul staţiei locale ABC. 
Intârziaseră cu aproximativ un minut după momentul când 
începuse conferinţa de presă. Când Helen dibuise, în sfârșit, 
canalul căutat, Gill deja vorbea despre Paul Hardy, despre 
starea în care fusese găsit într-un vagon de cale ferată și despre 
cum trăise omul respectiv, vreme de șapte ani, într-un azil 
destinat persoanelor cu dizabilităţi. Gill mai vorbi și despre 
operaţia de chirurgie plastică pe care o suferise Paul Hardy, ca 
și despre completa recuperare a acestuia. La televizor, apăru o 
fotografie a celebrului chirurg plastician dr. Lenville Richard, 


VP - 282 


apoi, pe ecran, reveni imaginea lui Gill. Lumina reîncepu să 
pâlpâie, după care televizorul se opri. 

Probabil că acum tornada se afla doar la o singură stradă 
distanță de-acolo. Ferestrele se zguduiau, geamurile se 
încovoiau spre interior, sub presiunea vântului. Volumul de apă 
căzută din cer făcuse ca geamurile să devină complet opace, la 
fel ca atunci când te afli în mașină, într-o spălătorie auto. Vântul 
vuia, făcând o larmă de parcă pe deasupra casei ar fi zburat, la 
mică înălţime, un avion. Tocmai atunci, se auzi soneria de la 
intrare. E 

Randy spuse că merge să răspundă el. Intr-un gest reflex, 
bărbatul o luă pe Kristen de braţ trăgând-o în urma lui. Femeia 
nu i se împotrivi deloc. Omul se uită prin vizorul ușii de la intrare 
și zări un individ mai în vârstă, dar suplu și bine clădit, ţinând în 
mână o tavă cu o imensă farfurie plină ochi cu prăjiturele. 

Randy deschise ușa. Individul se arătă ca luat oarecum prin 
surprindere. , 

— Ăăă, șovăi acesta... Aăă... Hel... Domnișoara Willis este 
cumva acasă? 

În spatele lui, strada Arbor era răvășită de furtună. Copacii se 
aplecau precum credincioșii bătând mătănii. Prin aer zburau o 
mulţime de frunze. Pe mijlocul străzii, se rostogolea un 
tomberon negru, din material plastic. În grădina din faţa casei, 
căzuse o creangă de copac. Arborii gemeau și trosneau. Undeva 
în susul străzii, ceva lovea atât de tare solul, încât bărbatul 
simţea sub tălpi trepidaţia. 

Randy îl luă pe străin de braţ și îl trase repede înăuntru. 

— Vino, îi spuse el. Kristen îl urmă și ea pe Randy, care îl 
conducea pe bărbatul nou-venit în camera cu televizor. La 
vederea acestuia, umerii lui Helen se pleoștiră. 

— Domnule Jaynes! exclamă ea. Dar nu trebuia să vă 
deranjaţi. Zău că nu era nevoie! 

Și Helen tot continuă să peroreze pe același subiect, cu toate 
că nu mai avea nicio importanţă. Bărbatul însă dăduse lovitura, 
cu acele prăjiturele. Mulțimea adunată acolo termină urgent, ca 
prin farmec, prăjiturile, care trebuie să fi fost pe puţin treizeci. 

Kristen şi cu Randy stăteau lipiți unul de celălalt, 
nemaiindrăznind nici măcar să se clintească. Pe de altă parte, 
domnul Jaynes se apropiase de Helen. Randy își dădu seama, 
din mișcările trupului ei, că femeia era agasată bine de tot. 


VP - 283 


— Vită-te la el, om bătrân, cum de i s-au aprins călcâiele după 
Helen, îi șopti la ureche Kristen lui Randy. 

Nu încăpea nicio îndoială că femeia avea perfectă dreptate. 
Individului aceluia pe nume Jaynes cu siguranţă că îi cam căzuse 
cu tronc Helen. Aceasta își întoarse capul și se uită în direcţia lui 
Randy, făcând o grimasă de parcă Jaynes tocmai urinase acolo, 
pe covor. În clipa aceea, lumina se stinse, iar în întuneric, 
Kristen se lipi de umărul bărbatului de lângă ea. 


VP - 284 


43. 


Părea că lucrurile se desfășoară exact ca la o evadare 
nocturnă dintr-o închisoare.  Fasciculele luminoase ale 
lanternelor se plimbară pe ziduri și pe tavan vreme de vreo cinci 
minute, până când se mai liniștiră cu toţii și se obișnuiră cu 
ideea că, pentru un timp, urmau să rămână pe întuneric. 

Furtuna se năpusti, ca turbată, asupra casei. Pereţii scârțâiau 
și gemeau sub rafalele de vânt. Ploaia lovi cu toată forța în 
geamuri, șfichiuind din plin curtea din spatele casei, ca un puhoi 
de soldăţei de plumb, explodând pe iarbă, rafală după rafală, în 
timp ce furtuna se aruncase cu toată puterea asupra întregii 
străzi Arbor. 

Bucuria de a sta în camera cu televizor, fără ca televizorul să 
funcţioneze, se dovedi a fi de scurtă durată. Helen scoase cărțile 
de joc și celelalte jocuri distractive. După o jumătate de oră, 
bodogănelile ajunseseră la apogeu. Casa începuse să se 
oprească din trepidaţii. Dolores își pusese pe ea jacheta. Darl 
juca pocher cu mănușile pe mâini. Eunice trișa de zor, la 
domino. 

— Fiţi atenţi cu toţii! Fiţi atenţi cu toţii! se auzi vocea 
melodioasă a lui Helen. Se făcu pe dată liniște. Fiecare să-și ia 
cu sine lanterna. Luminiţele se încolonară. Vom urca cu toţii în 
camerele noastre. Acolo este mai cald, iar dacă centrala termică 
nu-și reia prea curând funcţionarea, unicul loc în care ne va fi 
cald o să fie patul fiecăruia. Se ridicară cu toţii, unul după altul. 
Mai înainte de a pleca, să aranjăm totuși la locul lor toate 
jocurile și cărțile de joc. Incepură cu toţii să facă ordine, fără a 
vădi însă o prea mare tragere de inimă. 

In ușa de la intrare, se auzi o ciocănitură, apoi o alta, și încă 
una, din ce în ce mai insistente și mai puternice. Helen se uită 
prin semiîntuneric la Randy. 

— Răspund eu, spuse ea imediat. Ar fi făcut orice, numai să 
scape de domnul Jaynes și de amabilităţile exagerate ale 
acestuia. Reveni apoi, în mai puţin de un minut, având o 
expresie îngândurată și încruntată pe faţă. Avem musafiri, zise 


VP - 285 


femeia și arătă cu degetul mare, peste umăr, în direcţia intrării. 
Le-am spus să plece. 

Randy merse repede în antreu și trase cu ochiul, pe lângă 
tocul ferestrei. Deja se vedeau afară două care de reportaj TV, și 
se mai apropiau, val vârtej, încă multe altele. Strada mai că se 
umpluse de oameni. Aproape fiecare mașină avea pe ea câte o 
emblemă. Era posibil să se fi adunat de-acum trimișii de la vreo 
treizeci de trusturi de presă, înfruntând stihiile dezlănţuite ale 
naturii, avizi de știri proaspete. 

Kristen ridică întrebător dintr-o sprânceană. 

— Sunt jurnaliștii, o lămuri Randy. 

Kristen se strâmbă și se îndepărtă. Randy o urmă. 

— Este vreo problemă? 

— Nu prea ar trebui să mă aflu aici, îi răspunse femeia. Ar 
părea ca și cum aș fi trecut de partea inamicului. 

— Și, în realitate, ai trecut? 

Ea îl privi drept în ochi. 

— Bineînţeles că nu. 

Mulțumită de faptul că toate lucrurile fuseseră aranjate și 
puse la locul lor, într-o perfectă ordine, Helen își agită un braţ în 
sus. 

— Hai să mergem, și nu uitaţi să vă luaţi și lanternele, le 
strigă ea locatarilor. 

Aceștia se urniră anevoie, târându-și picioarele, pe când urcau 
scara, spre dormitoarele lor, de la etajul al doilea. Bineînţeles că 
ultima rămăsese, ca de obicei, Eunice, aceasta fiind, după cum 
era și de așteptat, cea mai gălăgioasă dintre toţi. 

— Nu văd de ce ar trebui să merg în cameră la mine... Doar 
aici nu suntem la pușcărie... noi... 

Randy verifică din nou situația existentă pe stradă. Spera să... 
spera să... Ce anume sperase el oare? Să constate că mai 
sosiseră încă alte douăzeci de camere de luat vederi? Chiar asta 
se și întâmplase. Reporterii mișunau acum peste tot. În echipe 
de câte două persoane. Una cu un microfon în mână, iar cealaltă 
cu o cameră video pe umăr. Erau cu toţii, fără excepție, uzi 
leoarcă, stârnindu-ţi din plin mila. Bărbatul zâmbi. 

— li vom dovedi! o încurajă el pe Kristen. O să-i păcălim noi. 
Condiţiile atmosferice ne sunt prielnice. Vremea e de partea 
noastră. 


VP - 286 


Cei doi se apropiară din nou de fereastră, umăr la umăr, 
privind afară, peste peluza din față, în timp ce jurnaliștii își 
disputau cele mai avantajoase locuri. Echipa de la CNN avea și 
un al treilea membru, a cărui unică menire era aceea de a ține o 
umbrelă desfăcută deasupra capului persoanei cu microfonul. În 
spatele său, Randy o putea auzi pe Helen pledând pentru a-i 
convinge pe toţi locatarii să intre în camerele lor. 

Deasupra, vântul mugea, lovind cu sălbăticie streșinile și 
amenințând să smulgă acoperișul vechi de un secol al casei. 
După aceea, pe neașteptate, se auzi o bubuitură ca de tun. 
Bum! Apoi, de-afară, se auzi cum se prăbușea un copac, cum 
imensul plop întunecat disloca volumul de aer, în cele trei 
secunde de dinainte de a se izbi de acoperiș, distingând totul în 
calea lui, zdrobind ca pe niște bețe de chibrituri grinzile seculare 
ale podului casei, pentru ca, în cele din urmă, după o serie 
întreagă de trosnete asurzitoare, să se rezeme de clădire cu 
crengile sale masive, care ajunseră până în holul de la etajul al 
doilea. Podeaua se umplu rapid de așchii de lemn și de cioburi 
de sticlă. Mai multe ţigle aterizară în dreptul picioarelor lui 
Randy, pe mocheta udă de ploaie. 

Randy urcă în goana mare scările. În holul acela nu te mai 
puteai deplasa decât dacă te târâi. Helen Willis se afla deja, în 
patru labe, în mijlocul culoarului. Deasupra ochiului stâng avea o 
rană urâtă. Femeia aducea în acel moment cu imaginea unui 
pugilist trimis la podea de o lovitură de pumn bine ţintită. Ea își 
croia drum, târându-se. Când îl zări pe Randy, Helen se opri, 
încercând să-și vină în fire. 

— Toată lumea să deschidă imediat ușile, strigă ea, cu un glas 
poruncitor. Imediat începură să se vadă câteva capete pe la uși. 
Imbrăcaţi-vă cu jachetele groase și hainele de ploaie. Pe urmă, 
ieșiţi cu toţii pe coridor. 

Helen își șterse sângele de pe ochi, apoi își privi mâna și se 
arătă îngrozită la vederea propriului ei sânge. Nu se vedeau pe 
nicăieri doamna Dahlberg, Eunice, Carman, și nici Shirley. Randy 
se lăsă pe vine și începu să se târască pe sub trunchiul 
copacului căzut, îndreptându-se în direcția camerei lui Shirley, 
care era la capătul culoarului. 

Tocul ușii de la camera ei se încovoiase sub greutatea 
copacului prăbușit. Bărbatul se strădui zadarnic să deschidă ușa, 
așa că începu să lovească puternic cu piciorul în ea, și o sparse. 


VP - 287 


Shirley ședea liniștită pe scaunul ei cu rotile, așteptând să fie 
salvată și ținându-și pe genunchi jacheta ei roșie. Randy se târî 
până ce ajunse faţă în faţă cu ea. 

— După operaţia pe care am suferit-o, nu mai pot înţelege ce 
spui. Nu știu din ce motiv s-a întâmplat așa ceva, dar ăsta-i 
adevărul. Și nu sunt nebun. Femeia dădu din cap, în semn că 
înţelesese. Bărbatul o îmbrăţișă. Uite cum o să facem, îi spuse el 
în continuare. Eu o să te ridic din cărucior și o să te duc în hol. 
Apoi, o să pliez scaunul și o să-l las pe loc. O să te duc în braţe 
până pe palierul de jos, după care o să mă întorc și o să iau și 
scaunul cu mine, ca să ţi-l aduc. Ai înțeles totul? 

Femeia încuviinţă și își întinse brațele spre el. 

Până la urmă, totul s-a terminat cu bine. Randy a procedat în 
mod similar și cu doamna Dahlberg, însă fără să fie nevoit să 
spargă și ușa acesteia. Când sfârși cu aceste patru deplasări în 
susul și-n josul coridorului, mâinile lui erau pline de așchii de 
lemn înfipte, iar tot restul trupei era îmbrăcat și echipat și se 
îndrepta spre antreul de la parter. 

Helen făcuse nişte ochi mari, asemenea unui cal 
înspăimântat. Kristen îi tampona rana de pe frunte cu mâneca 
puloverului. 

— Am sunat deja la urgente, îi spuse Helen. Spre noi a și 
pornit un autobuz. Femeia se uită de jur-împrejurul ei și 
constată: Nu le văd aici nici pe Carman și nici pe Eunice. 

Și ca și cum ar fi vrut să-și bată joc de ei, copacul se clătină și 
se mai lăsă cu încă circa treizeci de centimetri. Cu toţii se 
chirciră. Ploaia șiroia prin spărturile făcute de copacul în cădere 
și se scurgea pe trunchiul acestuia, într-un neîntrerupt șuvoi 
lung și subţire. 

— Du-i pe toţi jos! îi spuse Randy lui Helen. Eu o să merg să le 
caut pe Carman și pe Eunice. Helen dădu să obiecteze. Acum 
ascultă-mă tu pe mine și du-te, insistă bărbatul, iar Helen de 
data asta se conformă. Randy se uită apoi în direcţia lui Kristen. 
S-ar putea să aibă nevoie și de ajutorul tău, îi spuse el femeii. 

Aceasta părea îngrijorată. 

— Să fii foarte atent și să ai mare grijă de tine, îi zise ea lui 
Randy. 

Bărbatul o asigură că avea să procedeze întocmai. Copacul se 
mai aplecă cu încă vreo doi-trei centimetri. 


VP - 288 


— Dar unde-o fi domnul Jaynes? se interesă în acel moment 
Randy. 

Cu toţii priviră uluiţi în jurul lor, după care Randy o porni din 
nou în sus, pe scări. 


VP - 289 


44. 


Camera lui Carman se afla exact sub partea cea mai groasă a 
copacului căzut. Dar până să ajungă la camera ei, copacul își 
consumase cea mai mare parte a energiei pe partea dindărăt a 
casei. Randy avu nevoie de vreo zece încercări pentru a reuși în 
cele din urmă să spargă panoul inferior al ușii. Apoi, el își băgă 
capul în încăpere și o strigă pe femeie. Se lăsase o liniște 
mormântală, astfel încât Randy o putea auzi pe Helen vorbind 
cu cineva la parter și spunându-le tuturor că se aflau cu toţii în 
siguranţă și că erau în așteptarea unui autobuz, ca să-i ia de- 
acolo. 

— Carman! o strigă Randy din nou. După aceea, el o mai 
strigă încă o dată și avu impresia că aude un răspuns slab, așa 
că se târî pe coate și genunchi în încăpere, rupând, pentru a-și 
face loc, bucăţi mari din tavanul căzut și croindu-și astfel drumul 
înăuntru. 

— Aici, auzi el cuvântul, mai slab ca o șoaptă. Se gândi că 
femeia n-avea de gând nici să ţipe și nici să urle, indiferent în ce 
situaţie s-ar fi aflat. Toată viaţa ei, Carman fusese umilă și 
tăcută și n-avea de gând să iasă nici acum în evidenţă, nici 
măcar pentru a-și salva propria viaţă. 

Camera ei arăta straniu. Lui Randy îi trebui un întreg minut 
pentru ca, proptit în coate, să poată desluși ceea ce se găsea în 
jurul lui. Spre sud, absolut totul fusese făcut fărâme. Dacă la 
prăbușirea copacului femeia s-ar fi aflat în acea parte a 
încăperii, atunci ar fi fost pur și simplu zdrobită. Spre nord, totul 
arăta ca de obicei, curat și ordonat. Șoaptele veneau dinspre 
baie. Bărbatul se văzu din nou nevoit să-și croiască anevoie 
drumul și să dea la o parte din calea sa bucăţi întregi din 
tavanul prăbușit, pentru a se putea târî în acea direcţie. 

În urma impactului, ușa de la baie de deschisese larg. Carman 
se aplecase și se uita prin jumătatea de jos a deschizăturii. Pe 
când se târa pe podea, Randy îi putea vedea figura întoarsă cu 
susul în jos. Femeia zâmbea. Carman încontinuu zâmbea. El se 
tot întrebase dacă femeia se simţea mereu foarte bine sau dacă 
nu cumva fața ei încremenise de-a pururi în acea expresie. 


VP - 290 


— Sunt Paul Faţă-Nouă, o anunţă el, atunci când ajunse ceva 
mai aproape de ea. Carman îi zâmbi atunci atât de tare, încât 
ochii i se închiseră de-a binelea. 

— Eşti Paul Faţă-Nouă. Și femeia mai repetă încă de trei ori 
acea formulare, mai înainte ca vântul să se fi întețit iar, 
obligându-i să rămână tăcuţi și să aștepte pentru a vedea ce 
anume avea să se mai întâmple. 

Atunci când stihiile se potoliseră întrucâtva, Randy îi spuse lui 
Carman: 

— Așa! Uite cum o să facem: ai vreo jachetă sau altceva 
călduros, în jumătatea asta a camerei tale? 

— Am în dulapul meu de la parter, îi spuse ea. 

— Bine, va trebui să fim curajoși. 

— Paul Faţă-Nouă. 

— la-mă de mână, îi zise atunci bărbatul. Femeia se conformă 
întocmai. Acum, trebuie să ieși cu multă grijă, prin deschizătura 
aceea. Unele margini ale găurii sunt ascuțite și pline de așchii. 
Carman se strecură, încetul cu încetul, prin locul îngust de 
trecere. Ceva greu lovi podeaua, dincolo, în hol. Așa, te descurci 
foarte bine, o încurajă el. În continuare, nu ne mai rămâne decât 
să ne târâm pe coridor, până la capătul scării, după care vom fi 
liberi ca păsările cerului. 

— Liberi ca păsările cerului, îl îngână ea, pe un ton apăsat. 

Randy o luă de mână și o trase după el, până ce ieșiră pe ușa 
încăperii. Culoarul arăta ca un circuit de slalom făcut vraiște. 
Copacul lovise casa sub un unghi de patruzeci și cinci de grade. 
În partea dinspre ei, câteva dintre crăcile mai mari și mai groase 
străpunseseră podeaua, dar continuau să sprijine trunchiul. Jos, 
pe palier, crengile mai mici se rupseseră în urma impactului, 
permiţând ca trunchiul să ajungă aproape de nivelul podelei. 

— E-n ordine, o liniști bărbatul pe Carman. Acum, vom ieși de- 
aici târâș, rezemându-ne pe coate și pe genunchi. Ești pregătită 
să începem? 

— Paul Față-Nouă, îi răspunse ea. 

— Vino după mine! 

Pentru a evita veritabila pădure de crengi ieșite în calea lor și 
a izbuti să treacă, au fost nevoiţi să urmeze un traseu în zigzag, 
să treacă de câteva ori pe sub trunchiul copacului, dintr-o parte 
într-alta, locurile prin care se puteau strecura fiind din ce în ce 


VP - 291 


mai mici, pe măsură ce se apropiau de scările de pe palierul de 
la etajul doi. 

Cei doi se mișcară încet și cu multă atenţie, pătrunzând pe 
rând prin fiecare porţiune de trecere, până ce reușiră să 
străbată trei sferturi din întreaga distanţă. In ultimul pasaj în 
care au fost nevoiţi să treacă din nou pe sub trunchiul copacului, 
locul era extrem de îngust. Randy se văzu nevoit să se lipească 
de mocheta udă, cât putu el de mult, pentru a izbuti să se 
strecoare pe sub copac. Se afla în acel moment exact 
dedesubtul găurii din acoperiș. Deasupra se putea vedea cerul 
cenușiu și înfuriat, care îi arunca în față torente de ploaie. 
Scoarța tare îl rănea pe piept, pe când se târa cu forţă și ieșea 
pe partea cealaltă. 

Randy o trase și pe Carman după el. Vântul șuiera răvășind 
părul femeii în toate direcţiile. Furtuna dezlănţuită o speria atât 
de tare, încât nu mai voia să înainteze. 

— Haide, vino! o îndemnă el. Femeia sesiză nerăbdarea din 
vocea bărbatului și rămase încremenită pe loc. Bărbatul răsuflă 
adânc și prelung, după care își mai îndulci tonul. Haide, Carman, 
nu mai avem mult și o să ajungem jos lângă ceilalţi. 

Femeia se urni din nou, târându-se pe burtă, pe sub trunchiul 
copacului. Ea se opri la jumătatea drumului, chiar acolo unde 
locul le îngusta cel mai mult. 

— Nu mai pot, îi zise ea. Randy nu mai comentă nimic, ci o 
prinse de braţe și o trase prin spaţiul acela strâmt. El nu știa de 
ce era surprins, atunci când ea ieși de acolo zâmbind. 

— A fost o nimica toată, îi spuse bărbatul. 

— O nimica toată, îi repetă Carman spusele, în vreme ce îi 
arunca un alt surâs larg. 

Prin comparaţie cu celelalte, ultima porţiune mochetată a 
coridorului nu mai era câtuși de puţin dificilă. El o puse pe 
femeie în fața lui și o împinse pentru ultima oară pe sub 
trunchiul copacului. Ea ieși pe cealaltă parte și se ridică în 
picioare. 

— O nimica toată, repetă ea încă o dată, ca un refren de 
încurajare, vorbele lui Randy, care îi zâmbi, făcându-i 
ștrengărește cu ochiul. 

— O nimica toată, repetă și bărbatul. 

Randy se rostogoli pe spate și începu să se târască și el, încet 
ca melcul, pe sub arborele căzut. Bărbatul izbuti să-și împingă 


VP - 292 


cu forță capul și umerii prin locul îngust, apoi expiră prelung și 
își ținu răsuflarea, pe când își strecura și pieptul dedesubtul 
trunchiului de copac. Exact în acel moment însă, trunchiul se 
deplasă iar brusc în jos, strivindu-i pieptul, cu o forță cumplită 
care îi goli plămânii de aer, făcându-l să scoată un geamăt 
gâtuit, de suferinţă. 

Nu se mai putea clinti, nu mai putea respira, nu mai putea 
face nimic altceva decât să aștepte. Vederea începea să i se 
împăienjenească. Durerea sâcâitoare din piept devenea rece și 
chinuitoare, iar tentaţia de a închide ochii și de a adormi i se 
părea din ce în ce mai atrăgătoare. 

— Haide! o auzi el atunci pe Carman îndemnânau-l. 

Încercă să-i spună că se înţepenise, însă nu reuși să scoată 
niciun sunet. | se urcase tot sângele în cap, iar presiunea 
intracraniană sporită peste măsură ameninţa dintr-un moment 
într-altul să-i facă ţeasta să explodeze. 

Apoi, ea se băgă din nou alături de el, uitându-se drept în 
ochii lui, în vreme ce câmpul lui vizual se îngusta și se întuneca 
din ce în ce mai tare. 

— Paul Faţă-Nouă, o auzi spunându-i, după care simţi cum îl 
înșfacă de mâini și cum se apucă să-l tragă afară din capcana 
mortală în care fusese blocat. Ar fi dorit s-o ajute și el, însă nu 
izbutea să-și mobilizeze voinţa și hotărârea. 

Eforturile ei disperate de a-l elibera amenințau să-i smulgă 
braţele din încheieturi, când deodată... trupul lui începu să 
înainteze cu câţiva centimetri... după care mai reuși alți câţiva, 
iar sternul îi trecu pe sub copac, în timp ce corpul lui scăpa tot 
mai mult din strânsoare. El trase lacom o gură de aer, apoi o 
alta, și de-abia după aceea reuși să-și întindă în sus mâinile, să- 
și pună palmele pe scoarța aspră a arborelui și să se împingă 
înainte, până ce ieși complet de sub copac. Carman se uita 
țintă, direct în jos, la figura lui schimonosită de efort. 

— Paul Faţă-Nouă, i se adresă ea din nou. Și tu trebuie să fii 
viteaz. 

Randy se strădui din răsputeri să se ridice în genunchi, apoi 
se apucă zdravăn de craca cea mai apropiată și se ridică în 
picioare. El păși, după aceea, cu multă băgare de seamă peste 
câteva ramuri și se trezi dintr-odată, împreună cu femeia, pe 
palier. Carman îl cuprinse atunci cu un braţ pe după mijloc și 


VP - 293 


veni în sprijinul picioarelor lui tremurătoare, pe când coborau 
împreună scările. 

Helen le ieși în cale, pe la jumătatea drumului. 

— Autobuzul a sosit deja, îi anunţă aceasta. 

— Du-te, îi zise el. 

— Dar Eunice? 

— Acum mă duc s-o caut și pe ea. 

— Însă tu... 

— Du-te, îi repetă el. Și încuie ușa la plecare, în urma ta. 

— Ne duc la adăpostul din St. Dominic, îi aduse la cunoștință 
Helen. 

— O să vă găsim noi, o asigură el. 

— S-o găsești și pe Eunice, i se adresă Carman bărbatului. 
Acesta îi răspunse că așa avea să facă. 

— Şoferul vrea să plece deja, îi anunţă Dolores. Haide, veniţi 
repede! 

Helen și cu Carman coborâră în grabă scările. Randy o auzi pe 
Helen cum dădea instrucţiuni, apoi se așeză pe una dintre 
treptele scării și se uită printre barele balustradei, văzând-o cum 
deschidea ușa și cum ieșea cam în silă din casă, în timp ce 
fulgerau bliţurile nenumăratelor aparate de fotografiat. Pentru o 
vreme, furtuna se mai potolise. 

Randy se ridică în picioare. De-abia se mai putea ţine drept. 
Doar atunci își dădu seama că lângă el ședea Kristen. 

— Ai face bine să te grăbești și tu, îi spuse el, cu un glas 
șuierător. 

— Eu nu pot să ies, îi zise ea. Sunt prea multe aparate de 
fotografiat, acolo, afară. 

— Păi, aici nu-i un loc sigur, unde să poţi rămâne. 

— Nu-mi pasă, îi răspunse ea, privindu-l într-un mod care nu 
mai admitea nicio replică. 

— Probabil că slujba pe care o ai înseamnă foarte mult pentru 
tine, opina el. 

Ea se uită la el, ca la un nebun. 

— Slujba mea face parte integrantă din mine, îi explică ea. 

— Ba nu, o contrazise cu toată seriozitatea Randy. Nu poate fi 
adevărat. 


VP - 294 


45. 


Nu este în camera ei, spuse Randy. 

— Eşti sigur? îl întrebă Kristen. 

— După ce am reușit să trec de ușă, am putut umbla în 
picioare prin cameră. Crede-mă când îţi spun că Eunice nu este 
acolo. 

Bărbatul îi dădu lui Kristen toporișca de incendiu, pe care o 
luase cu el din caseta din perete, după care sări jos de pe 
trunchiul copacului. Femeia rezemă toporișca de un lambriu și îl 
ajută pe Randy să se echilibreze. 

— Și acum, ce facem? dori ea să afle. 

Ajunseră împreună în salon, unicul loc din casă deloc afectat 
de gaura din acoperiș. Se așezară amândoi pe canapea. Vântul 
se liniștise, dar ploaia încă mai răpăia pe geamuri. 

— Cred c-am s-o pornesc de jos, de la subsol, și o să urc 
înapoi până aici, la etajul acesta, ca să văd dacă nu cumva pot, 
până la urmă, s-o găsesc. 

Kristen se ridică în genunchi pe canapea și se uită scrutător, 
prin țesătura dantelată a perdelelor. 

— Pe stradă este încă foarte multă lume, îi spuse ea. Se pare 
că au apărut și cei de la compania de electricitate. 

Randy rămase nemișcat câteva clipe, după care se ridică și el 
în genunchi pe canapea, lângă ea. Trei sau patru echipaje de 
poliţie se străduiau din greu să elibereze strada. Vremea îi 
trimisese pe majoritatea reporterilor să se adăpostească în niște 
zone ceva mai uscate. Chiar în faţa lor, lumina intermitentă, 
într-o nuanţă ca de chihlimbar, a mașinii de intervenţie a unei 
companii de electricitate, se prelingea pe zidurile caselor, la 
intervale egale de timp. Un individ mătăhălos, purtând pe el o 
salopetă cu inscripţia „AG&E”, venea agale pe alee, drept spre 
intrarea în casă. El urcă scările și bătu la ușa principală. 

Randy se ridică de pe canapea și se apropie de ușă, pe care o 
întredeschise foarte puţin, uitându-se afară doar cu un singur 
ochi. Pe legitimaţia trasă în plastic a companiei de electricitate, 
se aflau fotografia și numele individului. 


VP - 295 


— Nu vom putea să vă reconectăm la reţea, îi spuse acesta. 
Cel puţin, până nu se mai potolește vremea, ca să putem face, 
mai întâi, o estimare a stricăciunilor. 

— Foarte bine, îi răspunse Randy. Locatarii de-aici au fost duși 
deja la St. Dominic. Numai noi doi am mai rămas. 

— Și dumneata, cine ești? 

— Mă numesc James, îi răspunse repede Randy. Randall 
James. 

— Bună idee că aţi rămas aici, încuviinţă individul, zâmbind și 
dând din cap. În felul acesta, o să evitaţi un jaf. 

Salariatul companiei de electricitate se răsuci să plece, însă 
Randy strigă după el, iar tipul se opri și se întoarse. 

— Crezi că ai putea să-i convingi pe polițiști să elibereze 
strada? îl întrebă Randy. Să le spui că s-ar putea să ia foc vreun 
transformator de putere? 

Individul căzu pe gânduri. 

— Năstrușnică idee, îi zise acesta. Să văd ce izbutesc să fac. 
El îl salută apoi pe Randy cu un deget dus la cozorocul 
caschetei, după care se îndepărtă pe alee. 

Randy încuie din nou ușa și se așeză pe canapea, alături de 
Kristen. 

— O să încerce să-i convingă pe polițiști să-i împrăștie pe 
reporterii de pe stradă. 

— Dar cum rămâne cu Eunice? 

— O să scotocesc întreaga casă, îi răspunse el. Când este 
vorba despre Eunice, nu prea poţi ghici unde s-a ascuns. Ea nu 
face absolut nimic din ceea ce i se spune să facă. Ar putea fi 
absolut oriunde. Ba s-ar putea chiar să fi ieșit din casă. Și Randy 
arătă cu un deget întins în direcţia străzii. Dacă individul 
izbutește să facă în așa fel încât strada să fie eliberată, poate că 
am izbuti să ne furișăm și noi și să plecăm odată de-aici. 

— Și dacă nu vom putea da de ea? 

— În cazul acesta, o vom suna pe Helen, ca să ne spună ea ce 
anume să facem. Între timp însă, rămânem aici, ca să vedem 
dacă nu cumva o să apară și Eunice. 

— lar după aceea, o să plecăm, cu primul prilej care ni se va 
ivi. 

— Exact! 

Randy își luă lanterna și o porni spre bucătărie, cu Kristen în 
urma lui. Ploaia începuse să se infiltreze prin tavan. Mocheta 


VP - 296 


leoarcă plescăia sub pașii lor. Cei doi cercetară metodic casă, 
încăpere cu încăpere, debara după debara, dulap cu dulap, în 
tot acest timp neîncetând s-o strige pe Eunice. Dar fără niciun 
rezultat pozitiv. După aceea, ei merseră la subsol și făcură și 
acolo același lucru, însă tot fără succes. 

După douăzeci de minute, se aflau amândoi din nou la locul 
lor, pe canapea. Bateriile lanternelor dădeau semne că se cam 
descărcaseră. Afară, strada era pustie. Randy scoase capul pe 
ușă și cercetă cu atenţie locul, pentru a se asigura că polițiștii 
blocaseră strada în ambele sensuri. 

Dubiţa companiei de electricitate se afla drept în fața casei 
lor. Bărbatul se uită în jur, după respectivul electrician, dorind 
să-i mulțumească pentru amabilitate, însă acesta nu se mai 
vedea pe nicăieri. Randy închise ușa de la intrarea principală a 
casei și merse înapoi în salon. Kristen dăduse la o parte 
draperiile și privea absentă pe stradă. Ea se uită în direcţia 
bărbatului, atunci când îl auzise revenind în salon. 

— Ai avut dreptate, îi spuse ea. Pe figura bărbatului se putea 
citi nedumerirea. Mă refer la slujba mea, îl lămuri Kristen, 
îngândurată. 

— O fiinţă înseamnă mai mult decât o slujbă. 

— E ușor să fii captivat de ea. E ușor să... - și femeia își căută 
termenul cel mai potrivit - ...să compensezi cu ea celelalte părți 
ale existenţei, care nu-ţi sunt la fel de reușite. 

— Nu găsesc nimic rău în a te simţi bine în propria ta piele. 
Kristen dădu din cap aprobator. 

— Dar serviciul n-ar trebui să constituie chiar absolut totul în 
viaţă. 

— Așa e, ai dreptate! N-ar trebui. 

Kristen căzu apoi pe gânduri după care: 

— Mă bate gândul chiar să-mi dau demisia. 

— Da' de ce-ai face una ca asta? 

— Cum aș putea să mai lucrez pentru cineva în care nu mai 
pot avea încredere? 

— Dar în cine anume poţi avea cu-adevărat încredere? Fii 
sinceră și spune-mi adevărul. 

— ...Ce vrei să... 

— Adică să ai realmente încredere. Indiferent de situaţie. În 
câţi oameni ai putea avea deplină încredere? 


VP - 297 


Nu mai apucară să ajungă și la răspuns. În întreaga casă 
răsună o bubuitură puternică. 

Își ținură amândoi răsuflarea și așteptară. 

— Pesemne că a mai căzut încă o porţiune din tavan, îi spuse 
el, pe un ton ezitant. 

— Chiar așa crezi? 

— Nu. 

Lipsită de toate luminile carelor de reportaj din faţă, casa se 
cufundase într-o beznă totală. Cei doi se îndreptară încet către 
corpul principal de clădire, orientându-se doar după conul de 
lumină gălbuie și palidă din antreu. În faţa lor, în întuneric, pe 
podea se mișca ceva. Randy orientă fasciculul luminos al 
lanternei în acea direcție, însă chiar atunci lanterna i se stinse. 

— La naiba! exclamă el cu năduf. Scutură apoi lanterna. 
Aceasta mai pâlpâi puţin, după care se stinse din nou, definitiv. 

Kristen îl luă pe bărbat de braț, în timp ce înaintau încet 
amândoi. Lanterna pâlpâi iar. Îndeajuns de multă vreme, încât 
să se poată desluși un trup omenesc căzut pe podea. Randy 
continua să-și scuture lanterna, în speranţa să mai obţină măcar 
puţină lumină, pentru a vedea despre ce anume putea fi vorba. 
Însă, absolut zadarnic. 

Amândoi îngenuncheară de-o parte și de alta a corpului căzut. 
Acesta era întins pe podea, aproape ca într-o poziţie de fugă, ca 
și cum persoana cu pricina ar fi călcat în gol, în clipele de 
dinainte de impact. Ambii priviră instinctiv înspre balustrada 
aflată la aproape cinci metri mai sus, deasupra capetelor lor. 

Randy ridică precaut capul persoanei căzute, întorcându-l cu 
faţa spre el. Era Eunice. Aceasta scoase un geamăt profund, 
apoi tuși, înecată de sângele care-i invadase gura. 

— Ar fi bine să chemi o ambul... 

Însă era deja prea târziu. În timp ce Kristen se ridica în 
picioare, Randy auzi un zgomot de pași și sesiză încă o siluetă, 
în hol. Apoi se auzi și un alt zgomot... asemenea unui zbârnăit 
de arc. 

Randy rămase cu gura căscată, văzând cum Kristen mormăie 
ceva, își aruncă ambele mâini peste cap, după care cade pe 
spate, aterizând brutal, pe umeri și pe ceafă. El privea fix la 
firele electrice și tot nu înţelegea despre ce anume era vorba. 

Se auzi și un al doilea zbârnâit, iar el văzu, ca într-o mișcare 
redată cu încetinitorul, cum scânteile străbăteau acea distanţă 


VP - 298 


de aproape doi metri și se înfigeau drept în pieptul său. Întinse o 
mână în mod reflex, intenţionând să îndepărteze scânteile de 
corpul lui, dar șocul electric îl lovi în plin, într-un mod... într-un 
mod pe care el nu-l mai resimţise niciodată pe propria piele. 
Omul se clătină, însă nu se prăbuși la pământ. Silueta din 
întuneric făcu un pas în faţă, de parcă ar fi vrut să-i dea ceva... 
parcă un fel de baghetă?... sau un sceptru?... În întuneric, se 
aprinse atunci o scânteie mare și albastră. Și totul se cufundă în 
acel moment într-o beznă adâncă. 


VP - 299 


46. 


În timp ce lucra, bărbatul fredona diverse melodii. Șlagăre. 
Randy recunoscu o piesă de-a lui Gilbert O'Sullivan. Omul 
folosea fără zgârcenie bandă adezivă argintie cu scopul s-o 
imobilizeze pe Kristen de unul dintre scaunele pe rotile de la 
birou, înfășurând-o complet, până și pe frunte. 

Randy era deja legat de mâini și de picioare cu bandă adezivă 
și stătea întins pe-o parte, pe mocheta udă. Bărbatul remarcă 
faptul că acesta începuse să-și revină în simţiri și scoase din 
buzunarul salopetei un briceag, tăind cu el banda adezivă cu 
care fixase capul lui Kristen de spătarul scaunului, după care se 
răsuci din nou în direcţia lui Randy. 

Individul era la fel de puternic precum și părea. El îl înșfacă pe 
Randy de braţe și îl ridică în picioare, atâta cât să-i strecoare cu 
piciorul sub el celălalt scaun, pe care apoi să-l așeze. Continua 
să fredoneze o melodie, în timp ce îl fixa și pe Randy, cu bandă 
adezivă, de scaun. Fredona acum ceva din Pirații din Penzance, 
până când termină ceea ce avusese de făcut, după care se dădu 
un pas înapoi, ca să-și contemple opera. 

Kristen își ţinea ochii închiși, însă pieptul i se mișca, în ritmul 
respirației. Din nări, i se prelingeau două firișoare de sânge, 
ajungându-i până pe bărbie și picurându-i pe bluză. 

El se juca cu briceagul pe care-l ţinea în palmă. 

— Așa, iubiţel! se declară mulțumit omul. Accentul lui era unul 
pur din Noua Anglie, înțesat cu tot felul de a-uri și de r-uri 
prelungite. Trebuie să pricepeţi și să băgaţi bine la cap ceva. 
Totul este cât se poate de simplu. Unica problemă este dacă voi 
doi veţi alege calea ușoară sau o veţi prefera pe aceea grea. 
Indiferent de opţiune însă, amândoi trebuie să dispăreţi. Voi 
decideţi numai în ce fel anume doriţi să o faceţi. Omul se aplecă 
spre Randy, adresându-i-se cu întrebarea: Ai înțeles, au ba? 

Randy izbuti să-și miște capul, în sus și-n jos. 

— Foarte bine, îl lăudă bărbatul și zâmbi. Apropo, bună idee ai 
avut cu eliberarea străzii. Astfel, totul o să meargă mult mai 
ușor... Dar să revenim... Prima chestiune ar fi aceea cu privire la 
jurnal. El lipi lama briceagului de coada ochiului lui Randy. Am 


VP - 300 


să te întreb doar o singură dată, unde anume se află acum acel 
jurnal. Dacă n-o să fiu mulţumit de răspunsul tău, atunci am să- 
ți scot unul dintre ochișorii tăi frumoși. Și el îi apăsă ușor vârful 
briceagului pe piele. Ochiul lui Randy începu să lăcrimeze, 
incontrolabil. Așadar, unde este jurnalul? Randy încercă să-i 
răspundă, vorbind prin banda adezivă care-i acoperea gura. 
Individul surâse din nou și îi smulse banda lipită peste buze. Să 
nu faci prea mare tărăboi, îi șopti el. Așa... Prin urmare, unde-i 
jurnalul? 

— Acolo, lângă ușa de la intrarea principală, îi răspunse 
Randy. Sub masă, în geanta mea Nike. 

Individul lipi la loc banda adezivă pe gura lui Randy, după 
care merse și luă geanta. 

— A fost înțeleaptă alegerea ta, spuse el, după care se aplecă 
din nou și îl privi drept în ochi. Foarte bine, zise omul. Uite cum 
o să facem: nu-mi place să las după mine prea mare mizerie. O 
să vă scot de-aici pe amândoi pe scaunele astea cu rotile, după 
care o să dăm tustrei o mică raita cu mașina, apoi totul se va 
isprăvi. Dacă îmi veţi crea, în vreun fel sau altul, greutăți, atunci 
am să vă tai pe loc beregăţile. Mai întâi, beregata ei, apoi și pe a 
ta. Ai înțeles? 

Randy îi arătă din nou că înțelesese perfect. 

Individul se îndreptă de spate și îl privi de sus în jos. 

— Douăzeci și patru de ani de meserie, îi spuse el. Atât amar 
de vreme... atâtea angajamente, iar tu ai fost unica ţintă care 
mi-a scăpat. Bărbatul zâmbi. La drept vorbind, ai plecat cu 
trenul. Omul dădu din umeri. Dintotdeauna mi-am închipuit că ai 
căzut din vagonul acela și ai sfârșit sub roţile trenului. El se lăsă 
apoi pe vine în fața lui Randy și îl privi cu multă atenţie. Nu mai 
arăţi deloc cum arătai odinioară, îi spuse el. Probabil că duci o 
viață minunată, prietene. Am dat în tine cât să omor trei 
oameni, nu unul singur, iar tu n-ai făcut nimic altceva decât să-ţi 
piezi echilibrul, să te prăbușești de pe pasarelă și să nimerești în 
cădere tocmai pe nenorocitul ăla de tren de marfă. Bărbatul 
privi în jurul său, ca și cum ar fi căutat mai mulți auditori. Ce 
dracu' să fi făcut eu atunci? Stăteam acolo, cu celălalt tip, mort 
la picioarele mele, când ai apărut tu, bălăngănindu-te ametit. 
Ce-aș fi putut să fac...? Să te fi urmărit pe tine și pe blestematul 
ăla de tren? Să-l fi lăsat baltă pe Howard ăla, să zacă acolo unde 
se afla? El își răspunse singur, scuturând negativ din cap. Nu se 


VP - 301 


putea să fac una ca asta. Trebuia în mod obligatoriu să termin 
ceea ce începusem. 

În cealaltă parte a antreului, Kristen se mișcă preţ de o clipă, 
scoase un geamăt, după care rămase din nou nemișcată. 
Individul se ridică în acel moment iar în picioare. 

— Gândește-te numai la cât timp am irosit eu inutil, spuse el. 
Mi-am făcut atâtea probleme în toţi acești ani, când deodată, ce 
se întâmplă? Parcă-i dintr-un film de groază. După atât amar de 
vreme, mi s-a ivit și mie șansa de a mă revanșa. Omul își dădu 
ușor cu palma peste frunte. Vreau să zic, ce șanse mai aveam? 
Am însă acum ultimul contract și, în același timp, și ocazia unei 
nesperate revanșe. De câte ori se întâmplă ca un individ să-și 
poată termina ca lumea treburile începute? Și totuși, eu am 
acum misiunea de a-i scoate din peisaj pe unicul individ pe care 
l-am ratat vreodată, în toată viața mea. 

Se uită la Randy, de parcă s-ar fi așteptat să primească cine 
știe ce soi de aprobare, din partea acestuia. 

— Mă aflam acolo ca să discut despre uciderea unui tip pe 
nume Barber, când deodată, ca din senin, își face apariţia 
individul ăla pe nume Howard, când el ar fi trebuit să fi dispărut 
demult. Omul scutură din cap. Amândoi v-aţi băgat nasul unde 
nu vă fierbea oala. Aţi nimerit în locul nepotrivit, la momentul cu 
totul nepotrivit. Închipuie-ţi numai, îi mai zise el, după care făcu 
stânga-mprejur și plecă de lângă Randy. 

Acesta urmărea neputincios cum individul înșfăcase spătarul 
scaunului și o împingea pe Kristen prin antreu. Un minut mai 
târziu, bărbatul deja revenise și după Randy. Rotilele scaunului 
scârțâiau, în timp ce traversau amândoi podeaua mustind de 
apă. 

Individul deschise puţin ușa și se uită îndelung afară. 
Satisfăcut de cele constatate, el deschise atunci larg ușa și o 
împinse pe Kristen afară. O luă la stânga pe verandă, după care 
dispăru din raza vizuală a lui Randy, în timp ce o împingea în jos 
pe Kristen. Ploaia continua cu tenacitate să cadă. Zgomotul 
vântului șuierând printre vârfurile copacilor semăna cu sunetele 
traficului de pe o autostradă. După o vreme, îi văzu din nou pe 
cei doi. Randy urmări neputincios cum omul o împingea pe 
femeia legată de scaunul cu rotile în sus pe rampa metalică și 
cum dispărea în spatele dubiței. 


VP - 302 


Când acesta ieși iar din raza lui vizuală, Randy începu să se 
zvârcolească, încercând să scape cumva din strânsoarea 
legăturilor, trăgând de ele cât îl ţineau puterile ca să-și elibereze 
mâinile,  străduindu-se să-şi răsucească și să-și îndoaie 
încheieturile. Făcu acest lucru până când ajunsese lac de 
sudoare, iar braţele îi amorţiseră. Banda aceea adezivă nu voia 
cu niciun chip să cedeze, iar el n-avea poziţia favorabilă pentru 
a o putea rupe. Din piept, îi ieși un zgomot asemănător unui 
geamăt și unui horcăit. 

Individul reapăru coborând rampa, fluierând acum, pe când 
lăsa în jos oblonul din spate al dubiței, îndreptându-se apoi spre 
Randy. Omul își șterse de salopetă mâinile, în timp ce strada se 
lumină puţin. Două faruri se apropiau de el. Bărbatul își puse 
palma streașină la ochi. 

Lângă bordură, îndărătul dubiţei având pe ea însemnele 
companiei de electricitate, se opri o limuzină neagră. Pe 
emblema circulară de pe aceasta erau înscrise literele: FBI. 
Vulturul alăturat ţinea în ghearele sale niște fulgere. E ciudat 
cum se mai schimbă câteodată lucrurile. Dacă cineva l-ar fi 
întrebat pe Randy, în urmă cu o oră, despre natura convingerilor 
sale religioase, el i-ar fi răspuns că era ateu. Și cu toate astea, 
acum el nu-și mai spunea în gând decât: Doamne ajută, 
Doamne ajută, Doamne ajută... 

Cei de la FBI se năpustiră afară ca niște clovni care intră în 
arenă. Ei îl încercuiră și se apropiară mult de așa-zisul lucrător 
de la electricitate, ca să-l intimideze. Randy îl văzu pe bărbat 
cum arată înspre casă... ca și înspre copacul care despicase 
acoperișul acesteia. Omul vorbea întruna. Randy observă atunci 
cum cei de la FBI se mai relaxează. Ei înghiţeau pe nemestecate 
toate gogoșile pe care le turna omul. Nu exista nicio îndoială în 
privinţa asta. 

Randy ţipă chinuit la Kristen pe sub banda adezivă lipită pe 
gură, spunându-i să se trezească. Dat fiind faptul că ea se afla 
foarte aproape de agenții federali, cu siguranță orice sunet le-ar 
fi atras acestora atenția. 

— Haide, trezește-te odată! Randy încercă să sară cu scaun 
cu tot, însă acesta refuza să se clintească. Omul de zvârcoli 
atunci din toate puterile, scoțând tot felul de sunete guturale, 
gemute, prin banda adezivă argintie, lipită de buzele sale. 


VP - 303 


Afară, falsul lucrător de la compania de electricitate tocmai își 
flutura o mână, zâmbind și apoi arătând înspre sud. Frunzișul 
din coroanele arborilor foșnea în bătaia vântului, acoperind 
zgomotul pateticelor strădanii ale lui Randy de a atrage atenţia 
asupra prezenței sale acolo. El răcnea cât putea pe sub banda 
lipită, însă ei nu auzeau decât vuietul copacilor bătuţi de vânt, 
asemănător zgomotului făcut de trecerea unui tren marfar. Unul 
dintre agenţii FBI dădu mâna cu banditul. 

Randy vedea acum cu groază cum agenţii federali se urcau în 
mașina lor și plecau. Cel care îi sechestrase rămăsese acolo, 
bălăbănindu-se pe călcâie, cu mâinile înfundate în buzunarele 
salopetei. El continuă să stea așa, până ce agenţii federali 
depășiră baricada din capătul străzii Arbor și dispărură din 
vedere. 

Acum bărbatul se mișcă mai repede și urcă în mare grabă 
scările. El îi zâmbi lui Randy. : 

— M-am descurcat bine, iubițel, nu crezi? Inșfăcă apoi 
spătarul scaunului. N-aș fi vrut s-o dau în bară tocmai acum, 
când mă aflu pe cale de a intra într-o etapă cu totul nouă a vieții 
mele. Randy se zbătea violent dintr-o parte într-alta, dar 
suportul cel lat al bătrânului scaun absorbea toate șocurile, în 
loc să-i permită acestuia să se răstoarne lateral. Ușurel, ușurel! 
îngână individul, pe când îl împingea pe Randy spre ieșire. 
Uneori, mai câștigi, iar alteori... 

Zgomotul acela a fost dificil de descris. Era înfundat, însă 
puternic, de parcă ar fi lovit cineva cu o toporișcă. Scaunul își 
opri înaintarea. În spatele său, Randy auzi apoi bufnitura surdă a 
unui corp omenesc căzând pe podea. Pentru o clipă se lăsă o 
liniște mormântală, după care Randy auzi apropiindu-se din 
urmă niște pași târșâiţi. Își tinu răsuflarea și aşteptă. 

Eunice arăta îngrozitor. Întreaga ei parte din faţă era 
tumefiată și plină de sânge. Avea un ochi umflat și aproape 
complet închis. Bizarul unghi în care stătea piciorul ei drept, ca 
și felul în care și-l târa după ea, dovedea faptul că acesta îi era 
cu siguranţă fracturat. Eunice veni în faţa lui Randy, ţinând în 
mâini toporișca pentru incendii. 

— M-a împins, îi spuse ea, după care ridică toporișca 
deasupra capului și se pregăti să lovească încă o dată. Randy 
închise atunci ochii. 


VP - 304 


47. 


M-a împins, îi repetă Eunice. 

Randy își întredeschise cu teamă un ochi, sperând din tot 
sufletul să nu fi murit amândoi și să nu fi ajuns cumva împreună 
pe lumea ailaltă. Din fericire însă, nu se întâmplase așa ceva. 
Eunice se folosise de toporișcă numai ca să-i elibereze mâna 
stângă. El scoase un suspin de ușurare, se folosi de mâna 
stângă pentru a și-o elibera și pe cea dreaptă, apoi, cu 
amândouă, își desfăcu și restul de bandă adezivă cu care era 
legat. 

Se ridică, după aceea, în picioare, luă toporișca din mâinile 
femeii și o făcu pe aceasta să se așeze pe scaun. 

— Stai aici, îi spuse el. Mă întorc imediat. 

Se lăsă apoi într-un genunchi și căută prin buzunarele 
salopetei individului, până ce dădu peste briceagul lui, după 
care se năpusti către ieșire, cobori în goana mare scările și 
ajunse din câţiva pași în spatele dubiței purtând însemnele 
companiei de electricitate. Ochii lui Kristen erau mari cât cepele. 
La vederea lui, femeia începu să plângă în hohote. 

Bărbatul o eliberă de pe scaun, în mai puţin de un minut. 
Femeia îl cuprinse brusc cu braţele pe după gât. 

— Grăbește-te! îi spuse el, trăgând-o de pe scaun. Ei îi 
tremurau cumplit picioarele. O ajută să urce treptele de la 
intrare și pătrunseră amândoi în antreu. La vederea lui Eunice 
care sforăia de mama focului în scaun, precum și a banditului 
mort, zăcând într-o băltoacă de sânge, femeia încremeni dintr- 
odată. 

Bărbatul o ajută pe Kristen să se așeze pe prima treaptă a 
scării interioare, după care se apropie de cadavrul de pe podea. 
Se gândi la început să-i caute pulsul, însă renunţă la ideea cu 
pricina, de îndată ce îi văzu mai îndeaproape craniul. Eunice îi 
despicase omului complet creștetul, lovindu-l cu tăâișul ascuţit al 
toporiștii și făcându-i o rană deschisă de mărimea unei mingi de 
baseball, din care se scurgea acum pe mochetă o mare parte 
din creier. 


VP - 305 


Randy îl căută bine prin toate buzunarele și descoperi un 
portofel subţire, un telefon celular și o cartelă din material 
plastic, pentru deschis ușa, de la hotelul Vintage Gate. ÎI 
rostogoli apoi pe individ pe cealaltă parte. Sub centură, acesta 
avea înfipt un revolver. Randy lăsă acolo revolverul, luă celelalte 
obiecte, după care reveni iute la Kristen. 

— Trebuie s-o ajutăm cumva pe Eunice, îi spuse el. Femeia 
dădu din cap, în semn că înţelesese și era de acord. Ea însă nu- 
și mai putea dezlipi privirile de la individul care zăcea pe podea. 
E mort. Kristen dădu din nou din cap și deschise gura ca să 
vorbească, dar nu izbuti să articuleze niciun cuvânt. Nu trebuie 
să mai fiu aici, în momentul în care ne vor veni ajutoarele, îi 
spuse el. ințelegi? Femeia îl privea de parcă el i-ar fi vorbit în 
turcește. Atâta vreme cât lumea n-are habar de felul cum arăt, 
mai am o șansă să duc în continuare o viață cât de cât normală. 
Dacă sosirea ajutoarelor o să mă găsească aici, pentru mine 
viața s-a încheiat. 

— Și ce...? începu Kristen. Ce trebuie să fac eu? rosti ea, cu 
multă greutate. 

— Trebuie să șezi aici, până când o să te ţii mai bine pe 
picioare. Eu o s-o șterg pe ușa din spate. De îndată ce te vei 
simţi ceva mai în putere, trebuie să mergi repede la colțul străzii 
și să le spui polițiștilor ce s-a petrecut aici. Spune-le totul... 
exact așa cum s-a întâmplat... Randy își flutură o mână prin aer. 
Între timp, să faci rost de o mașină. 

Bărbatul se aplecă și o bătu ușor cu palma pe spate, iar ea îl 
prinse pe după gât și se ridică anevoie în picioare. Își lipi apoi 
obrazul de cel al lui Randy, iar privirea îi căzu pe ceafa acestuia. 

— Mi-ai salvat viaţa, îi spuse Kristen. 

— Eunice ne-a salvat amândurora vieţile, o corectă Randy. În 
acel moment, ca și cum ar fi știut despre ce era vorba, Eunice 
începu să scoată o serie întreagă de sforăituri prelungi. 

Kristen surâse. 

— Neștiute sunt căile Domnului, i se adresă ea. 

— Tot cam așa gândeam și eu, încuviință Randy. 

— Or să vrea cu toţii să afle cum arată acum Adrian Hope. 

— Dar poate că tu nu te poţi lăuda cu o memorie vizuală 
bună, îi replică Randy. 

Kristen zâmbi din nou. 


VP - 306 


— Cred că aș putea încerca să te ajut astfel. Măcar atâta lucru 
să fac și eu, pentru tine. 

— Mulţumesc, îi zise Randy. 

Kristen își agită spre el, prin aer, arătătorul lung și subțire. 

— Să nu uiţi nicio clipă faptul că de tine însuţi nu te poți 
niciodată ascunde. 

— Dar eu nu vreau să fiu Adrian Hope. 

— Și totuși, tu ești Adrian Hope. 

Bărbatul scutură din cap. 

— Eu hotărăsc singur cine să fiu. 

— Însă e ilogic ceea ce spui tu. 

— Ba nu e, o contrazise el. Am avut timp berechet să mă 
gândesc la asta. După cum văd eu lucrurile, oamenii își petrec 
aproape întreaga lor viaţă inventându-se și reinventându-se. Ei 
nu vin pe lumea asta decât cu un nume. Apoi, ei culeg și aleg de 
prin toate lucrurile cu care vin în contact... de la televizor, din 
filme, de la părinţii lor, de la rudele lor, de la prieteni, de peste 
tot. 

— Interesantă idee, spuse ea, șovăind. 

— Ne reinventăm tot timpul. 

— Am senzaţia că tocmai sunt pe cale să fac și eu exact acest 
lucru. 

— Și cum percepi senzaţia respectivă? 

— Sinceră să fiu, mi se pare oarecum incitantă. 

— Din ce cauză ţi se pare incitantă? 

Kristen căzu pe gânduri. 

— Se pare că-mi place ca, o dată în viaţă, să recurg și eu la un 
mic subterfugiu. 

— Tu practici avocatura, îi spuse el. 

— Ceea ce fac eu este cu totul altceva. Mă confund cu 
autoritățile... De obicei, eu chiar reprezint autorităţile oficiale. 

Randy schiţă un zâmbet. 

— Cine știe... poate că o să ajungi, până la urmă, să-ți și 
placă. 

— Păi, chiar îmi place. Și tocmai asta mă și neliniștește. 
Kristen se uită în jurul ei, prin cameră. N-am mai făcut niciodată 
una ca asta. Mereu am fost doar fata cea cuminte și corectă. 
Premianta. Mereu am știut să răspund la indiferent ce. Nu-mi 
vine să cred... pur și simplu, nu pot crede că fac așa ceva. 

— N-ai mai făcut-o chiar niciodată până acum? 


VP - 307 


Kristen deveni gânditoare. 

— Numai o singură dată. Bărbatul nu zise nimic și așteptă ca 
femeia să continue. Am chiulit cândva de la școală. 

— Incredibil! 

— Am mers la plimbare în centrul Los Angelesului, împreună 
cu Jonny Dobbs. 

— Doar atât și nimic mai mult? 

— Am mâncat cârnaţi picanţi, într-o speluncă pe nume Pink's. 

— Da. 

— El ar fi vrut să... Și Kristen ridică din umeri. Ar fi urmat să 
închiriem o cameră. 

— Și? 

— Și pe mine m-a cuprins atunci teama. 

— Şi până la urmă, cum s-a terminat povestea? 

— În final, el m-a lăsat baltă acolo. Kristen rostise aceste 
cuvinte de parcă tot nu-i venea a crede, nici după de trecuseră 
de-atunci atâţia și-atâţia ani de zile. Eu nu mai chiulisem de la 
școală, niciodată până atunci, așa încât, cei de la școală au 
sunat la mine acasă. A fost cât pe ce ca propriii mei părinţi să 
mă omoare. Am fost pedepsită luni și luni în șir. 

Randy mustăcea, pe când mergea să-și recupereze geanta. 

— Să mai aștepți cinci minute după plecarea mea, îi mai zise 
el, luând-o la fugă în direcție părţii din spate a casei. 


VP - 308 


48. 


Foaia de hârtie ateriză pe masa ei de lucru. Ea o ridică, privi 
lipsită de orice fărâmă de interes desenul de pe coală și apoi i-o 
întinse înapoi bărbatului. 

— Ţi-a scăpat ceva, îi zise Kristen lui Bruce Gill. 
Omul îi smulse hârtia din mână, o mototoli și o strânse până ce 
ajunse doar un mic ghem îndesat, după care o aruncă în coșul 
de hârtii al lui Kristen. 

— Este o glumă, nu? 

— Poftim? 

— Chipul desenat acolo. 

— Ce-i cu el? 

Ea nu-l văzuse niciodată pe Bruce Gill atât de congestionat la 
față, înainte de prânz. 

— Nu știu pe cine crezi tu că poţi să prostești. 

— Cum adică să prostesc pe cineva? În ce fel anume? 

Bărbatul se tot fâţâia nervos, înainte și-napoi, prin biroul ei. 

— Trebuie să-ţi reamintesc cumva că te afli aici în calitate de 
funcţionar al Curţii de justiţie? 

Femeia se uită la el, cu multă nedumerire în priviri. 

— Ce vrei să spui? îl întrebă ea. 

Bărbatul se aplecă și scoase din coșul de hârtii portretul- 
robot. El desfăcu ghemotocul de hârtie mototolită și netezi coala 
pe colțul mesei ei de lucru. Mâna lui Gill tremura ușor, în timp ce 
îi ţinea desenul drept în față. 

— Vrei să-mi spui...? Vrei să mă faci să cred că ţi-ai petrecut 
aproape două ore într-o casă împreună cu Adrian Hope, iar 
ăsta... ăsta... - și bărbatul îi flutură pe sub nas foaia de hârtie - 
ăsta este chiar cel mai bun portret-robot pe care ai fost tu în 
stare să ni-l oferi? 

— Era întuneric, acolo înăuntru. 

— Dar ăsta din desen poate fi oricine. Poate fi chiar și unchiul 
meu, Charlie. 

— Păi, tu n-ai niciun fel de unchi pe nume Charlie. 

Bărbatul lovi atunci atât de tare cu palma pe masa de lucru, 
încât zăngăniră până și geamurile. Toţi cei aflaţi în birou își 


VP - 309 


întoarseră în mod reflex privirile spre ei, ca să înțeleagă ce se 
petrecea acolo. 

— Să știi că eu, personal, nu glumesc câtuși de puţin. Gill 
rostise respectivele vorbe subțiindu-și buzele. 

— Nici eu n-am niciun chef de glume, îi replică, pe un ton 
înțepat, Kristen. 

Omul o ameninţă cu degetul. 

— Nu permit să fiu luat peste picior și umilit chiar de către 
propriile mele slugi. 

— Slugi ai zis? 

— Chiar așa am zis! În cazul în care ai uitat cumva, ţin să-ţi 
reamintesc că lucrezi pentru mine. 

— Cum ar putea cineva să uite că lucrează pentru un om ca 
tine? 

— Și eu ce anume ar trebui să înțeleg din asta? 

— Că ești o fiinţă de neuitat. Şi Kristen îi oferi cel mai nesincer 
zâmbet pe care izbuti ea să și-l zugrăvească, în acel moment, 
pe chip. Ce altceva ai mai putea înţelege? 

— Vreau un raport amănunţit, îi spuse el. Atâta vreme cât ești 
angajata mea, îţi cer rapoarte detaliate ale activităţilor tale de 
serviciu. 

— După cum ţi-am mai spus... FBl-ul mi-a interzis cu 
desăvârșire să menţionez ceva despre cele întâmplate câtă 
vreme m-am aflat în Casa Armoniei. 

— Dar cei de la FBI n-au niciun drept să... 

— Se conformează și ei cerinţelor speciale în interesul 
securităţii naţionale. 

— Păi, ei întotdeauna procedează așa, răcni Gill la ea. 

— În calitate de cetățean al acestei ţări, consider că este de 
datoria mea să... 

— Nu-mi umbla mie cu astfel de rahaturi. 

— Te rog să-ţi controlezi limbajul cu care mi te adresezi. 

Bărbatul se legănă spre spate, pe călcâie. 

— Am pretenţia să-mi prezinţi un raport complet asupra... 

— Dacă ţii cu tot dinadinsul să știi și tu ceea ce știu agenţii 


FBI, în privinţa asta... - Kristen se aplecă în acel moment pe 
scaunul ei - ... atunci ești liber să le dai un telefon și să-i întrebi 
pe ei, direct. 


VP - 310 


Gill se sprijini apăsat, cu ambele mâini, pe masa ei de lucru, 
aplecându-se atât de aproape de Kristen, încât ea îi simţi izul 
mentolat din răsuflare. 

— Ai face foarte bine să te cam decizi de partea cui ești, 
domnișorică dragă! 

— Crede-mă că deja m-am hotărât. 

— Atunci, așa să fie, îi spuse el. 

Ea îi înfruntă cu hotărâre privirea, repetându-i spusele: 

— Așa să fie. 

— Eu lucrez numai cu oameni de echipă, îi declară el, pe un 
ton sentenţios. 

— Oameni de echipă? Mă faci să râd! Femeia își ridică glasul: 
Oameni de echipă, zici tu... sau vrei cumva să-ţi baţi joc de 
mine? Uite cine s-a găsit să-mi vorbească, tocmai mie, de 
oameni de echipă! Pe ce lume te afli? Trezește-te! Ea încercă 
apoi să-și tempereze tonul, însă nu izbuti câtuși de puţin. Se 
ridică, în schimb, în picioare. Îmi ţine mie predici tocmai cel care 
a tras cu urechea la convorbirile mele telefonice... 

— N-am deloc nevoie să trag cu urechea. Aveam toate 
drepturile ca să... 

— „„„ca să violeze un secret și să distrugă încrederea cuiva în 
mine. 

— Eu unul nu i-am garantat nimic, nimănui, insistă Gill, în 
gura mare. 

— Dar eu am făcut asta! se răsti crunt Kristen la el. Le-am 
garantat acelor oameni întreaga confidenţialitate, iar tu m-ai 
călcat în picioare, așa că să nu mai îndrăznești să-mi vorbești 
despre echipă sau despre loialitate, sau despre etică, sau 
despre oricare dintre laturile înălțătoare ale profesiunii unor 
oameni care muncesc laolaltă împreună. 

Dincolo, în restul biroului, oamenii se ridicaseră în picioare în 
separeurile lor de lucru, acoperind cu mâna microfoanele 
telefoanelor la care tocmai vorbeau, rămânând cu gurile 
căscate. Probabil că se aflau acolo circa treizeci de persoane, 
înmărmurite, cu ochii mari și cu bărbiile în piept, tocmai la timp 
ca să-l vadă pe Bruce Gill ieșind ca o furtună din biroul ei, 
trântind ușa de sticlă cu toată puterea. Erau de faţă vreo șaizeci 
de ochi holbaţi, care se uitau îngroziți cum ușa se dezintegra pe 
loc în mii și mii de ciobuleţe de sticlă, cum aluneca din rama ei 
la fel precum alunecă o avalanșă de zăpadă, la început cu un 


VP - 311 


zgomot slab, după aceea cu o bubuitură asurzitoare, iar, în final, 
cu o serie de clinchete disparate de diverse intensităţi. Kristen 
stătea în picioare, fără să zică nimic, așteptând să aterizeze pe 
mochetă și ultimele bucățele de sticlă. Se abţinea cu mare 
dificultate să nu izbucnească în hohote de râs. 

Atunci când femeia își ridică din nou privirea, tocmai se 
apropia de ea Gene Connor. La vederea figurii încruntate a 
acesteia, toţi funcţionarii reveniră instantaneu la locurile lor de 
muncă. Zgomotele  tastaturilor reîncepură de îndată cu 
înverșunare. 

— Cei de la serviciul de întreţinere au fost deja anunţaţi și se 
vor înfiinţa cât de curând aici, îi zise Gene lui Kristen. Între timp, 
până ce o să se facă din nou curățenie aici, o să poţi lucra în 
sala de consiliu. 

Kristen își permise o umbră de surâs trist, pasager. 

— Îți mulțumesc, Gene. 

Femeia mai în vârstă își flutură o mână în direcţia lui Kristen, 
ca și cum ar fi vrut să-i spună: Pentru puțin. 

Kristen începu să-și strângă imediat dosarele de pe birou. 

— Te caută cineva la telefon, pe linia cinci, mai adăugă Gene. 
Kristen ridică dintr-o sprânceană, luându-și un aer întrebător. A 
zis că-l cheamă Jonny Dobbs. 


Randy închise telefonul și începu să traverseze strada, între 
două intersecţii și pe lumina roșie a semaforului, ignorând cu o 
atitudine suverană claxonările pline de indignare și înfruntând 
traficul aidoma unui matador aflat în arenă, până ce ajunse pe 
trotuarul de vizavi. Hotelul Vintage Gate avusese poate la viaţa 
lui parte și de niște vremuri mai bune, însă acum arăta jalnic. 
Sala care fusese cândva un somptuos hol de intrare era 
compartimentată și transformată acum în douăsprezece camere 
ieftine, lăsându-se doar un loc meschin pentru tejgheaua de la 
recepție, pentru ușile celor două ascensoare și pentru un spațiu 
cât să te poți răsuci pe loc. 

Randy scoase din buzunar un plic de un roșu-aprins, pe când 
se apropia de recepţie. Nu-și mai amintea titlul filmului, însă era 
absolut sigur că îl văzuse odinioară pe Humphrey Bogart 
recurgând la acest tertip, într-unul dintre rolurile sale. 
Recepționerul își înălţă plictisit privirea din revista deocheată pe 
care o studia cu pasiune. Randy îi întinse plicul. 


VP - 312 


— Ăsta este pentru domnul Landis. 

Recepţionerul îl măsură din ochi. 

— Care domn Landis? se interesă el, afișând un rânjet larg. 

— Domnul Gavin Landis, îi răspunse Randy. 

Individul îi luă plicul din mână. 

— O să am grijă să ajungă în mâna lui. 

Randy făcu stânga-mprejur, ieșind pe ușă afară. 

Fără grabă, își tot zicea el în gând. Domnul Landis nu se mai 
întoarce. 

Când reintra el în holul hotelului, două ore mai târziu, la 
recepţie se afla o femeie mai în vârstă, al cărei păr cărunt și 
încâlcit părea să nu fi fost niciodată scurtat și aranjat. Acesta 
arăta acum să fi ajuns mai lung chiar decât femeia însăși. Ochii 
ei albaștri erau brăzdaţi de nenumărate vinișoare roșii, la fel de 
roșii ca și plicul care aștepta în despărţitura cu numărul camerei 
916. 

— Aveţi cumva și garaj? se interesă el. 

Femeia scutură fără vlagă din cap. 

— Nu mai avem, îi răspunse ea. g 

Randy îi mulțumi și se îndreptă către lifturi. In cabină, el 
apăsă pe butonul cu numărul nouă și se rezemă cu spatele de 
peretele liftului, în vreme ce un zâmbet amenința să-i 
înflorească pe buze. 

Coridorul de la etajul nouă mirosea pregnant a mâncare de 
varză și a ciorapi îndelung purtaţi și nespălaţi. Camera cu 
numărul 916 se afla îndărătul ultimei uși de pe partea stângă. 
Înăuntru nu se mai simţea niciun fel de iz de varză și niciun fel 
de damf de ciorapi jegoși. In încăperea aceea, nimic nu arăta că 
ar locui cineva. Randy scoase portofelul din buzunarul 
pantalonilor, se așeză pe marginea patului și cercetă din nou, cu 
de-amănuntul, conţinutul acestuia. Acolo se afla un permis de 
conducere auto, emis în California, pe numele lui Gavin Landis. 
Mai erau un carnet de asigurări sociale, plus o copie împăturită 
a certificatului de naștere al tipului. Se aflau și niște cărţi de 
credit, MasterCard și Visa. Asta era totul. Mai găsi și un ticheţel, 
cu numărul unu, nouă, șapte, trei, trei, nouă. Dar nu se specifica 
nicicum pentru ce anume era respectivul tichet. Doar că aceia 
care îl emiseseră și îl eliberaseră nu erau răspunzători pentru 
niciun fel de furt sau de avariere. Randy se apropie de fereastră 
și se uită în jos, afară. Pe stradă văzu o veritabilă harababură. 


VP - 313 


Era plină de utilaje și de echipamente grele, ca și de oameni 
care stăteau pe lângă ele. Se părea că urmau să fie instalate noi 
tevi de scurgere, pentru canalizare. La jumătate de cvartal mai 
încolo, clipea încontinuu o firmă luminoasă cu neon, în nuanţe 
de albastru și alb, firmă pe care scria: PARCARE PUBLICĂ. 

Lui Randy îi trebuiră aproape cinci minute pentru a găsi în 
cartea de telefon zdrențuită numărul respectivei parcări. 

— Downtown Valet, răspunse la apel o voce. 

— Vă rog să-mi aduceţi unu, nouă, șapte, trei, trei, nouă, rosti 
autoritar Randy în microfon. 

— In cinci minute, anunţă amabil glasul de la telefon. 

Automobilul era un Ford Taurus, de culoare albastră, model 
Avis. Randy se urcă la volan, porni mașina și ieși din centru. La 
două intersecţii mai încolo spre vest de azilul care acum 
însemna pentru el acasă, bărbatul opri lângă bordura trotuarului 
unei străzi cu case coșcovite și cobori. Cercetă cu de-amănuntul 
întreaga mașină. Nu găsi absolut nimic altceva decât un dop de 
la o sticlă de șampanie, căzut între scaune. Deschise capacul 
portbagajului. Descoperi acolo două genţi-diplomat, una mai 
mare, iar cealaltă mai mică. O desfăcu la întâmplare, mai întâi 
pe aceea din stânga. Deasupra, se afla un document de 
concesiune, întors cu faţa în sus. Acesta se referea la o 
suprafață de 184 de acri și clădirile aferente, situate într-o 
localitate denumită Marlboro, din statul Vermont. Randy dădu 
respectivul act la o parte. Acum văzu că îl privea, din mai multe 
fotografii retușate, însuși Gavin Landis. Mai era acolo încă o altă 
fotografie, a unui alt individ, și pașaportul lui Gavin Landis. 
Datele păreau a fi autentice. Caracteristicile fizice corespundeau 
întocmai cu ale lui. lar în plus, ocupând majoritatea spaţiului din 
geanta-diplomat, se mai aflau și aproximativ câteva sute de mii 
de dolari, în bancnote de câte o sută. inchise la loc capacul și se 
ocupă apoi și de cea de-a doua geantă-diplomat. Se aștepta să 
găsească și acolo tot niște bani. 

Presupunere totalmente greșită. Erau acolo mai multe 
fotografii pentru legitimaţii, înfățișând toate moaca lui Gavin 
Landis. Mai erau și niște deșeuri de cartonașe din plastic. Ceea 
ce la început părea a fi un laptop, se dovedi până la urmă un 
aparat pentru laminare și plastifiere. Alături de respectivul 
dispozitiv, se afla și un set de cuțite X-Acto, iar lângă acesta, un 
aparat digital de fotografiat, marca Leica, nu mai mare decât o 


VP - 314 


carte de credit. Acea trusă explica și legitimatia de la compania 
de electricitate, pe care o purtase atârnată la pieptul său Gavin 
Landis. 

Randy puse la loc în geantă respectivul document de 
concesionare, închise bine cele două genți-diplomat și le lăsă 
apoi jos pe stradă, după care închise și portbagajul, trântindu-i 
capota, iar în final plecă, lăsând cheile în contactul mașinii. 


VP - 315 


49. 


La o jumătate de cvartal către vest de Keith's Lunch, Kristen 
se uită în dreapta ei și, pentru întâia oară de când plecase de la 
birou, își zări imaginea în geamul vitrinei unui magazin. Ceea ce 
se reflecta acolo o făcu să se oprească brusc din mers. Ea își 
duse palma la gură și se porni să râdă pe înfundate. Semăna, în 
acel moment, leit cu Jackie 
Kennedy în straie de doliu, purtând pe cap o eșarfă din mătase 
neagră, la ochi avea nişte ochelari de soare, cu lentilele cât 
nişte hublouri de vapor, precum și un taior destinat mai mult să 
atragă atenția asupra ei decât s-o lase să treacă neobservată. 

Femeia oftă, își trase de pe cap eșarfa și își scoase ochelarii, 
îndesându-și-le pe toate în buzunar. Ea alesese intenționat drept 
loc de întâlnire acel restaurant, care era situat destul de departe 
de tribunal încât să nu poată ajunge cineva la el, dar, în același 
timp, îi permitea să rămână în perimetrul orașului. În plus, acolo 
se afla centrul social al cartierului în care locuise ea prima dată, 
atunci când se mutase în acel oraș, cu nouă ani în urmă. 

Ca de obicei, localul era ticsit de lume. Nu numai că erau 
ocupate absolut toate mesele, dar încă vreo zece oameni 
dădeau târcoale pe-acolo, ca niște vulturi hămesiţi, privindu-se 
unii pe alţii cu prudenţă și așteptând cel mai mic semn că 
niscaiva mușterii ar fi urmat să elibereze o masă. 

Randy... Adrian... creierul ei refuza să-i repartizeze definitiv 
omului unul dintre cele două nume, se și afla acolo, la o masă 
de lângă perete, cu nasul vârât în lista de bucate. Din spatele 
barului, Keith o salută glumeţ: 

— N-ai mai trecut de mult pe-aici, fetișcano, îi strigă el. 

Pentru cele mai multe dintre femei, a fi chemate cu apelativul 
„fetișcano” ar fi constituit un mod de adresare cu totul 
nepotrivit, necuviincios și inacceptabil, și totuși, aceasta era 
maniera în care li se adresa tuturor femeilor cu vârsta sub o 
sută de ani. Asta făcea parte din farmecul lui. Ea îi zâmbi și îi 
făcu un semn de salut cu mâna, în timp ce se strecura anevoie 
printre mese, după care intră și se așeză în separeul galben. 

Bărbatul își ridică privirea din meniu și îi spuse: 


VP - 316 


— Bună! 

Kristen se aplecă spre el, pe deasupra mesei. 

— Ai înnebunit cumva? Bărbatul lăsă întrebarea fără răspuns. 
Să îndrăznești tu să mă suni la birou? 

— Era singurul număr de telefon la care știam că te puteam 
găsi. 

— Se putea întâmpla ca cineva să ne asculte convorbirea. 

— Tocmai  de-aceea nici nu mi-am declinat adevărata 
identitate. 

Kristen scoase din buzunarul trendului ei o carte oficială de 
vizită, de serviciu, căută până găsi stiloul ei ultraelegant, după 
care se apucă să scrie ceva. Îi dădu apoi bărbatului, pe 
deasupra mesei, cartea sa de vizită. 

— Asta-i numărul meu de telefon de-acasă, îi spuse ea. Să-l 
folosești numai pe ăsta. 

Lângă masă, se înființă o chelneriță. Kristen își comandă o 
salată Cobb și un ceai cu gheață, în timp ce Randy optă pentru 
un cheeseburger cu șuncă și o coca-cola dietetică. Rămaseră 
tăcuţi, până când femeia se întoarse în spatele barului și le 
atârnă nota de comandă pe caruselul argintiu de deasupra 
grillului. 

— N-a apărut absolut nimic în ziare, îi șopti el. 

— Nu mai spune! 

— Poliţiștii... 

— Poliţiștii n-au mai ajuns acolo, îi spuse ea. După ce ai plecat 
tu, eu am rupt-o la fugă pe stradă, așa după cum mi-ai spus să 
fac. Tot colţul străzii fusese ocupat numai de către agenţi FBI. 
Aceștia au preluat integral cazul. N-au mai lăsat pe nimeni în 
afară de ei să intre în casă. M-au ameninţat că urmau să-mi 
pună în cârcă toate infracțiunile federale imaginabile și 
inimaginabile, în cazul în care aveam să scot vreo vorbuliţă 
despre cele întâmplate. 

— Ar putea să-ţi facă probleme? 

— Cine știe? Cu administraţia actuală, nimic nu mi s-ar părea 
imposibil. Se pare că nu pun prea mare preţ pe respectarea nici 
măcar a celor mai elementare drepturi cetățenești. Ar fi în stare 
să mă închidă, fără să mai aștepte dovezi. 

— Dar e înspăimântător ceea ce spui tu! 

Femeia își flutură prin aer o mână foarte îngrijită. 


VP - 317 


— Ei supraveghează și acum Casa Armoniei. Au trecut deja... 
- și femeia se uită la ceas - trei zile încheiate, de-atunci. 

— Ba patru, o contrazise bărbatul. 

Kristen lovi cu pumnul în masă. 

— Așadar, ei se ocupă în continuare de afacerea respectivă, și 
nimeni nu poate să facă nimic, în privinţa asta. 

— Ştii cumva și de ce? 

Kristen își ţuguie buzele și scutură din cap. 

— Este ceva cu totul neobișnuit pentru ei. De obicei, FBl-ul 
apare și efectuează investigații la faţa locului, apoi culege toate 
probele pe care le-ar putea găsi, după care dispare brusc, mai 
înainte ca lucrurile să ia cine știe ce întorsătură neașteptată și 
nedorită. E unicul mod de comportament pe care l-am observat 
la ei, până acum. Nu mai știu ce să cred despre faptul că, de 
data asta, tărăgănează atât de mult ancheta. 

— Ai urmărit povestea aceea din Washington Post? 

— Despre Walter Hybridge? 

— Da. 

— Poate că există vreo legătură între astea două cazuri. 

— Ce fel de legătură? 

— Nu-mi dau seama cu exactitate... Poate că o fi vreo... 

— Simultaneitatea lor mă neliniștește, spuse bărbatul. 

— Exact. Este ceva... ceva demn de calibrul lui Gill. Să aibă și 
un plan de rezervă. Să aibă un as în mânecă, ceva care ar 
îndepărta de el toate suspiciunile. 

Randy zâmbi pe sub mustață. 

— Ca să vezi, am ajuns, până la urmă, și la o teorie a 
conspirației. 

Sosiră în acel moment și felurile de mâncare pe care le 
comandaseră. Cei doi amuţiră preţ de câteva minute, timp în 
care începură să mănânce, în jurul lor auzindu-se zumzetul 
conversațiilor din local. 

— Aș vrea să mijlocești o întâlnire între mine și cei de la FBI, îi 
spuse Randy. 

Ea luă de la el din farfurie vreo șase felii de cartofi prăijiţi, 
punându-i în farfuria ei. 

— Mai întâi de toate, ei te vor reţine ca martor. Femeia 
termină din două înghiţituri o felie de cartof prăjit. In al doilea 
rând, vor afla cum arăţi. 


VP - 318 


— Lasă-mă să mă îngrijorez mai tare pentru cea de-a doua 
dintre afirmaţiile tale. 

— Și ei ce vor obţine de pe urma acestei întâlniri? 

— O să le spun absolut tot ce știu și o să le dau jurnalul 
femeii. 

Kristen luă o înghiţitură dintr-o altă felie de cartof prăjit. 

— Dar tu ce ai avea de câștigat, din întreaga poveste? 

— AȘ vrea ca ei să înţeleagă că n-am avut niciun amestec în 
toată dandanaua asta. Vreau să fiu lăsat în pace. Bărbatul își 
ridică o mână, cerând prin acest gest ca ea să-i permită să-și 
continue ideea, fără a fi întrerupt. Dar mai vreau și să mă asigur 
că nici tu nu vei da de bucluc. Deja ai avut niște probleme, din 
cauza mea. 

Kristen râse și tăcu un gest de nepăsare cu mâna. 

— Trăiesc deja într-o lume plină de primejdii. Nu-ţi face griji 
pentru mine! Ea lăsă furculița jos și îi povesti bărbatului 
confruntarea pe care o avusese chiar în dimineaţa aceea cu 
șeful ei. Fie o să plec eu, fie o să mă dea Gill afară. 

— Totul se va termina până la urmă cu bine, încercă el s-o 
liniștească. 

— Ba nu. Cei doi mâncară apoi din nou în tăcere, vreme de 
câteva minute. Ei vor dori să afle totul despre Adrian Hope. 

— O să le spun ceea ce știu eu. 

— Adică, mai nimic. 

— Ba nu-i chiar așa. După aceea, el se aplecă mai aproape de 
ea și-i povesti ceea ce îi spusese ucigașul, mai înainte de a fi 
intervenit Eunice, cu toporișca. 

— Nu, zău! 

— Exact asta mi-a spus. 

— Cu alte cuvinte, banditul acela fusese angajat să-l 
asasineze pe Howard. 

— Ihî, mormăi bărbatul, mușcând din cheeseburgerul său. 

— Și tu? Ce pretenţii ai? 

— Aș vrea să mă întâlnesc cu o singură persoană, într-un loc 
ales de mine, și vreau și o garanţie că nu voi fi reţinut, sub nicio 
formă. Și... Randy își agită un deget prin văzduh. Și această 
întâlnire să aibă loc mâine. Randy rupse jumătatea inferioară a 
cărţii de vizită pe care femeia îi scrisese numărul ei de telefon 
de-acasă. Scrise un alt număr de telefon pe acel petic de 
cartonaș și i-l înapoie lui Kristen. Să mă suni la numărul ăsta, îi 


VP - 319 


zise el. Și poţi lăsa și un mesaj pentru mine, în cazul în care o să 
fie nevoie. 

— Dar de ce tocmai mâine? Mi se pare cam în pripă. 

— Neapărat mâine, insistă el. Pe la ora prânzului. 

Femeia dădu din umeri. 

— Să văd ce voi izbuti să fac, îi spuse ea, confiscându-i din 
farfurie încă o mână de felii de cartofi prăjiţi. Kristen îi citi atunci 
întrebarea mută din privire. Cartofii ăștia nu mă îngrașă, cu 
condiția să nu-i fi comandat eu. 


VP - 320 


50. 


Randy se uită la taxiul care tocmai se oprea lângă bordura 
trotuarului. Taximetristul întinse mâna peste scaunul de lângă el 
și deschise portiera. Mai înainte să se așeze pe bancheta din 
spate, Kristen privi în direcţia lui Randy și îi zâmbi. 

— O să te ţin la curent, îl asigură ea. 

— Îţi mulțumesc. 

Cât timp luaseră ei masa de prânz, norii se adunaseră. În 
atmosferă plutea un iz de apă sărată, iar cerul avea o culoare 
cenușie ca de ardezie și fierbea ca un cazan încins. Bărbatul se 
îndrepta spre nord, în direcţia staţiei de autobuz, aflată la trei 
străzi mai departe, pe bulevardul Blundred. Işi vâ adânc 
mâinile în buzunare, își ridică gulerul și se aplecă în faţă, pentru 
a înfrunta vântul potrivnic. 

După o staţie, el simţi brusc ceva, ca un disconfort de natură 
neurologică. Işi încetini atunci pașii. Degetele lui veniseră în 
contact cu ceva tare, iar el știa acum despre ce anume era 
vorba. Nu-i amorțiseră degetele, ci ele tocmai începuseră să 
simtă o vibraţie. Vibra telefonul celular, pe care îl luase de la 
acel individ al cărui nume fusese Gavin Landis. Își ținu răsuflarea 
și își îndepărtă brusc mâna, de parcă respectivul telefon celular 
ar fi fost cine știe ce scârboșenie de șarpe. Vibraţiile încetară. 
Trase adânc aer în piept. Așteptă. 

Ploaia ce stătea să înceapă dintr-un moment într-altul golise 
complet strada de lume. Randy mergea de unul singur, 
grăbindu-se. Refugiul din plexiglas al staţiei de autobuz fusese 
mâzgălit și vandalizat, așa că acum părea un soi de staul pentru 
șeptelul urban. Se așeză pe cea mai curată porţiune de bancă 
pe care o putu găsi. Așteptă din nou. 

Telefonul reîncepu să sune. Bărbatul își ținu respiraţia. El își 
aminti cum suna glasul ucigașului. Băgă mâna în buzunar, 
scoase telefonul și îl duse la ureche. Tăcere. 

— Da, intonă Randy, străduindu-se să imite cât mai bine 
timbrul vocii banditului, după care își ţinu din nou respiraţia. Tot 
nimic nu se auzea în telefon. Așteptă un minut întreg, după care 


VP - 321 


întrerupse legătura, cu degetul mare. Mai trecu încă un minut. 
Vibraţiile se porniră din nou. 

— A treia oară este cel mai bine, rosti el în microfon. 

— Așteptam o veste din partea ta, răsună în telefon un glas 
cu sonorități electronice. 

— Lucrurile amenințau s-o cam ia razna. 

— Ce vorbeşti? 

— Însă acum ele se află iar sub control. 

— Eşti sigur? 

— Uite că sunt încă bine-mersi. 

— Chiar că ești, se auzi un chicotit. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Mai am un alt contract. 

— M-am retras la pensie. 

— Valoarea acestui contract este de cinci ori mai mare ca de 
obicei. 

Randy aproape că își înghiţi propria-i limbă. Așteptă. 

— Eu unul am încheiat definitiv socotelile, replică el, într-un 
târziu. 

— Jumătate de milion. În bancnote cu seriile la întâmplare. Ca 
un fel de bonus suplimentar, în completarea pensiei tale. 

Urmă o tăcere și mai lungă. 

— Despre cine-i vorba? 

Vocea din telefon articulă un nume. 

— Dar ăsta-i un nume celebru. Al dracului de celebru. Va fi 
greu să pot avea acces la el. 

— O să-l aduc eu la tine. 

— Mai dă-mi amănunte! 

Vocea îi oferi toate detaliile, terminând cu: 

— ... Și, ca de-obicei, îţi transfer onorariul la... 

— Ba nu, îl întrerupse Randy. Mi-am blocat toate canalele 
uzuale. Simţi tensiunea celuilalt. Adu banii cu tine, îi spuse el. 

Interlocutorul își drese glasul. 

— Să nu mi-o iei în nume de rău, însă sperasem să nu mai 
avem ocazia să ne întâlnim vreodată. 

— Înţeleg. Dar, dacă vrei să-ţi rezolv chestiunea, să-mi aduci 
banii tot atunci când o să-mi aduci și persoana. 

Glasul celuilalt nu se mai auzi decât după o îndelungată 
pauză. 

— O să te sun eu, ca să-ţi mai dau și alte detalii. 


VP - 322 


Randy întrerupse legătura. 

* 

Toate cioburile fuseseră adunate și duse de-acolo, iar geamul 
spart al ușii fusese înlocuit. Kristen nu avu nevoie decât de o 
singură clipă, ca să-și dea seama din ce cauză părea acum locul 
acela atât de straniu. Geamul era opac și lucios. Pe acesta nu 
mai erau înscrise numele și funcţia ei. Mai urmărise ea de multe 
ori niște modificări similare cu aceasta. De obicei, vopsitorii se 
înființau cu promptitudine la fața locului, după nici cinci secunde 
de la terminarea montării geamului nou. | se transmisese astfel, 
într-o manieră destul de lipsită de subtilitate, un anumit mesaj. 

Femeia verifică dacă nu cumva o căutase cineva la telefon, 
cât timp lipsise. Tocmai pusese receptorul în furcă, când un 
zgomot de pași o făcu să-și îndrepte privirea către coridor, acolo 
unde Gene Connor își etala un taior nou, despre a cărui nuanţă 
designerul ar fi spus că este un trandafiriu bizar. 

— Se află acum la o depoziţie, în clădirea federală, i se adresă 
Gene. Vrea să stea de vorbă cu tine, la ora patru și jumătate. 

— Îţi mulţumesc, Gene, îi zise Kristen. Spune-i că mi-am făcut 
deja program să plec din oraș, în weekendul acesta. In cazul în 
care o să mai dorească să stăm de vorbă, o vom putea face, la 
fel de bine, și luni, continuă ea, în vreme ce își aduna și restul 
de hârtii de pe birou, îndesându-le în servietă. Atunci când își 
ridică din nou privirea, constată că Gene se afla în același loc. 
Ochii acesteia îi spuneau lui Kristen cât de prost urma să fie 
primit un asemenea mesaj din partea ei. Femeia o întreba, în 
felul ei rezervat de a fi, dacă nu cumva lucrurile ar fi putut totuși 
să fie în vreun fel reparate. Gene Connor nu merse mai departe, 
și cu toate că întotdeauna ea îi ţinuse șefului ei partea, figura îi 
era întunecată de umbrele unui profund regret. 

Kristen îi întâlni privirea. 

— A sosit momentul, Gene, îi spuse ea. Nu mai sunt cea care 
am fost în urmă cu nouă ani. 

Gene îi zâmbi. 

— Pe-atunci, erai destul de necoaptă. 

— Eram și eu o novice, îi răspunse Kristen. Dar de-atunci 
încoace, a curs multă apă și pe sub podul meu. 

— Poate dacă ai... încercă Gene s-o mai convingă. 

— Ba nu, se grăbi să-i răspundă Kristen. S-a ajuns deja la 
scadenţă. 


VP - 323 


Gene arăta de parcă ea una ar mai fi încercat încă o 
reconciliere. Și totuși, femeia nu zise nimic, ci doar se îndreptă 
de spate și zâmbi. 

— Oriunde vei merge și indiferent de ce anume te vei ocupa, 
să știi că vei avea parte numai de succese. 

Kristen își simţi ochii umplându-i-se de lacrimi, își încordă 
mandibula și înghiţi în sec. Se uită apoi drept în ochii lui Gene. 

— Faptul că aceste cuvinte vin din partea ta mă va face să le 
consider drept o mare laudă la adresa mea. 

— Chiar așa și este, și îţi vorbesc cât se poate de serios. 

— Îţi mulțumesc. 

Gene Connor se răsuci pe călcâie și plecă înapoi pe coridor, 
către biroul ei. Într-o fracțiune de secundă, dispărură și diversele 
capete care se iviseră între timp, din toate părţile. Zgomotele 
slujbașilor robotind cu elan acopereau acum pașii femeii, cu 
acea bine cunoscută călcătură ritmică a lor. 

Kristen merse și închise ușa. 

Deschise după aceea sertarul din mijloc de la biroul ei și se 
apucă să răsfoiască un teanc de cărţi de vizită. 

După ce găsi cartea de vizită pe care o căutase, ridică 
receptorul telefonului... se opri șovăind... apoi se uită în jurul ei 
și renunţă să-l mai folosească, scoțându-și din poșetă telefonul 
celular. Formă numărul, parcurse trei meniuri telefonice 
automate, până când dădu în cele din urmă peste o centralistă 
în carne și oase. 

— Numele meu este Kristen Kane și lucrez la biroul 
procurorului districtual al ținutului Queen Anne, spuse ea în 
microfon. Vă rog să-mi faceţi legătura cu agentul special... - și 
ea citi de pe cartea de vizită de pe birou - ... Robert A. Moody. 


VP - 324 


51. 


Pare-se că ploaia torențială nu îmbunătăţea deloc sonoritatea 
cimpoaielor. Melodia „Amazing Grace”, interpretată de Grupul 
de 
Cimpoieri al Highland Heritage, căpătase niște inflexiuni cu iz 
egiptean, pe când respectivii instrumentiști mărșăluiau cu avânt 
pe Seventh Avenue, în ciuda stihiilor dezlănţuite. 

Ambele laturi ale largii artere de circulaţie erau înţesate de 
lume, pe câte șase rânduri, și cu toate că persoanele prezente 
erau mai puţine decât ar fi fost de așteptat în niște condiţii 
atmosferice puţin mai ospitaliere, ele constituiau totuși o 
mulţime dornică și entuziastă. Se părea că sărbătorirea 
Sfântului Patrick nu era la cheremul intemperiilor. Chiar dacă 
participanţii erau pleoștiți o zi înainte și una după, acum era 
Ziua Sfântului Patrick, iar ei aveau de gând să petreacă, fie 
ploaie, fie soare. 

Stând în picioare sub copertina de un roșu spălăcit a 
magazinului Scofield's Furniture, domnul în haină de ploaie nu 
aparținea cetei de petrecăreţi. Doi tineri turmentaţi, de la 
colegiu, se apropiară cu pași nesiguri de el, oferindu-i o cană de 
bere verde. Omul zâmbi și le făcu semn să plece. Se uită apoi 
după cei doi care se îndepărtau, pierzându-se în mulţime. Avea 
o expresie de om deprins să umble pe la saloanele de 
pedichiură și suferind de indigestie cronică. 

Atunci când spiridușul ţipător costumat se opri lângă el, 
bărbatul privi în altă direcţie, sperând ca astfel să-și exprime în 
mod indubitabil adâncul dezinteres, iar în consecință, aparent 
inevitabilul schimb ulterior de replici să poată fi evitat în mod 
firesc. El își aţintise ochii asupra orchestrei ambulante a Liceului 
din Cleveland, în vreme ce membrii acesteia pășeau ţanţoș, în 
lungul străzii. Spiridușul nu părea dispus să renunțe cu una, cu 
două. Individul făcu un pas în dreapta sa. 

Capul supradimensionat, din plastic, al spiridușului se izbi în 
acel moment de umărul lui. Bărbatul se răsuci către spiriduș. 
Agasantul personaj micșorase drastic distanţa care îi separa. Cel 
aflat în interiorul costumului de spiriduș se uita afară prin 


VP - 325 


zâmbitoarea gură a acestuia. Din pălăria lui, de un verde ţipător, 
șiroia apa. Spiridușul avea prins de umerii săi un sac, din care 
scoase deodată o pungă albă, pentru strângerea gunoiului 


menajer. 

— la-o, îi zise el, oferindu-i punga respectivă tipului în haină 
de ploaie. 

Agentul avu o mică ezitare, după care luă totuși punga. 

— Ce-i asta? 


— În ea este jurnalul ei, rosti spiridușul. L-am găsit în acel 
adăpost antiatomic. 

— Dar cum anume ai aflat tu de existența respectivului 
adăpost antiatomic? 

Și el îi povesti în continuare felul în care o spionase pe Isobel 
Howard. 

— Știi cumva și unde se află ea acum? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Patroana de la agenţia de turism la care lucra doamna 
Howard mi-a spus că avea impresia că ea era încurcată într-o 
relaţie amoroasă extraconjugală. 

Randy îi povesti despre faptul că Wesley numărul doi spusese 
că nu credea în poveștile ei cum că ar fi lucrat serile, până târziu 
în noapte, la respectiva agenţie. 

Agentul FBI scutură jurnalul. 

— Dar de unde știu eu că ăsta-i autentic? 

— Pentru că-ți spun eu că este. 

Agentul scutură din nou punga. 

— Și se pot găsi, aici înăuntru, răspunsurile la toate întrebările 
posibile? 

— Nu, îi răspunse spiridușul. Nici ea n-a prea știut ce se 
întâmpla în realitate. Spiridușul dădu din capul său imens în 
direcția pungii. Acolo este povestea celor șapte ani petrecuţi de 
ea în întunericul neștiinţei, lângă un individ pe care nici măcar 
nu-l cunoștea. 

Agentul rânji și dădu să spună ceva, însă spiridușul se dovedi 
mai rapid și i-o luă înainte, relatându-i povestea adevăratului 
Wesley Howard, cum dispăruse acesta fără urmă și fusese 
înlocuit de un alt Wesley Howard. 

— Și care ar putea fi motivul pentru care cineva ar vrea să 
facă una ca asta? 


VP - 326 


— Cred că persoana cu pricina, oricare ar fi fost ea, era 
implicată într-o chestiune importantă și a găsit de cuviință că nu 
se putea da totul în vileag, publicităţii, în acel moment. 

— Șapte ani totuși reprezintă o perioadă de timp destul de 
lungă. 

Spiridușul înălţă din umeri. 

— Indiferent de motive, eu n-am absolut nicio legătură cu tot 
ce s-a întâmplat acolo. 

— N-ai fost decât un simplu turist, așa-i? 

— Cam așa ceva. 

— Noi am găsit multe pete din sângele lui Wesley Howard pe 
podeaua din casa de pe strada Apei. 

— Nu prea cred. 

Agentul FBI ridică din sprâncene. 

— Zău? 

Spiridușul își scoase atunci una dintre imensele sale mănuși 
albe, după care dădu la iveală, dintr-unul din buzunarele din față 
ale vestei lui cadrilate, o fotografie pe care i-o înmână agentului. 

— Dacă nu mă-nșel eu cumva, acesta este veritabilul Wesley 
Allen Howard! 

— De la laboratorul nostru, am aflat faptul că totuși urmele 
petelor de sânge din dormitor se potrivesc cu mostra-martor, 
sigilată. 

— Asta doar pentru că cei implicaţi au putut face în așa fel 
încât mostra-martor să se potrivească. 

— Dar nu se poate ca atât de mulţi oameni să fie implicaţi în 
chestiunea asta, comentă agentul. 

— AŞ putea pune rămășag că unul dintre aceștia este chiar 
acel individ pe nume Walter Hybridge, despre care am tot citit în 
ultima vreme, prin toate ziarele. Ochii agentului trădau interesul 
brusc sporit. Spiridușul continuă: Ba aș fi dispus să pariez chiar 
că lui Hybridge i-a fost înscenată întreaga tărășenie, doar ca să 
cadă el singur pe post de țap ispăşitor. Agentul nu răspunse 
nimic. Interesantă este în acest caz sincronizarea, mai adăugă 
spiridușul. 

O pereche de cai aurii, impecabil ferchezuiţi, precedau acum 
pe stradă un mare car alegoric. 

— Ştii tu ce rol ai avut în toată povestea asta? se interesă 
agentul. 

— Doar ţi-am mai spus! N-am avut absolut niciun fel de rol. 


VP - 327 


— Adrian Hope cu siguranţă că a jucat un rol important. 

— Soţia lui Howard zice că bărbatul ei a plecat într-o bună zi 
la serviciu și, pur și simplu, nu s-a mai întors acasă. La început, 
am crezut că acesta a tăcut confidenţe, în legătură cu ceea ce 
auzise și aflase, unei alte persoane participante la același 
program ca şi el. O vreme, am crezut că era vorba despre 
Adrian Hope. Insă acum nu mai cred asta deloc. 

— Și acum, ce crezi? 

Randy îi relată agentului ceea ce îi spusese ucigașul plătit. 

— A zis că se afla acolo ca să se ocupe de asasinarea unui 
individ pe nume Barber, când Howard a dat întâmplător peste 
el. Ochii agentului îi spuneau spiridușului, în acel moment, că 
acestuia nu-i era străin numele de Barber. Zicea că Howard ar fi 
trebuit ca în acea zi să fi fost deja plecat. Și dat fiind faptul că 
Howard a apucat să-l vadă pe domnul incognito, el trebuia să 
dispară definitiv. Mai zicea și că am picat și eu tot pe nepusă 
masă acolo, în timp ce el se ocupa de domnul Howard, adică m- 
am nimerit tocmai în locul nepotrivit și la momentul cel mai 
nepotrivit. 

Agentul schimbă brusc subiectul: 

— Și fiindcă tot veni vorba despre nefericitul domn care a 
sfârșit-o cu capul crăpat... 

— Ti-am spus deja absolut tot ce știam. 

— Dar el nu există cu-adevărat. Amprentele lui nu figurează 
nicăieri, la fel nici profilul ADN-ului. Uluitor, nu crezi? Să trăiască 
atâta timp, și totuși să nu fi lăsat niciodată, nicăieri pe unde a 
trecut, nici măcar o biată urmă de pantof. Agentul îl pironi pe 
spiriduș cu privirea și continuă: Nu s-a găsit asupra lui nimic 
altceva, în afară de o splendoare de pistol automat, strălucitor și 
frumușel, de calibrul 9 mm. 

— Chiar așa? Randy simţi cum, în interiorul capului care purta 
o mască de spiriduș, din material plastic, i se îmbujoraseră 
brusc obrajii. 

— Ştii care este partea cea mai interesantă, în legătură cu 
acel pistol? 

— la zi, care? 

— Laboratorul spune că este arma crimei dintr-un atac armat 
asupra unei însemnate persoane oficiale din statul Wisconsin, 
atentat care a avut loc în anul 1973. 

— Nu zăul! 


VP - 328 


— Și a mai fost arma crimei și în cazul uciderii unui căpitan de 
grăniceri. Acest din urmă asasinat a avut loc la Corpus Christi, 
anul trecut. Ştii... - iar agentul accentuă, lungind acel cuvânt - 
„„de asemenea, ar fi posibil să fie arma crimei și într-un dublu 
asasinat care s-a petrecut la Cleveland, în 1995. 

— Ce interval respectabil de timp, între aceste cazuri! 

— Ce îndelungată carieră de asasin profesionist, îl corectă 
agentul, făcând apoi o pauză ceva mai lungă. lar tu nu știi chiar 
nimic din toate astea? 

— Eu nu-mi amintesc absolut nimic de dinainte de momentul 
în care m-am trezit într-un sanatoriu-spital, acum șapte ani, iar 
mai tot ce-mi amintesc de după aceea este destul de nebulos, 
deoarece creierul meu tot nu funcţiona așa cum ar fi trebuit. 
Spiridușul  anticipase și următoarea întrebare posibilă a 
agentului. În capul meu nu plutea decât acest unic nume... 
Wesley Allen Howard. 

— Lucru care te-a dus pe strada Apei. 

— Da, așa este. 

Agentul de la FBI își împleti degetele și își pocni ușor 
articulațiile falangelor. 

— Vrei să auzi acum ceva nostim? îl întrebă el pe spiriduș. 

— Sunt numai ochi și urechi. 

— Vreo doi vecini de pe strada Apei au susținut că au văzut-o 
prin cartierul lor pe această persoană misterioasă. 

— În ultima vreme, adică? 

— În decursul anilor. 

— Le-ai arătat cumva vreo fotografie de-a asasinului plătit? 

— O fotografie de-a cadavrului acestuia. 

— Trebuie să se fi strecurat o greșeală. 

— Crezi tu asta? 

Randy înălţă din umeri. 

— Doar dacă n-ai vreo altă explicaţie, mai plauzibilă. 

Agentul își flutură, cu un aer nepăsător, o mână prin aer. 

— Și în toată această perioadă, tu n-ai făcut niciun rău, 
nimănui? 

— Nu. 

— Nici măcar unui poliţist pe nume Chester Berry? 

În cazul în care n-ar fi stat rezemat de zidul clădirii, spiridușul, 
mai mult ca sigur, ar fi căzut pe trotuar. 


VP - 329 


— Nici măcar n-am auzit de existenţa unui astfel de individ, îi 
răspunse acesta. 

— Așa ceva nu înseamnă câtuși de puţin că lumea n-ar fi un 
loc mai bun fără Chester Berry, ţine cont de asta! 

— Va trebui să te cred pe cuvânt. 


— Partea cea mai interesantă este aceea că... - și agentul 
făcu o pauză - ... că amprentele tale au fost găsite peste tot, în 
mașina lui. 


— l-am furat-o, îi spuse spiridușul, prezentându-i apoi o 
versiune prescurtată a poveștii, fără să menţioneze nimic 
despre Acey, droguri sau bani. 

— Păi, și-atunci, el cum și-a recuperat de la tine mașina 
furată? 

— Probabil că avea multe relaţii de prietenie cu oameni din 
cadrul poliţiei. 

Agentul federal schiţă un surâs. 

— Chiar așa să stea lucrurile? 

Spiridușul rămase o vreme pe gânduri. El băgă apoi mâna în 
costumul său, de unde scoase un telefon celular, cu cartelă. 

— Pe ăsta l-am luat de la acel necunoscut, îi spuse îngândurat 
agentului, care îl prinse atunci cu o mână de umăr. Am primit pe 
el un apel telefonic, continuă spiridușul. 

Agentul își mai slăbi strânsoarea. 

— De la cine l-ai primit? 

— Tipul nu s-a prezentat. 

— Și ce ţi-a spus? 

— Voia să mă angajeze pentru încă o lovitură. 

Agentul FBI îi eliberă spiridușului umărul din strânsoare. 

— Și cine ar fi fost ținta contractului cu pricina? 

— Robert Reese. 

Agentul rămase ca înlemnit. El se minună, scoțând un fluierat. 

— Și cum se presupunea că ai fi reușit să te apropii de un 
adjunct de ministru suficient de mult încât să-ți poţi duce la 
îndeplinire misiunea? 

— Tocmai asta l-am întrebat și eu pe tip. 

— Și, ce ţi-a răspuns? 

— Că o să-l aducă el la mine. 

Agentul federal se strădui să nu pară luat prin surprindere, 
dar se vedea limpede că nu s-ar fi așteptat chiar la una ca asta. 
Rămăsese de-a dreptul uluit. 


VP - 330 


— Unde și când anume? se interesă el. 

— Mi-a zis c-o să mai revină cu alte amănunte. Agentul își 
încordă bărbia. Persoana cu numele pe care ţi l-am dat... zise 
spiridușul. 

— Da, ce-i cu ea? 

— A lucrat cumva pentru NASA, cu șapte sau opt ani în urmă? 
Figura agentului rămase impenetrabilă. Schimb la schimb, îi 
puse spiridușul în acel moment condiţia. Dacă vrei să afli când 
se preconizează să se întâmple treaba asta, atunci n-ar fi deloc 
rău să-mi dai niște răspunsuri. 

— Ei bine... da. A lucrat la NASA. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie să știi și cine a fost 
interlocutorul meu. 

— Cam așa ceva, recunoscu agentul. 

— Și nu vrei să mă luminezi și pe mine? 

— Nu prea, îi răspunse agentul. Ochii acestuia urmăreau 
strada în toate direcţiile. El oftă adânc, apoi mai oftă încă o dată 
și cedă: Al treilea individ implicat în conducerea respectivului 
proiect a fost Ronald Jacobson. Agentul privi din nou în jur. Cel 
care, în caz că nu urmărești astfel de lucruri, este acum director 
adjunct în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Securitate. 

— Se pare că acest domn pe nume Jacobson se străduiește 
acum să-și rezolve niște treburi rămase neterminate. 

— Da... cam așa s-ar părea. 

Spiridușul înclină din capul lui supradimensionat. 

— Nu-i așa că interesul FBl-ului în această chestiune nu-i de 
dată foarte recentă? îl întrebă el pe agent. De câtă vreme tot 
scormoniţi voi, în căutarea adevărului? 

Agentul își șterse colţurile gurii, cu degetul mare și cu 
arătătorul. 

— Incă de dinainte ca naveta spaţială să se dezintegreze. 
Agentul făcu o pauză, pentru a-i permite spiridușului să 
asimileze noua informaţie ce-i fusese oferită. Biroul a primit un 
apel telefonic de la un inginer... de la un tip care lucra și el în 
cadrul programului spaţial cu pricina și al cărui nume era Roland 
Barber... care pretindea că ar fi trimis o scrisoare șefilor săi, în 
care afirma că plăcutele refractare care trebuiau să asigure 
protecţia termică a navetei spaţiale la reintrarea acesteia în 
atmosfera terestră ar fi putut constitui o problemă extrem de 
gravă și de primejdioasă. 


VP - 331 


— Și la cine anume a fost trimisă respectiva scrisoare? 

— Individul a declarat sus și tare că a trimis-o conducerii 
proiectului. În conformitate cu înregistrările din arhiva NASA, o 
asemenea scrisoare nu a fost nici trimisă și nici primită. 

— Și? 

— Noi am parcurs întreaga lor arhivă. 

— Și zici că n-aţi găsit nicio astfel de scrisoare. 

Agentul federal scutură din cap. 

— Nu, până săptămâna trecută, atunci când scrisoarea cu 
pricina a apărut printre documentele acelui individ pe nume 
Walter Hybridge. Era, bineînțeles, numai o copie, însă îi era 
adresată personal lui Hybridge. 

— Și întâmplarea face ca, printr-o pură coincidenţă, domnul 
Hybridge să nu se mai afle printre noi, ca să se poată 
dezvinovăţi. 

— Absolut uimitor, nu-i așa? 


— Și... inginerul acela al vostru. Doar atâta a făcut? S-a 
mulțumit să semnaleze faptul, iar după aceea s-a lăsat 
păgubaș? 


— A fost transferat. Încă din ziua următoare. În lowa. Ca 
persoană de legătură în relaţiile cu clienţii, la firma General 
Dynamics. Era într-o zi de marţi. lar vineri de dimineaţă, în 
drumul lui spre serviciu, Roland Barber a fost lovit și omorât de 
o mașină al cărei șofer a fugit de la locul accidentului. Mai 
înainte însă ca spiridușul să aibă vreo reacţie, agentul îl întrebă: 
Poţi să ghicești cine l-a înlocuit? 

Spiridușul încuviinţă, dând din capul lui mare, din plastic. 

— Wesley Allen Howard. 

— Drept la ţintă! aprobă agentul. 

— Și acum, ce faceţi? 

— Vom continua din acest punct. 

Spiridușul se apropie de agentul FBI, atâta cât i-o permitea 
mărimea exagerată a capului său artificial. 

— Nu pot să renunţ tocmai acum, îi spuse el agentului. 

— N-ai încotro. 

— Ba cu certitudine că am. El se așteaptă să-i răspund la 
telefonul acela celular, atunci când mă va suna ca să-mi dea 
toate detaliile. Dacă vreţi să aveți parte de ajutorul meu, va 
trebui să mă lăsaţi să mă ocup eu de chestiunea asta. 

Agentul FBI ţuguie buzele, încordându-și maxilarul. 


VP - 332 


— Sub nicio formă nu pot fi de acord ca o persoană 
particulară să fie implicată într-o asemenea afacere. 

— Însă nu uita... ei doi s-au mai întâlnit. 

Agentul special nu-l scăpa o clipă din ochii care-i semănau cu 
niște viespi îndărjite. 

— Dar pe asta de unde-o mai știi? îl întrebă el pe spiriduș, cu 
un glas tensionat. 

— El mi-a spus la telefon că spera să nu se mai întâlnească 
niciodată cu celălalt. 

— O să ne mai consultăm, în privința asta, îi spuse la 
repezeală agentul federal. Tu doar să... 

Spiridușul îi reteză imediat vorba: 

— Atunci, sunteţi liberi să vă descurcaţi și fără mine, cum veți 
ști voi mai bine. 

— În cazul ăsta, o să am grijă să ajungi într-o închisoare 
federală. 

— Îmi asum riscul, îi replică spiridușul. 

Agentul își încleștă maxilarele și se uită într-o altă direcție. 
Când îl privi din nou pe Randy, ochii lui păreau duri ca de 
cremene. 

— Nu lua treaba asta chiar așa în glumă, domnule Hope. 
Situaţia de față prezintă un foarte mare potenţial de pericol. 

— Îmi dau cât se poate de bine seama de acest lucru. 

— Ronald Jacobson are probabil, la ora actuală, mai multă 
credibilitate decât oricine altcineva din întreaga noastră naţiune. 
Omul ar putea refuza să răspundă la orice întrebări în legătură 
cu periclitarea siguranței naţionale și absolut nimeni n-ar fi în 
stare să facă nimic. Cred că pricepi ceea ce-ţi spun, nu-i așa? 
Agentul nu mai așteptă vreun răspuns și continuă: Jacobson te- 
ar putea împușca drept în cap, ziua-n amiaza mare, și ar scăpa 
nepedepsit. Sper că te-ai prins despre ce fel de persoană îţi 
vorbesc, nu, domnule...? Tot ce ar trebui să zică el ar fi că 
problema în discuţie se referă strict la chestiuni privind 
securitatea națiunii sau războiul împotriva terorismului, ori ia 
ambele lucruri deodată, și astfel ar pune capăt oricărei 
investigaţii. Uite-așa, mai spuse agentul, pocnind în același timp 
din degete. 

Spiridușul își răsuci atunci capul din plastic cu vreo nouăzeci 
de grade către dreapta, după care, folosindu-și ambele mâini, se 


VP - 333 


debarasă de masca vopsită în culori ţipătoare. Cei doi bărbaţi se 
priveau acum ochi în ochi, sub ploaia care se cernea din cer. 

— Nemernicii ăștia mi-au răpit viaţa, se indignă Randy. Așa 
ceva se cheamă furt de identitate... și asta cu adevărat, nu ca în 
cazul unui nefericit, care și-a pierdut portofelul și apoi a fost silit 
să-și anuleze toate cărţile de credit. Indivizii ăștia mi-au deviat 
radical cursul existenței. El ridicase tonul, acoperind acum larma 
din jur. Ei m-au trecut pe o linie moartă și m-au lăsat acolo 
părăsit, să crăp cu zile. N-am idee cine sunt și n-am habar cine 
am fost sau cum anume am nimerit în acel loc. Tot ce știu sigur 
este că nu am nicio intenţie să mai fiu iar tipul ăsta pe nume 
Adrian Hope și... Omul ameninţă cu degetul și continuă: în cazul 
în care mi se ivește ocazia să le pricinuiesc oarece neplăceri 
celor care mi-au făcut asta... atunci e foarte bine așa. Am să le- 
o coc dracului, și cu-asta basta. Agentul dădu să spună ceva, 
însă Randy îl opri continuând: Dacă Jacobson se bucură de 
credibilitatea de care vorbești, înseamnă că va trebui să 
produceţi o perdea de fum, pentru a pune mâna pe el. Va fi 
absolut necesar să-l prindeţi în flagrant delict, atunci când îmi 
va achita onorariul. 

— Și s-ar putea ca nici măcar asta să nu fie îndeajuns, 
recunoscu celălalt. 

— In consecinţă, o să aveţi o grămadă de motive ca prezenţa 
mea să fie necesară. 

Agentul federal îl măsură cu multă atenţie pe Randy, din cap 
până-n picioare, constatând: 

— Tu și cu domnul cel misterios sunteţi cam de aceeași 
înălţime și aveţi și aproximativ aceeași alură. 

— Plus o mustață... și o schimbare a culorii părului, și gata, îl 
completă Randy. 

— S-ar putea ca asta să ţină, dacă privești totul de pe cealaltă 
parte a străzii, admise agentul. 

— Și atunci, voi o să-l puteţi prinde. 

— Ori va avea el ocazia să te-aranjeze pe tine. 

— Sunt în stare să-mi port de grijă și singur. 

— Și tot la fel de bine se va putea descurca și Jacobson, la o 
adică, îi atrase agentul atenţia. El vine de multe ori la FBI, la 
Quantico, să se antreneze în poligonul de trageri, cu un pistol de 
calibrul 9 mm și realizează punctaje mai bune chiar decât cei 
mai mulți dintre noi. 


VP - 334 


— În cazul ăsta, va trebui ca tu și cu colegii tăi să fiţi cu ochii- 
n patru, nu crezi? 

Agentul FBI se aplecă în direcţia lui Randy. 

— Te-ai gândit cumva că și tu reprezinţi tot o treabă lăsată 
neterminată? Însă bărbatul nu mai aşteptă răspunsul la acea 
întrebare, ci continuă: După ce tu îl vei fi ucis pe Reese, iar 
Jacobson te va fi omorât pe tine, acesta-și va fi încheiat toate 
socotelile și va rămâne liber precum păsările cerului. 

— Mi-a trecut prin minte și o atare posibilitate. 

— Bine, conchise atunci agentul încet, atât pentru sine însuși, 
cât și pentru Randy. 

Toboșarii și membrii formaţiei de suflători de la Fort Harrison 
erau la fel de vioi pe cât le erau uniformele de murate de ploaie. 

— După ce se va fi terminat toată treaba asta... începu 
spiridușul. 

— Da? 

— Eu o să dispar din peisaj. Fără niciun fel de întrebări și fără 
niciun fel de obligații. 

— Bine. 

— Ai cumva la îndemână și vreo carte de-a ta de vizită? 

Agentul FBI scoase din buzunar un etui pentru cărţi de vizită, 
confecționat dintr-o piele de culoare gri, apoi scrise ceva pe 
dosul unei cărți de vizită și după aceea i-o întinse spiridușului. 

— La numărul acesta de telefon, mă poţi suna la orice oră, fie 
zi, fie noapte, mai adăugă agentul. 

Spiridușul își luă capul din plastic la subsuoară și ieși de sub 
copertină în ploaia torențială. 

— Doamne ajută, murmură el, înainte de a se pierde în 
mulțime. 


VP - 335 


52. 


Kirsten Kane slăbi strânsoarea și cutia pe care o ţinea în brațe 
alunecă la pământ. Câteva dintre lucrurile aflate în ea se risipiră 
pe jos. 
Copia înrămată a diplomei ei de absolvire a cursurilor Facultăţii 
de Drept de la Universitatea din Georgetown ateriză cu fața în 
sus, pe treptele de la intrarea în clădirea în care locuia. Femeia 
se lăsă pe vine și se apucă să îndese la loc lucrurile căzute, în 
cutia deja burdușită până la refuz. Era uluitor câte nimicuri 
ajunsese să adune, în nouă ani, se gândi ea. 

— Imi dai voie să te ajut? auzi lângă ea, în acel moment, o 
voce. 

— Mă descurc și singură, mulțumesc, răspunse mecanic 
Kristen, prea adâncită în propriile gânduri ca să-i acorde mai 
multă atenţie bunului samaritean. Înghesuise totul din nou în 
cutie, când respectivul glas se auzi iarăși: 

— Se pare că cineva tocmai a purces să se reinventeze. În 
clipa aceea, femeia își dădu seama. Ea lăsă pe trotuar cutia și se 
ridică în picioare. Ai plecat tu sau te-a dat el afară? o întrebă 
Randy. 

— Am plecat eu, mai înainte să fi apucat el să mă dea afară. 

— Și cum te simţi, în noua postură? 

— Destul de ciudat. N-am mai rămas fără ocupaţie de când 
eram la liceu, în cel de-al doilea an de curs. 

Bărbatul dădu din cap. 

— Bănuiesc cam ce anume vrei să spui. Și eu am în 
permanenţă o senzaţie acută că trebuie să fac ceva, doar că n- 
am nici cea mai vagă idee ce anume aș avea de făcut. 

— O să iau totul pe îndelete, îi spuse ea. Nu mă grăbesc să 
merg mai departe, spre indiferent ce ar urma după asta. 

— Nici eu nu mă grăbesc, câtuși de puţin, îi ţinu celălalt 
isonul. 

— O să-ţi continui săpăturile, pentru a descoperi cine ești? 

— Asta am aflat deja. 

— Zău? 


VP - 336 


— Obișnuiam să consider că, odată ce-ţi cunoşti numele și 
antecedentele, înseamnă că știi și cine ești. Bărbatul râse trist. 
Se dovedește că asta este o melodramă mult prea patetică și 
prea prăfuită. Se dovedește... că nu-i deloc important să ai un 
nume și un trecut... ci important, cu-adevărat, este cine anume 
sunt în forul meu interior, și nu în lumea exterioară. Acestea 
fiind spuse, el își flutură prin aer o mână imensă. 

— Dar asta nu-i câtuși de puţin o melodramă. 

— Sună ca ultima replică dintr-un film de duzină. 

— Ba nu-i chiar așa. 

— Așa consideri tu? 

— Da. Cred chiar că-i ceva grozav că afli cine ești. 

Întreaga stradă păru să se cufunde într-o tăcere stânjenitoare. 
Bărbatul părea că poartă în gând o discuţie importantă, cu el 
însuși. Femeia puse mâna pe cutia ei. 

— Mi-a trecut un gând prin minte, spuse Randy. 

Ea se îndreptă atunci de spate. 

— În legătură cu ce anume? 

— În legătură cu procesul de reinventare. 

— Da? 

— Mă gândeam să fie Roma. 

— Roma? 

— Mă gândeam că acolo s-ar putea să fie locul ideal... știi și 
tu... locul ideal unde să poţi prinde puteri... mai înainte să o 
pornești mai departe. 

— Eu una nu am fost niciodată la Roma. 

— Păi, atunci, ce-ar fi să vii cu mine acolo? o întrebă el. 

Femeia deschise de câteva ori gura, înainte ca vorbele să-i 
iasă dintre buze. 

— Vrei să spui câ...? Tu și cu mine... Tocmai la Roma? 

— Da. Exact. 

— Dar este o nebunie. Noi doi de-abia ne... Tot restul 
propoziției i se înţepenise însă în gâtlej. Va trebui să mă 
gândesc bine de tot, îi spuse ea, în cele din urmă. 

— Din nou te afli cu picioarele bine înfipte pe pământ. 

Femeia schiţă un zâmbet. 

— Presupun că așa îmi stă în fire. 

— Bine, acceptă bărbatul, ridicând cutia și punându-i-o în 
braţe. 

— Să ai mare grijă de tine. 


VP - 337 


— Și tu la fel. 

Bărbatul se întoarse și o porni pe trotuar. Femeia se uita în 
urma lui. El ajunse la intersecţia dintre străzile Franklin și 
Densmore și dădu să traverseze. 

— Hei! strigă după el Kristen. Bărbatul se opri și se întoarse. 
M-am gândit bine de tot, continuă femeia. 

Randy surâse și se îndreptă înapoi spre ea. 

— Dar aș mai avea încă o mică treabă de rezolvat, înainte să 
plecăm. 

— Și eu la fel, îi răspunse ea. 

— La mine durează circa o săptămână. 

— E-n regulă. 


VP - 338 


53. 


Jacobson nu era deloc greu de depistat, așa cum stătea, 
hotărât și ţeapăn, în colţul intersecţiei, exact în locul în care 
trebuia să fie, vizavi, în diagonală, față de parc. Individul avea 
acea remarcabilă privire a oricărui oficial guvernamental gomos, 
însă nu părea a fi omul din partea căruia să te aștepți să fie în 
stare să plătească un asasin profesionist, pentru uciderea unui 
stimat coleg. 

Problema era dacă Randy semăna îndeajuns de bine din 
punct de vedere fizic cu ucigașul angajat de către Jacobson, în 
așa fel încât lucrurile să poată fi imediat demarate. În caz 
contrar, acţiunea ar fi urmat să fie contramandată încă înainte 
de a fi fost măcar începută, iar Jacobson probabil că ar fi reușit 
să se fofileze îndărătul cortinei sale protectoare de credibilitate. 

Randy stătea în picioare, cu spinarea lipită de parapetul gros, 
din beton. El se întinse și se uită cercetător de-a lungul străzii... 
acolo unde nu se afla decât un zgomotos camion pentru gunoi, 
precum și două persoane care își scoseseră câinii la plimbare. 
Restul metropolei încă nu se trezise. Simţea mustaţa falsă ca pe 
o omidă care i se lăfăia deasupra buzei de sus. Purta pe cap o 
caschetă neagră de taximetrist și mai avea și o pereche de 
ochelari de soare supradimensionaţi, dindărătul cărora îl studie 
atent pe Jacobson, după care își dădu jos cascheta și își trecu 
degetele prin părul de curând vopsit într-o nuanţă castaniu- 
roșcată, conform semnalului convenit între ei. 

La rândul său, Jacobson înclină din cap. Mesajul era: „Este și 
el aici”. 

Fusese semnalul de începere a acţiunii. 

Randy se uită cum Jacobson se întorcea și dispărea prin ușa 
rotativă. Randy mai rămase un timp pe loc, până ce îl văzu pe 
individ așezându-se lângă geamul cofetăriei de la etajul al doilea 
al clădirii. Geanta diplomat aflată la picioarele acestuia 
strălucea asemenea unui semnalizator luminos, argintiu. 

Randy se săltă peste parapet și cobori apoi scările care 
duceau către parc. 


VP - 339 


Bob arăta de parcă i s-ar fi înecat toate corăbiile. Aceste mici 
întâlniri clandestine dintre ei doi s-ar fi cuvenit să înceteze 
odată. Nu numai că îi erau anunţate mereu în ultimul moment, 
dar se mai și întâlneau acum în același loc în care fuseseră și 
altă dată, sub scara de acces în parcul Conroy, lângă zidul de 
susținere a acesteia, unde el urma să-și facă loc printre boscheţi 
și, probabil, să-și distrugă pardesiul. 

Avea să-i spună acest lucru și lui Jacobson, în niște termeni 
cât mai categorici. Chestiunea ar fi trebuit să fie demult 
rezolvată. Așa după cum plănuiseră ei, măgăreața căzuse, în 
totalitate, pe umerii lui Walter Hybridge. Familia acestuia 
prezenta deja dezminţiri înlăcrimate pe la toate posturile de 
televiziune. Era pentru el o poveste încheiată cu bine. Ce-ar fi 
putut oare să provoace o astfel de întâlnire, luni de dimineaţă, 
la prima oră? 

Se rezemă de zid. Deasupra capului său se auzea, grăbit și 
zgomotos, traficul tot mai intens, pe măsură ce marea 
metropolă se trezea din nou la viață. Se întreba câţi oameni 
sufereau încă efectele prelungite ale Zilei Sfântului Patrick și 
erau tot trași la față, în vreme ce își reluau viața normală din 
zilele lucrătoare. 

Și parcă pentru a înrăutăţi și mai mult lucrurile, Jacobson era 
în întârziere. Bob își aruncă din nou privirea pe ceas, oftă adânc 
și începu să bată ușor din picioare, ca să se mai încălzească. Și 
tocmai în acel moment, el observă niște picioare care se 
strecurau de-a lungul marginii treptelor de piatră, îndreptându- 
se direct către el. Jacobson trebuia să fie... și ar fi fost cazul să 
fie. Acum îi mai despărțea numai un imens tufiș de 
rododendron. 

Bob se pregăti să-l salute. Deschise gura exact în momentul 
în care o mână dădea la o parte crengile tufei, iar un bărbat 
pășea în luminișul strâmt, ocolind prin spate stratul de flori. Bob 
începu să dârdâie. Avu senzaţia că scotea din gâtlej un fel de 
geamăt prelung. Celălalt nu era Jacobson, ci un bărbat cu părul 
alb, îmbrăcat într-o haină de ploaie, având o mustață îngrijită și 
niște ochi de un albastru luminos. Acesta îi simţi panica și ridică 
o mână pentru a-l linişti. 

Apoi omul scoase din buzunar o legitimaţie din piele. 

— FBI, rosti el, sec. 


VP - 340 


Bob se uită spre dreapta lui. Din acea direcţie, se apropia de 
ei încă o siluetă, care îi era vag cunoscută. Era vorba despre un 
alt bărbat, mai solid și mai tânăr, care purta pe cap o căciulă 
neagră, de lână. 

— N-ai unde să fugi, i se adresă cel cu părul alb. 

— Ai cumva idee... dădu Bob să se intereseze. 

— Te rog. 

— A devenit dintr-odată o infracţiune federală să te afli într-un 
parc public, ziua în amiaza mare? Ce crezi că...? 

Agentul FBI îi flutură pe sub nas o fotografie înfățișând ceea 
ce, într-un mod cât se poate de evident, era un cadavru. Bob 
recunoscu respectiva persoană. | se întoarse brusc stomacul pe 
dos. Își întoarse capul și se uită într-o altă direcţie. 

— ÎI cunoşti pe acest bărbat? 

— Nu l-am mai văzut niciodată, în toată viaţa mea. lar acum, 
v-aș ruga să... 

Agentul FBI gesticulă arătând în direcţia fotografiei cu pricina. 

— Ei, află că Ronald Jacobson l-a angajat pe acest individ ca 
să te ucidă. 

Bob simţi că genunchii încep să-i tremure violent. Apoi 
stomacul lui începu să se agite, iar conţinutul acestuia ameninţa 
să i se urce în gâtlej și să iasă pe gură. 

— Se considerase că nimeni n-avea să păţească absolut nimic 
rău, se apără el, dezvinovăţindu-se. 

Ceilalţi doi bărbaţi îl priveau de parcă omul le-ar fi vorbit într- 
o limbă care le era totalmente necunoscută. 

— Plăcuţele... se porni el să îngaime. N-am încercat decât 
să... Bob se uita când la unul, când la celălalt. N-am vrut decât 
să oprim pentru o vreme derularea programului. Nu înțelegeţi? 
Niciunul dintre respectivii bărbaţi nu dădea vreun semn că l-ar fi 
auzit. Nu a fost absolut nimic personal, insistă Bob. N-a fost 
vorba despre nimic altceva, în afară de bani. Despre deturnare 
de fonduri, se strădui el să le explice. Și pentru că ambii bărbați 
păreau a nu înțelege nimic, el continuă: Generalii voiau ca 
programul spaţial să fie întrerupt pentru o vreme, pentru ca ei 
să poată folosi banii respectivi pentru război. Bărbatul solicita 
înțelegere. Și fiindcă nu găsi așa ceva, el vorbi în continuare: 
Suntem în război. Indignarea lui sinceră nu avu ecoul scontat. 

— Care dintre generali? îl întrebă bărbatul mai tânăr. 


VP - 341 


— Nu am fost eu acela care... bâigui Bob Reese. Apoi tăcu. 
Sirenele începură să-i răsune în urechi. Deasupra capului său, 
care îi zvâcnea dureros, începură să se oprească vehicule, 
scrâșnind din frâne. Tot mai multe sirene se auzeau apropiindu- 
se, urlând asurzitor și, după aceea, oprindu-se brusc. Apoi, se 
auziră sunetele unor voci omenești, urmate de zgomotele unor 
pași coborând scările, și de un scârțâit metalic, un zgomot de 
deplasare pe roţi, apropiindu-se de el. 

— Domnule Reese, i se adresă agentul Moody. Vom recurge la 
un mic șiretlic, unul dedicat domnului Jacobson personal. 

— Însă... eu unul nu mai înţeleg nimic... eu... 

Din boscheţi, își făcură în acel moment apariţia alţi doi agenți. 
Agentul Moody făcu niște gesturi în direcția celor doi bărbaţi mai 
tineri. 

— Te-aș ruga să mergi cu acești doi domni, îi spuse el lui Bob. 

— Dar n-a fost absolut nimic personal, bălmăji acesta. Noi n- 
am vrut nimic altceva decât să... 

Fiecare dintre cei doi agenţi mai tineri îl apucă pe Bob de câte 
un braț, plecând împreună cu acesta. Randy și cu agentul FBI îi 
urmară în parc. Mai mulți agenţi ţineau la distanță mulţimea 
curioasă de gură-cască, pe când cei de la ambulanţă urcau 
scara ducând targa pe care se afla victima către mașina lor. 
Chiar și privite de aproape, toate petele de sânge de pe cearșaf 
păreau absolut autentice. 

Agentul Moody se uită în direcţia lui Randy. 

— Du-te acum, îl îndemnă el. 


Randy recapitulă în gând instrucţiunile și indicaţiile primite, 
deplasându-se agale, de-a lungul bulevardului Beacon. La a treia 
intersecție spre nord, la stânga, pe strada Cavanaugh, iar după 
o jumătate de cvartal... imediat după Gnu Deli Delhi, la stânga 
din nou, pe o alee, și apoi drept înainte, până la capătul 
acesteia. 

Se uită la ceas. Limbile acestuia arătau ora 5:57 a.m. 
Respectiva zonă a metropolei era destinată doar afacerilor. 
Locuinţele erau virtual inexistente. Pe stradă nu se afla nimeni, 
atunci când se oprise el la intrarea în aleea cu pricina. Cine știe 
de pe unde, din depărtare, îi hurui în urechi mugetul motorului 
unui camion. Bărbatul răsuflă adânc și avu mare grijă să nu 
arunce nicio privire înapoi, peste umăr. 


VP - 342 


Aleea era lungă și întunecoasă, întinzându-se, fără nicio 
întrerupere, cât un întreg cvartal. Pe partea dreaptă a aleii, erau 
adunate puzderie de tomberoane dând pe dinafară de gunoaie. 
Randy se strădui să se ţină cât mai pe stânga, încercând pe cât 
posibil să nu pășească prin mizeria revărsată și să nu calce pe 
nenumăratele cioburi de sticlă, risipite pretutindeni, în timp ce-și 
croia drum pe pietrele aspre din caldarâm. 

Cam pe la jumătatea aleii, omul putu desluși o siluetă cu 
contururile neclare, a unei persoane stând în picioare, în celălalt 
capăt. Avu o mică ezitare, în clipa când silueta se îndepărtă de 
zidul din cărămidă de care se sprijinise până atunci, postându-se 
drept în mijlocul îngustului interval de trecere. 

Înaintă, cu mâinile înfipte în buzunare. Zgrepţănăturile 
ghearelor de șobolan, care se auziră în dreapta lui, îi dădură 
fiori. Continuă să avanseze spre capătul aleii. Silueta se încovoie 
de mijloc și lăsă pe pavaj geanta-diplomat pe care o ţinuse în 
mână. 

— Sperasem să nu mai avem niciodată ocazia de a ne întâlni, 
rosti individul din centrul aleii. Și n-am nimic cu tine, cred că 
înţelegi acest lucru. 

— Ba ai totul cu mine, îi replică Randy. 

Tipul din drum își ţinea mâna dreaptă în buzunar și arătă cu 
capul în direcţia servietei. 

— După cum ţi-am promis. 

Randy rămase nemișcat. Individul avea în el ceva care-l făcea 
pe Randy să stea ca pe jar. In dosul fațadei de fanfaronadă 
birocratică a acelui om, Randy parcă mai sesiza și altceva 
primejdios... El se lăsă pe vine și bâjbâi după mânerul genţii, 
rămânând în permanenţă cu ochii aţintiţi pe silueta întunecată a 
celuilalt, întrebându-se unde naiba erau Moody și ceilalți agenţi 
FBI. Treaba se încheiase. Banii trecuseră de la unul la celălalt. 
Se presupunea că s-ar fi cuvenit ca agenţii operativi să-și fi făcut 
deja apariţia. Vuietul camionului se auzea tot mai aproape. 

Fără voia sa, Randy se trezi că se uită, într-un gest reflex, în 
urmă, în direcția din care venise el, adică în direcţia din care 
socotea bărbatul că ar fi fost deja cazul să se ivească salvatorii. 
Mare eroare din partea lui. Una care s-ar fi putut dovedi fiind și 
ultima din viaţă. 


VP - 343 


Jacobson făcu atunci dovada iuţelii sale deosebite. Într-o 
fracțiune de secundă, el scoase din buzunar pistolul prevăzut cu 
amortizor de zgomot. 

Randy nu apucă decât să ridice în dreptul capului său geanta 
diplomat. Glonţul porni din armă doar cu un șuierat ascuțit, 
asemenea unei mici comete din plumb, străpungând metalul 
genţii și ieșind apoi în cealaltă parte, trecând atât de aproape de 
fața lui Randy, încât acesta simţi ca și cum ar fi fost mângâiat 
pe obraz, cu o clipă înainte de a azvârli geanta în direcţia 
celuilalt, și de a începe să se retragă precipitat, mergând de-a- 
ndărătelea în zigzag, ca un beţiv, fâlfâind larg din brațe, pentru 
a reuși să-și menţină echilibrul. Tipul pară cu antebraţul lovitura 
genţii și înălță iar mâna cu arma, pentru a mai trage încă o dată. 

Randy se aruncă îndărătul celui mai apropiat tomberon de 
gunoi, în vreme ce o a doua șuierătură ciobi peretele din 
cărămidă, chiar lângă faţa lui. Se folosi apoi de întreaga sa forță 
pentru a împinge pe o traiectorie curbă supradimensionatul 
container metalic, învărtind cu greu rotițele ruginite și rablagite 
ale acestuia pe suprafaţa plină de gunoaie, până când avu 
senzaţia că umărul urma să-i iasă din articulaţie. Stând chircit 
pe vine, înclină recipientul plin cu resturi transversal față de 
direcția aleii și umplu tot spațiul cu ceea ce i se păreau a fi tone 
și tone de deșeuri aflate într-un înveliș de fier. Işi îndreptă atunci 
umărul care-l durea, se ridică brusc în picioare și o rupse la 
fugă. 

O luă la goană în direcția străzii, doar cu câteva momente 
înainte ca intrarea în alee să se umple de răgetul de motor 
diesel și de luminile orbitoare ale farurilor autovehiculului pentru 
colectarea gunoaielor, ale cărui gabarit și geamăt profund 
umpleau aleea, lăsând spaţii de numai câţiva centimetri, de-o 
parte și de alta, până la ziduri. El auzi dinăuntrul autogunoierei o 
înjurătură suculentă, urmată imediat de o a doua, în momentul 
în care se auzi șuieratul încins al unui alt glonț zburând pe lângă 
el și înfigându-se în masca motorului mașinii. 

Acum alerga mâncând pământul. Nu-i mai rămăsese nimic 
altceva de făcut. Se afla în acel moment la vreo treizeci și cinci 
de metri distanță de mașina de gunoi, când șoferul ieși 
înnebunit pe geam, afară, se cățără repede pe cabină și o luă la 
fugă spre spatele vehiculului, după care sări și se făcu nevăzut, 
în timp ce un alt glonţ spărgea unul dintre faruri. 


VP - 344 


Nesigur pe foita picioarelor sale, care-l dureau, și neîncrezător 
că ele l-ar fi putut ajuta să sară pe capota autovehiculului, 
Randy, ca orice om fugărit, se lăsă pe caldarâm și se împinse pe 
sub bara de protecție antișoc a mașinii de gunoi, apoi începu să 
se târască pe dedesubtul puzderiei vibrante de ţevuști, pe sub 
motor și tobele de eșapament, mai iute decât s-ar fi crezut 
vreodată în stare. 

În ciuda dârdâielilor scrâșnite ale ţevii de eșapament și a 
tremurăturilor hârșâite ale diverselor conducte și alte elemente 
care vibrau sacadat, bărbatul putu auzi zgomotul pașilor care se 
apropiau pe urmele sale pe alee, și izbuti să sesizeze momentul 
în care urmăritorul său se urcă cu zgomot până pe capota 
cabinei și apoi până pe acoperișul gunoierei, mișcându-se mult 
mai rapid pe picioarele lui decât înainta Randy pe coatele-i 
sângerânde și pe genunchii zdrobiți. 

Avansul pe care îl dobândise la un moment dat Randy 
dispăruse acum cu desăvârșire. Cei doi ajunseră în aceeași clipă 
în partea din spate a mașinii de gunoi. În timp ce Randy se 
întorcea pe spate și încerca să se ridice în picioare, urmăritorul 
său sări în gura căscată a compartimentului pentru gunoi. Omul 
era acum îndeajuns de aproape de Randy, încât acesta îi vedea 
până și broboanele de sudoare care îi acoperiseră faţa. Individul 
tinti cu arma direct spre faţa lui Randy, zâmbindu-i, totodată. 

Străduindu-se cu disperare să se ridice în picioare, Randy se 
apucă zdravăn cu mâinile de cea mai apropiată piesă metalică, 
făcând astfel ca, dintr-o pură întâmplare, platforma 
compactorului hidraulic să ţâșnească în sus cu viteza unui 
marfar, zdrobind picioarele lui Jacobson ca pe niște bețe de 
chibrituri, Tipul răcni îngrozitor, pe când Randy se sprijini în 
genunchi și se folosi tot de aceeași bară pentru a se ţine de ea 
ca să se ridice în picioare. Camionul gemea și trepida în 
continuare, în timp ce tamburul ameninţător al compactorului se 
ridica crunt în aer, precum o lună masivă din metal. 

Pistolul agresorului căzu cu zgomot pe pavaj. Jacobson urla 
disperat, ca un câine rănit, și tremura clătinându-se înainte și 
înapoi, ca o rămurică în bătaia vântului. Randy se uită în grabă 
peste umăr și îi văzu atunci pe agentul Moody și pe subalternii 
acestuia din FBI, care, în sfârșit, ajunseseră în dreptul intrării pe 
alee. Bărbatul prinse din nou mânerul salvator și îl întrebă pe 
rănitul ţinut captiv la gura compactorului: 


VP - 345 


— Care generali anume au fost implicaţi? Jacobson mârâi ceva 
ininteligibil. Randy trase din nou de mâner. Cu coada ochiului, îl 
zărise pe Moody care își oprise oamenii pe loc. Puterea 
zdrobitoare a gunoierei îl făcu în acel moment pe Jacobson să 
scoată un urlet sfâșietor. Care au fost generalii cu pricina? strigă 
din nou Randy la el. 

— Samuels, rosti Jacobson, cu glasul pițigăiat de suferinţă. 

— Și mai cine? 

Randy se prefăcu că apasă încă o dată bara. 

— Crane... Crane. 

Randy trase de mâner. Jacobson reîncepu să urle precum lupii 
la lună. 

— Și mai cine? 

Randy acţionă iar mânerul. 

— Ăștia-s toţi! Jur, șuieră Jacobson. Jur! 

Moody se apropie de Randy, îi trase mâna de pe pârghia de 
tortură, și-l conduse apoi către ieșirea din alee. 

— Recunoști numele astea? se interesă Randy. Expresia de pe 
fața lui Moody dovedea într-un mod cât se putea de limpede că 
omul și-ar fi dorit nespus de mult să nu le știe. 

— Se află la vârful conducerii înaltului Stat Major, îi răspunse 
el. Amândoi. 


VP - 346 


54. 


Soarele după-amiezi târzii, înconjurat de o aureolă fumurie, își 
revărsa ultimele raze portocalii peste bătrânele clădiri. Pietrele 
uzate ale pavajului de pe Via Minerva păreau a avea o licărire 
venind din interiorul lor. În spatele celor doi, anticul dom al 
Pantheonului se înălța în văzduh, precum un munte de cărămidă 
și de marmură. 

Kristen împinse pe masă, în faţa ei, prima pagină din ziaru/ 
Internațional Herald Tribune. 

— Se pare că ai provocat un veritabil scandal, i se adresă ea 
bărbatului. 

Acesta schiță o grimasă și se prefăcu a nu acorda niciun fel de 
importanţă ziarului, continuând să soarbă liniștit din cafeaua lui, 
până ce nu mai rezistă și aruncă și el o privire la articolul care 
relata că subcomitetul pentru apărare al Senatului, cel care se 
ocupa de determinarea amplorii unei posibile implicări militare 
într-un efort de subminare a programului spaţial, întrevedea 
două demiteri din cadrul șefilor de State-Majore. 

În vreme ce, în urma sfaturilor avocatului său, mult 
controversatul director adjunct al Agenţiei pentru Securitatea 
Naţională, Ronald W. Jacobson, refuza cu îndârjire să depună 
vreo mărturie, fostul subsecretar al Apărării, Robert Reese, 
coopera activ cu echipa de investigatori a Congresului și era de 
așteptat ca acesta să depună mărturie în plen, într-o ședință 
comună deschisă, la începutul săptămânii următoare. Recentele 
declaraţii referitoare la tragedia navetei Venture... 

Randy împinse înapoi ziarul. 

— Asta nu s-ar fi putut întâmpla unei cete de băieţi mai de 
comitet, spuse el. 

Femeia se întinse ca să se mai dezmorțească, depărtându-și 
braţele și căscând îndelung. Ea își acoperi imediat gura cu o 
mână și se scuză. 

Bărbatul zâmbi. 

— Probabil, cuiva nu i-ar strica deloc să tragă acum un pui de 
somn. 


VP - 347 


Kristen rânji cu gura până la urechi, în mod semnificativ și cu 
mult subînţeles. 

— Asta-i formula utilizată în zilele noastre? 

Randy miji ochii, uitându-se în direcţia soarelui, care tocmai 
se apropia de asfinţit. 

— Hai să ne întoarcem, îi propuse el. 

Ca semn de încuviinţare, femeia căscă încă o dată. 

Paul... Randy... Adrian... Gavin. Nici el însuși nu mai știa cum 
să se prezinte. Omul lăsă pe masă o bancnotă de zece euro și se 
ridică în picioare. 

Blocarea traficului de pe Via del Cestan scosese la iveală 
agitația continuă a unei adevărate armate de pisici sălbăticite, 
care se aciuiseră în și împrejurul Pantheonului, și care trec de la 
soare la umbră și înapoi, în căutarea unor bunătăţi comestibile, 
într-o permanentă fojgăială, precum un torent de munte alcătuit 
din blăniţă catifelată, unduindu-se cu graţie înăuntrul și în jurul 
fundațiilor clădirii. 

Cei doi se plimbară braţ la braţ pe străzile înguste, până ce 
ajunseră la hotelul Coronei, acolo unde locuiau de aproape o 
lună de zile. În timp ce urcau cele trei trepte de la intrarea în 
hotel, o neașteptată străfulgerare galbenă surprinsă cu coada 
ochiului de către Randy îl tăcu pe acesta să-și întoarcă privirea 
înapoi. În direcţia drumului pe care tocmai veniseră. 

Kristen îi citi bărbatului în ochi îngrijorarea. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

— Mi s-a părut că am zărit ceva, îi răspunse el. 

Pe stradă, o bunică strunea cu multă dificultate doi băieţei. 

Bărbatul se frecă la ochi. 

— Cred că eu sunt acum cel care ar avea nevoie să tragă un 
pui de somn, glumi el, pe când intrau amândoi în hotel. Ceva din 
glasul lui Randy îi spunea femeii că nonșalanţa acestuia nu era 
sinceră. 

Întreaga clădire fusese cândva un palat particular, denumit 
Doria Pamphili. Tendinţele la modă, precum și nivelul 
impozitelor italienești, convinseseră odinioară mândra familie 
Pamphili să se retragă la etajul al șaselea al construcției, 
închiriind tot restul spaţiului disponibil. La parter, erau 
magazine. Etajul al doilea era ocupat de birourile din Roma ale 
agenţiei Associated Press, în timp ce la etajul al patrulea se afla 


VP - 348 


hotelul Coronet, iar etajele al treilea și al cincilea erau închiriate 
de către tot felul de medici, dentiști, contabili și brokeri. 

Pe ecusonul omului scria Vincenzo DeGrazia. Acesta se ocupa 
acum de mica recepţie a hotelului Coronet. Avea program de 
lucru până la ora patru, adică încă doar un sfert de oră, când își 
ridică privirea de la pupitrul său și observă acel cuplu, deja 
familiar lui, apropiindu-se de el. Amândoi, bine clădiţi. Bărbatul 
era extrem de solid. Pentru o femeie, ea era cam prea înaltă, 
însă era frumoasă. Probabil că erau recent căsătoriţi, își zise în 
sinea lui Vincenzo. Asta se vedea din felul în care mergeau mai 
tot timpul înlănţuiți. 

— Aaa... Domnul și doamna Landis. Bine aţi revenit, îi 
întâmpină el, într-o engleză cu accent latin. Sper din toată inima 
că v-aţi petrecut excelent ziua de azi aici la noi, la Roma, le mai 
spuse el. 

— Așa e, mulțumim, îi răspunse Kristen. 

Randy dădu și el din cap cu amabilitate, după care aruncă o 
privire înapoi, spre strada goală. Mai înainte ca Vincenzo să 
apuce a-și mai aminti suficient de multe cuvinte englezești 
pentru a fi în stare să susţină conversaţia, celălalt bărbat o luă 
pe Kristen de braţ și o trase după el pe hol, după care dispărură 
amândoi. 

Ușa camerei cu numărul 43 era a treia de pe coridor, pe 
partea stângă. Camerista trăsese draperiile. În încăpere era 
întuneric și răcoare. Kristen de scuză și merse la toaletă. 

Randy aşteptă să audă decilicul zăvorului de la baie, după 
care se apropie de fereastră. Dădu la o parte draperiile și mai 
apucă să prindă încă o străfulgerare galbenă, care tocmai 
dispărea pe după colț. 

Bărbatul luă de pe birou o cheie de-a camerei, ieși pe culoar și 
se îndreptă în mare grabă spre hol. 

— Domnule Landis... cu ce anume vă pot fi... 

Domnul Landis traversă rapid holul, intră în lift și cobori, fără 
să fi scos nicio vorbă. 

Vincenzo scutură din cap. 

— Ce ţi-e și cu americanii ăștia, șopti el pentru sine. 

Domnul Landis se mișca și mai repede acum, ieșind din lift, 
traversând în fugă holul de la parter și ieșind iute în stradă. El 
privi în ambele direcții. Nu era decât bunicuța împreună cu cei 
doi băieţei, care aveau în mâini cornete cu îngheţată, ţinute 


VP - 349 


aproape de feţele lor mânjite. Unul alesese îngheţata de 
grepfrut, iar celălalt părea s-o fi preferat, de data asta, pe cea 
de zmeură. Nicăieri nu se vedea absolut nimic de culoare 
galbenă. 

Bărbatul mai rămase pe stradă preț de câteva clipe, urmări 
traficul rutier, după care se porni să revină la Coronet. Pe când 
traversa înapoi strada, își îndreptă privirea în sus. La fereastra 
camerei lor, stătea Kristen. Încreţiturile adânci de pe fruntea 
acesteia erau vizibile chiar și de la acea depărtare și prin toată 
reflexia geamului. Bărbatul schiță un surâs palid și își flutură 
fără prea mare însufleţire o mână în direcţia ei, după care 
reintră în clădire. 

Kristen nici măcar nu-și desfăcuse fermoarul rochiei. Ea ţinea 
în mână un umeraș, însă nu dădea niciun semn că avea de gând 
să se dezbrace. 

— Totul este în regulă? îl întrebă ea. 

Bărbatul avu o ezitare. 

— Cred că da, e-n ordine totul. 

— Nu-mi sună prea convingător răspunsul tău, îi replică 
femeia, afișând un zâmbet forţat. 

Randy merse la fereastră și se uită jos în stradă. 

— În ultima zi și jumătate - și bărbatul se apropie în acel 
moment de Kristen - am avut vaga impresie că ne urmărește 
cineva. El ridică apoi din umeri, încercând să se scuze. 

— Asta-i tot? A fost numai o simplă impresie? 

— Nu. Și bărbatul își mută privirea de la ea. 

Lui Kristen îi pieri zâmbetul. 

— Dar ce altceva a mai fost? 

— De vreo trei ori... am avut impresia că văd pe cineva... 
Randy își trecu o mână prin părul castaniu-roșcat. Ştii tu... pe 
cineva care ne urmărește. 

— Bărbat sau femeie? 

— N-aș putea să-ți precizez. 

— Și cine crezi că ne-ar putea urmări pe noi? 

— Nu-mi pot da seama. Bărbatul începu să se fâțâie nervos 
prin încăpere. Gavin Landis nici nu există. 

— Ești sigur? 

— Absolut sigur. 

— Poate că o fi vorba despre cineva care îl urmărește pe 
Adrian Hope, opină Kristen. 


VP - 350 


Cu toată nuanţa arămie a pielii sale, bărbatul se făcu brusc 
alb ca varul la față. 

— Poate că n-ar strica să încercăm să aflăm acest lucru, își 
dădu și el cu părerea. 


VP - 351 


55. 


Apa care curgea pe sub Ponte Umberto licărea în lumina lunii, 
pe când cei doi hoinăreau agale, fără nicio ţintă, părând de-a 
dreptul transportaţi în admirarea splendorii curentului lichid care 
își urma neostenit cursul, sub picioarele lor. Pe la mijlocul 
podului, se opriră și se uitară împreună în jos, la apă. Kristen 
trase rapid cu ochiul înapoi, la drumul pe care veniseră ei. 

— Ai apucat să zărești și tu? o întrebă el în șoaptă. 

— Acolo, în urmă, la capătul podului, murmură ea răspunsul. 
Numai pentru o clipă. 

— Asta-i bine. Începusem să mă întreb dacă nu cumva am 
luat-o razna. 

Cei doi rămaseră lângă balustrada podului, continuând să 
privească apa care părea neagră ca smoala. 

— Eşti pregătită? se interesă el. 

Atmosfera înconjurătoare era încărcată. 

Kristen dădu din cap. 

— Nu ne dorim nimic altceva decât să aruncăm o privire și să 
vedem cine este, nu-i așa? 

— Așa este. 

— Fără niciun fel de confruntare, ne-am înțeles? Și fără 
gesturi eroice inutile. 

— Poţi să ai încredere în mine. N-am nevoie de niciun 
tâămbălău. 

Cei doi discutaseră îndelung pe marginea acestui subiect, pe 
când se îmbrăcau pentru a ieși să cineze în oraș. Cafeneaua 
Adriana se afla la o jumătate de oră de mers pe jos de hotel. Era 
destul de departe ca să ţi se stârnească pofta de mâncare, ca și 
să-ţi faci siesta de după masă, și, fără niciun fel de coincidență, 
era și o distanţă extrem de potrivită pentru a-ţi putea da seama 
dacă erai sau nu urmărit. Cel care îi pândea începuse să-i 
urmărească încă de când plecaseră de la hotel, aruncând un văl 
de disconfort asupra a ceea ce, la drept vorbind, constituise o 
excelentă masă de seară la cafeneaua Adriana, un mic bistrou 
situat la poalele Vaticanului, acolo unde cele sfinte se 
îngemănau cu cele lumești, de secole. Kristen avu nevoie de un 


VP - 352 


minut întreg ca să izbutească să-și aducă aminte cu exactitate 
ce anume mâncase la cină. 

— Sunt pregătită, îl înștiinţă ea. 

Cei doi înaintară alţi douăzeci de metri. 

Kristen îl luă pe Randy de mână și se lipi de el. 

— Aproape că mă simt mai ușurată, îi spuse ea bărbatului. 

— Ce vrei să spui? 

— Am remarcat și eu. 

— Ce anume ai remarcat? 

— Că ai devenit dintr-odată mult mai încordat. 

— Și cum de te poate linişti acest lucru? o întrebă el. 

— Am crezut... știi tu... că poate era vorba despre noi doi... că 
poate era din cauza mea, iar îţi pierduseși, probabil, interesul 
faţă de mine. 

— Cel care și-ar pierde interesul faţă de tine și nu te-ar mai 
dori, ar face mai bine să consulte un medic. 

— Asta-i tot? 

— La ce te referi? 

— La sex, îi șopti Kristen. 

— De ce rostești acest cuvânt doar în șoaptă? 

— Așa ţi se pare ţie că fac? 

— De fiecare dată. De parcă nu s-ar cădea să se vorbească pe 
tema asta. 

— Cred că o fi un ultim tabu, îi spuse ea. 

Cei doi trecură și pe sub ultimul felinar auriu, bogat 
ornamentat, de pe pod. Înaintea lor, îi invita să se apropie 
puternic luminata Piazza Della Rovere. Ei însă o cotiră brusc 
spre stânga și dispărură pe neașteptate, în dosul a ceea ce 
probabil că fusese odinioară, în vremurile medievale, un turn de 
supraveghere. Bărbatul care își spunea acum Gavin Landis 
dispăru în penumbră și se puse pe așteptat, în timp ce Kristen 
continuă să coboare scările, vorbind de una singură ca și cum ei 
ar fi fost încă împreună, antrenați într-o conversaţie însufleţită. 

Bărbatul își ţinea răsuflarea și aștepta. Nu se întâmpla nimic. 
El mai trase o gură de aer și apoi își ţinu iarăși răsuflarea. Tot 
nimic. Incepuse deja să se gândească la posibilitate de a se fi 
înșelat. Se întreba dacă nu cumva suspiciunile sale erau 
neîntemeiate și nu-i urmărea, de fapt, nimeni. Își spunea că 
poate totul nu era decât rodul închipuirii sale înfierbântate. 
Scutură din cap cu dezgust și tocmai se afla pe punctul de a 


VP - 353 


cobori și el după Kristen, când un zgomot de pași alergând îl 
făcu să rămână în semiobscuritatea ascunzătorii sale. Erau niște 
pași ușori, niște pași furișaţi, sunând mai mult ca niște șoapte. 
Bărbatul ascultă cum persoana care îi urmărea șovăi câteva 
clipe în capătul de sus al scărilor, după care o porni mai departe 
în jos, luându-se după sunetul vocii lui Kristen, pe când aceasta 
ocolea acum și cel mai de jos colț, apucând-o apoi de-a lungul 
fluviului. 

Atunci Randy inspiră adânc, ieșind și el în capătul de sus al 
scărilor. Persoana care îi urmărea ajunsese deja, în acel 
moment, aproape de capătul inferior al scărilor. Bărbatul se uită 
cum... cum... ea... fiindcă în mod vădit era vorba despre o 
femeie... cum aceasta se uita pe după colţul de jos. In acel 
moment, femeia se întoarse rapid pe drumul pe care venise, 
începând acum să urce în mare grabă înapoi câte două trepte la 
fiecare pas, cu picioarele ei cele lungi, până când, în cele din 
urmă, își ridică privirea și zări silueta masivă a bărbatului din 
partea de sus a scării. 

Femeia se opri ca înlemnită. Privi apoi în spatele ei, acolo 
unde deodată apăruse Kristen în capătul de jos al scării, după 
care se uită din nou în sus, la umbra care se înălța deasupra. lar 
în clipa aceea, în semiîntuneric, când singurul felinar aruncă un 
palid con de lumină pe figura ei... el și dădu brusc seama. Mai 
văzuse cândva faţa aceea. 

— Isobel! exclamă bărbatul. 


VP - 354 


56. 


La auzul numelui ei, femeia rămase înmărmurită. 

— Eu... eu... te rog... se bâlbâi ea. 

— Îți mai aduci aminte de mine? o întrebă Randy. Și pentru că 
ea nu-i răspunse, rămânând în continuare încremenită, bărbatul 
adăugă: Am venit acasă la tine, pe strada Apei. ți mai 
amintești? 

Femeia era uluită, cu gura căscată, holbându-se în sus pe 
trepte, până când, la auzul tocurilor de la pantofii lui Kristen în 
urma ei, Isobel își întoarse capul. Închise gura și continuă să-și 
plimbe privirea de la Randy la Kristen și înapoi. Genunchii îi 
tremurau și la un moment dat se muiară. Se așeză pe vechea 
scară de marmură și își cuprinse obrajii cu mâinile. 

— Nu înțeleg, izbuti ea într-un târziu să rostească. 
Ce-aţi făcut cu Gavin? 

Auzind întrebarea, pe bărbat îl apucă ameţeala. 

— Dar de unde-l cunoști tu pe Gavin? reuși ei să articuleze, 
după câteva clipe. 

— El era... Trebuia ca noi să... Femeia privi în jurul ei, ca și 
cum s-ar fi trezit pe neașteptate în adâncul unui codru, după 
care începu să suspine și izbucni în final în hohote de plâns. Nu 
înţeleg, se jeluia Isobel, plângând cu capul în mâini. 

Kristen urcă treptele și se așeză pe scară alături de ea, 
apropiindu-se şi  murmurându-i la ureche cuvinte de 
îmbărbătare, în timp ce o mângâia cu tandrețe. 

Randy cobori scările și se așeză pe o treaptă puţin mai sus 
faţă de cele două femei. El își puse ușor o mână pe umărul lui 
Kristen. Aceasta își înălță privirea și se uită drept în ochii lui. 
Ochii ei îi spuneau să aibă răbdare. Bărbatul se conformă, 
încercând să-și imagineze un scenariu despre legătura dintre 
Isobel Howard și un asasin de profesie, un om fără identitate, 
fără adresă, fără relaţii, un bărbat care, din toate punctele de 
vedere, nu părea să fi existat câtuși de puţin. 

Nu-i veni în minte nimic, așa că așteptă până când femeia 
încetă să se mai tânguie. 


VP - 355 


— De unde-l cunoști pe Gavin Landis? repetă el întrebarea. 
Femeia își ridică ochii înspre Randy. 

— După ce a dispărut Wes... Femeia își căută batista și, 
fiindcă n-o găsi, își șterse fără prea mare tragere de inimă nasul 
cu mâneca. După ce a dispărut Wes... Gavin... obișnuia să mai 
treacă pe la mine, să vadă ce mai este cu mine. 

— Adică ce anume voia el să vadă? 

— Ştii tu... să se asigure că mica șaradă cu cei doi soți fictivi 
funcţiona. 

— Și în ce calitate se înfiinţa el acolo, la voi? 

— Lucra în cadrul securității. 

— În cadrul securităţii? 

— Ştii tu, pentru Centrul Spaţial. 

Kristen îi aruncă lui Randy o privire prudentă. 

— Și? o îmboldi aceasta pe femeie. 

Umerii lui Isobel Howard începură să se zguduie. 

— Totul a continuat în felul acesta, vreme de ani de zile, 
spuse ea suspinând, după care izbucni iar în lacrimi. Gavin și cu 
mine am ajuns treptat să ne cunoaștem mai bine. Eu am încetat 
să-l mai urăsc. Am început să-i aștept cu tot mai multă 
nerăbdare vizitele. Femeia înţelegea cât de stranie putea să 
pară povestea ei și arboră o expresie de parcă își cerea scuze. 
Fetele mele, pur și simplu, îl adorau, încercă ea să explice. 

— Și? 

Isobel se uită în altă direcţie, în gol, pentru a-și mai domoli 
încordarea, după care se apucă să povestească, la început cu 
poticneli și ezitări, până când se sparse gheaţa și cuvintele 
începură să iasă șuvoi din gura ei. Se vedea că femeia își 
repetase la nesfârșit în minte povestea și își pusese gândurile în 
ordine. Ea povesti în esenţă cum ajunsese să-l îndrăgească pe 
unul dintre paznicii ei, ca și faptul că sentimentele înfiripate 
erau reciproce. Povesti că, atunci când lucrurile începuseră s-o 
cam ia razna, el o ajutase să fugă. El ar fi urmat să vină să le ia, 
și, fiindcă la momentul stabilit omul nu-și făcuse apariţia, ea 
intrase pe Internet și introdusese numele lui în sistemul GDS, 
folosit și de agenţiile de turism, pentru rezervări de locuri. Acolo 
văzu că el zburase la Roma, cu două săptămâni mai înainte, 
Conform sistemului GDS, Gavin Landis se cazase la hotelul 
Coronet, din Roma. Femeia sosise și ea în Italia, cu două zile în 


VP - 356 


urmă. Ea nu voia să spună unde le lăsase pe fetele ei, ci doar că 
Gavin fusese acela care se ocupase de acest lucru. 

Femeia se uită la Randy, cu niște ochi injectați. 

— Unde-i Gavin? Și de ce ţi-ai însușit numele lui? 

— Fiindcă pe-al meu nu-l pot folosi, reuși el să-i răspundă. 

— Nu înțeleg. 

— Eu sunt Adrian Hope. 

Femeia clipi repede de câteva ori și se porni să scuture din 
cap. 

— Ba nu ești... Eu am văzut fotografii de-ale lui Adrian Hope, 
iar tu... 

Randy o întrerupse, îi povesti despre operaţia de chirurgie 
plastică, precum și despre amprente. Isobel Howard se uită la 
Kristen pentru confirmare, pe care o primi imediat. 

— Dar unde este Gavin? întrebă ea din nou. Femeia citi 
compătimirea de pe feţele celor doi. Vă rog... începu din nou să 
plângă. Doar nu vreţi să-mi spuneţi că... 

— Imi pare extrem de rău, zise Randy. 

— A căzut la datorie, adăugă și Kristen. 

— Nu se poate să mi se întâmple din nou. Pur și simplu, refuz 
să cred că e posibil să mi se mai întâmple una ca asta. 

Femeia își cuprinse cu braţele genunchii strânși la piept, 
îngropându-și faţa în ei. Kristen o luă pe după umeri și o trase 
mai aproape de ea pe Isobel Howard. Cele două rămaseră astfel 
înlănțuite, nemișcate pe piatra rece de sub picioarele lor, în 
vreme ce Isobel își plângea viaţa distrusă. Kristen continua să-i 
șoptească la ureche despre realele intenţii ale lui Gavin Landis și 
despre felul în care își pregătise noua lui viață alături de Isobel 
și de fetele ei, mai înainte de a fi ucis. Ea îi mai spuse femeii că, 
dacă ar fi putut, bărbatul ar fi luat-o cu el, așa după cum 
plănuiseră amândoi. După modul în care povestea Kristen, 
Landis putea fi lesne considerat un adevărat erou naţional, în 
clipa dispariţiei lui neașteptate. 

Bărbatul care acum se dădea drept Gavin Landis își scoase 
din buzunar portofelul. II deschise și luă dinăuntru două chei. 
Alese una dintre ele, iar pe cea de-a doua o băgă într-un alt 
buzunar, de la pantaloni. Strânse apoi în mână cheia argintie, 
așteptând ca Isobel Howard să-și revină cât de cât în fire. 

Femeia își folosi iar mâneca pe post de batistă și își ridică apoi 
privirea. 


VP - 357 


— Nimeni nu te mai caută acum, îi spuse Randy. Toţi cei care 
au avut vreo legătură cu ceea ce ţi s-a întâmplat ţie și soțului 
tău au fost definitiv scoși din circulaţie. 

— Eşti sigur de asta? 

Bărbatul îi răspunse afirmativ. 

— Ține asta, îi spuse el, întinzându-i femeii cheia. 

Când îi puse în palmă cheia, Randy îi simţi mâna umedă și 
rece. 

— Gara de pe strada Pieței, continuă bărbatul. El îi comunică 
apoi și în care oraș era respectiva stradă. Numărul casetei este 
înscris pe cheie, își termină el instrucţiunile. 

— Dar eu nu... _ 

— Acolo o să găsești o mare sumă de bani. Indeajuns de mulţi 
ca să-ți poţi începe cu ei o nouă viaţă. Erau banii lui Gavin. El ar 
fi vrut ca tu și fetele tale să vă folosiți de ei. Femeia era cât pe 
ce să-și piardă iar stăpânirea de sine. Mai există tot acolo și un 
act de proprietate pentru o casă din statul Vermont. Presupun 
că acolo avea el de gând să-și ducă viaţa împreună cu tine. 

Ultimele informaţii îi provocară lui Isobel un alt acces de 
plâns, atrăgând după sine și o nouă rundă de șoapte de 
încurajare din partea lui Kristen. 

Când femeia se mai liniști, Randy începu să-i povestească tot 
ce știa. Mai întâi, el îi spuse că Bob Reese intenţiona să depună 
mărturie în faţa subcomitetului pentru apărare, din Congres. 
Apoi îi aminti că Ronald Jacobson fusese abordat de doi generali 
din Comitetul de Supraveghere Militară. Aceștia nu doriseră 
nimic altceva decât ca persoanele din conducerea proiectului 
spaţial să nu mai ţină seama de rapoartele în care se specifica 
faptul că plăcuţele refractare ar fi reprezentat un pericol. li mai 
povesti și că Roland Barber nu avusese de gând să se 
conformeze ordinelor și să-și ţină gura, fapt pentru care fusese 
necesar ca acesta să fie redus pentru totdeauna la tăcere. 
Randy nu ocoli nici faptul că Jacobson tocmai discuta despre 
această chestiune cu un ucigaș plătit, când dăduse peste ei din 
întâmplare Wes. lar Adrian Hope își făcuse și el, cu o nefericită 
precizie, apariţia, exact în momentele în care Jacobson 
împreună cu ucigașul plătit de el tocmai se ocupau de Howard. 
Tot restul, după cum se spune, nu mai prezenta nicio 
importanţă. 


VP - 358 


— Dar de ce oare a fost nevoie de această întreagă șaradă? 
De ce mi-au răpit viața fericită pe care o duceam? 

— Deoarece, în acel moment, nu s-au simţit în stare să reziste 
la o anchetă amănunţită, referitoare la dispariţia lui Wes. Și asta 
cu-atât mai mult, cu cât Roland Barber ar fi urmat să dea ochii 
cu prezumtivul său asasin moral. lar Adrian Hope fusese deja 
dat dispărut. Și, în plus, înlocuindu-l pe Wes cu o altă persoană, 
însemna că ei aveau un om de-al lor, infiltrat în interiorul 
programului. 

Femeii îi trebuiră câteva minute bune ca să priceapă și să 
pătrundă semnificaţiile ascunse ale informaţiilor primite. 

— Însă cine era...? dădu ea să mai întrebe, după care își 
flutură o mână prin aer, în semn de lehamite. Nici nu știu cum 
să-i spun omului în compania căruia am locuit în aceeași casă, 
vreme de șapte ani. Nu mă gândeam la el decât ca la un obiect 
neînsuflețit. 

— Reese afirmă că nu știe cine era respectivul individ, iar 
Jacobson refuză să vorbească. Aspectul ăsta urmează să rămână 
o enigmă, cel puţin pentru moment. 

Femeia își folosi pentru a treia oară mâneca drept înlocuitor 
de batistă, după care se ridică în picioare. 

_ — Acum eu o să mă duc acasă, la fetele mele, concluzionă ea. 
iși desfăcu apoi palma și se uită la cheie. Îţi mulţumesc, mai 
adăugă Isobel. 

— Asta și-ar fi dorit și el. 

— In afară de voi doi, mai știe și altcineva de... de fermă și 
de... 

— Nu știm decât noi doi, o asigură Randy. Dar cu excepţia ta, 
mai știe și altcineva despre Gavin Landis? 

Femeia scutură din cap. 

— In cazul acesta, nu ne rămâne decât să avem încredere unii 
în alţii. 

Își strânseră mâinile, după care toţi trei urcară scările și se 
despărțiră, luându-și rămas-bun. Kristen și cu așa-zisul Gavin se 
uitară după Isobel, cum se îndrepta spre luminile strălucitoare și 
glasurile vesele, din Piazza Della Rovere. Femeia mai privi de 
vreo două ori înapoi, după care se făcu nevăzută în mulţime. 

— Poate că ar fi trebuit să-i fi spus lui Isobel adevărul. 

— Care adevăr? Că mult iubitul ei Gavin l-a ucis pe dragul ei 
de Wes și că unicul motiv pentru care trecea după aceea pe la 


VP - 359 


ea pe-acasă era acela de a încerca să se hotărască dacă să-i 
omoare sau nu și pe toți ceilalți? Bărbatul scutură din cap. Eu 
unul n-aș fi fost capabil să-i dau, bietei femei, o asemenea 
veste. 

— S-ar fi resemnat, până la urmă, și cu asta. 

— Și, la drept vorbind, nici măcar nu ar fi fost nevoie de mai 
mult decât atât. 


VP - 360 


virtual-project.eu 


VP - 361